Calea Lui Dumnezeu in Sanctuar

CALEA LUI DUMNEZEU
ÎN SANCTUAR
Calea lui Dumnezeu
în Sanctuar
El a zis:
Vezi să faci toate lucrurile după
chipul care ţi s-a arătat pe munte.
(Evrei 8,5). N.K.J.V. Bible.
F. T. Wright
Publicat de:
BISERICA ADVENTĂ A ODIHNEI DE SABAT
Sabbatruhe-Advent-Gemeinschaft
Waldstraße 37
57520 Dickendorf
Germania
Titlul original:
God’s Way in the Sanctuary
Prima ediţie:
Mai 2007
(God’s Way in the Sanctuary, Romanian Edition)

Imaginea copertei
Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise sus pe munte, El i-a dat
detalii exacte pentru construcţia sanctuarului, mobilierului, pre-
cum şi pentru lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită prin acesta.
În acel plan nu exista nici un element de născocire omenească, iar
izraeliţilor nu li s-a permis să se abată nici în cea mai mică mă-
sură de la planul înmânat lui Moise.
În aceste fapte consta asigurarea că solia lui Dumnezeu scrisă
în sanctuar şi serviciile sale era exactă şi demnă de încredere.
Aceasta este descoperirea plină de adevăr a căii lui Dumnezeu şi
trebuie să fie înţeleasă şi urmată de toţi aceia care sunt dedicaţi
spre a sluji lui Dumnezeu după procedeele şi principiile Sale.
După cum lecţiile conţinute în ritualurile Vechiului Testament
erau permanent înaintea izraeliţilor, tot aşa solia lui Hristos ca
slujitor în sanctuarul ceresc trebuie să fie studiul permanent al
creştinului de astăzi. Pe măsură ce intră, prin credinţă, prin uşa
deschisă în Sfânta Sfintelor, adevăratul copil al lui Dumnezeu va
zări în aşa fel slava Celui atotputernic, încât va fi înnobilat în
gând, sfinţit în inimă şi transformat în caracter.
Cuprins
1. Postamentul pietrelor de hotar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
2. Un model exact . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
3. Ca Eu să locuiesc în ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
4. Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
5. Clădirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
6. De ce carne păcătoasă? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
7. Podoaba lăuntrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
8. Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
9. Chivotul şi conţinutul lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
10. Cele patru ispăşiri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
11. Jertfa de ispăşire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
12. Arderea de tot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
13. Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
14. Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
15. Vaca roşie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206
16. Adunarea poporului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
17. Curăţirea sanctuarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
18. Standardul judecăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
19. Ispăşirea din Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
20. Mai întâi judecata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
21. Ştergerea păcatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294
22. Contul de încredere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323
23. O luptă chinuitoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335
24. Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356
25. Avertizarea despre judecată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366
26. Profeţiile timpului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376
27. Contrafacerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406
Introducere
E xistă numai o singură cale a mântuirii – calea lui Dumnezeu.

În ea nu există nici un firicel de născocire omenească. Nici nu
poate exista, pentru că problema păcatului este prea complexă,
prea adânc înrădăcinată şi prea puternică pentru ca mintea o-
menească să poată găsi o soluţie pentru ea. Nici o creatură nu a
fost încă în stare să sondeze adâncimile, să măsoare lărgimea sau
să urce înălţimile cunoştinţei care sunt cuprinse în planul mân-
tuirii. Ele sunt tema în care îngerii doresc să privească şi vor fi
subiectul studiului lor de-a lungul veacurilor fără sfârşit ale veş-
niciei. Chiar şi aşa, nu va exista niciodată un timp în care tot ceea
ce poate fi cunoscut să fie descoperit, atât de infinite le sunt sfe-
rele, desăvârşirea şi frumuseţea.
Totuşi, o mare parte trebuie înţeleasă şi experimentată de mu-
ritorii acestui pământ, înainte ca ei să scape de moarte şi să se
poată întoarce în Paradis. După ce a rezolvat problema păcatului
prin introducerea planului de mântuire, următoarea lucrare a lui
Dumnezeu a fost să plănuiască o cale, prin intermediul căreia să
pună în mod efectiv la dispoziţia candidaţilor la mântuire, un
plan cuprinzător, de o grandoare şi sferă infinite. El trebuia să fie
rostit într-un limbaj pe care ei să-l poată înţelege, în aşa fel încât
să poată fi transpus în experienţa practică.
Astfel că Domnul l-a chemat sus pe munte pe slujitorul Său cre-
dincios, Moise, şi i-a arătat modelul unui cort pământesc, care a-
vea să ofere un loc unde oamenii să se adune pentru închinare şi
să fie o carte de învăţătură cuprinzătoare, descoperind atât scopul
Său pentru sufletul omenesc, cât şi calea prin care acest ideal glo-
rios trebuia să fie atins. Prin studierea ritualurilor în care ei erau
implicaţi, ei trebuia să înţeleagă în mod exact ceea ce se întâmpla
în sanctuarul ceresc, cât şi calea pe care acesta putea să aducă
schimbări vitale şi semnificative în vieţile acelora care doreau să
fie transformaţi şi care erau voitori să facă sacrificiile necesare.
În timp ce slujbele legate de cortul pământesc au încetat de la
moartea lui Hristos, valoarea educativă a ritualurilor Vechiului
(7)
Testament nu s-a schimbat şi nici nu s-a micşorat. Calea lui Dum-
nezeu este în sanctuar astăzi tot atât de mult după cum a fost şi
atunci. Cei care doresc să adune acea cunoştinţă prin care pot să
obţină mântuirea, trebuie să fie cercetători sârguincioşi ai căii lui
Dumnezeu, aşa după cum este ea descoperită în sanctuar.
Este adevărat că au existat perioade în trecut când sanctuarul
nu a fost deloc înţeles de copiii lui Dumnezeu. Au fost zile de ma-
re întunecime când prea puţin se cunoştea despre Evanghelie, şi
foarte puţini au fost mântuiţi. Dar noi trăim acum în zilele în-
cheierii istoriei omeneşti, când cele mai severe încercări din toa-
te timpurile vor veni să apese asupra bisericii. Astăzi, copiii lui
Dumnezeu trebuie să cunoască foarte bine calea lui Dumnezeu,
aşa cum este ea descoperită în sanctuar, într-o măsură necuno-
scută de creştinii care au trăit în trecut. Înţelegerea celor din tre-
cut ar fi neadecvată pentru cei care vor trece prin încercările tim-
pului din urmă.
Capitolul 1
Postamentul pietrelor de hotar
„T extul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost

temelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta:
,Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va fi
curăţit.‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1.
Doctrina sanctuarului i-a aşezat pe adventişti deoparte, ca un
popor special. Ea i-a distins ca o mişcare diferită şi separată de
toate celelalte biserici şi a constituit un punct de mare con-
troversă între ele. Fără aceste adevăruri puternice nici nu ar fi
existat vreodată Marea Mişcare a celei de a doua veniri şi nici
proclamarea soliei îngerului al treilea. Lucrarea mondială ar fi
rămas nefăcută, iar cauza lui Dumnezeu ar fi fost cu mult înapoia
stadiului la care se află azi.
Pionierii adventişti au recunoscut rolul vital jucat de aceste
adevăruri şi le-au apărat cu mare iubire şi tenacitate, atât de
mult, încât era de neconceput să crezi că biserica ar fi putut să
ajungă la locul unde să nu le mai susţină. Este adevărat că un
adventist fără sanctuar, pur şi simplu nu este adventist.
Dar a venit timpul când pastorii, în mod deosebit, exprimă
serioase îndoieli cu privire la vechile pietre de hotar ale adven-
tismului. Iată câteva din gândurile pe care le-am auzit exprimate
nu de mult, nu de pastorii tineri care nu cunosc nimic din
adventismul din trecut, ci chiar de bărbaţii care au învăţat cre-
dinţa adventă înainte ca ea să fie întinată de modernismul care
s-a strecurat pe nesimţite cu peste treizeci de ani în urmă. Când
aceşti bărbaţi au fost pregătiţi pentru lucrare la Avondale, Carmel
sau Longburn, învăţătura sanctuarului, cele două mii trei sute de
zile, judecata de cercetare şi ispăşirea finală, au fost subliniate cu
(9)
10 CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR
putere în clasele colegiilor. Dacă un student nu era în stare să

stăpânească această parte a soliei, el era considerat cu certitudine
ca nepotrivit pentru a deveni pastor în biserică. În acele zile era
întru totul de neconceput ca cineva să încerce să micşoreze sau să
respingă subiectul sanctuarului. De aceea, a-i auzi pe aceşti
bărbaţi cu astfel de cunoştinţe şi experienţă, sugerând îndoieli cu
privire la aceste adevăruri fundamentale adventiste, este lucrul
cel mai puţin de aşteptat. Nu ar fi fost nici o surpriză dacă tinerii
exprimau aceste dubii.
Bătrânii sunt însă aceia care exprimă aceste gânduri în
prezent:
Ei spun că solia sanctuarului, aşa cum a fost învăţată de
adventişti în trecut, nu poate fi dovedită numai cu Biblia. Că, în
realitate, ea este o învăţătură a Spiritului Profetic care nu trebuie
să fie acceptată dacă nu poate fi găsită mai întâi în Scripturi. Ei
susţin că Evrei 9 şi 10 neagă existenţa celor două încăperi din
ceruri; nu învaţă că Hristos a intrat în Sfânta şi a rămas acolo până
în 1844, după care s-a mutat în Sfânta Sfintelor şi resping ideea
celor două lucrări diferite, dintre care cea de a doua are de-a face
cu ziua cea mare a judecăţii din ceruri. În plus, ei pretind că este
imposibil să dovedeşti că cele două mii trei sute de zile sau ani
s-au sfârşit în 1844, că Antioh Epifanul ar fi împlinit profeţia în tip
şi că, de aceea, trebuie să aşteptăm o altă împlinire a ei în antitip.
Ei declară de fapt, cu toate că protestele lor sunt mai ales
verbale, că adventismul este o greşeală totală şi că mişcarea nu
are nici o justificare ca să existe. Dacă poziţiile lor teologice din
prezent sunt corecte, atunci trebuie să fie adevărat, căci dacă
adevărurile care au adus mişcarea la viaţă pot fi dovedite ca fiind
eronate şi false, cu adevărat această mişcare nu are dreptul la
existenţă. Devine necesar ca ea să fie desfiinţată şi membrii ei să
fie călăuziţi spre celelalte organizaţii bisericeşti care şi-au
câştigat dreptul la existenţă în virtutea faptului că ele au şi
învaţă adevărul curat al lui Dumnezeu.
Nu trebuie însă să fim surprinşi de această evoluţie a
lucrurilor. Ea este rezultatul inevitabil al deciziilor luate de
membrii şi de conducătorii bisericii în ultimii peste o sută şi ceva
de ani. Sanctuarul este descoperirea Evangheliei, aşa cum se
găseşte ea în Isus Hristos. Sanctuarul descoperă, mai complet
decât orice altă revelaţie biblică, magnitudinea şi sfera slujbelor
aduse la îndeplinire de Hristos pentru a efectua curăţirea totală
POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR 11
de păcat şi pentru a administra acea desăvârşire necesară pentru

readmiterea în cer. De aceea, dacă există o respingere a Evan-
gheliei, de asemenea şi sanctuarul se goleşte de sens şi de viaţă,
lăsând loc doar unui formalism mort şi fără sens. Această situaţie
îi plasează pe apărătorii adevărului despre sanctuar în poziţia în
care nu mai sunt în stare să apere în mod adecvat propriile lor
învăţături. Trezindu-se mereu înfrânţi şi ruşinaţi, ei ajung în cele
din urmă să se îndoiască şi la urmă să abandoneze propria lor
solie.
Când, scurtă vreme după 1844, în pofida avertizărilor clare şi
serioase date poporului advent, şi-au îngăduit să alunece în
condiţia laodiceană, ei au pierdut legătura cu Evanghelia.
Aceasta a continuat până ce solia îngerului al treilea în adevăr a
venit în 1888, când ei au respins-o, aşa cum s-a întâmplat, de
altfel, din nou în anii 1950. Astfel, ei s-au plasat într-o poziţie
unde a devenit imposibil să mai apere adevărul sanctuarului.
Prezenta depărtare de la solia originală este tocmai ceea ce era de
aşteptat în circumstanţele respective. Dar aceasta nu indică nici
măcar pentru un moment că solia în sine este greşită şi fără
valoare.
Scopul acestor studii este tocmai de a stabili veracitatea şi
oportunitatea soliei îngerului al treilea. Marea Mişcare a celei de
a doua veniri nu a fost o greşeală. Dumnezeu a fost autorul şi
conducătorul ei, şi El o va încheia la vreme. Adevărul sanctuarului
a fost dăruit să pregătească un popor pentru apariţia Mântuitoru-
lui, şi îşi va împlini scopul. Există două încăperi în sanctuarul
ceresc, aşa cum au fost în cel pământesc, unde Isus şi-a început
lucrarea Sa mai întâi în Sfânta, ca apoi s-o continue în Sfânta
Sfintelor. Cei 2300 de ani au început în anul 457 î.Hr. şi s-au sfârşit
în anul 1844 d.Hr. În nici un caz Antioh Epifanul nu a împlinit
profeţia din Daniel 8. El a fost doar un rege slab din dinastia
seleucizilor, iar rolul său în istorie a fost exagerat şi denaturat
peste măsură de preoţii iezuiţi care erau hotărâţi să discrediteze
reforma protestantă.
Pe deasupra, vom arăta că adevărurile acestea pot fi dovedite
numai şi numai cu Biblia. În definitiv, când William Miller a fost
chemat în mod personal să prezinte aceste adevăruri, scrierile
Spiritului Profetic, ieşite de sub pana lui Ellen G. White nici nu
existau. Chiar corectările aduse soliei, aşa cum a fost prezentată
de O. R. L. Crosier şi Hiram Edson, n-au fost luate de nicăieri
Adevărul cu privire la sanctuarul ceresc a fost descoperit

pionierilor mişcării advente, care au cercetat cu stăruinţă
Biblia, pentru a înţelege poziţia lor din acel timp. În faţa lor
au fost desfăşurate mari adevăruri, atunci când au văzut că
sanctuarul pământesc a fost o ilustraţie exactă a sanc-
tuarului ceresc.
decât din Biblie. De aceea, dacă ei au găsit aceste adevăruri

numai în Biblie, atunci în mod sigur că ele pot fi găsite acolo şi
astăzi. Spiritul Profetic nu este decât o confirmare splendidă a
ceea ce Biblia deja conţine.
În această carte, procedeul va fi ca să prezentăm adevărul
numai şi numai aşa cum se află el în Biblie. O dată ce un punct a
fost dovedit în mod adecvat prin această sursă, vom introduce
apoi Spiritul Profetic, atât pentru a confirma ceea ce învaţă
Scripturile, cât şi pentru a dovedi desăvârşita armonie dintre cele

două. În acest fel va fi stabilită temeinicia şi veracitatea Spi-
ritului Profetic. Aceasta este în deplină armonie cu însăşi calea
prin care a fost dăruită lumina Spiritului Profetic, aşa cum a fost
dată în dezvoltarea celor trei solii îngereşti. Mai întâi Dumnezeu
a deschis minţile pionierilor pentru ca ei să vadă adevărul în
Scripturi, după care El a confirmat cele descoperite prin Spiritul
Profeţiei. Rezultatul acestui sistem a dus la stabilirea unei
credinţe puternice în Mărturiile date prin profet. Acelaşi sistem
va produce şi azi aceleaşi rezultate.
Un rol indispensabil
Sanctuarul este atât de important, încât lucrarea lui

Dumnezeu în această lume nu poate fi sfârşită fără el. Acest fapt
trebuie păstrat cu tărie în minte când studiem Daniel 8, pentru
că este o cheie a înţelegerii acestei profeţii.
După potop, nelegiuirea care a făcut ca pământul să fie
devastat foarte repede, s-a înrădăcinat din nou şi a crescut cu
vigoare. Dumnezeu nu a fost un simplu spectator, în timp ce
nelegiuirea înflorea, ci s-a apucat să lucreze pentru a contracara
aceste forţe distrugătoare. Ca atare, El l-a chemat pe Avraam,
plănuind ca prin el să ridice o naţiune alcătuită din oameni
neprihăniţi, pe care să-i înzestreze şi să-i folosească pentru a
umple întregul pământ cu neprihănire.
„Şi toate familiile pământului,“ i-a spus Dumnezeu lui Avraam,
„vor fi binecuvântate în tine.“ Geneza 12,3.
Pentru ca să-şi poată împlini misiunea ei aveau nevoie de
anumite facilităţi, una din ele fiind o bază de operaţiuni. Pentru
că trebuia să fie o naţiune deosebită şi separată, ei aveau nevoie
de o ţară pe care să o numească ţara lor, iar Domnul le-a promis
tocmai acest lucru.
„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta
după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în
puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după
tine. Ţie şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti
acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în
stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.“ Geneza 17,7.8.
Aici Dumnezeu repeta făgăduinţa deja făcută lui Avraam în
Geneza 12,6.7; 13,14-18; 15,7.
Ţara indicată se numea Canaan, care este astăzi cunoscută ca

Palestina. Ea era plasată în mod strategic la întretăierea tuturor
drumurilor pământului la vremea aceea. Cu Egiptul la sud şi cu
naţiuni puternice la nord, est şi vest, Canaanul era artera
principală de circulaţie pentru comercianţi, legând între ele
aceste pieţe atractive. Astfel, întreaga lume avea ocazia să vadă
prosperitatea şi caracterul nobil pe care Dumnezeu dorea să le
descopere prin copiii Săi.
„Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul,
Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în
stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi
înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor
auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ,Acest neam mare
este un popor cu totul înţelept şi priceput! ‘ Care este, în adevăr,
neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de
aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte
ori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă
legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care
v-o pun înainte?“ Deuteronomul 4,5-8.
Confruntate cu asemenea evidenţe convingătoare ale roadei
căilor lui Dumnezeu, naţiunile pământului ar fi fost conduse să
cerceteze aceste învăţături şi să subscrie la ele. Era în intenţia lui
Dumnezeu ca templul din Ierusalim să devină o casă de rugăciune
pentru toate popoarele care trăiau pe pământ.
„Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul ca să-i slujească, şi să
iubească numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe
toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui
în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi
umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi
jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi
o casă de rugăciune pentru toate popoarele. Aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: ,Voi mai
strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.‘ “ Isaia 56,5-8.
Domnul a avut planuri mari pentru Israel. Cu siguranţă că ei
nu fuseseră aduşi în harul Său şi nu li se dăduse o ţară separată
doar pentru a-şi asigura prosperitatea, siguranţa şi confortul
personal. Ei au fost însărcinaţi să aducă lui Dumnezeu şi omenirii
o slujire, care era destinată să schimbe faţa istoriei. Tragedia fără
paralel a istoriei umane este nereuşita lor de a împlini destinul
pe care li l-a dat Dumnezeu.
Pentru a-şi împlini lucrarea lor, se cerea sacrificiu, în situaţia

în care era cu mult mai confortabil să utilizeze comorile ce le
fuseseră încredinţate pentru avantaj personal. Se cerea credinţă
ca să vadă şi să accepte principiul că viitorul lor depindea de o
strictă supunere faţă de procedeele şi planurile lui Dumnezeu
pentru ei. Ei aveau nevoie să recunoască faptul că, ceea ce le părea
lor drept calea împlinirii depline, era de fapt calea către dezastru.
Trei lucruri de primă necesitate
Nu era nevoie deloc ca ei să eşueze, pentru că Dumnezeu i-a

înzestrat cu orice facilităţi care erau necesare pentru împlinirea
misiunii lor. Ei aveau lumina adevărului Său, siguranţa
protecţiei Lui, tărie fizică personală şi o bună sănătate, cât şi ţara.
Dar între toate aceste lucruri erau trei facilităţi care erau
rânduite să fie atât de importante, încât ele au primit o atenţie
specială în Daniel 8. Acestea erau: slujbele sanctuarului, liber-
tatea faţă de robie şi necurmata sau slujirea lui Hristos. În timp
ce poporul avea aceste facilităţi, lucrarea lui Dumnezeu putea
avansa spre succesul final, dar dacă ei aveau să fie privaţi de
aceste lucruri, cauza lui Dumnezeu avea să dea greş până ce ele
trebuia din nou restaurate. Acesta este un fapt şi un principiu
care sunt hotărâtoare în înţelegerea şi modul de operare al
lucrării lui Dumnezeu.
Satana a înţeles în mod deplin acest lucru. De aceea, obiectivul
lui permanent a fost să înrobească pe copiii lui Dumnezeu, să
surpe sanctuarul şi să desfiinţeze necurmata sau slujirea lui
Hristos. O cercetare a tristei istorii a Israelului ne descoperă că,
ori de câte ori Satana căpăta supremaţie, el căuta să se asigure
că acest obiectiv era îndeplinit.
Slujbele zilnice au fost stabilite la poarta Edenului, când omul
a fost izgonit din grădină din cauza păcatului. Adam, Eva şi Abel
au adus lui Dumnezeu zilnic mielul de jertfă, ca semn al
acceptării şi al credinţei lor în ispăşirea personală a lui Hristos
pentru nelegiuirile lor.
După potop, Avraam a continuat această practică. El şi casa lui
erau oameni liberi, şi slujbele zilnice au fost continuate necurmat,
de-a lungul întregii lor vieţi. Astfel, lucrarea lui Dumnezeu a
putut merge înainte pe măsură ce credinţa lui a apucat puterea
lui Dumnezeu de a pune viaţă acolo unde era moarte. Dar când
Israel s-a dus în Egipt şi a fost adus sub stăpânirea lui, sistemul
de jertfe a încetat.
În inima lui Moise exista o puternică dorinţă de a-l relua. Ca
atare, el l-a rugat pe faraon să îi lase să meargă cale de trei zile
în pustie, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu.
„Ei au zis: ,Ni s-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să
facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe
Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.‘ “
Exodul 5,3.
Este evident că în timpul robiei egiptene, Israel în mod sigur
nu zidea împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a izbăvit de
această asuprire, ca ei să fie din nou un popor liber, să poată
restabili necurmata, să clădească sanctuarul şi să se stabilească
în ţara făgăduinţei. Toate acestea au fost realizate şi astfel a fost
pusă baza succesului deplin pentru convertirea lumii la nepri-
hănire. Acest lucru nu trebuia să prezinte nici un fel de problemă
reală pentru că puterea şi resursele de partea lui Dumnezeu erau
incomensurabil mai mari decât cele ale celor de partea cealaltă.
N-ar fi fost de mirare dacă Israel şi-ar fi adus la îndeplinire cu
repeziciune însărcinarea lor. Uluitor este faptul că ei nu au făcut
lucrul acesta.
Să privim la acest fapt. Două naţiuni se luptă pentru supre-
maţie. Una dintre ele are zece milioane de ostaşi, arme de ultimă
oră şi comandamentul cel mai experimentat şi mai capabil din
lume. Cealaltă are doar puţini soldaţi, prost echipaţi şi cu un
comandant care nu se poate măsura cu generalii oponenţilor lor.
Toţi vor crede că e de la sine înţeles că mica armată nu are nici o
şansă de câştig. Ce lucru uluitor ar fi dacă ar câştiga biruinţa
asupra forţelor covârşitoare!
De partea Israelului se aflau personalul şi resursele întregului
univers, iar generalul lui era Isus Hristos, cel mai priceput şi mai
experimentat general care exista. Satana avea de partea sa numai
pe îngerii căzuţi şi pe oamenii slabi, şi ca lider nu se putea măsura
cu Hristos. La prima vedere s-ar părea ca o concluzie de la sine
înţeleasă că forţele lui Dumnezeu vor rezolva cu rapiditate toate
problemele şi vor restaura cu desăvârşire neprihănirea pe pământ.
Dar, minunea minunilor, lucrurile au evoluat în direcţia opusă.
Abia se stabiliseră în Canaan şi diavolul i-a convins să îşi
urmeze propriile lor planuri personale, în locul celor ale lui
Dumnezeu, cu rezultatul că, în curând, ei şi-au pierdut libertatea
înaintea diferitelor neamuri din jur. De fiecare dată când s-a

întâmplat aceasta, sanctuarul a fost aruncat la pământ, iar
necurmata smulsă. Astfel, ei au fost lipsiţi de libertatea lor, de
necurmata, de ţară şi de sanctuar. În timpul unor asemenea
perioade, lucrarea lui Dumnezeu a stagnat pe deplin. De fapt, cu
mult mai rău decât atât, ea a pierdut teren, în timp ce forţele
vrăjmaşe au câştigat un avantaj considerabil.
De exemplu, în timpul lui Ghedeon, madianiţii, amaleciţii şi
copiii răsăritului, au venit peste ţară ca s-o nimicească, atât de
mult încât Israelul a fost mult sărăcit.
„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; şi Domnul
i-a dat în mâinile lui Madian timp de şapte ani. Mâna lui Madian
a fost puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiii
lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci
întărite.
„După ce semăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi cu fiii
Răsăritului şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui,
nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici
merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu
turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără
număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israel
a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israel
au strigat către Domnul.“ Judecători 6,1-6.
Altarul lui Baal a fost ridicat în locul altarului lui Dumnezeu.
Primul pas făcut de Dumnezeu în izbăvirea Israelului din această
stare, a fost acela de a-l învăţa pe Ghedeon să distrugă altarul lui
Baal împreună cu stâlpul închinat Astarteei care era deasupra şi,
după rezidirea altarului lui Dumnezeu, să aducă jertfe pe el.
„În aceeaşi noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: ,Ia viţelul tatălui
tău, şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este
al tatălui tău, şi stâlpul închinat Astarteei, care este deasupra. Să
zideşti apoi şi să întocmeşti pe vârful acestei stânci, un altar
Domnului, Dumnezeului tău. Să iei taurul al doilea, şi să aduci o
ardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.‘
Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui, şi a făcut ce
spusese Domnul; dar fiindcă se temea de casa tatălui său, şi de
oamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua.“
Judecători 6,25-27.
Prin Ghedeon, Dumnezeu a dat înapoi poporului libertatea,
ţara, necurmata şi serviciul sanctuarului, şi astfel a restaurat
18
ÎH DH
457 1844
606 36 538 1798
70 ani 1260 ani
Daniel privea la trecutul frânt de eşecurile repe- Lui Daniel i s-a arătat viitorul în care se va repe-
tate în care: ta trecutul. El a văzut pe omul fărădelegii:
Sanctuarul a fost aruncat la pământ; Aruncând la pământ sanctuarul;
Necurmata a fost îndepărtată; Îndepărtând necurmata;
Iar sfinţii au fost călcaţi în picioare. Şi călcând în picioare pe poporul lui Dumnezeu.
El ştia că acest tipar trebuie să se încheie înainte ca lucrarea lui Dumnezeu să poată fi
sfârşită. De aici şi întrebarea: În câtă vreme se va împlini vedenia?
Iar răspunsul a fost:
"Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; Atunci sanctuarul va fi restaurat la sta-
rea sa legitimă." Revised Standard Version.
CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR
condiţiile pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să continue. Dar în

mod trist, ei s-au întors curând la planurile lor însoţite de
dezastre. Totuşi, în zilele lui David, lucrarea a ajuns cel mai
aproape de încheierea ei, deşi încă departe de obiectivul ei deplin.
În timpul domniei celui de-al doilea rege al Israelului,
exterminarea naţiunilor închinătoare la idoli din jurul lor a fost
dusă la cea mai mare extindere atinsă vreodată, şi au fost făcute
planurile pentru înălţarea unui templu permanent care să
înlocuiască structura portabilă, ce slujise încă de pe vremea lui
Moise. Dar, din nefericire, Solomon nu a putut să mânuiască
marea bogăţie şi putere şi a aşezat piciorul Israelului pe drumul
apostaziei, care a ieşit de sub control până când au căzut sub
stăpânirea Babilonului.
Încă o dată Satana a reuşit să îi lipsească de pământul lor, de
libertate, de necurmata şi de sanctuar, deoarece el ştia prea bine
că prin pierderea acestor lucruri era asigurat că ei nu vor putea
duce mai departe lucrarea de distrugere a împărăţiei lui. În
timpul celor şaptezeci de ani, lipsit de aceste lucruri, poporul lui
Dumnezeu putea doar să bată pasul pe loc şi să aştepte până când
avea să fie restabilit. După şaptezeci de ani, unsul Domnului, Cir,
i-a eliberat şi a dat decretul ca ei să se întoarcă la Ierusalim. O
dată sosiţi acolo sarcina lor prioritară era să reclădească cetatea
şi templul şi să restabilească jertfele zilnice.
Daniel, care a înţeles cu mare claritate scopul lui Dumnezeu
pentru Israel şi rolul cheie jucat de necurmata şi de sanctuar, fără
îndoială că a nutrit speranţa că, o dată ce restaurarea din
captivitatea babiloniană a avut loc, Israel nu va mai cădea din
nou. El a aşteptat să vadă statornicirea permanentă a libertăţii
lor, a ţării lor, a sanctuarului şi a necurmatei, prin care avea să
vină izbăvirea poporului de orice păcat, instaurarea neprihănirii
veşnice şi înălţarea lui Hristos ca biruitor al diavolului.
Dar nu avea să fie obţinută prin naţiunea Israelului. Într-o
viziune, Dumnezeu a deschis ochii grozav de îndureraţi ai lui
Daniel, ca să vadă tabloul macabru al viitorului, care implica
înălţarea şi căderea Medo-Persiei, Greciei şi Romei, mai întâi
păgână şi apoi papală. În viitorul îndepărtat, el a văzut că
poporul îşi va pierde din nou libertatea, sanctuarul va fi călcat
în picioare, necurmata îi va fi smulsă, iar Prinţul legământului
va fi înlocuit în inimile oamenilor de omul fărădelegii, fiul
pierzării.
„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit

nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea
minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la
pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în
picioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii, i-a smuls necur-
mata, şi i-a surpat locul locaşului Său cel sfânt. Oastea a fost
pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei;
cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început.“
Daniel 8,9-12.
Daniel a ştiut că nu era posibil ca împărăţia lui Dumnezeu să
fie instaurată în asemenea condiţii. Tabloul care i-a apărut
înaintea ochilor a fost îngrozitor, o perpetuare la nesfârşit a
trecutului. Întrebarea firească era dacă aceste lucruri vor merge
în realitate la nesfârşit sau va veni un timp când tiparul va fi
nimicit, păcatului i se va pune capăt, iar neprihănirea cea veşnică
va fi adusă înăuntrul oamenilor. Vor ajunge vreodată copiii lui
Dumnezeu la timpul când niciodată nu vor mai fi lipsiţi de
libertatea lor, de necurmata şi de sanctuar? Aceasta era
întrebarea căreia, de altfel, i s-a dat răspuns în Daniel 8,13.14.
„Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel
ce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre
desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când
va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?‘ Şi el mi-a zis:
,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul
Locaş va fi curăţit! ‘ “
Pentru multă vreme, înainte de a fi dată această viziune,
sanctuarul şi oştirea au fost călcate în picioare, având drept
consecinţă pierderea necurmatei şi a ţării lor. Această situaţie a
continuat aşa multă vreme, întinzându-se până în viitor, dar nu
va continua pentru totdeauna. Trebuia să vină o vreme când, atât
sanctuarul cât şi oştirea, nu vor mai fi călcate în picioare, şi când
necurmata nu va mai fi luată. Acel timp va fi la sfârşitul celor
două mii trei sute de zile şi nopţi.
O dată cu venirea acelui timp venea asigurarea că, întrucât
adevăratul popor al lui Dumnezeu niciodată nu va mai fi din nou
adus în robia babiloniană şi niciodată nu va mai fi lipsit din nou
de sanctuar şi de necurmata, lucrarea va fi încheiată, păcatului
şi păcătoşilor li se vor pune capăt, neprihănirea cea veşnică va fi
adusă înăuntru şi Hristos va fi înălţat pe veci ca Împărat al
împăraţilor şi ca Prinţ al păcii.
Niciodată nu trebuie trecut cu vederea că Daniel 8,14 este

răspunsul la întrebarea din versetele anterioare. De aceea,
determinarea datei când acea perioadă de timp se va încheia este
declaraţia făcută oştirii lui Dumnezeu, că ei au înaintea lor ocazia
desăvârşită de a-şi încheia misiunea, deoarece ştiu că nu vor mai
fi niciodată înrobiţi, că nu vor mai pierde sanctuarul şi pe
minunatul lor Mare Preot, sau slujbele zilnice ale acelei preoţii.
Astfel că Scriptura care zice: „Până vor trece două mii trei sute
de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit“, („...restaurat
la starea sa legitimă.“ R.S.V.), este de o nepreţuită valoare pentru
adevăratul popor al lui Dumnezeu. Nu e de mirare că este privită
cu ochi răi de vrăjmaşii adevărului lui Dumnezeu. Să fie!
Adevăratele oi se vor bucura să stăpânească o asemenea
minunată piatră preţioasă a adevărului cel viu. Inspiraţi de
făgăduinţa ei, înarmaţi cu puterea Dumnezeului care a rostit-o,
ei vor merge înainte ca cea mai puternică armată din istoria
omenirii, umpluţi de iubirea, înţelepciunea, caracterul şi puterea
Celui atotputernic, ca să nimicească forţele întunericului pentru
totdeauna.
Atunci „cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce
vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele,
în veac şi în veci de veci.“ Daniel 12,3.
Capitolul 2
Un model exact
Sanctuarul din cer este slujba specifică prin care Dumnezeu
oferă mântuirea de păcat şi soluţia deplină a problemelor pe care
fărădelegea le-a introdus în univers. El este prevederea prin care
Mântuitorul este capabil să administreze beneficiile ispăşirii
făcute pe cruce. De aceea, este descoperirea Evangheliei, puterea
vie a lui Dumnezeu de a mântui de păcat.
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se
apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să
mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25.
Această mijlocire se efectuează în sanctuarul din cer, în care
Hristos este Marele Preot.
„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare
Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi,
în ceruri; un slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care
a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.“ Evrei 8,1.2. K. J.V. Bible.
Tocmai în virtutea acelei lucrări din sanctuarul ceresc îi este
posibil lui Hristos să îi mântuiască pe deplin pe toţi cei care vin
la Dumnezeu prin El. Aceasta nu înseamnă că jertfa de pe cruce
nu joacă nici un rol în mântuirea omului, deoarece ea cu
siguranţă are un mare rol. Fără jertfa supremă şi desăvârşită a
lui Hristos n-ar exista mântuire pentru nimeni, dar în acelaşi
timp trebuie recunoscut că, dacă Hristos n-ar fi făcut decât să-şi
jertfească viaţa, atunci tot n-ar exista mântuire. În planul lui
Dumnezeu pentru izbăvirea din păcat, mijlocirea lui Hristos din
sanctuarul ceresc este la fel de importantă ca şi moartea lui
Hristos pe cruce. Este mijlocul prin care beneficiile acelei jertfe
sunt puse la dispoziţia celor care se roagă. Cu alte cuvinte, ceea
(22)
UN MODEL EXACT 23
ce Hristos a obţinut prin răstignire, trebuie să fie administrat de

Cel care are puterea să aducă acele elemente vitale ale vieţii la
cei pieritori.
Pavel a înţeles cu claritate acest principiu, exprimându-l în
cuvintele următoare:
„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum,
când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.“
Romani 5,10.
Principiul implicat aici poate fi ilustrat într-o anumită măsură
în felul următor. Imaginaţi-vă că un om se află în închisoare
aşteptând ca să fie executat. Între timp, tatăl său, care are o mare
influenţă asupra guvernatorului ţării, pledează pentru iertarea
lui. El obţine cu succes iertarea, dar aceasta nu înseamnă că fiul,
care se află la peste două mii de kilometri distanţă, este liber
chiar în clipa aceea. Iertarea, în forma unei decizii guver-
namentale de eliberare a prizonierului, trebuie să ajungă acolo
unde se află el închis şi, înainte de a fi eliberat, trebuie acceptată
de el însuşi. Dacă, în timpul călătoriei de la guvernator către
închisoare, tatăl este omorât şi scrisoarea de graţiere distrusă,
fiul va pieri tot atât de cert ca şi cum nu ar fi obţinut niciodată
iertarea.
În acelaşi fel, răscumpărarea obţinută de Hristos la Golgota,
nu îi va aduce unei persoane vreun avantaj, dacă nu îi este adusă
la îndemână şi dacă el nu o acceptă acolo unde se află el. Numai
Isus Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate aduce la
îndeplinire această lucrare vitală. De aceea, dacă Hristos ar fi
rămas în mormânt, în loc de a fi înviat ca să se înalţe la cer ca
Mare Preot al sanctuarului ceresc, neamul omenesc ar fi fost
totalmente pierdut ca şi cum Hristos nu ar fi murit deloc. Golgota
ar fi fost doar o risipă zadarnică.
„Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este
zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi
suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu;
fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos,
când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci,
dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat
Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în
păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos
sunt pierduţi.“ 1 Corinteni 15,14-18.
Ceea ce Hristos a câştigat la Golgota a luat cu El în mormânt.

Satana a dorit şi a sperat că va putea să sigileze înapoia uşilor
acelei închisori pe Mântuitorul pentru vecie, dar Domnul a înviat
ca biruitor al morţii şi al mormântului, pentru a duce cu El darul
preţios al mântuirii în sanctuarul din cer, de unde El îl
administrează pentru aceia care îl vor accepta.
Ilustraţia dată mai sus este inadecvată într-un fel, pentru că
Hristos a obţinut cu mult mai mult decât iertare. Prizonierul din
parabola de mai sus a ieşit din închisoare cu aceeaşi viaţă cu care
el intrase în ea. Mintea şi atitudinea lui se puteau schimba, dar
natura lui lăuntrică nu era schimbată de loc. Se cere cu mult mai
mult decât o condamnare la închisoare şi decât o ameninţare cu
moartea, pentru a schimba caracterul unui om. Nimeni nu poate
fi sigur că o dată ce ucigaşul este eliberat, nu va comite din nou
aceleaşi crime. În majoritatea cazurilor aceasta este realitatea.
Cei mai mulţi ies din închisoare mai împietriţi şi mai periculoşi
decât au fost când intraseră acolo.
Dar Hristos aduce cu mult mai mult decât iertare. El
îndepărtează natura cea veche păcătoasă şi pune în locul ei o nouă
putere de viaţă. Apoi, zi de zi, El lucrează asupra, în şi cu acel om
spre a-l pregăti pentru scrutinul judecăţii de cercetare. În ziua
teribilă a cercetării finale, Marele Preot ceresc îşi prezintă opera
Sa desăvârşită, pentru a fi examinată de Tatăl, fiind încrezător
că ceea ce El a făcut corespunde celor mai exigente standarde ale
neprihănirii; şi întocmai aşa va fi.
Această lucrare cuprinde o gamă largă de activităţi şi cere
aplicarea sferei largi şi a puterii depline a Evangheliei. Pentru ca
acest lucru să fie posibil, trebuie să existe un sanctuar în ceruri
şi lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în lăcaşul acela.
De aceea, indiferent cât de strălucit şi de plăcut va preamări
cineva minunăţiile jertfei de pe Golgota, dacă el nu va reuşi să
vadă şi să predice lucrarea tot atât de importantă făcută în
sanctuarul ceresc, mântuirea va fi lipsită de o lucrare cu totul
esenţială. Numai aceia predică cu adevărat Evanghelia care
prezintă crucea doar ca o parte a slujbelor complete pentru
mântuirea din păcat, slujbe care se extind dincolo de Golgota, la
curţile slavei, unde Hristos este slujitor al adevăratului sanctuar,
ridicat de Domnul şi nu de om.
Lucrarea făcută de Hristos în sanctuar este la fel de invizibilă
pentru ochiul omenesc ca şi lucrarea făcută în inima omului.
UN MODEL EXACT 25
Totuşi ea este la fel de reală şi de importantă, şi cu toate că

lucrarea făcută în sanctuar se află la aşa mare distanţă şi este
invizibilă, ea trebuie să fie înţeleasă de orice persoană de pe
pământ care doreşte să fie mântuită. Aceasta este aşa deoarece
omul are o parte de făcut ca şi conlucrător cu Hristos. Acest lucru
nu sugerează că omul participă în vreun fel la lucrarea reală a
mântuirii, pentru că numai Hristos poate face aceasta, dar ne
spune că răscumpărarea nu se dă nimănui în mod automat. Ea
este oferită celor care înţeleg ce face şi ce oferă Hristos, şi care fac
paşii pe care Dumnezeu i-a descris în Scriptură, aşa încât acele
binecuvântări să devină proprietatea lor.
Oamenii nu sunt mântuiţi în ignoranţă, căci în condiţia aceasta
ei sunt pierduţi, aşa după cum a spus Isus:
„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ Ioan 8,32.
Prin profetul Său din vechime, Domnul a avertizat că „Poporul
Meu piere din lipsă de cunoştinţă. . .“ Osea 4,6.
Urmează deci că aceia care vor fi părtaşi la revărsarea bogată
a binecuvântărilor mântuirii, trebuie să înţeleagă personal
poziţia şi lucrarea Marelui lor Preot din sanctuarul ceresc. Fără
aceasta, le va fi imposibil să exercite credinţa care este esenţială
astăzi sau să ocupe locul pe care Dumnezeu l-a plănuit pentru ei.
Dumnezeu a recunoscut pe deplin cât de mare este nevoia
aceasta şi, drept consecinţă, a pus la dispoziţie mijloacele prin
care fiecare suflet poate vedea şi înţelege întocmai ce se
întâmplă în cer. El a făcut aceasta când l-a chemat pe Moise şi
l-a instruit să îi îndrume pe copiii lui Israel să clădească un
model exact al sanctuarului din cer şi, să instituie în acea clădire
un ritual de slujbe care să reproducă în formă simbolică
adevărata lucrare a lui Hristos în ceruri. Astfel, toţi cei care şi-au
dedicat timpul şi energia ca să studieze cu rugăciune slujbele de
pe pământ, au putut înţelege pe cele cereşti. În realitate nu
există nici o altă cale pentru a înţelege cu adevărat lucrarea din
ceruri, decât acea parabolă plănuită şi stabilită de Dumnezeu pe
pământ.
Este important să înţelegem că nu a existat nici un merit în
slujbele sanctuarului pământesc. Ele nu au putut şi nici nu au
curăţat păcatele. De aceea, ele nu au luat locul lucrării lui Hristos
în ceruri, ci au slujit doar pentru a demonstra, a descoperi şi a
învăţa despre lucrarea Lui, pe cei care participau la aceste slujbe.
Adevărul acesta este subliniat cu putere în Scriptură:
„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu

înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi
jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe
cei ce se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă
cei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să mai
aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este
înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu
neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De
aceea, când intră în lume, El zice: ,Tu n-ai voit nici jertfă, nici
prinos; ci mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici
jertfe pentru păcat.‘ Atunci am zis: ,Iată-mă (în sulul cărţii este
scris despre Mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule! ‘ După ce a zis
întâi: ,Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi
de tot, nici jertfe pentru păcat‘, (lucruri aduse toate după lege) apoi
zice: ,Iată-mă vin să fac voia ta, Dumnezeule.‘ El desfiinţează astfel
pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această ,voie‘ am
fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o
dată pentru totdeauna. Şi, pe când orice preot face slujba în fiecare
zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge
păcatele, El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru
păcat, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şi
aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-i fie făcuţi aşternut al
picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi
pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.“ Evrei 10,1-14.
Aceste versete clarifică deosebirea dintre nenumăratele slujbe
şi darurile de jertfă repetate ale sanctuarului Vechiului
Testament, şi răscumpărarea câştigată o dată pentru totdeauna
prin Hristos. Cea din urmă, după îndepărtarea păcatului,
instaurează neprihănirea, în timp ce cele dintâi nu au nici o
putere de a aduce aceste rezultate. Dacă ar fi făcut-o, aceste jertfe
ar fi încetat să mai fie aduse, pentru că închinătorii, o dată
curăţaţi, nu ar mai fi avut păcat în vieţile lor. Dar nu este posibil
ca sângele taurilor şi al ţapilor să ispăşească păcatul.
Numai Hristos a avut viaţa care s-a măsurat cu viaţa şi cu
legea lui Dumnezeu şi, de aceea, numai El a putut oferi
răscumpărarea pentru păcat. „În nimeni altul nu este mântuire;
căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie
să fim mântuiţi.“ Fapte 4,12.
Mai mult decât atât, numai El are poziţia şi puterea să
administreze beneficiile acelei ispăşiri, aşa încât nimeni altul, ci
UN MODEL EXACT 27
numai El poate fi adevăratul slujitor al adevăratului sanctuar

din cer.
Este foarte important să stabilim că slujbele sanctuarului
pământesc nu erau destinate să ierte păcatul. Nu există nici o
fărâmă de adevăr în ideea că Domnul l-a dat pentru acest scop.
Cu totul altul a fost scopul pentru care el a fost aşezat în tabăra
izraeliţilor şi pentru care poporul a fost invitat să participe la
slujbele lui. Dacă nu este văzută adevărata intenţie a lui
Dumnezeu, va fi imposibil ca Evanghelia să fie pe deplin şi corect
înţeleasă iar puterea ei experimentată. Aşadar, este vital ca orice
cercetător al Cuvântului să petreacă timp contemplând asupra
scopului lui Dumnezeu în darea sanctuarului, până ce intenţia
divină este înţeleasă cu claritate şi însuşită cu fermitate în
convingerile personale.
Sanctuarul Vechiului Testament a fost ridicat şi, de asemenea,
slujbele lui au fost instituite pentru a descoperi copiilor lui
Dumnezeu operaţiile din sanctuarul ceresc, prin intermediul
cărora Marele Preot este în stare să „mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.“ Evrei 7,25.
El „era o asemănare pentru vremurile de acum“; „...chipurile
lucrurilor care sunt în ceruri…“; „…umbra bunurilor viitoare…“
Evrei 9,9.23; 10,1.
Aceste Scripturi stabilesc două lucruri vitale.
Unul este că în plănuirea cortului şi a slujbelor lui nu exista
nici un element de născocire omenească. Numai Dumnezeu a
făcut aceste planuri, iar Moise a fost îndrumat să facă toate
lucrurile după modelul care i s-a arătat pe munte. Nu era permisă
nici o deviere sau modificare de vreo natură oarecare. De aceea,
nu exista nici un defect şi nu se găsea nici o greşeală în acea
parabolă desăvârşită. Dacă cercetătorul Bibliei ar întâlni, în
privinţa cortului, elemente care nu sunt în armonie cu înţelegerea
lui cu privire la planul Evangheliei, greşeala se află în înţelegerea
sa şi nu în pilda prevăzută de un Dumnezeu desăvârşit care nu
face greşeli.
„Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă
pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile după
modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru
lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei mai talentaţi
şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea el
nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un ciucure, nici
o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după

modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a
descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să
poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile.“
Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28.
Cel de-al doilea lucru vital este că exista doar un singur scop
posibil pentru stabilirea sanctuarului şi a serviciilor sale. Nu era
acela de a oferi doar iertare pentru păcat şi nici de a înfrumuseţa
tabăra. Ci scopul său specific a fost acela de a furniza o imagine
exactă şi cuprinzătoare a lucrării realizate de Hristos ca
adevăratul Mare Preot ce are puterea de a îndepărta toate
păcatele din viaţa şi din căminele copiilor Săi.
Doar o singură posibilă concluzie poate fi trasă din aceste
realităţi biblice. Şi anume că, sanctuarul şi serviciile sale erau
imaginea cu adevărat demnă de încredere a templului ceresc şi a
serviciilor sale. Şi aşa trebuia să fie. Ar fi total ilogic să
concluzionăm altfel, ca să nu spunem nimic despre teribilele
acuzaţii aruncate asupra caracterului lui Dumnezeu, din
momentul în care se declară că sanctuarul pământesc nu este o
reprezentare adevărată a celui ceresc.
Nu există nici o fiinţă care să cunoască structura şi slujbele
cereşti mai bine ca Dumnezeu şi, în afara Maestrului Învăţător,
nu există nimeni mai capabil care să poată oferi adevăratul model
al celui ceresc. El a declarat în mod clar că sanctuarul de pe
pământ este făcut după chipul celui ceresc. De aceea, dacă
modelul pământesc se abate în vreun fel de la cel ceresc, atunci
Dumnezeu ne-ar înşela în aceeaşi măsură. El ar fi un mincinos şi
nicidecum Tatăl adevărului.
Cu siguranţă că Dumnezeu nu ne-a înşelat, dar sunt unii care
îl acuză că ar fi făcut-o. Cu certitudine, ei nu declară făţiş că
„Dumnezeu este un mincinos“, dar ei fac această declaraţie când
discreditează sanctuarul, socotind că este o descoperire a celui
ceresc, a preoţiei şi a lucrării lui, pe care nu te poţi bizui. În
opoziţie directă cu declaraţia Lui, ei susţin că Dumnezeu a oferit
un sanctuar în Vechiului Testament, cât şi slujbele lui, care nu
descoperă cu adevărat ceea ce El a făgăduit că va face. Acest lucru
este făcut de bisericile protestante şi catolice, în care nu se învaţă
puternica solie a Evangheliei, aşa după cum este ea descoperită
în slujbele templului. Unii merg atât de departe, încât declară că
Scripturile Vechiului Testament nu mai sunt valabile pentru
UN MODEL EXACT 29
creştinii zilelor noastre. Ei susţin că ele au fost scrise doar pentru

iudei şi că şi-au pierdut valabilitatea odată cu apariţia scrierilor
Noului Testament. Acest fel de a judeca este cu siguranţă fals,
pentru că prima dispensaţiune, a Vechiului Testament, a fost o
grandioasă descoperire a adevărului, şi a aşezat temeliile peste
care a fost clădită a doua dispensaţiune, a Noului Testament. De
fapt, Evanghelia Noului Testament nu poate fi cu adevărat
înţeleasă fără ca să fie studiată împreună cu Vechiul Testament.
În termeni practici aceasta înseamnă că, după cum au existat
două încăperi în sanctuarul pământesc, tot aşa există două
încăperi în sanctuarul ceresc. După cum au existat două lucrări
diferite în sanctuarul pământesc, respectiv în prima şi în a doua
încăpere, tot aşa există şi în cel ceresc. După cum a fost o curte
care avea de-a face cu templul pământesc, tot aşa există una
asociată sanctuarului ceresc.
Lista ar putea fi extinsă pentru a include orice aspect al unuia,
ca o ilustraţie adevărată, exactă şi demnă de încredere al
celuilalt.
Cât de recunoscători putem fi Tatălui nostru ceresc, care a
oferit o descoperire a adevărului care este chiar adevărul. Cât de
minunat este să ai siguranţa că te poţi baza pe o solie fără să ai
nici măcar o umbră de îndoială. Solia sanctuarului face parte
tocmai din categoria aceasta.
Trebuie să recunoaştem că anumite texte par să contrazică
mărturia despre sanctuarul Vechiului Testament. Sunt unele
texte de acest gen în Evrei, care vor fi subiectul unei examinări
detaliate în paginile următoare ale acestei cărţi, şi care au fost
cauza pentru care mulţi au respins principiul celor două încăperi
ale sanctuarului ceresc şi cele două lucrări distincte adecvate
fiecărei încăperi. Cât de nefericit este că unele suflete preţioase
iau poziţia aceasta. Dacă credinţa lor ar fi fost ancorată ferm în
convingerea că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, ei
s-ar fi odihnit în cunoştinţa că, o dată ce El a spus că a dat o
ilustraţie corectă şi exactă despre sanctuarul din cer, El a făcut
întocmai după cum a promis. Atunci ei nu ar fi admis niciodată
poziţia care neagă existenţa celor două încăperi şi a celor două
lucrări din sanctuarul ceresc. Mai degrabă ei ar fi aşteptat
răbdători până când această dificultate ar fi fost rezolvată şi până
ce textele din Evrei ar fi fost înţelese aşa cum Dumnezeu a
intenţionat ca ele să fie înţelese.
Concluzia care ne spune că trebuie neapărat să existe două

încăperi şi două slujbe se bazează pe afirmaţia lui Dumnezeu că,
prin sanctuarul pământesc El a oferit un tablou adevărat al
sanctuarului ceresc. Este de aşteptat ca scriitorii Noului
Testament să înveţe în deplină armonie cu acest principiu.
Categoric, Pavel este în armonie aşa după cum declară pasajul
următor:
„Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba
dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr,
s-a făcut un cort. În partea dinainte numită ,Locul sfânt‘ era
sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului;
după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema ,Locul
prea sfânt.‘ El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul
legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur
cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legămân-
tului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul
ispăşirii, cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim cu deamănun-
tul despre aceste lucruri. Şi după ce au fost întocmite astfel
lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în
partea dintâi a cortului. Dar în partea a doua intră numai marele
preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine
însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. Prin aceasta,
Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă
deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Aceasta era o
asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi
jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la
desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci
pământeşti date ca toate cele privitoare la mâncare, băuturi şi
felurite spălări, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a
venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul
acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini,
adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat o dată pentru
totdeauna, în locul sfânt (conform K. J.V. Bible), nu cu sânge de
ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o
răscumpărare veşnică.“ Evrei 9,1-12.
Pavel oferă aici cea mai concisă descriere ce poate fi găsită
despre sanctuarul pământesc, mobilier şi slujbele lui. Apoi, în
limbajul cel mai simplu şi cel mai clar ce poate fi scris, declară că
„era o asemănare pentru vremurile de acum…„ O asemănare este
o reprezentare exactă a lucrurilor simbolizate. De aceea, Pavel
UN MODEL EXACT 31
exprimă ideea că, pe cât de sigur este că cel dintâi cort avea două
încăperi şi două lucrări diferite, tot aşa de cert este că şi cortul
ceresc are două încăperi cu două slujbe diferite.
Pentru a întări acest fapt, să luăm seama la felul cum foloseşte
el expresia „locuri sfinte“, folosită în descrierea sanctuarului
ceresc. Acesta nu este un fapt destul de evident în versiunea
autorizată (K. J.V.), unde cuvintele „cea mai sfântă dintre toate“
(sau Locul prea sfânt, aşa cum e redat în româneşte) sunt folosite
ca traducere a expresiei „ta hagia“, din Evrei 9,8. „Ta hagia“
înseamnă în mod literal „locuri sfinte“, fiind pluralul şi nicidecum
singularul. Când Pavel o aplică la sanctuarul ceresc, aceasta
arată că el ştia că exista mai mult decât o încăpere sau loc sfânt
în sanctuarul ceresc, întocmai după cum era şi în sanctuarul
pământesc.
În mod asemănător Ioan descrie în Apocalipsa viziunea care i
s-a dat cu privire la lucrarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu,
în prima încăpere a sanctuarului ceresc. El l-a văzut pe Tatăl
stând pe tronul Său, şi înaintea Lui cele şapte lămpi de foc, care
arată în mod clar că scena avea loc în prima încăpere a
sanctuarului.
„După aceste lucruri m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă
în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei
trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: ,Suie-te aici, şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri! ‘ Numaidecât am
fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie,
şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el,
avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de
domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la
vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru
de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau
douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete
aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere,
glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte
lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În
faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă,
asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi
împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu
ochi pe dinainte şi pe dinapoi.“ Apocalipsa 4,1-6.
În continuare, Domnul i-a descoperit apostolului Ioan
evenimentele secolelor viitoare şi l-a condus până la vremea când
cei morţi trebuia să fie judecaţi, sfinţii răsplătiţi şi cei răi nimiciţi.
La acea vreme, templul lui Dumnezeu s-a deschis în cea de-a doua
încăpere, unde Ioan a putut vedea acum chivotul legământului lui
Dumnezeu.
„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea
să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi,
şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti
pe cei ce prăpădesc pământul. Şi Templul lui Dumnezeu, care este
în cer, a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său, în
Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de
pământ, şi o grindină mare.“ Apocalipsa 11,18.19.
Iată mai jos confirmarea că acestea au fost în realitate viziunile
celor două încăperi ale templului ceresc.
„Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de
Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era ,o
asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi
jertfe‘; cele două încăperi sfinte ale lui erau ,chipurile lucrurilor
care sunt în ceruri.‘ Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot,
este ,slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost
ridicat nu de om, ci de Domnul.‘ “ Evrei 9,9.23; 8,2. Pe când se afla
în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul
lui Dumnezeu din ceruri şi a văzut ,şapte lămpi de foc‘ care ardeau
,înaintea scaunului de domnie.‘ Apocalipsa 4,5. El a văzut un
înger, care avea ,o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca
s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de
aur, care este înaintea tronului.‘ Apocalipsa 8,3. În viziune
profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a
sanctuarului din ceruri şi a văzut acolo ,şapte lămpi de foc‘ şi
,altarul de aur‘, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarul
tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou ,Templul lui
Dumnezeu care este în cer a fost deschis‘ (Apocalipsa 11,19) şi el
a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a
văzut ,chivotul legământului Său‘ (Apocalipsa 11,19), reprezentat
prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde legea lui
Dumnezeu.
Moise a făcut sanctuarul pământesc ,după chipul pe care-l
văzuse.‘ Pavel declară că, atunci când au fost gata ,cortul şi toate
vasele pentru slujbă‘ erau ,chipurile lucrurilor care sunt în
ceruri.‘ Fapte 7,44; Evrei 9,21-23. Iar Ioan spune că a văzut
sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte
UN MODEL EXACT 33
După cum o ilustraţie redă adevărata imagine a obiectului

original, tot astfel, modelul sanctuarului pe care Dumne-
zeu l-a dat lui Israel, a fost o reproducere exactă a marelui
original din ceruri.
pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de

Moise era numai o copie.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 9, 10
de la sfârşit.
Acestor referinţe li se va da şi mai multă atenţie pe parcursul
studiului nostru. Ceea ce trebuie stabilit acum este că, pentru a
satisface nevoia fiecărui credincios de a cunoaşte şi de a înţelege
lucrarea lui Hristos în favoarea sa, Domnul a prevăzut
sanctuarul pământesc ca o ilustraţie a templului ceresc şi a
slujbei sale sfinte şi mântuitoare. Trebuie accentuat că dacă nu
ar fi fost o reprezentare exactă a celui ceresc, atunci nu ar fi avut

nici un sens ca să fie dat. Atât de important este acest lucru,
încât întreaga solie a sanctuarului stă sau cade, tocmai în acest
punct.
Luând această poziţie, totuşi, trebuie să fim atenţi să nu
exagerăm lucrurile, deoarece trebuie să luăm în considerare
limitele modelului pământesc în comparaţie cu imaginea lui reală
din cer. De exemplu, cortul care a fost ridicat şi purtat prin deşert
era foarte mic, în comparaţie cu clădirea din ceruri, care poate
cuprinde „zece mii de ori zece mii şi mii de mii“ de îngeri.
Apocalipsa 5,11; Daniel 7,10. Dacă izraeliţilor li s-ar fi cerut să
ridice o asemenea structură colosală, ei nici nu ar fi avut
posibilităţi materiale ca s-o construiască şi nici nu ar fi putut s-o
transporte. Din acest motiv, măreţia absolută a celei cereşti este
reflectată în cea pământească foarte puţin sau mai deloc.
O altă problemă pe care Domnul a întâmpinat-o, dând un
model exact până la ultimul detaliu, a fost faptul că nu exista nici
măcar un singur preot pe pământ care să poată sluji în mod
continuu înaintea prezenţei personale a lui Dumnezeu. Din cauza
aceasta, Domnul s-a limitat să locuiască aproape tot timpul în
Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc.
Aceasta i-a condus atât pe adventişti, cât şi pe protestanţi, să
creadă că Dumnezeu nu poate să locuiască în sanctuarul ceresc
decât în Sfânta Sfintelor. Bazaţi pe această presupunere greşită,
adventiştii, l-au plasat în mod corect pe Hristos în Sfânta până în
1844, dar l-au limitat, în mod incorect, pe Tatăl numai la Sfânta
Sfintelor, crezând că Tatăl şi Fiul au stat separaţi până când a
început ispăşirea finală.
Protestanţii au înţeles corect că după ce Hristos „a făcut cu-
răţirea păcatelor, a şezut la dreapta Măririi în locurile prea
înalte“, Evrei 1,3, dar au tras concluzia eronată că nu exista o
slujbă în prima încăpere din ceruri, pentru că, după cum au văzut
ei lucrurile, Hristos a intrat direct în Sfânta Sfintelor, unde, de
asemenea, credeau în mod greşit, că Tatăl se găsea permanent.
Adevărul curat este că Marele nostru Preot şi Tatăl Său au fost
împreună în Sfânta până în 1844, când Tatăl a intrat primul în
Sfânta Sfintelor, înaintea Fiului, spre a pregăti nunta. Foarte
curând după aceea, Isus l-a urmat pe Tatăl în Sfânta Sfintelor,
unde Ei se află împreună astăzi. Aceste fapte sunt învăţate cu
claritate în scrierile inspirate.
UN MODEL EXACT 35
După cum am declarat deja în acest capitol, în Apocalipsa 4,1

până la 5,14, lui Ioan i s-a dat o viziune a slujbei din prima
încăpere a sanctuarului ceresc, unde el a văzut atât pe Tatăl cât
şi pe Fiul în Sfânta. În Ezechiel 1,1-28, Domnul ne dă o viziune
despre tronul Său care nu este ţintuit într-un loc, ci are
capacitatea de a se mişca cu viteza fulgerului de la un capăt al
cerului la celălalt. Este un lucru foarte uşor deci, pentru Tatăl, să
se mute dintr-o încăpere în cealaltă a sanctuarului, mai ales că
nu are motive să se separe de Fiul Său prea iubit, stând în Sfânta
Sfintelor, în timp ce Fiul îşi îndeplinea lucrarea în cealaltă
încăpere.
În Daniel 7,9-10 este descrisă foarte bine pregătirea şi intrarea
grandioasă a Celui atotputernic în Sfânta Sfintelor, la vremea
când judecata trebuia să înceapă.
„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune
de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă
ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul
Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca un foc
aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de
slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea
Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“
Această mutare este descrisă cu şi mai multe detalii în
următorul citat:
„Am văzut un scaun de domnie, şi pe el şedeau Tatăl şi Fiul...
Am văzut că Tatăl s-a ridicat de pe tron, şi într-un car de foc a
intrat în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, şi a şezut jos. Apoi
Isus s-a ridicat de pe tron, iar cei mai mulţi din cei care erau plecaţi
în rugăciune s-au ridicat împreună cu El. După ce El s-a ridicat,
nu am văzut nici o rază de lumină trecând de la Isus la mulţimea
nepăsătoare, şi ei au fost lăsaţi în întuneric desăvârşit. Cei care
s-au ridicat împreună cu Isus, şi-au aţintit ochii la El, în timp ce
El părăsi tronul şi îi conduse puţin mai departe. Apoi El şi-a ridicat
braţul Său drept şi am auzit vocea Sa plăcută zicând: ,Aşteptaţi
aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia; păstraţi-vă
hainele nepătate pentru că în scurtă vreme mă voi întoarce de la
nuntă şi vă voi primi la Mine.‘ Atunci un car de nori, cu roţi ca de
foc aprins, înconjurat de îngeri, a venit unde era Isus. El a păşit în
car şi a fost dus în Sfânta Sfintelor unde se aşezase Tatăl. Acolo
l-am văzut pe Isus, Marele nostru Preot, stând înaintea Tatălui.“
Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.
În această declaraţie, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi împreună, mai

întâi în Sfânta. Apoi, la încheierea celor 2300 de zile, Cel
atotputernic a părăsit Sfânta şi s-a mutat în Sfânta Sfintelor.
Acest eveniment care a avut loc cu adevărat, era imposibil să fie
ilustrat în fiecare detaliu de sanctuarul Vechiului Testament,
datorită limitelor lui.
În măsura în care a fost cu putinţă – cu excepţia câtorva detalii
– sanctuarul este un model exact al celui din cer. El arată unde se
află Mântuitorul la un anume punct al timpului, descoperă în
mod clar ce slujbă face El în favoarea noastră şi ne învaţă ce
anume avem noi de făcut pentru a primi beneficiile depline ale
lucrării Lui.
Este evident că toţi cei care vor câştiga viaţa veşnică, mai ales
în zilele acestea din urmă când este necesară o lucrare specială
de curăţire şi de pregătire pentru a-l întâlni pe Hristos fără de a
trece prin moarte, trebuie să aibă o cunoaştere extraordinară,
precisă, clară şi cuprinzătoare, a lucrării de mijlocire a lui Hristos
în ceruri. Acest lucru este imposibil de realizat, dacă mijloacele
oferite de Dumnezeu pentru înţelegerea lucrării din sanctuarul
pământesc nu devin subiectul celei mai serioase şi constante
cugetări. Aceasta este prevederea oferită pentru a ne asigura
viaţa veşnică. Din acest motiv, răscumpărarea depinde de multele
ore consacrate studiului acestei teme extrem de importante.
„Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa
mintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care ar
trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte
adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi
un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul
depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.
Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Sale
nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă
de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile
preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de
câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a
Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la sanctuar şi la
judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul
lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei
şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea
pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau
să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet
UN MODEL EXACT 37
de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se

înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare
trebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât
de important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai des
scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile,
când, aşa cum spune Domnul, fiecare trebuie să-şi primească
plata la sfârşitul zilelor.
Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect
trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care
Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar
centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde
orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de
mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi
descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre
neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să
cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un
răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.
Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de
sus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şi
moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare,
pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie
să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, ,unde Isus a intrat
pentru noi ca înainte-mergător...‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectă
lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere
mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la
îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte
cererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus
a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa
sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi
prezentată înaintea lui Dumnezeu.“ Tragedia veacurilor, cap. 28,
par. 27-30.
Capitolul 3
Ca Eu să locuiesc în ei
M ântuirea deplină este oferită prin sanctuar, căci „...[El] poa-

te să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de
Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească
pentru ei.“ Evrei 7,25.
Această lucrare este dusă mai departe în sanctuarul ceresc, de
la un stadiu la altul, până când lucrarea de restaurare este în-
cheiată, când sfinţii sunt pregătiţi să reintre în Paradis. De aceea,
sanctuarul pământesc trebuie să descopere şi chiar descoperă în
mod cuprinzător natura şi progresul lucrării din ceruri. Acesta a-
rată poporului lui Dumnezeu, mai mult decât orice altceva, ce po-
ziţie trebuie să ocupe ei şi ce paşi trebuie să facă pentru a ţine pa-
sul cu lucrarea lui Hristos.
Cortul descoperă cu mult mai mult decât ce trebuie făcut
pentru a obţine un loc în împărăţia cea veşnică. El arată în formă
de model ce anume trebuie să fie creştinul în lume. Dumnezeu va
locui în templul corpului omenesc, tot aşa după cum a locuit în
structura materială din vechime. Astfel este stabilit cu mare
claritate principiul că, nădejdea slavei este „Hristos în voi.“
Coloseni 1,27.
Templul pământesc şi slujbele lui împlinesc o varietate mare
de nevoi. El pune înaintea credinciosului un tablou clar al căii
prin care divinitatea şi omenescul trebuie să fie unite în el,
ajutându-l să vadă că el nu trebuie să se teamă că, fiind de-
zavantajat de carnea păcătoasă, nu ar putea să ţină poruncile
Domnului şi să fie pregătit pentru societatea îngerilor. Acesta
demonstrează cum slujbele ce se efectuau în el împlinesc lucrările
progresive de îndreptăţire şi de sfinţire, şi descoperă în mod clar
(38)
CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI 39
scopul sanctuarului ceresc şi a lucrării din el care dă putere şi

viaţă celor prevestite prin sanctuarul pământesc.
Începutul firesc al studiului acestor aspecte diferite este acela
de a vedea templul ca o descoperire a ceea ce Dumnezeu a plănuit
ca fiecare creştin de pe pământ să fie în viaţa şi în slujirea sa. De
la acest punct înainte, studiul va înainta o dată cu descoperirea
despre cum poate fi atins acest standard, cât şi a sferei largi a
lucrării lui Hristos din cer.
Când Dumnezeu l-a îndrumat pe Moise să ridice cortul din
pustie, El a arătat scopul pentru care a dat însărcinarea
aceasta: „Să-mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul
lor.“ Exodul 25,8. Mai târziu, El a zis: „Îmi voi aşeza locaşul Meu
în mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în
mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi
poporul Meu.“ Leviticul 26,11.12.
Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ei să deducă din aceste
cuvinte că singurul loc unde prezenţa Sa va locui, va fi în clădirea
cortului, în mijlocul taberei lor. El a plănuit ca ei să vadă în
clădirea aceea şi în locatarul ei divin un tablou al vieţilor lor, ca
ei să facă toţi paşii necesari pentru a-l aduce pe Dumnezeu în ei.
Astfel, prin locuirea în viaţa personală a fiecăruia, Dumnezeu ar
fi locuit în sensul cel mai adevărat şi cel mai deplin în mijlocul lor.
Pavel, care datorită pătrunderii sale spirituale adânci a putut
să priceapă ce le spunea Dumnezeu în realitate izraeliţilor, a
înţeles ce anume dorea Dumnezeu ca ei să vadă şi să facă. Iată
cum citează Pavel Leviticul 26,11.12:
„Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi
suntem templul viului Dumnezeu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voi
locui în ei şi voi fi umbla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi
poporul Meu.‘ “ 2 Corinteni 6,16. K. J.V. Bible.
Pavel declară că atunci când Dumnezeu a zis în Vechiul
Testament că va locui în mijlocul lor, El spunea în realitate că va
locui în ei. Cineva se poate întreba, de ce nu a folosit Dumnezeu
expresia „în ei“, ci a folosit expresia „în mijlocul lor“, din moment
ce exprimarea dintâi descrie mult mai precis planurile şi
dorinţele Sale? Dar aceasta nu este o problemă reală, căci
Dumnezeu nu poate locui în mijlocul unui popor, dacă El nu
locuieşte în ei. Acesta este un principiu fundamental al Evan-
gheliei pe care ei, prin intermediul facilităţilor cu caracter
educativ ale sanctuarului şi ale slujbelor lui, erau în stare să-l
înţeleagă foarte uşor. Astfel, expresia „în mijlocul lor“ era

suficientă pentru a exprima solia. Până la Pavel, întunericul
păcatului s-a aşezat din greu peste cei care se considerau creştini,
aşa încât ei nu mai erau în stare să vadă la fel de clar, după cum
ar fi trebuit s-o facă, pentru a înţelege că, Dumnezeu putea să
locuiască în mijlocul lor doar dacă locuia în ei. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în zilele noastre.
În vremea sa, Pavel trebuia să lucreze din răsputeri şi adesea
fără succes, ca să-i înveţe pe oameni principiul locuirii lui
Dumnezeu în ei, ca singura nădejde a slavei. Domnul a înţeles
adâncimea problemei şi, pentru a o rezolva, i-a dat marelui
apostol descoperiri speciale ale acestui adevăr, împreună cu
însărcinarea specială de a face cunoscut tuturor această taină.
Pavel a scris despre biserică: „Slujitorul ei am fost făcut eu,
după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să
întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută
ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum
sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este
bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în
voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice
om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm
pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă
lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“
Coloseni 1,25-29.
„Hristos în voi“ este o taină. Ea nu poate fi pe deplin explicată,
dar poate să fie experimentată; de fapt, dacă mântuirea este
obţinută, ea poate fi înţeleasă la nivelul practic. Când este
pricepută, ea devine un adevăr minunat şi efectiv. Aceasta este
calea lui Dumnezeu, singura cale din cadrul legii Sale, prin care
omul este adus înapoi în familia cerească.
Din acest motiv, ea trebuie să fie înţeleasă de către orice
persoană care aspiră la izbăvirea de păcat şi de lumea păcatului.
Există o teologie contemporană populară care oferă tuturor un
loc în cer, dacă credinciosul este în Hristos, în timp ce neagă
principiul „Hristos în voi.“ Această învăţătură conţine numai o
promisiune goală, pentru că nimeni nu va merge în ceruri dacă
Hristos nu a luat chip în el, deoarece aceasta este nădejdea slavei.
Există un loc pentru solia care spune că credinciosul trebuie să fie
în Hristos, dar acesta nu poate să fie întregul adevăr, fiind numai o
parte din el, şi nu este suficient în sine ca să ofere o izbăvire deplină.
Voia lui Dumnezeu pentru fiecare om este aceea de a se în-

drepta către lumină şi a primi natura divină, pentru ca
„...El să poată locui în ei.“
„Hristos în voi“ este taina lui Dumnezeu. Tainele nu pot fi înţe-

lese uşor, iar unele nu pot fi niciodată descifrate de omenire. Dar
aceasta este o taină pe care nici o creatură din univers nu o poa-
te înţelege dacă mintea nu-i este iluminată de Duhul Sfânt. Este
foarte dificil să pricepem cum poate Hristos să fie o fiinţă vie şi
activă în ceruri şi în acelaşi timp să fie reprodus simultan în mul-
te fiinţe de pe pământ.
Problema devine şi mai dificilă când ne aducem aminte că
Hristos este încă om. Când Dumnezeu l-a dăruit omenirii, a fost
într-adevăr un dar care nu poate şi nu va fi niciodată retras de la
ea. Hristos va rămâne pentru veşnicie Dumnezeu în carne. Cu
toate că El are azi o carne nemuritoare şi sfântă, şi-a impus anu-

mite limite asupra fiinţei Sale ca parte a jertfei infinite şi veşni-
ce, pe care El a făcut-o pentru a salva universul de intenţiile ni-
micitoare ale păcatului.
Încurcaţi de aparenta imposibilitate a faptului că Omul Isus
Hristos este în ceruri, la milioane de ani lumină depărtare şi, în
acelaşi timp, în mii de oameni de pe pământ, mulţi au abandonat
credinţa că Hristos poate să locuiască în mod literal şi personal
în fiecare creştin cu adevărat născut din nou şi au conchis că a-
cest adevăr nu este altceva decât o figură de stil. Acesta este cel
mai nefericit caz, pentru că atunci când Biblia vorbeşte despre
Hristos ca fiind în voi, nădejdea slavei, ea spune adevărul. În sens
literal, Hristos trebuie să locuiască în om dacă doreşte să aibă spe-
ranţa de a intra în locurile slavei. Sanctuarul învaţă şi confirmă
această mare lumină.
Înainte ca acest lucru să fie cercetat din evidenţele prevăzute
de sanctuar, este bine să înţelegem această lumină din principiul
seminţei. Când acest principiu este înţeles, solia sanctuarului va
ieşi în evidenţă cu mai mare putere şi mai distinct. Există un mo-
tiv serios pentru lucrul acesta. Acesta constă în adevărul că prin-
cipiul seminţei a fost oferit de Dumnezeu pentru a-i învăţa pe oa-
meni şi pe îngeri taina lui Dumnezeu înainte ca sanctuarul să fi
fost oferit în acelaşi scop.
Principiul seminţei a fost stabilit la crearea pământului. Dum-
nezeu a instituit legea conform căreia toată viaţa de pe acest
pământ, cu excepţia unor forme de viaţă extrem de simple, uni-
celulare, în genul amibei, să înceapă cu o sămânţă. Aruncând o
scurtă privire la diferitele forme de viaţă vom constata cu rapidi-
tate faptul că oricare dintre ele a început cu o sămânţă. Priveşte
la iarbă, la pomi, la păsări, la peşti, la fluturi, la animale, la rep-
tile şi la oameni. Unii pot argumenta că anumiţi pomi sunt obţi-
nuţi prin butaşi sau prin altoire, astfel că în cazul lor nu a fost im-
plicată sămânţa. Totuşi, materialul folosit pentru butaşi sau pen-
tru altoire îşi are originea într-o sămânţă.
Stabilirea pe pământ a acestei legi inviolabile a fost un lucru
nou, cel puţin în privinţa reproducerii oamenilor. Creaturile care
locuiesc în ceruri nu se înmulţesc prin implantarea seminţei. Hris-
tos a vorbit foarte clar despre acest fapt, în confruntarea cu evreii
necredincioşi. El a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se
vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumne-

zeu.“ Matei 22,29.30.
Aceasta este confirmată de Spiritul Profetic.
„Sunt astăzi oameni care îşi exprimă credinţa că pe noul
pământ vor avea loc căsătorii şi naşteri, dar cei care cred
Scripturile nu pot accepta asemenea doctrine. Învăţătura că se
vor naşte copii pe noul pământ nu face parte din ,Cuvântul sigur
al profeţiei.‘ Cuvintele lui Hristos sunt prea clare pentru a fi
înţelese greşit. Ele ar trebui să rezolve pentru totdeauna
chestiunea căsătoriilor şi a naşterilor pe noul pământ. Nici cei
care vor fi înviaţi din morţi, nici cei care vor fi luaţi la cer fără a
vedea moartea, nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Ei vor fi
ca îngerii lui Dumnezeu, membri ai familiei regale.“ Slujirea
medicală, cap. Avertisment împotriva sofistăriilor spiritiste,
subcap. Speculaţii privind viaţa viitoare, par. 1.
Astfel, informaţia oferită de inspiraţie certifică adevărul că
îngerii nu au puteri reproductive. Ei au fost creaţi ca şi Adam şi
Eva – de la bun început, fiinţe complet mature, care nu trebuie să
treacă prin experienţa creşterii de la pruncie la maturitate.
Fiecare din ei a fost opera directă a Creatorului. Cu ce interes
puternic trebuie să fi urmărit îngerii introducerea acestei ordini
complet noi.
„Tot cerul privea cu interes adânc şi plin de recunoştinţă la
crearea lumii şi a omului. Fiinţele omeneşti erau o ordine nouă şi
distinctă. Ei erau făcuţi ,după chipul lui Dumnezeu‘ şi era planul
Creatorului ca ei să populeze pământul.“ The Review and Herald,
11 februarie 1902.
Noi nu suntem siguri în ce măsură a fost omul o ordine nouă şi
distinctă, cu excepţia faptului cert că el a primit puterea de
reproducere. A şti aceasta este suficient pentru a înţelege scopul
special care trebuia atins în creaţia omului, şi de ce, atunci când
scopul va fi atins, procesul de reproducere va înceta. După cum
declară citatul de mai sus, nu vor exista copii născuţi pe noul
pământ. Pentru a deveni locuitori ai lumii veşnice familia
omenească trebuie să fie întregită în mod deplin înainte de acel
timp pentru că după aceea nu se mai admit adaosuri.
Introducerea unei noi ordini, temporară în univers, arată spre
faptul că existase o nevoie care nu fusese prezentă înainte. Răz-
vrătirea lui Satana lovise în inima sistemului de guvernare al lui
Dumnezeu prin ridicarea unor suspiciuni cu privire la poziţia şi
autoritatea unică a lui Hristos. Siguranţa universului şi funcţio-

narea efectivă şi neîmpiedicată a guvernării divine depindeau de
înţelegerea clară, de către toţi locuitorii cerurilor, a tainei lui
Dumnezeu, aşa după cum era ea ascunsă în Hristos. Sosise tim-
pul când Lucifer, orbit de mândria sa, a pierdut din vedere ce fă-
cuse Dumnezeu în şi prin Hristos. Singurul rezultat posibil a fost
o revoltă hotărâtă şi pe faţă împotriva lui Dumnezeu, în care el a
trecut dincolo de punctul de unde se mai putea întoarce. În ţelul
său hotărât de a câştiga de partea sa, în marea luptă, întreaga po-
pulaţie a universului, el a declanşat un atac direct împotriva tai-
nei lui Dumnezeu în Hristos. Din acest motiv, a devenit necesar
ca Dumnezeu să clarifice şi mai mult acest adevăr vital, aşa încât
îngerii să aibă o ocazie şi mai bună de a înţelege de ce ocupa Hris-
tos poziţia Sa şi de ce nici o altă fiinţă nu putea să împartă poziţia
aceea cu El.
Care era, deci, poziţia unică a lui Hristos şi în ce fel a servit
crearea omului pentru a oferi o revelaţie despre locul şi lucrarea
Sa, dincolo de ceea ce fusese descoperit până atunci?
Ca suprem conducător al universului, Dumnezeu stabilise,
din cauza caracterului Său care este infinit în iubire, o formă de
guvernare destinată să ofere libertate deplină, sferă nelimitată
de dezvoltare, pace şi fericire desăvârşite pentru toate creaturi-
le Sale. Pentru că fiinţele create nu au apărut de la sine şi nici
nu se pot autosusţine, ele nu pot să aibă nici unul din darurile
menţionate mai sus fără Dumnezeu. Dumnezeu este sursa tu-
turor, iar omul împreună cu ceilalţi locuitori ai universului sunt
creaturi dependente. Existenţa lor continuă este dependentă di-
rect de o reaprovizionare neîntreruptă şi deplină cu viaţă care
să-şi găsească izvorul într-o sursă capabilă s-o susţină. Numai
Trinitatea – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – care se au-
tosusţine întru totul este în stare să reverse continuu o vitalita-
te proaspătă în toate fiinţele create.
Practic este imposibil pentru mintea oricărei creaturi să înţe-
leagă pe deplin capacităţile lui Dumnezeu. Dar într-o măsură oa-
recare, putem să ne facem o idee cât de cât prin a studia imensita-
tea universului şi prin încercarea de a măsura puterea necesară
pentru a-l ţine la nivelul cel mai înalt de activitate. Ce revărsare
imensă de energie trebuie să izvorască din Dumnezeu clipă de clipă
pentru a realiza aceasta! Contemplează soarele care arde cu o in-
tensitate deplină, secol după secol. Oamenii pot calcula energia
zilnică furnizată de soare. Cantitatea de energie este fantastică şi

totuşi el este unul din sorii cei mai mici. Fiecare din miliardele ne-
sfârşite de sori este continuu şi simultan energizat de Dumnezeu,
sursa oricărei vieţi şi energii. Cât de infinit în putere trebuie să fie
Dumnezeu pentru a face toată această lucrare colosală, fără ca El
însuşi să slăbească câtuşi de puţin.
Cu cât înţelegem mai bine imensitatea puterii lui Dumnezeu,
cu atât mai evidentă va putea fi văzută diferenţa dintre puterea
Lui nelimitată şi puterea limitată a omului. Chiar şi cel mai stră-
lucitor înger, aşa cum a fost Lucifer, nu se poate compara cu Sur-
sa atotputernică.
Această deosebire aproape infinită dintre Creator şi creaturile
Sale, a creat o problemă care trebuia rezolvată, aşa încât făpturi-
le create să poată supravieţui şi să-şi poată găsi împlinirea totală
în viaţă. Nici îngerii şi nici oamenii nu puteau intra direct în pre-
zenţa lui Dumnezeu, pentru că erau neînstare să îndure puterea
teribilă care emană de la El. Cu toate acestea, trebuia să existe o
legătură între El şi aceia care trebuiau să trăiască. O simplă ilus-
traţie, desigur limitată, o găsim în electricitatea furnizată case-
lor noastre. În case există diferite aparate, cum ar fi maşinile de
spălat rufe, radiourile, televizoarele, sobele electrice, reşourile şi
frigiderele. Curentul de la hidrocentrale circulă la tensiunea de
110.000 de volţi prin cablurile electrice sau chiar mai mult. Dacă
acest curent ar fi conectat direct la aparatele electrice, ele ar fi
distruse pe loc. Pentru a rezolva problema aceasta, pe liniile e-
lectrice se montează transformatoare care reduc tensiunea la ni-
velul la care aparatele o pot folosi în siguranţă. Nu există nici o
altă soluţie posibilă.
Dumnezeu a folosit acelaşi principiu pentru a crea o punte de
legătură între El şi supuşii Săi. El s-a îngrijit ca Isus Hristos să
devină o piesă de legătură, aşa încât să poată aduce puterea di-
vină la nivelul la care fiinţele o pot primi în siguranţă desăvârşită.
Aceasta este singura cale, pentru că Dumnezeu nu ar putea redu-
ce revărsarea de energie pentru a înlătura obstacolul către acce-
sul direct la El, deoarece întregul universul depinde de curgerea
constantă a unui volum de energie la cel mai înalt nivel posibil.
În conducerea atotînţeleaptă, binefăcătoare şi dreaptă a lui
Dumnezeu, fiecare persoană primeşte poziţia pentru care este ca-
lificată. Dumnezeu personal este pe deplin calificat să fie Sursa,
dar El nu este potrivit ca să fie piesa de legătură. Şi nici Hristos
nu a fost calificat la origine. Mântuitorul este tot atât preexistent

în veşnicii şi autoexistent ca şi Tatăl. Astfel că a existat un timp
când El era Dumnezeu, întocmai după cum a fost Cel atotputer-
nic întotdeauna, după cum este şi după cum va fi. Dacă Hristos
ar fi rămas aşa cum fusese El la origine, nu ar fi putut niciodată
să împlinească rolul de piesă de legătură, pentru că poziţia aceea
cerea posesia a două vieţi, nu a unei singure vieţi – viaţa Creato-
rului şi cea a creaturii.
Sosise timpul când, după ce primele lucrări al creaţiunii fuse-
seră împlinite, a apărut necesitatea unei piese de legătură. Dum-
nezeu nu a fost luat prin surprindere, pentru că El a ştiut înain-
te de a începe lucrarea Sa creatoare, că se va ivi această necesi-
tate. Înainte ca să fie creată cea dintâi lume şi locuitorii ei,
Dumnezeul cel atotputernic a intrat într-un legământ veşnic cu
Hristos pentru ca Fiul, luând asupra Lui forma şi viaţa unui în-
ger, fără ca să piardă veşnica Sa dumnezeire, să devină calificat
pentru a ocupa pentru veşnicie rolul de piesă de legătură.
Această îmbrăcare a Creatorului Dumnezeu într-un corp cu li-
mitele unei fiinţe create este într-adevăr taina lui Dumnezeu. Ea
este dincolo de a putea fi explicată şi, cu toate acestea, este un fapt
care trebuie să fie acceptat ca atare, prin credinţă. Acest adevăr
este vital pentru mântuire, pentru că nădejdea slavei este Hris-
tos în voi. Din această cauză, Dumnezeu a descoperit acest a-
devăr, atât prin declaraţie, cât şi prin demonstraţie, de multe ori
în Scripturi, sanctuarul fiind un martor puternic al acestui a-
devăr.
Astfel, taina lui Dumnezeu nu a început doar când Hristos a
venit pe acest pământ îmbrăcat cu carnea şi sângele omenesc.
Aceasta a fost doar o continuare, prin extinderea într-un câmp
nou, a ceea ce Dumnezeu a plănuit din veşnicii în Isus Hristos.
Înaintea acestei manifestări a tainei lui Dumnezeu, aceeaşi taină
fusese stabilită în ceruri, unde Hristos, la un punct extrem de
îndepărtat al veşniciei, adoptase forma îngerilor pentru ca să
poată fi piesa de legătură desăvârşită dintre Creator şi creatură.
După ce mândria l-a orbit până acolo că nu a mai putut primi
adevărul spiritual, taina aceasta i-a cauzat lui Lucifer mari
dificultăţi. Din cauză că Lucifer a semănat îndoieli şi suspiciuni
cu privire la prevederea minunată a lui Dumnezeu pentru supuşii
Săi, Domnul a creat bărbatul şi femeia, ca o pildă pentru a
descoperi principiul datorită căruia prin unirea a două vieţi se
produce o a treia care conţine viaţa ambelor părţi căsătorite.

Pentru ca cele două vieţi să producă pe cea de-a treia, a fost
stabilit principiul seminţei ca lege prin intermediul căreia să
înceapă întreaga viaţă în această lume. Pe această cale Hristos
poate să fie în fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu şi în acelaşi
timp să fie şi în ceruri.
Minunea aceasta se repetă în fiecare copil zămislit. Din
nefericire foarte puţini şi-au lăsat ochii atraşi către taina aceasta
minunată care a fost instituită de Dumnezeu ca pildă. Aceia care
văd dincolo de această pildă, pricepând adevărurile pe care
Dumnezeu a intenţionat să la învăţăm, nu vor avea dificultăţi în
a înţelege cum poate Hristos să fie în fiecare credincios, în timp
ce El este în ceruri, departe. Când un tată pământesc implantează
sămânţa sa şi se nasc copiii, se poate spune cu adevărat că el este
în acei copii. Nimeni nu va înţelege prin aceasta că el este învelit,
în sens fizic, în pielea copiilor săi, ci, mai degrabă, că el este în ei
prin procesul de implantare a seminţei, a germinării şi a creşterii
ei. El este în ei, deşi din punct de vedere geografic, se poate afla
la mare distanţă de ei, în măsura în care îi permite pământul
nostru.
În acest fel locuieşte Hristos în copiii Săi. Astfel, El este capabil
să fie simultan în milioane de oameni, în timp ce, din punct de
vedere geografic, se află la distanţă foarte mare. Viaţa deplină a
purtătorului de sămânţă se află în sămânţă, astfel că, a avea
sămânţa lui Hristos înseamnă a avea viaţa Lui. Aceasta este
nădejdea slavei.
Prin faptul că Israel a fost pus să clădească sanctuarul,
Dumnezeu şi-a descoperit dorinţa şi scopul Său de a locui nu
numai în mijlocul lor, ci şi în ei. Aceasta se putea realiza doar prin
căsătoria omenescului cu divinitatea, aşa încât sămânţa divină să
poată fi implantată înăuntrul primitorului omenesc, iar viaţa lui
Hristos să ia naştere din nou în cel credincios.
Notă: Pentru o discuţie şi mai detaliată a principiului seminţei,
vezi cartea Cei vii şi cei morţi, care se poate obţine de la Biserica
Adventă a Odihnei de Sabat.
Capitolul 4
Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt
P rin implantarea seminţei Sale divine Hristos locuieşte în cel

credincios şi aceasta este nădejdea slavei. Pentru a realiza a-
cest lucru, toţi agenţii cerului îşi unesc înţelepciunea şi forţele
pentru a lua măsuri ca toţi cei care voiesc să aibă certitudinea
vieţii veşnice. Una dintre acele puteri formidabile este cea de-a
treia persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. El joacă un rol esenţial
în mântuirea omului, după cum îl joacă şi Mântuitorul însuşi.
Dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este A-
cela despre care ni se spune cel mai puţin. Isus Hristos, în virtu-
tea faptului că a venit şi a locuit în mod vizibil printre oameni, es-
te acela despre care ştim cel mai mult. Tatăl Său ne este de ase-
menea cunoscut, din cauza extraordinarei descoperiri a Sa pe care
ne-a dat-o Hristos. Dar Duhul Sfânt rămâne într-o mare măsură
învăluit în mister, într-atât de mult, încât mulţi se îndoiesc că El
ar fi, în realitate, o persoană. Ei îl socotesc doar puterea reală a
lui Dumnezeu, o forţă ce emană de la Tatăl.
Din acest motiv este important ca încă de la începutul oricărui
studiu despre Duhul Sfânt, să învăţăm despre El tot ceea ce a fost
descoperit, evitând cu grijă orice speculaţie în domeniile unde
Dumnezeu nu ne-a dat încă lumină.
Studiul descoperirilor divine despre Duhul Sfânt trebuie să în-
ceapă cu cele care stabilesc cine este El. În timp ce scriitorii Bi-
bliei nu se exprimă niciodată că El este o persoană, sub inspiraţia
divină, ei îi atribuie Lui capacităţi care nu pot fi posedate decât
de o persoană.
Stă scris că El a fost întristat, mâhnit şi încântat:
„Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel
(48)
LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT 49
sfânt.“ Isaia 63,10. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dum-

nezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.“ E-
feseni 4,30. „Căci i-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai
punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie.“ Fapte
15,28. K. J.V. Bible.
De asemenea stă scris că El poate să vorbească şi să cheme ori
să delege.
„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ,Pu-
neţi-mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care
i-am chemat.‘ “ Fapte 13,2. „Dar Duhul spune lămurit că în vre-
murile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească
de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.“ 1 Timotei 4,1.
De asemenea, Duhul călăuzeşte, aude, descoperă, convinge de
păcat, învaţă, mărturiseşte şi împarte daruri spirituale, indivi-
dual, fiecărui om, potrivit cu voia Sa.
„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călău-
zească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot
ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.“ Ioan 16,13. „Şi
când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
neprihănirea şi judecata.“ Ioan 16,8. „Dar Mângâietorul, adică Du-
hul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa
toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“ Ioan
14,26. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă
fiecăruia în parte, cum voieşte.“ 1 Corinteni 12,11.
Dacă Duhul Sfânt ar fi puterea lui Dumnezeu, ce emană de la
Tatăl, El nu ar fi înzestrat cu aceste capacităţi, pentru că puterea
în sine este un lucru neinteligent. Electricitatea, de exemplu, es-
te o putere care vine de la Dumnezeu, dar pentru că nu este o per-
soană, ea nu poate gândi, nu poate fi întristată, nu poate învăţa,
nu poate auzi, nu poate îndruma sau exercita voinţa.
O persoană există când sunt prezente trei capacităţi. Una este
puterea fizică; a doua este inteligenţa, împreună cu puterea de a
gândi şi de a exercita voinţa; iar cea de-a treia este natura emoţio-
nală cu capacitatea de a se bucura, de a fi întristat, dezamăgit şi
aşa mai departe. Totul poate fi testat cu ajutorul acestor linii în-
drumătoare. După cum am menţionat, electricitatea are putere,
dar îi lipsesc inteligenţa şi capacitatea emoţională. Din acest mo-
tiv ea nu este o persoană.
Animalele au putere şi emoţii, dar sunt lipsite de puterea re-
gală a gândirii. Aşa că nici ele nu sunt persoane. Oamenii le au
pe toate trei: putere, inteligenţă şi emoţii, fapt pentru care sunt

persoane.
Nu există nici o dificultate în a determina în ce categorie pla-
sează Scripturile pe Duhul Sfânt. El posedă putere infinită, inte-
ligenţă fără limite şi cele mai gingaşe emoţii. El este fără îndoială
cea de-a treia persoană a Trioului ceresc. Din cauza aceasta, El
este în mod constant numit „El“. Numele de „Mângâietor“, aşa
cum este aplicat Duhului Sfânt, este totdeauna la forma mascu-
lină şi niciodată la neutru, aşa după cum ar fi dacă Duhul Sfânt
ar fi numai o putere şi nu cea de-a treia persoană atotputernică a
Dumnezeirii. Declaraţiile următoare confirmă adevărul afir-
maţiilor de mai sus:
„Treimea cerească este alcătuită din trei persoane vii; în nu-
mele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt
botezaţi cei care, prin credinţă vie, îl primesc pe Hristos şi aceste
puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului în eforturile
lor de a trăi o viaţă nouă în Hristos.“ Evanghelizare, cap. Repre-
zentarea greşită a Dumnezeirii, par. 6.
„Trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt, care este tot atât de mult
o persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană, umblă pe a-
ceste locuri.“ ibid., par. 13.
„Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună
cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Când se
dă această mărturie, ea poartă în sine propria ei dovadă. În ast-
fel de ocazii noi credem şi suntem siguri că suntem copiii lui
Dumnezeu...
Duhul Sfânt are o personalitate, altfel El nu ar putea da
mărturie pentru şi cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui
Dumnezeu. El trebuie, de asemenea, să fie o persoană divină, căci
altfel nu ar putea să cerceteze tainele care sunt ascunse în mintea
lui Dumnezeu. ,În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile
omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa nimeni nu
cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.‘ “
ibid., par. 14, 15.
În timp ce este descoperit în mod clar în Scriptură şi în Spiritul
Profetic că Duhul Sfânt este o persoană, totuşi nu ni se oferă nici
o informaţie cu privire la natura Lui. În mod evident fiind un
Dumnezeu cu puteri creatoare, El nu ar putea să locuiască într-o
carne creată, aşa cum erau Adam şi Eva în Eden; dar cum anume
este natura Lui nu ne este dat să cunoaştem.
„Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice,

fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o.“ Faptele apostolilor, cap. 5,
par. 12.
Întrucât am stabilit cu Scripturile că Duhul Sfânt este tot atât
de mult o persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană,
putem să luăm în considerare acum lucrarea acestei Fiinţe
atotputernice referitor la locuirea lui Hristos în credincios ca
nădejde a slavei. Aici trebuie să avem mare grijă pentru a fi siguri
că cercetătorul Bibliei va vedea în mod clar distincţiile de rigoare.
Înţelegerea exactă şi efectivă a acestei solii a depins întotdeauna
de a vedea care lucruri sunt diferite, chiar dacă sunt numite cu
acelaşi nume. Niciodată nu a fost mai necesar lucrul acesta ca în
cazul de faţă.
Înainte ca noi să primim lumina cu privire la Hristos ca
Sămânţă, accentuam prezenţa lăuntrică în credincios a Duhului
Sfânt şi nu cea a lui Isus. Se formaseră anumite concepte cu
privire la ceea ce însemna aceasta. Noi credeam că Duhul Sfânt
cobora în inimă pe o cale tainică şi că locuia acolo până ce era comis
un păcat, după care El părăsea imediat pe cel greşit şi nu se mai
întorcea până ce păcatul nu era regretat şi înlăturat din viaţă.
Când am dat atenţie implantării vieţii lui Hristos în fiii lui
Dumnezeu, acelaşi tablou a fost păstrat, pentru că noi gândeam
că prezenţa lăuntrică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt erau unul
şi acelaşi lucru. Aceasta ne-a condus la concluzia că viaţa divină
a lui Hristos este în noi doar dacă rămânem liberi de păcat, dar
ne părăseşte când păcătuim. Aceste concepte i-a condus pe unii să
respingă principiul seminţei şi, ca atare, să se separe de cei care
îl credeau.
Acum nu avem nici o îndoială cu privire la faptul că Duhul
Sfânt trebuie să îl umple pe credincios şi să locuiască înăuntrul
lui şi nici că păcatul săvârşit îl întristează şi-l alungă. Sunt multe
declaraţii în Scripturi care ne spun despre oameni care au fost
umpluţi cu Duhul Sfânt, texte cu care de altfel suntem
familiarizaţi. Stă scris că în Ziua Cincizecimii:
„...toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în
alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.“ Fapte 2,4.
Despre Ioan Botezătorul a fost proorocit că „se va umple de
Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.“ Luca 1,15.
Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt când El „a fost dus de Duhul
în pustie“ pentru a fi ispitit de diavolul, Luca 4,1, şi există
numeroase referinţe despre apostoli ca fiind umpluţi cu Duhul

Sfânt, pe când ei au mers să vestească Evanghelia către lume,
după învierea lui Hristos. În timpul marii strigări credincioşii,
umpluţi cu Duhul Sfânt, vor vesti din nou Evanghelia şi nimic nu
le va putea sta înainte.
Dar înainte ca cineva să poată fi umplut cu Duhul Sfânt, pentru
a fi astfel înzestrat pentru o slujbă efectivă, trebuie să fie
îndeplinite anumite pregătiri preliminare. Duhul Sfânt nu poate
locui înăuntrul vreunui om până ce El nu a lucrat mai întâi
asupra sa din afară. Prin puternica Sa lucrare, omul ajunge să
cunoască mai întâi adevărul salvator, apoi i se aduce convingerea
păcatului care-l conduce la pocăinţă şi mărturisire şi, în ultimă
instanţă, la înlăturarea fărădelegii sale şi la implantarea
seminţei divine a lui Hristos.
Astfel Duhul Sfânt îndeplineşte rolul de grădinar care desţele-
neşte ogorul întărit al inimii, îl pregăteşte pentru sămânţa lui
Hristos şi, apoi, implantează acea sămânţă în cel pocăit. Duhul
Sfânt însuşi nu este purtătorul de sămânţă, pentru că aceasta este
slujba lui Isus Hristos. Această distincţie trebuie să fie ţinută foarte
clar în minte – Hristos este cel care dă sămânţa; Duhul Sfânt este
cel care o implantează. „Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâ-
ietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui
Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă.“ Hristos
Lumina Lumii, cap. 41, par. 33.
Aceasta este experienţa naşterii din nou şi este o repetare a
întrupării lui Hristos, aşa după cum a observat E. J. Waggoner:
„În aceasta noi vedem taina întrupării repetată din nou. Dacă noi
credem că Hristos a fost în carne, Dumnezeu întrupat în Hristos,
atunci putem crede şi că Hristos locuieşte în noi şi lucrează prin
noi, prin carnea noastră, exact la fel ca atunci când El a luat
asupra Sa carnea şi a stăpânit-o. Este o taină pe care noi nu pu-
tem s-o înţelegem; dar noi o recunoaştem.“ Bible Studies on the
Book of Romans, pag. 55, 56. The Sabbath Rest Advent Church
edition, November 1981.
Astfel, în întruparea lui Hristos, ne este oferită o minunată
revelaţie a rolului Duhului Sfânt în implantarea seminţei lui
Hristos înăuntrul credinciosului. Maria a fost părtaşă la lucrarea
puternică a Duhului Sfânt, această împărtăşire constituind
pentru ea darul vieţii lui Hristos însuşi. Era o demonstraţie vie a
adevărului că „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui
După cum grădinarul sapă mai întâi pământul, tot astfel,

Duhul Sfânt mai întâi desţeleneşte solul inimii, pentru a-l
pregăti în vederea sădirii seminţei lui Hristos.
Hristos.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 84, par. 10. Lucrarea

împlinită de Duhul Sfânt în întruparea lui Hristos este aceeaşi
lucrare făcută de El în experienţa naşterii din nou.
Maria a fost informată dinainte despre lucrarea Duhului Sfânt
dinăuntrul ei. Un înger i-a spus: „Duhul Sfânt va coborî peste tine
şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se
va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.“ Luca 1,35.
Ca împlinire a acestor cuvinte Maria a fost umplută cu Duhul
Sfânt care i-a fost dăruit şi, ca o consecinţă a lucrării Sale atot-
puternice, Hristos a fost născut de ea la timpul prevăzut. Aceasta
dovedeşte că dăruirea Duhului Sfânt nu este în sine viaţa reală a

lui Hristos, ci umplerea cu Duhul Sfânt este agentul puternic prin
care viaţa lui Hristos este împărtăşită credinciosului.
Duhul Sfânt este o persoană distinctă şi aparte de persoana lui
Isus Hristos, chiar dacă Ei sunt una în spirit, caracter şi idealuri.
De aceea, dacă Duhul Sfânt ar fi venit la Maria să-şi implanteze
propria Lui viaţă în fiinţa ei, pruncul nu ar fi fost Domnul Hristos,
după cum a fost cazul, ci ar fi fost Duhul Sfânt. Legea simplă a
reproducerii ne confirmă că acesta este adevărul, căci fiecare
purtător de sămânţă produce sămânţă după soiul său. Când
Hristos s-a născut în Betleem, nu s-a născut o nouă viaţă, pentru
că aceeaşi persoană divină, care fusese cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt
din veşnicii, a fost născut din Maria. Singura persoană care putea
să fie tatăl în întrupare era Isus Hristos însuşi. Cu alte cuvinte,
El era propriul Său tată. Dacă Duhul Sfânt ar fi fost tatăl, în loc
ca El să fie Cel care implantează sămânţa, atunci Duhul Sfânt, a
treia persoană a Dumnezeirii, şi nu Domnul Hristos, a doua
persoană a Dumnezeirii, ar fi umblat în mod vizibil printre
oameni şi ar fi fost răstignit pentru păcatele lor.
Taina potrivit căreia Hristos este propriul Său tată, a fost
spusă de Hristos învăţătorilor iudei din vremea Lui şi s-a dovedit
a fi ceva ce ei nu puteau nici să înţeleagă, nici să explice.
„Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: ,Ce
credeţi voi despre Hristos? Al cui Fiu este El?‘ ,Al lui David‘, i-au
răspuns ei. Şi Isus le-a zis: ,Cum atunci David, fiind însuflat de
Duhul, îl numeşte Domn, când zice: ,Domnul a zis Domnului
Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub
picioarele Tale.‘ ,Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este El
fiul lui?‘ Nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt. Şi din ziua a-
ceea, n-a mai îndrăznit nimeni să-i mai pună întrebări.“ Matei
22,41-46.
David l-a numit pe Isus, Domn, iar Isaia l-a numit „Părintele
veşniciilor“, care sunt unul şi acelaşi lucru. David datora Creato-
rului Său, Isus Hristos, tot ceea ce avea el, inclusiv darul vieţii,
şi totuşi, Mântuitorul a obţinut trupul Său omenesc din sursa a-
ceasta. De aceea, din punct de vedere fizic, El era propriul Său
tată. Ceea ce însă este cel mai important este că viaţa divină pe
care Isus Hristos a îmbrăcat-o în trupul acela prin lucrarea Duhu-
lui Sfânt, a fost propria Sa viaţă. Era implantarea Lui însuşi în
acel corp pământesc.
Satana, care este un cercetător extrem de serios al planului de

mântuire, a dovedit înţelegerea sa cu privire la aceste adevăruri,
producând o contrafacere foarte iscusită a lor prin desfăşurarea
misterelor antice babiloniene. Curând după potop, Satana a
reuşit să-şi subordoneze serviciile unui vânător puternic şi
mândru, cu numele de Nimrod, care a fost menţionat pe scurt în
Geneza 10,8-10. Morţii acestui om, care a avut loc în culmea
gloriei sale, i s-a dat o semnificaţie deosebită. S-a susţinut că el
se oferise pe sine ca jertfă ispăşitoare, pentru a salva sistemul
babilonian de la nimicire, şi toţi au fost avertizaţi că dacă nu se
vor închina eroului mort, un teribil prăpăd îi va paşte. Atât de
mare a fost adorarea arătată eroului mort, încât a devenit foarte
simplu ca ei să-l înalţe în credinţele lor religioase la rangul de
dumnezeu.
În zilele acelea, oamenii socoteau soarele sursa supremă a
vieţii, aşa că nu-i puteau acorda lui Nimrod o zeificare mai mare,
decât numindu-l dumnezeul-soare. La câţiva ani după moartea
lui, soţia sa, Semiramida, care nu se recăsătorise, a rămas
însărcinată şi a născut pe 25 decembrie un prunc, chiar în ziua pe
care mulţi o sărbătoresc şi azi drept Crăciun. Desigur că pruncul
a fost născut din flori, dar pentru a scăpa de această acuzaţie şi
pentru a slăvi şi mai mult pe Nimrod, s-a pretins cu succes că
dumnezeul-soare era adevăratul tată al copilului care se numea
Tamuz. Aceasta a fost contrafacerea produsă de Satana a
adevăratei întrupări, care a avut loc mult mai târziu, şi prin care
se dovedeşte că viaţa este susţinută numai prin unirea divinului
cu omenescul, a Creatorului cu făptura, a Sursei cu primitorul
dependent. Sistemul babilonian nu poate oferi viaţa, pentru că
soarele nu este sursa vieţii; el este doar un primitor, care poate
împărţi doar ceea ce mai întâi i-a fost lui dat.
Contrafacerea nu s-a oprit doar la atribuirea paternităţii
pruncului Tamuz lui Nimrod cel mort. Se învăţa că Tamuz era de
fapt reîntruparea vie a lui Nimrod, iar copilul era de fapt propriul
său tată şi soţul mamei sale. Se susţinea că Nimrod şi Tamuz erau
una şi aceeaşi persoană.
Nu exista nici cea mai mică urmă de adevăr în această
contrafacere. Un bărbat oarecare era adevăratul tată al lui
Tamuz, şi este un simplu fapt a vedea că aceasta era o con-
trafacere măiestrită a întrupării Domnului Hristos; şi ceea ce se
pretindea a fi în înşelăciunile lui Satana, a fost adevărat în cazul
lui Isus. Contrafacerile Satanei sunt atât de apropiate de adevăr,

încât este imposibil să distingem diferenţa dintre acestea şi
adevăr, fără mărturia Scripturilor şi fără lucrarea personală a
Duhului Sfânt.
Promisiunile de viaţă ale lui Satana sunt în realitate o cale a
morţii, dar nu tot aşa sunt promisiunile lui Dumnezeu. Ele sunt
într-adevăr calea către viaţa veşnică şi către fericirea imaculată.
După cum este de sigur că persoana care a fost reprodusă în
Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, a fost Isus Hristos, tot aşa,
când Hristos, nădejdea slavei, vine în noi, El şi nu Duhul Sfânt
este Cel care a fost implantat.
Această distincţie este foarte importantă, atât de importantă,
încât Domnul a prevăzut simboluri foarte clare pentru a clarifica
punctul acesta. Unul dintre ele este simbolul căsătoriei, în care
Hristos este soţul ceresc al omenescului nostru şi tatăl naturii
noastre divine.
„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele
Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte
Dumnezeul întregului pământ.“ Isaia 54,5.
Isus Hristos este Creatorul, cel prin care Cel atotputernic a
făcut lumile, şi prin care le susţine şi le călăuzeşte clipă de clipă.
Aşadar, fiind Făcătorul, El trebuie să fie şi Soţul celui credincios,
aşa cum rezultă din acest verset. Pavel spune aceasta în multe
locuri. În Romani 7,4, el declară că noi „trebuie să fim căsătoriţi
cu un altul, adică chiar cu Cel care a înviat din morţi, pentru ca
să aducem roadă pentru Dumnezeu.“ K. J.V. Bible.
Acest verset arată în mod clar cine este Soţul, căci nu există
decât o singură persoană care a fost înviată din morţi şi care poate
fi Soţul nostru, iar aceasta este Isus Hristos. Duhul Sfânt nu ar
putea fi niciodată Soţul cu care să fim căsătoriţi, pentru că El nu
a luat niciodată asupra Sa carnea noastră căzută, muritoare şi
păcătoasă şi, aşadar, nici nu a înviat niciodată din morţi. Există
o deosebire între a umple omenescul cu prezenţa Sa, după cum
face Duhul Sfânt, şi a fi căsătorit cu omenescul, aşa cum este
Domnul Hristos. Pentru a experimenta această căsătorie cu Isus,
cineva trebuie să devină el însuşi o fiinţă umană, aşa cum a fost
Hristos, ceea ce Duhul Sfânt nu a fost chemat niciodată să facă.
Legea căsătoriei, care este la fel de valabilă în domeniul
spiritual, cât şi în cel fizic, şi în ale cărei limite neprihănite
sălăşluiesc atât Isus Hristos, cât şi Duhul Sfânt, interzice
implantarea seminţei în afara căsătoriei. Hristos, în virtutea

căsătoriei Lui cu omenescul, are dreptul inviolabil de a se
reproduce pe Sine în credincios. În timp ce Duhul Sfânt are
dreptul de a îl umple pe credincios cu prezenţa şi puterea Sa, El
nu are dreptul să umple pe copiii lui Dumnezeu cu sămânţa
propriei Sale vieţi.
Numai într-un sens foarte special se poate spune că: „Împăr-
tăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“ Hristos
Acest adevăr se aplică atât în lucrarea Duhului Sfânt la naşte-
rea din nou, cât şi în dezvoltarea ulterioară, zilnică a vieţii lui H-
ristos înăuntrul celui neprihănit.
La naşterea din nou, aşa după cum am arătat deja, când Duhul
Sfânt îi este împărtăşit celui pocăit, El însămânţează nu propria Sa
viaţă, ci sămânţa lui Isus Hristos. Pentru că El e Cel ce implantează
sămânţa, viaţa lui Hristos nu poate niciodată să fie însămânţată
înăuntrul copiilor lui Dumnezeu fără lucrarea Duhului.
Pentru a înţelege cum se aplică această declaraţie la experienţa
zilnică, trebuie să luăm în considerare simbolismul folosit pentru a
explica lucrarea Duhului Sfânt. În conversaţia dintre Isus şi Nico-
dim, El este asemănat cu vântul, în parabola celor zece fecioare cu
uleiul, la Ziua Cincizecimii cu focul, iar în ploaia timpurie şi târzie
cu ploaia. Acest simbol din urmă, acela al ploii, descoperă calea prin
care Duhul Sfânt asigură dezvoltarea vieţii lui Hristos înăuntrul
credinciosului.
„În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea este
necesară pentru ca sămânţa să poată germina. Sub influenţa aver-
selor de ploaie fertilizatoare, mlădiţa firavă încolţeşte. Ploaia târ-
zie, căzând aproape de sfârşitul sezonului, coace grânele şi le pregă-
teşte pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii
pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şi
ploaia sunt date mai întâi pentru a face ca sămânţa să încolţească,
şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este dat
pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creş-
terii spirituale. Coacerea grânei reprezintă împlinirea lucrării ha-
rului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul
moral al lui Dumnezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter.
Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea lui
Hristos.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia
târzie, par. 1.
Când fermierul seamănă sămânţa, ea este îngropată în pămân-

tul care conţine substanţele necesare creşterii ei până la deplina
maturitate şi producere a rodului, dar hrana plantelor rămâne
nedisponibilă seminţei, dacă nu cade ploaia. Numai atunci când
în sol este prezentă suficientă umezeală, hrana din el se trans-
formă în soluţie pentru a fi absorbită de plantă.
În acelaşi fel, nimeni nu poate căpăta din Scripturi vitalitatea
ce promovează creşterea spirituală fără lucrarea ploii timpurii
mai întâi şi, în cele din urmă, a ploii târzii. Oricine ar încerca să
primească viaţă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, fără bine-
cuvântările ploii timpurii şi târzii, încearcă imposibilul.
Când ploaia se combină cu substanţele din sol şi soluţia obţi-
nută este absorbită de plantă, ea devine de fapt parte din fibrele
vegetaţiei care se află în creştere. Viaţa este împărţită structurii
vii a plantelor şi, ca rezultat, ele cresc şi, în cele din urmă, produc
roade. Acum ploaia a devenit în realitate un pom. Împărtăşirea
vieţii uneia a devenit viaţa celeilalte. Ploaia nu îşi dezvoltă pro-
pria sa viaţă, ci viaţa seminţei care a fost irigată. Dacă sămânţa
a fost una de brad, ploaia dezvoltă viaţa aceea, de brad. Dacă a
fost sămânţă de portocal, atunci va creşte un portocal, şi aşa mai
departe. Unii ar putea obiecta că apa este doar un mijloc prin ca-
re substanţele sunt transportate către locul unde ele vor forma ce-
lule, dar, în timp ce acest lucru este adevărat până la un punct,
nu trebuie să uităm că o celulă vie este formată în cea mai mare
parte din apă.
În acelaşi fel, ploaia gingaşă a Duhului Sfânt umple viaţa cre-
dinciosului, amestecând-o cu substanţele hrănitoare aflate în
Scripturi, până ce devine, la modul literal, parte din noi. Dar
viaţa care se dezvoltă este viaţa care a crescut din sămânţă, şi
care este sămânţa lui Hristos. Duhul Sfânt împărtăşeşte creşti-
nului propria Sa viaţă clipă de clipă, dar acea viaţă se tran-
sformă în viaţa lui Hristos. Din acest motiv, stă scris adevărul
că: „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“
Pentru a înţelege acest lucru este necesar doar să păstrăm în
minte legile naturii şi să le aplicăm în domeniul spiritual şi în
domeniul fizic.
Hristos este Sămânţa; Duhul Sfânt este ploaia. Prin primirea
seminţei Lui, credinciosul obţine viaţa veşnică a lui Hristos în su-
flet. Prin primirea lucrării binecuvântate a Duhului Sfânt, acea
viaţă din el creşte viguros până la maturitate deplină.
O dată ce credinciosul a primit viaţa lui Hristos, el are în el

viaţa veşnică, chiar dacă nu are încă certitudinea absolută că va
trăi veşnic, deoarece, dacă el nu va reuşi să împlinească, prin măr-
turisirea şi lepădarea oricărui păcat cunoscut, condiţiile ispăşirii
finale, va pierde viaţa aceea veşnică şi nu i se va îngădui să intre
în cer. Punctul cel mai important este că, atunci când creştinul co-
mite un păcat, el nu pierde viaţa lui Hristos, care este viaţa veş-
nică. Dacă el ar pierde-o, atunci ar avea nevoie iar de naşterea din
nou şi ar trebui să se reboteze ori de câte ori calcă una din po-
runcile lui Dumnezeu.
Dar când un credincios comite un păcat, el pierde prezenţa
Duhului Sfânt şi nu îl poate primi înapoi până când păcatul nu a
fost regretat şi lepădat.
Există deci o mare diferenţă între prezenţa lăuntrică a Duhu-
lui Sfânt, care ocupă templul corpului, şi viaţa lui Hristos din su-
flet. Duhul Sfânt este ploaia; viaţa lui Hristos este sămânţa. Să
păstrăm permanent în minte adevărul că, în timp ce Hristos în
noi este nădejdea slavei, acest lucru devine o realitate numai când
Duhul Sfânt îşi îndeplineşte lucrarea care i-a fost încredinţată
Lui.
Capitolul 5
Clădirea
Prin intermediul sanctuarului Dumnezeu ne-a pus la dispo-
ziţie două lecţii. Mai întâi, în formă de pildă, clădirea în sine de-
scoperă idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său, tabloul a ceea
ce ei trebuie să devină. În al doilea rând, slujbele îndeplinite în
clădire arătau cum trebuia să fie împlinit slăvitul Său scop divin.
În mod firesc, studiul idealului Său trebuie să fie cel dintâi.
De aceea, vom acorda atenţie lecţiilor pe care Dumnezeu le-a
scris în diferitele elemente şi în aşezarea lor în structura şi în a-
ranjamentul sanctuarului, înainte de a studia diferitele ispăşiri
prin care sufletul este înălţat până acolo unde doreşte Domnul
să fie.
„Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o mărturie con-
tinuă despre înaltele ţeluri puse în faţa fiecărei fiinţe.“ Hristos
„Prin Isus Hristos trebuia să se împlinească scopul pentru care
sanctuarul era un simbol – clădirea aceea măreaţă, ai cărei pereţi
reflectau în aurul lor strălucitor, în culorile curcubeului, perdeaua
cu heruvimii lucraţi ales în ţesătură, parfumul tămâii ce ardea
permanent, pătrunzând totul, preoţii îmbrăcaţi în alb curat, şi în
adânca taină a Sfintei Sfintelor, deasupra tronului harului între
chipurile plecate în adorare ale îngerilor, slava Celui Sfânt. În
toate acestea, Dumnezeu voia ca poporul Său să recunoască scopul
Său faţă de sufletul omenesc. În acelaşi scop zicea şi apostolul
Pavel mai târziu prin Duhul Sfânt:
,Nu ştiţi că voi sunteţi Templul Duhului Sfânt, şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui
Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui
(60)
CLĂDIREA 61
Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.‘ “ 1 Corinteni 3,16.

