Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20

iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică[1] – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonian
Empire(d)), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al
Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336
î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie.
Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului
Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai
mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Aristotel și Alexandru de J L G Ferris 1895

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356

î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat.
Tatăl său, care avea multe femei și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a
lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în
mijlocul unui grup de lei[2]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să
comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață,
a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era
o grecoaică din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de
neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând
în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea
20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început
să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat.
Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă
pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei
lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al
Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă
educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al
antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i
acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[3]

Alexandru și Bucefal

Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră,

de proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au
putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși.
Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu
să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului
și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut
încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a
numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr.
pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât
de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună
linie de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era
mai mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că
Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape
feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea
și era dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate
reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest lucru.
Monsiau - Alexandru și Diogene

Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]

Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient,
imaginea de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el
peste secolele care îl despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea,
Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept
urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut
podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost
ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi
scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul.
Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru,
împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai
ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis:
„Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi
vrut să fiu Diogene, un om liber”.
Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]
Portretul lui Alexandru, de Rembrandt.

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor
antice, sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea
părul lung, blond, ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie
scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil,
părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”.
Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre
istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o
constituție robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni
macedonenilor și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii
mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era
șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost
inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din
urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui
Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos,
cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând
că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de
roșii, ochi de culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de
medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul
și din gura sa emana un parfum îmbătător.
Personalitate[modificare | modificare sursă]
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără
îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat
și nu a răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la
dezbateri. El a avut și o latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o
mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat.
Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost
inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat
capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în
contrast cu lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost
erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut
în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și
o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să
mențină Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face
acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a
început să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale
extraordinare, împreună cu propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea
tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în
testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze.
Mama sa, Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de
oracolul lui Amun de la Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-
au respins. Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a
înțeles dificultățile de a guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul
său megaloman ar fi fost pur și simplu o încercare practică de a consolida statul său
și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori,
seara, organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate
cu partide de homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre
supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit.
Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o
febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit
lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[4]
Statuie ce îl reprezintă pe regele macedonean

Ascensiunea la tronul Macedoniei[modificare | modificare sursă]

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani,
să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru
a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise
în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține
loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de
consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se
pregătește pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau
să rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a
râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru
decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat
sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor,
prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane
într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între
orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a
transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii
săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la
revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana
macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul
lui Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în
ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru
reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al
II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului
Attalus și care și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari
între Filip, Olimpia și Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o
„soție necredincioasă și barbară”, crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul
lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei, Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al
Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său. Filip, care îl renegase pe
Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui Eurydice,
căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în
timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a
insultat „descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit,
însă s-a prăbușit, fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a
spus: „acest om are pretenția să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la
un scaun la altul”. De atunci, relația dintre Filip și Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis
o armată în Asia Mică. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i
mâna fiicei lui Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu
a mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în același an, când Alexandru se
întoarse din exil, Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de
către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie asasinat, chiar el a refuzat să fie
însoțit de gardă la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost proclamat rege al
Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel
moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost
planificată de soția sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie
încoronat rege. Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei
nelegitim, născut după căsătoria lui Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru
ca rege al Macedoniei. După uciderea celor doi copii ai săi, Caranus și Europa,
Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă, iar Attalus a fost executat.

Reprimarea revoltelor din Grecia[modificare | modificare sursă]

Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la
Corint" era amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești,
ca Teba și Atena, au pornit revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu
ajutorul forțelor armate și fiind susținut de nobili. După ce a înăbușit revolta din
Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a regatului macedonean. A
reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la Corint să se
afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a
recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu a arătat
nicio milă în pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost
vânduți ca sclavi. Soldații macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile
orașului. De aici s-a născut legenda Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un
soldat macedonean într-o fântână pe care l-a păcălit, acesta fiind convins că în
fântână se aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate,
Alianța "Liga de la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de
Comandant suprem al trupelor coaliției grecești.

Asia Mică[modificare | modificare sursă]

Alexandru în Bătălia de la Granicus

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a

îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335
î.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți,
Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat
mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri, dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i purta
noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după Iliada. La Hellespont, în
Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va mai întoarce
niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a
alăturat Persiei și care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară
numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai
334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze râul și să escaladeze un mal
abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă crâncenă dintre cele
două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte,
mai ales atunci când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar Alexandru l-a
străpuns cu sulița pe atacator.[5]
Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul.
Astfel, cavaleria persană a atacat. După lupte grele, distanța dintre cele două armate
inamice s-a micșorat, macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria
macedoneană punând piciorul pe mal, armata persană s-a retras îngrozită.
Mercenarii greci din armata persană, ultimii rămași, au fost masacrați. În această
luptă au murit doar 100 de soldați macedoneni și peste 1000 de mercenari greci din
armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria macedonenilor.
După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă,
cu scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia.
Astfel el eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau,
restabilind democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos,
i-au opus rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în
sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici
Alexandru s-a îndreptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei -
orașul Gordion, unde legenda spune că inainte de a pleca în marea expediție
împotriva persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii și îl va face
celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și nu a vrut să
urce pe trepiedul din grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr.
Înspăimântată, preoteasa a strigat: “O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul –
răspunse tânărul – mi-ajunge această profeție!”.
Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio,
ajuns pe tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării.
Când bătrânul rege a murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul
om care va fi întâlnit venind spre templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio
a ajuns rege, carul lui a fost donat templului, iar nodul cu care era legat de car jugul,
a fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface, deoarece era ca o minge cu
capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va stăpâni Asia”.
Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia
continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a
traversat cu ușurință.

