Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION.

Identity, Nation and Dialogue

THE SYMBOLISM OF THE FISH IN MARIN SORESCU AND VASILE

VOICULESCU’S WORKS

Adela Drăucean
Assoc. Prof., PhD, ”Aurel Vlaicu” University of Arad

Abstract:The present article aims to analyse the symbolism of fish in texts like: Lostrița, Pescarul Amin
by Vasile Voiculescu, Iona by Marin Sorescu, and to demonstrate that this aquatic life form is not chosen
at random by the writers, but for what it symbolizes and what can transmit to the readers. The symbolism
is an ancient universal catalyst language which reveals complicated precepts and beliefs, sharing
information and sparked strong emotions. Thus, fish represents a closed universe, a place of meditation
or a seduction element for human beings.

Keywords: Fish, Symbolism, Freedom, Seduction, Message

În sistemul motivării semnificației simbolului pește un rol important îl are mediul în care
viețuiește, adică apa. De-a lungul timpului, peștele a devenit simbol al: elementului activ la opera
cosmogonică, alături de Broasca țestoasă sau Arici; instinctualității; locului de meditație;
fertilității, vieții și abundenței. În creștinism, acest simbol zoomorf este folosit pentru Hristos,
deoarece adeseori Mântuitorul e reprezentat ca un pescar, creștinii fiind pești, iar apa botezului
fiind elementul lor natural și instrumentul regenerării lor. Cuvântul pește în greacă Ichthys este
interpretat drept o ideogramă a sintagmei Iesous Christos Theou Yios Soter Ŕ Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Mântuitorul. Astfel, peștele devine semn pentru a indica locurile ascunse de
întâlnire ale creștinilor în timpul persecuțiilor sau un mormânt a unui creștin. În psihanaliză,
peștele semnifică inconștientul, adică acea forță latentă a psihicului în care eul își caută sursa
regenerării (C.G. Jung, 1970: 171). În astrologie, cea de-a doisprăzecea zodie, a peștilor
simbolizează „psihismul, lumea lăuntrică, întunecată, prin care omul comunică fie cu Dumnezeu,
fie cu diavolulˮ (J. Chevalier; A. Gheerbrant, III, 1995: 73). În folclor, peștele are legătură cu
seducția pe care o are apa asupra muritorilor, inoculându-i dorința de înec. Mediul acvatic devine
uneori ascunzișul celui rău, astfel încât peștele „apare ca întrupare a duhurilor necurate care
ispitesc ființa în adâncuriˮ (D. Ruști, 2009: 318). Acest ultim aspect este surprins de Vasile
Voiculescu în Lostrița și în PescarulAmin.
Partea liminară a Lostriței scoate în evidență cunoașterea superstițiilor de către scriitor:
„Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din
baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Iar felurile chipuri: de la luminiţa
care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă
în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece.

59
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3
Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişare de lostriţă. De sus de