Educaţie, cap. Educaţia lui Israel, par. 10.
Dumnezeu a intenţionat ca izraeliţii să se familiarizeze pe
deplin cu fiecare aspect al clădirii – materialele folosite, stilul şi
construcţia mobilierului, curtea şi conţinutul ei şi numărul şi
dimensiunile relative ale încăperilor. Iehova dăduse instrucţiuni
specifice care priveau construcţia fiecărei părţi a templului şi
conţinutul lui, iar constructorilor li s-a cerut să le urmeze cu
exactitate. Generaţia implicată cu adevărat în ridicarea clădirii
avusese cea mai bună ocazie să-şi însuşească o înţelegere
cuprinzătoare a acestor detalii, dar aceasta nu a lăsat loc de scuză
pentru ignoranţă din partea urmaşilor lor, cărora li se lăsase ca
moştenire o clădire terminată şi în stare de funcţiune.
Dar nu era îndeajuns ca ei să cunoască aceste prescripţii
tehnice. Aceste informaţii nu aveau valoare, până ce ei nu
recunoşteau că fiecare element din structură era un simbol care
reprezenta ceea ce trebuia să fie zidit în propriile lor temple
sufleteşti. Doar dacă legau simbolul de realitate şi lucrau cu toată
inima şi cu tot sufletul ca să atingă idealul stabilit de Dumnezeu,
ar fi fost în stare să primească tot ceea ce Dumnezeu pusese în
sanctuar şi în slujbele lui pentru ei.
Chiar dacă sanctuarul pământesc şi slujbele lui au luat sfârşit
de mult, aceleaşi principii rămân adevărate şi astăzi. Pentru
fiecare dintre copiii lui Dumnezeu care se străduiesc să atingă
desăvârşirea de caracter şi de comportament, care-i îngăduie lui
Hristos să vină şi să-i pretindă ca fiind ai Săi, este nevoie în
continuare să se familiarizeze cu toate detaliile prescripţiilor din
structura templului şi să vadă în ele idealul glorios al caracterului
lui Dumnezeu. Nimeni nu poate amâna această lucrare fără ca să
nu îşi primejduiască sufletul. Acest ideal trebuie atins înainte ca
ziua ispăşirii finale să vină peste fiecare individ. Atunci va fi prea
târziu ca să mai lupţi pentru acest ideal.
Hristos în voi
Scripturile subliniază cu putere faptul că mântuirea este po-

sibilă numai pentru aceia care îl au pe Hristos în ei, ca nădejde
a slavei. Tot ce e mai prejos de acest ideal nu va putea satisface
cererile judecăţii, căci numai viaţa care se coboară din cer, de la
Purtătorul de sămânţă, Isus Hristos, se poate întoarce în cer.
Fiecare candidat al împărăţiei trebuie să înţeleagă că întocmai

după cum prezenţa lui Dumnezeu sălăşluia în cortul întâlnirii, tot
aşa trebuie să locuiască şi în fiecare credincios. În mod literal, ei
trebuie să fie templele viului Dumnezeu.
Dumnezeu a intenţionat ca sanctuarul să înveţe acest adevăr
cu claritate şi putere. Lecţia devenise chiar şi mai necesară, deoa-
rece păcatul îl jefuise pe Dumnezeu de locul Său legitim în tem-
plul omenesc. Poporul avea nevoie să vadă că prezenţa păcatului
trebuia să fie dezrădăcinată, ca Dumnezeu să poată intra şi locui
în om. Ei aveau nevoie să urmeze cu o atenţie încordată fiecare
pas în construcţia sanctuarului şi s-o armonizeze cu aceeaşi lu-
crare în vieţile lor personale.
Astfel că, Dumnezeu i-a zis lui Moise, „Să-mi facă un locaş
sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“ Exod 25,8.
Acest verset arată mai întâi ce trebuia să facă oamenii şi, în al
doilea rând, ce urma să facă Dumnezeu. Construirea clădirii era
responsabilitatea omului. Dumnezeu a zis: „Să-mi facă...“ O dată
ce acest lucru era împlinit, Dumnezeu urma să locuiască în mij-
locul lor. Această făgăduinţă nu însemna că Dumnezeu ar fi locuit
doar în mijlocul taberei. Scopul Său era să locuiască în fiecare din
ei, în mod personal.
Sub inspiraţia divină, Pavel a interpretat aceste cuvinte în fe-
lul următor. Când el citează din Leviticul 26,12, care glăsuieşte
astfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru
şi voi veţi fi poporul Meu.“, el scrie, „Eu voi locui în ei şi voi um-
bla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.“ 2 Co-
rinteni 6,16. K. J.V. Bible.
Adevărul este că Dumnezeu nu putea rămâne în templul din
mijlocul lor, dacă El nu ar fi fost în stare să locuiască în ei. Acest
lucru este evident prin faptul că, atunci când ei au căzut în apos-
tazie şi El şi-a pierdut locul Său în inimile lor, norul de slavă sau
şekina s-a depărtat din templu. Dumnezeu a încetat să fie atât în
ei, cât şi în mijlocul lor, până când, prin pocăinţă şi curăţire, s-au
pregătit pentru întoarcerea prezenţei Lui.
Îndrumarea lui Dumnezeu ca ei să zidească un sanctuar este
copia fidelă a cuvintelor spuse lui Adam şi Evei în Eden, când
Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul,
şi supuneţi-l...“ Geneza 1,28.
Primii noştri părinţi sunt singurele fiinţe umane create de
Dumnezeu. Restul oamenilor au fost făcuţi de alte fiinţe umane.
CLĂDIREA 63
Părinţii nu au îndeplinit acest rol independent de Dumnezeu, cu

toate că cei mai mulţi au fost nepăsători faţă de partea pe care o
are Iehova. Cel atotputernic nu era obligat să dea această
importantă responsabilitate omului, pentru că El ar fi putut să ne
creeze pe fiecare din noi tot aşa cum a creat îngerii. Dar, o dată ce
El a ales să dea omului acest privilegiu, a devenit necesar să lase
la îndemâna izraeliţilor construcţia sanctuarului ca pildă. După
cum templele umane erau zidite de corpuri omeneşti, tot aşa
sanctuarul care îi simboliza trebuia să fi zidit de oameni.
În înălţarea sanctuarului din pustie, Dumnezeu nu le-a dat
oamenilor responsabilitatea de a elabora proiectul clădirii. El l-a
chemat pe Moise pe munte şi i-a arătat planurile şi prescripţiile
tehnice, care fuseseră elaborate în ceruri, cu instrucţiunea
explicită: „Vezi, să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“
Exod 25,40.
„Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca
locuinţă pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile
după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel
pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei mai
talentaţi şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate
acestea el nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un
ciucure, nici o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului,
decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe
munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu
slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut
toate lucrurile.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28.
În mod asemănător, determinarea particularităţilor pe care un
bebeluş nou născut le va lua, nu le este dată părinţilor. Persoana
cea nouă poate fi înaltă sau scundă, inteligentă sau oligofrenă,
chipeşă sau urâtă şi multe alte asemenea posibilităţi, dar nici una
din acestea nu pot fi hotărâte de părinţi. Dumnezeu a fixat
parametrii proiectului în sistemul de reproducere uman, iar
rezultatul este în armonie cu legile eredităţii instituite de
Dumnezeu. Numai Dumnezeu rămâne proiectantul.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu, în mod arbitrar şi perso-
nal, plănuieşte structura corpului, talentele, înfăţişarea şi tem-
peramentul fiecărui individ. Când i-a creat pe Adam şi pe Eva, El
a stabilit legile reproducerii, aşa încât fiecare individ este format
ca rezultat al aplicării acelor legi de-a lungul secolelor. Nu mai es-
te nevoie să spunem că păcatul a deteriorat foarte mult procesul
respectiv, coborând calitatea reproducerii mai jos decât a in-

tenţionat Dumnezeu. Totuşi, punctul important e că Dumnezeu, şi
nu omul, este proiectantul templului pământesc şi a templelor o-
meneşti, simbolizate prin sanctuarul pământesc.
Ţărână blestemată de păcat
Sanctuarul iniţial a fost ridicat în pustie. Acesta este o ilus-

traţie adecvată a vieţii rătăcitoare a creştinului, departe de lo-
cuinţa plină de pace a Paradisului. Templul este deci o reprezen-
tare a templului corpului omenesc, aşa cum este el pe acest
pământ şi nu aşa cum va fi în ceruri.
Atâta vreme cât suntem străini şi călători, departe de cer, noi
suntem îmbrăcaţi în carnea păcătoasă şi muritoare făcută din
ţărâna blestemată de păcat. Pentru ca templul pământesc să sim-
bolizeze cu exactitate acest templu al corpului uman, el, de ase-
menea, trebuie să fie făcut din materiale obţinute din ţărâna bles-
temată de păcat.
Şi aşa a şi fost.
Ar fi fost un lucru extrem de simplu pentru Dumnezeu să păs-
treze cu grijă materiale din grădina Edenului, înainte de căderea
lui Adam sau să le furnizeze direct din cer pentru clădirea sanc-
tuarului. Dar El nu a ales să facă aceasta, căci dacă ar fi ales, tem-
plul niciodată nu ar fi putut să ilustreze scopul Lui pentru popo-
rul Său.
Un număr variat de materiale au fost folosite la clădire – inul,
bronzul, argintul, aurul, lemnul, piei de animale, etc. – dar fieca-
re articol îşi avea originea în ţărâna blestemată de păcat. Nu toţi
înţeleg că toate articolele necesare pentru întreţinerea şi îm-
bogăţirea noastră sunt în mod literal ţărâna pământului, dar aşa
este.
În alegerea materialelor pentru locurile sfinte şi pentru curtea
templului, Dumnezeu ar fi putut să le aleagă cu mare grijă de un-
deva de pe pământ, unde păcatul lăsase cele mai mici urme, dar
El a ales Egiptul unde, la vremea aceea, păcatul produsese cele
mai mari pagube.
Recunoscând mai dinainte că poporul lui Israel avea nevoie să
zidească sanctuarul în pustie, Dumnezeu a pregătit totul pentru
ocazia respectivă. El i-a mişcat pe egipteni să le ofere sclavilor ca-
re plecau tot ceea ce era necesar pentru lucrarea aceasta.
CLĂDIREA 65
„Domnul i-a zis lui Moise... ,Vorbeşte cu poporul, ca atunci fie-

care să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei, vase de ar-
gint şi vase de aur...‘ Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi
au cerut egiptenilor vase de aur, vase de argint şi haine. Domnul
a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au
împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.“ Exod 11,1.2;
12,35.36.
Câteva săptămâni mai târziu, când tăbărâseră la piciorul mun-
telui Sinai, Moise, călăuzit de Dumnezeu, i-a invitat pe izraeliţi
să contribuie cu materialul necesar pentru clădire. Aurul, argin-
tul, inul, bronzul şi alte materiale pe care le-au adus, fuseseră lua-
te din Egiptul blestemat de păcat.
Cortul a fost înălţat potrivit cu modelul oferit de Dumnezeu
şi prin măiestria pe care El a dăruit-o lucrătorilor. Apoi Dom-
nul a coborât şi a umplut clădirea cu prezenţa Sa glorioasă.
Cum a făcut lucrul acesta, rămâne o taină dincolo de înţelege-
rea omenească. Cum a fost posibil, ca o aşa mică părticică a
creaţiunii nesfârşite, să cuprindă acea Fiinţă a cărei putere es-
te atât de infinită, încât a putut rosti întregul univers la exis-
tenţă? În timp ce nici un izraelit nu putea explica aceasta, to-
tuşi zilnic aveau înaintea ochilor lor acest fapt. Pe când mer-
geau în fiecare dimineaţă şi seară să ia parte la serviciile
sacrificiale, ei puteau să vadă slava prezenţei lui Dumnezeu stră-
lucind puternic din interiorul cortului, fapt care-i determina să
creadă că El era acolo.
Aceeaşi taină i-a fost arătată lui Moise când a fost confruntat
cu rugul aprins. Micuţul rug îşi extrăgea resursele din pământul
blestemat de păcat şi, totuşi, pentru scurtă vreme, el fusese cor-
tul Celui Prea Înalt.
Dar cea mai mare descoperire a acestei taine a fost dată în în-
truparea lui Hristos. Când a venit pe acest pământ, El a locuit în-
tr-un corp de carne şi sânge care, în orice privinţă, era făcut din
aceeaşi ţărână blestemată de păcat, aidoma celor pe care El ve-
nise să îi mântuiască.
„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot
aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin
moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe dia-
volul.“ Evrei 2,14.
Acest adevăr este atât de vital pentru mântuire, încât el ajun-
ge în mod inevitabil sub atacul puternic al vrăjmaşului şi al
forţelor lui. Pentru acest motiv, mulţi religionişti spun că Hristos

ar fi venit într-o carne şi sânge diferite de acelea care împovărează
omenirea încă de la căderea lui Adam. Pentru a veni în ajutorul
ideii lor, ei folosesc Scripturile care, luate separat, pot fi făcute să
pară că ar susţine învăţăturile lor.
Dar aceia care privesc descoperirea întrupării lui Hristos pe ca-
re a oferit-o Iehova în sanctuar, vor înţelege, în mod categoric, ce-
le două naturi foarte diferite care au fost împletite în mod tainic
în Hristos. O natură a fost în întregime de sus, divină, desăvârşită,
fără pată şi nemuritoare. Cealaltă a fost compusă din aceeaşi
ţărână păcătoasă care se poate găsi în materialele din care a fost
clădit sanctuarul; şi era deci păcătoasă, muritoare, şi putea să
moară, după cum s-a şi întâmplat. Trebuie subliniat că în timp ce
Hristos a avut carnea păcătoasă, aceasta nu a fost niciodată o car-
ne care păcătuia.
Cuvântul lui Dumnezeu declară în mod special că sanctuarul a
fost o înfăţişare exterioară a naturii lui Hristos în întrupare:
„Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har
şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl.“ Ioan 1,14.
„Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă un
locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.‘ Exod 25,8 şi El a locuit
în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor
obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa
Hristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti.
El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată
locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa di-
vină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de
har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca
slava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lu-
mii, cap. 1, par. 14.
Aceste declaraţii învaţă cu claritate că sălaşul sau cortul lui
Hristos a fost corpul Său fizic pe care l-a deţinut în timp ce se a-
fla pe pământ, întocmai după cum El locuise în cortul întâlnirii
din pustie. După cum Moise a clădit cortul din materiale luate
din ţărâna blestemată de păcat a pământului, tot aşa trupul lui
Hristos a fost format din aceeaşi ţărână. De fiecare dată când po-
porul Lui vine la sanctuar, Dumnezeu intenţionează ca adevărul
acesta să strălucească asupra lor cu raze tot mai puternice şi mai
clare.
CLĂDIREA 67
Slava prezenţei lui Dumnezeu a fost ascunsă în materialele

blestemate de păcat din care era construit sanctuarul. În fe-
lul acesta, ceea ce este veşnic a locuit în ceea ce este vremel-
nic. În acelaşi mod, Divinitatea locuieşte în natura noastră
omenească muritoare.
Domnul ştie bine că atunci când poporul Său pierde adevărul în-
trupării – care este taina lui Dumnezeu, Hristos în voi, nădejdea
slavei – ei nu mai au Evanghelia mântuirii, şi că deja au căzut în
apostazie. Timpul prezent este o vreme de o mare întunecime, mar-
cată de o ignoranţă larg răspândită cu privire la natura lui Hris-
tos când umbla pe pământ. Sunt diferite teorii despre modul în ca-
re Mântuitorul a venit printre oameni, dar foarte puţine învaţă a-
devărul simplu descoperit în sanctuar, că El a venit cu aceeaşi
carne şi sânge pe care le au cei pe care El a venit să-i răscumpere.
Templele stabilite pe pământ au învăţat că natura omului nu

este nemuritoare în sine. Când clădirea era ocupată de Dumne-
zeu, ea simboliza viaţa creştină, dar când prezenţa divină era iz-
gonită, clădirea nu rămânea goală; ea devenea locuinţa Satanei.
În starea aceasta, clădirea reprezenta sufletul neregenerat care,
fiind căsătorit cu Satana, hrănea sămânţa lui, cu rezultatul că o
recoltă de roade rele ieşeau la iveală. Este evident că prezenţa lui
Dumnezeu nu poate locui acolo unde Satana este stabilit. De a-
ceea, cel rău trebuie dezrădăcinat, înainte ca Dumnezeu să poată
intra.
Un alt templu, Noul Ierusalim, ilustrează cum va fi natura ce-
lor răscumpăraţi în Paradis. Dumnezeu va fi în continuare loca-
tarul acelui templu şi al vieţilor simbolizate de el, dar clădirea în
sine va fi zidită din materiale asupra cărora nu a apăsat niciodată
blestemul păcatului. Din acest motiv, el nu va trece niciodată. În
acelaşi fel, cei mântuiţi vor avea corpuri compuse din materiale
care niciodată nu au cunoscut păcatul şi vor trăi veşnic, ca şi Noul
Ierusalim.
Prin aşezarea sanctuarului în mijlocul taberei unde poporul pu-
tea să vadă prezenţa lui Dumnezeu strălucind dinăuntrul tem-
plului, Dumnezeu a prevăzut pentru ei un amintitor zilnic al a-
devărului că Hristos în ei era nădejdea slavei. Dumnezeu aştepta
ca ei să mediteze continuu la această temă, astfel ca ea să nu de-
vină niciodată ceva banal sau un lucru meritat care li s-ar fi dato-
rat. Pe măsură ce ar fi făcut lucrul acesta, ei ar fi crescut în har,
iar cunoştinţa tainei acesteia ar fi devenit din ce în ce tot mai clară.
Cerinţa aceasta nu s-a schimbat. Nici un credincios nu trebuie
să aibă odihnă până ce nu înţelege pe deplin în ce fel trebuie să
fie trupul său templul Duhului Sfânt. A trecut de mult timpul
când prezenţa lui Dumnezeu strălucea în mod vizibil dintr-un
templu făcut din materiale pământeşti, dar aceasta nu privează
sufletul de mărturia lui minunată. Rapoartele despre construcţia
şi slujbele lui sunt scrise în Scripturi şi îi invită pe cercetătorii de-
dicaţi să contempleze adesea descoperirile lui cu privire la calea
mântuirii lui Dumnezeu.
Toţi ar trebui să înţeleagă nevoia lor de a cerceta aceste ade-
văruri până când devin atât de vii înlăuntrul lor, încât să radie-
ze iubirea şi harul lui Dumnezeu oriunde se duc. Fie ca nimeni
să nu se dea satisfăcut cu o înţelegere neglijentă a acestor lu-
cruri.
CLĂDIREA 69
Sapă adânc după comoară şi când ai găsit-o, nu-ţi permite să

crezi că ai ajuns la capăt şi că nu mai ai nevoie să cercetezi mai
departe. Meditează zilnic asupra acestor teme, aşa încât să pro-
gresezi continuu către o experienţă spirituală încărcată cu pute-
re şi care se lărgeşte tot mai mult.
„Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. El este
lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hri-
stos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a
fost om cu adevărat; El a dat dovadă de umilinţă prin faptul că a
devenit om. Totuşi, El era Dumnezeu în carne. Când ne apropiem
de acest subiect, ar fi bine ca să luăm seama la cuvintele pe care
Hristos i le-a spus lui Moise din rugul aprins: ,Nu te apropia de
locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe ca-
re calci este un pământ sfânt.‘ Exod 3,5. Noi trebuie să ajungem
la acest studiu cu umilinţa unui învăţăcel, cu o inimă zdrobită.
Iar studiul despre întruparea lui Hristos este un câmp rodnic ca-
re va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul a-
scuns.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie 1898.
Capitolul 6
De ce carne păcătoasă?
Dovezile luate în considerare în ultimul capitol confirmă că
Hristos a venit în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge, căzute şi păcă-
toase, pe care le are fiecare dintre noi. Dumnezeu nu ar fi cerut
acest lucru dacă n-ar fi fost strict necesar. El ar fi îngăduit Mân-
tuitorului să vină pe pământ cu o natură omenească diferită.
De ce oare a trebuit Hristos să vină în felul acesta? De ce nu ar
fi putut veni în carnea sfântă şi fără păcat a lui Adam, înainte ca
el să cadă în păcat?
Cu cât mai profund înţelege creştinul răspunsurile la aceste în-
trebări, cu atât mai eficient va fi el în întâmpinarea ispitelor sub-
tile generate de puterile întunericului. De aceea, vom consacra a-
cest capitol discutării acestor întrebări.
Susţinem, fără îndoială, încă de la început, faptul că Hristos
trebuia să vină în aceeaşi carne şi sânge cu care noi suntem îm-
povăraţi. Iată o declaraţie care confirmă acest fapt:
„Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe
pământ şi capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la ho-
tarul slavei. Dacă cu o singură treaptă scara aceasta n-ar fi ajuns
la pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde
suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi,
luând natura Lui, să putem birui. Făcut ,în asemănarea cărnii
păcătoase‘ (Romani 8,3. K. J.V. Bible), El a trăit o viaţă fără de pă-
cat, şi prin dumnezeirea Sa stăpâneşte pe tronul cerului, în timp
ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin cre-
dinţă în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De a-
ceea noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru ,Cel
ceresc este desăvârşit.‘ “ Hristos Lumina Lumii, cap. 31, par. 48.
(70)
DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ? 71
Nenecesară pentru comunicare
Când Hristos a fost prima dată născut în forma unui înger, sco-
pul de bază a fost stabilirea unei părtăşii desăvârşite printr-o co-
muniune nestingherită între Creator şi creaturile Sale.
În clipa când însă a intervenit păcatul între om şi Dumnezeu
nu a fost necesar ca Hristos să se coboare pe o treaptă şi mai joasă
pentru a comunica cu omul. Acest adevăr este dovedit prin faptul
că Hristos a comunicat în mod personal cu diferiţi oameni în tim-
pul Vechiului Testament, cu mult înainte ca El să ia carnea păcă-
toasă şi căzută a omului. Hristos însuşi a fost cel care a venit la
Avraam înainte de arderea Sodomei, cel care s-a luptat cu Iacov,
care a vorbit faţă către faţă cu Moise, cu Iosua, cu Ghedeon şi cu
părinţii lui Samson şi care a dat legea pe muntele Sinai. El a
reuşit să comunice cu ei fără ca să ia carnea şi sângele celor cu ca-
re El comunica.
Desigur comunicarea nu a fost la fel de apropiată ca în Eden,
şi Mântuitorul nu a putut să li se adreseze direct celor fără Dum-
nezeu, dar a existat totuşi comunicare. Oameni sfinţi, ca Moise,
au primit de la El cuvinte inspirate şi le-au transmis apoi acelo-
ra cu care Hristos nu putea vorbi faţă către faţă.
Dumnezeu doreşte să restaureze tot ceea ce a fost pierdut în E-
den şi să le dea celor răscumpăraţi cu mult mai mult. Ei vor umbla
în prezenţa lui Iehova şi îl vor vedea şi vor vorbi cu El faţă în faţă.
Nu va fi nici un văl între ei, nici bariere, nici soli între El şi ei.
În timp ce nu era necesar ca Hristos să vină în carnea căzută
şi păcătoasă pentru a comunica cu oamenii căzuţi, El a trebuit să
se coboare la nivelul acesta, pentru a-i aduce pe cei mântuiţi la
nivelul unde va fi restaurată comunicarea şi părtăşia desăvârşită.
Pentru a realiza această ţintă minunată, Hristos trebuia să în-
deplinească mai multe misiuni importante, fiecare din ele cerân-
du-i ca să vină în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca acelea pe ca-
re le au păcătoşii pe care El a venit să-i mântuiască. El trebuia să
demaşte minciunile Satanei că omenirea căzută nu putea ţine le-
gea lui Dumnezeu, tocmai prin demonstraţia că se poate acest lu-
cru. El trebuia să arate contrastul dintre caracterul lui Dumne-
zeu şi cel al Satanei, prin manifestarea neprihănirii Domnului în
lumina cea mai strălucitoare, acolo unde nelegiuirea Satanei se
manifesta în lumina cea mai hidoasă. El trebuia să se căsătoreas-
că cu omenescul pentru a dărui viaţă oamenilor. El trebuia să
moară pentru a plăti pedeapsa pe care oamenii nu puteau s-o plă-

tească nicicum. Ar fi fost imposibil pentru Hristos să săvârşească
vreunul din aceste lucruri dacă ar fi venit în carnea sfântă.
Să luăm în consideraţie, pe scurt, fiecare din aceste responsa-
bilităţi.
Arătând că legea putea fi ţinută
Satana este un mincinos, hotărât să îi distrugă prin înşelăciu-

ne pe toţi oamenii. El pretinde că legea lui Dumnezeu este un jug
al robiei care nu poate fi ţinută de fiinţele create, şi că Dumnezeu
este nedrept să-şi pedepsească făpturile pentru că nu ţin o lege de
care nu se poate asculta sub nici o formă.
Când Dumnezeu l-a provocat pe Satana cu privire la neprihă-
nirea lui Iov, atunci cel rău şi-a declarat clar poziţia sa cu privire
la lege. Elifaz din Teman era unul din vorbitorii de frunte ai Sa-
tanei. Acest om, pe care, în Iov 42,7, Dumnezeu l-a condamnat ca
fiind unul care nu vorbeşte adevărul, a pretins inspiraţie directă
când a spus:
„Poate omul muritor să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu?
Poate un om să fie curat înaintea Ziditorului său? R.S.V. Bible.
Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte
El greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în
case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un
vierme?“ Iov 4,17-19.
Satana insinuează nu numai că omul nu poate să ţină legea lui
Dumnezeu, dar îl acuză pe Dumnezeu că nu are încredere în
capacitatea îngerilor de a asculta de lege.
„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a
egoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascultăm de
preceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16.
Satana se străduieşte cu un succes considerabil să îi convingă
pe oameni că ascultarea de legea lui Dumnezeu este peste
capacităţile lor, pentru că el ştie că, dacă ei cred minciuna aceasta,
ei nu vor putea asculta niciodată, ci vor întări împărăţia lui şi vor
pierde viaţa veşnică.
Era imposibil ca Dumnezeu să rezolve această chestiune doar
prin declaraţie, astfel că El a trimis pe Fiul Său în lume, să
demonstreze falsitatea acuzaţiilor Satanei, prin trăirea unei vieţi
de desăvârşită neprihănire, chiar dacă a fost stânjenit de natura
„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a

egoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascul-
tăm de preceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16.
umană căzută şi păcătoasă. Hristos a făcut ceea ce fusese trimis

să facă. El a trăit o viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă, dove-
dind astfel o dată pentru totdeauna că orice om care va îngădui
Mântuitorului să unească divinitatea Lui cu natura sa umană şi
care va trăi în supunere faţă de Dumnezeu, după cum a trăit El,
poate, de asemenea, să trăiască o viaţă fără păcat într-o carne
păcătoasă.
Acesta este motivul pentru care Biblia vorbeşte despre Hristos
ca fiind exemplul nostru în toate lucrurile.
„Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pen-
tru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.“ 1 Petru 2,21.
Pe această bază a putut Hristos face făgăduinţa vieţii veşnice
tuturor acelora care biruiesc după cum El a biruit.
„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de
domnie, după cum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl Meu pe

scaunul Lui de domnie.“ Apocalipsa 3,21.
„După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot astfel
putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel Puternic.“ Hristos
Multe alte versete şi declaraţii pot fi citate pentru a stabili
aceste fapte, dar punctul principal din acest capitol este să
înţelegem de ce, pentru a împlini aceste obiective, Hristos a
trebuit să vină în aceeaşi carne şi sânge ca ale copiilor pe care a
venit să îi mântuiască.
Satana a spus că legea nu poate fi ţinută de omenirea căzută.
Hristos a venit să dovedească faptul că ea putea fi ţinută. Dacă
Mântuitorul ar fi refuzat să se coboare şi să ţină legea în acelaşi
omenesc căzut în care li se cere oamenilor să aducă ascultarea
aceasta, nu numai că El ar fi eşuat să demaşte minciuna Satanei,
ci mai rău decât atât, ar fi confirmat-o.
În momentul în care Dumnezeu a declarat că legea poate să fie
ţinută de o persoană în carnea căzută şi păcătoasă, cu condiţia ca
persoana să aibă neprihănirea lui Hristos în acel omenesc,
Mântuitorul şi-a luat angajamentul să facă dovada acelor cuvinte
în corpul omenesc căzut şi păcătos. Orice refuz din partea Sa de
a coborî până la nivelul unde se afla omul, putea fi interpretat de
oameni şi de demoni ca fiind, de fapt, recunoaşterea că aşa ceva
nu se putea face la acest nivel. Datorită acestui fapt, orice om de
pe pământ ar fi fost liber de orice responsabilitate ca să asculte
de poruncile lui Dumnezeu.
Nu este deci surprinzător să descoperim că în acele biserici în
care se învaţă că Hristos nu a venit în aceeaşi carne şi sânge ca
şi copiii, să se înveţe, de asemenea, că omul nu poate ţine legea în
mod desăvârşit. Acest lucru trebuie să fie aşa, deoarece cele două
poziţii sunt compatibile una cu cealaltă. Membrii acelor biserici
sunt asiguraţi că Hristos a ţinut legea pentru ei, lăsându-le doar
responsabilitatea de a-i permite lui Hristos să stea în locul lor,
până ce vor primi carnea sfântă la cea de a doua venire. O dată ce
ei au căpătat această carne, învăţătorii lor îi învaţă, că abia atunci
vor ţine legea după cum a ţinut-o Isus în aceeaşi carne sfântă.
Această învăţătură îi convine de minune Satanei, şi de aceea a
şi inventat-o. Aceia care proclamă faptul că Hristos nu a venit în
carnea păcătoasă şi căzută a omenirii, îl lipsesc de orice
posibilitate de a împlini ceea ce a fost trimis să facă – să demaşte
minciuna Satanei şi să-l înfrângă. Dacă această învăţătură este

adevărată, acuzaţiile Satanei împotriva conducerii divine sunt
drepte şi toţi trebuie să se unească cu cel rău în revolta lui
împotriva Celui Prea Înalt.
Noi nu putem face aceasta, pentru că învăţătura este eronată.
Problemele implicate în marea luptă nu ne lasă o altă alegere de-
cât să credem că Hristos a venit în aceeaşi carne şi sânge pe care
le avem şi noi.
Caracterul lui Dumnezeu pus în contrast cu cel al Satanei
Foarte strâns legată de întrebarea dacă legea poate sau nu să

fie păzită este chestiunea cu privire la caracterul plin de iubire al
lui Dumnezeu.
La început, Satana a fost hotărât să se înalţe pe locul cel mai
înalt din cer, dar pentru a face aceasta, el trebuia să îl despartă
pe Dumnezeu de afecţiunile oştirii cereşti şi să le câştige devota-
mentul pentru sine. Metoda sa a fost aceea de a calomnia carac-
terul lui Dumnezeu, un procedeu care a fost foarte plin de succes.
În inimile oricărei creaturi care s-a lăsat convinsă de minciunile
sale, s-a născut revolta şi, astfel, s-a aşternut deasupra pămân-
tului noaptea neagră a păcatului şi a durerii.
„Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi în cer. El
a căutat să câştige controlul fiinţelor cereşti, să le despartă de
Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea el a
prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa de
înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubi-
tor propriile sale trăsături rele de caracter. În felul acesta a înşe-
lat el pe îngeri. Tot aşa a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună
la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în
bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi
de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-l considere
ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta el i-a convins pe oa-
meni să se unească cu el la rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi
bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.“ Hristos Lumina Lu-
Nu exista decât o singură cale prin care acest spirit de revoltă
putea să fie stăpânit şi eliminat şi aceasta era prin înlăturarea
cauzei lui – reprezentarea greşită a caracterului plin de iubire al
lui Dumnezeu. Dacă această lucrare nu ar fi putut să fie împlinită,
răul s-ar fi răspândit în întregul univers şi, oriunde ar fi pătruns,

ar fi adus nimicirea.
Nu exista decât o singură Fiinţă în întregul univers care putea
să rezolve această problemă, şi această Fiinţă era Isus Hristos.
Numai El, care era egal cu Tatăl, putea să descopere caracterul
Lui. Până ce această misiune nu era realizată, marea luptă nu pu-
tea fi terminată. Prea mulţi oameni au susţinut vederi limitate cu
privire la marea luptă, închipuindu-şi că singurul scop pentru ca-
re Isus a venit pe pământ a fost ca să moară pentru omenirea ca-
re piere. Acesta era un aspect relativ minor, pentru că atât Dum-
nezeu, cât şi Satana aveau interese cu mult mai mari decât soar-
ta acestei mici lumi. La mijloc era viitorul întregului univers.
Dacă Satana ar fi putut susţine minciunile sale despre
Dumnezeu, atunci, cu siguranţă, rebeliunea s-ar fi răspândit în
întreaga împărăţie; dar dacă cel rău putea fi demascat, atunci
răzvrătirea lui ar fi fost limitată doar la acest pământ şi eradicată
pentru totdeauna.
Dovada că Hristos a venit să săvârşească cu mult mai mult
decât mântuirea oamenilor este oferită în cuvintele spuse de El
înainte de a muri: „S-a isprăvit.“ Ioan 19,30.
Dacă Hristos ar fi venit doar ca să moară pentru omenire, El
nu ar fi rostit aceste cuvinte până în dimineaţa învierii sau,
înainte de a muri, ar fi anunţat: „Curând se va isprăvi.“ În schimb
El a spus: „S-a isprăvit.“ Apoi a murit.
„Domnul Isus nu şi-a încheiat viaţa până când n-a adus la
îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, o dată cu ultima
Sa răsuflare, El a exclamat: ,S-a sfârşit.‘ Ioan 19,30. Bătălia a fost
câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt i-au asigurat
biruinţa. Ca biruitor, El a înfipt stindardul Său pe înălţimile
veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie pentru îngeri? Tot
cerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost
înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.“
Mai întâi Hristos şi-a împlinit lucrarea pe care venise s-o facă
şi apoi El a murit pentru omenirea pieritoare. Acea lucrare urma
să obţină biruinţa asupra Satanei prin nimicirea acelei arme
puternice pe care o folosise Satana pentru a submina împărăţia
lui Dumnezeu – denaturarea caracterului lui Dumnezeu.
Este imposibil să supraestimăm semnificaţia şi importanţa
acelei biruinţe. Fără această biruinţă, mântuirea omului
niciodată n-ar fi putut să fie realizată, universul nu ar fi putut fi

curăţat de cancerul păcatului, iar bucuria şi pacea eternă ar fi
pierit din orice colţ al împărăţiei lui Dumnezeu.
Fiecare credincios trebuie să studieze caracterul lui Dumnezeu
în relaţia lui strânsă cu marea luptă, până când înţelege cât de
important a fost, şi încă este, ca minciunile Satanei cu privire la
Tatăl cel veşnic să fie demascate. Toţi trebuie să înţeleagă că, nu
ar fi existat viaţă veşnică pentru nici un răscumpărat, dacă
Hristos nu ar fi câştigat acea biruinţă.
Pentru a o câştiga, El trebuia să descopere caracterul lui
Dumnezeu în strălucirea lui cea mai aleasă, „în contrast cu
caracterul Satanei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8. Ambele
caractere trebuia să fie puse faţă în faţă pentru a fi descoperite
pe deplin.
Aceste obiective au fost atinse la cruce. Acolo, când Satana şi-a
văzut cele mai bune eforturi ale sale de a-l ispiti pe Hristos ca
fiind zadarnice, a fost silit în disperare totală să dea la o parte
orice mască şi orice prefăcătorie şi să dezlănţuie împotriva
Mântuitorului ultimele sale rezerve de răutate. Privirile
locuitorilor cerului au fost îngrozite de adâncimile răutăţii la care
s-a coborât Satana. În acelaşi timp, ei au fost copleşiţi de uimire
în faţa iubirii, spiritului iertător şi a milei gingaşe care au
evidenţiat comportamentul lui Hristos.
Înfrângerea suferită de Satana la cruce a limitat influenţa sa
asupra acestei lumi şi a pregătit calea pentru ziua ce vine în
curând, când capacitatea sa de a încuraja răzvrătirea în lume va
fi sfârşită şi el însuşi va rămâne singur fără vreun ajutor. Apoi, la
sfârşitul mileniului, va avea loc ultima confruntare când
Dumnezeu arată locuitorilor acestui pământ tot ce a fost
descoperit prin intermediul lucrării şi jertfei lui Hristos, cu
privire la caracterul lui Dumnezeu şi al Satanei. Răspunsul
universal al tuturor celor neprihăniţi, cât şi al celor răi, va fi acela
că în Dumnezeu nu se poate găsi greşeală şi că este drept şi
neprihănit în căile Sale. Apoi va fi inaugurată acea mare şi
minunată veşnicie, liberă de orice urmă a păcatului şi a mizeriei
aduse de el.
Toate acestea vor fi posibile numai datorită lucrării pe care
Hristos venise s-o facă. Acea sarcină nu ar fi putut fi realizată
niciodată dacă Hristos nu ar fi venit în aceeaşi carne şi sânge pe
care le avem şi noi. Cheia pentru înţelegerea acestor minciuni stă
în cuvintele: „A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-l iubi;

caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui
Satana.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8.
Două lucruri pot fi puse în contrast în mod eficient dacă sunt
puse unul lângă altul. Lui Hristos îi era imposibil să expună
caracterul lui Dumnezeu în contrast cu caracterul Satanei dacă
ar fi rămas în cer, iar Satana nu putea reintra în Paradis, pentru
ca acest contrast să fie arătat acolo sus. Aşa că, dacă Satana nu
se putea duce la Hristos, Hristos trebuia să vină la Satana.
Satana îşi descoperise caracterul său aici, pe pământ, prin
oamenii care aveau carnea şi sângele păcătoase, slabe şi
muritoare. Hristos trebuia să vină în acelaşi loc pentru a
descoperi caracterul lui Dumnezeu alături de caracterul lui Sa-
tana. Dacă El ar fi omis un singur pas în unirea divinităţii Sale
cu omenescul nostru căzut, demonstraţia care era o necesitate
n-ar mai fi putut să fie dată, Satana nu ar fi fost înfrânt, iar
universul ar fi fost pierdut.
A învăţa că Hristos a venit în carnea şi cu sângele sfânt,
înseamnă a-l îndepărta foarte mult de locul unde doar El putea
să descopere, cu eficienţă, caracterul lui Dumnezeu în contrast cu
cel al Satanei.
Căsătoria Sa cu omenescul
Când Adam, purtătorul de sămânţă originar, a păcătuit,

singura moştenire pe care el o putea transmite era moartea. În
consecinţă, omenirea era confruntată cu dispariţia, dacă nu se
găsea o nouă sursă de viaţă. Pentru că în această lume legea
procreării dictează ca viaţa să fie obţinută exclusiv dintr-o
sămânţă, sursa de viaţă alternativă trebuia să fie un purtător de
sămânţă în care să existe viaţa veşnică. Din fericire pentru
omenire, Isus Hristos s-a oferit să împlinească acest rol. El
sădeşte sămânţa Sa divină în vieţile tuturor acelora care sunt
doritori s-o primească, încât sunt regeneraţi cu viaţă veşnică şi,
astfel, este îndepărtată primejdia dispariţiei.
Numai cei care primesc viaţa în sămânţa lui Hristos vor
supravieţui blestemului şi vor trăi. Toţi ceilalţi vor pieri cu
certitudine.
Hristos este mai mult decât doritor să îşi implanteze sămânţa
Sa, dar El nu o poate face decât în cadrul legii, care declară că nu
poate să existe implant de sămânţă în afara căsătoriei. Din acest

motiv, Hristos a trebuit să se căsătorească cu natura omenească
pentru a putea implanta sămânţa Sa divină.
El a trebuit să se căsătorească cu omenirea pe care a venit s-o
mântuiască, ea fiind aceea asupra căreia zăcea blestemul
păcatului. Dacă Hristos ar fi venit în carnea sfântă, aşa după cum
susţin mulţi, El s-ar fi căsătorit în natura Sa divină cu oamenii
care aveau nevoie de viaţa Sa, fără să aibă o relaţie apropiată cu
ei. În aceste împrejurări El nu ar fi avut dreptul legal de aşi
implanta sămânţa Sa în omenirea căzută, iar omul păcătos ar fi
fost pierdut, pentru că Hristos nu va călca niciodată legea.
De aceea singura carne şi singurul sânge în care Hristos putea
să vină şi să ofere omului darul regenerării erau carnea şi sângele
căzute şi păcătoase.
Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Hristos trebuia
să se căsătorească cu omenescul căzut şi păcătos. El trebuia să o
facă şi pentru a intra din nou în posesia împărăţiei Sale pierdute.
Când marea criză a început în ceruri şi Satana a cerut ca
Hristos să se coboare de pe tron ca el să îi poată lua locul, singurul
Fiu născut al lui Dumnezeu a coborât, în realitate, de pe tron. El
a încetat să mai fie Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, şi
nu va reintra în posesia împărăţiei Sale până la încheierea
timpului de probă. Despre momentul acela minunat stă scris:
„ ,Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului;
a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.
I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i
slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile.
Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicide-
cum.‘ Daniel 7,13, 14. Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a
doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile în
cer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-i va fi
dată la încheierea lucrării Sale de mijlocire.“ Tragedia veacuri-
lor, cap. 28, par. 3.
Atunci are loc căsătoria Lui cu Noul Ierusalim.
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire
pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine,
şi mi-a zis: ,Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! ‘ Şi m-a
dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat ceta-
tea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu.“
Apocalipsa 21,9.10.
Când Hristos se căsătoreşte cu Noul Ierusalim, care în realitate

reprezintă reintrarea în stăpânire a împărăţiei Sale universale, fa-
milia umană va fi oaspetele, nu mireasa.
„Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă,
iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bi-
sericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune că
este oaspete la masa de nuntă. Apocalipsa 19,9. Dacă sunt oas-
peţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă.“ Tragedia veacurilor,
cap. 24, par. 10.
Înainte ca cei răscumpăraţi să poată fi oaspeţi la acea căsăto-
rie, ei trebuie să fie mireasa lui Hristos la o altă căsătorie.
„Din acest motiv, fraţii mei, voi aţi murit în ce priveşte Legea
prin trupul lui Hristos; ca să fiţi căsătoriţi cu un altul, chiar cu
Cel ce a înviat din morţi, pentru ca noi să aducem roadă pentru
Dumnezeu.“ Romani 7,4. K. J.V. Bible.
În acelaşi fel, înainte ca Hristos să poată fi Mirele acelei uniri
minunate între El şi împărăţia restaurată, El trebuia să fie căsă-
torit cu familia umană. Aceasta era absolut necesar pentru ca El
să poată îndeplini acele slujbe care aveau să distrugă contestări-
le Satanei împotriva lui Dumnezeu şi să facă posibilă stabilirea
veşnică a împărăţiei celei sfinte.
Această separare de împărăţia lui Dumnezeu, coborârea lui
Hristos în adâncimile cele mai de jos şi înălţarea Sa pe poziţia cea
mai înaltă în ceruri, sunt toate ilustrate în mod profetic în visul
pe care l-a avut Nebucadneţar şi care este consemnat în Daniel 2.
Piatra cea mare care îl simboliza pe Hristos s-a desprins din mun-
tele care reprezenta împărăţia lui Dumnezeu. În timp ce se găsea
în acea stare de separare de tronul slavei Sale, Hristos a lovit pi-
cioarele chipului, l-a nimicit cu desăvârşire şi apoi a devenit un
împărat de o asemenea măreţie şi putere, încât împărăţia Sa a
umplut universul.
După cum piatra a lovit picioarele chipului, la punctul cel mai
de jos, tot aşa Hristos s-a coborât în corpul omenesc când oame-
nii se scufundaseră în cea mai de jos decădere. Ereditatea pe ca-
re El a căpătat-o nu putea fi mai rea decât aceasta. „Înşelăciunea
păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica suflete-
le omeneşti fuseseră puse la lucru.“ „Dar Isus a luat corp ome-
nesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani
de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele
acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea se poate
vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o eredi-

tate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea
pildă de o viaţă lipsită de păcat.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 3,
par. 4 de la sfârşit; cap. 4, par. 3 de la sfârşit.
Moartea Sa ca jertfă
Fiecare învăţător al religiilor „creştine“ este de acord că Hris-

tos a trebuit să moară pentru ca omul să poată fi mântuit. Tre-
buia plătită o datorie, trebuia suferită pedeapsa care, dacă nu ar
fi fost purtată de un înlocuitor suferind, ar fi distrus omenirea
pentru veşnicii.
Există anumiţi factori, când luăm aminte la jertfa neîntrecută
a Mântuitorului, care confirmă că Hristos putea să ia doar carnea
şi sângele păcătos, căzut şi muritor, pentru că acesta este singu-
rul fel în care putea muri.
Întotdeauna păcatul precede moartea. Moartea nu a venit asu-
pra lui Adam şi Eva până ce ei nu au comis primul lor păcat. Înainte
de acea vreme, corpurile lor nu au fost supuse descompunerii.
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în
lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut a-
supra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...“ Ro-
mani 5,12.
De aceea, dacă Hristos ar fi venit ca un Dumnezeu sfânt, El nu
ar fi putut muri, pentru că acest lucru ar fi fost imposibil. „Isus
Hristos a renunţat la haina Sa regală, la coroana sa regală şi şi-a
îmbrăcat divinitatea cu omenescul, pentru a deveni înlocuitor şi
garant al omenirii şi pentru ca, murind pentru omenire, să poată
prin moartea Sa să îl nimicească pe cel care avea puterea morţii.
El nu ar fi putut face aceasta ca Dumnezeu, dar venind ca om,
Hristos putea muri.“ Letter 97, 1898.
„Când Hristos a fost răstignit, natura lui omenească a fost cea
care a murit. Dumnezeirea nu s-a prăbuşit şi nu a murit; aceas-
ta ar fi fost imposibil.“ SDA Bible Commentary vol. 5, pag. 1113.
Nimeni nu poate cu adevărat să predice că Hristos a venit în
carnea sfântă a lui Adam de dinainte de cădere şi, în acelaşi timp,
să înveţe că El a murit pentru omenire. Cele două poziţii sunt cu
totul incompatibile şi contradictorii. Totuşi, dacă acei oameni ca-
re cred că Hristos a venit în carnea sfântă, ar fi acuzaţi că neagă
moartea lui Isus pe Calvar, ei ar râde batjocoritori. Ei sunt prea
orbi spiritual ca să înţeleagă principiul cel simplu că moartea

poate domni numai acolo unde păcatul a fost deja împământenit.
În consecinţă, Hristos a putut să moară din cauză că El a luat
carnea şi sângele care fuseseră formate din pământul blestemat
de păcat pe care locuim noi, păcătoşii.
Concluzii
Indiferent ce aspect al lucrării lui Hristos este luat în conside-

raţie, era cu totul indispensabil ca El să aibă aceeaşi carne şi ace-
laşi sânge păcătoase, căzute şi muritoare ca ale celor pe care El a
venit să-i mântuiască. Altfel, El nu ar fi putut niciodată să reali-
zeze această lucrare, şi toţi ar fi fost pierduţi.
Dacă e adevărat, aşa cum cele mai multe biserici învaţă astăzi,
că El a venit cu aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca ale lui Adam
înainte de a cădea în păcat, atunci:
El nu l-ar fi putut dovedi pe Satana că e un mincinos, când aces-
ta pretindea că legea lui Dumnezeu nu putea fi ţinută. Aceasta ar
fi dat câştig de cauză lui Satana în marea luptă;
El n-ar fi putut să descopere caracterul lui Dumnezeu în con-
trast cu cel al lui Satana. Satana ar fi rămas neînfrânt şi cance-
rul păcatului s-ar fi răspândit peste tot universul;
El nu s-ar fi căsătorit cu natura umană, cu rezultatul că nici un
om n-ar fi putut primi viaţa veşnică ce este disponibilă doar prin
implantarea seminţei lui Hristos;
Ar fi fost imposibil pentru El să moară pentru păcătoşi.
Nu trebuie să ne mire când ni se spune că: „Omenescul Fiului
lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă
sufletele noastre de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta
trebuie să fie studiul nostru.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie
1898.
În acest capitol am făcut efortul de a arăta relaţia între natura
lui Hristos şi misiunea Sa divină. Cercetătorul trebuie să studieze
aceste lucruri până când le poate vedea pentru sine. După cum
izraeliţii din vechime au fost sfătuiţi să facă, tot aşa şi noi trebuie
să privim zilnic către prezenţa sfântă din sanctuar pentru a vedea
în ea atât descoperirea dublei naturi a lui Hristos, cât şi măreţul
şi sfântul ideal pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziţia fiecărui
credincios.
Capitolul 7
Podoaba lăuntrică
Aşa după cum am arătat în ultimele două capitole, sanctuarul
zugrăveşte în mod splendid şi exact natura pe care a avut-o
Hristos în întruparea Sa şi reprezintă unirea tainică a divinităţii
sfinte şi a omenescului păcătos ce se găseşte în fiecare adevărat
creştin nou născut. Dar aceasta nu este singura lecţie învăţată de
clădirea respectivă. Fiecare aspect al construcţiei avea să fie
pentru Israel şi pentru lume o parabolă cu privire la ce a
intenţionat Dumnezeu să fie copiii Săi.
Partea exterioară a clădirii era simplă şi neîmpodobită, dar
partea interioară era o structură de o frumuseţe orbitoare. Ea era
acoperită cu patru straturi de materiale, primul strat fiind „din
zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în
albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu
măiestrie.“ Exodul 26,1.
Cel de-al doilea strat era o acoperitoare făcută din ţesătură de
păr de capră (versetele 7-13); cel de-al treilea strat era din piei de
berbeci vopsite în roşu, iar cel de-al patrulea strat era din piei de
viţel de mare (versetul 14). Aceste piei de viţel de mare erau de
fapt piei de foci, după cum confirmă următoarea declaraţie:
„Acoperişul era format din patru straturi de covoare: primul,
partea dinăuntru, fiind de ,in subţire, răsucit şi din albastru, pur-
puriu şi cărămiziu... cu heruvimi lucraţi cu măiestrie‘, celelalte
trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbeci vop-
site în roşu, iar altul din piei de focă, aranjate astfel încât să ofe-
re o desăvârşită apărare.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 7.
Este dificil să ne închipuim o acoperitoare mai neatrăgătoare
ca cea din piei de focă. Oricine a fost la un muzeu de istorie
(83)
Interiorul sanctuarului din Vechiul Testament era magnific

datorită frumuseţii extraordinare a aurului lucrat, a per-
delelor frumoase, a luminii suave de la sfeşnic şi a splendo-
rii prezenţei lui Dumnezeu. Exteriorul era foarte simplu,
neatractiv. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să înţeleagă
prin aceasta că, în această lume, creştinul trebuie să se con-
centreze asupra înfrumuseţării interioare, în cunoştinţa cea
sigură că frumuseţea care străluceşte dinăuntru este cu
mult mai atractivă decât cea dinafară. Cea dintâi este reală;
cea de a doua este artificială, un veşmânt intenţionat să as-
cundă diformitatea sufletului. Toţi ar trebui să înţeleagă că
orice efort de a înfrumuseţa înfăţişarea exterioară din par-
tea cuiva înseamnă a admite că frumuseţea interioară lip-
seşte. Ar fi bine pentru asemenea oameni să se întoarcă la
soluţiile lui Dumnezeu pentru lipsa lor de atractivitate,
decât la cele ale omului.
PODOABA LĂUNTRICĂ 85
naturală şi a văzut pieile împăiate şi fixate ale balenelor,

rechinilor, focilor şi ale altor creaturi marine, îşi poate aminti
aspectul cenuşiu, monoton şi lipsit de viaţă al acestor exponate.
Comparate cu aspectul strălucitor şi viu ale pieilor aceloraşi
animale când ele înoată în adâncul răcoros al oceanelor, acele
exponate reprezintă un contrast izbitor.
Când acele piei au fost folosite ca acoperitoare a sanctuarului,
nu numai că erau moarte, dar ele au fost de asemenea strămutate
din habitatul lor natural. Deşertul uscat, aflat sub soarele
arzător, prezenta un contrast desăvârşit în raport cu condiţiile
umezelii răcoroase şi înviorătoare din adâncurile oceanelor.
Ce reprezentare exactă este aceasta a situaţiei în care sunt
plasaţi copiii lui Dumnezeu! În comparaţie cu neasemuita
frumuseţe a Edenului, acest pământ este un deşert pustiu, arid,
gol şi fără de viaţă. După cum acele piei de focă erau strămutate
din mediul lor natural, tot aşa sunt amplasaţi copiii lui
Dumnezeu departe de ţara frumoasă care le aparţine de drept.
Şi după cum izraeliţii trebuia să meargă prin acea pustietate
pentru a ajunge la ţara făgăduită, tot aşa nici creştinii nu merg
imediat în cer atunci când sunt convertiţi, ci trebuie să-şi
petreacă timpul călătorind prin această lume tristă înainte de a
intra în Paradis.
Când se va atinge acel tărâm frumos al vieţii şi iubirii veşnice,
poporul lui Dumnezeu va avea o frumuseţe exterioară care întrece
orice imaginaţie. Ei nu vor mai fi îmbrăcaţi cu trupurile morţii
după cum era sanctuarul acoperit cu piei moarte. Ei vor creşte
precum florile frumoase în binecuvântarea tinereţii şi vitalităţii
veşnice. Noul Ierusalim este un simbol adecvat pentru această
stare atât de dorită.
Creştinii trebuie să înţeleagă că este partea lor ca să fie lipsiţi
de împodobirea exterioară. Când ei acceptă aceasta, ei se vor
odihni mulţumiţi, ştiind că domeniul asupra căruia trebuie să se
concentreze este frumuseţea interioară a unui caracter asemenea
lui Hristos. Apostolul Petru a înţeles foarte bine acest principiu
şi a sfătuit în armonie cu el.
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în
împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea
hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare, a
unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu.“ 1 Petru 3,3.4.
Aceia care sunt profund preocupaţi în a dezvolta o pregătire

spirituală pentru cer nu vor avea probleme cu podoabele
exterioare. Devotamentul faţă de modă, dacă persoana implicată
este binevoitoare să vadă, este o evidenţă despre lipsa clară a
vieţii spirituale şi a preocupării cu interesele lumeşti. Aprobarea
altora este mult mai importantă pentru ei decât aprobarea
cerului.
Aceia care reuşesc să câştige stima altora trebuie să înţeleagă
că, în timp ce lumea admiră hainele frumoase şi podoabele
scumpe, oamenii sunt impresionaţi şi mai mult când intră în
contact cu strălucirea puternică a unui spirit creştin adevărat. În
timp ce mulţi nu sunt gata să facă sacrificiile necesare pentru a
primi neprihănirea lui Hristos, ei apreciază cu adevărat aceste
virtuţi în alţii. Ceea ce străluceşte dinăuntrul fiinţei este de o
valoare cu mult mai mare decât podoaba exterioară.
Când izraeliţii priveau la sanctuarul Vechiului Testament, ei
nu erau impresionaţi de lipsa de strălucire a acoperişului exterior,
ci de slava minunată a lui Dumnezeu care strălucea dinăuntru.
Ei nu puteau vedea altarul de aur, sfeşnicul, masa pâinilor
punerii înainte sau chivotul, chiar dacă ştiau că acestea erau
acolo, dar ei puteau vedea strălucirea luminii prezenţei divine sau
şekina, care nu putea să fie cuprinsă pe de-a-ntregul înăuntrul
cortului.
Fiecare articol de mobilier învăţa lecţii de mare importanţă. Cu
excepţia sfeşnicului, care era de aur curat, mobilierul era făcut
din lemn de salcâm acoperit cu aur. În acest fel acest material
preţios devenise metalul predominant folosit înăuntrul sanctua-
rului. Argintul, folosit la facerea ghermelelor pe care erau aşeza-
te scândurile ce formau pereţii clădirii, era inferior aurului.
Domnul a dat îndrumarea ca aurul să se folosească în sanctuar
deoarece acest metal are o semnificaţie spirituală specială. El re-
prezintă „credinţa care lucrează prin dragoste.“ Parabolele Dom-
nului Hristos, cap. Doi închinători, par. 25.
Credinţa este aceea care aduce sufletul pocăit în armonie cu
Dumnezeu şi îl pregăteşte pentru noul pământ. Fără credinţă vie,
nimeni nu poate place lui Dumnezeu, pentru că nu există nici o
altă cale prin care să se poată stabili o legătură de salvare cu Cel
Prea Înalt. Credinţa trebuie să ocupe atât de mult loc în expe-
rienţa umană, încât să umple în mod literal întreaga fiinţă, şi
nici o acţiune să nu fie separată de ea. Creştinul trebuie să
meargă prin credinţă şi numai prin credinţă. Orice pas pe care îl

face fără credinţă, înseamnă să umble despărţit de Dumnezeu,
Sursa vieţii şi a binecuvântărilor.
Orice lucru făcut prin credinţă adevărată şi prin procedee co-
recte, va fi un succes extraordinar. Tot ce este făcut fără credinţă,
se va nărui în cele din urmă. Istoria bisericii lui Dumnezeu de-
monstrează acest adevăr viu.
Pentru că credinţa joacă un rol atât de mare în realizarea suc-
cesului spiritual şi în serviciul creştinului, Dumnezeu a dat în-
drumări ca aurul, care este simbolul credinţei, să fie folosit pe-
ste tot în întreaga clădire. Când poporul Său privea acest mate-
rial splendid, care îmbrăca scândurile pereţilor şi fiecare piesă
de mobilier, ei urmau să înţeleagă că credinţa trebuie să îşi aibă
locul ei adevărat în fiecare parte a naturii lor fizice, mentale şi
spirituale.
Adevărata credinţă înfrumuseţează viaţa mai bine ca orice alt-
ceva, pentru că exersarea ei corectă umple viaţa cu atributele plă-
cute ale Mântuitorului. În acelaşi fel, folosirea extensivă a auru-
lui înăuntrul cortului producea un efect de o strălucire şi splen-
doare orbitoare.
„Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăun-
trul sanctuarului, pereţii îmbrăcaţi cu aur, reflectând lumina de
la sfeşnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu
bogăţie, cu îngerii lor strălucitori, masa şi altarul tămâierii, în
măreţia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chi-
votul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui,
şekina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Iehova;
dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi templu-
lui lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mân-
tuirea omului.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 15.
Existau trei piese de mobilier aurite în Sfânta: altarul tămâie-
rii, masa punerii pâinilor înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe din
aur bătut.
Altarul şedea chiar în faţa perdelei dinaintea Sfintei Sfintelor,
care conţinea chivotul legământului. Dintre toate articolele pri-
mei încăperi, el stătea cel mai aproape de prezenţa lui Dumne-
zeu. Pe acest altar se punea tămâie care, arsă, se ridica într-un
nor ce umplea ambele încăperi. Aceasta reprezenta rugăciunile
poporului lui Dumnezeu amestecate cu neprihănirea lui Hristos,
singura care le făcea de acceptat înaintea lui Dumnezeu.
„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintă me-

ritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta lui neprihănire,
care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care
face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui
Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de la sfârşit.
Acesta era „un altar al continuei mijlociri.“ ibid. Focul care ar-
dea tămâia nu era lăsat niciodată să se stingă. Aceasta trans-
mitea Israelului solia că ei trebuia să se roage „neîncetat.“ 1 Te-
saloniceni 5,17.
Se poate scrie foarte mult cu privire la necesitatea, ştiinţa şi lo-
cul rugăciunii în viaţa creştinului, dar nu e posibil să menţionăm
aici decât foarte pe scurt acest subiect.
Creştinul nu poate trăi şi nu poate creşte fără o viaţă de
rugăciune eficientă. Fiecare dintre oamenii prin care Domnul a
împlinit lucruri minunate a trăit într-o atmosferă de continuă
comuniune cu cerul. Unul dintre cele mai remarcabile exemple
este Daniel, a cărui statornicie în rugăciune i-a dat biruinţă după
biruinţă asupra celui mai puternic împărat din vremurile acelea,
l-a apărat în groapa leilor şi i-a deschis profeţii pline de
descoperiri minunate, care vor fi o călăuză pentru copiii lui
Dumnezeu până la sfârşitul timpului.
Hristos a fost adesea în rugăciune. În timp ce alţii dormeau, El
era în pădure sau pe văile munţilor, comunicând cu Tatăl Său,
sorbind rezerve bogate de har şi de tărie şi reîntregindu-şi
puterea pentru lucrarea care îi stătea înainte în ziua care urma.
Niciodată nu ar fi putut să-şi împlinească misiunea pe altă cale.
„Întunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijează
rugăciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la
păcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile
rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială
divină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât de
întârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mâna
credinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate
resursele inepuizabile ale Celui atotputernic? Fără rugăciuni
stăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în primejdia de a
deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a devia de la calea dreaptă.
Vrăjmaşul caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei,
pentru ca noi să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi
credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.“ Calea către Hristos,
cap. Înaltul privilegiu al rugăciunii, par. 6.
Aceia care neglijează să se roage sunt lipsiţi de simţământul

nevoii lor după Sursa divină. Acest lucru are drept rezultat
mulţumirea de sine, independenţă în acţiune şi substituirea
planurilor şi a înţelepciunii divine cu cele omeneşti. Adevărata
odihnă de Sabat nu poate fi niciodată cunoscută de cei care
operează în felul acesta, pentru că ei vor fi întotdeauna în căutare
fără ca să poată găsi, luptându-se fără ca să câştige biruinţa
vreodată.
Prin punerea în sanctuar a altarului continuei mijlociri,
Domnul a dorit ca poporul să citească solia că, doar atunci când
exista o dependenţă neabătută de Dumnezeu îşi puteau menţine
legătura cu El ca să poată fi apăraţi de puterea şi răutatea
Satanei. Fie ca noi toţi să privim la acea splendidă pildă şi să
avem aceeaşi convingere imprimată în minţile noastre.
Mai exista o altă lecţie importantă, învăţată de înălţarea
continuă a tămâiei, care simboliza neprihănirea lui Hristos.
Pentru că noi locuim în omenescul căzut şi păcătos, fiecare slujbă
şi lucrare pe care o aducem este pângărită prin acest canal. De
aceea, în ciuda prezenţei neprihănirii nepătate a lui Hristos
dinăuntrul nostru, nu putem face nimic care să fie acceptat de
Tatăl dacă nu este amestecat cu meritele vieţi desăvârşite a lui
Hristos.
„Slujbele religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirea
păcatului din partea celui care se căieşte, se înălţa de la ade-
văraţii credincioşi în sanctuarul ceresc, precum tămâia, dar tre-
când prin canalul corupt al omenescului, ele sunt aşa de pângă-
rite, încât dacă nu sunt curăţite prin sânge, nu pot avea nici o
valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie
nepătată, iar dacă Mijlocitorul care se află la dreapta lui
Dumnezeu nu le prezintă şi nu le curăţeşte pe toate prin
neprihănirea Sa, ele nu sunt acceptate înaintea lui Dumnezeu.
Toată tămâia din cortul pământesc trebuie să fie umezită cu
stropii curăţitori ai sângelui lui Hristos. El ţine înaintea Tatălui
cădelniţa propriilor Sale merite, în care nu există nici o pată de
corupţie pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile,
laudele şi mărturisirile poporului Său, şi împreună cu acestea El
pune neprihănirea Lui nepătată. Apoi, parfumată cu meritele
împăciuitoare ale lui Hristos, tămâia se înalţă înaintea lui
Dumnezeu întru totul şi pe deplin acceptată. Apoi sunt trimise
înapoi răspunsurile pline de har.
O, dacă toţi ar vedea, că tot ceea ce se face în ascultare, în

pocăinţă, în laude şi în mulţumiri, trebuie să fie pus în focul
strălucitor al neprihănirii lui Hristos. Parfumul acestei
neprihăniri se înalţă ca un nor în jurul tronului milei.“ Selected
Messages, vol. 1, pag. 344.
Această declaraţie a ridicat probleme pentru unii, pe când alţii
au folosit-o ca să „dovedească“ ideea lor dragă, că o persoană nu
poate niciodată să fie neprihănită în sine până la a doua venire,
când ceea ce este supus putrezirii va fi înlocuit de nemurirea
nepătată.
Simplul adevăr este că, oricât de neprihănit ar fi omul, templul
în care el trăieşte este compus din ţărâna asupra căreia zace
blestemul păcatului. Din acest motiv, corpul uman este
nedesăvârşit şi teribil de nepotrivit, făcând imposibilă exprimarea
prin el a acelui nivel de realizare posibilă celor care locuiesc în
carnea sfântă şi nemuritoare. Dumnezeu, care nu este satisfăcut
cu nimic mai puţin decât desăvârşirea fără pată, nu poate niciodată
să accepte acest nivel scăzut de realizare. Ca să fie acceptat înain-
tea Lui, trebuie să i se adauge neprihănirea atribuită a lui Hristos.
Dacă oamenii şi-ar da seama în ce situaţie grea se află din cau-
za fărădelegii lui Adam, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dacă ar
pricepe prevederile salvatoare puse la dispoziţie prin viaţa şi
moartea lui Hristos, orice urmă de mulţumire de sine ar fi mătu-
rată şi o dependenţă şi mai apropiată de Dumnezeu ar fi stabilită.
Atunci se va vedea mai multă viaţă şi mai multă putere în adunări.
Se poate învăţa cu mult mai mult de la altarul continuei mijlo-
ciri, de la focul lui şi de la tămâia care se înălţa în prezenţa lui
Dumnezeu, dar vom trece acum la masa pe care se aflau pâinile
punerii înainte.
Când preotul intra în sanctuar, el găsea acest articol de mobi-
lier în partea dreaptă a primei încăperi. Era făcută din lemn de
salcâm îmbrăcat cu aur pur. Acest lemn nu era chiar salcâm, ci a-
parţinea familiei salcâmului. Fiind unul dintre puţinii copaci ca-
re supravieţuiesc în deşert, era un lemn foarte tare, cu fibrele
foarte dense, durabile şi deci foarte potrivit pentru facerea mobi-
lei. Tot mobilierul sanctuarului era făcut din el, cu excepţia sfeş-
nicului de aur.
În fiecare Sabat, douăsprezece pâini proaspete erau aşezate pe
această masă, aranjate pe două rânduri, fiecare conţinând şase
pâini.
„Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fieca-

re turtă să fie făcută din două zecimi de efă. Să le pui în două şi-
ruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Dom-
nului. Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine ca
aducere aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Dom-
nului. În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Dom-
nului, neîncetat; acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţine
copiii lui Israel. Pâinile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui,
şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele sunt pentru ei un lucru
prea sfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc înain-
tea Domnului. Aceasta este o lege veşnică.“ Leviticul 24,5-9.
„Pâinea pentru punerea înainte era ţinută în permanenţă î-
naintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a
jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau ,pâinea pre-
zenţei‘, pentru că era continuu înaintea feţei Domnului. Era o re-
cunoaştere a dependenţei omului de Dumnezeu atât pentru hra-
na temporară, cât şi pentru cea spirituală, care erau primite nu-
mai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe
Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenţi de
belşugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât şi pentru bi-
necuvântările spirituale. Atât mana, cât şi pâinea punerii înain-
te arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în pre-
zenţa lui Dumnezeu pentru noi. El însuşi spunea: ,Eu sunt Pâi-
nea vie, care s-a pogorât din cer.‘ Ioan 6,48-51. Peste pâinile
punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile e-
rau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înain-
tea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 30.
Punerea pâinilor înăuntrul sanctuarului era o lecţie destinată
să impresioneze mintea prin faptul că viul Cuvânt al lui Dumne-
zeu avea să fie sădit în credincios prin continua sa hrănire cu el.
După cum hrana fizică este esenţială sănătăţii şi creşterii vieţii
fizice, tot aşa nimeni nu poate supravieţui spiritual fără să se hră-
nească zilnic din Cuvântul viu al lui Dumnezeu.
De fapt, motivul pentru condiţia spirituală în general scăzută
atât de adesea găsită printre pretinşii copii ai lui Dumnezeu este
neglijarea unui studiu sârguincios şi credincios al Bibliei.
„Motivul pentru care tinerii, şi chiar cei mai bogaţi în ani, sunt
aduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiază Cuvântul
lui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum ar trebui s-o
facă. Lipsa unei voinţe neşovăitoare, care se reflectă în viaţă şi
caracter, este rezultatul neglijării instrucţiunilor sacre ale

Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şi îndreaptă mintea printr-un
efort hotărât, către ceea ce le-ar inspira gânduri curate, sfinte, şi
nu şi-o abat de la ceea ce este murdar şi neadevărat. Puţini sunt
cei care îşi aleg partea cea bună, care stau la picioarele lui Isus,
cum a făcut Maria, pentru a învăţa de la Dascălul divin. Puţini
strâng cuvintele Sale ca o comoară în inimă şi le pun în practică
în viaţă.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin
Cuvântul lui Dumnezeu, par. 2.
Apărarea împotriva ispitei este doar începutul beneficiilor care
decurg din studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu de
către aceia care au primit viaţa lui Hristos prin implantarea
seminţei Lui. Nu există limită pentru realizările spirituale şi
mintale oferite acelora care urmează acest fel de activitate.
Experienţa lui Daniel şi a celor trei prieteni ai săi în şcoala lui
Nebucadneţar certifică acest lucru. Hristos, care nu primise
educaţie pe căile formale, a demonstrat de asemenea acest adevăr,
când, la vârsta de doisprezece ani, a fost în stare să-i încurce pe
aceia care erau consideraţi oamenii cei mai educaţi din timpul Lui.
„Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacă
ar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atât
tinerii, cât şi vârstnicii ar avea o corectitudine interioară, o tărie
a principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“
Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui
Dumnezeu, par. 3.
„Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minţii şi a
sufletului.“ ibid., par. 8.
„Lumina o vom vedea numai în lumina Sa, până când mintea,
inima şi sufletul vor fi transformate după chipul sfinţeniei Sale.
Pentru aceia care se prind astfel de asigurările divine ale
Cuvântului lui Dumnezeu, există posibilităţi minunate. Înaintea
lor se întind câmpuri vaste ale adevărului şi resurse bogate de
putere. Lucruri glorioase urmează să fie descoperite. Vor fi date
pe faţă privilegii şi îndatoriri despre care ei nici nu bănuiesc că
s-ar afla în Biblie. Toţi cei ce umblă pe cărarea supunerii umile,
împlinind scopul Său, vor cunoaşte mai mult şi mai mult,
profeţiile lui Dumnezeu.
Studentul să-şi ia Biblia ca ghid şi să rămână neclintit în
principii şi, astfel, poate aspira la orice realizări, oricât de înalte.
Toate filozofiile naturii omeneşti au dus la încurcătură şi ruşine
când Dumnezeu nu a fost recunoscut ca fiind totul în toate. Însă

credinţa preţioasă inspirată de Dumnezeu aduce tărie şi nobleţe
de caracter. Cu cât ne ocupăm mai mult de bunătatea, îndurarea
şi iubirea Sa, cu atât percepţia adevărului va fi mai clară şi cu
atât mai înaltă şi mai sfântă va fi dorinţa de a avea curăţenie a
inimii şi limpezime a minţii. Sufletul care rămâne în atmosfera
pură a gândurilor sfinte este transformat de tovărăşia cu
Dumnezeu, prin studierea Cuvântului Său. Adevărul este atât de
cuprinzător, întins, profund, larg, încât eul este pierdut din
vedere. Inima este înmuiată şi adusă la umilinţă, blândeţe şi
iubire.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvân-
tul lui Dumnezeu, subcap. Descoperiri mai clare ale lui Dumne-
zeu, par. 3-5.
Trebuie subliniat că toate aceste binecuvântări sunt doar ale a-
celora care au în ei sămânţa lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu
este hrană şi el va hrăni viaţa care se află înăuntru. Dacă omul
are încă în el vechea inimă de piatră, studiul Scripturilor îi va
sluji ca să întărească toate elementele nesfinţite ale caracterului
său.
Unii pot socoti aceasta mult prea greu de înţeles, cu toate că e-
ste un lucru bine ilustrat în natură. Dacă aceleaşi substanţe nu-
tritive sunt oferite unei tufe de mărăcini şi unui măr, ambii vor
creşte viguroşi cu rezultatul că tufa de mărăcini nu va deveni măr.
Tufa de mărăcini va deveni mai mare şi mai înfloritoare. Cel mai
înţelept ar fi să nu oferim hrană deloc tufei de mărăcini.
Istoria naţiunii iudaice confirmă că, ceea ce este adevărat în lu-
mea naturii este de asemenea adevărat în domeniul spiritual.
Timp de secole iudeii au studiat Scripturile cu inimi pline de mân-
drie naţională şi cu spiritul răzbunării împotriva romanilor. Cu
cât studiau mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult
creştea mândria lor. Ura lor faţă de romani se intensifica şi orbi-
rea care îi înconjura se mărea, făcând imposibilă recunoaşterea
lui Mesia la venirea Lui. Ceea ce i-a făcut incapabili să-l primea-
scă pe Mântuitorul a fost tocmai studiul Scripturilor, pe când dacă
ar fi fost născuţi din nou, acelaşi studiu i-ar fi pregătit să-l vadă
şi să-l accepte pe Hristos.
Aceia care investesc timp şi eforturi pentru a salva sufletele ca-
re pier vor veni adesea în contact cu oameni care au petrecut ani
mulţi într-o religie falsă. Aceste suflete aderă într-un mod demn
de lăudat la principiul că Biblia este Cuvântul infailibil al lui
Dumnezeu, şi ei petrec foarte multă vreme în studierea lui. Ace-

ste persoane ar trebui să fie foarte deschise în a primi adevărul
prezent, dar din păcate, pentru că ei nu au înăuntrul lor viaţa lui
Hristos, studiul le-a slujit doar ca să le întărească ideile şi teorii-
le greşite până la punctul în care minţile lor au fost modelate în
aşa fel, încât nu mai pot fi mişcate de adevăr. Satana ştie foarte
exact cum să folosească studierea Cuvântului lui Dumnezeu pen-
tru a crea o stare a minţii care să fie împotriva luminii divine.
De aceea făgăduinţele minunate citate mai sus, care ne asigură
că cei care studiază cu sârg Cuvântul lui Dumnezeu vor fi bine-
cuvântaţi într-un mod remarcabil, sunt adevărate numai în cazul
acelora care au înăuntrul lor sămânţa lui Hristos şi care folosesc
principii corecte de interpretare. Fiecare creştin trebuie să se a-
sigure că trăieşte experienţa aceasta. Aceasta nu înseamnă nici-
decum că nu trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu înainte
de a deveni o făptură nouă, pentru că nu putem afla nicăieri alt-
undeva instrucţiunea care să ne călăuzească la Sursa de viaţă. A-
ceasta înseamnă că, dacă cercetătorul nu ajunge la regenerare,
studiul stăruitor al Scripturilor va sluji doar pentru a-i întări şi
confirma trăsăturile rele de caracter, care se află deja acolo.
În felul în care cortul era un tablou a ceea ce Dumnezeu in-
tenţionează să fie credinciosul, el era de asemenea şi o reprezen-
tare a ceea ce a fost Hristos în întruparea Sa. După cum pâinea
prezenţei din sanctuar îndrepta poporul spre nevoia lor de a avea
Cuvântul lui Dumnezeu înăuntrul lor, tot aşa a fost Cuvântul cel
viu înscăunat în cortul pământesc al lui Hristos – corpul Său. Din
această cauză El a putut mărturisi:
„ ,Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pu-
stie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer, este de aşa fel, ca
cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, ca-
re s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta,
va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe
care îl voi da pentru viaţa lumii.‘ La auzul acestor cuvinte, iudeii
se certau între ei şi ziceau: ,Cum poate omul acesta să ne dea tru-
pul Lui să-l mâncăm?‘ Isus le-a zis: ,Adevărat, adevărat vă spun,
că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele
Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu,
m-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin El, tot aşa, cine mă
mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care
s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voş-
tri, şi totuşi au murit; cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în
veac.‘ “ Ioan 6,48-58.
Iudeii erau tot atât de familiarizaţi cu istoria trecutului lor, pe
cât erau plini de mândrie pentru el. Ei şi-aduceau aminte de fa-
voarea specială arătată părinţilor lor, când Iehova le-a oferit
mană din cer. Ei au văzut în aceasta garanţia că ei erau şi aveau
să rămână pe veci poporul ales. Ei nu au izbutit să înţeleagă că
numai aceia care primiseră pâinea spirituală (Hristos însuşi) e-
rau cu adevărat poporul lui Dumnezeu. Ei pierduseră lecţia conţi-
nută în pâinile punerii înainte, prezenţa personală a lui Dumne-
zeu, cât şi speranţa vieţii veşnice.
Atât mana care cădea zilnic în mod miraculos în pustie, cât şi
pâinea punerii înainte erau destinate să-i înveţe poziţia lor de pri-
mitori dependenţi. Dacă ei ar fi înţeles cu adevărat lecţia şi dacă
ar fi acceptat-o, ei ar fi crescut în putere fizică, mintală şi spiri-
tuală, până ce ar fi devenit poporul cel mai puternic de pe pământ.
Ceea ce nu au reuşit să înţeleagă izraeliţii trebuie înţeles de co-
piii lui Dumnezeu de astăzi, dacă ei vor să scape de soarta ve-
chiului Israel. Cu ochii unşi de alifia spirituală, ei trebuie să pri-
vească ţintă la sanctuar şi la mobilierul lui şi să citească în mod
corect solia pe care Dumnezeu a ilustrat-o acolo. Ei trebuie să deo-
sebească în prezenţa pâinii de pe masă, necesitatea ca pâinea
vieţii să fie hrana lor continuă.
În acest studiu noi am făcut doar o introducere a subiectului şi,
pentru cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns, exi-
stă cu mult mai mult de învăţat din acest simbolism.
Singurul articol de mobilier din prima încăpere care a rămas
nediscutat este sfeşnicul cu şapte braţe. Acesta era plasat în par-
tea de sud a cortului, în partea opusă mesei pâinilor prezenţei. Ca
şi cu orice alt obiect din cort, Dumnezeu a dat instrucţiuni foarte
explicite pentru facerea lui:
„Să faci un sfeşnic de aur curat; sfeşnicul acesta să fie făcut din
aur bătut; piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să
fie dintr-o bucată. Din laturile lui să iasă şase braţe; trei braţe ale
sfeşnicului dintr-o parte şi trei braţe ale sfeşnicului din cealaltă
parte. Pe un braţ să fie trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu
gămălioarele şi florile lor, şi pe celalt braţ trei potiraşe în chip de

floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor; tot aşa să fie şi ce-
le şase braţe care ies din sfeşnic. Pe fusul sfeşnicului să fie patru
potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor.
Să fie o gămălioară sub cele două braţe care ies din fusul sfeşni-
cului, o gămălioară sub alte două braţe, şi o gămălioară sub alte
două braţe; tot aşa să fie şi sub cele şase braţe care ies din sfeşnic.
Gămălioarele şi braţele sfeşnicului să fie dintr-o singură bucată;
totul să fie de aur bătut, de aur curat. Să faci cele şapte candele
care vor fi puse deasupra, aşa ca să lumineze în faţă. Mucările şi
cenuşarele lui să fie din aur curat. Se va întrebuinţa un talant de
aur curat pentru facerea sfeşnicului cu toate uneltele lui. Vezi să
faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“ Exodul 25,31-40.
Câtă vreme sanctuarul era păstrat după cum intenţiona Dum-
nezeu să fie, el nu era niciodată un loc de întuneric. Sfeşnicul cu
cele şapte braţe era supravegheat ca să ardă continuu, zi şi noap-
te, iar lumina blândă ce venea de la el se reflecta în jur, de pe pe-
retele sudic, aurit, în raze de lumină ce produceau un efect de o
frumuseţe extraordinară.
Uneori lumina prezenţei lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor se
revărsa şi în Sfânta şi producea o lumină şi mai superbă a clădi-
rii interioare.
Uleiul din potiraşe care le ţinea arzând era simbolul Duhului
Sfânt a cărui prezenţă trebuie să fie în cel credincios, ca el să fie
o lumină strălucitoare în jurul său. Înainte ca omul să poată
lumina în jur, lumina, întreţinută de Duhul Sfânt, trebuie să fie
în el.
„Domnul Hristos nu porunceşte urmaşilor Săi ca ei să se
străduiască să lumineze. Ci El spune: ,Lăsaţi ca lumina voastră
să lumineze.‘ Dacă aţi primit harul lui Dumnezeu, atunci lumina
este în voi. Daţi la o parte toate piedicile, şi slava lui Dumnezeu
se va manifesta. Atunci, lumina va străluci pentru a pătrunde
întunericul şi a-l împrăştia. Noi nu putem opri lumina ca ea să nu
lumineze în cercul influenţei noastre.
Descoperirea slavei Sale în trup omenesc va aduce cerul aşa de
aproape de oameni, încât frumuseţea, care împodobeşte templul
lăuntric, va fi văzută în orice suflet în care locuieşte Mântuitorul.
Oamenii vor fi captivaţi de slava unui Hristos care locuieşte
înăuntrul nostru. Şi atunci, un cor de laude şi mulţumiri izbucnind
din sufletele celor câştigaţi pentru Dumnezeu se va îndrepta, ca un
Mobilierul din Sfânta sanctuarului pământesc este plin de

lecţii valoroase, care vor preocupa mintea poporului lui
Dumnezeu de-a lungul veşniciei.
imn de slavă, înapoi spre Marele Dătător.“ Parabolele Domnului

Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4, 5 de la sfârşit.
Această declaraţie defineşte cu claritate responsabilitatea
credinciosului. Nu trebuie cheltuit nici un timp pentru strădania
de a lumina. El trebuie să se concentreze să primească harul lui
Dumnezeu înăuntrul său ştiind pe deplin că, dacă face aceasta, el
nu poate fi decât un martor strălucit al caracterului slăvit al lui
Dumnezeu şi, ca atare, un câştigător foarte eficient de suflete.
Credinciosul nu poate să genereze el însuşi acel har, după cum
sfeşnicul nu putea să îşi furnizeze singur ulei sau să se umple
singur cu el. Numai Dumnezeu este sursa acestui har, şi cre-
dinciosul trebuie să păstreze o legătură vie cu Atotputernicul, ca
să se asigure de o revărsare zilnică de rezerve proaspete de viaţă

divină.
Profetului Zaharia i s-a dat o descoperire lărgită a luminii şi a-
devărului care se află în sfeşnic:
„Îngerul, care vorbea cu mine, s-a întors şi m-a trezit ca pe un
om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: ,Ce vezi?‘ Eu
am răspuns: ,M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur,
şi deasupra lui un vas cu untdelemn, şi pe el şapte candele, cu
şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi
lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, şi altul la stân-
ga lui.‘ Şi luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu
mine: ,Ce înseamnă acestea, domnul meu?‘ Îngerul care vorbea cu
mine mi-a răspuns: ,Nu şti ce înseamnă aceste lucruri?‘ Eu am
zis: ,Nu, domnul meu.‘ Atunci el a luat din nou cuvântul, şi mi-a
zis: ,Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, şi sună ast-
fel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci
prin Duhul Meu, – zice Domnul oştirilor.‘ …Eu am luat cuvântul
şi i-am zis: ,Ce însemnează aceşti doi măslini, la dreapta sfeşni-
cului şi la stânga lui?‘ Am luat a doua oară cuvântul şi i-am zis:
,Ce înseamnă cele două ramuri de măslin, care sunt lângă cele
două ţevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el?‘ El mi-a ră-
spuns: ,Nu şti ce însemnează?‘ Eu am zis: ,Nu, domnul meu.‘ Şi el
a zis: ,Aceştia sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului în-
tregului pământ.‘ Zaharia 4,1-6; 11-14.
„Din cei doi măslini, untdelemnul auriu se scurgea prin două
ţevi de aur, în vasul sfeşnicului, iar de aici în lămpile de aur care
lumina sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinţi care stau în prezenţa
lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este împărţit instrumentelor ome-
neşti care s-au consacrat lucrării Sale. Misiunea celor doi unşi
este aceea de a transmite poporului lui Dumnezeu faptul că nu-
mai harul ceresc poate face din Cuvântul Său o candelă pentru
picioare şi o lumină pe cărare. ,Nici prin putere, nici prin tărie, ci
prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.‘ “ Parabolele Domnului
Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 6.
În timpul lui Zaharia, poporul pierduse adevărata cunoştinţă
a sanctuarului şi a mobilierului din el. Până şi profetul avea difi-
cultăţi în a înţelege ceea ce îi descoperea Domnul. Din cauza a-
ceasta, Învăţătorul divin i-a dat viziunea prin intermediul căreia
legătura vitală dintre primitorul uman şi Sursa infinită era ară-
tată cu claritate.
În vieţile tuturor acelora care stabilesc şi menţin această legă-

tură esenţială cu Sursa infinită, se vor adeveri cuvintele rostite
de Hristos pe muntele Fericirilor. El a zis:
„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu
poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună
sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care
este în ceruri.“ Matei 5,14-16.
Există o relaţie interesantă între sfeşnic şi pâinea prezenţei.
Pâinea reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu din care creştinii
trebuie să se hrănească zilnic, dar ea era vizibilă numai când
lămpile sfeşnicului ardeau şi când prezenţa lui Dumnezeu umplea
templul. Nu existau ferestre sau uşi care să permită luminii
pământeşti să intre, astfel că, dacă lumina de origine cerească era
stinsă, templul era lăsat în întuneric şi pâinea prezenţei, care
simboliza Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea fi găsită.
Creştinismul este o religie descoperită. Oamenii nu îl pot găsi
pe Dumnezeu doar prin a-l căuta. Ei trebuie să accepte descope-
ririle pe care El însuşi le face despre Sine şi care sunt consemna-
te în Scripturi şi în natură. Aceste descoperiri trebuie să fie cer-
cetate cu sârguinţă, dar lucrarea va fi fără succes dacă orbirea şi
întunericul necredinţei întunecă mintea. De atâtea ori, în decur-
sul istoriei, Iehova a făcut descoperiri minunate poporului Său,
dar ei nu au fost în stare să le vadă, din cauză că lumina preze-
nţei Lui nu mai ilumina cămările interioare ale sufletelor lor!
De aceea, după cum preoţii credincioşi erau extrem de grijulii
să nu lase lumina să se stingă, tot aşa şi creştinul trebuie să se
concentreze să păstreze iluminarea cerească arzând cu putere şi
claritate.
Sunt inepuizabile lecţiile cuprinse în lumina blândă şi plăcută
care strălucea de la sfeşnic, fiind splendid reflectată de pereţii
îmbrăcaţi cu aur, care lumina blând altarul tămâierii, masa pâi-
nilor prezenţei şi pe preoţii care îşi îndeplineau slujba desemnată
de Dumnezeu. Cei răscumpăraţi vor petrece veşnicia contem-
plând aceste minuni ale puterii, iubirii şi înţelepciunii lui Dum-
nezeu, doar pentru ca să descopere mai mult şi tot mai mult din
ceea ce inspiră şi luminează. Ceea ce am spus aici este doar o li-
cărire slabă din lumina care va străluci în mintea aleşilor lui
Dumnezeu, azi şi în veşnicie.
În acea lumină se descoperă sfera deplină a slujbei lui Hristos

ca Lumină a lumii, relaţia pe care El o menţine ca marea Piesă
de legătură între Tatăl şi poporul Său şi calea prin care, pentru
a-şi împlini misiunea pe când era pe pământ, a comunicat cu ce-
rul fără încetare, pentru a primi viaţă de la Dumnezeu ca să o
poată împărţi oamenilor.
La rândul ei aceasta conduce la contemplarea lui Hristos ca
Profet, Preot, Domn al domnilor şi a celor două naturi – umană şi
divină – pe care El trebuia să le aibă pentru a împlini aceste sluj-
be. Se poate face o listă nesfârşită a adevărurilor minunate des-
coperite de mobilierul din prima încăpere a sanctuarului, dar nu
avem aici îndeajuns spaţiu pentru a acoperi toată gama lor. Cer-
cetătorul trebuie să caute singur aceste taine, pentru sine.
O atmosferă de pace solemnă şi minunată, într-un aşezământ al
unei organizaţii desăvârşite şi al unei ordini armonioase, umplea
atât Sfânta, cât şi Sfânta Sfintelor, câtă vreme ele rămâneau în
slujba lui Dumnezeu. Dar când poporul a apostaziat şi prezenţa
Domnului a fost retrasă, pacea a fost înlocuită cu zarvă şi confuzie.
Acelaşi contrast se găseşte între vieţile adevăraţilor credincioşi
şi ale celor lumeşti. Când, prin credinţă vie, credinciosul îşi în-
credinţează întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, ca Tatăl atotputer-
nic să fie Planificatorul şi Rezolvatorul său de probleme, el cu-
noaşte o pace minunată, trainică, indiferent că în jurul său se
dezlănţuie furtuni sălbatice sau asupra lui se abat ameninţări.
„Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti, şi ale
cărei ape aruncă afară noroi şi mâl. Cei răi nu au pace, zice Dum-
nezeul meu.“ Isaia 57,20.21.
Viaţa lui Hristos este ilustraţia cea mai bună pentru pacea pe
care Dumnezeu intenţionează ca s-o aibă copiii Lui oricând. Indi-
ferent cât de gravă sau ameninţătoare era situaţia în care a fost
pus, Domnul Hristos păstra aceeaşi pace desăvârşită, ca aceea ca-
re înconjura sanctuarul când prezenţa lui Dumnezeu se afla în el.
De exemplu, în noaptea aceea înfricoşătoare când furtuna
sălbatică ameninţa să înghită barca în care El şi ucenicii Săi
călătoreau pe Marea Galileei, Isus dormea în pace pe fundul
bărcii, în timp ce ei, îngroziţi peste măsură, se luptau cu natura
dezlănţuită. Când un fulger a descoperit poziţia şi prezenţa Sa, ei
l-au trezit şi l-au implorat să îi izbăvească.
Ridicându-se cu o demnitate calmă, El a vorbit mării frămân-
tate: „Taci! Fără gură!“ şi, ca răspuns, valurile furioase s-au
liniştit. „...Întorcându-se către ucenici, Isus îi întrebă cu tristeţe:

,Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot nu aveţi credinţă?‘ Marcu
4,40.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 12.
Cineva ar putea să considere că diferenţa dintre poziţia lui
Hristos şi cea a ucenicilor Săi se datora faptului că El îşi putea
îngădui să fie nepăsător, deoarece era conştient de puterea care îi
stătea la dispoziţie. Dar Mântuitorul nu le-a scuzat groaza. El a
privit-o ca o evidenţă a lipsei de credinţă, în timp ce era privilegiul
lor să o aibă şi să o exercite. În înfăţişarea Lui calmă, El era
modelul a ceea ce ei trebuia să fie.
„Când Isus a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, El era în
perfectă pace. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire,
pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit în
posesiunea puterii Sale atotputernice. Nu ca un ,Domn al
cerului şi al pământului‘ sta El aşa de liniştit. El renunţase la
puterea aceea, pentru că zice: ,De la Mine însumi nu pot face
nimic.‘ Ioan 5,30. El se încredea în puterea Tatălui. Isus se
sprijinea pe credinţă – credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna
era puterea lui Dumnezeu.
După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă
a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de
grijă a Mântuitorului nostru. Dacă ucenicii s-ar fi încrezut în El,
ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit
necredinţa. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat pe
Isus; şi numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai
încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le
dea ajutor.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 14-15.
Singurul motiv pentru care creştinii nu se bucură de pacea pe
care ar trebui să o trăiască este că ei nu au învăţat să se încreadă
în Dumnezeu după cum ar trebui. Domnul ne spune în Scripturi,
în repetate rânduri, cât de desăvârşită trebuie să fie odihna
copiilor lui Dumnezeu, în orice timp şi în orice împrejurare. Ei
trebuie să cunoască atât de bine făgăduinţele acestea, încât să
ştie când reacţiile lor la o situaţie sunt sub nivelul idealului lui
Dumnezeu pentru ei. Noi am fost prea înclinaţi să acceptăm drept
conduită normală un standard prea jos faţă de cel pe care
Dumnezeu îl consideră ca fiind singurul de acceptat pentru cei
care sunt ai lui Hristos.
Ucenicii au fost probabil surprinşi pe lac când Hristos i-a
mustrat pentru că s-au înspăimântat de furtuna aceea sălbatică.

Ei se întrebau cu uimire, cum ar fi trebuit să se poarte când vieţile
lor erau în primejdie. Ei considerau mai degrabă purtarea lui Hris-
tos ca fiind ciudată, decât purtarea lor care li se părea normală.
Ei aveau nevoie, ca şi noi astăzi, să îşi ridice ochii mai presus
de acel nivel de credinţă slabă cu care oamenii, în general, sunt
mulţumiţi. Când Dumnezeu, prin cooperarea noastră, va împlini
lucrarea aceasta în noi, atunci ne vom bucura de o experienţă ca-
re este rareori considerată ca fiind posibilă.
Psalmistul Vechiului Testament s-a ridicat cândva la acel nivel
înalt de credinţă şi, sub inspiraţie divină, şi-a mărturisit expe-
rienţa sa în cuvintele următoare:
„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care
nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă
s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până
acolo de să se cutremure munţii.“ Psalm 46,1-3.
Este imposibil să ne imaginăm un cutremur mai îngrozitor şi
mai nimicitor ca cel descris aici. Pământul se umflă din adân-
curi, crapă, se înalţă şi coboară. Clădirile dispar. Munţii uriaşi se
mută din locul lor, prăbuşindu-se în oceanul care este zguduit de
convulsiile unui curent de apă nimicitor care se depărtează şi se
năpusteşte peste ţărmuri, într-un val uriaş de apă.
Furtuna de pe Marea Galileei a fost un eveniment minor în
comparaţie cu portretul acestei catastrofe teribile, cu toate că
psalmistul declară că adevăratul copil al lui Dumnezeu nu va fi
mişcat şi nu se va teme în mijlocul unui asemenea cataclism. Pu-
tem trage concluzia, din această mărturie, că posedarea unei a-
semenea păci, în mijlocul unei asemenea primejdii este o purtare
creştină firească, normală. Întocmai aşa se aşteaptă Dumnezeu
să se poarte copiii Săi, şi aşa trebuie şi ei să se aştepte să se com-
porte în aceste condiţii. Dacă ei nu o vor face, atunci nu sunt deo-
sebiţi de neamurile necredincioase care sunt lovite de panică a-
tunci când sunt confruntate cu primejdia, şi dacă ei nu sunt deo-
sebiţi, atunci în ce constă valoarea religiei lor?
Pentru a dezvolta mai mult acest subiect despre pacea creşti-
nului, avem nevoie de un studiu detaliat al principiilor odihnei de
Sabat, şi acest lucru a fost făcut în cartea scrisă pe această temă.*
* Pentru un studiu detailat cu privire la acest subiect, vezi cartea Odihna

divină de Sabat, de F.T. Wright.
Între timp este responsabilitatea creştinului să mediteze asu-

pra păcii desăvârşite care înconjura în mod continuu sanctuarul,
pentru ca să poată vedea care este idealul lui Dumnezeu pentru
copiii Săi.
Dumnezeu, care cunoaşte mai bine decât noi experienţa ei
plină de slavă pe care aşteaptă să ne-o şi dăruiască, a zis:
„O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi
fost ca un râu, şi neprihănirea ta ca valurile mării.“ Isaia 48,18.
K. J.V. Bible.
„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bu-
ne, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care
vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ,Dumnezeul
tău împărăţeşte! ‘ “ Isaia 52,7.
Isus a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o
dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte,“
Ioan 14,27.
„Încredinţează-ţi calea Domnului, încrede-te în El şi El va lu-
cra. El va face să strălucească neprihănirea ta ca lumina şi jude-
cata ta ca soarele la amiază. Odihneşte-te în Domnul şi aşteaptă-l
cu răbdare! Nu te frământa înăuntrul tău din cauza celui care
prosperă în calea lui, din cauza omului care reuşeşte să-şi aducă
la îndeplinire planurile lui rele.“ Psalmul 37,5-7. K. J.V. Bible.
Fie ca binecuvântata pace şi odihnă a Celui atotputernic să um-
ple sufletul, tot aşa cum înconjura şi umplea sanctuarul în tim-
purile străvechi!
Capitolul 8
Sfânta Sfintelor
Sfânta Sfintelor era cea de a doua încăpere interioară a sanc-
tuarului unde se găsea, de obicei, prezenţa reală a lui Dumnezeu.
Au existat ocazii în care prezenţa lui Dumnezeu umplea întreaga
clădire. Una din ele a fost când Solomon a dedicat templul care
luase locul cortului provizoriu din pustie.
„În clipa când au ieşit preoţii din Locul sfânt, norul a umplut
casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă sluj-
ba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Dom-
nului.“ 1 Împăraţi 8,10.11.
În sanctuarul ceresc, adevăratul model al celui pământesc, pre-
zenţa lui Dumnezeu umple continuu întreaga clădire, fie că El es-
te în Sfânta, fie că este în Sfânta Sfintelor, dar în cel pământesc
Domnul trebuia să-şi restrângă prezenţa Sa la Sfânta Sfintelor
când preoţii slujeau în Sfânta.
După cum Domnul a prevăzut ca poporul Său să citească în
Sfânta şi în mobilierul ei destinul înalt şi ales pus înaintea sufle-
telor lor, tot aşa trebuia ei să înveţe, chiar mai mult, de la cea de
a doua încăpere şi din conţinutul ei.
În această încăpere exista doar un singur articol de mobilier –
chivotul de aur în care se aflau cele două table de piatră, toiagul
lui Aaron, care înfrunzise şi un vas cu mană. Deasupra chivotului
se aflau cei doi heruvimi de aur. Pavel descrie astfel încăperea:
„După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema
Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivo-
tul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de
aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legămân-
tului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul
(104)
SFÂNTA SFINTELOR 105
ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-am-

ănuntul despre aceste lucruri.“ Evrei 9,3-5.
Chivotul era făcut din acelaşi lemn ca şi mobilierul din prima
încăpere şi era de asemenea îmbrăcat cu aur curat.
„Apoi Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm; lungimea
lui era de doi coţi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate şi
înălţimea tot de un cot şi jumătate. L-a poleit cu aur curat pe
dinlăuntru şi pe dinafară, şi i-a făcut un chenar de jur împrejur.
A turnat pentru el patru verigi de aur, pe care le-a pus la cele
patru colţuri ale lui; două verigi de o parte, şi două verigi de
cealaltă parte. A făcut nişte drugi de lemn de salcâm şi i-a poleit
cu aur. A vârât drugii în verigile de la cele două laturi ale
chivotului, ca să ducă chivotul. A făcut şi capacul ispăşirii de aur
curat; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate, şi lăţimea de un
cot şi jumătate. A făcut doi heruvimi de aur bătut, la cele două
capete ale capacului ispăşirii; un heruvim la un capăt, şi un
heruvim la celălalt capăt; heruvimii i-a făcut pe capacul ispăşirii
la cele două capete ale lui. Heruvimii erau cu aripile întinse
deasupra, acoperind capacul ispăşirii cu aripile lor, şi uitându-se
unul la altul. Heruvimii stăteau cu faţa întoarsă spre capacul
ispăşirii.“ Exodul 37,1-9.
Prezenţa lui Dumnezeu se odihnea deasupra acelui capac de
aur, al milei, între cei doi heruvimi. În marea zi a ispăşirii când
marele preot intra în această încăpere, viaţa sa era păstrată
numai câtă vreme lua o parte suplimentară de tămâie şi
interpunea între el şi lumina aceea strălucitoare fumul ce se
înălţa. Tămâia era simbolul neprihănirii lui Hristos care trebuie
să stea veşnic între omul păcătos şi Ziditorul său, pentru ca să-i
fie păstrată viaţa.
„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintă
meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui
neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său,
singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită
înaintea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de la
sfârşit.
Aranjamentul potrivit căruia Domnul locuia deasupra
capacului milei, împreună cu legea, cu vasul de mană şi cu toiagul
înfrunzit, care se aflau dedesubt, ilustrează nu numai tabloul
conducerii neprihănite a lui Dumnezeu, ci învaţă, de asemenea,
pe poporul Său marile adevăruri spirituale. Prin aceste mijloace,
Domnul oferea minunate asigurări ale căilor prin care se

raportează El la poporul Său, precum şi cât de siguri sunt ei sub
protecţia şi călăuzirea Sa. Atât de mult adevăr este conţinut în
fiecare din obiectele din chivot şi în prezenţa lui Dumnezeu şi a
heruvimilor deasupra lui, încât poate să fie scrisă o carte cu mare
uşurinţă despre fiecare dintre ele. Punctele atinse aici sunt doar
o introducere a subiectului.
Prezenţa lui Dumnezeu
Fiinţa strălucitoare care locuia între heruvimi, deasupra capa-

cului milei, nu era nimeni altcineva decât Dumnezeu, singurul
Fiu născut al Celui atotputernic. Pentru a deţine această poziţie,
El a trebuit să se coboare de pe culmile absolute ale puterii şi sla-
vei, pentru a ocupa cel mai de jos loc posibil, acela al unui crimi-
nal condamnat de oamenii care degeneraseră de la statutul de
fiinţe umane pline de slavă pe care El le crease. Cu toate că El nu
se coborâse pe deplin în vremea lui Moise, când locuia în sanctuar,
profeţia că o va face era conţinută în sistemul de jertfe. Fiecare a-
nimal care murea de mâna păcătosului vinovat era un amintitor
al soartei viitoare a Aceluia care locuia deasupra scaunului milei,
în mijlocul poporului Său.
Condescendenţa lui Hristos prin coborârea de pe poziţia cea
mai înaltă la cea mai de jos este jertfa cea mai minunată şi plină
de slavă ce s-a făcut vreodată. Cu toate acestea, denumind-o con-
descendenţă, tot nu suntem în stare să exprimăm natura corectă
a acelui act mântuitor.
Conform dicţionarului, termenul „condescendeţă“ sau „a se co-
borî până la“ înseamnă a se înjosi sau a se supune la un nivel de
vorbire sau acţiune mai puţin protocolar sau plin de demnitate cu
care cineva este deprins în mod obişnuit. Aceasta este exact ceea
ce a făcut Hristos, dar cuvântul poartă în sine, de asemenea, înţe-
lesul de desconsiderare tăinuită, ascunsă prin răbdare sau îndu-
rare evidentă.
Numai aceia care sunt cu adevărat creştini sunt într-adevăr în
stare să se înjosească, să se umilească. De cele mai multe ori con-
descendenţele la care noi suntem martori sunt într-o anumită mă-
sură artificiale. Ele sunt impuse asupra omului deoarece circum-
stanţele o cer, şi nu din cauză că el este constrâns de iubirea a-
totputernică a lui Dumnezeu.
Când ne gândim însă la jertfa lui Hristos care s-a coborât din
slava cerului la ruşine, înţelesul atribuit cuvântului „condescen-
denţă“, prin comportamentul omului egoist, trebuie să fie total-
mente eliminat din minţile noastre. Isus s-a coborât, nu pentru
că El trebuia s-o facă şi nici pentru că situaţia cerea ca El să cree-
ze o aparenţă bună, ci pentru că iubirea Lui pentru familia umană
a fost atât de intensă, încât nu a putut să suporte să fie separat
de ea. De aceea, El s-a hotărât să vină cât mai aproape de ei cu
putinţă. Din acest motiv, El i-a îndrumat să clădească un sanc-
tuar ca El să poată locui în mijlocul poporului Său iubit.
Dar nici aceasta nu îl satisfăcea, pentru că El dorea cu o in-
tensitate inexprimabilă să locuiască în fiecare din copiii Săi, în
mod individual. El ştia prea bine că, dacă ei nu acceptau această
relaţie intimă şi foarte apropiată, prin care El să devină cu a-
devărat una cu ei, atunci va fi nevoit să se retragă din lăcaş şi să-i
lase în soarta lor. În mod tragic, acest lucru este exact ceea ce s-a
întâmplat. Generaţie după generaţie a confirmat hotărârea lor de
a merge pe propria lor cale, până când, în cele din urmă, „sfânta
şekină, înainte de a se depărta de cel dintâi templu, se oprise pe
muntele de răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească ce-
tatea aleasă.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 87, par. 2.
De acolo, ea s-a depărtat de privirile oamenilor lăsând templul
şi poporul lipsite de prezenţa sacră a lui Dumnezeu. Poporul, a-
morţit din cauza păcatului, era aşa de inconştient de magnitudi-
nea pierderii lor, încât nu a simţit durerea despărţirii; însă pentru
Fiul lui Dumnezeu a fost cu totul altfel. Nici un limbaj omenesc nu
poate spera să descrie durerea fără margini pe care a simţit-o Hris-
tos când a trebuit să se despartă de poporul Său iubit.
În timp ce prezenţa lui Dumnezeu se mai afla încă în sanctuar,
aceasta era o declaraţie pentru izraeliţi că va sosi timpul când, în
şi prin întruparea Sa, Hristos va ocupa un alt cort ca să poată fi
şi mai aproape de ei. Acest cort, cu toate că a fost făcut din aceeaşi
ţărână blestemată de păcat, nu avea să mai fie o clădire fixă aşe-
zată la Ierusalim, ci un corp viu de carne şi sânge ca al lor. Ca a-
tare, avea să fie o demonstraţie pentru ei despre ceea ce ei tre-
buiau de asemenea să fie – temple vii în care să locuiască prezenţa
divină.
„Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă un
locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor‘ (Exodul 25,8) şi El a lo-
cuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei
lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot
aşa Hristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre ome-
neşti. El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să
poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi cu viaţa
Sa divină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin
de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca
slava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lu-
Prezenţa din sanctuar şi Prezenţa în întruparea lui Hristos
descoperă iubirea minunată a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Cei
care meditează în linişte la adevărul splendid „Dumnezeu cu noi“,
după cum este descoperit în sanctuar şi în viaţa lui Hristos de pe
pământ, pot să prindă o licărire a iubirii fără seamăn a Tatălui
nostru ceresc. Aici este hrană pentru minte, hrană pe care
veşnicia niciodată nu o va epuiza.
Dacă izraelitul din zilele lui Moise ar fi şezut în răcoarea serii
şi ar fi contemplat lumina blândă şi strălucitoare care radia din
sanctuar, atunci uimirea, bucuria, teama sfântă şi inspiraţia ar fi
umplut întreaga lui fiinţă, când ştia că Dumnezeul, Creatorul,
Păstorul, Apărătorul şi Mântuitorul său se afla atât de aproape,
plin de iubire, susţinându-l şi împărtăşindu-i în mod constant
viaţă. El s-ar fi simţit atras către acea prezenţă mângâiat de
cunoaşterea faptului că nu exista ameninţare cu distrugerea, ci
doar promisiunea vieţii veşnice. În tot ceea ce Domnul făcuse prin
intermediul venirii Sale de a locui între ei, evreul ar fi putut să
citească solia vibrantă şi dătătoare de viaţă: „Te iubesc!“
Fără îndoială că au fost unii care au folosit timpul în studierea
a ce era şi ce însemna cu adevărat pentru ei prezenţa divină sau
şekina, dar majoritatea nu i-au apreciat valoarea şi n-au primit
binecuvântările care ar fi trebuit să fie ale lor. Această tragedie
se repetă atât de adesea astăzi.
Cu mult, foarte mult timp în urmă acel sanctuar a fost părăsit
şi şekina slavei s-a reîntors în ceruri. Au trecut multe secole de
când Isus a luat cu sine omenescul Său slăvit, neprihănit în
curţile Tatălui Său. Dar este încă privilegiul nostru să cântărim
solia splendidă conţinută în prezenţa lui Dumnezeu în Hristos din
interiorul sanctuarului, până când vom exclama asemenea
scriitorului inspirat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne
numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte,
pentru că nu l-a cunoscut nici pe El.“ 1 Ioan 3,1.
Îndatoririle slujbei cereşti din prezent cer ca Hristos să se afle,

din punct de vedere geografic, departe de noi, dar iubirea care îşi
găseşte sursa în inima lui Dumnezeu nu putea îndura să se
despartă de noi. Înainte de a pleca să-şi ia în primire datoriile Sale
înaintea prezenţei Tatălui Său, El ne-a dat asigurarea plină de
bucurie că nu vom rămâne singuri. El a zis:
„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care
să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care
lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte; dar
voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa
orfani, Mă voi întoarce la voi.“ Ioan 14,16-18.
Prin această Prezenţă cu noi şi în noi, Hristos locuieşte astăzi
chiar mai aproape de poporul Său decât înainte. Dacă El ar fi
rămas pe acest pământ, limitele omenescului fizic, prin care El a
devenit cu adevărat una cu noi, ar fi făcut imposibil ca fiinţa Sa
să fie cu fiecare credincios tot timpul, dar Duhul Sfânt, nefiind
restrâns la un singur loc la un moment dat, aduce Prezenţa la toţi
credincioşii, oriunde s-ar afla ei în viaţă.
Zeul babilonian este foarte diferit de Dumnezeul nostru. În
timp ce sanctuarul descoperă că Mântuitorul nostru nu poate
îndura să fie separat de poporul Său, pentru că îi este drag să
locuiască în mijlocul nostru şi în noi, zeul păgân trăia foarte
departe de supuşii săi. Nicăieri nu este exprimat mai bine acest
fapt, decât în cuvintele înţelepţilor Babilonului către
Nebucadneţar:
„Haldeii au răspuns împăratului: ,Nu este nimeni pe pământ,
care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată nici un
împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva
de la nici un vrăjitor, cititor în stele sau haldeu. Ce cere împăratul
este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului,
afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! ‘ “ Daniel
2,10.11.
În teologia babiloniană nu există loc pentru solia sanctuarului,
pentru că ea contrazice cu totul concepţia lor despre Dumnezeu.
Ei văd un dumnezeu înălţat mai presus de supuşii săi care are
nevoie de o clasă specială de oameni „sfinţi“ ca să stea între popor
şi domnul lor. Din nefericire pentru ei, presupuşii oameni „sfinţi“
care sunt priviţi ca piese de legătură între zeu şi popor, nu sunt
capabili decât să ocupe poziţia de oameni obişnuiţi. Vrăjitorii
babilonieni au admis aceasta când au mărturisit că taina era
cunoscută numai de zei, care, deoarece nu locuiau cu oamenii, nu

puteau să împartă solia nici măcar vrăjitorilor şi haldeilor care se
presupunea că sunt cei mai înţelepţi oameni de pe pământ.
Un asemenea dumnezeu nu poate simpatiza cu poporul său şi
nici nu înţelege încercările şi nedumeririle prin care trec. Pe el
nu-l doare separarea de slujitorii săi. Tot ceea ce doreşte el este
adorarea lor servilă şi închinarea lor neîndoioasă. El se desfată
să-i ţină în ignoranţă, pentru că el este un zeu al întunericului,
mai degrabă decât unul al luminii. El este mândru şi arogant,
gata să-i pedepsească pe aceia care nu-i recunosc autoritatea. El
nu este un mântuitor, ci un nimicitor teribil.
Nu tot aşa este Dumnezeul descoperit în şekina din sanctuar
şi care, mai târziu, a umblat ca un om printre oameni. El este tot
ceea ce zeul păgân nu poate fi. El este prietenul păcătoşilor. Iubi-
rea Sa pentru noi nu depinde de iubirea noastră pentru El, pen-
tru că El ne-a iubit înainte ca noi să-l fi cunoscut vreodată şi va
continua să ne iubească pentru veşnicie indiferent cum îl tratăm
noi în schimb.
„De când Isus a venit să locuiască cu noi, ştim că Dumnezeu cu-
noaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în sufe-
rinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că
Creatorul nostru este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare
învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare
acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa
Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe ,Dumnezeu cu noi.‘ “
„Umilindu-se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hris-
tos a dat pe faţă un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El
coborî încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. ,La înfăţişare a fost gă-
sit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi
încă moarte de cruce.‘ Filipeni 2,8. După cum marele preot punea
la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în
îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, aşa şi Hristos
a luat înfăţişarea de serv şi a adus sacrificiul, El însuşi fiind pre-
otul şi tot El fiind şi jertfa. ,Dar El era străpuns pentru păcatele
noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă
pacea, a căzut peste El.‘ Isaia 53,5.“ Hristos Lumina Lumii, cap.
1, par. 18.
Este extrem de important pentru poporul prin care Dumne-
zeu va obţine biruinţa finală asupra omului fărădelegii, să ştie
ce anume înseamnă Isus pentru ei. Ei trebuie să înţeleagă adân-

cimea şi intensitatea iubirii Lui şi cum aceasta îl umple pe El cu
dorinţa de a fi cu ei, pentru ca, mai apoi, El să îi poată lua cu El
acolo unde este El.
Ar fi bine ca toţi să ridice vălul prin credinţă şi, prin lumina ca-
re străluceşte din Cuvântul sacru, să ne aţintim privirea asupra
Prezenţei uimitoare care locuia în sanctuarul din vechime şi care
prin întruparea Sa a păşit într-un cort omenesc, iar acum slujeş-
te la dreapta lui Dumnezeu în cer. Fiecare credincios are nevoie
să înţeleagă ce înseamnă aceasta pentru el personal, şi ar trebui
să studieze acest lucru până când sufletul său va radia lumină şi
putere; până când găseşte că iubirea lui Hristos a luat chip înăun-
trul său, încât doreşte să fie cu Mântuitorul tot la fel de mult,
după cum doreşte Hristos să fie cu credinciosul.
Aceia care petrec timpul contemplând în linişte, sub inspiraţia
şi îndrumarea Duhului Sfânt, Prezenţa sau şekina dintre heru-
vimii de deasupra tronului milei din Sfânta Sfintelor, vor găsi cât
de insuficientă este dragostea lor în atingerea idealului divin. Ei
vor înţelege cât de mică şi de obişnuită este experienţa lor şi, în
acelaşi timp, vor prinde viziuni despre ceea ce le-a pus la dispo-
ziţie Domnul.
Ce câmp vast pentru studiu şi meditaţie deschide această temă
înaintea ochilor noştri uimiţi! Ce putere transformatoare şi mân-
tuitoare se află în prezenţa Mântuitorului printre noi, ca frate,
prieten, salvator, călăuză, mângâietor, protector şi câte altele!
Cât de puţin îl cunoaştem şi îl apreciem pe preţiosul nostru
Mare Preot! A sosit timpul ca aceste lipsuri să fie suplinite şi o
nouă relaţie să fie stabilită între Hristos şi noi înşine. Nu există
nimic mai important pe care El să-l dorească, şi cu nimic altce-
va nu va fi satisfăcut. Calea în Sfânta Sfintelor este deschisă.
Noi putem veni în prezenţa Sa pentru a învăţa şi pentru a înţe-
lege slava acestei taine: „şi anume, Hristos în voi, nădejdea sla-
vei.“ Coloseni 1,27.
După cum am declarat mai înainte, noi nu am epuizat câtuşi
de puţin adevărurile splendide ce trebuie să fie învăţate din pre-
zenţa lui Hristos în sanctuarul Vechiului Testament. Nu există
nici un singur adevăr biblic care să nu fie ilustrat acolo, pentru
că în Hristos se găseşte toată plinătatea Dumnezeului cel veşnic.
Se poate scrie o bibliotecă de cărţi pe această temă căreia noi i-am
devotat doar un singur capitol.
Acum, rămâne ca fiecare credincios să intre în prezenţa lui Hris-

tos. Gândurile exprimate aici pot sluji ca să deschidă ochii tutu-
ror către privilegiile extraordinare care se află înaintea lor, aşa
încât să obţină o experienţă nouă şi vitală, să umble atât de a-
proape cu Dumnezeu, după cum îşi doreşte El, şi să fie pregătiţi
a fi instrumentele lui Dumnezeu în conflictul viitor cu puterile în-
tunericului. Fie ca hotărârea lui Hristos de a locui în mijlocul po-
porului Său să ne convingă că, El ne iubeşte atât de mult, încât
nu poate să sufere despărţirea, motiv pentru care va merge oricât
de departe pentru a restabili părtăşia pierdută.
Capitolul 9
Chivotul şi conţinutul lui

