Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Constantin COMAN
Studiul Noului Testament,
Suport de curs,
An. I, sem. 2
Cuprins
1. Bibliografie
1.1. Chestiuni introductive
1.2. Comentarii
1.2.1. Comentarii patristice
1.2.2. Comentarii moderne
1.2.3. Comentarii patristice la unele fragmente din Ev. Matei
1.2.4. Studii
2. Caracteristici generale
2.1. Prima dintre cele patru Evanghelii
2.2. Cea mai cunoscută Evanghelie
2.3. Are un caracter sistematic
2.4. Intre cele patru Evanghelii, citează cel mai mult din Vechiul Testament
2.5. Este un discurs mai curând teologic decât biografic despre Mântuitorul Hristos
3. Planul Evangheliei după Matei
3.1 Introducere
3.2 Béda Rigaux, Témoignage de l’évangile de Matthieu, Desclée De Brouwer,1967
3.3 UBS Handbook Series, A Handbook on The Gospel of Matthew, by Barklay M.
Newman and Philip C. Stine, New York, 1992
3.4 C. H. Lohr, în Catholic Biblical Quarterly, 23 (1961), p. 427. Adoptat şi de The New
Jerome Biblical Commentary (Edited by Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer şi
Roland E. Murphy, 1990)
3.5 Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress Press Miniapolis, 1992
4. Structura pe capitole a Evangheliei după Matei
4.1 Introducere
4.2 Structura pe capitole – prezentare
5. Teme centrale în Evanghelia după Matei
6. Exegeză la Matei 1,1-17: Cartea naşterii
6.1. Textul –
6.2. Planul secţiunii
6.3. Comentarii preliminare
6.4. Exegeză
6.5. Comentariu la Genealogie
7. Exegeză la Matei 1, 18-25: Naşterea minunată a lui Iisus din Fecioara Maria
7.1 Textul
7.2 Posibile comentarii
8. Exegeză la Matei 2, 1-12: Magii de la Răsărit
8.1 Textul
8.2. Comentarii
9. Fuga în Egipt şi întoarcerea în Nazaret (2,13-23)
9.1 Textul
9.2 Comentarii
10. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12)[Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In 1,19-28]
10.1 Scurtă introducere
10.2 Textul
10.3 Comentarii
11. Botezul Domnului sau Teofania, descoperirea sau arătarea Fiului lui Dumnezeu (3,13-17)
11.1 Textul
11.2 Comentarii
12. Predica de pe Munte. Matei cap. 5-7
12.1 Consideraţii generale (după şi în dialog cu U. Luz op. cit. I, 214)
12.2 Comentarii teologice
12.2.1 Despre măsura deplinătăţii
1. Bibliografie
Bibliografia privitoare la Evanghelia după Matei este foarte bogată în limbile străine
de circulaţie şi destul de săracă în limba română. Pentru o listă bibliografică foarte
cuprinzătoare, atât la nivelul comentariilor cât şi la nivelul studiilor tematice, a se vedea
comentariul lui Ulrich Luz. În limba română singurul comentariu original la Evanghelia după
Matei este semnat de Pr. prof. dr. Vasile Gheorghiu. Cel semnat de Pr. prof. dr. Leon Arion
reia comentariul lui Gheorghiu, adaptându-l mai ales la nivelul limbajului. Bibliografia
cuprinsă în lista de mai jos este una selectivă, reţinând lucrările mai importante în limba
română şi câteva dintre cele provenind din literatura străină de specialitate.
Dacă ar fi să reducem la maximum selecţia, am reţine, desigur, Omiliile la Matei ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, o capodoperă a geniului, care nu ar trebui să lipsească din
biblioteca unui teolog, a uni preot sau a unui profesor de religie, şi, dintre cele moderne,
Comentariul la Matei al lui Ulrich Luz, un comentariu foarte documentat, cuprinzător şi
echilibrat ca abordare, cu contribuţii extrem de valoroase privind istoria exegezei şi mai ales
receptarea de către Biserică a Evangheliei sau a diferitelor teme importante din Evanghelia
după Matei.
1. Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Introducere în Noul Testament, vol. I, Teofania, Sibiu, 2001.
2. Pr. Prof. Dr. Nicolae NICOLAESCU, Pr. Prof. Dr. Grigorie MARCU, Pr. Prof. Dr.
Sofron VLAD, Pr. Prof. Dr. Liviu MUNTEANU, Studiul Noului Testament pentru
Institutele Teologice, Ed. IBMBOR, Bucreşti, 19833
3. Σάββας Αγουρίδης, Εισαγωγή εις την Καινή Διαθήκην, Εκδόσεις Γρηγόρη, Αθήνα, 1971.
4. Ιωάννης Καραβιδόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Εκδόσεις Πουρνάρα,
Θεσσαλονίκη, 1995.
5. Ιωάννης Παναγόπουλος, Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Αθήνα, 1994
6. Helmut KOESTER, Introduction to the New Testament. Vol. 1: History, Culture and
Religion of the Hellenistic Age; Vol. 2: History and Literature of Early
7. Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphu, Introducere şi comentariu
la Sfânta Scriptură, vol. I, Galaxia Gutemberg, 2005 pag. 921-930.
1.2.Comentarii
1.2.1 Patristice
1. Sf. Ioan Gură de Aur, PG. 57,58; Trad. rom.: Omilii la Matei, (Trad. de Pr. D. Fecioru).
EIBMBOR, Bucureşti, 1994;.
2. Origen, PG 13; SC 162, 1970
3. Sf. Efrem Sirul, SC 121, 1966
4. Sf. Chiril al Alexandriei, PG 72, 365-474
5. Teofilact al Bulgariei, PG 123, 144-488, Trad. rom.: Sfântul Teofilact al Bulgariei,
Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, Editura Sofia, 1998.
6. Evtimie Zigaben, PG 129, 112-766 Vezi traducerea rom. Zigabenos, Eutimie (sau
invers?), Comentar asupra Sfintei Evanghelii după Matei (vol. I), trad. din lb. greacă de
Grigore, pr. prof. C. şi Saru, pr. prof. Sava T., după ediţia lui Teoclitos Farmachides, Ed.
Cozia, Rm. Vâlcea, 1931, 301 p. Zigabenos, Eutimie (sau invers?), Comentar asupra
Sfintei Evanghelii după Matei (vol. II), trad. din lb. greacă de Grigore, pr. prof. C. şi Saru,
pr. prof. Sava T., după ediţia lui Teoclitos Farmachides, Ed. Cozia, Rm. Vâlcea, 1933,
424 p.
1. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. I, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1925, 240 p.
2. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1927, 256 p.
3. Dr. L. G. Munteanu, Predica de pe munte, studiu exegetic, Cluj, 1932, (Ed. autorului),
141 p
4. Gheorghiu, pr. prof. dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. III, Ed.
autorului, Cernăuţi, 1933, 350 p.
5. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. I, Ed. Limes, Cluj, 1999, 260 p.
6. Arion, pr. dr. Leon, Comentarii la Matei, vol. II, Ed. Limes, Cluj, 1999, 250 p.
7. Lagrange M. J., Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1927
8. Benoit P., L’Evangile selon Saint Matthieu, Paris, 1972.
9. Ulrich LUZ, MATTHEW 1-7, A Continental Commentary, Fortress Press Miniapolis,
1992
10. Ulrich LUZ, MATTHEW 8-20, Fortress Press Miniapolis, 2001.
11. Béda RIGAUX, Témoignage de l’Évangile de Matthieu, Desclée de Brouwer, 1967.
12. M.-J. Lagange, 19414
13. Σάββας Αγουρίδης, Ματθαίος o Ευαγγελιστής, Εκδόσεις Άρτος Ζωής, Αθήνα, 2000
1.2.4 Studii
2. Caracteristici generale
2.1 Evanghelia după Matei ocupă primul loc între cele patru Evanghelii şi primul
loc între cărţile Noului Testament. Este, aşadar, cartea cu care începe Noul Testament. Încă
de la începuturile Bisericii a ocupat primul loc (I. Panagopoulos, op.cit. p.75). Tradiţia
manuscrisă o plasează fără excepţie pe primul loc, ceea ce arată că nu a existat nici un fel de
ezitare în acest sens. De ce a fost aşezată prima în Canonul NT? De ce a fost aşezată înaintea
celorlalte trei Evanghelii? Iată trei posibile răspunsuri:
a. Criteriul cronologic poate fi un argument. Este posibil ca Biserica primară să fi
aplicat criteriul cronologic, aşezând cele patru Evanghelii în canonul nou-
testamentar în ordine cronologică. Conforma tradiţiei, Evanghelia după Matei, cel
puţin în varianta iniţială, aramaică, a fost scrisă înaintea celorlalte trei.
b. Evanghelia după Matei este o punte firească şi consistentă între Vechiul şi
Noul Testament, face cel mai bine şi cel mai firesc legătura între Vechiul şi Noul
Testament. Evanghelia după Matei materializează şi afirmă cel mai convingător,
continuitatea şi unitatea celor două Testamente, cele două părţi ale aceluiaşi întreg
care este Dumnezeiasca Scriptură. Acesta este răspunsul acceptat de majoritatea
exegeţilor, întărit cu atât mai mult de ipoteza, care s-a impus chiar şi în spaţiul
ortodox , conform căreia Evanghelia după Marcu ar fi fost scrisă prima.
c. Caracterul didactic, sistematic – aproape programatic - al acesteia, care oferea
o imagine cât mai completă, atât din punct de vedere ale faptelor cât şi al
învăţăturii Mântuitorului, poate fi un alt argument pentru care Biserica primelor
veacuri a aşezat Evanghelia după Matei în fruntea celorlalte Evanghelii.
2.2 Evanghelia după Matei este cea mai cunoscută Evanghelie dintre cele patru
Evanghelii canonice. Majoritatea din cuvintele Mântuitorului Hristos ca şi evenimentele
importante din viaţa şi activitatea pământească a Acestuia sunt cunoscute în „varianta Matei”.
De ce? Foarte probabil din următoarele motive:
a. Faptul de a fi fost aşezată în fruntea cărţilor NT şi de a se fi bucurat de
prioritatea lecturii. Nu este însă singurul. Trebuie ţinut seama şi de faptul că
circulaţia foarte largă, chiar în Biserica primară, a impus-o în egală măsură
conştiinţei eclesiale.
b. Faptul de a fi fost scrisă pentru iudei şi pentru iudeo-creştini, asociat ponderii
pe care îl are în istoria Bisericii primare elementul iudeo-creştin, ca şi nevoia
delimitării din ce în ce mai ferme a Bisericii faţă de Sinagogă şi a elaborării
raportului dintre Evanghelie şi Legea vechi-testamentară.
c. Predica de pe Munte - receptată ca o sinteză a Evangheliei Mântuitorului şi ca un
discurs programatic, normativ pentru viaţa creştinilor şi ca o replică a Evangheliei
dată Legii vechi – cât şi celelalte bogatelor culegeri de cuvinte ale Mântuitorului
(în total, cele cinci sau şase discursuri mari, în care Sf. Evanghelist Matei
concentrează mare parte din învăţătura Mântuitorului Hristos.
d. A fost receptată foarte repede de Biserica universală şi a exercitat cea mai
importantă influenţă asupra vieţii Bisericii în primele două secole, dar şi după
aceea. Întâlnim citată Ev. Mt. chiar din sec. II (vezi 1 Clem.46,7 ş.u.; Epistola lui
Barnaba 4,14; Didahiile 8,2, Ignatie Teoforul, Către Policarp 1,3.2,2). Justin
Martirul şi Filosoful foloseşte culegere de cuvinte ale Mântuitorului din Ev. Mt.
(Apolog. I, 15-17). Ev. Mt. este citată frecvent şi de ceilalţi apologeţi din sec. II.
e. A fost şi este folosită cel mai mult în viaţa liturgică a Bisericii. A fost socotită
ca Evanghelia bisericească prin excelenţă. Dat fiind faptul că pentru mult timp
contactul credincioşilor cu Evangheliile era realizat aproape exclusiv prin
intermediul vieţii liturgice, este explicabil ca Evanghelia cea mai frecvent citită să
se întipărească cel mai bine în memoria credincioşilor.
f. A fost cel mai mult comentată. Primele şi cele mai extinse comentarii patristice
au în vedere Ev.Mt.. A se vedea Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur care au avut o mare
răspândire în Biserică, în toate tradiţiile creştine.
2.3 Evanghelia după Matei are un caracter sistematic, este foarte bine construită
a. Există o evidentă compoziţie literară:
- cartea este jalonată de cele cinci/şase mari discursuri (5,1-7,29; 9,36-
11,1; 13,1-52; 18, 1-35; 23, 1-39; 24,1-25,46). Acestea sunt construcţii
literare datorate Sfântului Evanghelist Matei, care adună în unităţi
literare unitare din punct de vedere tematic şi mai extinse cuvinte rostite
de Mântuitorul în împrejurări diferite.
- amploarea discursurilor, prezentarea sintetică, forţa lor constituie note
specifice ale Ev. Mt
- există o progresie în prezentarea acestor discursuri; prezentarea
conţinutului Legii noi în PM, discursul despre misiunea apostolică,
parabole, discursul eclesial, anatemele la adresa fariseilor, sfârşitul
timpurilor.
b. Sistematizarea este evidentă şi în relatarea evenimentelor
- cele zece minuni prezentate de Sf. Evanghelist Matei în cap. 8-9 au fost
adunate aici din raţiuni ce ţin de planul teologic al Evangheliei
- tensiunile dintre Iisus şi iudeii necredincioşi (11,2-12,50)
- în jurul mărturisirii lui Petru sunt grupate cuvinte rostite în alte
împrejurări (16, 13-20)
- viaţa Sf. Ioan Botezătorul este urmărită riguros: predica (3,1-17),
trimiterea ucenicilor la Iisus )11,2-19), moartea (14,1-12)
c. Unitatea Ev. după Matei este confirmată şi de recursul explicit, frecvent şi foarte
unitar ca modalitate la Vechiul Testament
2.4 Evanghelia după Matei citează cel mai mult Vechiul Testament
a. de 11 ori, cu neînsemnate modificări, revine aceeaşi formulă prin care Sf.
Evanghelist Matei introduce citate din VT:
Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul…
tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia.
tou/ profh,tou le,gontoj\ (1,23; 2,15; 2,23; 3,3; 4,14-16; 8,17; 12,17-21; 13, 14-
15; 21, 4-5; 26,56; 27,9-10).
Matei 1,22-23 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou
dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn gastri. e[xei kai. te,xetai
ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/ VEmmanouh,l( o[ evstin
meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ
Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:
"Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte:
Cu noi este Dumnezeu".
Matei 2,14-15 14 o` de. evgerqei.j pare,laben to. paidi,on kai. th.n mhte,ra auvtou/
nukto.j kai. avnecw,rhsen eivj Ai;gupton( 15 kai. h=n evkei/ e[wj th/j teleuth/j
~Hrw,|dou\ i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\
evx Aivgu,ptou evka,lesa to.n ui`o,n mouÅ
Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la
moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am
chemat pe Fiul Meu".
Matei 2,23 23 kai. evlqw.n katw,|khsen eivj po,lin legome,nhn Nazare,t\ o[pwj
plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tw/n profhtw/n o[ti Nazwrai/oj klhqh,setaiÅ
Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că
Nazarinean Se va chema.
Matei 4,13-15 13 kai. katalipw.n th.n Nazara. evlqw.n katw,|khsen eivj Kafarnaou.m
th.n paraqalassi,an evn o`ri,oij Zaboulw.n kai. Nefqali,m\ 14 i[na plhrwqh/| to.
r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ 15 gh/ Zaboulw.n kai. gh/
Nefqali,m( o`do.n qala,sshj( pe,ran tou/ VIorda,nou( Galilai,a tw/n evqnw/n(
Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui
Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
Matei 12,16-18 16 kai. evpeti,mhsen auvtoi/j i[na mh. fanero.n auvto.n poih,swsin( 17
i[na plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. VHsai<ou tou/ profh,tou le,gontoj\ 18 ivdou. o` pai/j
mou o]n h`|re,tisa /Å
Dar le-a poruncit ca să nu-L dea în vileag, Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul,
care zice: "Iată Fiul Meu pe Care L-am ales…
Matei 13,34-35 34 tau/ta pa,nta evla,lhsen o` VIhsou/j evn parabolai/j toi/j o;cloij kai.
cwri.j parabolh/j ouvde.n evla,lei auvtoi/j( 35 o[pwj plhrwqh/| to. r`hqe.n dia. tou/
profh,tou le,gontoj\ avnoi,xw evn parabolai/j to. sto,ma mou( evreu,xomai
kekrumme,na avpo. katabolh/j Îko,smouÐÅ
Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic, Ca să se împlinească
ce s-a spus prin proorocul care zice: "Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la
întemeierea lumii".
Matei 21,3-5 kai. eva,n tij u`mi/n ei;ph| ti( evrei/te o[ti o` ku,rioj auvtw/n crei,an
e;cei\ euvqu.j de. avpostelei/ auvtou,jÅ 4 tou/to de. ge,gonen i[na plhrwqh/| to.
r`hqe.n dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 5 ei;pate th/| qugatri. Siw,n\ ivdou. o`
basileu,j sou e;rcetai, soi prau>j kai. evpibebhkw.j evpi. o;non kai. evpi. pw/lon
ui`o.n u`pozugi,ouÅ
Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar
acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
"Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de
sub jug".
Matei 26,53-54 53 h' dokei/j o[ti ouv du,namai parakale,sai to.n pate,ra mou( kai.
parasth,sei moi a;rti plei,w dw,deka legiw/naj avgge,lwnÈ 54
pw/j ou=n
plhrwqw/sin ai` grafai. o[ti ou[twj dei/ gene,sqaiÈ Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl
Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini
Scripturile, că aşa trebuie să fie?
Matei 26,55-56 55 VEn evkei,nh| th/| w[ra| ei=pen o` VIhsou/j toi/j o;cloij\ w`j evpi.
lh|sth.n evxh,lqate meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ kaqV h`me,ran
evn tw/| i`erw/| evkaqezo,mhn dida,skwn kai. ouvk evkrath,sate, meÅ 56 tou/to
de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqw/sin ai` grafai. tw/n profhtw/nÅ
În ceasul acela, a zis Iisus mulţimilor: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă
prindeţi. În fiecare zi şedeam în templu şi învăţam şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au
făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor.
A se vedea comparativ cu ceilalţi autori nou-testamentari:1
1
Marcu 14:48-49 48 Kai. avpokriqei.j o` VIhsou/j ei=pen auvtoi/j\ w`j evpi. lh|sth.n evxh,lqate
meta. macairw/n kai. xu,lwn sullabei/n meÈ 49 kaqV h`me,ran h;mhn pro.j u`ma/j evn tw/|
i`erw/| dida,skwn kai. ouvk evkrath,sate, me\ avllV i[na plhrwqw/sin ai` grafai,Å
Luke 21:20-22 20 {Otan de. i;dhte kukloume,nhn u`po. stratope,dwn VIerousalh,m( to,te gnw/te
o[ti h;ggiken h` evrh,mwsij auvth/jÅ 21 to,te oi` evn th/| VIoudai,a| feuge,twsan eivj ta. o;rh
kai. oi` evn me,sw| auvth/j evkcwrei,twsan kai. oi` evn tai/j cw,raij mh. eivserce,sqwsan eivj
auvth,n( 22 o[ti h`me,rai evkdikh,sewj au-tai, eivsin tou/ plhsqh/nai pa,nta ta. gegramme,naÅ
Luca 22:36-37 36 ei=pen de. auvtoi/j\ avlla. nu/n o` e;cwn balla,ntion avra,tw( o`moi,wj kai.
ph,ran( kai. o` mh. e;cwn pwlhsa,tw to. i`ma,tion auvtou/ kai. avgorasa,tw ma,cairanÅ 37
le,gw ga.r u`mi/n o[ti tou/to to. gegramme,non dei/ telesqh/nai evn evmoi,( to,\ kai. meta.
avno,mwn evlogi,s
Luca 24:44-45 44 Ei=pen de. pro.j auvtou,j\ ou-toi oi` lo,goi mou ou]j evla,lhsa pro.j u`ma/j e;ti
w'n su.n u`mi/n( o[ti dei/ plhrwqh/nai pa,nta ta. gegramme,na evn tw/| no,mw| Mwu?
se,wj kai. toi/j profh,taij kai. yalmoi/j peri. evmou/Å 45 to,te dih,noixen auvtw/n to.n
nou/n tou/ sunie,nai ta.j grafa,j\
Ioan 12:37-40 37
Tosau/ta de. auvtou/ shmei/a pepoihko,toj e;mprosqen auvtw/n ouvk
evpi,steuon eivj auvto,n( 38 i[na o` lo,goj VHsai<ou tou/ profh,tou plhrwqh/| o]n ei=pen\
ku,rie( ti,j evpi,steusen th/| avkoh/| h`mw/nÈ kai. o` braci,wn kuri,ou ti,ni avpekalu,fqhÈ 39
dia. tou/to ouvk hvdu,nanto pisteu,ein( o[ti pa,lin ei=pen VHsai<aj\ 40 tetu,flwken auvtw/n
tou.j ovfqalmou.j kai. evpw,rwsen auvtw/n th.n kardi,an( i[na mh. i;dwsin toi/j ovfqalmoi/j kai.
noh,swsin th/| kardi,a| kai. strafw/sin( kai. iva,somai auvtou,jÅ
b. Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/
VAbraa,mÅ Sf. Evanghelist Matei îşi începe Evanghelia cu o sintagmă pe care o
întâlnim şi la începutul Vechiului Testament. Sintagma este apax legomeno în
Noul Testament. O întâlnim în Vechiul Testament în formă identică la Fac. 2,4,
unde se vorbeşte despre facerea cerului şi pământului şi în Facere 5,1-2, unde se
vorbeşte despre facerea omului. Genesis 2:4 4 au[th h` bi,bloj gene,sewj
ouvranou/ kai. gh/j Genesis 5:1-2 Genesis 5:1 au[th h` bi,bloj
gene,sewj avnqrw,pwn.. Sfântul Evanghelist Matei împrumută expresia
vechi-testamentară, prin care se indică descrierea facerii cerului şi a pământului,
pe de o parte şi facerea omului, pe de altă parte, adică descrierea creaţiei lumii,
pentru a numi sau indica descrierea sau cartea care consemnează cartea naşterii
Mântuitorului Hristos, percepând acest moment ca pe o nouă creaţie a lumii. Ideea
este dezvoltată de teologia biblică (vezi paralela dintre Adam şi Noul Adam la Sf.
Pavel) şi literatura patristică a Bisericii. Folosirea acestei sintagme
vechitestamentare, cu o rezonanţă atât de puternică şi cu o semnificaţie atât de
exactă, nu mai încape nici o îndoială că Sf. Evanghelist Matei îşi articulează
Evanghelia sa la Vechiul Testament, nu numai ca limbaj, se înţelege, ci şi teologic.
2.5 Sf. Ev. Matei urmăreşte mai curând teologia decât biografia lui Iisus
a. Repere geografice
- Acceptă aceeaşi repartiţie generală a activităţii Mântuitorului: Galileia, în
afara Galileii şi Ierusalim.
Ioan 15:24-25 24
eiv ta. e;rga mh. evpoi,hsa evn auvtoi/j a] ouvdei.j a;lloj
evpoi,hsen( a`marti,an ouvk ei;cosan\ nu/n de. kai. e`wra,kasin kai. memish,kasin kai. evme.
kai. to.n pate,ra mouÅ 25 avllV i[na plhrwqh/| o` lo,goj o` evn tw/| no,mw| auvtw/n
gegramme,noj o[ti evmi,shsa,n me dwrea,nÅ
Ioan 17:12 12 o[te h;mhn metV auvtw/n evgw. evth,roun auvtou.j evn tw/| ovno,mati, sou w-|
de,dwka,j moi( kai. evfu,laxa( kai. ouvdei.j evx auvtw/n avpw,leto eiv mh. o` ui`o.j th/j
avpwlei,aj( i[na h` grafh. plhrwqh/|Å
Ioan 18:8-9 8
avpekri,qh VIhsou/j\ ei=pon u`mi/n o[ti evgw, eivmiÅ eiv ou=n evme.
zhtei/te( a;fete tou,touj u`pa,gein\ 9 i[na plhrwqh/| o` lo,goj o]n ei=pen o[ti ou]j de,dwka,j
moi ouvk avpw,lesa evx auvtw/n ouvde,naÅ
Ioan 19:24 24 ei=pan ou=n pro.j avllh,louj\ mh. sci,swmen auvto,n( avlla. la,cwmen peri.
auvtou/ ti,noj e;stai\ i[na h` grafh. plhrwqh/| Îh` le,gousaÐ\ diemeri,santo ta. i`ma,tia, mou
e`autoi/j kai. evpi. to.n i`matismo,n mou e;balon klh/ronÅ Oi` me.n ou=n stratiw/tai tau/ta
evpoi,hsanÅ
Ioan 19:34-37 34 avllV ei-j tw/n stratiwtw/n lo,gch| auvtou/ th.n pleura.n e;nuxen( kai. evxh/lqen
euvqu.j ai-ma kai. u[dwrÅ 35 kai. o` e`wrakw.j memartu,rhken( kai. avlhqinh. auvtou/ evstin
h` marturi,a( kai. evkei/noj oi=den o[ti avlhqh/ le,gei( i[na kai. u`mei/j pisteu,ÎsÐhteÅ 36
evge,neto ga.r tau/ta i[na h` grafh. plhrwqh/|\ ovstou/n ouv suntribh,setai auvtou/Å 37 kai.
pa,lin e`te,ra grafh. le,gei\ o;yontai eivj o]n evxeke,nthsanÅ
Romani 8:3-4 3 To. ga.r avdu,naton tou/ no,mou evn w-| hvsqe,nei dia. th/j sarko,j( o` qeo.j
to.n e`autou/ ui`o.n pe,myaj evn o`moiw,mati sarko.j a`marti,aj kai. peri. a`marti,aj
kate,krinen th.n a`marti,an evn th/| sarki,( 4 i[na to. dikai,wma tou/ no,mou plhrwqh/| evn
h`mi/n toi/j mh. kata. sa,rka peripatou/sin avlla. kata. pneu/maÅ
- Alte indicaţii geografice au mai curând motivaţie teologică (confirmarea
proorociilor vechi-testamentare: Naşterea la Betleem, fuga în Egipt
prezisă de Osea (11,1) uciderea pruncilor - proorocită de Ieremia (31,15):
stabilirea în Nazaret (vezi Ieremia (13,5,7)
- Alte indicaţii geografice au puţin relevanţă (la Marea Galilee, urcând sau
coborând din munte, pe cale, în casa la…, etc
b. Repere cronologice
- activitatea publică începe prin indicarea generică „în zilele acelea” (3,1)
- „Atunci” este o altă coordonată de timp pe care Matei o reia de 92 de ori
(faţă de 6 ori la Marcu şi 15 la Luca)
- Ca şi la Marcu şi Luca, Matei rezumă activitatea la un an, lucru infirmat
de informaţia sigură de la Ioan
- Faptul că Matei grupează atât cuvintele cât şi faptele Mântuitorului în
grupe de zece sau şapte (cifre teologice) arată că era mai curând
preocupat de sistematizare şi de relevanţa teologică decât de cronologie.
- Matei prezintă lucrurile ilustrativ, cu titlu de exemplu, nu exhaustiv;
Activitatea Mântuitorului este concentrată în patru zile – evident prea
încărcate - la care se adaugă istorisirea Patimilor.(Vezi 5,1-8,17; 8,18-
9,34; 12,1-8, 9-14; 12,22-13,52)
- Matei se îngrijeşte să lege evenimentele unele de altele prin construcţii
literare (de ex.: flosirea genitivului absolut, tradus în româneşte prin
gerunziu: Văzând Iisus (5,1; 8,18) cunoscând (12,15) aflând ( 4,12;
14,13), ieşind (13,1; 15,21).
- Aceeaşi funcţie de legătură stilistică au şi alte formule, frecvent folosite
de Matei: în ziua aceea- ε ν τ η η µ ε ρ α εκ ε ι ν η (3,1;
13,1; 22,23); în timpul acela ε ν ε κ ε ι ν ω τ ω κ α ι ρ ω
(21,1; 14,1; 11,25); în momentul acela (18,1; 26,55); de acolo
εκ ε ι θ ε ν (9,9,27; 12,9,15; 15,21,29)
c. Predilecţia lui Matei pentru teologie este evidentă. Cuvintele şi faptele consemnate
au un rol teologic, o funcţie teologică explicită: aceea de a arăta că Iisus a fost cu
adevărat Mesia, Domnul, Fiul lui Dumnezeu
d. Grupând faptele, cuvintele, parabolele, discuţiile, Matei conferă istoriei lui Iisus
semnificaţii teologice, dimensiuni mai adânci.
3.1 Introducere
Evanghelia după Matei, ca şi celelalte Sfinte Evanghelii sau scrieri nou-testamentare, este
un edificiu literar unitar realizat după un anumit plan, pe care este de presupus că Sf. Evanghelist
Matei l-a avut în minte înainte de a purcede la redactarea acesteia. Existenţa unui astfel de plan în
cazul Evangheliei după Matei este cu atât mai posibilă cu cât aceasta are un evident caracter
didactic şi sistematic.
Planul unei lucrări literare ne conduce la descoperirea funcţionalităţii şi, prin urmare a
sensului pe care autorul îl atribuie fiecărei părţi componente, mai mari sau mai mici, în structura
unitară şi coerentă a Evangheliei. Faptul că anumite evenimente din viaţa Mântuitorului sunt
plasate de Sfinţii Evanghelişti în contexte diferite arată intenţia acestora de a sublinia valenţe şi
sensuri diferite ale aceluiaşi eveniment. Selecţia diferită a materialului evanghelic – faptul că nu
toţi Sfinţii Evanghelişti relatează aceleaşi evenimente sau aceleaşi cuvinte ale Mântuitorului –
este determinată desigur de un plan anume al fiecărui Evanghelist. Planul ne ajută să identificăm
şi să urmărim firul roşu sau logica care dă coerenţă şi unitate întregului edificiu.
Şi în cazul discutării planului unei Sfinte Evanghelii trebuie să spunem mai întâi că toate
cele patru Sfinte Evanghelii urmează în mare un plan comun, întrucât obiectivul lor este comun,
acela de a face cunoscută Învăţătura şi faptele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat. Diferenţele intervin la detalii şi la aspectele particulare sau specifice, dictate de
împrejurările scrierii fiecărei Evanghelii, mai ales de destinatarii cărora acestea se adresează şi de
obiectivele specifice, urmărite de fiecare evanghelist în parte. Biserica a reţinut în canonul Noului
Testament cele patru Sfinte Evanghelii, propunându-ne, evident, un discurs unic, complementar,
îmbogăţitor, format din patru discursuri specifice, cu particularităţi, cu aspecte şi accente diferite.
Există, aşadar, o parte comună a planului şi o parte specifică fiecărui Sfânt Evanghelist. Un
exemplu, între multele posibile: Sf. Ev. Matei, adresându-se iudeo-creştinilor, prezintă genealogia
Mântuitorului numai de la Avraam, părintele poporului ales, în timp ce Sf. Ev. Luca, adresându-
se păgânilor, prezintă genealogia Mântuitorului până la Adam, părintele tuturor oamenilor. Sf.
Ev. Ioan, preocupat să completeze celelalte Evanghelii, prezintă la începutul Evangheliei Sale,
„genealogia cerească” a Mântuitorului Hristos, existenţa din veşnicie a Fiului lângă Tatăl. Ceea
ce ne interesează aici este sublinierea particularităţii planului Evangheliei după Matei. De altfel
identificarea particularităţilor ne ajută şi la identificarea planului.
Strădania exegeţilor de a identifica planul Evangheliei este legitimă întrucât de existenţa
şi lectura acestui plan depinde înţelegerea Evangheliei şi în literă, dar mai ales în duhul ei. Duhul
unui discurs, indiferent care ar fi acesta, este regăsit în intenţia autorului. Cititorul sau exegetul
trebuie să ajungă la a descifra în texte ce a vrut autorul lor să spună. Acesta este un principiu
exegetic fundamental şi de bun simţ. Desigur, în cazul textelor sfinte intră în discuţie şi faptul că
acestea nu au drept autor numai factorul uman, ci şi pe cel dumnezeiesc. Despre lectura
discursului dumnezeiesc al Sfintelor Scripturi vorbeşte Ermineutica biblică, cu care ne-am ocupat
pe primul semestru.
În continuare şi pentru a ilustra complexitatea planului Sfintei Evanghelii după Matei voi
reproduce câteva din propunerile, cele mai reprezentative şi relativ recente. Vom încheia cu o
sinteză critică a principalelor propuneri, realizată de Ulrich Luz, în cel mai bogat şi valoros
comentariu la Evanghelia după Matei, publicat în ultimii ani.
După B. Rigaux, discursurile, care se disting la Sf. Ev. Matei faţă de ceilalţi sinoptici prin
lungimea şi unitatea lor, jalonează întreaga Evanghelie, constituind principalele repere ale
planului acesteia. Ele oferă învăţătura specifică şi profundă a Mântuitorului Iisus Hristos.
Tema principală a celor cinci discursuri este una şi aceeaşi: Împărăţia cerurilor, în
legătură cu care Sf. Evanghelist subliniază de fiecare dată un aspect caracteristic.
I. Programul Lui Iisus este expus în ceea ce este numit Predica sau Introducerea de pe
Munte. Cartă a Împărăţiei cerurilor, Predica de pe Munte conţine noua Dreptate sau
Lege care este proclamată în exigenţele ei radicale şi suverane (cap. 5-7)
II. Discursul misionar sau Îndrumările misionare colaţionează sfaturi date misionarilor
şi prevestiri ale riscurilor pe care le presupune propovăduirea Evangheliei (cap. 10)
III. Discursul despre Taina Împărăţiei grupează şapte parabole, subliniind caracterul
tainic şi smerit al Împărăţiei, de la vestirea ei şi până la împlinirea glorioasă a
acestei (cap. 13)
IV. Al patrulea discurs reglementează raporturile în sânul comunităţii creştine. Dacă
Hristos a venit pentru a sluji şi a suferi, atunci şi ucenicii Lui trebuie să trăiască în
smerenie, cu grijă faţă de cei mai mici, îndreptându-se frăţeşte între ei, cu rugăciune
comună şi cu iertarea greşelilor (cap. 18)
V. În sfârşit, al cincilea discurs reia discursul eshatologic al lui Marcu (cap.13) pe care-
l amplifică considerabil, mai ales cu pilde pe tema privegherii (24,45-25,30)
Toate cele cinci discursuri sunt urmate de o formulă care introduce tema următoare: Şi
sfârşind Iisus de dat aceste învăţături… Kai. evge,neto o[te evte,lesen o` VIhsou/j
tou.j lo,gouj tou,touj (7,28; 11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
Evanghelia după Matei mai conţine şi alte discursuri, unul chiar la fel de unitar şi apropiat
ca lungime celor cinci. Este vorba de cunoscutele vai-uri adresate fariseilor (cap. 23).
Plecând de la cele cinci mari discursuri au fost elaborate multe interpretări şi concluzii
privitoare la structura literară a Ev după Matei.
În 1930 B.W.Bacon, exeget american, a lansat teoria că ne aflăm în faţa unui nou
Pentateuh. Având în vedere şi raportarea mai mult decât evidentă a Sf. Evanghelist la Vechiul
Testament teoria noului Pentateuh pare plauzibilă. Mântuitorul un nou Moise, un nou Legiuitor ;
Fericirile şi ceea ce urmează acestora sunt o replică evidentă la Decalog; Noua Lege este dată tot
pe un munte, ca şi legea veche (Muntele Sinai) etc.
Pentru a împărţi Ev. după Matei în cinci părţi este nevoie să asociem celor cinci discursuri
partea narativă a Evangheliei, care ar trebui să aibă o legătură logică cu discursurile, eventual ca
părţi pregătitoare sau introductive la acestea. Acest lucru se verifică în cea mai mare parte:
1. Astfel, cap. 3-4 relatează fapte absolut necesare pentru introducerea Predicii de pe
Munte: Botezul lui Iisus, Ispitirea (3,1-4,11), începutul activităţii Sale publice (4,12-17)
alegerea ucenicilor (4,18-22) şi atragerea mulţimilor de minunile săvârşite de Iisus
(4,23-25)
2. A doua secţiune narativă (cap. 8-9) prezintă un tablou cu zece minuni săvârşite de
Mântuitorul care pot fi socotite o firească pregătire pentru înţelegerea lucrării misionare
a Acestuia şi pentru misiunea Apostolilor. Ultimele versete ale cap. 9 (36-37) constituie o
evidentă introducere a Discursului misionar din cap. 10.
3. A treia secţiune narativă (cap.11-12) ar servi ca introducere la Discursul Parabolelor
Împărăţiei. Aceasta ne prezintă o grupare de episoade şi cuvinte care au drept scop să
pună în lumină lucrarea dumnezeiască, caracterul tainic al Împărăţiei
4. Ultimele două secţiuni narative(cap. 13,53-17 şi respectiv cap. 19-23) par a avea mai
puţină legătură directă cu discursurile care urmează. Li se recunoaşte însă cel puţin
funcţia de a pregăti atmosfera pentru ceea ce urmează, este vorba de discursul eclesial
(cap. 18) şi cel eshatologic (cap.24-25).
Împărţirea Evangheliei după Matei în cinci secţiuni presupune perceperea cap. 1-2 ca o
introducere, iar a cap.26-28 (Patimile şi Învierea) ca o concluzie, ceea ce ar conferi acestora,
oarecum, un caracter secundar. Acest lucru nu este deloc potrivit mai ales cu ultimele capitole
care ţin de esenţialul structurii şi compoziţiei Evangheliei. Este motivul pentru care unii exegeţi
nu acceptă această împărţire.
Există, astfel riscul ca exegetul să substituie perspectivei autorului înţelegerea sa, ceea ce
nu este corect. În împărţirea unei lucrări trebuie în mod obligatoriu să se ţină seamă de intenţia
iniţială a autorului.
3.3 UBS Handbook Series, A Handbook on The Gospel of
Matthew, by Barklay M. Newman and Philip C. Stine, New York, 1992
14
e. Cei doisprezece Apostoli - care într-un anume fel reprezintă pe toţi cei
care urmau lui Hristos – sunt trimişi să vestească Evanghelia
Împărăţiei, li se vorbeşte despre persecuţiile ce au să vină, despre cum
trebuie să se poarte şi li se promite o răsplată deosebită (cap. 10)
f. Capitolele 11 şi 12 conţin în principal întrebări şi controverse privind
persoana şi autoritatea lui Iisus:
- Ioan Botezătorul, acum în închisoare, se pare că are îndoieli
sau doreşte să-i încredinţeze pe ucenicii săi şi trimite
mesageri care să-L întrebe pe Iisus dacă El este Mesia (11,2-
19);
- cetăţile Horazin şi Betsaida, în care s-au făcut multe minuni,
întorc spatele Mântuitorului (11,20-24);
- fariseii şi învăţătorii de lege s-au pronunţat deja că oricine
încalcă Sâmbăta (12,1-14) sunt mai curând sub stăpânirea
lui Belzebut (12,22-32);
- chiar membri ai familiei lui Iisus vin să discute cu El (12, 33-
45)
g. În acest moment crucial al activităţii lui Iisus - când îndoiala şi refuzul
se răspândesc în rândul mulţimii - Matei introduce capitolul cu
parabolele Împărăţiei, probabil pentru a explica motivul acestei
reacţii negative la mesajul Împărăţiei: poporul are mintea închisă,
urechile astupate, şi ochii închişi faţă de adevăr (13,15); De aici
necesitatea de a recurge la parabole (13,13).
h. După învăţarea prin parabole pe malul Lacului Galileii, Iisus se
întoarce în cetatea Sa natală, Nazaret, unde nu mai săvârşeşte nici o
minune din pricina lipsei de credinţă a poporului (13,53-58)
i. Ioan Botezătorul, al cărui destin este similar cu cel mal Mântuitorului
şi a cărui moarte anticipează pe a Acestuia, este de asemenea respins
şi în cele din urmă ucis de Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare (14,1-12)
j. După uciderea lui Ioan Botezătorul, Iisus merge în pustiu unde
hrăneşte în chip minunat cinci mii de bărbaţi (14,13-21) şi mai târziu
merge pe mare (14, 22-33). Foarte probabil, cele două evenimente
minunate au drept scop amintirea trecerii Mării Roşii (Ieşire 14) şi
hrănirea minunată a Israeliţilor în pustiu (Ieşire 16).
k. Întorcându-se pe partea de vest a Iordanului, Iisus este întâmpinat de
mulţime de oameni care auziseră de El şi care-l aduc bolnavi pe care
Acesta îi vindecă.(14,34-36) Atunci vine de la Ierusalim o delegaţie
care-L provoacă în problema a ceea ce poate face pe om necurat cu
adevărat (15,1-20). În acest context o femeie, de neam străin
(cananeancă) – şi prin aceasta „necurată”- face dovada unei credinţe
neobişnuite ( 15, 21-28). În continuare, Iisus vindecă mulţi oameni )
15, 29-31), înainte de a sătura o mulţime de patru mii de bărbaţi
(15,32-39).
l. Cererea Fariseilor şi a Saducheilor de a le oferi semne minunate
(16,1-4) ;i oferă lui Iisus ocazia de a atenţiona pe ucenici în privinţa
15
ipocriziei Fariseilor şi saducheilor (16,5-12), care conduce la
concluzia asupra activităţii Sale în mijlocul mulţimii şi face loc
mărturisirii lui Petru, care face trecerea spre descoperirea care
urmează a o face Iisus privitor la persoana Sa numai la cercul mic al
ucenicilor (16,13-20).
III. Lucrarea şi Descoperirea lui Iisus Hristos (16,21- 20,34)
a. După mărturisirea lui Petru (16,13-20), Iisus le vorbeşte ucenicilor
Săi în trei ocazii despre ceea ce îl aşteaptă la Ierusalim – concret,
respingerea Lui din partea autorităţilor, moartea şi învierea (16, 21-
28; 17, 22-23; 20, 17-19)
b. Şase zile după prima vestire a Patimilor, are loc Schimbarea la faţă a
lui Iisus în faţa celor trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan, în timp ce un
glas din cer confirmă că El este Fiul lui Dumnezeu (17,1-13)
c. Imediat ce coboară de pe Munte (compară cu 8,1-4) Iisus întâlneşte un
om care avea un fiu demonizat, pe care-l vindecă (17, 14-20)
d. În continuare, Matei consemnează episodul cu plata taxei la templu
(17,24-27) care pune odată în plus în discuţie raportul dintre credinţa
creştină şi Iudaism.
e. Între a doua şi a treia vestire a patimilor Iisus învaţă pe ucenici
despre adevărata măreţie şi despre necesitatea iertării (18,1-19,1)
f. În această perioadă în care Iisus stă departe de mulţime, îi învaţă pe
ucenici alte lucruri centrale ale mesajului Său despre Împărăţie:
- despe căsătorie (19,1-12)
- despre smerenie şi măreţie (19,13-15; 20, 20-28)
- despre avere (19,16-30)
- despre bunătatea lui Dumnezeu (20,1-16)
g. Cei doi orbi la Ierihon (20, 29-34) au o semnificaţie mai mare decât
poporul Ierusalimului, a cărui primire entuziastă se va transforma în
scurt timp în ostilitate.
