Sunteți pe pagina 1din 158

Pr. prof. dr.

Constantin COMAN
Studiul Noului Testament,
Suport de curs,
An. I, sem. 2

EVANGHELIA DUPĂ MATEI


Introducere

Cuprins

1. Bibliografie
1.1. Chestiuni introductive
1.2. Comentarii
1.2.1. Comentarii patristice
1.2.2. Comentarii moderne
1.2.3. Comentarii patristice la unele fragmente din Ev. Matei
1.2.4. Studii
2. Caracteristici generale
2.1. Prima dintre cele patru Evanghelii
2.2. Cea mai cunoscută Evanghelie
2.3. Are un caracter sistematic
2.4. Intre cele patru Evanghelii, citează cel mai mult din Vechiul Testament
2.5. Este un discurs mai curând teologic decât biografic despre Mântuitorul Hristos
3. Planul Evangheliei după Matei
3.1 Introducere
3.2 Béda Rigaux, Témoignage de l’évangile de Matthieu, Desclée De Brouwer,1967
3.3 UBS Handbook Series, A Handbook on The Gospel of Matthew, by Barklay M.
Newman and Philip C. Stine, New York, 1992
3.4 C. H. Lohr, în Catholic Biblical Quarterly, 23 (1961), p. 427. Adoptat şi de The New
Jerome Biblical Commentary (Edited by Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer şi
Roland E. Murphy, 1990)
3.5 Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress Press Miniapolis, 1992
4. Structura pe capitole a Evangheliei după Matei
4.1 Introducere
4.2 Structura pe capitole – prezentare
5. Teme centrale în Evanghelia după Matei
6. Exegeză la Matei 1,1-17: Cartea naşterii
6.1. Textul –
6.2. Planul secţiunii
6.3. Comentarii preliminare
6.4. Exegeză
6.5. Comentariu la Genealogie
7. Exegeză la Matei 1, 18-25: Naşterea minunată a lui Iisus din Fecioara Maria
7.1 Textul
7.2 Posibile comentarii
8. Exegeză la Matei 2, 1-12: Magii de la Răsărit
8.1 Textul
8.2. Comentarii
9. Fuga în Egipt şi întoarcerea în Nazaret (2,13-23)
9.1 Textul
9.2 Comentarii
10. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12)[Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In 1,19-28]
10.1 Scurtă introducere
10.2 Textul
10.3 Comentarii
11. Botezul Domnului sau Teofania, descoperirea sau arătarea Fiului lui Dumnezeu (3,13-17)
11.1 Textul
11.2 Comentarii
12. Predica de pe Munte. Matei cap. 5-7
12.1 Consideraţii generale (după şi în dialog cu U. Luz op. cit. I, 214)
12.2 Comentarii teologice
12.2.1 Despre măsura deplinătăţii

1. Bibliografie
Bibliografia privitoare la Evanghelia după Matei este foarte bogată în limbile străine
de circulaţie şi destul de săracă în limba română. Pentru o listă bibliografică foarte
cuprinzătoare, atât la nivelul comentariilor cât şi la nivelul studiilor tematice, a se vedea
comentariul lui Ulrich Luz. În limba română singurul comentariu original la Evanghelia după
Matei este semnat de Pr. prof. dr. Vasile Gheorghiu. Cel semnat de Pr. prof. dr. Leon Arion
reia comentariul lui Gheorghiu, adaptându-l mai ales la nivelul limbajului. Bibliografia
cuprinsă în lista de mai jos este una selectivă, reţinând lucrările mai importante în limba
română şi câteva dintre cele provenind din literatura străină de specialitate.
Dacă ar fi să reducem la maximum selecţia, am reţine, desigur, Omiliile la Matei ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, o capodoperă a geniului, care nu ar trebui să lipsească din
biblioteca unui teolog, a uni preot sau a unui profesor de religie, şi, dintre cele moderne,
Comentariul la Matei al lui Ulrich Luz, un comentariu foarte documentat, cuprinzător şi
echilibrat ca abordare, cu contribuţii extrem de valoroase privind istoria exegezei şi mai ales
receptarea de către Biserică a Evangheliei sau a diferitelor teme importante din Evanghelia
după Matei.

1.1. Chestiuni introductive

1. Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Introducere în Noul Testament, vol. I, Teofania, Sibiu, 2001.
2. Pr. Prof. Dr. Nicolae NICOLAESCU, Pr. Prof. Dr. Grigorie MARCU, Pr. Prof. Dr.
Sofron VLAD, Pr. Prof. Dr. Liviu MUNTEANU, Studiul Noului Testament pentru
Institutele Teologice, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 19833
3. Σάββας Αγουρίδης, Εισαγωγή εις την Καινή Διαθήκην, Εκδόσεις Γρηγόρη, Αθήνα, 1971.
4. Ιωάννης Καραβιδόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Εκδόσεις Πουρνάρα,
Θεσσαλονίκη, 1995.
5. Ιωάννης Παναγόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Αθήνα, 1994
6. Helmut KOESTER, Introduction to the New Testament. Vol. 1: History, Culture and
Religion of the Hellenistic Age; Vol. 2: History and Literature of Early
7. Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphu, Introducere şi comentariu
la Sfânta Scriptură, vol. I, Galaxia Gutemberg, 2005 pag. 921-930.

1.2.Comentarii

1.2.1 Patristice

1. Sf. Ioan Gură de Aur, PG. 57,58; Trad. rom.: Omilii la Matei, (Trad. de Pr. D. Fecioru).
EIBMBOR, Bucureşti, 1994;.
2. Origen, PG 13; SC 162, 1970
3. Sf. Efrem Sirul, SC 121, 1966
4. Sf. Chiril al Alexandriei, PG 72, 365-474
5. Teofilact al Bulgariei, PG 123, 144-488, Trad. rom.: Sfântul Teofilact al Bulgariei,
Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Editura Sofia, 1998.
6. Evtimie Zigaben, PG 129, 112-766 Vezi traducerea rom. Zigabenos, Eutimie (sau
invers?), Comentar asupra Sfintei Evanghelii după Matei (vol. I), trad. din lb. greacă de
Grigore, pr. prof. C. şi Saru, pr. prof. Sava T., după ediţia lui Teoclitos Farmachides, Ed.
Cozia, Rm. Vâlcea, 1931, 301 p. Zigabenos, Eutimie (sau invers?), Comentar asupra
Sfintei Evanghelii după Matei (vol. II), trad. din lb. greacă de Grigore, pr. prof. C. şi Saru,
pr. prof. Sava T., după ediţia lui Teoclitos Farmachides, Ed. Cozia, Rm. Vâlcea, 1933,
424 p.

1.2.2 Comentarii moderne

1. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. I, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1925, 240 p.
2. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1927, 256 p.
3. Dr. L. G. Munteanu, Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932, (Ed. autorului),
141 p
4. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. III, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1933, 350 p.
5. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. I, Ed. Limes, Cluj, 1999, 260 p.
6. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. II, Ed. Limes, Cluj, 1999, 250 p.
7. Lagrange M. J., Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1927
8. Benoit P., L’Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1972.
9. Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress Press Miniapolis,
1992
10. Ulrich LUZ, MATTHEW 8-20, Fortress Press Miniapolis, 2001.
11. Béda RIGAUX, Témoignage de l’Évangile de Matthieu, Desclée de Brouwer, 1967.
12. M.-J. Lagange, 19414
13. Σάββας Αγουρίδης, Ματθαίος o Ευαγγελιστής, Εκδόσεις Άρτος Ζωής, Αθήνα, 2000

1.2.3 Comentarii patristice la unele fragmente din Ev. Matei

1. Sf. Grigorie de Nyssa, La Fericiri, PG 44,1193-1301


2. Sf. Grigorie de Nyssa, La Rugăciunea Domnească, PG 44, 1114-1172
3. Maxim Mărturisitorul, La rugăciunea Tatăl nostru, PG 90, 872-909
4. Ieronim, Fericitul, Comentar la Sfânta Evanghelie după Matei (I), MB 1112/1990, pp. 48-
56, trad. de pr. prof. dr. Nicolae Neaga.
5. Ieronim, Fericitul, Comentar la Sfânta Evanghelie după Matei (II), MB 46/1991, pp. 83-
89, trad. de pr. prof. dr. Nicolae Neaga.
6. Ciprian, Sfântul, Explicarea rugăciunii Tatăl nostru, trad. din lb. greacă de Pâslaru, pr.
Matei, Instit. de editură creştină, Rm. Vâlcea, 1937, 72 p.
7. Neaga, pr. prof. dr. Nicolae, Predica de pe munte comentată de Fericitul Ieronim, MB 1-
2/1990, pp. 724.

1.2.4 Studii

1. Scriban, arhim. Iuliu, Comentariul Sfintei Evanghelii. Genealogiile Mântuitorului la Sf.


Matei şi Sf. Luca, BOR 3/1922, pp. 206215.
2. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe munte (I), MB 1112/1984, pp.
679691.
3. Bănescu, prot. dr. Marcu, Funcţia metaforei în Predica de pe munte (II), MB 12/1985, pp.
1523.
4. Caraza, diac. asist. Ioan, „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc este desăvârşit
(Matei 5, 48)”, O 1/1994, pp. 171172.
5. Ciudin, pr. dr. N., Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din Evanghelia Sf. Matei. Studiu
după textul ebraic şi LXX, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1942, 53 p.
6. Preot dr. N. Ciudin, Analiza citaţiunilor Vechiului Testament din Evanghelia după Mateiu.
Studiu după textul ebraic şi LXX, Bucureşti, 19
7. Ciudin, pr. N., Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sf. Matei în raport cu datele
Vechiului Testament. Studiu analitic după textul ebraic şi LXX, Tipogr. Progresul, Iaşi, 1941, 15 p.
8. Ghia, pr. prof. dr. Gh. I., Atitudinea Mântuitorului faţă de legea Vechiului Testament.
Contribuţie la exegeza Noului Testament, Ed. Ramuri, Craiova, 1929, 102 p.
9. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea eshatologică a Domnului nostru Iisus Hristos
scurt comentariu”, GB 12/1979, pp. 5177.
10. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Cuvântarea misionară a Mântuitorului la trimiterea
Apostolilor la propovăduire”, GB 13/1983, pp. 6784.
11. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos după cele patru
Evanghelii”, GB 2/1987, pp. 60101.
12. Constantinescu, pr. prof. Ioan, „Patimile şi moartea Mântuitorului Hristos după cele patru
Evanghelii”, GB 2/1988, pp. 45103.
13. Marguerat, D., Le jugement dans l’evangile de Matthieu, Geneve, 1981
14. Mohrlang, R., Matthew and Paul, (SNTSMS 48), Cambridge, 1985
15. Przybylski, B., Righteousness in Matthew, (SNTSMS 41), Cambridge, 1980

2. Caracteristici generale

2.1 Evanghelia după Matei ocupă primul loc între cele patru Evanghelii şi primul
loc între cărţile Noului Testament. Este, aşadar, cartea cu care începe Noul Testament. Încă
de la începuturile Bisericii a ocupat primul loc (I. Panagopoulos, op.cit. p.75). Tradiţia
manuscrisă o plasează fără excepţie pe primul loc, ceea ce arată că nu a existat nici un fel de
ezitare în acest sens. De ce a fost aşezată prima în Canonul NT? De ce a fost aşezată înaintea
celorlalte trei Evanghelii? Iată trei posibile răspunsuri:
a. Criteriul cronologic poate fi un argument. Este posibil ca Biserica primară să fi
aplicat criteriul cronologic, aşezând cele patru Evanghelii în canonul nou-
testamentar în ordine cronologică. Conforma tradiţiei, Evanghelia după Matei, cel
puţin în varianta iniţială, aramaică, a fost scrisă înaintea celorlalte trei.
b. Evanghelia după Matei este o punte firească şi consistentă între Vechiul şi
Noul Testament, face cel mai bine şi cel mai firesc legătura între Vechiul şi Noul
Testament. Evanghelia după Matei materializează şi afirmă cel mai convingător,
continuitatea şi unitatea celor două Testamente, cele două părţi ale aceluiaşi întreg
care este Dumnezeiasca Scriptură. Acesta este răspunsul acceptat de majoritatea
exegeţilor, întărit cu atât mai mult de ipoteza, care s-a impus chiar şi în spaţiul
ortodox , conform căreia Evanghelia după Marcu ar fi fost scrisă prima.
c. Caracterul didactic, sistematic – aproape programatic - al acesteia, care oferea
o imagine cât mai completă, atât din punct de vedere ale faptelor cât şi al
învăţăturii Mântuitorului, poate fi un alt argument pentru care Biserica primelor
veacuri a aşezat Evanghelia după Matei în fruntea celorlalte Evanghelii.

2.2 Evanghelia după Matei este cea mai cunoscută Evanghelie dintre cele patru
Evanghelii canonice. Majoritatea din cuvintele Mântuitorului Hristos ca şi evenimentele
importante din viaţa şi activitatea pământească a Acestuia sunt cunoscute în „varianta Matei”.
De ce? Foarte probabil din următoarele motive:
a. Faptul de a fi fost aşezată în fruntea cărţilor NT şi de a se fi bucurat de
prioritatea lecturii. Nu este însă singurul. Trebuie ţinut seama şi de faptul că
circulaţia foarte largă, chiar în Biserica primară, a impus-o în egală măsură
conştiinţei eclesiale.
b. Faptul de a fi fost scrisă pentru iudei şi pentru iudeo-creştini, asociat ponderii
pe care îl are în istoria Bisericii primare elementul iudeo-creştin, ca şi nevoia
delimitării din ce în ce mai ferme a Bisericii faţă de Sinagogă şi a elaborării
raportului dintre Evanghelie şi Legea vechi-testamentară.
c. Predica de pe Munte - receptată ca o sinteză a Evangheliei Mântuitorului şi ca un
discurs programatic, normativ pentru viaţa creştinilor şi ca o replică a Evangheliei
dată Legii vechi – cât şi celelalte bogatelor culegeri de cuvinte ale Mântuitorului
(în total, cele cinci sau şase discursuri mari, în care Sf. Evanghelist Matei
concentrează mare parte din învăţătura Mântuitorului Hristos.
d. A fost receptată foarte repede de Biserica universală şi a exercitat cea mai
importantă influenţă asupra vieţii Bisericii în primele două secole, dar şi după
aceea. Întâlnim citată Ev. Mt. chiar din sec. II (vezi 1 Clem.46,7 ş.u.; Epistola lui
Barnaba 4,14; Didahiile 8,2, Ignatie Teoforul, Către Policarp 1,3.2,2). Justin
Martirul şi Filosoful foloseşte culegere de cuvinte ale Mântuitorului din Ev. Mt.
(Apolog. I, 15-17). Ev. Mt. este citată frecvent şi de ceilalţi apologeţi din sec. II.
e. A fost şi este folosită cel mai mult în viaţa liturgică a Bisericii. A fost socotită
ca Evanghelia bisericească prin excelenţă. Dat fiind faptul că pentru mult timp
contactul credincioşilor cu Evangheliile era realizat aproape exclusiv prin
intermediul vieţii liturgice, este explicabil ca Evanghelia cea mai frecvent citită să
se întipărească cel mai bine în memoria credincioşilor.
f. A fost cel mai mult comentată. Primele şi cele mai extinse comentarii patristice
au în vedere Ev.Mt.. A se vedea Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur care au avut o mare
răspândire în Biserică, în toate tradiţiile creştine.

2.3 Evanghelia după Matei are un caracter sistematic, este foarte bine construită
a. Există o evidentă compoziţie literară:
- cartea este jalonată de cele cinci/şase mari discursuri (5,1-7,29; 9,36-
11,1; 13,1-52; 18, 1-35; 23, 1-39; 24,1-25,46). Acestea sunt construcţii
literare datorate Sfântului Evanghelist Matei, care adună în unităţi
literare unitare din punct de vedere tematic şi mai extinse cuvinte rostite
de Mântuitorul în împrejurări diferite.
- amploarea discursurilor, prezentarea sintetică, forţa lor constituie note
specifice ale Ev. Mt
- există o progresie în prezentarea acestor discursuri; prezentarea
conţinutului Legii noi în PM, discursul despre misiunea apostolică,
parabole, discursul eclesial, anatemele la adresa fariseilor, sfârşitul
timpurilor.
b. Sistematizarea este evidentă şi în relatarea evenimentelor
- cele zece minuni prezentate de Sf. Evanghelist Matei în cap. 8-9 au fost
adunate aici din raţiuni ce ţin de planul teologic al Evangheliei
- tensiunile dintre Iisus şi iudeii necredincioşi (11,2-12,50)
- în jurul mărturisirii lui Petru sunt grupate cuvinte rostite în alte
împrejurări (16, 13-20)
- viaţa Sf. Ioan Botezătorul este urmărită riguros: predica (3,1-17),
trimiterea ucenicilor la Iisus )11,2-19), moartea (14,1-12)
c. Unitatea Ev. după Matei este confirmată şi de recursul explicit, frecvent şi foarte
unitar ca modalitate la Vechiul Testament

2.4 Evanghelia după Matei citează cel mai mult Vechiul Testament
a. de 11 ori, cu neînsemnate modificări, revine aceeaşi formulă prin care Sf.
Evanghelist Matei introduce citate din VT:
Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul…
tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia.
tou/ profh,tou le,gontoj\ (1,23; 2,15; 2,23; 3,3; 4,14-16; 8,17; 12,17-21; 13, 14-
15; 21, 4-5; 26,56; 27,9-10).

Matei 1,22-23 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou
dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn gastri. e[xei kai. te,xetai
ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/ VEmmanouh,l( o[ evstin
meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ
Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:
"Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte:
Cu noi este Dumnezeu".
Matei 2,14-15 14 o` de. evgerqei.j pare,laben to. paidi,on kai. th.n mhte,ra auvtou/
nukto.j kai. avnecw,rhsen eivj Ai;gupton( 15 kai. h=n evkei/ e[wj th/j teleuth/j
~Hrw,|dou\ i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\
evx Aivgu,ptou evka,lesa to.n ui`o,n mouÅ
Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la
moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am
chemat pe Fiul Meu".

Matei 2,23 23 kai. evlqw.n katw,|khsen eivj po,lin legome,nhn Nazare,t\ o[pwj
plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tw/n profhtw/n o[ti Nazwrai/oj klhqh,setaiÅ
Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că
Nazarinean Se va chema.

Matei 4,13-15 13 kai. katalipw.n th.n Nazara. evlqw.n katw,|khsen eivj Kafarnaou.m
th.n paraqalassi,an evn o`ri,oij Zaboulw.n kai. Nefqali,m\ 14 i[na plhrwqh/| to.
r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ 15 gh/ Zaboulw.n kai. gh/
Nefqali,m( o`do.n qala,sshj( pe,ran tou/ VIorda,nou( Galilai,a tw/n evqnw/n(
Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui
Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;

Matei 8,16-17 16 VOyi,aj de. genome,nhj prosh,negkan auvtw/| daimonizome,nouj


pollou,j\ kai. evxe,balen ta. pneu,mata lo,gw| kai. pa,ntaj tou.j kakw/j e;contaj
evqera,peusen( 17 o[pwj plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou
le,gontoj\ auvto.j ta.j avsqenei,aj h`mw/n e;laben kai. ta.j no,souj evba,stasen
Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi
i-a vindecat, Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: "Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat"Å

Matei 12,16-18 16 kai. evpeti,mhsen auvtoi/j i[na mh. fanero.n auvto.n poih,swsin( 17
i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ 18 ivdou. o` pai/j
mou o]n h`|re,tisa /Å
Dar le-a poruncit ca să nu-L dea în vileag, Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul,
care zice: "Iată Fiul Meu pe Care L-am ales…

Matei 13,34-35 34 tau/ta pa,nta evla,lhsen o` VIhsou/j evn parabolai/j toi/j o;cloij kai.
cwri.j parabolh/j ouvde.n evla,lei auvtoi/j( 35 o[pwj plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tou/
profh,tou le,gontoj\ avnoi,xw evn parabolai/j to. sto,ma mou( evreu,xomai
kekrumme,na avpo. katabolh/j Îko,smouÐÅ
Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic, Ca să se împlinească
ce s-a spus prin proorocul care zice: "Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la
întemeierea lumii".

Matei 21,3-5 kai. eva,n tij u`mi/n ei;ph| ti( evrei/te o[ti o` ku,rioj auvtw/n crei,an
e;cei\ euvqu.j de. avpostelei/ auvtou,jÅ 4 tou/to de. ge,gonen i[na plhrwqh/| to.
r`hqe.n dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 5 ei;pate th/| qugatri. Siw,n\ ivdou. o`
basileu,j sou e;rcetai, soi prau>j kai. evpibebhkw.j evpi. o;non kai. evpi. pw/lon
ui`o.n u`pozugi,ouÅ
Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar
acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
"Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de
sub jug".

Matei 26,53-54 53 h' dokei/j o[ti ouv du,namai parakale,sai to.n pate,ra mou( kai.
parasth,sei moi a;rti plei,w dw,deka legiw/naj avgge,lwnÈ 54
pw/j ou=n
plhrwqw/sin ai` grafai. o[ti ou[twj dei/ gene,sqaiÈ Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl
Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini
Scripturile, că aşa trebuie să fie?

Matei 26,55-56 55 VEn evkei,nh| th/| w[ra| ei=pen o` VIhsou/j toi/j o;cloij\ w`j evpi.
lh|sth.n evxh,lqate meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ kaqV h`me,ran
evn tw/| i`erw/| evkaqezo,mhn dida,skwn kai. ouvk evkrath,sate, meÅ 56 tou/to
de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqw/sin ai` grafai. tw/n profhtw/nÅ
În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă
prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au
făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor.
A se vedea comparativ cu ceilalţi autori nou-testamentari:1

1
Marcu 14:48-49 48 Kai. avpokriqei.j o` VIhsou/j ei=pen auvtoi/j\ w`j evpi. lh|sth.n evxh,lqate
meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ 49 kaqV h`me,ran h;mhn pro.j u`ma/j evn tw/|
i`erw/| dida,skwn kai. ouvk evkrath,sate, me\ avllV i[na plhrwqw/sin ai` grafai,Å
Luke 21:20-22 20 {Otan de. i;dhte kukloume,nhn u`po. stratope,dwn VIerousalh,m( to,te gnw/te
o[ti h;ggiken h` evrh,mwsij auvth/jÅ 21 to,te oi` evn th/| VIoudai,a| feuge,twsan eivj ta. o;rh
kai. oi` evn me,sw| auvth/j evkcwrei,twsan kai. oi` evn tai/j cw,raij mh. eivserce,sqwsan eivj
auvth,n( 22 o[ti h`me,rai evkdikh,sewj au-tai, eivsin tou/ plhsqh/nai pa,nta ta. gegramme,naÅ
Luca 22:36-37 36 ei=pen de. auvtoi/j\ avlla. nu/n o` e;cwn balla,ntion avra,tw( o`moi,wj kai.
ph,ran( kai. o` mh. e;cwn pwlhsa,tw to. i`ma,tion auvtou/ kai. avgorasa,tw ma,cairanÅ 37
le,gw ga.r u`mi/n o[ti tou/to to. gegramme,non dei/ telesqh/nai evn evmoi,( to,\ kai. meta.
avno,mwn evlogi,s
Luca 24:44-45 44 Ei=pen de. pro.j auvtou,j\ ou-toi oi` lo,goi mou ou]j evla,lhsa pro.j u`ma/j e;ti
w'n su.n u`mi/n( o[ti dei/ plhrwqh/nai pa,nta ta. gegramme,na evn tw/| no,mw| Mwu?
se,wj kai. toi/j profh,taij kai. yalmoi/j peri. evmou/Å 45 to,te dih,noixen auvtw/n to.n
nou/n tou/ sunie,nai ta.j grafa,j\
Ioan 12:37-40 37
Tosau/ta de. auvtou/ shmei/a pepoihko,toj e;mprosqen auvtw/n ouvk
evpi,steuon eivj auvto,n( 38 i[na o` lo,goj VHsai<ou tou/ profh,tou plhrwqh/| o]n ei=pen\
ku,rie( ti,j evpi,steusen th/| avkoh/| h`mw/nÈ kai. o` braci,wn kuri,ou ti,ni avpekalu,fqhÈ 39
dia. tou/to ouvk hvdu,nanto pisteu,ein( o[ti pa,lin ei=pen VHsai<aj\ 40 tetu,flwken auvtw/n
tou.j ovfqalmou.j kai. evpw,rwsen auvtw/n th.n kardi,an( i[na mh. i;dwsin toi/j ovfqalmoi/j kai.
noh,swsin th/| kardi,a| kai. strafw/sin( kai. iva,somai auvtou,jÅ
b. Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/
VAbraa,mÅ Sf. Evanghelist Matei îşi începe Evanghelia cu o sintagmă pe care o
întâlnim şi la începutul Vechiului Testament. Sintagma este apax legomeno în
Noul Testament. O întâlnim în Vechiul Testament în formă identică la Fac. 2,4,
unde se vorbeşte despre facerea cerului şi pământului şi în Facere 5,1-2, unde se
vorbeşte despre facerea omului. Genesis 2:4 4 au[th h` bi,bloj gene,sewj
ouvranou/ kai. gh/j Genesis 5:1-2 Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj
gene,sewj avnqrw,pwn.. Sfântul Evanghelist Matei împrumută expresia
vechi-testamentară, prin care se indică descrierea facerii cerului şi a pământului,
pe de o parte şi facerea omului, pe de altă parte, adică descrierea creaţiei lumii,
pentru a numi sau indica descrierea sau cartea care consemnează cartea naşterii
Mântuitorului Hristos, percepând acest moment ca pe o nouă creaţie a lumii. Ideea
este dezvoltată de teologia biblică (vezi paralela dintre Adam şi Noul Adam la Sf.
Pavel) şi literatura patristică a Bisericii. Folosirea acestei sintagme
vechitestamentare, cu o rezonanţă atât de puternică şi cu o semnificaţie atât de
exactă, nu mai încape nici o îndoială că Sf. Evanghelist Matei îşi articulează
Evanghelia sa la Vechiul Testament, nu numai ca limbaj, se înţelege, ci şi teologic.

2.5 Sf. Ev. Matei urmăreşte mai curând teologia decât biografia lui Iisus
a. Repere geografice
- Acceptă aceeaşi repartiţie generală a activităţii Mântuitorului: Galileia, în
afara Galileii şi Ierusalim.

Ioan 15:24-25 24
eiv ta. e;rga mh. evpoi,hsa evn auvtoi/j a] ouvdei.j a;lloj
evpoi,hsen( a`marti,an ouvk ei;cosan\ nu/n de. kai. e`wra,kasin kai. memish,kasin kai. evme.
kai. to.n pate,ra mouÅ 25 avllV i[na plhrwqh/| o` lo,goj o` evn tw/| no,mw| auvtw/n
gegramme,noj o[ti evmi,shsa,n me dwrea,nÅ
Ioan 17:12 12 o[te h;mhn metV auvtw/n evgw. evth,roun auvtou.j evn tw/| ovno,mati, sou w-|
de,dwka,j moi( kai. evfu,laxa( kai. ouvdei.j evx auvtw/n avpw,leto eiv mh. o` ui`o.j th/j
avpwlei,aj( i[na h` grafh. plhrwqh/|Å
Ioan 18:8-9 8
avpekri,qh VIhsou/j\ ei=pon u`mi/n o[ti evgw, eivmiÅ eiv ou=n evme.
zhtei/te( a;fete tou,touj u`pa,gein\ 9 i[na plhrwqh/| o` lo,goj o]n ei=pen o[ti ou]j de,dwka,j
moi ouvk avpw,lesa evx auvtw/n ouvde,naÅ
Ioan 19:24 24 ei=pan ou=n pro.j avllh,louj\ mh. sci,swmen auvto,n( avlla. la,cwmen peri.
auvtou/ ti,noj e;stai\ i[na h` grafh. plhrwqh/| Îh` le,gousaÐ\ diemeri,santo ta. i`ma,tia, mou
e`autoi/j kai. evpi. to.n i`matismo,n mou e;balon klh/ronÅ Oi` me.n ou=n stratiw/tai tau/ta
evpoi,hsanÅ
Ioan 19:34-37 34 avllV ei-j tw/n stratiwtw/n lo,gch| auvtou/ th.n pleura.n e;nuxen( kai. evxh/lqen
euvqu.j ai-ma kai. u[dwrÅ 35 kai. o` e`wrakw.j memartu,rhken( kai. avlhqinh. auvtou/ evstin
h` marturi,a( kai. evkei/noj oi=den o[ti avlhqh/ le,gei( i[na kai. u`mei/j pisteu,ÎsÐhteÅ 36
evge,neto ga.r tau/ta i[na h` grafh. plhrwqh/|\ ovstou/n ouv suntribh,setai auvtou/Å 37 kai.
pa,lin e`te,ra grafh. le,gei\ o;yontai eivj o]n evxeke,nthsanÅ
Romani 8:3-4 3 To. ga.r avdu,naton tou/ no,mou evn w-| hvsqe,nei dia. th/j sarko,j( o` qeo.j
to.n e`autou/ ui`o.n pe,myaj evn o`moiw,mati sarko.j a`marti,aj kai. peri. a`marti,aj
kate,krinen th.n a`marti,an evn th/| sarki,( 4 i[na to. dikai,wma tou/ no,mou plhrwqh/| evn
h`mi/n toi/j mh. kata. sa,rka peripatou/sin avlla. kata. pneu/maÅ
- Alte indicaţii geografice au mai curând motivaţie teologică (confirmarea
proorociilor vechi-testamentare: Naşterea la Betleem, fuga în Egipt
prezisă de Osea (11,1) uciderea pruncilor - proorocită de Ieremia (31,15):
stabilirea în Nazaret (vezi Ieremia (13,5,7)
- Alte indicaţii geografice au puţin relevanţă (la Marea Galilee, urcând sau
coborând din munte, pe cale, în casa la…, etc
b. Repere cronologice
- activitatea publică începe prin indicarea generică „în zilele acelea” (3,1)
- „Atunci” este o altă coordonată de timp pe care Matei o reia de 92 de ori
(faţă de 6 ori la Marcu şi 15 la Luca)
- Ca şi la Marcu şi Luca, Matei rezumă activitatea la un an, lucru infirmat
de informaţia sigură de la Ioan
- Faptul că Matei grupează atât cuvintele cât şi faptele Mântuitorului în
grupe de zece sau şapte (cifre teologice) arată că era mai curând
preocupat de sistematizare şi de relevanţa teologică decât de cronologie.
- Matei prezintă lucrurile ilustrativ, cu titlu de exemplu, nu exhaustiv;
Activitatea Mântuitorului este concentrată în patru zile – evident prea
încărcate - la care se adaugă istorisirea Patimilor.(Vezi 5,1-8,17; 8,18-
9,34; 12,1-8, 9-14; 12,22-13,52)
- Matei se îngrijeşte să lege evenimentele unele de altele prin construcţii
literare (de ex.: flosirea genitivului absolut, tradus în româneşte prin
gerunziu: Văzând Iisus (5,1; 8,18) cunoscând (12,15) aflând ( 4,12;
14,13), ieşind (13,1; 15,21).
- Aceeaşi funcţie de legătură stilistică au şi alte formule, frecvent folosite
de Matei: în ziua aceea- ε ν τ η η µ ε ρ α εκ ε ι ν η (3,1;
13,1; 22,23); în timpul acela ε ν ε κ ε ι ν ω τ ω κ α ι ρ ω
(21,1; 14,1; 11,25); în momentul acela (18,1; 26,55); de acolo
εκ ε ι θ ε ν (9,9,27; 12,9,15; 15,21,29)
c. Predilecţia lui Matei pentru teologie este evidentă. Cuvintele şi faptele consemnate
au un rol teologic, o funcţie teologică explicită: aceea de a arăta că Iisus a fost cu
adevărat Mesia, Domnul, Fiul lui Dumnezeu
d. Grupând faptele, cuvintele, parabolele, discuţiile, Matei conferă istoriei lui Iisus
semnificaţii teologice, dimensiuni mai adânci.

3. Planul Evangheliei după Matei

3.1 Introducere
Evanghelia după Matei, ca şi celelalte Sfinte Evanghelii sau scrieri nou-testamentare, este
un edificiu literar unitar realizat după un anumit plan, pe care este de presupus că Sf. Evanghelist
Matei l-a avut în minte înainte de a purcede la redactarea acesteia. Existenţa unui astfel de plan în
cazul Evangheliei după Matei este cu atât mai posibilă cu cât aceasta are un evident caracter
didactic şi sistematic.
Planul unei lucrări literare ne conduce la descoperirea funcţionalităţii şi, prin urmare a
sensului pe care autorul îl atribuie fiecărei părţi componente, mai mari sau mai mici, în structura
unitară şi coerentă a Evangheliei. Faptul că anumite evenimente din viaţa Mântuitorului sunt
plasate de Sfinţii Evanghelişti în contexte diferite arată intenţia acestora de a sublinia valenţe şi
sensuri diferite ale aceluiaşi eveniment. Selecţia diferită a materialului evanghelic – faptul că nu
toţi Sfinţii Evanghelişti relatează aceleaşi evenimente sau aceleaşi cuvinte ale Mântuitorului –
este determinată desigur de un plan anume al fiecărui Evanghelist. Planul ne ajută să identificăm
şi să urmărim firul roşu sau logica care dă coerenţă şi unitate întregului edificiu.
Şi în cazul discutării planului unei Sfinte Evanghelii trebuie să spunem mai întâi că toate
cele patru Sfinte Evanghelii urmează în mare un plan comun, întrucât obiectivul lor este comun,
acela de a face cunoscută Învăţătura şi faptele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat. Diferenţele intervin la detalii şi la aspectele particulare sau specifice, dictate de
împrejurările scrierii fiecărei Evanghelii, mai ales de destinatarii cărora acestea se adresează şi de
obiectivele specifice, urmărite de fiecare evanghelist în parte. Biserica a reţinut în canonul Noului
Testament cele patru Sfinte Evanghelii, propunându-ne, evident, un discurs unic, complementar,
îmbogăţitor, format din patru discursuri specifice, cu particularităţi, cu aspecte şi accente diferite.
Există, aşadar, o parte comună a planului şi o parte specifică fiecărui Sfânt Evanghelist. Un
exemplu, între multele posibile: Sf. Ev. Matei, adresându-se iudeo-creştinilor, prezintă genealogia
Mântuitorului numai de la Avraam, părintele poporului ales, în timp ce Sf. Ev. Luca, adresându-
se păgânilor, prezintă genealogia Mântuitorului până la Adam, părintele tuturor oamenilor. Sf.
Ev. Ioan, preocupat să completeze celelalte Evanghelii, prezintă la începutul Evangheliei Sale,
„genealogia cerească” a Mântuitorului Hristos, existenţa din veşnicie a Fiului lângă Tatăl. Ceea
ce ne interesează aici este sublinierea particularităţii planului Evangheliei după Matei. De altfel
identificarea particularităţilor ne ajută şi la identificarea planului.
Strădania exegeţilor de a identifica planul Evangheliei este legitimă întrucât de existenţa
şi lectura acestui plan depinde înţelegerea Evangheliei şi în literă, dar mai ales în duhul ei. Duhul
unui discurs, indiferent care ar fi acesta, este regăsit în intenţia autorului. Cititorul sau exegetul
trebuie să ajungă la a descifra în texte ce a vrut autorul lor să spună. Acesta este un principiu
exegetic fundamental şi de bun simţ. Desigur, în cazul textelor sfinte intră în discuţie şi faptul că
acestea nu au drept autor numai factorul uman, ci şi pe cel dumnezeiesc. Despre lectura
discursului dumnezeiesc al Sfintelor Scripturi vorbeşte Ermineutica biblică, cu care ne-am ocupat
pe primul semestru.
În continuare şi pentru a ilustra complexitatea planului Sfintei Evanghelii după Matei voi
reproduce câteva din propunerile, cele mai reprezentative şi relativ recente. Vom încheia cu o
sinteză critică a principalelor propuneri, realizată de Ulrich Luz, în cel mai bogat şi valoros
comentariu la Evanghelia după Matei, publicat în ultimii ani.

3.2 Béda Rigaux, Témoignage de l’évangile de Matthieu, Desclée De Brouwer,1967

După B. Rigaux, discursurile, care se disting la Sf. Ev. Matei faţă de ceilalţi sinoptici prin
lungimea şi unitatea lor, jalonează întreaga Evanghelie, constituind principalele repere ale
planului acesteia. Ele oferă învăţătura specifică şi profundă a Mântuitorului Iisus Hristos.
Tema principală a celor cinci discursuri este una şi aceeaşi: Împărăţia cerurilor, în
legătură cu care Sf. Evanghelist subliniază de fiecare dată un aspect caracteristic.
I. Programul Lui Iisus este expus în ceea ce este numit Predica sau Introducerea de pe
Munte. Cartă a Împărăţiei cerurilor, Predica de pe Munte conţine noua Dreptate sau
Lege care este proclamată în exigenţele ei radicale şi suverane (cap. 5-7)
II. Discursul misionar sau Îndrumările misionare colaţionează sfaturi date misionarilor
şi prevestiri ale riscurilor pe care le presupune propovăduirea Evangheliei (cap. 10)
III. Discursul despre Taina Împărăţiei grupează şapte parabole, subliniind caracterul
tainic şi smerit al Împărăţiei, de la vestirea ei şi până la împlinirea glorioasă a
acestei (cap. 13)
IV. Al patrulea discurs reglementează raporturile în sânul comunităţii creştine. Dacă
Hristos a venit pentru a sluji şi a suferi, atunci şi ucenicii Lui trebuie să trăiască în
smerenie, cu grijă faţă de cei mai mici, îndreptându-se frăţeşte între ei, cu rugăciune
comună şi cu iertarea greşelilor (cap. 18)
V. În sfârşit, al cincilea discurs reia discursul eshatologic al lui Marcu (cap.13) pe care-
l amplifică considerabil, mai ales cu pilde pe tema privegherii (24,45-25,30)

Toate cele cinci discursuri sunt urmate de o formulă care introduce tema următoare: Şi
sfârşind Iisus de dat aceste învăţături… Kai. evge,neto o[te evte,lesen o` VIhsou/j
tou.j lo,gouj tou,touj (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
Evanghelia după Matei mai conţine şi alte discursuri, unul chiar la fel de unitar şi apropiat
ca lungime celor cinci. Este vorba de cunoscutele vai-uri adresate fariseilor (cap. 23).
Plecând de la cele cinci mari discursuri au fost elaborate multe interpretări şi concluzii
privitoare la structura literară a Ev după Matei.
În 1930 B.W.Bacon, exeget american, a lansat teoria că ne aflăm în faţa unui nou
Pentateuh. Având în vedere şi raportarea mai mult decât evidentă a Sf. Evanghelist la Vechiul
Testament teoria noului Pentateuh pare plauzibilă. Mântuitorul un nou Moise, un nou Legiuitor ;
Fericirile şi ceea ce urmează acestora sunt o replică evidentă la Decalog; Noua Lege este dată tot
pe un munte, ca şi legea veche (Muntele Sinai) etc.
Pentru a împărţi Ev. după Matei în cinci părţi este nevoie să asociem celor cinci discursuri
partea narativă a Evangheliei, care ar trebui să aibă o legătură logică cu discursurile, eventual ca
părţi pregătitoare sau introductive la acestea. Acest lucru se verifică în cea mai mare parte:

1. Astfel, cap. 3-4 relatează fapte absolut necesare pentru introducerea Predicii de pe
Munte: Botezul lui Iisus, Ispitirea (3,1-4,11), începutul activităţii Sale publice (4,12-17)
alegerea ucenicilor (4,18-22) şi atragerea mulţimilor de minunile săvârşite de Iisus
(4,23-25)
2. A doua secţiune narativă (cap. 8-9) prezintă un tablou cu zece minuni săvârşite de
Mântuitorul care pot fi socotite o firească pregătire pentru înţelegerea lucrării misionare
a Acestuia şi pentru misiunea Apostolilor. Ultimele versete ale cap. 9 (36-37) constituie o
evidentă introducere a Discursului misionar din cap. 10.
3. A treia secţiune narativă (cap.11-12) ar servi ca introducere la Discursul Parabolelor
Împărăţiei. Aceasta ne prezintă o grupare de episoade şi cuvinte care au drept scop să
pună în lumină lucrarea dumnezeiască, caracterul tainic al Împărăţiei
4. Ultimele două secţiuni narative(cap. 13,53-17 şi respectiv cap. 19-23) par a avea mai
puţină legătură directă cu discursurile care urmează. Li se recunoaşte însă cel puţin
funcţia de a pregăti atmosfera pentru ceea ce urmează, este vorba de discursul eclesial
(cap. 18) şi cel eshatologic (cap.24-25).

Împărţirea Evangheliei după Matei în cinci secţiuni presupune perceperea cap. 1-2 ca o
introducere, iar a cap.26-28 (Patimile şi Învierea) ca o concluzie, ceea ce ar conferi acestora,
oarecum, un caracter secundar. Acest lucru nu este deloc potrivit mai ales cu ultimele capitole
care ţin de esenţialul structurii şi compoziţiei Evangheliei. Este motivul pentru care unii exegeţi
nu acceptă această împărţire.
Există, astfel riscul ca exegetul să substituie perspectivei autorului înţelegerea sa, ceea ce
nu este corect. În împărţirea unei lucrări trebuie în mod obligatoriu să se ţină seamă de intenţia
iniţială a autorului.
3.3 UBS Handbook Series, A Handbook on The Gospel of
Matthew, by Barklay M. Newman and Philip C. Stine, New York, 1992

B. Newman şi Ph. Stine socotesc împărţirea Evangheliei după Matei (Ev.


Mt.) în cinci părţi depăşită în parte, deşi menţionează faptul că este imposibil să
negi existenţa celor cinci sumare sau concluzii cu care se încheie fiecare din cele
cinci părţi (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1).
Se încearcă un compromis, socotindu-se că este mai rezonabil să se
accepte că Ev. Mt. conţine cel puţin cinci discursuri importante încadrate de un
bogat material narativ şi de alte învăţături ale Mântuitorului. În plus trebuie să
acceptăm că atât din punct de vedere teologic cât şi cronologic relatările privind
naşterea şi patimile trebuie plasate în interiorul acestui plan.
Având în vedere consideraţiile de mai sus şi amintind faptul că Iisus
Hristos este personajul central în jurul căruia se desfăşoară totul, sunt planul şi
cuprinsul în detaliu de mai jos:
I. Originea şi Persoana lui Iisus Hristos (1,1-4,17)
a. Prin intermediul genealogiei (1,1-17) al istorisirii naşterii (1,18-25),
al mărturiei lui Ioan Botezătorul (3,1-12) şi al mărturiei Tatălui din
cer (3,13-17), Iisus Hristos este în diverse moduri identificat cu Mesia,
Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii, şi Fiul lui
Dumnezeu.
b. În continuare, după relatarea întreitei ispitiri (4,1-11), care slujeşte,
de asemenea, la definirea identităţii lui Iisus, Acesta îşi începe
activitatea în Galileea, împlinind astfel cuvintele lui Isaia proorocul
(4,12-16).
c. Versetul 17 al cap. 4 poate fi înţeles ca un sumar referindu-se pe de o
parte la ceea ce a avut deja loc şi, pe de altă parte, funcţionând ca o
anticipare a ceea ce avea să urmeze.
II. Slujirea (activitate) şi Mesajul Mântuitorului Iisus Hristos (4,18-16,20)
a. Activitatea publică a lui Iisus Hristos începe cu chemarea primilor
patru ucenici (4,18-22), al căror răspuns se constituie în modelul
uceniciei prin excelenţă, aşa cum îl mai găsim descris şi în altă parte
în Ev. (9,9-13)
b. După o perioadă scurtă de propovăduire şi vindecări minunate (4,23-
25), Iisus învaţă pe ucenicii săi căile Împărăţiei şi compară valorile
acesteia cu cele ale Iudaismului tradiţional (5,1-7,28)
c. După întoarcerea din munte, Iisus îşi arată prin numărate mijloace
puterea Sa asupra răului de orice fel şi asupra demonilor, ca şi asupra
oamenilor şi a naturii (8,1-9,34).
d. Cel de al doilea corp important de învăţături al Ev. Mt. (10,1-11,1)
este precedat de un sumar, similar celui care a precedat Predica de pe
Munte (vezi 4,23-25 şi 9, 35-38)

14
e. Cei doisprezece Apostoli - care într-un anume fel reprezintă pe toţi cei
care urmau lui Hristos – sunt trimişi să vestească Evanghelia
Împărăţiei, li se vorbeşte despre persecuţiile ce au să vină, despre cum
trebuie să se poarte şi li se promite o răsplată deosebită (cap. 10)
f. Capitolele 11 şi 12 conţin în principal întrebări şi controverse privind
persoana şi autoritatea lui Iisus:
- Ioan Botezătorul, acum în închisoare, se pare că are îndoieli
sau doreşte să-i încredinţeze pe ucenicii săi şi trimite
mesageri care să-L întrebe pe Iisus dacă El este Mesia (11,2-
19);
- cetăţile Horazin şi Betsaida, în care s-au făcut multe minuni,
întorc spatele Mântuitorului (11,20-24);
- fariseii şi învăţătorii de lege s-au pronunţat deja că oricine
încalcă Sâmbăta (12,1-14) sunt mai curând sub stăpânirea
lui Belzebut (12,22-32);
- chiar membri ai familiei lui Iisus vin să discute cu El (12, 33-
45)
g. În acest moment crucial al activităţii lui Iisus - când îndoiala şi refuzul
se răspândesc în rândul mulţimii - Matei introduce capitolul cu
parabolele Împărăţiei, probabil pentru a explica motivul acestei
reacţii negative la mesajul Împărăţiei: poporul are mintea închisă,
urechile astupate, şi ochii închişi faţă de adevăr (13,15); De aici
necesitatea de a recurge la parabole (13,13).
h. După învăţarea prin parabole pe malul Lacului Galileii, Iisus se
întoarce în cetatea Sa natală, Nazaret, unde nu mai săvârşeşte nici o
minune din pricina lipsei de credinţă a poporului (13,53-58)
i. Ioan Botezătorul, al cărui destin este similar cu cel mal Mântuitorului
şi a cărui moarte anticipează pe a Acestuia, este de asemenea respins
şi în cele din urmă ucis de Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare (14,1-12)
j. După uciderea lui Ioan Botezătorul, Iisus merge în pustiu unde
hrăneşte în chip minunat cinci mii de bărbaţi (14,13-21) şi mai târziu
merge pe mare (14, 22-33). Foarte probabil, cele două evenimente
minunate au drept scop amintirea trecerii Mării Roşii (Ieşire 14) şi
hrănirea minunată a Israeliţilor în pustiu (Ieşire 16).
k. Întorcându-se pe partea de vest a Iordanului, Iisus este întâmpinat de
mulţime de oameni care auziseră de El şi care-l aduc bolnavi pe care
Acesta îi vindecă.(14,34-36) Atunci vine de la Ierusalim o delegaţie
care-L provoacă în problema a ceea ce poate face pe om necurat cu
adevărat (15,1-20). În acest context o femeie, de neam străin
(cananeancă) – şi prin aceasta „necurată”- face dovada unei credinţe
neobişnuite ( 15, 21-28). În continuare, Iisus vindecă mulţi oameni )
15, 29-31), înainte de a sătura o mulţime de patru mii de bărbaţi
(15,32-39).
l. Cererea Fariseilor şi a Saducheilor de a le oferi semne minunate
(16,1-4) ;i oferă lui Iisus ocazia de a atenţiona pe ucenici în privinţa

15
ipocriziei Fariseilor şi saducheilor (16,5-12), care conduce la
concluzia asupra activităţii Sale în mijlocul mulţimii şi face loc
mărturisirii lui Petru, care face trecerea spre descoperirea care
urmează a o face Iisus privitor la persoana Sa numai la cercul mic al
ucenicilor (16,13-20).
III. Lucrarea şi Descoperirea lui Iisus Hristos (16,21- 20,34)
a. După mărturisirea lui Petru (16,13-20), Iisus le vorbeşte ucenicilor
Săi în trei ocazii despre ceea ce îl aşteaptă la Ierusalim – concret,
respingerea Lui din partea autorităţilor, moartea şi învierea (16, 21-
28; 17, 22-23; 20, 17-19)
b. Şase zile după prima vestire a Patimilor, are loc Schimbarea la faţă a
lui Iisus în faţa celor trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan, în timp ce un
glas din cer confirmă că El este Fiul lui Dumnezeu (17,1-13)
c. Imediat ce coboară de pe Munte (compară cu 8,1-4) Iisus întâlneşte un
om care avea un fiu demonizat, pe care-l vindecă (17, 14-20)
d. În continuare, Matei consemnează episodul cu plata taxei la templu
(17,24-27) care pune odată în plus în discuţie raportul dintre credinţa
creştină şi Iudaism.
e. Între a doua şi a treia vestire a patimilor Iisus învaţă pe ucenici
despre adevărata măreţie şi despre necesitatea iertării (18,1-19,1)
f. În această perioadă în care Iisus stă departe de mulţime, îi învaţă pe
ucenici alte lucruri centrale ale mesajului Său despre Împărăţie:
- despe căsătorie (19,1-12)
- despre smerenie şi măreţie (19,13-15; 20, 20-28)
- despre avere (19,16-30)
- despre bunătatea lui Dumnezeu (20,1-16)
g. Cei doi orbi la Ierihon (20, 29-34) au o semnificaţie mai mare decât
poporul Ierusalimului, a cărui primire entuziastă se va transforma în
scurt timp în ostilitate.
IV. Moartea şi Învierea lui Iisus ( 21, 1-28-20)
a. Deşi Iisus este bine primit în Ierusalim (21,1-11), activitatea Sa în
templu (21,12-17) provoacă pe arhierei şi pe bătrânii poporului în
problema autorităţii lui Iisus (21,23-27). Iisus le răspunde cu trei
parabole (21,28-32; 21, 33-46; 22, 1-14).
b. După ce este întrebat în legătură şi cu alte probleme importante (22,
15-22; 22, 23-33; 22, 34-40), Iisus pune singur problema relaţiei
dintre David şi Mesia (22, 41-46) denunţând ipocrizia Fariseilor şi a
învăţătorilor de lege ( 23,1-36).
c. Singur cu ucenicii, Iisus le vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului
şi despre evenimentele apocaliptice ce aveau să vină (24,1-31), ca un
îndemn la priveghere (25,1-13) şi credincioşie (25, 25,14-30) din
partea ucenicilor (24, 32-51),
d. Dar, mai presus de toate, Iisus le zugrăveşte judecata viitoare (25, 31-
46), lucru ce are drept scop să trezească pe cititorii Evangheliei cu

16
privire la împrejurările în care şi când vor întâlni pe Fiul Omului şi
când va trebui să răspundă la judecata din urmă.
e. În cele din urmă, după ce a fost trădat de Iuda (26,47-56), după ce
Petru s-a lepădat de El (26,69-75), şi după ce a fost respins de
poporul său (26,57-67), Iisus este răstignit (27,32-44)
f. Moartea Sa are efecte miraculoase (27,45-56), după cum nu mai puţin
minunată este Învierea Sa (28,1-10).
g. Evanghelia se încheie cu misiunea pe care Iisus o încredinţează
ucenicilor Săi, aceea de a propovădui mesajul Său în toată lumea, cu
făgăduinţa de a fi cu ei totdeauna până la sfârşitul veacurilor (28,15-
20)

3.4 C. H. Lohr, în Catholic Biblical Quarterly, 23 (1961), p. 427.


Adoptat şi de The New Jerome Biblical Commentary (Edited by
Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer şi Roland E. Murphy, 1990)

Planul propus de Lohr se bazează pe simetria caracteristică compoziţiilor


literare antice şi pe folosirea conceptelor de inclusio, chiasm sau citirea în cruce.
În acest caz Matei ar fi compus Evanghelia sa alternând relatarea sau
istorisirea unor evenimente cu redarea unor cuvântări sau discursuri ale Mântuitorului,
construite în jurul unei secţiuni centrale, constituită de o colecţie de şapte parabole
despre Împărăţia cerurilor.
Această împărţire reţine ca punct structura centrată pe cele cinci mari
discursuri, pe care le integrează însă într-un context mai generos. Ea nu acceptă însă
ideea „Pentateuhului” lui Matei – împărţire în cinci cărţi, fiecare conţinând o parte
narativă şi un discurs – pentru faptul că lasă în afara planului relatarea patimilor şi a
Învierii.
A. 1-4 Secţiune narativă – Naşterea şi începutul activităţii
B. 5-7 Cuvântare – Fericirile, Intrarea în Împărăţie
C. 8-9 Secţiune narativă – Autoritate şi Chemare
D. 10 Cuvântare – Discursul misionar
E. 11-12 Secţiune narativă – Refuzul din partea contemporanilor
(„neamului acestuia”)
F. 13 Cuvântare – Parabolele Împărăţiei
E. 14-17 Secţiune narativă – Recunoaşterea de către Ucenici
D. 18 Cuvântare – Discursul privind comunitatea sau discursul eclesial
C. 19-22 Secţiune narativă – Autoritate şi chemare
B. 23-25 Cuvântare – Discursul eshatologic. Venirea Împărăţiei
A. 26-28 Secţiune narativă – Moartea şi Naşterea din nou

Împărţirea conţinutului Evangheliei după Matei, urmând planul lui Lohr:


Primele titluri aparţin lui Lohr, celelalte, atunci când apar, sunt diferite şi propuse
de trad. neogreacă (Η Καινη Διαθηκη. Το προτωτυπο κειμενο με μεταφραση στη
δημοτικη. Αθηνα, 1989). În paranteze drepte sunt trecute locurile paralele.

