UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

TEZĂ DE DOCTORAT
Viața Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în comunism (1945-1989)

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Prof. Univ. Dr. DORU RADOSAV

DOCTORAND,
EMANUEL DUMITRU UNGUREANU

CLUJ-NAPOCA
2016

1
 CUPRINS

Curprins……………………………………………………………………………………….2
Introducere……………………………………………………………………………………16
1.1 Argument pentru istoria orală a vieții comunității adventiștilor de ziua a șaptea din România în
comunism
1.2 Legăturile mele cu Biserica Adventistă
1.3 Botezul în Biserica Adventistă – un moment „crucial” pentru copilăria mea
I. REPERE TEORETICE ȘI METODOLOGICE…………………………………………..23
I.1. Repere teoretice
1.1 Povestea istoriei orale
1.2. Câteva definiții și caracteristici ale istoriei orale
1.3 Subiectivitatea și credibilitatea surselor orale
I.2 Repere metodologice
2.1 Interviul individual nestructurat și istoria orală
2.2 Ancheta pe bază de interviu
2.3 Eșantionul
2.4 Identificarea și contactarea martorilor
2.5 Realizarea interviurilor
a. Mediul social și material
b. Cadrul contractual al comunicării
c. Atitudinea intervievatorului pe parcursul desfășurării dialogului
2.6 Prelucrarea datelor obținute din interviuri
* Folosirea informațiilor din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
**Aspecte legale și etice ale studierii dosarelor întocmite de fosta Securitate
***Studierea arhivei Uniunii Adventiste din România
I.3. Istoriografia temei – Stadiul cercetărilor în domeniu
II. CADRU GENERAL………………………………………………………………………70
1. Istoria etapelor dezvoltării Bisericii Adventiste la nivel mondial
1.1 Originile mișcării advente, rolul lui William Miller
1.2 Perioada stabilirii doctrine
1.3 Problema Sanctuarului
1.4 Darul Profeției
1.5 Sabatul
1.6 Nemurirea condiționată
2
 1.7 Concluzii despre stâlpii doctrine și ÎNTREITA Solie Îngerească
1.8 Etape în dezvoltarea doctrinară și instituțională a Bisericii Adventiste la nivel
mondial (perioada de organizare 1948-1963)
1.9 Perioada de dezvoltare în domeniul instituțiilor și a stilului de viață (1863-1888)
1.10 Momentul Minneapolis – 1888 în Biserica Adventistă
1.11 Explozia misiunii mondiale 1850-1913
1.12 Perioada de reorganizare și criză 1901-1910
1.13 Perioada de extindere mondială
1.14 Moartea lui Ellen White
1.15 Perioada de criză și de speranță în Biserica Adventistă Mondială
1.16 Biserica Adventistă din perioada maturizării intituționale
1.17 Probleme actuale de identitate ale adventiștilor de ziua a șaptea
2. Scurt istoric și cadrul legal al Bisericii adventiste din România până în anul 1948
2.1 Pionerii Mișcării Adventiste din România. Dinamica dezvoltării. Statistici
2.2 Adventiștii sunt persecutați puternic în timpul regimului Ion Antonescu
2.3 Structura de organizarea a Bisericii înainte de anii 1945. Sistemul de colectare a
Zecimilor și Darurilor. Temelia dezvoltării Bisericii Adventiste
III. STATUL COMUNIST ȘI BISERICA ADVENTISTĂ..............................................................98
1. Autoritățile comuniste își impun controlul asupra Bisericii Adventiste cu sprijinul
Securității și al Departamentului Cultelor (1948-1974)
1.1 Noul cadru legal de funcționare a Bisericii Adventiste în perioada comunistă
1.2 Perioada de tatonare între instituțiile statului comunist și conducerea Bisericii Adventiste (1948-
1955)
1.3 Eforturile liderilor adventiști pentru recunoașterea oficială a cultului Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea de către noua putere comunistă
1.4 a În primii ani după instalarea comuniștilor adventiștii s-au bucurat de libertate religioasă.
Comuniștii au sperat că adventiștii vor face propaganda Partidului Comunist chiar în Biserică
1.4b Pastorii adventiști se implică în propaganda comunistă privind colectivizarea la sfârșitul anului
1958
1.5 Tactica de negociere folosită de către Dumitru Florea, președintele Uniunii cu autoritățile
comuniste. Forța grupului împotriva puterii noului sistem
1.6 Securitatea îl îndepărtează pe Dumitru Florea din fruntea Bisericii Adventiste și cu ajutorul fratelui
său de sânge, Florescu Vasile, agentul „Florin”
1.7 Ștefan Năilescu a fost omul folosit de sistemul comunist pentru a câștiga încrederea comunității
adventiste
1.8 Dogmele cele mai importante a Bisericii Adventiste „asediate” de autorități comuniste
3
1.9 Ștefan Năilescu, Pavel Crișan, Ion Tăchici, „personaje cheie” pentru „încălzirea și mai apoi
cimentarea” relațiilor dintre noile autorități comuniste și Biserica Adventistă
1.10 Ioan Tăchici s-a folosit de relațiile privilegiate cu liderii comuniști pentru a accede în fruntea
Bisericii Adventiste și pentru a sprijini dezvoltarea instituțională a acesteia
1.11 Scoaterea în afara legii a Mișcării Reformiste – cadoul comuniștilor pentru Biserica Adventistă
a. Punctele fundamentale de doctrină ce despart adventiștii de ziua a șaptea de adventiștii – reformiști
b. Adventiștii și reformiștii se șicanau reciproc, inclusiv în perioada în care împărțeau aceeași celulă în
închisorile comuniste
c. Punctul de vedere al fostului ofițer de Securitate Liviu Banias cu privire la mișcarea adventistă
reformistă în comunism
1.12 Pavel Crișan, fostul președinte al Uniunii, agent al Securității „Dunăreanu Ion” a fost înmormântat
cu onoruri de către autoritățile comuniste
2. Controverse în interiorul Bisericii Adventiste cu privire la principiile de respectare ale
Sabatului……………………………………………………………………………………………131
2.1 Unitatea doctrinară și solidaritatea din interiorul Bisericii Adventiste din România în perioada
comunistă, un mit
2.2 Adventismul românesc divizat. Conflict ideologic între „aripa europeană” condusă de Conradi și
„aripa americană”, condusă de Ștefan Demetrescu
2.3 Pastorul Popescu Ioan din Moldova pus de autoritățile comuniste „să rezolve” problema
nefrecventării cursurilor de către copiii adventiști, sfârșește în ridicol
2.4 Principiul divide et impera a fost aplicat de către comuniști pentru „virusarea” vieții comunității
adventiste din România
2.5 Marian Corneliu, Elena Petrescu și Viorel Dima au depus mărturie despre frământările și starea de
confuzie personală în privința respectării Sabatului
IV. POLITICA SISTEMULUI COMUNIST DE MARGINALIZARE, STIGMATIZARE, A
ADVENTIȘTILOR ÎN PROBLEMA SABATULUI………………………………150
1.Problemele copiilor din familii adventiste la școală, ciclurile de învățământ: primar, gimnazial,
liceal și superior
1.1 Sentimentul de inferioritate, marginalizare și o imagine de sine deformată îi caracterizează pe
martorii intervievați
1.2 „Copiii de pastori” între „ciocan și seceră” în chestiunea Sabatului. Studiu de caz Delia
Buciuman (căsătorită Gherman)
1.3 Copiii din unele familii adventiste au fost bătuți cu bestialitate, puși în genunchi pe coji de
nucă și legați de „catarg” în curtea școlii pentru că au refuzat să meargă sâmbăta la școală

4
 V. ROLUL DEPARTAMENTULUI CULTELOR ÎN RESTRÎNGEREA ȘI CONTROLUL
ACTIVITĂȚII CULTICE A BISERICII ADVENTISTE DE ZIUA A
ȘAPTEA……………….180
1. Relația dintre pastorii Bisericii Adventiste cu Departamentul Cultelor, prin Împuterniciți
și Inspectorii deCulte…………………………………………………………………………….188
1.1 Construirea și repararea imobilelor Bisericii Adventiste la „mâna” Departamentului Cultelor
1.2 Inspectorul Dănescu de la Ploiești „zbir”, inspectorul Ciorobea din Petroșani „foarte prietenos”
1.3 Cum decurgea o vizită „de lucru” a unui Inspector de la Departamentul Cultelor – studiu de caz
Biserica Adventistă din Craiova în anul 1979
1.4 Adunările elective ale Bisericii Adventiste controlate cvasitotal de Securitate și Departamentul
Cultelor
1.5 Dovezi din arhive despre implicarea Securității și a Departamentului Cultelor în manipularea
alegerilor în Biserica Adventistă
1.6 Inspectorii de culte erau mituiți din banii de zecime de pastorii Bisericii Adventiste pentru a
permite: reparații la biserici, construcții noi, hirotoniri, realizarea de botezuri
1.7 Mita pentru inspectorul de culte din Râmnicu Sărat, Pruteanu înmânată în revista „Lumea”
1.8 Inspectorul de culte de la Sibiu a fost mituit cu….un garaj pentru a permite construirea bisericii
adventiste din Mediaș
1.9 Fostul loctenent colonel de Securitate Liviu Banias confirmă faptul că unii inspectori de culte luau
mită, în special pentru a facilita construirea de biserici
1.10 Edmond Constantinescu s-a plâns inspectorului de culte Pruteanu că Securitatea a încercat să-l
racoleze. Inspectorul Sorin disprețuia profund agenții Securității din Biserică
1.11 Departamentul Cultelor decidea ca regulă, împreună cu Securitatea, componența structurii de
conducere a Bisericii la toate nivelurile: comunitate locală, Conferință, Uniune
VI. CADRE DIDACTICE ADVENTISTE, EXCLUSE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT SAU PUSE ÎN
IMPOSIBILITATEA DE A URMA ACEASTĂ CARIERĂ ÎN SISTEMUL COMUNIST –
STUDIU DE CAZ TITU GHEJAN………………………………………………………………..215
1. Povestea excluderii din învățământ a profesorului de matematică Titu Ghejan………..215
1.1 Profesorul adventist Titu Ghejan a fost descoperit rapid de „sistem” și rejectat. Copiii și sătenii
îl simpatizau ca profesor de matematică
1.2 Titu Ghejan a ajuns fără să vrea „vedetă națională” la emsiunea Reflector. Comuniștii au vrut
să-l dea ca exemplu negativ alături de un alt profesor adventist, Ion Gabriel
1.3 Liderii comunității adventiste au condamnat atitudinea lui Titu Ghejan, Ion Gabriel și a lui
Mircea Dragomir cu privire la respectarea Sabatului
1.4 Cazurile Titu Ghejan și Mircea Dragomir prezentate de liderii Bisericii Adventiste ca exemple
negative pentru studenții Seminarului Teologic Adventist, generația 1974-1978
5
1.5 Titu Ghejan a fost exclus din învățământ la vârsta de 24 de ani, ulterior a fost împiedicat de
politica Departamentului Cultelor să intre în pastorație
2. Povestea profesorului de vioară Orban Adalbert, exclus din învățământ de către
Securitate……………………………………………………………………………….229
2.1 Securitatea din Miercurea Ciuc îl alungă din învățământ pe Orban Adalbert, în ciuda
performanțelor remarcabile din punct de vedere profesional ale acestuia
2.2 Securitatea a vrut să-l racoleze ca informator pe Orban Adalbert
2.3 Directorul Liceului de Muzică din Sfântu Gheorghe a vrut să-l definitiveze pe postul de
profesorul de muzică pe adventistul Orban Adalbert
2.4 Relații extraordinare între profesorul de vioară adventist Orban Adabert și colegii de catedră
3. Povestea Elenei Petrescu, absolventă de „Litere”, ce a fost împiedicată să profeseze în
învățământ de către conducerea Inspectoratului Școlar
Suceava…………………………234
4. Povestea Aurorei Szentagotai, absolventă de psihologie, împiedicată să predea această
materie din cauza apartenenței la religia adventistă……………………….237
4.1 Discriminarea pe criterii religioase a profesoarei Aurora Szentagotai a continuat și după
Revoluție
5. Adventiști care au rezistat în sistemul de învățământ comunist. Cazul Orban
Cornelia…243
VII. PROBLEMELE ADVENTIȘTILOR ÎN SISTEMUL SANITAR………………….245
1. Povestea medicului Emil Androne din Ocna Mureș………………………………….247
1.1 Primul secertar de partid de la Alba Iulia și primarul din Ocna Mureș au încercat să-l de
afară din spital pe Emil Androne din cauza Sabatului
1.2 Ministrul Sănătății, Vasile Ciorbă și șeful Departamentului Cultelor, Cumpănașu intervin
pentru ca medicul Androne să-și păstreze locul de muncă și libertatea religioasă
2. Povestea extraordinară a medicului Gheorghiță Valeriu, mutat disciplinar din cauza
religiei adventiste la Spitalul de Psihiatrie pentru Copii Râul Vadului……249
2.1 Adventistul Gheorghiță Valeriu a efectuat ciclul primar ca elev la o școală private ortodoxă
și liceul la catolici. A avut parte de înțelegere și toleranță chiar dacă nu a frecventat
cursurile sâmbăta
2.2 Gheorghiță Valeriu, hărțuit de partid și exclus din asociația studențească comunistă pentru
că nu a aplaudat la o ședință UTC în care erau „înfierați” oamenii religioși
2.3 Mutare disciplinară în comuna Gropile după acuzații de prozelistism. Aici este amendat din
nou de autorități din același motiv
2.4 În anul 1974, Valeriu Gheorghiță a fost mutat disciplinar ca medic la Spitalul de Psihatrie
pentru copii Râul Vadului
6
 3. Povestea asistentei medicale Lidia Marian, concediată de la „Sanepid” Suceava din
cauza refuzului de a lucra sâmbăta……………………………………………………255
3.1 Povestea „dramatică” în jurul cravatei roșii cu tricolor și a „tovarășului” Ciprian
Georgescu, copilul „fără origini sănătoase”
3.2 Marian Lidia se mută în Suceava după căsătoria cu Marian Corneliu în iarna anului 1962.
Încep problemele la locul de muncă din cauza Sabatului
3.3 Hărțuirea din partea Securității a început în anul 1975
3.4 Marian Lidia a trimis o scrisoare de protest către Marea Adunare Națională în care s-a plâns
de abuzurile comise de reprezentații Partidului Comunist din Suceava
3.5 Securitatea i-a răspuns Lidiei Marian la scrisoare printr-o vizită de intimidare
VIII. PROBLEMELE ADVENTIȘTILOR ÎN ARMATĂ DIN CAUZA
SABATULUI…………..268
1. Povestea condamnării la închisoare a bunicului meu, Ungureanu Vasile……………….268
1.1 În timpul detenției, Ungureanu Vasile a fost bătut, dar a asistat și la schilodirea adventistului
Clapon
1.2 Bunica mea, Ungureanu Ana și tatăl meu, Ungureanu Toma, alături de fratele lui, Ungureanu
Dumitru au îndurat frig și foame în perioada detenției bunicului meu
1.3 Ungureanu Vasile a fost eliberat prin decret de grațiere în urma unei cereri cu caracter umanitar
trimisă de părinții lui autorităților comuniste
2. Adventistul Penca Ilie, printre primii adventiști condamnați pentru insubordonare în anul
1950………………………………………………………………………………………271
2.1 Poblemele au început la Caransebeș. 24 de adventiști din 40 refuză să lucreze sâmbăta
2.2 Penca Ilie și alți 23 de credincioși adventiști au fost condamnați de Tribunalul din Timișoara la
ani grei de închisoare pentru insubordonare
2.3 Solidaritate puternică din partea conducerii Bisericii Adventiste în anii 50 și din partea
comunității de credincioși. Petru Groza le acordă clemență
3. Povestea lui Apostol Chelbegeanu………………………………………………….272
3.1 Directorul Seminarului Teologic Adventist, Gheorghe Indricău, refuză să-l primească pentru
continuarea studiilor pastorale. Președintele Uniunii, Pavel Crișan, îl ajută.
4. Povestea dramatică a adventistului Pădure Gheorghe a cărui picioare au fost secționate
de un tren marfar în timp ce muncea în lagărul de muncă Cinci Culmea (Poarta
Albă)…………………………………………………………………………………………296
5. Povestea lui Vulvară Mihai…………………………………………………………………300
6. Povestea lui Dragomir Ștefanache, adventistul care era să fie împușcat de un ofițer de
Securitate la Poarta Albă pentru refuz de a ieși la muncă sâmbăta………………305
6.1 Dragomir Ștefanache a fost bătut brutal pentru că a refuzat să lucreze sâmbăta
7
6.2 Torționarul lui Dragomir Ștefanache i-a cerut iertare a doua zi victimei de teama consecințelor
6.3 Penitenciarul Sibiu. Dragomir Ștefanache și alți deținuți adventiști au fost puși în celule cu
homosexuali pentru a fi molestați sexual de aceștia
6.4 Dragomir Ștefanache a suferit alături de alți 1000 de adventiști în anul 1951 și din cauza lipsei
de solidaritate din partea conducerea Bisericii Adventiste
6.5 Dragomir Ștefanache, în pericol de moarte din cauza frigului cumplit de la Poarta Albă
6.6 Fanfara Bisericii Adventiste din Simeria a cântat pentru adventiștii închiși din motive de
conștiință
6.7 Atmosferă de solidaritate în închisoare între deținuții închiși pentru motive de conștiință.
Conducerea Bisericii Adventiste s-a desolidarizat de credincioșii închiși din cauza Sabatului
6.8 Dragomir Ștefanache: „Am devenit vrăjmașii Bisericii Adventiste”
6.9 Ieșirea din închisoare. Atitudinea Bisericii Adventiste duplicitară și confuză. Întâlnirea
emoționantă cu familia
*Torționarul Ion Ficior, acuzat pentru crime împotriva umanității, a fost incriminat și pentru
torturarea unui număr de trei adventiști în lagărul de la Periprava pentru refuzul de a lucra sâmbăta
la sfârșitul lunii februarie 1961
7. Povestea dramatică de confruntare a lui Titu Ghejan cu sistemul ateist continuă și după
excluderea din învățământ. Temniță grea, schinguit pentru acuzația de insubordonare…369
7.1 Titu Ghejan, etichetat ca fiind un om „cu concepții și activitate de natură reformistă” pentru că
a refuzat să depună jurământul și să iasă la instrucție sâmbăta
7.2 Titu Ghejan a fost bătut cumplit, înfometat și ținut 180 de zile la „izolator”
7.3 Titu Ghejan a îndurat bătăi cumplite în închisori din partea gardienilor
7.4 Ghejan Titu a fost înfometat în închisoare pentru refuzul de mânca carne de porc
7.5 Titu Ghejan, abandonat și stigmatizat de conducătorii Bisericii Adventiste, susținut de „masa”
credincioșilor adventiști
7.6 Alexandru Gheorghe, adventistul etichetat ca fiind reformist de conducerea Bisericii Adventiste
și de către Securitate, se luptă pentru eliberarea lui Titu Ghejan scriind inclusiv la Europa Liberă
7.7 Regimul de detenție i-a distrus sănătatea lui Titu Ghejan
7.8 Nimeni din conducerea Bisericii Adventiste nu și-a cerut iertare după Revoluție pentru
atitudinea descalificantă față de Titu Ghejan
*Răstignirea din 1961 de Max Bănuș în România Liberă
8. Povestea lui Mircea Dragomir în dosarele Securității, obiectiv „Fanaticul”……………..398
8.1 Soldatul Mircea Dragomir a fost hărțuit de serviciul de contrainformații al Armatei și de
Securitate pentru refuzul de a respecta programul unității militare sâmbăta
9. Povestea pastorului Titi Gîdea, tatăl cunoscutului realizator TV Mihai Gîdea…………..407

8
9.1 Prima confruntare cu maiorul unității de Securitate din cauza refuzului de a ieși la trageri
sâmbăta. Primul arest
9.2 Titi Gâdea, sprijinit de un ofițer de Securitate
9.3 Mărturii mincinoase împotriva adventistului Titi Gâdea la procesul de la Timișoara
9.4 12 ianuarie 1967, ziua condamnării
9.5 Adventistul Titi Gâdea a fost hrănit și protejat în pușcărie de un țârcovnic ortodox
9.6 Titi Gâdea, supus la rele tratamente și în penitenciarul Alba Iulia pentru că refuza să iasă la
muncă sâmbăta
9.7 Titi Gâdea a suferit cumplit de frig în zilele cât a stat la izolator
9.8 Lagărul de muncă de la Midia, lângă Mureș
9.9 Un plutonier adjutant l-a alimentat cu pâine în secret, strecurând-o sub cearceaf în ultimele zile
de detenție la Alba Iulia
9.10 Colonelul ce conducea penitenciarul din Alba Iulia îl băga sâmbăta la arest și seara după
apusul soarelui îl punea pe Titi Gîdea să-i calce cămășile
9.11 Titi Gîdea a fost angajat ca pastor, fără Seminar, cu sprijinul președintelui Uniunii, Dumitru
Popa, în ciuda opoziției Departamentului Cultelor
9.12 Titi Gîdea a fost nevoit să „cumpere” bunăvoința inspectorului de culte de la Alexandria,
Lepădatu, care era „foarte avar”
9.13 Cum a scăpat pastorul Toma de hărțuirea organelor Securității
9.14 Atmosfera din Biserică în anii 1967
9.15 Metode de evanghelizare în anii 1968
10. Povestea avocatului Mureșan Aron, lector la Facultatea de Drept în cadrul Universității
Babeș-Bolyai, exclus din învățământ de rectorul Hadrian Daicoviciu din cauza apartenenței
la Adventism……………………………………………………………………………….432
10.1 Convertirea la Adventism îi schimbă radical viața lui Mureșan Aron
10.2 Mureșan Aron a fost dat afară din funcția de lector de la Facultatea de Drept după o ședință de
partid prezidată de rectorul Constantin Daicoviciu
10.3 Mureșan Aron a protestat împotriva concedierii sale abuzive chiar în satul Scornicești, județul
Olt, printr-un memoriu adresat unei rude a lui Nicolae Ceaușescu
10.4 Soția lui Aron Mureșan a avut de suferit același tip de persecuții din cauza religiei adventiste
10.5 După 3 ani și 3 luni în care sistemul i-a blocat accesul la un loc de muncă corespunzător
pregătirii academic, Mureșan Aron a decis să se reprofileze pe meseria de cojocar
10.6 În mod neașteptat, ministerul Justiției i-a aprobat în vara anului 1970 lui Aron Mureșan să
practice meseria de avocat la Cîmpeni, județul Alba
10.7 Președintele Judecătoriei Cîmpeni, Bartoc Ioan l-a pârât la Securitatea din Alba Iulia pe
Mureșan Aron pentru faptul că nu lucrează sâmbăta
9
10.8 După doi ani de liniște, Aron Mureșan este transferat disciplinar la Pătârlagele, județul Buzău.
Securitatea l-a hărțuit și aici
10.9 De la Pătârlagele, Aron Mureșan a fost transferat la Babadag, județul Tulcea. Un agent din
Biserică îl avertizează că este urmărit de Securitate
10.10 După Babadag, a fost transferat la Șimleul Silvaniei, unde a fost din nou persecutat
10.11 Aron Mureșan l-a acuzat pe președintele Conferinței Transilvania de Nord, pastorul
Alexandru Delea că a susținut marginalizarea lui în comunitatea adventistă
10.12 Mureșan Aron a fost prigonit de inspectorul de culte de pe județul Cluj, Hoinărescu
*Inspectorul de culte Hoinărescu a fost îngrijit până la moarte de medicul adventist Lorant
Szentagotai în același loc în care a fost îngrijit până la ultima suflare și generalul de Securitate
Nicolae Pleșiță
10.13 Mureșan Aron l-a suspectat pe Tătaru Teodor, președintele Conferinței Cluj în anii 1960, că
ar fi agentul Securității
10.14 Mureșan Aron a fost hărțuit de ofițerul de Securitate Roșca și la Șimleul Silvaniei.
Inspectorul de Culte din Pătârlagele i-a cerut bani drept mită

IX. CONFLICTUL DINTRE ADVENTIȘTI ȘI COMUNIȘTI PE TEMA MULTIPLICĂRII

ȘI RĂSPÂNDIRII LITERATURII RELIGIOASE……………………………………..477

1. Povestea Mariei Sima și a lui Alexandru Sima în cartea autobiografică „Dumnezeul meu.
Dumnezeul minunilor ” și în arhivele Securității……………………………………477
2. Dovezi ale implicării unor funcționari corupți din Securitate și din alte structuri ale
aparatului comunist în traficul cu literatură religioasă și Biblii din mărturiile orale ale
unor credincioși
adventiști………………………………………………………………………504
2.1 Pastorul Orban Adalbert confirmă mărturia Mariei Sima despre faptul că rețeaua de trafic cu
literatură „Casa Scânteii” devenise epicentrul acestei activități în jurul anilor 1976
2.2 Pastorul Virgil Peicu a fost aprovizionat cu literatură religioasă de un funcționar corupt din
Miliție sau Securitate
2.3 Sub podul Grant din București se încărcau geamantane pline cu lecțiuni adventiste tipărite pe
filiera Securității
2.4 În anul 1987, Securitatea din Ploiești l-a arestat pentru câteva ore pe Virgil Peicu și i-a
confiscate 960 de lecțiuni. Peicu Ioan, unchiul său, „nomenclaturist” l-a salvat din „ghearele
Securității”
2.5 Milițienii cărau lecțiuni și alte materiale religioase în mod ilegal pentru adventiști cu scopul
unor câștiguri „la negru” din banii membrilor comunității
10
 2.6 Familia secretarului Uniunii, Dumitrescu Nelu, implicată în activități de multiplicare a
materialelor religioase
2.7 Percheziția Securității acasă la pastorul Cristian Dumitrescu
X. TRAFICUL CU BIBLII – OPERAȚIUNEA SECURITĂȚII CANAL 80-81 – CAZUL
RĂCEALĂ IOAN………………………………………………………………………..520

XI. SECURITATEA A VRUT SĂ DISTRUGĂ BISERICA ADVENTISTĂ ÎN ANUL 1959 –

OPERAȚIUNEA „CONTUL SECRET”…………………………………………..571

XII. BANII DIN ZECIME ȘI RELAȚIILE DE PUTERE ÎN ANUL 1959. „CONTUL

SEPARAT” CONTINUĂ SĂ EXISTE ÎNTR-UN SISTEM MAI
SOFISTICAT…………….603
1. Atmosfera în Seminarul Teologic Adventist
2. Prejudecăți față de credința adventistă din partea unor intelectuali – Cazul Ioan Pintea
3. „Sistemul clientelar” din Biserica Adventistă. Banii din Zecime, miezul arhitecturii de putere de
la vârful Bisericii Adventiste până la comunitățile locale……….
4. Mutările disciplinare – mijloc de păstrare a puterii al președinților de Conferințe și de Uniune
XIII. BISERICI ADVENTISTE CONSTRUITE ÎN COMUNISM – STUDII DE CAZ….626
1. Construirea Bisericii Adventiste „6 martie” – comuna Slătioara, județul Tulcea
2. Construirea bisericii Adventiste din Galați
3. Povestea construirii Bisericii Adventiste din Ocna Mureș
4. Povestea construirii „Templului Adventist” de 800 de locuri de la Matca, județul Vrancea
5. Povestea construirii Bisericii Adventiste din Mediaș
6. Construirea Bisericii Adventiste din Sighet
XIV. INCREDIBILA POVESTE A ADVENTISTULUI FRANGULEA ANDREI, CARE A
FĂCUT 7 ANI DE PUȘCĂRIE FĂRĂ SĂ FIE CONDAMNAT DE JUSTIȚIA
COMUNISTĂ…………………………………………………………………………………….656
XV. VIAȚA COMUNITĂȚII ADVENTISTE DIN SUCEAVA (1952-
1989)………………………696
1. Lăzureanu Neculai și Valeriu Petrescu, membrii Comunității Adventiste Suceava, implicați în
operațiuni de trafic cu Biblii
1.1 Povestea lui Lăzureanu Neculai, adventistul care distribuia Biblii obținute de la penticostalul
Duduman din satul Hânțești, județul Suceava
1.2 Lăzureanu Neculai a trimis Biblii în mai multe localități din țară, inclusiv în Bistrița, pastorului
Iosif Suciu. Unii ofițeri de Securitate erau bănuiți că protejau, motivați financiar, traficul cu
Biblii
11
1.3 Securitatea i-a făcut ”zile fripte” lui Lăzureanu Neculai din cauza activității de distribuire a
Bibliilor, considerată clandestină. Cel mai bun prieten, Vălean Ion, agentul „Prodan Ioan” l-a
turnat la Securitate, alături de sursa „Ionescu”, un alt membru al comunității
1.4 Lăzureanu Neculai a fost anchetat la Securitate de nenumărate ori. A mințit anchetatorii pentru
a-l proteja pe Duduman
1.5 Unii membri ai comunității Suceava au avut suspiciuni că Lăzureanu Neculai ar fi colaborat cu
Securitatea. Lăzureanu Neculai nu a știut că cel mai bun prieten al lui l-a turnat la Securitate
2. Prezbiterul comunității Suceava, Valeriu Petrescu, implicat și el în activități de răspândire de
literatură religioasă și Biblii
3. Strategii de adaptare pe piața muncii în comunism a adventiștilor care n-au putut să fie angajați
în sistemul de învățământ și sănătate din cauza respectării Sabatului. Studii de caz Lidia Marian
și Elena Petrescu
3.1 Lidia Marian a devenit expertă în tricotaje după ce i s-a desfăcut contractul de muncă la
„Sanepid” Suceava
3.2 Elena Petrescu nu a putut să predea în învățământ pentru că a fost considerată „sectantă”.
Împreună cu soțul ei, Valeriu Petrescu, exmatriculat din liceu, tot din cauza Sabatului, au
practicat cu succes arta tricotajului
4. Școala de Sabat pentru copii din comunitatea adventistă Suceava, locul unde Elena Petrescu și-a
probat extraordinarul talent pedagogic
5. Atmosfera din comunitatea Suceava în comunism descrisă ca fiind „edenică”
6. Biserica Adventistă din Suceava a luat foc în anul 1987, moment de maximă mobilizare și
solidaritate a membrilor comunității
7. Demolarea Bisericii Adventiste din Suceava de pe strada Republicii nr. 15 în memoria colectivă
8. Vizita fanfarei de„ la Walla – Walla College din S.U.A.” la Comunitatea Adventistă din
Suceava a speriat Securitatea
9. Securitatea din Suceava a chemat în anchetă toată comunitatea adventistă din localitate în anul
1962, inclusiv pe credincioasa nevăzătoare, Ducec Aurelia. Ofițerii de Securitate nu au racolat
în acel an niciun informator
9.1 Securiștii au încercat să o ridiculizeze pe nevăzătoarea Aurelia Ducec, punând-o să le cânte
imnuri religioase. Credincioasa adventistă le-a citit securiștilor din Biblie prin sistemul
„Braille”
10. Mărturia lui Marian Corneliu cu privire la tentativa de racolare a bunicului meu, Ungureanu
Vasile ca informator al Securității
11. Adventistul nonconformist Alexandru Gheorghe din Ploiești – un model de rezistență și
demnitate în fața persecuțiilor pentru Țiplea Ioan și Marian Corneliu

12
XVI. ETICHETAREA – MIJLOC COMUN DE „EXECUȚIE” A MEMBRILOR ADVENTIȘTI
NONCONFORMIȘTI DIN PARTEA SECURITĂȚII ȘI A PASTORILOR CORUPȚI DIN
SISTEMUL CULTIC. TERIBILA POVESTE A ADVENTIȘTILOR ALEXANDRU
GHEORGHE ȘI A FIULUI SĂU, MEDICUL DORU EMIL ALEXANDRU DIN PLOIEȘTI..777
1. Povestea medicului din Ploiești Doru Emil Alexandru, fiul lui Alexandru Gheorghe
*LUPTA PENTRU PUTERE LA VÂRFUL CONDUCERII BISERICII ADVENTISTE ÎN
COMUNISM: „DUMITRU POPA A FOST, FĂRĂ ÎNDOIALĂ, UN OM CARE A IUBIT
PUTEREA”..829
1. Lupta pentru „ciolan” din perspectiva ofițerilor de Securitate care au întreținut rețeaua de agenți
din rândul pastorilor care au condus Biserica Adventistă
XVII.CONFRUNTAREA CU PROPRIILE DOSARE ÎNTOCMITE DE FOSTA SECURITATE
PE NUMELE UNOR ADVENTIȘTI……………………………………………………..835
1. Ștefan Bratosin
2. Edmond Constantinescu
3. Întâlnirea cu propriul dosar a medicului Ene Paulini
4. Medicul Emil Androne și dosarul. „Fostul ofițer de securitate care a încercat să mă racoleze,
Mureșan, a ajuns șeful SRI pe toată Trasilvania”
5. Dialog încrucișat cu Ene Paulini și Emil Androne pe tema informațiilor găsite de cei doi în
dosarele Securității
6. Pastorul Lucian Cristescu s-a declarat „decepționat” de conținutul dosarelor întocmite de fosta
Securitate pe numele său
7. Pastorul Ion Buciuman s-a confruntat cu identitatea falsă de informator atribuită de Securitate .
Dosarul „Basarab”
XVIII. EVANGHELIZĂRILE BISERICII ADVENTISTE ÎN COMUNISM……………….858
1. Evanghelizările publice adventiste din Mediaș „aranjate” cu ajutorul prezbiterului care mituia
șeful Securității
2. Cum se susținea o evanghelizare publică în anul 1989. Cenzura comuniștilor a slăbit mult
XIX. VIAȚA COMUNITĂȚII ADVENTISTE VAMA, JUDEȚUL SUCEAVA DIN
AMINTIRILE PREZBITERULUI GHEORGHE ISTRATI………………………………862
XX. VIAȚA COMUNITĂȚII ADVENTISTE DIN COMUNA FRATA, JUDEȚUL CLUJ PRIN
OCHII PREZBITERULUI TEODOR SOPORAN…………………………………………..872
XXI. DEMOLAREA BISERICII ADVENTISTE GRANT DIN BUCUREȘTI – MĂRTURIA
PASTORULUI LUCIAN CRISTESCU…………………………………………………………..881
XXII. MANIPULAREA DOSARELOR SECURITĂȚII ÎN SCOPURI POLITICE ÎN LUPTA
PENTRU PUTERE DIN INTERIORUL BISERICII ADVENTISTE DUPĂ CĂDEREA
COMUNISMULUI………………………………………………………………………………890
13
 1. Cazul Ion Buciuman, mazilit din conducerea Bisericii de către Gheorghe Modoran și Cristian
Dumitrescu cu ajutorul dosarului „Basarab”
2. Reacția familiei Buciuman la descoperirea dosarului „Basarab”. Dialog cu Elena și Ion
Buciuman
3. Viorel Dima a fost și el victima unui dosar contrafăcut de fosta Securitate. Acuză aceleași jocuri
politice făcute de Gheorghe Modoran și Cristian Dumitrescu
4. Comunicat dat de către conducerea A.Z.Ș. în 2006, poziție privind colaborarea cu Securitatea
5. Scrisoare deschisă către conducătorii Bisericii Adventiste din România, Teodor Huțanu, președinte
și Ion Câmpean Tătar, secretar. „Dragii mei turnători….” – autor Emanuel Ungureanu
XXIII. RELAȚIA DINTRE PASTORII ȘI MEMBRII LAICI AI BISERICII ADVENTISTE CU
SECURITATEA…………………………………………………………………………………917
1. Tentative de racolare și racolări ale unor pastori adventiști și membri laici de către fosta
Securitate. Cazurile Alexandru Timiș, Pălășan Aurel, Apostol Chelbegeanu, Edmond
Constantinescu, Lucian Cristescu, Suciu Iosif, Valeriu Petrescu, Orban Adalbert, Ungureanu
Vasile, Cristian Dumitrescu, Nicu Butoi, Florin Lăiu
2. Confruntarea dintre pastorul Suciu Iosif și fostul ofițer de Securitate care l-a hărțuit în vremea
comunismului
3. Perspectiva profesorului Aurel Ionică cu privire la colaborarea cu Securitatea
4. Operațiunea Securității de anihilare a grupului Roua Dimineții
XXIV. ROLUL ADUNĂRILOR DE ORIENTARE ÎN SISTEMUL DE CONTROL AL
BISERICII ADVENTISTE ÎN COMUNISM……………………………………1000
XXV. „FUGARII” – PASTORI ADVENTIȘTI CARE AU PLECAT DIN ȚARĂ ÎN PERIOADA
COMUNISTĂ………………………………………………………………………….1010
1. Povestea pastorului Pălășan Aurel
2. Pastorul Ștefan Bratosin fuge în Franța de frica Securității și de persecuția șefului cultului
adventist, Dumitru Popa
3. Fuga în Italia a fraților Constantinescu Sergiu și Corneliu din Galați în dosarele Securității
XXVI. RELAȚIA CONDUCĂTORILOR BISERICII ADVENTISTE DIN ROMÂNIA CU
DIASPORA…………………………………………………………………………………1054
XXVII. VIZITELE LIDERILOR ADVENTIȘTI DE LA DIVIZIUNEA EURO-ASIA ȘI
CONFERINȚA GENERALĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ…………………………1056
1. Perspectiva foștilor lideri ai Bisericii Adventiste Dumitru Popa și Ioan Bidiuc cu privire la
vizitele liderilor cultici adventiști de la Diviziune și Conferința Generală
1.1 Perspectiva ofițerilor de Securitate care țineau legătura cu președintele Uniunii Adventiste
Dumitru Popa, agentul Securității „Matei Gheorghe” în legătură cu misiunile externe ale emisarilor
cultici adventiști
14
 1.2 Obiectivele Securității în privința vizitelor emisarilor cultici străini din perspectiva fostului
ofițer de Securitate Liviu Banias „
2. Vizita “mărimilor” Bisericii Adventiste la nivel de Conferință Generală și Diviziune prin ochii
fiicei Secretarului Conferinței Moldova din anul 1989
3. Vizita în România a președintelui Diviziunii Edwin Ludescher și a președintelui Conferinței
Generale, Neal Wilson din anul 1989 în filajul Securității
4. Pălășan Aurel a fost folosit ca instrument de propaganda a conducerii Bisericii Adventiste din
România împotriva pastorilor „fugari” în Occident
XXVIII. MOMENTUL REVOLUȚIEI DE LA 1989 ÎN PERCEPȚIA UNOR CREDINCIOȘI AI
BISERICII ADVENTISTE………………………………………………………1075
CONCLUZII………………………………………………………………………1086
Lista Martorilor……………………………………………………………………1100
Bibliografie…………………………………………………………………………1109

15
Introducere

1.1Argument pentru o istorie orală a vieții comunității adventiștilor de ziua a șaptea din
România în comunism
Interesul meu pentru studierea vieții comunității Bisericii Adventiste în comunism a început de
la o poveste, subiectivă, profund emoționantă pentru mine… cu un „a fost odată”…istoria vieții
dramatice trăită de bunicul meu, adventist de ziua a șaptea, un țăran simplu, cu 7 clase elementare, din
satul Mihoveni(comuna Șcheia, județul Suceava).
El mi-a povestit printre lacrimi, într-o zi, atunci când ne întorceam din „țarnă”, pe „căpița” de fân
încărcată pe un „faieton”, de împrumut, despre perioada cumplită prin care a trecut soția lui, bunica
mea și tatăl meu, alături de fratele lui „Mitruț” atunci când din cauza refuzului de a depune jurământul
în armată și a refuzului de ieși la instrucție sâmbăta, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru
insubordonare.
Îmi este și acum vie în minte, la 4 ani de la trecerea lui în neființă, confesiunea lui născută printre
lacrimi, mina lui întunecată, frământarea mîinilor lui veșnic crăpate de muncă: „, măi Mitică, am fost
închis și a am suferit din cauza credinței în închisorile comuniste dar și după eliberare m-au urmărit cei
de la Securitate, m-au țînut și la izolator din cauza Sabatului, m-au bătut la pielea goală și m-or băgat șî
la munci peste putințî di greli și cîte șî mai cîte, le vei auzi pe toate când o să crești mai mare…,”.
Am crescut „mare” și i-am cerut de mai multe ori bunicului meu să-mi acorde un interviu de istorie
orală pentru această lucrare de cercetare, pentru a analiza cu mijloace științifice relația dintre
experiențele traumatizante suferite în comunism de acesta și familia lui, a noastră, având convingerea
că am capacitatea profesională și maturitatea emoțională de a le reconstitui împreună, cât mai acurat.
Adevărul este că bunicul nu mi-a putut povesti niciodată în fața camerei de filmat nimic din expeiențele
lui trăite în timpul regimului totalitar comunist din România, plângea imediat și îmi spunea că : „am
suferit pentru Hristos, nu are rost să îmi aduc aminte toate, îți fac și țîia rău șî mia”. I-am respectat
dorința.
Avea să-mi ofere, mai târziu, în mod neașteptat, printr-o convorbire telefonică, mai multe detalii
despre perioada în care a fost încarcerat în urma unei condamnări cu închisoarea pentru insubordonare
din cauza refuzului de a ieși la instrucție sâmbăta sau pentru încăpățînarea de a nu depune jurământul.
Dialogul cu el și mai apoi cu bunica mea, Ungureanu Ana, a început abrupt și pentru că exista „o
poveste de spus și cineva s-a arătat brusc dispus să o spună dar și cineva care aștepta demult să o
culeagă pentru a supune „disecției” istorie un fragment din această poveste.
16
Vom reda acum doar un fragment din povestea vieții bunicului meu, urmând ca pe parcursul acestei
lucrări să confruntăm cu documente scrise și alte mărturii orale, veridicitatea și autenticitatea celor
relatate de Ungureanu Vasile.

“ În perioada când eram închis aveam doi copii,pe taică-tu șî pi Mitruț, bunica ta s-a descurcat greu,
enorm de greu, fără sprijin, fără ajutor, nici din partea părinţilor mei nu a fost ajutor , nici din partea
comunităţii adventiste, Todireşti, ne mai vizita, dar ajutor nu o primit nimic. Odată cînd am fost la
Iţcani în colonia di muncă, mi-au spus că era să îngheţe, nu aveau nici foc în casă.1
„Cei de la „Adunare”( numele dat de adventiști locului de închinare, lăcașului de cult), mi-au zîs după
ce am ieşit din închisoare, să-mi caut drepturile, dar eu n-am vrut, dacă eu pentru Domnul am fost, ci
drepturi să-mi caut eu, de la govern, de la stat, pentru că eu, nu pentru asta am stat, am fost închis, ci
pentru Domnul…” 2

Am adunat în timp, după acea întâlnirea inițiatică cu „vocea din trecut a bunicului” ca într-un
puzzle, în propria memorie, fragmente extrase din memoria lui ce făceau referire la anii comunismului,
ani de cruntă suferință în urma etichetei lipite de comuniști care îl considerau un „element” ”fanatic”,
„dușmănos” pentru faptul că punea în practică învățăturile Bisericii Adventiste.
Încă din primele propoziții, martorul meu „de suflet”, bunicul, și-a redeschis o rană ce părea vindecată
în uitare și ne-a provocat o temă de dialog și chiar dezbatere cu toți martorii intervievați, tema lipsei de
solidaritate în interiorul Bisericii Adventiste cu unele dintre victimele regimului comunist și
resorturile profunde ale politicii de non-combat a majorității conducătorilor și a enoriașilor
adventiști în fața abuzurilor sistematice ale comuniștilor comise împotriva unor coreligionari.
Peste ani, după terminarea facultății, am decis să găsesc mijloacele științifice ale istoriei orale cu
ajutorul cărora să devoalez nu doar fragmentul de microistorie, cu emoțiile, trăirile subiective ale
bunicului meu, martor al unui trecut „ce nu trebuia lăsată să treacă” (Radosav) ci să pășesc la un nivel
superior de cunoaștere și înțelegere a experiențelor de viață cu valoare cumulativă, a unei
macrocomunități în care povestea de viață a bunicului meu, putea și trebuia să se integreze „fără mânie
și părtinire”3 în istoria mai cuprinzătoare, a vieții credincioșilor adventiști de ziua a șaptea care au
suferit diferite forme de constrângeri în timpul comunismului.
Deci, o provocare importantă a lucrării noastre de cercetare o constituie introducerea în această
macroistorie a comunității adventiste din România, a cercetătorului, ca martor și subiect.
Ne-am propus să reconstituim și prin „ego-istorie, pasaje din viața Bisericii Adventiste cu „bagajul de
amintiri” trăit în mijlocul acestei comunități într-o scurtă perioadă a „epocii de Aur”.

1
Interviu Ungureanu Ana
2
Interviu Ungureanu Vasile
3
Paul Ricoeur, în dialog cu Sorin Antohi, în Xenopolitana,Memorie și uitare în istorie, editor. Adrian Cioflâncă, p 5
17
O istorie, „așa cum a fost”(…. se poate rescrie fiind critic și autocritic cu propria istorie trăită ca
„pocăit” într-o lume în care cel diferit ,„Celălat” trăia plenar sentimentul frustrant al stigmatizării.
Cercetătorul se va recunoaște în poveștile de viață ale unora dintre cei intervievați atunci când va intra
în „releul” de comunicare cu membri Bisericii Adventiste din Suceava pe care a f
recventat-o în copilărie și va întregi prin propriile amintiri poveștile de viață ale acestora (interviurile
cu: Ungureanu Vasile, Ungureanu Ana, Lăzureanu Neculai, Lăzureanu Liviu, Elena Petrescu, Valeriu
Petrescu, Coajă Gheorghe, Marian Corneliu, Marian Lidia)
Dincolo de argumentele prezentate mai sus, care pot fi catalogate ca fiind subiective, studiind
bibliografia temei, se va putea constata că nu a fost scrisă până acum, în România, nicio lucrare de
cercetare de istorie orală care să studieze aprofundat, experiențele de viață trăite de adventiști în
comunism.

1.2 Legăturile mele cu Biserica Adventistă

Deşi nu m-am născut într-o familie adventistă pot să spun că am trăit într-un mediu influenţat de
această Biserică. Tatăl meu a fost crescut într-o familie de adventişti de către părinţii săi. În ciuda
acestui fapt, el nu a practicat această religie foarte mulți ani, însă pe noi, pe mine și pe cei trei fraţi ai
mei ne-a îndemnat să frecventăm întâlnirile credincioşilor Bisericii Adventiste din Suceava de pe
strada Republicii, o clădire situată în zona centrală a municipiului, foarte aproape de primărie și
„județeana de partid”.
Copil fiind, născut în luna martie a anului 1978, şi parcurgând la vârsta şcolară ultimii ani ai vieții lui
Ceauşescu îmi amintesc că apartenenţa declarată la acest cult mi-a adus ca elev de gimnaziu
nenumărate şicane din partea învăţătoarei, Străchinescu Emilia şi a colegilor de clasă.
Sigur, poate să pară ciudat, deşi părinţii mei nu erau adventişti, eu ma declaram ca fiind adventist, asta
retrospectiv privind se datorează educației primite din partea bunicilor care nu i-au lăsat la școală pe
copii lor, Toma, tatăl meu, Dumitru, respective Daniel și a îndemnurilor pe care le primeam de la
amvonul Bisericii Adventiste din Suceava de pe strada Republicii: “Cine se va lepăda de Mine la
rândul lui, va fi lepădat, acel “Mine” fiind Dumnezeu şi cel avertizat fiind „eu”, cel care dacă ar fi
negat sau renegat apartenența la adventism aş fi fost lepădat de însuşi Creatorul Universului și aș
pierde cel mai prețios lucru, „mântuirea”.
Deci, atunci am înțelesc că trebuia să aleg între două frici, frica de a fi stigmatizat ca„ pocăit” și
teama de a fi exclus din categoria celor care aveau asigurat accesul în „Împărăția Cerului”.
Am trecut prin momente dificile, îmi amintesc că, o consecință a faptului că eram catalogat ca fiind
“pocăit”, am fost „făcut” pionier numai în a treia grupă după ce în prealabil din cauza absențelor de la
școală sâmbăta „tovarășa învățătoare” Străchinescu mă amenințase că nu voi primi „în veci ”cravata
roşie cu tricolor, lucru pe care eu îl consideram catastrofal.
Am avut probleme și cu nota la purtare, care a fost de câteva ori depunctată la 9 pentru același motiv.
18
Sigur, se dădea o luptă în mine în acei ani fragezi, fiind pasionat de fotbal, refuzam să merg sâmbătă în
cantonamente cu copiii de la club, credeam că slujesc o cauză dreaptă şi că respect în acest fel Sabatul
Domnului despre care am învăţat că era adevărata zi de închinare, şi practici de gen, şcoală, fotbal erau
“neplăcute în ochii Domnului” .
În Sabat însă, de multe ori, în timpul serviciilor divine petrecute în Casa Domnului gândul meu fugea
la copiii care erau la antrenament sau la un program TV care şi-aşa pipernicit cum era se desfăşura în
timpul zilei Sabatului iar eu îmi interziceam să mă uit la el.
Nu eram singurul adventist de la Școala de Muzică din Suceava, am fost coleg de bancă și clasă cu
două fete care făceau parte din două familii de tradiție din această comunitate, familia Țiplea și familia
Lăzureanu.
Nadia Lăzureanu și Daniela Țiplea au „copilărit” cu mine în aceeași biserică, nu îmi amintesc dacă ele
mergeau sau nu sâmbăta la școală în mod consecvent, rețin însă, faptul că, relațiile noastre de amiciție
erau excelente și că se solidarizau cu mine și eu cu ele atunci când „eram puși la colț” din cauza vinei
de a fi „altfel” decât colegii noștri .
Îmi amintesc că de câteva ori m-am simţit ipocrit atunci când deşi nu frecventam sâmbăta cursurile
şcolii în câteva ocazii am ales să merg în acest interval cu copiii din clasa mea pentru a mă juca în
Orăşelul Copiilor din localitate.
Simţeam după acele “scăpări”, mustrări de conștiință, că am trădat, că nu e bine ce am făcut, că nu este
corect faţă de conștiința mea, să fiu „între două luntrii”.
1.3 Botezul în Biserica Adventistă un moment „crucial” pentru copilăria mea
În anul 1991, deci la doi ani după Revoluție, am ales de bunăvoie şi nesilit de nimeni să fac ceea ce
înseamnă un “legământ cu Dumnezeu”, aveam numai 13 ani şi îmi amintesc şi este important să
specific, circumstanţele în care am devenit adventist cu “acte în regulă” fiind botezat prin scufundare
de cel care avea să devină președintele Uniunii Adventiste, Teodor Huțanu.
Fiul pastorului Valeriu Petrescu care slujea Biserica Adventistă din Suceava, Andrei Petrescu, bun
prieten, a luat spontan decizia să se boteze, lucru care m-a entuziasmat şi pe mine şi reţin că inainte cu
o seară de marea examinare, un soi de juriu format din mai marii Bisericii ne-au verificat Crezul, adică
dacă ne-am însuşit cele 28 de puncte fundamentale ale Bisericii Adventiste, dacă imi amintesc bine
cred că atunci erau numai 27, mai apoi primeam acordul pentru a intra în „apa Botezului”.
Cu 24 de ore înainte de această examinare de care îmi era mare teamă, pe care o aşteptam cu emoţie,
ştiu că am luat cu sârg o carte groasă care conţinea punctele fundamentale de credinţă ale acestei
Biserici şi am citit –o împreună cu prietenul meu de acolo, „cuvânt cu cuvânt”, timp de 10 ore,
chinuindu-ne să ne demonstrăm nouă înşine că vom deveni adventişti de primă mână imediat după ce
vom ieşi din apa ceremonială.
De ce relatez aceste lucruri?

19
Nu cred că în ceea ce mă priveşte faptul că momentul botezului a consfinţit şi îmbrăcarea unei „haine”
adventiste.
Cred că m-am pierdut în primii ani ai credinţei mele în nişte detalii nesemnificative care nu țin de
spiritualitatea autentică ci de un formalism „legalist” practicat de foarte mulți ani în această
comunitate, ce se învârtea în jurul religie „ce nu trebuie să faci sau ce ai voie să faci”.
Mintea mea de copil s-a frământat cu lucruri pe care acum le consider ridicole: dacă e bine sau nu să-
mi şterg pantofii în Sabat, să mă uit sau nu la televizor, să mă gândesc sau nu la anumite lucruri în ziua
specială de Sabat, să vorbesc sau nu anumite lucruri.
Uitându-mă în urmă pot numi această frământare ce e drept sau nu e drept să fac, ce este conform
Legii Celor Zece Porunci sau ce este împotriva Legii ca fiind „vârsta legalistă” a adventismului meu
sau vârsta imatură, o etapă pe care mulţi coreligionari o consideră normală, necesară, însă părerea mea
este că mă puteam lipsi liniştit de acele momente de automutilare spirituală.
Făcând un salt în timp, crescând, maturizându-mă, mi-am privit credinţa şi Biserica cu alţi ochi, am
început să mă întreb dacă ceea ce cred eu este cu adevărat suma unor convingeri interioare puternice
bazate pe propriul consimţământ, pe logică, raţiune îmbinate cu credinţă, sau dacă nu cumva este un
balast moştenit şi mestecat de la cei care interpretează de la amvon, sau la grupele Şcolii de Sabat, în
mod artificial și superficial, adevărurile din Evanghelie.
Fără a mă întoarce de unde am plecat reţin faptul că m-a amuzat copios să mă regăsesc ca atitudine de
revoltă împotriva unor indivizi mai înguşti din propria Biserică cu actualul politician şi prosper om de
afaceri Silviu Prigoană. Într-unul dintre interviurile acordate ziarului Libertatea din data de 16 martie
2009, acesta mărturisea că, frecventând Biserica Adventistă din Gherla, părinţii săi fiind adventişti, a
rămas cu impresia că Apocalipsa se declanşează atunci când are perciunii prea mari, nu cântă în cor sau
Doamne fereşte se uită în Sabat la televizor.
El a avut parte de tratamentul unor indivizi ce aveau diferite responsabilități în comunități,pe care eu îi
numeam şi îi mai numesc încă, „cerberi” dar care se autoproclamau sursa de autoritate a Bisericii
locale şi nu numai.
Îmi amintesc foarte bine că tinerii nu erau înţeleşi, nu erau ascultaţi de foarte multe ori,în interiorul
bisericii, deci de aici aceste reacţii ostile peste timp şi de ce nu, poate, unul dintre motivele pentru care
domnul Prigoană nu mai frecventează această biserică pe care o consideră retrogradă în raport cu
realitățile epocii moderne.
Ca adventist m-am întrebat de la momentul „vârstei a doua” a credinţei mele, a maturităţii, care este
crezul meu?
Prin ce aş vrea să mă vadă Celălalt că mă disting de „el”, sau este neaparată nevoie să fiu diferit, cum
ar trebui să arate această diferenţă?
Percepția colectivă despre adventiști într-un mediu majoritar ortodox se regăsește în două dimensiuni,
cea a înglobării acestei comunități în marea masă de credincioși neoprotestanți numiți peioarativ
20
„pocăiți” și desprinderea de acest grup prin două caracteristici vizibile ale practicii religioase care
rezonează în limbajul popular cam în felul acesta „A, ştiu, voi sunteţi ăia care nu faceţi nimic sâmbăta
şi nu mâncaţi carne de porc”.

Prin intermediul mass-media s-a promovat intens în ultimii ani, o altă latură a adventismului mai puţin
cunoscută, promovarea principiilor unui stil de viaţă sănătos, mai ales prin încurajarea
vegetarianismului , a prins contur.
Unul dintre cei care promovează această dimensiune veche a Adventismului, doctorul Virgil Stroescu
a fost numit de către presă „apostolul vegetarianismului” emisiunile lui având un rating foarte mare,
deci, o mare priză la public.
Din punctul de vedere al mesajului pe care îl transmite adventismul de mic copil m-am chinuit să
înţeleg de ce Biserica Adventistă insistă atât de mult pe decriptarea mesajelor care se leagă de timpul
sfârşitului, cu accent pe interpretarea pasajelor din Daniel şi Apocalipsa.
Mi-a fost greu sau imposibil de înţeles de ce uneori comunitatea din care făceam parte creea o
atmosferă atât de rece, uneori chiar ostilă faţă de cei care intrau în comunitate, mă refer aici la vizitatori
şi pretenţiile de promovare a ideii că toţi oamenii ar trebui să se lepede de păcat pentru că „trăim
vremurile din urmă”.
Acest tip de abordare a creat în interiorul acestei comunități un anumit spirit izolaționist, sectar,
în raport cu alți credincioși din alte denominațiuni.
În același timp, un fel de „mândrie denominațională” a fost atent cultivată de liderii Bisericii
Adventiste, formali sau informali cu scopul de a conserva utopic diferențele dintre cultele
recunoscute. Această politică de „ardere a punților” a fost intens promovată în perioada
comunistă și este întreținută și astăzi.
Vom dezvolta în lucrare pe larg resorturile profunde ale acestei mentalități specifice nu doar
Bisericii Adventiste ci tuturor comunităților „închise”
Dacă pentru mine ca iubitor şi cercetător al istoriei a fost uşor să înţeleg mai târziu „viziunile” lui
Daniel din capitolul 2 şi capitolul 8 din Biblie, mi-a fost greu să înţeleg obsesia unor membri ai
Bisericii de a înţelege cu exactitate, cronologic, desfăşurarea evenimentelor finale interpretând rolul şi
„partitura” fiecărei „fiare” ciudate din Apocalipsa.
Însă pot spune că am trăit frica inoculată intenţionat sau nu că va veni vremea în care „harul” se va
închide pentru mine, Judecata de Cercetare mă va găsi nepregătit şi nemântuit la venirea Domnului pe
Norii Cerului.
Sintetizând, consider că identitatea asumată de fiecare membru a unei comunităţi religioase la un
moment dat, nu înseamnă îngheţarea definitivă a unor crezuri, fapte, dorinţe ale acestuia pe o perioadă
nedeterminată.
Mintea, sufletul omului acumulează, asimilează, sintetizează, este într-o continuă formare şi mişcare.
21
Imaginea copilului sâcâit de către colegi pentru forma religioasă clamată se poate transforma facând
un arc în timp în imaginea unui adult care îşi asumă credinţa ca un dar, o oportunitate de a-ţi
autoprovoca interesul pentru Divinitate şi pentru a iradia în jurul tău o mică parte din caracterul Celui
care îţi alimentează conştiinţa. Procesul s-ar putea defini ca transformarea unui creştin tip „să nu
faci”în creştinul „ce-aş mai putea să fac” ca își propune ca prin producerea „binelui” mult să limiteze
proporţiile răului.”

22
 I. Repere teoretice și metodologice

I.1. Repere teoretice

1. Povestea istoriei orale

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupați să transmită informații despre cele mai
importante aspecte din viața lor prin viu grai. Tema lucrării noastre doctorale este „Viața Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea din România în comunism”.
Credincioșii acestei biserici sunt foarte obișnuiți cu ceea ce numesc ei „cuvântul lui Dumnezeu”, cu
Biblia, iar în primele capitole din Vechiul Testament, cu care sunt familiarizați copii încă de la ”măsuța
cu nisip”, ideea de „la început a fost Cuvântul” are o semnificație aparte.
Înainte de a exista cuvântul scris, a existat această informație transmisă prin viu grai, din generație în
generație, despre faptele sau despre evenimentele cele mai importante din comunitatea primară, iar mai
într-o foarte bine îngrijită tradiție a oralității istoria evenimențială și spirituală a poporului Israel preia
din această tensiune a nevoii omului de a consemna în scris, ceea ce merită să rețiă în memoria
colectivă generațiile viitoare.
Aducerea aminte însemna pentru primii oameni nevoia de a comunica nu doar trăirile individuale, ci și
trăirile unei colectivități.„Istoria a început prin a fi o poveste a celui care a văzut și a auzit”4
Și alți istorici, de-a lungul timpului, au fost la fel de preocupați să strângă cele mai importante expresii
ale memoriei colective, care ulterior au fost confruntate cu alte tipuri de surse, scrise sau arheologice,
care au fost puse împreună, analizate și apoi ele au fost exprimate într-o formă elaborată, așa cum este
cazul războiul peloponesiac, care în relatarea lui Tucidide are o conotație specială.
Atunci când vorbește despre acest război, el spune: „cât despre faptele petrecute în acest război, n-am
socotit că trebuie să le scriu așa cum le-am auzit de la cel dintâi venit nici după impresia mea
personală;ci și acelea la care însumi am fost martor și cele spuse de alții le-am scris numai după ce am
cercetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte. A fost greu de găsit adevărul fiindcă cei ce
fuseseră de față nu se potriveau în spusele lor despre aceleași lucruri și fiecare le schimba din părtinire
sau lipsă de memorie”. 5

4
Jacques Le Goff - „Histoire et memoire”, Paris, Editura Gallimard, 1988, p. 19
5 Tucidide, ”Războiul peloponesiac”, apud Jean Francois Soulet, p, 10
6. Donald A. Ritchie, ”Doing Oral History”, T. Wayne, publisher, 1995, pag. 18-21
23
Mergând direct în modernitate, cu siguranță că școala americană de istorie orală este cea care a pus
bazele istoriei orale moderne. Ne referim la profesorul Allan Nevins din New York, de la Universitatea
Columbia, care a înființat primul Birou de Istorie Orală în cadrul acestei instituții în anul 1948. 6

24
În anul 1968 istoricii francezi s-au arătat interesați de tematica legată de cele mai importante
evenimente din comunități în timpul celui de-al doilea Război Mondial, poveștile dramatice
de pe front dar și drama celor rămași acasă.
Au început să cerceteze situația femeilor, a copilăriei. Același lucru s-a întâmplat și în Marea
Britanie, au început să existe societăți de istorie orală importantă în Franța și Italia. Toate
aceste preocupări au condus în cele din urmă la formarea unei metodologii de cercetare orală
comune turor acestor școli, în ciuda varietății de teme alese de istorici. 7
După Revoluția de la 1989 a existat o preocupare foarte serioasă în România pentru istoria
orală, destul de târziu, dacă ne raportăm la anul 1948 pentru școala americană sau 1969 pentru
cea britanică.
Primele arhive de istorie orală s-au construit la Timișoara, respectiv Asociația Memorialul
Revoluției, care a înglobat cele mai importante cercetări privind acest eveniment traumatizant
pentru populația din Timișoara, apoi Institutul Național pentru studiul totalitarismului,
Fundația a treia Europă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Memorialul
Rezistenței Anticomuniste, Țara Făgărașului.
Cele mai importante teme ale interviurilor s-au centrat în jurul chestiunii suferinței, a traumei
provocate de regimul comunist, mai ales de anii de început ai comunismului, când prigoana a
fost foarte serioasă. Încet-încet, societatea academică a fost preocupată și de studierea
minorităților religioase și etnice în perioada dintre cele două războaie mondiale și în perioada
comunistă. Au fost înglobate poveștile celor care au trecut prin trauma celui de-al Doilea
Război mondial, una dintre cele mai recente cercetări în acest fel, care se referă la istoria
contactelor din armata română dintre soldații români și cei germani, o lucrare de istorie orală
importantă a fost prezentată chiar acum câteva săptămâni de Institutul de Istorie Orală din
Cluj de către Adrian Boda .
După anul 1989 s-a înființat Institutul de Istorie Orală, în cadrul Departamentului de Istorie a
Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Aceste preocupări de istorie orală îl au ca prim autor , pe profesorul universitar Doru
Radosav, care a realizat interviul cu șvabii sătmăreni deportați în Uniunea Sovietică. Ulterior,
în 1997, s-a înființat Institutul de Istorie Orală în cadrul Departamentului de Istorie al
Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai. 8

7
Passerini Louis, ”Work Ideology and consensus under Italian fascism”, Robert Pax, Allistar Thompson, ”The
Oral History Reader”, London & New York, Ruttledge, 1989, pag. 53-61
8
Denisa Bodeanu,„Cultul Baptist din Transilvania între 1948-1989 în memoria colectivă” (judeţele Cluj,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj), p 1

25
Este important de specificat că au existat contacte între Institutul de Istorie Orală din Cluj-
Napoca și alte universități importante, Universitatea din Bloominghton, Indiana, SUA. Au
fost invitați la un seminar profesorul David Rensel, Barbara Trussdell, Maria Bucur și
Timothy Borden, au fost discuții foarte interesante legate de metodologia istoriei orale în
condițiile în care existau mari lacune în bibliografia acestui domeniu în România.9
De foarte scurt timp, a văzut lumina tiparului, o lucrare foarte amplă scrisă de același
profesor Doru Radosav, de la editura Argonaut, cu titlul ”Istoria din memorie sau încercări de
istorie orală”, lucrare care rezumă preocurile foarte serioase de istorie orală a școlii de profil
din Cluj-Napoca.

1.2 Câteva definiții și caracteristici ale istoriei orale

Sursele orale au fost folosite în primul rând în secolul XX de sociologi, psihologi, etnologi,
antropologi. Mai ales psihologii au recunoscut cât de importante sunt mărturiile pentru a
înțelege personalitatea umană, etnologii și antropologii le-au folosit pentru a găsi elementele
de cultură cele mai interesante, iar sociologii le-au utilizat pentru a înțelege mai bine
interacțiunile din grup și așa mai departe. 10
Poate cele mai importante trăsături ale istoriei orale sunt definite de Alessandro Portelli, care
spunea că istoria orală înseamnă între altele și povestea a două persoane care au de spus o
poveste și un istoric care trebuie să reconstruiască această poveste.11
Interviurile orale sunt cu certitudine niște experiențe unice. De cele mai multe ori sunt
întâlniri emoționante, pentru că atunci când vorbim despre interviul tip „povestea vieții” pe
care l-am ales noi, ca metodă de cercetare, istoricul oralist se întâlnește cu o persoană de
obicei foarte în vârstă, care începe să-și descifreze paginile istoriei unei persoane
necunoscute.
Evident că omul se străduiește, atunci când este în fața unui interlocutor, în fața unui interviu,
să îmbrace cea mai bună haină, să disimuleze un grad de cultură mai mare decât îl are, uneori
să-și îngroașe vocea, să aibă o dicție specială, să impresioneze, să facă o impresie bună, fiind
conștient că ceea ce comunică el se înregistrează și rămâne cumva în atenția unui public
interesat de ce are el să spună despre un alt timp istoric, „al lui”.

9
Cosmin Budeancă, Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, 1997-2004, AIO-Anuarul Institutului de Istorie
Orală, volumul 5, Cluj-Napoca, Presa universitară clujeană, 2004, pag. 20-22
10
Robert Atkinson, „Povestea vieții – interviul” – Iași, editura Polirom, 2006, p 17
11
Alessandro Portelli, „Oral History as Genre” în Marry Chamberlaine și Paul Thompson, editori, „Narative and
Genre”, Londra și New York, Routledge, 2001, p. 26

26
Și din acest motiv este foarte important ca istoricul oralist să înțeleagă că interviul este de fapt
o coproducție a naratorului și a cercetătorului.12
Dacă vorbim despre ceea ce înseamnă calitatea interviului, un rol foarte important îl are
capacitatea istoricului de istorie orală de a câștiga încrederea celui cu care vorbește. Nu de
puține ori am avut ocazia în cercetarea noastră orală să ne întâlnim cu persoane care s-au
oferit să arate încredere altor istorici, din motive foarte interesant de studiat. Din cunoștințele
noastre, suntem primii și singurii care am reușit să obținem un interviu de la președintele
Uniunii Adventiste din România, care a condus destinele acestei comunități după anii 70 până
în 1991, a fost președintele cu cel mai lung mandat. Din cauza faptului că un cercetător pastor,
care are în același timp și studii de istorie, Gheorghe Modoran, a avut acces în arhivele
Securității și a început să colporteze documente, informații din această sursă,în interiorul
comunității, a existat o reacție foarte puternică din partea pastorilor mai în vârstă, care s-au
simțit vânați, vizați de cercetarea lui, fapt care a dus la o mișcare de închidere a ușilor față de
cei care n-aveau ca țintă un atac, n-aveau ca țintă scrierea unei istorii resentimentare,
revanșarde, ci vroiau să asculte punctul de vedere ca martor ocular al celor ce au trăit acele
vremuri, indiferent cât de complicate au fost ele. Dosariada declanșată de pastorul Gheorghe
Modoran și de un alt pastor, Cristian Dumitrescu, care și-a construit o platformă media, un
blog numit
„Re-membering”, pe care a postat anumite fragmente din dosarele Securității atribuite unor
conducători ai Bidericii Adventiste din comunism.
După postările pastorului Dumitrescu și„ scurgerile” de informații din dosare, atent
coordonate de un alt pastor Gheorghe Modoran, în cercuri influente din această comunitate s-
a declanșat după anul 2011 o veritabilă „dosariadă” în Biserica Adventistă .
Această „vânătoare de securiști”, așa cum a fost denumită în spațiul virtual al Bisericii
Adventiste, a creat o reacție firească de apărare a celor vizați de acuzații de colaboraționism
cu repercursiuni clare, măsurabile de închidere a unor porți de comunicare deschise până
atunci celor care vroiau să reconstituie trecutul comunist al bisericii . Frica de a fi izolat și
stigmatizat în comunitățile închise cum este și cea adventistă este foarte puternică.
A fost foarte complicat să intrăm în dialog cu persoane acuzate public de cei doi pastori că ar
fi fost agenți ai Securității.

12 Ibidem, p. 23, 24

27
Am reușit după multă muncă de convingere să intrăm într-un dialog foarte benefic pentru
lucrarea noastră de doctorat cu fostul președinte al Conferinței Transilvaniei de Nord,
Alexandru Timiș, fostul președinte al Conferinței Moldova, Ioan Bidiuc și cu fostul
președinte al Uniunii, Dumitru Popa persoane cărora le-am câștigat cu greu încrederea că
scopul lucrării noastre de cercetare nu este unul vindicativ, nici punitiv.
Nu a fost deloc ușor să găsim cele mai potrivite întrebări care să nu fie interpretate ca atacuri,
pentru a exploata la maxim ocazia de a primi cele mai relevante informații din trecutul
acestora.
Nu este important însă doar să ”culegi” un interviu interesant, este important să știi cum să
folosești acele informații, cum să le pui în conjunctura cea mai potrivită încât să nu le alterezi
valoarea prin propriile interpretări, ci să dai voie acelei ”povești” să se spună singură și să fie
cât mai relevantă pentru cel care o citește.

1.3 Subiectivitatea și credibilitatea surselor orale

Subiectivitatea este clar o trăsătură a ceea ce înseamnă o mărturie orală. Ne putem aștepta ca
persoanele care sunt în centrul atenției pentru câteva ore să spună în fața camerei de luat
vederi lucrurile din propria perspectivă, să ascundă din trecutul lor acele aspecte care îi pun
într-o lumină proastă.
Este clar că confesiunea în fața unei camere de luat vederi, metoda modernă pe care am ales-o
noi, creează un trac, inhibă, cel puțin în primele minute, până ce martorul „uită” involuntary
sau intenționat în vâltoarea emoțională a trăirilor de existența acesteia. Unele mijloace tehnice
modern pot constitui obstacole importante în calea unui dialog relaxat, depinde mult însă de
cercetătorul de istorie orală să îndepărteze printr-un dialog proactiv teama de camera de luat
vederi a interlocutorului.
Majoritatea pastorilor sunt obișnuiți, ca persoane publice, să-și controleze discursul. Evident
că atunci când oamenii își readuc aminte cele mai semnificative lucruri din existența lor,
oamenii trec prin toate stările corespondente cu evenimentele retrăite, poate nostalgie, negare,
împăcare, resemnare, revoltă, mânie. 13
Am realizat foarte multe interviuri cu încărcătură emoțională foarte puternică. Pot aici doar să
amintesc dialogul cu Frangulea Andrei, un membru al Bisericii Adventiste care a fost închis
în 1949 și care timp de șapte ani nu știut pentru ce a fost închis, care au fost motivele

13
Almira Țentea, „Discursul public al istoriei și sursele orale”, în ”AIO-Anuarul Institutului de Istorie Orală”, V,
Cluj-Napoca, ed. Presa universitară clujeană, 2004, pag. 71

28
condamnării lui, argumentele pe care le-a oferit anchetatorilor săi țineau de indentitatea sa
adventistă, pe care aceștia nu i-au recunoscut-o, ori aceste sentimente de frustare ale celui care
este condamnat pe nedrept, fără o justificare și atât de mulți ani, în mod clar creează o stare de
tensiune care se reflectă în lipsa de coerență a discursului în inflexiunea vocii, chiar în lacrimi
care apar pe obrajii celui care povestește trecutul traumatizant.
Un alt interviu cu încărcătură emoțională puternică a fost și cel realizat împreună cu Elena
Petrescu, cercetătorul de istorie orală ca membru al aceleași comunități religioase din Suceava
din care a făcut parte și doamna Petrescu a regăsit și retrăit printre lacrimi un trecut „trăit
împreună”, fericit, rememorat cu nostalgie printre lacrimi împreună cu martorul intervievat.
Din această „alchimie a regăsirii” a rezultat o mărturie comună foarte interesantă despre cele
mai semnificative evenimente din Comunitatea Adventistă Suceava consumate în perioda
1978-1989.
Alessandro Portelli a dezvoltat o teorie foarte interesantă despre faptul că istoria orală își
asumă preocuparea pentru semnificația unor evenimente, în comparație cu istoria clasică,
istoria evenimențială, istoria tradițională. Sunt evenimente din existența unor oameni care însă
pot fi probate doar prin mărturie.14
Acele mărturii care nu au fost consemnate în scris pot fi scoase la lumină doar printr-un
interviu de istorie orală și aici vom oferi un nou exemplu: a existat o preocupare foarte
importantă în familia mea, legată de evenimente care s-au petrecut în două secvențe
importante ale existenței ei.
Mă refer acum la bunicul meu, Ungureanu Vasile, care a fost închis în anii ‘50 pentru faptul
că a refuzat să lucreze sâmbăta în armată, a refuzat să depună jurământul.
Acesta a încercat să-și regăsească trecutul prin intermediul unor documente, cercetând
arhivele din care spera să obțină informațiile pe care le considera utile pentru reconstituirea
circumstanțelor ce au dus la încarcerarea lui. Ungureanu Vasile a încercat după căderea
comunismului, să găsescă în arhivele tribunalului dovezile abuzului sitemului comunist și
pentru a putea să demonstreze generațiilor de adventiști din comunitatea sa că a existat și o
mișcare de rezistență împotriva comunismului.
Din păcate, acele documente nu s-au găsit. Ca nepot, atunci când m-am întâlnit cu povestea
lui de viață mi-am dat seama că este singura sursă care vorbește sau poate să vorbească despre
un moment traumatizant din istoria familiei noastre. Până la data decesului bunicului meu,

14
Alessandro Portelli, Oral History as Genre, în Mary Chamberlain şi Paul Thompson (editori), „Narrative and
Genre”, Londra şi New York, Routledge, 2001, p. 26.

29
acesta nu a știut totuși că existau și câteva documente care dovedesc faptul că el a fost închis
din motive religioase care au fost înglobate în dosarul întocmit în fosta Securitate și pe care îl
vom reda într-un capitol special.
Însă, în absența unor documente, repet, istoria orală devine nu doar o sursă alternativă de
istorie, ci poate rămâne pentru anumite comunități, familii, singura sursă de reconstituire a
trecutului recent.15
Este foarte important de coroborarea informațiile care provin din mai multe surse pentru a
crea o istorie cât mai aproape de adevăr.
Istoria orală nu își propune să intre într-un conflict ideologic sau de altă natură cu alte tipuri
de istorie sau cu alți „culegători”. Istoria orală trebuie să aibă și ea sisteme de verificare.
Am încercat în lucrarea noastră de cercetare să creăm un sistem prin care sursele orale și cele
documentare să se verifice, chiar și istoriile orale să se confrunte.
Am putea da aici exemplul interviului pe care l-am realizat cu familii de credincioși
adventiști. Am susținut interviuri individuale cu membri ai familiei Buciuman, mă refer aici la
interviul cu Ion Buciuman, cu doamna Elena Buciuman, soția acestuia și cu fiica lor, doamna
Delia Gherman. Același experiment încununat de succes l-am aplicat în cazul familiei Lidia și
Marian Corneliu dar și în cazul familiei Petrescu, Elena și Valeriu
Este foarte interesant că după ce am realizat aceste interviuri individuale am încercat să creez
ocazia unui interviu în trei, pentru că anumite evenimente au putut fi verificate în felul acesta
din trei surse. Prin această metodă fiecare dintre martori și-a verificat istoria lui proprie, apoi
a verificat istoria celorlalți și apoi au creat o istorie comună, a familiei.
Familia Buciuman a fost provocată să-și retrăiască împreună bucățile din viață trăite „la
comun” . Am identificat două momente-cheie din istoria vieții familiei Ion Buciuman legate
de tema noastră de cercetare,respectiv, momentul în care Ion Buciuman descoperă că
Securitatea i-a falsificat un dosar.
Am urmărit cu mare atenție„ problema dosarului „Basarab”,circumstanțele descoperirii
acestui document ce conține falsuri dovedite, bătălia întregii familii și în special a pastorului
Ion Buciuman de a răspunde provocării celor din Biserică care au dat credibilitate
informațiilor colportate de pastorul Modoran și Cristian Dumitrescu cu privire la calitatea de
colaborator al acestuia. Am urmărit cu atenție reacția „în lanț” provocată de prezența
dosarului „Basarab” ce acaparează agenda principală a acestei familii mai bine de trei ani.

15
Alessandro Portelli, „What Makes Oral History Different”, Robert Perks and Alistair Thomson - „The Oral
History Reader”, London and New York: Routledge, 1989, pag. 67- 78

30
Această reacție nu mai este doar povestea lui Ion Buciuman, ci devine povestea întregii
familii fiecare dintre membri, percep acest eveniment ca fiind propria dramă, „Basarab”
devine inamicul numărul 1 al întregii familii, alături de cei care s-au așezat în spatele
dosarului pentru a-i distruge influența la vârful Bisericii Adventiste.
Acest moment dramatic din istoria familiei Buciuman, le-a amintit acestora de perioada de
final a regimului comunist, atunci când pastorul Ion Buciuman ocupa funcșia de Secretar al
Conferinței Moldova . Fiica acestuia, Delia, a fost confruntată cu situații foarte grele la școală
din cauza faptului că lipsea sâmbăta.
Istoria marginalizării și stigmatizării Deliei Buciuman, devine istoria întregii familii. În timpul
interviului, Delia Gherman își completează amintirile alături de mama și tatăl ei.
Unii istorici tradiționaliști au atacat evident credibilitatea surselor orale, bazându-se pe faptul
că acestea sunt alimentate de foarte mult subiectivsm. Mai direct spus, oamenii mint atunci
când vorbesc despre ei în prezența unei camere de filmat și apare teama, că odată devenită
publică mărturia, judecata colectivității i-ar putea afecta imaginea și liniștea sufletească.
O altă problemă a celor care contestă credibilitatea surselor orale este că memoria fiind
afectată de vârstă sau de traume, nu mai redă în mod obiectiv un trecut, oricât de recent ar fi
acesta.
Sunt argumente și contraargumente la aceste aserțiuni, este foarte adevărat însă faptul că așa
cum pot fi contestate sursele orale, la fel de bine pot fi puse la îndoială și sursele
documentare.
O să oferim doar un exemplu aici care susține din nou importanța coroborării și confruntării
dintre sursele orale și cele documentare.
Unul dintre martorii noștri, Ștefan Bratosin, un om cu o personalitate complexă, a fost în
perioada comunistă și pastor al Bisericii Adventiste dar s-a făcut remarcat și în lumea
scriitorilor prin poeziile publicate în reviste de specialitate de prestigiu ale vremii.
La sfârștul anului 1987, pastorul Bratosin fuge din România datorită persecuțiilor la care a
fost supus din partea președintelui Uniunii, Dumitru Popa. ulterior, după 1990, a reuțit cu
multă trudă să-și construiască un traseu academic remarcabil în Franța. După interviul de
istorie orală pe care l-am realizat în Cluj-Napoca, domnia sa a primit documentele din
Arhivele Securității după ce m-a rugat să îi facilitez accesul la propriul dosar prin intermediul
unei procuri. Ștefan Bratosin s-a confruntat, astfel, alături de alți martori cu frânturi din viața
trăită în comunism din perspectiva unor lucratori ai Securității.
Ștefan Bratosin contestă veridicitatea unor documente din dosarul întocmit de fosta
Securitate pe numele său, inclusiv autenticitatea unei scrisori care a fost găsită în dosar pe

31
care se presupunea că i-ar fi trimis-o mama lui, în Franța. Mărturia pastorului Bratosin ne-a
întărit convingerea că istoria care este scrisă de oameni care lucrează într-o instituție a
minciunii, nu poate să respecte adevărul decât în măsura în care acel adevăr servește
scopurilor instituției de represiune, în cazul de față, Securitatea. De aceea este foarte
importantă confruntarea dintre sursele scrise și cele orale .
Un alt exemplu îl putem oferi din aceeași mărturie a lui Ștefan Bratosin. La un moment dat în
timpul interviului martorul nostru ne relatează faptul că un ziar local din Franța ,„Nice Matin”
și –a arătat interesat să scrie povestea plecării forțate din România . Pentru jurnalistul francez
povestea „fugarului” Bratosin avea cu siguranță un anumit exotism captivant pentru cei din
Occident. Fără scrupule, ziaristul francez a inventat în introducerea materialului publicat o
istorie în care Ștefan Bratosin apărea ca un erou de film de tip hollywoodian.
Pastorul adventist este zugrăvit ca un contrabandist care a vândut obiecte de cult și alte
bijuterii pentru a obține suma de , 70.000 de franci cu care a cumpărat bunăvoința unor ofițeri
de Securitate pentru a primi viza pe pașaportl. Ștefan Bratosin ne-a mărturisit că jurnalistul
francez a mințit când a scris ceea ce acesta a numit „trăznăi”.
La fel de adevărat este faptul că și o sursă orală poate deveni lipsită de credibilitate .
Am putea da aici exemplul minciunii prin omisiune. Atât Dumitru Popa, cât Alexandru Timiș,
Ioan Bidiuc, Vasile Cojea, toate aceste personalități importante care au marcat istoria Bisericii
Adventiste în comunism n-au vorbit nicio secundă despre foarte bine documentata colaborare
pe care au avut-o acești lideri politici cu Securitatea sau cu alte structuri ale statului comunist
responsabile în acțiunile de represiune împotriva unor coreligionari.
Noi, ca istorici, nu numim acesta un „păcat”, „păcatul omisiunii” sau „păcatul prin omisiune”,
ci vorbim despre un adevăr care s-a putut documenta în scris, dar care nu a fost susținut de cei
vizați de aceste informații. Alte mărturii orale foarte relevante au susținut însă veridicitatea
unor documente care dovedesc atașamentul acestor lideri la sistemul de valori și practici ale
sistemului comunist.
O altă problemă a celor care contestă credibilitatea surselor orale este aceea că mărturiile de
istorie orală sunt influențate de conjunctura în care sunt exprimate acestea. Mai exact,
prezentul este cel care influențează trecutul. 16
Există un adevăr sau o jumătate de adevăr mai degrabă în afirmația aceasta. În mod evident,
conjuncturile din actualitate influențează capacitatea martorului de a privi trecutul cu aceiași
ochi pe care îi avea acum 20 sau 30 de ani.

16
Jack Dougherty, „From Anecdote to Analysis: Oral Interviews and News Scholarships in Educational History
in the „Journal of American History”, volumul 86

32
Este clar că există un pericol real ca acele povești să fie exagerate, înfrumusețate, personajele
din trecut care le-au produs rău martorilor noștri să fie zugrăvite ca fiind malefice, în timp
ce propria imagine intră într-un proces de autocosmetizare și idealizare prin tehnica binară a
contrastului bun-rău, alb-negru.
Faptul că unii martori mint în ceea ce privește istoria lor sau spun jumătăți de adevăr nu ar
trebui să ne împiedice pe noi să renunțăm la ideea de a folosi mărturiile orale. 17
Sunt foarte multe exemple de istorii care nu au fost consemnate în niciun fel, în niciun
document, în nicio arhivă și care pot fi scoase la lumină de istoricii de cercetare orală. Sunt
foarte multe documente din arhivele Securității sau din arhivele tribunalelor în care nu mai
sunt cuprinse sentinețele de condamnare a unor foști deținuți spre exemplu din motive
religioase.
Cazul domnului Răceală Ioan, care a încercat să găsească informații despre circumstanțele
condamnării sale abuzive la patru ani și jumătate de închisoare pentru contrabandă cu Biblii,
poate fi foarte relevant pentru utilitatea folosirii surselor orale mai ales că demersurile lui de
a recupera dosarul condamnării nu au fost încununate de succes.
Istoria lui Răceală Ioan și a celor 11 credincioși condamnați este scoasă acum la lumină și
prin a ceastă lucrare de istorie orală.
Nu mai există nicăieri în istoriografia Bisericii Adventiste această mărturie orală foarte
relevantă și foarte amplă care vorbește despre una dintre cele mai importante operațiuni ale
Securității, operațiunea „Canal 80”.
Un alt exemplu interesant este cel al mărturiei pastorului Iosif Suciu, care nu a găsit foarte
multe informații documentare în arhiva Securității de la C.N.S.A.S persecuțiile la care a fost
supus de către conducerea Conferinței Transilvania de Nord, Departamentul Cultelor și
Securitate. Preocuparea domniei sale de a găsi răspunsuri despre actorii din spatele acțiunilor
represive îndreptate direct împotriva sa și indirect împotriva familiei sale a avut ca rezultat
inițiativa unei reîntîlniri întâlnire cu fostul ofițer de Securitate care l-a hărțuit pe vremea
când acesta activa ca pastor în zona Bistriței.
Această confruntare între Iosif Suciu și fostul ofițer de Securitate, Grama, a născut o altă
istorie, o istorie a împăcării, a reconcilierii, nu înainte de clarificarea parțială a conjuncturilor
care au determinat acțiunile punitive ale sistemului comunist împotriva unui credincios care
nu făcea altceva decât să-și promoveze cu zel convingerile religioase.

17
Denisa Bodeanu, op cit. p, 19

33
Vom da câteva exemple ale importanței confruntării dintre sursele documentare cu cele orale.
Am mai dat un exemplu anterior, însă revenim cu un alt exemplu foarte relevant. Martorul
nostru Lăzureanu Neculai, care ne-a acordat un interviu prin Skype, ne-a povestit că atunci
când a fost anchetat de Securitate, nu le-a spus anchetatorilor adevărata sursă de proveniență
a Bibliilor și a altor materiale religioase pe care le-a colportat în județul Suceava și în alte
județe ale țării și nu le-a mărturisit anchetatorilor nici persoanele la care le-a distribuit Biblii.
În documentele Securității însă apar minciunile pe care le-a declarat Lăzureanu Neculai
pentru a ascunde adevărata sursă care îl aprovizona cu literatură religioasă. 18
„Mă ie iară Hopulele, mă duce în birou, vine colonelul. „No, tovarășe, acuma să treșem la oile
noastre!” Și mă ia tot așa, verbal: ”No, spune-mi ce s-a întâmplat, de unde ai aceste cărți? De
unde-i sursa, cine-i furnizorul?” Pe Duduman l-am știut și pe ceilalți de la Mândrești, da n-am
vrut să dau niciun nume că încă eram pe timpul comuniștilor, zic că poate Duduman mai vine
în țară cândva, cine știe ce se întâmplă cu iel. Le-am găsit și atâta-i tot. Zice: ”Asta înseamnă
furt! De ce le-ai luat de-acolo?” Zic: ”Păi de curiozitate le-am luat și io. Nu le-am desfăcut
atuncea să văd ce ieste și când le-am desfăcut am văzut că n-am ce face cu iele, nu se poate
folosi nimeni de iele și îmi pare rău că nu le-am aruncat la un gunoi, ceva”. ”Sursa, de unde e
sursa? Ce legături am, cu cine am, de unde vin? Câte Biblii am dus în Rusia, de câte ori am
fost?” ”Tovarășul colonel, spre rușinea mea, n-am dus nicio Biblie.” ”De ce?” ”De frică, că
trec prin două vame. Când m-am dus la biserica din Cernăuți, m-au întrebat frații de-acolo nu
le-am adus o Biblie?” ”Da ce-ai căutat la Ploiești în anul cutare, în data cutare?” Spunea
exact. ”Ce-ai căutat la Brașov, în data de, în anul cutare? Ce-ai căutat la Făgăraș, ce-ai căutat
la Constanța?” Știa datele exacte. Zic: ”Tovarășul colonel, eu sunt un muncitor angajat, ca
oricare om angajat la întreprinderi și am și io dreptul de un concediu anual. Am familie, am
copii și mă duc în concedii. Toate orașele în care am fost sunt în afara graniței? Am și eu
rude, și eu prietenii, cu ce am greșit?”
[…]„Vatra Dornei, nu-mi mai amintesc așa…. Ooo, la Bistrița am dus, pastorului Suciu, Iosif
Suciu, care a fost președintile conferinței, iel știe istoria exactă. La Securitate când am fost
anchetat m-a întrebat: câte Biblii am adus de la Bistrița la data de. ”În temere de Dumnezeu, și
spre rușinea mea, vă spun că n-am adus nicio Biblie”. Da eu am dus acolo, știi, el m-a întrebat
câte am adus. Era între Crăciun și Anul Nou, un polei și-un ger, circulație foarte puțină, frig,
în sfârșit am ajuns acolo într-o duminică, le-am descărcat și fratele Suciu mi-a spus așa: ”Sunt
urmărit pas cu pas și aștept din moment în moment să-mi vină control acasă, da până diseară

18
Interviu cu Lăzureanu Neculai

34
dispar de-aicea”. Numai că acolo iel stătea într-o casă care locuia c-un pastor pensionar și-
acela ajuta cu toate treburile ca să știe și securitatea: ce mașină intră, când, câte persoane o
fost cu mașina, totul absolut. Da ăla n-a reușit să vadă c-am descărcat acolo și n-am încărcat.
Da majoritatea Bibliilor care intra în țară se intra cu Securitatea.19

Deci iată că prin intermediul interviului de istorie orală aflăm că adevărul despre acele
evenimente a fost spus abia acum, după mai bine de 30 de ani și că ceea ce consemna
lucrătorul de Securitate că ar fi adevărul declarat de Lăzureanu Neculai era de fapt o minciună
spusă de acesta cu intenția de a scăpa de la închisoare pe unul dintre credincioșii cu care
colabora în activitatea de colportaj. În timpul aceluiași interviu, l-am provocat pe Lăzureanu
Neculai să se confrunte cu documente din arhiva Securității care i-au demonstrat că cel mai
bun prieten al său din acea perioadă l-a turnat la Securitate și lucrătorii acestei instituții au
creat o diversiune prin care l-au incriminat în ochii lui pe fiul acestuia.
Deci, Lăzureanu Neculai a reușit să păcălească Securitatea dar în același timp credinciosul
adventist avea să afle mai târziu că și el fusese păcălit de Securitate . Vom dezvolta această
poveste de viață într-o secțiune specială a lucrării noastre dedicată activității de” trafic” cu
literatură religioasă practicată de membri laici și pastori ai Bisericii Adventiste.

19
Ibidem Lăzureanu Neculai

35
 2.REPERE METODOLOGICE

2.1 Interviul individual nestructurat si Istoria orală

În continuare, vom încerca să observăm în ce măsură interviul individual nestructurat se
aplică domeniului istoriei orale.
Practicată “de multă vreme, ca o alternativă sau completare la studiul documentelor scrise”
(Iluţ 1997: 91), Istoria orală este un tip de discurs istoriografic care îşi propune reconstituirea
evenimentelor trecutului, a unor biografii prin prisma indivizilor, mai exact, prin relatările
acestora, biografii ce pot fi urmărite sau cercetate pe următoarele niveluri: viaţa de zi cu zi a
individului (indivizilor), ciclurile vieţii, anii de şcoală, anii de lucru, meserii, călătorii, istoria
casei, comportamente sau strategii matrimoniale, comportamente alimentare, relaţii şi
raporturi în cadrul comunităţii şi extrafamiliale etc.
În Istoria orală, conţinutul şi forma interviului individual diferă în funcţie de problemele
discutate, de caracteristicile sociodemografice ale populaţiei – de relaţiile de putere bazate pe
cunoştinţe gen rasă, clasă, statut, religie, vârstă, etnie, ce influenţează interviul, de locurile în
care se desfăşoară (acasă, la şcoală, la birou).
Cei care folosesc acest tip de interviu sunt interesaţi, pe de o parte, de felul în care
intervievaţii interpretează experienţa, deoarece subiectul intervievat încearcă să livreze acele
informaţii care îi convin, este tentat să esenţializeze, în naraţiunea lui orală, să transmită
momentele principale din istoria pe care a trăit-o, existând tendinţa ca subiectul să se
metamorfozeze în cadrul interviului într-un personaj public şi să transmită informaţii care sunt
în consens cu discursul oficial al istoriei, si, pe de altă parte, de felul în care intervievatorul
intervine în acest proces.
Prin uzitarea metodei interviului, Istoria orală oferă o “fereastră deschisă” spre istoria
ascunsă, istoria “ocultată de politica oficială a unei societăţi” ajutând cercetorul să înţeleagă
ce a fost semnificativ pentru indivizii care au făcut documentele sau care au trăit în acele
timpuri când documentele aveau putere. Ba, mai mult, unele mărturii pot arăta care
documente sunt destul de importante pentru a aduce un câştig net dintr-o mare multitudine de
hârtii şi fac totodată documentele publice inteligibile.

36
Acest tip de interviu surprinde regulile neoficiale, nescrise ce caracterizează orice grup; de
asemenea, prezintă relaţiile personale care nu sunt menţionate în documente oficiale, dând
posibilitatea cercetătorului să înţeleagă semnificaţia lucrurilor din viaţa oamenilor, arată
imaginile şi simbolurile pe care oamenii le folosesc ca să-şi ordoneze activităţile lor şi să le
dea semnificaţie, surprinzând în acest fel realitatea psihologică care devine un punct de
plecare pentru idealurile pe care individul le păstrează şi pentru lucrurile pe care le face.
Aproape legat de dezvăluirile psihologice este şi felul în care indivizii îşi văd propriile lor
istorii, cât şi istoriile grupului cu care ei de identifică.20
Cei care se folosesc de acest tip de interviu trebuie să realizeze că, de fapt, capacitatea de a
evoca fapte relevante din trecut depinde și de sănătatea a celui intervievat, de tema de
cercetare, de felul în care e pusă întrebarea, de gradul de durere sau plăcere cerut de temă, de
dorinţa naratorului de a participa la interviu într-un mod util, de incidente unice din viaţă, de
evenimente de importanţă publică care au afectat individul sau care au fost în relaţie cu
acţiunile lui personale. De exemplu, ne întrebăm ce făceam fiecare dintre noi atunci când am
auzit de izbucnirea Revoluţiei din decembrie 1989?! – şi fiecare individ îşi aminteşte acest
eveniment în contextul a ceea ce făcea el în acel timp. Personal, îmi amintesc că atunci când
am auzit prima dată de Revolutie eram în faţa blocului , venisem de la şcoală (eram in clasa a
V-a) şi stăteam pe bancă în aşteptarea mamei, mirosind cu nesaţ miasma de tei care era
degajată de copacul din spatele meu, atunci am fost brusc anunţat de tatăl meu care intra în
scara blocului că: “A căzut Ceauşescu, se transmite la televizor”, nu am înţeles ce a vrut să
spună la început, tata, prin acea exclamaţie, dar i-am citit panica din glas si urgenţa, am fugit
în casă şi mă uitam uluit cum mai mulţi oameni, aflaţi în studioul televiziunii incantau Tatăl
Nostru, l-am recunoscut pe Ion Caramitru, îl cunoşteam din filmul, „Liceenii”....... de atunci
asociez mirosul de tei cu amintirile despre revoluţie, deşi, au trecut aproape 27 de ani de
atunci…
Orice judecată sau analiză a acţiunilor e un proces individual şi e influenţat de situaţia
prezentă şi de experienţa următoare. Mărturia individuală e mai puţin închegată decât
amintirile legate de sentimente puternice. De exemplu, cineva poate confunda datele despre
provenienţa tatălui, dar amintirea faţă de sentimentele sale faţă de tată este destul de solidă.
Amintirile din copilărie, adolescenţă sau început de maturitate pot fi mai uşor evocate decât
cele din vârsta mijlocie sau mai târzie. Dacă evenimentul e important pentru individ, el va fi
amintit de către acesta în detalii şi mai ales asociind sentimente.

20
Radosav Doru, Istoria din Memorie, Editura Aroganut, 2016, p 14, 15

37
Unul dintre martorii mei, a acceptat după foarte multe insistenţe să vorbească despre perioada
în care a fost umilit, doamna Szentagotai nu de puţine ori, a lăcrimat, retrăind scene
emoţionante din timpul orelor de curs, în şcola primară şi gimnazială dar şi în liceu, atunci
când trebuia să suporte batjocura dascălilor şi dispreţul radiant al colegilor, pentru “vina” de a
fi, altfel…“Deci, în şcoala primară învăţătoarea avea o atitudine de desconsiderare şi probabil
această atitudine s-a propagat şi în rândul elevilor, a

poi îmi aduc aminte în şcoala gimnazială nu, domnul diriginte a reuşit să echilibreze situaţia
în aşa manieră încât nu am suferit în mod special. Dar în liceu, doamna dirigintă, aveam o
dirigintă de limba franceză, o profesoară, a fost puţin răutăcioasă. Îmi pare rău că trebuie să
spun acest lucru, dar era incisivă în dreptul sectanţilor, cum erau consideraţi pe vremea aceea,
şi în această categorie nu intram neapărat numai noi, adventiştii, ci şi neoprotestanţii. Şi
aveam colegi baptişti, penticostali care sufereau aceeaşi atitudine din partea profesorilor şi
colegilor.” 21
Dat fiind că memoria umană este selectivă şi câteodată eronată în materie de amintit, se
impun două aspecte: consistenţa sau soliditatea mărturiei ce poate fi uşor verificată prin
întrebări despre inconsistenţă şi validitate sau credibilitate verificată consultând alte surse sau
comparând relatările.
Nu putem avea niciodată siguranţa asupra unui eveniment sau asupra unui fapt, nu putem
reconstitui trecutul sau un eveniment prezent, în întregime, pentru că mărturia e întotdeauna
fragmentară. De aceea, principiul obiectivităţii în subiectivitate nu pote fi realizat.
Parafrazându-l pe Platon, care vorbeşte de adevărul lucrurilor, adică “să spunem lucrurile aşa
cum sunt”, afirmăm că nu putem spune lucrurile aşa cum sunt, pentru că nu le putem
surprinde niciodată în toate contextele lor: sociale, culturale, politice, istorice, economice,
religioase etc.
În final, conchidem că interviurile nestructurate:
(1) sunt modificări ori extensii ale conversaţiilor cotidiene, dar cu câteva note
distincte;
(2) sunt mai interesate în înţelegerea şi cunoaşterea elementelor de interior ale
intervievatului, fără a fi în acelaşi timp interesate şi de etichetarea intervievatului şi a
evenimentelor pe care el le-a trăit şi le relatează;

21
Interviu cu Aurora Szentagotai

38
 (3) conţinutul interviurilor nu este gândit într-un mod rigid, dimpotrivă, ideea de
schimbare e una foarte importantă, ea însemnând că cel care realizează interviul ghidează
desfăşurarea lui în aşa fel încât să permită întâlnirea întrebării cu ceea ce intervievatul a trăit,
trăieşte, gândeşte, simte.
Prin urmare, interviul individual nestructurat poate să ofere răspunsuri la întrebări pe
care nici o metodă nu le poate furniza, deoarece această metodă calitativă permite
chestionarea martorului, chestionare concretizată în forme variate de exprimare, ce diferă de
la un subiect la altul, particularizând în acest fel nivele mentale diferite şi o anume filosofie a
vieţii intervievatului (intervievaţilor).22

2.2 Ancheta pe bază de interviu

Interviul este o metodă de investigare care folosește un proces de comunicare verbală cu

scopul de a culege un număr de informații în legătură cu un subiect sau o temă dată.
Tema aleasă de noi a fost una complexă. De aceea am considerat că interviul de istorie orală
este cel mai potrivit mijloc de a culege informații. A fost nevoie de un ghid de interviu, care a
fost întocmit după toate rigorile și adaptat la specificul momentului și mai ales a tipului de
dialog cu martori diferiți în contexte diferite. Evident, memoria acționează selectiv, iar
oamenii își amintesc ceea ce cred ei că este important, unele lucruri nefiind utile
cercetătorului. Ghidul de interviu nu trebuie să-l limiteze pe cercetător în realizarea
interviului. Cel care realizează interviul poate să dezvolte pe firul discuției explicații de sens
și reprezentare sau alte aspecte pe care le consideră importante. În mod evident, cu cât
folosești aceleași întrebări la mai multe persoane, putem vorbi și de o anumită
reprezentativitate. Am ales ca ghid o matrice potrivită pentru interviurile semistructurate
pentru a obține mai multă libertate de exprimare și un dialog mai deschis între cercetător și
subiect. Am ales să folosim întrebări deschise, care să ofere șansa martorului să exprime ce
crede el de cuviință într-o formulă de exprimare aleasă de el. Înainte de a realiza un ghid de
interviu, literatura de specialitate recomandă o lectură atentă a ceea ce s-a scris deja despre
subiectul în analiză. Trebuie urmărită cu atenție limita cercetărilor anterioare. Un al doilea
aspect important este analiza modului în care se raportează martorii la tema pe care vrei sa o

22
Ungureanu Emanuel„Adventism și Regim comunist”, Disertație Masterat, Institutul de Istorie Orală, Cluj-
Napoca, 2007

39
abordezi, de aceea sunt necesare câteva contacte anterioare realizării interviului pentru a se
evita unele blocaje emoționale. Urmărind mai multe recomandări de specialitate, am elaborat
un ghid de interviu pe care l-am folosit în interviurile cu credincioșii Bisericii Adventiste de
Ziua a Șaptea:
1. Datele signalectice: nume, prenume, data și locul nașterii, studii, profesia, religia,
naționalitatea, domiciliul actual, scurtă autobiografie.
2. Scurtă prezentare a familiei, localitatea de domiciliu, profesia, situația lor financiară,
religia.
3. Confesiunea – convertire sau ”moștenire din familie”
a. Martorul a fost întrebat dacă este membru al Bisericii Adventiste, contextul și
semnificația apartenenței la această confesiune, ce religie a avut acesta anterior
(dacă a fost cazul), care a fost atitudinea rudelor neadventiste la decizia de a
îmbrățișa această religie, cum anume a ”moștenit” religia părinților, în ce măsură
apartenența la religia părinților s-a făcut în mod voluntar sau la presiunea mediului
familial și/sau religios
4. Persecuții îndreptate împotriva credincioșilor adventiști din România comunistă
a. probleme apărute la școală din cauza religiei, ironii și batjocură din partea
colegilor sau a profesorilor, scăderea notei la purtare pentru absențe în Sabat,
stigmatizarea, izolarea și, în unele cazuri, exmatricularea copiilor care nu
frecventau școala sâmbătă, maltratări fizice și psihice, cum s-au comportat
profesorii și colegii în timpul facultății
b. Probleme apărute la locul de muncă, în armată, exluderea din învățământ, din
sistemul sanitarm din cauza religiei adventiste, dacă au fost dați afară sau au
pierdut anumite sporuri din cauza faptului că au refuzat să lucreze sâmbăta în
diferite ramuri de activitate, ce probleme au avut cei încadrați ca profesori în
învățământ sau care lucrau în sistemul sanitar, cadre medicale sau personal auxiliar
în aceeași problemă refuzului de a lucra sâmbăta, în ce măsură se putea negocia ca
membrul Bisericii Adventiste să lucreze duminica în loc de sâmbăta, care a fost
relația cu angajatorul, cu Securitatea sau cu membrii de partid responsabili cu
propaganda; dacă adventiștii erau membri de partid, dacă da cum se împăca acest
statut cu calitatea de membru al Bisericii, dacă nu erau membri de partid, în ce fel
au suferit.
5. Persecuții îndreptate împotriva Bisericii Adventiste în perioada comunistă, de ce a fost
sistemul comunist un regim îndreptat împotriva religiei, a bisericii și adventiștilor de

40
 ziua a șaptea, în special, ce rol a avut Departamentul Cultelor, cine erau și ce făceau
Inspectorii de Culte, Împuterniciții, ce rol aveau, ce relații erau între pastori și
Împuterniciți, cum au fost organizate serviciile divine, cum au funcționat arondările,
desfinnțarea Școlii de Sabat pe grupe și pentru copii,în ce fel a afectat structura
organizatorică a adventiștilor, care au fost restricțiile impuse în privința numărului de
botezuri, ce înseamnă sistemul zecimilor în Biserica adventistă, cum se autofinanțează
această comunitate, ce a însemnat operațiunea Contul Secret, care au fost mizele din
spatele contabilității duble folosite de structurile de contabilizare a zecimilor
membrilor Bisericii Adventiste, care a fost situația materială a pastorilor în comunism,
în ce fel au intervenit comuniștii în selectarea viitorilor pastori și accesul acestora la
Seminarul Teologic Adventist, ce probleme au intervenit în privința construirii
bisericilor adventiste în perioada 1948-1989, demolările, cum au intervenit comuniștii
în chestiunea răspândirii considerată ilegală de literatură religioasă ce probleme au
apărut în privința procurării și răspândirii de literatură religioasă, care a fost relația
dintre securitate și pastorii bisericii adventiste înainte de 1989, în ce fel a influențat
statul comunist doctrina Bisericii Adventiste, care a fost rolul informatorilor în
Biserica Adventistă la nivel de biserică locală, care a fost rolul securității în jocul de
putere pentru ocuparea unor funcții în vârful ierarhiei Bisericii Adventiste la nivel
local, regional sau central.
6. Legăturile adventiștilor cu diaspora, care este motivația acestor legături, care a fost
miza luptei pastorilor aflați în structurile de conducere a bisericii pentru a menține
legăturile cu liderii adventiști de la nivel mondial, în ce măsură Securitatea condiționa
deplasările în străinătate ale pastorilor de semnarea unui angajament de colaborare cu
această instituție de poliție politică, dacă toți pastorii sau membri laici care au plecat în
străinătate au devenit informatori ai Securității, prin ce alte mijloace se putea ajunge în
afara granițelor țării, ce misiuni au primit pastorii informatori ai Securității atunci când
se întâlneau cu membri din diaspora.
7. Caracteristici ale Cultului Adventist: programul religios de Sabat, practici religioase
specifice ( predică, programe culturale și educaționale, specificul evanghelizărilor;
specificul botezului, ), , atitudinea față de adulter, atitudinea față de bani, haine, hrană,
statutul copiilor în familie, atitudinea față de societate și funcția socială a Bisericii
Adventiste în raport cu membrii ei.23

23
François de Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean-Claude Kaufmann, pag 140-.154.

41
2.3 Eșantionul
În arhivele Securității care au preluat datele oficiale privind dinamica dezvoltării cultelor
neoprotestante de la administrația centrală sau regională a acestor comunități prin
Departamentul Cultelor am aflat date ce surprind creșterea constantă a numărului de
credincioși ai Bisericii Adventiste în perioada 1950-1989.
Conform unei statistici transmise Scurității prin intermediul pastorului Florescu Vasile,
printre primii agenți ai poliției secrete comuniste racolați pentru a servi interesolor sistemului,
Biserica Adventistă intra într-o dinamică pozitivă de creștere a numărului de membri chiar din
anului 1950, când cifrele transmise de agentul „Florin ” arătau că într-un an de zile biserica
crescuse cu 2500 de

42
membri.24

Într-o altă statistică care se referă de data aceasta la Conferința Cluj se oferă detalii și despre
numărul de comunități, de membri și numărul de copii ai acestora, în același sens al creșterii

24
Arhivele CNSAS, Dosar, I 137602, f .38, 39

43
aceste comunități, lucru care îi îngrijora pe comuniști și i-a determinat să ia un complex de
măsuri pentru restrângerea activității cultice.25

25
Arhivele CNSAS D, 141, vol 1, f

44
În cele mai importante lucrări care sunt preocupate de metodologia de cercetare de istorie
orală se prevede stabilirea unui eșantion de subiecți care au un anumit grad de
reprezentativitate pentru tema abordată.
În cazul cercetării noastre ne-am propus să realizăm 52 de interviuri cu membri ai Bisericii
Adventiste, pastori, membri laici, femei și bărbați născuți între anii 1919-1979, cu domiciliul
în municipiul București și județele Cluj, Brașov, Alba, Mureș, Bacău, Suceava, Prahova,
Maramureș, Dâmbovița,Teleorman, Sibiu, Dolj. Am considerat ca fiind esențial ca martorii
intervievați să fi devenit membri ai Bisericii Adventiste înainte de 1989.
Pentru a asigura o reprezentativitate cât mai mare am hotărât că eșantionul de martori să fie de
câteva zeci de persoane cu acoperire geografică cât mai mare.
În urma cercetărilor întreprinse între anii 2010 – 2016, în cele 12 județe menționate, am
realizat un număr de 52 de interviuri cu 54 de martori.
Cele mai mult interviuri au fost realizate în mediul urban și un număr de două interviuri au
fost realizate în mediul rural.
Ne-am folosit de tehnologia modernă, respectiv înregistrarea video, pentru a marea
majoritatea a interviurilor care s-au desfășurat în condițiile stabilite de comun acord cu cei
intervievați.
Chiar dacă majoritatea martorilor au fost intervievați în orașe, legătura lor cu comunitățile
adventiste din satele românești este foarte puternică deoarece majoritatea dintre ei s-au născut
la țară și au frecventat acele biserici în perioada copilăriei, unii și a adolescenței, alții și în
perioada maturității. Am analizat cu atenție un fenomen interesant cel al mobilității
adventiștilor. Din cauze obiective sau subiective, schimbarea locului de muncă, căsătoria, a
persecuțiilor, din cei 54 de martori intervievați, doar unul continua să locuiască la data
interviului în localitatea în care se născuse.
Din punctul de vedere al vârstei martorilor, avem următoarea situație: 5 persoane sub 50 de
ani, 23 de persoane între 50 și 70 de ani și 26 peste 70 de ani.
După cum se poate observa, cei mai mulți sunt de vârstă înaintată, adică peste 50 de ani, cu o
experiență de viață vastă și care au trăit multe evenimente de interes pentru cercetarea noastră
în perioada regimului comunist.
Foarte relevante au fost și interviurile cu adventiștii între 30 și 50 de ani, care ne-au povestit
problemele avute cu autoritățile comuniste ca elevi, studenți, militari în termen sau la diferite
locuri de muncă.
În ceea ce privește raportul femei-bărbați, acesta este net în favoarea bărbaților.

45
 Astfel, am realizat 52 de interviuri cu 54 de martori, dintre care 47 de sex masculin și 7 de
sex feminin.
Din punctul de vedere al nivelului de pregătire școlară, avem următoarea situație: studii
superioare – 40 de martori, studii medii – 8 martori și studii elementare – 6 martori.
În categoria celor cu studii superioare i-am inclus și pe cei care au absolvit Seminarul
Teologic Adventist.
O varietate destul de mare exisă și în ceea ce privește categoriile profesionale din care fac
parte martorii noștri.
Avem astfel interviuri cu 22 de pastori, 8 profesori, 4 medici, 3 ingineri, 2 agricultori, 1
apicultor, 2 avocați, 3 muncitori, 2 asistenți medicali, 1 traducător, 1 corector, 1 electrician, 1
croitor, 1 fotograf, 1 psiholog și 2 scriitori.
Este important de subliniat faptul că foarte mulți dintre martorii intervievați au avut mai
multe meserii, ocupații sau profesii.
De exemplu: Lucian Cristescu, Orban Adalbert, înainte de a intra în pastorație au absolvit
Academia de Muzică, respectând o tradiție a Bisericii Adventiste care încurajează copiii să
învețe să cânte la un instrument muzical și să urmeze studii de specialitate în acest domeniu,
ei au fost înainte sau au devenit și cadre universitare.
Un alt exemplu relevant este cel al pastorului Ștefan Bratosin, care a fost un poet foarte
apreciat de breasla scriitorilor din România și care era plătit de Biserica Adventistă pentru
slujba pastor și secretar de redacție la publicația oficială a bisericii „Curierul Adventist” sau
Alexandru Timiș, care a fost în același timp și pastor și avocat, ca absolvent de Drept. După
anul 1980 a îndeplinit și funcții administrative la vârful Bisericii. Hanna Bota a fost înainte
de a deveni o scriitoare foarte apreciată scriitoare, profesor de teologie adventistă și asistentă
medicală la o clinică de nefrolocie.

2.4 Identificarea și contactarea martorilor

Unul dintre cele mai complicate demersuri este acela de a identifica și de a convinge
persoanele potrivite să acorde interviuri. Metodele sugerate de lucrările de specialitate
recomandă două mijloace de abordare a subiecților. Prima metodă este aceea de a găsi un
prim martor care la rândul său să sugereze cercetătorului și alte persoane potrivite pentru a
deveni potențiali martori. A doua metodă este aceea de a găsi persoane care nu vor neaparat să
fie martori, nu vor să fie intervievați, dar în rețeaua de interconexiuni sociale, în cazul de față

46
a Bisericii, au poziții cheie și pot influența diferite persoane din interiorul comunității sau le
poate convinge pe altele să ofere contacte și relații despre credincioși dispuși să depună
mărturie în legătură cu experiențele trăite în comunism.26
În mod evident, am folosit o combinație dintre cele două metode, folosindu-mă în același
timp de marele avantaj de a fi un membru activ și bucurându-mă de popularitate în rândul
Bisericii datorită implicării în activități cu studenții,am condus mai mulți ani, ca președinte,
Asociția Studențească AMiCUS, la nivel local și național . De asemnea, de 14 ani predau
disciplina istorie la Liceul Teologic Adventist „Maranatha”.
Un rol foarte important în aceste comunități „închise”, cum este și cea adventistă, îl au
relațiile de rudenie și legăturile de prietenie ce s-au construit de-alungul timpului precum și
recomandările venite din partea unor persoane influente în această comunitate.
Informatorii releu cei mai importanți au fost rudele mele, membri cu influență în cadrul
Bisericii Adventiste, care mi-au deschis ”ușa” unor personalități din viața cultică ce refuzaseră
să fie intervievați de alți cercetători care nu aveau persoane influente în jurul potențialilor
martori vizați sau asupra cărora planau suspiciuni că aveau o „agendă ascunsă” .
Poate nu întâmplător, primii interesați de trecutul tenebros al unor lideri ai bisericilor și nu
numai au fost preoți sau pastori care au trăit comunismul pe „propria piele” și care au încercat
prin intermediul „portiței” numite, „lucrări de cercetare” să intre în trecutul unor colegi
pastori sau preoți care nu au fost deloc încântați să fie sub „lupa” unor persoane a căror
motivație pentru dorința de a le lua un interviu conținea mai multe necunoscute și semne de
întrebare legitime.
Mulți dintre cei intervievați mi-au oferit, la rândul lor, nume și date de contact (telefon,
adresă, email) ale altor posibili martori. Au fost situații în care am contactat anumite persoane
în mod direct, dar care au aflat ulterior de la persoane intervievate deja tema de cercetare și
abordarea mea și au refuzat să îmi mai acorde interviu.

26
François de Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean-Claude Kaufmann,op cit pag 149-.150.

47
2.5 Realizarea interviurilor

a.Mediul social și material

Succesul unui interviu depinde de mai mulți factori. Am încercat pe cât posibil să realizăm
interviurile în zilele lucrătoare ale săptămânii (sâmbăta este zi de odihnă nelucrătoare pentru
adventiști) și am ales ca timp al zilei momentul în care cei intervievați considerau că sunt cel
mai odihniți în așa fel încât verbalizarea să fie stimulată cât mai bine.
Majoritatea celor intervievați au fost persoane în vârstă, multe dintre ele fiind la acest moment
decedate. Am ținut cont tot timpul de starea de sănătate a celor intervievați și de contextul
familial. Nu de puține ori, persoana intervievată avea în întreținere și în grijă o rudă apropiată
bolnavă.
Spre exemplu, pastorul Vasile Cojea a fost intervievat la domiciliu, la cererea sa, chiar dacă
interviul a fost realizat în aceeași încăpere unde era îngrijită la pat, în stare de paralizie, soția
sa.
De altfel, majoritatea martorilor au ales ca interviul să aibă loc într-un mediu familiar, în care
s-au simțit în siguranță (casă de rugăciune, domiciliu stabil, o rudă apropiată etc).
În mod evident cu cât nivelul de stres a fost mai redus, cu atât răspunsurile la întrebări au fost
mai complexe și mai detaliate.
Cercetătorul a trebuit să se adapteze permanent conjuncturilor create uneori spontan pentru
realizarea unor interviuri. Spre exemplu, un interviu important cu martorul Dragomir
Ștefanache și care a durat aproape 6 ore, fost realizat în mai multe etape după deplasarea
interviatorului la întâlnirea Asociației Foștilor Deținuți adventiști condamnați din ”motive de
conștiință” de la Craiova.
De acolo au fost ”racolați” mai mulți martori: Dragomir Ștefanache, Penca Ilie, Pădure
Gheorghe, persoana cheie „releu” fiind martorul Ghejan Titu.
Cu toate că a existat o convenție ca interviul cu Dragomir Ștefanache să se desfășoare la
domiciliul unei rude de lângă București, acesta a insistat ca un preinterviu să înceapă chiar pe
drumul dintre Craiova și București.
În mod poate surprinzător, foarte multe informații utile au fost culese în intervalul de timp
scurs pe perioada deplasării dintre cele două orașe.

48
Nu am realizat niciun interviu la domiciliul nostru personal sau la propriul loc de muncă.
În timpul interviului, am încercat să ocupăm o poziție simetrică în raport cu martorul pentru a
evita ca unul dintre noi să se simtă jenat.
Am ales să ne așezăm de-o parte și de alta a unui birou, față în față la o masă sau, dacă nu s-
au creat condițiile necesare, la o distanță suficient de mare pentru a exista un confort
emoțional reciproc, dar suficient de apropiat în așa fel încât atât răspunsurile, cât și întrebările
să se audă clar și tehnica video și audio să capteze corect imaginile și sunetul.
Un aspect important a fost și cel legat de ținuta vestimentară a intervievatorului.
Biserica Adventistă are un cod de etică vestimentară destul de conservator, iar pesoanele
intervievate, fiind mai în vârstă, aveau sensibilități legate de acest aspect și am încercat,
printr-o ținută decentă, să câștigăm respectul și încrederea pentru a crea un flux de
comunicare neperturbat în timpul interviului. 27

b.Cadrul contractual al comunicării

Este esențial și obligatoriu ca cel care intervievează să-i prezinte martorului care sunt
scopurile și motivația cererii sale de a realiza un interviu.
Am avut grijă ca înaintea fiecărui interviu, în introducere,persoanei care urma să fie
intervievată să-i fie expuse exact tema și scopul interviului, să-i comunicăm faptul că mărturia
va fi înregistrată audio și video și faptul că mărturia sa va fi valorificată pentru lucrarea de
doctorat.
Toți cei intervievați au făcut-o conștienți că povestea vieții lor va ajunge la cunoștința opiniei
publice în cadrul acestei lucrări științifice.
Nu am cerut martorilor un acord scris pentru utilizarea mărturiilor lor,am considerat că aceștia
și-au exprimat acceptul implicit și explicit în momentul în care am luat decizia de comun-
acord să dialogăm în fața unei camere de luat vederi sau să înregistrăm convorbirea
telefonică.

27
Denisa Bodeanu, „Cultul Baptist din Transilvania între 1948-1989 în memoria colectivă” (judeţele Cluj,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj, op cit. pag 35

49
c.Atitudinea intervievatorului pe parcursul desfășurării dialogului

În mod clar, succesul unui interviu, calitatea lui depinde foarte mult de înzestrarea, de
talentul, de creativitatea celui care-l realizează. Este cu adevărat o artă a dialogului să știi în
ce poziție să te așezi în timpul discuției cu cel intervievat, atât fizic cât mai ales emoțional.
Ca într-un meci de fotbal, cercetătorul trebuie să fie conștient că principalul actor este
jucătorul, în cazul nostru martorul și nu arbitrul, care trebuie în interviul de istorie orală să fie
o prezență cât mai discretă.
Este foarte importantă neutralitatea celui care realizează interviul, dar considerăm că o
detașare totală și lipsa sprijinului pentru martor, reperele pentru a-și dezvolta ideile sunt
absolut necesare pentru reușita dialogului. Unul dintre motivele pentru care am redat aproape
în integralitate dialogurile cu Frangulea Andrei, cu Dragomir Ștefanache sau Apostol
Chelbegeanu a fost acela că, din cauza vârstei destul de înaintate (toți cei menționați aveau
peste 80 de ani), gradul de coerență în exprimare a acestora era extrem de redus și a fost
nevoie aproape permanent de intervențiile mele de sprijin.
„D.Ş. Aşa. Am rezultat din căsătorie, înainte de a fi luat în armată, o fetiţă. S-a născut în 1951,
în decembrie, când eu eram arestat în unitatea militară.
E.U. Deci nu aţi asistat la naştere, nu aţi fost...
D.Ş. Nu, nu, nu, nu ştiu, dar, după cum mi-a spus soţia: „Am născut-o la 25 decembrie în 51”.
E.U. Deci de Crăciun.
D.Ş. Da. A trecut-o pe anul celălalt, în 52, că tata a zis: „Nu-l mai trece că aşa am trecut eu un
băiat de-al meu pentru o săptămână şi l-am făcut mai mare cu un an. Aşa că lasă că-l trecem
în anul viitor”. Şi aşa e trecută în actele ei în 52, la 6 ianuarie. Aşa. Nu cunosc.
E.U. Când aţi luat botezul în Biserica Adventistă?
D.Ş. Aşa. Botezul l-am luat în 1947, în luna septembrie, la 28, botezat de pastorul Oatu
Ştefan.
E.U. În ce comunitate?
D.Ş. În Tecuci că eram membrul oraşului, al Tecuciului, eu, înainte de căsătorie şi după
căsătorie 7 ani. Tot pastorul Ştefan Oatu mi-a dat şi binecuvântarea de căsaătorie, tot el. Şi
deci îl am naş de botez, naş de cununie. Aşa, în termeni populari. Şi, cum v-am spus. Am
rezultat copilul ăsta, în 51, eu eram deja în armată, arestat, da în unitate. Nu l-am cunoscut
decât la 3, în 1954, în septembrie, la 28, că atuncea am două aniversări: botezul, în 28
septembrie, în 47, eliberarea, în 28 septembrie 54. şi când am venit, v-am spus, avea 3 ani şi
jumătate ea. Nu vă mai spun cum a....

50
E.U. O să ajungem la acel moment. Vroiam să vă întreb.... Aţi spus că în 1951 aţi fost arestat.
Care a fost motivul arestării?
D.Ş. Am plecat în armată în 51, la munci agricole m-au luat. Am fost dat înapoi, respins, de
trei ori din cauza familiei. Nu era...familia nu se încadra în sistemul comunist.
E.U. Adică era mai înstărită.
D.Ş. Mai înstărit tata, da. Şi m-a amânat de trei ori. Atunci, în timpul ăsta, ca tânărul, am pus
o întrebare lui tata. Zic: „Ori îmi luaţi o bicicletă – că bicicleta era ca maşina acuma – ori îmi
daţi voie să mă căsătoresc”. Tata a făcut o mică înţelegere cu mama. „Măi”, zice, „dacă-i
luăm bicicletă, ăsta tot se însoară. Mai degrabă lasă-l să se însoare şi nu-i luăm bicicletă”.
Aşa. Şi atuncea... „Mă, da o ai?” „Da, o găsesc eu”. Eram cavaler şi mergeam la Matca, aicea
era comunitatea mare, erau tineret şi am fost găzduit de familia soţiei. Ea nu... N-am discutat
cu dânsa de nimic, de căsătorie, până în momentul când am făcut înţelegerea cu părinţii să-mi
dea voie. Şi atuncea imediat mă prezint şi-i spun: „Dragă, vreau să mă căsătoresc şi aş dori cu
tine. Tu eşti de acord?” Zice: „Da”. „Întreabă părinţii şi tu şi dacă sunt şi ei de acord facem
înţelegerea asta şi ne căsătorim”. I-am dat un timp de gândire, a vorbit cu părinţii. Părinţii
zice: „Dacă-ţi place, treaba ta”. „Da”. Şi am căzut de acord. Asta era prin luna octombrie. Şi
atunci am ajuns la înţelegere şi am stabilit logodna, nunta şi la 25 decembrie, ziua a doua de
Crăciun, am avut nunta în comunitatea Matca. Aşa cum am amintit, am fost botezat de
pastorul Oatu. Altceva?”28

Cel care realizează interviul trebuie să fie foarte prezent în discuție, atent la detalii și dornic să
empatizeze cu martorul, care poate retrăi cu emoție puternică evenimente traumatizante din
trecut. În momente cheie, cercetătorul poate propune martorului pauze strategice utile ca
acesta să-și adune gândurile, să se reculeagă după un moment de trăire intensă.
Cel intervievat va simți nevoia în acest fel să se destăinuie. În felul acesta dispare în bună
măsură tracul și reținerea datorate înregistrării interviului prin intermediul camerei video, care
poate fi la începutul interviului un obstacol de comunicare și un factor inhibitor .

2.6 Prelucrarea datelor obținute din interviuri

Munca cercetătorului de istorie orală nu se încheie odată cu realizarea interviurilor. Sigur că

partea cea mai palpitantă și interesantă este cea legată de realizare propriu-zisă a interviurilor,

28
Interviu cu Dragomir Ștefanache

51
însă esențial este ca munca acestuia să fie valorificată și accesată și de alte persoane interesate
de istorie orală.
Primul pas după realizarea interviului este acela de a ne asigura că interviul s-a imprimat
corect din punct de vedere tehnic pe mijloacele tehnice folosite.
Mai apoi, se realizează o fișă a interviului, în care se trece numele martorului, data și locul
nașterii, studiile, profesia, naționalitatea, religia, data și locul interviului, numele
intervievatorului, numele proiectului de istorie orală în cadrul căruia a fost realizat, rezumatul
informațiilor oferite de persoana intervievată.
Partea cea mai complicată și laboriosă, migăloasă, foarte grea este cea a transcrierii
interviului.
Recomandabil este ca această operațiune să se facă la scurt timp de la realizarea interviului și,
în măsura posibilităților, de cel care l-a realizat.
Transcrierea unui interviu de istorie orală trebuie să se realizeze cât mai fidel cu putință.
Nu trebuie să fie înlocuite, corectate greșeli gramaticale, regionalismele, ticurile verbale sau
sunete frecvente de genul ”ăă”, ”îhî”, ”ioi”, ”no” „di ce”, ”șî și dacî”.
Foarte important este să se evidențieze stările de spirit ale martorului, mai ales că interviurile
au fost luate audio-video, cu intervenții de genul [plânge, n.n.], [râde, n.n.] sau anumite
inflexiuni ale vocii acestuia precum: [coboară vocea, n.n.], [accentuează, n.n.]. Evident, unele
fragmente din interviu sunt indescifrabile.
Acelea trebuie semnalate în text [neinteligibil, n.n.].
Efortul trancrierii unui interviu este în mod evident mult mai mare ca cel al realizării lui.
Evident, depinde foarte mult de calitatea imaginii, a sunetului, de cursivitatea celui care ia
interviul, a celui intervievat sau de factorii perturbatori.
De exemplu, nu de puține ori se suprapune, din păcate, vocea celui care pune întrebările cu
răspunsul martorului sau chiar a martorilor atunci când interviul se face în grup.
În mod ideal, camera video trebuie așezată cât mai aproape de martor, acesta să se audă cât
mai bine și imaginile surprinse să fie cât mai concludente, să surprindă cât mai fidel emoțiile
celui intervievat.
La momentul editării se face o ultimă ”curățare” a interviului pe acele momente de
suprapunere ale vocii sau exprimări eșuate, punându-se între parenteze pătrate cuvinte care
înlesnesc înțelegerea informațiilor transmise de narator.
De exemplu: „au venit la mine acasă frații de la „adunare” [de la comunitatea adventistă
locală, n.n.] ori se atenționează prin (sic!) informațiile eronate oferite voluntar sau involunta
de martor în timpul interviului.

52
Dintre cele 52 de interviuri realizate cu 54 de credincioși adventiști, toate au fost înregistrate
pe suport digital de pe dispozitive video sau audio.

De asemenea, avem trei interviuri realizate prin telefon și 5 interviuri prin internet, (aplicația
Skype).
Interviurile au fost transcrise integral sau parțial conform principiilor metodologice specifice
interviului de istorie orală, rezultând un număr de 985 de pagini. În urma operațiunii de
editare au rămas 810 pagini, care au fost folosite la realizarea lucrării de doctorat. 29

Folosirea informațiilor din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor

Securității (ACNSAS)

După ce a intrat în vigoare Legea „Ticu”, s-a deschis posibilitatea studierii Arhivelor
Securității pentru persoanele autorizate să acceseze informațiile cuprinse în dosarele întocmite
de fosta instuție de poliție politică a statului comunist.
În ceea ce privește obiectivele noastre ca cercetători ai vieții comunității adventiștilor în
comunism, am considerat documentele aflate în această arhivă ca o sursă foarte importantă de
documentare, de confruntare a celor mai importante aspecte care țin de reconstituirea vieții
unor comunități religioase, adventiste sau membri ai acestei biserici. Pe parcursul a patru ani
de cercetări în această arhivă, am studiat la sala de lectură de pe strada Matei Basarab din
București documente din arhiva Securității din fondurile: „Rețea” (ce conține dosare ale
foștilor informatori, sau a celor care s-au dovedit a nu fi fost informatori, dar care au fost
catalogați ca atare înainte de 1989), „Informativ” (ce conține dosare ale celor supravegheați
de Securitate, dar și dosare ale celor care erau candidați pentru a fi recrutați ca informatori),
„Documentar” (ce conține documente mai cuprinzătoare, analize, rapoarte, statistici care
privesc cultele și „sectele” supravegheate de poliția secretă comunistă). Interesant este faptul
că arhivele Securității conțin și rapoarte ale Departamentului Cultelor, informații foarte
interesante din statistici cu privire la serviciile cultice ale vieții bisericii, rapoarte despre
activitatea muzicală (spre exemplu, sunt descrise în amănunțime numărul de coriști sau de
instrumente muzicale prezente într-o comunitate la un anumit moment), informații și analize

29
Barbara W. Sommer, Mary Kay Quinlan, op. cit., p. 76, apud Denisa Bodeanu „Cultul Baptist din Transilvania
între 1948-1989 în memoria colectivă” (judeţele Cluj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj, pag 36

53
care au darul să ofere cercetătorilor istorici onești un material foarte bogat și o oportunitate
reală de a reconstitui aspecte din viața cultică pentru care biserică însăși nu a avut preocupare
să păstreze într-o formă organizată acele evenimente. Securitatea prelua documente de la
inspectoratele județene de miliție, de la ofițeri de Securitate din teritoriu, prelua informații de
la rețeaua de agenți din interiorul Bisericii Adventiste, primea rapoarte de la Departamentul
Cultelor și întocmea rapoarte sinteză care s-au dovedit a fi utile pentru a crea în teza noastră o
joncțiune utilă cu documentele de arhivă aparținând Uniunii Bisericii Adventiste sau cu arhiva
fostului Departament al Cultelor.
Am încercat într-o manieră cât mai obiectivă să confruntăm, să completăm sau să
coroborăm informațiile obținute din interviurile de istorie orală cu documentele de
arhivă.
Un dezechilibru în folosirea exclusivă sau cu o pondere exagerată a uneia dintre cele
două surse ar fi diminuat din caracterul obiectiv al lucrării și ar fi stricat imaginea de
ansamblu asupra analizei profunde a celor mai importante aspecte din viața
adventiștilor români în comunism.
Studierea arhivelor Securității naște și o serie de controverse de ordin etic pe care le vom
analiza cu atenție într-un capitol separat.
Securitatea, ca organ de represiune, a lucrat fără scrupule în folosul unui sistem comunist și
nu avea niciun pic de respect față de viața intimă a persoanei.
Scoaterea la lumină a unor aspecte din viața privată a unor comunități sau a unor persoane ar
fi trebuit să fie făcute publice doar cu strictă respectare a normelor legale și a bunului simț.
Ne-am ferit în această lucrare să prezentăm aspecte sau informații găsite în dosarele
întocmite de fosta Securitate care ar leza drepturile și libertățile fudamentale ale celor
vizați de aceste dosare indiferent dacă aceștia mai sunt în viață sau nu.

Aspecte legale și etice ale studierii dosarelor întocmite de fosta Securitate

Unul dintre lucrurile delicate din punct de vedere legal și etic cu care se confruntă cercetătorul
care vrea să reconstituie cât mai fidel istoria vieții private a unor persoane care au fost
urmărite de Securitate sau despre care se presupune că au colaborat cu lucrători ai acestei
structuri este faptul că în majoritatea situațiilor întâlnite persoanele care sunt vizate de aceste

54
înscrisuri nu mai sunt în viață și nu mai pot exprima un punct de vedere față de istoria vieții
lor văzută prin ochii acestui aparat de represiune și control al statului comunist.

Nu împărtășim entuziasmul multor cercetători care, fără discernământ și aparat critic,

validează tot conținutul unor dosare de Securitate.

Cercetătorul care studiază istoria unor comunități adventiste prin prisma miilor de dosare
care au vizat lideri ai acestei Biserici la nivel local, regional sau național, membri laici sau
persoane din anturajul acestei comunități religioase trebuie să pornească studiul urmărind cu
atenție obiectivele pe care le-a avut Securitatea în privința celor pe care i-a urmărit sau cei cu
care a colaborat.

Securitatea a fost, fără nicio îndoială, o instituție a minciunii, care a avut ca scop prin
folosirea diversiunii, a propagandei mincinoase, a șantajului determinarea cât mai multor
persoane să intre în jocul periculos al delațiunii. Într-o societate în care minciuna era
promovată ca parte din politica de stat și unde raportările, spre exemplu ale unor rezultate în
agricultură erau sistematic deformate în sensul umflării cantităților produse la hectar pentru
anumite produse agricole, Securitatea a lucrat ani de zile pentru a-și asigura în primul rând din
punct de vedere cantitativ numărul impresionant de informatori, fără ca „munca” acestora să
poată avea un folos măsurabil chiar și pentru obiectivele murdare ale Securității. Prin mijloace
specifice unei structuri care nu dădea doi bani pe ideea de respectare a libertăților individuale
sau a vieții private, lucrătorii Securității au intrat cu bocancii în viața credincioșilor adventiști,
violându-le corespondența, ascultându-le telefoanele, montându-le inclusiv sub patul conjugal
tehnică operativă (T.O.).

Această lipsă de scrupule a angajaților Securității poate să-și găsească aliați în timp chiar din
partea unor cercetători sau, mai degrabă, pseudo-cercetători care, sub pretextul unor lucrări
științifice sau al publicării în reviste sau ziare a unor aspecte din aceste dosare pot scoate la
lumină din nou detalii din viața intimă ale unor persoane ce nu ar fi trebuit cunoscute
niciodată de opinia publică.

Sigur, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) a pus în vedere
cercetătorilor existența unui cadru legal care ar trebui să fie suficient, în cazul în care este
respectat, pentru a scuti de suferință și de umilințe persoanele aflate în viață sau rudele
acestora, care pot să-și revadă fără voia lor redecopertată viața, așa cum li s-a întâmplat în
perioada comunistă. Conform Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la

55
prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cercetătorul
arhivelor Securității ar trebui să anunțe persoanele aflate în viață asupra intenției de a le studia
dosarele (articolul 5, aliniatul 1 de redat integral un document). Acest fragment din
documentul prin care C.N.S.A.S. aduce la cunoștința fiecărui cercetător care a primit acces la
dosarele Securității și are posibilitatea să fotocopieze documente din acestea amintește în mod
constant acestuia că are datoria legală și morală de a face toate demersurile necesare pentru a
intra în dialog cu persoana căruia Securitatea i-a întocmit un dosar. Faptul că în acest articol
se vorbește despre informarea intenției de a studia un dosar poate crea dificultăți
cercetătorului de istorie orală, care poate fi considerat de cel căruia îi aduce la conștință
intenția de a-i studia un posibil dosar un intrus, un om dornic să afle lucruri despre acea
persoană pe care aceasta le-ar vrea îngropate. Nu au fost puține cazurile în care membri ai
Bisericii Adventiste pe care i-am informat cu privire la intenția de le căuta dosarul în arhivele
C.N.S.A.S. au refuzat ulterior orice formă de dialog cu noi. Dacă acest articol poate fi
considerat prea restrictiv, nu același lucru se poate spune despre prevederile articolului 28,
aliniatul 3 din OUG nr.24/2008 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008,
prin care cercetătorul este avertizat că „în activitatea de documentare, cercetătorii acreditați au
obligația să respecte și să ocrotească viața intima, familiară și privată a celor care au fost
persecutați de organele Securității Statului”. 30

30
Document C.N.S.A.S, Regulament privind acreditarea cercetătorilor,nr P2878/10/ 19 mai 2011

56
Ne-am întâlnit în timpul celor peste 4 ani de cercetare și documentare cu persoane în vârstă,
membri ai Bisericii Adventiste care ne-au rugat să cerem în numele lor, pe baza unor procure
notariale, accesul la propriul dosar întocmit de fosta Securitate, dar și deconspirarea numelor

57
reale ale informatorilor care apar că ar fi dat informații despre viața publică sau privată a
acestora, precum și date despre lucrătorii de Securitate indicați în aceleași documente.

Evident că din punct de vedere tehnic, cercetătorul este avantajat de o asemenea deschidere
din partea unui membru al Bisericii AZȘ, pastor sau membru laic, însă am fost pus în situația,
în trei rânduri, să iau decizia pe care o consider și astăzi corectă din punct de vedere etic și
moral, să nu trimit în integralitate acele documente cuprinse în dosarul întocmit de Securitate
unor persoane apropiate, pentru că cei care m-au împuternicit, au trecut, în neființă,înainte de
a putea vedea conținutul dosarelor și informații din acestea ar fi putut să destabilizeze
emoțional ruda apropiată care a mai rămas în viață.

Spre exemplu, într-un dosar pe care l-am studiat pe baza unei procuri primite din partea un
pastor, plecat în Germania după 1978 și care divorțase de prima soție, am găsit informații că a
fost urmărit de Securitate și prin mijloace T.O (tehnică operativă, microfoane, aparatură
pentru înregistrare convorbirilor ambientale) inclusiv în camera hotelului de pe malul Mării
Negre, unde acesta a întreținut, conform unor interceptări ambientale, relații intime cu o
femeie.

Considerăm că prezentarea unor asemenea documente unor rude ale persoanelor decedate care
sunt vizate de încălcarea gravă a respectării dreptului la viață intima ar însemna o gravă
încălcare a legii, dar și o lipsă de bun simț, de minimă conduită morală din partea celui care a
avut acces la asemenea informații.

Cercetătorul poate să devină, fără să vrea, un „securist” și să repete, devoalând

asemenea informații un instrument de tortură emoțională, poate mai eficient și mai
pervers decât cel folosit de Securitate în vremea unui regim totalitar.

Din acest motiv, am ales ca în lucrarea noastră să nu redăm acele aspecte din dosarele
Securiătții care ar face jocul detestabil al fostei poliții secrete comuniste, care și-a făcut un
scop din a distruge reputația unor persoane prin prezentarea unor aspect degradante din viața
intimă și folosite pentru compromiterea, șantajarea și atragerea la colaborare a acestora.

Studierea fără patimă a dosarelor aflate în arhiva C.N.S.A.S. ne oferă o perspectivă asupra
evenimentelor petrecute în viața unor persoane, respectiv viziunea Securității.

Cercetătorul nu ar trebui să se erijeze nici în procuror, nici în judecător, în raport cu fapte,

evenimente, contexte istorice, persoane cu care nu a avut contact.

58
Cel care intră în arhivele Securității are o dificultate majoră să caute miezuri de adevăr într-o
mare de minciuni.

În nenumărate documente pe care le-am găsit, Securitatea își îndeamnă chiar agenții pe care îi
plătește să provoace, prin minciuni, false mărturisiri din partea unor persoane pe care
Securitatea îi avea în vizor și supraveghere prin rețeaua informativă.

Vom studia aceste aspecte pe larg într-un capitol special.

Securitatea nu avea încredere nici măcar în propria rețea de agenți. Printr-un sistem sofisticat,
care cel puțin la prima vedere, părea foarte bine pus la punct, Securitatea verifica încrucișat
dacă agenții care semnau un angajament spun adevărul sau nu în notele informative furnizate
constant ofițerilor de legătură.

Întrebarea firească care se pune astăzi este cum putem avea încredere în autenticitatea
informațiilor unor note informative atâta timp cât ofițerii de securitate aveau îndoieli serioase
cu privire la motivațiile din spatele unor turnători sau ale unor turnătorii ale propriilor agenți?

Omul este din fire, bârfitor. Este în firescul naturii umane să exagerăm, să inventăm chiar
situații pe care ni le imaginăm ca fiind reale, să facem scenarii și presupuneri în dreptul unor
persoane pe care le cunoaștem prea puțin sau deloc.

În consecință, documentele întocmite de fosta Securitate trebuie cercetate cu foarte mare

atenție și cu o mare doză de reținere.

Obiectivitatea unui cercetător detașat de circumstanțele în care s-au produs anumite

întâmplări, cu un aparat critic bine pus la punct și, de ce nu, cu un simț dezvoltat al ridicolului
și chiar al umorului, având în vedere că operațiuni întregi ale Securității ce ne-au fost
prezentate ca fiind mari acțiuni de spionaj ale unor persoane periculoase, s-au dovedit a fi de
fapt imense și rușinoase eșecuri care nu au putut demonstra decât inutilitatea urmăririi
himerice în rândul unor culte neoprotestante a unor posibili agenți inflitrați să distrugă
sistemul comunist.

Ca membru al Bisericii Adventiste pe care „l-a prins” Revoluția la vârsta de doar 11 ani, nu
pot să am pretenția că am trăit pe viu anii cei mai grei de persecuție comunistă față de
persoanele care luptau pentru respectarea libertății de conștiință.

59
Am încercat să folosesc lipsa contactului cu cele mai dramatice momente din viața
comunității adventiste, ca un avantaj, încercând să fiu cât mai obiectiv în raport cu persoanele
și faptele consumate în perioada 1945-1989.

Am considerat că este etic ca la momentul în care mi-am propus să studiez dosare din arhiva
Securității să întreprind acest demers cu maximă obiectivitate luând în calcul probabilitatea ca
persoane din familia mea sau rude apropiate membre ale Bisericii Adventiste să fi fost
urmărite de Securitate sau să aibă un dosar de colaborare cu această instituție (bunicul soției
mele a fost președintele Conferinței Transilvania de Nord)

Grija de a informa membri familiei mele, atât a rudelor de gradul I, dar și a rudelor prin
alianță cu privire la această intenție, a reprezentat o prioritate alături de preocuparea de a-i
convinge de sentimentele de bună credință în ceea ce mă privește .

Apreciez sprijinul lor, deschiderea la dialog pe această temă, în ciuda faptului că unele dosare
întocmite de fosta Securitate conțineau informații care puneau într-o lumină defavorabilă rude
foarte apropiate, unele în viață sau altele care s-au stins în perioada documentării lucrării de
doctorat și cu care nu am mai avut cum să am un dialog bazat pe documentele găsite în arhiva
Securității ce le vizau direct.

Am considerat că un cercetător de istorie orală trebuie să dea o probă a obiectivtății sale

cercetând cu atenție și cu maximă deschidere viața în comunitate a rudelor apropiate pentru a
putea fi privită cât mai obiectiv raportarea la informațiile pe care le găsește acesta în dosarele
unor membri adventiști cu care nu are nicio afilieră emoțională.

Studierea Arhivei Uniunii Adventiste din România

O sursă foarte importantă de documentare la care am avut acces cu sprijinul conducerii

Uniunii Bisericii Adventiste a fost Arhiva Uniunii Bisericii Adventiste ce conține foarte
multe informații utile despre activitatea pastorilor în perioada comunistă, statistici despre
dezvoltarea bisericii, procese verbale ale unor ședințe ale Comitetului Uniunii, măsuri
disciplinare împotriva unor pastori sau membri laici luate din partea Comitetelor
Conferințelor locale sau ale Uniunii, precum și vasta corespondență între conducătorii Uniunii
și Departamentul Cultelor. Am găsit și redat în lucrare un volum important de documente care
vorbesc despre „adunările de orientare” și documentele scrise de către pastori prin care își

60
exprimau susținerea față de sistemul comunist, chiar dacă, cu mare probabilitate, mulți dintre
aceștia se implicau absolut formal în aceste activități .
Din păcate, liderii Bisericii Adventiste din perioada comunistă, dar și după Revoluție nu și-au
manifestat interesul în plan administrativ pentru a organiza câtuși de puțin fondul de arhivă
imens, în ciuda faptului că aici se află practic cea mai mare parte din istoria scrisă a Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea din anii 1920 până în zilele noastre.
Arhivele Naționale ale Academiei Române din București înglobează de foarte scurt timp
Fondul documentar provenit din arhiva Departamentului Cultelor. Având acces la informații
din această Arhivă foarte bine organizată acum, am putut să confruntăm veridicitatea unor
documente care circulau între liderii Bisericii Adventiste, Departamentul Cultelor, respectiv
Securitate.