IV. Moartea şi Învierea lui Iisus ( 21, 1-28-20)
a. Deşi Iisus este bine primit în Ierusalim (21,1-11), activitatea Sa în
templu (21,12-17) provoacă pe arhierei şi pe bătrânii poporului în
problema autorităţii lui Iisus (21,23-27). Iisus le răspunde cu trei
parabole (21,28-32; 21, 33-46; 22, 1-14).
b. După ce este întrebat în legătură şi cu alte probleme importante (22,
15-22; 22, 23-33; 22, 34-40), Iisus pune singur problema relaţiei
dintre David şi Mesia (22, 41-46) denunţând ipocrizia Fariseilor şi a
învăţătorilor de lege ( 23,1-36).
c. Singur cu ucenicii, Iisus le vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului
şi despre evenimentele apocaliptice ce aveau să vină (24,1-31), ca un
îndemn la priveghere (25,1-13) şi credincioşie (25, 25,14-30) din
partea ucenicilor (24, 32-51),
d. Dar, mai presus de toate, Iisus le zugrăveşte judecata viitoare (25, 31-
46), lucru ce are drept scop să trezească pe cititorii Evangheliei cu
16
privire la împrejurările în care şi când vor întâlni pe Fiul Omului şi
când va trebui să răspundă la judecata din urmă.
e. În cele din urmă, după ce a fost trădat de Iuda (26,47-56), după ce
Petru s-a lepădat de El (26,69-75), şi după ce a fost respins de
poporul său (26,57-67), Iisus este răstignit (27,32-44)
f. Moartea Sa are efecte miraculoase (27,45-56), după cum nu mai puţin
minunată este Învierea Sa (28,1-10).
g. Evanghelia se încheie cu misiunea pe care Iisus o încredinţează
ucenicilor Săi, aceea de a propovădui mesajul Său în toată lumea, cu
făgăduinţa de a fi cu ei totdeauna până la sfârşitul veacurilor (28,15-
20)
17
I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)
a. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus. [Lc.3,23-38]
b. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
c. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
d. Fuga în Egipt (2,13-15)
e. Uciderea pruncilor (2,16-18)
f. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
g. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-
17; In 1,19-28]
h. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc
3,21-22]
i. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc
4,1-13]
j. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15; Lc
4,14-15]
k. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc
5,1-11]
18
f. Cereţi, căutaţi, bateţi (7,7-12) /Împlinirea rugăciunilor.
Regula de aur/ [Lc 11,9-13]
f. Concluzii la predica de pe Munte (7,13-27)
a. Poarta cea strâmtă (7,13-14) [Lc. 13,24]
b. Judecata după roade (7,15-20) /Profeţii mincinoşi/ [Lc
6,43-44]
c. Un episod descris în lumina Judecăţii viitoare (7,21-23)
/Adevăratul ucenic/ [Lc 13,25-27]
d. Casa clădită pe piatră şi casa clădită pe nisip (7,24-29)
/Parabola cu cele două case/ [Lc 6,47-49]
………………………../Iisus adevăratul Învăţător/ (7,28-29)
III. Autoritate şi chemare (8,1-9,38)
a. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc
5,12-16]
b. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10; In 4,43-54]
c. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc
4,38-41]
d. Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
e. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc
9,57-62]
f. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41; Lc 8,22-25]
g. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc 5,1-20; Lc
8,26-39]
h. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc
5,17-26]
i. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc 5,27-32]
j. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
k. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi vindecarea femeii cu
scurgere de sânge/ Mc 5,21-43; [Lc
8,40-56]
l. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
m. Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
…………………………/Diferite vindecări/ (9, 35)
n. Mila lui Iisus (9, 35-38) /Iisus şi Israeliţii/
IV. Discursul misionar (10,1-42)
a. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-
16]
b. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) /Îndrumări pentru misiune/ [Mc
6,6-13; Lc 9,1-6]
c. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25) /Reacţia lumii faţă
de misiunea celor doisprezece/ [Mc 13,9-13; Lc 12,2-7; 21, 12-19]
d. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
e. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- /Necesitatea mărturisirii (10,32)/ [Lc 12,8-9]
- /Cearta între oameni (10,34-36)/ [Lc 12,52-
53]
- /Dragostea pentru Hristos aduce cu sine o stare de criză/
(10,37-39) [Lc 14, 26-27]
f. Răsplata ucenicilor (10,40-42) /Atitudinea faţă de Apostoli/ [Mc 9,41]
V. Refuzul acestui neam de a primi pe Iisus (11,1-12,50)
19
a. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)
- /Întrebarea lui Ioan/ (11,1-6) [Lc
7,18-23]
- /Persoana lui Ioan/ (11,7-15) [Lc 7,24-
35]
- /Reacţia contemporanilor lui Iisus/ (11,16-24) [Lc
10,13-15]
b. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
c. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui Iisus adresată
celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea făcută către cei smeriţi/ [Lc
10,21-22]
d. Culegere de spice de grâu în zi de sâmbătă (12,1-8) /Păstrarea
sâmbetei/ [Mc 2,23-28; Lc 6,1-5]
e. Vindecarea omului cu mâna uscată (12, 9-14) /Vindecare în zi de
Sâmbătă/ [Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
f. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre Iisus/
g. Iisus şi Belzebul (12, 22-32) /Puterea lui Iisus asupra demonilor/ [Mc
3,20-27; Lc 11,14-23]
- /Păcatul împotriva Duhului Sfânt/ (12, 31-32) [Mc 3,28-
30; Lc 12,10]
h. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele judecă pe oameni/ [Lc
6,43-45]
i. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc 8,11-12;
Lc 11,29-32]
j. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc 11,24-26]
k. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/ [Mc 3,31-35; Lc
8,19-20]
I. Parabolele Împărăţiei
l. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9; Lc 8,4-8]
m. Scopul parabolelor (13, 10-17) /De ce vorbeşte Iisus în parabole/ [Mc
4,10-12; Lc 8,9-10]
n. Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-
20; Lc 8,11-15]
o. Parabola neghinelor (13, 24-30)
p. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-33)
- /Parabola grăuntelui de muştar/ (13,31-32) [Mc 4,30-
32; Lc 13,18-19]
- /Parabola aluatului/ (13,33) [Lc 13,20-21]
q. Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
r. Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
s. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului (13, 44-50)
t. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52) /O parabolă pentru ucenici/
VII. Recunoaştere din partea Ucenicilor (13,53-17,27)
a. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]
b. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29; Lc 9,7-9]
c. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc 6,30-44; Lc 9,10-17;
In 6,1-14]
d. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]
e. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]
f. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe (15,1-20)
20
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile dumnezeieşti/ (15,1-9)
[Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20) [Mc 7,14-23]
g. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc 7,24-30]
h. Mai multe vindecări (15,29-31)
i. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc 8,1-10]
j. Fariseii cer semne (16,1-4) [Mt 12,38-42; Mc 8,11-13; Lc
12, 54-56]
k. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-12) /Neputinţa ucenicilor de a
înţelege/ [Mc 8,14-21]
l. Mărturisirea lui Petru (16,13-20) [Mc 8,27-30; Lc 9,18-21]
m. Prima vestire a Patimilor şi cuvinte despre ce înseamnă să fii ucenic
(16,21-28)
- /Iisus prevesteşte Patimile şi Învierea sa/ (16,21-23)
[Mc 8,31-33; Lc 9,21-22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1;
Lc 9,23-27]
n. Schimbarea la faţă (17,1-13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-36]
o. Vindecarea copilului lunatic (17,14-20) [Mc 9,14-29; Lc
9,37-43a]
p. A doua vestire a patimilor 17,22-23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-
45]
q. Statirul (banul de argint) din gura peştelui (17,24-27) /Cum a plătit
Iisus darea pentru Templu/
II. Discursul comunitar sau eclesial (18,1-35)
u. Adevărata măreţie (18,1-5)
- Cine este superior (18,1-11) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48; 17,1-2]
v. Conducători care determină pe cei mai mici să păcătuiască (18,6-9)
w. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc 15,1-7]
x. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc 17,3]
y. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)
III. Autoritate şi chemare (19,1-22,46)
z. Învăţătură despre divorţ 19,1-12) /Căsătorie şi divorţ/ [Mc 10,1-12]
aa. Binecuvântarea copiilor (19,13-15) /Iisus binecuvintează copiii/ [Mc
10,13-16; Lc 18,15-17/
bb. Tânărul bogat (19,16-30) /Bogăţia şi viaţa veşnică/ [Mc 10,17-31; Lc
18,18-30]
cc. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)
dd. A treia vestire a Patimilor /şi a Învierii/ (20,17-19) [Mc 10,32-34; Lc
18,31-34]
ee. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc 10,35-45]
ff. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52; Lc
18,35-43]
gg. Intrarea triumfală în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-38; In
12,12-19]
hh. Curăţirea Templului (21,12-17) /Alungarea vânzătorilor din Templu/
[Mc 11,15-19; Lc 19,45-48; In 2,13-22]
ii. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-
24]
21
jj. Iisus întrebat în legătură cu autoritatea sa (21,23-27) [Mc 11,27-33; Lc
20,1-8]
kk. Parabola celor doi fii (21,28-31)
ll. Parabola stăpânului viei şi a lucrătorilor necredincioşi (21,33-46)
[Mc 12,1-12; Lc 20,9-10]
mm. Parabola nunţii fiului de împărat (22,114) [Lc 14,15-
24]
nn. Plata impozitului la Împăratul roman (22,15-22) [Mc 12,13-17; Lc
20,20-26]
oo. Întrebări privind Învierea (22,23-33) [Mc 12,18-27; Lc 20,27-
40]
pp. Cea mai mare porunca (22,34-40) [Mc 12,28-34; Lc
10,25-28]
qq. Întrebare despre Fiul lui David (22,41-46) /Mesia şi David/ [Mc 12,35-
37; Lc 20,41-44]
IV. Vai-urile şi Discursul eshatologic (23,1-25,46)
rr. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)
- /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12) [Mc 12,38-
40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
- /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/ (23,13-36)
ss. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/ [Lc
13, 34-35]
tt. Discursul eshatologic (24,1-25-46)
a. Distrugerea Templului şi începutul tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2) [Mc
13,1-2; Lc 21,5-6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35) [Mc 13,3-31; Lc
21,7-33)]
b. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
c. Lecţia smochinului (24,32-35)
d. Ziua şi ceasul nu sunt cunoscute (24,36-44) /Venirea pe
neaşteptate a sfârşitului/ [Mc 13,32-
37; Lc 17,26-30.34-36]
e. Sluga credincioasă şi sluga necredincioasă (24,45-51) [Lc
12,41-48]
f. Fecioarele înţelepte şi fecioarele nebune (25,1-13) /Pilda
celor zece fecioare/
g. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
h. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată lumea/
V. Moartea şi Învierea 26,1-28,20)
uu. Patimile şi moartea lui Iisus (26,1-27,66)
a. Sfatul prinderii şi uciderii lui Iisus (26,1-5) [Mc 14,1-2; Lc
22,1-2; In 11,45-53]
b. Ungerea din Betania (26,6-13) [Mc 14,3-9; In
12,1-8]
c. Trădarea lui Iuda (26,14-16) [Mc 14,10-11; Lc
22,3-6]
d. Împreună cu Ucenicii (26,17-25)
- Cina cea de taină (26,17-30) [Mc 14,12-26; Lc 22,7-
23]
22
e. Instituirea Cinei Domnului (26,26-30)
f. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35) [Mc 14,27-31; Lc
22,31-34; In 13,36-38]
g. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc 14,32-42; Lc
22,39-46]
h. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; In
18,1-11]
i. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc 22,
54-55. 63-71; In 18,12-14.19-24]
j. Lepădarea lui Petru de Iisus (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc
22,54-62; In 18,15-18.25-27]
k. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In
18,28-32]
l. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
m. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
n. Iisus condamnat la moarte (27,15-26)
- /Condamnarea lui Iisus/ (27,11-26) [Mc 15,2-15; Lc
23,3-5.13-15; In 18,33-19,16]
o. Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31) [Mc 15,16-26; In 19,2-
3]
p. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc 15,21-32; Lc 23,26-43;
In 19,16b-27]
q. Moartea lui Iisus (27,45-56) [Mc 15,33-39; Lc 23,44-48; In
19, 28-30]
r. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23, 50-54;
In 19, 38-42]
s. Paza mormântului (27, 62-66)
vv. Învierea şi trimiterea ucenicilor la misiune (28,1-20)
a. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-
10]
b. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
c. Trimiterea la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-49;
In 20,19-23; Fapte 1,6-8]
23
Această soluţie nu rezolvă, după Luz, legătura logică dintre naraţiune şi
discurs. Multe din discursuri au continuitate logică şi cu naraţiunile care urmează.
Vezi ex. cap. 5-7 care se leagă mai bine cu unitatea 8-9 (Iisus al cuvântului şi Iisus al
faptei).
2. Modelul centrului (chiastic). EM ar fi construită chiastic, în jurul unui
centru. În cele mai multe cazuri centrul este considerat a fi cap. 13 - Parabolele
Împărăţiei, celelalte secţiuni fiind articulate chiastic acestui centru: Cap.1-4
corespunde cu 26-28; Predica de pe Munte cu Discursul eshatologic etc.
Argumente: discursurile lungi (5-7 şi 23-25) sunt paralele, la fel şi
discursurile mai scurte (10 cu 18).
3. Modelul Marcu. Ev. Mt. ar urma fidel Ev. după Marcu, împărţită în două
marii secţiuni. Ev. Mt. ar avea limita despărţitoare între 16,20 şi 16,21, după
mărturisirea lui Petru. Propoziţia de început a celei de a doua secţiuni - VApo. to,te
h;rxato o` VIhsou/j deiknu,ein toi/j maqhtai/j auvtou (16:21)/-
corespunde cu fraza de început a primei secţiuni - VApo. to,te h;rxato o`
VIhsou/j khru,ssein kai. le,gein\(4:17); Cele două secţiuni ar corespunde celor
în care este împărţită Ev. Mc.: prima parte consacrată activităţii în Galileea şi a doua
parte consacrată itinerariului spre Ierusalim şi patimilor. În acest caz cap. 1-4,16
constituie Introducerea, iar firul roşu al EM ar fi naraţiunea şi nu expunerea învăţăturii
în cele cinci discursuri.
Critica lui Luz:
- Repetarea unor formule nu poate fi un reper, deoarece Matei foloseşte
frecvent propoziţii tipizate.
- Secţiunile lui Matei nu corespund cu Marcu, pentru că numai începând cu
cap. 12 Matei urmez fidel pe Marcu, în timp ce în cap.3-11 predomină conţinutul
diferit de Marcu.
- Matei foloseşte des versete sau pericope cu funcţii de tranziţie, de legătură.
Acestea sunt uşor de identificat deoarece au o legătură logic şi cu ceea ce precede şi
cu ceea ce urmează. Iată câteva exemple:
- 4,17; 4,23-5,2; 5,20; 6,1; 10,16,26
- fraze caracteristice: Kai. evge,neto o[te evte,lesen o` VIhsou/j
7,28 (vezi şi 11,1; 13,53; 19,1; 26,1)
- expresii caracteristice: VEn evkei,nw| tw/| kairw/| sau similare 12,1
(3,1; 14,1)
- particule favorite: To,te 3,13 (4,1; 11,20; 15,1; 18,21; 19,13; 20,20; 21,1;
27,3 etc.) sau VApo. to,te 4,17 (16,21; 26,16;).
Concluzia ar fi că Matei nu are în intenţie delimitări în secţiuni mari, prin
urmare, astfel de secţiuni nu pot fi uşor delimitate.
Luz este de părere că Matei este mai curând atent în alcătuirea secţiunilor mici
ale Evangheliei şi mai puţin interesat de marile secţiuni. De aceea se concentrează
asupra analizei secţiunilor mici.
24
Analiza structurilor literare mai mici
1. Matei pune la un loc materiale asemănătoare din punct de
vedere formal sau al conţinutului.
Ex.: colecţia de minuni (cap. 8-9); de parabole (cap. 13); discursul împotriva
fariseilor (cap. 23) şi celelalte discursuri ca atare. Acest principiu de aranjare
nu este nou, îl întâlnim şi la Q şi la Marcu. Noutatea la Matei constă în aceea
că Mt acordă o anumită funcţie unităţilor textuale astfel formate – vezi colecţia
de minuni după predica de pe Munte şi înainte de cuvântul misionar. La fel
colecţia de parabole din cap. 21,28-22,14 care pregătesc clar „socoteala” fială
cu Israel.
2. Există o evidentă simetrie între diferitele materiale care sunt
incluse în Evanghelie.
Primul şi ultimul discurs sunt cele mai lungi, al doilea şi al patrulea discurs
sunt cele mai scurte, cel de la mijloc este de mărime medie. Mai pot fi
identificate şi alte simetrii: 2, 1-12 şi 2,13-23; 5,21-32 şi 5,33-48; 8,1-17 şi
8,18-34; 9,1-17 şi 9,18-34; 18,1-14 şi 18, 21-35; 24,4-41 şi 25,14-46; etc.
3. În compoziţia fragmentelor Matei ţine seamă şi de anumite
numere. Numărul trei pare a fi cel mai important, dar şi altele,
precum doi, patru sau şapte.
De exemplu, Matei împarte în trei secţiuni fiecare din următoarele pericope:
1,18-2,23, 5,21-7,11; 5,21-32; 5, 33-48; 6,1-18; 6,19-7,11; 6,19-24; 7,1-11;
8,1-17; 9,1-17; 13,1-52; 18,1-35; cap. 23; 24,4-25,46;
De altfel, împărţirea în trei este un principiu de sistematizare frecvent întâlnit
în literatura iudaică ca şi în discursul oral.
Celelalte numere sunt mai puţin importante. Totuşi, a se vedea numărul şapte
în prezentarea genealogiei sau a parabolelor din cap. 13 sau în cap. 23.
4. Matei revine asupra temelor sale prin repetarea unor cuvinte
cheie:
Îngerul Domnului – de 4 ori în pericopa 1,18-2,23 pentru a accentua faptul că
totul se desfăşoară sub directa îndrumare a Domnului.
Dreptate – de 5 ori în Predica de pe Munte (5-7)
Judecată - de 7 ori în pericopa 11,20-12,45
Fariseu – de 4 ori în pericopa 12,1-45
Mulţime – de 16 ori în pericopa începând cu cap. 14
A urma - de 9 ori în cap. 8 şi u.
5. Matei punctează temele sale prin propoziţii (versete) cheie,
centrale sau enunţuri cu caracter general, de principiu. A se
vedea: 5,17; 5,48; 6, 1; 7,12; 7, 21; 10,16; 18, 10 etc. Aceste versete
deschid tratarea mai extinsă a unor teme.
6. Matei foloseşte dubletele, adică reluare unei temei într-un
context diferit. Tehnica dubletelor este frecvent folosită în tradiţia
iudaică. Ele sunt folosite cu scopuri diferite, fie pentru a marca
începutul şi sfârşitul unei secţiuni (4,23/9,35; 19,30/20,16;
24,42/25,13), fie pentru a accentua importanţa unei teme
(9,13/12,7), fie pentru a semnala aspecte diferite ale aceleiaşi teme
25
(10,17-22/24,9-13; 7,16-19/12,33-35), fie pentru a sublinia
continuitatea unui proces, cum ar fi cel al propovăduirii Evangheliei
(3,2/4,17/10,7)
7. Matei iubeşte compoziţiile chiastice. Un exemplu îl constituie
Predica de pe Munte, al cărui centru este Rugăciunea domnească.
Alte secţiuni structurate chiastic pot fi: 9,1b-8; 13,13-18; 18,10-14;
26
b. Evanghelia după Matei are un evident caracter didactic, Sfântul Ev. Matei
grupând şi sistematizând materialul informativ pe care-l are la dispoziţie. Aşa rezultă
cele cinci mari discursuri ale Mântuitorului, care încep cu Predica de pe Munte –
discurs cu un evident caracter programatic – şi sfârşesc cu Discursul eshatologic.
c. Iisus Hristos este prezentat mai clar decât în celelalte Evanghelii într-o
dublă ipostasă, aceea de Învăţător şi aceea de Făptuitor (Vindecător): Propovăduia
Evanghelia Împărăţiei şi vindeca toată boala în popor. Aceste două componente ale
activităţii Sale sunt anunţate şi semnalate deseori de Sf. Ev. Matei în cunoscutele
sumare şi ilustrate constant pe parcursul istorisirii.
d. Sf. Evanghelist Matei este interesat în mod special de sensul teologic al
celor relatate şi nu de simpla consemnarea a acestora. Acestui motiv se datorează,
între altele, şi caracterul mai succint ale relatărilor Sf. Ev Matei, care renunţă la multe
detalii, întâlnite la ceilalţi Evanghelişti.
e. Este urmărită dintru început tensiunea dintre Iisus şi contemporanii Săi,
punctându-se caracterul răutăcios al întrebărilor şi al comentariilor acestora,
insensibilitatea faţă de minunile săvârşite mai ales a cetăţilor martore a celor mai
multe minuni. Legat de această problemă este în repetate rânduri reluată tema
judecăţii, invocându-se ziua aceea în care vor da seama cei care nu primesc
propovăduirea Mântuitorului sau a ucenicilor, în ciuda puterii cuvântului Lui şi a
evidenţelor faptelor.
f. Pe fondul acestei tensiuni este criticată erminia strâmtă a iudeilor care
reducea făgăduinţa dumnezeiască numai la poporul ales şi este anunţată deschiderea
făgăduinţei lui Dumnezeu către toate neamurile. Dumnezeu rămâne fidel făgăduinţei
Sale, trimiţând pe Fiul Său la poporul ales şi chemându-l mai întâi pe acesta, dar
făgăduinţa Sa are în vedere pe toţi oamenii.
h. Evanghelia după Matei, mai mult ca celelalte, subliniază erminia greşită a
Legii, la care ajunsese iudeii, evidentă mai ales în absolutizarea acesteia şi corectează
această erminie, punctând faptul că Legea nu este un scop, ci un mijloc, nu este un
stăpân, ci un slujitor al omului şi, în nici un caz nu este mântuitoarea în sine.
Aceste câteva coordonate pot ajuta o memorare mai corectă a principalelor
părţi din cuprinsul Evanghelie după Matei, cu atenţia de a se raporta totdeauna partea
la întreg.
4.2 Structura pe capitole.
Pentru o perspectivă comparativă indicăm şi locurile paralele.
CAPITOLUL 1
ww. Genealogia lui Iisus (1,1-17) – Strămoşii lui Iisus [Lc.3,23-
38]
xx. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
CAPITOLUL 2
a. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
b. Fuga în Egipt (2.13-15)
yy. Uciderea pruncilor (2,16-18)
27
zz. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
CAPITOLUL 3
a. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17; In
1,19-28]
b. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]
CAPITOLUL 4
a. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
b. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15; Lc
4,14-15]
c. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]
d. Sumar: Activitatea în Galileea 4,23-25 [ Lc 6,17-19]
CAPITOLUL 5
a. Fericirile (5,1-12) [Lc 6,20-23]
b. Sarea şi lumina lumii (5,13-16) [Mc 9,50; Lc 14, 34-35]
c. Expunerea Legii noi prin comparaţie cu Legea veche. Principiul
fundamental ilustrat de şase exemple /Iisus şi legea/ (5,17-48)
- Principiul fundamental Cea mai înaltă dreptate (5,17-
20)
- Uciderea (5,21-26)
- Adulterul (5,27-30)
- Divorţul (5,31-32) [Mt 19,9;
Mc 10,11-12; Lc 16,18]
- Jurământul (5,33-37)
- Legea talionului (5,38-42) [ Lc 6,29-
30]
- Iubirea vrăşmaşilor (5,43-48) /Iubirea faţă de aproapele/
[Lc 6,27-28.32-36]
CAPITOLUL 6
a. Adevărata întemeiere a faptelor evlaviei (6,1-18)
1. Enunţul principiului (6,1)
2. Milostenia (6,1-4) /Adevărata milostenie/
3. Rugăciunea (6,5-15) /Adevărata rugăciune/
/Rugăciunea domnească/ [Lc 11,2-4]
4. Postul (6,16-18) /Postul adevărat/
28
4. Lăsaţi cele trebuincioase vieţii în grija lui Dumnezeu
(6,25-32) [Lc 12,22-34]
5. Concluzia: Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor
(6,33-34)
CAPITOLUL 7
a. Diferite îndemnuri (7,1-23)
1. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi (7,1-5) [Lc 6, 37-38.41-
42]
b. Nu daţi cele sfinte câinilor (7, 6)
c. Cereţi şi vi se va da (7, 7-11) [ Lc 11,9-13]
d. Faceţi oamenilor ce voiţi să vă facă ei vouă (7,12)
e. Poarta care duce la viaţă este strâmtă şi îngustă, iar cea care
duce la pieire este largă (7,13-14) [Lc. 13,24]
f. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi. Aceştia se cunosc după
fapte, ca pomul după roade (7,15-23) [Lc 6,43-44] [Lc 13,25-
27]
c. Concluzia la predica de pe munte: Se vor folosi de învăţăturile PM
cei care auzindu-le le împlinesc, nu cei care le aud dar nu le împlinesc
(7, 24-27)
[Lc 6,47-49]
d. Concluzia Sf. Ev. Matei: Mulţimile sunt uimite de învăţătura lui
Iisus, pentru că era diferit de cărturarii lor. El învăţa ca unul care are
putere (7,28-29)
VI. MINUNILE – semne ale puterii lui Iisus Hristos şi ale instaurării
Împărăţiei cerurilor (8,1-9,38)
CAPITOLUL 8
e. Curăţirea unui leprosul (8, 1-4) [Mc 1,40-45; Lc 5,12-16]
f. Vindecarea slugii sutaşului (8, 5-13) [Lc 7,1-10; In 4,43-54]
g. Vindecarea soacrei lui Petru (8,14-15) [Mc 1,29-34; Lc 4,38-41]
h. Sumar: Vindecări făcute spre seară (8,16-17)
i. Despre urmarea lui Iisus (8,18-22) /Premise ale uceniciei/ [Lc 9,57-
62]
j. Liniştirea furtunii pe mare (8,23-27) [Mc 4,35-41; Lc 8,22-25]
k. Vindecarea demonizaţilor din Gadara (8,28-34) [Mc 5,1-20; Lc
8,26-39]
CAPITOLUL 9
a. Vindecarea unui paralitic (9,1-8) [Mc 2,1-12; Lc 5,17-26]
29
b. Chemarea vameşului Matei (9,9-13) [Mc 2,13-17; Lc 5,27-32]
c. Întrebări despre post (9, 14-17) Mc 2,18-22; [Lc 5,33-39]
d. Vindecarea fiicei dregătorului (9, 18-26) /…şi vindecarea femeii cu
scurgere de sânge/ Mc 5,21-43; [Lc 8,40-56]
e. Vindecarea a doi orbi (9,27-31)
f. Vindecarea unui demonizat mut şi surd (9, 32-34)
g. Sumar: Iisus străbătea ţinuturile propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi
vindecând (9, 35)
h. Seceriş mult şi secerători puţin – introducere la discursul misionar (9, 36-
38)
CAPITOLUL 10
l. Misiunea celor doisprezece Apostoli (10,1-4) [Mc 3,13-19; Lc 6,12-16]
m. Trimiterea celor doisprezece (10,5-16) [Mc 6,6-13; Lc 9,1-6]
n. Cum să facă faţă viitoarelor persecuţii (10, 17-25) /Reacţia lumii
faţă de misiunea celor doisprezece/ [Mc 13,9-13; Lc
12,2-7; 21, 12-19]
o. Teama justificată şi teama nejustificată (10,26-31)
p. A mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor (10,32-39)
- Necesitatea mărturisirii (10,32) [Lc 12,8-9]
- Cearta între oameni (10,34-36) [Lc 12,52-
53]
- Cine este vrednic de Hristos (10,37-39) [Lc 14, 26-
27]
q. Răsplata ucenicilor (10,40-42) [Mc 9,41]
CAPITOLUL 11
r. Iisus Botezătorul şi Iisus (11,1-19)
- Întrebarea lui Ioan (11,1-6) [Lc
7,18-23]
- Persoana lui Ioan (11,7-15) [Lc 7,24-
35]
- Reacţia contemporanilor lui Iisus (11,16-24) [Lc
10,13-15]
s. Vai-uri adresate unor cetăţi (11,20-24)
t. Mulţumirea lui Iisus adresată Tatălui şi chemarea lui Iisus
adresată celor osteniţi (11,25-30) /Descoperirea făcută către cei
smeriţi/ [Lc 10,21-22]
CAPITOLUL 12
a. Culegere de spice de grâu în zi de sâmbătă (12,1-8) [Mc
2,23-28; Lc 6,1-5]
b. Vindecarea în zi de Sâmbătă a omului cu mâna uscată (12, 9-14)
[Mc 3,1-6; Lc 6,6-11]
c. Robul ales (12, 15-21) /Profeţia lui Isaia despre Iisus/
30
d. Iisus şi Belezebul (12, 22-30) /Puterea lui Iisus asupra demonilor/ [Mc
3,20-27; Lc 11,14-23]
e. Păcatul împotriva Duhului Sfânt (12, 31-32) [Mc 3,28-30; Lc 12,10]
f. Copacul şi roadele sale (12, 33-37) /Cuvintele judecă pe oameni/ [Lc
6,43-45]
g. Semnul lui Iona (12,38-42) [Mt 16,1-4; Mc 8,11-12; Lc 11,29-32]
h. Întoarcerea duhului rău (12,43-45) [Lc 11,24-26]
i. Familia lui Iisus (12,46-50) /Mama şi fraţii lui Iisus/ [Mc 3,31-35;Lc
8,19-20]
CAPITOLUL 13
u. Parabola semănătorului (13,1-9) [Mc 4,1-9; Lc 8,4-8]
- Scopul vorbirii în parabole (13, 10-17) [Mc 4,10-12; Lc
8,9-10]
- Explicarea parabolei semănătorului (13,18-23) [Mc 4,13-20; Lc
8,11-15]
v. Parabola neghinelor (13, 24-30)
w. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului (13,31-33)
- Parabola grăuntelui de muştar (13,31-32) [Mc 4,30-32; Lc
13,18-19]
- Parabola aluatului (13,33) [Lc 13,20-21]
- Folosirea Parabolelor de către Iisus (13, 34-35)
- Interpretarea parabolei neghinelor (13,36-43)
x. Parabolele comorii ascunse, mărgăritarului şi năvodului (13, 44-
50)
y. Lucruri vechi şi noi (13, 51-52)
CAPITOLUL 14
a. Iisus este respins în patria sa (13,53-58) [Mc 6,1-6; Lc 4,16-30)]
b. Moartea lui Ioan Botezătorul (14,1-12) [Mc 6,14-29; Lc 9,7-9]
c. Săturarea celor cinci mii de oameni (14,, 13-21) [ Mc 6,30-44; Lc
9,10-17; In 6,1-14]
d. Mersul pe mare (14, 22-33) [Mc 6,45-52; Lc 6,16-21]
e. Vindecarea unor bolnavi în Ghenisaret (14,34-36) [Mc 6,53-56]
CAPITOLUL 15
z. Iisus şi tradiţia fariseilor despre curăţenie şi făgăduinţe (15,1-20)
- /Tradiţiile omeneşti şi poruncile dumnezeieşti/ (15,1-9)
[Mc 7,1-13]
- /Ce face pe om necurat/ (15,10-20) [Mc 7,14-
23]
aa. Credinţa femeii cananeence (15,21-28) [Mc 7,24-30]
bb. Mai multe vindecări (15,29-31)
cc. Hrănirea a patru mii de oameni (15,32-39) [Mc 8,1-10]
CAPITOLUL 16
31
a. Aluatul fariseilor şi al saducheilor (16,5-12) [Mc 8,14-21]
b. Mărturisirea lui Petru (16,13-20) [Mc 8,27-30; Lc
9,18-21]
c. Prima vestire a Patimilor şi despre ce înseamnă să fii ucenic
(16,21-28)
- /Vestirea Patimilor şi Învierii/ (16,21-23) [Mc 8,31-33; Lc
9,21-22]
- /Crucea adevăratului ucenic/ (16,24-28) [Mc 8,34-9,1; Lc 9,23-27]
CAPITOLUL 17
a. Schimbarea la faţă (17,1-13) [Mc 9,2-13; Lc9,28-36]
b. Vindecarea copilului lunatic (17,14-20) [Mc 9,14-29; Lc 9,37-
43a]
c. A doua vestire a patimilor 17,22-23) [Mc 9,30-32; Lc 9,43b-
45]
d. Plata dării la Templu cu Statirul din gura peştelui (17,24-27)
CAPITOLUL 18
dd. Adevărata măreţie (18,1-5) [Mc 9,33-37; Lc 9,46-48; 17,1-2]
ee. Conducători care determină pe cei mai mici să păcătuiască (18,6-
9)
ff. Parabola cu oaia cea pierdută (18, 10-14) [Lc 15,1-7]
gg. Procesul iertării (18,15-20) /A ierta pe fratele tău/ [Lc 17,3]
hh. Parabola slugii neiertătoare (18,21-35)
CAPITOLUL 19
ii. Învăţătură despre căsătorie şi divorţ (19,1-12) [Mc 10,1-12]
jj. Iisus binecuvântează copiilor (19,13-15) [Mc 10,13-16; Lc 18,15-
17/
kk. Tânărul bogat (19,16-30) [Mc 10,17-31; Lc 18,18-30]
CAPITOLUL 20
a. Parabola lucrătorilor la vie (20,1-16)
b. A treia vestire a Patimilor şi Învierii (20,17-19) [Mc 10,32-34;Lc
18,31-34]
c. Cererea fiilor lui Zevedei (20,20-28) [Mc 10,35-45]
ll. Vindecarea celor doi orbi din Ierihon (20,29-34) [Mc 10,46-52;Lc
18,35-43]
CAPITOLUL 21
a. Intrarea în Ierusalim (21, 1-11) [Mc 11,1-11; Lc 19,28-38; In
12,12-19]
b. Curăţirea Templului (21,12-17) [Mc 11,15-19; Lc 19,45-48; In
2,13-22]
c. Smochinul neroditor (21,18-22) [Mc 11,12-14.20-24]
32
d. Izvorul puterii lui Iisus (21,23-27) [Mc 11,27-33;Lc 20,1-8]
e. Parabola omului cu doi fii (21,28-31)
f. Parabola lucrătorilor viei(21,33-46) [Mc 12,1-12; Lc 20,9-10]
CAPITOLUL 22
a. Parabola nunţii fiului de împărat (22,114) [Lc 14,15-24]
b. Plata impozitului imperial (22,15-22) [Mc 12,13-17;Lc
20,20-26]
c. Întrebări privind Învierea (22,23-33) [Mc 12,18-27; Lc
20,27-40]
d. Cea mai mare porunca (22,34-40) [Mc 12,28-34; Lc
10,25-28]
e. Întrebare despre Fiul lui David (22,41-46) [Mc 12,35-37; Lc
20,41-44]
CAPITOLUL 23
mm. Vai-urile împotriva fariseilor şi cărturarilor (23,1-36)
a. /Antiteza dintre farisei şi Ucenici/ (23,1-12) [Mc
12,38-40; Lc 11,37-52; 20,45-47]
b. /Vai-urile la adresa fariseilor şi cărturarilor/
(23,13-36)
nn. Plângerea Ierusalimului (23,37-39) /Iisus şi Ierusalimul/ [Lc 13, 34-
35]
CAPITOLUL 24
a. Distrugerea Templului şi începutul tânguielilor (24,1-14)
- /Prevestirea distrugerii Ierusalimului/ (24,1-2) [Mc 13,1-2; Lc 21,5-6]
- Sfârşitul lumii (24,3-35) [Mc 13,3-31; Lc 21,7-33)]
b. Strâmtorarea cea mare (24,15-28)
c. Lecţia smochinului (24,32-35)
d. Ziua şi ceasul sfârşitului nu sunt cunoscute (24,36-44)
/Venirea pe neaşteptate a sfârşitului/ [Mc 13,32-37; Lc 17,26-
30.34-36]
e. Sluga credincioasă şi sluga necredincioasă (24,45-51) [Lc
12,41-48]
CAPITOLUL 25
a. Pilda celor zece fecioare (25,1-13)
b. Pilda talanţilor (25,14-30) [Lc 19,11-27]
c. Judecata neamurilor (25,31-46) /Cum va fi judecată lumea/
33
k. Vestirea lepădării lui Petru (26,31-35) [Mc 14,27-31; Lc 22,31-34;
In 13,36-38]
l. Rugăciune din Ghetsimani (26,36-46) [Mc 14,32-42; Lc 22,39-46]
m. Prinderea lui Iisus (26,47-56) [Mc 14,43-52; Lc 22,47-53; In 18,1-11]
n. Iisus înaintea Sinedriului (26,57-68) [Mc 14,53-65; Lc 22, 54-55.
63-71; In 18,12-14.19-24]
o. Lepădarea lui Petru (26,69-75) [Mc 14,66-72; Lc 22,54-62; In 18,15-
18.25-27]
CAPITOLUL 27
oo. Iisus adus la Pilat (27,1-2) [Mc 15,1, Lc 23,1-2; In 18,28-32]
a. Moartea lui Iuda 27,3-10) [Fapte 1,18-19]
b. Iisus interogat de Pilat (27,11-14)
c. Iisus condamnat la moarte (27,15-26) [Mc 15,2-15; Lc 23,3-5.13-15;
In 18,33-19,16]
d. Iisus batjocorit de soldaţi (27,27-31) [Mc 15,16-26; In 19,2-3]
e. Răstignirea lui Iisus (27,32-44) [Mc 15,21-32; Lc 23,26-43; In
19,16b-27]
f. Moartea lui Iisus (27,45-56)[Mc 15,33-39; Lc 23,44-48; In 19, 28-30]
g. Punerea în mormânt (27,57-61) [Mc 15,42-46; Lc 23, 50-54; In 19,
38-42]
h. Paza mormântului (27, 62-66)
CAPITOLUL 28
a. Învierea lui Iisus (28,1-10) [Mc 16, 1-8; Lc 24,1-12; In 20,1-10]
b. Raportul gărzii de la paza mormântului (28,11-15)
c. Trimiterea ucenicilor la misiune (28,16-20) [Mc 16,14-18; Lc 24,36-
49; In 20,19-23; Fapte 1,6-8]
Tema centrală este comună cu celelalte trei Evanghelii: Iisus Hristos este Mesia,
Izbăvitorul făgăduit de Dumnezeu prin profeţi, aşteptat de iudei.
1. Prin El, mai concret prin moartea Sa pe cruce şi prin Înviere se inaugurează
Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Acesta vorbeşte şi pe care o
anticipează prin semnele pe care le săvârşeşte. Schimbarea la faţă este
evenimentul prin care Împărăţia lui Dumnezeu este manifestată evident. Cei
trei ucenic sunt cei care nu mor înainte de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu
(Sf. Ioan Hrisostom)
2. Momentul venirii lui Mesia echivalează cu o intervenţie radical nouă a lui
Dumnezeu în istorie. Fapt sugerat de Matei prin „naşterea din Fecioară” (S.
Agouridis) şi de la Duhul Sfânt şi evidenţiat prin minunile săvârşite de
Mântuitorul Hristos care arată dumnezeirea Acestuia şi puterea prin care El
restaurează starea de normalitate a lumii.
3. Vremurile mesianice coincid cu sfârşitul unei perioade în istoria lumii şi cu
un nou început, cu o schimbare radicală. Începe o epocă nouă, o lume nouă.
34
4. Acest moment este în egală un moment de judecată, de bilanţ pentru lumea
de până atunci. Judecata este efectuată direct prin reflectarea în Adevăr a
lumii. Orice întâlnire cu Dumnezeu este în sine o judecată pentru că
echivalează cu o confruntarea sau oglindire cu Adevărul deplin, din care
reiese măsura ta sau a lumii tale. Este motivul pentru care nu este deloc
comodă întâlnirea omului cu Dumnezeu.
5. Judecata este un reper fundamental. Matei este cel care consemnează
discursul eshatologic al Mântuitorului care sfârşeşte cu scena judecăţii.
Criteriile judecăţii arată mila lui Dumnezeu. Nu sunt investigate faptele mari
şi multe ci atitudinea faţă de cei lipsiţi. Judecata este invocată de Matei în
multe rânduri. Refuzul de a răspunde vestirii Evangheliei (cap. 10).
Condamnarea smochinului neroditor (cap. 21).
6. Întâlnirea cu Dumnezeu recuperează adevărul esenţial conform căruia omul şi
lumea există prin Dumnezeu, nu există prin sine, sunt dependente întru
totul de Dumnezeu. Este incriminată în mod direct orice tendinţă de suficienţă
de sine, orice amăgire de încercare a unei existenţe prin sine, de fapt, este
incriminată inerţia îngerilor căzuţi, a diavolului.
7. Confruntarea ilustrată de Matei este cea care se produce în sânul poporului
ales. Iudeii ar fi acceptat un Mesia eliberator, dar care ar realizat această
eliberare cu instrumente omeneşti, de aceea s-au amăgit cu imaginea unui
Mesia politic şi a unei împărăţii pământeşti. Ar fi vrut, în plus ca această
eliberare să se facă prin ei.
8. Matei identifică în poporul ales instaurată tendinţa emancipării de sub
tutela lui Dumnezeu, tendinţa existenţei prin sine, adică tendinţa luciferică.
Este motivul pentru care, prezenţa lui Mesia celui Adevărat declanşează o
confruntare acerbă între poporul ales şi Mesia, de fapt o confruntare între om
şi Dumnezeu. Această confruntare este interpretată de Matei ca încercare a
omului de a scăpa definitiv de tutela lui Dumnezeu, de dependenţa de
Dumnezeu – vezi parabola lucrătorilor celor răi (cap. 21)
9. Confruntarea aceasta este pusă în evidenţă de Matei dintru început prin
evenimentul încercării uciderii pruncului Iisus de către Irod (S. Agouridis).
Paralela între acest eveniment şi răstignirea finală sunt evidente. Exegeţii pun
în discuţie şi pretenţiile mesianice ale dinastiei irodiene.
10. Confruntarea se desfăşoară la nivelul înţelegerii legii şi funcţiei acesteia.
Împlinirea legii atunci când nu este înţeleasă cum se cuvine conduce la
îndreptăţirea de sine, care este un reflex luciferic.
11. Curăţirea templului (cap. 21) – semnul decadenţei ideilor. Casa de rugăciune
– relaţia cu Dumnezeu – este transformată în piaţă – ceea ce înseamnă
perceperea relaţiei cu Dumnezeu în termeni mercantili.
12. Puterea omului nu vine de la eforturile sale, ci de la Dumnezeu. Calea
obţinerii puterii este a o cere de la Dumnezeu (cap.7); „Pe toate câte le veţi
cere cu credinţă le veţi avea” (cap. 21, 22).
13. Mântuirea este lucrare exclusivă a lui Dumnezeu. Evenimentul cu Tânărul
bogat. „Cine poate să se mântuiască? Aceasta este cu neputinţă la oameni, dar
cu putinţă la Dumnezeu” (cap. 19,26). Mântuirea nu se dă ca răsplată, ci în
dar, nu în funcţie de cât a lucrat cineva – vezi parabola cu lucrătorii tocmiţi la
35
vie (cap. 20). Omul poate deveni el însuşi obstacol în cale sa spre Dumnezeu,
prin suficienţa de sine, prin îndreptăţirea de sine
36
6. Exegeză
Vom face câteva exerciţii de exegeză şi comentariu la primele capitole din Evanghelia
după Matei, cu titlu demonstrativ.