17
I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)
a. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus. [Lc.3,23-38]
b. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
c. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
d. Fuga în Egipt (2,13-15)
e. Uciderea pruncilor (2,16-18)
f. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
g. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-
17; In 1,19-28]
h. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc
3,21-22]
i. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc
4,1-13]
j. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15; Lc
4,14-15]
k. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc
5,1-11]

II. Predica de pe Munte (4,23-7,29)


a. Introducere (4,23-5,2) /Activitatea în Galileea/ [ Lc 6,17-19]
b. Exordium (5,3-16)
a. Fericirile (5,3-12) [Lc 6,20-23]
b. Sarea şi lumina lumii (5,13-16) [Mc 9,50; Lc 14,
34-35]
c. Noua Morală. Principiile sale fundamentale şi şase exemple (5,17-
48) /Iisus şi legea/
a. Cea mai înaltă dreptate (5,17-20)
b. Uciderea (5,21-26)
c. Adulterul (5,27-30)
d. Divorţul (5,31-32) [Mt 19,9; Mc 10,11-12;
Lc 16,18]
e. Jurământul (5,33-37)
f. Legea talionului (5,38-42) [ Lc 6,29-30]
g. Iubirea vrăşmaşilor (5,43-48) /Iubirea faţă de aproapele/ [Lc
6,27-28.32-36]
d. Noua perspectivă asupra faptelor dreptăţii (6,1-18)
a. Milostenia (6,1-4) /Adevărata milostenie/
b. Rugăciunea (6,5-15) /Adevărata rugăciune/
/Rugăciunea domnească/ [Lc 11,2-4]
c. Postul (6,16-18) /Postul adevărat/
e. Alte sfaturi (6,19-7,12)
a. Comoară în cer (6,19-21) /Adevărata comoară/ [Lc 12, 33-
34]
b. Luminătorul trupului (6,22-23) [Lc 11,33-
36]
c. Dumnezeu şi Mamona (6,24) /Dumnezeu şi banii/ [Lc
16,13]
d. Grija de cele trebuincioase vieţii (6,25-34) [Lc 12,22-34]
e. Nu judecaţi (7,1-6) /Judecata/ [Lc 6, 37-
38.41-42]

18
f. Cereţi, căutaţi, bateţi (7,7-12) /Împlinirea rugăciunilor.
Regula de aur/ [Lc 11,9-13]
f. Concluzii la predica de pe Munte (7,13-27)
a. Poarta cea strâmtă (7,13-14) [Lc. 13,24]
b. Judecata după roade (7,15-20) /Profeţii mincinoşi/ [Lc
6,43-44]
c. Un episod descris în lumina Judecăţii viitoare (7,21-23)
/Adevăratul ucenic/ [Lc 13,25-27]
d. Casa clădită pe piatră şi casa clădită pe nisip (7,24-29)
/Parabola cu cele două case/ [Lc 6,47-49]
………………………../Iisus adevăratul Învăţător/ (7,28-29)
III. Autoritate şi chemare (8,1-9,38)
a. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc
5,12-16]
b. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10; In 4,43-54]
c. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc
4,38-41]
d. Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
e. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc
9,57-62]
f. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41; Lc 8,22-25]
g. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc 5,1-20; Lc
8,26-39]
h. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc
5,17-26]
i. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc 5,27-32]
j. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
k. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi vindecarea femeii cu
scurgere de sânge/ Mc 5,21-43; [Lc
8,40-56]
l. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
m. Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
…………………………/Diferite vindecări/ (9, 35)
n. Mila lui Iisus (9, 35-38) /Iisus şi Israeliţii/
IV. Discursul misionar (10,1-42)
a. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-
16]
b. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) /Îndrumări pentru misiune/ [Mc
6,6-13; Lc 9,1-6]
c. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25) /Reacţia lumii faţă
de misiunea celor doisprezece/ [Mc 13,9-13; Lc 12,2-7; 21, 12-19]
d. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
e. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- /Necesitatea mărturisirii (10,32)/ [Lc 12,8-9]
- /Cearta între oameni (10,34-36)/ [Lc 12,52-
53]
- /Dragostea pentru Hristos aduce cu sine o stare de criză/
(10,37-39) [Lc 14, 26-27]
f. Răsplata ucenicilor (10,40-42) /Atitudinea faţă de Apostoli/ [Mc 9,41]
V. Refuzul acestui neam de a primi pe Iisus (11,1-12,50)

19
a. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)
- /Întrebarea lui Ioan/ (11,1-6) [Lc
7,18-23]
- /Persoana lui Ioan/ (11,7-15) [Lc 7,24-
35]
- /Reacţia contemporanilor lui Iisus/ (11,16-24) [Lc
10,13-15]
b. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
c. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui Iisus adresată
celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea făcută către cei smeriţi/ [Lc
10,21-22]
d. Culegere de spice de grâu în zi de sâmbătă (12,1-8) /Păstrarea
sâmbetei/ [Mc 2,23-28; Lc 6,1-5]
e. Vindecarea omului cu mâna uscată (12, 9-14) /Vindecare în zi de
Sâmbătă/ [Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
f. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre Iisus/
g. Iisus şi Belzebul (12, 22-32) /Puterea lui Iisus asupra demonilor/ [Mc
3,20-27; Lc 11,14-23]
- /Păcatul împotriva Duhului Sfânt/ (12, 31-32) [Mc 3,28-
30; Lc 12,10]
h. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele judecă pe oameni/ [Lc
6,43-45]
i. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc 8,11-12;
Lc 11,29-32]
j. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc 11,24-26]
k. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/ [Mc 3,31-35; Lc
8,19-20]
I. Parabolele Împărăţiei
l. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9; Lc 8,4-8]
m. Scopul parabolelor (13, 10-17) /De ce vorbeşte Iisus în parabole/ [Mc
4,10-12; Lc 8,9-10]
n. Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-
20; Lc 8,11-15]
o. Parabola neghinelor (13, 24-30)
p. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-33)
- /Parabola grăuntelui de muştar/ (13,31-32) [Mc 4,30-
32; Lc 13,18-19]
- /Parabola aluatului/ (13,33) [Lc 13,20-21]
q. Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
r. Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
s. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului (13, 44-50)
t. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52) /O parabolă pentru ucenici/
VII. Recunoaştere din partea Ucenicilor (13,53-17,27)
a. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]
b. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29; Lc 9,7-9]
c. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc 6,30-44; Lc 9,10-17;
In 6,1-14]
d. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]
e. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]
f. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe (15,1-20)

20
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile dumnezeieşti/ (15,1-9)
[Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20) [Mc 7,14-23]
g. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc 7,24-30]
h. Mai multe vindecări (15,29-31)
i. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc 8,1-10]
j. Fariseii cer semne (16,1-4) [Mt 12,38-42; Mc 8,11-13; Lc
12, 54-56]
k. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-12) /Neputinţa ucenicilor de a
înţelege/ [Mc 8,14-21]
l. Mărturisirea lui Petru (16,13-20) [Mc 8,27-30; Lc 9,18-21]
m. Prima vestire a Patimilor şi cuvinte despre ce înseamnă să fii ucenic
(16,21-28)
- /Iisus prevesteşte Patimile şi Învierea sa/ (16,21-23)
[Mc 8,31-33; Lc 9,21-22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1;
Lc 9,23-27]
n. Schimbarea la faţă (17,1-13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-36]
o. Vindecarea copilului lunatic (17,14-20) [Mc 9,14-29; Lc
9,37-43a]
p. A doua vestire a patimilor 17,22-23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-
45]
q. Statirul (banul de argint) din gura peştelui (17,24-27) /Cum a plătit
Iisus darea pentru Templu/
II. Discursul comunitar sau eclesial (18,1-35)
u. Adevărata măreţie (18,1-5)
- Cine este superior (18,1-11) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48; 17,1-2]
v. Conducători care determină pe cei mai mici să păcătuiască (18,6-9)
w. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc 15,1-7]
x. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc 17,3]
y. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)
III. Autoritate şi chemare (19,1-22,46)
z. Învăţătură despre divorţ 19,1-12) /Căsătorie şi divorţ/ [Mc 10,1-12]
aa. Binecuvântarea copiilor (19,13-15) /Iisus binecuvintează copiii/ [Mc
10,13-16; Lc 18,15-17/
bb. Tânărul bogat (19,16-30) /Bogăţia şi viaţa veşnică/ [Mc 10,17-31; Lc
18,18-30]
cc. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)
dd. A treia vestire a Patimilor /şi a Învierii/ (20,17-19) [Mc 10,32-34; Lc
18,31-34]
ee. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc 10,35-45]
ff. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52; Lc
18,35-43]
gg. Intrarea triumfală în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-38; In
12,12-19]
hh. Curăţirea Templului (21,12-17) /Alungarea vânzătorilor din Templu/
[Mc 11,15-19; Lc 19,45-48; In 2,13-22]
ii. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-
24]

21
jj. Iisus întrebat în legătură cu autoritatea sa (21,23-27) [Mc 11,27-33; Lc
20,1-8]
kk. Parabola celor doi fii (21,28-31)
ll. Parabola stăpânului viei şi a lucrătorilor necredincioşi (21,33-46)
[Mc 12,1-12; Lc 20,9-10]
mm. Parabola nunţii fiului de împărat (22,114) [Lc 14,15-
24]
nn. Plata impozitului la Împăratul roman (22,15-22) [Mc 12,13-17; Lc
20,20-26]
oo. Întrebări privind Învierea (22,23-33) [Mc 12,18-27; Lc 20,27-
40]
pp. Cea mai mare porunca (22,34-40) [Mc 12,28-34; Lc
10,25-28]
qq. Întrebare despre Fiul lui David (22,41-46) /Mesia şi David/ [Mc 12,35-
37; Lc 20,41-44]
IV. Vai-urile şi Discursul eshatologic (23,1-25,46)
rr. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)
- /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12) [Mc 12,38-
40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
- /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/ (23,13-36)
ss. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/ [Lc
13, 34-35]
tt. Discursul eshatologic (24,1-25-46)
a. Distrugerea Templului şi începutul tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2) [Mc
13,1-2; Lc 21,5-6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35) [Mc 13,3-31; Lc
21,7-33)]
b. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
c. Lecţia smochinului (24,32-35)
d. Ziua şi ceasul nu sunt cunoscute (24,36-44) /Venirea pe
neaşteptate a sfârşitului/ [Mc 13,32-
37; Lc 17,26-30.34-36]
e. Sluga credincioasă şi sluga necredincioasă (24,45-51) [Lc
12,41-48]
f. Fecioarele înţelepte şi fecioarele nebune (25,1-13) /Pilda
celor zece fecioare/
g. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
h. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată lumea/
V. Moartea şi Învierea 26,1-28,20)
uu. Patimile şi moartea lui Iisus (26,1-27,66)
a. Sfatul prinderii şi uciderii lui Iisus (26,1-5) [Mc 14,1-2; Lc
22,1-2; In 11,45-53]
b. Ungerea din Betania (26,6-13) [Mc 14,3-9; In
12,1-8]
c. Trădarea lui Iuda (26,14-16) [Mc 14,10-11; Lc
22,3-6]
d. Împreună cu Ucenicii (26,17-25)
- Cina cea de taină (26,17-30) [Mc 14,12-26; Lc 22,7-
23]

22
e. Instituirea Cinei Domnului (26,26-30)
f. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35) [Mc 14,27-31; Lc
22,31-34; In 13,36-38]
g. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc 14,32-42; Lc
22,39-46]
h. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; In
18,1-11]
i. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc 22,
54-55. 63-71; In 18,12-14.19-24]
j. Lepădarea lui Petru de Iisus (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc
22,54-62; In 18,15-18.25-27]
k. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In
18,28-32]
l. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
m. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
n. Iisus condamnat la moarte (27,15-26)
- /Condamnarea lui Iisus/ (27,11-26) [Mc 15,2-15; Lc
23,3-5.13-15; In 18,33-19,16]
o. Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31) [Mc 15,16-26; In 19,2-
3]
p. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc 15,21-32; Lc 23,26-43;
In 19,16b-27]
q. Moartea lui Iisus (27,45-56) [Mc 15,33-39; Lc 23,44-48; In
19, 28-30]
r. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23, 50-54;
In 19, 38-42]
s. Paza mormântului (27, 62-66)
vv. Învierea şi trimiterea ucenicilor la misiune (28,1-20)
a. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-
10]
b. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
c. Trimiterea la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-49;
In 20,19-23; Fapte 1,6-8]

3.5 Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary,


Fortress Press Miniapolis, 1992
U. Luz prezintă o sinteză a soluţiilor celor mai importante propuse pentru
planul Ev. Mt, considerând că s-au impus trei direcţii sau modele în estimarea
structurii sau planului EM
1. Modelul Pentateuhului - având ca pretext cele cinci mari discursuri ( 5-
7; 10; 13; 18; 23-25).
Acceptând că fiecare discurs este precedat de o naraţiune, cele cinci cărţi ar fi:
I. 3-7; II. 8-10; III. 1-13,52; IV. 13,53-18,35; V. 19-25;
La acestea s-ar adăuga cap. 1-2 ca Introducere şi cap 26-28 drept Concluzii
Împărţire în cinci cărţi este posibil dar nu necesar să trimită la Pentateuh, în
care caz EM ar fi noua Lege (Tora), iar Iisus Noul Moise.

23
Această soluţie nu rezolvă, după Luz, legătura logică dintre naraţiune şi
discurs. Multe din discursuri au continuitate logică şi cu naraţiunile care urmează.
Vezi ex. cap. 5-7 care se leagă mai bine cu unitatea 8-9 (Iisus al cuvântului şi Iisus al
faptei).
2. Modelul centrului (chiastic). EM ar fi construită chiastic, în jurul unui
centru. În cele mai multe cazuri centrul este considerat a fi cap. 13 - Parabolele
Împărăţiei, celelalte secţiuni fiind articulate chiastic acestui centru: Cap.1-4
corespunde cu 26-28; Predica de pe Munte cu Discursul eshatologic etc.
Argumente: discursurile lungi (5-7 şi 23-25) sunt paralele, la fel şi
discursurile mai scurte (10 cu 18).
3. Modelul Marcu. Ev. Mt. ar urma fidel Ev. după Marcu, împărţită în două
marii secţiuni. Ev. Mt. ar avea limita despărţitoare între 16,20 şi 16,21, după
mărturisirea lui Petru. Propoziţia de început a celei de a doua secţiuni - VApo. to,te
h;rxato o` VIhsou/j deiknu,ein toi/j maqhtai/j auvtou (16:21)/-
corespunde cu fraza de început a primei secţiuni - VApo. to,te h;rxato o`
VIhsou/j khru,ssein kai. le,gein\(4:17); Cele două secţiuni ar corespunde celor
în care este împărţită Ev. Mc.: prima parte consacrată activităţii în Galileea şi a doua
parte consacrată itinerariului spre Ierusalim şi patimilor. În acest caz cap. 1-4,16
constituie Introducerea, iar firul roşu al EM ar fi naraţiunea şi nu expunerea învăţăturii
în cele cinci discursuri.
Critica lui Luz:
- Repetarea unor formule nu poate fi un reper, deoarece Matei foloseşte
frecvent propoziţii tipizate.
- Secţiunile lui Matei nu corespund cu Marcu, pentru că numai începând cu
cap. 12 Matei urmez fidel pe Marcu, în timp ce în cap.3-11 predomină conţinutul
diferit de Marcu.
- Matei foloseşte des versete sau pericope cu funcţii de tranziţie, de legătură.
Acestea sunt uşor de identificat deoarece au o legătură logic şi cu ceea ce precede şi
cu ceea ce urmează. Iată câteva exemple:
- 4,17; 4,23-5,2; 5,20; 6,1; 10,16,26
- fraze caracteristice: Kai. evge,neto o[te evte,lesen o` VIhsou/j
7,28 (vezi şi 11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
- expresii caracteristice: VEn evkei,nw| tw/| kairw/| sau similare 12,1
(3,1; 14,1)
- particule favorite: To,te 3,13 (4,1; 11,20; 15,1; 18,21; 19,13; 20,20; 21,1;
27,3 etc.) sau VApo. to,te 4,17 (16,21; 26,16;).
Concluzia ar fi că Matei nu are în intenţie delimitări în secţiuni mari, prin
urmare, astfel de secţiuni nu pot fi uşor delimitate.
Luz este de părere că Matei este mai curând atent în alcătuirea secţiunilor mici
ale Evangheliei şi mai puţin interesat de marile secţiuni. De aceea se concentrează
asupra analizei secţiunilor mici.

24
Analiza structurilor literare mai mici
1. Matei pune la un loc materiale asemănătoare din punct de
vedere formal sau al conţinutului.
Ex.: colecţia de minuni (cap. 8-9); de parabole (cap. 13); discursul împotriva
fariseilor (cap. 23) şi celelalte discursuri ca atare. Acest principiu de aranjare
nu este nou, îl întâlnim şi la Q şi la Marcu. Noutatea la Matei constă în aceea
că Mt acordă o anumită funcţie unităţilor textuale astfel formate – vezi colecţia
de minuni după predica de pe Munte şi înainte de cuvântul misionar. La fel
colecţia de parabole din cap. 21,28-22,14 care pregătesc clar „socoteala” fială
cu Israel.
2. Există o evidentă simetrie între diferitele materiale care sunt
incluse în Evanghelie.
Primul şi ultimul discurs sunt cele mai lungi, al doilea şi al patrulea discurs
sunt cele mai scurte, cel de la mijloc este de mărime medie. Mai pot fi
identificate şi alte simetrii: 2, 1-12 şi 2,13-23; 5,21-32 şi 5,33-48; 8,1-17 şi
8,18-34; 9,1-17 şi 9,18-34; 18,1-14 şi 18, 21-35; 24,4-41 şi 25,14-46; etc.
3. În compoziţia fragmentelor Matei ţine seamă şi de anumite
numere. Numărul trei pare a fi cel mai important, dar şi altele,
precum doi, patru sau şapte.
De exemplu, Matei împarte în trei secţiuni fiecare din următoarele pericope:
1,18-2,23, 5,21-7,11; 5,21-32; 5, 33-48; 6,1-18; 6,19-7,11; 6,19-24; 7,1-11;
8,1-17; 9,1-17; 13,1-52; 18,1-35; cap. 23; 24,4-25,46;
De altfel, împărţirea în trei este un principiu de sistematizare frecvent întâlnit
în literatura iudaică ca şi în discursul oral.
Celelalte numere sunt mai puţin importante. Totuşi, a se vedea numărul şapte
în prezentarea genealogiei sau a parabolelor din cap. 13 sau în cap. 23.
4. Matei revine asupra temelor sale prin repetarea unor cuvinte
cheie:
Îngerul Domnului – de 4 ori în pericopa 1,18-2,23 pentru a accentua faptul că
totul se desfăşoară sub directa îndrumare a Domnului.
Dreptate – de 5 ori în Predica de pe Munte (5-7)
Judecată - de 7 ori în pericopa 11,20-12,45
Fariseu – de 4 ori în pericopa 12,1-45
Mulţime – de 16 ori în pericopa începând cu cap. 14
A urma - de 9 ori în cap. 8 şi u.
5. Matei punctează temele sale prin propoziţii (versete) cheie,
centrale sau enunţuri cu caracter general, de principiu. A se
vedea: 5,17; 5,48; 6, 1; 7,12; 7, 21; 10,16; 18, 10 etc. Aceste versete
deschid tratarea mai extinsă a unor teme.
6. Matei foloseşte dubletele, adică reluare unei temei într-un
context diferit. Tehnica dubletelor este frecvent folosită în tradiţia
iudaică. Ele sunt folosite cu scopuri diferite, fie pentru a marca
începutul şi sfârşitul unei secţiuni (4,23/9,35; 19,30/20,16;
24,42/25,13), fie pentru a accentua importanţa unei teme
(9,13/12,7), fie pentru a semnala aspecte diferite ale aceleiaşi teme

25
(10,17-22/24,9-13; 7,16-19/12,33-35), fie pentru a sublinia
continuitatea unui proces, cum ar fi cel al propovăduirii Evangheliei
(3,2/4,17/10,7)
7. Matei iubeşte compoziţiile chiastice. Un exemplu îl constituie
Predica de pe Munte, al cărui centru este Rugăciunea domnească.
Alte secţiuni structurate chiastic pot fi: 9,1b-8; 13,13-18; 18,10-14;

4. Structura pe capitole a Evangheliei după Matei


4.1 Introducere
Împărţirea pe capitole şi versete nu respectă totdeauna coerenţa logică a
discursului. Reamintim faptul că împărţirea pe capitole şi versete este foarte târzie,
iniţial textul Evangheliei după Matei, ca şi al celorlalte scrieri nou-testamentare, fiind
unul compact, fără nici un fel de împărţire. Din raţiuni didactice, însă, propunem mai
jos structura pe capitole a Evangheliei după Matei. În felul acesta se poate memora şi
identifica mai uşor unde redă Sf. Evanghelist Matei un eveniment sau altul, un cuvânt
sau altul.
Cele unsprezece părţi mari indicate cu cifre romane trimit la o posibilă
împărţire a Sfintei Evanghelii, împărţire care ţine seamă mai curând de desfăşurarea
istorisirii ca atare.
Titlurile încearcă să surprindă cât mai fidel conţinutul fragmentului respectiv.
Uneori ele indică generic problema, alteori, acolo unde a fost cu putinţă exprimarea în
puţine cuvinte, indică şi soluţia. Personal aş fi preferat generalizarea celei de a doua
variante.
A nu se uita trăsăturile Sfintei Evanghelii după Matei comune cu cele ale
celorlalte trei Sfinte Evanghelii şi mai ales cu ale celorlalte două Evanghelii sinoptice:
a. Istorisirea vieţii şi activităţii Fiului lui Dumnezeu întrupat, care
- începe cu naşterea şi momentul Sf. Ioan Botezătorul,
- continuă cu vestirea Evangheliei Împărăţiei şi înfăptuirea semnelor
minunate care arată puterea dumnezeiască a lui Iisus şi în acelaşi timp
inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi
- sfârşeşte cu patimile, moarte şi Învierea Acestuia.
b. Iisus Hristos este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu poporului ales prin
profeţi şi odată cu venirea lui se inaugurează timpurile mesianice care coincid cu
inaugura Împărăţiei cerurilor şi inaugura rea timpurilor eshatologice
c. Contemporanii Mântuitorului, cu excepţia unui număr restrâns de ucenici,
nu ajung să-L înţeleagă, nu-L recunosc ca Mesia, îi resping învăţătura şi în cele din
urmă îl răstignesc
A se avea în vedere, însă, trăsăturile specifice ale Evangheliei după Matei:
a. Evanghelia după Matei este scrisă în dialog direct, ca replică sau în
continuarea Vechiului Testament. Ea demonstrează că persoana lui Iisus ca, de altfel
şi toate faptele lui împlinesc profeţiile vechi-testamentare, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, Învăţătura sa nu desfiinţează ci plineşte în sensul întregirii Legea vechi
testamentară. A se vedea şi posibila împărţire a Evangheliei în cinci cărţi, cu trimitere
la Pentateuh.

26
b. Evanghelia după Matei are un evident caracter didactic, Sfântul Ev. Matei
grupând şi sistematizând materialul informativ pe care-l are la dispoziţie. Aşa rezultă
cele cinci mari discursuri ale Mântuitorului, care încep cu Predica de pe Munte –
discurs cu un evident caracter programatic – şi sfârşesc cu Discursul eshatologic.
c. Iisus Hristos este prezentat mai clar decât în celelalte Evanghelii într-o
dublă ipostasă, aceea de Învăţător şi aceea de Făptuitor (Vindecător): Propovăduia
Evanghelia Împărăţiei şi vindeca toată boala în popor. Aceste două componente ale
activităţii Sale sunt anunţate şi semnalate deseori de Sf. Ev. Matei în cunoscutele
sumare şi ilustrate constant pe parcursul istorisirii.
d. Sf. Evanghelist Matei este interesat în mod special de sensul teologic al
celor relatate şi nu de simpla consemnarea a acestora. Acestui motiv se datorează,
între altele, şi caracterul mai succint ale relatărilor Sf. Ev Matei, care renunţă la multe
detalii, întâlnite la ceilalţi Evanghelişti.
e. Este urmărită dintru început tensiunea dintre Iisus şi contemporanii Săi,
punctându-se caracterul răutăcios al întrebărilor şi al comentariilor acestora,
insensibilitatea faţă de minunile săvârşite mai ales a cetăţilor martore a celor mai
multe minuni. Legat de această problemă este în repetate rânduri reluată tema
judecăţii, invocându-se ziua aceea în care vor da seama cei care nu primesc
propovăduirea Mântuitorului sau a ucenicilor, în ciuda puterii cuvântului Lui şi a
evidenţelor faptelor.
f. Pe fondul acestei tensiuni este criticată erminia strâmtă a iudeilor care
reducea făgăduinţa dumnezeiască numai la poporul ales şi este anunţată deschiderea
făgăduinţei lui Dumnezeu către toate neamurile. Dumnezeu rămâne fidel făgăduinţei
Sale, trimiţând pe Fiul Său la poporul ales şi chemându-l mai întâi pe acesta, dar
făgăduinţa Sa are în vedere pe toţi oamenii.
h. Evanghelia după Matei, mai mult ca celelalte, subliniază erminia greşită a
Legii, la care ajunsese iudeii, evidentă mai ales în absolutizarea acesteia şi corectează
această erminie, punctând faptul că Legea nu este un scop, ci un mijloc, nu este un
stăpân, ci un slujitor al omului şi, în nici un caz nu este mântuitoarea în sine.
Aceste câteva coordonate pot ajuta o memorare mai corectă a principalelor
părţi din cuprinsul Evanghelie după Matei, cu atenţia de a se raporta totdeauna partea
la întreg.
4.2 Structura pe capitole.
Pentru o perspectivă comparativă indicăm şi locurile paralele.

I. NAŞTEREA ŞI ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII (1,1-4,25)

CAPITOLUL 1
ww. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus [Lc.3,23-
38]
xx. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]

CAPITOLUL 2
a. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
b. Fuga în Egipt (2.13-15)
yy. Uciderea pruncilor (2,16-18)

27
zz. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)

CAPITOLUL 3
a. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In
1,19-28]
b. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]

CAPITOLUL 4
a. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
b. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15; Lc
4,14-15]
c. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]
d. Sumar: Activitatea în Galileea 4,23-25 [ Lc 6,17-19]

VI. PREDICA DE PE MUNTE (5,1-7,29)

CAPITOLUL 5
a. Fericirile (5,1-12) [Lc 6,20-23]
b. Sarea şi lumina lumii (5,13-16) [Mc 9,50; Lc 14, 34-35]
c. Expunerea Legii noi prin comparaţie cu Legea veche. Principiul
fundamental ilustrat de şase exemple /Iisus şi legea/ (5,17-48)
- Principiul fundamental Cea mai înaltă dreptate (5,17-
20)
- Uciderea (5,21-26)
- Adulterul (5,27-30)
- Divorţul (5,31-32) [Mt 19,9;
Mc 10,11-12; Lc 16,18]
- Jurământul (5,33-37)
- Legea talionului (5,38-42) [ Lc 6,29-
30]
- Iubirea vrăşmaşilor (5,43-48) /Iubirea faţă de aproapele/
[Lc 6,27-28.32-36]

CAPITOLUL 6
a. Adevărata întemeiere a faptelor evlaviei (6,1-18)
1. Enunţul principiului (6,1)
2. Milostenia (6,1-4) /Adevărata milostenie/
3. Rugăciunea (6,5-15) /Adevărata rugăciune/
/Rugăciunea domnească/ [Lc 11,2-4]
4. Postul (6,16-18) /Postul adevărat/

b. Prioritatea Împărăţia cerurilor în faţă atracţiilor şi


grijilor vieţii
(6, 19-33)
1. Adunaţi comori în cer, nu pe pământ (6,19-21) [Lc
12, 33-34]
2. Vederea trebuie să fie curată (6,22-23) [Lc 11,33-
36]
3. Nu se poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona
(6,24) [Lc 6,13]

28
4. Lăsaţi cele trebuincioase vieţii în grija lui Dumnezeu
(6,25-32) [Lc 12,22-34]
5. Concluzia: Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor
(6,33-34)

CAPITOLUL 7
a. Diferite îndemnuri (7,1-23)
1. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi (7,1-5) [Lc 6, 37-38.41-
42]
b. Nu daţi cele sfinte câinilor (7, 6)
c. Cereţi şi vi se va da (7, 7-11) [ Lc 11,9-13]
d. Faceţi oamenilor ce voiţi să vă facă ei vouă (7,12)
e. Poarta care duce la viaţă este strâmtă şi îngustă, iar cea care
duce la pieire este largă (7,13-14) [Lc. 13,24]
f. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi. Aceştia se cunosc după
fapte, ca pomul după roade (7,15-23) [Lc 6,43-44] [Lc 13,25-
27]
c. Concluzia la predica de pe munte: Se vor folosi de învăţăturile PM
cei care auzindu-le le împlinesc, nu cei care le aud dar nu le împlinesc
(7, 24-27)
[Lc 6,47-49]
d. Concluzia Sf. Ev. Matei: Mulţimile sunt uimite de învăţătura lui
Iisus, pentru că era diferit de cărturarii lor. El învăţa ca unul care are
putere (7,28-29)

VI. MINUNILE – semne ale puterii lui Iisus Hristos şi ale instaurării
Împărăţiei cerurilor (8,1-9,38)

CAPITOLUL 8
e. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc 5,12-16]
f. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10; In 4,43-54]
g. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc 4,38-41]
h. Sumar: Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
i. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc 9,57-
62]
j. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41; Lc 8,22-25]
k. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc 5,1-20; Lc
8,26-39]

CAPITOLUL 9
a. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc 5,17-26]

29
b. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc 5,27-32]
c. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
d. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi vindecarea femeii cu
scurgere de sânge/ Mc 5,21-43; [Lc 8,40-56]
e. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
f. Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
g. Sumar: Iisus străbătea ţinuturile propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi
vindecând (9, 35)
h. Seceriş mult şi secerători puţin – introducere la discursul misionar (9, 36-
38)

VII. DISCURSUL MISIONAR (10,1-42)

CAPITOLUL 10
l. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-16]
m. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) [Mc 6,6-13; Lc 9,1-6]
n. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25) /Reacţia lumii
faţă de misiunea celor doisprezece/ [Mc 13,9-13; Lc
12,2-7; 21, 12-19]
o. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
p. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- Necesitatea mărturisirii (10,32) [Lc 12,8-9]
- Cearta între oameni (10,34-36) [Lc 12,52-
53]
- Cine este vrednic de Hristos (10,37-39) [Lc 14, 26-
27]
q. Răsplata ucenicilor (10,40-42) [Mc 9,41]

VIII. REFUZUL POPORULUI IUDEU DE A PRIMI PE IISUS (11,1-12,50)

CAPITOLUL 11
r. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)
- Întrebarea lui Ioan (11,1-6) [Lc
7,18-23]
- Persoana lui Ioan (11,7-15) [Lc 7,24-
35]
- Reacţia contemporanilor lui Iisus (11,16-24) [Lc
10,13-15]
s. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
t. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui Iisus
adresată celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea făcută către cei
smeriţi/ [Lc 10,21-22]

CAPITOLUL 12
a. Culegere de spice de grâu în zi de sâmbătă (12,1-8) [Mc
2,23-28; Lc 6,1-5]
b. Vindecarea în zi de Sâmbătă a omului cu mâna uscată (12, 9-14)
[Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
c. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre Iisus/

30
d. Iisus şi Belezebul (12, 22-30) /Puterea lui Iisus asupra demonilor/ [Mc
3,20-27; Lc 11,14-23]
e. Păcatul împotriva Duhului Sfânt (12, 31-32) [Mc 3,28-30; Lc 12,10]
f. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele judecă pe oameni/ [Lc
6,43-45]
g. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc 8,11-12; Lc 11,29-32]
h. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc 11,24-26]
i. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/ [Mc 3,31-35;Lc
8,19-20]

IX. PARABOLELE ÎMPĂRĂŢIEI (13, 1-35)

CAPITOLUL 13
u. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9; Lc 8,4-8]
- Scopul vorbirii în parabole (13, 10-17) [Mc 4,10-12; Lc
8,9-10]
- Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-20; Lc
8,11-15]
v. Parabola neghinelor (13, 24-30)
w. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-33)
- Parabola grăuntelui de muştar (13,31-32) [Mc 4,30-32; Lc
13,18-19]
- Parabola aluatului (13,33) [Lc 13,20-21]
- Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
- Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
x. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului (13, 44-
50)
y. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52)

X. RECUNOAŞTERE DIN PARTEA UCENICILOR (13,53-17,27)

CAPITOLUL 14
a. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]
b. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29; Lc 9,7-9]
c. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc 6,30-44; Lc
9,10-17; In 6,1-14]
d. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]
e. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]

CAPITOLUL 15
z. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe (15,1-20)
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile dumnezeieşti/ (15,1-9)
[Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20) [Mc 7,14-
23]
aa. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc 7,24-30]
bb. Mai multe vindecări (15,29-31)
cc. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc 8,1-10]

CAPITOLUL 16

31
a. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-12) [Mc 8,14-21]
b. Mărturisirea lui Petru (16,13-20) [Mc 8,27-30; Lc
9,18-21]
c. Prima vestire a Patimilor şi despre ce înseamnă să fii ucenic
(16,21-28)
- /Vestirea Patimilor şi Învierii/ (16,21-23) [Mc 8,31-33; Lc
9,21-22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1; Lc 9,23-27]

CAPITOLUL 17
a. Schimbarea la faţă (17,1-13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-36]
b. Vindecarea copilului lunatic (17,14-20) [Mc 9,14-29; Lc 9,37-
43a]
c. A doua vestire a patimilor 17,22-23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-
45]
d. Plata dării la Templu cu Statirul din gura peştelui (17,24-27)

XI. DISCURSUL COMUNITAR SAU ECLESIAL (18,1-35)

CAPITOLUL 18
dd. Adevărata măreţie (18,1-5) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48; 17,1-2]
ee. Conducători care determină pe cei mai mici să păcătuiască (18,6-
9)
ff. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc 15,1-7]
gg. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc 17,3]
hh. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)

XII. AUTORITATE ŞI CHEMARE (19,1-22,46)

CAPITOLUL 19
ii. Învăţătură despre căsătorie şi divorţ (19,1-12) [Mc 10,1-12]
jj. Iisus binecuvântează copiilor (19,13-15) [Mc 10,13-16; Lc 18,15-
17/
kk. Tânărul bogat (19,16-30) [Mc 10,17-31; Lc 18,18-30]

CAPITOLUL 20
a. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)
b. A treia vestire a Patimilor şi Învierii (20,17-19) [Mc 10,32-34;Lc
18,31-34]
c. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc 10,35-45]
ll. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52;Lc
18,35-43]

CAPITOLUL 21
a. Intrarea în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-38; In
12,12-19]
b. Curăţirea Templului (21,12-17) [Mc 11,15-19; Lc 19,45-48; In
2,13-22]
c. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-24]

32
d. Izvorul puterii lui Iisus (21,23-27) [Mc 11,27-33;Lc 20,1-8]
e. Parabola omului cu doi fii (21,28-31)
f. Parabola lucrătorilor viei(21,33-46) [Mc 12,1-12; Lc 20,9-10]

CAPITOLUL 22
a. Parabola nunţii fiului de împărat (22,114) [Lc 14,15-24]
b. Plata impozitului imperial (22,15-22) [Mc 12,13-17;Lc
20,20-26]
c. Întrebări privind Învierea (22,23-33) [Mc 12,18-27; Lc
20,27-40]
d. Cea mai mare porunca (22,34-40) [Mc 12,28-34; Lc
10,25-28]
e. Întrebare despre Fiul lui David (22,41-46) [Mc 12,35-37; Lc
20,41-44]

XIII. VAI-URILE ŞI DISCURSUL ESHATOLOGIC (23,1-25,46)

CAPITOLUL 23
mm. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)
a. /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12) [Mc
12,38-40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
b. /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/
(23,13-36)
nn. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/ [Lc 13, 34-
35]

CAPITOLUL 24
a. Distrugerea Templului şi începutul tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2) [Mc 13,1-2; Lc 21,5-6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35) [Mc 13,3-31; Lc 21,7-33)]
b. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
c. Lecţia smochinului (24,32-35)
d. Ziua şi ceasul sfârşitului nu sunt cunoscute (24,36-44)
/Venirea pe neaşteptate a sfârşitului/ [Mc 13,32-37; Lc 17,26-
30.34-36]
e. Sluga credincioasă şi sluga necredincioasă (24,45-51) [Lc
12,41-48]

CAPITOLUL 25
a. Pilda celor zece fecioare (25,1-13)
b. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
c. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată lumea/

XIV. PATIMILE, MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI IISUS 26,1-28,20)


CAPITOLUL 26
f. Sfatul uciderii lui Iisus (26,1-5) [Mc 14,1-2; Lc 22,1-2; In 11,45-53]
g. Ungerea din Betania (26,6-13) [Mc 14,3-9; In 12,1-8]
h. Trădarea lui Iuda (26,14-16) [Mc 14,10-11; Lc 22,3-6]
i. Cina cea de taină (26,17-25) [Mc 14,12-26; Lc 22,7-23; In 13,21-30]
j. Instituirea Dumnezeieştii Euharistii (26,26-30)

33
k. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35) [Mc 14,27-31; Lc 22,31-34;
In 13,36-38]
l. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc 14,32-42; Lc 22,39-46]
m. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; In 18,1-11]
n. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc 22, 54-55.
63-71; In 18,12-14.19-24]
o. Lepădarea lui Petru (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc 22,54-62; In 18,15-
18.25-27]

CAPITOLUL 27
oo. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In 18,28-32]
a. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
b. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
c. Iisus condamnat la moarte (27,15-26) [Mc 15,2-15; Lc 23,3-5.13-15;
In 18,33-19,16]
d. Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31) [Mc 15,16-26; In 19,2-3]
e. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc 15,21-32; Lc 23,26-43; In
19,16b-27]
f. Moartea lui Iisus (27,45-56)[Mc 15,33-39; Lc 23,44-48; In 19, 28-30]
g. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23, 50-54; In 19,
38-42]
h. Paza mormântului (27, 62-66)

CAPITOLUL 28
a. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-10]
b. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
c. Trimiterea ucenicilor la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-
49; In 20,19-23; Fapte 1,6-8]

5. Teme centrale în Evanghelia după Matei

Tema centrală este comună cu celelalte trei Evanghelii: Iisus Hristos este Mesia,
Izbăvitorul făgăduit de Dumnezeu prin profeţi, aşteptat de iudei.
1. Prin El, mai concret prin moartea Sa pe cruce şi prin Înviere se inaugurează
Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Acesta vorbeşte şi pe care o
anticipează prin semnele pe care le săvârşeşte. Schimbarea la faţă este
evenimentul prin care Împărăţia lui Dumnezeu este manifestată evident. Cei
trei ucenic sunt cei care nu mor înainte de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu
(Sf. Ioan Hrisostom)
2. Momentul venirii lui Mesia echivalează cu o intervenţie radical nouă a lui
Dumnezeu în istorie. Fapt sugerat de Matei prin „naşterea din Fecioară” (S.
Agouridis) şi de la Duhul Sfânt şi evidenţiat prin minunile săvârşite de
Mântuitorul Hristos care arată dumnezeirea Acestuia şi puterea prin care El
restaurează starea de normalitate a lumii.
3. Vremurile mesianice coincid cu sfârşitul unei perioade în istoria lumii şi cu
un nou început, cu o schimbare radicală. Începe o epocă nouă, o lume nouă.

34
4. Acest moment este în egală un moment de judecată, de bilanţ pentru lumea
de până atunci. Judecata este efectuată direct prin reflectarea în Adevăr a
lumii. Orice întâlnire cu Dumnezeu este în sine o judecată pentru că
echivalează cu o confruntarea sau oglindire cu Adevărul deplin, din care
reiese măsura ta sau a lumii tale. Este motivul pentru care nu este deloc
comodă întâlnirea omului cu Dumnezeu.
5. Judecata este un reper fundamental. Matei este cel care consemnează
discursul eshatologic al Mântuitorului care sfârşeşte cu scena judecăţii.
Criteriile judecăţii arată mila lui Dumnezeu. Nu sunt investigate faptele mari
şi multe ci atitudinea faţă de cei lipsiţi. Judecata este invocată de Matei în
multe rânduri. Refuzul de a răspunde vestirii Evangheliei (cap. 10).
Condamnarea smochinului neroditor (cap. 21).
6. Întâlnirea cu Dumnezeu recuperează adevărul esenţial conform căruia omul şi
lumea există prin Dumnezeu, nu există prin sine, sunt dependente întru
totul de Dumnezeu. Este incriminată în mod direct orice tendinţă de suficienţă
de sine, orice amăgire de încercare a unei existenţe prin sine, de fapt, este
incriminată inerţia îngerilor căzuţi, a diavolului.
7. Confruntarea ilustrată de Matei este cea care se produce în sânul poporului
ales. Iudeii ar fi acceptat un Mesia eliberator, dar care ar realizat această
eliberare cu instrumente omeneşti, de aceea s-au amăgit cu imaginea unui
Mesia politic şi a unei împărăţii pământeşti. Ar fi vrut, în plus ca această
eliberare să se facă prin ei.
8. Matei identifică în poporul ales instaurată tendinţa emancipării de sub
tutela lui Dumnezeu, tendinţa existenţei prin sine, adică tendinţa luciferică.
Este motivul pentru care, prezenţa lui Mesia celui Adevărat declanşează o
confruntare acerbă între poporul ales şi Mesia, de fapt o confruntare între om
şi Dumnezeu. Această confruntare este interpretată de Matei ca încercare a
omului de a scăpa definitiv de tutela lui Dumnezeu, de dependenţa de
Dumnezeu – vezi parabola lucrătorilor celor răi (cap. 21)
9. Confruntarea aceasta este pusă în evidenţă de Matei dintru început prin
evenimentul încercării uciderii pruncului Iisus de către Irod (S. Agouridis).
Paralela între acest eveniment şi răstignirea finală sunt evidente. Exegeţii pun
în discuţie şi pretenţiile mesianice ale dinastiei irodiene.
10. Confruntarea se desfăşoară la nivelul înţelegerii legii şi funcţiei acesteia.
Împlinirea legii atunci când nu este înţeleasă cum se cuvine conduce la
îndreptăţirea de sine, care este un reflex luciferic.
11. Curăţirea templului (cap. 21) – semnul decadenţei ideilor. Casa de rugăciune
– relaţia cu Dumnezeu – este transformată în piaţă – ceea ce înseamnă
perceperea relaţiei cu Dumnezeu în termeni mercantili.
12. Puterea omului nu vine de la eforturile sale, ci de la Dumnezeu. Calea
obţinerii puterii este a o cere de la Dumnezeu (cap.7); „Pe toate câte le veţi
cere cu credinţă le veţi avea” (cap. 21, 22).
13. Mântuirea este lucrare exclusivă a lui Dumnezeu. Evenimentul cu Tânărul
bogat. „Cine poate să se mântuiască? Aceasta este cu neputinţă la oameni, dar
cu putinţă la Dumnezeu” (cap. 19,26). Mântuirea nu se dă ca răsplată, ci în
dar, nu în funcţie de cât a lucrat cineva – vezi parabola cu lucrătorii tocmiţi la

35
vie (cap. 20). Omul poate deveni el însuşi obstacol în cale sa spre Dumnezeu,
prin suficienţa de sine, prin îndreptăţirea de sine

36
6. Exegeză
Vom face câteva exerciţii de exegeză şi comentariu la primele capitole din Evanghelia
după Matei, cu titlu demonstrativ.
6.1 Textul

1:1 CARTEA NEAMULUI lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
1:2 Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii
lui;
1:3 Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a
născut pe Aram;
1:4 Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe
Salmon;
1:5 Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a
născut pe Iesei;
1:6 Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;
1:7 Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;
1:8 Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;
1:9 Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;
1:10 Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;
1:11 Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;
1:12 După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe
Zorobabel;
1:13 Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe
Azor;
1:14 Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;
1:15 Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;
1:16 Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se
cheamă Hristos.

1:17 Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la


David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până
la Hristos sunt paisprezece neamuri.

1:18 Iar NAŞTEREA LUI IISUS HRISTOS aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită
cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
1:19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.
1:20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul
lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfânt.
1:21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de
păcatele lor.
1:22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin
proorocul care zice:
1:23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
1:24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului
şi a luat la el pe logodnica sa.
1:25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut,

37
Căruia I-a pus numele Iisus
6.2 Planul Secţiunii:
I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)
pp. Genealogia lui Iisus (1,1-17) [Lc.3,23-38]
qq. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
rr. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
ss. Fuga în Egipt (2.13-15)
tt. Uciderea pruncilor (2,16-18)
uu. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
vv. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17;
In 1,19-28]
ww. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]
xx. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
yy. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15;
Lc 4,14-15]
zz. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]

Mai pe scurt:
a. Genealogia şi naşterea lui Iisus (cap. 1)
b. Închinarea magilor, uciderea pruncilor, fuga în… şi întoarcerea din Egipt
(cap. 2)
c. Sfântul Ioan Botezătorul şi botezul Domnului (cap. 3)
d. Ispitirea, începutul activităţii şi chemarea primilor ucenici (cap. 4)

6.3 Comentarii preliminare


Vom urmări punctarea funcţiilor teologice pe care Ev. Matei însuşi le atribuie
diferitelor pericope, unităţi logice.
Ne vom ajuta de binecunoscutele sumare (rezumate) cu care, de obicei Sf. Ev.
Matei îşi încheie secţiunile mai importante ale Evangheliei, concluzionând. De altfel, Sf.
Evanghelist Matei, aşa cum vom vedea, ca un bun pedagog ce este, concluzionează
foarte des, scoţând singur în evidenţă intenţia cu care relatează evenimentele sau
cuvintele respective.
Secţiunea aceasta (1,1-4,22) reprezintă firesc începutul prezentării Evangheliei
Mântuitorului Iisus Hristos:
- genealogia este prezentată pentru a sublinia realitatea naşterii lui Iisus
Hristos, originea sa iudaică împărătească, din care decurge şi mesianitatea;
- naşterea este prezentată pentru a se sublinia realitate întrupării, zămislirea
minunată şi naşterea din Fecioară
- închinarea magilor şi uciderea pruncilor - pentru a se sublinia contrastul
dintre atitudinea potrivnică a iudaismului oficial şi atitudinea pozitivă a
reprezentanţilor lumii păgâne
- Ioan Botezătorul şi Botezul – pentru a se evidenţia recunoaşterea lui Iisus

38
ca Mesia din partea unui exponent de seamă al Vechiului Testament şi asumarea din
partea Mântuitorului Hristos a Vechiului Testament şi a istoriei vechi-testamentare, a
Legii.
- Ispitirea pentru a se arăta puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos
împotriva Diavolului
- Începutul activităţii publice, prin lansarea mesajului principal şi prin
chemarea primilor ucenici.

6.4 Exegeză
Bi,bloj gene,sewj
Redăm fraza de început în original şi în mai multe traduceri de referinţă, pentru a ilustra
diferenţele de interpretare.
BNT
Matthew 1:1 Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/
VAbraa,mÅ
ESV
Matthew 1:1 The book of the genealogy of Jesus Christ, the son of David, the son of
Abraham.
NRS
Matthew 1:1 An account of the genealogy of Jesus the Messiah, the son of David, the son of
Abraham.
FBJ
Matthew 1:1 Livre de la genèse de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham :
TOB
Matthew 1:1 Livre des origines de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham:
L45
Matthew 1:1 Dies ist das Buch von der Geburt JEsu Christi, der da ist ein Sohn Davids, des
Sohnes Abrahams.
MGK
Matthew 1:1 Bi,bloj th/j genealogi,aj tou/ VIhsou/ Cristou/( ui`ou/ tou/ Dabi,d(
ui`ou/ tou/ VAbraa,mÅ
CNS
Matthew 1:1 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

Formula de început Bi,bloj gene,sewj - care are şi funcţie de titlu pentru


pericopa care redă genealogia – este semnificativă şi trebuie citită în legătură directă cu
intenţia autorului de a articula strâns Evanghelia sa Vechiului Testament, sau istoria sa
istoriei vechi-testamentare. Am spus că cea mai importantă cheie ermineutică pentru
lectura Ev. M. este raportarea directă şi permanentă la VT. Sintagma este apax legomeno
(folosită o singură dată) în Noul Testament.
Sintagma este una vechi-testamentară şi nu există nici o îndoială că Sf. Ev. Matei
o foloseşte cu trimiterea la folosirea ei în V.T. O întâlnim în Vechiul Testament în formă
identică la Fac. 2,4, unde se vorbeşte despre facerea cerului şi pământului şi în Facere
5,1-2, unde se vorbeşte despre facerea omului.
Genesis 2:4 4 au[th h` bi,bloj gene,sewj ouvranou/ kai. gh/j
o[te evge,neto h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j to.n ouvrano.n kai. th.n
gh/n
ESV
Genesis 2:4 These are the generations of the heavens and the earth when they were created, in the day that
the LORD God made the earth and the heavens.
NRS
Genesis 2:4 These are the generations of the heavens and the earth when they were created. In the day
that the LORD God made the earth and the heavens,
FBJ
Genesis 2:4 Telle fut l'histoire du ciel et de la terre, quand ils furent créés Au temps où Yahvé Dieu fit la
terre et le ciel,
TOB
Genesis 2:4 Telle est la naissance du ciel et de la terre lors de leur création. Le jour où le SEIGNEUR

39
Dieu fit la terre et le ciel,
L45
Genesis 2:4 Also ist Himmel und Erde worden, da sie geschaffen sind, zu der Zeit, da GOtt der HErr Erde
und Himmel machte
BGT
Genesis 2:4 au[th h` bi,bloj gene,sewj ouvranou/ kai. gh/j o[te evge,neto h-| h`me,ra|
evpoi,hsen o` qeo.j to.n ouvrano.n kai. th.n gh/n
MGK
Genesis 2:4 Au[th ei=nai h` ge,nesij tou/ ouvranou/ kai. th/j gh/j( o[te evkti,sqhsan
auvta,( kaq, h[n h`me,ran evpoi,hse Ku,rioj o` Qeo.j gh/n kai. ouvrano,n(
CNS
Genesis 2:4 Iată istoria cerurilor şi a pămîntului, cînd au fost făcute.

Genesis 5:1-2 LXT


Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj gene,sewj
avnqrw,pwn h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j to.n Adam katV
eivko,na qeou/ evpoi,hsen auvto,n 2 a;rsen kai. qh/lu evpoi,hsen
auvtou.j kai. euvlo,ghsen auvtou,j kai. evpwno,masen to. o;noma
auvtw/n Adam h-| h`me,ra| evpoi,hsen auvtou,j
ESV
Genesis 5:1 This is the book of the generations of Adam. When God created man, he made him in the
likeness of God.
NRS
Genesis 5:1 This is the list of the descendants of Adam. When God created humankind, he made them in
the likeness of God.
FBJ
Genesis 5:1 Voici le livret de la descendance d'Adam : Le jour où Dieu créa Adam, il le fit à la
ressemblance de Dieu.
TOB
Genesis 5:1 Voici le livret de famille d'Adam: Le jour où Dieu créa l'homme, il le fit à la ressemblance de
Dieu,
L45
Genesis 5:1 Dies ist das Buch von des Menschen Geschlecht. Da Gott den Menschen schuf, machte er ihn
nach dem Gleichnis GOttes
BGT
Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj gene,sewj avnqrw,pwn h-| h`me,ra| evpoi,hsen o` qeo.j
to.n Adam katV eivko,na qeou/ evpoi,hsen auvto,n
MGK
Genesis 5:1 Tou/to ei=nai to. bibli,on th/j genealogi,aj tou/ avnqrw,pouÅ Kaq, h[n
h`me,ran evpoi,hsen o` Qeo.j to.n VAda,m( kat, eivko,na Qeou/ evpoi,hsen auvto,nÅ
CNS
Genesis 5:1 Iată cartea neamurilor lui Adam. 'n ziua cînd a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după
asemănarea lui Dumnezeu.

Legătura între Evanghelia după Matei şi Vechiul Testament este evidentă.


Sfântul Evanghelist Matei împrumută expresia vechi-testamentară, prin care se
indică descrierea facerii cerului şi a pământului, pe de o parte şi facerea omului, pe de
altă parte, adică descrierea creaţiei lumii, pentru a numi sau indica descrierea sau cartea
care consemnează istoria naşterii Mântuitorului Hristos, percepând acest moment ca pe o
nouă creaţie a lumii prin raportare directă la prima creaţie. Ideea este dezvoltată de
teologia biblică (vezi paralela dintre Adam şi Noul Adam la Sf. Pavel) şi literatura
patristică a Bisericii.
Folosirea acestei sintagme vechi-testamentare, cu o rezonanţă atât de puternică şi
cu o semnificaţie atât de exactă, nu mai încape nici o îndoială că Sf. Evanghelist Matei
îşi articulează Evanghelia sa la Vechiul Testament, nu numai ca limbaj, se înţelege, ci
mai ales teologic.
În acest sens interpretează şi Sf. Ioan Gură de Aur
Sf. Ioan Gură de Aur:
Dar pentru care pricină evanghelistul numeşte Evanghelia sa Cartea naşterii lui Iisus Hristos?
Doar nu cuprinde numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc! Pentru că naşterea lui
Iisus este capul întregii iconomii a Mântuirii, pentru că este începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date
nouă. După cum Moise îşi intitulează cartea sa Cartea naşterii cerului şi a pământului, deşi nu vorbeşte

40
numai de cer şi de pământ, ci şi de cele ce sunt în ele, tot astfel şi Matei a dat numele cărţii sale de la capul
faptelor istorisite de ea .(Omilii la Matei., 30-31)

Traducerea românească:
Traducerile româneşti propun cele două variante:
a. cartea neamului = genealogia
b. cartea naşterii = relatarea sau istoria naşterii
Sensul este dat de răspunsul la întrebarea: sintagma se referă la întreaga
Evanghelie sau numai la genealogie?
Sf. Ioan Gură de Aur optează pentru cea de a doua lectură: cartea naşterii.(vezi şi
ed. rom. B. Anania) şi în plus interpretează sintagma ca titlu a întregii Evanghelii, nu
numai al relatării genealogiei şi naşterii.
U. Luz (I.103) crede că sintagma este influenţată de Marcu 1,1, pe de o parte, dar
şi de Fac. 2,4; 5,1, şi socoteşte că ea numeşte întreg cap. 1 de la Matei, nici numai
genealogia, nici întreaga carte.

6.5 Comentarii la Genealogie


1. Motivaţia principală a citării genealogiei Mântuitorului Iisus Hristos este
aceea de a dovedi că El este Mesia cel făgăduit lui Avraam şi lui David şi celorlalţi
bărbaţi vestiţi ai istoriei vechi-testamentare
Matthew Henry, Commentary on Mt.1,1…the design is to prove that our Lord
Jesus is the son of David, and the son of Abraham, and therefore of that nation and
family out of which the Messiah was to arise. Abraham and David were, in their day, the
great trustees of the promise relating to the Messiah. The promise of the blessing was
made to Abraham and his seed, of the dominion to David and his seed; and they who
would have an interest in Christ, as the son of Abraham, in whom all the families of the
earth are to be blessed, must be faithful, loyal subjects to him as the son of David, by
whom all the families of the earth are to be ruled. It was promised to Abraham that
Christ should descend from him (Gen. xii. 3; xxii. 18), and to David that he should
descend from him (2 Sam. vii. 12; Ps. lxxxix. 3, &c.; cxxxii. 11); and therefore, unless it
can be proved that Jesus is a son of David, and a son of Abraham, we cannot admit him
to be the Messiah. Now this is here proved from the authentic records of the heralds'
offices.
2. Genealogia este făcută pentru iudeo-creştini – începe cu Avraam,
părintele vechiului Israel, dar şi al Noului Israel, adică părintele celor ce cred, după Sf.
Pavel.
Rom. 4:12 Şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur,
ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam,
pe când era netăiat împrejur.
Rom. 4:16 De aceea (moştenirea făgăduită) este din credinţă, ca să fie din har şi
ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei ce se ţin de lege,

41
ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor,

Sf. Ev. Matei avansează cu multă claritate aceeaşi erminie ca Sfântului Pavel, citând
cuvinte ale Mântuitorului Hristos care arată că de făgăduinţa făcută lui Avraam vor
beneficiia toate neamurile.
Matei 3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam,
căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
Matei 8:11 Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
3. Deci, pe de o parte este confirmată perspectiva vechi-testamentară privind
făgăduinţa mesianică, prin faptul că este invocată genealogia care verifică împlinirea
făgăduinţelor făcute de Dumnezeu mai marilor poporului ales că din coapsa lor se va
naşte Mesia, iar pe de altă parte este afirmată corectura fermă pe care o face Mântuitorul
Hristos că făgăduinţa nu privea exclusiv poporul lui Israel şi mai mult decât atât, cei
cărora în chip formal li s-a făcut făgăduinţa o pot pierde şi pot beneficia de ea, cei care
nu au ştiut de această făgăduinţă.
4. Prezenţa femeilor în genealogie. Este ciudat faptul că într-o genealogie
iudaică, pe linie bărbătească sunt citate femei, şi în al doilea rând, este ciudat faptul că
aceste femei sunt nu din categoria femeilor vrednice, cum ar fi fost Saraa, sau Rebeca,
sau Rahila, ci din categoriile desconsiderate de iudei şi de tradiţia iudaică, două de alt
neam: Rahab şi Rut, şi două păcătoase : Tamara şi femeia lui Urie.
Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă foarte frumos:
… pentru ce se amintescă în această genealogie şi femei, odată ce genealogia
este făcută prin bărbaţi? Dar de vreme ce a hotărât aşa. Atunci pentru ce nu a amintit
toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe
Sara, pe Rebeca, şi pe altele asemenea lor, şi a amintit de femei vestite ca păcătoase, de
pildă:…a amintit de femeia lui Urie, de Tamara, de RAhav şi de Rut, dintre care una era
de alt neam, alta desfrânată, alta s-a culcat cu socrul său,… prin înşelăciune, dându-se
drept desfrânată, iar pe femeia lui Urie o cunoaşte toată lumea din pricina grozăviei
păcatelor ei…(p. 23-24)
Posibile erminii:
a. Marcare intervenţiei dumnezeieşti, care surprinde logica umană.
Dumnezeu alege căi neaşteptate de împlinire a planului Său mântuitor. Şi pentru a
zădărnici tentaţia oamenilor de a revendica vreo contribuţie în acest plan.
b. Accentul ar fi pe femeile păcătoase pentru a face vizibilă lucrarea harului
lui Dumnezeu. Aceasta este erminia Sf. Ioan Gură de Aur:
- Ce faci, omule? Îmi vorbeşti de istoria unei împreunări nelegiuite?
- Şi ce-i cu asta?Dacă aş face genealogia unui om vestit, de bună seamă că aş trece sub tăcere
astfel de strămoşi. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascund, ci s-o
pun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă. Că pentru asta a venit
Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. După cum nu ne minunăm că
a murit, ci pentru că a fost răstignit – deşi răstignirea era o ocară; dar cu cât a fost mai de ocară cu atât
L-a arătat mai iubitor de oameni – tot aşa trebuie să spunem şi despre naşterea Lui. Nu este drept să ne
minună m numai că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu i-a fost ruşine

42
deloc de păcatele noastre.
Genealogia lui Iisus.. spulberă şi îngâmfarea iudeilor. Iudeii nu se îngrijeau de virtutea
sufletului, dar spuneau la tot pasul că sunt strănepoţi ai lui Avraam, socotind că virtutea strămoşilor le
scuză păcatele. De aceea, evanghelistul le arată chiar de la primele cuvinte ale Evangheliei, că nu trebuie
s se laude cu strămoşii, ci cu faptele lor.
… Evanghelistul ne mai spune şi altceva; anume ne arată că toţi oameni sunt păcătoşi, chiar şi
strămoşii Domnului. Patriarhul iuda, de la care iudeii îşi trag numele, nu pare că a făcut puţine păcate…
David a născut pe Solomon cu o femeie desfrânată… Şi dacă de oameni mari n-a fost împlinită legea, cu
atât mai puţin de oameni mici, iar dacă nu a fost împlinită înseamnă că toţi oamenii au păcătuit, şi deci a
fost de neapărată trebuinţă venirea lui Hristos… (p. 39-40)
Cu acelaşi scop a amintit şi de Rut şi de Rahav, una de alt neam, iar alta o desfrânată, ca să afli
că Iisus a venit ca să dezlege toate păcatele noastre. Că a venit ca doctor, nu ca judecător. După cum
strămoşii lui Iisus s-au căsătorit cu femei desfrânate, tot aşa şi Dumnezeu s-a unit cu firea omenească cea
desfrânată. (p. 41)

Iată referirile biblice vechi-testamentare la cele patru femei amintite în genealogie:


Tamara
Facere 38:24 Dar, cam după vreo trei luni, i s-a spus lui Iuda: "Tamara, nora ta, a căzut în
desfrânare şi iată a rămas însărcinată din desfrânare". Iar Iuda a zis: "Scoateţi-o şi să fie arsă".
Facere 38:26 Şi le-a cunoscut Iuda şi a zis: "Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am
dat-o lui Şela, fiul meu". Şi n-a mai cunoscut-o pe ea.
Rahab
Iosua 2:1 Atunci Iosua, fiul lui Navi, a trimis în taină din Sitim doi tineri să iscodească ţara şi a
zis: "Duceţi-vă şi cercetaţi ţara şi mai ales Ierihonul!" Şi s-au dus cei doi tineri şi, ajungând la Ierihon, au
intrat în casa unei desfrânate, al cărei nume era Rahab, şi au rămas să se odihnească acolo.
2:3 Iar regele Ierihonului a trimis la Rahab să i se spună: "Scoate pe oamenii care au intrat în
casa ta, în noaptea aceasta, că au venit să iscodească ţara".
6:17 Cetatea va fi sub blestem şi tot ce este în ea e al Domnului puterilor; numai Rahab
desfrânata să rămână vie, ea şi tot cel ce va fi în casa ei, pentru că ea a ascuns iscoadele pe care le-am
trimis noi.
6:23 Şi s-au dus tinerii care iscodiseră cetatea, la casa desfrânatei şi au scos pe Rahab
desfrânata, pe tatăl ei, pe mama ei, pe fraţii ei şi pe toate rudele ei, i-au scos şi i-au pus afară din tabăra
Israeliţilor,
6:25 Pe Rahab desfrânata însă, casa tatălui ei şi pe toţi care erau la dânsa, Iosua i-a lăsat cu
viaţă şi trăieşte ea în mijlocul lui Israel până în ziua de astăzi, pentru că a ascuns iscoadele, care fuseseră
trimise de Iosua să iscodească Ierihonul.
Evrei 11:31 Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele,
n-a pierit împreună cu cei neascultători.
Iacob 2:25 La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe trimişi
şi i-a scos afară, pe altă cale?
Femeia lui Urie
2 Regi 11:3 Atunci a trimis David să se cerceteze cine este acea femeie. Şi i s-a spus că este
Batşeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul.
Rut moabiteanca
Rut 4:5 Răspuns-a Booz: "De cumperi ţarina de la Noemina, atunci trebuie să cumperi şi pe Rut
moabiteanca, femeia celui mort, şi trebuie să o iei de soţie, ca să păstrezi numele celui mort în moştenirea
lui".
4:10 De asemenea şi pe Rut moabiteanca, femeia lui Mahlon, o iau de soţie, ca să păstrez numele
celui mort în moştenirea lui şi ca să nu piară numele celui mort dintre fraţii lui şi din poarta locuinţei lui;
voi astăzi sunteţi martori la aceasta".
4:13 Şi a luat Booz pe Rut şi ea s-a făcut soţia lui. Şi intrând el la ea, Domnul i-a dat ei sarcină şi
a născut un fiu.

43
c. U. Luz consideră că intenţia Sf. Ev. Matei este aceea de a pune în evidenţă
că în genealogia Mântuitorului intră şi alte neamuri, sugerând că toate cele patru femei
par a fi de alt neam (U. Luz, I,110): Rut moabiteancă, Rahab cananeeancă, femeia lui
Urie heteul, Tamara se presupune că era arameană (!?). În cazul acesta intenţia Sf. Ev.
Matei este clară şi anume de a puncta deschiderea iconomiei dumnezeieşti, încă din
perioada vechi-testamentară spre neamuri. Având în vedere exclusivismul iudaic, mai
ales cel privitor la perioada vechi-testamentară este de presupus că Matei insistă spre a
convinge pe iudeo-creştini că planul lui Dumnezeu, ascuns percepţiei oamenilor, era încă
din această perioadă deschis universalităţii.
5. Versetul 17 este rezumatul sau observaţia finală la lista genealogică.
Matei împarte genealogia în trei perioade de câte 14 neamuri. Posibile erminii: 3 x 14 =
6 de 7. Perioada mesianică este cel de al şaptelea 7 iar perioada eshatologică este cel de
al optulea.
6. Inexactităţile cuprinse de genealogie – mici neconcordanţe privind
numărul etc- - sunt relevante pentru faptul că Matei urmăreşte scopuri teologic şi nu
istorice în primul rând.

