4.

RELIGIA ESTE TRANSPORTATĂ

Cele Zece Triburi ale lui Israel n-au mai reapărut niciodată în paginile istoriei
după înfrângerea lor de către asirieni.
De ce oare au supravieţuit evreii din Iudeea şi nu cei din Israel?
Politica asiriană urmărea să fărâmiţeze popoarele cucerite în părţi mici, apoi
de a dispersa aceste părţi peste tot prin imperiu, cu scopul de a distruge unitatea
naţională şi etnică, spre deosebire de politica babiloniană, care păstra intactă unitatea
popoarelor cucerite.
Folosind ideile oferite de Profeţi, evreii aflaţi în captivitatea babiloniană au
început să-şi „renoveze” religia, să-i dea „un aspect nou”.
În locul unui templu pentru sacrificiu, evreii au construit sinagogi pentru
adunări religioase. Sinagoga a devenit prototipul pentru biserica creştină şi pentru
moscheea musulmană; rugăciunea a devenit simbolul universal al devoţiunii faţă de
Dumnezeu.
Supravieţuirea evreilor aflaţi în captivitate şi risipiţi în lume era astfel
asigurată.
Evreii nu numai că prosperaseră în exilul babilonian şi se cultivaseră, ci se şi
înmulţiseră. Dacă la începutul exilului abia de erau 125 000 de evrei în întreaga lume,
acum numărau 150 000 de suflete numai în Babilonia. Aproximativ un sfert au hotărât
să profite de decretul lui Cirus şi să se întoarcă la Ierusalim.
Încoronarea lui Ioşua ca Mare Preot a avut o semnificaţie deosebită pentru
evrei, pentru că le-a oferit o formă de autoguvernare în exil.
Neemia a fost numit guvernator al Iudeii de către regele persan. El era obsedat
de misiunea de a forma, o dată pentru totdeauna, o conştiinţă evreiască a poporului
său. Ceea ce se putea face, conform convingerilor sale, doar prin reinstituirea legii
mozaice, ca lege fundamentală. Această realizare i-a câştigat titlul de „al doilea
Moise”.
În anul 458 î. Hr., cu îngăduinţă din partea regelui persan, Ezdra a condus cel
de-al doilea exod de masă (1800 de evrei) din Babilonia spre Ierusalim. Ajunşi în
Ierusalim, Ezdra şi-a dat mâna cu Neemia. Prima acţiune a acestei alianţe între preot
şi aristocrat a fost interzicerea căsătoriei între evrei şi neevrei.
Acest edict Ezdra-Neemia a avut o forţă de coeziune cumulativă din ce în ce
mai mare asupra evreilor, şi până la urmă avea să-i ajute să supravieţuiască valurilor
de asimilare, care aproape i-au copleşit în epocile greco-romană, islamică şi modernă.

II. EPOCA „APIKORSIMILOR”

Cum s-au apărat evreii împotriva „apikorsimilor” (grecii epicurieni) şi a statuilor lor
dezbrăcate; şi cum au supravieţuit măcelului pornit de armatele romane care au
pustiit Ierusalimul şi au făcut din cea mai mare parte a Palestinei o ţară în care evreii
nu mai aveau voie să intre.

5. CULTURA DE TIP POSTER OFERITĂ CA MOMEALĂ

Abia murise Alexandru, că marele său imperiu a şi fost sfârtecat de săbiile
generalilor săi. Trei dintre ei doreau să pună mâna pe imperiu, dar cum nici unul nu
era suficient de puternic pentru aceasta, s-a mulţumit fiecare cu câte o felie.
Antigonus a pretins Grecia; Seleucus a devenit stăpân peste Asia Mică şi Siria,
punând bazele Imperiului Seleucid; iar Ptolemeu a luat Egiptul şi Palestina, întemeind
Imperiul Ptolemaic.
Epicurienii erau cinicii care afirmau că zeii nu se amestecau în treburile
oamenilor. Ei susţineau că era de datoria omului să se elibereze de superstiţiile de
genul pedepsei sau al răsplăţii şi că nici vorbă să existe moralitate sau imoralitate, ci
numai plăcere. Căutarea plăcerii, pretindeau epicurienii, era singurul scop adevărat al
omului.
Timp de 125 de ani, seleucizii şi ptolemeicii s-au războit pentru a obţine
controlul asupra Palestinei. În cele din urmă, după mai mult de un secol de înfruntări,
regele seleucid Antiochos III, cunoscut ca „cel Mare”, a izbutit să smulgă Palestina
din mâinile ptolemeilor.