6.1 Textul
1:1 CARTEA NEAMULUI lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
1:2 Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii
lui;
1:3 Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a
născut pe Aram;
1:4 Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe
Salmon;
1:5 Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a
născut pe Iesei;
1:6 Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;
1:7 Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;
1:8 Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;
1:9 Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;
1:10 Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;
1:11 Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;
1:12 După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe
Zorobabel;
1:13 Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe
Azor;
1:14 Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;
1:15 Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;
1:16 Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se
cheamă Hristos.
1:18 Iar NAŞTEREA LUI IISUS HRISTOS aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită
cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
1:19 Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.
1:20 Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul
lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfânt.
1:21 Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de
păcatele lor.
1:22 Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin
proorocul care zice:
1:23 "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
1:24 Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului
şi a luat la el pe logodnica sa.
1:25 Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut,
37
Căruia I-a pus numele Iisus
6.2 Planul Secţiunii:
I. Naşterea şi începutul activităţii (1,1-4,22)
pp. Genealogia lui Iisus (1,1-17) [Lc.3,23-38]
qq. Naşterea lui Iisus (1,18-25) [Lc 2,1-7]
rr. Magii de la Răsărit (2,1-12) – Închinarea Magilor
ss. Fuga în Egipt (2.13-15)
tt. Uciderea pruncilor (2,16-18)
uu. Întoarcerea din Egipt (2,19-23)
vv. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-12) [Mc 1,1-8; Lc 3,1-9.15-17;
In 1,19-28]
ww. Botezul lui Iisus (3,13-17) [Mc 1,9-11; Lc 3,21-22]
xx. Ispitirea lui Iisus (4,1-11) [Mc 1,12-13; Lc 4,1-13]
yy. Începutul activităţii lui Iisus în Galileea (4,12-17) [Mc 1,14-15;
Lc 4,14-15]
zz. Chemarea Ucenicilor (4,18-22) [Mc 1,16-20; Lc 5,1-11]
Mai pe scurt:
a. Genealogia şi naşterea lui Iisus (cap. 1)
b. Închinarea magilor, uciderea pruncilor, fuga în… şi întoarcerea din Egipt
(cap. 2)
c. Sfântul Ioan Botezătorul şi botezul Domnului (cap. 3)
d. Ispitirea, începutul activităţii şi chemarea primilor ucenici (cap. 4)
38
ca Mesia din partea unui exponent de seamă al Vechiului Testament şi asumarea din
partea Mântuitorului Hristos a Vechiului Testament şi a istoriei vechi-testamentare, a
Legii.
- Ispitirea pentru a se arăta puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos
împotriva Diavolului
- Începutul activităţii publice, prin lansarea mesajului principal şi prin
chemarea primilor ucenici.
6.4 Exegeză
Bi,bloj gene,sewj
Redăm fraza de început în original şi în mai multe traduceri de referinţă, pentru a ilustra
diferenţele de interpretare.
BNT
Matthew 1:1 Bi,bloj gene,sewj VIhsou/ Cristou/ ui`ou/ Daui.d ui`ou/
VAbraa,mÅ
ESV
Matthew 1:1 The book of the genealogy of Jesus Christ, the son of David, the son of
Abraham.
NRS
Matthew 1:1 An account of the genealogy of Jesus the Messiah, the son of David, the son of
Abraham.
FBJ
Matthew 1:1 Livre de la genèse de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham :
TOB
Matthew 1:1 Livre des origines de Jésus Christ, fils de David, fils d'Abraham:
L45
Matthew 1:1 Dies ist das Buch von der Geburt JEsu Christi, der da ist ein Sohn Davids, des
Sohnes Abrahams.
MGK
Matthew 1:1 Bi,bloj th/j genealogi,aj tou/ VIhsou/ Cristou/( ui`ou/ tou/ Dabi,d(
ui`ou/ tou/ VAbraa,mÅ
CNS
Matthew 1:1 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
39
Dieu fit la terre et le ciel,
L45
Genesis 2:4 Also ist Himmel und Erde worden, da sie geschaffen sind, zu der Zeit, da GOtt der HErr Erde
und Himmel machte
BGT
Genesis 2:4 au[th h` bi,bloj gene,sewj ouvranou/ kai. gh/j o[te evge,neto h-| h`me,ra|
evpoi,hsen o` qeo.j to.n ouvrano.n kai. th.n gh/n
MGK
Genesis 2:4 Au[th ei=nai h` ge,nesij tou/ ouvranou/ kai. th/j gh/j( o[te evkti,sqhsan
auvta,( kaq, h[n h`me,ran evpoi,hse Ku,rioj o` Qeo.j gh/n kai. ouvrano,n(
CNS
Genesis 2:4 Iată istoria cerurilor şi a pămîntului, cînd au fost făcute.
40
numai de cer şi de pământ, ci şi de cele ce sunt în ele, tot astfel şi Matei a dat numele cărţii sale de la capul
faptelor istorisite de ea .(Omilii la Matei., 30-31)
Traducerea românească:
Traducerile româneşti propun cele două variante:
a. cartea neamului = genealogia
b. cartea naşterii = relatarea sau istoria naşterii
Sensul este dat de răspunsul la întrebarea: sintagma se referă la întreaga
Evanghelie sau numai la genealogie?
Sf. Ioan Gură de Aur optează pentru cea de a doua lectură: cartea naşterii.(vezi şi
ed. rom. B. Anania) şi în plus interpretează sintagma ca titlu a întregii Evanghelii, nu
numai al relatării genealogiei şi naşterii.
U. Luz (I.103) crede că sintagma este influenţată de Marcu 1,1, pe de o parte, dar
şi de Fac. 2,4; 5,1, şi socoteşte că ea numeşte întreg cap. 1 de la Matei, nici numai
genealogia, nici întreaga carte.
41
ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor,
Sf. Ev. Matei avansează cu multă claritate aceeaşi erminie ca Sfântului Pavel, citând
cuvinte ale Mântuitorului Hristos care arată că de făgăduinţa făcută lui Avraam vor
beneficiia toate neamurile.
Matei 3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam,
căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
Matei 8:11 Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
3. Deci, pe de o parte este confirmată perspectiva vechi-testamentară privind
făgăduinţa mesianică, prin faptul că este invocată genealogia care verifică împlinirea
făgăduinţelor făcute de Dumnezeu mai marilor poporului ales că din coapsa lor se va
naşte Mesia, iar pe de altă parte este afirmată corectura fermă pe care o face Mântuitorul
Hristos că făgăduinţa nu privea exclusiv poporul lui Israel şi mai mult decât atât, cei
cărora în chip formal li s-a făcut făgăduinţa o pot pierde şi pot beneficia de ea, cei care
nu au ştiut de această făgăduinţă.
4. Prezenţa femeilor în genealogie. Este ciudat faptul că într-o genealogie
iudaică, pe linie bărbătească sunt citate femei, şi în al doilea rând, este ciudat faptul că
aceste femei sunt nu din categoria femeilor vrednice, cum ar fi fost Saraa, sau Rebeca,
sau Rahila, ci din categoriile desconsiderate de iudei şi de tradiţia iudaică, două de alt
neam: Rahab şi Rut, şi două păcătoase : Tamara şi femeia lui Urie.
Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă foarte frumos:
… pentru ce se amintescă în această genealogie şi femei, odată ce genealogia
este făcută prin bărbaţi? Dar de vreme ce a hotărât aşa. Atunci pentru ce nu a amintit
toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe
Sara, pe Rebeca, şi pe altele asemenea lor, şi a amintit de femei vestite ca păcătoase, de
pildă:…a amintit de femeia lui Urie, de Tamara, de RAhav şi de Rut, dintre care una era
de alt neam, alta desfrânată, alta s-a culcat cu socrul său,… prin înşelăciune, dându-se
drept desfrânată, iar pe femeia lui Urie o cunoaşte toată lumea din pricina grozăviei
păcatelor ei…(p. 23-24)
Posibile erminii:
a. Marcare intervenţiei dumnezeieşti, care surprinde logica umană.
Dumnezeu alege căi neaşteptate de împlinire a planului Său mântuitor. Şi pentru a
zădărnici tentaţia oamenilor de a revendica vreo contribuţie în acest plan.
b. Accentul ar fi pe femeile păcătoase pentru a face vizibilă lucrarea harului
lui Dumnezeu. Aceasta este erminia Sf. Ioan Gură de Aur:
- Ce faci, omule? Îmi vorbeşti de istoria unei împreunări nelegiuite?
- Şi ce-i cu asta?Dacă aş face genealogia unui om vestit, de bună seamă că aş trece sub tăcere
astfel de strămoşi. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascund, ci s-o
pun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă. Că pentru asta a venit
Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. După cum nu ne minunăm că
a murit, ci pentru că a fost răstignit – deşi răstignirea era o ocară; dar cu cât a fost mai de ocară cu atât
L-a arătat mai iubitor de oameni – tot aşa trebuie să spunem şi despre naşterea Lui. Nu este drept să ne
minună m numai că a luat trup şi S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu i-a fost ruşine
42
deloc de păcatele noastre.
Genealogia lui Iisus.. spulberă şi îngâmfarea iudeilor. Iudeii nu se îngrijeau de virtutea
sufletului, dar spuneau la tot pasul că sunt strănepoţi ai lui Avraam, socotind că virtutea strămoşilor le
scuză păcatele. De aceea, evanghelistul le arată chiar de la primele cuvinte ale Evangheliei, că nu trebuie
s se laude cu strămoşii, ci cu faptele lor.
… Evanghelistul ne mai spune şi altceva; anume ne arată că toţi oameni sunt păcătoşi, chiar şi
strămoşii Domnului. Patriarhul iuda, de la care iudeii îşi trag numele, nu pare că a făcut puţine păcate…
David a născut pe Solomon cu o femeie desfrânată… Şi dacă de oameni mari n-a fost împlinită legea, cu
atât mai puţin de oameni mici, iar dacă nu a fost împlinită înseamnă că toţi oamenii au păcătuit, şi deci a
fost de neapărată trebuinţă venirea lui Hristos… (p. 39-40)
Cu acelaşi scop a amintit şi de Rut şi de Rahav, una de alt neam, iar alta o desfrânată, ca să afli
că Iisus a venit ca să dezlege toate păcatele noastre. Că a venit ca doctor, nu ca judecător. După cum
strămoşii lui Iisus s-au căsătorit cu femei desfrânate, tot aşa şi Dumnezeu s-a unit cu firea omenească cea
desfrânată. (p. 41)
43
c. U. Luz consideră că intenţia Sf. Ev. Matei este aceea de a pune în evidenţă
că în genealogia Mântuitorului intră şi alte neamuri, sugerând că toate cele patru femei
par a fi de alt neam (U. Luz, I,110): Rut moabiteancă, Rahab cananeeancă, femeia lui
Urie heteul, Tamara se presupune că era arameană (!?). În cazul acesta intenţia Sf. Ev.
Matei este clară şi anume de a puncta deschiderea iconomiei dumnezeieşti, încă din
perioada vechi-testamentară spre neamuri. Având în vedere exclusivismul iudaic, mai
ales cel privitor la perioada vechi-testamentară este de presupus că Matei insistă spre a
convinge pe iudeo-creştini că planul lui Dumnezeu, ascuns percepţiei oamenilor, era încă
din această perioadă deschis universalităţii.
5. Versetul 17 este rezumatul sau observaţia finală la lista genealogică.
Matei împarte genealogia în trei perioade de câte 14 neamuri. Posibile erminii: 3 x 14 =
6 de 7. Perioada mesianică este cel de al şaptelea 7 iar perioada eshatologică este cel de
al optulea.
6. Inexactităţile cuprinse de genealogie – mici neconcordanţe privind
numărul etc- - sunt relevante pentru faptul că Matei urmăreşte scopuri teologic şi nu
istorice în primul rând.
auvtou/ Mari,aj tw/| VIwsh,f( pri.n h' sunelqei/n auvtou.j eu`re,qh evn gastri.
e;cousa evk pneu,matoj a`gi,ouÅ 19 VIwsh.f de. o` avnh.r auvth/j( di,kaioj w'n kai.
mh. qe,lwn auvth.n deigmati,sai( evboulh,qh la,qra| avpolu/sai auvth,nÅ 20 tau/ta de.
auvtou/ evnqumhqe,ntoj ivdou. a;ggeloj kuri,ou katV o;nar evfa,nh auvtw/| le,gwn\
VIwsh.f ui`o.j Daui,d( mh. fobhqh/|j paralabei/n Mari,an th.n gunai/ka, sou\ to. ga.r
evn auvth/| gennhqe.n evk pneu,mato,j evstin a`gi,ouÅ 21
te,xetai de.
ui`o,n( kai. kale,seij to. o;noma auvtou/ VIhsou/n\ auvto.j ga.r sw,sei to.n lao.n
auvtou/ avpo. tw/n a`martiw/n auvtw/nÅ 22 tou/to de. o[lon ge,gonen i[na plhrwqh/|
to. r`hqe.n u`po. kuri,ou dia. tou/ profh,tou le,gontoj\ 23 ivdou. h` parqe,noj evn
gastri. e[xei kai. te,xetai ui`o,n( kai. kale,sousin to. o;noma auvtou/
VEmmanouh,l( o[ evstin meqermhneuo,menon meqV h`mw/n o` qeo,jÅ 24 evgerqei.j
de. o` VIwsh.f avpo. tou/ u[pnou evpoi,hsen w`j prose,taxen auvtw/| o` a;ggeloj
kuri,ou kai. pare,laben th.n gunai/ka auvtou/( 25 kai. ouvk evgi,nwsken auvth.n
e[wj ou- e;teken ui`o,n\ kai. evka,lesen to. o;noma auvtou/ VIhsou/nÅ
44
7.2 Comentarii preliminare
1. Relatarea este un foarte laconică, dacă ţinem seama de importanţa ca atare
a evenimentului. A se vedea relatarea Ev. Luca, unde sunt date multe amănunte. Se
verifică încă odată că Ev. Matei elimină detaliile pentru a sublinia raţiunile lucrurilor.
Matei îşi deschide relatarea cu o propoziţie-titlu: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a
fost! Şi se încheie cu o concluzie Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a
născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.
2. Referitor la naşterea lui Iisus Hristos, Ev. Matei doreşte să sublinieze
foarte clar un singur aspect foarte important: conceperea pruncului nu a fost naturală,
ci prin intervenţia şi puterea Duhul. Amănuntele invocate vin toate să întărească acest
lucru:
- Maria s-a aflat având în pântece fără să fi fost împreună cu logodnicul ei, Iosif
- Relatarea în detaliu a reacţiei lui Iosif şi intervenţia îngerului au acelaşi rol
- În plus proorocia vechi-testamentară vorbea de naşterea din Fecioară
- Reluarea, în concluzie, a faptului că Maria a născut pe Iisus, fără să fi cunoscut-o
pe ea Iosif, întăreşte observaţia că singurul lucru important pe care Matei îl are în
vedere relatând este naşterea din Fecioară şi de la Duhul.
Sf. Ioan Gură de Aur: …acum vreau să-ţi vorbesc de felul naşterii! (p.49), deci
nu de naştere, ci de felul naşterii.
3. Naşterea din Fecioară punctează evenimentul preexistenţei şi cel al
întrupării lui Iisus ca Dumnezeu.
4. Purureafecioria este de asemenea punctată de ultima propoziţia: . ouvk
evgi,nwsken auvth.n e[wj ou- e;teken ui`o,n\ Traducerea românească evită
prepoziţia până pentru a evita erminia că după ar fi fost posibilă însoţirea acestora. Ori,
prepoziţia e[wj nu presupune că după momentul indicat lucrurile s-au schimbat. A se
vedea: Mt 5,25; 16,28; 28,20
5. Amănuntul căci El va mântui poporul Său de păcatele lor este reprodus
de Matei pentru a sublinia mesianitatea. Poporul Său este, fără îndoială, Israel, iar
problema iertării păcatelor este o temă ce ţine de atmosfera iudaică.
U. Luz crede că accentul în acest fragment nu este pus de Matei pe naşterea
din Fecioară, ci pe episodul cu Iosif care scoate în evidenţă împlinirea proorociei VT
privind naşterea lui Emanuel. (I,127).
8. Magii de la Răsărit.
8.1 Textul
2:1 Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la
Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
45
2:2 Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am
venit să ne închinăm Lui.
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
2:4 Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se
nască Hristos?
2:5 Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
2:6 "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile
lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".
2:7 Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat
steaua.
2:8 Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi,
dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.
2:9 Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea
înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
2:10 Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
2:11 Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la
pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi
smirnă.
2:12 Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
46
2:3 Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu
el.
- între adevăratul Împăratul lui Israel şi falsul Împărat, care era Irod.
5. Închinarea magilor suportă şi o erminie mesianică dacă o citim în conexiune cu Isaia
60, 1-6 1 Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste
tine a răsărit! 60:2 Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste
tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.60:3 Şi vor umbla regi întru lumina ta
şi neamuri întru strălucirea ta.60:4 Ridică împrejur ochii tăi şi vezi, că toţi se adună şi se
îndreaptă către tine. Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt aduse pe umeri.60:5 Atunci vei
vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta
bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge.60:6 Caravane de cămile te vor
acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu
tămâie, cântând laudele Domnului.
6. Erminia hristologică a închinării magilor propune şi interpretarea darurilor aduse de
magi:
o Mir (smirnă) – prevestitor al morţii lui Hristos;
o aur - indicând demnitatea împărătească;
o tămâie – indicând demnitatea arhierească.
7. Steaua este un limbaj potrivit pentru magi. Nici pe profeţi, nici pe îngeri nu i-ar fi
crezut magii. (Sf. Ioan Gură de Aur). Pogorământul făcut de Dumnezeu pentru a
vorbi pe un limbaj potrivit oamenilor.
2:13 După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te,
ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are
să caute Pruncul ca să-L ucidă.
2:14 Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
2:15 Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul,
prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".
2:16 Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe
toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul
pe care îl aflase de la magi.
2:17 Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
2:18 "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu
voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".
2:19 După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt,
2:20 Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au
murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.
2:21 Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.
2:22 Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă
acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.
2:23 Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin
prooroci, că Nazarinean Se va chema.
47
9.2 Posibile comentarii
10.2 Textul
3:1 În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii,
3:2 Spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
3:3 El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea
Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
3:4 Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar
hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică.
3:5 Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului.
3:6 Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
3:7 Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere, cine v-a
arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?
3:8 Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă,
3:9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu
poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.
3:10 Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
3:11 Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine;
Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.
48
3:12 El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc
nestins.
3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.
Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a
văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".
10.3 Comentarii
1. Momentul Ioan Botezătorul este extrem de important pentru Ev. Matei. El presupune,
de asemenea, legătura cu Vechiul Testament. Sf. Ioan Botezătorul este rămăşiţa
sănătoasă a vechiului Israel, care-l recunoaşte pe Mesia spre deosebire de restul
poporului. Îl recunoaşte nu în virtutea vreunei puteri sau virtuţi personale, ci în
virtutea faptului că se face interpret al voii lui Dumnezeu, face parte din iconomia
dumnezeiască, proorocită de Isaia.
2. Sf. Ioan este proorocul – deci cel prin care Dumnezeu însuşi vorbeşte poporului Său
şi prin care, iată, arată, adevereşte mesianitatea lui Iisus.
3. De observat că, în viziunea Sf. Ev. Matei totul se desfăşoară sub directa îndrumare a
lui Dumnezeu. Proorocul Ioan este trimis de Dumnezeu Însuşi – în duhul proorocilor
întregii istorii a Israelului. În plus, Dumnezeu va interveni El Însuşi la momentul
botezului pentru a confirma în chip explicit şi minunat că Cel botezat este Fiul Lui, în
care se împlineşte planul sau iconomia sau voia dumnezeiască.
4. Ev. Matei rezumă predica Sf. Ioan într-o singură frază, identică cu cea care va rezuma
propovăduirea Mântuitorului Hristos (4,17): Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor. (3,2). Tema centrală a Evangheliei este, deja anunţată de Sf. Ev. Matei.
Aceasta este : Împărăţia cerurilor, apropierea iminentă a Împărăţiri cerurilor.
5. Este anunţată deja tema judecăţii, (3:12 El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa
şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.), una din temele
fundamentale ale Evanghelie după Matei şi ale teologiei Ev. Matei (în 60 din cele 148
de pericope ale Evangheliei apare tema judecăţii. Judecata este asociată explicit
venirii lui Mesia şi este făcută direct de Fiul. Proclamarea Evangheliei începe cu
anunţarea Judecăţii şi sfârşeşte cu descrierea Judecăţii finale care este făcută tot de
Fiul (cap. 24-25 : 25:31 Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri
cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.25:32 Şi se vor aduna înaintea Lui
toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre.
Osânda care urmează judecăţii este focul cel veşnic:
25:41 Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
6. Legată de tema judecăţii este tema pocăinţei, anunţată de Ioan Botezătorul dar şi
dezvoltată pe larg în mustrarea lui faţă de contemporani şi conaţionalii săi.
49
7. Simpla filiaţie sau descendenţă din Avraam, adică apartenenţa la poporul ales, la
Israel nu-i salvează pe iudei de judecată care se anunţă nemiloasă, trebuie să facă
fapte de pocăinţă. Este o temă anunţată aici şi reluată de Matei pe parcursul
Evangheliei.
11. Botezul Domnului sau Teofania, descoperirea sau arătarea Fiului lui
Dumnezeu (3,13-17)
11.1 Textul
3:13 În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.
3:14 Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
3:15 Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.
Atunci L-a lăsat.
3:16 Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-
a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
3:17 Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".
11.2 Comentarii:
1. Botezul lui Iisus este momentul arătării, al certificării mesianităţii şi, mai mult al
filiaţiei Sale dumnezeieşti. Teofania Sfintei Treimi şi proclamarea de către Tatăl a
Fiului, în care se împlineşte voia Sa, este momentul în care nu din partea oamenilor
vine recunoaşterea, cin din partea lui Dumnezeu Însuşi.
2. Botezul lui Iisus este şi un moment în care Iisus se smereşte pe sine: primind a fi
botezat şi încă de cineva mai mic decât El. Sensul botezul este dat de mărturisirea ui
Iisus: pentru a împlini toată dreptatea. Ev. Matei punctează prin aceasta asumarea
Vechiului Testament de către Iisus, în expresia sa sănătoasă, anume aceea care îl are
permanent pe Dumnezeu drept îndrumător şi nu aceea care l-a înlocuit pe Dumnezeu
cu tradiţia sau cu erminia ipocrită a Legii.
3. Botezul este împlinirea Legii: Am venit să dezleg blestemul care stătea peste omenire
prin călcarea Legii. Trebuie, dar, ca Eu mai întâi să împlinesc toate şi scoţându-vă
de sub osândă, să pun capăt legii. Se cuvine,d ar, ca Eu să împlinesc toată Legea,
pentru că se cuvine să dezleg blestemul scris în lege împotriva voastră. (Sf. Ioan
Gură de Aur, 146)
4. Erminia bisericească a Botezului Domnului este dată de Sărbătoare Botezului care
este unul dintre cele mai importante praznice împărăteşti, după Învierea şi Naşterea
Domnului. Elementul important care intervine în erminia bisericească şi care nu apare
în Evanghelie este acela al sfinţirii apelor prin botezarea Fiului lui Dumnezeu.
5. Un alt element demn de subliniat, legat de Botez, este proclamarea de către
Dumnezeu a lui Iisus Hristos ca Fiu supus, ascultător, care împlineşte voia lui
Dumnezeu.
50
1. Predica de pe Munte (PM) este prima cuvântare programatică din Ev. după Matei.
Este singura cuvântare a Mântuitorului care conţine aproape exclusiv porunci directe
ale Domnului Iisus Hristos. Poate fi considerată ca fiind nucleul Evangheliei
Mântuitorului Hristos.
2. Deşi pare a fi adresată numai ucenicilor (după chemare lor – 4,18-22, Iisus le
adresează primele învăţături – 5,1 ş.u.), PM nu priveşte numai pe apostoli ce pe toţi
oamenii. De altfel, chiar în PM sunt momente când este semnalată prezenţa
mulţimilor (7, 28 Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite
de învăţătura Lui.) Problema este pusă în discuţie pentru a se arăta că morala expusă
în PM nu este una rezervată unui număr restrâns de chemaţi, ci tuturor
oamenilor.
3. Vechiul Testament, rămâne în viziunea PM, baza şi centrul referenţial în ceea ce
priveşte voia lui Dumnezeu. El este respectat, împlinit şi întregit de Domnul Iisus
Hristos. În PM avem, de fapt, o corecţie fermă aplicată nu legii şi proorocilor, ci
erminiei acestora de către iudei. Această corecţie o întâlnim deseori la profeţii VT
care exprimă în egală măsură voia lui Dumnezeu. De exemplu ipocrizia care conduce
pe majoritatea la o atitudine exterioară, ostentativă, fără acoperire în motivaţia
interioară şi care constituie cel mai vizat păcat al iudeilor în învăţătura Mântuitorului,
este deseori înfierată de prooroci: Isaia 29:13 Şi a zis Domnul: "De aceea poporul
acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci
închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.
Ieremia:12:2 Tu i-ai sădit şi ei au prins rădăcini, au crescut şi au făcut roade; Tu eşti aproape
numai de buzele lor, iar de inima lor eşti departe.
4. Discursul este concentrat asupra „dreptăţii Împărăţiei cerurilor”, dreptate şi
Împărăţia lui Dumnezeu sunt două cuvinte chei ale acestui fragment.
5. Caracterul paradigmatic al PM este de reţinut. PM nu conţine o sumă exhaustivă
de porunci sau prescripţii, care s-ar putea constitui în conţinutul concret al Legii noi.
Acesta este un aspect important care o diferenţiază de Legea veche, unde avem
prescripţii privind cazuri concrete – vezi Decalogul, dar nu numai. Situaţiile concrete
care sunt citate au evident un caracter de exemplu. La acestea pot fi adăugate
nenumărate alte exemple. De altfel, este evident faptul că Mântuitorul enunţă nişte
principii generale pe care după aceea le ilustrează cu exemple. Este un salt evident de
perspectivă. Începând chiar cu Fericirile, putem constata acest lucru.
6. Nu mai avem de a face cu exprimări imperative, ci cu enunţuri care dezvăluie
sau punctează o anumită stare interioară a omului care este compatibilă cu
Împărăţia cerurilor. Stările acestea se pot manifesta în situaţii concrete dintre cele
mai diverse. Ele trimit, în majoritatea lor, mai curând la o aşezare lăuntrică de durată,
dacă nu chiar permanentă, nu au în vedere situaţii concrete în care se manifestă.
Lucrul acesta trebuie avut în vedere. O consecinţă imediată a acestui aspect este
faptul că nimeni nu-şi poate număra faptele bune, pentru că nimeni nu poate spune
am fost curat cu inima de trei ori, sau am fost blând de zece ori, sau am flămânzit
pentru dreptate…. Ceea ce citim în partea a doua a fiecărei fericiri nu reprezintă
răsplata, ci urmarea firească a stări menţionate în prima parte: Cei săraci cu duhul
moştenesc, datorită stării lor Împărăţia cerurilor, care este nu un loc, ci mai curând o
stare. Sărăcia cu Duhul, ca de altfel şi celelalte stări sunt compatibile cu Împărăţia
51
cerurilor. Dacă ar fi să rescriem într-o exprimare mai precisă fericirile pentru a pune
în evidenţă relaţia logică dintre prima parte şi a doua parte a fiecărei fericirii, una din
variante ar fi: Sunt de fericit cei săraci cu duhul pentru că Împărăţia cerurilor este a
lor, este pentru ei; în nici un caz : Sunt fericiţi cei săraci cu Duhul pentru că vor primi
în schimb Împărăţia cerurilor. Etc.
5:13 Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e
bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.
5:14 Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
5:15 Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
52
8. Accentul pus pe făptuire nu pe teorie. PM vizează fapta nu teoria, vieţuirea potrivit
cu poruncile lui Iisus. Matei accentuează legătura dintre învăţătura şi practică (5,19;
7,21-23) li insistă asupra necesităţii înfăptuirii învăţăturilor lui Iisus, având în vedere,
fără îndoială şi atitudinea ipocrită a cărturarilor şi fariseilor care erau foarte riguroşi
în propovăduirea legii şi în cerinţele faţă de ceilalţi, în timp ce ei îşi permiteau în
ascuns încălcarea fără prea multe scrupule a Legii. Vezi mustrarea Mântuitorului
Hristos la adresa acestora din Matei cap. 23.
9. Caracterul maximalist al PM. Legat de acest caracter practic al PM trebuie
subliniată disputa exegetică în jurul întrebării dacă exigenţele PM sunt realizabile sau
nu, dacă prescripţiile Legii noi pot fi înfăptuite. Dacă nu cumva PM este ceea ce în
limbaj actual s-ar numi o abordare maximalistă sau chiar utopică.
Tradiţia răsăriteană rezolvă această dilemă avansând perspectiva celor două măsuri:
a. Măsura desăvârşirii, a deplinătăţii la care este chemat omul, dar pe care nu o
poate ajunge singur, cu puterile sale, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Este
motivul pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi motivul pentru care
rugăciunea este în centrul PM. PM reprezintă sau ilustrează, evident, măsura
desăvârşirii.
b. Măsura pogorământului, a putinţei, care ilustrează măsura la care poate ajunge
omul cu puterile lui, în circumstanţele concrete ale vieţii. Măsura putinţei este şi
măsura în funcţie de care ne judecă Dumnezeu. Dumnezeu, aşa cum ne arată Ev.
Matei însuşi, în cap. 25 nu ne va judeca după măsura desăvârşirii, ci după măsura
putinţei: criteriile invocate la judecata din urmă sunt minimaliste: să fi dat hrană,
sau apă celor lipsiţi, să fi îmbrăcat… să fi cercetat pe bolnavi, pe cei închişi, să fi
primit pe străini… toate lucruri accesibile
Cele două măsuri sunt absolut necesare:
a. Măsura deplinătăţii este aceea care ne ghidează şi în funcţie de care ne şi evaluăm
în fiecare clipă pentru a şti, cu adevărat unde ne aflăm. Nu ne putem evalua decât
în funcţie de măsura desăvârşirii sau a deplinătăţii.
b. Măsura putinţei este de asemenea necesară pentru a nu se descuraja omul, văzând
că nu poate să se biruie.
Tradiţia ortodoxă a materializat această perspectivă a celor două măsuri prin
binecunoscutele principii ale acriviei şi iconomiei.
10. Perspectiva iubirii lui Dumnezeu şi nu a exigenţelor. Dilema cu care se confruntă
exegeza privind caracterul prescripţiilor PM, dacă acestea sunt sau nu realizabile, este
depăşită dacă se modifică perspectiva din care sunt acestea privite. Considerate din
perspectiva presupusei exigenţe maximaliste a lui Dumnezeu la adresa oamenilor, PM
pare nu numai utopică, ci chiar şi sadică, dacă nu folosim un cuvânt nepotrivit.
Privită, însă, din perspectiva iubirii lui Dumnezeu, măsura desăvârşirii este un dar
făcut de Acesta omului – Dumnezeu dă omului şansa de a ajunge la măsura
dumnezeirii. Acesta este cu adevărat un dar. Dumnezeu nu-i impune omului o măsură
la care acesta privind şi constatând că nu o poate împlini să-şi creeze complexe de tot
felul. Dumnezeu îi oferă omului darul de a fi dus la măsura dumnezeirii, nu-i cere
acestuia să ajungă singur, ci-i şi oferă ajutorul pentru a ajunge aici.
53
11. Măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii nu poate fi ajunsă decât cu ajutorul lui
Dumnezeu. Cel mai important lucru de subliniat referitor la această problemă este
acela că măsura deplinătăţii nu poate fi realizată de om singur, ci numai cu ajutorul
lui Dumnezeu. De altfel, întreg discursul Sf. Ev. Matei – foarte asemănător din acest
punct de vedere cu cel al Sf. Ap. Pavel – este centrat pe venirea Fiului lui Dumnezeu,
care va face posibilă desăvârşirea omului. Măsura la care sunt chemaţi oamenii este
măsura dumnezeirii: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.
(5,48) Ori această măsură nu poate fi atinsă de om cu puterile sale. Aceasta a fost şi
marea amăgire a iudeilor: că pot singuri să se desăvârşească, împlinind Legea.
Această perspectivă conduce pe om la o foarte păguboasă autonomie şi suficienţă de
sine, potrivnică adevărului fundamental al existenţei sale, conform căruia omul este o
fiinţă întru totul dependentă de Dumnezeu. PM îl reaşează pe om în faţa adevărului
fundamental privind finalitatea existenţei sale, conform căruia împlinirea omului este
dincolo de limitele firii sale, dincolo de sine, în afara sa, în Dumnezeu. Iar depăşirea
limitelor nu este posibilă decât prin participare la Dumnezeu. Lucrul acesta este
dezvoltat de Sf. Ap. Pavel şi de întreaga teologie biblică şi patristică.
12. Disputa privind impracticabilitatea prescripţiilor PM a fost generată de atitudinea
omului contemporan care sub presiunea foarte puternică a îndreptăţirii de sine vede
orice vine din parte altcuiva ca pe un atentat la autonomia sa, la drepturile sale. Este
mentalitatea omului care l-a transformat pe aproapele său în adversar, în concurent, în
şef, şi adoptă o atitudine de apărare, de îndreptăţire de sine, de protecţie. Numai plasat
într-o astfel de postură, omul poate reproşa lui Dumnezeu că-i solicită lucruri
imposibile. Vezi aici şi atitudinea multor contemporani care văd în Biserică o
instituţie care îl supune unor exigenţe sporite de viaţă, unor rigori, o instituţie care-i
cere nu una care-i oferă ceva, motiv pentru care o şi evită.
13. Dumnezeu nu este cineva care cere, ci Cineva care oferă. A se vedea în acest context
şi perceperea diferită a poruncilor: nu exigenţe venite din partea unui şef ci
medicamente oferite pentru însănătoşire şi împlinire.
14. Atitudinea de respingere a poruncilor datorită gradului prea ridicat de dificultate a
împlinirii lor este o atitudine ipocrită, prin care omul de fapt îşi justifică distanţarea sa
de Dumnezeu.
54
- scopul final al existenţei,
- sensul existenţei
Importanţa cunoaşterii măsurii depline sau a scopului final este de la sine înţeleasă.
Tot parcursul unui drum are sens numai în funcţie de capătul lui, de destinaţie. Altfel drumul
nu are sens, decât numai în situaţia în care este drum pentru exerciţii, pentru antrenament,
pistă de alergări şi nu drum în adevăratul sens al cuvântului, care pleacă de undeva şi duce
undeva.
Tema este dezbătută ca
- replică la viziunea iudeilor asupra legii, a funcţiei acesteia în ceea ce priveşte
desăvârşirea.
- îndreptare a erminiei greşite a iudeilor privitor la funcţia legii. Pentru iudeu,
aşa cum reiese din discursul Mântuitorului şi din multe episoade redate de
Sfintele Evanghelii, a împlini legea echivala cu desăvârşirea, cu măsura
deplinătăţii, cu ajungerea la capătul drumului.
Mântuitorul nu fericeşti pe împlinitorii de lege. Atitudinea critică a Mântuitorului
la adresa Legii şi percepţiei legii de către contemporanii Săi este evidentă din debutul
Predicii de pe Munte. Adresându-se unui auditoriu format din cetăţenii unui popor pentru
care Legea însemna criteriul ultim şi unic al binelui şi al dreptăţii şi împlinirea Legii însemna
totul, Mântuitorul nu fericeşti în nici un fel pe împlinitorii de lege, nu-i îndreptăţeşte pe cei
care au respectat Legea Domnului, ci pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe cei milostivi
etc. ( ase vedea Fericirile, care deschid Predica de pe Munte şi se vor o replică directă la
Decalog, esenţa Legii vechi.
Îndreptăţirea prin raportare la lege – am împlinit legea deci sunt bun, desăvârşit, drept
– este, aşa cum va arăta Mântuitorul, o amăgire. Şi aceasta pentru că:
- Legea veche nu reprezintă măsura deplinătăţii, ci este o măsură de
interval. Legea nu este capătul drumului, ci numai un parcurs al drumului, şi
încă nu cel mai important
- Legea nu poate fi un scop în sine, prin urmare a împlini legea nu înseamnă a
ajunge la măsura deplinătăţii. A se invoca episodul cu tânărul bogat care
împlinise poruncile din tinereţile lui şi care pentru a fi desăvârşit Mântuitorul
îi cere să se lepede de averea sa şi să-i urmeze Lui, evident cu sensul să fie
asemenea Lui
(Matei 19,16 Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce
bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 19:17 Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu
este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile.19:18 El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter,
să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;19:19 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.19:20 Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am
păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?19:21 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii
desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după
aceea, vino şi urmează-Mi.19:22 Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat
întristat, căci avea multe avuţii.)
55
Măsura deplinătăţii este cea a dumnezeirii, cea a asemănării cu Dumnezeu.
Omul este chemat să ajungă la măsura dumnezeirii, a existenţei dumnezeieşti, libere de
orice necesitate şi iubitoare, a existenţei ca iubire.
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
5:44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
5:45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Scara desăvârşirii sau a creşterii nu este cea care ar ilustra măsura umanului, ci este
cea care depăşeşte radical măsura umanului. Această depăşire nu înseamnă numai un pic de
creştere în plus, ci înseamnă depăşirea măsurii umane, depăşirea sinelui, depăşirea firii
umane create, dacă vreţi.
Este vorba de un adevărat salt existenţial, care îl scoate pe om din măsura umanului
şi-l plasează pe orbita dumnezeirii. Diferenţa dintre măsura împlinitorului de lege şi cea a
celui care se aseamănă cu Dumnezeu este diferenţa între natura creată şi natura necreată
Saltul este uriaş şi echivalează cu depăşirea firii, cu depăşirea reală a măsurii
umanului
- de la a iubi pe cei care te iubesc la a iubi pe vrăşmaşi
- de la a primi cu resemnare paguba pe care ţi-a face cineva la a dărui ceva în
plus celui care te-a păgubit,
- de la a nu ucide, a nu desfrâna la a nu te mânia sau nu pofti în inima ta etc.
- de la un mod de existenţă muritoare, trecătoare la un mod de existenţă
nemuritoare, veşnică
Dacă măsura dumnezeirii este măsura deplinătăţii atunci înseamnă că
destinaţia omului, capătul drumului, finalitatea existenţei lui nu poate fi identificată
cu existenţa aceasta stricăcioasă, trecătoare şi muritoare, nici nu poate fi localizat în
limitele lumii create, ci este existenţa proprie dumnezeirii, adică aceea
nestricăcioasă, netrecătoare şi veşnică, care aparţine ordinii necreatului nu lumii
create.
Dacă măsura reală a desăvârşirii omului este cea a dumnezeirii, atunci se schimbă
multe lucruri în felul în care omul se raportează la Dumnezeu şi mai ales la semenii săi.
- în primul rând se îndepărtează foarte mult dacă nu chiar dispare ispita
mândriei, a suficienţei de sine. Cine poate spune: am ajuns, sunt desăvârşit, sunt ca
Dumnezeu
- în al doilea rând, ispita judecăţii celorlalţi în funcţie de măsura ta proprie se
îndepărtează, dacă nu chiar dispare complet. Cine, iarăşi poate spune, având în vedere
măsura dumnezeirii - care este măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii, ca şi criteriu - eu
sunt mai bun ca celălalt. Scara axiologică în cazul acesta va avea sensibil numai două
trepte, treapta măsurii umanului, în care diferenţele prin raportare la măsura dumnezeirii
sunt insesizabile şi treapta măsurii dumnezeieşti, la care ajunge cineva, a depăşit definitiv
orice ispită a judecăţii celorlalţi în funcţie de sine
56
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii se poate realiza adevărata
conştiinţă de sine a omului, care evident îl va plasa pe om într-o reală stare de smerenie,
stare care ar trebui să fie proprie staturii sale de făptură creată, prin raportare la măreţia
Creatorului
- numai prin raportarea la măsura dumnezeirii ca la măsură echivalentă cu
măsura desăvârşirii la care este chemat omul, acesta poate să se elibereze din sinucigaşa
şi ucigătoarea de semeni judecată prin comparaţie. Judecata reală sau aprecierea, sau
evaluarea fiecăruia făcându-se prin raportare la măsura maximă – numai această evaluare
poate fi una neamăgitoare şi reală – exclude de la sine evaluarea prin raportarea la măsura
semenilor, care este amăgitoare tocmai pentru că nici unul dintre semeni nu poate fi
etalon.
- raportarea la măsura dumnezeirii îl păstrează pe om în postura firească şi faţă
de Dumnezeu, ferindu-l de marea ispită a suficienţei de sine şi a unei existenţe în
ansamblul ei autonome, deci sinucigaşe prin refuzul conştient sau inconştient al
alimentării din sursa reală a existenţei umane, care este Dumnezeu Însuşi.
Dacă măsura dumnezeirii este măsura desăvârşirii omului atunci omul va constata
cu uşurinţă că a ajunge la această măsură este cu neputinţă omului şi va conştientiza
limitele puterii lui autonome, precum Apostolii:
Matei 19:23 Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va
intra în împărăţia cerurilor.19:24 Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila
prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.19:25 Auzind,
ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?19:26 Dar Iisus,
privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate
sunt cu putinţă.
În felul acesta, omul se va reaşeza în limitele reale ale existenţei sale şi va evita
ispita generalizată a suficienţei de sine, care îl plasează pe om pe o orbită existenţială
luciferică.
Numai conştiinţa acestei măsuri a desăvârşirii echivalente cu măsura Dumnezeirii
îl va scoate pe om de sub teroarea ispitei generalizate a îndreptăţirii de sine, dacă nu la
mod absolut cel puţin prin comparaţie cu unii dintre semeni – este imposibil să nu găsim
pe cineva mai neputincios ca noi – şi prin aceasta de sub presiunea permanentă a posturii
revendicative faţă de Dumnezeu, care exclude şansa rugăciunii adevărate. Rugăciune nu
înseamnă a cere ce ţi se cuvine, lucru la care eşti îndreptăţit, ci a cere ceea ce ai nevoie şi
nu-ţi poţi oferi singur şi nu poţi dobândi singur, orice ai face. A cere ce ţi se cuvine se
cheamă revendicare şi te plasează într-o relaţie de tensiune dacă nu chiar de conflict cu
Dumnezeu: Doamne am făcut, am împlinit, deci dă-mi; n-am făcut tot, dar am făcut
oricum mai mult decât alţii, deci mi se cuvine, oricum mai mult decât altora.
Dacă măsura deplinătăţii este cea a umanului, atunci raportarea la Dumnezeu şi
rugăciunea nu mai este necesară sau va fi una ipocrită (vezi pe fariseul din parabolă).
Dacă măsura desăvârşirii omului este măsura dumnezeirii atunci morala noastră
nu mai poate fi una convenţională, ci va fi morala care decurge din asemănarea cu
Dumnezeu. Criteriul ultim al moralei Evangheliei este asemănarea cu Dumnezeu şi nu
îndeplinirea unor porunci sau a unor datorii.
