8. Razboiul iudeo-roman, anii 66-73 d.Hr.

adventisti

         Inceputul revoltei. - In vara lui 66 s-au intamplat doua lucruri, fiecare din ele insemnand
razboi. Insurgentii iudei au capturat de la romani fortareata Masada; si preotii au incetat sa mai
aduca sacrificiul zilnic pentru Roma si pentru imparat. Sub presiune din partea iudeilor fanatici,
preotii au efectuat lucrul acesta hotarand ca nici o jertfa din maini straine sa nu fie primita in
Templu, insa cel putin o parte din jertfa zilnica a celor doi miei si un taur fusesera procurate din
tezaurul imperial.
         Conservatorii dintre iudei care doreau sa evite razboiul si-au dat seama de criza disperata
care venise si, neinstare sa-i influenteze pe razvratiti, au trimis doua delegatii, una la Florus si
cealalta la regele Agripa. Florus n-a dat nici un raspuns, dar Agripa a trimis 2.000 de cavaleristi
pentru a-i putea ajuta sa tina ordinea.
         La data aceasta Eleazar, conducatorul partidei radicale si ruda cu marele preot, ocupase
partea de jos a cetatii si Templul. Conservatorii, cu cavaleria lui Agripa, au ocupat partea de sus
a cetatii. Cand au incercat sa alunge pe insurgenti din curtile Templului a urmat o saptamana de
conflict sangeros cu multa macelarire de ambele parti. Sfarsitul saptamanii a adus o zi de
sarbatoare, cand un numar de oameni si-au facut loc cu forta in Templu impreuna cu multi
Sicari. Depasiti ca numar, conservatorii s-au retras din cetatea de sus si, ori au fugit din Ierusalim
cu totul, ori s-au refugiat in palat, de unde li s-a dat apoi voie sa plece cu asigurarea ca nu vor
avea nimic de suferit. Soldatii romani s-au retras in turnuri, dar curand s-au gasit asediati acolo.
Totusi, intre timp Sicarii ucisesera pe marele preot si pe fratele lui, iar cetele dusmanoase dintre
extremisti se luptau intre ele. Intr-adevar parea aproape ca si cum rebeliunea ar fi putut sa se
distruga pe ea insasi. Oamenii staruiau zadarnic de cetele ce se luptau intre ele sa faca pace.
Cand putinii soldati romani ramasi acum in palat s-au oferit sa se predea, au fost masacrati in
chip perfid.
         Acum iudeii au fost implicati intr-o serie de masacre sangeroase de necrezut. La fel cum ei
lichidasera mana de legionari care se predase in Ierusalim, Neamurile din Cezarea s-au ridicat si,
intr-o ora, potrivit lui Iosif, au omorat acolo peste 20.000 de iudei (Razboi II.18.1[457]). Florus a
ordonat ca restul sa fie trimisi in lanturi pe galere. Drept razbunare iudeii au ucis Neamurile din
cetati ca Machaerus si Ierihon, unde cele din urma erau in minoritate. De asemenea, au masacrat
Neamurile din partile Filistiei, Feniciei si provinciile de nord-est, extinzandu-se in sus in Siria.
         La Scythopolis (Beth-shan), in apropiere de raul Iordan, la hotarul dintre Galileea si
Samaria, iudeii locali s-au unit cu vecinii lor dintre Neamuri, pentru a rezista bandelor atacatoare
de iudei insurectionisti, nadajduind ca prin aceasta sa-si garanteze siguranta fata de Neamuri.
Temandu-se de tradare, locuitorii dintre Neamuri au ordonat acestor iudei locali sa se retraga
intr-o dumbrava pana ce se va termina lupta. Trei zile mai tarziu ei au masacrat pe toti acesti
iudei, despre care se spune ca erau in numar de 13.000. De asemenea, Neamurile din alte cetati
au atacat pe iudei si mii au fost ucisi si multe alte mii pusi in lanturi. Pana departe, in Alexandria,
cand a avea loc o tulburare, soldatii romani se aruncu asupra iudeilor si astfel au omorat, potrivit
lui Iosif, 50.000 de barbati, femei si copii (Razboi II, 18.8 [497]).