3.ISTORIOGRAFIA TEMEI. STADIUL CERCETĂRILOR ÎN DOMENIU

Tema raporturilor dintre Stat și Biserică în perioada cuprinsă între anii 1948-1989, nu poate fi
ocolită de cei care vor să aibă o imagine de ansamblu cât mai clară asupra a ceea ce a
însemnat efectele comunismului asupra mediului religios din țara noastră dar și din estul
Europei, aflat sub influența ideologiei marxiste, profund ateiste ce iradia direct din
„laboratoarele” ateismului de la Moscova.
Înainte de Revoluție au apărut o serie de cărți, publicații, articole în reviste ce aveau ca
obiectiv ridiculizarea mișcărilor religioase neoprotestante, denumite, generic „secte”,
caracterizate în aparițiile editorial ca fiind „retrograde” . Tratăm bibliografia celor mai
importante apariții editoriale ce tratează spațiul neoprotestant, în mod aproape unitar,
deoarece , aceste mișcări au fost fost tratate cu aceeași atenție de aparatul de represiune, fie că
vorbim de supravegherea penticostalilor, baptiștilor, creștinilor după evanghelie sau a
adventiștilor de ziua a șaptea. În limbajul colectiv, masa de credincioși neoprotestanți, a fost și
mai este și în zilele noastre, etichetată cu numele de„ pocăiți” sau ”sectanți”, în documentele
găsite în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), în
fondul documentar „D”, dar și în alte documente, atât lucrătorii Securității cât și inspectorii de
culte ce trimiteau informări acestor instituții, foloseau sintagma de CULTE-SECTE, iar în
notele de analiză, structurile statului polițienesc căutau să demonstreze rădăcinile comune ale
„pocăiților” și să prezinte punctele de întâlnire ale vieții din acest mediu religios.

61
 Evident, am studiat și problematica relațiilor dintre statul comunist și cultul ortodox,
majoritar, a catolicilor dar și cazul special al Bisericii Greco-Catolice, „rasă” de comuniști din
temelii cu largul concurs al unor înalți prelați ortodocși „colaboraționiști”.
Am pus un accent deosebit pe analiza celor mai importante cărți, publicații, autobiografii,
lucrări de memorialistică care au fost scrise de pastori sau membri laici ai Bisericii
Adventiste, unii cu o pregătire academic solidă, alții dornici să exprime în mod asumat
,neștiințific „adevărul lor” despre trecutul apropiat al acestei comunități religioase din care au
făcut parte.
Dacă vorbim despre confesiunile neoprotestante cu origini peste Ocean, acestea erau
catalogate ca fiind subordonate unor influențe „periculoase” și că ar fi existat suspiciuni
rezonabile care conduc la ideea că în spatele acestor mișcări se afla înfluența malefică a unor
„agenți ai Occidentului” gata să atace „realizările socialismului din țara noastră”.
Reținem, pentru început, câteva titluri din rândul aparițiile editoriale apărute de la instalarea
regimului comunist până la dispariția lui, sub semnătura unor autori români sau străini: Ateism
şi religie, (Bucureşti, 1980); Simion Asandei, Omul, ştiinţa şi religia, (Bucureşti, 1985);
Florin Georgescu, Societate şi religie, (Bucureşti, 1982); Petru Hladchi-Bucovineanu, Faţete
reale ale sectelor religioase, (Bucureşti, 1983); Ion Florea (coord.), Ideologie şi
contemporaneitate (Bucureşti, 1984); S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii,
(Bucureşti, 1982); Petru Berar, Religia în lumea contemporană, (Bucureşti, 1976); Petru
Berar, Umanism şi ateism, (Bucureşti, 1980); Simion Asandei, Victor Kernbach, Biserica în
involuţie (Bucureşti, 1984); Psihologia religiei, (Bucureşti, 1976).
În același interval de timp, în Occidentul considerat în mod oficial de comuniști „decadent”
au primit lumina tiparului cărți importante care analizau fenomenul religios în lumea
comunistă în mod obiectiv şi pertinent: Michael Bourdeaux, Religious Ferment in Russia.
Protestant Opposition to Soviet Religious Policy, (London, 1968).Gerald Buss, Christian
Belief and the Soviet State (1917-1986), (Michigan, 1987); Max Hayward and William C.
Fletcher, Religion and the Soviet State: A Dilemma of Power, (London, 1969); Evident,
aceste titluri și multe altele nu au fost traduse în limba română și colportarea lor era atent
monitorizată de aparatul de cenzură.

După căderea „Cortinei de Fier”, interesul pentru cercetarea vieții comunităților de creștini
practicanți din România în particular și în Europa de Est, în general, a crescut simțitor,
primii care au fost preocupați să scrie istorii ale manifestării sentimentului religios sau

62
istorii ale persecuților religioase înainte de 1989, au fost membri cultelor religioase
recunoscute sau trecute în ilegalitate de către comuniști.

Poate, nu la voia întâmplării, majoritatea celor care au scris pe acest subiect au fost,
membri ai corpului clerical, preoți sau pastori, buni cunoscători a vieții cultice dar și a
jocurilor de putere din culise, unii dintre autorii unor publicații putând fii suspectați de o
doză importantă de subiectivism în relatarea unor întâmplări dintr-un trecut comunist ce i-a
afectat foarte profund și personal.

Din punctul de vedere al istoricilor din țară sau din afara granițelor, analiza atentă, a
motivelor statului comunist din România sau din Europa de Est care au stat în spatele
presiunilor imense la adresa personalului clerical deservent al unor culte recunoscute sau
aflate în ilegalitate (preoți, pastori) şi membri laici în perioada comunistă, a devenit o
prioritate. Enumerăm doar o parte dintre lucrările și publicațiile pe care le considerăm cele
mai semnificative și care se încadrează în marea temă ce verifică resorturile adânci ale
raporturilor complexe, dintre Statul Comunist și Biserică între anii 1948-1989.

Partidul Securitatea și Cultele 1845-1989, Colecția Biblioteca de Istorie, (Editura Nemira,

2005, București), Regimul sovietic și Biserica Ortodoxă din Basarabia comunizată (1944-
1953), Educația și practica religioasă în comunitatea romano-catolică din Sud-Estul
Transilvaniei, Persecuţia Bisericii Catolice din România, (Cluj-Napoca, 2003); George
Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri,
(Bucureşti, 2005); Monica Vlase, Viaţa şi practica religioasă a comunităţii creştin
penticostale din Cluj-Napoca în perioada dictaturii comuniste, în „AIO – Anuarul
Institutului de Istorie Orală”, III, (Cluj-Napoca, 2002, pp. 133-156); Sabrina P. Ramet,
Church and State in Romania before and after 1989, în Henry F. Carey (ed.), România
since 1989: politics, economics and society, (Lanham, 2004); Andrea Riccardi, Secolul
martiriului. Creştinii în veacul XX, (Bucureşti, 2004),Cristina Păiuşan, Biserica ortodoxă
română sub regimul comunist: 1945-1958, (Bucureşti, 2001); Adrian Nicolae Petcu,
Partidul, Securitatea şi Cultele, (Bucureşti, 2005); Ovidiu Bozgan, „Cronica unui eşec
previzibil. România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978),
(Bucureşti, 2004); Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, (Bucureşti, 2006); Paul
Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România 1944-
1989, (Bucureşti, 1998); Ioan Dură, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-
1989. Evidenţe şi realităţi din viaţa acesteia, (Bucureşti, 1994); Olivier Gillet, Religie şi
naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, (Bucureşti,

63
2001); Biserică, putere, societate; studii şi documente, (Bucureşti, 2001); Vasile Cristian,
Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist 1945-1989, (Iaşi, 2001); Vasile
Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, (Bucureşti, 2005); Dorin
Dobrincu, Proba infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din România potrivit
documentelor Securităţii, (Bucureşti, 2004); Marius Bucur, Comisia Prezidenţială pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport Final, subcapitolele „Regimul
comunist şi cultele religioase” pp. 258-288 şi „Disidenţa religioasă” pp. 731-737,
(Bucureşti, 2007), Denisa Bodeanu, Valentin Vasile, Afacerea „Evanghelistul” vizita lui
Billy Graham în România (1985),(Edit Argonaut, Cluj-Napoca, 2010), Anca Ciuciu,
Acţiunea „Credinciosul”. Şef rabinul dr. Moses Rosen şi comunitatea evreiască în
arhivele C.N.S.A.S., (Bucureşti, 2008), Carmen Chivu- Duța, Cultele din România între
prigonire și colaboare, (Iași, 2007)

Pe lângă aceste lucrări, au apărut şi o serie de studii şi volume care tratează integral sau
tangenţial chiar diferite aspecte privind Biserica Baptistă din România printre care
menţionăm: Cornel Filip, Cine sunt şi ce cred baptiştii, (Deva 2002); Elisabeta Neagoe,
Liviu Pleşa, Cultele neoprotestante în Romania în perioada 1975-1989, (în „Dosarele
Istoriei”, nr. 9, 2003); Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui
Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin Român Pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de
Conştiinţă (A.L.R.C.), (în Analele Sighet 10, Bucureşti, 2003); Livius Ban, De la ruină la
glorie, (Arad, 2004); Cornel Hărănguş, Istoria Bisericii Creştine Baptiste Dej, (Dej, 2004);
Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, (Oradea, 2006); Ioan Bunaciu,
Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, (Bucureşti, 1997); Mihaela Nicoleta
Cocîrlea, La moralité et le comportement des Églises néo-protestantes sous le
communisme. Le cas de l’Église Baptiste en Roumanie, (în „Studia Politica. Romanian
Political Science Review”, vol. IV, no. 2, 2004, pp. 327-358); Paul Negruţ, Biserica şi
Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei” bizantine, (Oradea, 2000); Paul Negruţ,
Revelaţie, Scriptură, Comuniune. O interogaţie asupra autorităţii în cunoaşterea
teologică, (Oradea, 1996); Visky, Ferenc jr. (ed.), Prizonierii speranţei. Mărturii ale celor
închişi pentru credinţă, (Cluj-Napoca, 2002); Petru Dugulescu, Ei mi-au programat
moartea, (Timişoara, 2003); Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România 1856-1989,
ediţie revizuită, (Oradea, 2007); Geanina Postelnicu, La stratégie du refus: les Églises néo-
protestantes sous le communisme. Le Chrétiens d’apres l’Évangile et l’Église Évangélique
Roumaine”, (în „Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. IV, no. 2, 2004,

64
pp. 301-326); Iosif Ţon, Confruntări, (Oradea, 1999); Iosif Ţon, Mesaje transmise la
Radio B.B.C. şi Radio Europa Liberă, (Oradea, 2005); Constantin Cuciuc, Atlasul
religiilor şi al monumentelor istorice religioase din România, (Bucureşti, 1997);
Libertatea religioasă. Contribuţia baptiştilor la dezvoltarea acestui concept, (Oradea,
1995); Paul Mojzes, Religious Liberty in Eastern Europe and the U.S.S.R. Before and After
the Great Transformation, (Boulder, CO., 1992);

La fel de importante sunt cărțile apărute mai ales după anul 2007 în mediul neoprotestant
în care anagajați ai unor biserici, în calitate de pastori, și-au asumat misiunea de a „curăți”
bisericile lor de foștii informatori ai Securității, în lucrări care au tratat, pe larg
colaboraționismul liderilor bisericilor penticostale, baptiste sau adventiste cu, Partidul,
Securitatea sau Departamentul Cultelor .

Din cu totul altă categorie fac parte cărțile și lucrările excelente de istorie orală ale
cercetătoarei Denisa Bodeanu care au deschis perspective foarte interesante în studierea
trecutului recent al comunităților religioase minoritare din România în perioada interbelică
și mai ales în comunism :

Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor, (Oradea, 2007),
Denisa Bodeanu, Neoprotestanții din Transilvania în timpul regimului comunist, studiu de
caz Baptiștii din județul Cluj (Argonaut,Cluj-Napoca 2007), Denisa Bodeanu, Valentin
Vasile, Afacerea „Evanghelistul”,( Argonaut , Cluj-Napoca, 2010) vizita lui Billy Graham
în România(1985) sau o apariția publicistică care analizeză mișcarea penticostală înainte
de 1989 și care a suscitat un imens interes în rândul credincioșilor penticostali, deoarece
autorul cărții Vasilică Croitor, Istoria Cultului Penticostal în perioada comunistă
(Constanța, 2010) și-a propus să facă din cercetarea trecutului tenebros al liderilor
bisericii penticostale din comunism, un „steag de luptă” pentru reformarea spirituală a
mișcării penticostale din România.

În mediul adventist cel mai prolific autor al unor cărți, broșuri, articole în revista oficială a
Bisericii Adventiste „Curierul Adventist” care tratează aspecte din viața comunității
acestor credincioși, este pastorul pensionar Vasile Cojea.

Prin natura funcțiilor ecleziastice pe care le-a avut la vârful acestei biserici în anii
comunismului, dotat cu o excelentă memorie, acesta a strâns o serie de documente
valoroase despre evenimentele și personalitățile cele mai importante din istoria bisericii

65
adventiste din România în perioada 1918-1989). V.D Cojea suferă din păcate în
majoritatea cărților sale de așa numitul „ sindrom de amalgamare”.

Cărțile pastorului Cojea sunt pline „cu de toate”, panseuri teologice, documente despre
pionierii mișcării adventiste din România, biografii, experiențe de viață în care acesta are
vădite accese de narcisism( folosește excesiv sintagme de genul : „ autorul, le-a spus
atunci...dar ei nu au vrut să asculte..., sau „în dreapta fotografiei, cu pălărie este,
autorul..”); copii ale unor documente, impresii ale unor colegi pastori și mărturii orale ale
unor coreligionari a căror acuratețe este cel puțin discutabilă datorită faptului că autorul nu
și-a propus respectarea unei metodologii riguroase pentru consemnarea unor evenimente cu
care a fost contemporan sau martor ocular.

În foarte multe pasaje, pastorul pensionar Cojea folosește un ton acuzator la adresa unor
colegi pastori cu care s-a răfuit și pe vremea comunismului, cu unii dintre ei își „încheie
socotelile” prin intermediul unor cărți ca: Vechi înscrisuri advente (Viață și Sănătate
2004), Adentismul sub comunism, aspecte (CARD 2003), Vechi cărări advente ( București
CARD 1998), Adventiști de Ziua a Șaptea în ilegalitate (1942-1944) și în legalitate
(București 2007, Editura Viață și Sănătate ) Însemnări ( București 2009, editura Viață și
Sănătate) Ștefan Demetrescu (București 2007 Editura Viață și Sănătate) Lumini și Umbre,
București, CARD 2001.

Un lucru important, cu valoare de simbol este faptul că toate aceste scrieri, au fost
supervizate înainte de aprobarea apariției lor de entități editoriale controlate de conducerea
Bisericii Adventiste, editurile „Viață și Sănătate ”și „Centrul Adventist pentru Resurse și
Documentare” (CARD).În absența unor cercetări profesioniste ale trecutului comunist al
biserici, aceste cărți ale „fratelui Cojea” au devenit în ochii enoriașilor adventiști, istoria
oficială a Bisericii Adventiste în comunism.

Cărțile domnului Cojea au avut o largă audiență în bisericile adventiste după anul 1990 și
au însemna până la apariția primului volum al pastorului Gheorghe Modoran „Biserica
prin pustiul roșu” Rezistență și compromis în adventismul din România în perioada 1944-
1965 (Editura Viață și Sănătate, București 2013) singurul izvor de informații despre
trecutul recent al Bisericii Adventiste. Vasile Cojea, are un merit incontestabil, cel al
hărniciei, cărțile lui sunt foarte voluminoase și conțin foarte multe documente valoroase
care au putut fi valorificate de istorici tineri, membri laici ai Bisericii Adventiste care au
început după anul 2006 să fie interesați de rigoare științifică și mai multă obiectivitate în
redarea unor pagini de istorie adventă.
66
 O astfel carte, bine scrisă, solidă din punct de vedere metodologic este O istorie a
Adventismului de Ziua a Șaptea din România-premise, vol 1, care a văzut lumina tiparului
tot la editura Bisericii Adventiste, în anul 2009,volum care îî are drept autori pe doi pastori,
Beniamin Roșca-Năstăsescu, Ioan-Gheorghe Rotaru și istoricul Dan Iulian Opriș.

În acest prim volum, se vorbește foarte aplicat și bine documentat despre trecutul
sabatarienilor transilvăneni, din păcate autorii sugerează, în mai julte pasaje, atât în formă
cât și în conținut, o teză falsă susținută fără argumente solide și de regretatul istoric
Corneliu Ghiocel Fitzai, în Mișcarea adventistă de Ziua a Șaptea din România( Clever
Books Publishing, Sibiu 2009) Ambele volume caută fără succes legătura care ar fi existat
între apariția păstrătorilor ca zi de odihnă a Sabatului zilei a Șaptea, Sâmbăta, a
sabatarienilor transilvăneni din secolul XVI-XVII și apariția adventismului în Europa
seolului XIX 31prin activitatea misionarului american cu origini poloneze Michal Belina
Czechowschi 32.

Cele două apariții editoriale rămân însă extrem de valoroase pentru că aduc în atenția
publicului interesat rădăcinile profunde ale mișcării adventiste din America, Europa și în
cele din urmă, România, tratând și cele mai importante crize pe care le-a trecut această
biserică până la momentul relativei stabilizări doctrinare care s-a produs numai după
încheierea celui de-al doilea război mondial.

Varadi Iosif, membru laic adventist, condamnat în vremea comunismului la 6 ani de

închisoare corecțională, în anul 1952, învinuit fiind pentru insubordonare, deoarece nu a
vrut să muncească în Detașamentul de muncă de la Turda,33 în ziua Sabatului , a scris o
carte cu un profund caracter militant care oferă în mod unilateral cititorului imaginea
adventiștilor în comunism ca fiind una a persecutaților.

Prefața cărții Persecuția comunistă în Istoria Adventistă din România,(București, 2002)

este semnată în mod paradoxal de fostul președinte al Uniunii Bisericilor Adventiste de
Ziua a Șaptea din România, Dumitru Popa,fost agent al Securității cu numele conspirativ
„Matei Gheorghe” care în perioada 1968-1990, nu a reacționat din poziția oficială pe care
o avea, în niciun fel împotriva abuzurilor comise de regimul comunist împotriva unor
membri ai bisericii pe care o păstorea, dimpotrivă.

31
Corneliu Ghiocel Fitzai, în Mișcarea adventistă de Ziua a Șaptea din România( Clever Books Publishing,
Sibiu 2009), pag 318
32
Beniamin Roșca-Năstăsescu, Ioan-Gheorghe Rotaru și istoricul Dan Iulian Opriș, O istorie a Adventismului de
Ziua a Șaptea din România-premise, vol 1, pag 19
33
Varadi Iosif, „Persecuția comunistă în Istoria Adventistă din România,(București, 2002, p 335

67
Motivele care au stat in spatele „non-combatului” în fața autorităților comuniste ale
fostului președinte Popa, le vom studia într-un capitol separat al lucrării noastre.

Cartea lui Varadi Iosif, a rămas până la această oră singura colecție de mărturii scrise din
infernul concentraționar comunist „de mâna” a 110 credincioși adventiști, confesiuni care
din păcate nu au fost consemnate cu rigoare, sunt lacunare, confuze și contestate chiar și de
către cei despre care autorul susține că le-a trăit și relatat în cartea lui(cazul Dragomir
Ștefanache). Trebuie remarcat și apreciat la justa lui valoare, efortul uriaș depus de Varadi
Iosif care s-a străduit să pună în lumină, „biserica lui, fără pată și fără zbârcitură așa cum o
vede Isus Hristos”. În avanpremiera acestui volum, autorul a mai scris două cărți
autobiografice „Calvarul meu împodobit cu perle” vol 1 apărut în anul 1993 și vol 2 în
1995 în care relatează pe larg persecuțiile la care a fost supus din motive de conștiință în
anii de început ai comunismului.

Tot în zona memorialisticii încadrăm și cartea Mariei Sima, Dumnezeul minunilor,

Dumnezeul meu, (București 2004) o carte scrisă de autoare la vârsta venerabilă de 83 de
ani, în care aceasta relatează cu o fidelitate uluitoare(verificată prin analiza încrucișată a
unor documente scrise și multiple mărturii orale) suferințele îndurate în mai multe închisori
comuniste în urma unor multiple condamnări. Nu am putut, din păcate să înregistrăm un
interviu de istorie orală cu doamna Maria Sima, la data când am început lucrarea de
doctorat, decedase, însă cu ajutorul unor documente foarte valoroase din arhiva CNSAS și
cu sprijinul mărturiilor unor credincioși adventiști care au cunoscut-o am reușit să ne
creăm o imagine foarte fidelă a vieții ei și a soțului ei Sandu Sima, închis și el pentru
colportarea și multiplicarea unor materiale religioase, practică interzisă în anii 1950-1970,
cei mai duri ani de persecuție comunistă a creștinilor din România. Maria Sima nu
relatează cu lux de amănunte doar viața cotidiană în închisorile unde și-a ispășit pedeapsa
ci relatează foarte acurat din punctul de vedere a memoriei, experiența carcerală și lupta
pentru libertate religioasă a soțului ei.

Cartea lui Gheorghe Modoran, „Biserica Adventistă prin pustiul roșu”, vol 1, Editura Viață
și Sănătate ,București , 2013 a produs în Biserica Adventistă o undă de șoc asemănătoare
cu cel al apariției cărții lui Vasilică Croitor, „Răscumpărarea Memoriei”, în mediul
penticostal.

În opinia noastră, neajunsurile identificate în cuprinsul acestor volume sunt datorate în

principal faptului că autorii lor, membri ai cultului adventist, și pentiscostal și salariați ai
acestor biserici, nu au avut detaşarea, obiectivitatea obligatorie pentru a duce la capăt cu
68
succes o cercetare echilibrată şi pregătirea necesară elaborării unor lucrări care să respecte
întru-totul imperativele scrisului istoric.

Gheorghe Modoran „se răfuiește” de la începutul cărții sale și până la sfârșit cu doi pastori
din Biserica Adventistă în comunism, Vasile Cojea și Dumitru Popa, fostul președinte al
Uniunii Adventiste după anul 1974. Din cauza acestor patimi personale domnul Modoran
redă aspecte intime din viața celor doi pastori, cu scopul de a-i denigra în rîndul
credincioșilor Bisericii Adventiste.

Spre deosebire de autorii menţionaţi anterior, am încercat să redactăm lucrarea de faţă după
criterii strict ştiinţifice şi cu obiectivitatea necesară unui demers istoriografic autentic.

În aceste condiţii, apreciem că teza noastră de doctorat poate să reprezinte un punct de

plecare spre o reconstituire profesionistă a istoriei adventiștilor români dar şi un demers
util în vederea aprofundării cunoaşterii trecutului comunist al României. Pe de altă parte,
avem convingerea că lucrarea noastră va contribui la o cunoaştere şi la o înţelegere mai
profundă a minorităţilor religioase din România.

69
 II. CADRU GENERAL

1.Istoria etapelor dezvoltării Bisericii Adventiste la nivel mondial.

1.1 Originile mișcării advente, rolul lui William Miller.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea de astăzi îşi găseşte rădăcinile imediate în

mişcarea de aşteptare a celei de-a doua veniri a lui Hristos, de la începutul sec al XIX-lea. Cu
toate că iminenta revenire a lui Hristos a fost proclamată în Europa şi în alte părţi ale lumii,
America de Nord este considerată de către mai toţi istoricii Bisericii Adventiste ca fiind
leagănul şi zona de iradiere a acestei miscări. Iniţiatorul mişcării adventiste din America
Centrală şi de Nord a fost un laic baptist numit William Miller (1782-1849). Fără a intra în
prea multe detalii legate de acest personaj central în viaţa bisericii primare Adventiste, se
poate spune, urmărind biografia lui putem spune că momentul de cotitură în existenţa
spirituală a acestui om se consumă între anii 1816-1818 când, studiind intens Biblia ajunge la
concluzia că în aproximativ 25 de ani, dădea ca punct de an terminus 1843 – 1844, Isus
Hristos va reveni pe Pământ. Concluziile lui Miller se bazau pe profeţiile din cartea lui
Daniel, în special Daniel 8,14: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va
fi curăţit!"34 Aplicând interpretarea unanim acceptată din Numeri 14,34 şi Ezechiel 5.6, că o
zi profetică înseamnă un an, Miller a calculat ca profeţia de 2300 de zile se va împlini în anul
1844 şi, interpretând Sanctuarul din Daniel 8,14 ca fiind Pământul, şi curăţirea lui ca fiind
curăţirea Pământului prin foc, la Judecata de Apoi, Miller a tras concluzia că Hristos va reveni
pe Pământ la sfarşitul celor 2300 de zile adică în anul 1843. Din păcate pentru el şi alţi
susţinători ca Joshua V. Hines şi Charles Fitch şi alţii, în data de 22 octombrie 1844 Iisus
Hristos nu a venit, creând o imensă dezamăgire în rândul acestor lideri a unei mişcări care
prin mesajul revenirii adunase suficienţi adepti, încât ziarele vremii să primească cu emoţie
fiecare mesaj de încurajare, de aşteptare emoţionantă a celui mai important eveniment din
istoria umanităţii.

În mod paradoxal, pentru unii, mişcarea adventă se naşte din ceea ce istoricii au numit "Marea
dezamăgire". Între 50.000 şi 100.000 de credincioşi aşteptau plini de speranţă revenirea lui
Iisus. Este interesant de rememorat câteva dintre mărturiile celor care aşteptau cu înfrigurare

34
KNIGHT, George, Aşteptătorii revenirii lui Iisus Hristos, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2004, pag. 8

70
acest moment crucial al existenţei lor. Pe 24 octombrie Josiah Litch îi scria lui Miller "Aici
este o zi noroasă şi întunecată, oile sunt risipite şi Domnul înca n-a venit" 35. Un altul, pe nume
Hiram Edson scria mai târziu "Cele mai mângâietoare speranţe şi aşteptări ale noastre au fost
spulberate iar noi am intrat într-o stare de plâns cum nu mai trăiserăm niciodată înainte. Cred
că pierderea tuturor prietenilor pământeşti nu poate fi o comparaţie destul de bună. Am plâns
până s-a luminat de ziuă"36.
Şi cotidianul Washington Morse medita astfel: "Ziua a venit şi a trecut şi intunericul unei alte
nopţi a cuprins lumea. Însă, odată cu acel întuneric, peste credincioşii adventişti a venit un
sensiment chinuitor de dezamăgire, care îşi poate găsi o paralelă doar în suferinţa apostolilor
după crucificarea Domnului lor."37 Cel mai greu a fost pentru aceşti primi aşteptători să se
întoarcă la grijile de zi cu zi şi mai ales să se expună la batjocurile şi insultele necredincioşilor
care îşi băteau joc de ei ca niciodată. A fost cu adevarat o teribilă încercare a răbdării şi
credinţei pionierilor mişcării adventiste. În mod normal şi Miller ar fi trebuit să fie dezamăgit
şi probabil ca a fost, dar şi-a ascuns aceste sentimente destul de bine. Iată ce scria el în data
de 10 noiembrie 1844: "Deşi am fost de două ori dezamăgit nu sunt încă distrus sau
descurajat. Dumnezeu a fost cu mine prin Duhul Sfant şi m-a înviorat. Cu toate că sunt
înconjurat de inamici şi de batjocoritori, mintea mea este foarte liniştită, iar speranţa mea în
venirea lui Iisus este mai puternică decât a fost vreodată până acum. Deci din acest cazan
clocotind şi din această masă diformă de descurajare şi de confuzie avea să iasă Biserica
Adventistă de Ziua a 7-ea. În anul 1844 nimeni nu putea să prevadă dezvoltarea acesteia.

1.2 Perioada stabilirii doctrinei.

După marea dezamăgire din 22 octombrie 1844, adventismul millerit era într-o stare de
confuzie totală. Principala dispută dintre cei care au mai ramas fideli credinţei revenirii lui
Iisus a fost să stabilească unde s-a greşit în calculul unei date fixate sau unui timp precis.38
Concluzia tuturor în primă instanţă a fost aceea că trebuie să fie în fiecare zi pregătiţi pentru
revenirea lui Iisus. Sigur că au început şi interpretările de tot felul. Unii au spus că revenirea
era un lucru spiritual şi că Iisus ar fi venit dar în spirit şi nu în trup, alţii amuzant, nu este aşa,

35
Idem, pag. 18
36
Idem, pag. 18
37 FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Ed. Clever Books Publishing,
România, 2009, pag. 153

38
KNIGHT, George, Aşteptătorii revenirii lui Iisus Hristos, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2004, pag. 21

71
au început să ia de bune îndemnurile biblice că ar trebui să devenim ca nişte copilaşi şi au
renunţat la folosirea furculiţelor şi a cuţitelor şi au început să meargă de-a buşilea. Sigur că nu
au fost de neglijat nici izbucnirile de entuziasm harismatic.
O a treia ramură a adventiştilor de la început au început să crediteze ideea că timpul
era corect calculat dar că se greşise cu privire la evenimentul aşteptat. Cu alte cuvinte, ceva s-
a întamplat cu adevărat semnificativ pe 22 octombrie, dar nu a doua venire. Din această de pe
urmă grupare se vor naşte viitorii lideri care aveau să transforme millerismul în Adventismul
de ziua a şaptea. Două întrebări erau de clarificat de către aceştia:

1. Ce s-a întâmplat pe 22 octombrie 1844?

2. Ce reprezenta Sanctuarul care trebuia curăţit?

1.3 Problema Sanctuarului.

Trei lideri importanţi, Hiram Edson, O.R.L.Crosier şi doctorul Dr.F.B.Hahn, studiind

Biblia, au ajuns la concluzia că Sanctuarul din Daniel 8,14 care trebuia curăţit nu este nici
pământul, nici Biserica ci Sanctuarul din Ceruri, Sanctuarul pământesc fiind doar un tip sau o
copie a lui.39

Aceste concluzii au încurajat mica grupare numită de acum rămăşiţa poporului care
aştepta revenirea lui Iisus fiind sintetizate în lucrarea Legea lui Moise. Iată care ar putea fi în
rezumat concluziile:

1. Există un Sanctuar literal în Ceruri

2. Sistemul Sanctuarului Iudaic era o reprezentare vizuală completă a Planului de
Mântuire fiind o copie a Sanctuarului Ceresc.
3. Dupa cum în sanctuarul din pustie preoţii pământeşti aveau o slujbă compusă din
două faze şi Hristos are o slujbă compusă din două faze în Sanctuarul Ceresc. Prima fază a
început în Sfânta la înălţarea Sa la cer. A doua a început pe 22 octombrie 1844 când Hristos a
trecut din prima despărţitură a Sanctuarului Ceresc în cea de-a doua şi astfel, Antitipul zilei
ispăşirii a început la acea dată.

39
FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Ed. Clever Books Publishing,
România, 2009, pag. 155

72
 4. Prima fază a slujbei lui Hristos avea de-a face cu iertarea păcatelor. A doua are de-a
face cu spălarea păcatelor şi curăţirea atât a Sanctuarului cât şi a credincioşilor în mod
individual.
5. Curăţirea din Daniel 8,14 era o curăţire de păcat şi prin urmare era facută mai
degrabă prin sânge decât prin foc.
6. Hristos nu avea să se întoarcă pe Pământ până când slujba Lui din cea de-a doua
despărţitură nu era terminată.

Noua înţelegere a curăţirii Sanctuarului pe care poate aparent am dezvoltat-o prea larg
pentru definirea identităţii Bisericii Adventiste este totuşi piatra de temelie în ceea ce priveşte
temelia teologiei acestei comunităţi. Împreună cu credinţa în apropiata revenire a lui Hristos,
moştenită de la Miller, lucrarea lui Iisus în Sanctuarul ceresc se va constitui într-o învăţătură
de bază la începuturile Bisericii Adventiste.

1.4 Darul Profeţiei.

Una dintre cele mai importante temelii ale mişcării advente a fost descoperirea darului
profeţiei ca fiind o lucrare venită de la Dumnezeu pentru decriptarea unor mesaje din
evanghelie greu sau imposibil de interpretat la un moment dat de către oamenii dotaţi cu acest
har din comunitatea adventă. Ellen Harmon White este considerată de adventişti unul dintre
cele mai importante personaje ale istoriei acestei Biserici care în ciuda lipsei de instruire
organizată a scris mai multe cărţi considerate inspirate de Dumnezeu şi care şi la această oră
sunt printre cele mai citite lucrări din istoria creştinismului mondial.40 Timp de 70 de ani, din
1844 şi până când moare, în 1915, Ellen White a predicat mesaje despre iubirea lui
Dumnezeu, iminenţa venirii lui Hristos şi solia lui Dumnezeu cu privire la ceasul Judecăţii.
Ellen White face parte din ceea ce numeşte istoria bisericească ca fiind cei aleşi de Dumnezeu
ca vizionari. Ellen Harmon White susţine că Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt un popor
profetic cu o misiune distinctă pentru vremurile din urmă. Iata prima ei viziune împărtăşită
fraţilor ei de credinţă: "Mi-am ridicat ochii şi am văzut o cărare dreaptă şi îngustă. Pe această

40
Idem, pag. 153

73
cărare, poporul advent mergea spre cetatea cerească care se afla la celălalt capăt al drumului.
Ei aveau o lumină strălucitoare pusă în spatele lor, la începutul cărării, lumina despre care un
înger mi-a spus că era strigătul de la miezul nopţii."

Faptul că Dumnezeu vorbeşte prin glasul unei femei şi că viziunile acesteia se

împlinesc cu exactitate nu a fost pe atât de uşor primit pe cum ni s-ar părea nouă astăzi. Unii
lideri adventişti ai vremii erau foarte îngrijoraţi de o posibilă folosire greşită a darului
profeţiei şi mai ales de profeţi mincinoşi. Fără a intra în prea multe detalii, se poate spune
despre Ellen White că a fost şi este cea mai marcantă figură a Bisericii Adventiste. Scrierile
sale: "Hristos, lumina lumii", "Patriarhi şi Profeţi", "Tragedia veacurilor", "Calea către
Hristos", "Divina vindecare", "Parabolele domnului Iisus Hristos", "Profeţi şi regi", şi altele
reprezintă din punctul de vedere al istoricului bisericesc adventist Aron Moldovan "lumina
mai mică care luminează asupra luminii mai mari care este Evanghelia". Biserica Adventistă
nu a acordat darului Profeţiei niciodată o mai mare importanţă decât autorităţii Evangheliei.
Împreună cu soţul acesteia, James White, prin mesajele enunţate mai sus la care se adaugă
mesajul valoros al reformei sanitare, a unui stil de viaţă sănătos, cei doi stâlpi ai Bisericii
Adventiste au fost motoarele principale care au facut din comunitatea Aşteptătorilor de pe
continentul american promotorii unei religii care se întinde astăzi până la marginile lumii.

1.5 Sabatul.

Primii adventişti care au acceptat Sabatul zilei a şaptea, Sâmbăta, au auzit despre el de la
Baptiştii de ziua a Șaptea, care la începutul anilor 1840 îşi reînnoiseră misiunea de a răspândi
convingerea lor personală.
În martie 1845 Joseph Bates, unul dintre cei trei fondatori iniţiali ai Bisericii Adventiste a
acceptat Sabatul zilei a Șaptea şi foarte curând a împărtăşit această descoperire lui Crosier
Hahn şi lui Edson.
Cei trei nu au fost la început deschişi acestui adevăr, Edson fiind cel care a acceptat mai rapid
Sabatul biblic.41
Însă pe la începutul anului 1846 se poate spune că s-a închegat un mic grup care susţinea cele
trei idei principale: lucrarea lui Hristos în Sanctuarul Ceresc, aşteptarea revenirii Acestuia,
Sabatul zilei a Șaptea, şi legăturile de dogmă și practică creștină, dintre acestea.

41
KNIGHT, George, Aşteptătorii revenirii lui Iisus Hristos, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2004, pag. 32

74
1.6 Nemurirea condiţionată.

Ultima doctrină adventistă distinctivă este aceea a nemuririi condiţionate. De-a lungul istoriei
majoritatea creştinilor au crezut în conformitate cu filosofia greacă că oamenii se nasc
nemuritori. Astfel, atunci când corpul moare, spiritul, sau sufletul, merge fie în Ceruri pentru
a trăi cu Dumnezeu, fie în Iad pentru a arde veşnic, cu alte cuvinte, oamenii au o nemurire
înnăscută; este imposibil să moară cu adevarat sau să înceteze să mai existe. De-a lungul
istoriei însă nu toţi cercetătorii Bibliei au fost de acord cu această teorie. Unul dintre aceştia
care este relevant pentru începuturile mişcării Advente a fost George Storrs.42 După trei ani de
studiu intens al Bibliei, în anul 1840 acest pastor metodist a ajuns la concluzia că omul nu are
o nemurire inerentă. Nemurirea, susţinea el, le aparţine acelora care îl acceptă pe Hristos, deci
este condiţionată. Cei care îl primesc pe Hristos prin credinţă, vor căpăta nemurirea, în timp
ce aceia care nu îl acceptă rămân muritori şi sunt supuşi morţii. Sigur că această învăţătură
avea şi o implicaţie indirectă în ceea ce priveşte soarta celor răi. Storrs nu îşi imagina că un
Dumnezeu iubitor poate să vadă cu plăcere cum oamenii pentru care şi-a trimis fiul să moară
sunt chinuiţi în focul veşnic al iadului, ci el interpretează că aici este vorba despre consecinţa
păcatului deci a morţii, că este focul dar că nu arde veşnic ci rezultatul este veşnic, adică este
mistuit într-o clipă şi nu se va mai trezi niciodată din acest tip de foc. De aici şi credinţa în
Înviere. Toţi oamenii vor fi înviaţi într-o zi însă unii vor fi înviaţi pentru viaţă veşnică, alţii
pentru moarte veşnică. Deci în primă instanţă pentru toată lumea moartea era interpretată de
Storrs ca fiind un somn în care persoana defunctă nu mai este conştientă de sine şi toti cei care
au murit vor fi înviaţi la revenirea lui Iisus însă, în funcţie de acceptarea sau respingerea
darului mântuirii unii sunt luaţi în Împărăţia Cerurilor, alţii suportă consecinţa firească a
păcatului care este moartea imediată cu caracter veşnic.Această doctrină a fost numită de către
istorici ca fiind "anihilaţionismul". A crede altceva decât această teorie, susţinea Storrs,
înseamnă a pune la îndoială caracterul iubitor al lui Dumnezeu. În anul 1842, Storrs se
întâlneşte cu gruparea millerită şi devine unul dintre cei mai activi scriitori de frunte ai acestei
mişcări. Atât Charles Fitch, Joseph Bates, James şi Ellen White au acceptat învăţătura despre
nemurirea condiţionată. Personal, ca adventist de ziua a șaptea și ca absolvent al Seminarului
Liceal Adventist Cluj-Napoca am fost foarte preocupat de teoriile legate de nemurirea

42
Op cit, pag. 34

75
sufletului, de altfel, am obținut Atestatul în Cunoștințe Biblice, la finalul clasei a XII-a, în
anul 1997 pe această temă .

1.7 Concluzii despre "Stâlpii" doctrinei şi Întreita Solie Îngerească.

Revenirea personală, vizibilă, premilenială a lui Iisus; curăţirea Sanctuarului, lucrarea

domnului Hristos în cea de-a doua despărţitură, începand cu 22 octombrie 1844, începutul
zilei antitipice a ispăşirii; validitatea darului profeţiei manifestată prin Ellen White dar nu
numai, obligativitatea de a ţine Sabatul zilei a şaptea şi locul Sabatului în marea bătălie finală
profetizată în Apocalipsa 11-14, nemurirea nu este o calitate cu care omul se naşte, oamenii o
primesc doar prin credinţa în Hristos, aceste 5 doctrine au ajuns să fie considerate temelia
mişcării adventiştilor de ziua a Şaptea.43

1.8 Etape în dezvoltarea doctrinară și instituțională a Bisericii Adventiste la nivel

mondial. Perioada de organizare (1848-1863)

La începuturile Bisericii existau două curente foarte puternice care multă vreme s-au anihilat
reciproc, una care susţinea că lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de organizare, deci e bine să
existe o coordonare între activităţile unei Biserici, comunităţi locale cu mişcarea regională
naţională şi apoi mondială. O altă perspectivă era aceea că o asemenea organizare ar duce la
distrugerea identităţii şi a particularităţii, a amprentei pe care şi-o poate pune fiecare
comunitate în parte în funcţie de resursele, capacitatea şi inspiraţia divină venită asupra
enoriaşilor şi a liderilor acestora locali. A fost nevoie de 20 de ani pentru ca să găsească o
soluţie pentru tensiunea existentă cu privire la organizare. Primii paşi spre organizare au fost
făcuţi prin cele cinci conferinţe care dezbăteau problema Sabatului şi unde lideri a mai multor
comunităţi au putut să-şi spună punctul de vedere şi să îşi limpezească convingerile prin
confruntare, spirit critic şi dialog. Al doilea pas în dezvoltarea structurii organizatorice a
Bisericii Adventiste a fost dezvoltarea în domeniul publicaţiilor. Primele publicaţii ale
Adventiştilor "The present Truth", "The second Advent Review and the Sabbath Herald", mai
apoi transformat în "the Adventist Review" şi mai apoi cea mai importantă publicaţie de la
începuturi şi până în zilele noastre "Review and Herald", a pus bazele viitorului imperiu

43
Op cit, pag. 36

76
media care a facut din Biserica Adventistă unul dintre cele mai importante poluri media
creştine din lume.44

1.9 Perioada de dezvoltare în domeniul instituţiilor şi al stilului de viaţă (1863-1888).

În anul 1863 după ce doctrina Bisericii Adventiste şi forma ei de organizare a început să

devină din ce în ce mai clară şi mai eficientă, această mică comunitate a început să-şi îndrepte
atenţia spre stilul de viaţă şi spre crearea unor instituţii care să sprijine un mod de viaţă
corespunzator cu ideea că trupul omului este templul Duhului Sfânt şi în consecinţă contează
nu numai ce scoţi din el ci şi cu ce-l hrăneşti. Lupta pentru organizarea Bisericii a condus la
înfiinţarea în data de 21 mai 1863 a Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. În
urma unei viziuni primite de Ellen White în data de 5 iunie 1863 Biserica Adventistă a
promovat printr-un număr mare de publicaţii principiile primite de către aceasta cu privire la
un stil de viaţă sănătos. Iată un fragment din viziunea sa: "Am văzut că este o datorie sacră să
ne îngrijim de sănătatea noastră şi să îi trezim şi pe alţii la datoria lor. Noi avem datoria de a
vorbi, de a ne ridica împotriva necumpătării de orice fel, necumpătare în vorbire, în mâncare,
în băutură, în luarea de medicamente, şi apoi de a le arăta oamenilor care sunt marile remedii
oferite de Dumnezeu: apa, apa curată pentru boli, pentru sănătate, pentru curaţenie, pentru
plăcere. Am văzut că nu ar trebui sa tăcem cu privire la subiectul sănătăţii ci ar trebui ca
mintea noastră să ia seama la el. Lucrarea pe care Dumnezeu vrea s-o facem nu ne scuteşte de
a avea grijă de sănătatea noastră cu cât va fi mai bună sănătatea noastră, cu atât mai bună va fi
munca noastră."45
Adventiştii de ziua a şaptea nu au fost singurii care au promovat ideile unei reforme pentru
sănătate. Este important de spus că la jumatatea sec XIX în SUA exista o amplă mişcare
pentru reformarea stilului de viață și pentru îndepărtarea de obiceiurile de viață nocive. Însă
este important de recunoscut că este mai uşor să spui ce este sănătos decât să faci. Pionierii
Bisericii Adentiste s-au dovedit mai degrabă propovăduitori ai unui stil de viaţă sănătos dar
nu şi practicanţi. Reforma sănătăţii nu era doar o ciudăţenie a Adventiştilor ci reprezenta o
provocare şi o necesitate stringentă. În urma unei alte viziuni Ellen White este îndemnată să
spună Adventiştilor că trebuie să-şi întemeieze propriile instituţii de reformă a sănătăţii şi că
acestea ar trebui să fie o parte esenţială a ”Adevărului Prezent”. În anul 1876, La Western

44
FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Ed. Clever Books Publishing,
România, 2009, pag. 158 - 168
45
WHITE, Ellen, Experienţe şi viziuni, Ed Viaţă şi Sănătate, 2000, pag. 34

77
Health Reform Institute în postul de administrator şef a fost numit tânărul de 24 de ani John
Harvey Kelogg. În decurs de câteva luni Kelogg schimbase deja numele institutului în Battle
Creek Sanitarium. În anii 1890 sub conducerea lui Kelogg această instituţie a devenit cea mai
mare instituţie de acest fel în lume şi a căpătat un renume mondial.
După problema stilului de viaţă o a doua provocare extrem de dificilă a noii denominaţiuni a
fost aceea a serviciului militar. Războiul civil din SUA care a început în aprilie 1861 şi s-a
încheiat în mai 1865 a provocat adventiştilor două întrebări: trebuie aceştia să intre în armată?
Dacă răspunsul la această întrebare ar fi fost da, atunci ar fi trebuit să pună mâna pe armă şi să
omoare alţi oameni? Şi mai era o altă problemă, problema Sabatului. Cum puteai în armată să
ţii ziua de odihnă? Aceste două întrebări au produs foarte multă suferinţă în rândul poporului
Advent. Biserica Adventistă de ziua a şaptea a acelor ani nu şi-a expus o părere tranşantă care
să mulţumească pe toţi membrii acestei biserici. Guvernul s-a dovedit a fi mai înţelept. Acesta
a luat măsuri ca recruţii cu anumite convingeri religioase să lucreze în spitale sau să facă alte
munci care să le ofere ocazia să-şi servească ţara fără a ucide. În schimb Biserica trebuia să-şi
sfătuiască membrii să-şi servească ţara în timp de criză. Biserica apucase ca până în anul 1864
să fie recunoscută oficial astfel încât membrii ei să aibă această opţiune de necombatant.

O a treia preocupare în acelaşi interval de timp se referă la educaţia creştină. Este lesne de
înţeles de ce a apărut această problemă mai târziu, sau atât de târziu. Se punea problema logic:
de ce să ne trimitem copiii la şcoală dacă lumea se va sfârşi în curând, ne referim la anii 1844,
ei nu vor ajunge oricum niciodată adulţi. La ce le foloseşte atâta învăţătură dacă Domnul vine
în curând? Ellen White este cea care luptă împotriva acestei mentalităţi şi îndeamnă
conducerea Bisericii de atunci să creeze un sistem de învăţământ privat care să şcolarizeze
copiii şi să pună accent în şcolile adventiste pe sistemul de valori morale promovate de Biblie.
Primul colegiu adventist a fost colegiul Battle Creek însă începuturile au fost ezitante şi abia
după anii 1883 această şcoală şi-a atins scopul adică a promovat principiile creştine de
educaţie. În primăvară anului 1882 au fost înfiinţate două şcoli secundare sponsorizate de
Biserică: Academia Healdsburg şi Academia South Lancaster în Massachusetts. Prima este
astăzi Colegiul Pacific Union iar cea de-a doua a devenit în cele din urmă Colegiul Atlantic
Union.46

1.10 Momentul Minneapolis - 1888 în Biserica Adventistă.

46
KNIGHT, George, Aşteptătorii revenirii lui Iisus Hristos, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2004, pag. 57 - 74

78
Sesiunea Conferinţei Generale din Minneapolis a fost una dintre cele mai importante întâlniri
care s-au ţinut vreodata în această Biserică. Este important să facem o scurtă analiză a
contextului în care s-a desfăşurat această întâlnire. Încă de prin anii 1860, în America s-au
înfiinţat mai multe organizaţii creştine precum Asociaţia pentru Reformă Naţională care avea
drept scop să păstreze America aproape de valorile tradiţionale ale creştinismului. O
componentă a acestui program era şi protejarea zilei de duminică ca zi specială de închinare
pentru locuitorii Americii. Începând cu anii 1880 până în anii 1888, a existat o intensă
campanie atât în Congresul American cât şi prin mijloacele mass-media pentru introducerea
unui text de lege prin care să se decidă obligativitatea păstrării duminicii ca zi de închinare
pentru toţi americanii.
Punctul culminant a fost în 21 mai 1888 când senatorul statului New Hampshire, Blair, a
înaintat Senatului Statelor Unite un proiect de lege prin care se instituia „Ziua Domnului” ca
zi de închinare religioasă.47
Sigur că adventiştii de ziua a şaptea nu au putut să nu reacţioneze, mulţi dintre ei au fost
arestaţi, publicaţiile adventiste au fost închise sau cenzurate, creeând o atmosferă foarte
tensionată şi în acelaşi timp cu conotaţii profetice pentru adventiştii care interpretau
Apocalipsa 13 ca având în componenţă texte cu semnificaţie clară că icoana fiarei ar fi Statele
Unite ale Americii. Mai precis, adventiştii pretindeau că pretenţia statului american de a
impune altă zi de închinare decât Sabatul biblic contravenea flagrant concepţiilor Bibliei cu
privire la adevărata zi de închinare.
În acelaşi an apar două personaje care practic au schimbat istoria acestei Biserici, A.T. Jones,
care a venit cu o nouă interpretare pentru unul dintre cele zece coarne din Daniel 7, şi E. J.
Waggoner, care a exprimat ideea ca legea din Galateni era mai degrabă legea morală decât
cea ceremonială. Preşedintele conferinţei de atunci, Buttler, a considerat că cei doi nu
reprezintă punctul de vedere care poate fi autorizat de către Biserică ca fiind vocea lui
Dumnezeu.
De partea acestor tineri ambiţioşi a fost şi vocea cea mai autorizată a Bisericii Adventiste din
toate timpurile, şi anume Ellen White. Aceasta le-a atras atenţia că este o greşeală ca cei doi
să fie cenzuraţi şi să nu fie lăsaţi să-şi expună punctele de vedere în timpul sesiunii
Conferinţei Generale. Mai mult decât atât, Ellen White şi-a asumat alături de cei doi
concepţiile acestora reformatoare folosindu-se de autoritatea pe care o avea aceasta în
Biserică .

47
Ibidem, pag. 76

79
Waggoner scria legat de faptul că mesajul pe care îl aduce el nu este unul nou, ci este unul
redescoperit şi anume că legea celor 10 porunci fără legea iubirii lui Iisus nu are nici o
valoare, pentru că legea este o oglindă care îţi spune despre starea în care eşti şi ai nevoie de
Neprihănirea lui Iisus Hristos ca să poţi să fi salvat. El susţine: „această părere nu este o idee
nouă, nu este o nouă teorie a doctrinei ci este redescoperirea unor adevăruri prea uşor
uitate”.48
Ellen White a susţinut că „legaliştii” din Biserică trebuie să revină la sentimente mai bune şi:
„să lase ca Legea să aibă grijă de ea însăşi. Am clădit pe Lege până am ajuns la fel de uscaţi
ca dealurile din Ghilboa...haideţi să ne încredem în meritele lui Iisus...Dumnezeu să ne ajute
ca ochii noştri să fie unşi cu alifie pentru ochi, ca să vedem”.49

1.11 Explozia misiunii mondiale 1850 – 1913

După anul 1888 misiunea Bisericii Adventiste s-a reorientat spre extinderea sistemului
educaţional adventist. Până în 1890 adventiștii înfiinţaseră doar 16 şcoli, incluzând aici şcoli
elementare, licee şi colegii. La sfârşitul deceniului, Biserica Adventistă avea 245 de instituţii
de educaţie, la toate nivelurile. Până în anul 1930 Biserica Adventistă a continuat să-şi
dezvolte sistemul de învăţământ. 50

1.12 Perioada de reorganizare şi criză 1901 – 1910

48
WIELAND, Robert; SHORT, Donald, 1888 Re-examinat, 2003, pag. 64
49
Ibidem, pag. 81
50
FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Ed. Clever Books Publishing,
România, 2009, pag. 171

80
În acest interval de timp sub conducerea lui Daniells şi a lui William Spicer Biserica a pus un
mare accent pe misiune. S-au reorganizat şi creat noi generaţii de instituţii. Adventiştii au
trecut la evanghelizarea marilor oraşe. Din punct de vedere strict organizatoric
N anul 1918 structura administrativă a Bisericii Adventiste putea fi reprezentată astfel:
Conferinţa Generală, Diviziuni ale Conferinţei Generale, Uniuni de Conferinţe şi Uniuni de
Misiuni ale fiecărei misiuni, Conferinţe locale şi Misiuni ale fiecărei Uniuni de Conferinţe.51
Trebuie spus că această perioadă nu a fost lipsită de tensiuni mai ales la nivelul conducerii.
Îndepărtarea lui Kellog de la conducerea Bisericii l-a determinat pe acesta să ducă o luptă
pentru putere cu Daniells. S-au creat mai multe partide, într-un spirit destul de războinic,
asemănător cu ce se întâmplă în zilele noastre în campaniile electorale. Nu înseamnă ca dacă
avem de a face cu o biserică mică, că avem de-a face şi cu orgolii mici.

1.13 Perioada de extindere mondială

De la o grupare adventistă mică şi dispreţuită, formată din aproximativ 100 de persoane în

1848, Biserica a crescut la aproximativ 78.000 membrii în 1900. Pragul de 7 milioane a fost
trecut în 1992 .52. Conform ultimelor statistici la această oră Biserica Adventistă numără
aproximativ 25 de milioane de membri la nivel mondial.53

1.14 Moartea lui Ellen White.

În data de 16 iulie 1915, Ellen White a murit la vârsta de 87 de ani. Pentru înmormântarea ei
s-au ţinut 3 servicii divine de înmormântare. La funerarii au participat în jur de 5000 de
persoane. Ellen White a lăsat în urmă 100.000 de pagini de cărţi, broşuri, articole pentru
periodice, scrisori şi manuscrise nepublicate. Dându-şi seama că până la moartea ei este foarte
probabil ca Iisus să nu revină pe pământ, aceasta şi-a luat măsuri pentru a-şi asigura scrierile
prin ultima sa dorinţă şi prin testamentul său. 54

1.15 Perioade de criză şi de speranţă în Biserica Adventistă Mondială.

51
Ibidem, pag. 96-99
52
Ibidem, pag. 110
53
http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/regulile-religiei-adventiste-alimentatia-casatoria-divortul-strict-
reglementate-1_54da4996448e03c0fd79dc8b/index.html, accesat în data de 15.08.2016
54
FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Ed. Clever Books Publishing,
România, 2009, pag. 158

81
Una dintre cele mai complicate perioade din existenţa Bisericii Adventiste a fost cea dintre
anii 1914 – 1945, adică perioada care a cuprins cele două războaie mondiale. Biserica
Adventistă s-a confruntat cu o dilemă majoră legată de participarea sau neparticiparea activă a
membrilor Bisericii la cele două confraglaţii mondiale. În dispută erau două concepte,
conceptul respectării celor 10 porunci cu cele două mari precepte: Să nu ucizi şi cel legat de
Sabat, şi filosofia care îndemna la a da Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a
lui Dumnezeu, adică era de datoria membrilor acestei comunităţi să se implice în apărarea
intereselor patriei ca cetăţeni a diferitelor naţiuni de pe întreg mapamondul. S-au născut mari
controverse. Biserica nu a reuşit să aibă un punct de vedere comun pe tot mapamondul. Până
la urmă au existat multe abordări subiective, partinice. Biserica s-a dovedit a fi un organism
viu, imposibil de reglat egal la metronomul istoriei. Unii au ales să participe cu arma în mână
la aceste conflicte, alţii au ales serviciile de necombatanţi medicali sau de consiliere spirituală
a celor aflaţi pe front, iar alţii, puţini la număr au rămas fermi pe poziţiile promovate teoretic
de către Biserică, suferind închisori, deportări şi chiar moartea pentru a-şi păstra intactă
conştiinţa.

1.16 Biserica Adventistă din perioada maturizării instituţionale

Adventiştii şi-au creat o imagine destul de proastă în mintea protestanţilor şi neoprotestanţilor.

În primii ani ai secolului XX erau consideraţi alături de martorii lui Iehova şi de mormoni ca
fiind subcreştini. După anul 1950 în urma unor conferinţe teologice această percepţie s-a
schimbat. Doi mari teologi ai lumii protestante, Donald Burnouse şi Walter Martin au fost
însărcinaţi de o mare editură să scrie o carte despre Adventişti. Deşi n-au fost de acord cu
toate punctele de credinţă ale acestei Biserici, cei doi erudiţi au ajuns la concluzia că
adventiştii nu mai trebuie să fie priviţi ca o sectă ci ca o Biserică creştină. Un alt pas
important ca imagine şi ca o construcţie identitară a acestei Biserici a fost acela a dezvoltării
unui sistem universitar confesional extrem de puternic între anii 1950 – 1960. Fără a intra în
detalii trebuie spus că, conform statisticilor actuale Biserica Adventistă este percepută la nivel
mondial ca cea mai importantă Biserică Creştină din lume care promovează principii de
sănătate de înaltă ţinută şi se află pe locul 2 în lume raportat la numărul de membri după
Biserica Catolică, la nivelul instituţiilor de sănătate şi educaţionale, la nivel mondial ale
acestei denominaţiuni.
1.17 Probleme actuale de identitate ale adventiştilor de ziua a șaptea.

82
Una dintre cele mai importante lucrări de analiză internă ale doctrinei religioase, a practicii
cultice a Bisericii Adventiste, a problemelor de exprimare, a propriei viziuni asupra
vremurilor sfârşitului, este cartea lui George Knight cu titlul „Perspectiva Apocaliptică şi
sterilizarea adventismului”, editată în anul 2009.
Acest foarte important istoric, teolog, profesor, adventist consideră că această carte care are
numai 123 de pagini este cea mai importanta carte din cariera sa.
Volumul autorului a încercat să pună un diagnostic corect despre „bolile” care afectează
adventismul contemporan.
El încearcă să revitalizeze misiunea corectă, echilibrată a apocalipticii trăite cu un limbaj
foarte colorat în care nu se fereşte să folosească cuvinte ca „auto-castrare”.
George Knight critică moliciunea şi lipsa de viziune cu care adventismul atacă secolul XXI.
Una dintre provocările adventismului din toate timpurile a fost aceea de a nu se autoizola.
Pretenţia de a deţine „tot adevărul” sau măcar interpretarea absolutizantă a deţinerii
„Adevărului Prezent” de către adventişti a fost percepută de către celelalte denominaţiuni ca
fiind un soi de aroganţă mascată de o falsă modestie prost disimulată.
Mulţi dintre membrii acestei Biserici se întreabă aşa cum m-am întrebat şi eu ca adventist de
foarte multe ori, dacă au ales această crdință perfect conştienţi de, miezul, valoarea
extraordinară a unicităţii mesajului apocaliptic al revenirii lui Hristos sau au ales adventismul
pentru suma lucrurilor teologice sau de practică religioasă care îi fac diferiţi de alţii
Knight spune că Biserica Adventistă a ajuns de foarte multe ori să se conformeze „cu totul
raţiunilor corectitudinii politice, pierzând doza justă de sfântă aroganţă în privinţa mesajului şi
misiunii, reuşind performanţa auto-mutilării, indiferent cât de mult se mai laudă cu propria
potenţă.”55
Obsesia pentru interpretarea supra acurată a mesajelor cifrate din Apocalipsa sau Daniel,
problema Sanctuarului, problema priorităţilor misionare ale Bisericii, tendinţa de băltire
instituţională, de nereformare, interpretările eronate legate de Judecata de Cercetare,
chestiunea Rămăşiţei, toate aceste aspecte provoacă adventismul la o analiză foarte serioasă
privind rostul, locul şi motivaţia rămânerii în istoria prezentă a creştinismului.
În fapt, adventismul se luptă să-şi găsească echilibrul între standardele foarte înalte pe care le
promovează cu practica religioasă şi cu provocările culturale având în vedere că mai sunt

55
KNIGHT, George, Perspectiva Apocaliptică şi sterilizarea adventismului, Ed Casa de Editură Advent,
Râmnicu Vâlcea, 2009, pag. 18

83
foarte puţine zone ale lumii care nu au încă prezenţă adventă şi că modalităţile de exprimare
ale credinţei sunt teribil de variate.
Adventismul se luptă cu o perioadă cruntă de instituţionalizare, de incapacitate de reformare a
unor instituţii care nu mai reprezintă de mult ideea de mişcare adventă.
Este important de ştiut că Biserica Adventistă a fost concepută de către „pionierii” săi ca
fiind o mişcare de redeşteptare spirituală care nu avea chipul unei Biserici structurată atât de
clar din punct de vedere organizatoric ca în zilele noastre. Adventismul îşi caută deci
echilibrul între spontaneitatea, creativitatea, frumuseţea provocărilor credinţei, în revenirea lui
Dumnezeu pe pământ şi reflexul de „băltire”, inerţia de a se autoconserva, de a respinge orice
idee novatoare, specifică ciclului oricărei împărăţii, oricărui regat, până la urmă oricărui
individ, care la vârsta maturizării are două căi, spre moarte sau spre reformă pentru a-şi
prelungi şi motiva existenţa.

2.Scurt istoric şi cadru legal al Bisericii Adventiste din România până în anul 1948.
Conform unor documente, pe teritoriul României, a existat un grup de păzitori ai Sabatului
biblic, mai exact în zona Transilvaniei, între secolele XVI – XIX, însă e posibil ca diferenţele
de doctrine între acest grup sabatarian şi Biserica Adventistă să înlăture ideea existenţei unui
precedent Adventist, înainte de sosirea primului misionar adventist în România. Această
chestiune a suscitat foarte multe discuţii,şi întrebări legitime din partea cercetătorilor
preocupaţi să găsească o legătură între fenomenul trecerii germenului sabatarian din
Transilvania în Lumea Nouă şi mai apoi, translatarea acestuia modificat, în adventismul
millerit exportat in acest spaţiu geografic.56

56
Fitzai Corneliu-Ghiocel, Mişcarea adventistă de ziua a şaptea din România,Editura Clever Books Publishing,
Şelimbăr, 2009, pp 105-122

84
Mărturisim că nu împărtăşim entuziasmul unor istorici care fac legătura între Sabatarieniii de
secol XVI și adventismul apărut dup momentul „Marii Dezamăgiri” din anul 1844. Sunt
foarte multe dovezi care conduc la concluzia că adventismul s-a format într-un fenomen mai
larg specific spiritului universal protestant care încurajează aprofundarea învăţăturilor
prezente în Evanghelia şi păstrarea unei deschideri permanente pentru noi interpretări ale
literei şi spiritului Sfintei Scripturi. În ceea ce privește perspective teologică, cel mai
important teolog adventist care a studiat în profunzimme chestiunea Sabatului, susține că
Sabatul a fost respectat îcă de la Creaţiune deci putem spune că Avraam şi Moise, au fost
printre primii sabatarieni57.

2.1 Pionierii Mișcării Adventiste din România. Dinamica dezvoltării. Statistici

Începuturile Bisericii Adventiste din România sunt legate în special, de activitatea
misionarului de origine poloneză Mihail B. Czsechovski, sosit, în mod neoficial, în iarna
anului 1869-1870 în Pitești.
Pastorul Dumitru Popa care a scris o carte foarte bine documentată despre începuturile
adventismului în România(titlul cărții) ne-a relatat unde și prin cine a pătruns mesajul millerit
în țara noastră.
[…]„În ceea ce privește biserica, ea, activitatea ei a început la noi în 1870, la Pitești prima
adată, apoi o altă acțiune a fost în Dobrogea, acolo după 1898, spre 1890-900, o serie de
imigranți germani din Rusia, din Crimeea, datorită persecuțiilor de acolo s-au refugiat unii în
Dobrogea noastră, la Negru Vodă, apoi la prin… la Viile Noi pe lângă Constanța, deci au fost
al doilea grup de adventiști din țară, pă urmă a început activitatea în.. în Pitești, în București.
Primii lucrători au fost din Germania, nemți din Rusia sau… printre ei Conradi care a fost
primul care, la Cluj de exemplu, a fost primul care „a câștigat la credință”, familia Rotmayer
din Cluj, a fost primul din Ungaria chiar a fost primul centru a fost prima grupare a fost la
Cluj, familia Rotmayer, apoi a cescut, cert este că lucrarea s-a dezvoltat în România bine,
primii pastori autohtoni, fratele Paulini, fratele Demetrescu, fratele Constantin Popescu și
alții, care au continuat după 1900-1920, organizarea Uniunii, ș.a.m.d. În ceea ce privește
problema… ea a mers, a crecut, s-a dezvoltat foarte bine în perioada interbelică, în 1942 de
exemplu, când a apărut decretul antonescian 927 din decembrie 942, exista Conferința
București, conferința București Vest-Nord, București… Moldova iarăși împărțită în două
conferințe, Transilvania, Ba… Banat, Crișana-Banat, ăăă, deci s-a dezvoltat foarte bine în

57
Bacciocchi Samuele, Sabatul sub foc încrucişat, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2001, pp. 61-70

85
România și… așa i-a prins evenimentele din 42, când s-a desființat prin decretu acesta, până
23 august 44 când s-a revenit, s-a dat clădirile napoi, mă rog, și pentru prima dată a fost și
Solia adventă a pătruns în Transilvania, în anul 1890, prin intermediul pastorului L.R.
Conradi, sosit aici pentru ai gasi pe ultimii sabatarieni din secolul al XVI-lea, astfel că, în
1894 se raporta prezenţa a 10 membri adventişti în Cluj.
Se pare că de la un an la altul numărul adventiştilor a crescut: dacă în 1909 se înregistrau 144
membri, în 1914 numărul acestora a ajuns la 583 membri, apoi în 1915 la 754 membri, în
1916 la 834 membri, pentru ca în 1919 să existe 790 membri adventişti în România58.
În faza de început, de constituire a primelor comunităţi adventiste, nu a existat o preocupare
pentru aspectul funcţionării bisericii într-un cadru legal; aşa că, din punctul de vedere legal,
confesiunea adventistă era în afara legalităţii, iar în teritoriul Transilvaniei funcţiona pe baza
Legii XLII, din 22 noiembrie 1895, care garanta libertatea credinţei şi exercitării cultului
religios (cf. art. 1).
La fel s-a întâmplat şi în perioada interbelică, chiar şi după reîntregirea teritoriilor, statutul
legal al Conferinţei Transilvania (înfiinţată în 1907), rămânând în continuare sub egida Legii
din 1895. Se crease o stare interesantă: pe când, în Vechiul Regat, confesiunea adventistă era
recunoscută din punct de vedere juridic, în Transilvania ea rămânea în aceeaşi stare de
ilegalitate; era o aşa – zisă “nerecunoaştere a recunoaşterii”.59
Biserica, din punct de vedere legal, nu avea personalitate juridică, fiind considerată o
asociaţie religioasă care funcţiona doar cu autorizaţie de la Ministerul Cultelor. S-a încercat,
fără succes, să se obţină recunoaşterea legală, iar acest fapt a adus prejudicii lucrării misionare
şi de predicare pentru practicanții adventisti. Dinamica dezvoltării mișcării adventiste a fost
atent monitorizată de organismele de forță ale proaspătului stat național unitar român încă din
primii ani după realizarea României Mari.
De altfel, încă din luna martie a anului 1920, la nici doi ani după Marea Unire,șeful
Siguranței, Stroescu, vorbea, despre activitatea, „preotului” Paulini, marele propagandist al
acestei sectei” și se arăta îngrijorat de prezența unei tipografii în București, proprietate a
adventiștilor, ce tipărea broșuri și mai ales de răspândirea ideilor acestora în rândul
„militarilor și jandarmilor rurali”60

58
V.D. Cojea, Cărări vechi şi noi, Card, Bucureşti, 1995, pp. 96-97
59
Marcel Asanache, Eseu de istorie adventă în Transilvania, teză de licenţă, iunie, 1996, p. 89
60
Arhivele CNSAS, I260083, f 1

86
Într-un document al Direcției Poliției și Sguranței Generale din 6 martie 1920, se vorbește
despre cel mai important lider al adventiștilor ca fiind Petre P Paulini, fost plutonier în armată
română, căsătorit cu o elvețiancă și despre care se spunea că „este predicator în Capitală de
mai bine de 10 ani”, numărul de adventiști în zona Bucureștiului este estimat la 500-600 de

87
membri care se întâlnesc în ”saloane de adunare, vineri seara, sâmbătă dimineața și duminică
seara, regulat, în vechea sală după Cobălcescu, fostă Berzei”.
În același document mai sunt amintiți doi predicatori importanți,„Ștefan
Dumitrescu”(probabil Demetrescu n.n aut) ce predică în Ploiești, Brăilă, Focșani și „alte
multe orașe așe țărei” iar în nordul Moldovei se consemnează prezența unui colportor
Alexandru Halos „ce are domiciliul în Cernăutz” și care face „multă propagandă”.
Toți aceștia răspândesc broșuri „Semnele Timpului” la prețul de 1 leu61.
Între anii 1920-1922, numărul adventiștilor din România, se dublează, președintele Uniunii
Comunităților Evanghelice ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea din România, Petre P. Paulini se
bucura în nou înființata revistă „Curierul Misionar” de faptul că: „În România se găsesc sigur
atâtea comunități cu atâția Adventiști de Ziua a Șaptea, câți au fost în 1863 în lumea
întreagă”62

2.2 Adventiștii sunt persecutați puternic în timpul regimului Ion Antonescu

Atitudinea ostilă față de adventiști din partea autorităților statului român, dar mai ales din
partea Bisericii Ortodoxe s-a perpetuat și în perioada domniei lui Ferdinand I și s-a accentuat
după venirea pe tronul României a fiului acestuia, Carol al II lea și au atins un punct maxim
ca intensitatea, în perioada dictaturii militare instituite de regimul lui Ion Antonescu.
Titu Ioan-Bujor, ne-a povestit experiența traumatizantă din perioada copilăriei când a fost
bătut crunt la școală de preotul satului,de religie ortodoxă, cel care avea și slujba de învățător
pentru simplul motiv că și-a expus punctul de vedere despre istoria unui personaj biblic, chiar
la solicitarea acestuia:
[…]„Tata a făcut o proorocire să zic: „Copilul acesta trebuie să ajungă pastor că de mic a fost
în lanțuri!” Sunt cuvintele pe care tatăl meu le-a spus. Sigur, au trecut ani și ani și în 1936,
fiind în clasa a treia (nu mai era preotul care era la început când a fost tata), a venit în
săptămâna din primăvară aprilie ca să predea toate materiile din săptămâna aceea și de obicei
scotea afară la tablă pe cei ce nu prea cunosc, nu prea știu.
Nu am fost cel mai strălucit, dar printre premianți am fost și mă scoate și pe mine.
Mă ascultă la istorie, la geografie și în cele din urmă la religie: „Ce știi tu despre Moise?” Și
am spus tot ce am știut...

61
Ibidem f 2,3
62
Valeriu Petrescu, Presa Adventistă din România 1884-2002, pag 43, Curierul Misionar, anul II, nr 1 și 2,
București, 1922, pag 2

88
Popa s-a înfuriat și a început blestemul pe care îl zic ei
„Știi tu, nu e adevarat! De unde știi tu?”
O fată care era cu mine în bancă a zis
”Ba da, așa este părinte că și mama îmi citește în limba germană și așa e ce spune Toma”.
Popa s-anfuriat, m-a dat cu capul de tablă, tabla a căzut peste mine și popa a jucat peste tablă.
Eu nu rețin decât scena, dar n-am simțit nici o durere, sânge pe nas, pe gură, peste tot, fata
aceasta a sărit pe geam s-a dus la primărie, era primăria peste drum și spune:
„Domnule primar, l-a omorât părintele pe Tomiță”
A venit în sfârșit primarul, zice-se că l-a luat de guler pe popa și i-a spus:
„Nenorocitule, ai omorât copilul omului, acum o să faci pușcărie pe viață!”.
Nu știu ce s-a petrecut, cu o căruță m-a dus la Cervenea, unde era un spital, acolo nu aveau
sânge, m-a dus la Alexandria și „frații” din comunitatea Alexandria au venit și au donat sânge.
E.U. Așa de rău v-a bătut?
T.B. Da, păi trei săptămâni de zile am fost inconștient, sigur că m-au ținut mai mult de trei
săptămâni, pentru că vorbeam, mi-a zis mama, dar nu se înțelegea nimic din ce vorbeam. Până
la urmă am ajuns acasă și venea fiul primarului și mă solicita să ies, asta când nu erau părinții
acasă sau în curte, însă puteam să fac un șoc, am aflat după aceea.
În 1937 tata a declanșat un proces. La proces a fost solicitat fratele Ștefan Demetrescu, care a
venit la Giurgiu ca să ne asiste. Maniera dânsului și amabilitatea de părinte nu o pot uita. A
venit și ne-a mângâiat pe amândoi pe frunte și a zis: „Copilași, nu vă speriați, Dumnezeu are
grijă, uite eu o să vă apăr!” Eu pe atunci nu știam, dar popa a angajat trei avocați și mai mulți
martori mincinoși.
E.U. Dar care era motivul procesului?
T.B. Pentru că popa a trântit tabla peste mine și a jucat pe ea. Atac la minor fără apărare. Noi
nu am înțeles atunci, dar am înțeles după aceea că noi eram cei care am sărit cu briceagul ca
să-l lovim pe popa sau să-l tăiem că nu ne-a dat note bune.
Întâi l-a audiat pe Titu Zamfir, Titu a spus ce a spus, eu când m-am dus acolo am început să
plâng și am leșinat. Popa urma să fie condamnat la 25 ani de închisoare, atentat la minor fără
apărare. În timpul deliberărilor, tata, eu nu știu ce aș fi făcut în locul tatălui meu, tata solicită
pe fratele Demetrescu, „Eu locuiesc cu omul acesta, în comisia de împărțiri, în comisia băncii,
nu mai putem lucra, m-am gândit destul de bine, am vorbit și cu soția, nu-și are rostul...” A
durat mai mult timpul de deliberare, vine președintele tribunalului: „Oameni buni, o problemă
pe care am întâlnit-o și nu cred căo vom mai întâlni vreodată în timpul vieții mele – tatăl
copilului, pe care l-a trântit preotul și a sărit pe tabla unde era copilul – a solicitat să

89
primească pedeapsa cea mai mică și să nu fie despopit, dar o vreme să nu mai slujească la
biserică...”63
Într-o foarte lungă și cuprinzătoare scrisoare a conducerii Bisericii Adventiste din anul 1937,
adresate Ministerului Cultelor,liderii comunității, în frunte cu foarte apreciatul pastor Ștefan
Demetrescu, a întocmit un veritabil rechizitoriu al abuzurilor comise de autoritățile publice
locale, central, împotriva copiilor de adventiști, în școli sau împotriva unor membri, la locul
de muncă.
În același memoriu adventiștii se plângeau și de complicitatea dintre autorități și Biserica
Ortodoxă care „și-au dat mâna” pentru a interzice activitatea de răspândire a mesajului advent
prin activitatea de colportaj, de răspândire a cărților produse de editura acestei biserici.

63
Interviu Toma Ioan Bujor

90
91
 În perioada războiului, în urma decretelor cu nr. 927/decembrie 1942 şi nr. 431/1943,
semnate de conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu, confesiunea adventistă a fost

92
interzisă, proprietăţile bisericii, confiscate, lăcaşurile de cult sigilate, iar o serie de membri au
fost arestaţi, închişi şi chiar condamnaţi la moarte.64
Dumitru Popa, cel mai longeviv președinte al Uniunii de Conferințe al Bisericii Adventiste
din România ne-a relatat persecuțiile la care a fost supusă biserica în perioada antonesciană,
perioadă pe care a parcurs-o trăind într-o familie de adventiști din sudul țării.
Astfel, a cunoscut foarte bine dificultățile prin care au trecut inclusiv pastorii, tatăl lui
activând în această slujbă în zona Târgoviște:
[...]”Acuma şi în perioada de exemplu, perioada… antonesciană, cum o numesc eu, 42-44
când am fost desfiinţaţi, în… au fost situațiile așa… marea majoritate a pastorilor, ei au rămas
în districtele lor, și foarte puţini dintre ei s-au ocupat cu altceva. Marea majoritate au rămas şi
au făcut, au activat în poziţia pe care au avut-o și-n posibilitățile care le…
E.U.- Un soi de întreținere, să…
D.P… și-am să vă dau, chiar mai mult, am să vă dau un exemplu pe care îl cunosc, din
familie, cum am spus tata era pastor. Tata era pastor la Târgovişte atunci. La Târgoviște, în un
cartier al Târgoviștei, era așa numitul cartier al sârbilor, de fapt, bulgari, care se ocupau cu
grădinăritul, marea majoritate a membrilor la data aceea în Târgoviște, acum s-a schimbat
situația, era dintre aceştia.
În această perioadă, în această perioadă tatăl meu, împreună cu prezbiteru, doi prezbiteri,
„fratele” Tomiţă şi Safsu, îmbrăcaţi în hainele grădinarilor, parcurgea cu grădina… cu căruţa
de zarzavaturi tot districtul. Şi o făcea aceeași lucrare care a făcut-o dintotdeauna în felul
acesta, în acești doi ani..
E.U. - Sub acoperirea de zarzavagii.
D.P. Nu? Mergea la… și adunări…sigur, nu deschise, dar și botezuri… și așa mai departe. De
asemenea, din districtul lui, zecimele și darurile care le funcţionau, ele erau trimise la
Bucureşti, eu eram acela care le duceam lunar la conferinţa Bucureşti, la familia Gheorghișor,
care era înțelegerea. Şi deci pe toată această perioadă, activitatea … și așa a făcut marea
majoritate a pastorilor…puțin, deci, în ciuda… Asta am spus-o pentru că am trait eu și asta
Pastorul Ion Buciuman își amintește suferințele indurate de tatăl acestuia, Ion Buciuman care
a fost închis în timpul regimului Ion Antonescu:
„Pot să-mi aduc aminte câteva episoade, de fapt tata a suferit și sub Antonescu, sub
Antonescu a făcut 2 luni de pușcărie, fiind în armată...
E.U. În ce an a fost?

64
Aron Moldovan, op. cit., p. 42

93
I.B. Era în anul în care a început cel de-al doilea război mondial...
E.U. 1939-1940...
I.B. 1940, fiind nascut in 1921 era de 19 ani și a venit din urmă un proces civil, de vânzare de
literatură religioasă care era interzisă pe timpul lui Antonescu, procesul s-a judecat la Curtea
Marțială din Sibiu și a primit două luni de pușcărie. Practic a cosit munții Sibiului cu un
sergent baptist, doi deținuți neoprotestanți în timp ce tot lotul lui a mers la Cotul Donului și n-
a rămas niciunul din regimentul care a mers la Cotul Donului, tata în perioada asta făcea
pușcărie la aer în munții Sibiului și când a fost trimis pe front pentru reabilitare în scurtă
vreme în zona Mării Azov a fost luat prizonier, a făcut șase ani de prizonierat și s-a întors în
țară cu referințe destul de bune, dacă ar fi vrut să avanseze pe linie politică ar fi ajuns foarte
departe...”65

2.3 Structura de organizare a Bisericii înainte de anii 1945. Sistemul de colectare a

Zecimilor și Darurilor temelia dezvoltării Bisericii Adventiste.

Considerăm că este relevant să redăm în integralitate două documente foarte importante

preluate de arhiva Securității din fondul documentar al Siguranței Statului care relevă două
aspecte foarte importante legate de dinamica dezvoltării adventismului în România înainte de
anul 1945.
Două elemente fundamentale au determinat o dinamică foarte bună de dezvoltare a Bisericii
Adventiste, în perioada interbelică dar și după instalarea la putere a comuniștilor: organizarea
foarte bună și un sistem foarte eficient de colectare de zecimi și daruri din partea tuturor
aderenților la acest cult.
Astfel, Uniunea Evanghelică a Conferințelor Adventiștilor de Ziua a Șaptea din București
condusă de Dumitru Florea, coordona, conform documentului, activitatea a șapte conferințe
regionale, fiecare dintre aceste conferințe având o structură organizatorică foarte bine pusă la
punct, cu președinți, secretari, trezorieri și slujitori pastori ai mai multor departamente vitale
pentru păstrarea unității bisericii dar și pentru activitatea foarte importantă de răspândire a
mesajului advent prin intermediul unor cărți și publicații.
În același timp în schema de organizare este prezentată în mod piramidal relația de
subordonare instituțională a mișcării adventiste românești față de Diviziunea pentru Europa de
Sud Berna, al cărui președinte era D. Olson, în vârful piramidei organizaționale fiind

65
Interviu Dumitru Popa

94
prezentată „Centrala Washington”, în fapt sediul Conferinței Generale a adventiștilor din
Statele Unite ale Americii.66

66
Arhivele C.N.S.A.S, D 6878, f, 7, 8

95
Această piramidă instituțională a fost interpretată multă vreme de autoritățile statului român,
atât în perioada monarhiei cât și în timpul regimului totalitar, ad-literam, principalele structuri
de supraveghere și control ale dinamicii dezvoltării acestei comunități au supraevaluat rolul și
influența conducerii bisericii la nivel de Diviziune sau Conferință Generală asupra deciziilor
Uniunii Române.
Lucrătorii Siguranței și mai ales cei ai Securității, până în anul 1960 și-au calibrat acțiunile
față de conducerea Bisericii AZȘ pe raționamentul că deciziile luate de liderii adventiști de la
București sunt influențate de „Centrala de la Washington”.
În realitate, în ciuda centralismului care va caracteriza dezvoltarea structurilor de conducere
adventiste românești, a existat o doză foarte importantă de autonomie la nivelul conferințelor
regionale în raport cu „Uniunea Adventistă”, a Uniunii în raport cu „ Diviziunea” și al
„Diviziunii” în raport cu leadersheap-ul „Centralei” de la Washington,
Finanțarea Bisericii Adventiste s-a bazat dintotdeauna pe veniturile provenite din a zecea
parte din sumele strânse de la membrii comunității ce erau convinși că sunt datori că acest
procent din tot avutul lor să se îndrepte către Domnul prin administratorii bisericii, care
teoretic nu-i pot folosi decât pentru activități de răspândire a mesajului advent și pentru

96
salariile pastorilor și celelalte cheltuieli aferente lucrării de slujire a comunității. Este
important de spus că niciodată în istoria sa, Biserica Adventistă din România nu a beneficiat
de suport financiar din partea statului sub forma unor subvenții sau altfel de sprijin financiar
pentru întreținerea aparatului clerical sau pentru construirea sau repararea unor lăcașuri de
cult.67

67
Ibidem f 8, 9

97
Capitolul III STATUL COMUNIST ȘI BISERICA ADVENTISTĂ

1.Autoritățile comuniste își impun controlul asupra Bisericii Adventiste cu sprijinul

Securității și al Departamentului Cultelor(1948-1974)

1.1 Noul cadru legal de funcționare a Bisericii Adventiste în perioada comunistă

După război, confesiunea Adventistă de Ziua a Șaptea, a fost recunoscută ca şi cult, egală în
drepturi cu celelalte culte, în urma Decretului Lege nr. 407 din 1946.
Astfel, prin acest decret se atingea un obiectiv de mare însemnătate pentru Biserica
Adventistă, urmărit încă din perioada interbelică. De asemenea, statutul Cultului Adventist a
fost reglementat prin Decretul nr. 177, emis în 1948 care privea și regimul general al cultelor.
Atitudinea sistemului totalitar faţă de Biserică s-a dovedit în timp a fi una duplicitară,
dovada ambiguităţii atitudinii faţă de cultele religioase din parte regimului comunist proaspăt
instalat în România rezidă şi din faptul că, deşi prima Constituţie comunistă adoptată la 13
aprilie 1948 stipula în articolul 27 că libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor
Republicii Populare Române şi că toate cultele religioase au dreptul să se organizeze şi să
funcţioneze în mod liber68,”Decretul nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase”,
publicat la 4 august 1948 a demonstrat cât de relative pot fi prevederile, aparent democratice,
ale noii legi fundamentale, astfel, articolul 1 al acestui decret prevedea faptul că:
„ Oricine poate să aparţină oricărei religii sau să îmbrăţişeze orice credinţă religioasă dacă
exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii şi ordinii publice sau bunelor moravuri”.
De asemenea în articolul 6 al decretului menţionat se afirma: „ Cultele religioase sunt libere
să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare
Constituţiei, securităţii sau ordinei publice şi bunelor moravuri”. 69
Se va dovedi, la scurt timp după instalarea comuniștilor la putere că libertatea religioasă a
locuitorilor României şi funcţionarea unui cult religios depindea de fapt, de bunul plac al
autorităţilor comuniste, singurele în măsură să decidă dacă viața și practica religioasă au unui
cult, contravin sau nu ”Constituţiei, securităţii şi ordinii publice sau bunelor moravuri”.

68
Monitorul Oficial, Partea I, Anul CXVI, Nr. 87 bis, p. 3381
69
Monitorul Oficial, Partea I, Anul CXVI, nr. 178, p. 6392

98
1.2. Perioada de tatonare între instituțiile statului comunist și conducerea Bisericii
Adventiste (1948-1955)
Imediat după instalarea la putere a comuniștilor aceștia au gândit o strategie prin care și-au
propus să atragă simpatia conducătorilor bisericilor neoprotestante: baptiști, creștini după
evanghelie, penticostali, adventiști de ziua a șaptea.
Cel mai important deziderat al acestor comunități a fost acela de fi recunoscute, oficial ca
organizații religioase al căror statut sperau că va fi respectat de stat.
Adventiștii fiind persecutați de regimul dur al lui Ion Antonescu au văzut în primii ani după
instalarea primului guvern comunist condus de dr. Petru Groza, o atitudine mult mai deschisă
din partea noii puteri care le-a permis să-și redeschidă bisericile și au primit autorizații pentru
construirea unora noi.
Noul regim al „democrației populare” se anunța mai deschis la dialogul cu bisericile creștine
minoritare, lucru dovedit prin confesiunile unor martori oculari dar și din documente ale
arhivelor Securității sau înscrsuri oficiale interne din Arhiva Uniunii Bisericii Adventiste.
„ […] Au admis regele o vreme, au împroprietărit ţăranii cu pământ, şi se părea că la noi va fi
altfel, că aveam rege, nu ca în Rusia. Ceea ce a derutat, perioada în care s-a ocupat de marii
bogătaşi, le-a luat averile, altora le dădeau pământurile. Şi cei mulţi au suportat necazurile
celor puţini. Câţiva ani, problemele religioase nu s-au ocupat… s-a făcut o lege care a rămas
valabilă până la cădere, foarte liberală, şi în perioada aceea, înainte de 50 au venit cu
întrebarea către culte: „aţi fost liberi, şi vă întindem mâna să colaborăm mai departe mai bine,
să vă cunoaştem interesele şi să vă ajutăm”
Desigur mai bine nici nu se putea, decât să nu se fi amestecat.
Dar cultele mari care aveau nevoie de subvenţia de la stat, au primit colaborarea aceasta cu
formarea Departamentului Cultelor, pe baza trecutului unei libertăţi perfecte. Adică,
admiterea de colaborare cu Departamentul Cultelor considerat că e independent de comuniştii
de partid, s-a făcut pe temeiul unui trecut care să te oblige să colaborezi…
„Aţi păţit ceva până acuma? Aţi avut necazuri? Legea e în plus faţă de trecut”.
E o lege favorabilă pe care o menţinem[se referă la noua Lege a Cultelor n.n].
Și asta a fost “cursă” prin care a fost admisă colaborarea, care e cu ghilimele, datorată ca
cetăţean şi ca creştin, o colaborare în sensul celor care căutau să-şi rezolve problemele, care
susţineau regimul, una e colaborarea de la egal la egal, cum a fost iniţial, şi alta e colaborarea
la care s-au oferit unii.

99
Noi adventiştii, şi de regulă, au fugit şi de un fel de colaborare şi de celălalt. Dar nu se putea
trăi fără ei…” 70
Frangulea Andrei vorbește despre venirea comuniștilor în termeni pozitivi în comparație cu
regimul lui Ion Antonescu cu toate că a fost închis în cele mai cumplite temnițe românești la :
Aid, Gherla, Ocnele Mari, Jilava, fără să fie condamnat de vreo instanță. În ciuda faptului că
că a îndurat cele mai cumplite torturi fizice și emoționale, martorul nostru evaluează perioada
comunistă pentru Biserica Adventistă de care a rămas profund atașat ca fiind una mult mai
favorabilă cultului adventist.
[…]„ Comuniştii ne-a deschis bisericile.
EU Aha, deci i-aţi perceput ca pe comunişti într-un fel....
FA Bă, aveam politructul acolo... da eram liberi, Antonescu, legionarii ne-a închis bisericile,
aşa şi după aceea comuniştii cum au venit, probabil, faţă de cei de afară, probabil le-a cerut şi
ne-a deschis bisericile. Aveam politrucul acolo, n-aveam voie să botezăm, n-aveam voie
Școala de Sabat, nu, n-aveam voie, decât pe ascuns, aşa făceam, prin case, printre noi, multă
vreme. Mai târziu ne-a dat voie şi făceam de la amvon.
EU Deci chiar dacă aţi făcut ani de puşcărie în comunism, totuşi nu-i percepeaţi pe ei ca fiind
la fel de răi ca cei de pe vremea lui Antonescu. Să înţeleg asta?
FA Nu.... io... să nu înţelegeţi aşa. Io îi cuprindeam la un loc răi deopotrivă.... deopotrivă.
Pentru că deopotrivă erau oamenii satanici şi comuniştii şi ceilalţi erau tot... adică tot cu, cu
mâna stângă cu crucea şi cu mâna dreaptă, pistolul. Şi omoară pe Iorga, pe nu ştiu mai care,
nu? Ce fel de creştini sunt ăştia, nu? Nu, da nu-i uram....”71
1.3.Eforturile liderilor adventiști pentru recunoașterea oficială a Cultului Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea de către noua putere comunistă
O mărturie extrem de interesantă cu privire la circumstanțele în care s-a negociat de către
conducătorii comunității adventiste și autoritățile comuniste, nou instalate la putere, statutul
Bisericii Adventiste, este aceea a fostului pastor, Gheorghe Indricău.
Într-un interviu realizat de pastorul Adrian Bocăneanu pentru postul de televiziune Speranța
TV a fost invocat din nou, numele primului lider important comunist, dr. Petru Groza ca fiind
personajul cheie ce a sprijinit acordarea Cultului Adventist un statut de egalitate cu celelalte
culte recunoscute.
[…]„ Am lucrat foarte mult pentru recunoașterea cultului.

70
Interviu Vasile Cojea
71
Interviu Andrei Frangulea

100
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea era numită până atunci sectantă și am făcut o cerere
împreună cu colegul meu de birou, Ion Bătrâna Voievodeni, o cerere la Ministerul Cultelor
pentru recunoașterea bisericii ca și cult, asemenea celorlalte culte din țară.
Cererea noastra a fost dată de Ministrul Cultelor, care era un preot, pentru referat la un
director din Ministerul Cultelor care era tot preot, romano-catolic, si acesta a venit cu
propunerea asa zis a status quo-ului.
Status quo însemna să rămânî în aceeași situație, nici o schimbare. Aflând răspunsul acesta, eu
care lucram împreună cu colegul meu de birou la organizația națională a bisericii ca avocați
am căutat să lămurim ce înseamnă aplicarea statului quo și pentru aceasta am cerut de la
membrii bisericii să declare fiecare experiența luii în legătură cu faptul că au fost arestați.
Biserica a ajuns in perioada antonesciană desființată, casele de rugăciune preluate de stat, de
pildă biserica din strada Labirint, Casa de Rugăciune de acolo a fost transformată în atelier de
croitorie și lucrau acolo croitori evrei, toți și ei persecutați.
Reporter: iar cea din strada Popa Tatu în Teatru de Păpuși.
Da, în teatru de papusi. Am adunat declarații de la diferiti membrii, din perioada
antonesciană, si anume ne-am oprit la 365, aveam mai multe dar anume am lasat câte zile sunt
într-un an iar in perioada următoare perioadei antonesciene, 135 de declaratii iar aceste
declaratii le-am prezentat la diferite autorități din țară.
Ce aprobare a dat Ministerul Cultelor pentru Biserica Adventistă, ce recomandă el; stats quo-
ul , cum a fost în trecut, așa și acum.
Am prezentat la președintele țării, la președintele guvernului, la Ministerul de Interne, între
timp, Ministrul de Culte, fostul preot, a fost eliberat din slujba lui și Ministerul a fost girat de
Petru Groza care era și prim-ministru.
Prezentand cererea și la el, acuma la Ministerul Cultelor care acuma era girat de Petru Groza,
Petru Groza a fost binevoitor și a aprobat cererea.
El cunoștea ceva despre adventiști.
In timpul când el, care făcea politică comunistă, a fost urmărit de autorități, un pastor
adventist, Tăchici l-a ocrotit, l-a ajutat… ascuns undeva ca să nu fie prins…deci asta i-a
rămas lui in minte.
Adventistii i-au făcut un bine așa că a fost de acord ca biserica să primească recunoașterea de
cult si aceasta a fost dată.

Ioan Tăchici a fost închis pe vremea lui Antonescu pentru simpatii comuniste?

101
Mureșan Aron[…] “ Am avut relaţii foarte bune cu fratele Tachici el a fost multă vreme în
conducerea Uniunii. L-am cunoscut personal pentru că el a fost coleg cu soacra mea, Dudaş
Ilanka, care a fost colegă şi cu mama. Seminarul era la Târnăveni pe vremea aceea. Fratele
Tăchici o cunoştea pe soţia mea din vreme când era lucrător la Simeria şi venea pe la noi pe
acasă, am avut legături bune cu el.
E.U.: L-aţi prins pe vremea când era preşedinte? Ce impresie v-a făcut?
M.A.: Da, era preşedinte. Eram într-o relaţii cordiale din cauza faptului că soacra mea şi cu el
au fost la şcoală împreună, iar soţia mea era foarte ataşată de el pentru că el îi vorbea despre
soacra mea, care a murit de mulţi ani de zile, şi aşa avea amintiri despre mama ei de la fratele
Tachici. Ea îl simpatiza pe frate însă altfel noi nu cunoşteam activitatea lui în cadrul bisericii.
Fratele Tachici a fost la închisoare pe vremea legionarilor. ”72

1.4 aÎn primii ani după instalarea comuniștilor, adventiștii s-au bucurat de libertate
religioasă. Comuniștii au sperat că adventiștii vor face propagandă Partidului Comunist
chiar în biserică 73

72
Interviu cu Aron Mureșan
73
Arhiva Uniunii Adventiste, nedatat , concluzii „adunare de orientare” Conferința Muntenia

102
Adrian Bocăneanu […]Care a fost atmosfera generală în care se desfășura viața si misiunea
bisericii în acei ani, între incheierea războiului și până la consolidarea puterii comuniste.

103
Gheorghe Indricău: La inceput, dupa ce comuniștii au venit la putere am avut libertate
religioasă desăvârșită. Se putea predica Evanghelia în orice biserică; reprimite înapoi
toate casele de rugăciune care au fost confiscate, puteam să predicăm şi pe stradă şi în
parcuri, oriunde făceam planul puteam să predicăm cuvântul lui Dumnezeu.
Reporter: Era ceva de neauzit, de nemaivăzut!
Gheorghe Indricău.: Da, era ceva nemaipomenit până atunci dar încetul cu încetul, poziţia
aceasta s-a schimbat însă nu folosind metoda guvernului de dinainte ci o metodă mai uşoară.
Căutau să ne convingă cât mai mult să facem şi politică comunistă în cadrul bisericii. Pentru
aceasta ministerul a convocat Comitetul Uniunii la minister pentru lămurire pentru câştigarea
părerilor în vederea scopului lor şi m-am dus şi eu.
Şi eu mergeam, şi eu am fost prezent, eu eram cel mai tânăr membru al Uniunii la vreme
aceea, de aia m-am şi aşezat mai în spate, i-am lăsat pe ceilalţi fraţi cu experienţă şi cu vârstă
să stea de vorbă direct cu ministru
La un moment dat, m-am pomenit că sunt numit de ministru pe nume, eu care nu-l văzusem
niciodată în viaţă şi nici el pe mine, m-a numit, “să ne spună părerea, în legătură cu problema
care se discută, şi domnul Indricău Gheorghe!”.
Nu mai ţin minte exact subiectul dar ţin minte ce răspuns am dat şi am spus că Biblia ne
învaţă să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
Şi am terminat această şedinţă, ministrul a spus că o să ne mai revedem dar peste câtva timp
eu am fost convocat la minister împreună cu încă un frate, Vasile Florescu, şi ministrul,
pentru ca şedinţa să fie cât mai familiară, să nu fie prea oficială, nu ne-a primit să stăm de
vorbă la biroul lui ci o masă separată în biroul lui.
Ne-am aşezat acolo la masă, şi un director politic prezent şi noi doi. Fiindcă ministrul era
avocat de civilie, şi eu la fel, el a stat de vorbă cu mine, toată discuţia a dus-o cu mine şi căuta
ca să ne arate să introducem în programul religios şi idea politică şi spunea el la rugăciune, cel
care se roagă, când se roagă la amvon să spună şi ceva despre partid, despre politica
partidului, ceva favorabil.
Şi eu am spus “domnule ministru asta nu se poate!” “
De ce?” “Pentru că cel invitat să înalţe rugăciunea de la amvon e invitat direct din sală cu un
minut – două înainte să înceapă slujba şi în al doilea rând noi n-avem vocabular politic”.
El… a zis atuncea… eu am vorbit atunci că e rugăciune inspirată, nu e rugăciune învăţată pe
dinafară ci este inspirată; “Cum rugăciunea inspirată?
Ce înseamnă asta?” mă întreba el “Vreţi să ne daţi un exemplu?”.

104
Am fost deacord, să ne ridicăm! ne-am ridicat în picioare şi am înălţat acolo o rugăciune cu
ministru ca bunul Dumnezeu să ne ocrotească, să ne ajute şi în situaţia aceasta, să ne ajute ca
” 74http://www.sperantatv.ro/web/gheorghe-indricau-ii-01-05-2012/

74 Interviu Gheorghe Indricău realizat de Adrian Bocăneanu,

http://www.sperantatv.ro/web/gheorghe-indricau-ii-01-05-2012/

105
1.4 b Pastorii adventiști se implică în propaganda comunistă privind colectivizarea, la
sfârșitul anului 195875

75
ACNSAS Dosar I 65384, f 68

106
1.5.Tactica de negociere folosită de către Dumitru Florea,președintele Uniunii
Adventiste cu autoritățile comuniste. Forța grupului împotriva puterii noului sistem.

[…]„Problema asta o discutam în adunările noastre, ale pastorilor, în cadrul cultului. Se punea
problema de la centru, din Bucureşti, venea preşedintele, era fratele Florea, a fost schimbat
însă, că stătuse aproape 20 de ani şi cum noile rânduieli cu comuniştii nu s-a împăcat, n-a
putut să cedeze. Când îl chema nu se mai ducea singur la Departament, îşi lua tot Comitetul
Uniunii. „De ce ne-ai adus atâţia oameni? noi n-am cerut aşa ceva... „Nu… dar ca să vedeţi,
că noi lucrăm în colectiv”. Eu nu pot să vă promit ceva ce nu discut înainte cu oamenii mei, să
ajungem la o hotărâre împreună. Nu sunt singur. Nu l-a mai primit, a trebuit să fie schimbat”76

1.6.Securitatea îl îndepărtează pe Dumitru Florea din fruntea Bisericii Adventiste și cu

ajutorul fratelui său de sânge, Florescu Vasile, agentul „Florin”77

76
Interviu cu Aurel Pălășan
77
Arhivele CNSAS I 137605, vol 1, f 27, 28

107
108
109
1.7 Ștefan Năilescu, a fost omul folosit de sistemul comunist pentru a câștiga încrederea
comunității adventiste

[…] „Se poate spune că a fost scurt, când a ajuns Năilescu preşedinte, el se înscrisese pe linia
ascendentă şi „urmărea” Uniunea, să ajungă în vârful piramidei. Departamentul ştiind lucrul
ăsta, şi susţinându-l, îi facea anumite servicii care nu mergeau cu alţi preşedinţi.
De exemplu, aveam într-o comunitate o cameră mică şi nu mai încăpeau fraţii acolo, era un
zid despărţitor cu o altă cameră, şi îi spuneam fratelui Năilescu că nu mai putem, s-a înmulţit
comunitatea, nu mai avem spaţiu, ar trebui să desfiinţăm un zid, să creem spaţiu. Zicea, daţi-
mi mie problema asta să mă duc eu. În felul ăsta şi-a creat o imagine bună. L-a primit
preşedinte în locul fratelui Florea, care avea cunoştinţe, relaţii. Năilescu le avea cu
autorităţile, şi în sistemul comunist depindea cum te văd autorităţile.”78

1.8. Dogmele cele mai importante ale Bisericii Adventiste „asediate” de noile autorități
comuniste

„Oamenii astia ai Departamentului Cultelor, erau deja oameni formați, cu studii, formati dupa
zeci de ani, castigasera experiența, au ajuns niste unelte formate in mana statului si am fost
chemat de un director din Department, pentru ca ei pescuiau, se informau, noi stim in biserica
dvs pe omaenii care au influenta, care pot sa formeze opinie, și să manipuleze masele, sa le
indrume, sa le orienteze si noi in dumneavoastră am văzut un asemenea element, sunteti tanar
si aveti viitorul in fata si aveti influneta dvs in cult si am vrea sa va intrebam pe
dumneavoastră nu socotiti ca ar fi bines a reformati un pic doctrina dumneavoastră, in ce
privinta? E statuata, e fixată. Uite cum zicem noi, va apropiati de evrei, sambata, cu porcul si
cu astea, va potriviti in f multe lucruri, noi nu va luam sambata, ramane ziua dvs de Sabat
treceti dimineata pe la ea, va inchinati, va spuneti rugaciunea si va duceti la serviciu. Si seara
cand va intoarceti treceti tot pe acolo si va inchinati si venit acasa. Si gasiti asa un presedinte
in colaborare cu noi, s ail cunosteti si voi si noi, gasiti un om cu influenta in care sa aveti
incredere ca poate sa introduca in biserica aceasta reforma. Si va dam concursul si la alte
lucruri. Gasiti-ne un președinte dar dvs sa veniti cu el, sa spuneti, dansul ne va reprezenta in
problema asta in modul cel mai corect, daca nu il gasiti dvs il gasim noi, dar atunci va trebui
sa colaboram sa-l votati. Zic, noi daca il gasim si ne punem de acord cu dvs, noi angajatii

78
Interviu Aurel Ionică

110
suntem vreo 300 in toata Romania membrii sunt pana in aproape 70.000. la 300 e nimica, nu
putem tine in frau pe toti sau sa le dictam pe noi.
Noi il acceptam, ei ne socotesc corupti, nu voteaza, nu mai dau zecime, ne declara pe toti
niste vanzatori si tradatori, si biserica se va rupe de noi si va fiinta in catacomb
Il numiti azi, ii dati recunoasterea si maine poimaine va reziti ca biserica nu il primeste. Il
socotim un apostaziat. Eu asa vad problema, asa se pune. Daca umblăm la Sabat, umblăm la
nervul acestei biserici.
A spus ca sa ne mai gandim, dar nu s-a atins de problema asta, ca n-au gasit colaboratori, insa
au tatonat, au vrut sa observe dar nu era bine sa umble la treaba asta.
Când a mers fratele Florea, cu fratele Demetrescu, era batran atunci, directorul de acolo le-a
spus, domnul cu Sabatul ala trebuie sa vedem ce facem ca sta ca intr-un zid frumos niste
caramizi care vin in afara si strica tot aspectul, si Demetrescu le-a spus, ce spueneti
dumneavoastra poate fi facut ornament, sa fie o podoaba.
Dar trebuie sa stim sa umblam la ea, si dumneavoastra vreti sa fortati lucrurile si sa daramati
zidul, dar nu merge. Au vazut ca daca se ating de Sabat se ating de lumina ochilor noștri.79
Un fragment foarte interesant, din dosarul de urmărire informativă a lui Indricău Gheorghe,
dintr-o notă furnizată de Florescu Vasile agentul Securității, „Florin Constantin” arată
frământările care existau în anii 1967 cu privire la chestiunea Sabatului și grupările care își
dispută propria interpretare cu privire la principialitatea ideii de a-și trimite sau nu copii la
școală credincioșii acestei biserici.

„Vineri, 15.12.1967 Constantin Alexe spune sursei, la Comitetul Uniunii pe care îl vom avea
luni la Uniune am invitat şi pe pastorul Vulvară Ioan din Sighişoara, spre a discuta cu el
despre poziţia pe care o susţine şi anume că copiii fraţilor să nu meargă sâmbăta la şcoală.
Sursa spune că luni 18.12.1967 a avut loc un comitet al Uniunii pentru aprobarea bugetului pe
anul 1968 şi că a venit şi pastorul Vulvară Ioan în Bucureşti, la ora 12 Ioan Bătrâna a chemat
pe tovarăş să discute cu el într-un birou alăturat Redacției. După câtva timp, sursa a deschis
uşa biroului redacţiei spre a ieşi, l-a surprins pe Bătrâna ascultând agitat,având faţa aprinsă,
sursa a apucat să prindă doar câteva cuvinte spuse de Bătrâna: acestea sunt principiile noastre
şi nu trebuie să cedăm la ele, cu orice risc, fii tare.....
Înainte de a fi date Comitetului Uniunii să fie exprimate de Ioan Bătrâna, le-a prezentat și
vineri 8.12.1967, la comunitatea Labirint.

79
Interviu Pălășan Aurel

111
Despre care sursa informa, acest Ioan Bătrâna, spune sursa, cu vreun an înainte a luat aceeaşi
poziţie pentru ca copiii adventiştilor să nu meargă sâmbăta la şcoală, căci acestea încalcă
principiile.
Departamentul după ce i-a retras legitimaţia două luni, nu trei, pentru a nu-şi pierde
continuitatea l-a numit profesor la Seminarul Cultului spre a forma şi îndruma noile cadre ale
bisericii, alegându-l și secretar al Seminarului.
Semnează Florin Constantin.
Nota biroului: Bătrâna Ioan şi Îndricău Gheorghe sunt lucrați la Direcția 1 și s-au luat măsuri
împotriva lor .pe linia Departamentului Cultelor, motiv pentru care propun ca ca o copie să fie
transmisă acestei unități de asemenea, şi Pascu Ion, care se află în atenţia noastră în prezent se
află internat în spital, însă vom lua măsuri în continuare mai ales că a fost numti pastor AZŞ
de curând, iar în cazul când nu se corijază vom propune excluderea lui din reţea.80

1.9 Ștefan Năilescu, Pavel Crișan, Ioan Tăchici, personaje „cheie” pentru „încălzirea” și
mai apoi „cimentarea” relațiilor dintre noile autorități comuniste și Biserica Adventistă.

Interesul conducerii Bisericii Adventiste care a supraviețuit până în anul 1955 mișcării de
epurare a comuniștilor a fost acela de a negocia cu noii conducători execitarea cât mai liberă a
religiei adventiste dar și eliminarea „concurenței” aripii dizidente reformiste.
Ion Tăchici, Ștefan Năilescu și Pavel Crișan sunt cei trei pastori care, se pare că au avut
conform mărturiilor mai multor martori intervievați, legături foarte puternice cu structuri de
forță ale statului comunist,Partidul și Securitatea pe care le-au folosit și în interesul
promovării lor în fruntea bisericii dar și pentru obținerea unor avantaje instituționale pentru
Biserica Adventistă mai ales între anii 1945-1955, atunci când statul comunist a avut ca țintă
în primul rând epurarea adversarilor politici, colectivizarea, și nu și-au putut concentra forța
distructivă împotriva unor culte minoritare a căror activitate o cunoșteau prea puțin.
Nu avem cum să verificăm veridicitatea afirmațiilor unor martori, contemporani cu acele
evenimente cu privire la relații privilegiate pe care le-ar fi avut unii pastori ca Ion Tăchici cu
liderul comunist Petru Groza, însă , este cert faptul că, alături de Ștefan Năilescu și Pavel
Crișan vor crea „triumviratul roșu” structură ce a „predat” , „la cheie ” Biserica Adventistă
comuniștilor.81

80
Arhivele C.N.S.A.S , I137602 f ,86-88
81
Arhivele CNSAS Dosar I 47669, f 373-378

112
113
114
115
116
117
118
119
1.10 Ioan Tăchici s-a folosit de relațiile privilegiate cu liderii comuniști pentru a accede
în fruntea Bisericii Adventiste și pentru a sprijini dezvoltarea instituțională a acesteia
Pastorul Beniamin Roșca care provine dintr-o familie cu ramificații importante în adventism
și care avea la data realizării interviului preocupări solide pentru conservarea prin intermediul
Centrului Adventist pentru Resurse și Documentare a celor mai importante pagini din Istoria

120
Adventismului în România, ne-a relatat conținutul discuțiilor pe care le-a avut cu fiul fostului
președinte Tăchici, ce i-ar fi relevat un rol important, necunoscut, al tătălui său, în
influențarea unor lideri comuniști pentru a obține un statut cât mai bun pe Biserica Adventistă
dar și o lege a cultelor(din 1953) care să garanteze un cadru legislativ cât mai liberal în
materie de exercitare liberă a religiei.
[…]” L-a urmat Tăchici, Tăchici a avut o… eu acuma ce spun ştiu din ce mi-a povestit Adi
Tăchici, exista folclorul că el s-a cunoscut cu Petru Groza în închisoare, pentru că la un
moment dat Tăchici a fost prin Oradea şi a fost arestat în Oradea, cred că asta se întâmpla prin
anii 45, dar din ce mi-a povestit Adi n-are nici o legătură…
B.R. N-a fost în închisoare cu… Aşa si el a ajuns într-o relaţie bună cu Petru Groza din
pricina unui unchi al doamnei Tăchici, care era originară din Deva. Unchiul sorei Tăchici a
fost unul dintre boieraşii, nu boieraşii… ăsta, zi-le, ăştialalţii, capitaliştii, burghezii
E.U. Burghezi.
B.R. Burghezii oraşului, da. Aşa a fost şi el, deci era din aceeşi clasă cu Petru Groza, era
domnul Ciocan, se numea ăsta. E, acest domn Ciocan era unchiul lui tanti Tăchici, iar
Tăchici a fost un om care a avut un talent nemaipomenit să intre sub pielea oamenilor.
Acuma ar fi prea mult să fac eu compoziţii şi să zic că de tânăr Tăchici a fost îndrumat şi să
vină şi să facă şi să dreagă. Deşi s-ar putea întâmpla, pentru că există o oarecare
neclaritate cu privire la actele lui de absolvire a seminarului şi pe tema asta mereu a fost
contestat, că defapt el n-a făcut seminarul cât trebuie să facă şi nu l-a terminat şi nu l-a
absolvit, că şi-a fabricat el după o hârtie şi păm păm păm.
Într-un document al Uniunii apare că și-ar fi falsificat documentele, de trecut aici...
Deci s-ar putea să fi fost el cândva racolat sau avut în vedere de cineva şi de aia s-a străduit el
aşa de tare deja pe vremea aia să intre sub aripa ocrotitoare a lui Petru Groza. Deci.. Da, asta
e…
Cum să zic, compoziţie imaginară. Dar ceea ce este sigur, adică sigur, din ceea ce mi-a
povestit şi mie tanti Tăchici şi Adi Tăchici a fost faptul că ei au ajuns în relaţie bună cu Petru
Groza pe bază de cunoaştere aşa, prin intermediul familiei.
Nu rudenie… Da, deci, unchiul soţiei lui era prieten cu Petru Groza.
A reuşit să intre în anturajul lui Petru Groza şi cum ăsta avea talentul să intre pe sub
pielea oamenilor mai mici sau mai mari, a făcut-o. Şi el a exploatat relaţia asta şi, dacă
este adevărat ce zice Adi, relaţia asta a făcut ca să nu se ajungă la status qou între stat şi
cultele neoprotestante, ci să se ajungă la o relaţie nouă.

121
Pentru că paradoxul, enorm, absolut enorm şi inexplicabil în afară de faptul că există
Dumnezeu, este că regimul cultelor neoprotestante în 51, 52, 53, de fapt începând din 46, de
la primul decret regal dat de Mihai cu hotărâre compusă de doctorul Parhon de
recunoaştere a cultelor, hai să le zicem acum neoprotestante, s-a ajuns în anii aia 51, 52,
până la Legea din 53 la formule ale legii care toate au fost superioare tuturor legilor de
recunoaştere a acestor culte din interbelic.
Pentru că practic în interbelic toţi am fost, şi baptiştii, şi creştinii după evanghelie şi
adventiştii de ziua a şaptea pentru că penticostalii încă nu prea erau, am fost asociaţii
religioase.
Ori, în 53, am fost recunoscuţi cult religios, pe, teoretic, picior de egalitate cu celălalte culte
recunoscute. Ştii că era formula asta, culte recunoscute în statul român. Şi Adi zice că relaţia
asta privilegiată pe care a avut-o taică-su cu Petru Groza a ajutat foarte mult în treaba asta
pentru că el a fost omul care a dus mapele.
Ce înseamnă mape? Să nu pierd că…
B.R. Mapa cu proiectul legii.
E.U. Aha. Da.
B.R. Că ăştia mari doar semnau.
E.U. Deci noi am fi gândit…
B.R. Că s-a intervenit cu eficienţă în timpul formulării şi că s-a zis atunci în primă instanţă
status quo: deci rămâneţi la statutul de relaţie cu statul în care aţi fost în interbelic că de ce să
vă dăm noi statut mai bun decât aţi avut. Şi atunci ăştia au venit şi au dovedit: uite, care a fost
statul nostru în interbelic, bătuţi aşa, tararara.
Au adus dovezi, procese, taraaaaraaa.... şi sub Antonescu şi ştii că atunci a fost reacţie foarte
puternică anti Antonescu şi regimul ăsta vroia să se construiască ca un…
E.U. Şi atunci Demetrescu a zis care…
B.R. În contrast cu Antonescu, care îi dusese, care avea planul să-i duca la Bug pe
adventişti, împreună cu ţiganii şi cu evreii. De fapt, pe evrei să-i extermine, iar pe ţigani
şi pe adventişti şi pe baptişti şi pe alţii să-i ducă dincolo de Bug.
Ei, şi atunci ei au obţinut un statut diferit, zice Adi Tăchici, exact prin această bună
relaţie personală. Ceea ce s-ar putea să fie adevărat.
E.U. Păi, în probă da. În 53 a fost o lege mai bună a cultelor decât tot ce a fost înainte.
B. Da. Ei, acuma, în ce poziţie a fost la vremea aia Tăchici, că a fost el omul care a fost folosit
de Biserică că ăştia au formulat, dar hârtiile Tăchici le-a dus la stăpânire, aşa zice Adi.
Acuma, ce e foarte trist e că înainte să moară bătrânul i-a spus lui Adi Tăchici să ardă o serie

122
întreagă de hârtii şi, din păcate, Adi le-a ars. Că acolo ar fi fost nişte documente de cea mai
mare importanţă, după părerea mea, cu privire la primii 10-15 ani de după 45.
E.U. Da, s-au ars într-un loc, dar e posibil să le găsim în alt loc.
B.R. Da, bine, acuma vreau să zic documente pe care le aveau ei.”82
Pastorul Lazăr Farrai care a activat în comunitatea Deva din care a făcut parte și Ion Tăchici
susține că ar fi știut de la surse credibile despre relațiile apropiate dintre primii lideri ai
bisericii după „debarcarea” lui Dumitru Florea și comuniștii abia instalați la putere.
[…]„Nu numai pentru biserică, pentru întreaga societate românească au răsărit zorile ai unei
noi epoci ai libertăţii, democraţiei, ai comunismului, de fapt nu.
În 45 nu se vorbea de comunism.....şi asta era încă monarhie şi democraţie.
Da au fost primele alegeri prin care a ajuns Doja Gheorghe preşedinte(sic), Gheorghiu Dej,
secretar general sau prim secretar la partidul comunist şi o perioadă de maximă libertate
pentru toate bisericile.
În această perioadă lucrarea misionară a luat un avânt fără precedent şi în biserica noastră, a
crescut foarte mult numărul credincioşilor, iar când apăreau totuşi uneori manifestări ostile
faţă de biserică, asta şi din partea bisericilor majoritar istorice, da nu numai , s-a întâmplat ca
pastori să fie închişi în închisoare cu conducătorii comunişti. Atuncea erau şi ei în ilegalitate
şi au folosit aceste cunoştinţe mai târziu. Mai ales fratele Ioan Tăchici, mai târziu preşedintele
Uniunii a fost cu Petru Groza în aceeaşi celulă.
EU Informaţiile de unde le aveţi? Am auzit mai mulţi pastori purtând această idee, mă rog,
aceste informaţii au fost relatate de Tăchici sau au fost informaţii indirecte?
Lazăr Farrai: Soţia lui Tăchici era din Deva, iar socrul lui Tăchici era presbiterul
comunităţii prin care m-am convertit şi eu mai târziu.
Şi deci, lucrul acesta n-aş putea să identific exact sursa, persoana respectivă, dar erau
lucruiri ştiute de comunitatea noastră din Deva.
După aceea, odată cu plecare regelui şi schimbarea regimului politic au început să apară şi
unele măsuri care restrângeau din ce în ce mai mult libertatea celor religioşi, indiferent de ce
biserică”83
Un al pastor, Edmond Constantinescu vorbește despre aceleași relații privilegiate dintre primii
lideri ai Bisericii Adventiste după instalarea puterii comuniste, conexiuni interpretate inițial ca
fiind un atu pentru comunitatea adventistă.

82
Interviu Roșca Beniamin
83
Interviu Lazăr Farrai

123
Mai târziu. sau mai degrabă prea târziu, toți liderii adventiști care au avut naivitatea să se
folosească de „secera” sistemului comunist vor cădea rând pe rând sub acest ascuțiș.
În naivitatea lor, unii conducători s-au gândit că ei se folosesc de Securitate pentru a se
menține activi în jocul de putere, când, de fapt, în realitate toți erau pioni, pe o tablă de șah
unde sistemul avea în mâini, strategia și mutările cu toate variabilele pentru îndeplinirea
propriilor obiective.
[…]„ Celălalt element în jocul puterii a fost Tăchici, care a avut un spate politic foarte
puternic din timpul lui Petru Groza, pe care l-a cunoscut personal. L-a cunoscut pe Dej. Fiul
său, care este în Chicago, mi-a povestit într-o ocazie, când Ana Pauker s-a luat de el: ”Hei,
Tăchici, o să te văd mort!” Sau așa ceva.
L-am întrebat: ”Dar ce căuta tatăl tău acolo și de unde-l cunoște Ana Pauker?”
Deci Tăchici era cunoscut în elita comunistă. Însă Tăchici n-a făcut rău nimănui din câte știu
eu.
Tăchici n-a avut o viziune de a dezvolta biserica progresiv, cum a avut Popa, n-a fost
omul să-i confrunte atât de direct, dar nu pot spune c-a făcut rău cuiva vreodată. Poate
că ai alte informații decât mine, dar anecdotic vorbind, Tăchici era știut de omul care...
Noi îl comparam cu Louis de Funes. Era totdeauna bonom, jovial, superficial, nu foarte
profund, da nu făcea rău.” 84

1.11. Scoaterea în afara legii a Mișcării Reformiste „cadoul” comuniștilor pentru

Biserica Adventistă

Conducerea Bisericii Adventiste a mai primit „un cadou” nesperat din partea autorităților
comuniste,în primii ani în semn de bunăvoință și dorință de bună colaborare, scoaterea în
afara legii a Adventiștilor de Ziua a Șaptea- Mișcarea de Reformă( prin Decizia Consiliului de
Miniștri nr 637 din 3 iulie 1951); o grupare dizidentă care s-a desprins de biserica-mamă
considerând că atât conducătorii, cât și credincioșii acestei comunități nu respectă cu strictețe
toată învățăturile transmise de cea care era și este considerată de credincioșii ambelor grupări,
profetul Domnului, Ellen. G. White85.
De altfel, adventiștii-reformiști fuseseră scoși în afara legii și pe vremea regimului monarhiei
constituționale prin Decizia Ministerială nr 24536 din 29 mai 1928, așa cum putem vedea într-

84
Interviu Edmond Constantinescu
85
Arhivele C.N.S.A.S fond D12380, vol1, f.141

124
o comunicare adresată Președintelui Comunității Adventiste Ziua a Șaptea din România din
partea Ministerului Culturii și Artelor, Direcția Cultelor Minoritare.
În același document în articolul 1, erau trecute ca fiind, în afara legii și alte mișcări
religioase:„Nazarinenii, Asociația Internațională a Studenților în Biblie(Mileniștii),
Secerătorii, Penticostaliștii, Inochentiștii-întrucât doctrinele lor sunt de natură de aduce
atingere legilor și instituțiunilor statului și prin practicile lor contravin ordinei publice.” 86
Doar adventiștii de ziua a șaptea și „asociațiunile baptiste” au primit dreptul să funcționeze
conform regulilor acceptate de stat pentru toate organizațiile tip-asociație. Evident, aceste
drepturi, au fost limitate de o serie de abuzuri și alte restricții care defavorizau net cultele
minoritare în defavoarea cultelor majoritare care aveau un statut privilegiat, inclusiv prin
puterea recunoașterii lor prin puterea unor legi ce le ofereau drepturi mult mai largi și mai
bine protejate.
a.Punctele fundamentale de doctrină ce despart Adventiștii de Ziua a Șaptea de
Adventiștii-Reformiști
Principalele reproșuri ale reformiștilor adresate adventiștilor s-au concentrat asupra a ceea ce
ei au numit „cedări” în fața presiunilor sistemului ateist prin renunțarea la respectarea cu
strictețe a Sabatului(unii adventiști și-au trimis copii la școală Sâmbăta), au acceptat să iasă la
instrucție în această zi considerată sacră, au depus jurământul sau nu au acceptat toate
principiile „reformei sanitare”(vegetarianismul a devenit o „marcă”distinctivă a reformiștilor
în raport cu adventiștii „apostați”)
[…]„ Deci prima diferență este că ei nu frecventau Biserica, se adunau separat. Principalul
punct de despărțire a fost în timpul primului război mondial, când ei au susținut că biserica
trebuie să rămână necombatantă. La nivel mondial, în Germania, că ei în Germania au apărut
și aceeași chestie a venit încoace, în România. De fapt, reformiștii au fost prezenți foarte
frecvent și au apărut în Germania și pe urmă s-au extins în România, unde erau mulți
adventiști. Că ei așa au fost, cum să spun eu, într-o simbioză de-asta parazitară cu Biserica
Adventistă. În general, ei n-au recrutat membri din alte comunități decât din comunitatea
adventistă întrucât era și simplu, nu există diferențe doctrinare. Au luat nemulțumiții, cei care
au considerat că Biserica Adventistă deja-i Babilonul, e decăzută pentru că: a mers la război,
deci au fost combatanți, pentru că nu respectă dieta strict vegetariană, pe chestii din astea,
cam astea erau punctele importante. După aceea, o interpretare partizană și interesată a
diverselor citate din Ellen White, ca să le apere puncteleastea de vedere. De atunci datează și

86
Arhivele C.N.S.A.S D 12380, vol 8, f 295

125
citatul ăla fantomă, inexistent, că Biserici întregi, cu pastorii lor vor decădea și așa mai
departe. Ei au inventat-o, nu există citatul ăsta. Au folosit Ellen White ca argument pentru
separarea lor și pentru faptul că ei sunt și adventiștii nu sunt adevarata Biserică.
Era o atenție privitoare la ei ca să nu vină și să racoleze dintre membri, dar era destul de
nuanțată chestia asta pentru că reformiștii de la Suceava erau cunoscuți: era familia Martiniuc
care stătea acolo, pe Zamca, era Florin Chidovăț, care era șef la depozitul de mobilă. Deci
mulți dintre ei erau înrudiți, cunoscuți cu adventiști. Asta era eticheta: ”Aveți grijă că ei se
ocupă cu racolarea de membri și nu le dați prilejul!” Valeriu Petrescu
Conflictul dintre adventiști și reformiști va marca episoade importante din istoria celor două
comunități înrudite în perioada 1948-1989, sistemul poliției secrete a profitat din plin de
numărul mare de informatori racolați din rândul celor două comunități pentru a le dezbina
profund.
„. Nu! Nu se putea face o lipire între reformişti şi adventişti. Pentru că pe ei ne socotea, ei pe
noi, suntem victima celui rău. Pentru că conducerea bisericii noastre, adventiştii, ei nu sunt de
acord cu atitudinea pe care am luat-o noi: să nu lucrăm sâmbăta în armată. Că la voi se face
armată şi nu, asta nu este o încălcare de Sabat dacă...
[…]E.U. Aaa, deci ei aveau ceva cu conducerea bisericii. 87

b.Adventiștii și reformiștii se șicanau reciproc, inclusiv în perioada în care împărțeau

aceeași celulă în închisorile comuniste
Dragomir Ștefanache din Matca ne-a relatat faptul că în perioada în care a trebuit să lucreze în
condiții subumane la Canal Cinci Culmea Poarta Albă s-a intersectat în aceleași închisori sau
celule cu simpatizanți sau membri ai Mișcării Reformiste, cu care s-au contrat destul de
puternic pe teme de teologie și practică a credinței adventiste. Reformiștii erau priviți ca niște
„animale de pradă” care smulgeau din „turma” Bisericii Adventiste pe cei mai nepregătiți sau
naivi dintre credincioși
„ Conducerea. „Părinţii noştri au făcut închisoare şi n-au mers la război să tragă cu arma să
împuşte pe aproapele lui.”
E.U. Reformiştii spuneau asta.
D.Ş. Da, reformiştii îi acuza pe ai noştri. Aşa, spuneau...Şi pe cei mai slabi dintre ai noştri îi
zăpăcea că erau foarte buni de gură şi foarte meşteri de a pune problema. Şi cei care erau mai
„noi” (se referă la ce nou convertiți) veneau şi se plângeau nouă. „Uite, băi, ce face”.

87
Interviu Valeriu Petrescu

126
Chiar aveam unul, săracul„ şi-a pierdut credinţa”(a renunțat la adventism n.n).
A făcut doi ani jumate de închisoare, s-a dus acasă – era de la Buhuşi, de aicea din Roman. S-
a dus acasă şi s-a lăsat de credinţă.
După 16 ani de zile, şi-a revenit că nevasta „a venit la credinţă” şi fata s-a botezat şi s-a
botezat şi el din nou.
C-a făcut o nuntă din poveşti când a plecat de la închisoare.
Deci, c-a stat cu reformiştii vreo două luni de zile. Avea şapte reformişti în dormitor şi cu el.
L-au zăpăcit. L-au „ciupit” şi „l-au făcut”.
El era mai nou în credinţă, nu ştia. Cu ceillaţi, discutam noi. Cu ceilalţi aveam discuţii cu
ei...Aşa. Eh, problemă mai am cu dânşii, da acuma să terminăm cu asta.
Deci în felul ăsta ne vedeau, nu ne puteam înghiţi şi ne pisotna şi ne ataca cu asta:
„Conducerea voastră nu este de acord. Voi, acasă nu mai sunteţi membri. Sunteţi excluşi. Noi
nu vă primim pentru că voi nu credeţi, nu sunteţi sinceri şi voi nu... Asta o faceţi din
constrângere. Să ne unim unii cu alţii ca să putem obţine mâncare aparte, fără carne.
Că noi nu mâncăm. Voi puteţi să mâncaţi şi de porc”. Deci nişte cuvinte de...”88
„ Reformiştii au avut relaţii mult mai strânse cu Securitatea decât am avut noi pentru că ei
depindeau sută la sută de treaba asta. Şi să-ţi dau un exemplu, pe care l-am trăit. Era
Pociovelişte, asta în judeţul Bihor, o localitate unde era o destul de consistentă comunitate
reformistă. Şeful lor, în urma unei discuţii cu pastorul cel mai influent din zonă, unul Sas, a
venit la Oradea să vadă ce se întâmplă acolo la biserica din Oradea, pentru că ăsta îi zisese că
taică-meu era pastor acolo şi asta din relatarea lui ulterioară ştim, i-a zis că acolo Satana e la
amvon. Şi ăsta, fiind tip aşa mai hâtru, zice: “Păi vreau să văd şi eu pe Satana!”. Şi-a venit la
Oradea la adunare şi s-a convins cam cum e; probabil că avea nemulţumiri despre cum se
întâmplau lucrurile pentru ca în Bihor erau foarte multe grupări reformiste, cam câţi pastori
sau lideri, că pastor e impropriu zis, câţi lideri reformişti erau cam atâtea tipuri de gândire şi
de grupări reformiste erau acolo şi erau lupte mari intre ei. Adica chestie era simplă: cu cât
aveai mai mulţi de la care să strângi zecimea cu atât puteai să trăieşti tu mai bine şi să
contribui şi la unde trebuia contribuit. N-aveai de la cine să strângi, n-aveai; şi probabil ăştia
îţi tăiau… sau te duceau la răcorit… nu, nu ştiu detalii. Dar ce ştiu sigur şi în privinţa asta n-
am nici o îndoială, este că erau mult mai puternice relaţiile de colaborare decât eram noi,
pentru că noi dacă ne strângeam la Pociovelişte, aveam probleme cu miliţia de acolo, dacă ei
se strângeau, zeci de ani se strângeau n-au avut nici o problemă cu miliţia.89

88
Ibidem Dragomir Ștefanache
89
Interviu Beniamin Roșca

127
c. Punctul de vedere al fostul ofițer de Securitate Liviu Banias cu privire la Mișcarea
Reformistă în comunism
În dialogul foarte util pe care l-am avut pe tema relațiilor dintre Securitate și mișcarea
reformistă stereotipurile alimentate de pastorii adventiști cu privire la pericolul pe care îl
reprezenta nonconformismul unor adventiști recunoscuți pentru spiritual critic ascuțit sau
pentru un conservatorism ce astăzi este catalogat ca fiind parte din virtutea obișnuită a
oricărui adventist român.
În comunism ,puteai fi etichetat foarte ușor ca fiind „reformist” cu „orientări” reformiste sau
cu „idei reformiste” dacă nu îți lăsai copiii să meargă sâmbăta la școală, erai vegetarian și
criticai conducerea Bisericii Adventiste pentru corupție.
„. Nu mai prezentau o importanță atât de mare, informativ vorbesc. Reformiștii aveau această
tendință de a nu respecta legile, erau un fel de nonconformiști în acea perioadă, cam cum sunt
și iehoviștii în zilele noastre, deși s-au mai modernizat trebuie să recunoaștem și cultele
religioase.
E.U. Dar reformiștii ce făceau în mod deosebit, prin ce încălcau legile statului?
L.B. Ei aveau întâlniri clandestine, incitau câteodată la nesupunere, erau mai revoltători prin
firea lor, dar eu nu cunosc ca din acest cult în perioada cât am fost eu să fi fost cineva
condamnat.”90,
Adventiștii reformiști au fost supravegheați atent de Securitate inclusiv când se organizau în
grupuri pentru diferite ieșiri în natură, evident grija ofițerilor de Securitate pentru genul acesta
de activități în care se implicau reformiștii, dovedește din nou, ridicolul în care s-a așezat
această structură în raport cu statutul pe care îl avea în comunism de instuție ce trebuia să-i
protejeze pe cetățeni pe zona de siguranță națională. 91

90
Interviu Liviu Banias
91
Arhivele C.N.S.A.S, D141, vol 3, f 58

128
129
1.12 Pavel Crișan, fostul Președinte al Uniunii, agent al Securității „Dunăreanu Ion” a
fost înmormântat cu onoruri de autoritățile comuniste.
O întâmplare anecdotică de la înmormântarea pastorului Pavel Crișan relatată de pastorul
Aurel Pălășan ca martor ocular, reflectă opinia generală din interiorul Bisericii Adventiste la
sfârșitul anilor 1964 cu privire la fostul președinte al Uniunii ca fiind omul care a slujit mai
mult autoritățile comuniste și propriile interese de putere decât comunitatea adventistă.
„. O să încerc să răspund printr-o întâmplare tragi-comică la care am fost martor. Unul dintre
preşedinţii cei mai controversaţi ai Bisericii Adventiste în comunism a fost Pavel Crişan.
Acest om a făcut mult rău bisericii. Şi poate şi din această cauză a fost foarte iubit de
autorităţile comuniste. Mi se pare un episod ca fiind foarte relevant pentru ce am afirmat până
acum. Episodul se leagă de ultimele zile din viaţa lui Pavel Crişan şi înmormântarea acestuia.
Aveam printre noi un coleg pastor care cred că şi acum mai este în viaţă, Desideriu Faluvegy.
Acest om avea un dar deosebit, acela de a avea răbdare cu oamenii în suferinţă şi de a-i îngriji
atunci când ajungeau la pat. Colegul meu Faluvegy l-a îngrijit în ultimele zile ale existenţei
sale pe preşedintele Uniunii Adventiste de atunci, Pavel Crişan. După multe zile de suferinţă,
într-o zi, Pavel Crişan a trecut „la odihnă”. Soţia acestuia, dezorientată, l-a rugat pe fratele
Faluvegy să se ocupe şi de partea de îmbăiere şi îmbrăcare a defunctului
. Îmi povestea colegul meu pastor că era foarte obosit după multe nopţi de nesomn şi că a
acceptat cu mare greutate să se ocupe şi de această problemă. Însă în cele din urmă a acceptat,
a luat costumul pregătit pentru preşedintele acum defunct, a consolat familia îndoliată şi pe
cei apropiaţi care privegheaseră neîntrerupt ultimele zile ale lui Crişan şi a plecat.
În momentul în care a ajuns în staţia de unde trebuia să ia autobuzul să ajungă la gară a
constatat că haina cu care se îmbrăcase parcă intrase la apă, îi era prea scurtă. S-a uitat atent şi
la pantaloni şi şi-a dat seama că şi aceştia sunt mai scurţi decât trebuie, şi atunci i-a
străfulgerat ideea că l-a îmbrăcat pe preşedintele Crişan în propriul costum. Îmi descria groaza
cu care s-a dus la soţia dânsului şi care în loc să treacă peste acest moment i-a spus că dacă a
confundat costumul n-are decât să-l dezbrace pe mort şi să-i pună înapoi costumul pregătit
pentru momentul trecerii în nefiinţă. ...
Acesta este un episod să spunem mai degrabă amuzant. Însă un episod de data aceasta plin de
învăţăminte, apropos de întrebarea dumneavoastră, se referă la serviciul divin de
înmormântare a lui Pavel Crişan, unde a fost foarte multă lume. Catafalcul preşedintelui era
înconjurat de cei şase preşedinţi de Conferinţe. Reţin un lucru care mi s-a părut ciudat atunci
şi mi se pare ciudat şi acum. Preşedintele Crişan a fost onorat de către autorităţile comuniste
cu o înmormântare făcută pentru un om de rang înalt.

130
Ţin minte că înaintea şirului de coroane, câţiva apropiaţi ai lui Crişan ţineau pe nişte perne de
catifea roşie medaliile şi distincţiile primite de Crişan de la autorităţile guvernamentale ale
vremii. În mod neinspirat spun eu, un coleg de-al nostru pastor, a pus sub pieptul încărcat de
medalii a lui Pavel Crişan şi o Biblie deschisă.
Mi s-a părut un contrast ciudat şi nefericit să stea atât de aproape medaliile acordate de un stat
ateist de Cuvântul Domnului. Unul dintre colegii mei, preşedintele conferinţei Moldova,
Bidiuc Ioan, a aruncat o privire mai atentă, fiind de felul lui mai şugubăţ, asupra Bibliei. Şi s-a
aplecat către colegii lui, preşedinţi de conferinţe spunându-le: „Aţi văzut unde s-a deschis
Biblia care este pusă pe pieptul lui Crişan?” Cineva se apleacă curios să vadă unde. Şi
exclamă: „interesant s-a deschis la proverbele lui Solomon”, la care Bidiuc spune: „După ce
comportament a avut cred că n-a ajuns s-o citească nici măcar până acolo”. Cred că aceste
întâmplări spun mai mult decât ar trebui despre ce caracter a avut Pavel Crişan şi ce imagine a
avut în rândul colegilor pastori. Însă ironia sorţii, mormântul lui Pavel Crişan poate fi şi astăzi
vizitat, însă mormintele unor oameni care au făcut cinste acestei biserici ca Ştefan
Demetrescu, Petre P. Paulini şi alţii, din păcate nu se mai ştie locul unde au fost înmormântaţi.
92

2.CONTROVERSE ÎN INTERIORUL BISERICII ADVENTISTE CU PRIVIRE LA

PRINCIIPIILE DE RESPECTARE ALE SABATULUI

2.1 Unitatea doctrinară și solidaritatea din interiorul Bisericii Adventiste din România
în perioada comunistă, un mit

Unul dintre cele mai bine întreținute mituri din Biserica Adventistă din perioada comunistă,
dar și după Revoluție a fost acela că conducătorii acestei comunități au fost nevoiți să făcă
compromisuri cu autoritățile pentru a menține unitatea organizatorică și mai ales doctrinară a
Bisericii. Președintele Uniunii Adventiste din România, în perioada 1974-1991, ne-a prezentat
perspectiva domniei sale cu privire la avantajele acomodării sistemului instituțional al
bisericii la contextul politic din perioada 1955-1989.

92
Ibidem, Aurel Pălășan

131
„În această perioadă, au fost foarte multe, uneori şi datorită modului în care mulţi dintre noi
n-au ştiut cum...sau le-a fost teamă, dar în principal, în 89 când s-a încheiat perioada, biserica
a fost unită. În Ungaria biserica s-a scindat, în Iugoslavia la fel, în Bulgaria la fel, am fost
singurii care am rămas uniţi. S-a păstrat unitatea, doctrina, a crescut biserica, pastorii şi
membrii au ştiut ce cred şi-n relaţiile cu autorităţile au făcut ceea ce putea să facă pentru
ocrotirea bisericii chiar dacă ne-au numit unii că am fost securişti, comunişti....”93
Dacă în ceea ce privește unitatea oganizatorică găsim suficient de multe argumente și fapte
istorice ce dovedesc că a însemnat o reușită din partea liderilor adventiști comunizați, foarte
dispuși să preia din modelul statului totalitar un hipercentralism al deciziilor ce făcea
imposibilă orice formă de opoziție sau de democratizare a vieții Bisericii. În ceea ce privește
doctrina însă, atât din documente, cât mai ales din mărturiile unor pastori sau membri laici ai
acestei comunități vom vedea că în cele mai importante aspecte ale dogmei, mai ales în
privința respectării Sabatului au existat puncte de vedere și atitudini în sânul comunității
complet divergente.
Din această zonă a confuziilor dogmatice, de practică religioasă au pornit și cele mai mari
conflicte în rândul conducătorilor Bisericii „păpușați” de Securitate, de Departamentul
Cultelor dar și în rândul membrilor laici. De aici ideea de solidaritate și de unitate a
membrilor comunității în jurul acelorași idealuri este mai mult decât discutabilă.
Dovada supremă a faptului că teologia și practica cu privire la Sabat erau complet în ceață în
perioada comunistă este și faptul că unii dintre martorii noștri, pastori
[…]Da. Când am plecat la Seminarul Adventist, impresia mea era cea a unei biserici omogene
și unite în fața unei lumi ostile.
Și era ideea unei solidarități care te făcea să accepți limitele fraților tăi, intelectuale sau de altă
natură, pentru că știai că suntem împreună sub același steag. Un aspect pe care l-am înțeles în
Seminar, vreau să încep cu aspectul adventismului internațional.
Deci ceea ce am înțeles în seminar este că adventismul era împărțit de câteva decenii
bune în două orientări: una numită adventism istoric, perfecționist și un adventism
progresist.
Și că, de-a lungul istoriei secolului XX, aceste două tendințe s-au confruntat.
În România te întâlneai cu idei contradictorii: unii spuneau că perfecțiunea este
posibilă, alții că perfecțiunea nu este posibilă. Unii susțineau perfecțiunea ultimei

93
Interviu Dumitru Popa

132
generații, alții nu. Unii susțineau că Ellen White este un îndrumător spiritual, alții
susțineau că....
Deci chiar ”Curierul Adventist” publica astfel de articole contradictorii.
Însă n-am avut ocazia să-mi dau seama să fac așa o deconstrucție a acestor idei, să-mi
dau seama care este originea lor și am înțeles că adventismul nu era ceea ce credeam eu,
un sistem complet, cu niște adevăruri definitive, era dinamic, încă în dezvoltare, care
încă-și căuta un Adevăr Prezent. Deci ăsta a fost un aspect”
Am studiat, deși n-aveam internetul pe vremea aceea, la biblioteca Uniunii erau materiale și-
am studiat scrierile pionierilor din secolul XIX, am văzut cum s-au dezvoltat ideile adventiste
în context social și istoric, am înțeles dimensiunea istorică a doctrinelor adventiste, noțiunea
de „Adevăr Prezent” și, ce m-a câștigat la adventism, a fost ideea unei biserici fără dogme,
care este într-o continuă contextualizare istorică ca adevăr prezent. ”94

2.2 Adventismul românesc divizat. Conflict ideologic între „aripa europeană” condusă
de Conradi și „aripa americană” condusă de Ștefan Demetrescu

[…]În ceea ce privește adventismul românesc, ce-am constatat că existau două tendințe
dinainte de-al doilea război mondial. Ce vreau să spun, ca unul care-am citit cartea lui
Modoran(se referă la cartea „Biserica prin pustiul roșu”) și are mari limite, după părerea mea,
ca cercetare, nu mă refer la agendă politică.
Conflictul nu a fost în biserica română între o așa zisă ”rezistență” și o parte vândută
Securității.
A existat un conflict între o aripă europeană condusă de Conradi și reprezentată de
Paulini în România și o aripă americană reprezentată de Demetrescu.
Acum și Paulini și Demetrescu au fost oameni onești și au fost oameni care-au dat totul pentru
Biserică, dar ei au avut urmași.
Urmașii lui Demetrescu au adoptat o atitudine mult mai literalistă în interpretarea Ellenei
White și, mă rog, a unui stil de viață standardizat, ca să zic așa, în timp ce urmașii lui Paulini
aveau ideea unui adventism în contextul culturii europene.
Lucrul acesta nu l-am înțeles acum 30 de ani, acum îl înțeleg destul de bine.
Conradi, având în vedere problema adventismului european.
Aici a apărut și Problema Sabatului.

94
Ibidem Edmond Constantinescu

133
Adevărul este că în țările din vestul Europei, în Elveția de exemplu, problema Sabatului
nu a fost văzută atât de rigid. Mă refer la copiii la școală. Deci în Elveția copiii mergeau
la școală cu Biblia în ghiozdan.
Mama mea a crescut în Ungaria și același lucru se întâmpla. În același timp, erau
părinți care aveau o atitudine foarte categorică față de Sabat și refuzau să-și dea copiii
la școală. Eu mă refer la situația de dinainte de al doilea război mondial. Era foarte
dificil să faci o educație, să faci un liceu, nu mai spun de-o facultate ținând Sabatul în
condițiile de-atunci, când liceele erau instituții de elită, ca să zic așa. Aveau uniformă, un
liceu era înainte de perioada interbelică cam ce este o facultate în timpul nostru. Și era
mult mai greu să faci sabatul, de aceea mulți au preferat să renunțe la educația școlară.
Acuma nu vreau să țin cu niciuna din aceste două părți, vreau să spun că ele existau.
Ei, exista de asemenea un conflict ideologic în privința armatei.
Erau cei care aveau atitudine de acomodare la instrucția cu arma, cei care spuneau să nu pui
mâna pe armă, să fii necombatant.
În general, aceste limite de forțe au existat în Biserica Adventistă înainte de vremea
comunismului.
De ce spun acest lucru? Pentru că mi se pare greșit ce face Modoran, să acuze pe toți cei care
au avut o atitudine mai liberală față de problema armatei sau a Sabatului ca fiind vânduți
comuniștilor.
Bunicul meu, de exemplu, a fost împușcat de sovieți. Era în Ungaria, nu în România, dar avea
o atitudine destul de acomodaționistă în cele două probleme.
Alții aveau o atitudine mai strictă. Și nu vreau acuma să țin cu o parte sau cu alta.
Ce vreau să spun este că motivația nu a fost determinată neaparat de influența
comunismului, ci au venit cu aceste orientări teologice sau chiar ideologice dinainte de
vremea comuniștilor, iar după venirea comunismului conflictul s-a accentuat între ei.
Acuma bineînțeles c-a intervenit și comunismulși părerea mea este că de fapt Securitatea sau,
mă rog, partidul, în sfârșit, puterea ocultă care era în spatele puterii vizibile, a speculat foarte
mult aceste conflicte teologice ca să țină Biserica împărțită și așa se face c-avem o
rezistență.
Cu siguranță că au fost oameni care au suferit în pușcărie și-au suferit pentru Sabat și în
armată și au suferit pentru convingerile lor și merită tot respectul.
În același timp însă, mulți pastori și nu vreau să dau nume acuma – dacă mă întrebi
poate voi da – au speculat noțiunea de rezistență ca să-și facă ei un lobby între
credincioși și să colecteze zecimea cu servieta și așa mai departe.