57
În aceste condiţii, împlinirea este apreciată
- nu ca împlinire în sine, înlăuntrul său, ci ca ieşire din sine spre celălalt şi în
cele din urmă spre Celălalt, nu prin raportarea la sine, ci prin raportare la
celălalt şi, în cele din urmă la Celălalt, şi
- în al doilea rând, împlinirea este apreciată sau evaluată prin raportare la
persoane şi nu prin raportarea la lucruri.
- În felul acesta se evidenţiată caracterul personalist, sau centralitatea persoanei
din perspectiva teologică asupra existenţei. În centrul existenţei este persoana,
iar împlinirea existenţială a persoanei se realizează într-o relaţie
interpersonală.
Măsura dumnezeirii mută criteriile din exterior în interior, de la lumea
fizică, văzută la lumea sufletească nevăzută. Dumnezeu este Duh. Împlinirea este
realizată şi sesizată la nivelul motivaţiei lăuntrice, al atitudinii lăuntrice şi al
intenţiei ultime.
Lucrul acesta demonstrează odată în plus înţelepciunea dumnezeiască cu care a
fost creat omul şi lumea întreagă, care aşează înăuntrul omului resorturile împlinirii,
garantându-i astfel libertatea şi autonomia personală. Dacă împlinirea ar fi dependentă e
factori externi omului atunci, pe de o parte acest lucru ar limita evident libertatea omului,
iar, pe de altă parte ar oferi acestuia nesfârşite ocazie de a-şi justifica neîmplinirile,
invocând factorii externi care nu depind de el.
Creşterea spre măsura deplinătăţii, în situaţia în care acceptăm că aceasta este
măsura dumnezeirii, nu este una fizică sau biologică ci este una în spaţiul sufletesc,
duhovnicesc, exprimat prin categoriile duhovniceşti, recapitulate sau rezumate de
categoria sau realitatea iubirii.
Ori, de aici decurg foarte multe lucruri:
- întâi de toate, în această situaţie, măsura creşterii omului scapă oricărei
cuantificări şi prin urmare nu poate fi supusă la modul absolut aprecierii sau evaluării nici
unei instituţii formale, exterioare de judecată: tribunal, consistoriu, persoană fizică etc.
- de aici decurge caracterul relativ al oricărei instituţii de genul acesta. Judecata
ultimă aparţine duhului omului şi Duhului lui Dumnezeu singurele care au acces la cele
duhovniceşti la cele lăuntrice:
1 Corinteni 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului,
care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui
Dumnezeu.
1 Corinteni 4:5 De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni
Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi
atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.
58
Evanghelia după Luca
Introducere
Cuprins
1. Bibliografie
2. Ipothesis şi prologul Evangheliei a treia
3. Autorul Evangheliei a treia şi al cărţii Faptele Apostolilor
4. Morfologia Evangheliei după Luca
a. Materialul specific Evangheliei după Luca
5. Planul Evangheliei după Luca
6. Izvoarele Evangheliei după Luca
7. Preocupări sau obiective specifice Evangheliei după Luca
8. Teologia Evangheliei după Luca
a. Istoria iconomiei dumnezeieşti sau istoria mântuirii
b. Împărăţia lui Dumnezeu.
1. Bibliografie
1.1 Comentarii din epoca patristică:
Origen, PG 13; PL 2; SC 87 (1982)
Chiril al Alexandriei PG 72,475-950
Teofilact al Bulgariei PG 123,684-1125
Zigaben PG 129,853-1104
Este greu de explicat faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare exeget al Sfintelor
Scripturi nu ne-a lăsat un comentariu la Evanghelia după Luca. Cu atât mai mult cu cât
Evanghelia după Luca pare a fi cea mai apropiată ca abordare de stilul şi de tematica
preferată a Sf. Ioan Gură de Aur. A se vedea tonul înflăcărat cu care Luca îşi manifestă
simpatia faţă de categoriile sociale defavorizate şi faţă de păcătoşi, într-un cuvânt efuziunea
de iubire faţă de cei care aveau nevoie de aceasta şi erau şi în măsură să o primească, ca şi
tonul mustrător, aproape vehement la adresa bogaţilor şi a celor care se considerau drepţi.
Sfântul Ioan are însă o serie numeroasă de omilii la parabolele specifice Evangheliei după
Luca (Vameşul şi fariseul (2), Fiul risipitor, Samarineanul milostiv etc.), la episoade
consemnate numai de Luca (Femeia cea păcătoasă, Zaheu Vameşul etc.), ca şi în legătură cu
teme predilecte Evangheliei după Luca, cum este pocăinţa, bogăţia, sărăcia etc. În felul
acesta putem spune că este acoperită în parte Evanghelia după Luca, parabolele fiind una din
componentele principale ale acestei Evanghelii. Sfântul Ioan ne lasă, de asemenea, un
comentariu extraordinar la cea de a doua carte a Sfântului Luca, Faptele Apostolilor.
Comentariul său la Faptele Apostolilor este în egală măsură un vast tratat de pnevmatologie
şi eclesiologie.
59
1.2 Tratate de Introducere în Noul Testament, care includ, evident, şi introduceri în
Evanghelia după Luca:
1. Xavier Léon Dufour, Charles Perrot, L’annonce de l’Evangile, în Introduction
Critique au Nouveau Testament, sous la direction de Augustin George et Pierre
Grelot, Volume II, Desclée, Paris, 1976, (l’Evangile selon Saint Luc, pag. 109- 142)
2. Helmut Koester, Introduction to the New Testament, Volume 2, History an literature
of early cristianity, Second edition, Walter de Gruyter, New York, 1995 (The Lucan
Writings, p. 310-327)
3. Χρηστου Βουλγαρης, Εισαγωγή εις τήν Καινήν Διαθήκην, Τόμος Α’, Εν Αθήναις,
2003 (Το κατά Λουκάν Ευαγγέλιον pag. 192-248)
2. Ipothesis
„Luca dumnezeiescul era antiohian, doctor, şi avea multă ştiinţă lumească; nu
numai, ci şi educaţie ebraică a primit, studiind la Ierusalim, unde Însuşi
Domnul nostru a învăţat; Unii spun că a fost unul dintre cei şaptezeci de
apostoli şi că l-a întâlnit împreună cu Cleopa pe Hristos cel Înviat din morţi.
Iar după ce s-a înălţat la cer Domnul şi după ce a crezut Pavel, a devenit
colaborator şi însoţitor al acestuia, adică al lui Pavel. Şi a scris Evanghelia cu
toată exactitatea, aşa cum se vede din însuşi prologul acesteia. A scris-o la
cincisprezece ani după Înălţarea Domnului la cer. O scrie către Teofil, care era
probabil un senator şi aparţinea clasei aristocrate. Preaputernice se spunea
celor care aparţineau clasei conducătoare şi stăpânitoare, după cum şi Pavel se
adresează procuratorului Festus, Preaputernice Festus. Dar şi orice om iubitor
de Dumnezeu (Qeo,filος = iubitor de Dumnezeu n.n.) şi care se dovedeşte
stăpân asupra patimilor, este un Preaputernic Teofil, vrednic cu adevărat să
audă Evanghelia.” (Teofilact al Bulgariei)
3. Prologul
Prologul este o caracteristică a Evangheliei după Luca (1,1-4), dacă avem în vedere cărţile
Noului Testament. După opinia majorităţii exegeţilor,2 prologul nu se referă numai la
Evanghelie, ci şi la cartea Faptele Apostolilor, programată şi, foarte probabil, redactată ca a
doua parte a unei opere unitare.3
Luca evpeidh,per polloi.
1,1-4 geno,menoi tou/ lo,gou( 3
60
Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o preaputernice Teofile, după ce am urmărit
istorisire despre faptele deplin adeverite toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le
între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au scriu pe rând, Ca să te încredinţezi despre
văzut de la început şi au fost slujitori ai temenicia învăţăturii pe care ai primit-o.
Cuvântului, am găsit şi eu cu cale,
Prologul era obişnuit în istoriografia antică. Autorul Evangheliei foloseşte expresii
clasice întâlnite în prefeţele istoricilor, geografilor sau medicilor din antichitate.
Expresiile profane nu sunt, însă, decât un veşmânt literar pentru un conţinut creştin
original. De aici aflăm câteva lucruri clare şi importante:
a. Înainte de Luca şi alţi autori au relatat în scris evenimentele respective
b. Relatările respective, şi în cazul autorilor anteriori şi în cazul lui Luca se sprijină
pe mărturiile celor care au fost dintru început „martori oculari şi slujitori ai
Cuvântului”
c. Scopul evanghelistului este acela de a urmări şi de a expune evenimentele de la
început, cât se poate de complet, cât se poate de exact şi în ordine cronologică.
d. Lucrarea este adresată unui oarecare preaputernic Teofil, foarte probabil un
cetăţean roman de rang înalt, devenit catehumen sau chiar încă păgân.
4
după K. Aland, Synopsis Quattuor Evangeliorum, Stuttgart, 1971, p. 533
61
Sf. Pavel îl pomeneşte de trei ori în epistolele sale. Pavel l-a cunoscut pe Luca
foarte probabil în Antiohia, unde l-a câştigat pentru credinţa creştină şi l-a luat ucenic
apropiat. În Coloseni (4,14): „vă îmbrăţişează Luca doctorul, cel iubit”, dovadă că Luca se
afla împreună cu Pavel în prima captivitate romană. În Filimon (24) „ Marcu, Aristarh,
Dimas, Luca cei împreună-lucrători cu mine.” Din 2 Timotei (4,11) se vede că Luca este
singurul dintre însoţitorii Apostolului care se află lângă acesta în timpul celei de a doua
captivităţi romane: „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de
folos în slujire”.
Mai multe informaţii aflăm despre Luca din Faptele Apostolilor. Luca apare aici
ca însoţitor al lui Pavel în a doua călătorie misionară, care începe din Antiohia Siriei
(Fapte 15,36 ş.u.). O importanţă deosebită pentru biografia lui Luca reprezintă textul din
Fapte începând cu 16,10 până la sfârşitul cărţii, pentru că relatarea este făcută la persoana
întâia plural (ημείς εδάφια), ceea ce înseamnă că Luca a fost prezent la evenimentele
relatate. Prin urmare, Luca a însoţit pe Pavel în a doua şi a treia călătorie misionară, până
la Roma.
O tradiţie răsăriteană ulterioară îl prezintă pe Luca şi ca pictor al unor icoane ale
Maicii Domnului (Teodor Anagnostul, în jurul anului 530 şi Simeon Metafrastul în sec.
al X-lea.)
Mărturii ale tradiţiei bisericeşti:
Aproape toţi reprezentanţii tradiţiei vechi bisericeşti menţionează faptul că Luca a
fost ucenicul şi colaboratorul apropiat al Sfântului Apostol Pavel şi că Evanghelia pe care
ne-a lăsat-o este transpunerea în scris a Evangheliei propovăduite de Sf. Apostol Pavel.
Unii scriitori bisericeşti5 consideră că atunci când Pavel vorbeşte despre „Evanghelia
mea” are în vederea Evanghelia scrisă de Luca, ucenicul său.6 Vezi:
Rom. 2,16;
evn h`me,ra| o[te kri,nei o` qeo.j ta. krupta. tw/n avnqrw,pwn
kata. to. euvagge,lio,n mou dia. Cristou/ VIhsou/Å
În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele
ascunse ale oamenilor.
2 Tim. 2,8
Mnhmo,neue VIhsou/n Cristo.n evghgerme,non evk nekrw/n( evk
spe,rmatoj Daui,d( kata. to. euvagge,lio,n mou(
Adu-ţi aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morţi, din neamul lui David, după
Evanghelia mea,
Irineu de Lugdunum (sfârşitul sec. II)
„şi Luca, însoţitorul lui Pavel, a pus în scris Evanghelia propovăduită de acela.”7
Origen (începutul sec. al III-lea)
5
Eusebiu de Cezareea , Eccl. Istoria, III,4,7
6
Bleiben T.E., The Gospel of Luke and Gospel of Paul, în Journal of Theological Studies, Nr. 45
7
Louka=j de/, o( a)ko/louqoj Pau/lou, to\ u(p' e)kei¿nou khrusso/menon eu)agge/lion e)n
bi¿bl% kate/qeto. Vezi la Eusebiu Cezareei, Eccl Hist 5.8.3.4-5
62
„A treia este cea după Luca, Evanghelia propovăduită de Pavel credincioşilor
dintre neamuri”8 Origen face menţiune că Pavel a acceptat sau a validat
Evanghelia după Luca aşa cum a procedat Petru cu Evanghelia după Marcu.
Eusebiu de Cezareea (sec. al IV-lea)
„Luca, de neam fiind din Antiohia, de profesiune medic, la cele mai multe
împreunăpărtaş cu Pavel,…în două cărţi inspirate de Dumnezeu ne-a lăsat cele
demne de urmat… Evanghelia şi faptele Apostolilor…”9
Tertulian (Adv. Marcionem, IV, 2) spune că Biserica atribuie lui Pavel conţinutul
Evangheliei lui Luca.
Marcion (eretic sec. II) accepta numai Evanghelia după Luca în canonul său, tocmai pe
motivul că a fost ucenicul lui Pavel şi reproducea tradiţia acestuia.
Prologul anti-marcionit ne oferă o sinteză frumoasă a circumstanţelor scrierii
Evangheliei după Luca: „Existând deja Evangheliile, cea după Matei, scrisă în Iudeea, iar
cea după Marcu, scrisă în Italia; acesta (Luca), îndemnat de Duhul Sfânt, a scris în
întregime Evanghelia sa în ţinuturile Ahaiei, declarând prin prologul ei că, înainte de
aceasta au fost scrise altele şi că era necesară prezentarea exactă a iconomiei
(dumnezeieşti) către credincioşii proveniţi dintre neamuri pentru ca aceştia să nu fie
amăgiţi de basmele Iudeilor şi nici să se abată de la adevăr datorită fanteziilor eretice şi
deşarte. După aceea Luca a scris şi Faptele Apostolilor.”10
63
bineînţeles pentru a sublinia contribuţia importantă a acestuia la edificiul nou-
testamentar. Ponderea lui Luca ar creşte şi mai mult dacă am lua în calcul ipotezele
susţinute de exegeţi mai vechi şi mai noi, conform cărora Luca ar fi autorul sau cel puţin
redactorul Epistolelor Pastorale şi, chiar al Epistolei către Evrei.11 Ar fi un prim pas spre
valorificarea contribuţiei teologice a Sfântului Luca. Teologia Sfântului Luca are o
identitate foarte bine conturată, atât din punct de vedere tematic, cât şi al conţinutului,
deşi, aşa cum se recunoaşte de către exegeţi, Luca este în tradiţia Sfântului Pavel.
11
Origen citat de Eusebiu de Cezareea: « Cine este cel care a scris epistola, adevărul numai Dumnezeu îl ştie.
Istoria ajunsă până la noi arată că unii spun că Clement, devenit episcopul Romanilor a scris epistola, iar alţii
susţin că Luca, cel care a scris Evanghelia şi Faptele » (ti¿j de\ o( gra/yaj th\n e)pistolh/n, to\ me\n a)lhqe\j qeo\j
oiåden, h( de\ ei¹j h(ma=j fqa/sasa i¸stori¿a u(po\ tinw½n me\n lego/ntwn oÀti Klh/mhj, o( geno/menoj
e)pi¿skopoj ¸Rwmai¿wn, eÃgrayen th\n e)pistolh\n, u(po\ tinw½n de\ oÀti Louka=j, o( gra/yaj to\ eu)agge/lion
kaiì ta\j Pra/ceij". Eccl Hist 6.25.14.1-6)
12
Apud Ioannis Karavidopoulos, op. cit. pag. 164.
64
1. Samarineanul milostiv (10,29-37)
2. Prietenul care deranjează în miez de noapte (11,5-8)
3. Bogatul căruia i-a rodit ţarina sau bogatul neînţelept (12,13-21)
4. Smochinul neroditor (13,6-9)
5. Socoteala înainte de a zidi turnul sau de a proclama război cuiva (14,28-33)
6. Drahma cea pierdută (15,8-10)
7. Fiul risipitor şi Tatăl milostiv şi iubitor (15,11-32)
8. Iconomul înţelept (necredincios) (16,1-13)
9. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (16,19-31)
10. Slugile netrebnice (17,7-10)
11. Judecătorul nedrept (18,1-8)
12. Vameşul şi fariseul (18,9-14)
65
F. Episoade şi cuvinte din istoria patimilor lui Iisus:
1. 22, 31-32 Cuvânt către Simon: Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a
cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi
tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.
2. 23,6-16, Iisus la Irod: Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileian. Şi aflând că
este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar
Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru
că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat
Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă,
învinuindu-L foarte tare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în
râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea,
Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.
Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, A zis către ei: Aţi adus la mine pe
Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră,
nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a
găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci,
pedepsindu-L, Îl voi elibera.
3. 23,27-31, Tânguirea mulţimii după răstignire: Iar după El venea mulţime multă
de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele,
Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe
copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele
care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi
peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat
ce va fi?
4. 23,32-33b, Răstignire împreună cu tâlharii: Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele,
ca să-i omoare împreună cu El. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-
au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
5. 23,39-43, Reacţiile celor doi tâlhari pe cruce: Iar unul dintre făcătorii de rele
răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi
osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă
n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
6. 24,10 ş.u. Arătările lui Iisus cel Înviat
a. Celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,13-35)
b. Către toţi ucenicii şi Înălţarea (24,36-53)
66
4. În drum spre Ierusalim (Dialoguri cu ucenicii şi cu iudeii vremii; Vestirea
patimilor; Minuni)
5. La Ierusalim (Intrarea triumfală, Patimile, Răstignirea, Învierea, Înălţarea la cer)
Planul Evangheliei est foarte clar şi asemănător mai ales cu cel al celorlalte două
Evanghelii sinoptice, Matei şi Marcu. Opinia generală a cercetătorilor este că Luca
urmează planul Evangheliei după Marcu, făcând două interpolări sau adausuri evidente
prin care întrerupe cursul relatării din Marcu, cunoscute de cercetare ca interpolarea
mică (6,20-8,3) şi interpolarea mare (9,51-18,14). Iată cum ar arăta planul Evangheliei
după Luca, în paralel cu cel al Evangheliei după Marcu:
Luca Marcu
Prologul 1,1-2,52
I. Activitatea în Galileea 3,1-9,50 3,1-6,19 → 1,1-3,19(plus 3,20-35)
6,20-8,3
8,4-9,50 → 4,1-9,50(fără6,45-8,26)
II. În drum spre Ierusalim 9,51-19,27 9,51-18,14
18,15-19,27 → 10,13-10-52
III. La Ierusalim 19,28-24,53 → 11,1-16,8 (20)
O relatare centrată pe Ierusalim. Sfântul Evanghelist Luca îşi centrează planul
Evangheliei pe Ierusalim. Sunt mai multe argumente care conduc la această concluzie: 1.
Evanghelia începe cu Ierusalimul (1,5) şi se termină cu Ierusalimul (24,52). 2. În prolog
se face referire la două „urcări” la Ierusalim (2,22-38; 2,41-50). 3. Ispitirea Mântuitorului
culminează nu cu muntele, ca la Matei, ci cu Ierusalimul (4,9-12). 4. Este omisă călătoria
lui Iisus în Galileea (Marcu 6,45-8,26); 5. Nu mai sunt pomenite Cezareea lui Filip
(Marcu 8,27) şi Galileea (Marcu 14,28).
Drumul spre Ierusalim prezintă, cum s-a mai spus, contribuţia specifică a
Sfântului Evanghelist Luca, prin dimensiunile incomparabil mai mari acordate
evenimentului şi prin bogăţia de material şi informaţii proprii. După felul în care îşi
construieşte această parte a Evangheliei, exegeţii trag concluzia că Luca „estompează
toate referirile topografice, altele decât Ierusalimul.”13 Luca repetă de trei ori menţiunea
că Iisus urcă la Ierusalim (9,51-53; 13,22; 17,11). Mulţi critici au încercat să asocieze
aceste trei referi cu cele trei călătorii la Ierusalim consemnate în Evanghelia după Ioan
(7,1-13; 10,22; 11,54), dar critica actuală refuză această asociere şi reţine pentru Luca
opinia conform căreia acesta insistă prin a indica în repetate rânduri derularea aceluiaşi
eveniment.
67
2. Bunavestire a Maicii Domnului (1,26-38)
3. Vizita Maicii Domnului la Elisabeta (1,39-56)
4. Naşterea lui Iisus şi anii copilăriei (2,1-52)
5. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-20)
6. Botezul lui Iisus (3,21-22)
7. Genealogia lui Iisus (3,23-37)
8. Întreita ispitire a lui Iisus (4,1-13)
C. Activitatea lui Iisus în Galileea. Revelarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin
minuni şi învăţături (4,14-9,50)
1. Prima propovăduire în Nazaret (4,14-30)
2. Diferite vindecări minunate (4,31-44; 5,12-26; 6,1-11; 6,17-19)
3. Relatării despre chemarea ucenicilor (5,1-11; 5,27-39; 6,12-16;
4. Predica de pe loc şes (6,20-40)
5. Minuni (7,1-17)
6. Ucenicii lui Ioan Botezătorul la Iisus (7,18-35)
7. Pocăinţa femeii celei păcătoase (7,36-50)
8. Femei care slujesc lui Iisus (8,1-3)
9. Pilda semănătorului şi alte pilde (8,4-18)
10. Mama şi fraţii lui Iisus (8,19-21)
11. Minuni (8,22-56)
12. Trimiterea celor doisprezece la propovăduire (9,1-9)
13. Săturarea celor cinci mii (9,10-17)
14. Mărturisirea lui Petru, vestirea pătimirilor, cuvinte despre Cruce, mărturisire
ş.a. (9,18-27)
15. Schimbarea la faţă (9,28-36)
16. Vindecarea unui tânăr bolnav, diferite cuvinte; sfârşitul activităţii în Galileea
(9,37-50)
68
15. Vindecarea celor zece leproşi (17,11-19)
16. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (17,20-37)
17. Parabola cu cererea stăruitoare (18,1-8)
18. Parabola vameşului şi fariseului (18,9-14)
19. Iisus binecuvântează copiii (18,17)
20. Tânărul bogat la Iisus (18,18-30)
21. Vestirea patimilor (18,31-34)
22. Vindecarea orbului din Ierihon (18,35-43)
23. Pocăinţa, lui Zaheu (19,1-10)
24. Parabola celor zece mine (19,11-27)
E. Intrarea în Ierusalim şi diferite învăţături înaintea Patimilor (19,28-21,38)
1. Curăţirea templului (19,45-47)
2. Întrebare despre putere (20,1-8)
3. Parabola lucrătorilor răi (20,9-19)
4. Întrebarea despre dare (20,20-26)
5. Întrebarea despre Înviere (20,27-40)
6. Întrebare despre Fiul lui David (20,41-44)
7. Ofranda văduvei (21,1-4)
8. Cuvântul eshatologic (21,5-38)
69
3. Izvorul propriu (L), care în literatura de specialitate este notat cu litera L. Acesta
poate fi identificat cu predica orală a Sfântului Apostol Pavel şi cu tradiţia
Bisericii căreia aparţinea Luca. Sf. Luca face referire la tradiţia „martorilor
oculari”: „Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai
Cuvântului”, (Luca 1,2). Aproape jumătate din conţinutul Evangheliei după Luca
(după I. Panagopoulos, op.cit.pag.108) provine din izvorul propriu, L. Este vorba
despre relatările cuprinse în „preistoria” Evangheliei, adică privitoare la naşterea
Sf. Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului (cap. 1-2), relatarea foarte extinsă a
drumului lui Iisus spre Ierusalim (cap. 9,51-18,14) şi unele minuni.
Până la istorisirea Patimilor, Luca urmăreşte în mare planul lui Marcu în ceea ce
priveşte ordinea relatării evenimentelor, introducând două secţiuni cu relatări proprii:
6,20-8,3 şi 9,15-18,14. Este posibilă şi ipoteza, susţinută de unii cercetători, conform
căreia Luca introduce în propria relatare secţiunile preluate de la Marcu şi din izvorul Q.
În ceea ce priveşte istorisirea Patimilor, Luca adaugă multe informaţii care nu se găsesc
la ceilalţi sinoptici. Aici, Luca se apropie întrucâtva de Evanghelia după Ioan. Iată câteva
puncte comune: Erminia faptei lui Iuda ca lucrare a lui Satan; cuvântul de rămas bun al
Mântuitorului către ucenici ( sub formă de discuţii), după Cina cea de taină şi înainte de
mergerea pe Muntele Măslinilor; scena prinderii lui Iisus în Grădina Ghetsimani;
folosirea repetată a cuvântului „oră”…
70
cw,raj( kai. Lusani,ou th/j era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al
VAbilhnh/j tetraarcou/ntoj( 2 Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al
evpi. avrciere,wj {Anna kai. Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar
Kai?a,fa( evge,neto r`h/ma Lisanias, tetrarh al Abilenei, În zilele
arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
qeou/ evpi. VIwa,nnhn to.n
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul
Zacari,ou ui`o.n evn th/| lui Zaharia, în pustie. Şi a venit el în
evrh,mw|Å toată împrejurimea Iordanului,
În al cincisprezecelea an al domniei propovăduind botezul pocăinţei, spre
Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat iertarea păcatelor.
De asemenea, Luca face multe menţiuni care plasează evenimentele mai exact în
timp şi spaţiu. Lucrul acesta se vede clar în istorisirea patimilor, în care apar
multe amănunte care la ceilalţi evanghelişti nu sunt prezente: prinderea trebuie să
se facă „fără ştirea mulţimii” (22,6); este căutat cineva care să cunoască unde
stătea Iisus noaptea (21,7;22,39); ucenicii trimişi să pregătească cina sunt numiţi:
Petru şi Ioan (22,8); Sinedriul este convocat dimineaţa şi nu noaptea; nu este
formulată o hotărâre judecătorească a Sinedriului; lui Pilat îi sunt prezentate
acuzaţii politice împotriva lui Iisus (23,2); Iisus este trimis de Pilat la Irod Antipa
(23,6-16); Iisus se roagă pentru cei care l-au răstignit (23,34); unul dintre tâlhari
se pocăieşte (23,39-43); ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce sunt: Părinte, în
mâinile Tale încredinţez duhul Meu (23,46).
3. Articularea istoriei lui Iisus la istoria universală este o preocupare evidentă a
Sf. Luca, în cele două cărţi ale sale, Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Activitatea
publică a Sf. Ioan Botezătorul, precursorul Mântuitorului, este datată cu exactitate
în al 15-lea an al împărăţiei lui Tiberiu, împăratul roman. În acest context sunt
numiţi conducătorii politici locali ai Palestinei şi conducătorii religioşi (3,1-2: În
al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul
Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Ituriei şi al ţinutului
Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.)
4. Perspectiva universalistă. Luca deschide perspectiva universală a Evangheliei
nu ca o reacţie la exclusivismul iudaic, cum face Matei, ci ca o manifestare a
planului lui Dumnezeu. Evanghelia sa este evident adresată neiudeilor,
neamurilor. Luca omite din relatările sale cea mia mare parte a elementelor care
au o legătură evidentă sau chiar exclusivă cu lumea iudaică. A se vedea numai
câteva: Întrebarea privind alimentele necurate (Matei 15,1-20); episodul cu femeia
cananeeancă (Matei 15,21-28); Întoarcerea lui Ilie (Matei 17,10-13); dialogul
privind cartea de despărţire (Matei 19,3-9); vestirea venirii proorocilor mincinoşi
(Matei 24, 23-25), terminologia aramaică prezentă în cuvintele lui Iisus sau în
tradiţia primilor creştini (Mc. 5,41; 7,34; 11,10; 9,5; 14,45; 10,51; 14,36; 15,22);
raportul între Legea veche şi Legea nouă (Matei cap. 5); raportul între dreptatea
fariseilor şi dreptatea creştină (Matei cap. 6); avertismentul dat apostolilor de a nu
merge la păgâni (Matei 10,5). În egală măsură, Luca şine să scoată în evidenţă
caracterul universal al Evangheliei şi al mântuirii. Iată câteva exemple:
Consemnând genealogia lui Iisus, Luca merge până la Adam, părintele tuturor
oamenilor (3,38), spre deosebire de Matei care duce genealogia numai până la
71
Avraam, părintele iudeilor (Matei 1, 1 ş.u.); Cântarea îngerilor la naşterea lui Iisus
îi are în vedere pe toţi oamenii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire! (2,4); Profeţia lui Isaia legată de predica Sf. Ioan
Botezătorul se referă, de asemenea la toţi oamenii: Şi toată făptura va vedea
mântuirea lui Dumnezeu.(3,6); La fel în cântarea Dreptului Simeon unde neamurile sunt
asociate poporului Israel: Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău
Israel.(2,32); Evanghelia va fi vestită la toate neamurile : Şi să se propovăduiască în
numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.
(24,47).
5. Perspectiva teologică asupra istoriei lui Iisus este, de asemenea prezentă. Luca
nu rămâne la prezentarea istoriei. Evanghelia sa, ca şi celelalte Evanghelii, nu este
o cronică a evenimentelor legate de viaţa şi învăţătura lui Iisus, ci este o
prezentare teologică a acestora. Evenimentele sunt prezentate în lumina Învierii
lui Iisus, acestea dobândesc sens de la Învierea lui Iisus şi Înălţarea Sa de-a
dreapta Tatălui. Un argument în acest sens este folosirea foarte frecventă de către
Luca, în Evanghelia sa, a titlului hristologic „Domn” (o` Ku,rioj), în locul
numelui Iisus sau împreună cu acesta (7,13,19; 10,1,39; 11,39; 12,42, 13,15; 17,5,
18,6, 19,8; 22,61; 24,3,34).
6. Rugăciuni şi imnuri. Evanghelia după Luca consemnează multe rugăciuni şi
imnuri sau se referă la acestea. Iisus este prezentat frecvent în postura de a se
retrage pentru a se ruga, de multe ori în circumstanţe în care ceilalţi evanghelişti
nu fac menţiunea acestui lucru. Este evidentă o atenţie deosebită pe care Sfântul
Evanghelist Luca o acordă acestui aspect.
Rugăciuni:
a. La Botez (3,21: Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi
rugându-Se, s-a deschis cerul,);
b. La alegerea celor doisprezece ucenici (6,12-13: Şi în zilele acelea, Iisus a
ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu.
Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit Apostoli.)
c. Înainte de mărturisirea lui Petru (9,18: Şi când Se ruga El singur, erau cu
El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?)
d. La Schimbarea la faţă (9,28: Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând
cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage.)
e. La întoarcerea ucenicilor din misiune (10,21: În acesta ceas, El S-a
bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi
al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.)
f. În timpul Patimilor (22,32: Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară
credinţa ta; 22,41,44,45: Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi
îngenunchind, Se ruga…; 24,30: Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El
pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.)
Imnuri:
72
a. Imnul îngerilor la naşterea lui Iisus (2,14: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!)
b. Imnul Maicii Domnului la întâlnirea cu Elisabeta (Luca 1:46-55:
Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă
vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este
numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a
tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei
puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de
bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul
Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui
Avraam şi seminţiei lui, în veac.)
c. Imnul lui Zaharia, la naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Luca1,68-79
Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut
răscumpărare poporului Său; Şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David,
slujitorul Său, Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac; Mântuire
de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. Şi să facă milă cu
părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt; De
jurământul cu care S-a jurat către Avraam, părintele nostru, Ca, fiind izbăviţi din
mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică, Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate,
înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui
Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile
Lui, Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, Prin
milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel
de Sus, Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să
îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.)
d. Imnul Dreptului Simeon la Întâmpinarea Domnului (Luca 2,29-32
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură
mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre
descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.)
7. Atmosfera de bucurie este prezentă în toată Evanghelia şi este una din
caracteristicile acesteia. Sfântul Evanghelist Luca, spre deosebire de ceilalţi
Evanghelişti face menţiunea atmosferei de bucurie care însoţea evenimentele pe
care le prezintă:
a. La naşterea lui Ioan Botezătorul (1,14: Şi bucurie şi veselie vei avea şi,
de naşterea lui, mulţi se vor bucura.; 1,58: Şi au auzit vecinii şi rudele ei că
Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.)
b. La Bunavestirea Maicii Domnului (1,28: Şi intrând îngerul la ea, a zis:
Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti
tu între femei.)
c. În timpul vizitei Maicii Domnului la Elisabeta (1,41: Iar când a auzit
Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei …; 1,44: Că iată,
cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în
pântecele meu.)
d. Vestea naşterii adusă păstorilor (2,10: Dar îngerul le-a zis: Nu vă
temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul.)
e. Întoarcerea celor şaptezeci din misiune (10,17: Şi s-au întors cei
şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în
73
numele Tău; 10,20: Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă,
ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.)
f. Bucuria mulţimii la vederea minunilor (13,17: şi toată mulţimea se
bucura de faptele strălucite săvârşite de El.)
g. Bucuria lui Zaheu (19,5-6: Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în
sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie
să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.)
h. Bucuria ucenicilor la intrarea în Ierusalim (19,37: Şi apropiindu-se
de poalele Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a
început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le
văzuse,)
i. Bucuria celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,41: Iar ei încă
necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de
mâncare?)
j. Bucuria ucenicilor la întoarcerea în Ierusalim după Înălţarea
Domnului (24,52: Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu
bucurie mare.)
8. Atitudinea tolerantă a autorităţilor romane faţă de Iisus şi faţă de creştini.
Atât în Evanghelia sa cât şi în Faptele Apostolilor, Sf. Luca ne prezintă
autorităţile romane ca având o atitudine cel puţin tolerantă faţă de Biserica
creştină, uneori arătând chiar protecţie acestora în faţa fanatismului iudeilor.
Responsabilitatea pentru condamnarea lui Iisus la moarte este atribuită
exclusiv insistenţei şi fanatismului iudeilor, în timp ce Pilat, reprezentantul
autorităţii imperiale romane, îl declară de trei ori nevinovat pe Iisus. Sunt exegeţi
care susţin că cele două lucrări ale lui Luca sunt chiar un fel de apologii ale
creştinilor, prin care aceştia se disociază clar şi ferm de iudei, arătând ce este cu
adevărat creştinismul prin comparaţie cu calomniile colportate la adresa acestuia
de iudei.
9. Influenţa Sf. Pavel asupra lucrărilor Sf. Luca. Teme foarte importante din
teologia paulină se regăsesc în centrul teologiei lui Luca, datorate faptului că
acesta a fost alături de Sf. Pavel:
a. Locul central şi rolul esenţial al Sfântului Duh
b. Accentul pus pe harul lui Dumnezeu
c. Caracterul universal al învăţăturii şi activităţii lui Iisus
d. Locul central acordat pocăinţei
Chiar şi la nivelul vocabularului există o evidentă influenţă: mântuire, har, a
binevesti, răscumpărare, a îndrepta etc..
74
cu ceilalţi. Pentru Matei şi Marcu, momentul Iisus Hristos este un eveniment istoric
central care împarte în două istoria iconomiei dumnezeieşti sau istoria mântuirii: prima
parte este reprezentată de timpul sau perioada făgăduinţelor şi cea de a doua este timpul
sau perioada împlinirii. Pentru Luca, perioada împlinirilor este împărţită în două: timpul
lui Iisus (ilustrat în Evanghelie) şi timpul Duhului (ilustrat în cartea Faptele Apostolilor).
Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli este un eveniment care reprezintă el însuşi
împlinirea unei făgăduinţe a Tatălui (Fapte 1,4: Apostolii primesc porunca să rămână în
Ierusalim pentru că urmează „să aştepte făgăduinţa Tatălui”). Sunt exegeţi care susţin
împărţirea istoriei mântuirii în trei părţi: Timpul lui Israel, Timpul lui Iisus şi Timpul
Bisericii.15
Au fost exegeţi care au afirmat că Sfântul Evanghelist Luca a reprezentat prin
lucrarea sa Evanghelia-Faptele Apostolilor o „ruptură” faţă de Evanghelia şi de tradiţia
bisericească iniţială, dând consistenţă timpului Bisericii. În timp ce Evanghelia iniţială a
Bisericii presupunea ca foarte apropiat timpul Parusiei (cea de a doua venirea
Mântuitorului), opera lui Luca, luând act de aşa zisă „întârziere a Parusiei”, ar fi deschis
pentru Biserică o perspectivă istorică nelimitată. Respectiva tendinţă în cercetarea biblică
tindea să-l transforme pe Luca în părintele „Bisericii organizate” (Frühkatholizismus)16.
S-ar fi produs altfel o înlocuire a eshatologiei iminente cu „istoria mântuirii.” Această
teză a fost însă combătută, invocându-se numeroase mărturii din Evanghelia după Luca în
care se vorbeşte despre iminenţa sfârşitului (chiar textele paralele cu Matei şi Marcu:
Luca 9,27: Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta
moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Luca 10,9: Şi vindecaţi pe bolnavii din
ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu. Sau tradiţia proprie: Luca 10,11:
Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Luca 18:8 Dar Fiul Omului, când va
veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?). De asemenea, dacă timpul Bisericii este identificat
cu timpul Duhului Sfânt, aceasta nu se poate face la modul absolut, pur şi simplu pentru
că Duhul Sfânt, în interpretarea Sfântului Evanghelist Luca este prezent în toate cele trei
etape în care s-ar împărţi istoria mântuirii.
Problema vine aici mai ales din tendinţa teologiei occidentale de a lua în
considerare şi de a se bloca în resorturile separării lucrurilor, în disocierea realităţilor şi
punerea lor în tensiune, care conduce în cele din urmă la o perspectivă exclusivistă (ori
una ori alta!). Spre deosebire de aceasta, teologia răsăriteană este preocupată de
resorturile unităţii sau ale coerenţei realităţilor, încercând să descopere suportul
considerării unitare a realităţilor, care conduce în cele din urmă la o perspectivă inclusivă,
care pune lucrurile împreună (şi una şi cealaltă). Este evident că Luca face o delimitare
între timpul lui Iisus şi timpul Duhului sau timpul Bisericii, dar aceasta nu însemnă în
nici un fel că operează cu o separare a celor două Persoane ale Sfintei Treimi. Duhul
Sfânt este prezent şi lucrător în timpul lui Iisus, după cum Iisus este prezent şi lucrător în
timpul Duhului. Mântuitorul Hristos este prezentat la Luca mai accentuat în postura Sa de
Domn, de biruitor prin Crucea şi Învierea Sa (7,13,19; 10,1,39,41; 11,39; 12,42; 13, 15;
17,5, 18,6; 19,8; 22,61; 24,3,34). Sfântul Evanghelist Luca punctează mai mult ca ceilalţi
perspectiva aceasta. Mesia este prezentat mai clar ca Rege, la Intrarea în Ierusalim (Luca
19,38;).
15
H. Conzelmann, Die Mitte der Zeit, Tubingen, 1954 la Introduction critique au Nouveau Testament, p. 122
16
W. G. Kümmel, Luc en accusation dans la théologie contemporain în L’Evangile de Luc, Mémorial L.
Cerfaux, 1973, p. 93-109
75
2. Împărăţia lui Dumnezeu.
Ca şi la ceilalţi doi sinoptici, vestea ce bună (Evanghelia) prin excelenţă este şi la
Luca cea care priveşte venirea sau instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Realitatea
Împărăţiei lui Dumnezeu este tema centrală şi în Evanghelia după Lucaa. (4,43 Şi El a zis
către ei: Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am
fost trimis; Luca 8,1 Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi
binevestind împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; Luca 9,2: Şi i-a trimis să
propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Luca 9,60: Iar El i-a zis:
Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Luca
16,16: Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte
şi fiecare se sileşte spre ea.)
Dacă la Matei şi la Marcu realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu se manifestă tainic
în istorie, în Evanghelia după Luca accentul este pus mai puţin pe realitatea actuală,
istorică a Împărăţiei, ci este mai curând Împărăţia eshatologică (Luca 13,28-29: Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi
proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de
la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Luca
14,15 : Şi auzind acestea, unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va
prânzi în împărăţia lui Dumnezeu! Luca 19,11 Şi ascultând ei acestea, Iisus, adăugând, le-a spus
o pildă, fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta
îndată. Luca 22,16: Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit
în împărăţia lui Dumnezeu.) A se compara Matei 16,28 (venirea Împărăţiei) cu Luca 9,27
(vederea Împărăţiei), exegeţii unde semnalează şi diferenţa de nuanţă dintre Luca şi
ceilalţi doi sinoptici, cel dintâi atenuând mult înţelesul actual al venirii Împărăţiei.
Matei 16,28 Adevărat grăiesc vouă:
Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor
gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul
Omului, venind în împărăţia Sa.
Luca 9,27 Cu adevărat însă spun
vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care
nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu.
76
a. Împărăţia lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt
Totuşi, şi în Evanghelia după Luca se vorbeşte despre prezenţa dinamică a
Împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, despre manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în
lume. (Luca 10,9: Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui
Dumnezeu; Luca 11,20 Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi
împărăţia lui Dumnezeu.)
Sfântul Evanghelist Luca subliniază că Împărăţia lui Dumnezeu se identifică cu şi
se realizează prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu este numit de multe
ori în Evanghelia după Luca. Este Binecunoscut faptul că la cererea din Tatăl nostru Vie
Împărăţia Ta există în manuscrise importante varianta Vie Duhul Tău cel Sfânt! La
întrebarea ucenicilor privitoare la Împărăţia lui Israel, Mântuitorul Hristos răspunde
vorbind despre trimiterea Duhului Sfânt: Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne,
oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a
şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului. (Fapte 1,6-8).
Prezenţa şi lucrarea Duhului nu sunt numai ulterioare prezenţei şi lucrării lui
Iisus, ci şi concomitente. Sfântul Duh se va coborî asupra multor personaje importante:
Sfântul Ioan Botezătorul (Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură
ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.1,15), Sfânta Fecioară
Maria (Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema. 1,35;), Elisabeta (Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele
ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. 1,41), Zaharia (Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh
Sfânt şi a proorocit, zicând…1,67) Simeon (Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi
omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era
asupra lui. 2,25). Duhul Sfânt este cu Iisus Însuşi (Luca 4,18: Duhul Domnului este peste
Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor…; Luca 10,21: În acesta ceas, El S-a bucurat
în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului…; )
, 77
Atmosfera de bucurie, exaltare şi pace se înscrie, după opinia exegeţilor, tot în
punctarea prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Această atmosferă este mult mai puternic
pusă în evidenţă de Luca decât de Matei şi Marcu, aşa cum am arătat mai sus. Sfântul
Evanghelist Luca vorbeşte mult şi despre bucuria lui Dumnezeu Însuşi şi de bucuria
Cerului (Luca 15, 7: Zic vouă, că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se
pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. Luca 15,10 : Zic
vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.)
, 78
Sfântul Evanghelist Luca subliniază mai mult decât ceilalţi Evanghelişti
milostivirea şi bunătatea lui Iisus. Din cele patru vindecări consemnate numai de Luca
(fiul văduvei din Nain (7,11-17); femeia gârbovă (13,11-17); bolnavul de idropică (14,1-
6); cei zece leproşi (17,11-19), prima are drept motivaţie explicită mila lui Iisus pentru
unicul fiu al văduvei (Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea - o` ku,rioj
evsplagcni,sqh - şi i-a zis: Nu plânge!). Luca reţine
, 79
(săracilor li se binevesteşte 7,22). Iisus Însuşi interpretează misiunea Sa în termeni sociali,
citând proorocia lui Isaia "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să
binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4,18).