7. Naşterea minunată a lui Iisus din Fecioara Maria


7.1 Textul
1:18 Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei
înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
1:19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.
1:20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te
teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
1:21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.
1:22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:
1:23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se
tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
1:24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe
logodnica sa.
1:25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus
numele Iisus.
Tou/ de. VIhsou/ Cristou/ h` ge,nesij ou[twj h=nÅ mnhsteuqei,shj th/j mhtro.j
18

auvtou/ Mari,aj tw/| VIwsh,f( pri.n h' sunelqei/n auvtou.j eu`re,qh evn gastri.
e;cousa evk pneu,matoj a`gi,ouÅ 19 VIwsh.f de. o` avnh.r auvth/j( di,kaioj w'n kai.
mh. qe,lwn auvth.n deigmati,sai( evboulh,qh la,qra| avpolu/sai auvth,nÅ 20 tau/ta de.
auvtou/ evnqumhqe,ntoj ivdou. a;ggeloj kuri,ou katV o;nar evfa,nh auvtw/| le,gwn\
VIwsh.f ui`o.j Daui,d( mh. fobhqh/|j paralabei/n Mari,an th.n gunai/ka, sou\ to. ga.r
evn auvth/| gennhqe.n evk pneu,mato,j evstin a`gi,ouÅ 21
te,xetai de.
ui`o,n( kai. kale,seij to. o;noma auvtou/ VIhsou/n\ auvto.j ga.r sw,sei to.n lao.n
auvtou/ avpo. tw/n a`martiw/n auvtw/nÅ 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/|
to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn
gastri. e[xei kai. te,xetai ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/
VEmmanouh,l( o[ evstin meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ 24 evgerqei.j
de. o` VIwsh.f avpo. tou/ u[pnou evpoi,hsen w`j prose,taxen auvtw/| o` a;ggeloj
kuri,ou kai. pare,laben th.n gunai/ka auvtou/( 25 kai. ouvk evgi,nwsken auvth.n
e[wj ou- e;teken ui`o,n\ kai. evka,lesen to. o;noma auvtou/ VIhsou/nÅ

44
7.2 Comentarii preliminare
1. Relatarea este un foarte laconică, dacă ţinem seama de importanţa ca atare
a evenimentului. A se vedea relatarea Ev. Luca, unde sunt date multe amănunte. Se
verifică încă odată că Ev. Matei elimină detaliile pentru a sublinia raţiunile lucrurilor.
Matei îşi deschide relatarea cu o propoziţie-titlu: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a
fost! Şi se încheie cu o concluzie Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a
născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.
2. Referitor la naşterea lui Iisus Hristos, Ev. Matei doreşte să sublinieze
foarte clar un singur aspect foarte important: conceperea pruncului nu a fost naturală,
ci prin intervenţia şi puterea Duhul. Amănuntele invocate vin toate să întărească acest
lucru:
- Maria s-a aflat având în pântece fără să fi fost împreună cu logodnicul ei, Iosif
- Relatarea în detaliu a reacţiei lui Iosif şi intervenţia îngerului au acelaşi rol
- În plus proorocia vechi-testamentară vorbea de naşterea din Fecioară
- Reluarea, în concluzie, a faptului că Maria a născut pe Iisus, fără să fi cunoscut-o
pe ea Iosif, întăreşte observaţia că singurul lucru important pe care Matei îl are în
vedere relatând este naşterea din Fecioară şi de la Duhul.
Sf. Ioan Gură de Aur: …acum vreau să-ţi vorbesc de felul naşterii! (p.49), deci
nu de naştere, ci de felul naşterii.
3. Naşterea din Fecioară punctează evenimentul preexistenţei şi cel al
întrupării lui Iisus ca Dumnezeu.
4. Purureafecioria este de asemenea punctată de ultima propoziţia: . ouvk
evgi,nwsken auvth.n e[wj ou- e;teken ui`o,n\ Traducerea românească evită
prepoziţia până pentru a evita erminia că după ar fi fost posibilă însoţirea acestora. Ori,
prepoziţia e[wj nu presupune că după momentul indicat lucrurile s-au schimbat. A se
vedea: Mt 5,25; 16,28; 28,20
5. Amănuntul căci El va mântui poporul Său de păcatele lor este reprodus
de Matei pentru a sublinia mesianitatea. Poporul Său este, fără îndoială, Israel, iar
problema iertării păcatelor este o temă ce ţine de atmosfera iudaică.
U. Luz crede că accentul în acest fragment nu este pus de Matei pe naşterea
din Fecioară, ci pe episodul cu Iosif care scoate în evidenţă împlinirea proorociei VT
privind naşterea lui Emanuel. (I,127).

8. Magii de la Răsărit.
8.1 Textul

Închinarea Magilor 2, 1-12

2:1 Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la
Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:

45
2:2 Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am
venit să ne închinăm Lui.
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
2:4 Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se
nască Hristos?
2:5 Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
2:6 "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile
lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".
2:7 Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat
steaua.
2:8 Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi,
dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.
2:9 Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea
înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
2:10 Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
2:11 Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la
pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi
smirnă.
2:12 Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

8.2 Posibile comentarii

1. Pericopa este unitară şi distinctă. După expunerea genealogiei şi relatarea pe scurt a


naşterii minunate a lui Iisus, Ev. Matei reproduce două evenimente generate de
aflarea veştii privind naşterea lui Iisus: închinarea magilor şi reacţia lui Irod faţă de
noul născut. Cele două evenimente sunt evident legate, nu numai istoric, ci şi
teologic: În interpretarea Ev. Matei, prin închinarea magilor se afirmă faptul că
neamurile îl primesc pe Hristos,iar prin reacţia lui Irod, faptul că poporul iudeu îl
respinge. Fuga în şi întoarcerea din Egipt sunt strâns legate de atitudinea lui Irod.
2. Patru tipuri de erminii sunt citate de U. Luz:
- Interpretarea hristologică: venirea lui Hristos aduce cu sine disoluţia magiei de
orice fel. Dacă magii se închină lui Hristos, atunci înseamnă că lumea veche
se reorientează radical.
- Interpretarea în relaţie cu misiunea la neamuri, deschiderea spre neamuri.
- Interpretarea parenetică – gestul magilor este unul exemplar pentru toţi,
privind evlavia faţă de Iisus
- Interpretarea care pune accentul pe faptul că magii sun îndrumaţi exclusiv de
Dumnezeu. Dumnezeu este cel care îndrumă paşii oamenilor.
3. Un titlu relevant pentru erminia acestui capitol ar fi: Neamurile în faţa Împăratului
lui Israel (U. Luz I, 127)
4. Două contraste sunt puse în evidenţă de Ev. Matei în această secţiune:
- între atitudinea neamurilor, prin magi, faţă de prunc şi atitudinea iudeilor prin
Irod:
2:2 Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.

46
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu
el.
- între adevăratul Împăratul lui Israel şi falsul Împărat, care era Irod.
5. Închinarea magilor suportă şi o erminie mesianică dacă o citim în conexiune cu Isaia
60, 1-6 1 Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste
tine a răsărit! 60:2 Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste
tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.60:3 Şi vor umbla regi întru lumina ta
şi neamuri întru strălucirea ta.60:4 Ridică împrejur ochii tăi şi vezi, că toţi se adună şi se
îndreaptă către tine. Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt aduse pe umeri.60:5 Atunci vei
vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta
bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge.60:6 Caravane de cămile te vor
acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu
tămâie, cântând laudele Domnului.
6. Erminia hristologică a închinării magilor propune şi interpretarea darurilor aduse de
magi:
o Mir (smirnă) – prevestitor al morţii lui Hristos;
o aur - indicând demnitatea împărătească;
o tămâie – indicând demnitatea arhierească.
7. Steaua este un limbaj potrivit pentru magi. Nici pe profeţi, nici pe îngeri nu i-ar fi
crezut magii. (Sf. Ioan Gură de Aur). Pogorământul făcut de Dumnezeu pentru a
vorbi pe un limbaj potrivit oamenilor.

9. Fuga în Egipt şi întoarcerea în Nazaret (2,13-23)


9.1 Textul

2:13 După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te,
ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are
să caute Pruncul ca să-L ucidă.
2:14 Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
2:15 Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul,
prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".
2:16 Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe
toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul
pe care îl aflase de la magi.
2:17 Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
2:18 "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu
voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".
2:19 După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt,
2:20 Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au
murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.
2:21 Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.
2:22 Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă
acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
2:23 Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin
prooroci, că Nazarinean Se va chema.

47
9.2 Posibile comentarii

1. Fragmentul, parte a prologului, conţine elemente importante folosite de Ev. Matei ca


preludiu pentru întreaga Evanghelie (U. Luz I,145)
- Pronia lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu este cea care-L protejează pe
Pruncul Iisus. Intervenţia directă a lui Dumnezeu este cea care salvează pe
copil.
- Iosif este în plan secund. În centrul este Isus cu mama sa.
2. Întoarcerea nu în Iudeea , ci în Galileea neamurilor: Matei 4:15 "Pământul lui
Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor; Respingerea din partea iudeilor rămâne, urmaşul lui Irod nutreşte
aceleaşi sentimente potrivnice, de aceea Iisus merge în Galileea, la marginea lumii
iudaice.
3. În concluzie, Matei nu reţine amănunte, eventuale evenimente minunate, din acest
episod. El subliniază insistent un lucru, care-l interesează pentru a-l trasmite,
consecvent cu scopul lui mai curând teologic: Dumnezeu însuşi este centrul istorisirii.
Dumnezeu este cel care îl scoate pe copil din mâna lui Irod , purtându-l în Egipt,
departe de mânia şi urgia acestui, aducându-l la timpul potrivit în patria sa, ca
oarecând pe iudei din robia Egiptului.

10. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12)[Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In 1,19-


28]
10.1 Scurtă introducere
Capitolul 3 face parte din secţiune mai mare, intitulată
Începutul misiunii publice a lui Iisus Hristos (3,1-4,22)
Aceasta este, la rândul ei, împărţită în trei părţi:
a. Ioan Botezătorul. Botezul Mântuitorului (3,1-17)
b. Ispitirea (4,1-11)
c. Începutul propriu-zis al propovăduirii (4,12-22)

10.2 Textul
3:1 În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii,
3:2 Spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
3:3 El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
3:4 Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar
hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică.
3:5 Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului.
3:6 Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
3:7 Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere, cine v-a
arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
3:8 Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă,
3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu
poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
3:10 Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
3:11 Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine;
Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.

48
3:12 El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc
nestins.
3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.
Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a
văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".

10.3 Comentarii
1. Momentul Ioan Botezătorul este extrem de important pentru Ev. Matei. El presupune,
de asemenea, legătura cu Vechiul Testament. Sf. Ioan Botezătorul este rămăşiţa
sănătoasă a vechiului Israel, care-l recunoaşte pe Mesia spre deosebire de restul
poporului. Îl recunoaşte nu în virtutea vreunei puteri sau virtuţi personale, ci în
virtutea faptului că se face interpret al voii lui Dumnezeu, face parte din iconomia
dumnezeiască, proorocită de Isaia.
2. Sf. Ioan este proorocul – deci cel prin care Dumnezeu însuşi vorbeşte poporului Său
şi prin care, iată, arată, adevereşte mesianitatea lui Iisus.
3. De observat că, în viziunea Sf. Ev. Matei totul se desfăşoară sub directa îndrumare a
lui Dumnezeu. Proorocul Ioan este trimis de Dumnezeu Însuşi – în duhul proorocilor
întregii istorii a Israelului. În plus, Dumnezeu va interveni El Însuşi la momentul
botezului pentru a confirma în chip explicit şi minunat că Cel botezat este Fiul Lui, în
care se împlineşte planul sau iconomia sau voia dumnezeiască.
4. Ev. Matei rezumă predica Sf. Ioan într-o singură frază, identică cu cea care va rezuma
propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor. (3,2). Tema centrală a Evangheliei este, deja anunţată de Sf. Ev. Matei.
Aceasta este : Împărăţia cerurilor, apropierea iminentă a Împărăţiri cerurilor.
5. Este anunţată deja tema judecăţii, (3:12 El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa
şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.), una din temele
fundamentale ale Evanghelie după Matei şi ale teologiei Ev. Matei (în 60 din cele 148
de pericope ale Evangheliei apare tema judecăţii. Judecata este asociată explicit
venirii lui Mesia şi este făcută direct de Fiul. Proclamarea Evangheliei începe cu
anunţarea Judecăţii şi sfârşeşte cu descrierea Judecăţii finale care este făcută tot de
Fiul (cap. 24-25 : 25:31 Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri
cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.25:32 Şi se vor aduna înaintea Lui
toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre.
Osânda care urmează judecăţii este focul cel veşnic:
25:41 Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
6. Legată de tema judecăţii este tema pocăinţei, anunţată de Ioan Botezătorul dar şi
dezvoltată pe larg în mustrarea lui faţă de contemporani şi conaţionalii săi.

49
7. Simpla filiaţie sau descendenţă din Avraam, adică apartenenţa la poporul ales, la
Israel nu-i salvează pe iudei de judecată care se anunţă nemiloasă, trebuie să facă
fapte de pocăinţă. Este o temă anunţată aici şi reluată de Matei pe parcursul
Evangheliei.

11. Botezul Domnului sau Teofania, descoperirea sau arătarea Fiului lui
Dumnezeu (3,13-17)
11.1 Textul
3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.
Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-
a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".
11.2 Comentarii:
1. Botezul lui Iisus este momentul arătării, al certificării mesianităţii şi, mai mult al
filiaţiei Sale dumnezeieşti. Teofania Sfintei Treimi şi proclamarea de către Tatăl a
Fiului, în care se împlineşte voia Sa, este momentul în care nu din partea oamenilor
vine recunoaşterea, cin din partea lui Dumnezeu Însuşi.
2. Botezul lui Iisus este şi un moment în care Iisus se smereşte pe sine: primind a fi
botezat şi încă de cineva mai mic decât El. Sensul botezul este dat de mărturisirea ui
Iisus: pentru a împlini toată dreptatea. Ev. Matei punctează prin aceasta asumarea
Vechiului Testament de către Iisus, în expresia sa sănătoasă, anume aceea care îl are
permanent pe Dumnezeu drept îndrumător şi nu aceea care l-a înlocuit pe Dumnezeu
cu tradiţia sau cu erminia ipocrită a Legii.
3. Botezul este împlinirea Legii: Am venit să dezleg blestemul care stătea peste omenire
prin călcarea Legii. Trebuie, dar, ca Eu mai întâi să împlinesc toate şi scoţându-vă
de sub osândă, să pun capăt legii. Se cuvine,d ar, ca Eu să împlinesc toată Legea,
pentru că se cuvine să dezleg blestemul scris în lege împotriva voastră. (Sf. Ioan
Gură de Aur, 146)
4. Erminia bisericească a Botezului Domnului este dată de Sărbătoare Botezului care
este unul dintre cele mai importante praznice împărăteşti, după Învierea şi Naşterea
Domnului. Elementul important care intervine în erminia bisericească şi care nu apare
în Evanghelie este acela al sfinţirii apelor prin botezarea Fiului lui Dumnezeu.
5. Un alt element demn de subliniat, legat de Botez, este proclamarea de către
Dumnezeu a lui Iisus Hristos ca Fiu supus, ascultător, care împlineşte voia lui
Dumnezeu.

12. Predica de pe Munte


12.1 Consideraţii generale (după şi în dialog cu U. Luz op. cit. I, 214)

50
1. Predica de pe Munte (PM) este prima cuvântare programatică din Ev. după Matei.
Este singura cuvântare a Mântuitorului care conţine aproape exclusiv porunci directe
ale Domnului Iisus Hristos. Poate fi considerată ca fiind nucleul Evangheliei
Mântuitorului Hristos.
2. Deşi pare a fi adresată numai ucenicilor (după chemare lor – 4,18-22, Iisus le
adresează primele învăţături – 5,1 ş.u.), PM nu priveşte numai pe apostoli ce pe toţi
oamenii. De altfel, chiar în PM sunt momente când este semnalată prezenţa
mulţimilor (7, 28 Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite
de învăţătura Lui.) Problema este pusă în discuţie pentru a se arăta că morala expusă
în PM nu este una rezervată unui număr restrâns de chemaţi, ci tuturor
oamenilor.
3. Vechiul Testament, rămâne în viziunea PM, baza şi centrul referenţial în ceea ce
priveşte voia lui Dumnezeu. El este respectat, împlinit şi întregit de Domnul Iisus
Hristos. În PM avem, de fapt, o corecţie fermă aplicată nu legii şi proorocilor, ci
erminiei acestora de către iudei. Această corecţie o întâlnim deseori la profeţii VT
care exprimă în egală măsură voia lui Dumnezeu. De exemplu ipocrizia care conduce
pe majoritatea la o atitudine exterioară, ostentativă, fără acoperire în motivaţia
interioară şi care constituie cel mai vizat păcat al iudeilor în învăţătura Mântuitorului,
este deseori înfierată de prooroci: Isaia 29:13 Şi a zis Domnul: "De aceea poporul
acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci
închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.
Ieremia:12:2 Tu i-ai sădit şi ei au prins rădăcini, au crescut şi au făcut roade; Tu eşti aproape
numai de buzele lor, iar de inima lor eşti departe.
4. Discursul este concentrat asupra „dreptăţii Împărăţiei cerurilor”, dreptate şi
Împărăţia lui Dumnezeu sunt două cuvinte chei ale acestui fragment.
5. Caracterul paradigmatic al PM este de reţinut. PM nu conţine o sumă exhaustivă
de porunci sau prescripţii, care s-ar putea constitui în conţinutul concret al Legii noi.
Acesta este un aspect important care o diferenţiază de Legea veche, unde avem
prescripţii privind cazuri concrete – vezi Decalogul, dar nu numai. Situaţiile concrete
care sunt citate au evident un caracter de exemplu. La acestea pot fi adăugate
nenumărate alte exemple. De altfel, este evident faptul că Mântuitorul enunţă nişte
principii generale pe care după aceea le ilustrează cu exemple. Este un salt evident de
perspectivă. Începând chiar cu Fericirile, putem constata acest lucru.
6. Nu mai avem de a face cu exprimări imperative, ci cu enunţuri care dezvăluie
sau punctează o anumită stare interioară a omului care este compatibilă cu
Împărăţia cerurilor. Stările acestea se pot manifesta în situaţii concrete dintre cele
mai diverse. Ele trimit, în majoritatea lor, mai curând la o aşezare lăuntrică de durată,
dacă nu chiar permanentă, nu au în vedere situaţii concrete în care se manifestă.
Lucrul acesta trebuie avut în vedere. O consecinţă imediată a acestui aspect este
faptul că nimeni nu-şi poate număra faptele bune, pentru că nimeni nu poate spune
am fost curat cu inima de trei ori, sau am fost blând de zece ori, sau am flămânzit
pentru dreptate…. Ceea ce citim în partea a doua a fiecărei fericiri nu reprezintă
răsplata, ci urmarea firească a stări menţionate în prima parte: Cei săraci cu duhul
moştenesc, datorită stării lor Împărăţia cerurilor, care este nu un loc, ci mai curând o
stare. Sărăcia cu Duhul, ca de altfel şi celelalte stări sunt compatibile cu Împărăţia

51
cerurilor. Dacă ar fi să rescriem într-o exprimare mai precisă fericirile pentru a pune
în evidenţă relaţia logică dintre prima parte şi a doua parte a fiecărei fericirii, una din
variante ar fi: Sunt de fericit cei săraci cu duhul pentru că Împărăţia cerurilor este a
lor, este pentru ei; în nici un caz : Sunt fericiţi cei săraci cu Duhul pentru că vor primi
în schimb Împărăţia cerurilor. Etc.

5:3 Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.


5:4 Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5:5 Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
5:6 Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5:7 Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
5:8 Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
5:9 Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
5:10 Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
5:11 Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
5:12 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe
proorocii cei dinainte de voi.

La fel în continuare, privitor la caracterizarea Apostolilor ca sare a pământului şi lumină a


lumii.

5:13 Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e
bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
5:14 Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
5:15 Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Vezi enunţarea principiului şi ilustrarea lui prin exemple:


5:39 Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
5:40 Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
5:41 Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
5:42 Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine,
nu întoarce faţa ta.

7. Diferenţa specifică este dată şi de abordarea în literă, pe de o parte, şi abordare


în duh, de cealaltă parte. Legea care reglementează situaţii concrete este o lege
întemeiată în literă, este o lege care reglementează aspectele exterioare ale lucrurile,
numai manifestarea nu şi motivaţia sau scopul care au determinat manifestarea. Legea
care reglementează principii, este o lege care se întemeiază în duh, în interior.
Împlinirea legii percepută în literă este uşor de măsurat, de cuantificat, dar presupune
riscul ipocriziei – împlinirea numai exterioară, fără suportul inimii, al intenţionalităţii.
Împlinirea legii întemeiată în duh nu poate evita angajamentul lăuntric la nivelul
intenţiei intime şi la nivelul finalităţii nemărturisite a lucrului pe care-l faci.

52
8. Accentul pus pe făptuire nu pe teorie. PM vizează fapta nu teoria, vieţuirea potrivit
cu poruncile lui Iisus. Matei accentuează legătura dintre învăţătura şi practică (5,19;
7,21-23) li insistă asupra necesităţii înfăptuirii învăţăturilor lui Iisus, având în vedere,
fără îndoială şi atitudinea ipocrită a cărturarilor şi fariseilor care erau foarte riguroşi
în propovăduirea legii şi în cerinţele faţă de ceilalţi, în timp ce ei îşi permiteau în
ascuns încălcarea fără prea multe scrupule a Legii. Vezi mustrarea Mântuitorului
Hristos la adresa acestora din Matei cap. 23.
9. Caracterul maximalist al PM. Legat de acest caracter practic al PM trebuie
subliniată disputa exegetică în jurul întrebării dacă exigenţele PM sunt realizabile sau
nu, dacă prescripţiile Legii noi pot fi înfăptuite. Dacă nu cumva PM este ceea ce în
limbaj actual s-ar numi o abordare maximalistă sau chiar utopică.
Tradiţia răsăriteană rezolvă această dilemă avansând perspectiva celor două măsuri:
a. Măsura desăvârşirii, a deplinătăţii la care este chemat omul, dar pe care nu o
poate ajunge singur, cu puterile sale, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Este
motivul pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi motivul pentru care
rugăciunea este în centrul PM. PM reprezintă sau ilustrează, evident, măsura
desăvârşirii.
b. Măsura pogorământului, a putinţei, care ilustrează măsura la care poate ajunge
omul cu puterile lui, în circumstanţele concrete ale vieţii. Măsura putinţei este şi
măsura în funcţie de care ne judecă Dumnezeu. Dumnezeu, aşa cum ne arată Ev.
Matei însuşi, în cap. 25 nu ne va judeca după măsura desăvârşirii, ci după măsura
putinţei: criteriile invocate la judecata din urmă sunt minimaliste: să fi dat hrană,
sau apă celor lipsiţi, să fi îmbrăcat… să fi cercetat pe bolnavi, pe cei închişi, să fi
primit pe străini… toate lucruri accesibile
Cele două măsuri sunt absolut necesare:
a. Măsura deplinătăţii este aceea care ne ghidează şi în funcţie de care ne şi evaluăm
în fiecare clipă pentru a şti, cu adevărat unde ne aflăm. Nu ne putem evalua decât
în funcţie de măsura desăvârşirii sau a deplinătăţii.
b. Măsura putinţei este de asemenea necesară pentru a nu se descuraja omul, văzând
că nu poate să se biruie.
Tradiţia ortodoxă a materializat această perspectivă a celor două măsuri prin
binecunoscutele principii ale acriviei şi iconomiei.
10. Perspectiva iubirii lui Dumnezeu şi nu a exigenţelor. Dilema cu care se confruntă
exegeza privind caracterul prescripţiilor PM, dacă acestea sunt sau nu realizabile, este
depăşită dacă se modifică perspectiva din care sunt acestea privite. Considerate din
perspectiva presupusei exigenţe maximaliste a lui Dumnezeu la adresa oamenilor, PM
pare nu numai utopică, ci chiar şi sadică, dacă nu folosim un cuvânt nepotrivit.
Privită, însă, din perspectiva iubirii lui Dumnezeu, măsura desăvârşirii este un dar
făcut de Acesta omului – Dumnezeu dă omului şansa de a ajunge la măsura
dumnezeirii. Acesta este cu adevărat un dar. Dumnezeu nu-i impune omului o măsură
la care acesta privind şi constatând că nu o poate împlini să-şi creeze complexe de tot
felul. Dumnezeu îi oferă omului darul de a fi dus la măsura dumnezeirii, nu-i cere
acestuia să ajungă singur, ci-i şi oferă ajutorul pentru a ajunge aici.

53
11. Măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii nu poate fi ajunsă decât cu ajutorul lui
Dumnezeu. Cel mai important lucru de subliniat referitor la această problemă este
acela că măsura deplinătăţii nu poate fi realizată de om singur, ci numai cu ajutorul
lui Dumnezeu. De altfel, întreg discursul Sf. Ev. Matei – foarte asemănător din acest
punct de vedere cu cel al Sf. Ap. Pavel – este centrat pe venirea Fiului lui Dumnezeu,
care va face posibilă desăvârşirea omului. Măsura la care sunt chemaţi oamenii este
măsura dumnezeirii: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.
(5,48) Ori această măsură nu poate fi atinsă de om cu puterile sale. Aceasta a fost şi
marea amăgire a iudeilor: că pot singuri să se desăvârşească, împlinind Legea.
Această perspectivă conduce pe om la o foarte păguboasă autonomie şi suficienţă de
sine, potrivnică adevărului fundamental al existenţei sale, conform căruia omul este o
fiinţă întru totul dependentă de Dumnezeu. PM îl reaşează pe om în faţa adevărului
fundamental privind finalitatea existenţei sale, conform căruia împlinirea omului este
dincolo de limitele firii sale, dincolo de sine, în afara sa, în Dumnezeu. Iar depăşirea
limitelor nu este posibilă decât prin participare la Dumnezeu. Lucrul acesta este
dezvoltat de Sf. Ap. Pavel şi de întreaga teologie biblică şi patristică.
12. Disputa privind impracticabilitatea prescripţiilor PM a fost generată de atitudinea
omului contemporan care sub presiunea foarte puternică a îndreptăţirii de sine vede
orice vine din parte altcuiva ca pe un atentat la autonomia sa, la drepturile sale. Este
mentalitatea omului care l-a transformat pe aproapele său în adversar, în concurent, în
şef, şi adoptă o atitudine de apărare, de îndreptăţire de sine, de protecţie. Numai plasat
într-o astfel de postură, omul poate reproşa lui Dumnezeu că-i solicită lucruri
imposibile. Vezi aici şi atitudinea multor contemporani care văd în Biserică o
instituţie care îl supune unor exigenţe sporite de viaţă, unor rigori, o instituţie care-i
cere nu una care-i oferă ceva, motiv pentru care o şi evită.
13. Dumnezeu nu este cineva care cere, ci Cineva care oferă. A se vedea în acest context
şi perceperea diferită a poruncilor: nu exigenţe venite din partea unui şef ci
medicamente oferite pentru însănătoşire şi împlinire.
14. Atitudinea de respingere a poruncilor datorită gradului prea ridicat de dificultate a
împlinirii lor este o atitudine ipocrită, prin care omul de fapt îşi justifică distanţarea sa
de Dumnezeu.

12.2 Comentarii teologice


1. Despre măsura deplinătăţii sau a împlinirii
Predica de pe Munte conţine o sinteză programatică a Evangheliei Mântuitorului
pronunţată şi redactată pentru auditoriu iudaic sau iudeo-creşti, prin raportare directă la legea
vechitestamentară. Mântuitorul are în vedere câteva aspecte fundamentale pe care le
urmăreşte pe parcursul Predicii de pe Munte. Între acestea se află, la loc de frunte, indicarea
măsurii desăvârşirii, sau a deplinătăţii, sau a împlinirii existenţiale
Este vital ca omul să-şi cunoască măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii, care se
identifică, evident cu:
- capătul drumului,

54
- scopul final al existenţei,
- sensul existenţei
Importanţa cunoaşterii măsurii depline sau a scopului final este de la sine înţeleasă.
Tot parcursul unui drum are sens numai în funcţie de capătul lui, de destinaţie. Altfel drumul
nu are sens, decât numai în situaţia în care este drum pentru exerciţii, pentru antrenament,
pistă de alergări şi nu drum în adevăratul sens al cuvântului, care pleacă de undeva şi duce
undeva.
Tema este dezbătută ca
- replică la viziunea iudeilor asupra legii, a funcţiei acesteia în ceea ce priveşte
desăvârşirea.
- îndreptare a erminiei greşite a iudeilor privitor la funcţia legii. Pentru iudeu,
aşa cum reiese din discursul Mântuitorului şi din multe episoade redate de
Sfintele Evanghelii, a împlini legea echivala cu desăvârşirea, cu măsura
deplinătăţii, cu ajungerea la capătul drumului.
Mântuitorul nu fericeşti pe împlinitorii de lege. Atitudinea critică a Mântuitorului
la adresa Legii şi percepţiei legii de către contemporanii Săi este evidentă din debutul
Predicii de pe Munte. Adresându-se unui auditoriu format din cetăţenii unui popor pentru
care Legea însemna criteriul ultim şi unic al binelui şi al dreptăţii şi împlinirea Legii însemna
totul, Mântuitorul nu fericeşti în nici un fel pe împlinitorii de lege, nu-i îndreptăţeşte pe cei
care au respectat Legea Domnului, ci pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe cei milostivi
etc. ( ase vedea Fericirile, care deschid Predica de pe Munte şi se vor o replică directă la
Decalog, esenţa Legii vechi.
Îndreptăţirea prin raportare la lege – am împlinit legea deci sunt bun, desăvârşit, drept
– este, aşa cum va arăta Mântuitorul, o amăgire. Şi aceasta pentru că:
- Legea veche nu reprezintă măsura deplinătăţii, ci este o măsură de
interval. Legea nu este capătul drumului, ci numai un parcurs al drumului, şi
încă nu cel mai important
- Legea nu poate fi un scop în sine, prin urmare a împlini legea nu înseamnă a
ajunge la măsura deplinătăţii. A se invoca episodul cu tânărul bogat care
împlinise poruncile din tinereţile lui şi care pentru a fi desăvârşit Mântuitorul
îi cere să se lepede de averea sa şi să-i urmeze Lui, evident cu sensul să fie
asemenea Lui
(Matei 19,16 Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce
bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 19:17 Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu
este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile.19:18 El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter,
să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;19:19 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.19:20 Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am
păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?19:21 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii
desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după
aceea, vino şi urmează-Mi.19:22 Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat
întristat, căci avea multe avuţii.)

55
Măsura deplinătăţii este cea a dumnezeirii, cea a asemănării cu Dumnezeu.
Omul este chemat să ajungă la măsura dumnezeirii, a existenţei dumnezeieşti, libere de
orice necesitate şi iubitoare, a existenţei ca iubire.
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
5:44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
5:45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Scara desăvârşirii sau a creşterii nu este cea care ar ilustra măsura umanului, ci este
cea care depăşeşte radical măsura umanului. Această depăşire nu înseamnă numai un pic de
creştere în plus, ci înseamnă depăşirea măsurii umane, depăşirea sinelui, depăşirea firii
umane create, dacă vreţi.
Este vorba de un adevărat salt existenţial, care îl scoate pe om din măsura umanului
şi-l plasează pe orbita dumnezeirii. Diferenţa dintre măsura împlinitorului de lege şi cea a
celui care se aseamănă cu Dumnezeu este diferenţa între natura creată şi natura necreată
Saltul este uriaş şi echivalează cu depăşirea firii, cu depăşirea reală a măsurii
umanului
- de la a iubi pe cei care te iubesc la a iubi pe vrăşmaşi
- de la a primi cu resemnare paguba pe care ţi-a face cineva la a dărui ceva în
plus celui care te-a păgubit,
- de la a nu ucide, a nu desfrâna la a nu te mânia sau nu pofti în inima ta etc.
- de la un mod de existenţă muritoare, trecătoare la un mod de existenţă
nemuritoare, veşnică
Dacă măsura dumnezeirii este măsura deplinătăţii atunci înseamnă că
destinaţia omului, capătul drumului, finalitatea existenţei lui nu poate fi identificată
cu existenţa aceasta stricăcioasă, trecătoare şi muritoare, nici nu poate fi localizat în
limitele lumii create, ci este existenţa proprie dumnezeirii, adică aceea
nestricăcioasă, netrecătoare şi veşnică, care aparţine ordinii necreatului nu lumii
create.
Dacă măsura reală a desăvârşirii omului este cea a dumnezeirii, atunci se schimbă
multe lucruri în felul în care omul se raportează la Dumnezeu şi mai ales la semenii săi.
- în primul rând se îndepărtează foarte mult dacă nu chiar dispare ispita
mândriei, a suficienţei de sine. Cine poate spune: am ajuns, sunt desăvârşit, sunt ca
Dumnezeu
- în al doilea rând, ispita judecăţii celorlalţi în funcţie de măsura ta proprie se
îndepărtează, dacă nu chiar dispare complet. Cine, iarăşi poate spune, având în vedere
măsura dumnezeirii - care este măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii, ca şi criteriu - eu
sunt mai bun ca celălalt. Scara axiologică în cazul acesta va avea sensibil numai două
trepte, treapta măsurii umanului, în care diferenţele prin raportare la măsura dumnezeirii
sunt insesizabile şi treapta măsurii dumnezeieşti, la care ajunge cineva, a depăşit definitiv
orice ispită a judecăţii celorlalţi în funcţie de sine

56
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii se poate realiza adevărata
conştiinţă de sine a omului, care evident îl va plasa pe om într-o reală stare de smerenie,
stare care ar trebui să fie proprie staturii sale de făptură creată, prin raportare la măreţia
Creatorului
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii ca la măsură echivalentă cu
măsura desăvârşirii la care este chemat omul, acesta poate să se elibereze din sinucigaşa
şi ucigătoarea de semeni judecată prin comparaţie. Judecata reală sau aprecierea, sau
evaluarea fiecăruia făcându-se prin raportare la măsura maximă – numai această evaluare
poate fi una neamăgitoare şi reală – exclude de la sine evaluarea prin raportarea la măsura
semenilor, care este amăgitoare tocmai pentru că nici unul dintre semeni nu poate fi
etalon.
- raportarea la măsura dumnezeirii îl păstrează pe om în postura firească şi faţă
de Dumnezeu, ferindu-l de marea ispită a suficienţei de sine şi a unei existenţe în
ansamblul ei autonome, deci sinucigaşe prin refuzul conştient sau inconştient al
alimentării din sursa reală a existenţei umane, care este Dumnezeu Însuşi.
Dacă măsura dumnezeirii este măsura desăvârşirii omului atunci omul va constata
cu uşurinţă că a ajunge la această măsură este cu neputinţă omului şi va conştientiza
limitele puterii lui autonome, precum Apostolii:
Matei 19:23 Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va
intra în împărăţia cerurilor.19:24 Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila
prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.19:25 Auzind,
ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?19:26 Dar Iisus,
privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate
sunt cu putinţă.
În felul acesta, omul se va reaşeza în limitele reale ale existenţei sale şi va evita
ispita generalizată a suficienţei de sine, care îl plasează pe om pe o orbită existenţială
luciferică.
Numai conştiinţa acestei măsuri a desăvârşirii echivalente cu măsura Dumnezeirii
îl va scoate pe om de sub teroarea ispitei generalizate a îndreptăţirii de sine, dacă nu la
mod absolut cel puţin prin comparaţie cu unii dintre semeni – este imposibil să nu găsim
pe cineva mai neputincios ca noi – şi prin aceasta de sub presiunea permanentă a posturii
revendicative faţă de Dumnezeu, care exclude şansa rugăciunii adevărate. Rugăciune nu
înseamnă a cere ce ţi se cuvine, lucru la care eşti îndreptăţit, ci a cere ceea ce ai nevoie şi
nu-ţi poţi oferi singur şi nu poţi dobândi singur, orice ai face. A cere ce ţi se cuvine se
cheamă revendicare şi te plasează într-o relaţie de tensiune dacă nu chiar de conflict cu
Dumnezeu: Doamne am făcut, am împlinit, deci dă-mi; n-am făcut tot, dar am făcut
oricum mai mult decât alţii, deci mi se cuvine, oricum mai mult decât altora.
Dacă măsura deplinătăţii este cea a umanului, atunci raportarea la Dumnezeu şi
rugăciunea nu mai este necesară sau va fi una ipocrită (vezi pe fariseul din parabolă).
Dacă măsura desăvârşirii omului este măsura dumnezeirii atunci morala noastră
nu mai poate fi una convenţională, ci va fi morala care decurge din asemănarea cu
Dumnezeu. Criteriul ultim al moralei Evangheliei este asemănarea cu Dumnezeu şi nu
îndeplinirea unor porunci sau a unor datorii.

57
În aceste condiţii, împlinirea este apreciată
- nu ca împlinire în sine, înlăuntrul său, ci ca ieşire din sine spre celălalt şi în
cele din urmă spre Celălalt, nu prin raportarea la sine, ci prin raportare la
celălalt şi, în cele din urmă la Celălalt, şi
- în al doilea rând, împlinirea este apreciată sau evaluată prin raportare la
persoane şi nu prin raportarea la lucruri.
- În felul acesta se evidenţiată caracterul personalist, sau centralitatea persoanei
din perspectiva teologică asupra existenţei. În centrul existenţei este persoana,
iar împlinirea existenţială a persoanei se realizează într-o relaţie
interpersonală.
Măsura dumnezeirii mută criteriile din exterior în interior, de la lumea
fizică, văzută la lumea sufletească nevăzută. Dumnezeu este Duh. Împlinirea este
realizată şi sesizată la nivelul motivaţiei lăuntrice, al atitudinii lăuntrice şi al
intenţiei ultime.
Lucrul acesta demonstrează odată în plus înţelepciunea dumnezeiască cu care a
fost creat omul şi lumea întreagă, care aşează înăuntrul omului resorturile împlinirii,
garantându-i astfel libertatea şi autonomia personală. Dacă împlinirea ar fi dependentă e
factori externi omului atunci, pe de o parte acest lucru ar limita evident libertatea omului,
iar, pe de altă parte ar oferi acestuia nesfârşite ocazie de a-şi justifica neîmplinirile,
invocând factorii externi care nu depind de el.
Creşterea spre măsura deplinătăţii, în situaţia în care acceptăm că aceasta este
măsura dumnezeirii, nu este una fizică sau biologică ci este una în spaţiul sufletesc,
duhovnicesc, exprimat prin categoriile duhovniceşti, recapitulate sau rezumate de
categoria sau realitatea iubirii.
Ori, de aici decurg foarte multe lucruri:
- întâi de toate, în această situaţie, măsura creşterii omului scapă oricărei
cuantificări şi prin urmare nu poate fi supusă la modul absolut aprecierii sau evaluării nici
unei instituţii formale, exterioare de judecată: tribunal, consistoriu, persoană fizică etc.
- de aici decurge caracterul relativ al oricărei instituţii de genul acesta. Judecata
ultimă aparţine duhului omului şi Duhului lui Dumnezeu singurele care au acces la cele
duhovniceşti la cele lăuntrice:
1 Corinteni 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului,
care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui
Dumnezeu.
1 Corinteni 4:5 De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni
Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi
atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.

58
Evanghelia după Luca
Introducere
Cuprins
1. Bibliografie
2. Ipothesis şi prologul Evangheliei a treia
3. Autorul Evangheliei a treia şi al cărţii Faptele Apostolilor
4. Morfologia Evangheliei după Luca
a. Materialul specific Evangheliei după Luca
5. Planul Evangheliei după Luca
6. Izvoarele Evangheliei după Luca
7. Preocupări sau obiective specifice Evangheliei după Luca
8. Teologia Evangheliei după Luca
a. Istoria iconomiei dumnezeieşti sau istoria mântuirii
b. Împărăţia lui Dumnezeu.

1. Bibliografie
1.1 Comentarii din epoca patristică:
Origen, PG 13; PL 2; SC 87 (1982)
Chiril al Alexandriei PG 72,475-950
Teofilact al Bulgariei PG 123,684-1125
Zigaben PG 129,853-1104
Este greu de explicat faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare exeget al Sfintelor
Scripturi nu ne-a lăsat un comentariu la Evanghelia după Luca. Cu atât mai mult cu cât
Evanghelia după Luca pare a fi cea mai apropiată ca abordare de stilul şi de tematica
preferată a Sf. Ioan Gură de Aur. A se vedea tonul înflăcărat cu care Luca îşi manifestă
simpatia faţă de categoriile sociale defavorizate şi faţă de păcătoşi, într-un cuvânt efuziunea
de iubire faţă de cei care aveau nevoie de aceasta şi erau şi în măsură să o primească, ca şi
tonul mustrător, aproape vehement la adresa bogaţilor şi a celor care se considerau drepţi.
Sfântul Ioan are însă o serie numeroasă de omilii la parabolele specifice Evangheliei după
Luca (Vameşul şi fariseul (2), Fiul risipitor, Samarineanul milostiv etc.), la episoade
consemnate numai de Luca (Femeia cea păcătoasă, Zaheu Vameşul etc.), ca şi în legătură cu
teme predilecte Evangheliei după Luca, cum este pocăinţa, bogăţia, sărăcia etc. În felul
acesta putem spune că este acoperită în parte Evanghelia după Luca, parabolele fiind una din
componentele principale ale acestei Evanghelii. Sfântul Ioan ne lasă, de asemenea, un
comentariu extraordinar la cea de a doua carte a Sfântului Luca, Faptele Apostolilor.
Comentariul său la Faptele Apostolilor este în egală măsură un vast tratat de pnevmatologie
şi eclesiologie.

59
1.2 Tratate de Introducere în Noul Testament, care includ, evident, şi introduceri în
Evanghelia după Luca:
1. Xavier Léon Dufour, Charles Perrot, L’annonce de l’Evangile, în Introduction
Critique au Nouveau Testament, sous la direction de Augustin George et Pierre
Grelot, Volume II, Desclée, Paris, 1976, (l’Evangile selon Saint Luc, pag. 109- 142)
2. Helmut Koester, Introduction to the New Testament, Volume 2, History an literature
of early cristianity, Second edition, Walter de Gruyter, New York, 1995 (The Lucan
Writings, p. 310-327)
3. Χρηστου Βουλγαρης, Εισαγωγή εις τήν Καινήν Διαθήκην, Τόμος Α’, Εν Αθήναις,
2003 (Το κατά Λουκάν Ευαγγέλιον pag. 192-248)

2. Ipothesis
„Luca dumnezeiescul era antiohian, doctor, şi avea multă ştiinţă lumească; nu
numai, ci şi educaţie ebraică a primit, studiind la Ierusalim, unde Însuşi
Domnul nostru a învăţat; Unii spun că a fost unul dintre cei şaptezeci de
apostoli şi că l-a întâlnit împreună cu Cleopa pe Hristos cel Înviat din morţi.
Iar după ce s-a înălţat la cer Domnul şi după ce a crezut Pavel, a devenit
colaborator şi însoţitor al acestuia, adică al lui Pavel. Şi a scris Evanghelia cu
toată exactitatea, aşa cum se vede din însuşi prologul acesteia. A scris-o la
cincisprezece ani după Înălţarea Domnului la cer. O scrie către Teofil, care era
probabil un senator şi aparţinea clasei aristocrate. Preaputernice se spunea
celor care aparţineau clasei conducătoare şi stăpânitoare, după cum şi Pavel se
adresează procuratorului Festus, Preaputernice Festus. Dar şi orice om iubitor
de Dumnezeu (Qeo,filος = iubitor de Dumnezeu n.n.) şi care se dovedeşte
stăpân asupra patimilor, este un Preaputernic Teofil, vrednic cu adevărat să
audă Evanghelia.” (Teofilact al Bulgariei)

3. Prologul
Prologul este o caracteristică a Evangheliei după Luca (1,1-4), dacă avem în vedere cărţile
Noului Testament. După opinia majorităţii exegeţilor,2 prologul nu se referă numai la
Evanghelie, ci şi la cartea Faptele Apostolilor, programată şi, foarte probabil, redactată ca a
doua parte a unei opere unitare.3
Luca evpeidh,per polloi.
1,1-4 geno,menoi tou/ lo,gou( 3

evpecei,rhsan avnata,xasqai e;doxe kavmoi. parhkolouqhko,ti


dih,ghsin peri. tw/n a;nwqen pa/sin avkribw/j
peplhroforhme,nwn evn h`mi/n kaqexh/j soi gra,yai( kra,tiste
pragma,twn( 2
kaqw.j Qeo,file(4i[na evpignw/|j peri. w-n
pare,dosan h`mi/n oi` avpV kathch,qhj lo,gwn th.n
avrch/j auvto,ptai kai. u`phre,tai avsfa,leianÅ
2
Xavier Léon Dufour, Charles Perrot, L’annonce de l’Evangile, în Introduction Critique au Nouveau
Testament, sous la direction de Augustin George et Pierre Grelot, Volume II, Desclée, Paris, 1976, pag.243
3
“Originally, Luke wrote only one single work, of which the title is lost, which spans the entire story from the
announcement of the birth of John the Baptist in Jerusalem to the arrival an preaching of the apostle Paul in
Rome.” (Helmut Koester, op. cit. pag.310)

60
Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o preaputernice Teofile, după ce am urmărit
istorisire despre faptele deplin adeverite toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le
între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au scriu pe rând, Ca să te încredinţezi despre
văzut de la început şi au fost slujitori ai temenicia învăţăturii pe care ai primit-o.
Cuvântului, am găsit şi eu cu cale,
Prologul era obişnuit în istoriografia antică. Autorul Evangheliei foloseşte expresii
clasice întâlnite în prefeţele istoricilor, geografilor sau medicilor din antichitate.
Expresiile profane nu sunt, însă, decât un veşmânt literar pentru un conţinut creştin
original. De aici aflăm câteva lucruri clare şi importante:
a. Înainte de Luca şi alţi autori au relatat în scris evenimentele respective
b. Relatările respective, şi în cazul autorilor anteriori şi în cazul lui Luca se sprijină
pe mărturiile celor care au fost dintru început „martori oculari şi slujitori ai
Cuvântului”
c. Scopul evanghelistului este acela de a urmări şi de a expune evenimentele de la
început, cât se poate de complet, cât se poate de exact şi în ordine cronologică.
d. Lucrarea este adresată unui oarecare preaputernic Teofil, foarte probabil un
cetăţean roman de rang înalt, devenit catehumen sau chiar încă păgân.

3. Autorul Evangheliei a treia şi al Cărţii Faptele Apostolilor


Tradiţia veche bisericească ne prezintă pe Sfântul Luca, însoţitorul şi
colaboratorul apropiat al Sf. Ap. Pavel, drept autor al două cărţi nou-testamentare:
Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor. Într-adevăr, limba şi stilul celor două cărţi
presupun acelaşi autor. Amândouă sunt adresate aceluiaşi destinatar, Preaputernicului
Teofil. În prologul Faptelor Apostolilor (1,1) se face referire expresă la „primul cuvânt”
care nu poate fi altul decât Evanghelia după Luca.
Cercetarea modernă a acceptat în cea mai mare parte această tradiţie, cu foarte
mici excepţii (sunt cercetători care atribuie scrierea Evangheliei unui autor necunoscut,
un creştin cult, provenit din lumea păgână. (I. Karavidopoulos pag. 161). Tradiţia veche
bisericească îl numără pe Luca între cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, iar unii scriitori
bisericeşti şi imnografi îl identifică pe Luca cu unul din cei doi ucenici care s-au întâlnit
cu Iisus cel înviat în drum spre Emaus (Luca, 24,13…); ar fi şi motivul pentru care se
menţionează numai numele celuilalt.
Informaţii despre viaţa Sfântului Luca aflăm din Faptele Apostolilor şi din
Epistolele sfântului Pavel, precum şi din tradiţii ulterioare. În prefaţa veche la Evanghelia
după Luca citim: „Luca este sirian din Antiohia, doctor ca profesiune, devenit ucenic al
apostolilor, iar, mai apoi, însoţindu-l pe Pavel până la martiriul acestuia, slujind
Domnului fără întrerupere, necăsătorit şi fără copii. A adormit la optzeci şi patru de ani în
Beotia, plin de Duhul Sfânt”4
După majoritatea exegeţilor Luca este grec de neam şi, prin urmare, singurul ne-
iudeu între autorii cărţilor nou-testamentare.

4
după K. Aland, Synopsis Quattuor Evangeliorum, Stuttgart, 1971, p. 533

61
Sf. Pavel îl pomeneşte de trei ori în epistolele sale. Pavel l-a cunoscut pe Luca
foarte probabil în Antiohia, unde l-a câştigat pentru credinţa creştină şi l-a luat ucenic
apropiat. În Coloseni (4,14): „vă îmbrăţişează Luca doctorul, cel iubit”, dovadă că Luca se
afla împreună cu Pavel în prima captivitate romană. În Filimon (24) „ Marcu, Aristarh,
Dimas, Luca cei împreună-lucrători cu mine.” Din 2 Timotei (4,11) se vede că Luca este
singurul dintre însoţitorii Apostolului care se află lângă acesta în timpul celei de a doua
captivităţi romane: „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de
folos în slujire”.
Mai multe informaţii aflăm despre Luca din Faptele Apostolilor. Luca apare aici
ca însoţitor al lui Pavel în a doua călătorie misionară, care începe din Antiohia Siriei
(Fapte 15,36 ş.u.). O importanţă deosebită pentru biografia lui Luca reprezintă textul din
Fapte începând cu 16,10 până la sfârşitul cărţii, pentru că relatarea este făcută la persoana
întâia plural (ημείς εδάφια), ceea ce înseamnă că Luca a fost prezent la evenimentele
relatate. Prin urmare, Luca a însoţit pe Pavel în a doua şi a treia călătorie misionară, până
la Roma.
O tradiţie răsăriteană ulterioară îl prezintă pe Luca şi ca pictor al unor icoane ale
Maicii Domnului (Teodor Anagnostul, în jurul anului 530 şi Simeon Metafrastul în sec.
al X-lea.)
Mărturii ale tradiţiei bisericeşti:
Aproape toţi reprezentanţii tradiţiei vechi bisericeşti menţionează faptul că Luca a
fost ucenicul şi colaboratorul apropiat al Sfântului Apostol Pavel şi că Evanghelia pe care
ne-a lăsat-o este transpunerea în scris a Evangheliei propovăduite de Sf. Apostol Pavel.
Unii scriitori bisericeşti5 consideră că atunci când Pavel vorbeşte despre „Evanghelia
mea” are în vederea Evanghelia scrisă de Luca, ucenicul său.6 Vezi:
Rom. 2,16;
evn h`me,ra| o[te kri,nei o` qeo.j ta. krupta. tw/n avnqrw,pwn
kata. to. euvagge,lio,n mou dia. Cristou/ VIhsou/Å
În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele
ascunse ale oamenilor.
2 Tim. 2,8
Mnhmo,neue VIhsou/n Cristo.n evghgerme,non evk nekrw/n( evk
spe,rmatoj Daui,d( kata. to. euvagge,lio,n mou(
Adu-ţi aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morţi, din neamul lui David, după
Evanghelia mea,
Irineu de Lugdunum (sfârşitul sec. II)
„şi Luca, însoţitorul lui Pavel, a pus în scris Evanghelia propovăduită de acela.”7
Origen (începutul sec. al III-lea)

5
Eusebiu de Cezareea , Eccl. Istoria, III,4,7
6
Bleiben T.E., The Gospel of Luke and Gospel of Paul, în Journal of Theological Studies, Nr. 45
7
Louka=j de/, o( a)ko/louqoj Pau/lou, to\ u(p' e)kei¿nou khrusso/menon eu)agge/lion e)n
bi¿bl% kate/qeto. Vezi la Eusebiu Cezareei, Eccl Hist 5.8.3.4-5

62
„A treia este cea după Luca, Evanghelia propovăduită de Pavel credincioşilor
dintre neamuri”8 Origen face menţiune că Pavel a acceptat sau a validat
Evanghelia după Luca aşa cum a procedat Petru cu Evanghelia după Marcu.
Eusebiu de Cezareea (sec. al IV-lea)
„Luca, de neam fiind din Antiohia, de profesiune medic, la cele mai multe
împreunăpărtaş cu Pavel,…în două cărţi inspirate de Dumnezeu ne-a lăsat cele
demne de urmat… Evanghelia şi faptele Apostolilor…”9
Tertulian (Adv. Marcionem, IV, 2) spune că Biserica atribuie lui Pavel conţinutul
Evangheliei lui Luca.
Marcion (eretic sec. II) accepta numai Evanghelia după Luca în canonul său, tocmai pe
motivul că a fost ucenicul lui Pavel şi reproducea tradiţia acestuia.
Prologul anti-marcionit ne oferă o sinteză frumoasă a circumstanţelor scrierii
Evangheliei după Luca: „Existând deja Evangheliile, cea după Matei, scrisă în Iudeea, iar
cea după Marcu, scrisă în Italia; acesta (Luca), îndemnat de Duhul Sfânt, a scris în
întregime Evanghelia sa în ţinuturile Ahaiei, declarând prin prologul ei că, înainte de
aceasta au fost scrise altele şi că era necesară prezentarea exactă a iconomiei
(dumnezeieşti) către credincioşii proveniţi dintre neamuri pentru ca aceştia să nu fie
amăgiţi de basmele Iudeilor şi nici să se abată de la adevăr datorită fanteziilor eretice şi
deşarte. După aceea Luca a scris şi Faptele Apostolilor.”10

5. Morfologia Evangheliei după Luca


Evanghelia după Luca este cea mai voluminoasă carte din Noul Testament.
Împărţită în 24 de capitole, Evanghelia după Luca însumează cel mai mare număr de
cuvinte, 19.482, în comparaţie cu Evanghelia după Matei care însumează 18.346 cuvinte.
De remarcat şi faptul că cealaltă carte scrisă de Sfântul Luca, Faptele Apostolilor, este pe
locul doi , cu 18.450 de cuvinte. Sfântul Luca este cu cea mai voluminoasă contribuţie la
Noul Testament, întrecându-l chiar şi pe Sfântul Apostol Pavel, care, deşi este autor al
paisprezece cărţi nou-testamentare, nu-l depăşeşte ca volum total de cuvinte pe Luca.
Astfel, Luca acoperă 27, 48% din volumul Noului Testament, cu un total de 37.932 de
cuvinte, în timp ce Sf. Pavel acoperă 27,06%, cu un total de 37.361 de cuvinte. Am
prezentat aceste date pentru a recupera, oarecum, poziţia Sfântului Evanghelist Luca şi,
8
TLG, 031 1.19 kaiì tri¿ton to\ kata\ Louka=n, to\ u(po\ Pau/lou e)painou/menon
eu)agge/lion toiÍj a)po\ tw½n e)qnw½n pepoihko/ta. 1 2042.3-10 Fragmenta ex commentariis in
evangelium Matthaei Origenes Werke, vol. 12, pub. Teubner, Leipzig. Vezi şi Eusebiu de Cezareea, Eccl Hist
6.25.6.2 to Eccl Hist 6.25.6.3
9
Louka=j de\ to\ me\n ge/noj wÔn tw½n a)p'¹Antioxei¿aj, th\n e)pisth/mhn de\ i¹atro/j,
ta\ pleiÍsta suggegonwÜj t%½ Pau/l%, kaiì toiÍj loipoiÍj de\ ou) pare/rgwj tw½n
a)posto/lwn w¨milhkw¯j, hÂj a)po\ tou/twn prosekth/sato yuxw½n qerapeutikh=j e)n
dusiìn h(miÍn u(podei¿gmata qeopneu/stoij kate/lipen bibli¿oij, t%½ te eu)aggeli¿%, oÁ
kaiì xara/cai martu/retai kaq' aÁ pare/dosan au)t%½ oi¸ a)p' a)rxh=j au)to/ptai kaiì
u(phre/tai geno/menoi tou= lo/gou, oiâj kai¿ fhsin eÃt' aÃnwqen aÀpasi
parhkolouqhke/nai, kaiì taiÍj tw½n a)posto/lwn Pra/cesin, aÁj ou)ke/ti di' a)koh=j,
o)fqalmoiÍj de\ paralabwÜn suneta/cato. fasiìn d' w¨j aÃra tou= kat' au)to\n eu)aggeli¿ou
mnhmoneu/ein o( Pau=loj eiãwqen, o(phni¿ka w¨j periì i¹di¿ou tino\j eu)aggeli¿ou
gra/fwn eÃlegen: "kata\ to\ eu)agge/lio/n mou". (Eccl Hist 3.4.6-8)
10
după K. Aland, Synopsis Quattuor Evangeliorum, Stuttgart, 1971, p. 533

63
bineînţeles pentru a sublinia contribuţia importantă a acestuia la edificiul nou-
testamentar. Ponderea lui Luca ar creşte şi mai mult dacă am lua în calcul ipotezele
susţinute de exegeţi mai vechi şi mai noi, conform cărora Luca ar fi autorul sau cel puţin
redactorul Epistolelor Pastorale şi, chiar al Epistolei către Evrei.11 Ar fi un prim pas spre
valorificarea contribuţiei teologice a Sfântului Luca. Teologia Sfântului Luca are o
identitate foarte bine conturată, atât din punct de vedere tematic, cât şi al conţinutului,
deşi, aşa cum se recunoaşte de către exegeţi, Luca este în tradiţia Sfântului Pavel.

Matei Marcu Luca Ioan Fapte


Capitole 28 16 24 21 28
Versete 1.068 673 1.149 878 1.002
Cuvinte 18.346 11.304 19.482 15.635 18.450

Evanghelia a treia se deosebeşte de celelalte două Evanghelii sinoptice şi în ceea


ce priveşte alcătuirea sau forma ei. Prima caracteristică este dată de faptul că Luca scrie
Evanghelia ca o primă parte („cuvântul cel dintâi”) a unei lucrări mai extinse, cea de a
doua parte fiind Faptele Apostolilor. Luca prezintă cele două cărţi ca unitare, legând, în
felul acesta foarte clar, istoria lui Iisus cu istoria Bisericii (sau a Duhului Sfânt). Istoria
lui Luca începe cu naşterea lui Iisus şi se încheie cu propovăduirea Evangheliei la Roma,
capitala imperiului.