134
Deci nu am înțeles cumva aceste jocuri ale puterii de la originea lor.
Le-am înțeles mai bine când am văzut cum stau lucrurile și sincer am simțit că tânjesc pentru
unitatea bisericii, adică aș fi vrut să-i văd pe oameni împărțiți, stând de vorbă și dându-și unul
altuia beneficiul îndoielii, ca să zic așa, și încercând să ajungă la o unitate.
Dar la data aceea Bucureștiul era foarte împărțit în două grupe, care din punct de
vedere teologic se acuzau reciproc și bineînțeles că era un amestec al unor forțe din
afara bisericii în tot acest conflict, întotdeauna.95
Dumitru Popa, președintele Uniunii cu cei mai mulți ani în fruntea Bisericii Adventiste în
comunism ne-a explicat faptul că în jurul respectării zilei Sabatului ca zi de odihnă, mai exact
a trimiterii sau netrimiterii copiilor la școală în această zi a existat o vie controversă în
interiorul acestei comunități și înainte de anul 1945. Tot domnia-sa ne-a relatat un episod
foarte elocvent despre modul în care reprezentanții Departamentului Cultelor au încercat să-l
infiltreze pe pastorul Popescu Ioan în conducerea Uniunii, după ce i-au schimbat opinia cu
privire la chestiunii frecventării școlii sâmbăta de către copii din familii adventiste. Despre
schimbarea bruscă de „macaz” a acestui pastor ne-a vorbit Marian Corneliu și soția acestuia
Lidia Marian care și-au amintit cât de contrariată era comunitatea din Suceava vis a vis de
schimbarea bruscă de optică a pastorului local Popescu ce militase pentru netrimiterea la
școală a copiilor de adventiști sâmbăta, poziția lui find ulterior, diametral opusă.
Motivul, este unul cât se poate de previzibil în acele timpuri. Pastorul Popescu Ioan, semnase
un angajament cu Securitatea și primise numele conspirativ „Stănescu Ioan”.96

95
Ibidem Edmond Constantinescu
96
Arhivele CNSAS Dosar R282066, f 9

135
„În perioada interbelică nu a fost această problemă. Unii mergeau alţii nu.
Ca dovadă în comunităţile noastre în perioada interbelică, duminică cei care mergeau
sâmbăta la şcoală veneau duminica şi aveau Școala de Sabat cu ei. Puteam discuta cu unii din
Department, ne înţelegeau, şi îmi spune unul ,vă înţeleg că problema e o problemă a dvs,
statul e stat, aşa a hotărât, sfatul meu: un om de dincolo, nu faceţi din aceasta o problemă, nu

136
ieşiţi înainte, rezolvaţi problema la faţa locului jos, cu profesorul respectiv. Că ei vă înţeleg.
Când apare ca problemă, nimeni nu vă mai apără. Dar dacă rezolvaţi la voi…a fost o
idee. În biserica noastră nu a fost totdeauna, eu am hârtiile când eram la liceu, examenele care
îmi cădeau sâmbăta, făceam cerere, am şi acum hârtia dacă ministerul aprobă să le dau altă
dată. Momentul în care faci probleme, nu mai puteau să facă nimic nici ei…”97

2.3 Pastorul Popescu Ioan din Moldova pus de autoritățile comuniste „să rezolve”
problema nefrecventării cursurilor de către copiii adventiști, sfârșește în ridicol

„ Am să vă dau un exemplu, la un moment dat a fost o luptă între cererea Departamentului în

educarea copiilor. Copiii la şcoală sâmbăta, şi problema lor.
Ne-am dat seama noi aveam pe timpul acela, pentru a putea să ne întâlnim aveam întâlniri
trimestriale cu pastorii, Adunări de Orientare. Prezentam două subiecte, unul religios, unul
social. Şi avea loc, ne întâlneam cu toţi pastorii, chiar dacă era un reprezentant al
Departamentului.
Un caz care s- a petrecut, la încheierea unei şedinţe, prezentam unul din referate şi după
încheierea discuţiilor, la sfârşit unul din pastori cere cuvântul fratelui Tăchici şi spune că
conducerea Uniunii e vinovată pentru că nu ține la principii pentru faptul ca se fac presiuni
ca sa trimita copiii sâmbăta la școală, conducerea Uniunii nu ia atitudine.
S-a chemat un reprezentant al Departamentului, cere Uniunii să retragă calitatea de pastor.
Comitetul Uniunii nu considera normal că în definitiv, nu trebuia pus în felul acela, omul a
spus că trebuie să apărăm.
Nu i-am retras calitatea sa. Chiar daca s-a propus. După 2 luni de zile de la data aceasta,
fratele Tăchici îmi spune că suntem invitaţi la Departament, eu, Tăchici, fratele Alexe şi ne-
am prezentat a doua zi.
Cine era în birou? Pastorul care ridicase problema în conferinţa respectivă. Rodeanu acesta
era membru al Partidului Comunist, însă era singurul din Department care dacă îi argumentai
puteai să te înţelegi cu el.
„Îl cunoaşteţi pe domnul?” Da, noi suntem în discuţii cu el de 2 luni de zile.
Ne-am înţeles şi dânsul s-a angajat să rezolve problema mergerii copiilor sâmbăta la şcoală pe
tot Comitetul Uniunii.”

97
Ibidem Dumitru Popa

137
Popescu îl chema, din Moldova. Şi de ce v-am cheamt, să luaţi act de lucrul acesta, să-l numiti
consilier în Comitetul Uniunii cu problemele acestea.
Am avut discuţii cu dânsul şi cu autorităţile superioare de stat.(se referă la Securitate n.n)
L-am chemat pentru domnull Popa pentru că domnul X are şi un material pregătit care să fie
publicat în revistă.
Domnul Popa să contrasemneze articolul lui că ce spune el e aşa.
Fratele Tăchici, cu Preşedintele de Conferinţă au fost de acord.
N-aveam de ce să ne certăm cu Departamentul. Fratele Alexe şi cu mine am spus că nu. Am
spus că noi supunem comitetului Uniunii şi ce decid ei aia facem.
Dar noi nu avem calitatea. Toţi eram membri dar nu eram plenul. Şi la un moment dat, biroul
alături al avocatului lor, discutaţi între dumneavoastră.
Că nu plecaţi până nu rezolvaţi problema.
Am rămas pe aceleaşi poziţii. Noi doi şi ei doi.
Am spus că dacă nu ne înţelegem, retragem recunoaşterea comitetului uUniunii…am eu o
idee. Nu v-o spun să nu vă implic. Şi ne-am întors.
Domnull Popa vă spune cum este. Am spus: „v-aţi gândit bine când aţi luat hotărârea asta?
Da.
Ştiţi cum e privit pastorul Popescu acuma? Un erou. Când va veni domnul Popescu nu vor
înţelege toţi că a fost pus de dumneavoastră şi de Securitate să facă ce a spus la Conferinţă. Şi
nu va face nimic. La asta nu s-au gândit.
Dar zic, să nu renunţaţi la planul dumneavoastră. Uite cum să faceţi, Comitetul nu i-a retras
recunoaşterea lui, dumneavoastră i-aţi retras-o.
Redaţi-o să meargă în districtul lui, şi să rezolve problema acolo, şi apoi pe conferinţa lui, şi
apoi şi pe celelalte. A zis zâmbind, că da. Ăla supărat, nu aşa ne-am înţeles noi cu autorităţile
superioare de stat. A trântit uşa şi problema s-a rezolvat…”98

Pastorul Popescu Ioan a încercat să rezolve „problema”, în districtul Suceava,

îndemnînd de la amvon pe părinți să-și trimită odraslele sâmbătă la școală,însă membri
comunității au simțit că schimbarea vine din exterior și nu l-au mai considerat credibil
pe cel care le fusese etalon la un moment dat de susținere aprincipiilor cu orice risc.

98
Ibidem Dumitru Popa

138
„Chestiunea care a fost o constituit o mare frământare, mai ales urmare faptului că unul dintre
pastorii bisericii, care şi-a început activitatea când eram într-o cămăruţă, era unul dintre
promotorii respectarii Sabatului, Popescu Ioan. El agita această problemă într-un mod
pozitiv”99
[…]”. Fratele Popescu, care mult timp s-a așezat ca un campion al acestei respectări a
poruncii, porunca fiind clară: „În ziua de odihnă nu trebuie să lucrezi nici tu, nici fiul tău, nici
fiica ta!”.... Regretabil că a dorit într-un timp să ajungă în conducere.
E.U. În conducerea conferinței?
M.C. Conferinței. Și pe fondul ăsta și-a pierdut capul. A început să fie atât de confuz și
neînțeles de nimeni încât până la urmă s-a descurajat și el și și-a dat scrisoarea de retragere(se
referă la renunțarea la calitatea de membru al bisericii n.n). Iar după asta, a fost o perioadă
când....
E.U. El s-a retras din calitatea de membru?
M.C. Da, da, de membru, el, împreună cu soția și-au dat scrisori de retragere din biserică.
După aceea a fost o perioadă când biserica a fost deservită de Conferință până când s-a găsit
un pastor care a deservit în mod permanent.”100
„Pastorul Popescu, care inițial nu era de acord să dai copiii sâmbăta la școală și care avea o
fată care a pierdut clasa a treia pentru că nu s-a dus sâmbăta la școală, pe urmă a dat copilul
sâmbăta la școală.
E.U. Dar în afară de acest semnal să spunem, practica în mesajul biblic vă îndemna să vă dați
copiii la școală, și-a schimbat atitudinea?
M.L. El da, dar între timp a și plecat de la noi ca pastor.
E.U. Aha, deci n-a mai avut timp să vă influențeze.
M.L. N-a mai avut timp. Pe urmă aveam pe familia Petrescu, care nu și-a dat copii,pe
niciunul, sâmbăta la școală și majoritatea au făcut la seral ori la....”101

De aceeași părere este și profesorul Florin Lăiu atunci când ne-a vorbit despre faptul că
sistemul comunist și-a impus mai ușor punctul de vedere în privința Sabatului, atâta
timp cât în rândul teologilor bisericii, a conducătorilor și în mod implicit a membrilor
laici păzirea Sabatului în sensul neparticipării la cursuri, era mai degrabă o chestiune
facultativă ce ținea de opțiunea individuală.

99
Interviu Marian Corneliu
100
Ibidem Marian Corneliu
101
Interviu Lidia Marian

139
În chestiunea depunerii jurământului sau a activităților specifice în armată în ziua de
sâmbătă situația era și mai complicată. Cei mai importanți lideri ai Bisericii Adventiste
după pătrunderea comunismului: Ștefan Demetrescu, Petre Paulini, Gheorghe Indricău,
fuseseră ofițeri sau subofițeri în armata română pe vremea regimului Antonescu și nu
au considerat că își încalcă conștiința fiind activi în Sabat în cadrul activităților militare
specifice, atât în vreme de pace, cât mai ales, în război.
[...]„Aveam legătură cu foarte mulţi. Cred că biserica era obedientă dintr-un punct de vedere.
Biserica chiar cu toţi liderii pe care i-a avut a fost un punct de rezistenţă, pentru că autorităţile
n-au fost mulţumite cu ideea doar că i-au silit pe adventişti să-şi dea copiii la şcoală sâmbăta
şi să nu facă opinie separată faţă de ceilalţi, şi în armată la fel. Mulţi au făcut închisoare din
cauza asta. Aceşti mulţi au fost o minoritate. Eu nu aş pune aici tot blamul asupra rgimului
comunist, pentru că chiar înainte de perioada comunistă, în perioada interbelică, noi nu am
avut o poziţie unitară în privinţa asta, nu a existat o unitate de vedere din toate punctele. E şi
explicabil, în sensul că la noi condiţiile nu erau ca în America. Eram într-o ţară cu tradiţie
ortodoxă, cu o democraţie şubredă. Destul de repede a devenit dictatură, nu s-a mai împotrivit
nimeni. Este în firea românului, nu că ar fi rău, dar poate fi manipulat uşor în direcţia asta. Nu
are cultura care să înţeleagă pericolul în privinţa asta. Dimpotrivă, are în minte imaginea
voievodală.
E.U. Credeţi că din această perspectivă, adventismul a fost oglinda aceeaşi societăţi din care
făcea parte?
F.L. Într-un anumit sens cred că aşa era, unii dintre pastorii buni ai bisericii, fuseseră ofiţeri,
Ştefan Demetrescu, Petre Păunescu. În general cei care au avut o pregătire militară au în mod
natural o apreciere faţă de ordinea militară şi ideea de ordin şi execuţie. Sunt mai deschişi
către…chiar oameni care au suferit în timpul dictaturii antonesciene, au păstrat o oarecare
admiraţie pentru mareşal. E explicabil cumva, a rămas ceva în structura lor, ceva milităros,
care şi în biserică au căutat să-l promoveze. Fără a-şi păstra spiritul prietenos faţă de membri,
în acelaşi timp pastorul-ofiţer este totuşi altul.
E.U. Deci au fost amestecate lucrurile…
F.L. Da, în ce sens aş putea spune că a fost rezistenţă. Regimul comunist a dorit mult mai
mult să forţeze biserica să permită membrilor să meargă la seviciu sâmbata, de exemplu, s-a
insistat. Biserica a mers cu unele permisiuni, în unele privinţe. Care deja în mod
tradiţional erau problematice, şi unde nu era o uniformitate. Dar dacă înainte de
comunism nu se ocupă pastorul în privinţa asta, în perioada comunistă, era obligat ca să
te înveţe să mergi la şcoală sâmbăta. Era obligat şi prin exemplu şi prin sfat. Erau unii

140
care căutau să o scalde cumva. Nici nu voiau să sfătuiască cumva, le spuneau să facă
după conştiinţă. Alţii mergeau în echipă, trimişi de la Uniune ca să-i lămurească pe
membri, şi au făcut-o cu toată convingerea, oamenii au interpretat fenomenul ca nişte
acte de fanatism, de extremism. Şi şi-au făcut datoria cum au înţeles-o.” 102

Florin Lăiu a refuzat să participe la cursuri în ziua Sabatului și a suferit mult din
pricina asta, însă, recunoaște că în zona de nord,nord est a țării de unde provenea,
majoritatea membrilor bisericii nu aveau cunoștință de argumentele teologice și practice
pentru care copii lor nu ar trebui să meargă la școală sâmbăta sau tinerii înrolați în
armată să nu se integreze pe deplin în sistemul de atunci.
[…] “În anii 70 cred că se întâmpla. Motivul este că tata a făcut parte din „rezistenţă” în
sensul adventist. De exemplu, în şcoala generală, noi nu am mers sâmbăta la şcoala, erau
destui de puţini pastorii care îndrăzneau să aibă o asemenea atitudine în biserică. Între
membrii erau ceva mai mulţi, unele comunităţi predomină obiceiul ăsta, de a nu merge la
şcoală sâmbăta. Era o formă de rezistenţă pentru că obiceiul de a renunţa la păzirea Sabatului
era dominant în comunităţile noastre. Existau zone în care parcă nici nu se auzise de faptul că
cineva poate să treacă la scoală fără să meargă sâmbăta. Eu îi pot înţelege pe toţi, nu am fost
mai bun când nu m-am dus la şcoală sâmbăta, şi nu pot să spun că am fost mai rău după ce am
început să merg.103

„Majoritatea copiilor de adventiști mergeau la școală sâmbăta...”

V.P. […]”Cu şcoala era aşa, vorba unei glume, existau două feluri de adventişti, care
merg la şcoală sâmbăta şi care nu merg. Consensul era, fiecare hotărăşte după
conştiinţa lui”104

Dialogurile cu pastorii: Beniamin Roșca,Viorel Dima,Iosif Suciu, asistenta medicală Marian

Lidia, scriitoarea Hanna Bota, profesoara Elena Petrescu, inginerul Marian Corneliu pe
această temă sensibilă a lipsei de uniformitate în păstrarea Sabatului ca zi de odihnă la nivelul
comunităţii adventiste, relevă diversitatea punctelor de vedere din interiorul Bisericii
Adventiste, confuziile dogmatice în privința respectării zilei de ofihnă dar, rolul agenților

102
Interviu Florin Lăiu
103
Ibidem Florin Lăiu
104
Interviu Valeriu Petrescu

141
Securității, pastori ai comunității și nu mai puțin important, influența Departamentului
Cultelor în perioada cuprinsă între anii 1945-1989.
[…] Da, a fost problema Sabatului în sensul că, din păcate părinţii mei nu au fost pe ideea că
dacă suntem adventişti, atunci nu trebuie să mergem sâmbăta la şcoală, ei au fost mai
degrabă în grupul majoritar din punctul ăsta de vedere.
Majoritatea a fost convinsă de către fraţii „mai isteţi”(se referă la membri comunității
influențați de Securitate) , de atunci de la început, că nu trebuie să ne creem supra
probleme, dacă vrem să ne păstrăm libertatea de existenţă şi de mişcare, şi că trebuie să
procedăm la un anumit nivel de adaptare.
Din păcate, mentalitatea asta a rămas, deci am verificat acuma recent chestia asta. Din
punctul ăsta de vedere, deci sunt unul dintre cei care au fost sâmbăta la şcoală
întotdeauna, şi când am fost în armată, am făcut armata la termen redus, am făcut 6
luni, dar nu am avut o atitudine dintr-asta hotărâtă. Am încercat pe cât posibil să nu fac
nu ştiu ce lucruri în Sabat, dar nu am atras o altă atitudine, pentru că asta era obişnuinţa cu
care venisem acolo. Abia mai târziu, când eram în profesorat m-am trezit într-o sâmbătă cu
directorul, care era profesor la vremea aceea, că eram singurii care am ieşit cu copii la munci
agricole. Copii strângeau porumbul, şi directorul cu mine încărcam sacii, şi atunci am avut aşa
un fel de iluminare...” 105
Pastorul Iosif Suciu mărturisește că „l-a incitat” în adolescență tema „păzirii”(expresie des
uzitată în Biserica Adventistă cu semnificația respectării interdicțiilor în această zi specială)
Sabatului în contextul în care părinții de religie adventistă l-au îndemnat să acționeze după
propria conștiință.
[...] Problema Sabatului era o problemă care ma incita, nu am mers la scoală în clasele mici,
în clasele de liceu am fost lăsat să decid eu, şi am fost puţine Sabate, gândeam că nu aveam
cale de ieşire, dar a fost o luptă dură, se alegeau picturi şi sculptura, mi se crease oarecum o
perspectivă, despre care când a auzit directorul că sunt şi adventist, şi merg pe altă direcţie s-a
supărat foc”106
În acelaşi sens al discriminării, am o amintire care privită retrospectiv, îmi provoacă un soi de
nostalgie după amintirile din copilărie şi nu resentimente, aşa cum poate ar fi firesc.
În clasele I – IV eram elev la Şcoala de Muzică din Suceava, în clasa învăţătoarei
Străchinescu Emilia. În clasă eram trei copii de adventişti, doi nu frecventam şcoala sâmbăta,

105
Ibidem Beniamin Roșca
106
Interviu Iosif Suciu

142
iar o colegă din când în când mai venea sâmbăta la şcoală mai ales la îndemnurile militante
ale învăţătoarei noastre, o comunistă convinsă.
Învăţătoarea m-a admonestat de multe ori în această problemă a absenţelor mele de sâmbăta,
însă una din metodele în care încerca să mă umilească, era aceea de a mă pune în ultima
bancă, în „banca ruşinii”, cum era denumită, în care îşi făcea veacul o colegă de etnie rromă,
pe numele ei Ana Roman, o fată bună, extrem de sturlubatecă, ca mine de altfel...
În clasă exista şi o bancă de onoare, prima bancă de pe rândul din mijloc, banca cu steguleţ, în
care ţin minte că n-am avut decât arareori ocazia să ajung şi din cauza „bubelor din cap”
legate de absenteismul meu cronic în zile de sâmbătă.
Pe la mijlocul anului 2000, m-am întâlnit cu fosta mea colegă, marginalizată şi ea din motive
diferite, adică etnia, în preajma zilelor de Paşte.
Am recunoscut-o destul de greu, era îmbrăcată în straie monahale, se călugărise. Am avut o
discuţie caldă şi profundă în spiritul iertării şi uitării. Nu avea nici un pic de resentiment faţă
de învăţătoarea care o bătea „de-i săreau fulgii”, dar şi-a amintit că-i luam întotdeauna
apărarea, atât faţă de ea cât şi faţă de colegi, nu ştiu dacă dintr-un sentiment comun al celor
care suferă din pricina stigmatizării sau pur şi simplu din milă faţă de ceea ce consideram eu
injust şi imoral, adică marginalizarea unui „pui de ţigan”, aşa cum îi spunea tovarăşa.

2.4 Principiul „Divide et Impera” a fost aplicat de către comunişti pentru „virusarea”
vieţii comunităţii adventiste din România
Au fost momente dificile, îmi amintesc că datorită apelativului cu care eram “gratulat"
“pocăitule”am fost făcut pionier numai în a treia grupă după ce am fost avertizat că nu voi
primi “în veci” cravata roşie cu tricolor, lucru pe care eu îl consideram catastrofal, şi mai apoi
aveam probleme cu nota la purtare, care a fost de câteva ori depunctată la 9 pentru că sâmbătă
refuzam să merg la cursuri din aceeaşi conştiinţă construită cu mesajele de la biserică şi din
anturajul adventist în mijlocul căruia mă formam. Cravata roșie cu tricolor avea să atârne în
sfârșit la gâtul meu după mai multe reprize de plâns sfâșietor, în același cadru devenit familiar
pentru mine, cel discriminatoriu. Am fost„ făcut” pionier, într-o ceremonie sobră alături de
colega mea de ultima bancă, Ana Roman, de etnie romă, cu care avea să umblu de mânuță
până la sfârșitul clasei a IV-a împărținf frățește notele scăzute la purtare, mențiunile doi sau
trei, bătăile învățătoarei și alinturile de genul „pocăitule” sau țigancă împuțită, apelative care
veneau din când în când nu numai din partea învățătoarei ci și a colegilor.
Pe de altă parte, în privința respectării Sabatului se dădea o luptă în mine în acei ani fragezi,
fiind pasionat de fotbal, refuzam să merg sâmbătă în cantonamente cu copiii de la club,

143
credeam că slujesc o cauză dreaptă şi că respect în acest fel Sabatul Domnului despre care am
învăţat că era adevărata zi de închinare, şi practici de gen şcoală, fotbal erau “neplăcute în
ochii Domnului” în Sabat, de multe ori însă în timpul serviciilor divine petrecute în Casa
Domnului gândul meu fugea la copiii care erau la antrenament sau la un program TV care şi-
aşa pipernicit cum era se desfăşura în timpul zilei Sabatului iar eu îmi interziceam să mă uit la
el.
Îmi amintesc că de câteva ori m-am simţit ipocrit atunci când, deşi nu frecventam sâmbăta
cursurile şcolii în câteva ocazii am ales să merg în acest interval cu copiii din clasa mea
pentru a mă juca în Orăşelul Copiilor din localitate. Simţeam după acele “scăpări” că am
trădat, ca nu e bine ce am făcut, că nu este corect faţă de mine să fiu între două luntrii.
Această confuzie poate fi confirmată şi din mărturia pastorului Valeriu Petrescu, al cărui tată,
Petrescu Ioan a fost printre cei care au pus, în anul 1956, temeliile comunităţii adventiste din
Suceava.
„ Este esenţial de menţionat totuşi că nu reţin să fi fost conflicte în interiorul bisericii din
Suceava, din care făceam şi eu parte, între cei care îşi îndemnau copii să meargă la şcoală
sâmbăta şi cei care făceau contrarul. Fiecare reacţiona după cum îl îndemna conştiinţa!” 107

2.5 Marian Corneliu, Elena Petrescu și Viorel Dima au depus mărturie despre
frământările și starea de confuzie personală în privința respectării Sabatului.
„ La ora asta şi de multe ori pe parcursul timpului de atunci am avut frământări foarte
serioase, regretabil tatăl meu care din punct de vedere al şcolii, avea clase, a încercat să mă
ajute mai mult, avea un soi de înţelepciune hibridă, omenească, care mi-a spus că ar fi mai
bine să-mi fac şcoala pentru că el poate să-mi dea exemple multe de părinţi care şi-au ţinut
copiii foarte din scurt, atitudini fanatice, şi rezultatul a fost deplorabil.
El mi-a recomandat atitudinea aceasta, am simţit ce înseamnă să faci un compromis, să
fii permanent atenţionat de Duhul Sfânt care-mi atrăgea atenţia asupra posibilităţilor
care le are un om care se încrede în El. Cele mai de substanţă experienţe timpurii care le-
am avut cu Dumnezeu, au fost intervenţiile lui pentru ca să mă ajute să înţeleg sfinţenia
Sabatului. Erau unele examene în apropierea Sabatului, erau altele care însemnau nevoia unei
pregătiri în Sabat. Şi eu luasem hotărârea asta, şi la sfatul tatălui, care mi-a spus, să evit
ceea ce pot, adică să-mi pregătesc creioanele, să le ascut mai multe din Ziua
Pregătirii,(se referă la ziua de Vineri, înainte de Sabat) mai complicat era că erau zile de

107
Ibidem Valeriu Petrescu

144
pregătire ale examenului când nu învăţam, asta nu înseamna că Dumnezeu ne-ar cere
să ajungem la examene fără să fim pregătiţi, în general am fost conştiincios. Dar
experienţele au fost concludente că Dumnezeu m-a ajutat pentru ca să înţeleg faptul că El este
Atotputernic că n-am a mă teme să-mi pun problema cum se vor rezolva problemele.”
Marian Corneliu a găsit o modalitate hibridă, original de a respecta Sabatul și anume, alegea
să se pregătească pentru examene inclusiv la facultate în orice altă zi din săptămână, mai puțin
sâmbăta și în această zi se prezenta doar la examene, în felul acesta, considera că împacă și
nevoia de a face școală, de a beneficia de educație și nevoia de a „sfinți” ziua a șaptea.
„. Să povestesc una din experienţele care m-a ajutat să înţeleg că Dumnezeu este Atotputernic.
Am avut cel mai greu examen, bazele Electrotehnicii, era material de bază. Am avut 8 zile de
pregătire. Începând cu sâmbăta, toată săptămâna, apoi sâmbăta, şi examenul duminică. La
examen, intram câte 5, aveam timp de pregătire maxim 15 minute, 2 subiecte de teorie şi o
problemă. Ambele subiecte le ştiam, problema era elementar de simplă, dar trebuia să ştii o
formulă. Doamna cu care făceam noi, avea şi ea particularităţile ei, ar fi vrut ca să ştim
formula aia pe de rost. Alţi profesori ne cereau mai mult să judecăm, şi eu ştiam că rezultatul
care se căuta era invers proporţional cu mărimile acestea, dar trebuia să fi ţinut minte un
coeficient care era în faţă. Frământarea din bancă, în timpul de pregătire pentru subiectul 1 şi
2, ştiam deja. Eu puteam demonstra formula aia, dar îmi trebuia 30 minute. O voce îmi
spunea: “ vezi, dacă ieri şi în prima zi ai fi învăţat, mai ales ieri, îţi era foarte proaspătă în
minte formula şi nu era nici o problemă, aveai 10, şi îţi trebuie ca să ai bursă de merit”. A
doua voce: “ linişteşte-te pentru că este posibil ca cineva la teorie să aibă să demonstreze
această formulă, erau 80 de bilete, eram 5 acolo, probabilitatea era mică. Am ieşit la tablă,
sfâşiat de frământări, am prezentat primul subiect, al doilea, foarte bine, al treilea am început
să scriu datele problemei cam leneş, în speranţa că trebuie să se împlinească promisiunea. În
momentul în care am ajuns să scriu ultima cifră din datele problemei, am auzit în dreapta mea
un hârjâit pe tablă care însemna încadrarea rezultatului, era formula care îmi trebuia mie, am
copiat numai coeficientul, am facut o înmulţire uşoară, şi când a venit doamna mi-a zâmbit,
cam ciudată coincidenţa asta. Lucruri de genul ăsta s-au întâmplat de mai multe ori. 108
Atitudinea confuză a părinților și a pastorilor în chestiunea Sabatului a creat într-un efect de
domino, frământări și ezitări și din partea copiilor din familii adventiste ce erau confruntați de
mici cu luarea unor decizii în planul conștiinței, într-o perioadă în care adulții nu erau
clarificați în chestiuni importante, fundamentale de dogmă ale bisericii.” 109

108
Ibidem Marian Corneliu
109
Interviu Marian Corneliu

145
„ Chestiunea care a fost o constituit o mare frământare, mai ales urmare faptului că
unul dintre pastorii bisericii, care şi-a început activitatea când eram într-o cămăruţă,
era unul dintre promotorii respectării Sabatului, Popescu Ioan. El agita această
problemă într-un mod pozitiv. Lucrurile au fost echilibrate pentru că nimanui nu i s-a
dat o umbră de impresie că dacă şi-ar da copiii la şcoală, calitatea lui de membru ar
avea de suferit. Ştiu că atitudinea e adevarată şi pe plan mondial, chiar în ţări cu
regimuri totalitare. Această atitudine s-a lăsat la latitudinea fiecărui om, fiecare a avut
libertatea ca să aleagă. Nu mi-am dat copiii la şcoală sâmbăta. La ciclul primar, când
copiii au ajuns la liceu, atunci a trebuit să vorbesc cu ei şi ei să decidă în dreptul lor.
Decizia lor a fost să meargă la şcoală, au avut parte de aceeaşi experienţă , a
frământărilor, şi a mustrărilor de conştiinţă. Nici vorbă să susţin că acea alegere a fost
una corectă. Aceea a făcut parte din experienţa lor de relaţii cu Dumnezeu care a dat în final
un rezultat bun pentru că la facultate ei au fost la înălţime cu respectarea Sabatului, şi-au
preluat riscurile şi n-au mai acceptat să meargă în Sabat la cursuri, cel mai în pericol a fost
fata mea, era studentă în anul 3 la Medicină, a fost ameninţată de prodecan, o doamnă de fapt
era. În modul foarte deschis, pastorul era la noi acasă, vorbeam de-ale credinţei, m-am trezit
cu un telefon din partea fiicei, pe scurt mi-a spus că aşa e situaţia, e foarte serioasă, dar că ea
nu are nici un fel de griji, ea s-a hotărât că să nu calce Sabatul în felul acesta şi că este dispusă
să preia orice risc. Cu mare bucurie spun că problema s-a rezolvat imediat foarte uşor pentru
că acea doamna nu era informată în legătură cu cine sunt adventiştii, ce convingeri avem noi,
cât de mult iubim ascultarea de Dumnezeu, când soţia mea avut o discuţie cu ea deschisă,
doamna aceea s-a transformat chiar într-o prietenă a fiicei noastre. Să revenim la timpurile
când copiii erau la şcoala primară şi la liceu. Majoritatea copiilor făceau experienţe
individuale, pentru că toţi aveau parte de dezaprobarea colegilor, de răutăţi din partea
colegilor şi profesorilor, dar fără încercari nu se realizează personalităţi. Toate aceste
încercări i-au facut pe copii să devină maturi speciali, fiecare cu specificul lui şi copii
care în viitor au arătat că l-au înţeles pe Dumnezeu, şi că merită să fie sluijit. În cadrul
familiei am avut şi necazul acesta, feciorul nostru care a avut învăţătoare pe soţia şefului
Inspectoratului Şcolar pe judeţ, la început, când soţia a discutat cu ea, a zis că nu e nici o
problemă, dar a avut parte de un tratament care l-a descurajat, persecuţie adevărată.
Uite Găbiţă, ai ştiut de nota 9, dar pentru că ai „bubele tale” în cap, vei primi doar 7.
Lucrul ăsta s-a întâmplat în foarte multe ocazii, chiar în clasa a 4-a, când a fost victima
unei împrejurări, a dispărut ceva şi el a fost taxat ca fiind hoţul. Noi am încercat să le
explicăm copiilor ce înseamnă a prelua riscurile, dar nu era simplu să înţeleagă. Şi el a

146
luat o atitudine care m-a surprins, nu mai avea pofta să înveţe pentru că nu mai conta. Dar
lucrurile s-au rezolvat. Ţin minte foarte multe experienţe pe care le povesteau copiii. Îmi aduc
aminte de Meri Sârbu, care i-a scris mamei ei un bileţel în legătura cu felul în care Dumnezeu
a rezolvat problema venirii la şcoală vineri seara. E impresionant când vezi copii care sunt
participanţi în această mare luptă şi care dau dovadă de maturitate în înţelegerea lucrurilor, e
şi o modalitate de a face pe cei care astăzi au atâta libertate să înţeleagă situaţiile de atunci.”
110

Elena Petrescu ne-a descris sentimentul de admirație pe care îl nutrea față de credincioșii
adventiști care aveau curajul să înfrunte sistemul de coerciție aplicat copiilor ce refuzau
frecventarea cursurilor Sâmbăta.111
[…] În 1975 am intrat în biserică, eram studentă, când m-am botezat. În timpul liceului n-am
făcut parte dintre tinerii foarte curajoşi, cum a fost soţul meu, care a preferat să facă liceu la
fără frecvenţă, din cauza Sabatului. A suferit multe, în clasa a- 6 -a fost lăsat repetent pentru
că avea Biologie o dată pe săptămână, era pusă sâmbăta. Când s-a dat corigenţa, i-au pus-o tot
sâmbăta. Ca să-i demonstreze că-l aduce pe calea cea bună. A făcut socrul meu adresă la
minister, şi de acolo i-a venit răspuns să dea corigentă într-o altă zi, şi aşa a trecut în clasa 7.
Eu n-am avut curajul acesta, unii dintre copii „n-au rămas în credinţă”, tatăl meu n-a fost o
perioadă. N-am fost o luptătoare, şi m-am botezat, am făcut cu Dumnezeu un legământ, am
spus că vreau să intru la facultatea asta. Ştiam că n-am nici un viitor cu facultatea de litere.
Dar îmi plăcea foarte mult să fiu profesoară. Am zis, dacă voi intra, mă botez. Şi aşa s-a
întâmplat”112
Pastorul Viorel Dima ne-a vorbit despre chestiunea Sabatului cu relaxare dar și cu o ușoară
stânjeneală despre faptul că el a mers sâmbăta la școală deoarece credincioșii adventiști din
zona Alexandriei nu au privit această chestiune ca fiind un lucru ce le-ar fi afectat credința
advent:
[…] “. Aş putea să spun că deşi în perioada aceasta e la modă să hiperbolizezi ce aventuri ai
făcut pe vremuri şi ce grav a fost, mie mi-a dat viaţa conjunctură în care n-aş putea să spun că
am fost confruntat cu lucruri ieşite din comun. În zona în care m-am născut adventismul era
dens, nu era straniu pentru societate. Aveam probleme, din păcate eu nu am fost unul dintre
cei care nu au mers sâmbăta la şcoală, eu am mers sâmbăta la şcoală, eu de-abia când am
ajuns la Institutul Teologic am conştientizat că ar fi trebuit să nu merg. Puţin mi-e jenă, dar

110
Ibidem Marian Corneliu
111
Ibidem Marian Corneliu
112
Interviu Elena Petrescu

147
aşa s-a întâmplat. Aveam probleme cu Sabatul când puneau “lucrul manual” sâmbăta, şi ne
chinuiam să nu lucrăm. Profesorii încercau modalităţi să ne constrângă, ne mai puneau pe
genunchi pe coji de nuci. Eu am venit în mediul acesta când lucrurile erau stabilizate. Eu nu
am apucat perioada în care s-au dus luptele dacă să mergem sâmbăta la şcoală sau nu. Era o
situaţie stabilizată. În Alexandria, la 10 km, unitatea Buzescu. După, la şcoală, la liceu nu am
avut probleme speciale, la un moment dat un profesor s-a apucat să promoveze ateismul
pentru cei care vin din familii de adventişti. Am avut ceva probleme, la notele de la materia
lui, nu socotesc că a fost un lucru foarte grav, m-am ales cu un referat prin care când am fost
trimis în armată, am fost trimis la munci şi acolo în afară de copiii cu liceu care aveau
probleme, erau oameni care făcuseră puşcărie până în 4 ani” 113
Edmond Constantinescu a vorbit foarte dezinvolt încă de la începutul dialogului nostru,
nepătimaș și foarte echilibrat despre faptul că la baza deciziilor confuze în ceea ce privește
frecventarea cursurilor sâmbăta de către copii de adventiști nu au stat doar influențele din
exteriorul bisericii, ale „sistemului” ci și orientările, interpretările teologice variate în privința
formelor de„ sfințire” ale Sabatului.
[…]” Ce se întâmplă? Deci tatăl meu și mama meu au venit din familii foarte diferite. Mama
mea a venit dintr-o familie în care se mergea sâmbăta la școală. Tatăl meu a venit din lume, să
zic așa. Eu n-am mers sâmbăta la școală în prima parte a copilăriei. Cred c-au fost ceva
conflicte în familie. Mergeam la o școală în Câmpina, unde erau toți fii șefilor de la partid,
eram cam anii 50, 58, 59, 60. Stalinismul era încă viu și am fost foarte bun prieten cu băiatul
primului secretar și așa mai departe. Am suferit presiuni și persecuții. După aceea nu știu ce s-
a întâmplat, a fost o decizie a părinților, am fost trimis sâmbăta la școală, dar să nu mă joc, să
mă rog și așa mai departe, cu indicațiile de rigoare. Firește, de pe la 13-14, eu începusem să
fiu independent față de teologia părinților. Deci dacă m-ar fi obligat să nu merg sâmbăta la
școală, probabil că m-aș fi dus oricum. Dar a fost mai bine că nu m-au obligat pentru că am
păstrat o plăcere de biserică toată viața. Însă deja la 13-14 ani am început să citesc foarte
multe sf-uri, astronomie.”114
În ceea ce mă privește pe mine, în chestiunea zilei Sabatului, în perioada ciclului primar de
școlarizare nu înţelegeam exact ce înseamnă respectarea acestei zile deşi bunicii mi-au spus
câte ceva şi în condiţiile astea aveam o atitudine oscilantă în ceea ce priveşte mersul la şcoală
sâmbăta.

113
Interviu Viorel Dima
114
Ibidem Edmond Constantinescu

148
Uneori alegeam să merg la activităţile în aer liber cu ceilalţi copii din şcoală, la Orăşelul
Copiilor din Suceava, alteori să vin la cursuri, dar atunci când plecam de la cursuri ţin minte
că aveam un sentiment de vinovăţie faţă de ceilalţi copii din Biserică, care nu mergeau în
Sabat la şcoală, şi o perioadă alegeam să lipsesc de la cursurile care se desfăşurau în această
zi. Consecinţa acestor oscilaţii a fost scăderea notei la purtare şi incriminarea la panoul şcolii
ca fiind un sectant, precum şi refuzul de a sta vreodată în prima bancă dotată cu steguleţ, care
era banca fruntaşilor, cine avea nota scăzută la purtare neputând să beneficieze de această
mare favoare... Pe lângă aceste măsuri părinţii mei erau chemaţi destul de des la şcoală, dar
dat fiind faptul că şi convingerile lor religioase erau oscilante în acea perioadă, lăsau ca
prezenţa sau absenţa mea sâmbăta să depindă de capacitatea mea de decizie.
Învăţătoarea şi colegii mei de clasă aveau o atitudine în general dispreţuitoare faţă de mine din
cauzele motivele de mai sus. Cel mai des şi jignitor, cum înţelegeam eu atunci, mă apelau,
atunci când nu le convenea ceva legat de persoana mea cu mesajul de „alint” „pocăitule”. Mai
târziu, după ce-am înţeles ce înseamnă de fapt, pocăit, efectul negativ al acestui apelativ
asupra mea a încetat.
Dovada că afirmația oarecum anecdotică a pastorului Valeriu Petrescu că adventiștii s-au
împărțit în două „cei care mergeau sâmbătă la școală și cei care nu mergeau” este susținută și
de fostul locotenent de Securitate Liviu Banias care a avut responsabilități timp de 15 ani pe
linie de Culte-Secte pe zona Banatului.
„Să știți că nu toți țineau neapărat să nu lucreze sâmbăta, mulți dintre intelectualii ce făceau
parte din această grupare religioasă mai mergeau sâmbăta când aveau o problemă mai
importantă sau făceau parte dintr-o structură de conducere a unei societăți. Nu se punea
problema ca din cauza apartenenței la acest cult să nu-ți exploatezi capacitățile intelectuale.
La Timișoara erau adventiști care erau numiți pe funcții de directori, nu-i mai rețin...” 115

115
Ibidem Liviu Banias

149
IV.POLITICA SISTEMULUI COMUNIST DE MARGINALIZARE,
STIGMATIZARE, PERSECUȚIE FAȚĂ DE ADVENTIȘTI ÎN PROBLEMA
SABATULUI

1. Problemele copiilor din familii adventiste la școală, ciclurile de învățământ:primar,

gimnazial, liceal și superior

Principalul inconvenient al adventiştilor care intrau în diferite cicluri de învăţământ ale

procesului educaţional era acela al absenţelor de la şcoală în ziua de sâmbătă, când în mod
obişnuit se ţineau cursuri.
De aici au pornit o serie nesfârşită de necazuri şi abuzuri din partea sistemului operat de
oameni mai mult sau mai puţin binevoitori în această problemă.
Unii adventişti au cedat presiunilor şi şantajului şi uneori, chiar dacă formal, au renunțat la
credinţa adventistă şi au început să participe la cursuri în Sabat, obţinând cel puţin pentru o
vreme, liniştea de care aveau nevoie.
[…]„ Când eram mic, elev, parcă mă simţeam jignit de această expresie, „pocăit”,în special
când era rostit aşa...cu batjocură, în faţa colegilor, mai târziu însă când mi-am dat seama că
acest cuvânt înseamnă altceva, am început să nu-mi fac probleme pentru acest lucru. Sincer să
fiu era deranjant să fi numit pocăit în orice situaţie, în sensul negativ cum se înţelegea atunci,
care însemna ceva lepădătură sau rămas în urmă, ceva retrograd. Dar după aceea m-am
obişnuit şi nu am mai avut nici o problemă.” 116
„Deci cu problema Sabatului m-am confruntat chiar din clasele primare. Întotdeauna, lunea,
când mergeam la şcoală eram trei adventişti, copii de adventişti, şi eram doi băieţi şi o fată şi
noi băieţii trebuia să fim pe podium, fiecare clasă avea un podium mai sus, sau catedră şi
trebuia să îl întâmpinăm pe domnul învăţător în genunchi.
Aşa, după care primeam vreo cincsprezece sau douazeci de nuiele, aşa şi după aia treceam la
loc, în faţa întregii clase, era neplăcut, dar… eram cum să îţi spun, amândoi, trei de altfel,
numai că fata nu primea, bătaie, era un pic ocrotită. Colegul meu de atunce’, pastor, e
pensionar acuma, îs sigur, nu mai lucrează. Aşa, după aceea...”117
E.U: Cum îl chema?

116
Interviu Szentagotai Lorant
117
Interviu Stoica Florin

150
F.S:... poftim? Radu, Radu Ion, Radu Ion, tot în Curtişoara-i.. .pensionar. Aşe şi deci am fost
dat afară pentru Sabat, primul impact cu autorităţile în ceea ce priveşte păstrarea legii lui
Dumnezeu, după aia am venit la Cluj, m-am înscris la fără frecvenţă mai departe pentru că
rămăsese, tocmai rămăseseră în lichidare şcolile astea în Bucureşti, Iaşi şi Cluj. În Bucureşti
nu mi-a plăcut niciodată, Bucureştiul, deşi era cu mult mai aproape, năvăliseră foarte mulţi
ţărani era... ceva.. Iaşul, normal, nici pe departe nu mă atrăgea şi Clujul cu atât mai mult.
Deci, am venit în Cluj, la fără frecvenţă, sigur...a trebuit să lucrez... acolo am lucrat ca
contabil, socotitor, aşa se numea pe vreme aia.. fiindcă ce aveai? Cincsprezece ani,
şaisprezece? Şi aşa am terminat aicea pe unu mai.. am terminat şcoala. Aşa, în, după
terminarea şcolii am dat examen la istorie.. de admitere, examenul de admitere eram vreo,
dacă bine reţin, vreo zece candidaţi adventişti din toată ţara şi... făceam ore de rugăciune,
eram în, student la medicină, Boţocan, aşa se numea, era bine văzut că el juca pe două.... şi cu
adventismul şi mergea şi dincolo... şi toţi am picat, niciunu n-a reuşit, pentru că pe dosar era
scris cu roşu, nu ştiu ce era scris, dar în orice caz era trasă o linie roşie, deci, cred că nici nu s-
a uitat ce am scris şi asta era de la sine înţeles şi toţi am picat.118

1.1 Sentimentul de inferioritate, marginalizarea şi o imagine de sine deformată îi

caracterizează pe martorii intervievaţi, asumarea identităţii adventiste într-un mediu
ambiental şcolar intolerant promovat atât de colegi cât mai ales de profesori, le-a deformat
unora personalitatea, alţii cred că acele experienţe la început traumatizante (eu fiind unul
dintre ei), i-au „călit” pe dictonul „ce nu te doboară, te face mai puternic”.
Un alt aspect interesant care se leagă de presiunea pe care o crea sistemul comunist în toate
ciclurile de învăţământ asupra celor consideraţi sectanţi era acela că familiile care alegeau
apartenenţa la o religie, alta decât cea a majorităţii îşi îndemnau copiii să aibă un
comportament în ceea ce priveşte disciplina ireproşabil, şi rezultate la învăţătură foarte bune
pentru a încerca în acest fel să reducă din „handicapul” de a fi „altfel”.
Vorbim deci, despre o dublă sau chiar triplă presiune, familia, biserica și școala fiecare dintre
aceste entități puneau o povară mai mare sau mai mică asupra minții unui copil ce era nevoit
să facă alegeri extrem de complicate la o vârstă foarte fragedă. Nu avem pregătirea necesară
să vorbim în profunzime despre efectele negative asupra personalității unor copii și traumele
emoționale suportate de copii de adventiști, bătuți la școală, puși cu mâinile sus, ridicați în

118
Ibidem Florin Stoica

151
picioare, puși în ultima bancă, injuriați sau poate și mai rău, cei traumatizați de proprii părinți
adventiști ce îi șantajau emoțional pentru a-i împiedica să meargă sâmbăta la școală.
Profesorul universitar Ștefan Bratosin ne-a povestit traumele profunde care i-au marcat
copilăria din cauza presiunilor la care a fost supus din interiorul familiei pentru a duce la
școală lupta pentru respectarea Sabatului din perspectiva iminenței „sfârșitului lumii”
[…]„Copilul de clasa 1 era într-un paradox teribil pentru că se plimba de mână cu bunicul său
care era adventist, care discuta cu alţi adventişti şi la un moment dat, unul l-a întrebat: crezi că
acest copil o să termine clasa a opta şi Domnul n-o să vină. Când îi ceri unui copil să fie
primul în clasă ştim că el n-o să termine clasa a opta pentru că vine Domnul în capul lui
e o confuzie totală.
Însă el a înţeles că vine Domnul şi că trebuie să fie primul în clasă, şi restul e altceva. Asta
este şi discuţia care era o discuţie care se petrecea şi noi copiii mai târziu, când a început
războiul de 7 zile în Israel, zicea „gata a venit Armaggedonul, şi noi ziceam, „gata e Sfârşitul.
Problema delicată era la şcoală pentru că trebuia să merg sâmbăta,să îmi iau lecţiile de
undeva, să pot să ştiu, însă probleme au venit din rândul cadrelor didactice. Chiar peste drum
de noi stătea o învăţătoare, care a fost prima care a spus de ce nu vin la şcoală sâmbăta? Şi era
foarte interesant pentu că era căsătorită cu o personă care înainte fusese legionar, şi bunicul
meu s-a dus şi a întrebat cum se face că verdele a devenit roşu aşa deodată, sunt nişte mistere
care pot să explice anumite lucruri din societatea comunistă. Erau pe undeva şi verzi, din roşul
comunismului. Până în clasa 4 am avut o învăţătoare care a zis că din moment ce învăţ bine,
ea nu îmi face nimic”119
Ștefan Bratosin a fost umilit în fața colegilor de clasă. În fiecare zi de luni era obligat să
stea în picioare, cu mâinile sus pentru că absenta sâmbăta de la școală

[…]Din clasa a 5 au început lucrurile mai grele, lunea când mergeam trebuia să stau cu
mâinile în sus, în picioare, să se uite toţi copiii la mine, deci era un lucru greu de trăit,
ceea ce l-a făcut pe taică-miu să vină la şcoală şi i-a zis directorului, să lase loc de bună ziua
pentru copil.
Tata nu m-a oprit, eu am zis că nu mă duc.
Părinţii au o influenţă, chiar dacă nu mi-au zis, copilul ştie că părintele n-o să fie
mulţumit dacă copilul face un anumit lucru. Influenţa trebuie să o iei de undeva, dar să-
mi zică, nu mi-a zis.

119
Interviu Ștefan Bratosin

152
Pe mine m-a îndârjit faptul că mă duceam la şcoală, învăţam bine şi trebuia să stau cu
mâinile sus lunea. Venea directorul să verifice.
Toată ziua de luni, până la urmă devenise joc, pleca, profesorii nu aveau atitudinea asta, ei
executau un ordin, ceea ce m-a făcut ca după Revoluţie fiind departe, când mi s-a cerut să
colaborez la presa românească liberă, primul lucru a fost să scriu despre asta, chiar în Jurnalul
Local, a publicat-o pe prima pagină, am deconspirat persoana, între timp murise, dar fiica lui
era profesoară a venit foarte revoltată că se murdăreşte memoria tatălui ei.
Poate că nu trebuia să fac aşa ceva însă mi se părea că pentru istorie e bine să se ştie. În
jurnalul din Călăraşi am publicat, după 90.
Ce s-a întâmplat, un alt lucru în ciuda faptului că eram în clasa 5, eram primul în clasă la
note, îmi scădeau nota la purtare că nu mă duceam sâmbăta ca să-mi dea premiul 2.
Era un fel de umilire, însă trecea uşor pentru că era cerută de Direcţia şcolii, în schimb toţi
ştiau şi erau într-o tăcere revoltată că nu mi se dă premiul 1. Iar eu trăiam cu această răsplată
diferită.
În clasa 8 directorul acesta a cerut să nu m-i se dea nici un premiu, eram cu 7 la purtare. Şi a
fost foarte şocant, mi-am smuls carnea de la deget pe loc şi am fost luat de unul dintre
prietenii mei, care era premiant, şi am mers la el acasă, părinţii lui acolo, care
bineînţeles că nu înţelegeau istoria.
Erau împotriva regimului, erau oameni care au pierdut totul în timpul comunismului. Atunci
trebuia să dau la liceu, era cu examen. După 40 de absenţe, te dădea afară. Atunci părinţii mei
au vrut să învăţ o meserie, gata cu studiile, în capul meu nu vroiam să mă opresc. La 14 ani
eram angajat ca fotograf, venind dintr-o familie de fotografi, însă vroiam să fac liceul,
din premiant le-a intrat părinţilor că sunt incapabil să fac studii. Au chemat profesori să
verifice dacă am capacitatea să dau la seral. Am dat examen, am intrat primul, acolo
sunt 2 lucruri care m-au marcat. Primul, că toţi colegii mei erau la zi, şi în afară de
colegul care m-a primit la el atunci, şi încă un coleg care a devenit director la Fisc, toţi
ceilalţi colegi nu mă mai cunoşteau nici pe stradă, nici nu mai salutau.
E.U. Aţi simţit şi din partea lor acest stigmat?
S.B. Da, bineînţeles, la vârsta aia m-am simţit exclus din rândul lor.” 120
[...] „Încă din şcoala primară am simţit stigmatul apartenenţei la o religie, eram
consideraţi sectanţi, deşi cultul nostru era recunoscut de Constituţie, şi adevărul este că tot

120
Ibidem Ștefan Bratosin

153
timpul am trăit cu o imagine de sine deformată, am fost depreciaţi, în ciuda faptului că
învăţam foarte bine, toţi adventiştii în general învăţau bine, erau cuminţi.” 121
„Ideea era nu numai percepută, ci era şi transmisă de conducerile şcolilor, că trebuie să
fii impecabil în celelalte aspecte pentru a nu da motive de a ţi se pune şi aspectul religios...”
122

[...]Deci, în şcoala primară învăţătoarea avea o atitudine de desconsiderare şi probabil această

atitudine s-a propagat şi în rândul elevilor, apoi îmi aduc aminte în şcoala gimnazială nu,
domnul diriginte a reuşit să echilibreze situaţia în aşa manieră încât nu am suferit în mod
special. Dar în liceu, doamna dirigintă, aveam o dirigintă de limba franceză, o profesoară, a
fost puţin răutăcioasă. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, dar era incisivă în dreptul
sectanţilor, cum erau consideraţi pe vremea aceea, şi în această categorie nu intram neapărat
numai noi, adventiştii, ci şi neoprotestanţii. Şi aveam colegi baptişti, penticostali care sufereau
aceeaşi atitudine din partea profesorilor şi colegilor” 123
[…] “Dar consider că întreg sistemul comunist a imprimat o atitudine de dispreţ faţă
de toţi aceia care pe lângă forţele proprii, considerau că există un Dumnezeu care guvernează
şi care este stăpânul tuturor lucrurilor şi atunci îi desconsiderau pe cei care nu aveau atâta
putere să îşi ia viitorul în mâini, să-şi construiască ei acest viitor, să se dezvolte multilateral că
deja era un slogan: dezvoltarea multilaterală a personalităţii , deci o forţă a eului în sine fără
să se ţină cont de dependenţa noastră divină.” 124
„ Erau în programele de dirigenţie, când eram elev de V-VIII sau de liceu, obligatoriu
lecţii în care dirigintele trebuia să „înfiereze”, rămăşiţele acestea , „mistice”, „retrograde” ale
creştinismului în societate...pe lângă orele de informare politică, de învăţământ politic şi
altele...” 125
„În clasele primare am avut foarte multe necazuri din cauza absenţelor de la cursuri în
zilele de Sabat, până în clasa a IV-a nu am fost nici o zi de Sabat la şcoală, iar rezultatul a
fost, scăderea notei la purtare.” 126
„Următorul necaz a apărut în clasa a VIII-a atunci când, înainte de examen, trebuia să fii
neapărat UTC-ist, problema din cauza familiei adventiste, nu puteai să fii făcut UTC-ist, iar
atunci am fost în pericolul să nu pot să absolv clasa a VIII-a . În sfârşit în clasa a IX-a,

121
Interviu Aurora Szentagotai
122
Interviu Dan Opriș
123
Ibidem Aurora Szentagotai
124
Ibidem Aurora Szentagotai
125
Ibidem Dan Opriș
126
Ibidem Szentagotai Lorant

154
diriginta care ne-a ajutat foarte mult, a făcut totul ca să fiu UTC-ist, fără să fi trecut în faţa
comisiei care se ocupă cu dosare, însă nu a durat prea mult această „fericire”.” 127
În unele specializări, ca Medicina, situaţia era mai deosebită pentru credincioşii adventişti. În
momentul în care se făceau repartiţiile pentru un loc de muncă, după terminarea facultăţii, o
foarte mare pondere o aveau la departajare punctele acumulate pentru activitatea în Uniunea
Asociaţiilor Stundenţilor Comunişti din România (UASCR). Identitatea de sectant era
incompatibilă cu calitatea de membru UTC sau UASCR. În consecinţă, la repartizare se crea
o discriminare din start. În acest fel, studenţi foarte buni, cu medii foarte mari la admiterea din
facultate erau nevoiţi să aleagă posturi în sistemul sanitar după alţi studenţi mai slabi la
învăţătură dar care erau foarte activi în activităţile de partid.
[...] “În anul I la facultate când înainte de a avea loc prima sesiune am fost exlus din UTC din
cauza concepţiei religioase. Fără să fiu membru în Biserică, dar frecventând biserica
adventistă, înainte de prima sesiune am fost dat afară din UTC. Am fost chemat la Decanat, în
prezenţa mai multor profesori şi cel care conducea şedinţa a pus clar problema: „Ori renunţaţi
la frecventarea bisericii, ori veţi fi dat afară din UTC suportând toate consecinţele. Din păcate
am fost doi adventişti la acea întâlnire, unul a renunţat la credinţă şi a rămas în UTC şi eu am
fost dat afară din UTC”128
„Era interesant că înaintea fiecărei sesiuni de examene eram chemat la Decanat şi eram
întrebat dacă mi-am schimbat concepţia, sau nu, am avut foarte multe probleme în special la
materiile preclinice când învăţam socialismul ştiinţific. Fără să spun nume...profesorul cu care
făceam ateismul, înainte de examen mi-a spus că a primit directive să fiu picat , el a zis că nu
va face aşa ceva, deci era clar înainte de fiecare sesiune, se aplicau metode de intimidare
împotriva mea ca să renunţ, însă am reuşit ca până la urmă să termin facultatea fără să renunţ
la concepţia religioasă şi fără să fiu membru UTC sau al PCR.” 129
„Era foarte greu la repartizare, acei care aveau activitate importantă în UTC sau UASCR
primeau o bonificaţie, primeau puncte, chiar dacă terminau cu media de 7, chiar dacă eu am
terminat cu media de peste 9, am ales la repartiţie după ei, pentru că ei beneficiau de
bonificaţie şi eu nu. Deci activitatea în UASCR, era bine cotată uneori mai bine şi decât
notele la examene.” 130
Aparatul de partid era foarte consecvent în încercarea de a crea „oameni noi” supuşi
principiilor marxist – leniniste care însemnau între altele subordonare completă faţă de statul

127
Ibidem Aurora Szentagotai
128
Ibidem Szentagotai Lorant
129
Ibidem Szentagotai Lorant
130
Ibidem Szentagotai Lorant

155
comunist şi conducătorul lui astfel încât pe tot timpul facultăţii studenţii sectanţi erau hărţuiţi
permanent şi îndemnaţi să renunţe la „concepţiile retrograde” şi să îmbrăţişeze filosofia
ateismului şi principiile socialismului ştiinţific.
„Mi-aduc aminte de o şedinţă la care am fost adunaţi toţi zis, „pocăiţii”, la Chirugie I s-a ţinut,
acest lucru se întâmpla cam în 70-71, când ni s-a pus foarte multe probleme, în primul rând că
suntem retrograzi, că suntem împotriva ştiinţei, o problemă care s-a discutat atunci, dacă
semnăm că vom face transfuzii de sânge, sau vom face tratamente injectabile, fiindcă au fost
anumite culte, secte care nu făceau acest lucru,iar, mi-aduc aminte de un coleg care era,
martor al lui Iehova fiindcă a refuzat acest lucru, pur şi simplu nu a mai fost primit la
examenele de chirurgie. Dar spun, nu era an, în care să nu fim chemaţi, să nu fim interogaţi şi
sfătuiţi, mai părinteşte, mai frumos, ca să renunţăm la această concepţie.”131
Uneori, „sita” sistemului comunist mai putea fi pătrunsă de unii membrii ai bisericilor
neoprotestante, atunci formele de intimidare se concentrau pe determinarea studentului admis
în facultate de a renunţa la principiile de credinţă. În acest sens nici un efort şi nici o ocazie nu
a fost precupeţită de profesori şi reprezentanţii partidelor în conducerea universităţii.
„Da, deci am avut bucuria deosebită de a nu întâmpina dificultăţi la admitere, în schimb
cumnata mea, care a vrut să dea la Drept deşi la Drept existau restricţii severe, dacă unul din
părinţi era pastor, nici nu se punea problema accesului în facultate. Eu am căzut aşa ca oaia
neagră la Istorie-Filosofie. În primul semestru nimeni n-a ştiu nimic, n-am avut probleme, am
primit note mari în prima sesiune, toată lumea mă lăuda pentru ca în semestrul doi să intru în
dizgraţie în clipa în care am fost pârâtă, colegii care erau în Partidul Comunist, membri, mi-au
spus care a fost motivul pentru care a început prigoana împotriva mea, deci s-au primit câteva
anonime pe seama apartenenţei mele religioase şi în virtutea acestui fapt au inceput
represaliile. În fiecare lună, chemată pentru ca să mi se schimbe concepţia “învechită”.
În faţa a 5-10, 14-15 profesori universitari pentru a da mărturie în legătură cu religia pe
care o am şi pentru a-şi manifesta nemulţumirea şi dorinţa fermă de a mă converti şi a mă
lumina pentru că eram pe un drum greşit. Au vrut să se infiltreze chiar şi în setul mintal, dacă
am sau nu rezervă mintală în tot ceea ce afirm, atât de insiduos au vrut să manipuleze
oamenii încât n-aveai voie nici măcar să rămâi cu rezervă mintală, se presupune că cineva
declară la modul verbal ceva, dar în spatele la acele declaraţii, ce este? Fiind la psihologie, s-
au mirat cum am ajuns eu acolo, că au mai ajuns câţiva ca şi mine, având în vedere trecutul
meu, în plus eram şi botezată, situaţia era şi mai dramatică. 132

131
Ibidem Lorant Szentagotai
132
Ibidem Aurora Szentagotai

156
[...] “Dar îi mulţumesc mult bunului Dumnezeu, începând din semestrul doi al anului I în
fiecare clipă aveam senzaţia ultimei zi pe care o fac eu în facultate, pentru că eram
ameninţată că nu voi termina facultatea.” 133
Interviul cu domnul Valeriu Petrescu, actualmente Directorul Centrului Media Adventist este
şi o incursiune extrem de interesantă şi în strategiile de supravieţuire pe piaţa muncii a
adventiştilor cu excelentele exemple de creativitate şi ambiţie de a găsi acele locuri de
muncă unde îşi puteau cîştiga existenţa dar la fel de bine puteau să se facă şi să se simtă
utili societăţii.
E.U. De ce nu mergeaţi sâmbăta la şcoală, aşa aţi învăţat în familie? Aşa trebuia?
V.P. Din convingere proprie, aşa fusesem învăţat, sâmbata e ziua de odihnă dintotdeauna,
mergeam la biserică nu la şcoală, nu aveam dubii în privinţa asta. Profesoara respectivă a zis
că mă lecuieşte şi cum anume: anatomia, care e o singură oră pe săptămână, o sa o mut de
marţi sâmbăta. Eu cum nu veneam sâmbăta, a zis că nu-i nimic, am să rămân corigent. Asta se
întâmpla la începutul trimestrului al 3-lea, în 1965. Şi o să-mi dau corigenţa, ea a spus că va
pune corigenţa tot sâmbăta, şi voi rămâne repetent. Şi aşa s-a întâmplat. M-am trezit repetent
la sfârşitul clasei a şasea.
Tata a făcut demersuri, a mers la directorul şcolii, „ pe hârtie”, erau multe libertăţi religioase,
dar în realitate nu.
A scris peste tot, la Inspectoratul Şcolar, la Bucureşti, doar că a trecut vara şi când s-a făcut
15 septembrie, eu am zis că nu mă duc la şcoală încă o data în clasa şasea. Era ceva
excepţional ca un copil să nu meargă la şcoală.
Tata şi mama mi-au spus că e obligatoriu, dar eu am spus că nu mă duc încă o dată în clasa a
şaptea. Au trecut 15, 16, 17 septembrie, au venit de la şcoală diriginta, părinţii care erau
primii implicaţi, vroiau să mă trimită dar nu vroiam eu. În 15 octombrie a primit tata răspuns
de la Ministerul Educaţiei, că să dau corigenţa respectivă, să mă prezint sâmbăta şi să dau
examenul. Tata a mers la şcoală, şi i-a spus directorului că să dau în ziua aia, adică vineri.
A venit şi profesoara aia care deja se simţea destul de stânjenită ,s-a format o comisie, mi-au
dat o teză, aşa că am scris repede, mi s-au pus nişte întrebări ca pentru partea de oral şi luni
am fost declarat admis dupa o vacanţă prelungită cu o lună de zile. Asta e una dintre
amintirile foarte puternice. Aproape invariabil lunea fiecare profesor mă întrebau unde
am fost sâmbăta. Ştiau foarte bine că mergeam la biserică, îmi ţineau morala cu pricina,
apoi mă lăsau în pace. Apoi lunea următoare la fel.”134

133
Ibidem Aurora Szentagotai
134
Ibidem Valeriu Petrescu

157
Valeriu Petrescu și Ungureanu Dumitru, unchiul meu s-au angajat ca zugravi pentru a
da examen de intrare în liceu, în altă zi decât sâmbăta
[...]Un alt episod, cand am terminat clasa a opta aveam de ales, ori mă duc sâmbăta la şcoală,
şi să intru la liceu, ori daca nu nu. Vroiam să fac liceul dar nu vroiam să merg la şcoală.
Singura variantă care era atunci era să fii angajat undeva ca să poţi face fără frecvenţă, aşa că
exista o echipa de zugravi, majoritatea adventişti, pe şantierul de construcţii din Suceava, m-
am angajat acolo, şi cu ţidula în mână am mers la examen de admitere la liceul Ştefan cel
Mare. Cu un coleg, unchiul celui care imi ia interviul acuma, Mitică Ungureanu,(Dumitru
Ungureanu unchiul meu decedat în anul 1977 n.n) şi am dat cele 3 probe, română,
matematică, istorie, am luat 10 la română, la istorie, şi la matematica erau două zile şi noi cum
eram cu P şi cu U, am picat a doua zi, adică sâmbăta. Şi am zis nu ne ducem. Dar am încercat
vineri să mergem la preşedintele comisiei, că era directorul unui alt liceu, un om mai luminat
la minte, si i-am expicat de ce dăm la fără frecvenţă. A zis că nu are ce să ne facă. Dar uite ce
facem. Daca aveţi noroc şi se prelungeşte examenul si mai durează şi după ora apunerii
soarelui, nu ne vom formaliza că nu aţi venit exact la momentul când aţi fost chemaţi şi daţi
examenul. Zis şi făcut. Pe la 8 şi ceva, era vară, ne-am prezentat şi noi, nu mai era nimeni
decât comisia, care îşi făcea hârtiile, au fost binevoitori. Nu prea stiam eu matematică grozav,
erau două teme, una am făcut-o, a doua am bâjbâit-o, dar preşedintele comisiei a spus că
suntem nişte băieţi extraordinari că am luat note bune la română şi istorie, şi ne-au dat şi o
notă mai bună decât meritam. 4 ani de zile am făcut muncă şi şcoală. ”135
Un alt elev exmatriculat din cauza absențelor în ziua de sâmbătă a fost Florin Lăiu și fratele
său:
[…]„În şcoala generală, noi nu am mers sâmbăta la şcoala, erau destui de puţini pastorii care
îndrăzneau să aibă o asemenea atitudine în biserică. Între membrii erau ceva mai mulţi, unele
comunităţi predomină obiceiul ăsta, de a nu merge la şcoală sâmbăta. Era o formă de
rezistenţă pentru că obiceiul de a renunţa la păzirea Sabatului era dominant în comunităţile
noastre. Existau zone în care parcă nici nu se auzise de faptul că cineva poate să treacă la
scoală fără să meargă sâmbăta. Eu îi pot înţelege pe toţi, nu am fost mai bun când nu m-am
dus la şcoală sâmbăta, şi nu pot să spun că am fost mai rău după ce am început să merg. În
primii doi ani de liceu am fost la şcoală sâmbăta, suficient ca să nu creez probleme mari.
După ce am început să fiu consecvent şi m-am botezat, am fost exmatriculat din liceul de
muzică din Bacău şi era de înţeles pe vremea aceea.

135
Ibidem Valeriu Petrescu

158
E.U. În ce an de liceu aţi fost exmatriculat?
F.L. La începutul clasei a 11-a am mai fost dată exmatriculat din acelaşi liceu cu câteva
luni înainte de a termina. Din aceeaşi cauză. În primul caz nu am fost dat doar pentru
absenţele de sâmbăta. Era problemă că liceul putea să-şi aleagă o zi liberă, afară de duminică,
aşa era situaţia în liceele de arta din ţară. Zi liberă în sensul culturii generale. Şi cei mai mulţi
preferau sâmbăta, ca să fie lângă duminică, să fie weekend complet. Dar pentru că eram mai
mulţi adventişti în liceul de muzică, şi pt că noi am vb cu conducerea şcolii şi i-am rugat să
aleagă sâmbăta ca zi liberă, tocmai ca să nu ne dea nouă favoarea asta, au ales o altă zi din
cursul săptămânii. Ceea ce e straniu. Că nimănui nu-i convenea, dar au ales aşa. Ceilalţi au
reuşit să se transfere la alte licee, am dorit şi eu împreună cu fratele meu, să ne transferăm, dar
am zis că dacă nu se admite să avem sâmbăta libera, aşa cum doreau toţi, erau interese
amestecate aici. Şi din partea celor care se ocupau cu organizaţii de bază, şi cu partidul, UTC-
ul, erau în legătura cu alte forţe oculte, că nu s-a permis lucrul ăsta. Şi a trebuit să alegem să
ne mutăm la alt liceu, la fără frecvenţă. Nici asta nu ni s-a admis pe moment.
E.U. Câţi aţi fost exmatriculaţi de la liceu din acelaşi motiv?
F.L. Numai doi, fratele meu şi cu mine. Noi ne-am gândit aşa, dacă noi o să acumulăm
absenţe de sâmbăta într-un timp oarecare ne vor exmatricula destul de târziu şi pierdem anul
ca să ne transferăm dincolo. Şi atunci dacă am văzut că nu ne accepta cererea noastră, am
absentat complet zi după zi, timp de vreo 2 săptămâni sau mai mult. Am făcut absenţe mult
de la început ca să-i silim să ne exmatriculeze mai repede şi să putem pleca. Oficial e din
cauza absenţelor, dar toată lumea ştia care sunt dedesubturile problemei. Aşa am plecat, am
făcut la fără frecvenţă următorul an, după care auzind că în liceul de muzică din Bacău este
acum sâmbăta liberă, după ce plecaserăm toţi adventiştii de acolo, am revenit. Fratele meu nu
a mai revenit. Eu am revenit în clasa 12, am dat un examen de diferenţe, am intrat, eram
probabil cel mai bun violinist din liceu, eram în ultimul an şi eram şi mai mare decât ceilalţi.
Şi studiasem bine vioara în liceu, nu aveam mari şanse să ajung departe, pentru că ar fi trebuit
să învăţ vioară de foarte copil şi să fi studiat cu cineva. Eu am studiat aproape singur, în toată
perioada şcolii generale, şi m-am prezentat la liceul de muzică să dau examen. Au fost nişte
aventuri interesante, nu am suferit atunci aşa cum s-ar crede pentru exmatriculări, dar poate în
subconştient au rămas nişte lucruri, pentru că în multe ori de-a lungul anilor se întâmpla să
visez că termin liceul la zi, că sunt admis, mă vedeam mare. Dar nu reuşeam în nici un vis să
termin.
E.U. În clasa 12 v-au exmatriculat din noi deşi redăduseţi diferenţe.

159
F.L. Da, a fost foarte interesant, a fost o situaţie când am venit în şcoală, şi am fost observat
de profesori, şi era cineva, unul din profesori, cel care se ocupa cu problemele de politică care
a pus ochii pe mine şi a hotărât că trebuie să mă educe. Primul conflict l-am avut când
profesorul de muzică de cameră a refuzat să schimbe programarea orei de muzică de cameră
de vineri după amiaza. Fusese programată ora în aşa fel încât în lunile de iarnă n-aş fi putut să
merg câtva timp. Era de la 4 la 5. Ca să nu creez probleme, era toamnă, am mers vineri după
amiaza la oră, când apunea soarele şi începea Sabatul, am început să mă învoiesc. Cu foarte
puţin timp înainte de apusul soarelui, pentru că nu aveam nevoie de mult timp, era aproape de
şcoală un frate adventist şi puteam merge la el să începem Sabatul împreună. M-am învoit de
3 ori, dar de fiecare dată trebuia să mă învoiesc cu ceva mai mult timp, pentru că ziua începea
să se scurteze. Nu am vrut să spun de la început despre ce e vorba. Profesorul a explodat şi
mi-a zis dacă nu rămân la toată ora, înţelegea ce se întâmplă, nu mă mai primeşte. Colegii ar fi
vrut să mutăm cursul în altă zi, se putea face o schimbare, n-a fost dispus la toate insistenţele
colegilor nu a cedat. Voia să mă îngenuncheze. Eu n-am fost niciodată un rebel dar am vrut
să-mi păstrez conştiinţa, aşa cum e ea, beteagă, idioată. Şi când se împliniseră multe absenţe
pentru ora asta de vineri seara, dar între timp el voia să facă ceva care era extra-curricular, o
orchestră de muzică de cameră, şi voia să facă o parte solistică, o piesă în care era un solist la
oboi şi eu eram la vioară, şi asta a durat multe săptămâni şi trebuia să fie cu o oră înainte de
ora de cvartet pe care o aveam. Şi am mers la ora de orchestră, care nu era în obligaţia mea,
era o formaţie doar la care mă invitase. Eu am crezut foarte naiv că el va ţine cont de prezenţa
mea acolo, şi nu mă va pune absent la cvartet. Pentru că am participat voluntar la asta. El nu a
ţinut cont însă pentru neparticiparea la ora de cvartet, m-a taxat pentru fiecare oră lipsă. Şi se
împliniseră la un moment dat, 9 absenţe consecutive, la 10 absenţe consecutive la acelaşi
obiect erai exmatriculat. Aveam 9, imediat după aceea vinere care a urmat am venit în faţa
colegilor, la oră, şi am spus că vreau să particip la oră. S-a uitat la mine şi a zis; dar, numai
dacă participi la toată ora. Am zis, da, la toată. M-a întrebat cum se face? Şi i-am explicat, nu
m-am schimbat eu, s-a schimbat soarele, se mărea ziua chiar atunci. Nu i-a plăcut deloc , nu
putea să mă refuze,că nu era legal, toţi colegii ştiau situaţia şi am înţeles de la un profesor,
existau profesori care ţineau cu mine, unii în secret, alţii pe faţă, aveam o profesoară de
română, ea spunea pe faţă în clasă ce planuri aveau cei din consiliu, odată a intrat în clasă
supărată şi a zis, nu ştiu ce au Florine cu tine că vor să te mazilească, nu ştiu de ce îi încurcă
Dumnezeu. Trebuia să ai curaj să spui aşa ceva într-o şcoală comunistă. Aveam chiar şi colegi
care ciripeau, de exemplu, unul era fiu de ofiţer de poliţie, alţii erau şi ei ce erau. N-au putut
să mă scoată din şcoală pentru că realitatea asta era, că trebuie să mă scoată sunt un pericol

160
pentru că mă simpatizau colegii, o parte din profesori şi pentru ca relaţia unora cu mine
stârnea anumite discuţii. Nu eram tipul să tac din gură dar nu eram nici un prozelitist sau
rebel. Însă ceea ce credeam, dacă erau întrebat recunoşteam pe faţă.
E.U. Colegii în general au avut o reacţie pozitivă în ceea ce vă priveşte.
F.L. Unii dintre ei erau îngrijoraţi cu privire la soarta mea, şi încercau să mă convingă să o las
mai moale cu religia, dar chiar şi aceia când aveam probleme cu profesorii îmi luau partea.
Adolescenţii în general se solidarizează. După aceea, văzând cei care se ocupau de educaţia
comunistă în liceu că nu mă pot convinge pe calea asta, dar acum probleme cu programul nu
mai erau. Nici eu nu eram gresiv în ce priveşte discuţiile despre Dumnezeu. Nu-mi amintesc
de nici o situaţie deosebită, dacă întreba un coleg îi spuneam. A existat o discuţie în şcoală din
cauza unei cărţi care a fost găsită la mine, era o cartea “Educaţia a lui Ellen White”, care din
câte ştiam a fost considerate una din cele mai bune cărţi de educaţie chiar în unele ţări
comuniste. Nu am considera că citiţi o asemenea carte ar fi un pericol public. Nu am adus-o la
şcoală ca să citesc din ea nici ca să o dau vreunui coleg. Eu o împrumutasem de la cineva şi
trebuia să o duc înapoi, o aveam în geantă. În aceeaşi zi s-a plâns cineva că i-a dispărut nu
ştiu ce stilou, şi directoarea şcolii cu care făceam limba rusă, ne-a oprit pe toţi şi ne-a spus să
punem toate cărţile pe bancă, şi ea a controlat toate genţile. Dacă a găsit stiloul nu mai ştiu,
dar când a văzut cartea asta, a devenit curioasă. De ce sunt eu interesat de educaţie? Şi m-a
rugat să i-o împrumut şi ei. I-am împrumutat-o, şi mă gândeam că va naşte un conflict cumva
dar nu mă gândeam la ce fel de conflict. Mă gândeam că o să strâmbe din nas. Dar adevărul e
că am fost chemat peste câteva zile la director, şi cartea era pe masă în biroul lui, ceea ce
înseamnă că după ce a văzut despre ce e vorba ea s-a gândit că ar fi o strategie de a mă
confrunta iar cu problemă cedezi sau pleci. A mai trecut un timp şi am auzit că ne-a spus
profesoara de română, că în Consiliul pedagogic s-a luat decizia ca şcoala să se debaraseze de
mine. Sâmbăta era liberă pentru toată lumea, atunci a fost numită profesoara de filosofie, i s-a
spus să-şi pună orele sâmbăta. Pe vremea aceea însemna materialism ştiinţific, Marxism. A
refuza să participi la orele de filosofie, asta însemna ceva. Au pus orele, care erau 2, erau
miercurea, le-au pus sâmbăta. Alte ore nu era, doar astea. Nimănui nu-i convenea situaţia, şi
când au auzit ce au de gând să facă aceştia elevii s-au solidarizat dar când au auzit pentru care
motiv, atunci chiar au început să devină militant şi când a venit profesor de filosofie în clasă,
într-o zi de miercuri, colegii nici nu mai erau atenţi, îşi trimiteau biletele, pregăteau ceva. Eu
nu ştiam ce. Dar ei, din solidaritate faţă de mine, hotărâseră să mă apere şi să vorbesc cu
profesoara să nu admită să-şi pună orele sâmbăta. Să le lase miercurea. Profesoara a văzut că
se întâmplă şi a cerut explicaţii, cineva s-a ridicat şi a spus că suntem supărat că ni se schimbă

161
programul, noi nu suntem bucuroşi, ne lua ziua liberă doar pentru 2 ore de curs. Profesorul a
spus că ea nu are nimic împotrivă, nu ea a hotărât, aşa i s-au dat directive, dacă ei reuşesc să
convingă direcţiunea ca să schimbe planul ăsta, foarte bine. Atunci colegii s-au gândit că în
următoarea şedinţă UTC. Eu fusesem făcut UTC-ist, din perioada când veneam la şcoală
sâmbăta, dintr-un acces de naivitate am acceptat să mă înscriu în UTC, la insistenţele unei
colege care mă simpatiza, care a zis că plăteşte ea cotizaţia. Eu fusesem pionier cândva.
Pentru că oficial eram UTC-ist am fost chemat şi eu în şedinţa asta, în realitate eu deja de
când m-am botezat aruncasem pe foc carnetul UCT, însă n-am putut să spun nimănui ce-am
făcut dar mai târziu am spus că nu-l mai am. În şedinţa aceea plenară, li s-a explicat tututor
elevilor că aceasta este hotărârea direcţiunii, şi că a luat această hotărâre pentru că asa i s-a
cerut de mai sus, nu ştiu de unde, dar s-a spus clar că ne depăşeşte chestiunea asta. Trebuia să
înţeleagă toţi că ăsta este programul care va fi. Nu s-a discutat despre mine nimic, dar toţi
ştiau care este dedesubtul discuţiei. Când au văzut toţi colegii că deşi au făcut tot şi nu a ieşit
nimic, s-au uitat aşa trişti spre mine. Poate nu credeam că vor ajunge să mă exmatriculeze,
mai era puţin timp până la absolvire, credeam că mă vor lăsa să termin. E adevărat că fusese şi
o acţiune mai riscantă din punctul lor de vedere, a fost o nuntă în biserica noastră, şi toată
clasa a participat la nunta aceea. Nu erau invitaţii mei în realitate, mireasa a fost colegă cu ei
candva, acum este o doctoriţă prin Australia. Eu pierdusem un an cu ocazia exmatriculării, şi
eram mai mare cu un an, venisem în clasa fratelui meu, fusese şi fata asta, care s-a căsătorit
apoi cu un băiat. Le-a plăcut la nuntă elevilor, a doua zi am venit la şcoală, unii fredonau câte
ceva de acolo, alţii mă întrebau cu privire la subiectul din predică. Dacă lucrurile astea
fuseseră discutate, ciripite într-un loc sau altul, nu am idee.
E.U. Cum vi s-a comunicat decizia exmatriculării? A fost ceva scris? Aveţi acel document
care atesta că sunteţi dat afară şi motivele?
F.L. Din tot ce ţin minte, nu cred că un asemenea document, m-ar fi interesat să-l păstrez. Ştiu
însă că s-a citit un pomelnic ceva, un document în clasă, au fost adunaţi toţi elevii liceului
într-o anumită sală şi acolo directorul a citit un document în care pentru motive disciplinare 3
elevi au fost pedepsiţi, unul exmatriculat, ceilalţi doi eliminaţă pe nu ştiu câte zile. Ceilalţi doi
nu ştiu ce făcuseră pe acolo, alergaseră prin cămin goi, nu ştiu. Eu pentru 11 absenţe
consecutive la acelaşi obiect am fost exmatriculat, era vorba de filosofie, mai fusese cândva în
mod incidental, filosofia pusă într-o zi de sâmbătă. Plus alte 8 şi încă 2, se făcuseră 11, atunci
au venit şi au comunicat. Ei nu mă mai chemaseră între timp credeam că s-a stins chestiunea
şi că nu vor fi problemele mari. Reţin foarte bine întâlnirea generală a şcolii, erau şi
profesorii, şi toţi elevii, noi eram ridicaţi în picioare, eu singur rămăsesem în picioare,

162
documentul citit de director avea multe sublinieri, hiperbole legate de mine să mă descrie cât
mai periculos şi element antisocial, tulburător. Din fericire le-a lipsit o declaraţie proprie a
mea, pentru că învăţasem deja de mai multă vreme să nu dau în scris nimic. Cineva m-a
învăţat asta. O soră care avusese probleme cu securitatea, şi chiar fusese închisă un timp, sora
Ghiţescu, fosta Mihordea, soţia lui Ghitescu Nicuşor. Dânsa avusese probleme, scrisese o
scrisoare în America şi scăpase informaţii în scrisoare, a ajuns în mâinile securităţii, şi a fost
închisă. Şi ştiu că ea m-a învăţat, mi-a spus că orice s-ar întâmpla în relaţiile cu Securitatea, să
nu dau nimic în scris. Să fiu atent ce vorbesc, dar să nu dau nimic în scris. Şi am ţinut minte,
şi m-a ferit de multe prostii. Eu aş fi avut înclinaţia, sunt destul de naiv. Aş fi scris mlte
lucruri, m-aş fi prins singur în capcane. Mi-a folosit mai târziu şi la Securitate unde au spus că
dacă nu vorbesc măcar să scriu, şi nu s-au ales cu nimic de la mine.”136
Florin Lăiu mărturisește faptul că, președintele Conferinței Moldova și președintele
Uniunii, Tăchici îndemna în biserici membri comunității să-și trimită copii sămbăta la
școală
„ Ştiu că respectivul frate era foarte zelos să mă lămurească să cedez. Unul din ei chiar evita
să stea de vorbă cu mine odată cu ceilalţi, dar ştiu că era de partea cea bună. Avea o opinie
corectă. Preşedintele Conferinţei era fratele Chiorăscu. Din nefericire mai târziu, şi el a fost
odată cu alţii într-o comunitate în apropiere de Piatra Neamţ când a fost un grup să-i
lămureasca pe membrii să-şi dea copiii la şcoală sâmbăta. Ăsta a fost momentul culminant
pentru Cătană când a spus că e prea de tot, când el ştia despre….el a fost convins că a fost
lămurit în direcţia asta. Nici nu blamez pe cineva pentru motivul ăsta, numai Dumnezeu poate
înţelege situaţia. Pentru că şi în situaţia noastră... Nu am mers la şcoală sâmbăta, în şcoala
generală, dar înainte de perioada de liceu, preşedintele Uniunii ne-a sfătuit, şi pe mine
personal, şi pe toţi să mergem la şcoală mai departe, asta însemna să faci liceul la zi. Era
vorba de fratele Tăchici.”137
Elena Buciuman a fost marginalizată și stigmatizată în timpul școlii
”De exemplu, la școală fiind, se făceau serbări și eu nu puteam să merg să dansez, se făceau
dansuri populare. Eram așa oarecum stigmatizată de cei din jur că sunt pocăită și asta era la
ordinea zilei să ne spună copiii la școală: „Ee, tu, pocăito!” Și apoi mai aveam o problemă la
școală. Eu eram o fată foarte îndemânatică și făceam lucru manual și lucru manual, de regulă,
se punea sâmbăta. Și mie îmi plăcea foarte mult să cos, să-mi arăt talentele și lipseam, dar am
mers sâmbăta la școală. Acolo, în zona noastră, parcă nici nu se cunoștea ideea că noi nu ar

136
Ibidem Florin Lăiu
137
Ibidem Florin Lăiu

163
trebui să mergem sâmbăta la școală. Era așa o problemă destul de incomodă în ceea ce
privește legăturile noastre cu comunitatea din jur, cu copiii, cu școala, cu profesorii...
E.U. Au fost profesori care vi s-au adresat altfel decât celorlalți copii din cauza credinței, ați
simțit că sunteți marginalizată de către ei sau sunteți stigmatizată?
E.B. Asta la liceu.
E.U. Liceul în ce loc l-ați făcut?
E.B. La Hațeg. Aveam o dirigintă foarte devotată comunismului și partidului și ea știa că eu
sunt adventistă. Și m-a chemat deoparte și mi-a dat niște sfaturi așa, foarte prețioase, în
ghilimele: că să nu mai merg, că acolo sunt habotnici, că noi trebuie să apreciem partidul,
suntem viitorul țării, să nu mă mai duc acolo, să nu-mi ascult părinții... M-au făcut și pe mine
ut –cistă, bine că nu m-au făcut în prima tură, că aveam emblema pusă. Cam toți profesorii
știau că eu eram adventistă și din partea colegilor am simțit așa o marginalizare. Eram o clasă
umanistă și, fiind singurul liceu din Hațeg, erau copiii unor oameni de la partid, de la
întreprinderi – că în jurul Hațegului erau o groază întreprinderi.” 138
1.2 „Copii de pastori” între „ciocan și seceră” în chestiunea Sabatului. Studiu de caz
Delia Buciuman(căsătorită Gherman)
Situaţia copiilor proveniți din familiile a căror capi ai familiei erau pastori au avut o situație
specială în privinţa frecventării cursurilor sâmbăta.
Părinţii acestora erau supuşi la diferite presiuni venite din partea autorităţilor direct, prin
ameninţări din partea Împuterniciţilor sau şi mai rău Securitate sau indirect, din partea
pastorilor racolaţi ca agenţi de influenţă ai Securităţii ce „mişunau” la vârful Bisericii
Adventiste şi care aveau sarcină clară, trasată direct să determine întregul corp pastoral să-şi
îndemne enoriaşii şi mai ales membrii propriilor familii care urmau un anumit ciclu de studii
să-şi trimită copii la şcoală, sâmbăta. Pavel Crișan,pastor al Bisericii Adventiste, președinte al
Uniunii, a militat activ, ca agent al Securității pentru aplicarea de către această structură a
unei politici mai agresive de izolare a celor care refuză să-și trimită copii la școală sâmbăta. 139

138
Interviu Elena Buciuman
139
ACNSAS Dosar I 1798, vol. 2, f 46, 47

164
165
A existat astfel, o confuzie majoră, în rândul membrilor şi mai ales a copiilor care nu aveau
în multe situaţii capacitatea de a discerne cu privire la adevărata motivaţie şi metodă de a
păstra Sabatul ca zi de odihnă, o confuzie în rândul pastorilor ca transmiţători ai mesajului, şi
în rândul membrilor laici, obișnuiți ori să asculte orbește ce sfaturile liderilor locali sau

166
regionali, ori să acționeze după propria conștiință, fără să aibă pretenția însă, ca Biserica să îîi
fie sprijin sau călăuză în cazul unui conflict deschis cu autoritățile comuniste.

O situație și mai dificilă ce adâncea confuzia pe toate palierele era atunci când un copil
de adventişti din aceeaşi clasă, proveniţi din aceeaşi biserică, uneori, ambii copii de
pastori, făceau alegeri diferite, unul venea la şcoală sâmbăta şi celălalt nu venea.......

Doamna Delia Gherman, redactor și traducător la Editura Viaţă şi Sănătate a Bisericii

Adventiste mi-a descris, alături de părinţii ei, Elena Buciuman şi tatăl ei, pastorul Ion
Buciuman, istoria zbuciumată legată de Sabat şi mersul la şcoală în ciclul primar.
Din interviu, se poate extrage o concluzie foarte interesantă: nu au existat puncte de
vedere comune, uniforme cu privire la obligativitatea respectării Sabatului în forma
înţeleasă de acest martor nici măcar la nivelul conducerii Conferinței Adventiste
Moldova.
„Biserica Adventistă, prin principalii purtători de mesaj, a tolerat în perioada comunistă sau se
poate spune că în foarte multe situaţii a încurajat copiii să meargă la şcoală sâmbăta.
Nu am găsit situaţii în care membrii bisericii au fost excluşi din comunitate pentru faptul că
au ales să participe la şedinţele de instruire în armată, sâmbăta sau pentru că şi-au trimis copiii
la şcoală în Sabat.
Între membri bisericii nu au existat în general tensiuni legate de faptul că unii îşi trimit copiii
la şcoală sâmbăta, spre exemplu, sau alţii nu o fac.
Însă un anumit tip de comportament discriminatoriu din partea unei educatoare sau
învăţătoare a existat faţă de copilul de adventişti care venea sâmbăta la şcoală, comparativ cu
cel care nu venea.
Vorbim evident de o anumită discriminare pozitivă, de genul :”vezi, cutare adventist poate să-
şi trimită copilul la şcoală, taită-tu de ce este mai căpos şi nu o face.”
Îmi aminte eu însumi un astfel de dialog în care învăţătoarea mi-a spus acest lucru nedorind
să înţeleagă că tatăl meu nu mă împiedica să vin sâmbăta la şcoală, ci dimpotrivă.”140

Se poate sesiza uşor, din dialogul cu doamna Delia Gherman frustrarea pe care a resimţit-o
atunci când a trebuit să-şi justifice absenţele sâmbăta, singurătatea şi neputinţa în faţa unor
probleme cu care la vârsta fragedă a copilăriei nu ar fi trebuit să se confrunte.

140
Interviu Delia Gherman

167
Situaţia ei a fost şi mai complicată şi pentru faptul că tatăl ei era pastor şi era practic „omul
doi” în structura de conducere a Conferinţei Adventiştilor de Ziua a Şaptea din Moldova, în
calitate de Secretar.
A fost interesant de absorbit în interviu atmosfera emoţională puternică atunci când în
dialogul cu doamna Gherman a intervenit şi tatăl şi mama acesteia adăugând amintirilor
Deliei propriile trăiri emoţionale puternice, ca o formă de susţinere continuată în timp a unei
cauze de care au rămas profund ataşaţi în timp, respectarea propriilor convingeri şi a propriei
conştiinţe.
E.U: Care este amintirea pe care o aveţi despre această chestiune, cu mersul la şcoală în
Sabat?
DB: sunt două aspecte ale întrebării, primul legat de relaţia cu alţi copii, nu-mi aduc aminte
detalii, dar din cercul meu de prieteni, care erau alţi copii de pastori, nu-mi aduc aminte ca
vreunul să fi avut problemele pe care le-am avut eu, în alte şcoli, în alte clase...poate că au
fost dar nu-mi aduc aminte. Singurul eveniment interesant este că eu eram colegă cu o altă
adventistă, mama ei era secretara Conferinţei unde tata era Secretarul ales, ea era dactilografă.
EU: aş dori să specific diferenţa dintre secretar şi secretară. Secretarul era omul 2 în
Conferinţă, un soi de vicepreşedinte, iar secretara se ocupa cu...
DB: se şi chema dactilografă, deci era personal TESA, era o angajată dar nu o oarecare
angajată, îmi aduc aminte că cele două fete (colega mea mai avea o soră mai mică pe care o
chema Cynthia), erau totdeauna foarte bine îmbrăcate, aveau întotdeauna mâncare foarte
bună, nu ştiu de unde, dar impresia asta era, avea întotdeauna cele mai bune lucruri, cele mai
frumoase lucruri, nu-mi explic, dar ştiu că în mintea mea de atunci, de copil îmi puneam
întrebarea, că ştiu că ai mei nu puteau să-mi ofere cele mai bune si mai frumoase rochiţe,
pantofi, dar fata asta tot timpul avea. Noi am fost colege de grădiniţă, după aceea am fost
colege de şcoală, cânta şi ea la pian, şi ea mergea sâmbăta la şcoală. Şi de aici a apărut
drama nu foarte mare, dar drama cu mersul sâmbătă la şcoală în Sabat. Ea mergea şi eu
nu şi apărea întrebarea, niciodată din partea colegilor, nu-mi aduc aminte să mă fi
întrebat colegii. Fiecare coleg îşi vedea de trebaba lui, acasă poate că mai auzea alte lucruri,
mai ales fiind toţi avocaţi, oameni din show-biz-ul de pe vremea aia, aveam o colegă, Achiţei
Silvia, tatăl ei avea concerte, cea mai buna fată din clasă care era comandantă de detaşament,
era Criveti Diana, am văzut-o pe mama ei acum recent la televizor, erau de-o nobleţe, şi de-o
educaţie şi de-o frumuseţe de caracter, din partea colegilor nu am avut nici o problemă.
Aveam o colegă, tatăl ei lucra la aeroportul din Bacău, era la controlor de trafic, deci vă
imaginaţi cu ce colegi am avut onoarea. Dar în schimb această prietenă de-a mea, că eram

168
prietene, din cauza ei am avut problemele pe care le-am avut că ea de ce mergea la şcoală şi
eu nu, că doar amândouă suntem adventiste, învăţătoarea noastră tot timpul ne punea
întrebarea asta, la început, că de ce Cynthia vine şi eu nu? Nu-mi aduc aminte ce îi
răspundeam, dar îi răspundeam cu convingere.
E.U: care sunt momentele care te-au afectat în relaţia cu şcoala, cu învăţătoarea şi care au pus
amprenta asupra ta în acel moment sau pentru mai mult timp?
DB: Au fost două, unul negativ şi unul pozitiv, la început învăţătoarea a avut aşa o ofensivă ca
să mă convingă, deşi a avut nişte metode, deşi ar fi putut merge mult mai departe. Era o
femeie extraordinară, toţi se întrebau cum am ajuns eu în clasa ei, pentru că eram „un
nimeni”, faţă de toţi ăia.
Femeia avea decenţă în comunismul ei, că era o comunistă convinsă. Îmi aduc aminte într-o
zi de luni că m-a ridicat în picioare, urma să ne pună nu ştiu ce diafilm, pentru că ea în timp ce
mă întreba pe mine, trăgea perdelele, şi se făcea întuneric în clasă în timp ce ea m-a ridicat în
picioare, şi bineînţeles că mi-a pus o întrebare legată de ceva ce îmi predase sâmbăta. Asta era
înainte ca eu să mă prind că trebuie duminica să învăţ ce au făcut copiii sâmbăta. Şi atunci m-
am simţit foarte umilită, cred că am şi plâns, deşi plângeam greu cred şi atunci. Dacă nu
vizibil, cel puţin în sufletul meu m-am simţit groaznic de umilită că m-a ridicat, m-a
întrebat şi n-am ştiut. Şi era clar că mă întrebase ştiind că nu ştiu. Cred că e singurul
moment în care m-am simţit umilită.
Cel de-al doilea moment, a fost unul fericit, oarecum. Când a văzut că tot ceea ce încerca ea
să facă, şi nu se poate şi tot nu vin sâmbăta la şcoală, mi-a pus nota 9 la purtare pe toate
trei trimestrele, şi aveam 10 pe linie, inclusiv la instrument, inclusiv la muzică, la toate, dar
nota 9 la purtare, şi media generală era 9,81, nu ştiu exact. Şi când cam toată lumea din clasa
aia a primit coroniţă, că erau şi buni colegii mei, deci trebuie să recunosc că am avut harul şi
norocul să fiu într-o clasă foarte bună, au luat coroniţă, Delia Mirela Buciuman, n-a luat
coroniţă.
În sufletul meu mi-a venit să plâng, dar am strâns din dinţi şi-mi aduc aminte, şi asta foarte
pregnant, am zis: „de ce să-i dau eu satisfacţia că plâng?
Trebuie să vadă că eu sunt convinsă, şi eram convinsă, dar în sufletul meu de copil de clasa I,
totuşi aveam sentimente.” Şi am strâns din dinţi, şi am zis nu trebuie să vadă că plâng,
dar aveam lacrimi în ochi, fiind ferm convinsă că fac ceea ce trebuie, nici un moment nu
m-am clintit, că uite ce rău, că acuma primeam coroniţă, nu. Şi mama îmi promisese că
lasă că n-ai luat coroniţă, dar îţi cumpăr eu un ceas, nu ştiu dacă ea şi-a adus aminte de
chestia asta cu ceasul. Şi ştiam că eu primesc un ceas, coroniţa la ăştia se ofileşte şi eu o

169
să am ceasul. Şi într-adevăr, îl aveam şi-n zi de azi dacă nu făceam o prostie. Şi când s-a
terminat, la poze, am făcut poze cu toată clasa, aproape toată lumea avea coroniţă, eu nu
aveam, clar. La un moment dat învăţătoarea a făcut poze cu mine şi cu Cynthia, că noi
eram şi prietene şi adventistele clasei, şi îmi aduc aminte că a smuls o coroniţă de pe
capul unei colege şi a zis: „dă-mi să-i pun fetei ăsteia coroniţa că o merită din plin, că e
un copil bun, şi silitor şi merită 100% coroniţa asta. Şi mi-a trântit coroniţa în cap, şi am
o poză, deşi nu meritam, că nu aveam 10, am o poză cu coroniţă de clasa I. A fost un
moment foarte fericit, în care, oricum o apreciam pe învăţătoare, nu aveam sentimente
negative faţă de ea, pentru că a acţionat cu un profesionalism demn de menţionat în
contextul ăla comunist şi îndoctrinat mai ales că era o comunistă convinsă. A fost un
moment fericit.
După momentul ăsta, cel puţin în clasa a doua, treia, până în clasa a treia am făcut cu
învăţătoarea asta, nu-mi aduc aminte să mai fi avut probleme cu ea.”141
[…] Învăţătoarea a încercat cu tata, cu mama, cu Cynthia, cu mine, a încercat tot ce s-a putut,
în limita decenţei de pe vremea aia, dar şi de pe vremea asta dacă stau să mă gândesc bine. Şi
atunci l-a dus pe tata în Consiliul şcolii, şi au adus catalogul, că asta era arma lor, să arate că
elementul Buciuman Mirela Delia, cum învaţă, dacă lipseşte sâmbăta.
Bineînţeles că eu aveam numai note bune, între timp mă prinsesem că eu trebuie să învăţ
duminica ce învăţau colegii sâmbăta, şi aici îmi aduc aminte, nu că-mi luam lecţiile de la
Cynthia care era adventistă, eram prietene, cel puţin după părerea mea, acuma îmi dau seama
că asta era doar părerea mea...luam lecţiile de la o colegă care era ţigancă, dar „ţigan de
catifea” tatăl ei cânta în ansamblul Casei Armatei, o chema Surugiu Loredana, bunicii ei
stăteau cu mine în bloc, şi la ea mergeam duminica, ne şi uitam la desene animate de pe
bulgari cu ea, că avea şi televizor, şi ea îmi dădea lecţiile. Şi mai luam de la o colegă
Ciubotaru Lavinia, dar cel mai mult de la Surugiu Loredana, care, repet, era ţigancă.
Învăţam foarte bine, şi tata a fost chemat în consiliu, cu directorul de atunci, cu directorul
adjunct, cu învăţătoarea, în primă fază au încercat să rezolve pe plan local, au văzut că învăţ
bine, dar au văzut că nu au ce să-mi reproşeze, tot aşa, cred că puteau face mai mult rău
oamenii ăia, dar n-au făcut. Şi era şi cineva din partea partidului, dar nu-mi aduc aminte dacă
era profesor sau nu, secretarul cu propaganda, şi ăla era cumsecade, îmi aduc aminte că tata a
avut numai cuvinte de laudă de spus despre omul ăla, şi în a doua fază, l-au mai chemat încă o

141
Ibidem Delia Gherman

170
dată pe tata la şcoală, şi a venit şi secretarul de partid de pe judeţ, să vadă cum stă treaba,
iarăşi catalogul...”142

Intervine în dialog doamna Elena Buciuman-mama Deliei Gherman „ce-a făcut rău
învăţătoarea asta, a făcut rău celorlalte învăţătoare, care aveau şi ele adventişti în clasă,
colegii ei adventişti nu aveau probleme, şi când învăţătoarea asta a făcut mare tam-tam
în şcoală, directorul a fost obligat să oblige şi pe învăţătoarele alea să le scadă nota la
purtare. Şi ceilalţi elevi din celelalte clase, şi părinţii erau supăraţi şi pe noi că am creat, că
am dat-o pe Delia la învăţătoarea asta, că acum au şi ele probleme.
Şi au scăzut nota la purtare si la ceilalţi copii, le-au obligat pe învăţătoare.”143

Delia Gherman a fost șantajată emoțional de învățătoare să-și încalce pe conștiință și să

vină o singură dată sâmbăta la școală pentru o oră „deschisă”. „A fost un supliciu
pentru conștiința mea de copil”
„Un moment special, mi-am adus aminte acum în timp ce povesteam. Oricum, multe lucruri
mi-am adus aminte în timp ce povesteam.
Că învățătoarea i-a convins totuși pe părinții mei că măcar pentru o oră, când avea ea oră
deschisă și au venit nu știu ce ștabi minunați și superbi de, comuniști în orice caz, să mă lase
la ora ei deschisă pentru că îi stricăm, că ea înțelege...
Mi-aduc aminte argumentația, eram și eu de față: că înțelege că avem niște principii, că le-a
respectat, că m-a lăsat în pace, într-adevăr încetase cu niște lucruri, așa.
Și, îmi aduc aminte că am fost sâmbăta la școală o oră.
Cred că de la 11 la 12, dar în orice caz a fost un supliciu pentru conștința mea de copil. A fost
groaznic, mă gândeam tot timpul ce fac copiii la adunare. Dar am fost! Îmi aduc aminte. Vai,
uitasem amintirea asta, uitasem elementul ăla. Deci n-am fost sigur de la 8 la 12, n-am fost
decât pentru ora aia. M-am dus și s-a văzut și atunci că eu rămân ferm pe poziție, dar că nu
suntem de o rigiditate extremă și că să nu-i stricăm femeii bunul nume și... Și-mi aduc aminte
că ea zis: ”Că io mă apropii de pensie și io am avut așa și eu am dres și acuma vreau să nu-mi
stricați mie, nu știu ce”.
E.U. Deci a luat-o cu șantajul emoțional?
D.B. A luat-o cu șantajul emoțional și nici la părinții mei și, acuma gândind ca un om matur
nu cred că am făcut nimic greșit să mă duc pentru o oră acuma să-i stric femeii că nici io n-am

142
Ibidem Delia Gherman
143
Ibidem Elena Buciuman

171
murit. În orice caz, m-am simțit groaznic, asta îmi aduc aminte și a fost un supliciu și tot cu
gândul la adunare am fost oricum. Dar am fost în sabat într-o ocazie, la ora ei deschisă.
E.U. Ok, mulțumesc pentru acest flash.
D.B. Da, da, uite, chiar uitasem.”144

1.3 Copiii din familii adventiste au fost bătuți cu bestialitate, puși în genunchi pe coji de
nucă și legați de „catarg” în curtea școlii pentru că au refuzat să meargă sâmbăta la
școală

Pastorul Virgil Peicu ne-a împărtășit experiența halucinantă, parcă desprinsă dintr-un film a
violențelor la care au fost supuși el și frații lui, la vârste fragede din partea organelor de
Miliție din satul natal și din partea cadrelor didactice hotărâți să-i oblige cu orice mijloace să
nu absenteze sâmbăta de la școală.
„În Teleorman, în Balta Sărată. Apoi, noi eram forțați, eram legați, luați.
Veneau la biserică, ne prindeau, ne puneau în șaretă și ne duceau și ne închideau în
clasă la școală ca să stăm acolo. Noi, când mai prindeam un geam deschis fugeam,
mergeam, ei fugeau după noi. Era așa, o chestie... Asta m-a înverșunat împotriva
sistemului.
E.U. Vă duceau cu forța la școală?
V.P. Cu forța, bineînțeles.
E.U. Cine făcea asta? Miliția locală?
V.P. Făcea secretarul Sfatului, care era cel mai mare pe vremea aceea în primărie.
E.U. În ce comună se întâmplau aceste lucruri?
V.P. Balta Sărată.
E.U. În ce an?
V.P. Păi 56, 57, 58, 59, până în 60 așa.
E.U. Și pe doar dumneavoastră sau....
V.P. Aaa, nu, și pe frații mei, și pe ceilalți.
E.U. Câți copii erați în biserică în acea vreme?
V.P. Eram destui, vreo 10-12 copii, dar vreo 2-3 nu se duceau și ceilalți se duceau și pe
ăștia îi apuca furia.
E.U. Erau unii care mergeau sâmbăta?

144
Ibidem Delia Gherman

172
V.P. Sigur! Iar noi nu mergeam. Deci, nu că-mi lăsa tata așa, da așa am înțeles noi. Eu
așa am înțeles. El n-a zis niciodată: ”Nu te duci sau du-te!” A zis: ”Asta este problema
voastă. Voi citiți, știți să citiți, citiți în Biblie. Că ascultați de Dumnezeu sau nu este
problema voastră. Eu vă spun care este adevărul și voi hotărâți”. Însă ei nu credeau că
tata chiar nu era liber cu noi în problema asta. Nici pe departe.
E.U. Deci ați avut de suferit încă din școala generală din cauza faptului că nu...
V.P. Uaaa, luam bătaie de nici nu am putut să scriu în calsa I că aveam mâinile numai
crăpate.
E.U. Da cine vă bătea?
V.P. Mă bătea învățătoarea, doamna Elvira.
E.U. Din cauză că nu...
V.P. ...că nu mă duceam sâmbăta la școală.
E.U. Vă bătea luni?
V.P. Luni mă bătea... Nu numai pe mine, pe toți ăia care nu se duceau. Și ne punea pe
coji de nucă, în genunchi. Sau ne lega de catarg în curtea școlii și după ăia mă
batjocoreau copiii și chestii de genul ăsta. Însă eram așa mai solid și de mine nu prea se
luau că după aia când mă dezlega... Celorlalți le era teamă de răzbunare. Na, nu eram așa ca să
se ia orice prostănac de mine. Deci tot felul de chestii, de șicane de genul ăsta.
Ba îmi amintesc că aveam vreo trei profesori, profesori teologi înainte și se lăsaseră de
teologie odată cu comunismul și acuma deveniseră profesori și unul dintre ei era foarte
rău și lua clopoțelul – că aveam clopoțel de sunat la ore – și lua mânerul de la clopoțel și
îmi dădea una în coaste, pe aicea. Mă lua așa, pe la spate. Și eu îi prinsesem așa puțin
punctul lui slab. I-am zis odată, din întâmplare: ”Și tot noi vom birui până la urmă!” Aoleu, și
când a auzit că zic treaba asta, așa s-a înfuriat și m-a bătut... Și de atunci îi ziceam așa, mereu,
când vroiam să mă răzbun și când mă înfuria și pe mine și se lua de mine așa, îi spuneam:
”Da, faceți ce vreți, dar tot noi vom birui!” Asta îl înebunea. Ei, numai că s-a întâmplat că anii
au trecut, eu am trecut și de școală, am trecut de multe, am devenit pastor și m-am dus să țin o
„evanghelizare”(întâlnire publică în care un vorbitor prezintă un subiect religios cu scopul de
a converti pe cei din auditoriu nn) la mine în comună.
Și m-am întâlnit pe șosea cu domnul Marin Terci, fostul meu profesor. Acuma el era mai în
vârstă și când m-a văzut, s-a uitat atent la mine și eu m-am oprit că nah, nu puteam să trec așa,
fără să-i dau cinstea cuvenită, ca unui fost dascăl de-al meu, nu? Și el, când și-a dat seama
cine sunt, și-a scos pălăria și a luat așa ca o poziție militărească și a zis: ”Domnule, ați avut
dreptate! Voi ați învins!” Era după Revoluție.

173
E.U. Da. Interesant că și-a adus aminte.
V.P. Da, și-a adus aminte. ”Voi ați învins!”, foarte serios. Și eu, surprins, că nu mă așteptam
la chestia asta, i-am spus: ”Atunci, domn profesor, dacă noi am învins, mi-ar face mare
plăcere să petreceți serile acestea, câte o oră pe seară, alături de noi”. Și i-am spus că-l invit la
seria de conferințe, evanghelizare. A venit, a fost foarte atent, m-a urmărit cu multă atenție și
eu am plecat după ce s-a terminat seria, câteva zile și, cam la o săptămână am auzit că
domnul, fostul meu profesor a trecut la odihnă. Nu știu ce s-a întâmplat, Dumnezeu știe, este
o taină pentru noi, dar va fi descoperit”145

Virgil Peicu a fost exmatriculat în clasa a X- a din cauza absențelor acumulate în Sabat

[…]E.U. În timpul liceului, în București, ați avut momente contondente cu regimul?

V.P. Să spun. Am venit mai întâi, m-am înscris la Liceul ”George Coșbuc” și ti-am spus că eu
nu m-am dus la școală nici la școala generală sâmbăta.
Îți imaginezi că n-am putut să mă duc la liceu că eram acuma și mai mare, nu mai depindeam
de nimeni.
Clasa a IX-a am rezistat cumva, dar în clasa a X-a, spre finalul primului semestru, m-au
exmatriculat, pe motive că nu mă duceam sâmbăta.
Când aveam matematică, două ore de matematică și mai aveam și trigonometrie și când
s-au acumulat un număr de 19 absențe, m-au exmatriculat. Am încercat pe toate părțile,
n-au înțeles nimic.

Virgil Peicu a fost ajutat să termine Liceul Sportiv de tovarășa director Lupanov și de
profesorul Diaconu

Unii profesori sau directori din sistemul de învățământ au avut milă de situația adventiștilor
care refuzau să meargă la școală sâmbăta și cu eforturi importante de evitare a structurilor de
partid i-au ajutat să termine liceul.
[…]Însă nu m-am lăsat, am pierdut anul ăla și următorul an m-am înscris la Liceul ”Emil
Racoviță”. Era liceu de sportivi și sportivii lipseau.
Erau în cantonament sau plecați, erau sportivi la Clubul ”23 august” și era mai ușor, te
strecurai mai ușor cu problema absențelor. Și aici am terminat liceul. Deci am găsit o doamnă

145
Interviu Virgil Peicu

174
directoare... Și aici am strâns absențe, vinerea, tot la matematică și am găsit o doamnă
directoare – era doamna Lupanov – era rusoaică, soțul dânsei tot așa, era inspector, la
Ministerul Educației și când doamna asta a văzut absențele – nu prea mă cunoștea așa, eu
venise în clasa a X-a și m-a strigat: ”Ia, care ești tu, care ești?”
Era profesoară de chimie. ”De ce, ce înseamnă absențele astea aici la tine? Chiulești?”
M-am dus la catedră la dânsa, ca să nu mă audă colegii.
Așa am fost „îndemnat” (în sensul de inspirat de divinitate în limbajul adventist) atunci și i-
am spus. ”
Știți, doamna profesoară, eu nu lipsesc pentru că mă duc să mă distrez.
Știți, eu am o religie, din aia, mai specială”.
Ea, când a auzit: ”Religie???” ”Da!” ”Da ce religie?” ”Eu sunt adventist de ziua a șaptea”.
”N-am auzit”. ”
Păi, acuma vă spun eu ce este. Și eu nu pot să vin, de vineri seară de la apusul soarelui până la
apusul soarelui sâmbătă seara nu mă duc nici la servici, nici la școală...” și i-am explicat cum
spune porunca a patra.
A fost foarte surprinsă și foarte... Aveam note bune. Notele pe care le aveam, mă străduisem
să iau note bune, cel puțin să am și eu un atu cât de cât acolo. Să le fie milă dacă nu din simțul
dreptații și... Ea a fost așa de.... nu știa ce să zică. S-a uitat prin catalog.
”Mă, sigur nu ești derbedeu?” Eu: ”Nu, doamnă, mă duc la biserică.” ”Sigur nu te duci în altă
parte?” ”Nu, doamnă, la biserică mă duc”. ”Hmmmmmmmm, bine, uite, vino duminică la
mine. Asta e adresa mea de acasă. Vino duminică la mine, voi fi eu și soțul meu, care este
inspector la Minister și să discutăm și cu el.”
”Da, dar știți...” M-am dus duminică acasă, m-am dus cu un prieten, care și el era tot
adventist, da pe el nu-l dibuise până atunci. Știu că m-am dus pe la 10 și ceva; până seara ne-a
ținut, ne-a pus masa și i-am povestit toată religie, din Biblie, cum e, ce se întâmplă, tot, tot,
Escatologia, istoria, tot, tot.
Ei puneau întrebări, așa ca doi copii care vor să afle cât mai mult. Și doamna Lupanov a spus:
”Uite, fii atent. Pentru că mi-ai inspirat încredere și cred că sunteți băieți serioși, nu sunteți
derbedei ca derbedeii ailalți, eu încerc să vă ajut și am să vă motivez absențele”. ”Da, dar
dumneavoastră mai știți ceva, noi am făcut socoteala și depășim și baremul de 120 motivate”.
S-a gândit și a zis: ”Sigur, ați făcut voi socoteala?” ”Da!” ”Bine, las că am să vorbesc cu
profesorii cu care aveți ore”.
Și din clasa a X-a până în clasa a XII-a, această doamnă profesoară, Lupanov, ne-a ajutat ca
să nu fim exmatriculați din pricina absențelor, cu condiția să învățăm bine și să fim niște

175
exemple. Am vrut să-ți povestesc asta pentru că intră puțin în contrasens cu ceea ce poate te și
așteptai și ceea ce spun cei mai mulți, spun numai aspectele negative.
Și eu am aspecte negative și o să le spun în continuare, dar nu mi se pare corect să amintesc
și faptul că Dumnezeu își avea și oamenii Lui, chiar și printre cei care n-aveau habar de
religie, care m-au ajutat. Și pe mine m-au ajutat.
Ba, mai mult, în clasa a XII-a, aveam un profesor, domnul Diaconu, profesor de matematică
– atunci a venit profesor, fusese director undeva pe la Drăgănești, Olt și venise în București, la
Emil Racoviță, era profesor de matematică și logică și încă ceva și era Secretar de Partid pe
liceu, deci el se ocupa cu propaganda ateistă printre elevi și studenți. Și a văzut că lipsesc de
la orele de matematică, tot matematică aveam cu el, vineri seara, târziu. Și a zis: ”Unde este
Peicu?” Și era un milițian în clasă, Gheorghe Gheorghe îl chema. Zice, ”Păi, domn profesor,
el este scutit vinerea, nu vine niciodată. Este scutit!” ”Da cum?” Existau scutiri că erau
sportivii scutiți........
[...]V. Aaa, da. Și domnu Diaconu întreba ”Da nu vine?” Și nu știu ce s-a întâmplat, probabil
că s-a dus, s-a interesat cine m-a scutit că prea sportiv nu arătam și probabil că se întreba ce
sport face ăsta de nu se vede. Nu arătam ca acuma, eram mai slab așa. Și cum vine în clasă,
marți, aveam cu el, aveam și o oră de educație cetățenească sau, mă rog, pregătire socială. Dar
nu, nu o făceam, o puseseră ultima oră și nu stătea nimeni. El ne era și diriginte la clasa a XII-
a. A zis: ”De acum încolo, mutăm ora de educație cetățenească, o mutăm a doua oră și toată
lumea să fie prezentă. Cine nu e prezent aici, îi pun absențe în continuare și la orele de
matematică. Toți: ”Ce are, ce i-a venit?!” ”Uite, și vă dau și tema ce vom discuta-o: polemica
dintre religie și știință”. Aaa, când am zis asta, eu mi-am dat seama, am înțeles. Ce i se năzare
așa, deodată, profesorului de matematică, cu știință și religie. Aa, zic, pe mine mă țintește. Și
au început orele. La început a luat dânsul cuvântul, mă rog, a întrebat pe câțiva ce-i religia,
cum a apărut religia. Fiecare a spus așa ce a crezut el de cuviință. N-aveau niciun fel de
educație religioasă. Eu eram hotărât să nu scot privirea din podea ca să nu-i întâlnesc privirea
ca să nu mă pună pe mine. Și stăteam în banca a doua, prima bancă era liberă. A venit și s-a
așezat cu fundul pe bancă și eu eram în fața lui. Și cum spunea unul ceva și spunea așa câte-o
mică gogomănie, mă rog, el începea să comenteze încât i-a cam blocat pe toți, nu mai lua
nimeni cuvântul, nu mai spunea nimeni ce-i trecea prin cap. Și, la un moment dat, nu știu ce s-
a întâmplat, că eu, fără să-mi dau seama, am ridicat capul. Și el se uita la mine. Și zice:
”Spune tu!” ”Păi, domn profesor, de ce m-ați pus pe mine?” ”Păi, uite așa vreau eu, să te pun
pe tine!” ”Păi ce ați dori, domn profesor, să vă spun?” ”Păi n-ai auzit întrebarea?” ”Păi am
auzit-o, da am uitat-o că sunt foarte emoționat...” M-am fâstâcit de tot. ”Păi, de ce, ce-ți fac că

176
nu-ți fac nimica. E o oră normală”. Mie doamna Lupanov îmi spusese să nu comentez, să nu
mă acuze cineva că fac propagandă religioasă sau ceva că nu mă poate apăra. Și eu mă feream
să fac propagandă și deodată așa am prins curaj și mie mi s-a părut sincer, nu mi s-a părut nici
ironic, nici viclean. Și, zice el, ”vreau să vorbești despre dedublare, dedublarea ființei umane,
suflet – trup și...” ”Vreți să vă spun părerea mea sau să vă spun ce spune Biblia?” ”Ce spune
Biblia!” ”Și răspundeți dumneavoastră, eu n-am cerut să răspund la întrebarea asta,
dumneavoastră m-ați pus!” ”Da! Eu te-am pus, eu răspund!” Când am văzut că îmi dă
răspunsurile astea, am prins încredere în el. De altfel, era un tip foarte de treabă și elegant și
civilizat și nu jignea, nu... Chiar când era așa o situație jenantă el nu se manifesta urât. Și am
început atunci. Am luat istoria de la Adam și Eva, din spatele istoriei.
Am început cu ceea ce învățăm noi în teologie, cu aparția păcatului în Univers, deci istoria din
spatele istoriei noastre, da?
Sigur că l-am terminat că povesteam și povesteam destul de amănunțit.
Și a zis: ”Nu-i nimic, continuăm marțea viitoare”. Și am continuat tot anul de clasa a XII-a.
În fiecare marți țineam predica mea și profesorul și colegii ascultau cu foarte mare atenție. La
BAC, mi-a căzut un examen în Sabat.
Era examenul de oral la limba română. Și am spus gata, am pierdut, n-am cum să mă duc. El,
când a văzut că-i sâmbăta, a venit: ”Vii la examen, nu?” ”Nu pot să vin, domn profesor!”
”Vai, nu se poate să nu vii, nu se poate. Nu se poate! Da cum să pierzi atâta? Da nu, nu, nu!”
Și nu, și nu, a început să insiste, a chemat și pe doamna Lupanov, a chemat și altă doamnă,
care era profesoara mea de biologie și nu există, nu există.
Mă rog, a trebuit să fac față acestei presiuni, care nu era o persecuție, da era o insistență care
apela la obrazul meu, la...
E cel mai greu lucru, e cel mai greu lucru să reziști, e greu. Și, la un moment dat, el spune
doamnei Lupanov: ”Doamna Lupanov, e clar, nu cedează.
Într-un fel înțeleg și eu, a rezistat patru ani și a fost exmatriculat și acuma să-și calce
legământul chiar acum la ultima chestie. Într-un fel înțeleg, dar nu-l înțeleg din punct de
vedere al grijii lui pentru viitorul lui”.
Și au plecat doamnele, așa, nemulțumite și au zis că chiar că sunt stupid și...
El, îmi spune: ”Uite, știi ce, poate că nu se termină examenul sâmbătă și or mai rămâne și
pentru duminică unii. Uite, aici ai numărul meu de telefon.
Mă suni neparat, mă suni sâmbătă seara!” ”Da, vă sun, domn profesor”. ”Bine!” Și l-am sunat
sâmbătă seara și el mi-a spus:

177
”Da, mai sunt câțiva și pentru mâine, se întrunește comisia și mâine. Eu te-am scuzat astăzi.
Eu le-am spus la comisie că tu n-ai venit – că era pe alfabet – că n-ai putut veni pentru că ai
fost plecat undeva la părinții tăi, mă rog, nu știu unde. Așa că nu te lansezi în discuții cu ei de
genul ăla, mai bine taci. Spui că ai avut o problemă și gata!”
Și, într-adevăr, m-am dus duminică. El a venit special, deși nu era în comisie, a venit
numai ca să se asigure că mă duc și... Iarași, nu l-am înțeles pe Domnul, nu l-am înțeles de
ce m-a ocrotit în felul ăsta.
Aveam doamna de, o altă doamnă, făceam cu dânsa logica și nu știu mai ce făceam. Și aveam
vinerea seara. Și doamna Lupanov s-a dus și i-a spus că uite, am eu un băiat care așa și așa.
Ea, cum a venit în clasă – era fată tânără așa – a venit în clasă și a zis: ”Când am zis că avem
teză?” ” Marți”, i-am zis noi. ”Nu, vom da-o vineri!” Și așa, s-a uitat la mine așa foarte
încruntată și înfuriată. Și când s-a terminat ora, a a rămas așa puțin spre urmă, cumva ca să
iasă spre ușă odată cu mine așa și zice: ”Sper că-ți bagi mințile în cap și vii la teză!” Și am zis:
”Doamnă, dacă într-adevăr am mințile în cap, atunci chiar că nu vin!” ”Eh, lasă că o să vii
tu!” Zic: ”Îmi pare rău că ceilalți colegi au schimbat data, unora nu el convine din pricina
asta” – că mai erau unii care plecau în cantonamente și nu mai prea veneau vinerea. Și, sigur
că a trecut teza, nu m-am dus și s-a înfuriat când a văzut că nu m-am dus și le-a dat niște
subiecte foarte grele că abia cel mai bun elev la materia asta – nu știu ce făceam atunci, logică
și astronomie făceam – abia a luat un 5. Când ne-am revăzut, nu mi-a zis nimic. Mă așteptam
să-mi zică, mă așteptam să mă... Nu mi-a zis nimic și tot restul trimestrului nu mi-a mai zis
nimic. A venit ultima oră, eu trăiam într-un stres, nu știam când îmi dă teză. Și ultima oră a
început să încheie mediile și când a ajuns să încheie media la mine – eu apucasem și luasem
note, luasem două note până să afle dumneaei de mine că nu vin sâmbăta. Și, când a ajuns, a
ridicat capul, eu eram în prima bancă. A ridicat capul, s-a uitat la mine, a zâmbit și a zis:
”Vrei să dai teză?” ”Da, sigur”. ”Bine, hai, dă o coală de hârtie încoa!” Mi-am scris eu numele
acolo, mi-a scris ea două subiecte și zice ”dar, scurt, scurt, scurt, ai un sfert de oră”. Îți dai
seama că la un sfert de oră mi-a dat ce putea ea mai ușor posibil. Și, la un moment dat a zis:
”Gata, gata, gata! Ce-ai scris, ia, dă, dă, dă foile încoa. Hai că s-a terminat ora și trebuie să
plecați în pauză!” Și nu mi-am dat seama, n-am văzut eu că era catedră înaltă, ce-a pus acolo,
da nu-mi păsa. Un 5 dacă-mi punea să trec eram foarte mulțumit. A încheiat media și a plecat.
Când m-am dus și mi-am luat hârtiile, la unul aveam 8 și la un alt punct 9 – erau două
subiecte, deci 8 jumate era, cea mai mare medie. Și, după ce ne-am mai împrietenit așa, mi-a
zis într-o zi: ”Nu credeam că ești așa de hotărât. Pentru o problemă așa de banală cum e

178
religia ta, probabil că e ceva ce eu nu înțeleg”. Și m-a lăsat, nu mi-a mai pus niciodată
absențe.”146

146
Ibidem Virgil Peicu

179
V.Rolul Departamentului Cultelor în restrângerea și controlul activității cultice a
Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Dintr-un raport al Departamentul Cultelor către Securitate din anul 1958 se poate vedea
foarte clar că numai după anul 1955, structurile de forță distructive ale statului comunist s-au
pus în mișcare cu toată forța pentru a împiedica dezvoltarea cultelor neoprotestante din
România, până atunci ținta principală a comuniștilor a fost aceea de a se concentra împotriva
eliminării oponenților reali sau imaginari ai Partidului Comunist.147

147
Arhivele C.N.S.A.S fond documentar D 146, vol 2, f 19-24

180
181
182
183
184
185
În luna august 1948, prin Decretul 178/1948 pentru organizarea ministerului Cultelor, statul
comunist și-a asigurat supravegherea și controlul asupra tuturor cultelor și a învățământului
religios, inaugurând politica de intruziune în problemele interne ale bisericilor.

186
Două expresii, „veghează și controlează”, caracterizează spiritul acestei legi 148
De altfel, acesta a fost spiritul în care au înțeles autoritățile comuniste să comunice cu
reprezentanții legali ai cultelor religioase recunoscute.
Teoretic, în această lege, chiar de la articolul 1, statul își exprimă intenția de a „supraveghea și
controla” garantarea folosinței și exercițiilor libertății conștiinței și libertății religioase.
După transformarea prin Hotărârea Consiliului de Miniștri 435/21 martie 1957 a Ministerului
Cultelor în Departamentul Cultelor, această nouă instituție a devenit direct subordonată
structurilor superioare ale Partidului Comunist. Până în anul 1970, această structură de control
a avut rolul de a găsi toate mijloacele pentru a diminua fenomenul răspândirii influenței
creștinismului în România prin intermediul cultelor recunoscute.
Departamentul Cultelor era structurat în mai multe direcții: Direcția Relații Culte, Studii și
Documentare, Direcția Împuterniciților. Cei mai importanți președinți ai Departamentului
Cultelor au fost: Dumitru Dogaru (1957-1975), Gheorghe Nenciu (1975-1977), Ion Roșianu
(1977-1984) și Ion Cumpănașu (1984-1990). Printre directorii Departamentului Cultelor care
s-au remarcat în activitatea lor în cadrul bisericilor îi putem menționa pe: Ion Rodeanu , Iulian
Sorin, Mircea Neicov etc. Cei mai importanți inspectori generali au fost: Gheorghe
Rogozeanu, Ion Iosif, Ladislau Vișan, iar dintre inspectorii principali putem să îi menționăm
pe: Gheorghe Nenciu, Ion Lungeanu, Gheorghe Cârstoiu, unii dintre aceștia ajungând și
președinți ai Departamentului. 149

Din studierea unor multiple documente din arhiva Securității, arhiva Uniunii Bisericii
Adventiste sau a Departamentului Cultelor, nu se poate trage o concluzie foarte precisă cu
privire la natura relațiilor dintre Securitate și Departamentul Cultelor în privința ierarhizării
acesteia.

Din mărturiile unor pastori și din analiza unor înscrisuri, înclinăm să credem că
Departamentul Cultelor „asculta” de Securitate, însă sunt destul de multe exemple care
dovedesc faptul că inspectorii de culte își construiau cu bani și influență un spate suficient de
puternic în structurile superioare de partid încât să-și mențină privilegiile funcției deținute.
Evident, mulți inspectori de culte erau actuali sau foști ofițeri de informații, lucrători sub
acoperire a Securității.

148
Adrian Nicolae Petcu – „Slujitorii altarului în anii democrației populare”, pag 302
149
Adrian Nicolae Petcu – „Activitatea departamentului Cultelor în atenția Securității”, caietele CNSAS, anul II,
editura CNSAS, București, 2010, pag 74 -78

187
De exemplu, Iulian Sorin lucrase în serviciul de informații, iar Ion Popescu ca ofițer al
Direcției de Informații Externe.

Pentru a vedea relațiile de putere în această structură, putem da pentru început exemplul
jocului de putere care a stat în spatele numirii președintelui Departamentului în anul 1975.
După ieșirea la pensie a lui Dumitru Dogaru, interimar a devenit până în 1977 Gheorghe
Nenciu.

În mod normal, acesta ar fi trebuit să rămână puțin, însă Ion Roșianu, susținut de secretarul
CC al PCR, Ștefan Andrei și de către patriarhul Iustinian Marina a devenit noul președinte. Cu
mijloace specifice Securității, Gheorghe Nenciu a fost îndepărtat, fiind acuzat de primire de
mită din partea unui înalt prelat ortodox. 150

1. Relația dintre pastorii Bisericii Adventiste cu Departamentul Cultelor prin

Împuterniciți și Inspectorii de Culte

Relaţia dintre Biserica Adventistă şi regimul comunist în ansamblu era reglementată nu doar
prin legi ci şi prin cutume şi ordine arbitrare emise de Partid prin Departamentul Cultelor.
Interacţiunile, inerţiile, conflictele dintre Biserica Adventistă şi această structură,
Departamentul Cultelor şi Securitate pe de altă parte, depindeau foarte mult de contextul,
specificul comunităţilor (oraş sau sat) şi poate cel mai important lucru depindea de calitatea
umană a reprezentanţilor statului comunist în relaţia cu acest cult.
Unul dintre martorii noștri, Timiş Alexandru, fost preşedinte al Conferinţei Transilvania de
Nord a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în perioada 1980 - 1992 a cunoscut în detaliu
faptul că absolut nici o activitate a bisericilor adventiste nu putea avea loc fără avizul
Departamentului Cultelor.
„Departamentul Cultelor, care era un for de supraveghere şi de dirijare şi de dibuire de orice
preţ, numai bine nu, al cultelor”
Problema era aşa. Departamentul dar de fapt statul, statul pe structura Securităţii, avea totul
sub control. Aş vrea să fiu cu totul obiectiv şi n-aş spune că tot ceea ce era de origine, mă rog
a celor 50 de ani a fost rău. Nu. Pentru că chiar dacă sistemul a fost aşa cum a fost, de
oprimare, totuşi de la om la om, ca şi astăzi, de la om la om a diferit exteriorizarea acestui
150
Ibidem, Adrian Nicolae Petcu – „Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității”, caietele
CNSAS, anul II, editura CNSAS, București, 2010, pagina 78.

188
principiu al comunismului. Adică foarte mult a depins ce fel de om este inspectorul
Departamentului Cultelor, ca om. Ce fel de om este ofiţerul de securitate care răspundea, cum
îi numeam noi, era „diacon” pe o Biserică sau alta. Foarte mult a diferit experienţa noastră în
funcţie de structura individuală a omului.
Legislaţia sistemului socialist era că totul era centralizat, condus de sus, prin ministere, prin
comitetele centrale, prin comitetele judeţene care aveau, chiar dacă erau foruri politice, dar
aveau compartimente: educaţie, agricultura, producţia, industria şi aşa mai departe. Şi aici
exista o armată întreagă de ofiţeri, mai deghizaţi, mai deschişi care supravegheau acest sistem.
Fostul președinte al Conferinței Transilvania de Nord cu sediul la Cluj-Napoca, Alexandru
Timiș, a avut experiențe multiple cu Departamentul Cultelor, atât din poziția de pastor
„proscris” în urma scandalului „TKW” despre care vom vorbi într-un segment special al
lucrării sau în cea de jurist ce a fost mandatat să apere interesele comunității în diferite litigii
cu autoritățile, cât mai ales din poziția de „bun colaborator” al regimului după ce a semnat un
angajament cu Securitatea în anul 1980151

151
ACNSAS R 189 148, vol. 3,f 1, 2

189
190
„În cadrul sistemului nu puteai să faci o angajare, a terminat cineva teologia, nu se putea
angaja fără ca în prealabil să facă demers la Departamentul Cultelor şi Departamentul Cultelor
a avut ultimul cuvânt.
Comitetul bisericii a făcut propunerea iar fără viza Departamentului Cultelor nu putea
funcţiona, nici pastorii, nici bisericile.

191
Legitimaţiile de pastor aveau superviza Departamentului Cultelor. Fără asta nu era valabilă
legitimaţia. Autorizaţiile bisericilor aveau ştampila şi semnătura Departamentului. Acest lucru
începând cu legea 407 din 1947 care apoi a fost modificat prin decretul 1203 din 1950. Aceste
două legi au stat până în ‘89 la baza cârmuirii, la baza sistemului bisericesc, sistemului cultic
din ţara noastră. Deşi eram printre puţinele culte, puţinele biserici chiar printre neo-
protestanţi, cu mulţumirea cuvenită, dar am refuzat să primim subvenţie de stat cum au primit,
în tot acest răstimp bisericile istorice. O parte chiar a salariilor clericilor era subvenţionată de
către stat. Sigur că prin asta statul a primit o putere de a interveni, de a dirija, de a controla
sistemul bisericesc. Noi, din principiu, adventiştii de ziua a 7-a nu am acceptat. Am mulţumit,
noi am avut sistemul nostru, dar credeau conducătorii de atunci că prin asta poate că acel
control va fi mai superficial. Dar nu. Exact aşa ne-au verificat toate gestiunile, toată practica
bisericii cum că până în ultimul bănuţ statul ne-ar fi plătit, şi mereu s-au folosit de acest
dicton: voi nu puteţi fi „stat în stat”.” 152
”Nu terminasem seminarul, anul 4. Se instalase comunismul mai puternic în timpul ăsta.
Atitudinea comuniştilor faţă de religie era cunoscută, însă constituţia spunea că e libertate
religioasă pentru orice religie, însă ei duceau muncă de lămurire în spatele cortinei, ca să
compromită principiile, să le compromită. Ăsta era Departamentul Cultelor, unde erau
fruntaşi de vază ai comunismului şi securişti. Ăştia duceau muncă de corupţie printre forurile
noastre conducătoare. Şi-anceput să se facă schimbări în serviciile religioase, au început să fie
anumite frustrări, adică nici o casă de rugăciune nu se putea repara măcar fără avizul
Împuternicitului local. Aşa, nu se puteau face botezuri, decât cu avizul Împuternicitului local.
Împuternicitul cultelor local, care avea juridicţie peste câteva judeţe, era răspunzător în faţa
legii de viaţa religioasă a cultelor. Unii erau mai înţelegători, alţii mai rigizi. Am avut oameni
înţelegători care i-au apreciat pe adventişti, că ei erau obligaţi să vină şi să vadă ce se
întâmplă, să ia legătura cu noi, cu alţii, rog… Alţii au fost foarte răi, deci nu puteai să botezi,
trebuia să duci lista înainte la ei. „Pe cine vreţi să botezaţi?” „Pe cutare, cutare” „Tabel!”
Ştergea: „Pe ăsta nu-l botez, pe ăsta nu-l botez…” „Păi de ce tovarăşu?” „Ei, ştim noi de ce!”
Aşa… Ştergea mai ales pe intelectuali. Bun… Când am ieşit eu din închisoare, deci în
condiţiile astea… 153

Cele mai importante personaje din cadrul Departamentului Cultelor au fost cu adevărat
,Împuterniciții sau Inspectorii pentru Culte deoarece aceștia erau adevărații executanți ai

152
Interviu Timiș Alexandru
153
Interviu Apostol Chelbegeanu

192
măsurilor restrictive ale regimului și personajele care țineau legătura permanent cu
comunitățile și pastorii acestora. Împuterniciții nu erau integrați în administrația locală, ci se
subordonau direct șefilor lor din Departament. Paralel cu reorganizarea administrativă a țării
de după anii 50, s-au înființat posturi de împuterniciți raionali, împuterniciți regionali sau
împuterniciți județeni. Aceștia aveau următoarele obiective de supraveghere privind
următoarele aspecte din activitatea cultelor:

- Activitatea forurilor de conducere locale

- Programul și desfășurarea serviciului religios

- Pregătirea și organizarea alegerilor în comunități

- Activitatea copiilor și tinerilor în biserici

- Manifestările de „prozelitism”

- Instruirea și implicarea organelor puterii locale pentru urmărirea manifestărilor

religioase din afara bisericii.

1.1 Construirea și repararea imobilelor Bisericii Adventiste la „mâna”

Departamentului Cultelor

Aceeași împuterniciți primeau solicitările cultelor pentru diversele lucrări de reparație ale
imobilelor sau pentru autorizații de construire, angajau sau transferau pastori, aprobau sau nu
hirotoniri, oficieri de botezuri și cununii religioase.154
„Şi cum v-am spus, a avut această pretenţie că au dreptul la control asupra oricărei mişcări a
bisericii. Făceam lucrări de evanghelizare, sigur în urma acestei lucrări au venit enoriaşi, au
venit suflete care au îmbrăţişat credinţa directă. Nu se putea efectua un botez fără ca lista
candida candidaţilor să aibe viza Inspectorului Teritorial Judeţean, mai înainte regional, a
cultelor. Sigur că în toate acestea nu se putea face o reparaţie la casa de rugăciune, nu mai
vorbesc de construcţia caselor noi, fără autorizaţia eliberată de Departamentul Cultelor. Nouă
nu ne-au eliberat, chiar dacă au mai făcut nişte diligenţe, nişte lucrări oficiile de sistematizare
şi inginerie la judeţ sau regiune, dar ultimul cuvânt l-a avut Departamentul. Sigur că după
atâta restrişte, ne-am simţit împinşi “la ilegalităţi”. De exemplu, am primit o autorizaţie de

154
Gheorghe Modoran – ”Biserica prin pustiul roșu, rezistență și compromis în adventismul din România în
perioada comunistă (1944-1965)”, volumul I, pag 59,60.

193
reparaţie curentă, capitală era deja o favoare mare, şi atunci, pe baza acestei autorizaţii noi am
căutat să facem cât mai mult posibil, în cele mai multe cazuri, casă nouă. Aici juristul a avut
iar de lucru, am fost stopaţi, şi în tot acest răstimp, şi cât am fost revizor contabil între timp s-
a pensionat şi a şi decedat domnul Ion Bătrâna Voievodeni, mare avocat din Bucureşti al
bisericii care toată viaţa domniei sale a fost avocatul bisericii, am devenit în anii 60 deja, am
devenit consilier juridic onorific pe uniune, toată ţara. În această calitate am cutreierat mai
toate judecătoriile şi tribunalele din Iaşi până în Timişoara şi din Satu-Mare până în
Constanţa. De ce? Pentru că am avut noi biserica, am avut foarte multe procese de aşa-zisă
abatere de la normele de construcţie. Cum v-am spus am cerut o autorizaţie de reparaţie
pentru că de construcţie nu ne-ar fi dat şi noi am făcut ce-am putut adică fraţii. Şi-atunci, nu
cu puţine rezultate am reprezentat în toată ţara biserica în probleme de construcţie, în
probleme de adunări, pentru că în afară de autorizaţia care avea o localitate pentru a se aduna
era interzisă adunarea pe grupe în alte localităţi neautorizate. Făceau excepţie de aici grupele,
aşa-zisele grupe organizate care figurau pe autorizaţia bisericii mamă. La această comunitate
aparţin şi credincioşii din: şi-atunci erau înşirate acele localităţi unde aveam fraţi. Dacă
cumva, pentru că şi-aici nu era o normă scrisă, dar pentru departament era o lege nescrisă că
sub 20 de membri nu poate funcţiona o biserică. Poate funcţiona ca şi grupă. Dar dacă scade
sau nu atinge 20 de membri grupa respectivă nu primeşte nici statutul de grupă organizată. Şi-
atunci fraţii nostri pretutindeni erau pasibili de amenzi grave, dacă au fost surprinşi de miliţie,
de conducerea comunei respective, sau mai în mod deosebit de secretarul comunei
[E.U.] Secretarul de partid?
[T.A.] Secretarul care era şi secretar de partid, dar în general secretarul de partid era, aşa cum
spunem noi acuma, primarul sau preşedintele consiliului atunci. Dar ei lucrau împreună. Şi
dădea dispoziţia secretarului: mergi la casa cutare şi îi amendezi pe toţi cei care îi gaseşti
acolo la rugăciune. Şi-atunci iar am avut dosar pentru că întotdeauna i-am învăţat pe fraţi un
singur lucru să nu-l facă: să nu plătească amenda, că dacă a plătit o dată amenda, poţi să faci
zeci de contestaţii, ţi se respinge din start. Au venit cu procesul verbal, şi acest proces verbal a
constituit materie pentru dosar contestaţie la contravenţie, la procesul de contravenţie.” 155
Bidiuc Ioan, președintele Conferinței Moldova între anii....vorbește despre același tipar de
lucru a Împuterniciților și pentru zona de nord a țării, unde adventismul s-a dezvoltat în
condițiile unor constrângeri multiple din partea autorităților:

155
Ibidem Timiș Alexandru

194
„Nu puteai să faci servicii publice, nu puteai să tipăreşti, aşa cum avem noi studiile şcolii de
Sabat, ajunsese să fie exact două foi A4. Ăsta era studiul. Întrebare şi răspuns. Era cumplit.
Sistemul prin departament aşa zis al cultelor, salariaţii erau împuterniciţi în fiecare raion, pe
judeţ. Supravegheau şi prin organele de partid care colaborau unii cu alţii, ni se trăgea atenţia
întotdeauna asupra unor lucruri să nu depăşim anumite lucruri. E greu de comparat, nu sunt
termeni de comparaţie între ce a fost atunci şi libertatea din zilele noastre.” 156

1.2 Inspectorul Dănescu de la Ploiești „zbir”, inspectorul Ciorobea din Petroșani „foarte
prietenos”

Inspectorii de Culte supravegheau toate întâlnirile cu caracter religios ale pastorilor adventiști
inclusiv cele care se desfășurau cu îngăduința acestora. Unii inspectori, erau mai flexibili, alții
erau mai severi și mai puțin dispuși să treacă cu vederea zelul misionar al unor slujitori ai
Bisericii Adventiste:
„Când eram stagiar, era normal să fi în legătură cu inspectorul teritorial de la culte, ori relația
pastorului cu inspectorul teritorial era de o varietate infinită. În unele locuri îl puteai considera
pe inspector ca fiind de-al nostru pentru că ne vindea o mulțime de ponturi, uite că e plecat
Ceaușescu din țară, acum putem face chestia asta, până când se întoarce el și ăștia sunt slabi și
până prind ei de veste noi rezolvăm problema, în altă parte inspectorii cultelor erau zbiri,
cum era acest celebru Dănescu de la Ploiești, zbiri, cum era acest celebru Dănescu de la
Ploiești
Pentru că era recunoscut în lumea pastorilor ca deosebit de exigent și nu te lăsa să miști
în front, pe când alți inspectori, cu care eu personal am lucrat, fiind stagiar, de exemplu în
Valea Jiului, unde am lucrat la câțiva ani după revoltele din 77, în 81 eram pastor stagiar în
Valea Jiului. Știu că eram supravegheat sistematic deși în mod paradoxal tovarășii nu m-au
contactat niciodată, de nici un fel. Aveam o convenție cu inspectorul de la culte, care era
foarte prietenos, dar îmi dau seama că prietenia lui era o sculă cu care el lucra, dar pot să
explic exact cum se desfășurau lucrurile: nu era voie să ai oră de rugăciune cu tineretul
Duminică de duminică eu aveam oră de rugăciune cu tineretul din Valea Jiului și veneau
tineri și din alte locuri veneau cu trenul, aveam ore de rugăciune, făceam activități, pregăteam,
făceam înregistrări, aveam un magnetofon, Tesla B-52, prezentam diapozitive în biserică,
toate astea erau interzise.

156
Interviu Ioan Bidiuc

195
Lunea în mod regulat inspectorul suna, inspectorul Ciorobea, nu știu dacă mai e în viață, suna
și întreba ce mai e cu tinerii, cum a fost ieri și culmea e că mai aveam vizitatori care nu aveau
nici în clin nici în mânecă cu ce se întâmplă acolo dar niciodată nu mi-au zis nimic. Veneau,
puneau și ei întrebări, erau stingheri, se vedea că nu erau în elementul lor, de fiecare dată erau
alții, nu știu dacă toți erau ofițeri de Securitate, dar bineînțeles că treaba asta o făceau și îi
spuneam inspectorului că totul este sub control, nu este nici un motiv de îngrijorare, am avut o
activitate obișnuită, nici un tânăr nu a schițat o activitate, o ieșire necontrolată, așa că nu aveți
nici un motiv să vă faceți griji. „Bine domnul Buciuman, săptămâna asta vin în vizită să
vedem ce mai facem...” Niciodată nu venea, mereu promitea că vinea și știam amândoi că
telefonul este ascultat și Securitatea se alimentează copios din conversația noastră și așa aveau
confirmarea că nu se întâmplă nimic dubios, mai ales că își trimiteau oamenii duminica. Nu
știu dacă înțelegi ce înseamnă să lucrezi in condițiile astea... În condițiile astea noi am vestit
Evanghelia, am botezat, am recuperat oameni care erau certați cu legile bisericii, certați între
ei, se făcea lucrare în condiții extraordinar de grele, mult diferite de condițiile în care se
lucrează astăzi.157

Virgil Peicu îl sfidează pe Inspectorul de Culte Dănescu de la Ploiești

„. Când am fost angajat, am fost angajat la Ploiești. Aici era un inspector de departament mai
de temut așa, domnul Dănescu Ioan. Și am primit districtul undeva în Prahova și uzanța era ca
a doua zi, a treia zi să te duci la inspector. Da eu nu m-am dus la inspector. Și-a trecut o
săpătmână, au trecut două, au trecut trei, mă rog, s-a dus luna. Și într-o zi mă sună de la
conferință. ”Aaa, n-ai fost la inspector nici acuma, nu ți-ai luat autorizația?” ”Da ce
autorizație? Am legitimația de la conferință...” ”Nu, că trebuie și autorizație de la inspector”.
Hmm. Zice: ”Nu că trebuie să te duci acuma!” Eu aveam ranchiunurile mele cu autoritățile pe
tema asta, adică eu priveam că nicio autoritate nu trebuie să se bage peste mine în materie de
conștință. Și nu m-am dus. Și primesc iarăși telefon de la conferință: ”Acuma, acuma! Acuma
vine un delegat de la conferință să te ducă la inspector”. Și m-am dus, la Casă Albă în Ploiești,
la camera 107...
E.U. În ce an se întâmpla asta?
V.P. În 78-79.
E.U. Dar Casa Albă era o casă?