Opţiune lui Luca pentru varianta primei fericiri care se referă la săraci pur şi
simplu şi nu la săracii cu duhul, ca la Matei, confirmă perspectiva socială a acestuia:
Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. (6,20). O altă opţiune la fel de
importantă, cu aceeaşi motivaţie, este cea care priveşte fericirea: Fericiţi voi care flămânziţi
acum, că vă veţi sătura (6,21), spre deosebire de Matei, (5,6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Viziunea noastră este diferită. Noi socotim că problematica socială nu este
abordată ca atare în Evanghelia după Luca, ci este prezentă ca replica teologică. Soluţiile
prezentate de Luca problemelor sociale nu sunt sociale ci teologice. Această erminie nu
exclude eventualitatea ca Luca să fi avut în vedere situaţia socială din epoca sa,
caracterizată de dezechilibre sociale majore, în favoarea unei clase sociale minoritare
favorizate şi în dauna majorităţii populaţiei imperiului, care se confrunta cu sărăcia. 19
Această situaţie nu este abordată, însă, social, ci teologic. Evanghelia după Luca este
Evanghelia milostivirii lui Dumnezeu, a iertării, a pocăinţei. Tensiunea evidentă dintre
drepţi şi păcătoşi este una prezentă la nivelul întregii Evanghelii, dar nu este o problemă
socială, ci una teologică. Dreptul sau cel care se socoteşte drept se îndepărtează de
Dumnezeu, în timp ce păcătosul este totdeauna mai aproape de Dumnezeu. La fel,
tensiunea dintre bogaţi şi săraci este frecvent întâlnită în Evanghelie, dar nu ca o
problemă socială, ci ca o problemă teologică. Bogatul se aşeză într-o atitudine de
suficienţă de sine, care-l îndepărtează de Dumnezeu, în timp ce săracul rămân şi datorită
sărăciei deschis lui Dumnezeu. Vina bogatului este aceea de că se „îmbogăţeşte în sine”
şi nu în Dumnezeu. Bogăţia este poate cel mai puternic mijloc de cultivare şi întărire a
suficienţei de sine în dauna raportării la Dumnezeu: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună
comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. (12,21) Bogăţia oferă atâta încredere,
siguranţă, confort, încât omul uită de Dumnezeu. Omul se consideră împlinit prin sine, şi
refuză oferta lui Dumnezeu, amăgindu-se bineînţeles (vezi parabola bogatului căruia i-a
rodit ţarina sau a bogatului neînţelept 12,13-21). Bogaţii nu sunt sancţionaţi neapărat
pentru că nu au grijă de cei săraci, deşi există şi această abordare (Pilda bogatului
nemilostiv şi a săracului Lazăr 16,19-31). Chiar şi prin pilda bogatului nemilostiv şi a
săracului Lazăr, motivul osândirii bogatului cu iadul veşnic nu este acela că el nu a avut
grijă de Lazăr, ci acela că s-a alipit exclusiv de viaţa la care-l predispunea averea sa, s-a
închis nu numai faţă de semenii săi, oamenii, ci mai ales faţă de Dumnezeu, ignorând
poruncile Acestuia făcute cunoscute lumii prin prooroci.
Fariseii, prezentaţi de ceilalţi evanghelişti ca reprezentând amăgirea suficienţei de
sine alimentată de împlinirea legii, sunt condamnaţi de Luca şi pentru că sunt iubitori de
arginţi şi pentru că pretind a fi drepţi şi se prezintă ca atare oamenilor. În farisei se
întâlnesc două din atributele negative (drepţi şi bogaţi), dacă nu chiar şi al treilea
(puternici), ţinând seama că ei făceau parte dintr-un partid religios foarte puternic, cu
19
După Ch. Voulgaris, această atitudine a lui Luca, « nu este străină de starea socială dominantă în lumea
greco-romană, în care mulţimile trăiau într-o sărăcie de neimaginat, în timp ce un număr mic de bogaţi
administrau bogăţii inimaginabile, pe care le cheltuiau provocator pentru o viaţă de plăceri, aşa cum se
întâmplă şi astăzi în societatea capitalistă. » (op. cit. pag. 224)
, 80
acces la pârghiile puterii politice şi sociale: Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau
iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc. Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi
înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt,
urâciune este înaintea lui Dumnezeu (16,14-15)
Bogăţia face în sufletul omului concurenţă lui Dumnezeu Însuşi: Nici o slugă nu
poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.(16,13).
Aceasta este problema fundamentală şi aceasta este erminia teologică şi nu socială a
problemei.
A ceda amăgirii bogăţiei sau amăgirii poziţiei sociale şi a dependenţei de
imaginea publică este echivalent cu a adopta perspectiva omenească asupra vieţii şi a
ignora perspectiva dumnezeiască. După Sfântul Evanghelist Luca cele două perspective
sunt incompatibile. Înseamnă a-ţi rândui viaţa în funcţie de oameni şi nu în funcţie de
Dumnezeu. Perspectiva omenească asupra lucrurilor sfârşeşte prin a fi ipocrită. Când
omul se limitează la a-şi rândui viaţa pentru a plăcea oamenilor, va sfârşi inevitabil în
ipocrizie, pentru că, nereuşind să atingă măsura exigenţelor sociale, se va strădui să
pozeze, se va îngriji de imagine. În plus criteriile omeneşti au ajuns a fi la antipodul celor
dumnezeieşti. Acest lucru nu putea scăpa Mântuitorului Hristos: Voi sunteţi cei ce vă faceţi
pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni
este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (16,15).
Renunţare omului la tot ceea ce are este soluţia radicală, dar singura, pe care o
prezintă Evanghelia după Luca. Nu este vorba numai de bogăţie, ci absolut despre tot
ceea ce poate ţine pe om legat de sine şi de lumea aceasta, în dauna raportării lui la
Dumnezeu. Omul nu trebuie să se sprijine pe bogăţie (Luca 12,15: Şi a zis către ei: Vedeţi şi
păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale). Nu trebuie nici
măcar să se îngrijească de cele trebuincioase vieţii pământeşti, hrană şi îmbrăcăminte, ci
chiar şi pentru acestea – pentru tot, prin urmare - trebuie să nădăjduim cu credinţă că vor
veni de la Dumnezeu. Singura preocupare este strădania de a trăi în Împărăţia lui
Dumnezeu (Luca 12,31: Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă.)
Este vorba, aşadar, de perspectiva eminamente teologică asupra vieţii.
Lepădarea de sine. Renunţarea nu priveşte numai bogăţia, ci tot ceea ce poate
constitui o atracţie puternică pentru om şi poate închide perspectiva Împărăţiei lui
Dumnezeu, blocându-l în această lumea ca în singura posibilă, chiar şi părinţii, soţii sau
fraţii. Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau
fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, Şi să nu ia cu mult mai mult în
vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică. (Luca 18, 29-30). Renunţarea aceasta
echivalează cu totala lepădare de sine, exprimată de Mântuitorul în termeni radicali,
tocmai pentru a nu lăsa loc nici unei erminii: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl
său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate
să fie ucenicul Meu (Luca 14,26).
Desigur, această atitudine se regăseşte şi la Matei şi Marcu, dar la Luca sunt
câteva detalii care face evidentă insistenţa acestuia şi mai ales perspectiva radicală,
absolută asupra lucrurilor. Când au urmat Domnului, ucenicii au lăsat totul: Şi trăgând
corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. (Luca 5,11) Spre deosebire de Matei (4,20)
şi Marcu (1,18): Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
, 81
La fel în cazul lui Levi: Şi, lăsând toate, el s-a sculat şi a mers după El. (Luca 5,28).
Spre deosebire de Matei (9,9) sau Marcu (2,14): Şi sculându-se, a mers după El.
Aceeaşi diferenţă în cazul tânărului bogat: Vinde toate (pa,nta o[sa e;ceij) câte
ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. (Luca 18,22) În
timp ce la Matei (19,21) este amintită numai averea : … vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea
comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi; sau Marcu (10,21), la care lipseşte toate :
vânde câte ai (o[sa e;ceij pw,lhson).
Mântuitorul insistă, nelăsând loc nici unei interpretări: Aşadar oricine dintre voi care
nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. ou[twj ou=n pa/j evx u`mw/n
o]j ouvk avpota,ssetai pa/sin toi/j e`autou/ u`pa,rcousin ouv du,natai
ei=nai, mou maqhth,jÅ (14,33)
Nu este îngăduită nici chiar o posibilă legitimă şi îndreptăţită reacţie, aceea de a
pune rânduială în lucruri înainte de a le părăsi: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca
să rânduiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită
îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 9,61-62). A se observa că punctul
de referinţă, în funcţie de care Mântuitorul îşi justifică poziţia radicală este Împărăţia lui
Dumnezeu. Este vorba, deci, încă odată de o perspectivă eminamente teologică, adică de
o considerare a lucrurilor în funcţie de Dumnezeu şi de Împărăţia Sa.
Asumarea crucii la Luca este, de asemenea, însoţită de o menţiune care trimite la
măsura totală: Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; (Luca 9,23). Spre deosebire de Matei (16,24) şi
Marcu (8,34): Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte
să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Lepădarea totală de sine aduce însă împlinirea adevărată, care vine tocmai din
urmarea lui Hristos şi din orientarea întregii vieţi spre Dumnezeu. Aduce adevărata
fericire şi bucurie. Acesta este motivul pentru care Evanghelia după Luca are o atmosferă
plină de bucurie şi de optimism. Bucuria, fericirea, optimismul vin însă exclusiv de la
Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu. Bucuria nu este numai una viitoare, ci şi una
prezentă. Duhul Sfânt este lucrător acum, în istorie, în inimile credincioşilor.
Milostenia nu este o cale de a folosi corect bogăţia, ci o cale de a scăpa de ea
şi de amăgirea pe care aceasta o presupune. Îndemnul repetat de a face milostenie cu
averea pe care o ai pune accentul pe „toată averea” şi exclude erminia conform căreia
folosirea unei părţi a bogăţiei pentru milostenie ar oferi celui bogat o legitimă justificare.
Evanghelia după Luca este foarte clară din acest punct de vedere: Vindeţi averile voastre şi
daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu
se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.
(12,33-34)
, 82
Evanghelia sa cu pericopele paralele din celelalte Evanghelii. ”20 Iată câteva exemple
semnalate de prof. I. Karavidopoulos:
a. Opţiunea pentru un vocabular mai elevat: κλινίδιον în loc de κράβατος;
κονιορτός în loc de χούς; κύριε în loc de ραββουνί; αληθώς în loc de αμήν;
ζηλωτής în loc de καναναίος; εκατοντάρχης în loc de κεντυρίων; βελόνη în
loc de ραφίς;
b. În locul propoziţiei simple, foloseşte propoziţii cu participiu sau leagă
propoziţiile cu particulele: δέ, γάρ, ούν. În 26 de locuri în locuieşte „καί/şi”-ul
lui Marcu cu δέ.
c. Prezentul istoric folosit la Marcu în151 de locuri, dovadă a unui stil simplu şi
popular, este păstrat de Luca numai într-un singur loc (8,49).
Superioritatea limbii Evangheliei după Luca este semnalată încă de primii
traducători ai Noului Testament. Fericitul Ieronim scria: „Între evanghelişti, Luca se
distinge printr-o cunoaştere remarcabilă a limbii greceşti.”21 Nu este vorba despre limba
greacă literară a antichităţii, ci de „limba cultă a epocii elenistice”22. Dacă stilul
Evangheliei după Matei este unul liturgic, cel al Evangheliei după Marcu este unul
popular, cel al Evangheliei după Luca este elevat şi uneori amestecat (se regăsesc
expresii populare (βρέχειν, γογγίζειν, καθώς, φάγομαι), semitisme (αμήν, γέεννα,
μαμωνάς, σάββατον), latinisme (λεγιών, σουδάριον, ασσάριον, μόδιος). Aceeaşi
inconsecvenţă este observată şi în ceea ce priveşte sintaxa.23 Limba lui Luca este
apropiată, după opinia generală a exegeţilor, de limba Septuagintei.
Vocabularul Evangheliei după Luca este cel mai bogat din Noul Testament.
Din totalul de 2.697 de cuvinte, câte alcătuiesc vocabularul Evangheliei, 751 de cuvinte
sunt folosite numai de Sfântul Luca în Noul Testament.
, 83
c. Scoate în evidenţă bunătatea samarinenilor. (Luca 10,33 – Pilda
samarineanului: Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi,
văzându-l, i s-a făcut milă; Cei zece leproşi: Luca 17,15 Iar unul dintre ei,
văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu; 17,18
Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta,
care este de alt neam?)
d. Omite multe discuţii purtate de Iisus cu fariseii, pentru că nu sunt de
interes pentru cititorii săi. Marcu 7,1-23: Discuţii privind respectarea
tradiţiilor iudaice de către ucenicii lui Iisus. Marcu 10,1-10: Discuţii
legate de cartea de despărţire. Matei 19,1-9: Discuţii privind divorţul.
e. Evanghelia după Luca subliniază faptul că mântuirea adusă de Iisus se
adresează tuturor oamenilor.
Scopul scrierii, declarat de Luca în prolog, este acela de a conferi tradiţiei orale
siguranţa pe care o presupune punerea în scris a acesteia. Pentru împlinirea acestui scop
recurge la martorii oculari şi la primii slujitori ai Cuvântului, expune istorisirea
evanghelică de la început, valorifică toate tradiţiile cunoscute şi urmează ordina
cronologică în prezentarea evenimentelor. Intenţia lui Luca este aceea de a prezenta
Evangheliei ca un document public, cu valoare istorică şi filologică. Perspectiva nu este
una exclusiv istorică. Ca şic eilalţi Evanghelişti, Luca face o selecţie a evenimentelor
istorice şi le foloseşte ca argumente şi semne în slujba discursului teologic. După Luca,
istoria este spaţiul de manifestare a voii şi lucrării dumnezeieşti şi prin urmare, are,
totdeauna o perspectivă teologică, revelatorie şi mântuitoare. (I. Panagopoulos, op.cit.
pag. 108).
, 84
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Cuprins
1. Bibliografie
1.1. Comentarii patristice
1.2. Comentarii moderne
1.3. Introduceri
1.4. Monografii. Studii
2. Generalităţi
2.1. Evanghelia după Ioan şi Răsăritul Ortodox
2.2. Evanghelia după Ioan şi Evangheliile sinoptice
, 85
1. Bibliografie
, 86
bibliografia cea mai recentă. Vezi în ceea ce priveşte Evanghelia după
Ioan, Bibliografia la pag. 421-426.
4. Augustin George, Pierre Grelot, Introduction critique au Nouveau Testament, vol.
IV, Paris 1977. O Introducere clasică în Noul Testament, apărută în mediul
romano-catolic.
2. Generalităţi
2.1Ypothesis
„Sfinţii Evanghelişti având o exactitatea minunată în scrisul lor („Căci nu vorbesc ei, ci
Duhul Tatălui vorbeşte în ei.”, după cuvântul Mântuitorului Matei 10,20), cel ce priveşte
la înţelesurile cele mai presus de fire şi tinde la ascuţimea înţelegerii şi la adaosul
neîncetat şi neîntrerupt de gânduri noi ar putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan este
dincolo de orice minune. Căci Evangheliştii se completează unul pe altul în tâlcuirea
dogmelor dumnezeieşti şi urmăresc unul şi acelaşi scop, pornind din părţi deosebite. Din
cuvintele lor rezultă o unică ţesătură. Mie mi se pare că se aseamănă cu unii cărora li se
porunceşte să înainte spre aceeaşi cetate, fără să meargă pe una şi aceeaşi cale. Ceilalţi
Evanghelişti pot fi văzuţi vorbind cu multă exactitate despre şirul înaintaşilor după trup ai
Mântuitorului nostru… Dar pe fericitul Ioan îl vedem nepreocupat mult de aceasta, ci
folosindu-se de mişcarea fierbinte şi înfocată a minţii în voinţa de a înţelege cele mai
presus de mintea omenească şi în îndrăzneala de a explica naşterea negrăită a lui
Dumnezeu-Cuvântul. Căci ştia că slava Domnului acoperă cuvântul şi mărirea
dumnezeiască e mai mare decât toată înţelegerea şi grăirea noastră, şi cele proprii firii
dumnezeieşti sunt greu de exprimat şi foarte anevoios de lămurit. Dar fiindcă era nevoie
să se măsoare cerul cu palma şi să se îngăduie măsurilor omeneşti cele tuturor neajunse şi
greu de povestit, ca să nu abată pe drumul altor învăţături pe cei mai simpli, ca nici un
glas al sfinţilor care au fost văzători şi slujitori ai Cuvântului, respingând relele învăţături,
Ioan se ridică cu pătrunderea la ceea ce e mai important din dogmele dumnezeieşti,
spunând: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu.” (Sf. Chiril al Alexandriei.
Comenatriu la Ioan, pag.15-16)
Dacă ar fi să ne oprim numai la una dintre cele patru Evanghelii canonice putem spune
fără teama de a greşi că Evanghelia după Ioan este cea mai apropiată Răsăritului Ortodox.
Nu s-a întâmplat ca Biserica Ortodoxă să revendice de la o Evanghelie mai mult decât de
la celelalte. Dar dacă am face acest lucru, din raţiuni mai curând didactice, atunci nu ne-
ar fi deloc greu să regăsim în Evanghelia după Ioan oglinda cea mai fidelă a Bisericii
Ortodoxe şi în Biserica Ortodoxă expresia cea mai fidelă a Evangheliei după Ioan. Sunt
multe argumentele. Am să trec în revistă câteva.
1. Evanghelia după Ioan accentuează mai mult ca Evangheliile sinoptice lumea
Învierii, veacul ce va să vină. Şi, cel mai important lucru este că această
Evanghelie, mai mult decât celelalte, prezintă Împărăţia lui Dumnezeu, lumea
veacului eshatologic ca fiind accesibilă încă de pe acum oamenilor şi istoriei.
, 87
Evanghelia după Ioan vorbeşte insistent despre nenumărate modalităţi prin care
omul se poate împărtăşi acum de viaţa cea cerească, de viaţa cea veşnică şi
nestricăcioasă, de viaţa care a biruit moartea.
2. Viaţa veşnică este tema centrală a Învăţăturii Mântuitorului Hristos în
Evanghelia după Ioan. Dacă în Evangheliile sinoptice tema centrală, în jurul
căreia se ţes toate celelalte teme ale învăţăturii Mântuitorului este Împărăţia lui
Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor, În Evanghelia după Ioan tema-cadru, în
funcţie de care sunt tratate toate celelalte teme este viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică
nu este înţeleasă ca fiind viaţa de după moarte sau viaţa de după sfârşitul lumii, ci
este viaţa cea adevărată, deplină, dumnezeiască, de care omul se poate împărtăşi
încă de acum. Întruparea Fiului lui Dumnezeu are drept scop tocmai darul acesta
al vieţii veşnice, făcut lumii.
3. Evanghelia după Ioan vorbeşte în mod concret şi pe larg despre multiplele
modalităţi prin care omul se poate împărtăşi de viaţa cea dumnezeiască.
Plecând de la hrana cea pământească, biologică – de care omul împărtăşindu-se
îşi susţine viaţa biologică -, Evanghelia după Ioan vorbeşte despre hrana cea
cerească, cea care coboară din cer – de care omul se poate împărtăşi, dobândind
astfel resursa vieţii celei dumnezeieşti. Pâinea cea cerească (Trupul Euharistic al
lui Hristos), apa cea vie, Cuvântul lui Dumnezeu sunt prezentate ca hrană
accesibilă omului în viaţa aceasta.
4. Comuniunea omului cu Dumnezeu prin împărtăşirea de cele dumnezeieşti
este una din cheile ermineutice esenţiale ale Evangheliei după Ioan. Această
cheie ermineutică se regăseşte şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Dacă ar fi să
punctăm diferenţa principală dintre teologia şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe şi
ale celorlalte tradiţii şi confesiuni creştine, vom recunoaşte că ceea ce face
diferenţa este tocmai credinţa că omul se poate împărtăşi de Dumnezeu cu
adevărat în viaţa aceasta. Am să amintesc numai doctrina privind energiile
dumnezeieşti necreate, care este acceptată numai de Biserica Răsăriteană şi care
fundamentează împărtăşirea reală a omului de Dumnezeu. Este suficient să
amintim că în centrul vieţii Bisericii şi a creştinului ortodox se află Dumnezeiasca
Împărtăşire, Sfânta Euharistie. Iar cel mai complet discurs al Mântuitorului
Hristos pe această temă este prezentat de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al
şaselea al Evangheliei sale.
Evanghelia după Ioan, la fel ca şi celelalte trei Evanghelii (Matei, Marcu, Luca), prezintă
aceleaşi teme fundamentale ale credinţei şi predicii Bisericii primare:
, 88
1. Veacul cel vechi a trecut şi s-au ivit zorile unui veac nou, ale veacului ce va să
vină, veacul eshatologic.
2. Profeţiile vechi-testamentare şi istoria vechi-testamentară s-au împlinit în
Persoana lui Iisus Domnul
3. Mesia, Cel, făgăduit de Dumnezeu şi aşteptat de poporul ales a venit în Persoana
lui Iisus, născut din sămânţa lui David; a învăţat lumea învăţătura cea nouă, a
săvârşit semne şi minuni, a fost dat morţii, a fost îngropat, a înviat şi cheamă la
pocăinţă pe toţi oamenii, prin Biserica Sa.
4. Începerea activităţii publice a lui Iisus se petrece în strânsă legătură cu activitatea
Sfântului Ioan Botezătorul şi după Botezul lui Iisus de către Sf. Ioan.
5. Iisus şi-a ales doisprezece ucenici, pentru ca prin ei să se continue lucrarea
dumnezeiască în lume şi în istorie
6. Atitudinea critică la adresa iudaismului contemporan lui Iisus.
7. Iisus este prezentat ca stăpân al Sâmbetei, adică deasupra Legii.
8. Cele patru sunt unitare în ceea ce priveşte înţelegerea şi erminia vieţii şi morţii lui
Iisus Hristos, precum şi în ceea ce priveşte sensul profund al învăţăturii lui Iisus
despre Dumnezeu Tatăl; despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni; despre
încrederea pe care o datorează omului lui Dumnezeu; despre sensul crucii în viaţa
oamenilor; despre botez şi naşterea din nou; despre Dumnezeiasca Euharistie şi
despre participarea oamenilor la moartea şi Învierea lui Iisus; despre rolul
Sfântului Duh în Biserică; despre biruinţa definitivă asupra lui Satan prin venirea
lui Iisus; despre cea de a doua venire şi despre judecata ce va să vină.
„Trebuie să avem în vedere această unitate a predicii Bisericii primare şi a celor patru
Evanghelii în punctele ei fundamentale despre mântuirea în Hristos, înainte de a trece la
prezentarea şi analizarea deosebirilor dintre Evanghelia după Ioan şi Evangheliile
sinoptice.” (Savvas Agouridis, op. cit.)
1. Istorisirea Patimilor (cap. 18-19); (Matei cap. 26-27; Marcu cap 14-15; Luca cap.
22-23)
2. Alungarea vânzătorilor din Templu (2,13-16); (Matei 21,12-17; Marcu 11, 15-17;
Luca 19,45-46)
3. Înmulţirea pâinilor (6,2-13); (Matei 14,13-21; Marcu 6,30-44; Luca 9,10-17)
4. Mersul pe mare (6, 16-21); (Matei 14,22-27; Marcu 6,45-52)
5. Ungerea cu mir (12,1-8); (Matei 26,6-13; Marcu 14, 3-9; Luca 7,36-38)
6. Intrarea triumfală în Ierusalim (12,12-16); (Matei 21,1-11; Marcu 11,1-11; Luca
19,28-40)
, 89
Evanghelia după Ioan se deosebeşte de Evangheliile sinoptice în multe direcţii de fond:
1. Sunt deosebiri importante în ceea ce priveşte selecţia materialului privind viaţa şi
învăţătura Mântuitorului.
2. Sunt deosebiri importante, aşa cum vom vedea, şi în ceea ce priveşte forma de
prezentare a materialului evanghelic.
3. Sunt deosebiri importante şi în ceea ce priveşte contextul semantic al noţiunilor şi
al imaginilor teologice principale.
, 90
b. Activitatea publică pare a se desfăşura în Evanghelia după Ioan pe
parcursul a 2-3 ani, iar în Evangheliile sinoptice pe parcursul unui an.
6. În Evanghelia după Ioan, Iisus nu mai este prezentat cu un învăţător de lege.
În Evangheliile sinoptice Iisus este prezentat învăţând asemenea marilor învăţători
de lege iudei, temele fiind în mare aceleaşi: perspectiva religioasă asupra
problemelor morale şi sociale. În Evanghelia după Ioan, Tema principală a
cuvântărilor sale este credinţa sau necredinţa în Fiul lui Dumnezeu, trimis de
Tatăl în lume ca lumea să aibă viaţă prin El. În Evangheliile sinoptice învăţătura
Mântuitorului are un caracter viu, popular, plină de elemente împrumutate din
viaţa de zi cu zi, în timp ce în Evanghelia după Ioan învăţătura lui Iisus are un
caracter oficial, abstract, solemn şi uneori chiar liturgic. „Când citeşti Evanghelia
a patra după ce ai citit pe primele trei, ai impresia că părăseşti colinele şi pieţele
publice în care Iisus învăţa mulţimea, discuta cu cărturarii, fariseii sau alte
categorii sociale, răspundea la întrebările acestora sau îi mustra, pentru a pătrunde
într-un templu măreţ şi impunător, unde Iisus vorbeşte liniştit şi solemn
credincioşilor despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume, despre credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, trimis de Tatăl pentru a mântui lumea de moarte şi pentru a-i dărui
viaţă şi despre speranţa venirii unui Mângâietor etc”. (Agouridis)
7. În Evanghelia după Ioan identitatea mesianică şi dumnezeiască a lui Iisus
este proclamată în faţa tuturor. În timp ce la sinoptici mesianitatea şi în general
identitatea lui Iisus constituie un secret care se descoperă numai celor care „au
ochi de văzut şi urechi de auzit.”
Aceste deosebiri dintre Evanghelia după Ioan şi celelalte trei Evanghelii au fost
observate şi semnalate încă din primele veacuri ale Bisericii. Origen, răspunzând lui
Celsus, spune că Evanghelia după Ioan vine să completeze primele trei Evanghelii, prin
urmare, era firesc să omită multe lucruri pe care le consemnaseră acestea şi să adauge
lucruri noi, pe care primii nu le consemnaseră. Această completare are în vedere şi
perspectiva teologică. La fel Eusebiu al Cezareei şi Epifanie al Ciprului. Sf. Evanghelist
Ioan a scris având în vedere evident existenţa Evangheliilor sinoptice.
Clement Alexandrinul numeşte Evanghelia după Ioan „duhovnicească”
(πνευματικόν), iar Evangheliile sinoptice le caracterizează drept „trupeşti” (σωματικά),
înţelegând desigur, diferenţa de perspectivă, sinopticii oprindu-se la istorie, iar Ioan
ducând lucrurile dincolo de istorie.
Biserica primară a semnalat existenţa deosebirilor în ceea ce priveşte parte
istorică, dar a consemnat şi punctat totdeauna unitatea conţinutului teologic al celor patru
Evanghelii. Evanghelistul Ioan este chemat să exprime aceeaşi kerigmă, dar într-o
atmosferă spirituală şi culturală deosebită de cea presupusă de Evangheliile sinoptice şi
într-un limbaj potrivit nevoilor contextului său.
, 91
3. Limba şi stilul Evangheliei după Ioan
3.1 Argument
Problema stilului şi a vocabularului cărţilor NT este una importantă, dincolo de
implicaţiile pe care stilul şi limba unei opere literare le au în înţelegerea corectă a operei
respective. Este vorba de sublinierea faptului că scrierile NT sunt în chip desăvârşit
„omeneşti”, aşa cum sunt în egală măsură în chip desăvârşit „dumnezeieşti”. Cele două
caracteristici nu se exclud una pe cealaltă, ci, dimpotrivă se susţin. O carte biblică nu este
mai puţin dumnezeiască întrucât se demonstrează caracterul ei omenesc, şi nici mai puţin
omenească, întrucât se demonstrează caracterul ei dumnezeiesc. Se verifică şi în cazul
Dumnezeieştilor Scripturi, a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în cuvânt omenesc,
adevărul fundamental conform căruia în Hristos coexistă firea dumnezeiască şi firea
omenească unite în chip neamestecat şi nedespărţit, Domnul nostru Iisus Hristos fiind
„Dumnezeu adevărat şi om adevărat.” Consider că în vremea noastră este necesar odată
în plus studiul şi evidenţierea naturii şi caracteristicilor omeneşti ale lucrurilor bisericeşti,
întrucât de veacuri bune, Răsăritul Ortodox pare a fi alunecat spre un dochetism teologic
destul de păgubos.
Vom trata mai pe larg această temă în cazul Evangheliei după Ioan deoarece este
un capitol în care aceasta se deosebeşte de Evangheliile sinoptice. O primă observaţie
este aceea că la acest capitol Evanghelia după Ioan se particularizează în contextul
general al cărţilor nou-testamentare, Sfântul Ioan Evanghelistul fiind foarte personal la
nivelul limbajului şi al stilului scripturii sale. „Evanghelia după Ioan comportă trăsături
stilistice importante pe care cititorul trebuie să le cunoască de la început… Este o
Evanghelie în care stilul şi teologia sunt strâns legate.”24
24
R. Brown, op. cit. p. 376
25
« În ciuda sărăciei relative a limbajului, Ioan este un mare scriitor, care ştie să-şi concetreze atenţia
asupra esenţialului. » (A.J. Festugiere, Observations stylistique sur l’évangile de Saint Jean, Paris, 1974)
, 92
nivelul vocabularului. Iată un tabel comparativ al frecvenţei folosirii câtorva din aceste
cuvinte, ilustrativ din acest punct de vedere:
Vocabularul Evangheliei după Ioan este considerat mai puţin concret şi pitoresc
decât vocabularul lui Marcu şi mai puţin literar decât vocabularul lui Luca. Faptul că Ioan
foloseşte puţine verbe compuse, spre deosebire de Luca, este un argument în acest sens.
Nu este un limbaj comun, din moment ce avem o frecvenţă mare a unor noţiuni
importante, ceea ce trimite la o originalitate evidentă a gândiri autorului.
Trebuie semnalat şi faptul că diferenţa la nivelul limbajului constă şi în faptul că
termeni importanţi în vocabularul sinopticilor lipsesc cu desăvârşire din vocabularul
Sfântului Evanghelist Ioan. Iată câteva exemple: ευαγγελίζω – a binevesti, κηρύσσω – a
propovădui, μετανοέω, μετάνοια – a se pocăi, pocăinţă, παραβολή - parabolă,
προσεύχεομαι, προσευχή –a mă ruga, rugăciune, δίκαιος - drept, δύναμις - putere, ελεείν
a milui, τελώνης- vameş... Iar unii sunt foarte puţin folosiţi: βασιλεία – împărăţie (5),
δαιμόνιον – demon (6), λαός - popor (3).
Vocabularul Evangheliei după Ioan este foarte apropiat de cel al Septuagintei.
Numai 24 de cuvinte din vocabularul Sfântului Ioan nu sunt atestate în vocabularul
Septuagintei. Cât priveşte operele care ni s-au păstrat de la Iosif Flaviu (Antichităţile
iudaice şi Războiul iudaic) acestea au 85% din vocabular comun cu Evanghelia după
Ioan. Iar Filon din Alexandria aproximativ 65 %.
S-a scris foarte mult pe eventuala relaţie dintre Evanghelia a patra şi textele de la
Qumran. O serie de expresii ioaneice sunt întâlnite în frazeologia qumraniană (vezi lista
completă la Schnackenburg, Das Johannesevangelium, t.1, p.91):
Ποιείν την αλήθειαν – a face adevărul (Ioan 3,21 – 1 QS I,5)
Η οργή του Θεού μένει επ’αυτό – mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan
3,36; 1QS IV,12
Μαρτυρείν την αλήτειαν – a da mărturie de adevăr (Ioan 5,33; 18,37; 1QS VIII, 6)
Περιπατήσει εν τη σκοτία – a umbla întru întuneric (Ioan 8,12; 12,35; 1QS III, 21)
Το φώς της ζωής – lumina vieţii (Ioan 8,12; 1 QS III,7)
Το πνεύμα της αληθείας – duhul adevărului (Ioan 14,17; 1 QS IV,21)
Ο υιός της απολείας – fiul pierzării (Ioan 17,12; CDC VI,15)
26
Vezi o listă completă la C.K. Barrett, op. cit., pag. 5
, 93
3.3.Stilul
Stilul lui Ioan este atât de personal încât nimeni nu poate confunda un pasaj din
Evanghelia după Ioan cu locurile paralele din Evangheliile sinoptice.
Cât priveşte stilul, vom consemna folosirea excesivă (de aproximativ 200 de ori) a
particulei ou=n - deci, aşadar folosită corect de cele mai multe ori, indicând consecinţa
şi pentru a puncta relatarea (atunci…). Originalitatea indiscutabilă a Sfântului
Evanghelist Ioan ca autor este confirmată de frecvenţa unor expresii, care conferă o
unitate stilistică evidentă Evangheliei :
Ioan Epistole Sinoptici Apocalipsa
Ούν - deci 200 0 8 0
Εάν μη τις – dacă cineva nu 24 4 19 2
Απεκρίθη καί είπεν
– a răspuns şi a zis 33 0 2 0
Σίμων Πέτρος – Simon Petru 17 0 0 2
Μαρτυρείν περί τινός –
A mărturisi despre cineva 17 2 0 0
Αμήν, αμήν – amin, amin 25 0 0 0
Υπάγω – a merge înapoi 17 0 1 0
Πιστεύω είς τίνα
– a crede în cineva 36 3 8 0
3.3.4 Forma poetică.
„În câteva pasaje din Evanghelia după Ioan, mulţi exegeţi recunosc un stil poetic
formal, mergând până la strofe, cum este Prologul sau poate Ioan 17… Este vorba despre
un stil solemn unic, pe care unii îl numesc semi-poetic… Nu este vorba nici de
paralelismul versurilor, obişnuit în VT, nici de rimă, ci de ritm… Faptul că Iisus vorbeşte
cu mai multă solemnitate în Evanghelia după Ioan decât la sinoptici este evident. O
explicaţie posibilă se sprijină pe VT: discursul dumnezeiesc este poetic, diferit de cel
uman care este mai prozaic. La Ioan Iisus vine de la Dumnezeu şi este firesc ca vorbele
lui să fie mai solemne şi mai sacre.”27
3.3.5 Incomprehensiunea
Incomprehensiunea este reţinută de specialişti ca făcând parte din stilul literar al
Evangheliei după Ioan şi caracterizată ca tehnică literară asumată. În numeroasele
dialoguri ale lui Iisus cu contemporanii Săi, Ioan subliniază incapacitatea interlocutorilor
de a înţelege limbajul lui Iisus şi blocarea lor în sensul material, exterior al limbajului,
fapt care-i dă prilejul Mântuitorului să dezvolte în discursuri foarte elaborate, adevăratul
sens al celor spuse. În 11 (unsprezece) cazuri neputinţa interlocutorilor de a înţelege este
pusă în evidenţă de o manieră aproape identică, urmând schema:
1. O afirmaţie a lui Iisus generează nedumerirea interlocutorilor
2. Eşecul de a înţelege se datorează faptului că interlocutorii se limitează la sensul
material
3. Iisus repetă afirmaţia sau expresia iniţială
4. Explicarea suplimentară de către Iisus
27
R. Brown, op. cit., p.376
, 94
A se vedea: Ioan 2,19-22 („Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi”); 3,3-6
(„De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.”); 4,10
(„…tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie…”); (Vezi şi 6,26-27, 6,41..; 7,33-36;
8,21; 8,33-35; 11,11-13;)
3.3.6 Incluziunea
Evanghelia după Ioan are o structură elaborată, care se realizează prin
„intermediul unor tehnici:”28 Ioan foloseşte, de exemplu, incluziunea, tehnica prin care un
detaliu menţionat la sfârşitul unei secţiuni corespunde cu un detaliu menţionat la
începutul respectivei secţiuni. Incluziuni mari sunt socotite: 1,1 / 20,28; 1,28/10,40;
Incluziuni mici: 1,19/1,28; 2,11/4,54; 9,2-3/9,41; 11,4/11,40;
3.3.7 Naraţiunea şi discursul
Două sunt componentele importante specifice compoziţiei ioaneice: naraţiunea şi
discursul. Istorisirile sunt unele de o mare sobrietate (Nunta din Cana, Alungarea
vânzătorilor din templu) altele sunt comparate cu veritabile drame - aici este
originalitatea lui Ioan – (Convorbirea cu samarineanca, Vindecarea orbului din naştere,
Învierea lui Lazăr, Iisus în faţa lui Pilat). Ioan deţine arta de a face personajele sale să
vorbească, de a dispune subiectul în scene succesive (în sens teatral), de a menţine
interesul cititorului până la capăt. Discursurile sunt foarte extinse, complexe şi prezintă
un caracter strofic. R. Bultmann a încercat aşezarea în strofe a unor discursuri din
Evanghelia după Ioan. Totuşi, grija pentru dezvoltarea teologică primează în faţa legilor
stilistice.
3.2. Capitolul 21. Evanghelia după Ioan pare a se încheia la sfârşitul cap. 20,
unde citim:
Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi,
crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.(20,30-31). Existenţa unui nou capitol lasă să se înţeleagă
faptul că fie autorul însuşi, fie un altcineva, a adăugat ulterior ceea ce formează acum cap. 21.
, 95
Tradiţia Bisericii, încă din secolul al II-lea îl prezintă pe Sfântul Ioan, Apostolul
Mântuitorului, ca autor al celei de a patra Evanghelii. Irineu şi Clement Alexandrinul
(citaţi de Eusebiu de Cezareea, Ist. Bis. III, 39): „Ioan, ucenicul Domnului, a scris
Evanghelia pe când se afla la Efes , în Asia”. Irineu îl cunoscuse pe Sfântul Policarp,
episcop de Smirna, care îl cunoscuse pe Sfântul Ioan.
Este vorba, aşadar, de Ioan, fiul lui Zevedei, împreună cu Iacob. Cei doi fraţi
urmează ocupaţia tatălui lor, aceea de pescar pe Marea Galileei. Se alătură amândoi
Mântuitorului (Ioan 1,37). Face parte din grupul celor trei apostoli, care îl însoţesc pe
Iisus Hristos în câteva împrejurări speciale (Petru, Ioan, Iacob): minunea Învierii fiicei lui
Iair (Marcu 5,37; Luca 8,51); Schimbarea la faţă (Matei 17, Marcu 9; Luca 9);
Rugăciunea din Ghetsimani (Matei 26,37, Marcu 14,33). Este ucenicul iubit al Domnului,
cel care la Cina cea de taină stă cu capul pe pieptul Mântuitorului (Ioan 13,25). Ioan îl
însoţeşte pe Iisus la palatul arhiereilor Ana şi Caiafa (Ioan 18,15-16). Este martor la
răstignirea Mântuitorului şi ia în grijă pe mama Acestuia (Ioan 19, 27). După Înviere,
aleargă împreună cu Petru la mormânt (Ioan 20,2-9) şi se încredinţează de Învierea
Domnului (Ioan 20,8-9). După pogorârea Duhului Sfânt, este prezent împreună cu Petru
la templu, unde vindecă un olog (Fapte 3,1), apoi este închis (Fapte 4,3). Este prezent la
Sinodul de la Ierusalim, fiind socotit unul din stâlpii Bisericii, împreună cu Petru şi Iacob,
ruda Domnului (Gal. 2,9). După informaţiile Sfântului Ignatie al Antiohiei, Sfântului
Policarp al Smirnei şi Papias, Sfântul Ioan Evanghelistul se stabileşte în Efes, este exilat
în Patmos în timpul lui Domiţian dar moare la Efes.
Argumente interne:
c. Autorul se prezintă ca martor ocular al vieţii Mântuitorului Hristos şi
cunoscător al unor amănunte la care n-ar fi avut acces decât un astfel de
martor: ora la care s-au petrecut unele evenimente (1,39 – „şi era ca la
ceasul al zecelea…”); numărul exact al unor obiecte (4,6 – „şi erau acolo
şase vase de piatră….”; 6,9 – „cinci pâini de orz şi doi peşti”; 4,40 – „şi a
rămas acolo două zile”). Sunt amănunte care arată că autorul făcea parte
din cercul apropiat de ucenici ai Mântuitorului.
d. Autorul pare să trimită la propria-i persoană, folosind expresia
„ucenicul pe care-l iubea Iisus” (o` maqhth.j evkei/noj o]n
hvga,pa o` VIhsou/j - 13,23; 19,26; 20,3; 20,23; 21,7) sau „celălalt
ucenic” (o` a;lloj maqhth.j – 18,15; 20, 2,3,4,8)
e. Întreaga Evanghelie trimite la o autoritate deosebită pe care autorul o
are în Biserică, autoritate de care se bucura Sfântul Ioan în Biserica
Efesului.
Cercetarea biblică a avansat şi ipoteza scrierii Evangheliei a patra sau mai exact a
redactării acesteia de către ucenicii Sfântului Evanghelist. Se vorbeşte de o „şcoală a lui
Ioan” sau de Biserica lui, din sânul căreia ar fi ieşit redactarea finală a Evangheliei. Dar
această ipoteză nu are suficientă susţinere.
, 96
Ca timp al scrierii Evangheliei a patra este acceptat sfârşitul secolului întâi. Întreaga
tradiţie bisericească este de acord cu această datare ca şi cu localizarea scrierii la Efes,
unde Sfântul Evanghelist Ioan a activat în ultimii ani de viaţă.
7.1. Argument
Problema planului Evangheliei a patra este una dificilă. Se pune întrebarea dacă
Sfântul Evanghelist Ioan a avut în vedere cu adevărat un plan anume înainte de a purcede
la redactarea Evangheliei sale, şi, mai ales, cât de elaborat a fost acesta. Este greu să
respingem ideea existenţei unui plan iniţial, din moment ce există un început şi un final,
precum şi o anume dezvoltare a conţinutului. Cât priveşte identificarea planului, au fost
date de exegeţi mai multe răspunsuri.
Între comentatorii moderni:
7.4. P. Trembelas
1. Prologul. Cuvântul lui Dumnezeu – 1,1-18
2. Primele manifestări ale Cuvântului întrupat. Naşterea credinţei şi
primele semne ale necredinţei – 1,19 – 4,54
3. Creşterea necredinţei în Israel . 5,1-12,50
4. Creşterea credinţei în rândul ucenicilor – 13,1-17,26
5. Patimile Mântuitorului 18,1-19,42
6. Învierea Mântuitorului – 20,1-20
7. Anexă. Arătări ale Mântuitorului Hristos înviat la Marea Tiberiadei –
21,1-25
, 97
7.6 Biblia de la Ierusalim
„Este destul de dificil să descoperim un plan precis, potrivit căruia Sfântul Ioan a
dorit să expună taina lui Hristos… Au fost propuse multe soluţii de a împărţi Evanghelia
a patra. Toate conţin o parte de adevăr, dar păcătuiesc adesea printr-un exces de
sistematizare. Cel mai bine este să ne lăsăm ghidaţi de indicaţiile pe care ni le oferă
Evanghelia însăşi. Este clar, pe de o parte, că se insistă asupra importanţei sărbătorilor
liturgice iudaice, ca jaloane ale istorisirii: de trei ori Paştele iudaic (2,13; 6,4; 11,55), o
sărbătoare neidentificată (5,1), sărbătoarea corturilor (7,2) şi a înnoirii Templului (10,22).