6. Conţinutul Evangheliei după Luca şi materialul specific


O parte a conţinutului Evangheliei după Luca este în mare comun cu Evanghelia
după Marcu (partea comună celor trei Evanghelii sinoptice); o altă parte este comună
numai cu Evanghelia după Matei (este vorba de aproximativ 240 de versete); iar restul
este specific numai lui Luca, (aproximativ a patra parte, după I. Karavidopoulos).12
6.1 Materialul specific Evangheliei după Luca cuprinde:
A. Minuni săvârşite de Iisus:
1. Pescuirea minunată (5,1-11)
2. Învierea fiului văduvei din Nain (7,11-17)
3. Vindecarea femeii gârbove (13,10-17)
4. Vindecarea bolnavului de idropică (14,1-6)
5. Vindecarea celor zece leproşi (17,11-19)
B. Parabole rostite de Iisus (multe parabole, între care cele mai frumoase şi cele mai
cunoscute, sunt păstrate numai de Sf. Luca)

11
Origen citat de Eusebiu de Cezareea: « Cine este cel care a scris epistola, adevărul numai Dumnezeu îl ştie.
Istoria ajunsă până la noi arată că unii spun că Clement, devenit episcopul Romanilor a scris epistola, iar alţii
susţin că Luca, cel care a scris Evanghelia şi Faptele » (ti¿j de\ o( gra/yaj th\n e)pistolh/n, to\ me\n a)lhqe\j qeo\j
oiåden, h( de\ ei¹j h(ma=j fqa/sasa i¸stori¿a u(po\ tinw½n me\n lego/ntwn oÀti Klh/mhj, o( geno/menoj
e)pi¿skopoj ¸Rwmai¿wn, eÃgrayen th\n e)pistolh\n, u(po\ tinw½n de\ oÀti Louka=j, o( gra/yaj to\ eu)agge/lion
kaiì ta\j Pra/ceij". Eccl Hist 6.25.14.1-6)
12
Apud Ioannis Karavidopoulos, op. cit. pag. 164.

64
1. Samarineanul milostiv (10,29-37)
2. Prietenul care deranjează în miez de noapte (11,5-8)
3. Bogatul căruia i-a rodit ţarina sau bogatul neînţelept (12,13-21)
4. Smochinul neroditor (13,6-9)
5. Socoteala înainte de a zidi turnul sau de a proclama război cuiva (14,28-33)
6. Drahma cea pierdută (15,8-10)
7. Fiul risipitor şi Tatăl milostiv şi iubitor (15,11-32)
8. Iconomul înţelept (necredincios) (16,1-13)
9. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (16,19-31)
10. Slugile netrebnice (17,7-10)
11. Judecătorul nedrept (18,1-8)
12. Vameşul şi fariseul (18,9-14)

C. Cuvinte rostite de Iisus:

1. 3,10-14: Şi mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci?. Răspunzând, Ioan le zicea:


Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Şi au
venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem?. El le-a răspuns:
Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi
ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi
mulţumiţi cu solda voastră.
2. 6,24-26: Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă
celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi
plânge şi vă veţi tângui. Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa
făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor.
3. 10,18: Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.
4. 12,49-50: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu
botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!
5. 17,20-21 ş.u. Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a
răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice:
Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.
6. 13,1-5 Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileenii al căror sânge
Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti
galileeni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic
vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care
s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi
oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la
fel.
D. Relatări specifice care constituie cadrul în care este păstrat un cuvânt al lui Iisus:
1. Femeia păcătoasă în casa lui Simon (7,36-50)
2. Marta şi Maria (10,38-42)
3. Femei care slujesc pe Iisus (8,1-3)
4. Fericirea adresată Maicii Domnului (11,27-28)
5. Zaheu vameşul (19,1-10)

65
F. Episoade şi cuvinte din istoria patimilor lui Iisus:
1. 22, 31-32 Cuvânt către Simon: Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a
cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi
tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.
2. 23,6-16, Iisus la Irod: Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileian. Şi aflând că
este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar
Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru
că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat
Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă,
învinuindu-L foarte tare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în
râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea,
Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.
Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, A zis către ei: Aţi adus la mine pe
Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră,
nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a
găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci,
pedepsindu-L, Îl voi elibera.
3. 23,27-31, Tânguirea mulţimii după răstignire: Iar după El venea mulţime multă
de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele,
Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe
copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele
care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi
peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat
ce va fi?
4. 23,32-33b, Răstignire împreună cu tâlharii: Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele,
ca să-i omoare împreună cu El. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-
au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
5. 23,39-43, Reacţiile celor doi tâlhari pe cruce: Iar unul dintre făcătorii de rele
răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi
osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă
n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
6. 24,10 ş.u. Arătările lui Iisus cel Înviat
a. Celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,13-35)
b. Către toţi ucenicii şi Înălţarea (24,36-53)

7. Planul Evangheliei după Luca


Evanghelia după, Luca respectă în mare planul general al Sfintelor Evanghelii,
punctând momentele importante ale vieţii şi învăţăturii Mântuitorului:
1. Naşterea (Bunavestire, Naşterea, Copilăria)
2. Începutul activităţii publice (Botezul, Ispitirea, Alegerea Apostolilor)
3. Activitatea în Galileea (Chemarea la pocăinţă şi vestirea Împărăţiei lui
Dumnezeu; Minuni şi semne, care arată venirea Împărăţiei

66
4. În drum spre Ierusalim (Dialoguri cu ucenicii şi cu iudeii vremii; Vestirea
patimilor; Minuni)
5. La Ierusalim (Intrarea triumfală, Patimile, Răstignirea, Învierea, Înălţarea la cer)
Planul Evangheliei est foarte clar şi asemănător mai ales cu cel al celorlalte două
Evanghelii sinoptice, Matei şi Marcu. Opinia generală a cercetătorilor este că Luca
urmează planul Evangheliei după Marcu, făcând două interpolări sau adausuri evidente
prin care întrerupe cursul relatării din Marcu, cunoscute de cercetare ca interpolarea
mică (6,20-8,3) şi interpolarea mare (9,51-18,14). Iată cum ar arăta planul Evangheliei
după Luca, în paralel cu cel al Evangheliei după Marcu:
Luca Marcu
Prologul 1,1-2,52
I. Activitatea în Galileea 3,1-9,50 3,1-6,19 → 1,1-3,19(plus 3,20-35)
6,20-8,3
8,4-9,50 → 4,1-9,50(fără6,45-8,26)
II. În drum spre Ierusalim 9,51-19,27 9,51-18,14
18,15-19,27 → 10,13-10-52
III. La Ierusalim 19,28-24,53 → 11,1-16,8 (20)
O relatare centrată pe Ierusalim. Sfântul Evanghelist Luca îşi centrează planul
Evangheliei pe Ierusalim. Sunt mai multe argumente care conduc la această concluzie: 1.
Evanghelia începe cu Ierusalimul (1,5) şi se termină cu Ierusalimul (24,52). 2. În prolog
se face referire la două „urcări” la Ierusalim (2,22-38; 2,41-50). 3. Ispitirea Mântuitorului
culminează nu cu muntele, ca la Matei, ci cu Ierusalimul (4,9-12). 4. Este omisă călătoria
lui Iisus în Galileea (Marcu 6,45-8,26); 5. Nu mai sunt pomenite Cezareea lui Filip
(Marcu 8,27) şi Galileea (Marcu 14,28).
Drumul spre Ierusalim prezintă, cum s-a mai spus, contribuţia specifică a
Sfântului Evanghelist Luca, prin dimensiunile incomparabil mai mari acordate
evenimentului şi prin bogăţia de material şi informaţii proprii. După felul în care îşi
construieşte această parte a Evangheliei, exegeţii trag concluzia că Luca „estompează
toate referirile topografice, altele decât Ierusalimul.”13 Luca repetă de trei ori menţiunea
că Iisus urcă la Ierusalim (9,51-53; 13,22; 17,11). Mulţi critici au încercat să asocieze
aceste trei referi cu cele trei călătorii la Ierusalim consemnate în Evanghelia după Ioan
(7,1-13; 10,22; 11,54), dar critica actuală refuză această asociere şi reţine pentru Luca
opinia conform căreia acesta insistă prin a indica în repetate rânduri derularea aceluiaşi
eveniment.

Planul Evangheliei (după I. Karavidopoulos, op. cit. pag. 164)


A. Prologul (1,1-4)
B. Preistoria şi primele manifestări mesianice (1,5-4,13)
1. Vestirea şi naşterea Sf. Ioan Botezătorul (1,5-25; 1,57-80)
13
Introduction critique au Nouveau Testament, p.120

67
2. Bunavestire a Maicii Domnului (1,26-38)
3. Vizita Maicii Domnului la Elisabeta (1,39-56)
4. Naşterea lui Iisus şi anii copilăriei (2,1-52)
5. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-20)
6. Botezul lui Iisus (3,21-22)
7. Genealogia lui Iisus (3,23-37)
8. Întreita ispitire a lui Iisus (4,1-13)
C. Activitatea lui Iisus în Galileea. Revelarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin
minuni şi învăţături (4,14-9,50)
1. Prima propovăduire în Nazaret (4,14-30)
2. Diferite vindecări minunate (4,31-44; 5,12-26; 6,1-11; 6,17-19)
3. Relatării despre chemarea ucenicilor (5,1-11; 5,27-39; 6,12-16;
4. Predica de pe loc şes (6,20-40)
5. Minuni (7,1-17)
6. Ucenicii lui Ioan Botezătorul la Iisus (7,18-35)
7. Pocăinţa femeii celei păcătoase (7,36-50)
8. Femei care slujesc lui Iisus (8,1-3)
9. Pilda semănătorului şi alte pilde (8,4-18)
10. Mama şi fraţii lui Iisus (8,19-21)
11. Minuni (8,22-56)
12. Trimiterea celor doisprezece la propovăduire (9,1-9)
13. Săturarea celor cinci mii (9,10-17)
14. Mărturisirea lui Petru, vestirea pătimirilor, cuvinte despre Cruce, mărturisire
ş.a. (9,18-27)
15. Schimbarea la faţă (9,28-36)
16. Vindecarea unui tânăr bolnav, diferite cuvinte; sfârşitul activităţii în Galileea
(9,37-50)

D. În drum spre Ierusalim (9,51-19,27


1. Refuzul unui sat de samarineni de a primi pe Iisus; diferite cuvinte despre
ucenicia adevărată (9,51-62)
2. Trimiterea celor şaptezeci de ucenici (10,1-24)
3. Parabola Samarineanului milostiv (10,25-37)
4. Marta şi Maria (10,38-42)
5. Diferite cuvinte şi discuţii cu fariseii (11,1-12)
6. Parabola bogatului neînţelept şi cuvinte despre grijă, priveghere, împărţirea
averilor etc. (12,13-19)
7. Îndemn la pocăinţă şi parabola cu smochinul neroditor (13,1-9)
8. Vindecarea femeii gârbove (13,10-17)
9. Parabolele grăuntelui de muştar şi aluatului (13,18-21)
10. Despre poarta cea strâmtă şi altele (13,22-30)
11. Plângerea Ierusalimului (13,21-35)
12. Vindecarea bolnavului de idropică (14,1-6)
13. Parabola cu cina şi alte cuvinte (14,7-35)
14. Parabolele oii celei pierdute, drahmei celei pierdute şi fiului risipitor; Bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr ş.a. (15,1-17,10)

68
15. Vindecarea celor zece leproşi (17,11-19)
16. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (17,20-37)
17. Parabola cu cererea stăruitoare (18,1-8)
18. Parabola vameşului şi fariseului (18,9-14)
19. Iisus binecuvântează copiii (18,17)
20. Tânărul bogat la Iisus (18,18-30)
21. Vestirea patimilor (18,31-34)
22. Vindecarea orbului din Ierihon (18,35-43)
23. Pocăinţa, lui Zaheu (19,1-10)
24. Parabola celor zece mine (19,11-27)
E. Intrarea în Ierusalim şi diferite învăţături înaintea Patimilor (19,28-21,38)
1. Curăţirea templului (19,45-47)
2. Întrebare despre putere (20,1-8)
3. Parabola lucrătorilor răi (20,9-19)
4. Întrebarea despre dare (20,20-26)
5. Întrebarea despre Înviere (20,27-40)
6. Întrebare despre Fiul lui David (20,41-44)
7. Ofranda văduvei (21,1-4)
8. Cuvântul eshatologic (21,5-38)

F. Pătimirile lui Iisus (cap. 22 şi 23)


G. Arătările lui Iisus celui Înviat şi Înălţarea(24)

8. Izvoarele Evangheliei după Luca


Sf. Luca vorbeşte el însuşi, în prologul Evangheliei sale, despre izvoare care au
stat eventual la baza redactării propriei Evanghelii. Aici Luca se referă, după opinia
exegeţilor (vezi I. Panagopoulos, op.cit. pag. 107) la celelalte două Evanghelii sinoptice
şi chiar la alte izvoare scrise. Este posibil, aşadar, ca Luca să fi avut la dispoziţia sa chiar
izvoare scrise, la care se referă în prolog: „Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după
ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând” (Luca 1,3). Literatura
de specialitate propune următoarele posibile izvoare literare pe care Evanghelia după
Luca le-ar fi putut folosi:
1. Evanghelia după Marcu. Cercetătorii identifică 350 de versete comune oarecum
cu Evanghelia după Marcu din totalul de 661 de versete ale Evangheliei după
Luca. Relatările din versetele respective corespund cu Marcu şi din punct de
vedere al plasări geografice a evenimentelor. Luca elimină relatări care priveau în
mod special pe iudei şi care nu prezentau interes pentru cititorii săi, care
proveneau dintre neamuri (Marcu 7,1-23; 10,1-12)
2. Colecţia de Logia (Q). Exegeza acceptă astăzi că Luca şi Matei au avut la
dispoziţie şi colecţia de cuvinte ale Domnului, cunoscută cu indicativul Q.
Aceasta ar fi conţinut după toate probabilităţile 14 parabole şi alte cuvinte ale
Mântuitorului. Materialul preluat eventual din izvorul Q a fost prelucrat suficient
de mult de Luca, după cum dovedeşte comparaţia cu Matei

69
3. Izvorul propriu (L), care în literatura de specialitate este notat cu litera L. Acesta
poate fi identificat cu predica orală a Sfântului Apostol Pavel şi cu tradiţia
Bisericii căreia aparţinea Luca. Sf. Luca face referire la tradiţia „martorilor
oculari”: „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai
Cuvântului”, (Luca 1,2). Aproape jumătate din conţinutul Evangheliei după Luca
(după I. Panagopoulos, op.cit.pag.108) provine din izvorul propriu, L. Este vorba
despre relatările cuprinse în „preistoria” Evangheliei, adică privitoare la naşterea
Sf. Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului (cap. 1-2), relatarea foarte extinsă a
drumului lui Iisus spre Ierusalim (cap. 9,51-18,14) şi unele minuni.

Până la istorisirea Patimilor, Luca urmăreşte în mare planul lui Marcu în ceea ce
priveşte ordinea relatării evenimentelor, introducând două secţiuni cu relatări proprii:
6,20-8,3 şi 9,15-18,14. Este posibilă şi ipoteza, susţinută de unii cercetători, conform
căreia Luca introduce în propria relatare secţiunile preluate de la Marcu şi din izvorul Q.
În ceea ce priveşte istorisirea Patimilor, Luca adaugă multe informaţii care nu se găsesc
la ceilalţi sinoptici. Aici, Luca se apropie întrucâtva de Evanghelia după Ioan. Iată câteva
puncte comune: Erminia faptei lui Iuda ca lucrare a lui Satan; cuvântul de rămas bun al
Mântuitorului către ucenici ( sub formă de discuţii), după Cina cea de taină şi înainte de
mergerea pe Muntele Măslinilor; scena prinderii lui Iisus în Grădina Ghetsimani;
folosirea repetată a cuvântului „oră”…

9. Preocupări sau obiective specifice Evangheliei după Luca


1. Accentul pus pe istoria Bisericii. Fără să lipsească complet, trece într-un fel în
plan secund aşteptarea celei de a doua veniri şi a veacului viitor şi se pune accent
pe lucrarea Duhului Sfânt în istorie, în prezent. Este subliniată valorificarea
soteriologică a perioadei dintre prima şi cea de a doua venire a Mântuitorului (I.
Karavidopoulos, op. cit., p.167). Acesta este „timpul Bisericii” sau „timpul
Duhului Sfânt”. La întrebarea ucenicilor: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la
loc, împărăţia lui Israel? (Fapte 1,6), Mântuitorul răspunde cu trimitere la perioada
propovăduirii Evangheliei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a
pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului .
(Fapte 1,7-8). Dacă ţinem seama de această prezenţă şi lucrare a Duhului în istorie
şi de tensiunea dintre istorie şi eshatologie, atunci putem vorbi la Luca de un fel
de „eshatologie inaugurată”, adică de pătrunderea eshatologicului în istorie.
Duhul Sfânt este prezent şi lucrează în istorie, împlinind făgăduinţele lui Iisus şi
anticipând veacul eshatologic. Eshatologia la Luca este însă o temă teologică
specială, asupra căreia ne vom mai opri.
2. Preocuparea pentru exactitatea istorică. Luca este mai preocupat decât ceilalţi
evanghelişti pentru ordinea istorică a evenimentelor. A se vedea 3,1-3:
VEn e;tei de. pentekaideka,tw| tetraarcou/ntoj th/j Galilai,aj
th/j h`gemoni,aj Tiberi,ou ~Hrw,|dou( Fili,ppou de.
Kai,saroj( h`gemoneu,ontoj tou/ avdelfou/ auvtou/
Ponti,ou Pila,tou th/j tetraarcou/ntoj th/j
VIoudai,aj( kai. VItourai,aj kai. Tracwni,tidoj

70
cw,raj( kai. Lusani,ou th/j era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al
VAbilhnh/j tetraarcou/ntoj( 2 Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al
evpi. avrciere,wj {Anna kai. Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar
Kai?a,fa( evge,neto r`h/ma Lisanias, tetrarh al Abilenei, În zilele
arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
qeou/ evpi. VIwa,nnhn to.n
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul
Zacari,ou ui`o.n evn th/| lui Zaharia, în pustie. Şi a venit el în
evrh,mw|Å toată împrejurimea Iordanului,
În al cincisprezecelea an al domniei propovăduind botezul pocăinţei, spre
Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat iertarea păcatelor.

De asemenea, Luca face multe menţiuni care plasează evenimentele mai exact în
timp şi spaţiu. Lucrul acesta se vede clar în istorisirea patimilor, în care apar
multe amănunte care la ceilalţi evanghelişti nu sunt prezente: prinderea trebuie să
se facă „fără ştirea mulţimii” (22,6); este căutat cineva care să cunoască unde
stătea Iisus noaptea (21,7;22,39); ucenicii trimişi să pregătească cina sunt numiţi:
Petru şi Ioan (22,8); Sinedriul este convocat dimineaţa şi nu noaptea; nu este
formulată o hotărâre judecătorească a Sinedriului; lui Pilat îi sunt prezentate
acuzaţii politice împotriva lui Iisus (23,2); Iisus este trimis de Pilat la Irod Antipa
(23,6-16); Iisus se roagă pentru cei care l-au răstignit (23,34); unul dintre tâlhari
se pocăieşte (23,39-43); ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce sunt: Părinte, în
mâinile Tale încredinţez duhul Meu (23,46).
3. Articularea istoriei lui Iisus la istoria universală este o preocupare evidentă a
Sf. Luca, în cele două cărţi ale sale, Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Activitatea
publică a Sf. Ioan Botezătorul, precursorul Mântuitorului, este datată cu exactitate
în al 15-lea an al împărăţiei lui Tiberiu, împăratul roman. În acest context sunt
numiţi conducătorii politici locali ai Palestinei şi conducătorii religioşi (3,1-2: În
al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul
Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Ituriei şi al ţinutului
Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.)
4. Perspectiva universalistă. Luca deschide perspectiva universală a Evangheliei
nu ca o reacţie la exclusivismul iudaic, cum face Matei, ci ca o manifestare a
planului lui Dumnezeu. Evanghelia sa este evident adresată neiudeilor,
neamurilor. Luca omite din relatările sale cea mia mare parte a elementelor care
au o legătură evidentă sau chiar exclusivă cu lumea iudaică. A se vedea numai
câteva: Întrebarea privind alimentele necurate (Matei 15,1-20); episodul cu femeia
cananeeancă (Matei 15,21-28); Întoarcerea lui Ilie (Matei 17,10-13); dialogul
privind cartea de despărţire (Matei 19,3-9); vestirea venirii proorocilor mincinoşi
(Matei 24, 23-25), terminologia aramaică prezentă în cuvintele lui Iisus sau în
tradiţia primilor creştini (Mc. 5,41; 7,34; 11,10; 9,5; 14,45; 10,51; 14,36; 15,22);
raportul între Legea veche şi Legea nouă (Matei cap. 5); raportul între dreptatea
fariseilor şi dreptatea creştină (Matei cap. 6); avertismentul dat apostolilor de a nu
merge la păgâni (Matei 10,5). În egală măsură, Luca şine să scoată în evidenţă
caracterul universal al Evangheliei şi al mântuirii. Iată câteva exemple:
Consemnând genealogia lui Iisus, Luca merge până la Adam, părintele tuturor
oamenilor (3,38), spre deosebire de Matei care duce genealogia numai până la

71
Avraam, părintele iudeilor (Matei 1, 1 ş.u.); Cântarea îngerilor la naşterea lui Iisus
îi are în vedere pe toţi oamenii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire! (2,4); Profeţia lui Isaia legată de predica Sf. Ioan
Botezătorul se referă, de asemenea la toţi oamenii: Şi toată făptura va vedea
mântuirea lui Dumnezeu.(3,6); La fel în cântarea Dreptului Simeon unde neamurile sunt
asociate poporului Israel: Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău
Israel.(2,32); Evanghelia va fi vestită la toate neamurile : Şi să se propovăduiască în
numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.
(24,47).
5. Perspectiva teologică asupra istoriei lui Iisus este, de asemenea prezentă. Luca
nu rămâne la prezentarea istoriei. Evanghelia sa, ca şi celelalte Evanghelii, nu este
o cronică a evenimentelor legate de viaţa şi învăţătura lui Iisus, ci este o
prezentare teologică a acestora. Evenimentele sunt prezentate în lumina Învierii
lui Iisus, acestea dobândesc sens de la Învierea lui Iisus şi Înălţarea Sa de-a
dreapta Tatălui. Un argument în acest sens este folosirea foarte frecventă de către
Luca, în Evanghelia sa, a titlului hristologic „Domn” (o` Ku,rioj), în locul
numelui Iisus sau împreună cu acesta (7,13,19; 10,1,39; 11,39; 12,42, 13,15; 17,5,
18,6, 19,8; 22,61; 24,3,34).
6. Rugăciuni şi imnuri. Evanghelia după Luca consemnează multe rugăciuni şi
imnuri sau se referă la acestea. Iisus este prezentat frecvent în postura de a se
retrage pentru a se ruga, de multe ori în circumstanţe în care ceilalţi evanghelişti
nu fac menţiunea acestui lucru. Este evidentă o atenţie deosebită pe care Sfântul
Evanghelist Luca o acordă acestui aspect.

Rugăciuni:
a. La Botez (3,21: Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi
rugându-Se, s-a deschis cerul,);
b. La alegerea celor doisprezece ucenici (6,12-13: Şi în zilele acelea, Iisus a
ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu.
Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit Apostoli.)
c. Înainte de mărturisirea lui Petru (9,18: Şi când Se ruga El singur, erau cu
El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?)
d. La Schimbarea la faţă (9,28: Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând
cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage.)
e. La întoarcerea ucenicilor din misiune (10,21: În acesta ceas, El S-a
bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi
al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.)
f. În timpul Patimilor (22,32: Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară
credinţa ta; 22,41,44,45: Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi
îngenunchind, Se ruga…; 24,30: Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El
pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.)

Imnuri:

72
a. Imnul îngerilor la naşterea lui Iisus (2,14: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!)
b. Imnul Maicii Domnului la întâlnirea cu Elisabeta (Luca 1:46-55:
Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă
vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este
numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a
tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei
puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de
bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul
Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui
Avraam şi seminţiei lui, în veac.)
c. Imnul lui Zaharia, la naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Luca1,68-79
Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut
răscumpărare poporului Său; Şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David,
slujitorul Său, Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac; Mântuire
de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. Şi să facă milă cu
părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt; De
jurământul cu care S-a jurat către Avraam, părintele nostru, Ca, fiind izbăviţi din
mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică, Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate,
înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui
Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile
Lui, Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, Prin
milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel
de Sus, Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să
îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.)
d. Imnul Dreptului Simeon la Întâmpinarea Domnului (Luca 2,29-32
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură
mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre
descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.)
7. Atmosfera de bucurie este prezentă în toată Evanghelia şi este una din
caracteristicile acesteia. Sfântul Evanghelist Luca, spre deosebire de ceilalţi
Evanghelişti face menţiunea atmosferei de bucurie care însoţea evenimentele pe
care le prezintă:
a. La naşterea lui Ioan Botezătorul (1,14: Şi bucurie şi veselie vei avea şi,
de naşterea lui, mulţi se vor bucura.; 1,58: Şi au auzit vecinii şi rudele ei că
Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.)
b. La Bunavestirea Maicii Domnului (1,28: Şi intrând îngerul la ea, a zis:
Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti
tu între femei.)
c. În timpul vizitei Maicii Domnului la Elisabeta (1,41: Iar când a auzit
Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei …; 1,44: Că iată,
cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în
pântecele meu.)
d. Vestea naşterii adusă păstorilor (2,10: Dar îngerul le-a zis: Nu vă
temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul.)
e. Întoarcerea celor şaptezeci din misiune (10,17: Şi s-au întors cei
şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în

73
numele Tău; 10,20: Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă,
ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.)
f. Bucuria mulţimii la vederea minunilor (13,17: şi toată mulţimea se
bucura de faptele strălucite săvârşite de El.)
g. Bucuria lui Zaheu (19,5-6: Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în
sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie
să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.)
h. Bucuria ucenicilor la intrarea în Ierusalim (19,37: Şi apropiindu-se
de poalele Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a
început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le
văzuse,)
i. Bucuria celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,41: Iar ei încă
necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de
mâncare?)
j. Bucuria ucenicilor la întoarcerea în Ierusalim după Înălţarea
Domnului (24,52: Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu
bucurie mare.)
8. Atitudinea tolerantă a autorităţilor romane faţă de Iisus şi faţă de creştini.
Atât în Evanghelia sa cât şi în Faptele Apostolilor, Sf. Luca ne prezintă
autorităţile romane ca având o atitudine cel puţin tolerantă faţă de Biserica
creştină, uneori arătând chiar protecţie acestora în faţa fanatismului iudeilor.
Responsabilitatea pentru condamnarea lui Iisus la moarte este atribuită
exclusiv insistenţei şi fanatismului iudeilor, în timp ce Pilat, reprezentantul
autorităţii imperiale romane, îl declară de trei ori nevinovat pe Iisus. Sunt exegeţi
care susţin că cele două lucrări ale lui Luca sunt chiar un fel de apologii ale
creştinilor, prin care aceştia se disociază clar şi ferm de iudei, arătând ce este cu
adevărat creştinismul prin comparaţie cu calomniile colportate la adresa acestuia
de iudei.
9. Influenţa Sf. Pavel asupra lucrărilor Sf. Luca. Teme foarte importante din
teologia paulină se regăsesc în centrul teologiei lui Luca, datorate faptului că
acesta a fost alături de Sf. Pavel:
a. Locul central şi rolul esenţial al Sfântului Duh
b. Accentul pus pe harul lui Dumnezeu
c. Caracterul universal al învăţăturii şi activităţii lui Iisus
d. Locul central acordat pocăinţei
Chiar şi la nivelul vocabularului există o evidentă influenţă: mântuire, har, a
binevesti, răscumpărare, a îndrepta etc..

10. Teologia Evangheliei după Luca


1. Istoria iconomiei dumnezeieşti sau istoria mântuirii,
Istoria iconomiei dumnezeieşti sau a planului lui Dumnezeu14 de mântuirea a
omului, este în centrul perspectivei teologice a Evangheliei după Luca, ca şi la ceilalţi doi
sinoptici, Matei şi Marcu. Sfântul Evanghelist Luca aduce, însă, o noutate în comparaţie
14
Vezi Squires, J. T., The Plan of God in Luke-Acts, Cambridge, 1993

74
cu ceilalţi. Pentru Matei şi Marcu, momentul Iisus Hristos este un eveniment istoric
central care împarte în două istoria iconomiei dumnezeieşti sau istoria mântuirii: prima
parte este reprezentată de timpul sau perioada făgăduinţelor şi cea de a doua este timpul
sau perioada împlinirii. Pentru Luca, perioada împlinirilor este împărţită în două: timpul
lui Iisus (ilustrat în Evanghelie) şi timpul Duhului (ilustrat în cartea Faptele Apostolilor).
Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli este un eveniment care reprezintă el însuşi
împlinirea unei făgăduinţe a Tatălui (Fapte 1,4: Apostolii primesc porunca să rămână în
Ierusalim pentru că urmează „să aştepte făgăduinţa Tatălui”). Sunt exegeţi care susţin
împărţirea istoriei mântuirii în trei părţi: Timpul lui Israel, Timpul lui Iisus şi Timpul
Bisericii.15
Au fost exegeţi care au afirmat că Sfântul Evanghelist Luca a reprezentat prin
lucrarea sa Evanghelia-Faptele Apostolilor o „ruptură” faţă de Evanghelia şi de tradiţia
bisericească iniţială, dând consistenţă timpului Bisericii. În timp ce Evanghelia iniţială a
Bisericii presupunea ca foarte apropiat timpul Parusiei (cea de a doua venirea
Mântuitorului), opera lui Luca, luând act de aşa zisă „întârziere a Parusiei”, ar fi deschis
pentru Biserică o perspectivă istorică nelimitată. Respectiva tendinţă în cercetarea biblică
tindea să-l transforme pe Luca în părintele „Bisericii organizate” (Frühkatholizismus)16.
S-ar fi produs altfel o înlocuire a eshatologiei iminente cu „istoria mântuirii.” Această
teză a fost însă combătută, invocându-se numeroase mărturii din Evanghelia după Luca în
care se vorbeşte despre iminenţa sfârşitului (chiar textele paralele cu Matei şi Marcu:
Luca 9,27: Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta
moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Luca 10,9: Şi vindecaţi pe bolnavii din
ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu. Sau tradiţia proprie: Luca 10,11:
Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Luca 18:8 Dar Fiul Omului, când va
veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?). De asemenea, dacă timpul Bisericii este identificat
cu timpul Duhului Sfânt, aceasta nu se poate face la modul absolut, pur şi simplu pentru
că Duhul Sfânt, în interpretarea Sfântului Evanghelist Luca este prezent în toate cele trei
etape în care s-ar împărţi istoria mântuirii.
Problema vine aici mai ales din tendinţa teologiei occidentale de a lua în
considerare şi de a se bloca în resorturile separării lucrurilor, în disocierea realităţilor şi
punerea lor în tensiune, care conduce în cele din urmă la o perspectivă exclusivistă (ori
una ori alta!). Spre deosebire de aceasta, teologia răsăriteană este preocupată de
resorturile unităţii sau ale coerenţei realităţilor, încercând să descopere suportul
considerării unitare a realităţilor, care conduce în cele din urmă la o perspectivă inclusivă,
care pune lucrurile împreună (şi una şi cealaltă). Este evident că Luca face o delimitare
între timpul lui Iisus şi timpul Duhului sau timpul Bisericii, dar aceasta nu însemnă în
nici un fel că operează cu o separare a celor două Persoane ale Sfintei Treimi. Duhul
Sfânt este prezent şi lucrător în timpul lui Iisus, după cum Iisus este prezent şi lucrător în
timpul Duhului. Mântuitorul Hristos este prezentat la Luca mai accentuat în postura Sa de
Domn, de biruitor prin Crucea şi Învierea Sa (7,13,19; 10,1,39,41; 11,39; 12,42; 13, 15;
17,5, 18,6; 19,8; 22,61; 24,3,34). Sfântul Evanghelist Luca punctează mai mult ca ceilalţi
perspectiva aceasta. Mesia este prezentat mai clar ca Rege, la Intrarea în Ierusalim (Luca
19,38;).
15
H. Conzelmann, Die Mitte der Zeit, Tubingen, 1954 la Introduction critique au Nouveau Testament, p. 122
16
W. G. Kümmel, Luc en accusation dans la théologie contemporain în L’Evangile de Luc, Mémorial L.
Cerfaux, 1973, p. 93-109

75
2. Împărăţia lui Dumnezeu.
Ca şi la ceilalţi doi sinoptici, vestea ce bună (Evanghelia) prin excelenţă este şi la
Luca cea care priveşte venirea sau instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Realitatea
Împărăţiei lui Dumnezeu este tema centrală şi în Evanghelia după Lucaa. (4,43 Şi El a zis
către ei: Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am
fost trimis; Luca 8,1 Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi
binevestind împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; Luca 9,2: Şi i-a trimis să
propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Luca 9,60: Iar El i-a zis:
Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Luca
16,16: Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte
şi fiecare se sileşte spre ea.)
Dacă la Matei şi la Marcu realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu se manifestă tainic
în istorie, în Evanghelia după Luca accentul este pus mai puţin pe realitatea actuală,
istorică a Împărăţiei, ci este mai curând Împărăţia eshatologică (Luca 13,28-29: Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi
proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de
la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Luca
14,15 : Şi auzind acestea, unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va
prânzi în împărăţia lui Dumnezeu! Luca 19,11 Şi ascultând ei acestea, Iisus, adăugând, le-a spus
o pildă, fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta
îndată. Luca 22,16: Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit
în împărăţia lui Dumnezeu.) A se compara Matei 16,28 (venirea Împărăţiei) cu Luca 9,27
(vederea Împărăţiei), exegeţii unde semnalează şi diferenţa de nuanţă dintre Luca şi
ceilalţi doi sinoptici, cel dintâi atenuând mult înţelesul actual al venirii Împărăţiei.
Matei 16,28 Adevărat grăiesc vouă:
Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor
gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul
Omului, venind în împărăţia Sa.
Luca 9,27 Cu adevărat însă spun
vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care
nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu.

76
a. Împărăţia lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt
Totuşi, şi în Evanghelia după Luca se vorbeşte despre prezenţa dinamică a
Împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, despre manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în
lume. (Luca 10,9: Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui
Dumnezeu; Luca 11,20 Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi
împărăţia lui Dumnezeu.)
Sfântul Evanghelist Luca subliniază că Împărăţia lui Dumnezeu se identifică cu şi
se realizează prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu este numit de multe
ori în Evanghelia după Luca. Este Binecunoscut faptul că la cererea din Tatăl nostru Vie
Împărăţia Ta există în manuscrise importante varianta Vie Duhul Tău cel Sfânt! La
întrebarea ucenicilor privitoare la Împărăţia lui Israel, Mântuitorul Hristos răspunde
vorbind despre trimiterea Duhului Sfânt: Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne,
oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a
şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului. (Fapte 1,6-8).
Prezenţa şi lucrarea Duhului nu sunt numai ulterioare prezenţei şi lucrării lui
Iisus, ci şi concomitente. Sfântul Duh se va coborî asupra multor personaje importante:
Sfântul Ioan Botezătorul (Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură
ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.1,15), Sfânta Fecioară
Maria (Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema. 1,35;), Elisabeta (Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele
ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. 1,41), Zaharia (Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh
Sfânt şi a proorocit, zicând…1,67) Simeon (Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi
omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era
asupra lui. 2,25). Duhul Sfânt este cu Iisus Însuşi (Luca 4,18: Duhul Domnului este peste
Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor…; Luca 10,21: În acesta ceas, El S-a bucurat
în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului…; )

b. Atmosfera doxologică ca semn al Împărăţiei


Atmosfera doxologică despre care am mai vorbit, este ea însăşi legată de arătarea
Împărăţiei lui Dumnezeu. Lauda, slava adusă lui Dumnezeu sunt prezente foarte frecvent
în Evanghelia după Luca. Sfânta Fecioară Maria (1,46 ş.u.), Zaharia (1,64.68 ş.u.) îngerii
la Betleem (2,13,20), Simeon (2,28), Proorociţa Ana (2,38), paraliticul vindecat (5,25);
toţi martorii minunilor (5,26; 7,16), femeia gârbovă după vindecare (13,13) leproşii
vindecaţi (17,15) orbul care capătă vederea (18,43) ucenicii la Intrarea în Ierusalim
(19,37 ş.u.) sutaşul martor al morţii lui Iisus (23,47), apostolii după Înălţarea
Mântuitorului (24,53). Atmosfera doxologică este evidentă asociată de SfântuL
Evanghelist Luca instaurării sau inaugurării Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceeaşi atmosferă
doxologică se regăseşte şi în consemnarea istoriei Bisericii primare, în cartea Faptele
Apostolilor (2,47: 3,8; 4,21; 11,18; 13,48; 21,20).

c. Atmosfera de bucurie, exaltare, pace ca semn al Împărăţiei

, 77
Atmosfera de bucurie, exaltare şi pace se înscrie, după opinia exegeţilor, tot în
punctarea prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Această atmosferă este mult mai puternic
pusă în evidenţă de Luca decât de Matei şi Marcu, aşa cum am arătat mai sus. Sfântul
Evanghelist Luca vorbeşte mult şi despre bucuria lui Dumnezeu Însuşi şi de bucuria
Cerului (Luca 15, 7: Zic vouă, că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se
pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. Luca 15,10 : Zic
vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.)

4. Evanghelia milostivirii şi a bunătăţii lui Dumnezeu


Evanghelia după Luca pune accentul, mai mult ca celelalte Evanghelii pe
milostivirea lui Dumnezeu. Preocuparea aceasta a sa aduce în centrul Evangheliei
categoriile umane cele mai defavorizate. Acestea aveau nevoie de mila lui Dumnezeu.
Tema milostivirii lui Dumnezeu devine o pârghie importantă sau un criteriu în funcţie de
care sunt apreciaţi oamenii. Din această perspectivă, ierarhia socială a vremii, care
cinstea pe cei drepţi, corecţi şi buni şi dispreţuia pe cei păcătoşi şi răi este complet
răsturnată. Drepţii şi virtuoşi sunt ţinuţi la distanţă, iar păcătoşii se bucură de o simpatie
evidentă. La fel şi celelalte categorii sociale defavorizate şi marginalizate, precum
femeile, copiii, străinii.
Păcătoşii. Iisus este perceput de contemporani ca „prieten al vameşilor şi al
păcătoşilor!” fi,loj telwnw/n kai. a`martwlw/nÅ (7,34). Episodul cu Zaheu vameşul
(19,7), cu femeia cea păcătoasă (7,36-50).
Femeile, care erau dispreţuite în iudaism, îşi găsesc în Evanghelia după Luca un
loc important. Sfânta Fecioara Maria, Elisabeta, Proorociţa Ana, văduva din Nain (7,11-
17), păcătoasa al cărui nume este cu delicateţe trecut sub tăcere (7,36-50); femeile care-l
urmau pe Iisus, asemenea apostolilor: Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate,
propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; Şi unele
femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care
ieşiseră şapte demoni, Şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele
care le slujeau din avutul lor. (8,1-3). Acestea îl urmează pe Iisus până la cruce: … şi femeile
care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea. (23,49). Şi urmându-I femeile,
care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui. (23,55); Iar ele
erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către
apostoli acestea. (24,10); Marta şi Maria (10,38-42); femeia care binecuvântează pe Maria,
mama lui Iisus (11,27); femeia gârbovă de optsprezece ani (13,11-17) ; femeile
Ierusalimului: Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl
plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe
Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.(23, 27-31). La acestea se adaugă femeile
personaje în parabolele rostite de Mântuitorul (femeia cu drahma cea pierdută:15, 8-10 ;
văduva stăruitoare la judecătorul nedrept:18,1-8).
Străinii sunt şi ei obiect al unei simpatii din partea lui Iisus. A se vedea atitudinea
faţă de samarinenii care nu-l primesc (9,54) şi numeroasele cazuri în care străinii sunt
daţi ca exemplu (Despre centurion: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă; 7,9);
samarineanul milostiv (10,25-37); samarineanul dintre cei zece leproşi (17,11-19).

Milostivirea şi bunătatea lui Iisus

, 78
Sfântul Evanghelist Luca subliniază mai mult decât ceilalţi Evanghelişti
milostivirea şi bunătatea lui Iisus. Din cele patru vindecări consemnate numai de Luca
(fiul văduvei din Nain (7,11-17); femeia gârbovă (13,11-17); bolnavul de idropică (14,1-
6); cei zece leproşi (17,11-19), prima are drept motivaţie explicită mila lui Iisus pentru
unicul fiu al văduvei (Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea - o` ku,rioj
evsplagcni,sqh - şi i-a zis: Nu plânge!). Luca reţine

Discreţia şi delicateţea lui Luca


Exegeţii remarcă o notă evidentă de discreţie şi delicateţe a autorului Evangheliei
a treia. Şi aceasta se înscrie în atmosfera foarte umană din întreaga Evanghelie.
Delicateţea lui Luca este reflexul evident al bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu.
Argumente aduse în sprijinul acestei teze: Sunt estompate sentimente prezentate de
ceilalţi evanghelişti ca puternice. Iisus nu este prezentat niciodată mâniindu-se (vezi
Marcu 1,43 şi Luca 5,14; Marcu 3,5 şi Luca 6,10); sau purtându-se cu asprime cu Petru
(Marcu 8,33); alungând mânios vânzătorii din templu (Marcu 11,15-17 şi Luca 19,45)
etc. Scenele caracterizate de oarecare violenţă sunt evident îndulcite sau ignorate: sentinţe
dure (Marcu 4,12; 9,43-48; 14,21); moartea Sfântului Ioan Botezătorul (Marcu 6,17-29);
sărutul lui Iuda (Marcu 14,45 şi Luca 22,48); scena batjocoririi lui Iisus (Marcu 14,65 şi
Luca 23,11).

11. Evanghelia după Luca - Evanghelia socială


Profesorul Karavidopoulos socoteşte că Evanghelia după Luca este relevantă
pentru epoca noastră în special datorită dimensiunii sociale foarte prezente în
Evanghelie.17 Exegeţii, în mare parte, consideră că Evanghelia după Luca este
„Evanghelia socială” prin excelenţă.18 Interesul arătat de Iisus categoriilor sociale
marginalizate: păcătoşi, săraci, femei, copii este evident.
Bogăţii şi săracii constituie o temă sau chiar o pârghie ermineutică principală în
Evanghelia după Luca, alături de celălalt binom drepţi şi păcătoşi, şi cu aceeaşi funcţie
ermineutică. Bogaţii, ca şi drepţii, sunt trecuţi în categoria socială apreciată negativ, în
timp ce săracii, ca şi păcătoşii, formează categoria socială care se bucură de aprecierea
pozitivă şi chiar de simpatia Mântuitorului Hristos. Bogaţii sunt consideraţi nefericiţi, în
timp ce săracii sunt consideraţi şi prezentaţi ca fericiţi. Încă o pereche, cea care îi aşează
pe cei puternici în contrast cu cei slabi întregeşte imaginea şi ajută la corecta înţelegere a
„dimensiunii sociale” a Evangheliei după Luca. Evenimentul naşterii lui Hristos este
prezentat şi din punctul de vedere al „impactului social”, perspectiva fiind clară şi
categorică. Odată cu naşterea lui Hristos cei puternici şi cei bogaţi au motiv să fie
îngrijoraţi, pentru că vor fi descurajaţi şi marginalizaţi, în timp ce, cei slabi şi cei săraci
au toate motivele să se bucure, pentru că li se binevesteşte reconsiderarea poziţiei lor:
Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de
bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. (1,52-53). Evanghelia se vesteşte „săracilor”
17
I. Karavidopoulos, op. cit., pag. 171
18
„Luc est l’Evangile sociale par excellence” Xavier Léon Dufour, Charles Perrot, L’annonce de
l’Evangile, în Introduction Critique au Nouveau Testament, sous la direction de Augustin George et Pierre
Grelot, Volume II, Desclée, Paris, 1976, pag. 133. Vezi şi Neyrey J.H., The Scial World of Luke-Acts,
Peabody, 1991.

, 79
(săracilor li se binevesteşte 7,22). Iisus Însuşi interpretează misiunea Sa în termeni sociali,
citând proorocia lui Isaia "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să
binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4,18).
Opţiune lui Luca pentru varianta primei fericiri care se referă la săraci pur şi
simplu şi nu la săracii cu duhul, ca la Matei, confirmă perspectiva socială a acestuia:
Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. (6,20). O altă opţiune la fel de
importantă, cu aceeaşi motivaţie, este cea care priveşte fericirea: Fericiţi voi care flămânziţi
acum, că vă veţi sătura (6,21), spre deosebire de Matei, (5,6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Viziunea noastră este diferită. Noi socotim că problematica socială nu este
abordată ca atare în Evanghelia după Luca, ci este prezentă ca replica teologică. Soluţiile
prezentate de Luca problemelor sociale nu sunt sociale ci teologice. Această erminie nu
exclude eventualitatea ca Luca să fi avut în vedere situaţia socială din epoca sa,
caracterizată de dezechilibre sociale majore, în favoarea unei clase sociale minoritare
favorizate şi în dauna majorităţii populaţiei imperiului, care se confrunta cu sărăcia. 19
Această situaţie nu este abordată, însă, social, ci teologic. Evanghelia după Luca este
Evanghelia milostivirii lui Dumnezeu, a iertării, a pocăinţei. Tensiunea evidentă dintre
drepţi şi păcătoşi este una prezentă la nivelul întregii Evanghelii, dar nu este o problemă
socială, ci una teologică. Dreptul sau cel care se socoteşte drept se îndepărtează de
Dumnezeu, în timp ce păcătosul este totdeauna mai aproape de Dumnezeu. La fel,
tensiunea dintre bogaţi şi săraci este frecvent întâlnită în Evanghelie, dar nu ca o
problemă socială, ci ca o problemă teologică. Bogatul se aşeză într-o atitudine de
suficienţă de sine, care-l îndepărtează de Dumnezeu, în timp ce săracul rămân şi datorită
sărăciei deschis lui Dumnezeu. Vina bogatului este aceea de că se „îmbogăţeşte în sine”
şi nu în Dumnezeu. Bogăţia este poate cel mai puternic mijloc de cultivare şi întărire a
suficienţei de sine în dauna raportării la Dumnezeu: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună
comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. (12,21) Bogăţia oferă atâta încredere,
siguranţă, confort, încât omul uită de Dumnezeu. Omul se consideră împlinit prin sine, şi
refuză oferta lui Dumnezeu, amăgindu-se bineînţeles (vezi parabola bogatului căruia i-a
rodit ţarina sau a bogatului neînţelept 12,13-21). Bogaţii nu sunt sancţionaţi neapărat
pentru că nu au grijă de cei săraci, deşi există şi această abordare (Pilda bogatului
nemilostiv şi a săracului Lazăr 16,19-31). Chiar şi prin pilda bogatului nemilostiv şi a
săracului Lazăr, motivul osândirii bogatului cu iadul veşnic nu este acela că el nu a avut
grijă de Lazăr, ci acela că s-a alipit exclusiv de viaţa la care-l predispunea averea sa, s-a
închis nu numai faţă de semenii săi, oamenii, ci mai ales faţă de Dumnezeu, ignorând
poruncile Acestuia făcute cunoscute lumii prin prooroci.
Fariseii, prezentaţi de ceilalţi evanghelişti ca reprezentând amăgirea suficienţei de
sine alimentată de împlinirea legii, sunt condamnaţi de Luca şi pentru că sunt iubitori de
arginţi şi pentru că pretind a fi drepţi şi se prezintă ca atare oamenilor. În farisei se
întâlnesc două din atributele negative (drepţi şi bogaţi), dacă nu chiar şi al treilea
(puternici), ţinând seama că ei făceau parte dintr-un partid religios foarte puternic, cu
19
După Ch. Voulgaris, această atitudine a lui Luca, « nu este străină de starea socială dominantă în lumea
greco-romană, în care mulţimile trăiau într-o sărăcie de neimaginat, în timp ce un număr mic de bogaţi
administrau bogăţii inimaginabile, pe care le cheltuiau provocator pentru o viaţă de plăceri, aşa cum se
întâmplă şi astăzi în societatea capitalistă. » (op. cit. pag. 224)

, 80
acces la pârghiile puterii politice şi sociale: Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau
iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc. Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi
înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt,
urâciune este înaintea lui Dumnezeu (16,14-15)
Bogăţia face în sufletul omului concurenţă lui Dumnezeu Însuşi: Nici o slugă nu
poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.(16,13).
Aceasta este problema fundamentală şi aceasta este erminia teologică şi nu socială a
problemei.
A ceda amăgirii bogăţiei sau amăgirii poziţiei sociale şi a dependenţei de
imaginea publică este echivalent cu a adopta perspectiva omenească asupra vieţii şi a
ignora perspectiva dumnezeiască. După Sfântul Evanghelist Luca cele două perspective
sunt incompatibile. Înseamnă a-ţi rândui viaţa în funcţie de oameni şi nu în funcţie de
Dumnezeu. Perspectiva omenească asupra lucrurilor sfârşeşte prin a fi ipocrită. Când
omul se limitează la a-şi rândui viaţa pentru a plăcea oamenilor, va sfârşi inevitabil în
ipocrizie, pentru că, nereuşind să atingă măsura exigenţelor sociale, se va strădui să
pozeze, se va îngriji de imagine. În plus criteriile omeneşti au ajuns a fi la antipodul celor
dumnezeieşti. Acest lucru nu putea scăpa Mântuitorului Hristos: Voi sunteţi cei ce vă faceţi
pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni
este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (16,15).
Renunţare omului la tot ceea ce are este soluţia radicală, dar singura, pe care o
prezintă Evanghelia după Luca. Nu este vorba numai de bogăţie, ci absolut despre tot
ceea ce poate ţine pe om legat de sine şi de lumea aceasta, în dauna raportării lui la
Dumnezeu. Omul nu trebuie să se sprijine pe bogăţie (Luca 12,15: Şi a zis către ei: Vedeţi şi
păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale). Nu trebuie nici
măcar să se îngrijească de cele trebuincioase vieţii pământeşti, hrană şi îmbrăcăminte, ci
chiar şi pentru acestea – pentru tot, prin urmare - trebuie să nădăjduim cu credinţă că vor
veni de la Dumnezeu. Singura preocupare este strădania de a trăi în Împărăţia lui
Dumnezeu (Luca 12,31: Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă.)
Este vorba, aşadar, de perspectiva eminamente teologică asupra vieţii.
Lepădarea de sine. Renunţarea nu priveşte numai bogăţia, ci tot ceea ce poate
constitui o atracţie puternică pentru om şi poate închide perspectiva Împărăţiei lui
Dumnezeu, blocându-l în această lumea ca în singura posibilă, chiar şi părinţii, soţii sau
fraţii. Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau
fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, Şi să nu ia cu mult mai mult în
vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică. (Luca 18, 29-30). Renunţarea aceasta
echivalează cu totala lepădare de sine, exprimată de Mântuitorul în termeni radicali,
tocmai pentru a nu lăsa loc nici unei erminii: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl
său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate
să fie ucenicul Meu (Luca 14,26).
Desigur, această atitudine se regăseşte şi la Matei şi Marcu, dar la Luca sunt
câteva detalii care face evidentă insistenţa acestuia şi mai ales perspectiva radicală,
absolută asupra lucrurilor. Când au urmat Domnului, ucenicii au lăsat totul: Şi trăgând
corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. (Luca 5,11) Spre deosebire de Matei (4,20)
şi Marcu (1,18): Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

, 81
La fel în cazul lui Levi: Şi, lăsând toate, el s-a sculat şi a mers după El. (Luca 5,28).
Spre deosebire de Matei (9,9) sau Marcu (2,14): Şi sculându-se, a mers după El.
Aceeaşi diferenţă în cazul tânărului bogat: Vinde toate (pa,nta o[sa e;ceij) câte
ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. (Luca 18,22) În
timp ce la Matei (19,21) este amintită numai averea : … vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea
comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi; sau Marcu (10,21), la care lipseşte toate :
vânde câte ai (o[sa e;ceij pw,lhson).
Mântuitorul insistă, nelăsând loc nici unei interpretări: Aşadar oricine dintre voi care
nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. ou[twj ou=n pa/j evx u`mw/n
o]j ouvk avpota,ssetai pa/sin toi/j e`autou/ u`pa,rcousin ouv du,natai
ei=nai, mou maqhth,jÅ (14,33)
Nu este îngăduită nici chiar o posibilă legitimă şi îndreptăţită reacţie, aceea de a
pune rânduială în lucruri înainte de a le părăsi: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca
să rânduiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită
îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 9,61-62). A se observa că punctul
de referinţă, în funcţie de care Mântuitorul îşi justifică poziţia radicală este Împărăţia lui
Dumnezeu. Este vorba, deci, încă odată de o perspectivă eminamente teologică, adică de
o considerare a lucrurilor în funcţie de Dumnezeu şi de Împărăţia Sa.
Asumarea crucii la Luca este, de asemenea, însoţită de o menţiune care trimite la
măsura totală: Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; (Luca 9,23). Spre deosebire de Matei (16,24) şi
Marcu (8,34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte
să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Lepădarea totală de sine aduce însă împlinirea adevărată, care vine tocmai din
urmarea lui Hristos şi din orientarea întregii vieţi spre Dumnezeu. Aduce adevărata
fericire şi bucurie. Acesta este motivul pentru care Evanghelia după Luca are o atmosferă
plină de bucurie şi de optimism. Bucuria, fericirea, optimismul vin însă exclusiv de la
Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu. Bucuria nu este numai una viitoare, ci şi una
prezentă. Duhul Sfânt este lucrător acum, în istorie, în inimile credincioşilor.
Milostenia nu este o cale de a folosi corect bogăţia, ci o cale de a scăpa de ea
şi de amăgirea pe care aceasta o presupune. Îndemnul repetat de a face milostenie cu
averea pe care o ai pune accentul pe „toată averea” şi exclude erminia conform căreia
folosirea unei părţi a bogăţiei pentru milostenie ar oferi celui bogat o legitimă justificare.
Evanghelia după Luca este foarte clară din acest punct de vedere: Vindeţi averile voastre şi
daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu
se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.
(12,33-34)

12. Limba Evangheliei după Luca


„Lucrările Sfântului Evanghelist Luca, scrise în dialectul Koini superior, aparţin
din punct de vedere al limbajului celor mai frumoase cărţi din Noul Testament!
Superioritate limbii lui Luca reiese foarte clar în urma comparării unor pericope din

, 82
Evanghelia sa cu pericopele paralele din celelalte Evanghelii. ”20 Iată câteva exemple
semnalate de prof. I. Karavidopoulos:
a. Opţiunea pentru un vocabular mai elevat: κλινίδιον în loc de κράβατος;
κονιορτός în loc de χούς; κύριε în loc de ραββουνί; αληθώς în loc de αμήν;
ζηλωτής în loc de καναναίος; εκατοντάρχης în loc de κεντυρίων; βελόνη în
loc de ραφίς;
b. În locul propoziţiei simple, foloseşte propoziţii cu participiu sau leagă
propoziţiile cu particulele: δέ, γάρ, ούν. În 26 de locuri în locuieşte „καί/şi”-ul
lui Marcu cu δέ.
c. Prezentul istoric folosit la Marcu în151 de locuri, dovadă a unui stil simplu şi
popular, este păstrat de Luca numai într-un singur loc (8,49).
Superioritatea limbii Evangheliei după Luca este semnalată încă de primii
traducători ai Noului Testament. Fericitul Ieronim scria: „Între evanghelişti, Luca se
distinge printr-o cunoaştere remarcabilă a limbii greceşti.”21 Nu este vorba despre limba
greacă literară a antichităţii, ci de „limba cultă a epocii elenistice”22. Dacă stilul
Evangheliei după Matei este unul liturgic, cel al Evangheliei după Marcu este unul
popular, cel al Evangheliei după Luca este elevat şi uneori amestecat (se regăsesc
expresii populare (βρέχειν, γογγίζειν, καθώς, φάγομαι), semitisme (αμήν, γέεννα,
μαμωνάς, σάββατον), latinisme (λεγιών, σουδάριον, ασσάριον, μόδιος). Aceeaşi
inconsecvenţă este observată şi în ceea ce priveşte sintaxa.23 Limba lui Luca este
apropiată, după opinia generală a exegeţilor, de limba Septuagintei.
Vocabularul Evangheliei după Luca este cel mai bogat din Noul Testament.
Din totalul de 2.697 de cuvinte, câte alcătuiesc vocabularul Evangheliei, 751 de cuvinte
sunt folosite numai de Sfântul Luca în Noul Testament.

13. Destinatarii iniţiali ai Evangheliei după Luca şi scopul scrierii


Deşi este adresată Preaputernicului Teofil, Evanghelia a treia este fără îndoială
destinată unui cerc mult mai larg de cititori (S. Agouridis, op. cit., pag. 134). Aceştia erau
creştinii proveniţi dintre neamuri (păgâni). Lucrul acesta este evident din întreg
conţinutul Evangheliei. Între argumentele foarte clare enumerăm:
1. Expresii ale celorlalţi doi evanghelişti sinoptici care se referă la
activitatea lui Iisus între israeliţi sunt omise de Luca. De exemplu:
a. Matei 10,5: Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor şi
zicând: În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu
intraţi;
b. Iisus este prezentat ca nutrind o simpatie evidentă faţă de pgâni şi
laudă deseori credinţa lor (Luca 7,9: Iar Iisus, auzind acestea, S-a minunat
de el şi, întorcându-Se, a zis mulţimii care venea după El: Zic vouă că nici în
Israel n-am aflat atâta credinţă;)
20
I. Karavidopoulos, op. cit., p.169
21
Epis. 19,4: ad Damasum, PL 22, 378
22
Ch. Boulgaris, op. cit., pag. 219: „Limba Evangheliei a treia şi a cărţii Faptele Apostolilor este superioară
tuturor cărţilor Noului Testament, cu excepţia Epistolei către Evrei, care se distinge printr-o rară retorică şi
putere de expresie.”
23
Introduction critique… p. 111

, 83
c. Scoate în evidenţă bunătatea samarinenilor. (Luca 10,33 – Pilda
samarineanului: Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi,
văzându-l, i s-a făcut milă; Cei zece leproşi: Luca 17,15 Iar unul dintre ei,
văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu; 17,18
Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta,
care este de alt neam?)
d. Omite multe discuţii purtate de Iisus cu fariseii, pentru că nu sunt de
interes pentru cititorii săi. Marcu 7,1-23: Discuţii privind respectarea
tradiţiilor iudaice de către ucenicii lui Iisus. Marcu 10,1-10: Discuţii
legate de cartea de despărţire. Matei 19,1-9: Discuţii privind divorţul.
e. Evanghelia după Luca subliniază faptul că mântuirea adusă de Iisus se
adresează tuturor oamenilor.
Scopul scrierii, declarat de Luca în prolog, este acela de a conferi tradiţiei orale
siguranţa pe care o presupune punerea în scris a acesteia. Pentru împlinirea acestui scop
recurge la martorii oculari şi la primii slujitori ai Cuvântului, expune istorisirea
evanghelică de la început, valorifică toate tradiţiile cunoscute şi urmează ordina
cronologică în prezentarea evenimentelor. Intenţia lui Luca este aceea de a prezenta
Evangheliei ca un document public, cu valoare istorică şi filologică. Perspectiva nu este
una exclusiv istorică. Ca şic eilalţi Evanghelişti, Luca face o selecţie a evenimentelor
istorice şi le foloseşte ca argumente şi semne în slujba discursului teologic. După Luca,
istoria este spaţiul de manifestare a voii şi lucrării dumnezeieşti şi prin urmare, are,
totdeauna o perspectivă teologică, revelatorie şi mântuitoare. (I. Panagopoulos, op.cit.
pag. 108).