157
Interviu Ion Buciuman

196
V.P. Casa Albă era palatul administrativ. Casa Albă o să vedeți la Ploiești, o să vedeți la
Târgoviște, nu la Târgoviște, la Râmnicu Vâlcea. Și, când am intrat la inspector și m-a văzut,
uaa, s-a făcut foc: ”Ieși afară, ieși afară că nu vreau să te văd, nu vreau să te văd!” Eu făceam
așa pe miratul, pe nevinovatul: ”Care-i problema?” Până la urmă a intrat delegatul conferinței,
a stat de vorbă cu el, pe urmă m-a chemat și pe mine. Și m-a luat tare, m-a luat tare Dănescu
numai că pe mine când mă iei tare nu mai faci nimic cu mine. Mă blochez. Adică nu că mă
blochez, mă încăpățânez așa. Așa era atuncea, acuma îs mai diplomat, mai... Și așa m-a
supărat pentru că vorbea urât: ”Ce, ai fi vrut să-ți aduc eu autorizația acasă?” ”Du-te,
domnule, păi ți-am cerut eu dumitale autorizație? Păi n-am nevoie de autorizația dumitale!”
Delegatul conferinței a picat pe scaun, inspectorul Dănescu a rămas blocat și după aia a
izbucnit, da nu m-am lăsat nici eu. Zic: ”Domnule, eu nu-s angajatul dumitale. Eu sunt
angajatul Domnului și oi sta aici cât o vrea el, nu mă dă nimeni afară, nici dumneata, nu mă
dă nimeni afară decât când o zice el că da”. Oaaa, era colonel de securitate și inspector de
culte. Și oaaa: ”Ieși afară, ieși afară, ieși afară!” Mă rog, și m-a dat afară. A rămas delegatul
conferinței, mă rog, a mai țipat, a mai înjurat, a mai drăcuit. Eu îl auzeam de afară. S-a mai
potolit încet-încet și, după un timp, a ieșit delegatul conferinței și cu autorizația mea. Mă, mi-a
mai tras și el o muștruluială că de ce am vorbit, am fost obraznic, am fost... Nu am fost deloc
obraznic, asta cred. Nu am venit la ușa lui, nu am nicio treabă cu el. Nu, că nu-i așa, că trebuie
să fii mai atent, mai supus, mai pe dincolo. Da, sigur, sunt supus, sunt liniștit, sunt atent , îmi
văd de treaba mea, nu vreau să fiu obraznic. Nu! În fine. Și, la scurt timp, are loc o adunare
districuală la Ploiești. S-au adunat toți pastorii acolo, la Ploiești și a venit și domnul Dănescu,
comitetul uniunii, evident comitetul conferinței. Și trebuia să urcăm la amvon, la... Și la un
moment dat el oprește coloana – era și el prezent acolo, inspectorul. Și toți se uitau în gura lui.
La un moment dat, zice: ”Domnilor, numai puțin, vreți să urcați la amvon?” ”Da, da, le
spunea el.” Toată trupa președintelui Uniunii. ”Domnul Popa, domnul Popa, n-ai să-mi
împrumuți 5 lei?” Atunci, când a auzit, așa... Și eu am băgat mâna în buzunar să văd dacă am
banii, îi dau eu. Așa, nu-mi răspunde la salut, nu se uită la mine. Și toți se caută prin buzunar.
”Da știți de ce, domnul Popa, îmi trebe? Vreau să-i dau la păstorașul ăsta al dumneavoastră, să
se mai tundă și el, să-și dea chica aia jos”. Eu eram chicosul. Și toată lumea cu ochii pe mine,
să-mi vadă chica. Până atunci n-o văzuseră, acuma o descopereau toți. N-o văzuseră, îți dai
seama, dacă n-o văzuseră, înseamnă că nu...
E.U. ...nu-i deranja.
V.P. Nu-i deranja. Da inspectorul vroia special să mă, să-și bată joc de mine. Ei, inspectorul
era chel. Și domnul Popa era chel. Și acuma îți dai seama cum mă simțeam eu, că îmi venea

197
să intru în pământ. Da deodată mi-am revenit. Și când toți, așa, mă străpungeau cu privirile
lor, eu am început să zâmbesc așa, nu de umor, să zâmbesc și am zis: ”Domnule inspector, vă
mulțumesc foarte mult, dar știți, cinci lei am și eu. Nu trebuie să vă deranjați. Eu înțeleg că
dumneavoastră sunteți gelos pe părul meu”. Aaaaaaaaaa... El era chel, știi... S-a făcut așa o
liniște de mormânt, toți nu mai știau unde să se uite, unii se uitau în pământ, alții... Știam că e
gravă treaba, da....
E.U. Nu vă păsa.
V.P. Nuuu, da mă luase și mânia așa, mă... Da el a stat așa puțin și a zis: ”hopa, ăsta m-a prins
la colț. Dacă mă supăr, sunt neam de traistă, eu m-am luat de el. N-am decât varianta să încep
să râd și să o transform în glumă”. Știi, dintr-odată a început să râdă: ”Hahahaaaa! Domnu
Popa, ai băieți deștepți, domnule, îți spun eu, ai să ajungi departe cu el.” Și când a început el
să râdă așa, au început și alții să râdă. Da, mă rog, nu știau cam ce e de râs în treaba asta, da
dacă râdea domnu inspector... Scuză-mă, poate nu e ce vrei tu, da...
E.U. Ba nu, e exact ceea ce vreau eu.
V.P. Da asta este! Și-apoi așa am eu chef acuma să spun, așa îmi place să spun. De ce spun
asta? O să vezi de ce! Din aia nu mai s-a luat de mine. A mai trecut o perioadă când îmi
răspundea, politicos și rece, la salut. Până într-o zi. Într-o zi mă sună acasă. Zice: ”Domn
pastor Peicu?” ”Da!” ”Inspectorul Dănescu. Trebuie să veniți până la mine, la Casa Albă!”
”Da, domnule, vin! Da când?” ”Păi, când puteți...” și așa. Bine. M-am dus. Zice: ”Nu ești
supărat pe mine?” ”Nu!” ”Nu ești supărat cu treaba aia, cu tunsul?” Zic: ”Nu! Da cred că nici
dumneavoastră, cu treaba aia cu gelozia?” ”Nu, nu, nu! Uite, știi ce sunt nazireii?” ”Da!” ”Ai
făcut la facultate?” ”Da!” ”Vrei să mă ajuți să fac și eu un referat? Că trebuie să dăm și noi
din când în când niște referate pe teme religioase și mie mi-a picat ăsta, cu nazireii. Și n-am
eu chef acuma să mă apuc de scris. Vrei să mi-l faci?” ”Da!” Și așa a început partea cealaltă
a relațiilor noastre. A fost foarte corect cu mine, niciodată n-a luat un șfanț când am
vrut să-i duc și eu un pachețel de cafea că, mă rog, auzisem că trebuia să-i duci, pe
vremea aia nu....
E.U. Și pe vremea asta la fel.
V.P. Nu știu cum e acuma. Și zic, hai, cum să-l prind și eu la mână, cum să-l am la mână că
nu primea nimic. Și născuse soția și zic: ”Uite, beți o cafea în cinstea băiatului meu?” Și a luat
pachetul, l-a desfăcut, și-a luat el - că avea că-și făcea la seriici cafea – două linguri de cafea,
și-a pus într-o chestie și apoi a împachetat-o la loc și mi-a dat pachetul înapoi. Zic: ”Nu,
domnule, e pentru dumneavoastră!” Zice: ”Nu! Uite care-i problema: eu n-am copii, eu am un
salariu bun, nu ca al tău, nevastă-mea lucrează aicea, are salariul bun, soția ta n-are servici. Tu

198
crezi că chiar așa, fără conștință și inimă sunt eu, să iau eu de la tine? ” ”Nu, da...” ”Am luat
două cafele, beau eu una, nevastă-mea una în cinstea băiatului tău. Da du-te că o să ai nevoie
să dai pe la spital, să dai peste tot. Asta, eu știu ce înseamnă!” În fine, eu nu știam cum să
apreciez gestul ăsta. Poate fi și că vrea să te țină la distanță... În fine, eu am pendulat așa între
mai multe interpretări ale gestului lui. Dar, până la urmă mi-am dat seama că a fost un gest
sincer. Cu el n-am avut probleme. În schimb, am avut cu Securitatea...”158

1.3 Cum decurgea o vizită „de lucru” a unui Inspector de la Departamentul Cultelor-
studiu de caz Biserica Adventistă din Craiova în anul 1979

În dosarul de urmărire informativă ce îl viza pe pastorul Orban Adalbert, am descoperit un

document foarte interesant, o informare din partea Departamentului Culte-Inspector Teritorial
al județului Gorj , Petre Oprițoiu, din data 01.11.1979 către Securitate cu privire la „unele
aspecte reieșite din supravegherea serviciilor religioase de la comunitatea cultului AZȘ Gorj.
159

158
Ibidem Virgil Peicu
159
Arhivele C.N.S. A S. I 211021, vol 1, f 91, 92

199
200
Toate șicanele venite permanent din partea autorităților au avut aceeași sursă, notele
informative impregnate de ură și invidie ale pastorilor Stoiu și Ofițeru Ilie ce i-au făcut zile
fripte pastorului Orban Adalbert pe toată perioada în care a activat ca pastor în comunitatea
Craiova.

201
În nota pe care o redăm în întregime se poate vedea clar sensul turnătoriilor celor doi și
măsurile pregătite de Securitate împotriva pastorului Orban. 160

160
Ibidem,f, 95

202
1.4.ADUNĂRILE ELECTIVE ALE BISERICII ADVENTISTE CONTROLATE
CVASITOTAL DE SECURITATE ȘI DEPARTAMENTUL CULTELOR
„. Toate alegerile care se făceau, erau aranjate mai dinainte, discutate, şi persoanele fixate. Le
discuta conducerea lucrării, preşedintele, şi secretarul. Ei doi discutau, urmează să avem
alegeri la comunităţi, în conferinţa noastră erau 170 comunităţi. Fiecare judeţ avea inspectorul
de culte, se întâlnea cu pastorii, care e orientarea, dacă s-ar întâmpla să trimitem în pensie pe
cineva în etate? Cam cine ar fi după voi omul cel mai potrivit, ca să-i ia locul, ei spuneau, noi
opinăm pentru cutare membru, că are prestanţă, are linie dreaptă. Apoi veneau să discutam în
final. Era o propunere din partea bisericii care era aprobată sau nu, discutau cu cei de la
department, şi ei dacă-şi dădeau Aminul, şi cădeau de acord, asupra unei persone, era
susţinută în comitet, era făcută cunoscută, unii erau mai maleabili, alţii erau mai rigizi, să
ţinem linia bisericii şi a principiilor şi deci toate erau aşa pregătite încât păreau alegeri libere
dar toate se ştiau dinainte.
E.U. Din punct de vedere formal, alegerile se consumau după ritualul ne rugăm Duhului Sfânt
să ne inspire, se juca această piesă? Deşi ştiau că lista e controlată de autorităţi?
P.A. Da, se juca. De multe ori am fost nemulţumiţi pe tema asta, că făceam un fel de circ voit
şi conştient şi vorbeam…„până când ne mai jucam noi, ne mai batem joc de Duhul Sfânt?
când toate le avem făcute dinainte, asta era o realitate tristă.”161

1.5 Dovezi din arhive despre implicarea Securității și a Departamentului Cultelor în

manipularea alegerilor din Biserica Adventistă.162

161
Ibidem Aurel Pălășan
162
Arhivele CNSAS Dosar R47669, vol 1, f 434-436

203
204
205
206
1.6. Inspectorii de Culte erau mituiți din banii de zecime de pastorii Bisericii Adventiste
pentru a permite:reparații la biserici, construcții noi, hirotoniri,realizarea de botezuri

Acuzațiile de luare de mită au continuat să curgă împotriva Împuterniciților Cultelor,

atât din partea Securității, cât și din partea unor conducători ai Bisericilor, care îi
turnau pe aceștia la Securitate.

Într-un dosar, descoperit în arhiva C.N.S.A.S, colonelul Ion Vanciu, care a supravegheat
informativ foarte mulți ani rețeaua de agenți de la vârful Bisericii Adventiste nota: „Un fapt
cu implicații negative este acela că unii salariați, chiar din nucleul de conducere se pretează la
compromisuri cu reprezentanții cultelor în scopul satisfacerii unor interese personale. În
majoritatea cazurilor, când se solicită Departamentului Cultelor avize pentru înființarea de
biserici, hirotoniri, transferuri, aprobări de posturi etc, reprezentanții Departamentului primesc
diverse comisioane constând în obiecte sau bani, mese copioase, concedii gratuite în diverse
case de odihnă ale cultelor sau în mănăstiri. Aceste fapte negative au creat o atmosferă de
neîncredere și comentarii nefavorabile, mai ales că sunt comise de majoritatea șefilor de
compartimente din cadrul instituției”.163

1.7 Mita pentru Inspectorul de Culte din Râmnicu-Sărat, Pruteanu, înmânată în revista
„Lumea ”

Pastorul Edmond Constantinescu povestește cu multă sinceritate faptul că relația cu

inspectorul de culte trebuia „unsă” periodic cu diferite sume de bani pentru ca acesta să
închidă ochii mai ușor la activitățile de propagandă religioasă (evanghelizări publice) ce
intrau în acele vremuri în zona ilegalității.

Prețul libertății religioase era plătit din sumele neînregistrate provenite din zecime, în acest fel
comunitatea adventistă din Râmnicu-Sărat sub îndrumarea pastorului Edmond Constantinescu
s-a putut dezvolta într-un ritm mai alert.

Interesant este faptul că, tatăl lui Edmond Constantinescu, tot pastor și-a învățat fiul cum
funcționează „sistemul” în relația cu reprezentanții puterii, prin deducție și acesta folosise cu
succes aceleași proceduri de îndulcire a organului de control a Departamentului de Culte,
inspectorul local.

163
Arhivele C.N.SAS. Dosar I 1206, vol 10, F.203

207
[…]„Dar ca să merg la experiența mea personală. Când am intrat în district, tatăl meu,
care-a mai trăit un an după ce am intrat, mi-a dat sfatul să iau revista ”Lumea” când
mă duc la prima vizită la inspectorul de la departament și să cer de la un om de
încredere 500 de lei pe care să-i bag în revistă. Acești 500 de lei veneau din zecime, fără
îndoială lucrul acesta. Am găsit doi, trei` oameni de încredere la care le-am spus că am
nevoie de banii aceștia, pot să dau numele persoanei respective, este în Italia acuma, se
numește Jean Mihai, era presbiter și când i-am spus că am nevoie de bani ca să dau
mită, a reacționat fără să răsufle și niciodată n-a spus nimica.
Am luat banii, i-am băgat în revista ”Lumea” și ideea era să stau de vorbă cu
inspectorul, să-i răspund la întrebări și după aceea să las revista ”Lumea” pe birou cu
bani și să spun că e un articol interesant în ea și să plec.
„Dacă inspectorul ia banii, este curat pentru că nu l-am mituit direct, dar data viitoare
poți să-i dai direct banii în mână. Așa că când și când inspectorul primea de la mine 500
de lei și, uneori, când apărea la mine acasă, știam pentru ce-a venit. Îi dădeam 500 de lei
la 2, 3, 4 luni, nu foarte des și totdeauna era acoperit de cineva din biserică, care
bănuiesc că dădea din zecime, fără îndoială.
Problema este că am putut în Râmnicu Sărat să fac Evanghelizare publică, ceea ce
nimeni nu făcuse niciodată, în timpul săptămânii și am putut să fac anumite activități
evanghelistice, inclusiv distribuție de materiale și altele. Când erau reclamații,
inspectorul mă chema și îmi spunea confidențial ce s-a întâmplat și lucrurile se rezolvau
între noi.”164

1.8 Inspectorul de Culte de la Sibiu a fost mituit cu… un garaj pentru a permite
construirea Bisericii Adventiste din Mediaș

Pastorul Pălășan Aurel ne-a relatat cum funcționa mecanismul șantajului provocat de
inspectorii de culte atunci când, după un control la una dintre bisericile adventiste din Sibiu,
constatând nereguli sau mai bine zis, inventându-le a cerut ca membri ai bisericii să-i
construiască un garaj pentru noua mașină pe care o achiziționase.
„ Da, de exemplu a venit un director din Department, el facea şi controlul financiar, pe linie
de contabilitate. Vine la Sibiu, eu eram cel mai vechi, şi îmi spune aşa, am stat 20 de ani aici
la conferinţă. Am trăit cu 8 preşedinţi.

164
Ibidem Edmond Constantinescu

208
Şi problema era aşa, după ce termina revizuirea cutare, totdeauna găsea o greşeală. În bani, în
casă, oriunde poţi găsi ceva de care să te legi, ce nu e în regulă.
Noi am făcut la Sibiu, am turnat plăci de beton în curte, să nu mai fie noroi când plouă. S-a
văzut asta, că doar oamenii vedeau pe ce calcă. Era cineva la Sibiu care a sesizat organele,
Securitatea. “Scriitorii”.
Au zis că din ce bani au făcut, cine răspunde? Domnul Pălăşan, am vorbit cu preşedintele, l-
am întrebat şi a spus că dumneavoastră ştiţi cel mai bine.
Preşedinte era pe vremea aceea Constantinescu, tatăl lui Constantinescu Edmond. Alexandru
îl chema. Şi el a spus „domnule inspector, bine că aţi venit, faceţi „lumină”.
Discutaţi doar cu domnul Pălăşan. Eu aveam şi comunitatea, o giram că nu aveam pastor la
Sibiu. Eram consilier cu pastoraţie. Şi atunci îmi spune mie, mă cheamă şi zice, că să
discutăm problemele noastre de amănunt vă invit la Râmnicu Vâlcea la Episcopie, acolo în
camera cutare, veniţi marţi, mă găsiţi acolo, până atunci fac revizia la dosare, şi acolo vă spun
atunci cum facem încheierea.
Mă duceam acolo, îmi spunea, să ştiţi că trebuie să „picaţi cu ceva”, că altfel mi-e frică să
închei procesul verbal.
Se poate spune şi în mult şi în puţin, eu vreau să-l fac cât mai puţin. Eu mi-am cumpărat
maşina în Bucureşti, şi nu am garaj. Îmi trebuie un garaj din lemn, din scândură, să-l pot vopsi
frumos, aşa ca pentru Bucureşti. Poţi să faci rost de aşa ceva? Zic, pot. Avem un meseriaş, e
bun tâmplar. Îmi daţi dimensiunile şi vi-l trimit cu trenul în Bucureşti. Atunci închei procesul
verbal, nu aveţi de ce să vă fie frică, s-a terminat.
Aşa lucram noi atunci, nu aveam altă cale, ca să scăpăm, să existăm şi totuşi să ţinem şi cât se
poate o stare de funcţionalitate a unei curţi, a unui gard, ce era necesar. Că comunismul n-a
durat un an-doi, a durat zeci de ani…”165

1.9 Fostul locotenent-colonel de Securitate Liviu Banias confirmă faptul că unii

Inspectori de Culte luau mită în special pentru a facilita construirea de biserici

Fostul lucrător al Securității Liviu Banias ne-a mărturisit că a avut cunoștință în activitatea lui
de supraveghere a credincioșilor adventiști dar și a altor comunități neoprotestante din zona
Timișoara-Banat de faptul că inspectorii de culte primeau mită pentru îndeplinirea atribuțiilor
de serviciu dar, mai ales pentru neîndeplinirea acestora, în interesul legitim al comunităților ce

165
Ibidem Aurel Pălășan

209
puteau astfel să-și repare bisericile, să le demoleze pe cele ce au devenit neîncăpătoare, să
construiască altele noi, să facă botezuri, să tipărească literatură, etc.
„ Vedeți, acuma, în această perioadă, la Consiliul Județean Cluj există un director pe
probleme de cultură. Acesta se ocupă și de culte, pentru că practic și cultele fac parte din
cultura românească, alături de ceilalți factori, istorici sau artistici. Acest inspector de culte se
ocupa doar de problemele de culte din cadrul administrației județene, respectiv comitetul
județean de partid, pe linia cultelor religioase. Desigur, se mai practica mita, avem informații,
alteori el o pretindea.
E.U. În ce scop?
L.B. În special la construcția bisericilor. Eu am avut câteva probleme acolo pentru ca el ca să
obțină unele avantaje, în perioada mea acolo s-au construit cele mai mari biserici baptistă și
penticostală din Europa, deci nu se poate spune că erau îngrădite drepturile și libertățile
religioase. Pastorii Codreanu, respectiv Duhulescu, erau interesați ca bisericile să fie cât mai
impunătoare. Dacă pastorul îl plătea, inspectorul închidea ochii și nu ne informa pe noi, dacă
s-a respectat planul...”166
În dosarul lui Apostol Chelbegeanu, despre care Securitatea afirma că ar fi devenit
colaborator cu poliția secretă comunistă după anii 1980, apare mărturia unui turnător ce
descrie că pastorul Chelbegeanu oferea diferite sume de bani unor reprezentanți oficiali ai
statului în relația cu pastorii bisericii.167

166
Ibidem Liviu Banias
167
Arhivele C.N.S.A.S Dosar R 141697, vol 1, f 47

210
211
1.10 Edmond Constantinescu s-a plâns Inspectorului de Culte Pruteanu că Securitatea a
încercat să-l racoleze. Inspectorul Sorin disprețuia profund agenții Securității din
Biserică

[…]”Am fost chemat la Securitate cred că-n al doilea sau al treilea an de activitate, cu
intenția de a mă racola cei de la Râmnicu Sărat și ai văzut că în dosarul meu este și o
autobiografie pe care mi-au cerut să o fac și care am lăsat-o acolo. S-au purtat foarte
politicos cu mine, nu pot să obiectez nimica și mi-au cerut să completez o listă cu numele
membrilor din biserică și era și-un formular acolo de angajament. Și bineînțeles că asta
însemna că devin colaborator al Securității. M-am dus la inspector și m-am plâns pentru
că realizam că inspectorului nu-i convine.
E.U. Și cum îl chema pe inspector?
E.C. Cred că-l chema Pruteanu, fusese coleg cu George Modoran, făcuse teologie și după
aceea a făcut istorie la Iași. Am fost destul de direct cu el și era un raționalist și uneori
discutam probleme de istorie a României într-un mod mai corect politic, da vedeam că-i place
treaba asta. Deci m-am dus și m-am plâns la Inspector că Securitatea a încercat să mă
racoleze.
Am văzut pe fața lui că s-a supărat pentru că i-am spus: ”Dumneavoastră sunteți organul
Guvernului, eu cu dumneavoastră discut”.
Firește că inspectorului nu-i convenea ca anumite informații de la mine să se scurgă la
Securitate și-apoi să fie el tras la răspundere și știam acest lucru.
De exemplu a fost un caz, este vorba de Stoiu, despre care inspectorul Sorin spunea:
„Dacă ar avea credință, și-ar vinde-o și pe aceea!”
Asta era opinia lui Sorin, care era director la Departamentul Cultelor, un evreu care
înțeleg că după aceea s-a implicat în comunitatea evreiască din România.
Asta i-a spus tatălui meu personal într-o discuție. Știam că Departamentul nu este deloc
încântat de colaborarea pastorilor cu Securitatea și știam că, în general, șefii de
întreprindere nu sunt foarte încântați ca subalternii lor să fie racolați de Securitate.
168

168
Ibidem Edmond Constantinescu

212
1.11. Departamentul Cultelor decidea, ca regulă, împreună cu Securitatea, componența
structurii de conducere a Bisericii la toate nivelurile: comunitate locală, Conferință,
Uniune
[…]„Atitudinea comuniştilor faţă de religie era cunoscută, Cnsă constituţia spunea că e
libertate religioasă pentru orice religie, însă ei duceau muncă de lămurire în spatele cortinei,
ca să compromită principiile, să le compromită. Ăsta era departamentul cultelor, unde erau
fruntaşi de vază ai comunismului şi securişti. Ăştia duceau muncă de corupţie printre forurile
noastre conducătoare. Şi-anceput să se facă schimbări în serviciile religioase, au început să fie
anumite frustrări, adică nici o casă de rugăciune nu se putea repara măcar fără avizul
împuternicitului local. Aşa, nu se puteau face botezuri, decât cu avizul împuternicitului local.
Împuternicitul cultelor local, care avea juridicţie peste câteva judeţe, era răspunzător în faţa
legii de viaţa religioasă a cultelor. Unii erau mai înţelegători, alţii mai rigizi. Am avut oameni
înţelegători care i-au apreciat pe adventişti, că ei erau obligaţi să vină şi să vadă ce se
întâmplă, să ia legătura cu noi, cu alţii, rog… Alţii au fost foarte răi, deci nu puteai să botezi,
trebuia să duci lista înainte la ei. „Pe cine vreţi să botezaţi?” „Pe cutare, cutare” „Tabel!”
Ştergea: „Pe ăsta nu-l botez, pe ăsta nu-l botez…” „Păi de ce tovarăşu?” „Ei, ştim noi de ce!”
Aşa… Ştergea mai ales pe intelectuali. Bun…169
„Altceva interesant. Am avut un inspector de culte cu care n-am colaborat decât foarte puţin,
a fost o perioadă când erau câte un inspector pe judeţ, şi s-a restructurat, au ajuns două judeţe
la un inspector. Şi inspectorul de Galaţi, nu a mai fost. Noi am fost repartizaţi cu Vasluiul.
Inspectorul de acolo, m-am întâlnit cu el. Era cineva de la Conferinţă, m-a salutat. A spus că
dacă avem probleme, să îl sun. Om de treabă, suferea de ulcer. După aceea am fost ales la
Conferinţă, am avut nişte probleme la Vaslui să ajutăm o biserică, care trebuia să se
demoleze. Cu ocazia aceea îmi spune că îi pare rău că un alt coleg al meu e supărat pe el. Că
nu i-a dat el referinţe bune. Eu nu înţelegeam. El zice: are legătură cu alegerile, că nu i-am dat
referat bun. Ce trebuia să-i daţi, acuma vă faceţi că nu înţelegeţi? Dar şi despre
dumneavoastră am dat un referat înainte de alegeri, aşa se face. Am început să-l descos, eram
revoltat, i-am zis cum este cu alegerile, statul nu permite să intre şi elemente care pot să fie
periculoase şi atunci se fac o serie de propuneri, conducerea cultului face o serie de propuneri,
în 1984 se întâmpla. Eu nu ştiam până atunci. Face propuneri mai largi, 4-5 inşi pentru fiecare
poziţie şi statul trebuie să se pronunţe…dacă e vreunul care nu merge, apoi biserica în limitele
acestea se pronunţă. Eu am aflat că eu am fost pe o listă de propozabili, colegul care era

169
Ibidem Apostol Chelbegeanu

213
pentru aceeaşi poziţie de trezorier. Am înţeles că şi în problemele de alegeri sunt într-o
măsură mai mare sau mai mică implicate autorităţile statului. Ştiu că au mai fost unele discuţii
cu privire la alegeri când eu eram foarte proaspăt angajat şi că într-o anumită situaţie
conducerea cultului avea permisiunea să fie cineva preşedintele conferinţei şi comitetul de
propuneri vroia să fie altcineva. Decât cine era aprobat de autorităţi şi preşedintele Uniunii a
ieşit afară din comitei şi i-a spus inspectorului din sală că nu se poate să fie persoana
respectivă, şi a făcut urât. Inspectorul Cârstoiu. Până la urmă, tot cum a vrut comitetul s-a
făcut. Se întampla la foarte scurt timp după ce am fost eu angajat, prin 1980. Alegerile de la
conferinţa Bacău.
E.U. Cine a fost ales atunci preşedinte?
D.V. Petre Chiorescu. Punându-le împreună, am transpus în situaţia când am discutat cu
inspectorul, după ce am plecat, au fost şi situaţii când chiar statul a vrut să facă într-un fel, s-a
făcut altfel, dacă biserica a fost chiar solidară. A avut şi biserica marja ei de libertate pe
care a vrut să o folosească sau nu. A fost o perioadă grea, au fost şi lucruri care n-au fost
normale dar asta este.” 170

170
Ibidem Viorel Dima

214
VI. Cadre didactice adventiste excluse din învățământ sau puse în imposibilitatea de a
urma această carieră în sistemul comunist- Studiu de caz Titu Ghejan

Unii adventişti reuşeau să pătrundă în sistem, mă refer la învăţământ, dar la scurt timp pe
motivul apartenenţei lor la o sectă religioasă, precum şi a posibilei propagande religioase, care
era în dezacord cu principiile educaţiei socialiste, erau îndepărtați din sistem. Un exemplu în
acest sens ar fi cazul profesorilor adventişti Ioan Nicolae Gabriel (judeţul Teleorman) şi Titus
Ghejan (judeţul Iaşi), care după ce au apărut la o emisiune TV intitulată “Catedra nu este
amvon”, la 22 martie 1973, unde au fost luaţi în batjocură şi acuzaţi că încalcă “principiile
morale ale societăţii socialiste”. Şi imediat la câteva zile după acea emisiune au fost daţi afară
din învăţământ171
Acest tip de discriminare la locul de muncă pe motive religioase, avea loc într-un stat unde era
“garantată egalitatea în drepturi a cetăţenilor […] precum nici o îngrădire a acestor drepturi şi
nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei nu sunt
îngăduite”172
Adventiștilor de Ziua a Șaptea care refuzau să meargă la școală Sâmbăta le-a fost extrem de
greu să parcurgă toate ciclurile de învățământ , cei care au reușit acest lucru, au fost supuși la
umilințe extraordinare din partea sistemului, a colegilor sau din partea cadrelor didactice.
Experiențe pe care le-am redat în detaliu în capitolele anterioare.
Pentru cei, foarte puțini care reușeau să termine facultăți cu profil filologic sau de alt profil
însoțit de modulul pedagogic și pătrundeau în învățământ, experiențele traumatizante aveau să
continuie. Vom prezenta câteva povești de viață, considerăm foarte relevante ale unor
adventiști ce au fost excluși din sistemul de învățământ sau care au fost împiedicați să
profeseze la catedră din cauza faptului că refuzau să participe la cursuri în ziua de Sabat.

1.Povestea excluderii din învățământ a profesorului de matematică Titu Ghejan

Considerăm oportun pentru formarea unei imagini de ansamblu despre povestea excluderii din
învățământ a profesorului de matematică Titu Ghejan, să pătrundem în universul familial al
acestuia, să-i cunoaștem din mărturia orală, imaginarul religios, sensibilitățile, anturajul,
pentru a ne construi o imagine cât mai fidelă a resorturilor profunde din conțiința acestui
credincios adventist ce l-au capacitat să lupte cu sistemul ateist cu o forță deosebită.

171
Sergiu Grossu, Calvarul României Creştine, Convorbiri Literare, Chişinău, 1992, p. 131
172
Constituţia Republicii Socialiste România, Titlul II – Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
art. 17 – al. 2, Bucureşti, 1965

215
„Sunt din familie de adventişti, mama adventist, tata adventist, a treia generaţie după mamă
de adventişti, am cunoscut credinţa biblică adventistă din familie, apoi în biserica în care am
participat de mic într-o localitate din judeţul Dolj, lângă Craiova, Ciutura.
Primii 14 ani am locuit şi învăţat la ţară, apoi am fost la liceu la Craiova.
La țară am trăit în, aș putea spune, în mod intens spiritual.
Tata era un om pasionat de credință, îi plăcea să studiem în casă, dimineața și seara, cum se
spune„ altarul” de dimineață și de seară când se strâng membrii familiei și participă la un mic
servici divin, cântare, rugăciune, studiu, dezbatere.
Era o mare plăcere, și tatălui meu îi datorez mult faptul că am înțeles frumusețea și valoarea
adevărului biblic.
Tata era tâmplar, a fost șofer, și în război, apoi mergând mai bine tâmplăria, a profesat-o, era
un tâmplar bun, avea 2-3 ucenici.
Unii chiar locuiau cu noi. Eram noi 4, părinții, încă doi-trei ucenici, eram o grupă bună de
studiu al Scripturilor.
Când am plecat la liceu, la Craiova, am stat la o gazdă, oameni care nu cunoșteau religia
noastră, și interesantă, aici au greșit oarecum părinții, sâmbăta mergeam și atunci la școală, nu
mai mă duceam la biserică decât în vacanță când veneam acasă.
Faptul acesta m-a îndepărtat oarecum de preocuparea pe care o aveam pentru Scriptură, de
cuvântul lui Dumnezeu, s-a adăugat la asta interese pentru romane și filme, în perioada
liceului oarecum m-am rupt de biserică, de lucrurile dumnezeiești.
La sfârșitul liceului, un unchi de-al meu, un frate de a lui tata, care l-a câștigat și pe tata la
credință, s-a ținut de mine, și m-a adus iar la „adunare” (denumirea, locașului de cult în
limbajul current al adventiștilor nn), a început iar să-mi placă credința, după terminarea
liceului am intrat la Facultatea de Matematică, iarăși un nou înțeles pentru credință, pentru
cuvântul lui Dumnezeu, atât de bine s-a refăcut această legătură, parcă s-au trezit lucrurile
frumoase pe care le-am primit în perioada când stăteam acasă, în biserica aceea mică, am
schimbat pasiunea din liceu pentru romane și filme, o pasiune extraordinară, zi și noapte asta
era plăcerea mea și hobby-ul meu total.
Am schimbat această pasiune cu pasiunea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Biblie, cărțile
sfinte, cărțile Spiritului Profetic, cum le numim noi în biserică, și deși am făcut o facultate
grea, de matematică, cinci ani, am fost ultima serie cu 5 ani, după aia a trecut la 4 ani, apoi la
3, viața mea s-a derulat în timpul celor 5 ani în jurul preocupărilor intense pentru credință,
religie, lucrare misionară și cursurile de matematică.

216
Am avut probleme grele la facultate datorită faptului că lipseam sâmbăta, zi de odihnă,
după Scriptură, mă duceam la biserică.
Mereu amenințări, sancțiuni pe tema asta, apoi aveam mereu probleme că pe vremea
aceea se ținea o prezență strictă la cursuri, apoi aveam examene sâmbăta.
Însă hotărârea mea a fost fermă și le spuneam mereu profesorilor cu care aveam de-a
face, că indiferent de atitudinea lor eu sâmbăta nu pot veni sub nici o formă la cursuri
chiar dacă cad la examene, mi se repetă anul sau mă exmatriculează.
Au mers așa lucrurile până în anul 5, după primul semestru, hotărât, Secretarul de partid a
spus: gata, chiar acum în final ți-o facem, te exmatriculăm.
Au mers foarte departe cu hârtiile, cu dosarele.
În perioada aceea au fost niște evenimente foarte interesante cu războiul din Vietnam,
preocupări politice intense, demonstrații pe stradă pentru pace, anii aceia, 70, 72, 73. Eu am
terminat în 72, și oarecum am scăpat și eu cu preocuparea lor pentru aceste lucruri, și m-am
dus în învățământ în Moldova.
În perioada școlii elementare am avut foarte multe situații interesante de luptă pentru
credință. La un moment dat a venit, eram în clasa a șasea, un profesor nou, și a ajuns
dirigintele clasei unde eram eu. După câteva zile de cunoaștere, el era un om tânăr și voia să
se remarce prin activitatea sa deosebită, a vrut să facă o brigadă de dansuri și jocuri populare
și ne-a chemat acolo, am dat băncile la o parte, baieți, fete, cerc, să începem să jucăm hore,
sârbe, dansuri populare.
O idee interesantă dar eu, crescut într-un spirit puritan aș zice, aveam credința lui Dumnezeu,
am spus: tovarășe profesor, eu nu pot să joc, el nu înțelegea, îmi zicea că ce am, sunt șchiop?
Eu iar în timiditatea mea…el iar a sărit la mine, pentru mine era un lucru care nu pot să-l fac
ca și creștin, să ma unesc într-o acțiune, activitate într-o activitate care printre altele profana și
numele lui Dumnezeu.
Erau atunci muzică, cântece, poezii, care vorbeau împotriva lui Dumnezeu, cu partidul... în
acea perioadă erau acțiuni deosebite împotriva credinței.
Eu țineam una și bună că nu joc, el la un moment dat mă ia de urechi, de „zulufi”(perciuni
n.n), îmi dă și o palmă, eu am început să plâng, el mă stăruia să intru în joc.
La un moment dat, greșesc și ca un raspuns la de ce-urile lui tot mai insistente și tot mai
aprigi: nu mă lasă tata, colegii i-au spus ca sunt adventist, și atunci a spus: bine, du-te
deoparte, și nu mai joci, am înțeles.
Nu știu dacă au trecut 3-4 zile, tata e chemat la Regionala de Partid și ținut acum câteva zile
prin beciurile lor, bătut, chinuit pentru că profesorul meu scrisese la partid ca numitul cutare

217
nu lasă copilul să participe la activitățile constructive-educative, împiedică dezvoltarea moral-
intelectuală prin restricții religioase, anacronice și așa mai departe…
Era o amenințare teribilă, taică-miu n-a știut de la mine, a fost o greseală pe lângă că am spus
vorba asta, am făcut o greșeală că n-am spus nici acasă.
Și el când s-a dus acolo, era pe vremea colectivizarii, a crezut că pentru asta e chinuit, dar
după 2-3 zile i-au spus.
Adventiștii n-au avut niciodata opoziție față de colectiv, față de colectivizare, erau oameni
cunoscuți ca niște cetățeni loiali, niște credinciosi numai că problema grea care o puneau era
refuzul de muncă sâmbăta, nu la câmp, nu la șanțuri, nu la activități care îi chemau primăria.
Tata a zis că nu știu, nu îl împiedic pe băiatul meu, merge la școală, activează.
Decât noi cu munca sâmbăta…atunci i-a spus, în fine, scapă.
Când vine acasă tata mă întreabă cum a fost, și îi explic, și îmi spune: măi, tare rău ai făcut că
nu mi-ai spus. Nu uita, în familie nu trebuie să existe secrete. Și de atunci am reținut vorba
asta. În familie, părinti, copii, fiecare pe unde am fost, să povestim ce-am făcut, să știm unii
de alții, bune, rele, grele, urâte.
De ce nu mi-ai spus? N-am crezut că-i bine, am crezut că se rezolvă, că mă lasă în pace. Ai
greșit că nu mi-ai zis, mă puneai în temă, mă duceam a doua zi la el să-i explic, știam când mă
luau ăștia ce să fac. Să nu mai faci în viața ta, cât ești copil, când vei fi mare, înțelege, în
familie nu trebuie să fie secrete. A doua greșeală care ai facut-o este mai gravă decât asta.
Nu trebuia să-i spui „nu mă lasă tata”.
Pentru că e foarte important ca atunci când ai convingeri în acest domeniu, să ți le
bazezi pe ce spune Sfânta Scriptură, mai mult decât pe ce spune mama, tata, pastorul, să
ți le întemeiezi pe Dumnezeu pentru că e important pentru două aspecte una, tot ceea ce
faci, să ai bază biblică, altfel nu e ok, și în al doilea rând, când vei raspunde oamenilor,
când vei motiva oamenilor acțiunile tale cu Dumnezeu și Cuvântul său, ei nu vor putea
să acuze pe nimeni altcineva, spunând că „așa te învață pastorul sau părintele,” nu pârâ
pe nimeni, spune că așa crezi tu, așa te-a învățat Dumnezeu, așa spune Scriptura.
Pe de alta parte, e foarte important să-l aduci pe Dumnezeu în discuție, ca apărător al
tău, al credințelor tale, în felul acesta și oamenilor le dai o învățătură importantă ,îi vei
urma spre Dumnezeu, nu spre mama, tata sau pastorul, spre Sfânta Scriptură, care este
baza și adevărul și credința. Mi-a fost o lecție extraordinară, pe viață. Orice spui, orice
faci motivează-l cu Dumnezeu și cuvântul său. Cu timpul, am găsit într-o carte scrisă de
Ellen White, care vorbea despre ucenicii domnului Hristos, că după Înălțarea lui, ucenicii au

218
plecat sa-i propovăduiască Evanghelia, și ei erau uimiți ce putere au cuvintele lui Hristos
reproduse de ei, și ce putere au asupra oamenilor, chiar oameni care nu cred.
E o putere magică, supranaturală, în numele lui Iisus, Dumnezeu, al Scripturii. Așa am scăpat
atunci de situația asta, am primit multe lecții în copilărie, a mai fost o situație, pe scurt.
Într-o sâmbătă, tata mă ia cu bicicleta, să mergem într-o biserică adventistă în localitățile din
jur. Avea plăcerea lui, primăvara, vara, să mergem în câte o biserică din jur, la 10-15 km.
Eram prin clasele 5-7, mă pune pe cadru, prin mijlocul comunei, vad la 100 m, directorul
școlii cu încă un profesor vorbeau cu un om și îi zic: tată oprește, nu mai merg.
El speriat, nu întelegea. I-am zis că e directorul, mă vede și o pățesc. Se oprește tata și spune:
ești cu mine, eu sunt tatăl tău, eu raspund de tine, eu vorbesc cu ei. Nu trebuie să fugi de ei, de
ce? Ne suim iar pe bicicletă, oprește tata, vorbește cu ei , îi salută. Eu nu am auzit discuția lor,
eram atât de speriat, tremuram tot. Nici nu l-au întrebat nimic de mine, tata era un țăran în
comună foarte hotărât, și era respectat din punctul acesta de vedere și se ințelegea bine cu
autoritățile.
Am plecat de la discuția aceea, m-am liniștit și mi-a zis: vezi măi nici n-a întrebat de tine? Da,
dar să vezi ca ține minte, la școala…n-are nimic, suferi și tu, suferim și noi. Am reținut atunci
încă o lecție importantă, ești cu tatăl tău, nu-ți fie frică de oameni. Și când treci lucrurile
acestea de la tatăl pamântesc la Tatăl Ceresc, e minunat.
Cu Dumnezeu în misiune, nu trebuie să-ți fie frică de nimeni. Am terminat școala, liceul, nu
mai mergeam la Biserică, în sufletul meu nu mai erau decât romane și filme, am scăpat de
acestea cu voia Domnului, la facultate mi-am revenit, și tot timpul facultății am citit, am
studiat, și m-am dezvoltat mult în idea de a înțelege adevărurile biblice.”173

1.1 Profesorul adventist Titu Ghejan a fost descoperit rapid de „sistem” și rejetat. Copiii
și sătenii îl simpatizau ca profesor de matematică

„Repartiția mi s-a făcut într-o zi de sâmbătă, din oficiu, am ajuns în județul Iași. M-am dus
acolo, în septembrie 72, era o școală bună, nu erau adventiști în comuna aceea, nici în
comunele învecinate, era doar la vreo 15 km depărtare. Vineri seara mă duceam acolo, sau
sâmbăta dimineața, plecam pe jos. Dar sâmbăta mi-au pus ore de desen, chimie și…3 ore
aveam.

173
Interviu Titu Ghejan

219
Și am vorbit cu directorul de la început, dosarul meu a venit, mă urmărea la poliție, eu i-am
povestit că muncesc orice, și la sapă, și la lopată, și cu copiii la catedră, sâmbăta însă numai
sunt al dumneavoastră, nici al școlii, sunt al lui Dumnezeu.
La început omul a înțeles: nu cred că e o problemă. Mai târziu și-a dat seama că pe mine nu
mă poate ascunde, cu toata bunăvoința lui, l-a luat și primarul la rost, primarul fiind comunist
teribil, și problemele s-au ivit după câteva luni, a venit inspecția de la Iași.
Eram profesor de matematică la Silețel, lângă Lespezi, Pașcani, directorul vorbea, dar
directorul a făcut o presiune mai mică, ești tânăr, ai făcut o facultate, ai muncit degeaba.
Eu însă discutam din plin cu oamenii, cu Biblia și le spuneam.
Îmi făceam însă datoria bine, copiii m-au îndrăgit foarte mult, și în felul acesta în sat s-a
dezvoltat o simpatie față de mine. În același timp, preotul auzind situația, în fiecare duminică
avea porția lui de vorbe împotriva mea. A apărut aici un om care vrea să vă corupă, să vă dea
pe mâna Satanei. Oamenii interesați, și oriunde mă duceam, oamenii erau interesați să mă
întrebe, nefiind adventiști oamenii chiar nu aveau cunoștință. Interesul era din ce în ce mai
mare. În perioada aceasta am fost chemat și de primar la primăria lui, am avut câteva discuții.
M-a luat pe departe, ce este cum este, despre viața mea, ce cred, ce zic. Toate întâlnirile însa
se întâlneau cu următoarele amenințări: domnul profesor, dacă nu vă conformați rânduielilor
școlare și nu veți fi sâmbăta la ore și dacă veți continua să mai faceți propagandă religioasă,
va trebui să vă dăm pe mâna celor în drept.. am spus, nu fur, nu mint, îmi desfășor activitatea
în bune condiții, îmi țin credința mea și mi-o mărturisesc. Pot să spun când mă întreabă ce știi
dumneata despre vin să spun, nu știu, sau nu spun? Spun băutura este dăunatoare din punct de
vedere fizic și din punct de vedere al lui Dumnezeu este păcat. Tot așa despre minciună,
furturi, n-ați vrea ca oamenii aceștia să nu mai fure? Mai ales pe vremea lui Ceaușescu. Vă
place să învăț pe oameni să nu fure, să nu mintă, să nu se bată? Ba da, dar atât, nu cu
Dumnezeu și cu religia”174

1.2 Titu Ghejan a ajuns fără să vrea „vedetă națională” la emisiunea „Reflector”.
Comuniștii au vrut să-l dea ca exemplu negativ alături de un alt profesor adventist Ion
Gabriel

Într-o notă din dosarul de la Securitate se poate vedea faptul că de la postul de miliție Sirețel,
unde Ghejan Titu era profesor la Școala Generală, a plecat o notă informativă către

174
IbidemTitu Ghejan

220
Securitatea din Iași, mai exact către locotenent colonel Gheorghiu. Cu siguranță, această notă
din 25.09.1972 avea să declanșeze scandalul ce va deveni unul național după apariția
televizată a profesorului de matematică.175
Una dintre cele mai interesante experiențe trăite de profesorul Titu Ghejan în raport cu
sistemul comunist a fost aceea când a trebuit să suporte efectul propagandei ateiste
manifestate de data aceasta cu ajutorul emisiunii cu cea mai mare audiență a Televiziunii
Române până în 1989, Reflector.
Cu toate că realizatoarea emisiunii s-a străduit să îl prezinte ca un element înapoiat, retrograd,
mistc,prin stăpânire de sine și prin forța logicii folosite de un bun matematician, Titu Ghejan a
folosit argument ce a descumpănit reporterul .
Emisiunea a avut un efect de boomerang pentru autorități.Foarte mulți români au aflat atunci
pentru prima dată, despre resorturile și sensurile profunde ale adventismului și mulți
credincioși din lumea neoprotestantă s-au simțit încurajați în lupta lor pentru libertatatea de
conștiință prin modelul de rezistență demnă a lui Titu Ghejan și a profesorului Ion Gabriel.

[…]„În 73 spre primăvară mă pomenesc într-o zi, veneam de la ore, la 13, și a venit o elevă la
mine, stăteam aproape de școala, și-mi spune: sunteți chemat la școală, domnul director vă
cheamă urgent.
Când mă duc acolo, într-o sală era o echipă mare de televiziune, fixaseră aparatele,
magnetofoanele pentru înregistrare, era o reporteră foarte cunoscută pe atunci, care împreuna
cu alții pregăteau o emisiune care se numea Reflector, se dădea joi seara și în reluare vinerea.
Era foarte vizionată de oameni, pentru că se prezentau cazuri ciudate de oameni răi, oameni
păcătoși, care făceau de rușine comunismul, se reflectau relele din societate.
Mi-a luat un interviu de mai bine de o oră, aș vrea să vă spun doar câteva din multele pe care
mi le-a spus atunci:
-Domnul profesor, sunteți băiat tânăr, ați terminat o facultate de științe, cum puteți
dumneavoastră să mai credeți în Dumnezeu, în Biblie, lucruri care în societatea noastră nu
mai sunt practicate, vorbite, trăite.

- Doamnă, dumneavoastră mă întrebați cum mai pot să cred în așa ceva, eu mă mir cum
societatea și dumneavoastră nu mai credeți în așa ceva. Știința adevărată este în armonie cu

175
Arhivele C.N.S.A.S, I 226434, f 10

221
Cuvântul lui Dumnezeu. Numai știința interpretată greșit, contravene Cuvântului lui
Dumnezeu.
- Bine, dar predați și fizica, cum spuneți copiilor dacă trebuie să vorbiți despre fulger și tunet,
cine produce fulgerul și trăsnetul, Sf. Ilie? așa cum spune religia, sau așa cum spune știința?
A fost o întrebare foarte dificilă, dacă spuneam în sensul biblic lucrurile, ziceau că sunt
mincinos. Știți că în Biblie sunt multe situații în care Domnul Iisus era pus în fața unor situații
în care răspunsul dat de ei, îl prindeau în capcană. Așa mă simțeam eu. Și m-am rugat în fața
lor să spun ceea ce e bine. Și am zis: fulgerul și trăznetul se produc asa cum spune știința,
interacțiunea unor nori de același semn, se produc descărcări electrice de zeci și sute de mii de
volți, se vede antifulgerul, pntru că lumina are viteză mai mare, sunetul mai târziu, așa cum
spune știința, așa le explic și eu elevilor și dumneavoastră.
Însă, Biblia spune că toate legile naturii își au originea în Dumnezeu, el e Creator la tot ceea
ce există, corp, materie, legi , fenomene.
Și el după ce le-a creat, în continuare le stăpânește, și le folosește pentru împlinirea planurilor
lui. Iar în Psalmul 104 cu 4 spune: Dumnezeu își face din vânturi soli și din flăcări de foc
slujitori, deci nu Sf. Ilie, cum spune în credința voastră.
Se plimbă și trăznește, Sf Ilie e viu, slujește la tronul lui Dumnezeu dar nu are nici un drept și
nici o autoritate asupra Pământului.
Deci nu există nici o contradicție între faptul că aceste fenomene se întamplă așa cum știința
a știut să le descopere și faptul biblic că Dumnezeu a fost cel care le-a creat toate lucrurile,
legile și fenomenele. Era multă lume acolo, după ce i-am explicat toate acestea, doamna
redactor a rămas așa, oarecum uimită de ceea ce îi spuneam pentru că nu se aștepta să
împac atât de bine știința cu religia autentică.
După câteva clipe și-a revenit și a spus: da, interesant tinere, dar eu totuși cred ce spune
Lenin, că religia rămâne opium pentru popor, un drog, otravă, și fii atent că și dumneata o să
pățești același lucru.
I-am spus: doamnă, de acord că a spus Lenin sau Marx sau Engels aceste lucruri, și eu sunt de
acord cu aceste lucruri, chiar vă spun mai mult, nu este doar opium pentru popor, dar este cel
mai dăunator lucru, dar știți care religie?
Religia falsă, care nu vine de la Dumnezeu și care nu conduce la Dumnezeu, tot felul de erezii
care umplu pământul, născociri omenești, de zei și zeități, care îndepărtează pe oameni de
Dumnezeu și îl duc în întunericul acestor rătăciri teribile, da, asta e mai mult decât opium.
Religia adevărată, care vine de la Dumnezeu, prezentată în Sfânta Scriptură este cea mai mare

222
binecuvantare pentru orice om, și de altfel, aceasta este singura cale, bună, dreaptă în viața
oricărui om, dacă vrea să fie ocrotit și binecuvântat de Dumnezeu.
Cu cât mă întreba mai mult, și nu îmi punea întrebarile înainte, era cinstit înainte să îmi spun
ce întrebări îmi va pune, mă ajuta.
Multumesc Domnului însă, că Domnul m-a ajutat în felul acesta.
A fost un interviu care, cred că l-a onorat pe Dumnezeu, cred acest lucru pentru că a mai luat
un interviu unui alt coleg, profesor de muzică din Teleorman (Ion Niculae Gabriel), după
aceea interviurile noastre le-a dus la o școală din județul Sălaj (Bucium), unde a luat vreo 7-8
profesori și le prezintă interviurile noastre, și după fiecare întrebare, și oamenii comentau, eu
răspundeam din punct de vedere biblic, am vorbit despre Biblie, cartea lui Dumnezeu, cele 10
porunci, sâmbăta.
Profesorii care comentau interviul spuneau: noi nu putem să credem așa ceva, un astfel de
tânăr e rătăcit. Când au dat la televizor interviul, oamenii, în plin comunism (1973), după
atâtea decenii de filosofie anti-creștină, acuma aud la televizor că un tânăr le spune că el crede
în cele 10 porunci, și ziua a șaptea e ziua sfântă (pentru că mă acuzase că de ce nu vin
sâmbăta la școală), pentru că Dumnezeu a poruncit, asta e ziua cea sfântă, nu duminica ...
lumea a ascultat foarte interesată astfel de afirmații și după aia a fost un curent bun în
favoarea unor astfel de atitudini.
Au luat ce au vrut din acel interviu, dar principalele lucruri le-au dat (despre cele 10 porunci,
ateism, sâmbăta, despre faptul că indiferent ce zic oamenii, eu rămân lângă Dumnezeu și
lângă Cuvântul Său.176

1.3 Liderii comunității adventiste au condamnat atitudinea lui Titu Ghejan, Ioan
Gabriel și a lui Mircea Dragomir cu privire la respectarea Sabatului

În anul 1973, președintele Uniunii Adventiste era, Dumitru Popa, agentul Securității cu nume
conspirativ „Matei Gheorghe”, de fapt, tot comitetul Uniunii era format din agenți ai poliției
secrete care au reacționat vehement, la îndemnul autorităților, împotriva celor„ demascați” la
televizor dorind ca imaginea Bisericii Adventiste să nu fie asociate cu membri ai comunității
considerați de autorități ca fiind elemente radicale, periculoase, nedemne pentru societatea
comunistă.

176
Ibidem Titu Ghejan

223
Alături de ei doi profesori, Titu Ghejan și Ion Gabriel, comuniștii„ l-au pus la zid” pe un alt
adventist, Mircea Dragomir, de data aceasta pentru faptul că acesta a refuzat să depună
jurământul de credință față de statul comunist în armată și nu a acceptat să iasă la instrucție
Sâmbăta.
Pastorul Edmond Constantinescu și-a amintit atmosfera creată în biserică de atitudinea celor
trei credincioși și reacția conducerii adventiste perfect consonantă cu cea a sistemului de
propagandă ateistă.
„Cazul Ghejan de exemplu îmi vine în minte. Eram deja tânăr, 20 și ceva de ani, dar nu eram
eu prea interesat de problemele acestea.
Când Titu Ghejan și cu Gabriel Ion au apărut la televizor. Titu nu-i prost, îl știm cu toții.
El a dat un răspuns inteligent care a pus-o la colț pe Anca Arion(realizatoarea emisiunii
Reflector n.n) și cred că asta a iritat.
În armată a refuzat să depună jurământul. Acuma asta a fost conștiința, eu nu aveam probleme
cu asta. Era un plutonier, Tătaru se numea, care îl bătea tot timpul și îl supunea la tot felul de
torturi fizice. Îmi amintesc că tatăl lui a venit la Sibiu la Conferință pentru ca Conferința să
intervină. Știu că Conferința a făcut o scrisoare, nu știu dacă ai auzit de ea.
Îl auzeam pe Pălășan și pe taică-miu și pe alții discutând de o scrisoare și din cauza asta nu l-
au mai bătut pe Ghejan. Frustrarea a fost că Uniunea n-a intervenit în cazul acesta, dar
cert este că Uniunea n-avea noțiunea de libertate de conștiință.
Deci un om care se conducea după conștiința lui și ieșea în afara sistemului nu era
protejat de biserică. Nefiind sub protecția bisericii, persoana respectivă putea să fie
supusă la orice abuz pentru că nu era acuzat un adventist.
Erai reformist sau erai altceva, nu erai parte din sistem. Indiferent de ce natură era
dizidența, cert este că nu exista în biserică, așa cum ai spus, toleranță față de gândirea
individuală, nu exista principiul conștiinței, ultimul tău judecător și toți trebuiau să se
alinieze la ceea ce se numește „poziția bisericii”.
Este foarte clar că pozția lui de la televizor este ceea ce a declanșat atacul împotriva lui
Ghejan. N-am nicio îndoială că felul cum s-a prezentat la televizor a creat reacția care l-a dus
până la urmă în pușcărie.
Motivul oficial a fost că n-a vrut să depună jurământul. Biserica s-a prevalat de faptul că noi
depunem jurământul în armată, n-avem aicea o poziție împotriva jurământului. Și Mircea
Dragomir a fost în aceeași situație. Îl cunosc bine, este acum în Statele Unite, m-am mai
întâlnit cu el de două sau trei ori. Mi se pare că mergem în extrema cealaltă. Adventiștii în
America au făcut o icoană a militarismului.

224
Acești băieți, Mircea Dragomir sau Titu Ghejan au făcut un lucru pe care cel mai mulți dintre
noi nu consideră că e necesar să-l facă, nedepunerea jurământului în armată într-un regim
totalitar. Este conștiința lor. Dacă au avut curajul să meargă până la capăt, nu poți decât să-i
admiri. Nu au avut o agendă ascunsă, nu au urmărit să facă un rău bisericii.
Nici n-au condamnat pe alții care depuneau jurământul.”177

1.4 Cazurile Titu Ghejan și Dragomir Mircea prezentate de liderii Bisericii Adventiste
ca exemple negative pentru studenții Seminarului Teologic Adventist, generația 1974-
1978

Adevărata dimensiune a confuziei ce exista în Biserica Adventistă în privința regulior de

respectare a Sabatului o putem deduce din dialogul pe alocuri halucinant dintre responsabilii
Uniunii Adventiste și viitorii pastori ai bisericii pe tema repausului în ziua Sabatului pentru
cei care activează în învățământ ca profesori, copii școlarizați și pentru adventiștii din armată.
Orban Adalbert și-a amintit cu lux de amănunte tensiunea creată în Seminar în contextul
vizitei „vârfurilor” din conducerea Uniunii cu scopul de a prezenta cazul profesorului de
matematică adventist, Titu Ghejan sau a viitorului profesor Ion Gabriel ca un exemplu nociv
de fanatism religios, asta în condițiile în care , aceștia nu făcuseră decât să respecte unul
dintre principiile fundamentale ale bisericii și anume interdicția de a nu practica nicio
activitate lucrativă sâmbăta, acceptată ca zi de odihnă specială pentru adventiștii de ziua a
șaptea.
Un alt exemplu considerat negativ de către conducerea bisericii și prezentat ca atare în fața
studenților a fost cazul lui Mircea Dragomir, un alt adventist care a făcut închisoare pentru că
a refuzat să facă instrucție sămbăta în armata și pentru refuz de depunere a jurământului. Vom
vorbi și despre acest caz în detaliu în această lucrare, în secțiunea care se referă la persecuția
adventiștilor ce au refuzat din motive de conștiință să participe la instruire sau să depună
jurământul de credință față de patrie.
„Linia” conducerii Bisericii Adventiste era congruentă cu cea autorităților comuniste în
privința „relaxării” poziției adventiștilor pe tema regulilor de conduită în ziua
Sabatului.
Am demonstrat în mai multe locuri, în această lucrare că punctele de vedere ale liderilor
bisericii erau „virusate” de sarcinile primite de aceștia din partea Securității, toată conducerea

177
Ibidem Edmond Constantinescu

225
Uniunii Adventiste la data desfășurării evenimentelor descrise de pastorul Orban Adalbert
fiind compusă din„ agenți” ai Securității cu mulți ani de experiență de „muncă informativă”.
Primele cuvinte folosite de pastorul Orban Adalbert pentru a descrie sentimentul de
nesiguranță și de disconfort pe tărâmul teologiei și al practicii cu privire la Sabat, a fost
TEAMA.
Exact în zona teologică unde orice viitor pastor trebuia să stea pe argumente foarte puternice
pentru a face față întrebărilor și frământărilor membrilor comunității păstorite,pe un subiect
așa de sensibil, în perioada aceea tulbure, acolo, Securitatea, Departamentul Cultelor și
atitudinea șovăielnică și duplicitară a fruntașilor bisericii făceau din respectarea poruncii a
patra din Biblie, o chestiune interpretabilă, la vremuri și împrejurări.
„Ne temeam în problema de Sabat, am fost confruntaţi în anul 1 de seminar în faţa noastră
în clasă, le-am adus „scaunele” de la biroul preşedintelui uniunii, tot comitetul uniunii faţă în
faţă cu noi ,15, să ne confrunte în legătură cu situaţia lui Titu Ghejan, Dragomir Mircea, Ion
Gabriel, necazuri cu Sabatul toţi, Titu Ghejan şi-a pierdut postul, Ioan Gabriel studiase
muzica dar n-a putut profesa.
Ne-au luat direct, dacă cineva are vreo complicitate cu aceştia să se gândeasca bine acum, să
ne spună pentru că încă avem lista cu candidaţi şi putem lua în continuare candidaţii după
medii.
Peste o săptămână ne întâlnim şi ne spuneţi părerea. Oricum unul sau doi este în legătura cu
Titu Ghejan. Era vizat Cristescu şi încă unul. (pastorul Lucian Cristescu)
Cristescu a primit provocarea şi imediat a intrat în atac şi mi-a spus săptămâna viitoare eu iau
cuvântul.
Îi spun nu lua, că vei zbura din seminar. Nu se poate să ne ameninţe. Nu vorbi, că vei zbura.
Cu o seară înainte îmi spune, mâine va fi o zi mare, voi lua cuvântul. Dar după ce preşedintele
Dumitru Popa a luat cuvântul, dintre voi cine are de spus ceva, am ridicat mâna imediat,
numai că să-l obstrucţionez pe Cristescu, nu ştiam ce voi spune.
E.U. În comitetul Uniunii cine mai era?
O.A. Era Marin Pârvan, fratele Petcu Constantin, Teodor Niculescu, Doroftei Aristide,
Dumitrescu Nelu, încă vreo 2-3.
Luasem cuvântul şi am spus credem în competenţele dumneavoastră, sunteţi părinţii noştri
spirituali, este adevărat că primiţi întrebări de la unii tineri cum e cu Sabatul, credem că
dumneavoastră sunteţi cei mai calificaţi să ne înarmaţi pentru răspunsuri pertinente, corecte,
vă rugăm în acest sens să ne daţi şi din Spiritul Profetic citatele necesare să le folosim în
discuţiile noastre.

226
Răspunsul a fost, deci n-aveţi încredere în noi?
La prima confruntare. Fratele Popa, a invitat şi pe pastorul Alexe Constantin, a relatat pe scurt
despre cei cu Sabatul. Era din partea Uniunii doar preşedintele Popa. Răspunsul meu a stârnit
indignare, deci nu aveţi încredere în noi, să vă dăm asemenea documente. Ei bine, poziţia
dumitale, ai să dai un asemenea document. Poziţia dumitale în privinţa Sabatului. Au plecat,
le-am spus colegilor fiţi liniştiţi, nu cred că vom mai avea o asemenea întâlnire, nici nu am
mai avut. Fratele Petcu Constantin a mai încercat să atingă tema asta la capelă, să ne convingă
că e o deosebire de activitatea intelectuală în Sabat sau muncă fizică, a dat exemplu cum de
mult garda păzea şi în Sabat templul.
E.U Orientarea în Seminar, mesajul transmis prin conducerea Uniunii, era acela de a nu
promova prin mesaj neparticiparea la şcoală a copiilor. Se încuraja frecventarea şcolii.
O.A. Exact. Cazurile Ghejan, Dragomir, erau date ca exemplu de rătăcire de la „linia
bisericii”. 178

1.5 Titu Ghejan a fost exclus din învățământ la vârsta de 24 de ani, ulterior, a fost
împiedicat de politica Departamentului Cultelor să intre în pastorație

„Săptămânile următoare, mi-a venit desfacerea contractului, am fost scos din învățământ,
motivul era absențe nemotivate și cu consecvență în fiecare zi de sâmbăta.. atât.
Nu erau chestiunile legate de propagandă religioasă de care mă acuzau ei, se temeau să
complice lucrurile.
Era oricum un motiv suficient pentru ei ca să mă dea afară din învățământ. Aveam 24 de ani,
în acea perioadă s-a făcut o lucrare bună pentru oamenii din sat și pentru gazda mea, un bărbat
la vreo 35 de ani, căsătorit cu 2 copii, în fiecare seară venea în camera mea, și discutam până
dupa miezul nopții, lucrurile credinței. Omul până la urmă s-a convins și a vrut să vină la
Adunare. Soția lui însă s-a opus. Văzând această încurcătură am spus: nea Nicule, spune lui
nea’ părinte că vreau să ne întâlnim, să stăm față în fațî, împreună.
Îl aduce pe părinte, care mă ocolea de fiecare dată când mă vedea, niciodată nu a vrut să stea
de vorbă cu mine, dar în fiecare duminică: om rău, periculos, lup răpitor, fugiți de el... îi
promite lui Neculai că ne întâlnim, dar ori de câte ori stabileam, nu putea, a refuzat mereu să
stea de vorbă cu mine, probabil că în doctrina unora, le spun oamenilor să nu stați de vorbă cu

178
Ibidem Adalbert Orban

227
pocăiții, că vă ia Satana în primire, și vă corup. Ori dacă credința ta e adevarată, trebuie să ai
curaj să discuți cu oricine, și să-ți susții credințele.179

Probabil ca un gest de reparație morală, fostul președinte al Bisericii Adventiste din

perioada comunistă, Dumitru Popa, l-a invitat, după Revoluție pe Titu Ghejan să intre
direct în pastorație și să facă paralel cu slujba de pastor, cursurile Seminarului Teologic
Adventist.

„ După revoluție, mă sună fratele Dumitru Popa și a spus: frate Ghejan, a venit și timpul
dumitale, te angajăm imediat, că atâta timp, atâta amar de vreme, și m-au angajat în 1989-
1990, apoi am făcut și seminarul și am lucrat în pastorație”
M-a dat afară din învățământ, am avut diverse oferte apoi în diferite locuri. N-am mai
vrut să mai lucrez în învățământ chiar dacă mai puteam, pur și simplu m-am dus pe
șantier, de la necalificat, zidar, zugrav, am stat așa din 73, apoi am avut armata și
pușcăria, au trecut încă vreo 3 ani, după aceea am lucrat pe șantier până în 89 la revoluție, am
dat la seminar examen să intru chiar și din primul an de facultate am vrut să renunt la
matematică și să intru la Seminar. Eram tăiat de pe lista de Department. (din anul 68, în
72, 73, 75.)”180

179
Ibidem Titu Ghejan
180
Ibidem Titu Ghejan

228
2.Povestea profesorului de vioară Orban Adalbert exclus din învățământ de către
Securitate
Unul dintre cele mai reușite interviuri de istorie orală pentru lucrarea noastră de doctorat a
fost cel realizat împreună cu Orban Adalbert.
Dotat cu o memorie impresionantă și cu o experiență de viață extrem de bogată,, fostul
profesor de vioară și pastor ne-a povestit alături de soția sa cele mai semnificative și
traumatizante emoțional conflicte cu Securitatea care l-a șicanat permanent și s-a răzbunat
brutal pentru faptul că Orban Adalbert le-a refuzat ofertele de colaborare.
Orban Adalbert a fost, înainte de a îmbrățișa cariera de pastor, un profesor de muzică și de
vioară foarte apreciat, acesta a fost și motivul pentru care după ce i-a fost desfăcut contractul
de muncă la Gurghiu, din căuză că nu ținea cursuri sămbăta,a fost mutat pe un post similar, la
Miercurea-Ciuc cu sprijinul directorului Licelui Silvic din localitate ce era foarte mulțumit de
calitățile profesorului de vioară ce îi dădea lecții în particular, la acest instrument, propriei
odrasle.
Securitatea i-a făcut însă „zile negre” la Miercurea Ciuc și Sfântu-Gheorghe, determinându-l
în ciuda relațiilor extraordinare cu directorul școlii care a găsit soluții să-l definitiveze pe post
și a solidarității deosebite a colegilor de catedră, să renunțe definitiv la învățământ.
În anul 1974, Orban Adalbert a intrat la cursurile Seminarului Teologic Adventist pentru a
deveni pastor al acestei biserici.
„ Mai întâi am avut probleme după absolvirea Conservatorului, am cerut repartizare la liceul
Gurghiu.
După 3 luni mi-au desfăcut contractul cu litera e.
Din decembrie 1970 primul an la catedra după Conservator până în toamna următoare, 1972
septembrie, am avut elevi particulari.
Printre ei era şi băieţasul directorului de la Liceul Silvic.
Şi dânşii s-au mutat din Gurghiu la Miercurea Ciuc. Cine se va ocupa de băieţasul lor la
vioară.
Au spus că să merg cu ei. Îl cunoaştem pe directorul la Școala de Muzică, Pusztai Laszlo, şi
vorbesc cu el, nu renunţăm la tine.
Au rezolvat Şi în septembrie 1971, deja începeam la şcoala de muzică din Miercurea Ciuc.
Deci a început la Gurghiu, unde am avut contractul desfăcut, cu litera e – adică
necorespunzător pentru învăţământ.
E.U. Cine v-a dat acest verdict?

229
O.A. Inspectoratul Şcolar Mureş.
E.U documentul acela il mai aveti? Decizia?
O.A. Nu mai ştiu de el. Asta era în 19 decembrie 1970. M-au chemat de câteva ori la Târgu
Mureş, te-ai decis? Ţi-ai pus ore? Nu.
Am luat legătura cu directorul, era fost coleg de şcoală cu fratele meu Nelu, Chiorean se
numeşte acest profesor de istorie, şi credeam că voi fi sub ocrotirea lui, după două luni mi-a
facut raport că nu vin în Sabat în şcoală.
Atunci i-a impus să-mi dea ore, mi-a pus 2 ore sâmbăta, nu mergeam, mi-au desfăcut
contractul. Treisfert de an fara serviciu, la Ciuc am intrat după cum spuneam.
Acolo 2 ani de zile am avut linişte, eu credeam că nu prea sunt cunoscut. Din 1971
septembrie, până în 15 iunie 1973. Comunitatea era la 2 km de Miercurea Ciuc, Sabat de
Sabat eram acolo, pastorul venea la 5-6 săptămâni odată, eram pe rol destul de des cu predici.
Prima ucenicie în district la, „fratele” Moldovan, apoi acasă la Reghin, după absolvire, şi 2 ani
la Miercurea Ciuc. 181

2.1 Securitatea din Miercurea-Ciuc îl alungă din învățământ pe Orban Adalbert în

ciuda performanțelor remarcabile din punct de vedere profesional ale acestuia

„După 2 ani m-au chemat la Securitate tot la secţia buletine şi până la urmă erau doi securişti
care m-au interogat, că ştiu de mine, că predic la adventişti, că mă ocup de cor, de copii, şi că
trebuie să încetez cu tot, dacă nu, nu pot să rămân în învăţământ. Zic da, dar nu le predau
religie, le pun vioara în mână. Nu contează, cu asemenea ideologie nu poţi fii în
învăţământ. Te întâlneşti cu colegi şi cu părinţi. îi duceam la concursuri, de interpretare, pe
zone. Cântarea României, lira de aur, îi duceam pe cei mai buni la Suceava, Cluj, Târgu
Mureş, Odorhei la concursuri, şi elevul acesta ai cărui părinţi m-au dus la Miercurea Ciuc, în
clasa 4 avea deja 4 concerte integrale pe de rost. Şi atunci a tăbărât Securitatea şi mi-a
spus, pe 15 iunie vei părăsi Miercurea Ciuc, dacă te mai vedem după, nu va fi bine.
Le-am povestit părinţilor, doamna educatoare la grădiniţă, dânsul la liceul Silvic
. Le-am spus, de aici încolo, copilul trebuie să aibă profesori buni, e mare, trimiteţi-l la Cluj.
L-a ascultat Ruha Ştefan, prof. Jurca de la Liceul de Muzică, a intrat cu nota 10, având 4
concerte pe de rost.

181
Ibidem Adalbert Orban

230
L-am reîntâlnit pe Szongor, concert maistru la Braşov, apoi în Ungaria. Am părăsit Miercurea
Ciuc somat fiind de Securitate, a fost un dialog dur. Eşti un nimeni, nimica. M-au înjosit
verbal cât au putut. Orban Adalbert
Mărturiile lui Orban Adalbert ce fac referire la contactele încrâncenate dintre el și Securitatea
din Miercurea Ciuc sunt confirmate și de dosarul descoperit în arhivele C.N.S.A.S. ce vizează
activitatea acestuia în învățământ ca membru al Bisericii Adventiste.
Oarecum amuzant, numele de dosar de urmărire informativă cu numărul 153 îl privea pe
Orban Adalbert cu numele „Muzicantul”. 182
Securitatea nu putea fi bănuită pe lângă un comportament abuziv , mult cinism și de
inteligență sau de creativitate, însă avem certitudini cu privire la răutatea cu care l-a privit pe
profesorul de vioară Orban, provocându-i în cele din urmă plecarea din orașul Miercurea
Ciuc.
Organele de Securitate din Sfântu Gheorghe și din Miercurea Ciuc au purtat o corespondență
importantă între anii 1972-1973 în care semnalau faptul că profesorul Orban refuză să lucreze
sâmbăta, se remarcă faptul că acesta este foarte apreciat de elevi și de profesori pentru
calitatea orelor de vioară de la școală și din particular.
În aceleași note, Securitatea remarcă faptul că profesorul Orban este apreciat și în
comunitățile adventiste unde activa și pe care le frecventa regulat. 183
Nu știm dacă este adevărat sau nu, însă Securitatea a pretins că informatorul principal pe care
l-a avut în perioada amintită pentru a-l supraveghea pe Orban Adalbert ar fi fost chiar una
dintre elevele lui, care ar fi primit numele de cod ”Erzsike”.
Nu a contat deloc pentru Securitate faptul că în unele note informative colegii lui de catedră îl
elogiau pentru faptul că „se ocupă cu multă conștiinciozitate de educația muzicală a copiilor,
„îi vizitează, îi invită la consultații și după orele programate pentru a lucra individual cu
fiecare copil”. 184
Dovada indubitabilă că Securitatea a fost autorul îndepărtării din învățământ a lui Orban
Adalbert este nota Inspectoratului Județean Harghita- Securitate către instituția cu același
profil din Mureș pe care o redăm integral.185

182
Arhivele C.N.S.A.S Dosar Urmărire Informativă Orban Adalbert Obiectiv „Orbuleț”
183
Arhivele C.N.S.A.S I211025, volumul II, f 20
184
Ibidem, volumul II, f 40

185
Ibidem, f 7

231
2.2 Securitatea a vrut să-l racoleze ca informator pe Orban Adalbert
Nu a contat deloc pentru Securitate faptul că în unele note informative colegii lui de catedră îl
elogiau pentru faptul că „se ocupă cu multă conștiinciozitate de educația muzicală a copiilor,

232
îi vizitează, îi invită la consultații și după orele programate pentru a lucra individual cu fiecare
copil”. 186
Se pare că Securitatea a vrut să-l „adopte” ca și colaborator pe profesorul Orban. Acest lucru
rezultă dintr-o adnotare pe o notă informativă ce arată că Securitatea violase și corespondența
intimă dintre profesorul Orban și cea care avea să-i devină soție, Talpan Cornelia, ofițerul de
Securitate , adnoat pe nota de comunicare „deci, varianta de atragere este sub semnul ?”
Concluzia Securității vine în urma afirmațiilor din acea scrisoare prin care Orban Adalbert
exprima poziții foarte clare în privința Sabatului în sensul refuzului de a lucra în această zi și,
în același timp, deconspiră faptul că conducerea Bisericii din anul 1973 „nu poate fi luată
în considerare în ceea ce privește școala, armata și cadrele medicale”. 187

2.3 Directorul Liceului de Muzică din Sfântu Gheorghe a vrut să-l definitiveze pe postul
de profesor de muzică pe adventistul Orban Adalbert
„Am plecat la Sfântu Gheorghe, şi la scurt timp, în septembrie 1973, prin fam. Barko, am aflat
că dosarul meu a sosit de la Miercurea Ciuc la Sfântu Gheorghe. Să fiu atent cum mă comport
faţă de elevi, părinţi.
E.U. La Sfântu Gheorghe cum aţi ajuns la şcoala de muzică? Pentru că aşa aţi vrut? După ce
v-a dat afară aţi ştiut că găsiţi loc la Sfântu Gheorghe sau aţi încercat?
O.A. Am aflat că au nevoie, şi majoritatea profesorilor de pian, vioară, au fost colegii mei,
vreo 12 erau. Colegi de an, sau mai mari decât mine. Ne cunoşteam, şi am ştiut că tenorul
nostru e la Sfântu Gheorghe sau fraţii Barna, eram prieteni buni. Am luat legătura cu ei, m-au
primit, ştie în ce situaţie sunt?
Daa, au vorbit cu directorul şcolii de muzică, Incze Sandor, şi spre sfârşitul anului şcolar,
directorul îmi spune : „vrei să te retitularizez?
Rezolvăm, vrei? Zic, eu îmi dau examenul de definitivat, asta vreau în primul rând şi în rest
trebuie să ştiţi că voi candida la Seminarul Teologic, este un plan al meu pe care îl am de 9
ani.
Zice, chiar aşa? Mi-au dat recomandările pentru definitivat, şi m-am întors doar să le
comunic că am reuşit tot la început de septembrie amândouă”188

186
Ibidem f 40
187
Idem f 48
188
Ibidem Adalbert Orban

233
2.4 Relații extraordinare între profesorul de vioară adventist Orban Adalbert și colegii
de catedră
„M-am întors la şcoală să îmi dau demisia, să terminăm. Am spus şi colegilor în sala
profesorală, acolo discutam mult, eram prieteni buni. Directorul plângea, şi colegii.
Eu am plâns cel mai mult, că eu nu vroiam să meargă la seminar. Eu l-am luat profesor, şi
când colo. A fost greu următoarea perioadă.
La unele reuniuni colegiale, se organizau când la unul când la altul, mă chemau şi pe mine,
şi când eram şi eu acolo nu dansau, nu puneau muzică, preparau tot meniul ca să pot şi eu
consuma.
O singură dată s-a întâmplat la Miercurea Ciuc ca una dintre colege să prepare şi ceva de
porc, şi dintre colegi i-a adus aminte cineva, că vin şi eu. Au amânat întâlnirea în aceea
sâmbătă seara cu o săptămână şi pe urmă a preparat ce puteam consuma şi eu. Eu veneam de
la adunare seara şi direct la întâlnire am mers, puneau muzică bună, discutam.
Atât de respectuoşi, îi înlocuiam la ore, la pian le corepetam elevilor lor. Pentru că ştiam tot
repertoriul la vioară. Duceam şi elevii lor la concursuri, când au auzit că eu plec la seminar,
erau distruşi. ”189

3.Povestea Elenei Petrescu absolventă de „Litere” ce a fost împiedicată să profeseze în

învățământ de către conducerea Inspectoratului Școlar Suceava

[…]„ M-am născut în familie adventistă, mama era în credinţă dintotdeauna, tatăl a fost, apoi
a părăsit o perioadă, şi a revenit.
Suntem 5 copii în familie, unii au rămas în credinţă de la început până la sfârşit, sora mea mai
mare are 78 de ani. A fost botezată în biserică, şi a rămas. A avut slujbe în biserică, a lucrat ca
instructor la Școala de Sabat, a avut o viaţă frumoasă în ce priveşte activitatea în biserică.
Fratele meu şi două surori au plecat de la credinţă prin căsătorie, şi apoi, rând pe rând, au
revenit.
Ultimul a fost fratele meu, toată familia ne-am bucurat foarte tare, eu ca şi sora cea mai mică
în familie, am rămas în biserică.
Am intrat în biserică prin botez destul de târziu, aşa erau condiţiile.

189
Ibidem Adalbert Orban

234
În 1975 am intrat în biserică, eram studentă, când m-am botezat. În timpul liceului n-am făcut
parte dintre tinerii foarte curajoşi, cum a fost soţul meu, care a preferat să facă liceu la fără
frecvenţă, din cauza Sabatului.(se referă la pastorul Valeriu Petrescu n.n)
A suferit multe, în clasa a- 6 -a fost lăsat repetent pentru că avea biologie o dată pe
săptămână, era pusă sâmbăta. Când s-a dat corigenţa, i-au pus-o tot sâmbăta. Ca să-i
demonstreze că-l aduce pe calea cea bună. A făcut socrul meu adresă la Minister, şi de acolo
i-a venit răspuns să dea corigentă într-o altă zi, şi aşa a trecut în clasa 7.
Eu n-am avut curajul acesta, unii dintre copii n-au rămas în credinţă, tatăl meu n-a fost o
perioadă. N-am fost o luptătoare, şi m-am botezat, am făcut cu Dumnezeu un legământ, am
spus că vreau să intru la facultatea asta.
Ştiam că n-am nici un viitor cu Facultatea de Litere.
Dar îmi plăcea foarte mult să fiu profesoară. Am zis, dacă voi intra, mă botez. Şi aşa s-a
întâmplat.
Am „urmat”(sensul este de frecventat biserica) la biserica din Suceava, deşi eu făceam parte
din comunitatea din Dorohoi, mergeam şi la Suceava şi la Dorohoi. După primul an de
facultate, am încheiat legământ cu Domnul (se referă la botezul public prin scufundare n.n) în
20 octombrie, în Dorohoi.
Fratele Vasile Colţuneac m-a botezat. Am avut o experienţă specială cu Dumnezeu atunci, în
adolescență, în sensul că ar fi vrut familia să fac medicină.
Eram foarte bună la chimie, profesoara era încântată de mine.
Pe vremea aceea la fizică nu se dădeau probleme, doar teorie. Şi cu biologia mergeam bine.
Toţi au sperat că eu voi da la medicină, să-mi pot asigura un viitor, în sensul că medicii mai
puteau să se descurce în Sabat, decât profesorii.
Nici nu ştiu dacă vreun profesor a rezistat, sau dacă a rezistat, a făcut un compromis.
A avut cel puţin în orar ore la disciplina lui, şi chiar dacă nu se ducea. Orarul la şcoală pentru
Securitate, cuprindea disciplina lui şi sâmbăta. Mi s-a propus ulterior şi mie varianta asta. N-
am dat la medicină. Chiar dacă părinţii s-au supărat. Cu jumătate de an înainte de admitere le-
am spus.
Am făcut şcoala generală la Carasa, am fost premiantă, eram mândria satului. Eram foarte
respectuoasă, învăţam bine.
M-am căsătorit după un an de la botez în Suceava şi am terminat facultatea acolo. Am avut
mari probleme în ultimul an de studiu, pentru că cei de la Securitate erau bine informaţi şi
ştiau că eu nu mă duc sâmbăta la cursuri, deşi eram şefă de promoţie. Şi luam examene foarte

235
bine, sâmbăta nu mergeam, ei au venit pe urmele mele. Şeful de catedră m-a anunţat că sunt
urmărita, vei fi exmatriculată.
Dumnezeu a intervenit prima dată în mod spectaculos în viaţa mea. La vreo două zile după ce
m-a anunţat, m-am simţit foarte rău. Cu ameţeli, cu greţuri, leşinuri. Şi m-am dus la medic, şi
mi-a zis sunteţi însărcinată şi aveţi dizgravidie.
O sarcină mai dificilă. Drept pentru care sunteţi scutită de frecvenţa la şcoală. Nu i-am spus
nimic medicului. Am luat adeverinţa, am dus-o la facultate. Şi eu eram sănătoasă toată
săptămâna, mai puţin sâmbăta.
Când într-adevăr au venit de la Securitate să verifice prezenţa mea, şeful de catedră i-a arătat
adeverinţa.
Pe vremea aceea era o politică privind natalitatea, nu s-a mai luat nimeni de mine, la examene
mă luau prima, la examenul de socialism ştiinţific, a ieşit profesoara pe hol şi m-a chemat să
nu stau în emoţii. Şi uite aşa, am fost protejată într-un fel. Am terminat cu bine, dar n-a fost
posibil să intru în învăţământ, am mers, îmi amintesc cu tristeţe şi nostalgie, m-am dus la
repartiţie ca tot omul.
Aveam nota cea mai mare. Am luat o şcoală care mi se părea avantajoasă pentru mine ca
naveta, la Grăniceşti, o şcoală foarte frumoasă, cu 10 clase. După ce s-a făcut repartiţia la
două zile am fost chemată la inspectoratul şcolar. Mi s-a spus, sunteţi adventistă, de ce aţi
făcut facultatea asta? Pentru că îmi place să fiu la catedră, îmi plac copiii. Dar nu puteţi.
Ba pot, sunt în depline facultăţi intelectuale, am deprinderi, am dovedit asta. Un inspector
mi-a dat un argument care m-a pus pe gânduri. A zis doamnă, dumneavoastră v-ar
conveni ca la amvonul bisericii să fie pus să predice un securist? Sau prim secretar de
partid?
N-am răspuns nimic. Cum nu v-ar conveni, aşa nu ne convine nouă să avem în
învăţământ un adventist.
Veţi merge acolo, după primele 3 sâmbete ştiţi ce se întâmplă?
Când am ieşit pe hol, unul dintre inspectori mi-a fost şi profesor. Şi a ieşit după mine şi mi-a
spus: o soluţie cât de cât uşoară pentru dumneavoastră, este să vă luaţi concediu de
maternitate. Aveţi dreptul la 7 ani.
Şi era vorba de concediul fără plată. Am depus o cerere, să nu avem în dosar că vi s-a desfăcut
contractul de muncă, să nu complicăm lucrurile.
Am discutat cu Vali, şi am ajuns la concluzia că omul mi-a dat un sfat bun.
Soţul spunea nu ştim ce vremuri vor fi, poate într-o zi o să cadă comunismul ăsta, de ce să
scrie că ai fost dată afară din învăţământ, vor spune indisciplină la locul de muncă. Am făcut

236
cerere pentru creşterea copilului, după ce s-au împlinit 7 ani, am prelungit şi pentru al doilea
copil. Şi pe urmă nu m-am mai dus pentru că în mod normal, după ce terminai 7 ani, eu
trebuia să am iniţiative să mă duc să-mi cer înapoi catedra, erau obligaţi să-mi păstreze
postul.”190

4.Povestea Aurorei Szentagotai absolventă de Psihologie, împiedicată să predea această

materie din cauza apartenenței la religia adventistă

[E.U.] „După ce aţi încheiat cursul la Facultatea de Istorie şi Filosofie spuneţi, era secţie de
Merceologie, specializare psihologie după aceea, aţi încercat să intraţi în învăţământ?
[S.A.] Da, deci pe vremea aceea, orice absolvent era repartizat şi după susţinerea lucrării de
diplomă, şi gustul cel mai amar pe care l-am avut de altfel, a fost chiar finalitatea persecuţiei
pe timpul facultăţii, a fost acela că la repartiţie, pur şi simplu mi s-a anulat repartizarea, eu mi-
am ales un post de psiholog şcolar la Telciu, aici în judeţul Bistriţa Năsăud, posturile erau
dispersate în toată ţara, te purta, din Moldova în Transilvania, din Transilvania în Moldova şi
pentru mine a fost un post foarte bun aici în Bistriţa Năsăud, era aproape, două trei ore până la
post. Şi am ales ca psiholog şcolar într-o şcoală mare din Telciu. 191
[...] O metodă foarte perfidă a regimului comunist de a „luxa”accesul adventiştilor în anumite
domenii de activitate mai ales pentru aceeia care reuşiseră într-un fel sau altul să
supravieţuiască şantajului de a renunţa la religie în timpul facultăţii, era una pe cât de simplă
pe atât de eficientă.
Dacă doreai, adventist fiind să intri în învăţământ în majoritatea cazurilor erai refuzat de către
sistem, sistem care îţi bloca accesul la oricare loc de muncă prin emiterea unei adeverinţe, pe
care scria că...Subsemnata....poate să fie încadrată oriunde în câmpul muncii, conform
pregătirii profesionale, în afară de învăţământ, fără să se specifice motivul refuzului. Acest
amănunt bine „tâlcuit” crea suspiciuni pentru orice potenţial angajator care putea oferi un loc
de muncă corespunzător studiilor superioare ale solicitantului şi în acelaşi timp un alt
angajator care putea să angajeze personal necalificat, nu avea voie prin lege să angajeze
oameni cu studii superioare. Şi aşa regimul crea posibilitatea ca o absolventă de psihologie să

190
Interviu Elena Petrescu
191
Interviu Aurora Szentagotai

237
nu-şi poată găsi de lucru 12 ani şi să fie nevoită ca din mila unui meşteşugar să lucreze „la
negru„ lipind mărgeluţe pe portmonee... 192
„ Mi s-a anulat repartiţia, atunci pe loc nu mi s-a spus nimic, dar după aceea domnul decan m-
a chemat şi a zis că având în vedere orientarea mea religioasă postul mi se anulează, mi s-a
dat o adeverinţă, că pot funcţiona oriunde cu excepţia învăţământului , fără să se menţioneze
din motive de ordin religios, şi aşa s-a dat posibilitatea speculaţiilor, când mergeam undeva să
mă angajez: “Dar cum domnişoară, aţi vrut să fugiţi peste graniţă? Sau aţi avut o activitate
anti-comunistă sau mă rog, deci a lăsat acel document, ei au ştiut ce fac, cu aceasta mi-au
închis orice posibilitate de angajare, de ce? Pe de o parte, cu studii superioare nu puteam să
mă angajez pentru că toată lumea trebuia să treacă prin filiera aceasta de repartizare la finele
facultăţii, iar pe de altă parte nu puteam să mă angajez pentru că legea nu permitea ca o
persoană cu studii superioare să facă o muncă necalificată. Şi eu iniţial am vrut, să fiu orice,
muncitor, simplu muncitor. Nicicum, eram pur şi simplu blocată sub...
[E.U.] Dar câţi ani au fost aceste căutări de loc de muncă?
[S.A.] De cum am terminat facultatea, una-ntruna mi-am căutat un loc de muncă, peste tot
eram refuzată pentru ca nici ei, deci angajatorii, n-aveau posibilitatea să gasească o portiţă
legislativă prin care să mă angajeze, n-am repartiţie, n-am stagiu, prin urmare nu puteam.
Eram cu studii superioare, nu puteam să fiu într-o funcţie fără pregătire.şi-aşa nici măcar şef
de secţie n-am putut să fiu, la o cooperativă din asta neînsemnată şi până la urmă m-am
mărginit cu contract de muncă, deci nu angajată, sa lipesc mărgeluţe pe nişte portmonee.
[E.U.] Când? În ce an aţi reuşit?
[S.A.] În ce an? Fetiţele erau …prin ’83, cam aşa.
[E.U] Deci după câţi ani?
[S.A.] După 9 ani de suferinţă cumplită şi cu contract, asta însemna fără carte de muncă, fără
vechime.
[E.U.] Pe contract, la ce era această meserie?
[S.A.] În contract era o formă privată, pe vremea aceea toate mărunţişurile de drogherie se
puteau face de persoane private.
[E.U.] Şi cât timp aţi îndurat această umilinţă până la urmă?
[S.A.] Era cu munca la domiciliu, în special făcute pentru mămicile cu copii şi pentru că firma
respectivă era chiar vis-a-vis de casa noastră uneori mai mergeam şi la locul de muncă iar

192
Ibidem Aurora Szentagotai

238
alteori îmi luam lucrul şi mergeam acasă şi lipeam, mare bucurie după atâţia ani, după 17 ani
de studii lipeam mărgeluţe şi nici măcar atunci să-mi meargă vechimea.
[E.U.] Câţi ani a durat această situaţie?
[S.A.] Nici măcar situaţia aceasta n-a putut să meargă până în ’90 la Revoluţie pentru că şeful
a avut de asemenea rezerve: draga mea, după un anumit interval, după 3 ani trebuia să te
angajeze obligatoriu, şi pe tine nu te pot angaja pentru că tu eşti cu studii superioare, deci
aşadar şi prin urmare a trebuit să-mi desfacă contractul.
[E.U.] Când?
[S.A.] Pai da imediat, în ’86, cam aşa
[E.U.] Practic, 3 ani de zile a durat.
[S.A.] 3 ani de zile, şi nimic n-a însemnat în cartea mea de muncă, absolut nimic
[E.U.] Când aţi intrat în învăţământ, actualmente sunteţi directorul unei şcoli.
[S.A.] Da, mulţumesc lui Dumnezeu că atunci când legea este încălcată el intervine, există un
text minunat ...că Domnul să lucreze pentru că ei încalca legea Lui. Şi-aşa au făcut toţi, toţi au
călcat legea Lui în cadrul comunismului, dar bunul Dumnezeu a dus altfel de vremuri, din ’90
după Revoluţie, imediat primul lucru mi-am băgat dosar la inspectorat pentru că atunci nu mai
existau restricţii şi am cerut un post, dar vezi că totuşi te-a urmărit, oamenii au rămas cu
anumite încorsetări.”193
4.1 Discriminarea pe criterii religioase a profesoarei Aurora Szentagotai a continuat și
după Revoluție prin Inspectoratul Școalar Județean Cluj
[E.U.] Asta vroiam să vă întreb, după Revoluţie aţi mai resimţit...
[S.A.] Absolut, absolut am resimţit, de ce? Pentru că normal ar fi trebuit să fiu titulară, toţi cei
care în ’90 au cerut posturi, erau consideraţi titulari din cauza stigmatului suferit. Erau cu câte
10-12-15 ani suplinire şi acum dintr-o dată, aşa, un moment de respiro, au fost titularizate
toate cadrele didactice care au cerut posturi. Ei bine, pentru că eu am avut totuşi stigmatul
respectiv, practic la încadrare am fost titularizată, dar la un an aceeaşi oameni, care erau în
inspectorat iniţial, au făcut ce-au putut ca să trebuiască din nou să-mi reînnoiesc dosarul în
septembrie. Că nu, că nu-i valabil, mă rog, în dreptul unora era valabil, în dreptul altora nu era
valabil, probabil oamenii lor au continuat să mişune. Şi în ’91 din nou, în ’92 deşi ar fi trebuit
automat să mi se faca transferul la Cluj, fiindcă am avut în ’90 repartiţia la Dej şi sunt oraşe
echivalente. Dar m-au urmărit aceeaşi oameni care erau atât de binevoitori. În ’93 am reuşit să
vin la Centrul Judeţean de Asistenţă, de la Dej, la Centrul Judeţean de Asistenţă Psiho-

193
Ibidem Aurora Szentagotai

239
Pedagogică, ar fi trebuit de asemenea să fiu considerată titulară pentru că după 3 ani, stipula
în regulament, după 3 ani de psiholog şcolar automat eşti titular, prin urmare, 3 ani de
psiholog şcolar la liceul Andrei Mureşanu din Dej, ar fi trebuit acum a doua oară să fiu
titulară. Deci prima dată în ’90 imediat după revoluţie şi a doua oară în ’93 , aceeaşi
procedură, în fiecare an din nou dosarul pentru că oamenii din păcate au rămas aceeaşi, cu
anumite prejudecăţi şi pe undeva şi dorinţa de a primi ceva mită ca să...şi n-am fost dispusă să
apelez la astfel de mijloace şi acestea au fost repercursiunile, dar bunul Dumnezeu a avut
grijă.
[E.U.] Ne întoarcem un pic în timp, în perioada şcolii generale, a facultăţii, în general a
ansamblului relaţiilor pe care le-aţi resimţit ca adventistă cu celălalt, cu restul lumii, să-i
spunem. Aţi resimţit o presiune mai mare din partea regimului comunist care se manifestă în
felul în care aţi descris sau aţi simţit şi din partea bisericii majoritare o presiune. Ce-aţi simţit
cu mai mare greutate? Presiunea, să spunem, a membrilor ortodocşi, ortodoxia din aceşti
oameni îi determină să vă marginalizeze, să vă stigmatizeze, sau apartenenţa la Partidul
Comunist?
[S.A.] Sincer, din partea ortodoxismului n-am simţit represalii pentru că n-am avut tangenţe în
mod special cu Biserica, am avut tangenţe cu oameni, oameni care au fost bine intentionaţi
indiferent de apartenenţa religioasă. Am impresia că atunci, faptul că erai creştin, indiferent
de confesiune deja era un stigmat, şi pe undeva eram uniţi în suferinţa noastră
[E.U.] Deci n-aţi simţit că adventiştii aveau parte de un tratament special?
[S.A.] Puţin
[E.U.] Din ce cauză, din cauza zilei de odihnă?
[S.A.] Şi din cauza zilei de odihnă şi din cauza faptului că spre deosebire de religiile acestea
mari, ortodoxism, catolicism, care erau considerate religii, noi eram incluşi în categoria de
sectanţi care presupunea, mă rog, şi anumite atitudini imorale din partea lor deci nu numai
religia ca atare, fiind demodată, învechită ci şi ca în calitate de participant la o astfel de
confesiune ai fi retrograd şi pe undeva imoral în comportament.
[E.U.] Aminteaţi la un moment dat ceva în legătură cu cumnata dumneavoastră care nu ar fi
avut acces la învăţământul superior din cauza apartenenţei la adventism. Ne puteţi da detalii
despre acest caz.
[S.A.] Spre deosebire de mine care am avut posibilitatea să mă eschivez cât de cât cu funcţia
tatălui meu deşi şi el a fost pastor dar în perioada respectivă fiind pensionat, cumnata mea a
avut nefericirea să îl aibe, mă rog, în ghilimele, pe de o parte, că a fost fericită că l-a avut pe

240
...înainte de toate dar nefericirea să fie urmărită de profesia tatălui ei în aşa fel încât 3 ani
consecutivi s-a străduit să dea la Drept, după care a dat la Horticultură.
[E.U.] În ce an s-a întamplat asta, nu mai ştiţi
[S.A.] Deci, cu o diferenţă de 2 ani, s-a întamplat prin ’73 eu am intrat în ’71, iar ea în ’73 a
dat primul an la avocatură, deci ea s-a ambiţionat în ciuda faptului că toata lumea îi spunea că
având în vedere profesia tatălui dosarul îţi va fi respins, fiind o elevă foarte bună, premiantă,
şi a zis, probabil ca vor lua în calcul faptul că ştiu,vor lua în calcul ce am în cap şi nu ce am în
spate. Însă nu s-a luat în calcul pentru ca ei au găsit tot felul de modalităţi de a analiza
anticipat dosarele şi numai după aceea luau în calcul lucrările. Concurenţa a fost foarte mare
pe vremea aceea, la noi la facultate, de aceea s-au şi mirat, am fost 15 candidaţi pe 20 de
locuri, deci un număr extraordinar de mare de candidaţi, şi la fel şi la Drept erau.
[E.U.] 150 de candidaţi? Sau 15 candidaţi pe un loc?
[S.A.] Pe un loc, 15 candidaţi pe un loc, iniţial au fost 20 de locuri, şi au fost vreo patru sute şi
ceva de candidaţi pentru ca ulterior să se marească numărul de locuri la 40 şi bineînţeles că în
clipa aceea s-a şi ridicat numărul celor înscrişi la şapte sute şi ceva. Deci am fost în număr
foarte mare pe un loc. De aceea s-au şi mirat, cum am intrat eu acolo, probabil n-au avut
vreme să analizeze situaţia, iar la cumnata mea, similară a fost situaţia, un număr foate mare,
şi era puricat înainte, trecut printr-o serie de filtre.
[E.U.] Deci ea a incercat, să înţeleg, înainte la Horticultură.
[S.A.] Nu, ea a încercat prima dată la Drept, şi era din cauza dosarului care prima, s-a orientat
după aceea spre Horticultură fiindcă era foarte dotată şi s-a înscris acolo dar n-a încetat să
persevereze şi concomitent la Drept, pentru că era vocaţia ei să ajungă la Drept. Şi n-a reuşit,
3 ani la rând a tot respins-o.şi atunci a fost atât de necajită, a zis: nu-i nimic, lasă că plec eu în
Ungaria şi acolo voi face ceea ce-mi doresc.
[E.U.] Şi a reuşit?
[S.A.] Nu a reuşit imediat cum şi-a dorit ea, pentru că a terminat facultatea în ’78 parcă, de
Horticultură după aceea a fost repartizată, automat, la ea nu se punea problema religiei nefiind
în învăţământ, s-a dovedit a fi foarte conştiincioasă, a fost premiantă, s-a impus, dar după
aceea a plecat în Ungaria dar n-aş putea să spun cu exactitate, prin ’82-’83 a plecat în
Ungaria, au plecat legal, cu acte, şi soţul era maghiar, aveau rude în Ungaria, şi a făcut toate
demersurile, acolo bineînţeles având un copil, până la urmă s-a confruntat cu greutăţile
inerente ale oricărui început şi s-a angajat foarte bine, a ajuns director la o firmă de frigidere,
după aceea, de director de departament,după aceea director la un muzeu.
[E.U.] Deci nu a mai avut dificultăţi din cauza religiei în Ungaria?

241
[S.A.] Nu, a reuşit să se realizeze, şi a renunţat la idee, a făcut studii post-universitare,
management, şi a renunţat până la urmă la ideea de drept, dar a suferit cumplit.
[E.U.] În Biserică aţi suferit din cauza convingerilor dumneavoastră, şi la ce ma refer aici, aţi
simtit suport din partea membrilor bisericii sau fiecare se descurca cum putea şi nu se discuta
despre aceste greutăţi pe care le aveaţi. Cum aţi simţit Biserica Adventistă în perioada în care
dumneavoastră vă chinuiaţi , să zicem, fie la şcoală, fie în facultate, fie apoi după, pentru
căutarea unui loc de muncă, aţi simţit o solidaritate umană să-i spunem, din partea lor, care
era atmosfera în Biserică în acea perioadă?
[S.A.] Din punctul de vedere al integrării eram foarte bine integrată, cu funcţii în Biserică, nu
pot să spun nimic, frăţietatea empatiza cu mine, acum din punctul de vedere al conducerii,
cred că şi ei erau cu mâinile legate, deci aveau atitudinea necreştină.
[E.U.] Nu accepta Biserica să vă apere.
[S.A.] Nu avea de ce să intervină, pentru că la rândul lor erau, mă rog, chinuiţi. Îl ştiu pe tatăl
meu care s-a confruntat cu atâtea probleme, cu atâtea dificultăţi, era pus în postura de
turnător, în sensul că era forţat să pârască, să-şi pârască fraţii, ori el nu s-a compromis să facă
aşa ceva şi din cauza aceasta a suferit atâta. Inclusiv în închisoare, aşa, pentru o zi-două în
care era bine bătut după care lăsat.
[E.U.] În ce perioadă se întâmpla?
[S.A.] Prin anii ’50 şi ceva şi după aceea când a ajuns preşedinte, prin ’60 şi ceva.
[E.U.] Cine v-a spus aceste lucruri, vă spunea sau vă ascundea când venea?
[S.A.] Cel de la Securitate, acuma în mod concret, era vorba de un sistem, omul se pierdea în
sistem, nu puteai învinui persoana respectivă care era ultimul braţ al unei mafii. Aşa, nume,
nu ştiu, probabil îl ştia dânsul şi l-a înmormântat cu el, cu toată suferinţa.
[E.U.] N-aţi avut curiozitatea să vedeţi dacă aţi avut dosar la securitate, ori al dumneavoastră,
ori al tatălui sau al mamei?
[S.A.] Nu, pentru că oricum nu am resentimente faţă de persoanele care au fost implicate în
acest sistem, mi-e milă că au fost victimele acestui sistem şi nu ştiu cu ce aş creşte dacă aş ştii
că am un dosar, cu siguranţă am fost urmariţi cu toţii pentru că altfel ar fi fost imposibil să fim
supuşi la o viaţa aşa chinuită cum am avut-o. 194

194
Ibidem Aurora Szentagotai

242
5. Adventiști care au rezistat în sistemul de învățământ comunist. Cazul Orban Cornelia

Sunt foarte rare cazurile de adventiști care au rezistat în sistemul de învățământ în vremea
regimului comunist, unul dintre acestea este al profesorului de pian, Orban Cornelia soția
pastorului Orban Adalbert.
„ Eu nu am aşa multă experienţă ca soţul, dar am două. Când eram la Liceul de muzică în
Cluj, născută în 22 septembrie 1950, în Ghioroc, lângă Arad. Apoi ne-am mutat în Bistriţa, şi
la scurt timp în Târnăveni. Acolo am făcut şcoala primară, liceul, apoi mi-am dorit Liceul de
Muzică, a fost foarte greu pentru că începusem din clasa I ca alţi copii. Am făcut naveta un an
de zile la un profesor la liceul de muzică. Eram speriată, avusesem şi un accident la mână în
timpul transporturilor. Întâi am dat admitere şi am picat. Dar un profesor de acolo, a ieşit după
tata, şi a zis nu vă daţi bătut, fata este bună, şi să mă prezint încă o dată. Apoi am stat în clasa
10, admitere în Cluj, am reuşit şi am început. Tot timpul m-am simţit inferioară lor, între timp
probleme cu gazdele, tanti Tătaru m-a suportat, cu Aurora.
Au fost singurii care m-au primit, am terminat liceul, apoi am intrat la Conservator, a fost
greu, pe 9 locuri
. Între timp era şi soţul la Conservator. Eu numai liceul am stat în gazdă, şi apoi în
Conservator am stat şi eu la cămin. Am avut o experienţă când am început Conservatorul, ca a
soţului.
Dovada că faptul că eram studenţi adventişti, se ştia, ne-am trezit chemaţi la Decanat, eu,
separat de el. Am fost întrebată dumneata crezi în Dumnezeu, nu se mai poate, eu am spus că
trebuie să ai credinţă mai mare să fii ateu decât ca să nu fii, am recunoscut că frecventez
biserica, şi conferinţa m-a lăsat să studiez la conferinţă, deşi îngheţam de frig, studiam cu
paltonul, şi cu mănuşa.
La Biserica din Cuza Vodă(se referă la Biserica Adventistă de pe strada Cuza Vodă din Cluj-
Npoca).
Se bucurau de ajutorul nostru la cor. Zi de zi mergeam după masă şi studiam la biserică. Şi
le-am spus că merg la biserică şi pentru că nu am unde să studiez la Conservator. I-am spus că
sunt şi externă. Ei au spus, că vorbesc cu administratorul să vă dea mai multe ore de studiu în
Conservator să nu mai merg. Şi mi-au dat ceva, dar tot acolo m-am dus. Era câte un examen
în Sabat, dar în general am terminat. Experienţa dură a fost după ce am fost repartizată la
Braşov, la liceul de muzică, am fost destul de aşteptată să vină o profesoară titulară.

243
Am acceptat, mi-am dorit acolo, după primul an, foarte timidă eram, speriată cu Sabatul,
aveam posibilitate să ne punem noi orele, era pe vremea aceea cu UTC-ul, erau foarte severi.
Ne chemau, până la urmă a început să se afle că eu nu vin sâmbăta. După ce m-au ales la
Braşov la biserică dirijoare, a venit Inspectoratul Școlar, la directoarea mea să-i spună sa-mi
pună sâmbăta ore.
Dacă nu, va pleca din şcoală.
Între timp eu mi-am făcut o catedră puternică, am avut copii, fiica directoarei, aveau nevoie
de mine, dar mă simţeam cu „musca pe căciulă”, erau şi concursuri sâmbăta şi îmi era greu să
mă înlocuiască cineva.
Dar directoarea, dna Irimie Ioana, şi dl Chirilă, era pe instrumente el, după un an au aflat de
mine, că sunt adventistă, şi a spus, noi ne lipsim de oricine dar de dânsa nu. A început o
perioadă mai grea, m-au urmărit, îmi zicea, să mai pun ore chiar dacă nu vin, doar să semnez.
I-am spus că nu pun, eventual după 5 după apusul soarelui, aveau o frică de apusul meu. Era
spaima lor. Şi am fost singura profesoară din acele vremuri care am rezistat mult, şi apoi am
dat şi concurs la facultate, deja era după revoluţie, era mai uşor. Soţul a fost dat afară. 195

195
Interviu Orban Cornelia

244
VII PROBLEMELE ADVENTIȘTILOR ÎN DOMENIUL SANITAR

„Cazul adventiştilor este aparte în raport cu celelalte biserici neoprotestante, pentru că

bisericile neoprotestante în general, cu foarte mici excepţii, baptiştii de ziua a şaptea, au ca zi
de cult , duminica, în regimul comunist, duminica a fost recunoscută ca zi de odihnă de către
stat, zi de odihnă, nu zi de cult, statul îşi putea permite „luxul”, de a transforma o zi de
odihnă, într-o zi de lucru. Adventiştii care au ca zi de cult sâmbăta intrau în plus faţă de
ceilalţi neoprotestanţi în contradicţie cu statul din cauza faptului că sâmbăta se lucra în
perioada comunistă, în întreprinderi, în învăţământ, în cultură şi din cauza asta că nu puteai
avea Sabatul liber”. 196
În aceste condiţii adventiştii au fost nevoiţi să se orienteze către anumite meserii şi să-şi
creeze, un sistem special, bazat pe promovarea unor bune relaţii interumane, care să le
permită supravieţuirea şi în acelaşi timp dezideratul suprem, păstrarea credinţei advente, care
implică sacralitatea Sabatului pentru credinciosul adventist, nu numai în teorie ci şi în
practică.
Sigur, toate aceste negocieri se făceau de cele mai multe ori de pe poziţii de inferioritate,
adventiştii trăind stresul nesiguranţei pentru locul de muncă, siguranța zilei de mîine
depinzând de bunăvoinţa şefilor sau de amabilitatea şi înţelegerea colegilor de muncă.
„Majoritatea adventiştilor s-au orientat către o serie de activităţi economice, fie mici
meseriaşi şi probabil au fost cei mai mulţi mici meseriaşi, raportaţi la mia de membri în
perioada aceea, sau asupra unor activităţi unde exista posibilitatea unor aranjamente pentru a
avea Sabatul liber, mă refer la domeniul medical, medici sau asistente, eventual spre
segmentul muzical unde iarăşi se mai putea aranja ceva. 197
“ Pentru că în general în perioada aceia majoritatea adventiştilor se orientau spre Medicină şi
spre Asistenţă Medicală sau spre Conservator, erau domeniile în care te puteai strecura în
viaţă deşi şi acolo întâmpinai dificultăţi dar, cât de cât, puteai găsi scăpare, prin înţelegere cu
colegii. Dar în alte domenii, cum era învăţământul acolo sub nici o formă, istorie – filosofie,
deja cu marxismul, socialismul, toate dictau un anumit mod de viaţă şi o anumită concepţie
despre viată, deci nu exista rabat.” 198

196
Interviu Dan Opriș
197
Ibidem Dan Opriș
198
Ibidem Aurora Szentagotai

245
Majoritatea adventiştilor care reuşeau să pătrundă în sistem şi să practice spre exemplu,
medicina trebuiau să facă faţă unor rigori speciale pentru a face faţă eventualelor prejudecăţi
venite din partea pacienţilor, care în majoritatea lor nu ştiau ce înseamnă asumarea identităţii
religioase adventiste şi pe de altă parte să facă faţă maşinăriei infernale a sistemului ateist
care nu suporta decât subordonarea faţă de doctrina marxist-leninistă. Adventiştii care nu
lucrau sâmbăta erau nevoiţi să lucreze duminica şi în perioada sărbătorilor legale, pentru a se
„strecura”, prin câştigarea bunăvoinţei colegilor de muncă (schimb de ture) şi a
beneficiarilor serviciilor prestate de către aceştia în ziua considerată nelucrătoare de stat şi
prima zi a săptămânii, de către Biserica Adventistă.
„Atât eu cât şi sora-mea am reuşit să lucrăm şapte ani la Clinica de Nefrologie, dializând
pacienţi cu insuficienţă renală cronică, fără să fie nevoie să lucrăm vreodată în Sabat.
„M-am dus la Bacalaureat şi după două săptămâni m-am botezat şi după aceea am făcut un an
de stagiu prin toate clinicile.
În anul de stagiu n-am avut probleme cu sâmbăta. Peste tot unde mă duceam, ştiind că sunt
stagiară, stau o lună-două, nu mi-au făcut probleme, mergeam duminică. Sau nu mergeam
deloc, ştiind că sunt studentă stagiară...în momentul în care am intrat la locul meu de muncă,
la Nefrologie, acolo a trebuit să mă descurc cu profesorul, cu şefa şi să îi spun că vin
duminicile şi nu vin sâmbăta.
Şeful a fost nemulţumit (îl chema Mihai Manasia, profesorul de la Nefrologie), un doctor de
talie, şi foarte bun, el a înfiinţat clinica de nefrologie din Cluj. Era un om foarte
intransigent,dur. Nişte lucruri care nu se puteau întâmpla acuma, de exemplu ne lovea peste
cap în faţa pacienţilor dacă ceva nu îi convenea.
Dar nu numai pe noi, şi pe medici. Pe mine nu a avut de ce să mă lovească, dar am văzut
colege când...în schimb s-a manifestat urât faţă de mine în alte moduri, că nu i-a convenit că
boneta e prea mică, şi mi-a smuls-o din cap, cu păr cu tot, că era cu agrafe, a trântit-o, faze
dinastea.
Dar nu chiar m-a lovit. Era un om intransigent, îţi era frică să te duci la el şi să-i spui. Eu am
avut curaj gândindu-mă că sunt hotărâtă să mă dea şi afară, mai mult decât să mă dea afară nu
are ce să-mi facă. Şi dacă m-am dus cu o miză aşa de gravă, am avut curajul să-i spun despre
ce e vorba. I-am spus că din motive religioase aş vrea să nu vin sâmbăta dar vin duminica şi
că să mă urmărească, voi fi conştiincioasă, nu o să aibă să se plângă de nimic altceva. Dar

246
vreau să spun că chiar eram harnică, săream la muncă şi când nu trebuia, adică era ca şi un
exces de zel, luam locul colegelor când trebuia, munceam mai mult...” 199
„Am reuşit ca de la terminarea facultăţii până la ultimul loc de muncă, niciodată să nu lucrez,
sâmbătă. După terminarea facultăţii, am început activitatea în comuna Bistra, judeţul Alba,
când am ajuns acolo, deşi ştiau că sunt adventist, cei din conducerea comunei, practic nu ştiau
ce înseamnă asta, erau într-o zonă, muntoasă, izolaţi, nu au ştiut de aşa ceva. Pentru ei a fost
un lucru deosebit când le-am zis că eu vreau să lucrez în zi de duminică, n-au ştiut de ce, dar
s-au bucurat foarte mult. Comuna respectivă era formată din 37 de cătune şi oamenii numai în
zi de duminică, veneau jos în centru de comună, deci pentru ei a fost ceva deosebit că cineva
vrea să lucreze pentru ei, duminică. Au fost într-adevăr oameni deosebiţi, care la plecare,
după trei ani, primarul mi-a zis:” Dacă vei avea vreodată probleme undeva, poţi să te întorci la
noi.” 200

[…]„ Problemele au început când am venit în comuna Panticeu, secretarul de partid, după ce
am câştigat concursul pentru postul respectiv, m-a primit cu aceste cuvinte: „ Eu n-am nevoie
de pocăit în comună şi o să dispari din comună. Am stat 17 ani în comună şi interesant că a
dispărut el din comună şi eu am rămas în comună mai departe.” 201
[...]Cei ce s-au manifestat mai degrabă au fost mai ales cei pe linie de partid. Ei s-au legat
totdeauna...cred că este suficient să spun, fiindcă nu mergeam la lucru sâmbătă eram obligat
să merg , duminică. Duminică când nu circulau, maşinile, trebuia să merg tot a doua duminică
făceam 42 de km, cu bicicleta ca să ajung la servici, că dacă nu era foarte mare, scandal. Iar
totuşi mergând dumincă şi oamenii înţelegând totuşi că este un avantaj pentru ei asta, erau
foarte mulţumiţi.”202

1. Povestea medicului Emil Androne din Ocna-Mureș

1.1 Primul Secretar de Partid de la Alba-Iulia și primarul din Ocna-Mureș au încercat

să-l dea afară din spital pe Emil Androne din cauza Sabatului
„Lucrurile s-au liniştit. La noi s-a schimbat directorul, care împreună cu primăriţa au început
alte probleme mai serioase. Se făcuseră nişte reclamaţii pentru directorul de aici, se cereau să
fie schimbat, au zis să rezolve şi problema mea dintr-un foc.

199
Interviu Hanna Bota
200
Ibidem Lorant Szentagotai
201
Ibidem Lorant Szentagotai
202
Ibidem Lorant Szentagotai

247
A venit primul secretar din nou, era un altul, şi m-au chemat separat pe mine şi mi-au spus că
cu mine au doar o singură problemă, problema sâmbetei.
“-Ai două săptămâni să te hotărăşti, era vorba de Anul Nou.
„-De ce aţi pornit împotriva mea, mai sunt atâţia oameni medici în ţara asta, care pot să
lucreze aşa, eu de ce nu aş putea să lucrez.”
-E vorba de o lege şi trebuie respectată”.
Am zis că această lege îmi dă dreptul, dar pentru că nu vrea directorul şi primarul, e rea
voinţă.
-Nu ne faceţi morală nouă, noi ştim ce avem de făcut, trebuie să te hotărăşti în 2 săptămâni”.
203

1.2 Ministrul Sănătății Vasile Ciorbă și Șeful Departamentului Cultelor, Cumpănașu

intervin pentru ca medicul Androne să-și păstreze locul de muncă și libertatea religioasă

„N-au trecut 2 săptămâni, toată lumea ştia că am fost ameninţat şi că în 2 săptămâni nu mai
sunt în spital, între timp a fost ziua lui, a primului secretar.
El nu avea o linişte că vroia sa mă dea pe mine afară, mai mult insista primăriţa, el nu prea
vroia. La ziua lui au fost mulţi invitaţi printre care şi directorul Direcţiei Sanitare. Şi îl
cheamă la el, ce să facem cu dr Androne. Să ştiţi că are multe referinţe bune, să-i găsim o
soluţie. Hai sa vorbim cu ministrul, unul Vasile Ciorbă. Se cunoşteau. I-au spus că au o
situaţie cu un doctor adventist, şi nu vrea să vină sâmbăta, şi Vasile îi spune: “să ştii că am şi
eu vreo doi-trei la mine şi sunt băieţi buni. Nu lucrează sâmbăta, face gardă duminica, se
poate dacă există puţină înţelegere. Hai să îi dăm telefon şi lui Cumpănaşu, era şeful cultelor
pe ţară. Asta a zis, să ştiţi că cultul acesta e recunoscut de stat şi are dreptul să îi daţi sâmbăta.
A doua zi primesc mesaj de la directorul Direcţiei Sanitare, să fie pregătit doctorul Androne,
că vine primul secretar din nou şi ţine şedintă cu toată lumea.
Nu trecuseră două săptămâni, a venit, a ţinut şedinţa, a abordat problema directorului, cu
toate că a greşit, rămâne totuşi în funcţie, şi problema numărul doi, problema doctorului
Androne.
S-a discutat cu ministrul, s-a discutat cu şeful cultelor, şi începand de astăzi, nu va mai lucra
sâmbetele, va lucra duminica în loc de sâmbătă. Să fie pus de gardă dar nu sâmbăta.

203
Ibidem Emil Androne

248
Între timp să se rezolve şi problema soţiei în aceeaşi manieră. Toţi au rămas cu gura cascată,
de felul cum s-a rezolvat.
Interesant a fost că cu această ocazie s-a făcut şi o „lucrare” mare în zonă, de unde până
atunci un director de fabrică, care avea contabil şef un baptist. Îi spunea baptistului, cum isi
pune doctorul ăsta în pericol pâinea pentru copii şi pentru el şi nu vine sâmbăta. Baptistul îi
spune că asta cu Dumnezeul lui îi rezolvă problema.
La o săptămână îi spune: aţi văzut că s-a rezolvat? Au trecut problemele astea…” 204

2. Povestea extraordinară a medicului Gheorghiță Valeriu mutat disciplinar din cauza

religiei adventiste ca medic la Spitalul de Psihiatrie pentru copii- Râul Vadului

[…]„Stăm de vorbă cu domnul Gheorghiţă Valeriu, suntem în Cluj, dânsul a fost de acord să
îmi acorde un interviu pentru doctoratul meu. Din mărturiile unor oameni din biserica
adventistă am auzit că şi dumneavoastră aţi avut experienţe interesante, nu neapărat fericite în
comunism, la început de toate aş vrea să îmi creionaţi o scurtă autobiografie, să se centreze pe
legătura dumneavoastră şi biserica adventistă. Data naşterii, locul, legăturile adventiste.
G.V. Sunt fiul unui pastor, Gheorghiţă Nicolae, originar din judeţul Brăila, comuna Viziru,
comună de români, bunicul meu a fost creştin ortodox ,din partea tatălui, care la data când
tatăl meu a început viaţa de activitate socială, a cunoscut şi dânsul credinţa împreună cu tata.
A aderat convins fiind de roadele acestui mod de a crede. După aceea şi bunica a venit,
familia tatălui a fost în întregime apartenenţa a acestui cult. Tatăl s-a mutat cu serviciul în
Bucureşti în 1935, când m-am născut şi eu, august 11. Dânsul a lucrat 20 ani în Bucureşti, în
cadrul Uniunii de Conferinţe ca şi consilier. După 1944, ca diriginte al activităţii de colportaj.
Mama provine din Ploieşti, fiică a lui Stelian Negoiţă unul din prezbiterii comunităţii,
membru în comitetul de conducere al Conferinţei, împreună cu fratele Ştefan Demetrescu.
Aceste rădăcini pot spune că m-am născut în familie adventistă. Copilăria s-a perindat în
cursul perioadei războiului, fiind copil n-am avut de întâmpinat probleme deosebite dar după
război a urmat perioada de libertate, în care eram ajutorul tatălui meu în susţinerea evidenţelor
activităţii de coloportaj.
E.U. În perioada în care aţi făcut şcoala, orientarea bisericii şi a familiei era de a vă trimite
sâmbăta la şcoală sau nu?

204
Ibidem Emil Androne

249
2.1 Adventistul Gheorgiță Valeriu a efectuat ciclul primar, ca elev, la o școală privată
ortodoxă și liceul la catolici. A avut parte de înțelegere și toleranță chiar dacă nu a
frecventat cursurile sâmbăta

G.V. În cursul primar nu am avut probleme, am urmat cursul la o şcoală ortodoxă,

particulară, primele clase de liceu la un liceu catolic.
Nu am avut probleme cu ţinerea, n-am fost niciodată sâmbăta. Nu am avut consecinţe
până în clasa a noua când am intrat la liceu, acolo am vrut să intru la „Matei Basarab”, liceu
teoretic, dar deşi am avut o medie bună n-am intrat datorită categoriei sociale în care mă
aflam, tatăl meu fiind pastor. Eram categoria 5, aşa erau categorisiţi părinţii noştri, pastorii
erau în categoria 5, deci o categorie defavorizată.
E.U.Aţi spus că aţi făcut şcoala la o şcoală ortodoxă, şi la una catolică.
G.V. Erau alte şcoli atunci, nu erau şcoli adventiste. Au preferat să nu fiu departe de
casă, nu am avut probleme, era o atmosferă relaxată. Erau călugări catolici, care se
ocupau de noi, fiind premiantul clasei, se purtau frumos, nu ne-au făcut greutăţi.
Mă întrebau ce am făcut sâmbăta la biserica, discutam cu dânşii.
Clasa a 7-a am făcut-o la o şcoală de stat, fiindcă survenise reforma învăţământului.
La liceu n-am putut intra, şi atunci am dat examen la liceul economic, şi am făcut 4 clase
acolo, diplomă de orientare economică, deşi nu era perspectiva mea, de nevoie, asta a fost.
Mi-a prins bine în viaţă. Am avut de-a face cu probleme de evidenţă, aşa că am fost pregătit.
Acolo am întâmpinat dificultăţi pentru respectarea Sabatului, din cauza conducerii comuniste
care se opunea acestei orientări, însă am făcut prima experinţă deosebită, în anul 1948. Când
primul diriginte pe care l-am avut acolo, din generaţia veche, un profesor în vârstă ,serios, om
dintr-o bucată, dar lucrând în perioada comunistă a trebuit să satisfacă cererile celor de sus.
Mi-a spus că nu pot să nu vin sâmbăta, voi fi exmatriculat, dacă lipsesc mai departe. Era
hotărât să o facă, era dator directivelor. Ne-am rugat în familie, mama, tata, au programat zile
de post, de rugăciune, deznodământul a fost foarte interesant. Într-o vineri mi-a spus dacă nu
vin sâmbătă, mă dă afară.
Nu m-am dus sâmbătă, nu mi-a spus nici o vorbă, am aflat că în sâmbăta respectivă s-a ţinut
un Consiliu Profesoral, dirigintele meu a primit o acuzaţie gravă că a fost legionar, a fost
destituit din partid, şi i s-a luat şi dirigenţia.
Deci n-a mai putut să mă exmatriculeze, spre bucuria mea şi a lui.
Mi-a fost profesor 4 ani, ne-am înţeles.

250
Noul diriginte mi-a motivat totdeauna absenţele. A spus că rezolvăm noi problema.
Când am terminat liceul m-am gândit să dau la facultate dar aveam neşanse, categoria
socială, provenienţa de la liceu, nu aveam posibilitatea să intervin cu bani, eram timid.
Am zis, dacă Dumnezeu ştie că e bine, mă va ajuta. Am dat examen şi am apărut pe lista
celor reuşiţi, în facultate au fost probleme cu Sabatul destule, dar întotdeauna rezolvate
în urma rugăciunii.
E.U. Ce fel de probleme?
G.V. Legate de lipsa în Sabat. Şi de discuţiile pe care le mai aflam cu colegii despre religie, şi
lipsa de la instrucţia militară în Sabat, în cadrul celor 2 luni pe care le-am făcut în cadrul
facultăţii. Discuţii aprinse, dar a fost bine.
E.U. Discuţiile erau cu cadrele didactice? Cu colegii ,cu partidul?
G.V. Nu, cu colegii discutam prieteneşte, nu erau tensiuni. Cu superiorii, care şi dânşii,
trebuiau să facă faţă supravegherii de sus, însă s-a găsit o rezolvare totdeauna. Dificultatea
mare a fost la examenul de stat, mi-au redus nemotivat nota la diploma, din 10 în 7, fără
motivaţie.
La proba de Știinţe Sociale care era eliminatorie mi-au dat 4, deşi răspunsesem de 9, ca să nu
pot absolvi. Rezolvarea a venit în urma rugăciunii, după 2 săptămâni de post şi rugăciune, un
secretar de la comisia pentru examenul de stat, a intervenit, şi a determinat comisia să-mi
transforme 4 în 5. Nu l-am cunoscut. Aşa am terminat facultatea, în 1959.”205

2.2 Gheorghiță Valeriu hărțuit de partid și exclus din Asociația Studențească Comunistă
pentru că nu a aplaudat la o ședință UTC în care erau „înfierați” oamenii religioși
[…]A mai fost o piedică, trecută interesant, 1957, a fost o mare adunare la Sala Florească din
Bucureşti, au fost mobilizaţi student din facultăţi să discute problema studenţilor care mai
frecventau biserica. Cazurile lor. Am fost şi eu prezent, eram obligat.
E.U. Cine a iniţiat?
G.V. Un secretar de partid pe municipal Bucureşti, Florian Danache, a dezvoltat o atitudine
vehementă faţă de aceştia, era o sală mare, mulţi studenţi, li s-a aplicat o sancţiune pentru că
nu renunţau la atitudinea pro-religie, li s-a retras calitatea de UTC-işti.
E.U. Erau de confesiune ortodoxă sau diferite?
G.V. Nu ştiu exact, dar aproximativ mai ales de confesiuni neoprotestante. Nu ştiu dacă erau
şi adventişti, la acea întâlnire s-a petrecut un incident, în final s-a tras concluzia că măsurile

205
Interviu Valentin Gheorghiță

251
luate sunt binevenite şi sala a fost invitată să aplaude ce s-a petrecut, toţi s-au sculat în
picioare şi au aplaudat. Eu nu am aplaudat, am rămas jos.
Am fost observat şi raportat şi la câtva timp m-am pomenit invitat la o întâlnire cu colegii din
seria noastră, vreo 300, să discute cazul meu, n-am aplaudat. Şi am participat la acea sesiune.
Au venit colegii, un profesor, secretarul UTC, mi-au prezentat cazul, mai multe acuzaţii la
adresa mea adunate, că nu mă prezint la examene sâmbăta, că la armată le-am creat dificultăţi.
Mi-am notat ce spuneau ei, la sfârşit am făcut ceva, mi-au dat ocazia să răspund la acuzaţii, nu
se făcea de obicei, am făcut.
Am spus, mirarea mea a fost că nu m-a întrerupt nimeni, jumătate de oră am vorbit.
În final mi-au retras calitatea de membru al asociaţiei studenţeşti, nu eram UTC-ist deci nu
puteam să-mi retragă. Am scăpat, pentru că celor care li s-au retras calitatea de UTC-ist li s-a
retras şi calitatea de student. Mie nu. N-am suferit mult, am avut ocazia să văd puterea lui
Dumnezeu
E.U. Facultatea de Medicină când ași terminat-o?
G.V. 1959.
E.U. A existat o reacţie a sălii după acea jumătate de oră? A aplaudat cineva? Sau sala a fost
neutră?
G.V. Nimeni nu îndrăznea să spun pe faţă ce gândea. Dar m-au salutat, s-au bucurat de
succesul unei cauze.
E.U. Deci există o anumită solidaritate.
E.U. Da, acel 5 mi-a scăzut media examenului de stat, nu mi-am putut alege postul în
repartiţie unde am vrut să merg, în Sibiu, unde erau părinţii, am apucat un judeţ mai
puţin dorit şi căutat, în Moldova, în Bacău, am lucrat 12 ani ca medic de circumscripţie,
am lucrat un an jumate la Oituz, 12.000 locuitori, când m-am dus erau 2 medici unul a
plecat, am mers eu, altul a fost detaşat, am rămas singur, cu 300 de sugari sub un an,
urgenţe multe, volum mare de muncă. Mi-am ales comuna asta, pentru că ştiam că e o
comunitate adventistă, şi am zis să merg şi eu la biserică, sâmbăta aveam dreptul la zi
liberă, eram obligat să lucrez duminica, sâmbăta meargea la adunare, dacă erau
urgenţe, mergeam şi le rezolvam. După 1 an jumate, un activist de partid m-a reclamat
ca în calitate de medic merg la biserică şi am influenţă negativă asupra poporului.

252
2.3 Mutare disciplinară în comuna Gropile după acuzații de prozelitism. Aici este
amendat din nou de autorități din același motiv

„Reclamaţia a găsit audienţă şi s-a luat măsura să fiu mutat disciplinar într-o
circumscripţie unde nu sunt adventişti, 4 aprilie 1961, în comuna Gropile, cu mai puţin
locuitori, dar condiţii materiale dificile, am lucrat 10 ani.
M-am împrietenit cu oamenii, am dus-o foarte bine în ce priveşte relaţiile cu oamenii.
Primarul satului, un comunist convins, văzând că vreau să lucrez într-o circumscripţie de care
colegii mei fugeau, m-a sprijinit tot timpul, odată, şi aici au mai fost ocazii când unul sau altul
a mai făcut câte o reclamaţie pe teme de religie, ajungea reclamaţia la Securitate, venea
control, anchetă, îi chema pe oameni, dar primarul trăgea concluziile, îi liniştea, eu îmi
vedeam de treabă mai departe.
Îi plăcea să vadă că omul munceşte, nu-l interesa. Nu mai ştiu cum îl chema.
Mai târziu, când discuţiile cu localnicii s-au înteţit pe teme religioase ne-am întâlnit de mai
multe ori în casa vreunuia dintre ei să discutăm pe teme de credinţă. La un moment dat, într-o
vineri a venit poliţia, eram adunaţi în casa unui cetăţean a cărui soţie era femeie de serviciu la
dispensar. Aveau o casă mai mare. Soţia mea şi cu mine organizasem întâlnirea, ne bucuram
că oamenii vor să asculte. Am chemat pe cei cu care ne întâlneam, ei au fost doritori să
mai vorbim. Poliţia ne-a găsit, aflase că ne întâlnim, eram vreo 15 persoane, ne-a
întocmit proces verbal de amendă, sub motivul că avem întâlniri neautorizate, şi pe teme
neoficiale. Am încercat să facem recurs pentru amenzi, că oamenii erau nemultumiţi să
plătească amenzi, Tribunalul din oraşul vecin a anulat amenzile, dar a intervenit
„judeţul” şi ne-a repus amenzile.
Am plătit amenzile încet, încet, s-a stins acţiunea.
Povestea a trezit interesul, au discutat cu noi de câte ori aveau ocazia, au prins curaj, şi
au studiat mai mult, au primit botezul, s-au inaugurat 3 comunităţi, în comunitatea
unde am avut dispensarul, altele în satele vecine.
Îndurarea lui Dumnezeu era mare. A transformat orice situaţie în una rezolvabilă. Când am
fost mutat la Dumbrava, un membru al Consiliului Naţional i-a spus că vine sâmbătă şi o să
iasă alţii.

253
Noi eram sămânţa, noi ne întâlnim şi azi cu bucurie cu ei. Astea au fost experienţele în timpul
serviciului. Apoi 5 ani la rând am cerut transfer să merg lângă părinţi, nu mi s-a aprobat, apoi
au aprobat. ”206

2.4 În anul 1974 Valeriu Gheorghiță a fost mutat din nou disciplinar la Spitalul de
Psihiatrie pentru copii, Râul Vadului deoarece a plecat de la o ședință ținută la Primăria
Sibiu de Secretarul de Partid din cauza că începea Sabatul

[…]Am venit în Sibiu, am lucrat 3 ani fără probleme lângă Agnita, şi după asta a avut loc o
şedinţă la primărie, condusă de Secretarul de Partid de la judeţ, în 1974.
Şedinţa a a vut loc într-o vineri după masă, la sfârşitul zilei înainte de apusul soarelui
am cerut voie să mă retrag, am plecat, nu m-am mai întors, secretarul s-a simţit jignit că
nu m-am mai întors.
Şi a spus să fiu transferat disciplinar în unitatea cea mai rea din judeţ. Dacă accept,
dacă nu, să mă pună la dispoziţia ministerului, să mă repartizeze departe. M-au rugat să
mă sfătuiesc şi cu familia. M-am sfătuit să merg acolo, am acceptat, m-am dus la Râul
Vadului, un cămin spital de copii neuropsihici, am lucrat 17 ani. Unde părea că e viaţa
mai grea, oamenii erau bucuroşi că eram de nădejde. Mi-a plăcut acolo. Dupa 17 ani am
ieşit la pensie cu decretul de după Revoluţie şi după aceea fiind liber de activităţi
medicale, m-au rugat să suplinesc un post de pastor vacant. Am lucrat 2 ani.
E.U. La Râul Vadului câţi pacienţi aţi avut?
G.V. În jur de 300 de internaţi. Copii mai mult, dar şi adulţi cu diferite grade de
afecţiuni neuro-psihice, în special oligofreni, schizofreni, condiţii grele.
E.U. Eraţi singurul medic?
G.V. Am fost o perioadă de timp, până când am rugat personal pe cei de la judeţ să trimită pe
altcineva pentru că fusesem delegat să ţin locul directorului unităţii fără să mi se dea
autoritate. Mi-era greu să aplic sancţiuni, şi oamenii nu mă respectau ca pe un conducător.
A fost trimis un alt coleg, care a preluat postul de director. El şi-a dat demisia după un număr
de ani, şi am rămas iar singuri cu o colegă nou venită, şi mi-au dat o delegaţie de director. Am
mai activat încă vreo 3 ani până am ieşit la pensie. Mai devreme am ieşit şi să-mi folosesc
puterile în domeniul în care aveam plăcere să lucrez”. 207

206
Ibidem Valentin Gheorghiță
207
Ibidem Valentin Gheorghiță

254
3. Povestea asistentei medicale Lidia Marian concediată de la „Sanepid” Suceava din
cauza refuzului de a lucra sâmbăta
Dialogul cu Lidia Marian o doamnă înzestrată cu o inteligență nativă de excepție, cu un simț
deosebit de dezvoltat al ridicolului dar și un caracter foarte puternic ne-a prilejuit sondarea
atmosferei care s-a creat în jurul anilor 1950, într-o comună din județul Dâmbovița, în jurul
celor care erau considerați de noul regim purtătorii unei origini „nesănătoase”. Din această
categorie făceau parte desigur și practicanții cultelor religioase, alături de „chiaburii” cu averi
mijlocii spre mari, ce au supt sângele poporului înainte de venirea comuniștilor la putere. Am
ales să păstrăm aparoape intactă structura dialogului cu Marian Lidia pentru că fiecare aspect
din copilăria și viața martorului nostru are o relevanță deosebită pentru tema studiată.
[…]„M-am născut într-o familie de creștini adventiști, în anul 1940, 7 decembrie. Eram al
patrulea copil care s-a născut. Între mine pe urmă și sora mea au murit doi. Și atunci tata era
disperat că primul era băiat și vroia să-l lase moștenitor, iar acel băiat avea sechele la un
picior de poliomielită și a zis că copilul acela nu va putea niciodată să muncească ca un
țăran....
M-am născut în comuna Buciumeni, județul Dâmbovița și era regiune de deal, pomicolă. Și
nu s-a făcut colectivizare acolo pentru că n-avea cum și atunci tata spunea: ”Și-atunci cine o
să muncească?!” Ei, după mine au mai venit încă trei frați și a avut de unde să împartă.
Tata a fost în război din 42 până în 45.
E.U. Erau din familii de adventiști la rândul lor?
M.L. Da, tata fusese adventist, se făcuse adventist când avea vreo 15 ani.
E.U. Cam în ce an? Ca să-mi dau seama ce generație era.
M.L. Mda, tata s-a născut în 1909 și asta însemna în 1929, în 1930 era adventist. Și părinții
mamei s-au făcut adventiști când mama avea tot vreo 10-12 ani. Și părinții mamei erau, tata
mare, cum îi spuneam noi, era administrator la sondele nemțești din Câmpina...
E.U. În perioada războiului, nu? În 40....
M.L. Înainte de război, când s-a născut mama.
E.U. Aaaa, când a introdus tehnologizarea Carol II probabil.

3.1 Povestea „dramatică” din jurul cravatei roșii cu tricolor și a „tovarășului” Ciprian
Georgescu copilul „fără origini sănătoase”

255
Marian Lidia[…] Așa, da. Și mama mea era croitoreasă. Noi am fost în total șase copii, trei
băieți și trei fete. La vârsta de șapte ani m-a dat la școală. Eram socotiți ca și chiaburi,
impozitele erau enorm de mari.
E.U. Da când ați aflat acest termen de ”chiabur”, când ați aflat că sunteți ”chiaburi”?
M.L. Aaa, ni s-a spus la școală.
E.U. În ce an?
M.L. În 47 am intrat în clasa întâi. Și pe urmă a început să ni se spună că unii dintre noi sunt
fii de chiaburi și chiaburii au oropsit poporul și ne-a intrat în cap treaba asta, dar nu mă
simțeam rău că erau în clasă mai mulți fii de chiaburi, între care și băiatul directorului de
școală și al învățătoarei mele.
Și atunci, dacă „Țucu”, cum îi spuneam noi, era și el fiu de chiabur, nu mai conta. Când eram
în clasa a patra, s-au făcut pentru prima dată pionieri la noi în școală. Și ni s-a spus că pionieri
vor fi cei mai buni elevi din clasă,dar să aibă originea socială sănătoasă și să corespundă a
ceea ce cereau dela județ. Și s-au ales aproape toți copiii din clasă să fie pionieri.
Eu și cu încă vreo doi foarte slabi la învățătură n-am fost aleși.
E.U. Dumneavoastră bănuiesc că erați foarte bună la învățătură.
M.L. Eram foarte bună la învățătură, dar au spus că...
E.U. Ați fost asociată cu....
M.L. Da, cei care sunt de ”secte”, ni se spunea, n-au voie. Ș-am venit acasă și-am început să
plâng. Trebuie să spun că părinții noștri nu ne spunea nimic despre membri de partid, despre...
E.U. Nu făceau politică.
M.L. Nu făceau politică, nu discutau în casă acest aspect. Eu m-am dus acasă și-am
plâns tare vreo două zile și-am făcut febră. Când mă duceam la școală și vedeam toți
copiii cu cravate roșii la găt și eu nu...
Încercau părinții să-mi spună că asta nu contează, contează caracterul omului, dar eu, la
vârsta aceea nu înțelegeam.
E.U. A fost o dramă personală.
M.L. Da, vroiam cravata roșie. Și m-am îmbolnăvit rău încât cei de la școală s-au temut
că am să mor din asta și la două săptămîni m-au chemat într-o altă comună și mi-au pus
cravata la gât, numai să nu mi se întâmple ceva. Dar, vedeți, copiii sunt sinceri în felul
lor.
La vreo lună de zile s-au făcut alegeri în unitatea pionierilor din care făceam parte. Și
ni s-a spus așa: ”Aveți de grijă, cel care va fi comandant de unitate sau comandant de
detașament trebuie să fie un copil care să învețe bine și neaparat să aibă originea socială

256
sănătoasă”. Când s-au făcut alegerile l-a ales și pe copilul directorului comandant de
detașament. Copilul directorului, care, v-am spus,era și el cu originea nesănătoasă, ca și
mine. Și s-au făcut alegeri, toată lumea a votat și la final eu mi-am adus aminte că el n-
are originea socială sănătoasă. Și-atunci am ridicat mâna și-am spus: ”Știți că tovarășul
Georgescu Ciprian n-are originea socială sănătoasă”. Le-am dat peste cap toate alegerile
că erau reprezentanți de la raion și de la regiune și-a trebuit să facă alte alegeri, drept
pentru care am mâncat o bătaie acasă pentru că lui tata îi era rușine să se întâlnească cu
domnul director în comună, când el pusese vorbă bună pentru mine să-mi dea cravata și
eu am făcut ce-am făcut. Dar asta a fost!
E.U. De atunci ați dezvoltat un simț al dreptății, al echității să înțeleg, de mică.
Lacrimi…după moarte lui Stalin
M.L. Da, eu credeam absolut tot. Și ca să vă dați seama cât de tare credeam tot ce mi se
spunea la școală, eram un copil silitor și dacă a spus tovarășa așa, însemna că așa este.
În anul în care a murit Stalin, ne-a adunat pe toți în căminul cultural și ne-a spus că tata
nostru, care avea grijă de noi și nu știu ce, s-a prăpădit și nu știu ce, iar eu am venit
acasă umflată de plâns și am venit la mama și i-am spus că a murit tata Stalin și că ce ne
facem noi fără tata Stalin. La care mama a început să spună că nu-i nimic, o să vină un
alt conducător și ăla o să fie mai bun și are Dumnezeu grijă de fiecare și așa m-a potolit
pentru durerea pe care eu o simțeam în mod sincer.
Pe urmă am terminat șapte clase. Pe vremea aceea n-aveam liceu în comună. Tata ne-a dat pe
toți la școală. Am făcut liceul la Pucioasa și după liceu tata a hotărât ca băieții să meargă la
facultate și fetelor le ajungea un liceu.
Pe vremea aceea nu oricine din comună putea să facă un liceu. Și-a zis: ”Vouă v-ajunge un
liceu!” Și-a dat băieții la școală și pe mine nu m-a dat. Am început să lucrez în...
E.U. Aș vrea să facem o scurtă pauză. În perioada școlii generale ați avut dificultăți în privința
Sabatului. Care era înțelegerea privind mersul sau nemersul la școală?
M.L. Deci în perioada școlii, la noi nu s-a pus problema Sabatului, absolut deloc.
E.U. Deci ați mers la școală sâmbăta.
M.L. Am mers la școală sâmbăta.
E.U. Întreb asta pentru că am văzut și din alte interviuri de istorie orală că foarte mulți ani n-a
existat o înțelegere uniformă în ceea ce privește trimiterea copiilor în Sabat sau nu, din cauza
unor citate și puteți să-mi confirmați din Ellen White, care îndemnau părinții să-și educe
copiii și să se ocupe de asta.