         Campania lui Cestus Gallus. - Guvernatorul Siriei, Cestus Gallus, a luat acum comanda.
Conducand o forta de vreo 12.000 de legionari cu 1.000 de cavaleristi si aproape 15.000 auxiliari
compusi din soldati pedestri, arcasi si calari, a pornit in jos pe tarm urmarind pe iudeii
insurectionisti, care au fugit dinaintea lui.
         Iudeii au asteptat cand el a trecut mai departe la Ptolemaida si au ucis o garnizoana de
2.500 de soldati. Cestius a mers mai departe si cand a ajuns la Iope a trecut prin sabie 8.500 de
iudei. In alte orase a savarsit atrocitati asemanatoare. In Galileea, in care a trimis un detasament
puternic, iudeii au fugit luptand numai cand socoteau ca pot face lucrul acesta cu succes; acolo
romanii au omorat cam 2.000 dintre ei.
         In toamna lui 66 d.Hr., Cestius si-a concentrat intreaga forta in primul rand asupra
Ierualimului. El a sosit in timpul celebrarii Sarbatorii Corturilor si, cu toate ca era Sabat, iudeii
au parasit ritualurile lor religioase si au alergat sa atace trupele lui Cestius. Spre uimirea si a
romanilor si a iudeilor, ei au sfaramat randurile romanilor. Intr-adevar, Iosif declara ca numai un
atac de flanc din partea unei forte de pedestri si cavalerie a salvat fortele lui Cestius. Peste 500 de
soldati romani au fost ucisi, in timp ce iudeii au pierdut numai 22 de oameni (Razboi II.19.2
[519]). La momentul acesta, Agripa a trimis o solie la iudei; reactia lor a fost de a ataca pe
reprezentantii lui, ucigand pe unul si ranindu-l pe celalalt. Incurajat de o fagaduinta a partidei
regaliste din Ierusalim de a-i deschide portile, Cestius si-a adunat trupele pentru un nou asalt si a
patruns pana la zidul nordic al Templului. Apoi s-a petrecut un lucru uluitor: Cestius si-a retras
trupele si s-a asezat strategic in pozitie atat de rea printre dealurile Iudeii, incat iudeii au putut sa-
l atace si sa omoare vreo 5.000 de infanteristi si aproape 500 de cavaleristi, inclusiv multi ofiteri,
precum si sa captureze mult material.

         O acalmie in furtuna. - Infrangerea si retragerea lui Cestius a dat prilej multora din iudeii
conservatori sa fuga din Ierusalim. Unii din ei s-au alaturat lui Agripa, altii au cautat liniste in
locuri de la tara, iar altii au parasit tara cu totul. Pe vremea aceea crestinii au fugit din Ierusalim
potrivit cu avertizarea lui Isus relatata in Matei 24,15-19. Conform celor relatate de Eusebiu,
istoric din secolul al IV-lea, crestinii din Ierusalim fusesera avertizati de profeti sa paraseasca
cetatea blestemata si sa afle adapost in Pella in Perea inainte ca razboiul sa inceapa. Ei au folosit
acum prilejul acesta pentru a se refugia (Istoria Bisericeasca, III.5.3). Insa, in cursul acestui timp
de relativa pace in Iudea, iudeii din Damasc au suferit amarnic. Neamurile de acolo ii inchisesera
in gimnaziu sub banuiala. Cand au aflat de victoria iudaica de la Ierusalim, au masacrat mai mult
de 10.000 dintre ei intr-o singura zi.
         Combinatia de dezastru in provincii si victoria neasteptata asupra lui Cestius la Ierusalim i-
a determinat pe iudei ca sa incerce in cele din urma un fel de unire. Eleazar, un extremist, a
obtinut comanda in cetate, in timp ce generalii au plecat sa adune fortele iudeilor din diferite
regiuni.