14. Locul şi timpul scrierii


H. Karavidopoulos: Efes, după anul 70 d. Hr.(op.cit., pag. 171)

15. Folosirea în cultul Bisericii (după I. Karavidopoulos, op.cit. pag. 171)


Evanghelia după Luca se citeşte la Sfânta Liturghie începând cu Duminica care
urmează Duminicii de după Înălţarea Sfintei Cruci (15-21 Septembrie şi până la
Duminica Fiului risipitor (Duminica a doua din Triod). În această perioadă se citeşte în
toate sâmbetele şi duminicile, iar în zilele de rând numai în primele douăsprezece
săptămâni; începând cu săptămâna a treisprezece se citeşte din Evanghelia după Marcu.

, 84
EVANGHELIA DUPĂ IOAN

Cuprins

1. Bibliografie
1.1. Comentarii patristice
1.2. Comentarii moderne
1.3. Introduceri
1.4. Monografii. Studii

2. Generalităţi
2.1. Evanghelia după Ioan şi Răsăritul Ortodox
2.2. Evanghelia după Ioan şi Evangheliile sinoptice

3. Limba şi stilul Evangheliei după Ioan


3.1. Argument
3.2. Vocabularul
3.3 Stilul

4. Integritatea şi unitatea Evangheliei după Ioan


4.1 Capitolele 4-5-6
4.2 Capitolul 21

5. Autorul Evangheliei a patra


6. Timpul şi locul scrierii Evangheliei a patra
7. Planul Evangheliei după Ioan
8. Contextul (background) Evangheliei după Ioan
9. Tematica teologică a Evangheliei după Ioan
9.1 Introducere
9.2 Critica lui C.H. Dodd
9.3 Relaţie dintre Tatăl şi Fiul în Evanghelia după Ioan
9.4 Hristologia
9.5 Pnevmatologia
9.6 Despre viaţa veşnică
9.7 Despre cunoaştere
9.8 Despre credinţă
9.9 Despre adevăr
9.10 Despre unirea omului cu Dumnezeu
9.11 Despre iubire

, 85
1. Bibliografie

1.1. Comentarii patristice

1. Origen, PG 14 (21-829); BEP, 11-12; PSB 7 (Bucureşti, 1982


2. Sf. Ioan Hrisostom, PG 59 (23-482) – 88 de omilii
3. Sf. Chiril al Alexandriei PG 73-74. Vezi traducerea românească: Sfântul Chiril al
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Traducere, introducere şi note
de Preot prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2000
4. Teofilact a Bulgariei PG 123-124
5. Zigaben PG 129
6. Fericitul Agustin, PL 35 (1379-1976)

1.2. Comentarii moderne

1. Lagrange M.J., L Evangile selon St. Jean, 1925


2. Bultmann R., Das Johannes Evangelium, 1953
3. Barrett C.K., The Gospel according to St. John, 1955 (19782)
4. Dodd C. H., The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953 (1978 ultima ediţie)
5. Savvas Agouridis

1.3 Introduceri în Noul Testament


1. Ioannis Karavidopoulos, Introducere în Noul Testament
K. fost profesor la Facultatea de teologie a Universităţii din Tesalonic, este unul
dintre cei mai mari biblişti greci contemporani. A publicat, între altele: Comentariu
la Evanghelia după Marcu; Comentariu la Epistolele către Efeseni, Coloseni,
Filipeni, Filimon. A încercat să îmbine exigenţele moderne ale cercetării biblice cu
tradiţia Bisericii
2. Hans Conzelmann, Andreas Lindemann, Guide pour l’étude du Nouveau
Testament, Labor et Fides, Genève, 1999.
3. Raymond Brown, Que sait-on du Nouveau Testament, Bayard Editions, Paris,
2000, 921 pag. (Traducerea în l. franceză a lucrării An Introduction to the New
Testament, New York, 1997)
R.B., decedat în 1998. Recunoscut în USA şi în lumea întreagă ca unul dintre cei
mai mari specialişti catolici în Noul Testament şi, mai ales, în cărţile ioaneice. A
publica un Comentariu la Ioan în anii 70 şi un Comentariu la epistolele ioaneice
în anul 1982. Interesul său pentru scrierile ioaneice se concretizează şi în lucrarea
La communauté du Disciple bien-aimé, Paris 1983. Publicată cu un an
înaintea morţii Introducerea în Noul Testament este o operă monumentală,
suma unei vieţii întregi dedicate studiului şi cercetării Bibliei. Structura
cărţii: Prezentarea lumii în care a trăit Iisus şi s-a născut Biserica;
Prezentarea sistematică a tuturor cărţilor Noului Testament; Oferă şi

, 86
bibliografia cea mai recentă. Vezi în ceea ce priveşte Evanghelia după
Ioan, Bibliografia la pag. 421-426.
4. Augustin George, Pierre Grelot, Introduction critique au Nouveau Testament, vol.
IV, Paris 1977. O Introducere clasică în Noul Testament, apărută în mediul
romano-catolic.

2. Generalităţi

2.1Ypothesis
„Sfinţii Evanghelişti având o exactitatea minunată în scrisul lor („Căci nu vorbesc ei, ci
Duhul Tatălui vorbeşte în ei.”, după cuvântul Mântuitorului Matei 10,20), cel ce priveşte
la înţelesurile cele mai presus de fire şi tinde la ascuţimea înţelegerii şi la adaosul
neîncetat şi neîntrerupt de gânduri noi ar putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan este
dincolo de orice minune. Căci Evangheliştii se completează unul pe altul în tâlcuirea
dogmelor dumnezeieşti şi urmăresc unul şi acelaşi scop, pornind din părţi deosebite. Din
cuvintele lor rezultă o unică ţesătură. Mie mi se pare că se aseamănă cu unii cărora li se
porunceşte să înainte spre aceeaşi cetate, fără să meargă pe una şi aceeaşi cale. Ceilalţi
Evanghelişti pot fi văzuţi vorbind cu multă exactitate despre şirul înaintaşilor după trup ai
Mântuitorului nostru… Dar pe fericitul Ioan îl vedem nepreocupat mult de aceasta, ci
folosindu-se de mişcarea fierbinte şi înfocată a minţii în voinţa de a înţelege cele mai
presus de mintea omenească şi în îndrăzneala de a explica naşterea negrăită a lui
Dumnezeu-Cuvântul. Căci ştia că slava Domnului acoperă cuvântul şi mărirea
dumnezeiască e mai mare decât toată înţelegerea şi grăirea noastră, şi cele proprii firii
dumnezeieşti sunt greu de exprimat şi foarte anevoios de lămurit. Dar fiindcă era nevoie
să se măsoare cerul cu palma şi să se îngăduie măsurilor omeneşti cele tuturor neajunse şi
greu de povestit, ca să nu abată pe drumul altor învăţături pe cei mai simpli, ca nici un
glas al sfinţilor care au fost văzători şi slujitori ai Cuvântului, respingând relele învăţături,
Ioan se ridică cu pătrunderea la ceea ce e mai important din dogmele dumnezeieşti,
spunând: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu.” (Sf. Chiril al Alexandriei.
Comenatriu la Ioan, pag.15-16)

2.2. Evanghelia după Ioan şi Răsăritul Ortodox

Dacă ar fi să ne oprim numai la una dintre cele patru Evanghelii canonice putem spune
fără teama de a greşi că Evanghelia după Ioan este cea mai apropiată Răsăritului Ortodox.
Nu s-a întâmplat ca Biserica Ortodoxă să revendice de la o Evanghelie mai mult decât de
la celelalte. Dar dacă am face acest lucru, din raţiuni mai curând didactice, atunci nu ne-
ar fi deloc greu să regăsim în Evanghelia după Ioan oglinda cea mai fidelă a Bisericii
Ortodoxe şi în Biserica Ortodoxă expresia cea mai fidelă a Evangheliei după Ioan. Sunt
multe argumentele. Am să trec în revistă câteva.
1. Evanghelia după Ioan accentuează mai mult ca Evangheliile sinoptice lumea
Învierii, veacul ce va să vină. Şi, cel mai important lucru este că această
Evanghelie, mai mult decât celelalte, prezintă Împărăţia lui Dumnezeu, lumea
veacului eshatologic ca fiind accesibilă încă de pe acum oamenilor şi istoriei.

, 87
Evanghelia după Ioan vorbeşte insistent despre nenumărate modalităţi prin care
omul se poate împărtăşi acum de viaţa cea cerească, de viaţa cea veşnică şi
nestricăcioasă, de viaţa care a biruit moartea.
2. Viaţa veşnică este tema centrală a Învăţăturii Mântuitorului Hristos în
Evanghelia după Ioan. Dacă în Evangheliile sinoptice tema centrală, în jurul
căreia se ţes toate celelalte teme ale învăţăturii Mântuitorului este Împărăţia lui
Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor, În Evanghelia după Ioan tema-cadru, în
funcţie de care sunt tratate toate celelalte teme este viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică
nu este înţeleasă ca fiind viaţa de după moarte sau viaţa de după sfârşitul lumii, ci
este viaţa cea adevărată, deplină, dumnezeiască, de care omul se poate împărtăşi
încă de acum. Întruparea Fiului lui Dumnezeu are drept scop tocmai darul acesta
al vieţii veşnice, făcut lumii.
3. Evanghelia după Ioan vorbeşte în mod concret şi pe larg despre multiplele
modalităţi prin care omul se poate împărtăşi de viaţa cea dumnezeiască.
Plecând de la hrana cea pământească, biologică – de care omul împărtăşindu-se
îşi susţine viaţa biologică -, Evanghelia după Ioan vorbeşte despre hrana cea
cerească, cea care coboară din cer – de care omul se poate împărtăşi, dobândind
astfel resursa vieţii celei dumnezeieşti. Pâinea cea cerească (Trupul Euharistic al
lui Hristos), apa cea vie, Cuvântul lui Dumnezeu sunt prezentate ca hrană
accesibilă omului în viaţa aceasta.
4. Comuniunea omului cu Dumnezeu prin împărtăşirea de cele dumnezeieşti
este una din cheile ermineutice esenţiale ale Evangheliei după Ioan. Această
cheie ermineutică se regăseşte şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Dacă ar fi să
punctăm diferenţa principală dintre teologia şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe şi
ale celorlalte tradiţii şi confesiuni creştine, vom recunoaşte că ceea ce face
diferenţa este tocmai credinţa că omul se poate împărtăşi de Dumnezeu cu
adevărat în viaţa aceasta. Am să amintesc numai doctrina privind energiile
dumnezeieşti necreate, care este acceptată numai de Biserica Răsăriteană şi care
fundamentează împărtăşirea reală a omului de Dumnezeu. Este suficient să
amintim că în centrul vieţii Bisericii şi a creştinului ortodox se află Dumnezeiasca
Împărtăşire, Sfânta Euharistie. Iar cel mai complet discurs al Mântuitorului
Hristos pe această temă este prezentat de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al
şaselea al Evangheliei sale.

2.3. Evanghelia după Ioan şi Evangheliile Sinoptice

2.3.1 Evanghelia după Ioan – gen literar comun cu Evangheliile sinoptice


Evanghelia după Ioan este, ca şi celelalte trei Evanghelii canonice, o Evanghelie, adică
este fidelă în mare genului literar unic pe care-l reprezintă Evangheliile. Şi Sf. Ev. Ioan
scrie o Evanghelie în înţelesul celor trei Evanghelii sinoptice, prezentând iconomia
dumnezeiască lucrată prin Fiul, începând cu momentul pregătirii venirii Acestuia prin
Sfântul Ioan Botezătorul şi sfârşind cu Învierea.

Evanghelia după Ioan, la fel ca şi celelalte trei Evanghelii (Matei, Marcu, Luca), prezintă
aceleaşi teme fundamentale ale credinţei şi predicii Bisericii primare:

, 88
1. Veacul cel vechi a trecut şi s-au ivit zorile unui veac nou, ale veacului ce va să
vină, veacul eshatologic.
2. Profeţiile vechi-testamentare şi istoria vechi-testamentară s-au împlinit în
Persoana lui Iisus Domnul
3. Mesia, Cel, făgăduit de Dumnezeu şi aşteptat de poporul ales a venit în Persoana
lui Iisus, născut din sămânţa lui David; a învăţat lumea învăţătura cea nouă, a
săvârşit semne şi minuni, a fost dat morţii, a fost îngropat, a înviat şi cheamă la
pocăinţă pe toţi oamenii, prin Biserica Sa.
4. Începerea activităţii publice a lui Iisus se petrece în strânsă legătură cu activitatea
Sfântului Ioan Botezătorul şi după Botezul lui Iisus de către Sf. Ioan.
5. Iisus şi-a ales doisprezece ucenici, pentru ca prin ei să se continue lucrarea
dumnezeiască în lume şi în istorie
6. Atitudinea critică la adresa iudaismului contemporan lui Iisus.
7. Iisus este prezentat ca stăpân al Sâmbetei, adică deasupra Legii.
8. Cele patru sunt unitare în ceea ce priveşte înţelegerea şi erminia vieţii şi morţii lui
Iisus Hristos, precum şi în ceea ce priveşte sensul profund al învăţăturii lui Iisus
despre Dumnezeu Tatăl; despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni; despre
încrederea pe care o datorează omului lui Dumnezeu; despre sensul crucii în viaţa
oamenilor; despre botez şi naşterea din nou; despre Dumnezeiasca Euharistie şi
despre participarea oamenilor la moartea şi Învierea lui Iisus; despre rolul
Sfântului Duh în Biserică; despre biruinţa definitivă asupra lui Satan prin venirea
lui Iisus; despre cea de a doua venire şi despre judecata ce va să vină.

„Trebuie să avem în vedere această unitate a predicii Bisericii primare şi a celor patru
Evanghelii în punctele ei fundamentale despre mântuirea în Hristos, înainte de a trece la
prezentarea şi analizarea deosebirilor dintre Evanghelia după Ioan şi Evangheliile
sinoptice.” (Savvas Agouridis, op. cit.)

2.3.2 Material comun cu Evangheliile Sinoptice în Evanghelia după Ioan

Dintre evenimentele din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos prezentate de Evangheliile


sinoptice, Evanghelia după Ioan consemnează numai pe cele de mai jos. De observat că
secţiunea comună cea mai extinsă este cea care priveşte istoria patimilor Mântuitorului.
Explicabil deoarece, acest capitol este capital în iconomia Evangheliei ca atare.

1. Istorisirea Patimilor (cap. 18-19); (Matei cap. 26-27; Marcu cap 14-15; Luca cap.
22-23)
2. Alungarea vânzătorilor din Templu (2,13-16); (Matei 21,12-17; Marcu 11, 15-17;
Luca 19,45-46)
3. Înmulţirea pâinilor (6,2-13); (Matei 14,13-21; Marcu 6,30-44; Luca 9,10-17)
4. Mersul pe mare (6, 16-21); (Matei 14,22-27; Marcu 6,45-52)
5. Ungerea cu mir (12,1-8); (Matei 26,6-13; Marcu 14, 3-9; Luca 7,36-38)
6. Intrarea triumfală în Ierusalim (12,12-16); (Matei 21,1-11; Marcu 11,1-11; Luca
19,28-40)

2.3.3. Deosebirile dintre Evanghelia după Ioan şi Evangheliile sinoptice

, 89
Evanghelia după Ioan se deosebeşte de Evangheliile sinoptice în multe direcţii de fond:
1. Sunt deosebiri importante în ceea ce priveşte selecţia materialului privind viaţa şi
învăţătura Mântuitorului.
2. Sunt deosebiri importante, aşa cum vom vedea, şi în ceea ce priveşte forma de
prezentare a materialului evanghelic.
3. Sunt deosebiri importante şi în ceea ce priveşte contextul semantic al noţiunilor şi
al imaginilor teologice principale.

Iată principalele diferenţe:

1. Evanghelia după Ioan consemnează numai 2 din aproximativ 30 de minuni


săvârşite de Mântuitorul Hristos şi consemnate de Evangheliile sinoptice,:
a. Înmulţirea pâinilor
b. Mersul pe mare
2. Evanghelia după Ioan consemnează cinci minuni, care nu sunt consemnate în
Evangheliile sinoptice:
a. Transformarea apei în vin la Nunta din Cana (2,1-11)
b. Vindecarea fiului slujitorului regesc (4,46-54)
c. Vindecarea paraliticului din Ierusalim (5,1-15)
d. Vindecarea orbului din naştere (9,1-41)
e. Învierea lui Lazăr (11,1-57)
De semnalat faptul că Evanghelia după Ioan nu consemnează nici o vindecare de
demonizaţi.
3. În Evanghelia după Ioan nu găsim nici una din cele aproximativ 50 de
parabole, pe care le întâlnim în Evangheliile sinoptice. Există trei discursuri care
folosesc parabola, două se referă la Iisus ca Păstorul cel bun (cap. 10) şi una la
Iisus ca viţa cea adevărată (cap. 15).
4. Evanghelia după Ioan ne prezintă o selecţie limitată – comparativ cu
Evangheliile sinoptice – a evenimentelor istorice. Momentele reţinute din viaţa
Mântuitorului sunt selectate în funcţie de un discurs teologic coerent. De altfel,
acestea sunt strâns legate de cuvântările Mântuitorului, arătând că Sfântul
Evanghelist Ioan selectează respectivele evenimente pentru a le folosi drept cadru
pentru consemnarea unor cuvinte lungi şi complexe ale Mântuitorului.
Evenimentele consemnate ca şi cuvintele au menirea de a arăta sensul misiunii lui
Iisus.
5. Există diferenţe în ceea ce priveşte cadrul geografic şi cronologic în care se
desfăşoară activitatea publică a Mântuitorului.
a. Evangheliile sinoptice consemnează o lungă perioadă de activitate în
Galileea, urmată de o călătorie spre Iudeea, mai lungă sau mai scurtă, ca
timp, şi o scurtă şedere la Ierusalim care sfârşeşte cu Patimile şi
răstignirea. Evanghelia după Ioan consemnează activitatea din Iudeea şi
mai ales din Ierusalim (1,19-51; 2,13-3,36; 5,1-47: 14, 1-20,31). Aceasta
consemnează mai multe participări ale lui Iisus la Paştile Iudeilor (2,13;
5,1; 6,4; 11,55) – deci, cel puţin patru călătorii la Ierusalim – în timp ce
Evangheliile sinoptice vorbesc numai despre o călătorie la Ierusalim.

, 90
b. Activitatea publică pare a se desfăşura în Evanghelia după Ioan pe
parcursul a 2-3 ani, iar în Evangheliile sinoptice pe parcursul unui an.
6. În Evanghelia după Ioan, Iisus nu mai este prezentat cu un învăţător de lege.
În Evangheliile sinoptice Iisus este prezentat învăţând asemenea marilor învăţători
de lege iudei, temele fiind în mare aceleaşi: perspectiva religioasă asupra
problemelor morale şi sociale. În Evanghelia după Ioan, Tema principală a
cuvântărilor sale este credinţa sau necredinţa în Fiul lui Dumnezeu, trimis de
Tatăl în lume ca lumea să aibă viaţă prin El. În Evangheliile sinoptice învăţătura
Mântuitorului are un caracter viu, popular, plină de elemente împrumutate din
viaţa de zi cu zi, în timp ce în Evanghelia după Ioan învăţătura lui Iisus are un
caracter oficial, abstract, solemn şi uneori chiar liturgic. „Când citeşti Evanghelia
a patra după ce ai citit pe primele trei, ai impresia că părăseşti colinele şi pieţele
publice în care Iisus învăţa mulţimea, discuta cu cărturarii, fariseii sau alte
categorii sociale, răspundea la întrebările acestora sau îi mustra, pentru a pătrunde
într-un templu măreţ şi impunător, unde Iisus vorbeşte liniştit şi solemn
credincioşilor despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume, despre credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, trimis de Tatăl pentru a mântui lumea de moarte şi pentru a-i dărui
viaţă şi despre speranţa venirii unui Mângâietor etc”. (Agouridis)
7. În Evanghelia după Ioan identitatea mesianică şi dumnezeiască a lui Iisus
este proclamată în faţa tuturor. În timp ce la sinoptici mesianitatea şi în general
identitatea lui Iisus constituie un secret care se descoperă numai celor care „au
ochi de văzut şi urechi de auzit.”

2.3.4 Cauza deosebirilor

Aceste deosebiri dintre Evanghelia după Ioan şi celelalte trei Evanghelii au fost
observate şi semnalate încă din primele veacuri ale Bisericii. Origen, răspunzând lui
Celsus, spune că Evanghelia după Ioan vine să completeze primele trei Evanghelii, prin
urmare, era firesc să omită multe lucruri pe care le consemnaseră acestea şi să adauge
lucruri noi, pe care primii nu le consemnaseră. Această completare are în vedere şi
perspectiva teologică. La fel Eusebiu al Cezareei şi Epifanie al Ciprului. Sf. Evanghelist
Ioan a scris având în vedere evident existenţa Evangheliilor sinoptice.
Clement Alexandrinul numeşte Evanghelia după Ioan „duhovnicească”
(πνευματικόν), iar Evangheliile sinoptice le caracterizează drept „trupeşti” (σωματικά),
înţelegând desigur, diferenţa de perspectivă, sinopticii oprindu-se la istorie, iar Ioan
ducând lucrurile dincolo de istorie.
Biserica primară a semnalat existenţa deosebirilor în ceea ce priveşte parte
istorică, dar a consemnat şi punctat totdeauna unitatea conţinutului teologic al celor patru
Evanghelii. Evanghelistul Ioan este chemat să exprime aceeaşi kerigmă, dar într-o
atmosferă spirituală şi culturală deosebită de cea presupusă de Evangheliile sinoptice şi
într-un limbaj potrivit nevoilor contextului său.

, 91
3. Limba şi stilul Evangheliei după Ioan

3.1 Argument
Problema stilului şi a vocabularului cărţilor NT este una importantă, dincolo de
implicaţiile pe care stilul şi limba unei opere literare le au în înţelegerea corectă a operei
respective. Este vorba de sublinierea faptului că scrierile NT sunt în chip desăvârşit
„omeneşti”, aşa cum sunt în egală măsură în chip desăvârşit „dumnezeieşti”. Cele două
caracteristici nu se exclud una pe cealaltă, ci, dimpotrivă se susţin. O carte biblică nu este
mai puţin dumnezeiască întrucât se demonstrează caracterul ei omenesc, şi nici mai puţin
omenească, întrucât se demonstrează caracterul ei dumnezeiesc. Se verifică şi în cazul
Dumnezeieştilor Scripturi, a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în cuvânt omenesc,
adevărul fundamental conform căruia în Hristos coexistă firea dumnezeiască şi firea
omenească unite în chip neamestecat şi nedespărţit, Domnul nostru Iisus Hristos fiind
„Dumnezeu adevărat şi om adevărat.” Consider că în vremea noastră este necesar odată
în plus studiul şi evidenţierea naturii şi caracteristicilor omeneşti ale lucrurilor bisericeşti,
întrucât de veacuri bune, Răsăritul Ortodox pare a fi alunecat spre un dochetism teologic
destul de păgubos.
Vom trata mai pe larg această temă în cazul Evangheliei după Ioan deoarece este
un capitol în care aceasta se deosebeşte de Evangheliile sinoptice. O primă observaţie
este aceea că la acest capitol Evanghelia după Ioan se particularizează în contextul
general al cărţilor nou-testamentare, Sfântul Ioan Evanghelistul fiind foarte personal la
nivelul limbajului şi al stilului scripturii sale. „Evanghelia după Ioan comportă trăsături
stilistice importante pe care cititorul trebuie să le cunoască de la început… Este o
Evanghelie în care stilul şi teologia sunt strâns legate.”24

3.2. Vocabularul Evangheliei după Ioan


Vocabularul Evangheliei după Ioan este relativ sărac, dacă este evaluat la
nivel cantitativ, adică al sumei de cuvinte folosite de Ioan, comparativ cu ceilalţi
evanghelişti:
Ioan 1.011 cuvinte
Matei 1.691 cuvinte
Marcu 1.345 cuvinte
Luca 2.055 cuvinte
Deosebirile sunt evidente. Luca, posesorul celui mai dezvoltat vocabular dintre
Sfinţii Evanghelişti foloseşte, în Evanghelia sa, un număr dublu de cuvinte faţă de Ioan.
Chiar şi Marcu, cea mai scurtă şi mai puţin dezvoltată teologic Evanghelie, îl depăşeşte
pe Ioan.
Dar, în acelaşi timp, vocabularul Evangheliei după Ioan este unul bogat, poate cel
mai bogat, dacă ţinem seamă de frecvenţa noţiunilor sau conceptelor teologice
fundamentale. Vocabularul Evangheliei după Ioan este restrâns dar foarte concentrat,
alcătuit din noţiuni importante. Sfântul Evanghelist Ioan are evident o vocaţie a
esenţialului25, reducându-şi discursul la temele fundamentale, acest lucru fiind vizibil şi la

24
R. Brown, op. cit. p. 376
25
« În ciuda sărăciei relative a limbajului, Ioan este un mare scriitor, care ştie să-şi concetreze atenţia
asupra esenţialului. » (A.J. Festugiere, Observations stylistique sur l’évangile de Saint Jean, Paris, 1974)

, 92
nivelul vocabularului. Iată un tabel comparativ al frecvenţei folosirii câtorva din aceste
cuvinte, ilustrativ din acest punct de vedere:

Noţiuni importante Matei Marcu Luca Ioan

αγάπη, αγαπάω – a iubi, iubire 9 6 14 44


αλήθεια, αληθής, αληθινός - adevăr 2 4 4 46
γινώσκειν –a cunoaşte 20 13 28 57
ειμί – a fi 14 4 16 54
ζωή - viaţă 7 4 5 35
κόσμος - lume 8 2 3 78
φώς - lumină 7 1 7 23
μαρτυρείν, μαρτυρία - a da mărturie4 6 5 47
πατήρ - Tatăl (Dumnezeu) 45 4 17 118
μένειν - a rămâne 3 2 7 40
Ιουδαίοι - Iudei 5 6 5 6726

Vocabularul Evangheliei după Ioan este considerat mai puţin concret şi pitoresc
decât vocabularul lui Marcu şi mai puţin literar decât vocabularul lui Luca. Faptul că Ioan
foloseşte puţine verbe compuse, spre deosebire de Luca, este un argument în acest sens.
Nu este un limbaj comun, din moment ce avem o frecvenţă mare a unor noţiuni
importante, ceea ce trimite la o originalitate evidentă a gândiri autorului.
Trebuie semnalat şi faptul că diferenţa la nivelul limbajului constă şi în faptul că
termeni importanţi în vocabularul sinopticilor lipsesc cu desăvârşire din vocabularul
Sfântului Evanghelist Ioan. Iată câteva exemple: ευαγγελίζω – a binevesti, κηρύσσω – a
propovădui, μετανοέω, μετάνοια – a se pocăi, pocăinţă, παραβολή - parabolă,
προσεύχεομαι, προσευχή –a mă ruga, rugăciune, δίκαιος - drept, δύναμις - putere, ελεείν
a milui, τελώνης- vameş... Iar unii sunt foarte puţin folosiţi: βασιλεία – împărăţie (5),
δαιμόνιον – demon (6), λαός - popor (3).
Vocabularul Evangheliei după Ioan este foarte apropiat de cel al Septuagintei.
Numai 24 de cuvinte din vocabularul Sfântului Ioan nu sunt atestate în vocabularul
Septuagintei. Cât priveşte operele care ni s-au păstrat de la Iosif Flaviu (Antichităţile
iudaice şi Războiul iudaic) acestea au 85% din vocabular comun cu Evanghelia după
Ioan. Iar Filon din Alexandria aproximativ 65 %.
S-a scris foarte mult pe eventuala relaţie dintre Evanghelia a patra şi textele de la
Qumran. O serie de expresii ioaneice sunt întâlnite în frazeologia qumraniană (vezi lista
completă la Schnackenburg, Das Johannesevangelium, t.1, p.91):
Ποιείν την αλήθειαν – a face adevărul (Ioan 3,21 – 1 QS I,5)
Η οργή του Θεού μένει επ’αυτό – mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan
3,36; 1QS IV,12
Μαρτυρείν την αλήτειαν – a da mărturie de adevăr (Ioan 5,33; 18,37; 1QS VIII, 6)
Περιπατήσει εν τη σκοτία – a umbla întru întuneric (Ioan 8,12; 12,35; 1QS III, 21)
Το φώς της ζωής – lumina vieţii (Ioan 8,12; 1 QS III,7)
Το πνεύμα της αληθείας – duhul adevărului (Ioan 14,17; 1 QS IV,21)
Ο υιός της απολείας – fiul pierzării (Ioan 17,12; CDC VI,15)
26
Vezi o listă completă la C.K. Barrett, op. cit., pag. 5

, 93
3.3.Stilul
Stilul lui Ioan este atât de personal încât nimeni nu poate confunda un pasaj din
Evanghelia după Ioan cu locurile paralele din Evangheliile sinoptice.
Cât priveşte stilul, vom consemna folosirea excesivă (de aproximativ 200 de ori) a
particulei ou=n - deci, aşadar folosită corect de cele mai multe ori, indicând consecinţa
şi pentru a puncta relatarea (atunci…). Originalitatea indiscutabilă a Sfântului
Evanghelist Ioan ca autor este confirmată de frecvenţa unor expresii, care conferă o
unitate stilistică evidentă Evangheliei :
Ioan Epistole Sinoptici Apocalipsa
Ούν - deci 200 0 8 0
Εάν μη τις – dacă cineva nu 24 4 19 2
Απεκρίθη καί είπεν
– a răspuns şi a zis 33 0 2 0
Σίμων Πέτρος – Simon Petru 17 0 0 2
Μαρτυρείν περί τινός –
A mărturisi despre cineva 17 2 0 0
Αμήν, αμήν – amin, amin 25 0 0 0
Υπάγω – a merge înapoi 17 0 1 0
Πιστεύω είς τίνα
– a crede în cineva 36 3 8 0
3.3.4 Forma poetică.
„În câteva pasaje din Evanghelia după Ioan, mulţi exegeţi recunosc un stil poetic
formal, mergând până la strofe, cum este Prologul sau poate Ioan 17… Este vorba despre
un stil solemn unic, pe care unii îl numesc semi-poetic… Nu este vorba nici de
paralelismul versurilor, obişnuit în VT, nici de rimă, ci de ritm… Faptul că Iisus vorbeşte
cu mai multă solemnitate în Evanghelia după Ioan decât la sinoptici este evident. O
explicaţie posibilă se sprijină pe VT: discursul dumnezeiesc este poetic, diferit de cel
uman care este mai prozaic. La Ioan Iisus vine de la Dumnezeu şi este firesc ca vorbele
lui să fie mai solemne şi mai sacre.”27
3.3.5 Incomprehensiunea
Incomprehensiunea este reţinută de specialişti ca făcând parte din stilul literar al
Evangheliei după Ioan şi caracterizată ca tehnică literară asumată. În numeroasele
dialoguri ale lui Iisus cu contemporanii Săi, Ioan subliniază incapacitatea interlocutorilor
de a înţelege limbajul lui Iisus şi blocarea lor în sensul material, exterior al limbajului,
fapt care-i dă prilejul Mântuitorului să dezvolte în discursuri foarte elaborate, adevăratul
sens al celor spuse. În 11 (unsprezece) cazuri neputinţa interlocutorilor de a înţelege este
pusă în evidenţă de o manieră aproape identică, urmând schema:
1. O afirmaţie a lui Iisus generează nedumerirea interlocutorilor
2. Eşecul de a înţelege se datorează faptului că interlocutorii se limitează la sensul
material
3. Iisus repetă afirmaţia sau expresia iniţială
4. Explicarea suplimentară de către Iisus
27
R. Brown, op. cit., p.376

, 94
A se vedea: Ioan 2,19-22 („Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi”); 3,3-6
(„De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.”); 4,10
(„…tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie…”); (Vezi şi 6,26-27, 6,41..; 7,33-36;
8,21; 8,33-35; 11,11-13;)
3.3.6 Incluziunea
Evanghelia după Ioan are o structură elaborată, care se realizează prin
„intermediul unor tehnici:”28 Ioan foloseşte, de exemplu, incluziunea, tehnica prin care un
detaliu menţionat la sfârşitul unei secţiuni corespunde cu un detaliu menţionat la
începutul respectivei secţiuni. Incluziuni mari sunt socotite: 1,1 / 20,28; 1,28/10,40;
Incluziuni mici: 1,19/1,28; 2,11/4,54; 9,2-3/9,41; 11,4/11,40;
3.3.7 Naraţiunea şi discursul
Două sunt componentele importante specifice compoziţiei ioaneice: naraţiunea şi
discursul. Istorisirile sunt unele de o mare sobrietate (Nunta din Cana, Alungarea
vânzătorilor din templu) altele sunt comparate cu veritabile drame - aici este
originalitatea lui Ioan – (Convorbirea cu samarineanca, Vindecarea orbului din naştere,
Învierea lui Lazăr, Iisus în faţa lui Pilat). Ioan deţine arta de a face personajele sale să
vorbească, de a dispune subiectul în scene succesive (în sens teatral), de a menţine
interesul cititorului până la capăt. Discursurile sunt foarte extinse, complexe şi prezintă
un caracter strofic. R. Bultmann a încercat aşezarea în strofe a unor discursuri din
Evanghelia după Ioan. Totuşi, grija pentru dezvoltarea teologică primează în faţa legilor
stilistice.

4. Integritatea şi unitatea Evangheliei după Ioan

3.1 Ordinea capitolelor 4,5,6!


Unii exegeţi au avansat ipoteza că actuala ordine a capitolelor 4,5,6 ar fi
nejustificată, dat fiind că la sfârşitul cap. 4 acţiunea se desfăşoară în Galileea, apoi cap. 5
la Ierusalim şi cap. 6 din nou în Galileea. Se crede că ordinea iniţială ar fi fost 4,6,5, deşi
nici un manuscris nu confirmă o astfel de ordine. R. Brown nu este de acord cu această
reaşezare, socotind că, deşi rezolvă problema geografică, ea complică şi mai mult
coerenţa discursului în continuare, între cap. 5 şi 7.

3.2. Capitolul 21. Evanghelia după Ioan pare a se încheia la sfârşitul cap. 20,
unde citim:
Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi,
crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.(20,30-31). Existenţa unui nou capitol lasă să se înţeleagă
faptul că fie autorul însuşi, fie un altcineva, a adăugat ulterior ceea ce formează acum cap. 21.

5. Autorul Evangheliei a patra


28
R. Brown, op. cit., p. 380

, 95
Tradiţia Bisericii, încă din secolul al II-lea îl prezintă pe Sfântul Ioan, Apostolul
Mântuitorului, ca autor al celei de a patra Evanghelii. Irineu şi Clement Alexandrinul
(citaţi de Eusebiu de Cezareea, Ist. Bis. III, 39): „Ioan, ucenicul Domnului, a scris
Evanghelia pe când se afla la Efes , în Asia”. Irineu îl cunoscuse pe Sfântul Policarp,
episcop de Smirna, care îl cunoscuse pe Sfântul Ioan.
Este vorba, aşadar, de Ioan, fiul lui Zevedei, împreună cu Iacob. Cei doi fraţi
urmează ocupaţia tatălui lor, aceea de pescar pe Marea Galileei. Se alătură amândoi
Mântuitorului (Ioan 1,37). Face parte din grupul celor trei apostoli, care îl însoţesc pe
Iisus Hristos în câteva împrejurări speciale (Petru, Ioan, Iacob): minunea Învierii fiicei lui
Iair (Marcu 5,37; Luca 8,51); Schimbarea la faţă (Matei 17, Marcu 9; Luca 9);
Rugăciunea din Ghetsimani (Matei 26,37, Marcu 14,33). Este ucenicul iubit al Domnului,
cel care la Cina cea de taină stă cu capul pe pieptul Mântuitorului (Ioan 13,25). Ioan îl
însoţeşte pe Iisus la palatul arhiereilor Ana şi Caiafa (Ioan 18,15-16). Este martor la
răstignirea Mântuitorului şi ia în grijă pe mama Acestuia (Ioan 19, 27). După Înviere,
aleargă împreună cu Petru la mormânt (Ioan 20,2-9) şi se încredinţează de Învierea
Domnului (Ioan 20,8-9). După pogorârea Duhului Sfânt, este prezent împreună cu Petru
la templu, unde vindecă un olog (Fapte 3,1), apoi este închis (Fapte 4,3). Este prezent la
Sinodul de la Ierusalim, fiind socotit unul din stâlpii Bisericii, împreună cu Petru şi Iacob,
ruda Domnului (Gal. 2,9). După informaţiile Sfântului Ignatie al Antiohiei, Sfântului
Policarp al Smirnei şi Papias, Sfântul Ioan Evanghelistul se stabileşte în Efes, este exilat
în Patmos în timpul lui Domiţian dar moare la Efes.
Argumente interne:
c. Autorul se prezintă ca martor ocular al vieţii Mântuitorului Hristos şi
cunoscător al unor amănunte la care n-ar fi avut acces decât un astfel de
martor: ora la care s-au petrecut unele evenimente (1,39 – „şi era ca la
ceasul al zecelea…”); numărul exact al unor obiecte (4,6 – „şi erau acolo
şase vase de piatră….”; 6,9 – „cinci pâini de orz şi doi peşti”; 4,40 – „şi a
rămas acolo două zile”). Sunt amănunte care arată că autorul făcea parte
din cercul apropiat de ucenici ai Mântuitorului.
d. Autorul pare să trimită la propria-i persoană, folosind expresia
„ucenicul pe care-l iubea Iisus” (o` maqhth.j evkei/noj o]n
hvga,pa o` VIhsou/j - 13,23; 19,26; 20,3; 20,23; 21,7) sau „celălalt
ucenic” (o` a;lloj maqhth.j – 18,15; 20, 2,3,4,8)
e. Întreaga Evanghelie trimite la o autoritate deosebită pe care autorul o
are în Biserică, autoritate de care se bucura Sfântul Ioan în Biserica
Efesului.

Cercetarea biblică a avansat şi ipoteza scrierii Evangheliei a patra sau mai exact a
redactării acesteia de către ucenicii Sfântului Evanghelist. Se vorbeşte de o „şcoală a lui
Ioan” sau de Biserica lui, din sânul căreia ar fi ieşit redactarea finală a Evangheliei. Dar
această ipoteză nu are suficientă susţinere.

6. Timpul şi locul scrierii Evangheliei a patra

, 96
Ca timp al scrierii Evangheliei a patra este acceptat sfârşitul secolului întâi. Întreaga
tradiţie bisericească este de acord cu această datare ca şi cu localizarea scrierii la Efes,
unde Sfântul Evanghelist Ioan a activat în ultimii ani de viaţă.

7. Planul Evangheliei după Ioan

7.1. Argument
Problema planului Evangheliei a patra este una dificilă. Se pune întrebarea dacă
Sfântul Evanghelist Ioan a avut în vedere cu adevărat un plan anume înainte de a purcede
la redactarea Evangheliei sale, şi, mai ales, cât de elaborat a fost acesta. Este greu să
respingem ideea existenţei unui plan iniţial, din moment ce există un început şi un final,
precum şi o anume dezvoltare a conţinutului. Cât priveşte identificarea planului, au fost
date de exegeţi mai multe răspunsuri.
Între comentatorii moderni:

7.2. C. K. Barrett renunţă la ideea de a împărţi Evanghelia după Ioan după un


plan anume. El împarte întreaga Evanghelie în 44 de pericope sau unităţi textuale logice .

7.3. R. Bultmann propune următorul plan:


1. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Iisus – cap. 1
2. Descoperirea de către Iisus a slavei Sale dumnezeieşti în faţa lumii –
cap. 2-12
3. Descoperirea de către Iisus a slavei Sale dumnezeieşti către ucenici sau
în faţa comunităţii – cap. 13-20
4. Anexă – cap. 21

7.4. P. Trembelas
1. Prologul. Cuvântul lui Dumnezeu – 1,1-18
2. Primele manifestări ale Cuvântului întrupat. Naşterea credinţei şi
primele semne ale necredinţei – 1,19 – 4,54
3. Creşterea necredinţei în Israel . 5,1-12,50
4. Creşterea credinţei în rândul ucenicilor – 13,1-17,26
5. Patimile Mântuitorului 18,1-19,42
6. Învierea Mântuitorului – 20,1-20
7. Anexă. Arătări ale Mântuitorului Hristos înviat la Marea Tiberiadei –
21,1-25

7.5. Traducerea Ecumenică a Bibliei (TOB)


Luând în discuţie problema foarte complexă a planului Evangheliei a patra, autorii
acestei traduceri fac referire la diferitele încercări în acest sens, ajungând la următoarea
concluzie: „În ceea ce ne priveşte, ne mulţumim a vedea în Evanghelia a patra o
succesiune de episoade, construite fără rigoare, dar, totuşi, în funcţie de o anume evoluţie
a confruntării dintre Iisus şi lume, pe de o parte, şi în funcţie de unele progrese în ceea ce
priveşte cunoaşterea lui Iisus de către credincioşi, pe de altă parte. Acest lucru
petrecându-se mai întâi în Galileea, apoi, şi mai ales, în Ierusalim.”

, 97
7.6 Biblia de la Ierusalim
„Este destul de dificil să descoperim un plan precis, potrivit căruia Sfântul Ioan a
dorit să expună taina lui Hristos… Au fost propuse multe soluţii de a împărţi Evanghelia
a patra. Toate conţin o parte de adevăr, dar păcătuiesc adesea printr-un exces de
sistematizare. Cel mai bine este să ne lăsăm ghidaţi de indicaţiile pe care ni le oferă
Evanghelia însăşi. Este clar, pe de o parte, că se insistă asupra importanţei sărbătorilor
liturgice iudaice, ca jaloane ale istorisirii: de trei ori Paştele iudaic (2,13; 6,4; 11,55), o
sărbătoare neidentificată (5,1), sărbătoarea corturilor (7,2) şi a înnoirii Templului (10,22).
Pe de altă parte, în mai multe împrejurări, Evanghelia se referă la numărul zilelor, pentru
a împărţi relatarea despre viaţa lui Iisus în perioade bine determinate: prima săptămână a
activităţii (1,19-2.11); Săptămâna Sărbătorii Corturilor (h` e`orth. tw/n VIoudai,wn
h` skhnophgi,aÅ 7,2,14); Săptămâna Patimilor (12,1,12; 19,31,42).”
Ţinând cont de cele de mai sus, Biblia de la Ierusalim propune următorul plan:
A. Prologul (1,1-18)
B. Slujirea sau lucrarea lui Hristos (1,19 – 12,20)
1. Vestirea noii iconomii dumnezeieşti (1,19 – 4,54); Săptămâna inaugurală;
evenimentele care gravitează în jurul primului Paşte
2. A doua sărbătoare, o zi de Sabat la Ierusalim; prima împotrivire la noua
revelaţie (5,1-47)
3. Al doilea Paşte. În Galileea; o nouă împotrivire la descoperirea
dumnezeirii lui Hristos (6,1-17)
4. Sărbătoarea Corturilor: marea descoperire sau revelaţie mesianică şi
respingerea categorică a acesteia (7,1-10,21)
5. Sărbătoarea înnoirii Templului; hotărârea de a-l omorî pe Iisus (10,22-
11,54)
6. Sfârşitul activităţii publice a lui Iisus şi preliminariile ultimului Paşte
(11,55- 12,50)
C. Timpul lui Iisus. Paştele Mielului lui Dumnezeu (13,1-20,31)
1. Ultima cină a lui Iisus cu ucenicii – Cina cea de taină (13,1-
17,26)
2. Patimile Mântuitorului Hristos (cap.18-19)
3. Învierea Mântuitorului şi fericirea credinţei (20,1-29)
4. Prima concluzie a Evangheliei 20,30…
D. Epilogul (21,1-25) Vestirea vieţii Bisericii şi aşteptarea celei de a
doua venirii a lui Iisus.
Ideea care se degajă din acest plan. Iisus pune sfârşit instituţiilor iudaice, împlinindu-le.

7.7. The Interpreter’s Commentary


Distinge o metodă asimilabilă expunerii în spirală: cuvinte şi expresii prezentate
în prolog sunt ulterior reluate şi dezvoltate în noi contexte şi propune următorul plan:
1. Cap.1 – în care sunt prezentate toate titlurile lui Iisus şi înţelesurile
acestora, folosite apoi în toată Evanghelia.
2. Cap. 2-11. Istorisirea unei serii de evenimente, „semne” (σημεία), fiecare
în parte şi toate la un loc trimiţând spre moarte-înviere, tema celorlalte
capitole. Prezentarea respectivelor evenimente este asociată cu

, 98
consemnarea unor discursuri importante ale Mântuitorului Hristos şi a
unor controverse referitoare la adevărata natură a revelaţiei lui Hristos.
3. Cap. 12-20. Istorisirea Patimilor şi a Învierii, incluzând o lungă cuvântare
a lui Iisus Hristos către ucenicii săi şi o rugăciune finală, la Cina cea de
taină.
4. Cap. 21. Epilog.

7.8. C.H. Dodd


Exegetul englez, autor al unui comentariu clasic la Evanghelia după Ioan, pleacă
de la constatarea că Evanghelia după Ioan este evident împărţită în două părţi mari:
graniţa fiind sfârşitul cap. 12.
A. Prologul (cap. 1)
B. Cartea Semnelor (cap.2-12)
C. Cartea Patimilor (cap.13-20)
Partea a doua - Cartea semnelor – corespunde relatării activităţii Mântuitorului
Hristos de către celelalte Evanghelii. Felul în care înţelege Ioan această activitate este
exprimată în 12,37 (deşi Iisus a făcut atâtea minuni (semne) înaintea contemporanilor săi,
ei tot nu cred în El).
Cartea semnelor (sau a minunilor) se poate uşor împărţi în şapte capitole sau
episoade, fiecare dintre acestea conţinând una sau mai multe minuni sau evenimente din
viaţa lui Iisus Hristos, însoţite de unul sau mai multe discursuri ale Acestuia, având drept
scop prezentarea sensului respectivelor evenimente.
Cartea Patimilor este construită după aceeaşi metodă sau schemă. Istorisirea
evenimentelor (prinderea, pătimirile, răstignirea, Învierea) este alternată cu prezentarea
unor cuvântări ale Mântuitorului Hristos, sub formă de dialoguri sau monologuri.
Întrucât planul propus de C.H. Dodd a fost acceptat de mare parte dintre
comentatorii care i-au urmat îl prezentăm în detaliu:

A. Prologul
1. Prologul propriu-zis (1,1-18)
2. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Iisus Hristos (1,19-51)
B. Cartea semnelor cap. (2-12)
1. Noul început 2,1-4,45
a. Minunea din Cana şi alungarea vânzătorilor din
templu (curăţirea templului) (2,1-25)
b. Dialogurile lui Iisus cu Nicodim şi cu samarineanca
(3,1-4,45)
2. Cuvântul dătător de viaţă (4,46-5,47)
a. Vindecarea fiului slujitorului regesc şi a paraliticului de la scăldătoarea
Vitezda (4,46-5,16)
b. Cuvântarea despre autoritatea şi puterea Fiului lui Dumnezeu (5,17-47)
3. Pâinea vieţii (cap. 6)
a. Înmulţirea pâinilor şi mersul pe mare (6,1-21)
b. Cuvântarea euharistică (6,22-71)
4. Lumină şi viaţă. Apariţia şi respingerea lui Mesia (cap.7-8)

, 99
a. Apariţia luminii în lume şi respingerea ei. Iisus la Ierusalim de Sărbătoarea
Corturilor (7,1-13)
b. Discuţii cu iudeii. Cuvântarea lui Iisus despre izvorul vieţii şi lumina lumii
(7,14-8,59)
5. Judecata săvârşită de lumină (9,1-10,42)
a. Vindecarea orbului din naştere (9,1-14)
b. Cuvântarea despre Păstorul cel bun şi alte teme (10,1-42)
6. Biruinţa vieţii asupra morţii (11,1-53)
a. Învierea lui Lazăr (11,1-44)
b. Încercări ale arhiereilor şi ale fariseilor de a-L prinde pe Iisus (11,45-57)
7. Viaţa prin moarte. Sensul Crucii (12,1-36)
a. Intrarea în Ierusalim (12,1-19)
b. Sensul Crucii (12,20-36)
Epilog la Cartea semnelor (12,37-50)

C. Cartea Ptimilor (cap. 13-20)

1. Cuvântarea de rămas bun a lui Iisus Hristos către ucenicii Săi şi făgăduinţa
Mângâietorului (cap. 13-16)
2. Rugăciunea arhierească din Grădina Ghetsimani (cap. 17)
3. Relatarea pătimirilor (cap. 18-19)
4. Arătările după Înviere (cap. 20)

Anexă . Alte arătări ale lui Iisus înviat (cap. 21)

7.9. Planul detaliat al Evangheliei după Ioan

Prezentăm mai jos şi un plan amănunţit al Evangheliei după Ioan:

1,1-18 – Prologul: Teologia Cuvântului şi iconomia întrupării


I. 1,19-12,50 – Descoperirea lui Iisus Hristos către lume
1. 1,19-51 – Evenimentele care preced activitatea publică a Mântuitorului
a. 1,19-34 - Mărturia lui Ioan Botezătorul
b. 1,35-51 – Chemarea primilor ucenici
2. 2,1-4,42 – Activitatea Lui Iisus în Galileea, Ierusalim şi Samaria
a. 2,1-12 – prima minune (semn): Nunta din Cana
b. 2,13-25 - curăţirea Templului din Ierusalim
c. 3,1-21 – întâlnirea lui Iisus cu Nicodim
d. 3,22-36 – ultima mărturie a lui Ioan Botezătorul despre Iisus
e. 4,1-42 – Iisus şi femeia samarineancă
3. 4,43-6,71 – Activitatea lui Iisus în Galileea, Ierusalim şi Marea Galileii
a. 4,43-54 – Întoarcerea în Galileea şi cea de a doua minune
(semn): vindecarea fiului slujitorului regesc
b. 5,1-18 – Iisus la Ierusalim: vindecarea slăbănogului la Vitezda
c. 5,19-29 – Puterea Fiului
d. 5, 30-47 - martorii lui Iisus

, 100
e. 6,1-15 – săturarea celor cinci mii la Marea Galileii
f. 6,16-21 – mersul lui Iisus pe mare
g. 6, 22-59 – cuvântarea în Capernaum despre pâinea vieţii
h. 6,60-71 – cuvântare către ucenici pe aceeaşi temă
4. 7,1-10,39 – Activitatea lui Iisus la Ierusalim
a. 7,1-13 – plecarea din Galileea şi necredinţa rudeniilor lui Iisus
b. 7,10-53 – Iisus la Ierusalim la sărbătoarea corturior, mărturie
despre puterea lui; încercare a iudeilor de a-L prinde
c. 8,1-11 – Iisus şi femeia adulterină
d. 8, 12-20 – Iisus, lumina lumii
e. 8,21-30 – adevărul mărturiei lui Iisus
f. 8,31-38 – credinţa în Iisus eliberează
g. 8,39-47 – tatăl iudeilor necredincioşi
h. 8,48-59 – Iisus şi Avraam
i. 9,1-41 – vindecarea orbului din naştere
j. 10,1-21 – cuvântarea lui Iisus despre păstorul cel bun
k. 10,22-39 – Iisus la sărbătoarea înnoirii Templului
5. 10,40-12-50 – Activitatea lui Iisus dincolo de Iordan şi la Ierusalim
a. 10,40-42 – plecare în regiunea de dincolo de Iordan
b. 11,1-16 – moartea lui Lazăr
c. 11,17-27 – Iisus, învierea şi viaţa
d. 11,28-44 – învierea lui Lazăr
e. 11,45-57 – sinedriul iudeilor împotriva lui Iisus
f. 12,1-11 – ungerea lui Iisus în Betania
g. 12,12-19 – Intrarea triumfală în Ierusalim
h. 12,20-26 – Iisus şi elinii
i. 12,27-36a – slăvirea lui Iisus
j. 12,36b-50 – necredinţa iudeilor şi necredinţa în iisus
II. 13,1-21,55: Slava lui Iisus şi întoarcerea la Tatăl
1. 13,1-38 – Iisus şi ucenicii Săi
a. 13,1-20 – spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus
b. 13,21-30 – Prevestirea trădării lui Iuda
c. 13,31-35 – porunca cea nouă a iubirii
d. 13,36-38 – lepădarea lui Petru
2. 14,1-16,33 – Cuvântarea de despărţire a lui Iisus către ucenici
a. 14,1-14 – Iisus, cale spre Tatăl
b. 14,15-31 – făgăduinţa Mângâietorului
c. 15,1-17 – Iisus, viţa cea adevărată
d. 15,18-16,4 –ura lumii
e. 16,5-15 – misiunea Mângâietorului
f. 16,16-24 – tristeţea despărţirii şi bucuria cea din urmă
g. 16,25-33 – Iisus a biruit lumea
3. 17,1-26 – Rugăciunea arhierească a lui Iisus
4. 18,1-19,42 – Patimile şi slava lui Iisus
a. 18,1-11 – trădarea şi prinderea lui Iisus
b. 18,12-27 – Iisus în faţa arhiereilor şi lepădarea lui Petru

, 101
c. 18,28-38 – Iisus în faţa lui Pilat
d. 18,39-19,16 – condamnarea lui Iisus la moarte
e. 19,17-27 – răstignirea lui Iisus
f. 19,28-30 – moartea lui Iisus
g. 19,31-37 – coborârea de pe cruce
h. 19,38-42 – punerea în mormânt a lui Iisus
5. 20,1-29 Arătările lui Iisus celui Înviat la Ierusalim
a. 20,1-10 – mormântul gol
b. 20,11-18 – arătarea lui Iisus către Maria Magdalena
c. 20,19-23 – arătarea către ucenici
d. 20,24-29 – arătarea către ucenici cu Toma necredinciosul
e. 20,30-31 – scopul scrierii Evangheliei
6. 21, 1-25 Arătările lui Iisus în Galileea
a. 21, 1-14 – arătarea lui Iisus către ucenici la Marea Tiberiadei
b. 21,15-19 – chemarea lui Petru
c. 21, 20-23 – ucenicul iubit al Mântuitorului
d. 21,24-25 – Încheierea Evangheliei

8. Contextul (background) Evangheliei după Ioan

Critica secolului al XX-lea, stimulată mult de Şcoala biblică Religionsgeschichte


(Istoria religiilor), care a investit mult în cercetarea raportului dintre Creştinism şi
celelalte religii ale vremii, a fost perioada în care s-a depus mult efort pentru identificare
mediului de origine şi de influenţă în care s-a născut Evanghelia după Ioan. Se ia în
calcul cadrul istoric, filosofic, social şi religios pe care Evanghelia după Ioan îl are în
vedere şi în funcţie de care îşi adaptează limbajul pentru a face înţeleasă Evanghelia lui
Hristos. Au fost propuse multe ipoteze. Iată câteva dintre ele:
8.1. Lumea elenistică. Folosirea conceptului de Logos, prezent şi în filosofia
elenistică, a determinat pe unii exegeţi să creadă că Evanghelia după Ioan are în vedere
un mediu preponderent elenistic. Oarecare corespondenţă a limbajului cu cel al lui Filon
din Alexandria a condus pe alţii să localizeze chiar geografic acest context, vorbind
despre elenismul alexandrin. Evanghelia după Ioan ar respira atmosfera culturală
elenistică din Alexandria (Holtzmann). Evanghelia după Ioan ar fi ajutat spiritul creştin
să facă trecerea de la lumea iudaică la lumea greacă. Problema este foarte serioasă,dacă
ţinem seama de faptul că Harnack vede elenizarea creştinismului ca pe o „corupţie gravă
a esenţei creştinismului”. A. Schweitzer (La mystique de l’apôtre Paul, Paris , 1962)
consideră că teologia ioaneică reprezintă o formă de elenizare a misticii pauline.
8.2. Mediul gnostic. Prezenţa antitezelor lumină-întuneric; adevăr-minciună; etc. ne
trimite, după opinia altor exegeţi la un mediu dualist a cărui origine gnostică ar fi
indiscutabilă. Folosirea excesivă a verbelor cu sensul de a trimite (πέμπω, αποστέλλω),
care corespund concepţiei gnostice despre mântuire, ar fi un argument în plus (P. Grelot).
Această ipoteză este susţinută în mod special de R. Bultmann (Das Evangeliun des
Johannes).
8.3. Iudaismul eterodox. Împotriva lui R. Bultmann a fost O. Cullmann (Le milieu
johannique, Paris, 1976), care propune ca mediu iudaismul eterodox. Tot pentru iudaism,
dar pentru cel vechi-testamentar pledează şi C.K. Barrett.

, 102
8.4. C.H. Dodd ia în calcul afinităţile Evangheliei după Ioan atât cu lumea greacă cât
şi cu cea iudaică şi propune considerarea ambelor contexte, sau mai curând zona de
întâlnire a celor două lumi.

9. Tematica teologică a Evangheliei după Ioan

9.1. Introducere. Deşi mult deosebită de Evangheliile sinoptice, Evanghelia după


Ioan rămâne totuşi în esenţă o Evanghelie, adică este centrată pe prezentarea persoanei, a
vieţii şi lucrării Mântuitorului Hristos, având drept principal scop determinarea
destinatarilor la credinţă: „Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (20,31). Sfântul Evanghelist Ioan pune însă
în discuţie şi dezvoltă uneori foarte mult teme teologice fundamentale, mai puţin sau deloc
prezente în Evangheliile sinoptice. În nici o altă Evanghelie, ca de altfel, în nici o altă scriere nou-
testamentară nu apar atât de pregnant scoase în relief o serie de teme teologie fundamentale ale
credinţei creştine, aşa cum apar la Ioan.
O trecere în revistă a principalelor teme teologice ale Evangheliei, ne va permite să înţelegem
din ce perspectivă abordează Sfântul Evanghelist Ioan istoria prezenţei şi lucrării Mântuitorului
Hristos în lume, precum şi conţinutul învăţăturii Acestuia. Cel care a prezentat pentru prima dată
un catalog al temelor teologice centrale din Evanghelia după Ioan a fost exegetul C.H. Dodd.
Propunerea lui a fost preluată ca atare sau îmbunătăţită ulterior de majoritatea comentatorilor
(vezi S. Agouridis, Barrett etc).
Dodd se opreşte la următoarele teme pe care le consideră că preocupă în mod special pe
Sfântul Evanghelist Ioan:
1. Viaţa veşnică
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu
3. Adevărul
4. Credinţa
5. Unirea cu Dumnezeu
6. Lumină, Slavă, Judecată
7. Duhul Sfânt
8. Mesia
9. Fiul Omului
10. Fiul lui Dumnezeu
11. Logos
Ordinea din acest catalog poate fi discutată, deşi ea reprezintă în viziunea
autorului o anumită logică. De exemplu poate fi răsturnată, şi să se înceapă astfel cu
titlurile hristologice, aşezate de Dodd pe ultimele patru poziţii.