Pe de altă parte, în mai multe împrejurări, Evanghelia se referă la numărul zilelor, pentru
a împărţi relatarea despre viaţa lui Iisus în perioade bine determinate: prima săptămână a
activităţii (1,19-2.11); Săptămâna Sărbătorii Corturilor (h` e`orth. tw/n VIoudai,wn
h` skhnophgi,aÅ 7,2,14); Săptămâna Patimilor (12,1,12; 19,31,42).”
Ţinând cont de cele de mai sus, Biblia de la Ierusalim propune următorul plan:
A. Prologul (1,1-18)
B. Slujirea sau lucrarea lui Hristos (1,19 – 12,20)
1. Vestirea noii iconomii dumnezeieşti (1,19 – 4,54); Săptămâna inaugurală;
evenimentele care gravitează în jurul primului Paşte
2. A doua sărbătoare, o zi de Sabat la Ierusalim; prima împotrivire la noua
revelaţie (5,1-47)
3. Al doilea Paşte. În Galileea; o nouă împotrivire la descoperirea
dumnezeirii lui Hristos (6,1-17)
4. Sărbătoarea Corturilor: marea descoperire sau revelaţie mesianică şi
respingerea categorică a acesteia (7,1-10,21)
5. Sărbătoarea înnoirii Templului; hotărârea de a-l omorî pe Iisus (10,22-
11,54)
6. Sfârşitul activităţii publice a lui Iisus şi preliminariile ultimului Paşte
(11,55- 12,50)
C. Timpul lui Iisus. Paştele Mielului lui Dumnezeu (13,1-20,31)
1. Ultima cină a lui Iisus cu ucenicii – Cina cea de taină (13,1-
17,26)
2. Patimile Mântuitorului Hristos (cap.18-19)
3. Învierea Mântuitorului şi fericirea credinţei (20,1-29)
4. Prima concluzie a Evangheliei 20,30…
D. Epilogul (21,1-25) Vestirea vieţii Bisericii şi aşteptarea celei de a
doua venirii a lui Iisus.
Ideea care se degajă din acest plan. Iisus pune sfârşit instituţiilor iudaice, împlinindu-le.
, 98
consemnarea unor discursuri importante ale Mântuitorului Hristos şi a
unor controverse referitoare la adevărata natură a revelaţiei lui Hristos.
3. Cap. 12-20. Istorisirea Patimilor şi a Învierii, incluzând o lungă cuvântare
a lui Iisus Hristos către ucenicii săi şi o rugăciune finală, la Cina cea de
taină.
4. Cap. 21. Epilog.
A. Prologul
1. Prologul propriu-zis (1,1-18)
2. Mărturia lui Ioan Botezătorul despre Iisus Hristos (1,19-51)
B. Cartea semnelor cap. (2-12)
1. Noul început 2,1-4,45
a. Minunea din Cana şi alungarea vânzătorilor din
templu (curăţirea templului) (2,1-25)
b. Dialogurile lui Iisus cu Nicodim şi cu samarineanca
(3,1-4,45)
2. Cuvântul dătător de viaţă (4,46-5,47)
a. Vindecarea fiului slujitorului regesc şi a paraliticului de la scăldătoarea
Vitezda (4,46-5,16)
b. Cuvântarea despre autoritatea şi puterea Fiului lui Dumnezeu (5,17-47)
3. Pâinea vieţii (cap. 6)
a. Înmulţirea pâinilor şi mersul pe mare (6,1-21)
b. Cuvântarea euharistică (6,22-71)
4. Lumină şi viaţă. Apariţia şi respingerea lui Mesia (cap.7-8)
, 99
a. Apariţia luminii în lume şi respingerea ei. Iisus la Ierusalim de Sărbătoarea
Corturilor (7,1-13)
b. Discuţii cu iudeii. Cuvântarea lui Iisus despre izvorul vieţii şi lumina lumii
(7,14-8,59)
5. Judecata săvârşită de lumină (9,1-10,42)
a. Vindecarea orbului din naştere (9,1-14)
b. Cuvântarea despre Păstorul cel bun şi alte teme (10,1-42)
6. Biruinţa vieţii asupra morţii (11,1-53)
a. Învierea lui Lazăr (11,1-44)
b. Încercări ale arhiereilor şi ale fariseilor de a-L prinde pe Iisus (11,45-57)
7. Viaţa prin moarte. Sensul Crucii (12,1-36)
a. Intrarea în Ierusalim (12,1-19)
b. Sensul Crucii (12,20-36)
Epilog la Cartea semnelor (12,37-50)
1. Cuvântarea de rămas bun a lui Iisus Hristos către ucenicii Săi şi făgăduinţa
Mângâietorului (cap. 13-16)
2. Rugăciunea arhierească din Grădina Ghetsimani (cap. 17)
3. Relatarea pătimirilor (cap. 18-19)
4. Arătările după Înviere (cap. 20)
, 100
e. 6,1-15 – săturarea celor cinci mii la Marea Galileii
f. 6,16-21 – mersul lui Iisus pe mare
g. 6, 22-59 – cuvântarea în Capernaum despre pâinea vieţii
h. 6,60-71 – cuvântare către ucenici pe aceeaşi temă
4. 7,1-10,39 – Activitatea lui Iisus la Ierusalim
a. 7,1-13 – plecarea din Galileea şi necredinţa rudeniilor lui Iisus
b. 7,10-53 – Iisus la Ierusalim la sărbătoarea corturior, mărturie
despre puterea lui; încercare a iudeilor de a-L prinde
c. 8,1-11 – Iisus şi femeia adulterină
d. 8, 12-20 – Iisus, lumina lumii
e. 8,21-30 – adevărul mărturiei lui Iisus
f. 8,31-38 – credinţa în Iisus eliberează
g. 8,39-47 – tatăl iudeilor necredincioşi
h. 8,48-59 – Iisus şi Avraam
i. 9,1-41 – vindecarea orbului din naştere
j. 10,1-21 – cuvântarea lui Iisus despre păstorul cel bun
k. 10,22-39 – Iisus la sărbătoarea înnoirii Templului
5. 10,40-12-50 – Activitatea lui Iisus dincolo de Iordan şi la Ierusalim
a. 10,40-42 – plecare în regiunea de dincolo de Iordan
b. 11,1-16 – moartea lui Lazăr
c. 11,17-27 – Iisus, învierea şi viaţa
d. 11,28-44 – învierea lui Lazăr
e. 11,45-57 – sinedriul iudeilor împotriva lui Iisus
f. 12,1-11 – ungerea lui Iisus în Betania
g. 12,12-19 – Intrarea triumfală în Ierusalim
h. 12,20-26 – Iisus şi elinii
i. 12,27-36a – slăvirea lui Iisus
j. 12,36b-50 – necredinţa iudeilor şi necredinţa în iisus
II. 13,1-21,55: Slava lui Iisus şi întoarcerea la Tatăl
1. 13,1-38 – Iisus şi ucenicii Săi
a. 13,1-20 – spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus
b. 13,21-30 – Prevestirea trădării lui Iuda
c. 13,31-35 – porunca cea nouă a iubirii
d. 13,36-38 – lepădarea lui Petru
2. 14,1-16,33 – Cuvântarea de despărţire a lui Iisus către ucenici
a. 14,1-14 – Iisus, cale spre Tatăl
b. 14,15-31 – făgăduinţa Mângâietorului
c. 15,1-17 – Iisus, viţa cea adevărată
d. 15,18-16,4 –ura lumii
e. 16,5-15 – misiunea Mângâietorului
f. 16,16-24 – tristeţea despărţirii şi bucuria cea din urmă
g. 16,25-33 – Iisus a biruit lumea
3. 17,1-26 – Rugăciunea arhierească a lui Iisus
4. 18,1-19,42 – Patimile şi slava lui Iisus
a. 18,1-11 – trădarea şi prinderea lui Iisus
b. 18,12-27 – Iisus în faţa arhiereilor şi lepădarea lui Petru
, 101
c. 18,28-38 – Iisus în faţa lui Pilat
d. 18,39-19,16 – condamnarea lui Iisus la moarte
e. 19,17-27 – răstignirea lui Iisus
f. 19,28-30 – moartea lui Iisus
g. 19,31-37 – coborârea de pe cruce
h. 19,38-42 – punerea în mormânt a lui Iisus
5. 20,1-29 Arătările lui Iisus celui Înviat la Ierusalim
a. 20,1-10 – mormântul gol
b. 20,11-18 – arătarea lui Iisus către Maria Magdalena
c. 20,19-23 – arătarea către ucenici
d. 20,24-29 – arătarea către ucenici cu Toma necredinciosul
e. 20,30-31 – scopul scrierii Evangheliei
6. 21, 1-25 Arătările lui Iisus în Galileea
a. 21, 1-14 – arătarea lui Iisus către ucenici la Marea Tiberiadei
b. 21,15-19 – chemarea lui Petru
c. 21, 20-23 – ucenicul iubit al Mântuitorului
d. 21,24-25 – Încheierea Evangheliei
, 102
8.4. C.H. Dodd ia în calcul afinităţile Evangheliei după Ioan atât cu lumea greacă cât
şi cu cea iudaică şi propune considerarea ambelor contexte, sau mai curând zona de
întâlnire a celor două lumi.
9.2. Critica propunerii lui Dodd. C. H. Dodd lasă deoparte o temă care nouă ni
se pare centrală în Evanghelia după Ioan: Relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Considerăm că în
centrul discursului Sf. Ioan despre Hristos şi despre învăţătura acestuia se află relaţia
Acestuia, ca Fiu, cu Tatăl. Aceasta este tema-cadru, care se regăseşte în toată Evanghelia
şi în funcţie de care sunt tratate toate celelalte teme. Unul din obiectivele principale ale
Evangheliei după Ioan fiind demonstrarea dumnezeirii Fiului recursul la relaţia dintre
Fiul şi Tatăl, cu sublinierea deofiinţimii dintre Fiul şi Tatăl este principalul argument.
Aceasta este, după părerea noastră, tema cadru, în funcţie de care, sau pornind de la care,
sunt tratate şi celelalte teme enumerate de Dodd. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este propusă
, 103
ca paradigmă pentru relaţia dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre oameni întreolaltă.
Relaţia nu este numai o chestiune de morală, ci este o chestiune de viaţă. Relaţia este
modalitatea prin care viaţa se constituie la nivelul ei superior, ca iubire. Motivul pentru
care un teolog biblist de talia lui Dodd ignoră această temă a relaţiei dintre Tatăl şi Fiul
poate fi căutat în perspectiva specifică teologiei scolastice de a cerceta. Teologia
scolastică este concentrată pe lucrul în sine şi mai puţin pe relaţia dintre lucruri. Este şi
motivul pentru care discursul este static şi plictisitor. Dinamica se află în relaţia dintre
diferitele componente ale realităţii, pentru că dinamica este mişcare, iar mişcare se
realizează în relaţie. Prin relaţia dintre Tatăl şi Fiul înţelegem cum se raportează Tatăl la
Fiul şi Fiul la Tatăl, ce reprezintă Tatăl pentru Fiul şi Fiul pentru Tatăl, ce face Tatăl
pentru Fiul şi Fiul pentru Tatăl etc. De aceea, înainte de tratarea celorlalte teme, vom
încerca să prezentăm pe scurt relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul în
Evanghelia după Ioan, oprindu-ne la aspectele şi semnificaţiile principale ale acesteia.
, 104
mai extinsă vorbire a Mântuitorului Hristos despre Sine, cu folosirea
persoanei a I-a singular. Este cunoscută repetarea frecventă a expresiei Eu
sunt…. Dar aproape de fiecare dată când vorbeşte despre sine se referă şi
la Tatăl. Fiul simte nevoia să se prezinte şi să se definească aproape de
fiecare dată prin raportare la Tatăl. Este vorba despre ceea ce am putea
numi conştiinţa filiaţiei exprimată de Mântuitorul Hristos atât, direct, la
adresa Tatălui, cât şi în vorbirea către contemporanii săi. Mântuitorului
Hristos vorbeşte deseori şi în mod clar despre Dumnezeu ca Tată al Său.
Conştiinţa filiaţiei este evidentă, frecvent şi foarte clar exprimată. Este
evidentă, aşadar, dorinţa Lui de a face cunoscută ucenicilor şi lumii
această filiaţie, ca argument pentru justificarea şi legitimarea lucrurilor pe
care le făcea, dar mai ales pentru arătarea şi dovedirea dumnezeirii Sale.
d. În Evanghelia după Ioan sunt redate numeroase dialoguri dintre Fiu şi
Tatăl, sau mai curând vorbiri ale Fiului către Tatăl, în care Mântuitorul se
adresează lui Dumnezeu cu apelativul Tată. Pe Dumnezeu îl numeşte
Tată, iar pe Sine, în vorbirea directă cu Tatăl, se numeşte Fiul.
9.3.2. Trimiterea Fiului de către Tatăl. Cât priveşte conţinutul propriu-zis al
relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, cel mai frecvent verb prin care această relaţie este exprimată
este a trimite. Tatăl trimite (a trimis) pe Fiul. Tatăl este cel care a trimis pe Fiul. Fiul este
trimis de Tatăl. Sf. Ev. Ioan foloseşte acest verb de multe ori, în comparaţie cu ceilalţi
evanghelişti (Ioan – 30; Luca – 5; Matei – 4; Marcu – 1). De cele mai multe ori îl
foloseşte pentru a arăta că Fiu este trimis de Tatăl. Verbul folosit este cel comun πέμπω,
sau ἀποστέλλω . Cele două verbe sunt sinonime.
Iisus vorbeşte frecvent şi insistent despre faptul că este trimis de Tatăl. O face
pentru a-şi întemeia autoritatea cu care vorbea şi făptuia. Trimiterea este un concept
esenţial pentru definirea relaţiei dintre Tatăl şi Fiul. Ea indică, mai întâi, originea Fiului –
El este trimis de la Tatăl - şi presupune transfer de autoritate sau împuternicire. Cel trimis
are mandat şi beneficiază de suportul autorităţii celui care l-a trimis. Acelaşi concept va fi
întâlnit şi în relaţia dintre Iisus Hristos şi ucenicii Săi. Ucenicii sunt trimişi de Iisus să
binevestească şi să dea mărturie. În acelaşi timp ei sunt trimişi să făptuiască în numele lui
Iisus. Conceptul de trimitere este extrem de important pentru relaţia dintre Tatăl şi Fiul,
dintre Iisus şi ucenicii Săi şi, prin extrapolare, dintre oameni şi Dumnezeu. El este regăsit,
deşi foarte puţin pus în evidenţă, mai ales în relaţia slujitorilor lui Dumnezeu cu
Dumnezeu Însuşi. Preoţia Bisericii este întemeiată pe acest concept al trimiterii, care
presupune transfer de autoritate sau împuternicire. Nu este locul aici să dezvoltăm acest
aspect al temei, dar el merită o atenţie deosebită. Când ai conştiinţa că eşti trimis de
cineva să faci ceva, ai şi conştiinţa că faci lucrul respectiv în numele celui care te-a
trimis, precum şi conştiinţa, esenţial pentru conţinutul preoţiei, că slujeşti relaţia dintre
cel care te-a trimis şai cei către care eşti trimis. Pe conceptul de trimitere se întemeiază
ceea ce numim de obicei vocaţia preoţească sau misionară, în general.
Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre trimiterea Sa de către Tatăl pentru a
indica originea Sa dumnezeiască, dar şi pentru a întări cele spuse despre Tatăl. Este
îndreptăţit să vorbească despre Tatăl pentru că îl cunoaşte, căci de la El vine.
, 105
9.3.3 Tatăl dă Fiul tot ceea ce are El.
Fiul are tot ceea ce are Tatăl, dar nu de la Sine, ci de la Tatăl. Tatăl dă Fiului tot
ceea ce are El. Nu-l lipseşte de nimic din ceea ce are El. Iar Tatăl are şi este totul. Prin
urmare şi Fiul are şi este totul. Numai că Fiul are pentru că primeşte de la Tatăl. Deşi este
evident că sunt egali, sunt la fel, există o specificitate a vocaţiilor, Dumnezeu Tatăl este
cel care dă Fiului totul, iar Fiul este cel care primeşte de la Tatăl totul. Mântuitorul
Însuşi subliniază acest lucru cu multă insistenţă: tot ce are El a primit de la Tatăl. La fel şi
Sf. Ioan Evanghelistul. Reţinând mărturiile Mântuitorului Hristos în această direcţie este
interesat să pună în evidenţă acest aspect extrem de important al relaţiei dintre Dumnezeu
Tatăl şi Dumnezeu Fiul.
Este folosit verb a da (δίδωμι) de cele mai multe ori la timpul trecut
(δέδωκεν) pentru a arăta că Fiul a primit ceea ce Tatăl i-a dat deja şi darurile sunt
active şi lucrătoare. Sensurile verbului a da sunt multiple. Nu este vorba întâi de toate de
a-i da un lucru, ci de a-i da puterea de a face ceva. Cred că o traducere fidelă în limba
română ar fi redată de verbul a-i încredinţa.
9.3.4 Ascultarea Fiului faţă de Tatăl. Fiul nu face voia Sa, ci voia Tatălui.
Fiul nu face nimic de la Sine.
. Fiul este în măsură să facă totul, dar întrucât îi este dat totul de la Tatăl. În
principiu, faptul că nu face de la Sine lucrurile, ci de la Tatăl, se exprimă prin aceea că
Fiul niciodată nu face voia Sa, ci voia Tatălui. Acest lucru îl exprimă cu claritate şi
fermitate Fiul în repetate rânduri. Prin a face voia Tatălui Fiul se plasează în postura sau
starea de ascultător de Tatăl. Iar măsura ascultării este desăvârşită. Ascultarea Fiului de
Tatăl este o temă centrală în Evanghelia după Ioan şi este o componentă esenţială şi
definitorie a relaţiei dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Explicaţia o găsim în
finalitatea iconomiei dumnezeieşti lucrată de Tatăl prin Fiul, anume aceea de restaurarea
a omului căzut prin neascultare. Neascultarea este, evident, stare de rupere, de întrerupere
a relaţiei, în timp ce ascultarea este starea de recuperare şi de constituire a relaţiei. Iar
pentru om relaţia cu Dumnezeu este una vitală. Prin urmare şi ascultarea, premisă a
relaţiei, este una vitală.
Ioan 6,38 Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a
trimis pe Mine.
ὅτι καταβέβηκα ἀπὸ τοῦ οὐρανοῦ οὐχ ἵνα ποιῶ τὸ θέλημα τὸ
ἐμὸν ἀλλὰ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός με.
Ioan 4,34 Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi
să săvârşesc lucrul Lui.
λέγει αὐτοῖς ὁ Ἰησοῦς· ἐμὸν βρῶμά ἐστιν ἵνα ποιήσω τὸ θέλημα
τοῦ πέμψαντός με καὶ τελειώσω αὐτοῦ τὸ ἔργον.
Ioan 5,30 Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este
dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.
Οὐ δύναμαι ἐγὼ ποιεῖν ἀπ᾽ἐμαυτοῦ οὐδέν. καθὼς ἀκούω κρίνω,
καὶ ἡ κρίσις ἡ ἐμὴ δικαία ἐστίν, ὅτι οὐ ζητῶ τὸ θέλημα τὸ ἐμὸν
ἀλλὰ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός με.
, 106
9.4 Hristologia Evangheliei după Ioan. Iisus este Mesia
9.4.1 Introducere
Ne vom limita la a prezenta hristologia Evangheliei după Ioan plecând de la
analiza titlurilor sau denumirilor hristologice folosite de Sf. Ev. Ioan. Acestea sunt
relevante pentru descifrarea identităţii dar şi a lucrării Domnului nostru Iisus Hristos,
pentru că majoritatea titlurilor hristologice, aşa cum vom vedea, sunt legate de aspecte
esenţiale ale lucrării Sale.
Deşi, la o primă vedere, s-ar părea că celelalte Evanghelii insistă mai mult asupra
prezentării mesianităţii lui Iisus în comparaţie cu Evanghelia după Ioan, confirmând că
Iisus este Mesia cel făgăduit de Dumnezeu şi aşteptat de poporul ales, la o analiză mai
atentă lucrurile nu stau tocmai aşa.
Chiar din capitolul 1, în binecunoscutul prolog al Evangheliei a patra, sunt
consemnate o serie de mărturii despre Hristos, care conduc la o mărturisire venită din
partea Mântuitorului Însuşi: Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea
cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul
Omului (1,51). Sf. Evanghelist Ioan îşi alcătuieşte în aşa fel acest prim capitol din
Evanghelia sa, încât aduce în discuţie principalele titluri hristologice, întâlnite în Biserica
primară:
Mesia, care se tâlcuieşte Hristos (,41);
Cel despre care au scris Moise în Legea şi proorocii (1,45);
Regele lui Israel (1,49)
Fiul lui Dumnezeu (1, 34, 49)
Fiul Omului (1,51)
Aceste titluri sunt întâlnite şi pe parcursul întregii Evanghelii, împreună cu altele,
ca de exemplu:
Sfântul lui Dumnezeu (6,69)
Cel ce vine (12,13)
Toate aceste titluri hristologice sunt întâlnite şi în celelalte trei Evanghelii (Vezi:
Marcu 1,24; Luca 4,34; Matei 11,3; 21,9; Marcu 9,9; Luca 7,19; 13,25). Dar, în
Evanghelia după Ioan sunt prezentate cu o anume accentuare sau subliniere. Explicaţia
acestui lucru poate fi dorinţa Sf. Evanghelist Ioan de a se ancora foarte clar şi ferm în
credinţa mesianică a Bisericii primare înainte de a trece la prezentarea Evangheliei sale,
care se diferenţiază de celelalte Evanghelii prin abordarea unor aspecte sau teme noi.
Doreşte să convingă de faptul că Evanghelia sa este în deplin acord cu credinţa Bisericii.
9.4.2 Mesia. Regele lui Israel. O dovadă a faptului că Sf. Ev. Ioan doreşte să
sublinieze în chip deosebit mesianitatea este folosirea celui mai vechi şi mai frecvent titlu
hristologic: Mesia, Regele lui Israel. În timp ce la Sf. Ev. Matei şi Marcu, titlul regele lui
Israel este folosit numai peiorativ, în derâdere, Sf. Ev. Ioan îl foloseşte pozitiv, ca titlu
legitim al lui Hristos. A se vedea mărturisirea lui Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel (1,49), sau aclamaţiile mulţimilor la Intrarea în
Ierusalim: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui
, 107
Israel!(12,13);29 Este semnificativ dialogul dintre Pilat şi Iisus30, în care Iisus nu acceptă
explicit acest titlu, dar nici nu-l respinge. Face numai menţiunea că Împărăţia Mea nu este din
lumea aceasta. Mântuitorul Hristos admite că este rege, dar nu în înţelesul lumesc, iudaic,
lucru pe care-l şi explică în acest dialog cu Pilat. Împărăţia lui Hristos înseamnă
suveranitatea şi stăpânirea Adevărului, pe care El îl descoperă lumii. În virtutea acestei
suveranităţi Hristos cere supunere de la oameni: oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu (18,37). Este o evidentă polemică împotriva înţelesului pe care îl dădeau iudeii
titlului mesianic Regele lui Israel.
Titlurile hristologice preferate de Sf. Evanghelist Ioan, în acord şi cu tradiţia
sinoptică, rămân totuşi două: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.
9.4.3 Mielul lui Dumnezeu. Un titlu hristologic căruia i s-a dat puţină importanţă
este Mielul lui Dumnezeu. Numele acesta este folosit prima dată de către Sf. Ioan
Botezătorul: Şi privind (Ioan) pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!
kai. evmble,yaj tw/| VIhsou/ peripatou/nti le,gei\ i;de o` avmno.j tou/
qeou/Å (1,36). Este un titlu specific şi familiar Sf. Ioan Evanghelistul. În Noul
Testament există numai alte două referiri la acest titlu, în Fapte, citându-se din Isaia 53,7:
Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „Ca un miel care se aduce spre
junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
(Fapte 8,32) şi în 1 Petru 1, 18-19: Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu
aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul
Sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit.
O formă diferită (to avrni,on) este întâlnită în Apocalipsă 22:1 Şi mi-a arătat,
apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu
şi al Mielului,…Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji
Lui. Semnificaţia cea mai importantă legată de acest titlu hristologic este furnizată tot de
raportarea la atmosfera vechi-testamentară. Mielul este asociat jertfei curate. Mielul este
sacrificat (Apoc. 5,6,12; 7,14) pentru răscumpărarea omului (Apoc. 5,9). Deşi este chip
al fragilităţii şi al lipsei de rezistenţă împotrivă oricărui adversar, Mielul este
conducătorul sau păstorul poporului lui Dumnezeu (Apoc. 7,17 Căci Mielul, Cel ce stă în
mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va
şterge orice lacrimă din ochii lor.) El stă pe Muntele Sion, înconjurat de mai mulţi sfinţi
(Apoc. 14,1-5), face război împotriva duşmanilor lui Dumnezeu şi-i biruieşte
(Apoc.17,14), iar regii şi mai marii pământului se ascund de mânia Mielului (Apoc.6,16).
Asocierea puterii şi a mâniei cu imaginea Mielului este evident un paradox.
Mielul este un simbol foarte frecvent folosit pentru Mesia. Sf. Ev. Ioan îl foloseşte
exact cu semnificaţia lui mesianică. Mielul lui Dumnezeu este sinonim cu Mesia. Acesta
29
Traducerea românească foloseşte cele două soluţii sinonime, rege şi împărat, dar în textul original este
acelaşi termen: o` basileu.j tou/ VIsrah,lÅ
30
Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a
Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt
iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut? Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este
din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu
predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat?
Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în
lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.(18,33-37)
, 108
a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte:
Hristos) (1,41). Sf. Ev. Ioan are în vedere, fără îndoială, contextul iudaic atunci când
foloseşte titlul hristologic mesianic Mielul lui Dumnezeu, cu referire mai ales la Isaia cap.
53. Semnificaţia esenţială a acestui titlu este jertfa dar şi „mielul pascal”. Menţiunea
„Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os".
(19,36) trimite la mielul pascal (vezi Ieşire 12,46: Să se mănânce în aceeaşi casă; să nu
lăsaţi pe a doua zi; carnea să nu o scoateţi afară din casă şi oasele să nu le zdrobiţi.) Un
argument în plus pentru această erminie este faptul că Sf. Ioan sincronizează data
răstignirii lui Hristos cu aceea a tăierii mielului pascal la data de 14 Nissan.
În Evanghelia după Ioan întâlnim şi alte titluri hristologice:
9.4.4 Mântuitorul lumi (o` swth.r tou/ ko,smouÅ). Este un titlu folosit
tot în contextul mesianic: Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci
noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
(4,42). În lumea păgână termenul swth.r este unul comun, folosit şi pentru zei, dar şi
pentru împăraţi. În literatura biblică nou-testamentară este folosit de 10 ori în Epistolele
Pastorale, de 5 ori în 2 Petru, o dată în Iuda şi odată în 1 Ioan. În tradiţia sinoptică este
folosit de Sf. Ev. Luca, „Dumnezeu Mântuitorul meu” (1,47) şi Hristos ca Mântuitor
(2,11).
9.4.5 Profetul (o` profh,thj) este un alt titlu dat în Evanghelia după Ioan
Mântuitorului Hristos: Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat,
Acesta este Proorocul. (ou-to,j evstin avlhqw/j o` profh,thj\) (7,40).
Evanghelistul pare că nu-şi impropriază acest titlu. Îl citează numai ca fiind rostit de
mulţime.
9.4.6 Fiul Omului (o` ui`o.j tou/ avnqrw,pou)
Fiul Omului este titlul hristologic folosit cu multă libertate de Sf. Ev. Ioan pentru
a-L numi pe Iisus, ca de altfel şi la sinoptici. Acest titlu aparţine, evident tradiţiei
evanghelice comune. Şi la Ioan, ca şi la sinoptici, titlul este folosit de Iisus Însuşi pentru a
Se numi pe Sine, citat de mulţime: I-a răspuns deci mulţimea: Noi am auzit din Lege că
Hristosul rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este
acesta, Fiul Omului? (12,34).
Titlul acesta este folosit în Evanghelia după Ioan de 13 ori, iar în Evanghelia după
Marcu de 14 ori.
În Vechiul Testament această expresie este folosită pentru a desemna fiinţa
umană, pe om (Vezi: Ps. 8,4: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l
cercetezi pe el? sau Daniel 7,13: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului
venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în
faţa Lui.). Aceste două texte sunt citate în Noul Testament ca texte mesianice, Ps. 8,4 în
, 109
Evrei 2,6-931, iar Daniel 7,13 în Marcu 14,6.32 Sfântul Apostol Pavel, foarte familiarizat
cu mentalitatea iudaică vechi testamentară, referindu-se la un text în care este folosită
expresia Fiul Omului, el foloseşte simplu omul. Că de vreme ce printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. (1 Cor. 15,21).
Fiul Omului este o expresie care indică pe om generic. De aceea, atunci, când se
referă la Iisus Hristos, expresia dobândeşte, după opinia exegetului englez C.H. Dodd o
semnificaţie recapitulativă, incorporatoare. Fiul Omul este, în acest sens, Cineva care
încorporează în Sine poporul lui Dumnezeu sau umanitatea întreagă.
Prin folosirea acestei expresii, Sfântul Evanghelist Ioan subliniază omenitatea
reală a lui Iisus Hristos, indică o persoană umană reală, un om adevărat, care trăieşte într-
un timp şi într-un spaţiu anume, aparţine unui neam istoric concret: Iisus, fiul lui Iosif din
Nazaret (1,45). El lucrează, citeşte, se bucură sau se întristează, suferă şi moare. Relaţiile
Sale cu ceilalţi oameni sunt exprimate în termeni umani de dragoste, încredere, ascultare
şi nu în limbaj simbolic (Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi,
căci sunt Ioan 13,13). Slava Sa este transfigurarea unei existenţe umane printr-un act
suprem de jertfire de sine. El îşi dă viaţa Sa pentru prietenii Săi (15,13).
9.4.7 Fiul lui Dumnezeu
Expresia Fiul lui Dumnezeu era folosită în lumea antică, chiar şi în lumea iudaică,
unde, însă, totdeauna are un sens metaforic. (Psalmul 2,7 Domnul a zis către Mine: Fiul
Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!). Israel sau regii lui Israel sunt numiţi fii ai lui
Dumnezeu, dar în sensul de adopţie, nu de naştere. În tradiţia sinoptică expresia este
folosită ca titlu mesianic (Vezi Marcu 14,61 şi Matei 16,16).
Nici o altă carte nou-testamentară nu foloseşte această expresie cu atâta claritate şi
precizie pentru a exprima dumnezeirea lui Iisus Hristos. În toată Evanghelia după Ioan,
Fiul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind trimis de Tatăl. Despre trimiterea Fiului de
către Tatăl sau de la Tatăl se vorbeşte foarte insistent în Evanghelia a patra. În cea mai
mare parte dintre cazuri este pusă în evidenţă astfel dumnezeirea Fiului. Dumnezeu este
numit de Iisus Tatăl Meu sau Tatăl care M-a trimis sau pur şi simplu Cel care M-a
trimis. Fiul lui Dumnezeu este trimis de Dumnezeu Tatăl la oameni. El vine în numele
Tatălui şi, în consecinţă, El este primit sau respins de oameni ca Trimisul sau ca
reprezentând pe Dumnezeu Tatăl (Cel ce Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu.
15,23). Ca trimis al Tatălui, Fiul vorbeşte cuvintele Tatălui, lucrează lucrarea Tatălui:
Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că
de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc(8,28).
Ascultarea deplină faţă de Tatăl este condiţie primordială a misiunii Fiului. Această
misiune ca „trimis” al lui Dumnezeu este asemănătoare cu misiunea profeţilor. (Cf. Isaia
31
Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l
cercetezi pe el? L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus
peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui". Dar prin faptul că a supus lui toate
(înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum însă, încă nu vedem cum că toate i-au fost supuse. Ci pe
Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe
care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om.
32
Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui
binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic
şi venind pe norii cerului.
, 110
6,8). Sf. Ioan Evanghelistul se pare că foloseşte deliberat modelul profetic pentru a arăta
că ceea ce profeţii deţineau la modul nedeplin, Hristos deţine cu deplinătate: Fiul rămâne
în veac 8,35). Ceea ce diferenţiază pe Iisus Hristos în mod vizibil este tocmai relaţia
foarte strânsă şi continuă cu Tatăl, relaţie definită ca filiaţie. Ca Fiu, Hristos are toate
prerogativele Tatălui de Creator şi de Judecător.(Căci, după cum Tatăl scoală pe cei
morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte - 5,21. Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului - 5,22. Ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc
pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis – 5,23. Căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine – 5,26).
Accentul este pus de Sfântul Evanghelist pe lucrarea Fiului lui Dumnezeu ca
dătător de viaţă şi ca judecător al lumii. Fiul exercită aceste două lucrări în deplină
ascultare şi relaţie cu Tatăl. Unitatea Fiului cu Tatăl este desăvârşită: Şi Cel ce M-a trimis
este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. (8,29); Dar
nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.(16,32); Şi chiar dacă Eu judec, judecata
Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. (8,16);
Tatăl şi Fiul sunt subiectul comun al tuturor lucrărilor. Eu şi Tatăl una suntem
(10,30), mărturiseşte Mântuitorul Iisus Hristos. În această unitate desăvârşită cu Tatăl,
Fiul înfăptuieşte lucrarea Sa de a da viaţă lumii şi pe aceea de judecător.
Iisus este Fiu al lui Dumnezeu nu prin adopţie, nici prin naştere din nou, ci prin
naştere directă, prin filiaţie directă: Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din
cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. (8,23). În
cuprinsul întregii Evanghelii după Ioan sunt întâlnite foarte frecvent expresii care arată
această provenienţă a Fiului de la Tatăl: la Dumnezeu, de la Dumnezeu, din Dumnezeu
etc.
Este evidentă existenţa Fiului înainte de venirea Sa pe pământ. El Însuşi vorbeşte
despre slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (17,5); Tu mai iubit pe
Mine înainte de întemeierea lumii (17,24). Această existenţă netemporală a Fiului este
afirmată insistent în toată Evanghelia. Adevărat…. Eu sunt mai înainte de a fi fost
Avraam (8,58) ei=pen auvtoi/j VIhsou/j\ avmh.n avmh.n le,gw
u`mi/n( pri.n VAbraa.m gene,sqai evgw. eivmi,Å De observat contrastul între
aoristul infinitiv al lui gene,sqai şi prezentul continuu al lui eivmi, mai puţin evident
în traducerea românească, datorită traducerii lui prin a fi fost verbului gene,sqai.
Traducerea exactă ar fi prin a fi devenit sau a fi născut, oricum, printr-un verb care să
arate începutul în timp. Verbul nu este aplicabil Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că
implică timpul, a fi în timp, a deveni în timp, a dobândi existenţă. Ori Fiul lui Dumnezeu
este în afară de timp.
Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este una veşnică, neatinsă de timp sau de istorie.
Prezenţa lui Iisus Hristos în lume, întruparea Fiului lui Dumnezeu, este o proiecţie a
acestei relaţii veşnice în istorie, în lume. Este o relaţie veşnică de dragoste, care,
proiectată în lume, ca dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, aduce pe oameni la aceeaşi
unitate cu Dumnezeu, unitate al cărui arhetip este unitatea dintre Tatăl şi Fiul.
, 111
În Evanghelia a patra cuvântul este folosit cu mai multe sensuri:
1. o`i lo,goi, cuvinte spuse de Iisus sau de alţii. Sinonim cu
2. o` lo,goj, cuvântul ca afirmaţie, ca propovăduire (au crezut în Scripturi
şi în cuvântul pe care l-a spus Iisus – 4,39; 4,37; 19,8)
3. o` lo,goj, numind învăţătura lui Iisus în ansamblul ei (cel ce ascultă
cuvântul Meu are viaţă veşnică – 5,24; 15,3)
4. o` lo,goj, cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea lui Dumnezeu către
oameni (aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – 10,35).
5. o` lo,goj, Cuvântul lui Dumnezeu, apelativ pentru Fiul lui Dumnezeu.
În afara Prologului, în nici un alt loc din Evanghelia după Ioan nu este folosit
acest apelativ pentru Fiul lui Dumnezeu. Poate doar prin extensie la Ioan 14,6, unde Iisus
spune despre Sine: Eu sunt adevărul. În Prolog, însă, avem un discurs foarte extins în
care Cuvântul este în prim plan. S-a scris foarte mult pe această temă. Uneori, interesul
pentru Cuvântul din Prolog a condus la neglijarea celorlalte titluri hristologice pe care le
foloseşte Sf. Ev. Ioan mult mai mult în Evanghelia sa.
Iată textul prologului:
1,1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
1,2 Acesta era întru început la Dumnezeu.
1,3 Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
1,4 Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
1,5 Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
1,6 Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
1,7 Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă
prin el.
1,8 Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină.
1,9 Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
1,10 În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
1,11 Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
1,12 Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai
lui Dumnezeu,
1,13 Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la
Dumnezeu s-au născut.
1,14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
1,15 Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel
care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
1,16 Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
1,17 Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus
Hristos.
1,18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
VEn avrch/| h=n o` lo,goj( kai. o` lo,goj h=n pro.j to.n qeo,n( kai. qeo.j
h=n o` lo,gojÅ 2 ou-toj h=n evn avrch/| pro.j to.n qeo,nÅ 3 pa,nta diV
auvtou/ evge,neto( kai. cwri.j auvtou/ evge,neto ouvde. e[nÅ o]
ge,gonen 4 evn auvtw/| zwh. h=n( kai. h` zwh. h=n to. fw/j tw/n
, 112
avnqrw,pwn\ 5 kai. to. fw/j evn th/| skoti,a| fai,nei( kai. h` skoti,a auvto.
ouv kate,labenÅ6 VEge,neto a;nqrwpoj( avpestalme,noj para. qeou/
( o;noma auvtw/| VIwa,nnhj\ 7 ou-toj h=lqen eivj marturi,an i[na
marturh,sh| peri. tou/ fwto,j( i[na pa,ntej pisteu,swsin diV auvtou/Å 8
ouvk h=n evkei/noj to. fw/j( avllV i[na marturh,sh| peri. tou/ fwto,jÅ 9
+Hn to. fw/j to. avlhqino,n( o] fwti,zei pa,nta a;nqrwpon( evrco,menon
eivj to.n ko,smonÅ 10 evn tw/| ko,smw| h=n( kai. o` ko,smoj diV
auvtou/ evge,neto( kai. o` ko,smoj auvto.n ouvk e;gnwÅ 11 eivj ta. i;dia
h=lqen( kai. oi` i;dioi auvto.n ouv pare,labonÅ 12 o[soi de. e;labon
auvto,n( e;dwken auvtoi/j evxousi,an te,kna qeou/ gene,sqai( toi/j
pisteu,ousin eivj to. o;noma auvtou/( 13 oi] ouvk evx ai`ma,twn ouvde.
evk qelh,matoj sarko.j ouvde. evk qelh,matoj avndro.j avllV evk qeou/
evgennh,qhsanÅ 14 Kai. o` lo,goj sa.rx evge,neto kai. evskh,nwsen evn
h`mi/n( kai. evqeasa,meqa th.n do,xan auvtou/( do,xan w`j
monogenou/j para. patro,j( plh,rhj ca,ritoj kai. avlhqei,ajÅ 15 VIwa,nnhj
marturei/ peri. auvtou/ kai. ke,kragen le,gwn\ ou-toj h=n o]n ei=pon\
o` ovpi,sw mou evrco,menoj e;mprosqe,n mou ge,gonen( o[ti prw/to,j
mou h=nÅ 16 o[ti evk tou/ plhrw,matoj auvtou/ h`mei/j pa,ntej
evla,bomen kai. ca,rin avnti. ca,ritoj\ 17 o[ti o` no,moj dia. Mwu?se,wj
evdo,qh( h` ca,rij kai. h` avlh,qeia dia. VIhsou/ Cristou/ evge,netoÅ 18
Qeo.n ouvdei.j e`w,raken pw,pote\ monogenh.j qeo.j o` w'n eivj to.n
ko,lpon tou/ patro.j evkei/noj evxhgh,satoÅ
În intenţia Sf. Ioan Evanghelistul sunt câteva lucruri esenţiale, pe care le expune şi
le subliniază în Prolog prin discursul despre Cuvântul.
Primul dintre toate este existenţa din veci a Cuvântului şi relaţia sa cu Dumnezeu
Tatăl. Cuvântul există dintotdeauna, El participă la facerea lumii. Toate sunt făcute prin
El. El are viaţă în sine şi viaţa Lui este cea ce dă viaţă lumii şi luminează lumea.
În fine al doilea accent este pus pe întruparea reală a Cuvântului: Şi Cuvântul trup
s-a făcut.
Ceea ce aş reţine din multele aspecte pe care le pune în discuţie Prologul este
relaţia dintre Cuvântul-Fiu şi Dumnezeu-Tatăl. Chiar în debutul Prologului sunt afirmate:
- existenţa de sine a Cuvântului, prin enunţul La început era Cuvântul
- alteritatea Cuvântului faţă de Dumnezeu prin enunţul Şi cuvântul era la
Dumnezeu
- identitatea sau unitate dintre Cuvântul şi Dumnezeu, prin enunţul Şi Cuvântul
era Dumnezeu.
Această imagine este una paradigmatică, lucru care va fi reluat şi dezvoltat în
cuprinsul Evangheliei. Relaţia dintre Cuvântul-Fiul şi Dumnezeu-Tatăl este descrisă în
termenii alterităţii şi ai identităţii, în egală măsură. Teologia Bisericii va dezvolta aceste
enunţuri, vorbind despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Evanghelia după Ioan subliniază
vocaţiile specifice a Fiului şi a Tatălui, dar şi unitatea desăvârşită dintre aceştia.
, 113
9.5.1. Introducere
Evanghelia după Ioan foloseşte cuvântul duh cu mai multe înţelesuri:
1. vânt, suflare de vânt: Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi
glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu
oricine e născut din Duhul. (3,8)
2. lăuntricul omului, sufletul lui; sensul psihologic: Deci
Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi
ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. (11,33. Vezi şi 13,21)
3. Duhul care va fi dat Apostolilor, numit Duhul adevărului
(14,17; 15,26) sau Mângâietorul
4. Duh este Dumnezeu (4,24).
, 114
sinagogi; ba chiar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că-I aduce închinare
lui Dumnezeu – 16,2 …voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura…voi vă
veţi întrista…- 16,20). Mântuitorul preîntâmpină o situaţie care era de aşteptat, aceea a
tulburării ucenicilor în faţa despărţirii şi a evenimentelor care aveau să urmeze în viitorul
imediat, descoperindu-le semnele bune ce se vor întâmpla cu ei.. În acest context,
Mântuitorul le spune, pe de o parte că plecarea Sa la Tatăl nu echivalează cu părăsirea
ucenicilor, ci va fi una foarte benefică şi folositoare pentru ei… (…să nu se tulbure inima
voastră… Mă duc să vă pregătesc loc… pentru că acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi…
(14,2-3); nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi… 14, 18.) Iar, pe de altă parte, le
făgăduieşte că nu-i va lăsa de fapt singuri, ci le va trimite un alt Mângâietor.