Chivotul era singura piesă de mobilier din sanctuar în care era
păstrat ceva în mod permanent. Cel mai apropiat de el din punc-
tul de vedere al capacităţii de a păstra ceva era sfeşnicul de aur,
care conţinea uleiul sfânt ce întreţinea luminile.
În chivot era păstrat un vas cu mană, toiagul lui Aaron care în-
frunzise şi cele două table de piatră pe care erau inscripţionate
cele zece porunci. Aceasta este confirmat de Pavel:
„După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema
Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivo-
tul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de
aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele leg-
ământului.“Evrei 9,3.4.
La timpul când lui Moise i s-au dat instrucţiunile pentru
construcţia chivotului, nu i-au fost date îndrumări să includă
mana. De fapt, singurele porunci date de Dumnezeu care sunt
consemnate în Scripturi le găsim în Exod 16,32-34.
„Moise a zis: ,Iată ce a poruncit Domnul: ,Să se păstreze un
omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea
pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustie, după ce v-am scos din
ţara Egiptului.‘ Şi Moise a zis lui Aaron: ,Ia un vas, pune în el un
omer plin cu mană şi aşează-l înaintea Domnului, ca să fie
păstrat pentru urmaşii voştri.‘ După porunca dată de Domnul lui
Moise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie
păstrat.“
Un omer era echivalentul a 2,2 litri sau două sferturi de ga-
loane U.S.A. (un sfert de galon = 1,136 litri) care, aşa cum e de
aşteptat, era doar o cantitate simbolică.
(113)
Înainte de a ajunge la Sinai şi înainte de a primi îndrumările

de a clădi sanctuarul şi de a-i face şi instala mobilierul, Dumnezeu
i-a spus marelui preot, prin Moise, să pună deoparte un vas cu
mană. Trebuia să fie pus înaintea chivotului mărturiei. Când
chivotul a fost în cele din urmă construit, vasul cu mană a fost pus
înăuntrul lui.
Porunca de a include tablele de piatră a fost dată o dată cu
planurile şi detaliile tehnice pentru facerea chivotului, deşi aceste
table nu au fost primite decât mai târziu.
„Să facă un chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie de
două coturi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi
înălţimea de un cot şi jumătate... Să pui în chivot mărturia pe ca-
re ţi-o voi da.“ Exodul 25,10.16.
Astfel, când Moise a primit tablele de piatră de la Dumnezeu
mai târziu, el a înţeles că ele trebuia să fie puse în chivot. Înmâ-
narea acestor table de piatră este consemnată în Exodul 31,18:
„Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai,
i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu
degetul lui Dumnezeu.“
Totuşi aceste table originale niciodată nu au ajuns în locul
destinat lor de şedere în
chivot, pentru că Moise le-a sfărâmat când a văzut poporul
închinându-se la viţelul de aur. Doar tablele care le-au înlocuit pe
cele originale au fost păstrate în locul sfânt, sub capacul milei.
Toiagul lui Aaron a fost ultimul articol care a fost pus acolo.
Aceasta s-a întâmplat după revolta lui Core, Datan şi Abiram, care
s-a dezvoltat după dezastrul de la Cades-Barnea, unde izraeliţii
au fost condamnaţi la patruzeci de ani de călătorie prin pustie.
Răsculaţii Core, Datan şi Abiram, au pus la cale o revoltă
împotriva poziţiei lui Aaron. Pentru a rezolva problema pentru
totdeauna, Domnul a dat directiva ca din fiecare trib, conducătorii
să ia un toiag pe care să îşi înscrie numele. Apoi, toiegele au fost
puse peste noapte în cort. Domnul a declarat că toiagul care va
înfrunzi va arăta persoana pe care El o desemnase în slujba de
mare preot. Astfel Iehova a descoperit că responsabilitatea îi re-
venea lui Aaron. Toiagul lui a fost pus în chivot ca o mărturie veş-
nică a principiilor de organizare divină. Vezi Numeri 17,1-11.
Sub Prezenţa sfântă, care se afla între heruvimi, se afla capacul
chivotului care era numit tronul sau capacul milei. Ca şi restul
chivotului era făcut din lemn de salcâm şi acoperit cu aur curat.
CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI 115
La fiecare capăt al chivotului stătea un heruvim magnific cu o

aripă întinsă pentru a acoperi Prezenţa sfântă şi cu o aripă
acoperindu-se pe sine. Poziţia şi natura fiecăruia din aceste piese
avea scopul de a transmite copiilor Domnului din toate veacurile
lecţii foarte importante. Atât de vaste sunt aceste lecţii, încât
veşnicia nu va putea epuiza adâncimile şi înălţimile cuprinse în
ele. De aceea, examinarea pe care o facem aici este doar o scurtă
introducere a lor şi a înţelesului lor.
Dintre cele trei obiecte păstrate în chivot, cele mai impresionan-
te erau tablele de piatră pe care stăteau scrise cele zece porunci.
Acest lucru era cu totul nou, căci legea, în forma celor zece mari
interdicţii inscripţionate pe tablele de piatră, nu mai fusese dată
omenirii vreodată. Ea nu fusese dată în Eden, înaintea căderii, şi
nici nu fusese dată celor care îl slujiseră pe Dumnezeu după ce
apăruse păcatul. Atunci, de ce aşteptase Dumnezeu atât de mult
timp înainte de a face această descoperire impresionantă înain-
tea poporului Său?
Domnul niciodată nu făcuse acest lucru înainte, deoarece El ni-
ciodată nu dorise să îl facă. Numai când orbirea spirituală a po-
porului devenise atât de acută, printr-o păcătuire persistentă, a
găsit El că este necesar să facă această descoperire, după cum stă
scris:
„Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina
călcărilor de lege, până când avea să vină ,Sămânţa‘, căreia îi fu-
sese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui
mijlocitor.“ Galateni 3,19.
„Dacă omul ar fi păzit legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată
lui Adam după căderea lui, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala
circumciziunii. Şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat leg-
ământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodată
duşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţă
de robie în Egipt; ar fi păstrat legea lui Dumnezeu în minte şi n-
ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele
de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile celor zece porun-
ci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise.“
Patriarhi şi profeţi, cap. 32, par. 4.
În forma ei pură şi originală, legea este o transcriere desăvâ-
rşită a caracterului sfânt al lui Dumnezeu, dar poporul pierduse
capacitatea de a vedea în lumina adevărată pe Dumnezeu şi le-
gea Lui. Aşa că Dumnezeu le-a dăruit o imagine a lor înşişi. Ei e-
rau rodul fărădelegilor lor ce îi redusese la stadiul de oameni cu

inimi de piatră, care aveau o cunoaştere intelectuală a cererilor
lui Dumnezeu, dar ale căror caractere nu reflectau neprihănirea
lui Hristos. El dorea ca ei să vadă că, din punct de vedere spiri-
tual erau la fel de morţi ca şi piatra rece pe care era scrisă legea
şi că, aveau nevoie să privească la o altă Sursă pentru viaţa care
se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu.
Procedând astfel, Domnul a recunoscut şi primejdia ca ei să nu
reuşească să vadă adevăratul Său scop în oferirea acestei com-
pletări. Ei aveau să privească la îndrumătorul pe care El l-a dat
spre a-i conduce la Hristos, ca fiind sursa ce ţinea locul lui Hris-
tos. Cu un zel demn pentru o cauză mai bună, ei au căutat să e-
limine din vieţile lor orice practică interzisă de acea lege şi, apoi,
s-au aşteptat la aprobarea cea mai călduroasă a lui Dumnezeu
pentru realizările lor. Făcând astfel, ei au căutat să atingă idea-
lurile lu i Dumnezeu pentru ei pe o cale diferită de cea a Lui.
Apostolul Pavel a văzut adevăratul scop pentru care Domnul a
adăugat legea din cauza fărădelegilor lor. Când a scris corinteni-
lor el şi-a exprimat marea satisfacţie că ei nu erau nişte table de
piatră, ci nişte table care erau inimi vii, de carne.
„Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem
trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi? Voi
sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi ci-
tită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hris-
tos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul
Dumnezeului cel viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table
care sunt inimi de carne.“ 2 Corinteni 3,1-3.
Înainte ca Evanghelia să ajungă la corinteni, ei se aflau în mod
sigur într-o condiţie spirituală ilustrată foarte bine de tablele de
piatră. Dar marele apostol le-a îndreptat privirile către Hristos,
Dătătorul vieţii, care îi transformase din pietre moarte în desco-
periri vii ale adevărului şi ale neprihănirii.
Primul pas vital pe calea acestei transformări i-a condus să îşi
vadă adevărata lor condiţie şi nevoia lor disperată. Prevederea ce-
lor două table de piatră a fost destinată să realizeze acest obiec-
tiv. Când poporul a fost condus să vadă că acele table de piatră pe
care erau scrise litere reci de interdicţie constituiau tabloul mo-
rţii lor spirituale, ei au înţeles că se aflau sub condamnarea teri-
bilă a morţii veşnice.
„...slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre“, din
versetul 7, era destinată să le arate cât de lipsită de speranţă era

situaţia lor. Legea nu le putea oferi viaţa. Ea ameninţa doar cu
condamnarea şi descoperea clar adevărul că legea cerea, şi va
obţine, viaţa păcătosului.
Când păcătosul se afundă în groapa lipsită de speranţă a
disperării, prin slujba aceasta teribilă, aducătoare de moarte, o
lumină strălucitoare începe să strălucească în mintea lui, în timp
ce Duhul Sfânt îl îndreaptă către Mântuitorul în care există
iertare şi viaţă. Cu o inimă recunoscătoare el se aruncă în braţele
milei lui Hristos, şi este transformat dintr-un păcătos cu inimă de
piatră, într-un copil viu al lui Dumnezeu.
Atât de mare este schimbarea, încât el nu mai are nevoie de
aceste interdicţii. Este fără sens să îi spui unui om care îşi iubeşte
atât de mult vrăjmaşii de moarte, care la rău răspunde numai cu
bine, care se roagă pentru cei care se comportă nemilos faţă de el
şi face tot ce-i stă în putere să aducă fericire şi prosperitate
acelora care l-ar fura şi nimici, să nu-i ucidă. Un asemenea gând
niciodată nu-i trece prin minte. Dumnezeu a prevăzut poruncile
pentru a restrânge răul acelora care au în inimile lor înclinaţia
de a face răul.
De exemplu, semnul „Fumatul interzis“ nu are nici un efect
asupra comportamentului acelora care nu fumează. Scopul
acestui semn este de a-i restrânge pe fumători să practice acest
obicei urât pentru a nu pângări aerul şi pentru a nu irita pe
semenii lor.
„Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine,
căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru
cei fără lege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru
cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigaşii de mamă şi de tată,
pentru ucigaşii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi,
pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce
jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase.“
1 Timotei 1,8-10.
Există astfel o relaţie minunată între slujba aducătoare de
moarte – legea care a fost adăugată din cauza fărădelegilor – şi
poziţia şi lucrarea lui Isus Hristos. Acest adevăr splendid este
ilustrat extraordinar de frumos în aranjamentul din Sfânta
Sfintelor prin faptul că tronul milei se găsea între tablele de
piatră ale legii şi prezenţa Atotputernicului.
Legea reprezenta dreptatea copleşitoare a lui Dumnezeu, care
Asemenea despărţiturii din Sfânta, Sfânta Sfintelor conţine

şi ea lecţii de o infinită valoare pentru poporul lui Dumnezeu.
atrăgea după sine numai condamnare şi nimicire totală, veşnică,

pentru bietul păcătos. Acele porunci îi spuneau omului în care se
găsea spiritul unui ucigaş că, din moment ce acea dispoziţie se
afla acolo, el era condamnat la nimicire veşnică.
Între heruvimi sălăşluia prezenţa imaculată şi neschim-
bătoare a lui Dumnezeu, care nu avea să ia în consideraţie, nici
în cea mai mică măsură, vreo sugestie că legea trebuie schimbată
ca să i se potrivească păcătosului. Imuabilitatea legii Sale sfinte
este stabilită pentru veşnicii. Nu acesta este subiectul în
discuţie, pentru că Domnul ştie că orice soluţie pentru problema
păcatului care ar cere o schimbare a legii, nu va sluji decât la
mărirea dificultăţilor, nicidecum la înlăturarea lor.
Ceea ce oferea poporului speranţă era situarea tronului milei

între slujba aducătoare de moarte de dedesubt şi Dumnezeul
neschimbător şi neprihănit de deasupra. Iubirea infinită a lui
Dumnezeu, exprimată în mila Sa care suferă permanent, găsise
o cale prin care omul putea fi mântuit fără ca să se producă vreo
slăbire a legii sau vreo schimbare în caracterul lui Dumnezeu.
Dreptatea avea să fie satisfăcută, universul asigurat, iar
păcătosul mântuit. Planul de mântuire este o capodoperă a
soluţionării problemei pe care numai mintea lui Dumnezeu o
putea realiza.
Orice izraelit care privea aranjamentul de deasupra şi dinăun-
trul chivotului şi care înţelegea solia pe care acestea o transmiteau,
venea cu o credinţă reînnoită şi cu curaj să ofere mielul de jertfă la
uşa sanctuarului. Poporul vedea în această jertfă garanţia
mântuirii pe care mila lui Dumnezeu o prevăzuse pentru ei. Ei
permiteau cu bucurie ca legea să ceară pedeapsa prin nimicirea
vechii naturi păcătoase, ca să devină curaţi şi liberi să primească în
schimbul ei sămânţa lui Hristos. Primind viaţa Lui, ei erau eliberaţi
de vechiul îndrumător, slujba aducătoare de moarte săpată pe
tablele de piatră şi, cu o recunoştinţă care nu se poate exprima,
trăiau zilnic din binecuvântările ispăşirii.
Subiectul legii este vast, necesitând volume întregi pentru a-l
acoperi în întregime. Totuşi, întrucât am prezentat pe scurt unul
din aspectele lui, vom trece la celelalte obiecte din chivot.
În înfrunzirea toiagului lui Aaron suntem învăţaţi toate
principiile ordinii şi organizaţiei divine a bisericii lui Dumnezeu
de pe pământ şi din cer. De la începutul izbăvirii lor din Egipt,
Domnul a demonstrat că El era Capul bisericii, iar ei mădularele
trupului Său. Niciodată Dumnezeu nu a dat autoritate executivă
poporului. Nici un comitet de oameni nu a fost îndrumat să
elaboreze un plan de scăpare din robie sau ruta pe care ei urmau
să călătorească zi de zi către ţara promisă.
Moise era portavocea lui Dumnezeu. Lui i-au fost date in-
strucţiunile care veneau de la Capul divin şi era responsabilita-
tea lui să le transmită poporului, de la care se aştepta ascultare.
În ciuda clarităţii procedurilor lui Dumnezeu şi a succesului de-
săvârşit care însoţise ascultarea de ele, poporul a arătat o dispoziţie
persistentă de a administra lucrările lui Dumnezeu, în locul Lui.
Este uimitor că oamenii au putut crede că sunt mai bine cali-
ficaţi să plănuiască şi să execute lucrarea lui Dumnezeu, decât
este Dumnezeu însuşi. O asemenea dispoziţie este expresia unei

mândrii şi a unei încrederi de sine teribile. Totuşi, membrii şi con-
ducătorii bisericii ocupă această poziţie, şi chiar se aşteptă ca
Dumnezeu să fie foarte plăcut impresionat de eforturile lor.
Nu există nimic mai mângâietor decât adevărul că Hristos este
adevăratul Cap al bisericii şi că noi nu trebuie să purtăm re-
sponsabilitatea conducerii ei, ci cu încredere trebuie să lăsăm toa-
te întocmirile de planuri şi toate rezolvările de probleme în mâi-
nile Lui. Aceasta elimină teama că lucrarea va fi păgubită de
greşeli necugetate şi serioase calcule greşite. O asemenea bucu-
rie şi încredere va umple orice credincios care îl lasă pe Hristos
să fie singurul şi unicul Cap al bisericii, încât va putea să cânte,
în mod sincer şi cu pricepere, cântarea: „Lead on, O King Eternal“
(Condu-ne, Tu, Împărat Veşnic).
Această pace nu a fost cunoscută izraeliţilor din vechime. Po-
porul manifesta o continuă suspiciune cu privire la ceea ce Dum-
nezeu făcea şi căutau orice prilej de a urma pe căile lor şi după ju-
decata lor. Din acest motiv, poziţia lui Aaron a fost atacată în mod
direct. Core, Datan şi Abiram au fost convinşi că ei erau mai ca-
pabili să ocupe poziţia de mare preot decât era fratele lui Moise,
şi au fost în stare să adune două sute cincizeci de căpetenii şi a-
depţii lor, ca să îşi susţină nemulţumirea.
În timp ce făceau aceasta, ei pretindeau că susţineau şi pro-
tejau numele, cauza şi onoarea lui Dumnezeu, dar în înfruntarea
care a urmat, Dumnezeu a demonstrat că poziţia lor era complet
greşită. Ei nu izbutiseră să recunoască principiile alegerii divine
şi s-au hotărât să stabilească alegerea omenească în locul ei.
„Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia lui
Chehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă. Cu toa-
te că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fie
nemulţumit de poziţia sa şi aspira la demnitatea preoţiei. Faptul
că slujba preoţească, ce îi revenea mai înainte primului născut al
fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron şi familiei lui a dat naşte-
re la gelozie şi nemulţumire şi, pentru un timp, Core s-a împotri-
vit pe ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron, cu toate că nu în-
drăznise să se avânte la un atac de revoltă. În cele din urmă, el a
conceput îndrăzneţul plan de a răsturna atât autoritatea civilă,
cât şi pe cea religioasă. A reuşit să găsească repede simpatizanţi.“
Patriarhi şi profeţi, cap. 35, par. 2.
Nici măcar după ce Core şi grupa lui au fost înghiţiţi de pământ
nu s-a stins spiritul de revoltă din unii oameni. A doua zi, ei i-au
acuzat pe Moise şi pe Aaron că sunt ucigaşii adevăratului popor
al lui Dumnezeu. Această acuzaţie cu totul falsă a fost o respin-
gere atât de dureroasă a lui Dumnezeu şi a căilor Lui, încât ei s-au
privat de protecţia Lui, din care cauză a izbucnit o plagă care a u-
cis paisprezece mii şapte sute dintre ei.
Deşi primiseră mai mult decât suficientă dovadă de a apăra prin-
cipiile alegerii divine, izraeliţii nu au fost doritori încă să urmeze
căile lui Dumnezeu, aşa că, într-o încercare finală de a-i convinge,
Iehova a făcut minunea toiagului înfrunzit. Prin aceasta El nu a
mai lăsat îndoieli cu privire la faptul că, Moise şi Aaron deţineau
poziţia unde îi pusese Dumnezeu şi nu unde se puseseră ei înşişi.
Păstrarea toiagului înfrunzit trebuia să fie un amintitor perpe-
tuu că Hristos era Capul bisericii, că nu trebuia să existe alegeri
omeneşti şi că toate planurile trebuia să izvorască din El. Acele
lecţii sunt de asemenea scrise pentru noi, peste care vine cu grabă
sfârşitul veacurilor. Aceia care le vor învăţa, vor fi instrumentele
credincioase ale lui Dumnezeu prin care se va sfârşi lucrarea.
Prezenţa manei era o confirmare suplimentară a adevărului
învăţat de toiagul înfrunzit.
Datorită conducerii lui Dumnezeu, izraeliţii fuseseră puşi în si-
tuaţia de a fi ameninţaţi cu înfometarea. Ei călătoreau printr-un
deşert arid, unde nu existau rezerve de hrană nici pentru oa-
meni, nici pentru animale şi unde nu se întrezărea nici o speranţă
de mai bine. Văile şi câmpiile fertile ale ţării făgăduite se aflau
încă departe şi nu exista nimic vizibil care să le fi putut asigura
proviziile de hrană necesare. Moartea părea sigură.
În loc să îşi plângă soarta lor, ei ar fi trebuit să recunoască fap-
tul că Domnul, care îi adusese acolo, era răspunzător pentru sa-
tisfacerea nevoilor lor. El era Sursa izbăvirii lor şi tot El avea să
fie Sursa proviziilor necesare fiecărui pas de pe cale.
Aprovizionarea cu mană a arătat că Dumnezeu îşi împlineşte
cu bucurie şi cu iubire rolul Său de Sursă a vieţii şi a conducerii.
Poporul a fost în stare să vadă că ei erau lipsiţi de puterea de a-şi
satisface nevoile şi că depindeau de Dumnezeu, ca El să facă pen-
tru ei ceea ce ei nu puteau să facă. A fost o experienţă pe care ei
nu trebuiau s-o uite niciodată, lucru pe care ei erau înclinaţi să-l
facă atunci când se aflau în circumstanţe mai bune. În acest scop,
Conducătorul lor iubitor i-a îndrumat să pună mana în chivot ca
o amintire veşnică a adevăratei lor relaţii cu El.
Dacă Core şi simpatizanţii săi ar fi păstrat această lecţie proas-

pătă în mintea lor, Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să dea semnul
special prin înfrunzirea toiagului lui Aaron.
Există adevăruri extraordinare în faptul că Dumnezeu este
Sursa, Hristos este Piesa de legătură şi noi primitorii depen-
denţi.* Văzute corect, adevărurile splendide descoperite în mobi-
lierul sanctuarului, vor fi o binecuvântare pentru suflet, protecţie
faţă de ispitele Satanei şi inspiratoare de viaţă.
* Acesta este subiectul cărţii Odihna divină de Sabat, care se poate pro-
cura de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.
Capitolul 10
Cele patru ispăşiri

Dumnezeu a dat îndrumări în clădirea sanctuarului pentru ca
El să locuiască în mijlocul poporului Său. Aceleaşi adevăruri sunt
învăţate în principiul seminţei care implică un dublu proces: de
înlăturare a vlăstarului vechiului soţ şi de implantare a vieţii
noului soţ în locul gol astfel creat. Aceasta este lucrarea ispăşirii
sau aducerea păcătosului într-o stare de unitate cu Dumnezeu.
„Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt folosite diferite
cuvinte pentru a exprima ideea de ispăşire.
Iată câteva exemple: – Cuvintele scrise cu italice sunt sinoni-
me în text cu verbele: a ispăşi, a expia sau cu substantivul ispăşi-
re. Exodul 29,36: ,Să curăţeşti altarul după ce ai făcut ispăşirea
aceasta pentru el.‘ (K. J.V. Bible). Levitic 12,8: ,Preotul să facă
ispăşire pentru ea, şi va fi curată.‘ Levitic 14,2: ,Iată care va fi le-
gea cu privire la cel lepros, în ziua curăţirii lui.‘ Versetul 21: ,Preo-
tul să facă ispăşire pentru el şi el va fi curat.‘ (K. J.V. Bible). Is-
păşirea nu putea să se facă pentru el decât după ce era vindecat
de lepră, Levitic 13,45.46. Până când nu era vindecat, trebuia să
locuiască singur în afara taberei. Apoi Levitic 14,3.4: ,Preotul să
iasă afară din tabără şi să cerceteze pe cel lepros. Dacă leprosul
este tămăduit de rana leprei, preotul să poruncească să se ia, pen-
tru cel ce trebuie curăţit, două păsări vii şi curate, lemn de cedru,
cârmâz şi isop.‘ Legea era neschimbată pentru curăţirea de lepră
a unei case. Versetele 33-57. Pietrele afectate de plagă erau înlă-
turate şi se ,răzuia toată partea dinlăuntru a casei‘, şi apoi era re-
parată cu materialul cel nou.
Necurăţia fizică este acum întru totul îndepărtată şi noi am
putea să o numim curată; dar nu este aşa; ea era doar pregătită
(123)
pentru a fi curăţită potrivit cu legea. Versetul 48. ,Pentru curăţi-

re să ia două păsări‘, versetul 49. ,Să cureţe casa cu sângele păsă-
rii...‘, ,Să facă astfel ispăşire pentru casă şi ea va fi curată‘, verse-
tele 52.53. ,După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înain-
tea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar... Să stropească pe
altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi
să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.‘ Levitic 16,18.19.
,Şi Moise... a luat sânge şi a uns cu degetul coarnele altarului de
jur împrejur, şi a curăţit altarul; celălalt sânge l-a turnat la pi-
cioarele altarului şi l-a sfinţit astfel, făcând ispăşire pentru el.‘
Levitic 8,15. Vezi şi 2 Cronici 29,29. ,Preoţii... au turnat sângele
la piciorul altarului, ca ispăşire pentru păcatele întregului I-
srael...‘, 2 Cronici 29,24. ,Îi voi curăţi de toate nelegiuirile... le voi
ierta toate nelegiuirile...‘ Ieremia 33,8. ,...suntem socotiţi ne-
prihăniţi prin sângele Lui... prin care am căpătat împăcarea.‘ Ro-
mani 5,9-11. ,...care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos.‘ 2 Co-
rinteni 5,17-19; ,...şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu.‘ Efeseni
2,16; ,Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci
stropită peste cei întinaţi îi sfinţeşte, şi le aduce curăţirea tru-
pului, atunci sângele lui Hristos...vă va curăţi cugetul vostru de
faptele moarte.‘ Evrei 9,13.14. El este Mijlocitorul pentru ,răs-
cumpărarea călcărilor de lege‘, ,căci printr-o singură jertfă El a
făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei
10,14. ,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea pă-
catelor.‘ Efeseni 1,7; ,Pocăiţi-vă... pentru ca să vi se şteargă pă-
catele.‘ Fapte 3,19.
Din aceste versete învăţăm că expresiile a ispăşi, a curăţi, a
împăca, a purifica, a scăpa de, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, a
răscumpăra, a şterge şi alte asemenea cuvinte sunt folosite pen-
tru a desemna aceeaşi lucrare, şi anume împăcarea cu Dumne-
zeu; şi în toate aceste cazuri sângele este mijlocul, iar uneori
sângele şi apa. Ispăşirea este ideea centrală a legii, tot la fel de
bine ca şi a Evangheliei. Este foarte important ca să înţelegem
faptul că scopul legii era acela de a ne învăţa despre scopul E-
vangheliei.“ The Sanctuary, de O. R. L. Crosier, pag. 10, 11.
Ediţia Destiny Press.
Din cauza tendinţei persistente de a vedea o parte a întregului
ca fiind tot adevărul, diferite grupări au păstrat concepţii limitate
despre ispăşire şi despre răscumpărare. Bisericile protestante, de
exemplu, care nu au deloc învăţături semnificative cu privire la
CELE PATRU ISPĂŞIRI 125
sanctuar, văd ispăşirea ca fiind încheiată la cruce. Ei nici nu înţeleg

şi nici nu cred într-o ispăşire făcută în Sfânta Sfintelor din cer.
Pe de altă parte, experienţa puternică prin care au trecut pio-
nierii adventişti, le-a concentrat atenţia la ispăşirea finală, care
este administrată din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc.
Înţelegerea greşită a evenimentului care era planificat să aibă loc
la sfârşitul celor 2300 de ani, i-a aruncat într-o dezamăgire com-
parată în istoria bisericii doar cu cea experimentată de apostolii
lui Hristos la răstignire. Lumea, gata să ridiculizeze poziţia lor cu
privire la aşteptarea întoarcerii lui Hristos, a fost neţinută în frâu
în batjocura ei când evenimentul profetizat nu a avut loc. Până
astăzi, multe din bisericile protestante care au respins solia
îngerului al treilea, consideră nereuşita prezicerii adventiştilor ca
o dovadă limpede că mişcarea nu este de la Dumnezeu.
Această presiune din partea oamenilor bisericii care erau
lumeşti şi batjocoritori, împreună cu propria lor nevoie de a şti cu
adevărat pe ce poziţie stau, i-a determinat pe pionierii adventişti,
ori să admită că erau o mişcare falsă, ori să explice în ce punct vi-
tal fuseseră greşiţi. Mulţi dintre ei au ales calea cea dintâi cu rezul-
tatul că zeci de mii dintre cei care aşteptau cu ardoare revenirea
lui Hristos şi-au abandonat credinţa în mişcarea adventă.
Au fost însă şi unii care nu au putut nega bogata părtăşie pe
care o avuseseră cu Hristos în mişcarea adventă şi care, totuşi, au
ales să aştepte până ce vor primi o lumină mai clară, mai degrabă
decât să se întoarcă în organizaţiile bisericilor apostaziate. Ei au
fost răsplătiţi cu lumina ce arăta calea spre lucrarea din Sfânta
Sfintelor pe care curând au învăţat s-o cunoască drept „ispăşirea
finală.“
Pentru că adventismul stătea sau cădea în ceea ce priveşte
chestiunea legată de ispăşirea finală, ea a devenit o caracteristică
dominantă în prezentarea soliei. Fiecare persoană nou convertită
era profund îndoctrinată cu această învăţătură pentru a fi stabili-
tă în adevăr. Prin urmare, alte faze ale ispăşirii au primit o
atenţie disproporţionat de mică sau nici măcar atât.
Între timp bisericile protestante au respins în totalitate
ispăşirea finală şi au continuat să susţină că, la cruce, se făcuse
o ispăşire deplină şi că nu mai era nevoie de o alta. Ei i-au acuzat
pe adventişti că au respins lucrarea crucii, lucru care era mai
mult decât suficient pentru a-i coborî pe poziţia de eretici sau
cultişti.
O dată cu respingerea soliei pe care Dumnezeu a trimis-o prin

Waggoner şi Jones în 1888, adventiştii au pierdut puterea de a
sta în apărarea învăţăturii despre ispăşirea finală. Aceasta nu
le-a lăsat nici o opţiune decât aceea de a reveni la poziţia
protestantă, care are în vedere numai o ispăşire – cea săvârşită
pe Golgota. Această poziţie elimină orice necesitate pentru
lucrarea din Sfânta şi Sfânta Sfintelor, fiecare la rândul ei, şi
neagă nevoia unei judecăţi de cercetare. Solia celui de-al treilea
înger este astfel redusă la ceva fără valoare şi fără nici o bază.
Tot ceea ce este fundamental adventismului dispare pentru aceia
care fac aceşti paşi.
Din fericire, această apostazie nu poate schimba faptul că solia
celui de-al treilea înger este adevărul dat de Dumnezeu prin
proclamarea căruia lucrarea trebuie să fie încheiată în aceste zile
din urmă. Aceia care resping această solie nu vor avea parte în
lucrarea de încheiere a lui Hristos.
Totuşi, această solie nu face apel la respingerea învăţăturii că
Hristos a desăvârşit o ispăşire perfectă pe cruce. Ea respinge
doar ideea că nu mai există o altă ispăşire. Adevărul mântuitor
al lui Dumnezeu oferă o recunoaştere deplină şi un loc
corespunzător ispăşirii complete şi perfecte săvârşită de Isus pe
Golgota, exact aşa cum o fac toate celelalte ispăşiri care îi
urmează. Că într-adevăr Isus a efectuat o asemenea lucrare la
cruce este limpede exprimat în următoarele declaraţii:
„Tipul a întâlnit antitipul în moartea lui Hristos, Mielul junghiat
pentru păcatele lumii. Marele nostru Preot a făcut singura jertfă
care are valoare pentru mântuirea noastră. Când El s-a adus pe
sine jertfă pe cruce a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentru
păcatele oamenilor. Noi stăm acum în curtea din afară, aşteptând
şi privind către acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie a
Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ The Signs of the
Times, 28 iunie 1899.
„Marele nostru Preot a adus la sfârşit jertfa Sa când a suferit
în afara cetăţii. Atunci a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentru
păcatele oamenilor. Isus este Avocatul nostru, Marele nostru
Preot, Mijlocitorul nostru. De aceea, poziţia noastră prezentă
este asemenea aceleia a izraeliţilor, stând în curtea din afară şi
aşteptând acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie a
Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ Manuscript
128, 1897.
„Venise timpul pentru Universul ceresc să accepte pe

Împăratul lor. Îngerii, heruvimii şi serafimii stau acum în lumina
crucii... Tatăl îşi acceptă Fiul. Nici o limbă nu poate exprima
bucuria cerului sau expresia de satisfacţie şi plăcere a Tatălui
pentru singurul Său Fiu născut când văzu îndeplinirea ispăşirii.“
The Signs of the Times, 16 august 1899.
„Tatăl demonstrează nemărginita Lui iubire pentru Hristos
care a plătit răscumpărarea noastră cu sângele Său, primind şi
spunând un bun venit prietenilor lui Hristos, ca şi prieteni ai Săi.
El e mulţumit cu ispăşirea făcută. El este proslăvit prin întruparea,
viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.“ Mărturii pentru comunitate,
vol. 6, cap. Ţinerea Sabatului, subcap. Adunările în Sabat, par. 9.
„Tatăl a dat toată onoarea Fiului, aşezându-l la dreapta Sa,
mai presus de toate domniile şi toată puterea. El şi-a exprimat
marea Sa bucurie şi plăcere în primirea Celui răstignit şi în
încoronarea Lui cu slavă şi cu cinste. Şi tot harul pe care El i l-a
arătat Fiului Său în acceptarea marii ispăşiri a Sa este arătat
poporului Său... Dumnezeu îi iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul
Său... Pecetea cerului a fost pusă pe ispăşirea lui Hristos. Jertfa
Sa este satisfăcătoare în orice privinţă.“ The Signs of the Times,
16 august 1899.
„Jertfa lui Hristos este îndestulătoare; El a adus lui Dumnezeu
o jertfă deplină şi rodnică; eforturile omeneşti lipsite de meritul
lui Hristos sunt fără valoare.“ The Review and Herald, 19 august
1890 (24 martie 1896).
„Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârşită, şi
refacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvâr-
şită.“ Divina vindecare, cap. Importanţa căutării adevăratei
cunoaşteri, par. 3.
„Moartea Lui pe crucea Golgotei a fost apogeul umilirii Lui.
Lucrarea Lui ca Răscumpărător este dincolo de cuprinderea
limitată a omului. Doar aceia care au murit faţă de eu, ale căror
vieţi sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, pot avea o concepţie
a desăvârşirii jertfei aduse pentru mântuirea neamului omenesc
căzut.“ Letter 196, 1901.
Prin aceste cuvinte ni se dă asigurarea că, pe dealul Golgotei,
Hristos a adus o ispăşire desăvârşită, completă, întreagă şi
rodnică, ce l-a mulţumit în mod deplin pe Tatăl. Cu toate acestea,
în Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte de alte ispăşiri care
urmează după această „...plinătate a ispăşirii“ pe cruce. Aceasta
pare în mod firesc o contradicţie, pentru că dacă ispăşirea a fost

împlinită la cruce, ce nevoie mai este de alte ispăşiri? Problema
este rezolvată repede, când înţelegem că ispăşirea săvârşită pe
cruce a fost o parte a ispăşirii şi nu lucrarea ispăşirii ca întreg.
Ceea ce se trece în general cu vederea este că lucrarea de
mântuire nu s-a încheiat cu o singură ispăşire. O persoană nu este
pregătită pe deplin pentru cer în momentul în care a primit
naşterea din nou. Oamenii şi-ar dori să fie doar atât, dar nu este
doar atât.
După experienţa iniţială a regenerării sau a naşterii din nou,
care face din fiecare credincios un membru al familiei lui Hristos,
mai există încă o mare lucrare de făcut, pentru el şi în el. În timp
ce natura sa a fost schimbată, în multe privinţe mintea sa a ră-
mas neschimbată. După ani de educaţie în şcoala Satanei există
o mulţime de lucruri care trebuie dezvăţate şi tot atâtea care tre-
buie învăţate. O lucrare extinsă de reformă trebuie adăugată la
cea a naşterii din nou pentru a putea aduce omul la o desăvârşită
armonie cu gândul şi cu caracterul lui Hristos. Astfel credinciosul
devine imun în cele din urmă la toate ispitele, indiferent cât de
puternice sau de subtile sunt ele. Această lucrare specială repre-
zintă, de asemenea, facerea unei ispăşiri.
Când această lucrare a fost încheiată, mai rămâne ispăşirea
din sanctuar prin care păcatele celor cu adevărat pocăiţi sunt în-
depărtate de la ei pentru vecie. Aceasta este de asemenea o is-
păşire desăvârşită şi satisfăcătoare.
Fiecare din aceste lucrări succesive trebuie să fie desăvârşită
în sinea ei, exact aşa cum a fost ispăşirea săvârşită pe cruce, dar,
singură, nici una dintre ele nu poate încheia lucrarea. Există deci
cel puţin patru ispăşiri separate.
Aceste patru ispăşiri sunt făcute:

1. La cruce;
2. În Sfânta din sanctuarul ceresc;
3. În Sfânta Sfintelor;
4. Asupra ţapului pentru Azazel.
Aceasta nu este în mod necesar o listă completă a tuturor ispă-
şirilor făcute, însă ea acoperă cu siguranţă pe acelea care se suc-
ced, în ordine, una pe cealaltă, în lucrarea progresivă de izbăvire
din păcat.Vom lua acum în considerare referinţele scripturistice ca-
re dovedesc existenţa fiecăreia dintre acestea în tip şi în antitip.
La cruce
Declaraţiile pe care le-am citat deja dovedesc că la cruce Hris-

tos a împlinit lucrarea antitipică prin săvârşirea unei ispăşiri de-
săvârşite şi satisfăcătoare. Această slujbă a fost simbolizată în Ve-
chiul Testament prin lucrarea preotului când făcea ispăşire pen-
tru popor, prin oferirea unei jertfe pe altarul arderilor de tot în
afara cortului. Orice slujbă împlinită în acest loc arăta direct spre
Golgota şi spre ceea ce a avut loc acolo.
„Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întâlnirii, şi
a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Când cineva dintre
voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă,
fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l
aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la
uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Dom-
nului. Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot,
şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. Să junghie
viţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sân-
gele şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa cortu-
lui întâlnirii. Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot, şi să-l taie
în bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lem-
ne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsi-
mea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă mă-
runtaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceas-
ta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut
Domnului.‘ “ Levitic 1,1-9.
Un studiu atent al acestor versete ne arată că sângele nu era
dus în sanctuar. Întregul serviciu de jertfă era îndeplinit în cur-
te, la altarul jertfelor. Întrucât curtea este simbolul acestui
pământ, acest ritual arăta spre acea parte a lucrării de jertfă a lui
Hristos care avea să fie împlinită în afara cerului.
După cum a fost deja dovedit prin multele declaraţii citate,
lucrarea aceea a fost o ispăşire desăvârşită şi satisfăcătoare. Nici
nu putea fi altfel, pentru că Hristos niciodată nu a greşit în
împlinirea a tot ce i s-a dat să facă. La cruce, datoria omului a fost
plătită pe deplin şi a fost făcută ispăşire deplină pentru păcatul
lui. Dumnezeu a fost cu totul satisfăcut de faptul că cererile legii
fuseseră satisfăcute, neprihănirea şi dreptatea ei dovedite, iar
temelia împărăţiei Sale asigurată pentru veşnicie. Atât de
eficientă a fost acea ispăşire, încât mântuirea a fost ca atare
Ispăşirile cuprinse în inima slujbelor sanctuarului, ne des-

coperă că lucrarea de răscumpărare este progresivă şi că fie-
care pas este vital pentru rezultatul final şi plin de succes al
marii lupte. Isus Hristos este descoperit ca fiind marele cen-
tru al acestor slujbe, toate arătând către puterea Sa de a
curăţi de păcat.
oferită fiecărei persoane care a trăit pe acest pământ. De aceea,

fiecare om este mântuit prin Hristos. Dar, chiar dacă această
stipulare minunată a fost îndeplinită, nu orice om va fi salvat de
la moarte şi nimicire veşnică. În timp ce crucea oferă această

salvare desăvârşită, ea nu o face disponibilă omului. Alte ispăşiri
sunt necesare pentru a realiza acest lucru. De aceea, cei care nu
vin să primească beneficiile celorlalte ispăşiri, nu vor ajunge
niciodată în posesia binecuvântărilor prevăzute de jertfa
ispăşitoare făcută de Hristos pe cruce.
În Sfânta
Pe lângă ispăşirea făcută în afara cortului la altarul de jertfe

exista o ispăşire necurmată sau zilnică, făcută în Sfânta.
Consemnarea acestei ispăşiri o găsim în Levitic 4.
Când preotul, adunarea întreagă sau un conducător păcătuiau,
ei trebuiau să aducă darul lor în forma unui viţel sau a unui ţap
la uşa sanctuarului unde păcatul era mărturisit prin punerea
mâinilor păcătosului peste capul victimei. Apoi preotul lua din
sângele vărsat pe care-l ducea în Sfânta, unde stropea de şapte
ori înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor şi
ungea o parte din sânge pe coarnele altarului tămâierii.
Restul sângelui era apoi vărsat la picioarele altarului pentru
arderile de tot, în timp ce grăsimea era arsă pe acelaşi altar, iar
restul animalului era ars până la cenuşă, în afara taberei.
Ritualul era puţin diferit în cazul unei persoane obişnuite, dar
învăţătura era aceeaşi. În loc ca sângele să fie dus înăuntrul
cortului preoţii mâncau carnea jertfei, astfel că, atunci când ei
intrau în Sfânta, viaţa jertfei intra acolo o dată cu ei. În timp ce
nu există nici o stipulare în acest scop dată în Levitic 4, legea
jertfei pentru păcat este descrisă în mod clar în Levitic 6,24-30.
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor
lui, şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa de
ispăşire să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se
junghie arderea de tot; ea este un lucru prea sfânt. Preotul care
va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fie
mâncată într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii. Oricine
se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea
pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc
sfânt. Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă
s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă.
Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; ea
este un lucru prea sfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de
ispăşire din al cărei sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru

facerea ispăşirii în sfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “ Le-
vitic 6,24-30.
În acest loc se arată clar că existau ocazii când sângele era dus
în cort şi alte ocazii când nu era dus înăuntru. Preoţii nu aveau
voie să mănânce carnea animalului când sângele era dus în cort,
dar li se cerea să o mănânce atunci când sângele nu era dus în
Sfânta. Pe orice cale era realizat acest transfer, ea simboliza
îndepărtarea vieţii păcătoase din păcătosul care făcuse
mărturisirea şi aşezarea ei în interiorul sanctuarului ceresc.
Declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28 confirmă
aceasta:
„În unele cazuri, sângele nu era dus în Sfânta; dar carnea era
atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui
Aaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea
adunării.‘ Levitic 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă
trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“
Prin aceasta, după cum ne informează Dumnezeu în Levitic 4,
se făcea ispăşire pentru aceia care mărturiseau păcatul şi care
beneficiau în schimb de transferul păcatelor lor asupra
sanctuarului. Această lucrare cerea mai mult decât rolul împlinit
de jertfă. Era implicată, de asemenea, şi lucrarea preotului. Ea
trecea dincolo de simbolul crucii la acel templu din ceruri.
„Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus
ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire
pentru ei, şi li se va ierta.“ Levitic 4,20. Vezi de asemenea şi ver-
setele 31 şi 35.
La acest stadiu dorim să demonstrăm că sunt cel puţin patru is-
păşiri făcute, fiecare în sine fiind completă şi desăvârşită, dar fie-
care îndeplinind alte etape mai departe în lucrarea de ispăşire ge-
nerală pentru poporul lui Dumnezeu. Pe măsură ce înaintăm în
studiu vom da atenţie deosebită fiecăreia dintre aceste ispăşiri.
În Sfânta Sfintelor
În ziua cea mare a ispăşirii care avea loc în ziua a zecea a lunii
a şaptea se făcea ispăşire în Sfânta Sfintelor pentru cortul a-
dunării şi pentru altarul care stătea în afara uşii, altarul de jert-
fe sau altarul arderilor de tot. În terminologia adventistă aceasta
este numită ispăşirea finală.
În această zi, când poporul se strângea la cortul întâlnirii, ma-

rele preot lua mai întâi un viţel şi un berbec pentru el însuşi şi
pentru familia lui. Cu acestea el făcea ispăşire pentru el însuşi şi
pentru casa lui, o ispăşire care era făcută într-un loc unde cele-
lalte ispăşiri anterioare nu se făcuseră – în Sfânta Sfintelor. De
aceea, ea era diferită de celelalte şi împlinea o lucrare care nu fu-
sese încă făcută.
Apoi, în acelaşi fel, el lua doi ţapi, unul pentru Domnul, celălalt
pentru Azazel sau ţapul ispăşirii. Cu sângele ţapului pentru Dom-
nul el intra în Sfânta Sfintelor unde stropea sângele înaintea ca-
pacului milei şi peste el. Apoi el ieşea afară să facă ispăşire, în a-
cea zi şi în acel loc, pentru Sfânta, pentru altarul de jertfă şi pen-
tru popor. Toate acestea sunt scrise foarte limpede în Levitic
16,15-19; 29-34.
„Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i
ducă sângele dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cu sângele acesta
să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească
cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel
să facă ispăşire pentru sfântul locaş (Sfânta – K. J.V. Bible), pen-
tru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege,
prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, ca-
re este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul
întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş
(Sfânta – K. J.V. Bible), până ce va ieşi din el. Să facă ispăşire pen-
tru el şi casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va
ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă
ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului, şi să
pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar
cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l
sfinţească de toate necurăţiile copiilor lui Israel... Aceasta să vă
fie o lege veşnică; în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă sme-
riţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străi-
nul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va fa-
ce ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate pă-
catele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi
de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta
să fie o lege veşnică. Ispăşirea să fie făcută de preotul care a pri-
mit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să ur-
meze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele
de in, cu veşmintele sfinţite. Să facă ispăşire pentru sfântul locaş
(Sfânta – K. J.V. Bible), să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şi

pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot popo-
rul adunării. Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an
să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor. Aa-
ron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.“
Asupra ţapului pentru Azazel
În aceeaşi zi a ispăşirii finale când lucrarea de ispăşire pentru

tot poporul şi pentru sanctuar era sfârşită, marele preot mărtu-
risea toate păcatele Israelului peste capul ţapului pentru Azazel,
după care acesta era dus în pustie să piară singur. Acest act era
de asemenea numit, în mod deosebit, o ispăşire şi reprezintă cea
de a patra ispăşire majoră între prima venire a lui Isus şi izbăvi-
rea finală de sub puterea păcatului. Iată mărturia Scripturii de-
spre această ispăşire:
„Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Dom-
nul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi
pentru Domnul, şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a
ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, ca
să slujească pentru facerea ispăşirii şi să i se dea drumul în pus-
tie pentru Azazel.“ Levitic 16,8-10.
Ţinta deplină
A susţine că există numai o singură ispăşire, la cruce sau în

Sfânta Sfintelor, înseamnă a păstra o vedere foarte limitată des-
pre ispăşire şi despre lucrarea mântuirii. Înseamnă să nu înţele-
gem sanctuarul şi să nu obţinem plinătatea binecuvântărilor pe
care Dumnezeu le-a pregătit pentru copiii Săi.
Scopul acestui capitol a fost să stabilească existenţa a cel puţin
patru ispăşiri, fiecare dintre ele fiind completă şi desăvârşită în
sine şi absolut necesară pentru încheierea lucrării lui Dumnezeu
pentru răscumpărarea omenirii. Următorul pas va fi să studiem
fiecare ispăşire la rândul ei, pentru a pricepe frumuseţea deplină
a scopului lui Dumnezeu în ele.
Capitolul 11
Jertfa de ispăşire
Întrucât am stabilit că există mai mult decât o singură ispăşi-
re, a sosit timpul să le studiem în detaliu pe fiecare. Această cer-
cetare va fi făcută în scopul descoperirii aplicaţiei practice a fiecă-
reia. Dumnezeu a prevăzut aceste ispăşiri ca soluţii la problema
păcatului. De aceea, nu vom obţine nimic de valoare prin studie-
rea lor, dacă scopul pentru care ele au fost destinate nu se împli-
neşte practic în viaţa credinciosului.
Acesta este punctul unde evreii s-au abătut cu persistenţă. Ei
şi-au pus încrederea în îndeplinirea ceremoniei, în loc să aplice is-
păşirea ca o experienţă personală. Rezultatul a fost că ei au în-
mulţit activităţile exterioare, direct proporţional cu declinul lor
spiritual. În felul acesta, tocmai acele slujbe care erau destinate
să le descopere un Mântuitor viu, au slujit, în schimb, la ascun-
derea lui Hristos înapoia ritualurilor lor lipsite de sens.
În ritualul sanctuarului, prima ispăşire era făcută în curte, pe
altarul de jertfă. Aceasta avea de-a face cu junghierea unei victi-
me – un miel, un ied, o turturea sau alte forme de viaţă stipula-
te. Includerea acesteia, ca parte din slujba sanctuarului, slujbă
care a fost stabilită în pustie, nu a fost introducerea de prima
dată, atunci, a acestei ceremonii. Ea fusese dată lui Adam şi Evei
la porţile Edenului după ce ei fuseseră alungaţi din Paradis. Dar,
chiar şi aceasta, nu a fost instituirea iniţială a ispăşirii. Chiar în
clipa în care ei au păcătuit, Hristos a adus la îndeplinire ispăşi-
rea prin faptul că s-a aşezat între perechea vinovată şi legea căl-
cată. Astfel, chiar înainte ca ei s-o cunoască sau s-o accepte, is-
păşirea fusese aplicată în dreptul lor. Dacă nu ar fi fost aplicată,
ei ar fi murit chiar în ziua aceea.
(135)
„Chiar în clipa când omul a acceptat ispitele Satanei şi a făcut

chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, s-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: ,Pe-
deapsa să cadă asupra Mea. Voi lua locul omului. El va avea o altă
şansă.‘ “ The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.
Trebuie să fim foarte atenţi ca să facem deosebire între ispăşi-
rea simbolică, aşa cum era făcută de oameni, şi lucrarea reală în
sine, aşa cum era făcută de Dumnezeu prin Isus Hristos. Ritua-
lul respectat de credincioşi nu era plănuit să fie decât o declaraţie
din partea lor că acceptă lucrarea lui Hristos şi o mărturie că ea
devenise experienţa lor personală.
Astfel, la porţile Edenului, când Dumnezeu le-a comunicat lui
Adam şi Evei ce făcuse El deja pentru ei, li s-a pus la dispoziţie a-
legerea de a respinge sau de a accepta această lucrare minunată.
Nu uitaţi că actul ispăşirii săvârşit chiar în momentul când ei
păcătuiseră, nu făcuse nimic în ei, cu toate că făcuse o mare şi e-
senţială lucrare de mântuire pentru ei. Dumnezeu nu a avut ne-
voie ca ei să ştie şi să consimtă la lucrarea de aplicare a ispăşirii
iniţiale, deşi, în mod cert, El trebuia să aplice ispăşirea ce urma
să facă o lucrare în ei. Prima ispăşire le-a oferit un timp de probă,
în timp ce cea de a doua le oferea mântuirea.
Când Hristos a făcut ispăşirea iniţială pentru Adam şi Eva, El
a făcut-o pentru întreaga omenire. Fiecare persoană care s-a
născut în lume, indiferent că ajunge s-o cunoască sau nu, se
bucură de beneficiile acelei ispăşiri. Fără ea, nu ar exista nici o
posibilitate de obţinere a mântuirii, deoarece nimicirea ar veni
înainte ca omul să poată accepta răscumpărarea. De aceea,
înainte ca Dumnezeu să poată face ceva pentru omenire, El
trebuia să prevadă o amânare a execuţiei. Dacă El însuşi ar fi fost
executorul, atunci amânarea ar fi avut loc doar printr-un decret
dat de Dumnezeu, exact aşa cum judecătorii pământeşti aleg o zi
de judecată pentru criminal şi pe care cândva, mai târziu, o
amână. Distrugătorul nu este Dumnezeul cel veşnic, ci încălcarea
legii. De aceea, Dumnezeu a trebuit să ofere prin Hristos jertfa de
împăcare prin care cererile legii să poată fi în aşa fel amânate,
încât omul să poată primi acele ispăşiri prin care să poată obţine
mântuirea din păcat.
Această distincţie clară între ţinta acestor două ispăşiri diferite
trebuie să fie limpede înţeleasă dacă se doreşte ca toţi aceia care
caută mântuirea să experimenteze plinătatea beneficiilor
JERTFA DE ISPĂŞIRE 137
ambelor ispăşiri. Din acest motiv Domnul a trimis pe îngerii Săi

sfinţi ca să comunice principiile ispăşirii lui Adam şi Evei.
„Îngerii cerului au dezvăluit mai deplin primilor noştri părinţi
planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam şi
tovarăşa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare
şi grav, nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul lui
Dumnezeu s-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentru
păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi, prin pocăinţă
şi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai lui
Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 12.
Lui Adam i-a fost descoperit că o asemenea prevedere nu putea
să fie făcută decât cu preţul infinit şi prin suferinţele Fiului lui
Dumnezeu. Trebuie să fi fost deosebit de mare aprecierea lui, pe
de o parte, dar trebuie să fi fost nespus de şovăitor, pe de altă
parte, să-l vadă pe Hristos suferind pentru el.
„Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui
Adam şi Evei caracterul sacru al legii lui Dumnezeu şi ei au văzut,
aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatului
şi rezultatele lui groaznice. În remuşcarea şi durerea lor, ei au
cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui
dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină
asupra lor şi asupra urmaşilor lor.
Li s-a spus însă că, deoarece legea lui Iehova este temelia
guvernării Sale în ceruri, ca şi pe pământ, nici chiar viaţa unui
înger nu putea fi primită ca jertfă pentru încălcarea ei. Nici unul
dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea
veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui
Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispăşirea
aceasta. După cum neascultarea şi păcatul lui Adam a adus neno-
rocire şi moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă
viaţă şi nemurire.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 13, 14.
Orice soluţie la problema păcatului care presupunea schimbarea
legii era cu desăvârşire inacceptabilă pentru Dumnezeu. El dăduse
legea pentru a împlini un anume rol esenţial în securitatea, stabi-
litatea şi fericirea tuturor creaturilor. Ea oferea mijloace prin care
făpturile se puteau bucura de folosirea marilor puteri ale naturii
fără ca să se nimicească pe ei înşişi. Dar, pentru ca să facă aceasta
în deplină siguranţă, ei trebuia să rămână în limitele prevăzute de
lege. Planul era desăvârşit, drept şi raţional, fiind acel ideal pe care
numai iubirea şi înţelepciunea infinită putea să-l creeze.
Puţini oameni îşi dau seama că doar prin jertfa lui Hristos
a fost posibil să i se dea omului un al doilea timp de probă.
Moartea Sa ne apără împotriva urmărilor depline ale păca-
tului, astfel încât să putem alege să ascultăm şi să trăim sau
să nu ascultăm şi să pierim.
Una din caracteristicile de dorit a sistemelor lui Dumnezeu

este totala lor trăinicie. Omul nu ar fi putut niciodată să producă
ceva care să aibă această calitate. Când savanţii au pus la cale
zborul pe lună, ei au putut să calculeze exact împingerea şi
direcţia necesară pentru lansarea cu succes a astronauţilor în
spaţiu, ceva care ar fi fost imposibil dacă legile lui Dumnezeu s-ar
fi schimbat de la o zi la alta. De exemplu, dacă combustibilul ar
da un anumit randament al puterii astăzi şi un altul mâine, omul
niciodată n-ar fi în stare să zboare în orice loc, ca să nu mai vorbim
de lună. Oamenii ar trebui să fie cei mai recunoscători pentru
faptul că Dumnezeu şi legile Sale sunt demne de încredere şi

solide, în mod absolut.
Gândeşte-te ce haos s-ar fi produs în tot universul dacă
Dumnezeu ar fi ales să rezolve problema păcatului prin amânarea
consecinţelor încălcării legii ce trebuia să se abată asupra lui
Adam şi Evei. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, atunci orice fiinţă
de-a lungul şi de-a latul stăpânirii lui Dumnezeu ar fi putut cere
o asemenea scutire. Fiindcă Domnul ar fi făcut aceasta pentru un
singur călcător al legii, El ar fi trebuit s-o facă pentru toţi
călcătorii legii. Ce confuzie ar fi rezultat de aici! Nimeni nu ar mai
fi ştiut ce este şi ce nu este corect.
De aceea, Dumnezeu şi-a întemeiat guvernarea Sa pe un
sistem de legi solide, demne de încredere care guvernează fiecare
aspect al vieţii. El i-a instruit cu grijă pe copiii Săi cu privire la
binecuvântările acestui sistem, cât şi cu privire la pericolele
incluse prin acţionarea în mod contrar faţă de el. El a avertizat
că violarea legii va schimba puterile naturii din puteri susţină-
toare de viaţă într-un nimicitor. Copiilor Săi li s-a pus la dispo-
ziţie libertatea deplină de a opera în cadrul acelor limite sau de a
păşi în afara lor. Din acest motiv, conform deciziilor pe care aveau
să le ia şi pe care încă le iau, ei, fie erau primitorii binecuvântă-
rilor sau vieţii, fie erau blestemaţi sau lăsaţi pradă morţii.
Astfel, atunci când Adam şi Eva, ispitiţi de către Satana, au a-
les să opereze în afara legii, ei au făcut ca toate puterile uriaşe ale
naturii să se întoarcă împotriva lor. Acele forţe destinate să bine-
cuvânteze şi să aducă prosperitate, s-au preschimbat în elemen-
te destructive care i-ar fi şters de pe faţa pământului chiar în ziua
aceea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit personal ca să-i salve-
ze. Dar paşii pe care Dumnezeu i-a făcut nu a negat în nici un fel
legea călcată sau rezultatele naturale care decurg din călcarea ei.
În schimb, El a oferit o cu totul altă soluţie. El a îndreptat asupra
Sa acele puteri înspăimântătoare dezlănţuite de legea călcată şi,
făcând aceasta, El a făcut prima ispăşire. Fără îndoială, există a-
devăruri adânci, tainice şi uimitoare în această ispăşire pe care
nici măcar studiul concentrat al veşniciei nu le va putea epuiza.
Aceia care, în această viaţă, îşi concentrează cele mai bune efor-
turi sub conducerea lui Dumnezeu pentru a înţelege, în măsura
în care este cu putinţă, natura şi lucrarea acestei ispăşiri, vor fi
răsplătiţi cu o experienţă spirituală şi cu o părtăşie cu Dumnezeu
cu mult superioară faţă de tot ceea ce ei au cunoscut până acum.
În această ispăşire, Hristos s-a interpus între cei vii şi cei morţi.
Deoarece viaţa Lui este de aceeaşi valoare cu puterea legii, El a
fost în stare să poarte greutatea deplină a blestemului păcatului,
în timp ce omenirea s-a bucurat de o perioadă de probă, în care i
s-a pus la dispoziţie o altă alegere de a asculta sau de nu a ascul-
ta. Hristos a dat astfel timp oamenilor ca să poată fi aplicată
următoarea ispăşire pentru a aduce în interiorul lor schimbările
necesare ca să-i pregătească pentru cer.
Acest principiu al primei ispăşiri, care face o lucrare doar pentru
individ, ca o pregătire pentru o lucrare viitoare ce trebuie săvârşită
în el este învăţată cu claritate în diferite ilustraţii biblice.
Paştele
Situaţia neplăcută a Israelului ca sclav al egiptenilor a fost pri-

lejuită de legea călcată. Dumnezeu nu l-a adus niciodată într-o
asemenea situaţie. El lucrase din greu ca să aducă mântuire egip-
tenilor, prin lucrarea lui Iosif, când faraon dăduse dovadă de res-
pect, ascultând de poruncile lui Dumnezeu cu privire la strânge-
rea grâului în silozuri în anii de belşug şi la distribuirea lui cu
înţelepciune în anii de secetă care au urmat. Dar egiptenii, uitând
de Dumnezeul care le dăduse acele daruri preţioase, şi-au pus
nădejdea în daruri mai degrabă decât în Dătătorul lor, devenind
mândri şi îngâmfaţi. Aceasta i-a condus să caute ocazia de a-i a-
duce pe izraeliţi în robie. Din acest motiv, robia izraeliţilor a fost
rezultatul păcatelor egiptenilor.
Pe de altă parte, nici izraeliţii nu erau nevinovaţi. Pentru că şi
ei şi-au pierdut respectul pentru Dumnezeul părinţilor lor au
ajuns aşa de slabi, încât nu mai aveau puterea să le reziste stăpâ-
nilor lor. Consecinţa cea crudă a fost o robie ce s-a întins pe par-
cursul a mulţi ani. Iar rezultatul final nu putea fi decât moartea.
Satana a plănuit aceasta cu o îngrijită meticulozitate, deoarece el
intenţiona să îi extermine pe izraeliţi pentru a fi sigur că Mesia
nu va veni niciodată pe pământ. El a ştiut că planul lui Dumne-
zeu includea naşterea lui Hristos din sămânţa lui Avraam. De
aceea, el a înţeles că totul depindea de nimicirea seminţei lui
Avraam.
Pentru a face acest lucru el trebuia să îi separe de protecţia
ispăşirii pe aceia pe care urma să-i distrugă. Acest lucru nu pu-
tea fi realizat decât printr-o apostazie adâncă, aşa încât ei să
respingă cu totul ispăşirea. Numai aşa puteau să ajungă la înde-

mâna sa. Planul său era să îi lichideze pe izraeliţi împreună cu
egiptenii. Pentru a realiza aceasta el i-a împietrit inima lui faraon
care, fără nici o remuşcare, i-a umilit pe izraeliţi prin cea mai
cumplită sclavie, aşa încât să nu poată servi lui Dumnezeu. Pe
măsură ce Satana observa depărtarea lor treptată de Dumnezeu,
el a dispus forţele naturii de jur împrejurul împărăţiei condam-
nate, pregătindu-se pentru ziua când egiptenii aveau să respingă
totalmente iubirea şi mila lui Dumnezeu.
Când timpul acela a venit, Dumnezeu l-a trimis pe Moise cu ul-
tima solie prin care îl invita pe rege să nu respingă protecţia ofe-
rită de ispăşire, ci să se întoarcă la starea de ascultare. El a fost
avertizat cu privire la atacurile forţelor necontrolate ale naturii
care vor ieşi din făgaşul lor dacă el va refuza să asculte.
El a refuzat invitaţia, iar plăgile au căzut într-o succesiune
constantă, distructivă. Fiecare plagă s-a apropiat din ce în ce mai
mult de finalul care promitea să nimicească în mod complet toată
naţiunea. Atunci Dumnezeu i-a călăuzit pe izraeliţi să aplice is-
păşirea ca singurul mijloc de protecţie în faţa morţii care avea să
umble prin ţară la mijlocul nopţii. Au fost instruiţi să aleagă un
miel în ziua a zecea a lunii şi să-l ţină până în ziua a paispreze-
cea când trebuia să-i ia viaţa, la apusul soarelui.
Primul lor act după aceea era să stropească sângele pe uşiorii
uşii pentru a le oferi protecţie de îngerul morţii. Când acel sânge
a stat între ei şi plagă, au fost în siguranţă, chiar dacă erau încă
în ţara sclaviei şi nu erau încă eliberaţi de sub puterea ei. Este
limpede că sângele stropit nu a făcut nimic în ei la acel stadiu, dar
el a făcut în mod cert o mare lucrare pentru ei. Le-a dat timp să
trăiască până când Dumnezeu avea să-i elibereze din robia egip-
teană. Dacă ei ar fi murit în noaptea aceea, atunci niciodată n-ar
fi cunoscut libertatea.
Nu este dificil să vedem paralela strânsă între situaţia din
Egipt şi cea din Eden. În ambele cazuri, ameninţarea instantanee
cu moartea plana deasupra oamenilor, în situaţia respectivă. Nici
Adam şi Eva şi nici izraeliţii şi egiptenii nu aveau vreo putere ca
să înlăture pericolul adus de purtarea lor păcătoasă. Ambele gru-
pe aveau nevoie de timp pentru a înţelege şi pentru a aplica is-
păşirea care să-i transforme înăuntrul lor şi, astfel, să-i aducă în
afara puterii destructive a lui Satana. Dumnezeu le-a oferit timp
aducând o jertfă de ispăşire pentru ei. În Eden, Hristos s-a aşe-
zat între cei vii şi cei morţi şi nu-şi părăsise locul nici în zilele ro-
biei egiptene. Actul izraeliţilor şi al egiptenilor care au ales să stea
sub protecţia sângelui era de fapt acceptarea darului lui Dumne-
zeu.
De asemenea, în noaptea aceea dezastruoasă din Egipt când
îngerul morţii a semănat în urma sa nenorocire, existau în ţară
două feluri de păcătoşi. Erau egiptenii care au dispreţuit
ispăşirea şi care au murit şi izraeliţii care s-au aşezat sub
protecţia ispăşirii şi care au trăit. Dar trebuie subliniat că atât
evreii, cât şi egiptenii erau păcătoşi, iar legea încălcată îi
pretindea ca fiind ai săi de drept. Acea ispăşire nu i-a făcut liberi
pe cei care s-au bucurat de ea, ci doar le-a oferit timpul necesar
pentru obţinerea libertăţii lor. Pe de altă parte, cei care nu s-au
aşezat sub sângele ispăşitor nu mai dispuneau de timp, fapt care
i-a condus să piardă ocazia de a fi mântuiţi.
Fiul risipitor
Acelaşi adevăr frumos este învăţat în experienţa fiului risipitor

când s-a întors din Egipt. Când a fost întâmpinat de tatăl său
tânărul prezenta o privelişte de care îţi era ruşine, în hainele sale
rupte şi zdrenţăroase. Nu aceasta era condiţia care l-ar fi putut
face să intre în casa curată şi ordonată a tatălui său. El avea
nevoie să fie protejat de ochii curioşi şi dispreţuitori ai celor care
locuiau acolo, până când avea ocazia să se spele şi să-şi schimbe
zdrenţele cu hainele cele noi şi curate. Protecţia aceasta i-a fost
oferită de tatăl său care l-a învelit pe cel zdrenţăros cu mantia lui
frumoasă, ascunzându-i astfel ruşinea de ochii celorlalţi.
„Tatăl nu va îngădui nici unui ochi dispreţuitor să-şi bată joc
de mizeria şi zdrenţele fiului său. El luă mantia largă şi bogată
de pe umerii săi şi înveli cu ea făptura slăbită a fiului său, şi
tânărul mărturisi printre suspinuri pocăinţa spunând: ,Tată, am
păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să
mă chem fiul tău.‘ Luca 15,21. Tatăl, ţinându-l strâns lângă sine,
îl aduse în casă. Tânărului nu i-a mai fost dată nici o ocazie în ca-
re să solicite un loc de argat. El era fiu, care avea să fie onorat cu
tot ceea ce era mai bun în casa părintească şi pe care, bărbaţii şi
femeile care îl aşteptau, aveau să-l respecte şi să-i slujească.“ Pa-
rabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 16.
Această măsură a fost adoptată de tatăl numai pentru a-i oferi
tânărului protecţia, până când avea să intre în casă. Imediat ce

au sosit în casă, tatăl porunci slujitorilor să-l schimbe pe tânăr
din cerşetor zdrenţăros într-un fiu îmbrăcat curat şi bine.
„Tatăl, adresându-se slujitorilor săi le spuse: ,Aduceţi repede
haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget
şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l.
Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a în-
viat; era pierdut şi a fost găsit.‘ Şi ei au început să se veselească.
Luca 15,22-24.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a
fost găsit, par. 17.
Acţiunea tatălui prin punerea mantiei sale peste hainele mur-
dare ale fiului său, mai înainte ca să poată fi schimbat, este o pa-
rabolă a ispăşirii făcute de Hristos în momentul în care Adam şi
Eva au păcătuit. Ea învaţă acelaşi adevăr ca şi sângele stropit pe
pragul de sus al caselor din Egipt. Ea era o lucrare completă în si-
nea ei, cu toate că nu isprăvea lucrarea de restaurare. A fost ne-
voie ca peste fiu să fie puse de două ori haine de tatăl său. În pri-
mul rând, chiar tatăl şi-a pus mantia sa peste zdrenţele fiului a-
scunzându-le vederii celorlalţi. El avea o deplină protecţie, pentru
un timp, faţă de condamnarea celor din jur.
Dar tatăl nu a privit acest lucru ca fiind tot ceea ce ar fi putut
să facă pentru fiul său. El nu s-a dat mulţumit decât atunci când
l-a dezbrăcat pe tânăr de zdrenţele lui murdare şi l-a îmbrăcat în
hainele cuvenite unui fiu onorat şi iubit. Ceea ce tatăl dorea să
vadă nu era numai o acoperire exterioară, ci o completă
restaurare. Tot aşa şi în cazul Israelului, Dumnezeu nu s-a dat
mulţumit doar să-i protejeze de îngerul morţii. El nu dorea nimic
mai mult decât să-i transforme din robi în oameni liberi. La fel şi
în Eden, Dumnezeu nu ar fi putut să se mulţumească oferindu-le
lui Adam şi Evei protecţie împotriva morţii, în timp ce ei ar fi
rămas încă în starea lor păcătoasă. Restaurarea totală este planul
lui Dumnezeu. De aceea, alte ispăşiri trebuie să urmeze primei
ispăşiri.
Un Mântuitor înviat
Pe cruce, Hristos a făcut o jertfă de ispăşire desăvârşită.*

Aceasta constituia ultima confirmare a ceea ce fusese deja făcut
în Eden, când El deveni „...Mielul care a fost înjunghiat de la
* Vezi lista cu acele declaraţii din Spiritul Profetic care vorbesc despre
ispăşirea făcută de Domnul Hristos, din capitolul 10 al acestei cărţi.
întemeierea lumii.“ Apocalipsa 13,8. K. J.V. Bible. Acea ispăşire a

oferit protecţie pentru toţi oamenii. Chiar păgânii şi cei
nerecunoscători se bucură de un timp de probă datorită ei. În
Hristos, orice om de pe pământ are deja mântuirea, dar ea nu
devine efectivă decât după ce ispăşirea este aplicată fiecăruia în
mod personal. Fie că ştie, fie că nu ştie, orice om de pe pământ are
la îndemână mântuirea, tot aşa cum lui Adam i se pusese la
dispoziţie mântuirea în momentul în care a păcătuit. Dar, după
cum Adam trebuia să se deprindă cu acordarea acestui privilegiu
în Hristos şi să-l accepte în mod conştient, înainte ca să intre în
posesia lui cu adevărat, tot aşa este cu fiecare alt om.
Pavel a înţeles foarte limpede principiile ispăşirii şi făcea
cunoscut într-un mod clar că, extraordinară cum era lucrarea
săvârşită la cruce, dacă Hristos nu ar fi făcut mai mult decât atât,
aşa cum ar fi fost cazul dacă El nu ar fi înviat din morţi, toate ar
fi fost fără folos. El oferă o listă de consecinţe directe: nu ar mai
exista învierea celor morţi neprihăniţi; propovăduirea lui şi
credinţa lor ar fi deşartă; ei ar fi încă morţi în greşelile şi păcatele
lor; şi, punându-şi nădejdea numai în această viaţă, ei ar fi cei
mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Ne-am putea întreba foarte
bine cum ar putea cineva să nădăjduiască în Hristos în această
viaţă fără posibilitatea învierii şi a vieţii veşnice din ceruri. Când
Hristos a murit, El a făcut o ispăşire care avea să fie eficientă fie
că avea, fie că nu avea să învieze dintre cei morţi. De aceea,
ispăşirea respectivă urma să ofere protecţie omului până când
timpul său de probă se isprăvea, dar pentru că Cel care este
singurul în stare să administreze ispăşirile următoare ar fi rămas
mort, acea ispăşire ar fi rămas singurul beneficiu primit.
Iată declaraţia lui Pavel:
„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum
zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o
înviere a morţilor, nici Hristos nu a înviat din morţi. Şi dacă n-a
înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi
zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi
şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit
despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu l-a înviat,
dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază
morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa
voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin
urmare şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai
pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci

suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos
a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.“ 1 Corinteni 15,12-20.
E de mirare că, în lumina acestor adevăruri limpezi despre
ispăşire, bisericile contemporane îşi pun întreaga lor credinţă
numai în actul ispăşitor de la cruce. Ei slujesc un Mântuitor
răstignit, dar nu oferă nici un loc real Celui înviat. Este adevărat
că ei slujesc cu buzele învăţătura despre învierea lui Hristos, dar
nu există nici un loc în teologia lor pentru celelalte ispăşiri
succesive, prin intermediul cărora, datorită lucrării din
sanctuarul ceresc, Hristos a trecut de la săvârşirea unei lucrări
pentru omenire, la executarea unei lucrări de transformare în
interiorul omului. Dacă lucrarea cea din urmă nu este făcută,
prima nu are cu adevărat nici un sens. Acesta este motivul pentru
care Hristos trebuia să învieze din morţi.
Cât de mulţumitori trebuie să fim că solia plină de slavă a
îngerului al treilea a pus în lumină minunata lucrare a tuturor
ispăşirilor, ca noi să nu ne oprim doar la protecţia oferită la
Golgota, ci să putem înainta în primirea ispăşirilor pe care
Hristos le administrează din sanctuarul ceresc, ispăşiri prin care
suntem transformaţi din ce în ce mai mult după chipul minunat
al preţiosului nostru Mântuitor.
Capitolul 12
Arderea de tot
Jertfa de ispăşire, ce prevede un timp de probă pentru cel
neascultător, era urmată de o succesiune de ispăşiri prin care se
va împlini lucrarea de restaurare a chipului lui Dumnezeu în
călcătorul legii şi redarea Paradisului pierdut.
Întrucât păcătosului îi este asigurat un timp de probă,
următoarea lucrare era aceea de a-l izbăvi de robia vechii naturii,
care fusese sădită în inima lui prin implantarea seminţei lui
Satana, şi de a implanta în locul ei sămânţa lui Hristos din care
va creşte şi se va dezvolta până la o deplină desăvârşire
neprihănirea lui Dumnezeu .
Aceşti paşi progresivi de la condamnare la eliberarea finală, au
fost deja prezentaţi pe deplin în câteva cărţi precum: Salvat din
robia păcatului, Destinul unei mişcări şi Renaşterea şi reforma.
Ca atare, nu voi repeta aici gândurile respective, ci voi trece direct
la ispăşirea făcută prin darurile arderii de tot, al jertfelor de
mâncare şi al jertfelor de mulţumire care erau aduse zilnic în
curtea templului.
O dată ce credinciosul obţinea binecuvântările pe care aceste
daruri erau destinate să i le aducă, el era pregătit să primească
beneficiile ispăşirii pentru păcatele individuale. Această iertare a
nelegiuirii îi era pusă la dispoziţie prin lucrarea din Sfânta, unde
preotul intra în favoarea lui. După ce îşi mărturisea păcatul
asupra capului victimei şi îi lua viaţa cu mâna lui, penitentul
rămânea în curtea templului îngenuncheat în rugăciune serioasă,
în timp ce prin credinţă urmărea mişcările preotului dinăuntru
templului. Era planul lui Dumnezeu ca păcatul, o dată mărturisit
şi lepădat, să nu-şi mai găsească loc în experienţa credinciosului.
(146)
ARDEREA DE TOT 147
De aceea Dumnezeu nu intenţiona ca o persoană să vină în

repetate rânduri să mărturisească şi să lepede acelaşi păcat.
Pentru a atinge acest ideal, credinciosul trebuia să trăiască
într-o stare de continuă consacrare în slujba lui Dumnezeu. Ca
atare, pentru a învăţa aceasta, Domnul a prevăzut ritualurile de
consacrare prin darul arderii de tot, darul de mâncare şi darul de
mulţumire. Aceia care intrau zilnic în aceste slujbe, în mod
conştient, sincer şi inteligent, erau pregătiţi să vină, printr-o
adevărată pocăinţă şi mărturisire, să primească iertarea de păcate.
Înainte de a cerceta mijlocul ispăşirii din Sfânta, trebuie să
luăm în considerare lecţiile importante conţinute în aceste slujbe
preliminare. Cercetătorul trebuie să se străduiască să înţeleagă
şi să ţină minte relaţia dintre aceste ispăşiri variate. Ele nu
trebuie să fie izolate ca entităţi separate, deoarece există o
strânsă legătură între ele. Ne vom strădui să arătăm că fiecare
ispăşire succesivă nu poate fi aplicată dacă cea dinaintea ei nu a
fost împlinită cu succes. De exemplu, aşa după cum am arătat în
capitolul precedent, dacă jertfa de ispăşire nu ar fi fost făcută
chiar în clipa când omul a păcătuit, nu ar mai fi existat nici o
ocazie pentru a le introduce şi a le aplica pe celelalte.
Darul arderii de tot
De două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată seara, se aducea

pe marele altar din curtea templului, darul arderii de tot,
împreună cu darurile de mâncare şi de mulţumire.
„Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi,
necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara.
Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de
floare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn de
măsline fără drojdii, şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de
vin. Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara, şi să aduci împreună cu
el o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă;
aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Aceasta este arderea de tot care va fi adusă de urmaşii voştri la
uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu
voi, şi îţi voi vorbi.“ Exodul 29,38-42.
Credincioşii puteau de asemenea să aducă o ardere de tot per-
sonală, împreună cu darurile adecvate de mâncare şi de mulţu-
mire. Instrucţiunile pentru acestea sunt consemnate în primele
Jertfa arderii de tot reprezintă supunerea vieţilor noastre,

fiind gata pentru orice jertfă la care suntem chemaţi.
trei capitole din Leviticul. Când o persoană oferea această jertfă,

prin ea se făcea o ispăşire pentru ea.
„Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi
va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.“ Leviticul 1,4.
Arderea de tot nu era un dar pentru păcat, chiar dacă prin
aceasta era primită ispăşirea. Ea era un dar de consacrare sau
dedicare.
„Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineaţă şi
seara, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur
şi din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai
erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum şi pentru
sărbători speciale.
În fiecare dimineaţă şi seară, un miel de un an era adus ca
ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare,
simbolizând astfel consacrarea zilnică a naţiunii faţă de Domnul
ARDEREA DE TOT 149
Dumnezeu, cum şi continua dependenţă de sângele ispăşitor al

lui Hristos.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 25, 26.
Jertfele de mâncare (meat-offerings) nu erau jertfe de carne.
Astăzi termenul „meat“ înseamnă carne, dar în Scripturi are un
înţeles mult mai larg, descriind hrana sau mâncarea ca atare.
Trebuie observat că de fiecare dată când este descrisă jertfa de
mâncare, aceasta niciodată nu are de a face cu carnea. Ea consta
dintr-un amestec de făină şi ulei. Vezi Leviticul 2,1; 1Regi 19,5-8.
Dacă se are în vedere acest lucru, cercetătorul va fi ferit de
înţelegerea greşită a darului jertfei de mâncare.
Astfel, chiar prima lucrare făcută pentru popor când se iveau
zorii fiecărei dimineţi era aceea de a-i aduna în jurul altarului
pentru serviciul arderii de tot. Mielul de un an era junghiat şi
apoi, împreună cu mâncarea, uleiul şi vinul, era ars pe altarul de
jertfe din curte.
Pe când avea loc slujba, poporul nu trebuia să stea doar ca un
martor nepăsător. Era de aşteptat ca poporul să se consacre în
mod solemn în slujba lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Izraeliţii
trebuiau să-şi reamintească faptul că ei nu erau în această lume
să slujească eului sau să clădească propriile lor interese şi afaceri,
ci ca să ducă înainte cauza Celui veşnic.
Ei trebuiau, de asemenea, să recunoască faptul că depindeau
pentru viaţă de ispăşirea făcută pentru ei chiar în momentul când
primii lor părinţi au căzut în păcat. Astfel, trebuia să li se
amintească în mod constant, că nu exista nici un loc pentru
încrederea de sine şi nici un loc pentru a fi stăpânii propriului lor
destin sau pentru a fi plănuitorii vieţilor lor.
Tot ceea ce era legat de arderea de tot de dimineaţă şi seară era
plănuit cu măiestrie de Creatorul divin de planuri ca să producă
în ei adevăratul spirit creştin şi să elimine ideea că mântuirea era
o afacere sau o întreprindere unilaterală.
Fiecare credincios este iniţiat pe o cale a vieţii opusă atitudinii
egoiste şi lacome a acelora care nu au cunoştinţa de Dumnezeu.
Credinciosul este mântuit ca să slujească, şi este binecuvântat cu
daruri cereşti ca să poată împărţi aceste resurse pentru a aduce
binecuvântarea şi mântuirea celor care pier. Aceia care participă
activ la această lucrare sunt ei înşişi binecuvântaţi cu putere, pe
când cei care refuză s-o facă, pier. În cadrul acestui principiu al
slujirii, Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său desăvârşirea
întregii inimi.
„Preoţii trebuiau să examineze toate animalele aduse pentru

jertfă şi trebuiau să respingă pe oricare dintre ele la care se
descoperea un defect. Numai o jertfă ,fără cusur‘ putea fi un
simbol al curăţiei desăvârşite a Aceluia care avea să se ofere pe
Sine ca ,un miel fără cusur şi fără prihană.‘ 1 Petru 1,19. Apostolul
Pavel ne atrage atenţia la aceste jertfe ca o ilustraţie a ceea ce
trebuie să ajungă urmaşii lui Hristos. El zice: ,Vă îndemn, dar,
fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile
voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va
fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.‘ Romani 12,1. Noi
trebuie să ne predăm pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu şi să
căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putinţă.
Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce
putem aduce noi mai bun. Aceia care-l iubesc din toată inima vor
dori să-i aducă cea mai bună slujire a vieţii lor şi vor căuta fără
încetare să aducă fiecare capacitate a fiinţei lor în armonie cu
legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa.“
Profeţi şi regi, cap. 30, par. 26.
Mulţi pretinşi creştini nu izbutesc să asimileze aceste principii.
Ei simt că dacă sunt „destul de generoşi“ pentru a aduce daruri
de bunăvoie şi îşi consacră ceva din timpul lor pentru lucrarea
misionară, cred că satisfac cererile religiei şi că, astfel, câştigă o
răsplată veşnică. Dar, esenţialmente, nu de banii şi de timpul lor
are nevoie Dumnezeu în primul şi în primul rând. Viaţa, în
întregime, trebuie să îi fie consacrată Lui. Pentru a atinge acest
nivel de consacrare nu înseamnă că cineva trebuie să fie pastor
sau lucrător biblic angajat cu normă întreagă. El poate fi un
lucrător umil într-o slujbă obişnuită, ca de pildă tâmplar, şofer de
autobuz sau grădinar care şi-a consacrat Domnului întreaga sa
viaţă, chiar dacă el nu vede lucrarea lui ca fiind foarte
importantă. Mai presus de toate acestea, el iubeşte adevărul lui
Dumnezeu şi nu doreşte nimic mai mult decât să vadă cum
înaintează cauza Sa. Grija lui cea mai profundă este să vadă
dezvoltate înăuntrul lui principiile caracterului frumos al
neprihănirii lui Dumnezeu, aşa încât în orice privinţă el să devină
asemenea lui Hristos. El acceptă munca pe care o face ca fiind
planul lui Dumnezeu pentru el şi o face cu toată eficienţa şi
priceperea care-i sunt la îndemână. El îl studiază pe meşterul său
sau pe patronul său ca să înţeleagă ce anume doreşte acesta şi
apoi se luptă din răsputeri să-i slujească. Cu voioşie, pace,
ARDEREA DE TOT 151
speranţă şi plin de optimism, el consacră orice timp sau bani, pe

care îi poate pune deoparte, în afara nevoilor lui imediate, pentru
înaintarea adevărului, atunci când Domnul îi oferă ocazia.
Pe scurt, toate lucrurile din viaţa lui sunt secundare propăşirii
împărăţiei divine. Un asemenea om, în adevăratul sens al
cuvântului, îngenunchează înaintea altarului pentru arderile de
tot în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.
Aceia care doresc să ştie dacă sunt cu adevărat consacraţi lui
Dumnezeu, nu trebuie decât să-şi pună această simplă întrebare:
Care este interesul primordial al vieţii mele? Cărui lucru îi este
el în esenţă închinat?
Dacă, în strictă onestitate, descoperim că zidirea Împărăţiei lui
Dumnezeu este interesul primordial, înainte şi de toate, atunci
adevărata consacrare a fost realizată, iar antitipul în viaţa
individului – arderea de tot – este încă adusă în fiecare dimineaţa
şi seară.
Chemarea de a ne aduna în jurul sanctuarului pentru a
participa la ceremonia arderii de tot este aceeaşi şi astăzi. Nu mai
există un sanctuar fizic pe pământ şi nici mielul nu mai este
înjunghiat dimineaţa şi seara, dar ceea ce darurile însemnau
atunci continuă să fie experienţa pe care Dumnezeu doreşte s-o
aibă poporul Său. Dăruirea sanctuarului şi a slujbelor lui ca o
descoperire a caracterului pe care Dumnezeu a plănuit să-l aibă
poporul Său, cât şi a căii prin care trebuie să fie obţinut, este o
manifestare a iubirii şi milei lui Dumnezeu. De aceea este inutil
să studiem slujbele sanctuarului dintr-un unghi care nu comportă
o aplicaţie personală la individ.
„Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceasta
prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: ,O, Doamne, primeşte-mă
să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale.
Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca tot
ceea ce fac să fie făcut în puterea Ta.‘ Aceasta este o lucrare ce
trebuie săvârşită zilnic. Consacră-te în fiecare dimineaţă lui
Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-i toate planurile tale, ca ele
să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî
El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi încredinţezi viaţa
în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va fi din ce în ce mai
mult modelată după viaţa Domnului Hristos.“ Calea către
Hristos, cap. Creşterea în Hristos, par. 9.
Cum a fost cu Israel, tot aşa este şi astăzi cu poporul lui
Dumnezeu. Prima lucrare a fiecărei zile este aceea de a ne con-

sacra în totalitate viaţa pentru orice slujire pe care o va alege
Dumnezeu pentru noi. Cu cât ne vom apropia mai mult de Hris-
tos şi ne vom împărtăşi cu Duhul Său, cu atât mai natural va de-
veni acest act al consacrării. Cu o dorinţă puternică sufletul va
tânji să se consacre în fiecare dimineaţă şi seară.
Când Ioan Botezătorul a ajuns să înţeleagă şi mai mult adevă-
rata natură a caracterului şi a misiunii lui Hristos, sufletul său a
fost atras către o predare de sine la adâncimi pe care mai înainte
nu le cunoscuse.
El a ajuns la această experienţă pe când se afla în închisoarea
lui Irod. La acea vreme ucenicii săi aveau îndoieli serioase cu pri-
vire la felul în care Hristos îşi trata solul.
„Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti
despre lucrarea lui Isus şi povesteau cum alergau mulţimile la El.
Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea
nimic pentru a-l elibera pe Ioan? Cum putea El să îngăduie ca
înainte-mergătorului Lui cel atât de credincios să-i fie răpită liber-
tatea, ba poate chiar viaţa?“ Hristos Lumina Lumii, cap. 22, par. 2.
Aceste argumente nu au fost fără efect asupra solului lui Hris-
tos, dar el a refuzat să exprime vreo îndoială în prezenţa priete-
nilor săi. În loc de aceasta, el s-a hotărât să afle un răspuns direct
de la Hristos, iar pentru acest scop el a trimis pe câţiva dintre uce-
nicii săi să îl întrebe pe Hristos dacă El era cu adevărat Cel
făgăduit.
Într-un mod simplu Hristos i-a îndemnat să îi observe lucrarea
întregii zile. Când s-au întors la prizonierul singuratic, ei i-au re-
latat tot ceea ce au văzut. Ioan a putut prinde o viziune a ade-
văratului caracter al lui Hristos, şi aceasta a trezit în el dorinţa
de a fi tot mai asemenea acelui Model. Consacrarea care a fost as-
tfel generată în el va fi reprodusă întocmai în toţi aceia care do-
resc să se aşeze sub aceleaşi influenţe sfinte.
„Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el
s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cum
era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.“ Hristos Lumina Lu-
Foarte mulţi dintre cei care se socotesc ucenicii lui Dumnezeu
sunt legaţi de ideea că, dacă îi slujesc Domnului, El le este dator
în schimb cu prosperitate, sănătate, protecţie şi o viaţă lungă.
Aceasta era şi înţelegerea ucenicilor lui Ioan. Ioan Botezătorul
ARDEREA DE TOT 153
jertfise totul pentru Hristos. De aceea, tot ceea ce trebuia să facă

Mântuitorul, care deţinea întreaga putere de a face minuni, era
să-l elibereze din închisoare pe Ioan Botezătorul. Dacă n-ar fi
făcut acest lucru, El ar fi fost socotit ca fiind nerecunoscător şi
nepăsător. Lor aşa li s-a părut.
Aceia care gândesc în felul acesta nu vor putea niciodată să
aducă cu adevărat o ardere de tot în fiecare dimineaţă. Consa-
crarea lor faţă de Domnul este prea limitată şi niciodată nu va pu-
tea fi acceptată de El, pentru că ei nu au devenit una în caracter
cu Cel care este iubire.
Împărăţia lui Dumnezeu se poate câştiga numai prin jertfă. U-
nora li se va cere să aducă mici contribuţii, pe când altora li se va
cere chiar preţul suprem al vieţii. Murind la timpul potrivit şi în
felul respectiv, Ioan a dat o mărturie care a fost tot atât de mare şi
necesară ca şi lucrarea făcută când se afla în viaţă. Zeci de mii de
martiri au fost întăriţi să îndure încercări teribile când şi-au adus
aminte de mărturia dată de Ioan în viaţa sa şi prin moartea sa.
În timp ce arderea de tot reprezenta consacrarea vieţii pentru
orice sacrificiu la care era chemată, darul de mâncare şi de bău-
tură însemna depunerea tuturor posesiunilor materiale la pi-
cioarele Învăţătorului, pentru a renunţa la ele sau pentru a le fo-
losi după cum cerea cauza Lui.
Aici este domeniul în care biserica a eşuat atât de rău în trecut
şi va eşua din nou dacă poporul lui Dumnezeu nu se va păzi cu
mare grijă de acest pericol. Când lucrarea este la început şi nouă,
credincioşii sunt încântaţi în aşteptarea unei izbăviri rapide de
lume şi de vaiurile ei. În această condiţie ei sunt foarte motivaţi
să aducă jertfe materiale şi personale pentru lucrare. Dar foarte
curând devine evident că biruinţa nu se poate câştiga atât de re-
pede. Confruntaţi cu perspectiva de a rămâne în lume pentru încă
multă vreme, membrii tind să se instaleze în lume pentru a-şi fa-
ce călătoria cât mai confortabilă posibil. Ei îşi folosesc banii pen-
tru a se asigura de confortul acestei vieţi şi pentru a aspira la bo-
găţia lumească. Cantităţi enorme de energie şi ore nesfârşite sunt
cheltuite pentru a realiza treptat aceste interese pământeşti. Re-
zultatul este că Duhul lui Dumnezeu se depărtează de biserică
lăsând-o săracă, formalistă, legalistă şi căldicică.
Această istorie tristă a decăderii poate fi citită din nou şi din
nou de-a lungul timpului, dar niciodată mai evident ca în istoria
Marii Mişcări a celei de a doua veniri de după 1844. În Mărturii
pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 1-9, es-
te arătat că motivul pentru care s-a depărtat Duhul lui Dumne-
zeu a fost deturnarea mijloacelor, pe care Dumnezeu le-a conferit
lor, pentru confortul şi interesele personale.
Aceia care urmează această cale se înşală pe ei înşişi crezând
că totul este pentru lucrare şi că în ziua în care va fi cel mai ne-
cesar lucrarea va fi binecuvântată cu rezultatele „excelentei lor
administrări a afacerilor.“
„Am văzut că mulţi, în diferite locuri, în est şi în vest, îşi
cumpărau fermă după fermă, teren după teren, casă după casă,
folosind drept pretext cauza lui Dumnezeu, spunând că ei fac
acest lucru pentru a fi de folos lucrării. Ei se leagă singuri ca să
fie de foarte puţin ajutor pentru cauză. Unii cumpără un teren şi
lucrează din greu pentru a-l putea plăti. Timpul le este atât de
ocupat, încât nu pot petrece decât puţin timp în rugăciune, pentru
a-i sluji lui Dumnezeu şi a câştiga putere pentru El, spre a birui
când sunt asaltaţi. Acumulează datorii, iar când lucrarea are
nevoie de ajutorul lor, ei nu pot ajuta deoarece în primul rând ei
trebuie să scape de datorii. Însă, de îndată ce se eliberează de
datorii, mai departe fac la fel, nefiind de folos cauzei; din nou se
implică în alte treburi, cumpărându-şi o altă proprietate. Ei se
măgulesc că procedează bine, că vor folosi avantajele ce decurg de
aici în folosul cauzei, când de fapt ei îşi strâng comori pentru aici.
Ei iubesc adevărul cu vorba, nu cu fapta. Iubesc cauza lui
Dumnezeu exact atât de mult cât o arată faptele lor. Iubesc mai
mult lumea şi mai puţin cauza lui Dumnezeu. Atracţia pă-
mântului este mai puternică, iar atracţia cerului mai slabă.
Comoara lor este acolo unde este şi inima lor. Prin exemplul lor,
ei le spun celor din jur că intenţionează să stea aici, că această
lume este casa lor. Şi îngerul a spus: ,Eşti păzitorul fratelui tău.‘ “
Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par.
5 (şi 6 în ediţia română).
Mărturia cea din urmă care arată de partea cui se află cu
adevărat inimile lor este dată la moartea lor, când vrerea sau
testamentul lor este făcut public. Banii şi posesiunile lor sunt
lăsate moştenire copiilor necredincioşi care nu au o nevoie
specială de avere. Satana este încântat peste măsură de acest
lucru, pentru că el ştie că a privat şi a slăbit cauza lui Dumnezeu
şi şi-a întărit-o pe a sa. Ceea ce îl face pe el în mod special bucuros
este faptul că cei care se considerau poporul lui Dumnezeu şi care
ARDEREA DE TOT 155
ar fi trebuit să facă totul pentru adevăr l-au slujit mult mai bine
pe el. Nu există nici o scuză pentru aceasta, căci în Mărturii s-au
dat instrucţiuni abundente creştinilor pentru a şti cum să
repartizeze posesiunile lor când îşi fac testamentul.
Nimic nu vine de la noi înşine. Tot ce avem noi ne-a fost conferit
nouă de Domnul pentru a face să înainteze cauza Lui şi pentru
a-l birui pe cel rău. Când o persoană ia averea sa şi o trece în
mâinile vrăjmaşului, el îl fură pe Dumnezeu. Aceasta este o tră-
dare a încrederii sfinte, pentru care trebuie dată o socoteală
înspăimântătoare. Dragostea naturală este foarte puternică, iar
unii vor crede că este exagerat să spunem că fiii şi fiicele necre-
dincioase sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevărului Său, dar
în realitate acesta este adevărul. Hristos ştia ce însemna să birui
ispitele puternice care-l asaltau din pricina afecţiunii naturale,
iar cei care vor călca pe urmele Sale, care vor fi părtaşi împreună
cu El la suferinţele Lui şi care vor moşteni împărăţia cea veşnică,
trebuie să obţină aceleaşi biruinţe.
Chemarea lui Dumnezeu pentru folosirea acestor comori nu
este nicidecum egoistă. El are mai mult decât suficiente resurse
prin care să ducă la bun sfârşit planurile Sale fără a implica
omenirea. Dar El cunoaşte efectul cel rău pe care îl au asupra
noastră interesele egoiste, indiferent cât de legitime ar putea fi
acestea. De aceea El ne-a chemat să fim conlucrătorii Săi în
planul mântuirii. Aceasta este o mare onoare, un privilegiu
minunat şi o încredere sfântă.
Când a pus bazele arderii de tot, ale darului de mâncare şi de
băutură, El a îndeplinit o slujbă plină de iubire pentru oameni.
El a intenţionat ca prin acestea să le reamintească în mod
continuu legătura lor cu El, ca Sursă a lor, şi i-a călăuzit zilnic să
îşi reînnoiască legământul făgăduinţei de a face din slujirea
consacrată faţă de ceilalţi criteriul lor cel dintâi. Tot ceea ce erau
şi tot ce aveau trebuia să fie devotat acestei misiuni. Doar dacă
rămâneau în cadrul acestor limite, puteau să fie parteneri
eficienţi ai Sfintei Treimi.
Ca o ispăşire
După cum declară Scripturile citate mai sus, aceia care

aduceau un dar al arderii de tot, un dar de mâncare şi de băutură,
primeau prin ele o ispăşire.
În ce sens este adevărat acest lucru?