Bătălia de la Issos[modificare | modificare sursă]

Mozaic antic din Pompeii, ilustrând bătălia de la Issos.

Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun
că din cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a
râului Cidnus. Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă,
aliindu-se cu perșii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul
propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă,
reușește să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o
strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului
mama, soția, fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat
prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată
experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din
mai multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit
armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima
faza a luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-
lea, așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria
să intre printre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați).
Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând
grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

Alexandru Amon-Ra

Cucerirea Siriei și a Egiptului[modificare | modificare sursă]

Alexander în Templul din Ierusalim

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult

cu cât multe orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va
atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei
30.000 de prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.
Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de două ori. În anul 332
î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-
și continue cultul și ritualul religios.
Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni,
fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să
răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei
orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a
Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele orașului
și pozițiile principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz. Păsările care
vin să mănânce grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul va
prospera. El reface sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor
conducători civili și militari macedoneni.
După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon-Ra de la
oaza Siwa, iar preoții acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată
de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.[6]
Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranean și o bună parte a Asiei, fiind
onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui
Darius în anul 331 î.Hr.

Bătălia de la Gaugamela[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Bătălia de la Gaugamela.

Bătălia de la Gaugamela

Bătălia a avut loc în condițiile în care Alexandru Macedon pornise o campanie de

cucerire a Imperiului Persan. După Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr. el a cucerit
coasta estică a Mării Mediterane și Egiptul. După aceste cuceriri a avansat
prin Siria spre inima Imperiului Persan. Alexandru a traversat apoi
fluviile Tigru și Eufrat fără nici un fel de opoziție. Darius era ocupat în tot acest timp
cu pregătirea unei mari armate formată din soldați din toate colțurile imperiului. El a
plănuit să se folosească de număr pentru a-l zdrobi pe Alexandru, unii istorici
contemporani evenimentului vorbind de o armată de peste 100.000 de soldați. De
asemenea Darius a ales un teren plat pentru bătălie, pentru a se putea folosi de
această superioritate numerică și pentru a-i limita lui Alexandru alegerile tactice.
Locul ales a fost astfel câmpia Gaugamela din Irakul de astăzi (istoricul
grec Plutarh se referă la această câmpie ca la"adăpostul cămilei"). Această locație
se află la est de orașul actual Mosul.
Alexandru și-a așezat tabăra pe malul râului Bulemus și a înaintat împreună cu
oamenii săi, transportând doar echipamentele și proviziile pentru câteva zile.
Macedonenii au ajuns la Gaugamela în după-amiaza zilei de 30 septembrie.
Alexandru a dorit inițial să îi atace pe perși imediat după ce au ajuns, dar generali s-
au opus. De asemenea, generalii lui Alexandru au propus un atac de noapte, pentru
a diminua avantajul numărului. Alexandru nu a acceptat, motivând că aceasta ar fi o
victorie furată. În aceste condiții macedonenii s-au odihnit în noaptea dinaintea
luptei, în timp ce perșii temându-se de un atac de noapte au rămas în veghe. Chiar
în noaptea dinaintea bătăliei avusese loc o eclipsă lunară, considerată de greci un
semn de rău augur. Alexandru a spus că pentru perși va fi de rău augur, căci "luna
persană va fi umbrită de soarele macedonean" (simbolul Macedoniei fiind soarele).
Darius i-a propus lui Alexandru un tratat prin care îi oferea mâna fiicei sale și o mare
parte din imperiu, până la Eufrat, dacă se retrage. Parmenion, unul din generalii lui
Alexandru, a spus: "dacă aș fi Alexandru, aș accepta tratatul și aș încheia războiul".
Alexandru i-a răspuns: "asta aș face și eu, dacă aș fi Parmenion". A doua zi, soldații
erau cuprinși de teamă căci erau depășiți numeric. Alexandru dormise până târziu
cu Iliada lângă el. Când a fost trezit, el a anunțat că bătălia este deja câștigată.
Unele estimări actuale estimează că numărul soldaților lui Darius III nu era mai
ridicat de 50.000, pentru că era foarte greu de condus și de organizat o armată mai
mare de 50.000 de soldați. Oricum este posibil ca armata persană să aibă în jur de
100.000 de soldați. Hans Delbruck estimează numărul călăreților perși la 12.000.