257
M.L. Da, da,da, spuneau că trebuie să faci școală, astea sunt condițiile în care trăim și nu s-a
pus problema asta deloc. Am terminat liceul și pe urmă am rămas acasă, dar foarte supărată pe
această situație. Era o nedreptate care se făcea la noi în familie: băieții trebuie să facă
facultate, fetele nu.
E.U. Era o tradiție, o cutumă.
M.L. Nu neaparat, nu aveam posibilități. Eram șase copii, cinci eram odată la școală, dintre
care patru eram la diverse gazde. Aveam frate student la medicină la Iași, era unul la Bălcescu
la Târgoviște, era încă unul în Ploiești și urma să fie următoarea tot în Ploiești. Și atunci a
spus: ”N-avem cum!” Și, după un an de zile, când eu începusem să lucrez cu andrelele ca să-
mi câștig un ban de îmbrăcăminte, a venit fratele meu de la facultate.
Și eu nu vorbeam cu nimeni.
Toată ziua lucram și nu discutam cu nimeni nimic. Și el a venit și m-a bătut așa pe umăr și mi-
a spus: ”Sor-mea, omul ca să nu devină gânditor, melancolic și prost, să citească!
” Și-atunci mi-a sărit așa deodată, cum spune românul, „muștarul” și-am spus:
”Tu vorbești? Că din cauza voastră, că sunteți băieți, noi nu putem să facem facultate și vouă
vă dau părinții toți banii...” Și el n-a spus nimic și s-a dus și a vorbit cu părinții și-a spus:
”Domle, dați-o măcar la o școală sanitară, acolo nu trebuie să plătiți, plătiți numai gazda unde
stă” că ni se plătea primul an 300 de lei, al doilea 4 și al treilea 5. Ni se plătea practica. Și cu
banii aia reușeam oarecum să „ne ținem”, cât de cât. Și m-au chemat părinții și mi-au spus:
”Uite, dacă vrei să stai cu doi frați de-ai tăi în gazdă, să le gătești, să le speli, să le faci
mâncare, eu vă țin pe toți trei, închiriez o gazdă și faci și tu o școală sanitară”. Inițial n-am
vrut, dar pe urmă m-am gândit că oricum era mai bine decât să stau acasă. Și zice: ”Dacă nu-ți
place chiar la patul bolnavului, uite, fă laborator. N-ai de-a face cu bolnavii, faci analize”. Și-
am spus: ”Bine, mă pregătesc!”
Mai erau trei săptămâni până la examen și cartea de chimie era o carte groasă. M-am apucat
să încep să învăț chimie din nou, să-mi aduc aminte, dar lucrând c-am zis să nu pierd banii
care-i luam pe lucru.
M-am dus și am dat examen la Ploiești, am reușit și astfel am ajuns la tehnică sanitară, la
secția laborator. Și am făcut trei ani de zile în condițiile în care eram cu încă doi frați de-ai
mei în gazdă. Am terminat, în ultimul an ,m-am căsătorit.”208

208
Interviu Lidia Marian

258
3. 2 Marian Lidia se mută în Suceava după căsătoria cu Marian Corneliu în iarna anului
1962. Încep problemele la locul de muncă din cauza Sabatului
M.L. În 61 ne-am cunoscut, în 62, în decembrie, ne-am căsătorit legal pentru că atunci era o
lege că dacă ești căsătorit, poți să ceri de la serviciu locuință. Și ne-am căsătorit în decembrie
cu gând că în iunie, când termin eu școala, să facem nunta. Numai că după ce ne-am căsătorit
și aveam actele în buzunar au început discuții: cum să stai cu actele în buzunar o jumătate de
an, că nu e bine, că nu știu ce. Și atunci, în vacanța de primăvară, pe 24 martie, ne-am
căsătorit. În iunie am terminat, am luat Examenul de Diplomă cu 10 și când m-am dus la
repartiție și toată lumea se bătea pe locurile din București, din Ploiești și nu știu ce și când eu
am cerut Suceava...
E.U. Da de ce?
M.L. Pentru că soțul meu avea servici în Suceava și atunci trebuia să ajung acolo. Și am ajuns
în Suceava. Când am venit la repartiție în Suceava, s-a scos un singur post în orașul Suceava
și ăla era la Sanepid, laborator Sanepid.
Fratele meu atunci era medic la Gura Humorului, ținea de Gura Humorului, la Capu Codrului,
și m-a informat că șeful de la Sanepid este un om extraordinar de rău și să am grijă că la el nu
va merge cu sâmbăta.
Și eu am spus: ”Dumnezeu are grijă, eu mă duc și am să-i spun”. M-am dus, m-am prezentat
la serviciu, m-am dus la director și i-am spus ce este cu mine.
Atunci Sanepidul era la un loc cu Protecția Muncii și aveau nevoie de om duminica la telefon
pentru că se raportau accidentele.
Și-a spus: ”Nu-i nimica, în loc de sâmbăta vei veni duminica și vei sta de servici la telefon”.
Și vreau să spun că omul acela a fost un om deosebit. Era aspru cu cine nu-și făcea datoria,
dar în rest…
Între timp am născut primul copil, se dădea concediu medical o lună de zile înainte și o lună
după. Și n-am luat concediul înainte că puteai să-l iei după împreună. S-a întâmplat că în
perioada aceea soțul meu a început să facă niște crize renale. Inițial nu știam dacă sunt renale.
A fost operat de apendicită, a crezut că este apendicită.
Până la urmă a fost o dată la Iași și a făcut o radiografie și a descoperit un calcul destul de
mare și din cauza asta făcea niște crize cumplite și pe 11 noiembrie, în 1963 s-a operat de
rinichi, la Iași. Iar eu, pe 19 decembrie am născut o fată. Deci el o „piatră ”și eu o fată.
La 24 de ore după ce-am născut am venit acasă pentru că el a venit cu trei tuburi de dren și n-
avea cine să-l panseze.

259
Trebuia să-i fac steril, trebuia să am grijă de el și atunci am venit cu copilul care n-avea decât
două kile șase sute, am venit acasă.
La alt an am mai născut și-un băiat și totul a mers bine.
De data aceasta am întrerupt serviciul pentru creșterea copiilor pentru că la Sanepid s-a
schimbat directorul și-a venit un director chiar rău. Și când încă eram gravidă cu băiatul, când
a aflat ce-i cu mine, a început să-mi facă viața grea. Noi, prin meseria noastră, mergeam și
recoltam analize în cadrul epidemiilor.
Eram gravidă în șapte-opt luni și s-a ivit o epidemie de difterie la spitalul din Siret; era un
spital cu nevoie speciale, a copiilor cu handicap. Și mă trimetea acolo, să recoltez de la acești
bolnavi cu toate că știa că n-aveam voie că eram gravidă și puteam oricând să fac o infecție
din asta, da n-a ținut cont. După ce-am născut...
E.U. Credeți că asta avea legătură cu faptul că dumneavoastră erați de credință adventistă sau
doar era un om mai aspru?
M.L. Nu, nu vroia să mai îmi dea sîmbăta liberă și atunci încerca ca să-mi facă viața grea ca
eu să renunț ca să nu spună că m-a dat el afară pe motive religioase. Și atunci, după ce am
născut al doilea copil și-a văzut că se poartă urât, am făcut cerere de întrerupere a serviciului
pentru creșterea copiilor. Aveam voie să întrerup până când ultimul copil avea trei ani. Și-am
întrerupt trei ani serviciul și după ăștia trei ani am găsit un post de asistentă la spital, la secția
de urgență laborator. Lidia Marian
[…]„ Ne întoarcem pe secția de asistență medicală, unde au început și experiențele, am
înțeles, mai puțin fericite cu autoritățile. Deci ați intrat ca asistentă medicală la spital.
M.L. Așa.
Directorul, când m-a angajat, m-a angajat cu condiția că eu am spus din capul locului că nu
lucrez sâmbăta. Și a zis: ”Foarte bine. Noi avem nevoie de un om”. Erau foarte multe colege
în timpul acela care aveau copii la creșă și la cămin. Și-i lua sâmbăta până lunea. Șiatunci lor
le convenea să fie libere, să stea cu copiii lor duminica. Și eu eram picată foarte bine, chiar
așa m-a prezentat la șefa laboratorului: ”V-am adus un om care să facă de serviciu duminica”.
Și făceam sâmbătă de noapte și duminică de zi. Sau făceam duminică de zi și duminică de
noapte. Totul mergea foarte, foarte bine. ”209

3. 3 Hărțuirea din partea Securității a început în anul 1975 în perioada internării

pentru probleme de sănătate a băiatului minor, Gabi Marian. Colegele de servici au

209
Ibidem Lidia Marian

260
încercat să o ajute cu Sabatul prin schimbarea de ture. Rolul pastorului Alexandru
Popov

[…]„ În anul 1975, în noiembrie, am făcut o ședință de laborator și ni s-a spus că nu mai
avem voie să facem schimb de tură. Că noi ne înțelegeam. Dacă eu picam vineri seara,
schimbam cu o colegă care era duminică dimineața sau duminică după-masa sau
sâmbătă seara. În momentul acesta au început să curgă absențele nemotivate. Asta s-a
întâmplat până în ianuarie 1976, când am fost chemată special și mi s-a atras atenția
dacă mai fac absențe nemotivate mi se desface contractul de muncă. Satana nu lucrează
pe un singur palier. În februarie m-i s-a îmbolnăvit băiatul de reumatism articular acut, care
era extraordinar de rău pentru că în copilărie atacă inima, chiar așa se spunea că în copilărie
mușcă inima și linge articulațiile, pe când în adolescență și în maturitate linge inima și mușcă
articulațiile.
Deci m-am pomenit cu el deodată cu această boală cumplită și a trebuit să mă internez cu el în
spital.
Nu avea voie să meargă deloc pe jos, îl purtam cu căruciorul,i se umflase genunchii foarte
tare și l-am pus pe doză șoc de prednison și pe foarte multă penicilină. Inițial, când s-a dart
acest decret să nu mai schimbăm turele, au început să apară securiștii la noi în laborator. Îi
cunoșteam pe nume, chiar unul era soțul unei asistente și veneau și se plimbau pe holuri și
întrebau cine este în tură, dacă este în grafic, dacă nu este. Și atunci eu am luat concediu fără
plată ca să stau cu copilul în spital. Am stat o bucată cu copilul în spital, pe urmă am început
să lucrez, copilul fiind tot în spital. Trebuia să mă duc să-i iau lecțiile de la școală, să vin să
fac lecții cu el în spital, să-i aduc mâncare fără sare pentru că n-avea voie. Directorul le-a
spus celor de la Securitate că să mă lase în pace până-mi scot copilul din spital că e
suficient cât sunt de necăjită. Și a durat până în mai. În perioada asta am avut și așa un
ajutor parcă din partea lui Dumnezeu. Într-o vineri seara, când copilul era în spital, când eu
eram așa cum eram, între timp era și soțul persecutat la serviciu, că ne-a luat așa pe amândoi
deodată, ne-am pomenit cu o familie de pastori de la Brașov, fratele Popov.
E.U. Alexandru Popov.
M.L. Alexandru, da. Și a venit cu soția. Ne-am întâlnit la adunare vineri seara și-a spus că
vrea să meargă la noi. Și eu, în gândul meu mă gândeam cțt sunt de necăjită numai de
musafiri nu-mi ardea. Și seara aceea a fost o seară de binecuvântare. A vrut să vadă în ce ape
ne scăldăm, dacă cedăm, dacă nu cedăm, ce se întâmpă cu noi. Pe urmă ne-a întrebat dacă
avem nevoie de bani, dacă avem cu ce trăi. Ei auzise că eu deja sunt dată afară din serviciu și

261
că va fi dat și el. Venise să ne ajute. I-am spus că nu este cazul. M-a învățat un tratament să-i
fac copilului când iese din spital. Lucrul acela „ne-a întărit picioarele, care se clătinau”. În
mai, când am scos copilul din spital, au început iar problemele. Iar au început să mă
urmărească. A început să mă penalizeze, întâi 5%, absențele nemotivate mergeau, pe
urmă 10%, pe urmă 20% și pe 2 septembrie mi-au desfăcut contractul de muncă.”210
Metoda realizării unui interviu cu mai mulți martori implicați în aceleași evenimente a fost de
un real succes pentru lucrarea noastră. Soțul Lidiei Marian, Marian Corneliu a intervenit
pentru a completa cu informații ți perspective noi asupra acelorași evenimente, extrem de
tensionate din perioada de dinainte și de după desfacerea contractului de muncă a soției
acesteia. Perioada de maxim stres în privința locului de muncă a coincis în mod absolute
nefericit cu tensiunile legate de nesiguranța propriului loc de muncă. Cei doi soți au rămas
solidari, unul cu celălalt și cu credința în justețea propriilor principii și convingeri.
Este foarte interesant de urmărit spiritual de observație și caracterul analitic al domnului
Marian Corneliu, un om educat și foarte bine informat care surprinde foarte exact
conjuncturile politice semnificative din anul 1976 și consecințele acestei atmosfere în planul
relațiilor din structura de propagandă a sistemului și credincioșii neacomodați cu exigențele
regimului.
[…]„Aș vrea să intervin aici pentru că îmi aduce aminte despre evenimentele de atunci
importante.
În anul 1976 urma să aibă și a avut loc un Congres al Educației Socialiste și al Culturii
Socialiste.
Și bineînțeles că activiștii au primit sarcini speciale: credința reînoirii zelului lor în a-i lămuri
pe rătăciții de pocăiți ca să revină la sentimente mai bune față de valorile comunismului.
În februarie 76, la o ședință care pregătea congresul ăsta, se alegeau deputații pentru congres
la nivel de organizație la bază, municipiu și așa mai departe, care a avut loc la fabrica de piese
de schimb, cel care a prezidat ședința a prezentat problematica, li s-a recomandat oamenilor să
ia cuvântul împotriva celor care nu-și făceau datoria la serviciu și așa mai departe pentru că
principalul scop al acestui congres era ca oamenii să aibă o conștință mai adevărată pentru
scopurile pe care le urmărea comunismul, să se simtă proletari în același timp și să nu tragă de
timp, productivitatea și așa mai departe.
Și pe urmă li s-a spus să ia atitudine împotriva sectanților. Un fost coleg de-al meu era în
acea ședință și a luat și el cuvântul și a spus că un coleg de-al soției lui, eu, îi lămurește

210
Ibidem Lidia Marian

262
soția să nu vină la serviciu sâmbăta pentru că vrea și ea să se pocăiască. El era cam în
stare de ebrietate, la început nu s-a înțeles ce-a spus, l-a chemat în față și pe urmă s-a
înțeles tot. Asta s-a întâmplat într-o joi, marți a venit la serviciu o delegație.
Președintele Sindicatului, care era membru în comitetul județean de partid, unul, altul,
ca să lămurească lucrurile la fața locului.
A fost mare supărare că se poate întâmpla așa ceva. Lucurile nu erau adevărate. Soția
lui, chiar rudă cu voi într-o oarecare măsură, Janeta dacă știi... aaa, nu știi, a venit o
dată la biserică – ea nu era o femeie prea înțeleaptă - și a început să se repeadă, luând
niște hotărâri, adică spunând că va lua niște hotărâri și că nu va mai lucra sâmbăta.
Asta a fost o discuție între ei și de aici a pornit marea supărare.
Am fost și eu chemat după ce lucrurile au fost analizate la nivelul conducerii șantierului
cu organizația de bază și vreo două ore au discutat cu mine, în niște termeni cum știau ei
să discute.
La început au fost politicoși, așa, niște schimburi de replici fără niciun mesaj profund,
ca după aceea să jignească, să îmi spună: ”Băăă!”, să-l întrebe pe șeful de șantier cum
de a avut îndrăzneala să-mi dea aprobarea să fiu ofițer de serviciu duminica, a avut el
încrederea să lase șantierul pe mâna unui asemenea element și așa mai departe.
În fine, s-a terminat și asta și atunci s-a potențat persecuția împotriva noastră.” 211
[…]„ Ce v-amintiți ca detaliu al momentului, cine v-a anunțat, cum s-a produs momentul
demiterii sau al excluderii din activitatea pe care o aveați?
M.L. A început lămuriri întâi. Șefa de laborator m-a chemat, mi-a explicat...
E.U. Dintr-o discuție privată ieri, am înțeles că erați foarte iubită de majoritatea colectivului
de medici, de...
M.L. Da, eram, adică toată lumea ținea la mine și nu era nicio problemă de serviciu așa. Șefa
de laborator m-a chemat și mi-a spus că i s-a pus în vedere să nu aprobe niciun schimb de tură
și că uite și colegele mele suferă din cauza asta pentru că pentru mine a fost dată această lege
să nu se facă schimb de ture și că mă roagă să înțeleg că trebuie să vin sâmbăta la serviciu.
Și i-am explicat că nu pot să vin.
Dânsa mi-a spus că a intervenit la director și a fost chemată și dânsa la Securitate și i s-
a pus în vedere lucrul acesta și când a încercat să-mi ia apărarea i s-a spus să nu se
scarpine pe la spate că are copil student. Și atunci a înțeles că nu e de glumit și a venit și
mi-a spus.

211
Intervenție Marian Corneliu

263
Pe urmă o altă doctoriță, care era șefă pe bacteriologie, m-a chemat și ea era secretară de
partid pe laborator și mi-a atras atenția că păcat, că eu am copii buni la școală și n-o să mai
avem cu ce să-i ținem că ea a înțeles că și soțul meu va fi dat afară și eu voi fi dată afară și n-o
să avem cu ce trăi.
Și i-am explicat că nu e nicio problemă, că eu am două mâini, am ochi și pot să mă angajez ca
și femeie de serviciu la cineva că fac treabă conștincios și că nu țin neaparat să fiu asistentă.
Dacă Dumnezeu îmi dă posibilitatea să lucrez undeva, oriunde pot să-mi câștig o bucată de
pâine. Ba mai mult, se mai obișnuia ca cineva să adune doi-trei copii la el acasă și să-i țină
până veneau părinții de la serviciu. I-am explicat că uite, eu vin la serviciu și la o intersecție
poa să mă calce o mașină. Și atunci copiii mei cu cine rămân? Viața nu e în mâna mea, viața e
în mâna lui Dumnezeu.
A venit chiar soția directorului la mine acasă șia încercat să mă lămurească măcar o
sâmbătă să vin, să vin sâmbăta următoarea când urma să vină de la Securitate să vadă
dacă eu sunt la serviciu sau nu. Și că pot să nu fac nimic, numai să fiu acolo, să vadă că
sunt acolo. Și i-am explicat: ”Doamna doctor, nu are niciun rost. Asta înseamnă în primul
rând să mint pe Dumnezeu. Pe urmă, să mă mint pe mine și pe urmă să vă mint pe
dumneavoastră. Că sunt la servici, da nu lucrez. Nu se poate!” Și cu asta am încheiat discuția.
Am făcut un referat la județul de partid, la secretarul județean. Era secretar la județ
atunci Miu Dobrescu. Era cumnat cu Ceaușescu. Și am auzit, mi s-a transmis că el a
spus că va termina cu toți pocăiții din județ.
Și atunci eu atunci am făcut o cerere să mă duc în audiență și am fost primită de un
secretăraș de-al dânsului, care se chema Pastramagiu. ”212

3.4 Marian Lidia a trimis o scrisoare de protest către Marea Adunare Națională în care
s-a plâns de abuzurile comise de reprezentanții Partidului Comunist din Suceava

[…]Acest Pastramagiu s-a purtat foarte urât, a țipat la mine, mi-a spus să ne luăm
jucăriile să plecăm din județ că am făcut județul de râs și că ei nu au nevoie de
adventiști în județ și că o să vadă muncitorașii din biserică când inginerul și cu asistenta
vor fi dați afară din serviciu, toți o să vină la serviciu sâmbăta.

212
Ibidem Lidia Marian

264
Și i-am spus: ”Vă înșelați că nu i-am adus noi în biserică, i-a adus Dumnezeu acolo și nu
pleacă dacă plecăm noi”. Pentru că s-a purtat foarte urât și mi-a vorbit foarte urât, am
făcut o scrisoare către Marea Adunare Națională.
E.U. Sediul de la București, nu?
M.L. Da. Am făcut lucrul acesta pentru că aveam articolul de la UNESCO. Era
garantată în țară la noi libertatea religioasă. Și eu am întrebat unde-i libertatea
religioasă dacă eu nu mă pot bucura de ea.
E.U. Ideea v-a venit dumneavoastră, cineva v-a consiliat?
M.L. Nu mi-a venit mie, nu știu la care din membri bisericii că noi ne rugam acolo...
E.U. Și-a mai făcut altcineva o asemenea petiție sau dumneavoastră ați fost prima?
M.L. Nu știu să mai fi făcut cineva, dar am făcut-o...
E.U. Ați scris-o singură, ați semnat-o împreună cu soțul, ați semnat-o în nume propriu?
M.L. Nu, am scris-o singură, bine, ajutată de soțul, dar semnată în nume propriu, am pus-o la
poștă și chiar întrebam pe soțul după ce-am pus-o la poștă: ”Cum crezi tu că se va rezolva
această situație?” Și soțul mi-a răspuns:
”Pe tine te va da afară, da pe mine nu!” ”Da de ce ești așa de sigur?” ”Păi eu sunt “măgarul”
șantierului, lucrez pentru doi, trei oameni acolo.
Nu cred eu că m-aruncă pe mine ca să muncească ei în locul meu!” Și așa s-a întâmplat, chiar
așa.
3.5 Securitatea i-a răspuns Lidiei Marian la scrisoare printr-o vizită de intimidare
E.U. Ați primit vreun răspuns la acea scrisoare sau cineva v-a întrebat de ea vreodată, de ce
ați trimis?
M.L. A venit un alt om de la Securitate pentru că acolo spusesem cât de urât s-a
purtat....
E.U. A venit unde, acasă?
M.L. La spital, în cabinetul șefei.
E.U. Deci n-apucaseră să vă dea afară deja.
M.L. Nu, nu.
E.U. Aceste demersuri s-au făcut înainte.
M.L. S-au făcut între timp, da. A venit în cabinetul doctoriței, m-a chemat și mi-a vorbit
foarte frumos. Mi-a explicat că noi avem libertăți religioase atâta timp cât nu deranjăm
ordinea interioară a instituției unde lucrăm. Și că în cazul acesta ei nu tolerează așa
ceva. Eu semnez niște buletine de analize în garda mea și dacă analizele acelea nu sunt
bune, spre exemplu vine o comă diabetică și eu dau un rezultat care nu este concludent

265
și bolnavul acela este pus pe insulină și el nu trebuie să facă insulină și, mă rog, atunci eu
răspund și dacă nu sunt în tura mea și plătește și șefa de laborator și nu știu ce. Și decât
să încurc lumea, mai bine îmi desface contractul de muncă. Și așa au făcut.
E.U. El s-a prezentat ca fiind de la Securitate sau dumneavoastră ați intuit că ar fi de-
acolo?
M.L. El s-a prezentat ca venind ca răspuns la scrisoarea mea către Marea Adunare
Națională.” 213
Marian Lidia a dovedit o uimitoare capacitate de adaptare la situația grea în care a ajuns după
ce a fost dată afară de la Sanepid. Folosindu-se de abilitățile câștigate în casa părintească a
început să tricoteze ajungând un model pentru alte credincioase din comunitatea Suceava ce
nu au putut să își găsească un loc de muncă în sistemul de stat din același motiv,
imposibilitatea respectării Sabatului. Îmi amintesc acum faptul că și mama mea care nu avea
un loc de muncă a învățat să tricoteze de la Lidia Marian și de la Elena Petrescu, o altă
membră a Bisericii Adventiste din Suceava căreia i s-a refuzat posibilitatea de a preda în
învățământ din cauza religiei adventiste. Vom vorbi pe larg în capitolul dedicat vieții
comunității adventiste din Suceava în perioada comunistă despre strategiile de adaptare ale
membrilor acestei comunități la condițiile vitrege ale unui timp în care găsirea unui loc de
muncă sigur și stabil pentru un adventist era o provocare deosebit de importantă.
[…]„ Eu cunoșteam tricotajul – părinții mei au avut ateliere de tricotaje – și când eram elevă
lucrasem pe o mașină rudimentară, dar acuma îmi trebuia o mașină că nu aveam o mașină
bună de tricotat.
Și urmăream ”Informația Bucureștiului” tot timpul să aflu de o mașină de tricotat.
Copiii făceau de servici la chioșcul de ziare să prindă „Informația Bucureștiului” în Suceava.
Uite o „experiență”[în limbajul uzual, din interiorul acestei comunități, înseamnă că
intervenția lui Dumnezeu va transforma o situație nefericită pentru credincios, într-una cu
final fericit]: eu eram plecată de-acasă și copiii au luat ziarul „Informația”, știau ce mașină
caut, au văzut acolo că cineva are o mașină de vândut și nu au mai întrebat dacă o cumpăr,
dacă vreau...
Au dat telefon la o cunoștință de-a noastră, o domnișoară tânără, era Silvia Cotruță și i-au
spus: ”Silvia, mama are nevoie de mașina asta și vezi tu că este în Informația Bucureștiului
mașina Veritas 360 și cumpăr-o tu pentru mama”.

213
Ibidem Lidia Marian

266
Și Silvia, care nu avea minte mai mult decât copiii mei, care unul avea 12 ani și celălalt 13
ani, se duce și se împrumută de bani și cumpără o cutie c-o mașină pe care nici n-a văzut ce-i
în ea.
Și mă sună pe când eu am ajuns acasă, pe la 1 și ceva, 2: ”Tanti Lidia, v-am cumpărat mașina,
veniți s-o luați că eu m-am împrumutat de bani”. Și am rămas așa, am zis: „Doar Dumnezeu
să știe ce-i acolo”. I-am dat telefon soțului și i-am spus ce s-a întâmplat, s-a suit la avion, s-a
dus, a luat mașina, a luat cutia de fapt, la care nu s-a uitat nici el ce-i acolo, indiferent ce este
fata a dat banii, și a venit cu ea acasă. Vreau să spun c-a fost o mașină extraordinar de bună.
A avut Dumnezeu grijă să-mi dea unealta potrivită. Atunci n-am înțeles de ce m-a dat
afară din serviciu. Mai târziu a venit răspunsul. Atunci mă întrebam: ”Am postit, m-am
rugat, unde-am greșit? De ce pe mine m-a dat?” Ba, mai mult, mai era o colegă
adventistă care lucra în reanimare. Și șefa mea se supărase că aia n-avea probleme,
numai eu aveam probleme. Și zice: ”Mă duc să zic de ce aia rămâne și tu nu”. Și am
rugat-o cu ochii în lacrimi: ”Lăsați-o să-și facă serviciul, ea nu știe altă meserie. Ea atâta
știe să facă. Eu știu și eu mă descurc bine în altă parte”.
Și doctorița m-a înțeles și nu i-a făcut nicio greutate. Iar eu mă întrebam unde am greșit.
Între timp copii au crescut și a trebuit să-i dau la școală și eu câștigam la meseria mea de
două, trei, de patru ori salariul cât l-aveam la serviciu.
E.U. Practic ce însemna o mașină Veritas? În istorie lumea nu cunoaște ce se putea tricota, ce
articole se făceau, cui le distribuiați, o făceați legal, o făceați, cum se spune, „pe sub mână”?
M.L. Nu. Imediat cum m-au dat afară, în săptămâna următoare, m-am dus la primărie, la
Sfatul Popular cum se numea atunci, am făcut cerere să mă impună – nici nu știam dacă voi
avea de lucru sau nu – pentru meserie.
Și am așteptat, se întâlnea un Comitet al Oamenilor Muncii, care lua hotărâre dacă îți dădea
autorizație să lucrezi sau nu.
În comitetul acesta făcea parte și directorul spitalului. Și el n-a vrut să semneze c-a spus că eu
am o meserie pentru care statul a investit în mine și eu trebuie să mă întorc la spital să
profesez meseria mea. ”214

214
Ibidem Lidia Marian

267
VIII:PROBLEMELE ADVENTIȘTILOR ÎN ARMATĂ DIN CAUZA SABATULUI

În ceea ce priveşte armata, Biserica Adventistă, prin dogmele ei, nu promovează în rândul
credincioşilor săi neimplicarea în activităţile specifice care ţin de apărarea ţării, sau de
siguranţă naţională. Până la instaurarea regimului comunist sunt zeci de exemple care se pot
da, de ofiţeri de rang superior care erau adventişti.
Însă după instalarea dictaturii în România, adventiştii au început să se confrunte cu două
probleme în armată: instrucţia sau alte activităţi cu caracter lucrativ care se efectuau sâmbăta
şi jurământul militar, despre care unii adventişti considerau că avea în conţinut expresii care
instigau la ură şi la un angajament ferm ca în caz de conflict militar să tragi cu arma. Acest
ultim lucru nu se potrivea cu preceptele adventiştilor care işi asumaseră prin dogmă să
respecte porunca din Biblie, „Să nu ucizi”.
Toate faptele de mai sus, săvârşite de adventişti erau încadrate în general la capitolul
„insubordonare” şi pe cale de consecinţă, la condamnarea în instanţele judecătoreşti, între
care, enumăr câteva. „Alban Emil din detaşamentul de muncă...soldat constructor...”otrăvit
fiind cu otrava misticismului”...a refuzat categoric să execute ordinul comandantului de a
lucra sâmbăta , sub pretext că este adventist de ziua a şaptea...se condamnă la 6 ani
închisoare...”
Tremurici Gheorghe, „membru al sectei religioase adventiste de ziua a şaptea... a refuzat să
iasă la instrucţie...agent provocator mascat de mantia nevinovată a adventismului...a refuzat să
execute instrucţie sau orice fel de muncă sâmbăta, pe motiv că aşa îi dictează conştiinţa...10
ani închisoare.”
Azamfirei Ştefan, Moruz Ioan, Andrei Gheorghe, soldaţi constructori... „s-au declarat făţiş ca
duşmani ai clasei muncitoare şi ai poporului nostru...au refuzat să depună jurământul şi să
lucreze sâmbăta...9 ani închisoare215.
1. Povestea condamnării la închisoare a bunicului meu Ungureanu Vasile
Un caz aparte pentru mine este cel al bunicului meu care din cauza faptului că a refuzat să
lucreze sâmbăta. A efectuat stagiul militar timp de 2 ani și o lună în primă instanţă, perioadă
în care datorită refuzului de a lucra sâmbăta,a fost băgat de nenumărate ori în arest, a fost
flămânzit, umilit şi mai apoi văzând că nu se supune a fost acuzat şi condamnat la 10 ani de

215
V.D. Cojea, Adventismul sub comunism, CARD, Bucureşti, 2003, pp. 60,62

268
închisoare de către Tribunalul Militar din Sibiu, împreună cu alţi 3 adventişti, bunicul meu
executând din pedeapsă 1 an şi o lună.
„Am fost interogat în luna april şî mai. În armată am intrat în 10 iunie 50.[…] În armată 2 ani
şi o lună , am refuzat să lucrez sâmbăta, dacă au văzut că nu cedez , chiar dacî m-au închis la
arest, odatî m-au lăsat în pielea goalî, am fost persecutat, m-au ţinut la arest câteva zile, fără
mâncare şî mai apoi după aceea s-au gândit sî mă condamne. Sentinţa s-a dat în 17 mai 1952
şî s-a pus în executare imediat[..] am fost condamnaţi pentru insubordonare, în sentinţă era
aşa cumva…că eram împotriva guvernului, nu respectăm legile ţării, ştiu că ne-o zîs când ne-
o dus în faţa procurorului, că noi nu ne iubim patria, unii dintre noi care eram acolo, o răspuns
grişât, că “patria noastră este Sus” şî îi spunea [la grefier n.n], “scrie cî spuni cî nu-şi
recunoaşte patria“ .Am fost judecaţi public. Eram numai trei, toţi eram adventişti.Aceeaşi
condamnare, am primit-o toţi, 10 ani de închisoare, pentru insubordonare.Totuşi nu ne-o lăsat
sî vorbim, ne-o pus avocat din ofici, noi nu aveam în mintea noastră, că nu aveam nevoie de
avocat, avocaţii nu ştiau ci sî spuie, adică ni întrebau pi noi: “Ci sî spui?”, în faţa instanţei, ei
nu ştiau cu ci sî ne apere.. Era nişte avocaţi puşi din ofici, de-ai lor…Era acolo totuşi un
căpitan, care mi-a spus să nu-mi fie frică de detenţie, pentru că va fi un timp când voi fi
eliberat, adicî, sî spera că ceva… ca fi, cândva….
Sentinţa a fost dată de Tribunalul Militar din Sibiu, procurorii şi toţi aceia s-au deplasat de la
Sibiu la Hunedoara. Sentinţa a fost dată în anul 1952, 17 mai. Am fost luaţi de Securitate
chiar în aceeaşi zi, după ce s-a terminat procesul, chiar un cetăţean din Mihoveni, care lucra
la Combinatul Hunedoara, ca şef de cadre, acela m-a dus la Securitate când am fost
condamnat[…] La Hunedoara şi apoi am fost transferat împreună cu ceilalţi deţinuţi la Deva.
La Deva am stat, luna din 17 mai şî luna iulie.După aceea am plecat la Batalionul de Muncă la
Bâlcea Mare în judeţul Hunedoara. La colonie de muncă. Dar era tot cu număr 0…nu ştiu cât,
unitate militară era. Am protestat, am făcut un fel de grevă, da…doar de trei zile, nu am vrut
să primesc numai pâinea…Am primit numai pâinea şi atuncea o vinit directoru petinciarului,
trei zile o fost în celulî, să mă convingă să renunţ, şî mi-o adus toată mâncarea, dar eu am
refuzat să mănânc, numa pâinea….Am socotit că mâncarea este cu carne de porc şi nu pot s-o
mănânc. Asta a fost la petenciar la Deva.” 216

216
Interviu Vasile Ungureanu

269
1.1 În timpul detenţiei Ungureanu Vasile a fost bătut, dar a asistat şi la desfigurarea
unui alt adventist, Clapon care nu şi-a mai revenit niciodata rămânând pe tot restul
vieţii paralizat.
„Când eram la petinciar, l-o bătut tare pe un „frate” Clapon îl chema pentru că nu a vrut să
lucreze sâmbăta şî acesta o rămas paralizat pe viaţă, dar la spital, când o mărs la recuperare, o
zîs că nu la muncă s-o accidentat ci cî o fost bătut. Am auzit mai târzâu cî cei doi, care l-au
bătut or fost daţi afară. Eu odată, o singură dată, am luat o bătaie, dar nu s-o întâmplat nimic
nu am avut nici o leziune,o pus diferiţi bătăuşi care stiau să dea în aşa fel încât să nu producă
nici o fractură, era nişte bătăuşi di ăştia speciali. Asta s-o întâmplat la Hunedoara, la
Hunedoara, am fost sub paza Miliţiei, după aceea ne-a preluat Securitatea. “ 217

1.2 Bunica mea, Ungureanu Ana și tatăl meu Ungureanu Toma alături de fratele lui
Ungureanu Dumitru, au îndurat frig și foame în perioada detenției bunicului meu

Perioadele în care credincioşii adventişti erau închişi erau extrem de grele pentru familiile
care rămâneau acasă fără suportul capului familiei, cele mai grele momente fiind în iernile
anilor ’50 când temperaturile foarte scăzute şi cantitatea mare de precipitaţii împiedicau
aprovizionarea satelor.
Este important de remarcat că nici comunităţile locale, de frica unor represalii din partea
regimului nu sprijineau familiile rămase fără mijloace de subzistenţă din cauza faptului că
suportul principal, bărbatul, era închis. Într-o situaţie asemănătoare s-a aflat şi bunica mea
care a rămas acasa cu doi copii mici şi cu greutăţi imense într-o iarnă nemiloasă a anului
1952.
“ În perioada când eram închis aveam, doi copii, bunica ta s-a descurcat greu, enorm de greu,
fără sprijin, fără ajutor, nici din partea părinţilor mei nu a fost ajutor , nici din partea
comunităţii adventiste, Todireşti, ne mai vizita dar ajutor nu o primit nimic. Odată cînd am
fost la Iţcani în colonia di muncă, mi-au spus că era să îngheţe, nu aveau nici foc în casă.” 218

Biserica Adventistă nu a sprijinit-o în perioada detenției pe Ungureanu Ana și copii ei

“ Pe mine nu m-a ajutat nimeni, pe soţul meu, îl mai ajuta fraţii din Todireşti, da pentru mine
şi copii, nimic, nimic, nimic…Cu Dumnezeu din cer m-am ajutat şî o vinit păduraru cî m-o
văzut cu geamurili îngheţate şî m-o întrebat: Ci fac di lemni? Aveam nişti lemni verzi pe care

217
Ibidem Vasile Ungureanu
218
Ibidem Vasile Ungureanu

270
le aveam de la Mahariuc, eu le împleteam ciorapi de lână şî el îmi mai aducea lemne, căram
iarna lemni cu spatili, adunam crengile care cădeau pe jos şi le aduceam acăsă prin nămeţi.
Ajungeam acasă şi întindeam lemnili în tindă ca să se usuce şi îl legam pe taică-tu de
horn, ca să nu moară de frig pe jos, şi nici să nu se prăjească pe sobă, aveam doi copii,
pe unul îl legam de horn şî pe celălat îl legam de pat ca să nu păţască ceva şî între timp
îmi făceam treaba, că aveam patru oi, găini, trebuia să tai şâşcă la vacă, a fost foarte
greu”. Mitruţ, striga în casă de frig: “ Mămică vină în casă, că mor!”.219

1.3 Ungureanu Vasile a fost eliberat prin decret de grațiere în urma unei cereri cu
caracter umanitar trimisă de părinții lui autorităților comuniste

În urma insistenţelor unor rude, uneori statul comunist se dovedea clement la insistenţele unor
cetăţeni şi încerca într-o oarecare măsură să-şi repare abuzurile şi sentinţele aberante prin
acceptarea unor recursuri şi eliberarea unor deţinuţi încarceraţi din motive religioase.
„Eliberarea mea s-a făcut pe baza unei cereri făcute de părinţii mei către Curtea Supremă de
Justiţie şi una către Consiliul Marii Adunări Naţionale şi de acolo am primit graţierea de 9 ani
şi aveam executaţi 1 an şi 1 lună.” 220

2. Adventistul Penca Ilie printre primii adventiști condamnați pentru insubordonare în

anul 1950
Pastorul pensionar Penca Ilie ne-a relatat foarte emoționat, a vaut aproapte tot timpul ochii în
lacrimi când ne-a relatat experiența încarcerării alături alți 40 de credincioși adventiști
încadrați în armată din mai multe unități militare de pe întreg cuprinsul României. Ilie Penca a
început stagiul militar la unitatea militară de jandarmi din Brașov, în anul 1948, unitate care s-
a transformat în unitate de instruire a trupelor de Securitate.
Penca Ilie a fost protejat de un colonel de Securitate din unitatea de instruire de la
Brașov
„Da, da. Aş putea să spun că aproape m-am născut adventist. La vârsta de patru, cinci
ani, tatăl meu a cunoscut credinţa, mergea la adunare, mă lua şi pe mine cu el, şi îmi
povestea istorisiri biblice şi când m-am făcut puţin mai mare a început să-mi
povestească despre şcoala noastră de la Braşov şi că el o să mă dea să învăţ să mă fac
predicator.

219
Interviu Ana Ungureanu
220
Ibidem Vasile Ungureanu

271
A intervenit războiul, aveam cincisprezece-şaisprezece ani şi şcoala a fost naţionalizată,
n-am mai…
Tata a plecat în război, deşi n-a făcut mult, a venit după vreo şase luni, a trecut războiul
şi a deschis şcoala la Braşov şi zice: „De acuma ai optsprezece ani, o să pleci militar, te
duci, faci doi ani acolo, intrerupi…” Şi nu m-a lăsat. Am rămas cu un regret şi acuma…
Doi băieţi au mers şi au informat că poţi merge dacă nu ai bani să plăteşti taxele să
lucrezi un an de zile şi apoi să intri la cursuri. Nu m-a lăsat nici aşa. Şi am plecat în
armată.
În armată am fost încorporat pe 15 octombrie 1948, la unitatea de jandarmi. După vreo
luni, cam aşa ceva, în 1949, prin februarie, s-a transformat din centru de instruire
jandarmi în centru de instruire Securitate.
S-a introdus cuvântul de tovarăş, să vorbim cu tovarăşi, când am mers militar, eu băiat
de la ţară, necunoscând, nefiind la curent cu toate problemele, eu mi-am luat la mine
Biblia, cartea de cântări, lecţiunea şi cum am ajuns în unitate şi m-a repartizat, am
început să… să predic Evanghelia. Era un sergent foarte interesat.
Când a văzut problema şi m-au luat în vizor educatorul politic, mi-am dat seama, m-a
anunţat cineva că se fac percheziţii şi nu e voie cu cărţi religioase, am trimis imediat
cărţile religioase acasă.
Au venit părinţii pe la mine şi le-am dat, le-am scos sub veston, în valiză şi le-am dat, să
nu-mi găsească nimic. E, totuşi eu discutam, m-a luat în primire educatorul politic să
discute cu mine despre religie şi să-mi spună că şi el a făcut Seminarul Ortodox, dar că a
schimbat meseria şi acum e educator politic.
Era un băiat tânăr şi el, simpatic, cu zâmbet pe buze, vorbea… de multe ori ostaşii
dormeau şi într-un colţ avea el o masă acolo cu cărţile lui, mă ţinea de vorbă pe mine să
mă lămurească să mă las de credinţă.
A vrut de trei ori să mă trimită la Școala de Ofiţeri.
Dacă aveai şapte clase, că atâta aveam pe vremea aia şi eu n-am acceptat, am spus că nu-
mi dau credinţa mea pe politică.
N-au făcut nici părinţii politică nu fac nici eu, eu îmi văd de religie, religia e singura care
îmi satisface mie sufletul. Şi după perioada de instrucţie, a durat defapt mai mult, m-au
repartizat ei, printr-un loc, printr-un altul, am ajuns la un moment dat să fiu curierul
aghiotantului colonelului şi să umblu cu domente secrete, să merg la Securitatea Politică
să duc, sau diferite centre unde aveau ei şi îmi dădea în plic, să duc sau să aduc.

272
Îmi dădea ordine codificate şi nu oricine ştia să decodifice ordinele respective. Şi zicea:
„Mata te duci la poşta” era un funcţionar oarecare, era omul lor de încredere şi ăla
descifra şi scria şi îmi dădea plicul şi veneam înapoi.
Se afla la biroul politic şi dincolo erau două cazărmi, aici nu mă ştia decât educatorul
politic şi era comandamentul. Şi cum a aflat, m-a dat afară de la aghiotantul colonelului,
m-a băgat la aprovizionare. Ştia până şi colonelul că Penca e adventist, nu fură, nu
înjură, nu face nimic altceva.
S-a întâmplat a trimis o delegaţie la alimente pentru unitate şi i-a prins în Gara de Nord
că au furat din vagon şi au vândut şi chiar în faţa mea a zis colonelul adjunct „De ce nu
l-aţi trimis pe Penca? Că el nu fură.”
Am stat o iarnă la centru de alimente, la magazie şi în primăvară, în aprilie, în 1950, mă
cheamă aghiotantul colonelului care mă iubea foarte mult, deşi nu mai eram în funcţie
la el, dar pe unde mă întâlnea şi colonelul mă-ntreba: „Penca, cum o duci? Ai probleme?
Vii şi spui dacă cineva îţi face probleme!”
Am fost într-o ocazie şi până la colonel acasă cu un alt băiat şi l-am găsit tocmai la
masă. Ne-a invitat în sfârşit, la masă, am mâncat nişte prăjituri, dar am avut o discuţie
cu el despre religie şi el a apucat să spună că la adventişti se fac vinuirile, încrucişarea
de sânge şi aşa mai departe şi eu i-am documentat, „Domnu colonel nişte oameni care
urmăresc morala şi au credinţă şi doresc să fie mai curaţi şi mai deosebiţi faţă de ceilalţi
şi care doresc să ajungă în împărăşia lui Dumnezeu nu îşi pot permite să facă aşa ceva.”
Cu cuvintele cu care m-am priceput eu atunci. Şi atunci el mi-a spus „Nu măi Penca, nu voi.”
A existat prin Basarabia eu cunosc, o sectă Iloghentişti care făceau astfel de treburi. Şi în
sfârşit, am dus-o bine cu ei, ei mă protejau, dar a venit ziua când m-a chemat şi mi-a spus, era
într-o sâmbătă: „Luni trebuie să plecaţi toţi sectanţii, fii de chiaburi şi suspecţii din unitate la
un detaşament de muncă.” Mi-a dat bilet de voie să mă duc până la părinţi că nu eram departe,
dar luni dimineaţa să fi aici. ”221

2.1 Problemele au început la Caransebeș. 24 de adventiști din 40 refuză să lucreze

sâmbăta

Am venit şi luni după-amiază ne-a dus la tren şi am plecat spre Caransebeş. Acolo s-a format
un detaşament de lucru pe Muntele Mic, să se repare şoseaua din Caransebeş până în

221
Interviu Ilie Penca

273
Muntele Mic şi sus pe Muntele Mic se făceau amplasamente pentru rachete, într-ucât erau
ruşii propriu-zis, deşi erau şi români, era un conflict cu sârbii şi pe frontieră se trăgea, se
împuşcau mereu şi s-au făcut cazemate de la Timişoara până în jos la Mehedinţi şi pe uscat şi
pe malul Dunării şi pe noi ne-a dus la lucrări acolo. Când ne-a dus acolo noi ne-am întâlnit
mai mulţi adventişti.
Ne căutam şi din unul în altul „Ce religie ai?”. Că e baptist, că e penticostal, că ăla e martor,
că ăla e chiabur şi ne-am găsit 40 de adventişti şi 5 reformişti.
E.U. Asta în 49?
I.P. În 50, 1 mai.
E.U. În 50…
I.P. În 50, la întâi mai. Doi reformişti au fost şi cu mine în unitatea de jandarmi acolo, au venit
şi acolo. Noi acolo am zis, băi, sub arme ne-am mai descurcat cum ne-am descurcat, am mai
mers la insctrucţie, n-am mers, ne-am mai ascuns, dar acuma trebuie să punem mâna pe lopată
şi pe târnăcop, ce-i facem? Noi în unitatea unde am fost eu, sâmbătă dimineaţa era un
program de recapitulare a ceea ce s-a învăţat în cursul săptămânii la instrucţie şi lucrul acesta
îl făceau gradaţii. Noi stăteam şi priveam. După masă era program administrativ, la care noi
adventiştii ne ascundeam şi ne făceam curăţenie ne curăţam armamentul sâmbătă seara,
duminică ca luni la inspecţie să avem totul în ordine. Dar aici şi câţiva din băieţii noştri s-au
dus la comandantul unităţii şi-al detaşamentului şi i-au cerut o schimbare. Aveam miercuri
după-amiază liber şi sâmbătă după-amiază liber. Şi-au zis: „Tovarăşe maior, avem o
rugăminte, noi suntem, înţelegeţi ce suntem, am vrea să fie miercuri de lucru toată ziua şi
sâmbăta liber şi duminica.” „Bine măi băieţi!” Şi ne-a aprobat şi eram sâmbăta liberi şi ne
adunam pe grupe şi noi ne duceam în pădure şi ne făceam programul religios: Școala de
Sabat, cu predică.
A durat până în septembrie din mai, atunci a venit un maior politic, pe lângă maiorul
comandant, era în vârstă ăsta, se zicea că e tâmplar de meserie şi s-a spus că nu se mai poate.
Noi am ieşit iar la raport, să lucrăm duminica.
Ne-a dat voie câteva duminici şi apoi, pe 1 septembrie, aşa îmi aduc eu aminte, a spus că nu
se mai poate. Cine nu lucrează, la puşcărie, îi face actele.
Din toţi cei 40, eram împărţiţi pe diferite, erau unii şi jos, iar acum noi eram sus pe munte,
dar erau împărţiţi pe diferite cabane şi cine nu vrea să meargă, într-o dimineaţă ne-a strâns pe
platou să împartă lucrul, să treacă într-o parte, cine nu vrea să meargă sâmbăta la lucru.
Şi am trecut numai 16. O grupă a venit comandantul şi a spus că băieţii mei lucrează, dar nu
au lucrat, dar ceilalţi au luat târnăcopul, au luat lopata în spate, spunând:

274
„Eu n-am venit în armată ca să fac puşcărie. Am venit în armată să îmi fac stagiul militar, că e
la lopată, că e la arme şi să mă întorc acasă la familie.” Ne-a coborât de pe munte şi ne-a ţinut
vreo 15 zile într-o cazarmă în Caransebeş…
E.U. Deci din cei 40 de adventişti numai 16…
I.P. Numai 16, da…
E.U. Au ales să nu lucreze.
I.P. Da, numai 16 au ales să nu lucreze. Unitatea asta de grăniceri era cea care ne patrona pe
noi şi ne aproviziona şi-acum în cele două săptămâni, în fiecare seară când se schimba ofiţerul
de serviciu, venea, dădea în primire: „Am 16 militari la închisoare” Eram băgaţi într-o sală şi
începea discuţia despre religie şi aveam doi băieţi mai dezgheţaţi, mai pricepuţi, de fapt
aveam unul cu doi ani de seminar şi le răspundea foarte frumos.
E.U. Cine era?
I.P. Fratele Delicote Nicolae şi fratele Vornica Cornel din Braşov. Fratele Vornica avea liceul,
industrial parcă, lucrase vreo doi ani şi studiase toate cărţile…
E.U. E în viaţă?
I.P. E în viaţă, e bolnav, nu poate să mai plece de acasă şi… Da, e în Braşov şi fratele
Delicote e la Poarta Albă parcă.
Şi ăştia le răspuneau foarte bine, încât rămâneau fără, fără cuvânt. Că şi majoritatea ofiţerilor
din vremea aceea de după război nu prea aveau toţi pregătire, da erau unii bine pregătiţi să zic
aşa, dar nu cunoşteau religie şi ei căutau acuma din punctul lor de vedere, educaţia politică
care li se făcea ateistă, să combată acum religia, dar religia n-o cunoşteau. Acum fraţii noştri
cunoşteau şi darwinismul şi religia şi le puneau nişte întrebări la care ei nu aveau cuvânt ca să
mai răspundă. După două săptămâni ne-a întocmit dosar, ne-a luat declaraţie la fiecare şi ne-a
trimis la Tribunal la Timişoara. La Timişoara ne-a băgat la închisoare cu politicii. Ne-a
încadrat în articolul 503 Cod Penal Militar, noi nu ştiam ce decret era acesta, ce prevede…
Un frate, parcă fratele Vornica a fost în celulă, că la început ne-a băgat…
E.U. Păi ce sentinţă v-au dat?
I.P. Poftim?
E.U. Ce sentinţă v-au dat? Ce condamnări?
I.P. Ajung acum acolo.
E.U. Aaa, încă nu s-a dat condamnarea.

275
2.3 Penca Ilie și alți 23 credincioși adventiști au fost condamnați de Tribunalul
Timișoara la ani grei de închisoare pentru insubordonare
I.P. Ne-a băgat întâi în celule cu politicii, ne-a luat alte declaraţii, ca să ne judece.
Şi pe data de 20 octombrie ne-a judecat. Dar am spus că stăteam în celule cu politicii şi ne-a
întrebat pentru ce? Ei, uite, ne-a spus că ne-a încadrat la… E insubordonare, nu neexecutare
de ordin şi un fost căpitan jandarm era arestat şi el ăla ne-a explicat „Neexecutarea de
ordine se pedepseşte cu de la două luni la doi ani, insubordonarea se pedepseşte de la 1
an la 12 ani şi insubordonarea se încadreau adventiştii, reformişii, martorii lui Iehova,
adică cei care nu pun mâna pe armă, nu depun jurământul şi care nu lucrează sâmbăta.
Noi eram pentru că nu lucrăm sâmbăta, jurământul l-am depus, nu l-am depus
individual, l-am depus în bloc şi când a fost acolo să zicem „Nu voi precupeţi nici o
picătură de sânge împotriva… nu ştiu ce” noi n-am zis nimic. N-am zis aşa ceva. Domne,
jurământul că să fiu loial faţă de stat, să-mi fac datoria. Şi la judecată, când ne-am dus,
în timpul ăsta am dus-o rău din pricina alimentaţiei, slăbisem, rămăsesem schelet toţi,
unii era un maior, a fost în cameră cu mine, fost stat major din Timişoara, ştii ce băieţii
ăştia se pierd dacă îi mai ţinem mult aici, că sunt tineri, sunt fragezi şi nu pot rezista.
Şi că la judecată a venit fratele Indricău, era juristul cultului şi nu i-a dat voie să ne apere.
Fratele Delicote trimisese înainte o scrisoare la fratele Rădulescu şi fraţii oricum s-au sesizat
şi fratele Rădulescu a angajat un avocat care se zicea că e cel mai bun din Timişoara.
E.U. Rădulescu cine era?
I.P. Rădulescu era tata la doctorul Rădulescu care e în Germania. El era pastor în Timişoara.
Şi un avocat Popovici. Când ne-a luat nouă declaraţii ne-a întrebat dacă avem apărător, noi n-
am ştiut, am zis că n-avem şi tribunalul ne-a pus un apărător din oficiu. A vorbit şi ăla ceva,
dar ne-a considerat ca pe nişte copii naivi şi apela la instanţă să ne acorde clemenţă că nu ştim
ce facem, nu ştiu ce. Avocatul Popovici făcea uz de lege, de Drept, că suntem un cult
recunoscut şi că băieţii şi-au făcut toată datoria în cursul săptămânii, că noi lucram peste şi
unii băieţi au lucrat când ne-au arestat de joi până vineri seara şi noaptea şi ziua şi sâmbătă
dimineaţa i-au arestat. Şi ne-au dat sentinţa, condamnarea. Fratele Delicote şi cu Vornica i-a
socotit capii grupului şi că ei sunt cei care influenţează şi le-a dat câte cinci ani, a zis cu
indulgenţă, închisoare. Pe mine şi cu încă doi, ne-a dat câte patru ani, la unul i-a dat
patru ani şi jumătate care nu era botezat. Ăla primise credinţa şi probabil şi de-asta şi la
ceilalţi le-a dat trei ani jumate, trei ani, la unul singur i-a dat doi ani jumate. Cred că în
raport de referinţele pe care le-au primit de la Consiliile Populare care erau atunci, i-a
dat aşa. Şi nu ştiu după ce ne-a dat condamnarea dacă am stat câteva zile şi ne-a trimis la

276
penitenciarul din Arad. Avocatul ne-a făcut recurs la Bucureşti şi la recurs care s-a judecat
după vreo două luni dacă reţin eu bine, că în 51 februarie ne judecase şi în octombrie şi
recursul s-a judecat atunci. La recurs s-a luat aşa, la fratele Delicote şi Vornica a rămas
la patru ani câte un an, nouă cu patru ani ne-a luat şi nouă şi am rămas la trei ani, la cei
care au avut trei ani jumate le-a luat câte o jumătate de an au rămas trei ani, ne-au cam
egalizat şi au rămas doar doi cu patru şi restul am rămas cu trei ani. La închisoare la
Arad ne-a repartizat pe ateliere să-nvăţăm să-mpletim coşuri şi noi am început să
predicăm Evanghelia.
De ce sunteţi aici, să spunem şi ne-am trezit după câteva zile sau o săptămână, ne-a băgat pe
toţi într-o celulă, de fapt de la început ne-a băgat pe toţi şaisprezece într-o celulă cu paturi
suprapuse, acolo aveam şi saltele şi ne-a băgat într-un atelier separat, să nu mai… Acuma ne
socotea semipolitici după ce ne-a dus la Arad şi-acolo noi lucram, discutam între noi. Am avut
probleme cu mâncarea, că puneau porci şi n-am vrut să primim, până la urmă ne-a dat, că
punea prăjeala, nu punea carne de porc, numai jumări şi ne-a dat ulei să punem şi noi o ceapă
să mâncăm, ne-a dat dreptul să primim pachete şi am stat acolo până la 31 decembrie 1951, la
Arad.”222

2.3 Solidaritate puternică din partea conducerii Bisericii Adventiste din anii 50 și din
partea comunității de credincioși. Petru Groza le acordă clemență

[…] Între timp fraţii noştri, fratele Demetrescu, fratele Bătrâna s-au ocupat şi au mai
făcut un memoriu şi l-au dus lui Petru Groza. Şi ne-am trezit prin luna octombrie
chemaţi, aşa numita grefă, la grefier, la închisoare, să ni se comunice că ni s-a mai redus
din pedeapsă şi ne-au spus că se punea printre cei care lucrau, se făcea un tabel şi se
trimitea la Bucureşti şi îţi dădea aşa numita scutire sau primă de muncă.
În raport de cât ai lucrat ţi se mai scădeau din anii de închisoare şi nouă ni s-a mai scăzut din
închisoare şi au rămas numai cei doi care aveau mai mult până în primăvara, fratele Delicote
şi fratele Vornica. Iar noi ceilalţi pe 31 ni s-a dat voie, adică am fost eliberaţi din închisoare.
Acuma, problema de persecuţie la închisoare nu ne-a mai persecutat, bătaie n-am luat,
nici în armată nici la închisoare, ne povesteau fraţi care au fost pe şantiere şi care au fost
la Canal că au suferit şi au luat bătaie multă pentru că n-au lucrat sâmbăta. Când am

222
Ibidem Ilie Penca

277
fost eliberaţi, în timpul detenţiei la Arad am aflat că s-a deschis seminarul aici, la Bucureşti şi
fratele Delicote urma să vină să mai facă încă doi ani.
Aveam încă un frate care ăla era foarte doritor să aiungă la seminar şi pentru că n-a avut pe
vremea aia şapte clase, nu l-a primit. Până a venit să facă el, s-a introdus şi legea la ai noştri să
ai liceul. Eu am venit atunci, aici la Bucureşti cu el, cu băiatul ăsta să văd care e situaţia. Dar
eu la Arad nu discutam nimic de seminar, că vreau să mă duc, dar în inima mea dorinţa asta
era. Aşa că i-am spus, „Măi Tudorică mergem amândoi că asta şi eu vreau!” Şi-am venit aici
ne-a întâmpinat fratele Indricău, în curte, era într-o dimineaţă de luni pe la ora 10, el ieşea de
la oră de la clasa care predase lecţiile. Şi, „Cine sunteţi?” Am spus, „Eu sunt Penca” „Frate cu
cel de la Arad?” „Eu sunt chiar cel de la Arad, alălalt Codruţ” „Codruţ, frate cu cel de la
Arad?” Eram cunoscuţi pe nume, că aveau tabel. „Nu chiar noi suntem” „Păi cum s-a
întâmplat asta, că noi ştim că voi sunteţi la puşcărie?”
Ne-a luat de după spate şi ne-a dus aici sau în biroul cestălalt, era Petre Florea
preşedinte. „Frate Florea, uite doi băieţi din cei 16 de la Arad au luat trenul şi au venit
de dimineaţă aici”. Şi le-am explicat situaţia, cum a fost cu noi. L-a chemat pe fratele
Demetrescu, era preşedinte la Grant, la Conferinţă şi el tot mereu vorbea despre băieţii
noştri, băieţii noştri, că suferă pentru credinţă. Se făcuse în Labirint grup de rugăciune
cu tineretul şi ne-a şi prezentat, că eram de Anul Nou, ne-a spus dacă vrem să rămânem
până a doua zi seara, că au program şi să ne prezinte tineretului care s-au rugat să vadă
răspunsul la rugăciunea lor, c-am fost eliberaţi mai devreme. Şi-am rămas şi a fost aşa o
adunare de bucurie şi de lacrimi. Lacrimi de bucurie acuma erau.”223

3.Povestea lui Apostol Chelbegeanu

A.C. „Da. Am fost undeva trimis, un fel de şantier, aproape de Lupeni. Acolo în prima vineri,
am ajuns joi şi vineri seara am intrat la carceră . Vineri seara trebuia să mergem să luam masa
şi pentru că era cafea şi ceai, ce mai era acolo, eu am văzut că aia s-a făcut după apusul
soarelui şi fiecare trecea aşa în şir indian pe acolo şi fiecare lua marmelada şi cana cu ceai, cu
cafea. Şi am spus „Nu mulţumesc, eu nu iau cafeau” şi am trecut mai departe. Plutonierul zice
„Stai, stai, stai! De ce nu iei cafeaua?” „Nu îmi trebuie.” „Ia cafeaua!” I-am spus „Nu iau
tovarăşu plutonier…” „Nu o iei, bine… să stai cu mine de vorbă după aia!” Mai după un ceas,
m-a chemat la birou „De ce nu ai luat cafeaua?” „Eu sunt adventist şi nu mănânc mâncare

223
Ibidem Ilie Penca

278
gătită sâmbăta” „Mâine nu mănânci?” „Nu. Nu mănânc mâncare gătită sâmbăta!” „Ce eşti tu,
adventist?” „Da, sunt adventist!” „Cum domne, a început să-mi zică ceva pe limba lui, a
început să facă pe nervosul şi zi şi zi şi zi, dacă aş lua un pistol pe loc te-aş împuşca! Şi n-ai
de gâmd să lucrezi sâmbăta, maine?” „Nu! Îmi pare rău, vă rog frumos, lucrez duminica, dar
mâine nu pot să lucrez” Aşa că atunci am dormit la carceră în noaptea aia.
Cum am ajuns. Natural, a început să discute cu mine problemele astea, dânsul nu era în temă
cu religia, dânsul ştia marxism, dar religie nu se pricepea şi nu prea ne potriveam, ce să
discutăm. El zicea ce ştia, eu ziceam altceva. Şi văzând că nu se înţelege cu mine m-a dat la
detaşamentul care conduce şi secţia asta, era o secţie dintr-un alt detaşament de muncă, care
avea sediul la mina Lupeni, la mina Lupeni. După o lună de zile mă transferă la Lupeni. La
Lupeni era un ofiţer politic Ghelbezeanu. Bineînţeles, a început dădăceala, ce şi cum, ce şi
cum… Nu ne-am înţeles, desigur, dânsul zicea una, eu ziceam alta. Întrebam „De ce nu se
poate, tovarăşu locotenent, aicea sunt schimburi, eu lucrez noaptea, în oricare schimb mă daţi,
în locul sâmbetei, nu pierd nimic, eu nu păgubesc cu nimic statul. Eu intru în mină, erau băieţi
care nu vroiau să intre în mină, de frică. La mina Lupeni intrai de la suprafaţă în nişte
cărucioare direct pe linie ferată, ţi se dădea o lampă care era în aşa fel construită că
descoperea locurile cu gaz metan, se făcea flacăra albastră, era pericol, ea dădea semnalul, doi
metrii de jur împrejur, atâta lumina, acolo în mină o pădure de stâlpi care sprijineau muntele
şi o umezeală şi pe urmă începea munca. Munca de miner e foarte grea, foarte grea. Întâi
zgomotul, pentru că cu pickhammerul bu-bu-bu-bu, bu-bu-bu-bu ore întregi şi echipa e
formată dintr-un miner, dintr-un vagonetar şi un ajutor de miner care sprijineşte muntele.
Vagonetarul dă cărbunii... bum-bum-bum-bum şi tu trebuie să pui cărbunele acolo. Ăsta îl
duce mai departe la un jgeab aşa care vine de sus şi jos undeva este omul tău, al patrulea, care
este cu o râznă, sau un vagonet cum se zice, aşa şi după ce se umple îi pune o etichetă şi îi dă
drumul afară, de la batajul cutare, echipa lui cutare. Bun… pe mine mă băga vagonetar…
E.U. Deci n-a fost de acord nici după ce i-aţi spus dumneavoastră că lucraţi în mină.
A.C. Da. I-am spus „Lucrez în mină…”
E.U. Cât timp aţi lucrat în mină?
A.C: Erau trimişi la puşcărie băieţii care nu vroiau să intre la mină. Nu executau ordinul. Să
vă spun. Şi am lucrat în mina de cărbuni, aici, concomitent cu dădăceala şi cu arestul. Bun…
E.U. Deci din când în când vă mai băga şi la arest pentru că…
A.C: Mereu! Vineri noaptea intram la carceră!
E.U. A, deci Sabatul îl făceaţi în mod constant în carceră.

279
A.C. Era constant. Se gândeşte el că să folosească o metodă şi ia doi furieri care erau siguri
utecişti, uteciştii nu prea munceau erau numai la birouri şi doi, abia venisem de la muncă, aşa
şi zice „Măi, mergi cu noi!” „Unde?” „Treaba noastră!” „Bine mă, din al cui ordin?”
„Politicul” Bun… Şi mă duce în oraşul Lupeni, la Securitate. Mă dă în primirea unui ostaş,
ăla mă ia, mă bagă într-un beci, trei zăvoare, pac-pac-pac, a dispărut, fără nici o explicaţie. Ce
poate să facă un adventist în împrejurările astea? De ce m-au dus, cum, ce or fi vrând? Nu sta
nimeni de vorbă cu mine. Păi aici duhul lui Dumnezeu te învaţă. Ce să fac? Fac şi eu o
rugăciune, mă predau Domnului, El ştie de ce am fost adus şi mă culc. Era un pat acolo de
lemn, m-am pus pe el, era aşa de două degete praful pe el, intenţionat pus praf acolo pe el sau
ţărână ce era, l-am dat într-o parte, mi-am făcut şi eu o rugăciune, m-am predat Domnului şi
m-am culcat. Peste noapte mi-a fost frig, am îngheţat şi m-am trezit. În tinereţe şi acuma mai
fac, am fost adepţii exerciţiilor fizice. Nici o problemă, mai fac nişte exerciţii şi mă-ncălzesc.
Mă culc iar şi fă-i nişte flotări, fă-i nu ştiu care, nu mă încălzeam deloc. În întuneric zăresc
acolo, în colţul beciului nişte paturi de fier, strânse. Bine, fac astea, cum îi spune, nişte ridicări
cu patul ăsta, am luat un pat de fier şi am început să-l ridic în sus, în jos, în sus, în jos, ca să
ma oboesesc, însă patul are nişte clame aşa şi săracele au început să măcăne, au început să
zdrăngăne, când îl ridicam zdrang-zdrang, când îl lăsam zdrang-zdrang. Numai că odată aud
zdrang-zdrang zăvorurile de la uşă, mi se pune lanterna în ochi „Ce faci măi banditule aici?”
Nu ştiam că mă păzeşte cineva… Am zis „Tovarăşu plutonier, am vrut să mă încălzesc, că am
îngheţat aici” „Lasă paturile acolo, stai liniştit că te încălzesc eu imediat!” Dacă a zis aşa m-
am cuminţit, am lăsat paturile jos, m-am culcat acolo, nu m-am trezit până dimineaţă.
Dimineaţa el mă ia şi mă duce la comandant, era un maior. Da… Mă pofteşte pe scaun „Cine
eşti tu?” „Să trăiţi tovarăşul, sunt soldatul de construcţii Chelbegeanu, aşa, aşa, de la
detaşamentul de muncă Lupeni”. „Da ce cauţi aici?” „Nu ştiu!” „Păi cine te-a adus?” „Doi
ostaşi” „De ce?” „Nu ştiu!” „Cum, nu ştii că faci greutăţi comandantului acolo? Ai conflicte
cu el, nu?” „Da, sunt ceva discuţii pe tema religioasă, că uite eu deşi intru în mină şi aş putea
cu schimbul, dânşii nu îmi permit să nu mă duc sâmbăta în şut” Da… „Şi cum, ai vrea să
lucrezi în schimburi şi nu-ţi permite?” „Da!” „Intrii în mină?” „Da! Sunt deja la o echipă de
civili şi muncesc foarte bine” Bun… „Şi de ce nu vrei să munceşti sâmbătă?” „Pentru că sunt
adventist.” „Adventist? Da ce e aia, adventist?” „Dacă aveţi timp vă povestesc.” „Da, am
timp, povesteşte-mi!” Şi frate, vreo două ore i-am tot explicat cine sunt adventiştii, care le
sunt principiile, de ce eu m-am făcut adventist, cum religia m-a salvat, îmi luasem lumea în
cap, n-am mai înţeles nimic de la viaţă şi uite şi am seminarul şi mai am un an şi termin
seminarul. Da… „Şi eşti hotărât să nu lucrezi, orice s-ar întâmpla?” „Da!” „Chiar dacă te duci

280
la puşcărie?” „Da!” „Păi de ce nu faci aşa, să împaci şi ce zice biblia şi comandantul?” „Păi eu
aşa aş fi vrut, să nu mă duc sâmbăta cum zice biblia, să mă duc în schimb cum zice
comandantul, să-mi îndeplinesc norma, dânsul însă ţine morţiş ca eu să renunţ la religie, la
credinţă, la Dumnezeu, că asta e o prostie, că e speculă, că invenţie burghezească, că aşa mai
departe, ori eu ştiu că nu este aşa. Religia are de-a face cu credinţa în Dumnezeu, cu Isus
Hristos care a venit pe lumea noastră, o realitate, se sărbătoreşte Paştele şi Crăciunul” Bun…
„Cum, Dumnezeu?” „Da!” „Da tu crezi în El?” „Da
A.C. Da, am să vă spun, am să vă spun! Şi ne-am dus la puşcărie. Puşcăria era un fel de
şantier, unde erau barăci, ca şi muncitorii dormeam în barăci. Puşcăria am făcut-o la Oneşti,
unde se făceau săpături şi nişte blocuri, acolo am făcut puşcăria, un an şi jumătate. Acolo a
fost o perioadă puţin mai complicată când noi am cerut, pentru că am găsit acolo alţi băieţi, cu
toţii eram 40 de adventişti condamnaţi pentru că nu lucrasem sâmbăta şi plutonierul ne tot
înjura şi ne tot zicea că pentru voi trebuie să venim duminica la lucru aicea…
E.U. Deci nu vă obliga sâmbăta, dar trebuia să lucraţi duminica
A.C. Nu, nu, în fiecare zi, să zicem sâmbătă, toate brigăzile, cinci, cinci, cinci, ieşeau pe porţi
şi se duceau la muncă. O parte din deţinuţi rămâneau în… colonie, nu lagăr, că nu îi ziceam
lagăr, colonie de muncă, rămâneau în colonie. Venea inspectorul, adică comandantul
penitenciarului, comandantul coloniei: „Cine sunteţi voi, de ce aţi rămas? Voi?” „Bucătarii”
„Voi?” „Croitorii” „Voi?” „Cizmarii” „Noi, cutare, cutare” „Voi?” „Adventiştii” „Bă da v-aţi
înmulţit mă, parcă eraţi mai puţini!” Bun, nu ziceam nimic. Sâmbăta rămâneam în colonie,
făceam lecţiunile pe din-afară. Subiectul cutare, ce ştiţi despre subiectul cutare? Punea omul
întrebări şi ceilalţi răspundeau. Dacă eram patruzeci… Şi duminca ei toţi rămâneau în colonie
şi noi mergeam la muncă. Bieţii oameni avea dreptu să ne zică, trebuiau să iasă cu noi, să nu
fugim. Mergeam pe şantier, fiecare la locul lui de muncă, ştia ce are de făcut. Bun… Şi eu
odată le-am zis: „Tovarăşu şef de escortă, ce vă supăraţi pe noi domne, suntem şi noi nişte
bieţi deţinuţi aicea, avem şi noi necazurile noastre, da de ce staţi aşa în picioare şi ne păziţi,
împrăştiaţi aşa, noi nu fugim domne, noi am venit de bunăvoie aici, dacă ziceam un „da” noi
nu veneam aici. Am venit aici pentru că am zis „nu”. Strângeţi-vă acolo sub umbra unui
copac, jucaţi table, şah, beţi, mâncaţi ciocolate, ce vreţi…” „Cum bă, să fugiţi?” „Nu fugim
domne, suntem adventisti domne, de unde sunteţi dumneavoastră de aici din Moldova ştiţi, aţi
auzit de adventişti?” „Păi da” „Păi ăia fug dacă sunt arestaţi?” „Nu.” Şi de-atunci ăia stau
adunaţi ciopor şi noi lucram pe tot şantierul. Bun. Ne-am băgat la penitenciar, adică fiecare
colonie avea şi o închisoare, o închisoare… Şi acuma noi ne săturasem să tot mâncăm numai
pâine, numai nu ştiu, câte-odată când era hrana bună, că tot aşa se întâmpla cu… Şi am ieşit la

281
raport „Vă rugăm domnul inspector să ne acordaţi dreptul să mâncăm fără grăsimi, să ni se
dea într-un hârdău separat, varza, cartofii, ce este, fără să se pună grăsime pe ei” „Cum bă,
aveţi şi pretenţii, cutare, cutare, cutare, la penitenciar cu voi!” Şi ne-a pedepsit aşa vreo câteva
săptămâni în ce fel: când veneam vineri de la muncă, ne duceam direct la penitenciar. Stăteam
vineri noaptea, sâmbătă noaptea, duminică la muncă. Da. Şi ne-a cam chinuit acolo pentru că
ne băga în nişte camere, cămăruţe, unde oricum ai fi stat, când vroiai să te culci, unul n-avea
loc. Oricum te-ai fi aşezat, ca peştii, am făcut toate probele, era bine aranjată treaba ştiţi, unul
n-avea loc. „Băi băieţti, foarte simplu, ziceam că suntem la armată, unul face planton, trei ore,
când ăsta oboseşte, îl scoală pe ălălalt, se culcă în locul lui, că unul în picioare poate să stea,
rezemat de zid aşa. Bun. E, apoi când venea schimbul doi ăla nu rezista şi se culca peste noi
toţi „Au, ă, bă, mă, mă” E, asta era, ne chinuiam. Acolo s-a făcut şcoala de calificare, s-a dat
ordin cine vrea să meargă, la şcoala de calificare avem ingineri, profesori din Bucureşti, de
unde că erau ingineri, arestaţi cu noi acolo. Oridinul venea de la Bucureşti, să ieşiţi de aicea
calificaţi şi nu ştiu ce, zidari, fierar-betonişti sau dulgheri. Acum s-a produs între noi o
încurcătură. Noi patruzeci. „Ce facem băieţi, mergem sau nu mergem?” „Băi, nu mergem
frate!” „Păi de ce măi băieţi, voi n-aveţi meserie, sunteţi plugari, sunteţi… de ce nu vreţi să
mergem aşa?” „Păi ce frate Chelbezeanu, vrei să uşurăm jugul? Mata eşti împotriva
Domnului? Ne-a dat Domnul aici, la patru metri adâncime să muncim acolo, lopata şi cu
târnăcopul şi…” „Păi măi băieţi…” „Să ne uşureze munca Domnul?” „Păi măi băieţi, Daniel
de ce-a fost prim-ministru? Păi eu ştiu de ce-a fost mai are în ţara Egiptului? De ce n-a zis, nu,
nu eu vreau să stau aici, de ce Daniel a ieşit din groapa cu lei? Că nu, eu stau să mă mănânce
leii, e, gândiţi-vă şi voi, ăsta este ajutorul lui Dumnezeu dat nouă şi noi trebuie să avem şi noi
un folos în viaţă. Eu n-am altă meserie, dacă învăţ şi eu o meserie ce, strică? Na, uite, facem
ca la comunităţi, ne rugăm şi pe urmă votăm, cine vrea să meargă bine, cine nu, iarăşi bine.”
„Păi dacă este sâmbăta şcoală, ce facem?” „Păi vedem, facem ce-am făcut şi până acum,
zicem nu şi gata! Nu-i musai să zicem da” „Da, nu, nu, nu, nu ne-ncurcăm noi, facem
compromisuri, frate Chelbezeanu, cutare…” Isteţi unii băieţi aşa… „Băi eu vă respect, numai
vă explic, dacă vreţi aşa… votul, ştiţi că în comunităţi votul pune capăt, ne rugăm, fiecare
votează după conştinţa lui” Am votat, vreo şapte n-au vrut să meargă, restul, toţi s-au înscris.
Cursurile: lunea, miercurea şi vinerea. Seara: „A, frate Ghelbezeanu, uite unde i-ai băgat pe
băieţi că Iosif şi cu Daniel şi cu, uite, am venit la puşcărie pentru sâmbăta să facem şi acum
dumneata ne pui să călcăm sâmbăta aicea, nu?” „Nu puiule, nu, cum adică? Noi raportăm că
vineri seară nu ne ducem!” „Ha, ha, da sigur, să vedem” Un plutionier a venit şi a zis „Băieţi,
eu sunt mai mare peste voi, eu supraveghez cursurile” Da… „Tovarăşu plutonier, avem o

282
problemă, uite noi suntem adventişti, ştiţi, o grupă, că s-au mai înscris şi alţii, nu numai noi
dintre adventişti, vreo 80-100 s-au încris, din 8000 care erau acolo şi nu putem să venim
sâmbăta, vineri seara” „Bine măi, eu ştiu că sâmbăta aveţi voi treabă, dar şi vineri seară?”
„Păi vineri seară la apusul soarelui, aşa e la biblie şi aşa scrie…” Probabil el cunoştea de la
adventiştii din Moldova ştia. „Da măi, dar cum să facem?” „Foarte simplu, nu venim, dar vă
spunem de acuma, luni dimineaţă, când inginerii fac repetiţii la lecţii, noi luăm lecţiile
duminica care s-au predat vineri seara şi vă asigurăm că vom răspunde mai bine decât ăia care
au fost la cursuri. Asta vă interesează, să ştim materia, nu? E, noi adventiştii suntem învăţaţi
cu lecţiunile la noi şi noi învăţăm carte să ştii!” „Bine mă băieţi! Liber!” Şi aşa a luat şase luni
de zile cursurile. Am ieşit de la şanţuri, fiecare la meseria lui, eu la dulgherie, am intrat într-un
atelier am învăţat să fac mariţe. Ştiţi ce e aia mariţă?
E. U. Nu

A.C. Este un fel de talpă de lemn cu o scobitură la călcâi aşa, care ajuta scoaterea cizmelor
ofiţerilor din picioare. Când au văzut ăia că ştiu să fac mariţe, numai de astea făceam. „Băi
Chelbezeanu, mai fă mă, ca am nevoie, mai dau şi lu cumnatu şi cutare şi cutare” O băga sub
manta, că nu era voie să iei de pe şantier, o băga sub manta şi gata. Bun… Apare necazul…
Domnul nu ne dădea răgaz, trebuia să ne păstrăm antrenaţi. Vine comisie de la Bucureşti, dă
zvon în toată colonia: Toţi cei care au urmat şcolile de calificare, mâine, sâmbătă, rămân în
colonie, pentru că vine comisia din Bucureşti pentru examinare! Băieţii, cei şapte: „Na, acuma
să te vedem frate Chelbezeanu!” Să vedem ce faci! I-ai dus în eroare pe băieţii ăştia, cutare,
cutare…” „Măi băieţi, mare e Dumnezeu, om vedea, nu ne facem griji dinainte…” Aşa, vine
plutonierul: „Domn plutonier, ce ne facem domnu plutionier, ştiţi că noi n-am mers sâmbăta şi
aşa, aşa…” „Băi acum nu se poate, nu se poate, trebuie să mergeţi şi voi o oră, nu e mare
lucru…” „Nu mergem nici o oră!” „Măi, nu mă forţa să raportez la comandant!” „Şi,
raportează la comandant, nu e nici o problemă şi ce o fi om vedea, trebuie raportat!” „Măi,
dacă raportez comandantului, vine şi sare cu cizmele pe voi, mă! Cu cizmele sare pe voi, păi
ştiţi ce rău e ăsta?” „Eh, se poate, raportaţi-i că noi mâine, sâmbătă, nu venim la şcoală, nici
pentru examen! Stăm în colonie, dar nu venim!” Că i-a spus, că nu i-a spus, eu nu ştiu ce a
mai făcut. Ştiu că am stat cu frica-n sân şi ne-am rugat toată sâmbăta aia şi până seara n-a
venit nimeni să ne-ntrebe de ce nu e căciula. N-a venit… Bun… Dumincă, pe teren, practic,
teoria, teoria, ne-a dat la fiecare să facem câte ceva: „Voi dulgherii faceţi o fermă”, ştiţi ce e
aia fermă? E ca un fel de capră mare care se pune la acoperiş, un fel de căpriori, o fermă.
Venea şi stătea lângă tine să vadă cum ştii să tai cu ferăstrăul, dacă se-mpiedică, cum ştii să

283
baţi cuiul, cuiul la fermă nu se bate drept, se bate aşa, ca să ţină bine şi alte amănunte…
Majoritatea timpului, până la amiază, numai pe lângă noi s-au învârtit. Probabil le-o fi spus,
mai avem vreo douăzeci de adventişti care n-au venit la examen, spuneţi-i inginerului să
spună că noi ne-am însuşit bine lecţiile teoretice, dar nu putem să venim… Bun… Ce-o fi
vorbit nu ştiu, nu ne-a zis nimeni nimic şi după trei săptămâni să se dea diplomele de
calificare; toată lumea pe platou, se ţinea un discurs mare, că societatea vrea să vă redea
oameni care să-i fie de ajutor şi aşa mai departe, reabilitaţi, bun… Începe să strige, cine
credeţi că era primul? Pentru că noi aveam note la teorie în timpul şcolii, ce note aveam noi
acolo, dacă s-a făcut media generală anuală, adică notele alea, adunate cu media de examenul
de zi, de atunci de sâmbăta aia, se împărţea la noi, e… bun… Când au văzut notele pe care le
aveam noi, numai note mari, probabil o zis, domne, ăştia au învăţat carte, dacă-a răspuns în
timpul şcolii, mereu şi mereu, de nouă şi zece… Da… Nouă ni le-a dat primii… E, noi acuma
nu le-am mai reproşat la băieţii, aia care „E să vă văd acuma, mâine ce faceţi, mâine
comandantul, sare cu calul pe voi ăsta” Bun… Şi nu le-am reproşat „Uite bă, ziceaţi că
cutare” şi cu asta am ieşit de acolo, calificat frate ca dulgher şi m-am bucurat foarte mult că
asta mi-a folosit mie în civilie. Şi la a doua puşcărie am depus acest carnet, când a văzut că l-
am obţinut în condiţii de detenţie, am fost foarte bine tratat şi dat la un şantier în loc să fiu
trimis în Dobrogea la şerpi la insule pe-acolo, aşa, mai ales când a văzut că a fost făcut în
puşcărie mi-a folosit foarte mult, aşa încât am ieşit de acolo.
16.1 Apostol Chelbegeanu a fost plimbat în 14 lagăre de muncă pe perioada detenției.
Cele mai multe Sabate le petrecea la carceră pentru refuzul de a ieși la muncă
[...]A.C.: Convinge-mă şi pe mine să cred în Dumnezeu! Şi atunci am început să-i
argumentez. Avem deasupra cerul înstelat, miliarde de stele, asta credeţi că a apărut de la
sine? Da. Bine. Dar cum se explică ordinea în Univers, de ce nu se ciocnesc stelele, de ce nu
apropie Pământul de Soare şi Soarele de Pământ să ardă? Fiindcă Biblia zice că Dumneyeu a
dat legi cerului şi pământului şi e totul sub supravegherea unei puteri supranaturale pe care
noi o numiti Dumnezeu. Şi apoi am început să-i povestesc despre oamenii de ştiinţă care cred
şi au crezut în Dumnezeu. Oameni de ştiinţă, de valoare care au adus beneficii umanităţii, au
fost oameni credincioşi, Newton, Pascal, Keppler care a descoperit mecanica cerului şi aşa
mai departe... M-a ascultat şi zice ”Deci eşti hotărât să... oricât te-ar costa...” Da! ”Vreau să-ţi
spun băiete că greu drum ţi-ai ales, greu drum ţi-ai ales. Ştii de ce ai fost trimis aici?” Nu.
”Ăla care te-a păzit azi noapte trebuia să-ţi dea o bătaie să te ducă direct la spital, aşa mă
rugase comandantul tău şi spunea că eşti un anticomunist periculos dar văd că tu eşti doar un
religios nu ai nimic cu politica dar eu n-am dat ordin că mi-am zis că trebuie să-l văd şi eu

284
cine e ăla pentru care eu trebuie să dau un asemenea ordin, să-i dea o bătaie de să-l iau de la
spital. Te duci la unitate, te lupţi cu ei acolo, treaba ta ce faci, nu eşti de noi.” A dat telefon,
au venit ăia şi m-au luat. ”Te-ai săturat măi? Te-ai săturat?” Credeau că m-au omorât în
bătaie, pe mine oamenii nici nu mă atinseseră. Ei, desigur, nemai având ceva ce să facă, m-au
mutat îăn altă unitate, la mina de la Petroşani, acolo era un ofiţer mai mare în grad decât el.
Da... ăla era de o diplomaţie extraordinară, l-am apreciat. ”Băi Chelbegeanu, ce n-ai avut
conflict cu ofiţerul de acolo? Ce om să te înţeleagă... Dar am auzit că ai nişte claste de liceu.”
Da. ”Nu te trimit în mină, tu nu eşti de mină. Tu tre să fii furierul meu. De astăzi în colo, te
ocupi de problemele mele de birou, eu îţi spun ce ai de făcut... Vreau să-ţi spun că mănânci cu
mine, nu mănânci la masă cu ostaşii. Mie îmi aduce mâncarea aici, îţi aduce şi ţie.” Mi-am zis
”Doamne ce întorsătură extraordinară!” Da... astăzi aşa, mâine aşa, mâncare, discuţii amicale,
foarte frumos se purta, îmi dădea de lucru, făceam conştincios. După o lună de zile... după o
lună de zile: ”Chelbegeanu, am o problemă şi tu trebuie să o rezolvi!” Da. ”Trebuie să mă
ajuţi neapărat, s-a anunţat o inspecţie.” Asta era vineri. ”S-a anunţat o inspecţie, vin ăștia pe
capul meu. Am nişte scripte încurcate aici, te rog vino mîine, aranjează-le, să nu mă găsească
ăştia cu capcană.” Păi nu s-ar putea să le fac poimâine? ”Păi mâine vin.” Nu s-ar putea să le
fac acuma, daţi-le acuma! ”Pâi nu am chiar totul la îndemână acuma, numai mâine dimineaţă
îşi aduc tot ce trebuie.” Atunci am fost nevoit să-i spun franş, îmi pare rău dar mâine nu viu la
birou. ”Poftim?!?” Ştiţi, dumneavoastră îmi spuneaşi până acum în fiecare sâmbătă ”Eşti liber
şi poţi să te duci unde vrei. Eu nu te pun să vi sâmbătă nici la birou.” Acuma vă mulţumesc că
până acum mi-aţi dat liber dar vă rog să mă înţelegeşi, mâine nu pot. ”Dar nu se poate, trebuie
să mă înţelegi şi pe mine. Mă laşi aşa în aer? Eu nu mai am alt furier.” Aşa... şi eu...
nepoliticos, stăruiesc, îmi pare rău eu nu viu mâine nu vin la birou. ”Mă superi degeaba? Păi
eu te cred un nobil, un obraz subţire, cum adică mă laşi în aer, nu vii mâine? Păi cum o să te
simţi tu când o să amendeze pe mine fiindcă nu ai venit tu la birou.” Îmi pare rău dar nu ştiu
cum să fac, nu pot să viu. ”Da? Nu poţi în nici un caz? M-ai supărat şi iau măsuri împotriva
ta!” Apasă pe un buton, vine o santinelă ”Îl duci pe ăsta să nu-la mai văd. Ştii unde, nu?” Eu
nu ştiam unde mă duce. Ăsta mă ia şi mă duce pe nişte coridoare, deschide magazia de efecte
”Chelbegeanu, ordin de la ofiţer, să te schimbi, să-ţi schimbi tot echipamentul ăsta pe care îl
ai, nou – nouţ, bocanci, pantaloni, rubaşcă, capelă, tot-tot.” Păi de ce băi? ”Nu ştiu, aşa mi-a
zis să te îmrac din cap până în picioare.” Mă îmbrac şi zic acum unde mergem? ”Păi unde să
mergem, înapoi la el.” El nu ştia problema, numai primise un ordin pe care eu nu-l ştiam, nu
ştiam că ăsta i-a dat ordin să mă îmbrace pe mine. Da... numai i-a spus ”Ia-l şi ştii ce ai de
făcut.” Bun. M-am întors respectuos. ”Vezi măi Chelbegeanu, la Biblie zice celui ce-i faci rău

285
să-ţi facă bine. Eu sunt mai credincios ca tine. Tu m-ai refuzat, mă laşi în aer, eu te îmbrac de
sus până jos, acuma spune tu, care dintre noi e mai bun?” Tovarăse, recunosc, dar nu ştiu cum
să vă ajut, îmi pare rău că s-a nimerit aşa, eu credeam că este o inspecţie, îmi pare foarte rău
dar nu pot să vin, eu nu pot să lucrez sâmbăta, nici la birou, nici nicăieri. Eu vreau sâmbăta să
fiu liber. Eu am o carte, merg sâmbăta în pădure, citesc, dar nu pot să lucrez. Şi ne târguiam
noi amandoi, şi ne-am târguit, şi până la urmă mi-a zis ”Chelbegeanu, eşti încăpăţânat, nu
iubeşti comuniştii, colegul meu are dreptate, eşti periculos, te bag la mină.” M-a băgat la mină
dar sâmbăta nu mă duceam la mină, mă duceam, mi-am făcut rost să mă duc în schimb...
ăsta... aşa... s-a înfiinţat şcoala de mineri. Acolo trebuia să predea cineva şi să citească dintr-
un manual la ăştia ce vroiau să se facă mineri, ostaşi. ”Chelbegeanu, manualul ăsta îl citeşti şi
le explici lor” M-a făcut un fel de lector la ăia, bun, nu m-a ţinut mult, vreo două luni. ”Îmi
pare rău dar nu ne înţelegem. Am fost nobil cu tine, dar tu nu te-ai purtat destul de nobil cu
mine. Te trimit de aici că nu pot să te ţin. Am crezut că ne putem înţelege, că pot să te
conving să lucrez sâmbăta.” Şi m-a trimis la Baia Mare şi tot aşa, vreau să vă spun, oriunde
ajungeam cu dosarul ăsta aşa urât făcut, cât de rău sunt eu, periculos...
E.U.: În câte locuri aţi fost?
A.C.: În 14 locuri.
E.U.: Vă reamintiţi aşa cam care au fost?
A.C.: Da cum să nu?!? Am fost la Baia Mare, de acolo la Braşov la cariera de piatră, de acolo
la Piatra Arsă la cariera de piatră, la Sănduleşti la cariera de piatră, de acolo la fabrici de
ciment la Turda jos, de acolo la Ilie Pintilie – taluzarea muntelui, de acolo la.... mă rog.... în
14 locuri.
E.U.: Şi toate din cauza Sabatului...
A.C.: Şi toate din caza că am dorit să lucrez duminica în loc de sâmbăta.
E.U.: În cât timp aţi fost în toate aceste locuri?
A.C.: În 3 ani.
E.U.: Deci în 3 ani de zile aţi fost în 14 locuri?
A.C.: Da, în 3 ani, 14 locuri.
E.U.: În ce locuri l-aşi regăsit pe bunicul meu? Îmi spunea şi ieri...
A.C.: Cred că la Braşov.
E.U.: Aşa ştiam şi eu...
A.C.: La Braşov, aici am fost obligat... dar eram vreo 16-18-20 de adventişti, munceam foarte
bine, ne iubea foarte tare căpitanul Hodnog până odată când, odată, i s-a năzărit, a primit
ordin ”La birou toată lumea, daţi declaraţii că lucraţi sâmbăta. Nu mă târguiesc! Am ordin,

286
lucraţi sâmbăta!” Noi am spus că una, că alta...Bun, ”Mergem la DRM să vă lămurească ăia
ăia!” DRM era Direcţia Regională a Serviciului Muncii. Ăla a rapostat că nu pot să-i
lămuresc, că nu ştiu ce.... şi ne-a dus acolo la DRM, aici în Braşov, şi a început o ploaie
torenţială şi era un rând de colonei vroiau să ne lămurească. Eram aşezaţi pe scaune, aşa, şi eu
nu ştiu cum s-a făcut eram pe ultimul rând, la capul rândului de scaune. După ce au discutat
cu noi ce înseamnă armata aşa în mare, cutare, că trebuie să ne facem datoria, bun. ”Am
înţeles că faceţi probleme acolo, îmi pare rău că sunteţi băieţi muncitori, vreţi să ajungeşi la
puşcărie, să vă lăsaţi familiile, părinţi, poate sunteţi căsătoriţi?” Bun. ”Vrea careva dintre voi
să lucreze sâmbătă sau mergeţi cu toţii la puşcărie?” Eu aşa instictiv m-am întors aşa şi m-am
uitat la rând, m-am uitat la restul. ”Ce-i Chelbegeanu, vrei să-i influenţezi? Tu eşti capul
răutăţilor! Ieşi afară!” Am ieşit afară, ploua zdravăn, am stat sub pragul uşii, jumătate m-a
udat şi jumătate stăteam sub pragul uşii, dar era o furtună, când a trăznit odată a făcut
scurtcircuit în toată unitatea, s-au stins toate becurile în toată unitatea. După aceea, când mă
cheamă şi pe mine, zice ”Ce mă, vrei să zici că ne-a pedepsit Dumnezeu? Astea sunt legile
naturii băi!” Bun. N-am zis nimic, ce să zic. De acolo am plecat nelămuriţi, ne-a împrăştiat
pretutindeni.
E.U.: Deci aţi fost 20, trimişi care pe unde?
A.C.: Da, ne-a împrăştiat.
E.U.: Cum aţi ieşit de aici? Aţi fost graţiat sau s-a terminat stagiul militar?
A.C.: Cum am stabilit? Am terminat stagiul?
E.U.: Da.
A.C.: Da, era a 14-a mutare...
E.U.: În ce an s-a întâmplat asta?
A.C.: În 53.
E.U.: Deci din 50 până în 53....
A.C.: Da, din 50 până în 53. Ultima mutare a fost în Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei. Acolo
am găsit nişte băieţi buni, furieri. ”Măi Chelbegeanule dai nouă ţigările, semnează aici!” Nu
semnez nimic că nu-mi trebuie mie ţigări, luaţi-le voi. ”Tu trebuie să citeşti primul articol din
Scânteia când ne întâlneam la ora politică...” Citeam, de ce să nu citesc? Nici o problemă, în
general eu eram de acord cu munca de obşte, cu principiile lor, înafară de faptul că ei nu
vroiau să creadă în Dumnezeu. Pretutindeni unde am fost, am fost fruntaş în muncă. Când am
plecat de la Sănduleşti, Turda, era un maior Craiovean, se împrietenise cu mine. L-am
provocat la întrecere socialistă, noi adventiştii care eram vreo 7, toată brigada. În schimb el nu

287
catadicsea să dea ordin să nu mai arunce jumări peste varză sau fasole să mâncăm şi noi.
Arunca jumări şi aşa nu aveam ce mânca. Bun. şi într-un timp începe persecuţie.
E.U.: Nu consumaţi nici carne de porc şi asta vă crea dificultăţi.
A.C.: Nu, nu mâncam. Ne-am chinuit cu mâncarea. Băieţii ăialalţi mâncau pe săturate pentru
că aruncau jumări, să fie desigur, mai grase pentru băieţi. Am ieşit la raport să ne ia înainte să
arunce jumări. În unele locuri ne lua înainte, în altele ne chinuia. Ei, vreau să vă spun că în
cele din urmă, ne-a spus că ”Dacă nu daţi declaraţii că lucraţi sâmbăta o să aveţi de suferit!”
şi ne-a băgat în mijlocul câmpului acolo într-o baracă pe toţi, ne-a descălţat şi ne-a dezbrăcat
pe toţi acolo.
E.U.: Asta a fost în a 14-a destinaţie?
A.C.: Nu... înainte.... şi într-o noapte ne-a chemat câte unul....tot câte unul....
E.U.: Câţi era şi?
A.C.: Era unul, Petre Şamotă, a dispărut, n-a mai venit. După o oră, mă cheamă si pe mine
într-un beci acolo, nişte oameni cu ochelari, cu comandantul şi cu politicul. ”Ăştia au venit,
Chelbegeanu, special pentru voi. Ai grijă ce vorbeşti că sunt periculoşi, aşa..aşa”. ”Tu eşti cel
care faci greutăţi unităţii?” cu ochelari, nu ştiu cum... Bun. În discuţia... „Uite, tu eşti capul
răutăţilor, l-am pus să dea o declaraţie că lucrează şi l-am trimis în dormitor, dacă vrei şi tu să
faci la fel, scrie ca el. Poftim, citeşte! A declarat că lucrează sâmbăta?” Da. „A semnat?” Da.
Eu nu le-am spus că nu e scrisul lui şi că nu era semnătura lui.
E.U.: Era o metodă de a vă convinge.
A.C.: Da. Zic, vreau să vă spun ceva. Acest Şamotă are părinţi adventişti, era adventist mult
înaintea mea, şi el are voie să facă ce vrea, nu suntem legaţi unii de alţii, abia aici ne-am
cunoscut, deci eu nu dau nici o declaraţie şi nici nu semnez nimic. „Nu? V-am spus eu
tovarăşe? Am venit special de la Bucureşti, asta este! El este...” nu ştiu ce... „Atunci facem
cum am spus?” „Da, aşa facem, sigur că da!” Era ora 2 noaptea, m-a luat unul de un braţ, unul
de un braţ. „Deci ne faci greutăţi, nu? Unde îl terminăm, aici sau... unde îl terminăm?”
Vorbeau amândoi... noapte... „Unde îl terminăm? Băi te laşi, vrei să semnezi sau vii cu noi?
Tu crezi că trebuie să trecem noi în raport că tu eşti încăpăţânat?” cutare, cutare... Bun. M-au
ameninţat în noapte aia...
E.U.: V-au şi bătut sau...
A.C.: Nu, numai m-au ameninţat, vorbim... Mă aşteptam din moment în moment... „Îi tragem
un glonţ în cap şi am terminat cu el.” „Da, sigur că da” Bun. „Băi, eşti hotărât, ce faci?”
„Tovarăşe, eu v-am spus, muncesc, sunt fruntaş, nu ştiu de ce vă legaţi de mine, alţii nu ţin de
norma lor şi noi facem norme duble.” „Lasă băi probaganda asta religioasă, nu ştii că noi

288
suntem atei? Creştinii trebuie să dispară băi! E o prostie să crezi în Dumnezeu!” Cutare,
cutare, era teza lor, aveau dreptul să o zică, erau convingerile lor. Ei nu doreau să ne
respectăm reciproc convingerile, da? Şi într-adevăr că mi-a fost frică în noaptea aia. Da...
Până la urmă nu ştiam unde m-au dus, într-un câmp acolo, au găsit o baracă şi zice „Îl băgăm
aici deocamdată şi ne întoarcem să vedem ce avem de făcut.” Mi-au dat un picior în spate şi
m-au băgat acolo într-o baracă. Într-un coridor era şi am auzit cum se îndepărteză picioarele
în noapte, auzeam picioarele... toc, toc.....neregulat. Aşa, un pic de răgaz... primul lucru pe
care l-am făcut a fost să îngenunchez, să mă rog „Doamne, ai milă de ei şi ai milă şi de mine.
Ai auzit planurile pe care le fac, nu ştiu ce o să se întâmple, eu te rog să-mi vii în apărare, să
mă ajuţi să rămân până la urmă credincios.” M-am rugat cu voce tare, după ce am terminat,
am deschis şi eu o uşă... prima uşă... era o clanţă.. să intru şi eu într-o cameră. Când am
deschis uşa, aud o voce dinăuntru „Care eşti, mă?” cine credeţi că era? Şamotă. Uite mă
Petrică, de ce îmi faci greutăţi, mi te-a dat exemplu, eu credeam că tu eşti mai credincios, deşi
e treaba ta dar... drept să spun eu nu i-am crezut. „Dar ce ţi-au spus?” Că ai dat declaraţie...
„N-am dat frate nici o declaraţie. Păi dacă dădeam declaraţie, mă ţinea aici?” Da, şi am
început să ne povestim ce şi cum..... Erau nişte ostaşi de la altă unitate din Turda, travestiţi în
securişti periculoşi care termină pe cei care aşa... Cu tristeţe vă spun că i-a luat pe fiecare în
noapte aia, pe rând, şi probabil au arătat şi o declaraţie a mea...
E.U.: Şi unii au cedat....
A.C.: Dar nu i-am mai văzut pe băieţi de atunci, cu nici unul nu m-am mai întâlnit. M-am
întâlnit cu băieţii în viaţa civilă, acum...
E.U.: numai cu Şamotă v-aţi mai întâlnit, ceilalţi 5 erau în Sibiu...
A.C.: Nu ştiu ce au făcut şi nu i-am întrebat niciodată, dacă ei nu mi-au spus... nici eu nu i-am
întrebat. Şi cu asta, tot aşa, în fiecare unitate... Ultima convorbire cu comandantul, indiferent
care era, maior, colonel, „Tovarăşe colonel, acolo e tabla de onoare, e numele meu, mă mutaţi
disciplinar. Cum e asta?” şi îmi spunea „Chelbegeanule, gradul meu e în pericol. Dacă vă ţin
şi nu vă lămuresc, eu am de suportat. Şă-ţi bată altul capul cu voi. Să ştii că până la urmă
ajungeţi la puşcărie, aşa e ordinul, nu executaţi, ajungeţi la puşcărie. Dar eu nu vă trimit că aţi
fost băieţi buni, aţi muncit şi pe mine asta mă interesează, produsul muncii.” Ăla „eu nu vă
trimet”, ăla „eu nu vă trimet” şi tot aşa în 14 unităţi. A 14-a în bucureşti, desigur că dosarul s-
a mărit că în fiecare unitate dădeam o declaraţie că nu.... şi uite aşa...
E.U.: Şi cum aţi ieşit?
A.C.: Am ajuns în Bucureşti, ăsta a citit dosarul, după o săptămână, citeam acolo ziarul, nu
ştiu ce, nu ştiu ce.. „Băieţi, eu vă dau liber!” „Mulţumim tovarăşe locotenent, să ştiţi că

289
muncim, nu vă dezamăgim.” „Văd că citeşti ziarul politic.” Nu ştiu ce... nu ştiu ce.. toate bune
şi frumoase vreo două luni de zile. Ce făceam noi în timpul săptămânii? Stăteam în dormitor,
citeam lecţiunea, Biblia, eu mai fugeam la comunităţile din bucureşti, cea mai apropiată era la
Bellu, comunitatea Bellu, ne duceam acolo, ne dădea fraţii una, alta... Dar odată un furier cu
care mă împrietenisem „Băi Chelbegeanule, fii atent, ăsta vrea să vă bage la puşcărie!” De ce
băi? „Păi nu sunteţi demni să purtaţi haina militară.” Păi cum aşa, eşti sigur? „Sigur!” Bun. Eu
m-am dus în comunitatea Bellu şi am zis „Fraţilor, eu sunt aicia cu 3 băieţi. Eu sunt cu
Enache, care era şi el seminarist ca şi mine, un băiat bun, liniştit, era să moară acolo în
închisoare, şi era unul maghiar, unul (nu înţeleg numele 28:26).” Şi le-am spus la fraţi aşa.. şi
aşa...”Ăştia vor să ne trimeată” Şi ne-a dat ăia flanele de piele, ciorapi de lână, pieptar, haine.
El nu ştia nimic, noi ne făceam că nu ştim nimic. Într-o zi când stăteam în dormitor liniştiţi a
zis că ne dă liber şi ne-a dat liber. Apoi într-o zi vine şi zice „Băi băieţi, am necazuri. Voi
trebuie să lucraţi sâmbătă, altfel e problemă.” Discuţii, paradiscuţii, nici unul dintre ei...toţi
trei dăm declaraţi că nu vrem să lucrăm. „Bine măi băieţi, nu vreţi să lucraţi... bine, eu caut să
vă înţeleg dar dacă nu s-o putea...” Sâmbăta următoare dă buzna peste noi în comitet...
ăăăă.....dormitor „Ce faceţi măi băieţi?” „Ce să facem tovarăşe, citim şi noi, mai ne rugăm...
ne odihnim, pentru noi azi e zi de odihnă.” „Da măi vedeţi furierii, sunt vreo 4-5 furieri aici,
caporalul, sergentul, am o inspecţie mâine şi trebuie să scoatem saltelele astea să le scuturăm
puţin, saltele, păturile, măturăm puţin şi atât. Ajutaţi-mă puţin! Vine sergentul, vine caporalul,
trebuie să facem asta! Ce-i de făcut?” „Tovarăşe locotenent, permiteţi să raportăm, astăzi nu
pute, să facem treabă, fără furier, fără sergenţi, facem noi totul mâine dimineaţă cu noaptea-n
cap. Până vine inspecţia totul e în regulă. ” „Nu se poate măi că acuma!” că nu ştiu ce... că nu
ştiu ce.. mă rog, începe disputa. Nici unul nu se mişca din loc, ăia încep să scoată saltele, să
scoată paturile.... „Băi Chelbegeanule, nu vrei să pui mâna?” Nu. „Dar de mers poţi să mergi?
Băi furieri, puneţi-le saltele în cap, şi acuma mergeţi!” Aşa. Ne punea saltele în cap şi
mergeam, făceam dooi paşi şi le trânteam jos. „Da? Nu vreţi? Bun!” Da, după ce am făcut
proba asta de vreo 5-6 ori am zis „Tovarăşe locotenent, de ce recurgeţi la gesturi din astea
copilăreşti? V-am spus că merg, nici nu mergem, nici nu punem mâna, noi azi nu lucrăm. Azi
e zi sfântă pentru noi.” „Eu vreau acuma!” „Domnul locotenent, ne pare rău...” Cheamă pe
sergent şi zice „I-ai pe ăştia şi vezi câmpul ăla cât e de mare? Culcat, drepţi, fuga marş, culcat,
drepţi, fuga marş... tot câmpul ăla îi fugăriţi până zic eu destul!” „Am înţeles tovarăşe. Hai
mă!” Ne ducem afară, dar ne cunoşteam cu sergentul ăla că doar munceam acolo împreună,
era unul moldovan cu gura mare, urla şi ţipa... „Dumneavoastră urlaţi şi ţipaţi cât puteţi de
tare să vă audă el, dar să ştiţi că nu ne mişcăm din loc.” „Cum mă, nu executaţi?” Nu mă, fii

290
serios, n-am vrut să fac doi paşi cu salteaua şi mă fugăreşti tu tot câmpul ăsta? „Păi ce să fac,
eu vrebuie să execut, execut. Eu trebuie să comand, comand. Asculaţi osatşi, drepţi, înainte,
fugaaaaa!” Dumnealui asista, dacă n-a zis de 20 de ori, dar noi nu ne-am mişcat. Recunosc,
aveam darul să enervăm pe oricine, recunosc. Se lua la noi drept încăpăţânare şi neobrăzare şi
dispreţ pentru autorităţi, orice s-ar fi zis, meritam, dar ăsta era drumul pe care să ne judece.
Am mers în birou, am dat declaraţii, ne-a luat ostaşii şi ne-a dus direct la Văcăreşti. Adevărat
că ne-a dezbrăcat, dar noi ne-am îmbrăcat cu haine civile. „Cine v-a dat haine?” Au zis că a
fost trişat, noi aveam haine şi ne-am dus ca civilii şi am bătut la poarta Văcăreştiului.
E.U.: Dar ce era la Văcăreşti?
A.C.: Văcăreştiul era puşcăria din Bucureşti, marea puşcărie din Bucureşti. Aşa... intrat
acolo..da...
E.U.: Asta când a fost, în 53? Deci în 53 din armată v-au băgat în închisoare direct?
A.C.: Da… da.. bun… şi… a.. pardon, am făcut o confuzie, adică o gresală…
E.U.: Nici o problemă.
A.C.: Nu ne-a trimis la Văcăreşti. Ne-a trimis la Tribunalul militar care era pe Negru Vodă.
E.U.: Ca să vă dea o sentinţă…
A.C.: Ca ăia să facă ce-o vrea cu noi. Îmi aduc aminte că am mâncat ultimul sfert de pâine pe
scările Tribunalului Militar şi aşteptam să ne cheme înăuntru.
E.U.: Câţi eraţi?
A.C.: 3, Enache, Husto şi cu mine.Şi eu nu ştiu ce au făcut cu ceilalţi că ne-au chemat pe rând.
Când m-a chemat pe mine „Să trăiţi tovarăşul căpitan!”, am stat pe uşă în poziţie de drepţi,
acela nici nu s-a uitat la mine. Era datoria mea când intru să salut un superior, eram încă ostaş
, nu? Eu stau în poziţie de drepţi, el nici nu se uită la mine şi tot întoarce filă după filă un
dosar. După cam o jumătate de oră m-a ţinut aşa, metodă psihologică de intimidare, aşa,
„Cum ai zis că te cheamă ostaş?” „Să trăiţi tovarăşul comandant! De contrucţii…” aşa, aşa,
aşa… „Mai zi o dată.” „Să trăiţi tovarăşul comandant…” execut ordinul. Bun. Şi el zice „Zici
că te cheamă Chelbegeanu?” „Da.” „Ia uită-te bine la mine, mă cunoşti?” Eram aşa de
obişnuit cu gradele şi cu ofiţerii că nici nu m-a interesat cum arată, că are ochii albaştrii sau
verzi sau…. Discuţia mă interesa şi gradul, dar atunci m-am uitat cu atenţie şi memoria,
minunea lui Dumnezeu, minunea înregistrase acolo un chip şi zic „Da vă cunosc.” „Mă
cunoşti?” „Da.” „Cine sunt?” „Fostul meu coleg de la Liceul Buzeşti, Scărlătorul.” „Bravo
măi Chelbegeanu, bravo! Hai măi termină cu poziţia aia tâmpită, ce tot stai acolo, vino aici
lângă mine! Zi mersi măi, vezi dosarul acesta? Şi-a bătut ăştia joc de tine, ştii ce scrie aici? Că
eşti cel mai nenorocit ostaş din câte a avut armata, cel mai periculos şi cutare… Eu sunt

291
procuror măi şi eu te scap. Stai măi jos aici.” Am stat lângă el la birou şi zice „Măi îţi aduci
aminte de profesorul ăla Papa Gheorghe, scutaşul acela şi profesorul acela, cum ne bătea mă,
făcea…..” am început să palavragim amintindu-ne de profesorii noştri de la Liceul Buzeşti ca
în vreo jumătate de oră ziceam „Doamne, îţi mulţumesc Doamne că am intrat pe mâna lui,
chiar colegul meu, ce întâmplare fericită. Înseamnă că scap de puşcărie.” Când mă gândeam
eu aşa el zice „Măi Chelbegeanule trebuie să mergi înapoi la unitate… pentru nimicurilea
astea cum să… Te trimit înapoi la unitate însă trebuie să mă ajuţi şi tu. Vezi tu dosarul acesta
este anulat de trei rânduri ale tale. Ia pixul şi scrie că Eu, Apostol Chelbegeanu, mă hotărăsc
să lucrez sâmbăta.” Cum a zis aşa, m-am ridicat imediat în picioare „Permiteţi să raportez
tovarăşule căpitan.” „Hai măi, cu tovarăşule căpitan şi cu raportatul! Ce vrei? Ce vrei să-mi
spui?” „Vreau să vă spun că nu pot să dau această declaraţie, ea mi se cere de trei ani.” „Cum
măi nu poţi, ti-e greu să scrii trei rânduri?” „Nu mi-e greu să scriu trei rânduri dar sunt lucruri
grave ce aş putea să scriu acolo.” şi începe dialogul. „Dar nu înţele măi, erai băiat deştept, ce
te-a tâmpit religia asta? Mie nu-mi pasă ce religie ai, dar nu vrei măi să pleci acasă? Mai ai 8
sâmbete măi, nici două luni nu mai ai. Acesta vrea să te trimet la puşcărie. Scrie măi ce îţi
spun eu şi dosarul acesta e şters. Trebuie să mă înţelegi, a ajuns dosarul acesta la mine, eu
trebuie să-l rezolv cumva. Din momentul în care eu aici am declaraţia ta, nu mai merge în
instanţă că nu mai avem ce judeca, dar dacă nu, trebuie să te judece.” „Nu pot… nu pot…”
„Uite ce e, ca să ai o garanţie, ăţi dau cuvântul meu de ofiţer că te trimit la unitate şi nu se vor
atinge de tine să lucrezi în aceste 8 săptămâni. Eu dau ordin!” Ce-ai fi făcut, fratele meu?
E.U.: Ce? Nimic.
A.C.: Cum nimic? Ce-ai fi făcut?
E.U.: Să vedem… De ce?
A.C.: Ce-ai fi făcut în cazul acela?
E.U.: Aaaa…. Ce-aş fi căcut eu în cazul acela? Am înţeles că „ce fac”….ăăă… mi-e greu să
spun, probabil că aş fi semnat.
A.C.: Da. Uite am fost încăpăţânat, îmi pare rău.
E.U.: Nu trebuie să vă pară rău, eu aşa aş fi făcut…
A.C.: „N-ai încredere în cuvântul meu de ofiţer” În gândul meu „Tu ţi-ai dat cuvântul de
ofiţer în faţa partidului. Ce-i aia cuvânt de ofiţer dacă mi-l dai mie? Cine sunt eu? Ce valorez
eu?” şi am zis „Vă respect şi vă mulţumesc foarte mult pentru asigurare dar eu nu pot să dau
hârtia asta.” „Mă, erai deştept măi, mai deştept decât mine. Dă-mi şi mie un motiv logic
pentru care nu poţi să o dai! N-ai încredere în mine, nu?” „Nu, nu.” „Dar?” „Am să vă spun
din ce motive. Întâi aş minţi o instituţie care e o armată. Deci nu mint pe cineva, un individ

292
sau o instituţie că lucrez, dar eu mă duc acolo şi nu lucrez. Doi: Această declaraţie mi-ar sta
pe suflet o viaţă întreagă. Asta înseamnă renunţarea la crezul meu pentru care am suferit trei
ani de zile aproape şi să spun acum altfel decât… mi-ar fi imposibil. N-aş avea linişte, aş avea
mustrări de conştiinţă toată viaşa, de aceea nu pot să o dau.” Da… a încercat el fel de fel de
metode „Da nu ştii că sunt prieten, nu vrei să scapi de armată, nu vrei să scapi de puşcărie?”
de cutare, cutare. Nu mai aveam ce spune, spusesem, eu tăceam. El vorbea şi eu tăceam. „Îmi
dau seama că te-a tâmpit religia asta, băi Chelbegeanu. Îmi dau seama că eşti un om de nimic.
Nici nu mai judeci omeneşte. Tu ai luat câmpii măi!” nu ştiu ce… şi s-a încurajat aşa
repingându-mă şi a început să mă înjure şi să dea cu pumnul în masă la un moment dat
„Pentru că eşti aşa de idiot eu te condamn şi ăţi dau 10 ani, sp ştii! 10 ani, eu te condamn!” Şi
acesta m-a trimis la puşcări, da, fostul coleg de liceu.
E.U.: Şi v-a dat o condamnare de 10 ani?
A.C.: (râde) Când intru acolo „Să trăiţi tovarăşul plutonier!” acela de la poartă. „Ce tovarăş,
banditule, ai furat cu mine? Ai terminat cu tovarăşii aici.” Acolo erau domnii, nu se zicea
„tovarăşii”, era titlu prea de onoare, erau hoţi, domnii hoţi, erau domni, noi ne adresam cu
„domn” acolo la închisoarem nu eram tovarăşi, nu eram demni de titlul acesta. Mă rog…e…
am ajuns la camera 7, 70 de ostaşi, de la ordinanţă până la colonel, erau acolo arestaţi.
E.U.: Din ce motive?
A.C.: Fiecare a făcut fie ce infracţiuni, eu ştiu?! Când am intrat acolo, m-a luat unul în primire
„Ce-ai făcut mă, că văd că eşti destul de solid, ai bătut şi tu pe comandant, nu?” „Eu nu am
bătut pe nimeni, domnule.” „Păi ce cauţi aici?” „E… m-au trimis alţii aici.” „eu sunt şeful
camerei, sunt căpitanul cutare. Fii atent! Primul ordin care ţi-l dau: 3 nopţi dormi aici pe
ciment, a patra noapte îţi dau pat.” „Bine domnu. Bine domnu.” Şi aşa mi-am, salvat pielea cu
pieptarul acela de la fraţii mei. Mi-am pus jos pieptarul, cu o haină m-am acoperit, am dormit
trei nopţi acolo. Când să.. în ziua în care urma noaptea să-mi dea pat a venit alt condamnat,
ostaş, amărât, slab, numai cu zeghea pe el, zeghea fiind haina aia de la puşcărie cu dungi,
amărât, slab, numai cu zeghea pe el, n-avea nici pulover pe el, nici….. „Tu, hai să-ţi dau pat,
şi tu fiindcă ai venit… dar ce eşti aşa pirpiriu, cum te-a băgat ăştia la puşcărie, ce cauţi aici?
Ai fugit, ai dezertat?” mă rog, îi lua pe toţi în primire. „Tu dormi în locul acesta trei nopţi aici
jos.” Zic „Domnule căpitan, permiteţi să vă rog ceva?” „Ce vrei mă, ce vrei?” „V-aş ruga să-i
daţi patul care mi-l daţi mie, ăstuia care a venit acum. Eu o să dorm încă trei nopţi în locul
lui.” „Ia uitaţi-vă băi la acesta ce filantrop! Auziţi băi că doarme el în locul lui! Cum mă să
dormi tu în locul lui?” „Aşa bine. Vă rog să acceptaţi domnule căpitan.” „Bine mă, dacă tu
vrei să dormi în locul lui… vino măi să-ţi dau patul lui!” Eu am mai dormit încă trei nopţi,

293
după ce am mai dormit 3 nopţi, mă cheamă căpitanul „Băi Chelbegeanu, eu sunt puşcăriaş ca
şi tine, mie să-mi spui adevărul. De ce ai făcut gestul acesta?” „Păi tovarăşe… domnule
căpitan, aţi văzut că era…” „Lasă măi chestile astea, motivul, care e motivul?” „Păi v-am
spus…” „Băi spune-mi drept, eşti religios, eşti de credinţă, ai o credinţă” „Da.” „Ce eşti?”
„Adventist.” „Aaaa… înţeleg, acum înţeleg.” Bun. „Înţelegi că şi dumneavoastră probabil că
aţi băgat unii adventişti la închisoare, nu?” „Nu. Eu nu am băgat, politicul. Noi numai
executam ce zicea politicul. Eram pe linie de comandă.” Da, după această convorbire secretă
cu el am fost cei mai buni prieteni şi nu pot să vă spun cum am duso trei luni în Văcăreşti
până când te chema să te judece.
E.U.: Deci aţi fost în arest până s-a pronunţat sentinţa?
A.C.: Nu sentinţa. Să te judece tribunalul militar. Trebuia făcute nu ştiu ce…… într-o seară
„Atenţie la tribunal! Atenţie la tribunal!” adică cine merge mâine la tribunal să fie judecat.
Aici eram nejudecaţi. Şi eu. Ne bărbiereşte, ne aranjează, ne schimbă hainele şi mergem la
tribunal împreună cu cei doi băieţi ai mei şi cu alţii, ne bagă în dubă şi ne duce acolo. Mă
rog… un consiliu de generali, de colonei, ce erau acolo pe podium, procurorul în dreapta şi
noi în boxă acolo. „Chelbegeanu!” şi se uită acolo „Văd că ai fost băiat muncitor în armată,
văd că ai părinţi bătrâni, văd că ai şi ceva carte dar văd că nu te gândeşti la viitorul tău. Ştii ce
înseamnă să te condamnăm noi? Să ai cazier? Nu mai ai viitor în societatea comunistă pentru
atâta…. Dă o declaraţie,şi te duci înapoi, îţi termini aramata şi……..
3.1 Directorul Seminarului Teologic Adventist, Gheorghe Indricău refuză să-l primească
pentru continuarea studiilor pastorale. Președintele Uniunii, Pavel Crișan, îl ajută
[...]Trebuia să termin anul 4, mă duc la seminar, era director atunci Indricău
A.C. Gheorghe Indricău. Mă prezint la dânsul, „Să trăiţi tovarăşul director, aşa, aşa, am făcut
seminarul teologic din Braşov trei ani şi aş dori să fac şi eu anul patru. Am şi muncit acolo un
an, acuma eu locuiesc în Bucureşti, eu mă căsătorisem între timp când am ieşit de acolo şi am
locuit în Bucureşti. Nu pretind nici un ban să mi se dea pentru anul ăla, că vin în folosul
şcolii, vreau să termin şi eu…” „Cu toată dragostea dar nu se poate frate Chelbezeanu, vreau
să mă-nţelegi dar eu nu pot să aprob ca dumneata să mai fi elevul seminarului niciodată” „Păi
de ce frate Indricău?” „De ce, de ce? Dumneata vii de la puşcărie şi vrei să fii pastor? Păi
noi angajam şi şcolarizăm ca pastori oameni care au cazier? Nu pot, trebuie să mă-
nţelegi. Din motivele astea dumneata nu mai poţi fi niciodată pastor.” Păi zic, „Am făcut
puşcărie, dar ştiţi şi dumneavoastră pentru ce, cum…” „Ştiu, ştiu, dar ce să facem?”
Numai nu spunea, nu pot să prezint la departament propunerea ca dumneata care ai
venit de la puşcărie să intrii la seminar” Cum, păi de ce a fost la puşcărie? Păi că n-a

294
lucrat sâmbâta. Păi cum, în mintea lor, să uite sâmbăta şi elevii la şcoală şi în armată şu
dumneavoastră îl primiţi, îi daţi merite? Da… Frate, a fost un moment de încercare, au
fost numai momente care în inima mea am zis: „Aceşti oameni nu înţeleg lupta credinţei
cum trebuie” Ei nu ştiu de cei trei ani ai mei de armată grea, nu ştiu de proces, nu ştiu de
puşcărie, nu ştiu ce-i ăla turtoi şi terci. Îmi pare rău pentru el… Am plecat amărât că nu voi fi
niciodată elev la seminar. Pe drum însă Domnul mi-a dat un gând aşa, păi ascultă tinere, tu
când te-ai făcut adventist te-ai făcut ca să fii pastor? Nici nu ştiai că există o şcoală misionară.
Tu te-ai făcut pastor că ţi-a explicat Floarea ăla şi te-a trimis oamenii la seminar, te-a trimis, ai
învăţat şi tu mai mult decât alţii la şcoala aia, dar n-are nimeni nici o pretenţie să vii dumneata
pastor, nu te obligă nimeni. Vei fi şi tu un prezbiter acolo într-o comunitate şi cu asta basta.
Da, aşa e, eu n-am venit la adventişti ca să mă fac pastor. Bun… Şi-aşa m-am liniştit şi m-am
dus în comunitate la Craiova, eu sunt oltean, v-am spus, stăteam aproape de Craiova, şapte
kilometrii şi mă duceam şi eu la adunare ca tot omul, liniştit, oamenii m-au remarcat: „Da de
unde eşti domne dumneata, de unde ai venit, nu ştiu ce…” „Sunt de aici, uite aşa, aşa, aşa…”
„Şi unde-ai fost până acuma?” „Am fost la puşcărie” „Păi de ce şi cum?” Da… „Păi şi de ce
nu te mai duci la seminar?” „Păi nu mă mai primeşte, păi…” M-a chestionat un prezbiter.
Prezbiterul ăsta nu mi-a zis nimic, dar s-a dus la preşedintele conferinţei Craiova, acolo era
reşedinţa conferinţei Oltenia, cum este şi acum. Aşa… şi i-a spus preşedintelui toată tărăşenia
cu mine. Şi ăla m-a chemat: „Ia stai jos tinere şi povesteşte-mi despre ce-i vorba! I-am
povestit. „Aşa ţi-a zis, că n-ai să mai fii niciodată la seminar c-ai fost la puşcărie?” „Da!”
„Stai aici şi scrie ce-ţi spun eu!” Şi mi-a dictat să fac o cerere către comitetul uniunii.
Preşedinţii erau de drept membrii în comitetul uniunii.
E.U. Ce preşedinte era?
A.C. Crişan.
E.U. Pavel Crişan.
A.C. Pavel Crişan, da. Am scris o cerere, ce-a făcut cu ea, nu ştiu. Cred că s-a dus în
Comitetul Uniunii şi a spus tuturora. Comitetul uniunii a luat o hotărâre, i-a comunicat
directorului şi directorul îmi trimite o scrisoare „Frate Chelbegeanu, eşti invitat la seminar să
stăm de vorbă în vederea terminării cursurilor şi nu ştiu mai ce” Bun… mă duc şi îmi spune
clar că comitetul, comitetul şcolar a revizuit problema dumneavoastră şi că totuşi s-au gândit
să urmaţi cursurile ultimului an”. „A, vă mulţumesc frate Indricău, vă mulţumesc!” „Dar cu o
condiţie!” „Şi care ar fi condiţia?” „Să faci doi ani în loc de unul!” „Păi cum adică, să mai fac
odată anul trei?” „Da!” „Să mai fiu odată junior?” „Da!” „Păi de ce?” „Frate, să-ţi spun de
ce… să-ţi iasă fanatismul din cap… dumneata eşti cam fanatic şi te rog să te mai

295
temperezi, aşa că mai faci doi ani, mai faci unul în plus!” „Bine frate!” Şi am făcut unul
în plus. Vezi astea pentru alţii sunt nişte încercări grozave, puteam să arunc cu toate, ce mă
sâcâi domne pe mine dumeanta că să merg, că sunt fanatic. Adică eu sunt fanatic că merg
pentru Sabat şi fac şi toţi băieţii ăştia din ţară tot aşa sunt nesocotiţi şi… Da… Dar nu mi-au
venit gânduri de-astea rele în minte, nu mi-au venit şi mulţumesc Domnului. E frate, am
terminat cursurile şi eu fanaticul, eu puşcăriaşul, eu cu cazier, am fost repartizat ca misionar
în comunitatea Labirint, cea mai mare comunitate din ţară, peste o mie de membrii şi am fost
acolo şase ani, s-au schimbat toţi pastorii între timp, eu am rămas acolo. După şase ani mi-a
făcut hirotonirea şi m-a făcut pastor şi m-a dus tot în Bucureşti la Popa Tatu. Bun…

4.Povestea dramatică a adventistului Pădure Gheorghe a cărui picioare au fost

secționate de un tren marfar în timp ce muncea în lagărul de muncă Cinci
Culmea(Poarta Albă)

Din păcate din cauze obiective nu am reușit cu ocazia întâlnirii cu membri Asociației Foștilor
Deținuți Adventiști închiși pentru apărarea Libertății de Conștiință din toamna anului 2008 să
realizez mai multe interviuri.

Am înregistrat însă în timpul acelei ocazii speciale, extrem de emoționante mai multe
confesiuni ale unor foști deținuți adventiști închiși pentru faptul că au refuzat să asculte de
ordinele superiorilor în armată. Destinul adventistului Pădure Gheorghe a impresionat teribil
asistența prin dramatismul relatării accidentului cumplit pe care l-a suferit

„Mă numesc Pădure Gheorghe şi sunt născut la Ciupercenii Noi.

296
În 1951 am fost încorporat, am fost dus în armată la Timişoara, unde ştiţi cu toţii pentru
ce au fost aduşi ceilalţi, pentru aceeaşi cauză, am fost condamnat şi eu la trei ani de
închisoare. (se referă la refuzul de ieși la instrucție sămbăta)
După ce am primit pedeapsa am fost dus la canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a
trebui să-mi execut aceşti trei ani de închisoare.
Am fost dus la Poarta Albă şi după opt luni de zile am fost transferat în Colonia 5
Culmea. În timp ce ne scotea la muncă ne ducea pe o alee de pe Canal şi noi trebuia să
descărcăm aceste vagoane manual.
Asta a fost în 1952, luna august. După ce am descărcat acele garnituri de vagon, eram trei
fraţi adventişti şi pentru efortul pe care l-am făcut, era vinerea sub apusul soarelui, noi am fost
primii care au descărcat acest vagon, iar în urma acestui efort ne-am epuizat, am transpirat,
curgeau apele de pe noi.
După ce a ieşit garnitura de pe tren, fiecare deţinut avea voie să stea unde vroia, pe un mal de
pământ, la un adăpost şi atuncea noi ăştia trei fraţi ne-am retras la gabaritul linii ferate, pentru
că bătea un vânt foarte rece şi noi eram fleaşcă de uzi şi ca să nu bată vântul pe noi ne-am
adăpostit la acea, la acel gabarit. Ne-am pus unul lângă altul, spate, faţă şi iar faţă, trei
persoane, unul lângă altul.
Însă fiind epuizaţi şi extraordinar de obosiţi, fără voia noastră am adormit. În timpul acesta a
venit garnitura de tren care venea împinsă de locomotivă, venea foarte încet împinsă.
Era acarul care făcea din când în când cu lumina lui, ca să semnalizeze când să se oprească.
Dar ce credeţi că ne-am trezit vreunul?
Nu ne-am trezit şi primul care a fost din direcţia din care venea garnitura am fost eu.
Într-o clipeală de ochi, roatele trenului au trecut peste picioarele mele. Închipuiţi-vă, am
început să ţip, m-au tras din locul acela pe malul de pământ, cine să intervină, cine cu ce să
mă ajute?
Nimeni n-a avut cu ce să mă ajute, atâta s-a putut face să rupă ceva cămăşi şi m-au legat
deasupra genunchilor, căci mie mi-au fost retezate picioarele amândouă.
M-au ţinut acolo cel puţin o oră jumătate, până a sunat brigadierul la Colonie, să vină cineva,
a spus ce s-a întâmplat şi în sfârşit după vreo două ore brigadierul a trimis basculantă.
Când a venit basculanta, m-au luat, m-au pus în basculantă, mi-au dat un militar care stătea cu
spatele la cabină cu arma şi m-au transportat peste câmp, prin brazde, pe pământ să mă ducă
la Colonia Poarta Albă, căci acolo era o infermerie, nu era spital şi la această infermerie erau
şi doctorii deţinuţi.

297
Închipuiţi-vă că a durat lucrul acesta patru ore, după patru ore am fost dus la această
infermerie la Poarta Albă.
Când am ajuns acolo, doctorii se uita unul la altul, aceşti doctori deţinuţi şi zice: „Ce să-i
facem, să-l mai prindem, să-l mai operăm?” Iar unul mai bătrân dintre ei zice
„Hai să ne facem datoria” şi au început să mă opereze.
M-au operat pe viu pot să spun pentru că nu mai aveam sânge în mine. (plânge în hohote
alături de zecile de deținuți din sală…n.n)
Reţin şi îmi aduc aminte că un deţinut s-a oferit şi mi-a dat 100 grame de sânge şi restul băgau
ser fiziologic în corpul meu că să aibe inima cu ce să pulseze.
Am fost operat pe viu, numai nişte morfină îmi puneau la nas, dar eu am simţit toate durerile
posibile care au provenit din cauza operaţiei.
În timp ce tăia osul cu ferăstrăul, ţin şi acuma minte, după 58 de ani că era aşa cam şi cum ai
turna cea mai fiebinte apă pe carne.
După ce au terminat operaţia m-au dus într-un pat să mă odihnesc.
În adevăr, am adormit imediat, eram distrus, obosit, n-am realizaz ce s-a întâmplat cu mine
când m-am trezit din somnul acesta. Când m-am trezit şi am vrut să mă ridic am realizat că nu
pot să mă ridic şi-atuncea am văzut în ce situaţie sunt.
Abia de aici a început calvarul meu, pentru că într-o fracţiune de secundă s-a voalat toată viaţa
mea.
Aveam 20 de ani, aveam şi eu idealuri, aveam dorinţe şi când am văzut cum sunt s-a
voalat firul gândirii mele şi de aici a început greul vieţii mele.
Dar mulţumesc lui Dumnezeu, faptul că trăiesc este datorită intervenţiei lui, că el a trimis
îngerii lui şi a păstrat suflare de viaţă în mine pentru că omeneşte, un om în aşa condiţii şi aşa
accident era imposibil ca să-şi păsteze viaţa mai departe.
De aici a început lupta vieţii cu idealul, am început să visez, să gândesc, cum am să merg,
cine se va îngriji de mine, aveam fraţi, aveam surori, aveam părinţi, nimeni, nimeni nu ştia de
mine.
Am fost singur cu Dumnezeu în toată această împrejurare şi atunci am început să gândesc, să
mă obişnuiesc treptat-treptat cu mine.
Ce o vrea Dumnezeu? Doamne, tu ştii în toate aceste lucruri să mă ajuţi să nu-mi cerşesc
pâinea, că nu pot suporta.
Şi în adevăr, Dumnezeu în aşa fel a împletit firul vieţii mele, căci pot să declar acum că nu am
cerşit pâinea de la nimeni şi nici nu am fost ajutat de nimeni.

298
Dumnezeu mi-a ajutat ca să plec din închisoare cu o „cruce”(sensul este figurat, a plecat din
închisoare cu o povară greu de dus, a handicapului n.n), cu două proteze cu care merg, cu care
exist, şi prin această „cruce” Dumnezeu a găsit o cale ca să mă ţină lângă El, să îl chem în tot
timpul, Doamne ajută-mă, Doamne ajută-mă şi în aceasta, Doamne ajută-mă şi în ţinta asta,
spun pentru tineri, să vă propuneţi ţinte căci altfel niciodată nu veţi şti de ce aţi fost în stare.
În situaţia mea în care am fost, am atins multe „ţinte”(în sensul de obiective înalte spirituale),
şi anume am mers un an de zile cu piciorul stâng legat de pedala bicicletei ca să pot să învăţ
să merg pe ea, fără picioare şi Dumnezeu m-a ajutat şi în ziua de azi merg pe bicicletă fără
nici o problemă, fără să-mi împiedic piciorul. Î
În situţia în care sunt am luat carnet de gradul întâi, de gradul doi, fără ca poliţia să depisteze
că eu nu am picioarele amândouă.
În felul acesta m-a ajutat Dumnezeu să pedalez şi pedalele de la maşină cum sunt, căci
învăţasem croitoria în copilărie şi aşa din treaptă în treaptă m-a ajutat Dumnezeu să înving
atâtea ţinte ca eu să nu mai simt handicapul meu.
Îmi spun, m-a adus Dumnezeu până acolo ca să pot ajuta pe alţii şi să nu fiu ajutat. Abia
acuma realizez cât de bun şi îndurător a fost Dumnezeu cu mine.
La început gândisem că Dumnezeu m-a părăsit, dar acuma în timp, am realizat că Dumnezeu
a fost cu mine pas cu pas ca să pot să ies din această stare în care am fost şi să gândesc ca un
om normal şi să mă bucur ca un om normal de viaţă, de familie, de muncă şi de ceea ce m-a
ajutat ca să pot realiza, să nu fiu povară pentru nimeni. Cred că înţelegeţi situaţia mea şi
aveam 20 de ani şi pot să spun că e o minune ce a făcut Dumnezeu cu mine.
Chiar săptămâna trecută la Stupini mă întreba o soră
„Frate, păi parcă cam şchiopeţi” Zic „Da soro, am avut o fractură şi e normal să şchiopătez”
Şi mulţi fraţi şi mulţi oameni nu realizează nici acum că eu sunt un om fără picioarele
amândouă.
Cui datorez toate aceste lucruri? Îi datorez lui Dumnezeu, căci prin „crucea” pe care mi-a dat-
o prin ea trăiesc, mulţumesc lui Dumnezeu pentru ele, căci ele îmi menţin idealul, îmi menţin
legătura mea cu Dumnezeu şi în felul acesta sunt un om fericit.
Nu m-am plâns, nu m-am văicărit ci sunt un om bucuros şi fericit.
De 23 de ani locuiesc în America, acolo de asemenea, am lucrat, lucrez şi în felul acesta pot
să vin în ţară în fiecare an să mă bucur cu restul familiei şi să vă pot saluta şi pe
dumneavoastră şi cu toţi cu care vin în contact.

299
Aceasta a fost ceva condensat, că dacă ar trebui să povestesc firul vieţii mele în amănunţime
mi-ar trebui prea mult, dar a trebuit să condensăm pentru că mai sunt fraţi care trebuie să
spună fiecare câteva cuvinte din perioada închisorilor prin care au trecut.”224

5. Povestea lui Vulvară Mihai

[…]. Mă numesc Vulvară Mihai, acum locuiesc în Braşov, m-am născut în comuna Vad,
lângă Sercaia. Acolo părinţii mei s-au facut adventişti în 1927, eu m-am născut în 1928 în 2
noiembrie.
Părinţii mei erau deja adventişti atunci, şi am crescut aşa, dar n-am păstrat-o exact cum
trebuie ca copil. Părinţii nu ştiau că să nu ne dea la scoală Sâmbăta.
Am mers sâmbăta la şcoală, am făcut 7 clase, şi pe urmă am lucrat cu părinţii, şi apoi am
ajuns că a venit războiul, criza, era greu cu serviciile, şi mai ales cu sâmbăta.
Când m-au luat în armată, am fost hotărât.
În armată am fost 8 de la Făgăraş, toţi adventişti. În 1950, 20 iunie am fost înrolat în
armată. Am făcut doi ani şi o lună, nelucrând, ne-a mutat de la Timişoara la Jimbolia,
ne-a mai împrăştiat, trei au lucrat sâmbăta de la început şi cinci nu.

224
Mărturie Pădure Gheorghe în cadrul întâlnirii foștilor deținuți pe motive de conștiință, Craiova, iunie 2016

300
Ei nici nu au spus că sunt adventişti. De la Jimbolia era un locţiitor politic, sâmbăta n-am
iesit la lucru, şi ne-au scos forţat. Şi ne-au bătut cu coada lopeţii, încă mai erau carceri,
ne-au băgat vreo trei-patru ore la carceră. Stăteam în picioare. L-a mutat pe locţiitor, din
cauză că a făcut un lucru care nu era în programul militar, că se oprise bătaia. Când eram la
`Casa Scânteii”, eram 20 de adventişti, apoi m-a dus înapoi la Timişoara, şi la Casa Scânteii,
acolo mulţi au lucrat sâmbăta şi 20 nu am lucrat.
Ne băgau ziua, munceam şi noaptea ne băga într-o cameră mult mai mică, nu aveam paturi,
nimic, nu ne puteam odihni. Ziua munceam câte 10 ore, pe urmă m-a mutat, eram cu un
lucrător biblic, unul Pătrăncuş Ioan, ne-a mutat la Tăiatul….. din Bucureşti acolo am stat 6
luni de zile.
Când eram la Casa Scânteii a murit mama, şi mi-au spus că să dau o declaraţie că lucrez
sâmbăta, şi îmi dau drumul acasă, şi am zis că nu pot să dau aşa ceva. Daca vreţi, îmi daţi
drumul, dacă nu ,nu. Apoi mi-a dat drumul, era în regulament, nu puteau să mă oprească. Am
mers 3 zile.
După perioada de 2 ani şi o lună, mi-a făcut acte la Târgovişte şi m-a trimis cu un caporal aici
la Braşov, oraşul Stalin. A
ici m-a condamnat, înaintea mea mai condamnase 5 tot pentru Sabat. Pop Eugen, Chichoş
Haralambie, Porfireanu Vasile,Cucoş Gheorghe, Ioana Petre (barbat) care era reformist. Apoi
pe Canal au găsit mulţi reformişti, între noi, dar ei au fost inferiori nouă.
Condamnându-ne la cei doi, lui Chicoş şi lui Pop le-a dat 10 ani, Porfireanu şi Cucoş 8 ani,
Ioana – 7, şi după vreo câteva zile, m-a condamnat pe mine la 7 ani.
În scurt timp ne-a dus în dubă, şi ne-a adus la Văcăreşti, vara când era căldura mai mare,
groaznic era, nu ne dădeau apă deloc.
Eram nemâncaţi, prăpădiţi, ne-a dus direct pe Canal, acolo colonie de triere mare, peste
10.000 de deţinuţi , muncă multă, cate 12 ore şi mâncare proastă.
Mâncam terci, făină de porumb cu apă fiartă, terciul îl făcea cu marmeladă cu arpacaş, griş,
mâncare proastă care nu era bună pentru stomacul omului.
Şi între timp ne-am rugat lui Dumnezeu, ne dădeau mâncare cu picioare sau capete de porc,
la cazane, resturi de la măcelarii, şi noi ca să vedem daca e cu porc sau nu, ca untura se
încheagă, dar uleiul rămâne ca untdelemnul deasupra apei, aşa încercam mâncarea.
Şi apoi ne-a aprobat să ne dea şi nouă mâncare, năut, care era foarte bun, sau mazăre
măcinată, cu gărgăriţe. Mâncare, multumesc lui Dumnezeu că am scăpat sănătoşi, nu bolnavi.
Nu a murit nici un adventist, unul care a fost la Craiova i-a tăiat picioarele trenul.
Dar restul, am scapat, cine se încrede în Domnul, nu i se va întâmpla nimic.

301
Canalul s-a închis într-o zi de Sabat.
Nu aveam nici o perspectivă de scăpare, dar brigăzile s-au întors înapoi şi noi vroiam să
“facem lecţiunea”(se referă la studiul Școlii de Sabat), că era Fereşteanu Vasile şi Varodi, că
ei făceau, şi noi aveam prezbiter, Şcoală de Sabat, făceam, eram organizaţi fără să ştie ăştia.
Nu ne mai scoteau nici la lucru, când eram în brigăzi, ceilalţi se descurajau să muncească,
daca vedeau că noi nu lucram. Şi ne-au făcut o brigadă şi reformişti şi adventişti. Am fost
vreo 70-80, că erau mulţi din Teleorman, şi mulţi care au fost maghiari, Dionise, Kustos
Koloman, de pe la Cluj, care n-au venit la întâlnirile noastre. Daca s-a oprit Canalul, n-au
spus că de ce. Eliberându-se unii care li se expira termenul, le-a dat drumul acasa, îi întreba
lumea de ce i-a eliberat, ei nu ştiau ce să spună. Şi pe noi ne-a adunat pe platou, şi ne-a spus
că inginerii care au facut proiectul au sabotat şi n-au făcut un proiect corect. Din cauza asta s-
a oprit. Asta ne-au spus.
E.U. Aţi spus că aţi fost în 5 locuri la canal.
V.M. Da, la Poarta Albă, CinciCulmea, Peninsula, înapoi la Cinciculmea, apoi iar la Poarta
Albă şi Cernavodă.
E.U. Cât timp aţi lucrat la Canal?
V.M. 2 ani de zile, în afară de când ne-a judecat.
E.U. Aţi fost bătuţi la Canal?
V.M. Nu, că se oprise bătaia, înainte erau deţinuţii bătuţi, am găsit la Peninsula nişte preoţi
profesori teologi, nu îi mai putea duce la lucru, atâta au fost bătuţi, acolo ne-au băgat într-o
brigadă de preoţi şi Martorii lui Iehova. Ei nu respectau pe nimeni, nu salutau, şi bătaie nu
ne-au bătut, decât pe Dragomir Ştefănache când l-au dus, dar comandantul a făcut fără a
încălca regulamentul deţinuţilor. Pe cei care au bătut, şi brigadieri deţinuţi, şi şeful coloniei,
şi miliţie şi comandanţi, toţi băteau. Şi pe urmă i-a judecat crimă împotriva umanităţii şi le-a
dat câte 25 de ani.
E.U. Care era atmosfera la Canal, cum vă percepeau ceilalţi deţinuţi? Aveaţi contact cu ei?
V.M. Era un batalion de Securitate, şi era la fiecare brigadă o echipă de Securitate, un sergent,
caporal, cu puşca, de ne păzeau. Şi ei făceau cordonul, când lucram. Noi când mergeam ăştia
ştiau că suntem adventişti. Şi toţi vroiau să păzească pe noi, că suntem cuminţi şi nu fugim,
nu dezertam de acolo.
S-a mai întâmplat când ne-a dus într-o vineri seara, a spus când lăsăm sculele jos, să ne aduca
în colonie, şi ce-a vorbit cu un miliţian, l-a îndemnat ăla că nu facem noi ce vrem, şi când am
lăsat sculele jos, a apus soarele, ne-am încolonat să ne numere, ne-am aşezat jos, a urlat să
stăm în picioare.

302
Noi i-am spus că am fost o dată pedepsiţi, condamnaţi, nu vrem a doua oară, şi că ce nu îmi
executaţi ordinul meu, şi a scăpat nişte plumbi din pistolul automat, şi atunci toată alarma
Securităţii a pornit. A tras peste noi cu pistolul din nervozitate. Şi dacă a văzut ce a făcut, că a
alarmat pe toată lumea, ne-a zis să ne încolonăm şi să plecăm.
E.U. Va amintiti cu cine erati in grupa?
V.M. Eram cu Dragomir Ştefănache, eram mai mulţi, nu-i mai ştiu pe nume. Pe unii i-a mutat
după ce s-a oprit Canalul, cam pe jumătate a mutat la Simeria, şi noi am rămas tot pe Canal,
că ne-a dus la cules de roşii, ardei, prăşit de vie.
Am adunat şinele şi traversele de pe Canal, vreo lună de zile ne-a lăsat de nu am lucrat nimic.
Până a primit dispoziţiile să demonteze, o lună de zile am stat ca în concediu.
Ne dădeau mâncare şi nu munceam nimic. Şi apoi ne-a dus la Colonie, când ne-am apropiat,
a ieşit un ofiţer înainte, măăă încăpăţânatule ţi-am spus că pe ăştia chiar dacă îi omori nu
lucrează sâmbăta, când pun sculele jos, ţi-am zis să îi aduci în colonie, lasă că o sa vezi tu ce
ai să păţeşti. Cred că i-a rupt gradele şi l-a pedepsit rău.
Un cartuş tras era alarmă că a evadat cineva, şi era destul de groaznic. Şi el a tras până ne-am
apropiat şi o tras o rachetă de verde, că nu a evadat nimeni.
Când era alarma coloniei, Securitatea dubla garda la noi, la colonie, unii erau înspre afară,
unii înspre înăuntru, să nu se revolte dinăuntru sau să ne atace de afară.
Imediat dubla garda în jurul coloniei. Şi noi eram într-un loc şi era garda care cunoştea pe
adventişti, şi şeful de escortă era un bordei, noi cântam şi la lucru uneori.
Aveam făcut din traverse un acoperământ, ca un beci, când ploua ne mai adăposteam acolo, şi
ăştia veneau şi ziceau să le mai cântăm şi noi le cântam.
Toate coloniile pe unde am umblat ştiau de noi, pentru ce suntem condamnaţi şi alţii spuneau
că suntem nebuni, că ar fi lucrat şi sâmbăta. Atunci era greu de propovăduit şi nu se
propovăduia Evanghelia că nu prea dădea voie.
Noi am putut propovădui la atâtea mii de oameni, ne-au dus prin multe colonii.
E.U. Cum vă înţelegeaţi cu ei, cu preoţii, cu cei de altă religie, n-aţi avut probleme?
V.M. Nu am avut, nu aveam de ce, ei erau cu concepţiile lor, odată eram la Peninsula şi acolo
unul reuşise dintre noi să bage pe cracul pantalonului un Noul Testament, şi într-o noapte o
venit o percheziţie, şi cu mâinile la ceafă, spate în spate. Ei au citit seara şi au uitat să-l bage
în saltea. Când au venit un ofiţer, zice hop, şi-un Matei, şi l-a confiscat imediat. Preoţii ce să
spună, că ei erau băgaţi ca politici, nu ca noi pentru credinţă. Şi Martorii lui Iehova tot pentru
credinţă erau băgaţi.