Ispăşirea a fost descrisă ca fiind armonie şi unitate cu
Dumnezeu, ca fiind împăcare cu Dumnezeu. Ispăşirile au fost
instituite deoarece omul, din cauza fărădelegii lui, s-a îndepărtat
prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie să fie adus înapoi. Acest
proces nu implică nici o schimbare în Domnul, Neprihănirea
noastră, dar în mod sigur implică schimbări în om. Aceste
transformări reprezintă acele lucrări pe care le efectuează în om
ispăşirile. De aceea orice lucrare desemnată de Dumnezeu care-l
aduce pe om înapoi în armonie cu Dumnezeu este o ispăşire.
Când credincioşii luau parte la slujbele de dimineaţă şi de
seară, prin care se aducea arderea de tot, darul de mâncare şi cel
de băutură – în cazul în care ei înţelegeau semnificaţia acelor
ceremonii şi participau cu toată inima şi cu tot sufletul la ele – ei
erau schimbaţi, din zi în zi, din ce în ce mai mult, după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Semnificaţia spirituală a
ceremoniilor le confirma, şi cu aceasta îi întărea în interior,
înţelegerea faptului că toate lucrurile erau ale lui Dumnezeu, că
ei erau străini şi călători pe pământ şi că trebuiau să dezvolte un
caracter pregătit pentru veşnicie şi să grăbească ziua instaurării
împărăţiei neprihănirii veşnice.
Fiindcă aceste slujbe săvârşeau această lucrare sfântă înăun-
trul lor, ei erau conduşi din ce în ce mai aproape de Dumnezeu.
Din acest motiv, aceasta era o lucrare de ispăşire care, după cum
vom arăta în capitolul următor, îi pregătea să primească ispă-
şirea zilnică ce, la rândul ei, pregătea calea pentru primirea ispă-
şirii finale şi a unui loc în împărăţia lui Dumnezeu.
Darul de mulţumire sau de pace
Era potrivit ca aceia care aduceau arderea de tot, în mod

individual, şi darurile de mâncare şi băutură, să vină apoi cu
darul de mulţumire. Instrucţiunile cu privire la ordinea acestor
trei daruri sunt date în primele trei capitole din Leviticul.
Rezultatul natural al păşirii în spiritul jertfirii de sine al lui
Hristos este o pace desăvârşită cu El. A fi într-o astfel de armonie
cu Dumnezeirea constituie idealul lui Dumnezeu pentru copiii
Săi. Tatăl cel veşnic a devotat toate puterile şi resursele cerului,
ca nimănui să nu i se pară imposibil atingerea acestui ideal.
Nu există nimic mai mult de dorit pentru adevăratul copil al
ARDEREA DE TOT 157
lui Dumnezeu decât să aibă această odihnă sfântă printr-o leg-

ătură foarte intimă şi apropiată cu Învăţătorul său. De aceea fie
ca el să-şi exprime bucuria când vede ce promisiuni şi lecţii sunt
conţinute în ispăşirea făcută prin darul arderii de tot, darul de
mâncare, darul de băutură şi cel de mulţumire sau de pace. Tot
mai mult timp să-l petrecem în cercetarea acestor comori ascun-
se de Domnul în aceste adevăruri, cu asigurarea că, atunci când
se face acest lucru şi lecţiile sunt însuşite practic, vom înainta mai
mult în viaţa noastră creştină.
Capitolul 13
Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă

Trebuie să fie deja evident pentru noi că Dumnezeu a prevăzut
anumite ispăşiri pentru a rezolva anumite probleme. El se
aşteaptă ca poporul Său să înţeleagă fiecare din aceste ispăşiri şi
locul unde ele trebuie să fie aplicate, pentru ca omul să poată
lucra într-o cooperare strânsă şi eficientă cu Divinitatea.
Ideea populară astăzi este că Hristos a făcut numai o singură
ispăşire care este atotcuprinzătoare. Această poziţie ignoră
mărturia Vechiului Testament cu privire la diferitele ispăşiri în
tip care arătau spre acelaşi număr de lucrări ce corespund
antitipului. Totuşi, în timp ce fiecare ispăşire tipică implica o
jertfă, Hristos a murit ca jertfă numai o singură dată. Din cauza
aceasta mulţi trag concluzia că există numai o singură ispăşire
făcută de Hristos în favoarea păcătosului.
Este adevărat că Hristos nu a murit de mai multe ori.
„Întrucât ştim că Hristos înviat din morţi nu mai moare; moartea
nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de
care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna;
iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.“
Romani 6,9.10.
Nu a fost necesar pentru Hristos decât să moară o dată,
deoarece jertfa Sa infinită satisface cererile oricărei ispăşiri care
trebuie îndeplinită la rândul ei. Din acest motiv este o greşeală
să presupunem că, deoarece Hristos a murit doar o singură dată,
aceasta este singura ispăşire ce trebuie îndeplinită în lucrarea Sa
pentru noi. Pentru fiecare ispăşire tipică, există o copie exactă,
antitipică.
Din această succesiune de ispăşiri, noi am amintit până acum
(158)
ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ 159
numai două. Cea dintâi a fost făcută de Hristos chiar în momentul

în care omul a păcătuit, şi era simbolizată prin stropirea sângelui
pe uşiorii uşii, la slujba Paştelui. Acest lucru punea la dispoziţie
un timp de probă care-i oferea credinciosului ocazia de a primi
beneficiile întăritoare conţinute în ispăşirile care urmau după
aceea. Cea de a doua era ispăşirea consacrării zilnice săvârşită
prin darurile arderii de tot, darurile de mâncare şi darurile de
mulţumire sau de pace. Acestea insuflau un spirit de unitate între
Dumnezeu şi poporul Său, fapt care îi conferea lui Dumnezeu
posibilitatea de a-i transforma din ce în ce mai mult după
asemănarea Sa.
În lucrarea progresivă ce conduce la restaurarea deplină
următorul pas este înlăturarea efectivă a păcatelor care apar
după izbăvirea din robia păcatului şi sădirea vieţii divine a lui
Hristos în interiorul omului. Aceste păcate se împart în două
categorii. Din prima categorie fac parte păcatele care nu sunt
cunoscute credinciosului deoarece, iniţial, el are o cunoaştere
limitată a principiilor divine. Un asemenea exemplu este păzirea
duminicii de către reformatorii protestanţi. Ei nu au ştiut că ziua
a şaptea este ziua de Sabat, şi deci ei au păzit cu credincioşie ziua
întâi a săptămânii. Acesta este un păcat din neştiinţă. Unui om îi
ia ceva timp să-şi dea seama de greşeala sa, dar când îşi dă seama,
Domnul aşteaptă ca el să se lepede de acel păcat şi să fie curăţat
de el. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Dumnezeu a pus la
dispoziţie o lucrare de ispăşire pentru păcatele fără voie.
Din nefericire păcatele fără voie nu sunt singurele care apar în
viaţa celui convertit. Sunt ocazii când credinciosul creşte prea
puţin în credinţă şi vrăjmaşul, folosindu-se de slăbiciunea lui, îl
ispiteşte cu succes. El ştie foarte bine că a căzut şi cu adâncă
pocăinţă caută curăţirea de întinăciune. Din acest motiv
Dumnezeu a prevăzut ispăşirea simbolizată în dispensaţiunea
Vechiul Testament prin jertfele pentru călcările de lege.
Prevederea pentru păcatele din neştiinţă este descrisă în
Leviticul 4,1-35. Procedura este repetată de patru ori, cu unele
modificări, pentru a satisface nevoia unui preot, nevoia întregii
adunări, a unei căpetenii sau a unei persoane de rând. Vom cita
aici, ca exemplu, instrucţiunile date unui preot:
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel
şi spune: Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din
poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute, şi
anume: Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea şi prin

aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un
viţel fără cusur, ca jertfă pentru păcatul pe care l-a făcut. Să
aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi
pună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înaintea Domnului.
Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-l
aducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi să
stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei
dinăuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge
coarnele altarului pentru tămâia mirositoare, care este înaintea
Domnului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge să-l verse la
picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa
cortului întâlnirii. Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă
de ispăşire, şi anume grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată
grăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei,
de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă
rărunchi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus
ca jertfă de mulţumire şi să le ardă pe altarul pentru arderile de
tot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele,
măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l
scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa
şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.‘ “
Leviticul 4,1-12.
În versetele 20, 26, 31 şi 35, Domnul arată foarte clar că aceasta
era o ispăşire. „Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars
grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul pentru
căpetenia aceea ispăşirea păcatului, şi i se va ierta.“ Versetul 26.
De aceea, aceste proceduri reprezintă ispăşirea pentru păcatele
din neştiinţă sau fără voie. Acea prevedere milostivă şi adecvată
este încă la dispoziţie şi va fi primită de toţi cei care înţeleg şi
aplică remediul divin.
Înainte ca omul să devină conştient de păcatele din neştiinţă el
este apărat de jertfa de ispăşire care a fost adusă pe cruce şi care
a fost aplicată chiar în clipa când Adam şi Eva au păcătuit.
Înainte de a putea recunoaşte păcatul ascuns dinăuntrul lui,
Domnul acceptă deplina responsabilitate pentru acel păcat, chiar
până la punctul în care, dacă acest om ar muri înainte de a fi
conştient de păcat, el nu va fi pierdut. Dar o dată ce păcătosul a
fost adus la punctul unde să conştientizeze prezenţa şi natura
fărădelegii sale ascunse, responsabilitatea cade asupra lui. I se
Prin mărturia credinioasă a Cuvântului lui Dumnezeu

omul este condus să-şi vadă starea sa adevărată, în timp ce
el priveşte în oglinda adevărului.
cere să vină la sanctuar şi, prin mărturisirea păcatului său, să fie

adus în armonie cu Dumnezeu.
Nici un om nu poate mărturisi un păcat de care nu este
conştient. De aceea prima lucrare trebuie să fie descoperirea
păcătoşeniei dinăuntrul celui care nu a văzut-o niciodată mai
înainte. Aceasta nu se realizează cu uşurinţă, pentru că nu este
natural pentru o minte care a fost educată să gândească într-un
anume fel să se schimbe pe o linie de gândire diferită. Cu cât mai
mult timp a fost mintea educată într-o direcţie anume, cu atât mai
dificil îi va fi să se schimbe.
Toată natura conţine acest principiu. Cât de uşor este să faci
un pom tânăr să crească într-o direcţie dorită! Dar după trecerea
anilor când trunchiul se îngroaşă şi îşi pierde elasticitatea, devine
foarte dificil să îl mai direcţionezi după cum vrei. În cele din urmă,
devine imposibil să mai faci vreo transformare.
Calea cea mai puţin dureroasă şi mai eficientă de a descoperi

această problemă este prin oglinda legii vieţii divine. Planul lui
Iehova este acela ca oamenii, atunci când citesc Sfintele Scrip-
turi, să vadă cu limpezime unde anume vieţile lor nu sunt în ar-
monie cu voinţa divină. Astfel El pregăteşte ocazia de pocăinţă,
mărturisire şi lepădare a păcatului.
Din nefericire ori de câte ori Dumnezeu începe în acest fel, Sa-
tana este de faţă pentru a lupta pentru orice palmă de teren. El
are avantajul dispoziţiei omului de a se evalua pe sine altfel de-
cât o face Dumnezeu. Cu toate că Duhul Sfânt îi spune păcătosu-
lui că tot ceea ce face nu este bun, el totuşi crede că lucrurile sunt
destul de bune. Această atitudine periculoasă este foarte bine
ilustrată în cazul laodiceenilor care, atunci când Domnul le spu-
ne că sunt „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi“, ei continuă să
creadă că de fapt sunt „bogaţi, s-au îmbogăţit, şi nu duc lipsă de
nimic.“
Această solie a fost adresată în mod special poporului advent
în cea de a doua jumătate a secolului trecut. Li s-au trimis repe-
tate avertizări pentru a-i păzi de căderea în acea stare, dar ele nu
au fost luate în seamă. Curând Martorul Credincios nu a avut altă
alegere decât să descrie condiţia în care ajunseseră, în speranţa
că vor lua seama la sfaturile Lui şi vor ajunge din nou în armonie
cu El.
„Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui
Dumnezeu din acest timp [1858], iar motivul pentru care aceas-
ta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi ini-
mii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea,
par. 4.
Trei decenii mai târziu acelaşi Martor Credincios a declarat că
nu avusese loc nici o schimbare în mai bine. Solia nu fusese luată
în seamă.
„Încă de pe vremea adunării de la Minneapolis am văzut sta-
rea bisericii Laodicea ca niciodată mai înainte. Am auzit mustra-
rea lui Dumnezeu adusă celor care se simt atât de satisfăcuţi, ca-
re nu-şi cunosc lipsa lor spirituală. Isus le vorbeşte acestor oa-
meni, tot aşa cum i-a vorbit şi femeii din Samaria: ,Dacă ai fi
cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-mi
să beau! ‘ tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.‘ “
Ioan 4,10.
Ca şi evreii mulţi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă; dar
este la fel de periculos astăzi în a închide ochii la lumină şi în a

merge despărţit de Hristos, nesimţind lipsă de nimic, ca şi pe
vremea când El era pe pământ. Mi s-au arătat multe lucruri pe
care le-am prezentat înaintea poporului nostru cu seriozitate şi
solemnitate, dar aceia ale căror inimi au fost împietrite prin
critică, gelozie şi bănuieli rele, nu au ştiut că erau ticăloşi,
nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Aceia care se împotrivesc soliilor lui
Dumnezeu trimise prin slujitorul Său umil gândesc că sunt în
dezacord cu sora White, pentru că ideile ei nu sunt în armonie cu
ale lor; dar acest dezacord nu este cu sora White, ci cu Domnul,
care i-a dat să facă această lucrare.“ Review and Herald, 26
august 1890.
Ispăşirea prin care păcatul este îndepărtat din viaţă nu poate
fi făcută dacă persoana care o doreşte nu este adusă să-şi vadă
adevărata ei stare. În 1858 Martorul Credincios le-a arătat
desluşit adventiştilor laodiceeni adevărata lor stare, dar ei nu au
putut s-o vadă. Ei s-au încrezut în felul lor de a vedea lucrurile şi
nu în felul în care le vedea Dumnezeu. Neîndoios, într-un mod
inconştient, ei au gândit în felul următor: „Domnul zice că noi
suntem ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi, dar noi nu vedem
că suntem aşa. Oricât ar părea de greu, noi ne vedem bogaţi, chiar
îmbogăţiţi, fără să ducem lipsă de nimic. Noi socotim că dacă
Domnul zice că suntem lipsiţi de viaţă spirituală, atunci aşa
trebuie să fie; dar dacă noi nu vedem acest lucru, atunci nu
suntem răspunzători.“
Această atitudine a fost una foarte confortabilă, dar fatală.
Poporul lui Dumnezeu trebuie să înveţe că atunci când El
vorbeşte prin Cuvântul profetic, cuvintele Sale nu sunt fără
temei. Problema nu este dacă poporul poate sau nu să vadă lucrul
acesta. Dacă Domnul a vorbit, atunci ceea ce spune El este ade-
vărul. Singura siguranţă este aceea de a adopta un spirit foarte
umil şi doritor de învăţătură, de a stărui înaintea Mântuitorului
pentru a ne deschide ochii să vedem întocmai după cum vede El.
Este imposibil să beneficiem de ispăşire pe o altă cale.
Au trecut aproape şase milenii de când oamenii au făcut casă
bună cu păcatul şi cu diavolul. De-a lungul acestui timp a fost tri-
misă avertizare după avertizare de către un Dumnezeu iubitor
pentru cei care s-au considerat poporul Său, descoperind nu nu-
mai starea în care ei au căzut, dar şi rezultatul sigur al căii alese
de ei. Din cauza unei orbiri teribile ei au ignorat aceste sfaturi,
alegând mai degrabă să îşi consulte judecata personală şi să con-

tinue pe calea lor. De exemplu, priveşte felul cum Ieremia a dat
în mod repetat soliile lui Dumnezeu împăratului apostaziat din
timpul său; cum, pe măsură ce împlinirea exactă a prezicerilor sa-
le despre judecăţile ameninţătoare se apropia din ce în ce mai
mult, împăratul, prinţii, nobilii, preoţii şi poporul s-au împotrivit
cu încăpăţânare reformei încât nu au mai putut fi aduşi în armo-
nie cu Dumnezeu.
Aceasta a fost o performanţă incredibilă. Cu cât mai mult o stu-
diază cineva, cu atât mai uimitor devine faptul că, omul, aşa mic
şi muritor cum este el, poate să considere aprecierile sale mai pre-
sus de aprecierile făcute de Dumnezeul cel nemărginit în iubire
şi înţelepciune.
Cu adevărat înţelepţi sunt aceia care văd în atitudinea aceas-
ta avertizarea că generaţia noastră are aceeaşi dispoziţie plină de
mândrie şi se află în acelaşi pericol de a alege propriile căi. Fie-
care ar trebui să se teamă ca nu cumva să aibă aceeaşi soartă
tristă. Nimeni nu trebuie să aibă odihnă până când nu este sigur
că Domnul, prin lucrarea Sa credincioasă, îi descoperă lipsurile
personale, până când nu acceptă acele descoperiri aşa cum sunt
ele şi care conduc la o pocăinţă sigură. În nici un alt fel nu există
siguranţă şi nici viaţă veşnică. Mântuirea nu este o chestiune ce
ţine de judecata omenească, ci de cea a celei divine.
Ar fi imposibil să subliniem îndeajuns acest punct. El trebuie
să ajungă atât de important pentru minte, încât oamenii să se tre-
zească din apatia fatală care îi determină să îmbrăţişeze aprecie-
rile plăcute îngâmfării de sine, în dauna modului de judecată al
lui Dumnezeu pe de-a-ntregul exact. Fiecare doreşte să audă de-
spre sine de bine şi nu de rău. Din acest motiv se cere o onestita-
te bravă şi un curaj ferm pentru a accepta descoperiri neplăcute
şi dureroase cu privire la propriul caracter. Dacă toţi ar înţelege
că durerea este administrată numai pentru a aduce vindecare,
pace şi bucurie, atunci ei se vor grăbi să se asigure că au făcut a-
cest pas vital.
Când Dumnezeu nu poate să-şi trezească poporul prin soliile
Sale la cunoştinţa adevăratei lui condiţii şi nevoi, El are alte mij-
loace prin care poate să atingă acelaşi rezultat. Depinde de coope-
rarea inteligentă a credincioşilor cu agenţii divini ca această pre-
vedere să se dovedească plină de succes sau nu. Cel mai adesea a-
ceste măsuri eşuează pentru că pretinsul popor al lui Dumnezeu
îngăduie vrăjmaşului să le abată atenţia de la cercetarea proprii-

lor reacţii, la acţiunile sau faptele celor din jurul lor.
Eşecul lor îngăduie ca mărturia Martorului Credincios să le de-
scopere adevărata lor condiţie şi nevoie; ceea ce înseamnă că răul
locuieşte înlăuntrul lor. În mod inevitabil ispitele exercită pre-
siuni care vor dezvolta acele rele aducându-le la suprafaţă pen-
tru a putea fi văzute mai bine. Ispita niciodată nu produce păcă-
toşenia. Ea doar dezvoltă şi face cunoscut ceea ce se află deja a-
scuns înăuntru.
„Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat greu, din cauza vreu-
nei ispite, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dez-
voltă sau face să se manifeste ce a fost ascuns sau tăinuit în i-
nimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea şi este, pentru că ,din
inimă ies izvoarele vieţii.‘ Proverbe 23,7; 4,23.“ Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea Legii, par. 43.
Natura mărturiseşte cu putere acest principiu. În unele părţi
ale lumii, seceta nimicitoare lasă pământul pustiu de vegetaţie
pentru un timp îndelungat. După toate aparenţele nu există nici
un semn de viaţă. În cele din urmă cade ploaia şi în câteva zile a-
pare iarba, buruienile, ciulinii şi alte plante. Ploaia nu a produs
această verdeaţă. Ea a scos la suprafaţă ceea ce era deja ascuns
în sol. Dacă n-ar fi fost seminţe de ciulini, de exemplu, după ploa-
ie n-ar fi răsărit nici un ciulin.
Pavel se referă de asemenea la acest principiu în cuvintele: „Ba
mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că
necazul aduce răbdare.“ Romani 5,3.
Necazurile vin la fiecare om din lume şi de obicei ele aduc
nerăbdare, nicidecum răbdare. Atunci cum zice Pavel că trebuie
să ne bucurăm în necazuri, deoarece ele aduc răbdare, când ex-
perienţele noastre ne spun tocmai contrariul?
El nu vorbeşte despre experienţa celor în care încă domneşte
nerăbdarea, ci despre cei care sunt îndreptăţiţi şi în care locuieşte
pacea lui Dumnezeu. Când vin ispitele la ei, ea slujeşte doar ca să
exercite şi să întărească răbdarea care se află deja acolo. Aşa că
indiferent de natura situaţiei, necazurile sunt o binecuvântare.
Dacă mai există încă păcat ascuns înăuntru, el serveşte pentru a-i
descoperi credinciosului atent şi onest locul unde trebuie încă
lucrat. Astfel i se oferă ocazia să se grăbească pentru a merge
înaintea Mântuitorului în vederea curăţirii de aceste întinăciuni.
Pe de altă parte, dacă necazurile scot la iveală numai reacţii
neprihănite, credinciosul se poate bucura cu dovada că el a fost

curăţit în mod efectiv.
Petru a fost un om care, neizbutind să tragă foloase din
învăţăturile lui Isus, a trebuit să înveţe lecţia pe o cale mai dificilă
şi dureroasă. Hristos a ştiut tot ce se afla în iubitul Său ucenic,
dar Petru nu a ştiut. Învăţătorul a căutat zi de zi, prin învăţătură
răbdătoare, să-i descopere lui Petru defectele sale pentru a fi
vindecat de ele ca să poată obţine acele calităţi care aveau să-l
facă în stare să reziste oricărei încercări.
„Istoria nici unuia dintre apostoli nu ilustrează mai bine
metoda de educaţie a lui Hristos, decât o face istoria lui Petru.
Îndrăzneţ, agresiv şi încrezător în sine, repede în a observa şi gata
a înfăptui, dornic imediat să se răzbune, totuşi mărinimos în a
ierta, Petru greşea adeseori, şi deseori fusese mustrat. Arzătoarea
sa credincioşie şi devoţiune faţă de Domnul Hristos au fost însă
tot atât de mult recunoscute şi apreciate. Mântuitorul se purta cu
iubire înţelegătoare cu impulsivul Său ucenic, căutând să-i
înlăture încrederea de sine şi să-l înveţe umilinţa, ascultarea şi
încrederea.
Această lecţie însă a fost învăţată numai în parte. Încrederea
de sine nu a fost dezrădăcinată.
Deseori, când povara apăsa asupra inimii Sale, Isus căuta să
înfăţişeze înaintea ucenicilor Săi scenele încercărilor şi suferinţelor
Sale. Ochii lor erau însă închişi. Cunoştinţa le era neplăcută şi de
aceea nici nu o vedeau. Mila de sine, care trăgea înapoi de la
împărtăşirea cu Hristos în suferinţe, a făcut pe Petru să exclame:
,Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva! ‘
Matei 16,22. Cuvintele Sale exprimau cugetele şi sentimentele
celor doisprezece.
În felul acesta ei au mers mai departe şi criza se apropia tot
mai mult; ei însă, lăudăroşi, certăreţi şi împărţindu-şi mai
dinainte onorurile regale, nici nu visau la cruce.
Experienţa lui Petru cuprindea o învăţătură pentru ei toţi.
Încercarea este înfrângere pentru cel încrezut în sine. Urmările
sigure ale relelor nepărăsite n-au putut fi împiedicate de
Domnul Isus. Dar după cum mâna Sa a fost întinsă pentru
salvare, când valurile ameninţau să-l înghită pe Petru, tot
astfel s-a întins iubirea Sa spre a-l salva când apele cele adânci
trecuseră peste sufletul său.“ Educaţie, cap. O dezvăluire a
metodelor Sale, par. 13-17.
După cum Hristos a procedat cu Petru, tot aşa procedează cu

fiecare suflet. Mai întâi, El caută prin învăţături directe să
avertizeze poporul cu privire la deficienţele lui de caracter. Când
această metodă nu izbuteşte, aşa cum se întâmplă de obicei,
atunci îi este imposibil să prevină rezultatul sigur al răului care
nu a fost încă lepădat. Încă de la începutul acestei experienţe
dureroase şi potenţial destructivă, Mântuitorul stă gata să ierte,
să curăţească şi să restaureze. Ispăşirea este încă disponibilă.
Credinciosul nu a fost lepădat.
Când ispita asaltează sufletul şi scoate la iveală răul ascuns
dinăuntru, marea greşeală pe care o fac mulţi este că ei îşi
îndreaptă atenţia spre ceea ce le-au făcut lor ceilalţi, în loc să
cerceteze ce anume s-a dezvoltat înlăuntrul lor. Satana este
mulţumit căci ştie că această atitudine zădărniceşte în mod
efectiv lucrarea harului. El este pe deplin conştient că nimeni nu
poate experimenta puterea curăţitoare a ispăşirii dacă nu îşi
cunoaşte mai întâi nevoia şi condiţia sa spirituală.
Procedeul corect care trebuie urmat în toate situaţiile ce au de
a face cu ispita este acela de a examina reacţiile noastre şi nu ceea
ce ne-a făcut nouă semenul nostru. Nimeni nu trebuie să
răspundă pentru faptele celuilalt şi nici comportamentul cuiva nu
poate să fie scuzat prin faptul că a fost tratat rău de alţii. De aceea
este vital ca interesul nostru să fie concentrat asupra reacţiilor
noastre. Dacă vedem că ispita a provocat un răspuns rău, atunci
să fim mulţumiţi că am trecut prin acea încercare. Ea este
prietenul nostru. Persoana care ne-a tratat rău sau care ne-a
vorbit urât este de asemenea un prieten, cu toate că el s-a gândit
că ne este duşman. Când avem ocazia trebuie să-i mulţumim
pentru ce a zis şi a făcut, explicându-i în ce fel activităţile lui ne-au
folosit pentru a ne descoperi ascunzişurile nelegiuite despre care
nu ştiam nimic. Poate că îi vom putea spune cum am alergat la
sanctuar să primim ispăşirea care ne-a spălat de păcat şi care ne-a
dat un spirit nou, plăcut, iertător şi plin de iubire. Poate că el nu
va înţelege, dar totuşi va fi mai uşurat să ştie că nu nutrim un
spirit de răzbunare şi de supărare împotriva lui. O asemenea
mărturie, dată cu prospeţimea lucrării vindecătoare a ispăşirii, s-ar
putea să-l conducă la picioarele crucii pentru a fi îndreptăţit.
Ceea ce trebuie să fie înţeles de toţi cei care doresc beneficiile
ispăşirii este că, primul pas pentru cel ce se roagă este să
cunoască adevărata natură a condiţiei sale spirituale. Nici un
păcat fără voie sau din neştiinţă nu poate fi curăţit decât dacă este
mărturisit şi îndepărtat. Dar ca această lucrare să aibă loc,
trebuie ca persoana respectivă să cunoască păcatul, pentru ca
apoi să-l mărturisească şi să-l părăsească. Dumnezeu lucrează
continuu pentru toţi aceia care nu şi-au irosit încă mântuirea ca
să le dea o adevărata cunoaştere despre ei înşişi. La început El le
vorbeşte prin Cuvântul şi prin Duhul Său, dar când urechile lor
sunt astupate, iar ochii lor închişi, El nu are o altă alegere decât
să tragă nădejde că ei îşi vor vedea nevoia lor prin intermediul
necazurilor şi încercărilor. El este îndurerat să îi vadă că suferă
fără să fie necesar şi, dacă ar putea, i-ar scuti de aceste greutăţi,
dar El nu poate să împiedice rezultatul sigur al răului încă
nepărăsit. Dacă poporul Său refuză să fie modelat prin
intermediul acestor măsuri divine, atunci nu mai este nimic de
făcut pentru ei decât să fie lăsaţi pe calea pe care şi-au ales-o.
Soarta lor inevitabilă va fi pierzarea.
După ce Duhul Sfânt aduce la îndeplinire lucrarea care
descoperă ceea ce mai înainte fusese un păcat fără voie este
pregătită calea pentru pasul următor al ispăşirii. În ritualul
Vechiului Testament aceasta implica alegerea de către păcătos a
animalului desemnat pentru jertfă, aducerea lui la uşa cortului,
mărturisirea păcatelor peste capului lui şi apoi luarea vieţii
acestuia. Apoi preotul ducea sângele în prima încăpere sau Sfânta
unde îl stropea de şapte ori înaintea perdelei care separa Sfânta
de Sfânta Sfintelor, şi ungea cu el cele patru coarne ale altarului
tămâierii.
Prin acest ritual penitentul era curăţit în mod simbolic de
necurăţia cu care venise la sanctuar. El pleca de acolo împăcat sau
în armonie cu Dumnezeu. Ca el să fie curăţit cu adevărat de-
pindea de credinţa sa care trebuia să treacă dincolo de ritual şi să
prindă realitatea. Nu sângele animalelor spală de păcate, ci
sângele lui Hristos.
„Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să
şteargă păcatele.“ Evrei 10,4.
Astăzi nu se mai cere să aducem jertfe de animale sau păsări
la un sanctuar literalmente pământesc. Acele ritualuri au fost
abrogate la cruce. Totuşi nevoia curăţirii de păcat este la fel de
urgentă acum ca şi atunci, motiv pentru care toţi trebuie să
înţeleagă procedeul prin care se primesc beneficiile ispăşirii
simbolizate prin această slujbă. Ceea ce a făcut poporul Domnului
în tip trebuie să fie făcut de poporul lui Dumnezeu astăzi ca o

experienţă reală şi personală a curăţirii de păcat. Pentru a
săvârşi aceasta este nevoie de o înţelegere exactă a simbolurilor
folosite în slujbele din vechime.
Această înţelegere este baza credinţei, acea facultate esenţială
fără de care nimeni nu primeşte nimic de la Dumnezeu.
„Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine
se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că
răsplăteşte pe cei ce-l caută.“ Evrei 11,6.
Nimeni nu poate să vină la sanctuar dacă nu crede cu adevărat
că soluţia pentru problemele sale se află acolo. El trebuie să ştie
că Dumnezeu are puterea nesfârşită care poate să îl elibereze de
păcatele lui şi să îl umple cu neprihănire. Mulţi îşi închipuie că
au credinţă în Dumnezeu când în realitate au doar o conştienti-
zare vagă a capacităţilor Lui şi vederi foarte neclare cu privire la
ceea ce îşi propune El să facă pentru ei şi în ei.
„O credinţă numai cu numele, care-l primeşte pe Hristos numai
ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea
sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere
intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă
toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa, nu
poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să cre-
dem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credinţă ca-
re ne va fi de folos este aceea care-l are pe El ca Mântuitor perso-
nal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o
părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce pri-
mesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Adevăra-
ta credinţă este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vi-
goarei, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o pute-
re cuceritoare.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 36, par. 13.
Când copiii lui Dumnezeu sunt binecuvântaţi cu singura cre-
dinţă folositoare, vor şti că atunci când Dumnezeu face o promi-
siune El face întocmai ceea ce spune, având puterea necesară de
a îndeplini acea promisiune. Ei sunt conştienţi că nu există limi-
te pentru puterea şi iubirea lui Iehova. Idealul Său minunat pen-
tru copiii Săi trece dincolo de cele mai înalte ambiţii spirituale ca-
re ar putea să îi inspire pe oameni vreodată. Singura raţiune pen-
tru care se împlineşte aşa de puţin în viaţa practică se datorează
nivelului scăzut de credinţă de care dă dovadă cei mai mulţi din-
tre oameni.
Cât de mulţi oameni când dau piept cu păcatul se îndoiesc că

Dumnezeu are capacitatea de a-i izbăvi de el! Ei nu sunt în stare
să creadă multele declaraţii ale Sfintei Scripturi care ne asigură
că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră.“ Romani 6,14.
Acestor oameni nu le sunt cunoscute beneficiile ispăşirii. Ei nu
vin într-un mod inteligent şi cu încredere la sanctuar pentru a fi
uşuraţi de povara lor şi pentru a se întoarce binecuvântaţi cu pre-
zenţa dulce a neprihănirii lui Hristos.
Necesitatea de a intra în stăpânirea unei credinţe puternice
şi vii nu poate fi niciodată descrisă atât de bine. Trebuie devo-
tat timp şi efort pentru aceasta, deoarece nu e natural pentru
om să creadă într-un Dumnezeu pe care nu-l poate vedea. Dis-
poziţia sa, otrăvită de păcat, îl influenţează să se încreadă mai
degrabă în sine, decât în Creatorul atotputernic al cerurilor şi
al pământului. Chiar după ce oamenii au făcut lucruri minuna-
te sub conducerea personală a lui Dumnezeu, ei au pierdut cre-
dinţa, s-au întors la faptele lor şi, în consecinţă, au suferit în-
frângeri teribile. Nimeni nu poate ajunge la locul unde să se
poate relaxa, încrezător în faptul că este imun în faţa necredi-
nţei. Un război permanent trebuie să fie menţinut împotriva
campaniei persistente a vrăjmaşului de a abate privirile cre-
dincioşilor de la făgăduinţele măreţe ale Celui veşnic către re-
sursele vizibile care sunt la îndemâna omului, dar cu totul ne-
vrednice de încredere.
„Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cu-
vântul lui Hristos.“ Romani 10,17.
Cuvântul lui Dumnezeu este accesibil prin două mijloace majo-
re: Sfânta Scriptură şi universul creat. Cea mai mare parte a uni-
versului este aşa de îndepărtat, încât foarte puţin poate fi cunos-
cut din el, dar ceea ce poate fi văzut este mai mult decât îndestul-
ător pentru a inspira omului o credinţă bogată şi vie. Dumnezeu a
plănuit ca ai Săi copii, prin privirea acestor manifestări ale puterii
Sale creatoare, să fie conduşi în aşa fel încât să ştie în ce să-şi pună
încrederea, ceea ce nu înseamnă neapărat pentru cei care îşi petrec
viaţa în contact cu aceste minuni că îşi vor dezvolta în mod auto-
mat o credinţă puternică în Cel nemărginit. Din contră, sunt ne-
număraţi botanişti, astronomi, biologi şi oameni de ştiinţă, care îşi
petrec întreaga viaţă în contact strâns cu aceste lucruri pe care le
studiază fără să aibă credinţă în Dumnezeu. Printre aceştia se află
oameni de frunte în ceea ce priveşte propagarea teoriilor specu-
lative care nu-i dau nici un loc lui Dumnezeu ca Creator al tutu-
ror lucrurilor. Ei susţin că universul a apărut singur şi că proce-
sul care stă la baza apariţiei lui este încă la lucru.
Este un fapt cât se poate de regretabil, dar acest lucru nu di-
minuează puterea de viaţă ce poate fi câştigată prin contactul
strâns cu Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale. Aceasta do-
vedeşte doar că aceia care studiază natura fără călăuzirea Cu-
vântului lui Dumnezeu sunt lipsiţi de puterea de a citi corect în-
scrisul lui Iehova.
Nimeni nu trebuie să ajungă în situaţia aceasta. Dumnezeu a
promis că este Învăţătorul poporului Său, iar acest lucru este o
garanţie că ochii lor vor fi deschişi pentru a recunoaşte rolul Lui
personal în afacerile umane, iar încrederea lor în El va fi învio-
rată până la punctul în care toate marile beneficii ale ispăşirii vor
deveni ale lor. Aceia care stau la picioarele acestui Mare Învăţător
vor studia atât Cuvântul creat, cât şi cel scris, nu doar pentru a
obţine o simplă informaţie. Prin aceste mijloace şi printr-o sâr-
guincioasă aplicare a lecţiilor date de ele, cei neprihăniţi vor fi în-
conjuraţi de o influenţă de o asemenea măreţie şi putere, încât vor
obţine viziuni largi despre atotputernicia lui Dumnezeu care vor
genera o credinţă tot mai efectivă şi în continuă creştere.
Ori de câte ori Dumnezeu a chemat un om prin care să îşi con-
ducă poporul Său înainte, El a recunoscut nevoia de a dezvolta în
omul acela capacităţi extraordinare şi o mare credinţă. Pentru a
realiza acest lucru El l-a separat pe omul acela de mediul în care
i se reamintea în mod constant grandoarea omenească şi l-a con-
dus în locuri unde era înconjurat de lucrările creaţiei divine.
Şcoala prin care Moise a fost pregătit pentru rolul său de con-
ducător al lui Israel este o ilustraţie excelentă a acestor procedee.
În timpul primilor patruzeci de ani ai vieţii lui, el a trăit în inima
celui mai renumit şi mai bogat imperiu cunoscut în lumea de
atunci. El a fost în mod continuu înconjurat de mari realizări ome-
neşti şi de asemenea a fost implicat în construirea altora ca ele.
A fost într-o mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, inconştient
de acea influenţă puternică ce lucra asupra sa. Această influenţă
îl modela cu adevărat pe Moise, ajutând la clădirea încrederii de
sine şi întărind în el încrederea în puterea omenească mai presus
de cea divină. Acest lucru l-a condus la uciderea egipteanului, prin
faptul că a presupus că exodul va fi realizat printr-o campanie mi-
litară sub conducerea sa „capabilă.“
Dumnezeu ştia că dacă Moise ar fi continuat să stea în Egipt

atunci avea să-şi reducă în mod progresiv capacitatea sa de a pre-
lua misiunea care îi era destinată, ceea ce l-a determinat pe Dom-
nul să îngăduie ca evenimentele să-şi urmeze cursul lor, cu re-
zultatul că ele l-au separat pe Moise de aceste influenţe distrug-
ătoare. Astfel El l-a călăuzit pe servul Său într-un loc unde era un
cu totul alt mediu înconjurător, care îi putea restructura atitudi-
nile.
„Moise învăţase multe lucruri de care trebuia să se dezveţe. In-
fluenţele care-l înconjuraseră în Egipt – iubirea mamei sale adop-
tive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate pri-
vinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii fal-
se, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturii
şi sculpturii – toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţii
sale în dezvoltare şi, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiu-
rile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a locului
şi comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste in-
fluenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă ca, pentru
propria sa viaţă, să lepede ce era greşit şi să accepte adevărul, dar
Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie
prea grea pentru puterea omenească.
În toţi aceia care sunt aleşi să aducă la îndeplinire o lucrare
pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea,
ei nu sunt oameni care să aibă un caracter şi obiceiuri stereotipe
şi care să fie mulţumiţi să rămână în starea aceea. Ei doresc cu
înfocare să primească înţelepciune de la Dumnezeu şi să înveţe
să lucreze pentru El. Apostolul spune: ,Dacă vreunuia dintre voi
îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tutu-
ror cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.‘ Iacov 1,5.
Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâta
vreme cât ei sunt mulţumiţi să rămână în întuneric. Pentru ca să
primească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună pro-
pria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce
trebuie săvârşită în el. El trebuie să fie trezit la o viaţă de rug-
ăciune zeloasă şi stăruitoare şi plină de eforturi. Deprinderile şi
obiceiurile rele trebuie să fie lepădate şi biruinţa poate fi câşti-
gată numai printr-o străduinţă hotărâtă de a corecta aceste greşe-
li şi a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulţi nu ajung ni-
ciodată la înălţimea pe care ar putea s-o atingă, pentru că
aşteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El
le-a dat putere să-l facă singuri. Toţi aceia care sunt capabili să
fie de folos trebuie să fie educaţi prin cea mai severă disciplină
morală şi intelectuală, şi Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea
divină cu eforturile omeneşti.
Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu.
Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu
superstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a dealurilor ve-
şnice, el contempla maiestatea Celui Prea Înalt şi, prin contrast,
îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însemnătate erau zeii
Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea
simţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de pute-
rea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. În
simplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şi
lipsite de griji în Egipt au dispărut. Moise a devenit un om
răbdător, respectuos şi umil, ,mai blând decât orice om de pe faţa
pământului‘ (Numeri 12,3), dar, în acelaşi timp, puternic în cre-
dinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.“ Patriarhi şi profeţi,
cap. 22, par. 24-26.
Aceste paragrafe sunt un îndrumător de valoare pentru aceia
care vor primi beneficiile depline ale ispăşirii pentru păcat. Dum-
nezeu a pus la dispoziţie orice mijloc necesar pentru dezvoltarea
unei credinţe puternice, dar El nu va îndeplini partea de contract
a omului. Sub călăuzirea Duhului Sfânt fiecare om trebuie să
înţeleagă care sunt slăbiciunile şi obstacolele cu care se con-
fruntă. Fiecare trebuie să recunoască efectele pe care le are asu-
pra sa mediul înconjurător şi să se hotărască cu putere să spriji-
ne doar acele lucruri care îi vor zidi credinţa. Vor exista multe in-
fluenţe în jurul lui care au un efect negativ, dar vor fi şi din acelea
care sunt constructive. Uneori credincioşii se vor afla în împre-
jurări nefavorabile din care nu există ieşire imediată. Un exem-
plu bun este ducerea în robie a lui Iosif în Egipt.
„Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele
gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el
a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun.
Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei falşi era în-
soţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi
cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate
acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de
Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemă-
rile viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic.
El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiecte-

lor interzise.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 20, par. 5.
Iosif a demonstrat că împrejurările nefavorabile nu condamnă
un om la o viaţă păcătoasă. Indiferent în ce loc poate fi pus cine-
va, glasul lui Dumnezeu poate fi auzit în Cuvântul Său şi în na-
tură. Depinde de cel credincios ca să-şi îndrepte atenţia spre acel
glas, în timp ce îşi va ţine ochii şi urechile închise la scenele se-
ducătoare şi zgomotoase ale păcatului.
Nimeni nu poate să experimenteze puterea curăţitoare a is-
păşirii fără o credinţă vie şi nimeni nu poate să aibă acest dar dacă
nu depune eforturi stăruitoare ca să îl dezvolte.
Aşadar, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să lucreze sâr-
guincios în vederea creşterii sale în credinţă în detrimentul încre-
derii de sine. El are nevoie ca „prin harul lui Dumnezeu şi prin pro-
priile“ lui „eforturi stăruitoare“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par.
6, să facă din aceasta un ideal al vieţii sale în a ajunge la o expe-
rienţă creştină extraordinară, tot aşa după cum diferiţi oameni lu-
meşti îşi concentrează întreaga energie a vieţii în atingerea celei
mai înalte măreţii în domeniul lor de activitate. Unul se hotărăş-
te să ajungă un mare violonist, un altul un mare artist, un altul
un educator strălucit şi aşa mai departe. Pentru a atinge aceste
poziţii ei trebuie să elimine orice factor care le-ar risipi în vreun
fel oarecare resursele, concentrându-se totodată ca tot timpul şi
toate puterile lor să slujească obiectivului pe care şi l-au ales.
În timp ce motivele creştinului sunt diferite, deoarece el nu
caută glorie sau faimă personală, procedeele prin care el cultivă
darurile divine cu care este înzestrat sunt în mare aceleaşi. A-
cest fapt nu este înţeles aşa cum ar trebui şi doar puţini ating
înălţimile desăvârşirii creştine. Din păcate, datorită acestui lucru
atât Dumnezeu cât şi lumea sunt lipsiţi de mărturia minunată a
adevărului de care este atât de multă nevoie.
Pavel a înţeles cu mare claritate aceste principii şi a căutat să
le prezinte în toată importanţa lor credincioşilor corinteni, a-
trăgându-le atenţia la întrecerile olimpice din vremea lor.
„Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a luptei
creştine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de
concurenţii la alergare, în vederea succesului – o disciplinare
preliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. ,Toţi
cei ce se luptă la jocurile de obşte‘, spunea el, ,se supun la tot felul
de înfrânări.‘ Alergătorii renunţau la orice îngăduinţă care ar fi
dus la slăbirea puterilor fizice şi, printr-o disciplinare severă şi

continuă, îşi dezvoltau muşchii spre a fi tari şi rezistenţi, pentru
ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere din
partea puterilor să facă faţă celui mai greu efort. Cu atât mai mult
creştinul, ale cărui interese veşnice sunt în joc, trebuie să-şi aducă
poftele şi pasiunile sub controlul raţiunii şi voinţei lui Dumnezeu.
Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atenţia să-i fie sustrasă de
plăceri, lux sau de o viaţă uşoară. Toate obiceiurile şi pasiunile lui
trebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată de
învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzită de Duhul
Sfânt, trebuie să ţină frânele controlului.
Şi, după ce acestea au fost făcute, creştinul trebuie să depună
cea mai mare străduinţă pentru a dobândi biruinţa. La jocurile
corintice, ultimii câţiva paşi ai alergătorilor care luau parte la
întrecere erau făcuţi cu eforturi chinuitoare pentru a-şi menţine
viteza. Tot la fel şi creştinul, cu cât se apropie mai mult de ţintă,
trebuie să se avânte înainte cu un şi mai mare zel şi hotărâre decât
la începutul alergării.“ Faptele apostolilor, cap. 30. par. 6, 7.
Cel ce aspiră la gloria lumii câştigă o coroană care, deşi reală,
e trecătoare. El îşi concentrează toate puterile disponibile pentru
a dezvolta sămânţa lui Adam care este deja pierdută în faţa legii
călcate. Prin aceasta el este capabil să atingă un nivel foarte înalt
de măiestrie sau perfecţiune, dar niciodată nu va câştiga viaţa
veşnică. Spre deosebire de acesta, creştinul care foloseşte aceleaşi
resurse, aproape aceleaşi procedee şi multă sârguinţă, îşi
foloseşte timpul şi energiile mai degrabă pentru veşnicie, decât
pentru o investiţie de scurtă durată.
Aceasta face deosebirea între creştinul adevărat şi cel legalist.
Amândoi îşi concentrează efortul în vederea dezvoltării unui
caracter desăvârşit, dar în timp ce creştinul are viaţa lui Hristos,
cel de-al doilea poartă numai viaţa sortită morţii a lui Adam, pe
care se străduieşte s-o desăvârşească.
În acest capitol am pus accentul într-o mare măsură pe
influenţa modelatoare a mediului înconjurător în care este pus
cineva, precum şi necesitatea ca acel om să facă pentru el însuşi
în mod inteligent şi cu hotărâre ceea ce Dumnezeu nu va face
pentru el – să-şi întoarcă mintea de la elementele corupătoare
spre cele înălţătoare din jurul său. Aceia care fac acest lucru vor
vedea că încrederea de sine va fi înlocuită cu umilinţa şi cu o
încredere tot mai adâncă în Dumnezeu.
Unul din aceste elemente puternice este Sfânta Scriptură. Ea

este în mod permanent la îndemâna fiecărui copil al lui Dumnezeu
oriunde s-ar afla el. Zilnic el are nevoie să se hrănească din belşug
cu făgăduinţele sfinte ale lui Dumnezeu, pentru a alimenta şi
întări darul credinţei din el. După cum minerul sapă tot mai adânc
sub pământ pentru a găsi minereul preţios, tot aşa trebuie să
caute creştinul asigurările divine. După ce a găsit una, el trebuie
s-o citească şi s-o recitească, cu un spirit meditativ şi plin de
rugăciune, până ce frumuseţea soliei ei cuprinde sufletul său şi o
crede aşa cum o citeşte. În felul acesta se vor deschide înaintea lui
gânduri tot mai cuprinzătoare despre puterea şi iubirea infinită a
lui Dumnezeu care vor vitaliza credinţa sa şi îl vor lega de Domnul
cu o legătură tot mai intimă şi minunată.
În acest fel, în loc să fie învins când ispita îi descoperă răul
necunoscut, ascuns din suflet, el se va odihni în convingerea
salvatoare că în ispăşirea acestui fel de păcat, Dumnezeu a oferit
soluţia deplină a problemei. El nu va deplânge în mod inutil
păcatul, ci cu paşi siguri va merge la sanctuar pentru a primi o
deplină curăţire de acel păcat pentru a fi adus într-o perfectă
armonie cu familia cerească.
Chiar dacă Dumnezeu este în stare să-i descopere unui om
păcatul care se mai află încă în inima lui este foarte important ca
sufletul să fie binecuvântat cu credinţa care va satisface acea
nevoie. Dacă el prinde acea viziune a puterii şi iubirii Domnului
încât să-l ajute să cunoască în mod pozitiv pe Dumnezeu pentru
a putea fi vindecat, atunci conştientizarea păcatului va fi o mare
binecuvântare. Dar dacă el nu are această credinţă când
beneficiază de revelaţia lui Dumnezeu, atunci va cunoaşte numai
descurajare şi înfrângere.
O dată ce păcatul necunoscut nu mai este ascuns de el şi are
adevărata credinţă în lucrarea de ispăşire a lui Dumnezeu, el este
gata să treacă la faza următoare a ispăşirii – venirea la uşa
sanctuarului pentru a face o mărturisire corectă şi pentru cură-
ţirea de păcate.
Există trei lucruri esenţiale necesare pentru a face din ispăşire
o experienţă folositoare în cel pocăit. Ele sunt: cunoaşterea
păcatului, credinţa vie în puterea lui Dumnezeu de curăţire şi
restaurare şi cunoaşterea exactă a procedeelor care trebuie
urmate pentru a obţine binecuvântarea. Primele două au fost deja
dezbătute, aşa că vom studia acum pe cel de-al treilea.
În slujba tipică, o dată ce penitentul păcătos alegea animalul

de jertfă, el îl aducea la uşa cortului întâlnirii. Dacă era o
căpetenie, i se cerea „...să aducă jertfă un ţap fără cusur.“ Levitic
4,23. Dacă era cineva din popor, i se cerea să aducă jertfă o iadă
sau o mieluşea. Versetele 28, 32. Un preot era îndrumat să aducă
o jertfă mai valoroasă „...un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire
pentru păcatul pe care l-a făcut.“ Versetul 3. Acelaşi lucru se cerea
de la întreaga adunare, dacă aveau nevoie de o ispăşire colectivă.
Versetul 14.
O dată ajuns la uşa cortului întâlnirii, în curtea templului,
păcătosul pocăit îşi punea mâinile deasupra capului victimei, în
prezenţa preotului, după care el lua viaţa animalului.
„Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului,
să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înaintea
Domnului.“ Versetul 4. Vezi şi versetele 15,24,29.
Sângele care curgea era colectat într-un vas de preotul care
avea ungerea şi îl ducea în Sfânta unde îl stropea de şapte ori
înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, iar apoi
ungea cu el coarnele altarului tămâierii. Apoi se întorcea în cur-
tea templului unde vărsa restul de sânge la picioarele altarului
de jertfă.
„Preotul care a primit ungerea, să ia din sângele viţelului şi
să-l aducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi să
stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei di-
năuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarne-
le altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Dom-
nului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge al viţelului să-l ver-
se la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşa
cortului întâlnirii.“ Versetele 5-7. Vezi şi versetele 16-18.
În cazul căpeteniei şi al oamenilor de rând din popor, sângele
nu era dus în Sfânta, ci era vărsat la picioarele altarului arderilor
de tot. În loc de a duce sângele după prima perdea, preotului i se
cerea să mănânce carnea animalului. Legea era strictă, adică
dacă sângele era dus înăuntrul cortului, carnea nu trebuia
mâncată, dar dacă sângele nu era dus înăuntru, carnea trebuia
mâncată. Această lege este descrisă în Leviticul 6,24-30:
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilor
lui şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa de ispăşire
să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se junghie
arderea de tot: ea este un lucru prea sfânt. Preotul care va aduce
jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fie mâncată

într-un loc sfânt în curtea cortului întâlnirii. Oricine se va atinge
de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun
veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Va-
sul în care se va fierbe să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas se
aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbă-
tească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru prea
sfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de ispăşire din al cărei
sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în
sfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “
Diferenţa ceremonială nu schimba simbolismul. Fie că sânge-
le era dus înăuntru fără ca să fie mâncată carnea, fie că sângele
nu era dus înăuntru dar era mâncată carnea, slujba învăţa ace-
laşi lucru şi anume, că păcatul era transferat în sanctuar.
„În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea
era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui
Aaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adună-
rii.‘ Leviticul 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă tre-
cerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragedia vea-
curilor, cap. 23, par. 28.
Partea finală a slujbei repartiza ceea ce rămăsese din jertfă:
„Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi a-
nume: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea ca-
re ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse
şi prapurul ficatului pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi. Preo-
tul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de
mulţumire şi să le ardă pe altarul arderilor de tot. Dar pielea
viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi ba-
lega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din
tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă cu
lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.“ Leviticul 4,8-12.
Vezi şi versetele 19-21,26,31,35.
Prin aceste procedee simbolice, Domnul a plănuit pentru copiii
Săi să înveţe calea de a obţine binecuvântările depline ale is-
păşirii de păcatele fără voie sau din neştiinţă. În aceste lecţii ale
trecutului există adevăruri spirituale foarte adânci. Familiariza-
rea cu simpla procedură nu va fi de nici un folos pentru nimeni.
Trebuie să existe o înţelegere corectă şi adâncă a semnificaţiei
fiecărui act, pentru ca sufletul pocăit să poată să transpună
fiecare pas într-o experienţă spirituală personală, bogată şi
răsplătitoare. Fără această experienţă studiul serviciilor sanc-

tuarului nu aduce nici un folos.
Hotărâtor pentru această înţelegere este o adevărată concepţie
despre ceea ce reprezintă păcatul, deoarece „Iertarea sau
îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la
îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.
Ispăşirea îndepărtează păcatul, nu numai fapta, vinovăţia sau
consemnarea lui. Prin înlăturarea păcatului sunt îndepărtate de
asemenea fapta, vinovăţia sau consemnarea lui. În felul acesta
problema este rezolvată prin îndepărtarea cauzei. Pe de altă
parte, dacă penitentul se concentrează în primul rând la modul
cum să scape de fapta şi vinovăţia păcatului, pierzând din vedere
curăţirea păcătoşeniei ca atare, el nu va primi nimic de la
Dumnezeu. Pentru a evita această risipă de eforturi inutile, cei
păcătoşi nu trebuie să se dea odihniţi până când nu vor înţelege
definiţia biblică a păcatului. Fără această cunoştinţă, nimeni nu
poate înţelege Evanghelia şi nimeni nu poate primi lucrarea ei
mântuitoare.
Pentru majoritatea creştinilor plini de aspiraţii păcatul
înseamnă săvârşirea unei fapte greşite care, o dată comis, pune
asupra sufletului celui păcătos povara vinovăţiei. Acest lucru este
văzut ca fiind elementul care separă sufletul de Dumnezeu şi care
ridică o barieră pentru primirea lui în cer. Când aceşti creştini
sunt întrebaţi care este definiţia biblică a păcatului, ei indică
repede textul din 1 Ioan 3,4: „Oricine face păcat, face şi fărădelege;
şi păcatul este fărădelege.“
Există adevăr în acest verset, dar este înţeles la un nivel
superficial, încât acest lucru va împiedica păcătosul pocăit să
cunoască adevărata eliberare de sub puterea păcatului. Definiţia
trebuie extinsă până la punctul unde păcatul este văzut a fi cu
mult mai mult decât ceea ce facem noi. El este ceea ce suntem noi
înlăuntrul nostru. Este o putere covârşitoare care locuieşte
înlăuntrul fiinţei noastre şi o controlează împotriva voinţei per-
sonale. Este rădăcina din care răsar roadele rele ale faptelor
noastre nelegiuite.
Ispăşirea nu a fost concepută să îl scape pe păcătos doar de vina
sa, pentru că aceasta nu ar satisface nevoile reale ale păcătosului.
L-ar lăsa în condiţia jalnică de a păcătui şi de a se pocăi şi iar de
a păcătui şi de a se pocăi la nesfârşit. „Însăşi esenţa Evangheliei
înseamnă refacere...“ Hristos Lumina Lumii, cap. 86, par. 28.
1
2
35
6
1. Prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi proba 5. Ceea ce-l pângărea – viaţa sa pierdută – este în
ispitei vin descoperirea şi convingerea de păcatul sanctuar, ceea ce face ca la rândul lui să fie
necunoscut până în momentul descoperirii. Cre- pângărit şi să fie necesar pentru a fi curăţit. Ast-
dinciosul inteligent cunoaşte că adevărata pro- fel curăţirea individului înseamnă pângărirea
blemă nu este actul sau fapta păcătoasă, ci spiritul sanctuarului.
cel rău, păcătos, dinăuntru care este sursa proble- 6. Un raport al tuturor acestor tranzacţii este pă-
mei. El ştie că până când acesta nu este îndepăr- strat în ceruri şi acest raport este folosit pentru a
tat nu poate înceta să înfăptuiască păcatul. Dim- decide înlăturarea finală a păcatului în marea zi
potrivă va continua să-l facă. a judecăţii. Păcatele se întorc fie asupra păcăto-
2. El ştie că nevoia sa de iertare şi curăţire va fi sa- sului, fie sunt puse asupra ţapului pentru Azazel.
tisfăcută pe deplin doar la uşa sanctuarului ca răs- 7. Numai atunci când nici un păcat nu mai rămâne
puns în urma unei mărturisiri corecte. Astfel el în om, păcatele din sanctuar vor fi puse asupra ţa-
vine cu credinţa tare că Domnul va face exact ceea pului pentru Azazel sau de trimis. De aceea este
ce a promis că va face. cel mai important lucru ca toate păcatele să fie în
3. Într-un fel foarte precis el mărturiseşte că proble- sanctuar înainte de judecată. Păcatul însuşi tre-
ma sa reală este spiritul păcătos dinăuntrul său. Îl buie să fie acolo, nu numai vinovăţia sau rapor-
predă Domnului care îl ia şi umple locul rămas gol tul acestuia. Ţineţi minte că nici un păcat nu tre-
ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ
cu harul dulce al Duhului Sfânt. ce direct de la păcătos asupra ţapului de trimis.

4. În felul acesta se întoarce acasă foarte diferit faţă Trebuie ca toate păcatele să treacă mai întâi prin
de omul care venise la uşa sanctuarului. Acum, în sanctuar.
acest domeniu unde a fost curăţit, are puterea de
a alege să păcătuiască dacă voieşte sau nu.
181
Dumnezeu nu se va mulţumi mai puţin decât cu o lucrare profund

transformatoare prin care va îndepărta sursa păcatului şi va
reproduce în om chipul Său.
Deoarece mântuirea păcătosului depinde de cunoaşterea
corectă a ceea ce înseamnă păcatul, Sfânta Scriptură demască,
identifică şi descrie această putere covârşitoare prin explicaţii,
parabole şi simboluri într-o asemenea măsură încât nimeni nu
poate găsi scuză că nu înţelege adevărul. O examinare a acestor
dovezi este prezentată pe larg în cărţile Renaşterea şi reforma,
Salvat din robia păcatului, Mărturisirea corectă, Cei vii şi cei
morţi şi Destinul unei mişcări care se pot procura de la Biserica
Adventă a Odihnei de Sabat.
Ceea ce trebuie ţinut minte e că păcatul este atât de mult o
parte integrantă din păcătos, încât este inseparabil de el, fără
harul mântuitor al lui Dumnezeu, fiind puterea stăpânitoare a
vieţii sale. Omul este un rob al păcatului, fie că îi place sau nu să
admită aceasta. Oriunde se duce, păcatul îl însoţeşte. Ascunderea
de ispite nu rezolvă problema, deşi ar părea că o rezolvă, mai ales
atunci când păcatul este lăsat să aţipească pentru un timp.
Totuşi, în cele din urmă, păcatul iese din nou la iveală şi se
manifestă cu putere ori de câte ori reapare presiunea.
Aceia care aleargă la sanctuar, cunoscând aceste lucruri despre
păcat, sunt conştienţi că păcătoşenia lor îi însoţeşte. Ei sunt
bucuroşi să ştie acest lucru pentru că sunt încredinţaţi că răul a
fost adus în locul unde trebuie să fie lăsat. Nu există nici o cale
prin care păcatul să poată evita confruntarea cu ispăşirea care
îndepărtează acel păcat dinăuntrul victimei sale, dacă acel copil
al lui Dumnezeu este hotărât şi vine înaintea Mântuitorului.
Cei care nu au descoperit ce este păcatul vin la sanctuar să
primească doar iertare. Păcatul lor vine acolo împreună cu ei, dar
se întoarce tot împreună cu ei. Pentru că ei nu cunosc în ce constă
adevărata lor problemă, nu sunt în stare să facă o mărturisire
corectă, motiv pentru care Dumnezeu nu poate să-i mântuiască
de păcatele lor. Ei se întorc de la ispăşire întocmai cum erau şi
mai înainte – păcătoşi nemântuiţi.
În slujba tipică atunci când penitentul ajungea la locul unde se
făcea ispăşirea, şi anume la uşa cortului întâlnirii, el îşi punea
mâinile deasupra capului animalului de jertfă şi făcea o
mărturisire clară a păcatelor sale. Depindea de natura
mărturisirii sale, dacă el primea sau nu beneficiile ispăşirii.
Intenţia lui Dumnezeu era ca el să primească mult mai mult decât

iertarea pentru păcatele comise. Nu numai că răul trebuia să fie
curăţit din el, dar atributele lui Hristos trebuia sădite înlăuntrul
lui. Dumnezeu era pe deplin pregătit să facă această lucrare
pentru păcătos dacă acesta era credincios şi îndeajuns de
conştient ca să ofere o mărturisire care să facă posibilă lucrarea
divină.
Fiecare suflet trebuie să înţeleagă că doar acele mărturisiri
care se conformează cerinţelor divine pot aduce rezultatele dorite.
Există mărturisire în general şi mărturisire corectă. Mulţi
gândesc că dacă ei fac orice fel de mărturisire, iertarea le este
asigurată în mod automat. Dar nu este aşa de simplu pe cât se
pare. Trebuie împlinite mai întâi anumite condiţii. Totuşi, aceasta
nu înseamnă că mărturisirea corectă este ceva complicat. Nu este
deloc, deoarece până şi un copil o poate înţelege şi experimenta.
Când păcătosul stă înaintea Mântuitorului său, Domnul
doreşte să înlăture povara păcatului şi vinovăţiei şi să-l umple pe
cel ce se căieşte cu atributele neprihănirii Sale. El nu o poate face
fără cooperarea petiţionarului pentru că păcatul îi aparţine
păcătosului şi Domnul ar fi un hoţ dacă ar lua de la păcătos ceva
fără cunoştinţa şi consimţământul lui deplin. Hristos nu este un
tâlhar. De aceea călcătorul legii trebuie să-i încredinţeze
problema Mântuitorului pentru ca El s-o poată primi şi pune la
loc sigur în sanctuar.
Să luăm în considerare ce înseamnă acest lucru în cazurile
acelora care nu înţeleg adevărata natură a păcatului şi vin la
Hristos doar ca să capete iertarea şi puterea de a suprima
tendinţele lor păcătoase. Ei mărturisesc doar faptele pe care le-au
făcut şi se roagă pentru iertarea lor. Dar adevărata problemă nu
e deloc amintită – viaţa păcătoasă dinăuntrul lor, ce este rădăcina
din care izvorăsc relele. Dacă aceasta nu a fost mărturisită, atunci
cu siguranţă că ea nu a fost predată Mântuitorului, luându-i astfel
orice posibilitate de a rezolva problema. El nu se poate ocupa cu
ceva ce nu i-a fost predat în mod special. De aceea aceşti oameni
se ridică de pe genunchi încă sub stăpânirea puterii păcatului
dinăuntrul lor, fapt care-i sileşte să păcătuiască din nou, ori de câte
ori reapare ispita.
Umiliţi, necăjiţi, plini de remuşcări şi induşi în eroare de
repetarea aceloraşi păcate, ei repetă mărturisirea lor nepotrivită
care îi lipsesc ca şi mai înainte de izbăvirea necesară. Astfel, o
asemenea mărturisire îl aşază pe om într-un cerc vicios din care

nu există ieşire, el păcătuind şi mărturisind mereu aceleaşi
păcate. Aceasta este o viaţă nenorocită şi deprimantă pe care
Dumnezeu niciodată n-a intenţionat-o pentru copiii Săi. În mod
cert aceasta nu este o adevărată experienţă creştină. Până când
cel care se roagă nu învaţă procedura simplă prin care se face
mărturisirea corectă, acest cerc vicios al înfrângerilor nu este
distrus.
O cu totul altă experienţă este cea a celor care înţeleg ce este
păcatul şi ce anume este destinat să împlinească ispăşirea. Ei
îngenunchează cu o inimă zdrobită, mărturisind nu numai ce au
făcut, ci şi ce sunt ei. Ei recunosc că răul locuieşte înăuntrul lor,
că îi stăpâneşte şi că atâta vreme cât acea putere este prezentă şi
se află la cârmă înăuntru nu au nici o şansă să trăiască
neprihănit. O dată ce ei au mărturisit prezenţa cea rea şi
vinovăţia care o însoţeşte, ei i-o predau lui Hristos care cu bucurie
ia ceea ce El aştepta să primească. Prin meritele jertfei Sale
infinite, El o transferă asupra sanctuarului unde rămâne până ce
se încheie judecata de cercetare.
Acolo unde locuia păcatul se află acum un loc gol. Dar nu tre-
buie lăsat în acea stare. Isus a menţionat cazul omului din care
răul a fost dezrădăcinat, dar care a neglijat să aibă neprihănirea
lui Hristos în locul acela. Când duhul cel rău s-a reîntors şi a găsit
casa curată, neocupată, a mai luat cu el alţi şapte demoni mai răi
decât el pentru a împărţi împreună inima pe care o stăpâneşte
din nou. Nu mai este nevoie să spunem că starea acelui om a de-
venit mult mai rea decât a fost înainte.
„Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără
apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,Mă voi întoarce
în casa mea de unde am ieşit.‘ Şi când vine în ea, o găseşte goală,
măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte du-
huri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din
urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai
aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.“ Matei 12,43-45.
„Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra
cărora părea că stăpânirea Satanei a fost sfărâmată pentru o vre-
me; prin harul lui Dumnezeu ei fuseseră eliberaţi de duhurile re-
le care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Du-
mnezeu dar, ca şi ascultătorii asemănaţi în pilda cu pământul pie-
tros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui
Dumnezeu pentru ca Hristos să poată locui în inimă; şi când du-

hul cel rău s-a întors ,cu alte şapte duhuri mai rele decât el‘, ei au
ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.
Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire
inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate
face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, ca-
re aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletul
care s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă, pe care
El o păstrează într-o lume răzvrătită, şi El vrea ca nici o altă au-
toritate să nu fie recunoscută acolo decât a Sa proprie. Un suflet
luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de a-
salturile lui Satana. Dar dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hris-
tos, vom fi stăpâniţi de cel rău. Inevitabil trebuie să fim sub stă-
pânirea uneia dintre cele două mari puteri care se luptă pentru
supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bună voie a ser-
vi împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea
ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Da-
că nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire i-
nima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva rău-
lui este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţa în neprihăni-
rea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem
rezista faţă de efectele nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngădu-
inţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obi-
ceiuri rele şi pentru câtva timp putem da la o parte tovărăşia lui
Satana; dar fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noas-
tră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere
personală a lui Hristos şi o legătură continuă cu El suntem su-
puşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pre-
tenţiile lui.
,Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea
dintâi. Tocmai aşa‘, a zis Isus, ,se va întâmpla cu acest neam vi-
clean.‘ Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins
chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai
obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este con-
tinua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare
pas în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântui-
rii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.“ Hristos Lumina Lu-
mii, cap. 33, par. 8-10.
Aceste cuvinte constituie o avertizare solemnă că, atunci când
un om curăţit de păcat nu primeşte şi nu menţine activă viaţa lui
Hristos dinăuntru, el va deveni mai rău decât dacă nu ar fi pri-

mit niciodată ispăşirea. Este cât se poate de vital ca, o dată ce lo-
cul rămas gol a fost umplut, credinciosul să dedice timp şi ener-
gie pentru a hrăni viaţa divină a lui Hristos dinăuntru său.
„Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai
iertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umple-
rea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă ilumi-
nare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă e-
liberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului
Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acolo
este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşi-
rea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea
Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri
desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul
caracterului lui Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre
faptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lume ca să
fie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâm-
pinarea Mirelui, par. 40.
Cel care vine la templu cu o asemenea mărturisire care
eliberează sufletul şi-l umple cu harul Duhului Sfânt, se va
întoarce cu totul schimbat, devenind o altă persoană, spre
deosebire de cum venise înainte plin de păcate şi vinovăţie. El ştie
că sângele lui Hristos a transferat păcatul de la el asupra
sanctuarului, după cum stă scris: „Sângele, reprezentând viaţa
pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus
de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia
era chivotul în care se găsea Legea pe care păcătosul o călcase.
Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în
simbol asupra sanctuarului... Iar ceea ce se făcea în simbol în
slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea
sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28, 34.
Cum putea sângele mielului care-l reprezenta pe Hristos să
simbolizeze viaţa pierdută a păcătosului? Când păcătosul îşi
mărturisea păcatul peste capul victimei, păcatul era transferat în
mod simbolic asupra victimei. Tot astfel, când păcătosul îşi
mărturiseşte păcatul înaintea lui Hristos, viaţa sa păcătoasă este
transferată asupra Mântuitorului, care duce acele păcate în
sanctuar ca şi cum ar fi ale Lui.
Să observăm cu grijă că ceea ce este dus în sanctuar nu este
doar vinovăţia, ci viaţa păcătosului. Desigur, vina este de
asemenea transferată în Sfânta din sanctuarul ceresc, pentru că

oriunde merge păcatul, merge şi vinovăţia lui. De fapt este
imposibil să fie separate. Singura cale de a scăpa de vinovăţie este
de a fi eliberat de păcat.
Binecuvântaţi sunt într-adevăr cei care primesc ispăşirea
pentru păcatele fără voie. Acolo unde cândva locuia răul cel
ascuns, acum domneşte neprihănirea. Când vin ispitele ele nu
mai găsesc răspuns înăuntru, ispite care făceau cândva acea
coardă să vibreze. Ceea ce păcătosul iubea mai înainte, acum
urăşte, nu numai intelectual, ci şi spiritual. Vechiul lanţ al
păcătuirii şi al mărturisirii şi din nou al păcătuirii şi al măr-
turisirii într-un cerc vicios, a fost distrus şi credinciosul poate păşi
acum pe o treaptă şi mai înaltă împreună cu minunatul său
Mântuitor. Păcatele sale, împreună cu vinovăţia şi raportul lor,
sunt ţinute la loc sigur în sanctuar, unde vor rămâne până ce se
va decide unde să fie aşezate prin judecata de cercetare.
Aceia care beneficiază de ispăşirea pentru păcatele fără voie
vor fi plini de laude şi admiraţie faţă de caracterul adecvat al
prevederilor lui Dumnezeu pentru poporul Său lipsit de merit. În
acelaşi timp, ei vor recunoaşte că lucrarea nu este încă încheiată.
Alte ispăşiri sunt necesare înainte ca ei să poată fi gata pentru a
merge pe străzile de aur ale Ierusalimului ceresc şi pentru a vedea
pe Dumnezeu faţă către faţă.
Capitolul 14
Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege
Jertfa pentru vină era o jertfă pentru păcat, dar există unele
deosebiri între această ispăşire şi cea prevăzută pentru păcatele
din neştiinţă. Informaţia privitoare la ea se află în Levitic 5,1-19;
6,1-7; 7,1-7 şi Numeri 5,5-31. Legea privitoare la jertfa pentru
vină, se găseşte în Levitic 7:1-7.
„Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru prea sfânt. locul
unde se junghie arderea de tot, să se junghie şi vita care slujeşte
ca jertfă pentru vină. Sângele ei să se stropească pe altar de jur
împrejur. Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea care
acoperă măruntaiele, cei doi rărunchi, grăsimea de pe coapse şi
prapurul ficatului, care va fi dezlipit de lângă rărunchi.
Preotul să le ardă pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea
Domnului. Aceasta este jertfa pentru vină. Toată partea
bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; şi anume s-o
mănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru prea sfânt. Cu jertfa
pentru vină este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaşi lege este
pentru amândouă: vita jertfită va fi a preotului care va face
ispăşirea.“
Sângele de la jertfa pentru vină nu era dus în sanctuar. El era
stropit în jurul altarului, iar carnea era mâncată de preoţi.
Aceasta era în armonie cu legea generală, potrivit căreia, când
sângele nu era dus înăuntru, trebuia mâncată carnea. Când
slujitorii intrau în sanctuar, ei purtau în persoana lor carnea
jertfei, semnificând astfel că Hristos poartă El Însuşi păcatele
noastre.
(188)
ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE 189
O altă deosebire era aceea că, în timp ce pentru păcatele din

neştiinţă se cerea o anume jertfă pentru fiecare grup de
credincioşi – un viţel pentru un preot şi pentru adunare, un ţap
pentru o căpetenie şi un ied sau un miel pentru omul de rând – în
cazul jertfei pentru vină, jertfa cerută corespundea posibilităţilor
financiare a persoanei în cauză.
Se cerea cel mult un ied sau un miel, dar dacă persoana nu
putea să ofere aşa ceva, putea aduce două turturele sau doi
porumbei tineri. Dacă omul respectiv era atât de sărac, încât nu
putea să aducă nici atâta, el putea aduce un dar de făină, peste
care trebuia să nu pună nici ulei, nici tămâie, pentru că nu era un
dar de mâncare, ci un dar pentru păcat.
„Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul
pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume o oaie sau
o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea
păcatului lui. Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să
aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două
turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar
celălalt ca ardere de tot. Să le aducă preotului, care va jertfi întâi
pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i
frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă; să
stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar
celălalt sânge să-l stoarcă la picioarele altarului; aceasta este o
jertfă de ispăşire.
Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, după
rânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta
ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. Dacă nu poate
să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă
pentru păcatul lui ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea
făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea
şi să nu adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. S-o aducă
la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte,
şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc
înaintea Domnului; acesta este un dar de ispăşire. Astfel va face
preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut
faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte care
va mai rămânea din darul acesta, să fie a preotului, ca şi la darul
de mâncare.“ Levitic 5:6-13.
În mod normal, un dar de mâncare era o consacrare a posesiunilor
materiale în slujba lui Dumnezeu, dar aici se accentuează în mod
Este foarte probabil ca nimeni să nu fi predicat vreodată

Evanghelia în acest sat păgân. Dacă adevărul ar fi fost pre-
zentat aici, atunci aceasta ar fi fost doar în timpul secolu-
lui trecut sau aşa ceva. Chiar aşa stând lucrurile, învăţă-
tura adânc înrădăcinată a secolelor şi mintea slăbită de ge-
neraţii ce au trăit nesănătos, ar fi făcut ca acesta să fie un
câmp de lucru neroditor. Aceşti factori, în aparenţă, îi pun
pe aceşti oameni lipsiţi într-un mare dezavantaj faţă de se-
menii lor mai fericiţi din ţările luminate, unde Biblia este
accesibilă în mod liber tuturor. Însă aceasta nu înseamnă
că mântuirea este imposibilă pentru ei. Numele lui Dumne-
zeu este scris cu majuscule în cartea naturii de care ei sunt
înconjuraţi, iar Duhul Sfânt este acolo pentru a le deschide
inimile să o poată citi. Aceia care răspund acestei lumini şi
o urmează unde-i conduce, vor fi sigur mântuiţi.
deosebit faptul că este o jertfă de ispăşire. Întrucât „... fără vărsare

de sânge nu există iertare de păcate“ Evrei 9:22, este foarte
neobişnuit ca un dar fără sânge să ispăşească sau să ierte păcatul.
Este neobişnuit din cauza unui motiv bun. Prin aceasta ne este
înfăţişată sfera de întindere a ispăşirii şi puterea ei de a ajunge
la orice clasă, chiar şi la cea mai săracă posibil. La acest lucru s-a
referit Pavel când a zis: „Şi după Lege, aproape totul este curăţit
prin sânge; şi fără sânge nu este iertare.“ Evrei 9:22.
Aceia care în tip erau clasificaţi ca fiind aşa de săraci că nu
puteau să aducă nici măcar o pereche de turturele, reprezintă o
clasă de oameni, care sunt cei mai dezavantajaţi din punct de
vedere spiritual. Cunoştinţa lor despre Evanghelie este aşa de
limitată, încât ei nu au auzit niciodată de sângele lui Hristos şi
deci nu pot să ceară în mod conştient şi inteligent ca sângele acela
să ispăşească pentru ei. Este dificil pentru cei care au crescut
într-un mediu în care Biblia este la îndemână şi unde chiar şi
necredincioşii ştiu câte ceva despre istoria crucii, ca să poată
aprecia sărăcia spirituală ce îi înconjoară pe aceia, care nu au
ştiut niciodată nimic despre aceste lucruri. Astăzi, această lipsă
este cu mult mai mică decât a fost în întunecatul Evul Mediu,
când naţiuni întregi au fost cu totul separate de ţările unde se
predica Evanghelia. Însă, în ciuda evoluării mijloacelor de
comunicare din lumea modernă, există încă oameni, care, din
cauza izolării în care locuiesc, nu au nici un acces la adevărul
despre ispăşire. Comparând starea lor peste măsură de sără-
căcioasă, cu ocaziile mari şi cu privilegiile acordate acelora care
trăiesc în zone mai luminate, aceasta trebuie să ne încurajeze să
apreciem şi să valorificăm şi mai mult ceea ce avem.
În ciuda izolării lor faţă de acele locuri unde lumina lui
Dumnezeu străluceşte cu putere, ei nu trebuie să piară.
Dumnezeu este în stare să mărturisească înaintea lor şi ei pot citi
mărturia puterii şi al caracterului Lui în lucrările minunate ale
naturii. Pavel a vorbit despre această clasă în Romani 2,11-16:
„Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.
Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei care
au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. (Pentru că nu
cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce
împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi. Când
neamurile, măcar că nu au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin
aceasta ei, care nu au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc
că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea

aceasta mărturisesc cugetul şi gândurile lor, care sau se
învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.) Şi faptul acesta se
va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va
judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.“
Acest text din Scriptură, descoperă că aceşti oameni cu
siguranţă au primit ispăşirea, cu toate că ei au fost atât de săraci
în cunoaştere lucrurilor spirituale, încât nu au auzit de numele
lui Isus. Dovada este oferită în aceste cuvinte: ei „fac din fire
lucrurile Legii... şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în
inimile lor.“ Natura cea rea a fost înlăturată, sămânţa lui Hristos
i-a luat locul şi ei sunt izbăviţi din robia păcatului.
„Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poate
puţină teologie, dar au cultivat principiile Lui. Prin influenţa
Duhului Sfânt, ei au fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor.
Chiar şi printre păgâni sunt unii care au cultivat spiritul
bunătăţii; înainte să fi ajuns cuvintele vieţii la urechile lor, ei s-au
purtat prieteneşte cu misionarii şi i-au ajutat chiar cu riscul
vieţii. Printre păgâni există unii care se închină lui Dumnezeu, în
neştiinţa lor, cărora nu le-a fost adusă niciodată lumina prin
vreun mijloc omenesc, dar care nu vor pieri. Cu toate că nu cunosc
legea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-le
prin natură şi au făcut lucrurile cerute de Lege. Faptele lor dau
dovadă că Duhul Sfânt le-a atins inima şi sunt recunoscuţi ca fii
ai lui Dumnezeu.
Cât de surprinşi şi bucuroşi vor fi cei umili, dintre neamuri şi
păgâni, când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: ‚Ori de câte ori
aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi
fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut! ‘ Cât de fericită va fi inima Iubirii
Infinite când urmaşii Lui vor asculta cu surprindere şi bucurie
cuvintele de aprobare!“ Hristos lumina lumii, cap. 70, „Aceşti
foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei“, par. 5 şi 6.
„Oriunde se dă pe faţă iubire şi simpatie, acolo unde inima
acţionează spre binecuvântarea şi ajutorarea altora, acolo se
manifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. În inima
păgânismului, oamenii care nu au nici o cunoştinţă a Legii scrise
a lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Dom-
nului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cu
primejdia propriei lor vieţi. Faptele lor mărturisesc despre
lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânţat harul
Domnului Hristos în inima acestor sălbatici şi a deşteptat

simpatia lor, contrar naturii şi educaţiei lor. Lumina ‚care
luminează pe orice om venind în lume‘ (Ioan l, 9), străluceşte în
sufletele lor; şi această lumină, dacă este urmată, va călăuzi
picioarele lor spre Împărăţia lui Dumnezeu.“ Parabolele
Domnului Hristos, cap. 27, Cine este aproapele meu?, par. 13 de
la sfârşit.
„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe
cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea
lor şi locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, şi nu-i voi
părăsi.“ Isaia 42,16.
Singura cunoştinţă pe care oamenii aceştia au avut-o despre
Dumnezeu, a fost posibilă prin minunata lume a naturii. Astfel,
au primit o viziune a puterii Lui uriaşe şi a iubirii Lui
neasemănate. Ei au răspuns acestei revelaţii într-o asemenea
măsură, încât Domnul a fost în stare să-i curăţească de sămânţa
Satanei şi să sădească în ei sămânţa lui Hristos.
Singura diferenţă reală, constă în faptul că aceia care au
Cuvântul scris, sunt binecuvântaţi cu mult mai multă lumină şi
pot avea o experienţă mai inteligentă şi mai plină de încredere,
putând avansa mai mult în valorile creştine şi în lucrarea
misionară.
Există o deosebire evidentă între bogăţiile spirituale posedate
de aceia care trăiesc acolo unde se găseşte Evanghelia scrisă şi
aceia care trăiesc acolo unde ea nu este cunoscută, însă, în iubirea
Sa minunată, Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie la îndemâna
ambelor clase de oameni. Cu toate că cei mai săraci nu pot în mod
conştient şi inteligent să ceară sângele lui Hristos ca jertfă pentru
păcatele lor, totuşi Domnul acceptă darul lor şi le dăruie
ispăşirea, ca şi acelora care pot face aceasta.
Putem admira puritatea experienţei creştine aflată printre
aceia care nu au Cuvântul scris. Ei nu sunt motivaţi de nădejdea
vieţii veşnice, pentru că nu au nici o informaţie despre aceasta.
Învierea, porţile din perle, străzile de aur, pomul vieţii, a-l vedea
pe Dumnezeu faţă în faţă, a fi printre cei 144.000, a călători spre
galaxiile îndepărtate, cât şi viaţa veşnică, nu le sunt cunoscute.
Aşadar, ei trăiesc neprihănit pentru că este drept să facă aşa,
nicidecum pentru că au nădejdea răsplătirii sau frica de
judecăţile finale. Când intră în mormânt, potrivit cu tot ce cunosc
ei, acela este sfârşitul lor definitiv. Ei nu au în minţile lor
imaginea revenirii glorioase a lui Hristos, care îi va chema din

morminte la nemurire.
Imaginează-ţi surpriza şi fericirea care îi va cuprinde când
vocea Arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu îi trezeşte la o
dimineaţă veşnică şi la o bucurie fără sfârşit. Când vor privi
faţa Mântuitorului lor, despre care nu au ştiut nimic mai
înainte, fericirea lor nu va cunoaşte margini. Ce laude vor izvorî
de pe buzele lor, când vor învăţa pentru prima dată minunile
lucrării mântuitoare a lui Hristos şi când vor afla tot ce a făcut
El pentru ei.
În viaţa lor pământească ei au fost aşa de săraci, încât abia au
putut să aducă o ispăşire fără sânge, simbolizată în slujba din
Vechiul Testament printr-o mână de făină, dar Domnul a
acceptat-o şi a aplicat sângele în favoarea lor. În ciuda sărăciei lor
spirituale lucii în ce priveşte informaţia, ei nu vor pieri. Ce
mustrare va fi mărturia lor pentru aceia care au fost luminaţi, dar
care au dispreţuit darul ceresc!
„Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea
luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea.
De aceea, până şi păgânii, care aleg să facă binele în măsura în
care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au
avut o lumină mai mare şi care pretind că slujesc lui Dumnezeu,
dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor de toate
zilele, contrazic mărturisirea lor.“ Hristos lumina lumii, cap. 24,
„Nu este el fiul tâmplarului?“, par. 14.
Nici un bărbat, femeie sau copil care au trăit vreodată, nu au
vreo scuză că sunt pierduţi. Dumnezeu a prevăzut tot ce era
necesar pentru a fi mântuiţi, oricare ar fi fost situaţia lor. Printr-
un mijloc sau altul, lumina Lui a ajuns la ei. Cei care au Cuvântul
scris şi dispun de slujirea predicatorilor, sunt binecuvântaţi şi
favorizaţi, dar mântuirea nu este numai pentru ei. Hristos este
lumina care a strălucit peste orice persoană.
„Lumina aceasta era adevărata lumină, care luminează pe
orice om venind în lume.“ Ioan 1,9.
„După cum prin Hristos fiecare fiinţă omenească are viaţă, tot
aşa fiecare suflet primeşte prin El fie şi câteva raze de lumină
divină.“ Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea,
par. 4.
Când ne gândim cât de enorm dezavantajaţi au fost unii
oameni, este greu de crezut acest lucru, cu toate că credinţa în
Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu ne asigură că aşa este.

Gândeşte-te la un copil crescut de părinţi atei, care sunt hotărâţi
să îl ţină departe de orice rază de influenţă spirituală, şi care au
grijă să îi umple mintea cu sentimente anticreştine. Este greu de
înţeles cum poate să pătrundă vreodată lumina prin întunericul
unor asemenea prejudecăţi.
În timpul celui de al doilea război mondial, Hitler a visat să
clădească o lume a unei rase superioare. Pentru a obţine aceasta,
el i-a selecţionat pe cei mai fini bărbaţi şi pe cele mai fine femei
din ţară, şi i-a îndemnat să dea naştere la copii. Când se năşteau
copiii, erau luaţi de la sânul mamelor lor şi plasaţi în creşe uriaşe,
unde erau îngrijiţi de un personal calificat, a căror respon-
sabilitate supremă era să sădească filozofia ariană în aceste minţi
de copil şi să elimine orice principiu creştin. A fost depus
maximum de efort ca nici-o rază de lumină din cer să nu poată
ajunge la ei.
Acesta este doar un exemplu. Multe altele pot fi citate, cum ar
fi cazul copiilor crescuţi în cultura islamică, în adâncimile
păgânismului, în comunism, şamd. Este greu să crezi că Hristos
poate străpunge măcar cu o singură rază de lumină prin aceste
formidabile ziduri de apărare.
Şi totuşi El face acest lucru. Chiar dacă nu suntem capabili să
explicăm în ce fel, noi ştim că este adevărat, pentru că Domnul a
declarat despre Hristos, că El este lumina care a luminat şi
luminează pe orice om venind în lume.
Dovada acestui adevăr este oferită de cazurile în care, din când
în când, câte cineva reuşeşte să iasă afară din aceste condiţii
ostile şi străluceşte ca o lumină strălucitoare în noaptea din jur,
în ciuda întunericului care îl înconjoară şi în ciuda opoziţiei
întâmpinate din partea grupului său. Aceasta arată că lumina a
strălucit în întuneric asupra lui şi asupra celor din jurul lui, şi că
fiecare dintre ei putea să fie mântuit. Ignoranţa şi superstiţia din
care el a ieşit, face cazul lui mai frumos, mai miraculos şi mai
minunat. El trăieşte, şi acesta este o dovadă convingătoare că
Hristos este lumina care a pătruns întunericul ce îl înconjoară pe
fiecare om venit pe lume.
Joseph Wolff, marele predicator care a proclamat în secolul al
XIX-lea solia despre venirea ceasului judecăţii, este un exemplu
bun în privinţa aceasta. Născut în 1795, în Bavaria, într-o familie
de evrei bigoţi, el şi-a început pregătirea sa iudaică încă de la
vârsta de 4 ani şi a fost învăţat să aştepte împreună cu evreii de

pretutindeni, venirea lui Mesia al lor. Cu o deplină consacrare,
profesorii săi i-au sădit în minte ideea că creştinismul era o
idolatrie grosolană şi o insultă la adresa lui Iehova. Părinţii săi
au fost foarte grijulii ca el să nu ajungă vreodată contaminat de
religia creştină. Ei au ridicat bariere puternice, pentru a fi siguri
de succes.
Dar în timp ce Joseph asculta la discuţiile rabinilor despre
Mesia, s-a născut în el dorinţa de a-L cunoaşte. Lumina strălucea
în mintea lui, iar el era receptiv, în timp ce comunitatea lui era
nepăsătoare faţă de această lumină. Când a avut 8 ani, a intrat
în legătură cu un ţăran luteran, Herr Spiess, care i-a lăsat o
impresie favorabilă despre creştinism. Nu după multă vreme, a
fost convins că Hristos era Mesia şi şi-a exprimat dorinţa de a
deveni creştin. Nu a pomenit nimic familiei sale, de frica opoziţiei
pe care urma s-o întâmpine.
Vrăjmaşul şi-a dublat eforturile, trimiţând nişte deişti evrei, ca
să infiltreze în a sa de tânăr îndoieli şi dubii serioase. Ei au lucrat
cu mare dibăcie ca să-i nimicească credinţa în Moise şi în
validitatea sistemului ceremonial al jertfelor.
La vârsta de şaptesprezece ani, el a devenit romano-catolic şi
şi-a petrecut timpul în colegiile lor. Şi totuşi, în ciuda tuturor
acestor influenţe foarte vitrege, mintea sa înflăcărată se agăţa de
orice rază de lumină care ajungea la el, până ce a devenit un
instrument puternic în mâna lui Dumnezeu. El a predicat solia
despre sosirea ceasului judecăţii în Europa, Asia şi America, fiind
privit ca unul din cei mai mari evanghelişti ai perioadei aceleia.
Joseph Wolff nu este un exemplu izolat. Alţii au fost plasaţi în
condiţii şi mai dificile. Cel puţin, el a avut acces la scrierile sfinte
şi s-a putut întâlni cu predicatori care aveau o experienţă
personală cu privire la puterea lui Dumnezeu de a salva din păcat.
Totuşi, izbăvirea lui de prejudecăţile evreieşti, de deism, de
romano-catolicism şi de alte elemente negative, este o dovadă că
lumina poate străluci în întuneric şi că ea poate să fie primită de
toţi aceia care nu-şi închid ochii faţă de ea. Este trist că doar foarte
puţini îşi deschid ochii să primească lumina, dar aceasta este
îndeajuns pentru a dovedi că, dacă şi ceilalţi ar face la fel, ar putea
să experimenteze şi ei bucuria mântuirii. În ciuda avantajelor pe
care le are Satana, prin faptul că a pus stăpânire pe familia
umană, Domnul este în stare să ofere izbăvirea Sa oricărui om.
Prin ispăşirea pentru vină este descoperită o lecţie minunată a

iubirii lui Dumnezeu. Asigurarea conţinută în ea, că nimeni nu
este atât de sărac în cunoştinţe teologice ca să nu poată apuca
mântuirea, aruncă lumină asupra adevărului care ne spune că
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul
Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică.“ Ioan 3,16.
Cei bogaţi, care aduceau iedul sau mielul lor, cei săraci, care
aduceau cele două turturele şi cei foarte săraci, care aduceau doar
o mână de făină, fără sânge, cu toţi au putut beneficia de serviciile
ispăşirii.
Cu ce gingăşie infinită priveşte Autorul mântuirii noastre la
rasa umană! El nu lasă nimic nefăcut pentru a restaura în om
chipul Său care a fost pierdut şi pentru a reface în el desăvârşirea
edenică.
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine să
binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete pe
Domnul; şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate
fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi izbăveşte
viaţa de la nimicire; El te încununează cu bunătate şi îndurare;
El îţi satură gura cu bunătăţi, aşa că te face să întinereşti iarăşi
ca vulturul. Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor
asupriţi. El şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale
copiilor lui Israel. Domnul este îndurător şi milostiv, încet la
mânie şi bogat în bunătate. El nu se ceartă întotdeauna şi nici nu
ţine mânia pe vecie. El nu ne tratează după păcatele noastre şi
nu ne răsplăteşte potrivit cu fărădelegile noastre. Căci pe cât sunt
de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui
pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se
îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem
de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că sun-
tem ţărână. Omul, zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte ca floarea
de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul care
o cuprindea n-o mai cunoaşte.
Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El
şi neprihănirea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care ţin
legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le
împlinească. Domnul şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi
împărăţia Lui stăpâneşte peste toţi. Binecuvântaţi pe Domnul
îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile

Lui, şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui! Binecuvântaţi pe
Domnul toate oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui!
Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile
stăpânirii Lui!
Binecuvântează, suflete, pe Domnul!“ Psalmi 103,1-22.
Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă era pentru călcările de
lege necunoscute. Ispăşirea pentru păcate, acoperă păcate de o
natură mai specifică, cu toate că acestea erau câteodată clasate
ca păcate din neştiinţă.
„Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia
din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuiesc făcute şi se va
face vinovat, purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfă
pentru vină un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea
ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o
fără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul
acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.“ Levitic 5,17-19.
Ispăşirile pentru vină erau, în general, oferite pentru păcatele
cu voia sau cunoscute, săvârşite împotriva semenului, a
Domnului sau a ambilor. Aceste călcări de lege erau comise sub
presiunea ispitei, după care venea simţul vinovăţiei şi con-
damnarea. Pe când păcătosul îşi simţea nevoia sa de a fi curăţit
şi iertat, el urma poruncile pentru primirea ispăşirii.
El era obligat să aleagă darul desemnat, un berbece, să aducă
o sumă anume de bani în moneda templului, şi să se prezinte la
poarta templului, unde trebuia să facă o mărturisire, astfel încât
să fie acceptată. În acelaşi timp, el era aşteptat să restituie
păgubaşului valoarea celor vătămate, plus douăzeci la sută. Prin
aceste procedee era adusă ispăşirea pentru el, şi el se întorcea la
cortul lui liberat de păcat şi de vina acestuia.
„Dacă un suflet face o nelegiuire şi păcătuieşte din neştiinţă
faţă de lucrurile sfinte ale Domnului, să aducă Domnului ca jertfă
de vină pentru nelegiuirea sa un berbece fără cusur din turme,
după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul sfântului locaş;
să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat
Sfântul locaş şi să-l încredinţeze preotului; şi preotul să facă
ispăşire pentru el cu berbecele adus ca jertfă pentru vină, şi i se
va ierta.“ Levitic 5,14-16.
„Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Dacă un suflet păcătuieşte
şi săvârşeşte o nelegiuire împotriva Domnului, tăgăduind
aproapelui său lucrul care i-a fost încredinţat lui, sau dat în
păstrare, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui; ori dacă
a tăgăduit că a găsit un lucru pierdut şi face un jurământ fals;
prin toate acestea pe care le face omul, păcătuind; atunci, pentru
că a păcătuit şi este vinovat, să restituie lucrul acela luat cu sila,
sau prin înşelăciune, sau care i-a fost încredinţat lui, sau lucrul
pierdut pe care el l-a găsit, sau lucrul acela pentru care a făcut un
jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg; şi să mai
adauge a cincea parte din valoarea lui, şi să-l dea în mâna celui
care îi aparţine, chiar în ziua când va aduce jertfa pentru vină.
Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului, pentru păcatul lui,
un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l
dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea
Domnului; şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care s-a făcut
vinovat.‘ “ Levitic 6,1-7.
Deoarece păcatele la care se face referire aici, implică o pagubă
pentru Domnul sau pentru om, este introdus principiul
restituirii. Vinovatul nu numai că trebuia să restituie ceea ce
fusese luat de la Domnul sau de la semenul său, dar el trebuia să
adauge a cincea parte din valoarea lui. Prevederea compensa pe
cel care avusese paguba cu valoarea pierderii suferite în timpul
în care nu putuse folosi lucrul acela.
Restituirea era întotdeauna dată celui care fusese păgubit.
Dacă cel păgubit murea înainte de restituire, atunci compensaţia
trebuia plătită rudei celei mai apropiate. Dacă nu se găsea nici-o
rudă apropiată, era plătită preotului, ca reprezentant al lui
Dumnezeu.
„Domul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Spune copiilor lui Israel:
Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său,
făcând o călcare de lege faţă de Domnul şi se va face astfel vinovat,
să-şi mărturisească păcatul şi să dea înapoi în întregime preţul
lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincea
parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat.
Dacă nu există nici-o rudă apropiată care să poată primi
înapoi lucrul câştigat cu mijloace necinstite, lucrul acela să se
întoarcă Domnului, la preot, afară de berbecele adus pentru
jertfă de ispăşire, cu care se va face ispăşire pentru cel vinovat.‘ “
Numeri 5,5-8.
Această slujbă învaţă cu claritate că nu e suficient să măr-
turiseşti răul făcut. Răul trebuie îndreptat. Sunt mulţi care nu
ştiu ce să facă atunci când se simt condamnaţi pentru aşa ceva,

şi sunt necăjiţi pentru că persoana căreia ei îi sunt datori s-a
mutat la o adresă necunoscută sau a murit. Aceste învăţături
spun cu claritate ce e de făcut. Valoarea trebuie restituită rudei
celei mai apropiate care poate fi aflată – soţiei, soţului, copilului,
mamei, tatălui, fratelui, sorei, etc... Dacă nu, trebuie să fie plătit
Domnului prin slujitorii aleşi de El.
Este o ofensă foarte gravă să jefuieşti pe semenul tău, dar şi
mai grav este să îl furi pe Dumnezeu. Nici un suflet nu poate să
fie curat în aceste lucruri şi nu poate primi binecuvântarea
ispăşirii, dacă nu mărturiseşte în mod corect şi dacă nu restituie
ceea ce a păgubit. Era un lucru obişnuit pentru sora White, să
înveţe poporul cât de vital era să restituie zecimea lui Dumnezeu,
deoarece Îi aparţinea. Scrierile păstrate, dovedesc că în adunările
unde dânsa învăţa aceste principii, sufletele erau adânc convinse
de vinovăţia lor şi se grăbeau să restituie datoria. Este interesant
de văzut cât de repede îi ajuta Dumnezeu să plătească ceea ce
datorau, odată ce ei luau hotărârea s-o facă. Iată raportul acestor
experienţe:
„O înaintare decisivă în spiritualitate, pietate, binefacere şi
activitate a avut loc ca rezultat al adunărilor speciale din
adunarea. S-a predicat despre păcatul de a-l fura pe Dumnezeu
în zecimi şi daruri.
Mulţi au mărturisit că nu îşi plătiseră zecimea timp de mai
mulţi ani. Noi ştim că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta dacă
Îl furăm şi că biserica trebuie să sufere ca urmare a păcatelor
membrilor ei. În registrele bisericii sunt scrise foarte multe nume
şi dacă toţi ar fi prompţi în plătirea cinstită a zecimii, care
aparţine lui Dumnezeu, visteria nu ar fi lipsită de mijloace....
Când păcatul de a-L fura pe Dumnezeu a fost prezentat,
oamenii au primit vederi clare cu privire la datoria şi la
privilegiile lor în această privinţă. Un frate a spus că nu şi-a plătit
zecimea de doi ani şi era plin de disperare; dar, mărturisindu-şi
păcatul, a început să aibă nădejde. ‚Ce să fac?‘, a întrebat el.
I-am spus: ‚Dă-i casierului adunării o chitanţă a datoriei tale;
este ca şi în afaceri.‘
El s-a gândit că aceasta era o cerere ciudată; dar s-a apucat să
scrie următoarea chitanţă: ‚Pentru valorile primite, promit să
plătesc suma de...‘ Apoi s-a uitat la noi, ca şi cum ar fi zis: ‚Este
corect să scriu o notă de plată înaintea Domnului?‘
‚Da‘, a continuat el, ‚pentru valorile primite. Nu am primit eu

zilnic binecuvântările lui Dumnezeu? Nu m-au păzit îngerii
sfinţi? Nu m-a binecuvântat Dumnezeu cu toate binecuvântările
spirituale şi materiale? Pentru valorile primite, promit să plătesc
suma de 571,50 dolari, către casierul adunării.‘ După ce a făcut
tot ce ţinea de el, omul acesta a fost fericit. În câteva zile şi-a luat
înapoi chitanţa şi a plătit zecimea în visteria bisericii. El a făcut
de asemenea o donaţie de Crăciun de 125 de dolari.
Un alt frate a dat o chitanţă de 1000 de dolari, fiind sigur că o
va plăti în câteva săptămâni; un altul a dat o chitanţă de 300 de
dolari.“ The Review and Herald, 19 februarie, 1889.
„Mulţi au neglijat pentru îndelungă vreme să fie corecţi faţă de
Creatorul lor. Uitând să pună zecimea deoparte în fiecare
săptămână, ei au lăsat-o să se adune, până ce a devenit o sumă
uriaşă, iar acum sunt fără tragere de inimă să îndrepte lucrurile.
Ei ţin această zecime din urmă, folosind-o ca şi cum ar fi a lor. Dar
ea este proprietatea lui Dumnezeu, pe care ei au refuzat să o pună
în visterie.“ The Review and Herald, 23 decembrie, 1890.
„Vineri dimineaţă am vorbit cu privire la subiectul zecimii.
Acest subiect nu a fost prezentat adunărilor după cum trebuia, şi
neglijenţa împreună cu criza financiară, au cauzat o scădere mare
a zecimilor din anul trecut. La această conferinţă subiectul a fost
prezentat cu grijă în fiecare adunare...
Un frate cu o înfăţişare nobilă, care era un delegat din Tasmania,
a venit la mine şi mi-a zis: ‚Sunt fericit că v-am auzit vorbind azi
despre zecime. Nu am ştiut că este atât de importantă. Nu
îndrăznesc să o neglijez mai departe.‘ El a calculat suma zecimii
sale pentru ultimii douăzeci de ani şi a spus o va plăti cât de repede
poate, pentru că nu vrea să se întâlnească la ziua judecăţii cu furtul
faţă de Dumnezeu, scris împotriva lui în cărţile cerului.
O soră care aparţine adunării din Melbourne, a adus
unsprezece lire (54 de dolari), zecime din urmă, pe care nu
înţelesese că trebuia s-o plătească. Pe măsură ce primeau lumina,
mulţi au făcut mărturisiri cu privire la ce erau datori faţă de
Dumnezeu şi şi-au exprimat hotărârea să restituie această
datorie.... Am propus ca ei să depună chitanţa datoriei lor, cu
făgăduinţa de a plăti suma exactă a zecimii cât de repede vor
putea. Mulţi au încuviinţat din cap şi sunt sigură că la anul,
visteria nu va mai fi aşa de goală ca acuma.“ Counsels on
Stewartdship, pag. 96, 97, în lb. engleză.
Când cineva care a furat pe Dumnezeu ani de zile, va lua în

considerare că trebuie să restituie costul extraordinar de mare al
zecimilor şi darurilor care au fost reţinute, plus douăzeci la sută,
curajul lui va muri, pentru că într-adevăr acest lucru pare im-
posibil. Mai degrabă ar prefera să i se anuleze datoria şi să facă
un nou început pentru viitor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu învaţă
cu limpezime că omul trebuie să facă mai întâi restituirea, pentru
a primi ispăşirea şi binecuvântările lui Dumnezeu. Procedeul
corect este să evalueze suma datorată şi apoi să trimită o chitanţă
către casierul adunării, prin care să se oblige să plătească
întreaga sumă.
Când se face acest lucru într-o credinţă simplă, Dumnezeu Îşi
asumă responsabilitatea de a face plata posibilă. Aceia care fac
pasul acesta, vor avea bucuria de a vedea pe Dumnezeu la lucru
pentru ei. Este impresionant să vedem din cele menţionate în
Review and Herald din 19 februarie, din care am citat mai sus,
cât de repede au reuşit să-şi plătească datoria cei care au dat
chitanţele lor, în care făgăduiau să plătească. Ei înşişi au fost
uimiţi, recompensaţi şi binecuvântaţi de acest rezultat. Toţi care
vor păşi înainte în aceeaşi credinţă, vor avea parte de aceeaşi
experienţă. Dumnezeu îi va ajuta să-şi plătească datoriile cât se
poate de repede.
„Mulţi au pierdut spiritul de lepădare şi jertfire de sine. Ei au
îngropat banii lor în averi trecătoare. Există oameni pe care
Dumnezeu i-a binecuvântat şi pe care El îi încearcă, ca să vadă
reacţia lor la binefacerile Lui. Ei au reţinut zecimile şi darurile,
până ce datoria lor faţă de Domnul oştirilor a devenit aşa de
uriaşă, încât pălesc când se gândesc să-i dea Domnului tot ce este
al Lui, o zecime corectă. Grăbiţi-vă, fraţilor, aveţi acum ocazia să
fiţi cinstiţi faţă de Dumnezeu; nu amânaţi!“ Counsels on
Stewardship, pag. 97, în lb. engleză.
„Ce se întâmplă cu gestiunea noastră? Aţi furat voi anul trecut
pe Domnul în zecimi şi daruri? Priviţi la hambarele voastre pline,
la cămările voastre înţesate cu lucruri bune, pe care Domnul vi
le-a dat, şi întrebaţi-vă dacă aţi întors Domnului ceea ce este al
Lui. Dacă aţi furat pe Domnul, faceţi restituirea. Pe cât se poate,
îndreptaţi trecutul şi apoi rugaţi pe Domnul să vă ierte. Nu veţi
întoarce voi ceea ce-I aparţine, înainte ca anul acesta cu cronicile
lui împovărate să treacă în veşnicie?“ The Review and Herald, 23
decembrie, 1902.
„Oriunde a existat vreo neglijenţă din partea ta de a da

Domnului înapoi ceea ce este al Lui, pocăieşte-te cu o inimă
zdrobită şi restituie ceea ce datorezi, ca nu cumva blestemul Său
să vină asupra ta... Când ai făcut tot ce se putea din partea ta,
nereţinând nimic din ceea ce aparţine Creatorului tău, abia
atunci poţi să-L rogi să ofere mijloacele prin care poate fi dusă
solia adevărului către lume.“ The Review and Herald, 20 ianuarie,
1885.
Principiul restituirii zecimilor şi darurilor, se aplică de
asemenea la orice altă obligaţie faţă de Dumnezeu. Când, de
exemplu, o persoană cere botezul, el se dedică pe sine în mod
solemn şi responsabil în slujba Domnului. După aceea, ispitele îl
presează a-şi îndrepta interesele în direcţii egoiste. Aceia care au
căzut pradă acestor şoptiri ispititoare, au nevoie să îşi dea seama
cât de urgent este să corecteze această nesocotinţă şi să
împlinească ceea ce au făgăduit. Este foarte trist când oamenii cer
botezul, intră în legământul slujirii lui Dumnezeu în prezenţa
multor martori, şi mai târziu neagă tot ce au făgăduit în ziua
aceea.
Fiecare credincios trebuie să-şi examineze poziţia în mod
constant şi să se asigure că este credincios legămintelor sale faţă
de Dumnezeu. Este cu mult mai bine să nu faci nici un legământ,
decât să promiţi în mod solemn să Îl slujeşti pe Dumnezeu, iar
după aceea să nu-ţi împlineşti promisiunea. Scripturile subliniază
acest lucru:
„Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o
împlineşti, căci Lui nu-i plac cei fără minte; de aceea împlineşte
juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă,
decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.“ Ecleziastul 5,4.5.
Există lucruri care nu mai pot fi plătite niciodată . De exemplu,
este imposibil să mergi înapoi, şi să retrăieşti anii irosiţi. Cel mai
bun lucru pe care-l poţi face, este să mărturiseşti ce ai răpit
Domnului, şi de aici înainte să dai dovadă prin credincioşie de o
adevărată pocăinţă. Astfel poate cel pocăit să arate că regretă atât
de mult risipa, încât, dacă ar putea să primească din nou anii
pierduţi, îi va trăi aşa cum trebuie.
Acelaşi principiu al restituţiei se aplică şi în cazul furtului de
la oameni. Specificările călăuzitoare din Levitic şi Numeri, cer ca
restaurarea să fie făcută în lucruri concrete, cum ar fi banii, sau
proprietatea. Desigur, există nevoia permanentă de a ne feri de
fanatism în această privinţă, cu toate că, în majoritatea cazurilor,

din cauza costului implicat, cei mai mulţi tind să greşească
mergând în direcţia opusă.
Dacă o persoană recunoaşte că are de plătit o datorie, dar nu
are cu ce să o plătească, se aplică acelaşi procedeu ca în cazul
datoriei faţă de Dumnezeu. El trebuie să meargă la persoana faţă
de care este dator şi să-i dea o chitanţă, împreună cu asigurarea
că o va plăti când va putea. O asemenea rezolvare va fi bine pri-
mită, mai ales dacă celălalt om este creştin. Apoi, Domnul va face
totul pentru a-l ajuta, şi el va fi în stare să îşi ia chitanţa înapoi
surprinzător de curând.
Impulsul natural al unei inimi renăscute va fi să facă această
restituire. Istoria lui Zacheu ilustrează aceasta. După ce L-a
primit pe Hristos în casa sa, el a declarat că, pe cât putea să-şi
amintească, plătise cu credincioşie tot ce luase prin înşelăciune:
„Zacheu a stătut înaintea Domnului şi I-a zis: ‚Iată, Doamne,
jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pe
cineva, îi dau înapoi împătrit.‘ “ Luca 19,8.
Domnul ceruse ca numai o cincime să fie adăugată la valoarea
care era de restituit, dar Zacheu era hotărât să meargă dincolo de
aceasta. El va restitui de patru ori mai mult. Fiind bogat (versetul
2), el putea să o facă fără amânare. Prin aceasta el a dovedit că
avea cunoştinţă de legea ispăşirii pentru vină şi că era mai mult
decât voitor să o asculte.
Hristos nu i-a spus în nici-un fel că nu era nevoie să facă pasul
acesta. Dimpotrivă, l-a aprobat pe deplin, spunându-i că în ziua
aceea a intrat mântuirea în casa lui:
„Isus i-a zis: ‚Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi
el este fiul lui Avraam.‘ “ versetul 9.
Hristos nu a zis că Zacheu a câştigat mântuirea prin fapte, ci
a recunoscut că noul Său ucenic fusese cu adevărat născut din
nou, şi ca atare, era un fiu al lui Avraam prin descendenţa sa
spirituală, iar nu prin descendenţa sa trupească. Hotărârea sa de
a face o restituire deplină către cei pe care i-a păgubit, era o
mărturie cum că această schimbare avusese loc în el. Nu faptele
lui i-au adus mântuirea. Ele erau roada sigură a faptului că el
intrase în familia lui Hristos. Toţi cei care au o experienţă
adevărată a convertirii, ca şi Zacheu, vor face toţi paşii necesari
pentru a se asigura că au făcut restituirea deplină a oricărui
lucru, pe care ei l-au luat de la alţii pe căi necinstite.
Principiile cuprinse în ispăşirea pentru vină sunt la fel de

valabile în zilele noastre ca şi în zilele când au fost date pentru
prima oară. Dumnezeu aşteaptă ca poporul Său să restituie atât
Lui, cât şi semenilor lor, ceea ce a fost reţinut în mod necinstit.
„Dacă am păgubit pe cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am
înşelat buna-credinţă sau dacă am furat ceva, chiar dacă lucrul
s-a făcut fără a ieşi din graniţele legii, trebuie să mărturisim
nedreptatea şi să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. E drept să
dăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci şi ceea ce s-ar fi putut
aduna, dacă ar fi fost bine şi înţelept folosit în tot timpul cât a fost
în stăpânirea noastră.“ Hristos lumina lumii, cap. 61, par. 3 de la
sfârşit.
Aceasta este drept şi cinstit. Este de asemenea o măsură
preventivă eficace, pentru că atunci când omul ştie că trebuie să
restituie un lucru împreună cu a cincea parte din valoarea lui, el
va ezita să fure.
Toţi trebuie să considere cu seriozitate diferitelor ispăşiri şi să
înveţe să câştige plinătatea binecuvântărilor pe care Dumnezeu
le-a pus în ele. Apoi vom putea vedea un progres cu mult mai
mare în experienţa creştină şi în pregătirea pentru revenirea
Domnului.
Capitolul 15
Vaca roşie
Ispăşirile prevăzute în arderea de tot, în darul de mâncare şi
în darul de mulţumire pentru păcatele din neştiinţă sau fără voie
şi pentru călcările de lege erau toate asociate cu sanctuarul. În
fiecare caz, victima era jertfită la uşa cortului şi, într-un fel sau
altul, viaţa ei era dusă în Sfânta.
Cu toate acestea, exista o ispăşire pentru păcat care nu se făcea
la uşa cortului şi nici chiar în tabără. Aceasta era prinosul sau
jertfa vacii roşii. Existau şi alte diferenţe clare între această
slujbă şi ispăşirile pentru păcat.
„Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis: ,Iată ce
porunceşte legea pe care a dat-o Domnul, zicând: Vorbeşte
copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreun
cusur trupesc şi care să nu fi fost pusă la jug. S-o daţi preotului
Eleazar; el s-o scoată din tabără şi să fie junghiată înaintea lui.
Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii şi să stropească
de şapte ori înaintea cortului întâlnirii. Vaca să fie arsă sub ochii
lui; să-i ardă pielea, carnea şi sângele, împreună cu baliga.
Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi să le arunce în
mijlocul flăcărilor care vor mistui vaca. Preotul să-şi spele
hainele şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăşi în tabără
şi să fie necurat până seara. Cel ce va arde vaca, să-şi spele
hainele în apă şi să-şi scalde trupul în apă; şi să fie necurat până
seara. Un om curat să strângă cenuşa vacii şi s-o pună într-un
loc curat afară din tabără; s-o păstreze pentru adunarea copiilor
lui Israel, ca să facă apa de curăţire. Aceasta este o apă de
ispăşire. Cel ce va strânge cenuşa vacii, să-şi spele hainele şi să
fie necurat până seara. Aceasta să fie o lege veşnică atât pentru
(206)
VACA ROŞIE 207
copiii lui Israel cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul

lui.‘ “ Numeri 19,1-10.
Restul capitolului învăţa poporul cum să aplice ispăşirea. În
fiecare caz, această ispăşire prevedea curăţirea tuturor celor care
într-un fel sau altul se atingeau de un mort.
„Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort,
să fie necurat timp de şapte zile.“ Versetul 11.
Procesul de curăţire implica amestecarea cu apă de izvor a
cenuşei de la vaca arsă. Un om curat lua o ramură de isop, o
înmuia în apă şi stropea cu ea peste omul necurat şi peste toate
cele din jurul corpului mort. Dacă omul murea în cort, atunci
cortul, mobilierul, uneltele, cât şi oamenii din cort care se
atinseseră de el, trebuia curăţiţi.
Ca fiecare din celelalte ispăşiri, această slujbă era bogată în
adevărul Evangheliei. Dumnezeu intenţionase ca ei să înveţe
lecţii frumoase şi preţioase din slujba aceasta.
„Copiilor lui Israel li s-a poruncit în vechime să aducă o jertfă
pentru adunarea întreagă pentru curăţirea de întinăciunea
ceremonială. Jertfa aceasta era o vacă roşie şi reprezenta jertfa
desăvârşită care răscumpără din întinăciunea păcatului. Aceasta
era o jertfă ocazională pentru curăţirea tuturor celor care
atingeau un mort din necesitate sau accidental. Toţi cei care
veneau în contact cu moartea în orice fel erau socotiţi, ceremonial,
necuraţi. Aceasta trebuia să imprime puternic în mintea evreilor
faptul că moartea a venit ca urmare a păcatului şi de aceea este
un reprezentant al păcatului. Acea vacă, acel chivot, acel şarpe de
aramă, arată în mod impresionant spre acea jertfă mare, jertfa
lui Hristos.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes
împărţit, par. 8.
Necurăţia ceremonială este un simbol al întinăciunii
spirituale, mânjitura păcatului. După cum copiii lui Israel intrau
în contact cu moartea în mod ocazional, tot aşa fiecare fiinţă
umană este pângărită de păcat şi moarte. Aceasta este consecinţa
inevitabilă a eredităţii care vine de la Adam şi Eva. Aşa cum a fost
subliniat mai devreme, o dată ce păcatul şi moartea au pătruns
în primii noştri părinţi, legile eredităţii au făcut imposibil ca ur-
maşii lor să primească altceva decât aveau ei. Din acest motiv,
nici un om nu se naşte neprihănit în această lume. În consecinţă,
fiecare om are nevoie de lucrarea de curăţire a lui Hristos care es-
te simbolizată aici prin apa de curăţire.
Contrar acestor principii unii învaţă că pruncii se nasc ne-

prihăniţi şi că nu devin păcătoşi decât atunci când au comis pri-
mele păcate. Un citat favorit folosit de ei pentru „a-şi dovedi“
punctul este următorul:
„Am avut o conversaţie cu prezbiterul [J.G.] Matteson cu pri-
vire la întrebarea dacă pruncii părinţilor necredincioşi vor fi mân-
tuiţi. I-am spus că o soră mi-a pus această întrebare cu mare în-
grijorare, mărturisind că unii îi spusese că pruncii părinţilor ne-
credincioşi nu vor fi mântuiţi.
Aceasta ar trebui să o considerăm ca una din întrebările asu-
pra căreia nu avem libertatea să exprimăm opinia sau poziţia
noastră, din simplul motiv că Dumnezeu nu ne-a spus ceva clar
despre aceasta în Cuvântul Său. Dacă El ar fi considerat că este
esenţial să ştim acest lucru, atunci ne-ar fi spus-o în modul cel
mai clar.
Lucrurile pe care ni le-a descoperit sunt pentru noi şi copiii noş-
tri. Există lucruri pe care nu le înţelegem acum. Noi suntem ig-
noranţi faţă de multe lucruri care sunt descoperite desluşit. Când
aceste subiecte care au o strânsă legătură cu binele nostru veşnic
vor fi epuizate, atunci vom avea timp din belşug să luăm în con-
sideraţie unele din aceste puncte cu care unii îşi chinuie mintea
în mod inutil.“ Selected Messages, vol. 3, pag. 313.
Această declaraţie nu sprijină argumentul că pruncii se nasc
neprihăniţi şi că vor fi mântuiţi în mod automat dacă mor înain-
te de a comite primul lor păcat, pentru că nici măcar nu pune în
discuţie această problemă. Ea descoperă, în cazul în care am cu-
noaşte acest lucru, dacă o anumită clasă a celor pierduţi, adică a
celor ce se nasc din părinţi necredincioşi, vor fi mântuiţi sau nu
vor fi. În mod cert, dacă aceşti copiii s-ar naşte în condiţia de fiinţe
mântuite, aşa cum învaţă unii, atunci nici nu se mai poate pune
la îndoială că ei vor avea parte de învierea celor drepţi. Pentru a
înţelege dacă aceşti prunci vor fi sau nu mântuiţi, se cere să ştim
dacă ei au ajuns să beneficieze de prevederile ispăşirii. Acest lu-
cru nu poate fi cunoscut deoarece în privinţa aceasta Dumnezeu
nu ne-a dat lumină.
Astfel, există două probleme distincte care totuşi au o strânsă
legătură una cu alta. Una este dacă pruncii se nasc neprihăniţi
sau păcătoşi, iar cealaltă este dacă pruncii născuţi din părinţi ne-
credincioşi pot fi atinşi de harul mântuitor al lui Dumnezeu pen-
tru a fi mântuiţi. Scripturile au mult de spus cu privire la prima
VACA ROŞIE 209
problemă, dar în privinţa celei de-a doua ele păstrează tăcerea.