Alte estimări vorbesc despre o armată de 91.000 de soldați. Welman estimează
mărimea totală a armatei ca fiind de 90.000. Delbrück (1978) estimează că armata
persană avea doar 52.000 de soldați. Engels (1920) și Green (1990) estimează că
armata totală a armatei lui Darius la Gaugamela nu putea fi mai mare de 100.000 de
soldați.
Alexandru a condus în această bătălie o armată formată din soldați proveniți din
Regatul Macedoniei, aliații din Tracia și Liga Corintică, această forță având conform
lui Arrian, cel mai de încredere istoric care a scris despre Alexandru, 7.000 de
călăreți și 40.000 de pedestrași. Conform lui Arrian, armata lui Darius avea 40.000
de călăreți și 1.000.000 de pedestrași; Diodor din Sicilia vorbește despre 200.000 de
călăreți și 800.000 de pedestrași; Plutarh amintește de o armată de 1.000.000 de
soldați (împreună cu forțele indisponibile), deși în conformitate cu istoricul Curtius
Rufus această forță avea 45.000 de călăreți și 200.000 de pedestrași. Mai mult,
conform lui Arrian, Diodor și Curtius, Darius avea și 200 de care de luptă scitice, iar
Arrian menționează 15 elefanți de luptă. Între pedestrași care formau armata lui
Darius se aflau și 2.000 de mercenari greci.
Darius avea după toate sursele o mare superioritate numerică, dar majoritatea
trupelor pe care le avea erau de o calitate mai slabă, decât trupele lui Alexandru.
Falanga lui Alexandru era echipată cu sulițe de șase metri, numite sarissa.
Pedestrașii persani erau slab antrenați și echipați în comparație cu falanga lui
Alexandru și hopliți. Singura infanterie bine antrenată și echipată a lui Darius era
formată din cei 10.000 de hopliți greci și din garda lui personală, cei 10.000 de
nemuritori. Mercenarii greci erau dotați cu un scut greu și cu o suliță care nu era
lungă însă, decât de trei metri, iar sulițele nemuritorilor nu aveau mai mult de doi
metri. Alte trupe bine înarmate erau cele provenite din Armenia, acestea fiind
înarmate asemănător cu grecii. Restul trupelor erau mult mai ușor înarmate;
armamentul specific Imperiului Persan fiind în general arcul.
Încă din seara dinaintea luptei armata persană se afla deja pe viitorul câmp de luptă.
Darius a recrutat cele mai bune trupe de cavalerie din satrapiile estice și din rândul
triburilor scitice aliate. De asemenea Darius a desfășurat și cele 300 de care de luptă
scitice, pe care le-a așezat în fața celorlalte trupe. De asemenea el a așezat și cei 15
elefanți, împreună de care de luptă din India, dar acestea au avut un rol minor în
luptă. Înainte de luptă, Darius a ordonat să fie curățate tufișurile și vegetația pentru a
ușura înaintarea carelor de luptă.
Darius s-a așezat în centru, împreună cu cea mai bună infanterie a sa, care prin
tradiție se aflau alături de regele persan. În jurul lui se aflau cavaleria din Caria,
mercenari greci și garda de călăreți persană. Chiar în centru a plasat pedestrași
perși (nemuritorii), cavaleria indiană și arcașii din Mardian.
Pe ambele flancuri era așezată cavaleria. Bessus comanda flancul stâng, pe care se
aflau cavaleria din Bactria, Dahae, Arachosia, cavaleria din Persia, din Susia,
Cadusia și călăreții sciți. Carele de luptă au fost plasate în față, împreună cu un grup
mic de soldați din Bactria. Pe partea dreaptă comanda o avea Mazaeus, aici
aflându-se cavaleria din Syria, Media, Mesopotamia, Parthia, Sacia, Tapuria,
Hyrcania, Albania Caucaziană, Sacesinia, Cappadocia, și Armenia. Cavaleria din
Cappadocia și Armenia era așezată în fața altor unități de cavalerie și au condus
atacul. Cavaleria din Albania Caucaziană și Sacesinia au fost trimise să înconjoare
flancul macedonean.
Armata macedoneană era împărțită în două părți, partea dreaptă a armatei aflându-
se sub comanda directă a lui Alexandru, iar partea stângă era condusă de către
generalul Parmenion. Alexandru se afla alături de camarazi. Împreună cu el se aflau
paionieni și cavaleria ușoară macedoneană. Cavaleria formată din mercenari era
împărțită în două grupuri, veteranii fiind plasați în partea dreaptă, iar restul cavaleriei
se afla în fața arcașilor agrieni și macedoneni, care la rândul lor se aflau plasați
lângă falangă. Parmenion se afla în stânga împreună cu mercenarii din Grecia și
Thesalia, respectiv cavaleria din Tracia. Armata macedoneană era așezată în așa fel
încât să asigure o cât mai mare libertate de mișcare, pentru flancul drept condus de
Alexandru.
În centrul formației se aflau mercenarii cretani. În spatele lor se afla un grup din
cavaleria thesaliană și mercenarii din Achaia. În dreptul lor se afla o altă parte din
cavaleria greacă, aliată. În spatele lor era așezată falanga, într-o linie dublă.
Macedonenii aveau o cavalerie depășită și de cinci ori, de cavaleria persană. De
asemenea armata persană era desfășurată pe o lungime foarte mare. În aceste
condiții era de așteptat ca armata macedoneană să fie atacată pe flancuri de către
perși. De aceea linia a doua macedoneană a primit ordin să fie pregătiți să răspundă
la un atac din flanc. Linia a doua era formată mai mult din mercenari.
Batalia de la Gaugamela (Arbela)

Bătălia a început prin ordinul dat de Alexandru falangei de a ataca centrul liniei
persane. Macedonenii au înaintat sub un unghi de 45 de grade, probabil pentru a
ademeni cavaleria persană.
Fiind amenințat direct, Darius părăsește câmpul de luptă, cauzând o derută totală în
rândul oștenilor săi. Și-au pierdut viața peste 40.000 de perși, în timp ce numai
câteva sute de macedoneni au căzut victime. Alexandru Macedon a renunțat la
urmărirea lui Darius, deoarece flancul drept al armatei sale se afla în dificultate.