         Iosif. - Iosif, fiul lui Matia, ulterior Flavius Iosephus, urmand sa fie istoricul razboiului, a
fost numit in Galileea. Programul sau de actiune era probabil exemplificator pentru eforturile
altor generali. El a cautat sa castige prietenia poporului, a construit fortificatii si a antrenat trupe.
La inceputul lucrarii sale el a echipat 100.000 de oameni tot felul de arme pe care le-a putut gasi,
dintre care 65.000 erau gata pentru actiune. El a incredintat lui Ioan Gischala, un Zelot, o parte
din trupe, dar cu timpul Ioan a respins conducerea lui Iosif si a luptat contra lui.

         Venirea lui Vespasian. - Roma vedea Iudea rebela nu numai ca un simplu punct dureros
din imperiu, ci ca un centru infectios de rebeliune care s-ar putea extinde. De aceea, Nero a decis
sa numeasca drept general la comanda suprema a Siriei un ostas de cariera, Flavius Vespasianus.
Nu numai ca el facuse campanii cu succes contra germanilor si supusese Britania; dar avea si
experienta politica. Vespasian era intr-un turneu in Grecia cu Nero, cand imparatul a decis sa-i
dea lui insarcinarea siriana. Vespasian s-a dus in Siria si si-a adunat ostirea la Antiohia. In timp
ce lucrul acesta era in curs, o forta de iudei a atacat Ascalonul. Ei au fost infranti de o mica
garnizoana romana si au pierdut doi generali si 10.000 de oameni.

         Supunerea Galileei. - Vespasian si-a stabilit cartierul general la Ptolemaida, pe coasta, la
nord de Muntele Carmel. Acolo, cu ajutorul capabilului sau fiu, Titus, a adunat 60.000 de ostasi,
din care cam 35.000 erau soldati de linia intaia.
         Asezarea aceasta la Ptolemaida a pus pe Vespasian in pozitia de a ataca Galieleea. Au
urmat mici lupte sangeroase intre trupele sale si iudei. Ostirea lui Iosif s-a topit in fata romanilor
care, pe masura ce inaintau, distrugeau totul ca avertizare contra altei revolte. Cu restul trupelor
sale, Iosif a luat pozitie la Iotapata, pe care Vespasian a asediat-o indata. In chip surprinzator,
orasul a rezistat in ciuda multor necazuri timp de 47 de zile. Cand a cazut (iulie anul 67 d.Hr.),
romanii au masacrat 40.000 de iudei. In timp ce asediul era in curs, Traian, tatal viitorului
imparat roman cu acest nume, a cucerit Iafa invecinata, unde a ucis 27.000 de iudei si a vandut
ca sclavi 2.000 inca. In Samaria romanii au distrus 11.000 de persoane in batalia de la Mt.
Garizim.
         Iosif a fugit de la Iotapata impreuna cu cativa ostasi si s-a refugiat intr-o pestera, unde prin
intelegere fiecare soldat a omorat un alt soldat, pana cand au ramas numai Iosif si un altul.
Acestia doi s-au predat romanilor (vezi la "Iosif", p. 94, pentru comentarii in plus asupra acestui
conducator iudeu).
         Dupa aceea romanii au ocupat Iopa. Acolo o furtuna a distrus multe din corabiile pe care se
refugiasera multi din locuitori si romani au masacrat pe cei aruncati pe tarm. In total au fost
omorati acolo 4.000 si cetatea a fost rasa de pe fata pamantului.
         Metoda sangeroasa neindurata a lui Vespasian a fost de a distruge centrele iudaice din afara
Ierusalimului si astfel sa opreasca orice rezerve pentru capitala. El planuia ca mai tarziu sa-si
concentreze fortele la Ierusalim. In iarna lui 67 revolta incetase in Galileea si in cetatile de pe
tarm. Ioan din Gischala, conducator din Galileea care se opusese lui Iosif, s-a refugiat la
Ierusalim, unde partida razboinica l-a salutat cu caldura.