Aşa cum se întâmplă şi cu celelalte teme ale discursului de rămas bun, 34
Mântuitorul revine şi asupra temei trimiterii unui alt Mângâietor de mai multe ori pe
parcursul acestui cuvânt al Său (14, 15-17; 14, 25-26; 15, 26-27; 16, 7-15) de fiecare dată
adăugând informaţii în plus legate mai ales de lucrarea Mângâietorului.
Aşadar, Mântuitorul Hristos, cu puţin înainte de Patimile Sale şi de încheierea
activităţii sale publice, le făgăduieşte ucenicilor că nu-i va lăsa singuri, într-o lume ostilă,
ci le va trimite un alt Mângâietor, care să fie cu ei şi să le ofere nu numai mângâiere ci o
serie întreagă de daruri sau puteri, care îi va face capabili, nu numai să facă faţă ostilităţii
lumii, ci, mai ales, să propovăduiască cu putere şi eficienţă Evanghelia. Acest Mângâietor
este Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe care Mântuitorul Hristos îl
numeşte în mod explicit în acest context (14,26: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt…) şi a
cărui prezenţă fusese semnalată cu deosebire la Botezul Domnului (Ioan 1,32,33: Peste
Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu
Duh Sfânt) şi despre care Mântuitorul Hristos vorbise şi în alte rânduri. Nu există nici o
îndoială asupra faptului că Sfântul Evanghelist Ioan, la momentul scrierii Evangheliei
sale, vorbeşte deja în deplină cunoştinţă de cauză privitor la Duhul Sfânt. Între desele
comentarii personale, pe care acesta le inserează în cuvântările Mântuitorului Hristos, se
numără şi unul prin care exprimă această certitudine: Iar aceasta (…râuri de apă vie vor
curge din pântecele lui…) a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce
cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (Ioan
7,39). Afirmaţia Sfântului Ioan este în deplin consens cu făgăduinţa Mântuitorului
Hristos privind trimiterea Mângâietorului şi cu împlinirea acestei făgăduinţe, consemnată
de cartea Faptele Apostolilor (cap. 2).
Anticipând analiza pe care o vom aplica acestor texte din perspectiva temei
prezentei lucrări, vom remarca faptul că Mângâietorul făgăduit Apostolilor de
Mântuitorul este numit aici, caracteristic, Duhul Adevărului de trei ori (Ioan 14,17; 15,26;
16,13), ceea ce trimite la funcţia fundamentală ermineutică a Duhului Sfânt. Vom detalia
acest aspect puţin mai jos. Fără să păşim pe terenul discursului teologic dogmatic, vom
reţine la o primă lectură a textelor luate în discuţie o foarte clară expunere a relaţiilor
dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ceea ce în termeni dogmatici numim relaţiile inter-
trinitare. În afirmaţii repetate dar şi diferite apare exprimată unitatea dintre cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi şi faptul că în lucrarea unei dintre Acestea sunt prezente şi
celelalte două, deşi este particularizată contribuţia specifică a fiecăruia. Astfel, putem
34
Caracteristică a stilului Sfântului Evanghelist Ioan, această prezentare în spirală a diferitelor teme
abordate este identificată în mai toate discursurile Mântuitorului în forma prezentată de Evanghelia a patra.
Este un element care face ca textul şi conţinutul Evangheliei să fie mai greu de analizat şi de memorat.
, 115
enumera următoarele situaţii descoperite de discursul Mântuitorului Hristos, în ceea ce
priveşte relaţiile inter-treimice şi venirea Mângâietorului:
a. Duhul Sfânt este dat de Tatăl Apostolilor în urma rugăminţii Fiului (14,16)
b. Duhul Sfânt va fi trimis de Tatăl în numele Fiului (14,26)
c. Mângâietorul va fi trimis de Fiul de la Tatăl, din care şi purcede (15,26)
d. Duhul Sfânt va veni trimis de Fiul Apostolilor, întrucât şi numai după ce
Fiul se duce la Tatăl (16, 7)
În acelaşi sens putem menţiona şi cuvintele Mântuitorului Hristos care vorbesc
despre lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este, de asemenea în strânsă legătură şi în
continuarea firească a lucrării Fiului, ba mai mult, chiar neseparată de lucrarea
Mântuitorului şi, lucrarea amândurora este, la rândul ei în legătură cu cea a Tatălui:
a. Duhul Sfânt îi va învăţa pe ucenici toate şi le va aduce aminte de toate cele
despre care le-a vorbit Iisus acestora (14,26)
b. Duhul va mărturisi despre Fiul (15,26)
c. Duhul Sfânt care va călăuzi pe ucenici la tot adevărul, nu va vorbi de la
Sine, ci din ceea ce este al Fiului va lua şi va vesti, de fapt, din ceea ce este comun
Tatălui şi Fiului, pentru că toate cele ce are Tatăl sunt şi ale Fiului (16,13-15)
Este, de fapt, vorba despre o împreună-lucrarea care decurge firesc din starea de
împreună-sălăşluire a tuturor în fiecare dintre cele trei Persoane treimice, stare pe care o
înfăţişează Mântuitorul în termeni foarte clari, cel puţin în ceea ce priveşte pe Tatăl şi pe
Fiul: Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (14,11). Aşadar, Cei doi sunt
una atât în Tatăl, cât şi în Fiul. Deşi nu spune în mod expres acelaşi lucru şi despre
Duhul, unitatea Acestuia cu Tatăl şi cu Fiul este presupusă de multe din afirmaţiile
cuprinse în textele noastre . Vezi: purcederea de la Tatăl (15,26); faptul că nu va vorbi de
la Sine ci din cele pe care le aude de la Fiul – auzirea aceasta trimite tot la o vecinătate—
intimitate foarte strânsă (16,13); faptul că Duhul va vesti din lucrurile comune Tatălui şi
Fiului (16,15) trimite din nou la unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti, care nu poate
fi înţeleasă decât în termenii exprimaţi de Mântuitorul, adică ai împreună-sălăşluirii celor
trei în fiecare dintre Persoanele treimice în parte.35
În acelaşi context, Mântuitorul vorbeşte despre faptul că, în anumite condiţii,
foarte concrete, Apostolii înşii pot şi vor ajunge într-o relaţie cu Tatăl şi cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt, asemănătoare cu aceea care dintre Persoanele dumnezeieşti: În ziua aceea
veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (14,20)… Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el (14,23). Condiţiile despre care vorbeam sunt cele care privesc împlinirea
poruncilor lui Hristos, păzirea cuvântului Său, ceea ce se traduce prin starea de iubire faţă
de El. Iubire este, aşadar cale, suportul ca şi conţinutul stării de împreună-sălăşluire, a
stării de unire dintre Persoanele dumnezeieşti, dar şi dintre Dumnezeu şi oameni.
Dacă este să reţinem ideile principale ale fragmentelor care se referă la făgăduinţa
trimiterii Sfântului Duh, prima dintre acestea este legată de rolul consolator, încurajator al
făgăduinţei trimiterii Duhului Sfânt în condiţiile în care Apostolii se confruntă cu
despărţirea de Învăţătorul lor. Cel mai important lucru pe care trebuia să-l afle ucenicii
este acela că, de fapt, prin plecarea Mântuitorului, ei nu vor rămâne singuri. El pleacă
într-un anume fel (!) de la ei la Tatăl, dar ei nu vor rămâne singuri, pentru că le va trimite
35
Părintele Dumitru Stăniloae numeşte această relaţie „interioritate reciprocă” (vezi nota 1676 din Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pag. 883)
, 116
pe Duhul Sfânt, adică un alt Mângâietor. Prezenţa Duhului alături de ei nu va mai fi una
trecătoare, aşa cum li s-a părut a fi cea a Mântuitorului Hristos, ci va fi până la sfârşitul
veacurilor: … alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, (14,16). Va rămâne
la voi (14,17) îi asigură Mântuitorul în replică la faptul că El pleacă de la ei. Şi încă un
amănunt, extrem de semnificativ, asupra căruia vom reveni, acela că modul de prezenţă al
Duhului va fi diferit de cel de până atunci al Fiului: Duhul va fi în ei (14,17), adică
înlăuntrul lor, nu va mai fi vorba de o prezenţă exterioară sau alăturată aşa cum fusese
prezenţa Mântuitorului Hristos până la Înălţarea la cer.
Această este o primă idee centrală a discursului Mântuitorului despre făgăduinţa şi
trimiterea altui Mângâietor, revelatoare şi pentru conţinutul lucrării Duhului Sfânt: cel
mai important aspect este acela că ei nu vor rămâne singuri, ci vor beneficia de
prezenţa permanentă a altui Mângâietor – şi încă de o prezenţă mult mai apropiată şi
mai accesibilă, din moment ce le va fi lăuntrică – şi, bineînţeles, de tot ceea ce
decurge din această prezenţă, întâi de toate mângâiere şi încurajare într-o lume ostilă
lor şi lui Dumnezeu.
, 117
g. …câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. (16,14). Vestirea celor viitoare
este una din lucrările Duhului care presupune, concomitent, şi înlesnirea sau
intermedierea înţelegerii celor vestite, aşa cum vom vedea.
Şi numai din această prezentare schematică, înainte chiar de analiza în detaliu a
informaţiilor cuprinse de aceste texte, reiese că funcţia ermineutică a Duhului Sfânt
constituie o lucrare esenţială a Acestuia, conform celor spuse despre El de Mântuitorul
Hristos şi consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan.
, 118
Această viaţă este prezentată în evident contrast cu viaţa materială care se
sfârşeşte prin moarte: Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au
mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.
(6,58). Există o hrană care asigură viaţa materială. Aceasta este hrana care provine din
resursele naturale: pâine, apa şi chiar lumina sau aerul. Dar acestea sunt resurse pentru o
viaţă trecătoare, limitată, care sfârşeşte prin moarte. Dar există şi o altă hrană la fel de
reală, deşi nu materială, care provine nu din resursele lumii acesteia, ci de la Dumnezeu
însuşi. Această hrană alimentează şi asigură viaţa prin excelenţă, viaţa adevărată sau
deplină, viaţa nestricăcioasă sau veşnică. Această hrană este numită şi ea plecându-se de
la hrana materială, folosindu-se un adjectiv pentru a consemna contrastul sau diferenţa:
pâinea vieţii (6,51); apa vie (4,10); lumina vieţii (8,12); cuvintele vieţii (6,68). Părinţii
voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea
din care, dacă mănâncă cineva, nu moare (6,49-50); Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul
Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl (6,27). Această hrană vine de la
Dumnezeu , „coboară din cer”: Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din
cer şi care dă viaţă lumii. (6,33); Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu
precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi
în veac. (6,58). Hrana aceasta care vine din cer este diferită de mana care au primit-o
iudeii în pustie. Aceea era de natură creată, era o hrană care ţinea tot de lumea aceasta,
deşi era dată în mod minunat de Dumnezeu. Ea hrănea viaţa aceasta stricăcioasă, care
avea să sfârşească în moarte. Hrana cea spre viaţă este cerească prin excelenţă şi hrăneşte
spre viaţa cea nestricăcioasă şi veşnică.
Mântuitorul este foarte clar şi ferm. Nu lasă loc nici unei confuzii. Spune iudeilor
că El este această pâine, El este hrana cea cerească, pâinea cea cerească, cea care asigură
viaţa veşnică: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în
Mine nu va înseta niciodată.(6,35; 6:48); Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci (6,51).
Acesta este totuşi un limbaj figurat, de aceea Mântuitorul insistă cu mai multe
clarificări şi precizări: Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul
Meu(6,51).
În consecinţă : Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică,
şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (6,54); Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic
vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea
viaţă în voi. (6,53); cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.(6,57).
Mântuitorul Însuşi insistă în a semnala diferenţa între hrana aceasta care vine din
cer, pe care o numeşte adevărată, şi hrana pe care o furnizează lumea creată: Trupul Meu
este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. (6,55). Cine va mânca şi va
bea această hrană cerească nu va flămânzi şi nu va înseta niciodată (6,35).
Am citat din binecunoscutul discurs euharistic al Mântuitorului Hristos,
consemnat de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al şaselea al Evangheliei sale.
Concluzia acestui discurs este chemarea oamenilor de a se hrăni cu Trupul şi Sângele
Domnului, de a se hrăni cu Hristos Însuşi. Aceasta este Dumnezeiasca Împărtăşanie.
Mântuitorul Hristos se referă la Taina Euharistică pe care El Însuşi o oferă Bisericii:
, 119
pâinea şi sângele euharistic devin prin lucrarea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele
Domnului Iisus Hristos.
Dar nu numai atât. Mai sunt şi alte căi de a ne hrăni cu hrană cerească, despre care
vorbeşte Evanghelia după Ioan.
Tot Evanghelia după Ioan se vorbeşte despre o hrănire cu cuvintele lui Hristos:
Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus
sunt duh şi sunt viaţă (6,63); Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu
ai cuvintele vieţii celei veşnice (6,68).
Mai este o împărtăşire de Hristos ca lumină: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând:
Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii. (8,12).
După cum, mai există încă o împărtăşire cu Hristos, aceea prin împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu: Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa
veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc (12, 49-50).
În acelaşi sens, Mântuitorul vorbeşte despre urmarea Sa. A-L urma pe Hristos este iarăşi
o cale similară de a te împărtăşi de El: Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc
pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din
mâna Mea nimeni nu le va răpi. (10,27-28); cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii (8,12).
Condiţia primordială de a ajunge să te hrăneşti din Hristos este credinţa în El.
Credinţa este condiţia fără de care nu se poate viaţă veşnică: Ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (3,15). Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru ca
tot cel ce crede în EL să aibă viaţă veşnică (3,16); vezi şi 6,40, 47; 11,25; 20,31).
Acest adevăr fundamental este un fel de leit-motif, pe care-l întâlnim peste tot în
Evanghelia după Ioan: cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (11,25).
Ce este viaţa veşnică, de fapt? În ce constă viaţa veşnică? Ne răspunde iarăşi
Evanghelia după Ioan: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (17,3). De fapt, Hristos Însuşi
este viaţa cea adevărată, deplină, veşnică (14,6), El este, asemenea Tatălui izvorul prin
excelenţă al vieţii pentru că are principiul vital în Sine. Căci precum Tatăl are viaţă în
Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine (5,26); Numai Dumnezeu are principiul
vital în Sine. Viaţa adevărată este cea care are principiul vital în sine, lucru posibil numai
pentru Dumnezeu. Oamenii pot dobândi viaţa prin împărtăşire de viaţa lui Dumnezeu,
prin participarea la viaţa dumnezeiască. Iar participarea este posibilă prin căile la care ne-
am referit mai sus.
Viaţa veşnică nu este viaţa care începe după moarte, ci este viaţa cea adevărată la
care poate participa orice om, crezând în Hristos şi împărtăşindu-se de El.
, 120
la acest subiect. Sf. Ioan nu foloseşte substantivul cunoaştere (γ ν ω σ ι ς ) nici
măcar o singură dată. Dar este folosit foarte mult verbul a cunoaşte, fie în varianta
verbului γ ι ν ω σ κ ε ι ν , fie a verbului ε ι δ ε ν α ι , care par a fi sinonime,
deşi în limba română pot fi traduse diferit, cu semnificaţii sensibil diferite, a cunoaşte şi
respectiv a şti. Statistica ne spune că sunt 75 de folosiri ale acestor două verbe, 50 de
folosiri ale verbului γ ι ν ω σ κ ε ι ν şi 25 de folosiri ale verbului
ειδ ε ν α ι.
Ambele verbe sunt cunoscute la vremea aceea cu referire la cunoaşterea umană, la
actul uman de cunoaştere. Caracteristic pentru Sf. Ioan este faptul că aceste verbe se
referă şi la cunoaşterea persoanelor dumnezeieşti, la cunoaşterea lui Dumnezeu, a
relaţiilor dintre persoanele dumnezeieşti şi, în special, cu referire la prezenţa şi lucrarea
Mântuitorului Hristos în lume.
Există o dezbatere în literatura de specialitate cu privire la contextul gnoseologic
din care îşi extrage Sf. Ioan sensul acestor verbe. Şi aceasta pentru că lumea antică
consemnează cel puţin două gnoseologii sensibil diferite, cea greacă şi cea iudaică.
Preluând problema de la cunoscutul teolog protestant german R. Bultmann, exegetul
englez C.H. Dodd propune a se lua în calcul următoare diferenţă de înţelegere a actului
cunoaşterii între lumea iudaică şi lumea greacă.
Pentru greci, cunoaşterea presupunea un proces asemănător cu vederea şi analiza
de la distanţă a obiectului de cunoscut. Acesta este localizat ca exterior de către subiectul
cunoscător, contemplat, observat în caracteristicile lui. Subiectul cunoscător şi obiectul
de cunoscut stau faţă în faţă.
Pentru iudei, cunoaşterea este rezultatul unei experienţe directe pe care o face
subiectul cunoscător în legătură cu obiectul de cunoscut. Cunoaşterea presupune o relaţie
directă, un contact direct între subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut, subiectul
trăieşte obiectul de cunoscut. Iată câteva exemple: Dispreţuit era şi cel din urmă dintre
oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi
faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. (53,3); El nu va cunoaşte pacea lăuntrică şi el nu va
scăpa nimic din toate câte preţuieşte. (20,20). A cunoaşte înseamnă a face experienţa
lucrului de cunoscut, a trăi realitatea respectivă, a simţi acea realitate.
Venind acum la domeniul gnoseologiei teologice, a cunoaşte pe Dumnezeu,
pentru greci însemna a contempla realitatea ultimă, raţiunea ultimă de a fi a lumii, iar
pentru iudei însemna a-L recunoaşte şi a-L întâlni în lucrurile Lui precum şi a răspunde la
chemările Lui, intrând astfel în relaţie cu El. Pentru greci cunoaşterea presupune
observare şi reflecţie, iar pentru iudei cunoaşterea presupune participare şi simţire.
Cât priveşte Evanghelia după Ioan, exegeţii au opinii diferite, unii susţinând că
aceasta are mai curând în vedere contextul iudaic, alţii contextul grec, iar alţii (ca C.K.
Barrett, p.162) că Ioan are în vedere atât contextul iudaic cât şi pe cel grecesc.
Istoria vechi-testamentară consemnează o relaţie foarte complexă între Dumnezeu
şi poporul ales. În cadrul acestei relaţii se realizează cunoaşterea: Dumnezeu cunoaşte pe
poporul Israel, iar poporul îl cunoaşte pe Dumnezeu din manifestările Sale către el.
Cunoaşterea poporului de către Dumnezeu Însuşi include alegerea şi purtarea Lui de
grijă: "Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pământului;. (Amos 3,2).
, 121
Cunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni, de poporul ales, presupune nu numai o
percepţie neutră şi obiectivă a existenţei Sale, ci o relaţie strânsă de ascultare şi de
încredere, de slujire şi de închinare, o relaţie care include şi neascultarea şi sancţiunea: Şi
nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe frate, zicând: "Cunoaşteţi pe Domnul" că
toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi
ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni" (Ieremia 31,34). Acest sens al
cunoaşterii pare a fi decisiv pentru Sf. Ioan Evanghelistul.
Iisus Însuşi cunoaşte pe Tatăl şi această cunoaştere rezultă din relaţia Sa cu Tatăl,
care este o relaţie de iubire, de ascultare desăvârşită, de voinţă şi de încredere reciprocă.
Este o cunoaştere reciprocă: Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. (Ioan
10,15; vezi şi 17,25); Eu Îl ştiu (cunosc) pe El, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe
Mine. (Ioan 7,29; vezi şi 8,55).
Oamenii îl pot cunoaşte pe Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus Hristos, tot în cadrul
unei relaţii directe: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai
Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (8, 31-32; Vezi şi 17,8,25;
10,4; 15,15); Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de
acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut (14,7); Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi
şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu:
Arată-ne pe Tatăl? (14,9; vezi şi 12, 45). În ultimul text cunoaşterea este asociată cu
vederea, lucru caracteristic grecilor.
În acelaşi timp, Evanghelia după Ioan afirmă şi că … pe Dumnezeu nu L-a văzut
nimeni vreodată, Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sântul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut.(1,18). Mântuitorul insistă şi explică această afirmaţie: NU doar că pe Tatăl L-a
văzut cineva, decât cel ce este de la Dumnezeu. Acesta L-a văzut pe Tatăl.(6,46).
Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte şi despre vederea slavei dumnezeieşti a
Cuvântului întrupat: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (1,14)
A cunoaşte pe Iisus Hristos înseamnă a recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu
întrupat: Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au
cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (17;8).
Relaţia strânsă dintre Tatăl şi Fiul este şi aceasta obiect al cunoaşterii: Iar dacă le fac,
chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că
Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl. (10,38).
Cunoaşterea lui Dumnezeu implică, în cele din urmă comuniunea omului cu
Dumnezeu prin Iisus Hristos, împărtăşirea sau unirea omului cu Dumnezeu: În ziua
aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. (14,20).
Condiţie a acestei comuniuni este iubirea: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul
Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.(14,23). Este vorba
despre o cunoaştere nemijlocită care se datorează comuniunii depline, unirii, împreună-
vieţuirii, deci experienţei.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă prin recunoaşterea lui Iisus Hristos ca
descoperire reală a lui Dumnezeu, recunoaşterea lui Hristos inseparabil dar distinct unit
cu Dumnezeu Tatăl şi îşi află împlinirea în experienţa propriei noastre comuniuni sau
, 122
uniri cu Hristos. Cunoaşterea desăvârşită este, în consecinţă, sinonimă cu comuniunea
desăvârşită sau cu unirea omului cu Dumnezeu. Cine ajunge la cunoaşterea lui
Dumnezeu, experiată ca unire cu Dumnezeu, acela are viaţă veşnică. De aceea
Mântuitorul pune semnul egalităţii între cunoaştere şi viaţa veşnică: Şi aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe
Care L-ai trimis. (17,3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu este, cum vom vedea, legată de credinţă. După cum
înţelegerea acestui proces atât de complex este sporită dacă cercetăm şi ce ne spune Sf.
Ioan Evanghelistul despre adevăr.
, 123
6. a crede în numele cuiva -
π ι σ τ ε υ ε ι ν ε ι ς τ ο ο ν ο µ α α υ τ ο υ ( Şi celor
câţi L-au primit, care cred în numele Lui - [Osoi de. e;labon
auvto,n( e;dwken auvtoi/j evxousi,an te,kna qeou/
gene,sqai( toi/j pisteu,ousin eivj to. o;noma auvtou/( (1,12);
mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea. - polloi.
evpi,steusan eivj to. o;noma auvtou/ qewrou/ntej auvtou/ ta.
shmei/a a] evpoi,ei\ (2,23); Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce
nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut,
Fiul lui Dumnezeu - o` pisteu,wn eivj auvto.n ouv kri,netai\ o` de.
mh. pisteu,wn h;dh ke,kritai( o[ti mh. pepi,steuken eivj to.
o;noma tou/ monogenou/j ui`ou/ tou/ qeou/Å (3,18). Cum se poate
observa, sensul nu este deosebit de construcţia a crede în cineva, dar folosirea
lui o;noma este de remarcat, mai ales că este specifică Sfântului Ioan şi se
datorează predilecţiei sale pentru nume. După cum se ştie, în lumea semită,
numele este semnul care recapitulează persoana însăşi, aşa cum s-a moştenit şi
în tradiţia creştină. Construcţia Sf. Ioan a fost preluată de Biserică. În multe
împrejurări, ca la botezul copilului, de ex., folosim expresia Se botează robul
lui Dumnezeu…, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta
înseamnă că cel botezat se supune, intră sub stăpânirea Prea Sfintei Treimi. A
crede în cineva conţine o nuanţă pe care nu o poate exprima verbul a cunoaşte,
şi anume a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân şi a te supune voinţei Lui.
LA, fel, în cazul Mântuitorului Hristos, a crede în El înseamnă a-L recunoaşte
ca Fiul al lui Dumnezeu.
7. a crede – în sens absolut. Există texte în care verb ul a crede este folosit
singur: Acesta a venit spre mărturie…. Ca toţi să creadă prin el (1,7); M-aţi şi
văzut şi nu credeţi (6,36); Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu! (11,40); Un fragment întreg este semnificativ pentru acest sens al
verbului a crede. Este vorba de Ioan 20,25-29: Deci au zis lui ceilalţi ucenici:
Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui,
semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu
voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui
erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind
încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu
degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta
Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul
meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi
cei ce n-au văzut şi au crezut!
Se vorbeşte despre o relaţie între credinţă şi vedere. Există o vedere fără credinţă.
Mulţi dintre contemporanii Mântuitorului Hristos vedeau dar nu credeau în ceea
ce vedeau. Vederea simplă însoţită de credinţă conduce pe om la o vedere mai
profundă, la înţelegere: Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui
Dumnezeu (11,40). Credinţa este şi ea un fel de vedere. Când Hristos era printre
oameni, credinţa însemna să vezi slava Lui, să înţelegi şi să recunoşti dumnezeirea
Lui în prezenţa Sa omenească. Pentru Sf. Ioan Evanghelistul a crede în Hristos
înseamnă a cunoaşte, a recunoaşte, a vedea pe Dumnezeu în persoana istorică a lui
, 124
Hristos. Această credinţă este premisă şi cale a vieţii veşnice: Iar acestea s-au
scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să
aveţi viaţă în numele Lui. (20,31).
, 125
3. expresia realităţii în termeni filozofici.
În Evanghelia după Ioan întâlnim foarte clar expus principiul gnoseologic
fundamental, pe care îl va dezvolta Biserica Răsăritului, conform căruia adevărul este
realitatea însăşi, lucrul, nu enunţul despre realitate. În limba greacă, adevărul este mai
curând o categorie intelectuală sau morală. La Ioan întâlnim mai curând concepţia
iudaică, după care, adevărul este lucrul în sine, acţiunea în sine, fapta în sine etc.
Întâlnim la Ioan o construcţie literară specifică, foarte interesantă, care exprimă
clar această viziune. Este vorba de expresia a face adevărul -
π ο ι ω τ η ν α λ η θ ε ι α ν . Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină,
ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite o` de. poiw/n th.n
avlh,qeian e;rcetai pro.j to. fw/j( i[na fanerwqh/| auvtou/ ta. e;rga o[ti
evn qew/| evstin eivrgasme,naÅ (3,21) Faptul că traducătorul român evită
folosirea echivalentului exact al verbului grecesc, adică a face, preferând lucrează, ne
arată cât de neobişnuită este construcţia chiar şi pentru limba română.
Acelaşi înţeles foarte concret şi obiectiv îl întâlnim şi în nenumărate ale texte din
Evanghelia după Ioan.
Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui
în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei
ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. 23avlla. e;rcetai w[ra kai.
nu/n evstin( o[te oi` avlhqinoi. proskunhtai. proskunh,sousin tw/| patri.
evn pneu,mati kai. avlhqei,a|\ kai. ga.r o` path.r toiou,touj zhtei/ tou.j
proskunou/ntaj auvto,nÅ 24 pneu/ma o` qeo,j( kai. tou.j proskunou/ntaj
auvto.n evn pneu,mati kai. avlhqei,a| dei/ proskunei/nÅ (4,23-24). Expresia
a se închina în adevăr este neobişnuită şi pentru limba română. Mai uşor am spune a se
închina cu adevărat.
Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. `,agi,ason
auvtou.j evn th/| avlhqei,a|\ o` lo,goj o` so.j avlh,qeia, evstinÅ (17,17).
Expresia Cuvântul tău este adevărul este iarăşi specific lui Ioan. Pentru noi mai normal ar
fi fost să se spună Cuvântul Tău este adevărat.
Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau
mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. evgw. eivj tou/to
gege,nnhmai kai. eivj tou/to evlh,luqa eivj to.n ko,smon( i[na
marturh,sw th/| avlhqei,a|\ pa/j o` w'n evk th/j avlhqei,aj avkou,ei mou
th/j fwnh/jÅ (18,37). Semnalăm în continuare exprimări neobişnuite pentru noi, dar
specifice lui Ioan, care pun în evidenţă faptul că adevărul este realitatea însăşi: a da
mărturie pentru adevăr; a fi din adevăr. Ceea ce este important, însă, este tocmai faptul
asupra căruia exegeţii cad de acord că în aceste texte Adevărul este Dumnezeu Însuşi.
A fi din adevăr înseamnă a fi de la Dumnezeu. A fi din adevăr este sinonim cu a fi de
sus, a fi de la Duhul, ca antonime ale expresiilor a fi din trup, a fi din cele de jos, a fi din
lumea aceasta, a fi de la diavolul.
Dacă adevărul este realitatea în sine, atunci, în sensul lui absolut Adevărul este
numai Dumnezeu, tocmai pentru că Dumnezeu este existenţa deplină, desăvârşită,
nelimitată, veşnică. Când Ioan spune că Iisus a venit să dea mărturie pentru adevăr, adică
, 126
despre ceea ce este cu adevărat, despre lumea cu adevărat reală şi deplină, despre
existenţa în sine, care este izvorul tuturor celorlalte existenţe, adică despre Dumnezeu.
Identificarea adevărului prin excelenţă cu Dumnezeu şi cu realităţile dumnezeieşti este
foarte fermă şi clară. Mai mult, este unul din obiectivele centrale ale Evangheliei după
Ioan, acela de a arăta ce este cu adevărat real şi de a distinge între adevărul deplin, care
este Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, şi ceea ce cred oamenii că este adevărul, adică
lumea creată şi cele lumeşti.
Evanghelia după Ioan insistă asupra acestui aspect fundamental. Adevărul este
Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cea care te face liber (vezi 8,32). Adevărul
este realitatea ultimă şi deplină despre care dă mărturie Iisus.
Hristos nu dă numai mărturie despre adevăr, ci spune despre Sine că este
Adevărul: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa - vegw, eivmi h` o`do.j kai. h`
avlh,qeia kai. h` zwh,\ (14,6). Hristos este cel care dă mărturie despre Dumnezeu-
Adevărul, dar în acelaşi timp este El Însuşi Adevărul pentru că este Dumnezeu. Este
motivul pentru care chiar în acest context Iisus insistă în a desluşi relaţia Sa de unitate
desăvârşită cu Tatăl: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (14,10-11). În
acest caz a cunoaşte adevărul nu înseamnă numai a asculta cuvintele Mântuitorului, ci a
te uni cu El de o manieră asemănătoare celeia în care este El unit cu Tatăl. Cunoaşterea
adevărului, care înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează în comuniune şi unire
cu Hristos, este ceva diferit de înţelegerea exclusiv intelectuală a lucrurilor.
, 127
În toate cazurile, Fiul este cel care mijloceşte această unire şi cunoaşterea care
rezultă din unire.
Unitatea dintre Tatăl şi Fiul este atât de strânsă încât ea este exprimată de Fiul
astfel: Eu şi Tatăl una suntem - evgw. kai. o` path.r e[n evsmenÅ (10,30).
Unitatea este atât de deplină încât nu poate fi exprimată decât în termenii împreună-
sălăşluirii reciproce. Această unire este continuă şi se manifestă în toate lucrările Fiului.
Acolo unde este Fiul este şi Tatăl, acolo unde este Fiul lucrător este şi Tatăl lucrător.
Lucrarea Fiului este şi lucrarea Tatălui. Acolo unde este Fiul subiect este şi Tatăl subiect.
Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez (5,17). Fiul nu face nimic de la Sine (5,19; 8,28-29).
Unirea face posibilă împărtăşirea reciprocă: Precum Tatăl are viaţă în Sine aşa a dat şi
Fiului să aibă viaţă în Sine (5,26). Împărtăşirea de aceeaşi viaţă şi lucrare este motivată
de iubirea lui Dumnezeu: Tatăl iubeşte pe Fiul (5,20); Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate
în mâinile Lui (3,25); Eu iubesc pe Tatăl şi cum îmi porunceşte Tatăl aşa fac (14,23);
Dragostea desăvârşită între Tatăl şi Fiul stabileşte o comuniune desăvârşită de viaţă între
Tatăl şi Fiul.
Această comuniune desăvârşită şi unitate dumnezeiască între Tatăl şi Fiul este
prezentată ca arhetip pentru comuniunea şi unitatea între oameni şi Dumnezeu. Dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face
locaş la el (14,23). De fiecare dată când se face referire la unitatea dintre Tatăl şi Fiul
este amintită şi unitatea dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre oameni întreolaltă, care
trebuie să urmeze modelul celei dintâi.
Ca răspuns la iubirea Tatălui, Fiul împlineşte întru totul voia Tatălui. La fel şi cei
care cred în Hristos, ca răspuns la iubirea Lui şi ca dovadă a iubirii lor faţă de El trebuie
să facă voia Lui, să împlinească poruncile Lui.
În cap. 15, 1-12, referitor la unirea omului cu Dumnezeu, avem metafora viţei de
vie cu mlădiţele. Unirea omului cu Dumnezeu este una vie, dătătoare de viaţă, asemenea
celei dintre mlădiţe şi viţa de vie. Viaţa, aceeaşi viaţă, trece de la viţă la mlădiţe le
menţine vii şi le face roditoare. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate
să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în
Mine. (15,4). Unirea aceasta este fundamentată pe iubire: Precum M-a iubit pe Mine
Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. (15,9). Semn şi condiţie al
rămânerii în iubirea dumnezeiască este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. (15,10).
Realitatea unirii desăvârşite prin împreună-sălăşluire reciproce este exprimată pe
larg şi în cap. 17 al Evangheliei după Ioan. Ca ei să fie una precum noi suntem (17,11);
Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că
Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. (17,23).
Este vorba despre o unire desăvârşită dar care nu conduce la confuzie sau
amestecare. Prin unirea cu Dumnezeu omul nu se cufundă sau dizolvă în Acesta, nu este
absorbit de dumnezeire, în stil panteist. Este vorba despre o relaţie interpersonală dusă la
măsura deplinătăţii, în care, deşi uniţi desăvârşit, subiecţi îşi păstrează identitatea
personală deplină. Resortul dinamic al acestei uniri este iubirea. Credinţa adevărată în
, 128
Hristos îl poate aduce pe om la o comuniune personală de viaţă cu Dumnezeu cel veşnic,
care este o comuniune de iubire.
Este exprimată iarăşi insistent iubirea Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl:
Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui (3,35; vezi şi 10,17; 17,24).
Iubirea dintre Tatăl şi Fiul este modelul şi măsura iubirii dintre Fiul şi oameni şi
dintre oameni şi Fiul: Precum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa v-am iubit şi Eu pe voi (15,9);
…i-am iubit pe ei, precum M-ai iubit Tu pe Mine (17,23); Pentru ca iubirea cu care M-ai
iubit Tu să fie în ei (17,26).
Iubirea dintre Tatăl şi Fiul sau iubirea lui Hristos pentru oameni este modelul iubirii
dintre oameni: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit
Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi. (5,12-13). Aceasta este porunca cea nouă, este recapitularea întregii
Învăţături a Mântuitorului Hristos, asupra căreia Evanghelia după Ioan revine de mai
multe ori: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe
voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (13,34-35; vezi şi 15, 12,17).
, 129
FAPTELE APOSTOLILOR
BIBLIOGRAFIE
COMENTARII PATRISTICE
Comentarii moderne:
, 130
12. Mihoc, pr. prof. dr. Vasile, „Decretul apostolic şi valoarea istorică a cărţii Faptele
Apostolilor”, MA 2/1989, pp. 2028.
13. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament. Faptele Apostolilor”, MO 910/1968, pp. 714721.
14. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament. Faptele Apostolilor”, MO 56/1969, pp. 387395.
15. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (II). Faptele Apostolilor”, MO 78/1969, pp. 541550.
16. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (IV). Faptele Apostolilor”, MO 34/1970, pp. 176187.
17. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (VII). Faptele Apostolilor”, MO 34/1971, pp. 210220.
18. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (VIII)”, MO 56/1971, pp. 335347.
19. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (IX). Faptele Apostolilor”, MO 78/1971, pp. 539546.
20. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (X). Faptele Apostolilor”, MO 910/1971, pp. 708720.
21. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XI)”, MO 56/1972, pp. 323333.
22. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XII). Faptele Apostolilor”, MO 13/1978, pp. 6876.
23. Petrescu, pr. prof. Nic., „Observaţii şi propuneri cu privire la traducerea Noului
Testament (XIII). Faptele Apostolilor, cap. XV”, MO 46/1978, pp. 287301.
GENERALITĂŢI
CARACTERISTICI TEHNICE
28 de Capitole
1006 versete
10396 cuvinte
Vocabular: 2000 cuvinte. Este vorba de un vocabular bogat. Luca fiind grec, are
un vocabular bogat pe care-l şi foloseşte.
Ocupă locul doi ca volum, după Evanghelia a-III-a, între cărţile Noului
Testament.
, 131
TITLUL
Justificarea titlului
Cartea are, într-adevăr, în centrul său activitatea unor apostoli. Deşi este prezentat
la început cărţii catalogul complet al apostolilor şi chiar completarea locului lăsat liber de
Iuda prin alegerea lui Matia (F.Ap. 1, 13, 26), conţinutul cărţii se opreşte în special
asupra activităţii a doi apostoli: Sfântul Apostol Petru, unul dintre cei 12, şi Sfântul
Apostol Pavel, din afara celor doisprezece, chemat la apostolie în mod special şi direct de
Mântuitorul pe drumul Damascului.
Faptele Apostolilor fac însă referire – mai pe scurt sau mai exstins - şi asupra
activităţii altor personaje care nu fac parte din grupul celor doisprezece: Iacob, fratele
Domnului, Varnava, Arhid. Ştefan, Filip – din cei 7- Apollo, Timotei, Sila etc.
De consemnat că deşi nu fac parte din grupul celor doisprezece Apostoli, pe toţi
aceştia Biserica îi pomeneşte în calendar ca „apostoli”.
O lipsă a titlului!
, 132
TEXTUL CĂRŢII FAPTELOR APOSTOLILOR
Atunci când avem de-a face cu un text vechi; ca cel al Faptelor Apostolilor trebuie
să luăm în discuţie fidelitatea textului actual faţă de cel original, date fiind numeroasele
copieri şi răspândiri de manuscrise prin care a trecut până la apariţia tiparului.
În cazul Faptelor Apostolilor problema textului este destul de complexă.
Majoritatea surselor acestei cărţi prezintă două forme principale:
textul numit „sirian” sau „antiohian”
textul numit „egiptean” si „alexandrin”
Textul ”alexandrin” este păstrat de manuscrisele: Codicii Vatican, Sinaitic,
Alexandrin, Efrem, Papirus 45 şi 74, precum şi de părinţii alexandrini.
Textul „sirian” sau „antiohian” este păstrat de codicele Beza (D), vechile traduceri
latine, papiruşii 38, 41, 48 – părinţi latini. Acest text prezintă numeroase schimbări,
adaosuri.
Ex. 5. 16 39 – se introduc unele explicaţii
15, 20 29 – hotărâri Sinodul Apostolic
11. 28 – încep”fragmentate cu noi”
S-a exprima părerea conform căreia acest text ar fi fost o primă formă datorită tot
lui Luca, textul alexandrin fiind forma finală datorită desigur lui Luca.
Criticii textului susţin că textul alexandrin că textul alexandrin este cel autentic
, 133
capitol (Predica Împărăţiei, arătările după Înviere, Sfântul Ioan Botezătorul şi făgăduinţa
Duhului, grupul celor doisprezece) are menirea de a sublinia unitatea evidentă între
timpul lui Iisus şi cel al Bisericii. În Evanghelie, Înălţarea încheie timpul lui Iisus, ca un
punct al unei istorii ce se împlineşte: accentul în relatare este hristologic. În Faptele
Apostolilor această relatare a Înălţării inaugurează timpul Duhului Sfânt: accentul în
relatare este pnevmatologic şi ecleziologic. Este fragmentul ce ilustrează continuitatea
între istoria lui Iisus şi istoria Bisericii Sale.
Alegerea lui Matia (F.Ap. 1, 15 - 16) arată la fel continuitate. De asemenea,
grupul celor 12 ucenici, constituie un alt element fundamental de unitate şi continuitate
între timpul lui Iisus Hristos şi timpul Bisericii. Grupul este format de Iisus în timpul
activităţii Sale pământeşti, şi constituie nucleul iniţial al Bisericii ce se naşte istoric la
Cincizecime .Tema unităţii joacă un mare rol în F.Ap. 1. De altfel, unitatea este o
trăsătură esenţială a eclesialităţii, de aceea se regăseşte ca temă aproape în fiecare din
paginile Faptelor Apostolilor
36
Vezi pe larg despre această problemă în Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Sf. Ev. Luca, autorul Epistolelor
Pastorale - o ipoteză în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul oficial al Patriarhiei române, Anul CXVI,
Nr.7-12, iulie-decembrie 1998, p.360-370.
, 134
AUTORUL
Mărturii externe
Întreaga tradiţie bisericească veche îl numeşte pe Sfântul Evanghelist Luca drept
autor al Faptelor Apostolilor.
Faptele Apostolilor este citată de Părinţii Apostolici:
Epistola lui Varnava, 4,14; 5,8
Păstorul lui Herma, 4,2,4
Epistola lui Clement Romanul, 2,1
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Magnezieni, 5; Smirneni, 3
Epistola către Diognet
Iustin Martirul, Apologia I. 19; Dialog cu iudeul Trifon, 20,118
Canonul Muratori (cca 150 d. Hr.) include F.Ap. în canonul Noului Testament ca
lucrare a Sfântului Luca.
Irineu episcop al Lugdummului (180- 190) Împotriva Ereticilor 3, 1 citează multe
texte din F.Ap. Şi numeşte pe Luca autor.
LE fel se întâmplă şi cu o serie întreagă de autori din primele trei veacuri ale
Bisericii, reprezentând o arie geografică foarte exstinsă:
Tertulian (Afica de Nord), Împotriva lui Marcion (VI,2)
Clement Alexandrinul, Stromate, 5,12
Origen, Împotriva lui Cels, 6,11
Ieronim, De viris illustribus, 7
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, B,22,1
Mărturii interne
Exegeţii celor două cărţi importante şi voluminoase ale Noului Testament sunt de
acord că Faptele Apostolilor şi Evanghelia a treia au acelaşi autor. Lucrul acesta este
confirmat de: identitatea de stil, vocabular şi idei dintre cele două cărţi. Ele sunt adresate
aceleiaşi persoane, lui Teofil.
„Cuvântul cel dintâi” la care face referire autorul Faptelor este fără îndoială
Evanghelia Sfântului Luca, Faptele Apostolilor fiind „Cuvântul al doilea”.
Asemănarea între cele două lucrări este atât de mare încât nimeni nu contestă
faptul că ele provin de la acelaşi autor. Ba, au existat exegeti care au considerat că cele
două lucrări au fost iniţial o singură lucrare. Traducerea manuscrisă nu sprijină aceasă
idee.
Există o continuitate evidentă: Evanghelia sfârşeşte cu Înălţarea şi F.Ap. începe
cu Înălţarea.
Fragmentele „noi”
, 135
se îndoieşte că autorul acestor fragmente – foarte posibil parte dintr-un jurnal de călătorie
– este acelaşi cu autorul întregii cărţi.
Autorul fragmentelor „noi” este unul dintre însoţitorii şi colaboratorii Sfântului
Apostol Pavel. Acesta nu poate fi decât Luca deoarece ceilalţi colaboratori ai Sfântului
Pavel (Timotei, Tit, Sila) fie sunt numiţi, fie nu sunt prezenţi la evenimentele relatate ca
„noi”.