303
E.U. În intervalul în care aţi fost închis, a încercat cineva oficial de la biserică să vă ajute, să
vă sprijine, dacă au trimis scrisori la autorităţi?
V.M. Nu a încercat nimeni, noi eram păziţi şi la vorbitor. Nu ştiu dacă au trimis scrisori.
E.U. Când v-aţi întors din închisoare Securitatea a încercat să vă mai chinuie?
V.M. Nu, doar că servici nu am putut să iau pentru că nu lucram sâmbăta decât muncitor
necalificat, 12 ani şi jumatate la Tractorul, şi pe urmă am făcut şcoală de fochişti, şi am lucrat
ca fochist.
E.U. Ce ştiţi despre acea perioadă, în biserică, vă simteaţi persecutaţi?
V.M. Eu nu m-am simţit ca persecutat, am avut libertate în biserică, eu nu m-am amestecat în
treburile lor. I-am lăsat pe pastori în felul lor. Pastorii nu puteau să aibă autorizaţie şi în
biserică mai erau oameni care umblau cu pâra. Securitatea şi Departamentul Cultelor, el
trebuia să reclame dacă e cineva împotriva statului.
E.U. Informaţiile astea le-aţi aflat după 90, sau din acea vreme?
V.M. Din acea vreme, eu le-am observat, zecimea trebuia să o dea statului, şi statul să îi
plătească pe pastori după cum aveau normă. Pastorii nu a dat toţi banii statului şi atunci i-a
băgat închişi pe unii din pastori, Năilescu. A fost proces, au fost arestaţi contabili. Când eram
în armată am fost cu unu Stoica Gheorghe, Stoica Ilie era fratele, avea şcoala misionară. El
cunoştea muzică, şi a făcut ca dirijor de cor, cu cei din lume. Şi pe el nu l-a condamnat, era
acolo când pe mine m-a condamnat.
L-a lăsat liber până a terminat armata şi apoi l-a angajat la conferinţă ca trezorier, l-a dat
afară din lucrare că l-a găsit, s-a angajat la Electroputerea sau undeva şi acolo i-au pus ceva de
l-au curentat. Cineva intenţionat, Securitatea, nu ştiu. I-a ramas soţia şi un copil, de mult s-a
întâmplat asta. După ce am scăpat eu de la închisoare după 2-3 ani.
E.U. El a fost atunci în lotul dumneavoastră pentru a fi condamnat, de ce nu a mai fost?
V.M. Nu a fost în lotul nostru, fiindcă a făcut programe artistice l-a lăsat sâmbăta să ţie
sâmbăta, şi i-am zis că nu face bine ce face, dacă face programele artistice lumeşti, cântece pe
scenă, nu e bine. Le-a făcut jocul la ăştia să îl lase sâmbăta liberă. El nu a avut probleme cu
Sabatul în armată. A mers la Craiova, l-a angajat, avea Şcoala misionară făcută, apoi l-a luat
în armată. A fost trezorier, l-a prins, l-a dat afara şi a murit electrocutat. Eu am făcut
comparaţia, am fost pe Canal, condamnat, şi am scapat, şi el are poate şi 50 de ani de când e
mort.
E.U. Cam atât, daca mai ştiţi lucruri importante din acea perioadă?
V.M. Cel mai mare lucru că Canalul s-a închis sâmbăta, cea mai importantă zi din viaţa mea.
Că pentru asta am fost condamnaţi, au fost 7 ani, o cifră a desăvârşirii, pentru ziua a şaptea am

304
fost condamnaţi. Canalul s-a oprit într-o zi de Sabat, cel mai mare semn de la Dumnezeu.
Erau oameni care nu erau condamnaţi, aveau dosare, dar nu ştiau cât face, unii făcuse un an,
doi, până şi şapte ani, şi s-au eliberat şi ăştia. Că dacă s-a oprit canalul, la atâta lume să le dea
mâncare degeaba. Au dat o graţiere şi n-au intrat toţi, criminalii care n-au intrat, violul, luarea
de mita, darea de mita a intrat, dar luarea nu, atunci am văzut pe feţele criminalilor figuri de
demoni, până atunci am fost între ei, cu toţii. Parcă erau demonizaţi de supărare. Dar lor nici
nu le-a redus din pedeapsă.”225

6.Povestea lui Dragomir Ștefanache, adventistul care era să fie împușcat de un ofițer de
Securitate la Poarta Albă pentru refuz de a ieși la muncă sâmbăta

„Da. Mă numesc Dragomir Ştefanache din localitatea, comuna Ungureni, născut în 1928.
D.Ş. Am etatea la data asta de 82 de ani, împlinesc acuma în octombrie, pe 14. Sunt născut nu
în credinţă şi tata primeşte credinţa adventistă când aveam vârsta de 5 ani eu. A primit
credinţa el şi sunt crescut în familie de adventişti. Am primit credinţa de la părinţi, am
practicat-o împreună şi în 1950 m-am căsătorit şi am luat soţia din comunitatea Matca, o

225
Interviu cu Vulvară Mihai

305
comună vecină. Am avut nunta acu 60 de ani, în 1950, în luna decembrie şi am 60 de ani de
căsătorie împreună cu ea.
E.U. Felicitări! Mulţi înainte!
D.Ş. Aşa. Am rezultat din căsătorie, înainte de a fi luat în armată, o fetiţă. S-a născut în 1951,
în decembrie, când eu eram arestat în unitatea militară.
E.U. Deci nu aţi asistat la naştere, nu aţi fost...
D.Ş. Nu, nu, nu, nu ştiu, dar, după cum mi-a spus soţia: „Am născut-o la 25 decembrie în 51”.
E.U. Deci de Crăciun.
D.Ş. Da. A trecut-o pe anul celălalt, în 52, că tata a zis: „Nu-l mai trece că aşa am trecut eu un
băiat de-al meu pentru o săptămână şi l-am făcut mai mare cu un an. Aşa că lasă că-l trecem
în anul viitor”. Şi aşa e trecută în actele ei în 52, la 6 ianuarie. Aşa. Nu cunosc.
E.U. Când aţi luat botezul în Biserica Adventistă?
D.Ş. Aşa. Botezul l-am luat în 1947, în luna septembrie, la 28, botezat de pastorul Oatu
Ştefan.
E.U. În ce comunitate?
D.Ş. În Tecuci că eram membrul oraşului, al Tecuciului, eu, înainte de căsătorie şi după
căsătorie 7 ani. Tot pastorul Ştefan Oatu mi-a dat şi binecuvântarea de căsaătorie, tot el. Şi
deci îl am naş de botez, naş de cununie. Aşa, în termeni populari. Şi, cum v-am spus. Am
rezultat copilul ăsta, în 51, eu eram deja în armată, arestat, da în unitate. Nu l-am cunoscut
decât la 3, în 1954, în septembrie, la 28, că atuncea am două aniversări: botezul, în 28
septembrie, în 47, eliberarea, în 28 septembrie 54. şi când am venit, v-am spus, avea 3 ani şi
jumătate ea. Nu vă mai spun cum a....
E.U. O să ajungem la acel moment. Vroiam să vă întreb.... Aţi spus că în 1951 aţi fost arestat.
Care a fost motivul arestării?

D.Ş. Am plecat în armată în 51, la munci agricole m-au luat. Am fost dat înapoi, respins, de
trei ori din cauza familiei. Nu era...familia nu se încadra în sistemul comunist.
E.U. Adică era mai înstărită.
D.Ş. Mai înstărit tata, da. Şi m-a amânat de trei ori. Atunci, în timpul ăsta, ca tânărul, am pus
o întrebare lui tata. Zic: „Ori îmi luaţi o bicicletă – că bicicleta era ca maşina acuma – ori îmi
daţi voie să mă căsătoresc”. Tata a făcut o mică înţelegere cu mama. „Măi”, zice, „dacă-i
luăm bicicletă, ăsta tot se însoară. Mai degrabă lasă-l să se însoare şi nu-i luăm bicicletă”.
Aşa. Şi atuncea... „Mă, da o ai?” „Da, o găsesc eu”. Eram cavaler şi mergeam la Matca, aicea
era comunitatea mare, erau tineret şi am fost găzduit de familia soţiei. Ea nu... N-am discutat

306
cu dânsa de nimic, de căsătorie, până în momentul când am făcut înţelegerea cu părinţii să-mi
dea voie. Şi atuncea imediat mă prezint şi-i spun: „Dragă, vreau să mă căsătoresc şi aş dori cu
tine. Tu eşti de acord?” Zice: „Da”. „Întreabă părinţii şi tu şi dacă sunt şi ei de acord facem
înţelegerea asta şi ne căsătorim”. I-am dat un timp de gândire, a vorbit cu părinţii. Părinţii
zice: „Dacă-ţi place, treaba ta”. „Da”. Şi am căzut de acord. Asta era prin luna octombrie. Şi
atunci am ajuns la înţelegere şi am stabilit logodna, nunta şi la 25 decembrie, ziua a doua de
Crăciun, am avut nunta în comunitatea Matca. Aşa cum am amintit, am fost botezat de
pastorul Oatu. Altceva?
E.U. Asta vroiam să vă întreb despre momentul arestării. Care este motivul pentru care aţi fost
închis?
D.Ş. Aaaa, aşa, da, da, da. Am luat, am fost încorporat în luna iunie, la 21 iunie, în 51 şi
repartizat la o vie nobilă a CAP-ului sau al Gostatului, cum era atuncea şi-am făcut acolo cam
o lună de zile munci agricole la vie, la stropite, la diferite... Sâmbăta nu ieşeam la lucur pentru
că atuncea se putea atuncea. Comandantul nu ştia treaba asta şi doar cu instructorul, cu
caporalul, care îl aveam, care ne supraveghea. Şi îi spun: „Domnule caporal”, îi zic, „eu nu
lucrez sâmbăta”. „Bine”. Nu erau aşa constrângeri. După ce m-am mutat de acolo, m-am mai
mutat într-un loc, tot cu ăsta aranjam, comandantul nici nu-l vedeam. Ei, după două luni de
zile, ne-am mutat la o altă, un alt IAS-u, la secerat. La secerat aicea, cu mâna, manual, aici
trebuia să pun o opoziţie mai mare. Şi-i spun: „Nu lucrez sâmbăta, domnule comandant”. Nu
l-a interesat pe el. „Treaba ta!” era la munci agricole. După muncile agricole care le-am
practicat trei luni, pe la sfârşitul lui octombrie ne ia şi ne duce la Braşov, la Lunca Calnicului,
aproape de Prejmer, 17 kilometri de Braşov, la construcţia unei fabrici de postav. Ei, aicea
gata, s-a strâmtat. Şi aicea trebuia să răspundă. Lucram la pietoane, la astea şi aicea era la
raport, la comandant, era un sublocotenent din Râmnicu-Sărat şi-i spun „Domnule
comandant”, zic, „Sâmbăta nu lucrez”. Eram cu cumnatu-meu. „Nu lucrez”. Ăla nu ştia de
treaba asta, era din Râmnicu Sărat. „Nimic, lucraţi, cutare. Nimic!” Şi atunci începem
dialogul să ajungem la o înţelegere. Nu vroia sub nicio formă. Şi ne întocmeşte dosare.
Numaidecât. Ne întocmeşte dosar şi ne face dosar şi ne spune: „Îl înaintez la tribunal pentru
neexecutare de ordine”. „Bine”. Înaintează, după o lună.... În timpul ăsta ne cere tribunalul să
ne înainteze la tribunal. Ne înaintează la tribunal, facem întâlnirea cu judecătorul la Tribunalul
Militar Braşov. Preşedintele tribunalului, Miclea, el era un maior, şi ne ia la asta. Nu ne-a
somat că am făcut, cum să spun eu, o infracţiune, că la tinerii adventişti nu era ca la ceilalţi: ai
făcut o crimă, vrei, nu vrei, poţi să te pui în genunchi să te rogi nu te iartă. Pentru că e fapta

307
făcută şi asta trebuie condamnată. Ai furat, la fel. Ai făcut spionaj sau ăsta, la fel. La tinerii
adventişti era altfel, o negociere. Ei vroia să te convingă ca tu să cedezi la ideile tale.
E.U. Câţi adventişti eraţi...
D.Ş. În proces?
E.U. Da.
D.Ş. Doi. Eu şi cumnatu-meu.
E.U. Cum îl chema?
D.Ş. Radu Costică. Este cumnatul meu, ăla decedat în 2006. şi amândoi. Şi acuma
preşedintele mă ia pe mine că ştia că-s căsătorit şi cu mine discuta cele mai multe că ştia că-s
căsătorit...
E.U. Să nu intraţi în amănunte pentru că povestea este lungă. Să ajungeţi la momentul
sentinţei.
D.Ş. Da. Da. Aşa. Nici mai mult, nici mai mult, în discuţie el ne dă un timp de gândire. „Uite,
vă trimit la unitate înapoi, vă gândiţi şi o să reveniţi când vă chemăm noi. Da gândiţi-vă şi
punctul nostru de vedere, al instanţei, este ca voi să vă încadraţi, să faceţi stagiul militar şi să
vă duceţi acasă. Dacă vreţi să înţelegeţi.” Ne-a dat drumul, am plecat la unitate înapoi, am
scris numaidecât acasă şi vine tata-socru, care el a fost condamnat în timpul lui Antonescu, el.
L-a condamnat, l-a băgat în articolul care dădea 25 de ani de zile tot pentru cauză că nu lucra.
I-a scos la o zăpadă şi n-a lucrat. Cu intervenţii, cu fratele ăsta, nu-mi vine acuma în minte,
care era preşedinte la Dunărea de Jos la data aceea...
E.U. Cum îl chema?
D.Ş. Las că-mi aduc eu aminte.
E.U. Năilescu sau....
D.Ş. Nu, nu, nu, nu, Năilescu e încoace.
E.U. Dumitru Pop, Florea?
D.Ş. Nu, nu, nu, nu, nu-mi amintiţi de ăştia de la Bucureşti deloc. Aşa. BădescuE.U. Aşa.
Bădescu, da, da, da.
D.Ş. Bădescu, la Dunărea. Conferinţa Moldova era la Dunărea de Jos, la Galaţi. Nu era la
Bacău. După aceea s-a mutat la Bacău. Fratele Bădescu cunoaştea el judecătorul pe acolo,
intervine şi-i scoate din articolul de 25 de ani şi-i dă minimul de pedeapsă la o altă pedeapsă şi
le dă 6 luni. şi el cunoştea puşcăria. Îl chemăm să vină imediat la noi la Prejmer, la unitate. Şi
vine numaidecât la noi şi-i povestim situaţia. „Uite, am fost aşa. Uite, aşa, aşa, aşa. Vă cerem
şi dumneavoastră punctul de vedere că sunteţi părinţii noştri. Ce hotărâre luăm? Decizie?”
Parcă-l văd. Bătrânul şi-a dat seama, că eram doi băieţi ai lui, eu ginere şi celălalt...

308
E.U. El cât a stat în închisoare?
D.Ş. Şase luni, şase luni a făcut şi după opt ani mai târziu am intrat noi în proces că el a fost în
43, noi am fost în 51. zice: „Măi tată, nu vă despărţiţi de Dumnezeu. Nu! Şi mie a fost să-mi
dea 25. Prin mila Domnului am scăpat cu 6 luni, am executat şi am venit acasă şi v-am văzut.
Ei, şi voi nu vă depărtaţi. Încredinţaţi-vă în mâna Domnului şi Domnul va lucra”. Şi-i curgea
lacrimile când ne povestea. „Aveţi încredere că Dumnezeu are grijă de voi. Nu cedaţi!” Ne-a
dat o îmbărbătare pe care nouă ne trebuia la momentul acela critic. Eram tineri, aveam 21, 22
de ani, 23 de ani. Şi...a plecat şi-am aşteptat din nou. În timpul ăsta, după ce-a plecat acasă
tata, am mai stat puţin şi ne-am mutat de aicea la Braşov, la fabrica de ciment şi acolo mă
găsesc cu Chelbegeanu şi cu ăştialalţi. Stăm acolo un timp şi ne-a trimis într-o vineri seara.
Era schimbul 3 la masă şi ne invită să mâncăm şi să mergem la lucru. „Nu! Nu mergem!” Şi-
am plecat la dormitor. Ei, povestirea de aici merge mai departe. Acuma mai puneţi anumite
întrebări.

E.U. Deci vreau să-mi spuneţi pe scurt nişte momente pentru că e greu să povestiţi foarte
multe amănunte. În primul rând, în câte locuri aţi fost închis? Îmi spuneaţi înainte de interviu
c-aţi fost în 14 locuri. Să-mi spuneţi aşa, foarte pe scurt, numele acelor închisori în care aţi
fost închis şi-apoi câteva întâmplări şi mă interesează dacă au mai fost şi alţi fraţi de credinţă
pe care i-aţi întâlnit, adventişti, în închisori şi atmosfera. Deci întâmplări, fragmente scurte, ca
să putem să le cuprindem îna cest interviu.

D.Ş. Da. Pe 28 ianuarie 52 ne-a înaintat tribunalului înapoi. Adică am fost odată şi acuma iar
ne cheamă tribunalul. Tot la Braşov şi atunci iarăşi din nou dialogul cu noi, tot acelaşi
judecător şi atunci a văzut că nu. Zice: „Uite, acuma au plecat, au fost şapte. Înaintea voastră
am judecat şapte, tot adventişti. Cinci au renunţat şi au rămas doi.” Şi era Bârsan Gheorghe
parcă, cam şa ceva, din judeţul Ialomiţa şi încă unul din Teleorman, i-am uitat numele lui ăsta
acuma. Da nu i-am văzut acolo. Ţi i-am trimis. Ne-a dat şi nouă, în scurt, ne-a condamnat la 8
ani de închisoare că contravin legilor statului. El este om liber, îmi spunea mie şi el nu vine.
Ca după opt luni, nouă luni, vine şi el la Peninsula cu mine cu 25 de ani în cârcă. Preşedintele
tribunalului, procurorul şi toată suita.
E.U. Da de ce?
D.Ş Pentru c-a avut şi el că el spunea că-i om liber, da în schimb el nu...avea fraudele făcute
c-a clasat nişte dosare ale politicilor.
E.U. Aha. Şi a ajuns în acelaşi loc cu dumneavoastră.

309
D.Ş. L-a descoperit. Aşa. Şi ne întâlnim la Peninsula amândoi. El spunea că el nu contravine
legilor statului şi el este om liber. Eu am contravenit şi mă pedepseşte statul. Pe urmă vine şi
el cu 25 de ani c-a contravenit şi el legilor statului.
E.U. Dumneavoastră cu 8 ani şi el cu 25.
D.Ş. Cu 25 de ani. Aşa. Ei, acuma discuţii în amănunte nu mai discutăm.
E.U. Nu, dar e interesant. Ce v-a spus când v-aţi întâlnit în detenţie?
N-aţi avut o discuţie cu fostul judecător?
D.Ş. Nu, n-am discutat că ce se întâmplă? În momentul când l-am descoperit unde e, eu eram
în urmărirea lui să-l... Mi-a spus: „Băi, a venit tribunalul militar Braşov cu toată suita”. Am
plecat să-l caut. Şi l-am găsit. Când l-am găsit, numaidecât după mine vin doi deţinuţi: „Hai
bă că plecăm, ne mută de aici”.
E.U. Aha şi n-aţi mai apucat să vă întâlniţi.
E.U. Haideţi să ne întoarcem la sentinţă. La ce articol aţi fost...
D.Ş. Aşa. Articolul 503, aliniatul 3. aşa. Ăsta era articol de politici. 503. Politic. Depindea de
aliniat: 1, 2, 3, aici, la mai grav şi la mai uşor. Deci eram încadrat aicea, politic. Şi de aicea
am rămas în tribunal, imediat m-a transferat după vreo săptămână la Bucureşti, Rahova de
astăzi, atuncea îi spuneam Ghencea. Nu era penitenciarul atunci, era nişte baracamente şi
acolo. Am stat un timp acolo împreună, nu mult, vreo săptămână, cu cumnatu-meu şi m-a
strigat pe-un tabel că era atât de multă lume deţinută că veneau loturi, loturi întregi de sute. Că
era o arestare pe ţară nemaipomenită care n-a văzut ţara în viaţa ei. Şi m-a scris numaidecât în
coloana aceea de mutare şi, pe cumantu-meu nu l-a scris, şi m-a pus într-o dubă. Eram 108
persoane, direcţia canalul şi la Canal la Poarta Albă. Cumnatu-meu a rămas aici şi m-a dus la
Poarta Albă.
E.U. La Poarta Albă cât aţi stat?
D.Ş. Îmi daţi voie?
E.U. Scuzaţi-mă puţin. (convorbire personală) Da, m-a sunat soţia să-mi spună că la fetiţa
noastră de un an şi şapte luni i-a mai crescut un dinţişor.
D.Ş. Să vă trăiască!
E.U. Şi a vrut să-mi împărtăşească bucuria. Continuaţi la Poarta Albă. V-am spus că interviul
merge, îl putem întrerupe...
D.Ş. Aşa. Şi ce se întâmplă? Nu pot să fragmentez acuma din cauză că se ţine legat firul.
E.U. Bun, atunci daţi-i drumul firului, daţi-i drumul firului.
D.Ş. Ce se întâmplă? Mă trimite la Poarta Albă. La Poarta Albă pentru prima dată.
E.U. În ce an a fost asta?

310
D.Ş. 51.
E.U. Da.
D.Ş. Pardon, 52. 52, în luna februarie. Pentru prima dată. Poarta Albă era spaima deţinuţilor.
E.U. Să-mi ziceţi ce condiţii erau acolo.
D.Ş. Era cea mai grea colonie pentru deţinuţi. Aici era, ei îi spunea, deţinuţii, „Poarta
Iadului”, intri în iad. Când auzea de Canal, la Poarta Albă, îl topea pentru că ştia că-s cele mai
mari chinuri acolo. Bun. Din nefericire, ajung şi eu. O poartă mare, neagră acolo. Dincolo se
auzea: „Au!”, „Ţ”, „Bă”, „Banditule”, cutare. Te îngrozeai. Tu erai dincoace. „Bă”, zic, „a
avut dreptate deţinuţii. Poarta iadului. Ia auzi ce-i în iad acolo”. La un moment dat ne face
numărătoare, predat securitatea la miliţie şi ne ia în primire, deschide porţile. Când deschide
porţile, ce credeţi că văd? Unul, cu o talie înaltă de vreo doi metri şi ceva, c-aşa spunea c-a
avea, „Haaaaa”, înjura, pac îl şi pocnea pe unul. Eram noi veniţi atunci, nu era nimeni. Gata,
pac pe ăsta, dă-i lui ăsta. Spaimă. Cine era? O persoană care o cunoşteam. Ăsta era primul
brigadier. Adică, dacă colonia avea cincizeci de brigadieri sau o sută de brigadieri, ăsta era
şeful lor. Ăsta era şeful tuturor deţinuţilor. Ăsta tăia şi spânzura. Ăsta era Tile Raicovici. Avea
o condamnare de 125 de ani. Ei, îl cunoşteam. De unde? Taică-meu a avut un frate care a
făcut la Poliţie, pe timpul lui Antonescu şi cu refugiul că a plecat din Galaţi, a lăsat două
proceduri penale la noi şi eu ca copil acuma mă uitam în procedurile alea şi mi-a rămas
impresia în mintea mea aşa: „Bă, 125 de ani prinde Tile Raicovici, spărgător de case, de bani,
de trenuri internaţionale, locuieşte în Galaţi, în Brăila, în Bucureşti, în Cluj, în Craiova”.
Spunea: „Cine-l prinde, daţi-ne informaţii”. Şi dau de el acolo, da nu mai ştiam de unde îl
cunosc. După trei zile şi trei nopţi de gândire, mi-amintesc: „Ăsta-i Tile Raicovici.” Ei, cu
ăsta am avut de-a face şi eu şi mi-a copt şi mie o bătaie bună în primul sabat. Până.... Am sosit
acolo joia, într-o joi şi acuma am început să rog lui Dumnezeu: „Doamne, descoperă-mi şi
mie un tânăr adventist să văd cum merg treburile aicea”. Că noi asta urmăream: ajungem într-
o colonie nouă, să vedem imediat să luăm legătura cu un adventist şi să vedem care e situaţia
acolo, să ştim cum să ne apărăm. N-am găsit niciunul.
E.U. Deci eraţi singur?
D.Ş. Poftim?
E.U. Eraţi singur.
D.Ş. Singur eram, singur, singurel. Nu ştiam şi vroiam să mă întâlnesc cu unul. Întreb în
dreapta, stânga, nu găsesc nimic. Joi, că eram veniţi miercuri, joi mă duc să-mi splăl o rufă, o
cămaşă, la un jgheab afară, în luna februarie, că era murdară. Stând acolo singur, mai vine
acolo încă unul, tot tânăr, cam de etatea mea. Se aşează şi el la un metru şi jumătate de mine şi

311
nu zicem nimic, nici eu, nici el. Câteva clipe, minute. Şi pe urmă mă întreabă el. „Mă”, zice,
„pentru ce eşti condamnat tu? Eşti condamnat? Ce pedeapsă ai?” „Opt ani”. „Da pentru ce eşti
condamnat?” „N-am lucrat sâmbăta în armată”. Da eu mă rugasem la Dumnezeu să-mi
descopere şi mie un tovarăş de suferinţă. „Şi acuma ce ai de gând să faci? Să ţii înainte?” „Păi
dacă nu ţineam înainte, nu mai veneam aici. Şi rămâneam la unitate şi eram om liber”. Da el
se uită la mine şi îmi face din cap. „Măi, frăţioare, să ştii un lucru. Nu poţi că ăştia te bate
până când te omoară ori te laşi. Şi-aşa că nu cred, frăţioare, c-ai să poţi rezista”. Da-l întreb
eu: „Da de unde ştii tu?” „Păi şi eu, şi eu am fost adventist”. Hopa. Imediat zic „îmi răspunde
Dumnezeu la rugăciune. Mi-a scos un om după atâta alergare”. „Şi acuma tu ce faci?”
„Lucrez. N-am mai putut rezista la bătaie şi la tot felul de torturi. Decât să mor, am zis:
Doamne, cum îi ierţi pe ceilalţi care lucrează în armată sau asta, mă vei ierta şi pe mine. Te
rog, iartă-mă”. Băiatul, bine documentat, orientat, el punea problema bine. „Mă”, zic, „de
unde eşti?”. Zice: „Îs din Moldova”. Hopa, când am auzit din Moldova. Bun. „Da tu de unde
eşti?” Eu nu-i răspund. „Da”, zic, „din ce oraş eşti?” „Din Tecuci”. Hopa, a doua la mână. Din
Tecuci, eu eram membrul oraşului.”Şi tu? Eşti născut în credinţă?” Zice: „Da”. „Şi veniţi la
adunare?” „Da” „Măi, da tu de unde eşti?” „Păi tot din Moldova şi eu”. „Înseamnă că suntem
de acolo”. „Da”. Bun. „Da din ce oraş eşti tu?”, îmi pune el mie o întrebare. Eu nu-i răspund
şi pun o contraîntrebare şi-i spun. Zic: „Şi părinţii tăi tot sunt?” „Da, şi părinţii mei tot sunt”.
„Aaa, veniţi la adunare”. „Da”. Şi deodată mă opresc şi-i spun: „Mă, de ce minţi, mă? Mă, de
ce minţi că tu eşti membrul oraşului Tecuci? Eu sunt membrul oraşului Tecuci şi nu te cunosc,
nici pe tine, nici pe părinţii tăi. Măi, mincinosule”. Măi, frăţioare, când a auzit treaba asta, a
lăsat rufa nespălată, a stors-o şi-a plecat numaidecât. „Nu ţi-e ruşine să mă minţi că eşti tu
pocăit, mă?” Şi-a plecat. Şi acuma mă gândeam, am rămas dezamăgit. Eu am cerut lui
Dumnezeu să-mi dea unul care să mă întărească, da uite că mi-a dat unul.... Cred că s-a grăbit
cel rău să vină el să mă îmbărbăteze în felul lui. A plecat. A doua zi, vineri. Mă repartizează
că nu ieşeam la lucru că eram venit atuncea: Du-te şi tu pe platou acolo şi cată nişte hârtii. Da
nu era nicio hârtie”. Şi parcă văd, când adunam eu, mă făceam că adun nişte hârtii pe acolo,
văd din interiorul coloniei, pe-o aleea dreaptă ca asta, venea unul, militar, c-o raniţă în spate.
„Bă”, zic, „ăsta se eliberează”. Ziceam eu, vorbeam cu mine. Zic: „Ăsta se eliberează. Eu
când mă eliberez? Tocmai în 59... Opt ani, când a trece?” Eeee, ca omul. Nu mă gândeam la
altceva. „Am nenoricit fata asta că m-am căsătorit. Nu puteam să mai stau?” Că n-am trăit
decât cinci luni cu ea, atât. Când ajunge cam ca-n copacul ăla, cu ochii în jos, el îmi spune:
„Bă, eşti adventist?” Zic:”Da”. „Nu te uita la mine. Fii credincios, şi eu sunt. Mă eliberez.

312
Mai sunt trei la Stănciugel”. Stănciugel cine era? Brigadierul la brigada disciplinară din
colonie. Aoleu! Mai sunt trei acolo. Şi-a continuat drumul, a ajuns
În poartă, nu s-a uitat la mine, nici eu pentru că era pericol pentru dânsul că-l reţinea
numaidecât cine discuta cu ăla şi nu l-am mai văzut. Cine? Nu ştiu. 14 ani de zile n-am ştiut
cine-i. După 14 ani de zile, ne eliberăm şi noi d ela închisoare şi vine la Matca, în prima
întâlnire a foştilor deţinuţi pe motive de conştiinţă şi vine şi ăsta acolo. Eram ridicaţi la amvon
toţi, trei din Matca şi cu ăilalţi că era pastori frate Derigote şi se aşează şi ăsta din întâmplare
lângă mine. Mă uit bine la dânsul. „Măi”, zic, „îţi mai aminteşte de unde te-ai eliberat?” Zice:
„Da, din Poarta Albă”. „Ţi-aminteşti când te-ai eliberat tu c-ai vorbit cu unul?” „Nu!” „Ia că-ţi
spun eu altceva acuma: uite, i-ai pus o întrebare aşa”. „Da, mi-amintesc”. „Ştii cine-i?” „Nu”.
„Eu sunt”. Şi-atunci facem asta....
E.U. Cine era? Cum...
D.Ş. Dane Petru. Dane Petre. E aici, în Bucureşti. Condamnat în lotul lui fratele Delicote cu
Timişoara, 16 inşi. Era condamnat cu un an înaintea mea. Şi-a fost trimis la canal doi dintre
aceia doi. La a doua zi, sabatul, după ce asta a fost vineri. În sabat a trebuit să mă duc prin
poartă, Tile să-mi dea un frecuş de bătaie, îi cheamă şi pe cei trei de la Stăciugel de acolo, le
trage şi la ăia o bătaie....
E.U. Da în ce consta frecuşul ăsta de bătaie?
D.Ş. Adică?
E.U. Că dumneavoastră ziceţi aşa ca o joacă de copil, da cum vă bătea?
D.Ş Cu ce apuca şi dădea unde vroia el. Nu că te întreba: „Te doare?” el dădea ca cum ar da
într-un sac cu pământ. Nu conta că mori. Aşa erau de tirani: brigadierul, prim-brigadier şi
Stănciugel. Stănciugel era un ţigan oltean. Avea o muşchiulatură de baros când bătea la
fierărie. Dacă-ţi dădea un pumn şi era un monstru. Când îţi dădea ăla o palmă sau un pumn, te
duceai, te învârteai ca titirezul. Era, era extraordinar, un om fără sculptură în el, n-avea nimic,
te omora. Am s-ajung să spun că el a omorât un...şi el a fost prim-brigadier în 51 la început,
eu nu l-am prins pe dânsul şi l-am prins pe Tile Raicovici. De ce? Pentru că ăsta omorâseră un
fost colonel aviator. Toată lumea îi spunea lui Stănciugel „Să trăiţi, domn primbrigadier!” şi
el era ca cum era haman, foarte mult îi plăcea onorul ăsta. Colonelul ăsta, deţinut acuma, ăsta
nu căta să-i facă omagiile astea şi-i spunea „Să trăiţi, domn prim!” Atât. El l-a căpătat la inimă
şi-l bătea, îmi spuneau deţinuţii, că nu l-am apucat eu că l-au omorât, de câte ori îi venea lui la
cap. Şi-ntr-o bună noapte îl ia la bătaie, îl bate atât de mult, l-a scos afară, l-a dus la o baracă
unde era de chin, de tortură, de chin pentru deţinuţi, l-a bătut şi când l-a ameţit de tot, era nişte
cuproare care ardea cărămidă şi l-a aruncat de viu în cuptorul ăla şi a ars acolo.

313
E.U. Aţi fost martor la asta sau doar aţi auzit?
D.Ş. Nu eu, nu eu. Am auzit, îmi spuneau deţinuţii întâmplarea. Şi-atuncea pe el l-a schimbat
din prim-brigadier şi l-a făcut brigadierul brigăzii de disciplinari, unde erau toţi cei mai răi, îi
băga acolo. Şi ăsta bătea de omora pământul. Aşa. L-a luat, l-a judecat, avea o condamnare de
crimă la cinci ani şia Cuma l-a judecat din nou şi i-a dat şase ani pentru două crime. Şi-un
adventist avea opt la 12 ani. El cu două crime n-atingea 12 ani. Asta e. Şi l-a adus din nou la
colonie aici şi acuma l-a distituit din funcţia de prim-brigadier şi l-a pus brigadier la brigada
disciplinară şi l-a pus în loc pe Tile Raicovici, pe ăsta cu 125 de ani. Şi-n felul ăsta i-a făcut
schimbarea. Asta spun din ceea ce relatează ăsta, Rainer, pastorul Rainer Ion de la asta,
raportează în cartea lui Varode şi unul din Constanţa, care şi ăsta a făcut şi-l cunoştea pe
Stănciugel c-a făcut în timpul când el era brigadier şi ăştia spun despre situaţia lui, cum a
omorât.
D.Ş. Deci martori oculari ăştia îi am, în afară de deţinuţii ceilalţi. Bun. Şi-am încheiat
subiectul aici. Deci sunt aici, în căutarea unui adventist şi-am făcut cunoştinţă în sabat, adică
joi, vineri, sâmbătă, cunoştinţă cu ăia trei, dintre care era unul pastorul nostru din Sibiu, fost
secretar.
E.U. Cum îl chema?
D.Ş. Ăsta, cum îi spune?
E.U. Bine, nicio problemă, o să vă amintiţi.
D.Ş. Da, da. Aşa.
E.U. Amintiţi-vă pe ceilalţi doi c-aţi zic că sunt trei.
D.Ş. Aşa, pe ăilalţi doi: unul era Stângă Marin din Ciupercenii Noi. E mort, l-am întrebat pe
Morcov ieri, care-am făcut armată, ăăă, închisoare cu dânsul şi cu Stângă. „Stângă ce face?”
„E mort, nu mai este”. Morcov trăieşte. D-astă nu era acolo. Şi încă unul, da pe ăla unul nu-l
cunosc. Bazil Păcuraru era. Pastorul Bazil Păcuraru.

E.U. Aşa. De la Sibiu. Acolo. Ei, ne-a luat, ne-a băgat într-o carceră acolo, ne-a ţinut acolo
într-o celulă mizerioasă, iarnă, frig, noapte, nu vă mai povestesc cum am păţit acolo şi-am
făcut prima dată întâlnirea cu ăştia trei. Ce mi-au mai putut spune, la ora 11 noaptea, după o zi
întreagă şi mai bine de celulă răcită, eram dezbrăcaţi, îngheţaţi morţi, nu vă mai spun acuma
situaţia că brigadierul m-a invitat să mă duc cu dânsul la lucru că ăştia mă omoară şi deseară
nu mă mai găsesşte, asta că-mi ia timp mult. Şi-n felul ăsta am făcut prima cunoştinţă cu trei
adventişti, da nu m-am mai găsit până când nu m-a mutat de-acolo deloc şi l-a scos pe Stângă
de la brigada disciplinară şi m-a trimis unde? La Chilia Veche, acolo, la o colonie agricolă, în

314
Delta Dunării. Acolo. Şi l-a scos şi pe Stângă de-acolo şi ne-am dus acolo. Aici, la Chilia, îl
găsesc pe cumnatu-meu că ne-a despărţit din Bucureşti. Îl găsesc aici. Cum? Doi fraţi
adventişti de la Arad, ăştia mai în etate, condamnaţi asimulari politici, nu că n-au lucrat, avea
alt caz, nu vi-l spun cazul. Aşa. Şi când a venit lotul nostru acolo, ne-a băgat într-un cerc
acolo, închis cu sârmă. Vine şi: „Mă, e vreun adventist aici?”, strigă. Eu, de colo, când i-am
auzit: „Da, eu sunt”. „De unde eşti, mă?” „Din Moldova”. „Avem şi noi unul din Moldova
aici, un tânăr din armată”. „Ce pedeapsă are?” „Păi mi se pare cam tot 8 ani ca tine”. „Da de
unde-i?” „Nu ştim localitatea”. „Da ce fel de om?” Zice: „E mai înalt ca tine, mai frumos, mai
asta, cutare”. Bun, cat nişte repere, nu putea să-mi dea. „Domnule, uite când vine brigada îl
ştiţi?” „Da, îl ştim unde e”. „Trimiteţi-l la mine că cred că ăsta-i cumnatul meu”. Şi-au
aşteptat încă o jumate de oră, au venit brigăzile, şi-i spune: „Băi, vezi că, pare-mi-se că a venit
cumantu-tău. Uite, e acolo, în lagăr, acolo”. Ăla, când a auzit, bucuros, dacă noi eram
condamnaţi amândoi. Vine la mine. Când vine la mine, îl văd că vine la mine, vine râzând, el
m-a cunoscut, eu eram în sârmă aici, m-a cunoscut. Da el râdea, da eu nu-l cunoşteam, nu-
recunoşteam deloc. De ce? Era atât de negru, nu era spălat de-o lună şi jumătate, n-a dat cu
niciun pic de apă pe el. De ce? Că lucra la nişte defrişări, au dat foc la o pădure cu stuf acolo
şi cum a apucat de copacii ăia arşi şi-i cărau şi-i făceau şir acolo, făcea defrişări pentru
agricultură. Apă n-avea unde să se spele, era problema cea mai grea. Cea mai grea, apă nu era.
Zice: „Băi, nu m-am spălat de-o lună de zile, de-asta sunt aşa de...” Numai dinţii-n gură îi
strălucea, albi, încolo cămaşa ruptă, nu era decât cusăturile, atât se mai ţine cămasa lui, ca
cum era un Irod din ăla de, pe el. „Bine, mă”. „Mă”, zic, „am să mă cer la ce brigadă eşti tu să
vin cu tine”. Şi ne-am unit amândoi. Aici. Aveţi alte întrebări sau continui eu cu....
E.U. Da, să continuaţi să...
D.Ş.... ca să ieşim de acolo.
E.U. Da, mă interesează cât aţi stat acolo şi care au fost motivele pentru care v-aţi dus în altă
parte şi, pe scurt, experienţe care ţin mai ales de, inclusiv de colegii de celulă. Cu cine mai
eraţi, cine mai erau închişi în acele carcere?
D.Ş. Da, da, v-am înţeles, v-am înţeles. Aşa. Ei, acuma-i începutul. De asta vă spun. Şi acuma
să terminăm şi ieşim din Deltă de acolo. Aici era cel mai mare chin apa.
E.U. Lipsa apei.
D.Ş. Lipsa apei şi erai în timp de vară, nu aveai un strop de apă să bei. Ţipai ca bâtlanii ceia,
pescăruşii ceia, răcneai după apă, da de unde să-ţi dea apă? Dunărea era la doi kilometri, pe
fonriera sovietică, tot Dunărea, alt braţ, pe partea astalalaltă, tot la doi kilometri. Da degeaba
era că noi n-aveam apă de băut şi de spălat. Fraţii ăştia doi bătrâni de la Arad, din Şepreuş,

315
Chebeleu Ioan şi încă unul, tot Ion îl chema, erau amândoi din Şepreuş, judeţul Arad, le
raportăm noi. „Măi, fraţilor, e nenoricire cu apa”. Ei erau, lucrau ca tractorişti semi-liberi,
aveau şi mâncare, cartofi, puneau ei, apă, ne mai dădea ei apă nouă, seara ne aducea. „Măi,
da”, zic, „cătaţi o modalitate şi pentru noi. Voi cum de aţi ajuns aşa?” „Măi”, zice, „mai ai
răbdare vreo două zile că vorbim noi. Avem doi băieţi de la Arad, la greblă, sublocotenenţi,
tot de adventişti. Au fost şi ei şi cu situaţia armatei s-au încadrat în miliţie şi s-a lăsat de
credinţă”. Totuşi, aveau grijă de membri adventişti, tinerii care veneau şi le spune la aceia.
„Băi, vezi că-s doi cumnaţi aicea, sunt doi băieţi adventişti, căta-ţi-le şi lor ceva să-i putem
scoate de acolo să nu moară de sete”. Zice: „Mai aşteaptă două zile”. N-am aşteptat două zile
şi când să ieşim pe poartă, opreşte brigada, un sublocotenent. Zice: „Brigadier, de azi înainte,
ăştia doi, pocăiţii ăştia, nu mai lucrează ei şi ei va căra apă pentru brigada ta. Eşti singura
brigadă din colonie care vei avea apă”. Ăsta era cel mai mare, cea mai mare bucurie. „Aşa că
ei sunt semi-liberi, iau un hârdău, un ciubăr din ăla pe-o prăjină şi taie în direcţia dreapta, la
braţul Dunăre de-acolo, nu în partea aia că e frontiera. Şi v-aduce apă cât pot ei, un drum,
două pe zi, v-o dă, aşa că voi sunteţi cei mai favorizaţi”. Brigadierul foarte mulţumit că are
apă. Şi-am început acolo să plecăm amândoi prin junglă de-a dreptul. Cam aici. Şi mergeam,
mai dădeam de alte limpezişuri, dădeam de alte brigăzi, ne-a oprit şi ăia. Doi hoţi, doi deţinuţi
c-un ciubăr. „Unde mergeţi voi!. „După apă, aducem”. „La ce brigadă?” „La cutare”. „Nu se
poate!” „Domnule, administraţia ne-a dat dreptul ăsta”. „Nu se poate!” Ei, în fine, ne iartă ei.
Când trecem cu apă, ne-au luat apa, au băut-o ei. Ne-am dus înapoi, am luat apă iar, din nou,
am ocolit de el, de unde ştiam că-i brigadă, am trecut pe mai departe, ne-au văzut, au strigat
după noi, da noi am intrat iară în junglă, n-au mai. Şi ajungem la brigadă, îi dăm apa. „Am
venit prea târziu, domn brigadier, din cauză că uite ne-au luat apa”. Seara raportăm la ofiţer.
Zic: „Uite ce, avem necazuri pentru că escortele de la alte brigăzi ne opreşte. Ne-a luat apa şi
ne opreşte şi spune că cine ne-a dat nouă voie. Administraţia”. Zice: „lasă, că vorbesc eu”. Îi
strânge pe toţi miliţienii şi spune: „De astăzi înainte, când veţi vedea pe cei doi deţinuţi cu
hârdăul la apă, să nu-i mai opriţi şi să nu le mai luaţi apa. Dacă vor ei să vă dea apă vouă, nu
brigăzii, luaţi. Iar dacă mai aud că raportează c-aţi făcut, avem de discutat împreună”. Şi n-am
mai avut probleme cu ei, mai ne cerea să le dăm şi lor o gură de apă că erau morţi de sete şi ei
şi le dădeam şi făceam naveta asta două drumuri. Ajungeam la Dunăre, ne spălam, cântam, ne
rugam în sălcii. Ne aminteam de Psalmii 139 în sălciile râului Eufratului, ne atârnam harpele
noastre, cum spune acolo şi cântam şi ne rugam să cântăm. Aşa. Povestim. Şi-am făcut trei
luni de zile meseria asta. Foarte bucuroşi. O duceam foarte bine.
E.U. Deci asta la Canal.

316
D.Ş. Viaţa la Canal, nu ca la Poarta Albă cu bătăi. Aicea n-am primit o palmă, niciun deget,
nici eu, nici cumnatul, eram foarte bine văpzuţi de administraţie, suntem liberi, nu mergeam
cu miliţian după noi. Păi să-l laşi pe hoţ singur? Chiar aşa ceva, cu totul... Că ăsta fuge. Ăştia
şi-au luat răspunderea, că ei ştie, îi cunoaşte pe adventişti şi nu fac necazuri. Şi-am dus-o trei
luni. după trei luni de zile, mă opreşte. Zice: „Dragomir şi Radu vă pregătiţi pentru că vă pun
pe dubă”. Adică ne mută de aici. Când am auzit, asta. „Domnul comandant, acuma am venit,
domnule de la Poarta Albă. Nu mă mai trimiteţi domnule de aici că ştiu că-i chin încolo”. Şi
ştiau şi ei. „Nu mă mai trimiteţi. Vă rog frumos, nu.” „Nu pot. Aşa am ordin, aşa am primit
plicul şi trebuie să vă înaintez”. „Unde mă înaintaţi?” „Lasă că unde vă duceţi o să vă duceţi şi
o să fie bine”. „Da în ce constă bine?” „Măi, nu mă întreba prea multe”. Că şi ei se temeau
acuma că stă de vorbă cu un deţinut şi îndeosebi el, la dosarul lui era adventist, eu adventist
condamnat. Era ceva periculos pentru dânsul. Mie nu avea ce-mi face. „Măi, du-te, măi”. „Da
spune-mi măcar două cuvinte, aşa, încet”. „Măi, a să fie bine”. „În ce constă binele?” „S-ar
putea să-ţi dea drumul. În ţară. Ei, gata, dă-i drumul, dă-i drumul, nu mai sta de vorbă cu mine
că ne ia în vizor”. Am plecat şi-am plecat c-o rază de speranţă în inimă că poate-mi dă
drumul. Ei, asta era cea mai mare bucurie. Nu mă trimite în altă colonie, nu mi-a spus nici la
tribunal, da mi-a spus că s-ar putea, după cât m-am uitat în dosar şi-n plic: „S-ar putea să-ţi
dea drumul”. Gata, îi spun lui cumnatu-meu. Ei, a doua zi ne.a pus numaidecât, am plecat la
Tulcea. La Tulcea am dormit o noapte acolo, de-acolo direct la Bucureşti, la Ghencea, unde
mai fusesem încă o dată mai înainte. Stăm aicea, am căzut într-o joie, vineri, ne spălăm şi noi,
ne rugăm lui Dumnezeu, nu ştiam ce-a să se întâmple cu noi şi în cele din urmă ce credeţi?
Am „deschis” şi noi Sabatul în limitele posibilităţilor pe care le aveai acolo. 226
6. 1 Dragomir Ștefanache a fost bătut brutal pentru că a refuzat să lucreze Sămbăta
„Acolo nu mai era nimeni în dormitoare pentru că nu mai erau deţinuşi, erau mutaţi de data
asta, nu mai era ca înainte şi, a doua zi, în Sabat, pe la orele 10, imediat ofiţerul de servici
vine în dormitor la noi: „Dragomir şi Radu, poftiţi în poartă”. Noi să ne luăm bagajul să
plecăm. „Nu, nu, bagajul lăsaţi aici”. Când am auzit că bagajul îl las aici, mi-am dat seama
numaidecât că treaba nu e bună. Ne scoate la muncă. Da nu ştiam. „Hai”. Când ne scoate pe
platou, ce credeţi? O Skodă, o maşină mare. Skodă, zice: „Hai, urcaţi-vă în maşina asta că
mergem...” „Păi da de ce?” „Hai mă că mergem până la Mărgineni, la atelierele de
croitorie ale direcţiei penitenciarelor s-aducem nişte maşini de cusut de acolo pentru
reparat în Bucureşti”. „Domnule comandant, da nu mergem astăzi că noi suntem

226
Ibidem Dragomir Ștefanache

317
adventişti şi nu lucrăm sâmbăta”. „Hai mă că nu lucraţi voi, le urcă alţii, voi doar staţi
în picioare că n-avem miliţie care să vă escorteze pe voi şi, după cât ne-am uitat, voi
sunteţi cam-cam liberi şi aşa că ştim că nu fugiţi voi”. Bună, bună mărturie de partea
lui, da era rea pentru că era sâmbătă. Iar mai discut cu el că nu, nu. „Hai, mă, urcaţi,
mă!” Fără să-mi dau seama că comandantul este în spate şi nu-l vedeam în umbră.
Când...În timpul ăsta, apare comandantul. „Ce-i cu, ce-i cu ei?” „Tovarăşul comandant,
nu vrea să urce în maşină să meargă, să mergem la Mărgineni s-aducem că ei nu
lucrează că sunt adventişti şi ei nu lucrează sâmbăta şi ei pentru asta au primit opt ani
de zile de închisoare”. „Hai, mă, nu mai discutaţi”. Şi mă ia, eu eram primul în faţa lui,
mă ia numaidecât: „Hai, urcă-te în maşină!” Comandantul. „Domnule comandant,
înţelegeţi-mă...” „Hai, măî, ce mă, ce să te-nţeleg”. Îmi trage una pe sub fălci aşa.
„Domnul comandant, vă rog, înţelegeţi-mă că uite asta, asta, asta, lucrăm în toate zilele,
astăzi nu”. Nimic. „Ia vino încoace la mine, mă. Hai, amândoi!” Ne ia de la maşină, ne
duce ca-n maşinile celea, pe un platou acolo, nişte straturi de ceapă verde cam atât şi:
„Ia, pliviţi ceapa asta aicea numaidecât!” „Domnul comandant....” Tot eu purtam
dialogul. Cumnatu-meu nu. „Domnule comandant, nu lucrăm, domnule, nimica astăzi.
În toate zilele lucrăm”. „Hai, mă, nu-mi mai spune mie tu treaba asta. Imediat, pune
mâna şi lucrează!” Ăla nici ăla nu se apleca să... Şi începe. „Aoleu, de mamă de babndiţi
ce sunteţi! Ia veniţi încoa la mine!” Ne scoate că dacă începea tăvăleală păi ceapa aia o
făceam vraişte. Ne scoate numaidecât pe platou. Şi imediat la întrebări cu mine. Cu ăla
n-a avut nimic, ăla n-a luat un deget. Şi: „De ce nu luctezi, mă? Cutare...” şi când mă ia
la bătaie, numai în cap, numai în piept, numai în stomac, luptă cu dânsul, mi-apăram
capul. Nu, nu plângeam, nu făceam nimic şi el: „Banditule, te omor!” Şi începe
experienţa de bătaie acuma. „Te omor, banditule, te omor!” În timpul ăsta de luptă pe
care o făceam în apărare cu el eu şi el mă lovea mereu, mă pomenesc deodată că vine un
câine, mare, dresat, de-al securităţii şi când se repede odată şi când m-agaţă de gât de-
aicea, baf la pământ cu mine. Mi-a luat toată puterea. Am căzut cu faţa în jos, câinele m-
apucă de ceafă, m-întoarce imediat cu faţa-n sus, pune o labă pe mine, una pe mâna
asta, una pe mâna astalaltă şi m-apucă de aici şi se uită în ochii mei aşa. Ia gândiţi-vă, să
vezi un ditamai animalul cela pe tine şi să te ţină de aici şi mă zgâlţâia şi ăsta mă lovea în
cap cu cizma şi dă-mi în cap, şi dă-mi şi ăsta mă ţinea să nu fac, să stau aşa cum mă ţine
el ca să mă poată lovi ăsta. Câte lovituri am luat, nu ştiu, frate, nu ştiu. Tovarăşul meu
plângea alături de bătaie, spune el: „Măi”, zice, „ţi-a dat mai mult de-o sută”. „Da”, zic,
„să ştie Domnul câte mi-a dat”. Şi m-a bătut acolo şi răcnea încontinuu: „Te omor,

318
banditule, te omor!” Dădea fără milă unde-l apuca. Nu mai simţeam, nu mai simţeam
acuma, eram plin de sânge tot, şoseaua Bucureşti – Alexandria trecea pe acolo şi era la
20 de metri de platoul unde mă bătea el, jos, lungit, cu câinele pe mine. Publicul a văzut
cu maşinile. S-au oprit că maşinile că nu era gard, erau doar trei rânduri de sârmă
închisă, asfaltul era mai înalt şi striga acuma, ei auzeau că ăla striga: „Te omor,
banditule!” Ăştia: „Lăsaţi-l, nu-l omorâţi!” Şi era un dialog de vorbire. Ăsta: „Te
omor!” Ăştia: „Nu-l omorâţi, lăsaţi-l!” S-a blocat asfaltul, nu se mai putea trece, nici la
Alexandria, nici la Bucureşti. Şi s-au adunat toţi acolo şi răcneau încontinuu.
Încontinuu. Şi-aun răcnit un timp şi ăsta bătea mereu în mine şi câinele acolo, mă mai
mişcam, câinele iar mă-ntorcea, iarba aicea, luptă şi cu câinele şi cu ăsta n-am avut în
viaţa mea. El striga: „Te omor!” De acuma îmi aşteptam moartea că vedema bine că nu
mai scap. Nu mai scap de aici. N-aveam timp de nicio rugăciune c-atuncea loviturile
cădeau, rugăciunile trebuiau făcute mai înainte. La un moment dat văd că nu mă mai
loveşte nimeni, câinele s-a dat jos după mine. Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
Rotesc capul puţin, cum eram lungit jos acolo şi să văd ce s-a întâmplat. Da îl văd pe,
apucat de mână pe comandantul coloniei, de comandantul Securităţii. Îl apuca de mână
şi-l trăgea. Ăla era mai voinic. Ăsta striga: „Lasă-mă să-l omor!” „Măi, vino-ncoace! Tu
nu vezi ce zic ăştia?” Adică publicul. „Ce spun ăştia, mă? Vino-ncoace la mine!” Şi-l
trăgea. Ăsta: „Nu! Lasă-mă să-l omor!” Cât l-o fi tras de-acolo că nu m-am putut uita
prea mult şi-au dispărut ei. Imediat apare ofiţerul de servici, îl ia pe cumnatu-meu şi-i
spune: „Ia-l şi du-l!” Păi cum să mă ia păi dacă eu acuma nu mai puteam sta în picioare
că eram bătut, nenorocit, plin de câine, de balele câinelui, cum mă ţinea de aicea, capul
numai sânge, cutare. Aşa. Bun. Mă ridică amândoi, mă ia la braţe şi mă duce, târâş, mă
bagă între porţile alea să nu mă mai vadă să poată să plece publicul de acolo că nu pleca
publicul. Aşa. Şi mă lasă la dormitor. Aşa. A plecat. S-a terminat episodul cu bătaia. 227

6.2 Torționarul lui Dragomir Ștefanache i-a cerut iertare a doua zi victimei, de teama
consecințelor
„Ei, acuma de la ora 10 în Sabat până a doua zi la orele 10 iară din nou chinuri, chinuri, se
umfla capul, pieptul, maxilarul era îndoit, sărit şi nu puteam nici să vorbesc aproape, nici să
înghit nimic, nimic pentru că eram bătut aici foarte mult. Şi-acum, bietul cumnatu-meu, ăsta
mi-a fost doctor, sanitar, medicamente ce credeţi, o gheară de la bocanc a înmuiat-o în apă şi

227
Ibidem Dragomir Ștefanache

319
făcea, mă ştergea pe faţă şi plângea mereu. Eu nu puteam să plâng, doar mai făceam: „Îm,
îm”, toată noaptea şi capu-mi zvâcnea pac, pac, aşa cum spune moldoveanul nostru, era cât
căldarea, cât dubla de mare şi se umfla mereu şi pieptu şi stomacu şi maxilarul şi încontinuu
se umfla mereu şi nu mai puteam. De durere nu se mai putea suporta. Toată noaptea. A doua
zi, cam pe la ceeaşi oră, chinul meu era continuu că încă nu se opriseră, iar apare ofiţerul de
servici. „Radule, hai cu Dragomir din nou la tovarăşul comandant”. Când am auzit... Păi, zice:
„Nu poate. Domnul comandant, nu poate. Uitaţi-vă dumneavoastră că el nu poate că nu stă
nici în şezut, da de cum în picioare. Toată noaptea am stat lângă dânsul”. Şi el vedea bine că
nu se poate. „Hai, mă, ia-l!” „Nu, nu pot, doar amândoi”. Pune mâna amândoi, unul de-un
braţe şi altul de-un braţ şi mă scoate târâş aşa, că nu puteam, eram ca un beat, mort, bătut. Şi
mă duce pe platou acolo unde am primit execuţia. Iar ajung acolo. Acolo ce era? Un pichet de
incendiu cu un fier, ăla era o toacă pentru semnalurile care trebuia să facă şi mă sprijin de el,
îl iau în braţe stâlpul ăla şi ca să pot sta în picioare. Asta era duminică. Îi dă o mătură, erau
două mături lângă ele, lui Radu, tovarăşului meu şi mie una. „Măi”, zice, „măturaţi platoul
ăsta pe aicea – că n-avea nimic, era curat c-aici – ca să vadă tovarăşul comandant că voi
lucraţi c-aţi spus că lucraţi în celălalte zile, numai sâmbăta nu. Că lucraţi. Şi dă cu mătura pe-
acolo”. Ăla ia mătura, începe, în dreapta, în stânga, dă. Ăsta afăcut. Zice: „Ia şi tu!” „Nu pot,
domnule comandant! Nu pot din cauză că nu pot să stau în picioare”. „Măi, ia şi tu mătura”,
insista. „Uite, dai aşa”. Dădea el, îmi arăta. „Ştiu cum să dau. Nu pot”. Nici nu puteam să
vorbesc tare cu dânsul, îi spuneam aşa: „Nu pot, nu pot”. „Măi, ia odată, mă”. „Da, da eu
când mă desprind de aicea cad jos acolo.” Ei, nu-i nimic, iau mătura aia şi mă sprijin cu
stânga în mătura aia de nuiele şi când îmi dau drumul de aici, gata, mai să cad. Ei, zice: „Dă o
tură”. Şi dau op dată cu mătura într-o parte, cad la pământ. Mă ridic, iar mă dau de-a
berbeleacul şi-ajung la stâlp, iar mă agăţ de el şi mă ridic în sus. „Măi, mai dă, mă”. „Domnul
comandant, vedeţi bine că nu pot, vă rog, înţelegeţi-mă, iertaţi-mă, ajutaţi-mă”. Şi gata, iar
cad, încă o dată. Ei, şi-a dat seama, da eu nu ştiam că comandantul e în umbră şi urmăreşte
treaba asta. ”
[…]D.Ş. ...că nu puteam nici să văd prea mult că cu ochii nu vedeam bine, erau umflaţi. Şi, în
cele din urmă, mai rotesc încă o dată, cad, mă ridic iar din nou, ăsta iar intervine... Nu mai
pot, puteţi să-mi faceţi ce mi-aţi face, nu mai pot, nu mai pot. Şi deodată, când rotesc puţin
capul, văd că vine comandantul. Atât am mai avut să zic: „Doamne, înmoaie-i inima să nu mă
omoare, să-mi văd soţia şi fata”. Ăsta îmi pune capul acuma c-a văzut că nu lucrez...
Minunea. Aici este miezul şi taina pe care vreau s-o scot în evidenţă. Minunea... Vine la mine,
ofiţerul de servici se dă deoparte, pune mâna după gâtul meu şi-mi spune: „De unde eşti tu?”,

320
mă întreabă. „Din Moldova.” „Pentru ce eşti condamnat?”. „Că n-am lucrat sâmbătă în
armată”. „Ce pedeapsă ai?” „Opt ani”. „Eşti căsătorit?” „Da.” „Ai copii?” „Aşa am auzit, da
n-am văzut”. Şi „Mă, tu ştii că am vrut să te omor? Ieri”. Zic: „Ştiu”. „Mă, tu ştii?”. „Da,
ştiu”. „De unde ştii?” „Am văzut felul cum vă comportaţi cu mine”. „Dacă nu venea tovarăşul
comandant, te omoram. Atât de nervos eram, te omoram”. „Ştiu, da nu dumneavoastră mă
omoraţi”. „Da cine?” „Vrăşmaşul lui Dumnezeu, dumneavoastră eraţi unelta lui”. El: „Cum?”.
„Da”. „Da poţi să mă ierţi?” „V-am iertat de ieri”. El, curios: „Cum de m-ai iertat tu de ieri?”.
„Da, v-am iertat”. „Am studiat dosarul tău. Acuma m-am convins. Te rog, iartă-mă”. „V-am
iertat, domn comandant, nu au nimic cu duneavoastră. Nu am.” „Mă, numai să mă ierţi”. „V-
am iertat”. „Tu ştii unde mergi acuma?” „Nu ştiu”. Şi atunci: „Tare mi-i teamă că nu se va
ierta cu tine situaţia. Pentru...” De ce?” „Că eşti prea hotărât. Hai...”
E.U. Cum îl chema pe comandant?
D.Ş. Nu ştiu.
E.U. Nu-l ştiţi.
D.Ş. „Luaţi-l şi duceţi-l la dormitor”. Ofiţerul de serviciu, cumnatu-meu şi mă duce şi mă lasă
la dormitor acolo şi mă lasăa colo. Da îl văd când pleacă de lângă mine, mi-am amintit
imediat de Daniel când a fost aruncat. „Putut-a Dumnezeu”, spune Darius, „să te salveze?”.
„Da, împărate, că n-am fost violat, n-am greşit în faţa lui Dumnezeu, nici împotriva ta,
împărate”. Şi Dumnezeu.. Şi l-a mişcat pe darius, pe împărat, de prezenţa lui Dumnezeu, cum
a intervenit Dumnezeu. Aşa şi la mine acuma, cum a intervenit Dumnezeu, ca omul acela care
spunea că declară cu 12 ore în urmă, că „mă omori, banditului” şi era pus pe omorât a trimis
îngerii şi l-a luat şi acuma îşi cere iertare la mine. E ceva extraordinar, ca un comandant de cel
mai mare lagăr de triere, să-şi ceară iertare de la un prăpădit de deţinut. Că au trecut atîţia
deţinuţi prin mâna lui, a bătut atâţia de mulţi şi acuma vine să-şi ceară iertare. Ce l-a
determinat pe omul ăsta?228
6. 3 Penitenciarul Sibiu. Dragomir Ștefanache și alți deținuți adventiști au fost puși în
celule cu homosexuali pentru a fi molestați sexual de aceștia
„E.U. Bine, mergeţi mai departe.
D.Ş. Da. Şi de aici intru, mă bagă în dormitor şi acolo mai stau încă două zile, nu eram
vindecat, mă strigă numaidecât, mă pune pe dubă şi merg 5 zile şi 5 nopţi în dubă-vagon.
Capul nu-l puteam ţine, stăteam lungit în vagon, acolo, hrană rece pentru cinci zile, nu ştiam
unde mă duce şi mergeam prin ţară: adunam deţinuţi, îi băga acolo, pe alţii îi cobora la

228
Ibidem Dragomir Ștefanache

321
judecată. Şi a cincea zi, pe la orele vreo 4 aşa, ajungem la Sibiu. Ne coboară pe noi doi şi încă
mai coboară doi. Au urcat pe alţii, câţi or fi fost urcaţi nu ştiu, că nu puteam să stau să-i număr
eu. Şi, în cele din urmă, ce credeţi? La Sibiu, aş trece de asta, da totuşi e importantă, da...
E.U. Aşa, pe scurt.
D.Ş. Pe scurt. Îmi ia amprentele, mă dă în încarcerare şi mă trimite pe un poliţar şi ne duce la
o celulă. În celulă erau trei, două-trei paturi, un pat suprapus, doi erau în pat din ăsta suprapus
acolo, unul era jos. Cum am ajuns, ăia doi de acolo de sus imediat: „Bă, băieţi, bine c-aţi venit
încoace. Haoleu, bine c-aţi venit încoace. Nu vă culcaţi jos”. Că nu mai aveam niciun pat. Noi
ne pregăteam, era seară de -acuma. „Veniţi încoace. Tu te culci cu mine, ăsta se culcă cu
ăstalalt”. Da ăsta de jos, care era singur, face semn pe neobservate la ei, nouă: dă din deget ca
să nu ne ducem. Mi-am dat seama numaidecât cine sunt ăştia. „Domnule nu, lăsaţi”. Ei iau
bagajul şi ne duce. „Domnule, lasă-mi bagajul meu aici, domnule”. Eu eram încă nesănătos la
cap, de abia mă măşcam. „Nu, hai, veniţi. Nu, nu”. „Domnule, dă-mi bagajul”. Ăsta... Şi în
cele din urmă ne cam răfuim cu ei, ăsta spune lor: „Băi, lăsaţi băieţii în pace, băi. Lăsaţi
băieţii în pace că-s veniţii acuma de pe drum. Lăsaţi-i”. „Nu, că cutare”. „Lăsaţi-i în pace”. Ce
credeţi că până la urmă? Erau homosexuali.
E.U. Hmmm.
D.Ş. Ne pomenim cu dânşii că tăbară pe noi. Asta ne mai trebuia şi n-am mai păţit-o şi pe asta
acum. Ştiam ceva de la canal de homosexuali pe acolo, da nu aşa...
E.U. Nu v-aţi confruntat direct.
D.Ş. Ce se întâmplă? Mă plimbam de durere, obosit, nemâncat, cu mâinile la spate prin celulă,
aşa, cum puteam, mai făceam ceva mişcări, să nu mă mai doară. Mă pomenesc, cum mergeam
cu mâinile la spate, cu „membrul” lui în mână. Să mă ia din mers. Am luat mâna numaidecât.
„Domnule, lăsaţi-mă domnule în pace. Domnule, cutare, cutare”. Ăla de acolo: „Băi”, zice
„lăsaţi băieţii în pace că dacă nu bate în uşă şi vine poliţistul acuma”. Ăştia nu, se culcă cu
noi, pe acolo, bosoleală cu noi, luptă cu ei. În cele din urmă bat în uşă. Vine gardianul: „Ce e
domnule?” „Domnule, la ce ne-aţi băgat?” Că ăsta-mi spune: „Băi, aveţi cameră de militari
voi. Cereţi-vă acolo”. „Domnule comandant, ce ne-aţi băgat domnule la celula asta cu
homosexuali, domnule? Uite domnule că ăştia tăbărăşte, nu ne lasă în pace domnule. Am
venit aicea să ne nenorocim domnule, cutare?”. Poliţarul, cum a auzit şi ştia: „Bă, nu vă
liniştiţi, nu lăsaţi băieţii aici, imediat vă bag în fiare acuma şi termin cu voi. Aţi înţeles?”.
Ei...n-avea ce, tăcea din gură. „Dacă mai bate o dată în uşă, am intrat cu fierarul şi imediat vă
bag în fiare acuma şi termin cu voi. Lăsaţi băieţii să vină aici”. „Domnu comandant, da
duceţi-ne la cameră”. „Băi, cine v-a băgat mă?”. „Nu ştiu, ne-a băgat şi nouă, eh”. „Nu-i

322
nimica, mâine dimineaţă vă scot de aici şi vă duc acolo”. Şi-am scăpat noaptea aceea că i-a
liniştit şi ne-a dus la camera de militari acolo. Acolo, gata.229
Acolo, povestirea alta, pe asta n-o mai spun, nimica. Aude că venim de la Canal. Unde am
fost? La Poarta Albă. Aoleu, să-i spun şefului de cameră, care era un plutionier, fost...
E.U. Eraţi în Sibiu aicea sau...
D.Ş. În Sibiu, în Sibiu.
E.U. În Sibiu, în închisoare sau...
D.Ş. Da, la închisoare. Penitenciarul Sibiu.
E.U. Aşa.
D.Ş. Aşa. Şi acuma ăsta, curios să-i spun cum e la Poarta Albă. Că când auzea deţinuţii de
prin penitenciar de Poarta Albă, de canal şi de Poarta Albă, te-asculta, ştii cum? Aşa de atenţi
să-i spui amănunt că ei nu ştia că era spaimă. Şi le spun: „Domnule, eu vin de la Poarta Albă,
am stat acolo, am păţit nenorociri, bătăi, cutare”. „Domnule, spune-mi de-amănunţit cum vrei
mata, am vrut să spun”. Şi-i spun. Da eram obosit. „Imediat, tu te dai jos din pat de acolo şi se
urcă dânsul”. Ăla nu vroia să se dea jos din pat. „Tu te culci jos acolo”. „Bă, tu ştii de unde
vine ăsta, mă? Ăsta vine de pe canal, de la Poarta Albă. Dă-te jos de acolo numaidecât”. Ăia
cu tineta, care căra tinetele cu murdărie că noaptea n-aveai voie să ieşi afară şi făceai toate
murdăriile acolo: „Hă, bine c-ai venit, de acuma m-am scăpat”. Că cel care venea, ăsta lua
tineta în primire. Erau două. „Mă, nu duci...” „Mă, nu duc eu tineta”. Comandantul i-a zis:
„Mă, nu duce ăsta tineta că ăsta-i sătul de puşcărie. Tu nici n-ai văzut...” „Domnule, da uite
că...” „Nimic”. Şi mă-ntreabă ăsta de-amănuntul şi-i povestesc situaţia, ce s-a întâmplat. Ei,
după ce asta: „Te culci acolo, tu. Te culci acolo. Tu, dincolo”. Şi-am stat acolo până ce-a venit
ordinul să ne ducă la tribunal. Făceam rejudecarea procesului, a recursului. Nu ştiam. Acuma
mi-am dat seama unde am ajuns. Speranţa de la Chilia, reîntoarcem, s-ar putea să vă dea
drumul. Da am întâlnit la Bucureşti nenorocirea şi mi-a spulberat speranţa. Din bătaie. Ăsta
mi-a spus că-mi dă drumul, ăsta m-a bătut de m-o omorât, să mă omoare. Şi mi-a spulberat
speranţa aia de nădejde pentru că am trecut. Dar, pe urmă mi-am dat seama: ceea ce am păţit
la Bucureşti ar trebui să-mi dea o calificare. Cum am numit-o eu, am luat master. Celelalte
bătăi le socoteam facultate, bacalaureat, ăsta era masterul meu.
D.Ş. La Sibiu, aici, Şi acuma ne duce 23 de militari: doi eram adventişti, restul 21
neadventişti, din ăştia cu dezertare, cu întârziere. Dezertarea ce era? A întârziat o oră trenul,
că nu venea la ora apelului. L-a băgat la dezertare. Aşa era tunci, c-avea nevoie de braţe de

229
Ibidem Dragomir Ștefanache

323
muncă şi pentru cel mai mic motiv. Şi ne ia pe noi doi întâi. „Ei, mă băieţi, ştiţi la ce aţi venit
aici?” „Nu ştim”. „Uite, am venit aicea, a găsit de cuviinţă colegiul de tribunal al nostru, să vă
dăm drumul. Facem o mică judecată a dosarului vostru, deschidem şi voi cred că o să fiţi
băieţi să înţelegeţi şi vă dăm drumul. Ori acasă, ori la unitate să satisfaceţi stagiul militar”. Ei,
o bucurie, iar, din nou. Uitasem pata aia de la Bucureşti când mi-a spus ăsta că-mi dă drumul.
„Da uite ce cerem: avea o hârtiuţă uite atât de îngustă şi atât de scurtă. O declaraţie făcută
bătută la maşină. Şi tu numai mi-o semnezi. Atât. Recunosc că am fost dus în eroare de pastor
sau de părinţi. Semnează. Hai, Dragomire”. Ştia că sunt căsătorit, ştia că am probleme acum,
mai multă, cum să spun eu, dorinţă de a merge acasă. Cu radu ne-avea treabă că ăsta nu era
căsătorit, ştia că am copii, că... „Uite. Bă, Dragomire. Tu ai soţie, ai trăit atâta timp cu dânsa,
cinci luni, uite acuma ai şi fetiţa asta, nu o cunoşti. Semnează acuma şi-ţi dăm drumul. Ori la
unitate, ori acasă. Unde vrei tu”. „Domnule judecător, daţi-mi drumul fără să semneze”. „Mă,
nu pot”. Şi dialogul ăsta două ore. Când mă lăsa pe mine, mă lua advocatul. Şi advocatul: „Păi
de ce nu înţelegi mă lucrul ăsta. Tovarăşul judecător vrea să-şi dea drumul şi procurorul vrea
să-şi dea drumul. De ce nu semnezi mă? Păi ce, e atâta de greu?” Ailalţi din boxă ascultau.
„Mă, vă dăm drumul. Măi, cutare, cutare. Mă, pe cine vrei să-ţi aduc apărător aicea? Vrei să-l
aduc pe Tachici?” „Nu”. „Vrei pe Bătrâna Voievodeni, advocatul vostru?” „Nu”. „Vrei să-l
aduc pe Dumitru Florea, preşedintele?” „Nu.” Aşa. „Vrei să-l aduc pe...” Nu ştiu care era, aşa,
mai aşa. Îi cunoştea pe toţi. Pe Indricău. „Eu am făcut război cu Indircău mă, pe front.”

E.U. Asta vă spunea avocatul sau procurorul?

D.Ş. Avocatul din oficiu. Aşa. „Eu am făcut cu Indricău război la Odessa şi ăla n-a ţinut cont
de sâmbătă mă şi aşa mai departe. Lasă-l mă. Şi acuma voi... Nu vedeţi că v-a înfăşurat
mintea vreun pastor de-al vostru sau părinţii şi credeţi în miturile astea, mă. Măi, dă-i o
semnătură şi du-te acasă. Tu ştii ce-ai pţit la canal acolo. Tu ştii ce-i acolo. Mă, avem
criminalii care să meargă”. În fine, ăsta-mi spunea aşa, judecătorul tot la fel, tot la fel să
ajungem la o înţlegere să dau semnătura. Nu, nu, nu, nu. M-a luat prin toate. Ei, a văzut
diavolul că nu poate să momească prin bătaie, prin chinuri, a schimbat metoda. Ia să intrăm să
apelăm la cunoştiinţa lui şi de aici să-l sucim, să-l învârtim şi era o, cum să spun eu acuma,
o.... Cum... Aveam ceva psihic, adică moral. Trebuia acuma să-mi judece, să-mi meargă
mintea că trebuia acuma ori intru ori ies la fel sau merg înapoi. Două ore. După două ore
suspendă şedinţa văzând că nu ajungem la niciun rezultat şi să pronunţe ei, să ia hotărârea din
nou. Advocatul, în timpul ăsta: „Bă, bă, bă, fiţi atenţia acuma, mă. Că uite acuma se consultă

324
şi vine cu un rezultat. Şi să nu vină rezultatul să rămâneţi la pedeapsa asta sau să vă mai dea.
Spuneţi, daţi o... Măi, Radule, tu dai? Da?” „Nu”. Ăsta era mai liber, mai dur. „Nu”. „Măi,
Dragomire, uite aşa...” În fine. Vine din nou. Iar mă cheamă. „Dragomire, ia vino încoace că
cu tine am să mă înţeleg. Cu Radu nu mă înţeleg. Măi, uite, ne-am consultat acuma şi am
ajuns la o înţelegere cu tovarăşul procuror, cu întreaga asistenţă, să vă dăm drumul. Da, vă
rog, dă-mi o semnătură şi gata, mă. Băi, te duci acasă. Vrei să te duci acasă? Acasă. Şi chiar
dacă nu vrei tu, acasă-ţi dau drumul. Şi acuma vrei să te mai... Îţi explic eu ce trebuie să faci:
te duci acasă şi aranjezi şi tu mă armata. Cum alţii nu fac armata. Acuma n-ar trebui să-ţi spun
treaba asta, da faci şi tu şi nu te mai duci în armată şi ai scăpat de toate astea”. Iar o ofertă, îmi
spunea omul cum să procedez.
D.Ş. „Domnule judecător, vă înţeleg, înţeleg şi pricep. Daţi-mi drumul fără semnătură”. „Nu
pot pentru că trebuie să am un act justificativ, pe ce baze v-am dat drumul”. „Da-mi daţi..”
„Nu pot. Nu pot. Gândiţi-vă bine. Uite, vă mai dau timp de gândire câteva minute şi atunci
trecem la hotărâre”. „Nu, nu”. „Bă”, zice, „voi”, îi întreabă pe ăia din boxă”daţi o
semnătură?”. „O sută de semnături dau”. „Ei”, zice, „vouă vă dau drumul. Ăştia, dacă nu, pe
ăştia îi trimit înapoi”. Ăia de acolo bucuroşi că le-a promis că le dă drumul dacă dă o
semnătură. Bun. Imediat s-a mai gândit şi mai trece o jumate de oră. Din nou: „Dragomire, te
mai întreb ultima dată. Care-ţi este punctul de evdere, hotărârea?” „Nu pot să semnez şi vă
rog daţi-mi drumul aşa”. „Nu! Radule, te înreb şi pe tine. Tu ce faci?” „Nu semnez”. „Nu?
Atunci, în numele legii, tribunalul hotărăşte: rămâneţi la aceeaşi pedeapsă de 8 ani de zile plus
250 de lei cheltuieli de judecată şi direcţia canalul şi să vă rămână oasele acolo. Şi dacă nu
rămâne oasele acolo, faceţi opt ani de închisoare sau cât o-ţi face, vă dă drumul, iar vă luăm în
armată, iar o să faceţi lucrul ăsta, iar la canal şi toată viaţa du-te vino până ce muriţi. Am
terminat cu voi. Escortă, ia-i şi bagă-i în boxă”. A schimbat foaia. Ne-a băgat în boxă- Ei,
acuma, văleu ce se petrecea în mintea mea. Cine ştia că dacă dădeam semnătura aceea pentru
ce mi-a dat drumul. Mă duceam acasă sau în unitate, cine ştia lucrul ăsta? Ce-am făcut eu?
„Băi, s-a eliberat Dragomir. Uite, mă, l-a iertat. Uite, vezi?” Nu ştia nimeni, da ştia numai
cerul. Şi n-am făcut treaba asta. Te duci şi imediat îl judecă şi pe Costică, îi ia pe ceilalţi la
judecată cu ăialalţi. „Ei, tu ce faci?” „Dezertare”. „Şapte ani”. „Păi aţi spus că ne iertaţi”.
„Hehe, nevinovaţi îs ăştia, mă, nu voi. Voi, dacă se întâmpla că venea americanii, de unde vă
lua statul pe voi? C-aţi plecat dezertori. Nimic. Şapte ani, şapte ani, şapte ani, şapte ani, şapte
ani, şapte ani, şase ani, şapte ani” şi a terminat cu noi. Şi s-a încheiat procesul meu şi tot ce
am avut de spus, speranţa de la Chilia, s-a spulberat. Şi-am încheiat episodul acesta. Unu.
E.U. De acolo unde aţi plecat?

325
D.Ş. De acolo m-a trimis din nou şi am ajuns la Peninsula. Asta este la Mamaia.
E.U. La Peninsula Mare a Brăilei sau unde e?
D.Ş. Nu, nu, nu. La Marea Neagră.
E.U. Aa, la Peninsula, aşa se chema?
D.Ş. Aşa se chema colonia, însă localitatea Valea Neagră.
E.U. Valea Neagră.
D.Ş. Sau lângă staţiunea Mamaia.
E.U. Mamaia de astăzi.
D.Ş. Acolo.
E.U. În ce an era asta?
D.Ş. Asta în 52. Şi, nu v-am spus. Fac o adăugire. Plăteşte nevastă-mea 250 de lei cheltuieli
de judecată. După stabilizarea din 52, banii foarte grei. A avut ceva bani şi ea, da a venit
stabilizarea şi-a găsit-o cu bani şi n-a luat un leuţ. Acuma, ia gândiţi-vă? Primeşte răspuns să
plătească o amendă de tribunal: 250 de lei. Copil mic, piept n-avea de unde să-i dea pentru că
ea s-a îmbolnăvit de icter şi nu putea. Vaca cu lapte nu mai dădea, frate-meu avea şi el, a
înţărcat şi a lui şi ce credeţi? C-avea o oaie care i-a tăiat mielul tata şi acu era plecătoare. Şi
mulgea laptele de acolo, îl dilua cu apă că nu era greu, de lung şi atunci şi îi dădea fetei. Care,
poate dacă mergeţi o s-o vedeţi, a trăit şi aia în chinuri. Plângea şi nevastă-mea, bolnavă de
icter, la muncă să se ducă, nu...
E.U. Da, că nu era bun laptele ăla de oaie pentru ea şi...

D.Ş. Vă înţeleg, nu avea. Îl dilua şi cu cartofi copţi. Copilul era mic, copilul era mic. N-avea
niciun an şi vedeţi că n-avea piept şi de unde să-i dea? Lapte nu era pe atunci ca cum e acuma,
să aducă, îi trebuia să îngrijească de ea... Şi a fost chinuită şi copilul ăsta de nu ştiu cum de a
ieşit atâta, nu ştiu cum de a ieşit de-a mai trăit. Şi atunci plângea şi ea, trebuia să bea nişte ceai
de mătase de porumb, nu era pentru că porumbul nu era. Se ducea în coşer, lua mătase de la
porumb de acolo, mirosea a şoarec pe acolo, ţinea mâna de nas când bea ceai din ăla. Regim,
i-a făcut injecţii pentru din asta, suporta... Era extraordinar, un chin pe ea... Eu chin dincolo,
ea chin dincoace. Că mi-a povestit când am venit acasă. Şi am terminat cu asta şi mergem mai
departe. Mă duce la Peninsula. De aici, de la Sibiu, mă duce înapoi la Bucureşti. Nu mă mai
duce la Ghencea şi mă duce la Văcăreşti. Mănăstirea Văcăreşti. Văd şi mănăstirea, dorm vreo
câteva nopţi prin celulele măicuţelor, pe acolo, dorm şi prin altar, am dormit şi-n pridvor.
E.U. Asta în drum spre....
D.Ş. În drum spre Peninsula.

326
E.U. Acolo vă puneau să dormiţi?
D.Ş. Îmi daţi voie? Îmi daţi voie?
E.U. Sigur.
D.Ş. Două centre, lagăre de triere a deţinuţilor din ţară care veneau, se aduna, aici îi debarca.
La Văcăreşti şi la Ghencea, ăstea erau două lagăre de deţinuţi care îi aduna din ţară. Şi de
aicea îi tria la canal, la Insula Mare a Brăilei sau la Bicaz, la şantier, pe unde avea nevoie,
comenzi. Şi acuma, eram la Văcăreşti, aici, adus de la Tribunalul Sibiu.
E.U. La mănăstire.
D.Ş. La mănăstirea Văcăreşti. Acuma nu mai era mănăstire şi era închisoare. Şi, prima dată,
noaptea, ah, cum să mai spun şi pe asta... Da dumneavoastră o să ştergeţi şi pe asta. Mă bagă
noaptea, când am venit, pe la vreo orele două, când a deschis uşa, şi împinge ca să intru acolo
ca să poată închide uşa, paturile suprapuse, nu aveai unde să calci, că trebuia să calci pe unul,
atât de mulţi... Un aer viciat acolo, închis, nu se putea. A închis uşa şi acuma stăteam amândoi
acolo. Toţi, erau oameni bătrâni, bolnavi, tineri, ne-am uitat în dreapta, în stânga să găsim şi
noi un locuşor. Lângă tinetă, erau două tinete acolo, unde se urinau, îşi făceau excrementele
acolo, acolo era un locuşor, cam... Că nu avea curajul nimeni acolo. Păi, mergem acolo, n-
avem unde. Şi începem să călcăm, ne facem loc cu picioarul că-l mişcăm pe ăsta care dormea
ca oaia jos, să punem piciorul pe duşama. Erau peste o sută de deţinuţi acolo, punem bagajul
acolo, ce avem, ne odihnim. Radu s-aşează în partea dreaptă a mea, eu lângă tinetă. Îmi
dădeam seama ce am să păţesc. Peste noapte, oameni bătrâni, bolnavi, se scărpinau, veneau la
urinat, care cu urinat, care cu excremente şi începea. El, somnoros, nu mai nimerea tineta, mai
dădea şi pe alături. Ba mai stropea pe haine, pe mine, pe aici, pe faţă. „Mă, schimbă direcţia”,
îi spuneam, „schimbă direcţia”. Da el, ce, lasă... Ei, scăpam de ăstia cu udul. Vine ăia cu
excrementele: trrr, trrr
D.Ş. Şi am petrecut o noapte acolo. A doua noapte nu m-am mai dus acolo fiindcă acuma mi-
am procurat un loc, da erau locurile ocupate. Bag capul, pe burtă, într-un, sub pat şi picioarele
şi dacă cade, se dă ăla jos de sus să se ducă la tinetă, pune piciorul pe spatele meu, nu pe
burtă. Şi se dădeau acolo pe ea, îşi dădeau drumul de acolo: Pac! Au, au, da mă durea coastele
toată noaptea să stai acolo, da chinuit. Aşa am dormit, vreo două nopţi acolo. A treilea, a
patrulea noapte, mă mută de acolo, ies şi mă duc în biserică acolo. Dorm prima noapte în
pridvor acolo. E, aicea aerul mai curat, o relaxare mai bună. A treia noapte mă duc şi dorm în
altar. Era numai semnul, da acolo era. Şi-am dormit şi-n altar, şi-n pridvor, până ce ne-a scos
de acolo.

327
6. 4 Dragomir Ștefanache a suferit alături de alți 1000 de adventiști în anul 1951 din
cauza lipsei de solidaritate din partea conducerii Bisericii Adventiste
„D.Ş. Acuma, am făcut ca poetul din România. Plecat-am zece din Vaslui şi cu sergentul...
Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece. Plecat-am în armată zece din Matca, numai
Radu şi Dragomir la închisoare. Ceillaţi nu ştiu şi aveam doi care îmi spunea: „Ce faci în
armată? Spiritul profetic şi uite aşa”. Eu, dacă eram izolat, nu ştiam spiritul profetic ca ei. Ei
ştiau Spiritul Profetic ca pe rugăciunea Tatăl Nostru. „La lege şi la mărturie să ai cu 20”. Mi-
am băgat în cap. Acuma aşteptam că ei erau de-o seamă cu mine unul, unul mai mic cu un an.
Am plecat ca să vină şi ei. M-oi găsi, m-oi auzi. Altă nenorocire, altă, cum spun, necaz, altă
tristeţe, altă inimă amară s-o ţie. Unul, mai cu vază în comunitate şi membru al comitetului,
om cunoscător de Spiritul Profetic, ăsta vine şi lansează un zvon în comunitate. Zice: „Nu-i
nimica, că Ştefanache şi Costică nu-s pentru că n-a lucrat sâmbăta. I-a prins civili, patrulau
prin oraş, prin Braşov şi i-a băgat la dezertare”.
E.U. Deci cine a aruncat acest zvon?
D.Ş. Un membru cu vază ştia Spiritul Profetic şi ce spunea ăsta era literă de Evanghelie.
.U. Aa, e cel care a fost şi el în armată, da n-a fost închis.
D.Ş. Bine, ăsta era bătrân. Nu.
E.U. Aa, nu, e altul.
D.Ş. Ăsta în timpul războiului s-a lăsat de credinţă şi s-a angajat la CFR. Aşa.
E.U. Aa, am înţeles, deci erau zvonuri aruncate de către membri ai comunităţii în timp ce eraţi
în închisoare.
D.Ş. Da. Pentru...de ce? Că la data aceea nu se pomeneau adventiştii să fie la închisoare că nu
lucrează sâmbăta.
E.U. Aha.

D.Ş. Şi acuma, nu acuz pe nimeni, nu le făceam o cinste conducerii bisericii pentru că

aşa erau dispoziţiile de la Conferinţa Generală. Cum puteau să le prindă şi ei: „Ţineţi
biserica aşa cum se poate că dacă vă desfiinţează, mai greu”. Şi acuma...
E.U. O orientare, s-o lăsăm mai moale cu sâmbăta şi cu asta ca să nu...
D.Ş. ...ca să nu facem greutăţi Bisericii.
E.U. Da, da, da. Să nu se desfiinţeze.
D.Ş. Da, să nu se desfiinţeze. Da noi, fiind cei aproape 1000 de adventişti care am fost
încorporaţi, şase contingente atunci în 51, au avut de-a face cu tribunalele militare. Şi-au

328
luat fiecare, unii au luat poziţia să nu lucreze, alţii au luat poziţia să lucreze că doar şi
înaintaşii noştri au lucrat înainte şi nu e păcat, fiecare ce făcea. Ei, nu acuz pe nimeni.
E.U. Fiecare a luat o anumită, a făcut o anumită alegere.
D.Ş. Poziţia lui. Şi acuma, Biserica nu prea ne vedea bine. Asta vorbim între noi acuma,
pentru dumneavoastră.
E.U. Da, sigur.
D.Ş. Şi ştiţi dumneavoastră. Şi nici noi nu aveam pretenţii să ne ţină pe palmă. Acolo. Şi
cetăţeanul ăsta, care vă spun eu.... Unde o luăm acuma?
E.U. În Bucureşti intrăm pe autostradă.
D.Ş. Ia să... Aa, autostradă, da, da, da. Aşa. Acuma... Aaa, suntem în marginea Piteştiului, nu?
E.U. Da, da, da.
D.Ş. Aşa, intrăm pe autostradă. Da, bine. Că cu vorba... C-am trecut pe aicea. Şi acuma omul
ăsta, care a fost în doi peri în timpul războiului, el era pe la CFR-u, sâmbăta nu, acasă nu. Ei,
când a venit după război nu s-a mai ţinut cont de greşelile pe care le-a făcut fiecare şi s-a făcut
o amistiere şi-n Biserică. Ei, şi acuma el era un membru al comitetului. Om cu vază, om cu
autoritate şi ăsta acolo c-o aroganţă el şi nu. „Asta-i, pentru că au făcut treaba..” L-au crezut
membrii. Bine, fratele Ilie. Fratele Ilie e, ce spune el „ literă de evanghelie”.

D.Ş. Şi acuma altă nenorocire pe nevastă. Se întâlneşte cu o colegă de-a ei domnişoară, care
era şi ea şi s-a căsătorit şi ea cu unul care a făcut armată cu fratele Chicoş, a încasat doi ani de
zile şi nu le-a făcut dosar. S-a căsătorit cu unul de acolo, de-o seamă cu mine şi ăla. Şi-o
întâlneşte în oraş. Ea să se pregătească să-mi cumpere ceva pentru un pachet şi să meargă la
părinţii ei, la Matca şi să aranjeze, ce mai spuje şi tata-socru pentru fecioru-său. Să facă un
pachet. Că noi primeam pachetele, eu primeam pe data de 10, cumnatu-meu pe data de 22 că
atuncea ne încadram în literă. Pe 22 avea vorbitor, eu aveam... Şi se întâlneşte cu ea. „Ce stai
aşa posomorâtă, mă?”, o ia asta c-un arogant, c-un ton aşa. „De ce, ce? Ce te boceşti atâta că
bărbatu-tău e ăsta pentru că n-a lucrat? Nu-i adevărat. Nu-i adevărat. N-a spus moş Ilie? Nu,
pentru că l-a prins patrula prin oraş”. Când aude ea asta, că asta avea sentinţa şi spunea
sentinţa, hotărârea. „Mă, nu-i aşa”. „Ce, du-te de aicea”. Şi s-a răspândit în toată comunitatea
şi comunitatea acuma mai mulţi înclina spre moşu, spre zvonul lui decât noi. Şi Chicoş tot la
fel, că s-a dus vestea şi la ei. Opresc aici şi reviu înapoi. De la Văcăreşti. La Văcăreşti acuma,

329
când eu eram venit de la tribunal şi adus aici, câteva nopţi petrecute pe acolo, cum vă spun, la
închisoare, ies într-o zi, soarele era aşa, mă razăm de-un perete acolo, şi-mi plâng tinereţea. Şi
mă gândeam nu la mine, ce-am păţit, ce-am să păţesc, unde mă duc. Mă gândeam la ea. Am
nenorocit fata asta de am luat-o în căsătorie. De ce m-am căsătorit eu? Ca să plângă şi ea, că
ea nu-i la taică-său şi-i la socru-său şi nu-i în comunitate că n-am comunitate, tre să merg la
Tecuci la 6 kilometri. Copil mic... ce i-am făcut eu ei acuma, ptuu ce m-am pus pe...alte
gânduri pe mine. Şi mă frământau toate problemele ăstea, îmi părea aşa de rău, nu că fac
închisoare. De ce m-am însurat şi am nenorocit-o pe dânsa? Ea, dincolo, plângea: când mai
vine acasă, după opt ani de zile? Trăiesc cu socru, cu soacra, cu cumnaţii, cât ar fi ei, nu-s...
E.U. Lumea vorbeşte şi aşa mai departe...
D.Ş. Lumea vorbeşte că uite aşa, ea inimă rea, eu dincoace. Şi acuma plângeam, nu plângeam,
da mă gândeam în cap. Ce-am făcut? Să fi dat semnătură? Nu! Nu plângeam pentru asta. C-
am rămas la aceeaşi pedeapsă. Plângeam pentru ea. În timpul ăsta vine unul în faţa mea şi se
aşează în faţa mea, în picioare, tot militar, construcţie, şi-mi spune mie: „Băi, comitangule”,
c-aşa ne poreclea pe noi ăştia de la construcţie. „Băi, comitangule, ce-ai făcut şi tu, mă? Ce
pedeapsă ai?” „Opt ani”, da eu capul ţineam aşa, adică încă nu eram vindecat de boala de la
Bucureşti. „Da ce-ai făcut, mă?” „N-am lucrat sâmbăta în armată”. Da el, mai rar: „Da ce, eşti
pocăit?”. „Măi, da mai lasă-mă în pace şi tu, nu mă mai tot întreba. Lasă-mă, du-te şi tu de
aici şi lasă-mă în pace”. Da el mai stă puţin, se uită la mine şi iar repetă: „Nu, mă. Nu eşti
pocăit? Adventist?” Zic: „Da” eu lui. El face, mişcă picioarele şi vine la mine „Pacea
Domnului. Şi eu sunt adventist. Şi eu sunt condamnat. Opt ani. Judecat de Tribunalul
Braşov”. Ooo, când aud, sar o dată, mi-a spulberat toate ideile, toate întristările, c-am văzut un
adventist şi eu acuma că până aicea n-am întâlnit.
E.U. Nu, nu vă întâlniserăţi, da.
D.Ş. Şi ăsta cine era? Văru.... Ăsta, Vulvară Mihai, care a participat aici. Şi acuma...
E.U. Din Braşov.
D.Ş. Da, din Braşov. Râdea şi acuma cu mine. Zice: „Măi, Ştefanache, ştii? Măi, eram...”
„Ştiu, măi”. Da el ce se întâmplase? Cumnatu-meu, ăsta dacă nu era bolnav, nu avea nicio
problemă, a umblat printre deţinuţi pe-acolo şi dă de cine? De Vulvară, de Chicoş,
consăteanul nostru. Şi ăsta cu 10 ani, venit acuma, Cocoş, era reformist şi de Mantastan, care
a fost condamnat a doua oară şi aşa mai departe. Şi-mi spune: „Hai, ridică-te şi hai de-l vezi
pe Chicoş, că-i aici”. Când am auzit de Chicoş, hopa, stai puţin. M-am ridicat, nu mă mai

330
durea niciun os, niciun cap, nimic, nimic, mă duc şi ne îmbrăţişăm cu Chicoş. Când mă vede
Chicoş: „Ştefanache, te rog iartă-mă”.230
19. 5 Dragomir Ștefanache a fost bătut crunt la Poarta Albă și a fost pe punctul să fie
împușcat de un plutonier din Securitate pentru refuzul de a lucra sâmbăta
[…]D.Ş. În februarie, înainte de a mă muta la Chilia, mai am o experienţă aici. Al doilea
Sabat pe care l-am petrecut în Poarta Albă. Acolo, m-au scos de data asta forţat la muncă. M-a
chemat în Poartă, m-a luat acolo primul brigadier, Raicovici, care vă spuneam că are 125 de
ani de închisoare. Aşa, ăla dă ordin numaidecât...Acuma îmi dă drumul: „Hai, bă, fugi”. Da
unde să fugi? Dacă făceai un pas în afară de brigadă, de coloană, trăgea în tine securistul că
era tentativă cu nume de evadare şi n-avea nicio răspundere, nu-l oprea nimeni pe el. „A vrut
să evadeze, domnule”. Şi lua puşca. Ştiam regulile. Nu fac. Şi atunci mă duc ca cum duce
lupul oaia că lupul nu duce oaia în gură. O apucă de după ceafă, de lână şi cu coada o mână pe
oaie. Şi oaia de frică merge singură până când oboseşte şi cade jos. Şi atunci o mănâncă el. Şi
m-am dus la un kilometru şi jumătate de la colonii şi ne-a băgat pe chiunetă, adică pe valea
canalului, la încărcat vagoane acolo. Şi desfăşoară activitatea toţi ceilalţi, brigadierul, eu
rămân aici pe loc. După ce i-am plasat la locurile de muncă, vine la mine, şi normatorul şi el.
„Mă, da tu ce stai?”. Da el ştia că sunt adventist şi am fost băgat forţat în brigada lui. „Ce
stai?” „Pai da, domnule brigadier, eu nu lucrez azi că-s sâmbătist”. „Mă, ce-mi spui mie?
Odată ce ai ieşit pe poartă, îmi spui mie că tu sărbătoreşti? Pune mâna la munca, banditule,
cutare” că acolo că nu se discuta cu „domnule”, decât cu „banditule, tâlharule”. „Dom
brigadier, nu se poate”. Ia lopata numaidecât, mi-o bagă prin sân, pe aici, mi-o pune să mă
oblige să o ţin în mână, nu o primesc pe acolo. Hai, după ce au desfăşurat ei activitatea asta,
începe acţiunea de bătaie. Nu numai unul, amândoi. Şi nu ştiu cum curgea pumnii în cap că
patru mâini făceau ca pistoalele la maşină: dă-i, dă-i, dă-i, bate, dă-te. Mă trântesc la pământ,
se urcă pe mine cu picioarele pe acolo şi bate la mine ca la hoţii de cai. Până s-au săturat şi ei.
M-au făcut numai sânge, prin cap, pe aicea, eram numai...prin dantură că curgea sânge pe
acolo. M-am tăvălit prin nişte noroi pe acolo, deci eram cu animalele, din ăla care face baie
prin bălţi. S-u săturat de bătaie, m-au lăsat. Eram acuma vai de mine. Eh, mă ridic de acolo de
jos. În timpul ăsta văd că vine un altul, înjurând câte era pe cer şi pe pământ. Vine un oltean,
şef de escortă. Cu automatul în gât la mine. „Te împuşc, banditule! Nu vrei să munceşti? Te
împuşc”. Eu, când îl văd, zic: „Uite pe ăsta în cordon cu pistolul”. N-aveau voie să intre că
săreau hoţii şi-i lua pistolul numaidecât, îl împuşca şi nu numai pe el şi pe toţi ceilanţi şi

230
Ibidem Dragomir Ștefanache

331
evada 80 de oameni odată. Du-te şi-i prinde! Da nervos, un demonizat, c-acum venea Domnul
Hristos. Demonizat. Mai zice ăsta: „Te împuşc, banditule”, începe să mă înjure, „te împuşc,
banditule! Tata dă cotă la stat de grâu şi tu mănânci pâinea statului de pomană”.
Da eu, de colo: „Dacă tatăl dumitale ar da grâu la cotă cât dă tatăl meu, n-ai fi în Securitate şi
ai fi alături de mine”.
Că toţi„ chiaburii ”erau la canal şi proletarii erau în Securitate. „Bă, da unde aţi fost voi până
acuma?”. Şi, în felul ăsta, vine ăla, se apropie de mine aşa la vreo 5 metri maximum, mai
puţin de 5 metri, era galben, albastru, fel de fel de culoare: „Te împuşc, banditule!”. Ia pistolul
şi pac două focuri de automată. N-o fi tras cred că în mine direct, da eu mi-am făcut planul
aşa: „Băi”, zic, „s-ar putea să-şi piardă controlul ăsta, că nu-i mai merge mintea acuma şi să
mă atingă un foc şi cad jos imediat. Rămâne nevasta şi copilul pe drumuri”. Nu ştiu cum am
făcut, cum a făcut „pac, pac”, două focuri de automată, am căzut jos. Plin de sânge eram, el
nu şi-a dat seama până când nu am căzut jos. Şi mă vede jos plin de sânge. El a crezut că gata
de-acuma, m-a împuşcat, cine ştie ce o mai fi crezut. Căta capsele să le justifice acuma unde-s
cartuşele. Ai tras. Da unde-s cartuşele? Şi nu le găsea că au sărit alea din furia aceea şi nu le
găsea. De la un timp el spune: „Ridică-te de acolo, mă”. „Nu mă ridic până când nu tragi
racheta verde”, că astea erau nişte consemne. Când ai tras primul foc şi alarma era în
continuare, trebuia să tragi o rachetă roşie numaidecât ca turnul de control de la colonie să
vadă să trimeată batalionul de intervenţie acolo, unde s-a auzit focul, să urmărească
infractorul. El n-a făcut treaba asta. O altă regulă călcată în picioare. Eu îi zic: „Trage racheta
verde”. Racheta verde ce repreznta? Încetarea urmăririi infractorului, adică „Staţi pe loc că
infractorul s-a prins”. Nici pe asta n-o trăgea pentru că n-a tras-o pe cea roşie şi deci se
complica acuma. S-au auzit şi focurile, s-a văzut şi racheta, şi verde şi roşie. Ce-i acolo? Ce-i
cu amestecătura asta acolo? Da el acuma: „Scoală, mă, de acolo”. „Nu. Nu. Trage racheta
verde”. În timpul ăsta, cât aveam dialogul ăsta cu el, vine cine?
Un plutonier major de-al Miliţiei. Ăsta era reprezentantul deţinuţilor şi ăsta avea voie să
meargă printre deţinuţi, stătea de vorbă cu ei. N-avea niciun pistol la dânsul şi hoţii n-avea
nimic cu el, de-a face, vorbea, râdeau cu el. Şi în timpul ăsta vine ăla, alerga cât putea c-
auziseră focul. Şi acum întreabă în cap, acolo pe deţinuţi, care... „Băi, ce s-au auzit focurile
alea?” „Şeful de escortă”. Hoţii au început s-o molească: „Şeful de escortă a intrat în cordon
cu automatul şi a împuşcat un pocăit acolo”. „Da unde? E mort?” „Nu ştiu, e trântit acolo jos,
la pământ. Cred că e mort că nu se scoală deloc de acolo”. Ăsta, când a auzit, a îngălbenit şi
ăsta de teamă. Aleargă ăla şi vine, vine, când mă vede lungit acolo pe pământ şi plin de sânge
tot, zice: „L-o împuşcat”. Ajunge la mine, ca zidul ăsta aici:

332
„Deţinut, eşti împuşcat?” „Nu ştiu, domnul major”. „Ia, ridică-te de acolo!” La comanda lui
mă ridic. Se uită la mine: sânge. „Ia, pipăie-te!”, Mă pipăiesc eu pe aici: „Domn major, nu. Nu
simt.” „Băi, controlează-te bine.” „Nu simt”. După ce mă controlez bine: „Eh, dacă nu te
simţi, ia mergi să văd cum mergi”. Merg. „Eh, bine. Du-te încolo”. Ca-n stradă, era acolo o
baracă cu uneltele noastre de lucru. „Şi stai acolo, spală-te, şterge-te de tot sângele. Da
sângele ăsta de unde îi?” „M-a bătut domn brigadier şi cu domnul normator”. „Nu-i de la
împuşcătură?” „Nu, văd că nu văd”. „Eh, spală-te acolo şi staia colo până la ora plecării, până
la ora 2. Nu te va deranja nimeni de acolo. Absolut nimeni!” Şi acuma se întoarce la ăsta: „Bă,
nenorocitule, ce-ai făcut, bă, tu-ţi dai seama ce-ai făcut, mă? Mă, cine ţi-a dat ţie voie să intri
în cordon cu automatul? Bă, bă, bă, bă tâmpitule, bă pe dincolo. Măi, eu dau telefon la colonie
acuma să spun că s-a auzit focul şi să spun ce-i acolo, ce-ai făcut tu aici. Te-ai nenorocit că te
bagă acuma cu el şi-ai să fi şi tu deţinut cu el acuma”. Pe ăla l-a ameţit, acuma i se trezea
conştiinţa şi lui, îşi dădea seama ce-a făcut. Că era turbat când a venit la mine. Stau acolo, îi
face o morală lui ăsta, l-a lăsat şi pe ăsta, a dat telefon la colonii, da eu de acolo, în timpul
ăsta, mă rugam şi eu lui Dumnezeu, în taină: „Doamne, îţi mulţumesc că nu m-a împuşcat.
Putea să mă împuşte. Nu m-a împuşcat. Tu m-ai apărat. Îţi mulţumesc, sunt recunoscător,
Doamne, cutare şi în fine”. Şi acuma aşteptam şi eu ora 2, să vedem ce se mai întâmplă de
acuma. „Da cine”, zic, „a să-mi ia cazul meu în discuţie?” Că nu se interesa nimeni. Am ajuns
la brigadă, la colonie, la intrare, pe poartă acolo. Se făcea numărul, când ieşeai şi când intrai,
să vadă, intră toţi, câţi au ieşit. Şi când brigadierul acuma se pregătea să dea comanda de
intrare, la poartă, la intrare era: comandantul, miliţie, cu ofiţer de servici, cu alţii acolo, un
grup de vreo patru conducători. Ăştia făcea că eram pe cinci în coloane şi număra: cinci, zece,
cinşpe, douăzeci, la rând. Comandantul securităţii şi el, cu ofiţer de servici cu ceialalţi şi ăia
număra. Şi acum brigadie...ăsta, comandantul miliţiei, spune: „Brigadier, opreşte brigada! Să
iasă afară deţinutul în care a fost tras două focuri de automat. Şi şeful de escortă care a tras în
el”. Eu m-am venit la tatăl meu, comandantul coloniei, ăla s-a dus la tatăl lui, ofiţerul
de...securităţii. îi dau un raport la al meu, celălalt nu dă niciun raport la al lui şi-i prezint: sunt
deţinutul cutare, condamnat atât, pentru cazul, infracţiunea de n-am lucrat sâmbăta în armată.
Zice: „Ia pe loc repaus. Ia pe loc repaus, deţinut!” „Am înţeles!” Şi acuma se întoarce, nu se
întoarce, îşi îndreaptă privirea spre comandantul securităţii că cela era ca-n masa ceea acolo,
mai aproape. Zice: „Tovarăşul comandant, ia te gândeşte ce fac oamenii dumneavoastră la
oamenii mei. Cine i-a dat lui ordin să-l împuşte? Pe deţinut? Cine i-a dat lui ordin, tovarăşul
comandant? Ia gândiţi-vă bine. De ce nu l-a împuşcat statul când el, statul, l-a judecat şi nu l-a
împuşcat, nu l-a executat şi l-a trimis în colonie, la mine. Şi să-şi muncească, îşi ispăşeşte, îşi

333
execută pedeapsa aici şi dacă mai trăieşte se duce acasă. Dacă nu, moare aicea. Da nu l-a
împuşcat. De ce nu l-am împuşcat eu? Mă înţelegeţi, tovarăşul comandant? De ce nu l-a
împuşcat statul, de ce nu l-am împuşcat eu că aveam tot dreptul? Tovarăşul comandant, ia
uitaţi-vă ce face”. Şi i-a dat. Lui ăsta: „Cine ţi-a dat ţie ordin să-l împuşti? Cine ţi-a dat ţie
voie să intri în cordon cu pistolul auto, mă? Putea să te împuşte, măi nenorocitule, şi pe tine şi
pe ceilalţi toţi, mă. Şi fugeau 80 de deţinuţi care eram acolo. Mă, tu-ţi dai seama, mă? Mă, tu-
ţi dai seama, mă? Tovarăşul comandant, ia vedeţi ce măsuri luaţi cu el”. Da-i face ăsta o
morală şi ăla stătea în poziţia de drepţi, ofiţerul, comandantul securităţii, în faţa lui ăsta, în
poziţia de drepţi. Erau locotenenţi-majori amândoi. Da. Ăla, şeful de escortă lângă dânsul,
stătea şi cela. Se întoarce comandantul securităţii, îi ia pistolul din mână lui, ia centura,
epoleţii, diagonalele toate, îl despoieşte de tot. „Ofiţer de servici, ia-l în primire! Cu el!” Îi dă
automatul lui ofiţerul de servici. „Cu el!” A plecat. Şi acuma vă gândiţi: în timpul ăsta s-a
strâns zece brigăzi şi zece brigăzi aveau aproximativ 1000 de oameni. Că fiecare brigadă era
de 90, 90 şi ceva până la 100. Şi ăştia toţi acuma întrebau: „Ce s-a întâmplat, mă, de nu dă
drumul? Ce s-a întâmplat?” Se transmitea din brigadă în brigadă: „Bă, şeful de escortă din
brigada lui cutare a împuşcat un pocăit că nu lucrează. L-a dus sâmbăta, astăzi, la lucru şi n-a
vrut şi l-a împuşcat pe ăla, băi”. „Da-i mort?” „Băi, nu ştiu, e acolo la raport”. Unii spunea că-
i rănit, e grav, l-au împuşcat pe aici, încă mai trăieşte, cutare, fel de fel de zvonuri. Şi acuma,
când îl ia pe ăsta şi-l duce, era o alee dintre deţinuţi şi şanţ, cam atâta de îngustă. Şi ăsta
mergea înainte, şeful de escortă, despoiat şi ofiţerul de servici cu automatul după el. Hoţii, de
colo, asta era o distracţie pentru el. „Vino încoace la mine, mă. Vino încoace la mine să-ţi rup
beregata, mă. Cum te-ai gândit tu să omori pe sfântul ăla, mă? Că ăla-i nevinovat mă”. Şi toţi.
Ăsta nu termina, ăştia bombăneau în urmă, ceia începeau înainte, da ăsta ce să mai zică
acuma, era zăpăcit cu totul. „Daţi-l încoa că-i dau eu zeghea”. Altul: „Îi dau eu boneta. Vino
încoace, nenorocitule. Las că iau eu pistolul acuma şi am tras în tine. Tu nu eşti tâlhar, nu? Tu
nu eşti tâlhar? Eşti criminal, mă, tu? Împuşti omul tu, nu?”. Şipână când a ieşit acolo, la
coloana aceea de zece brigăzi, era o distanţă de 100 de metri acolo. Că era bară de bară. Şi-au
plecat cu dânsul. Îmi dă ordin, intră în coloană: „Brigadier, intră cu brigada!” Şi atunci am zis:
„Cine-mi ia mie apărarea, cine a ştiut de mine?” Da Dumnezeu a pregătit să facă o
evanghelizare la o mie de oameni pentru care nu puteam să fac treaba asta. Şi tocmai păgânul,
să-l numesc, pe comandant, că el era ateu, să-mi ia... Şi îi spune, pardon, c-am uitat să vă
spun, îi spune comandantului securităţii: „Tovarăşul comandant, dumneavoastră ştiţi cum e
dosarul lui ăsta? E alb, el n-are la activul lui nimic, ăsta nu-i criminal, nu-i nici borfaş, nici
tâlhar. Conştiinţa lui nu i-a dat voie să lucreze sâmbăta. Asta e ziua lor. Cred în Dumnezeul

334
lor. Şi uite cine s-a găsit să împuşte. Da tu, un criminal şi un borfaş de acolo s-a găsit să tragă
în el, să tragă în ăsta, că pe ăsta îl putea împuşca el. Ia te uite!” Şi prezintă în aşa fel încât să
fie impresionaţi ceilalţi. „Băi, dacă comandantul spune că dosarul lui ăsta e alb şi nu are
nimic, ia te gândeşte. Aşa că, tovarăşul comandant, luaţi-vă măsuri cu oamenii
dumneavoastră”. „Brigadier, bagă brigada înăuntru”. A băgat brigada înăuntru şi atunci încep
să vină şi mia, speranţa mea, cum îmi ia Dumnezeu apărarea, cum face Dumnezeu lucrarea.
Trece pe câte unul prin suferinţi extrem de grele şi face Dumnezeu o lucrare şi scoate în
evidenţă şi în faţa comandantului securităţii şi astea.”231

6.5 Dragomir Șefanache în pericol de moarte din cauza frigului cumplit de la Poarta
Albă
„În iarna lui 52 spre 53, în luna ianuarie, cam pe la vreo 10 ianuarie aşa, lucram de noapte, pe
canal, la descărcat vagoane. Nu era brigada de adventişti atunci. Staţi, staţi puţin, să nu cumva
să mint. Nu! Nu era brigada de adventişti şi lucram, eram acolo vreo şapte adventişti, în
brigadă, băieţii acolo. Era o iarnă foarte geroasă, dezbrăcaţi, nu aveam îmbrăcăminte de iarnă
că n-aveam legături cu familia pentru că, v-am spus, prima carte poştală am primit-o la doi ani
şi o lună şi primul vorbitor, la Simeria, pe care l-am avut, după doi ani şi jumătate de
despărţire.
E.U. Deci până atunci nu aţi avut dreptul, nici să corespondaţi, nici să...
D.Ş. Nu că n-aveam dreptul.

E.U. Nu vi s-a dat voie.

D.Ş. Nu comunicam. Eu... Îmi dădeau o carte poştală cu cinci rânduri să o scriu, os criam, le-o
predam. Ei nu le trimetea. Aşa. De acolo dacă-mi scria ei mie nu mi-l dădea mie. Pachet, dacă
venea, nu mi-l dădea.
E.U. Deci doi ani şi jumătate nu s-a ştiut dacă dumneavoastră mai sunteţi în viaţă sau...
D.Ş. Nu. Îmi daţi voie? Din scrisorile mele, ei le primeau, mai primeau din ele. Eu de la ei nu
primeam.
E.U. Am înţeles.
D.Ş. Adică nouă să ne facă cât se poate detenţia mai grea, să nu ştim nimic de acasă. Lor, să le
facă şi lor cât mai grea şi mai rea inima. Că nu scrie, nu se ştie de el. Deci şi la unul şi pe altul

231
Ibidem Dragomir Ștefanache

335
ne atacau. Ba mai mult de-un lucru – mai fac o mică paranteză – când eram la Chilia – aveam
un miliţian care era căsătorit şi ţinea pe vecina mea, rudă. Şi el era acuma mutat disciplinar la
colonie la Chilia şi mă păzea pe mine. Pentru că el vroia să lese pe soţie, soţia i-a făcut o
reclamaţie la Miliţie şi l-a trimis disciplinar acolo. El şi-a dat seamă şi-ntr-o bună zi, cum
lucram noi pe acolo, eram ca oile înşiraţi şi el din urma noastră ne păzea, că n-aveai unde să
fugi acolo că era Delta Dunării şi până la Tulcea aveai 80 de kilometri. Te prindea şi-ţi mai
dădea iar din nou o pedeapsă de trei ani sau de trei luni şi-ţi mai adăuga şi aşa că te lăsai
păgubaş. Cel care judeca. Cel care nu judeca făcea prostia. Şi, într-o bună zi, ăsta-mi spune.
Zice: „Băi, Ştefanache” – puteai să vorbeşti cu el acolo orice. Ăia se ducea şi-şi căta de
treabă, era capre-n poartă şi eu cu ăsta stăteam de vorbă. „Băi”, zice, „ a venit Ileana – soţia
lui – la mine şi ţi-a adus un pachet. Că ea i-a spus soţiei tale că ea pleacă şi vine la mine. Soţia
ta ţi-a făcut un pachet de vreo cinci kilograme şi mi l-a adus - că atâta ştia, cinci kilograme,
soţia – şi un bilet. Da n-am putut să-ţi aduc nimica azi că mi-a fost oarecum teamă să nu mă
vadă şi pe mine cineva şi tu nu ştiai”. „Măi, adă-l mâine dimineaţă”. „Măi, da mi-e teamă”.
„Hai, băi, nu poţi să pui şi tu în rucasacul tău? Sacul tău de merinde? O bucăţică de pâine şi ce
am”. „Băi”, zice, „ai acolo nişte brânză, ai un borcan cu miere de albine, ai acolo, înţelegi?”
Şi-mi spune conţinutul el. A doua zi îl aştept cu drag. „Pune şi tu o porţie mică astăzi, mâine
alta şi mi-l poţi căra aşa, nu tot pachetul”. „Da, băi, da”. A venit şi azi, a venit şi mâine, a
venit şi poimâine, eu stăteam cu burta goală să aştept şi eu să vină. Nu mi-a adus Vasilică a
meu nimic. Îmi spune c-a plecat Ileana şi nu mi-a dat nimic. Când, mi-e frică, ei au mâncat
pachetul meu. Cu soţia, mi-am dat seama. „Băi”, zic, „acuma te-nţeleg. Dă-mi te rog biletul să
văd şi eu scrisul soţiei mele, să-l pup şi eu scrisul cela acolo, că mi-e dor şi mie. „Ţi-l aduc”.
Nici pe ăla nu mi l-a adus. Şi m-am lecuit. Şi d epachet, şi de bilet. Nu mi-a dat. Cine? Ruda
mea, vecinul meu. Asta am păţit-o.
E.U. Am înţeles.
D.Ş. Aşa. Acuma trecem la episodul de la Poarta Albă, de la... Cinci Culmea. În luna
februarie 52 spre 53, iarna grea, eram dezbrăcat, nu aveam nimic pe mine. Aveam doar un
pulover şi un pantalon rupt şi ăsta că aveam atâta detenţie făcută şi aveam doar un pulover din
ăsta de lână de acasă şi nu ştiu ce mai aveam pe mine. Cam asta îmi era îmbrăcămintea.
Încălţămintea de acasă mi se rupseseră, bocancii nu mai erau buni, ploua, ningea, eram ud la
picioare, pe corp tot la fel. V-am povestit pe traseu c-aveam un prieten din comună de acolo
care lucra la o brigadă de specialităţi, făceam întâlnirea, se schimba cordonul nostru cu al lor
şi ne, se dezbrăca el de mantaua lui de deţinut şi ne-o dădea nouă că eram doi: cumnatu-meu
şi eu. Şi acuma o ţinea unul pe el până ce spunea ăsta: „Măi, dă-mi-o şi mie că nu mai pot”.

336
Că şi el era dezbrăcat, şi eu. Şi mi-o dădea mie, eu i-o dădeam lui când cerea şi toată noaptea,
mantaua aceea aşa mergea. Într-o noapte nu prea am avut noi de lucru atât de mult că veneau
greu garniturile, că era frig, nu se putea încărca, cutare şi ne-am băgat pe-o crăpătură.
Terasamentul era înalt la patru metri –cinci şi, de ger, pământul proaspăt, s-a deplasat şi-a
crăpat. S-a făcut o crăpătură pe lung şi s-a deplasat şi s-a făcut o crăpătură aşa, nu până la
fund, aşa de vreo jumate de metru adâncime, da undeva... Şi acuma băieţii se băga pe
crăpătura aia de frig, că bătea un vânt că era cu faţă la nord şi bătea un vânt de intra la os pe
malul Mării Negre acolo, era la os. Care mai fuma dintr-o ţigară făcută din papură, rupueau o
bucată de cămaşă sau de la izmene, indispensabili, de cârpă, răsucea papura aceea aşa şi
trăgea şi ei acolo că fumează. Şi stătea cinci, şase, şapte, până la opt. Şi-o rotea aşa: ăsta un
fum, cela un fum, cela un fum şi mai pierdea vremea pe acolo. Eu, dacă n-am fumat, m-am
instalat, m-am băgat în şanţul ăla pe-acolo, m-a luat răceala, ud, frig şi nu ştiu ce-am mai făcut
încolo că mă pomenesc, de la un moment, cum vă aminteam. A venit vagoanele şi acuma
trebuia să facă numărul: lipseşte unul. Cine? Fiecare îşi numără băieţii, şeful lui de grup. La
grupa mea lipsea unul. Cine, măi? Dragomir. Unde-i, pe unde a lucrat. Păi cică cam pe cutare.
Şi-o ia pe şanţul ăla, crăpătura aia şi mă găseşte acolo, lungit, ţeapăn. Pune mâna pe picior să-l
ridice, nu se ridica că era ţeapăn. Pe mână, la inimă. Şi făcea inima, rar de tot: bâc. Simţea
pulsul. „Băi”, zice, „s-ar putea să-l salvăm”. Spun ei că discutau, brigadierul şi normatorul.

E.U. Dumneavoastră nu mai eraţi conştient?

D.Ş. Nu, nu, nu. Nu, în niciun caz. M-au ridicat, mi-au spus ei, de acolo, nu puteam să stau în
picioare, sub nicio formă, nu simţeam nimic, mi-au dat câteva palme, lovituri, au început să
facă un antrenament cu mine, cutare, nu se mişca mâinile că erau, cam de acuma, îngheţate. Şi
m-au mai mişcat ei pe acolo, spun ei, şi, în cele din urmă, aleargă cu mine, târâş aşa cu mine
că nu puteam să mişc pasul să fac pas, nu. Mai mult aşa, târâş. Mă duce în cordon. Era de o
sută şi ceva de metri cordonul. Ce-o fi făcut, câte ture o fi făcut, mi-au spus ei pe atuncea, nu
ştiu. La un moment dat, nu-mi dau seama că eram în picioare, da totuşi îmi imaginez că face
capul....ca prin vis. În timpul ăsta pare-mi-se că se mai aude o voce şi mă mai loveşte o dată,
spun ei, pe partea cealaltă şi capul meu se mişcă-n partea astalaltă. Nu vorbesc nimic, doar
atât pare-mi-se mie, îmi imaginez c-aud o voce: „Mai daţi-i una”. Îmi imaginez eu aşa că se
aude o voce în ureche, da nu sunt sigur de ea şi capu-mi face încă o dată aşa. Pe ăsta-l
simţeam, capul, că face, da nu vedeam, nu auzeam ce se vorbeşte, numai că mişcarea asta o
simţeam. Şi atunci, când au văzut ăştia, mă ia iar din nou şi iar aleargă cu mine până în

337
capătul ălalalt, m-aduce înapoi şi iar se opreşte. Aici. Pare-mi-se că tot aşa, îmi imaginam, îmi
sună în minte”. Zice: „Nu dă niciun semn?” Zice: „Nu”. Iar mai lovise, tot aşa, în imaginea
mea. Şi văd că capul meu face...şi când mai face încă o dată aşa, fac atâta: „Îmmmmm”. Când
a auzit ei, îmi povesteau ei, brigadierul şi normatorul zice: „E al nostru de acuma că a început
să comunicăm”. Că nu putea comunica cu mine că eu nu puteam vorbi, eu nu puteam vedea,
nici nu simţeam. Doar parcă făcea capul aşa. Şi în momentul ăsta, aud acuma mai bine: „Mai
daţi-i una!” şi mai dă o lovitură şi face capul imediat şi mă ia iar la alergat cu mine. Şi mă mai
duce şi când ajung în capătul celălalt de acolo, deodată parcă văd, fac o opoziţie. Pun piciorul,
mişc piciorul meu care până atuncea nu mergea, mişc piciorul şi-l pun proptea. „Ce faceţi,
domnule, de ce mă bateţi?” Încep să comunic cu ei. Ei când au auzit că comunic, gata. Ziceau:
„Măi, Ştefanache, mă! Măi, tu ai fost îngheţat! Măi, ce era cu tine, mă? Păi până acuma n-ai
vorbit nimic cu noi, măi! Ce vrei? Uite aşa”. Ei, ei câteva cuvinte şi iar mă ia la alergat. Şi
mai face vreo câteva ture, mai face nişte mişcări cu mine şi pe urmă gata. Deschid ochii, îi
văd acuma şi le spun: „Lăsaţi-mă-n pace, lăsaţi-mă-n pace, de acuma vă cunosc, ce-mi faceţi
voi aicea mie?” Ei s-au bucurat când au văzut că m-au readus la viaţă, s-au bucurat foarte
mult şi-mi dă drumul: „Aleargă tu!” Şi alerg eu până ce mi-am făcut antrenamentul, mă vede,
ăla era şeful de escortă care spunea „Mai daţi-i una!” Nu ăla care-a tras în mine, altul.
Aşa.Aşa. Şi vin, stau de vorbă cu ei, cu şeful de escortă, bucuroşi că m-au.... Pentru că eram
un băiat care eram în atenţia lro şi mă simpatizau. „Mă, tu ştii că erai mort?”, îmi povestesc.
Îmi povestesc. Acuma vă povestesc ce-mi povestea ei mie.Deci am avut o situaţie pe muchie
de cuţit, să mor. Deci una îngheţat, una cu ăla care-a tras în mine să mă împuşte – dacă
Dumnezeu nu-i conducea cartuşele, eram împuşcat, a treia ăsta cu câne la Bucureşti să mă
omoară că altceva până ce-a intervenit Dumnezeu şi l-a luat. Deci am avut trei ocazii de
moarte, îmi dau seama foarte bine. Şi ăsta e un episod foarte frumos, de îngheţare. Şi am
revenit şi mulţumesc lui Dumnezeu că am 82 de ani acuma şi vorbesc cu dumneavoastră la
cameră şi particip cu toţi acuma. Nu m-am aşteptat ca la etatea asta am să ajung să povestesc
eu întâmplările mele de pe canal. Nu.
E.U. Despre Simeria...
D.Ş. Aşa, despre Simeria.
E.U. Acel episod pe care mi l-aţi povestit, dar nu eram în faţa camerei.
D.Ş. Ei, acuma să le povestesc mai, mai, cum să spun eu, mai frumos. Adică nu adaug nimic.
Trebuie să ştiţi un lucru: nu adaug nimic, nu am adăugat nimic la cele întâmplate. Am martor
pe Dumnezeu, pe cer şi mai am martori şi din cei care au fost cu mine. Nu la toate. Dar la o
parte am, la o parte... Aicea unde am fost îngheţat era cumnatu-meu şi Chicoş, care Chicoş

338
trăieşte, cumantu-meu nu mai trăieşte. La bătaia de la Bucureşti era cumnatu-meu, nu mai
trăieşte, a murit, însă băieţii ştie că le-am povestit de atâtea ori lor. La Simeria am martori mai
mulţi acolo, că eram mai mulţi. Acuma revenim la Simeria.”232
6.6. Fanfara Bisericii Adventiste din Simeria a cântat pentru adventiștii închiși din
motive de conștiință
„D.Ş. Ne-au mutat de la Canal, de la Cinci Culmea, colonia, 1200 de deţinuţi. Ne-a încărcat
într-o garnitură de, cu securitate, pază. Un locotenent major la mecanic, fără oprire, de la
Constanţa până la Ciulniţa şi la Ciulniţa acolo e un nod de cale ferată şi triază: ori o iei prin
Buzău, ori o iei la Bucureşti, înainte. Şi acolo are o oprire şi de acolo ne ia direct Buzău-
Ploieşti. Trecem prin Ploieşti ca vântu, fătă oprire, aveam linie deschisă şi oprim în Ploieşti, în
Ploieşti sud, nord, cum îi spune sau apus. Acolo puţin, aveam sentinelă în capul vagonului şi
în spatele vagonului, eram băgaţi, încuiaţi în vagoane acolo, fiecare, era o garnitură de câteva
vagoane. 1200 erau băgaţi acolo. Şi-au dat drumul prin munţi. Prin munţi era din loc în loc, la
– nu putem să măsurăm cam la ce distanţă erau – era securitatea ca nu cumva să fie atacat
trenul de anumiţi partizani )că la data aceea erau foarte mulţi partizani prin munţi că era cu
partizanii prin Munţii Făgăraş. Şi, din loc în loc erau ăsta. Am trecut Braşovul – până la
Braşov era asta – am trecut pe la Făgăraş, direcţia Simeria. Nu ştiam... Cam ştiam noi unde ne
duce. Ajungem la Simeria ziua acolo, ne dau jos, ne încolonează. Acolo era o colonie mică de
vreo 300 de deţinuţi. Amărâţi, vai de ei, prăfuiţi, rupţii... Noi venim de aici îmbărcaţi parcă
eram domni. La canal era un foarte mare talcioc, bişniţa era la putere. Pe ţigări era valută. Şi
eram îmbrăcaţi: costume, pantaloni, cămăşi bleumarine, albastre – toţi aveam un fel de
bleumarin aşa. Deci eram... N-aveai ce să zici. Când ne-au văzut ăia de la Simeria,
conducerea, s-au uitat la noi: „Ce-s cu ăştia, mă? Ăştia-s domni, mă!” A lor lucra toată ziua,
noi lucram numai opt ore la Canal. Pe acolo îi chinuia pe ceia pe acolo. Ăştia aveau, miliţia
avea nişte pistoale cu toc de lemn, acolo nu erau învăţaţi cu automatele cu 32 de focuri. Nu,
cu din astea, cu pistoale şi făceau haz, băşcălie de miliţieni: „Bă, bă, bă, nu vezi ce automat
are domnu colonel?” Era sergent şi-l făcea domn colonel, îşi bătea joc de ei, da miliţianul nu
zicea nici „Pâs” când se uita la noi, 1200, o coloană destul de mare. „Mă, mă, nu vezi ce
automat are la dânsul? Mă, mă, dă un foc ăsta, descarcă, te-împuşcă!” Eh, mai vede o brigadă
acolo cum brigadierul chinuia, l-a cunoscut pe brigadier, răcneşte la el: „Când am intrat, ţi-am
luat beregata!” Că ăştia erau toţi criminali, toţi criminali. Eram şi noi vreo câţiva adventişti
printre ei pe acolo. După un timp, au făcut ei aranjamentele acolo, ne-au băgat înauntru. Ne-

232
Ibidem Dragomir Ștefanache

339
au băgat înăuntru, de acuma liberi. Ei, să ne împartă la dormitoare. Ne împarte pe la
dormitoare, nu ne spune nimica, hrană rece aveam noi şi pentru ziua aceea, mâncăm. A doua
zi, vine să stea de vorbă cu noi conducerea. Eh: „Bă, băieţi, ce faceţi, cutare, cum vi se pare
colonia noastră?” „Eh, eh”, „E bună”. „Eh, cum...”. Ai noştri gata, cu nişte aere puternice:
„Da, dar nu suntem de acord cu programul dumneavoastră de zi-lumină să lucrăm”. „Păi da
cum, bre?” „Opt ore, noi aşa am lucrat şi aşa lucrăm”. „Măi, atuncea uite ce: ne spuneţi şi voi
ce dorinţe aveţi voi ca să vi le îndeplinim dacă putem”. Vorbeau foarte fin cu noi. „Domnilor,
uite ce, hai să vorbim: ne daţi echipament nou, nu rupturile astea care le aveţi pe ăştia.
Echipament nou! Uitaţi-vă la noi!” Nu era echipamentul de deţinut, da era hainele noastre
civile. Ţuitaţi-vă la noi şi uitaţi-vă la ăştia”. Ăia erau nişte prăfuiţi, rupţi, praf. Aşa.
„Echipament nou, dormitoare, saltele, pături, curate, bune, echipament de vară, bun, nou,
mâncare, două feluri de mâncare, da nu aşa să cadă lingura, numai zeamă goală. Să fie
mâncarea groasă, când pun lingura să stea lingura în picioare, polonicul în picioare”. Aşa era
expresia hoţului. Aşa. „Vorbitoare, dacă se poate şi la fiecare lună, pachet, nu la cinci
kilograme că nu mai suntem în Gulagul României, în Dobrogea, aşa că pachet aici. Şi opt ore
lucrăm. Atât”. „Mă, băieţi, nu se poate mă la noi că nu putem face...” „Noi facem mai multe
norme ca cât face ăştia în 12 ore. În opt ore mai multe norme”. „Păi cum?” „Avem metodele
noastre”. E adevărat că aveam metodele noastre. Aşa. „Păi, o să lucraţi...” „Nimic, ştim. Şi
conducători, brigadieri, de-ai noştri. Pe ăştia îi aruncăm. Ha, pe ăştia îi dăm noi, pe borfaşii
ăştia care o fac pe brigadierul acum. Îi cunoaştem, îi cunoaştem şi pe ăştia. Afară cu ei!
Conducători noi!” A negociat cu noi o săptămână şi viza care pune problema mai bine, capii
dispăreau noaptea. Îi lua, îi muta în altă parte. A doua zi iar mai venea, mai discutam, iar mai,
mai colecta. Şi, într-o săptămână îi cam lua pe ăştia toţi care puneau problema. Ei, au dat la o
înţelegere cu ceilalţi, la fel, gata! Dacă am văzut că ăştia de afară ridică problemă să scoată
nişte drepturi, noi eram 27 de adventişti cu ăştia care i-am mai găsit aicea, vreo câţiva.
Ridicăm şi noi pretenţia şi spunem: „Domnule comandant, noi suntem adventişti, nu lucrăm
sămbăta că n-am lucrat nici la Canal. Deci ne daţi sâmbăta liberă”. „Bine, mă, băieţi”. „Aa,
mâncare aparte, fără carne”. „Păi, da cum?” „Uite, aşa, aşa, aşa”. „Ei, o facem şi pe asta”.
„Dormitor aparte. Nu stăm în înjurăturile lor acolo că noi nu înjurăm, nu fumăm şi să avem un
dormitor”. „Vă dăm şi dormitor aparte”. Echipament n-am mai spus că trebuia să ne dea şi
aia. Şi cad de acord şi cu noi. Şi cu ăia, şi cu ăia. Bine, bun. A doua săptămână ne socate la
lucru pe toţi. Opt ore. Lucrăm. Am lucrat un timp pe-acolo, pe la nişte blocuri pe acolo, după
aceea, după vreo maxim o lună de zile...
E.U. Lucraţi în construcţii, nu?

340
D.Ş. În construcţie. Săpături sau chiar zidit şi aşa mai departe. Vreo lună de zile, după aceea
se deschide un alt punct de lucru. Din gara Simeria, nouă, nu veche, Simeria Veche, se făcea o
racordare, o cale ferată. Când veneau vagoanele din Ardeal şi vagoanele cu marfă să fie dusă
pe bucla asta, care trecea, mergea spre răsărit, traversa calea ferată şi asfaltul cu pasarelă ţi
venea în triaj. Că triajul era, cobora asfaltul la vale, pe acolo şi ieşea la Bucureşti, pe la
Râmnicu Vâlcea ieşea. Şi lucram aici. Am ajuns cu lucrăturile până când am dat de nişte
gospodării care treceam prin curtea lor, prin spatele, prin curtea lor. Era stogurile de fân, de
hluş, de porumb cum le spunem noi, acolo şi era toamnă de acuma. În timpul ăsta noi nu mai,
oameni liberi, nu mai aveam discuţii că eram puţin aerieni, zăpăciţi, eram cam sălbatici noi,
şi-n vocabularele noastre de discuţie, şi-n uitătura noastră, ne uitam, parcă eram scoşi de prin
jungle... Nu eram, dacă noi n-am mai văzut om liber, pe canal nu se vedea. Şi ajungem într-o
curte, asta era mai apropiată stogurile şi noi mai apropiaţi de ea. Vedem o femeie printre
stoguri şi ea nu ridica ochii să ne vadă pe noi prea mult că se temea că lor le era teamă de
miliţie că ei n-avea voie să vorbească. Noi ne mai permiteam că nouă n-avea ce să ne facă.
Chiar dacă mai glumeam noi ceva sau totuşi ne sancţiona şi pe noi, da mai mergea la noi aşa.
„Băi, cum să facem să vedem femeia asta? Nu cumva o fi adventistă?” Că ni se părea nouă
ceva, cam liniştită acolo. Cum v-am spus, lucram la burat, aşa se chema. Adică sub traversa
de cale ferată băgam nişte piatră ca când trece garnitura se lăsa ea, da nu se răsturna vagonul,
să cadă. Şi lucram şase inşi: trei într-o parte, trei într-o parte, faţă-n faţă, cu lopeţile şi cu
picioarele. Şi eram toţi adventiştii că nu aveam o brigadă şi ne cupla cu o brigadă de cealaltă
pe noi 27 ne cupla cu o brigadă de cealaltă ca să fim un efectiv şi un singur cordon. Şi-n
timpul ăsta, ce ne dă în gând. Zic: „Băi, hai să începem să fredonăm o cântare, să vedem
femeia asta ce răspunde ea. Că aici îs ori baptişti, ori adventişti. Ştiu cântările, că-s cam
asemătăroare. Sau penticostali sau martori, martoti ai lui Iehova sau evanghelişti. Îi vedem noi
acuma”. Şi-n timpul ăsta, care fluiera aşa, mai în surdină, care mai mormoia mai tot aşa la
surdină şi deodată văd, da cu ochii după ea, deodată – lucram şi cântam. Deodată o văd pe
femeia aia că răspunde la cântecul nostru. Şi ea, prin gongoreală aşa: „Mmmm, mmmm,....”.
Da se ferea şi printre stoguri: „Hopa, asta e o credincioasă”, le spun. Că eram tocmai eu în
faţă cu echipa mea şi ne înşiram aşa, ceilalţi mai trebuia să ne mai ajungă până în dreptul
nostru. „Măi, hai schimbăm altă cântare”. Altă cântare: „Hmm, mmm...” Şi ea tot la fel ca noi,
ne răspundea, da tot se temea. Ea acuma prinsese firul că purtăm o legătură cu dânsa şi ea nu
ştia ce suntem noi. Ei, al treilea cântec: „Hai să-i punem unul de şcoala de sabat că pe ăsta
baptiştii nu-l au. Şi acuma o prindem. Şi începem: „Hm, hmmm, îhîmmm”. Unul tot aşa
fuluiera. Şi ea ne răspundea. „Gata! De acum e adventistă. Se retrăgea şi dă să zâmbească din

341
dos de acolo la noi. Noi îi mulţumim, aşa, făceam numai eu cu capul ca să nu fim observaţi
că, ea ne-a înţeles, bun. Ei, de acuma încolo intrăm în comuniune prin morse cu ea. Ei şi îi
arătăm, când se uită ea, îi arătăm că suntem zece, douăzeci şi şapte. Ea a înţeles. A înţeles că
suntem 27. A început s-o podească plânsul şi se retrage, îşi şterge lacrimile, ce-o fi făcut ea
acolo, iar îşi ia alai să dea ochii cu noi că nu putea să dea ochii cu ceilalţi că ăia erau mai greu
de... c-o videa sentinela. Tot cu noi aicea. Iar îi mai face un semn. Nu ştia poliţarul ce semn
fac, eu îi făceam: grupul ăsta, celălalt, celălalt, toţi sunt adventişti, la rând. Şi mai făceam din
gură şi ea înţelegea aşa. N-am mai putut rezista de la un timp şi a început să plângă şi s-a
podit de tot şi aplecat printre stoguri şi a plecat în cameră. A mai stat un timp, noi în timpul
ăsta mai discutam între noi că: „Uite, bă, bă, c ebine să mai răspundă” şi, în fine, mai purtăm
un dialog între noi şi ea iar apare, iar îi mai facem noi nişte semne pe acolo şi ea ne mai face
şi am trecut că acuma din ce în ce lucram ne depărtam. Şi nu ne mai veena bine să vorbim cu
dânsa din cauză că era escorta în dreptul nostru şi nu mai puteam. Şi a rămas, asta era într-o
joi. Am încheiat-o, bucuroşi şi noi că am putut să comunicăm cu un adventist liber, care până
atuncea nu aveam nicio legătură cu oameni. Că la Chilia n-am văzut om, n-am auzit un claxon
de maşină, niciun fluierat de tren, niciun lătrat de câine, niciun cântec de cocoş. Nu se auzea
nimic, nimic, nimic, acolo parcă erai în Antarctica. Şi vineri venim la lucur, da acuma eram
ieşiţi din curţile lor şi eram pe bucla asta, tot mai înainte, acolo. N-am mai putut să ne vedem,
n-am mai putut să discutăm cu nimeni. Vineri, când soarele mai avea atât să apună, noi
mergeam la colonie. Colonia nu era departe, vreun kilometru şi când ajungem în dreptul casei
ei, acolo, că erau vreo trei-patru case pe asflat, la marginea asfaltului, cu faţa la răsărit şi avea
câte-o cameră cu geam la asfalt, la şosea. Ce credeţi? Cum a apărut primul rând de deţinuţi, că
eram pe cinci, a început odată, să audă o fanfară cântând.
E.U. Fanfară cu....
D.Ş. Nu, adică mai multe instrumente cu...
E.U. Aa, da, da, da.
D.Ş. Cât o fi fost ea, suflători. Câte o fi fost, nu ştim, că noi nu i-am văzut. Cum v-am spus,
era...
E.U. În ce an se întâmpla asta?
D.Ş. Asta în 53. 53 toamna. Aşa. Şi cum era casa aşa, cu faţa la răsărit, aici avea camera şi
aici era asflatul, aici avea un pridvor şi erau în pridvorul ăla băgaţi, nu se vedea nimeni şi de
acolo ne-a condus cu cântecul „M-a cuprins un dor de casă”,(plânge...n.n) ceea ce aveam noi
nevoie şi aveam dorul ăsta să mai vedem casa. Aveam acuma în jurul lui doi ani de zile şi mai
bine, aproape doi ani jumate de când n-o mai văzusem pe casă, nici soţia, nici fata nu, nu mai

342
văzusem pe nimeni, nici pe părinţi, nici unul. Ei, şi cui nu îi era dor acuma să-şi vadă familia
după atâţia ani de zile şi să audă un cântec de la „adunare”? Ne-a tăiat aşa un dor prin inima
noastră...
E.U. Şi aţi cântat împreună cu fanfara?
D.Ş. Nu! Păi da cum să cântăm noi? Atuncea ne demascam.
E.U. Deci se auzea doar acea fanfară care a fost o dedicaţie pentru dumneavoastră.
D.Ş. Pentru noi, da. Ei au dat o dedicaţie pentru noi, să ne... Cu ce ne poate ajuta? Am aşa, aşa
am tras concluzia. Cu ce ne poate veni în ajutor? Nu se poate şi au organizat femeia aceea,
sora, ea....
E.U. Cu biserica de acolo.
D.Ş. Cu biserica de acolo. „Domnule, să le venim în ajutor că-s 27”. Şi s-au gândit ei şi au
format acolo o, câteva suflători de acolo, mai astea, tobă nu avea, nimica, numai din astea.
Când ne uităm la fereastra care era, un bust de mână, cu o biblie deschisă în două, se uita pe
fereastră şi el. Nu vedem pe nimeni, decât bustul de mână şi cartea deschisă în două. Poliţarii
şi-au dat seama c-aici cineva e cu noi şi au dat ordin numaidecât, din mers: „Capul jos şi nu se
uită nimeni! Capu-n jos şi mai repede!” Da-n gândul meu: „Pune tu capu-n jos, nu eu. Ce dacă
mă uit? N-am voie să mă uit?” Da asa n-am discutat-o, vorbeam noi între noi. Şi noi tot acolo
ne uitam până ce am trecut. Cât a durat trecerea? După ce a trecut ultimul de aicea, nu se mai
vedea, auzim sunetul de instrumente c-a ieşit din holul ăla de acolo şi-a ieşit afară şi au venit
probabil până-n casă, în colţ, şi de aici ne conducea. Şi ne-a condus în cântecul ăsta până ne-
am îndepărtat de ei. Gândiţi-vă cam ce se petrecea în inima noastră la data aceea când noi nu
văzusem casa decât de doi ani şi jumătate şi un cântec din ăla, extraordinar. Şi sabatul era gata
să apună. O bucurie acuma aveam, eram şi întristaţi pentru că nu mai auzisem, dar şi bucurie
produsă pentru că noi n-am mai auzit niciun cuvânt, nicio bucurie de cântec, de cântări de-ale
noastre că la canal nu era aşa ceva. Şi pentru noi asta era o înviorare la sufletul nostru şi-am
avut de discutat până când am uitat, vreo lună de zile de treaba asta. Ne bucuram, de câte ori
treceam pe lângă casă, ne uitam să vedem. Da n-am mai trecut mult că pe urmă s-a terminat
cu lucrarea aceea şi am depăşit mai departe. Deci...
E.U. V-aţi mai întâlnit cu doamna aceea sau aţi mai fost vreodată în Simeria ca să comemoraţi
acel moment?
D.Ş. Nu, nu. N-am fost. Am trecut cu maşina pe asflat, însă asfaltul pe care treceam noi nu era
ăsta care venea pe aicea, era mai în jos, mai departe. Şi nu mi-am dat seama c-am trecut de
vreo două ori şi n-am mai putut lua legătura. Aş fi vrut să iau legătura cu dânşii. Şi ne-am dus
la colonie cu bucuria asta în suflet şi eram foarte mândri, discutam. Şi am încheiat capitolul.

343
Mai am un episod tot de la Simeria, da ăsta... Totuşi vi-l spun şi pe ăsta, chiar dacă nu-l
înregistraţi sau îl înregistraţi că- ştergeţi.
Acuma-mi daţi voie. După bucuria asta, ne-a respectat conducerea toate dorinţele noastre:
dormitor aparte, brigadă aparte, mâncare aparte, echipament – pe ăsta nu l-am cerut noi, da l-o
dat dacă o dat şi la ceilalţi – şi acuma eram foarte mulţumiţi. Mulţumeam lui Dumnezeu care
acolo n-aveam noi treaba asta şi ne-a dat aşa. A mers un timp, un timp. Ne simţeam criticile
între noi, dezbinarea între mişcarea de reformă şi noi, ne despărţiseră. Din 71 şi acum nu mai
eram decât vreo 27 aicea. Ei, au mai dat vreo doi de aicea, dintre ăştia mai mici, nu ştiu ce au
făcut cu ei şi am rămas puţini. Ei, şi i-a dezmembrat pe ei, de la mişcarea de rezistenţă şi nu
mai aveau curajul acuma să mai critice cu noi. Ei, se cam potoliseră asta, numai, ne
obişnuisem cu dânşii şi ei cu noi. Şi sâmbăta nu ieşeam la lucru şi la un moment dat, după
binele ăsta şi libertatea asta, am mai pus un kilogram şi jumătate de cărniţă pe mine pentru că
aicea mâncam mâncăruri mult mai bune, era şi toamna, aer mai curat, libertate, vedeai
oamenii, vedeai de toate şi asta te încuraja şi te, puneai puţină carne pe tine. Şi am pus un kil
şi jumătate acolo, la Simeria, eram grăsuţ. Acuma nu am. Am mai nou 69 de kilograme că m-
am cântărit. Şi m-am simţit. Aici am scris acasă, au primit scrisorile şi am primit şi eu o
scirosare, cum vă spun, la doi ani şi aproape jumătate. Am avut vorbitor la doi ani şi jumătate,
tot aici la... Ajutorul de comandant era locotenent, era un om înalt, ca dumneavoastră aşa,
făcut, băiat de adventist el şi-mi spune: „Auzi, mâine dimineaţă..ăăă, astăzi mergem în
pădure”. Era într-o duminică. „Astăzi mergem în pădure, la Haţeg”. De la Simeria la Haţeg
sunt vreo 30 de kilometri şi-n pădure la Haţeg ca s-aducem nişte lemne pentru bucătărie. „Şi
mergem două maşini: tovarăşul comandant cu toţi ofiţerii noştri. Ne dăm cu sania – că era
iarnă. Şi voi, voi încărcaţi lemne”. Bun, ne ducem noi... Ce-i acolo? Aa, fac un foc ei? Sau
nu? „Şi voi căraţi lemne. Da un lucru: te uiţi bine ca nu cumva să fie vreun altul, neadventist.
Uită-te bine!”, îmi spune, că eu conduceam brigada aia. Adică ţineam loc de un brigadier, de
conducător de brigadă. Nu eram, însă aşa eram socotit. „Da, m-am uitat. Nu sunt.” „Măi, uită-
te bine!” „Nu sunt, domn comandant. Nu sunt!” Când mă urc în maşină cu ei: „Mai uită-te o
dată”. Dacă el era adventist, ajutor, fost adventist, acuma aşa era, eh, se apucă şi m-am uitat.
Ne-am urcat sus, nu s-a urcat niciun miliţian cu noi şi îi dai drumul cu două maşini. Ne
ducem, ajungem acolo în munţii Haţegului, ne urcă pe noi tocmai sus, în vârf acolo şi dădeam
drumul la lemne pe jgheaburile alea, cum dă drumul la munte şi cădeau tumnai mai jos şi
acolo le încărcam la rampă. Ofiţerii, cu comandantul şi cu ăsta se dădeau cu sania la vale şi se
duceau, era un râs pe dânşii. Ne făcuseră cordon acolo, nouă sus acolo şi stăteam acolo. O
pădure deasă, copaci, brazi mai groşi ca noi, ca bărbaţii, mai groşi, înalţi şi deşi şi drepţi.