9.2. Critica propunerii lui Dodd. C. H. Dodd lasă deoparte o temă care nouă ni
se pare centrală în Evanghelia după Ioan: Relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Considerăm că în
centrul discursului Sf. Ioan despre Hristos şi despre învăţătura acestuia se află relaţia
Acestuia, ca Fiu, cu Tatăl. Aceasta este tema-cadru, care se regăseşte în toată Evanghelia
şi în funcţie de care sunt tratate toate celelalte teme. Unul din obiectivele principale ale
Evangheliei după Ioan fiind demonstrarea dumnezeirii Fiului recursul la relaţia dintre
Fiul şi Tatăl, cu sublinierea deofiinţimii dintre Fiul şi Tatăl este principalul argument.
Aceasta este, după părerea noastră, tema cadru, în funcţie de care, sau pornind de la care,
sunt tratate şi celelalte teme enumerate de Dodd. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este propusă

, 103
ca paradigmă pentru relaţia dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre oameni întreolaltă.
Relaţia nu este numai o chestiune de morală, ci este o chestiune de viaţă. Relaţia este
modalitatea prin care viaţa se constituie la nivelul ei superior, ca iubire. Motivul pentru
care un teolog biblist de talia lui Dodd ignoră această temă a relaţiei dintre Tatăl şi Fiul
poate fi căutat în perspectiva specifică teologiei scolastice de a cerceta. Teologia
scolastică este concentrată pe lucrul în sine şi mai puţin pe relaţia dintre lucruri. Este şi
motivul pentru care discursul este static şi plictisitor. Dinamica se află în relaţia dintre
diferitele componente ale realităţii, pentru că dinamica este mişcare, iar mişcare se
realizează în relaţie. Prin relaţia dintre Tatăl şi Fiul înţelegem cum se raportează Tatăl la
Fiul şi Fiul la Tatăl, ce reprezintă Tatăl pentru Fiul şi Fiul pentru Tatăl, ce face Tatăl
pentru Fiul şi Fiul pentru Tatăl etc. De aceea, înainte de tratarea celorlalte teme, vom
încerca să prezentăm pe scurt relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul în
Evanghelia după Ioan, oprindu-ne la aspectele şi semnificaţiile principale ale acesteia.

9.3. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul în Evanghelia după Ioan


9.3.1 Tatăl şi Fiul sunt personaje principale în Evanghelia după Ioan. Dacă
prezenţa în prim plan a Fiului este justificată, dat fiind faptul că Evanghelia îşi propune să
prezinte tocmai persoana şi lucrarea Mântuitorului, referirile la Tatăl, mult mai
numeroase decât în celelalte Evanghelii, au rolul de a puncta relaţia dintre Tatăl şi Fiul şi
conţinutul acesteia. Evanghelia nu-şi propune să vorbească despre Dumnezeu-Tatăl ca un
subiect autonom. Referirile la Tatăl sunt determinate de discursul Sfântului Ioan despre
Fiul. Acest lucru atrage atenţia oricărui cititor mai atent al Evangheliei a patra şi cu atât
mai mult cercetătorului.
a. Dumnezeu Tatăl (Πατηρ) este amintit în Evanghelia după Ioan de 118;
(Matei – 45; Marcu – 4; Luca - 17;)
b. De asemenea, calitatea de Fiu a Mântuitorului Hristos este prezentată de
Evanghelia după Ioan în prim plan. Apelativul de Fiu nu este, statistic
vorbind, mai mult folosit în Evanghelia după Ioan, ci mai mult în
Evanghelia după Matei. Sf. Ev. Matei foloseşte mai mult decât Ioan titlul
hristologic de Fiu, dar foarte rar împreună sau cu trimitere directă la Tatăl.
De cele mai multe ori foloseşte sintagmele: Fiul Omului, Fiul lui
Dumnezeu şi Fiul lui David, desigur, aproape în toate cazurile ca titluri
hristologice. Sunt contexte în care îl foloseşte şi împreună cu Tatăl (Matei
24,36 Περὶ δὲ τῆς ἡμέρας ἐκείνης καὶ ὥρας οὐδεὶς οἶδεν,
οὐδὲ οἱ ἄγγελοι τῶν οὐρανῶν οὐδὲ ὁ υἱός, εἰ μὴ ὁ πατὴρ
μόνος.) Explicaţia este, pe de o parte, dată de faptul că Evanghelia după
Matei presupune un mediu iudaic, în care familiaritatea cu Dumnezeu era
un lucru greu de admis, iar, pe de altă parte, este evident că Matei nu-şi
propune, din punct de vedere teologic ceea ce-şi propune Ioan, adică de a
prezenta relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Şi la Ioan apar aceste titluri
hristologice: Fiul lui Dumnezeu: 1,34; 1,49; Fiul Omului 3, 13; 5,27; Tatăl
şi Fiul 5,19, dar atenţia aici este evident îndreptată în altă direcţie.
c. Cel mai important lucru, însă, în acest sens este referirea directă a
Mântuitorului Hristos la Tatăl ca Fiu. În Evanghelia după Ioan avem cea

, 104
mai extinsă vorbire a Mântuitorului Hristos despre Sine, cu folosirea
persoanei a I-a singular. Este cunoscută repetarea frecventă a expresiei Eu
sunt…. Dar aproape de fiecare dată când vorbeşte despre sine se referă şi
la Tatăl. Fiul simte nevoia să se prezinte şi să se definească aproape de
fiecare dată prin raportare la Tatăl. Este vorba despre ceea ce am putea
numi conştiinţa filiaţiei exprimată de Mântuitorul Hristos atât, direct, la
adresa Tatălui, cât şi în vorbirea către contemporanii săi. Mântuitorului
Hristos vorbeşte deseori şi în mod clar despre Dumnezeu ca Tată al Său.
Conştiinţa filiaţiei este evidentă, frecvent şi foarte clar exprimată. Este
evidentă, aşadar, dorinţa Lui de a face cunoscută ucenicilor şi lumii
această filiaţie, ca argument pentru justificarea şi legitimarea lucrurilor pe
care le făcea, dar mai ales pentru arătarea şi dovedirea dumnezeirii Sale.
d. În Evanghelia după Ioan sunt redate numeroase dialoguri dintre Fiu şi
Tatăl, sau mai curând vorbiri ale Fiului către Tatăl, în care Mântuitorul se
adresează lui Dumnezeu cu apelativul Tată. Pe Dumnezeu îl numeşte
Tată, iar pe Sine, în vorbirea directă cu Tatăl, se numeşte Fiul.
9.3.2. Trimiterea Fiului de către Tatăl. Cât priveşte conţinutul propriu-zis al
relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, cel mai frecvent verb prin care această relaţie este exprimată
este a trimite. Tatăl trimite (a trimis) pe Fiul. Tatăl este cel care a trimis pe Fiul. Fiul este
trimis de Tatăl. Sf. Ev. Ioan foloseşte acest verb de multe ori, în comparaţie cu ceilalţi
evanghelişti (Ioan – 30; Luca – 5; Matei – 4; Marcu – 1). De cele mai multe ori îl
foloseşte pentru a arăta că Fiu este trimis de Tatăl. Verbul folosit este cel comun πέμπω,
sau ἀποστέλλω . Cele două verbe sunt sinonime.
Iisus vorbeşte frecvent şi insistent despre faptul că este trimis de Tatăl. O face
pentru a-şi întemeia autoritatea cu care vorbea şi făptuia. Trimiterea este un concept
esenţial pentru definirea relaţiei dintre Tatăl şi Fiul. Ea indică, mai întâi, originea Fiului –
El este trimis de la Tatăl - şi presupune transfer de autoritate sau împuternicire. Cel trimis
are mandat şi beneficiază de suportul autorităţii celui care l-a trimis. Acelaşi concept va fi
întâlnit şi în relaţia dintre Iisus Hristos şi ucenicii Săi. Ucenicii sunt trimişi de Iisus să
binevestească şi să dea mărturie. În acelaşi timp ei sunt trimişi să făptuiască în numele lui
Iisus. Conceptul de trimitere este extrem de important pentru relaţia dintre Tatăl şi Fiul,
dintre Iisus şi ucenicii Săi şi, prin extrapolare, dintre oameni şi Dumnezeu. El este regăsit,
deşi foarte puţin pus în evidenţă, mai ales în relaţia slujitorilor lui Dumnezeu cu
Dumnezeu Însuşi. Preoţia Bisericii este întemeiată pe acest concept al trimiterii, care
presupune transfer de autoritate sau împuternicire. Nu este locul aici să dezvoltăm acest
aspect al temei, dar el merită o atenţie deosebită. Când ai conştiinţa că eşti trimis de
cineva să faci ceva, ai şi conştiinţa că faci lucrul respectiv în numele celui care te-a
trimis, precum şi conştiinţa, esenţial pentru conţinutul preoţiei, că slujeşti relaţia dintre
cel care te-a trimis şai cei către care eşti trimis. Pe conceptul de trimitere se întemeiază
ceea ce numim de obicei vocaţia preoţească sau misionară, în general.
Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre trimiterea Sa de către Tatăl pentru a
indica originea Sa dumnezeiască, dar şi pentru a întări cele spuse despre Tatăl. Este
îndreptăţit să vorbească despre Tatăl pentru că îl cunoaşte, căci de la El vine.

, 105
9.3.3 Tatăl dă Fiul tot ceea ce are El.
Fiul are tot ceea ce are Tatăl, dar nu de la Sine, ci de la Tatăl. Tatăl dă Fiului tot
ceea ce are El. Nu-l lipseşte de nimic din ceea ce are El. Iar Tatăl are şi este totul. Prin
urmare şi Fiul are şi este totul. Numai că Fiul are pentru că primeşte de la Tatăl. Deşi este
evident că sunt egali, sunt la fel, există o specificitate a vocaţiilor, Dumnezeu Tatăl este
cel care dă Fiului totul, iar Fiul este cel care primeşte de la Tatăl totul. Mântuitorul
Însuşi subliniază acest lucru cu multă insistenţă: tot ce are El a primit de la Tatăl. La fel şi
Sf. Ioan Evanghelistul. Reţinând mărturiile Mântuitorului Hristos în această direcţie este
interesat să pună în evidenţă acest aspect extrem de important al relaţiei dintre Dumnezeu
Tatăl şi Dumnezeu Fiul.
Este folosit verb a da (δίδωμι) de cele mai multe ori la timpul trecut
(δέδωκεν) pentru a arăta că Fiul a primit ceea ce Tatăl i-a dat deja şi darurile sunt
active şi lucrătoare. Sensurile verbului a da sunt multiple. Nu este vorba întâi de toate de
a-i da un lucru, ci de a-i da puterea de a face ceva. Cred că o traducere fidelă în limba
română ar fi redată de verbul a-i încredinţa.
9.3.4 Ascultarea Fiului faţă de Tatăl. Fiul nu face voia Sa, ci voia Tatălui.
Fiul nu face nimic de la Sine.
. Fiul este în măsură să facă totul, dar întrucât îi este dat totul de la Tatăl. În
principiu, faptul că nu face de la Sine lucrurile, ci de la Tatăl, se exprimă prin aceea că
Fiul niciodată nu face voia Sa, ci voia Tatălui. Acest lucru îl exprimă cu claritate şi
fermitate Fiul în repetate rânduri. Prin a face voia Tatălui Fiul se plasează în postura sau
starea de ascultător de Tatăl. Iar măsura ascultării este desăvârşită. Ascultarea Fiului de
Tatăl este o temă centrală în Evanghelia după Ioan şi este o componentă esenţială şi
definitorie a relaţiei dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Explicaţia o găsim în
finalitatea iconomiei dumnezeieşti lucrată de Tatăl prin Fiul, anume aceea de restaurarea
a omului căzut prin neascultare. Neascultarea este, evident, stare de rupere, de întrerupere
a relaţiei, în timp ce ascultarea este starea de recuperare şi de constituire a relaţiei. Iar
pentru om relaţia cu Dumnezeu este una vitală. Prin urmare şi ascultarea, premisă a
relaţiei, este una vitală.
Ioan 6,38 Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a
trimis pe Mine.
ὅτι καταβέβηκα ἀπὸ τοῦ οὐρανοῦ οὐχ ἵνα ποιῶ τὸ θέλημα τὸ
ἐμὸν ἀλλὰ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός με.
Ioan 4,34 Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi
să săvârşesc lucrul Lui.
λέγει αὐτοῖς ὁ Ἰησοῦς· ἐμὸν βρῶμά ἐστιν ἵνα ποιήσω τὸ θέλημα
τοῦ πέμψαντός με καὶ τελειώσω αὐτοῦ τὸ ἔργον.
Ioan 5,30 Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este
dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.
Οὐ δύναμαι ἐγὼ ποιεῖν ἀπ᾽ἐμαυτοῦ οὐδέν. καθὼς ἀκούω κρίνω,
καὶ ἡ κρίσις ἡ ἐμὴ δικαία ἐστίν, ὅτι οὐ ζητῶ τὸ θέλημα τὸ ἐμὸν
ἀλλὰ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός με.

, 106
9.4 Hristologia Evangheliei după Ioan. Iisus este Mesia
9.4.1 Introducere
Ne vom limita la a prezenta hristologia Evangheliei după Ioan plecând de la
analiza titlurilor sau denumirilor hristologice folosite de Sf. Ev. Ioan. Acestea sunt
relevante pentru descifrarea identităţii dar şi a lucrării Domnului nostru Iisus Hristos,
pentru că majoritatea titlurilor hristologice, aşa cum vom vedea, sunt legate de aspecte
esenţiale ale lucrării Sale.
Deşi, la o primă vedere, s-ar părea că celelalte Evanghelii insistă mai mult asupra
prezentării mesianităţii lui Iisus în comparaţie cu Evanghelia după Ioan, confirmând că
Iisus este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu şi aşteptat de poporul ales, la o analiză mai
atentă lucrurile nu stau tocmai aşa.
Chiar din capitolul 1, în binecunoscutul prolog al Evangheliei a patra, sunt
consemnate o serie de mărturii despre Hristos, care conduc la o mărturisire venită din
partea Mântuitorului Însuşi: Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea
cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul
Omului (1,51). Sf. Evanghelist Ioan îşi alcătuieşte în aşa fel acest prim capitol din
Evanghelia sa, încât aduce în discuţie principalele titluri hristologice, întâlnite în Biserica
primară:
Mesia, care se tâlcuieşte Hristos (,41);
Cel despre care au scris Moise în Legea şi proorocii (1,45);
Regele lui Israel (1,49)
Fiul lui Dumnezeu (1, 34, 49)
Fiul Omului (1,51)
Aceste titluri sunt întâlnite şi pe parcursul întregii Evanghelii, împreună cu altele,
ca de exemplu:
Sfântul lui Dumnezeu (6,69)
Cel ce vine (12,13)
Toate aceste titluri hristologice sunt întâlnite şi în celelalte trei Evanghelii (Vezi:
Marcu 1,24; Luca 4,34; Matei 11,3; 21,9; Marcu 9,9; Luca 7,19; 13,25). Dar, în
Evanghelia după Ioan sunt prezentate cu o anume accentuare sau subliniere. Explicaţia
acestui lucru poate fi dorinţa Sf. Evanghelist Ioan de a se ancora foarte clar şi ferm în
credinţa mesianică a Bisericii primare înainte de a trece la prezentarea Evangheliei sale,
care se diferenţiază de celelalte Evanghelii prin abordarea unor aspecte sau teme noi.
Doreşte să convingă de faptul că Evanghelia sa este în deplin acord cu credinţa Bisericii.
9.4.2 Mesia. Regele lui Israel. O dovadă a faptului că Sf. Ev. Ioan doreşte să
sublinieze în chip deosebit mesianitatea este folosirea celui mai vechi şi mai frecvent titlu
hristologic: Mesia, Regele lui Israel. În timp ce la Sf. Ev. Matei şi Marcu, titlul regele lui
Israel este folosit numai peiorativ, în derâdere, Sf. Ev. Ioan îl foloseşte pozitiv, ca titlu
legitim al lui Hristos. A se vedea mărturisirea lui Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel (1,49), sau aclamaţiile mulţimilor la Intrarea în
Ierusalim: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui

, 107
Israel!(12,13);29 Este semnificativ dialogul dintre Pilat şi Iisus30, în care Iisus nu acceptă
explicit acest titlu, dar nici nu-l respinge. Face numai menţiunea că Împărăţia Mea nu este din
lumea aceasta. Mântuitorul Hristos admite că este rege, dar nu în înţelesul lumesc, iudaic,
lucru pe care-l şi explică în acest dialog cu Pilat. Împărăţia lui Hristos înseamnă
suveranitatea şi stăpânirea Adevărului, pe care El îl descoperă lumii. În virtutea acestei
suveranităţi Hristos cere supunere de la oameni: oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu (18,37). Este o evidentă polemică împotriva înţelesului pe care îl dădeau iudeii
titlului mesianic Regele lui Israel.
Titlurile hristologice preferate de Sf. Evanghelist Ioan, în acord şi cu tradiţia
sinoptică, rămân totuşi două: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.
9.4.3 Mielul lui Dumnezeu. Un titlu hristologic căruia i s-a dat puţină importanţă
este Mielul lui Dumnezeu. Numele acesta este folosit prima dată de către Sf. Ioan
Botezătorul: Şi privind (Ioan) pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!
kai. evmble,yaj tw/| VIhsou/ peripatou/nti le,gei\ i;de o` avmno.j tou/
qeou/Å (1,36). Este un titlu specific şi familiar Sf. Ioan Evanghelistul. În Noul
Testament există numai alte două referiri la acest titlu, în Fapte, citându-se din Isaia 53,7:
Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „Ca un miel care se aduce spre
junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
(Fapte 8,32) şi în 1 Petru 1, 18-19: Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu
aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul
Sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit.
O formă diferită (to avrni,on) este întâlnită în Apocalipsă 22:1 Şi mi-a arătat,
apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu
şi al Mielului,…Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji
Lui. Semnificaţia cea mai importantă legată de acest titlu hristologic este furnizată tot de
raportarea la atmosfera vechi-testamentară. Mielul este asociat jertfei curate. Mielul este
sacrificat (Apoc. 5,6,12; 7,14) pentru răscumpărarea omului (Apoc. 5,9). Deşi este chip
al fragilităţii şi al lipsei de rezistenţă împotrivă oricărui adversar, Mielul este
conducătorul sau păstorul poporului lui Dumnezeu (Apoc. 7,17 Căci Mielul, Cel ce stă în
mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va
şterge orice lacrimă din ochii lor.) El stă pe Muntele Sion, înconjurat de mai mulţi sfinţi
(Apoc. 14,1-5), face război împotriva duşmanilor lui Dumnezeu şi-i biruieşte
(Apoc.17,14), iar regii şi mai marii pământului se ascund de mânia Mielului (Apoc.6,16).
Asocierea puterii şi a mâniei cu imaginea Mielului este evident un paradox.
Mielul este un simbol foarte frecvent folosit pentru Mesia. Sf. Ev. Ioan îl foloseşte
exact cu semnificaţia lui mesianică. Mielul lui Dumnezeu este sinonim cu Mesia. Acesta
29
Traducerea românească foloseşte cele două soluţii sinonime, rege şi împărat, dar în textul original este
acelaşi termen: o` basileu.j tou/ VIsrah,lÅ
30
Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a
Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt
iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut? Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este
din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu
predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat?
Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în
lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.(18,33-37)

, 108
a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte:
Hristos) (1,41). Sf. Ev. Ioan are în vedere, fără îndoială, contextul iudaic atunci când
foloseşte titlul hristologic mesianic Mielul lui Dumnezeu, cu referire mai ales la Isaia cap.
53. Semnificaţia esenţială a acestui titlu este jertfa dar şi „mielul pascal”. Menţiunea
„Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os".
(19,36) trimite la mielul pascal (vezi Ieşire 12,46: Să se mănânce în aceeaşi casă; să nu
lăsaţi pe a doua zi; carnea să nu o scoateţi afară din casă şi oasele să nu le zdrobiţi.) Un
argument în plus pentru această erminie este faptul că Sf. Ioan sincronizează data
răstignirii lui Hristos cu aceea a tăierii mielului pascal la data de 14 Nissan.
În Evanghelia după Ioan întâlnim şi alte titluri hristologice:
9.4.4 Mântuitorul lumi (o` swth.r tou/ ko,smouÅ). Este un titlu folosit
tot în contextul mesianic: Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci
noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
(4,42). În lumea păgână termenul swth.r este unul comun, folosit şi pentru zei, dar şi
pentru împăraţi. În literatura biblică nou-testamentară este folosit de 10 ori în Epistolele
Pastorale, de 5 ori în 2 Petru, o dată în Iuda şi odată în 1 Ioan. În tradiţia sinoptică este
folosit de Sf. Ev. Luca, „Dumnezeu Mântuitorul meu” (1,47) şi Hristos ca Mântuitor
(2,11).
9.4.5 Profetul (o` profh,thj) este un alt titlu dat în Evanghelia după Ioan
Mântuitorului Hristos: Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat,
Acesta este Proorocul. (ou-to,j evstin avlhqw/j o` profh,thj\) (7,40).
Evanghelistul pare că nu-şi impropriază acest titlu. Îl citează numai ca fiind rostit de
mulţime.
9.4.6 Fiul Omului (o` ui`o.j tou/ avnqrw,pou)
Fiul Omului este titlul hristologic folosit cu multă libertate de Sf. Ev. Ioan pentru
a-L numi pe Iisus, ca de altfel şi la sinoptici. Acest titlu aparţine, evident tradiţiei
evanghelice comune. Şi la Ioan, ca şi la sinoptici, titlul este folosit de Iisus Însuşi pentru a
Se numi pe Sine, citat de mulţime: I-a răspuns deci mulţimea: Noi am auzit din Lege că
Hristosul rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este
acesta, Fiul Omului? (12,34).
Titlul acesta este folosit în Evanghelia după Ioan de 13 ori, iar în Evanghelia după
Marcu de 14 ori.
În Vechiul Testament această expresie este folosită pentru a desemna fiinţa
umană, pe om (Vezi: Ps. 8,4: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l
cercetezi pe el? sau Daniel 7,13: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului
venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în
faţa Lui.). Aceste două texte sunt citate în Noul Testament ca texte mesianice, Ps. 8,4 în

, 109
Evrei 2,6-931, iar Daniel 7,13 în Marcu 14,6.32 Sfântul Apostol Pavel, foarte familiarizat
cu mentalitatea iudaică vechi testamentară, referindu-se la un text în care este folosită
expresia Fiul Omului, el foloseşte simplu omul. Că de vreme ce printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. (1 Cor. 15,21).
Fiul Omului este o expresie care indică pe om generic. De aceea, atunci, când se
referă la Iisus Hristos, expresia dobândeşte, după opinia exegetului englez C.H. Dodd o
semnificaţie recapitulativă, incorporatoare. Fiul Omul este, în acest sens, Cineva care
încorporează în Sine poporul lui Dumnezeu sau umanitatea întreagă.
Prin folosirea acestei expresii, Sfântul Evanghelist Ioan subliniază omenitatea
reală a lui Iisus Hristos, indică o persoană umană reală, un om adevărat, care trăieşte într-
un timp şi într-un spaţiu anume, aparţine unui neam istoric concret: Iisus, fiul lui Iosif din
Nazaret (1,45). El lucrează, citeşte, se bucură sau se întristează, suferă şi moare. Relaţiile
Sale cu ceilalţi oameni sunt exprimate în termeni umani de dragoste, încredere, ascultare
şi nu în limbaj simbolic (Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi,
căci sunt Ioan 13,13). Slava Sa este transfigurarea unei existenţe umane printr-un act
suprem de jertfire de sine. El îşi dă viaţa Sa pentru prietenii Săi (15,13).
9.4.7 Fiul lui Dumnezeu
Expresia Fiul lui Dumnezeu era folosită în lumea antică, chiar şi în lumea iudaică,
unde, însă, totdeauna are un sens metaforic. (Psalmul 2,7 Domnul a zis către Mine: Fiul
Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!). Israel sau regii lui Israel sunt numiţi fii ai lui
Dumnezeu, dar în sensul de adopţie, nu de naştere. În tradiţia sinoptică expresia este
folosită ca titlu mesianic (Vezi Marcu 14,61 şi Matei 16,16).
Nici o altă carte nou-testamentară nu foloseşte această expresie cu atâta claritate şi
precizie pentru a exprima dumnezeirea lui Iisus Hristos. În toată Evanghelia după Ioan,
Fiul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind trimis de Tatăl. Despre trimiterea Fiului de
către Tatăl sau de la Tatăl se vorbeşte foarte insistent în Evanghelia a patra. În cea mai
mare parte dintre cazuri este pusă în evidenţă astfel dumnezeirea Fiului. Dumnezeu este
numit de Iisus Tatăl Meu sau Tatăl care M-a trimis sau pur şi simplu Cel care M-a
trimis. Fiul lui Dumnezeu este trimis de Dumnezeu Tatăl la oameni. El vine în numele
Tatălui şi, în consecinţă, El este primit sau respins de oameni ca Trimisul sau ca
reprezentând pe Dumnezeu Tatăl (Cel ce Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu.
15,23). Ca trimis al Tatălui, Fiul vorbeşte cuvintele Tatălui, lucrează lucrarea Tatălui:
Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că
de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc(8,28).
Ascultarea deplină faţă de Tatăl este condiţie primordială a misiunii Fiului. Această
misiune ca „trimis” al lui Dumnezeu este asemănătoare cu misiunea profeţilor. (Cf. Isaia
31
Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l
cercetezi pe el? L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus
peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui". Dar prin faptul că a supus lui toate
(înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum însă, încă nu vedem cum că toate i-au fost supuse. Ci pe
Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe
care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om.
32
Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui
binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic
şi venind pe norii cerului.

, 110
6,8). Sf. Ioan Evanghelistul se pare că foloseşte deliberat modelul profetic pentru a arăta
că ceea ce profeţii deţineau la modul nedeplin, Hristos deţine cu deplinătate: Fiul rămâne
în veac 8,35). Ceea ce diferenţiază pe Iisus Hristos în mod vizibil este tocmai relaţia
foarte strânsă şi continuă cu Tatăl, relaţie definită ca filiaţie. Ca Fiu, Hristos are toate
prerogativele Tatălui de Creator şi de Judecător.(Căci, după cum Tatăl scoală pe cei
morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte - 5,21. Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului - 5,22. Ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc
pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis – 5,23. Căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine – 5,26).
Accentul este pus de Sfântul Evanghelist pe lucrarea Fiului lui Dumnezeu ca
dătător de viaţă şi ca judecător al lumii. Fiul exercită aceste două lucrări în deplină
ascultare şi relaţie cu Tatăl. Unitatea Fiului cu Tatăl este desăvârşită: Şi Cel ce M-a trimis
este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. (8,29); Dar
nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.(16,32); Şi chiar dacă Eu judec, judecata
Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. (8,16);
Tatăl şi Fiul sunt subiectul comun al tuturor lucrărilor. Eu şi Tatăl una suntem
(10,30), mărturiseşte Mântuitorul Iisus Hristos. În această unitate desăvârşită cu Tatăl,
Fiul înfăptuieşte lucrarea Sa de a da viaţă lumii şi pe aceea de judecător.
Iisus este Fiu al lui Dumnezeu nu prin adopţie, nici prin naştere din nou, ci prin
naştere directă, prin filiaţie directă: Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din
cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. (8,23). În
cuprinsul întregii Evanghelii după Ioan sunt întâlnite foarte frecvent expresii care arată
această provenienţă a Fiului de la Tatăl: la Dumnezeu, de la Dumnezeu, din Dumnezeu
etc.
Este evidentă existenţa Fiului înainte de venirea Sa pe pământ. El Însuşi vorbeşte
despre slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (17,5); Tu mai iubit pe
Mine înainte de întemeierea lumii (17,24). Această existenţă netemporală a Fiului este
afirmată insistent în toată Evanghelia. Adevărat…. Eu sunt mai înainte de a fi fost
Avraam (8,58) ei=pen auvtoi/j VIhsou/j\ avmh.n avmh.n le,gw
u`mi/n( pri.n VAbraa.m gene,sqai evgw. eivmi,Å De observat contrastul între
aoristul infinitiv al lui gene,sqai şi prezentul continuu al lui eivmi, mai puţin evident
în traducerea românească, datorită traducerii lui prin a fi fost verbului gene,sqai.
Traducerea exactă ar fi prin a fi devenit sau a fi născut, oricum, printr-un verb care să
arate începutul în timp. Verbul nu este aplicabil Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că
implică timpul, a fi în timp, a deveni în timp, a dobândi existenţă. Ori Fiul lui Dumnezeu
este în afară de timp.
Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este una veşnică, neatinsă de timp sau de istorie.
Prezenţa lui Iisus Hristos în lume, întruparea Fiului lui Dumnezeu, este o proiecţie a
acestei relaţii veşnice în istorie, în lume. Este o relaţie veşnică de dragoste, care,
proiectată în lume, ca dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, aduce pe oameni la aceeaşi
unitate cu Dumnezeu, unitate al cărui arhetip este unitatea dintre Tatăl şi Fiul.

9.4.8 Cuvântul (o` lo,goj)

, 111
În Evanghelia a patra cuvântul este folosit cu mai multe sensuri:
1. o`i lo,goi, cuvinte spuse de Iisus sau de alţii. Sinonim cu
2. o` lo,goj, cuvântul ca afirmaţie, ca propovăduire (au crezut în Scripturi
şi în cuvântul pe care l-a spus Iisus – 4,39; 4,37; 19,8)
3. o` lo,goj, numind învăţătura lui Iisus în ansamblul ei (cel ce ascultă
cuvântul Meu are viaţă veşnică – 5,24; 15,3)
4. o` lo,goj, cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea lui Dumnezeu către
oameni (aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – 10,35).
5. o` lo,goj, Cuvântul lui Dumnezeu, apelativ pentru Fiul lui Dumnezeu.
În afara Prologului, în nici un alt loc din Evanghelia după Ioan nu este folosit
acest apelativ pentru Fiul lui Dumnezeu. Poate doar prin extensie la Ioan 14,6, unde Iisus
spune despre Sine: Eu sunt adevărul. În Prolog, însă, avem un discurs foarte extins în
care Cuvântul este în prim plan. S-a scris foarte mult pe această temă. Uneori, interesul
pentru Cuvântul din Prolog a condus la neglijarea celorlalte titluri hristologice pe care le
foloseşte Sf. Ev. Ioan mult mai mult în Evanghelia sa.
Iată textul prologului:
1,1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
1,2 Acesta era întru început la Dumnezeu.
1,3 Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
1,4 Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
1,5 Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
1,6 Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
1,7 Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă
prin el.
1,8 Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină.
1,9 Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
1,10 În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
1,11 Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
1,12 Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai
lui Dumnezeu,
1,13 Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la
Dumnezeu s-au născut.
1,14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
1,15 Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel
care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
1,16 Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
1,17 Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus
Hristos.
1,18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
VEn avrch/| h=n o` lo,goj( kai. o` lo,goj h=n pro.j to.n qeo,n( kai. qeo.j
h=n o` lo,gojÅ 2 ou-toj h=n evn avrch/| pro.j to.n qeo,nÅ 3 pa,nta diV
auvtou/ evge,neto( kai. cwri.j auvtou/ evge,neto ouvde. e[nÅ o]
ge,gonen 4 evn auvtw/| zwh. h=n( kai. h` zwh. h=n to. fw/j tw/n

, 112
avnqrw,pwn\ 5 kai. to. fw/j evn th/| skoti,a| fai,nei( kai. h` skoti,a auvto.
ouv kate,labenÅ6 VEge,neto a;nqrwpoj( avpestalme,noj para. qeou/
( o;noma auvtw/| VIwa,nnhj\ 7 ou-toj h=lqen eivj marturi,an i[na
marturh,sh| peri. tou/ fwto,j( i[na pa,ntej pisteu,swsin diV auvtou/Å 8
ouvk h=n evkei/noj to. fw/j( avllV i[na marturh,sh| peri. tou/ fwto,jÅ 9
+Hn to. fw/j to. avlhqino,n( o] fwti,zei pa,nta a;nqrwpon( evrco,menon
eivj to.n ko,smonÅ 10 evn tw/| ko,smw| h=n( kai. o` ko,smoj diV
auvtou/ evge,neto( kai. o` ko,smoj auvto.n ouvk e;gnwÅ 11 eivj ta. i;dia
h=lqen( kai. oi` i;dioi auvto.n ouv pare,labonÅ 12 o[soi de. e;labon
auvto,n( e;dwken auvtoi/j evxousi,an te,kna qeou/ gene,sqai( toi/j
pisteu,ousin eivj to. o;noma auvtou/( 13 oi] ouvk evx ai`ma,twn ouvde.
evk qelh,matoj sarko.j ouvde. evk qelh,matoj avndro.j avllV evk qeou/
evgennh,qhsanÅ 14 Kai. o` lo,goj sa.rx evge,neto kai. evskh,nwsen evn
h`mi/n( kai. evqeasa,meqa th.n do,xan auvtou/( do,xan w`j
monogenou/j para. patro,j( plh,rhj ca,ritoj kai. avlhqei,ajÅ 15 VIwa,nnhj
marturei/ peri. auvtou/ kai. ke,kragen le,gwn\ ou-toj h=n o]n ei=pon\
o` ovpi,sw mou evrco,menoj e;mprosqe,n mou ge,gonen( o[ti prw/to,j
mou h=nÅ 16 o[ti evk tou/ plhrw,matoj auvtou/ h`mei/j pa,ntej
evla,bomen kai. ca,rin avnti. ca,ritoj\ 17 o[ti o` no,moj dia. Mwu?se,wj
evdo,qh( h` ca,rij kai. h` avlh,qeia dia. VIhsou/ Cristou/ evge,netoÅ 18
Qeo.n ouvdei.j e`w,raken pw,pote\ monogenh.j qeo.j o` w'n eivj to.n
ko,lpon tou/ patro.j evkei/noj evxhgh,satoÅ
În intenţia Sf. Ioan Evanghelistul sunt câteva lucruri esenţiale, pe care le expune şi
le subliniază în Prolog prin discursul despre Cuvântul.
Primul dintre toate este existenţa din veci a Cuvântului şi relaţia sa cu Dumnezeu
Tatăl. Cuvântul există dintotdeauna, El participă la facerea lumii. Toate sunt făcute prin
El. El are viaţă în sine şi viaţa Lui este cea ce dă viaţă lumii şi luminează lumea.
În fine al doilea accent este pus pe întruparea reală a Cuvântului: Şi Cuvântul trup
s-a făcut.
Ceea ce aş reţine din multele aspecte pe care le pune în discuţie Prologul este
relaţia dintre Cuvântul-Fiu şi Dumnezeu-Tatăl. Chiar în debutul Prologului sunt afirmate:
- existenţa de sine a Cuvântului, prin enunţul La început era Cuvântul
- alteritatea Cuvântului faţă de Dumnezeu prin enunţul Şi cuvântul era la
Dumnezeu
- identitatea sau unitate dintre Cuvântul şi Dumnezeu, prin enunţul Şi Cuvântul
era Dumnezeu.
Această imagine este una paradigmatică, lucru care va fi reluat şi dezvoltat în
cuprinsul Evangheliei. Relaţia dintre Cuvântul-Fiul şi Dumnezeu-Tatăl este descrisă în
termenii alterităţii şi ai identităţii, în egală măsură. Teologia Bisericii va dezvolta aceste
enunţuri, vorbind despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Evanghelia după Ioan subliniază
vocaţiile specifice a Fiului şi a Tatălui, dar şi unitatea desăvârşită dintre aceştia.

9.5. Pnevmatologia Evangheliei după Ioan

, 113
9.5.1. Introducere
Evanghelia după Ioan foloseşte cuvântul duh cu mai multe înţelesuri:
1. vânt, suflare de vânt: Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi
glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu
oricine e născut din Duhul. (3,8)
2. lăuntricul omului, sufletul lui; sensul psihologic: Deci
Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi
ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. (11,33. Vezi şi 13,21)
3. Duhul care va fi dat Apostolilor, numit Duhul adevărului
(14,17; 15,26) sau Mângâietorul
4. Duh este Dumnezeu (4,24).

9.5.2 Făgăduinţa trimiterii Duhului Sfânt


Textele care ne interesează în acest context sunt incluse în cea de a doua parte a
Evangheliei după Ioan, care cuprinde capitolele 13 - 20 (21). Este relevant pentru studiul
de faţă să menţionăm că unitatea textuală (cap. 14-16) din care fac parte textele propuse
spre analiză este dominată de atmosfera despărţirii Mântuitorului Hristos de ucenicii Săi.
Cu puţin înainte de prinderea Sa şi de patimi, Mântuitorul Hristos ţine să fie împreună cu
ucenicii Săi, să mănânce cu ei ultima cină şi să le spună lucruri extrem de importante,
dictate de momentul despărţirii şi de gravitatea evenimentelor iminente ce vor urma,
începând cu trădarea lui Iuda. Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit
ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până
la sfârşit i-a iubit. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, fiul
lui Simon Iscarioteanul.., ca să-L vândă (13,1-2). Gesturile de maximă importanţă pe
care le face Mântuitorul la această ultimă întâlnire cu ucenicii (vezi spălarea picioarelor
ucenicilor) ca şi cuvintele Sale (concentrate pe porunca cea nouă a iubirii) exprimă
testamentar esenţa Evangheliei Sale. Sfântul Ioan Evanghelistul consemnează un lung şi
cuprinzător cuvânt de rămas bun al Mântuitorului către ucenicii Săi (cap.14-16). Este
vorba de o unitate textuală distinctă, care face evidente intenţiile Sfântului Evanghelist 33
privitoare la funcţia acesteia în planul general al Evangheliei.
Cum era de aşteptat, o parte importantă a cuvântului are un scop consolator pentru
ucenicii, care aveau să rămână singuri, fără Învăţătorul lor, într-o lume complet ostilă (…
de vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M-a urât – 15,18; ...
dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni 15,20; … vă vor scoate din
33
Toţi comentatorii consideră acest fragment unitar din punct de vedere al conţinutului şi mai ales al
funcţionalităţii pe care i-o conferă Sfântul Evanghelist în iconomia de ansamblu a celei de a patra
Evanghelii. C. H. Dodd ia împreună cap. 13-17 (include, aşadar şi rugăciunea arhierească din cap. 17) şi le
intitulează The Farewell Discourses (op. cit. pag. 390). În Dicţionarul biblic, redactat sub coordonarea lui
J.D. Douglas, (trad rom. La Editura Cartea creştină, Oradea, 1995 aceeaşi unitate textuală (cap. 13-17) este
intitulată Revelaţia lui Iisus către ucenicii Săi, în contrast cu prima parte a Evangheliei care este intitulată
Revelaţia lui Iisus către lume (cap. 1-12) şi împărţită în trei părţi; a. Cina Domnului (13,1-30); b.
Cuvântările de rămas bun (13,31-16,33); c. Rugăciunea lui Iisus pentru ucenici (17,1-26). Helmut Koester,
într-o foarte recentă lucrare a sa, Introduction to the New Testament, volume 2, History and literature of
early christianity, New York-Berlin, 2000, pag. 194, include unitatea textuală care ne preocupă în partea a
doua a evangheliei (cap. 11.55-19,42 The Revelation to the disciples), împărţindu-o în două părţi: cap.
13,1-14,31 Last meal and original farewell discourse; cap. 15,1-16,33 Second dratft of farewell discourse

, 114
sinagogi; ba chiar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare
lui Dumnezeu – 16,2 …voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura…voi vă
veţi întrista…- 16,20). Mântuitorul preîntâmpină o situaţie care era de aşteptat, aceea a
tulburării ucenicilor în faţa despărţirii şi a evenimentelor care aveau să urmeze în viitorul
imediat, descoperindu-le semnele bune ce se vor întâmpla cu ei.. În acest context,
Mântuitorul le spune, pe de o parte că plecarea Sa la Tatăl nu echivalează cu părăsirea
ucenicilor, ci va fi una foarte benefică şi folositoare pentru ei… (…să nu se tulbure inima
voastră… Mă duc să vă pregătesc loc… pentru că acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi…
(14,2-3); nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi… 14, 18.) Iar, pe de altă parte, le
făgăduieşte că nu-i va lăsa de fapt singuri, ci le va trimite un alt Mângâietor.
Aşa cum se întâmplă şi cu celelalte teme ale discursului de rămas bun, 34
Mântuitorul revine şi asupra temei trimiterii unui alt Mângâietor de mai multe ori pe
parcursul acestui cuvânt al Său (14, 15-17; 14, 25-26; 15, 26-27; 16, 7-15) de fiecare dată
adăugând informaţii în plus legate mai ales de lucrarea Mângâietorului.
Aşadar, Mântuitorul Hristos, cu puţin înainte de Patimile Sale şi de încheierea
activităţii sale publice, le făgăduieşte ucenicilor că nu-i va lăsa singuri, într-o lume ostilă,
ci le va trimite un alt Mângâietor, care să fie cu ei şi să le ofere nu numai mângâiere ci o
serie întreagă de daruri sau puteri, care îi va face capabili, nu numai să facă faţă ostilităţii
lumii, ci, mai ales, să propovăduiască cu putere şi eficienţă Evanghelia. Acest Mângâietor
este Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe care Mântuitorul Hristos îl
numeşte în mod explicit în acest context (14,26: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt…) şi a
cărui prezenţă fusese semnalată cu deosebire la Botezul Domnului (Ioan 1,32,33: Peste
Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu
Duh Sfânt) şi despre care Mântuitorul Hristos vorbise şi în alte rânduri. Nu există nici o
îndoială asupra faptului că Sfântul Evanghelist Ioan, la momentul scrierii Evangheliei
sale, vorbeşte deja în deplină cunoştinţă de cauză privitor la Duhul Sfânt. Între desele
comentarii personale, pe care acesta le inserează în cuvântările Mântuitorului Hristos, se
numără şi unul prin care exprimă această certitudine: Iar aceasta (…râuri de apă vie vor
curge din pântecele lui…) a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce
cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (Ioan
7,39). Afirmaţia Sfântului Ioan este în deplin consens cu făgăduinţa Mântuitorului
Hristos privind trimiterea Mângâietorului şi cu împlinirea acestei făgăduinţe, consemnată
de cartea Faptele Apostolilor (cap. 2).
Anticipând analiza pe care o vom aplica acestor texte din perspectiva temei
prezentei lucrări, vom remarca faptul că Mângâietorul făgăduit Apostolilor de
Mântuitorul este numit aici, caracteristic, Duhul Adevărului de trei ori (Ioan 14,17; 15,26;
16,13), ceea ce trimite la funcţia fundamentală ermineutică a Duhului Sfânt. Vom detalia
acest aspect puţin mai jos. Fără să păşim pe terenul discursului teologic dogmatic, vom
reţine la o primă lectură a textelor luate în discuţie o foarte clară expunere a relaţiilor
dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ceea ce în termeni dogmatici numim relaţiile inter-
trinitare. În afirmaţii repetate dar şi diferite apare exprimată unitatea dintre cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi şi faptul că în lucrarea unei dintre Acestea sunt prezente şi
celelalte două, deşi este particularizată contribuţia specifică a fiecăruia. Astfel, putem
34
Caracteristică a stilului Sfântului Evanghelist Ioan, această prezentare în spirală a diferitelor teme
abordate este identificată în mai toate discursurile Mântuitorului în forma prezentată de Evanghelia a patra.
Este un element care face ca textul şi conţinutul Evangheliei să fie mai greu de analizat şi de memorat.

, 115
enumera următoarele situaţii descoperite de discursul Mântuitorului Hristos, în ceea ce
priveşte relaţiile inter-treimice şi venirea Mângâietorului:
a. Duhul Sfânt este dat de Tatăl Apostolilor în urma rugăminţii Fiului (14,16)
b. Duhul Sfânt va fi trimis de Tatăl în numele Fiului (14,26)
c. Mângâietorul va fi trimis de Fiul de la Tatăl, din care şi purcede (15,26)
d. Duhul Sfânt va veni trimis de Fiul Apostolilor, întrucât şi numai după ce
Fiul se duce la Tatăl (16, 7)
În acelaşi sens putem menţiona şi cuvintele Mântuitorului Hristos care vorbesc
despre lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este, de asemenea în strânsă legătură şi în
continuarea firească a lucrării Fiului, ba mai mult, chiar neseparată de lucrarea
Mântuitorului şi, lucrarea amândurora este, la rândul ei în legătură cu cea a Tatălui:
a. Duhul Sfânt îi va învăţa pe ucenici toate şi le va aduce aminte de toate cele
despre care le-a vorbit Iisus acestora (14,26)
b. Duhul va mărturisi despre Fiul (15,26)
c. Duhul Sfânt care va călăuzi pe ucenici la tot adevărul, nu va vorbi de la
Sine, ci din ceea ce este al Fiului va lua şi va vesti, de fapt, din ceea ce este comun
Tatălui şi Fiului, pentru că toate cele ce are Tatăl sunt şi ale Fiului (16,13-15)
Este, de fapt, vorba despre o împreună-lucrarea care decurge firesc din starea de
împreună-sălăşluire a tuturor în fiecare dintre cele trei Persoane treimice, stare pe care o
înfăţişează Mântuitorul în termeni foarte clari, cel puţin în ceea ce priveşte pe Tatăl şi pe
Fiul: Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (14,11). Aşadar, Cei doi sunt
una atât în Tatăl, cât şi în Fiul. Deşi nu spune în mod expres acelaşi lucru şi despre
Duhul, unitatea Acestuia cu Tatăl şi cu Fiul este presupusă de multe din afirmaţiile
cuprinse în textele noastre . Vezi: purcederea de la Tatăl (15,26); faptul că nu va vorbi de
la Sine ci din cele pe care le aude de la Fiul – auzirea aceasta trimite tot la o vecinătate—
intimitate foarte strânsă (16,13); faptul că Duhul va vesti din lucrurile comune Tatălui şi
Fiului (16,15) trimite din nou la unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti, care nu poate
fi înţeleasă decât în termenii exprimaţi de Mântuitorul, adică ai împreună-sălăşluirii celor
trei în fiecare dintre Persoanele treimice în parte.35
În acelaşi context, Mântuitorul vorbeşte despre faptul că, în anumite condiţii,
foarte concrete, Apostolii înşii pot şi vor ajunge într-o relaţie cu Tatăl şi cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt, asemănătoare cu aceea care dintre Persoanele dumnezeieşti: În ziua aceea
veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (14,20)… Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el (14,23). Condiţiile despre care vorbeam sunt cele care privesc împlinirea
poruncilor lui Hristos, păzirea cuvântului Său, ceea ce se traduce prin starea de iubire faţă
de El. Iubire este, aşadar cale, suportul ca şi conţinutul stării de împreună-sălăşluire, a
stării de unire dintre Persoanele dumnezeieşti, dar şi dintre Dumnezeu şi oameni.
Dacă este să reţinem ideile principale ale fragmentelor care se referă la făgăduinţa
trimiterii Sfântului Duh, prima dintre acestea este legată de rolul consolator, încurajator al
făgăduinţei trimiterii Duhului Sfânt în condiţiile în care Apostolii se confruntă cu
despărţirea de Învăţătorul lor. Cel mai important lucru pe care trebuia să-l afle ucenicii
este acela că, de fapt, prin plecarea Mântuitorului, ei nu vor rămâne singuri. El pleacă
într-un anume fel (!) de la ei la Tatăl, dar ei nu vor rămâne singuri, pentru că le va trimite

35
Părintele Dumitru Stăniloae numeşte această relaţie „interioritate reciprocă” (vezi nota 1676 din Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pag. 883)

, 116
pe Duhul Sfânt, adică un alt Mângâietor. Prezenţa Duhului alături de ei nu va mai fi una
trecătoare, aşa cum li s-a părut a fi cea a Mântuitorului Hristos, ci va fi până la sfârşitul
veacurilor: … alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, (14,16). Va rămâne
la voi (14,17) îi asigură Mântuitorul în replică la faptul că El pleacă de la ei. Şi încă un
amănunt, extrem de semnificativ, asupra căruia vom reveni, acela că modul de prezenţă al
Duhului va fi diferit de cel de până atunci al Fiului: Duhul va fi în ei (14,17), adică
înlăuntrul lor, nu va mai fi vorba de o prezenţă exterioară sau alăturată aşa cum fusese
prezenţa Mântuitorului Hristos până la Înălţarea la cer.
Această este o primă idee centrală a discursului Mântuitorului despre făgăduinţa şi
trimiterea altui Mângâietor, revelatoare şi pentru conţinutul lucrării Duhului Sfânt: cel
mai important aspect este acela că ei nu vor rămâne singuri, ci vor beneficia de
prezenţa permanentă a altui Mângâietor – şi încă de o prezenţă mult mai apropiată şi
mai accesibilă, din moment ce le va fi lăuntrică – şi, bineînţeles, de tot ceea ce
decurge din această prezenţă, întâi de toate mângâiere şi încurajare într-o lume ostilă
lor şi lui Dumnezeu.

9.5.3 Lucrarea ermineutică a Duhului Sfânt


O a doua idee principală dezvoltată în aceste fragmente, pe care le abordăm
unitar, este aceea care priveşte direct studiul nostru de faţă. Este vorba de funcţia
ermineutică a Duhului, adică a contribuţiei Duhului Sfânt la înţelegerea lucrurilor
dumnezeieşti, a iconomiei dumnezeieşti, a persoanei şi a lucrării Mântuitorului Hristos
care, aşa cum ne sunt lucrurile prezentate de Mântuitorul în acest context, va fi lucrarea
fundamentală a Duhului. Prin funcţia ermineutică înţelegem lucrarea prin care Duhul
Sfânt îi va ajuta pe Apostoli să înţeleagă lucrurile sau tainele dumnezeieşti, despre care în
parte le-a vorbit Hristos sau pe cele pe care Duhul Însuşi le va descoperi acestora.
Aici, vom trece numai în revistă cuvintele prin care Mântuitorul Hristos indică sau
vorbeşte despre ceea ce noi am numit funcţia ermineutică a Duhului Sfânt:
a. Caracterizarea Duhului ca Mângâietor (!4,16,26; 15,26; 16,7), aşa cum vom
vedea trimite implicit la lucrarea lui ermineutică.
b. Caracterizarea Duhului ca Duh al Adevărului, de trei ori în textele studiate (14,17;
15,26; 16,13), trimite evident la lucrarea ermineutică a Acestuia. Cea mai
elementară înţelegere a acestei sintagme este aceea conform căreia Duhul este cel
care exprimă sau face cunoscut Adevărul. Vom reveni în detaliu asupra acestei
teme.
c. Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu
(14,26).
d. Acela va mărturisi despre Mine (15,26). Mărturisirea sau mărturia despre Hristos
a Duhului implică actul explicitării şi al înţelegerii corecte şi complete a persoanei
şi lucrării Acestuia.
e. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată (16,8). A vădi
înseamnă a face evident, deci inteligibil, accesibil oricui sau măcar unora dintre
oameni
f. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (16,13).
Fraza este rostită de Mântuitorul în completarea afirmaţiei conform căreia mai are
multe de spus ucenicilor dar aceştia nu le pot purta. Duhul va fi cel care va
completa lucrarea Mântuitorului de descoperire.

, 117
g. …câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. (16,14). Vestirea celor viitoare
este una din lucrările Duhului care presupune, concomitent, şi înlesnirea sau
intermedierea înţelegerii celor vestite, aşa cum vom vedea.
Şi numai din această prezentare schematică, înainte chiar de analiza în detaliu a
informaţiilor cuprinse de aceste texte, reiese că funcţia ermineutică a Duhului Sfânt
constituie o lucrare esenţială a Acestuia, conform celor spuse despre El de Mântuitorul
Hristos şi consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan.

9.6. Viaţa veşnică în Evanghelia după Ioan


Viaţa veşnică este una din temele centrale din Evanghelia după Ioan. Dacă în
Evangheliile sinoptice tema centrală a propovăduirii Mântuitorului Hristos este Împărăţia
cerurilor, în Evanghelia după Ioan tema centrală a propovăduirii Mântuitorului este viaţa
veşnică. Lucrul acesta poate fi observat la o elementară lectură, dar este dovedit şi de o
perspectivă statistică. Statistic vorbind, în Evanghelia după Ioan, este folosită noţiunea de
viaţă de 55 de ori: de 33 de ori viaţa - ζ ω η ; de 16 ori a vieţui - ζ η ν ; de 3 ori a da
viaţă - ζ ω ο π ο ι ω .
Scopul scrierii Evangheliei, după cum consemnează Sf. Ioan însuşi, este chiar
viaţa veşnică: Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. (20,31). De fapt scopul întrupării
Fiului lui Dumnezeu este viaţa lumii: Eu am venit ca (lumea) viaţă să aibă şi din belşug
să aibă (10,10).
Viaţa este o temă fundamentală a Evangheliei după Ioan. Cuvântul viaţă este
folosit ca atare (ζ ω η de 19 ori) sau însoţit de adjectivul veşnic, viaţa veşnică
(ζ ω η α ι ω ν ι ο ς de 17 ori). Sensul însă este acelaşi în ambele cazuri. Şi
atunci când nu este determinat de adjectivul veşnic, cuvântul viaţă se referă în Evanghelia
după Ioan tot la viaţa veşnică. Termenii aparţin vocabularului comun al Bisericii primare.
Sfântul Ioan, spre deosebire de ceilalţi autori nou-testamentari, preferă expresia viaţa
veşnică.
Ce înţelege Sf. Ev. Ioan prin viaţă?
Un lucru este sigur. Anume, acela că înţelege ceva deosebit de ceea ce înţelegem
noi prin viaţa aceasta care ne este accesibilă şi de ceea ce înţelegeau contemporanii
Mântuitorului Hristos. Când Mântuitorul spune Eu am venit ca voi să aveţi viaţă, fără să
adauge vreun calificativ determinant, se referă, evident, la ceva deosebit de viaţa
obişnuită, de care oamenii beneficiau deja şi, prin urmare, nu mai era nevoie să le-o
aducă cineva.
Când substantivul viaţă este însoţit de adjectivul veşnic atunci lucrurile par a fi
clare, pentru că viaţa veşnică este diferită de viaţa obişnuită, de fiecare zi. Dar în aproape
jumătate din cazuri este folosit substantivul viaţă fără nici un adjectiv.
O simplă lectură a textelor în care este folosit substantivul viaţă fără adjectivul
veşnică, ne conduce la concluzia că niciodată substantivul viaţă nu este folosit cu sensul
comun, nu se referă la viaţa naturală sau biologică, ci are sensul de viaţă prin excelenţă,
viaţă adevărată, viaţă desăvârşită care nu poate fi stricăcioasă, adică perisabilă şi nici
limitată de timp, de aceea cel mai potrivit este să fie numită viaţă veşnică.

, 118
Această viaţă este prezentată în evident contrast cu viaţa materială care se
sfârşeşte prin moarte: Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au
mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.
(6,58). Există o hrană care asigură viaţa materială. Aceasta este hrana care provine din
resursele naturale: pâine, apa şi chiar lumina sau aerul. Dar acestea sunt resurse pentru o
viaţă trecătoare, limitată, care sfârşeşte prin moarte. Dar există şi o altă hrană la fel de
reală, deşi nu materială, care provine nu din resursele lumii acesteia, ci de la Dumnezeu
însuşi. Această hrană alimentează şi asigură viaţa prin excelenţă, viaţa adevărată sau
deplină, viaţa nestricăcioasă sau veşnică. Această hrană este numită şi ea plecându-se de
la hrana materială, folosindu-se un adjectiv pentru a consemna contrastul sau diferenţa:
pâinea vieţii (6,51); apa vie (4,10); lumina vieţii (8,12); cuvintele vieţii (6,68). Părinţii
voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea
din care, dacă mănâncă cineva, nu moare (6,49-50); Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul
Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl (6,27). Această hrană vine de la
Dumnezeu , „coboară din cer”: Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din
cer şi care dă viaţă lumii. (6,33); Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu
precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi
în veac. (6,58). Hrana aceasta care vine din cer este diferită de mana care au primit-o
iudeii în pustie. Aceea era de natură creată, era o hrană care ţinea tot de lumea aceasta,
deşi era dată în mod minunat de Dumnezeu. Ea hrănea viaţa aceasta stricăcioasă, care
avea să sfârşească în moarte. Hrana cea spre viaţă este cerească prin excelenţă şi hrăneşte
spre viaţa cea nestricăcioasă şi veşnică.
Mântuitorul este foarte clar şi ferm. Nu lasă loc nici unei confuzii. Spune iudeilor
că El este această pâine, El este hrana cea cerească, pâinea cea cerească, cea care asigură
viaţa veşnică: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în
Mine nu va înseta niciodată.(6,35; 6:48); Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci (6,51).
Acesta este totuşi un limbaj figurat, de aceea Mântuitorul insistă cu mai multe
clarificări şi precizări: Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul
Meu(6,51).
În consecinţă : Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică,
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (6,54); Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic
vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea
viaţă în voi. (6,53); cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.(6,57).
Mântuitorul Însuşi insistă în a semnala diferenţa între hrana aceasta care vine din
cer, pe care o numeşte adevărată, şi hrana pe care o furnizează lumea creată: Trupul Meu
este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. (6,55). Cine va mânca şi va
bea această hrană cerească nu va flămânzi şi nu va înseta niciodată (6,35).
Am citat din binecunoscutul discurs euharistic al Mântuitorului Hristos,
consemnat de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al şaselea al Evangheliei sale.
Concluzia acestui discurs este chemarea oamenilor de a se hrăni cu Trupul şi Sângele
Domnului, de a se hrăni cu Hristos Însuşi. Aceasta este Dumnezeiasca Împărtăşanie.
Mântuitorul Hristos se referă la Taina Euharistică pe care El Însuşi o oferă Bisericii:

, 119
pâinea şi sângele euharistic devin prin lucrarea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele
Domnului Iisus Hristos.
Dar nu numai atât. Mai sunt şi alte căi de a ne hrăni cu hrană cerească, despre care
vorbeşte Evanghelia după Ioan.
Tot Evanghelia după Ioan se vorbeşte despre o hrănire cu cuvintele lui Hristos:
Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus
sunt duh şi sunt viaţă (6,63); Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu
ai cuvintele vieţii celei veşnice (6,68).
Mai este o împărtăşire de Hristos ca lumină: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând:
Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii. (8,12).
După cum, mai există încă o împărtăşire cu Hristos, aceea prin împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu: Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa
veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc (12, 49-50).
În acelaşi sens, Mântuitorul vorbeşte despre urmarea Sa. A-L urma pe Hristos este iarăşi
o cale similară de a te împărtăşi de El: Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc
pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din
mâna Mea nimeni nu le va răpi. (10,27-28); cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii (8,12).
Condiţia primordială de a ajunge să te hrăneşti din Hristos este credinţa în El.
Credinţa este condiţia fără de care nu se poate viaţă veşnică: Ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (3,15). Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru ca
tot cel ce crede în EL să aibă viaţă veşnică (3,16); vezi şi 6,40, 47; 11,25; 20,31).
Acest adevăr fundamental este un fel de leit-motif, pe care-l întâlnim peste tot în
Evanghelia după Ioan: cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (11,25).
Ce este viaţa veşnică, de fapt? În ce constă viaţa veşnică? Ne răspunde iarăşi
Evanghelia după Ioan: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (17,3). De fapt, Hristos Însuşi
este viaţa cea adevărată, deplină, veşnică (14,6), El este, asemenea Tatălui izvorul prin
excelenţă al vieţii pentru că are principiul vital în Sine. Căci precum Tatăl are viaţă în
Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine (5,26); Numai Dumnezeu are principiul
vital în Sine. Viaţa adevărată este cea care are principiul vital în sine, lucru posibil numai
pentru Dumnezeu. Oamenii pot dobândi viaţa prin împărtăşire de viaţa lui Dumnezeu,
prin participarea la viaţa dumnezeiască. Iar participarea este posibilă prin căile la care ne-
am referit mai sus.
Viaţa veşnică nu este viaţa care începe după moarte, ci este viaţa cea adevărată la
care poate participa orice om, crezând în Hristos şi împărtăşindu-se de El.