la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu
cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii, ca a
păstrăvului.
[…] Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte
de trei ori pe-atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că
e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiuŗ (V. Voiculescu, 1984: 41).
La Vasile Voiculescu simbolistica peştelui aduce un mister din adâncuri Ŕ pasiunea
devorează din interior spre exterior până ce îşi înghite prada. Peștele, în cazul de față este o
lostriţă, o specie ce se găsește numai în râul Bistrița, din familia salmoneelor, adică
„solomonianŗ, prin simbolismul general adoptat al coincidenţelor verbale (V. Lovinescu, 1993: 48).
Lostriţa reuşise să ademenească multă lume, până când oamenii au reuşit să îşi dea seama
de primejdie şi să aibă grijă, singurul ce îi rămăsese credincios era Aliman, un flăcău dintr-un sat
de lângă Bistriţa.
Criticul Virgil Ardeleanu, analizând proza voiculesciană, și-a pus următoarele întrebări:
este Lostriţa un basm despre diavolul metamorfozat în peşte cu trup de ibovnică, care îi pierde pe
tinerii voinicoşi şi fără înţelepciune? Este aceast text, infuzat de lirism şi încheiat atât de tragic,
doar o simplă poveste? Oare scriitorul, cunoscător de mituri, ce ascunde în năbădăioasa lostriţă
cu unduiri feminine? și a concluzionat că desfășurarea întâmplării şi suferinţa lui Aliman rămân
deschise şi altor interpretări. Mitul ştimei este doar rama în care scriitorul a vârât un „mesajŗ de
rară frumuseţe: goana după desăvârşit. Prin dorul său bolnăvicios după lostriţa care mereu îi
scapă, Aliman reprezintă o ipostază extrem de apropiată de aceea a „erouluiŗ lui Eminescu din
Miron şi frumoasa fără corp. Idealul după absolut rămâne la fel de iluzoriu pentru amândoi.
Voiculescu „dilatăŗ mitul, îl investeşte cu noi şi grele tâlcuri (1969: 300Ŕ301).
Textul se bazează pe interesul autorului pentru latura ocultă a existenţei, referitoare la
eresuri şi magie. Ideea generală care se desprinde este una specifică orientării tradiţionaliste,
adică moartea tradiţiilor primitive în braţele civilizaţiei moderne. Autorul se orientează spre
sondarea relaţiei uman-animal, sub două aspecte. Un prim aspect se referă la practicile străvechi
ale omenirii, la relaţia magică și la caracterul ei practic, utilizarea unor procedee prin care
oamenii îşi propuneau să domine viaţa animală în folosul lor (aspecte legate de vânătoare,
pescuit, domensticirea animalelor).
Un al doilea aspect al acestei relaţii este cel totemic, prin care un animal este considerat
strămoşul îndepărtat al unei comunităţi umane. El devine emblema colectivităţii respective care
păstrează în comportament, în modul de existenţă sau chiar în trăsăturile fizice ceva specific
animalului respectiv. Prin aceasta se ajunge la un fel de dispariţie a diferenţelor dintre regnuri.
Astfel, în povestirea voiculesciană apar personaje care sunt ca un fel de omul-peşte, precum este
fata din Lostriţa sau pescarul Amin din textul omonim. Se înţelege că personajele respective
trăiesc într-o vecinătată imediată cu locul de existenţă al animalului respectiv, malul unei ape, în
aşa fel încât relaţia să se poată menţine.
În Lostrița avem de a face cu o încercare de apropiere între două fiinţe aparţinând unor
regnuri diferite. Apropierea se poate face numai prin trecerea unuia în lumea celuilalt (precum în
Luceafărul eminescian, cele două lumi fiind incompatibile, trecerea unui în lumea celuilalt
înseamnând de fapt moartea acestuia). În episodul trei există încercarea, probabilă, de a trece în
lumea celuilalt prin magie, prin existenţa probabilă a două dubluri: una animală (păpuşa de lemn)
şi una umană (fata adusă de ape). Episodul respectiv ţine însă de domeniul ipoteticului,
ambiguităţii, căci toate sunt doar probabilităţi. Ambele fiinţe au un statut ambiguu, adică au

60
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3
Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