Terminologia medicală
Abundenţa terminologiei medicale în Faptele Apsotolilor este încă un argument
că autorul său este Luca medicul (Col. 4,14).
Cercetarea biblică de astăzi este în unanimitate de acord cu paternitatea lucană a
Faptelor Apostolilor.
Singurele contestări au venit di n partea Şcolii biblice liberale radicale din
Tubingen (vezi Christian Baur).
Sfântul Luca este cunoscut deja din Evanghelia sa, dar şi din informaţiile din
Faptele Apsotolilor şi din Epistolele pauline..
Originar din Antiohia, grec de neam, Luca a devenit creştin în jurul anului 40,
fiind de profesiune medic (Col. 4,14).
Va fi ucenic şi apropiat colaborator al Sfântului Apostol Pavel şi însoţitor al
acestuia (2 Tim. 4,11 „numai Luca este cu mine”). Îl însoţeşte în călătoria a II-a
misionară pe Sfântul pavel, în timpul căreia rămâne în Filipi (aproape 8 ani), de unde îl
va lua Pavel în a III-a călătorie misionară până la Ierusalim (F.Ap. 20,5 – 21,8). Luca
împreună cu Aristarh îl însoţesc pe Pavel la Roma (60 – 62 → F.AP. 27,1 – 28,16), după
cum reiese din finalul epistolelor Coloseni şi Filimon.
Tradiţia bisericească (Teofilact) îl numără pe Luca printre cei 70 de ucenici ai
Mântuitorului, iar unii dintre vechii scriitori bisericeşti îl identifică cu unul dintre cei doi
în drum spre Emaus. A murit în Grecia, posibil la Teba. Alţii cred că la Efes.
Este sărbătorit la 18 octombrie.
DESTINATARI ŞI SCOP
La începutul cărţii este numit destinatarul ei. Acesta este acelaşi cu destinatarul
Evangheliei Sf. Luca, un anume Teofil. „Prea puternice Teofil” (Lc. 1,3); „O, Teofile”
(F.Ap. 1,1)
Teofil este posibil să fi fost un înalt demnitar roman, poate chiar membru al
tribunalului roman care urma să judece pe Sf. Pvel. În acest caz şi Evanghelia, dar mai
ales Faptele Apostolilor, s-ar fi constituit într-o apologie a Bisericii creştine, dar mai ales
al lui Pavel şi a activităţii sale, subliniind bunele intenţii faţă de lumea păgână, neiudaică.
Mai probabil pare a fi o altă ipoteză care consideră că Teofil aparţinea într-adevăr
clasei aristocrate („prea puternice”); Este posibil să fi fost chiar contcetăţean al lui Luca,
fiind cunoscut acestuia înainte de a deveni creştin. Dacă atunci când primea Evanghelia
nu era încă creştin, la primirea Faptelor Apostolilor devenise, după schimbarea tonului în
, 136
adresare, oficial în Evanghelie, familial în Faptele Apostolilor. În cazul acesta, scopul
Faptelor Apostolilor este unul de continuare a catehezei, de întărire a credinţei lui Teofil.
Cea mai mare parte a cercetătorilor consideră că Faptelor Apostolilor nu se
adresează numai lui Teofil, ci unui cerc mult mai larg de cititori. Cine puteau fi aceştia?
Aici părările sunt aproape unanime. Destinatarii Faptelor Apostolilor par a fi fost
creştinii proveniţi dintre neamuri, foarte probabil cei din Roma şi Italia.
În favoarea acestei opţiuni este adus argumentul că localităţile din Italia sunt
menţionate fără nici o explicaţie, în timp ce atunci când cartea se referă la tipografia şi
obiceiurile iudeilor din Palestina, ale macedonenilor, sau grecilor dă multe lămuriri, ceea
ce înseamnă că cititorii cărţii nu le cunoşteau.
Un argument în favoarea faptului că F.Ap. nu a fost adresată iudeo-creştinilor este
acela că autorul insistă asupra responsabilităţii iudeilor privitor la moartea Mântuitorului
(2, 23; 3, 13 – 15; 13, 27 -28) şi asupra obstacolelor pe care le întâmpină propovăduirea
Evangheliei din partea iudeilor.
Faptul că a fost adresată creştinilor dintre neamuri este dovedit de insistenta cu
care se aduc dovezi în sprijinul justificării propovăduirii Evangheliei la neamuri:
- Vedenia lui Petru şi botezarea lui Corneliu sutaşul (cap. 10)
- Episodul cu dregătorul Candachiei, regina Eipoie şi Filip (cap. 8)
- Convertirea lui Pavel şi trimiterea la neamuri.
- Sinodul de la Ierusalim cap. 15
- Pavel, apostolul neamurilor, este prezentat ca având aceeaşi autoritate ca Petru
Finalul cărţii: Deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu
s-a trimis păgânilor, şi ei vor asculta. (F.Ap.28, 28). Sunt cuvinte spuse iudeilor.
Universalismul mântuirii este subliniat insistent de elinul Luca atât în Evanghelie
cât şi în Fapte. Aceasta pledează pentru ideea că nu sunt excluşi nici păgânii necreştinaţi
dintre cititorii avuţi în vedere de Luca. Creştinarea neamurilor este prezentată ca fiind
voia Duhului.
Foarte captivantă ideea că Faptele Apostolilor ar fi fost iniţial o apologie adresată
autorităţilor romane care urmau să îl judece pe Pavel, în sprjinul acestuia. Sunt prezentate
următoarele argumente:
Autorităţile romane din Palestina sau Corint recunosc mereu nevinovăţia lui
Pavel (Galion → Corint F.Ap. 18, 15; Porcius Festus → F.Ap. 25, 18)
Cererea lui Pavel de a fi judecat ca cetăţean roman (23, 27; 25, 10)
Din întreg cuprinsul Faptelor Apostolilor reiese că nimic rău nu propovăduiesc
Apostolii şi în special Pavel prin propovăduirea Evangheliei. Ba, dimpotrivă. Şi acest
lucru este evident că Evanghelia este primită mai curând de neamuri, în timp ce iudeii i se
împotrivesc.
Pavel la Roma: „Propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre
Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (28, 31)
Caracterul apologetic al discursurilor Sfântului Pavel: (22, 1.....; 23, 1....; 24, 10)
, 137
Şcoala de la Tubingen crede că acesta a fost motivul exclusiv al scrierii F.Ap.
, 138
d. fapte şi evenimente reale
Repere cronologice
Autorul nu face nici o datare exactă a evenimentelor.
Referirile la persoane ce aparţin istoriei universale (Proconsulul Galion- 18, 12,
14, 17); Sergius Paulus (13, 7;); Irod Agripa (12, ...; 15) permit o datare cu mici
aproximaţii a evenimentelor relatate în Faptele Apostolilor.
Moartea lui Irod Agripa (F.AP. 12. ...; 15, etc.) este dată la Paştele anului 44.
Foametea din timpul lui Claudiu (11, 28) între anii 49 – 55
Proconsulatul lui Galion în Corint (18, 12) în anii 51- 52
Înlocuirea procuratorului Felix de către Festus (24, 27) în perioada 59 – 60
Repere geografice
Personaje
Personajele principale ale cărţii Faptele Apostolilor sunt Apostolii Mântuitorului,
în special Petru, într-o primă parte, şi Pavel, într-o a doua parte.
Sunt amintite şi alte personaje angajate în propovăduirea Evangheliei: Ştefan,
Filip, Barnaba, Timotei, Apollo, Sila, Ioan Marcu, etc.
Apar personaje din lumea, mediul social-politic, în care se propovăduieşte
Evanghelia şi se întemeiază comunităţi creştine: Proconsulul Sergius Paulus – Cipru
(F.AP. 13, 7), regele Irod Agripa (F.AP. 12; F.AP. 25, 13, 22; F.AP. 26), Galion,
proconulul Ahaiei (18, 12, 14, 17), Arhiereul Anania (23, 2), Felix procuratorul (23, 26;
, 139
24, 3), Porcius Festus, procurator (24, 27; 25, 1), Cezarul (cap. 25, 11, 12), Claudiu
(F.AP. 11, 28)
Într-un plan secund, autorul cărţii Faptele Apostolilor este interesat de ceea ce am
putea numi prezenţa şi atitudinea unor personaje colective: iudeii, creştinii şi puterea
imperială. Disocierea clară atitudinii creştinilor de cea a iudeilor faţă de puterea
imperială romană este una din temele ce par să preocupe pe Sf. Luca, atât în Evanghelie
cât şi în Faptele Apostolilor.
Iudeii sunt cei care urmăresc şi polemizează continuu pe creştini (vezi în sepcial
atacurile la adresa Apostolului neamurilor). Creştinii se disociază de atitudinea de
nesupunere şi de revoltă care caracterizează lumea iudaică faţă de puterea imperială
romană. Reprezentanţii puterii romane fac şi ei deosebire între iudei şi creştini.
Atitudinea puterii imperiale, prin reprezentanţii ei regionali sau centrali este una de
înţelegere şi chiar de protejare a creştinilor în faţa atacurilor venite din partea iudeilor.
Romanii sunt cei care, fără să-l achite definitiv pe Pavel, îi salvează totuşi viaţa.
Ce vrea Luca să ne spună prin această imagine a lui Pavel, captiv din
pricina mâniei iudeilor şi prin atitudine de protejare a autorităţilor romane? Ce urmăreşte,
prezentând Iudaismul şi Creştinismul având atitudini diferite faţa de autorităţile romane?
Vom afla răspunsul mai târziu. Aici ne interesează să dovedim că cele trei personaje sunt
în atenţia autorului cărţii Faptele Apostolilor.
Faptele şi evenimentele
Faptele şi evenimentele care sunt consemnate şi prezentate în cartea Faptele
Apostolilor se înscriu în consemnarea imaginii generale a propovăduirea Evangheliei de
către Apostoli şi întemeierea comunităţilor creştine, începând cu Ierusalimul- prima
comunitate creştină = începutul istoric al Bisericii şi sfârşitul propovăduirii Evangheliei
la Roma.
, 140
sau considerare a evenimentului din perspectiva raportării acestora la Dumnezeu, atunci
vom putea foarte uşor să constatăm, chiar la o primă lectură a cărţii Faptele Apostolilor,
că Dumnezeu este cel care determină prin Duhul activitatea misionară a Apostolilor
absolut întreaga viaţă a Bisericii. Creşterea Bisericii, prin mărturia Apostolilor, primirea
credinţei şi botezul celor care credeau, este lucrarea eminamente a Duhului. A se vedea
numai binecunoscutele sumare ale autorului (2,47;
Sfântul Evanghelist Luca este un autor mai elevat din punct de vedere literar ca
ceilalţi autori nou-testamentari. Este de presupus ca Faptele Apostolilor să beneficieze de
o structură litereară mai elaborată. Există o varietate largă de materiale literare: naraţiuni,
discursuri, biografii etc. Formele literare sunt adesea amestecate, naraţiunea suferind
uneori de lipsa de omogenitate. (vezi F.Ap. 1; F.Ap.12; F.Ap.15); unele elementele par
juxtapuse. Din acest motiv nu este deloc uşor să descifreze cineva un plan riguros al
cărţii. Cartea are o evidentă unitate, dar fără schematizare.
Tema Misionară
Geografia cărţii
, 141
este acela de a arăta răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei şi creşterea Bisericii de
la Ierusalim până la Roma, în inima imperiului.
Exegetul W. G. Kummel propune împărţirea cărţii în cinci secţiuni, în funcţie de
reperele geografice:
1.Cap. 1, 15 - 8,3 - Ierusalim
2. Cap. 8,5 – 11, 18 – Samaria şi regiunile de ţărm, Ioppe, Cezareea
3. Cap. 11, 19 – 15, 35 – Antiohia
4. Cap. 15, 36 – 19, 21 – În jurul Mării Egee.
5. Cap. 19, 21 -28, 31 – De la Ierusalim la Roma
Personajele
Concluzie
Condus de o idee teologică centrală = universalitatea mântuirii - şi ţinând cont de
cadrul geografic general, Sfântul Luca ne dă un ansamblu omogen centrat pe anumite
locuri şi pe personaje.
MIJLOACE LITERARE
Sf. Luca foloseşte procedeee literare în uzu în epoca lui, precum: naraţiunea,
discursul, paralelismul etc.
Naraţiunea
sau istorisirea sau relatarea este încheiată de obicei cuo concluzie sau sumar
(recapitulare) – trăsături caracteristice ale stilului lui Luca în Fapte. Vezi, de ex.:
F.Ap. 2, 42 – 47 – asupra vieţii comunitare a Bisericii primare.
Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. 2:43 Şi tot
sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare
frică îi stăpânea pe toţi. 2:44 Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.2:45 Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.2:46 Şi în fiecare zi,
stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru
curăţia inimii, 2:47 Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii
pe cei ce se mântuiau.
, 142
F.Ap. 4, 32 -35 – asupra comunităţii bunurilor.
Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din
averea sa, ci toate le erau de obşte.4:33 Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului
Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi.4:34 Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini
sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute,4:35 Şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se
împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.
Anania şi Safira: 5, 1 – 6 şi 5, 7 - 11
Chemarea lui Pavel: 9, 1 – 19; 22, 4 – 21; 26, 9 – 18
Vedenia lui Corneliu Sutaşul: 10, 3 – 8, 30- 33; 11, 13
Vedenia lui Petru: 10, 9 – 16. 28; 11, 5 – 10
Aceste elemente posibile au condus pe mulţi la ideea existenţei mai multor
izvoare sau documente diferite.
Discursurile
Faptele Apostolilor cuprind 24 de discursuri – o treime din cuprinsul cărţii este
alcătuită din discursuri.
Discursurile sunt plasate în momentele importante pentru a exprima cu claritate
destinaţia, semnificaţia evenimentelor. Relatarea evenimentelor şi discursul sunt strâns
legate, spre deosebire de folosirea lor în Evangheliile Sinoptice.
Personajele evenimentelor sunt cele care dau explicaţia acestora în discursuri mai
lungi sau mai scurte.. Relatarea unui eveniment motivează cuvântarea ce urmează.
- Petrecerea celor11 şi Cuvântarea lui Petru pentru alegerea lui Matia
- Cincizecimea şi Cuvântarea lui Petru
- Vindecarea ologului şi Cuvântarea lui Petru
- Închiderea lui Petru şi Cuvântarea lui în faţa fariseilor şi cărturarilor
, 143
Corpul propriu-zis al discursului este de natură kerigmatică, reamemorând
Răstignirea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Vezi: 2, 22-26; 3, 13. 21-26; 5, 29-
32: 10, 36-43; 13. 23......
Incheierea este constituită de un îndemn concret sau o pareneză cu un apel la
convertire (cf. 2. 37. 41; 3, 17-20; 5, 31; 10. 42; 13, 38. 41).
Această structură pare să urmeze modelul omiliei sinagogale din lumea elenistică.
Conţinutul acestor discursuri se ocupă în mare cu aceleaşi teme:
- o scurtă referire la activitatea pământească a Mântuitorului Hristos
- amintirea Crucii, care era în planul lui Dumnezeu, lucru care nu atenuează cu
nimic responsabilitatea iudeilor şi a autorităţilor iudaice
- Învierea Mântuitorului de către Dumnezeu, atestată de martori şi semnificaţia
mesianică a acestui eveniment, mărturisită de cititorii Scripturiii
- În îndemnul final est consemnat anunţul iertării păcatelor.
Sunt prezentate aici punctele majore, fundamentale ale predicii apostolice
prezentate de Luca şi în cuvintele Mântuitorului din Lc. 24, 46-49
, 144
3. Sfântul Duh în Biserică este semnul puterii şi al slavei Mântuitorului
Hristos. (F.Ap. 2, 33)
4. Această epocă mesianică va sfârşi odată cu cea de-a doua venire a
Mântuitorului (F.Ap. 3, 21)
5. Totdeauna predica se termină printr-un apel la pocăinţă, primirea iertării şi
a Duhului Sfânt şi făgăduinţa mântuirii (F.Ap. 2, 8 - 39), (F.AP. 3, 19, 25 - 26)¸(F.Ap. 4,
12); (5, 31); (F.Ap. 10, 43)
C.H. Dood crede că această predică urmează linia rezumatului predicii
Mântuitorului consemnată la Mc. 1, 14 – 15
Clasificarea discursurilor
Discursuri misionare:
Petru:
1. 2,14-41 – la Cinzecime
2. 3,12-26 – După vindecarea ologului
3. 10,34-43 – Corneliu sutaşul
Pavel:
1. 13,16-41 – în Antiohia Pisidiei, către iudei
2. 14,15-17 – în Listra, către păgâni
3. 17,22-31 – în Areopag, către păgâni
Discursuri apologetice:
Petru:
1. 4,8-12 – În faţa sinedriului, după vindecarea ologului
2. 5,29-32 – În faţa Sinedriului, după ieşirea minunată din temniţă
Ştefan:
1. 7,1-53
Pavel:
1. 22,1-21 - La Ierusalim, în faţa miulţimii care voia să-l linşeze
2. 26, 2-23 – În faţa lui Irod Agripa şi Festus
Alte discursuri:
Petru
1. 1,16-22 – Alegerea lui Matia
a. 11, 4-17 – În faţa iudeilor din Ierusalim, relatarea vedeniei din Iope,
justificarea botezului păgânilor
Jacob: 15,13-21 – La Sinodul apostolic
Pavel:
1. 20,18-35 – În Efes, către preoţii din Milet
2. 28,25-28 – discurs care rezumă ideea dominantă a cărţii
, 145
PETRU ŞI PAVEL ÎN FAPTELE APOSTOLILOR
, 146
147
Aceată paralelă are fără îndoială o raţiune şi este în planul şi întenţia autorului. Dacă se
ţine cont că tema principală a cărţii este răspândirii Evangheliei la neamuri, atunci se poate
presupune că autorul şi în acest fel sprijină şi argumentează ideea, subliniind autoritatea
apostolului neamurilor egală cu cea a Sfântului Petru.
C. H. Turnner (în Hastings dict. of the Bible, New York, 1898, I - 421 ) propune
următoarea împărţire, care ar fi fost în intenţia autorului, sprijinită de faptul că la sfârşitul fiecărei
părţi este un fel de concluzie sau sumar – ceea ce caracterizează stilul Faptele Apostolilor – în
care autorul face un fel de recapitulare, subliniind progresul în răspândirea Evangheliei şi
înmulţirea numărului credincioşilor prin lucrarea Duhului Sfânt:
I. Apostolul Petru
1. Cap. 1,1 – 6,7 – Biserica Ierusalimului după Cincizecime şi Predica lui Petru (6,7)
2. Cap. 6,8 – 9,31 – Răspândirea Evangheliei în Palestina şi predica Sfântului Ştefan,
cu primele pesecuţii împotriva creştinilor după moartea acestuia (9,31)
3. Cap. 9,32 – 12,24 – Răspândirea Evangheliei (Bisericii) în Antiohia, creştinarea
lui Corneliu şi continuarea persecuţiei (12,24)
Dacă aceste sumare nu sunt în atenţia autorului pentru a delimita cu claritate diferitele
părţi ale căţii sale, atunci ele demonstrează – prin frecvenţa lor mare – că aceasta este una din
preocupările autorului şi unul din motivele scrierii cărţii.
Nu încape nici o îndoială că prin referirile repetate la „semnele şi minunile” Sfântul Luca
doreşte să sublinieze prezenţa şi lucrarea Duhului în istorie. Acest lucru este evident prin câteva
proorocii din Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul
şi fiii şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri
vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul
Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare
de fum. (2, 17-19)
Toţi se umpleau de Duh Sfânt:
6,3 - „bărbaţi plini de Duh Sfânt” a;ndraj plh,reij pneu,matoj
8, 17 - „Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt”
to,te evpeti,qesan ta.j cei/raj evpV auvtou.j kai. evla,mbanon
pneu/ma a[gionÅ
9, 17 – „Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis:
Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi
iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt.” kai. plhsqh/|j pneu,matoj a`gi,ouÅ
10, 44 - „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi
cei care ascultau cuvântul”
13, 52- « Şi ucenicii se umpleau de bucurie şi de Duh Sfânt”
11, 16- „Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat
cu apă; voi însă vă veţi boteza cu Duh Sfânt.”
Duhul Sfânt sălăşluieşte în Apostoli şi în toţi cei ce primesc credinţa în Hristos şi se
botează, aşa încât actele şi lucrările acestea sunt în acelaşi timp şi ale Duhului.
„Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le
dădea lor Duhul a grăi.” F.Ap. 2,4
„Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a vorbit: Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai
lui Israel” (4,8)
„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de
Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (4,31)
„Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul,
Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te
umpli de Duh Sfânt.” (9,17)
Lucrarea Duhului Sfânt este legată de propovăduirea Evangheliei, de vestirea cuvântului
lui Dumnezeu „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.”
În Evanghelii istoria Mântuitorului Hristos se încheie la Ierusalim. Istoria Duhului Sfânt
consemnată de Faptele Apostolilor începe la Ierusalim şi sfârşeşte cu Roma. Istoria
150
Mântuitorului Hristos se desfăşoară în spaţiul iudaic, cea a Duhului depăşeşte spaţiul iudaic
pentru a se extinde în toată lumea cunoscută de atunci.
Direct legată de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, în cartea Faptele Apostolilor, este
naşterea şi viaţa Bisericii. Biserica este o realitatea cu totul nouă care se naşte odată cu
evenimentul pogorâririi Sfântului Duh în ziua Cinzecimii peste Sfinţii Apostoli (cap. 2). Biserica
este adunarea celor care primesc Duhul Sfânt, sinaxa „celor plini de Duhul Sfânt”. Sfântul Luca
prezintă pe parcursul cărţii creşterea Bisericii, prin adăugarea la numărul iniţial de creştini a altor
oameni care crezând în mărturia Apostolilor despre Hristos Cel răstignit şi Înviat se botează şi
primesc Duhul Sfânt. Creşterea Bisericii este lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Luca arată creşterea
Bisericii prin a face referire la zonele geografice unde se vesteşte Evanghelia şi apar comunităţi
creştine:
Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. (2,47).
Deci Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în
frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt (9,31).
Deci Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi. (16,5)
Timpul Bisericii este timpul Duhului Sfânt.
Denumirea de Biserică în limba greacă este un cuvânt foarte sugestiv pentru înţelesul ca
atare al realităţii exprimate prin el. ἐκκλησία, ἐκκλεσιας, ἡ (de la ἔκκλητος chemat sau
convocat la o întrunire, acesta este de la verbul ἐκκαλέω care înseamnă a chema, a convoca.
Biserica este adunarea celor care se adună răspunzând chemării, adunarea celor chemaţi şi care au
răspuns chemării. Păstrarea referirii la actul chemării este extrem de relevantă pentru realitatea
Bisericii, tocmai pentru că trimite la atmosfera de libertate în care se realizează adunarea
credincioşilor. Această conotaţie exclude existenţa oricărui factor de constrângere, chiar şi a celui
ideologic. Este vorba de răspunsul liber al oamenilor la mărturia Apostolilor despre Hristos şi la
chemarea acestora de a se alătura ceor care au răspuns deja acestei chemări.
Termenul este folosit şi în Vechiul Testament, nu cu înţelesul tehnic din Noul Testament, ci cu
înţelesul etimologic, de adunare a poporului: vezi Judecători 21,8; 1 Cronici 29, 1; Sensul se
apropie atunci când numeşte adunarea poporului pentru scopuri cultice (Deuteronom 31,30; 32,1;
Iosua 8,35. sau Fapte 7,38 – cuvântul lui Ştefan, Evrei 2,12) .
Traducerea românească a renunţat din păcate la acest termen, păstrând termenul
împrumutat din l. latină şi care indică mai curând locaşul în care se adună de obicei creştinii –
basilica, pierzând sensul de adunare a celor care au răspuns chemării. Chemarea este un concept
teologic şi biblic fundamental, care se regăseşte în spaţiul relaţiei mdintre Dumnezeu şi poporul
Său, atât în perioada vechi-testamentară, cât şi în cea nou-testamentară.
Termenul ca atare de Biserică este folosit şi cu trimitere la comunităţile creştine din
diferitele cetăţi, ceea ce numim astăzi Biserici locale,
15:41 Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.
16:5 Deci Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi.
11:22 Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până
la Antiohia.
Dar este folosită şi cu înţelesul Bisericii celei una, care însumează toate comunităţile.
9:31 Deci Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în
frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt.
151
20:28 Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe
voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.
Există o conştiinţă eclesială foarte bine conturată şi exprimată în cartea Faptele
Apostolilor.
În cartea Faptele Apostolilor nu întâlnim o eclesiologie dezvoltată, aşa cum întâlnim în
epistolele pauline, ci o prezentare a mersului în istorie a Bisericii. Există însă şi ecoul
eclesiologiei pauline: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său (20,28).
În cartea Faptele Apostolilor avem modelul de istorie bisericească, de istorie a Bisericii,
care ia în calcul natura dumnezeiesc-omenească a Bisericii, semnalând continuu prezenţa şi
lucrarea Duhului Sfânt prin intermediul Apostolilor şi a celorlalţi lucrători ai Evangheliei, ca şi
prin toţi creştinii.
Faptele Apostolilor ne prezintă şi informaţii privind viaţa Bisericii primare:
2,41 Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de
suflete.
2,42 Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
2,43 Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin
apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi.
2,44 Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.
2,45 Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
2,46 Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună
hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii,
2,47 Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe
cei ce se mântuiau.
Ave aici câteva elemente fundamentale ale vieţii primilor creştini: atenţia acordată
catehizării (stăruinţa în învăţătura Apostolilor); viaţa sacramentală centrată pe Botez şi pe Sfânta
Euharistie („frângerea pâinii”); comuniunea sau frăţietate şi comunitatea bunurilor (2,45).
Avem informaţii privind ierarhia sacramentală şi distribuirea diferitelor slujiri în Biserică.
Apostolii şi preoţii sunt numiţi împreună, indicând categorii distincte de slujitori ai Evangheliei şi
ai Bisericii:
15:4 Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au
vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.
15:22 Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei
şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi
cu vază între fraţi.
20:17 Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii.
Există precizării privind rânduirea preoţilor prin hirotonie:
14:23 Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat
pe ei Domnului în Care crezuseră.
Foarte importante referiri la slujiri diferite precum aceea de proroc şi de învăţător: 13:1 Şi
erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger,
Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul.
Sau grupul celor şapte (diaconi) din cap. 7.
O altă temă foarte importantă în Faptele Apostolilor este cea care priveşte Eshatologia.
Contribuţia cărţii Faptele Apostolilor la elaborarea eshatologiei este foarte importantă.
În prima sa cuvântare după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Petru identifică
evenimentul acesta extraordinar cu un eveniment eshatologic:
Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil:
2:17 "Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri
şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise
vor visa.
Acts 2:17 καὶ ἔσται ἐν ταῖς ἐσχάταις ἡμέραις, λέγει ὁ θεός, ἐκχεῶ ἀπὸ τοῦ
πνεύματός μου ἐπὶ πᾶσαν σάρκα, καὶ προφητεύσουσιν οἱ υἱοὶ ὑμῶν καὶ αἱ
θυγατέρες ὑμῶν καὶ οἱ νεανίσκοι ὑμῶν ὁράσεις ὄψονται καὶ οἱ πρεσβύτεροι
ὑμῶν ἐνυπνίοις ἐνυπνιασθήσονται·
Trebuie menţionat că atribuim termenului eshatologie un sens extins. Plecând de la faptul
că el se referă la realităţile din urmă, de la sfârşitul lumii, la realităţile de după sfârşitul lumii, şi
luând în calcul faptul că există posibilitatea participării încă de pe acum la realităţile ultime,
eshatologice, orice realitatea care implică această participare este numită eshatologică. Înţelesul
principal al cuvântului este dat de realitatea împărtăşirii de lumea dumnezeiască. care se va
porduce după sfârşitul chipului istoric al lumii. Lucrul esenţial care se va întâmpla la sfârşit va fi
întâlnirea cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeişti. Dar ceea ce atunci se va întâmplă cu măpsura
deplinătăţii, este accesibil încă din timpul istoric dar numai în parte.
Biserica este prin excelenţă o realitatea eshatologică pentru că reprezintă exact întâlnirea
dintre om şi Dumnezeu, prin umplerea omului de Duhul Sfânt la botez. Biserica este exact atât
cât lumea se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Biserica este experierea anticipată şi parţială a
realităţilor eshatologice, a realităţilor veacului viitor.
Această eshatologie concretizată într-o eclesiologie eshatologică este în acord cu
eshatologia celorlalte cărţi nou-testamentare (vezi Evanghelia după Ioan sau Epistolele pauline) şi
cu tradiţia ulterioară a Bisericii reflectată până în cel mai mic detaliu din viaţa Bisericii. Teologia
academică este singura care pare să fi pierdut înţelesul lărgit al eshatologiei, cu trimitere la
împărtăşirea de pe acum de realităţile ultime, vorbind la acest capitol numai despre sfârşitul lumii
şi ceea ce se va întâmpla după aceea.
Aşadar, Duhul Sfânt, Biserica şi Eshatologia sunt realităţi care trebuie luate împreună.
Biserica este o realitate eshatologică întrucât reprezintă sinaxa celor plini de Duh Sfânt.
FAPTELE APOSTOLILOR
CUPRINS
Vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă de către Petru şi Ioan (3, 1-11), uimirea
mulţimii care se adună în pridvorul lui Solomon.
Cuvântarea lui Petru (3, 12-26): în urma vindecării, Petru explică faptul că vindecarea a
săvârşit-o nu puterea lor ci Dumnezeul părinţilor lor, care a slăvit pe Fiul Său, Iisus, dat la moarte
de către cei ce ascultau; credinţa în Iisus a dăruit vindecarea ologului; chemare la pocăinţă şi
întoarcere pentru a putea primi şi ei pe Iisus Hristos, Cel mai dinainte vestit de toţi proorocii.
În faţa Sinedriului Petru şi Ioan (4, 1-22): prinşi de preoţi, căpetenia gărzii templului şi
saducheii pe când vorbea Petru mulţimii, cei doi apostoli sunt închişi şi aduşi în faţa Sinedriului
pentru a explica cele săvârşite; cuvântarea lui Petru în faţa Sinedriului, în care reia cele spuse în
faţa mulţimii; deliberarea Sinedriului în sensul eliberării cu condiţia să nu mai vorbească mulţimii
despre numele lui Iisus; răspunsul lui Petru şi Ioan: ascultăm de Dumnezeu şi nu de oameni, nu
putem să nu vorbim despre ce am văzut şi auzit.
Rugăciunea credincioşilor după eliberarea celor doi apostoli (4, 23-31), pentru ca Domnul
să dea îndrăzneală Apostolilor, în ciuda ameninţărilor iudeilor şi să săvârşească semne şi minuni
prin numele lui Iisus Hristos.
Viaţa comunitară a Bisericii (4, 23 –5, 11): „cei ce au crezut erau una” şi „toate le erau de
obşte”; mărturisirea cu putere a Învierii Domnului de către Apostoli; har mare era peste toţi;
exemplul bun al lui Barnaba, cel născut în Cipru, în ceea ce priveşte aducerea bunurilor la
picioarelor apostolilor şi exemplul negativ al lui Anania şi Safira.
Recapitulare–bilanţ a stării comunităţii creştine (5, 12-16); prin Apostoli se făceau multe
semne şi minuni; mulţi bolnavi din Ierusalim şi din împrejurimi erau aduşi pentru a fi vindecaţi;
numărul credincioşilor sporea continuu.
154
O nouă închidere a apostolilor (5, 17-42): arhiereul şi saducheii plini de pizmă au închis
pe apostoli în temniţa obştească; eliberarea minunată de către înger; Apostolii aduşi din nou în
faţa Sinedriului; reproşul Arhiereului care continua să înveţe şi răspunsul Sfântului Petru:
Ascultăm de Dumnezeu; Acesta a înviat pe Hristos pe care voi l-aţi omorât, L.-a înălţat
Stăpânitor şi Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţă; Apostolii şi Duhul Sfânt sunt martori ai
acestor evenimente; Intervenţia lui Gamaliel: dacă este de la Dumnezeu…; Apostolii sunt
eliberaţi după ce sunt bătuţi şi continuă toată ziua în templu şi prin case să înveţe.
Alegerea celor 7 diaconi (6, 1-7): discursul celor 12 asupra necesităţi alegerii unor noi
slujitori; alegerea şi hirotonirea celor şapte; sporirea continuă a Bisericii.
Activitatea şi prinderea Sfântului Ştefan (6, 8-15); Ştefan plin de har, făcea minuni şi
semne mari; pizmuit de către libertini, cireneni şi alexandrini, Ştefan este acuzat de hulă , prins şi
dus în faţa sinedriului.
Cuvântarea şi martiriul Sfântului Ştefan (7, 1 – 8, 3): retrospectivă a istoriei
vechitestamentare până la Solomon arătând că iudeii au stat mereu împotriva Duhului şi a
proorocilor; vederea slavei lui Dumnezeu de către Ştefan; omorârea cu pietre. Prigoana Bisericii
de către Saul care participase la omorârea lui Ştefan.
Propovăduirea Evangheliei în Samaria de către Filip (8, 4-40). Filip era ascultat de mulţi,
săvârşea vindecări, mulţi credeau şi se botezau; Vizita Apostolilor Petru şi Ioan în Samaria,
primirea Duhului Sfânt de către cei botezaţi prin punerea mâinilor Apostolilor; episodul cu Simon
Magul care încearcă să cumpere puterea harului; Filip trimis de înger botează pe dregătorul
reginei Candachia a Egiptului; Filip binevestea prin toate cetăţile până a sosit în Cezareea.
Convertirea pe drumul Damascului (9, 1–9); Saul trimis la Damasc pentru a prinde pe
creştini şi a-i aduce legaţi la Ierusalim; arătarea Domnului şi chemarea lui Pavel.
Pavel la Damasc şi la Ierusalim (9, 10-30): Anania este trimis de Domnul să-l boteze pe
Pavel care a devenit „vas ales ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor…”; Saul începe
să propovăduiască pe Iisus spre mirarea Iudeilor. Ameninţat de iudei este salvat noaptea; vine la
Ierusalim unde ucenicii se temeau de el dar Barnaba îl prezintă Apostolilor; ameninţat de elenişti,
Saul este dus în Cezareea şi apoi în Tars.
Predica lui Petru în Lida şi Iope (9, 32-43): vindecarea lui Enea în Lida şi învierea Tavitei
în Iope.
Convertirea Sutaşului Corneliu (10, 1 – 11, 18): Îngerul îl îndeamnă pe Corneliu din
Cezareea să cheme pe Petru de la Iope; vedenia lui Petru cu mâncărurile necurate şi primirea
trimişilor lui Corneliu la îndemnul Duhului; Petru vine la casa lui Corneliu unde erau adunaţi
mulţi; Cuvântarea lui Petru în casa lui Corneliu: Iisus cel care a vindecat şi a făcut mult bine,
despre care dau mărturie Apostolii, a fost omorât de iudei, dar Dumnezeu l-a înviat şi s-a arătat
după Învierea Sa Apostolilor şi le-a poruncit să propovăduiască aceasta; despre el mărturisesc
proorocii şi tot ce crede în el va primi iertarea păcatelor; peste cei prezenţi se pogoară Duhul
155
Sfânt, fapt care uimeşte pe iudei; urmează botezul celor de faţă; Petru rămâne câteva zile cu ei; la
Ierusalim Petru explică celorlalţi cu a ajuns să boteze pe Corneliu.
Începuturile Bisericii în Antiohia (11, 19-30): a. Întemeierea Bisericii din Antiohia de
către creştinii risipiţi după martiriul lui Ştefan; b. Trimiterea lui Barnaba la Antiohia. Saul este
adus din Tars de către Barnaba în Antiohia; împreună merg la Ierusalim cu ajutoare în timpul
foametei, prevestită de Agar.
Persecuţiile Bisericii în timpul lui Irod (12, 1-25): Iacov, fratele lui Ioan, este ucis; Petru
închis în temniţă; Petru este eliberat în chip minunat de către înger şi adus la casa Mariei, mama
lui Ioan; Mânios, Irod ucide pe paznicii închisorii şi pleacă la Cezareea unde îşi află sfârşitul ca
pedeapsă pentru că era cinstit ca zeu; Barnaba şi Saul se întorc la Antiohia luând cu ei şi pe Ioan
Marcu.
Discuţiile în legătură cu libertatea creştinilor dintre neamuri faţă de legea iudaică – 15, 1–
41
Galatia şi Asia: Derbe, Listra, de unde este luat Timotei; străbat Frigia, Galatia, ajung la
Troa; vedenia din Troa, Pavel este îndemnat să treacă în Macedonia .
În Macedonia: Samotracia, Neapoli, Filipi: Pavel vorbeşte femeilor adunate la râu pentru
rugăciune;
botezul Lidiei şi invitarea lui Pavel în casa acesteia; alungarea duhului pitonicesc din
slujnică, acuzarea lui Pavel şi Sila de către stăpânul slujnicei şi baterea cu vergi a apostolilor şi
aruncarea în temniţă; minunea din temniţă cu deschiderea uşilor şi a legăturilor; botezul
temnicerului şi a casei sale; elibera din temniţă
Tesalonic (17, 1-9): prin Amfipoli şi Apolonia: trei sâmbete le vorbeşte în sinagogă, unii
cred, iudeii se umplu de pizmă şi se ridică împotriva lui Iason, mai marele sinagogii.
Bereea (17, 10-15): aici au primit cuvântul cu toată osârdia, dar sunt alungaţi de iudeii
veniţi din Tesalonic.
3. În Asia:
Atena: Pavel este invitat de filosofi în Areopag; importanta cuvântare a lui Pavel în
Areopag (17, 16-34). Auzind de înviere unii îl iau în râs alţii cred şi se convertesc: Dionisie
Areopagitul şi Damaris.
Corint (17, 1-17): întâlnirea cu Acvila şi Priscila şi Reîntâlnirea cu Timotei şi Sila ; hulit
de iudei se mută în casa lui Titus; botezul lu Crispus, mai marele sinagogii; Pave, încurajat de
Domnul în vis rămâne în Corint un an şi şase luni; pe timpul Proconsulului Galion, iudeii îl duc
în faţa tribunalului pe Pavel.
Efes (18, 18-23): Împreună cu Acvila şi Priscila, Pavel depune făgăduinţă la Chenhreea şi
sosesc la Efes; Pavel nu rămâne aici deoarece se grăbea să ajungă la Ierusalim; de la Ierusalim
merge la Antiohia.
Apollo la Efes apoi la Corint (18, 24-28).
Pavel la Efes (19, 23-41): botezul ucenicilor lui Ioan; trei luni vorbeşte în sinagogă şi doi
ani în şcoala lui Tiranus, de unde toţi cei ce locuiau în Asia, şi iudei şi elini, au auzit cuvântul lui
Dumnezeu; minuni nemaiîntâlnite săvârşite de Pavel; unii din vrăjitori îşi ard cărţile; răscoala
argintarului Dimitrie, apărător al zeiţei Artemisa; mulţimea potolită de secretarul…
La Milet (20, 17-38): Cuvântarea lui Pavel în faţa preoţilor din Efes: Apologie, vestire a
lanţurilor, îndemn la multă grijă, vestirea tulburărilor provocate de eretici; despărţire
emoţionantă.
De la Milet la Cezareea (21, 1-14): prin Cos, Rodos, Patra cu corabia spre Fenicia, au
coboât la Tir, unde rămâne şapte zile cu ucenicii; cu corabia la Ptolemaida şi de aici la Cezareea
în casa lui Filip diaconul; proorocia lui Agav cu privire la lanţurile lui Pavel
La Ierusalim (21, 27-40): primit cu bucurie de fraţi, întâlnire cu Iacov şi toţi preoţii,
relatarea celor întâmplate în călătorie; Pavel primeşte votul nazarietului împreună cu alţi patru
bărbaţi pentru a convinge pe iudei că respectă legea; mulţimea întărâtată împotriva lui Pavel în
Templu; tras afară de mulţime pentru a fi omorât, Pavel este salvat de comandantul cohortei şi
pus în lanţuri; Pavel cere să vorbească poporului.
Prima cuvântare apostolică al lui Pavel (22, 1 -21): apărarea mea faţă de voi: retrospectivă
biografică cu relatarea amănunţită a convertirii pe drumul Damascului
Iudeii cer moartea lui Pavel (22, 22-30), comandantul porunceşte să fie biciuit, Pavel face
caz de cetăţenia lui romană. Eliberat şi dus în faţa Sinedriului.
Pavel în faţa Sinedriului (22, 30 – 23, 22): neînţelegere între farisei şi saduchei în privinţa
lui Pavel; Pavel închis în fortăreaţă; 40 de iudei se leagă să-l omoare; înştiinţat de Pavel,
comandantul îl scapă de uneltirile iudeilor trimiţându-l la Cezareea.
Pavel la Cezareea (24, 1-26, 32) – rămâne doi ani (cf. F. 24, 27): Pavel trimis la Cezareea
cu scrisoarea către procuratorul Felix.
În faţa procuratorului Felix: 24, 1-27.
Pârâşii lui Pavel îi aduc învinuiri, Pavel se apără/24, 10-21/, Pavel închis cu regim lejer
vorbeşte lui Felix şi soţiei sale.
În faţa lui Porcius Festus: 25, 1-27
La Ierusalim iudeii cer lui Festus să-l trimită pe Pavel la Ierusalim cu gândul să-l ucidă pe
drum. Întors la Cezareea, Festus aduce cu sine şi pârâşi de-ai lui Pavel; apărarea lui Pavel în faţa
lui Festus; Pavel cere judecata Cezarului; Festus vorbeşte regelui Agripa sosit în Cezareea despre
Pavel şi se consultă în privinţa acestuia.
Pavel se apără în faţa regelui Agripa: 26, 1-32
Retrospectivă autobiografică cu insistenţă asupra convertirii pe drumul Damascului /26,
2-23/. Agripa către Festus: acest om ar putea fi lăsat liber dacă n-ar fi cerut să fie judecat de
Cezarul.
Călătoria spre Roma (27, 1 - 28, 16): Plecarea spre Roma cu corabia, în compania lui
Aristarh şi Luca, sub paza lui Iuliu sutaşul din cohorta Augustă pe coasta Asiei, Sion, unde Pavel
îşi vizitează prietenii, pe lângă Cipru, Marea Ciliciei şi Pamfiliei, Mira Lichiei. Pe o corabie din
Alexandria care mergea în Italia, pe lângă Creta, popas la limanuri bune; naufragiu, furtună mare
multe zile, prezicerea lui Pavel că nu va pieri nici unul, numai corabia; toţi cei 276 de călători
scapă la ţărm.
În Malta 28, 1-11: Pavel muşcat de viperă nu păţeşte nimic, vindecă pe tatăl lui Publiu şi
mulţi bolnavi.
Pavel la Roma (28, 12): după o călătorie şi câteva mici popasuri Pavel ajunge la Roma
unde i se rezervă un regim lejer. Se apără în faţa mai marilor iudeilor; aceştia cer lui Pavel
amănunte despre „eresul acesta” căruia peste tot i se stă împotrivă; neînţelegeri între iudei, unii
credeau alţii nu; Pavel îi mustră vestindu-le că mântuirea pregătită lor s-a trimis neamurilor şi ele
158
vor asculta. Pavel rămâne doi ani în casa luată cu chirie, primind pe toţi şi vestind împărăţia lui
Dumnezeu cu toată îndrăzneala şi fără piedică