Căderea Imperiului Persan[modificare | modificare sursă]

Alexandru și familia lui Darius

Împins de ambiția de a pătrunde în inima Imperiului Persan și de a se proclama rege
în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul și Tigrul fără a întâmpina
rezistență.
Darius își adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de
orașul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obișnuită (în
dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene),
Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să-și abandoneze
carul și armele în luptă și să fugă. Lupta a avut loc la data de 2 octombrie 331 î.Hr.
Acum perșii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar.
Toate capitalele sunt cucerite, iar bogățiile luate, dar Alexandru îi cruță pe localnici și
le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare
la Babilon și Susa; va întâmpina o rezistență sporită în jurul Persepolisului (probabil,
din cauza beției), unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise
de Xerxes și va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare,
la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai
departe, înconjurat de tot mai puțini credincioși. Alexandru îl urmărește cu un grup
mic de soldați într-un marș forțat și extenuant, până când Darius moare, ucis de unul
dintre satrapii care îl însoțeau, Bessus, care se proclamă rege. Soldații macedoneni
l-au găsit pe Darius inconștient, iar când a cerut apă și a băut, a murit din cauza
rănilor provocate de ucigașii săi. Alexandru l-a jelit atunci, căci nu dorea să-l ucidă,
ca să nu atragă antipatia perșilor. I-a urmărit pe ucigași și, în cele din urmă, l-a ucis
pe Bessus.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul și moștenitorul lui Darius.
Aflat la Babilon, Alexandru îl cumpără pe Bagoas, eunucul, care îl servise și pe
Darius al III-lea, cât și pe Artaxerxes III (pe care l-a și otrăvit). Dupa spusele
lui Plutarch, Bagoas, cel mai iubit eunuc a lui Alexandru, a câștigat un concurs de
dans organizat după traversarea cu succes a deșertului Gedrossian. Trupele
macedonene, în rândul cărora Bagoas era foarte popular, i-au cerut lui Alexandru
să-l sărute în fața mulțimii de invitați, ceea ce acesta a și făcut.[7]
Totuși, Alexandru nu se va opri aici și va supune și Persia orientală,
(Afganistanul, Turkestanul și Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un
război de aproape 3 ani (330 î.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat torid și pe un teren dificil.
Alexandru a avut de furcă și cu bandiții si beduinii care îi atacau frecvent armata.
Odată, calul său preferat, Bucefal, i-a fost furat. Alexandru a jurat că îi va pedepsi
crunt pe bandiții perși. Bandiții, auzind vestea, i-au înapoiat calul regelui, iar acesta a
fost atât de bucuros că și-a recuperat calul, încât i-a cruțat pe hoți, ba chiar i-a iertat
și i-a răsplătit.
Rezistența perșilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei și
a Bactrianei, unde Alexandru se căsătorește, după ritualurile persane, cu
prințesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între
învingători și învinși, Alexandru și-a îndemnat adjuncții să facă la fel și i-a încurajat
pe soldați să-și găsească soții persane.[8]
Intrarea în Babilon

Alexandru a strâns bunuri și o avere în valoare de 160.000 talanți persani ($

280.000.000), s-a ales după bătălia de la Issus cu soția lui Darius,cu cele două fiice
ale sale și cu un harem regal format din 360 concubine și 400 eunuci.[9]
Soldații macedoneni au fost bine răsplatiți pentru serviciul militar, mulți îmbogățindu-
se. Dar li s-a impus să se căsătorească cu femei persane, atunci cand Alexandru a
decis unirea dintre cele două popoare prin căsătoria dintre soldații macedoneni și
femei persane, decizie nu foarte bine primită de generalii lui Alexandru, ba chiar fiind
criticată și declarată ca fiind josnică și umilitoare, ca un grec sau macedonean să se
căsătorească cu o barbară din afara ținuturilor grecești. Mulți soldați duceau dorul de
casă.
Totodată, Alexandru a decis să construiască librării, biblioteci, școli, răspândind
educația și cultura greacă de-a lungul Orientului. A început chiar să recruteze perși
în armata macedoneană. Aceasta în timp ce el adopta obiceiurile și chiar și
vestimentația persană. Chiar dacă prin aceste acte a atras simpatia perșilor, el a
atras și dușmănia propriilor săi generali macedoneni.

Relații conjugale[modificare | modificare sursă]