trăsături care ţin de regnul respectiv (peşte-om), dar au şi trăsături care tind spre alteritate
(altceva). Peştele manifestă tendinţe umane, iar omul manifestă tendinţe de apropiere de
domeniul animal. Ca să fie posibilă apropierea, fiecare din parteneri este situat în apropiere de
graniţa comună care îi despart. Fiecare se situează îl lumea lui, foarte aproape de celălalt. Este
vorba de o încercare de a depăşi diferenţa dintre regnuri, pornind de la uman spre un regn
inferior (în fiecare om există două tendinţe).
O primă semnificaţie posibilă este aceea că încercarea de hybris care este pedepsită, adică
întotdeauna când se îmbină două lucruri diferite, iese răul. În virtutea acestui fapt Aliman este
pedepsit, devenind victimă. În acelaşi sens, se poate interpreta că Aliman este un tribut plătit de
oameni pentru vina de a fi încercat să strice ordinea naturală. În natură există nişte forţe oculte,
malefice care trebuiesc îmblânzite prin sacrifiu uman după formula: „apa cere omˮ (eres
popular).
Întreag parcursul lui Aliman se aseamănă cu un rit de inițiere în moarte. La început este
îndrumat de un maestru, el „acceptând conștient ieșirea din prezent pentru a se întoarce în trecut.
În ultimul său drum, eroul este însoțit de lostriță, peștele îndeplinind și de această dată rolul de
inițiator în marea trecere prin cufundarea în haosul preformal al apelor, care presupune
renașterea într-o altă lume, veche și nouă în același timp, o lume atemporală, o veșnicie miticăˮ
(Elena Abrudan, 2003: 189Ŕ190).
Asemeni lui Aliman și pescarul Amin este un candidat la inițiere, care începe să
deslușească tainele altei lumi printr-un proces de rememorare prin care își recunoaște strămoșul
totemic și-și înțelege menirea. Vasile Voiculescu explorează în Pescarul Amin problema
identităţii, a unui ritual de trecere spre o nouă lume, care are ca şi final sfârşitul personajului
principal.
„Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, şui, cu pieptul mare, ieşit înainte
şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu
aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se
scurtează şi se lungeşte în apă, zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate
mădularele. Pielea pe el lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a neamului
Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti. Când iese din gârlă el nu rămâne leoarcă: se
zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt şi soare, e încrustat ca de nişte solzişori: locurile porilor îs
astupate de mâl şi de mâzga peştilor, cu care necontenit se freacă în bulboană. Se poartă tuns
mărunt şi-şi rade barba, ca atunci când se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l
orbească şiroaiele din părul căzut pe faţă. Din cel mai mare pescar al meleagului, stăpân din
moşi-strămoşi peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii, cu vadurile, acareturile şi
cherhanalele ei, pe Amin noua rânduială a dreptăţii averilor l-au pus paznic al gardurilor
Pocioveliştii. El s-a mulţumit şi cu atât, bucuros că-l îngăduie să aibă de-a face cu apa şi peştiiŗ
(V. Voiculescu, 1984: 28). Descrierea acestuia survine ca un fel de element cheie în înţelegerea
sfârşitului povestirii şi a destinului pescarului. Însuși numele personajului vrea să însemne totala
credincioșie și ascultare față strămoșul inițiator (morunul), cunoscător al tainelor (amin =
adevărat, așa să fie).
Locul întâmplării acţiunii e un ochean de apă din canalul care leagă baltă Nazârului cu
Dunărea, în Deltă. Aici soseşte o echipă de pescari condusă de un brigadier, cu scopul de a
îngrădi locul, în care urma să se strângă puhoi de peşte la retragerea apelor. Fiind terminate
gardurile, brigadierul lasă ca paznic al aşezării pe pescarul Amin care cunoștea bine locul. În
timp ce bulboana se umplea de felurite specii de peşte, își făcu apariția un adevărat monstru
uriaş, trecut inexplicabil din Dunăre în baltă. După încercările zadarnice de a-l scoate din năvod

61
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3
Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