De aceea, în timp ce este necesar să ne formăm o părere sigură cu
privire la prima problemă, suntem sfătuiţi să nu ne atingem de
cealaltă problemă.
Studiul ispăşirii prin vaca roşie nu se ocupă cu întrebarea dacă
pruncii părinţilor necredincioşi vor fi mântuiţi sau nu. Se ocupă
mai degrabă cu paşii care trebuie făcuţi de aceia care au venit în
legătură cu păcatul şi moartea. El ne aminteşte că nici unul din
noi nu este neîntinat şi, din acest motiv, nimeni nu se poate lipsi
de prevederile curăţirii pe care Dumnezeu ne-a pus-o la în-
demână.
Slujba era făcută în afara taberei. În acest ritual poporul tre-
buia să vadă realitatea îngrozitoare că păcatul ne-a plasat în afa-
ra casei lui Dumnezeu. El îndrepta minţile lor înapoi la alunga-
rea din Eden care a urmat după ce Adam şi Eva au mâncat din
fructul oprit, şi chiar mai departe, la îndepărtarea lui Satana din
Paradis din cauza refuzului său insistent de a trăi după legile
drepte şi neprihănite ale cerului. Pe măsură ce se strângeau în ju-
rul vacii roşii şi vedeau tabăra şi sanctuarul în depărtare, ei ştiau
că singura lor speranţă de a se întoarce în casa Tatălui lor era prin
intermediul morţii vacii roşii. Ei trebuia să înţeleagă că nu aveau
puterea de a se restaura singuri din starea lor pierdută. Până nu
erau pe deplin curăţiţi nu puteau veni în prezenţa lui Dumnezeu.
Faptul că această ispăşire se făcea în afara taberei, prefigura
de asemenea răstignirea lui Hristos în afara Ierusalimului, de-
parte de templu şi despărţit de naţiunea care îl respinsese în to-
talitate.
„Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modul cel
mai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilor Ierusa-
limului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii.“ Mărturii
pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 11.
Din mai multe motive locul jertfei lui Hristos era o ilustraţie
potrivită a planului de mântuire.
Chiar dacă Ierusalimul devenise locuinţa demonilor, într-un
anume sens el rămăsese încă simbolul sfintei cetăţi din ceruri.
Pentru a mântui omenirea, Hristos părăsi acea locuinţă minu-
nată ca să moară în locul unde se afla omenirea căzută – în afara
Paradisului. Păcatul omului a făcut ca acest lucru să devină ne-
cesar. În acelaşi fel, păcătoşenia iudeilor a dictat ca Hristos să
moară departe de ei, de cetatea lor şi de templul lor.
Noi nu ştim locul şi felul în care ar fi murit Hristos dacă Israel

ar fi înţeles misiunea Lui şi l-ar fi primit drept „...Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.“ Ioan 1,29. Având la
îndemână bogăţia nemaipomenită de informaţii conţinută în
sistemul jertfelor şi în scrierile profeţilor, ei nu au avut nici un
motiv pentru a nu cunoaşte natura reală a lucrării Lui. Şi totuşi,
când El a venit, n-a existat nici măcar un singur om care să fi
înţeles aceasta. Ioan Botezătorul este cel care, spre deosebire de
toţi ceilalţi, l-a văzut pe Hristos în adevărata lumină, dar chiar şi
el avea idei greşite cu privire la Mesia.
Dacă Israel ar fi înţeles în mod corect sistemul jertfelor, cu
siguranţă că nu l-ar fi închis pe Hristos, nu l-ar fi judecat şi
condamnat în mod ilegal şi nu s-ar fi grăbit să-l crucifice în mod
umilitor în afara zidurilor cetăţii. Şi chiar şi atunci nu ei au
hotărât ceasul morţii Lui, pentru că, în pofida activităţilor şi
scopurilor lor, timpul a fost fixat în planul predeterminat al lui
Dumnezeu. Când sosise acea clipă evenimentul profetizat a avut
loc.
Dacă Israel ar fi înţeles căile lui Dumnezeu, pe măsură ce acel
timp se apropia el ar fi recunoscut ceasul şi semnificaţia lui
extraordinară şi s-ar fi adunat în jurul Mântuitorului când povara
îngrozitoare a păcatului era aşezată asupra Lui. În loc să îl
batjocorească şi să-l blesteme, ar fi trebuit să-l susţină pe
Răscumpărătorul cu rugăciunile, cu simpatia şi cu recunoştinţa
lor fără margini. Cât de diferită ar fi fost scena de cea care a avut
loc în realitate! Cu ce mare putere ar fi fost vestită în întreaga
lume solia unui Mântuitor răstignit şi înviat şi cât de repede ar fi
fost păcatul îndepărtat din univers!
Aşa ar fi putut fi lucrurile, dar, în mod tragic, ele nu au avut
loc în felul acesta. Israel şi lumea încă nu au învăţat cât de mare
este pierderea lor. Doar atunci când în marea zi a răplătirii finale
vor fi deschise înaintea lor rapoartele cereşti vor realiza ce anume
li s-a oferit şi ce au respins.
Locul răstignirii lui Hristos a fost ales după toate aparenţele
de iudei şi romani, cu toate că ei nu au avut nici cea mai mică idee
despre importanţa faptelor lor. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu
ar fi fost lăsat să aleagă locul, chiar dacă noi nu putem şti unde
ar fi fost, putem fi siguri că acesta ar fi fost tot în afara zidurilor
cetăţii. Acest lucru ar fi simbolizat şi faptul că Hristos a murit
pentru întreaga lume nu numai pentru evrei.
VACA ROŞIE 211
„Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modul

cel mai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilor
Ierusalimului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii.
Aceasta trebuia să arate că Hristos n-a murit numai pentru evrei,
ci pentru omenirea întreagă. El vesteşte unei lumi căzute că a
venit să fie Răscumpărătorul lor şi îi cheamă să accepte
mântuirea pe care le-o oferă El.“ Mărturii pentru comunitate, vol.
4, cap. Un interes împărţit, par. 11.
În timp ce izraeliţii erau martori la moartea şi la arderea vacii,
Dumnezeu căuta prin aceasta să le înalţe privirea dincolo de
propria lor lume îngustă la nevoia cea mare trăită de lumea
pieritoare în fiecare naţiune de pe pământ. El dorea ca ei să fie
părtaşi la spiritul Lui de iubire şi de purtare de grijă şi să intre
cu orice preţ în acea slujire plină de jertfire de sine faţă de semenii
lor. El ţintea să-i scoată din concepţia lor limitată că mântuirea
era numai pentru evrei.
„Juncana aceasta trebuia să fie roşie, care era un simbol al
sângelui. Ea trebuia să fie fără pată sau cusur şi care n-a fost pusă
niciodată la jug. Aici, era simbolizat din nou Hristos. Fiul lui
Dumnezeu a venit de bunăvoie să aducă la îndeplinire lucrarea
de ispăşire. Asupra Lui n-a fost un jug obligatoriu, pentru că El
era independent şi deasupra oricărei legi. Îngerii, ca mesageri
inteligenţi ai lui Dumnezeu, erau sub jugul obligaţiei; nici un
sacrificiu personal al lor nu putea să ispăşească vinovăţia omului
căzut. Numai Hristos era liber faţă de cerinţele legii spre a lua
asupra Sa răscumpărarea neamului omenesc căzut. El avea
puterea să-şi dea viaţa Sa şi s-o ia din nou. ,El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat, să
fie deopotrivă cu Dumnezeu.‘ Filipeni 2,6
Şi totuşi, această Fiinţă slăvită a iubit pe sărmanul păcătos şi
a luat asupra Sa chipul unui rob, ca să poată suferi şi muri spre
folosul omului. Isus putea să rămână la dreapta Tatălui Său, să
poarte coroana şi îmbrăcămintea Sa regală. Dar El a ales să
schimbe toate bogăţiile, onoarea şi slava cerului pentru sărăcia
omenirii şi poziţia de comandă înaltă pentru ororile din
Ghetsemani, umilinţa şi agonia de pe Golgota. El a devenit un om
al durerii şi obişnuit cu suferinţa, pentru ca prin botezul su-
ferinţei şi al sângelui să poată curăţi şi răscumpăra o lume
vinovată. ,Iată-Mă vin‘, a fost consimţământul Lui bucuros, ,să
fac voia Ta, Dumnezeule‘...
Sacrificarea vacii roşii în afara taberei era cea mai impor-

tantă şi semnificativă jertfă, lecţii care trebuie să fie clar
înţelese şi studiate cu sârguinţă de toţi copiii lui Dumnezeu
de astăzi. Sunt atât de mulţi oameni în lumea religioasă
care, astăzi, privesc serviciile din Vechiul Testament ca nea-
vând nici o legătură cu viaţa lor, dar aceasta este o greşeală.
În timp ce este adevărat că sanctuarul din pustie şi temple-
le care l-au urmat, împreună cu ritualurile lor cuprinzăto-
are, au trecut, lecţiile conţinute în ele nu au trecut. Aceste
solii sunt tot atât de vitale pentru experienţa copiilor lui
Dumnezeu acum, tot aşa cum au fost mereu în trecut. Este
important să petrecem timp pentru a ajunge foarte buni cu-
noscători ai acestor lecţii, pentru a le aplica practic şi atent
la experienţa noastră personală.
Trupul juncanei era ars până la cenuşă, ceea ce însemna o jertfă

cuprinzătoare, completă. Apoi cenuşa era adunată de o persoană
necontaminată de contactul cu trupul mort şi pusă într-un vas
care conţinea apă dintr-o apă curgătoare. Această persoană
curată lua apoi o crenguţă de cedru, o pânză stacojie şi cu un
VACA ROŞIE 213
buchet de isop, pentru ca să stropească conţinutul vasului spre

cort şi spre poporul adunat. Ceremonia aceasta era repetată de
mai multe ori spre a fi completă şi era făcută ca o curăţire de
păcat.
Tot aşa şi Hristos, în neprihănirea Sa fără pată, după ce şi-a
vărsat sângele Său cel preţios, Hristos a intrat în locul cel sfânt
să curăţească sanctuarul. Şi acolo este adus curentul roşu în
slujirea de împăcare a lui Dumnezeu cu omul. Unii pot vedea în
această ucidere a juncanei o ceremonie fără sens, dar ea a fost
făcută la porunca lui Dumnezeu şi are o semnificaţie adâncă, pe
care nu a pierdut-o până în timpul de faţă.
Preotul folosea cedru şi isop, pe care le muia în apa curată şi
stropea pe cel necurat. Aceasta simboliza sângele vărsat a lui Hris-
tos spre a ne curăţi de necurăţiile morale. Repetarea stropirilor
ilustrează perfecţiunea lucrării care trebuie adusă la îndeplinire
pentru păcătosul care se pocăieşte. Tot ce are el trebuie consacrat.
Nu trebuie să fie curat numai sufletul lui, ci el trebuie să se stră-
duiască să aibă consacrată lui Dumnezeu familia lui, planurile lui
gospodăreşti, averea lui şi tot ce-i aparţine.
După ce a fost stropit cortul, deasupra uşii celor curăţiţi era
scris. ,Eu nu sunt al meu, Doamne, eu sunt al Tău.‘ Tot aşa tre-
buie să fie cu cei care mărturisesc a fi curăţiţi prin sângele lui
Hristos. Dumnezeu nu este mai puţin exigent astăzi decât a fost
în vremurile străvechi. În rugăciunea lui, psalmistul se referă la
această ceremonie, când zice: ,Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi cu-
rat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada. Zideşte în mine o i-
nimă curată, Dumnezeul, pune în mine un duh nou şi statornic!
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh
de bunăvoinţă! ‘
Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicat
continuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să folo-
sească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, ci do-
reşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacă voi,
fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceea ce
trebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţi ne-
voie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă lui
Dumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentru comuni-
tate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 9. 10. 12-16.
Prin jertfirea vacii roşii se descoperă mai mult decât preţul nes-
pus de mare pe care l-a plătit Hristos pentru mântuirea omului.
În această jertfă este cuprinsă lecţia cea mare ce învaţă că cre-

dinciosul trebuie să participe şi el cu acelaşi spirit în serviciul con-
sacrării.
Lumea a fost totdeauna gata să îi aplaude pe aceia care, cu
preţul unui sacrificiu personal imens, i-au exclus cu totul pe alţii
de la plata aceluiaşi preţ. Soldaţii care mor pe câmpul de luptă
primesc locuri de onoare din partea celor care stau departe de o-
rorile războiului. Tot aşa religioniştii iubesc un Mântuitor care a
plătit pedeapsa pentru ei, în timp ce îşi petrec vieţile urmărind
ambiţiile lor egoiste şi personale.
Nimeni care vede lucrarea şi moartea lui Hristos în această
lumină nu va creşte spiritual. Ei se vor pipernici şi vor fi fără
vlagă, doar pentru ca în cele din urmă să piară. Aceia care primesc
comorile vieţii veşnice fără să le dea mai departe vor pierde în cele
din urmă. „Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu
vrea să dea va pieri.“ Hristos lumina Lumii, cap. 45, par. 4 de la
sfârşit.
Depărtarea de aceste principii şi apostazia de la adevăr care
rezultă, a fost o problemă cu care biserica lui Dumnezeu s-a
confruntat permanent. Oamenii uită că le sunt încredinţate
comorile cerului ca să fie revărsate cu generozitate în brazdele
marilor nevoi ale omenirii. În loc să facă aceasta ei păstrează
darurile lui Dumnezeu pentru a-şi întări siguranţa şi plăcerea lor
personală, în timp ce cauza lui Dumnezeu suferă din lipsa acelor
mijloace care au fost dăruite de Dumnezeu tocmai pentru acest
scop.
Copiilor lui Dumnezeu trebuie să li se reamintească permanent
care sunt responsabilităţile lor în această privinţă şi trebuie să
fie avertizaţi că nereuşita de a face sacrificiile necesare va avea
drept rezultat ruina veşnică. Văzută corect, jertfa vacii roşii
învaţă aceste lecţii cu putere. În timp ce poporul se aduna la acest
serviciu trebuia să vadă în moartea docilă a animalului din faţa
lor, atât frumuseţea jertfei lui Hristos, cât şi proporţiile propriei
lor jertfe. Dacă egoismul stăpânea în inimile lor, lumina care
strălucea de la această slujbă evidenţia răul acesta, iar poporul
avea posibilitatea deplină să fie curăţit de el. Nu era de ajuns ca
solia să fie transmisă doar o singură dată. Ea trebuia să fie
repetată mereu şi mereu.
„Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicat
continuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să
VACA ROŞIE 215
folosească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, ci

doreşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacă
voi, fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceea
ce trebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţi
nevoie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă lui
Dumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentru
comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 16.
La vremea când a fost scrisă această mărturie, biserica căzuse
în capcana acestui rău teribil, răul deturnării mijloacelor
Domnului spre satisfacerea egoismului personal. Ca sol al lui
Dumnezeu, văzând spiritul din jurul ei în lumina soliei conţinute
în sacrificiul minunat al vacii roşii, a fost constrânsă să rostească
cuvinte clare, cercetătoare pentru credincioşii din timpul său. Ar
fi foarte bine astăzi să considerăm cu mare grijă felul în care
aceste cuvinte se aplică în viaţa noastră pentru ca să putem face
paşii necesari care să ne păzească să mai repetăm cursul tragic
al părinţilor noştri spirituali.
„Mult stimaţii mei fraţi, voi nu aveţi acea zeloasă şi altruistă
devoţiune faţă de lucrarea lui Dumnezeu pe care El o cere de la
voi. Aţi acordat atenţie lucrurilor vremelnice. V-aţi educat mintea
pentru afaceri, ca astfel să beneficiaţi voi înşivă. Dar Dumnezeu
vă cheamă să fiţi într-o unire mai strânsă cu El, ca să vă poată
modela şi educa pentru lucrarea Sa. Vechiului Israel i-a fost
făcută o declaraţie solemnă, că omul care va rămâne necurat şi
refuză să se cureţe să fie nimicit din mijlocul adunării. Aceasta
are o semnificaţie specială pentru noi. Dacă în vremurile vechi a
fost necesar ca cel necurat să fie curăţit prin stropirea sângelui,
cu cât mai important este pentru cei ce trăiesc în pericolele zilelor
din urmă şi sunt expuşi la ispitirile lui Satana, să aibă sângele lui
Hristos aplicat zilnic inimilor lor. ,Căci dacă sângele taurilor şi al
ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte
şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos,
care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată
lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca
să slujiţi Dumnezeului cel viu.‘ Evrei 9,13.14.
Amândoi trebuie să faceţi mult mai mult decât aţi făcut privind
purtarea sarcinilor lucrării Domnului. Vă implor să vă treziţi din
letargie, să părăsiţi inutila idolatrie a lucrurilor lumeşti şi să fiţi
serioşi în a vă procura un titlu pentru moştenirea voastră
nemuritoare. Lucraţi cât este ziuă. Nu puneţi în pericol sufletele
voastre prin pierderea ocaziilor actuale. Nu daţi intereselor

voastre veşnice o importanţă secundară. Nu puneţi lumea
înaintea religiei şi nu munciţi zi de zi pentru dobândirea de
bogăţii, în timp ce vă ameninţă pericolul falimentului veşnic.
Fiecare zi vă aduce mai aproape de socoteala finală. Fiţi gata să
părăsiţi definitiv talanţii împrumutaţi împreună cu creşterea
dobândită prin folosirea înţeleaptă a lor.
Nu vă puteţi permite să sacrificaţi cerul sau să vă riscaţi
siguranţa. Nu lăsaţi ca înşelăciunea bogăţiilor să vă facă să
neglijaţi comoara nemuritoare. Satana este un vrăjmaş viclean şi
este mereu pe urmele voastre, străduindu-se să vă prindă în cursă
şi să pună la cale ruina voastră. Noi suntem în timp de aşteptare;
mijlocul să vă fie încins şi lumina voastră să strălucească, pentru
ca să puteţi aştepta pe Domnul când se întoarce de la nuntă, ca
atunci când vine şi bate, să-i puteţi deschide deîndată.
Atenţie, fraţilor, la prima întunecare a luminii voastre, la
prima neglijenţă a rugăciunii, la primul simptom de aţipire
spirituală! ,Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.‘ Exer-
citarea constantă a credinţei şi a iubirii îi face pe cei credincioşi
să strălucească asemenea unor lumini în lume. Voi faceţi numai
o slabă pregătire pentru venirea Învăţătorului dacă slujiţi lui
Mamona, în timp ce mărturisiţi că îi serviţi lui Dumnezeu. Când
se arată El, voi trebuie să prezentaţi talanţii pe care i-aţi îngropat
în pământ, talanţi neglijaţi, abuzaţi şi folosiţi greşit – o iubire
împărţită.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes
împărţit, par. 17-20.
Jertfa vacii roşii conţinea lecţii de o semnificaţie adâncă şi
largă. Azi este la fel de necesar să înţelegem acele adevăruri, după
cum a fost în timpul Vechiului Testament. Din cauza înclinaţiei
omeneşti de a uita marea noastră nevoie de Dumnezeu, aceste
subiecte trebuie studiate în repetate rânduri pentru a păstra
proaspătă lumina şi pentru a o întipări tot mai adânc în minte.
Toţi suntem născuţi în păcat şi, ca atare, ne aflăm în afara
taberei lui Israel. Toţi avem nevoie de sângele curăţitor care ne
spală de pata pângăritoare a păcatului şi care ne readuce în graţia
şi prezenţa lui Dumnezeu. Toţi trebuie să înţelegem că spiritul de
sacrificiu este spiritul lui Hristos şi că nimeni nu poate fi al Lui
dacă nu are această comoară.
Capitolul 16
Adunarea poporului
Până acum am luat în consideraţie un număr de ispăşiri
succesive – jertfa ispăşirii, ispăşirile simbolizate prin arderea de
tot, darul de mâncare şi de mulţumire, ispăşirile pentru păcatele
din neştiinţă şi pentru călcările de lege şi ispăşirea simbolizată
prin sacrificiul vacii roşii.
Toate aceste ispăşiri erau în legătură cu slujbele din curtea
sanctuarului şi din Sfânta. Ele pregăteau calea pentru marea zi
a ispăşirii sau ispăşirea finală care în tip era îndeplinită în Sfânta
Sfintelor din sanctuarul pământesc, iar în antitip continuă să fie
adusă la îndeplinire şi astăzi în Sfânta Sfintelor din sanctuarul
ceresc.
În slujba tipică a sanctuarului din vremurile vechi marea zi a
ispăşirii finale era de asemenea îndeplinită la o anumită dată, în
ziua a zecea a lunii a şaptea. Cu zece zile înainte ca acest serviciu
să aibă loc, se suna din trâmbiţe pentru a avertiza poporul de
venirea acelei zile hotărâtoare a întâlnirii lor cu Dumnezeu,
pentru a-i conştientiza de nevoia de a face o pregătire deplină
pentru ea prin cercetarea inimilor şi lepădarea tuturor păcatelor.
Aceia care nu izbuteau să facă pregătirea necesară şi veneau la
slujba aceea solemnă cu păcate care nu fuseseră îndreptate sau
cu păcate nemărturisite erau izgoniţi din tabără pentru
totdeauna.
Procedeul care trebuia urmat în slujba ispăşirii finale este
descris în Leviticul 16,1-19:
„Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui
Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis
lui Moise: ,Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre în tot
(217)
timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinlăuntru, înaintea

capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci
deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. Iată cum să intre
Aaron în sfântul locaş. Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi
un berbece pentru arderea de tot. Să se îmbrace cu tunica sfinţită
de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul
de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele
sfinţite cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.
Să ia de la adunarea copiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa de
ispăşire şi un berbece pentru arderea de tot. Aaron să-şi aducă
viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi
pentru casa lui. Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului,
la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi:
un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul
care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire.
Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea
Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea
drumul în pustie pentru Azazel. Aaron să-şi aducă viţelul lui
pentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru
casa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o
cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul Domnului şi doi
pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să aducă aceste
lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc
înaintea Domnului pentru ca norul de fum de tămâie să acopere
capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să
ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea
dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge
de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. Să junghie
ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele
dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă în-
tocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre
capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă
ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel
şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă
la fel pentru cortul întâlnirii care este cu ei în mijlocul
necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra
Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Să
facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea
lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea
Domnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele
ADUNAREA POPORULUI 219
viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur

împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din
sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor
lui Israel.‘ “
Următorul act al dramei era mărturisirea păcatului peste
capul ţapului pentru Azazel, urmat de ducerea lui departe de
tabără, unde pierea singur, în pustie.
Apoi trebuia să se aibă mare grijă la îndepărtarea trupurilor
moarte ale viţelului şi ţapului care fuseseră aduşi ca jertfă pentru
păcat, trebuind să fie duse în afara taberei unde erau arse până
la cenuşă. Fiecare din persoanele angajate în aceste activităţi
trebuia să se spele foarte bine.
Ispăşirea finală era administrată la trei clase de oameni. Prima
clasă era alcătuită din marele preot şi casa lui care includea pe
fiii săi ce îl ajutau în lucrarea din Sfânta în tot timpul anului.
A doua clasă era compusă din restul leviţilor, fără marele preot
şi fiii săi. Diferenţa dintre aceste două clase ale seminţiei lui Levi
era că, în timp ce marele preot şi fiii săi slujeau înăuntrul
sanctuarului, restul leviţilor nu puteau să slujească acolo.
Această distincţie importantă este arătată clar în următoarea
declaraţie:
„Prin rânduiala dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă
deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult,
fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam,
preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai
mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul
a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această
cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia
lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executa-
rea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se
la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai
la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit
să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă
sanctuarul şi mobilierul lui, şi trebuia să le dea ajutor preoţilor
în slujba lor, dar nu aveau voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau
să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite.“ Patriarhi
şi profeţi, cap. 30, par. 17.
A treia clasă era formată din restul adunării alcătuită din cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar, în timp ce existau trei
clase de oameni pentru care se făcea ispăşirea finală, totuşi numai
două jertfe se aduceau. Mai întâi marele preot şi familia lui bene-
ficiau de ispăşire şi abia după aceea beneficiau toţi ceilalţi, restul
leviţilor împreună cu adunarea întreagă.
Semnificaţia acestui aranjament are o mare importanţă pen-
tru poporul lui Dumnezeu din ultimele zile, de aceea trebuie înţe-
leasă foarte bine. Ceea ce avea loc în tip, trebuie să aibă de ase-
menea loc în antitip. Fiecare clasă care se aduna în ziua tipică a
ispăşirii finale îşi găseşte corespondent în aceia care se adună
pentru ziua marii ispăşiri finale antitipice.
În mod evident, marele preot este un simbol al lui Hristos, în
timp ce fiii marelui preot îi simbolizează pe aceia care slujesc ca
ajutoare ale lui Hristos în sanctuarul din ceruri, aceştia fiind cei
înălţaţi la cer, Enoh şi Ilie sau cei înviaţi şi înălţaţi la cer, Moise
şi mulţimea celor care s-au înălţat împreună cu Hristos după în-
vierea Lui.
Aceste suflete sunt descrise în acest rol în viziunea dată lui
Ioan care este consemnată în Apocalipsa 5,8-10:
„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi pa-
tru de bătrâni, s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având
fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: ,Vrednic
eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi
ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău, din orice se-
minţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Şi ne-ai
făcut pentru Dumnezeul nostru împăraţi şi preoţi, şi vom
împărăţi pe pământ.‘ “ K. J.V. Bible.
Informaţia oferită de capitolul patru al Apocalipsei clarifică
adevărul că oamenii simbolizaţi de cele patru făpturi vii şi de cei
douăzeci şi patru de bătrâni sunt în Sfânta din sanctuarul ceresc
unde se găseau atât Tatăl cât şi Fiul la vremea când lui Ioan i-a
fost dată viziunea.
În plus, aceştia au fost oamenii, bărbaţi şi femei, care au fost
răscumpăraţi de pe acest pământ, pentru că ei au mărturisit
despre Hristos: „ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru
Dumnezeu cu sângele Tău, din orice seminţie, din orice limbă, din
orice norod şi din orice neam.“ K. J.V. Bible.
De aceea ei sunt fiii lui Hristos şi, astfel, fiii Marelui nostru
Preot din ceruri. Ca atare, ei slujeau în Sfânta sub îndrumarea
Conducătorului lor divin. În mâinile lor se aflau potirele de aur
umplute cu rugăciunile sfinţilor pe care ei le aduceau înaintea
Tatălui. Aceasta era o lucrare pe care în slujba tipică a

sanctuarului numai fiii marelui preot o puteau face.
Pentru a îndeplini această slujbă în sanctuarul ceresc, aceşti
răscumpăraţi trebuia să fie luaţi la cer înaintea restului
poporului lui Dumnezeu. Moise, Enoh şi Ilie trebuiau să fie în cer
în timpul perioadei când Marele nostru Preot, Isus Hristos, a
venit pe acest pământ să dea bătălia cu Satana şi să îşi dea viaţa
pentru omenirea pieritoare. El nu putea face această lucrare pe
pământ şi, în acelaşi timp, să fie în ceruri ca să slujească în
sanctuarul de acolo. Restul celor pe care Ioan i-a văzut
îndeplinind slujba în Sfânta se aflau acolo pentru a ajuta la
lucrarea care a urmat după moartea şi învierea lui Hristos.
Hristos era în stare să împlinească singur această lucrare după
ce s-a reîntors în cer, dar aceşti oameni, în virtutea calităţii lor de
fii ai veşnicului Tată Isus Hristos, au primit calificarea de a
îndeplini această lucrare, motiv pentru care au fost primiţi în cer.
Prin aducerea la îndeplinire a acestui plan sunt descoperite
adevăruri mari cu privire la taina lui Dumnezeu, iar legătura
frăţească din întregul univers este îmbogăţită.
Nici unul din cei care slujeau împreună cu Hristos în Sfânta,
după înălţarea Sa, nu putea să fie luat la cer înainte ca să
beneficieze de ispăşirea finală. De aceea, exact aşa cum a fost
simbolizat în marea zi a ispăşirii, aceia care trebuiau să slujească
în sanctuar împreună cu Marele Preot au primit ispăşirea finală
înaintea tuturor celorlalţi. O dată împlinită aceasta, ei au fost
luaţi în sanctuarul ceresc pentru a face lucrarea care le fusese
destinată.
Aşadar, ispăşirea finală la care au fost supuşi a avut loc cu mult
înainte de mare zi a socotelilor finale care a început în 1844, la
sfârşitul celor 2300 de ani.
Unii ar putea contesta că acest fapt este portretizat cu
acurateţe în tip, pe baza ideii potrivit căreia, pentru a putea fi
într-adevăr aşa, preoţii din sanctuarul tipic ar fi trebuit să
beneficieze de lucrarea ispăşirii finale înainte ca ei să înceapă
lucrarea din prima încăpere sau Sfânta. Acest lucru nu putea fi
posibil fără a aduce o mare vătămare tipului ce trebuia să arate
că aceia care au primit ispăşirea finală înaintea restului
poporului trebuia să beneficieze mai întâi de lucrarea deplină din
prima încăpere a cortului.
Faptul că Aaron şi fiii săi trebuiau să aştepte până la ziua
ispăşirii finale, confirmă adevărul că, deşi cei care au mers la cer
înaintea secerişului final au primit mai dinainte beneficiile
oferite de marea zi a ispăşirii finale, pentru a putea fi luaţi la cer,
ratificarea completă a acestui fapt nu va fi adeverită decât atunci
când ultimul om a primit binecuvântarea şi biruinţa finală a fost
câştigată.
Relaţia dintre clasa leviţilor şi adunarea ca întreg în ziua tipică
a ispăşirii finale, portretizează cu acurateţe rolul pe care-l va juca
cele două clase ale poporului lui Dumnezeu care trăiesc pe
pământ în timpul ispăşirii finale.
Prima din aceste două clase este reprezentată de leviţii care
aveau o bună cunoaştere a sanctuarului şi a slujbelor lui şi a căror
responsabilitate era aceea de a instrui poporul, de a-i aduna la
timpul potrivit în jurul sanctuarului şi de a-i îndemna să aducă
la îndeplinire condiţiile necesare primirii plinătăţii beneficiilor
ispăşirii finale.
În scenele de încheiere ale marii lupte, cei care vor face aceeaşi
lucrare la scară planetară sunt aceia care au înţeles deja marile
adevăruri cu privire la lucrarea cerească a lui Hristos din Sfânta
Sfintelor şi care ştiu ce anume au de făcut copiii lui Dumnezeu de
pe pământ pentru a putea fi gata pentru înălţarea la cer. Aceştia
sunt oamenii care au primit lumina primului, al doilea, al treilea
şi al patrulea înger care va fi proclamată în puterea ploii târzii
înaintea fiecărei naţiuni de pe pământ. Marea strigare va fi
ultima chemare în vederea strângerii la sanctuar pentru
cercetarea de inimă, aşa încât orice păcat să meargă înainte la
judecată.
Oamenii la care ei vor merge cu această chemare sunt
simbolizaţi prin adunarea ca întreg. Aceasta este cealaltă clasă a
poporului lui Dumnezeu care astăzi este risipită peste tot prin
bisericile creştinătăţii, în ţările păgâne şi printre cei
necredincioşi. După cum poporul lui Israel întrecea în număr cu
mult pe leviţi, tot aşa cei care astăzi sunt ascunşi în lume întrec
cu mult în număr pe aceia care acum formează biserica vizibilă a
lui Dumnezeu. Aceasta din cauză că, pe baza cunoaşterii soliei
îngerului al treilea, aceşti membri ai bisericii lui Dumnezeu au
calificarea de a-i chema pe restul lui Israel pentru a se strânge în
jurul sanctuarului.
Astăzi, solia despre sanctuar este ascunsă de poporul lui
Dumnezeu care se află încă în Babilon. Solia nu se învaţă în
ADUNAREA POPORULUI
În slujba sanctuarului Aaron şi fiii săi primeau binecuvântările ispăşirii finale înaintea leviţilor şi
a restului de izraeliţi. Acest lucru era o preînchipuire a experienţei sfinţilor ce au fost luaţi la cer mai
223
înaintea restului bisercii lui Dumnezeu.

aceste biserici şi deci ei nu au posibilitatea să înveţe aceste lecţii

preţioase. Dar când marea strigare începe ei vor înţelege în foarte
scurtă vreme ceea ce poporului advent i-a trebuit mulţi ani ca să-
i poată strânge, iar ei vor veni de pretutindeni pentru a se uni cu
seminţia contemporană a lui Levi în jurul sanctuarului lui
Dumnezeu şi al Fiului Său.
Există multe făgăduinţe în Sfânta Scriptură care arată acest
lucru. O profeţie care vorbeşte în mod specific despre acea strân-
gere minunată se găseşte în Isaia 60, din care vom cita primele
şapte versete. Restul capitolului continuă în aceiaşi termeni.
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnu-
lui răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul şi
negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui
se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi
în strălucirea razelor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi
se strâng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt
purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bu-
curie şi îţi va bate inima şi se va lărgi, căci bogăţiile mării se vor
întoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine. Vei fi
acoperit de o mulţime de cămile, de dromadere din Madian şi Efa;
vor veni toţi din Seba aducând aur şi tămâie, şi vor vesti laudele
Domnului. Toate turmele Chedarului se vor aduna la tine, berbe-
cii din Nebaiot vor fi în slujba ta; se vor sui pe altarul Meu ca jertfă
plăcută Mie, şi casa slavei Mele o voi face şi mai slăvită.“
„Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu ca-
re există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevă-
raţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi din-
tre ei care nu au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru a-
cest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea
lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar
chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste bi-
serici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni
mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mă-
ri şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea
când aceia care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor
mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt ,iubitori de plă-
ceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de
evlavie, dar tăgăduindu-i puterea‘.
Apocalipsa 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării
întreitei avertizări din Apocalipsa 14,6-12, biserica va ajunge în
starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu

care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătu-
ra cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii. Şi
ea îşi va îndeplini lucrarea. Când aceia care ,n-au crezut adevă-
rul, ci au avut plăcere în nelegiuire‘ (2 Tesaloniceni 2,12), vor fi
lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire şi să creadă o minciună,
atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror i-
nimi sunt deschise să-l primească şi toţi copiii lui Dumnezeu ca-
re există în Babilon vor răspunde chemării: ,Ieşiţi din mijlocul
ei, poporul Meu! ‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 21, ultimele două
paragrafe.
„Cu toată decăderea credinţei şi a evlaviei larg răspândite, în
aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de
revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în
mijlocul poporului lui Dumnezeu se va da pe faţă o aşa reînviorare
a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile
apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste
copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile
acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât pastori, cât şi laici,
vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a
rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor
pentru a doua venire a Domnului.“ Tragedia veacurilor, cap. 27,
par. 8.
Ce privilegiu vor avea aceia care vor duce această ultimă
chemare către cei care pier şi cu ce bucurie în inimă vor veni copiii
lui Dumnezeu din întuneric, din orice biserici, la lumina de
necrezut a lui Dumnezeu. Apoi, când ultimul suflet s-a strâns,
atât cei care dau chemarea, cât şi cei care răspund la ea, vor veni
la judecata celor vii pentru a primi beneficiile ispăşirii finale.
Ordinea evenimentelor din marea zi tipică a ispăşirii nu
sprijină învăţătura larg răspândită în ultimii ani că, aceia care
dau ultima chemare în timpul marii strigări trec mai întâi prin
ispăşirea finală şi sunt sigilaţi pentru veşnicie înainte de
revărsarea ploii târzii.
Dacă aceasta ar fi situaţia, atunci în ritualul din vechime ar fi
fost necesară o a treia jertfă. După ce Aaron şi fiii săi erau curăţiţi,
leviţii ar fi trebuit să fie chemaţi pentru a se face ispăşire pentru
ei mai înainte ca ei să meargă să adune poporul pentru jertfa ca-
re trebuia adusă pentru ei.
Dar acest lucru nu a avut loc. Dimpotrivă, leviţii se duceau mai

întâi să adune poporul şi abia apoi, împreună cu întreaga aduna-
re, beneficiau de aceeaşi jertfă de ispăşire, aceeaşi slujbă, aceeaşi
curăţire, toate în acelaşi timp. Tot aşa trebuie să fie în zilele din
urmă.
Există dovezi abundente în Scripturi care confirmă această or-
dine a evenimentelor. Prin această ordine se clarifică faptul că po-
porul care va trece prin ultima mare luptă va avea nevoie de o cre-
dinţă care să fie în stare să facă faţă celui mai sever examen, pen-
tru că Satana îi va ispiti puternic cu gândul că păcatele lor nu au
fost spălate şi că ei sunt atât de păcătoşi încât Domnul nu-i poa-
te ierta.
„Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o cre-
dinţă care să suporte oboseala, amânarea, şi foamea – o credinţă
care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tragedia vea-
Dar dacă credincioşii aşteptători, care sunt antitipul leviţilor,
ar primi ploaia târzie ca o dovadă că deja au fost sigilaţi, atunci
ei nu ar mai avea nevoie să meargă prin credinţă în timpul ace-
lei perioade de încercare pentru că ei ar şti că sunt sigilaţi şi deci
nu mai pot să fie pierduţi.
Unii încearcă să contrazică lucrul acesta spunând că cei cre-
dincioşi nu vor şti deloc că ploaia târzie s-a revărsat peste ei. Acest
argument este bazat pe următoarea declaraţie:
„Dacă noi nu înaintăm zilnic în exemplificarea virtuţilor acti-
ve creştine, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt în
ploaia târzie. Ea va cădea peste inimile celor din jurul nostru, dar
noi nu o vom recunoaşte şi nici primi.“ Mărturii speciale pentru
predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4.
Această declaraţie tăgăduieşte învăţătura conform căreia
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu vor şti când va cădea peste ei
ploaia târzie. Ea confirmă mai degrabă faptul că ei vor cunoaşte
acest lucru prin aceea că arată că numai cei care nu înaintează
zilnic în exemplificarea virtuţilor active creştine nu o vor
recunoaşte. Aceasta înseamnă că aceia care vor înainta zilnic în
exemplificarea virtuţilor active creştine o vor recunoaşte.
Acest adevăr este cert, deoarece revărsarea ploii târzii va fi a
doua şi ultima împlinire a proorociei din Ioel 2. Când această
profeţie s-a împlinit în Ziua Cincizecimii apostolii inspiraţi au
recunoscut imediat împlinirea ei şi au dat mărturie despre acest
adevăr. Petru a zis: „Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul
Ioel.“ Fapte 2,16.
În acelaşi fel, credincioşii inspiraţi din ultimele zile vor înţelege
ce eveniment are loc şi vor da mărturie cu privire la lucrările
minunate ale lui Dumnezeu. Ei vor şti că încă nu au fost sigilaţi
cu al doilea şi ultimul sigiliu deoarece nu pot primi beneficiile
ispăşirii finale până ce nu i-au strâns pe credincioşii care mai sunt
în Babilon la sanctuar.
Dumnezeu foloseşte lucrările naturii pentru a învăţa aceleaşi
lecţii. Prin aceste mijloace, El arată cu claritate legătura dintre
revărsarea puterii spirituale şi secerişul final al celor neprihăniţi
şi al celor răi.
În Orientul Mijlociu ploaia timpurie cădea la vremea se-
mănatului tocmai pentru a germina sămânţa. Aceasta era urmată
de o vreme uscată însoţită de averse ocazionale. Când începea să
se formeze spicul era trimisă ploaia târzie pentru a umple bobul
şi pentru a-l pregăti pentru seceriş. Apoi când ploaia târzie
începea să cadă, grânele nu erau încă gata de secerat. Recolta mai
avea încă nevoie de timp pentru a se coace până să fie gata.
După cum este în natură, tot aşa este şi în har.
La începutul experienţei creştine este dat Duhul Sfânt pentru
a germina sămânţa divină. La încheierea secerişului pământului
este dată ploaia târzie pentru a coace grânele şi pentru a le
pregăti pentru venirea Fiului omului. Dar când ploaia târzie cade
la început nimeni nu e gata de seceriş, fie că sunt cei reprezentaţi
de leviţi, fie că sunt cei reprezentaţi de adunare ca întreg.
În parabola grâului şi a neghinei avem aceeaşi solie. Numai la
vremea secerişului pot fi separate grâul şi neghina. Există multe
dovezi care arată că în timpul marii strigări grâul şi neghina sunt
încă amestecate şi că judecata prin care, în cele din urmă, le se-
pară nu are loc până când nu se încheie marea strigare.
„Neghina şi grâul vor creşte împreună până la seceriş; iar se-
cerişul este încheierea timpului de probă sau de har.“ Parabolele
Domnului Hristos, cap. Neghina, par. 6.
„Când lucrarea de vestire a Evangheliei se termină, judecata
va fi aceea care va face lucrarea de selectare între bun şi rău.“ Pa-
rabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2.
„Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat lu-
crarea de despărţire între ceea ce este bun şi ceea ce este rău,
hotărându-se pentru totdeauna destinul fiecăruia.“ ibid., par. 4.
Aceia care fac parte astăzi din categoria simbolizată de leviţi

au un foarte frumos viitor înaintea lor. Este responsabilitatea lor
sacră de a avea o înţelegere adâncă şi profundă a lucrării lui Hris-
tos din această mare zi a ispăşirii finale. Primind viaţa de la Dum-
nezeu ei trebuie să o împartă oamenilor. Chemarea de strângere
la sanctuar trebuie să ajungă la fiecare om de pe faţa pământu-
lui, până când ultima familie ajunge legată într-o strânsă
părtăşie, lucrarea se încheie şi sfinţii se întorc acasă.
Timpul ca aceste mari evenimente să aibă loc este foarte aproa-
pe. Nici unul dintre noi nu trebuie să-şi irosească vremea cu vreo
altă lucrare decât aceea de a se pregăti pentru ziua venirii lui
Hristos.
„Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire.
Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are
loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de
mai mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va
ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu viaţa
noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai pre-
sus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea
lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când
va veni vremea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi veni
ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa
3,3).“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful patru de la sfârşit.
Capitolul 17
Curăţirea sanctuarului
Ispăşirea săvârşită în marea zi a ispăşirii se făcea pentru
curăţirea sanctuarului.
„Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţii-
le copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au
păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei
în mijlocul necurăţiilor lor.“ Leviticul 16,16.
Această ispăşire se făcea într-un sens special şi pentru curăţi-
rea poporului, după cum stă scris:
„Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea
zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici
băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci
în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi
de toate păcatele voastre înaintea Domnului.“ Leviticul
16,29.30.
În felul acesta, ispăşirea finală făcea curăţirea sanctuarului şi
a poporului. Totuşi există unele deosebiri între cele două curăţiri
pe care noi trebuie să le înţelegem.
Curăţirea sanctuarului în marea zi a ispăşirii includea
îndepărtarea reală a păcatelor care fuseseră luate de la popor şi
aduse în sanctuar în timpul serviciilor zilnice.
Totuşi poporul era curăţit într-un sens diferit. Nu păcatele e-
rau îndepărtate de la popor, deoarece această lucrare fusese fă-
cută înainte de începerea ispăşirii finale. Ei erau curăţiţi în sen-
sul că păcatele lor erau îndepărtate cu un pas şi mai mult, spre a-
cea separare totală care va fi împlinită atunci când păcatul va fi
expulzat din tot universul. Vom înţelege mai uşor acest lucru
după ce vom studia cu atenţie curăţirea sanctuarului.
(229)
În primul rând, trebuie să stabilim faptul că sanctuarul din cer

are nevoie de o curăţire literală. Mulţi însă găsesc acest lucru
greu de acceptat, pentru că ei nu cred că vreun lucru ceresc ar pu-
tea vreodată fi pângărit. Dar Biblia confirmă într-un mod clar fap-
tul că lucrurile cereşti trebuie curăţate.
„Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără văr-
sare de sânge nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor
care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca
înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât a-
cestea.“ Evrei 9,22.23.
Declaraţia lui Pavel cu privire la acest adevăr vital se bazează
pe principiul demn de încredere că tot ce se făcea în cortul de pe
pământ, trebuie să-şi găsească echivalentul în ceruri. Dacă a exis-
tat o curăţire a sanctuarului pământesc, trebuie să existe una şi
pentru cel ceresc. Dacă n-ar fi aşa, atunci Cel atotputernic ar fi
un înşelător, pentru că El ne-a pus la dispoziţie Vechiul Testament
şi serviciile lui pentru scopul special de a spune copiilor Săi ce ur-
ma să aibă loc în sanctuarul ceresc.
În tip sanctuarul era curăţit simbolic prin sângele animalelor
de jertfă, dar sanctuarul ceresc este curăţit „cu jertfe mai bune
decât acestea“, chiar cu sângele lui Isus Hristos.
„Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuia
făcută cu sânge: în primul, cu sânge de animale, în cel de-al doilea,
cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie să
fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este
iertare.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.
Este extrem de important ca la acest stadiu cercetătorul să
înţeleagă ce trebuie iertat sau îndepărtat în mod special. Ceea ce
trebuie îndepărtat este păcatul în sine şi nu doar raportul sau
vinovăţia lui.
Putem vorbi în mod corect despre:
faptele păcatului;
vinovăţia păcatului;
raportul păcatului; dar este necesar să înţelegem că nici una
din acestea nu constituie păcatul în sine. Ele aparţin păcatului,
dar nu sunt păcatul în sine.
„Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie
să fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.
Păcatul în sine este elementul pângăritor. Când se află în om
îl pângăreşte; când este dus în sanctuarul ceresc pângăreşte chiar
CURĂŢIREA SANCTUARULUI 231
Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Întrebarea care se pune este urmă-

toarea:
„Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât
în cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacă
ne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pe
pământ au slujit ca ,exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti‘ (Evrei
8,5).“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.
Iertarea păcatului începea prin îndepărtarea lui din suflet şi
prin depunerea lui temporară în sanctuar. Apoi păcatul era în-
depărtat din sanctuar şi pus asupra ţapului pentru Azazel. Faza
finală era aceea de a-l trimite departe împreună cu ţapul ispăşirii
sau ţapul pentru Azazel în vederea unei separări totale şi ultime
de popor, de Sfânta şi de Sfânta Sfintelor. Când acest lucru se
aducea la îndeplinire iertarea sau îndepărtarea păcatului era
completă.
„Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului
pământesc, se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“
Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 34.
Există cel puţin o deosebire semnificativă între serviciile zilnice
şi serviciul anual. Înainte ca animalul de jertfă să fie junghiat în
cadrul serviciilor zilnice, păcătosul îşi mărturisea păcatul peste
capul acestuia. Dar nu exista o asemenea mărturisire peste capul
ţapului care trebuia junghiat pentru a se face ispăşirea finală
pentru popor, în cadrul serviciului anual.
Ce înseamnă această deosebire importantă? Ce semnificaţie
are ea?
În termeni simpli, ea înseamnă că, prin serviciile zilnice,
sângele servea ca mijloc de a duce păcatul în sanctuar, în timp ce,
în cadrul serviciului anual, păcatul era îndepărtat din sanctuar.
În sanctuar sângele era mijlocul prin care păcatul era dus
dintr-un loc într-altul. Când păcătosul se prezenta zilnic la uşa
sanctuarului pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a-şi aduce
jertfa, el ducea păcătoşenia lui înăuntru, în timp ce vinovăţia era
asupra lui. El avea nevoie ca această pângărire să fie înlăturată
şi pusă în sanctuar până la marea zi a judecăţii când venea timpul
ca să fie pusă asupra ţapului ispăşitor pentru a fi veşnic înde-
părtată de el.
Nevoia ca nelegiuirea sa să fie transmisă în Sfânta era satis-
făcută prin jertfa pe care personal o aducea. Căindu-se profund
datorită stării sale păcătoase, păcătosul îşi mărturisea
fărădelegea peste capul animalului de jertfă pe care mai apoi îl

junghia cu propria lui mână. Preotul strângea sângele ce şiroia
şi-l ducea în Sfânta unde îl stropea înaintea perdelei care separa
Sfânta de Sfânta Sfintelor. În tip, aceasta arăta că păcătoşenia
credinciosului era îndepărtată de la el şi dusă în sanctuar.
Prin aceste mijloace, păcătosul era curăţit, în timp ce
sanctuarul era pângărit. Unii au dedus de aici în mod fals
principiul că ceea ce se întâmplă în sanctuar, se întâmplă în mod
simultan şi în credincios, dar acest lucru nu este adevărat, fiindcă
se întâmplă chiar opusul. Când păcătosul pocăit este eliberat de
necurăţia lui, sanctuarul se încarcă cu ea.
Procedeele şi rezultatele ei sunt descrise foarte clar în
paragraful următor:
„Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa
cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea
păcatele, trecându-le în felul acesta în simbol de la el asupra
jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul
spune: ,Fără vărsare de sânge nu este iertare‘. ,Viaţa trupului
este în sânge‘ (Leviticul 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată
cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcă-
tosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima,
era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în
spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care
păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul
era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri,
sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată
de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând:
,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării‘ (Leviticul
10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea
păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragedia
veacurilor, cap. 23, par. 28.
Nimeni n-ar trebui să privească la acele ritualuri din vechime
ca la ceva ce nu mai are nici o legătură cu păcatele de astăzi. Noi
toţi trebuie să înţelegem că fără sanctuarul din Vechiul Testament
şi fără slujbele lui rânduite de Dumnezeu, nu am avea suficiente
informaţii despre planul mântuirii care-l ajută pe Dumnezeu să
încheie lucrarea harului Său în noi.
Din acest motiv, ceea ce evreii au făcut în tip, credincioşii de
astăzi trebuie să facă în realitate. Aceasta nu înseamnă a spune
că iudeii erau îngrădiţi cu aducerea la îndeplinire a unor servicii
rituale fără sens, iar noi, cei care trăim după răstignirea lui
Hristos, avem de adus la îndeplinire realitatea. Dumnezeu a
plănuit ca poporul respectiv să experimenteze în suflet realitatea
conţinută în ritualurile pe care le îndeplineau ei, dar, din păcate,
majoritatea n-a trecut niciodată dincolo de ritualul în sine. Ei
ajunseseră să creadă că îndeplinirea mecanică a serviciilor de la
templu era singurul lucru necesar pentru a le asigura un loc în
ceruri. Credincioşii de astăzi nu trebuie să repete acea greşeală
fatală.
Toţi care vor primi cu adevărat beneficiile ispăşirii trebuie să fie
în stare să apuce, prin credinţă, binecuvântările pe care Dumnezeu
le pune la dispoziţie în acest serviciu. Când credincioşii vin la
Marele lor Preot, mărturisirea păcatului trebuie să ajungă la
rădăcina problemei. Nu e suficient să ne pocăim de ceea ce am făcut
sau să căutăm nimic mai mult decât iertarea faptelor păcătoase.
Înapoia fiecărei fapte păcătoase se află rădăcina – dispoziţia păcă-
toasă din care izvorăsc faptele păcătoase. Până când rădăcina nu
este înlăturată, faptele păcătoase se vor repeta.
Dumnezeu caută să dezvolte un popor care să facă ce este bine,
nu pentru că legea cere aceasta, ci pentru că este dispoziţia lor
naturală să facă ceea ce este drept, să iubească mila şi să
binecuvânteze pe semenii lor. Cel atotputernic doreşte din toată
inima să îi umple pe copiii Săi cu iubirea Sa infinită, pentru ca ei,
la rândul lor, să-i iubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai crunţi,
să se roage pentru ei, să le răspundă la rău cu bine şi să meargă
cea de-a doua milă pentru ei. În inima lor nu trebuie să se
găsească nimic altceva. Unor asemenea oameni nu trebuie să li
se zică, „Să nu ucizi“, pentru că acesta este un lucru străin
minţilor lor.
Credinciosul care intră în planurile sfinte ale lui Dumnezeu
ştie că mari schimbări trebuie să aibă loc în interiorul său înainte
ca să atingă o asemenea stare binecuvântată. El trebuie să
primească gândul lui Dumnezeu în atingerea unei asemenea stări
şi să caute calea prin care această ţintă poate fi adusă la înde-
plinire. Asemenea oameni vor privi cu o bucurie plină de
recunoştinţă la minunatele prevederi ale ispăşirii, pentru că în
ele ei văd soluţia la problemele lor.
Când acest gen de oameni îngenunchează înaintea Marelui lor
Preot la uşa sanctuarului, ei predau în mod literal păcatul lor
lăuntric Preotului care aşteaptă tocmai acest lucru, care apoi îl ia
şi, prin eficacitatea sângelui Său, îl transmite asupra sanctuarului

ceresc. În locul unde cândva locuia răul sau păcatul, Vindecătorul
divin pune propria Sa viaţă nepătată. Când cel credincios de-acum
şi-a mărturisit păcatul, lucrarea din el este completă. El se întoar-
ce fără păcătoşenie, ca un om curat şi schimbat.
„Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai
iertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umple-
rea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă ilumi-
nare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă e-
liberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului
Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acolo
este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşi-
rea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea
Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri
desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul
caracterului Domnului Hristos descoperite în viaţă, mărturisesc
despre faptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lu-
me, ca să fie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.
În întâmpinarea Mirelui, paragraful 6 de la sfârşit.
Există o mare putere în cunoaşterea faptului că păcatele noas-
tre au fost îndepărtate din noi, tot atât de departe după cum este
cerul de pământ. Este privilegiul fiecărui credincios să înţeleagă
că, atunci când îşi mărturiseşte păcatele în mod adecvat, pe o ca-
le corectă, ele sunt transferate în mod literal în Sfânta din sanc-
tuarul ceresc, exact aşa după cum era sângele dus în sanctuarul
din vechime. Păcatele rămân acolo până la ziua socotelilor finale
când Isus va pleda cu sângele Său înaintea Tatălui în numele tu-
turor acelora ale căror păcate se află în sanctuar şi care au în-
trunit toate condiţiile cerute. Această lucrare este simbolizată cu
claritate în ritualurile din Vechiului Testament.
„O dată pe an, în ziua cea mare de ispăşire, preotul intra în lo-
cul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndepli-
nită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În ziua ispăşirii, e-
rau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, ,u-
nul pentru Domnul şi unul pentru Azazel.‘ Ţapul pe care cădea
sorţul pentru Domnul urma să fie junghiat ca jertfă pentru păcat
în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dinco-
lo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sân-
gele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în
faţa perdelei.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 30.
Procedeul urmat de Aaron şi de marii preoţi care au urmat

după el este un tablou exact a ceea ce Hristos face în sanctuarul
ceresc. Când El s-a înălţat la cer, după răstignirea şi învierea Sa,
a oficiat în Sfânta sau în prima încăpere a sanctuarului ceresc.
Lucrarea Sa din Sfânta s-a încheiat în 1844, când şi-a început mij-
locirea în Sfânta Sfintelor.
Lucrarea din Sfânta Sfintelor trebuie asociată numai cu păcate-
le care sunt deja în sanctuar, pentru că obiectivul ei este curăţirea
definitivă şi veşnică a construcţiei de orice întinăciune. Din acest
motiv Hristos nu se ocupă cu păcatele care se află încă pe pământ,
în sufletele oamenilor. În mod evident, există mulţi oameni care nu
au mărturisit niciodată vreun păcat în timpul vieţii lor. Alţii fac
mărturisiri cu totul de neacceptat şi, ca atare, leapădă dreptul lui
Hristos de a îndepărta nelegiuirea din ei. De asemenea, mulţi alţi
oameni fac o „mărturisire“ şi se consideră iertaţi, când de fapt sunt,
ca şi mai înainte, la fel de mult stăpâniţi de rău şi de vinovăţia lui.
Oamenii care niciodată n-au făcut vreo mărturisire corectă nu
au păcate care să pângărească sanctuarul ceresc şi, de aceea, nu
simt nevoia unei lucrări de curăţire în dreptul lor. Numele lor vor
veni la judecată în timpul mileniului şi curăţirea lor va fi făcută
prin foc când Hristos se întoarce la sfârşitul mileniului. Din nefe-
ricire, ei nu au izbutit să se folosească de prevederile ispăşirii zil-
nice şi, ca atare, nu au calificarea pentru beneficiile mijlocirii fina-
le, drept pentru care vor pieri în focul care le va nimici păcatele.
Hristos va împărtăşi cu bucurie binecuvântările ispăşirii fina-
le pentru cei care şi-au trimis toate păcatele înainte la judecată
şi care au fost binecuvântaţi cu prevederile oferite de ispăşirea
zilnică. El va sta înaintea Tatălui cel veşnic ca Apărător al cre-
dincioşilor şi va prezenta în favoarea lor argumentul de nezgu-
duit al sângelui Său preţios.
Astăzi, această lucrare se desfăşoară pentru sfinţii decedaţi.
Hristos a început-o în 1844, când a intrat în Sfânta Sfintelor. El
a început judecata cu cei care au murit pe vremea lui Adam, î-
naintând în această lucrare secol după secol până astăzi. În cele
din urmă, lucrarea va trece la cei vii şi se va sfârşi cu ei.
Până acum această lucrare de judecată s-a desfăşurat pe par-
cursul a peste o sută cincizeci de ani. Însă întârzierea revenirii
lui Hristos nu se datorează neputinţei din partea Sa de a îndepli-
ni mai repede această lucrare de judecată şi curăţire. Pregătirea
poporului lui Dumnezeu de pe pământ este factorul care produce
Slujba sanctuarului ne învaţă în mod clar că păcatele sunt

mai întîi transferate asupra sanctuarului. Ele vor fi luate
de acolo şi puse asupra autorului păcatului numai după ce
au fost hotărâte toate cazurile celor care au pretins că ur-
mează lui Hristos. Acelaşi principiu se aplică şi în viaţa zil-
nică. Resturile menajere sunt mai întâi adunate în contai-
nere speciale mai înainte de a fi îndepărtate.
întârzierea şi nu lucrarea din cer. Prin lipsa lor de credinţă, prin

faptul că sunt nebinevoitori să îndure disciplina necesară, precum
şi datorită preocupării lor cu interesele lumeşti, poporul lui Dum-
nezeu îl determină pe Hristos să aştepte.
„Nu a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie astfel
amânată. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său, Israel, să
rătăcească patruzeci de ani prin pustie. El a promis să-i conducă
direct în ţara Canaanului şi să-i împământenească acolo ca pe un
popor sfânt, sănătos şi fericit. Dar aceia cărora li s-a dat de prima
dată această făgăduinţă, nu au intrat ,din pricina necredinţei.‘
Inimile lor erau pline de murmurare, răzvrătire şi ură, iar El nu

a putut să-şi aducă la îndeplinire legământul cu ei.
Timp de patruzeci de ani vechiul Israel a fost ţinut departe de
ţara Canaanului datorită necredinţei, murmurării şi revoltei.
Aceleaşi păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaa-
nul ceresc. Făgăduinţele lui Dumnezeu n-au dat greş în nici unul
din aceste cazuri. Ceea ce ne-a ţinut în această lume a păcatului
şi a durerilor atât de mulţi ani este datorită necredinţei, lumes-
cului, neconsacrării şi a discordiei între pretinşii copii ai lui Dum-
nezeu.“ Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Motivul
întârzierii, par. 8.
Capacităţile lui Hristos sunt atât de infinite, încât El ar fi pu-
tut să încheie, fără nici cea mai mică îndoială, întreaga lucrare
într-o singură zi sau chiar mai puţin. Dar grăbirea sau amânarea
venirii lui Hristos depinde de poporul Său.
Astăzi, mulţi se întreabă de ce e necesară o lucrare în două fa-
ze. De ce păcatul trebuie să fie mai întâi transferat de la păcătos
în sanctuar şi apoi din sanctuar asupra ţapului pentru Azazel?
De ce nelegiuirea nu este înlăturată de îndată ce păcatul este
mărturisit?
Învăţătorii religioşi care nu cred într-un sanctuar cu două în-
căperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, gândesc în realitate că păcatul
este îndepărtat din credincios, necondiţionat, în momentul în ca-
re el l-a mărturisit, dar această poziţie este în întregime de neac-
ceptat pentru cei care ştiu că Dumnezeu a oferit sanctuarul din
Vechiul Testament tocmai pentru scopul precis de a descoperi ceea
ce are loc în sanctuarul ceresc.
Niciodată nu trebuie să facem greşeala de a aştepta până ce
vom înţelege de ce trebuie să existe două lucrări diferite şi abia
apoi să credem aceasta. Faptul că mai întâi există o îndepărtare
a păcatului de la păcătos la sanctuar, urmată de curăţirea de
păcat a sanctuarului, este învăţat în mod clar în Scripturi şi tre-
buie acceptat acest lucru chiar şi atunci când credinciosul nu înţe-
lege de ce trebuie să fie aşa.
Dacă există o credinţă fără rezerve în ceea ce a fost descoperit,
înţelegerea motivelor pentru care trebuie să fie aşa va urma la
timpul ei.
Oricum, motivele sunt foarte clare. În primul rând, există un
principiu inviolabil al lui Dumnezeu şi anume că, El niciodată nu
face ceva care să restrângă libertatea supuşilor Săi de a avea ceea
ce doresc. Însă El ar face exact acest lucru dacă le-ar îndepărta

păcatul pentru totdeauna, din clipa când a fost mărturisit.
Când se află sub înflăcărarea unei noi experienţe, omul îşi măr-
turiseşte mai întâi păcatele şi crede că niciodată nu doreşte să mai
aibă de a face cu ele. Dar mai târziu mulţi oameni îşi schimbă
părerea şi se întorc chiar la lucrurile la care mai înainte renu-
nţaseră. De fapt, majoritatea celor care se îmbarcă cu mari spe-
ranţe şi aspiraţii în călătoria spre ceruri, se întorc înapoi în lu-
mea păcătoasă.
Această categorie de oameni nu poate merge vreodată la cer
pentru că au ales să nu meargă. Numai cei care sfârşesc alerga-
rea aşa cum au început-o – urând păcatul şi lepădându-l în favoa-
rea neprihănirii veşnice – vor umbla pe străzile de aur.
Domnul a pus la dispoziţie posibilitatea ca aceia care doresc să
se întoarcă la păcat să o poată face. El le depune în sanctuar până
când şi-au încheiat alergarea pe pământ, când urmează ziua so-
cotelilor finale. Dacă la timpul acela vieţile lor demonstrează că
iubesc păcatele mai mult decât îl iubesc pe Dumnezeu, atunci El
le dă înapoi păcatele. Ei intră din nou în posesia lor ca şi cum nu
le-ar fi lepădat niciodată.
Un alt motiv este acela că problema legată de decizia finală nu
poate fi stabilită în momentul în care un om îşi mărturiseşte păca-
tele, pentru că, dacă mai târziu renunţă la neprihănire şi se în-
toarce la o viaţă nelegiuită, el trebuie să-şi poarte păcatele pro-
prii, exact aşa cum le poartă cei răi care niciodată nu şi-au mărtu-
risit păcatele.
Responsabilitatea purtării păcatelor celor neprihăniţi va fi
purtată de Satana, dar cei nelegiuiţi trebuie să poarte singuri
această povară, însă până în ziua încheierii socotelilor finale pro-
blema legată de cine va purta păcatele nu poate fi finalizată. Din
acest motiv, păcatele trebuie depuse în sanctuar până când în-
lăturarea lor finală este hotărâtă.
Unii găsesc că e greu de înţeles cum poate Satana să fie ţapul
pentru Azazel şi să poarte cu adevărat păcatele celor neprihăniţi,
spre nimicirea lui şi a păcatelor. Dar acesta este adevărul şi tre-
buie să fie acceptat ca atare, fără a aştepta să înţelegem moti-
vul. Mai târziu, când vom analiza ispăşirea făcută cu ajutorul
ţapul ispăşitor, vom discuta problema în detalii. Deocamdată,
noi trebuie să acceptăm acest fapt pur şi simplu, după cum stă
scris:
„Când lucrarea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele lui

Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei
pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi
în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate ne-
legiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege cu care
au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului.‘ Tot astfel, când lu-
crarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, în preze-
nţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscum-
păraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Sata-
nei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care i-a provocat
să le înfăptuiască. Şi după cum ţapul ispăşitor era trimis de-
parte într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe
pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.“ Tragedia
„Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,
îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de tri-
mis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, îndepărtează
păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la încheierea sluji-
rii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii,
trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragedia veacurilor, cap. 23,
ultimul paragraf.
Ce zi minunată va fi aceea când această lucrare se încheie de-
finitiv! Când izraeliţii priveau ţapul ispăşitor ce era condus de-
parte, spre o despărţire veşnică, un simţământ minunat de liber-
tate şi eliberare stăpânea tabăra. Exact la fel va fi când Satana
va purta păcatele noastre departe în pustietate, deşi la o scară cu
mult mai mare, ştiind că ele nu se vor mai întoarce niciodată asu-
pra noastră.
Capitolul 18
Standardul judecăţii
Dumnezeu a instituit doar o singură cale pentru lepădarea
păcatului. El trebuie să fie luat din om şi transferat asupra ţapu-
lui ispăşirii, prin intermediul sanctuarului. Nici un păcat nu es-
te luat vreodată de la păcătos şi pus direct asupra lui Satana, ul-
timul purtător al păcatului.
Acest adevăr este învăţat într-un mod clar în ritualurile Ve-
chiului Testament. De-a lungul anului penitenţii veneau zi de zi
să îşi mărturisească păcatele, transferându-le astfel în sanctuar,
însă ei nu puteau continua să facă acest lucru când începea is-
păşirea finală, pentru că atunci, orice nelegiuire care era încă asu-
pra lor, trebuia să rămână acolo. Nu exista nici o prevedere pen-
tru îndepărtarea păcatului după acest punct al timpului.
În timp ce poporul se aduna în jurul sanctuarului, preotul în-
deplinea lucrarea de ispăşire pentru locurile sfinte (Sfânta şi Sfân-
ta Sfintelor). El ducea sângele ţapului în aceste încăperi, lua în
mod simbolic păcatele care fuseseră depozitate acolo mai înainte
şi le punea asupra ţapului pentru Azazel. Aceasta era singura ca-
le prin intermediul căreia păcatele poporului ajungeau asupra
ţapului pentru Azazel. Dacă persoana era găsită cu păcate nemăr-
turisite o dată ce începea slujba finală, ea nu putea să dispună de
eliberare prin vreun alt procedeu prin care ar fi putut să evite
sanctuarul şi să pună păcatul direct asupra ţapului ispăşirii. Acest
lucru era imposibil.
O dată ce înţelegem că singurul timp în care păcatul poate fi în-
depărtat din noi este înainte ca numele noastre să fie chemate la ba-
ra judecăţii finale, vom vedea că, numai aceia care şi-au trimis toa-
te păcatele înainte la judecată vor primi beneficiile ispăşirii finale.
(240)
STANDARDUL JUDECĂŢII 241
Nu orice om care se prezintă la sanctuarul ceresc, înaintea Ma-

relui Preot al acelui sanctuar, va fi judecat ca meritând slujirea
Sa finală. Mulţi care vor fi găsiţi în lipsă, nu vor beneficia de is-
păşirea finală, iar păcatele lor se vor întoarce asupra capetelor lor.
Cu adevărat înfricoşător va fi chinul acelora care se găsesc în
această situaţie atunci când timpul de probă sau de har ia sfârşit.
Îndepărtarea păcatelor de la păcătos şi punerea lor asupra
sanctuarului, ce avea loc în timpul slujbelor zilnice, realizează cu
mult mai mult decât simpla eliberare a celui care se căia de vino-
văţia sa. Ea îndepărtează chiar păcătoşenia sa reală şi o înlo-
cuieşte cu neprihănirea fără pată a lui Hristos. Aceasta efec-
tuează o schimbare extraordinară înlăuntrul celui credincios, ca-
re este binecuvântat acum cu o stare de sfinţenie. Unde stăpânea
ura este întronată iubirea. Această iubire este cea care domneşte
în inima Mântuitorului şi care îi face pe aceia care o primesc să îi
iubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai aprigi, într-un mod atât
de desăvârşit, încât singura lor dispoziţie este aceea de a le face
binele, în pofida răului cu care li se răsplăteşte.
Dacă acestea sunt urmările în vieţile acelora care şi-au mărtu-
risit păcatele la uşa sanctuarului, atunci binecuvântările zilnice
au fost primite şi sufletul este pregătit să întrunească cerinţele
marii zile a ispăşirii finale. Aceasta înseamnă că, fiecare suflet ca-
re este pregătit să primească beneficiile curăţirii finale, trebuie
să vină înaintea lui Dumnezeu în acea zi fără vină şi sfânt. Ei tre-
buie să aibă o stare de desăvârşire.
A.T. Jones a văzut foarte clar această solie în slujba sanctua-
rului, când a scris:
„Serviciul în sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că,
pentru ca sanctuarul să poată fi curăţit şi cursul slujbei Evan-
gheliei să înceteze acolo, trebuia ca, mai întâi, aceasta să fie în-
cheiată în oamenii care luau parte la acea slujbă. Adică, înseamnă
a spune că: În sanctuarul însuşi, fărădelegea nu putea înceta şi
nu putea să aibă loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea neprihăni-
rii veşnice, înainte ca toate acestea să fi fost aduse la îndeplinire
în fiecare persoană care lua parte la serviciul din sanctuar. Însuşi
sanctuarul nu putea fi curăţit, până când fiecare închinător nu fu-
sese curăţit. Sanctuarul însuşi nu putea fi curăţit atâta vreme cât,
prin mărturisirea poporului şi mijlocirea preoţilor, în sanctuar se
revărsa un râu de fărădelegi, nelegiuiri şi păcate. Curăţirea pro-
priu-zisă a sanctuarului însemna îndepărtarea din el a tuturor
„Prietene i-a zis el ,cum ai intrat aici fără să ai haina de

nuntă?‘ Omul acela a amuţit.“ Matei 22,12.
călcărilor de lege ale poporului care, prin slujba preoţilor, fuse-

seră aduse în sanctuar în tot timpul slujbelor de peste an. Şi acest
râu de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui – în inimile şi
vieţile închinătorilor – înainte ca sanctuarul însuşi să poată fi cu-
răţit.
Prin urmare, prima lucrare în curăţirea sanctuarului era chiar
curăţirea poporului. Ceea ce era preliminar şi esenţial în curăţi-
rea sanctuarului propriu-zis, pentru încetarea fărădelegii şi adu-
cerea neprihănirii veşnice în el, era încetarea fărădelegii, ispă-
şirea păcatelor şi aducerea neprihănirii veşnice în inima şi viaţa
întregului popor. Când râul fărădelegii care curgea în sanctuar
era astfel oprit de la izvor, atunci, şi numai atunci, putea şi sanc-
tuarul însuşi să fie curăţit de păcatele şi fărădelegile, care, prin
mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui.

Şi toate acestea erau o ,asemănare pentru vremurile de acum‘
– ,o întruchipare a adevărului.‘ Prin aceasta deci, ni se arată clar
că slujba Marelui nostru Preot, în curăţirea adevăratului sanc-
tuar, trebuie să fie precedată de curăţirea tuturor celor credin-
cioşi, curăţirea fiecăruia care are parte de acea slujbă a adevăra-
tului Mare Preot, din adevăratul sanctuar. Este clar că fărădele-
gea trebuie să înceteze, că trebuie să aibă loc ispăşirea păcatelor
şi să fie adusă neprihănirea cea veşnică în experienţa vieţii fie-
cărui credincios în Hristos, înainte ca să poată fi adusă la înde-
plinire curăţirea adevăratului sanctuar.
Şi chiar acesta este obiectivul adevăratei preoţii din adevăra-
tul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujba din sanctuarul care era
doar o asemănare pentru vremurile de acum, nu puteau şterge
păcatele şi nu puteau face desăvârşiţi pe închinători. Pe când jert-
fa, preoţia şi slujirea lui Hristos în adevăratul sanctuar, şterg
păcatele pentru totdeauna şi îi fac pe închinători desăvârşiţi, ,des-
ăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei 10,14. The
Consecrated Way to Christian Perfection, pag. 117-119. (Profet,
Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, pag. 87, 88, ediţia în
limba română).
Când Hristos era pe acest pământ, a înţeles şi a învăţat cât de
necesar este ca fiecare credincios să vină curat cu desăvârşire în
marea zi a ispăşirii finale. Una din cele mai clare prezentări ale
acestui subiect se găseşte în parabola nunţii fiului de împărat:
„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un
om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el,
,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit.
Atunci Împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioa-
rele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plân-
sul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt
aleşi.‘ “ Matei 22,11-14.
Împăratul din parabolă este Dumnezeu Tatăl, pentru că, după
cum spune versetul 2, El a făcut o nuntă Fiului Său, care este
evident Isus Hristos. Intrarea Sa în odaia de nuntă pentru a-i
cerceta pe oaspeţi, are loc după strângerea finală a secerişului de
la răspântiile drumurilor, care arată că această examinare este
făcută după ce misiunea Evangheliei s-a încheiat. Observaţi aici
că cercetarea nu include pe nici unul dintre cei care nu au venit
la nuntă, ci ea are în vedere doar pe aceia care au venit.
Aceasta înseamnă că evenimentul reprezentat de intrarea

împăratului este judecata de cercetare, care urmează imediat
după administrarea beneficiilor ispăşirii finale pentru aceia care
au fost calificaţi să le primească. Acest fapt este confirmat de
următoarea declaraţie:
„Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă
este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul
Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu,
aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia,
care mărturisesc a fi creştini, sunt şi adevăraţi ucenici. Mai
înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se
hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la
moştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată mai
înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci
atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, ,ca să dea fiecăruia
după fapta lui.‘ Apocalipsa 22,21. Deci, caracterul lucrării fiecărui
om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre
urmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale.
Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce
oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care
mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi
sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi
destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele
sale.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă,
par. 10, 11.
Hristos nu ar fi putut să exprime punctul cheie al judecăţii mai
clar decât în această parabolă. El a explicat simplu că, este prea
târziu să mai crezi că poţi dobândi sau îmbrăca haina de nuntă,
după ce Împăratul a intrat. Această haină nepătată trebuia să se
afle asupra oaspetelui, înainte de intrarea Împăratului. Nu a fost
pusă la dispoziţie nici o prevedere ca să mai poată fi îmbrăcată
după aceea. Astfel, orice oaspete care a venit la nuntă fără
îmbrăcămintea potrivită, a fost aruncat afară pentru totdeauna.
Nu mai exista nici o altă ocazie, pentru a obţine un loc printre
oaspeţii privilegiaţi.
Solia conţinută în aceste simboluri este aceea că, antitipul
hainei de nuntă trebuie să fie purtat de cel credincios înainte ca
numele său să vină la judecată, pentru că va fi prea târziu să o
îmbrace după aceea. La judecata de cercetare vor veni două clase
– cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos, dar nu au haina, şi
cei care o au. Simpla întrebare: „Are el haina de nuntă?“,

hotărăşte cine va rămâne ca oaspete şi cine va fi aruncat afară.
Aceasta fiind situaţia, este cât se poate de important ca, acum,
înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna, fiecare credincios să
înţeleagă exact ce este haina de nuntă, ce înseamnă să fie
îmbrăcat cu ea şi cum să se asigure că este îmbrăcat cu ea.
Scripturile conţin instrucţiuni precise cu privire la acest su-
biect important.
Apostolului Ioan i-a fost descoperit adevăratul popor al lui
Dumnezeu, după ce primise ispăşirea finală, şi i-a văzut îmbră-
caţi în haina de nuntă, o haină din in curat, nepătat.
„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-i dăm slavă! Căci a venit
nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu
in subţire, strălucitor şi curat. – (Inul subţire sunt faptele ne-
prihănite ale sfinţilor). Apoi mi-a zis: ,Scrie: Ferice de cei chemaţi
la ospăţul nunţii Mielului! ‘ Apoi mi-a zis: ,Acestea sunt adevăra-
tele cuvinte ale lui Dumnezeu! ‘ “ Apocalipsa 19,7-9.
Mireasa este Noul Ierusalim.
„Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea
sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei.“ Apocalipsa 21,2.
„Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă,
iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bi-
sericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune că
este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oas-
peţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum de-
clarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în
ceruri, ,stăpânirea, slava şi împărăţia;‘ El va primi Noul Ierusa-
lim, capitala împărăţiei Sale, ,gătită ca o mireasă împodobită pen-
tru bărbatul ei.‘ După ce a primit împărăţia, va veni în slava Sa,
ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea
poporului Său, care trebuie să ,stea cu Avraam, Isaac şi Iacov‘, la
masă în împărăţia Sa, pentru a participa la masa nunţii Mielu-
lui.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 10.
Pentru a fi calificaţi să ocupe un scaun la ospăţul nunţii, oas-
peţii trebuie să fie îmbrăcaţi cu haina de nuntă, care este denu-
mită în mod clar şi specific ca fiind „neprihănirea sfinţilor.“ Apo-
calipsa 19,8. K. J.V. Bible.
Ne-am fi aşteptat ca Scripturile să declare că e vorba de ne-
prihănirea lui Hristos, dar ele o descriu a fi neprihănirea sfinţilor.
Totuşi nu s-a făcut nici o greşeală. Hainele de nuntă cu care sunt

îmbrăcaţi oaspeţii la nuntă, ce-i vor face în stare să rămână la o-
spăţul nunţii Mielului, reprezintă neprihănirea sfinţilor.
Faptul că este neprihănirea lor nu presupune că ea îşi are ori-
ginea în ei. Dumnezeu este Sursa neprihăniri, dar, prin lucrarea
lui Hristos, credinciosul devine atât de umplut cu această bine-
cuvântare, încât ea devine în realitate a sa. El are acum o ne-
prihănire care este a lui, nu pentru că el a creat-o, ci pentru că i-a
fost dăruită.
Nu ar trebui să existe nici o problemă în înţelegerea principiu-
lui că, ceea ce îi este dăruit unei persoane, devine posesia sa. De
exemplu, mulţi părinţi dăruiesc copiilor lor maşini. După ce au
cumpărat vehiculul, acesta este al lor, până ce ei îl oferă copiilor
lor. Apoi el devine posesia reală a copiilor lor, şi ei sunt în-
dreptăţiţi să zică „maşina mea.“
În acelaşi fel, neprihănirea pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi,
devine neprihănirea lor în realitate. Acest dar frumos nu poate fi
posedat dacă nu umple întreaga fiinţă. De aceea, a avea neprihă-
nirea lui Hristos poate însemna doar că omul a devenit el însuşi
neprihănit. El nu mai este păcătos, ci este transformat după chi-
pul lui Hristos.
„Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul
cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Dom-
nului Hristos... Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca
Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos,
caracterul Său cel nepătat.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.
Fără haina de nuntă, par. 12.
Mulţi cred că neprihănirea lui Hristos este o calitate care îi es-
te doar atribuită sau împrumutată celui credincios – ceva care în-
făşoară şi acoperă natura rea (firea pământească), de neschim-
bat, dinăuntru. Dar această declaraţie arată cu claritate că darul
la care se face referire aici este neprihănirea împărtăşită, ce de-
vine adevărata posesiune a celui credincios. Este aceeaşi neprih-
ănire de care s-a bucurat Adam înainte de cădere.
„Haina cea albă a neprihănirii a fost purtată de primii noştri
părinţi, când ei au fost aşezaţi de către Dumnezeu în Edenul cel
sfânt. Ei au trăit într-o desăvârşită ascultare de voinţa lui
Dumnezeu. Întreaga tărie a iubirii lor era dată Tatălui lor ceresc.
O lumină plăcută şi frumoasă, lumina lui Dumnezeu, înconjura
perechea cea sfântă. Această haină de lumină era un simbol al
veşmintelor lor spirituale de cerească nevinovăţie. Dacă ei ar fi

rămas credincioşi ascultării de Dumnezeu, atunci această lumină
ar fi continuat să-i cuprindă. Dar când prin neascultare au
păcătuit, ei au tăiat legătura lor cu Dumnezeu, iar lumina care-i
înconjura, s-a depărtat de la ei. Goi şi plini de ruşine, ei au
încercat să înlocuiască hainele cereşti, cosând laolaltă frunze de
smochin, pentru a se acoperi cu ele.“ Parabolele Domnului
Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 13.
În Eden, haina de lumină nu era neprihănirea reală, ci un
simbol al ei. Câtă vreme Adam şi Eva au continuat să aibă o
relaţie corectă cu Creatorul lor, lumina a rămas, dar când
întunericul păcatului i-a luat în stăpânire, lumina s-a depărtat.
Astăzi, din cauza cărnii muritoare, păcătoase şi căzute în care
trebuie să locuim până la cea de a doua venire a lui Hristos, noi
nu putem avea simbolul, dar putem avea neprihănirea, şi când o
avem, ea este la fel de reală ca şi cea pe care a avut-o Adam în
Eden.
„Această haină, ţesută în războiul cerului, nu are în ea nici chiar
un singur fir făcut după părerea omului. În natura Sa omenească,
Domnul Hristos a lucrat un caracter desăvârşit, iar acest caracter
se oferă să ni-l dea şi nouă. ,Toată neprihănirea noastră este ase-
menea unor haine murdare.‘ Isaia 64,6. K. J.V. Bible. Tot ceea ce
putem face noi, este mânjit de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu ,s-a
arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.‘ Păcatul este defi-
nit ca fiind ,fărădelege‘ 1 Ioan 3,5.4. Dar Domnul Hristos a fost as-
cultător de toate cerinţele legii. Despre Sine El spunea: ,Îmi place
să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi legea Ta este în fundul inimii Me-
le.‘ Psalmul 40,8. K. J.V. Bible. Pe când se afla pe pământ, El spu-
nea ucenicilor Săi: ,Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.‘ Ioan
15,10. Prin ascultarea Sa desăvârşită, a făcut posibil ca fiecare
fiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne
supunem Domnului Hristos, atunci inima noastră este unită cu
inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, mintea noastră
devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui.
Atunci, noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu
haina neprihănirii Sale. Atunci, Domnul Hristos privind asupra
noastră, nu vede haina cusută din frunze de smochin, nu vede go-
liciunea şi diformitatea păcatului, ci vede propria Sa haină a ne-
prihănirii, care este ascultarea desăvârşită de legea lui Iehova.“
Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 17.
Nici o propoziţie din acest paragraf nu sprijină ideea că

neprihănirea lui Hristos este doar o calitate atribuită, ce înveleşte
sau acoperă inima păcătoasă. O asemenea rânduială niciodată n-
ar face în stare un om să trăiască viaţa lui Hristos sau să
gândească asemenea Lui. Viaţa lui Hristos era expresia unei
purităţi şi desăvârşiri interioare, şi ea poate fi reprodusă doar în
aceia înăuntrul cărora se află aceeaşi neprihănire. Mulţi au
încercat să imite viaţa extraordinară a lui Hristos fără să deţină
aceste calificări interioare, însă tot ceea ce au realizat este o
contrafacere fără valoare.
Ascultarea adusă de aceia care gândesc ca şi Hristos şi trăiesc
viaţa Lui nu este o ascultare substituită – una care a fost adusă
de altcineva în locul lor, care îi eliberează de obligaţia de a
asculta. Este acelaşi tipar al comportamentului pe care În-
văţătorul l-a exemplificat, când a umblat pe pământ, ca martor
a ceea ce poate fi orice copil credincios al lui Dumnezeu. Aceasta
este viaţa care trebuie prezentată înaintea Tatălui, când îşi cer-
cetează oaspeţii.
De aceea scopul judecăţii este acela de a stabili cine este demn
să primească beneficiile ispăşirii finale şi să fie admis în cer.
Judecata nu pune la dispoziţie nici o altă lucrare a harului în
suflet, sau o calificare finală pentru cer. Scripturile declară în mod
explicit că, la judecata de cercetare, Dumnezeu hotărăşte cine
este deja pregătit pentru împărăţie, în timp ce aceia care nu sunt
pregătiţi sunt excluşi şi respinşi pentru vecie.
„În parabola din Matei 22, este prezentat acelaşi tablou al
nunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având
loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, împăratul vine să-şi vadă
oaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, haina
fără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului.
Acela care este găsit cu lipsă este aruncat afară, dar toţi aceia care
la cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi de
Dumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească împărăţia Sa şi să
stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului,
de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia lui
Dumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea
din sanctuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13.
„Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se
hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la
moştenirea celor drepţi...
Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oamenii

locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc
a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi
după cele scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este
hotărât pentru totdeauna, după faptele sale.“ Parabolele Domnului
Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11.
„Noi ne pregătim să-l întâmpinăm pe El, care, escortat de o suită
de îngeri sfinţi, are să apară pe norii cerului, pentru a face legătura
finală a celor credincioşi şi drepţi cu nemurirea. Când va veni, El
nu va veni să ne curăţească de păcatele noastre, să îndepărteze
defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţile
temperamentului şi dispoziţiile noastre. Dacă, totuşi, va face
această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte
de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţi
şi mai departe. Cei care şi-au păstrat trupul şi spiritul în sfinţe-
nie, sfinţire şi cinste, vor face legătura finală cu nemurirea. Dar
cei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi întinaţi, vor rămâne aşa pen-
tru totdeauna. Nici o lucrare nu va fi făcută atunci pentru a în-
depărta defectele lor şi pentru a le da caractere sfinte. Curăţitorul
nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să în-
depărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcu-
te în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la înde-
plinire această lucrare pentru noi.“ Mărturii pentru comunitate,
vol. 2, cap. Cumpătare creştină, par. 4.
„Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltarea caracterului.
Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şi noi trebuie să
obţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societatea îngerilor
sfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoinicie când va
veni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fără zbârcitură sau
ceva de genul acesta. Acum este timpul de veghere şi de punere
la probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentru a putea sta
în picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când El îşi face a-
pariţia.“ The Review and Herald, 19 aprilie 1870.
Din acest motiv, toată lucrarea de curăţire şi transformare
trebuie să fie efectuată înăuntrul credinciosului înainte ca el să
ajungă la ispăşirea finală. Izraeliţilor li se cerea să petreacă zece
zile, premergătoare ispăşirii finale, cercetându-şi sufletele cu cea
mai mare minuţiozitate, pentru a se asigura că nu mai exista nici
un păcat nemărturisit în viaţa lor. Oricine nu făcea acest lucru,
era despărţit de tabără pentru totdeauna.
În acelaşi fel, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt chemaţi

astăzi să participe la lucrarea adâncă şi profundă de lepădare a
păcatului, înţelegând că, atunci când Împăratul vine în marea zi
a ispăşirii finale, va fi prea târziu ca păcatele să fie trimise asupra
sanctuarului. Ei trebuie să fie deja îmbrăcaţi cu haina de nuntă,
simbolul ascultării desăvârşite. Acum este timpul ca ceea ce
trebuie făcut astăzi să nu fie lăsat pentru mâine.
„Profetul zice: ,Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca
focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va
curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lă-
mureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihă-
nite‘ (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când
va înceta mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus, trebuie să
stea înaintea unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor
trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de
păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin e-
forturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău.
În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce pă-
catele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mij-
locul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producă
o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această
lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.“ Tra-
gedia veacurilor, cap. 24, par. 6.
„Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire.
Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are
loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă de mulţi
ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei
vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră tre-
buie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice,
se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos:
,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vre-
mea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi
nu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa 3,3).
Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor
va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se
încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului.
Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei:
,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat,
să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască
şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi

mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine,
ca să dau fiecăruia după fapta lui‘ (Apocalipsa 22,11.12).“
Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 3 şi 4 de la sfârşit.
Standardul judecăţii este desăvârşirea fără pată a carac-
terului.
„Condiţia dobândirii vieţii veşnice este astăzi exact aceeaşi
care a fost dintotdeauna – aceeaşi care a fost în grădina Edenului
înainte de căderea primilor noştri părinţi – perfecta ascultare de
legea lui Dumnezeu, o desăvârşită neprihănire. Dacă viaţa
veşnică s-ar acorda în alte condiţii, care să ceară păcătosului mai
puţin decât aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi în
primejdie. Atunci calea pentru păcat ar fi liberă, cu tot cortegiul
lui de vaiuri şi mizerie, care ar rămâne veşnice.“ Calea către
Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 14.
La judecată se stabileşte dacă omul a obţinut sau nu aceste
calificări necesare intrării în cer.
„Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine
sunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia lui Dumnezeu,
este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din sanc-
tuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13.
Atingerea acestui standard de desăvârşire fără pată, înseamnă
o inimă schimbată după asemănarea lui Hristos, faptul că
credinciosul înţelege tot ceea ce cere legea. Pentru a aduce un om
la punctul unde să apuce cu credinţă pe Mântuitorul se cere o
anume perioadă de timp, pe când lucrarea naşterii din nou, care
o urmează, este adusă la îndeplinire într-o clipă. După naşterea
din nou urmează procesul lent de dezvoltare a unei înţelegeri
desăvârşite a voinţei lui Dumnezeu, care este necesară pentru
realizarea unei ascultări desăvârşite.
În mod evident, aceia care au trăit în vremuri de mare ne-
ştiinţă, ca de pildă în Evul Mediu, nu au obţinut niciodată această
cunoştinţă. Ei au murit fără să cunoască voia desăvârşită a lui
Dumnezeu, şi ca atare, fără să aibă desăvârşirea nepătată.
Cum se vor prezenta aceşti oameni la judecată? Are Dumnezeu
un alt standard pentru ei, sau doar cei care au trăit în zilele când
lumina adevărului strălucea asupra lor în raze clare şi care au
trăit după toată lumina respectivă, vor fi socotiţi demni să pri-
mească beneficiile ispăşirii finale şi un loc în împărăţia lui
Dumnezeu?
Dumnezeu nu are un alt standard pentru ei, chiar dacă nu vor

fi pierduţi. Ascultarea desăvârşită, care se cere, este direct
proporţională cu lumina pe care Dumnezeu a dat-o. Cu mult mai
mult se cere de la aceia care au trăit în vremuri de mare lumină,
decât de la cei care au mărturisit adevărul în perioadele de mare
întuneric. Cu toate acestea, toţi trebuie că au primit Evanghelia
în puterea ei vie, au fost curăţiţi de firea pământească şi au avut
sădită înăuntrul lor sămânţa lui Hristos. Ei trebuie să fi fost
creştini născuţi din nou, pentru că singura viaţă care se poate
urca la cer este viaţa lui Hristos. Cei care îl au pe Hristos, au viaţa
veşnică. Cei care nu îl au pe Hristos, indiferent cât de religioşi
sunt, nu au viaţa veşnică.
Marii reformatori care s-au ridicat la chemarea lui Dumnezeu,
când se părea că lumina adevărului se stinsese cu desăvârşire, au
propovăduit Evanghelia ca cea dintâi şi cea mai importantă datorie
a lor. Ei experimentaseră în viaţa lor puterea ei mântuitoare şi au
prezentat acelaşi dar al eliberării tuturor acelora care erau doritori
să asculte. De exemplu, lucrarea cu mare efect a lui Luther a
început când lumina îndreptăţirii prin credinţă s-a coborât în
mintea sa şi a făcut ca norii întunecaţi ai neştiinţei şi superstiţiei
să se risipească.
Mulţi tind să creadă că reforma a început din cauză că aceşti
bărbaţi au dat pe faţă păcatele papalităţii, dar nu aceasta a fost
cauza marilor schimbări în bine care au venit peste Europa şi care
au condus la erodarea puterii papale. Predicarea Evangheliei a
fost cea care a înfăptuit aceste transformări în viaţa oamenilor şi
în întreaga societate.
Dacă metoda rânduită de Dumnezeu pentru efectuarea
reformei ar fi expunerea şi denunţarea, atunci reforma ar fi
început cu multe secole mai devreme. Alarmaţi de nelegiuirea şi
corupţia crescândă din interiorul bisericii şi la orice alt nivel al
societăţii omeneşti, mulţi şi-au ridicat glasul, cerând să se
efectueze schimbări radicale. Printre aceştia au fost oameni de
rând, preoţi, magistraţi, prinţi şi chiar papi, dar nici unul dintre
ei nu produsese reforma.
Cu toate acestea, când s-au ridicat oamenii chemaţi de Dum-
nezeu, ei au adus puterea transformatoare a lui Dumnezeu ca
răspuns la aea problemă şi rezultatele au început să se vadă ime-
diat. Acest lucru nu înseamnă a spune că în lucrarea lor nu au
existat expuneri şi denunţări de păcat, pentru că aşa ceva a avut
loc, însă această lucrare de denunţare a păcatului a fost

secundară şi minoră în comparaţie cu solia în sine. Câtă vreme
au trăit prin Evanghelie şi au predicat-o, reforma a înaintat către
lumina de la „miezul zilei“, iar puterile întunericului au bătut în
retragere.
O dată ce ei au început să prezinte Evanghelia, lumina
adevărurilor lui Dumnezeu s-a dezvăluit în mod treptat înaintea
lor, şi a fost responsabilitatea fiecărui credincios să accepte şi să
trăiască prin lumina care creştea. Unii au făcut acest lucru şi au
înaintat continuu spre împărăţie; alţii au început bine, dar obosiţi
de disciplina şi sârguinţa care se cere, s-au dat mulţumiţi cu o
lucrare superficială. Efectul nepăsării lor a avut o aşa largă
răspândire, încât reforma a fost oprită şi au încetat să mai vină
descoperiri ale luminii.
În timp ce credincioşii din acea vreme au învăţat multe lucruri,
ei încă se mai aflau în neştiinţă totală cu privire la Sabat, la
lucrarea extraordinară a lui Hristos în sanctuarul ceresc, la sem-
nul fiarei, la Armaghedon, precum şi alte adevăruri asemănătoare.
De aceea, ei nu au făcut toate lucrurile în mod desăvârşit. S-au
închinat Domnului în aceeaşi zi cu papalitatea. Necunoscând
principiile reformei sănătăţii, ei nu le-au practicat, şi în multe
alte domenii au continuat să facă lucruri pe care poporul lui
Dumnezeu a încetat să le mai facă de mult timp. Astfel, când aceia
care s-au agăţat cu credincioşie de toată lumina care le fusese
dată au coborât în mormânt, au dus cu ei multe păcate din
neştiinţă.
Proclamarea Evangheliei de către pionierii adventişti a
reînviorat lucrarea începută şi dusă mai departe de către diferiţi
reformatori ca Wycliffe, Huss, Ieronim, Luther şi Wesley. Marea
lumină revărsată asupra acelora cărora le-a fost predicată solia
despre ceasul judecăţii, i-a făcut în stare să înainteze spre o
treaptă şi mai înaltă a experienţei, aşa după cum se arată în
următorul raport:
„Un spirit de rugăciuni serioase şi solemne se făcea simţit pre-
tutindeni între cei sfinţi. O solemnitate sfântă zăcea asupra lor.
Îngerii supravegheau cu cel mai adânc interes efectul soliei şi îi
ridicau pe aceia care o primiseră, îndepărtându-i de la lucrurile
pământeşti pentru a fi adăpaţi cu bogăţie de la izvorul mântui-
rii. Atunci poporul lui Dumnezeu a fost primit de către El. Isus
privea cu plăcere la ei, deoarece chipul Său se reflecta în ei. Ei
aduseseră o jertfă deplină, o consacrare totală, şi aşteptau să fie

schimbaţi în nemurire.“ Experienţe şi viziuni, cap. Solia îngerului
al doilea, par. 6.
Nu se putea cere nimic mai mult, la acea vreme, de la ei. Ei
trăiau după toată lumina pe care o primiseră, dar aceasta nu în-
semna că lucrarea era completă, fiindcă nu era.
„Isus le-a poruncit îngerilor Săi să meargă şi să îi întărească,
căci se apropia ora încercării lor. Am văzut că aceşti aşteptători
nu au fost încă încercaţi aşa cum trebuia să fie. Nu erau încă li-
beri de rătăciri. Şi eu am văzut mila şi bunătatea lui Dumnezeu
în trimiterea unei avertizări oamenilor de pe pământ, şi solii re-
petate pentru a-i conduce la o cercetare sârguincioasă a inimii şi
la studiul Scripturii, încât să se poată elibera de rătăcirile care au
fost introduse de păgâni şi papistaşi. Prin aceste solii, Dumnezeu
şi-a adus poporul acolo unde să poată lucra pentru ei cu o putere
mai mare, şi unde ei să poată păzi toate poruncile Sale.“ Expe-
rienţe şi viziuni, cap. O altă descriere, ultimul paragraf.
„Dar oamenii nu erau gata încă să se întâlnească cu Domnul
lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în
favoarea lor. Urma să fie dată lumină care să îndrepte minţile lor
către templul lui Dumnezeu din ceruri; şi în timp ce ei urmau prin
credinţă pe Marele lor Preot în slujirea Sa de acolo, aveau să le
fie descoperite noi datorii. O altă solie de avertizare şi de îndru-
mare urma să fie dată bisericii...
Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor
fi gata pentru venirea Sa. ,Atunci darul lui Iuda şi al Ierusali-
mului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de
odinioară‘ (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul la veni-
rea Sa o va lua la Sine va fi ,o biserică slăvită, fără pată sau zbâr-
citură, sau altceva de felul acesta‘ (Efeseni 5,27). Atunci ea va ară-
ta ,ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca
nişte oşti sub steagurile lor‘ (Cântarea cântărilor 6,10).“ Tragedia
veacurilor, cap. 24. par. 5, 7.
Studiul istoriei bisericii de la începutul reformei şi până as-
tăzi, va arăta că măsura ascultării faţă de Dumnezeu pe care o a-
duce un adevărat copil consacrat al lui Dumnezeu, a fost direct
proporţională cu lumina pe care a primit-o. Pe măsură ce lumina
creştea, ei se apropiau tot mai mult de desăvârşirea fără pată, în-
să realizarea deplină a acelui obiectiv rămânea încă un lucru de
viitor.
Atunci, cum vor trece de scrutinul judecăţii divine aceia care

au murit fără să atingă standardul judecăţii? Sub nici o formă
Judecătorul cel veşnic nu va coborî standardul cerinţelor Sale.
Candidatul la viaţa veşnică trebuie să fie fără pată sau zbâr-
citură, sau altceva de felul acesta. Dar este evident faptul că, nu
aceasta a fost condiţia în care credincioşii din trecut au coborât în
mormânt. S-ar părea deci că situaţia lor este fără speranţă,
deoarece ei nu au neprihănirea cerută.
Problema este rezolvată într-un fel extraordinar de simplu.
Când un om moare şi numele lui ajunge la judecată, Dumnezeu
caută dovada pe baza căreia, de-a lungul întregii sale vieţi, el a în-
depărtat cu credincioşie şi sârguinţă orice păcat care i-a fost des-
coperit. Se ţine seama de asemenea şi de faptul că unii au trăit în
vremuri cu mult mai favorabile decât alţii. Aceia care au fost mar-
torii adevărului în Evul Mediu au putut căpăta doar o vedere limi-
tată cu privire la datoria pe care un creştin o are, şi aceasta deoa-
rece atât de adânc a fost întunericul ce-i înconjura, încât nu a fost
cu putinţă să vadă toată lumina şi să atingă desăvârşirea fără pată.
Cu toate acestea, sinceritatea, spiritul de sacrificiu şi consa-
crarea faţă de Dumnezeu au existat exact în aceeaşi măsură ca-
re se va găsi şi în oamenii neprihăniţi ce vor trăi într-o lumină
mai mare, deplină, ce urmează să strălucească în timpul marii
strigări. În mod evident, creştinii care mor, dar care au trăit după
toată lumina primită, vor merita tot atât de mult beneficiile ispă-
şirii finale ca şi aceia care, în timpul slujirii îngerului al patrulea,
vor atinge desăvârşirea fără pată.
Recunoscând acest lucru, Domnul aduce la îndeplinire o ispăşi-
re specială pentru cei care mor. Când încetarea vieţii pune capăt
râului de păcat care curge în sanctuar, Dumnezeu îndepărtează
din ei pur şi simplu toate păcatele necunoscute şi le pune în sanc-
tuar pentru ziua judecăţii. Astfel, atunci când vine examinarea,
aceste suflete sunt tot atât de nepătate şi libere de orice nele-
giuire, ca şi cum ar fi trăit până când o lumină deplină le-ar fi ară-
tat ultima urmă de rău şi ar fi lepădat-o în mod personal.
Un motiv pentru care Dumnezeu poate face această lucrare
pentru cei morţi este acela că, ei nu mai pot fi ispitiţi spre păcat
şi, deci, rapoartele lor pot fi închise, aşa încât ei să fie pregătiţi
pentru cercetare.
Dar este cu totul altceva pentru cei care trăiesc când începe ju-
decata de cercetare. Ei nu pot ajunge la acest punct al timpului
având păcate încă necunoscute în ei şi, în acelaşi timp, să li se o-

fere un loc în împărăţia lui Dumnezeu. Motivele acestui fapt, ca-
re ar trebui să fie clar înţelese de poporul lui Dumnezeu, sunt
următoarele:
Când la judecată sunt chemaţi toţi cei care sunt în viaţă, lu-
crarea prin care păcatele lor sunt separate de ei şi sunt puse în
Sfânta Sfintelor, nu mai este disponibilă. De aceea, orice păcate
din neştiinţă care se află în ei la acea vreme, trebuie să rămână
împreună cu ei, deoarece este un principiu clar faptul că Dumne-
zeu nu ia niciodată păcatele din cei vii fără consimţământul şi
fără cunoştinţa lor.
Dacă poporul lui Dumnezeu ar intra în timpul strâmtorării lui
Iacov cu cea mai mică urmă de păcat, atunci presiunea teribilă a
ispitei va dezvolta acest rău şi îl va face să se dea pe faţă, lăsân-
du-i în situaţia disperată de a căuta să scape de nelegiuirea res-
pectivă, însă nu mai au unde să o trimită, deoarece sanctuarul va
fi închis pentru orice depunere de păcat şi ei nu pot să-l trimită
direct asupra ţapului ispăşirii.
Aceşti oameni vor trebui să fie excluşi din cer pentru totdeau-
na, deoarece nelegiuirea lor, care nu mai poate fi separată de ei
pe vecie, îi însoţeşte oriunde se duc, iar Cel atotputernic, care a
izgonit păcatul din grădina Edenului chiar de la început, nu îşi va
trăda faptele Sale neprihănite, prin permiterea păcatului din nou
în Eden.
Dumnezeu nu priveşte excluderea din cer a poporului Său ca
pe un fapt ce trebuie acceptat, aşa că El a făcut ample prevederi
pentru ca toate păcatele să fie separate de ei înainte ca aceştia să
compare la judecata celor vii.
Dar acesta nu este singurul motiv pentru care Dumnezeu tre-
buie să se asigure că, atât păcatele cunoscute, cât şi cele necu-
noscute ale celor neprihăniţi sunt puse asupra sanctuarului î-
nainte de judecată. Biruinţa finală asupra lui Satana şi asupra
păcatului poate fi câştigată doar de un popor înăuntrul căruia s-a
format pe deplin caracterul lui Hristos şi al Tatălui Său. Vrăj-
maşul ştie acest lucru şi se va folosi de orice slăbiciune care mai
poate fi găsită în ei ca să-i înfrângă. Dacă ar avea succes, atunci
triumful lui ar fi complet. Dacă un singur păcat s-ar mai afla în
ei, dacă într-o oarecare măsură s-ar despărţi de căile lui Dumne-
zeu, atunci bătălia va fi pierdută, iar Satana, împreună cu înge-
rii lui răi, va jubila.
De aceea, cei care sunt în viaţă şi ajung la judecata celor vii,

trebuie să fie eliberaţi în totalitate de orice păcat. Când Împăra-
tul intră la judecată, El trebuie să îi găsească în totalitate şi cu
desăvârşire curăţiţi, pentru ca legea să nu poată descoperi în ei
nici o greşeală. Dumnezeu nu a hotărât în mod arbitrar ca să aibă
loc un asemenea lucru. Interesele cuprinse în marea luptă cer a-
cest lucru. Lucrarea nu poate fi făcută sub nici o altă formă.
Mulţi resping aceste concluzii deoarece nu cred că Hristos este
în stare să îşi izbăvească poporul de păcate, în ciuda asigurărilor
clare că aceasta este lucrarea pe care El are puterea să o facă şi
pe care o face cu bucurie. Ei susţin că, dacă celui credincios i se
cere să vină la judecată într-o stare de desăvârşire fără pată, a-
tunci nu mai are nevoie de slujirea lui Hristos, astfel că, după o-
pinia lor, această învăţătură conduce doar la mulţumire de sine
şi înalţă pe om deasupra lui Dumnezeu. Ei îl asemuiesc pe omul
care stă la judecată fără păcat, cu fariseul a cărui rugăciune la
templu era o paradă a presupuselor sale virtuţi şi neprihăniri şi
pretind că bietul vameş, care a mărturisit că e un păcătos necu-
rat, reprezintă tabloul felului în care poporul lui Dumnezeu va sta
în ziua aceea.
Nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu se va prezenta la ju-
decată ca fariseul care s-a rugat în templu. Fără îndoială că el nu
va sta înaintea lui Dumnezeu spunând: „Doamne, mă prezint î-
naintea Ta sfânt, neprihănit şi gata să primesc binecuvântările
ispăşirii finale. Pretind locul care mi se cuvine, ca să domnesc cu
Hristos pe scaunul Său de domnie.“
Cei care vin la ziua ispăşirii finale cu o atitudine corectă, vor
şti că trebuie să depindă cu totul de lucrarea lui Hristos, prin ca-
re le atribuie neprihănirea Lui, pentru că fără această lucrare
sunt fără speranţă, deoarece numai Hristos poate face pentru ei,
ceea ce ei nu pot face niciodată pentru ei înşişi.
În ziua tipică a ispăşirii, când marele preot se prezenta înain-
tea lui Dumnezeu, el avea mâinile pline cu tămâie şi era atent să
vadă că norul de fum stătea între el şi prezenţa divină. Aceasta
simbolizează faptul că cel credincios are nevoie tot atât de mult
de neprihănirea lui Hristos în lucrarea de mijlocire dincolo de a
doua perdea, după cum avea când lucrarea se făcea pentru el în
prima încăpere sau Sfânta.
„Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul di-
naintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată
mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru;

să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum
de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei,
şi astfel nu va muri.“ Levitic 16,12.13.
Atât de totală este dependenţa omului de Mântuitorul divin în
acel ceas hotărâtor, încât nu va fi loc pentru mândrie şi nici pri-
mejdia apariţiei ei, deoarece creştinul convertit nu are nici o încli-
naţie în direcţia aceasta. El ştie că pregătirea sa pentru cer nu es-
te rezultatul capacităţilor sale, ci lucrarea puternică a minunatu-
lui său Mântuitor.
Singurii candidaţi pe care Hristos îi va prezenta Tatălui în acea
zi teribilă sunt cei în care lucrarea harului Său este completă. Î-
nainte ca pământul să fi fost creat, Hristos a intrat într-un legământ
solemn cu Tatăl Său. În acest acord, Tatăl a convenit să îi primeas-
că pe acei oameni pe care Hristos, prin puterea Sa nesfârşită, îi va
face în stare să se bucure de societatea familiei cereşti.
„Înainte de a fi puse temeliile pământului, a fost făcut un
legământ care prevedea ca toţi cei care aveau să fie ascultători, toţi
cei care prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, aveau să devină
sfinţi în caracter, fără vină înaintea lui Dumnezeu, însuşindu-şi a-
cest har, urmau să fie copii ai lui Dumnezeu. Acest legământ, făcut
în veşnicie, a fost încheiat cu Avraam, cu sute de ani înainte de a
veni Hristos. Cu cât interes a studiat Domnul Hristos neamul o-
menesc, spre a vedea dacă oamenii vor trage foloase de pe urma
promisiunii făcute.“ Principiile fundamentale ale educaţiei creşti-
ne, cap. Învăţătorul divin, par. 3 de la sfârşit.
Acest legământ a fost ratificat de Tatăl imediat după moartea
şi învierea lui Hristos. Când Mântuitorul a înviat din morţi în a-
cea zi extraordinară, mai întâi i-a lăsat pe preaiubiţii Săi ucenici
să audă vestea bună a învierii Sale, dar nu avea să primească în-
chinarea lor până nu avea să se înalţe la Tatăl şi să primească a-
sigurarea că jertfa Sa a fost acceptată şi că lucrarea va fi ispră-
vită.
„Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fi
asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţile
cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşirea
Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prin
sângele Lui, toţi pot să câştige viaţa veşnică. Tatăl a întărit
legământul făcut cu Hristos, că El va primi pe oamenii care se
pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum iubeşte pe Fiul
Său. Hristos urma să-şi desăvârşească lucrarea şi să-şi îm-

plinească legământul de a ,face pe oameni mai preţioşi decât
aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir.‘ Isaia 13,12. Toată
puterea în cer şi pe pământ a fost dată Prinţului vieţii, şi El se
reîntoarse la urmaşii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da
din puterea şi slava Lui.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 82, par. 10.
Cu ce bucurie învaţă cel credincios că Mântuitorul s-a angajat
să ia bărbaţi şi femei păcătoşi, decăzuţi şi săraci, care sunt pre-
gătiţi să îi dea Lui responsabilitatea mântuirii lor şi să-i
pregătească pentru cer! Este încurajator să ştim că lucrarea nu a
fost lăsată pe seama oamenilor slabi şi greşiţi, ci a fost luată de
Hristos în întregime. Acest adevăr glorios este repetat în Scripturi
mereu.
„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica
şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o
prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui
această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de
felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.“ Efeseni 5,25-27.
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună
lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.“ Filipeni 1,6.
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul
vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără
prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce va chemat
este credincios, şi va face lucrul acesta.“ 1 Tesaloniceni 5,23.24.
„Dumnezeu a luat toate măsurile ca să putem ajunge asemenea
Lui şi El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivesc
printr-o voinţă stricată care să facă fără putere harul Său.“
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii,
subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel
ceresc este desăvârşit, par. 2.
Există mult mai multe declaraţii care confirmă acest adevăr
extraordinar că, Hristos este Curăţitorul şi Şlefuitorul poporului
Său şi că, „...va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lă-
mureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri nepri-
hănite.“ Maleahi 3,3.
Nu trebuie să ne aşteptăm să venim la judecată într-o stare de
desăvârşire nepătată. Hristos este Cel care va face aceasta.
Folosind puterea Sa covârşitoare, El lucrează zi de zi „...să
mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu
prin El...“ Evrei 7,25.
Cu o răbdare nemărginită şi cu o îndemânare extraordinară, El

duce lucrarea de la un stadiu la altul. Când omul nu poate coopera
în mod adecvat, Marele nostru Preot nu se lasă păgubaş, ci
lucrează cu o infinită iubire să îl restaureze pe cel greşit. Dacă
acel om se pocăieşte de răul care îl chinuieşte şi păşeşte înainte
prin credinţă, pregătirea sa pentru judecată continuă.
Hristos este foarte capabil să îşi împlinească partea Sa de
legământ. El ştie cât de strâns, cât de cercetător şi decisiv va fi
scrutinul judecăţii, însă El nu se teme că lucrarea Sa va fi sub
nivelul celor mai înalte standarde. În ziua aceea, cu o încredere
totală, El îi va prezenta pe cei care au cooperat cu credincioşie cu
El, şi va zice:
„Tată, aici se află unul dintre copiii Mei. Îl supun examinării
Tale, ca o împlinire a angajamentului Meu de a lua bărbaţi şi
femei săraci, păcătoşi, muritori şi de a-i face în stare să
moştenească locuinţele slavei. Declar că acest om este potrivit în
mod perfect ca să fie primit în cer. Examinează-l cu mare atenţie,
după cum doreşti, şi îl vei găsi pregătit.“
Toţi cei pe care Hristos îi prezintă la judecată vor trece
examinarea, pentru că El nu poate accepta cazurile acelora care
n-au izbutit să se folosească pe deplin de prevederile harului Său.
El îi va cunoaşte pe cei aleşi şi ştie că Dumnezeu îşi va împlini
partea Sa de legământ, prin care a promis să-i primească pe
oamenii care se pocăiesc şi ascultă.
Cel veşnic este îndreptăţit să se aştepte să găsească oaspeţii
îmbrăcaţi în haina de nuntă, care este simbolul neprihănirii fără
pată a lui Hristos ce umple întreaga lor fiinţă. El are acest drept,
pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu îndreptată spre
mântuirea omului din păcatele lui; această putere este
incomensurabil mai mare decât puterea păcatului care îi ţine pe
oameni în strânsoarea sa; toţi agenţii puternici ai cerului –
slujirea Duhului Sfânt, serviciile adevăratului Mare Preot în
sanctuarul ceresc şi lucrarea milioanelor şi milioanelor de îngeri
sfinţi – sunt unite să desăvârşească fiinţele omeneşti şi să le pre-
gătească pentru cer; şi Isus s-a dedicat în mod solemn să obţină
aceste rezultate.
Este cât se poate de vital ca fiecare candidat pentru viaţa
veşnică să creadă că Hristos are puterea să facă ceea ce El a
promis în mod solemn să facă. Mântuirea depinde de acest lucru.
Nimeni nu va trece cu bine de judecata de cercetare dacă nu este
pe deplin în stare să-şi încredinţeze cazul Marelui său Preot; şi

nimeni nu poate face aceasta dacă nu cunoaşte şi nu crede cu
adevărat în capacităţile Răscumpărătorului cel atotputernic.
„În acelaşi fel ne-am fixat mintea asupra răsplătirii nespus de
mari şi preţioase; şi, pentru a o căpăta, noi trebuie să avem un
caracter desăvârşit. Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltarea
caracterului. Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şi
noi trebuie să obţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societatea
îngerilor sfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoinicie
când va veni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fără
zbârcitură sau ceva de genul acesta. Acum este timpul de veghere
şi de punere la probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentru
a putea sta în picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când El
îşi face apariţia. Zici că nu poţi face aceasta deoarece în jurul tău
este atât de mult păcat, nelegiuire şi stricăciune? Priveşte la Enoh.
El a trăit cu puţin timp înainte ca lumea să fie distrusă prin potop
din cauza poluării morale. A trăit pe pământ la vremea când
stricăciunea abunda peste tot; şi totuşi purta amprenta lui
Dumnezeu. El a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi nu a mai
fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a luat, adică l-a înălţat la cer.
Carele de foc ale lui Dumnezeu au fost trimise pentru acest om
sfânt şi a fost dus la cer. Enoh avusese mărturia că îi este plăcut
lui Dumnezeu. Şi noi putem avea această mărturie.
Enoh reprezintă pe aceia care vor rămâne pe pământ şi vor fi
înălţaţi la cer, fără să vadă moartea. El reprezintă acea grupă de
oameni care trebuie să trăiască în mijlocul primejdiilor zilelor din
urmă, care rezistă stricăciunii, ticăloşiei, păcatului şi nelegiuirii
şi care nu vor fi pângăriţi de ele. Putem rezista tot aşa cum a făcut
Enoh. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie suficiente prevederi.
Ajutorul nostru se găseşte la Acela care este atotputernic; şi noi
toţi putem să apucăm puterea Lui cea mare. Îngerii lui
Dumnezeu, care excelează în tărie, sunt trimişi să slujească pe
aceia care vor fi moştenitori ai mântuirii. Când aceşti îngeri văd
că noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a fi biruitori,
atunci şi ei îşi vor face partea lor, iar lumina lor va străluci în jurul
nostru şi va ţine departe influenţa îngerilor răi ce ne înconjoară,
şi va ridica o fortificaţie în jurul nostru asemenea unui zid de foc.
Prevederi ample au fost făcute pentru noi, când suntem
împovăraţi, obosiţi, descurajaţi şi în nenorocire.“ The Review and
Herald, 19 aprilie 1870.
Nimeni nu poate să pretindă în mod just că standardul

judecăţii este inaccesibil pentru aceia care trebuie să trăiască pe
pământul acesta blestemat de păcat. Cel atotputernic a pus la
dispoziţie toate prevederile pentru copiii Săi pentru a atinge
standardul cerut la judecată, aşa că depinde de ei să creadă în
asigurările pozitive ale lui Dumnezeu şi apoi să încredinţeze cu
totul cazurile lor în mâinile Lui. Aceia care fac lucrul acesta vor
umbla cu certitudine pe străzile de aur.
Capitolul 19
Ispăşirea din Sfânta Sfintelor.
Standardul poate fi atins
Chiar dacă Scripturile învaţă atât de explicit că standardul de

neschimbat al judecăţii este desăvârşirea, majoritatea pretinşilor
urmaşi ai lui Hristos nu cred că acest standard poate fi atins.
Aceşti oameni vor ajunge la examinarea finală nedesăvârşiţi şi
nepregătiţi, pentru că nimeni nu poate ajunge la un nivel mai
înalt decât cel la care aspiră credinţa sa. Dacă un om crede că
desăvârşirea este imposibilă, atunci în mod sigur nu o va atinge,
deoarece singura cale pentru ca biruinţa să poată fi câştigată este
aceea de a avea o credinţă vie în slujirea atotputernică a lui
Hristos. El trebuie să creadă că „...poate să mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că
trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25.
Aceşti oameni care tăgăduiesc posibilitatea desăvârşirii, se
aşteaptă să le fie dat un loc în împărăţia lui Dumnezeu atunci
când Mântuitorul se întoarce pe pământ, însă cum pot ei să
nutrească un asemenea lucru, când, pentru ei, el este imposibil?
Fără îndoială, ei cred că Hristos va avea un rol cu totul diferit
faţă de cel pe care îl are acum şi că Tatăl îşi va accepta poporul
într-o stare nedesăvârşită.
Acesta este chiar lucrul la care ei se aşteaptă. Ei cred că atunci
când creştinul vine la judecată, Hristos nu-l prezintă pentru
cercetare, ci se ascunde în spatele Mântuitorului, în timp ce se
roagă stăruitor Tatălui ca să fie examinat Hristos în locul său.
Ştiind că Cel atotputernic nu poate să găsească nici o greşeală în
(263)
Cei mai mulţi dintre noi privesc acest fel de munţi ca fiind
insurmontabili. Tot astfel omul de rând socoteşte că idealul
lui Dumnezeu în ce priveşte caracterul este foarte greu de
atins. Însă neprihănirea nu este un munte pe care Dumnezeu
ne cere să-l urcăm, ci este idealul slăvit la care El ne va ridi-
ca. El are nevoie doar de cooperarea noastră inteligentă şi de
o credinţă vie. Întrebarea este, vedem noi muntele acesta ca
pe o cerinţă din partea lui Dumnezeu sau ca pe o făgăduinţă?
ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR 265
Hristos, ei se simt asiguraţi că, dacă El este examinat în locul lor,

atunci nu vor avea motiv de îngrijorare.
Această situaţie este comparabilă cu cea a unui student care
vine la ultimul examen convins că nu este deloc pregătit. El ştie
că dacă va da examenul, va cădea. Singura lui speranţă este să
găsească pe cineva foarte bine pregătit pentru acel examen şi care
poate fi convins să se prezinte în locul lui. Acest mandatar
urmează să intre apoi în sală la timpul potrivit, să răspundă bine
la întrebări şi, în loc să-şi dea numele său, să folosească numele
celui pentru care el face acest lucru. Examinatorul, fiind neştiutor
cu privire la înşelăciunea ce a fost pusă la cale, îi va acorda nota
de trecere acelui student incompetent care nu ar fi reuşit să treacă
examenul.
Aceste procedee sunt întru totul de neacceptat în societatea
omenească. Dacă se descoperă că cineva a scris o teză în locul altei
persoane, ambele persoane sunt pedepsite cu asprime de lege, iar
studentul care ar fi trebuit să dea examenul îşi pierde automat
dreptul de a se mai prezenta la această examinare. Reputaţia
celor doi înşelători este mânjită şi, în cele mai multe cazuri, nu
mai este permisă continuarea studiilor.
Dacă aceste procedee sunt considerate de neacceptat şi
păcătoase de către oamenii ale căror standarde nici nu se pot
compara cu cele ale lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mult nu îşi
găsesc ele loc în felul neprihănit cum Dumnezeu procedează cu
oamenii. Aceia care sugerează că Dumnezeu procedează în acest
fel, îi atribuie un caracter foarte murdar. Ei îl vorbesc de rău pe
Acela care este ireproşabil de curat şi sfânt, atribuindu-i un
comportament la care nici chiar ei nu ar înclina.
Este demn de notat faptul că toate teoriile false îi atribuie lui
Dumnezeu un caracter rău, astfel că, o doctrină sau învăţătură
poate fi pusă la probă prin ceea ce arată ea despre caracterul lui
Dumnezeu. Dacă ea arată că Domnul este drept, cinstit, sincer,
cuviincios, plin de milă, iubitor şi bun, atunci putem şti că este
venită de la El, dar dacă ea îl arată ca fiind înşelător, necinstit şi
nesincer, atunci putem fi siguri că ea îşi are originea în Satana.
Teoria potrivit căreia, la judecată, Hristos este examinat în
locul credinciosului, este născută din necredinţă. Ne putem da
seama unde conduce asemenea teorie.
Prin lucrarea Duhului Sfânt, un om este adus acolo unde să
poată recunoaşte şi primi adevărul prezent. El îşi ocupă locul în
mişcarea lui Dumnezeu şi, în ardoarea noii sale credinţe, vede

cum unele schimbări extraordinare au loc în viaţa lui. Pe măsură
ce adevărul creşte şi lumina devine tot mai clară, Dumnezeu îl
izbăveşte de păcat şi boală. El devine foarte încântat de
perspectiva de a fi eliberat de aceste probleme, şi se decide să
pună la încercare făgăduinţele şi procedeele lui Dumnezeu, ca să
vadă dacă lucrează.
Nimic nu este mai sigur decât faptul că, cei care abordează
problema în acest fel vor suferi dezamăgire. Vor descoperi că
făgăduinţele rămân neîmplinite pentru ei. Boala şi păcatul lor vor
rămâne în ei, ca şi cum niciodată nu le-ar fi mărturisit. Toţi cei
care pun la încercare Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a fi
pregătiţi să-l creadă cu adevărat, totdeauna vor avea parte de
aceleaşi rezultate, pentru că acestea sunt căile necredinţei.
Există o anumită justificare pentru oamenii care practică acest
gen de abordare faţă de ceea ce alţi oameni le oferă. De exemplu,
au fost atât de multe experienţe în eşuarea invenţiilor omeneşti,
încât acum este ceva obişnuit ca negustorii să le ofere cum-
părătorilor posibilitatea ca mai înainte de a cumpăra ceva, să
încerce produsul. Credinţa în eficienţa produsului depinde tot-
deauna de rezultatul încercării. Oamenii au învăţat de multă
vreme că nimeni nu poate cumpăra un lucru bazându-se doar pe
asigurările negustorului.
Totuşi, făgăduinţele lui Dumnezeu nu pot fi tratate în acest
mod. Ele sunt Cuvântul Dumnezeului cel viu şi nu pot fi nimic
altceva decât adevărul. De aceea, să nu le punem la încercare ca
şi cum ar trebui să fie probate sau adeverite. Credinciosul trebuie
să aibă ca punct de plecare faptul că ele sunt adevărate şi vrednice
de crezare în totalitate. Doar atunci când cel credincios are
această atitudine, poate fi sigur că făgăduinţele lucrează.
Totuşi unii oameni cred că au pretins făgăduinţele printr-o
credinţă puternică şi, cu toate acestea, nu primesc nimic drept
rezultat. Atunci ei îşi simt credinţa înşelată. Data viitoare când
se vor apropia de Dumnezeu, o vor face cu prudenţă, lucru care
arată că încrederea lor în El a început să se micşoreze. Şi din nou
sunt dezamăgiţi, iar viaţa lor spirituală coboară pe o treaptă mai
jos.
În cele din urmă, unii ajung atât de descurajaţi, încât părăsesc
biserica, dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea. Ei se
agaţă de credinţa că există o răsplată pentru aceia care servesc
lui Dumnezeu şi rămân în mişcare. Totuşi, pentru a armoniza

lipsa unei adevărate experienţe, fie inventează o altă cale pentru
a trece de judecată, fie acceptă ceea ce deja alţii au propus.
Învăţătura că Hristos va accepta să fie examinat în locul
păcătoşilor este o asemenea alternativă.
Rezultatul este că astăzi există o mare varietate de organizaţii
religioase, fiecare cu formula sa specifică de mântuire. Oferind o
gamă diversă de propuneri, cineva ar putea crede că orice
posibilitate a unor inovaţii ulterioare a fost epuizată, dar, cu toate
acestea, oamenii încă mai reuşesc să propună ceva nou.
Există doar o singură cale sigură de urmat. Hristos a vorbit
despre ea când s-a confruntat cu ispititorul pe munte. El a zis:
„Omul ... trăieşte ... cu orice cuvânt care iese din gura lui Dum-
nezeu.“ Matei 4,4.
Orice persoană care ascultă de acest sfat, va fi ferită de dege-
nerarea spirituală descrisă mai sus, deşi nu înseamnă că va scăpa
de fiecare dată de dezamăgire şi de eşec în eforturile sale de a fi
eliberat de boală şi păcat. Aceste eşecuri sunt prezente în viaţa
tuturor nu din cauză că există vreo nesiguranţă sau slăbiciune în
făgăduinţele lui Dumnezeu, ci pentru că noi suntem înclinaţi să
ne abatem de la principiile corecte de lucru, şi suntem gata să per-
mitem credinţei noastre să slăbească.
Când acest lucru se întâmplă şi binecuvântarea făgăduită nu
s-a împlinit, omul trebuie să fie foarte atent cum va reacţiona la
situaţie, pentru că acesta este un moment crucial. Întregul său
viitor – viaţa sau moartea veşnică – atârnă în balanţă. A lua o de-
cizie rea în astfel de împrejurări, nu îl aşază definitiv în afara po-
sibilităţii de mântuire, dar este o avertizare că, o dată ce a fost
făcut un pas în direcţia greşită, aceasta îl situează mai departe
de Dumnezeu, iar acest lucru este dificil de schimbat.
Fără îndoială, cea mai bună metodă de a evita necazul este
aceea de a face o bună pregătire pentru a da piept cu criza înain-
te ca ea să vină. Aceasta se face în două feluri.
În primul rând, înainte de a pretinde vreuna din făgăduinţele
lui Dumnezeu, petrece îndeajuns timp pentru a studia şi a medita
asupra lor, până când întreaga fiinţă este umplută de puterea şi
siguranţa lor. Primeşte-le ca pe cuvântul personal al lui Dum-
nezeu, expresia Făpturii Celui atotputernic care nu poate minţi,
şi nici nu minte. Înţelege că El tânjeşte să se descopere ca
Eliberator al nostru din robia fizică, mintală şi spirituală.
Întăreşte-ţi credinţa şi încrederea în El, prin studiul experienţe-

lor extraordinare din Biblie, care ne spun că ceea ce face pentru
alţii a promis să facă şi pentru noi. Continuă această practică
până când întreaga ta fiinţă este aprinsă de încredere în iubirea
şi puterea lui Dumnezeu.
Din cauză că acest prim pas fundamental este neglijat, mulţi
cad aşa de uşor în ispită, şi apoi caută o altă cale a mântuirii.
„Motivul pentru care tinerii, şi chiar şi cei mai bogaţi în ani,
sunt aduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiază
Cuvântul lui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum ar
trebui s-o facă. Lipsa unei voinţe ferme şi hotărâte, care se
reflectă în viaţă şi caracter, este rezultatul neglijării
instrucţiunilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şi
îndreaptă mintea, printr-un efort hotărât, către ceea ce le-ar
inspira gânduri curate, sfinte, şi nu şi-o abat de la ceea ce este
murdar şi neadevărat. Puţini sunt cei care îşi aleg partea cea
bună, care stau la picioarele lui Isus, cum a făcut Maria, pentru
a învăţa de la Învăţătorul divin. Puţini strâng cuvintele Sale ca o
comoară în inimă şi le pun în practică în viaţă.
Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacă
ar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atât
tinerii, cât şi vârstnicii, ar avea o corectitudine interioară, o tărie
a principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“
Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui
Dumnezeu, par. 2, 3.
Al doilea pas este asemănător primului. Întrucât am stabilit o
credinţă puternică în promisiunile concrete ale lui Dumnezeu şi
întrucât am luat în stăpânire acele asigurări până la punctul
unde au devenit o parte din noi, am ajuns la stadiul unde avem
nevoie să petrecem timp în fiecare zi pentru a împrospăta aceste
daruri înăuntrul nostru. Acest lucru ar trebui făcut dis-de-
dimineaţă când oamenii încă mai dorm. Este ceva de negândit
pentru un adevărat creştin să se ridice din pat, să ia micul dejun
şi să se ducă la muncă fără să petreacă timp pentru împrospătare
spirituală.
Oricine se plânge astăzi că nu primeşte răspunsuri
extraordinare la rugăciune, ar face bine să verifice cât de mult
timp petrece cu Dumnezeu dis-de-dimineaţă. Dacă devoţiunea sa
de dimineaţă nu este nimic mai mult decât o scurtă citire, ca
închinare, atunci persoana respectivă a găsit cel puţin una din
cauzele slăbiciunii lui spirituale şi incapacităţii sale de a

experimenta făgăduinţele lui Dumnezeu. Greşeala nu se află
niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu. Cauza eşecului trebuie
găsită întotdeauna la instrumentul omenesc.
„Orice eşec din partea copiilor lui Dumnezeu trebuie pus pe
seama lipsei lor de credinţă.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 64, par. 28.
Totuşi, nu tot ce pare a fi eşec, este eşec în realitate. Vor exista
ocazii când, pentru ochiul omenesc, se pare că făgăduinţa a eşuat,
însă realitatea este că Domnul lucrează în vederea unui scop
extraordinar şi care este încă ascuns vederii noastre.
Un exemplu excelent despre aceasta îl găsim în situaţia lui
Lazăr. Când Satana l-a lovit cu o boală fatală, familia a adus
imediat cazul la cunoştinţa marelui Medic. Ei cunoşteau puterea
Sa copleşitoare şi iubirea Lui profundă pentru ei, şi când El i-a
asigurat că boala nu este spre moarte, au fost siguri că va veni
imediat în Betania pentru a-l restaura pe cel mort.
Dar, contrar tuturor aşteptărilor, El nu s-a dus la familia în-
durerată. Aceasta i-a uimit foarte mult pe ucenici, care nu pu-
teau înţelege acţiunile Mântuitorului. Credeau că îl trădase pe
Lazăr şi pe surorile lui şi au ajuns chiar să pună la îndoială în re-
alitate faptul că Hristos era Mesia.
Ceea ce ei nu au înţeles era faptul că Dumnezeu i-a îngăduit în
mod deliberat lui Satana să îşi exercite puterea sa rea asupra lui
Lazăr, pentru ca adevăratul său caracter să fie dat pe faţă în faţa
universului spectator şi ca să poată fi realizată minunea care
constituia dovada supremă a divinităţii Sale. Dumnezeu nu a plă-
nuit moartea lui Lazăr, copilul Său preaiubit, şi nici nu şi-a căl-
cat făgăduinţele pe care i le-a făcut, dar în acea ocazie El a plă-
nuit să preschimbe biruinţa aparentă a lui Satana într-un triumf
pentru cauza Sa.
Această experienţă biblică ne învaţă că supunerea totală faţă
de voinţa lui Dumnezeu este mai importantă decât viaţa însăşi.
De aceea adevăratul creştin are grijă ca niciodată să nu traseze î-
naintea lui Dumnezeu calea pe care doreşte s-o urmeze. În schimb,
el îşi predă problemele Domnului şi lasă ca Arhitectul Suprem să
le rezolve conform înţelepciunii şi puterii Sale nemărginite.
Astfel, când un credincios acceptă făgăduinţa conţinută în cu-
vintele rostite de Cel atotputernic, „Eu sunt Domnul, Doctorul tău“,
„care îţi vindecă toate bolile tale“, (Exod 15,26, după traducerea lui
Martin Luther, Psalm 103,3), el îşi predă în mod literal viaţa în
mâinile Celui care niciodată nu a dat greş. Atât de totală trebuie

să fie această dedicare faţă de marele Medic, încât indiferent cât de
disperată devine situaţia lui, cel credincios nu se va întoarce spre
o altă sursă de vindecare. Ca şi Iov, el va zice: „Chiar dacă mă va
ucide, totuşi mă voi încrede în El.“ Iov 13,15. K. J.V. Bible.
Nu este uşor să ajungi la acest nivel de stabilitate spirituală,
ce poate fi atins numai de aceia care consacră foarte mult timp şi
energie în dezvoltarea acestui gen de desăvârşire. Cei mai mulţi
oameni se dovedesc a fi în stare să se încreadă în Dumnezeu ca
unica lor Sursă, până când ascultarea continuă îi aduce faţă în
faţă cu moartea şi nimicirea. Când se întâmplă acest lucru, ei
cedează sub presiune şi se întorc spre alte surse de eliberare.
„Deseori urmaşul lui Hristos e dus într-o situaţie să nu poată
servi lui Dumnezeu ducând mai departe activitatea sa. Se poate
întâmpla ca ascultarea de cererile lămurite ale lui Dumnezeu să
pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana va face pe acest
urmaş să creadă că trebuie să jertfească convingerile câştigate de
conştiinţa lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne
putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. ,Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra.‘ Matei 6,33. Chiar şi în viaţa
aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatălui
din cer. Când cunoaştem puterea cuvântului Său, nu trebuie să
urmăm sugestiile Satanei când e vorba să ne câştigăm hrana sau
să ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim
este: care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă
le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem
în cea de a doua.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 23.
În viaţa Sa, Isus era un exemplu perfect al acestei încrederi.
„Când Hristos a spus ispititorului: ,Omul nu va trăi numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu‘, El a
repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece
veacuri mai înainte: ,Domnul Dumnezeul tău te-a călăuzit în
timpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsat
să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o
cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că
omul nu trăieşte numai cu pâine; ci cu orice cuvânt care iese din
gura Domnului, trăieşte omul.‘ Deuteronomul 8,2.3. În pustie,
când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis po-
porului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană
îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp

cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita.
Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel.
Prin cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului lui Israel
şi tot prin acelaşi cuvânt trebuia să-i vină ajutor şi lui Isus. El aş-
tepta vremea potrivită de la Dumnezeu pentru a fi întărit. El se
afla în locurile acelea pustii pentru faptul că ascultase de Dum-
nezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui
Satana. În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e mai
uşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeu
cât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22.
Avem cea mai vagă idee cu privire la grozăvia disperării în ca-
re a ajuns Mântuitorul în pustia ispitirii, unde Satana a exerci-
tat o presiune maximă, într-un efort hotărât de a-l face pe Hris-
tos să întoarcă spatele purtării de grijă a lui Dumnezeu, spre o
altă alternativă. Hristos se dusese în pustie spre a se pregăti pen-
tru misiunea Sa, în ascultare directă faţă de voinţa lui Dumne-
zeu, însă acea ascultare îl adusese faţă în faţă cu moartea. Toate
dovezile arătau că, dacă va continua să asculte va muri fără amâ-
nare. După toate aparenţele El era părăsit în totalitate de Dum-
nezeu şi de oameni, o situaţie care i-a oferit Satanei ocazia de a
aduce ca argument faptul că nimeni nu îl va salva pe Hristos decât
El însuşi.
Acelaşi gen de presiune, dar într-o măsură mult mai mică, este
simţită de către toţi aceia care îşi predau trupurile şi sufletele lui
Dumnezeu şi care totuşi descoperă că, după toate aparenţele, El
nu îşi ţine făgăduinţele, perspectiva imediată fiind aceea a dezas-
trului şi chiar a morţii. Mulţi creştini remarcabili, care au înce-
put să urmeze pe Mântuitorul foarte hotărâţi, au cedat acestui
gen de presiune şi i-au dat biruinţa lui Satana.
Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Ilie la porţile Izreelului.
Vreme de trei ani ascultase cu meticulozitate de orice îndrumare
dată de Arhitectul Suprem, până când, pe neaşteptate, în măsura
în care putea să îşi dea seama, a văzut că dacă va continua să
asculte, acest lucru îl va costa viaţa. În loc să predea cu totul cazul
său lui Dumnezeu şi să-şi menţină slujirea credincioasă faţă de
Iehova, el a ales „să se salveze“ singur. El a acceptat alternativa
pe care i-a oferit-o Satana şi astfel a cedat sub presiune.
Ca şi cu mulţi dintre noi, grija principală a lui Ilie a fost să-şi
păstreze viaţa, dar povara care zăcea asupra lui Hristos era cu
mult mai mare. Pentru El, tot ceea ce conta era succesul misiunii
Sale. Venise pe pământ pentru a pune capăt răzvrătirii, prin de-
scoperirea perfectă şi completă a caracterului Tatălui Său, pen-
tru a demonstra cum trebuie să se raporteze oamenii la Tatăl lor
ceresc şi pentru a plăti preţul răscumpărării pentru păcătoşi.
Când a înfruntat pe vrăjmaşul cel viclean în pustie, lucrarea
Sa abia începuse şi El ştia din profeţie că această lucrare nu va fi
încheiată decât după trei ani şi jumătate. De aceea, nevoia de a
trăi şi presiunea ca să se lupte pentru a trăi, erau cu mult mai
mari decât au experimentat toţi cei care s-au văzut faţă în faţă cu
moartea, după ce şi-au predat viaţa în mâinile marelui Medic.
Vrăjmaşul îl apăsa pe Hristos cu gândul că trebuie să ia lucruri-
le în mâinile Lui şi să acţioneze, deoarece era de datoria Sa să facă
aceasta. Satana a argumentat că, întrucât Tatăl Său îl părăsise
în mod evident pe Hristos, purtarea de grijă pentru El şi lucrarea
Lui nu o mai avea nimeni decât El însuşi.
Dar Mântuitorul a refuzat să îngăduie ca martorul vizibil al îm-
prejurărilor să îl facă să calce cuvântul Tatălui Său. El a refuzat
cu desăvârşire să îşi piardă credinţa în făgăduinţele lui Dumne-
zeu, chiar dacă orice dovadă vizibilă arăta că ele nu vor fi împli-
nite. „În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e mai
uşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeu
cât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22.
Fiinţele omeneşti inversează aceste valori. Pentru ele cea mai
mare calamitate este pierderea vieţii, însă Hristos a demonstrat
că este cel mai mare rău sau cea mai mare calamitate „să te de-
sparţi de Dumnezeu cât de puţin.“
Aceia care la judecată vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică,
sunt singurii care vor fi învăţat să refuze de a nu se încrede în pro-
misiunile lui Dumnezeu, chiar dacă ei eşuează de o mie de ori în
experimentarea lor. Mântuitorul a dat asigurarea că ne va de-
săvârşi, ca să fim pregătiţi să trecem cu bine de scrutinul judecăţii
de cercetare pe care o va face Împăratul. Rămâne ca noi să cre-
dem acest cuvânt, indiferent cât de contrare ar fi dovezile.
Cei care îngăduie ca înfrângerile, greşelile şi martorul împre-
jurărilor, să le răpească credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu,
vor căuta o altă cale pentru a trece de judecata de cercetare decât
cea specificată de Dumnezeu. Din nefericire pentru ei, acest lu-
cru nu le va servi pentru a trece judecata de cercetare şi cu tris-
teţe Domnul îi va exclude din locuinţele slavei.
Există doar un singur standard pentru judecată, şi acesta este

desăvârşirea caracterului şi a faptelor. Dumnezeu a pus la dispo-
ziţie ample prevederi pentru ca toţi să atingă acest standard şi
„... El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivesc prin-
tr-o voinţă stricată, care să facă fără putere harul Său.“ Cugetări
de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voi
fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este de-
săvârşit, par. 2.
Fie ca toţi să-şi supună sufletele în grija „Aceluia care poate să
vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără
prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.“ „Sunt încredinţat
că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi
până în ziua lui Isus Hristos.“ Iuda 24, Filipeni 1,6.
Capitolul 20
Mai întâi, judecata