Mama lui Darius îi cere îndurare lui Alexandru

Stateira[modificare | modificare sursă]
Stateira a II-a, cunoscută și sub numele de Barsine, era fiica regelui Darius al III-lea
și a Stateirei I. După înfrângerea tatălui ei în bătălia de la Issos, Stateira și surorile ei
au fost capturate de Alexandru cel Mare. Ea, împreună cu mama lui Darius și cu
mama ei (Stateira I), s-au închinat lui Hephaestion cerând îndurare, crezând ca el
era Alexandru. Alexandru, amuzat, le-a întrebat cum doresc sa fie tratate. Ea a
răspuns: „Așa cum sunt, asemenea unei prințese”. Stateira și mama lui Darius au
fost tratate bine, iar ea a devenit a doua soție a lui Alexandru. La aceeași „nuntă de
la Susa”, din anul 324 î.Hr., Alexandru s-a căsătorit și cu Parysatis, fiica fostului rege
persan Artaxerxes al III-lea.[10]
Hephaestion[modificare | modificare sursă]
Încă din tinerețe, Hephaestion l-a întâlnit pe prințul Alexandru. Deși nu există nicio
conexiune explicită între Hephaestion și Aristotel din Stagira (decât după Diogenes
Laertius), se presupune că acesta i-a oferit o educație aleasă, asemeni lui
Alexandru, în școala din Mieza (Naoussa zilelor noastre). Se consideră că între cei
doi tineri nu a existat decât o insignifiantă diferență de vârstă, de cel puțin un an,
Hephaestion fiind cel mai mare. La Troia, Alexandru venerează luptătorii de legendă;
se spune că ar fi vizitat mormântul strămoșului sau (ipotetic) Achilles, iar
Hephaestion i-ar fi adus omagii lui Patroclus, camaradul lui Achilles. Încă o dată, se
dovedește că Hephaestion i-a fost partener lui Alexandru, deoarece, în acel secol IV
î.Hr., exista credința că cei doi eroi legendari amintiți mai sus au fost iubiți (mai
mult, Homer spune că aceștia obișnuiau să-și petreacă nopțile separat, întărind
astfel garanția celor spuse).
După victoria macedonenilor, regina Stateira a fost capturată. Mergând la Alexandru,
s-a înclinat în fața lui Hephaestion, convinsă că acesta era regele. Alexandru
liniștește apele spunând: „Nu te îngrijora, mamă. Oriunde, el este asemeni mie”.
Hephaestion era garda de corp personală a lui Alexandru în bătălia de la
Gaugamela, ca unul dintre somatophylakes (de fapt, cei șapte nu erau altceva decât
aghiotanți). În timpul sângeroasei lupte, se va răni la un braț. Alexandru devine
sceptic în privința abilităților de comandant ale lui Hephaestion, dar asta nu conduce
la sfârșitul prieteniei. Este menționat ca oficialul responsabil cu asigurarea proviziilor
pe vreme de iarnă, o sarcină importantă. Hephaestion a fost „cavaler de onoare” al
lui Alexandru când acesta s-a căsătorit cu prințesa Roxane. Totuși, rar a servit drept
comandant pe câmpul de luptă. Însuși Alexandru se însoară cu prințese
achaemenide, din doua linii dinastice diferite: Barsine, o fiica a lui Darius al III-lea, și
Parysatis, fiica lui Artaxerxes III Ochus. Alexandru ar mai fi avut o amantă pe nume
Campaspe. Hephaestion se va căsători cu o alta copilă a lui Darius III, Drypetis.

Alexandru si Hefeiston

Ca apropiat al lui Alexandru, Hephaestion răspundea de multe lucruri, și deciziile

sale privind corespondența regală trebuie să fi fost cauza unui conflict cu Eumenes,
secretarul lui Alexandru. Oricum, sursele sunt tăcute; singurul fapt sigur este că
Alexandru le-a ordonat să se reconcilieze.
Vara târziu, Alexandru pornește spre nord, cu destinația Ecbatana, una din capitalele
imperiului său. A fost primit de Atropates, satrap de Media. După obicei, se ținea o
petrecere cu băutură acompaniată de un festival dramatic, dar de data aceasta a
luat o turnură nefericită: Hephaestion cade la pat și moare în octombrie 324. Mâniat,
Alexandru îl execută pe medic. Drypetis, dar mai ales Alexandru, fu șocat. Îi ordonă
lui Perdiccas să-i organizeze marșul funebru, către marile funeralii de la Babilon.

Căsătoria dintre Alexandru si Roxana

Roxana[modificare | modificare sursă]
Roxana s-a născut în anul 343 î.Hr. în nordul teritoriului actual al Afghanistanului,
Uzbekistanului și Tajikistanului, ea căsătorindu-se cu ilustrul împărat Alexandru la
vârsta de doar 16 ani. Era fiica unui bactrian numit Oxyartes de Balkh (Bactria -
provincia Balkh, din Afganistan)
Se spune că Alexandru cel Mare chiar a iubit-o pe Roxana; ea l-a însoțit pe împărat
în campania din India din anul 326 î.Hr. și i-a dăruit acestuia un fiu post-mortem,
denumit Alexandru al IV-lea Aegus, după moartea împăratului în Babilon în anul 323
î.Hr. Odată cu moartea lui Alexandru, Roxana a devenit victima intrigilor politice, fiind
asasinată, împreună cu fiul ei, în anul 310 î.Hr.

Alexandru și Roxana
Campania din India[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Hydaspes

Alexandru avea în plan să cucerească India. Pe atunci, aceasta era împărțită în 16

