„Fântâna dintre plopi”, a patra narațiune din volum, este o povestire în ramă, deoarece face

parte dintr-o narațiune mai amplă, aceea a evocării petrecute demult, tot pe aceste meleaguri, în
timpul celeilalte Ancuțe. Forța cuvântului de a reconstitui lumea trecutului, paradisul pierdut
propune o imagine complexă a relațiilor temporale și spațiale. Pe de o parte, există trei niveluri ale
timpului narativ: timpul povestirii, care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a
tinereţii sale, timpul povestit când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte AncuţeEste
utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor
imagini ce par să ţină de fabulos. Iar, pe de altă parte, spaţiul povestirii este unul privilegiat valoarea
simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti
ale unor oameni din diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei
nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai
văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre
partea hoţilor”. Zidurile hanului cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi
lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.

Protagonistul povestirii se află în postura de narator al întâmplării principale, iar relația lui cu
persoanjele cărora se confesează este directă, marcată prin oralitatea stilului, prin anumite formule
de adresare, registrul stilistic fiind unul colocvial. Totodată, personajul narator este, de cele mai
multe ori, ca și în cazul de față, eroul întâmplării relatate, alături de care participă la acțiune și alte
persoanje. Un astfel de persoanj este și Neculai Isac, protagonistul și naratorul întâmplării principale
din povestirea „Fântâna dintre plopi”, cea de-a patra din volumul „Hanu-Ancuței” (1928) și prima
dintre cele cu caracter erotic, care impresionează atât prin tema și structura ei, cât și prin personajul
principal, ale cărui însușiri sunt evidențiate atât direct, cât și indirect.

Încă din incipitul povestirii, vocea autorului anonim, personaj martor la han anunță sosirea
noului drumeț: „un călăreț învăluit în lumină și pulberi, venit parcă de pe alte tărâmuri de demult”.
Totodată, acesta precizează că Neculai Isac „era un om ajuns la cărunteță, dar se ținea drept și
sprinten pe cal”. Călătorul misterios îi captivează prin imaginea sa pe cei de la han. Tot acum,
naratorul insistă asupra vestimentației și asupra aspectului fizic ale nou-sositului care reflectă
statutul social: „Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ș-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de
argint. Pe umeri, ținută numa-ntr-un lănțijel, atârna o blănuță cu guler de jder. Obrazui smad cu
mustăcioara tunsă și și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă
frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”. Chipul atrage
atenția având o aură de mister specifică aventurierului de odinioară.

Apoi, personajul principal este prezentat cititorului prin intermediul caracterizării directe
făcute de comisul Ioniță, așa cum îl cunoscuse cu mult timp în urmă, care spune că: „Neculai Isac de
la Bălăbănești, din ținutul Tutovei, a fost un om cum nu era mulți în Țara Moldovei. Voinic și frumos,
și rău” și căruia îi plăcea să călătorească în lung și-n lat în căutarea dragostei. De asemenea, aflăm că
era, „căpitan de mazâli”. Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie, dar
căzuseră în dizgraţie.

Neculai Isac era un aventurier, căci, așa cum recunoaște chiar el, îi „erau dragi ochii negri” și
pentru ei „călca multe hotare”. Absența lui de acasă cu săptămânile îi aducea la disperare pe ai săi,
mama lui rugându-se în fiecare duminică să se liniștească și să se însoare.
 Nu lipsește nici autocaracterizarea, procedeu de caracterizare directă, deoarece
protagonistul își cunoaște deopotrivă defectele și calitățile, atunci când spune: „Eram un om buiac și
ticălos (...). Om nevrednic nu pot spune c-am fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri”.

Din punct de vedere psihologic și moral, el este o fire romantică, pasională, care se implică
sincer și profund în relația cu ființa iubită. Dar aceasta nu este singura sa însușire, deoarece portretul
său moral este amplu creionat, el fiind un om cu calități și defecte, recunoscute de el însuși.

Însușirile sale morale sunt evidențiate, mai ales, în mod indirect prin faptele,
comportamentul și mărturisirile sale în cadrul relatării întâmplărilor al căror erou a fost. Deși obișnuit
cu aventurile, căpitanul suferă cumplit atunci când dragostea lui din anul groaznicei întâmplări „se
desfrunzise ca vara” și își găsește refugiul în iubirea pentru Marga. De fapt, eroul este un suflet
romantic, pentru el dragostea fiind un sentiment puternic, copleșitor. Aceasta este principala sa
trăsătură de caracter care se desprinde pe tot parcursul povestirii, însă două secvențe sunt relevante
pentru evidențierea ei.

Prima secvență semnificativă pentru reliefarea caracterului romantic a acestuia este prima
întâlnire a protagonistului cu Marga. Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea
unei aventuri amoroase, trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile hanului Ancuţei, unde însoţise
un transport de vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre
nişte ţigani aflaţi la pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem – spune căpitanul
de mazâli – în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă
roşă. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un ţigan bătrân,
văzând interesul fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el este
negustorul de vin poposit la han; după ce confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă
de argint. Continuând plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru
plopi”, a cărei apă „neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi
măruntă a frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe Marga,
dispărută imediat.

Partea finală a povestirii reprezintă o a doua secvență semnificativă pentru creionarea

caracterului lui Neculai Isac. Marga îl aşteaptă neliniştită în întuneric şi, în timp ce el o ajută să
îmbrace blăniţa, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să îl atragă în locul acela pustiu.
Hasanache şi doi fraţi ai săi plănuiau să îl ucidă ca să îi ia banii. Când îşi dă seama că aceştia o
auziseră, Marga îl îndeamnă să fugă, cu glasul încărcat de groază. În lupta cu atacatorii, Neculai îşi
pierede un ochi, dar reuşeşte să îl împuşte pe unul dintre ei, în timp ce câinele său, Lupei, îl „rupea pe
celălalt”. Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han, vede sânge proaspăt şi înţelege că Marga
fusese ucisă şi aruncată în apă.

Episoadele se remarcă prin tensiunea sufletească a celor doi îndrăgostiți și prin profunzimea
trăirilor acestora, prin satisfacția eroului de a o face fericită pe Marga și prin bucuria intensă și
sinceră pe care ea o trăiește. Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului
neştiutor, dar reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva
maturului, din cauza consecinţelor tragice. Neculai Isac este surprins în evoluție de la o iubire
superficială la o iubire profundă, care îl ajută să se maturizeze. Iubirea are rol de cunoaștere a
sufletului feminin și a misterului care îl învăluie, pentru că a învățat să distingă adevărul dincolo de
gesturile și privirile banale.

În concluzie, ceea ce uimește în portretul eroului este mai întâi firea lui romantică,
sinceritatea și profunzimea sentimentelor față de Marga, încercând astfel să se vindece de iubirea
pierdută. Volumul „Hanu Ancuței”, în ansamblu, dar și povestirea „Fântâna dintre plopi”, în
particular, prezintă o lume arhaică românească, plină de farmec și mister.