6. LUPTA CARE A EŞUAT

Hircanos a lărgit frontierele Palestinei, anexând teritoriile păgâne ale
idumeilor şi galileenilor, aproximativ în 135 î. Hr., după care a comis un act ce avea
să aducă multă suferinţă poporului său. I-a convertit pe păgânii idumei şi galileeni la
iudaism, prin puterea armelor. Din Idumeea avea să provină ulterior unul dintre cei
mai mari ticăloşi dintre evrei, un rege detestat de evrei, dar numit de istorie „Irod cel
Mare”.
A urcat pe tron Aristobulus I, fiul lui Hircanos, apoi, a urmat fratele său,
Alexandru Ianneus, care a făcut Palestina la fel de întinsă ca pe vremea domniei lui
regelui David.
Din fericire pentru Palestina, domnia lui Ianneus s-a încheiat rapid, în anul 78
î. Hr. În urma lui a urcat la tron Alexandra, soţia lui, care s-a dovedit a fi cea mai
capabilă cârmuitoare din dinastia hasmoneană.
Domnia reginei Alexandra, deşi scurtă (78-69) a fost denumită Epoca de Aur.
A întemeiat şcoli elementare gratuite şi a instituit obligativitatea învăţământului
primar atât pentru băieţi, cât şi pentru fete (analfabetismul a fost practic eradicat).
Tema rivalităţii între doi fraţi joacă un rol aproape obsesiv în istoria evreilor.
Biblia e plină de asemenea rivalităţi: Cain şi Abel, Isaac şi Ismael, Iacov şi Esau,
Solomon şi Adonia, iar acum Hircanos II şi Aristobulus II, fiii Alexandrei.
Hircanos i-a cerut lui Pompei ajutorul pentru a ajunge din nou pe tron ca
moştenitor legal; la rândul său, Aristobulus susţinea că trebuie să rămână pe tron ca
pretendent de drept; iar fariseii, sătui de toţi regii, au trimis o petiţie lui Pompei prin
care îi cereau să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi regi. Pompei i-a ascultat pe
toţi, dar nu a luat în seamă nici una dintre cerinţele şi pretenţiile lor. În anul 63 î. Hr.,
a intrat în regatul macabean al lui Iuda, l-a cucerit şi i-a dat numele de Iudeea.

7. ROMA, CEZARISMUL ŞI REVOLTA

Aristobulus, saducheul, s-a împotrivit stăpânirii lui Pompeius. Hircanos,
fariseul, i s-a supus. Prin urmare, Pompeius l-a făcut pe Hircanos: Mare Preot şi
etnarh al Iudeii. Dar a numit şi un idumeu, pe nume Antipater, ca epitrop (consilier
politic) al lui Hircanos.
Antipater este unul dintre personajele cele mai detestabile ale istoriei. El a fost
cel care, mai înainte, îl sfătuise pe Hircanos să ceară ajutor nabateilor în lupta pentru
putere cu fratele său Aristobulos. În acelaşi timp, era un sicofant (calomniator) şi-un
lingău, servil faţă de orice roman care îi părea lui că va ieşi învingător. Cântându-i în
strună lui Pompeius, a căpătat funcţia de guvernator al provinciei Idumeea. După
înfrângerea lui Pompeius în bătălia de la Farsala (48 î.Hr.), în Grecia, Caesar a preluat
stăpânirea în Iudeea în numele Romei. Antipater a schimbat struna, alegând-o pe
aceea a lui Caesar, care l-a numit guvernator al Iudeii. După moartea lui Antipater, în
43 î.Hr., otrăvit de membrii iubitori ai familiei în timpul unui banchet cu concubinele
sale, l-a urmat în funcţie Irod (Herodes), fiul său.
Văzând cum se înalţă steaua lui Octavian (Augustus), Irod s-a orientat spre
Roma. A intrat în graţiile lui Octavian şi astfel a fost numit rege al evreilor. Prima
acţiune a lui Irod a fost aceea de a-l executa pe Hircanos. Aristobulos fusese capturat
de către romani şi trimis la Roma, unde a murit otrăvit.
În 37 î.Hr., Irod şi romanii au cucerit Ierusalimul, iar Antigonus şi patruzeci şi
cinci de membri ai Sanhedrinului, suspecţi de conspiraţie, au fost osândiţi la moarte.
Irod a fost cel mai mare ucigaş al timpului său. A ucis patruzeci şi cinci de
membri ai Sanhedrinului, reducând acel corp judiciar independent al statului la
statutul de ştampilă de cauciuc. I-a intimidat prin ameninţări cu moartea pe Marii
Preoţi, făcându-i să se supună. Şi-a omorât rivalii, soţia favorită şi pe mai mulţi dintre
fiii săi şi, conform Evangheliei după Matei, l-a imitat pe faraonul biblic, poruncind
uciderea tuturor pruncilor de sex bărbătesc din Betleem din pricină că se temea de
profeţia că acolo se va naşte un viitor rival la tronul său.
Deşi majoritatea evreilor îl dispreţuiau şi-l urau pe Irod, l-au acceptat ca rege
din pricină că una dintre cele zece soţii ale sale era Mariamne, o prinţesă macabeană.
Cu ea avea doi fii, iar evreii sperau că unul dintre ei va moşteni tronul. Dar Irod i-a
ucis pe amândoi. La moartea lui Irod, Antipas şi Archelaus, doi fii de-ai lui cu o soţie
samariteancă, au fost desemnaţi de către romani să-i cârmuiască pe evrei.
Romanii au numit, încă o dată, în fruntea poporului evreu un rege nedorit de
către acesta, în persoana nepotului lui Irod, Agrippa I., care crescuse la Roma în lux şi
extravaganţă. El a fost adoptat de împăratul Tiberius şi a devenit o persoană apropiată
împăratului Caligula, care a pus capăt primei serii de procuratori pentru a-l face rege
pe Agrippa.