regiuni, ce luptau pentru supremație, armata împreună însumând aproximativ
700.000 de oameni. De armata regelui Porus, pe Alexandru nu-l mai despart decât
două fluvii: Ind și Hydaspes. Indul îl trece folosind niște corăbii demontabile
comandate din Siria. Regele de pe cealaltă parte fuge nevrând să lupte cu marele
conducător. Grecii își organizează acolo armata și baza lor.
Bătălia de la Hydaspes[modificare | modificare sursă]
Marele tactician Alexandru, pentru a trece fluviul Hydaspes (actualmente Râul
Jhelum din Pakistan), după ce a parcurs timp de 2 luni spațiul dintre Ind și acest
fluviu, nu putea folosi navele demontabile, deoarece în timpul traversării indienii ar fi
putut să lanseze săgeți contra lor. Alexandru înconjoară cu toată armata malul
fluviului Hydaspes timp de câteva săptămâni pentru a-i da impresia lui Porus, regele
de acolo, că alege un loc de traversare.
Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, așa că pune străji.
Alexandru doar atât a așteptat. Cu 13-14.000 de oameni din cei 24-25.000 pe care-i
avea, el a traversat Hydaspes noaptea pe furtună. Ajungând pe mal își grupează
soldații. Uitându-se mai bine, descoperă cu surprindere că erau pe o insulă. Trec și
acest șuvoi de apă și ajung pe o altă insulă. Alexandru mai traversează odată apa și
ajunge în sfârșit pe mal, dimineața. În acest timp oamenii lui făcuseră gălăgie.
Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea. El nu știe dacă a trecut cu cea mai
mare sau cu cea mai mică parte din armată apa. El, judecând după hărmălaia de pe
celălalt mal, crede că Alexandru are puțini oameni după el, așa că trimite o grupă de
2000 de care de luptă și pedeștri cu fiul lui, numit tot Porus.
Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu. Alexandru le surprinde distrugând
aproape tot efectivul, inclusiv pe micul Porus. Acesta, după bătăliile din Afganistanul
de azi învață calitățile cavaleriei ușoare și o apreciază mult.
Porus, după ce vede că s-a înșelat, pornește atacul contra lui Alexandru. El
trimisese alte câteva mii de soldați să vină în ajutor. Aceștia, odihniți, îl sprijină pe
mărețul conducător.
Lupta începe. Elefanții lui Porus îi îngrozesc pe greci. Alexandru își pierde prietenul
cel mai de preț: calul său, Bucifal. Până la urmă macedonenii îi înfrâng pe indieni.
Porus vrea să îi spună ceva lui Alexandru. Acesta spune că îi va îndeplini un fel de
dorință: „Aș vrea să fiu tratat ca ceea ce sunt și să rămân așa” a spus Porus, adică
să rămână rege. Alexandru îl ascultă și nu îl ucide. Bucefal avea 30 de ani și la
sfârșitul zilei a murit din cauza rănilor. Când calul a murit, Alexandru a construit,
după bătălia împotriva lui Poros, o cetate care, după numele animalului, s-a numit
Bucefala. Se spunea că numele calului provenea de la mărimea capului său ori din
faptul că pe spate avea un semn reprezentând un cap de bou. Bucefal este amintit
de Plutarh și de Strabon. Alexandru a fost rănit într-o altă bătălie împotriva regatului
Malhi, la asediul orașului Multan, din Pakistan.
În urma revoltelor și în condiții climatice nefaste pentru invazia Regatului Magadha,
Alexandru s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă și să continue expansiunea
imperiului său spre apus.
La întoarcerea spre Babilon, Alexandru pierde trei sferturi din ostași din cauza
foametei și a căldurii deșertice. Odată ajunși în Carmania, scapă de greutați și
călătoresc fără probleme până la Hermezia, și mai departe către Persia.

Alexandru și Porus

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Totuși, crizele sale de mânie s-au agravat. A pus să fie ucis fostul său
general Parmenion când a aflat că fiul său, Filotas a complotat împotriva sa. L-a
înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, Clitos care
i-a negat paternitatea divina. Ce-i drept, Alexandru l-a jelit zilele următoare. Iar
megalomania lui recepționa: dincolo de Indus, armata s-a revoltat și l-a forțat să facă
cale întoarsă. Retragerea a fost acceptată de rege, însă pe drumul de întoarcere,
mulți soldați macedoneni au murit de căldura toridă a deșertului Gedrossian. Mulți
cred că a fost o pedeapsă din partea lui Alexandru. Nici acum nu se știe numărul
exact al soldaților care au murit pe drumul de întoarcere.
Între timp, la Babilon, prietenul său de-o viață, Hefaiston a fost răpus de febra tifoidă,
iar Alexandru, care era foarte mâniat, a poruncit crucificarea medicului său. Nu mai
exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar
numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a
amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaș, astfel încât, epuizat de acest
stil de viață, a fost răpus de febră și a murit la numai 32 de ani,[11][12] fără să
numească un moștenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori
fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia la primăvară, ulterior se
gândea și la o posibilă invazie asupra Cartaginei și Siciliei. La moartea lui, imperiul a
intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală și administrativă
lăsată asupra țărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naștere unei
strălucite civilizații elenistice care a supraviețuit chiar și cuceririi romane.

Uciderea lui Clitos

Moartea[modificare | modificare sursă]