Săvârşirea ispăşirii finale este precedată de judecata de
cercetare. Toţi cei care şi-au trimis păcatele înainte, prin lucrarea
din Sfânta, vor fi examinaţi pentru a vedea dacă sunt pregătiţi
pentru beneficiile ispăşirii finale.
Sunt mulţi oameni religioşi care nu cred că va avea loc o
asemenea examinare a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Ei
susţin că destinul creştinului este pecetluit când îl primeşte pe
Hristos ca Mântuitor personal, deoarece atunci primeşte darul
vieţii veşnice şi făgăduinţa că el nu va ajunge niciodată sub
condamnare.
Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă
cuvintele Mele, şi crede în Cel ce m-a trimis, are viaţa veşnică, şi
nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.“ Ioan 5,24.
Oamenii religioşi care susţin ideea că cei neprihăniţi nu vor
face faţă unei judecăţi de cercetare, argumentează că nu are rost
să se mai determine pe viitor cine va avea viaţă veşnică, din
moment ce credinciosul este deja în posesia ei din ziua când el a
devenit copil al lui Dumnezeu. Pe deasupra, ei întreabă: „Ce
nevoie are un Dumnezeu infinit şi atotcunoscător să facă o
cercetare a acelora care doresc un loc în cer, din moment ce El
cunoaşte condiţia lor spirituală fără ca să mai trebuiască să facă
o asemenea examinare?“
Aceste argumente nu pot fi trecute uşor cu vederea, pentru că
ele par să aibă o greutate considerabilă. Totuşi, înainte de a le
analiza, vom privi la multe declaraţii ale Scripturilor, care
confirmă faptul că va fi o judecată a celor neprihăniţi, ca şi una a
celor răi. Apoi vom depune efort să înţelegem, de ce trebuie să aibă
(274)
MAI ÎNTÂI JUDECATA 275
loc judecata, chiar dacă cel credincios are deja viaţă veşnică şi nu
va ajunge să fie condamnat.
Aceasta este procedura corectă. Înainte de a încerca să
înţelegem de ce Dumnezeu va face o judecată, trebuie să acceptăm
declaraţia evidentă a Scripturii, că El va face o judecată. Tragedia
multor oameni este aceea, că vin să găsească în Cuvântul lui
Dumnezeu dovezi pentru ceea ce ei deja cred, în loc să se apropie
de soliile inspirate cu convingerea că, ceea ce ele conţin, este
adevărul absolut şi trebuie acceptat ca atare.
Adevăratul copil al lui Dumnezeu este interesat să găsească
doar adevărul, indiferent cât de mare poate fi lupta cu ideile
preconcepute sau cu propriile interese. De aceea, când Scripturi-
le declară că el va veni la judecată, el acceptă pur şi simplu acest
fapt.
Isus, Învăţătorul divin, a învăţat clar că adevăratul popor al lui
Dumnezeu va fi examinat înainte de a începe nunta Mielului. Nu
există un tablou mai clar ce poate fi dat, ca cel care este oferit în
parabola hainei de nuntă din Matei 22,1-14. Am studiat aceste
versete în capitolul 18, tocmai pentru a învăţa că standardul ju-
decăţii este desăvârşirea. Vom arunca din nou o scurtă privire a-
supra ei pentru a vedea cum dovedeşte aceasta faptul că cei ne-
prihăniţi vor fi supuşi scrutinului divin înainte ca să poată lua
parte la nunta Mielului.
„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un
om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el,
,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit.
Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi
picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va
fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar
puţini sunt aleşi.‘ “ Matei 22,11-14.
Indiscutabil, împăratul este Dumnezeu. Intrarea Lui în odaia
de nuntă pentru a-i vedea pe oaspeţi este un tablou al judecăţii
de cercetare. Singurii cercetaţi în această vreme vor fi cei care au
răspuns chemării de a veni la nuntă. Necredincioşii nu sunt
incluşi în această examinare. Rândul lor vine mai târziu. Aceasta
dovedeşte că cei neprihăniţi vor fi supuşi unei judecăţi de cerce-
tare, în urma căreia se va hotărî dacă ei vor moşteni sau nu viaţa
veşnică.
Aceasta se armonizează cu serviciul jertfelor sau slujba tipică.
În marea zi a ispăşirii, singurii oameni implicaţi în acea slujbă
erau cei care făceau parte din tabăra izraelită. Naţiunile păgâne,
care n-aveau respect faţă de legile lui Iehova, nu erau implicate
în acele slujbe.
„În serviciul jertfelor, numai aceia care veniseră înaintea lui
Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate fuseseră
trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat,
aveau o parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua cea
mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în
consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui
Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi
separată şi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecata
stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care
va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?‘
1 Petru 4,17. „ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4.
Pavel a văzut clar, de asemenea, că adevăratul popor al lui
Dumnezeu va fi judecat înainte de a intra în ţara făgăduinţei. El
a scris către creştinii convertiţi de puterea vie a Evangheliei: „Căci
toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau
răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“ 2 Corinteni 5,10.
Prin faptul că zice: „toţi trebuie să ne înfăţişăm“, Pavel se
include pe el însuşi printre cei care vor fi judecaţi, şi cu siguranţă
că el era un om neprihănit.
Când Pavel le-a scris romanilor, el a vorbit despre judecata care
trebuie să vină, în care aceia care erau găsiţi trăind o viaţă de
ascultare aveau să fie binecuvântaţi cu viaţa veşnică, în timp ce
restul, care la judecată vor fi găsiţi plini de fărădelege, vor fi lăsaţi
în seama nimicirii veşnice. El nu le-a dat nici o asigurare că, fiind
copii ai lui Dumnezeu, vor scăpa de scrutinul examinării.
El a declarat că la arătarea „dreptei judecăţi a lui Dumnezeu“,
Cel atotputernic „va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume,
va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava,
cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de
gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.“
Romani 2,5-8.
Fără îndoială, dacă numai cei răi ar fi judecaţi, Pavel nu ar
menţiona răsplătirea pe care judecata le-o oferă celor neprihăniţi.
El ar fi restrâns judecata cu exclusivitate la cei răi.
„Şi... oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar
după aceea vine judecata.“ Evrei 9,27.
Scripturile învaţă, în mod indiscutabil, că va exista o judecată

a tuturor celor care şi-au trimis păcatele înainte la judecată.
Aceasta va avea loc înainte ca slujba din sanctuarul ceresc să fie
încheiată şi înainte ca Hristos să se întoarcă pe norii cerului.
Daniel a primit o viziune a acestei scene de judecată, şi el o des-
crie astfel:
„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scau-
ne de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era
albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scau-
nul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca un
foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii
de slujitori îi slujeau, şi zece mii de ori zece mii stăteau înaintea
Lui. S-a ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10.
Traducerea românească redă foarte corect scena, când zice:
„s-au aşezat nişte scaune de domnie.“ Pentru a înţelege bine ex-
presia menţionată trebuie să avem în minte sălile de judecată din
Orientul antic. Aceste săli enorme erau de obicei construite în
formă de cerc, pavate cu pietre mari, şlefuite, deasupra cărora se
afla un tavan bogat ornamentat, sprijinit pe coloane. Înainte ca
să se adune curtea oficială, slujitorii intrau şi aşezau nişte perne
mari, pe care se aşezau împăratul şi curtenii săi. Prin punerea
acestor perne, slujitori aşezau scaunele de judecată.
Trebuie să avem grijă să nu confundăm această revizuire sau
judecată finală cu evaluarea sau judecata zilnică prin intermediul
căreia Dumnezeu ţine un raport la zi, exact şi permanent cu pri-
vire la starea spirituală a poporului Său. Există o judecată zilnică,
dar aceasta nu ia locul şi nici nu înlătură nevoia judecăţii finale.
Zi de zi, Dumnezeu păstrează un raport foarte exact despre
starea spirituală şi morală a oamenilor şi a naţiunilor. El lucrează
din greu şi tânjeşte să-i salveze pe toţi, dar când oamenii, chiar
înaintea închiderii timpului de probă, se dovedesc cu totul
apostaziaţi şi se arată hotărâţi să nu se pocăiască niciodată,
raportul lor este închis şi ei sunt lăsaţi pradă nimicirii, aşa după
cum spune declaraţia următoare:
„Dumnezeu îşi conduce mereu poporul, pas cu pas. El îi aduce
în diferite situaţii rânduite astfel, pentru a se da pe faţă ceea ce
este în inimă. Unii sunt tari într-un punct, însă cad la următorul.
Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi pusă la probă tot
mai mult. Dacă cei ce pretind că fac parte din poporul lui Dumne-
zeu descoperă că inimile lor se opun acestei lucrări drepte, acest
lucru ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a bi-

rui, pentru ca să nu fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a spus:
,Dumnezeu îşi face continuu lucrarea, pentru a pune la încercare
şi a proba pe fiecare din poporul Său.‘ Unii sunt gata să primeas-
că într-un anumit punct; însă, atunci când Dumnezeu îi aduce în
alt punct în care sunt puşi la probă, ei se dau înapoi şi se retrag,
pentru că aceasta îi aduce în luptă directă cu un idol îndrăgit. A-
ici, ei au ocazia să vadă ceea ce este în inimile lor şi care îl în-
depărtează pe Isus. Ei preţuiesc altceva mai mult decât adevărul,
iar inimile lor nu sunt gata să-l primească pe Isus. Fiecare, în mod
personal, va fi pus la probă şi încercat o perioadă de timp, pentru
a se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Mar-
torului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi curăţit prin as-
cultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul, mândria şi patimile
rele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţi
de idolii lor, lăsaţi-i în pace‘; şi trec mai departe să-şi facă lucra-
rea, lăsându-i pe aceştia cu trăsăturile lor păcătoase neîndrepta-
te, în stăpânirea îngerilor răi. Aceia care urcă la fiecare treaptă şi
fac faţă cu succes oricărui test, biruind, oricare ar fi preţul, au dat
atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie,
şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.“ Mărturii pen-
tru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7.
Pentru că Dumnezeu evaluează continuu starea spirituală a
acelora care se socotesc poporul lui Dumnezeu, cât şi a mulţimilor
pământului, El este în stare să îşi instruiască îngerii Săi pentru
a abandona pentru totdeauna pe aceia care au trecut dincolo de
speranţa mântuirii. Nu este necesar ca un om să aştepte până
când moare pentru a-şi încheia timpul de probă pe pământ. Mulţi
fac aceasta închizând uşa inimii lor, printr-o respingere
încăpăţânată a adevărului, aşa cum este el în Isus, după care mai
trăiesc încă vreme de mulţi ani.
Acest adevăr este confirmat în următoarea declaraţie:
„A venit vremea când Ierusalimul este cercetat cu felinarele
aprinse. Dumnezeu este la lucru, cercetând caracterul, cântărind
valoarea morală şi pronunţând decizii asupra cazurilor
individuale.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Ridicarea stan-
dardului, subcap. Standardul lui Dumnezeu, par. 1.
Această solie a fost dată probabil către sfârşitul secolului al
XIX-lea, dar ea este adevărată în privinţa oricărui moment de
la data de când păcatul a intrat în lume. Cu toate că revizuirea
cazurilor celor care nu-şi sfârşiseră timpul de probă, când erau

în viaţă, nu a început până la 1844, Dumnezeu nu a aşteptat
până atunci ca să înceapă această lucrare de cântărire a carac-
terului şi de pronunţare a deciziilor în cazuri individuale. De
exemplu, regele Saul a fost unul pe care îngerii lui Dumnezeu l-au
părăsit pentru totdeauna. În acelaşi fel, Hristos a rostit cuvintele
triste asupra Ierusalimului: „Iată că vi se lasă casa pustie.“ Matei
23,38.
Cu excepţia celor opt care au intrat în arca lui Noe, oamenii ca-
re au trăit pe vremea potopului îşi sfârşiseră timpul de har, în-
tocmai după cum au făcut şi locuitorii Sodomei şi ai Gomorei, e-
giptenii în timpul exodului, închinătorii la viţelul de aur şi locui-
torii Canaanului.
A existat o uşă închisă în zilele lui Hristos şi din nou în 1844.
Despre aceasta stă scris:
„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: ,Iată ce zice Cel Sfânt,
Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi ni-
meni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Ştiu
faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nime-
ni nu o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul
Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu.‘ “ Apocalipsa 3,7.8.
Prin faptul că spune că El a pus o uşă deschisă înaintea
adevăratului Său popor, Dumnezeu arată, în acelaşi timp, că o
uşă a fost închisă înaintea altora, şi exact acest lucru s-a întâm-
plat. A existat o uşă închisă în 1844 – timpul la care se referă
versetele de mai sus – când mii s-au sigilat în respingerea veşnică
a adevărului divin. Dumnezeu a confirmat aceasta prin solul Său,
care a scris sub îndrumarea Sa, următoarele:
„Mi s-a arătat în viziune, şi încă cred, că o uşă a fost închisă în
1844. Toţi cei care au văzut lumina soliilor primului şi al doilea
înger şi au respins acea lumină au fost lăsaţi în întuneric. Iar
aceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt, care a însoţit
proclamarea soliei din cer, dar care după aceea au renunţat la
credinţa lor şi au denunţat experienţa lor ca fiind o înşelăciune,
prin aceasta au respins Duhul lui Dumnezeu, şi El nu a mai mij-
locit pentru ei.
Aceia care nu au văzut lumina, nu s-au făcut vinovaţi de res-
pingerea ei. Numai clasa care dispreţuise lumina din cer a fost
cea pe care Duhul lui Dumnezeu nu a mai putut s-o atingă. Şi
această clasă includea, după cum am spus, atât pe cei care au
refuzat să accepte solia, când le-a fost prezentată, cât şi pe cei ca-
re, după ce au primit-o, au renunţat mai apoi la credinţa lor. Ace-
ştia se prea poate să fi avut o formă de evlavie şi să pretindă a fi
urmaşii lui Hristos; dar neavând o legătură vie cu Dumnezeu, ei
aveau să fie luaţi captivi de înşelăciunile lui Satana. Aceste două
clase sunt aduse la vedere în viziune – aceia care au mărturisit
că lumina pe care o primiseră era o înşelăciune şi cei răi din lu-
me care, respingând lumina, fuseseră lepădaţi de Dumnezeu. Nu
se face nici o referire la cei care nu văzuseră lumina şi, de aceea,
nu se fac vinovaţi de respingerea ei.“ Selected Messages, vol. 1,
pag. 63, 64.
Aceia „care au acceptat-o (solia de la Dumnezeu) şi au primit
Duhul Sfânt, care a însoţit proclamarea soliei din cer“, au avut
numele scrise în cartea vieţii. Dar când s-au depărtat de la adevăr
şi au denunţat experienţa lor anterioară ca fiind o înşelăciune şi
au mers atât de departe prin aceasta încât îşi închiseseră uşa
milei pe vecie, numele lor au fost şterse din cartea vieţii şi au fost
trecute în cartea morţii. Următoarea declaraţie confirmă aceasta:
„Moise şi-a manifestat marea sa iubire pentru Israel rugându-
se stăruitor Domnului ca să le ierte păcatul sau să-i şteargă
numele din cartea pe care El o scrisese. Mijlocirea sa aici
ilustrează iubirea şi mijlocirea lui Hristos pentru neamul păcătos.
Dar Domnul a refuzat să îl lase pe Moise să sufere pentru păcatele
poporului său apostaziat. El i-a spus lui Moise că aceia care
păcătuiseră împotriva Sa aveau să fie şterşi din cartea pe care El
o scrisese; pentru că cel neprihănit nu trebuie să sufere pentru
vinovăţia celui păcătos. Cartea la care se face referire aici este
cartea rapoartelor din cer, în care sunt scrise cu credincioşie
fiecare nume, faptele tuturor, păcatele şi ascultarea lor. Când
oamenii comit păcate care sunt prea grozave ca Domnul să le
ierte, numele lor sunt şterse din carte, iar ei sunt daţi nimicirii.“
Signs of the Times, 27 mai 1880.
Aceasta înseamnă că există trei clase de oameni printre aceia
care doresc să intre în cer. În primul rând este clasa care primeşte
solia şi este binecuvântată cu Duhul Sfânt, dar care se întoarce
înapoi. Prin comiterea păcatului de neiertat, ei sunt îndepărtaţi
prin judecata zilnică. De aici înainte ei sunt în aceeaşi categorie
cu păgânii şi nu sunt judecaţi la judecata finală, în care cei
neprihăniţi sunt examinaţi înainte de închiderea timpului de
probă.
În al doilea rând sunt aceia care, deşi nu au comis păcatul de

neiertat, nu renunţă la orice rău dorit de ei. Ei trăiesc până la
judecata de cercetare, după care sunt îndepărtaţi.
În ultimul rând există clasa care este credincioasă şi loială
până la sfârşit. Cei care alcătuiesc această clasă au trecut de
judecata zilnică, iar judecata finală confirmă faptul că sunt
potriviţi pentru împărăţia slavei.
Înţelegerea acestor deosebiri face posibilă interpretarea
corectă a textului din Apocalipsa 13,8.
„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror
nume nu a fost scris în cartea Mielului care a fost junghiat de la
întemeierea lumii.“ K. J.V. Bible.
Aceasta înseamnă că toţi cei ale căror nume sunt scrise în cartea
vieţii nu se vor închina fiarei şi icoanei ei, dar mulţi dintre ei se
vor pleca sub presiunea finală şi vor deveni loiali puterii
Babilonului. Aceasta este ceea ce se va întâmpla, în termeni
practici. O persoană va primi prezenţa Duhului Sfânt, ca răspuns
la ultima solie şi, în consecinţă, va avea numele scris în cartea
vieţii. În timp ce numele se află acolo, ea nu se va închina fiarei şi
icoanei ei. Dar presiunea ca să lepede adevărul va creşte în fieca-
re zi, până când această persoană îl părăseşte în cele din urmă pe
Dumnezeu, şi renunţă la credinţă pentru totdeauna. Numele ei es-
te şters imediat din cartea vieţii, iar ea se întoarce la închinarea
falsului Hristos. În felul acesta, nici unul dintre cei ale căror nu-
me se află în cartea vieţii, nu se va închina fiarei şi icoanei ei.
Scripturile arată clar că există o judecată zilnică ce hotărăşte
soarta finală a multor oameni şi o judecată sau revizuire finală,
numită judecata de cercetare, pentru aceia care nu au fost
înlăturaţi de pe calea creştină în timpul experienţelor zilnice.
Poporul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă în mod clar deosebirea
dintre aceste două judecăţi.
O dată ce s-a stabilit, dincolo de orice îndoială, că va fi o
judecată de cercetare în care va fi revizuit cazul celor neprihăniţi,
a sosit timpul să lămurim de ce trebuie să existe o asemenea
judecată. Acest studiu trebuie să fie abordat cu convingerea de
nestrămutat că Dumnezeu nu face nimic inutil. De aceea, El are
motive bune şi practice pentru a-şi supune poporul Său la o
judecată de cercetare.
Este clar faptul că El nu o face de dragul Său, pentru Sine,
deoarece El personal nu are nevoie să facă o anchetă pentru a se
informa cu privire la cine este gata sau nu. Având în vedere

spiritul Său neegoist, constant, El face această judecată pentru
alţii, deoarece aceasta satisface nevoia îngerilor şi a locuitorilor
necăzuţi din univers, precum şi nevoia celor răscumpăraţi de pe
pământ.
Îngerii şi oştile necăzute ale cerului care locuiesc pe planetele
de peste tot din univers, nu au drept scop să admită păcatul în
domeniul ceresc. Ei au studiat cu un viu interes rezultatele
păcatului, felul în care a produs rodul său otrăvitor pe această
planetă jalnică, şi ei nu doresc să vadă nici unul din aceste
rezultate în lumile în care locuiesc. Ei nu pot să detecteze vreun
păcat ascuns care ar putea rămâne înăuntrul inimilor acelora
care caută să intre în ceruri, aşa că, pentru pacea minţii lor, toţi
care vor trebui să fie primiţi în cer, trebuie să fie găsiţi, printr-o
examinare făcută de Cel care este în stare să citească cele mai
ascunse taine ale sufletului, fără pată, fără zbârcitură sau ceva
de felul acesta.
Cei neprihăniţi sunt extrem de dornici să găsească cerul drept
un loc nepătat, curat şi necontaminat de cineva asupra căruia se
mai află cea mai mică urmă sau pată de păcat. Aceia care au atins
desăvârşirea deplină a caracterului se vor dedica fără egoism
acestui ideal, încât se vor supune cu bucurie examinării pentru a
fi siguri că ei înşişi nu sunt vinovaţi de pângărirea cerului.
Dacă s-ar fi putut garanta că toţi cei care intră pe calea care
duce către cer vor ajunge la sfârşit pe deplin calificaţi pentru
primirea lor acolo, atunci nu ar mai fi nevoie de scrutinul şi
revizuirea finală. Din păcate nu există această garanţie, pentru că
cea mai mare parte a acelora care încep să meargă pe această cale,
nu vor izbuti să ducă lucrarea mântuirii lor la bun sfârşit. Ei vor
dezminţi aşteptările şi astfel se vor descalifica. Fără îndoială,
trebuie adoptată o anumită procedură pentru a-i separa pe cei care
au perseverat până la sfârşit, de cei care nu au perseverat.
Examinarea fiecărui caz devine astfel o necesitate vitală.
Oamenii care susţin că judecata nu este necesară pentru
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, spun în realitate că o dată ce un
om l-a acceptat pe Hristos, el niciodată după aceea nu mai poate
fi pierdut. Aceasta presupune faptul că lucrarea harului lui
Dumnezeu în suflet este completată sau încheiată la convertire,
însă aşa ceva nu este posibil. Convertirea este doar începutul; o
lucrare extensivă de reformare trebuie să urmeze înainte ca
sufletul să fie gata să umble împreună cu îngerii.

Dar şi mai important este faptul că, la convertire, sufletul nu
devine ancorat în credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu.
Când o persoană începe alergarea creştină, ea nu îşi dă seama ce
o va costa; şi ea poate descoperi că iubirea sa pentru păcat este
mai mare decât dorinţa sa după neprihănire. În consecinţă, unii
abandonează cu totul credinţa lor, iar alţii încearcă să se agaţe
atât de idolii pe care-i iubesc, cât şi de cer. Astfel, la judecată, se
vor prezenta atât fecioare înţelepte, cât şi fecioare neînţelepte, ce
pretind un loc în cer. Este evident că trebuie făcută o examinare
o fiecărui caz, pentru a determina cine este pe deplin curăţat de
păcat şi în cine se poate avea încredere că rămâne credincios lui
Dumnezeu pentru veşnicie.
Din acest motiv, judecata este o necesitate practică. Fără ea, se-
curitatea şi fericirea cerului vor fi puse în primejdie. Cu ea, Pa-
radisul va fi în veşnică siguranţă.
„Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi
faptele oamenilor, urmează să determine hotărârile judecăţii.
Profetul Daniel spune: ,S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.‘
Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: ,Şi a fost deschi-
să o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi
după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘ Apo-
calipsa 20,12.
Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat
vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici:
,Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.‘ Luca 10,20.
Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, ,ale căror nu-
me sunt scrise în cartea vieţii.‘ Filipeni 4,3. Daniel, privind spre
,timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată‘, spune că poporul
lui Dumnezeu va fi mântuit, ,şi anume oricine va fi găsit scris în
carte.‘ Daniel 12,1. Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în ce-
tatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume ,sunt scrise în car-
tea vieţii Mielului.‘ Apocalipsa 21,27.
,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumnezeu,
în care sunt raportate faptele bune ale ,celor ce se tem de Dom-
nul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lor de cre-
dinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă
la aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte de mine, Dumne-
zeule,... şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru casa
Dumnezeului meu.‘ Neemia 13,14. În cartea de amintire a lui
Ceasul judecăţii se apropie necontenit. Atunci când acest

timp va veni, preceptele divine vor constitui standardul
după care va fi judecat orice om. De aceea, fiecare are nevoie
să se asigure că menţine o stare de pregătire zilnică, astfel
încât judecata să nu-l prindă nepregătit.
Dumnezeu este imortalizată orice faptă a neprihănirii. Acolo se

înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, ori-
ce păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat.
Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru
Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu numeri paşii
vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt
scrise ele în cartea Ta?‘ Psalm 56,8.
Există şi un raport al păcatelor oamenilor. ,Căci Dumnezeu va
aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu
privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.‘ Ecleziastul 12,14.
,Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice
cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit.‘ Mântuitorul spune:
,Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale
vei fi osândit.‘ Matei 12,36.37. Planurile şi motivele ascunse apar
în acest registru care nu greşeşte; căci ,Dumnezeu va scoate la
lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile
inimilor.‘ 1 Corinteni 4,5. ,Iată, este scris înaintea Mea,... nele-
giuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri – zice
Domnul.‘ Isaia 65,6.7. K. J.V. Bible.
Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dum-
nezeu şi înregistrată la credincioşie sau la necredincioşie. În drep-
tul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecut cu o exactitate te-
ribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neînde-
plinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită.
Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele ri-
sipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre
rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de în-
gerul raportor.
Legea lui Dumnezeu este standardul prin care vor fi probate ca-
racterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: ,Teme-te de Dumne-
zeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci
Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată.‘ Ecleziastul 12,13.14.
Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: ,Să vorbiţi şi să lucraţi ca ni-
şte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.‘ Iacov
2,12.
Aceia care la judecată sunt ,socotiţi vrednici‘ vor avea parte de
învierea drepţilor. Isus spunea: ,dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să
aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi... vor fi
ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii.‘ Luca
20,35.36. Şi mai spunea: ,şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut
binele vor învia pentru viaţă.‘ Ioan 5,29. Morţii cei neprihăniţi nu
vor fi înviaţi până după judecata prin care vor fi socotiţi vrednici
de ,învierea la viaţă‘. De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la
tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor
este hotărât.
Isus se va arăta ca avocat sau apărător al lor pentru a mijloci
în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. ,Dacă cineva a păcătuit,
avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.‘
1 Ioan 2,1. ,Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut
de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare,

ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înain-
tea lui Dumnezeu.‘ ,De aceea şi poate să mântuiască în chip des-
ăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăie-
şte pururea ca să mijlocească pentru ei.‘ Evrei 9,24; 7,25.
Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tutu-
ror acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumne-
zeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apăr-
ătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul,
şi încheie cu cei în viaţă. Fiecare nume este menţionat, fiecare caz
este cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respin-
se. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-
au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea
vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amin-
tire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: ,Pe cel ce a
păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.‘
Exod 32,33. Iar profetul Ezechiel spune: ,Însă dacă cel neprihănit
se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea,... toată
neprihănirea lui va fi uitată.‘ Ezechiel 18,24.
Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin
credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a
scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au
devenit părtaşi ai neprihănirii lui Hristos, iar caracterele lor sunt
în armonie cu legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar
ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin
profetul Isaia: ,Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi
voi mai aduce aminte de păcatele tale.‘ Isaia 43,25. Isus a spus :
,Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şter-
ge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui
înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.‘ ,De aceea pe ori-
şicine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepă-
da de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tată-
lui Meu care este în ceruri.‘ Apocalipsa 3,5; Matei 10,32.33.
Interesul cel mai profund printre oameni faţă de hotărârile tri-
bunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţile
cereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetare
înaintea Judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin pre-
zintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sân-
gele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, ca să fie readuşi în că-
minul lor din Eden şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cu

El la ,vechea stăpânire‘. Mica 4,8. În străduinţele sale de a amă-
gi şi a ispiti neamul omenesc, Satana plănuise să zădărnicească
planul divin făcut la crearea omului; dar Hristos cere acum ca a-
cest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut ni-
ciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi în-
dreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Sa
şi un loc pe tronul Său.
În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana
îi acuză înaintea lui Dumnezeu, ca fiind călcători ai legii. Amăgi-
torul cel mare a căutat să-i aducă la scepticism sau necredinţă,
să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dra-
gostea Sa şi să calce legea. Acum el arată către raportul vieţii lor,
la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos,
care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe ca-
re el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta, el îi pre-
tinde ca supuşi ai săi.
Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa şi credinţa
lor şi, cerând iertare în favoarea lor, îşi înalţă mâinile rănite î-
naintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: ,Îi cunosc pe nume,
i-am săpat pe palmele Mele.‘ ,Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt
un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită
şi mâhnită.‘ Psalm 51,17. Iar pârâşului sau acuzatorului poporu-
lui Său îi spune: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te
mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos din
foc?‘ Zaharia 3,2. Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propria
Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui ,o bise-
rică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul aces-
ta.‘ Efeseni 5,27. Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre
ei stă scris: ,Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb,
fiindcă sunt vrednici.‘ Apocalipsa 3,4.
În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământului
cel nou, care zice: ,Le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai a-
duce aminte de păcatul lor.‘ ,În zilele acelea, în vremea aceea –
zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi,
şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi.‘ Ieremia 31,34; 50,20.
,În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi
slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru
cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ieru-
salim se va numi ,sfânt‘, oricine va fi scris printre cei vii, la Ie-
rusalim.‘ Isaia 4,2.3.

Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor tre-
buie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece
morţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu ne-
putinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la care
sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că
păcatele credincioşilor vor fi şterse atunci când ,vor veni vremu-
rile de reînviorare de la faţa Domnului; şi va trimite pe Isus Hris-
tos.‘ Fapte 3,19.20. K. J.V. Bible. Când se va încheia judecata de
cercetare, Hristos va veni şi răsplata Lui va fi cu El, ca să dea
fiecărui om după cele ce a făcut.
În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pen-
tru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la în-
cheierea lucrării Sale de mijlocire, se va arăta, ,nu în vederea pă-
catului, ca să aducă mântuirea‘ (Evrei 9,28), pentru a binecuvân-
ta cu viaţă veşnică pe poporul Său care aşteaptă. Aşa cum preotul
îndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapului
ispăşitor, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra
lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. Ţapul ispăşitor, ca-
re purta păcatele lui Israel era trimis departe ,într-un pământ pu-
stiit‘ (Levitic 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tutu-
ror păcatelor pe care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le
facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul a-
cesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pe-
deapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felul
acesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în e-
radicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora care
au vrut să renunţe la fărădelege.
În timpul rânduit pentru judecată – încheierea celor 2300 de
zile în anul 1844 – a început lucrarea de cercetare şi de ştergere
a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui
Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât
şi cei morţi sunt judecaţi ,după lucrurile care au fost scrise în
cărţi, după faptele lor.‘
Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi nu au fost pără-
site nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţile rapoartelor, ci vor
sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu.
Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la în-
tunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, ele
au fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost
martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nu

greşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns faţă de tată, de
mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făp-
taşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu
privire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor ce-
rului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea mai
meşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de
cunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu pri-
vire la orice faptă nedreaptă şi lucrare sau afacere necinstită. El
nu este indus în eroare de aparenţe de evlavie. El nu face greşe-
li în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stri-
caţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile
şi citeşte viaţa interioară.
Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşni-
cie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cu-
vintele o dată spuse, faptele o dată făcute, nu mai pot fi retrase.
Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel mai
puternic de pe pământ nu mai poate chema înapoi nici măcar ra-
portul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar
şi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărârea
destinului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uita-
te de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru con-
damnarea noastră.
Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitate
fără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul es-
te reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţin
interes se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie su-
pus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălul
care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor
ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cu
care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se
rostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefă-
cute!
La judecată va fi cercetat felul cum a fost întrebuinţat fiecare
talant. Cum am folosit capitalul încredinţat? Va primi Domnul, la
venirea Sa, ce i se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi pute-
rile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului,
spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum am
folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pen-
tru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului
sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său

sfânt; ce am făcut cu lumina şi adevărul, date nouă pentru a face
pe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are simpla
mărturisire a credinţei în Hristos; numai dragostea care se dă pe
faţă prin fapte este socotită veritabilă; doar dragostea este aceea
care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ceea ce este fă-
cut din dragoste, oricât de neînsemnat ar apărea în ochii oame-
nilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.
Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile cerului.
Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semenii
lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de
adesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterile care aparţin
lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri.
Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, sunt
preocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurarea
de plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru eta-
lare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugă-
ciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisirii
păcatelor sunt puţine.
Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa min-
tea, aşa ca ea să nu stăruiască chiar asupra lucrării pe care ar tre-
bui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevăru-
rile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mij-
locitor atotputernic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde
de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.
Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Mân-
tuitorului nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în da-
toria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu.
Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, paradei sau
căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune
stăruitoare a Cuvântului adevărului. Subiectul cu privire la sanc-
tuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către
poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală
a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu nepu-
tinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea
aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare
are un suflet de salvat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce tre-
buie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu.
Fiecare trebuie să se întâlnească cu Judecătorul cel mare faţă în
faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să contemple-
ze cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor

deschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şi
primească plata la sfârşitul zilelor.
Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect tre-
buie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dum-
nezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul
lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet
care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de mântuire,
aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperin-
du-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi pă-
cat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă
aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere
socoteală de nădejdea care este în ei.
Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de
sus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şi
moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare,
pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie
să intrăm prin credinţă dincolo de perdea ,unde Isus a intrat pen-
tru noi ca Înainte-mergător.‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectă lumina
de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai
pătrunzătoare a tainelor răscumpărării. Mântuirea omului a fost
adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă îm-
plineşte cererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate de
om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa,
dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate
fi prezentată înaintea lui Dumnezeu.
,Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărtu-
riseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.‘ Proverbe 28,13. Dacă
aceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucură
Satana de ei, cum el îşi bate joc de Hristos şi de sfinţii îngeri prin
viaţa lor, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să le
părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a
pune stăpânire pe mintea întreagă, şi el ştie că, dacă aceste de-
fecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără înce-
tare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofisteria lui fatală
că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâi-
nile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit, şi spune tuturor celor ca-
re îl vor urma: ,Harul Meu îţi este de ajuns.‘ 2 Corinteni 12,9.
,Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu
sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru suflete-
le voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.‘
Matei 11,29.30. Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca
fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a le
învinge.
Trăim acum în marea zi a ispăşirii. În serviciul simbolic, atunci
când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea
să îşi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire î-
naintea Domnului, ca să nu fie nimiciţi din mijlocul poporului. În
acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea
vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas,
să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea
pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă
o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi fri-
vol, îngăduit de atâţia care se pretind creştini, trebuie îndepăr-
tat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele
ce vor să stăpânească, stă cea mai serioasă luptă. Lucrarea de
pregătire este o lucrare individuală. Nu suntem mântuiţi în grup.
Puritatea şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi
la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa ju-
decăţii lui Dumnezeu, El va examina cazul fiecăruia în parte cu
tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ.
Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată, fără zbârcitură
sau altceva de felul acesta.
Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşi-
re. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata
are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp
de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va
ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, via-
ţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai
presus decât orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la aver-
tizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu
ştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu veghezi,
voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în ce ceas voi veni peste tine.‘
Apocalipsa 3,3.
Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor
va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har sau
de probă se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii
cerului. Hristos, privind la timpul acela, spune în cartea Apocalip-
sei: ,Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este înti-
nat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăias-
că şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi

mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca
să dau fiecăruia după fapta Lui.‘ Apocalipsa 22,11.12.
Cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor trăi împreună pe pământ în
starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi
vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pro-
nunţată în sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a in-
trat în arcă, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi a-
fară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fost
pecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şi
şi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se a-
propia. ,Tot aşa‘ spune Mântuitorul , va fi şi la venirea Fiului O-
mului.‘ Matei 24,39. Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miez
de noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecărui
om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi.
,Vegheaţi dar... ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească
dormind.‘ Marcu 13,35.36. Este primejdioasă starea acelora care,
obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de
afaceri este absorbit de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorul
de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi a-
ranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecăto-
rul întregului pământ să rostească sentinţa: ,Ai fost cântărit în
cumpănă şi ai fost găsit uşor.‘ Daniel 5,27.“ Tragedia veacurilor,
cap. 28, par. 5-36.
Capitolul 21
Ştergerea păcatelor
Judecata de cercetare este urmată de ştergerea păcatelor. A-
ceasta este marea binecuvântare a ispăşirii finale, pentru că, o
dată ce această lucrare este împlinită, cei răscumpăraţi sunt în
siguranţă veşnică faţă de orice posibilitate ca păcatele să se în-
toarcă asupra lor din nou.
Este de cea mai mare importanţă să fie stabilită o interpreta-
re biblică corectă, cuvintelor „ştergerea păcatelor“. În termeni bi-
blici, această expresie înseamnă să le muţi dintr-un loc într-altul,
după cum confirmă declaraţiile următoare:
„A şters zapisul cu ritualurile lui, care stătea împotriva noastră
şi ne era potrivnic, şi l-a dat la o parte, pironindu-l pe cruce.“ Co-
loseni 2,14. K. J.V. Bible.
„Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndepli-
nită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot ast-
fel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau
ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragedia vea-
În ambele referinţe „ştergerea păcatelor“ este definită ca „a în-
depărta“, „a muta“, sau „a da la o parte“. Înseamnă a fi luate
dintr-un loc şi puse într-alt loc.
Prima ştergere are loc atunci când păcatele sunt îndepărtate
de la păcătos şi aduse în sanctuar, unde rămân până la ziua cea
mare a ispăşirii finale. A doua ştergere a păcatelor are loc atunci
când ele sunt luate din sanctuar şi sunt puse asupra ţapului
ispăşirii sau pentru Azazel. Nici una din aceste ştergeri nu aduce
nimicirea păcatului. Acest lucru va fi adus la îndeplinire atunci
când păcatul va fi îndepărtat pentru totdeauna împreună cu ţapul
ispăşirii, fiind şters din existenţă.
(294)
ŞTERGEREA PĂCATELOR 295
Ştergerea păcatelor nu reprezintă, după cum mulţi presupun,

ştergerea rapoartelor păcatului. Ea reprezintă îndepărtarea
păcatului ca atare, mai întâi de la credincios, apoi din sanctuar,
iar în cele din urmă din existenţă.
În acelaşi timp, se vor face ajustări la rapoarte pentru a se
păstra un tablou corect, care să arate unde se află păcatul. Unele
rapoarte vor fi şterse dintr-o carte, pentru a fi consemnate în alta.
De exemplu, când la judecată se constată că o persoană nu a
izbutit să îndepărteze toate păcatele, numele acesteia va fi
îndepărtat sau şters din cartea vieţii, pentru a fi scris în cartea
morţii.
Pentru a înţelege în mod corect ştergerea păcatelor este
necesar să înţelegem diferenţa dintre rapoartele păcatului şi
păcatul în sine, precum şi calea în care fiecare îşi găseşte locul în
sanctuar.
Primul lucru care arată că există o diferenţă între unul şi
celălalt este faptul că o persoană poate avea, în sanctuar, un
raport complet al păcatelor sale, fără ca el să aibă deloc vreun
păcat acolo. În clipa în care un om păcătuieşte, îngerii, care sunt
însărcinaţi să facă o astfel de lucrare, scriu un raport al fără-
delegii sale. Aceasta se face indiferent că o persoană vine sau nu
să-şi mărturisească fărădelegea. Aşa se face că, oamenii care nu
şi-au mărturisit niciodată vreun singur păcat în viaţa lor şi care
nu au nici un păcat în sanctuar, au în sanctuar un raport complet
al fiecărui gând, cuvânt şi faptă a vieţii lor. În cazul lor, ei au un
raport rău în ceruri fără ca păcatele lor să fie în sanctuar. Numai
aceia care se pocăiesc de păcatul lor, care este transferat în sanc-
tuar, au în ceruri atât păcatul, cât şi raportul lui.
Al doilea lucru care dovedeşte că există o diferenţă vitală între
păcat şi raportul păcatului este acela că transferul păcatului este
lucrarea lui Hristos, Marele Preot, în timp ce lucrarea de a
consemna păcatele în rapoarte le este încredinţată îngerilor. Nici
una dintre părţi nu face lucrarea celeilalte. Aceasta este aşa din
cauza respectului profund pe care ambele părţi îl au pentru
poziţia acordată una celeilalte şi, mai ales, pentru faptul că în-
gerii nu pot face în nici un fel lucrarea Marelui Preot.
A treia dovadă în favoarea acestui punct este că, în timp ce
păcatul pângăreşte tot ceea ce atinge, inclusiv locurile sfinte din
cer sau Sfânta şi Sfânta Sfintelor, raportul păcatului nu face acest
lucru. Dacă rapoartele păcatului ar întina sanctuarul, atunci
Biblia ar fi o carte necurată, nesfântă, pentru că ea conţine

rapoartele multor fapte păcătoase, incluzându-l pe cel mai rău cu
putinţă din istoria veşniciei – uciderea lui Dumnezeu prin
răstignirea lui Hristos.
Al patrulea martor este faptul că, în timp ce păcatul va fi şters
din existenţă, rapoartele vor rămâne pentru veşnicie. Aceste
rapoarte vor include orice gând, cuvânt şi faptă exprimate sau
comise vreodată de cei neprihăniţi, cât şi de cei răi. Unii pot socoti
aceasta drept un gând înfricoşător, dar când lucrul acesta este
înţeles în lumina scopurilor veşnice ale lui Dumnezeu,
credinciosul va vedea că aşa trebuie să fie şi se va bucura.
Există o bogăţie de dovezi care confirmă faptul că rapoartele nu
pot şi nici nu vor fi şterse în realitate. Să le luăm în atenţie.
„Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că de
existenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericirea tuturor
fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta cea
mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi,
într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căile Tale,
Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor, cap.
42, par. 25.
Istoria păcatului este raportul acestuia, cronica acţiunilor
omeneşti împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului. Aceasta
va sta pentru toată veşnicia ca martoră pentru neprihănirea lui
Dumnezeu. Acest raport nu va fi ceva vag, un cont general al fap-
telor rele, ci unul care va conţine toate faptele marii lupte.
Alături de rapoartele care sunt scrise cu exactitate de către
sfinţii îngeri, scrierile inspirate vor fi de asemenea în ceruri. A-
cestea vor fi folosite în decursul mileniului, când cei neprihăniţi
vor judeca pe cei răi.
„...,ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor
împărăţi cu El o mie de ani.‘ Apocalipsa 20,4.6. Acum este timpul
când, aşa cum a prezis apostolul Pavel, ,sfinţii vor judeca lumea.‘
1 Corinteni 6,2.3. Împreună cu Hristos ei judecă pe cei nelegiuiţi,
comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, hotărând fie-
care caz după faptele făcute în trup.“ Tragedia veacurilor, cap. 41,
par. 3 de la sfârşit.
Scrierile Spiritului Profetic vor fi de asemenea acolo, după
cum i s-a spus sorei White: „Să nu te temi de oameni, căci scu-
tul Meu te va apăra. Nu tu vorbeşti; Domnul este cel care dă so-
liile de avertizare şi de mustrare. Nu te abate vreodată, în nici
o circumstanţă, de la adevăr. Împarte lumina pe care Eu ţi-o voi

da. Soliile pentru aceste zile din urmă trebuie să fie scrise în cărţi,
şi ele vor fi nemuritoare pentru a mărturisi împotriva acelora ca-
re s-au bucurat cândva de lumină, dar care au fost conduşi să o
lepede din cauza influenţelor seducătoare ale răului.“ Selected
Messages, vol. 1, pag. 32.
Dacă scrierile Spiritului Profetic rămân nemuritoare, atunci
ele niciodată nu vor pieri. Împreună cu Biblia îşi vor avea locul în
ceruri şi vor fi folosite ca referinţe la judecata celor răi.
Nu există nimic care să sugereze că ele vor fi versiuni prescur-
tate din care au fost scoase rapoartele păcatului. Dimpotrivă, se
va întâmpla tocmai invers, pentru că fiecare persoană va fi jude-
cată potrivit cu lumina pe care a cunoscut-o. De exemplu, cei ca-
re, cunoscând rapoartele Bibliei, au comis adulter şi crimă, pre-
cum David, nu au nici cea mai mică scuză, ca şi el, din pricina re-
velaţiei cu privire la atitudinea pe care Dumnezeu a avut-o faţă
de crimele lui David. În determinarea gradului de vinovăţie al
acestor oameni, crimele lor vor trebui comparate cu Biblia şi Spi-
ritul Profetic, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să fie consem-
nate acolo în forma lor completă.
Acele rapoarte nepieritoare conţin relatările păcatelor comise
de către oameni care vor fi în Împărăţie; oameni ca Adam şi
Avraam. Noi vom putea citi aceste relatări acolo, după cum le pu-
tem citi şi astăzi. De aceea, dacă ştergerea păcatelor înseamnă
ştergerea rapoartelor, atunci şi aceste relatări biblice vor trebui
să fie şterse.
Dar există mai departe dovezi că rapoartele conţinute în cărţi
nu vor fi scoase şi nici pierdute. După o mie de ani de la şterge-
rea păcatelor cei răi vor fi înviaţi şi se vor strânge în jurul cetăţii
pentru asaltul final. Când fac acest lucru cărţile cu rapoarte vor
fi deschise şi orice păcat pe care ei l-au comis vreodată va trece pe
dinaintea ochilor lor.
„De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui
Isus priveşte asupra celor nelegiuiţi, ei devin conştienţi de fie-
care păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul un-
de picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţe-
niei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea
legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat
prin îngăduirea păcatului, binecuvântările pervertite, solii lui
Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă
respinse din cauza inimii încăpăţânate şi nepocăite – toate a-

cestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc.“ Tragedia vea-
Această declaraţie dovedeşte, până acum, că rapoartele celor
nelegiuiţi nu au fost şterse după încheierea mileniului. Ceea ce
urmează, însă, dovedeşte clar că şi rapoartele păcatelor comise de
către cei neprihăniţi vor fi păstrate până la acel timp.
„Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o privelişte
panoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreună
cu etapele succesive din planul cel mare al mântuirii; naşterea u-
milă a Mântuitorului, primii Săi ani de simplitate şi ascultare; bo-
tezul Său în Iordan; postul şi ispitirea din pustie; lucrarea Sa pu-
blică, descoperind oamenilor cele mai preţioase binecuvântări ale
cerului; zilele pline de fapte de iubire şi de milă; nopţile de rugă-
ciune şi veghere în singurătatea munţilor; comploturile de invi-
die, ură şi răutate, cu care erau răsplătite binefacerile Lui; ago-
nia îngrozitoare şi tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoa-
re a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigaşe;
evenimentele înfricoşătoare din noaptea aceea de groază, prizo-
nierul care nu se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiţi, şi ca-
re fugiseră dezamăgiţi pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumne-
zeu adus în mijlocul veseliei în faţa lui Ana, judecat în palatul ma-
relui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crud
şi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte. Toa-
te acestea sunt prezentate în culori vii...
Spectacolul îngrozitor se arată exact aşa cum a fost.“ Tragedia
veacurilor, cap. 42, par. 13, 15pp.
Atât Adam, cât şi cei unsprezece apostoli menţionaţi în acest
paragraf vor fi în cer, şi deci în cetate, când păcatele lor sunt
prezentate înaintea ochilor lor şi înaintea mulţimilor. Că Adam
va fi acolo este dovedit prin declaraţia următoare, cu privire la
întâlnirea din nou a sa cu al doilea Adam:
„Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în cetatea lui Dumnezeu,
se înalţă un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt
gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise
să primească pe tatăl neamului nostru omenesc – fiinţa pe care a
creat-o El, care a păcătuit împotriva Făcătorului său şi pentru
păcatul căreia semnele răstignirii sunt purtate în trupul
Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu
cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la
picioarele Sale, strigând: ,Vrednic, vrednic este Mielul care a fost

junghiat! ‘ Mântuitorul îl ridică cu gingăşie şi-l îndeamnă să
privească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme
alungat.“ Tragedia veacurilor, cap. 40, par. 33.
Urmează apoi o descriere a repunerii în drepturi a lui Adam,
dar ceea ce am citat este suficient pentru a dovedi că el va fi în cer
şi va avea un loc pe noul pământ.
Ştim de asemenea că apostolii vor fi acolo, pentru că numele lor
vor fi scrise pe temeliile cetăţii cereşti.
Păcatele lui Adam şi ale apostolilor au fost şterse cu cel puţin o
mie de ani înainte ca această privelişte panoramică a vieţilor lor
să fie desfăşurată înaintea tuturor celor care o văd. Dacă ştergerea
păcatelor lor ar fi însemnat ştergerea reală a rapoartelor lor,
atunci această prezentare ar fi imposibilă. Cu multă vreme înainte
ar fi fost uitate rapoartele şi amintirea acestor lucruri.
Înaintea mulţimilor va fi prezentat tabloul înfiorător al unor
păcate grave. Petru va fi arătat încă o dată în curte înconjurat de
oamenii care erau acolo. Din nou vor fi auzite acuzaţiile slujnicei,
vocea lui Petru va răsuna iarăşi în blesteme şi înjurături şi
cocoşul va cânta exact cum a cântat în acea noapte teribilă.
De ce Petru şi ceilalţi ucenici vor fi supuşi la această dezvăluire
teribilă a păcatelor lor? Este acest lucru necesar?
Este foarte necesar, căci Dumnezeu nu iroseşte timp şi efort
fără folos. Există un scop real în acţiunile Lui.
În afara Noului Ierusalimului, stând printre cei pierduţi veşnic,
vor fi câţiva din cei care în noaptea aceea au fost în curtea marelui
preot. Când ei privesc la cei slăviţi din cetate, îl vor vedea pe Petru
printre cei răscumpăraţi de Domnul. Întrebarea care va apare în
minţile lor va fi: „Noi nu ne-am lepădat de Hristos cu blesteme şi
înjurături! Petru a făcut cu mult mai rău decât am făcut noi vreo-
dată! Atunci de ce el se află acolo, iar noi suntem excluşi?“
Această întrebare trebuie să primească un răspuns care să-i sa-
tisfacă totalmente, pentru că ei nu vor fi daţi uitării veşnice înain-
te de a fi pe deplin convinşi că nu există greşeală în guvernarea
lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere aceasta pentru propria Sa în-
dreptăţire, ci pentru siguranţa veşnică a universului.
Dacă ar fi existat o ştergere completă a tuturor rapoartelor
păcatelor lui Petru, Dumnezeu ar trebui să răspundă spunând:
„Nu ştiu despre ce vorbiţi. Eu nu am nici un raport şi nu păstrez
nici o amintire despre ceea ce voi spuneţi că a făcut Petru.“
Un asemenea răspuns nu poate fi satisfăcător. Ei îl vor acuza

pe Dumnezeu de favoritism şi duplicitate. Scopurile lui Dumne-
zeu nu ar servi unei asemenea situaţii. Dumnezeu însă va răspun-
de celor care întreabă:
„Ştiu tot ce a făcut Petru; fiecare blasfemie rostită de el. Păcatul
lui a fost unul dintre cele mai grave. Dar el s-a pocăit de păcatul
său şi harul Meu transformator l-a schimbat într-o persoană care
este pregătită să trăiască în Paradis. Dacă şi voi v-aţi fi mărturisit
şi părăsit păcatele, asemenea lui, azi aţi fi fost unde se află el.“
Această onestitate desăvârşită din partea lui Dumnezeu îi va lă-
sa fără răspuns. Vor recunoaşte că şi ei ar fi putut fi mântuiţi şi că
excluderea lor din cer este rodul propriei lor revolte şi neglijenţe.
S-ar putea susţine că, o dată ce toate întrebările cu privire la
adevăr şi eroare au fost pentru totdeauna rezolvate la judecată,
nu va mai fi nevoie să se păstreze în continuare rapoartele păca-
tului. Acest lucru nu este însă corect, pentru că niciodată nu va
veni un timp când să se poată renunţa la acele rapoarte. Acest a-
devăr este clarificat în următoarele paragrafe:
„Satana punea pe seama legii şi guvernării lui Dumnezeu dis-
cordia pe care acţiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spu-
nea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul lui
era să îmbunătăţească întocmirile lui Iehova. De aceea era nece-
sar ca să demonstreze natura pretenţiilor sale şi să arate efectul
schimbărilor propuse în legea divină. Propria lui lucrare urma
să-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrăti-
se, dar universul întreg trebuia să vadă pe amăgitor demascat.
Chiar şi atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne în
cer, Înţelepciunea Infinită n-a distrus pe Satana. Deoarece numai
slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul
creaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privi-
re la dreptatea şi la mila Sa. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lu-
mi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatu-
lui, nu puteau vedea dreptatea şi mila lui Dumnezeu în distruge-
rea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistenţă, ei ar fi
slujit pe Dumnezeu din teamă şi nu din iubire. Influenţa amăgito-
rului n-ar fi fost cu totul distrusă şi nici spiritul de revoltă n-ar fi
fost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă
la maturitate. Pentru binele universului întreg, de-a lungul vea-
curilor veşnice, Satana trebuia să-şi dezvolte pe deplin principii-
le, pentru ca acuzaţiile lui aduse împotriva guvernării divine să
fie văzute de fiinţele create în lumina lor adevărată, pentru ca

dreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi imutabilitatea legii Sa-
le să fie pentru totdeauna aşezate în afara oricărei discuţii.
Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecţie pentru univers, de-a
lungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la na-
tura şi la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii lui
Satana, urmările ei asupra îngerilor şi a oamenilor aveau să ara-
te care urmau să fie roadele lepădării autorităţii divine. Aceasta
trebuia să dea mărturie despre faptul că de existenţa guvernării
lui Dumnezeu şi a legii Sale depindea buna stare a tuturor fiinţe-
lor pe care El le crease. Astfel, istoria acestei experienţe grozave
de răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteli-
genţele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la na-
tura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârşi păcatul şi a sufe-
ri pedeapsa pentru el.“ Tragedia veacurilor, cap. 29, par. 15-17.
De ce este acest raport al păcatului păstrat în ceruri, ca „o o-
crotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte“, pentru a le fe-
ri de căderea în păcat? Cu siguranţă că aşa ceva nu ar fi necesar
într-un mediu lipsit de păcat!
A fost un timp când nu exista un asemenea raport. Nici înge-
rii sfinţi şi nici locuitorii îndepărtatelor galaxii nu au avut cu-
noştinţa răului. Cuvântul lui Dumnezeu era unica autoritate de
necontestat.
Cineva ar putea presupune că nu mai era nevoie de nimic pen-
tru a face cerul un loc al siguranţei. Însă adevărul este că, atunci
când Satana s-a ridicat să pună la îndoială acea autoritate, a de-
venit evident că cuvântul lui stătea împotriva cuvântului lui
Dumnezeu. Cel rău a fost în stare să facă să pară, în ochii multo-
ra, că soluţia lui era mai bună decât cea a lui Iehova. Satana pre-
tindea că trebuie să aibă loc schimbări în administraţia divină, î-
nainte ca fericirea şi pacea deplină să poată fi asigurate, în timp
ce Dumnezeu a contracarat avertizând că făgăduinţele de mare
înălţare vor produce doar o teribilă degradare.
Pare straniu, dar cuvântul lui Dumnezeu nu a fost suficient
pentru a preveni apariţia răzvrătirii. Dacă ar fi fost suficient, a-
tunci marea revoltă a răului nu ar fi avut loc niciodată. Ceva cu
mult mai mult trebuia să fie oferit, pentru a garanta ca nelegiui-
rea să nu mai apară niciodată în împărăţia lui Dumnezeu.
Vreme de şase mii de ani Satana a avut la dispoziţie ocazia de a
demonstra adevărata natură a pretenţiilor sale. Din cauza naturii
înşelătoare a lucrării sale, demascarea lui a fost o lucrare nespus

de dificilă. El a putut să facă să pară că el este cel corect şi că Dum-
nezeu este opresorul şi distrugătorul.
„Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpati-
zau, tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe
pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie
biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub
cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura a-
ceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iu-
bire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce tre-
buie folosite. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul
şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o
temelie de siguranţă veşnică, iar în consfătuirile din cer se
hotărâse ca să se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta princi-
piile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El sus-
ţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a
dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare,
ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.“ Hristos Lumina Lu-
mii, cap. 79, par. 5-6.
Când totul se va sfârşi, universului i se va da cea mai bună
demonstraţie practică posibilă a diferenţelor reale dintre
principiile blânde ale iubirii lui Dumnezeu şi violenţa, ura şi
răutatea lui Satana. Nu va mai fi niciodată nevoie să fie supusă
probei această chestiune, deoarece punctele în litigiu au fost
dovedite spre mulţumirea tuturor celor interesaţi. Chiar Satana
şi toţi urmaşii săi vor recunoaşte dreptatea şi neprihănirea lui
Iehova.
De-a lungul veşniciei, cei răscumpăraţi, îngerii sfinţi şi
locuitorii lumilor necăzute vor explora şi mai adânc tainele iubirii
răscumpărătoare. Se vor deschide înaintea minţii lor adâncimi
ale înţelegerii devenite posibile numai datorită domniei
păcatului. Crucea va fi punctul de interes central, pentru că acolo
neprihănirea a apărut în strălucirea ei cea mai aleasă, iar păcatul
în hidoşenia lui cea mai urâtă. Pe măsură ce cercetează aceste
taine, ei vor fi păstraţi în siguranţă pentru totdeauna în faţa
oricărei dispoziţii de a mai experimenta păcatul în orice formă.
Pentru ca un asemenea studiu să fie cu adevărat eficient trebuie
să nu lipsească nici o piesă din acest tablou. Fiecare detaliu tre-
buie să se afle la îndemână, pentru a stabili locul şi influenţa lui.
De aceea este esenţial ca rapoartele complete ale păcatului şi ale

mântuirii să fie păstrate veşnic.
Dacă aceste rapoarte ar fi scoase din cărţi şi şterse din aminti-
rea celor răscumpăraţi şi a locuitorilor lumilor necăzute, după
cum mulţi presupun, universul va ajunge din nou la punctul de
unde a început mai înainte lupta. Ar veni din nou timpul când o
fiinţă ar pune la îndoială scopurile lui Dumnezeu şi întreaga is-
torie plină de tristeţe s-ar repeta.
Ceea ce Dumnezeu a făcut este că El a cumpărat o poliţă de a-
sigurare cu un preţ teribil. Milioane de vieţi au fost pierdute, o în-
treagă lume creată este distrusă şi Hristos a suferit şi a murit ca
întregul univers să poată fi pus în siguranţă veşnică.
Ar fi o irosire de timp, o nebunie şi iresponsabilitate din partea
Lui să distrugă acea poliţă de asigurare, aşa cum s-ar întâmpla
dacă El ar şterge rapoartele păcatului din cărţi şi ar scoate toată
amintirea privitoare la această viaţă din mintea celor răscumpă-
raţi şi a fiinţelor necăzute.
De aceea, ştergerea păcatului nu înseamnă ştergerea rapoar-
telor sale, ci distrugerea păcatului ca atare. Rapoartele trebuie să
rămână, tot la fel de sigur după cum păcatul trebuie să dispară.
Dovezile luate în consideraţie certifică faptul că păcatul este a-
cela care va fi îndepărtat din univers şi nu amintirea sau rapor-
tul său. Totuşi există unele declaraţii care, dacă nu sunt înţelese
corect, par să nege aceasta. Iată două dintre ele:
„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi voi mai a-
duce aminte de păcatele tale.“ Isaia 43,25.
„Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin ca-
re a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu
i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa. Tot
astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai
avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când sunt
chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici
credinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângă Dumne-
zeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământ adânc al
nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Pă-
catele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi
le mai pot reaminti.“ Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18.
Textul din Isaia este o făgăduinţă personală din partea lui
Dumnezeu că, o dată ce a şters păcatele penitentului, El nu îşi va
mai aduce aminte de ele. Pentru oamenii obişnuiţi solia este de la
sine înţeleasă. Ei interpretează această făgăduinţă astfel: Dum-

nezeu se va lipsi pe Sine de orice aducere aminte a acelor păcate
săvârşite de copiii Săi.
Declaraţia din Tragedia veacurilor pare să confirme acest
punct de vedere, arătând că, o dată ce timpul de probă s-a închis
şi păcatele lor au fost şterse, ei nu mai pot să şi le reamintească
oricât de mult ar încerca s-o facă.
Ambele declaraţii sunt făcute în contextul ştergerii păcatelor,
ceea ce pare să sugereze că această lucrare şterge rapoartele pă-
catului atât din cărţile cerului, cât şi din mintea lui Dumnezeu şi
memoria celor răscumpăraţi. Totuşi, dacă aceasta este interpre-
tarea corectă a acestor paragrafe, atunci avem de-a face cu o con-
tradicţie imposibilă, pentru că dovada prezentată mai înainte a-
rată că ştergerea păcatelor nu avea ca scop asemenea ştergeri, ci
în realitate este înlăturarea păcatului însuşi.
Desigur că nu există contradicţii reale în această situaţie, ex-
ceptând cazul că noi gândim că un grup de declaraţii spun contra-
riul a ceea ce noi credem că ar declara celălalt grup. Avem nevoie
de o revizuire a înţelegerii pe care Scripturile o dau cuvântului „a-
mintire“, care este diferită de felul cum cuvântul este în general fo-
losit astăzi. Să nu uităm că Biblia este propriul ei dicţionar.
Trebuie să găsim o situaţie unde cuvântul este folosit în acelaşi
fel ca în declaraţia şi în versetul analizate, ca să înţelegem înţe-
lesul pe care Scripturile îl dau în mod simultan cuvântului res-
pectiv. Un asemenea exemplu îl găsim în instrucţiunile date de
Dumnezeu pentru nimicirea amaleciţilor.
Acest popor sălbatic şi crud, întâlnit pentru prima oară de că-
tre izraeliţi între Egipt şi muntele Sinai, îi loveau la marginile
taberei pe cei slabi şi osteniţi. Purtarea lor violentă era expre-
sia naturii rele care le stăpânea inimile şi l-a condus pe Dum-
nezeu să poruncească izraeliţilor să le şteargă pomenirea de pe
pământ, exact aşa cum amintirea păcatului trebuie să fie ştear-
să din univers.
„Domnul a zis lui Moise: ,Scrie lucrul acesta în carte, ca să se
păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pome-
nirea lui amalec de sub ceruri.‘ “ Exod 17,14.
Chiar înainte de moartea lui Moise, Dumnezeu a repetat aceas-
tă făgăduinţă:
„Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut amalec pe drum, la ieşirea voas-
tră din Egipt, cum te-a întâlnit pe drum şi fără nici o teamă de
Dumnezeu s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor ce-

lor care se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.
Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău odihnă, după ce te va
izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Dom-
nul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să
ştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri, să nu uiţi lucrul a-
cesta.“ Deuteronom 25,17-19.
Cu toate că a luat ceva timp, aceste cuvinte profetice au fost
împlinite la literă. Pomenirea sau menţionarea lui amalec a fost
ştearsă de pe faţa pământului. În timpul domniei lui Saul, atât
el, cât şi David s-au luptat cu acest neam reducând puterea şi
numărul lor. Când David s-a întors la Ţiclag şi l-a găsit o ruină
fumegândă ca rezultat al incursiunii amaleciţilor, i-a urmărit şi,
printr-un atac fulgerător, a fost foarte aproape de a-i nimici. Doar
patru sute de oameni au putut să scape călare pe nişte cămile,
după cum stă scris:
„David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scă-
pat nici unul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încăle-
cat pe cămile şi au fugit.“ 1 Samuel 30,17.
Ultima menţiune despre amaleciţi se găseşte în 1 Cronici 4,43.
Este vorba de isprava celor cinci sute de simeoniţi care, în zilele
regelui Ezechia, s-au dus la muntele Seir şi au bătut rămăşiţa de
amaleciţi care scăpase cu viaţă.
Astăzi nu mai există nici un om din acel popor şi nu mai există
vreo pomenire vizibilă care să amintească despre călătoria lor pe
pământ. Ei nu au lăsat în urma lor nici ruinele unor cetăţi, nici
lucrări de artă sau de literatură, sau vreun alt semn tangibil cu
privire la existenţa lor. Pomenirea lor a fost ştearsă, dar aminti-
rea lor rămâne consemnată în rapoartele Scripturilor, după cum
a zis Dumnezeu: „...să ştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri,
să nu uiţi lucrul acesta.“ Deuteronom 25:19.
Această referinţă dovedeşte că Dumnezeu face deosebire între
pomenirea sau menţionarea unui popor şi amintirea activităţilor
din timpul existenţei lor. Este evident că pomenirea sau
menţionarea înseamnă orice lucru tangibil, vizibil, cu privire la
acel popor, ca de pildă descendenţii lor sau lucrările mâinilor lor.
Când nu mai există nici un reprezentant în viaţă din neamul lor
şi tot ce au făcut ei a dispărut cu desăvârşire, atunci se poate spune
că pomenirea sau menţionarea lor a fost ştearsă, dar aceasta nu
înseamnă că rapoartele faptelor lor, fie în formă scrisă, fie în
memoria celor care au auzit de ei, au fost de asemenea şterse.

Amalec a dispărut de pe faţa pământului atât de complet ca şi
cum n-ar fi existat niciodată, dar rapoartele faptelor lui păcătoase
vor rămâne pentru veşnicie. Păstrarea Bibliei face sigură această
amintire care nu va fi uitată niciodată.
Când înţelesul pe care îl dau Scripturile cuvântului „pomenire“
se aplică la ştergerea păcatului, atunci vor dispărea toate
contradicţiile aparente. Atunci vom înţelege că ceea ce e şters este
prezenţa reală a păcatului dinăuntrul credinciosului, iar aceasta
nu are nimic de-a face cu privarea lui de amintirea păcatelor
făcute de el pe pământ.
O dată ce a fost determinat înţelesul acestui cuvânt este posibil
să înţelegem declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18.
„Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin
care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu
nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa.
Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar
mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când
sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar
nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângă
Dumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământ
adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le
descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost
şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.“
Primul lucru care trebuie notat este că pericolul lor constă în
posibilitatea de a avea păcate nemărturisite. Dacă ei au vreunul
din aceste păcate nu vor putea să îşi păstreze credinţa necesară
pentru a putea trece cu bine prin judecata de cercetare finală. De
aceea este absolut necesar ca orice păcat să fie trimis înainte la
judecată.
Problema este că nimeni nu ştie când a văzut şi a mărturisit
ultima urmă de nelegiuire dinăuntrul lui. Nici un om care a făcut
paşi pozitivi în experienţa sa creştină nu poate avea dificultăţi în
a înţelege acest fapt. Fiecare îşi va aduce aminte de ocaziile
diferite când Duhul lui Dumnezeu l-a convins de păcate
nesuspectate înainte. Când harul curăţitor al lui Dumnezeu a
eliminat problema, cel pocăit stă înaintea Domnului cu o
conştiinţă nevinovată. El a înţeles că vor veni descoperiri viitoare
ale unor nelegiuiri mai adânci care locuiesc în el, însă, pentru
moment, el nu le poate vedea, aşa că nu poate face nimic cu privire
la acestea.
Va veni timpul în cele din urmă când ultimele pete îi sunt
descoperite, însă experienţa sa nu va fi diferită de nici una prin
care a trecut mai înainte. Nu va exista nimic care să-i arate că
aceasta este încheierea lucrării făcute de harul divin în sufletul
său.
Astfel, pe durata timpului strâmtorării lui Iacov, sfinţii nu vor
şti că toate nelegiuirile lor au fost mărturisite şi trimise în
sanctuar. Cunoscând natura critică a timpului în care se află, ei
îşi vor da seama că trebuie să fie într-o condiţie de desăvârşire
neîntinată. De aceea, ei îşi vor cerceta inimile pentru a găsi vreun
element care în sinea lui să fie o amintire a păcatului. Din fericire,
ei nu vor avea succes în căutarea lor, pentru că „Păcatele lor au
mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot
reaminti.“
Simplul motiv pentru care ei nu şi le mai pot reaminti este că
nu mai există nici o amintire rămasă înăuntrul lor care să dea
mărturie despre existenţa păcatelor, exact aşa cum nu mai există
nici o urmă a amaleciţilor astăzi care să confirme existenţa lor.
Acest înţeles al cuvântului „amintire“ a fost clar înţeles de către
E. J. Waggoner, care a scris:
„Trebuie să ne păzim împotriva ideii că ştergerea păcatelor este
doar ca trecerea unui burete peste o tablă sau ca intrarea într-un
registru contabil care să echilibreze contul. Aceasta nu reprezintă
ştergerea păcatelor. Un om neştiutor, care a văzut termometrul
pentru prima dată, s-a gândit să scadă temperatura spărgând
termometrul. Dar ce efect a avut acest lucru asupra vremii? Tot
atât de mult ca şi ştergerea raportului păcatelor pentru un
păcătos. Smulgerea unei file dintr-o carte sau arderea cărţii care
conţine raportul, nu şterge păcatul. Păcatul nu este şters prin
ştergerea raportului său, după cum nici arderea Bibliei mele nu
desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu. A existat un timp când toate
Bibliile care puteau fi găsite au fost distruse; dar Cuvântul lui
Dumnezeu – adevărul – a rămas acelaşi, pentru că adevărul este
Dumnezeu însuşi; este chiar viaţa Lui.
Adevărul este sădit în ceruri şi pe pământ; el umple stelele şi
le ţine pe poziţiile lor; este acel lucru prin care cresc plantele şi
prin care păsările îşi construiesc cuiburi; este acel lucru prin care
ele ştiu cum să găsească drumul peste mări. Când Moise a spart
tablele de piatră, legea a rămas la fel de neschimbată ca şi mai
înainte. Tot aşa, chiar dacă raportul tuturor păcatelor noastre,

scrise cu degetul lui Dumnezeu, ar fi şterse, păcatul ar rămâne,
pentru că păcatul se află în noi. Chiar dacă raportul păcatului
nostru ar fi gravat în piatră şi piatra ar fi măcinată în pulbere,
nici măcar acest lucru nu ar şterge păcatul nostru.
Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura şi din
fiinţa omului. Sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat.
Trupurile noastre sunt canalul, malul, nisipul de pe ţărm al
râului vieţii. Păcatul şi-a lăsat amprenta lui asupra noastră.
Când vedem pe ţărmul mării o porţiune de nisip netedă, primul
nostru impuls este să scriem sau să desenăm ceva pe nisip. Apoi
vine apa mării şi fiecare val care trece peste acesta ajută la
ştergerea urmelor până când sunt şterse cu desăvârşire. Întocmai
aşa curentul de viaţă de la tronul lui Dumnezeu va spăla şi va
şterge urmele lăsate în noi de păcat.
Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura
noastră, ca noi să nu mai avem de-a face deloc cu el. ,Închinătorii
o dată curăţiţi‘ – curăţiţi cu adevărat prin sângele lui Hristos –
,nu mai au conştienţa păcatului‘ (Evrei 10,2, K. J.V. Bible),
deoarece calea păcatului a fost îndepărtată de la ei. Nelegiuirea
lor poate fi căutată, dar nu va fi găsită. Ea a fost îndepărtată
pentru veşnicie de la ei – este ceva străin pentru noile lor naturi
şi chiar dacă pot să-şi reamintească faptul că au săvârşit anumite
păcate, ei au uitat păcatul în sine – nu se mai gândesc să-l facă
niciodată. Aceasta este lucrarea lui Hristos în adevăratul
sanctuar care nu a fost ridicat de un om, ci de Domnul –
sanctuarul care nu a fost făcut de mâini omeneşti, ci a fost adus
la existenţă prin gândul lui Dumnezeu.“ The Review and Herald,
30 septembrie 1902.
Înţelegerea lui Waggoner este în deplină armonie cu învăţătura
despre curăţirea sanctuarului din Biblie şi Spiritul Profetic. După
cum am arătat mai devreme în aceste studii, serviciul zilnic
transferă păcatul de la păcătos în sanctuar. În acest fel păcatul,
care mai înainte îl pângărea pe păcătos, acum contamina
sanctuarul. S-a subliniat că raportul păcatului din cărţi nu este
necurăţia. Păcatul, şi nu raportul acestuia, pângăreşte
sanctuarul. De aceea, curăţirea sanctuarului este adusă la
îndeplinire prin ştergerea sau îndepărtarea păcatului care îl
făcea necurat.
„După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin
ŞTERGEREA PĂCATELOR
După cum marea spală urmele de pe nisip şi nu se mai vede nimic, tot astfel Domnul îndepărtează
309
păcatul de la noi şi nu-l vom mai cunoaşte niciodată.

credinţă asupra jertfei pentru păcat şi prin sângele ei transferate

în simbol în sanctuarul pământesc, tot aşa şi în noul legământ,
păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra
lui Hristos şi transferate în fapt în sanctuarul ceresc. Şi aşa cum
curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin
îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel
curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau
ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragedia
veacurilor, cap. 23, paragraful 3 de la sfârşit.
Trebuie să avem grijă să nu citim greşit această declaraţie. Ea
declară că curăţirea urmează să fie adusă la îndeplinire prin
ştergerea păcatelor care sunt înregistrate acolo şi nu prin
ştergerea rapoartelor păcatului care se află acolo.
„Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,
îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza asupra ţapului ispăşirii
sau de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge,
îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la
încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în
executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragedia
veacurilor, cap. 23, ultimul paragraf.
Ca de obicei există o declaraţie care, dacă nu este înţeleasă
corect, pare să contrazică tot restul.
„În ziua cea mare a răsplătirii finale, morţii vor fi ,judecaţi
după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘
Apocalipsa 20,12. Apoi, în virtutea sângelui ispăşitor al Domnului
Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din
cărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat sau
curăţat de raportul păcatului. În simbol sau tip, această mare
lucrare de ispăşire sau ştergere a păcatelor era reprezentată prin
serviciile din ziua ispăşirii – curăţirea sanctuarului pământesc,
care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea
sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit.
După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevărat
pocăiţi vor fi şterse din rapoartele cerului pentru ca să nu mai fie
niciodată amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol,
ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la
adunare.
Întrucât Satana este iniţiatorul păcatului, instigatorul direct
al tuturor păcatelor care au cauzat moartea Fiului lui Dumnezeu,
dreptatea cere ca Satana să sufere pedeapsa finală. Lucrarea lui
Hristos pentru răscumpărarea oamenilor şi curăţirea universului

de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din
sanctuarul ceresc şi aşezarea acestor păcate asupra lui Satana,
care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel şi în serviciul
preînchipuitor, şirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de
curăţire a sanctuarului şi mărturisirea păcatelor pe capul ţapului
ispăşirii sau de trimis.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, paragrafele
2-4 de la sfârşit.
Problema în cadrul acestei declaraţii este că, în contradicţie
aparentă cu declaraţiile clare făcute în altă parte şi pe care deja
le-am citat aici, ea declară că păcatele vor fi şterse din „rapoartele
cerului“ şi nu din sanctuar. În loc să spună că sanctuarul va fi
eliberat de păcat, ea spune că acesta „...va fi eliberat sau curăţat
de raportul păcatului.“
Cu toate acestea, în armonie cu declaraţiile făcute în altă parte,
paragraful care urmează după acesta ne asigură că lucrarea lui
Hristos pentru oameni se va sfârşi prin „îndepărtarea păcatului“
din sanctuarul ceresc.
În realitate nu există contradicţii. Curăţirea sanctuarului nu
poate fi nimic altceva decât îndepărtarea păcatului prin care el
este mânjit. În acelaşi timp, pe măsură ce această lucrare este
făcută, rapoartele din cărţi trebuie aduse la zi pentru a păstra un
tablou exact al stării persoanei în cauză şi pentru a-l elibera în
cele din urmă sau a-i şterge raportul de condamnarea deplină a
legii.
Pentru a înţelege mult mai bine acest lucru trebuie să dăm a-
tenţie schimbării rapoartelor din ceruri. Înainte de a fi făcută vreo
mărturisire, în cartea morţii şi a păcatului se înregistrează un ra-
port al păcatului, împotriva păcătosului. Când cel păcătos măr-
turiseşte şi părăseşte vechea viaţă de păcat pentru a primi
sămânţa lui Hristos, numele lui este şters din cartea morţii şi es-
te înregistrat în cartea vieţii. În acelaşi timp, păcatele lui sunt
transferate în sanctuar.
Dar el nu este „...încă pe deplin eliberat de sub condamnarea
legii.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.
Ispăşirea finală va fi necesară pentru a-l elibera pe deplin de
această condamnare. Acest lucru va fi realizat când Hristos
stropeşte cu sângele Său înaintea tronului milei şi ia păcatele din
sanctuar pentru a le aşeza asupra ţapului ispăşirii. Pe măsură ce
face acest lucru, rapoartele sunt potrivite pentru a reflecta
adevărata imagine a stării adusă la îndeplinire acum pentru cel

credincios. Ele arată că el a fost pe deplin eliberat de sub
condamnarea legii. Aceasta este lucrarea la care se referă cu-
vintele: „...păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse
din cărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat sau
curăţat de raportul păcatului. Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 4
de la sfârşit.
Dar aceasta este doar partea contabilă. Adevărata lucrare de
curăţire a sanctuarului este efectuată prin îndepărtarea
păcatului, nu prin ştergerea rapoartelor. Pe deasupra, ştergerea
rapoartelor din anumite cărţi nu înseamă nimicirea lor totală
pentru că „Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că
de existenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericirea
tuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din
lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei
răsculaţi, într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căile
Tale, Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor,
cap. 42, par. 25.
„Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie
fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.
Această lucrare începe cu serviciul zilnic când păcatul este
transferat de la păcătos asupra sanctuarului şi este încheiată la
ispăşirea finală când Marele Preot îndepărtează păcatul din
Sfânta Sfintelor şi îl aşază asupra ţapului de trimis.
Când credinciosul înţelege cu claritate deosebirea dintre
rapoartele păcatului şi păcatul în sine şi recunoaşte că păcatul
este cel care mânjeşte sanctuarul şi că trebuie să fie îndepărtat
pentru a se efectua curăţirea lui, el va fi plin de sârguinţă în a se
asigura că păcătoşenia sa este îndepărtată şi neprihănirea lui
Hristos este stabilită în locul acesteia. El se va strădui să ajungă
la judecata finală într-o stare de desăvârşire neprihănită, ştiind
că toate păcatele sale trebuie să meargă înainte la judecată.
Învăţătura care declară că păcatul, şi nu raportul scris al
păcatului, este lucrul care trebuie şters pentru ca sanctuarul să
fie curăţit este atât de clară încât e de mirare că s-a acceptat o cu
totul altă învăţătură. Cu toate acestea, poziţia susţinută de vasta
majoritate a celor care cred în sanctuar este aceea că ştergerea
rapoartelor scrise din cărţile cerului reprezintă curăţirea
sanctuarului. De-a lungul anilor mei de şedere în Biserica
Adventistă şi, în timp ce studiam la Colegiul Avondale, nu am fost
niciodată învăţat altceva. Nu mi s-a spus nici măcar o dată că

păcatul însuşi trebuie să fie înlăturat.
Aceasta este o îndepărtare considerabilă faţă de poziţia
pionierilor adventişti. Am cercetat cu mare grijă toate scrierile la
care am putut avea acces şi nu am găsit nici un autor din secolul
trecut care să fi învăţat că lucrarea de curăţire a sanctuarului este
adusă la îndeplinire prin ştergerea rapoartelor din cărţile cerului.
Prima persoană care a scris despre ispăşirea finală a fost
O. R. L. Crosier, despre al cărui articol sora White a scris: „Domnul
mi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă, că fratele
Crosier a avut adevărata lumină cu privire la curăţirea
sanctuarului...; şi că a fost voia Lui ca fratele Crosier să îşi
formuleze opinia în scris în Day-Star, ediţie specială, 7 februarie
1846. Sunt pe deplin autorizată de Domnul să recomand acea
ediţie specială oricărui sfânt.“ A Word to the Little Flock (Un
cuvânt către turma cea mică), pag. 12.
Subiectul principal din articolul fratelui Crosier este să
demonstreze că sanctuarul ceresc şi slujba lui sunt antitipul sau
preînchipuirea adevărată a construcţiei şi serviciilor sale din
Vechiul Testament. De aceea, el nu are ca interes deosebit distincţia
dintre păcat şi raportul său. Cu toate acestea, există dovezi
valoroase care confirmă că el a înţeles că îndepărtarea sau
ştergerea păcatului era lucrarea care trebuia adusă la îndeplinire.
De asemenea, el a recunoscut că „ştergerea“ este doar una
dintre multele expresii folosite în Scripturi pentru a descrie
acelaşi lucru.
„Din aceste texte învăţăm că cuvintele a ispăşi, a curăţi, a împăca,
a purifica, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, a şterge, a răscumpăra şi
altele sunt folosite pentru a indica aceeaşi lucrare, şi anume
aducerea în armonie cu Dumnezeu; şi în toate cazurile sângele este
mijlocul, iar uneori apa şi sângele.“ The Sanctuary, pag. 11. Ediţia
Destiny Press.
Prin urmare, de fiecare dată când el foloseşte expresia
„ştergere“, o foloseşte cu scopul de a arăta că ceea ce trebuie în-
depărtat totdeauna este păcatul, fără a se menţiona ceva despre
raportul lui. Iată una din aceste referinţe:
„Ispăşirea pe care preotul o făcea pentru popor în legătură cu
serviciul zilnic era diferită de cea făcută în ziua a zecea a lunii a
şaptea. În săvârşirea primeia ei nu intrau decât în Sfânta; dar
pentru a face a doua lucrare ei intrau în Sfânta Sfintelor; cea
dintâi era făcută pentru fiecare individual, cea de a doua era

făcută pentru întreaga naţiune a lui Israel, în mod colectiv; prima
era făcută pentru iertarea păcatelor, cea de a doua pentru
ştergerea lor – prima putea fi făcută oricând, cea de a doua numai
în ziua a zecea a lunii a şaptea.“ The Sanctuary, pag. 11.
Există multe alte referiri la ispăşirea finală, dar întotdeauna
este vorba de ştergerea păcatului, niciodată de ştergerea
rapoartelor acestuia. De fapt cuvântul „raport“ nu apare în
lucrarea lui niciodată în legătură cu curăţirea sanctuarului. De
altfel este folosit numai o dată cu referire la raportul vieţii lui
Hristos.“ (Vezi The Sanctuary, pag. 19. Ediţia Destiny Press)
Unul din cei mai bine cunoscuţi scriitori adventişti din secolul
trecut este Uriah Smith. În cea mai celebră lucrare a sa Daniel
and the Revelation, el comentează pe larg despre curăţirea sanc-
tuarului, dar nu face referire nici măcar o dată la ştergerea pă-
catelor ca fiind ştergerea rapoartelor. Aproape ca o copie a ceea ce
este scris în Tragedia veacurilor cu privire la acest subiect, el se
referă la curăţirea sanctuarului ca fiind îndepărtarea păcatelor
prin care sanctuarul fusese mânjit.
„Întrebăm acum care este natura acestei curăţiri şi cum poate să
fie adusă la îndeplinire? Potrivit cu limbajul lui Pavel, pe care toc-
mai l-am citat, este făcută prin sânge. Curăţirea nu este, aşadar, o
curăţire de necurăţia sau impuritatea fizică; pentru că sângele nu
este agentul folosit într-o asemenea lucrare. Şi această considera-
re trebuie să mulţumească mintea celui care obiectează cu privire
la curăţirea lucrurilor cereşti. Faptul că Pavel vorbeşte de lucruri
cereşti care trebuie curăţite, nu dovedeşte că există vreo necurăţie
fizică în ceruri; nu aceasta este curăţirea la care se referă. Motivul
pentru care Pavel precizează de ce această curăţire este îndeplinită
cu sânge este faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare.
Iertarea este deci îndepărtarea păcatului, e lucrarea ce trebuie
să fie făcută. De aceea, curăţirea nu este o curăţire fizică, ci o cu-
răţire de păcat. Dar cum au ajuns păcatele în legătură cu sanc-
tuarul, fie el pământesc sau ceresc ca să fie necesar să fie curăţit
de ele? Această întrebare îşi primeşte răspunsul prin lucrarea ti-
pică, spre care ne îndreptăm acum atenţia.
Ultimele capitolele din Exod ne oferă un raport despre cons-
truirea sanctuarului pământesc şi organizarea serviciului legat
de acesta. Leviticul începe cu un raport al lucrării care trebuia să
fie făcută acolo. Ceea ce ne interesează pe noi acum este o anume
ramură a serviciului care era efectuat în felul următor: persoana

care comitea păcat aducea victima la uşa cortului. El îşi punea
mâinile pe capul acesteia pentru un timp şi, după cum şi putem
presupune, îşi mărturisea păcatul asupra victimei. Prin acest act
expresiv el mărturisea că păcătuise, că merita moartea, dar că
locul său fusese luat de către victimă, iar vina sa fusese transferată
asupra ei. Apoi cu propria sa mână (şi ce simţăminte trebuia să fi
avut!), lua viaţa victimei din cauza vinovăţiei sale. Legea cerea
viaţa călcătorului de lege din cauza neascultării sale; viaţa este în
sânge (Levitic 17,11.14); astfel că, fără vărsare de sânge nu există
iertare; iertarea este posibilă numai prin vărsarea de sânge; pentru
că astfel este satisfăcută legea care pretinde viaţa. Sângele victimei,
reprezentând viaţa pierdută şi mijlocul vinovăţiei acesteia, era
apoi luat de preot şi adus înaintea Domnului.
În felul acesta, păcatul persoanei, prin mărturisirea sa, prin
junghierea victimei şi prin slujirea preotului era transferat de la
el în sanctuar. Poporul aducea astfel numeroase victime. Zi de zi
lucrarea mergea înainte; şi astfel sanctuarul devenea în mod con-
tinuu locul de îngrămădire al păcatelor congregaţiei. Dar aceas-
ta nu reprezenta îndepărtarea finală a acestor păcate. Vinovăţia
acumulată era îndepărtată printr-o slujbă specială care era nu-
mită curăţirea sanctuarului. Această slujbă, în tip, ocupa o zi din
an; iar ziua a zecea a lunii a şaptea, în care era oficiată, se numea
ziua ispăşirii. În ziua aceasta, în timp ce Israelul se înfrâna de la
muncă şi îşi chinuiau sufletele, preotul aducea doi ţapi şi îi pre-
zenta înaintea Domnului, la uşa cortului adunării. Apoi aruncau
sorţii asupra acestor ţapi; unul era pentru Domnul, iar celălalt
era ţapul de trimis sau pentru Azazel. Cel care revenea Domnu-
lui era apoi junghiat, iar sângele lui era dus de preot în Sfânta
Sfintelor din sanctuar şi era stropit înaintea tronului milei. Şi a-
ceasta era singura zi în care i se permitea să intre în acea încă-
pere. Ieşind afară, el trebuia apoi să-şi pună ambele mâini pe ca-
pul ţapului de trimis, să mărturisească asupra lui toate fărădele-
gile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege prin păcatele pe
care le săvârşiseră şi, astfel, punându-le asupra capului lui (Le-
vitic 16,21), trebuia să îl trimită în pustie prin mâna unui om
destoinic într-un pământ nelocuit, un loc al despărţirii sau al
uitării, pentru ca ţapul să nu se mai întoarcă niciodată în tabă-
ra lui Israel şi păcatele poporului să nu mai fie amintite deloc.
Această slujbă era pentru scopul curăţirii poporului de păcatele
lor şi pentru curăţirea sanctuarului şi a vaselor lui sfinte. Levitic

16,30.33. Prin acest proces, păcatul era îndepărtat – dar numai
în simbol; pentru că toată lucrarea aceea era o prefigurare.“ Da-
niel and the Revelation, pag. 180-183, ediţie nedatată; comenta-
rii cu privire la Daniel 8,14, de Uriah Smith.
Aceste paragrafe descoperă faptul că Uriah Smith avea o înţe-
legere corectă a serviciilor zilnice şi anuale care erau destinate să
înveţe poporul cum era îndepărtat păcatul de la ei şi cum era în-
depărtat în cele din urmă. El a înţeles că sanctuarul devenea
pângărit deoarece păcatele erau transferate asupra lui şi că lu-
crarea de curăţire a lui era realizată prin îndepărtarea acelor pă-
cate. El nu învaţă nicăieri că ştergerea rapoartelor îndeplinea
curăţirea.
El îşi continuă argumentul afirmând cu putere, cât se poate de
corect, că „...lucrarea preoţilor pământeşti era o umbră, un exem-
plu, o reprezentare corectă, în măsura în care le era posibil unor
muritori să o facă, a lucrării din ceruri a lui Hristos.“ Daniel and
the Revelation, pag. 175.
El arată că, pe cât de cert exista o slujbă pentru ducerea păca-
telor în sanctuar şi o alta pentru îndepărtarea lor din cortul Ve-
chiului Testament, prin ţapul de trimis, tot atât de sigur Hristos
face această dublă lucrare în sanctuarul ceresc. Astfel, Uriah
Smith a înţeles în mod clar că, curăţirea sanctuarului ceresc nu
este adusă la îndeplinire prin îndepărtarea raportului nelegiui-
rii, ci prin îndepărtarea păcatelor înseşi.
Paragrafele deja citate din studiul lui E. J. Waggoner demon-
strează că el era corect cu privire la principiul că ştergerea păca-
tului curăţeşte mai întâi pe om şi apoi sanctuarul. În plus, el era
profund îngrijorat ca nu cumva acest adevăr să fie înlocuit cu i-
deea că ştergerea raportului înseamnă ştergerea păcatului.
În 1914, Stephen Haskell a publicat cartea sa The Cross and
Its Shadow (Crucea şi umbra sa) care este un studiu cuprinzător
al serviciilor sanctuarului în tip şi antitip. Asemenea autorilor ci-
taţi mai înainte, el declară cu fermitate că „În tip şi umbră, pă-
catele mărturisite de Israel erau transferate în sanctuar tot tim-
pul anului; curăţirea sanctuarului era îndepărtarea acelor păca-
te.“ The Cross and Its Shadow, pag. 211.
Acest concept este susţinut în tot capitolul, privitor la ispăşi-
rea finală, şi nici măcar o dată nu face referire la ştergerea ra-
poartelor păcatelor ca mijloc prin care sanctuarul este curăţit.
Ultimul autor din care vom cita, pentru a susţine faptul că

adevărata poziţie adventă este că îndepărtarea păcatelor
curăţeşte sanctuarul, este Alonzo T. Jones care, împreună cu E. J.
Waggoner, au fost trimişi de Dumnezeu în 1888 să proclame cu
adevărat solia îngerului al treilea. El scrie următoarele:
„Curăţirea sanctuarului, a sanctuarului însuşi, însemna
scoaterea şi îndepărtarea din el a tuturor fărădelegilor poporului
care, prin serviciul preoţilor, fuseseră duse în sanctuar în timpul
serviciului zilnic.“ The Consecrated Way to Christian Perfection
(Calea consacrată spre desăvârşirea creştină), pag. 118 (Profet,
Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, paragraful 4 de la
sfârşit).
Aceste citate demonstrează în mod amplu că scriitorii şi
pionierii adventişti au înţeles cu claritate ce reprezintă cu
adevărat curăţirea sanctuarului – nu ştergerea rapoartelor din
cărţile cerului, ci îndepărtarea păcatului propriu-zis.
În contrast cu această învăţătură avem următoarea declaraţie
din Bible Doctrines (Doctrine biblice), de Alfred F. J. Kranz, pag. 69:
„Marele Preot, în virtutea sângelui, curăţea sanctuarul de
păcatele care fuseseră transferate acolo. Levitic 16,16-19. Tot
astfel, Isus, prin ştergerea raportului păcatelor noastre din cărţi,
va curăţi sanctuarul ceresc.“
În anii ‘40 cartea aceasta era folosită la Colegiul Misionar
Australian ca o carte standard în ceea ce priveşte normele
doctrinelor biblice, autorul ei fiind privit ca teologul de frunte al
diviziunii Australasia. Fără îndoială, aici erau exprimate vederi
eronate, chiar dacă populare, păstrate mai peste tot de către
adventişti, despre curăţirea sanctuarului. Ea este o îndepărtare
evidentă de la învăţăturile Bibliei şi ale Spiritului Profetic, cât şi
de la poziţiile susţinute la început de pionierii adventişti.
Cum a avut loc o asemenea schimbare? Care au fost factorii
care i-au condus pe aceşti oameni să abandoneze adevărul simplu
şi corect în favoarea erorii?
Schimbarea este rezultatul respingerii soliei îngerului al
treilea care a fost dată cu mare iubire şi milă de Domnul în 1888.
Solia aceea era clădită pe principiul că păcatul nu este doar un
act, ci o prezenţă lăuntrică, o putere de viaţă care, prin stăpânirea
persoanei împotriva voinţei sale, se exprimă prin acţiuni
păcătoase. Cu alte cuvinte, păcatul nu este doar ceea ce facem, ci
şi ceea ce suntem.
Respingerea acestui principiu înseamnă respingerea soliei de

la 1888, care stă sau cade pe baza acestui adevăr. De aceea, când
biserica a refuzat să accepte lumina trimisă prin Waggoner şi
Jones, s-a privat de cunoaşterea faptului că păcatul este cu mult
mai mult decât ce facem. Aceasta înseamnă că biserica nu a mai
fost în stare să înţeleagă Evanghelia şi, în felul acesta, nu mai
putea să înţeleagă în mod corect serviciul sanctuarului. În mod
inevitabil, aceasta a condus la noua învăţătură despre ştergerea
păcatului. Ea s-a dezvoltat după cum urmează:
În timp ce adventiştii nu mai credeau că păcatul este o entitate
vie, rea, pe care Dumnezeu poate s-o îndepărteze de la un om şi
să o transfere în sanctuarul ceresc, ei nu au renunţat la credinţa
pe care o aveau cu privire la îndepărtarea păcatului de la om,
păcat care era aşezat apoi asupra sanctuarului.
Ca şi protestanţii ei au văzut păcatul ca fiind nimic mai mult
decât o acţiune sau faptă încărcată cu vinovăţie. Ei credeau că
„omul cel vechi“ nu va fi eradicat şi înlocuit cu natura divină decât
atunci când Hristos va apare pe norii cerului pentru a schimba
acest corp de sânge şi carne, păcătos, fizic, muritor, cu unul
nemuritor. Această definiţie a păcatului i-a ţinut departe de a
crede în doctrina ştergerii păcatelor, aşa cum este învăţată de
Biblie, Spiritul Profetic şi pionierii adventişti. Adevărul despre
această solie reclamă transferul real al păcatului dintr-un loc
într-altul, dar este imposibil să muţi o faptă dintr-un loc într-
altul. Ceea ce se face într-un loc poate fi repetat într-alt loc, dar
acest lucru nu transferă acţiunea sau fapta originară; ea este
copia ei.
De exemplu, dacă Sam Brown l-a ucis pe Joe Smith la Londra,
în Anglia, şi apoi se duce la Paris, în Franţa, şi îl omoară pe Pierre
Dupont, el îşi va repeta crima într-o nouă localitate, dar aceasta
nu înseamnă transferarea faptei păcătoase, ci înseamnă
repetarea ei. Pentru a fi şi mai direct, trebuie să subliniez că
natura păcătoasă care l-a îndemnat pe Sam Brown să comită
fapta sa rea la Londra, a fost transferată la Paris, unde ea s-a dat
pe faţă exact în acelaşi fel ca mai înainte de a trece Canalul
Mânecii. Aşa e normal să fie pentru că, înainte ca Sam să fie
izbăvit de ea prin puterea curăţitoare a lui Dumnezeu, oriunde se
ducea el, natura sa păcătoasă îl urma. Această ilustraţie ne arată
cu claritate că în timp ce acţiunea nu poate fi mutată din loc în
loc, natura păcătoasă poate fi.
Există însă ceva din fapta păcatului care poate fi transferat –

vinovăţia ei. Vinovăţia este măsura responsabilităţii pentru
ceea ce s-a înfăptuit. Astfel, atunci când o curte de judecată sta-
bileşte că o persoană este vinovată de o anume crimă, judecăto-
rul se străduieşte să stabilească gradul de responsabilitate pen-
tru care persoana condamnată trebuie să plătească. El poate să
îi dea o amendă, să îl trimită la închisoare, sau să îl condamne
la moarte.
În timp ce fapta păcatului nu poate fi transferată, responsabi-
litatea ei poate fi. De fapt, responsabilitatea oricărei fapte poate
fi transferată asupra altei persoane. De exemplu, când o persoană
posedă o bucată de pământ are responsabilitatea de a o întreţine
şi de a plăti toate taxele impuse ca impozit. În cele din urmă, el
poate vinde bucata de pământ unei alte persoane, după care
aceasta din urmă trebuie să plătească taxele, în timp ce primul
proprietar este liber de orice responsabilitate.
Au fost cazuri unde responsabilitatea unei fapte rele a fost pusă
asupra unei alte persoane – cum ar fi părinţi care plătesc amen-
zi din cauza copiilor lor greşiţi, care au căzut sub incidenţa legii
încălcate.
Aceste transferuri sunt efectuate prin proceduri legale şi se
realizează prin întocmirea unui raport de tranzacţie scris. Acest
lucru este adevărat şi în privinţa mutării păcatului de la păcătos
la sanctuar şi apoi asupra ţapului de trimis. Înainte ca păcătosul
să îşi mărturisească păcatul şi fapta păcătoasă care a rezultat din
el, cărţile cu rapoarte din ceruri arată că deplina responsabilita-
te apasă asupra lui. Dar când, cu remuşcare, călcătorul legii se
pocăieşte şi îşi mărturiseşte păcatul, Domnul nu numai că trans-
feră păcătoşenia aceea în sanctuar, ci îşi asumă deplina respon-
sabilitate (sau vinovăţie) pentru aceasta, iar acest fapt este ime-
diat înregistrat în rapoartele cereşti. Adventiştii care au văzut că
păcatul nu este nimic mai mult decât partea vizibilă, exterioară
a faptelor greşite, au văzut transferul păcatului în sanctuar ca
fiind trimiterea vinovăţiei sau a responsabilităţii. Cum acest lu-
cru poate fi făcut în realitate numai prin scrierea unor rapoarte,
ei au presupus că aceste rapoarte constituiau transferarea păca-
tului în templul ceresc. Fiindcă ştiau că transferul păcatului era
mijlocul prin care sanctuarul devenea necurat, ei au tras conclu-
zia firească, dar eronată, că rapoartele din cărţi pângăreau sanc-
tuarul.
Aceasta a condus la o singură concluzie. Dacă rapoartele din

cărţi pângăreau sanctuarul, atunci ştergerea acestor rapoarte din
cărţi trebuie să fie curăţirea sanctuarului.
Devine astfel evident că, din clipa în care păcatul este socotit
ca fiind nimic mai mult decât o acţiune, atunci este inevitabil să
se dezvolte acele idei eronate cu privire la curăţirea sanctuarului.
Dimpotrivă este logic să conchidem că aceia care au rămas cre-
dincioşi concepţiei corecte a ceea ce este păcatul, vor avea o înţe-
legere corectă cu privire la ce anume este curăţirea sanctuarului.
Şi tocmai aşa s-a dovedit a fi.
Ideea că aceste rapoarte detaliate trebuie să fie păstrate veşnic
este un gând respingător pentru unii oameni. Ei nu doresc ca tai-
nele ascunse din viaţa lor să fie descoperite privirilor tuturor de-a
lungul veşniciei.
Dintr-un punct de vedere acest lucru este de înţeles, dar în rea-
litate este exact ceea ce fiecare creştin biruitor îşi doreşte. Rapoar-
tele vieţilor celor răscumpăraţi nu vor apare ca rele păcătoase, în-
tunecoase şi grele, ci ca victorii glorioase, strălucitoare asupra
păcatului. Ei vor fi încântaţi să împărtăşească aceste experienţe
extraordinare cu alţii şi îi vor invita să examineze fiecare detaliu
al vieţilor lor, deoarece acestea oferă mărturii vii ale capacităţii lui
Dumnezeu de a izbăvi din păcat. Nici un adevărat copil al lui Dum-
nezeu nu va dori vreodată ca rapoartele să fie şterse.
Desigur, nici numele şi nici faptele lor rele nu vor fi păstrate în
cărţile morţii şi ale păcatului. Numele lor sunt înscrise în cartea
vieţii, iar faptele lor în cartea de aducere aminte.
„ ,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumne-
zeu, în care sunt raportate faptele bune ale ,acelora care se tem
de Domnul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lor
de credinţă, faptele lor de iubire sunt înregistrate în cer. Nee-
mia se referă la aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte de
mine, Dumnezeule, şi nu uita (nu şterge – K. J.V. Bible) fapte-
le mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu.‘ Nee-
mia 13,16. În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortali-
zată orice faptă a neprihănirii. Acolo se înregistrează cu cre-
dincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit,
orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă
de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos es-
te raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu povesteşti rătăcirile
mele; pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în
cartea Ta?‘ Psalm 56,8. (K. J.V. Bible)„ Tragedia veacurilor, cap.
28, par. 7.
De-a lungul veşniciei, cartea de amintiri a lui Dumnezeu conţi-
ne faptele neprihănite ale acelora care au fost răscumpăraţi de
pe pământ. Pentru mintea de rând „faptele neprihănite“ sunt
fapte pozitive de milă, bunătate, iubire, răbdare şi aşa mai de-
parte, dar în această declaraţie se dă un înţeles mai larg potrivit
căruia ele includ orice ispită căreia i s-a rezistat şi orice biruinţă
asupra păcatului.
În mod literal aceasta înseamnă că orice rău sau păcat care a
fost vreodată prezent în cei răscumpăraţi va fi înregistrat acolo,
pentru că fiecare rău de genul acesta va fi un rău biruit.
Şi aşa şi trebuie să fie. De-a lungul veşniciei neprihăniţii vor
mărturisi cu o putere mereu crescândă despre slava mântuirii ca-
re le-a fost oferită prin slujirea lui Hristos. Dar cum pot ei să a-
rate măsura supremaţiei lui Dumnezeu asupra păcatului, dacă
toată amintirea şi raportul păcatului care trebuiau biruite au fost
şterse?
Când o naţiune decorează un soldat pentru faptele sale de bra-
vură de pe câmpul de luptă, nimeni nu poate să aprecieze în rea-
litate întreaga valoare a decoraţiei dacă puterea vrăjmaşului cu
care el s-a luptat şi dificultăţile pe care el le-a întâmpinat nu sunt
descrise în totalitate. Fără îndoială, cu cât mai bine este înţelea-
să natura bătăliei, cu atât mai adâncă este înţelegerea biruinţei
glorioase care a fost câştigată.
Tot astfel, dacă cei răscumpăraţi ar fi privaţi de raportul păca-
tului împotriva căruia s-au luptat şi pe care l-au biruit, atunci sla-
va completă a triumfului lui Hristos prin ei va fi umbrită şi măr-
turia lor ştirbită.
Chiar astăzi cele mai preţioase amintiri ale biruinţelor pe care
creştinii le au sunt cuceririle harului lui Hristos realizate în vieţi-
le lor. Ei nu mai au conştienţa tristă pentru nelegiuirile care i-au
stăpânit în trecut, ci se bucură de libertatea dulce pe care au gă-
sit-o în Mântuitorul lor. Ei doresc să poată fi în siguranţă deplină
pentru a povesti detaliile felului în care au fost izbăviţi de ceea ce
erau şi apoi cum au fost schimbaţi în bărbaţi şi femei noi, în Isus
Hristos, însă ei ştiu că aceasta poate câteodată să producă pro-
bleme serioase.
În veşnicie nu va exista nici o dificultate de acest gen, căci pă-
catul şi păcătoşii nu vor mai exista. Acolo, minţi nepângărite vor
contempla minunile mântuirii studiind biruinţele câştigate în

viaţa individuală şi minunându-se de transformările care au fost
efectuate în toţi aceia care au fost atraşi în împărăţia veşnică a
lui Dumnezeu.
Ultimul lucru pe care aceste fiinţe nemuritoare şi slăvite l-ar
dori este pierderea vreunui detaliu din rapoartele cereşti, deoa-
rece ar pierde materiale de studiu nepreţuite în căutarea de a in-
tra în posesia puterii şi miracolului deplin al planului de mân-
tuire. În plus, acestea vor şti că raportul faptelor care au avut loc
ca o consecinţă a răzvrătirii lui Satana va fi un scut veşnic împo-
triva repetării vreodată a unei asemenea dezvoltări de lucruri.
De aceea învăţătura care susţine că ştergerea păcatului în-
seamnă ştergerea rapoartelor sale, va fi întotdeauna respinsă de
adevăraţii copii ai lui Dumnezeu.
Capitolul 22
Contul de încredere
Mulţi oameni religioşi contemporani resping ispăşirea din
Sfânta Sfintelor ca fiind fără sens, nenecesară şi nescripturistică.
În general se crede că, din momentul în care păcatul este
mărturisit, acesta e îndepărtat imediat şi pentru vecie şi că nu
mai există nici o posibilitate să se întoarcă din nou asupra cre-
dinciosului.
Aceasta însă nu este învăţătura lui Isus şi nu este nici
descoperirea căilor lui Dumnezeu aşa cum au fost date prin
sanctuar. Adevărul este că, atunci când cel ce se căieşte îşi
mărturiseşte nelegiuirea, aceasta este iniţial mutată în Sfânta
unde aşteaptă până când ispăşirea finală curăţeşte cortul de
prezenţa ei şi o aşază asupra ţapului de trimis sau pentru Azazel.
Este imposibil să credem că ritualurile din Vechiul Testament
sunt o descoperire corectă şi exactă a căilor lui Dumnezeu de
curăţire a răutăţii şi, în acelaşi timp, să susţinem că păcatul este
şters în totalitate printr-o singură operaţie atunci când se face
mărturisirea.
Cu toate că învăţătura despre acest adevăr este clară şi
convingătoare în cadrul sanctuarului din Vechiul Testament,
aceasta nu este singura mărturie de acest fel. Când Hristos a fost
pe pământ a învăţat cu claritate aceleaşi principii, însă niciodată
n-a făcut-o mai clar ca în parabola robului nemilostiv.
„De aceea, împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care
a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi
i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el
n-avea cu ce plăti, stăpânul a poruncit să-l vândă pe el, pe
nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
(323)
Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: ,Doamne, mai

îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.‘ Stăpânul robului aceluia,
făcându-i-se milă de el i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul
acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de
slujbă care îi era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strân-
gea de gât, zicând: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.‘ Tovarăşul lui s-a
aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi
plăti.‘ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va
plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au în-
tristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate ce-
le petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a
zis: ,Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat.
Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut
eu milă de tine?‘ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chi-
nuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl
Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe
fratele său.“ Matei 18,23-35.
Datoria pe care o avea de dat primul slujitor era într-adevăr
enormă. Potrivit cu The World Book Encyclopedia (Enciclopedia
lumii), volumul 19, pag. 20, ediţia 1982, talantul iudeu (galbenul,
în traducerea Cornilescu) era echivalentul a 3000 şekeli de argint,
adică 1800 dolari americani. Datoria robului era de 10.000 tala-
nţi care ar avea valoarea de 18.000.000 dolari (la valoarea din
1982), o sumă dincolo de capacitatea sa de plată.
Această cifră reprezintă corect datoria imposibil de plătit a
omului, datorie pe care Adam, prin păcatul său, a adus-o asupra
sa şi asupra urmaşilor săi când a păcătuit în Eden. Pedeapsa es-
te încarcerare veşnică în temniţa morţii. Când s-au confruntat cu
această perspectivă, oamenii au pledat pentru milă promiţând, ca
şi robul nemilostiv, că dacă Domnul îi va ierta, ei vor plăti totul.
Această asigurare nu este nimic mai mult decât o încercare de a
câştiga neprihănirea prin fapte personale.
Împăratul, adânc mişcat de situaţia mizeră, nefericită a anga-
jatului său amărât şi pe deplin conştient de faptul că slujbaşul
său nu avea nici cea mai mică speranţă să plătească ceea ce lua-
se, l-a iertat în întregime şi cu sinceritate de întreaga sumă. Ier-
tarea a fost oferită atât de deplin, încât păcătosul a stat înaintea
stăpânului său ca şi cum niciodată nu i-ar fi datorat vreun ban.
Prin urmare, dacă teologia populară este corectă atunci când în-
vaţă că o dată ce o persoană a fost iertată de păcatele sale acestea
CONTUL DE ÎNCREDERE 325
niciodată nu-i mai pot fi imputate, atunci împăratul din această

parabolă nu ar fi fost în stare să reînnoiască obligaţia robului de
a-şi plăti datoria. Însă, când robul nemilostiv sau nedrept a dat
pe faţă o hotărâre intransigentă de a recupera infima datorie pe
care unul din tovarăşii săi de slujbă o avea faţă de el, împăratul
l-a împovărat din nou cu întreaga responsabilitate pentru obli-
gaţiile sale, astfel că el a stat iarăşi înaintea împăratului ca şi cum
nu ar fi fost iertat niciodată. Dat fiind faptul că parabola aceasta
este o descoperire a felului cum Dumnezeu lucrează, această
acţiune a împăratului dovedeşte teologia populară ca fiind cu to-
tul eronată.
Ceea ce face ca atitudinea robului împăratului să fie cu totul
vrednică de dispreţ este diferenţa uriaşă dintre suma pentru ca-
re el fusese iertat şi micuţa sumă datorată lui de tovarăşul său de
slujbă. Era doar o sută de penny, adică 17 dolari. Când oamenii
refuză să ierte greşelile, fie reale, fie imaginare, care au fost făcu-
te împotriva lor, ei dau pe faţă aceeaşi atitudine vrednică de
plâns. În timp ce pretind eliberare completă de condamnarea ve-
şnică, ei se încăpăţânează, refuzând să se împace cu fratele lor ca-
re le-a greşit infinit mai puţin – ceva vag, o rănire mică şi tre-
cătoare.
Parabola este foarte simplă şi tot aşa este şi aplicaţia ei. Isus a
dus spre punctul culminant lecţia cu declaraţia impresionantă:
„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu
iartă din toată inima pe fratele său.“ Matei 18,35.
„Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spi-
ritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea ier-
tătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu, şi se află
în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a ne-
gat pocăinţa sa, şi păcatele sale sunt asupra sa ca şi când nicio-
dată nu s-ar fi pocăit de ele.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.
Măsura iertării, paragraful 3 de la sfârşit.
Ar fi imposibil ca Dumnezeu să facă, pentru toţi aceia care au
pretins a fi urmaşii săi, ceea ce a făcut acest împărat slujitorului
său, dacă păcatul ar fi nimicit pe deplin în clipa mărturisirii lui.
Hristos a dovedit aici că nu a subscris la acea teologie populară
care învaţă că o dată mărturisit, păcatul e şters pentru totdeau-
na. Dimpotrivă, El a înţeles că nelegiuirea este păstrată într-un
loc anume, pentru ca, dacă s-ar ivi nevoia, să poată fi returnată
păcătosului.
„Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar

spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea
iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu şi
se află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi ier-
tat. El a negat pocăinţa sa şi păcatele sale apasă asupra lui
ca şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele.” Parabolele Dom-
nului Hristos, cap. 19, Măsura iertării, par. 3 de la sfârşit.“
Hristos a repetat aceeaşi lecţie în parabola nunţii unde El a

asemănat împărăţia cerurilor cu un împărat care a făcut o nuntă
fiului său. În ciuda dificultăţii de a găsi oaspeţi pentru nuntă, din
cauza celor două refuzuri de a veni din partea celor poftiţi, sluji-
torii au găsit în cele din urmă numărul necesar de oaspeţi la dru-
muri şi la garduri. Aceştia s-au strâns în odaia de nuntă aştep-
tând intrarea împăratului.
„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om
care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene‘, i-a zis el, ,cum
ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit. A-
tunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioare-
le şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plân-
sul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt
aleşi.‘ “ Matei 22,11-14.
Împăratul din parabolă îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fiul pe
Isus Hristos. Intrarea împăratului este judecata de cercetare a tu-
turor celor care au mărturisit numele lui Hristos şi care şi-au tri-
mis păcatele înainte la judecată. Cei răi nu sunt incluşi în aceas-
tă trecere în revistă, deoarece ei nu au nici un păcat în sanctuar.
Judecata lor va avea loc mai târziu.
„În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui
Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră
trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, a-
veau parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare
a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în conside-
raţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumne-
zeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată
şi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecata stă să
înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi
sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu.‘ “ Tra-
gedia veacurilor, cap. 28, par. 4.
Deoarece numai cei ale căror vieţi sunt examinate la judecata
de cercetare – care precede cea de a doua venire a lui Isus – au
posibilitatea de a fi primiţi în ceruri, este foarte important ca toţi
să se asigure că îndeplinesc condiţiile de intrare la acel tribunal
înfricoşat. Dacă cineva întruneşte cerinţele, atunci are absoluta
asigurare că primeşte ştergerea păcatelor şi un loc în ceruri, dar
dacă numele lui nu este nici măcar luat în seamă, atunci nu exis-
tă nici cea mai mică speranţă pentru el. Împreună cu restul nele-
giuiţilor continuă să se afle într-o stare de totală condamnare la
moarte veşnică.
O chestiune de o extraordinară importanţă cu care se confruntă
fiecare individual este aceea ca fiecare să capete asigurarea că va
fi cercetat la acea examinare decisivă a celor care sunt candidaţi
la împărăţia cerească. Nimeni nu trebuie să se dea mulţumit cu
o înţelegere nesigură sau confuză a acestui eveniment, precum şi
cu privire la ceea ce este necesar ca să poată obţine calificarea
pentru scrutinul ei cercetător.
Candidatul pentru împărăţie trebuie să înţeleagă că judecata

de cercetare determină ce trebuie să fie făcut cu păcatul din Sfân-
ta pentru a efectua curăţirea sanctuarului ceresc. Alternativele
sunt de a pune păcătoşenia asupra ţapului pentru Azazel sau de
a o returna celui care a comis-o. Aşa că aşezarea păcatului de-
termină soarta celui care l-a trimes la cort. Dacă este aşezat a-
supra ţapului ispăşirii, păcatul este separat pentru totdeauna de
cel credincios păstrându-şi astfel calificarea pentru un loc în
împărăţia cerească; dacă însă este returnat sau trimis înapoi şi
pus asupra celui credincios, atunci devine incapabil pe vecie de
a intra în cer şi va fi nimicit împreună cu cei nelegiuiţi care ni-
ciodată nu s-au pocăit, care au neglijat să-şi trimită păcatele în
sanctuar şi ale căror cazuri nu sunt luate în considerare la jude-
cata de cercetare.
Trimiterea necurăţiei în sanctuar cere cu mult mai mult decât
a face o mărturisire verbală a păcatelor comise, indiferent cât de
sincer şi de pocăit ar fi sufletul. Credinciosul trebuie să înţeleagă
ce este mărturisirea corectă, deoarece ea este diferită de felul de
înţelegere al pretinsului copil al lui Dumnezeu. Ea înseamnă nu
numai mărturisirea a ceea ce a fost făcut, ci şi a dispoziţiei păcă-
toase interioare care a fost izvorul faptelor ce au ieşit la supra-
faţă. Mărturisirea corectă include predarea reală a naturii păcă-
toase în mâna lui Hristos, cât şi primirea iertării divine pentru
păcatele comise. O dată înfăptuit acest lucru, credinciosul trebuie
să primească viaţa divină a lui Isus în locul unde se afla păcatul.
După aceea el va descoperi că noi dispoziţii sufleteşti le-au înlo-
cuit pe cele vechi şi va asculta de lege nu din pricina a ceea ce zi-
ce ea, ci din cauză că legea este în el şi-l îndeamnă să facă tocmai
lucrul acesta.
Când o persoană descoperă că păcătoşenia sa a fost înlocuită cu
neprihănirea sădită în el, ea poate fi sigură că necurăţia care
fusese în ea se găseşte acum în mod literal în sanctuarul de sus.
Legăturile păcatului care-l înfăşuraseră au fost sfărâmate şi el
este cu adevărat un om liber în Isus Hristos. Pe cât de cert este
că a căpătat experienţa aceasta, tot atât de sigur poate fi că şi
cazul său va fi cercetat la judecata celor neprihăniţi.
Nu este suficient deci ca cineva să fie examinat. Obiectivul es-
te de a trece cu bine de judecata de cercetare şi să se asigure ast-
fel de un loc în ceruri. Acest lucru poate fi realizat dacă păcăto-
sul tratează cu credincioşie fiecare păcat conform principiilor
mărturisirii corecte. Dacă este sigur că fiecare păcat de care a fost

făcut conştient prin lucrarea de convingere a Duhului Sfânt a
mers înainte la judecată, atunci el este sigur că primeşte un ver-
dict favorabil la tribunalul dreptăţii.
Potrivit cu învăţătura dată de Isus în parabola nunţii, când
împăratul a intrat să-şi cerceteze oaspeţii, el i-a găsit pe cei care
întruneau condiţiile, însă a găsit şi pe unul care nu le îndeplinea.
Cel considerat nepregătit pentru împărăţie trebuie să-şi fi trimis
unele păcate în sanctuar, pentru că altfel nu ar fi fost cercetat.
Dar el stopase lucrarea ce trebuia dusă la bun sfârşit, alegând să
nutrească unele păcate decât să fie eliberat de ele.
O dată ce examinarea împăratului arătase că omul era ne-
pregătit să rămână în odaia de nuntă, s-a dat porunca să fie legat
de mâini şi de picioare înainte de a îl arunca pentru totdeauna în
întunericul de afară. Nu trebuie să trecem cu vederea semnifi-
caţia simbolică a expresiei „legaţi-i mâinile şi picioarele“. În mod
evident îngerii lui Dumnezeu nu îi leagă literal pe păcătoşi cu fu-
nii de cânepă sau de in. Ei sunt legaţi cu alte legături, din mo-
ment ce nu au izbutit să treacă de judecata de cercetare.
Ceea ce sunt aceste legături este explicat în alte părţi ale Scrip-
turilor unde suntem informaţi că „Cel rău este prins în înseşi ne-
legiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului.“ Proverbe 5,22.
Legăturile care restrâng şi întemniţează sufletele oamenilor
sunt corzile păcatului. Din acest motiv porunca împăratului, „le-
gaţi-i mâinile şi picioarele“, arată spre porunca lui Dumnezeu de
a întoarce vinovăţia păcatelor celui păcătos asupra capului său.
Ce scufundare înspăimântătoare în nelegiuirea cea mai de jos vor
trebuie să experimenteze cei care n-au trecut la judecată şi care,
în cele din urmă, sunt umpluţi cu tot spiritul cel rău de care când-
va fuseseră izbăviţi. Fără doar şi poate, starea finală a acestei cla-
se va fi mai rea decât cea a acelora care nu au primit niciodată lu-
crarea de curăţire a lui Hristos.
După judecata de cercetare ar fi imposibil pentru Dumnezeu să
poruncească legarea păcătosului cu corzile păcatului care fuse-
seră îndepărtate de la el, dacă la timpul curăţirii nelegiuirea lui
ar fi fost eliminată pentru totdeauna. Această lecţie dată de Ma-
estrul Învăţător conţinută în parabola nunţii şi cea a robului ne-
milostiv confirmă adevărul, învăţat cu atâta claritate în sanctua-
rul Vechiului Testament, că păcatul nu este eliminat în totalitate
în momentul mărturisirii. Martorul Credincios scoate în relief
faptul că, deşi păcătosul a fost cu adevărat iertat, posibilitatea de

a fi din nou legat de păcatele sale rămâne foarte reală. Acest fapt
este declarat într-un mod concis în următorul paragraf:
„Adevăruri importante cu privire la ispăşire sunt învăţate prin
serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor;
dar păcatul nu era anulat de sângele victimei. În felul acesta se
asigura doar un mijloc prin care el să poată fi transferat în sanc-
tuar. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea le-
gii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima do-
rinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul ce avea să vină;
dar nu era pe deplin eliberat de sub condamnarea legii. În ziua
ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, in-
tra în Sfânta Sfintelor cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe ca-
pacul milei, direct deasupra legii, pentru a da satisfacţie pre-
tenţiilor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele a-
supra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe
capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta
trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul
le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru tot-
deauna de popor.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.
De ce lucrează Dumnezeu în felul acesta? De ce nu elimină El
păcatul chiar în momentul când este mărturisit, aşa încât să nu
mai existe pericolul de a se întoarce din nou asupra păcătosului?
Există un foarte bun motiv pentru această rânduială. Dumne-
zeu nu face nimic inutil sau lipsit de scop. El înţelege perfect că
nu toţi cei care încep viaţa de creştin o vor continua până la
sfârşit. Unii vor alege să se întoarcă din nou la viaţa lor nelegiuită.
Există diferite motive pentru aceasta. Unul este că atunci când
păcătosul suferă în robia păcatului, el salută promisiunile lui
Dumnezeu de a-l face liber şi păşeşte într-o nouă viaţă cu pers-
pective mari şi captivante, din care cele mai multe sunt incorec-
te şi nu vor fi realizate niciodată. Păcătosul se simte atunci de-
zamăgit crezând că a fost înşelat şi descoperă că, în pofida faptu-
lui că robia era nesuferită, aceasta îi oferea anumite compensaţii
şi o aparentă siguranţă, fiind la urma urmelor existenţa preferată
de el.
Un exemplu potrivit îl găsim în experienţa izraeliţilor la elibe-
rarea lor din Egipt. Când sufereau sub robia opresivă a egipteni-
lor, ei nu doreau nimic mai mult decât libertatea şi un cămin pe
pământul făgăduit, dar nu au recunoscut greutăţile călătoriei
care se afla între ei şi Canaan. De îndată ce au suferit de foame şi

de sete, pe măsură ce devenea vizibil faptul că mai au o cale lungă
de străbătut, ei au dorit să se întoarcă la viaţa de robie pentru a
se bucura de un anumit gen de securitate pe care aceasta o oferea.
Multe secole mai târziu, când trebuia să apară Mesia, ei au sa-
lutat perspectiva, dar când El a refuzat să-şi adauge puterea la
planurile lor ambiţioase şi egoiste care includeau masacrarea ro-
manilor şi răpirea bogăţiei şi puterii lor, ei i-au întors spatele. În
cele din urmă, în furia şi dezamăgirea lor turbată l-au răstignit
pe Acela pe care altădată îl urmaseră.
Este relativ uşor pentru Domnul să-i motiveze pe mulţi să în-
ceapă drumul către împărăţia cerească, dar este cu totul altceva
să îi facă să se menţină până la sfârşit. Acesta este motivul pen-
tru care Dumnezeu ne-a sfătuit să răbdăm până la sfârşit. El le-a
spus ucenicilor Săi, chiar înainte ca lucrarea Sa de pe pământ să
ia sfârşit: „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mân-
tuit.“ Matei 24,12.13.
Când o persoană dă pe faţă dispoziţia de a se întoarce la viaţa
de păcat, ea neagă dorinţa sa anterioară de a fi eliberată de rău
şi demonstrează că preferă nelegiuirea în locul neprihănirii lui
Isus. Dumnezeu îi dă libertatea desăvârşită de a face ceea ce do-
reşte, pentru că Cel atotputernic nu va primi în cer nici o persoa-
nă care nu doreşte cu adevărat să fie acolo.
Este numai drept şi corect ca Domnul să dea înapoi acestui tip
de oameni păcatele pe care ei le iubesc mai mult decât pe Mân-
tuitorul lor. Din acest motiv, Dumnezeu nu anulează păcatul
când omul renunţă la el la început, ci pur şi simplu îl depune la
banca cerească până când va veni un timp să se ia o decizie finală
într-un fel sau altul. Cel atotştiutor nu se pune în poziţia de a nu-i
da înapoi omului cea ce îi aparţine de drept, dacă el doreşte acest
lucru.
Oamenii aplică acelaşi principiu când se învoiesc să cumpere o
proprietate. Vânzătorul şi cumpărătorul cad de acord cu o anume
sumă de bani în vederea tranzacţiei şi apoi semnează contractul.
Dar tranzacţia completă trebuie să aştepte până când vor fi sa-
tisfăcute anumite cerinţe, şi anume i se cere cumpărătorului să
garanteze un depozit, care în mod obişnuit reprezintă suma de ze-
ce la sută din preţul convenit. Aceşti bani nu sunt înmânaţi di-
rect vânzătorului, ci sunt daţi spre păstrare în mâna unui avocat,
pentru ambele părţi. Dacă vânzătorul se hotărăşte, înainte de da-

ta stabilită, să nu-şi mai vândă proprietatea, atunci depozitul tre-
buie să fie returnat cumpărătorului. Acest lucru ar fi imposibil
dacă banii ar fi fost înmânaţi vânzătorului şi acesta i-ar fi chel-
tuit sau ar fi fost prea necinstit pentru a-i mai da înapoi. Pentru
a evita problemele de acest fel, fondurile sunt ţinute spre păstra-
re până când contractul este finalizat în cele din urmă.
Nu există deosebire în principiu între ceea ce fac oamenii în a-
cest gen de afaceri şi ceea ce face Iehova cu păcatul.
Cei care resping învăţătura că păcatul nu este anulat imediat
după ce a fost mărturisit pretind că, pentru creştin, ar fi imposi-
bil să se bucure cu adevărat de dulcea asigurare pe care trebuie
s-o aibă. Ei susţin că credinciosul trebuie să trăiască permanent
cu frica faptului că păcatele sale se vor întoarce asupra sa şi că el
nu se poate simţi în siguranţă până ce nu a primit beneficiile
ispăşirii finale.
Chiar dacă ar fi aşa, aceasta nu ar anula faptul că păcatul nu
este şters pe deplin până la ispăşirea finală şi că, până la acea
vreme, există riscul ca el să fie trimis înapoi. Nu există nici o jus-
tificare pentru respingerea adevărului doar pentru că pare să im-
plice ceva ce este neplăcut din punct de vedere emoţional pentru
individ. Dacă credinciosul doreşte să primească binecuvântările
pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru el, atunci trebuie s-o facă
în armonie cu condiţiile cerute de Dumnezeu şi nu cu ale sale.
De-a lungul veacurilor prea mulţi oameni au respins adevărul,
deoarece pur şi simplu nu le-a plăcut calea pe care Domnul adu-
ce mântuirea. Ei s-au apucat să inventeze un plan personal po-
trivit gustului lor, după care i-au comunicat Domnului că aceas-
ta este calea prin care îi vor sluji. Încrederea lor îngâmfată nu
înlătură faptul că nu pot intra în cer pe calea născocirilor lor
omeneşti.
Dar adevărul cu privire la transferul păcatelor nu îi răpeşte
credinciosului încrederea personală. El înţelege procesul şi se
poate bucura de asigurarea dulce că fiecare păcat pe care l-a măr-
turisit a fost îndepărtat de la el şi a fost aşezat în sanctuar. El
ştie că va veni ziua când va avea nevoie de un Avocat puternic
pentru a-i îndepărta necurăţia din Sfânta şi a o pune apoi asu-
pra ţapului de trimis, asigurându-l în felul acesta de ştergerea
veşnică a acesteia. El are zilnic odihnă perfectă ştiind că Isus,
în rolul Său de Avocat, este mai mult decât capabil să facă acest
lucru pentru el. În felul acesta credinciosul se bucură neîncetat

de siguranţa izbăvirii sale finale de păcatele care mai înainte îl
stăpâniseră.
Tot ceea ce are de făcut de la o zi la alta este să lepede cu cre-
dincioşie orice păcat pe care i-l descoperă Duhul Sfânt. Dacă va
muri mai înainte ca această lucrare să se încheie şi nu a avut po-
sibilitatea să-şi vadă toate slăbiciunile, Hristos acceptă credin-
cioşia lui în măsura în care orice păcat conştient a fost mărturi-
sit şi, în ziua cea mare a ispăşiri finale, El pune păcatele celui cre-
dincios asupra ţapului pentru Azazel. Ele vor fi duse atunci către
locul nimicirii finale.
Dacă cel credincios va fi printre cei vii când are loc încheierea
zilei celei mari a ispăşirii, va fi atunci binecuvântat cu lumina
specială care străluceşte în timpul marii strigări. Datorită aces-
teia, dar şi a presiunii teribile a ispitei, va vedea în cele din urmă
orice defect de caracter rămas, având astfel posibilitatea să fie
curăţit de ele în mod desăvârşit. Îşi va înţelege cu exactitate ne-
voia, când se gândeşte la ce anume se va face cu păcatele sale din
sanctuar. El va şti foarte bine unde se află Învăţătorul său şi ce
anume este în stare să facă, şi se va odihni în cunoştinţa sigură
că se poate baza pe Mântuitorul său care va face tot ceea ce tre-
buie făcut. A spune că cel credincios este lipsit de asigurarea ne-
cesară în ziua grozavă a judecăţii, înseamnă a nega că el are cre-
dinţa necesară în Marele său Preot.
Cei ce resping solia sanctuarului pretind că nu pot trăi în si-
guranţă dacă acceptă învăţătura că păcatul nu este şters când îl
mărturisesc. Ceea ce au nevoie să înţeleagă este că sunt bleste-
maţi de o falsă încredinţare. Ei cred fără şovăire că păcatele lor
au fost şterse pentru veşnicie chiar în clipa în care le-au mărtu-
risit şi că nu mai este nevoie de ispăşirea finală. Astfel ei trăiesc
cu falsa concepţie că au fost eliberaţi pentru veşnicie de păcatele
lor, când în realitate nu au fost. Va fi imposibil ca această clasă de
oameni să se raporteze într-un mod corect la Hristos în ceea ce
priveşte ispăşirea finală, ceea ce înseamnă că la momentul critic
ei vor fi găsiţi cu lipsă. Vor fi asemenea unui om condamnat care
vine la tribunal fără avocat. Neavând pe nimeni care să le în-
depărteze păcatele, ei vor descoperi prea târziu că nelegiuirea lor
s-a întors asupra capetelor lor.
Falsa asigurare sau încredere este cu mult mai fatală decât lip-
sa oricărei asigurări, pentru că ea îşi conduce victimele să se
odihnească satisfăcute, când de fapt ar trebui să caute adevărata

soluţie la problema lor.
Adevărul este că din cauza dreptăţii şi neprihănirii desăvârşite
a caracterului lui Dumnezeu, şi pentru că nu toţi cei care încep
umblarea creştină o vor duce la bun sfârşit, Domnul nu poate să
îndepărteze păcatul printr-o singură operaţiune. El trebuie să îl
ţină în păstrare până când cel credincios s-a decis să continue mai
departe sau nu să rămână de partea adevărului. Aceasta este so-
lia sanctuarului care este sprijinită atât de clar de învăţăturile
Domnului Isus.
Capitolul 23
O luptă chinuitoare
Nu toate evenimentele importante din ziua cea mare a ispăşi-
rii au loc în sanctuarul ceresc. Poporul lui Dumnezeu de pe
pământ este de asemenea serios implicat. Ei trebuie să împli-
nească anumite condiţii înainte de a putea primi binecuvântări-
le ştergerii finale a păcatelor şi primirea sigiliului lui Dumnezeu.
În serviciul tipic sau serviciul jertfelor, înainte ca ziua respec-
tivă să sosească, adunării i se cerea să facă o pregătire specială
pentru această slujbă finală din sanctuar. În ziua întâi a lunii a
şaptea, cu zece zile înainte de ispăşirea finală, răsunau trâmbiţele
pentru a aminti poporului ce urma să aibă loc şi pentru a-i în-
demna să îşi cerceteze cu seriozitate vieţile şi să se lepede de ori-
ce păcat care le mai era descoperit, aşa încât în ziua a zecea a lu-
nii a şaptea, să se poată aduna în jurul sanctuarului cu toate pă-
catele mărturisite şi părăsite. Oricine nu izbutea să facă această
lucrare minuţioasă era alungat pentru totdeauna din tabără.
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui I-
srael şi spune-le: În ziua a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să a-
veţi o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare
sfântă. Atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă şi să aduceţi
Domnului jertfe mistuite de foc.‘ Domnul a vorbit lui Moise şi a
zis: ,În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii:
atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să a-
duceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lu-
crare în ziua aceea, căci este ziua ispăşirii, când trebuie făcută
ispăşire pentru voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru.
Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul
lui.‘ “ Levitic 23,23-29.
(335)
Toate aceste ceremonii erau doar un simbol al celor adevărate.

De aceea, înainte de ziua cea mare a ispăşirii finale, când va fi
examinată viaţa tuturor celor care se consideră copiii lui Dumne-
zeu, trebuie să se facă auzită pentru fiecare om o solie de averti-
zare de la Dumnezeu cu o asemenea claritate şi putere, încât ni-
meni să nu aibă vreo scuză că nu ştie cu ce se confruntă.
Deoarece această lucrare reclamă descoperirea şi izbăvirea de
orice păcat în viaţa acelora care vor trăi când ispăşirea finală are
loc, devine evident că lumina ce se revarsă din Sfânta Sfintelor va
întrece pe cea care strălucea din Sfânta. Acest lucru trebuie să
aibă loc pentru că nimeni nu-şi va putea vedea păcatele ascunse
dacă o lumină şi mai mare nu va fi îndreptată asupra sa.
Lumina din Sfânta Sfintelor a început să strălucească la în-
cheierea celor 2300 de ani care au început în anul 457 î.Hr. şi s-au
sfârşit în 1844 d.Hr. Imediat după ce Hristos a intrat în Sfânta
Sfintelor au început să se reverse asupra oamenilor descoperiri
mai mari ale adevărului decât orice primiseră până atunci, în
timp ce concomitent deveneau conştienţi de necesitatea unei in-
tense lucrări de pregătire pentru iminenta zi a ispăşirii finale. A-
ceastă lucrare nu ar fi putut fi adusă niciodată la îndeplinire în
poporul lui Dumnezeu fără lumina mai clară şi mai strălucitoa-
re trimisă de Hristos. A fost foarte dificil pentru ei să se împace
cu această responsabilitate, deoarece se aşteptaseră să fie
înălţaţi la cer la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani. Nu au înţe-
les de la-nceput că nu erau încă pregătiţi pentru imediata înălţa-
re la cer.
Înainte de marea dezamăgire credincioşii nu au înţeles că nu-
mele lor urmează să fie chemate la judecată şi că trebuie să pri-
mească ispăşirea finală înainte de a putea fi sigilaţi şi înălţaţi
la cer. Dar, deoarece nu puteau muri şi nici învia într-o aseme-
nea ignoranţă, ei trebuia să fie cu mult mai bine informaţi pen-
tru a putea prezenta cu succes cazul lor la judecata celor vii, ca-
re era planificată să aibă loc curând după 1844. Singurul motiv
pentru care ea nu a avut loc a fost din cauza faptului că cei cre-
dincioşi, care n-au izbutit să progreseze spiritual aşa cum in-
tenţionase Dumnezeu, au căzut în starea laodiceană, fapt care
a făcut imposibil ca Dumnezeu să poată încheia cu repeziciune
lucrarea. Nici măcar nu au înţeles şi nici nu au împlinit partea
lor din plan, aşa încât Hristos să poată aduce la îndeplinire par-
tea Sa de contract.
O LUPTĂ CHINUITOARE 337
Binecuvântările din prima şi a doua încăpere a sanctuarului nu

sunt acordate în mod automat. Fiecare persoană care se decide
pentru un loc în împărăţia cerului trebuie să înţeleagă foarte bi-
ne acest fapt.
Pentru a primi binecuvântarea fiecărei ispăşiri se cer făcuţi a-
ceiaşi paşi.
În primul rând, credinciosul, după ce a fost trezit de Duhul
Sfânt să conştientizeze nevoia sa de a fi curăţit şi restaurat, tre-
buie să cunoască în ce constă problema sa specifică. În cazul is-
păşirii zilnice trebuie să fie curăţit atât de vinovăţia adusă de căl-
carea legii lui Dumnezeu, cât şi de păcătoşenia care a fost cauza
acestor fărădelegi. Când este confruntat cu ispăşirea finală, el tre-
buie să înţeleagă că are nevoie ca păcatele sale să fie îndepărta-
te, dar nu de la el, pentru că acest lucru deja a fost realizat, ci din
locul prea sfânt sau Sfânta Sfintelor, pentru a fi puse asupra ţa-
pului de trimis.
În al doilea rând, el trebuie să fie pe deplin conştient de faptul
că nu are putere să facă vreuna din aceste lucrări. Numai Hristos
are capacitatea să înlăture păcatul de la el mai întâi şi apoi din
sanctuar.
În al treilea rând, el trebuie să aibă o credinţă aşa de trainică
în lucrarea şi în puterea Marelui său Preot, încât să fie în stare
să se predea cu totul în mâinile Sale iscusite şi atotputernice.
Unii oameni au dificultatea de a recunoaşte cât de cu totul ne-
putincioşi sunt în a-şi schimba inimile pentru a deveni sfinţi. Ei
cred că în timp ce trebuie să se încreadă în Hristos pentru a fi ier-
taţi de vinovăţia atrasă de faptele lor păcătoase, trebuie totodată
să îşi îndrepte căile păcătoase şi să se deprindă pentru a trăi ne-
prihănit. A încerca acest lucru înseamnă a încerca imposibilul.
Încă nu s-a născut om pe lume care să poată face aşa ceva. Nu-
mai Hristos are puterea să ia viaţa noastră şi să o prefacă după
chipul Său divin. Nimeni în afara lui Hristos nu poate lua viaţa
păcătoasă din interiorul celui păcătos pentru a o transfera în
sanctuarul ceresc.
Nu ar trebui să fie dificil ca oamenii să înţeleagă că ei sunt în-
tru totul neputincioşi când este vorba de transferul păcatelor din
sanctuar asupra ţapului pentru Azazel. Ei trebuie să ştie că nu se
pot înălţa la cer, că nu pot intra în prezenţa directă a lui Dumne-
zeu, că nu pot să descopere şi să identifice nelegiuirile personale
şi să se întoarcă înapoi pe acest pământ pentru a pune păcatele
asupra ţapului pentru Azazel. Doar Hristos poate face aceasta

pentru ei. Ei trebuie să lase cu totul cazul lor în mâinile Celui ca-
re este un Apărător atotsuficient.
Aceasta necesită o credinţă nestrămutată în Mijlocitorul divin
bazată întru totul pe făgăduinţele Sale scrise, ceea ce este destul
de dificil, însă acest lucru devine şi mai dificil datorită prezenţei
„acuzatorului fraţilor“, Satana. Dacă ar fi în stare, el este hotărât
să împiedice pe orice copil al lui Dumnezeu de a trece cu bine ju-
decata de cercetare. Prin urmare, el joacă un rol foarte important
pe durata cât se desfăşoară slujirea din prima şi a doua despărţi-
tură. Activităţile lui sunt ilustrate cu claritate în parabola profe-
tică din Zaharia 3,1-5.
„El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în
picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la
dreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ,Domnul să te
mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!
Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?‘ Dar Iosua era îmbrăcat
cu haine murdare şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului.
Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor care erau înaintea Lui:
,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el! ‘ Apoi a zis lui Iosua:
,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de
sărbătoare! ‘ Eu am zis: ,Să i se pună pe cap o mitră curată! ‘ Şi i-au
pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce
îngerul Domnului stătea acolo.“
„Viziunea lui Zaharia cu privire la Înger şi Iosua se aplică cu o
deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la
încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru comunitate, vol.
5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13.
Ca atare, ea constituie o descoperire uimitoare a experienţei
dificile prin care vor trece copiii lui Dumnezeu în timpul judecăţii
celor vii. Personajele implicate vor fi: copiii lui Dumnezeu –
simbolizaţi prin marele preot Iosua; Hristos ca mare Apărător –
reprezentat aici de Îngerul Domnului; şi Satana, acuzatorul sau
pârâşul, pentru care nu este folosit nici un simbol.
Pentru a înţelege lecţia ilustrată aici e necesar să cunoaştem
foarte bine serviciul sanctuarului, aşa cum este învăţat în tipurile
Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, acest pasaj din Zaharia
trebuie studiat în lumina sanctuarului şi nu altfel. Dacă vom
aborda lucrurile astfel, atunci vom căpăta o lumină mai mare cu
privire la judecata celor vii.
Mai mult decât atât, noi trebuie să înţelegem mai întâi cum se
aplică parabola despre Iosua şi Înger la slujba ispăşirii zilnice,
înainte de a studia legătura ei cu ispăşirea finală.
„După cum Satana acuza pe Iosua şi poporul său, tot aşa în
toate veacurile el a acuzat pe aceia care caută mila şi favoarea lui
Dumnezeu. În Apocalipsa, el este acuzat a fi ,pârâşul fraţilor
noştri‘, ,care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru.‘
Lupta se repetă cu fiecare suflet care este salvat de puterea răului
şi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului. Niciodată nu
este primit cineva din familia lui Satana în familia lui Dumnezeu
fără să trezească o hotărâtă rezistenţă a celor nelegiuiţi.
Acuzaţiile lui Satana împotriva acelora care-l caută pe Domnul
nu sunt determinate de neplăcerea faţă de păcatele lor. El
jubilează pentru caracterele lor defectuoase. Numai prin călcarea
de către ei a legii lui Dumnezeu poată să obţină el putere asupra
lor. Acuzaţiile lui pornesc numai din vrăjmăşia sa împotriva lui
Hristos. Prin planul de mântuire, Isus rupe lanţul lui Satana din
jurul familiei omeneşti şi scapă sufletele de sub puterea lui. Toată
ura şi răutatea arhirebelului este trezită atunci când vede dova-
da supremaţiei lui Hristos şi, cu putere diabolică şi înşelătoare,
el acţionează pentru a smulge de la El rămăşiţa fiilor oamenilor
care au primit mântuirea Sa.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
cap. Iosua şi Îngerul, par. 9.
Satana nu este în stare să atingă aceste obiective prin forţă,
deoarece nu-l poate constrânge pe om să fie neascultător. El a
înţeles întotdeauna că puterea sa este inferioară puterii lui Dum-
nezeu. De aceea, nu şi-a propus niciodată ca marea luptă să fie re-
zolvată printr-o dispută între tăria sa şi puterea lui Iehova. Suc-
cesul lui depinde de folosirea înşelăciunii şi a acuzării. El azvâr-
le învinuirile sale împotriva păcătosului într-un efort de a-l
descuraja cu gândul că nelegiuirea lui nu poate fi spălată nicio-
dată. Când credinţa în Hristos, Mântuitorul atotputernic, este
astfel sfărâmată, atunci pentru Satana este o chestiune simplă să
conducă pe călcătorul legii să se încreadă în planurile sale.
„El conduce pe oameni la scepticism, făcându-i să-şi piardă în-
crederea în Dumnezeu şi să se despartă de iubirea Lui; el îi ispi-
teşte să calce legea Lui şi apoi îi pretinde ca fiind robii săi şi con-
testă dreptul lui Hristos de a-i smulge din mâinile sale. El ştie că
cei care caută la Dumnezeu cu stăruinţă iertare şi har le vor obţi-
ne; de aceea, le prezintă păcatele pentru a-i descuraja. El caută
continuu ocazii împotriva acelora care încearcă să asculte de

Dumnezeu. Chiar şi cele mai bune şi mai acceptabile servicii el
caută să le facă să apară ca fiind corupte. Prin nenumărate pla-
nuri, dintre cele mai mai subtile şi mai crude, el se străduieşte să
se asigure de condamnarea lor.“ Mărturii pentru comunitate, vol.
5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 10.
Acuzatorul are o cunoaştere exactă a păcatelor comise de cei ca-
re caută mântuirea lui Dumnezeu şi le apasă sufletele, pre-
zentându-le păcatele în lumina cea mai rea cu putinţă. Nu există
nici o cale prin care cel vinovat se poate apăra şi nici nu există
vreo procedură prin care să-şi poată schimba natura sa, pentru a
fi vrednic de viaţa veşnică.
„Omul nu poate să răspundă singur acestor acuzaţii. În hai-
nele sale mânjite de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia, el stă î-
naintea lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus, Avocatul nostru, pre-
zintă o apărare eficientă în dreptul tuturor acelora care, prin
pocăinţă şi credinţă, şi-au încredinţat Lui sufletele pentru a pu-
tea fi păzite. El pledează pentru cauza lor şi înfrânge pe acuza-
torul lor prin argumentele puternice ale Golgotei. Ascultarea Lui
desăvârşită de legea lui Dumnezeu, chiar până la moartea Sa pe
cruce, i-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi pentru omul vi-
novat El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare. El îi spune acu-
zatorului poporului Său: ,Domnul să te mustre, Satano! Aceştia
sunt răscumpăraţi cu sângele Meu, tăciuni scoşi din foc.‘ Aceia
care se sprijină prin credinţă pe El, primesc asigurarea plină de
mângâiere: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac
cu haine de sărbătoare! ‘ Toţi aceia care au îmbrăcat haina ne-
prihănirii lui Hristos vor sta înaintea Lui ca aleşi, credincioşi şi
sinceri. Satana nu are nici o putere pentru a-i smulge din mâna
lui Hristos. Nici unui suflet, care în pocăinţă şi credinţă a cerut
protecţia Lui, Hristos nu-i va îngădui să ajungă sub puterea vrăj-
maşului. Cuvântul Său este garanţie: ,Dacă vor căuta ocrotirea
Mea vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.‘ Făgăduinţa
dată lui Iosua este valabilă pentru toţi: ,Dacă vei păzi poruncile
Mele... te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici.‘ Îngerii
lui Dumnezeu vor merge într-o parte şi alta a lor, chiar în lumea
aceasta, şi vor sta în cele din urmă printre îngerii ce înconjoară
tronul lui Dumnezeu.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.
Iosua şi Îngerul, par. 5.
De ce este Satana atât de hotărât să îi împiedice pe copiii lui
Dumnezeu de a obţine iertare şi curăţire? Ce efect va avea asupra

lui dacă ei primesc aceste binecuvântări?
El ştie că păcatele fiecărui om care sunt transferate asupra
sanctuarului şi care sunt şterse la urmă în favoarea celor pocăiţi, vor
fi puse asupra lui Satana, aşa încât va fi forţat să sufere pedeapsa
finală pentru ele. El doreşte să evite cu orice preţ suferinţele
îngrozitoare care îl vor mistui. Neasemenea Mântuitorului care a
fost gata să sufere în favoarea altora, lui Satana nu-i pasă de
tortura şi agonia pe care vor trebui s-o îndure cei păcătoşi sau cei
neprihăniţi, câtă vreme el nu este inclus. De aceea, el lucrează cu
o viclenie diabolică şi necruţătoare pentru a preveni ca păcatele
celor neprihăniţi să fie puse asupra lui.
Dar acesta nu este singurul motiv pentru acest efort greşit di-
recţionat. El este mistuit şi de o ură acută şi de nevindecat împo-
triva Mântuitorului cel blând şi plin de iubire, încât doreşte să-i
rănească pe cât de mult posibil pe toţi cei care aparţin lui Hris-
tos. Nimic nu i-ar face plăcere mai mare decât să-i vadă pe creş-
tini şi păcătoşi încredinţaţi torturii unui foc veşnic, de nestins.
Prima posibilitate a lui Satana de a se asigura că păcatele ce-
lor neprihăniţi nu vor ajunge niciodată să fie puse asupra lui es-
te la serviciul zilnic. Dacă poate preveni ca nelegiuirea să fie
transferată de la păcătos în sanctuar, atunci ştie că nu mai are
motive de îngrijorare, pentru că acele păcate vor rămâne în cei ca-
re le-au comis şi astfel nu vor mai putea fi puse niciodată asupra
lui. Nici un păcat nu va fi pus asupra ţapului de trimis, dacă nu
este transferat mai întâi în sanctuar.
Satana are diferite mijloace şi măsuri plănuite pentru a ţine
piept diferitelor minţi. Majoritatea sunt lipiţi de păcatele lor prin
faptul că el i-a despărţit cu totul de adevărul lui Dumnezeu. El
i-a convins că religia este o mare înşelăciune acceptată de cei slabi
la minte şi sentimentali. Inconştienţi de lucrarea morţii care zil-
nic adună o recoltă înfricoşată de pedepse, aceşti oameni se a-
fundă în plăcerile şi interesele lumeşti. Ei nici măcar nu se gân-
desc la ziua socotelilor finale şi nu fac nici o încercare de a-şi tri-
mite păcatele în sanctuarul ceresc. Diavolul lucrează continuu
pentru a-i ţine în această stare pentru că ştie că atâta vreme cât
rămân astfel nu există nici un pericol ca el să poarte şi să sufere
pentru păcatele lor.
Există însă alţii care sunt preocupaţi de binele lor prezent şi
viitor şi care au încredere că răspunsul se află în Cuvântul lui
Dumnezeu. Pentru aceşti oameni, Satana furnizează erori reli-

gioase care le răpesc cunoştinţa singurei căi prin care păcatele lor
pot fi iertate, curăţite şi transferate în sanctuar. În acest fel ne-
legiuirile lor se află încă asupra lor, în timp ce trăiesc cu falsa a-
sigurare că au fost eliberaţi de povara condamnării. Ei au o cre-
dinţă puternică în Dumnezeu, dar este îndreptată într-un loc
greşit, pentru că ei au fost învăţaţi să creadă că Dumnezeu va fa-
ce ceea ce El niciodată nu a promis să facă. Aceasta este cea mai
ticăloasă dintre toate născocirile lui Satana. Este ca şi cum a-i o-
feri o cană cu apă unui om care este gata să piară de sete şi, în ul-
tima clipă, să i-o smulgi din mână. Omul va muri cu o amărăciu-
ne şi dezamăgire în suflet care altfel nu ar fi putut exista.
Isus a privit şi a fost martor în mod profetic la experienţa în-
fiorătoare a acelora care vor veni la sfârşit, încrezători că vor fi
mântuiţi, şi care vor descoperi atunci că sunt pierduţi pentru ve-
cie. El a zis: „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ Matei
22,13; 24,51; 25,30.
Oamenii scrâşnesc din dinţi doar când dau expresie unui
simţământ de dezamăgire şi suferinţă extremă. Nimeni nu poate
ilustra într-un mod adecvat gradul deplin al furiei care va fi ex-
primată la timpul acela. Va fi o privelişte şi un zgomot care îi va
face pe cei neprihăniţi să se dea înapoi cu groază – o scenă de neui-
tat, care îi va ajuta să fie eliberaţi pe vecie de orice dorinţă de a
se mai încurca cu păcatul.
Necredinţa este o armă extrem de eficientă în mâna lui Sata-
na. Convingerea că este imposibil să fii curăţit de păcate în
această viaţă este atât de larg răspândită, încât a devenit aproa-
pe universală printre pretinşii creştini. În mod clar, dacă o per-
soană nu crede că Hristos o va curăţi cu totul de prezenţa inte-
rioară a păcatului, atunci lucrarea aceasta nu poate fi adusă la
îndeplinire. Numai credinţa aduce biruinţa. Acesta este motivul
pentru care Satana exagerează cu privire la puterea păcatului şi
cu această imagine întunecată el îi apasă din greu pe păcătoşi. El
lucrează necontenit ca să fixeze atenţia păcătoşilor la problema
păcatului lăuntric, pentru ca ei să piardă din vedere pe Hristos şi
capacitatea Sa de a-i izbăvi.
Prin aceste metode, cât şi prin altele care îi sunt la dispoziţie,
Satana lucrează continuu pentru a împiedica fluxul păcatului
spre sanctuar. Chiar şi când o persoană învaţă despre eficienţa
mărturisirii corecte şi îşi trimite nelegiuirile în sanctuarul ceresc,
vrăjmaşul nu se dă bătut şi nu consideră că bătălia împotriva

acelui suflet a fost pierdută. El ştie că nu e suficient ca doar unele
păcate să fie trimise în sanctuar. Toate trebuie să ajungă acolo. El
înţelege pe deplin că nimeni nu va purta haina de nuntă la
judecată dacă mai nutreşte unele păcate, chiar dacă a părăsit
multe altele.
Există un număr de căi prin care nimicitorul poate reuşi să
oprească fluxul păcatului de la cel pocăit către sanctuar. Una din
metode este aceea de a-l încurca pe cel credincios cu afacerile din
această viaţă, aşa încât să aloce cât mai puţin timp cercetării de
suflet şi studiului Sfintelor Scripturi. Aceste suflete sunt conduse
adesea la situaţii de compromis din care este foarte dificil de ieşit.
Satana răspândeşte în mod constant ideea că venirea lui Hris-
tos este un eveniment încă departe, creând astfel impresia că e-
xistă suficient timp de pregătire. În felul acesta sufletul este con-
dus să neglijeze lucrarea care poate fi făcută în siguranţă numai
astăzi. Acest fapt are cel mai păgubitor efect asupra experienţei
spirituale a unei persoane, pentru că îl privează de sentimentul
păcătoşeniei nespuse a păcatului şi îl ţine departe de urgenţa de
a-şi corecta imediat viaţa. Mulţi oameni care au avut un început
foarte bun în procesul de predare a oricărui păcat, îşi pierd ela-
nul şi în cele din urmă încetează să mai continue această lucrare
vitală. În ziua judecăţii aceşti oameni vor fi găsiţi cu păcate care
stau împotriva lor în rapoartele cereşti şi numele lor vor fi înlă-
turate pentru totdeauna din cartea vieţii.
„Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic
pentru Împărăţia lui Dumnezeu.“ Luca 9,62.
Dar, indiferent cât de viclean şi de îndârjit lucrează diavolul,
va exista totdeauna o rămăşiţă preţioasă care, cu hotărâre fermă,
va înlătura orice păcat de îndată ce le-a fost descoperit. Ei vor a-
junge la încheierea timpului lor de probă să aibă orice păcat măr-
turisit şi părăsit, ceea ce înseamnă, în cazul celor care trăiesc pe
acest pământ în timpul judecăţii de cercetare, că toate păcatele
au fost transferate de la ei în sanctuar chiar dacă nu sunt con-
ştienţi de acest lucru.
Faţă de aceşti oameni Satana a pierdut prima rundă dar,
chiar dacă păcatul a fost ţinut departe de ei, acesta nu a fost pus
încă asupra lui. El încă poate contesta şi va contesta dreptul lui
Hristos de a lua necurăţia lor din sanctuar şi de a o pune asu-
pra lui în loc de a o pune asupra păcătosului care a comis-o iniţial.
Rezultatul este o luptă înfricoşătoare între cei credincioşi şi duş-

manul lor. În timp ce ei se agaţă cu credinţă înverşunată de făgă-
duinţele Marelui lor Preot, diavolul îşi foloseşte toată puterea ca
să îi acuze şi să îi descurajeze pentru ca ei să îşi piardă încre-
derea în Dumnezeu şi să se întoarcă la faptele lor personale pen-
tru mântuire. În acest cadru parabola despre „Iosua şi Înger se
aplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumne-
zeu de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru co-
munitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13.
Ne vom îndrepta acum atenţia către experienţa prin care va
trece poporul lui Dumnezeu când cazul acestuia este cercetat la
judecata celor vii. Nici o altă parte a Scripturii nu descrie mai bi-
ne această scenă decât parabola despre Iosua şi Înger.
Aşa după cum am văzut deja, această parabolă descoperă de a-
semenea lupta prin care vor trece cei neprihăniţi în umblarea lor
zilnică cu Dumnezeu, când Satana lucrează din greu prin acu-
zaţiile sale şi prin alte născociri diabolice de a le răpi privilegiul
de a-şi transfera păcatele în sanctuar. Satana este pe deplin con-
ştient că dacă va avea succes în acest obiectiv, atunci nu mai tre-
buie să se teamă că păcatele celor neprihăniţi vor fi în cele din
urmă puse asupra lui.
Din fericire pentru cei care în cele din urmă vor fi mântuiţi şi
pentru cauza lui Dumnezeu, eforturile lui nu vor fi încununate de
succes. Ca şi în trecut, şi în viitor va exista o rămăşiţă preţioasă
care îşi va trimite păcatele înainte la judecată. Aceia care fac acest
lucru şi vor fi încă în viaţă când începe judecata celor vii, vor fi su-
puşi efortului disperat al lui Satana de a face să se întoarcă din
nou aceste păcate asupra lor, mai degrabă decât să vină asupra sa.
Sfinţii cei vii care, în viitorul apropiat, vor trece prin acest cal-
var, au nevoie să înţeleagă nu numai condiţiile pe care le vor
întâmpina, dar şi planurile pe care le va folosi vrăjmaşul împo-
triva lor la acea vreme. Din acest motiv stă scris:
„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cu
o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la
încheierea marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece prin
mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu
şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui.
Satana consideră pe locuitorii pământului ca fiind supuşii lui, el
ob-ţinând controlul asupra bisericilor apostaziate; dar iată o
mică grupă care se opune şi rezistă supremaţiei lui. Dacă ar putea
„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică

cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu
de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru co-
munitate, vol. 5, cap. 54, Iosua şi Îngerul, par. 13.
să-i şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi de-

plin. După cum a influenţat naţiunile păgâne să nimicească pe
Israel, tot astfel, în viitorul apropiat, va ridica puterile nelegiui-
te ale pă-mântului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu. Tu-
turor li se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentru
violarea legii divine. Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dum-
nezeu şi datoriei faţă de El, vor fi ameninţaţi, denunţaţi şi pro-
scrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, ru-
dele şi prietenii voştri.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.
Iosua şi Îngerul, par. 13.
În hotărârea lui de a învinge Satana nu se va limita la o sin-

gură linie de atac, ci va exercita orice presiune pe care o are la-n-
demână ca să-şi atingă scopurile. Chiar dacă ştie că adevăratul
popor al lui Dumnezeu a mărturisit şi a părăsit orice păcat la a-
cea vreme, el încă încearcă să îi facă să calce legea lui Dumnezeu.
Dacă ei vor păcătui în vreme ce cazul lor este cercetat, atunci va
fi prea târziu ca să mai aibă ocazia de a transfera păcatul în sanc-
tuar şi vor fi pierduţi pe veci.
Astfel, sub o presiune îngrozitoare, „Tuturor li se va cere să dea
ascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii divine.“ Aceia
care vor rezista în faţa acestor edicte vor fi mai întâi ameninţaţi
cu amenzi şi cu închisoare, apoi cu pierderea dreptului de a
cumpăra şi de a vinde şi, în cele din urmă, cu decretul de moarte.
Întreaga lume se va fi ridica împotriva lor, în timp ce ei vor fi atât
de risipiţi, încât vor fi lipsiţi de sprijinul preţios al confraţilor de
credinţă.
Ceea ce va face încercarea şi mai greu de suportat va fi calea
subtilă prin care Satana va face să pară că ascultarea de legea ţă-
rii va însemna ascultare de legile lui Dumnezeu. La acea vreme,
din cauza dezastrelor naturale înfiorătoare care vor pustii pămân-
tul, a nelegiuirii fără frâu ce terorizează lumea şi a incapacităţii
totale a autorităţilor civile de a rezolva aceste probleme, întreaga
lume va căuta soluţii satisfăcătoare pentru aceste dificultăţi. Toţi
vor recunoaşte că dacă problemele nu vor putea fi rezolvate, atunci
acest pământ va înceta de a mai fi o planetă locuită.
Deoarece organizaţiile politice îşi vor fi dovedit incapacitatea
lor de a schimba total declinul grozav aproape de nimicire, oa-
menii vor căuta un alt conducător şi îl vor găsi în calitatea de cap
al unei biserici mondiale unite. După cum Izabela din vechime
s-a folosit de puterea lui Ahab pentru a-i rezolva problemele, tot
aşa biserica, în zilele din urmă, se va folosi de puterea pe care sta-
tul i-o va da bucuros ca să rezolve marile probleme care inundă
lumea.
Totul va fi făcut în numele lui Dumnezeu. Aceasta va fi cea mai
impresionantă dintre toate încercările omeneşti de a zidi îm-
părăţia lui Dumnezeu, şi oamenii din fiecare naţiune de pe
pământ, întrucât nu au învăţat adevăratele lecţii ale istoriei ca-
re dovedesc că asemenea planuri şi invenţii sfârşesc totdeauna în
eşec, vor saluta măsura ca fiind calea sigură şi eficientă pentru o
restaurare completă. Oricine nu va sprijini cu toată inima acea
măsură luată va fi condamnat ca un vrăjmaş al statului, al bise-

ricii şi al lui Dumnezeu.
Aceasta nu va fi o contrafacere făcută cu stângăcie, deoarece
ea va fi capodopera înşelăciunii satanice. Pentru a putea da la o
parte haina de oaie ca să vadă adevăratul lup care se ascunde de-
desubt, copiii lui Dumnezeu vor trebui să cunoască foarte bine
principiile odihnei divine de Sabat. Altfel, ei vor fi la fel de lipsiţi
de putere ca şi restul lumii pentru a rezista presiunii de a recu-
noaşte pe om ca rezolvator de probleme în locul lui Dumnezeu.
Dar când mulţimile îşi dau sprijinul lor cu entuziasm acestei ul-
time confederaţii a nelegiuirii, cei sfinţi vor refuza totalmente să
aibă de-a face cu ea. Ei vor înţelege consecinţele ce decurg din a-
semenea procedee şi vor prezice cu exactitate şi solemnitate că vi-
sul glorios susţinut de mulţimi se va transforma în cel mai groaz-
nic coşmar.
Cu toate acestea, se va părea că poziţia lor este fără speranţă
şi că vor fi forţaţi să îşi sacrifice viaţa degeaba. Vrăjmaşul va fa-
ce ca, pentru ei, martorul vizibil al circumstanţelor să apară în lu-
mina cea mai rea cu putinţă pentru a-i descuraja şi pentru a-i
forţa să renunţe la protestul lor şi să se unească cu restul lumii
în a-i servi lui. În aceste condiţii, le va fi extrem de dificil să pă-
streze credincioşia faţă de Dumnezeu.
„Singura lor nădejde este în mila lui Dumnezeu; singura lor
apărare va fi rugăciunea. După cum Iosua pleda înaintea Înge-
rului, tot astfel cei din biserica rămăşiţei, cu o inimă zdrobită şi
credinţă serioasă, vor pleda pentru iertare şi izbăvire prin Isus,
Avocatul lor. Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor,
văd slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, sunt
aproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
Problema susţinerii cauzei şi onoarei lui Dumnezeu în timpul
acesta va fi doar începutul necazurilor lor. În acelaşi timp,
judecata celor vii va înainta în cer, cerându-le să împlinească cu
credincioşie şi în mod complet condiţiile necesare trecerii
scrutinului cercetării ei. Desigur, ar fi mult mai uşor dacă ei ar
putea să rezolve rând pe rând fiecare din aceste probleme, dar nu
va fi aşa.
După cum am arătat deja, chestiunea legată de lucrarea
ispăşirii finale are de-a face cu îndepărtarea păcatului din
sanctuar, care apoi este pus asupra ţapului de trimis. Exact acest
lucru doreşte Satana să împiedice, în timp ce concomitent caută

să îşi stabilească împărăţia pe acest pământ.
Pentru ca poporul lui Dumnezeu să primească beneficiile
ispăşirii finale, trebuie să cunoască cu exactitate care le sunt
nevoile, în timp ce sunt absolut conştienţi că nu au nici o putere
de a satisface acele cerinţe. Înţelegându-şi adevărata poziţie de
primitori dependenţi, ei trebuie să aibă vederi clare cu privire la
poziţia lui Hristos ca Apărător puternic şi cu privire la puterea
extraordinară pe care o are El la îndemână, prin care El poate să
se achite pe deplin de responsabilităţile Sale. Atunci, cu o
profundă cercetare de inimă, pentru a se asigura că fiecare păcat
a fost cu adevărat trimis la judecată, trebuie să vină la sanctuar
şi să predea în întregime cazul lor Mântuitorului, ca acesta să
devină cu totul responsabilitatea Lui.
Acest lucru se va dovedi a fi dificil de făcut, deoarece la vremea
aceea „Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, văd
slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, sunt
aproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
Faptul că la acea vreme ei sunt pe deplin conştienţi de
păcătoşenia vieţii lor îi face să obţină vederi foarte clare cu
privire la sfinţenia absolută, nepătată a lui Hristos şi să îşi dea
seama de desăvârşirea caracterului cerută de la aceia care vor
deveni cetăţeni ai cerului. Contrastul dintre viaţa lor păcătoasă
şi neprihănirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât sunt gata
să nu creadă că Isus cel neprihănit va putea vreodată să ia
nelegiuirea lor asupra Sa şi s-o transfere asupra ţapului de
trimis.
Satana înţelege aceste înrâuriri în viaţa poporului lui
Dumnezeu şi se străduieşte să le folosească în favoarea sa. Prin
urmare, el îi apasă cu păcătoşenia lor şi cu implicaţiile pe care le
are asupra lor în lumina cea mai rea cu putinţă, în încercarea sa
disperată de a-i despărţi de Mântuitorul.
„Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa cum a stat să i se
împotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor mânjite, spre
caracterele lor defectuoase. Le prezintă slăbiciunea şi nebunia lor,
păcatele nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu Hristos,
Răscumpărătorul lor, pe care l-au dezonorat. El se străduieşte să
înfricoşeze sufletul la gândul că situaţia este lipsită de speranţă,
că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată spălată. Nădăjduieşte
ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în acest fel să cedeze

ispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă de
Dumnezeu şi să primească semnul fiarei.“ Mărturii pentru
comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 14.
Hainele murdare către care arată Satana şi care reprezintă
caracterele lor defecte nu sunt la acea vreme asupra sfinţilor. Ei
sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, simbolul neprihănirii
desăvârşite a lui Hristos. Dacă nu ar fi îmbrăcaţi cu această
haină, aşa cum este arătat în parabola nunţii fiului de împărat
din Matei 22,1-11, atunci vor fi aruncaţi în întunericul de afară
într-o despărţire veşnică de Dumnezeu. Satana nu e deloc intere-
sat de cel care vine la judecată fără haina de nuntă. Cei care sunt
în conflict cu vrăjmaşul la acea vreme sunt cei care şi-au trimis
păcatele mai dinainte în sanctuar şi care au în posesie deplină ne-
prihănirea fără pată a lui Hristos.
Când Satana arată spre hainele lor murdare în marea zi a
ispăşirii finale, el arată spre ele acolo unde sunt – în sanctuar. În
acest loc se va găsi la acea vreme toată păcătoşenia vieţii lor, de
care cei neprihăniţi sunt pe deplini conştienţi. Dacă acest fapt nu
este înţeles, atunci cercetătorul se va confrunta cu contradicţii
imposibile. El nu va fi în stare să explice cum se face că, în Matei
22 credinciosul este prezentat ca unul care vine la judecată în hai-
na de nuntă a purităţii nepătate, în timp ce în parabola despre Io-
sua şi Înger este prezentat ca unul care vine în haine murdare. În
prima parabolă este descris poporul aşa cum se găseşte în starea
lui lăuntrică, pe când cea de a doua parabolă îl prezintă aşa cum
va fi în rapoartele cereşti.
Dovada că haina nedesăvârşită de la judecată este simbolul
păcatelor lepădate o găsim în faptul că Satana nu arată spre ceea
ce sunt ei când are loc judecata, ci spre ceea ce ei au fost cândva.
Observaţi cum în următorul paragraf este folosit în mod repetat
timpul trecut. Putem vedea foarte clar acest lucru după cum
urmează.
„Satana aduce înaintea lui Dumnezeu acuzaţiile sale împotriva
lor, declarând că datorită păcatelor lor au pierdut protecţia
divină, pretinzând dreptul de a-i nimici ca pe nişte călcători ai
legii. Cu privire la ei, el declară că este numai drept ca şi ei,
asemenea lui, să fie excluşi de la favoarea lui Dumnezeu. ,Sunt
aceştia‘, spune el, ,poporul care trebuie să-mi ia locul în ceruri şi
locul îngerilor care mi s-au alăturat? În timp ce ei mărturisesc că
ascultă de legea lui Dumnezeu, au păzit ei preceptele ei? N-au fost

iubitori mai mult de ei decât de Dumnezeu? Nu şi-au pus
interesele personale mai presus de serviciul lui Dumnezeu? N-au
iubit ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păcatele care le-au mar-
cat viaţa. Priveşte egoismul lor, răutatea şi ura lor unul faţă de
celălalt.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Înge-
rul, par. 15.
Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi încă păcătos înlăuntru, atunci
Satana ar trebui să vorbească în felul acesta: „În timp ce ei măr-
turisesc că ascultă de legea lui Dumnezeu, păzesc ei preceptele ei?
Nu sunt ei iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumne-
zeu? Nu-şi pun interesele personale mai presus de serviciul lui
Dumnezeu? Nu iubesc ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păca-
tele care le marchează viaţa.“
Dar nu aceasta este ceea ce spune el, deoarece ştie că aseme-
nea întrebări nu s-ar baza pe fapte reale. Adevărul este că ei s-au
făcut vinovaţi de păcate în trecut, dar au încetat să mai păcă-
tuiască şi, la acea vreme vor trăi neprihăniţi. Tot ceea ce Satana
poate să facă cu adevărat este să îi acuze pentru ceea ce au fost
mai înainte. Hainele pângărite spre care arată el sunt în sanctuar
şi nu asupra celor câţiva credincioşi.
„În multe privinţe, poporul lui Dumnezeu a fost foarte greşit. Sa-
tana cunoaşte foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să le
săvârşească şi el le prezintă în lumina cea mai exagerată, de-
clarând: ,Mă va alunga Dumnezeu pe mine şi pe îngerii mei din pre-
zenţa Sa şi totuşi să-i răsplătească pe aceia care s-au făcut vinovaţi
de aceleaşi păcate? Doamne, Tu nu poţi face acest lucru şi totuşi să
fii drept! Tronul Tău nu va sta în neprihănire şi judecată. Drepta-
tea cere ca sentinţa de condamnare să fie pronunţată împotriva lor.‘
Dar în vreme ce urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au lă-
sat cu totul sub controlul celui rău. Ei au părăsit păcatele şi în u-
milinţă şi pocăinţă au căutat pe Domnul, iar divinul Apărător ple-
dează în favoarea lor. Acela care a fost cel mai mult insultat de că-
tre nerecunoştinţa lor, care cunoaşte păcatele lor, dar cunoaşte,
de asemenea, şi pocăinţa lor, declară: ,Domnul să te mustre, Sa-
tano! Eu Mi-am dat viaţa pentru aceste suflete. Ele sunt săpate
pe palmele mâinilor Mele.‘
Atacurile lui Satana sunt puternice, înşelăciunile sale sunt te-
ribile; dar ochiul Domnului este asupra poporului Său. Suferi-
nţele lor sunt mari, flăcările cuptorului par să-i mistuie; dar Isus
îi va scoate ca aur curăţit prin foc. Pământescul lor trebuie să fie

îndepărtat pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod
desăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şi
răbdarea să fie dezvoltate.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,
cap. Iosua şi Îngerul, par. 16-18.
În timp ce acuzaţiile lui Satana împotriva poporului lui
Dumnezeu ţin seama de păcătoşenia lor trecută, mai există încă
o lucrare de desăvârşire ce trebuie să fie adusă la îndeplinire prin
încercările înfricoşătoare pe care sunt siliţi să le îndure.
„Pământescul lor trebuie să fie îndepărtat pentru ca chipul lui
Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit; necredinţa trebuie
să fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate.“
Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 18.
Aceasta nu este o lucrare de îndepărtare a păcatului, ci o
curăţire de pământesc, precum şi o dezvoltare a virtuţilor active
creştine. Această lucrare continuă după încheierea timpului de
har sau de probă şi pe durata timpului de strâmtorare al lui Iacov,
după cum se declară în Tragedia veacurilor, cap. Timpul
strâmtorării, par. 21. O dată ce timpul de har s-a încheiat toţi
trebuie să stea fără Mijlocitor între ei şi Judecătorul întregului
pământ. Din cauza aceasta el trebuie să nu aibă nici cea mai mică
pată a păcatului asupra lor, deoarece, la acea vreme, nu mai
există mijloacele de îndepărtare a lui.
„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea
lui Hristos în sanctuarul de sus, vor trebui să stea în faţa unui
Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără
pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele
stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor
stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău.“ Tragedia
Dacă păcatul trebuie să fie îndepărtat cu totul la încheierea
timpului de har, iar pământescul este încă în proces de înlă-turare
după încheierea acestui timp, atunci în ce anume este diferit
pământescul faţă de păcătoşenie? Pentru a găsi răspun-sul la
această întrebare este necesar să studiem alte declaraţii din
Spiritul Profetic unde se foloseşte aceeaşi expresie. The
Comprehensive Index to the Writings of Ellen G. White specifică
doar două astfel de declaraţii, în afara celor menţionate, şi se găsesc
în Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Apariţia răului, par. 14
şi cap. Lucrarea slujitorului Evangheliei, ultimul paragraf.
„Dând pe faţă blândeţe chiar când eşti provocat şi crescând

departe de ceea ce este pământesc, josnic, dai dovadă că
Mântuitorul locuieşte în tine şi fiecare gând, fiecare cuvânt şi faptă,
îi atrage pe oameni mai degrabă la Isus decât spre tine. Este foarte
mult lucru de făcut şi mai este numai puţin timp pentru a-l face.
Lucrarea vieţii tale să fie aceea de a-i inspira pe toţi cu gândul că
au o lucrare de făcut pentru Hristos. Oriunde sunt datorii de împli-
nit pe care alţii nu le înţeleg deoarece nu doresc să vadă lucrarea
vieţii lor, acceptă-le şi împlineşte-le.“
„Pământescul şi egoismul sunt ceea ce ne despart de Dumnezeu.“
În prima din aceste declaraţii se face legătură între urmărirea
îndeplinirii cu credincioşie a lucrării vieţii, rânduită de
Dumnezeu, şi scăparea de pământesc. Sunt multe lucruri pe acest
pământ care sunt bune în ele însele. O persoană poate să-şi dedice
întreaga viaţă în urmărirea celor mai înalte interese, dar, pentru
creştin, toate aceste lucruri trebuie lăsate deoparte în favoarea
îndeplinirii responsabilităţii supreme de a încheia lucrarea pe
care Domnul a desemnat-o. Pentru a face acest lucru se cere ca
cel credincios să ajungă acolo unde să se despartă de orice
simţământ de dependenţă faţă de lucrurile pământeşti şi să îşi
pună încrederea exclusiv în Dumnezeu ca îndrumător şi furnizor.
Aceasta a fost dintotdeauna greşeala bisericii în trecut, fapt care
a făcut ca mişcările lui Dumnezeu să eşueze una după alta.
Pentru ca ultima mişcare a lui Dumnezeu să reuşească acolo
unde toate celelalte au căzut, membrii ei nu trebuie doar să lepede
orice păcat, ci trebuie de asemenea să fie eliberaţi de orice urmă
a pământescului. Legătura şi supunerea lor faţă de Domnul
trebuie să întreacă orice interes lumesc. Dacă nu s-ar realiza un
asemenea lucru, atunci va fi imposibil ca bătălia finală să fie
câştigată şi lucrarea încheiată. Ultima mişcare de pe acest
pământ va fi ultima, deoarece aceia care o compun, întrucât au
fost eliberaţi totalmente de orice legături pământeşti, se vor
consacra fără rezerve, indiferent de preţ, pentru a pune sfârşit
păcatului şi pentru a aduce neprihănirea cea veşnică. Interesele
pământeşti nu vor avea nici un loc în afecţiunile lor. Fără să ia
seama la pericolul în care îi va pune lucrarea lor, ei vor avertiza
pe cei nelegiuiţi de rezultatele sigure ale cursului lor păcătos.
„Poporul lui Dumnezeu suspină şi geme din cauza urâciunilor
ce se săvârşesc pe pământ. Cu lacrimi, ei avertizează pe cei
nelegiuiţi de primejdia în care se află călcând în picioare legea
divină şi, cu o nespusă părere de rău, ei se umilesc înaintea

Domnului din cauza propriilor lor fărădelegi. Cei nelegiuiţi îşi bat
joc de pocăinţa lor, ridiculizează apelurile lor solemne şi râd
batjocoritor de ceea ce ei numesc o slăbiciune a lor. Dar chinul
sufletesc şi umilinţa poporului lui Dumnezeu sunt o dovadă
sigură a faptului că ei recapătă puterea şi nobleţea caracterului,
pierdute ca urmare a păcatului. Datorită faptului că se apropie
mai mult de Hristos şi că ochii lor sunt îndreptaţi asupra curăţiei
Sale desăvârşite, ei pot discerne atât de clar păcătoşenia nespusă
a păcatului. Pocăinţa şi umilinţa lor de sine sunt infinit mai mult
primite înaintea lui Dumnezeu decât mulţumirea de sine, spiritul
trufaş al acelora care nu găsesc vreun motiv pentru a se tângui
sau regreta, care îşi bat joc de umilinţa lui Hristos şi care pretind
că sunt desăvârşiţi, în timp ce calcă legea cea sfântă a lui
Dumnezeu. Blândeţea şi smerenia inimii sunt condiţii ale puterii
şi biruinţei. Cununa de slavă îi aşteaptă pe aceia care se pleacă
la piciorul crucii. Binecuvântaţi sunt cei ce plâng, căci ei vor fi
mângâiaţi.
Cei credincioşi, cei ce se roagă, sunt, aşa cum trebuie să fie,
ascunşi în Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte, ei nu ştiu cât de sigur
sunt ocrotiţi. Determinaţi de Satana, conducătorii acestei lumi
caută să îi nimicească; dar dacă ochii lor ar putea fi deschişi aşa
cum au fost ochii slujitorului lui Elisei la Dotan, ei ar vedea pe
îngerii lui Dumnezeu tăbărâţi în jurul lor, care prin strălucirea şi
slava lor ţin sub control oştile întunericului.“ Mărturii pentru
comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 19, 20.
Situaţia va fi foarte complicată şi confuză. Cei neprihăniţi,
ştiind că se află în timpul judecăţii celor vii, îşi vor cerceta inimile
cu mare sârguinţă ca să vadă dacă mai există păcate rămase în
timp ce îşi vor preda cazul în mod complet în grija lui Hristos.
Satana le va aduce aminte, cu toată puterea ce-o are la-ndemână,
de păcătoşenia lor şi va aduce argumente precum că Mântuitorul
cel neprihănit este mult prea sfânt şi curat ca să se poată ocupa
de păcatul lor. Cei neprihăniţi vor simţi, ca niciodată mai înainte,
nevoia de a fi eliberaţi în totalitate de nelegiuire şi vor exercita
orice energie în direcţia aceasta. Deşi sunt nerăbdători să
consacre întregul lor timp şi întreaga lor energie acestei lucrări
decisive, cei nelegiuiţi care-i înconjoară trebuie să fie avertizaţi
de consecinţele sigure ce decurg din planul lor cel mare de a zidi
împărăţia lui Dumnezeu prin procedee omeneşti. Această lucrare
va fi de o magnitudine atât de mare, încât va părea că aducerea

ei la îndeplinire cu credincioşie nu le va lăsa timp pentru
pregătirea inimii. Ca o culminaţie a acestei lucrări, problemele
celor neprihăniţi vor spori datorită hotărârii neînduplecate a
celor nelegiuiţi de a-i încolţi mai întâi cât de mult posibil şi apoi,
deoarece acest lucru nu izbuteşte, de a-i nimici total.
A fost întotdeauna trucul ingenios al lui Satana acela de a
împovăra poporul lui Dumnezeu cu un program de fapte bune
foarte încărcat, astfel încât să nu mai aibă timp pentru cercetarea
sufletului şi pentru dezvoltarea spirituală. Deci, atunci când el
vede cât de mare a devenit responsabilitatea, ce absoarbe totul,
de a avertiza lumea, va spori sarcina cât mai mult pentru a nu le
da timp să aducă la îndeplinire condiţiile din ziua cea mare a
ispăşirii. Nu e de mirare că poporul lui Dumnezeu va trebui să se
despartă cu totul de pământesc în ziua aceea. În mod evident,
aceia care învaţă astăzi să trăiască simplu vor fi cei mai capabili
să facă faţă problemelor de atunci, deoarece au de făcut cele mai
puţine schimbări.
În afara suferinţelor lui Hristos nu se va cere vreodată ceva mai
greu ce trebuie să fie suportat de către omenescul căzut şi păcătos.
Se va părea că doar un efort supraomenesc îi va face în stare să
satisfacă toate cerinţele din acel timp de încercare. Ar fi bine dacă
am aprecia corect ce fel de oameni vor fi necesari pentru a sta în
acel timp. Dacă vom reuşi să apreciem cum se cuvine acest lucru,
atunci vom deveni mult mai sârguincioşi decât suntem, tocmai ca
să putem dezvolta o credinţă adecvată şi tărie suficientă.
În mod evident, mulţi vor cădea sub acea presiune teribilă, însă
o rămăşiţă preţioasă va rămâne în picioare chiar dacă cerul s-ar
nărui. Lor le vor fi oferite toate binecuvântările ispăşirii finale.
Hainele lor murdare care au fost deja îndepărtate şi puse în
sanctuar vor fi îndepărtate şi mai mult prin faptul că sunt luate
din sanctuar şi puse asupra ţapului de trimis.
„În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi amărăşte sufletul
înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, porunca este
rostită: ,Dezbrăcaţi-i de hainele murdare‘ şi sunt rostite cuvintele
de încurajare: ,Iată că am îndepărtat de la tine nelegiuirea şi te
voi îmbrăca cu haine de sărbătoare.‘ Haina fără pată a
neprihănirii lui Hristos este pusă asupra copiilor lui Dumnezeu
încercaţi, ispitiţi, dar credincioşi. Rămăşiţa cea dispreţuită este
îmbrăcată în veşminte de slavă şi niciodată nu va mai fi mânjită
de stricăciunea care este în lume. Numele lor sunt păstrate în

cartea vieţii Mielului, cuprinse printre credincioşii din toate
veacurile. Ei au rezistat vicleniilor amăgitorului; n-au fost clintiţi
de la datoria lor de către răcnetul balaurului. Acum sunt pe veci
apăraţi de vicleşugurile ispititorului. Păcatele lor sunt aşezate
asupra aceluia care este autorul păcatului. Şi rămăşiţa nu numai
că este iertată şi primită, ci este şi onorată. ,O mitră curată‘ este
pusă pe capul lor. Ei trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru
Dumnezeu. În vreme ce Satana acuză şi caută să nimicească
această grupare, îngerii cei sfinţi, nevăzuţi, merg dintr-o parte în
alta, punând asupra lor sigiliul viului Dumnezeu. Aceştia sunt cei
ce stau pe muntele Sionului împreună cu Mielul, având pe
frunţile lor scris numele Tatălui. Ei cântă o cântare nouă înaintea
tronului, iar cântecul acela nu-l poate învăţa nimeni în afară de
cei o sută patruzeci şi patru de mii, care au fost răscumpăraţi de
pe pământ. ,Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost
răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu
şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără
vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.‘
Acum se ajunge la împlinirea completă a acelor cuvinte rostite
de Înger: ,Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de
slujbă, care stau înaintea ta, căci aceştia sunt oameni de care să
te minunezi. Iată, voi aduce pe robul Meu, Odrasla.‘ K. J.V. Bible.
Hristos este descoperit ca Răscumpărător şi Eliberator al
poporului Său. Acum, într-adevăr aceasta este rămăşiţa, ,oameni
de care să te minunezi‘, când lacrimile şi umilinţa pelerinajului
lor dau loc bucuriei şi onoarei de a fi în prezenţa lui Dumnezeu şi
a Mielului. ,În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de
măreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe,
pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în
Ierusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii, la
Ierusalim.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi În-
gerul, ultimele două paragrafe.
Capitolul 24
Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel

De îndată ce ispăşirea din Sfânta Sfintelor se încheia avea loc
ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel sau de trimis. Marele
preot ieşea din Sfânta Sfintelor, încăperea unde făcuse stropirea
sângelui înaintea tronului milei, în vreme ce era protejat de no-
rul de tămâie. În tip, el curăţea apoi Sfânta de păcatele care se a-
dunaseră acolo în mod simbolic în serviciul de peste an şi, ieşind
din această încăpere în lumina soarelui strălucitor, le punea pe
toate pe capul ţapului de trimis. O dată ce acest lucru era înfăp-
tuit, animalul era condus departe în pustie de către un om puter-
nic, unde era lăsat să piară.
Înainte ca serviciul real al ispăşirii finale să aibă loc erau puşi
deoparte doi ţapi. Prin aruncarea sorţilor unul devenea ţapul is-
păşitor sau de trimis, iar celălalt, care îl simboliza pe Hristos, era
jertfit pentru sângele necesar facerii ispăşirii finale.
„Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l a-
ducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Aza-
zel, să fie pus viu înaintea Domnului ca să slujească pentru face-
rea ispăşirii şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.“ Levitic
16,9.10.
După ce era ales, ţapul pentru Azazel aştepta până în clipa
când marele preot ieşea din locurile sfinte, când primea povara
păcatelor care fuseseră păstrate în sanctuar.
„Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru
cortul întâlnirii şi pentru altar să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi
pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să
mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate
călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul
(356)
ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL 357
ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea

însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate
fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul.“
Levitic 16,20-22.
Satana este ţapul pentru Azazel, un adevăr care e contestat cu
tărie de bisericile protestante, ale căror pastori susţin că ţapul
pentru Azazel este simbolul lui Hristos. Principalul lor argument
adus în sprijinul acestei poziţii este că ispăşirea făcută cu acest
animal este una simbolică şi de aceea el trebuie să îl simbolizeze
pe Hristos, singurul prin care, după vederile lor, poate fi făcută
ispăşirea.
Nimeni nu poate avea o înţelegere corectă a cuvântului
„ispăşire“ şi să mai susţină un asemenea argument. Ispăşire în-
seamnă, printre alte lucruri, a curăţi prin iertarea păcatelor. Orice
asemenea act, indiferent prin cine este adus la îndeplinire, este o
ispăşire. Astfel, atunci când păcatele sunt în cele din urmă pu-
se asupra autorului lor, diavolul, şi sunt purtate de acesta spre
distrugere finală, universul va fi curăţit de ele pe vecie şi astfel
se va face în mod cert o ispăşire. Acest lucru nu minimalizează şi
nici nu discreditează ispăşirile cele mari realizate de Hristos, fără
de care trimiterea păcatului asupra ţapului pentru Azazel n-ar pu-
tea fi îndeplinită niciodată. Mai degrabă confirmă eficacitatea lu-
crării îndeplinite de Hristos, deoarece, fără ea, Satana nu ar pu-
tea niciodată să fie constrâns să ducă departe, în cele din urmă,
păcatele celor neprihăniţi.
O examinare atentă a ţapului pentru Azazel din serviciul
simbolic confirmă că el nu îl reprezintă pe Hristos.
În primul rând, ţapul pentru Azazel sau de trimis nu se duce
de bună voie să fie pedepsit, pentru că unui om destoinic i se cere
să îl ducă departe. Smucindu-se, împungând, rezistând cu
încăpăţânare, el arăta în mod clar că nu avea nici o intenţie de a
fi abandonat în pustie.
Acest fapt este exact opusul lui Hristos, care a purtat cu
bucurie şi de bună voie păcatele omenirii. Nimeni nu l-a silit
vreodată pe Hristos să ocupe poziţia de jertfă de ispăşire.
Mişcat de o iubire infinită pentru omenirea pieritoare, El a
venit de bună voie să plătească pedeapsa. „Când a fost chinuit
şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la
măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis
gura.“ Isaia 53,7.
Spre sfârşitul zilei ispăşirii, un om care era potrivit să facă

o astfel de lucrare, trăgea după sine ţapul de trimis ce se îm-
potrivea, pentru a-l duce în pustie, de unde nu avea să se
mai întoarcă. Tot astfel, Hristos, Omul potrivit, va în-
depărta pe Satana şi-l va lega pe pământul pustiu, după ce
va încheia lucrarea de ispăşire finală şi se va întoarce pe
acest pământ. Atunci Satana va şti că nu se mai poate în-
toarce niciodată în tabăra sfinţilor şi nu mai poate recăpăta
slava şi poziţia pe care a avut-o mai înainte.
În noaptea când soldaţii, conduşi de preoţii de frunte şi de Iuda,

au venit să-l aresteze, El a demonstrat cât de uşor ar fi putut să
le scape din mână şi cât de binevoitor le-a îngăduit să-l aresteze.
El i-a auzit înainte ca ei să-l fi văzut, însă nu a făcut nici un efort
să fugă sau chiar să se ascundă. Dimpotrivă, El i-a întrebat
liniştit: „Pe cine căutaţi?“
Ei i-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret!“ Isus le-a răspuns zicân-
du-le simplu: „Eu sunt!“ Ioan 18,4.5.
„Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-i slujise lui

Isus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină dum-
nezeiască a făcut să strălucească faţa Mântuitorului şi ceva în
formă de porumbel l-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine,
gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură
clipă. Ei s-au dat înapoi, clătinându-se. Preoţii, mai marii, sol-
daţii şi chiar Iuda, au căzut ca morţi la pământ.
Îngerul s-a retras, şi lumina a dispărut. Isus avusese ocazia să
scape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine. Ca unul care fuse-
se glorificat, El stătea în mijlocul acelei cete de oameni împietriţi,
care era acum căzută şi neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii
priveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.“ Hristos Lumina Lu-
mii, cap. 74, par. 28, 29.
Ucenicii nu s-au împărtăşit de spiritul extraordinar, dedicat slu-
jirii, al Învăţătorului lor, iar Petru a decis în sinea lui ca Mântui-
torul să nu fie arestat, scoţând sabia şi tăind urechea slujitorului
marelui preot.
„Când Isus a văzut ceea ce s-a întâmplat, şi-a eliberat mâinile,
deşi era ţinut cu străşnicie de către soldaţii romani şi, spunând:
,Lăsaţi-i! Până aici! ‘, S-a atins de urechea rănită şi ea s-a vinde-
cat imediat. Apoi a spus lui Petru: ,Pune-ţi sabia la locul ei; căci
toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog
pe Tatăl Meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri?‘, o legiune pentru fiecare dintre
ucenici.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 74, paragraful 4 de la sfâ-
rşit.
Dacă un singur înger putea să imobilizeze totalmente acea
ceată de oameni mânioşi şi înarmaţi, atunci ce ar fi putut face
douăsprezece legiuni de îngeri? Acea demonstraţie de putere din
Ghetsemani confirmă că singura cale posibilă prin care Hristos
putea să fie răstignit era ca El să se ducă de bună voie şi cu su-
punere, aşa cum de altfel a şi făcut. Nu există nimic din spiritul
ţapului împotrivitor, care era tras şi dus departe de către un om
puternic, care să ilustreze ispăşirea făcută de Hristos.
O altă dovadă că ţapul pentru Azazel nu putea fi Hristos constă
în faptul că el era dus departe, fiind despărţit pe vecie de tabăra
lui Israel, ca să piară singur, în pustie. Să înălţăm laude Tatălui,
Fiului şi Duhul Sfânt cel veşnic, că nu aceasta este soarta finală
a lui Hristos. Cât de teribil ar fi dacă, Cel care a suferit totul
pentru noi şi care, prin jertfa Sa infinită, a deschis calea spre
Paradis, ar fi pentru totdeauna exclus din Edenul restaurat, iar

aceia pe care i-a mântuit să locuiască acolo fără El! Ce copil al lui
Dumnezeu ar socoti cerul un loc plăcut fără Hristos? Cerul nu ar
fi cer fără El. În vreme ce planul de mântuire ar fi adus beneficii
enorme şi, prin acele beneficii glorioase ar fi dat naştere laudei şi
adoraţiei tuturor făpturilor lui Dumnezeu, ar fi fost aruncată
totuşi o umbră veşnică peste toate lucrurile prin eşecul lui Hristos
de a se bucura de victoria cea veşnică.
Din fericire, Hristos niciodată nu va fi dus departe pentru a fi
despărţit veşnic de poporul Său şi a fi lăsat să piară singur în
pustie. Pe noul pământ Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îngerii sfinţi şi
toţi cei răscumpăraţi vor fi legaţi împreună ca o familie completă.
Ei vor avea părtăşie cu Hristos, vor adora caracterul Său fără
pereche şi vor creşte mereu în lumina extraordinară a prezenţei
Sale dătătoare de viaţă.
Vorbind despre ceea ce i s-a arătat în viziunea despre noul
pământ, Ioan scrie:
„În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul
Dumnezeu, Cel atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.
Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o
lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este
Mielul.“ Apocalipsa 21,22.23
Satana este cel care, împotrivindu-se la fiecare pas, va fi dus
departe, cu forţa, într-o despărţire veşnică de cei răscumpăraţi.
El va pieri singur în pustia dinafara Noului Ierusalim, pentru a
nu mai fi văzut niciodată. Soarta care este ilustrată în mod exact
în ispăşirea făcută asupra ţapului pentru Azazel nu este a lui Hris-
tos, ci a lui Satana.
Trebuie să ne amintim, de asemenea, că Hristos nu va fi un
purtător de păcate după ce are loc ispăşirea finală din sanctuarul
ceresc. Acest lucru este clar arătat în serviciul simbolic, când se
făcea ispăşire finală pentru marele preot şi casa lui, cât şi pentru
locurile sfinte şi altar. Prin acest mijloc ei erau curăţiţi în mod
simbolic de toate păcatele pe care le purtaseră tot timpul anului
prin serviciul zilnic.
„Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă
ispăşire pentru el şi pentru casa lui... Aaron să-şi aducă viţelul lui
pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa
lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o
cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea
Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să

ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună
tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de
tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi
astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu
degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să
stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului
ispăşirii.“ Levitic 16,6.11-14.
Astfel, în tip sau serviciul simbolic, marele preot, potrivit cu
îndrumările lui Dumnezeu, făcea cu mare grijă o ispăşire finală
separată pentru el şi pentru casa lui. Principiul este că „ceea ce
se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în
realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor,
cap. 23, paragraful 7 de la sfârşit.
De aceea şi Isus trebuie să facă o ispăşire finală pentru El. Nu
pentru vreun păcat al Său este necesară o astfel de ispăşire,
deoarece El niciodată nu a avut vreun păcat. El are nevoie de
curăţire din pricina păcatelor pe care le poartă în numele tuturor
celor care îşi trimit fărădelegile la sanctuar, tocmai pentru a
putea fi eliberat pentru totdeauna de aceste păcate şi pentru a
avea dreptul de a le pune asupra ţapului de trimis.
În serviciul simbolic al Vechiului Testament, ispăşirea finală se
făcea atât pentru sanctuar, cât şi pentru marele preot, şi aşa
trebuie să fie şi în antitip.
De aceea, Hristos nu mai este purtătorul de păcate atunci când
păcatele sunt îndepărtate de la El şi din sanctuar prin ispăşirea
finală, şi iese să le pună asupra ţapului de trimis. Acea lucrare
este pentru totdeauna încheiată. Acest lucru înseamnă că, oricine
mai poartă povara păcatului după acea vreme, aşa cum face ţapul
de trimis, nu poate fi Hristos.
În Spiritul Profetic se spune peste tot că singura fiinţă care este
simbolizată prin ţapul pentru Azazel este Satana. Iată o
declaraţie tipică:
„S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către
Hristos ca jertfă, iar marele preot reprezenta pe Hristos ca
Mijlocitor, ţapul de trimis simboliza pe Satana, autorul păcatului,
asupra căruia vor fi aşezate în cele din urmă păcatele celor cu
adevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei
pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul
ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge,
îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la

încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în
executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. Ţapul era
trimis într-un ţinut nelocuit pentru a nu se mai întoarce niciodată
în adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţa
lui Dumnezeu şi a poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prin
distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.“ Tragedia veacuri-
lor, cap. 23, ultimul paragraf.
Cu toate că dovezile arată că Satana este singurul care repre-
zintă pe deplin tipul ţapului de trimis şi că el este Azazel, unii vor
avea probleme deoarece această învăţătură îi descoperă atât pe
Hristos, cât şi pe Satana ca purtători de păcat, şi pare că nu pot
face distincţie între ei.
Nimeni n-ar trebui să respingă adevărul cel clar şi simplu din
pricina concluziilor care pot fi trase. Noi trebuie să acceptăm mai
degrabă declaraţiile Scripturilor şi apoi să punem la probă
concluziile, pentru a vedea dacă se justifică cu adevărat. Când
este făcut acest lucru va fi evident că există anumite diferenţe
semnificative între Hristos şi Satana ca purtători de păcat. De
exemplu, când Hristos poartă păcatele copiilor Săi, El ia asupra
Sa ceva care nu a fost niciodată al Său, pe când Satana primeşte
înapoi ceea ce-i aparţine. Pe deasupra, nu există nici un element
de virtute salvatoare în rolul lui Satana când nelegiuirile celor
neprihăniţi sunt puse în cele din urmă asupra lui, aşa cum există
în lucrarea continuă a lui Isus. Ei nu poartă povara păcatelor în
acelaşi fel. Dacă aceste diferenţe sunt clar înţelese, atunci nu va
exista nici o problemă în a-l recunoaşte pe Satana ca fiind Azazel,
ţapul de trimis.
Serviciul real prin care păcatele erau puse în tip asupra ţapului
de trimis era îndeplinit în faţa cortului, în curtea sanctuarului,
sub ochii copiilor lui Israel. Curtea templului era simbolul
pământului, iar cele două încăperi arătau spre dublura lor din
ceruri. Cu alte cuvinte, curtea sanctuarului ceresc este acest
pământ.
Acele servicii care aveau loc în simbol în curtea templului
Vechiului Testament, trebuie să îşi găsească împlinirea în
evenimentele care au loc pe acest pământ. De exemplu, orice
animal care era sacrificat în vreun serviciu oarecare, murea în
curte înaintea ochilor tuturor celor prezenţi acolo. În acelaşi fel,
după cum şi este de aşteptat, Isus, marele antitip al tuturor
acestor jertfe, a murit pe acest pământ în văzul sutelor de

oameni care erau de faţă. Pe de altă parte, toate cele ce se
săvârşeau în simbol înăuntrul sanctuarului şi nu puteau fi
văzute de popor sunt făcute în antitip în templul ceresc şi nu pot
fi văzute de poporul lui Dumnezeu de pe pământ decât cu ochiul
credinţei.
Acest adevăr conduce la următorul lucru, anume că aşezarea
finală a păcatelor asupra ţapului de trimis – Satana – nu poate
avea loc până când Isus nu şi-a încheiat lucrarea din sanctuar şi
coboară pe acest pământ; unicul loc unde, conform tipului,
această lucrare poate fi făcută. Aceasta este ceea ce se va şi
întâmpla în realitate, după cum confirmă următoarele două
declaraţii scrise în contextul celei de-a doua veniri a lui Hristos.
„Acum (când Hristos vine pe pământ) are loc evenimentul
prefigurat în ultimul serviciu solemn al zilei de ispăşire. Când
slujirea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erau
îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,
atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţa
adunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate fărădelegile
copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege prin care au
păcătuit ei, să le pună pe capul ţapului.‘ Levitic 16,21. Tot astfel,
când lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, în
prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor
răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra
Satanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care le-a
provocat să le făptuiască. Şi după cum ţapul era trimis departe
într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământul
pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.
„Apocalipsul prezice alungarea Satanei, precum şi starea de
haos şi pustiire la care va fi adus pământul şi declară că această
stare va dăinui timp de o mie de ani. După ce prezintă scenele
celei de a doua veniri a Domnului şi distrugerea celor nelegiuiţi,
profeţia continuă: ,Apoi am văzut coborându-se din cer un înger,
care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna
pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a
legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo,
şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile,
până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie
dezlegat pentru puţină vreme.‘ Apocalipsa 20,1-3.“ Tragedia
veacurilor, cap. 41, par. 17, 18.
Îngerul care îl leagă şi îl duce departe pe diavolul nu poate fi

altul decât antitipul omului puternic. Întrebarea este: cine este
acest înger? În Apocalipsa un înger poate reprezenta mai multe
lucruri. În primele trei capitole îngerii reprezintă şapte biserici;
în cele şapte trâmbiţe ei sunt cei care vestesc necaz şi durere
împotriva diferitelor tipuri de Babilon care se succed unul după
altul; în capitolele 14 şi 18 cei şapte îngeri simbolizează şapte
mişcări prin care Domnul îşi va sfârşi lucrarea în lume; iar în
capitolul 10 El este Isus Hristos. Contextul şi de obicei declaraţiile
corespunzătoare determină ce anume reprezintă îngerul în
fiecare caz. Astfel, nu ar trebui să fie dificil să determinăm cine
este îngerul care este antitipul omului puternic ce se coboară din
ceruri cu un lanţ mare în mână, pentru a-l lega pe Satana şi
pentru a-l duce departe în pustia care va fi pe acest pământ pe
durata mileniului.
Există doar un singur Înger care are puterea de a-l duce pe
Satana departe, în pustie, iar acesta este Isus Hristos,
Arhanghelul. El este acela care se coboară din cer cu un lanţ mare
în mână şi îl obligă pe Satana să rămână timp de o mie de ani pe
acest pământ pustiit.
Unii pot argumenta cu privire la aceasta, spunând că marele
preot îl reprezintă pe Hristos şi nu acel om care ducea ţapul în
pustie. Această afirmaţie trece cu vederea faptul că Hristos este
simbolizat prin mai multe lucruri în afara marelui preot. El este
de asemenea Mielul, Uşa, Pâinea punerii înainte, Lumina şi
atâtea altele. Adevărul este că atât marele preot, cât şi omul
puternic îl reprezintă pe Hristos. El este reprezentat de marele
preot până în momentul când lucrarea din sanctuar este sfârşită
prin aşezarea asupra lui Satana a ceea ce de drept îi aparţine –
păcatele la care l-a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le
făptuiască. De la acest moment este nevoie de un nou simbol
pentru a reprezenta schimbarea rolului pe care Hristos trebuie
să-l ocupe, adică acela al omului puternic ce trebuie să ducă ţapul
în pustie.
Va fi un privilegiu pentru poporul lui Dumnezeu să fie martor
la ceremonia impozantă, când păcatele lor vor fi aşezate asupra
lui Satana prin mâinile puternice ale Îngerului lor preaiubit,
omul puternic, Isus Hristos. Va fi o asigurare vizibilă că
nelegiuirile lor au fost cu adevărat separate de ei pentru
totdeauna. Ei vor vedea dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu
prin actul de a-i da înapoi lui Satana ceea ce este al său –

nelegiuirile pe care i-a ispitit să le comită. Hristos este atât de
binevoitor să ia asupra Sa vinovăţia altora, pe când diavolul, deşi
nu e nevoie s-o mai spunem, nu va accepta de bună voie ceea ce
este în realitate responsabilitatea sa, deoarece calea oamenilor
răi şi a îngerilor a căror căpetenie este Satana e de a arunca vina
păcatelor lor asupra altora.
Când Satana va fi despărţit pentru totdeauna de tabăra lui
Israel şi cei răscumpăraţi vor vedea că el niciodată nu-i mai poate
ispiti, atunci vor izbucni în cântări încântătoare de laudă pe
măsură ce Hristos îi conduce în călătoria lor emoţionantă prin
spaţiu spre căminul lor ceresc. Şapte zile extraordinare vor fi
petrecute în această călătorie de la pământ spre cer, dintre care
una va fi cel mai glorios Sabat pe care l-au cunoscut vreodată
oamenii mântuiţi.
Pentru următorii o mie de ani ei vor trăi şi vor domni împreună
cu Hristos, înainte de a se întoarce pe această planetă pustiită
pentru scenele ultimei judecăţi care va nimici prin foc lucrările
păcatului, şi de asemenea pentru a participa la spectacolul măreţ
al recreării noului pământ şi a cerului cel nou. Apoi înaintea lor
se va întinde gloria unei vieţi fără sfârşit, de dezvoltare
nelimitată, viguroasă, şi de bucurie perfectă pentru totdeauna. Ei
vor înţelege într-o lumină şi mai clară cuvintele: „Calea Ta, o,
Dumnezeule, este în sanctuar.“ Psalm 77,13. K. J.V. Bible.
Capitolul 25
Avertizarea despre judecată

Evenimentul cel mai critic ce are loc în viaţa unei persoane este
judecata care va decide în mod irevocabil destinul său veşnic.
Dumnezeul iubirii şi al milei nu va îngădui ca acest eveniment să
vină peste poporul Său fără o avertizare clară şi specifică, atât în
ce priveşte natura, cât şi timpul ei.
Până acum am acordat un spaţiu considerabil în ce priveşte
natura judecăţii şi caracterul cerinţelor ce trebuie îndeplinite de
către aceia care vor trece de scrutinul ei cercetător. Acum însă a
venit timpul să vedem când va avea loc judecata. Sfânta Scriptură
ne pune la dispoziţie o dovadă amplă care arată către acest
moment din istorie.
În zilele lui Pavel evenimentul era încă în viitor. Când stătea
înaintea lui Felix, el vorbea „...despre judecata viitoare“. Fapte
24,25.
El vorbea pe dealul lui Marte despre acest eveniment, încă
îndepărtat pe atunci, când Dumnezeu, pentru că rânduise o zi
„...va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rânduit
pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă
netăgăduită prin faptul că l-a înviat din morţi“. Fapte 17,31.
Prin inspiraţia Duhului Sfânt în studiul Scripturilor, Pavel ştia
că el nu putea încă vesti solia unei judecăţi deja în desfăşurare.
Desigur că ar fi trebuit să aibă loc, dar necredinţa poporului lui
Dumnezeu o amânase până la o dată mult mai târzie decât ar fi
fost necesar. Însă ea nu va fi amânată mereu. Având în vedere
toate circumstanţele relatate, Domnul a fixat în mod irevocabil
ziua când ea va începe şi, când va veni plinătatea timpului, atunci
va începe.
(366)
AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ 367
Domnul i-a descoperit profetului singuratic, exilat pe Patmos,

că va apare o mişcare de oameni care, sub conducerea personală
a lui Hristos, va face cunoscut faptul că „...a venit ceasul judecăţii
Lui“. Apocalipsa 14,7. Această solie va pune sigiliu pe prezicerile
făcute în Vechiul Testament, atât în ce priveşte tipurile, cât şi în
ce priveşte profeţiile directe, prin confirmarea a ceea ce s-a prezis.
Vom examina mai întâi solia conţinută în sincronizarea
tipurilor în raport cu anul religios iudaic. În total erau şapte
sărbători specifice care aveau o semnificaţie profetică specială.
Patru erau grupate în prima parte a anului, iar trei la sfârşitul
lui. Prima dintre cele de la începutul anului era Paştele, care era
celebrat în ziua a paisprezecea a lunii întâi. Sărbătoarea azimi-
lor sau a pâinilor nedospite începea în ziua următoare şi continua
vreme de o săptămână, dar ziua a doua a acestei sărbători, care
era ziua a şaisprezecea a lunii, era ziua când erau aduse cele
dintâi roade sau pârga.
Cincizeci de zile mai târziu urma Sărbătoarea Săptămânilor
care ulterior a devenit cunoscută ca Ziua Cincizecimii, în cadrul
căreia se aducea o altă pârgă. Raportul biblic despre acest adevăr
îl găsim în Levitic 23,4-40.
„Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi
vesti la vremile lor hotărâte. În luna întâi, în a paisprezecea zi
a lunii, între cele două seri vor fi Paştele Domnului. Şi în a cinci-
sprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cin-
stea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. În ziua întâi, să a-
veţi o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.
Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a
şaptea să fie o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrare
de slugă. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte-le copiilor
lui Israel şi spune-le: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi
când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca
pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o parte şi în-
tr-alta înaintea Domnului, ca să fie primit; preotul să-l legene
într-o parte şi într-alta a două zi după Sabat...‘ De a doua zi după
Sabat, din ziua în care veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o
parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să
număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şapte-
lea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mânca-
re. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca să fie legăna-
te într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din
floarea făinii şi coapte cu aluat; acestea sunt cele dintâi roade

pentru Domnul...“
Aceste prime patru sărbători cu adunări sfinte se sfârşeau la
începutul lunii a treia care corespunde cu luna mai din calenda-
rul nostru. După ce se scurgeau alte patru luni începea următoa-
rea sărbătoare. Aceasta era Sărbătoarea Trâmbiţelor care începea
în prima zi a lunii a şaptea, fiind urmată apoi de Ziua Ispăşirii,
ce avea loc în ziua a zecea a lunii, şi de Sărbătoarea Corturilor, în
ziua a cincisprezecea.
Raportul biblic despre aceste sărbători se găseşte în versetele
ce urmează după cele citate mai sus.
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel
şi spune-le: În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi
de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe şi o adunare sfântă... În
ziua a zecea a acestei luni a şaptea va fi ziua ispăşirii: atunci să
aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Dom-
nului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lucrare în ziua a-
ceea, căci este ziua ispăşirii când trebuie făcută ispăşire pentru
voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru. Oricine nu se va
smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va fa-
ce în ziua aceea vreo lucrare oarecare, îl voi nimici din mijlocul
poporului lui...‘ Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte co-
piilor lui Israel şi spune-le: În a cincisprezecea zi a acestei a şap-
tea luni va fi sărbătoarea corturilor, în cinstea Domnului, timp de
şapte zile... În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, când
veţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea
Domnului timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă şi
a opta să fie tot o zi de odihnă. În ziua întâi să luaţi poame din po-
mii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de săl-
cii de râu şi să vă bucuraţi înaintea Domnului, Dumnezeului vo-
stru, şapte zile.‘ “
Fiecare din aceste sărbători era o profeţie ilustrată ce arăta
spre secvenţa evenimentelor care trebuiau să aibă loc în timpuri-
le Noului Testament, când antitipul lua locul tipului. Prima din-
tre acestea, Paştele, arăta către moartea lui Hristos pe Calvar,
după cum a scris Pavel: „...căci Hristos, Paştele noastre a fost jert-
fit“. 1 Corinteni 5,7.
Iudeii din timpul lui Hristos pierduseră în totalitate semnifi-
caţia sistemului de jertfe, dar când Mântuitorul a făcut prima Sa
vizită la Ierusalim, când avea vârsta de doisprezece ani, a început
să înţeleagă taina misiunii Sale pe măsură ce contempla sacrifi-

ciul mielului de Paşte.
Paştele a fost împlinit cu exactitate, atât ca timp, cât şi ca tip
în anul precizat de profeţia din Daniel 9. Când s-a apropiat cea-
sul, Isus se afla în provincia nordică a Galileii de unde, cunoscând
că timpul pentru jertfirea Sa se apropiase, „...şi-a îndreptat faţa
hotărât să meargă la Ierusalim“. Luca 9,51.
Ziua de Paşti a acelui an a început la apusul soarelui din ziua
a cincea a săptămânii, adică joi seara. În camera de sus,
binecuvântatul nostru Mântuitor a mâncat paştele cu ucenicii Săi
şi a instituit Cina Domnului. În ziua următoare, la ceasul jertfei
de dimineaţă, El a fost pus pe cruce, iar la ceasul jertfei de seară
a murit.
Unii se pot întreba de ce Isus nu a murit joi seara, adică la
timpul când mielul de paşti era junghiat. Dar nu putea să aibă loc
aşa ceva. Dacă pentru a împlini tipul, Hristos trebuia să moară
exact în clipa când murea mielul de paşte, atunci El ar fi trebuit
să moară din nou în momentul antitipic al morţii din ziua ispăşirii
şi în orice altă împlinire a tipului Vechiului Testament. În schimb,
El a murit o singură dată la timpul care corespundea serviciului
zilnic obişnuit. Acest sacrificiu atotsuficient a întrunit cerinţele
fiecărui serviciu pe care Hristos urma să-l aducă la îndeplinire în
slujirea Sa de Mare Preot.
În felul acesta, Isus a renunţat la viaţa Sa preţioasă la timpul
când se aducea jertfa de seară, dar în ziua de Paşte. Atât de exact
a întâlnit tipul antitipul, încât Isus a murit pe cruce chiar în clipa
în care mielul ar fi trebuit să moară în ziua aceea la uşa templului.
Pe măsură ce se apropiau ultimele clipe ale lui Hristos, preotul a
ridicat cuţitul pentru a ucide mielul. Muşchii lui s-au încordat,
dar căderea cuţitului a fost oprită de sfâşierea neaşteptată, de sus
în jos, a perdelei grele a templului. Preotul, fără voie, dar în
totalitate buimăcit şi îngrozit, a dat drumul mielului, care a fugit
repede de soarta ce-l aştepta, în timp ce Mielul lui Dumnezeu
murea în locul lui. Tipul întâlnise antitipul în felul cel mai exact
posibil.
„Când strigătul ,S-a sfârşit‘ a ieşit de pe buzele lui Hristos,
preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul
reprezentând pe Domnul Hristos fusese adus ca să fie junghiat.
Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate,
preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam atunci
când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit,

poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să
tremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic,
perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus şi până jos de
o mână nevăzută, deschizând larg privirii mulţimii locul ce era
odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc se manifesta
Şekina, prezenţa lui Dumnezeu. Aici şi-a manifestat Dumnezeu
slava Sa, deasupra capacului milei. Nimeni, în afară de marele
preot, nu a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această
încăpere de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a
face ispăşirea pentru păcatele poporului. Dar, vai, acest văl este
rupt în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu
mai era deloc sfânt.
Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul stă gata să
junghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul
scapă. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu.
Marea jertfă a fost adusă. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber.
Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai este deloc
nevoie ca cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot.
De aici înainte Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în
cerul cerurilor. Era ca şi când un glas le-ar fi spus închinătorilor:
Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul
lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: ,Iată-Mă (în sulul cărţii
este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.‘ ,Cu însuşi
sângele Său‘, ,El a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea
Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.‘ Evrei 19,7;
9,12.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 78, ultimele două paragrafe.
Aceiaşi precizie care a marcat împlinirea Paştelui continuă în
toate evenimentele care sunt antitipul fiecărei alte sărbători
tipice.
În dimineaţa de după răstignire începea sărbătoarea azimilor.
Timp de o săptămână fermentul trebuia să fie separat complet din
viaţa lor. Îndepărtarea a tot ceea ce constituia ferment, simbolul
păcatului, era adusă la îndeplinire prin faptul că Hristos a luat
cu El în mormânt toate păcatele lumii şi acolo s-a odihnit în prima
zi din cele şapte zile ale sărbătorii azimilor.
Ziua a şaisprezecea era sărbătoarea celor dintâi roade. Hristos
a înviat chiar în dimineaţa acestei zile şi, prin aceasta, a împlinit
tipul, după cum confirmă Pavel: „Dar acum, Hristos a înviat din
morţi, pârga celor adormiţi.“ 1 Corinteni 15,20.
„Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi.