9.7 Cunoaşterea lui Dumnezeu în Evanghelia după Ioan


O altă temă teologică importantă care se află în centrul preocupărilor Sf. Ev. Ioan
este cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima dovadă în acest sens sunt referirile foarte frecvente

, 120
la acest subiect. Sf. Ioan nu foloseşte substantivul cunoaştere (γ ν ω σ ι ς ) nici
măcar o singură dată. Dar este folosit foarte mult verbul a cunoaşte, fie în varianta
verbului γ ι ν ω σ κ ε ι ν , fie a verbului ε ι δ ε ν α ι , care par a fi sinonime,
deşi în limba română pot fi traduse diferit, cu semnificaţii sensibil diferite, a cunoaşte şi
respectiv a şti. Statistica ne spune că sunt 75 de folosiri ale acestor două verbe, 50 de
folosiri ale verbului γ ι ν ω σ κ ε ι ν şi 25 de folosiri ale verbului
ειδ ε ν α ι.
Ambele verbe sunt cunoscute la vremea aceea cu referire la cunoaşterea umană, la
actul uman de cunoaştere. Caracteristic pentru Sf. Ioan este faptul că aceste verbe se
referă şi la cunoaşterea persoanelor dumnezeieşti, la cunoaşterea lui Dumnezeu, a
relaţiilor dintre persoanele dumnezeieşti şi, în special, cu referire la prezenţa şi lucrarea
Mântuitorului Hristos în lume.
Există o dezbatere în literatura de specialitate cu privire la contextul gnoseologic
din care îşi extrage Sf. Ioan sensul acestor verbe. Şi aceasta pentru că lumea antică
consemnează cel puţin două gnoseologii sensibil diferite, cea greacă şi cea iudaică.
Preluând problema de la cunoscutul teolog protestant german R. Bultmann, exegetul
englez C.H. Dodd propune a se lua în calcul următoare diferenţă de înţelegere a actului
cunoaşterii între lumea iudaică şi lumea greacă.
Pentru greci, cunoaşterea presupunea un proces asemănător cu vederea şi analiza
de la distanţă a obiectului de cunoscut. Acesta este localizat ca exterior de către subiectul
cunoscător, contemplat, observat în caracteristicile lui. Subiectul cunoscător şi obiectul
de cunoscut stau faţă în faţă.
Pentru iudei, cunoaşterea este rezultatul unei experienţe directe pe care o face
subiectul cunoscător în legătură cu obiectul de cunoscut. Cunoaşterea presupune o relaţie
directă, un contact direct între subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut, subiectul
trăieşte obiectul de cunoscut. Iată câteva exemple: Dispreţuit era şi cel din urmă dintre
oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi
faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. (53,3); El nu va cunoaşte pacea lăuntrică şi el nu va
scăpa nimic din toate câte preţuieşte. (20,20). A cunoaşte înseamnă a face experienţa
lucrului de cunoscut, a trăi realitatea respectivă, a simţi acea realitate.
Venind acum la domeniul gnoseologiei teologice, a cunoaşte pe Dumnezeu,
pentru greci însemna a contempla realitatea ultimă, raţiunea ultimă de a fi a lumii, iar
pentru iudei însemna a-L recunoaşte şi a-L întâlni în lucrurile Lui precum şi a răspunde la
chemările Lui, intrând astfel în relaţie cu El. Pentru greci cunoaşterea presupune
observare şi reflecţie, iar pentru iudei cunoaşterea presupune participare şi simţire.
Cât priveşte Evanghelia după Ioan, exegeţii au opinii diferite, unii susţinând că
aceasta are mai curând în vedere contextul iudaic, alţii contextul grec, iar alţii (ca C.K.
Barrett, p.162) că Ioan are în vedere atât contextul iudaic cât şi pe cel grecesc.
Istoria vechi-testamentară consemnează o relaţie foarte complexă între Dumnezeu
şi poporul ales. În cadrul acestei relaţii se realizează cunoaşterea: Dumnezeu cunoaşte pe
poporul Israel, iar poporul îl cunoaşte pe Dumnezeu din manifestările Sale către el.
Cunoaşterea poporului de către Dumnezeu Însuşi include alegerea şi purtarea Lui de
grijă: "Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pământului;. (Amos 3,2).

, 121
Cunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni, de poporul ales, presupune nu numai o
percepţie neutră şi obiectivă a existenţei Sale, ci o relaţie strânsă de ascultare şi de
încredere, de slujire şi de închinare, o relaţie care include şi neascultarea şi sancţiunea: Şi
nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: "Cunoaşteţi pe Domnul" că
toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi
ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni" (Ieremia 31,34). Acest sens al
cunoaşterii pare a fi decisiv pentru Sf. Ioan Evanghelistul.
Iisus Însuşi cunoaşte pe Tatăl şi această cunoaştere rezultă din relaţia Sa cu Tatăl,
care este o relaţie de iubire, de ascultare desăvârşită, de voinţă şi de încredere reciprocă.
Este o cunoaştere reciprocă: Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. (Ioan
10,15; vezi şi 17,25); Eu Îl ştiu (cunosc) pe El, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe
Mine. (Ioan 7,29; vezi şi 8,55).
Oamenii îl pot cunoaşte pe Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus Hristos, tot în cadrul
unei relaţii directe: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai
Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (8, 31-32; Vezi şi 17,8,25;
10,4; 15,15); Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de
acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut (14,7); Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi
şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu:
Arată-ne pe Tatăl? (14,9; vezi şi 12, 45). În ultimul text cunoaşterea este asociată cu
vederea, lucru caracteristic grecilor.
În acelaşi timp, Evanghelia după Ioan afirmă şi că … pe Dumnezeu nu L-a văzut
nimeni vreodată, Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sântul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut.(1,18). Mântuitorul insistă şi explică această afirmaţie: NU doar că pe Tatăl L-a
văzut cineva, decât cel ce este de la Dumnezeu. Acesta L-a văzut pe Tatăl.(6,46).
Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte şi despre vederea slavei dumnezeieşti a
Cuvântului întrupat: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (1,14)
A cunoaşte pe Iisus Hristos înseamnă a recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu
întrupat: Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au
cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (17;8).
Relaţia strânsă dintre Tatăl şi Fiul este şi aceasta obiect al cunoaşterii: Iar dacă le fac,
chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că
Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl. (10,38).
Cunoaşterea lui Dumnezeu implică, în cele din urmă comuniunea omului cu
Dumnezeu prin Iisus Hristos, împărtăşirea sau unirea omului cu Dumnezeu: În ziua
aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. (14,20).
Condiţie a acestei comuniuni este iubirea: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul
Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.(14,23). Este vorba
despre o cunoaştere nemijlocită care se datorează comuniunii depline, unirii, împreună-
vieţuirii, deci experienţei.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă prin recunoaşterea lui Iisus Hristos ca
descoperire reală a lui Dumnezeu, recunoaşterea lui Hristos inseparabil dar distinct unit
cu Dumnezeu Tatăl şi îşi află împlinirea în experienţa propriei noastre comuniuni sau

, 122
uniri cu Hristos. Cunoaşterea desăvârşită este, în consecinţă, sinonimă cu comuniunea
desăvârşită sau cu unirea omului cu Dumnezeu. Cine ajunge la cunoaşterea lui
Dumnezeu, experiată ca unire cu Dumnezeu, acela are viaţă veşnică. De aceea
Mântuitorul pune semnul egalităţii între cunoaştere şi viaţa veşnică: Şi aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe
Care L-ai trimis. (17,3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu este, cum vom vedea, legată de credinţă. După cum
înţelegerea acestui proces atât de complex este sporită dacă cercetăm şi ce ne spune Sf.
Ioan Evanghelistul despre adevăr.

9.8. Credinţa în Evanghelia după Ioan

Credinţa este o altă temă teologică centrală în Evanghelia după Ioan. Ca şi în


cazul cunoaşterii, nici de data aceasta Sf. Ioan nu foloseşte substantivul. Este, de altfel, o
caracteristică a stilului Evangheliei după Ioan predilecţia pentru discursul bazat pe verbe,
ceea ce îi şi conferă un dinamism special. Folosirea substantivului duce discursul spre
abstractizare, în timp ce verbul trimite la mişcare, la lucrare, la viaţă. Aşadar,
substantivul credinţă - π ι σ τ ι ς nu este folosit niciodată, în timp ce verbul a
crede - π ι σ τ ε υ ε ι ν este folosit de 80 de ori.
Verbul a crede este folosit în Evanghelia după Ioan cu mai multe sensuri:
1. a se încrede – Şi Iisus nu se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe ei toţi
(2,24)
2. a acorda credit spuselor cuiva − Femeie, crede-mă, că vine ceasul când nici
pe muntele acesta… (4,21); Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl… (14,11)
3. a crede - cu dativul - … au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese
Iisus - kai. evpi,steusan th/| grafh/| kai. tw/| lo,gw| o]n ei=pen
o` VIhsou/jÅ (2,22); Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie - eiv
ga.r evpisteu,ete Mwu?sei/( evpisteu,ete a'n evmoi,\(5,46)
4. a crede că (π ι σ τ ε υ ω ο τ ι ) − . .. dacă nu credeţi că Eu sunt…
(8,24; vezi şi 13,19); Eu am crezut că tu eşti Hristosul…(11,27; vezi şi 20.31);
Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine …(14,11); ca să creadă
că Tu m-ai trimis (11,42; 17,8); că de la Tatăl a ieşit (16,27); că de la
Dumnezeu ai ieşit (14,30). Conţinutul credinţei este acelaşi cu conţinutul
cunoaşterii. Nu este de mirare că aceste două verbe
πισ τ ε υ ε ι ν şi γ ι ν ω σ κ ε ι ν sunt întâlnite împreună: Şi
noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui
viu! - kai. h`mei/j pepisteu,kamen kai. evgnw,kamen o[ti su.
ei= o` a[gioj tou/ qeou/ (6,69). Este de discutat relaţia dintre credinţă şi
cunoaştere. Poate fi relevantă ordinea celor două verbe în frază.
5. a crede în - π ι σ τ ε υ ε ι ν ε ι ς − este o formă specifică a
Evangheliei după Ioan; nu este întâlnită nici în literatura greacă extra-biblică
şi nici în Septuagintă (Cf. C.H. Dodd). Sensul exact este a crede în cineva, a te
încrede într-o persoană. Să nu se tulbure inima voastră, credeţi în Dumnezeu
şi credeţi în Mine (14,1) Construcţia cu ε ι ς este foarte frecventă în
Evanghelia după Ioan.

, 123
6. a crede în numele cuiva -
π ι σ τ ε υ ε ι ν ε ι ς τ ο ο ν ο µ α α υ τ ο υ ( Şi celor
câţi L-au primit, care cred în numele Lui - [Osoi de. e;labon
auvto,n( e;dwken auvtoi/j evxousi,an te,kna qeou/
gene,sqai( toi/j pisteu,ousin eivj to. o;noma auvtou/( (1,12);
mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea. - polloi.
evpi,steusan eivj to. o;noma auvtou/ qewrou/ntej auvtou/ ta.
shmei/a a] evpoi,ei\ (2,23); Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce
nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut,
Fiul lui Dumnezeu - o` pisteu,wn eivj auvto.n ouv kri,netai\ o` de.
mh. pisteu,wn h;dh ke,kritai( o[ti mh. pepi,steuken eivj to.
o;noma tou/ monogenou/j ui`ou/ tou/ qeou/Å (3,18). Cum se poate
observa, sensul nu este deosebit de construcţia a crede în cineva, dar folosirea
lui o;noma este de remarcat, mai ales că este specifică Sfântului Ioan şi se
datorează predilecţiei sale pentru nume. După cum se ştie, în lumea semită,
numele este semnul care recapitulează persoana însăşi, aşa cum s-a moştenit şi
în tradiţia creştină. Construcţia Sf. Ioan a fost preluată de Biserică. În multe
împrejurări, ca la botezul copilului, de ex., folosim expresia Se botează robul
lui Dumnezeu…, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta
înseamnă că cel botezat se supune, intră sub stăpânirea Prea Sfintei Treimi. A
crede în cineva conţine o nuanţă pe care nu o poate exprima verbul a cunoaşte,
şi anume a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân şi a te supune voinţei Lui.
LA, fel, în cazul Mântuitorului Hristos, a crede în El înseamnă a-L recunoaşte
ca Fiul al lui Dumnezeu.
7. a crede – în sens absolut. Există texte în care verb ul a crede este folosit
singur: Acesta a venit spre mărturie…. Ca toţi să creadă prin el (1,7); M-aţi şi
văzut şi nu credeţi (6,36); Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu! (11,40); Un fragment întreg este semnificativ pentru acest sens al
verbului a crede. Este vorba de Ioan 20,25-29: Deci au zis lui ceilalţi ucenici:
Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui,
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu
voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui
erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind
încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu
degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta
Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul
meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi
cei ce n-au văzut şi au crezut!
Se vorbeşte despre o relaţie între credinţă şi vedere. Există o vedere fără credinţă.
Mulţi dintre contemporanii Mântuitorului Hristos vedeau dar nu credeau în ceea
ce vedeau. Vederea simplă însoţită de credinţă conduce pe om la o vedere mai
profundă, la înţelegere: Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui
Dumnezeu (11,40). Credinţa este şi ea un fel de vedere. Când Hristos era printre
oameni, credinţa însemna să vezi slava Lui, să înţelegi şi să recunoşti dumnezeirea
Lui în prezenţa Sa omenească. Pentru Sf. Ioan Evanghelistul a crede în Hristos
înseamnă a cunoaşte, a recunoaşte, a vedea pe Dumnezeu în persoana istorică a lui

, 124
Hristos. Această credinţă este premisă şi cale a vieţii veşnice: Iar acestea s-au
scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să
aveţi viaţă în numele Lui. (20,31).

9.9 Despre adevăr în Evanghelia după Ioan


Legată de tema cunoaşterii şi a credinţei este tema adevărului: Şi veţi cunoaşte
adevărul, iar adevărul vă va face liberi. kai. gnw,sesqe th.n avlh,qeian( kai. h`
avlh,qeia evleuqerw,sei u`ma/jÅ (8,32).
Sf. Ioan Teologul foloseşte foarte frecvent în Evanghelia sa, adjectivul adevărat,
în cele două forme ale sale α λ η θ η ς şi α λ η θ ι ν ο ς .
Prima formă α λ η θ η ς înseamnă adevărat, în sensul de conform cu
realitatea, cu faptele, în opoziţie cu mincinos - ψ ε υ δ η ς : Toate câte a spus Ioan
despre Acesta erau adevărate - pa,nta de. o[sa ei=pen VIwa,nnhj peri. tou,tou
avlhqh/ h=nÅ (10,41).
Cea de a doua formă α λ η θ ι ν ο ς înseamnă adevărat în opoziţie cu
iluzoriu, aparent, nedeplin, nedesăvârşit. Vezi: lumina cea adevărată - to. fw/j to.
avlhqino,n (1,9); pâinea cea adevărată - to.n a;rton to.n avlhqino,n\ (6,32);
judecata cea adevărată - h` kri,sij h` avlhqinh, (8,16); adevăraţii închinători - oi`
avlhqinoi. proskunhtai. (4,23); Adevăratul Dumnezeu to.n mo,non avlhqino.n
qeo.n (17,3); viţa cea adevărată h` a;mpeloj h` avlhqinh. (15,1). De observat că
acest adjectiv este folosit în toate cazurile de mai sus pentru realităţile dumnezeieşti,
subliniind un lucru esenţial pentru Evanghelia după Ioan. Adevărat la modul deplin, ceea
ce există cu adevărat este Dumnezeu Însuşi şi tot ceea ce vine direct de la El. Aici
adjectivul adevărat are sensul absolut, aplicat exclusiv lui Dumnezeu şi lucrărilor lui, în
contrast cu lumea şi cu cele lumeşti. Adevărata lumină este cea care izvorăşte direct din
Dumnezeu; Pâinea cea adevărată nu este cea pe care o facem noi din roadele pământului
ci este cea care coboară din cer. Judecata adevărată este cea făcută de Dumnezeu prin
Fiul Său. Adevăraţii închinători sunt cei care se închină în duh, adică se împărtăşesc de
Duhul lui Dumnezeu. Adevăratul Dumnezeu este unul singur, cel viu şi lucrător.
Discursul acesta este întâlnit peste tot în Evanghelia după Ioan.
Există situaţii când adjectivul adevărat în prima lui formă α λ η θ η ς să
însumeze cele două sensuri, acela de real ca raportare la existenţă conformă cu realitatea
şi de real în opoziţie cu iluzoriu sau aparent, sau metaforic. Trupul Meu este adevărată
mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură. h` ga.r sa,rx mou avlhqh,j evstin
brw/sij( kai. to. ai-ma, mou avlhqh,j evstin po,sijÅ (6,55).
În concordanţă cu adjectivul α λ η θ ι ν ο ς adevărat, substantivul
adevărul α λ η θ ε ι α are sensul de adevăr în opoziţie sau în contrast cu ceea ce
este fals sau amăgitor. Substantivul α λ η θ ε ι α - adevărul este folosit de 20 de ori.
În Evangheliile sinoptice familia de cuvinte care ţine de adevăr este folosită foarte rar.
Adevărul poate fi:
1. realitatea însăşi
2. cunoaşterea realităţii sau reflectarea realităţii în conştiinţa umană

, 125
3. expresia realităţii în termeni filozofici.
În Evanghelia după Ioan întâlnim foarte clar expus principiul gnoseologic
fundamental, pe care îl va dezvolta Biserica Răsăritului, conform căruia adevărul este
realitatea însăşi, lucrul, nu enunţul despre realitate. În limba greacă, adevărul este mai
curând o categorie intelectuală sau morală. La Ioan întâlnim mai curând concepţia
iudaică, după care, adevărul este lucrul în sine, acţiunea în sine, fapta în sine etc.
Întâlnim la Ioan o construcţie literară specifică, foarte interesantă, care exprimă
clar această viziune. Este vorba de expresia a face adevărul -
π ο ι ω τ η ν α λ η θ ε ι α ν . Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină,
ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite o` de. poiw/n th.n
avlh,qeian e;rcetai pro.j to. fw/j( i[na fanerwqh/| auvtou/ ta. e;rga o[ti
evn qew/| evstin eivrgasme,naÅ (3,21) Faptul că traducătorul român evită
folosirea echivalentului exact al verbului grecesc, adică a face, preferând lucrează, ne
arată cât de neobişnuită este construcţia chiar şi pentru limba română.
Acelaşi înţeles foarte concret şi obiectiv îl întâlnim şi în nenumărate ale texte din
Evanghelia după Ioan.
Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui
în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei
ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. 23avlla. e;rcetai w[ra kai.
nu/n evstin( o[te oi` avlhqinoi. proskunhtai. proskunh,sousin tw/| patri.
evn pneu,mati kai. avlhqei,a|\ kai. ga.r o` path.r toiou,touj zhtei/ tou.j
proskunou/ntaj auvto,nÅ 24 pneu/ma o` qeo,j( kai. tou.j proskunou/ntaj
auvto.n evn pneu,mati kai. avlhqei,a| dei/ proskunei/nÅ (4,23-24). Expresia
a se închina în adevăr este neobişnuită şi pentru limba română. Mai uşor am spune a se
închina cu adevărat.
Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. `,agi,ason
auvtou.j evn th/| avlhqei,a|\ o` lo,goj o` so.j avlh,qeia, evstinÅ (17,17).
Expresia Cuvântul tău este adevărul este iarăşi specific lui Ioan. Pentru noi mai normal ar
fi fost să se spună Cuvântul Tău este adevărat.
Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau
mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. evgw. eivj tou/to
gege,nnhmai kai. eivj tou/to evlh,luqa eivj to.n ko,smon( i[na
marturh,sw th/| avlhqei,a|\ pa/j o` w'n evk th/j avlhqei,aj avkou,ei mou
th/j fwnh/jÅ (18,37). Semnalăm în continuare exprimări neobişnuite pentru noi, dar
specifice lui Ioan, care pun în evidenţă faptul că adevărul este realitatea însăşi: a da
mărturie pentru adevăr; a fi din adevăr. Ceea ce este important, însă, este tocmai faptul
asupra căruia exegeţii cad de acord că în aceste texte Adevărul este Dumnezeu Însuşi.
A fi din adevăr înseamnă a fi de la Dumnezeu. A fi din adevăr este sinonim cu a fi de
sus, a fi de la Duhul, ca antonime ale expresiilor a fi din trup, a fi din cele de jos, a fi din
lumea aceasta, a fi de la diavolul.
Dacă adevărul este realitatea în sine, atunci, în sensul lui absolut Adevărul este
numai Dumnezeu, tocmai pentru că Dumnezeu este existenţa deplină, desăvârşită,
nelimitată, veşnică. Când Ioan spune că Iisus a venit să dea mărturie pentru adevăr, adică

, 126
despre ceea ce este cu adevărat, despre lumea cu adevărat reală şi deplină, despre
existenţa în sine, care este izvorul tuturor celorlalte existenţe, adică despre Dumnezeu.
Identificarea adevărului prin excelenţă cu Dumnezeu şi cu realităţile dumnezeieşti este
foarte fermă şi clară. Mai mult, este unul din obiectivele centrale ale Evangheliei după
Ioan, acela de a arăta ce este cu adevărat real şi de a distinge între adevărul deplin, care
este Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, şi ceea ce cred oamenii că este adevărul, adică
lumea creată şi cele lumeşti.
Evanghelia după Ioan insistă asupra acestui aspect fundamental. Adevărul este
Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cea care te face liber (vezi 8,32). Adevărul
este realitatea ultimă şi deplină despre care dă mărturie Iisus.
Hristos nu dă numai mărturie despre adevăr, ci spune despre Sine că este
Adevărul: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa - vegw, eivmi h` o`do.j kai. h`
avlh,qeia kai. h` zwh,\ (14,6). Hristos este cel care dă mărturie despre Dumnezeu-
Adevărul, dar în acelaşi timp este El Însuşi Adevărul pentru că este Dumnezeu. Este
motivul pentru care chiar în acest context Iisus insistă în a desluşi relaţia Sa de unitate
desăvârşită cu Tatăl: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (14,10-11). În
acest caz a cunoaşte adevărul nu înseamnă numai a asculta cuvintele Mântuitorului, ci a
te uni cu El de o manieră asemănătoare celeia în care este El unit cu Tatăl. Cunoaşterea
adevărului, care înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează în comuniune şi unire
cu Hristos, este ceva diferit de înţelegerea exclusiv intelectuală a lucrurilor.

9.10 Unirea omului cu Dumnezeu în Evanghelia după Ioan


Evanghelia după Ioan este cea mai apropiată spiritualităţii Bisericii răsăritene.
Unul din motivele principale este faptul că Evanghelia după Ioan vorbeşte despre unirea
omului cu Dumnezeu, temă atât de dragă Răsăritului ortodox.
Vorbind, mai sus, despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea
adevărului, am văzut că Evanghelia după Ioan vorbeşte despre cunoaştere prin întâlnire,
prin comuniune şi, în cele din urmă, prin unire. Cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă
numai în termenii unei relaţii reciproce de împreună-sălăjluire reciprocă între om şi
Dumnezeu, după modelul împreună-sălăşluirii reciproce dintre Tatăl şi Fiul, adică unirea
celor doi în Tatăl prin sălăşluirea Fiului întru Tatăl şi în Fiul prin sălăşluirea Tatălui întru
Fiul (o reciprocă imanenţă, după expresia lui C.H. Dodd). În ziua aceea veţi cunoaşte că
Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. evn evkei,nh| th/| h`me,ra|
gnw,sesqe u`mei/j o[ti evgw. evn tw/| patri, mou kai. u`mei/j evn
evmoi. kavgw. evn u`mi/nÅ (14,20).
C.H. Dodd semnalează faptul că există o strânsă legătură, un paralelism, între
cunoaşterea reciprocă şi împreuna-sălăşluire (sau unire).
Tatăl cunoaşte pe Fiul (10,15) – Fiul este întru Tatăl (14,10; 17,21)
Fiul cunoaşte pe Tatăl (10,15) – Tatăl este întru Fiul (14,10-11; 17,21,23)
Fiul cunoaşte pe oameni (10,14) – Oamenii sunt întru Fiul (14,20; 17,21)
Oamenii cunosc pe Fiul (10,14) – Fiul este întru oameni (14,20; 17,23)
Oamenii cunosc pe Tatăl şi pe Fiul (14,7-8) – Oamenii sunt întru Tatăl şi Fiul
(17,21)

, 127
În toate cazurile, Fiul este cel care mijloceşte această unire şi cunoaşterea care
rezultă din unire.
Unitatea dintre Tatăl şi Fiul este atât de strânsă încât ea este exprimată de Fiul
astfel: Eu şi Tatăl una suntem - evgw. kai. o` path.r e[n evsmenÅ (10,30).
Unitatea este atât de deplină încât nu poate fi exprimată decât în termenii împreună-
sălăşluirii reciproce. Această unire este continuă şi se manifestă în toate lucrările Fiului.
Acolo unde este Fiul este şi Tatăl, acolo unde este Fiul lucrător este şi Tatăl lucrător.
Lucrarea Fiului este şi lucrarea Tatălui. Acolo unde este Fiul subiect este şi Tatăl subiect.
Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez (5,17). Fiul nu face nimic de la Sine (5,19; 8,28-29).
Unirea face posibilă împărtăşirea reciprocă: Precum Tatăl are viaţă în Sine aşa a dat şi
Fiului să aibă viaţă în Sine (5,26). Împărtăşirea de aceeaşi viaţă şi lucrare este motivată
de iubirea lui Dumnezeu: Tatăl iubeşte pe Fiul (5,20); Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate
în mâinile Lui (3,25); Eu iubesc pe Tatăl şi cum îmi porunceşte Tatăl aşa fac (14,23);
Dragostea desăvârşită între Tatăl şi Fiul stabileşte o comuniune desăvârşită de viaţă între
Tatăl şi Fiul.
Această comuniune desăvârşită şi unitate dumnezeiască între Tatăl şi Fiul este
prezentată ca arhetip pentru comuniunea şi unitatea între oameni şi Dumnezeu. Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el (14,23). De fiecare dată când se face referire la unitatea dintre Tatăl şi Fiul
este amintită şi unitatea dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre oameni întreolaltă, care
trebuie să urmeze modelul celei dintâi.
Ca răspuns la iubirea Tatălui, Fiul împlineşte întru totul voia Tatălui. La fel şi cei
care cred în Hristos, ca răspuns la iubirea Lui şi ca dovadă a iubirii lor faţă de El trebuie
să facă voia Lui, să împlinească poruncile Lui.
În cap. 15, 1-12, referitor la unirea omului cu Dumnezeu, avem metafora viţei de
vie cu mlădiţele. Unirea omului cu Dumnezeu este una vie, dătătoare de viaţă, asemenea
celei dintre mlădiţe şi viţa de vie. Viaţa, aceeaşi viaţă, trece de la viţă la mlădiţe le
menţine vii şi le face roditoare. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate
să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în
Mine. (15,4). Unirea aceasta este fundamentată pe iubire: Precum M-a iubit pe Mine
Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. (15,9). Semn şi condiţie al
rămânerii în iubirea dumnezeiască este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. (15,10).
Realitatea unirii desăvârşite prin împreună-sălăşluire reciproce este exprimată pe
larg şi în cap. 17 al Evangheliei după Ioan. Ca ei să fie una precum noi suntem (17,11);
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că
Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. (17,23).
Este vorba despre o unire desăvârşită dar care nu conduce la confuzie sau
amestecare. Prin unirea cu Dumnezeu omul nu se cufundă sau dizolvă în Acesta, nu este
absorbit de dumnezeire, în stil panteist. Este vorba despre o relaţie interpersonală dusă la
măsura deplinătăţii, în care, deşi uniţi desăvârşit, subiecţi îşi păstrează identitatea
personală deplină. Resortul dinamic al acestei uniri este iubirea. Credinţa adevărată în

, 128
Hristos îl poate aduce pe om la o comuniune personală de viaţă cu Dumnezeu cel veşnic,
care este o comuniune de iubire.

9.11 Despre iubire în Evanghelia după Ioan


Evanghelia după Ioan este Evanghelia iubirii dumnezeieşti prin excelenţă. Nimeni
nu a vorbit şi nu a dezvoltat atât de bine tema iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, a
iubirii dintre persoanele Sfintei Treimi, a iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu şi a iubirii
dintre oameni întreolaltă ca Sf. Evanghelist Ioan. Sf. Evanghelist Ioan este cel care
consemnează enunţul prin care Dumnezeu se defineşte pe sine ca iubire: Dumnezeu este
iubire (1 Ioan 4, 8)
Iubirea lui Dumnezeu este motivaţia, suportul şi finalitatea lucrării lui Dumnezeu
prin Fiul, a întregii iconomii dumnezeieşti. Iubirea lui Dumnezeu dă sens tuturor:
Întrupării, Crucii şi tuturor celorlalte. Iubirea motivează determinant, susţine şi conduce
la finalizare orice lucrare, orice mişcare a lui Dumnezeu spre oameni, orice mişcare
dintre Persoanele dumnezeieşti.
Este mai clar şi mai ferm exprimată ca oriunde iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni:
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. ou[twj ga.r hvga,phsen o`
qeo.j to.n ko,smon( w[ste to.n ui`o.n to.n monogenh/ e;dwken( i[na pa/j
o` pisteu,wn eivj auvto.n mh. avpo,lhtai avllV e;ch| zwh.n aivw,nionÅ
(3,16)

Este exprimată iarăşi insistent iubirea Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl:
Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui (3,35; vezi şi 10,17; 17,24).
Iubirea dintre Tatăl şi Fiul este modelul şi măsura iubirii dintre Fiul şi oameni şi
dintre oameni şi Fiul: Precum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa v-am iubit şi Eu pe voi (15,9);
…i-am iubit pe ei, precum M-ai iubit Tu pe Mine (17,23); Pentru ca iubirea cu care M-ai
iubit Tu să fie în ei (17,26).
Iubirea dintre Tatăl şi Fiul sau iubirea lui Hristos pentru oameni este modelul iubirii
dintre oameni: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit
Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi. (5,12-13). Aceasta este porunca cea nouă, este recapitularea întregii
Învăţături a Mântuitorului Hristos, asupra căreia Evanghelia după Ioan revine de mai
multe ori: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (13,34-35; vezi şi 15, 12,17).

, 129
FAPTELE APOSTOLILOR

BIBLIOGRAFIE

COMENTARII PATRISTICE

Sfântul Ioan Hrisostom, P. G. 60


Sfântul Chiril al Alexandriei, P. G. 74
Oikonmeniu P. G. 118
Teofilact al Bulgariei P. G. 125

Comentarii moderne:

Jacquier E., Les Actes des Apôtres, 1926


Dibelius M., Studies in the Acts of the Apostles, NY, 1956
Dupont J. Etudes sur les Actes des Apôtres, Paris, 1967
Kremer J. (ed.) Les Actes des Apôtres, Leuven, 1979
Marshall, I., H., The Actes of the Apostles, 1980

Studii în l. română pe diverse teme din Faptele Apostolilor:


1. Verzan, pr. dr. Sabin, „Faptele Apostolilor o carte a prototipurilor (II)”, ST 2/1990,
pp. 4283.
2. Verzan, pr. dr. Sabin, „Faptele Apostolilor o carte a prototipurilor (I)”, ST 1/1990,
pp. 3876.
3. Tudor, pr. drd. Alexandru I., „Unitate şi diversitate în Faptele Apostolilor”, ST 1-
2/1973, pp. 4557.
4. Tudor, pr. drd. Alexandru, „Viaţa sacramentală a Bisericii în Faptele Apostolilor”, ST
12/1980, pp. 192210.
5. Mircea, pr. magistrand I., „Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini, după
Faptele Apostolilor”, ST 12/1955, pp. 6492.
6. Preda, drd. Constantin, „Apostolatul celor doisprezece şi relaţia sa cu cel paulin
potrivit Faptelor Apostolilor”, ST 34/1997, pp. 3154.
7. Preda, drd. Constantin, „Doctrina şi practica botezului după Faptele Apostolilor”, O
34/1997, pp. 3665.
8. Verzan, pr. dr. Sabin, „Faptele Apostolilor (capitolele 1 şi 2) note explicative”, O
1/1994, pp. 28115.
9. Deheleanu, prot. dr. Petru, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel după Faptele Apostolilor”,
MB 46/1967, pp. 310320.
10. Săbăduş, pr. Ioan, „Consideraţii generale asupra sfârşitului cărţii Faptele
Apostolilor”, ST 56/1974, pp. 383395
11. Marcu, pr. prof. Grigorie, „Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea
Faptele Apostolilor”, O 3/1957, pp. 429437.

, 130
12. Mihoc, pr. prof. dr. Vasile, „Decretul apostolic şi valoarea istorică a cărţii Faptele
Apostolilor”, MA 2/1989, pp. 2028.
13. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament. Faptele Apostolilor”, MO 910/1968, pp. 714721.
14. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament. Faptele Apostolilor”, MO 56/1969, pp. 387395.
15. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (II). Faptele Apostolilor”, MO 78/1969, pp. 541550.
16. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (IV). Faptele Apostolilor”, MO 34/1970, pp. 176187.
17. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (VII). Faptele Apostolilor”, MO 34/1971, pp. 210220.
18. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (VIII)”, MO 56/1971, pp. 335347.
19. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (IX). Faptele Apostolilor”, MO 78/1971, pp. 539546.
20. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (X). Faptele Apostolilor”, MO 910/1971, pp. 708720.
21. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XI)”, MO 56/1972, pp. 323333.
22. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XII). Faptele Apostolilor”, MO 13/1978, pp. 6876.
23. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XIII). Faptele Apostolilor, cap. XV”, MO 46/1978, pp. 287301.

GENERALITĂŢI

O posibilă împărţire a cărţilor noutestamentare:


1. Cărţi care istorisesc viaţa, faptele şi învăţăturile Mântuitorului – Sfintele
Evanghelii
2. Cărţi care istorisesc viaţa şi activitatea Sfinţilor Apostoli şi în special, a
Bisericii primare sub îndrumarea Sfântului Duh: Faptele Apostolilor şi Epistolele
Faptele Apostolilor este a cincea carte a canonului Noului Testament. Este însă,
prima dintre cele care consemnează, întemeierea Bisericii şi răspândirea Evangheliei
până în capitala imperiului, Roma.

CARACTERISTICI TEHNICE

28 de Capitole
1006 versete
10396 cuvinte
Vocabular: 2000 cuvinte. Este vorba de un vocabular bogat. Luca fiind grec, are
un vocabular bogat pe care-l şi foloseşte.
Ocupă locul doi ca volum, după Evanghelia a-III-a, între cărţile Noului
Testament.

, 131
TITLUL

În cele mai vechi manuscrise această carte apare cu titlul Pra,xeij


vAposto,lwn - Acta Apostolorum. Este puţin probabil ca acest titlu să fi fost folosit
iniţial. De observat că sintacma nu este articulată. Traducerea românească obişnuită
Faptele Apostolilor (articulat şi primul termen şi al doilea termen) nu corespunde
originalului. Traducerea exactă ar fi Fapte de Apostoli, pentru a ilustra cu exacte
conţinutul cărţii, în care nu sunt cuprinse nici toate faptele şi nici ale tuturor Apostolilor.

Justificarea titlului
Cartea are, într-adevăr, în centrul său activitatea unor apostoli. Deşi este prezentat
la început cărţii catalogul complet al apostolilor şi chiar completarea locului lăsat liber de
Iuda prin alegerea lui Matia (F.Ap. 1, 13, 26), conţinutul cărţii se opreşte în special
asupra activităţii a doi apostoli: Sfântul Apostol Petru, unul dintre cei 12, şi Sfântul
Apostol Pavel, din afara celor doisprezece, chemat la apostolie în mod special şi direct de
Mântuitorul pe drumul Damascului.
Faptele Apostolilor fac însă referire – mai pe scurt sau mai exstins - şi asupra
activităţii altor personaje care nu fac parte din grupul celor doisprezece: Iacob, fratele
Domnului, Varnava, Arhid. Ştefan, Filip – din cei 7- Apollo, Timotei, Sila etc.
De consemnat că deşi nu fac parte din grupul celor doisprezece Apostoli, pe toţi
aceştia Biserica îi pomeneşte în calendar ca „apostoli”.

O lipsă a titlului!

Titlul ilustrează o parte numai a conţinutului cărţii, trecând sub tăcere o


componentă principală a acestuia, şi anume lucrarea Sfântului Duh. În cele din urmă nu
Apostolii şi faptele lor sunt în centrul cărţii, ci prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh
menifestate prin Apostoli şi faptele lor. Fără îndoială că în centul cărţii este Duhul Sfânt.
Este şi motivul pentruc are cartea a fost deseori numită Evanghelia Duhului, deşi această
denumire nu a putut să se impună. Biserica însăşi este o realitate ce ţine de prezenţa şi
lucrarea Duhului Sfânt, ea fiind sinaxa celor plini de Duh Sfânt. Dacă minunile săvârşite
de Mântuitorul erau prezentate ca semne ale dumnezeirii Sale, minunile săvârşite de
Apostoli şi harismele care se manifestau prin aceştia erau semne (shmeia) ale prezenţei
Duhului Sfânt.
Trebuie să recunoaştem că absenţa din titlu a oricărui indiciu care să trimită la
această realitate esenţială prezentă în carte, care este prezenţa şi lucrarea Duhului lui
Dumnezeu în lume poate să aibă consecinţe negative asupra abordării, mai ales didactice
a cărţii. Personal îmi amitesc percepţia acestei cărţi, atât de importante pentru imaginea
despre Duhul Sfânt, ca o carte eminamente istorică ce are în centrul misiunea Apostolilor,
concentrată obsedant în jurul celor trei călătorii misionare ale Sfântului Apostol Pavel.
Această abordare este una care-şi găseşte din păcate ecouri puternice în prezentarea
academică a Istoriei Bisericii Universale sau a Bisericilor locale, prezenţa şi lucrarea
Duhului Sfânt fiind aproape complet ignorată şi luându-se în discuţie numai faptele şi
evenimentele în care este implicat exclusiv factorul uman.

, 132
TEXTUL CĂRŢII FAPTELOR APOSTOLILOR

Atunci când avem de-a face cu un text vechi; ca cel al Faptelor Apostolilor trebuie
să luăm în discuţie fidelitatea textului actual faţă de cel original, date fiind numeroasele
copieri şi răspândiri de manuscrise prin care a trecut până la apariţia tiparului.
În cazul Faptelor Apostolilor problema textului este destul de complexă.
Majoritatea surselor acestei cărţi prezintă două forme principale:
textul numit „sirian” sau „antiohian”
textul numit „egiptean” si „alexandrin”
Textul ”alexandrin” este păstrat de manuscrisele: Codicii Vatican, Sinaitic,
Alexandrin, Efrem, Papirus 45 şi 74, precum şi de părinţii alexandrini.
Textul „sirian” sau „antiohian” este păstrat de codicele Beza (D), vechile traduceri
latine, papiruşii 38, 41, 48 – părinţi latini. Acest text prezintă numeroase schimbări,
adaosuri.
Ex. 5. 16 39 – se introduc unele explicaţii
15, 20 29 – hotărâri Sinodul Apostolic
11. 28 – încep”fragmentate cu noi”
S-a exprima părerea conform căreia acest text ar fi fost o primă formă datorită tot
lui Luca, textul alexandrin fiind forma finală datorită desigur lui Luca.
Criticii textului susţin că textul alexandrin că textul alexandrin este cel autentic

FAPTELE APOSTOLILOR ŞI EVANGHELIA DUPĂ LUCA

Faptele Apostolilor constituie continuarea Evangheliei a III, a „primului cuvânt”


adresat de Sf. Luca lui Teofil (F.Ap. 1, 1; Luc. 1, 3).
Există o aparentă contradicţie în ceea ce priveşte relatarea Înălţării: în Fapte
Înălţarea este plasată cronologic 40 de zile după Înviere, pe muntele Măslinilor; în
Evanghelia după Luca, este plasată în seara Pastilor, în Betania. Unii critici, între care E.
Trocmé ar elimina cu uşurinţă Lc. 24, 50 – 53 şi F.Ap. 1, 1 – 5, ca fiind fragmente
interpolate ulterior, reţinând în felul acesta o singură relatare a Înălţării, cea de la F.Ap.
Dar legătura între Lc. 24, 49 şi 1, 6 nu este perfectă pentru că F.Ap. 1, 6 – 12 ne situează
în aer liber, pe muntele Măslinilor şi nu în interiorul unei case (Lc. 24 – 33 - 49).
Aceasta perspectivă ar presupune că cele două lucrări separate acum, Evanghelia
a treia şi Faptele Apost., ar fi fost iniţial o singură lucrare. În acest caz am fi avut de-a
face cu o lucrare anormal de lungă. Deci, e bine să lăsăm lui Luca paternitatea acestor
fragmente cât şi intenţia lui de a-şi dispune opera în două părţi distincte pentru ca
Evanghelia să îşi păstreze specificul său ca gen literar.
Cele două cărţi sunt strâns legate totuşi. Lc. 24, 47 vorbeşte de mărturia către
„toate neamurile începând de la Ierusalim” ca şi în F.Ap. 1, 8. Tema insistent urmărită de
Sf. Luca – „mântuirea neamurilor” apare la începutul (Lc. 3, 6) şi la sfârşitul operei
lucaniene (F.Ap. 28, 28).
Capitolul 1 din Fapte se situează la întâlnirea dintre Evanghelie şi Faptele
Apostolilor ca o firească legătură. Rememorarea pe scurt a datelor Evangheliei în acest

, 133
capitol (Predica Împărăţiei, arătările după Înviere, Sfântul Ioan Botezătorul şi făgăduinţa
Duhului, grupul celor doisprezece) are menirea de a sublinia unitatea evidentă între
timpul lui Iisus şi cel al Bisericii. În Evanghelie, Înălţarea încheie timpul lui Iisus, ca un
punct al unei istorii ce se împlineşte: accentul în relatare este hristologic. În Faptele
Apostolilor această relatare a Înălţării inaugurează timpul Duhului Sfânt: accentul în
relatare este pnevmatologic şi ecleziologic. Este fragmentul ce ilustrează continuitatea
între istoria lui Iisus şi istoria Bisericii Sale.
Alegerea lui Matia (F.Ap. 1, 15 - 16) arată la fel continuitate. De asemenea,
grupul celor 12 ucenici, constituie un alt element fundamental de unitate şi continuitate
între timpul lui Iisus Hristos şi timpul Bisericii. Grupul este format de Iisus în timpul
activităţii Sale pământeşti, şi constituie nucleul iniţial al Bisericii ce se naşte istoric la
Cincizecime .Tema unităţii joacă un mare rol în F.Ap. 1. De altfel, unitatea este o
trăsătură esenţială a eclesialităţii, de aceea se regăseşte ca temă aproape în fiecare din
paginile Faptelor Apostolilor

FAPTELE APOSTOLILOR ŞI EPISTOLELE PASTORALE

Numai cu titlu informativ consemnăm teoria conform căreia Epistolele Pastorale


ale Sfântului Apostol Pavel ar fi avut ca redactor – cu o contribuţie importantă în
redactare – pe Sf. Evanghelist Luca,36 ucenicul şi colaboratorul iubit al Apostolului, pe
care-l regăsim alături de acesta în momentele grele ale captivităţii romane („numai Luca
este cu mine” 2 Tim. 4,11). Dacă s-ar adeveri această ipoteză, atunci Sf. Luca ar fi
autorul unui triptic: Evanghelie, Fapte, Epistole Pastorale, care ar prezenta într-o viziune
unitară şi coerentă Vestirea Evangheliei de către Mântuitorul Hristos, Pogorârea Sfântului
Duh cu începuturile Bisericii şi „aşezarea” Bisericii pe traiectoria ei istorică, prin trecerea
de la perioada apostolică la perioada post-aspostolică. Chiar dacă nu se adevereşte
ipoteza cu Luca redactor al Epistolelor Pastorale, conţinutul acestora din urmă şi scopul
lor le plasează într-o evidentă continuitate şi completare a cărţii Faptele Apostolilor. Dacă
Faptele Apostolilor acoperă perioada prin excelenţă apostolică a istoriei Bisericii, prin
aceea că ne prezintă activitatea Ucenicilor sau Apostolilor direcţi ai Mântuitorului
Hristos, a căror autoritate bisericească se bazează pe investirea lor directă din partea
Mântuitorului dar şi pe evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt de care beneficiază în mod
direct, Epistolele Pastorale are chiar scopul de a ne prezenta trecerea de la Biserica
Apostolică la epoca post-apostolică, aceasta din urmă identificându-se cu perioada de
până la sfârşitul veacurilor. Transferul autorităţii apostolice directe de la Apostoli la
urmaşii apostolilor (episcopii din totdeauna) este momentul de maximă importanţă
ilustrat de Epistolele Pastorale, care completează şi încheie imaginea istorică a Bisericii.
Este motivul pentru care am ţinut să facem această semnalare în contextul prezentării
Faptelor Apostolilor.

36
Vezi pe larg despre această problemă în Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Sf. Ev. Luca, autorul Epistolelor
Pastorale - o ipoteză în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul oficial al Patriarhiei române, Anul CXVI,
Nr.7-12, iulie-decembrie 1998, p.360-370.

, 134
AUTORUL

Mărturii externe
Întreaga tradiţie bisericească veche îl numeşte pe Sfântul Evanghelist Luca drept
autor al Faptelor Apostolilor.
Faptele Apostolilor este citată de Părinţii Apostolici:
Epistola lui Varnava, 4,14; 5,8
Păstorul lui Herma, 4,2,4
Epistola lui Clement Romanul, 2,1
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Magnezieni, 5; Smirneni, 3
Epistola către Diognet
Iustin Martirul, Apologia I. 19; Dialog cu iudeul Trifon, 20,118
Canonul Muratori (cca 150 d. Hr.) include F.Ap. în canonul Noului Testament ca
lucrare a Sfântului Luca.
Irineu episcop al Lugdummului (180- 190) Împotriva Ereticilor 3, 1 citează multe
texte din F.Ap. Şi numeşte pe Luca autor.
LE fel se întâmplă şi cu o serie întreagă de autori din primele trei veacuri ale
Bisericii, reprezentând o arie geografică foarte exstinsă:
Tertulian (Afica de Nord), Împotriva lui Marcion (VI,2)
Clement Alexandrinul, Stromate, 5,12
Origen, Împotriva lui Cels, 6,11
Ieronim, De viris illustribus, 7
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, B,22,1

Mărturii interne
Exegeţii celor două cărţi importante şi voluminoase ale Noului Testament sunt de
acord că Faptele Apostolilor şi Evanghelia a treia au acelaşi autor. Lucrul acesta este
confirmat de: identitatea de stil, vocabular şi idei dintre cele două cărţi. Ele sunt adresate
aceleiaşi persoane, lui Teofil.
„Cuvântul cel dintâi” la care face referire autorul Faptelor este fără îndoială
Evanghelia Sfântului Luca, Faptele Apostolilor fiind „Cuvântul al doilea”.
Asemănarea între cele două lucrări este atât de mare încât nimeni nu contestă
faptul că ele provin de la acelaşi autor. Ba, au existat exegeti care au considerat că cele
două lucrări au fost iniţial o singură lucrare. Traducerea manuscrisă nu sprijină aceasă
idee.
Există o continuitate evidentă: Evanghelia sfârşeşte cu Înălţarea şi F.Ap. începe
cu Înălţarea.

Fragmentele „noi”

În sprijinul paternităţii lucaniene a cărţii Faptele Apostolilor este şi argumentul


aşa numitelor fragmente „noi”. În aceste fragmente relatarea se face la întâi plural –
incluzând ca participant la evenimente persona autorului. Acestea sunt: 16,10 – 17; 20,6 –
16; 21,1 – 15; 27,1 – 28. Unitatea dintre aceste fragmente şi restul cărţii este confirmată
de limba, stilul şi vocabularul acestor fragmente sunt aceleaşi cu restul cărţii. Nimeni nu

, 135
se îndoieşte că autorul acestor fragmente – foarte posibil parte dintr-un jurnal de călătorie
– este acelaşi cu autorul întregii cărţi.
Autorul fragmentelor „noi” este unul dintre însoţitorii şi colaboratorii Sfântului
Apostol Pavel. Acesta nu poate fi decât Luca deoarece ceilalţi colaboratori ai Sfântului
Pavel (Timotei, Tit, Sila) fie sunt numiţi, fie nu sunt prezenţi la evenimentele relatate ca
„noi”.

Terminologia medicală
Abundenţa terminologiei medicale în Faptele Apsotolilor este încă un argument
că autorul său este Luca medicul (Col. 4,14).
Cercetarea biblică de astăzi este în unanimitate de acord cu paternitatea lucană a
Faptelor Apostolilor.
Singurele contestări au venit di n partea Şcolii biblice liberale radicale din
Tubingen (vezi Christian Baur).

Sfântul Luca – repere biografice

Sfântul Luca este cunoscut deja din Evanghelia sa, dar şi din informaţiile din
Faptele Apsotolilor şi din Epistolele pauline..
Originar din Antiohia, grec de neam, Luca a devenit creştin în jurul anului 40,
fiind de profesiune medic (Col. 4,14).
Va fi ucenic şi apropiat colaborator al Sfântului Apostol Pavel şi însoţitor al
acestuia (2 Tim. 4,11 „numai Luca este cu mine”). Îl însoţeşte în călătoria a II-a
misionară pe Sfântul pavel, în timpul căreia rămâne în Filipi (aproape 8 ani), de unde îl
va lua Pavel în a III-a călătorie misionară până la Ierusalim (F.Ap. 20,5 – 21,8). Luca
împreună cu Aristarh îl însoţesc pe Pavel la Roma (60 – 62 → F.AP. 27,1 – 28,16), după
cum reiese din finalul epistolelor Coloseni şi Filimon.
Tradiţia bisericească (Teofilact) îl numără pe Luca printre cei 70 de ucenici ai
Mântuitorului, iar unii dintre vechii scriitori bisericeşti îl identifică cu unul dintre cei doi
în drum spre Emaus. A murit în Grecia, posibil la Teba. Alţii cred că la Efes.
Este sărbătorit la 18 octombrie.

DESTINATARI ŞI SCOP

La începutul cărţii este numit destinatarul ei. Acesta este acelaşi cu destinatarul
Evangheliei Sf. Luca, un anume Teofil. „Prea puternice Teofil” (Lc. 1,3); „O, Teofile”
(F.Ap. 1,1)
Teofil este posibil să fi fost un înalt demnitar roman, poate chiar membru al
tribunalului roman care urma să judece pe Sf. Pvel. În acest caz şi Evanghelia, dar mai
ales Faptele Apostolilor, s-ar fi constituit într-o apologie a Bisericii creştine, dar mai ales
al lui Pavel şi a activităţii sale, subliniind bunele intenţii faţă de lumea păgână, neiudaică.
Mai probabil pare a fi o altă ipoteză care consideră că Teofil aparţinea într-adevăr
clasei aristocrate („prea puternice”); Este posibil să fi fost chiar contcetăţean al lui Luca,
fiind cunoscut acestuia înainte de a deveni creştin. Dacă atunci când primea Evanghelia
nu era încă creştin, la primirea Faptelor Apostolilor devenise, după schimbarea tonului în

, 136
adresare, oficial în Evanghelie, familial în Faptele Apostolilor. În cazul acesta, scopul
Faptelor Apostolilor este unul de continuare a catehezei, de întărire a credinţei lui Teofil.
Cea mai mare parte a cercetătorilor consideră că Faptelor Apostolilor nu se
adresează numai lui Teofil, ci unui cerc mult mai larg de cititori. Cine puteau fi aceştia?
Aici părările sunt aproape unanime. Destinatarii Faptelor Apostolilor par a fi fost
creştinii proveniţi dintre neamuri, foarte probabil cei din Roma şi Italia.
În favoarea acestei opţiuni este adus argumentul că localităţile din Italia sunt
menţionate fără nici o explicaţie, în timp ce atunci când cartea se referă la tipografia şi
obiceiurile iudeilor din Palestina, ale macedonenilor, sau grecilor dă multe lămuriri, ceea
ce înseamnă că cititorii cărţii nu le cunoşteau.
Un argument în favoarea faptului că F.Ap. nu a fost adresată iudeo-creştinilor este
acela că autorul insistă asupra responsabilităţii iudeilor privitor la moartea Mântuitorului
(2, 23; 3, 13 – 15; 13, 27 -28) şi asupra obstacolelor pe care le întâmpină propovăduirea
Evangheliei din partea iudeilor.
Faptul că a fost adresată creştinilor dintre neamuri este dovedit de insistenta cu
care se aduc dovezi în sprijinul justificării propovăduirii Evangheliei la neamuri:
- Vedenia lui Petru şi botezarea lui Corneliu sutaşul (cap. 10)
- Episodul cu dregătorul Candachiei, regina Eipoie şi Filip (cap. 8)
- Convertirea lui Pavel şi trimiterea la neamuri.
- Sinodul de la Ierusalim cap. 15
- Pavel, apostolul neamurilor, este prezentat ca având aceeaşi autoritate ca Petru
Finalul cărţii: Deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu
s-a trimis păgânilor, şi ei vor asculta. (F.Ap.28, 28). Sunt cuvinte spuse iudeilor.
Universalismul mântuirii este subliniat insistent de elinul Luca atât în Evanghelie
cât şi în Fapte. Aceasta pledează pentru ideea că nu sunt excluşi nici păgânii necreştinaţi
dintre cititorii avuţi în vedere de Luca. Creştinarea neamurilor este prezentată ca fiind
voia Duhului.
Foarte captivantă ideea că Faptele Apostolilor ar fi fost iniţial o apologie adresată
autorităţilor romane care urmau să îl judece pe Pavel, în sprjinul acestuia. Sunt prezentate
următoarele argumente:
Autorităţile romane din Palestina sau Corint recunosc mereu nevinovăţia lui
Pavel (Galion → Corint F.Ap. 18, 15; Porcius Festus → F.Ap. 25, 18)
Cererea lui Pavel de a fi judecat ca cetăţean roman (23, 27; 25, 10)
Din întreg cuprinsul Faptelor Apostolilor reiese că nimic rău nu propovăduiesc
Apostolii şi în special Pavel prin propovăduirea Evangheliei. Ba, dimpotrivă. Şi acest
lucru este evident că Evanghelia este primită mai curând de neamuri, în timp ce iudeii i se
împotrivesc.
Pavel la Roma: „Propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre
Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (28, 31)
Caracterul apologetic al discursurilor Sfântului Pavel: (22, 1.....; 23, 1....; 24, 10)

Faptele Apostolilor ar concilia iudeo-crştinii cu creştinii dintre neamuri,


primii reprezentaţi de Petru şi cei de al doilea de Pavel. Conflictul dintre iudeo-creştini şi
creştinii dintre neamuri sau mai bine zis problemă-dilemă este una dintre problemele
Bisericii primare – menţionată de Faptele Apostolilor.
Sinodul Apostolic (cap. 15) are de rezolvat exact această problemă.

, 137
Şcoala de la Tubingen crede că acesta a fost motivul exclusiv al scrierii F.Ap.

Caracterul misionar şi catehetic al cărţii Faptele Apostolilor este indiscutabil.


Insistenţa cu care subliniază prezenţa Duhului Sfânt în lucrarea de propovăduire a
Evangheliei şi de răspândire a creştinismului arată intenţia autorului de a convinge atât pe
cei din Biserică cât şi pe cei din afară că aceasta se face de către şi este voia lui
Dumnezeu.
Ceea ce se întâmplă nu este de la oameni ci de la Dumnezeu . A se vedea reacţia
lui Gamaliel, citată special de Luca (F.Ap. 5, 34 - 40)
Biserica îşi însuşeşte această carte, incluzând-o în canon, pentru faptul că ea arată
continuarea prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume după momentul Hristos, prin
Duhul Sfânt.
Absolut toate evenimentele şi lucrările apostolilor şi ale Bisericii sunt determinate
de Duhul Sfânt, cel care face să rodească Cuvântul Evangheliei şi care determină la
credinţă – face să crească Biserica.
Deşi Iisus Hristos s-a înălţat, primesc, după făgăduinţă, Duhul, care rămâne cu ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde foarte bine acest aspect:
„Ceea ce au reuşit cu harul lui Dumnezeu văcarii şi pescarii n-au putut nici măcar
să-şi închipuie filozofii şi ritorii, stăpânitoriii acestei lumi, deşi au făcut tot ce le-a stat în
putinţă. Cum au făcut de au trecut la stfel de fapte mari cei doisprezece, oameni simpli
care trăiau pe marginea lacurilor, a râurilor şi în pustie şi care, poate nu intraseră
niciodată într-o cetate, în agora? Cum de le-a venit să înfrunte o lume întreagă? Şi cum
le-a venit să propovăduiască astfel de idei cu totul şi cu totul noi? Cum într-un timp atât
de scurt au traversat lumea, fără să ţină seama de pericole, nici de moarte, nici de
dificultăţile lucrului în sine, nici de faptul că erau puţini, fără să ţină seama de mulţimea
celor ce li se împotriveau, nici de puterea lor, nici de înţelepciunea lor... dacă n-ar fi avut
de partea lor pe Dumnezeu ?”(Omilia a 4 a la I Corinteni).

Consider că reconsiderarea conţinutului Faptelor Apostolilor din perspectiva


prezenţei lui Dumnezeu în istorie, ne dă şi cheia înţelegerii acestei cărţi ca şi a înţelegerii
scopul scrierei ei. Vom discuta mai jos tema Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor - Timpul
Duhului.