Moartea lui Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care
se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323
î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost
otrăvit (conform altora).
Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se
spune că a murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilărie,
Hefaiston (care a murit de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La
sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un mare ospăț și orgie la Medius, unul
dintre efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a
lui Hercule, a strigat de durere și s-a prăbușit și a fost cuprins de febră. Cu câteva
zile înainte, navigând pe Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un
vâslaș a sărit după ea în apă și, ca să înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe
cap. Gestul a fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-și
schimbe stăpânul. Starea regelui s-a înrăutățit rapid. Pe 10 iunie își pierdu
cunoștința. Timp de 10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi care
doreau să afle care dintre ei va fi numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea
din Grecia spre India. Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată,
avea stări de vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea
dureri abdominale acute, dureri de spate, momente de delir și, în final, paralizie.
Când mama lui Darius a văzut starea gravă în care se afla regele s-a întors către un
perete și a murit prin înfometare. Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă
a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a încetat să-i mai bată.
Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar
fi fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia,
Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din
izvorul râului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau
catâr, căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii și acidității
apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit
bătrânei regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaștinile
care înconjurau orașul, țânțarii: existau toate condițiile îmbolnăvirii de malarie.
Alexandru delira deja când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi
lăsa imperiul? „Celui mai bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alții,
răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, și, scoțându-și
inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui cine a născocit acest
scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu
10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite.
Este însă o tactică bine știută că, în scopuri politice și pentru a influența opinia
publică, să li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul morții tot felul de cuvinte.
Sunt controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație: "lui
Caterus" (Krater'oi) sau celui mai puternic (Krat'eroi).
Posibilele cauze ale unei morți naturale[modificare | modificare sursă]
 febra tifoidă luată de la Hefaiston, pe care l-a plâns timp de 4 zile după ce a
murit, suficient timp pentru a fi contaminat
 malarie sau virusul West Nile: Alexandru cel Mare ar fi avut simptomele virusului
West Nile, transmis de țânțarii din mediul tropical umed al Indiei sau ar fi fost
contaminat de gripă aviară, contactată de la corbii din Babilon. [1] Arhivat în 22
mai 2013, la Wayback Machine.[2]
 meningită
 o boală venerică: se speculează că boala venerică i-ar fi fost transmisă în urma
orgiilor cu bărbați perși/macedoneni și femei persane, el fiind bisexual. Însă
simptomele care le-a avut pe patul de moarte nu par să aparțină unei boli
venerice
 excesul de alcool, epuizarea și oboseala din bătălii și campanii, nopțile nedormite
care i-ar fi distrus ficatul. Potrivit scrierilor, după ce a băut vinul din cupa de 12
litri a lui Hercule, a strigat din cauza durerii de ficat.
 trecerea bruscă de la un mediu la altul, de la mediul și climatul mediteranean la
cel arid și apoi la cel tropical (Grecia-Turcia-Egipt-Irak-Iran-India), care l-ar fi
epuizat
 pancreatită acută
 o legendă spune că a făcut intoxicație atunci când a intrat în contact cu râul Styx
din Grecia
 intoxicație alimentară sau exces de alcool
 intoxicație de la apa băută în India
 moarte psihologică: Alexandru ar fi fost devastat psihic de moartea lui Hefaiston
și aceasta ar fi dus la scăderea imunității organismului
Posibilul complot[modificare | modificare sursă]
Suspecți:

 Casandru: după moartea lui Alexandru, el i-a ucis familia: pe Roxana, soția sa și
pe fiul acesteia, și apoi pe mama lui Alexandru, Olimpia
 Complotul Casandru-Antigoniu-Ptolemeu-Lisimach-Seleucos, generalii diadohi
care au preluat puterea și au împărțit marele imperiu
 Roxana, soția lui Alexandru, care l-ar fi otrăvit pe acesta, cât și pe Hefaiston și pe
Stateira, cea de-a doua soție a lui Alexandru, într-o criză de gelozie. Alexandru
își iubea partenerul de viață, pe Hefaiston
 Eunucul său favorit, Bagoas, care era cel mai apropiat de rege, care l-ar fi otrăvit

Sfântul Sisoe îl plânge pe Alexandru

Sarcofagul

Înmormântarea[modificare | modificare sursă]
Funeraliile lui Alexandru, conform scrierilor lui Diodorus

Strabon, Plutarh și Pausanias, precum și alți autori antici, menționează că trupul său

neînsuflețit ar fi fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce
însemna, în greaca veche, „mormânt”. Un sarcofag de aur și o construcție
grandioasă, menită să-l adăpostească pe eroul zeificat care unise lumea, au fost
construite cu acest prilej.
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat și cufundat în miere, pentru a
scăpa neatins de căldurile toropitoare ale deșertului și, după o călătorie de doi ani,
convoiul funerar a sosit în sfârșit în Egipt. În fruntea convoiului se afla fratele
nevolnic la minte al lui Alexandru, Filip Arhideus, pe care generalii macedoneni îl
aleseseră succesor la tron. Care era destinația finală a convoiului este greu de spus.
Unii susțin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui Ammon confirmase, cu câțiva
ani în urmă, originea divină a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos
susține ca ar fi fost înhumat, poate și pentru a împlini astfel profeția prezicătorului
favorit al lui Alexandru, Aristander, ce spusese cândva „țara unde trupul lui va fi
înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Trupul neînsuflețit al regelui a fost așezat într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o
casetă mare, tot din aur. În drum spre monumentul funerar, Ptolemeu a deturnat
convoiul funerar, ducând sarcofagul cu trupul regelui la Memphis, în Egipt.
Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria,
unde va și rămâne vreme îndelungată. Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul dintre
succesorii lui Ptolemeu I, topește sarcofagul de aur pentru fabricarea de monede,
așezând trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urmă, în anul 200,
împăratul Septimius Sever a închis mormântul regelui pentru public.
Cert este că, atunci când procesiunea funerară a ajuns în Siria, o armată trimisă de
generalul Perdicas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a-l duce
la Aigai, în Macedonia. A avut loc o luptă, în urma căreia oastea lui Perdicas a fost
înfrântă și convoiul și-a continuat drumul spre apus, ajungând în cele din urma la
ținta finală a călătoriei, Alexandria.
Sfântul Sisoe, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, s-a oprit lângă mormântul lui
Alexandru cel Mare. Privind spre osemintele celui care fusese până nu demult unul
dintre cei mai mari cuceritori și împărați ai lumii, sfântul a început să cugete la
zădărnicia vieții omenești, vărsând lacrimi pentru neajunsurile vieții.
În zilele noastre, mormântul și trupul cuceritorului par a fi pierdute pe veci. Imediat
după oficializarea creștinismului, în secolul al IV-lea, nu a mai apărut nicio
menționare a mormântului.
Alexandru încălecându-l pe Bucefal