         Luptele intre iudei. - Pe masura ce romanii lasau in urma lor un oras pustiit dupa altul,
grupe de banditi s-au introdus acolo si au dus lupte civile mai mici. Locuitorii din targurile
acestea s-au refugiat cand a fost cu putinta la Ierusalim, sporind numarul celor de acolo care
trebuiau sa fie hraniti si tinuti in ordine. Simtind importanta actiunii unite, pradatorii s-au grupat
in cele din urma si au venit la Ierusalim, unde au preluat controlul situatiei. Ei au arestat pe
oamenii cei mai valorosi din cetate, ce se opuneau silniciei deoarece vedeau zadarnicia ei si au
dat pe multi din ei la moarte sub acuzatia ca ar trata cu romanii.
         Cand poporul a organizat o revolta impotriva acestor extremisti nelegiuiti, cei din urma s-
au baricadat in zona Templului si au ales prin tragere la sorti o fiinta cu totul nedemna ca mare
preot. O lupta darza a urmat intre conservatorii din cetate si Zelotii si pumnalagii lor din
interiorul zidurilor Templului. Acestia din urma au apelat la idumei sa le vina in ajutor si au
permis unui mare numar dintre ei sa intre in cetate. A urmat un masacru deosebit de sangeros al
membrilor partidului conservator. Ulterior, idumeii si-au dat seama ca fusesera indusi in eroare
ca sa sprijine elementul cel mai rau din cetate si s-au retras dezgustati ca fusesera prinsi in felul
acesta intr-un moment atat de primejdios. Ioan din Gischala a capatat acum conducerea celor
care erau hotarati sa duca razboiul pana la capat.
         Ofiterii lui Vespasian il indemnau sa mearga la Ierusalim in imprejurarea aceasta, dar el a
declinat hotarand intelepteste sa-i lase pe iudei sa-si istoveasca proviziile si pe ei insisi luptandu-
se unii cu altii. Astfel iarna 67-68 a trecut in relativa liniste.
         La inceputul primaverii in anul 68 d.Hr., Vespasian a pornit la subjugarea Pereei, lucru pe
care l-a facut cu o eficienta nemiloasa si sangeroasa. Apoi a trecut la terminarea cuceririi Iudeii
si Idumeei. La mijlocul lui iunie romanii ocupau un Ierihon aproape parasit.

         Imparatul Vespasian. - Vespasian era aproape sa inceapa asedierea Ierusalimului cand a
venit vestea despre moartea lui Nero. El a privit de departe la alegerea si asasinarea in grabnica
succesiune a lui Galba si a lui Otho si a acceptat curand propria lui alegere ca imparat de catre
trupele din Egipt si Orientul Apropiat. Transmitand conducerea campaniei contra Ierusalimului
fiului sau de incredere, Titus, Vespasian a pornit incet spre Roma. Vitellius, care umblase dupa
purpura dupa ce Otho a fost ucis, a fost indepartat el insusi din cale de catre partizani al lui
Vespasian si acesta din urma a devenit imparat de fapt. Vezi diagrama de la p. 234.

         Un razboi civil iudaic. - In timp ce trupele romane se aflau la odihna pentru moment, un
conducator iudeu cu numele de Simon bar Giora a inceput o campanie de jefuire prin Iudea si
Idumea, pradand si ucigand. In cele din urma a sosit inaintea Ierusalimului, unde unii din Zeloti,
care la inceput i se opusesera, l-au primit impreuna cu ostirea lui. Atunci Eleazar, fiul lui Simon,
un alt conducator insurgent, a format o noua grupa care sa se opuna lui Simon bar Giora si din
nou a izbucnit razboiul civil in cuprinsul Ierusalimului. In felul acesta politica lui Vespasian de
asteptare s-a dovedit corecta prin alcatuirea a trei fractiuni printre extremistii iudei: aderentii lui
Ioan din Gischala, cei ai lui Simon si cei ai lui Eleazar, care distrugandu-se unii pe altii faceau
mai usoara sarcina romanilor.