344
Bine. La un moment dat mă pomenesc cu el, cu ajutorul de comandant. Vine acolo, în dreptul
meu unde lucram şi mă cheamă la el, să mă apropii de el: „Fă-te că lucrezi”, dă escorta asta
mai încolo şi pe astalaltă mai încolo şi rămâne el în loc: „Şi măi, bagă de seamă că am să
discut cu tine, da tu ţii capul în jos şi te faci că lucrezi pe acolo. Să te mai întreb şi eu pe tine
şi să-ţi mai spun şi eu ţie ce mai e în libertate”. Că el ştia că suntem toţi adventişti. Zice: „Mă,
eu am fost la măsuţă, mă. Şi-am jucat acolo, mă. Şi acuma....” Şi acuma, discutând cu el acolo
îi pun problema. Şi îi spun: „Domnul comandant”. Mă suportă o dată, de două ori, a treia oară
îmi spune: „Nu-mi mai spune domnul comandant”. „Da cum să vă spun?” „Te rog frumos,
nu-mi mai spune domnul comandant”. „Păi de ce?”, eu de acolo. „Păi cum, mă? Tu suferi
pentru Hristos şi eu sunt credincios şite păzesc pe tine, un bandit, mă? Păi nu vezi cum vine
treaba asta? Mă, tu-ţi dai seama, mă? Ce-i în inima mea?” Şi când mă uit mai bine, el îşi mai
ştergea lacrimile din când în când. Zice: „Nu! Îmi spui cum vrei, numai domn comandant să
nu-mi spui”. Ei, am cătat să folosesc şi evitam să-i mai spun „domnul” sau „cutare”. Ei, şi
discutam. Dac-am discutat aşa, amical unul faţă de celălalt, îi spun, ei acuma trecusem şi i-am
mai spus că sunt însurat, c-am o fetiţă, n-o ştiu, el îmi mai spune „Băi, ce mai e prin libertate,
uite aşa, cutare”. Ne cam săturasem de asta. Lui îi plăcea să stea de vorbă cu mine şi el acuma
că era şi el acuma frate cu noi, da numai că ne păzea. Zic: „Îmi permiteţi să vă mai întreb
ceva?” „Da”. „Ce ziceţi dacă unul din noi încearcă să evadeze?”, râzând îi spuneam lui, „prin
pădurea asta. Tragi cu pistolul, cu automatul după el, da nu-l loveşti că e aşa de deasă, că el
după copaci nu mai...” „Ştiu, ştiu”, şi el zâmbind, da voi nu faceţi treaba asta”. „Păi cum nu
facem? Da poate îi vine la unul la cap şi i-a dat şi lui în cap, fuga prin pădure”. „Nu, nu am
teama asta că faceţi voi aşa ceva. Nu, nu, nu!” „Ei, atuncea mai pun o întrebare”. „Da, mai
pune”. „Ce ziceţi, sunt partizani în muntele ăsta?” Zice: „Sunt!” „Şi ştie că suntem aici?”
„Ştie”. „Da dacă vine şi ne pomenim o dată c-o rafală de automate de-ale lor, încercuiţi pe toţi
şi ne curăţă pe toţi aici, ne omoară pe toţi?” Zice: „Nu. Nu.” „Da de ce?” „Mă, tu ştii un
lucru? Vrei să te învăţ eu pe tine acuma? Păi da aici e cordon de îngerii lui Dumnezeu care vă
păzeşte pe voi, mă, şi ei văd, îngerii lui Dumnezeu, da noi nu-i vedem. Aşa că suntem siguri.
De asta te-am întrebat în colonie, ca nu cumva să scapi vreunul neadventist că din cauza lui
ăla se întâmpla ceva nenorocire şi de asta am apelat şi tovarăşul comandant se dă cu sania fără
teamă că ştie că voi sunteţi pocăiţi şi vă apăra îngerii lui Dumnezeu. Aşa că nu.”233

233
Ibidem Dragomir Ștefanache

345
6.7 Atmosferă de solidaritate în închisoare între deținuții închiși pentru motive de
conștiință. Conducerea Bisericii Adventiste s-a desolidarizat de credincioșii închiși din
cauza Sabatului
„E.U. Vroiam să vă întreb ceva. Apropo de colegii de suferinţă, de detenţie.
Spuneţi-mi care era atitudinea colegilor de detenţie faţă de dumneavoastră având în vedere că
nu lucraţi sâmbăta şi cine erau acei colegi de detenţie? Din ce categorii sociale făceau parte?
Asta este prima întrebare. Şi a doua întrebare: în perioada în care aţi fost închis aţi avut
impresia că Biserica vă susţine, vă înţelege, vă ajută....
D.Ş. V-am înţeles şi aici.
E.U. Sau că mai degrabă fiecare îşi cară crucea?
D.Ş. V-am înţeles şi aici. Acuma dau răspunsul. Colegii mei de închisoare de credinţă ăştia nu
ridicau problema pentru că toţi erau...
E.U. Câţi eraţi la Poarta Albă? Câţi v-aţi întâlnit până la urmă?
D.Ş. Îmi daţi voie? La Poarta Albă după aceea, ne-au mai mutat în alte colonii, când vin de la
recurs după 8-9 luni de zile de detenţie până aici c-am să mai fac o paranteză. Primul lucru l-
am avut ăsta: când de la tribunal m-a adus în penitenciar şi-am dormit şi eu pe patul
penitenciarului o noapte, am înălţat şi eu rugăciuni la Dumnezeu, mi-am cerut ajutorul lui şi
m-am încredinţat în mâna lui că de acuma încolo nu mai are cine să mă ajute decât
Dumnezeu. Şi m-am rugat un lucru, după ce am făcut...”Doamne, te rog, la începutul pedepsei
mele, dă-mi te rog toate încercările cele mai grele.” De ce? Îi spuneam eu în rugăciuni lui
Dumnezeu: „Socotesc că sunt mai puternic acuma. Sunt în prima fază, sunt sănătos, am
credinţă, am răbdare, am rezistenţă. Că mai târziu s-ar putea să vină necazurile, bolile şi să
oscilez în credinţă. De aia dă-mi toate încercările grele la început că le pot duce”, îi spuneam
lui Dumnezeu eu. Şi aşa a şi făcut. În timp de opt luni de zile după ce termin cu Sibiul, acuma
eram oţelit, călit, cum spune ţiganul, călit şi acuma când vedeam câte unul: „Las că te
potoleşti tu”. Nu-mi mai era teamă ce o să se întâmple şi nici nu se mai întâmpla şi de acolo
încolo n-am mai intrat în fazele de bătăi. Am mai avut alte, cum să spun, alte evenimente,
încercaţi prin înfometare sau prin îngheţare. Da de bătăi nu. Şi la asta v-am răspuns. Colegii
mei de închisoare nu...de credinţă nu ridicau probleme la treaba asta. Nu eram nici brigadă
aparte atunci. După un timp, după ce am venit de la Sibiu, am lucrat un timp, trei luni de zile,
o lună de zile, luna noiembrie. A plouat încontinuu şi nu se mai usca hainele de pe noi deloc şi
miroseau mirosul ca cum stau nişte haine umede mai mult timp, un miros de, de, cum să spun
eu aşa, de mucegai. Uscam cămaşa, o dezbrăcam, că eram uzi la piele şi ne culcam pe dânsa

346
ca să se usuce cu căldura de la noi. Că foc, sobă n-aveam o lună şi nici iarna n-aveam acolo.
Şi cât se mai usca cămaşa, o îmbrăcam iar, a doua zi iar cu hainele alea ude.
E.U. Asta la Poarta Albă, nu?
D.Ş. Şi la Culmea, şi la Culmea, oriunde. Da la Culmea s-a întâmplat în luna noiembrie.
E.U. La Culmea în ce judeţ?
D.Ş. Tot în Constanţa. Păi pe Canal...
E.U. Aha. Era o anumită zonă, anumite...
D.Ş. O anumită zonă. Aici colonia Poarta Albă, dincoace Cinci Culmea, dincolo Coasta
Nazarcea, dincolo Ovidiu, dincolo Peninsula cum a fost, dincoace înapoi Medgidia,
Cernavodă, erau numai colonii din astea...
E.U. ....de muncă.
D.Ş. Cum era. Şi acolo eram la cinci Culmea. Când ne-au strâns... Şi ceea ce amintesc, în luna
noiembrie, la Culmea eram, la cinci Culmea. Şi am lucrat o lună de zile numai pe ploaie. Ce
lucram astăzi, noaptea iar dădea pământul că dezveleam o cale ferată ca să intre garnitura să
încărcăm. Da mocirla aceea o încărcam, la ziuă iar găseam alta, iar încărcam. O lună de zile a
plouat încontinuu, noi nu se usca hainele de pe noi şi linia aceea tot n-am putut s-o curăţăm s-
o dăm în circulaţie. După o lună de zile mă schimbă şi mă dă noaptea, trei luni de zile:
decembrie, ianuarie şi februarie. Numai de noaptea. Mă duceam la şase seara şi veneam la
şase dimineaţa. Frig, gândiţi-vă. Asta era în 52-53. un ger să nu mă întrebi. Nu mai vedeam
ziua că ochii nu mai erau obişnuiţi cu lumina soarelui şi nu suportam lumina. Eram mai mult
orbi, mai mult orbi. Muncă, muncă, frig, frig, ger, ger. Şi după trei luni de zile se desfiinţează
brigada noastră. Şi-o-mparte la alte brigăzi. Aveam un consătean din Matca care era vizavi de
dormitorul nostru la o brigadă de spărgători sau frutnaşă în muncă. Ăsta o ducea...n-aveai
treabă şi-mi spunea mereu: „Mă, la noi nu se munceşte, la noi tromboneala-i mare, mă. Şi
dacă muncim, muncim cu cap”. Lor le venea garniturile cu pământ uscat, cu piatră, mişca, noi
îi spuneam ripa linia, o dădea lângă mal. Aici era terasamentul înalt de patru metri, cinci metri
şi când bascula vagonul se ducea tot mai jos. Trimetea un om: „Vezi dacă mai e vreun pietroi
pe acolo. Dă-i drumul ca să iasă garnitura”. Gata şi făceam cinci, şase, şapte garnituri, opt
garnituri pe zi. Dincoace, la ăstalalt care nu era, făceam două garnituri pe noapte c-o mutam
de aicea, la releu cum spuneam noi, o aruncai cu lopata cam acolo, de acolo o luai, mai încolo
şi al treilea dădeai drumul mai încolo. Munceai, o muncă enormă, erai rupt de muncă. Nu
descărcai, nu ajungeai, normă nu făceam niciodată, eram sub normă întotdeauna. Nu ne
dădeam mâncare, nu ne dădea efecte, ne dădea nişte zeamă ce rămânea la urmă. Şi mâncam
toate alea. Trei luni de zile. După trei luni s-a desfiinţat. Mă cer la brigadier să-mi dea voie să

347
mă duc în brigada asta de spărgători. „Măi, măi, Dragomire, n-ai să faci faţă”. „Domn
brigadier, fac”. Ştia că sunt muncitor. „Hai, hai”. „Dă-mi-l şi pe cumnatu-meu”. „Băi, ăsta nu,
ăsta-i puturos, măi. Nu, nu, nu”. Nu vrea să mi-l dea nici în ruptul capului că „mă trage la
răspundere că de ce-am dat oameni răi”. „Domn brigadier, contez eu, uite aşa, cutare”. Îl
lămuresc. Mă duc să-l lămuresc pe cumnatu-meu: „Nu merg”, ăsta mai rău ca brigadierul.
„Nu merg, mă, nu merg că...” Ăsta dacă nu vrea, să-l bat acolo, mă înţelegi? Şi în cele din
urmă intrăm acolo. La 1 martie lucrăm la brigada asta. Când ne-au scos ziua la lucru, nu
vedeam, nu vedeam. Închideam ochii mereu că era tare soarele. O termin şi vă las să vă
odihniţi.
E.U. Nu, nu, nu că eu sunt cel care trebuie să vă las pe dumneavoastră. Sunt bine.
D.Ş. Aşa. Şi dă ordin: „Dă de mâncare. Ăstia băieţi sunt tineri, ăştia fac treabă, da ei îs rupţi
de foame că ei n-au mâncat. Îs flămânzi, morţi”. Şi ne dădea mâncare cât puteam să mâncăm
noi. Ne-a dat echipament nou, ne-a îmbrăcat că până acuma n-avem nici haine pe noi, era
rupte, vai de noi. Lucram ziua, curaţi, curaţi, sătui bine, rămânea mâncare, nu ne mai trebuia
nici nouă mâncare. De muncă nu munceam, o duceam foarte bine. Da am stat o lună şi
jumătate şi a venit o dispoziţie din parte conducerii pentru că au raportat brigadierii:
„Domnule”, zice, „eu am şapte adventişti care nu lucrează sâmbăta şi brigada mea are lipsă
şapte şi eu nu mai pot face norma aceea care mi se cre pe brigadă că eu număr am de 80, da în
schimb 7 lipsesc”. Altul zice: „La mine eu am patru, am trei, eu am unul”. Şi a perturbat
administraţia cu rapoartele astea. Ce-i dă în gând? Facem o brigadă aparte, mă.
E.U. Numai cu adventişti.

D.Ş. Numai cu adventişti. Se găseşte un nebun de brigadier: „Domnule comandant, puneţi-mă

pe mine. Dacă nu-i omor, într-o lună de zile dacă nu muncesc toţi, îmi tăiaţi capul”. Că hoţul
nu contează jurământul lui. Îl poreclea „Bareanuc Nebunul”. Era din Botoşani, de prin
Dorohoi de acolo, tâlhar la drumul mare. „Băi, Bareanuc, îi iei tu?” „Îi iau eu, dă-i. Îi omor, îi
omor”. „Hai, mă, fii tu brigadierul lor”. Conducerea spune: „Gornist, ia sună brigadierii”.
Sună brigadierii: „Toţi brigadierii care are un pocăit, mai mulţi la el, imediat la baraca
numărul cutare, la Bareanuc Nebunul. Şi-i adunăm pe toţi, din toată colonia”. Toţi vroia să
scape de adventişti pentru ca să nu-i mai încurcăm la pontaj. Ei, s-au dus toţi, s-au strâns, da
Dragomir şi cu Radu de la specialităţi de acolo nu se ducea. Vine brigadieru şi-mi spune: „Bă,
băieţi, uite ne-a chemat în poartă ca să vă facă brigadă aparte. Vă duceţi acolo!” „Domn
brigadier, nu mă duc nici mort de aici. Ştiţi de unde am venit?” Zice: „Ştiu”. „Ei, nu mă duc
nici mort”. „Măi, aşa ne-a dat ordin”. Mai stăm un pic, iar gornistul: „Brigadierii, care n-aţi

348
trimis acolo? La tine o plecat, la tine o plecat? Bun, bun, bun. Care mai este?”. „Uite, la mine,
cutare, cutare”. Şi ăsta al nostru, Papuc îi spunea, rămâne ultimul. Şi-a chemat de vreo trei-
patru ori brigadierii din cauza la al nostru. C-al nostru n-a dat oamenii. „Măi, Papuc, ori dai, îi
trimiţi, dă-i afară de acolo dacă nu vor să iasă. Dacă nu, te bag în carceră pe tine şi te pun în
lanţuri acuma. Da ce, tu crezi că ne comanzi tu pe noi aici?” Vine la noi, numai că nu plângea.
Era brigadă de criminali şi el era tot criminal. Da criminalii nu sunt răi. Să nu rămâneţi cu
impresia că criminalii sunt oameni buni. Sunt o parte din ei că ăia da... Da majoritatea dintre
ei sunt oameni care le pare rău ce-au făcut şi îşi execută pedeapsa. „Măi, băieţi, măi, nu mai
pot să vă mai ţin. Vă duceţi, n-avem, n-am ce să vă fac. Vă rog, duceţi-vă că uite, mă bagă la
carceră pe mine şi-n fiare din cauza voastră”. L-am înţeles. Ne-am luat bagajul, ultimii şi am
plecat. Şi parcă văd. Când mă duc la brigada unde era acolo, ne ia ăla în primire, Nebunul.
„Hai, hai, mireselor, veniţi încoace. Nu? Vă e teamă să veniţi la mine? Ei, lasă că vă aranjez
eu pe voi!” Dar eu, în gândul meu: „Las că te potoleşti şi tu, du-te colo”. Ei, cat un loc. Toate
locurile erau ocupate. Aveam un rând de paturi aicea, vreo patru paturi la rând şi aici aveam
trei pastori, adventişti, care erau tot colegi de-ai...
E.U. Îi ştiţi pe nume?
D.Ş. Irimia Artur şi Rudolf Kezner. Amândoi erau nemţi. Mama era, lui Kezner era
unguroaică, taică-său neamţ. La Artur, mamă-sa nemţoaică, taică-său român. Născut în
Cernăuţi. Şi eram prieten bun cu ei. „Mă”, zic... Mai aveam pe unul, Tremurici
Gheorghe de la Botoşani, mai aveam încă unul din Piatra Neamţ, Onu Constantin, ăla a
murit săracul. Şi zic: „Băi, daţi-vă mai încolo. Tu mai încolo, mă pun şi eu aici, între
voi”.
Vă spun. Vă spun acuma. Şi-mi face ăştia un loc aici şi mă culc între ei acolo, mă aşez
acolo. Vine brigadierul: „Ce l-aţi primit pe ăsta aici, mă? Ce l-aţi primit?” „Lasă-l,
domn brigadier, că-i prieten de-al nostru. Lasă-l, domnule”. Ei, a făcut şi el aşa o fază, i-
a trecut Japonia lui şi am rămas acolo. Pe urmă. Acuma să vă dau listă cu ceilanţi.
În afară de Onu Constantin, de Rude, de Artur Irimia, aveam: Petre Mureş Gheorghe,
tot pastor şi ăsta era. Aşa. Pe urmă, îl aveam pe Şandor, pe Chiş, ăsta care era în
brigadă cu noi şi toţi 71 acolo. Adventişti cu reformişti. 27 de reformişti, restul erau
adventişti. Toţi, până la 71. Pe Chicoş iară „îl am”, care a fost cu noi acuma la întâlnire,
pe Manta Stan, pe Iaorum Gheorghe, pe Şipoş Mihai, pe Szabo Tiberiu. Ăştia sunt
numai adventişti, ce vă dau acuma. Aşa. Morcov Petre, Stângă Marin. Cu Morcov m-am
găsit acuma aicea. Stângă a murit, nu mai este. Aşa. Şi nu-mi mai aduc aminte acum,
dar îi ştiu pe toţi.Împrăştiaţi. De exemplu: Tremurici cu Onu era de la Piatra Neamţ şi

349
Botoşani. Doi. Aşa. Stângă Marin şi cu Morcov era de la Craiova, erau olteni. Ăsta,
Stângă Marin era din Ciupercenii Noi, acolo. Ăsta, Morcov, dimprejurul Craiovei,
acolo. Artur era din Ploieşti, taică-său era pastor şi el era din Ploieşti, Rude era de la
Petroşani, pe acolo. Ăă, Manta Stan era din Teleorman, pare-mi-se că de prin Peretu, de
pe acolo, Iaorum Gheorghe tot de acolo, de prin Peretu, erau teleormăneni ăştia. Aveam
de la Constanţa, pardon, din Dorohoi, Azamfirei Ştefan, care a fost aicea, cu noi. Era
din Constanţa, da erau de la Dorohoi ei şi s-au mutat cu timpul la Constanţa, pe la
Eforie, pe acolo sau nu, în Constanţa, la Viile Noi. Mai avea...Era unul Dumitraşcu din
Dobrogea, mai aveam...uite acuma fug de mine. Aveam pe ăsta, da nu era la canal ăsta,
Stănculescu Dumitru din Ploieşti, m-am întâlnit cu dânsul la adunarea din Ploieşti. Ăsta
nu era la canal şi m-am întâlnit cu el la Borzeşti. La Borzeşti m-am întâlnit cu
Chelbegeanu, cu Stoica, cu încă vreo trei pastori de prin Ialomiţa de pe aicea, nu-mi mai
amintesc acuma. Mai aveam pe Bârsan Gheorghe, ăsta din Ialomiţa şi mulţi alţii care
nu-mi vine acuma la minte mie. Aşa că-i cunosc pe toţi...
E.U. Cert e că toţi erau cu aceeaşi problemă: refuzul de a lucra sâmbăta.
D.Ş. Sâmbăta în armată. Unii, la activul lor mai aveau şi nedepunere de jurământ. Ăştia
erau majoritatea reformişti. Aşa. Ai noştri...
E.U. Cum vă consideraţi în închisoare? Aveaţi sentimentul că, cum să zic, cei care sufereau la
fel cu dumneavoastră sunt şi reformiştii? Sau vă vedeaţi oarecum separaţi? Adică...
D.Ş. V-am înţeles.
E.U. Simţeaţi că sunteţi în aceeaşi oală sau sunteţi diferiţi?
D.Ş. V-am înţeles ce vreţi să mă întrebaţi. Nu! Nu se putea face o lipire între reformişti şi
adventişti. Pentru că pe ei ne socotea, ei pe noi, suntem victima celui rău. Pentru că
conducerea bisericii noastre, adventiştii, ei nu sunt de acord cu atitudinea pe care am luat-o
noi: să nu lucrăm sâmbăta în armată. Că la voi se face armată şi nu, asta nu este o încălcare de
sabat dacă...
E.U. Aaa, deci ei aveau ceva cu conducerea bisericii.
D.Ş. Conducerea. Părinţii noştri au făcut închisoare şi n-au mers la război să tragă cu arma să
împuşte pe aproapele lui.
E.U. Reformiştii spuneau asta.
D.Ş. Da, reformiştii îi acuza pe ai noştri. Aşa, spuneau...Şi pe cei mai slabi dintre ai noştri îi
zăpăcea că erau foarte buni de gură şi foarte meşteri de a pune problema. Şi cei care erau mai
noi veneau şi se plângeau nouă. „Uite, băi, ce face”. Chiar aveam unul, săracul şi-a pierdut
credinţa. A făcut doi ani jumate de închisoare, s-a dus acasă – era de la Buhuşi, de aicea din

350
Roman. S-a dus acasă şi s-a lăsat de credinţă. După 16 ani de zile, şi-a revenit că nevasta a
venit la credinţă şi fata s-a botezat şi s-a botezat şi el din nou. C-a făcut o nuntă din poveşti
când a plecat de la închisoare. Deci, c-a stat cu reformiştii vreo două luni de zile. Avea şapte
reformişti în dormitor şi cu el. L-au zăpăcit. L-au ciupit şi l-au făcut. El era mai nou în
credinţă, nu ştia. Cu ceillaţi, discutam noi. Cu ceilalţi aveam discuţii cu ei...Aşa. Eh, problemă
mai am cu dânşii, da acuma să terminăm cu asta. Deci în felul ăsta ne vedeau, nu ne puteam
înghiţi şi ne pisotna şi ne ataca cu asta: „Conducerea voastră nu este de acord. Voi, acasă nu
mai sunteţi membri. Sunteţi excluşi. Noi nu vă primim pentru că voi nu credeţi, nu sunteţi
sinceri şi voi nu... Asta o faceţi din constrângere. Să ne unim unii cu alţii ca să putem obţine
mâncare aparte, fără carne. Că noi nu mâncăm. Voi puteţi să mâncaţi şi de porc”. Deci nişte
cuvinte de...
E.U. Cei care erau neadventişti cum vă priveau? Nu mă refer la momentul în care s-a întocmit
această brigadă, ci înainte. Cum vă tratau?
D.Ş. Îmi daţi voie? Neadventişti şi nereformişti: adică tâlharii, hoţii, cutare.
E.U. Sau preoţii. Probabil că erau şi alţi preoţi.
D.Ş. De preoţi vorbim aparte.
E.U. Da, da, da.
D.Ş. Aşa. Ăştia de aicea, care eram la dreptul comun acum că ne-au schimbat de la asimulări
politici de acolo că ne-au adus numai...acolo am stat vreo patru luni de zile şi după aceea ne-
au dat dincoace. Ăştia nu. Ăştia nu făcea deosebire între reformişti şi adventişti, nu ştiau ei
treaba asta şi nu se amesteca şi nu erau preocupaţi de lucrul acesta. Deci cu dânşii n-aveam
discuţii. Cea mai mare făduială între noi şi ei era cu reformiştii şi cu noi. Ne blamau şi ne
respingeau şi ne spuneau mereu: „Nu, nu. Voi sunteţi victima celui rău. Voi aţi luptat în
războiul din 44, aţi făcut crime, aţi tras pe dincolo şi aşa mai departe. Deci nu vă recunoaşte
nici Dumnezeu poziţia pe care aţi luat-o voi pentru că acuma sunteţi constrânşi, nevoiţi şi
vreţi să spuneţi să vă primească Dumnezeu. Nu credeţi din inimă”. Şi tot felul.
E.U. Am înţeles.
D.Ş: Aţi înţeles. Aşa. Revenim acuma la preoţi. Preoţii nu ne vedea bine.
E.U. Deci chiar dacă eraţi în aceeaşi oală, în aceeaşi celulă...
D.Ş. ....în acelaşi dormitor, aceeaşi mâncare o mâncam toţi. Când era cu carne, nu mâncam
noi că ne spurcam cu ea. Ba din contră, să vă spun un caz. Eu până atuncea nu văzusem, nu
ştiam ce-i peştele calcan. Ştiţi ce-i ăla?
E.U. Da, ştiu.

351
D.Ş. Ee, şi la Peninsula ne dădea foarte mult peşte calcan şi ne dădea câte un peşte din ăla,
mare. Foloseam carnea acolo şi-am mâncat la un prânz peşte din ăla fără să-mi dau seama. De
foame, am mâncat un peşte din ăla. Preotul catolic, care dormea cu mine, el a văzut, da prima
dată nu mi-a zis nimic. La a doua mâncare pe care a mai venit, la o zi, două, nu ştiu când, iar
ne-o dat un peşte din ăla, că aşa dădea, câte un peşte la fiecare. Şi atuncea preotul îmi spune,
era foarte sincer: „Domnul Dragomir, am să vă spun ceva, da nu vă supăraţi”. „Nu domnule”.
„Religia dumneavoastră şi Biblia nu vă dă voie să mâncaţi peştele ăsta. De ce? Că el n-are
solzi şi dumneavostră n-aţi fost atent şi aţi mâncat şi acuma cred că o să-l mâncaţi şi pe ăsta.
Eu vă spun, dacă vreţi... Da religia dumneavoastră şi Biblia nu vă dă voie”. „Vă mulţumesc!”.
M-am oprit, am scuipat şi i-am mulţumit foarte mult că m-a făcut atent. N-am văzut peşte
niciodată, nu mi-am dat seama aşa de bine, de foame şi am mâncat. Şi el mi-a făcut observaţia
asta şi mi-a dat un sfat bun. Pe când ortodocşii, puteai să mănânci şi slănină de porc, ăla râdea
de tine ce faci. Deci erau mult mai sinceri catolicii ca ortodocşii. Şi nu aveai voie să vorbeşti
ceva de religie, că imediat te pârau şi apoi luai drumul carcerei, bătăilor că faci prozelitism. Şi
nu puteam să discutăm. V-am spus parcă aseară sau nu, nu, nu. N-am discutat. Lui
Chelbegeanu îi spuneam: „Mă”, zic, „preoţii catolici”, fiindcă eram pe Peninsula aceea băgată
în Marea Neagră acolo, soarele răsărea pe apă şi lucea aşa, spre noi. Şi-i vedeam adeseori pe
preoţi, dimineaţa, catolicii, mergeau spre soare-răsare, pe Dunăre, pe mare şi făceau aşa.... Şi
acuma îl întreb pe al meu. Zic: „Ce faceţi când mergeţi încolo de vă tot mângâiaţi aşa pe
cap?”, că-mi permiteam să discut şi el ştia că nici eu nu spun nimica, ştia. Erau convinşi că
adventiştii nu pârăsc şi nu iau în derâdere religia lor. Zice: „Domnul Dragomir, ne mai rugăm
şi noi lui Dumnezeu, în taină. Şi mergem spre soare, spre mare şi în timpul ăla când ne
mângâiem aşa, facem şi noi rugăciune”. Da n-am văzut niciun ortodox făcând treaba sta.
Numai pe catolici. Rar. Aicea unul, mai încolo unul, mai târziu un altul sau chiar doi, trei mai
mergea şi-şi făcea rugăciunea în taină.
E.U. Gardienii făceau diferenţe între preoţii ortodocşi, catolici şi aşa-zişii pocăiţi? Îi tratau pe
ăia mai bine, pe dumneavoastră mai rău?
D.Ş. Nu, nu, nu.
E.U. Nu se făcea o diferenţiere.
D.Ş. Nu se făcea, numai de cât pentru că ei erau legionari şi toată colonia numai de studenţi
legionari, erau toţi studenţi că toţi studenţii la data aceea erau legionari. Aşa. Că partidul lui
ăsta, lui Zelea Codreanu au prins şi-au capturat, au captivat tineretul, pe studenţi. Şi toţi erau
legionari. Însă răi, răi la inimă, răi la inimă. Şi brigadierul care era la noi era tot legionar la
preoţi numai că nu era preot. Da tot legionar pe ei. Da se mai tolerau între dânşii.

352
E.U. V-am mai pus o întrebare, dar probabil s-a pierdut în timpul dialogului nostru.
D.Ş. Da.
6. 8 Dragomir Ștefanache: „Am devenit vrăjmașii Bisericii Adventiste”
„E.U. Care a fost atitudinea Bisericii în această perioadă? Am mai avut o discuţie şi pe drum,
dar nu am înregistrat-o, legată de, spuneaţi dumneavoastră sau nu spuneaţi cu cuvintele astea,
dar, mă rog, aceeaşi concluzie am tras-o împreună. Exista o confuzie cu privire la respectarea
sabatului. Adică exista o orientare care spunea că, spre exemplu copiii pot să meargă la şcoală
şi alţi credincioşi care spuneau că nu este bine. Aceeaşi atitudine am înţeles că era vizibilă şi
la nivelul lucrului sâmbăta în armată. Unii spuneau că nu e problemă dacă, ca şi soldat şucrezi
în armată, alţii spuneau că, dimpotrivă, este o problemă. Acelaşi lucru legat de instrucţia în
sabat şi legat de depunerea jurământului. Cum explicaţi această atitudinea oarecum confuză şi
mai ales vă întreb cum aţi simţit dumneavoastră, stând în închisoare: că Biserica vă susţine
sau sunteţi pe cont propriu?
D.Ş. Pe cont propriu. V-am înţeles de la început ce vreţi să spuneţi şi acuma vă spun, asta
pentru...
.D.Ş. Nu ne, nu ne înţelegea toţi. Chiar din conducere.
D.Ş. Cerul ne aude, însă nu spun cu nicio răutate.
D.Ş. Nu. Nu erau mulţumiţi de atitudinea noastră. De ce? Nu că nu înţelegea că facem rău.
Pentru că ei nu ştia cum să ţină mănunchiul bisericii unit. Că ăştia urmărea să le aducă nişte
impute pentru că uite ce fac ai voştri. Şi vă desfiinţăm ca cult. Şi ei acuma nu putea să dea un
răspuns pentru că acuma, în momentul când noi nu mai lucram sâmbăta şi am făcut o opoziţie
şi am luat calea închisorii, deodată am devenit vrăşmaşi lor, conducerii.
E.U. Conducerii Bisericii Adventiste?
D.Ş. Adventiste. Şi am devenit nişte împotrivitori. Şi acuma la orice moment puteam să-i dăm
în gât pe ei, cum îmi cerea mie la Sibiu. „Ai fost dus în eroare de pastor”. Şi-l mai ataşează şi
pe tata ca nu cumva să zic că numai pastorul şi eu zic: „Da, semnez. Da!” N-avea problemă cu
tata. Pe pastor îl aducea imediat: „Uite, bă, uite ce spune ăsta. Că voi i-aţi învăţat să nu facă
armata”. Şi-l dădea numaidecât, Canalul cu el numaidecât. Ei, ceea ce n-a făcut nici unul
dintre băieţii noştri, lucrul ăsta. Să dea o declaraţie să acuze pastorul sau conducerea. Nici
unul n-a făcut treaba asta că ne ştim pe toţi, că ne povesteam noi între noi. Ee, şi în felul ăsta
noi nu aveam nicio ură sau invidie pe conducere că nu ne susţine, să ne declare că ne susţine
şi nu aveam nicio părere de rău pe ascuns. Numai că discutam. Şi a fost soţia la Uniune, a
făcut plângeri şi cu socru-meu şi acuma au tras şi ei concluzia că....
E.U. Nu se poate găsi sprijin.

353
D.Ş. Numai un singur pastor, al nostru, de acolo, îi spune lui tata, al meu. Zice: „N-a făcut
bine băiatul. Ştefanache, n-a făcut bine”. Era din Teleorman el. Zice: „Dacă el nu se căsătorea
şi lua nevasta de la Matca, nu era la puşcărie”. Atâta i-a fost lui mama, că mama era mai slabă
în credinţă. A început să plângă după ce a plecat el. „Uite ce-am făcut noi, mă. S-a dus şi uite
acuma opt ani de zile de închisoare. Mai vine acasă? Ai văzut ce-o spus fratele”. Mama a pus-
o la inimă, tata nu. Şi i-a băgat un cui aici. E, a trecut, eu nu ştiam treaba asta. Vin acasă şi eu.
Găsesc pastorul tot aici, ăla. Bucuroşi, dau mâna cu dânsul, cutare, ce faci, da se uita la mine
cam „ca la felul patru”, cum spune românul nostru. Da n-am deschis niciun cuvânt să-i spun
lui că mi-a spus soţia că lui soţia îi spunea mama, soacră-sa. „Ia uite, dacă nu se însura,
cutare”. Ee, nu-i nimic. Şi nu i-am spus nimic, nu i-am amintit nimic şi am tăcut din gură. Şi
n-am spus nici la un pastor lucrul ăsta, „că nu aţi fost de acord”. Am venit acasă, am lucrat cu
fratele Popa, cu Nelu Dumitrescu, cu Pârvan, cu toată conducerea Bisericii de atuncea. Au
dormit la mine, au simpatizat cu mine, au mâncat, am râs, am spus istorioare de tot felul,
înţelegi? Nu am amintit nimic. Oamenii nici ei, nu, nu au amintit nimic la treaba asta că vedea
că n-am interes. Şi ne-am purtat cu dânşii foarte bine. Însă era o rezervă...
D.Ş. Da. Îmi daţi voie? Rezerva asta între ei şi noi a fost până când ne-am canalizat noi cu
comunitatea şi am intrat în slujbe. O parte din noi, care a fost studenţi, cum e Chelbegeanu,
cum îi Irimia, Rude, Bazil... Aşa. La Timi...la Arad, mai avem un pastor acolo şi mai aveam
vreo trei pe aicea. Ei au mai avut probleme. Şi unul Ştefănescu. Au mai avut probleme că nu
i-au angajat. Adică să-şi continue, să-şi termine şcoala că mai aveau unii câte un an şi au mai
avut probleme. Unii au intrat, Chelbegeanu a stat un an de zile pe dreapta. După ce a venit de
la închisoare şi nu-l primea, mi-a povestit el mie. Nu-l primea. Cine? Directorul seminarului,
care era la Stupini, Ionescu. Şi se întâlneşte cu un pastor care era secretarul Uniunii. Era
Armean.
E.U. Artenian?
D.Ş. Artenian, aşa.”Băi, Chelbegică, da tu pe unde umbli, mă?” Şi el, săracul, dacă a văzut că
nu-l, că părinţii nu-l susţinea că nu erau adventişti, zice: „Frate Artenian, m-am dus cu fratele
pastor prin câmpul lui.” „Da cum, tu nu eşti la şcoală, mă?” „Păi nu m-a primit fratele Ionescu
şi...” „Da? Da?” Scoate un pix cu o hârtie şi face un bilet: „Te duci şi i-o dai! Şi rămâi la
şcoală!” Ăsta ia hârtia, da avea un an şi ceva, asta îmi povestea Chelbegeanu.
E.U. Da, mi-a spus şi mie în interviul pe care mi l-a dat.
D.Ş. El?
E.U. Da.
D.Ş. Şi v-a spus treaba asta?

354
E.U. Da, da. N-am mai ajuns mai departe că n-am mai avut timp să luăm interviul mai
departe, dar asta îmi confirmaţi dumneavoastră.
D.Ş. Aşa. Deci sunteţi sigur că nu vă fac nicio eroare.
E.U. Da, da. Aa, nu, nu...
D.Ş. Da vorbim, adică ne potrivim în declaraţii.
E.U. Da, da, da.
D.Ş. Şi-mi spune: „M-am dus cu biletul ăla, i l-am prezentat, l-a citit ăla”. „Mâine vii la
şcoală”. Că ăsta era în Uniune secretarul Uniunii. „Vii la şcoală”. „Şi-am continuat”. Da un an
şi jumătate dacă nu mă înşel, „am stat că nu vroia să mă primească”.
E.U. După aceea unii dintre ei ştiu că...Pastorul Chelbegeanu a primit şi funcţii în Biserică.
Deci după o vreme, lucrurile s-au ameliorat, să zicem.
D.Ş. Da. Au terminat şcolile ei. Şi Artur că a făcut şcoală cu fratele Popescu, care era în
Uniune şi el. A făcut şcoală cu care? Popescu era pastor şi Artur făcea închisoare cu mine. A
venit de aicea, a mai avut şi el probleme pentru că el a avut probleme şi la închisoare că era
născut, era cetăţean sovietic, era născut la Cernăuţi. Ăştia îl chemau mereu că „tu eşti
sovietic” să-l ia pe el de aicea, să-l ducă în Uniunea Sovietică, mamă-sa ţinea de dânsul şi
mort, avea un unchi după mamă-sa în Germania Federală, unul în Asia şi-l chema... Parcă-l
văd, dacă dormeam cu el alături şi aveam mâncarea într-o valiză. Îl chema mereu în poartă:
„Ce mai ştii despre unchiul ăla din America? Da de...”
E.U. Pe cine întreba? Pe Chelbegeanu sau pe cine?
D.Ş. Nu, nu, nu. Pe Artur, Irimia Artur.
E.U. Aaaa, pe Artur, da.
D.Ş. El acuma îi în Germania. Nu c-a emigrat, da a plecat cu acte-n regulă pentru că mamă-sa
era germană. Taică-său era român, Radu Irimia. Şi avea probleme mereu şi iară îmi spunea:
„Băi, mă cheamă ăştia şi mă... Ce ştiu eu de aicea? Ce ştiu, domnule, de aicea?” Ei, da ăia aşa
erau...Securiştii. Rude, şi el: mamă-sa nemţoaică sau taică-său şi unul, nu ştiu, mamă-sa sau
el, ungur. Şi el născut român. Avea şi ăsta probleme, da cu ăsta n-am discutat să văd dacă l-a
primit imediat, nici n-am nicio informaţie. Şi a fost şi el în lucrare pastor până când a murit.
Artur, de la un timp, a plecat. Era la Popa Tatu, după ce a terminat studiile, pare-mi-se, nu ştiu
dacă i-a dat câmp, a plecat în Germania. Unul, Ştefănescul, care şi ăsta avea câteva
clase...Atuncea mi se pare că se făcea trei clase şi i-a dat şi diploma, da nu i-a dat funcţie.
E.U. Deci, în general, ca o concluzie: cei care s-au dovedit a fi în credinţă radicali, să spunem,
adică care s-au manifestat hotărât şi-n familie, cum mi-aţi povestit dumneavoastră că nu aţi
fost de acord nici ca....

355
6.9. Ieșirea din închisoare.Atitudinea Bisericii Adventiste duplicitară și confuză.
Reîntâlnirea emoționantă cu familia
[…]D.Ş. Îngăduiţi, toleraţi un timp ca să vadă ce orientare avem noi.
E.U. Da. Deci să nu mai existe acele accente.
D.Ş. Da.
E.U. Să înţeleg că de la amvoane în general se predica sau se influenţa...
D.Ş. ...anumite subiecte contradictorii.
E.U. ...creştinătatea, care erau confuze, adică în unele părţi se spunea: „Daţi-vă copiii la
şcoală sâmbăta, adică lăsaţi-o mai moale cu această chestiune”, iar existau alţi pastori probabil
care susţineau în continuare acelaşi lucru. Bănuiesc că cei care fuseseră închişi, cum este
cazul pastorului Chelbegeanu, el în continuare susţinea de la amvon să nu se meargă sâmbăta
la şcoală sau să nu se meargă în armată la muncă, nu? Deci aicea exista...
D.Ş. Nu ştiu.
E.U. Deci asta nu mai ştiţi.
D.Ş. Nu ştiu dacă era, dacă s-a pronunţat aşa ceva.
E.U. Dar se practica? Eu cred că fraţii întrebau: „Ce să facem?” Nu?
D.Ş. Îmi daţi voie? Nu ridicau problema. Majoritatea tinerilor n-au ridicat problema asta în
comunitate sau să aibă un dialog.
E.U. Deci n-au întrebat.
D.Ş. Nu, nu, nu. Şi n-au ridicat problema asta. Faceţi... Că asta mi-a pus şi mie întrebare în
Conferinţă. Zic: „Eu am făcut închisoare în dreptul meu şi nu am dat niciun sfat” că m-a
întrebat unul care-i pastor acuma, din sat de la noi de acolo. A avut districtul prin Iaşi, pe
acolo, acuma nu ştiu pe unde mai e. Tot pe aicea. Pohrib Tache. Şi el era încă cavaler, nu era
căsătorit şi eram la...Şi: „Măi, domn Ştefanache, am să te întreb ceva”. Era şi elev la şcoală.
„Ce zici matale: eu trebuie să plec în armată. Să lucrez sâmbăta sau nu?” Hmm. Parcă-l văd.
„Măi, Tache, da tu cum ai citit în Biblie? Îţi dau răspunsul cum mi-a dat şi înaintaşii mei mie.
Cum ai citit în Biblie şi cum citeşti în ea? Şi ea-ţi spune: da sau nu. Şi nu mai întreba tu pe
pastor, nu mă întreba pe mine că pe urmă tu ai să ajungi să spui: aşa mi-a spus nea Ştefanache.
Ori ţine ori nu ţine. Şi asta nu-ţi va spune nimeni ţie, ascultă aici ce-ţi spun eu”. A fost el
mulţumit, nu prea. El vroia să-i spun: da sau nu. Nu. Ca pe urmă să-i spună lui cumnatu-său şi
cumnatu-său să-mi spună mie că era nepotul meu cumnatu-său. Zice: „Băi, nea Ştefanache,
într-o discuţie care am avut-o cu Tache, ştii ce mi-a spus? Ţi-a pus o întrebare matale – da
asta pe urmă – şi matale nu i-ai răspuns nimica la treaba asta”. Şi: „Nea Ştefanache”, zice,
„am vrut să contez pe el, să-mi dea şi mie un sfat că-mi stătea armata în faţă, da nu mi-a dat.

356
S-a temut”. Şi ăsta îmi spune mie. „Să fie mulţumit c-am discutat cu dânsul. Ce vroia să-i
spun eu acuma? Nu? Şi pe urmă să spună numai: el m-a îndemnat. Sau da? Că numai el mi-a
spus. Asta nu că nici mie nu mi-a spus nimeni. Şi când am întrebat şi eu, aşa mi-au spus şi mie
conducătorii mei. Cum citeşti în Biblie, cum înţelegi şi du-te că bunul Dumnezeu te va lămuri
dacă cazi”.
E.U. O să sar că mi-am amintit de momentul pe care mi l-aţi povestit, dar nu în faţa camerei:
întoarcerea dumneavoastră acasă după ce v-aţi întors din închisoare. Mi-aţi povestit atunci un
episod emoţionant legat de reacţia copilului pe care dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. Ştiaţi că
s-a născut, dar...
D.Ş. ...nu l-am văzut.
E.U. ... nu aţi apucat să-l vedeţi pentru că aţi fost încarerat în momentul în care soţia
dumneavoastră era însărcinată cu fiica.
D.Ş. Însărcinată, însă ea l-a născut când eu eram în închisoarea militară, în sărbătorile
Crăciunului. Şi eu sărbătorile Crăciunului le-am făcut cu Chelbegeanu, cu toţi cei şapte, într-
un beci în închisoarea militară. Acolo. Şi primesc vestea, că tot în armată eram, că ne băga la
închisoare sâmbăta şi ne scotea duminica şi la lucru. Când venea sâmbăta, iar ne băga pe toţi.
Şi acuma primesc o scrisoare de acasă, nu mai ştiu, c-a născut o fetiţă şi i-a pus numele
Lenuţa. Dar nu mi-a mai rămas numele în cap cum i-a pus, da a născut o fetiţă. Bun. Ei, ştiam
că-i a mea.
E.U. Şi când v-aţi întors cum a reacţionat?
D.Ş. Cum?
E.U. Când v-aţi întors cum a reacţionat?
D.Ş. Cine?
E.U. Fetiţa.
D.Ş. Păi v-am spus fetiţa cum a reacţionat.
E.U. Nu, nu mi-aţi spus pe cameră.
D.Ş. Aa, nu v-am spus. Aa, şi acuma sunt pe cameră?
E.U. Da, sigur.
D.Ş. Aşa. Când am venit după trei ani şi jumătate, ea avea trei ani şi jumătate şi ea. Şi mă
prezint. Aveam şi noi o cameră acolo unde dormea. Ca la casa bătrânească, nu ca acuma,
fiecare copil are vila lui sau casa lui. Nu avea şi stăteam la părinţi. Şi acuma dormeam în
aceeaşi cameră. Şi acuma ea văzând...ea dormea cu mamă-sa, eu dormeam singur. Văzând
acolo, îi spune lui mamă-sa, în plapumă. Zice: „Mămica”. „Da”. „Nenea ăsta când pleacă de
la noi? Mai stă mult la noi?” Zice: „Da”. „Da de ce?” „Păi e tăticul tău”. Zice: „Care tăticul?”

357
Ea nu ştia treaba asta. „Care tătic?” „E tăticul tău”. Nu putea soţia s-o explice pe ea că ea avea
trei ani jumate. „E tăticul tău”. „Nu, nu”. Eu auzeam. Plângeam de îmi rupea inima. Zic:
„Uite, mă băiete, nu mă recunoaşte nici copilul meu pe mine. Ce te faci, mă? Dacă mai
stăteam atâţia ani de zile, nici nu se uita la mine”, zic. „Dacă acuma ea are trei ani jumătate şi
ea nu m-a văzut, păi ce crezi? Dacă rămâneam opt ani de zile acolo...” Plângeam, mă umflam
de plâns bine, după aceea mă opream, mă rugam şi iar ziua mă mai jucam, nu vroia să se
joace cu mine deloc. Cum să pui mâna un copil pe un străin care nu l-a văzut niciodată. Nu
mă. O lună de zile am încercat să mă apropiu de ea. Pe asta pe care o vedeţi dumneavoastră
acuma. Nu, era aşa de rea. „Nu, nu, nu, nu!” Îi dădeam bomboane. Cum v-am spus. Venea
până la mine, da cu spatele. Când ajungea la mine, îi spunea mamă-sa: „Păi întoarce-te cu faţă
la tăticul să-ţi dea bomboane”. De bomboane, copiii îi momeşti. Şi se întorcea, ea se întorcea
înapoi şi pe urmă întindea mânuţa aşa, da cu spatele la mine şi eu îi puneam bomboanele în
mânuţă şi ea le lua, pleca de la mine tot cu spatele şi ajungea la mămică-sa. Şi mămică-sa o
întreba: „Ce ai în mânuţă?” Şi ea arăta. „Bomboane? Da cine ţi le-a dat” Cu degetul aşa făcea,
cu mâna pe la spate, adică: „Nenea ăsta”. „Nu-i tăticul”. Vă daţi seama. Şi eu plângeam de mă
umflam. O lună de zile mi-a trebuit: să-i aduc cadouri, să-i fac fel de fel de jucării, bomboane,
ce le place la copii ca să-l obişnuiesc. Am avut o excursie la Matca acolo şi m-am dus cu
dânsa şi cu mamă-sa la excursie, i-am făcut noi o cabană ei, nouă, înţelegi, acolo. I-am dat o
chitară să cânte că am o poză cu chitara ei când era ea mică atunci. Stătea aşa îmbufnată şi
ţinea mandolina aceea în mâna aşa, da nu zicea nimic. Se uita la mine aşa, tot speriată aşa.
Nu-mi dădea nicio atenţie. Mi se rupea inima. Zic: „Uite cum am ajuns acuma”. Şi în felul
ăsta... Că şi acuma că vroia să vă întrebe acuma. Zic: „Taci din gură, numai”.
E.U. Cum s-a descurcat soţia în perioada în care aţi fost dumneavoastră închis?
D.Ş. Greu. De ce? Cum v-am spus: a născut, s-a îmbolnăvit de icter, a trebuit să urmeze
tratament şi să nu mai alăpteze copilul. Copilului îi trebuiea mâncare. Plângea, lipsă de bani,
lipsă de alimente c-a plătit datoriile mele pe acolo. A venit stabilizarea şi a pierdut tot
capitalul, nu mai avea nimica acuma. Plângea şi ea, plângea şi copilul de foame, lemne nu
avea de foc, era iarnă şi a dus-o şi ea foarte greu. Cum v-am spus: a mai dat lapte de la vacă
cât a ţinut, mai avea frate-meu una, a înţărcat şi ceea şi acuma nu mai avea niciuna lapte şi
doar cu o biată oaie, o mulgea, dilua laptele de oaie cu apă şi-i dădea fetiţei, ăsteia care o
vedeţi acuma. Se constipa pentru că era laptele gras de oaie, nu mergea, îi dădea cartofi fierţi.
Nu era posibilităţi că nu era bani. Ulei nu putea să facă. Aveam floarea soarelui acasă, în pod,
dar erau închise fabricile şi nu-ţi dădea voie să faci ulei. Şi mânca fasolea fiartă în apa ei. Era
sătulă, sătulă. Nu numai ea. Toată populaţia că nu ne dădea voie. Aveam floarea soarelui, da

358
nu ne dădea voie. Şi o ducea şi ea, vai de dânsa. Pe urmă v-am spus că vine năduful ăla de
colegă a ei şi-i spune: „Nu te mai boci degeaba că el nu-i pentru credinţă, că n-a lucrat. Pentru
că a dezertat de acolo. Haide, nu te mai tot zbârci pe aicea”. Nu o credea nici aia, aicea acasă
avea greutăţile. Cu mine trebuia să mai trimeată un pachet, ba s-a mai dus pe la Uniune, a mai
făcut nişte jalbe şi a dus la Petru Groza în şedinţă acolo. A luat secretara memoriul pe care-l
făcuse că era cu frate-meu acolo şi acu se ruga şi ea mereu să vină un răspuns îmbucurător
că.mi aprobă cererea, cererea ei ca să mă elibereze de la închisoare. Şi aşteptând acolo, era
multă lume, şi iese o secretară de acolo, cam înţepată: „Cine-i pentru Radu şi pentru
Dragomir?” ea spune, de colo: „Eu”. „tovarăşe, pedeapsa se executăăă”. Tăios, aşa. Când a
auzit, să cadă jos din picioare pe scări. Pe scări că ea aştepta acuma s-o cheme în audienţă, să-
i spună plângerea ei. Şi-i spune aia înţeptată: „Pedeapsa se execută, tovarăşă şi aşa că nu se
aprobă nimic!” Şi o dă... Se întoarce şi ea plângând, să cadă pe scările acelea, te gândeşti. Vii
acasă, copil, de muncă ai, de... Cum vă spuneam. S-a îmbolnăvit şi trebuia ceai de mătase de
porumb. Nu era că porumbul nu era.. şi se ducea în coşer, aduna mătasea, care era de şoareci
şi făcea un ceai şi se ţinea cu mâna de nas ca să poată bea ceaiul cela. Mirosea a şoarec, fel de
fel. Şi a dus-o şi ea vai de dânsa, nenorocită. Mai aplic tot acuma la cazul ei un alt caz care pe
ăsta nu vi l-am spus dumneavoastră. Ce credeţi? Altă metodă a diavolului de a face inimă rea,
de-al determina pe om să se lipsească de credinţă şi să nu mai creadă în Dumnezeu. Când pe
mine mă bătea la Ghencea, la canal acolo, diavolul s-a gândit şi eu eram acuma trimis la Sibiu
pentru rejudecarea procesului. Şi trebuia să negocieze cu mine ca eu să cedez. Diavolul, pe de
altă parte – asta mi-a spus-o soţia fără să ştie cum fac eu legătura între una şi alta. Venea de la
Ungureni pe drumul naţional, adică venea în oraş, aveam şase kilometri, şase la Matca. Să
cumpere ceva alimente să-mi facă un pachet că pachetul n-aveam voie decât cinci kilograme.
Dacă trecea mai mult de cinci kilograme, nu-mi dădea nimic. Respingea. Îl respingea, îl băga
la cazan, că asta făcea, nu ţi-l trimetea retur. Îl băga la cazan şi amesteca. Şi acuma ce să iau
în cinci kilograme? Lua o pâine de două kilograme, lua un kil de brânză de oaie, că asta ţinea,
celălalte nu, ne mai dădea câte ceva, să facă cinci kilograme. Mai puţin da, da mai mult nu. Şi
acuma să vină să se sfătuiască cu părinţii ei: „Ce să mai luăm? Ce să mai luăm?” Şi să-mi
trimeată mie un pachet şi lui frate-su, că eram amândoi, să-i trimită şi lui un pachet ca să mai
avem ce mânca şi noi acolo. Ajunge în parc, în oraş, se aşează pe o bancă – asta mi-a povestit-
o ea când am venit eu acasă că discutam acuma, probleme acuma. Şi-mi spune şi ea istoricul
ei: „Şi acuma, cum stăteam eu cam tristă acolo”, era tânără, la 25 de ani şi ea, „vine un
domn”. Se aşează pe bancă şi el, da în capătul ălalaltu. Ăla probabil c-a urmărit-o şi a
cunoscut-o că e tristă. Da ăsta foarte calm, după un timp de şedere, el zice: „Doamnă, nu vă

359
supăraţi. Am să vă întreb ceva.” Da ea acuma: „Ce mai vrea şi ăsta să mă mai întrebe?” Că ea
era cam ruşinoasă să stea de vorbă cu alţi străini. Nu, în privinţa asta n-aveam treabă cu ea.
Ea: „Eh, am şi eu necazurile mele”. „Ce necazuri? Poate vă pot ajuta”. Ăla insista şi foarte:
„Să nu aveţi cumva, să vă faceţi vreo părere că am ceva în capul meu. Vreau să vă ajut”. O
face atentă că nu cată să aibă o legătură sexuală cu dânsa. Hm. Şi: „Poate că vă pot ajuta. Şi
cred că da. Ce aveţi?” „Păi...” Zice: „Soţul dumneavoastră e acasă?” „Nu-i acasă. E arestat”.
„Păi tocmai de aia v-am întrebat. Mi-am dat seama. Şi? Pentru ce? N-a lucrat sâmbăta în
armată”. Dă din cap. „Şi de unde sunteţi dumneavoastră?” „De la Matca”. „Aa, de la Matca.
Da. Eu pot să vi-l scot de la închisoare”. Da ea, de colo se uită puţin la el, până atunci nu se
uita deloc la el: „Cum poţi dumneata să mi-l scoţi?” „Da, doamna”. Zice: „Eşti din Matca?”
„Da”. „Pe Dodu îl cunoaşteţi?” „Da”. „Eu l-am adus acasă.” „Cum, domnule?” „Da, eu l-am
adus. Eu lucrez cu spiritismul, cu diavolul”. „Aaaa”. „Doamnă, ascultaţi. Aveţi tată?” „Da”.
„Aveţi scoru?” „Da”. „Aveţi cumnaţi?” „Da”. „Frate ai?” „Da”. „Veniţi la mine, pe strada
Plugului” Sau nu, pe strada...uite c-am uitat cum îi spune acuma. „La numărul cutare. Eu stau
acolo. Veniţi cu o parte bărbătească sau cu două. Nu cu parte femeiască să credeţi că eu am
cine ştie ce nebunii în cap. Şi discut cu ei şi cu dumitale. Trec acolo, la Cartea Neagră şi vi-l
aduc acasă în cel mai scurt timp. Cum am adus pe Dodu, dincolo am adus mai mulţi, pe
preotul cutare, pe nu ştiu cutare şi vi-l aduc şi pe al dumneavoastră acasă”. „Domnule, aşa
ceva...” „Vă rog, v-am dat adresa, veniţi şi încercaţi. Nu vă costă decât 25 de lei.” 25 era
puţin. A rămas cu impresia asta şi a plecat acasă, la Matca, la părinţii ei. Şi acu îi spune lui
mama ei, soacră-mii. Că ştii că copiii mai degrabă la mama. „Mamă, uite ce mi-a...A venit
acolo şi pe-o bancă în parc, uite stau aşa, aşa şi ce mi-a spus unul. A venit lângă mine şi mi-a
spus că-l poate aduce pe Ştefanache acasă”. „Cum?” „Că el lucrează cu dracu. Cum l-a adus şi
pe Dodu”. Coincidenţă acuma, trec de la una la alta. Când am ajuns noi la Ghencea, ne
întâlnim cu ăsta, Dodu, din Matca. „Ce faceţi, domn Dodu, cutare”. Ăsta era arestat pe
chestiune de chiaburie. Fost primar şi-l arestează pe ăsta şi acuma zice: „Măi, m-o anunţat că-
mi dă drumul”. „Da cum? Ce-aţi făcut?” „Nu ştiu, băi. Nu ştiu nimic. Uite, am bagajul şi
acuma mă duc, trebuie să-mi dea drumul, să mă elibereze”. Nu ştiam noi ce s-a petrecut, asta
facem legătura după ce am venit de la închisoare şi mi-a spus soţia. „De asta Dodu a venit
acasă, mă”. Se făcea că nu ştie cum îi. Deci imediat se cupla ceea ce... Îi spune soacră-mea lui
scoru-meu: „Băi, omule, uite ce spune fata asta, că la Tecuci uite aşa”. Socru mai cu cap, mai
judecat om: „Cum, măi tată?” „Păi, uite, aşa, aşa”. După aceea socru-meu dă din cap, se uită
la ea, îi dă lacrimile: „Tată, a intrat cu Dumnezeu şi acuma vrei să-l scoatem cu dracu afară de
acolo? Adică dracu îi mai puternic ca Dumnezeu? Nu! Lasă-l că-l socate Dumnezeu. Vrei tu

360
să-l scoţi?” „Nu, tată, nu vreau să-l scot, da vă spun ce mi s-a întâmplat. Nu că vreau să-l scot
cu dracu eu pe el. Nu!” El, tot plângând: „Tată, nu te gândi că ăsta-i cel rău care vrea să-ţi
facă lucrul ăsta şi lasă-l acolo că-l scoate Dumnezeu. Numai dacă ţie îţi pare rău, nu te
sfătuiesc să faci treaba asta. Nu”. Ei, şi a încheiat discuţia. A rămas, eu după trei ani şi
jumătate vin acasă. Povestind ca fiecare tot felul de întâmplări, îmi povesteşte, într-o seară
acolo, cum stăm noi în pat, îmi povesteşte şi episodul ăsta. Şi atuncea eu zic: „Cam pe ce
dată? În ce lună?” „Păi”, zice, „cam prin mai. Mă duceam la Matca prin mai”. Pe mine prin
mai, la o lună, prin iunie, m-a luat de la Chilia şi m-a adus la Ghencea, primesc bătaia şi de
aicea mă duce la Sibiu. Face negociere ăştia cu mine să dau semnătură. Deci diavolul lucra la
Ungureni la inima ei, ăştia lucra la inima mea să mă câştige. Care vroia. Ori pe ăsta, ori pe ea.
Şi tot îi încurcăm noi. Şi atunci fac legătura: „Măi, frate, pe când te muncea pe tine, mă
muncea pe mine pe dincolo”. Şi zic: „Iată cât îi de hoţ”. Şi îşi dă ea seama tot la fel. Deci
vreau să spun avea alte metode, alte metode să intre la mintea omului, să-şi piardă punctul lui
de vedere cu credinţa în Dumnezeu. Să se piardă. Să se lepede de el. Zic: „Bine ai făcut. Şi eu
tot la fel”. Asta am făcut o legătură între aici. Altceva?

E.U. Oh, au fost atâtea ore de interviu că nu ştiu ce-aş mai putea să vă întreb.
D.Ş. Prea mult v-am spus. Şi n-o să le ţineţi minte.
E.U. Cred că mi-aţi spus... De asta este camera video ca ce nu ţin eu minte, să ţină minte
tehnologia şi să ne readucă aminte prin revizionare. Vroiam să vă întreb care este atitudinea,
dumneavoastră faceţi parte din Asociaţia....
D.Ş. ....Foştilor Deţinuţi pe Motive de Conştiinţă.
E.U. ....Foştilor Deţinuţi pe Motive de Conştiinţă, despre care amintim că a fost înfiinţată în
1992 şi zilele trecute am fost împreună la Craiova la o altă întâlnire a acestei asociaţii” 234

234
Ibidem Dragomir Ștefanache

361
 Torționarul Ion Ficior acuzat pentru crime împotriva umanității a fost incriminat și
pentru torturarea unui număr de trei adventiști în lagărul de la Periprava pentru
refuzul de a lucra sâmbăta la sfâeșitul lunii februarie 1961235

Marturii cutremuratoare ale fostilor detinuti politici de la Periprava: Am fost pus sa

smulg iarba cu dintii / Eram alergati cu calul si batuti cu parul de catre Ion Ficior /
Detinutilor li se acopereau ochii cu ochelari orbi ca sa nu se vada cei care-i bateau

de Red. Stiri Luni, 18 august 2014, 17:40

Intra in cont
- a A+
Zeci de fosti detinuti politic au depus marturie impotriva tortionarului Ion Ficior, sef al
coloniei penitenciare de la Periprava in perioada 1958 - 1963. La Periprava, 103 de
dusmani ai comunismului au murit de foame, din cauza batailor, din cauza unor boli
netratate, motiv pentru care Ficior a fost trimis in judecata de procurori pentru
infractiuni impotriva umanitatii.

 Citeste mai jos cateva marturii cutremuratoare ale unor fosti detinuti de la
Periprava (sursa: rechizitoriul procurorilor de la Parchetul General)

Fostul deţinut Iosif Corpaş , condamnat în 1956 la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru trecerea
frauduloasă a frontierei, îşi aminteşte bătăile încasate de deţinuţii care din cauza foametei de

235
Site Hotnews http://lbhn-1602388572.eu-west-1.elb.amazonaws.com/stire/17919420,luni 18 august 2014,
accesat în data de 15.08.2016

362
la Periprava mâncau din porumbul ce trebuia recoltat: „A intervenit căpitanul Fecioru. Pe cei
prinşi (că mâncau câţiva ştiuleţi de porumb-n.n.) i-a luat chiar el în primire, cu câţiva gardieni
speciali, anonimi, aplicând un stil de bătaie după o metodă de-a lui. Iată cum: în colonie, în
faţa unei barăci, i-a înşirat pe cei care urmau să fie pedepsiţi. Deţinuţilor li se acopereau ochii
cu nişte ochelari orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la
Securitate, ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă,
în faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanţă în toată regula, a cărei
şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea unor astfel de
acţiuni. Toţi ceilalţi membri nu erau decât nişte subalterni, cu ranguri de subofiţeri (...) Au
fost bătuţi aşa vreo 30-40 de deţinuţi. După ce s-a terminat această bravură îndeplinită de
căpitanul Fecioru, l-am văzut şi eu pe căpitan cum a ieşit de obosit, transpirat, din baraca în
care a înfiinţat instanţa”.

Bjoza Octav: condamnat la 15 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică , pentru
crima de uneltire contra ordinei sociale de către Tribunalul Militar Braşov în luna octombrie a
anului 1958. Acesta a fost arestat în data de 25 iunie 1958 din Căminul Studenţesc Mihai
Eminescu din Iaşi pentru infracţiunea de „organizaţie”.

În legătură cu Ficior pot povesti un caz la Periprava Grindu şi unul la Periprava Centru.
Într-una din zile nu am fost scoşi la munca de zi cu zi, nu cunosc motivele. Era într-o
primăvară, se pare că în anul 1961. Ne-am dus să plantăm arpagic. De foame am mâncat
arpagic, şi am avut arsuri cumplite, arpagic gol fără nimic. Printre noi existau medici deţinuţi.
Ştiam consecinţele acestui fapt, însă foamea era cumplită şi nu ne puteam abţine. Unul dintre
deţinuţi a venit cu ideea de a duce arpagic şi persoanelor mai în vârstă care rămăseseră în
lagăr. Ne-am îndesat arpagic în buzunare şi în sân pentru a-l transporta la deţinuţii rămaşi la
lagăr. Un militar din convoiul de pază a văzut ce facem noi, a chemat gardianul şi i-a raportat.
Gardianul ne-a pus să dezbrăcăm zeghea, să ne aşezăm toţi trei în genunchi, să aşternem
fiecare în faţa noastră zeghea şi să scoatem tot ce aveam în sân şi în buzunar. Fiecare aveam
1,5 Kg arpagic. După ce am făcut acest lucru, gardianul cu o bâtă în mână ne-a pus să
mâncăm tot arpagicul din faţa noastră. Doi dintre noi am reuşit, dar chinurile au durat chiar şi
o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp când gardianul se pregătea să îl ia la
bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat ce-i cu ăştia aici.

363
Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a tras un pumn în
tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap şi numai cu cizma, astfel
încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.

În cadrul coloniei noastre existau şi trei adventişti care din motive religioase nu puteau
munci sâmbăta, însă Ficior i-a obligat să muncească, cei trei se numeau Chişcă, Csaba şi
Stolojescu.

Cei trei au refuzat să muncească chiar dacă fuseseră la locul de muncă. Era sfârşitul lui
februarie 1961. Lângă locul unde munceam, la nici 10 metri era un canal cu apă, în care
apa era până la genunchi şi era îngheţată. Le-a legat mâinile la spate cu sârmă
ghimpată, cu apa până la genunchi şi îi punea să se uite cu ochii deschişi la soare, dacă
coborau privirea erau bătuţi. Au fost ţinuţi aşa pe toată perioada în care noi am muncit.
Acest lucru s-a făcut din ordinul lui Ficior”.

Mokar Ianos: condamnat la 4 ani de închisoare de Tribunalul Timișoara pe motiv că ar fi

încercat să treacă frontiera în mod fraudulos. La Periprava a ajuns în anul 1962 și își amintește
că Ficior era comandant. În ceea ce privește regimul de detenție, Mokar amintește despre
mâncarea proastă și puțină, pedepsele pe care le primeau „din orice”. Deținuții erau alergați
cu calul și bătuți cu parul de către col. r. Ficior și maiorul Moromete.
Fiind audiat în prezenta cauză Mokar Ianos a declarat că: ,,Nu mi-am îndeplinit norma
stabilită în agricultură, am primit drept sancţiune să port timp de 21 de zile lanţuri grele de 3
kg la picioare şi în această perioadă trebuia să car apa pentru a umple butoaie folosite pentru a
se spăla deţinuţii seara. Îmi aduc aminte un episod în care într-o dimineaţă am fost scoşi din
barăci pentru a fi duşi la muncă însă datorită faptului că era ceaţă am fost ţinuţi câteva ore
afară timp în care în locul unde eram adunaţi a venit şi locotenentul major Ficior Ioan
responsabil cu reeducare în centru Luciul Giorgieni, ceilalţi deţinuţi au apucat să strige ,,fugiţi
că vine Ficior cu parul, eu nu am apucat să fug şi acesta m-a lovit cu o bâtă (folosită la
transportul ciuberelor de mâncare) peste mână şi peste umăr, rupându-mi clavicula.

Locotenentul major Ficior Ioan era cel care aplica sancţiunile cu bătaia deţinuţilor politici,
fiind cel care aplica personal loviturile deţinuţilor, uneori crea o zonă cu sergenţi din

364
penitenciar înarmaţi cu bâte, el stătea în mijloc, şi bătea câte un deţinut politic acesta neavând
unde să fugă, în cazul în care acesta încerca să scape era lovit de cordonul de sergenţi format
în jurul lui. Tot Ficior era cel care aplica sancţiunile pentru nerespectarea normei de muncă.

Arăt că am văzut cu proprii mei ochi cum erau strânse cadavrele celor care mureau zilnic,
aproximativ 5-6 deţinuţi politici, în special cei distrofici şi inapţi, în faţa corpului de gardă
unde fiecare cadavru era înfăşurat într-o rogojină de stuf de aproximativ 2 metri fiind legat cu
sârmă la cap şi la picioare, cadavrul era străpuns cu o bară metalică pentru a se asigura că este
mort, după care li se prindea o greutate de beton şi erau aruncaţi în Dunăre fiind căraţi cu
căruţa cu care erau cărate resturile din WC-urile coloniei. În general erau aruncaţi în Dunăre
pentru a nu fi scoase la suprafaţă cadavrele, aşa cum s-a întâmplat în cazul defrişării prunilor.

Referitor la Ficior Ioan mai pot preciza următoarele date cunoscute de mine personal: cu
ocazia eliberării în anul 1963, 28 ianuarie, în acea perioada cunosc că acesta era comandant,
când ne-am dus la magazia de haine de la secţia centru Periprava (deoarece hainele noastre
datorită unei furtuni pe timpul transportului pe Dunăre se pierdusera) eu i-am spus lui Dode
Anatolie văzând că ne dau haine de miliţieni fără grade şi însemne ,,acum suntem şi noi
criminali”, iar Ficior Ioan fiind în magazie m-a auzit şi a venit la noi şi a început să ne
lovească cu pumnii şi picioarele şi ne-a spus că ne trimite acasă în plic, adică că ne omoară şi
că trimite familiilor noastre doar certificatul nostru de deces. Norocul nostru a fost că a venit
un civil care l-a oprit spunându-i că ne ia el in primire, nu ştiu cine era aceasta persoana, însă
este cel care ne-a condus la Sulina unde am fost eliberaţi.

Tomici Gheorghe: condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 7 ani închisoare pentru

tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Acesta a declarat că a fost încarcerat inițial la
penitenciarul Gherla de unde a fost transferat alături de alți 700 de deținuți la penitenciarul
Periprava în luna mai 1959.Conform declarației acestui fost deținut, la Periprava au fost
întâmpinați de comandantul Ficior care, sub diverse pretexte, i-a pus pe gardieni să-i bată cu
parul pe noii veniți.În ceea ce privește regimul de detenție, Tomici Gheorghe precizează că
mâncarea era foarte puțină și proastă, iar regimul de muncă era unul extenuant. Din cauza
rațiilor foarte mici de hrană, deținuții consumau porumb crud și rădăcini de stuf, iar apa de
băut era adusă direct din Dunăre. Hrana deținuților era asigurată prin sacrificarea unor cai
slabi și bolnavi aduși la Periprava cu acest scop. În încheiere, deținutul arată că în perioada de

365
detenție numeroși deținuți au decedat din cauza proastei alimentații și a apei nepotabile,
precum și a bătăilor zilnice.

Fiind audiat în prezenta cauză, Tomici Gheorghe a declarat că: "Lucram de dimineaţa de la 5
până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când făceam de planton(fiecare
deţinut pe rând) se auzeau deţinuţii cum mestecau în gol, în vis, de foame. Mâncarea era
puţină şi slabă. Ceea ce nu se vindea în ţară, la aprozare, varză, ceapă, erau preparate şi ne
dădeau nouă să mâncăm. După ce au văzut că eram toţi slăbiţi ne-au dat şi carne de cal, astfel
încât ne-am mai întremat. După ce serveam masa, mâncarea fiind adusă în butoaie, după
golirea acestora, 7 -8 deţinuţi sau chiar mai mulţi încercau să mai şteargă marginile butoiului,
aşa de mare era foamea. Cunosc faptul că în rândul deţinuţilor erau şi judecători, diplomaţi.
De asemenea mai cunosc că la momentul eliberării exista posibilitatea să ne mai prelungească
durata arestării. Cunosc şi faptul că un judecător din Timişoara, cu ocazia prăşitului
porumbului, a lăsat în urmă un fir de iarbă, a fost pus de către militari(care asigurau paza) să
smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. A fost un deţinut care nu a vrut să smulgă
cu gura, iar după ce a fost reţinut la poartă, când s-a întors în baracă s-a dezbrăcat şi ne-a
arătat cum a fost bătut cu sârmă de oţel de către cadre militare. Personal am fost şi eu pus să
smulg iarba cu dinţii. Bătaia era la ordinea zile.”

Dunca Gavrilă: condamnat la 5 ani de muncă silnică. A fost intervievat la data de

10.10.2012.Declară că a ajuns la Periprava în anul 1958/59, perioadă în care comandant era
col. Ficior.Fostul deținut își amintește că a lucrat la stuf din luna decembrie până în luna
martie, deși Dunărea era înghețată. Pedepsele pentru neîndeplinirea normei de muncă erau
bătaia, micșorarea rației de hrană și izolarea pentru 3 zile. Pedepsele erau aplicate de
comandantul Ficior în urma judecății într-o comisie organizată special în acest scop. Decesele
din cauza foametei și a bătăilor erau și de 2/3 deținuți pe zi.

Fiind audiat în prezenta cauză, Dunca Gavrilă a declarat că: ,,La Periprava am locuit pe bac şi
am lucrat la stuf. Hrana era foarte puţină, eram aproape tot timpul flămânzi. În bac am stat din
20 decembrie 1958 până în 20 martie 1959, de unde am fost scoşi şi duşi la Periprava.
Activitatea era normată la 20 maldări de stuf şi trebuia să-i transporţi de la locul de recoltare
pe malul canalului. Dacă nu executam norma eram pedepsiţi cu bătaie şi nu ni se dădea
mâncare.Din cauza bătăilor primite, a foamei îndurate, un inginer din Cluj a decedat, reţin că

366
se numea Balint. De asemenea, în aceleaşi condiţii a decedat un alt deţinut pe nume de Sturza.
Aceste cazuri s-au înregistrat la Periprava. Pedepsele cu bătaia ne erau aplicate de miliţieni,
director, şi ne erau aplicate indiferent dacă eram sau nu vinovaţi. Şi eu personal am fost bătut
de două ori pe motiv că nu am finalizat lucrările la timp(la desecări şi la amenajat de
porumbar). Reţin că din cauza foamei, deţinuţii mâncau rădăcini de stuf, mai prindeau şerpi şi
broaşte şi le mâncau.Nu exista încălzire, nici apă pentru consum, dar nici pentru igienă
corporală şi ne spălam doar când ploua. Se aducea apă de la Letea însă doar pentru gătit. Nu
existau WC-uri, acestea fiind improvizate. Îmbrăcămintea era formată din „zeghe” şi dacă ne
udam nu exista posibilitatea să o uscăm. Exista un medic, dar existau şi medici din rândul
deţinuţilor însă nu existau medicamente. Din 5000 de deţinuţi care ne aflam la Periprava, doar
aproximativ 2000 lucram, restul fiind declaraţi inapţi. Cei inapţi erau ţinuţi în barăci, cu
scopul de a muri de foame. Unii dintre aceştia, în funcţie de starea fizică, mai erau folosiţi la
despănuşat porumb. Nu aveam drept la corespondenţă, pachete sau vorbitor. Mai mâncam
însă carne de cal, dintre animalele moarte care erau aduse acolo de la Letea. L-am cunoscut
personal pe comandantul Ficior Ioan atunci când venea în barăci sau la locul de muncă în
control. Pot spune despre acesta că este cel mai mare criminal de pe faţa pământului, fără pic
de omenie, de bun simţ sau milă faţă de oameni. Personal am fost lovit de numitul Ficior Ioan,
de două sau trei ori (cu pumni, picioare sau m-a călcat, dar nu atât de grav). Ne înjura
spunându-ne bandiţi. Aşa se comporta cu toţi deţinuţii. Menţionez că am fost ţinut de mai
multe ori la carceră, legat de mâini şi de picioare cu lanţuri, fără hrană 24 de ore. Aceste
sancţiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul Ficior
Ioan, aproba toate aceste măsuri. Rapoartele cu sancţiunile erau întocmite de către miliţieni şi
aprobate de către comandant sau de către ofiţerul politic.Existau foarte multe cazuri de
îmbolnăviri, eu chiar îl pot numi „lagărul morţii”. Existau multe cazuri de distrofici”.

Chetman Ștefan, fost deținut politic a declarat că: "Cea mai cruntă bataie a avut loc în luna
august a anului 1959 când de faţă a fost şi comandantul coloniei de muncă, ceilalţi deţinuţi
spunând că este chiar Ficior Ioan, care ne-a spus la sfârşitul zilei de muncă că ar şti că
mâncăm porumbul crud din viitoarea recoltă, deţinuţii i-au răspuns ca "mâncăm de foame”,
comandantul ne-a spus că nu vom păţi nimic însă fiecare să recunoască câţi porumbi am
mâncat. Fiecare a declarat cât a mâncat, eu datorită problemelor medicale cu stomacul nu am
putut mânca, iar toţi care au recunocut că au mâncat porumb au primit bătaie la tălpi cu ranga
pentru fiecare porumb o lovitură. Îmi amintesc că cea mai cruntă bătaie a primit-o un deţinut
politic pe nume Cosor care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi însă după 11 lovituri a

367
leşinat. Comandantul era de faţă în timp ce gardienii aplicau sancţiunile cu bătaia, cuantumul
sancţiunilor fiind stabilit de comandant. A doua zi aceştia nu au putut fi scoşi la muncă
deoarece aveau picioarele umflate din cauza loviturilor aplicate".

Context:

Tortionarul Ion Ficior a fost trimis in judecata luni, de Parchetul Inaltei Curti de Casatie si
Justitie, fiind acuzat de crimele din perioada in care a condus colonia de munca de la
Periprava, au declarat, pentru Mediafax, surse din cadrul institutiei.

Potrivit surselor citate, Ion Ficior a fost trimis in judecata pentru savarsirea de infractiuni
contra umanitatii, in dosarul avand ca obiect sesizarea formulata de Institutul de Investigare a
Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Ion Ficior este acuzat ca, in perioada 1958-1963, cand a condus Colonia de munca Periprava,
a introdus si coordonat un regim de detentie represiv, abuziv, inuman si discretionar impotriva
detinutilor politici, fiind inregistrate 103 decese.

Ficior este al doilea tortionar trimis in judecata, dupa ce in luna iunie a fost deferit justitiei
Alexandru Visinescu, fost comandant al Penitenciarului Ramnicu Sarat din 1956 pana la
desfiintarea inchisorii, in 1963, ultimul sef al inchisorii in care a sfarsit, in urma torturilor, si
liderul taranist Ion Mihalache.

Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie anunta, in 24 octombrie 2013, ca Ion Ficior este
urmarit penal pentru genocid, fapta ce a fost schimbata in infractiuni contra umanitatii, odata
cu intrarea in vigoare a noului Cod penal.

Conform certificatelor oficiale de deces sau documentelor care atestă decesul deţinuţilor,
identificate de către experţii IICCMER în arhiva primăriei C.A. Rosetti, localitate în
perimetrul căreia se află astăzi fosta colonie de muncă, precum și în Arhiva Penitenciarului
Tulcea, în intervalul 01.08.1958 – 1.11.1963 în care la cârma coloniei s-a aflat col. r. Ion
Ficior la Periprava au decedat 103 deţinuţi, toți făcând parte din colectivitatea
contrarevoluționarilor.
7093 de afisari

368
7. Povestea dramatică de confruntare a lui Titu Ghejan cu sistemul ateist continuă și
după excluderea din învățământ. Temniță grea, schingiuri pentru acuzația de
insubordonare

7.1 Titu Ghejan etichetat ca fiind un om „cu concepții și activitate de natură reformistă”
pentru că a refuzat să depună jurământul și să iasă la instrucție sâmbăta
Titu Ghejan a fost urmărit de consecințele apariției lui televizate la emisunea ”Reflector” din
anul 1973, când a umilit, prin replicile sale, tot sistemul comunist.
Acest sistem malefic s-a răzbunat nu numai prin scoaterea lui definitivă din învățământ, dar și
prin faptul că acesta nu a putut să mai lucreze decât muncă necalificată, ca zidar sau zugrav.
În dosarul de urmărire informativă deschis de Securitate pe numele său, într-o notă a
Inspectoratului Județean de Securitate Dolj, din luna noiembrie a anului 1974, către Unitatea
Militară 01112-București, se specifică faptul că „până la plecarea în Armată, a lucrat la o
cooperativă de deratizare pentru a putea absenta în zilele de sâmbătă.
Menționăm că acesta a fost semnalat cu concepții și activitate de natură reformistă, pe
linia sectei A.Z.Ș. făcând parte dintr-un anturaj ce se află în atenția noastră.
Se reține că pentru atitudinea sa, cel în cauză a fost demascat la televiziune, după care a fost
îndepărtat din învățământ. Față de cele arătate, rugăm să dispuneți încadrarea sa informativă”.

369
236

Într-o altă notă, sinteză de data aceasta, în care se solicită aprobarea scoaterii din
supraveghere informativă a lui Ghejan Titu, din 20.08.1984 și se specifică faptul că „în 1974,

236
Arhivele CNSAS I226434, f 1

370
fiind încorporat, a refuzat să depună jurământul militar ca urmare a concepțiilor sale
reformiste și a fost condamnat 4 ani închisoare, fiind eliberat din penitenciar în 1977”. 237
Atât în prima notă informativă menționată, cât și în aceasta, Securitatea insistă cu etichetarea
lui Titu Ghejan ca fiind adventist reformist. Putem remarca aceeași atitudine perversă,
ipocrită, comună cu a conducătorilor Bisericii Adventiste de izolare și marginalizare a acelor
credincioși care chiar își luau credințele și convingerile în serios și refuzau să-și încalce
conștința. Nu există nicio dovadă scrisă sau susținută de o mărturie orală că Titu Ghejan ar fi
fost vreodată simpatizant sau că ar fi frecventat adunările reformiste, însă aceasta a fost
mijlocul foarte comod prin care sistemul comunist din interiorul bisericii și din exterior ”se
spăla pe mâini” de vina de a condamna pe nedrept un credincios.
[... ] În 74 după ce m-au dat afară din învățământ, m-au luat în armată la vârsta de 25 de ani.
M-am dus la artileria antiaeriană, am facut instrucție, două luni de zile (București).
Am avut însă probleme cu ei cu mâncarea, cu sâmbăta și apoi în final cu jurământul militar.
La instrucție m-am conformat lor, am obținut rezultate bune la tragere, le-a plăcut să spună și
în tribunal că am fost un soldat bun, ascultător, dar am avut probleme cu el că nu manâncă ce i
se dă de la cantină (au considerat un afront), eu am zis că e mâncare necurată, mâncare cu
porc eu nu pot să mănânc, îmi aduceau parinții mei, și nevasta mea, mâncam nuci, miere,
cașcaval, brânză, mai îmi cumpăram de la chioșcul unității.
Totul era spurcat, totul era cu carne de porc, și ciorba, și felul 1 și felul 2. Mi-au spus că fac
poziție antagonică, că nu mănânc cu ceilalți, ești rebel, nu te supui.
După aia sâmbăta următoare, refuz la muncă, la instrucție, discuții, amenințări, le-am spus:
oameni buni, sunt soldat credincios, nu vă vând, nu vă cumpăr, vă ascult, dar acțiunile care
vin în conflict cu legea lui Dumnezeu, nu pot să mă supun dumneavoastră. Sunteți șefii mei,
dar deasupra dumneavoastră e Dumnezeu, și dacă îmi cereți ceva care contravine cuvântului
lui Dumnezeu, nu pot face așa ceva.
Nu pot să mananc ce-mi dați dacă e cu porc, sâmbata nu pot să fac nimic, nici muncă nici
instrucție pentru că e zi sfântă.
Dar jurământul când îl vei depune, îmi zic ei, te vei angaja să execuți orice ordin, și eu zic,
dacă e vorba de așa ceva, nu-l depun atunci, ca să nu mint, căci vedeți că nu pot să execut
orice ordin.

237
Ibidem, f 11

371
Eu cer necombatanță, statutul de necombatanță e un statut respectat în țările civilizate, nu pot
să ucid, nu pot să muncesc sâmbăta, și deci nu pot nici să jur că execut orice ordin dacă așa
stau lucrurile.
Lucrurile s-au precipitat, m-au dus la procuratură, m-au băgat în tribunal, judecat, apoi recurs,
condamnat pentru neexecutare de ordin, 4 ani de zile.. am făcut 2 ani și jumătate, pușcărie în
București, Policolor, Rahova și la Bârcea Mare, la Deva.

7.2Titu Ghejan a fost bătut cumplit, înfometat și ținut 180 de zile la „izolator”
[…] În pușcărie însă, problemele n-au încetat, în continuare probleme cu mâncarea și cu
munca sâmbăta. Pentru refuz de muncă sâmbăta, eram pedepsit cu izolator, serii de 10 zile, în
lanțuri, cătușe, mâncare o zi îți dădea, o zi nu.
După zece zile de astfel de regim, iarăși la muncă. Nu puteam să mănânc decât pâinea sau
mămăliga, beam ceaiul și atât.
Astfel că după zece zile, eu ieșeam cu 5 zile de nemâncare, iar celelalte 5 zile mâncare redusă
la minim.
Atât de slăbit eram, nu mă durea nimic, dar mă țineam de ziduri când mă scotea din beciuri de
acolo. Până la prânz nu puteam să țin lopata în mână, dar încet-încet îmi reveneam atât de
bine, eram ajutat cu mâncare de colegi, astfel că după prânz puteam să mă unesc cu ceilalți la
muncă. Muncă grea, săpături, betoane, construiam o fabrică Chiscadaga (fabrică de ciment),
lângă Deva, am avut probleme grele.
Peste 180 de zile de izolator. Beciul acesta cum îi ziceam noi era o cameră din ziduri din
beton, ¾ metri, avea o fereastră de vreo 50/70 fară sticlă, iarna era un frig cumplit, nemâncat,
bătut cu lanțuri, era un regim cumplit de apăsare.
Și toate astea se desfășurau mereu sub presiunea să renunț la convingerile mele, mă duc în
armata. Am avut o perioadă oarecum de spaimă, Doamne, aici mor, se murea în
pușcărie.
Într-o altă notă raport din același dosar, ofițerul de contrainformații din Penitenciarul Bârcea
Mare (Deva), confirmă faptul că, în ciuda muncii de convingere a cadrelor penitenciarului
”cât și altor deținuți cu pregătire corespunzătoare la nivelul acestuia, deținutul refuză
categoric orice discuție ce se duce cu el pentru a-l determina să renunțe la această sectă, fiind
un element fanatic”. [... ]”din acest motiv, a fost pedepsit de nenumărate ori cu izolare,

372
ridicate unele drepturi pentru a-l determina ca să renunțe la ideile lui preconcepute despre
muncă și viață” 238
Afirmațiile martorului nostru sunt întărite de rapoartele găsite în dosarul întocmit de fosta
Securitate pe numele acestuia care confirmă tratamentul inuman la care a fost supus în
perioada încarcerării.239

238
Ibidem Titu Ghejan
239
I226434, f 48,49

373
374
375
Într-o altă caracterizare a aceluiași ofițer de contrainformații din data de 16.01.1976, se
descrie cu lux de amănunte toate pedepsele disciplinare la care a fost supus Titu Ghejan: cu
izolare, anularea dreptului la corespondență, izolare severă. 240

240
I226434, f 55, 56

376
Astfel, din data de 14.06.1975 până în data de 17.12.1975, Titu Ghejan a fost de mai multe
ori izolat în carceră, i s-au refuzat toate drepturile pe care le poate avea un deținut și din cauza
acestor multiple pedepse schingiuitoare, starea lui s-a degradat foarte mult. Comandantul
penitenciarului, maiorul Hoantă Simion, nota alături de ofițerul de contrainformații, Găvan
Victor, următoarele: „Verificând fișa medicală a deținutului, s-a constatat că la data intrării în

377
penitenciarul București, a avut diagnosticul de: debilitate fizică, adică avea greutatea de 61 de
kilograme la înălțimea de 1,76 centimetri, stabilindu-i-se grupa a III-a de muncă. De la data
intrării în penitenciar, deținutul a fost sănătos, nu a acuzat niciun fel de boală și nici nu s-a
prezentat la medic pentru a fi consultat. În ultima perioadă, deținutul a fost consultat de medic
deoarece acesta prezenta dureri epigastrice, făcându-i-se la data 10.01.1976 o ardioscopie
gastrică, constatându-se o duodenită, fiind apt muncă grupa a IV-a.............”241

241
Ibidem I226434,f,57

378
[…]”Cazul meu pentru ei era de așa natură ca fiind necesară o luptă deosebită ca să mă
reeduce, ca să mă facă să renunț la ideile mele. Am avut un polițai cumplit de rău, mă dădeau
de la o brigadă la alta, de la o cameră la alta, tot ca să îmi îngreuneze viața, să ajung la limită,
să renunț, fac ce ziceți, asta a fost o practică, în anii 40-50,70 și înca e în lumea asta. Și le-am
spus, că atât timp cât trăiesc, cât timp am mintea întreagă, sâmbăta nu voi lucra, cât timp pot

379
vorbi, altceva nu pot să vorbesc decât Dumnezeu. Mi s-a spus ca au început un dosar de
condamnare și pentru treaba asta, că am atitudine rău-voitoare în pușcărie, de neîncadrare în
regulament și propagandă religioasă.
Încă 7 ani, mi-au zis: aici mori, și le-am zis aici mor, dar știu că voi muri acolo unde vrea
Dumnezeu, căci El mă conduce. Și așa au trecut acele zile și ani grei.
Emanuel: cum au reacționat colegii de detenție, ați avut din partea lor compasiune?
Ghejan: situația mea a trezit un interes mare în jur, mereu izolator peste izolator, bătut chinuit,
cred că conducerea avea printre deținuți oameni care mă urmareau și făceau și ei presiune
asupra mea ca să mă determine să renunț la ideile mele.
Vorbeam cu ei din Biblie mai mereu, și pe izolator eram singur, dar mai erau și situații in care
eram unu-doi, să stai singur în cătușe ….oamenii erau foarte interesați de ce credeam și de ce
sufeream.
Unii dintre ei ziceau, omule ești tânăr, cum poți să suferi în așa hal, e nebunie curată. Alții
ziceau: să nu mănânci tu aici carne de porc, aici și câine daca îmi aduce mănânc de foame.
Unul din ei a afirmat un lucru cumplit …”și pe taică-miu dacă mi-l aduce aici pe tavă și l-aș
mânca”, era o foame teribilă, și ei care mâncau la cazan erau înfometați, dar eu care nu
mâncam mai deloc.
Toate aceste întrebări ale lor erau pentru mine ocazii de a vorbi despre adevăratul Dumnezeu
și despre Cuvântul său, „vă înțeleg că sunteți uimiți și considerați o nebunie ce vă zic eu, dar,
dacă ați cunoaște Biblia, dacă l-ați cunoaște pe adevăratul Dumnezeu v-ați da seama că eu
trăiesc totul, nu e doar o bănuială care să țină câteva zile, oricât am suferi pentru Dumnezeu,
Dumnezeu ne va da mântuirea și binecuvântarea lui veșnică. În decursul istoriei, oamenii lui
Dumnezeu așa au suferit mereu, ceea ce sufăr eu este nimic pe lângă ce au suferit alții în alte
perioade pentru el. ”
Și ei plecau, se minunau, se întorceau, iar mă întrebau, în general era compasiune față de
situația mea.
Dar ici –colo aveam și oameni care mă priveau cu răutate, care nu credeau în nimic și care îi
deranja poziția mea și credința mea, mă batjocoreau, mă insultau, am căzut pe mâna unui șef
de echipă, un om în varstă, care mă chinuia teribil, mă persecuta, săreau oameni să-mi ia
apărarea.
Am avut probleme grele cu următorul aspect, mereu se întâmplau între noi bătai, furturi, și se
făceau cercetari, lumea întreba ce, cum, bineânțeles oamenii și-au dat seama că „pocăitul” nu
minte.. și eram mereu solicitat de polițiști ce și cum se întâmplă.

380
În prima fază când m-au solicitat pentru așa ceva am făcut o greșeală mare de tot, a fost bătut
șeful de cameră de un om răutăcios , și ăsta a bătut în ușa, a venit polițaiul, i-a zis că l-a bătut:
cine a mai vazut treaba asta, la referat trebuiau sa fie doi martori.
Nimeni nu a zis nimic, știa că dacă îl pârau, le lua gâtul.
Până la urmă a scos unul-doi afară, n-a recunoscut niciunul.
Între timp m-a chemat și pe mine, pe când ieșeam mă amenința: dacă spui ,te omor.
Ieșind afară, m-am fâstâcit, și am mințit. Nimeni nu a recunoscut așa că nu a avut cum sa îl
asculte pe șeful de cameră. Șeful de cameră, un avocat din Deva, un om de treabă, calm mi-a
spus: mă așteptam ca dumneavoastră să aveti curajul să spuneți adevărul.
I-am spus că domnul avocat, chiar îmi pare rău pentru ce am făcut, de frică, am spus o
minciună.
Mustrarea de conștiință pe care am simțit-o zilele următoare, ”Doamne, eu sunt aici pentru
porunca ta, pentru Adevărul Tău, îmi dau seama, mă voi confrunta aici cu astfel de probleme
mereu, te rog ajută-mă să am curaj, cum am curaj să merg la moarte pentru porunca
Sabatului, să am curaj să spun adevărul. Te rog ajută-mă.”
M-am simțit groaznic de rău lovit de Dumnezeu pentru atitudinea aia. Dar a mai venit și
proba următoare, și a fost una mai grea. Nu-mi aduc aminte câte zile au trecut, am ajuns în
altă cameră, se întâmpla o situație asemănătoare, tot șeful de cameră batut de un individ, îi
cheamă pe unul, pe altul, și ăsta, de asemenea, bătăuș, amenință: vedeți că vă omor. Și eu am
zis, să știi orice s-ar întâmpla eu nu pot să spun decât adevărul.
Am zis Doamne ajută-mă, indiferent dacă mă omoară ăsta, eu nu vreau să mai trec prin
condamnarea ta, căci mai gravă decât orice, mai bine mort și cu aprobarea ta. .. am ieșit afară,
am zis: domnule plutonier, să va spun adevărul sau să nu vă spun? Spune-mi adevărul.
Știți că dacă spun adevărul, omul asta….avem procedura noastra, nu-ți fie frică. Am zis, ba
mi-e frică.
Eu spun adevărul pentru că am mai fost confruntat cu o situație asemanătoare, și am mințit și
Dumnezeu m-a condamnat.242

7.3 Titu Ghejan a îndurat bătăi cumplite în pușcărie din partea gardienilor din
închisoare

242
Ibidem Titu Ghejan

381
„Am stat atâția ani în pușcărie drept să vă spun dar nu m-a bătut niciodată nici un deținut, însă
polițiștii m-au bătut cumplit de tot, e teribil de dureroasă lovitura cu bastonul de cauciuc. A
fost un regim cumplit, pe care mi-e greu să-l mai trăiesc și din amintiri, dar să fac pe cineva
să-și dea seama de teribilul situației.
Poporul român ajunsese să nu mai aibă noțiunea religiei și a creștinismului după atâta
comunism și era atât de ușor să scapi de acest chin cu o declarație sau o semnătură și după
aceea să poți să manânci ce vrei li se părea o curată și mare nebunie.
Nu vreau să zic că mereu eram curaj sau bățos, dar niciodată nu am ajuns la limita renunțării
la credință, unde să zic că fac tot ce vor ei, să simt că e groaznic de greu și de rău.”243

7.4 Ghejan Titu a fost înfometat în închisoare pentru că a refuzat să mănânce carne de
porc

Într-o scrisoare interceptată de Securitate a unui prieten a lui Titu Ghejan, care se semnează
Alexandru,(Titu Ghejan l-a identificat pe Alexandru Gheorghe din Ploiești) se poate vedea
cum unii credincioși au încercat să-i aducă pachete cu hrană în perioada detenției pentru a-i
ușura situația dramatică în care se afla din punct de vedere fizic datorită refuzului de a
consuma alimente considerate de către acesta ca fiind necurate, pe care le primea din partea
închisorii. Evident că plutonierul major care a primit scrisoarea și solicitare de pachet a
transmis-o mai departe Securității. 244

243
Ibidem Titu Ghejan
244
I226434,f 1

382
Starea de sănătate a lui Titu Ghejan s-a degradat și datorită zilelor de carceră pe care a trebuit
să le suporte în lanțuri datorită refuzului lui de a lucra sâmbăta.
Un lucru demn de remarcat este și acela că în scrisoarea despre care nu știm dacă a ajuns sau
nu la Titu Ghejan, credinciosul sufletist ce-i întinde o mână, Alexandru Gheorghe din Ploiești
care cunoscuse pe propria piele duritatea regimului de detenție, avertizează oarecum

383
autoritățile din penitenciar că Titu Ghejan este popular în rândul credincioșilor, adventiști și
nu numai: ”Vă rog să mai țineți cont că el este un băiat sincer și are multă simpatie în popor”.
245

[…]După a doua, a treia, a patra zi de izolator, nemâncarea aceea îmi crea o stare de
slăbiciune și mirosul de fiere care m-i se vărsa în stomac îmi venea o senzație de amărăciune
în gură cumplită.
Și ce făceam, 125 g bucata de pâine pe care mi-o dădeau dimineața o țineam în buzunar și
câte o bucățică luam în diferite perioade ale zilei, la o oră, două și o mestecam în gură cât
puteam ca să îndepărtez amărăciunea aceea îngrozitoare care îmi venea din stomac. Apoi
frigul, setea, lipsa de apă erau într-adevăr lucruri care mă duceau la limita rezistenței fizice.
Culmea e că în ciuda tuturor acestor trăiri apăsătoare asupra corpului, până la ora actuală nu
știu să fi avut efecte rele asupra corpului.
Cred că Domnul m-a ajutat și îi mulțumesc din toată inima și îi mulțumesc pentru un lucru
care poate părea ciudat pentru mulți oameni, mult mai ciudat și mai paradoxal, pentru că în tot
acest timp din acea perioadă și după aceea, Dumnezeu m-a ajutat ca să nu dezvolt în mine ură,
răutate și mânie față de acești oameni care mi-au făcut atât rău. La un moment dat unii
plutonieri chiar au făcut exces de zel asupra mea, dar mereu îi respectam, ”Să trăiți dom
plutonier!” Într-adevar oamenii, mânați de cel rău, apasă rău pe unii credincioși. Nici atunci
nu-i vorbeam de rău, nu mă rugam la dumnezeu să-i omoare sau să-i pedepsească, nici n-am
scris împotriva lor nici de-acolo nici după aceea. Să știți că o astfel de atitudine face mult
pentru astfel de oameni și nu-i ușor să ai asemenea atitudine când oamenii te calcă în picioare.
Multumesc lui dumnezeu că am avut această atitudine și ea a fost dezvoltată în familie, că noi
trebuie să ne încredem în dumnezeu și el ne va apăra cel mai bine, dacă noi încercăm să ne
apărăm, să ne răzbunăm, răzbunarea nu e doar arma prostului, e chiar o atitudine dușmănoasă.
Chiar Biblia spune: Încredințează lui Dumnezeu cazul tău și el te va apăra...246

7.5 Titu Ghejan abandonat și stigmatizat de conducătorii Bisericii Adventiste, susținut

de „masa” credincioșilor adventiști
E.U. Am o întrebare, legat de această perioadă, care a fost atitudinea comunității adventiștilor
față de această situație? Au fost încercări de a vă scoate de acolo, au fost scrisori trimise de

245
Ibidem f, 2
246
Ibidem Titu Ghejan

384
biserică autorităților pentru a vă salva din închisoare, cum au reacționat credincioșii adventiști
la necazul pe care l-ați avut?
T.G. Întrebarea dinainte ziceam că este foarte interesantă, despre asta aș zice că e foarte grea
și chiar aș putea zice că e foarte dureroasă. Nu aș putea zice tot ce se poate despre lucrul
acesta, vă dați seama eram prin comunism, iar teroarea comunistă îngenunchiase mulți
credincioși, unii s-au vândut lor, alții au rezistat, eu am avut în jurul meu și de unii și de alții.
Nici pe aceștia nu i-am urât, pentru că a fost o teroare cumplită, o presiune asupra pastorilor,
asupra adventiștilor ca să vândă, ca să pârască, ca să scrie, ca să colaboreze cu ei, am întâlnit
și eu diverse situații. Vreau să vă spun că biserica de unde eram eu, din Craiova, a ținut
cu mine, au fost însă situații când unii oameni, de la centru, au venit să mă condamne,
iar biserica mi-a luat apărarea, poporul în mare a fost alături de mine. Printre oamenii
acestui popor au fost și oameni care m-au vorbit de rău, m-au calomniat, m-au învinuit,
mi-au făcut rău mie și familiei mele”247

În timp ce Titu Ghejan era închis, liderii Bisericii Adventiste din anul 1974, Ioan Tăchici și
Dumitru Popa, alături de alți pastori, elogiau regimul comunist pentru libertățile religioase de
care s-ar fi bucurat credincioșii Bisericii Adventiste și trimteau moțiuni de susținere lui
Nicolae Ceaușescu cu ocazia „celei de XXX-a aniversări” 248

247
Ibidem Titu Ghejan
248
Arhiva Uniunii,moțiune susținere Nicolae Ceaușescu 15 august 1974

385
7.6 Alexandru Gheorghe, adventistul etichetat ca fiind reformist de conducerea Bisericii
Adventiste și de către Securitate se luptă pentru eliberarea lui Titu Ghejan scriind
inclusiv la Europa Liberă.
„Atunci știam că tot ce fac se spune, dar nu știam de cine anume și nu era preocuparea mea ca
să stărui la aceste bănuieli... Eu trăiam credința mea curat și natural și în fața celor de care mă
temeam ca și în fața prietenilor mei. Au fost însă oameni care au scris la Europa Libera, mai
ales în timpul pușcăriei...
E.U. Îi puteți nominaliza, mai ales dacă sunt oameni, să zicem,”de bine”?
T.G. Sigur, a fost un frate adventist, Gheorghe,(se referă la Alexandru Gheorghe din
Ploiești, e cunoscut a făcut și pușcărie, un om care a avut curajul să scrie de cazul meu și
la Europa Liberă și au venit la mine la București ca să vadă care e situația, acolo a fost
chiar ultima perioadă a detenției, mi-au dat și un regim alimentar mai ușor. A fost o
inspecție a penitenciarelor, s-a spus la Europa Liberă că am fost bătut etc
E.U. Dar de unde știa el?

386
T.G. El știa de la nevastă-mea. El când a auzit cazul meu a venit la noi în Craiova din
Ploiești, a avut o atitudine foarte bună față de familie acest om, a fost printre puținii
care mi-au susținut moral familia... El fusese închis pentru că tipărise literatură,
vânduse cărți...
E.U. Și cât timp a fost închis?
T.G. A făcut vreo șapte, opt ani. Ce-a mai făcut acest om, a venit la pușcărie la Deva, a
cerut audiență la comandant, la pușcărie la Deva nu a venit decât soția mea, părinții
mei, bolnavi și acest om, atât! La judecată la București au venit câțiva prieteni de-ai mei,
din București, frați de credință, nu pastori. Cred că a fost o fugă de răspundere, de frică,
de lașitate și să nu se mai repete în istoria bisericii noastre, când astfel de situații vor mai
veni.
Dacă băiatul ăsta are curaj să stea în lanțuri, lor nu li se întampla nimic dacă veneau și
spuneau ”Nu este bine ce faceți!” Sunt două extreme în asemenea situații: să te agiți, să
zbieri, să acuzi pe cei care te chinuie dar și extrema cealaltă, să suferi, fricos, să fugi, să te-
ascunzi. Noi trebuie să stăm în față, demni, drepți, cu o atitudine respectuoasă față de
prigonitor, dar fără frică. Dacă nu ai curaj să lupți pentru Dumnezeu înseamnă că nu îl cunoști
pe Dumnezeu. Și după ce am ieșit din pușcărie și mi-am citit dosarul, nici un astfel de om nu a
auzit din gura mea cuvinte jignitoare, acuzatoare. Noi iubim pe asupritorii noștri care ne-au
chinuit și ne rugăm Domnului ca să-i binecuvânteze, ca să-i lumineze.” 249

7.7 Regimul de detenție i-a distrus sănătatea lui Titu Ghejan

Într-o notă informativă furnizată Securității de pastorul Ofițeru Ilie, colaborator al Securității
cu numele conspirativ ”Iliescu” informa ”organele” despre starea de sănătate a acestuia. Titu
Ghejan se plângea că a trebuit să se interneze la Cluj, la profesorul Hațeganu, care îl suspecta
de ulcer duodenal cu două nișe și care i-a recomandat un regim alimentar
pentru ca acest ulcer să se vindece. 250
Într-o altă notă informativă din partea unui alt pastor colaborator al Securității, Stoiu Ioan,
sursa ”Iulian”, acesta îl cataloghează ca fiind „bigot religios”, ceea ce dovedește o dată în plus
că, cel puțin la nivelul pastorilor din această comunitate, a existat un front comun alături de
autorități de a condamna faptele lui Titu Ghejan.

249
Ibidem Titu Ghejan
250
I226434, f, 28

387
Nu același lucru se întâmplă și cu alți membri ai comunității. Același pastor remarcă faptul că
„prezbiterul Hodoboc îl apreciază mult pe Ghejan Titu și îl consideră un martir întru Hristos”,
însă pastorul îl cataloghează în aceeași notă pe acest prezbiter ca având vederi ”oarecum
înguste”. Ca să pară luminat în fața superiorilor din Securitate, pastorul Stoiu o pârăște și pe
soția lui Titu Ghejan că nu merge sâmbăta la serviciu, admonestând-o invizibil prin notă ”că
și Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă”. 251

251
I226434, f, 29, 30

388
389
Același tip de note veninoase le-am regăsit din partea celor doi pastori informatori și în
dosarul de urmărire informativă care îl viza pe pastorul Orban Adalbert, care a activat ca
pastor în regiunea Craiova, unde locuia în anul 1978 și Ghejan Titu. Pe toată perioada de după
ieșirea din închisoare și până aproape de Revoluție, sursele Iulian și Iliescu ale Securității

390
aveau să fie principalele mijloace prin care lucrătorii de Securitate se informau cu privire la
soarta lui Titu Ghejan.

7.8 Nimeni din conducerea Bisericii Adventiste nu și-a cerut iertare după Revoluție
pentru atitudinea descalificantă față de Titu Ghejan. Turnătorii lui au refuzat
binefacerile mărturisirii și ale iertării

[…]E.U. Ați avut experiența ca după ieșirea din închisoare să vină membri ai unei comunități
sau pastori care v-au cunoscut să mărturisească că regretă că n-au fost alături de
dumneavoastră atunci sau v-au ”turnat”, au fost situații în care cineva a venit să vă
mărturisească că v-au făcut rău atunci, cu știință sau fără știință?
T.G. Am avut oameni care au mărturisit, mi-au spus așa frățește părerea de rău că n-au stat
alături de mine, dar niciunul n-a venit din cei care m-au turnat, m-au vândut, să zică că le pare
rău de ceea ce au făcut.
E.U. Mai erau în viață din cei care...
T.G. Absolut, mai toți erau în viață și unii mai trăiesc și acuma, din cei care acum treizeci de
ani mi-au făcut rău. Cred însă că, atunci când greșești fratelui tău, e bine să-ți ceri iertare.
Cred că nu numai religia pune accent pe acest lucru bun și drept și adevărat ci și psihologia
omenească, nereligioasă spune că pentru a scăpa de sentimentul vinovăției e bine să te
descarci în acest mod. Păcat că unii astfel de oameni nu înțeleg că e o necesitate mântuitoare
rezolvarea a astfel de probleme.
E.U. Apropo de această atitudine pe care mi-ați descris-o, după 1990, Biserica Adventistă a
luat într-un fel sau altul atitudine față de acele fapte ale trecutului, unele cunoscute de mai
mulți, altele de mai puțini, de colaborarea cu comuniștii sau Securitatea, care a avut
consecințe negative asupra unor membri ai Bisericii?
T.G. Acum câțiva ani, toți pastorii angajați au semnat o declarație pe proprie răspundere, cu
prețul serviciului, că n-au colaborat cu Securitatea. Dar, vă dați seama că mulți dintre cei care
au colaborat erau pensionați, unii muriseră. A fost un lucru tardiv, dar de apreciat, cred că
lucrul acesta trebuia făcut imediat, în 1990.
E.U. Care credeți că este motivul pentru care nu s-a făcut mai devreme?
T.G. N-aș vrea să judec, e o hotărâre a Bisericii și n-aș vrea... dar cred că s-a găsit că nu e
necesar aceasta, dealtfel a fost și în societate asemenea discuție cu preoți ortodocsi care să nu
fie, și s-au gândit să nu fie ei moț pe treaba aceasta. Cred că dacă în 1990 Biserica ieșea și
spunea: ”Noi am greșit și vrem să mărturisim public, uitați ce am făcut, ce am zis...” ieșea o

391
treabă de curaj, de umilință, de demnitate și era un lucru bun. Faptul că dânșii nu au făcut
lucrul ăsta nu pot să îl condamn, nu pot să zic nimic de rău, poate au crezut că e mai bine așa
cum au făcut.
E.U. Știți situații în care pastori sau laici, după 1990, s-au dus la anumite persone să-și
recunoască greșelile, de colaborare cu Securitatea sau anumite autorități comuniste, care să
afecteze persoane, știți că s-au produs în anumite biserici, conferințe sau la nivel de
conducători niște mărturisiri care să conducă bănuiesc la aplanarea unor conflicte și dacă știți
de unii pastori, după ce au ajuns la dosarele lor, dacă au existat împăcări, reconcilieri, aveți
asemenea exemple în minte? Din auzite spun, nu neapărat din experiența personală.
T.G. Eu nu am trăit și nici în jurul meu nu am cunoștiință de așa ceva. Cred însă că au fost
situații de acest gen, în România mare, pentru că am convingerea că oamenii care au trăit
această nelegiuire s-au dus să mărturisească celora care le-au făcut rău.
E.U. Ați înființat, dumneavoastră și alți pastori, o asociație a foștilor deținuți adventiști. Câți
membri are această asociație și care a fost scopul înființării ei și care au fost consecințele?
T.G. Eu n-am participat la înființarea ei, m-am atașat mai târziu...
E.U. Când a fost înființată această asociație?
T.G. În 90... nu știu sigur dar parcă în 93. După câte știu, noi am avut la Revoluție, în
perioada aceea, se spune, circa o mie de adventiști care au trecut prin pușcăriile comuniste,
așa că toți au fost considerați, într-un fel sau altul, aparținând acestei asociații. Înscrișii s-au
derulat câteva sute, la ora actuală sunt sub două sute. Majoritatea celor care au făcut pușcărie
au fost prin anii 50, iar eu din câte știu, am fost penultimul pușcăriaș adventist. Ultimul după
mine a fost Mircea Dragomir. Eu m-am eliberat în 77, el a făcut până în anii 80 și ceva. Eu și
cu Mircea suntem cei mai tineri din această asociație, iar scopul acesteia a fost să ne adune, să
putem să ne scriem amintirile și la întâlnirile pe care le avem la diferite locuri din țară să
povestim oamenilor ce a fost, pentru a-i încuraja pe tineri să ducă o viață cinstită, curată și
demnă și în felul acestă să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a susținut. Nu are scopuri
de altă natură, promovăm cuvântul lui Dumnezeu, promovăm respectul față de legile țării și
față de autorități, dar mai presus de orice, ascultarea de Dumnezeu.
E.U. Am o întrebare, aveți idee ca vreun deținut din acea perioadă neagră din istoria țării să fi
revendicat anumite drepturi bănești, compensare pentru anii în care au fost întemnițați, care au
fost consecințele și dacă dumneavoastră ați făcut demersuri în acest sens.
T.G. Sunt astfel de cazuri, da, eu recent știu de un asemenea caz, la ora actuală s-a dat o lege
pentru ca deținuții politici să primească despăgubiri bănești prin justiție și cunosc un astfel de
frățior care e și acuma în strădanii să își facă un astfel de dosar. E Mircea Dragomir de care

392
am amintit, e din București, trăiește în America de câțiva ani și încearcă. Mai toți deținuții
politici și deținuții adventiși au avut dreptul după o lege din 90,91, 92 să primească o pensie
după vechimea lor și mai toți au obținut în felul acesta o pensie lunară de câteva sute, câteva
mii adică două trei milioane, în funcție de anii de detenție.
E.U. Dumneavoastră ați obținut o asemenea pensie?
T.G. Eu am refuzat câțiva ani la rândul să fac așa ceva, dar la sugestia unor oameni am avut
pe cineva în comisia de pensii, care mi-a luat actele și s-a dus la județ și mi-a venit pur si
simplu acest ajutor, indemnizație pentru detenție. Cred că este o formă interesantă de respect a
statului pentru oamenii pe care tot statul i-a chinuit, cu toate că statul de acum nu are nici o
vină. Cred că este o ușoară încercare de reparare care este bună pentru mulți. Adevărata
reparație o va face numai Dumnezeu.
E.U. O să mă întorc la ultima întrebare, dar care ține de un episod din zona de detenție. Ați
amintit la un moment dat că familia nu a știut de dumneavoastră nimic opt luni de zile. Cum a
suportat familia acei ani, mă refer aici la soția dumneavoastră, alți membri ai familiei?
T.G. Soția a suferit mult, dar a trecut cu bine, e medic anestezist și în meseria ei se luptă cu
moartea și la propriu și la figurat și s-a bătut bărbătește pentru mine deși a avut influențe din
partea unora sau altora să mă lase, să divorțeze de mine, că sunt nebun...
E.U. Au fost asemenea sfaturi?
T.G. Au fost unii, însă grosul poporului, advent a bisericii a fost cu mine, a simpatizat cu
mine, au fost însă câteva persoane care m-au vorbit de rău chiar în familia socrilor mei, însă
acestea au fost cazuri puține”. 252

Răstignirea din 1961

Max Bănuş
Sâmbătă, 22 Aprilie 2006
România Liberă
Max Bănuş, condamnat în 1958 la 8 ani de
închisoare politică, a fost "cumpărat" şi scos
din închisoare, iar în 1966 şi-a început
activitatea la postul de radio Europa Liberă.

252
Ibidem Titu Ghejan

393
După Revoluţie a publicat cartea „Cei care m-au ucis”, care conţine 45 de întâmplări la care a
asistat sau a fost implicat în oribilul lagăr securist de la Stoeneşti. In 1961, cu câteva zile
inainte de Sfintele Pasti, a fost martorul unei acţiuni de neimaginat a criminalilor securişti:
răstignirea unui deţinut credincios.
Trebuie să mărturisesc cu umilinţă că înainte de închisoare nu auzisem de aceşti "Adventişti
de Ziua a Şaptea". I-am întâlnit pe iehovişti pentru prima dată la Stoeneşti.
Scandalul a izbucnit în prima zi de muncă. Ceilalţi spuneau despre ei: "Sunt pur şi simplu
nebuni. Ai auzit ce pretind? Cer comandantului să le dea alimentele regulamentare şi să-şi
gătească singuri. Refuză să mănance ce e gătit de alţii. Şi nu numai atât! Au anunţat că nu vor
lucra sâmbăta. Pentru nimic în lume. Dar sunt gata să lucreze duminica".
Un frizer mi-a relatat aceste informaţii, însoţite de multe alte amănunte. Am zâmbit şi n-am
dat prea multă importanţă întregii istorii. Doar cunoşteam prea bine metodele Securităţii. Într-
o sâmbătă, ne-am înapoiat în colonie zdrobiţi de oboseală. Intrăm în dormitoare. Mă intind
puţin. Mă dureau toate încheieturile. Deodată, aud urletele sergentului: "Toată lumea, drepţi!
Afară! Încolonarea!"
Ce dracu' se întâmplase? Nimeni nu ştia. Ne încolonăm. Apare comandantul. Aveam frica toţi
de el. Era un sadic. Violent... brutal... Era înfuriat în ultimul hal. Începe să ţipe... Nu
înţelegeam decât cuvinte separate.
Pe scurt. Adventiştii refuzaseră să lucreze. Fiindcă-i sâmbătă! Dar ce-şi imaginează bandiţii
ăştia? Cred ei că regulamentul trebuie modificat pentru nebuniile lor? Buun... nu vor să
mănânce mâncare gătită la bucătărie! El, comandantul, s-a dovedit înţelegător. A acceptat.
Dar cu munca? Or sa vadă ei ce o să păţească.
Fiindcă au refuzat astăzi să lucreze, fiecare este condamnat la 20 de bice, 20 de bice la talpă!
Toată noaptea nu am putut dormi din cauza gemetelor celor bătuţi.
A doua zi, duminică, abia puteau merge. Am stat de vorbă cu unul dintre ei. Ţăran din
regiunea Craiovei. "Nu-i păcat? Să te laşi torturat de ei..." Omul m-a privit cu bunătate. Nu m-
a repezit şi nici nu mi-a spus că nu ar fi cazul să mă amestec unde nu-mi fierbe oala. "Situaţia
nu este aşa cum o crezi dumneata. Mai sunt şi alţii care au suferit pentru credinţă lor..." N-am
prea înţeles ce voia să spună. Avea ochi inteligenţi şi se exprimă frumos. "Doar vă daţi seama
că, în cele din urmă, veţi fi obligaţi să lucraţi sâmbăta..." Răspunsul lui a fost atât de ferm,
încât am simţit o anumită nelinişte. "Nu vom lucra sâmbăta!" N-am mai insistat. L-am lăsat în
pace.
A doua zi, luni, din nou la lucru. Eram curios să văd ce se va întâmpla cu aceşti adventişti.
Vineri seara, sergentul de serviciu îi chemă. Începu să vorbească politicos cu fiecare.

394
"Comportaţi-vă cu inteligenţă. Oameni buni, nu-mi faceţi probleme mâine! Lucraţi şi totul va
fi în regulă!"
În dimineaţa următoare, Securitatea a aplicat o nouă tactică. Adventiştii nu au avut voie să
plece în grup. Fiecare a fost mutat singur în altă brigadă sau împreună cu unul ori maximum
doi. Doi erau în aceeaşi brigadă cu mine. I-am privit cu atenţie. Erau foarte curaţi. Aveau
figuri plăcute, priviri sincere. În plus, erau bine-dispuşi. "Aha, mi-am zis eu, s-au hotărât să
lucreze." În fond, era cazul să pună capăt chinului. Amândoi erau transilvăneni. Muncitori
manuali. Unul din Hunedoara, celălalt din Deva. Începem să lucram. Amândoi stăteau cu
mâinile în buzunare. Lipiţi unul de celălalt. Nici măcar nu au luat lopata sau cazmaua în
mână. Trecuseră zece minute. Sergentul îi privea din ce în ce mai încruntat. Lângă el, un
soldat cu un câine-lup. "Măi porcilor! Vreţi să aveţi de-a face cu mine? Luaţi-vă lopeţile...
Şi... imediat la muncă!"
Nimeni nu mai scotea un cuvânt. Mă treceau fiorii pentru ceea ce urma. Nici unul dintre cei
doi adventişti nu făcu o mişcare. Eu nici nu le ştiam numele. Dar îl cunoşteam pe sergentul
Tănase. Era o adevarată bestie. Un bătăuş cunoscut. Se îndreptă spre deţinutul mai în vârstă.
Să fi avut 60 de ani. Cu o forţă de dement, sergentul îl lovi în plină faţă. Deţinutul se prăbuşi.
Se ridică greu... foarte greu. Aproape nu se putea ţine pe picioare. "Fiu de curvă, te vei apuca
imediat de lucru!..." urlă sergentul Tănase. Bătrânul adventist răspunse cu greu: "Sunt gata să
lucrez duminică!" Sergentul se înfurie, îl scuipă, îşi scoase însă revolverul şi îl dădu
soldatului. Apoi, se apropie ameninţător de adventist. "Măi gangstere, ia-ţi lopata şi treci
imediat la lucru! Imediat..." Urmă o scenă oribilă. Lovituri de picioare, palme, pumni. Faţa
bătrânului deţinut era de nerecunoscut. Omul se prăbuşi la pământ gemând... Celălalt
adventist, alb la faţă, îndrăzni să spună: "Domnule sergent, îl omori!" Sergentul se opri o
clipă. Apoi faţa i se întunecă. Se întoarse spre celalalt. "Şi tu? Tu ce păzeşti? La treabă, că eşti
tânăr şi puternic!"
Într-adevăr, celălalt era înalt, puternic şi să fi avut 30 de ani. Dar stătea nemişcat, uitându-se
la tovarăşul lui de suferinţă, care gemea întins la pământ. Se aplecă să-l sprijine, când
sergentul aproape urla: "Marş de aici şi treci la treabă!" Nu primi nici un răspuns.
Dimpotrivă... Privirea tânărului deţinut deveni calmă. Deşi ştia ce va urma.
Soarele devenise din ce în ce mai dogoritor. Sergentul îşi scoase chipiul. Faţa îi era complet
transpirată. "Măi bandiţilor, măi bandiţilor! Îmi faceţi probleme!" Şi, apoi, parcă explodând, îl
lovi pe tânărul adventist în gât! Acesta se prăbuşi ca secerat. Se auzi o voce: "L-ai ucis!"
Sergentul se întoarse furios către grupa de unde venise exclamaţia. "

395
Ţine-ţi botul! Dracu' nu moare aşa de uşor..." Unul dintre deţinuţi se apropie de tânărul
adventist, care zăcea la pământ. Mai mulţi îi aduseră apă. Omul se trezi din leşin şi se uită în
jurul lui. Îl ajutară să se ridice. Se ţinea cu greu pe picioare. Sergentul se apropie din nou
ameninţător. "Bă, tu eşti unul dintre adventiştii aştia... Nu-i aşa?" Dar nu aşteptă răspunsul şi
întrebă din nou: "Pentru ce ai fost condamnat?" Deţinutul respira cu greutate. Făcu un efort să
răspundă. "Fiindcă sunt adventist". Sergentul Tănase începu să urle din nou. "Minţi,
ticălosule! Ai fost condamnat fiindcă ai refuzat să iei arma în mână. Fiindcă refuzi să lucrezi
sâmbăta. Dar acum, banditule, vei lucra! Vei lucra, fiindcă altfel nu pleci în viaţă de aici!" Se
înroşise la faţă. Îi curgeau broboane de sudoare. Sergentul Tănase era înalt şi avea peste 100
kg. Părea de două ori mai mare decat sărmanul om care gemea în continuare. "La lucru,
imediat!" Tânărul, căruia îi curgea sânge din nas, îşi băgă mâinile în buzunar. Îl priveam cu
uimire. Omul ăsta, pur şi simplu, se sinucide. E nebun... Sau ce are? Sergentul începu din nou
să-l bată. Tânărul căzu din nou. Sergentul se aplecă, îl prinse de haină şi îl târî în mijlocul
terenului. "Hei, banditule, am gasit eu ceva pentru tine!" Luă o cazma şi o înfipse bine în
pământ. O încercă de câteva ori ca să vadă cât de rezistentă era. Apoi luă o cracă puternică şi
o legă astfel încât împreună cu cazmaua era un fel de cruce. Îl legă pe deţinut de această
cruce, un fel de răstignire. Apoi ţipă la el: "Hei, te apuci de lucru sau nu?" Omul nu răspunse.
De fapt, era un fel de a raspunde...
Sergentul luă o cazma ascuţită şi o puse cu vârful sub bărbia deţinutului, obligându-l să stea
cu ochii spre soare. Vedeam un răstignit. Ca pe o cruce. "Când ai să accepţi să lucrezi, te
dezleg şi vei fi liber..." Tânărul de-abia respira. Mai mult horcăind, îi răspunse: "Sâmbătă nu
voi lucra..." "Vei lucra, banditule! Vei lucra, dacă nu vrei să mori!" Trecu o oră. Cel răstignit
nu mai avea putere să stea în picioare, dar nici nu putea să se mişte. Sergentul Tănase se
învârtea în jurul lui. "Aa... ce zici? Nu-i frumos soarele, băă? Roagă-te Dumnezeului tău!
Cheamă-l să vină să te salveze!"
Am simţit că nu mai pot gândi. Capul îmi vuia. În faţa mea, un om fusese crucificat. În cea
de-a doua jumătate a celui de-al XX-lea secol!
Au trecut câteva zile. Nici unul din adventişti nu cedase. Nici unul nu lucrase sâmbăta. La
orice întrebare, la orice violenţă, ei răspundeau numai atât: "Sunt gata să lucrez duminică!"
De altfel, în timpul săptămânii ei îşi vedeau de treabă, lucrau, iar seara erau extrem de liniştiţi.
E vineri. Vineri seara. Eram curios să văd ce va mai face comandantul. Desigur, iar ne vom
încolona, iar ne va ameninţa. Iar unii dintre noi vor fi bătuţi. Cel torturat de sergentul Tănase
se simţea mai bine. Adventiştii stăteau împreună într-un colţ şi şuşoteau între ei. Un sergent se
apropie de ei. Şuşoteala încetă pe loc. Îl priviră cu calm. Sergentul se opri în faţa lor. Probabil

396
că va începe cu ameninţările, mă gândii. Doar mâine e sâmbătă. Sergentul trase aer în piept şi
le spuse:
"Mâine nu ieşiţi la lucru! Este ordinul comandantului. O să ieşiţi la lucru duminică!" Nimeni
nu scoase o vorbă. Sergentul plecă. Şi când dispăru, când nimeni nu îi mai putea zări, se
îmbrăţişară. Cu lacrimi în ochi...
Securitatea, bestiala Securitate, fusese învinsă. De aceşti oameni simpli, care credeau într-o
viaţă şi mai simplă. Mult prea simplă. Lipsa de omenie şi cruzimea fuseseră învinse.
Prin bunătate.
Prin demnitate.
Prin rezistenţă.
Prin unitate.

397
8.Povestea lui Mircea Dragomir în dosarele Securității, obiectiv „Fanaticul”253

8.1 Soldatul Mircea Dragomir a fost hărțuit de serviciul de contrainformații al Armatei

și de Securitate pentru refuzul de a respecta programul unității militare sâmbăta

Plan de Măsuri, din dosarul lui Dragomir Mircea, obiectiv ”Fanaticul”unitatea militară 01731
Timișoara, ofițerul de contrainformații, strict secret. Numărul 86 din 20.02.1978, data în care
șeful serviciului DGI, Paul Firan, aprobă ultimele măsuri pentru verificarea soldatului
Dragomir Mircea din compania 10 Aleșd. În cadrul seriei de încorporare din 1978 a fost
identificat soldatul Dragomir Mircea, fiul lui Isaia și Emilia, născut la data de 9.05.1952 în
municipiul București, de naționalitate și cetățenie română, are ca studii liceul, neîncadrat
politic. Fost condamnat, 3 ani închisoare corecțională în 1974 pentru infracțiunea de
subordonare la unitatea militară 0172.
Făcând parte din secta ”Adventiști de ziua a șaptea”, acesta a refuzat să primească armă și să
depună jurământul militar, după executarea pedepsei a acceptat să satisfacă serviciul militar și
fiind reîncorporat la unitatea noastră, a depus jurământul militar. Fiind repartizat la compania
10 Aleșd, acesta a fost sesizat că a rămas sectant fanatic, sustrăgându-se de la activitățile din
programul unității, zilele de sâmbăta, în mod sistematic, de asemenea refuzând să mănânce
hrana servită la cantină sub motivul că nu are voie să consume carne, se subalimentează.
În cadrul unui control făcut de comandantul de subunitate la efectele personale ale militarilor,
la cel în cauză au fost găsite materiale cu conținut mistic și un mare număr de scrisori primite
la unitate cu conținut mistic, una dintre acestea fiind semnate de un anume Clark Smith,
directorul National Service Organisation.
Pentru a stabili dacă sub pretextul activității religioase soldatul Dragomir Mircea întreține
relații cu persoane suspecte, în scopul transmiterii de date cu caracter militar, sau comite
infracțiuni contra capacității de apărare a țării, ori desfășoară alte activități care contravin
ordinelor și regulamentelor militare, influențând negativ starea de spirit a militarilor, făcând
propagandă mistică în rândul acestora, ori încercând să racoleze noi membri, propun a se
realiza următoarele măsuri de verificare:
1. Rețeaua informativă din subunitate va fi dirijată spre a semnala legăturile suspectului
din cadrul unității și din mediul geografic al unității, comportarea față de programul
subunității în zilele de sâmbătă în mod deosebit, dacă desfășoară activitate de

253
Arhivele CNSAS I257595, f 1

398
 propagandă mistică în rândul militarilor sau a altor persoane și dacă încearcă să
racoleze noi membri la sectă: colaboratorul ”Gabriela” va fi instruit să se apropie în
relații cu suspectul pentru a-i stabili convingerile intime în privința apartenenței la
sectă, concepțiile generale despre viață și planurile de viitor în relațiile sale pe linie
sectantă, în unitate și în afara acesteia, dacă se interesează de documente cu carcater
militar, la care nu are acces direct, dacă se sustrage de la executarea programului sau a
unor ordine în zilele de sâmbătă, cum procedează pentru a nu fi tras la răspundere și
cum motivează atitudinea sa în asemenea situație, dacă încearcă să desfășoare
activitate sectantă în rândul militarilor, răspunde căpitan Bancu Aurel.
2. Se vor recruta informatori din cadrul militarilor din subunitate cu care acesta are
relații permanente, cu ajutorul cărora se va verifica pe a doua linie semnalările
colaboratorului „Gabriela”, totodată precizându-se cu ajutorul acestuia care sunt
legăturile pe linie sectantă ale suspectului, dacă primește și difuzează materiale cu
conținut mistic în scopul atragerii de noi adepți. În permanent acesta va desfășura o
permanentă activitate de influențare politico-științifică a suspectului cu scopul
determinării sale să renunțe la activitățile religioase.
2. Se va lua legătura cu organele de Securitate locală, spre a dirija rețeaua folosită pe linie
sectantă către suspect pentru a-i stabili legăturile din mediu, natura acestor legături, rolul său
în activitatea sectantă, dacă mijlocește sau are rolul de a atrage militari la această activitate,
dacă împreună cu alți sectanți din mediu pregătesc sau săvârșesc acte antisociale, prevenirea
acestora.
3. După edificarea și verificarea legăturilor sale, se va studia posibilitatea marșorutizării pe
lângă suspect a unor persoane din rețea cu influență asupra acestuia pentru a se realiza
influențarea sa de a renunța la această activitate.
4. Pentru verificarea activității antisociale și pentru verificarea materialului informativ se va
realiza ascultarea cu mijloace speciale TO a discuțiilor suspectului cu alți militari în acest
scop realizându-se o combinație care să-l determine pe acesta să abordeze subiectul credinței
sale și a justificării obligațiilor sale față de serviciul militar cu care preceptele sale religioase
vin în contradicție.
5. Pentru identificarea relațiilor sale din afara unității se vor solicita măsuri „S” atât la unitate
cât și la domiciliul familiei sale.
6. În situația în care se va stabili că suspectul desfășoară activitate antisocială sau comite
infracțiuni, se va trece la documentarea acestei activități pentru a obținerea de acte
premergătoare și probe în vederea trimiterii sale în instanță.

399
7. Legăturile ce se vor identifica operativ și prin alte mijloace vor fi vericate în evidențele
MAI și după caz se va solicita organelor teritoriale cooperarea în luarea unor măsuri comune.
De asemenea, militarii identificați în relații cu acesta vor fi semnalați organelor de CI,
respectiv pentru luarea de măsuri asupra lor.
Căpitan Bancu A, de acord șeful biroului CI, colonel Sebastian Cinteză, contrasemnează ofițer
CI Bancu Aurel.
Tot în același dosar, sunt înglobate la paginile 8, 9, și 10 procese verbale cu soldații care au
fost puși să dea declarații despre Mircea Dragomir. Într-un alt proces verbal încheiat în
4.02.1978 de căpitan Pancu Aurel, cu ocazia unui control, la ordinul șefului de stat major al
unității, la efectele militarilor din compania 10 Aleșd, constatăm următoarele: în valiza
personală a soldatului Dragomir Mircea au fost găsite: un caiet de notițe personale cu conținut
religios, o ciornă de scrisori neexpediate, una numită scrisoare primită de la numitul Clark
Smith, cele de mai sus fiind reținute pentru studiu, urmând a fi înapoiate celui în cauză.254
În același dosar, este extrem de interesant, i se interceptează corespondența, cartea de imnuri
„Sfânta Speranță” cele 4 strofe, mai multe scrisori, o scrisoare expediată către Clark Smith și
ei n-au găsit încă intermediarul prin care intenționau să trimită această scrisoare255

La pagina 42 este consemnată nedumerirea ofițerilor de contrainformații care s-au ocupat de

caz, aceștia găsesc o ciornă la o scrisoare cu caracter spiritual ce poate fi văzută la pagina 2,
paragraful 3, citează din scrisoarea către soldatul Seniuc Adrian, probabil aflat în aceeași
situație:
”Dacă de acum nu facem decât să stăm și să așteptăm, biruința se va depărta de noi și n-o
vom repurta. Trebuie să înțelegem foarte bine ce avem de făcut.” Nu este timp de pierdut, m-
am gândit de aceea că dacă noi ne vom uni ca să ne rugăm, stăruind unul pentru altul, atunci
vom primi mai multă putere de sus, să înțelegem și să împlinim voia tatălui nostru.” De aceea
socotesc că este foarte frumos și foarte bine ca să stabilim o oră în care să ne plecăm
genunchiul ca să înălțăm rugăciune fierbine unii pentru alții, asta ar fi cu atât mai bine cu cât
cercul nostru ar cuprinde întreg numărul celor care ne aflăm în acestă instituție ? M-am gândit
care ar fi timpul potrivit pentru acest moment solemn și socotesc că e cel mai bine între ore 19
și 19:30 seara. Trebuie să fim perfect lucizi și să lucrăm cu înțelepciune când e vorba să
comunicăm și celorlalți acest plan.”256

254
Ibidem I257595, f 11
255
Ibidem, f 22
256
Ibidem I257595,f 2

400
Tot în dosarul lui Mircea Dragomir, UM 01731 Timișoara, ofițerul de contrainformații din
data de 2.05.1978, șeful serviciului, colonel Paul Firan, raport cu propunere de aprobare a
avertizării soldatului Dragomir Mircea, membru fanatic al sectei ”Adventiști de ziua a
șaptea”.
„La data de 17.02.1978 a fost deschis dosarul de urmărire informativă, cu numele conspirativ
”Fanaticul” pentru verificarea atitudinii prezente a soldatului Dragomir Mircea, care de la
încorporare s-a manifestat ca un membru fanatic al sectei ”Adventiști de ziua a șaptea”,
refuzând ori sustrăgându-se în mod sistematic de la programul zilei de sâmbătă. Pe timpul
verificării a rezultat că acesta posedă asupra sa o serie de materiale de propagandă sectantă,
sub formă de extrase, scrisori, notițe pe care le folosește atât pentru propria îndoctrinare cât și
pentru îndoctrinarea celor cu care vine în contact sau cu care corespondează. A încercat să
poarte discuții de propagandă mistică cu mai multe persoane din armată, printre care și cu
unele cadre permenente. Cu ocazia discuțiilor purtate în scop educativ cu acesta, de către
factorii educaționali din unitate, a rămas imun la toate argumentele științifice aduse,
dimpotrivă, a venit cu tot felul de contraargumente, care să dovedească legalitatea sectei,
menținându-și poziția.
În această perioadă, cu toată munca de educare, dusă atât de ofițerul de C.I, direct, prin
organele de comandă și politice, militarul nu a putut fi determinat să renunțe la fanatismul
său, pentru care propun să se treacă la avertizarea acestuia pentru refuzul de a participa la
programul de pregătire politică și militară precum și la programul subunității în zilele de
sâmbătă, față de organele de comandă, partid și UTC din unitate. De acord, șeful biroului ci,
colonel Ioan Ferezan, ofițer de ci, căpitan Pancu Aurel. 257
La pagina 73 se vede clar că aceeași ofițeri de contrainformații, în 3.05.1978 trasează o
sarcină Securității:
„Rugăm să instalați și exploatați instalația de tip A.E.B. pentru Dumitru Dragomir Mircea, de
profesie și specialitate militar în termen, la adresa unității militare 01731, strada Polonă, nr.
350, căminul nefamiliști numărul 2.
Instalația va fi făcută în încăperile biroului evidență. În mod deosebit interesează următoarele
probleme: dacă are manifestări religioase care contravin legilor Republicii Socialiste
România, dacă comite acte penale sau încearcă să determine pe alții la asemenea fapte sau
insubordonare. Materialul obținut va fi expediat la indicativul UM 01731 Timișoara,

257
Ibidem f, 72

401
contrainformații, tovarășului căpitan Pancu Aurel, telefon 24708 care va ține contactul cu
operativul dumneavoastră în această problemă.
Mircea Dragomir a fost supravegheat în armată cu mijloace T. O și prin intermediul
informatorilor
Planul de măsuri pentru introducerea dispozitivului A.E.B. în cazul sectantului fanatic
Dragomir Mircea: 1. Pentru introducerea emițătorului în biroul în care va fi audiat,
suspectului i se va solicita cheia biroului de la fostul rezident ”Petrică” pentru câteva ore, sub
pretextul de a se ancheta doi militari ce urmează a fi trimiși în judecată, care sunt dealtfel
cunoscuți în unitate ca dezertori. Asigurarea pe timpul introducerii emițătorului se va face
prin postarea la intrarea în încăpere a locotenentului-colonelului Seiche, care nu va permite
intrarea în birou a altor persoane, instalarea făcându-se de către căpitanul Pancu Aurel. 2.
Pe timpul exploatării se va asigura controlul emițătorului prin audierea permanentă din biroul
ofițerului de ci care este în camera alăturată și se va interveni imediat dacă se ivesc probleme
deosebite. Audierea și controlul se va realiza prin serviciul permanent de către căpitanul
Pancu și locotenent Seiche. Pentru scoaterea emițătorului se va proceda în mod asemănător ca
pentru introducere, asigurându-se intrarea în birou a altor persoane.”258

„Unitatea militară numărul 01731 Timișoara, ofițerul de contrainformații, proces verbal

încheiat astăzi 03.05.1978, la unitatea militară 01731 Timișoara cu ocazia avertizării
soldatului Dragomir Mircea, conform aprobării șefului SCI pentru refuzul acestuia de a
participa la programul de instruire militară și politică în zilele de sâmbătă, sub motivul că nu îi
permit preceptele sectei din care face parte, respectiv ”Adventiștii de ziua a șaptea”.
La avertizare au participat ofițerul de C.I al UM 01731 Timișoara, căpitanul Pancu Aurel,
prim-locțiitorul comandantului, colonel-inginer Roșu Teodor, șeful de stat-major, locotenent-
colonel Ungureanu Gheorghe, locțiitorul secretarului de partid pe unitate locotenent-colonel
Lăcătuș Ion, instructorul pe unitate căpitanul Pușcuță Alexandru și respectiv soldatul
Dragomir Mircea. Ofițerul de ci, Pancu Aurel, a arătat celor prezenți că a fost chemat soldatul
Dragomir Mircea spre a fi avertizat de către organele noastre pentru nerespectarea
prevederilor regulamentelor militare, faptă prevăzuta ca infracțiune, articolul 334 din Codul
Penal, în care sens i se atrage atenția acestuia pentru ultima oară să se încadreze în programul
unității, în caz contrar urmând a i se întocmi actele de trimitere în judecată pentru
insubordonare.

258
Ibidem 73

402
Soldatul Dragomir Mircea a răspuns că el dorește să-și termine serviciul militar dar solicită
din partea unității înțelegere și să se creeze posibilitatea de a nu participa la program
sâmbetele, întrucât nu-i permite religia sa. I s-a răspuns că nu i se pot face derogări de la
programul subunității și că este obligat să-și satisfacă serviciul militar în condițiile existente,
așa cum s-a obligat prin jurământul militar, întocmai și la timp să execute ordinele fără
explicații ale acestora. Soldatul Dragomir Mircea a răspuns că în aceste condiții nu poate să
participe. Față de atitudinea recalcitrantă a militarului au luat atitudine cei prezenți,
combătând-o, arătându-i că greșește și că este pasibil de pedeapsă penală dacă își menține
atitudinea de neparticipare la program sâmbăta. Colonel-inginer Roșu Teodor a arătat în
cuvântul său că în țara noastră și în armată nu se interzice practicarea vreunei religii, însă
fiecare cetățean, ca militar, este obligat să respecte regulamentele militare, care sunt lege
pentru aceștia, este obligat să execute întocmai ordinele superiorilor indiferent de ziua în care
i se cere să execute un ordin. Locotenent-colonel Lăcătuș Ion a arătat că deși a mai discutat cu
acest militar, acesta nu a fost receptiv, rămânând la concepțiile sale. Dată fiind vârsta acestuia
îl consideră ca pe un copil al dânsului și îl sfătuiește să respecte legile statului și
regulamentele militare, indiferent de ce religie este, să se gândească bine, că este vorba de
viitorul său și să se supună cerințelor acestor regulamente. Locotenent-colonel Ungureanu
Gheorghe a arătat că de la încorporarea acestuia până în prezent s-a depus multă muncă de
educare a acestuia și dacă până în prezent el nu a înțeles că trebuie să se încadreze în program
ca toți militarii, inclusiv sâmbăta, nu are decât să suporte rigorile legilor noastre, propunând să
fie trimis imediat în instanță pentru insubordonare. Căpitanul Pușcuță Alexandru a spus că ar
fi indicat ca acesta să se gândească mai lucid la viața sa în raport de realitățile vieții și să ia o
hotărâre ca atare. Soldatul Dragomir Mircea a răspuns în încheiere că el nu poate să participe
la activități în ziua de sâmbăta, dorește să facă serviciul militar, dar numai în condițiile arătate
anterior, de a nu fi obligat să lucreze sâmbăta. S-a arătat încă odată că dacă nu se încadrează
în program este pasibil de a fi trimis în instanță și condamnat, acesta menținându-și poziția.
Având în vedere poziția recalcitrantă a soldatului, locțiitorul comandantului Roșu Teodor a
declarat că va cere aprobare pentru trimiterea în judecată a acestuia pentru insubordonare.259

„Mircea Dragomir a fost condamnat la patru ani pentru comiterea infracțiunii de

insubordonare care a constat că în ziua de 6.05. 1978 a refuzat să execute pregătire

259
Ibidem f, 74

403
militară și politică în zilele de sâmbătă motivând că contravine convingerilor sale
religioase. ”

Mai departe se vede că acesta a fost deținut. Penitenciarul București, contrainformații

29.06.19 78 i se face o fișă, a fost arestat la 08.05.1978, depus în penitenciar în aceeași dată,
condamnat la patru ani pentru comiterea infracțiunii de insubordonare care a constat că în ziua
de 6.05 a refuzat să execute pregătire militară și politică în zilele de sâmbătă motivând că
contravine convingerilor sale religioase. 260
Mircea Dragomir a fost înconjurat în celule de un număr mare de deținuți transformați
în informatori ai Securității
Mircea Dragomir a fost transferat la penitenciarul Timișoara la 13.06.1978 pentru recurs, fost
căutat de familie, în două rânduri a declarat refuz de hrană pe motive juridice, a fost pedepsit
cu 6 zile izolare pentru că nu muncește sâmbăta și pentru că nu are buletin și fotografii în
dosar. Se mai spune că are antecedente penale, 3 ani pentru insubordonare în 1974, eliberat
din penitenciarul Aiud la 04.02.1977.
Din același dosar al lui Dragomir Mircea, cităm dintr- o notă dată de un deținut care stătea în
cameră cu acesta la data de 20.09.1978. Stând în cameră cu deținutul Mircea Dragomir, arăt
următoarele: Încă de la venirea sa deținutul spune că există Dumnezeu, acest fond al lui l-a
luat din familie.
Povestește întâmplări din Biblie, se roagă și nu mănâncă decât de la pachet, spunând că
mâncarea este cu grăsime. Noi cei din cameră l-am combătut spunându-i că știința a învins
totul, iar el este depășit de realitate. Cu toate că respectivul caută și alți adepți, i-am interzis să
mai vorbească de Biblie, dar totuși respectivul se roagă lui Dumnezeu în genunchi, în
picioare. Aceasta este nota pe care o dau și o semnez. C. Ștefan 20.09.1978
”Stând în cameră cu Dragomir Mircea, de când l-a băgat în cameră cu noi ne-a vorbit de
Biblie, minuni pe care le-a făcut Dumnezeu, facerea lumii, noi bineînțeles că l-am combătut și
i-am arătat progresele pe care le-a făcut știința în toate domeniile dar el are totuși această
credință în Dumnezeu și nu vrea să audă despre progresele pe care le-au făcut oamenii de
știință în unele domenii de activitate. Carne nu mănâncă de la cazan, ținând regim vegetarian.
Aceasta este declarația mea și o semnez.” Telcu Tudor.261

260
Idem, f 74
261
Ibidem 115

404
Din același dosar al lui Dragomir Mircea, un raport al Ministerului de Interne, secția
București, Departamentul contrainformații, 06.10.1978, raport rezultat din urmărirea operativă
a deținutului Dragomir Mircea. Deținutul Dragomir Mircea este condamnat 4 ani pentru
săvârșirea infracțiunii de nesupunere la încorporare.