El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc
tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înain-
tea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani, s-a făcut această
ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile secerate primele
spice de grâu copt, şi când oamenii mergeau la Ierusalim la Pa-
şti, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca
un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se pu-
tea înfige secera în grâu, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Sno-
pul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hris-
tos, ca întâiul rod, reprezenta marele seceriş spiritual ce trebuia
să se adune pentru împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este ti-
pul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi care au murit.
,Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dum-
nezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în
El.‘ 1 Tesaloniceni 4,14.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 18.
Când Hristos a înviat, un seceriş mare era gata pentru recol-
tare, seceriş alcătuit din toţi cei neprihăniţi care muriseră înain-
te de acea înviere. Ei au fost tot atât de pregătiţi pentru îm-
părăţie, aşa cum totdeauna vor fi, tocmai pentru că în ei nu mai
putea fi făcută nici o lucrare din moment ce sfârşiseră călătoria
lor pământeană şi trecuseră la odihnă. Totuşi, din motive foarte
bine ştiute de Cel atotputernic, nu toţi cei care constituie acest se-
ceriş au fost luaţi la cer, ci numai aceia „...care fuseseră conlucr-
ători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre
adevăr.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 19.
Asemenea exemple sunt bărbaţi ca Abel şi Ioan Botezătorul. Ei
fuseseră conlucrători cu Domnul şi, cu preţul vieţii lor, stătuseră
pentru adevăr, după cum mulţi alţii au făcut în vremurile ve-
chiului Testament. Mormintele acestei mulţimi de suflete credin-
cioase s-au deschis atunci când un cutremur de pământ a avut loc
la răstignire, când au înviat duminică dimineaţa, împreună cu
Hristos, şi apoi l-au însoţit în întoarcerea Sa către cer, unde se şi
află până în prezent. Curând, ei vor veni împreună cu Hristos
spre acest pământ pentru a spune bun venit în fericirea veşnică
sfinţilor celor vii şi a celor înviaţi.
Cincizeci de zile treceau între Sărbătoarea primelor roade şi
Sărbătoarea săptămânilor sau Ziua Cincizecimii. Hristos a
rămas cu biserica primară vreme de patruzeci de zile din această
perioadă, după care s-a înălţat la cer în timp ce urmaşii Săi au
petrecut ultimele zece zile în cercetare sârguincioasă a sufletu-

lui şi aproape în rugăciune continuă. Urmarea a fost cea mai pu-
ternică revărsare a Duhului Sfânt care a fost vreodată primită
de un grup de oameni. Mai înainte, persoane individuale fuse-
seră din belşug binecuvântate, dar Duhul Sfânt niciodată nu co-
borâse asupra unui colectiv de oameni. A fost timpul unei mari
puteri şi eficienţe pentru biserică.
Revărsarea Duhului Sfânt nu a venit cu o zi mai devreme sau
mai târziu, ci exact la timpul când confirmă Scripturile: „În Ziua
Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din
cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa
unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-
se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au
umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
după cum le dădea Duhul să vorbească.“ Fapte 2,1-4.
Astfel că, după cum primele patru sărbători erau grupate la
începutul anului religios iudaic, tot astfel primele patru
evenimente simbolizate de ele erau grupate împreună în primele
zile ale perioadei antitipice. Acest lucru ne conduce să tragem
concluzia corectă că şi ultimele trei evenimente – cele către care
ultimele trei sărbători indicau în viitor – vor avea loc numai la
sfârşitul istoriei omeneşti, şi deci o perioadă foarte mare de timp
va separa primele patru evenimente de ultimele trei. Tocmai
acesta s-a dovedit a fi cazul.
Sărbătoarea Trâmbiţelor era celebrată în prima zi a lunii a
şaptea şi era o avertizare solemnă că se apropia ziua cea mare a
ispăşirii. Poporul era îndemnat să se pregătească pentru acest
eveniment hotărâtor, ca nu cumva să fie găsit nepregătit pentru
a întruni condiţiile severe.
Felul exact şi sigur în care s-au împlinit primele patru
sărbători este o garanţie că şi ultimele trei se vor împlini cu
aceeaşi exactitate. Cu alte cuvinte, pe cât de cert sunau
trâmbiţele ca avertizare la un timp specific, tot astfel va exista în
istorie un eveniment care să-i corespundă. O solie dată întregii
lumi exact la timpul potrivit va fi proclamată de un popor condus
şi instruit personal de către Dumnezeu, avertizând pe toţi
oamenii că vine judecata.
Există doar o singură mişcare în istoria omenirii care corespun-
de întru totul acestor aşteptări şi aceasta este mişcarea care
vesteşte solia despre ceasul judecăţii, şi care a luat naştere la
Sărbătoarea trâmbiţelor avea drept scop să-i pregătească pe

izraeliţi pentru ziua ispăşirii ce se apropia. În vederea îm-
plinirii acestui tip, avertizarea cu privire la apropierea ju-
decăţii a răsunat în întreaga lume în timpul celei de-a doua
mişcări îngereşti.
jumătatea secolului al nouăsprezecelea. Aşa după cum deja am

arătat, Pavel nu căuta acest eveniment în vremea sa, şi nici marii
reformatori protestanţi nu l-au vestit în soliile lor. De fapt, Martin
Luther a estimat că nu putea să aibă loc mai devreme de trei secole.
El a scris: „Sunt convins cu adevărat că ziua judecăţii nu va întârzia
trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această
lume păcătoasă.“ Tragedia veacurilor, cap. 17, par. 12.
Când înţelegem aceste lucruri, ele ne inspiră o mare încredere
în aceia a căror credinţă este întemeiată pe solia adventă bazată
pe Daniel 8 şi Apocalipsa 14. Nu există nici o altă mişcare
religioasă în lume astăzi, care să poată fi identificată de ea însăşi
sau de către alţii, ca răspuns la descrierea sigură a acestei profeţii.
Din contră, mai ales bisericile protestante ridiculizează mişcarea
adventă, descriind-o în diferiţi termeni defavorabili. Nici unul din-

tre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să nu se lase intimidat de a-
ceste evaluări false ale acelei mişcări care corespunde tuturor de-
scrierilor profeţiei. Aproape de sfârşitul timpului trebuia să vină
o mişcare simbolizată de Sărbătoarea Trâmbiţelor, care să vesteas-
că venirea judecăţii şi cea de a doua venire. Această mişcare care
a început în 1831 şi care a crescut la dimensiuni mondiale în câţi-
va ani este Marea Mişcare a celei de a doua veniri.
Aceia care ridiculizează solia despre ceasul judecăţii, cât şi pe
poporul care a proclamat-o, cred că au ample justificări pentru po-
ziţia lor pe baza a ceea ce părea a fi un eşec. Au trecut mai bine
de o sută cincizeci de ani de când a început să fie proclamată so-
lia revenirii imediate a Mântuitorului în contextul unei judecăţi
care deja are loc, însă cele prezise încă nu s-au împlinit. Deoare-
ce bisericile căzute gândesc că a trecut suficient timp ca să se îm-
plinească aceste preziceri, tocmai faptul că nu s-au împlinit este
văzut ca o dovadă că nici nu se vor împlini. Ele s-au întărit în rău
şi sunt sigure că toate sunt în pace, când de fapt nu există pace.
Ele vor descoperi prea târziu că s-au rezemat pe o siguranţă fal-
să şi vor fi înghiţite cu repeziciune de ruina generală ce va cu-
prinde lumea.
Este cât se poate de adevărat că a existat o amânare inutilă şi
criminală. Lucrarea ar fi trebuit să se încheie cu decenii în urmă,
dar a existat o apostazie înfricoşătoare printre aceia cărora li s-a
dat responsabilitatea de a proclama solia trimisă de cer, până
când ei înşişi nu mai sunt siguri de ceea ce cred. Mulţi s-au întors
din nou chiar la învăţăturile de care adventismul fusese cândva
eliberat, în timp ce alţii se agaţă cu încăpăţânare de speranţa că
adventismul laodicean va încheia lucrarea, când de fapt singura
cale prin care poate fi adusă la îndeplinire este ca solia adventă
originară să fie reînviorată.
Cu toate acestea lucrarea va fi adusă la îndeplinire. Lucrarea
va fi reînsufleţită, reînviorată, în armonie cu prescripţiile divine
şi în curând Mântuitorul va veni pe norii cerului să îi strângă pe
aleşii Săi.
Între timp, Sărbătoarea Trâmbiţelor este urmată de marea şi
teribila zi a ispăşirii şi a judecăţii, ceea ce înseamnă că trebuie să
găsim corespondentul ei în antitip. Nu poate să existe nimic mai
sigur căci, pe cât de cert a fost un tip, tot la fel de sigur va fi şi un
antitip.
La zece ani după ce a luat naştere mişcarea adventă a început

judecata celor morţi în Hristos, pe 23 octombrie 1844, în Sfânta
Sfintelor din sanctuarul ceresc. De atunci încoace aceasta
continuă şi, „În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va
ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa
noastră trebuie să vină la cercetare.“ Tragedia veacurilor, cap. 28,
paragraful patru de la sfârşit.
Determinarea precisă a datei de la 1844 va fi subiectul unui
capitol viitor, în care vom arăta că judecata celor morţi a început
deja exact la acel punct al timpului.
Începerea judecăţii este un eveniment de domeniul trecutului
acum, în timp ce înaintea noastră se află scenele finale legate de
judecată, aşa după cum deja am arătat în capitolele anterioare.
Acum trăim în timpul celei de a şasea sărbători.
Dar după judecată se află acel timp plin de bucurie prefigurat
de Sărbătoarea Corturilor. Acesta este timpul când secerişul va fi
strâns, când sfinţii se vor putea odihni de toată munca lor. Această
sărbătoare îşi va găsi împlinirea atunci când Domnul se întoarce
şi noi suntem duşi în cer. Este cea mai fericită sărbătoare din
toată istoria.
Există un număr de lecţii de nepreţuit conţinute în soliile ce le
găsim în serviciile tipice sau simbolice săvârşite prin ritualurile
iudaice, dar acest studiu s-a limitat la aspectul lor profetic. Ele
constituie prima prezentare cuprinzătoare secvenţială a eveni-
mentelor care trebuie să aibă loc în dispensaţiunea creştină şi, ca
atare, alcătuiesc baza unor detalii mai importante cuprinse în
profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei, pe care le vom analiza în
următoarele capitole.
Studiul acestor sărbători, profeţiile lor care se armonizează cu
alte texte biblice şi împlinirea lor fără greş, pot doar să inspire
fiecărui adevărat credincios credinţă, nădejde şi curaj, în timp ce
îi întăreşte încrederea în mişcarea adventă şi certitudinea
revenirii Domnului. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte: „Şi
avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că
luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos,
până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în
inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o
proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o
proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de
la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.“ 2 Petru 1,19-21.
Capitolul 26
Profeţiile timpului
Soliei conţinute în sărbătorile tipice îi lipsesc detaliile unei
sincronizări exacte, chiar dacă avem de câştigat extrem de mult
de la ele. De exemplu, exactitatea cu care primele patru sărbători
s-au împlinit ca timp şi tip, ne asigură că şi ultimele trei vor avea
loc după cum a fost prezis în timp şi în tip.
Totuşi ele nu sunt sfârşitul luminii ce a fost dată asupra acestui
subiect, căci Domnul nu ne-a lăsat fără informaţii specifice cu
privire la timpul când va veni judecata şi când El va ridica o mare
mişcare ce va avertiza cu privire la sosirea ei iminentă. Informaţii
suplimentare ne sunt descoperite de către Dumnezeu cu privire
la aceasta în Daniel 7.
Aceasta este cea de a doua viziune profetică dată profetului.
Prima, care este raportată în Daniel 2, i-a fost dată cu ocazia
visului pe care l-a avut Nebucadneţar şi totodată i s-a dat şi
interpretarea visului. Cea de a doua viziune se găseşte în
capitolul 7, fiind extinderea celei dintâi, şi descoperă cu o
aproximaţie exactă timpul când trebuia să înceapă judecata.
Înaintea ochilor uimiţi ai solului credincios al lui Dumnezeu,
eforturile trecătoare ale omului de a zidi un imperiu mondial
stabil au fost reprezentate prin nişte fiare de pradă, care urmau
una după alta într-o succesiune neîntreruptă. Prima a fost leul,
după care a urmat ursul, leopardul cu patru capete şi patru aripi
şi fiara care semăna cu un balaur uriaş cu zece coarne crescute
din capul ei. Natura lacomă, crudă şi carnivoră a animalelor
folosite pentru a simboliza puterile pământeşti care au deţinut
stăpânirea mondială în vremea lui Nebucadneţar până la căderea
Romei, trădează caracterul şi metodele acestor potentaţi care au
(376)
PROFEŢIILE TIMPULUI 377
căutat prin mijloace arbitrare să îşi impună voinţa asupra lumii.

Dispreţuind calea lui Dumnezeu, în ciuda lecţiilor deja scrise în
istorie care arată rezultatul sigur al încercării de a zidi împărăţia
lui Dumnezeu prin căi omeneşti, ei au folosit aceleaşi metode ca
şi înaintaşii lor şi au avut de suferit aceeaşi soartă.
Când Roma, al patrulea şi ultimul imperiu mondial, suferise
asemenea predecesoarelor ei aceeaşi ruină, o nouă putere a urcat
pe tronul lumii acelui timp. Ea a fost simbolizată prin cornul cel
mic care s-a ridicat din mijlocul celor zece coarne, după ce acestea
fuseseră deja consolidate. În cursul ascendenţei sale a smuls trei
din cele dintâi coarne, s-a deosebit de restul, a rostit blasfemii
împotriva Celui atotputernic, a pus la încercare pe cei sfinţi, s-a
gândit să schimbe timpul şi legea şi a domnit în mod absolut timp
de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Supremaţia lui a
continuat până când trebuia să înceapă judecata, când i s-a luat
stăpânirea pentru a fi nimicit pentru totdeauna.
„El mi-a vorbit aşa: ,Fiara a patra este o a patra împărăţie care
va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot
pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne,
înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar
după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi
va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui
Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta
să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp
de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni
judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită
pentru totdeauna.‘ “ Daniel 7,23-26.
Această scenă a judecăţii este descrisă la jumătatea capitolului
în termeni înfricoşători:
„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune
de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă
ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul
Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc
aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de
slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea
Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10.
Traducerea Cornilescu redă foarte bine această scenă a
judecăţii, de altfel ca şi nota marginală a K. J.V. Bible, atunci când
spune: „M-am uitat la aceste lucruri, până s-au aşezat nişte
scaune de domnie.“
Acest gen de traducere este compatibil cu felul în care se

pregătea sala de judecată în orientul antic pentru intrarea
judecătorului suprem. Sala era de obicei circulară, cu acoperişul
sprijinit pe un cerc de coloane din piatră frumoase şi cu podeaua
pavată cu lespezi şlefuite. Când se apropia timpul judecăţii,
slujitorii intrau cu nişte perne uriaşe pe care le „aruncau“
(conform K. J.V. Bible) sau le aşezau pe podea. Când împăraţii şi
monarhii intrau, se aşezau cu picioarele încrucişate pe aceste
perne, conferindu-le astfel demnitatea de scaune de domnie sau
tronuri. În felul acesta, aruncarea tronurilor era în realitate
aşezarea scaunelor de domnie, o lucrare de pregătire a sălii de
judecată pentru sesiunile ei.
Vreme de multe secole, după înălţarea lui Hristos, sala de
judecată din ceruri a rămas goală, în timp ce Dumnezeu şi Hristos
lucrau împreună în prima încăpere a sanctuarului ceresc, dar
sosise timpul când sala judecăţii trebuia pregătită, pentru ca
după aceea să aibă loc intrarea grandioasă a Celui atotputernic.
Versetele biblice prezentate mai sus constituie dovada că există
două despărţituri sau încăperi în sanctuarul ceresc şi că lucrarea
judecăţii de cercetare nu a început decât după apariţia şi căderea
puterii cornului cel mic.
Puterea reprezentată de cornul cel mic nu poate fi alta decât
papalitatea, pentru că este singura organizaţie care corespunde
fiecărui amănunt al descrierilor profetice. Mai înainte de orice,
informaţia furnizată limitează apariţia acesteia la un timp foar-
te precis. Este inutil să căutăm o altă putere care să corespundă
descrierii respective până după apariţia şi căderea celor patru
mari imperii – Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma – şi ridi-
carea celor zece împărăţii care aveau să crească din imperiul ro-
man. O dată ce aceste zece împărăţii s-au format, ne este mai
uşor să căutăm puterea care, prin apariţia ei, avea să doboare
trei dintre ele.
Imperiul roman a început să simtă atacul violent al aşa-nu-
miţilor împăraţi barbari o dată cu era noastră creştină. În anul
533 toţi cei zece împăraţi îşi stabiliseră supremaţia, iar scaunul
conducerii Romei fusese mutat la Constantinopol, oraş care as-
tăzi poartă numele Istanbul. În acel an Iustinian, împăratul ro-
man care-şi mutase reşedinţa la Constantinopol, l-a delegat pe
generalul Belizarius să îi libereze pe „creştinii“ din nordul Africii
şi din Italia. El a făcut acest lucru cu scopul precis de a câştiga
favoarea papei şi a partidei catolice, care suferea persecuţii seve-

re din partea regilor arieni ce le refuzau dreptul de a practica re-
ligia.
„Procopius relatează faptul că Iustinian a întreprins războiul
african pentru eliberarea creştinilor (catolici) de pe acel meleag şi
că, atunci când el şi-a exprimat intenţia în această privinţă, pre-
fectul palatului a fost foarte aproape de a-l abate de la scopul lui.
Dar el a avut un vis în care a fost îndemnat ,să nu ezite să-şi a-
ducă la îndeplinire planul; pentru că prin ajutorul dat creştinilor
el va răsturna puterea vandalilor.‘ “ Daniel and the Revelation,
pag. 127, 128, de Uriah Smith.
Belizarius i-a atacat pe vandalii din Africa de Nord cu o furie
atât de nemiloasă, încât rasa lor a dispărut. Campania militară se
încheiase în anul 534 d.Hr. Înainte de acest an, în 493, ostrogoţii
îi nimiciseră pe heruli şi au ocupat Roma unde au împiedicat e-
fectiv ascensiunea la putere a papalităţii. Întrucât îşi încheiase
misiunea sa împotriva vandalilor, Belizarius îşi îndreptă atenţia
spre ostrogoţi pe care i-a şi distrus în anul 538. Decretul lui Iusti-
nian, prin care i-a oferit papei scaunul de domnie al Romei, a fost
pus în practică acum şi un nou împărat stăpânea Europa.
Astfel, exact aşa cum s-a specificat în profeţie, el şi-a făcut a-
pariţia în mijlocul celor zece, fiind însă deosebit de ele şi a nimi-
cit trei din ele. Nu există nici o altă putere în afara papalităţii ca-
re să împlinească aceste detalii.
Nu există nici o îndoială în privinţa împlinirii de către papali-
tate a altor puncte arătate de profeţie. Ea a rostit vorbe de hulă
împotriva Celui Prea Înalt prin faptul că pretinde a fi Dumnezeu
pe pământ şi are puterea de a schimba sau modifica chiar legea di-
vină. Iată pretenţia ei arogantă prezentată în propriile ei cuvinte:
„Papa este ca şi Dumnezeu pe pământ, singurul conducător al
celor credincioşi în Hristos, având puteri absolute, căruia i s-a în-
credinţat de către Atotputernicul Dumnezeu guvernarea
împărăţiei pământeşti şi a celei cereşti.
Papa are o atât de mare autoritate şi putere, încât poate să
modifice, să explice sau să interpreteze chiar legea divină.“ Ferraris,
Prompta Bibleotheca, volumul VI, pag. 27, 29. Veneţia 1772.
„Preasfântul şi binecuvântatul mare pontif, papa Martin, cel
de-al cincelea prin providenţa divină, care deţine judecata
cerească, domn al pământului, succesorul lui Petru, ales de
Domnul să fie domn al universului, tată al împăraţilor, lumina
lumii.“ Salutul papei Martin al V-lea în depeşa trimisă

patriarhului şi împăraţilor din Constantinopol; din Baronius,
Ecclesiastical Annals, volumul XXVII, pag. 526, ediţia din 1874.
Pentru a-şi susţine pretenţia sa că deţine puterea de a schimba
chiar legea divină, papalitatea arată spre succesul ei uimitor prin
faptul că a convins milioane de oameni să păzească ziua întâi a
săptămânii ca zi de închinare, în locul zilei a şaptea. Trebuie să
admitem că acest fapt nu este o ispravă de rând, neînsemnată, ci
dimpotrivă confirmă faptul că această organizaţie deţine o mare
putere. Totuşi, un lucru este să admitem în mod onest, cinstit, că
ea are o mare putere, dar că este cu totul altceva să spunem că
aceasta dovedeşte faptul că papalitatea are cu adevărat
capacitatea de a schimba legea divină. Faptul că milioane ţin o
lege instituită de papalitate în locul poruncilor lui Dumnezeu, nu
dovedeşte că într-adevăr poruncile lui Iehova au fost schimbate.
Ele nu au fost schimbate şi nici nu vor fi vreodată, pentru că nici
un om, fie el pontif, dictator, despot, împărat sau preşedinte nu
are vreo putere pentru a efectua chiar şi cea mai neînsemnată
schimbare în legile divine.
În ciuda acestui fapt, blasfematorul rege-papă susţine că în
realitate a făcut chiar acest lucru. El spune:
„Întrebare: Aveţi vreo altă cale de a dovedi că biserica are
putere de a institui sărbători ca porunci sau normă de conduită?
Răspuns: Dacă ea nu ar fi avut această putere, nu ar fi putut
face acel lucru cu care sunt de acord toţi oamenii religioşi
contemporani – nu ar fi putut substitui păzirea sâmbetei, ziua a
şaptea a săptămânii, cu păzirea duminicii, ziua întâi a săptămânii,
o schimbare pentru care nu există nici o autoritate biblică.“
Keenan, A Doctrinal Catechism, pag. 174. Ediţia a treia ameri-
cană. New York: Kenedy and Sons.
Această dovadă, precum şi mult mai multe alte dovezi ce ar
putea fi oferite, arată dincolo de orice îndoială că papalitatea a
rostit cuvinte de hulă împotriva Celui Prea Înalt, conferind ca-
pului ei omenesc titlurile şi poziţiile care aparţin exclusiv Celui
atotputernic.
În plus, forţele papale au făcut absolut tot ce se putea face ca
să îi zdrobească pe sfinţi. Secol după secol au înălţat eşafoduri, au
aprins ruguri, i-au exilat pe creştini şi i-au înfrânt pe orice cale
posibilă. Dacă nu ar fi existat intervenţia divină şi reacţia ostilă
pe care însăşi Roma a generat-o împotriva ei, adevăratul popor al
lui Dumnezeu ar fi fost exterminat de mult şi lumea distrusă.

Acestei urâciuni a pustiirii avea să i se dea putere pentru o pe-
rioadă denumită drept „o vreme, două vremi şi o jumătate de
vreme.“ Daniel 7,25. „Apoi va veni judecata, şi i se va lua
stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.“
Atunci este clar că judecata nu începe decât după ce se sfârşeşte
această perioadă de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.“
De aceea, pentru a cunoaşte timpul când să ne aşteptăm să aibă
loc acest eveniment extrem de important, este necesar să
înţelegem cât de lungă este această perioadă, când a început şi
când se termină. O dată ce am descoperit punctul ei terminus,
atunci vom şti când începe judecata.
Determinarea perioadei de „o vreme, două vremi şi o jumătate
de vreme“ este o ocazie excelentă pentru a lăsa Biblia să fie
propriul ei interpret. Aceasta se va face prin compararea acelor
părţi din Scriptură în care este folosită expresia respectivă. În
afara versetului folosit mai există doar câteva, dintre care unul
se găseşte în Daniel 12,6.7, unde se pune o întrebare căreia i se
dă un răspuns.
„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care
stătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitul
acestor minuni?‘ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat cu haine de
in, care stătea deasupra râului, el şi-a ridicat spre ceruri mâna
dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va
mai fi o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, şi că toate
aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi
zdrobită de tot.“
Un alt verset care se ocupă de această perioadă de timp se află
în Apocalipsa 12,6.14, unde problema este rezolvată în întregime.
Iată cele două versete:
„Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu
ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile... Şi cele două
aripi ale vulturului cel mare au fost date femeii, ca să zboare cu
ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi
jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.“
Cel de al doilea verset este o reformulare a celui dintâi. Avem
aici aceeaşi femeie care zboară în aceeaşi pustie unde este hrănită
pentru aceeaşi perioadă de timp. Cel de al doilea verset descrie
durata şederii femeii în pustie în acelaşi limbaj folosit în Daniel
7,25 şi 12,7 – o vreme, vremi şi o jumătate de vreme, în timp ce
primul verset arată că această durată este de 1260 de zile.

Această declaraţie despre aceeaşi perioadă de timp sub două
expresii deosebite nu lasă nici o îndoială despre faptul că „o
vreme, vremi şi jumătate de vreme“ reprezintă 1260 de zile.
Aceasta înseamnă că o vreme sau un timp profetic reprezintă
360 de zile; vremi sau două vremi înseamnă 720 de zile, iar o
jumătate de vreme înseamnă 180 de zile.
Unii comentatori au arătat că „o vreme“ reprezintă un an
iudaic, dar nu este aşa, pentru că anul iudaic nu are 360 de zile.
Durata unui an este determinată de timpul care îi este necesar
pământului ca să se rotească în jurul soarelui, care este de 365 de
zile şi câteva ore, atât în Israel, cât şi în restul lumii.
„Durata fiecărei luni era determinată de observaţiile
martorilor care raportau că au văzut luna nouă, şi care erau cu
grijă supuse întrebărilor de către autorităţi (la început probabil
de către preoţi şi apoi după aceea de către Sinedriu), în timp ce
durata anului varia între 352 şi 356 de zile sau, dacă era un an
bisect, între 382 şi 386 de zile.“ Encyclopedia Britannica, volumul
4, pag. 624. Ediţia din 1963.
În profeţia biblică, o zi este simbol pentru un an, astfel că 1260
de zile sunt egale cu 1260 de ani. În anul 538 d.Hr. papalitatea a
urcat pe tronul rămas vacant în Roma ca urmare lui Belizarius
cel învingător. De la acel an profeţia declară că papalitatea va
domni timp de 1260 de ani; adică până în anul 1798. Chiar aşa
s-a şi dovedit a fi cazul, pentru că în acel an rana de moarte pri-
mită de papalitate a venit prin generalul francez Berthier, care a
intrat în Roma şi l-a luat prizonier pe papă, trimiţându-l în exil,
unde a şi murit în chip mizerabil. Întreaga lume s-a simţit în-
crezătoare în faptul că puterea papală s-a sfârşit pentru totdeau-
na, chiar dacă Scripturile arătau că rana de moarte se va vinde-
ca în încercarea finală a Babilonului de a recâştiga supremaţia a-
supra lumii, înainte ca întregul ei sistem să se prăbuşească într-o
uitare veşnică.
Sfârşitul autorităţii papale în Europa nu a venit ca o surpriză
pentru cei care studiau profeţia biblică. Ei ştiau ce însemna ex-
presia „o vreme, vremi şi o jumătate de vreme.“ Ei au înţeles că
anul 538 era punctul de început a acelei perioade şi că papa avea
să fie detronat în 1798. Când anul respectiv a venit ei au aştep-
tat cu încredere ca aceste dezvoltări să aibă loc, aşa cum de altfel
s-a şi întâmplat.
Edward King a fost unul dintre acei cercetători ai Bibliei care

a descris aceste evenimente după cum urmează: „Avem motive să
înţelegem, în acest caz, că cei 1260 de ani s-au sfârşit acum. Iar
noi putem încerca să datăm începutul acestei perioade, nu aşa
cum au făcut-o cei mai mulţi comentatori până în prezent, care au
presupus că a început de când Pepin i-a dat papei Ravena; sau de
când Carol cel Mare a stabilit şi a declarat că papa este Vicarul
lui Dumnezeu pe pământ; ci de la sfârşitul puterii gotice la Roma.
Fiindcă cele două circumstanţe au fost doar sporiri de splendoa-
re (ca daruri ulterioare, sau achiziţii de teritorii şi profit), şi con-
firmarea acelei stări de supremaţie ecleziastică în care fusese lă-
sată puterea papală la Roma de către generalul Belizarius când
i-a izgonit pe goţi, ruinându-le împărăţia.
Şi dacă aceste lucruri au avut loc astfel, atunci cu adevărat acea
metropolă mare, Babilonul, a căzut, a căzut; este aruncată la
pământ şi nu se va mai găsi. Şi nu ne rămâne nimic, decât să
aşteptăm sfârşitul cu o teamă teribilă, şi anume împlinirea
evenimentelor viitoare ale sfârşitului, care sunt descrise într-un
limbaj emblematic de către Profeţia Sfântă ca fiind aproape.“
Edward King, F. R. S., F. S. A., Remarks on the Signs of the Times,
20, 21 (Philadelphia edition, 1800). Citat în Prophetic Faith of Our
Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), volumul II, pag.
767, 769, de L. E. Froom.
Edward King a fost doar unul din nenumăraţii scriitori care au
recunoscut şi au marcat aceeaşi piatră de hotar în împlinirea
profeţiei – sfârşitul celor 1260 de ani de supremaţie papală şi
începutul timpului sfârşitului. Pe cât de cert fusese trecută
această piatră de hotar, tot atât de sigur venise timpul pentru
începerea judecăţii, înaintea căreia Dumnezeu va ridica un popor
care să avertizeze iminenţa venirii ei.
Profeţia din Daniel 7 nu descoperă anul specific în care urma
să înceapă judecata. Acesta a fost păstrat pentru viziunea
următoare din Daniel 8, unde se arată că judecata va începe la
sfârşitul perioadei celor 2300 de ani.
Este cu totul semnificativ că, pe măsură ce secolele au trecut
după învierea şi înălţarea lui Hristos, nimeni dintre copiii lui
Dumnezeu şi nici altcineva, nu s-a aşteptat ca judecata să înceapă
înainte de anul 1798. Interesul copiilor lui Dumnezeu a înaintat,
pe măsură ce fiecare porţiune a profeţiei se împlinea, o dată cu
studiul acesteia şi cu trecerea anilor. De exemplu, cei care au trăit
în timpul puterii romane au ştiut că aceasta era al patrulea

imperiu mondial după Babilon, Medo-Persia şi Grecia. Ei au
înţeles că urmau să îşi facă apariţia zece împăraţi din mijlocul
cărora avea să apară antihristul cel îngrozitor, însă ei nu au
înţeles că domnia sa anticreştină, oribilă şi plină de cruzime se va
întinde mai mult de o mie de ani, şi nici nu au înţeles natura
exactă a acestui antihrist.
De-a lungul Evului Mediu când papalitatea a atins apogeul
dominaţiei sale asupra minţii oamenilor, şi-au făcut apariţia unul
după altul reformatorii pe care Domnul îi ridica. Cu claritatea cea
mai pătrunzătoare ei au recunoscut în papa de la Roma pe omul
fărădelegii, iar organizaţia sa au văzut-o ca fiind urâciunea
pustiirii. Cu un curaj inspirat de adevărurile vii pe care le-au citit
în cuvântul sigur al profeţiei, ei au denunţat pe faţă monstrul
papal şi i-au chemat pe oamenii de pretutindeni să scape de
tirania ei neînduplecată, dar ei încă nu au înţeles însemnătatea
expresiei „şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două
vremi şi o jumătate de vreme.“
Când această profeţie era în perspectiva de a se împlini, cei
credincioşi au ştiut ceea ce însemna acele cuvinte şi au anticipat
în mod corect căderea papei în 1798. O dată ce acest lucru s-a
realizat, printre locuitorii de ambele părţi ale Atlanticului a avut
loc o schimbare imediată în ceea ce priveşte interesul şi studiul.
Ei şi-au îndreptat atenţia, independent de orice influenţă a unui
grup faţă de altul, către profeţiile din Daniel 8 şi Apocalipsa 14.
Le Roy Edwin Froom a observat acest fapt în cercetarea sa
cuprinzătoare cu privire la dezvoltarea interpretării profetice. El
a scris următoarele:
„Totuşi în preajma începutului secolului două schimbări
remarcabile şi strâns legate între ele în studiu şi interes au avut
loc pe tărâmul interpretării profetice – o schimbare de interes de
la Daniel 7, cu cei 1260 de ani, la Daniel 8 şi marea perioadă a
celor 2300 de ani; şi al doilea interes de la Apocalipsa 13 la
Apocalipsa 14. Să examinăm aceste lucruri în detalii mai
profunde.
În timpul primelor patru secole, Roma, ca cea de-a patra putere
mondială – Babilonul, Medo-Persia şi puterea macedoneană (sau
Grecia) dispăruseră de pe scena lumii – a constituit punctul focal
de interes profetic contemporan timpului respectiv în expunerile
lui Hipolit şi a altor interpreţi creştini. În secolul următor centrul
atenţiei s-a schimbat către cele zece coarne, ca fiind cele zece
regate barbare de pe teritoriul Romei antice, aşa cum a subliniat
Sulpicius Severus şi Ieronim. Apoi, în perioada medievală târzie
şi în era Reformei protestante a strălucit raza pătrunzătoare prin
care s-a recunoscut clar şi s-a confirmat că cel de-al unsprezecelea
corn, cornul cel mic, este papalitatea – identificare ce fusese
stabilită de către Eberhard din Salzburg aproximativ pe la 1240.
Această identificare a fost confirmată de Wycliffe, Luther, Knox
şi mulţi alţii, fiind socotită de protestanţi incontestabilă.
Timpul alocat dominaţiei spirituale speciale a papalităţii – cei
1260 de ani – a devenit următorul punct de interes susţinut.
Începând cu un secol înainte de revoluţia franceză, oameni ca
Cressener, Fleming, Newton şi alţii, au anticipat sfârşitul acelei
perioade în jurul lui 1800 sau chiar cu puţin înainte de acest an.
Apoi, ca urmare a captivităţii papei Pius al VI-lea în 1798, de
ambele părţi ale Atlanticului s-a recunoscut pe larg împlinirea
sfârşitului celor 1260 de ani decisivi. (Vezi volumul II). Ceea ce
urma să se mai împlinească erau evenimentele finale din Daniel
7 – cele privitoare la scenele grozave ale judecăţii de la sfârşitul
lumii.
Şi acum a urmat schimbarea imediată, dar remarcabilă, a
interesului şi studiului de la Daniel 7 la Daniel 8 şi la profeţia
celor 2300 de zile. Printre diferitele interpretări care au apărut –
nu numai în Britania şi în Europa, ci şi în Africa şi chiar în India,
dar mai ales aici în America s-au extins – cam şaizeci de
cercetători serioşi ai profeţiei din diferite denominaţiuni
religioase şi limbi au făcut să se audă această nouă veste, că cei
2300 de zile-ani se vor sfârşi în jurul anilor 1843, 1844 sau 1847,
deşi difereau cu privire la ceea ce urma să aibă loc atunci. Ni se
spune că numai în Britania această controversă a avut ecou de la
o mie de amvoane, lăsând urme şi în America de Nord, unde se
spunea acelaşi lucru. Niciodată nu existase un asemenea cor de
când a început interpretarea profetică.“ The Prophetic Faith of
Our Fathers, vol. IV, pag. 207, 208.
Această schimbare de interes extraordinară nu a fost
întâmplătoare. Chiar dacă acei cercetători ai Bibliei cu spirit
pătrunzător nu au înţeles-o, totuşi Duhul Sfânt le-a călăuzit
mintea în acest nou câmp de interes pentru a-i pregăti să se
unească într-o mişcare pregătită şi condusă de Dumnezeu, prin
intermediul căreia Domnul urma să facă cunoscut că ceasul
judecăţii venise. Studiul profeţiilor din Daniel 8 şi Apocalipsa 14

a produs această mişcare care a adus la îndeplinire voia lui
Dumnezeu. Aceste părţi din Scripturi au devenit temelia şi
pilonul central al credinţei advente.
După cum atenţia cercetătorilor Bibliei de pretutindeni a fost
îndreptată de la Daniel 7 la Daniel 8, ca urmare a încheierii celor
1260 de ani în 1798, tot aşa atenţia noastră se va îndrepta în
aceste ultime două capitole ale cărţii la Daniel 8.
Informaţia raportată de profet în capitolul opt al cărţii sale i-a
fost dată în cea de a doua viziune pe care a primit-o, şi a fost
ultima descoperire dată în timpul supremaţiei babiloniene. Lui
Daniel i s-a dat solia în cel de-al treilea an al domniei lui Belşaţar,
an care s-a dovedit a fi ultimul pentru împăratul cel trufaş, în
ciuda faptului că, după judecata sa, tronul său era sigur pentru
tot restul vieţii sale. Prea puţin şi-a închipuit el, atunci când a
strâns nobilii şi domnitorii în acea noapte de beţie şi petrecere, că
niciodată nu va apuca dimineaţa următoare şi nici nu şi-a dat
seama că distrugerea fără veste şi totală a Babilonului va fi un
tablou despre felul în care ultima manifestare a Babilonului, la
un timp ce urmează să vină, se va prăvăli spre ruină veşnică.
Daniel 8 este un capitol care trebuie să fie înţeles în întregime
de poporul lui Dumnezeu de astăzi. De aceea, i se va face o
prezentare cuprinzătoare în acest capitol.
În viziune Daniel se găsea „la capitala Susa, în ţinutul Elam;
şi în timpul vedeniei“ se afla „lângă râul Ulai.“ Daniel 8,2.
Înaintea ochilor săi uimiţi a apărut un berbec cu două coarne
care, mergând pe calea sa cotropitoare şi făcându-şi voia, a
devenit puternic. Dar stăpânirea sa nu avea să fie veşnică,
netrecătoare, deoarece în cele din urmă împotriva lui avea să vină
un ţap extrem de agresiv cu un singur corn puternic între ochi.
Iată ce scrie Daniel:
„A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-l
văzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea
lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat
asupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frânt amândouă coarnele; fără
ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ, şi l-a
călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui.
Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot,
i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne
mari, în cele patru vânturi ale cerului.“ Versetele 6-8.
Nu există nici o îndoială cu privire la împărăţiile care sunt

reprezentate de aceste două fiare, berbecul şi ţapul, pentru că
îngerul i-a spus lui Daniel cine erau. Ele erau, pe atunci, viitoarele
împărăţii ale Medo-Persiei şi Greciei, după cum stă scris:
„Berbecele pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt
împăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi
cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat. Cele patru
coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru
împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor
avea atâta putere.“ Versetele 20-22.
Primul mare împărat al Greciei nu a fost nimeni altcineva
decât Alexandru cel Mare, care a murit în puterea tinereţii sale,
din cauza unui atac puternic de febră căpătată în timpul unui
banchet uriaş. După moartea sa, împărăţia nu a fost dată
urmaşilor săi, ci a fost divizată între cei patru generali ai săi.
„Cassandru a luat Macedonia şi Grecia, la vest; Lisimah a luat
Tracia şi părţile asiatice spre Helespont (Dardanele) şi Bosfor, la
nord; Ptolomeu a primit Egiptul, Lydia, Arabia, Palestina şi
Coele-Siria, la sud; şi Seleucus a luat Siria şi restul stăpânirilor
lui Alexandru din est.“ Daniel and the Revelation, pag. 109, de
Uriah Smith.
Aşa extraordinare cum au fost evenimentele ce au avut loc prin
ridicarea şi căderea imperiilor Medo-Persiei şi Greciei, totuşi ele
nu sunt cele mai spectaculoase şi captivante din profeţie. O altă
putere urma să apară dintr-unul din acele coarne după ce se
statorniciseră, şi aceasta avea să joace în istoria umană un rol
care urma să aibă cel mai mare efect asupra adevăratului popor
al lui Dumnezeu.
„Dintr-unul din ele (dintre cele patru coarne) a crescut un corn
mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi
spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerului, a
doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a
călcat în picioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smuls
necurmata, şi i-a surpat locul locaşului său cel sfânt. Oastea a fost
pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei;
cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.“
Versetele 9-12.
Daniel nu era străin de situaţia profetizată în aceste versete,
pentru că exista în timpul său. Babilonul, sub domnia lui
Nebucadneţar şi a împăraţilor succesori, săvârşise toate aceste
lucruri împotriva bisericii lui Dumnezeu. Împărăţia babiloniană,

care la acea vreme era antihrist, se mărise nespus de mult chiar
până la oştirea cerului; doborâse la pământ o parte din oştire şi
din stele şi le-a călcat în picioare; se înălţase până la Căpetenia
oştirii şi niciodată nu fusese mai blasfematoare decât atunci când
Belşaţar a băut vinul Babilonului din vasele de aur aduse din
sanctuar; îndepărtase necurmata; surpase locul sanctuarului lui
Dumnezeu; aruncase adevărul la pământ; şi izbutise şi
prosperase. Aceasta a fost cea mai descurajatoare privelişte
pentru Daniel, care făcuse din iubirea pentru cauza lui
Dumnezeu interesul dominant al vieţii sale.
Profetul a înţeles că imperii mondiale nu se pot ridica şi cădea
în câteva luni. De aceea, el ştia că vor trece secole mai înainte ca
Medo-Persia şi Grecia să iasă de pe scena istoriei. După aceea
avea să se ridice puterea cornului cel mic, sub a cărui domnie
biserica nu avea să fie puterea atotcuceritoare în lume, ci urma
să fie adusă în strâmtorări mai mari decât cele prin care ea trecea
în timpul când Daniel a văzut această panoramă profetică.
Perspectiva era aşa de întunecată, încât părea că biserica nu mai
avea nici o nădejde pentru a fi vreodată un instrument potrivit
prin care să se stabilească neprihănirea cea veşnică şi să se pună
sfârşit păcatului. Profetului i s-a părut că puterile întunericului
vor triumfa pentru totdeauna, în timp ce adevărul şi mila vor fi
zdrobite pentru totdeauna.
Pentru a face lucrurile şi mai rele, viitorul apărea ca şi cum ar
fi fost o continuare îngrozitoare a unui trecut cumplit. Dumnezeu
chemase pe Avraam să fie tatăl unei naţiuni puternice, prin care
să poată sfârşi marea luptă şi să restabilească un singur puls de
armonie în întregul univers. După multe piedici serioase, Iehova
în cele din urmă stabilise pe urmaşii lui Avraam în ţara lor, de
unde plănuise ca ei să împrăştie neprihănirea în orice naţiune de
pe pământ.
Pentru a le garanta succesul, El i-a înzestrat cu facilităţile ne-
cesare pentru câştigarea victoriei mult dorite. El le-a dat liberta-
te personală, serviciile zilnice, sanctuarul şi, cel mai important
din toate, pe Hristos drept Conducător şi Cap al lor. Vrăjmaşul nu
avea nimic prin care să se poată măsura cu puterea uimitoare o-
ferită Israelului, care dispunea de orice făgăduinţă şi perspectivă
de a fi instrumentul eficace al lui Dumnezeu în încheierea grab-
nică a luptei dintre Hristos şi el.
Nu contează cât de lipsite de speranţe sunt perspectivele lui Sa-

tana, acesta niciodată nu renunţă la bătălie fără o luptă dispe-
rată, ştiind chiar unde să-şi îndrepte atacul. O dată ce Iosua şi bă-
trânii care au trăit după el au trecut la odihnă, Satana i-a convins
pe izraeliţi să înlocuiască îndrumările speciale ale lui Dumnezeu
de a-i alunga pe canaaniţi până când aveau să intre în totalitate
în posesia ţării, cu planul lor de a-şi zidi şi consolida mai întâi pro-
priile lor profituri. Întrucât s-au întors la căile lor, izraeliţii au
pierdut mult din protecţia şi puterea personală a lui Dumnezeu,
iar Satana a beneficiat repede de avantajul care i s-a oferit.
El a condus invazia ţării ocupate de poporul lui Dumnezeu şi,
după ce i-a biruit, le-a răpit imediat facilităţile atât de esenţiale
succesului lor. Satana i-a privat de libertate, le-a smuls necur-
mata, a dărâmat sanctuarul şi s-a înălţat în locul lui Hristos. Câtă
vreme putea să-i ţină în această situaţie, ştia că nu exista nici o
speranţă de a împlini misiunea încredinţată. Trebuie să vedem
foarte clar acest punct, deoarece este esenţial pentru victorie. Po-
porul prin care Domnul va încheia lucrarea Sa, va fi un popor li-
ber; binecuvântat cu slujirea necurmată a Marelui lor Preot, a că-
rui slujire în sanctuarul ceresc va fi clar înţeleasă şi crezută de ei;
iar Satana şi agenţii săi de pe pământ nu vor fi înălţaţi în locul
lui Hristos în mintea şi inima lor.
Ori de câte ori Dumnezeu a ridicat un luptător prin care să-şi
elibereze poporul de sub puterea vrăjmaşilor lor, El le-a înapoiat
aceleaşi facilităţi esenţiale de care Satana îi lipsise. De fiecare
dată când au recuperat aceste puteri ce le-au fost furate s-au ară-
tat foarte promiţători în a-şi împlini destinul, dar nu după multă
vreme repetau aceeaşi istorie tristă. Cel mai rău exemplu dintre
toate a fost atunci când apostazia i-a condus în captivitatea din
Babilon. Poporul a fost privat de libertate, sanctuarul a devenit
un morman de ruine, necurmata a fost îndepărtată, iar omul fără-
delegii se înălţase mai presus de Prinţul sau Căpetenia oştirilor.
Nu exista nici o posibilitate ca izraeliţii să-şi împlinească misiu-
nea lor, atâta vreme cât erau captivi într-o ţară străină.
Pe măsură ce Daniel privea istoria deprimantă a trecutului ca-
re se întindea înspre ceea ce părea a fi un viitor fără sfârşit, între-
barea firească ce a apărut în mintea sa era: Cât timp va continua
acest lucru? Dacă lucrarea avea să fie încheiată vreodată, atunci
trebuia să vină un timp când acest tipar al succesului şi înfrânge-
rii să fie întrerupt. Trebuia să se ridice un popor care niciodată să
nu mai fie lipsit de facilităţile fără de care Dumnezeu nu poate să

îşi termine lucrarea prin el. Dar cât va trebui să mai treacă înain-
te ca acest timp să sosească? La acest punct Daniel a auzit aceeaşi
întrebare pusă. El a zis:
„Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel
ce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţa-
rea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi căl-
cat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea?‘ “ Versetul 13.
La această întrebare a venit un răspuns prompt: „Şi el mi-a zis:
,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul
locaş va fi curăţit.‘ “ Versetul 14.
Nu trebuie să uităm niciodată că Daniel 8,14 este răspunsul la
întrebarea pusă în versetul de mai înainte. Acea întrebare a fost
pusă în contextul general al tiparului istoriei, nu numai în cadrul
timpului limitat al stăpânirii cornului cel mic, şi i s-a răspuns în
acelaşi context. Cu alte cuvinte, întrebarea nu era după cum
mulţi presupun: „Câtă vreme va continua puterea cornului cel
mic să facă aceste rele?“
Aceia care interpretează versetul în felul acesta, adaugă la
Scripturi, aşa încât versetul să poată fi citit de către ei după cum
urmează: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţa-
rea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi căl-
cat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea de puterea cor-
nului cel mic?“ Dacă versetul ar fi fost scris în acest fel, atunci cei
două mii trei sute de ani nu puteau începe decât după ce puterea
cornului cel mic a desfiinţat sau îndepărtat necurmata punând în
locul acesteia urâciunea pustiirii. Potrivit cu Daniel 12,11 acest
eveniment a luat loc în anul 508 d.Hr. Dacă puterea cornului cel
mic urma să continue pentru aproape două milenii şi jumătate,
atunci curăţirea sanctuarului n-ar fi putut începe înainte de anul
2808, an care se află la aproape o mie de ani în viitor.
Dar acele cuvinte nu sunt scrise în verset şi nici nu pot fi de-
duse din el. Adevărata întrebare este: „Câtă vreme avea să conti-
nue tiparul cu regularitate neabătută de-a lungul secolelor ce ur-
mau să vină, tipar care a început de îndată ce Dumnezeu a dat
sanctuarul şi slujbele sale poporului Său, şi care totuşi să conti-
nue să fie menţinut până la venirea la putere a cornului cel mic?“
Întrebarea este pusă în contextul tiparului general al istoriei, nu
în cadrul limitelor înguste ale unei puteri.
Astfel deci, încheierea profeţiei celor două mii trei sute de ani
marchează timpul când Babilonul niciodată nu va mai fi în stare

să aducă din nou pe poporul lui Dumnezeu în robie, să le smulgă
sau să îndepărteze necurmata, să surpe locul adevăratului
sanctuar al Domnului sau să se înalţe mai presus de Prinţul oştirii
în viaţa lor. Tiparul nu poate continua la nesfârşit. El este
sfărâmat şi, pe cât de sigur este sfărâmat, lucrarea poate fi
încheiată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să aprecieze pe deplin
extraordinara asigurare dată ca răspuns: „Până vor trece două mii
trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.“
O confirmare în plus cu privire la sfârşitul puterii Babilonului
asupra sfinţilor este dată în Daniel 12,6-12. Iarăşi se pune o în-
trebare şi se dă un răspuns.
„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care
stătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitul a-
cestor minuni?‘
Care sunt minunile la care se referă acest verset?
Această întrebare a fost pusă după ce lui Daniel i se arătase o
succesiune de viziuni în care văzuse supremaţia aproape conti-
nuă a puterilor nelegiuite ale întunericului asupra bisericii. A-
cest lucru este ceva de care trebuie să ne minunăm, pentru că în
mod normal invers ar fi trebuit să fie cazul. Un mic studiu pen-
tru o clipă va confirma aceasta.
Când Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel misiunea sa, avea la
îndemână resursele nelimitate ale cerului şi nu exista nici o po-
sibilitate ca izraeliţii să cunoască vreodată înfrângerea, dacă ar
fi menţinut o vie legătură cu Domnul lor şi dacă ar fi rămas în ca-
drul voinţei Lui. Împotriva lor au fost asmuţite puteri care erau
mici, firave prin comparaţie şi nu ar fi fost surprinzător dacă ar-
mata lui Iehova ar fi adus grabnic marea luptă la sfârşit. Ceea ce
este de mirare în toată istoria este faptul că forţele mai slabe ale
lui Satana au fost aproape continuu la cârmă. Acele victorii repe-
tate pe care vrăjmaşul ar fi trebuit să nu le câştige niciodată sunt
minunile la care face referire întrebarea: „Cât va mai fi până la
sfârşitul acestor minuni?“
„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea
deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi
mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vre-
me, două vremuri şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lu-
cruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de
tot.“ Versetul 7.
„O vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“, ca perioadă,

s-a sfârşit în 1798, anul care a marcat căderea Babilonului, când
i s-a dat rana de moarte. Sanctuarul trebuia să rămână călcat în
picioare până în 1844, dar prin această cădere a papalităţii s-a
pus sfârşit acelor minuni. O nouă zi începuse pentru că, chiar
dacă Babilonul se va ridica din nou din ruina fântânii adâncului
sau din groapa fără fund, va fi complet incapabil să biruiască şi
să subjuge ultima biserică a lui Hristos. De data aceasta oştirea
Domnului va fi biruitoare şi va face ceea ce Israelul ar fi trebuit
să aducă la îndeplinire cu milenii înainte.
Cu toate acestea, Daniel nu a înţeles răspunsul, el repetând în-
trebarea. El a zis:
„Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: ,Domnul meu, care
va fi sfârşitul acestor lucruri?‘ “ Versetul 8.
Răspunsul a fixat cu precizie aceeaşi dată, însă având un alt
punct de început – timpul când necurmata a fost îndepărtată şi
instaurată urâciunea pustiirii.
„El a răspuns: ,Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi as-
cunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi
curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei
răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea
când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pu-
stiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de
cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci
de zile! ‘ “ Versetele 9-12.
Sfârşitul acestor minuni sau acestor lucruri este fixat să aibă
loc în 1798, o dată care se întinde dincolo de îndepărtarea sau în-
cetarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii. Aceste lucruri
teribile au avut loc în trecut, în anul 508, lucruri care după 1798
niciodată nu se vor mai întâmpla. Ce înseamnă practic îndepăr-
tarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii?
O dată cu declinul imperiului roman împăraţii barbari, care
erau partizanii arianismului şi împotrivitorii religiei romano-ca-
tolice s-au decis să-şi stabilească supremaţia în lume. Dacă ar fi
făcut acest lucru, atunci papalitatea niciodată n-ar fi devenit
forţa dominantă în istorie, aşa cum s-a şi întâmplat să devină în
realitate. Dar a existat un eveniment care a schimbat totul. A-
cesta a fost convertirea la catolicism a lui Clovis, împăratul fran-
cilor, în 496. Cel care fusese ameninţarea numărul unu pentru
papă, a devenit atunci aliatul său cel mai puternic şi în anul 508,
prin cucerirea vizigoţilor, a decis care va fi puterea conducătoare

în Europa. Bătălia decisivă a avut loc în anul 507, bătălie al că-
rei efect s-a făcut simţit în anul următor. Papalitatea era acum li-
beră să instaureze urâciunea care pustieşte şi lipseşte pe oameni
de slujirea continuă a iubitorului lor Mare Preot din sanctuarul
ceresc. O mie două sute nouăzeci de ani mai târziu puterea ei ur-
ma să fie sfărâmată, lucru care s-a întâmplat în 1798.
Trebuie să accentuăm faptul că, în timp ce „o vreme, vremi şi
jumătate de vreme“ pune sfârşit „minunilor“, binecuvântarea de-
plină nu este obţinută decât după ce poporului lui Dumnezeu îi es-
te dat adevărul despre restaurarea deplină a sanctuarului şi pri-
meşte curăţirea prin intermediul acestuia. De aceea, binecuvân-
tarea este pusă asupra acelora care aşteaptă şi ajung până în
1843, sfârşitul celor o mie trei sute treizeci şi cinci de zile, când a-
ceastă lumină glorioasă cu privire la aceste lucruri se descoperea
bisericii. Aceia care au aşteptat şi au primit această cunoştinţă,
au fost pregătiţi pentru uşa deschisă care a fost aşezată înaintea
lor la sfârşitul celor două mii trei sute de ani.
Răspunsul dat în Daniel 8,14 nu numai că adevereşte faptul că
ultima biserică va fi eliberată cu totul la sfârşitul acestei perioa-
de, dar el fixează cu precizie începerea judecăţii de cercetare din
ceruri şi explică motivul pentru care Domnul a ales să nu înceapă
această lucrare importantă înainte de această vreme.
Pentru Dumnezeu nu a fost posibil în realitate să înceapă ju-
decata înainte ca minunile să se sfârşească şi sanctuarul să fie re-
staurat la locul său de drept, deoarece lucrarea din Sfânta Sfin-
telor cere ca cei care sunt subiectul judecăţii să-l urmeze pe Ma-
rele Preot prin credinţă când se duce înaintea lui Dumnezeu în
numele lor. Atât de complet a fost ascunsă vederii moştenitorilor
Domnului în timpul Evului Mediu lucrarea lui Hristos în sanc-
tuarul ceresc, încât pentru ei ar fi fost imposibil atunci să coope-
reze cu Mijlocitorul lor în lucrarea judecăţii. Prin învăţătura că
fiecare biserică romano-catolică era antitipul sanctuarului Ve-
chiului Testament, preoţii au mutat sau au coborât pe acest
pământ locul sanctuarului Său ceresc. Acest lucru i-a făcut în sta-
re să înlocuiască slujirea lui Hristos cu cea a unor muritori de
rând – înălţarea omului mai presus de Prinţului prinţilor – şi ast-
fel ei au amânat începerea judecăţii.
Noi putem fi siguri astăzi că adevărul sanctuarului nu va mai
fi luat iarăşi de la fiii luminii. Chiar dacă mulţi care au început
să umble pe căile lui Dumnezeu vor cădea înainte de sfârşit, va

exista întotdeauna o rămăşiţă care se va ţine strâns de soliile vii
pe care Dumnezeu le-a trimis pentru încheierea lucrării, iar a-
ceasta este garanţia că noi trăim acum în timpul sfârşitului. A-
ceasta este o schimbare binevenită de la tiparul trecutului, când
fiecare apostazie a avut drept rezultat pierderea sanctuarului şi
a serviciilor sale. De exemplu, când biserica apostolică a căzut, a-
devărul sanctuarului a fost pierdut cu desăvârşire, încât acest lu-
cru a fost ca şi cum niciodată nu fusese cunoscut. In Evul Mediu
Epistola către evrei a rămas o carte sigilată.
Alt exemplu. Când Hristos se afla pe pământ iudeii se depăr-
taseră de Dumnezeu, romanii îi stăpâneau, dar evreii continuau
să oficieze serviciul jertfelor, neştiind că ceea ce făceau nu avea
nici o însemnătate. Sanctuarul fusese surpat în totalitate în min-
tea lor şi necurmata fusese îndepărtată.
Nu la multă vreme după ce poporul advent a preluat torţa a-
devărului şi a văzut sanctuarul şi pe Marele lui Preot restaurate
la locul lor de drept, acesta a început să cadă într-o apostazie învă-
luită în întuneric. Istoria trecutului ar declara că, la acest punct
al timpului, încă o dată, sanctuarul avea să fie dat jos de la locul
său de drept, necurmata avea să fie pierdută, şi poporul lui Dum-
nezeu să fie adus din nou în robie babiloniană.
Dar nu a avut loc aşa ceva.
În schimb, o rămăşiţă credincioasă s-a prins de adevărul mân-
tuitor al sanctuarului şi experimentează necurmata sau zilnica is-
păşire ca pe o putere vie ce-i mântuieşte de păcatele lor şi, de ase-
menea, îi permit numai lui Hristos să ocupe poziţia care îi aparţi-
ne. Aceasta dovedeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărat şi
demn de încredere. Minunile au luat sfârşit. Sanctuarul este res-
taurat la locul lui de drept. Puterea omului fărădelegii e zdrobită.
El nu va mai duce în robie niciodată pe poporul lui Dumnezeu.
Acum este necesar să identificăm într-un mod şi mai clar pu-
terea cornului cel mic care săvârşeşte aceste lucruri înfricoşătoa-
re împotriva cauzei lui Dumnezeu şi a poporului Său. În timp ce
interpretarea profetică numeşte în mod specific puterile repre-
zentate de berbec şi ţap, ea nu face aceasta în privinţa cornului
cel mic. Cu toate acestea, dovada furnizată este mai mult decât
suficientă pentru a adeveri cine este acest împărat rău.
Identificarea puterilor simbolizate de profeţia biblică este o şti-
inţă exactă. Metodele neglijente nu vor putea oferi răspunsuri
corecte. Cercetătorul Bibliei poate fi satisfăcut că a găsit solia pe

care Dumnezeu a intenţionat-o pentru el doar atunci când va gă-
si puterile care întrunesc fiecare descriere dată. Dacă acest lucru
se face cu grijă şi sinceritate, atunci poate fi sigur că deţine răs-
punsurile corecte.
Puterea cornului cel mic din Daniel 8,9-12 a apărut după ce im-
periul grec se divizase în patru împărăţii – evoluţie care s-a în-
cheiat în anul 311 î.Hr., curând după moartea lui Alexandru cel
Mare în anul 323 î.Hr.
Cornul cel mic s-a mărit nespus de mult în comparaţie cu Me-
do-Persia care devenise puternică şi în comparaţie cu Grecia ca-
re devenise foarte puternică. Aceste expresii sunt evident relati-
ve, aşa cum sunt toate comparaţiile. De exemplu, cărăbuşul go-
liat ce măsoară zece centimetri în lungime este o insectă mare
când o comparăm cu o furnică mititică, dar este foarte mic în com-
paraţie cu elefantul. Soarele nostru este un corp ceresc foarte ma-
re în comparaţie cu pământul, dar este extrem de mic în compa-
raţie cu unele din stelele gigantice din univers.
În Daniel 8 se stabileşte standardul comparaţiei când Medo-
Persia este descrisă ca fiind mare sau puternică. Grecia trebuia
să fi fost cu adevărat mai puternică pentru că este descrisă ca
fiind foarte mare sau puternică, pe când cornul cel mic trebuia să
fie cel mai mare dintre cele trei pentru că, în comparaţie cu cele-
lalte, s-a mărit nespus de mult.
Întrucât Medo-Persia a fost un imperiu mondial mare şi Gre-
cia un imperiu mondial mai mare, puterea cornului cel mic nu pu-
tea fi decât un alt imperiu mondial. Doar o singură împărăţie vi-
ne după Grecia care întruneşte toate cerinţele profeţiei, şi ea este
Roma în ambele ei forme păgână şi papală.
În înfumurarea ei ambiţioasă şi arogantă de stăpână a lumii
ea trebuia să se extindă mai întâi spre sud, apoi spre est, urmând
ca în final să invadeze ţara cea minunată, care este Israel. Vezi
versetul 9. Aceasta nu este cea mai firească secvenţă. Ne-am aş-
tepta ca după stabilirea puterii ei în Egipt să se extindă în mod
firesc spre Palestina şi apoi spre est, dar nu s-a întâmplat acest
lucru. Mai întâi ea s-a îndreptat spre Egipt, apoi spre est şi abia
la urmă către Palestina.
Apoi „...s-a mărit mult, chiar până la oştirea cerurilor; şi a do-
borât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a
călcat în picioare.“ Versetul 10. K. J.V. Bible.
Când îngerul i-a explicat profetului ce înseamnă aceste cuvin-

te el a spus astfel: „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor
fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşi-
ne şi viclean. El va fi tare dar nu prin puterea lui însuşi; el va fa-
ce pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe
cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.“ Versetele 23, 24.
Oştirea este formată din poporul Domnului, iar stelele sunt
învăţătorii pe care Hristos i-a numit ca să instruiască turma Sa.
Acelaşi simbolism este folosit şi explicat în Apocalipsa 1,16.20.
„În mâna dreaptă ţinea şapte stele... cele şapte stele sunt
îngerii celor şapte Biserici.“
„ ,Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă.‘
Apocalipsa 2,1. Aceste cuvinte sunt adresate învăţătorilor din
biserică – cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat o grea răspundere.
Influenţele plăcute, care trebuie să fie din belşug în biserică, sunt
strâns legate de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe faţă
iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le
umple de lumină. El le călăuzeşte şi le îndrumă mişcările. Dacă El
nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel
şi cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, şi tot
binele pe care îl săvârşesc este făcut prin puterea Lui. Prin ei
trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie
rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, aşa cum El a privit la Tatăl,
atunci vor fi făcuţi în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din
Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în
lume.“ Faptele apostolilor, cap. 57, par. 23.
Unii dintre aceşti învăţători şi unii din oştirea pe care ei
trebuiau să o educe în principiile divine urmau să fie doborâţi la
pământ sau, cu alte cuvinte, să fie omorâţi.
Nu e nevoie să relatăm fapte şi cifre privitoare la persecuţia fără
frâu pe care puterile păgână şi papală au îndreptat-o împotriva
creştinilor. Milioane de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu au pierit.
Pastori şi oameni au fost aruncaţi la lei, au fost arşi de vii, au fost
exilaţi, înrobiţi, torturaţi, îngropaţi de vii, decapitaţi sau ucişi în
păduri şi pe câmpii, unde se refugiaseră ca să se închine
Dumnezeului pe care îl iubeau şi căruia îi slujeau. Lucrul uimitor
este că în loc ca biserica să slăbească şi să fie distrusă, acest
masacru a servit doar ca să o întărească. Sângele celor ucişi a fost
sămânţa care a germinat din plin. În cele din urmă, persecutorul
şi nu cel persecutat, a fost cel care şi-a pierdut puterea. Nimeni nu
a reuşit încă să se înalţe pe sine prin doborârea altora, cu toate că

la prima vedere poate părea să aibă succes.
Nici o altă putere de pe pământ nu a putut să se măsoare cu
Roma păgână şi papală în hotărârea ei de a extermina pe toţi
oponenţii regimul ei. Rezultatul a fost că milioane de creştini
literalmente au fost forţaţi să îşi dea viaţa mai degrabă decât să
renunţe la credincioşia lor faţă de cauza lui Dumnezeu. S-ar putea
argumenta că mari dictatori, asemenea lui Hitler, au fost la fel de
lipsiţi de milă, şi acest lucru este adevărat; însă regimul lui a
durat doar câţiva ani, în timp ce suflarea destructivă, înfiorătoare
a Romei a decimat biserica aproape două milenii.
Cei care aduc suferinţe şi nimicire împotriva poporului lui
Dumnezeu sunt socotiţi de El ca şi cum i le-ar fi adus Lui personal,
deşi aceasta nu înseamnă că El adoptă un caracter răzbunător, o
dispoziţie pedepsitoare. Oamenii sunt cu totul greşiţi când cred
că prin nimicirea creştinilor îi aduc un serviciu lui Dumnezeu.
Sângele celor ucişi apasă din greu asupra persecutorului care va
fi obligat să plătească cu dobândă în ziua răsplătirilor. El va
descoperi atunci că înălţarea eului său mai presus de Prinţul
oştirilor a fost imaginară şi nu reală.
„S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smuls necurmata şi
i-a surpat locul locaşului cel sfânt. Oastea a fost pedepsită din
pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a
aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început. Din
pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va
îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va
ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără
ajutorul vreunei mâini omeneşti.“ Daniel 8,11.12.25.
Cuvântul „jertfa“ a fost omis în versetele citate deoarece nu se
găseşte în textul original. În multe Biblii acest cuvânt este tipărit
cu litere italice. Traducătorii l-au adăugat fiindcă au gândit că aşa
cere sensul, însă au fost greşiţi.
Spiritul Profetic confirmă faptul că este un cuvânt adăugat:
„Am văzut apoi în legătură cu ,necurmata‘ (Daniel 8,12) că
termenul ,jertfa‘ a fost adăugat de înţelepciunea omenească şi nu
face parte din text; şi că Domnul a dat o vedere corectă despre
acest lucru tuturor acelora care au dat strigarea despre ceasul
judecăţii. Când exista unitate, înainte de 1844, aproape toţi erau
uniţi pe baza unei vederi corecte a ,necurmatei‘; dar în confuzia
de după 1844 au fost îmbrăţişate alte vederi şi a urmat întuneric
şi confuzie.“ Experienţe şi viziuni, cap. Timpul secerişului, par. 2.

Vederea susţinută în timpul Reformei a fost că „necurmata“ se
referă la slujirea continuă sau necurmată a lui Isus Hristos în
sanctuarul din cer. Această vedere a fost susţinută de O. R. L. Cro-
sier care este descris ca „având adevărata lumină cu privire la
curăţirea sanctuarului.“ A Word to the Little Flock, pag. 12. James
White a susţinut aceeaşi vedere ca şi Crosier, dar diferită de ve-
derile lui William Miller şi Uriah Smith care credeau că „necur-
mata“ se referă la păgânism.
Nu este surprinzător că William Miller a adoptat această ve-
dere eronată, deoarece nu a înţeles clar ce însemna cu adevărat
curăţirea sanctuarului. Studiul lui Uriah Smith intitulat Daniel
and the Revelation, o abordare mai mult tehnică decât spirituală,
l-a condus de asemenea la o concluzie greşită în acest punct, aşa
cum s-a întâmplat şi în alte domenii vitale, ca de pildă identifica-
rea împăratului de la miazănoapte şi a adevăratului concept
despre Armaghedon.
Profeţiile din Daniel, ca şi cele din Apocalipsa, se ocupă de bătă-
lia dintre Hristos şi Satana. De aceea, ceea ce face omul fărăde-
legii aşa cum este el descris reprezintă atacurile sale împotriva
lucrării şi slujirii lui Hristos în cer şi pe pământ. Locul sanctua-
rului lui Hristos este doborât la pământ şi necurmata sau sluji-
rea Sa continuă este îndepărtată sau smulsă de la poporul Său.
Profeţia nu admite altă interpretare decât aceasta.
Papalitatea a îndepărtat necurmata şi a aruncat la pământ sau
a surpat locul sanctuarului lui Hristos prin învăţătura care spu-
ne că fiecare biserică romano-catolică este antitipul sanctuarului
din Vechiul Testament, şi prin înlocuirea slujirii lui Hristos în ce-
ruri cu slujirea preoţilor pe pământ. În felul acesta atenţia oa-
menilor a fost abătută de la puterea mântuitoare din cer la efec-
tele distrugătoare ale celei de pe pământ.
În capitolul precedent am citat declaraţiile autorilor romano-
catolici, pentru a confirma faptul că papalitatea s-a înălţat mai
presus de Dumnezeul cerurilor. Hotărârea ei de a stăpâni peste
oameni în locul lui Dumnezeu, face din Babilon tocmai ceea ce es-
te. Aceasta este cea mai categorică violare a principiilor de bază
ale ordinii şi organizaţiei divine şi este sursa oricărei cruzimi, co-
rupţii, pierderi şi morţi. Ea este urâciunea care pustieşte şi nu es-
te nimic pe care Domnul să-l urască mai mult ca acest sistem.
Mult timp am putea dedica examinării acestor declaraţii dife-
rite care identifică lucrarea şi caracterul puterii cornului cel mic,

dar s-a spus suficient pentru a dovedi că există doar o singură pu-
tere care se potriveşte descrierii şi care este Babilonul în formele
sale de Roma păgână şi papală.
Acum ne mai rămâne doar să determinăm punctul de început
şi de sfârşit ale celor două mii trei sute de ani la sfârşitul cărora
Babilonul nu va mai avea puterea de a smulge necurmata şi de a
surpa sanctuarul, timp care va marca începerea judecăţii.
În Daniel 8 nu ni se dă nici o explicaţie despre punctul de în-
ceput sau de sfârşit al acestei perioade de timp foarte importan-
te, în ciuda faptului că îngerul Gabriel a fost instruit să explice
profetului fiecare parte a viziunii: „Şi am auzit un glas de om în
mijlocul râului Ulai care a strigat şi a zis: ,Gavrile, tâlcuieşte-i ve-
denia aceasta.‘ “ Versetul 16.
Berbecul, ţapul, primul împărat, cei patru împăraţi şi puterea
cornului cel mic sunt toate explicate, dar când îngerul a început
să explice înţelesul timpului din profeţie, Daniel nu a mai fost în
stare din punct de vedere fizic să suporte deloc şi îngerul a trebuit
să lase pentru mai târziu sau să amâne explicaţia acestei părţi
din viziune.
Nu este deloc surprinzător că Daniel a leşinat când a privit des-
coperirile îngrozitoare ale istoriei viitorului în care biserica avea
să fie asuprită foarte multă vreme, iar lucrarea lui Dumnezeu ur-
ma să fie întârziată dincolo de timpul când trebuia să fie finali-
zată. Pentru profet aceasta a fost o încercare foarte grea.
Cândva mi-a părut rău că explicarea elementului-timp din pro-
feţie a trebuit să fie amânată pentru următorul capitol al cărţii lui
Daniel. Am regretat că Domnul nu l-a binecuvântat în mod special
pe Daniel cu tăria de a suporta ceea ce i s-a arătat, dar acum sunt
recunoscător că răspunsul a fost amânat, pentru că în felul acesta
a fost pusă la dispoziţie o descoperire cu mult mai mare care altfel
nu ar fi fost posibilă. Experienţa m-a învăţat din nou că nu pot exis-
ta îmbunătăţiri ale căilor lui Dumnezeu. Ele sunt desăvârşite în
orice detaliu.
Curând după ce Daniel se dovedise neînstare emoţional să su-
porte descoperirile îngrozitoare raportate în Daniel 8, împărăţia Ba-
bilonului îşi ajunsese sfârşitul. Într-o singură noapte ea a fost re-
dusă la un morman de ruine, de unde nu s-a mai refăcut niciodată.
Acest eveniment i-a adus profetului noi speranţe şi mari aşteptări.
El a înţeles profeţia dată prin Ieremia că cei şaptezeci de ani se vor
termina o dată cu supremaţia Babilonului şi se aştepta ca izraeliţi-

lor să li se îngăduie să se reîntoarcă în Palestina, să reclădească
templul şi să reinstituie serviciile acestuia.
Dar lunile se scurgeau fără nici o schimbare. Înţelegând natu-
ra condiţională a unora dintre profeţii Daniel s-a temut că popo-
rul său zădărnicise încă o dată planurile lui Dumnezeu, aşa după
cum făcuseră adesea. De exemplu, a existat un timp când Dom-
nul a intenţionat să-i conducă direct în ţara făgăduită dar, când
au ajuns la Cades-Barnea, ei au manifestat necredinţă şi un spi-
rit de răzvrătire care a făcut acest lucru imposibil.
Recunoscând posibilitatea ca acest lucru să se repete, Daniel a
făcut una din cele mai remarcabile rugăciuni de mărturisire pă-
strate în raportul sacru. În numele poporului său el a mărturisit
păcatele care îi aduseseră în captivitate şi de care se temea că va
împiedica eliberarea lor din robie. Ar fi fost bine dacă toţi iudeii
s-ar fi unit cu el în rugăciunile sale.
Acea rugăciune stăruitoare, rostită sub inspiraţia Duhului
Sfânt şi amestecată cu tămâia neprihănirii fără pată a lui Hris-
tos, s-a înălţat la Tatăl care l-a însărcinat prompt pe Gabriel ca
să îi comunice informaţia care era nu numai un răspuns cu privi-
re la viitorul iudeilor, ci şi explicaţia celor două mii trei sute de zi-
le profetice. Un singur răspuns a servit ambelor întrebări – un
fapt care face ca lumina dată în Daniel 9 să fie de o valoare ines-
timabilă. Daniel a fost sfătuit să „Ia aminte dar la cuvântul a-
cesta şi să înţeleagă vedenia!“ Daniel 9.23.
„Cuvântul acesta“ şi „vedenia“ erau două lucruri diferite şi nu
trebuie confundate unul cu altul.
Problema din mintea lui Daniel era viitorul poporului său şi
acesta era strâns legat de profeţia dată prin Ieremia şi raportată
în Ieremia 25,12. Vor fi ei eliberaţi acum când cei şaptezeci de ani
de dominaţie babiloniană s-au sfârşit sau, din cauza eşecului de
a se pocăi cu adevărat de păcatele care i-au adus acolo, trebuia să
rămână sub conducerea medo-persană pentru o altă perioadă de
timp?
Viziunea la care se făcea referire nu era aceeaşi descoperire a
adevărului, pentru că solia dată prin Ieremia nu a venit în forma
unei vedenii. Cuvântul Domnului a fost rostit profetului fără să
vadă fiare, ape, coarne şi aşa mai departe. De aceea, singura vi-
ziune la care se face referire în acest caz era porţiunea neexpli-
cată din Daniel 8.
Există o altă dovadă care confirmă aceasta. Gabriel fusese in-

struit astfel: „...tâlcuieşte-i vedenia aceasta.“ Daniel 8,16. În felul
acesta responsabilitatea sa era aceea de a explica orice parte a vi-
ziunii. Când a devenit imposibil pentru Gabriel să facă acest lu-
cru într-o singură sesiune, atunci el a trebuit să-şi ducă la sfârşit
sarcina mai târziu, când avea să i se ofere din nou ocazia. Această
ocazie s-a dovedit a fi atunci când Daniel era ocupat cu profeţia
din Ieremia.
Faptul este că dacă în Daniel 9 Gabriel nu şi-ar fi dus la sfârşit
sarcina de a explica toată viziunea, atunci el nu ar fi izbutit să îm-
plinească porunca Domnului, pentru că nu există nici un alt loc
în Sfânta Scriptură unde să ofere interpretarea necesară. Ea a fost
dată aici şi nicăieri altundeva. Aceasta înseamnă că dacă o per-
soană nu acceptă Daniel 9 ca explicaţie a lui Daniel 8,14, atunci
trebuie să adopte poziţia că Daniel 8,14 nu a fost niciodată expli-
cat, ceea ce face ca totul să fie lăsat în suspans. Aceia care resping
legătura dintre cele două capitole şi totuşi încearcă să explice Da-
niel 8,14, pot să ofere doar o interpretare omenească în lipsa unei
descoperiri divine a ceea ce înseamnă ea. Nu numai că o aseme-
nea interpretare este în întregime nevrednică de încredere, dar
ea este o inducere în eroare primejdioasă. Nici un adevărat copil
al lui Dumnezeu nu-i poate da nici cea mai mică credibilitate.
Puternicul înger ceresc l-a informat pe profet că „şaptezeci de
săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii
tale sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea pă-
catelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihă-
nirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei şi până la
ungerea Sfântului sfinţilor.“ Daniel 9,24.
Pentru aproape două mii de ani înaintea zilei lui Daniel, izrae-
liţii fuseseră păstrătorii legământului şi fusese responsabilitatea
lor continuă să canalizeze lumina către fiecare naţiune de pe
pământ. Din nou şi din nou ei puseseră interesele lor mai presus
de cele ale lui Dumnezeu şi în consecinţă căzuseră într-o adâncă
apostazie, dar Domnul îi iertase şi îi restabilise. Acest lucru se
întâmplase în mod repetat, încât părea ca şi cum procesul va con-
tinua veşnic. De fapt, conducătorii începuseră să promoveze ener-
gic ideea că mandatul încredinţat iudeilor niciodată nu va putea
fi retras, indiferent cât de nedemni şi de ineficienţi ar fi devenit ei.
Dar Dumnezeu le-a spus clar că exista o limită, un timp de
probă dincolo de care nu se poate trece. Dacă nu aveau să pună
un sfârşit păcatelor şi să aducă neprihănirea veşnică la acea vre-

me, atunci locul special ocupat de ei avea să fie dat altor oameni.
Acest lucru urma să aibă loc nu din cauza faptului că Dumnezeu
devenise nerăbdător faţă de ei, ci pentru că aveau să devină in-
capabili să facă din nou voia lui Iehova. Domnul nu avea altă
opţiune decât să recunoască despărţirea ireversibilă pe care chiar
evreii o făcuseră şi apoi să caute un alt popor prin care El să poată
face ceea ce ar fi trebuit să facă prin ei.
Punctul de început al acestei perioade de probă era „...de la da-
rea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului.“ Versetul 25.
Au fost necesare trei decrete pentru a întruni această descriere.
Primul decret pentru rezidirea casei lui Dumnezeu a fost dat de
regele Cir în anul 536 î.Hr. Ezra 1,1-4. Al doilea decret dat de Da-
rius în 519 î.Hr. a înlăturat obstacolele puse în calea lucrării şi ca
atare el a confirmat primul decret. Ezra 6,1-12. Al treilea decret
a fost dat de Artaxerxe în anul 457 î.Hr. şi le-a pus la dispoziţie e-
vreilor toate drepturile ca naţiune. Ezra 7. Prin aceste trei edicte
sau decrete porunca de rezidire şi restaurare a cetăţii fusese de-
săvârşită şi începuse timpul pentru cei 490 de ani.
Aceasta este profeţia cea mai uşor de verificat dintre toate pro-
feţiile ce includ perioade de timp, pentru că ea are un punct de în-
ceput specific şi puncte de reper precise pe parcursul ei. Ca nici o
altă profeţie ea confirmă principiul zi-an al interpretării profetice.
La şaizeci şi nouă de săptămâni sau 483 de ani după anul 457
î.Hr. urma să apară Mesia şi să confirme legământul vreme de o
săptămână, prin aceasta asigurându-i pe evrei, în ciuda adânci-
mii apostaziei în care căzuseră, că dacă se vor pocăi şi îşi vor a-
duce viaţa în armonie cu Dumnezeu vor putea rămâne poporul
Său ales.
La jumătatea săptămânii El urma să fie omorât sau crucificat
pentru poporul Său.
Evenimentele au avut loc exact la timpul specificat. Isus şi-a
început lucrarea în anul 27 d.Hr.; a fost răstignit după trei ani şi
jumătate, în anul 31; iar timpul de probă pentru evrei s-a sfârşit
în anul 34. După această dată evreii niciodată nu au mai putut
recâştiga statutul de popor ales. Aceasta ne este arătat în ultimul
verset al capitolului.
„El va confirma legământul cu mulţi timp de o săptămână, dar
la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de
mâncare, şi din cauza răspândirii urâciunilor El o va părăsi până
la sfârşit, chiar până va fi nimicită deplin, şi ceea ce s-a hotărât

va fi turnat asupra celei părăsite.“ K. J.V. Bible.
Se pune întrebarea: Ce va părăsi El?
Subiectul acestei profeţii este „cetatea sfântă“ şi „poporul
evreu“ căruia i-a fost oferit timpul de probă. Totuşi Domnul ştia
dinainte că ei vor eşua şi pe baza acestei cunoaşteri sigure El
spune ce avea să se întâmple la sfârşit cetăţii „sfinte“. Din cauza
răspândirii urâciunilor, ea avea să fie părăsită până la sfârşit,
când ceea ce este hotărât va fi turnat asupra celei părăsite.
Sfârşitul tuturor lucrurilor nu soseşte decât la finalul
mileniului, totuşi până la acea vreme Ierusalimul trebuie să
rămână un loc părăsit, îmbrăcat cu urâciunea care pustieşte. Nu
mai poate fi niciodată sălaşul Duhului Sfânt, iar evreii nu mai pot
fi vreodată canalul de lumină pentru lume.
„Cetatea Ierusalimului nu mai este un loc sacru. Blestemul lui
Dumnezeu este asupra ei din pricina respingerii şi răstignirii lui
Hristos. O pată neagră de vinovăţie zace asupra ei şi niciodată nu
va mai fi un loc sacru până când va fi curăţit de flăcările
purificatoare ale cerului. La vremea când acest pământ blestemat
de păcat este curăţit de orice pată a păcatului, Hristos va sta din
nou pe muntele Măslinilor. Când picioarele Sale se opresc asupra
lui, el se va despărţi în două şi va deveni o mare câmpie pregătită
pentru cetatea lui Dumnezeu.“ Review and Herald, 30 iulie 1901.
Contrar luminii date lui Daniel, pastori şi oameni care sunt în
bisericile babiloniene, unde există o lipsă serioasă de cunoaştere
a profeţiilor conţinute în Daniel şi în Apocalipsa, cred că va exista
o restaurare a evreilor la poziţia de mult pierdută ca mesageri ai
lui Dumnezeu, şi ei vor propaga cu tărie acest punct de vedere
când intrăm în conflictul final. Adevăratul credincios va înţelege
totuşi că timpul de probă pentru Ierusalim a trecut şi nici cetatea
şi nici ţara nu vor mai fi vreodată centrul lucrării lui Dumnezeu.
Instrucţiunea dată de Dumnezeu prin îngerul Gabriel în
Daniel 9 nu poate fi văzută decât în contextul perioadei celor
2300 de ani. Acesta este motivul pentru care îngerul a îndreptat
atenţia profetului spre această porţiune neexplicată a viziunii
anterioare înainte ca el să vorbească despre detaliile perioadei
celor 490 de ani. Prin urmare şi noi trebuie să studiem Daniel 9
ca explicaţie a lui Daniel 8,14. Oricine îl studiază altfel nu va
reuşi să înţeleagă solia atât de esenţială pentru prezent şi pen-
tru binele nostru veşnic.
Este evident că cei 490 de ani erau o porţiune din cei 2300 de
ani şi nu pot fi nimic altceva decât prima parte a acestei perioa-
de mai lungi. De aceea, punctul de început al celor 490 de ani şi
al celor 2300 de ani trebuie să fie acelaşi – anul 457 î.Hr. Ceea ce
înseamnă că intervalul de timp mai lung s-a sfârşit în octombrie
1844.
Există o dovadă elocventă pentru a confirma că acesta este a-
devăratul sfârşit al celei mai lungi perioade profetice din Scrip-
turi. Peste tot în Spiritul Profetic nu este luată în consideraţie
nici o altă dată. Pe deasupra, profeta a mărturisit că Domnul îi
arătase în mod special că 22 octombrie 1844 era data corectă.
„Domnul mi-a arătat într-o viziune că Isus s-a ridicat, a închis
uşa şi a intrat în Sfânta Sfintelor în luna a şaptea a anului 1844.“
A Word to the Little Flock, pag. 12.
Intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din ceruri a coincis cu
cel mai important eveniment de pe acest pământ. Profeţia
susţinea că la sfârşitul celor 2300 de ani sanctuarul nu va mai fi
călcat în picioare, ci va fi restaurat la locul lui de drept în credinţa
adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Sfărâmarea puterii papale în
1798 nu realizase aceasta, dar a pregătit calea. În anii care au
urmat a avut loc un progres constant către atingerea acestui
ideal.
Când William Miller a răspuns cu şovăială la chemarea lui
Dumnezeu de a vesti cea de a doua venire, el avea încă înţelegerea
greşită că pământul era sanctuarul şi nici prietenii, nici duşmanii
săi nu au descoperit această fisură în solia lui. Sanctuarul nu
fusese încă restaurat la locul lui de drept şi nici nu avea să fie
până ce nu avea să se împlinească timpul indicat de profeţie.
Cei 2300 de ani s-au încheiat în seara de 22 octombrie 1844, dar
credinţa, pe care Biserica Catolică o insuflase de atâta vreme, că
locul sanctuarului este aici pe pământ, a persistat în mintea celor
credincioşi şi a constituit cauza teribilei lor dezamăgiri. Dar o
dată cu sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile venise timpul pentru
o schimbare, iar aceasta trebuia să aibă loc chiar atunci când s-a
specificat. Această prezicere trebuia să fie împlinită cu exactitate
ca toate celelalte precedente; tot la fel de exact după cum moartea
lui Hristos a coincis cu timpul jertfei de seară.
Şi aşa s-a dovedit a fi. De îndată ce perioada a luat sfârşit, doi
bărbaţi, O. R. L. Crosier şi Hiram Edson, în zorii zilei de 23
octombrie, după o noapte de rugăciune pentru descoperirea
luminii divine care să explice de ce Hristos nu apăruse aşa cum

era de aşteptat, mergeau printr-un lan de porumb când au văzut
cu o claritate remarcabilă locul sanctuarului ce trebuia să fie
curăţit la sfârşitul celor 2300 de ani. Descoperirea a venit tot aşa
după cum Duhul Sfânt se coborâse în Ziua Cincizecimii la timpul
potrivit – nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu. O asemenea
împlinire a profeţiei ar trebui să confirme fiecărui credincios
veracitatea profeţiei date în Daniel 8,14.
Aceia care nu abandonaseră credinţa în solia adventă au văzut
imediat şi au acceptat deplin lumina care descoperea lucrarea
Marelui lor Preot în Sfânta Sfintelor din ceruri. Ei puteau acum
să se adune la adevăratul sanctuar pe care Domnul îl ridicase în
cerurile cerurilor, lucru care l-a făcut în stare pe Hristos să
înceapă lucrarea judecăţii de cercetare şi ispăşirea finală; o
lucrare care nu poate fi făcută dacă adevăratul Israel nu înţelege
şi nu cooperează cu Hristos prin strângerea laolaltă la sanctuar
cu suflete chinuite, cu pocăinţă adevărată şi cu mărturisire
potrivită.
Noi trăim acum în timpul curăţirii sanctuarului ceresc. „Jude-
cata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă
timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea
va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu,
viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai
presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la averti-
zarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu
ştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu ve-
ghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste
tine.‘ Apocalipsa 3,3.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful 4
de la sfârşit.
Înţeleaptă este într-adevăr orice persoană care recunoaşte
astăzi adevărata natură a timpului în care trăieşte şi se foloseşte
de orice înzestrare care i-a fost pregătită spre mântuire veşnică.
Capitolul 27
Contrafacerea
Ori de câte ori Domnul face o lucrare pentru poporul Său sau
îi pune la dispoziţie un adevăr mântuitor, Satana e nelipsit pen-
tru a promova o contrafacere destructivă calculată să abată su-
fletele de la Dumnezeu spre el. Cu cât mai importantă este solia,
cu atât mai sârguincios este vrăjmaşul în săvârşirea acestui rău.
Nici o solie nu poate fi mai importantă ca avertizarea despre
judecată şi nici o altă mişcare nu poate fi mai importantă decât a-
ceea prin care este dată solia. De aceea, Scriptura care constituie
temelia acestei mişcări va fi subiectul unei contrainterpretări sa-
tanice destinată să-i înşele şi să-i distrugă pe copii lui Dumnezeu.
Acest Cuvânt este profeţia din Daniel 8,14.
„Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost
temelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta: ,Până
vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş
va fi curăţit.‘ Daniel 8,14. Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de
toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii
de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al
credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depin-
deau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. A-
ceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna a-
nului 1844.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1.
Aceia dintre noi care care au crescut în credinţa adventă au
auzit de obicei numai o singură interpretare a acestei profeţii.
Aceasta a condus la concluzia că în afara adventismului profeţia
fusese complet ignorată şi că alţi oameni nu au interpretare
pentru ea. O conştientizare a politicii lui Satana de a contraface
orice solie importantă pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său
(406)
CONTRAFACEREA 407
ne asigură că, în mijlocul bisericilor căzute, trebuie să existe o

interpretare a acestei profeţii vitale care este o contrafacere a
celei reale. Mai mult decât atât, pe măsură ce intrăm în conflictul
final când solia despre sanctuar şi curăţirea lui devine un element
forte în înaintarea cauzei lui Dumnezeu, vrăjmaşii acesteia vor
învăţa o falsă explicaţie a acestor simboluri cu toată puterea şi
eficacitatea care le stă la îndemână.
Când vine acel timp adevăratul popor al lui Dumnezeu va
trebui să fie stabilit în adevăr pe de o parte, iar pe de altă parte
să fie în stare să întâmpine şi să demaşte contrafacerea. Nimeni
să nu-şi închipuie că aceasta va fi o sarcină uşoară, pentru că
Satana şi-a formulat învăţăturile cu cea mai mare viclenie.
Nu voi uita niciodată prima ocazie când m-am confruntat cu
explicaţia alternativă la Daniel 8 şi 9. Aceasta a avut loc de
timpuriu în 1955 când am fost numit de către biserică conducător
misionar la Colegiul Misionar Longburn, în Noua Zeelandă. În
vreme ce mergeam din uşă în uşă am ajuns într-o casă unde două
doamne au fost foarte binevoitoare să studieze cu mine, şi mi-au
propus să începem studiul cu Daniel 8 şi 9. Am fost fericit să accept
această propunere presupunând că nu voi avea nici o dificultate
să le conving de adevărurile conţinute în aceste capitole.
Cu o încredere totală ele mi-au prezentat o interpretare pe care
nu o mai auzisem niciodată înainte şi care am găsit-o atât de
convingătoare, încât curând am intrat într-o confuzie totală. Am
fost neînstare să le răspund şi m-am întors acasă în acea după-
amiază punând la îndoială la modul cel mai serios solia şi
mişcarea adventă. Niciodată nu mă gândisem că ar fi posibil să
pun sub semnul întrebării poziţia adventă din Daniel 8,14, şi când
m-am confruntat cu o asemenea provocare am fost neînstare
totalmente să dau un răspuns.
În săptămâna care a urmat am studiat această solie vitală ca
niciodată mai înainte. Domnul, în providenţa Sa extraordinară,
mi-a îndreptat atenţia către o broşură scrisă de un om care
descoperise erorile acestei contrainterpretări, iar la sfârşit re-
zultatul a fost că am ieşit din experienţa aceasta mai bine stabilit
în adventism decât fusesem vreodată înainte. Puterile întuneri-
cului n-au mai fost în stare vreodată de atunci încoace să-mi
impresioneze mintea cu această falsă învăţătură.
Teoria promovată de aceia care resping adevărul este că
puterea cornului cel mic nu a fost nici Roma păgână, nici Roma
papală, ci un împărat seleucid pe nume Antioh Epifanul al IV-lea.

Acest om s-a născut aproximativ în anul 215 î.Hr. şi a murit în
anul 163 î.Hr. El a avut planuri ambiţioase de a zidi un imperiu
puternic, însă de fiecare dată a fost zădărnicit, mai întâi de
romani, apoi de macabei, apoi de forţele persane şi în cele din
urmă de tuberculoza care i-a răpus viaţa înainte de a ajunge la
vârsta de şaizeci de ani.
Faptul că şi-a luat numele de „Epifanul“, ceea ce înseamnă
„Dumnezeu se descoperă“ arată nivelul de înălţare la care căuta
să ajungă. El pe drept poate fi numit antihrist fiindcă aşa a şi fost.
Acest rol nu era ceva neobişnuit pentru el, deoarece milioane de
oameni au căzut în această categorie. Unii, desigur, au ocupat
această poziţie cu mai multă putere decât alţii, ca de pildă marii
cezari şi împăraţii Babilonului.
În anul 170 î.Hr. el a pornit război împotriva Egiptului care
încerca să cucerească Palestina. El a avut succes în această
campanie militară, dar sistemul său de guvernare stabilit în
Egipt nu a durat după plecarea sa, astfel că s-a întors să
cucerească Alexandria. Egiptenii au făcut apel la Roma care,
drept răspuns, a trimis un reprezentant în persoana lui Gaius
Popillius Laenas pentru a-i ordona să iasă afară din ţară.
Romanul a venit neînarmat şi neescortat, fiind însoţit doar de un
servitor şi, la început, Antioh a refuzat să se supună. Ca răspuns
la această împotrivire reprezentantul Romei a desenat un cerc pe
nisip de jur împrejurul împăratului seleucid şi i-a cerut să-i dea
un răspuns pozitiv înainte de a ieşi din cerc.
Umilit, împăratul seleucid şi-a dat seama de inutilitatea intrării
în conflict cu uriaşa putere militară a Romei, a ascultat ordinul şi
a părăsit ţara. El a înaintat spre Ierusalim unde a ocupat cetatea
şi a profanat vreme de trei ani şi zece zile altarele sacre aducând
drept jertfe porci. Pentru evrei aceasta era într-adevăr o urâciune
a pustiirii.
Atunci macabeii s-au răsculat împotriva lui şi l-au obligat să se
retragă în Persia unde, după unele campanii fără succes, a murit
de tuberculoză.
Anumite aspecte ale activităţii acestui om par să împlinească
profeţia, şi le vom examina una după alta.
Puterea cornului cel mic trebuia să se ridice dintr-unul din cele
patru coarne în care se divizase imperiul grec. „Dintr-unul din ele
a crescut un corn mic...“ Daniel 8,9.
CONTRAFACEREA 409
Se susţine că Antioh, ca împărat seleucid, s-a ivit din această

diviziune a imperiului. Pentru a fi mai exacţi el nu s-a ivit din, ci
a fost una din cele patru divizări sau împărţiri ale imperiului. Tre-
buie să ne amintim că un corn nu simbolizează doar un împărat
ca persoană, ci o împărăţie peste care trebuia să domnească un
şir succesiv de împăraţi. De exemplu, când Daniel i-a spus lui Ne-
bucadneţar că el era împăratul simbolizat de capul de aur, el a
vrut să spună că atât împăratul cât şi cei care aveau să-l succeadă
la tron erau reprezentaţi de capul de aur, până ce medo-persanii,
reprezentaţi de argint, urmau să-i ia locul. Dacă Nebucadneţar a
fost împăratul simbolizat de aur, atunci împăratul care avea să-l
urmeze trebuia să fie un alt babilonian. Dar nu acesta a fost gân-
dul plănuit în profeţie, şi împăratul babilonian a înţeles acest
fapt. El a înţeles că o altă naţiune urma să înlăture imperiul pe
care el îl clădise. Acesta a fost motivul pentru care a respins pro-
feţia şi a ridicat un chip numai din aur.
Expresia: „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic...“ i se
potriveşte puterii romane cu mult mai corect şi cum trebuie. Nu
ne sunt disponibile rapoarte despre stabilirea la origini şi
dezvoltarea timpurie a Romei, dar avem suficientă informaţie
care arată că ea a crescut din Grecia. O dată cu scurgerea se-
colelor, Roma, care ieşise dintr-unul din aceste coarne, a devenit
la rândul ei o împărăţie puternică ce stăpânea lumea întreagă. În
felul acesta, în timp ce Roma a ieşit dintr-unul din cele patru
coarne şi s-a dezvoltat într-un corn puternic de sine stătător,
Antioh a fost doar unul dintre cele patru coarne.
Puterea cornului cel mic trebuia să ajungă „nespus de mare...“
Antioh nu împlineşte în nici un fel această descriere. El nu a fost
deloc cel mai mare împărat al dinastiei seleucide şi, în comparaţie
cu Medo-Persia, Grecia sau Roma, a fost o putere mică. După cum
am observat în capitolele anterioare, berbecul sau Medo-Persia a
ajuns puternic, ţapul sau Grecia a ajuns foarte puternic, dar
puterea cornului cel mic trebuia să ajungă nespus de mare.
Întrucât cele două puteri anterioare care au dominat lumea au
fost puternice şi foarte puternice, puterea cornului cel mic a fost
o putere mondială, Roma fiind singura descriere potrivită pentru
acest corn mic. De altfel nici un alt imperiu universal nu putea
succede Greciei.
Când acest lucru este dovedit acelora care sprijină ideea că An-
tioh Epifanul a fost puterea cornului cel mic, ei spun că semnificaţia
acestui conducător a fost serios trecută cu vederea; că el a exercitat

mai multă putere decât se recunoaşte în general şi că a sosit timpul
ca să i se acorde credit deplin. Adevărul este că el a fost un ghinio-
nist nesemnificativ, lipsit de importanţă, care nu şi-a împlinit nici
una din ambiţiile sale. Faptul cel mai important este că el nu îm-
plineşte nicidecum specificaţia de a fi o putere nespus de mare, com-
parativ cu puterile mondiale care au precedat domnia sa.
Nu trebuie decât să ne reamintim scena dramatică din deşer-
tul din afara Alexandriei, când trimisul roman a desenat un cerc
pe nisip şi a cerut ca, înainte de a părăsi cercul, împăratul seleu-
cid să-i dea asigurarea că va părăsi Egiptul – cerere de care împă-
ratul şovăitor a trebuit să asculte grabnic.
În această situaţie, Roma era în mod evident puterea nespus
de mare. Respectul pentru puterea ei extraordinară devenise atât
de desăvârşit, încât a putut să-şi exercite voinţa pur şi simplu
prin trimiterea unui reprezentant neînarmat pentru a-şi trans-
mite instrucţiunile. Antioh ştia că dacă nu se supunea, armata ro-
mană urma să vină spre a pune în aplicare ordinul. Fiindcă pu-
terea sa era nesemnificativă în comparaţie cu puterea extraordi-
nară a Romei, el nu avea de ales decât să-şi abandoneze visul
cuceririi Egiptului şi să plece spre alte locuri.
În felul acesta a ajuns el la Ierusalim, unde a câştigat tempo-
rar controlul asupra cetăţii, ţării şi sanctuarului. Nu multă vre-
me după aceea poporul s-a răsculat împotriva lui şi l-a alungat.
Pe când stăpânirea sa asupra unei mici naţiuni a durat doar cu
puţin peste trei ani, Roma a stăpânit întreaga lume vreme de pes-
te o jumătate de mileniu. Diferenţa dintre aceste două puteri es-
te atât de uriaşă, încât nici măcar nu ne putem îndoi care putere
este cea descrisă ca fiind nespus de mare. E ca şi cum s-ar decide
câştigătorul unei curse de patru sute de metri când un alergător
ajunge la linia de sosire cu trei sute nouă zeci şi nouă de metri î-
naintea adversarului său.
În vreme ce Antioh s-a implicat în aceleaşi zone ca şi Roma, el
nu a acţionat împotriva lor conform ordinii descrise în profeţie. Pro-
feţia atrage atenţia asupra puterii speciale ce înaintează „...spre
miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.“ Versetul 9. Aceas-
ta nu e o ordine firească, pentru că ar fi de aşteptat ca o putere ca-
re a înfrânt Egiptul să înainteze apoi spre ţara cea minunată, Pa-
lestina, înainte de a înainta spre răsărit; chiar acesta este cursul
urmat de Antioh, însă ordinea descrisă în profeţie nu este aceasta.
CONTRAFACEREA 411
Pe de altă parte, aceasta este tocmai secvenţa pe care romanii

au urmat-o, fără să ştie, când au cucerit mai întâi Egiptul, apoi
au înaintat spre est şi în cele din urmă au ocupat ţara promisă.
Este adevărat că Antioh a fost un antihrist şi a stabilit ceea ce
evreii au recunoscut a fi urâciunea pustiirii, când a jertfit porci
pe altarele sfinte, aşa după cum stă scris în 1Macabei 1,57:
„În ziua a cincisprezecea a lunii Chislev, în anul o sută patru
zeci şi cinci, au ridicat urâciunea pustiirii pe altarul lui Dumne-
zeu şi în cetăţile Iudeii de jur împrejur au zidit capişti (altare i-
dolatre).“ Biblia Sinodală.
Dacă totuşi Antioh ar fi fost antihristul la care se referă Daniel
8, atunci el ar fi trebuit să continue această lucrare vreme de
exact 2300 de zile înainte ca răutăţii să i se pună sfârşit. Adevă-
rul este că el a stat la Ierusalim mai puţin de jumătate din aceas-
tă perioadă înainte de a fi alungat din cetate şi din ţară pentru
totdeauna. În nici un fel nu a împlinit timpul descris de profeţie.
La exact trei ani şi zece zile după ce Antioh instaurase urâciu-
nea pustiirii în templul din Ierusalim, au fost reinstituite sacrifi-
ciile corecte, după ce altarul profanat fusese distrus şi înlocuit,
aşa după cum stă scris în 1Macabei 4,52.53.
„Şi s-au sculat devreme dimineaţa în a douăzeci şi cincea zi a
lunii a noua, care se numeşte Chislev, şi au adus jertfă după lege
pe jertfelnicul arderilor de tot cel nou, pe care îl făcuseră.“
Nu am putut stabili ce calendar s-a folosit în acest raport, ceea
ce face imposibil să spun cu exactitate câte zile trecuseră între
cele două date menţionate în versetele de mai sus. Totuşi trebuie
să se fi scurs aproximativ 1105 zile în total. (365 x 3 + 10 = 1105).
Dacă între anii respectivi s-ar fi aflat şi un an bisect, atunci
numărul de zile ar fi putut varia funcţie de anul bisect, dar nu
prea mult.
În orice caz, această perioadă de timp este departe de cele 2300
de zile prevăzute în profeţie, mai ales dacă luăm în considerare
că fiecare zi este echivalentul unui an literal. Astfel, de vreme ce
Antioh a rămas timp de aproximativ 1105 zile la Ierusalim,
profeţia cerea ca el să rămână acolo 2300 de ani, dacă cu adevărat
Antioh şi Ierusalimul pământesc fuseseră subiectul profeţiei.
Aceia care susţin că Antioh a fost cornul cel mic, pretind că
adevărata interpretare este 2300 de seri şi dimineţi sau 1150 de
zile. Desigur, 2300 de seri şi dimineţi nu pot fi decât 2300 de zile,
dar chiar dacă ar fi 1150 de zile literale Antioh tot nu ar fi
corespuns descrierii în mod exact. Şi aceasta pentru că a stat în

Ierusalim cu aproape cincizeci de zile mai puţin decât faţă de
această perioadă de 1150 de zile.
Cu toate acestea, ne-am putea întreba de ce această interpretare
ar avea vreo semnificaţie astăzi. Antioh a trăit şi a murit cu mult
înainte de Hristos şi este necunoscut pentru cei mai mulţi oameni.
Totuşi există două motive pentru care această explicaţie a profeţiei
este un lucru rău. Primul este că oferă o învăţătură alternativă
despre cele 2300 de zile, care îndepărtează pe oameni de adevărata
învăţătură şi, al doilea, este acela că formează baza unei teorii ce
sprijină apariţia în ultimele zile a ultimului antihrist, care se
aseamănă prea puţin cu cel prezis de Dumnezeu. În felul acesta
oamenii sunt educaţi să aştepte ceva care niciodată nu va avea loc,
în timp ce rămân neştiutori cu privire la adevărul a ceea ce în
realitate va avea loc.
Se pretinde că Antioh este important ca tip, fapt pentru care
aceia care cred acest lucru vor fi informaţi despre antitipul cel
înfiorător ce se va dedica în ultimele zile distrugerii tuturor
lucrurilor care aparţin lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale glorioase.
Mulţi cred şi învaţă că, după cum a făcut Antioh, tot aşa acest
înfăptuitor de toate păcatele, care urmează să vină, va domni în
Ierusalimul literal vreme de trei ani şi jumătate, la începutul
cărora va avea loc o răpire secretă la cer. Apoi se aşteaptă ca la
sfârşitul acestei scurte perioade de timp literal, Hristos să se
întoarcă pentru a-l da afară pe acest monstru din Ierusalim şi
pentru a restabili pe evrei în Palestina şi Ierusalim. Se susţine
apoi că evreii se vor duce ca ambasadori ai lui Hristos să câştige
lumea pentru El, iar aceasta va rezulta într-un mileniu de
prosperitate paşnică pentru întreaga omenire.
Deşi oriunde e susţinută, teoria este în general aceeaşi, totuşi
bisericile au adăugat propriile lor schimbări şi sublinieri la
această doctrină. Este important să înţelegem cum şi când a
apărut această teorie. Cu toate că ei nu recunosc, doctrina este
romano-catolică – vinul Babilonului – şi a fost formulată iniţial
pentru a ascunde învinuirea că papalitatea este antihristul şi
pentru a face fără efect marea lucrare a Reformei protestante.
Înainte de marea redeşteptare care a avut loc în Evul Mediu
autorităţile bisericeşti aveau mare grijă să ţină Biblia ascunsă de
oameni, păstrând-o netradusă din ebraică, greacă şi latină.
Preoţii citeau doar acele porţiuni pe care ei considerau că oamenii
CONTRAFACEREA 413
Astăzi teroriştii caută să-şi ascundă identitatea prin docu-

mente false, pentru a putea pătrunde în alte ţări şi a înfăp-
tui multe acte de distrugere. Tot astfel, Satana caută să pre-
zinte într-o lumină falsă cuvântul clar al profeţiei, con-
ducând la căderea multor suflete, spre ruina lor veşnică.
pot să le asculte fără nici un risc, la care adăugau, ca măsură de

siguranţă, propriile lor interpretări. Putem fi siguri că nici o
porţiune profetică nu era prezentată congregaţiei. Oamenii erau
lăsaţi în neştiinţă cu privire la textele biblice care identificau şi
demascau antihristul.
Unul dintre primele lucruri pe care l-au întreprins marii
reformatori a fost să corecteze această deficienţă prin punerea în
mâinile oamenilor a unei traduceri care se citeşte uşor. Wycliffe a
fost cel care a produs prima versiune engleză a Sfintei Scripturi,
în timp ce faimoasa traducere a lui Luther este folosită şi azi. În

plus, reformatorii au călăuzit pe ascultători către marile pasaje
profetice şi au identificat foarte clar Biserica Romano-Catolică ca
fiind antihristul profeţiei.
Atât de clare şi de pătrunzătoare erau aceste învăţături, încât
sute de mii au fost convinşi de adevărul lor şi au părăsit Biserica
Romană. Când papalitatea a văzut că apărarea ei a căzut, atunci
a ştiut că trebuie să recurgă la alte măsuri de refacere a prestigiul
pierdut. Cumva ea trebuia să anuleze efectul puternic al
Scripturilor asupra minţii omeneşti. Exista doar o singură cale!
Trebuia produsă o contrainterpretare.
Salvarea a venit de la trei preoţi iezuiţi de seamă – Ribera din
Salamanca, Spania, Belarmin din Roma şi Alcazar din Sevilla,
Spania. Aceşti bărbaţi au promovat în mod simultan ceea ce avea
să fie cunoscut sub numele de interpretarea preteristă şi
interpretarea futuristă sau viitoristă la Daniel 8 şi 9. Alcazar s-a
concentrat asupra interpretării preteriste, în vreme ce ceilalţi doi
au lucrat la interpretarea futuristă sau viitoristă.
„Acestea erau destinate să înfrunte şi să distrugă interpretarea
istorică a protestanţilor. Cu toate că păreau a se exclude reciproc,
fiecare alternativă iezuită se potrivea obiectivului în mod egal,
căci ambele îndepărtau aplicarea profeţiilor de la Biserica Romei.
Una făcea lucrul acesta prin faptul că punea sfârşit profeţiei
înainte de începutul Romei papale. Cealaltă făcea aceasta prin
faptul că omitea imensa eră a dominaţiei papale, îngrădindu-l pe
antihrist la o perioadă de timp scurtă într-un viitor încă
îndepărtat, chiar înaintea sfârşitului. De aceea adesea această
teorie este numită teoria omisiunii.“ The Prophetic Faith of our
Fathers, de Le Roy Edwin Froom, vol. 2, pag. 486, 487.
În teoria viitoristă se învaţă că cele şaizeci şi nouă de
săptămâni din Daniel 9 se întind până la Calvar, timp când a luat
sfârşit dispensaţiunea legii care a fost înlocuită de era harului.
Atunci a început vremea neamurilor care se va întinde până la o
dată în viitor când se va împlini cea de-a şaptezecea săptămână.
Pentru a găsi inspiraţie şi material pe care să construiască
aceste teorii, papistaşii s-au întors la scrierile unui antic. Aşa se
face că ei au strâns argumente de la un sofist sirian, pe nume Por-
firiu, care a trăit între anii 233-304 d.Hr. Acest om a devenit unul
din cei mai înverşunaţi împotrivitori păgâni ai creştinismului şi
s-a consacrat special în discreditarea profetului Daniel. El
CONTRAFACEREA 415
susţinea că profetul nu trăise cu şase secole înainte de Hristos, ci

că ar fi fost contemporanul Lui. El aducea dovezi că profetul nu a
prezis evenimente viitoare, ci a prezentat în mod amăgitor pe cele
ale trecutului ca şi cum ar fi fost profeţie.
În timpul său acest fals învăţător nu a putut câştiga atenţia
nimănui şi probabil că a fost descurajat de rezultatul eforturilor
sale. Materialul său a trecut neobservat multe secole până când,
în secolul al şaisprezecelea, preoţii iezuiţi au descoperit în
scrierile sale ceea ce puteau folosi în încercările lor de a distruge
Reforma.
În eforturile lor au avut un succes cu mult mai mare decât Por-
firiu. Zecile de mii care erau îngrijorate mai mult de apartenenţa
la biserică decât de adevăr au fost foarte bucuroase că exista a-
cum o interpretare alternativă şi s-au alăturat din nou turmei.
Crezută şi extinsă de către aceia care au urmat autorilor ei, doc-
trina viitoristă a devenit poziţia de bază a papistaşilor cu privire
la Daniel 8 şi 9. A fost astfel instituită ca parte a „vinului mâniei
curviei ei.“ Apocalipsa 14,8.
Succesul acestei contrareforme s-a extins dincolo de
reconfirmarea membrilor în Biserica Catolică. Venise timpul când
aceasta a devenit învăţătura stabilită chiar în bisericile împotriva
cărora fusese îndreptată iniţial, aşa după cum observă Froom:
„În felul acesta, prin comentariul lui Ribera a fost pusă temelia
pentru acea mare structură a viitorismului pe care s-au bizuit şi
au extins-o aceia care au urmat, până când a devenit poziţia
unanimă catolică. Şi astfel, minunea minunilor, în secolul al
nouăsprezecelea acest sistem iezuit de interpretare a ajuns să fie
adoptat de un număr crescând de protestanţi, până când astăzi
viitorismul, dezvoltat şi împodobit cu teoria răpirii la cer, a
devenit credinţa îndeobşte acceptată a aripii fundamentaliste a
protestantismului popular.“ The Prophetic Faith of our Fathers,
volumul 2, pag. 493.
Şi ca şi cum acest lucru nu este destul de uimitor, iată că cei
mai luminaţi dintre toţi protestanţii, adventiştii de ziua a şaptea,
au un număr tot mai mare de pastori şi laici care resping poziţia
istorică protestantă în favoarea celei iezuite. Minunează-te cerule
şi rămâi încremenit pământule!
La fel de surprinzător este faptul că atunci când unui protestant
contemporan i se prezintă doctrina care a fost dezvoltată special
de papalitate pentru a anula marile solii pe care Dumnezeu le-a
descoperit prin reformatori, aceasta nu are nici o influenţă asupra

minţii lui.
Şi totuşi ar trebui să aibă o influenţă profundă. Cum poate
cineva să accepte ca adevăr o interpretare a Scripturilor care a
fost formulată în circumstanţele date şi care a avut drept scop să
promoveze o contraexplicaţie a profeţiei celor 2300 de zile? Nu
există nici o posibilitate ca o asemenea teorie să poată fi de la
Dumnezeu. Ea este numai de la diavolul şi nu-şi va găsi niciodată
locul printre adevăraţii copii ai lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, ea va găsi o largă acceptare printre aceia care
nu vor umbla împreună cu Domnul, pentru că profeţia biblică
avertizează că toate neamurile se vor face părtaşe la sfârşit cu
doctrinele false ale papalităţii. A sosit timpul când aceste cuvinte
se împlinesc; într-atât de mult, încât bisericile protestante de
bază sunt mai active în promovarea acestor erori decât biserica
mamă însăşi. Trebuie că acest lucru oferă o mare satisfacţie
bisericii papale când vede că teologia sa este proclamată de către
aceia care pretind că protestează împotriva ei.
Solia care ne spune că cei 2300 de ani au luat sfârşit în 1844
este un adevăr care s-a maturizat prin călăuzirea lui Dumnezeu
de-a lungul secolelor. Ea este o solie de speranţă, de călăuzire şi
de încurajare pentru poporul lui Dumnezeu şi este adevărul care
nu trebuie să fie abandonat niciodată până la sfârşitul timpului.
Acum este sigur că va exista pentru totdeauna o rămăşiţă
credincioasă care se va prinde de aceste principii salvatoare. Prin
această rămăşiţă se va pune sfârşit păcatului şi va fi adusă
neprihănirea cea veşnică.
F.T. Wright
Adevărata neprihănire și Sabatul lui Dumnezeu

Biserica lui Dumnezeu nu este Babilon
Cei 144000
Cei vii și cei morţi
Cele trei temple
Destinul unei mișcări
Eu gândesc ca un om
Iată Dumnezeul vostru (exemplarele tipărite s-au epuizat)
Îndreptăţit prin credinţă
Mântuirea copiilor
Mărturisirea cea acceptabilă
Ne așteaptă judecata – Ești tu pregătit?
Odihna divină de Sabat (exemplarele tipărite s-au epuizat)
Renașterea și reformaţiunea
Salvat din robia păcatului
Treziţi-vă la neprihănire
Venirea lui Hristos amânată – De ce?
Literatura cu solia timpului prezent poate fi obţinută și în

alte limbi, cum ar fi lb. engleză, germană, spaniolă, poloneză,
și portugheză.
E xistă doar o singură cale a mântuirii, aceea care a
fost concepută în mintea lui Dumnezeu şi în care
nu există nici un firicel de născocire omenească.
Oamenii sunt cei care trebuie să cerceteze cu sâr-
guinţă până găsesc această cale, pentru că nu există
altă cale a mântuirii. În loc să procedeze astfel, cel ce
pretinde a fi religios a căutat să obţină eliberarea din
păcat şi moarte conform propriilor clauze, până când
lumea de astăzi a ajuns să fie plină de o mulţime nes-
fârşită de mijloace de mântuire propuse. Căutătorul
după adevăr este tulburat de toată confuzia aceasta,
până când priveşte în sanctuarul unde sunt descope-
rite atât de clar căile lui Dumnezeu pentru ca nimeni
să nu rătăcească.
CALEA LUI DUMNEZEU ÎN SANCTUAR nu este o prezen-

tare rece, tehnică aşa cum sunt atât de multe cărţi de-
spre sanctuar. Este plină de pătrundere, de înţelegere
spirituală a fiecărui aspect al construcţiei şi serviciilor
sale. Este scrisă ca să dea fiecărui credincios o expe-
rienţă creştină mai valoroasă şi mai bogată.

Calea Lui Dumnezeu in Sanctuar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calea Lui Dumnezeu in Sanctuar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CALEA LUI DUMNEZEU

(God’s Way in the Sanctuary, Romanian Edition)

E xistă numai o singură cale a mântuirii – calea lui Dumnezeu.

Postamentul pietrelor de hotar

„T extul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost

putere în clasele colegiilor. Dacă un student nu era în stare să

de păcat şi pentru a administra acea desăvârşire necesară pentru

Adevărul cu privire la sanctuarul ceresc a fost descoperit

decât din Biblie. De aceea, dacă ei au găsit aceste adevăruri

Scripturile, cât şi pentru a dovedi desăvârşita armonie dintre cele

Sanctuarul este atât de important, încât lucrarea lui

Ţara indicată se numea Canaan, care este astăzi cunoscută ca

Pentru a-şi împlini lucrarea lor, se cerea sacrificiu, în situaţia

Trei lucruri de primă necesitate

Nu era nevoie deloc ca ei să eşueze, pentru că Dumnezeu i-a

înaintea diferitelor neamuri din jur. De fiecare dată când s-a

606 36 538 1798

70 ani 1260 ani

condiţiile pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să continue. Dar în

„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit

Niciodată nu trebuie trecut cu vederea că Daniel 8,14 este

ce Hristos a obţinut prin răstignire, trebuie să fie administrat de

Ceea ce Hristos a câştigat la Golgota a luat cu El în mormânt.

Totuşi ea este la fel de reală şi de importantă, şi cu toate că

„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu

numai El poate fi adevăratul slujitor al adevăratului sanctuar

o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după

creştinii zilelor noastre. Ei susţin că ele au fost scrise doar pentru

Concluzia care ne spune că trebuie neapărat să existe două

După cum o ilustraţie redă adevărata imagine a obiectului

pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de

ar fi fost o reprezentare exactă a celui ceresc, atunci nu ar fi avut

După cum am declarat deja în acest capitol, în Apocalipsa 4,1

În această declaraţie, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi împreună, mai

de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se

M ântuirea deplină este oferită prin sanctuar, căci „...[El] poa-

scopul sanctuarului ceresc şi a lucrării din el care dă putere şi

înţeleagă foarte uşor. Astfel, expresia „în mijlocul lor“ era

Voia lui Dumnezeu pentru fiecare om este aceea de a se în-

„Hristos în voi“ este taina lui Dumnezeu. Tainele nu pot fi înţe-

toate că El are azi o carne nemuritoare şi sfântă, şi-a impus anu-

vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumne-

autoritatea unică a lui Hristos. Siguranţa universului şi funcţio-

zilnică furnizată de soare. Cantitatea de energie este fantastică şi

nu a fost calificat la origine. Mântuitorul este tot atât preexistent

produce o a treia care conţine viaţa ambelor părţi căsătorite.

Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt

P rin implantarea seminţei Sale divine Hristos locuieşte în cel

sfânt.“ Isaia 63,10. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dum-

pe toate trei: putere, inteligenţă şi emoţii, fapt pentru care sunt

„Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice,

numeroase referinţe despre apostoli ca fiind umpluţi cu Duhul

După cum grădinarul sapă mai întâi pământul, tot astfel,

Hristos.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 84, par. 10. Lucrarea

dovedeşte că dăruirea Duhului Sfânt nu este în sine viaţa reală a

Satana, care este un cercetător extrem de serios al planului de

lui Isus. Contrafacerile Satanei sunt atât de apropiate de adevăr,

implantarea seminţei în afara căsătoriei. Hristos, în virtutea

Când fermierul seamănă sămânţa, ea este îngropată în pămân-

O dată ce credinciosul a primit viaţa lui Hristos, el are în el

Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.‘ “ 1 Corinteni 3,16.

Scripturile subliniază cu putere faptul că mântuirea este po-

Fiecare candidat al împărăţiei trebuie să înţeleagă că întocmai

Părinţii nu au îndeplinit acest rol independent de Dumnezeu, cu