         Asedierea Ierusalimului. - Titus a ocupat Muntele Maslinilor in primavara anului 70 d.Hr.
si a asediat Ierusalimul. Iesirile facute de iudeii asediati intarziau pe romani si trucurile pe care
le-au folosit in lupte au infuriat pe asediatori si au pregatit mintea lor pentru cruzimile fara
rezerve pe care aveau sa le comita in curand. Istoria asediului este o relatare sumbra de atacuri si
contraatacuri, de iesiri ale asediatorilor si bombardamente si de crestere a birului dat mortii.
Iudeii au fost fanatic de curajosi si romanii au devenit indarjit de furiosi. Sub presiunea
primejdiei fractiunile dintre Zeloti au efectuat o unire precara, dar la 25 mai, anul 70 d.Hr., Titus
capturase zidul din afara si o saptamana mai tarziu el detinea al doilea zid. In interiorul cetatii,
unde mii de oameni se adunasera la data Pastelui, mizeria era extrema. Din afara de ziduri Iosif
staruia rugator, dar in zadar, ca iudeii sa se predea, dar ei au continuat sa se lupte atat intre ei
insisi, cat si contra romanilor. In plin vaz al aparatorilor Titus a crucificat pe iudeii pe care i-a
capturat. In cetate se redusesera proviziile si au izbucnit boli. Iosif pastreaza un raport in care ne
spune ca intre 1 mai si 20 iulie peste 100.000 de cadavre au fost carate afara din oras pentru a fi
ingropate.

         Decaderea cetatii. - De acum se vedea sfarsitul. La 25 iulie romanii au luat Turnul
Antonia, unde lupta a dat prilej la minuni de vitejie personala. Nedandu-si seama cat de disperata
era starea iudeilor, romanii au fost apucati de descurajare si Titus aproape ca nu era in stare sa-i
trezeasca din ea. Acum situatia s-a deteriorat repede. Unii din iudeii din nobilime au dezertat la
romani; foametea era generala si o femeie, in grozava disperare, chiar si-a fript si mancat pruncul
de parte barbateasca.
         Pe 30 august, contra ordinelor lui Titus, Templul a fost incendiat si nimicit. Soldatii romani
n-au mai putut fi infranati de a nu lua si averea si viata. Titus a izbutit sa salveze candelabrul de
aur cu sapte brate si alte trofee pentru triumful sau din Roma, dar de altfel ruina era completa.
Atat orasul de jos cat si cel de sus au fost incendiate, zidurile au fost daramate si cat a permis
topografia, locul a fost nivelat. Cu exceptia celor trei turnuri ale palatului lui Irod, tot Ierusalimul
a fost distrus.
         Salbaticia macelului care a marcat asediul si capturarea Ierusalimului a fost probabil cea
mai rea din lunga istorie a razboaielor romane. Iudeii au luptat unii contra altora pana la moarte
si au luptat contra romanilor cu curajul disperarii, deoarece acestia din urma nu aveau alta
dorinta decat sa ucida cat mai multi din ei cu putinta. Biruitorii au vandut mii de iudei ca sclavi
si alte mii le-au trimis in diferite cetati ca sa piara in arena. Titus a rezervat pe cei mai inalti si
mai placuti la infatisare dintre captivi pentru triumful sau din Roma. Se spune ca 11.000 de
prizonieri au murit de foame in zilele folosite pentru clasificarea si impartirea multimii de
captivi. Iosif apreciaza ca romanii au luat 97.000 de prizonieri. El calculeaza ca cei care au murit
din cauza asediului au ajuns la cifra aproape de necrezut de 1.100.000. El spune ca marea
majoritate a celor care au pierit, desi iudei, erau vizitatori in cetate si nu locuitori ai ei (Razboi
VI.9.3[420.421]). Sarcina imediata a cuceririi fiind terminata, Titus s-a reintors la Roma cu
prizonierii si trofeele sale, expunandu-le pe cale. La Roma s-a bucurat de o procesiune triumfala
magnifica, care inca mai e comemorata de Arcul lui Titus din Forul Roman. Pe el este
portretizat, impreuna cu alte trofee, sfesnicul de aur cu sapte brate din Templu (vezi ilustratia,
Vol. III, p. 40).
         Luptele au continuat in Iudea de trei ani, timp in care romanii au cucerit fortificatie dupa
fortificatie si au ucis sau au vandut ca sclavi pe iudeii pe care i-au capturat. In mai 70 d.Hr.,
sangerosul razboi iudeo-roman se sfarsise.