FAPTELE APOSTOLILOR, ISTORIE - GEOGRAFIE

Caracterul istoric al cărţii


Faptele Apostolilor este considerată o carte istorică prin excelenţă. Este numită pe
bună dreptate şi prima istorie a Bisericii.
Istoria consemnată în cartea Faptele Apostolilor cuprinde răspândirea Evangheliei
şi creşterea Bisericii creştine de la întemeierea acesteia – evenimentul Pogorârii Duhului
Sfânt - şi până la Roma, capitala imperiului (F.AP. 1, 8 ↔ 28, 31)
Istoria înseamnă:
a. repere cronologice (o perioadă de timp concretă)
b. repere geografice (spaţiu geografic concret)
c. personaje reale

, 138
d. fapte şi evenimente reale

Repere cronologice
Autorul nu face nici o datare exactă a evenimentelor.
Referirile la persoane ce aparţin istoriei universale (Proconsulul Galion- 18, 12,
14, 17); Sergius Paulus (13, 7;); Irod Agripa (12, ...; 15) permit o datare cu mici
aproximaţii a evenimentelor relatate în Faptele Apostolilor.
Moartea lui Irod Agripa (F.AP. 12. ...; 15, etc.) este dată la Paştele anului 44.
Foametea din timpul lui Claudiu (11, 28) între anii 49 – 55
Proconsulatul lui Galion în Corint (18, 12) în anii 51- 52
Înlocuirea procuratorului Felix de către Festus (24, 27) în perioada 59 – 60

Aceste repere cronologice permit datarea aproximativă a evenimentelor istorisite


în Faptele Apostolilor, după cum urmează:
Întemeierea şi începuturile Bisericii 30 – 36
Misiunea în diaspora iudaică 36 – 46
Prima călătorie misionară a Sf. Apostol Pavel 46 – 47
Sinodul Apostolic 48 - 49
A II-a şi a III-a călătorie misionară al lui Pavel 50 – 58
Închisoare de doi ani a Sf. Pavel în Cezareea 58 – 60
Călătoria spre Roma şi închisoare 60 - 6 3
Cf. I. Karavidopoulos, Introducere în Noul Testament, 1980, p. 126

Repere geografice

Faptele Apostolilor indică cu multă exactitate regiunile geografice şi localităţile în


care se desfăşoară evenimentele relatate. ... „începând de la Ierusalim şi în toată Iudeea şi
în Samaria şi până la marginea pământului. “ (1, 8). Pe tot parcursul cărţii sunt
consemnate repere geografice
În principal, geografia cărţii Faptele Apostolilor este delimitată de:
Ierusalim → Roma via Asia Mică, Tracia şi Macedonia, Grecia, Italia....
Întregul bazin al Mării Mediterane inclus la ora aceea în Imperiul Roman.
De consemnat unitatea culturală a impereiului conferită de dominarea civilizaţiei
elenistice: cultura şi limba greacă.

Personaje
Personajele principale ale cărţii Faptele Apostolilor sunt Apostolii Mântuitorului,
în special Petru, într-o primă parte, şi Pavel, într-o a doua parte.
Sunt amintite şi alte personaje angajate în propovăduirea Evangheliei: Ştefan,
Filip, Barnaba, Timotei, Apollo, Sila, Ioan Marcu, etc.
Apar personaje din lumea, mediul social-politic, în care se propovăduieşte
Evanghelia şi se întemeiază comunităţi creştine: Proconsulul Sergius Paulus – Cipru
(F.AP. 13, 7), regele Irod Agripa (F.AP. 12; F.AP. 25, 13, 22; F.AP. 26), Galion,
proconulul Ahaiei (18, 12, 14, 17), Arhiereul Anania (23, 2), Felix procuratorul (23, 26;

, 139
24, 3), Porcius Festus, procurator (24, 27; 25, 1), Cezarul (cap. 25, 11, 12), Claudiu
(F.AP. 11, 28)

Iudeii, Creştinii şi Roma

Într-un plan secund, autorul cărţii Faptele Apostolilor este interesat de ceea ce am
putea numi prezenţa şi atitudinea unor personaje colective: iudeii, creştinii şi puterea
imperială. Disocierea clară atitudinii creştinilor de cea a iudeilor faţă de puterea
imperială romană este una din temele ce par să preocupe pe Sf. Luca, atât în Evanghelie
cât şi în Faptele Apostolilor.
Iudeii sunt cei care urmăresc şi polemizează continuu pe creştini (vezi în sepcial
atacurile la adresa Apostolului neamurilor). Creştinii se disociază de atitudinea de
nesupunere şi de revoltă care caracterizează lumea iudaică faţă de puterea imperială
romană. Reprezentanţii puterii romane fac şi ei deosebire între iudei şi creştini.
Atitudinea puterii imperiale, prin reprezentanţii ei regionali sau centrali este una de
înţelegere şi chiar de protejare a creştinilor în faţa atacurilor venite din partea iudeilor.
Romanii sunt cei care, fără să-l achite definitiv pe Pavel, îi salvează totuşi viaţa.
Ce vrea Luca să ne spună prin această imagine a lui Pavel, captiv din
pricina mâniei iudeilor şi prin atitudine de protejare a autorităţilor romane? Ce urmăreşte,
prezentând Iudaismul şi Creştinismul având atitudini diferite faţa de autorităţile romane?
Vom afla răspunsul mai târziu. Aici ne interesează să dovedim că cele trei personaje sunt
în atenţia autorului cărţii Faptele Apostolilor.

Faptele şi evenimentele
Faptele şi evenimentele care sunt consemnate şi prezentate în cartea Faptele
Apostolilor se înscriu în consemnarea imaginii generale a propovăduirea Evangheliei de
către Apostoli şi întemeierea comunităţilor creştine, începând cu Ierusalimul- prima
comunitate creştină = începutul istoric al Bisericii şi sfârşitul propovăduirii Evangheliei
la Roma.

Concluzie: Caracterul istoric al cărţii Faptele Apostolilor este neîndoielnic. Pentru


aceasta mai pledează: ancorarea sau raportarea voită a autorului la istoria contemporană
lui (detalii ce au drept scop tocmai punctarea caracterului istoric al relatărilor) (12, 20 –
23; 18. 2, 12); insistenţa în menţionarea unor amănunte geografice şi a unor detalii ale
vieţii politice. Din punctul carcaterului ei istoric cartea F.Ap. poate fi comparată cu
lucruri istorice elenistice ale vremii. Autorul are ca model astfel de lucrări (cf. William
Baird, The Acts of the Apostles I. C. B. , 1990, p. 729). Folosire bogată a discursurilor
este o dovadă în plus a faptului că Sf. Luca foloseşte modelul în uz.

Faptele Apostolilor, carte teologică


Există, aşadar asemănări între Faptele Apostolilor şi lucrări istorice ale vremi, dar
există şi deosebiri esenţiale. Acestea vin mai ales din faptul că Faptele Apostolilor nu
sunt numai o carte istorică ci şi una teologică, prin excelenţă. Am putea vorbi de două
planuri urmărite cu insistenţă de Sf. Luca în redactarea acestei cărţi: 1. Planul istoric şi 2.
Planul teologic. Cele două planuri merg în paralel, împletindu-se de fapt, discursul
teologic născându-se din erminia discursului istoric. Dacă înţelegem teologia ca evaluare

, 140
sau considerare a evenimentului din perspectiva raportării acestora la Dumnezeu, atunci
vom putea foarte uşor să constatăm, chiar la o primă lectură a cărţii Faptele Apostolilor,
că Dumnezeu este cel care determină prin Duhul activitatea misionară a Apostolilor
absolut întreaga viaţă a Bisericii. Creşterea Bisericii, prin mărturia Apostolilor, primirea
credinţei şi botezul celor care credeau, este lucrarea eminamente a Duhului. A se vedea
numai binecunoscutele sumare ale autorului (2,47;

STRUCTURA LITERARĂ A CĂRŢII FAPTELE APOSTOLILOR

Sfântul Evanghelist Luca este un autor mai elevat din punct de vedere literar ca
ceilalţi autori nou-testamentari. Este de presupus ca Faptele Apostolilor să beneficieze de
o structură litereară mai elaborată. Există o varietate largă de materiale literare: naraţiuni,
discursuri, biografii etc. Formele literare sunt adesea amestecate, naraţiunea suferind
uneori de lipsa de omogenitate. (vezi F.Ap. 1; F.Ap.12; F.Ap.15); unele elementele par
juxtapuse. Din acest motiv nu este deloc uşor să descifreze cineva un plan riguros al
cărţii. Cartea are o evidentă unitate, dar fără schematizare.

Trei principii de organizare literară


Exegeţi Faptelor Apostolilor identifică trei principii de organizarea literară a
cărţii:

Tema Misionară

În această istorie ghidată de Duhul Sfânt autorul urmăreşte întâi de toate


propovăduirea Evangheliei şi întemeierea primelor comunităţi creştine, întâi între iudei,
apoi între namuri (F.Ap. 3, 26). Acest lucru este anunţat la începutul cărţii (1, 8) şi
consemnat la sfârşit (28, 28), după ce aceeaşi temă misionară este semnalată exact la
mijlocul cărţii (14, 27).
Tema misionară, aşezată în prim planul cărţii, permite o primă împărţire a
Faptelor Apostolilor în două mari părţi, limita dintre acestea fiind puţin confuză.
Pentru unii cercetători (M. Dibelius).
I. cap. 1 – 12
II . cap. 13 – 28
Alţi exegeţi propun o împărţire care aşază limita în cap. 15, unde este relatat
Sinodul apostolic:
I . cap. 1, 1 – 15, 35
II. cap. 15,36 – 28, 31
Apostolii Petru şi Pavel sunt personajele misionare principale, primul în prima
parte, cel de al doilea în partea a doua. Am putea spune că capitolul 13 – 15 sunt partea
de legătură între cele două părţi.

Geografia cărţii

Principiul geografic joacă de asemenea un rol în structura cărţii. Caracterul istoric


al cărţii impune considerarea geografiei şi plasarea în spaţiu a evenimentelor. Geografia
cărţii este legată, desigur, de tema misionară. Unul din scopurile evidente ale autorului

, 141
este acela de a arăta răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei şi creşterea Bisericii de
la Ierusalim până la Roma, în inima imperiului.
Exegetul W. G. Kummel propune împărţirea cărţii în cinci secţiuni, în funcţie de
reperele geografice:
1.Cap. 1, 15 - 8,3 - Ierusalim
2. Cap. 8,5 – 11, 18 – Samaria şi regiunile de ţărm, Ioppe, Cezareea
3. Cap. 11, 19 – 15, 35 – Antiohia
4. Cap. 15, 36 – 19, 21 – În jurul Mării Egee.
5. Cap. 19, 21 -28, 31 – De la Ierusalim la Roma

Personajele

Al treilea princiupiu de organizare a materialului pleacă de la personajele


principale ale cărţii. Sf. Luca este interesat de prezentarea echilibrată a activităţii celor
doi corifei ai Apostolilor, pentru că are drept obiectiv legitimarea autorităţii apostolice şi
misionare a Apostolului Pavel prin raportarea la Apostolul Petru. Distribuirea
informaţiilor ţine foarte clar seama de poziţiile celor doi Apostoli şi de imaginea pe care
Luca doreşte să o prezinte cititorilor în legătură cu aceştia. Astfel, într-o primă parte este
prezentat Petru, cu principalelele elemente ale activităţii sale misionare – mărturia
cuvântului şi lucrarea semnelor (minunilor) -, iar în a doua parte este prezentat Pavel, de
asemenea, cu punctarea celor două componente principale ale activităţii sale misionare:
mărturia Evangheliei şi lucrarea semnelor minunate.
I. Sfântul Apostol Petru cap. 1- 12
II. Sfântul Apostol Pavel cap.13- 28.
Trebuie făcută menţiunea că trecerea nu este una abruptă, ci se face pe parcursul a
mai multe capitole, aşa încât la capitolul 9 îl întâlnim deja pe Pavel, pentru ca în capitolul
15 se se mai amintească încă de Pentru.

Concluzie
Condus de o idee teologică centrală = universalitatea mântuirii - şi ţinând cont de
cadrul geografic general, Sfântul Luca ne dă un ansamblu omogen centrat pe anumite
locuri şi pe personaje.

MIJLOACE LITERARE

Sf. Luca foloseşte procedeee literare în uzu în epoca lui, precum: naraţiunea,
discursul, paralelismul etc.
Naraţiunea
sau istorisirea sau relatarea este încheiată de obicei cuo concluzie sau sumar
(recapitulare) – trăsături caracteristice ale stilului lui Luca în Fapte. Vezi, de ex.:
F.Ap. 2, 42 – 47 – asupra vieţii comunitare a Bisericii primare.
Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. 2:43 Şi tot
sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare
frică îi stăpânea pe toţi. 2:44 Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.2:45 Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.2:46 Şi în fiecare zi,
stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru
curăţia inimii, 2:47 Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii
pe cei ce se mântuiau.

, 142
F.Ap. 4, 32 -35 – asupra comunităţii bunurilor.
Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din
averea sa, ci toate le erau de obşte.4:33 Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului
Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi.4:34 Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini
sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute,4:35 Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se
împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.

F.Ap. 5, 12 – 16 – asupra puterii făcătoare de minuni a Apostolilor


5:12 Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor, şi erau toţi, într-un cuget, în
pridvorul lui Solomon.5:13 Şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi
lăuda.5:14 Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de
femei,5:15 Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar
umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.5:16 Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul
Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau.

Pe tot parcursul lucrării, ca un refren aproape, aceste sumare sunt în legătură cu


creşterea Bisericii.
F.Ap. 2, 47; 4, 4; 5, 42; 6, 7; 9, 31; 11, 24, 12, 24, 16, 5; 19, 10, 20 ...... 28, 30-31.

Repetiţia sau reluarea istorisirii evenimentelor este o caracteristică a Faptelor Ap.


A se vedea reluările de două sau chiar şi de trei ori a relatării aceluiaţi eveniment:

Anania şi Safira: 5, 1 – 6 şi 5, 7 - 11
Chemarea lui Pavel: 9, 1 – 19; 22, 4 – 21; 26, 9 – 18
Vedenia lui Corneliu Sutaşul: 10, 3 – 8, 30- 33; 11, 13
Vedenia lui Petru: 10, 9 – 16. 28; 11, 5 – 10
Aceste elemente posibile au condus pe mulţi la ideea existenţei mai multor
izvoare sau documente diferite.

Discursurile
Faptele Apostolilor cuprind 24 de discursuri – o treime din cuprinsul cărţii este
alcătuită din discursuri.
Discursurile sunt plasate în momentele importante pentru a exprima cu claritate
destinaţia, semnificaţia evenimentelor. Relatarea evenimentelor şi discursul sunt strâns
legate, spre deosebire de folosirea lor în Evangheliile Sinoptice.
Personajele evenimentelor sunt cele care dau explicaţia acestora în discursuri mai
lungi sau mai scurte.. Relatarea unui eveniment motivează cuvântarea ce urmează.
- Petrecerea celor11 şi Cuvântarea lui Petru pentru alegerea lui Matia
- Cincizecimea şi Cuvântarea lui Petru
- Vindecarea ologului şi Cuvântarea lui Petru
- Închiderea lui Petru şi Cuvântarea lui în faţa fariseilor şi cărturarilor

Structura discursurilor este în mare mereu aceeaşi:


Un mod de adresare („Fraţi....), un mod de a atrage atenţia ascultătorilor
(„ascultaţi...”) şi adeseori consemnarea unei dificultăţi de înţelegere sau a unei întrebări
şi nelămuriri din partea auditoriului care leagă discursul contextului narativ. (cf. 2, 14.
21; 3, 11-12; 5, 27-28; 10, 34-35; 13, 14-15)

, 143
Corpul propriu-zis al discursului este de natură kerigmatică, reamemorând
Răstignirea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Vezi: 2, 22-26; 3, 13. 21-26; 5, 29-
32: 10, 36-43; 13. 23......
Incheierea este constituită de un îndemn concret sau o pareneză cu un apel la
convertire (cf. 2. 37. 41; 3, 17-20; 5, 31; 10. 42; 13, 38. 41).
Această structură pare să urmeze modelul omiliei sinagogale din lumea elenistică.
Conţinutul acestor discursuri se ocupă în mare cu aceleaşi teme:
- o scurtă referire la activitatea pământească a Mântuitorului Hristos
- amintirea Crucii, care era în planul lui Dumnezeu, lucru care nu atenuează cu
nimic responsabilitatea iudeilor şi a autorităţilor iudaice
- Învierea Mântuitorului de către Dumnezeu, atestată de martori şi semnificaţia
mesianică a acestui eveniment, mărturisită de cititorii Scripturiii
- În îndemnul final est consemnat anunţul iertării păcatelor.
Sunt prezentate aici punctele majore, fundamentale ale predicii apostolice
prezentate de Luca şi în cuvintele Mântuitorului din Lc. 24, 46-49

Discursurile Sfântului Petru

În cap. 2- 4 sunt consemnate patru discursuri ale Sf. Petru.


Primele două F.Ap. 2, 14-36 şi 2, 38–39 sunt pronunţate de Petru în ziua
Cincizecimii
Al treilea 3, 12 – 26 – după vindecarea paraliticului
Al patrulea 4, 8 – 12 – în faţa Sinodului
Discursule reiau elemente fundamentale ale predicii Bisericii primare:
1. Timpul împlinirii făgăduinţelor şi ale profeţiilor a sosit.
„Aceasta este cuvântul ce s-a spus prin proorocul Ioil” (F.AP. 2, 16)
„Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor
proorocilor, că Hristosul Său va pătimi”. (3, 18)
“Iar toţi proorocii de la Samuel şi cei câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele
acestea”.(3, 24)
Este întâlnit un principiu constant al exegezei mesianice a VT: ceea ce preziceau
profeţii avea legătură cu „zilele lui Mesia ”, cu timpul în care se spunea că Dumnezeu
după lungi secole de aşteptare va cerceta poporul său şi aceasta va însemna încununarea
relaţiilor cu El în istorie.
Apostolii proclamau, propovăduiau, că epoca mesianică a sosit (vezi exemplul
similar în viaţa Mântuitorului : „Acesta va răspunde trimişilor lui Ioan” Mt. 11,5 „Şi
Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi
capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi
săracilor li se binevesteşte”)
2. Împlinirea s-a realizat prin lucrarea, moartea şi învierea Mântuitorului
- afirmarea descendenţei davidice (F.Ap. 2, 29 - 31)
- activitatea şi lucrarea Mântuitorului (F.Ap. 2, 22)
- moartea Sa (F.AP. 2, 23); (F.AP. 3, 13 – 14)
- învierea Sa (F.AP. 2, 24 - 31) ; (F.AP. 3, 15); (F.AP. 4, 10)
- în virtutea învierii Sale Iisus a fost slăvit şi înălţat de dragostea lui Dumnezeu
(F.AP. 2, 33 – 36 ) ; (F.AP. 3, 13); (F.AP. 4, 11)

, 144
3. Sfântul Duh în Biserică este semnul puterii şi al slavei Mântuitorului
Hristos. (F.Ap. 2, 33)
4. Această epocă mesianică va sfârşi odată cu cea de-a doua venire a
Mântuitorului (F.Ap. 3, 21)
5. Totdeauna predica se termină printr-un apel la pocăinţă, primirea iertării şi
a Duhului Sfânt şi făgăduinţa mântuirii (F.Ap. 2, 8 - 39), (F.AP. 3, 19, 25 - 26)¸(F.Ap. 4,
12); (5, 31); (F.Ap. 10, 43)
C.H. Dood crede că această predică urmează linia rezumatului predicii
Mântuitorului consemnată la Mc. 1, 14 – 15

Clasificarea discursurilor

Discursule sunt în principal de două categorii, în funcţie de conţinutul lor:


1. misionare
2. apologetice

Discursuri misionare:
Petru:
1. 2,14-41 – la Cinzecime
2. 3,12-26 – După vindecarea ologului
3. 10,34-43 – Corneliu sutaşul
Pavel:
1. 13,16-41 – în Antiohia Pisidiei, către iudei
2. 14,15-17 – în Listra, către păgâni
3. 17,22-31 – în Areopag, către păgâni

Discursuri apologetice:
Petru:
1. 4,8-12 – În faţa sinedriului, după vindecarea ologului
2. 5,29-32 – În faţa Sinedriului, după ieşirea minunată din temniţă
Ştefan:
1. 7,1-53
Pavel:
1. 22,1-21 - La Ierusalim, în faţa miulţimii care voia să-l linşeze
2. 26, 2-23 – În faţa lui Irod Agripa şi Festus

Alte discursuri:
Petru
1. 1,16-22 – Alegerea lui Matia
a. 11, 4-17 – În faţa iudeilor din Ierusalim, relatarea vedeniei din Iope,
justificarea botezului păgânilor
Jacob: 15,13-21 – La Sinodul apostolic
Pavel:
1. 20,18-35 – În Efes, către preoţii din Milet
2. 28,25-28 – discurs care rezumă ideea dominantă a cărţii

, 145
PETRU ŞI PAVEL ÎN FAPTELE APOSTOLILOR

Paralelismul între Petru şi Pavel în Faptele Apostolilor este evident. Cercetătorii


semnalează existenţa modelului în lumea greacă.
Cuvântările şi faptele lui Petru îşi găsesc un corespondent în cea de a doua
jumătate a cărţii raportată la Pavel, în cuvântările şi faptele acestuia.
Cei doi apostoli vindecă F.Ap. 3, 2 – 26 ↔14, 8 – 17
Amândoi apar în faţa Sinedriului F.Ap. 4, 5 – 7 ↔1 23, 1 – 10
Sunt bătuţi şi fac minuni F.AP. 5, 4. 12 – 16 ↔ 19, 11 – 12, 22
Amândoi înviează câte un mort F.Ap.9, 32 – 42 ↔20, 9 – 12

Comparaţia poate continua între:


2, 14 - 36 ↔ 13, 15 – 17
3,1 ↔ 22, 17
3, 6 ↔ 20, 33
8, 9 ↔13, 6 – 8
10, 25 ↔ 14, 14
10, 34 – 43 ↔ 17, 22 – 31
12, 3 – 11 ↔ 16, 22 – 26
15, 7 – 11 ↔1 20, 18 – 35

, 146
147

Aceată paralelă are fără îndoială o raţiune şi este în planul şi întenţia autorului. Dacă se
ţine cont că tema principală a cărţii este răspândirii Evangheliei la neamuri, atunci se poate
presupune că autorul şi în acest fel sprijină şi argumentează ideea, subliniind autoritatea
apostolului neamurilor egală cu cea a Sfântului Petru.

ÎMPĂRŢIREA CUPRINSULUI - PLAN

C. H. Turnner (în Hastings dict. of the Bible, New York, 1898, I - 421 ) propune
următoarea împărţire, care ar fi fost în intenţia autorului, sprijinită de faptul că la sfârşitul fiecărei
părţi este un fel de concluzie sau sumar – ceea ce caracterizează stilul Faptele Apostolilor – în
care autorul face un fel de recapitulare, subliniind progresul în răspândirea Evangheliei şi
înmulţirea numărului credincioşilor prin lucrarea Duhului Sfânt:

I. Apostolul Petru
1. Cap. 1,1 – 6,7 – Biserica Ierusalimului după Cincizecime şi Predica lui Petru (6,7)
2. Cap. 6,8 – 9,31 – Răspândirea Evangheliei în Palestina şi predica Sfântului Ştefan,
cu primele pesecuţii împotriva creştinilor după moartea acestuia (9,31)
3. Cap. 9,32 – 12,24 – Răspândirea Evangheliei (Bisericii) în Antiohia, creştinarea
lui Corneliu şi continuarea persecuţiei (12,24)

II. Apostolul Pavel


1. Cap. 12,25 – 16,4 – Răspândirea Evangheliei şi sporirea Bisericii în Cipru şi în
Asia Mică, prima călătorie misionară, Sinodul de la Ierusalim (16,5)
2. Cap. 16,6 – 19,20 – Răspândirea Evangheliei în Macedonia şi în estul Greciei
(19,20)
3. Cap. 19,21 – 28,31 – Pavel spre Roma şi predica sa în Roma, despre Împărăţia
cerurilor (28,31)

Dacă aceste sumare nu sunt în atenţia autorului pentru a delimita cu claritate diferitele
părţi ale căţii sale, atunci ele demonstrează – prin frecvenţa lor mare – că aceasta este una din
preocupările autorului şi unul din motivele scrierii cărţii.

Un alt posibil plan

Biserica de la origini până la Sinodul Apostolic 1,1 – 15,35


Comunitatea de la Ierusalim 1,1 – 5,42
Deschiderea Bisericii spre neamuri 6,1 – 15,35
Activitatea misionară a eleniştilor (6,1 – 9,31)
Activitatea misionară a Sfântului Petru (9,32 – 11,18; 12,1 - 23)
Biserica Antiohiei (11,19 – 14,28)
De la Ierusalim la Roma: Sfântul Pavel – 15,36 – 28,31
În cursul călătoriilor misionare Pavel întemeiză comunităţile creştine din Asia Mică,
Europa. Adus ca prizonier la Roma, el predică aici Evanghelia în siguranţă. (Vezi E. Charpentier,
Pour lire N. T. p. 83)
148

TEME CENTRALE ÎN FAPTELE APOSTOLILOR


Teologia Faptelor Apostolilor

1. Faptele Apostolilor – Evanghelia Duhului

În Sfintele Evanghelii totul se desfăşoară în jurul Persoanei Mântuitorului Hristos.


Alături de Acesta apar Apostolii ca apropiaţi ai Săi, diferite categorii de oameni, unii admiratori,
alţii beneficiari ai prezenţei, alţii potrivnici şi desigur mulţimea.
Faptele Apostolilor debutează cu Înălţarea la cer a Mântuitorului, ceea ce s-ar traduce
prin ieşirea Acestuia din scena isotriei şi cu evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce
echivalează cu intrarea Acestuia în istorie. Desigur, ceea ce numim ieşirea din istorie a
Mântuitorului este un mod imporpriu de a vorbi pentru a marca această schimbare în
manifestarea iconomiei dumnezeieşti a Fiului. Fiul nu părăseşte, de fapt istoria, dar prezenţa Sa
va fi una diferită de cea de până atunci.

Istoria consemnată şi relatată de Faptele Apostolilor este marcată şi determinată de


prezenţa şi lucrarea continuă a Sfântului Duh în istorie. De fapt, autorul cărţii ne înfăţişează ceea
ce mulţi exegeţi au numit „Evanghelia Sfântului Duh”. Paralela între prezenţa şi lucrarea
Mântuitorului înfăţişată în Evanghelii şi cea a Sfântului Duh înfăţişată de Faptele Apostolilor
este evidentă. Edificatoare în acest sens este insistenţa autorului de a sublinia în repetate rânduri
semnele lucrării Duhului, care ca şi în cazul Mântuitorului erau semnele şi minunile mari, între
care la loc de frunte sunt vindecările. „Căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin
Apostoli.”
Mântuitorul Hristos, „ Iisus Nazarineanu, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin
puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum
şi voi ştiţi (F.Ap. 2,22)”
Autorul Faptelor Apostolilor are în plan intenţia de a arăta că Dumnezeu adevereşte
lucrările Duhului prin semne şi minuni (cf. 2,43; 4, 30; 6,8; 14,3; 15,2). Acestea se făceau nu de
către Apostoli ci prin Apostoli, se înţelege, de către Dumnezeu. (4, 30; 5,12; 14,3). „Iar Ştefan,
plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.” (6, 8)
„Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală întru Domnul, Care da mărturie
pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor.” (14,3)
„Şi a tăcut toată mulţimea şi asculta pe Barnaba şi pe Pavel, care istoriseau câte semne şi
minuni a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri.” (15, 2)
Spre deosebire de prezenţa Mântuitorului, cea a Duhului Sfânt este mult mai discretă,
Duhul Sfânt este nevăzut.
Iată un comentariu al Sf. Ioan Gură de Aur pe această temă:
„ Ce se întâmpla atunci: Când cineva se boteza, de îndată vorbea în limbi, şi nu numai că
vorbeau în limbi, ci mulţi chiar profeţeau, iar unii arătau şi alte multe şi mari puteri.
Deoarece, venind de la idoli la credinţă, fără să cunoască nimic lămurit şi fără să fi fost
crescuţi cu cărţile Vechiului Testament, botezându-se primeau deîndată Duhul Sfânt. Nu
puteau însă să vadă pe Duhul deoarece era nevăzut şi de aceea harul le dădea o dovadă
perceptibilă simţurilor a acelei lucrări. Astfel, unul vorbea în limba perşilor, altul în aceea
a romanilor, altul în a indienilor, altul o altă limbă. Se făcea astfel văzut celor din afară
(necreştinilor) că în cel care vorbea era Duhul. Pentru aceea şi zice mai jos că fiecăruia se
149

dă arătarea Duhului spre folos numind darurile duhovniceşti arătare a Duhului. Şi


Apostolii primeau un astfel de semn la început, dar şi cei care credeau primeau darul de a
vorbi în limbi, şi nu numai pe acesta, ci multe altele: mulţi înviau morţi, alţii scoteau
demoni, şi multe astfel de lucruri minunate. Primeau deci harisme, unii mai mici alţii mai
mari. Cea mai mare dintre toate era vorbirea în limbi. …. Este motivul pentru care
primeau şi darul de a deosebi duhurile, pentru a discerne şi a cunoaşte, cine vorbeşte de la
duhul cel curat şi cine de la duhurile necurate. Deoarece nu era posibil să se facă imediat
dovada celor spuse, din moment ce profeţia se verifică nu atunci când este făcută, ci
atunci când se împlineşte, nu era uşor să se constate care era profet adevărat şi care era
profet mincinos.” (Comentariu la 1 Corinteni, ediţia originală EPE 18B, pag. 239-242;
trad. rom. Cit. pag.300-301

Nu încape nici o îndoială că prin referirile repetate la „semnele şi minunile” Sfântul Luca
doreşte să sublinieze prezenţa şi lucrarea Duhului în istorie. Acest lucru este evident prin câteva
proorocii din Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul
şi fiii şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri
vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul
Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare
de fum. (2, 17-19)
Toţi se umpleau de Duh Sfânt:
6,3 - „bărbaţi plini de Duh Sfânt” a;ndraj plh,reij pneu,matoj
8, 17 - „Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt”
to,te evpeti,qesan ta.j cei/raj evpV auvtou.j kai. evla,mbanon
pneu/ma a[gionÅ
9, 17 – „Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis:
Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi
iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt.” kai. plhsqh/|j pneu,matoj a`gi,ouÅ
10, 44 - „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi
cei care ascultau cuvântul”
13, 52- « Şi ucenicii se umpleau de bucurie şi de Duh Sfânt”
11, 16- „Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat
cu apă; voi însă vă veţi boteza cu Duh Sfânt.”
Duhul Sfânt sălăşluieşte în Apostoli şi în toţi cei ce primesc credinţa în Hristos şi se
botează, aşa încât actele şi lucrările acestea sunt în acelaşi timp şi ale Duhului.
„Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le
dădea lor Duhul a grăi.” F.Ap. 2,4
„Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a vorbit: Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai
lui Israel” (4,8)
„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de
Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (4,31)
„Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul,
Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te
umpli de Duh Sfânt.” (9,17)
Lucrarea Duhului Sfânt este legată de propovăduirea Evangheliei, de vestirea cuvântului
lui Dumnezeu „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.”
În Evanghelii istoria Mântuitorului Hristos se încheie la Ierusalim. Istoria Duhului Sfânt
consemnată de Faptele Apostolilor începe la Ierusalim şi sfârşeşte cu Roma. Istoria
150

Mântuitorului Hristos se desfăşoară în spaţiul iudaic, cea a Duhului depăşeşte spaţiul iudaic
pentru a se extinde în toată lumea cunoscută de atunci.

DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Direct legată de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, în cartea Faptele Apostolilor, este
naşterea şi viaţa Bisericii. Biserica este o realitatea cu totul nouă care se naşte odată cu
evenimentul pogorâririi Sfântului Duh în ziua Cinzecimii peste Sfinţii Apostoli (cap. 2). Biserica
este adunarea celor care primesc Duhul Sfânt, sinaxa „celor plini de Duhul Sfânt”. Sfântul Luca
prezintă pe parcursul cărţii creşterea Bisericii, prin adăugarea la numărul iniţial de creştini a altor
oameni care crezând în mărturia Apostolilor despre Hristos Cel răstignit şi Înviat se botează şi
primesc Duhul Sfânt. Creşterea Bisericii este lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Luca arată creşterea
Bisericii prin a face referire la zonele geografice unde se vesteşte Evanghelia şi apar comunităţi
creştine:
Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. (2,47).
Deci Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în
frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt (9,31).
Deci Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi. (16,5)
Timpul Bisericii este timpul Duhului Sfânt.
Denumirea de Biserică în limba greacă este un cuvânt foarte sugestiv pentru înţelesul ca
atare al realităţii exprimate prin el. ἐκκλησία, ἐκκλεσιας, ἡ (de la ἔκκλητος chemat sau
convocat la o întrunire, acesta este de la verbul ἐκκαλέω care înseamnă a chema, a convoca.
Biserica este adunarea celor care se adună răspunzând chemării, adunarea celor chemaţi şi care au
răspuns chemării. Păstrarea referirii la actul chemării este extrem de relevantă pentru realitatea
Bisericii, tocmai pentru că trimite la atmosfera de libertate în care se realizează adunarea
credincioşilor. Această conotaţie exclude existenţa oricărui factor de constrângere, chiar şi a celui
ideologic. Este vorba de răspunsul liber al oamenilor la mărturia Apostolilor despre Hristos şi la
chemarea acestora de a se alătura ceor care au răspuns deja acestei chemări.
Termenul este folosit şi în Vechiul Testament, nu cu înţelesul tehnic din Noul Testament, ci cu
înţelesul etimologic, de adunare a poporului: vezi Judecători 21,8; 1 Cronici 29, 1; Sensul se
apropie atunci când numeşte adunarea poporului pentru scopuri cultice (Deuteronom 31,30; 32,1;
Iosua 8,35. sau Fapte 7,38 – cuvântul lui Ştefan, Evrei 2,12) .
Traducerea românească a renunţat din păcate la acest termen, păstrând termenul
împrumutat din l. latină şi care indică mai curând locaşul în care se adună de obicei creştinii –
basilica, pierzând sensul de adunare a celor care au răspuns chemării. Chemarea este un concept
teologic şi biblic fundamental, care se regăseşte în spaţiul relaţiei mdintre Dumnezeu şi poporul
Său, atât în perioada vechi-testamentară, cât şi în cea nou-testamentară.
Termenul ca atare de Biserică este folosit şi cu trimitere la comunităţile creştine din
diferitele cetăţi, ceea ce numim astăzi Biserici locale,
15:41 Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.
16:5 Deci Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi.
11:22 Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până
la Antiohia.
Dar este folosită şi cu înţelesul Bisericii celei una, care însumează toate comunităţile.
9:31 Deci Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în
frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt.
151

20:28 Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe
voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.
Există o conştiinţă eclesială foarte bine conturată şi exprimată în cartea Faptele
Apostolilor.
În cartea Faptele Apostolilor nu întâlnim o eclesiologie dezvoltată, aşa cum întâlnim în
epistolele pauline, ci o prezentare a mersului în istorie a Bisericii. Există însă şi ecoul
eclesiologiei pauline: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său (20,28).
În cartea Faptele Apostolilor avem modelul de istorie bisericească, de istorie a Bisericii,
care ia în calcul natura dumnezeiesc-omenească a Bisericii, semnalând continuu prezenţa şi
lucrarea Duhului Sfânt prin intermediul Apostolilor şi a celorlalţi lucrători ai Evangheliei, ca şi
prin toţi creştinii.
Faptele Apostolilor ne prezintă şi informaţii privind viaţa Bisericii primare:
2,41 Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de
suflete.
2,42 Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
2,43 Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin
apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi.
2,44 Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.
2,45 Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
2,46 Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună
hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii,
2,47 Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe
cei ce se mântuiau.
Ave aici câteva elemente fundamentale ale vieţii primilor creştini: atenţia acordată
catehizării (stăruinţa în învăţătura Apostolilor); viaţa sacramentală centrată pe Botez şi pe Sfânta
Euharistie („frângerea pâinii”); comuniunea sau frăţietate şi comunitatea bunurilor (2,45).
Avem informaţii privind ierarhia sacramentală şi distribuirea diferitelor slujiri în Biserică.
Apostolii şi preoţii sunt numiţi împreună, indicând categorii distincte de slujitori ai Evangheliei şi
ai Bisericii:
15:4 Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au
vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.
15:22 Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei
şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi
cu vază între fraţi.
20:17 Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii.
Există precizării privind rânduirea preoţilor prin hirotonie:
14:23 Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat
pe ei Domnului în Care crezuseră.
Foarte importante referiri la slujiri diferite precum aceea de proroc şi de învăţător: 13:1 Şi
erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger,
Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul.
Sau grupul celor şapte (diaconi) din cap. 7.

DUHUL SFÂNT ŞI ESHATOLOGIA


152

O altă temă foarte importantă în Faptele Apostolilor este cea care priveşte Eshatologia.
Contribuţia cărţii Faptele Apostolilor la elaborarea eshatologiei este foarte importantă.
În prima sa cuvântare după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Petru identifică
evenimentul acesta extraordinar cu un eveniment eshatologic:
Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil:
2:17 "Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri
şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise
vor visa.
Acts 2:17 καὶ ἔσται ἐν ταῖς ἐσχάταις ἡμέραις, λέγει ὁ θεός, ἐκχεῶ ἀπὸ τοῦ
πνεύματός μου ἐπὶ πᾶσαν σάρκα, καὶ προφητεύσουσιν οἱ υἱοὶ ὑμῶν καὶ αἱ
θυγατέρες ὑμῶν καὶ οἱ νεανίσκοι ὑμῶν ὁράσεις ὄψονται καὶ οἱ πρεσβύτεροι
ὑμῶν ἐνυπνίοις ἐνυπνιασθήσονται·
Trebuie menţionat că atribuim termenului eshatologie un sens extins. Plecând de la faptul
că el se referă la realităţile din urmă, de la sfârşitul lumii, la realităţile de după sfârşitul lumii, şi
luând în calcul faptul că există posibilitatea participării încă de pe acum la realităţile ultime,
eshatologice, orice realitatea care implică această participare este numită eshatologică. Înţelesul
principal al cuvântului este dat de realitatea împărtăşirii de lumea dumnezeiască. care se va
porduce după sfârşitul chipului istoric al lumii. Lucrul esenţial care se va întâmpla la sfârşit va fi
întâlnirea cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeişti. Dar ceea ce atunci se va întâmplă cu măpsura
deplinătăţii, este accesibil încă din timpul istoric dar numai în parte.
Biserica este prin excelenţă o realitatea eshatologică pentru că reprezintă exact întâlnirea
dintre om şi Dumnezeu, prin umplerea omului de Duhul Sfânt la botez. Biserica este exact atât
cât lumea se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Biserica este experierea anticipată şi parţială a
realităţilor eshatologice, a realităţilor veacului viitor.
Această eshatologie concretizată într-o eclesiologie eshatologică este în acord cu
eshatologia celorlalte cărţi nou-testamentare (vezi Evanghelia după Ioan sau Epistolele pauline) şi
cu tradiţia ulterioară a Bisericii reflectată până în cel mai mic detaliu din viaţa Bisericii. Teologia
academică este singura care pare să fi pierdut înţelesul lărgit al eshatologiei, cu trimitere la
împărtăşirea de pe acum de realităţile ultime, vorbind la acest capitol numai despre sfârşitul lumii
şi ceea ce se va întâmpla după aceea.
Aşadar, Duhul Sfânt, Biserica şi Eshatologia sunt realităţi care trebuie luate împreună.
Biserica este o realitate eshatologică întrucât reprezintă sinaxa celor plini de Duh Sfânt.

FAPTELE APOSTOLILOR
CUPRINS

În cele ce urmează prezentăm în detaliu cuprinsul cărţii Faptele Apostolilor, punctând


principalele secţiuni ale cărţii.

De la Ierusalim la Antiohia: 1, 1 – 12, 25

Propovăduirea Evangheliei şi răspândirea creştinismului în Palestina şi Siria de către


Sfântu Apostol Petru şi alţi Apostoli.
153

Zilele premergătoare pogorârii Sfântului Duh: 1, 1 –26


Prologul (1, 1-1, 11) – adresare, referire la ultimile arătări ale Mântuitorului după Înviere,
ultimile sfaturi date ucenicilor, făgăduinţa Duhului Sfânt, Înălţarea Domnului.
Completarea numărului apostolilor prin alegerea lui Matia în locul lui Iuda (1, 12-26):
revenirea în Ierusalim de pe muntele Măslinilor; lista cu cei 11: stăruinţa în rugăciune; cântarea
lui Petru; alegerea lui Matia.

Pogorârea Duhului Sfânt şi naşterea Bisericii Creştine: 2, 1–47


1.111
Pogorârea Duhului Sfânt (2, 1 – 2, 13): semnele însoţitoare/ vuiet, limbi de foc; şi efectele
imediate/ umplerea de Duh Sfânt şi vorbirea în limbi; adunarea mulţimii martoră la eveniment/
din toate neamurile/ nedumerirea ce s-a iscat.
Cuvântarea lui Petru (2, 14-36): explicarea evenimentului/ nu sunt beţi ci s-a împlinit
făgăduinţa umplerii de Duh Sfânt făcută de proorocul Ioil; Iisus Nazarineanul pe care iudeiii L-au
răstignit, deşi era cel care despre care au vorbit proorocii, Dumnezeu l-a înviat şi apostolii sunt
martori ai Acestuia; Acest Iisus s-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi primind făgăduinţa
Duhului, l-a revărsat peste Apostoli, lucru la care mulţimea era martoră.
Prima comunitate se naşte (2, 37 -41): în urma cuvântării lui Petru au primit îndemnul de
a se pocăi şi boteza trei mii de suflete, primind iertarea păcatelor şi darul Duhului Sfânt.
Viaţa primei comunităţi creştine: stăruinţa în învăţăturile Apostolilor, viaţă comunitară,
frângerea pâinii şi rugăciuni; multe minuni săvârşite de apostoli în Ierusalim şi teama stăpânea pe
toţi; toţi cei ce credeau aveau toate de obşte, viaţă de obşte; biserica sporea zilnic.

Biserica din Ierusalim – secvenţe reprezentative: 3, 1–5, 42

Vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă de către Petru şi Ioan (3, 1-11), uimirea
mulţimii care se adună în pridvorul lui Solomon.
Cuvântarea lui Petru (3, 12-26): în urma vindecării, Petru explică faptul că vindecarea a
săvârşit-o nu puterea lor ci Dumnezeul părinţilor lor, care a slăvit pe Fiul Său, Iisus, dat la moarte
de către cei ce ascultau; credinţa în Iisus a dăruit vindecarea ologului; chemare la pocăinţă şi
întoarcere pentru a putea primi şi ei pe Iisus Hristos, Cel mai dinainte vestit de toţi proorocii.
În faţa Sinedriului Petru şi Ioan (4, 1-22): prinşi de preoţi, căpetenia gărzii templului şi
saducheii pe când vorbea Petru mulţimii, cei doi apostoli sunt închişi şi aduşi în faţa Sinedriului
pentru a explica cele săvârşite; cuvântarea lui Petru în faţa Sinedriului, în care reia cele spuse în
faţa mulţimii; deliberarea Sinedriului în sensul eliberării cu condiţia să nu mai vorbească mulţimii
despre numele lui Iisus; răspunsul lui Petru şi Ioan: ascultăm de Dumnezeu şi nu de oameni, nu
putem să nu vorbim despre ce am văzut şi auzit.
Rugăciunea credincioşilor după eliberarea celor doi apostoli (4, 23-31), pentru ca Domnul
să dea îndrăzneală Apostolilor, în ciuda ameninţărilor iudeilor şi să săvârşească semne şi minuni
prin numele lui Iisus Hristos.
Viaţa comunitară a Bisericii (4, 23 –5, 11): „cei ce au crezut erau una” şi „toate le erau de
obşte”; mărturisirea cu putere a Învierii Domnului de către Apostoli; har mare era peste toţi;
exemplul bun al lui Barnaba, cel născut în Cipru, în ceea ce priveşte aducerea bunurilor la
picioarelor apostolilor şi exemplul negativ al lui Anania şi Safira.
Recapitulare–bilanţ a stării comunităţii creştine (5, 12-16); prin Apostoli se făceau multe
semne şi minuni; mulţi bolnavi din Ierusalim şi din împrejurimi erau aduşi pentru a fi vindecaţi;
numărul credincioşilor sporea continuu.
154

O nouă închidere a apostolilor (5, 17-42): arhiereul şi saducheii plini de pizmă au închis
pe apostoli în temniţa obştească; eliberarea minunată de către înger; Apostolii aduşi din nou în
faţa Sinedriului; reproşul Arhiereului care continua să înveţe şi răspunsul Sfântului Petru:
Ascultăm de Dumnezeu; Acesta a înviat pe Hristos pe care voi l-aţi omorât, L.-a înălţat
Stăpânitor şi Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţă; Apostolii şi Duhul Sfânt sunt martori ai
acestor evenimente; Intervenţia lui Gamaliel: dacă este de la Dumnezeu…; Apostolii sunt
eliberaţi după ce sunt bătuţi şi continuă toată ziua în templu şi prin case să înveţe.

Începuturile creştinismului elenistic 6, 1 – 8, 40

Alegerea celor 7 diaconi (6, 1-7): discursul celor 12 asupra necesităţi alegerii unor noi
slujitori; alegerea şi hirotonirea celor şapte; sporirea continuă a Bisericii.
Activitatea şi prinderea Sfântului Ştefan (6, 8-15); Ştefan plin de har, făcea minuni şi
semne mari; pizmuit de către libertini, cireneni şi alexandrini, Ştefan este acuzat de hulă , prins şi
dus în faţa sinedriului.
Cuvântarea şi martiriul Sfântului Ştefan (7, 1 – 8, 3): retrospectivă a istoriei
vechitestamentare până la Solomon arătând că iudeii au stat mereu împotriva Duhului şi a
proorocilor; vederea slavei lui Dumnezeu de către Ştefan; omorârea cu pietre. Prigoana Bisericii
de către Saul care participase la omorârea lui Ştefan.
Propovăduirea Evangheliei în Samaria de către Filip (8, 4-40). Filip era ascultat de mulţi,
săvârşea vindecări, mulţi credeau şi se botezau; Vizita Apostolilor Petru şi Ioan în Samaria,
primirea Duhului Sfânt de către cei botezaţi prin punerea mâinilor Apostolilor; episodul cu Simon
Magul care încearcă să cumpere puterea harului; Filip trimis de înger botează pe dregătorul
reginei Candachia a Egiptului; Filip binevestea prin toate cetăţile până a sosit în Cezareea.

Convertirea lui Saul 9, 1–31

Convertirea pe drumul Damascului (9, 1–9); Saul trimis la Damasc pentru a prinde pe
creştini şi a-i aduce legaţi la Ierusalim; arătarea Domnului şi chemarea lui Pavel.
Pavel la Damasc şi la Ierusalim (9, 10-30): Anania este trimis de Domnul să-l boteze pe
Pavel care a devenit „vas ales ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor…”; Saul începe
să propovăduiască pe Iisus spre mirarea Iudeilor. Ameninţat de iudei este salvat noaptea; vine la
Ierusalim unde ucenicii se temeau de el dar Barnaba îl prezintă Apostolilor; ameninţat de elenişti,
Saul este dus în Cezareea şi apoi în Tars.

Începutul propovăduirii Evangheliei la neamuri 9, 32 – 11, 30

Predica lui Petru în Lida şi Iope (9, 32-43): vindecarea lui Enea în Lida şi învierea Tavitei
în Iope.
Convertirea Sutaşului Corneliu (10, 1 – 11, 18): Îngerul îl îndeamnă pe Corneliu din
Cezareea să cheme pe Petru de la Iope; vedenia lui Petru cu mâncărurile necurate şi primirea
trimişilor lui Corneliu la îndemnul Duhului; Petru vine la casa lui Corneliu unde erau adunaţi
mulţi; Cuvântarea lui Petru în casa lui Corneliu: Iisus cel care a vindecat şi a făcut mult bine,
despre care dau mărturie Apostolii, a fost omorât de iudei, dar Dumnezeu l-a înviat şi s-a arătat
după Învierea Sa Apostolilor şi le-a poruncit să propovăduiască aceasta; despre el mărturisesc
proorocii şi tot ce crede în el va primi iertarea păcatelor; peste cei prezenţi se pogoară Duhul
155

Sfânt, fapt care uimeşte pe iudei; urmează botezul celor de faţă; Petru rămâne câteva zile cu ei; la
Ierusalim Petru explică celorlalţi cu a ajuns să boteze pe Corneliu.
Începuturile Bisericii în Antiohia (11, 19-30): a. Întemeierea Bisericii din Antiohia de
către creştinii risipiţi după martiriul lui Ştefan; b. Trimiterea lui Barnaba la Antiohia. Saul este
adus din Tars de către Barnaba în Antiohia; împreună merg la Ierusalim cu ajutoare în timpul
foametei, prevestită de Agar.
Persecuţiile Bisericii în timpul lui Irod (12, 1-25): Iacov, fratele lui Ioan, este ucis; Petru
închis în temniţă; Petru este eliberat în chip minunat de către înger şi adus la casa Mariei, mama
lui Ioan; Mânios, Irod ucide pe paznicii închisorii şi pleacă la Cezareea unde îşi află sfârşitul ca
pedeapsă pentru că era cinstit ca zeu; Barnaba şi Saul se întorc la Antiohia luând cu ei şi pe Ioan
Marcu.

De la Antiohia la Roma: 13, 1–28, 31


Călătoriile Misionare ale Sfântului Pavel până la prinderea şi ducerea sa la Roma, la
judecata Cezarului.

Prima Călătorie Misionară al lui Pavel şi Barnaba: 13, 1–14, 28

Pavel şi Barnaba sunt investiţi pentru misiunea la neamuri. (13, 1–3 ).


Misiune în Cipru (13, 4-12): plecaţi din portul Seleucia ajung la Salamina şi străbat toată
insula până la Pafos „vestind cuvântul în sinagogi ”; în Pafos este convertit proconsulul Sergiu
Paulus şi înfrânt vrăjitorul Elimas.
Misiune în Galatia (13, 13–14, 28):
Perga Pamfiliei: Ioan Marcu se întoarce la Ierusalim
Antiohia Pisidiei (13, 14-52): Invitat de mai marii Sinagogii Pavel rosteşte o importantă
cuvântare: retrospectivă a istoriei vechitestamentare, desfăşurarea evenimentelor legate de
Mântuitorul Hristos - o scurtă retrospectivă a istoriei mântuirii începând cu Ioan Botezătorul –
cum a fost răstignit, a fost înviat de Dumnezeu şi vestirea iertării păcatelor; în sâmbăta următoare,
iudeii plini de pizmă au ridicat prigoană împotriva celor doi apostoli, care au plecat în Iconiu.
Iconiu şi Listra (14, 1-18): În Iconiu se crează două tabere, una potrivnică şi una
favorabilă; sunt ameninţaţi cu uciderea şi pleacă la Listra: vindecarea ologului, în urma căreia
mulţimile îi consideră zei; Pavel potoleşte mulţimile; iudeii de la Antiohia şi Iconiu vin şi-l bat cu
pietre până îl consideră mort.
Derbe şi întoarcerea prin Listra, Iconiu la Antiohia (14, 19-28): vizitează comunităţile
întemeiate hirotonindu-le preoţi, Pisidia, Pamfilia, Perga, Atalia – cu corabia la Antiohia, unde
adunând Biserica au vestit cum a deschis Dumnezeu neamurilor uşa credinţei.

Discuţiile în legătură cu libertatea creştinilor dintre neamuri faţă de legea iudaică – 15, 1–
41

Tulburările din Antiohia şi Ierusalim cu privire la creştinii dintre neamuri: Pavel şi


Barnaba vin la Ierusalim pentru a lămuri această întrebare dar şi aici părerile sunt împărţite.
Sinodul Apostolic de la Ierusalim (15, 6-29): apostolii şi preoţii s-au adunat ca să discute
această problemă; cuvântarea lui Petru pledează pentru scutirea de lege a creştinilor dintre
neamuri; cuvântarea lui Iacov propune ca aceştia să respecte câteva lucruri: să se ferească de
jertfele idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge. La Antiohia, alături de Pavel şi
Barnaba sunt trimişi Sila şi Iuda Barsaba cu scrisoarea ce conţinea hotărârea sinodului.
156

Pavel şi Barnaba la Antiohia propovăduiau (15, 30-41); hotărăsc plecarea în misiune;


despărţirea lui Pavel de Barnaba.

A doua călătorie misionară a lui Pavel: 15, 36- 18, 28

Galatia şi Asia: Derbe, Listra, de unde este luat Timotei; străbat Frigia, Galatia, ajung la
Troa; vedenia din Troa, Pavel este îndemnat să treacă în Macedonia .
În Macedonia: Samotracia, Neapoli, Filipi: Pavel vorbeşte femeilor adunate la râu pentru
rugăciune;
botezul Lidiei şi invitarea lui Pavel în casa acesteia; alungarea duhului pitonicesc din
slujnică, acuzarea lui Pavel şi Sila de către stăpânul slujnicei şi baterea cu vergi a apostolilor şi
aruncarea în temniţă; minunea din temniţă cu deschiderea uşilor şi a legăturilor; botezul
temnicerului şi a casei sale; elibera din temniţă
Tesalonic (17, 1-9): prin Amfipoli şi Apolonia: trei sâmbete le vorbeşte în sinagogă, unii
cred, iudeii se umplu de pizmă şi se ridică împotriva lui Iason, mai marele sinagogii.
Bereea (17, 10-15): aici au primit cuvântul cu toată osârdia, dar sunt alungaţi de iudeii
veniţi din Tesalonic.
3. În Asia:
Atena: Pavel este invitat de filosofi în Areopag; importanta cuvântare a lui Pavel în
Areopag (17, 16-34). Auzind de înviere unii îl iau în râs alţii cred şi se convertesc: Dionisie
Areopagitul şi Damaris.
Corint (17, 1-17): întâlnirea cu Acvila şi Priscila şi Reîntâlnirea cu Timotei şi Sila ; hulit
de iudei se mută în casa lui Titus; botezul lu Crispus, mai marele sinagogii; Pave, încurajat de
Domnul în vis rămâne în Corint un an şi şase luni; pe timpul Proconsulului Galion, iudeii îl duc
în faţa tribunalului pe Pavel.
Efes (18, 18-23): Împreună cu Acvila şi Priscila, Pavel depune făgăduinţă la Chenhreea şi
sosesc la Efes; Pavel nu rămâne aici deoarece se grăbea să ajungă la Ierusalim; de la Ierusalim
merge la Antiohia.
Apollo la Efes apoi la Corint (18, 24-28).

A treia călătorie misionară 19, 1-26, 32

Pavel la Efes (19, 23-41): botezul ucenicilor lui Ioan; trei luni vorbeşte în sinagogă şi doi
ani în şcoala lui Tiranus, de unde toţi cei ce locuiau în Asia, şi iudei şi elini, au auzit cuvântul lui
Dumnezeu; minuni nemaiîntâlnite săvârşite de Pavel; unii din vrăjitori îşi ard cărţile; răscoala
argintarului Dimitrie, apărător al zeiţei Artemisa; mulţimea potolită de secretarul…

În Macedonia şi Ahaia: 20, 1-4

Vizitează pe creştini dând sfaturi, în Grecia stă trei luni.

Întoarcerea la Ierusalim: 20, 5-21, 26


Iudeii uneltesc împotriva vieţii lui şi hotărăşte să se întoarcă prin Macedonia, împreună cu
Sosipatru, Aristarh, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim; de la Filipi la Troa cu corabia;
La Troa rămân şapte zile (20, 5-16): În ziua întâi a săptămânii frângerea pâinii, învierea
lui Eutihie; de aici merg la Milet
157

La Milet (20, 17-38): Cuvântarea lui Pavel în faţa preoţilor din Efes: Apologie, vestire a
lanţurilor, îndemn la multă grijă, vestirea tulburărilor provocate de eretici; despărţire
emoţionantă.
De la Milet la Cezareea (21, 1-14): prin Cos, Rodos, Patra cu corabia spre Fenicia, au
coboât la Tir, unde rămâne şapte zile cu ucenicii; cu corabia la Ptolemaida şi de aici la Cezareea
în casa lui Filip diaconul; proorocia lui Agav cu privire la lanţurile lui Pavel
La Ierusalim (21, 27-40): primit cu bucurie de fraţi, întâlnire cu Iacov şi toţi preoţii,
relatarea celor întâmplate în călătorie; Pavel primeşte votul nazarietului împreună cu alţi patru
bărbaţi pentru a convinge pe iudei că respectă legea; mulţimea întărâtată împotriva lui Pavel în
Templu; tras afară de mulţime pentru a fi omorât, Pavel este salvat de comandantul cohortei şi
pus în lanţuri; Pavel cere să vorbească poporului.

Pavel în lanţuri 21, 27–28-3

Prima cuvântare apostolică al lui Pavel (22, 1 -21): apărarea mea faţă de voi: retrospectivă
biografică cu relatarea amănunţită a convertirii pe drumul Damascului
Iudeii cer moartea lui Pavel (22, 22-30), comandantul porunceşte să fie biciuit, Pavel face
caz de cetăţenia lui romană. Eliberat şi dus în faţa Sinedriului.
Pavel în faţa Sinedriului (22, 30 – 23, 22): neînţelegere între farisei şi saduchei în privinţa
lui Pavel; Pavel închis în fortăreaţă; 40 de iudei se leagă să-l omoare; înştiinţat de Pavel,
comandantul îl scapă de uneltirile iudeilor trimiţându-l la Cezareea.
Pavel la Cezareea (24, 1-26, 32) – rămâne doi ani (cf. F. 24, 27): Pavel trimis la Cezareea
cu scrisoarea către procuratorul Felix.
În faţa procuratorului Felix: 24, 1-27.
Pârâşii lui Pavel îi aduc învinuiri, Pavel se apără/24, 10-21/, Pavel închis cu regim lejer
vorbeşte lui Felix şi soţiei sale.
În faţa lui Porcius Festus: 25, 1-27
La Ierusalim iudeii cer lui Festus să-l trimită pe Pavel la Ierusalim cu gândul să-l ucidă pe
drum. Întors la Cezareea, Festus aduce cu sine şi pârâşi de-ai lui Pavel; apărarea lui Pavel în faţa
lui Festus; Pavel cere judecata Cezarului; Festus vorbeşte regelui Agripa sosit în Cezareea despre
Pavel şi se consultă în privinţa acestuia.
Pavel se apără în faţa regelui Agripa: 26, 1-32
Retrospectivă autobiografică cu insistenţă asupra convertirii pe drumul Damascului /26,
2-23/. Agripa către Festus: acest om ar putea fi lăsat liber dacă n-ar fi cerut să fie judecat de
Cezarul.
Călătoria spre Roma (27, 1 - 28, 16): Plecarea spre Roma cu corabia, în compania lui
Aristarh şi Luca, sub paza lui Iuliu sutaşul din cohorta Augustă pe coasta Asiei, Sion, unde Pavel
îşi vizitează prietenii, pe lângă Cipru, Marea Ciliciei şi Pamfiliei, Mira Lichiei. Pe o corabie din
Alexandria care mergea în Italia, pe lângă Creta, popas la limanuri bune; naufragiu, furtună mare
multe zile, prezicerea lui Pavel că nu va pieri nici unul, numai corabia; toţi cei 276 de călători
scapă la ţărm.
În Malta 28, 1-11: Pavel muşcat de viperă nu păţeşte nimic, vindecă pe tatăl lui Publiu şi
mulţi bolnavi.
Pavel la Roma (28, 12): după o călătorie şi câteva mici popasuri Pavel ajunge la Roma
unde i se rezervă un regim lejer. Se apără în faţa mai marilor iudeilor; aceştia cer lui Pavel
amănunte despre „eresul acesta” căruia peste tot i se stă împotrivă; neînţelegeri între iudei, unii
credeau alţii nu; Pavel îi mustră vestindu-le că mântuirea pregătită lor s-a trimis neamurilor şi ele
158

vor asculta. Pavel rămâne doi ani în casa luată cu chirie, primind pe toţi şi vestind împărăţia lui
Dumnezeu cu toată îndrăzneala şi fără piedică