Alexandru cel Mare în diferite culturi[modificare | modificare

sursă]
Realizările și domnia lui Alexandru cel Mare sunt prevestite și menționate în Biblie,
în special în Cartea lui Daniel și Cartea Macabeilor. Și va ieși la iveală un rege
viteaz și va stăpâni peste un regat puternic și va face numai ceea ce i se va părea
bun.Iar când va fi în culmea puterii sale, regatul lui se va prăbuși și se va împărți
după cele patru vânturi ale carului, fără ca să rămână urmașilor lui și nici să aibă
putere întocmai ca mai înainte, că regatul lui va fi sfâșiat și se va împărți la alții decât
la aceia din neamul lui. (Daniel-Capitolul 11,vers.3-4)
Apoi m-am uitat din nou și iată o altă fiară, asemenea unui leopard, având pe spate
patru aripi de pasăre; și fiara avea patru capete, și i s-a dat putere. (Daniel-Capitolul
7,vers.6)
* Și m-am uitat în vedenie și, când priveam, parcă eram în capitala Suza, care este
în țara Elamului și, stând cu privirea ațintită, eram pe fluviul Ulai. * Și am ridicat ochii
mei și m-am uitat și iată un berbec cu două coarne stând în picioare în fața fluviului
și coarnele lui erau lungi, iar unul mai lung decât celălalt și cel mai lung creștea cel
din urmă. * Am văzut berbecul lovind cu coarnele la apus, la miazănoapte și la
miazăzi și nici o fiară nu-i putea sta împotrivă și nimeni nu scăpa de asuprirea lui. El
făcea ce voia și creștea. * Și m-am uitat cu luare aminte și iată un țap venea de la
apus pe deasupra feței pământului, fără ca să-l atingă. Și țapul avea un corn între
ochi, care corn se putea zări. * și a venit până la berbecul cel cu două coarne pe
care l-am văzut stând în fața fluviului și s-a năpustit spre el cu toată tăria puterii lui. *
Și l-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a întărâtat împotriva lui și a lovit
berbecul și i-a sfărâmat cele două coarne, iar berbecul nu mai avea putere să i se
împotrivească; și l-a aruncat la pământ și l-a călcat în picioare și nimeni n-a scăpat
pe berbec. * Și țapul a crescut foarte și când a ajuns puternic, cornul cel mare s-a
sfărâmat și am zărit patru coarne crescând în locul lor, spre cele patru vânturi ale
cerului.
(Daniel-Capitolul 8,vers.2-8)
* apoi un al treilea regat de aramă, care va stăpâni peste tot pământul. (Daniel-
Capitolul 2,vers.39)
# După ce s-a luptat Alexandru Macedon, fiul lui Filip, care a ieșit din țara Chitim și a
bătut pe Darie, regele Perșilor și al Mezilor, a domnit în locul lui, fiind cel dintâi
împărat de neam grecesc. # Și a făcut războaie multe, a biruit multe cetăți și a
nimicit pe regii pământului. # Și a trecut până la marginile pământului, a luat prăzi de
la neamuri multe și a fost supus pământul înaintea lui. # Și s-a înălțat și s-a ridicat
inima lui și a adunat putere și oștire foarte tare. # Și a stăpânit țări și neamuri și tirani
și i-au fost lui birnici. # Și după aceasta a căzut la pat și a înțeles că i se apropie
moartea. # Atunci a chemat slugile sale cele cinstite, care erau cu sine, crescuți din
tinerețe, și le-a împărțit regatul său, încă fiind viu. # Și a domnit Alexandru timp de
doisprezece ani, și a murit. # Și au stăpânit slugile lui fiecare la locul său. # Și au
pus toți steme după ce a murit el, și fiii lor după dânșii ani mulți, și s-au înmulțit
răutățile pe pământ.
(Cartea întâi a macabeilor-Capitolul 1,vers.1-10)
Alte referiri la el apar și în Zoroastrism, ca Arda Wiraz Nāmag ca "Alexandru
blestemat" sau Guzastag, ca urmare a cuceririi sale a Imperiului persan și
distrugerea capitalei Persepolis și este acuzat de distrugerea templelor și arderea
textelor sacre zoroastrice. El este, de asemenea, cunoscut ca Eskandar-e Maqduni
(Alexander din Macedonia), în persană, al-Iskandar Al-Makduni Al- Yunani, în arabă,
‫אלכסנדר מוקדון‬, Alexander Mokdon în ebraică, și Tre-Qarnayia în aramaică (cel cu
două coarne, aparent din cauza unei imagini bătute pe monede în timpul domniei
sale, care aparent îl înfățișează cu cele două coarne de berbec ale zeului egiptean
Amon).
În Egipt, Alexandru a fost portretizat ca fiul lui Nectanebo al II-lea, ultimul faraon
înainte de cucerirea persană.
În Coran, el a fost o figură eroică, care a construit un zid de apărare împotriva
popoarelor Gog și Magog. El a călătorit apoi în lumea cunoscută în căutarea fântânii
tinereții, în cele din urmă devenind un profet. De remarcat este faptul că Bucefal,
calul său favorit, a fost numit Ducipal, care înseamnă "cap de taur", făcând aluzie la
forma unui taur cu coarne în frunte.
În India și Pakistan, mai precis Punjab, este cunoscut sub numele de "Sikandar",
derivat din persană.
În Europa medievală a fost inclus în categoria celor " Nouă vrednici" , un grup de
eroi care au toate calitățile ideale ale cavalerismului. În Shahnameh, Alexandru este
descris ca un copil de rege persan, dar care a fost adoptat de regele macedonean,
Filip.
Însă, conform lui Dante Alighieri, la Cântul 12 din Infernul, Alexandru cel Mare a
ajuns în cea mai adâncă parte a râului de sânge, Cercul al șaptelea al iadului,
așezat alături de cei mai mari ucigași ai istoriei.