8. SICRIUL SIGILAT
Evreii se luptau de unii singuri cu Goliat (Imperiul Roman) şi fiindcă au fost
foarte aproape de victorie, Roma a fost obligată să-şi folosească întreaga putere
militară, când, în mod normal, o expediţie militară ar fi fost suficientă.
Primul an al războiului a fost un adevărat şoc pentru romani: generalul Cestus
Gallus, în fruntea legiunilor din Siria, nu reuşeşte să înăbuşe răscoala. Împăratul Nero
îl desemnează pe Vespasian, cel mai destoinic general al său, care în fruntea celor mai
bune legiuni ale Romei, după un an de lupte crâncene, reuşeşte să înfrângă armatele
etnarh al Iudeii. Dar a numit şi un idumeu, pe nume Antipater, ca epitrop (consilier
politic) al lui Hircanos.
Antipater este unul dintre personajele cele mai detestabile ale istoriei. El a fost
cel care, mai înainte, îl sfătuise pe Hircanos să ceară ajutor nabateilor în lupta pentru
putere cu fratele său Aristobulos. În acelaşi timp, era un sicofant (calomniator) şi-un
lingău, servil faţă de orice roman care îi părea lui că va ieşi învingător. Cântându-i în
strună lui Pompeius, a căpătat funcţia de guvernator al provinciei Idumeea. După
înfrângerea lui Pompeius în bătălia de la Farsala (48 î.Hr.), în Grecia, Caesar a preluat
stăpânirea în Iudeea în numele Romei. Antipater a schimbat struna, alegând-o pe
aceea a lui Caesar, care l-a numit guvernator al Iudeii. După moartea lui Antipater, în
43 î.Hr., otrăvit de membrii iubitori ai familiei în timpul unui banchet cu concubinele
sale, l-a urmat în funcţie Irod (Herodes), fiul său.
Văzând cum se înalţă steaua lui Octavian (Augustus), Irod s-a orientat spre
Roma. A intrat în graţiile lui Octavian şi astfel a fost numit rege al evreilor. Prima
acţiune a lui Irod a fost aceea de a-l executa pe Hircanos. Aristobulos fusese capturat
de către romani şi trimis la Roma, unde a murit otrăvit.
În 37 î.Hr., Irod şi romanii au cucerit Ierusalimul, iar Antigonus şi patruzeci şi
cinci de membri ai Sanhedrinului, suspecţi de conspiraţie, au fost osândiţi la moarte.
Irod a fost cel mai mare ucigaş al timpului său. A ucis patruzeci şi cinci de
membri ai Sanhedrinului, reducând acel corp judiciar independent al statului la
statutul de ştampilă de cauciuc. I-a intimidat prin ameninţări cu moartea pe Marii
Preoţi, făcându-i să se supună. Şi-a omorât rivalii, soţia favorită şi pe mai mulţi dintre
fiii săi şi, conform Evangheliei după Matei, l-a imitat pe faraonul biblic, poruncind
uciderea tuturor pruncilor de sex bărbătesc din Betleem din pricină că se temea de
profeţia că acolo se va naşte un viitor rival la tronul său.
Deşi majoritatea evreilor îl dispreţuiau şi-l urau pe Irod, l-au acceptat ca rege
din pricină că una dintre cele zece soţii ale sale era Mariamne, o prinţesă macabeană.
Cu ea avea doi fii, iar evreii sperau că unul dintre ei va moşteni tronul. Dar Irod i-a
ucis pe amândoi. La moartea lui Irod, Antipas şi Archelaus, doi fii de-ai lui cu o soţie
samariteancă, au fost desemnaţi de către romani să-i cârmuiască pe evrei.
Romanii au numit, încă o dată, în fruntea poporului evreu un rege nedorit de
către acesta, în persoana nepotului lui Irod, Agrippa I., care crescuse la Roma în lux şi
extravaganţă. El a fost adoptat de împăratul Tiberius şi a devenit o persoană apropiată
împăratului Caligula, care a pus capăt primei serii de procuratori pentru a-l face rege
pe Agrippa.