se hotărăşte dinamitarea ocheanului. Prinderea morunului de către pescari cu orice preț, îl fac pe
Amin să-și recunoască ascendența și să-și înțeleagă rostul „Nu. Nu. Acum știe: nu e morun. Este
răs-strămoșul său, legendarul, de care i se povestiseŗ (Ibidem: 39). În solidaritate cu strămoșul,
tânărul „îşi umple pieptul cu tot văzduhul nopţiiŗ şi se scufundă în apele Pociovăliştei, devenite
ape ale Genezei: „Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peşti. Se scufundă glonţ la
piciorul stâlpului din mijloc şi se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş,
maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simţiră şi se îngrămădiră pe el. În jur mişuna peştilor îl
privea holbată.
Se înăbuşea. Ieşi, luă o lunetă, îşi umplu din nou băşicele plămânilor şi ale pântecului şi se
afundă în acelaşi loc. Dărâmă, sparse, rupse şi făcu o gaură în gardul bătut de toată greutatea
gârlei. Şi odată cu povara apelor care năvăli pe spărtură şi-i smulse mâinile, îl covârşi şuvoiul de
peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise ameninţător.
Când se înfipse în gaura neîncăpătoare şi se opinti, luă cu el pe Amin, cu care porni vijelios peste
gardul care se prăvăli.
Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat
de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză
către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omulŗ (Ibidem: 40).
Revelația originii sale îl fac pe Amin să ia decizia justă de a-și auma destinul în mod
conștient, trecând alături de strămoș și de frații săi în lumea mitică, pe celălalt tărâm. Astfel
tânărul pescar se întoarce într-o veșnicie mitică, în atemporal.
Oamenii de felul pescarului Amin, la care mitul mai trăieşte întreţinut de tradiţie, trebuie să
suporte consecinţele aspre ale conflictului dintre două mentalităţi. Amin, a reuşit, până la un
punct, să păstreze nealterat echilibru între situaţia lui de om „civilizatŗ și conştiinţa că se trage
dintr-un pește. El nu priveşte din exterior faptele naturale, ci capătă acele trăsături care îl coboară
nemijlocit în misterul lumii, de care el însuşi s-a contaminat, fără ca acest fapt să-i fi dăunat însă
echilibrului. Eroul se găseşte până la apariția dezechilibrului într-o zonă de armistiţiu prelungit
cu natura, fondul său ancestral e în amorţire, făcut inofensiv de către forţa realităţii imediate,
această altă fază, calitativ diferită a realului, ce nu mai apelează la tradiţia legendară sau o
acceptă ca pe un dat secundar, atribut al unor fiinţe rare (I. Pop, 1967: 3). Amin acceptă pescuitul
atâta timp cât înseamnă o ocupație și a duce o luptă dreaptă pentru existenţă, respectând legile
naturii. Drama sa începe în momentul când se dorește dinamitarea pentru prinderea morunului,
lucru ce ar înseamna o schimbare în adânc, în ordinea mai generală a lumii. Morunul nu e numai
peştele nevinovat, ci şi „strămoşulŗ inițiatior. Ritul de iniţiere, în genere simbolic şi având rostul
de a realiza cunoaşterea, apare aici cu semn schimbat, devenind din impuls spre creaţie,
regresiune tragică în elementar, în arhaic.
O altă creatură acvatică, balena, regăsim și în piesa Iona a lui Marin Sorescu, dar nu
simbolizând strămoșul, ci un loc închis ce îl determină pe erou la meditație. Balena uriaşă era un
simbol al puterii şi al energiei regeneratoare apelor cosmice, până când a fost privită ca
devoratorul lui Iona din Biblie şi a devenit simbolul morţii, al mormântului, gura şi pântecele
iadului. În acest context, poate simboliza şi reînvierea, pentru că o dată ce Iona şi-a recăpătat
credinţa, după trei zile şi trei nopţi, balena 1-a eliberat. Pilda poate fi comparată cu moartea,
îngroparea şi învierea lui Hristos (C. Gibson, 1998: 107). Acest lucru se regăsește și în diverse
culturi necreștine, şi anume în Polinezia, în Africa, în Laponia, la indieni şi mai ales la arabi,
unde intrarea în pântecele unui monstru, de obicei marin, şi ieşirea din tenebre sunt descrise ca
un rit de iniţiere, legat uneori în mod expres de ideea descinderii în infern şi a renaşterii
ulterioare (I. Ianoși, 1974: 78). Balena este simbolul suportului lumii, cuprinde întotdeauna

62
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3
Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

polivalenţa necunoscutului şi interiorul invizibil: ea este sediul tuturor contrariilor care pot
apărea în timpul vieţii. Din această cauză, masa sa ovoidă a fost comparată cu intersecţia a două
arce de cerc, care simbolizează lumea de sus şi pe cea de jos, cerul şi pământul (J. Chevalier, A.
Gheerbrant, 1995, I:174Ŕ176).
Întrebat despre simbolistica balenei, Marin Sorescu spunea: „Am uitat absolut totul.
Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos, sau
singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om sau ultimul om? Dacă dau o accepţie
freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie
are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să
vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorieŗ
(M. Sorescu, 2006: 204Ŕ205).
În drama lui Sorescu sunt reunite mai multe sensuri, legate de condiţia limitată a fiinţei, şi
de faptul că personajului său îi lipseşte latura mistică: el nu caută o cale de eliberare prin
meditație. În mitul biblic, burta balenei echivalează cu un loc de reculegere. Pentru cei aleşi,
captivitatea în interiorul unui monstru reprezintă o experienţă tainică și de schimbare; de aceea,
ieşirea din burta balenei înseamnă renaştere. Iona trăieşte cu obsesie sentimentului închisorii din
care vrea să scape, dar când este liber, îşi foloseşte libertatea ca să observe orizontul ca pe o altă
balenă și că „toate lucrurile sunt peștiŗ. El vrea libertatea absolută aici pe pământ și nu se
gândeşte la libertatea spirituală. Acesta este motivul pentru care Doina Ruști afirmă că parabola
lui Sorescu îşi îndreaptă sensurile mai degrabă spre ideea că „singurătatea fiinţei este de
neînvins; lipsa de comunicare dezechilibrează şi ucideŗ. Iona lui Sorescu „săvârşeşte de
nenumărate ori gestul sfârtecării, încât spintecarea propriei burţi este aproape un automatismŗ. El
îşi caută ieşirea printr-o atitudine care se vrea simbolică; vorbeşte despre întoarcerea la origini,
pare să fi înţeles că singura eliberare posibilă este moartea, dar, de fapt, se sinucideŗ (D. Ruști,
2009: 68).
Nu poate fi întâmplător faptul că Marin Sorescu foloseşte șase spații cu care personajul
intră în contact (trei burși de pește, două orizonturi care par alte burți de pește și un spațiu unde
vede „decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.ŗ), deoarece scriitorul
cunoştea simbolistica cifrei. În primul rând, numărul şase marchează opoziţia dintre creatură şi
Creator, într-un echilibru nedefinit. Această opoziţie nu înseamnă neapărat contradicţie, ea poate
masca o simplă deosebire, care va fi însă sursa tuturor ambivalenţelor numărului şase; „căci acest
număr reuşeşte două complexe de activitate ternare. El poate duce la bine şi la rău, la unirea cu
Dumnezeu, dar şi la revoltă. Numărul şase face numărul probei prin care se deosebesc binele şi
răulŗ (J. Chevalier, A. Gheerbrant, 1995, III:313). În cazul lui Iona, gestul său final este un
păcat, dar trebuie să observăm cum talentatul scriitor a știut să readucă sacrul în plin dogmatism
ateu. Sorescu a reușit relevarea sacrului într-un gest profan, care este nesesizabil la prima vedere
și care a putut face ca textul să treacă de ochii cenzorilor anilor 1968.
Având în atenție doar trei texte literare am putut observa cum un singur cuvânt este
înzestrat cu multiple sensuri.

BIBLIOGRAPHY

Abrudan, Elena, Structuri mitice în proya contemporană, Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca,2003.
63
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3
Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors), DEBATING GLOBALIZATION. Identity, Nation and Dialogue

Ardeleanu, Virgil, Proza poeților, Editura pentru Literatură, București, 1969.

Chevalier, J.; Gheerbrant, A., Dicționar de simboluri, vol. I-III, Editura Artemis, București,
1995.
Gibson, C., Semne şi simboluri, Editura Aquilař93, Oradea, 1998.
Ianoşi, I., Alegera lui Iona, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974.
Jung, C.G., Psychologie et alchimie, Buchet-Chastel, Paris, 1970.
Lovinescu, V., Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1993.
Pop, Ion, V. Voiculescu şi tentaţia mitului, în „Luceafărulŗ, an X, 1967, nr. 13, 1 aprilie, p. 3.
Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Editura Polirom, Iași, 2009.
Sorescu, M., Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 2006.

64
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, e-ISBN: 978-606-8624-01-3