8. SICRIUL SIGILAT
Evreii se luptau de unii singuri cu Goliat (Imperiul Roman) şi fiindcă au fost
foarte aproape de victorie, Roma a fost obligată să-şi folosească întreaga putere
militară, când, în mod normal, o expediţie militară ar fi fost suficientă.
Primul an al războiului a fost un adevărat şoc pentru romani: generalul Cestus
Gallus, în fruntea legiunilor din Siria, nu reuşeşte să înăbuşe răscoala. Împăratul Nero
îl desemnează pe Vespasian, cel mai destoinic general al său, care în fruntea celor mai
bune legiuni ale Romei, după un an de lupte crâncene, reuşeşte să înfrângă armatele
 Titus a fost obligat să folosească 80 000 de soldaţi pentru a-i îngenunchea pe
evreii asediaţi în Ierusalim care era apărat de mai mult de 23 000 de soldaţi evrei.
În total, Tacitus estimează cifra celor exterminaţi după încheierea asediului la
600 000 de evrei, civili lipsiţi de apărare.

9. CUVÂNTUL CARE CUCEREŞTE

Literatura este cea mai adevărată oglindă a culturii unei civilizaţii. Grecii au
avut o literatură mare, ceea ce le dă dreptul la un loc în comunitatea naţiunilor
evoluate, dar acelaşi loc îl merită şi evreii. Ar fi putut „un popor barbar” să producă o
literatură ca a poporului evreu, o literatură care a rezistat mai bine de două mii de ani
şi care a devenit fundamentul civilizaţiei occidentale? Operele grecilor şi ale
romanilor sunt studiate în ziua de azi ca exerciţii intelectuale în cadrul unor cursuri
universitare speciale, dar operele literare ale evreilor reprezintă tocmai principiile de
existenţă ale omenirii. Realizările evreilor în domeniul literaturii sunt distincte şi
incomparabile, sunt creaţia unui popor inspirat şi extrem de civilizat.
Diferenţa dintre gândirea iudaică şi cea greacă: dacă evreul se întreabă: „Ce
trebuie să fac?”, grecul: „de ce trebuie să fac?”. Dacă grecii credeau în caracterul
divin al frumuseţii, evreii credeau în frumuseţea caracterului divin.
În primul secol după Hristos, peste 10% din populaţia Imperiului Roman erau
evrei – şapte milioane din şaptezeci de milioane.

10. O NOUĂ FORMĂ DE SUPRAVIEŢUIRE PENTRU DIASPORĂ

Există totuşi încă o diferenţă, mult mai importantă, între conceptele de „exil”
şi „Diaspora”. Un popor în exil, alungat din patria sa, nu produce cultură, ci ori se
stinge treptat prin asimilare, ori stagnează. Aceasta a fost istoria tuturor celorlalte
popoare exilate. Evreii au fost singura excepţie. Diaspora a produs culturi iudaice noi.
Iahve a rămas Iahve şi monoteismul a rămas monoteism, indiferent de învelişul în
care era împachetată cultura Diasporei – tunica greacă, muftiul arab sau echipamentul
de fotbal american. Evreii constituiau o parte integrantă a civilizaţiei în care trăiau, şi
în acelaşi timp distinctă de aceasta.