„În 1974-1977 a mai suferit o condamnare de 3 ani pentru același gen de infracțiune. În fapt,
sus-numitul a refuzat să execute pregătirea militară și politică în zilele de sâmbătă, motivând
că cerința convingerilor sale religioase, fiind membru al sectei adventiștilor de ziua a șaptea
nu îi permite acest lucru. Din urmărirea deținutului în cadrul dosarului de urmărire
informativă ”Fanaticul” rezultă că în penitenciar continuă să se mențină pe aceeași poziție de
sectant. Un timp fiind plasat într-o cameră cu deținuți bătrâni, inapți, negăsind mediu prielnic
pentru exprimarea verbală a convingerilor sale, a făcut diferite prelucrări biblice pe coli de
hârtie. Pentru deținerea de obiecte interzise în penitenciar a fost mutat disciplinar într-o
cameră de pe secția izolator, asigurată cu mijloace speciale și tehnică operativă. Datele și
problemele rezultate cu acest deținut, pe lângă fanatismul cu care își dezvoltă ideea, a scos în
evidență și faptul că a încercat să inoculeze celor din cameră idei mistice, să le trezească
interesul pentru precepte religioase prin istorisiri și cântece adventiste. Materialele rezultate
din urmărirea tehnico-operativă (TO) au fost confirmate prin declarațiile unor deținuți aflați în
această ultimă perioadă în cameră. 262
Având în vedere pericolul pe care îl reprezintă acest deținut propunem: avertizarea sa în
prezența conducerii unității, luarea următoarelor măsuri: 1.menținerea deținutului izolat de
grupuri mari, sub supravegherea informatorilor ”Rădulescu” și ”Mihai” urmărindu-se și
reacția după avertizare. 2. Întrucât și părinții cât și frații săi fac parte din aceeași sectă, vom
lua legătura cu organul de securitate municipal București pentru a stabili cum sunt aceștia
cunoscuți, semnalând totodată că Dragomir Mircea a încercat să ia legătura cu Clark Smith. 3.
Prin conducerea unității va fi pregătit un educator care să se ocupe mai intens de influența
acestuia, în funcție de rezultatele ce vor fi obținute vom întreprinde și alte măsuri. Semnează
ofițer de contrainformații căpitan Dumitru Tudorache.
Ma încolo apar demersurile pe care le face inspectoratul de Securitate București să verifice
rudele, la pagina 118, după aceea la pagina 119 o declarație angajament a acestuia, la 19
octombrie 1978 în care zice că va face numai planșe și programe pentru penitenciar și nu-și va
mai lua notițe, oricum nu recunoaște că notițele erau pentru bătrâni sau pentru propagandă ci

262
Ibidem 117

405
ca să-și amintească unele pasaje, iar într-o ultimă notă raport, din 26.02.1979, raport al
colonelului Calotă Petru, șeful serviciului contrainformații din penitenciarul București, raport
de încetare informativă în dosarul ”Fanaticul” privind pe deținutul Dragomir Mircea și
menținerea acestuia sub supraveghere informativă.
Dosarul de urmărire informativă ”Fanaticul” a fost deschis în data de 22.02.1978 asupra
deținutului Dragomir Mircea întrucât acesta face parte din secta adventiști de ziua a șaptea, iar
în timpul satisfacerii serviciului militar a refuzat să execute pregătire militară în zilele de
sâmbătă, fapt pentru care Tribunalul Militar l-a condamnat la 4 ani închisoare,
infracțiune pedepsită de art. 334 Cod Penal.
După încarcerarea în penitenciarul București cel în cauză a continuat cu activitatea sa mistică,
devenind un pericol de a atrage la sectă alți deținuți. În scop de prevenire, la data de
19.10.1978 deținutul Dragomir Mircea a fost avertizat de organele noastre, cu care ocazie i s-a
atras atenția să aibă o comportare regulamentară la locul de detenție. De la data avertizării
deținutul Dragomir Mircea a încetat de a mai face propagandă mistică în detenție, cadrându-se
în programul penitenciarului. Poziția pozitivă a deținutului după avertizare a fost confirmată
de rețeaua operativă cât și de mijloacele speciale. Având în vedere poziția deținutului
propunem să se aprobe încetarea urmăririi informative în cazul lui, menținerea sa în
supraveghere informativă și T.O, urmând a fi luate următoarele măsuri: se va propune
conducerii unității ca deținutul să fie scos la muncă la punctul de lucru ”confecții curele”unde
îl vom cadra informativ cu agenții ”Mihai” și ”Romeo” în vederea influențării lui pozitive.
Vizitele cu familia vor fi intens supravegheate prin colaboratorii ”Vali” și ”Popescu” pentru a
verifica ce influență primește din partea familiei, recunoscuți și aceștia ca adventiști. Va fi dat
sub supraveghere educatorului ”Traian”. Contrasemnează ofițer de contrainformații căpitan
Tudorache Dumitru.

406
9.Povestea pastorului Titi Gîdea, tatăl cunoscutului realizator tv, Mihai Gîdea
„Da, sunt Titi Gâdea, m-am născut în 26 martie 1946, în localitatea Dracea, județul Turnu
Măgurele, între Alexandria și Turnu Măgurele. Până la vârsta de 8 ani am locuit în localitatea
aceasta, am copilărit împreună că verișorii mei.
Tatăl meu a locuit în București începând cu anul 1950, iar în anii 52-53 ne-a chemat și pe noi
la București. Acolo am avut posibilitatea să facă și experiențe cu Dumnezeu datorită faptului
că erau mari probleme cu Sabatul la școală. În iarna și primăvara anului 1963 am avut
posibilitatea să-l cunosc pe Dumnezeu în mod personal în sensul că aveam examenul atât
teoretic, cât și practic la școala profesională UCECOM în Sabat,
dar Dumnezeu a ajutat ca în această perioadă să pot să-mi fac lucrările până a intra în Sabat.
Și Dumnezeu m-a ajutat să pot să iau și o notă mare, deci am terminat cu 9,75, dar și cu
Sabatul liber. De atunci au început marile probleme în sensul că o perioadă de timp eu nu am
mai mers la adunare, am avut o influență negativă și anume că profesoara de economie
politică ne-a introdus ideea de a deveni utm-iști, de a deveni conducători în cadrul UTM –
ului, vorbesc de Organizația Tineretului Muncitor, mai târziu a devenit UTC.
Am făcut o școală de conducători în cadrul UTM-ului la Snagov și acolo, la un final de
cursuri, a venit și Virgil Trofin, care era secretar general al UTM-ului și reprezentant al
tineretului în Comitetul Central al PCR.
De atunci m-i s-a înfiripat în minte dorința de a ajunge ca și el, un conducător de tineret și să
putem să formăm și să educăm pe tineri în domeniul acesta. Însă nu la mult timp eu am trecut
printr-o criză de sănătate în care l-am cunoscut pe Dumnezeu și am schimbat și traiectoria
vieții mele, dinspre politică spre Dumnezeu.
E.U. Nu mi-ați spus cum îi chema pe părinții dumneavoastră.
T.G. Părinții mei se numeau Constantin și Maria.
E.U. Erau și ei membri ai Bisericii?
T.G. Da, ei erau membri ai Bisericii. În tinerețea lor au primit adevărul și au acceptat acest
adevăr. S-au căsătorit și atunci când noi am venit pe lume eram deja obișnuiți cu învățăturile
Scripturii.
Am mers încă de copii la adunare, am avut favoarea să avem și comunitate în localitate,
lipseam de la adunare doar atunci când eram bolnavi sau o situație mai deosebită. Părinții mei
au suferit, în special mama pentru că încă de mică urma la adunare, iar în toate sâmbetele
lipsea de la școală.
Luni întotdeauna o punea în genunchi, pe coji de nucă, adeseori stătea de dimineață, de la
începutul orelor până la prânz când pleca acasă.

407
N-aș putea să spun că a fost bătută, dar a fost maltratată psihic și amenințată de multe ori
pentru aceasta.
De unde a învățat dânsa să fie loială lui Dumnezeu?
De la părinții dânsei, care, după câte îmi aduc aminte, în timpul războiului, bunica mea din
partea mamei a fost arestată și condamnată la 25 de ani de muncă silnică pentru credință.
Interesant că a mers din post în post până la București și la București a fost depusă în
penitenciarul Văcărești.
Acolo a fost obligată, împreună cu celelalte surori de credință, să lucreze sâmbăta.
Dânsa nu a acceptat și ne-a povestit când am fost mai mari cum că într-un Sabat au fost din
nou obligate să iasă la muncă în grădina penitenciarului ca să li se adauge încă câteva ore în
plus și să poată să iasă mai repede din închisoare, însă dânsa, împreună cu alte surori, nu au
ieșit și după vreo două sau trei ore, în jurul orei 10 și ceva, un val de avioane au trecut pe
deasupra închisorii și au aruncat bombe chiar în curte, unde erau oameni, atât femei, cât și
bărbați, care lucrau.
Toți cei care au fost în curte au murit, iar bunica și celelalte care au rămas în camere au fost
scutite de o asemenea nenorocire.
L-au cunoscut pe Dumnezeu, ochii lor au văzut minunea pe care Domnul a făcut-o. La scurt
timp, la numai câteva luni de zile, au venit rușii și în 23 august 1944, dânșii au fost scoși din
închisoare.
E.U. Ne reîntoarcem. Putem să reluăm firul de la copilărie, trecând printre experiențele care
v-au impresionat, care v-au făcut să vă simțiți mai apropiat de această Biserică. Și apoi să ne
reîntoarcem în locul biografiei scurte.
T.G. Da, deci situația sănătății mele s-a deteriorat pentru o perioadă scurtă de timp, dar
aceasta a fost benefică pentru că m-a ajutat să iau decizia de-al cunoaște pe Dumnezeu în
experiență personală. În vara lui 1963 am luat decizia să păstrez Sabatul, indiferent de situație.
Am fost angajat la Cooperativa ”Muncă și Artă”, am fost imediat solicitat ca să continui mai
departe în pregătirea mea politică. M-au ales ca locțiitor de secretar UTM pe organizația
cooperativei. Eu nu am participat decât de câteva ori la aceste ședințe pentru că eu aveam în
plan să merg să mă botez în Biserica Adventistă și în vremea aceea nu era posibil să fi și
adventist și UTM-ist.
Am renunțat la politică. În vara lui 1964 am fost botezat de pastorul Galfi Ludovic, care era
pastor la Grant București.

408
În iunie 1964 fratele Galfi a organizat un botez secret pentru că în vremea aceea inspectorii de
culte nu dădeau aprobare pentru toți membri, în mod special pe tineri nu-i aprobau ca să fie
botezați.
Așa că el făcea botezuri speciale pentru cei despre care știa că nu o să fie acceptați la botez.
Au fost trase jaluzelele, s-a făcut botezul la subsolul Bisericii, unde era un bazin mic și
acolo au fost invitate doar rudele de gradul I ale candidaților de botez.
Erau 11 persoane, după câte îmi aduc aminte șapte băieți și patru fete, printre care și
verișoara mea, Nela.
Botezul acesta m-a ajutat să mă leg mai mult de Dumnezeu, să las toate celelalte plăceri la o
parte și să îmi dedic viața lui Dumnezeu.
În 1965 am participat la examenul de admitere la institutul nostru teologic din vremea aceea.
Am participat la primul examen, la română scris. După aceea, eu nu am mai putut participa.
Nu-mi amintesc exact, dar se pare că m-am îmbolnăvit pentru că sâmbătă am fost vizitat de
colegii mei care au dat cu mine la Seminar. Și eram acasă, eram bolnav, nu puteam să mă
deplasez. Doar patru au fost acceptați dintre ceilalți colegi, ei au continuat mai departe
studiile. Iar eu, în anul următor, în octombrie 1966, am fost încorporat în armată. Am fost
chemat vinerea ca să fiu încorporat chiar a doua zi, sâmbătă.
E.U. Cu cine ați fost în generație dintre cei care au intrat în acel an, în 1965? Ca și pastori.
T.G. Cu Petrică Moisan, Popovici Dan – care este în Germania acum, din 1982, Gigi Toma și
Nicu Paulin. Eu m-am împrietenit cu ei. Eu nu aveam posibilitatea să studiez la Seminar, dar
fratele Gigi Toma m-a ajutat foarte mult să-mi pregătesc teme, subiecte atunci când eram
chemat să slujesc la amvon. În felul acesta am început să mă obișnuiesc cu pregătirea
subiectelor spirituale.
Titi Gâdea a refuzat să fie încorporat în armată Sâmbăta
Deci, încă o dată spun că în octombrie 1966 am fost chemat să fiu încorporat vinerea. Nu mai
rețin exact data, dar oricum era spre partea a doua a lunii octombrie, cred eu 15-20. Eu am
spus clar comandantului că nu pot să vin a doua zi să fiu încorporat. Și el a spus: ”Băi, băiete,
aici este armată și nu poți să faci ceea ce vrei tu, ci trebuie să faci ce-ți spunem noi!”
Eu vineri m-am pregătit, mama mi-a pregătit bagajele, mâncare, îmbrăcăminte, am pregătit și
geamantanul, însă eu am plecat la adunare. Am stat tot timpul acolo, însă a venit acasă o
delegație de la comisariat, formată dintr-un milițian și doi soldați. Au venit să mă aresteze că
nu m-am prezentat la comisariat. Mama mea le-a spus că eu sunt plecat de acasă și nu știe
când eu vin, probabil sâmbătă seara târziu.

409
Ei au stat ce-au stat, după aceea au plecat, au lăsat-o pe mama în pace. Sâmbătă seara, după ce
a apus soarele, împreună cu fratele meu cel mare, Gelu Gâdea, care mai târziu a fost
prezbiterul comunității Grant, am plecat la comisariat ca să poată vorbi cu comisariatul și cu
toți ceilalți să le explice situația mea. Era 7.30 – 8 seara, nu mai era nimeni la comisariat. Ne-
a văzut cineva și ne-a zis: ”Nu mai este nimeni, doar mâine dimineață la prima oră să veniți
pentru că atunci ei vin încă să încorporeze”.
M-am prezentat împreună cu fratele meu şi cu geamantanul cu tot la comisariat duminică
dimineaţa şi ne-au făcut o teorie destul de mare, că de ce nu m-am prezentat, apoi mi-a tras
fişa de drum pentru a merge la Alba-Iulia, la… da, nu, scuzaţi-mă, la a merge la unitatea
militară 031, dacă nu greşesc, în Orăştie, care era unitate militară de Securitate.
Ei m-au trimis ca şi croitor pentru că eu am lucrat croitorie şi acolo m-au trimis ca şi croitor.
Când am ajuns acolo, am călătorit toată noaptea, pentru că trenul a fost de la ora 8 seara, până
spre dimineaţă, la 5-6. Am ajuns la unitate în jurul orei 6:30-7 şi m-am prezentat cine sunt,
mi-a spus să aştept, au început să vină cadrele militare, am văzut tot felul de ofiţeri care erau
salutaţi, în cele din urmă a venit şi un tânăr, civil, pe care îl saluta şi comandantul unităţii
militare şi el a plecat mai departe şi eu m-am dus şi l-am întrebat pe cel de la poartă, sergentul
de serviciu, cine este tânărul acesta, de este salutat şi de colonel şi de maior şi de căpitan. Şi el
mi-a spus: „Este contrainformatorul!”. Aş vrea să vă spun că el a fost pionul principal pentru
a-mi grăbi condamnarea mea. El a participat la consolidarea dosarului meu pentru a fi trimis
la Bucureşti. El mă trăgea de limbă de fiecare dată, îmi controla scrisorile care veneau, erau
controlate de el, nu ştiu care era metoda, nu pot să spun, se pare că în infraroşu, sau desfăcea
plicul şi după îl lipea la loc, nu cunosc metodele din vremea aceea, dar el ştia absolut tot,
prietenii mei îmi scriau despre cum să pot să rezist acolo, îmi scria aşa mai cu aplicaţii
spirituale, ai grijă să mănânci pâine suficientă, ca să poţi să rezişti, să faci faţă, dar se referea
la faptul că eu aveam un Nou Testament foarte micuţ pe care îl păstram în buzunarul din
partea stângă şi de câte ori eram într-o situaţie grea, eram ameninţat, scoteam carneţelul acolo
unde nu eram văzut, pentru că nu aveam voie să am o asemenea carte la mine, mă duceam
separat, undeva într-un colţ şi citeam, mă rugam şi lăsam apoi ca Dumnezeu să conducă
lucrurile în aşa fel încât să fiu ocrotit pe mai departe.
Lucrul acesta nu a durat prea mult pentru că a venit control din partea unităţii şi mi-a găsit
acest Nou Testament pe care mi l-a luat şi nu mi l-a mai dat niciodată… ba mi l-a dat când am
plecat la penitenciar.
Asta era în luna octombrie, în prima vineri seară am avut un timp special în care m-am rugat
la începutul zilei de Sabat, iar după aceea mi s-a dat harnaşamentul pe care îl aveam în dotare

410
şi l-am depus acolo unde era locul lor, la rastel, iar eu m-am retras la dormitor. Dimineaţa
când a sunat trezirea, m-am îmbrăcat, m-am dus la masă, eu nu serveam absolut nimic
aproape de la unitatea militară pentru că era cu carne de porc, slănină sau cu altceva şi nu
foloseam decât pâinea, ceaiul sau cafeaua pe care o dădea, nu cafea originală ci cafea de
cereale, un pic de brânză sau marmeladă, era singurul lucru pe care îl puteam mânca de acolo.
În rest eu nu puteam să mă ating de nici un fel de alimentaţie, pentru că totul era cu untură de
porc. Aveam pe cineva care lucra acolo la bucătărie şi îmi spunea că a pus untură sau a pus
slănină şi că totul se unge, absolut toate mâncărurile se ungeau cu această grasime, aşă că nu
mă puteam atinge de nici un fel de mâncare caldă. Am avut posibilitatea ca un prieten mai
mare, era anul 2, îmi dădea, pentru că el avea relaţii foarte bune la bucătărie, îmi dădea porţia
lui de marmeladă, porţia lui de brânză şi în felul acesta m-am putut hrăni mai bine şi să fac
faţă în felul acesta şi la nevoile fiecărei zile.

9.1 Prima confruntare cu maiorul unității de Securitate din cauza refuzului de a ieși la
trageri Sâmbăta . Primul arest
Mergeam la instrucţie, eram scutit deseori pentru că se făcea trei luni de instrucţie la
Securitate, următoarea a fost tragere şi eu nu am participat, de aicea au pornit stările
tensionate între mine şi comandanţii mei, pentru că neieşind la instrucţie în zi de Sabat, au
început problemele. Îmi aduc aminte că în prima zi de sâmbătă, a doua sâmbătă când a fost să
mergem la tragere demonstrativă, când trebuiau să tragă ofiţerii şi ca noi să trebuiască să
asistăm la trageri şi să învăţăm de la ei, eu am refuzat să plec la câmpul de tragere şi pentru
treaba aceasta am fost îmbrâncit de maiorul comandant al companiei, nu al unităţii militare,
al companiei din care eu făceam parte, un om foarte dur, om rău, a început să mă ameninţe că
eu am legături cu americanii şi că religia mea vine din America şi că am ceva împotriva
ruşilor, chiar că lupt împotriva regimului comunist din vremea aceea. Toate aceste ameninţări
m-au lăsat rece şi am spus: „Eu nu am legături cu americanii, dumneavoastră aveţi legături cu
americanii, pentru că vă străduiţi să aveţi legături cât mai bune cu americanii ca să vă dea
clauza naţiunii favorizate, iar nu aveţi dreptul să îmi faceţi nici un fel de greutate, încât ceea
ce eu fac este doar din cauza conştiinţei. M-au băgat imediat la arest şi am fost pus să dau 3
declaraţii până când vin ei de la tragere.
De ce am făcut lucrul acesta? Pentru că cu un Sabat înainte tot aşa mergeam la tragere de
obicei şi comandantul mi-a spus că nu va fi nici un fel de problemă, că nu-mi va face nici un
fel de greutate şi atunci eu am mers, am plecat ştiind că sunt în mijlocul naturii, acolo mă pot
ruga, mă pot retrage în loc retras, pot să cânt, să laud pe Dumnezeu, să mă rog, dar lucrurile

411
nu au stat aşa, pentru că pe drum l-au obligat pe sergentul comandantul grupei mele să facă
instrucţie cu noi până la locul de tragere.
Şi eu nu am vrut să execut şi atunci a trebuit să fac greutăţi tuturor celor din grupă. Deci toţi
cei din grupă au avut de suferit din cauza mea, din cauză că eu nu executam şi-atuncea i-a
întărâtat pe ei împotriva mea. Dumnezeu m-a ajutat să ajung cu bine acasă la unitate în
Sabatul acela şi i-am promis Domnului că nu mă voi mai duce niciodată şi nu voi mai ieşi
nicăieri în zi de Sabat, de vineri seara până sâmbătă seara sub nici o formă din unitate şi nu
voi mai face niciun fel de activitate. Dumnezeu m-a ajutat, am avut posibilitatea ca în primul
Sabat când eu am fost arestat şi dus la….
E.U. La carceră?

9.2 Titi Gâdea sprijinit de un ofițer de Securitate

T.G. Da, la arest, scuzaţi-mă. Vorbesc cu căpitanul care era ofiţer de serviciu pe toată unitatea
militară. Un om, se părea, un om cumsecade, el a stat de vorbă cu mine aproximativ două ore
şi m-a întrebat: „Da tu de ce eşti aicea?” Alălaltu a făcut prostie, alălaltu a înjurat, ălălaltu a
venit beat, da tu ce-ai făcut?” Am spus: „Eu n-am făcut nimic!” „Păi cum, atuncea de ce te-a
adus la arest?” Şi-atuncea a trebuit să-i spun că eu sunt adventist şi nu fac nimic de vineri
seara. Explicaţiile astea l-au determinat pe el să-şi ia timp să vorbească cu mine. Peste vreo
două ore, două ore şi ceva se uită la ceas şi zice: „Acum trebuie să vină comandanţii şi tu n-ai
dat declaraţiile”. Am uitat să vă spun că m-a rugat să-i spun ce cred eu. Şi-atunci i-am spus de
la Creaţiune, vă daţi seamă ca aveam doar un an, un an şi jumătate de când m-am botezat, da,
mai puţin de doi ani, un an şi jumătate de când m-am botezat şi nu ştiam eu atât de multe
lucruri ca să-i pot spune.
Dar am luat-o de la Creaţiune şi până la a Doua Venire a Domnului Cristos. Cum Domnul
Cristos a murit pe cruce ca să plătească păcatele ale noastre ale tuturor şi că jertfa lui este
înlocuitoare pentru noi care am păcătuit.
Lucrul acesta l-a făcut pe el foarte, foarte atent. L-a determinat să fie foarte atent la fiecare
cuvânt, la fiecare afirmaţie pe care o făcea şi am încheiat cu venirea Domnului Cristos, când
el va veni în glorie, în slavă şi cei credincioşi vor fi luaţi la cer, cei morţi vor învia, iar cei vii
vor fi transformaţi în trupuri nepieritoare, nesupuse putrezirii, nesupuse morţii şi că acolo vom
trăi veşnic fericiţi.

412
Lucrul acesta l-a determinat pe el să ia o atitudine la care eu nu m-am aşteptat şi anume a zis:
„Titi dacă eu aş fi convins de ce tu spui, acum m-aş dezbrăca de hainele militare şi m-aş face
adventist”.
Parese că lucrurile au fost totuşi spre bine, pentru că de foarte multe ori el m-a ajutat. Îmi
spunea dacă dosarul a fost trimis la Bucureşti şi care e rezultatul, dar el făcea lucrul acesta cu
risc foarte foarte mare. De ce? Pentru că dacă ar fi aflat comandanţii, el ar fi făcut în primul
rând cred că l-ar fi degradat şi ar fi făcut puşcărie, pentru că acestea erau considerate secretele
unităţii militare. Dar el a riscat pentru ca cumva să mă ajute pe mine, să ştiu eu ce am de
făcut. Am reuşit în fiecare sâmbătă să îmi fac programul meu de studiu, uneori mă ascundeam
sau un loc unde nu mă mai găseau şi atunci au făcut altceva, au început să… în luna
noiembrie, decembrie au început în aproape fiecare vineri seara să bage alarma şi lucrul acesta
m-a determinat să mă ascund. Dar ei mă găseau, după zece minute, un sfert de oră şi atunci
mă puneau să dau declaraţii. M-au obligat să dau declaraţii cum au vrut ei, eu întotdeauna
scriam potrivit articolului, nu mai reţin, mi se pare articolul 30 din Constituţie, garanta
libertatea de conştiinţă.
Am mai folosit un articol din Constituţie care vorbea de faptul că părinţii erau datori să îşi
crească copiii în religia lor. Şi atunci eu am fost crescut în religia aceasta, părinţii mi-au vorbit
despre Dumnezeu şi nu pot să fac altfel datorită faptului că conştiinţa mea nu-mi dă voie. Deci
nu că nu vreau să execut ci datorită faptului că conştiinţa nu-mi dă voie. Şi mi-au zis să nu
mai scriu articolul 30, pentru că ei ştiu articolul 30 şi nu mai este nevoie, dar să scriu de ce nu
am executat ordinele şi care este angajamentul meu pentru viitor. Întotdeauna eu am spus că
voi face absolut totul, până la legea lui Dumnezeu. Punctul acesta cred că i-a înfuriat, în luna
decembrie a venit un procuror de la Tribunalul Militar Timişoara, tribunal care se pare că era
foarte-foarte sever, cel mai sever în vremea aceea.
E.U. E acelaşi tribunal care l-a condamnat şi pe bunicul meu la 10 ani

9.3 Mărturii mincinoase împotriva adventistului Titi Gâdea la procesul de la Timișoara

T.G. Probabil. Mai e un procuror care a venit de la Timişoara, s-a comportat foarte frumos,
ceea ce m-a surprins pe mine, a fost că după ce mi-a luat datele personale, a invitat pe câţiva
colegi care au dat mărturie împotriva mea. Nu m-am aşteptat, ei au declarat că m-au văzut
când eu am furat înălţătorul de la armă, apoi altul a declarat că am furat masca de gaze, nu
mai reţin dar au fost 4-5 colegi, care toţi au făcut marturii mincinoase, care nu erau adevărate
şi am început să plâng.

413
Şi maiorul a fost mişcat de cele întâmplate şi a întrebat de ce plâng, pentru ce plâng şi am
spus: „Tovarăşul maior, nu este adevărat ceea ce spun colegii mei, eu am recunoscut şi în faţa
lor că ceea ce ei declară că am făcut nu este adevarat!”
Deci nu mi-a fost teamă, Dumnezeu m-a încurajat, am avut un curaj extraordinar, de felul
meu eram foarte-foarte timid şi foarte multe lucruri am pierdut din cauza timidităţii, dar atunci
am avut curajul să spun lucrurilor pe nume şi maiorul mi-a spus să stau liniştit, nu ştia de ce,
dar când am auzit că e de la tribunalul Timişoara, l-am întrebat, că acolo lucra şi fratele tatălui
meu, Gâdea Vasile, care era maior procuror, coleg cu el. „Cunoaşteţi cumva pe maior Gâdea
Vasile, de la Tribunalul Militar Timişoara?”
Şi el se uită la mine şi zice: „Doar n-oi fi rudă cu el!” „Ba da!” Atunci el a făcut o faţă mult,
mult mai senină decât până atunci, lucru pe care nu l-am înţeles atunci de ce. A dus la
Timişoara declaraţiile mele, declaraţiile colegilor, ale comandanţilor, probabil tot dosarul l-a
dus acolo. Şi în ianuarie am fost anunţat doar cu câteva zile înainte de condamnare, 12 spre 13
ianuarie, a venit noaptea, deşi nu avea voie noaptea să mă trezească din somn, la ora 1, să-mi
explice că şi el este adventist dar că nu a spus că este adventist şi-a văzut de treabă şi că după
un an şi patru luni se va retrage acasă la părinţi şi că-şi va continua de credinţă încercând să
mă facă şi pe mine să renunţ la lucrurile acestea pentru ca să mă pot întoarce acasă mai
repede. Ce s-a întâmplat mai departe, Dumnezeu m-a întărit şi i-am spus „Nu vă supăraţi
acesta este punctul dumneavoastră de vedere, experienţa dumneavoastră personală, eu nu mă
bag în experienţa altora, dar între mine şi Dumnezeu nu poate interveni nimeni” care cumva l-
a înfuriat şi a plecat de la mine supărat. A venit tura de deşteptare, ne-am îmbrăcat toţi, deja
completul de judecată de la Timişoara şi că astăzi în 12 ianuarie voi fi judecat. După câte îmi
aduc aminte am fost la atelierul de croitorie unde mai pregăteam unele uniforme pentru
colegii mei soldaţi şi în jurul orei 12-12:30 a avut loc judecarea. A chemat tot batalionul, după
cât ştiu şi în faţa întregului batalion m-au judecat.
E.U. Deci judecata dumneavoastră s-a întâmplat practic în unitatea militară.
T.G. Da.
E.U. Deci cu public, un fel de judecată publică.
T.G. Da. Judecată publică, pentru ca să fie lecţie pentru ceilalţi.
E.U. Şi asta se întâmpla iarna, era frig…

9.4 12 ianuarie 1967 ziua Condamnării

T.G. Da, era 12 ianuarie 1967. Da, ţin minte data pentru că nu o uit niciodată, atuncea a fost
şocul destul de mare, dar cumva-cumva a fost o zi binecuvântată pentru că l-am cunoscut pe

414
Dumnezeu. Ei mă ameninţau pe mine că mă condamnă între 16 şi 18 ani şi că îmi va fi rău şi
până la urmă tot eu voi renunţa la credinţă. Dar în timpul procesului judecătorul m-a întrebat
dacă îmi susţin declaraţiile, am zis că da şi mi-a mai pus o întrebare „Dacă acum ar fi război şi
eu aş fi chemat să lupt, ce aş face în zi de sâmbătă?”
Pe moment nu am ştiu ce să răspund, m-am rugat aşa pentru câteva secunde şi apoi am spus
„Eu nu ştiu ce decizie aş lua atunci, dacă aş fi într-o situaţie de genul acesta, dar
dumneavoastră nu mă puteţi condamna pentru ceea ce ar urma să fac în viitor sau nu voi urma
să fac în viitor”.
Şi acea parte iar i-a deranjat, că nu îi învăţ eu ce să facă şi trebuie să răspund doar la întrebări.
Ei s-au retras, cam un sfert de oră, douăzeci de minute, cei din completul de judecată, ca să
vină cu sentinţa. S-a anunţat care este hotărârea completului de judecată şi mi-a spus 3 ani şi
jumătate, drept comun…
E.U. Deci aţi fost condamnat la 3 ani de disciplinar?
T.G. Nu, nu disciplinar, drept comun în închisoare.
E.U. Deci aţi fost condamnat la 3 ani şi jumătate, drept comun
T.G. Drept comun, da, nu la batalionul disciplinar
E.U. Şi care a fost sentinţa, a fost de insubordonare?
T.G. Insubordonare în timp de pace, neexecutarea ordinelor comandanţilor. M-au bagat
la arest, mi-au luat şireturile de la bocanci, mi-au luat oglindă, hârtie, absolut totul. Mai
mulţi au început să râdă, să îşi bată joc de mine, iar un băiat, le-a spus „Măi, fiecare cu
credinţa lui!” Eu de bucurie am vrut să-l îmbrăţişez pe tânărul acesta care mi-a luat apărarea,
dar a dispărut, nu l-am mai văzut. Uşa s-a închis la arest, n-am mai avut voie să ies de acolo şi
mi-am adus aminte că cineva a venit, a dat mâna cu mine şi mi-a zis „Titi, ai încredere în
mine, cu credinţa ta vei birui!”
Deci după ce le-a zis celorlalţi „Fiecare cu credinţa lui!” a venit la mine şi m-a încurajat.
Acest moment a fost extraordinar pentru mine, pentru că a fost momentul în care am decis să
nu îmi calc pe conştiinţă.

9.5 Condițiile de detenție de la Penitenciarul Alba-Iulia. Adventistul Titi Gâdea hrănit și

protejat în pușcărie de un țârcovnic ortodox

Noaptea am dormit la arest, iar ziua următoare, pe 13, am fost luat de plutonierul companiei şi
dus la penitenciarul Alba-Iulia. Mi-a spus ca nu cumva să încerc să fug, ia-mi spus că sub nici

415
o formă nu voi fugi, s-a comportat extraordinar de frumos cu mine, mi-a pus câteva întrebări
de ce cred eu aşa, pe drum foarte-foarte frumos s-a comportat.
Am ajuns la penitenciarul Alba-Iulia şi m-a dat în primire, eu eram foarte fricos, niciodată nu
mi-a trecut prin minte că voi ajunge în puşcărie, cum am ajuns acolo, am crezut cu toată
sinceritatea că intru într-un iad.
Am fost îmbrăcat, hainele mele le-au dat la magazie şi mi-au dat haine de penitenciar.
Costumul avea dungi albe cu maro din câte îmi aduc aminte, era frig, la Alba-Iulia erau
temperaturi destul de joase. M-a aşezat în cameră cu cinci deţinuţi, şase, după ce a trântit uşa
aia metalică m-am speriat, a fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa mea pentru că
mi-au spus cei de acolo că nu voi mai putea să ies decât când mă vor scoate cei din
penitenciar. Unitatea militară mi-a dat hrană pentru o zi un borcan de fasole verde, era deja
fiartă, trebuia decât ca eu să o încălzesc.
E.U. Cât aţi stat în acel penitenciar?
T.G. Am stat tot timpul până la eliberare, până în 27 decembrie 1967, deci nu facusem 3
ani, am facut doar 11 luni şi 2 săptămâni. Pe 27 decembrie Ceauşescu a dat…
E.U. O amnistie…
T.G. Da şi amnistie şi graţiere. A fost graţiere jumătate din pedepse la cei mari şi amnistie
până la 5 ani. S-a şters şi dosar şi pedeapsă, dar eu n-am ştiut, tocmai vroiam să vă spun lucrul
acesta, că colegii mei de cameră au început să mă întrebe de ce. Şi era unul care era ţârcovnic
la o biserică şi fusese condamnat la urgenţă pentru ce au ei, un furt. Foarte important episodul
acesta, pentru că ei când au văzut că nu mănânc mâncarea de acolo, omul acesta când a auzit
că eu sunt pentru credinţă a început să plângă şi a spus: „Eu mă chinui cu copiii mei să
meargă la biserică să studieze Scriptura şi nu vor, în libertate, iar tu aici în puşcărie suferi atât
de mult din cauza credinţei tale”.
M-a pus să le spun despre Iosif, despre Daniel, pentru că el ştia câte ceva din Scriputură, le-
am spus, însă nu aveam voie să fac lucrul acesta şi probabil mă urmăreau comandanţii şi
ceilalţi, dar am stat în jur de 2 sau 3 săptămâni în camera aceea. Bătrânul când a văzut că eu
nu mănânc mâncare a luat, avea o pâine de aceea mare, ardelenească, cred eu că era de 4
kilograme şi a frânt-o în două şi mi-a dat mie jumătate şi-a oprit el jumătate, mi-a dat două
mere de acelea mari din Ardeal şi o pungă cu zahăr, care din ce mi-a dat el m-a ajutat, am
mâncat o săptămână cu economii zi de zi. După ce mi-a venit condamnarea m-a trimis şi pe
mine la penitenciar într-o dimineaţă când ei mergeau la muncă. El m-a îmbrăţişat şi mi-a dat
tot aşa un măr mare care mi-a fost de ajutor ziua aceea, pentru că mergea pe jos la muncă, 4
sau 5 kilometri până la hidrocentrala Mureş. Forţat bineînţeles…

416
E.U. Deci acest ţârcovnic v-a susţinut în acel interval.
T.G. Şi atunci când am venit de la muncă în prima zi m-a invitat la el în cameră şi a strâns pe
toţi deţinuţii de la el din cameră să le zic ceva despre Dumnezeu.
Şi nici n-am început bine să vorbesc şi a venit ofiţerul de serviciu şi imediat ne-a avertizat, n-
avem voie să ne adunăm, să discutăm probleme de genul ăsta. Dar tot timpul cât el a mai stat
acolo, mă chema să vorbesc ba unui deţinut foarte descurajat, câteva cuvine să-l încurajez pe
unul sau pe celălalt. Ne ducea la muncă în fiecare dimineaţă şi seara la şapte ne aducea din
nou
9.6 Titi Gâdea supus la rele tratatamente și în Penitenciarul Alba-Iulia pentru că refuza
să iasă la muncă Sâmbăta
Acolo am avut o situaţie mai grea şi am. aflat că turtoiul era făcut cu untură. Turtoiul era 150
grame, dimineaţa, iar turtoiul era o bucată de turtoi, cam de 50-60 de grame...
T.G. ...din mămăligă, mămăligă pusă în tavă, da îi spuneam turtoi. Dar am aflat că și acela e
cu untură. Și atunci nu am mai servit nici turtoi, nici mâncarea de acolo. Aveam dreptul la 10
kilograme de alimente, părinții îmi trimiteau... Dacă îmi dați voie să spun și ceva amănunte cu
privire la alimentele pe care le primeam de acasă...
E.U. Da, sigur!
T.G. Da?
E.U. Sigur.
T.G. Primeam cam două kilograme de miere amestecată cu cacao și cu nucă și cu Cavit 9,
care întărea corpul pentru că nealimentându-mă cu mâncare caldă, corpul ar fi putut să
cedeze.
Și atunci mama îmi pregătea, a rugat pe cineva din București să facă treaba aceasta și luam o
lingură dimineața și o lingură seara, așa că mă refăcea extraordinar de mult. Am fost pur și
simplu întărit ca trupul meu a putut să facă față la eforturile pe care le făceam pentru că săpam
la hidrocentrala și termocentrala de pe Mureș, la patru metri și jumătate..........pentru că nu se
lucra cu excavatoare, noi eram excavatoarele lor în perioada aceea.
Uite că într-o dimineață, era temperatura de minus 25, 26, 27 de grade, mi se făcuseră bătături
și s-au spart și la un coleg i s-a făcut milă și a zis ”Lasă că dau eu cu târnăcopul, dă tu cu
lopata!”
Obligat să scot opt metri cubi de pământ pentru că asta era norma, eu nu reușeam să fac lucrul
acesta pentru că eram foarte tânăr, foarte crud și nici nu aveam alimentația care se cuvine și
m-au amenințat, pe treaba aceasta m-au amenințat. Nu ieșeam la muncă, mă dădea la izolare.

417
Chiar era diferită izolarea față de cea de la Alba Iulia. La Alba Iulia era o cameră obișnuită,
nu avea...
E.U. Pentru că nu lucrați sâmbăta – că nu am înțeles bine. Deci pentru că nu lucrați nici în
închisoare sâmbăta, ați fost pus la izolare.

9.7 Titi Gâdea a suferit cumplit de frig în zilele cât a stat la izolator

T.G. Pentru că nu ieșeam sâmbăta la lucru, atunci mă condamnau la izolare și mă dădeau

sâmbăta și duminica. Noaptea era extraordinar de frig.
E.U. Cum arăta încăperea din izolare?
T.G. De la izolarea din Alba Iulia de la penitenciar era o cameră obișnuită, dar fără pat.
În schimb nu avea fereastră, nu avea geam la fereastră. Era o fereastră mică, de poate o
jumătate de metru, poate mai mult. Nu-mi mai aduc aminte exact așa, da știu că nu avea
geam și intra tot frigul acolo. Și sâmbăta, din cauza frigului, trebuia să fac mișcare acolo
în cameră ca să mă pot încălzi pentru că era frigul extraordinar de mare, nu era foc, nu
era nimic. Și atunci țin minte că mă rugam. În primele Sabate când mă băga la izolare la
Alba Iulia, asta a însemnat prin luna ianuarie. M-au băgat la izolare și acolo m-am
rugat ca Domnul să încălzească camera să pot să fiu liniștit și să meditez la lucrurile lui
Dumnezeu. Am terminat rugăciunea și eu cel puțin așa am simțit, că s-a încălzit camera,
mi-am dat boneta jos din cap, m-am desfăcut la manta și am început să meditez. Am
respectat programul cum era la adunare: ora de rugăciune, Școala de Sabat... și apoi
după-amiază programul de după-amiază. Eu singur îmi impuneam să fac un program
așa cum se făcea la adunare. Luam un subiect în minte, îl dezvoltam, apoi la școala de
Sabat luam un alt subiect și așa îmi petreceam Sabatul în penitenciar. Sâmbătă seara
era însă foarte, foarte frig, îmi aduc aminte că a fost atât de ger încât a trebuit să mă
scol și să fac iarăși mișcare că înghețam. Patul era doar din scânduri și o singură pătură
ne dădea la izolare.

9.8 Lagărul de muncă de la Midia, lângă Mureș populat de 4000 de deținuți. Titi Gâdea
a îndurat un frig monstruos și în izolatorul de aici

Lucrul inedit la Midia era că celula era foarte mică. La Midia, deci lângă hidrocentrala și
termocentrala de pe Mureș, la 4-5 kilometri, era localitatea Midia. Era o colonie semiliberă de
deținuți, în jur de 4000, după câte îmi aduc eu aminte. Acolo era diferită izolarea. Era un

418
metru, hai un metru și jumătate, un metru patruzeci pe un metru. Patul era din lemn și
era aproape fixat în zidurile celulei. Acolo am suferit mult mai mult pentru că frigul la
Midia era mult mai mare, ajungea și până la minus 28, 29, 30 de grade și noaptea era
foarte, foarte frig. Mi-aduc aminte că într-o sâmbătă seara ofițerul de serviciu și-a făcut
milă de mine și de un coleg de-al meu că ne-a băgat doi și atunci am pus două pături, și-
a mea, și-a lui pe noi și stătea unul la perete că ne îngheța spatele și pe urmă ne sculam și
făceam invers ca să ne putem încălzi unul pe celălalt până dimineața. Mi-aduc aminte că
într-o duminică dimineață am expectorat sânge, iar doctorul de acolo, de la Midia, s-a
speriat. Era tot deținut, dar el avea autoritate și îi chema la infirmerie pe cei bolnavi. Și
mi-a spus că: ”Din cauza faptului că tu nu mănânci mâncare caldă, plămânii sunt
afectați, iar tu te vei îmbolnăvi foarte, foarte rău”. Atunci mi-au mai ușurat, m-au băgat la
infirmerie, mi-au dat alimente, mi-au dat lapte, mi-au dat pâine, mi-au dat marmeladă, mi-au
dat brânză, alimente pe car eu le puteam mânca. Acolo m-am refăcut, timp de o săptămână m-
am refăcut foarte, foarte bine, iar după aceea m-au trimis din nou în Penitenciarul Alba Iulia,
nu pot să știu de ce, de unde venise.
Și am dus foarte, foarte bine, de prin aprilie, când m-au dus și până la 1 august 1967 nu am
avut niciun fel de problemă.
Era comandant un căpitan foarte, foarte cumsecade. El ieșea la raport la fiecare deținut, și la
cei care plecau la muncă sâmbătă dimineața și la cei care rămâneau în cameră. Mergea din
cameră în cameră și stătea de vorbă cu fiecare, ce probleme are. Totdeauna era însoțit de un
politruc și când ajungea la mine în cameră, eu îi dădeam raportul cine sunt, iar politrucul îi
spunea: ”Tovarășul comandant, pe „pocăitul” acesta trebuie să-l obligăm să lucreze sâmbăta
pentru că el pentru aceasta este condamnat, ca să fie obligat să lucreze sâmbăta”.
Și comandantul, căpitanul era foarte, foarte atent și zicea: ”Da, da, așa este, sâmbăta viitoare
când vin să nu te mai găsesc aicea!”, iar eu, ca deținut, nu puteam să zic altfel, decât: ”Să trăiți
și-am înțeles!” Și sâmbăta viitoare același lucru. Imaginați-vă, de la 1 aprilie până la 1 august,
în fiecare sâmbătă același lucru ca o flașnetă care repeta aceleași lucruri. Deci în luna august
dânsul a plecat în concediu și o sergentă majoră, o plutionieră, care era pe etajul nostru și care
avea grijă și de camera unde eram eu, s-a enervat și mi-a făcut raport.
Ea a întrebat: ”Cine a stat pe pat? Cine a stat lungit pe pat?” Și nu aveam unde să stau, a
trebuit să stau pe pat, dar nu am stat lungit. Pentru treaba aceasta mi-a făcut raport.
Nu-mi mai dădeau alimente, cele 10 kilograme de alimente și scrisoare acasă. Bun, atuncea
mi-a fost foarte, foarte greu. Întotdeauna, de la lună la lună opream cam două kilograme de

419
alimente care să fie rezervă pentru luna următoare că nu știam dacă voi primi alimente în luna
următoare sau nu.
Și atunci alea două kilograme care mi-au rămas din luna iulie pe august – eu i-am înștiințat pe
ai mei să nu mai vină că nu-mi mai dă voie să primesc pachetul .

9.9 Un plutonier adjutant l-a alimentat în secret cu pâine strecurată sub cearșaf în
ultimele zile de detenție la Alba -Iulia
Acolo eu l-am văzut pe Dumnezeu la lucru. Atât de puțin era puținul pe care eu îl aveam încât
vă mărturisesc sincer încât eu nu pot să văd decât mâna lui Dumnezeu, care stătea întinsă și
îmi dădea izbândă, îmi dădea putere ca să muncesc și niciodată, dar niciodată eu nu am dat
înapoi de la muncă. Aș putea să spun că în perioada aceasta a fost o mare binecuvântare.
Acum pot să spun pentru că ei nu mai sunt în viață, au murit, clipele acelea s-au dus. A fost un
plutonier adjutant care m-a pus la încercare de câteva ori. Se ducea și lua pâine de la brutărie
și îmi punea la mine în atelier pentru că era un atelier micuț, unde lucram croitorie, reparam
hainele la deținuți. Și a venit și mi-a pus o bucată de pâine acolo, sub un cearceaf.
Când am văzut, eu m-am dus și am raportat pentru că n-aveam voie, zicea că eu m-am dus și
am furat eu pâinea. M-am dus la el și i-am spus: ”Domn major, am găsit niște pâine, eu nu am
luat-o, nu știu cine a adus-o...” O dată, de două ori, de trei ori și mi-a spus: ”Băi, du-te și
mănânc-o, fii sănătos!” Omul acesta și-a pus libertatea lui în joc pentru binele meu. Nu exista
zi de la Dumnezeu să nu-mi aducă o bucată de pâine pentru că el știa că nu mai mănânc nici
turtoiul. Și Dumnezeu m-a ajutat, cu pâinea, cu mierea și brânza și cu ce mai primeam eu de
acasă. Îmi ajungea pentru o lună.
E.U. În afară de cei de acasă, Biserica din care făceați parte, vreun pastor din acea
perioadă, au încercat să vă viziteze, să vă susțină?
T.G. În vremea aceea nu se putea, nu avea voie nimeni, în afară de cei din familie, să mă
viziteze.
E.U. Am înțeles, deci nu se putea.
T.G. Comunitatea se ruga pentru mine. Erau în jur de vreo 10-12 mame care aveau copii în
Biserică și în fiecare vineri seara se întâlneau acolo la biserică, erau două apartamente, al
fratelui Manea, Mihail Manea, care a murit în 1965, dar soția, cu copilul, cu Liviu Manea, a
rămas acolo, în apartament. Și în apartamentul acela, aceste mame se întâlneau în fiecare
vineri seara după serviciul divin și se rugau pentru copiii lor.
E.U. Deci vă referiți la comunitatea din Alba Iulia?
T.G. Nu, comunitatea de care eu am aparținut, din București.

420
E.U. Da, dar un pic mai concentrat dacă reușiți că mă interesează și experiențele pastorale și
impresiile dumneavoastră din viața Bisericii ca și pastor, după ce ați ieșit. Cum se comportau
comuniștii, cum era viața Bisericii în acel interval? Mă interesează și asta. Da! Ne
reîntoarcem la interviul cu domnul Titi Gâdea. Sper că am zis corect, nu știu dacă Titi nu e un
nume de alint...

9.10 Colonelul ce conducea Penitenciarul din Alba-Iulia, îl băga sămbăta la arest și

seara, după apusul soarelui îl punea pe Titi Gâdea să-i calce cămășile

E.U. Ați rămas cu firul la întrebarea mea legată de posibilitatea de a vă vizita acolo vreun
membru al Bisericii și mi-ați spus că nu se poate face un asemenea lucru, doar familia avea
dreptul la vizite în anumite condiții.
T.G. Da, da, da. Și aceasta doar dacă nu-ți făcea niciun raport de indisciplină pentru că
adeseori, pe motive de nimic, putea să-ți facă raport ca să-ți taie pachetul, să-ți taie
convorbirea cu familia, îți tăia și dreptul de a scrie scrisori acasă, o singură scrisoare, o carte
poștală de fapt, pe care o scriai și le-o dădeao lor să o pună la poștă. Da. Ce aș putea să vă mai
spun în legătură cu experiențele din penitenciar a fost că, într-o vineri seară, în luna octombrie
cred... Aaa, am uitat să vă spun că la 1 septembrie cred, în 1967, a fost schimbat comandantul,
căpitanul acela cumsecade. Penitenciarul de la Alba Iulia a fost ridicat la gradul I, probabil că
înainte era gradul II și a venit un colonel, locotenent colonel, un bărbat înalt, dar foarte, foarte
îngâmfat, iar locțiitor comandant era un căpitan, un căpitan foarte, foarte rău. Atât de rău încât
eu, cu ochii mei, am văzut pe un deținut care era în jur de 70 de ani, l-a pus să alerge de 50 de
ori curtea penitenciarului și omul nu a putut să fugă datorită faptului că avea 7 operații, a
căzut și apoi a sărit cu picioarele pe el și l-a bătut într-un hal fără de hal.
Dacă vreți să vă amintesc, el a fost condamnat 25 de ani în anii 50-52, de la Stuf, din Deltă.
Acolo ei își băteau joc de deținuți, îi omorau pe dferite căi și nu dădeau socoteală la nimeni.
Deținuții de acolo au scris bilețele, mii de bilețele și le-au băgat în stuf și au mers în
Germania, în Franța și s-au strâns mii de bilețele pe care le-a tradus cineva și apoi au fost
trimise la Tribunalul de la Haga, după câte îmi aduc aminte, Tribunalul Internațional, care i-a
condamnat pe câțiva din ofițerii și subofițerii de acolo la 25 de ani de muncă silnică.
După 5 ani au fost scoși afară, cu suspendare, și dacă mai fac vreo greșeală, atunci ei vor fi
din nou condamnați, făcând și pedeapsa de dinainte. Omul acesta, căpitanul acesta, era dintre

421
cei care au fost condamnați în anii 50-52, după câte îmi aduc eu aminte. Însă cu mine s-a
comportat foarte, foarte cumsecade. El nu avea familie.
În timp ce colonelul mă băga sâmbătă la izolare pentru că nu ies la muncă, el sâmbătă
seara tot timpul mă scotea să-i calc o cămașă, să-i curăț epoleții, să-i curăț mantaua, să-i
calc hainele și avea, pentru mine cel puțin, avea un suflet deosebit în sensul că îmi dădea
ordin să nu mă mai duc la izolare, ci să mă duc în camera mea. Lucrul acesta s-a
întâmplat din septembrie și până în decembrie, când am plecat din închisoare.
Ce-aș mai putea să spun din perioada aceasta, am avut o experiență extraordinară într-o
vineri, înainte de apusul soarelui, cu zece minute – un sfert de oră, a venit acest căpitan cu un
braț de haine să i le calc și să i le pregătesc, pe unele să i le pregătesc chiar pentru seara aceea.
Și el le-a trântit pe masă și a zis: ”Pocăitule, să mi le calci până la ora 7, când ies din
schimb!”. Și era în jur de două ore, dacă era. Dar eu am spus: ”Eu nu pot să fac lucrul acesta
pentru că eu de vineri seara de la apus până sâmbătă seara la apus, eu nu pot să fac nimic.”
El s-a enervat și a plecat și a spus: ”Să mi le aduci la comandament la ora 7!” Imediat ce el a
plecat din atelier, m-am rugat și apoi m-am dus la sergentul major care avea grijă de noi, de
cei de la interiorul pușcăriei, deci cei care lucram la croitorie, cizmărie, electricieni, șoferi și
bucătari. M-am dus să mă ducă la cameră pentru că eu nu mai lucrez.
El, m-a amenințat și el că căpitanul este foarte dur și că voi păți necaz. Ce vă pot spune este
că la numărătoare niciodată nu vine comandantul, locțiitorul comandant împreună cu cei doi
ofițeri, cel care dă în primire și cel care ia în primire. Interesant că a venit la toate camerele și
a venit și la noi. Eram 21 de persoane în cameră. I-a întrebat pe cei din stânga mea până la
mine, i-a întrebat pe cei din dreapta mea până la mine. Pe mine nu m-a întrebat absolut nimic.
Căpitanul m-a văzut, și colonelul la fel, dar nu m-au întrebat nimic.
Cred că doar îngerii lui Dumnezeu au lucrat în favoarea asta. Este adevărat că sâmbătă m-a
băgat la izolare, iar sâmbătă seara, după apusul soarelui, căpitanul a venit să mă scoată de la
izolare pentru că trebuia să plece la București și să-i calc o manta.
I-am călcat mantaua și a ținut neaparat să-mi spună că să mă duc la camera mea și să nu mă
duc la izolare. Deci, din punctul ăsta de vedere pot să spun el a fost un om a lui Dumenezeu
care m-a ajutat pe mine să pot să-mi desfășor mai ușor activitatea în atelierul de croitorie din
penitenciar. O altă experiență a fost că în data de 25 decembrie 1967 am avut o discuție cu
comandantul, cu locotenent-colonelul, nu mai știu cum îl chema, comandantul
penitenciarului, pe bază de credință. El a venit în atelierul meu și a spus: ”Uite, pocăitule,
vreau să stăm de vorbă” și eu i-am spus ”Nu putem să stăm de vorbă pentru că nu se cade”, iar
el a întrebat ”Da de ce?” ”Pentru că dumneavoastră sunteți colonel, iar eu sunt deținut și nu

422
putem să discutăm de la egal la egal” pentru că el a spus ”Uite, discutăm de la egal la egal”. Și
la un moment dat s-a enervat și a spus: ”Bine, tu nu mai ești deținut, eu nu mai sunt colonel și
discutăm de la egal la egal”. A început el să-mi spună – probabil că a citit Biblia hazlie pentru
credincioșii necredincioși – a început să-mi spună: ”Cum este posibil să crezi că a fost ziua
întâia, ziua a doua și că abia în ziua a patra au fost făcuți luminătorii: soarele în timpul zilei și
luna și stelele în timpul nopții. Cum a fost posibil să fie zi și noapte când nu a fost sursă de
lumină?” Eu niciodată nu am fost confruntat cu asemenea problemă, dar pe loc m-am rugat și
am spus că:”Da, eu cred că Dumnezeu fiind lumină, Domnul Hristos a spus – Eu sunt lumină
și acolo unde spunea el este lumină, în prima, a doua și a treia zi lumina a fost de le domnul
Hristos”. Ooo, a început să țipe, să urle, a fumat, a tras câteva țigări zdravene și apoi ia s-a
întors înapoi în atelier și acuma m-a provocat: ”Uite, pocăitule, propun să te rogi ca
Dumnezeul tău să mă determine pe mine să îți dau drumul să pleci acasă!” La care eu am
văzut pe Satana cum a venit să-l ispitească pe Domnul Hristos și atunci m-am rugat și am
spus: ”Doamne, dă-mi înțelepciune ca să știu cum să-i răspund omului acestuia”. Am spus:
”Domnule comandant, pot să postesc și să mă rog un an de zile, dacă nu este planul lui
Dumnezeu ca eu să plec de aici din închisoare, nu voi pleca. Dar dacă mă voi ruga o singură
dată, dar cu credință și planul lui Dumnezeu este ca să plec de aici din închisoare, Dumnezeu
mă va scoate, chiar dacă îmi veți pune 10.000 de lacăte la ușa unde eu sunt arestat”. Ooooo. Și
am zis: ”Eu cred că Dumnezeu poată să facă minuni!” Și când am zis că eu cred că Dumnezeu
poate să facă minuni a început să urle ca o fiară salbatică și au început să vină ceilalți deținuți
să se uite și sergenții majori și cei care erau pe acolo prin curtea penitenciarului, întrebând ce
s-a întâmplat de țipă comandantul. Deci asta a fost pe 25, Dumnezeu m-a ajutat și pe 27 el mi-
a dat ordinul de grațiere. Ne-am luat rămas bun, el a rămas acolo, noi am plecat spre casele
noastre. Așa se face că am terminat cu bine, doar în 11 luni și jumătate de la data când am fost
condamnat. Dacă vă mai interesează altceva...
E.U. Da, mă interesează în activitatea pastorală. V-ați întors la seminar bănuiesc, nu?
T.G. Nu, nu. Eu nu am mai avut dreptul să mai dau la seminar.
E.U. Aaa, deci practic nici nu ați început seminarul că ați și fost dat afară.
T.G. Da, da, da. Eu nu am mai putut să dau la seminar niciodată.
E.U. Aha. Înseamnă că seminarul l-ți făcut după 90.
T.G. Nu, nu. Eu am fost angajat fără seminar.
E.U. Aha.
T.G. În 88 am fost prima dată ca presbiteri, întăriți cu binecuvântare de district, iar după
aceea, în 96, la Craiova, am fost hirotonit ca pastor.

423
E.U. Atuncea bănuiesc că ați activat în biserică ca simplu membru sau ca presbiter.
T.G. Da, am fost în Sebeș de Făgăraș, în comunitatea Sebeș de Făgăraș prim diacon, iar după
aceea presbiter. Eu am plecat ân 84 din Făgăraș, ne-am mutat în Câmpina și în 85 eram deja
presbiter.

9.11 Titi Gâdea a fost angajat ca pastor, fără Seminar, cu sprijinul președintelui
Uniunii Dumitru Popa, în ciuda opoziției Departamentului Cultelor
[…] În 88 când au fost angajați și alți colegi, tot așa, fără Seminar, am fost angajat și eu.
Ce pot să spun e că Inspectorul de Culte nu m-a acceptat, nu mi-a dat avizul favorabil de a fi
angajat pentru că eu sunt fanatic, că nu m-am dus sâmbăta la școală, că nu am executat
ordinele sâmbăta în armată și că o să-i învăț și pe ceilalți tineri să facă la fel. Fratele Ticu
Popa era președintele Uniunii atunci și a așteptat o lună, a așteptat două, deci din decembrie
87 și până în septembrie 88, deci nouă luni de zile, Uniunea a așteptat răspunsul inspectorului
Penescu de la Ploiești ca să îmi dea aprobarea și nu mi-a dat-o.
Și atunci fratele Ticu Popa a luat hotărârea să ma angajeze în ciuda faptului că
inspectorul de culte nu-mi dă aprobarea. A aflat că voi fi angajat și că voi fi trimis în
Teleorman. Atunci n-a avut încotro și mi-a semnat că pot fi angajat.

9.12 Titi Gâdea a fost nevoit să „cumpere” bunăvoința Inspectorului de Culte de la

Alexandria, Lepădatu care „foarte avar”

[…]Vreau să vă spun că nu am colaborat cu ei, în schimb, așa cum ne învață Scriptura, am

încercat să mă comport foarte frumos cu inspectorul de culte din Alexandria, cât și cu cel din
Ploiești. Deși eu nu mai aveam de-a face cu inspectorul de la Ploiești, dar atunci când aveam
posibilitatea să fiu recunoscător, am dus ba flori pentru soția lui, ba, știu eu, mici atenții care
nu aveau valoare, dar care influențau în bine. Pe când dincolo, la inspectorul de culte din
Alexandria, inspectorul Lepădatu, nu mai știu cum îl chema, Lăpădatu și nu mai știu cum,
era un om foarte, foarte avar și i-am dus cartofi, i-am dus – pentru că eu, locuind la
Făgăraș, îl rugam pe fratele meu, care a rămas la Făgăraș, să ne trimită cartofi și luam
din cartofii noștri și îi duceam și lui. Apoi, mai ales de Paști, ouă, mai cumpăram câte un
miel sau altădată câte un curcan.
Dar niciodată eu nu am colaborat prin a aduce ceva informații din comunitate, deși inspectorul
de la Alexandria m-a obligat să dau informații despre desfășurarea activității din district, dar

424
eu niciodată nu m-am dus să vorbesc despre cineva din bisericile mele. Nu am făcut treaba
asta.
E.U. Dumneavoastră relatați ca și când lumea ar ști despre ce e vorba, însă puțină lume
înțelege care este mecanismul. De ce era nevoie, într-un fel, să îi îmbunați pe acești
inspectori? Care era rolul lor? În ce măsură erau puși ei să controleze activitatea în bisericile
adventiste? De ce era nevoie să le câștigați bunăvoința? Ce rol aveau acești inspectori de culte
și dacă era o diferență între ei și ofițerii de securitate, care bănuiesc că în acest interval v-au
urmărit, v-au supravegheat?

T.G. Nu, nu, nu, nu. Inspectorii de culte aveau dreptul să vină la biserică în orice zi, cu atât
mai mult sâmbăta, la programe, ca să audă ce vorbești, dacă cumva spui ceva împotriva
statului. Deci erau puși ca să supravegheze. Apoi dacă se fac cumva activități ilegale, dacă se
fac ore de rugăciune în timpul săptămânii, dacă se fac întâlniri peste săptămână.
Ne-au urmărit în câteva sâmbete seri, eu făceam întâlniri cu tinerii la comunitatea Brânceni,
primul meu district și a venit peste noi acolo. Și ne-a întrebat ce facem acolo și am spus: ”Ne
rugăm, discutăm”. Înainte de a ajunge eu acolo, tinerii au făcut mari probleme Bisericii. Beau
bere și sâmbătă după amiaza până la apusul soarelui se duceau pe stadion și jucau fotbal, se
luau la bătaie, înjurau, unii dintre ei au fost chiar excluși. Înainte de a veni eu acolo, a fost o
adunare administrativă unde au fost excluși peste 12-13 tineri din Biserică și eu am spus:
”Uite, pentru că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, eu trebuie să-mi fac timp să stau de vorbă
cu tinerii, să le explic că nu este bine să se bată, să se urască unul pe celălalt, ci trebuie să se
ajute unul pe celălalt în tot ceea ce este bun, curat”. Și atuncea el mi-a spus: ”Nu ai voie!
Trebuia să-mi ceri mie voie! Orice activitate în afara serviciilor de cult trebuia să mă anunți
pe mine. Să știi că am să-ți fac greutăți!” Eh, imaginați-vă că asta era o propunere să îi aduc
ceva.
E.U. Da, da, clar.
T.G. Cum îi aduceam ceva, lucrurile se mușamalizau, altfel își făcea raportul la Uniune, făcea
raport la Securitate, nu știu care erau metodele, da nu era bine deloc. Eu nu am avut niciodată
de-a face cu Securitatea după ce m-am eliberat. Deci pe mine nu m-a mai chemat niciodată.
De la data de 27 decembrie 1967 eu nu am mai fost chemat absolut nicăieri, nu am mai dat
niciun fel de raport nimănui decât atunci când a trebuit să-mi iau comisariatul militar, livretul
militar pentru că îmi trebuia atunci când eu m-am angajat la întreprindere.
Da, din punctul ăsta de vedere, inspectorul de culte avea obligația să vegheze asupra
desfășurării tuturor programelor din cadrul Bisericii, cât și în afara Bisericii. Și dacă nu

425
aveai o legătură de amiciție, de prietenie, nu-ți accepta sub nicio formă activitatea.
Atunci eu am găsit de cuviință că moașele din Egipt au fost binecuvântate pentru că
lăsau copiii cu viață ai evreilor, printre care Dumnezeu l-a salvat și pe Moise și a devenit
eliberator. Atunci am gândit și eu că este numai bine să mă apropii de el pe o altă cale,
încercând să îi vorbesc foarte frumos, dar niciodată nu am dat niciun fel de raport
despre frații mei din Biserică, despre tinerii, despre activitățile care erau acolo.
Probabil că el își avea oamenii lui, nu pot să știu, dar nu, niciodată nu am fost bruscat,
niciodată nu mi s-a făcut raport, la Conferință sau la Uniune că nu am fost decent în
comportamentul meu față de el.
E.U. Am o întrebare. Ați spus că nu ați putut să faceți seminarul pentru că erați considerat un
radical, unul dintre cei care sunt fanatici. Acest sentiment l-ați avut raportându-vă și la
conducerea Uniunii de atunci, ați avut sentimentul că lumea v-a apreciat în interiorul
comunității sacrificiul sau erau unele opinii, chiar și în rândurile pastorilor, că ar fi trebuit să
existe mai multă flexibilitate din partea dumneavoastră? Era o practică obișnuită ca un
adventist să nu lucreze sâmbăta sau să nu iasă la instrucție sâmbătă în armată sau
dumneavoastră și puțini erați excepția? Care era atmosfera în Biserică în general vizavi de
Sabat? Știu că și sunt mărturii ale unor credincioși care, spre exemplu, își dădeau copiii
sâmbăta la Biserică. În alte comunități se predica că nu este bine. Care era poziția Uniunii
vizavi de dumneavoastră? Cine a comunicat cu dumneavoastră după ce ați ieșit din închisoare
să vă explice de ce nu vă poate accepta la seminar? Pentru că bănuiesc că ceilalți colegi ai
dumneavoastră, patru la număr sau trei, nu mai rețin, au devenit pastori, nu?
T.G. Da!
E.U. Deci doar dumneavoastră, din lotul din 66, ați fost cel care nu ați reușit să faceți
pastorație.
T.G. Nu, nu, nu, am fost mai mulți. Am fost vreo 20 de tineri care am participat la examen,
doar 4 au fost acceptați. Așa era în vremea aceea.
E.U. Bun, dar din cei 4, ceilalți 3 au reușit să facă seminarul, dumneavoastră nu.
T.G. Toți 4 pentru că eu am participat doar la un examen, primul examen, la română. La
română oral și la doctrină scris și oral nu am participat, la aceste trei examene nu am putut
participa. Eu îmi aduc aminte că am fost bolnav, nu pot să-mi dau seama cam ce s-a
întâmplat, da știu că am fost vizitat. Deci noi am început lunea examenul și trebuia să-l
terminăm joia, vinerea se dădea rezultatul. Vinerea lor li s-a dat rezultatul și ei de bucurie au
rămas pentru Sabat ca să mă viziteze pe mine acasă. Știu că m-au găsit în pat, eram bolnav.
E.U. Aha. Bun...

426
T.G. Poziția Uniunii în vremea aceea era ”fiecare se descurcă cum poate”. Pe când
pastorul meu, fratele Galfi Ludovic, dânsul era mult mai radical. Și atunci când eu m-am dus
să-i cer sfatul, el a crezut că eu sunt trimis de vreun inspector de culte sau de un colonel de
securitate și la început a avut rezervă față de mine și nu mi-a dat răspunsul așa clar cum
vroiam eu. Și dânsul mi-a spus așa: ”Titi, dacă intri în foc, în mod sigur Dumnezeu te va
ocroti, te va scoate cu bine din foc. Dacă nu ai curajul să intri în cuptorul cu foc, atunci nu
intra”. Aceasta mi-a dat mie de înțeles că dacă voi intra în focul luptei, voi fi ocrotit de
Dumnezeu. Dacă nu voi intra în focul luptei, atunci sigur că nu voi fi ocrotit de Dumnezeu.
Lucrul acesta m-a încurajat enorm. Alte poziții, ale altor pastori erau diferite, să știți. Erau
foarte diferite. Erau pastori care considerau că ești fanatic. Dar ce să spun, lucrul acesta nu l-
am găsit la pastorul meu și nici la comitetul Bisericii din Grant, unde el era membru.
Dimpotrivă, ei s-au rugat pentru mine, au încurajat pe părinții mei, s-au comportat foarte bine
când am m-am întors. Deci 27 a căzut vinerea, iar în 28 era Sabatul. Și vineri seara am fost la
adunare, sâmbătă la adunare și sâmbătă seara m-a luat la amvon și mi-a făcut o făgăduință
extraordinară, că lanțurile au căzut și că Dumnezeu m-a izbăvit de sub mâna Celui Rău. Și a
făcut și afirmația că Dumnezeu a intervenit în situația asta în care eu am fost și Dumnezeu m-
a scos de acolo cu mână tare și cu braț puternic.
E.U. Deci să înțeleg că la Grant ați simțit acel tip de solidaritate creștină și practic ați
fost pentru comunitate un erou. Nu au încercat să vă izoleze.
T.G. Cum să spun, nici ca erou, ci că au apreciat, au apreciat poziția, au spus că este o
poziție corectă. Deci n-am devenit erou, nu, nu, nu pot să spun lucrul acesta, ci
dimpotrivă, au apreciat și...
E.U. Nu, nu, eu nu mă refer la percepția dumneavoastră subiectivă, dacă dumneavoastră v-ați
considerat erou sau nu. Eu mă refer la Biserică dacă a apreciat atitudinea dumneavoastră ca
fiind cea principială.
T.G. Da, da, da.
E.U. Și asta a fost încurajată de acel pastor de la acea vreme, Galfi Ludovic.
T.G. Bine, după aceea au venit alți pastori, eu am fost puțin marginalizat, deci nu am
mai avut aceeași apreciere din partea pastorilor. Eu nu-i judec, este problema
dumnealor, dar eu mi-am continuat poziția...
E.U. Nu, nu, eu întreb ca istoric aici. Nu sunt membrul Bisericii, întreb strict ca istoric, ca și
cercetător. Este adevărată percepția mea că nu toți pastorii care învățau sau care practicau în
bisericile adventiste aveau aceeași opinie: că Sabatul ar trebui ținut pe modelul
dumneavoastră, nu? Erau și alte orientări, nu?

427
T.G. Sigur că da, da, sigur că da. Dar ce pot să spun este că atunci când dosarul meu a fost
trimis la București, la Ministerul Forțelor Armate, generalul (nu mai știu cum îl cheamă), care
a venit în unitate cu ocazia Crăciunului, a Anului Nou, a Sărbătorilor – eu nu știu ce-a căutat,
probabil că a venit special să mă cunoască pe mine – mi-a spus că deja a primit din partea
Bisericii aprobarea sau dezaprobarea că eu nu ar fi trebuit să fac gestul acesta în timpul
stagiului militar. Pe timpul acela era președinte fratele Tăchici Ioan, înaintea fratelui Ticu
Popa.
E.U. Deci să rețin bine: Biserica, la nivel de Uniune, dacă rețin bine atunci era formată din
președinte Tăchici, secretar Dumitru Popa? Țin bine minte?
T.G. Da, da, așa era. Însă să știți că eu nu știu exact dacă lucrul acesta s-a întâmplat pentru că
cei de la unitatea militară și cei care m-au anchetat pe mine foloseau și metode de genul
acesta...
E.U. ... diversioniste.
T.G. ... că eu sunt un fanatic.
E.U. Aha, deci doar v-au spus că și Biserica nu încurajează la nivel de Uniune un asemenea
comportament.
T.G. Eu nu știu dacă ei au dat ceva scris.
E.U. Deci nu ați văzut un asemenea document.
T.G. Nu, nu.
E.U. Aveți idee dacă în unitatea militară sau la Alba Iulia, la penitenciar, ați avut cunoștință
că și alți credincioși adventiști ar fi fost închiși din același motiv? Sau din altele?
T.G. Da, când eram în închisoare a venit un maior de la Direcția Penitenciarelor din
București și, în timp ce-i ștergeam pantofii, mi-a spus că penitenciarele sunt pline cu
tineri ca mine care am renunțat la libertate în favoarea păstrării credinței. Dar acesta
era foarte batjocoritor, în sensul acesta. Dar pe mine m-a încurajat faptul că știu că și
alți tineri trec prin asta și vă dau câteva cazuri. Înaintea mea fusese Artur Eremia de la
Popa Tatu. Tot înaintea mea, tot din Popa Tatu a fost Eremia...o să-mi aduc aminte și o
să vă spun, iar la Brașov a fost Petrică Bota, condamnat înainte, în anul 64-65. Deci au
fost alți tineri înaintea mea care au trecut prin greutăți cu mult mai mari. În 67
Securitatea nu mai avea aceeași influență pe care o avusese în anii 50 și ceva, 60, 64, 65.
Cam din 67 au început din Securitate să dea mulți înapoi față de ceea ce a fost înainte.
Cu mine au mai fost câțiva tineri de care eu nu-mi mai aduc aminte exact, din București
sau din România, deci nu aș putea să spun că în aceeași perioadă au mai fost și alți tineri
condamnați. Ce vă pot spune: după eliberarea mea, tot la Grant, un tânăr, Mircea

428
Dragomir a fost de două ori condamnat și a fost și a treia oară încorporat ca să fie iarăși
condamnat. Dar el a spus că el vrea să părăsească România și a făcut cereri de emigrare
și după câtva timp i s-a dat dreptul de a pleca în Statele Unite. Dar el a fost condamnat
de două ori, după mine. Deci asta a fost în 67, deci eu cred că el a fost în anii 70, 73, 74,
75, 76, 77. Deci a fost condamnat, încorporat, condamnat, încorporat. Își termina
pedeapsa, iar era încorporat, iar era condamnat... De două ori a fost condamnat.
E.U. Aveți idee, au fost colegi de-ai dumneavoastră, presbiteri sau membri ai Bisericii?
Dumneavoastră spuneți că ați fost evitat de ofițerii de Securitate, ați fost un ”norocos”, dar a
fost vreun membru care v-a spus cam care erau metodele prin care ofițerii de Securitate
încercau să-și racoleze informatorii sau a fost vreun informator care a venit să vă
mărturisească că vă supraveghează sau că are o asemenea sarcină?

9.13 Cum a scăpat pastorul Toma de hărțuirea organelor Securității...

T.G. Nu, nu. Eu nu eram în lucrare, eram presbiter la Câmpina și era pastor fratele Titi Toma,
care a și decedat cu 4-5 ani în urmă. Mi-era și prieten, el m-a ajutat foarte, foarte mult. El m-a
recomandat pentru angajarea ca pastor și îmi spunea că Securitatea l-a chemat de câteva ori și
i-a spus: ”Uite, avem nevoie să ne dați informații despre cum se desfășoară activitățile, ce fac
unii membri, ce nu fac”. Și atuncea el a spus: ”Domnule, eu vorbesc și în vis și dacă vorbesc
și în vis este posibil să mă audă soția mea că am fost în ziua respectivă aici, la
dumneavoastră, și că am dat declarațiile pe care le-am dat și nu vreau să vă fac rău.
Soția mea nu prea are limba scurtă și cam vorbește și pe colo și pe dincolo și nu vreau să
vă fac să suferiți din cauza asta. Știu că nu vreți să știți că cei care vă dau informații sunt
cunoscuți de cei din comunitate”. Și a fost amenințat și a spus: ”Domnule, da ce să fac
dacă visez noaptea și spun ceea ce spun, dumneavoastră o să spuneți că m-am dus
special ceea ce am spus ca să se audă, dar eu nu vreau lucrul ăsta”. Și în felul ăsta, după
vreo doi, trei ani de zile l-au lăsat în pace, nu l-au mai chemat.
E.U. Deci era una dintre metodele de a scăpa de ei, să spui că nu poți să ții un secret.
T.G. Da, era de fapt motivul cel mai plauzibil pentru a te lăsa în pace pentru că nu le
convenea să știe cei din comunitate că tu ești informator.
E.U. Ați avut curiozitatea să refaceți istoria dumneavoastră sau istoria dosarului care vi s-a
întocmit cu siguranță pe partea de penal, din arhivele Securității? Eu personal am făcut acest
demers pentru bunicul meu și am găsit informații foarte interesante. Ați avut curiozitatea să
căutați la CNSAS un asemenea dosar?

429
T.G. Nu, am încercat să fac și nu mi s-a dat dosarul.
E.U. Vi s-a spus că nu există?
T.G. Ba da, dar mi s-a zis ”vino mâine, vine poimâine” și apoi m-am oprit eu pentru că acolo
zice că sunt toți cei care au dat relații despre mine, care au spus tot felul de lucruri și m-am
gândit că dacă aflu că fratele cutare a dat ceva informații despre mine s-ar putea ca Satana să
mă facă să-l urăsc pe fratele respectiv sau pe sora respectivă și atuncea am preferat să nu
cunosc dosarul, să nu știu despre ce este vorba și să las în plata Domnului, Dumnezeu să
răsplătească el cum știe el mai bine pentru fiecare din cei care au dat informații bune sau mai
puțin bune despre mine.
E.U. Deci nu ați avut curiozitatea să vedeți dacă există un dosar și să vă uitați în el.
T.G. Nu.
E.U. Bine. Probabil că ar mai fi și alte întrebări legate de experiența dumneavoastră, poate că
ar fi încurajator pentru cei care sunt din această Biserică să aveți eventual o carte pe care să o
scrieți pe această temă. V-ați gândit vreodată să scrieți?
T.G. Nu, n-am scris. Am fost rugat de sora care se ocupă cu libertatea religioasă la Speranța
TV. Dânsa mi-a luat un interviu pe radio Speranța și interviul este, după câte știu, pe zece sau
doisprezece ocazii. A fost împărțit. Dacă vă interesează amănunte de acolo, găsiți pe Speranța
TV, scrieți Titi Gâdea - experiența personală și acolo sunt foarte multe detalii. Nu m-am
apucat să scriu din mai multe motive: nu-mi place să vorbesc despre mine, îmi place să-l laud
pe Dumnezeu pentru intervențiile sale. Dacă cineva mă întreabă, spun cu toată plăcerea ce
minune a făcut Dumnezeu în dreptul meu, dar nu am obiceiul și practica aceasta să vorbesc
despre mine, decât în împrejurări de genul acesta.
E.U. Mai am o întrebare legată de intervalul pe care l-ați petrecut în Biserică – mă refer la
comunism. Care era atmosfera în Biserică, era una de solidaritate, simțeați că trăiți cumva în
clandestinitate? Atmosfera se mai relaxase după anul 67? Cum simțeați mersul în Sabat la
Biserică: ca fiind supravegheat sau ca fiind o libertate relativă?

9.14 Atmosfera din biserică în anii 1967

T.G. Era destulă libertate după 67. Faptul că eu nu am avut obligații să dau la Securitate sau în
altă parte raport, eu nu știu câtă libertate era în Biserică și dacă alții simțeau același lucru ca și
mine. Însă eu mi-am desfășurat activitatea la maximum, cum am știut eu că este cel mai bine
în Biserică. E adevărat că am fost amenințat de către unii, dar am avut întotdeauna grupe de
tineri, de rugăciune...

430
E.U. Da ”de către unii” la cine vă referiți? La unii pastori sau la cine vă referiți?
T.G. Nu, nu, nu, la unii membri.
E.U. ...care erau nemulțumiți că sunteți prea entuziast, că sunteți prea pașnic?
T.G. Da, da. Și că sunt încăpățânat, că nu vreau să accept și părerile altora, că nu trebuie să
fim atât de... Ei nu spuneau ”principial”, spuneau că sunt de fapt încăpățânat în unele lucruri
în care eu nu ar trebui să fiu atât de încăpățânat. Ori eu am spus: ”Asta nu este încăpățânare, ci
este o datorie sfântă pe care noi o avem față de Dumnezeu”. Atât la orele muzicale, cât și la
serviciile divine atunci când eram chemat să fac o anumită lucrare, eu trebuia să citesc din
Biblie și din Spiritul Profetic exact ceea ce spune Biblia și inspirația divină. Ei, pentru treaba
aceasta am fost foarte mult bruscat de către unii, doar de către unii. În schimb, ceilalți
apreciau lucrul acesta. Dar atunci când am fost angajat ca pastor o parte din membrii din
district au crezut că am o poziție bună, deci m-au încurajat să nu cedez și să merg mai departe,
pe când alții încercau să mă descurajeze, să spună că mâine-poimâine să mi se facă un alt
dosar și să fie mai rău decât cel pe care l-am avut. Însă Dumnezeu a condus lucrurile... Deci
eu am fost angajat în septembrie 88 și în decembrie 89, la un an și două luni, trei luni, totul s-a
terminat și stările pe care le aveau au rămas fără niciun efect. Ce pot să spun că în lucrarea de
pastorație am avut foarte mulți colegi cu care ne-am înțeles foarte bine, am colaborat,
niciodată nu ne-am creat probleme unii celorlalți. Au fost perioade de timp când ei au avut
nevoie să merg eu în districtul lor pentru o înmormântare sau pentru o nuntă sau eu am avut
nevoie ca ei să vină în districtul meu, tot pentru evenimente de genul acesta sau pentru un
Sabat, să-l petreacă în districtul meu. Am făcut totdeauna schimb de experiențe și aceasta a
ajutat atât districtul, cât și pe colegii mei să poată să vadă și alte biserici și alte activități pe
care le au alte districte.”263

9.15 Metode de evanghelizare în anii 1968

T.G. Deci în vara lui 68 noi mergeam prin spitale și ofeream flori și sandwich-uri oamenilor
bolnavi, care nu aveau vizitatori din partea familiei și nu erau vizitați. Și acolo începeau
discuțiile despre credință, ce ne determină pe noi și dădeam o bună mărturie în favoarea lui
Dumnezeu. În august 68, când rușii, Uniunea Sovietică a intrat în Cehoslovacia cu tancurile,
cei din România – pentru că Ceaușescu a opus rezistență – orice grup era suspect. Și atuncea,

263
Ibidem Titi Gâdea

431
noi neștiind lucrul acesta, sâmbătă seara m-am întâlnit într-un parc, lângă Biserica Grant, pe
undeva pe strada Clujului dacă nu greșesc eu. Ne-am adunat și stăteam pe bănci și mai
discutam. În 10 minute am fost încojurați de Securitate și de Poliție. Noi nu ne-am dat seama
și imediat ne-au întrebat ce facem acolo, ce discutăm. M-au întrebat și pe mine și am spus:
”Uite, noi ne întâlnim, suntem de aici de la biserică, nu discutăm lucruri politice”. ”Aaa, nu,
nu, nu, nu se poate, n-aveți voie!” și imediat ne-au împrăștiat. În multe situații de genul acesta
ne-am aflat. Au fost multe situații când eram la ora de rugăciune înconjurați de Securitate și
știau tot, unde ne adunăm, ce discutăm. Probabil că aveau oamenii lor, acolo, în grupele
acestea. Nu pot să știu, dar se foloseau de ocazii de genul acesta.264

10.Povestea avocatului Mureșan Aron lector la Facultatea de Drept din cadrul

Universității Babeș-Bolyai exclus din învățământ de Rectorul Hadrian Daicoviciu din
cauza apartenenței la adventism

E.U.: Stăm de vorbă cu d-nul Mureşan Aron. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un
interviu pt lucrarea mea de cercetare, „Viaţa comunităţii adventiştilor de ziua a 7-a în
comunism”. Suntem în data de 1 aprilie 2012, Cluj-Napoca. Aş vrea să vă întreb înainte de
toate nişte date autobiografice, data, locul naşterii şi mai apoi în prima parte a acestui interviu
aş vrea să vă întreb cum aţi cunosacut biserica adventistă şi care este experienţa convertirii
dumneavoastră în comunism, desigur, trecând prin această biografie a ascensiunii
dumneavoastră profesionale în această perioadă.
M.A.: Facem o paranteză, ceea ce vorbeşti dumneata se imprimă acolo?
E.U.: Da, da.
M.A.: Ceea ce vorbesc eu de asemenea se imprimă?
E.U.: Da, este pentru cercetarea mea.
M.A.: Dar atunci când am vrea să nu se imprime ceva acolo….
E.U.: Facem stop, dăm stop şi oprim înregistrarea.
M.A.: Să nu imprimăm acolo ceea ce nu îţi este de folos…
E.U.: Aşa este, eu scot de acolo tot ceea ce nu îmi trebuie.
M.A.: Deci eu când vreau să te întreb ceva care nu ne interesează atunci să blochezi acolo.
Deci să-ţi spun datele de naştere; mă numesc aşa cum ştii, Mureşan Aron, n-am născut la 25

264
Ibidem Titi Gâdea

432
august 1928, comuna Vultureni, jud. Cluj. Am urmat facultatea de Drept de la Universitatea
Babes Bolyai Cluj-Napoca şi am terminat în anul 1953. Am fost repartizat imediat în
învăţământul superior ca asistent universitar. Când ai ceva să mă întrebi atunci intervii, da?
E.U.: Da, da.
M.A.: Am activat ca asistent universitar apoi am fost promovat în funcţia de lector universitar
şi predam studenţilor din anul 3 o disciplină juridică care se numeşte Dreptul procesual penal.
Am urmat după aceea sistemul de pregătire pentru doctorat, am obţinut doctoratul în ştiinţe
juridice la Universitatea din Bucureşti. Apoi m-am căsătorit cu soţia mea care era dintr-o
familie de adventişti. Noi eram greco-catolici, nu cunoşteam biblia, nu aveam Biblie în casă.
265

10. 1 Convertirea la adventism îi schimbă radical viața lui Aron Mureșan

„Soţia mea s-a născut şi a crescut în familie de adventişti, a crescut în adunare, însă mergând
la şcoală, la facultate, ea a terminat Institutul de Textile, nu ştiu cum se cheamă precis, de la
Iaşi, facultatea de industrie uşoară textile, şi era specialistă în confecţii îmbrăcăminte. Era
ingineră la o fabrică de confecţii îmbrăcăminte din Cluj, Flacăra, unde era şefa serviciului
tehnic. Ne-am căsătorit şi împreună cu tatăl ei am început să studiem Sfânta Scriptură. În
vacanţe ne duceam la adunare, soţia mea era din Simeria, judeţul Hunedoara, şi ne duceam la
adunări. Mie îmi plăcea foarte mult la adunăre când ascultam cunvântul lui Dumnezeu. Eu
eram credincios din copilărie pentru că, deşi părinţii mei nu cunoşteau Biblia, totuşi aveau
credinţă, se rugau lui Dumnezeu şi mergeau la Biserică. Am urmat liceu confesional, Liceu
greco-catolic Inochenţiu Micu Klein… Se imprimă cum vorbesc?
E.U.: Da, sigur.
M.A.: Am urmat un timp şi era tutelat de episcopul, cardinalul Iuliu Hossu. Apoi nu au mai
fost locuri la internat şi m-am mutata la un alt liceu confesional, ortodox de această dată,
Simion Ştefan şi am primit aşa o educaţie religioasă, însă nu cunoşteam Sfânta Scriptură, nu
cunoşteam Biblia. După ce m-am căsătorit, cu socrul meu m-am ocupat mai mult de
cercetarea Sfintelor Scripturi şi aveam înclinaţii spre credinţă şi îmi era drag să ascult
cuvântul lui Dumnezeu. Am mers la adunări ale creştinilor adventişti pe la ţară şi rămâneam
mirat când vedeam oameni simpli, agricultori care nu aveau prea multă carte dar care ştiau
totuşi să caute în Sfânta Scriptură şi să explice cuvântul lui Dumnezeu. Vedeam ţărănci, cu
rochiţe lungi şi largi, care participau la Școala de Sabat. Lucrul acesta m-a impresionat. Eu am
urmat liceele acestea confesionale tutelate de episcopi, însă nu ştiam să caut în Biblie, nu

265
Interviu cu Mureșan Aron

433
cunoşteam nimic din Sfânta Scriptură. Îmi plăcea foarte mult la adunare, însă ne temeam
pentru că ştiam că comuniştii îi prigoneau pe credincioşi şi de aceea ne temeam chiar să
trecem pe lângă o biserică pentru ca să nu creadă cineva că tocmai am ieşti din biserică, ne
temeam să nu ne dea afară din serviciu şi nu mergeam la Adunare. În 1964, primăvara, a venit
socrul meu la Cluj. Eu eram liber sâmbăta…
E.U.: Cum îl chema pe socrul dvs?
M.A.: Costa Solomon. El era din comuna Rapold, jud. Hunedoara, însă avea o căsuţă şi în
Simeria, oraş. Avea două căsuţe, una la sat şi una în oraş că din Simeria-oraş mergea mai uşor
la serviciu în Deva. El a venit la Cluj în primăvara anului 1964 şi eu l-am condus la adunare.
E.U.: Unde era adunarea în Cluj atunci?
M.A.: Pe str. Cuza Vodă la nr. 12. Era o singură adunare atunci, fraţii români şi unguri erau
împreună atunci. Eu eram liber sâmbăta pentru că nu aveam decât 3 ore de curs şi 4 ore de
seminar pe săptămână şi aranjam orarul în aşa fel încât sâmbăta să fiu liber. Aşa că eu
sâmbăta fiind liber am mers şi l-am condus pe socrul meu la adunare. Când am ajuns la poarta
adunării, socrul meu a stăruit pe lângă mine să intru cu el. Eu m-am împotrivit, „nu pot pentru
că mă tem că o să-mi pierd serviciul”, el – „haide că o dată vii, nu ţi se întâmplă nimic”. Eu
tot nu am vrut să intru însă tot discutând în contradictoriu, el a deschis poarta, şi m-a trezit şi
eu în curtea adunării şi am intrat înauntru şi am asistat la Serviciul Divin. Am fost foarte
plăcut impresionat de desfăşurarea lucrărilor din Adunare. La ora 3 venea soţia de la fabrică…
E.U.: Vă aduceţi aminte cine predica în acel Sabat?
M.A.: Nu-mi aduc aminte că după aceea am mers în mai multe rânduri şi nu mai ţin minte de
fiecare dată cine predica. Dar nu numai predica m-a impresionat ci şi cântările, rugăciunile, că
noi învăţam rugăciuni pe dinafară, şi desfăşurarea lucrării de Sabat, m-a impresionat întreaga
lucrarea că eu fiind greco-catolic şi mai târziu ortodox că greco-catolicii au fost trecut forţat la
ortodocşi, eu nu cunoşteam aceste lucrări raţionale, pline de înţelepciune. La ora 3 când a veit
soţia de la fabrică i-am spus „am fost cu tatăl tău la adunare”. Ea avea obiceiul să ridice
palmele deasupra capului şi a zis „vai de mine!”. Era un lucru care ne umplea de spaimă, să
mergem la adunare fiindcă ne gândeam la urmări, şi i-am spus „după masă mergem toţi trei”
iar ea a fost de acord. După masă ne-am dus la adunare şi de atunci nu am mai dat înapoi
niciodată. Am mers cu toată hotărârea la fiecare Serviciu Divin căci eu eram liber sâmbătă.
Mergem vineri seara, sâmbătă dimineaţa, sâmbătă seara, iar soţia venea numai seara şi după
masa când era liberă că dimineaţa era la muncă.”266

266
Interviu cu Aron Mureșan

434
435
10.2 Mureșan Aron a fost dat afară din funcția de lector de la Facultatea de Drept după
o ședință de partid prezidată de rectorul Constantin Daicoviciu267

267
Arhivele CNSAS, Dosar I 261355, f 2, 3

436
„Ne-am dus aşa din ’64 până în ’67. În 1967 a fost un moment revoluţionar în politica
partidului. Au fost excluşi din partid, din organizaţia de tineret, mai mulţi studenţi pocăiţi, nu
numai advenţişti ci şi din celelalte culte neoprotestante. În acest moment mai revoluţionar am
fost şi eu cercetat, anchetat, am fost chemat în faţa unei comisii la rectoratul universităţii. Era
pe atunci rector academician profesor Constantin Daicoviciu. Era o comisie formată din

437
conducătorii universităţii dar şi din conducătorii partidului, din organizaţia de bază din
facultate şi din comitetul de partid pe universitate. Acolo am fost anchetat de ce merg la
adunare, aveau ei mai multe informaţii. Au luat ei atunci hotărârea să fiu suspendat din
serviciu.
E.U.: Vă mai amintiţi cine făcea parte din acea comisie?
M.A.: Era rectorul academician profesor Constantin Daicoviciu, decanul facultăţii de Drept,
Ioan Gliga, era secretarul comitetului de partid pe universitate, Mihu, era secretarul
organizaţiei de bază din facultate, Boboş, şeful de cadre, Păcurariu, şeful serviciului personal
îi spunea mai târziu şi a mai fost prorectorul Lascu.
E.U.: Vă amintiţi argumentele lor? Vă amintiţi ce a pus în discuţie? Eraţi totuşi grad de lector
când s-a întâmplat asta în ’67. Cum au pus problema cu un lector în ceea ce priveşte religia?
M.A.: Eram lector şi aveam doctoratul în Ştiinţe juridice. Daicoviciu m-a întrebat de ce
merg la adunare, apoi m-a întrebat şi Mihu, secretarul de partid, că de ce mă ocup de
credinţă. Şi atunci eu le-am spus că de la moartea mamei mele m-am hotărât să mă interesez
de credinţă şi să-l slujesc pe Dumnezeu. Apoi mi s-a pus întrebarea „de ce m-am dus la
adunare” şi am răspuns că eu caut adevărul. „Bine, dar acolo cauţi adevărul?” şi am răspuns
că şi acolo îl caut. Apoi îmi puneau întrebări în legătură cu nişte familii de adventişti, de ce
mă duc la familia lui Reit. Ei aveau informaţii că familia lui Reit Ioan locuia lângă noi. Noi
eram vecini şi socrul meu îl cunoştea pe Ioan Raid că a lucrat acolo în jud. Hunedoara, acum
Ioan Reit era bătrân, şi s-au văzut la adunare şi când au ieşit de la adunare l-a adus pe fratele
Reit pe la noi şi aşa ne-am cunoscut şi am avut legături bune. Eu mergeam la fam. Reit şi
învăţam lecţiunea împreună. Prin informatorii securităţii ei au descoperit că merg la fam. Reit
şi studiez lecţiunea şi atunci mi-a pus întrebarea „ce caut, ce legături am cu familia Reit .”.
E.U.: Despre ce alte familii v-au mai întrebat?
M.A.: Era o familie a unui frate predicator Hans (Ioan) Prevlitz. Ei erau saşi dar au lucrat aici
la Cluj şi a fost preşedintele comitetului conferinţei la Cluj însă după aceea a fost băgat la
închisoare, au fost arestaţi preşedinţii de conferinţe şi secretarii comitetelor de conferinţe din
ţară. Apoi după ce a a venit de la închisoare, că pe preşedinţi şi pe secretarii de conferinţe i-a
eliberat, a rămas la închisoare doar preşedintele şi secretarul comitetului Uniunii. I-a pus în
libertate după câteva luni de arest.
E.U.: Vă referiţi la cazul Năilescu şi….?
M.A.: Năilescu şi a fost un frate secretar, nu-ţi aduci aminte cum îl chema?
E.U.: Ba da, vă spun imediat, îmi aduc aminte…..

438
M.A.: Nu-i nimic, a spus el, l-am cunoscut personal. Apoi fratele Prevlitz s-a mutat de la
Cluj la Sibiu, regiune cu mai mulţi nemţi, iar după câtva timp a murit şi au rămas după el 5
copii. Copiii, erau unii mai mari, alţii erau preşcolari, însă nu aveau serviciu nici unul, nici
mama lor care era văduvă aşa că noi i-am trimis în fiecare lună 200 de lei, timp de un an.
Securitatea s-a agitat şi de lucrul acesta şi când am fost anchetat la Facultatea de Drept, mi s-a
pus întrebarea ce legătură am cu Prevlitz. Le-am spus că le-am trimis bani şi au fost
nemulţimiţi de ce am ajutat pe fraţii adventişti. Cam acestea au fost problemele….
E.U.: Dar care era cadru legal care le permitea lor, în universitate, să vă desfacă contractul de
muncă, cu ce literă?
M.A.: Ei mi-au desfăcut contratul de muncă potrivit unui articol din codul muncii care
prevedea că se poate desface contractul de muncă pentru că nu era corespunzător angajatul.
Din punct de vedere profesional eu stăteam bine pentru că în colectivul de catedră mi s-au
analizat mai multe grupuri de lecţiuni, în doi ani de zile, şi întotdeuna am fost elogiat, lăudat,
a şi spus Şeful de catedra că din punct de vedere profesional eu eram întotdeuna la încălţime.
În facultate eu am ajuns la bune rezultate profesionale pentru că eram premiant şi aveam bursă
republicană. Era o singură bursă republicană şi mi-a fost mie repartizată, adică mă ţineam de
învăţătură. Când am fost prelucrat, din pctdv profesional am fost lăudat, însă din punct de
vedere politic am fost atacat că am o concepţie îngustă, neştinţiifică, că sunt cu vederi
primitive, că de ce cred în anumite superstiţii, deci sub aspect ideologic m-au criticat că nu
împărtăşesc concepţia materialismului dialectic şi istoric. Aşa s-au petrecut lucrurile cu
îndepărtatrea mea de facultate.”268

10.3 Mureșan Aron a protestat împotriva concedierii sale abuzive chiar în satul
Scornicești , jud Olt, printr-un memoriu adresat unei rude a lui Nicolae Ceaușescu

„Am fost dat afară din facultate şi m-am dus pe la Bucureşti, am fost şi în satul lui Ceauşescu,
am dus câte un memoriu.
E.U.: Deci aţi început să reacţionaţi împotriva a ceea ce dvs aţi considerat o nedreptate?
M.A.: Da, am făcut multe memorii, cereri ca să fiu primit în serviciu. După ce am fost în
Scorniceşti, am dus un memoriu şi l-am lăsat la un cumnat de- al ui Ceauşescu care era parcă
preşedintele unui CAP şi mi-a venit răspunsul aici la comitetul Judeţean de Partid şi am fost
chemat aici şi mi s-a oferit serviciu ca să intru ca economist. Eu nu aveam pregătire şi am

268
Ibidem Aron Mureșan

439
întrebat de ce nu îmi daţi un serviciu de specialitate juridică şi mi s-a spus că eu trebuie să fiu
supus unui proces de reeducare şi nu mi-au dat serviciu. ”269

10.4 Soția lui Aron Mureșan a avut de suferit același tip de persecuții din cauza religiei
adventiste
„E.U.: Dumneavoastră mergeaţi în tot acest timp la biserică, nu aţi întrerupt legătura cu
adventismul?
M.A.: Nu, mergeam la adunare iar soţia mea venea întotdeauna la biserică numai când era
liberă. Ea a fost retrogradată din şefa serviciului tehnic, şi era şi profesoară la o şcoală
profesională de ucenici şi nu a mai fost profesoară acolo.
E.U.: Deci şi ea a avut de suferit, cumva din cauza dumneavoastră?
M.A.: Da, păi şi pe ea au prelucrat-o după mine. Pe ea încercau să o convingă să nu
împărtăşească ideile mele, însă soţia venea la adunare şi era credincioasă. Apoi au pus-o
responsabilă cu protecţia muncii în fabrică. ”270

10.5 După 3 ani și 3 luni în care „sistemul” i-a blocat accesul la un loc de muncă
corespunzător pregătirii academic, Mureșan Aron a decis să se reprofileze pe meseria de
cojocar
„Nu mi-au dat serviciu timp de 3 ani şi 3 luni de zile. M-am dus pe la toate organele, m-am
dus la Consiliul Securăţii Statului şi le-a explicat care e situaţia mea şi le-am cerut să ocup un
serviciu juridic, însă ei au spus că nu mă pot ajuta.
E.U.: Deci v-aţi dus să vă angajaţi la Securitate?
M.A.: Nu, eu m-am dus ca ei să îmi aprobe păentru că eu ştiam că ei sunt împotriva mea.
E.U.: Deşi până atunci nu a-ţi avut o întâlnire cu ei.
M.A.: Ei nu m-au chemat până atunci însă înainte să fiu cercetat a venit un ofiţer de
securitate, noi predam cursuri şi la ofiţerii de securitate şi miliţie, uneori ţineam aceste cursuri
la sediile organelor şi am văzut că un ofiţer de securitate, îmbrăcat în civil, dar eu îl
cunoşteam, a venit la adunare chiar aproape sub amvon şi a stat la tot Serviciul Divin, aşa
umil ca şi cum el se ruga lui Dumnezeu. Nu după multă vreme am fost cercetat, prelucrat şi
mi s-a desfăcut contractul de muncă. Timp de 3 ani şi 3 luni eu am căutat să învăţ o meserie,
meseria de cojocar, tatăl meu era cojocar şi a învăţat meseria după tehnica care se cunoştea
inainte de primul război mondial. Eu puteam să învăţ cojocăria după tehnica de prelucrare a

269
Ibidem Aron Mureșan
270
Ibidem Aron Mureșan

440
pielilor. Aşa că m-am dus la nişte fraţi în jud. Timiş şi am învăţat meseria cu ei, dar ca să îmi
deschid un atelier de cojocărie aveam nevoie de o carte de meşter. Fraţii au aranjat ca să mă
duc la Timişoara şi să susţin un examen să primesc calificarea de meşter în cojocări, ei mi-au
format şi dosarul pentru că îi cunoşteau pe oamenii de acolo şi trebuia numai să mă prezint la
examen, însă în dosar era necesară şi o adresă din partea unui CAP din jud. Timiş prin care să
se arate că ei au nevoie de un cojocar şi că după ce voi lua examenul voi lucra în CAP-ul din
jud. Timiş care mi-a dat acea hârtie.
Urma să mă prezint la examen, era totul aranjat, însă eu am vazut aici că este ceva necurat. Eu
nu vroiam să lucrez la un CAP din jud. Timiş, eu vroiam să lucrez cu tatăl meu, acasă, ca să
putem colabora. Am văzut că aici este un act fals, fraţii au spus că putem folosi totuşi această
hârtie, dar eu socotit că este o minciună şi am luat hotărârea să rămânem totuşi credincioşi,
Dacă tot am pierdut serviciul de la universitate, acum de ce să păcătuiesc să obţin cartea de
cojocar şi am hotărât să nu mă prezint la examen. În ziua următoare, noi ne-am sculat de
dimineaţă, erau doi fraţi cojocari care ştiau bine să lucreze şi am început să curăţăm pieile
pentru ca să le băgăm în butoaie pentru argăsire.”271

10.6 În mod neașteptat Ministerul Justiției i-a aprobat în vara anului 1970, lui Aron
Mureșan să practice meseria de avocat la Câmpeni, județul Alba.

„Nu după puţină vreme, pe la 8-8:30 primesc un aviz telefonic de la soţia mea de la Cluj şi pe
ora 10 trebuia să mă prezint la teleon. M-am dus la telefoane la ora 10 şi soţia îmi comunică
că am primit o adresă de la Ministerul Justiţiei prin care îmi comunică că mi s-a aprobat ca să
intru avocat în Cămpeni, jud. Alba.
M-am dus la fraţi şi le spun „uite trebuie să merg la Cluj pentru că am primit aprobarea să
intru în avocatură.”
Fraţii au rămas uimiţi pentru că seara până târziu ama vut discuţii aprinse pentru cu ei au
încercat să mă convingă să mă duc la examen pentru că nu aveam un loc de muncă şi nu
puteam să lucrez fără carte de muncă.
Erau deci foarte miraţi cum din cauză că eu am refuzat să folosesc actul acesta fals,
Dumnezeu mi-a venit în întâmpinare şi mi-a dat aprobarea ca să intru în avocatură. M-am
întors la Cluj şi am mers din 15 august 1970 în avocatură în Câmpeni şi am lucrat în
avocatură până la pensionare, 20 de ani.

271
Ibidem Aron Mureșan

441
În avocatură o duceam bine pentru că nu erau procese sâmbăta. La noi la adventişi, problema
în regimul trecut era problema cu Sabatul, nu puteai fi nici om de serviciu, nici portar pentru
că te descopera că pentru credinţă nu mergeai sâmbăta la serviciu şi ţi se desfăcea contractul
de muncă. Eu nu aveam probleme în avocatură că sâmbăta nu se fac dezbateri pentru ca
judecătorii să-şi poată motiva sentinţele. 272

10.7 Președintele Judecătoriei Câmpeni, Bartoc Ioan l-a pârât la Seuritatea din Alba-
Iulia pe Mureșan Aron pentru faptul că nu lucrează sâmbăta273

272
Ibidem Aron Moldovan
273
Arhivele CNSAS I 261355, f 15, 16

442
443
„Era un preşedinte, aşa au fost vremurile atunci, au ridicat muncitori, oameni devotaţi
partidului, i-au pus într-o şcoală juridică de doi ani şi apoi i-au încadrat în funcţii de
conducere în justiţie, procurori şefi, preşedinţi de instanţe de judecată, şi aceştia erau foarte
gălăcioşi, membrii de partid. Zicea preşedintele de intanţă „eu mai întâi sunt preşedinte de
partid şi mai apoi sunt preşedinte de instanţă de judecată”.

444
Aveam neplăceri cu el pentru că era mare politician în partidul comunist. Erau unele procese
care se judecau la faţa locului. Dacă cineva fura lemne din pădure, apoi instanţa de judecată
ieşea împreună cu procurorul şi cu avocatul şi îl judeca la Căminul cultural din satul de unde
era omul acela ca în felul acesta să îi înfrice pe oameni să nu mai fure. Acest preşedinte îmi
fixa mie ca să-i judece pe oameni în ziua de sâmbătă, numai pentru ca să îmi facă greutăţi. Eu
spuneam în sala de judecată că eu fac parte dintr-o religie aprobată de lege şi că nu are dreptul
să facă prigonirea credinţei şi aveam multe probleme cu omul acela. Totuşi, până la urmă nu
mergea nici el, că dacă eu ca avocat nu mergeam, nu putea merge nici el ca să judece.”274

Un avocat din Baroul Alba- Iulia comunist convins, a propus desfacerea contractului de
muncă pentru Mureșan Aron. Cumnatul lui Mureșan Aron, votează…pentru 275

274
Ibidem Aron Mureșan
275
I 261355, f 6

445
„Apoi aveam o dată pe lună învăţământul profesional, fixat într-o zi de sâmbătă. Toţi avocaţii
din judeţ trebuiau să participe la acest învăţământ profesional în Alba Iulia, unde se alegea o
tema, de exemplu despre divorţ sau despre pensiea de întreţinere şi apoi toţi avocaţii
participau la dezbatere orală a acestei teme pe baza doctrinei şi pe baza practicii judiciare. Eu

446
aveam legături bune cu cei din conducerea avocaturii pentru că sora mea şi cumnatul meu din
Alba Iulia erau tot avocaţi şi ei aveau relaţii foarte bune cu cei din conducere.
Atunci avocatul din învăţământul profesional îmi spunea să merg sâmbăta la dezbatere că nu-
mi pune nici o întrebare, numai să fiu prezent. Eu nu mă duceam şi atunci ei ca să mă ajute pe
mine au fixat o şedinţă suplimentară de învăţământ profesional într-o zi de marţi sau miercuri
pe motivul ca să nu rămână nici un avocat fără învăţământ profesional pentru că unii erau
bolnavi sau plecaţi din localitate sâmbăta, dar de fapt ei au făcut lucrul acesta numai ca să mă
ajute pe mine.
Şi atunci eu mergeam la învăţământul profesional marţi sau miercuri şi participam
întotdeauna la dezbateri. A fost însă un membru de partid care a observat lucrul acesta şi i-a
criticat pe cei din conducere că mă susţin pe mine, care din motive de credinţă nu merg
sâmbăta la învăţământul profesional. La o adunare generală, care s-a ţinut la sfârşitul anului
tot într-o zi de Sabat, eu nu m-am dus la şedinţă, membrul acela de partid a pus în discuţie
cazul meu şi a cerut să fiu exclus din avocatură pe motivul că eu din cauza credinţei nu mă
duc la învăţământ profesional cu toţi avocaţii sâmbăta. Erau acolo activistul de partid de la
comitetul judeţean care răspundea de justiţie, era delegatul ministerului şi s-a pus la vot. Toţi
au votat, chiar şi cumnatul meu, numai un singur avocat, Oncea, din Ocna Mureş s-a abţinut
de la vot. Au rămas miraţi oamenii că Oncea s-a abţinut de la vot.
În dosarul întocmit de Securitate pe numele avocatului Aron Mureșan există o notă
informativă foarte interesantă în care un avocat din baroul Alba cu numele conspirativ
”Nicu” ce îi ia apărarea avocatului adventist elogiindu-i în fața Securității activitatea și
caracterul integru. Nu avem dovezi directe dar putem prin deducție să îi iatribuim
avocatului Oncea atitudinea verticală de sprijin colegial față de colegul abuzat de
sistem.276

276
Ibidem I 261355, f 12, 13

447
448
10. 8 După doi ani de liniște Aron Mureșan este transferat disciplinar la Pătârlagele, jud
Buzău . Securitatea l- a hărțuit și aici
„Vin colegii mei de la Alba Iulia şi îmi spune unul „uite cât de grav a fost tratată problema ta,
s-a hotărât să fii exclus din avocatură”. Acum ştiind că este hotărârea adunării generale, că

449
acolo erau delegaţii organelor competente din partid şi minister, aşteptam numai să vină hârtia
că mi se transmite că sunt exclus din avocatură. Am tot aşteptat dar nu a venit hârtia. Anul
viitor, în luna august, sunt chemat la Ministerul Justiţie că avocaţii erau îndepărtaţi din funcţia
lor numai de Ministerul Justiţie. Sunt chemat la minister şi acolo răspundea de avocaţi un
absolvent de la Facultatea de Drept din Cluj care a fost student când eu funcţionam aici, iar el
mă cunoştea bine. El a încercat să ducă muncă de lămurire cu mine să renunţ la credinţa de a
mai păzi Sabatul El zicea că ştiinţa, tehnica s-au dezvoltata atât de mult încât oamenii au
ajuns pe Lună, credinţa nu mai are nici un temei. Văzând că nu mai ajunge la nici un rezultat,
zice către mine „o să vorbesc cu tovarăşul ministru şi vino mâine să-ţi dau rezultatul”. M-am
dus a doua zi şi îmi spune acesta „tovarăşe Mureşan îţi transmit din partea tovarăşului
ministru să mergi acasă şi să lucrezi cum ai lucrat până acuma.”
E.U.: Cine era ministru, vă mai amintiţi? În ce an se întâmpla asta?
M.A.: Asta era cam în 1971-1972. Nu ştiu cine era atunci ministru că s-au cam schimbat, însă
cine răspundea de avocatură era Hogea, eu cu el am trat în primul rând. Ei bine atunci am
văzut din nou minunea lui Dumnezeu, cum hotărârea adunării generale nu a avut nici un efect,
Dumnezeu m-a ocrotit împotriva lor. În 1974 s-a hotărât să fiu transferat disciplinar la
Pătârlagele, jud. Buzău. Am fost tranferat pe un an de zile, tot pe motive de credinţă.277

277
I 261355, f 40

450
E.U.: Decizia asta cine a luat-o?
M.A.: A venit un delegat de la minister şi el a făcut cercetări la Câmpeni, a mers pe la
Securitate, apoi pe la anumiţi agenţi de securitate că îmi amintea despre unii tineri care
veneau pe la mine, şi pentru că eu am descoperit că erau de la Securitate nu prea le-am dat

451
informaţii. Acum, delegatul ministerului îmi spunea „uite ai căutat să te aperi împotriva lor şi
să-ţi ascunzi concepţia dumnitale”.
La Pătârlagele venea un avocat din Buzău, soţia era acolo angajată la notariat, şi îmi spune că
securitatea i-a spus că-i dă aprobare să meargă într-o excursie în Italia dacă prezintă informaţii
despre avocatul Mureşan. Omul acesta a fost binevoitor şi a venit la mine şi mi-a spus „caută
să-ţi faci dreptate pentru că ei nu au dreptul să-ţi facă rău”. După un an în Pătârlagele m-am
întors, am mai stat câteva luni de zile, însă mă chemau la Securitate.
E.U.: Când aţi fost hemat prima dată la securitate? La Cluj sau la Câmpeni?
M.A.: La Cluj nu am fost la Securitate, numai la Câmpeni am fost, însă prima dată nici nu
am fost chemat, ci avenit la mine acasă ofiţerul de securitate. Eu cumpăram lapte de la un
agricultor pentru că el a fiost arestat pentru că făcea parte dintr-o grupare Studenţi în Biblie
sau Milenişti le mai spune în popor. A fost arestat pe vremea când au fost deţinuţii politici şi a
fost eliberat în ’64. Eu cumpăram lapte şi el îmi aducea laptele. Ofiţerul de Securitate a venit
la mine şi m-a întrebat ce legătura am cu acest om şi de ce vine la mine acasă. Eu le-am
explicat dar după aceea eu mergeam cu soţia mea în lucrarea 7 sate şi cătam să le mai
explicăm Evanghelia.” 278
Securitatea din Alba-Iulia l-a obligat pe Mureșan Aron să vină sâmbăta pentru anchetă
Interviul cu domnul Aron Mureșan a confirmat pentru noi și veridicitatea unor documente ce
fac parte din dosarul întocmit de fosta Securitate lui Aron Mureșan, unul dintre aceste
documente relevă împrejurarea că ofițerii de Securitate au ales să-l aducă cu forța la sediu pe
avocat știind că acesta nu este de acord să punî la dispoziția lor în Sabat, de bunăvoie.
„Ne-am dus într-un sat, Ciuruleasa, şi acolo probabil oamenii au fost Martovi ai lui Iehova şi
erau supravegheaţi, şi Securitatea s-a tulburat de ce merg eu pe sate. Atunci a început să mă
cheme la Securitate şi mă chema sâmbăta. Trimiteau un ofiţer de securitate mai în vârstă pe
care eu îl cunoşteam, dar acum au trimis un ofiţer mai tinerel să mă cheme la Securitate. Am
spus că o să vin după apusul soarelui pentru că noi acum citim din Evanghelie şi ne rugăm lui
Dumnezeu.
La noi e zi de sărbătoare şi venim după ce asfinţeşte soarele. Pleacă lucrătorul acesta mai
tinerel şi după puţină vreme un poliţist care mă duce la Securitate.
E.U.: V-a dus cu forţa?
M.A.: Nu că m-am dus, nu m-a împotrivit că atunci mă lua cu forţa. La Securitate m-a
întrebat chiar comandatul Securităţii, a strigat la mine „ce, nu vrei să vii la noi când te

278
Ibidem Aron Mureșan

452
chemăm?”. Eu am zis că vin în timpul săptămânii sau după asfinţitul soarelui, că eu
ştiam de la fratele Delia că spunea despre un alte frate adventist pe care îl chema în
fiecare sâmbătă la securitate. Atunci mi-a aplicat amendă câţiva lei că nu aveam grupa
sanguină aplicată pe buletin.
E.U.: Altceva nu v-a mai spus atunci, de ce aţi fost anchetat?279
M.A.: Nu mi-au spus, dar am întrebat eu şi mi-au spus că m-au chemat numai ca să
vadă dacă vin280.

279
Ibidem Aron Mureșan
280
I 261355, f 32, 33

453
454
455
10.9 De la Pătârlagele Aron Mureșan a fost transferat la Babadag, județul Tulcea. Un
agent din biserică îl avertizează că este urmărit de Securitate281

„Apoi am mai stat după ce am venit la Pătârlagele, numai câteva luni de zile, din decembrie
până în aprilie, pentru că în aprilie am fost transferat la Babadag, jud. Tulcea. Acolo am stat 5

281
Arhivele CNSAS I 261355, f 73

456
ani de zile, până în 80. Nu după multă vreme de la sosirea mea acolo vine un frate. Era un
sigur frate în babadag, însă pentru că el era în serviciu la Poştă a fost prins în lucrarea aceasta
şi ele era colaboratorul Securităţii. Şi vine fratele Andreian la mine şi îmi spune „ofiţerul de
securitate se interesează de dumneata, fii atent”. Eu i-am spus că ştiu lucrul acesta, că nu-i
acum prima dată.
E.U.: Dar de unde ştiaţi că el era colaboratorul Securităţii?
M.A.: El mi-a spus, el era sincer în privinţa aceasta. După aceea el a ieşti la pensie de boală,
nu s-a mai temut de ei şi nu a mai colaborat, s-a împotrivit.
L-a ameninţat ofiţerul de Securitate însă a spus că are pe cineva la Securitate la Bucureşti şi îl
va apăra.
Am mers la Babadag şi acolo am dus-o bine că era la marginea ţării că nu se ţineau niciodată
judecăţi sâmbăta iar avocaţii veneau de la Constanţa sau de la Bucureşti şi eu eram acolo
aproape singurul avocat. Am stat acolo 5 ani de zile însă şi acolo ofiţerul de Securitate foarte
mult s-a agitat de mine şi mereu trimitea acolo oameni în jurul meu, apoi acolo a venit chiar
activistul de partid care răspundea la comitetul judeţean de avocatură şi de justiţie împreună
cu preşedintele baroului de avocaţi şi cu preşedintele tribunalului judeţean şi m-au cercetat.
M-au întrebat în legătură cu credinţa şi cu munca profesională. Nu mi s-a întâmplat nimic dar
în 1980 a venit tot acel responsabil de avocatură din Ministerul Justiţiei şi mi-a spus să fac o
cerere să fiu transferat în Şimpleul Silvaniei. Eu nu am vrut să fac cererea pentru că aici nu
aveam probleme cu Sabatul şi eu mă temeam ca să nu am dincoace probleme.
El a stăruit mult de mine şi zice „uite să nu ai probleme din partea Securităţii”.
În timpul acesta s-a mai lărgit democratismul şi ăştia ai nostri, comuniştii de la noi din ţară
erau foarte mult criticaţi în Occident pentru că nu respectă drepturi şi libertăţile omului.
Acum nu m-au transferat forţat, însă omul acesta mi-a dat stilou, hârtie şi am fost transferat la
cererea mea. Când eram încă la Babadag, a ajuns Ministrul Justiţiei, că ei s-au schimbat în
multe rânduri, a ajuns ministru unul Ion Ceterche, şi acesta a fost decan aici la facultatea de
drept unde eu am fost lector. Acesta era foarte împotriva mea, el a studiat în URSS, a scris
mult despre statul socialist român, despre partidul comunist român, era mare politician. A
venit directorul de cadre din ministerul justiţiei şi m-a chemat, am discutat cu el şi mi-a spus
„uite ministrul justiţiei Ceterche te cunoaşte, este împotriva dumnitale”. Ministrul era foarte
împotriva mea şi a vrut să mă dea afară din serviciu însă directorul de cadre nu a fost deacord,
aşa îmi închipui eu că la Comitetul Central aşa s-a hotărât să nu mai dea oameni afară pe
motiv de credinţă fiindcă îi criticau foarte mult că nu-i respectă drepturi şi libertăţile omului.
M-am gândit atunci că „uite minunea lui Dumnezeu”. Este scris în Romani, cap. 8, „Dacă

457
Dumnezeu este cu noi, cineva va fi împotriva noastră?”, el care nu a cruţat nici pe singurul şi
preaiubitul Său fiu şi l-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da împreuna cu Iisus Hristos toate
lucrurile de care avem nevoie?!? Aşa că nu m-a putut da afară din serviciu nici ministrul
justiţiei, deşi el era împotriva mea. Directorul de cadre avea viziunea aceasta, probabil de la
direcţiunea de cadre de la comitetul central, să nu-i mai prigonească.
În timpul acesta s-a ridicat unul, Iosif Ţon, de la baptişti care încă în vreme în care eram eu la
Pătârlagele a făcut un memoriu în care arăta că noi nu trebuie să ne mai lăsăm înrobiţi de
oameni ci să-l slujim numai pe Dumnezeu, iar lucrarea asta s-a răspândit în ţară. Aveam un
frate medic la Pătârlagele, Buzău, Țurlea Lucian din Bucureşti, şi el mi-a adus şi mie lucrarea
acestaşi am citit-o. Lucrarea a juns pe la Comitetul Central şi apoi prin Anglia şi au fost aspru
criticaţi comuniştii de la noi din ţară că fac persecuţie religioasă. A fost aşa o conjunctură
foarte favorabilă pentru mine atunci şi nu am putut fi dat afară din serviciu nici la cererea
ministrului justiţiei. 282
10.10 După Babadag Aron Mureșan a fost transferat la Șimleul Silvaniei unde a fost
prigonit din aceleași motive de președintele Baroului de Avocați dar a afost apărat de
un activist de partid
„La cererea mea am fost transferat la Şimleul Silvaniei unde am stat din ‘80 până în ’90 la
Revoluţie. Aici am avut mari neplăceri din partea preşedintelui baroului de avocaţi. Acesta era
membru de partid, şi noi în procese ne mai chiocneam avocaţii şi s-a mâniat foarte rău pe
mine. Au fost doi deţinuţi trimişi în judecată pentru furt sau delapidare, nu mai ţin minte, eu îl
apăram pe unul, el pe celălalt. El când l-a apărat pe clientul lui, îl afunda pe clientul meu,
căutând să arate că acesta e cel mai de vină, realitatea nu era aşa, eu am respins acuzaţiile pe
care mi le-a adus. Aşa el a prins ură pe mine şi făcea toate eforturile ca eu să fiu dat afară din
serviciu. Mi-a spus un alt avocat că preşedintele baroului de avocaţi din Baia Mare i-a spus că
iată ce a făcut avocatul Mureşan, despre care au vorbesc. În şedinţă, la Ministerul Justiţiei,
când au fost toţi şefii barourilor de avocaţi din toată ţara, acesta, Meseşan, a luat cuvântul şi a
spus „iată ce face avocatul Mureşan Aron! El merge şi predică Evanghelia în casele
oamenilor. Toată lucrarea pe care o facem noi de educaţie ateistă şi materialistă în rândul
cetăţenilor, Mureşan o strică, pentru că el vesteşte Evanghelia”. Preşedintele colegiului de
avocaţi din Baia Mare l-a văzut cu ochi răi pentru cum pune problema aceasta şi aşa a ajuns
problema la mine. Apoi activistul de partid din judeţul Sălaj tot mă ataca şi îi cerea să mă dea
afară din serviciul, dar acesta a fost omul lui Dumnezeu, el l-a înfruntat pe preşedintele

282
Ibidem Aron Mureșan

458
baroului de avocaţi şi spunea nu se poate, trebuie să-i asigurăm şi lui un loc de muncă. Aşa m-
a ocrotit Dumnezeu, de data aceasta prin activistul de partid pentru că colegul meu care era
avocat ar fi vrut să mă dea afară din serviciu. Se foloseau de situaţia aceasta, cpă eu sunt
adventist, ca să critice, însă bunul Dumnezeu m-a ocrotit. Aşa am făcut 20 de ani de avocatură
şi am dus-o destul de bine că am primit salariu mai mare decât am primit în învăţământ pentru
că în avocatură erau mai mari salariile decât în învăţământ pe vremea aceea şi Dumnezeu ne-a
ocrotit.
E.U.: Spuneaţi mai devreme că unii colegi, avocaţi, vă mărturiseau că sunt colaboratori ai
Securităţii. Cum îi bănuiaţi pe ceilalţi, aveau un comportament aparte?
M.A.: Îmi puneau multe întrebări provocatoare, sau, de pildă, veneau la mine acasă şi îmi
puneau întrebări. Eram în Babadag şi au venit două doamne, una mi-a adus nişte peşte şi căuta
să-mi dea peşte şi să-mi pună întrebări. A avut şi un motiv juridic, a adus o sentinţă dar în
realitatea ea nu avea o problemă ca noi să deschidem un proces şi eu să o apăr pe ea.
A fost o înscenare şi a vrut să-mi dea peşte ca să mă prindă că iau mită sau daruri. Se putea
observa cu uşurinţă că nu are nimic temeinic de ordin juridic ci vine numai pentru că este
trimisă. Apoi aveam colegi care puneau mereu întrebări în legătură cu biserica, cu credinţa.
Aveam un coleg care avea un caracter mai degradat care nu ascundea că are legături cu
Securitatea.

10.11 Aron Mureșan l-a acuzat pe președintele Conferinței Transilvania de Nord,

pastorul Alexandru Delea că a susținut marginalizarea lui în comunitatea adventistă.
Avocatul Mureșan Aron l-a avut ca mentor spiritual pe pastorul adventist Wilhelm
Moldovan

E.U.: Din biserică aţi avut sentimentul că există fraţi care îşi notează activitatea dvs şi vă fac
greutăţi la biserică, nu mă refer neapărat la pastor? Aţi avut sentimentul că sunteţu urmărit şi
în biserică sau aţi avut sentimentul că biserica era un cadru securizat, unde vă simţiţi în
siguranţă? Mărturiseaţi greutăţile prin care treceţi şi în biserică? Chemaţi biserica să vă
susţină?
M.A.: Am impresia că de aici se poate să fi pornit, de la Comitetul Conferinţei împotriva mea
pentru că eu nu ştiam atunci, eu credeam că biserica este complet detaşată de lucrurile politice
a lumii acesteia. Aveam un coleg care era notar la Aiud. El venea la Cluj şi se culca la noi.
Am vorbit despre credinţă şi el mi-a adus o lucarare în legătură cu procesul domnului Iisus
Hristor. Eu am fost plăcut impresionat despre cele scrise în lucrare şi am vrut să fac o copie.

459
M-am dus la Comitetul Conferinţei, la secretare şi am rugat acolo pe o soră ca să-mi bată la
maşină lucrarea aceasta în mai multe exemplare. Nu am argumente precise, dovezi clare, însă
am impresia că de aici o fi pornit o ancheta împotriva mea.
Eram în serviciu încă, însă mergeam la biserică. Mi-a scăpat să spun că încă dinainte să fiu
data afară din serviciu, pentru că mergeam la adunare, era aici un frate predicator, Moldovan
Wilhelm iar fratele Moldovan venea la noi acasă şi noi făceam studiile biblice de pregătire
pentru botez. Atunci locuiam pe str. Ion Brătianu, unde acum este Academia de Muzică.
Atunci era clădirea Universităţii Babes Bolyai şi eu am primit locuinţă acolo din partea
Universităţii. Venea fratele Moldovan la noi o dată pe săptămână şi studiam aceste lecţii
pentru pregătirea candidaţilor pentru botez. Am fost dat afară din serviciu, mergeam la
adunare şi m-am hotărât să fac botezul. Cu fratele fratele Moldovan am colaborat mult pentru
că mergeam împreună la adunare pe sate, la Cojocna sau la Apahida, sau în altă parte îmi
dădea şi mie cuvântul să vorbesc, vroia să mă încurajeze, să mă atragă în lucrare.
E.U.: Deci practic aţi mers împreună cu el, a fost un mentorul dvs şi a fost cel care v-a
desluşit învăţătura adventă?
M.A.: Da, cu el am mers, şi a fost cel care mi-a dat botezul în anul ’68. Cu el studiam şi după
aceea am hotărât ca să fac botezul.
Nu puteam să fac botezul aici în Cluj pentru că nu aproba Departamentul de Stat al cultelor ca
să vină oameni din lume şi să facă botezul ci doar pe copiilor adventiştilor le aproba botezul.
Atunci fratele Moldovan m-a invitat să merg în faţa comitetului din Cojocna şi acolo urma ca
eu să fiu primit. Acolo am şi fost primit ca membru. În felul acesta a fost botezul meu. Am
fost botezat nu cu aprobarea comunităţii din Cluj, ci cu aprobarea comunităţii din Cojocna.
“283
Departamentul Cultelor și conducerea Conferinței Cluj i-au interzis lui Aron Mureșan
să predice de la amvoanele comunităților adventiste

[…]Apoi am fost în serviciu în Câmpeni şi cea mai apropiată adunare era la Turda. Într-o
vineri am venit la Turda la adunare, m-am dus la hotel, am ocupat o cameră şi vineri seara şi
tot
timpul Sabatului am fost la adunare. Când am plecat de la adunare, sâmbătă seara am plecat
împreună cu fratele prezbiter, acesta era pastor pensionar, şi cu încă un frate de la Vaida
Cămăraş. Fratele prezbiter, nu-mi mai aduc aminte cum îl chema, îşi cere iertare de la mine

283
Ibidem Aron Moldovan

460
că nu mi-a dat cuvântul să vorbesc de la amvon, de obicei fratele Moldovan mă punea să
vorbesc, şi zice „nu ţi-am putut da voie să vorbeşti pentru că Departamentul de stat al Cultelor
ne-a dat ordin ca pe Mureşan să nu-l lăsăm să urce la anvon”.
Fratele din Vaida Cămăraş a intervenit şi a spus „frate Mureşan, hai la noi că noi ăţi vom da
voie să vorbeşti de câte ori vei veni la adunare”.
Apoi după mulţi ani de zile ajung la Şimleul Silvaniei, unde îl caut pe un frate adventist ca să
găsesc o locuinţă. Îl găsesc pe fratele adventist undeva lângă gară şi el mă întreabă cum mă
cheamă. Am spus că Mureşan la care el zice „Mureşan Aron?”. Am spus „Da, Mureşan Aron,
dar de unde ştii cum mă cheamă” şi el mi-a răspuns „Ştiu pentru că fratele Tocaci a fost la o
adunare a slujitorilor comunităţii la Conferinţă la Cluj şi acolo li s-a spus tuturor prezbiterilor
şi slujbaşilor că dacă Mureşan merge în adunările de pe sate sau adunările fraţilor să nu i se
dea voie să urce la amvon şi să vorbească.” Mai târziu am stat de vorbă cu fratele Delia(se
referă la președintele Conferinței Cluj, Delea Alexandru n.n) şi mi-a spus „uite ce multe
probleme am avut eu din cauza dumnitale pentru că ziceau că noi te salarizăm pe dumneata şi
ne ziceau să nu te mai lăsăm să urci la amvon niciodată”.
E.U.: În ce an se întâmpla asta?
M.A.: Păi când am fost la Câmpeni era prin 1970-71-72.
E.U.: Acest ordin de a nu urca la amvon v-a fost transmis direct sau v-a fost transmis prin
interpuşi? V-a chemat cineva la Conferinţă să vă spună că au greutaţi din cauza dvs?
M.A.: Nu, eu am aflat de la slujbaşi pentru că lor li se spunea când li se făceau instructaje că
atunci când vine fratele Mureşan la adunare să nu-l lase să urce la amvon. Apoi am vorbit cu
fratele Delea care era Preşedintele Conferinţei că au avut probleme pentru că ei credeau că mă
plătesc, şi erau miraţi de ce au nu m-am angajat 3 ani şi 3 luni de zile măcar ca muncitor
undeva, măturător dse stradă. Ei vroiau să mă umilească şi atunci eei au bănuit că biserca mă
salarizează. Biserica fiind condusă de Dpartamentul de Stat al Cultelor, mi s-a interzis să urc
la amvon.
E.U.: Aţi respectat această interdicţie?
M.A.: Păi nu pentru că nu mi s-a transmis direct, li s-a transmis doar slujitorilor adunărilor.
Eu unde mergeam eram ales prezbiter. Am fost, de exemplu, prezbiter la Tulcea, la Şimleul
Silvaniei, aveam drepturi pentru că eram ales, şi vorbeam la adunare. Însă dacă mergeam la
alte adunări unde nu eram membru nu mă lăsau să vorbesc, dar nu toţi respectau şi mă lăsau
să vorbesc, de exemplu la Vaida Cămăraş m-a cheamt că-mi dă voie să vorbesc oricând. ”284

284
Ibidem Aron Mureșan

461
10.12 Mureșan Aron a fost prigonit de Inspectorul de Culte de pe județul Cluj,
Hoinărescu
„E.U.: Aveaţi sentimentul că biserica din Cluj se solidarizează cu credincioşii din Cluj care
aveau probleme cu Sabatul sau fiecare era pe cont propriu? Care era atmosfera în biserică, era
una care milita pentru păstrarea sabatului în stil vechi sau era opţiunea fiecăruia?
M.A.: Asta nu era o preocupare din partea amvonului pentru că oamenii erau chinuiţi, retraşi,
fricoşi, şi nu tratau problema asta deschis ca să-i încurajeze pe credincioşi sau pe cei care
veneau „din lume” fiindcă era aici împuternicitul cultelor Hoinărescu. Acesta era foarte
brutal. El foarte mult s-a ocupat de numele meu.
Chiar am vrut să mă duc la el, că a fost internat la azilul de bătrâni de la noi, la Căminul
Theodora, îngrijit de adventiști , acolo unde este internat fratele Ungureanu, prigonit de
comuniști, numai că am aflat târziu după ce a decedat, însă am vrut să-l cunosc.
Hoinărescu s-a ocupat de mine şi mereu trata numele meu şi încerca să-i împiedice pe fraţi să
mă lase să particip la lucrare. Cât priveşte atitudinea bisericii, frăţiătatea nostră era cuprinsă
de timiditate iar vreo aversiune faţă de mine nu am putut să constat pentru că oamenii nu se
manifestau. Sub aspectul acesta nu pot să mă exprim.285

Inspectorul de Culte Hoinărescu a fost îngrijit pâna la moarte de medicul adventist

Lorant Szentagotai, în același loc în care a fost îngrijit până la ultima suflare și
generalul de Securitate Nicolae Pleșiță286

În acest moment al confesiunilor lui Aron Mureșan considerăm că trebuie să intervenim cu

completarea unor informații relevante despre relația din inspectorul de culte Hoinărescu și
Biserica Adventistă.
Din dialogul cu fostul președinte al Uniunii Adventiste, Dumitru Popa și în interviul cu fostul
Președinte al Conferinței Cluj între anii 1980-1991 , reiese faptul că inspectorul Hoinărescu a
fost în relații excelente cu conducerea Bisericii Adventiste la nivel central și regional. 287
„ Și în lucrarea pe care o faceți: în adevăr, perioada comunistă, peroada 49-89 a fost foarte
grea. Dar mulţumim lui Dumnezeu, şi fraţii de la conferinţe, ca și la Cluj ca și peste tot, au

285
Ibidem Aron Mureșan
286
Reportaj realizat de Emanuel Ungureanu, în Știri de Cluj.ro în data de 2.08.2013
http://www.stiridecluj.ro/social/tortionarul-nicolae-plesita-a-murit-la-cluj-protejat-de-servicii-l-a-ingrijit-un-
medic-haituit-de-securitate-exclusiv-1
287
Ibidem Dumitru Popa

462
ştiut să conlucreze cu persoanele respective, inspecttorii respectivi, aşa de bine încât…, pentru
că totul depindea de rapoartele pe care aceia le făceau. Și s-a putut rezolva problema. Şi astăzi
…fostul inspector la Cluj, mai îmi dă telefon, mai îmi scrie, mai îmi trimete, întrebați pe
Timiș, vedeți, el știe lucrul acestea, deci și în perioada aceea, marea majoritate a pastorilor, la
nivelul districtelor, la nivelul conferințelor, cu respectivii au știut, cu cei care s-a putut face
lucrurile acestea…, și lucrurile au putut să… să fie rezolvate.”
„ Da sigur, era inspector pe culte, pe judeţ (în perioada de președinte al Conferinței,
Alexandru Timiș a colaborat cu inspectorul Hoinărescu). Eu aveam o metodă atunci, nu luam
apărarea într-un mod făţiş, nu bagatelizam lucrurile.
Da-ţi-mi timp să verific, şi să iau măsurile ce se impun şi vă raportez. Până astăzi tot
raportez... Înţelegeţi? Şi atunci a trecut vreo lună de zile şi odată cu nu ştiu ce problemă mă
duc la Departamentul Cultelor şi zice inspectorul: eşti cu maşina?
Zic da, credeam că vrea să meargă, m-a mai rugat mult când n-a avut un timp maşină, şi
atunci ne-a rugat pe noi ca să mai fugim...dar ai ceva în maşină? Am un PPC. Ce e aia PPC?
O sacoşă pe care scrie “poate pică ceva”. Zice, adă încoace PPC-ul.
Am dus, şi a scos cele trei pachete de cărţi intacte, poftim domnule preşedinte, du-o la fraţi
să-l laude pe Domnul. Ei şi aici eu să ma fac cine ştie ce erou şi să spun că vai ce afurisiţi au
fost?”288

Informația furnizată de Mureșan Aron legată de îngrijirea specială de care a avut parte acest
inspector la Căminul Teodora din Cluj, ne-a condus la o investigație foarte interesantă care s-a
finalizat cu un articol pe care l-am semnat în calitate de jurnalist în ziarul on-line „Știri de
Cluj”.
În cursul investigației jurnalistice am aflat faptul că în Căminul Teodora unde îngrijește
persoane în vârstă de peste 25 de ani medicul sufletist, Lorant Szentagotai, s-a stins din viață,
atât Inspectorul de Culte Hoinărescu cât și generalul de Securitate Nicolae Pleșiță.
Din mărturia medicului Lorant Szentagotai, rezultă faptul că fostul inspector de culte a fost
adus la Căminul Teodora la insistențele fostului președinte, Alexandru Timiș care era un
prieten foarte apropiat al acestuia. Este important de specificat faptul că Alexandru Timiș este
membru fondator al Căminului Teodora și la data internării fostului inspector Hoinărescu,
avea slujba de capelan al acestei instituții caritabile.

288
Ibidem Alexandru Timiș

463
Redăm în integralitate articolul din Știri de Cluj care este extrem de relevant în contextul
lucrării noastre de cercetare.

Torționarul Nicolae Pleșiță a murit la Cluj,

PROTEJAT de ”servicii”. L-a îngrijit un medic hăituit de Securitate - EXCLUSIV

Reportaj de Emanuel Ungureanu

În timp ce miile de români care s-au opus regimului comunist au fost maltratați cumplit și au
”putrezit” în închisorile comuniste sau au murit în chinuri groaznice după ieșirea din temniță
în urma bolilor contactate în închisoare, torționarii acestora, în marea lor majoritate, și-au
sfârșit zilele în liniște, protejați fiind de vechii prieteni din serviciile secrete comuniste.

Unul dintre cei mai mari torționari care au trăit vreodată în România, generalul de Securitate
Nicolae Pleșiță, s-a stins din viață acum cațiva ani îngrijit fiind în ultimul an de viață de un
medic clujean care a fost hărțuit alături de familie, ani de zile, pentru credința sa de către
”slugile” temutului serviciu secret comunist.

464
Foto: Căminul pentru Seniori ”Proiect Teodora”

Doctorul Szentagotai Lorant și-a dedicat întreaga viață îngrijirii bătrânilor și a construit
împreună cu familia Stoica din Germania un cămin pentru îngrijirea persoanelor vârstnice,
Căminul pentru Seniori ”Proiect Teodora”, în care sunt găzduiți la această oră peste 100 de
bătrâni. Aici ,la Căminul Teodora, din Cluj-Napoca a murit temutul general de Securitate
Nicolae Pleșiță și nu într-un sanatoriu SRI, așa cum a scris toată presa la momentul trecerii în
neființă a acestuia.

”Călăul” Pleșiță a fost îngrijit în ultimul an de viață la un cămin de bătrâni din Cluj

Inimosul medic clujean nu s-a gândit vreodată că va trebui să respecte juramântul lui
Hipocrate și în dreptul unui torționar despre care există nenumărate mărturii că a trimis la
moarte sute de oameni care s-au văzut făcuți vinovați de ”păcatul de moarte” de a urî regimul
comunist și tot ce reprezenta acesta.

465
”M-am trezit într-o zi la ușa căminului cu un domn în vârstă cu părul neîngrijit și cu
barba mare, i-aș fi dat 80 de ani după înfățișare dar am aflat ulterior din buletin că avea
doar 55 de ani. Mi-a spus că îl cheamă Pleșiță Damian, fost colonel de Securitate, și că
este fiul generalului de Securitate Pleșiță. Mărturisesc că am tresărit la cuvântul
Securitate, nu știam cine a fost Pleșiță, dar am avut probleme în studenție la facultatea
de medicină cu securiști ca Hoinărescu, care au încercat să mă convingă că nu merită să
mai cred în existența lui Dumnezeu.

L-am întrebat pe fiul lui Pleșiță cum a aflat de căminul nostru, mi-a spus că un coleg din
Cluj i-a recomandat să ne caute datorită experienței pe care o avem în îngrijirea
bătrînilor.

Generalul Pleșiță a venit pe o targă, era foarte slăbit, suferise un atac vascular cerebral
și avea probleme grave cu inima. Fiul lui mi-a cerut să nu spun nimănui că Nicolae
Pleșiță va fi găzduit aici și m-a rugat ca nici măcar personalului de îngrijire să nu știe
numele generalului de Securitate. Pe ușă am pus numele Nicolae, cineva din personal
care are umor a adăugat în fața prenumelui cu litere mari, MOȘ, a rămas de atunci cu
porecla ”Moș Nicolae. Toată lumea din cămin i-a spus de atunci, Moș Nicolae”, relatează
dr Szentagotai Lorant.

”Moș Nicolae” Pleșiță a fost vizitat la cămin doar de foștii colegi securiști din Cluj

”Nicolae Pleșiță nu vorbea cu nimeni în afară de mine. Era politicos, mulțumea pentru
tratamente și pentru mâncare, dar refuza orice dialog cu asistentele. A refuzat să
primească televizor sau radio în cameră. Spunea că vrea liniște. Nu vorbea nici cu
colegul de cameră. Stătea toată ziua și se uita în gol. O singură dată a participat la un
serviciu religios în capela căminului. A stat tăcut pe toată perioada slujbei, nu părea să îl
impresioneze ceva, nu a mai venit și a doua oară. Singurii pe care i-a acceptat să îi vină
în vizită au fost niște foști subordonați ai acestuia, s-au prezentat ca fiind foști colonei
de Securitate. Se purtau foarte respectuos cu el, dar nu le permitea nici lor să stea prea
mult timp.

Fiul l-a vizitat de două ori, de fiecare dată îmi povestea pe scurt extrem de afectat că el
și tatăl său au fost hătuiți permanent de persoane necunoscute chiar dacă au încercat să
466
se ascundă. Mi-a spus că le-a fost incendiată casa de două ori, locuiau dacă am înțeles
bine, undeva în Curtea de Argeș, într-o casă izolată. După moartea lui Nicolae Pleșiță,
am citit în presă că fiul acestuia a sfârșit tragic, punându-și capăt zilelor”, a mai
relatat Szentagotai Lorant.

Foto: Patul în care s-a stins din viață torționarul Nicolae Pleșiță

”Bestia” Pleșiță a sărutat înainte de moarte mâna doctorului care l-a îngrijit

”Îmi amintesc foarte bine ziua în care a murit Nicolae Pleșiță. Se simțea foarte rău,
respira greoi, insuficiența cardiacă de care suferea se accentuase, avea și Alzheimer. M-a
chemat la capătul patului și mi-a șoptit că simte că va muri curând. Mi-a luat mâna, mi-
a sărutat-o și mi-a mulțumit. Peste o oră murise, am declarat decesul în data zilei de
28.09.2009 la ora 21.30”, își amintește doctorul clujean

467
Pleșiță a fost îngropat cu cravata medicului care s-a ocupat de el până la moarte. ”După ce
am declarat decesul l-am sunat pe Damian Pleșiță fiul generalului de Securitatea, a fost
foarte afectat de vestea morții tatălui. A venit cu o mașină mortuară însoțit de aceeași
colegi de la Securitate din Cluj, care îl mai vizitaseră pe acesta în ultimul an de viață.
Fiul îi adusese defunctului un costum și o cămașă pentru înmormântare, dar uitase să îi
cumpere ciorapi și cămașă. Se simțea rușinat, m-am dus repede și i-am dat de la mine o
cravată și o pereche de șosete noi.

La poarta căminului înainte de despărțire, fiul lui Pleșiță mi-a mulțumit, spunându-mi
că îmi mulțumește pentru că tatăl lui a avut cel mai liniștit an din viață la Căminul
Teodora. Am aflat după moartea lui Nicolae Pleșiță, din presă, că acesta a fost un
torționar cumplit. Noi l-am îngrijit ca pe orice bătrân neputincios, nu știu cum aș fi
reacționat dacă aș fi știut când a venit aici că a fost un om atât de crud. Probabil că m-ar
fi influențat asta”, a mai povestit medicul clujean.

De ce a fost interesat SRI de Pleșiță după moartea acestuia?

Medicul Szentagotai Lorant a povestit că după moartea torționarului Nicolae Pleșiță a primit
vizita unui ofițer SRI, care era preocupat să afle dacă fostul general a ”vorbit ceva”.

”La câteva săptămâni după moartea lui Pleșiță, am fost abordat la intrarea în cabinet, în
plină stradă, de un individ bine făcut, care a coborât dintr-o mașină de culoare închisă
cu numere de București. S-a prezentat ca fiind de la SRI București și m-a întrebat dacă
în ultimul an din viață Pleșiță mi-a mărturisit ceva din amintirile lui sau dacă a lăsat un
document. I-am spus adevărul nu mi-a vorbit niciodată despre activitatea lui în
Securitate și nu a lăsat nici un document. Părea surprins cel de la SRI că Pleșiță a murit
la Cluj. Se pare că îi pierduseră urma sau doar se prefăceau că nu știu nimic despre el.
Nu a intrat în cămin și nu a insistat cu alte întrebări. Nu l-am mai văzut de-atunci”, ne-a
mărturisit intrigat dr. Szentagotai

468
Dr. Szentagotai l-a îngrijit până la moarte și pe securistul Hoinărescu care a vrut să-l dea afară
de la medicină

Medicul clujean a îngrijit în perioada 24.07-28.08.2009, la Căminul Teodora, un fost

subordonat al generalului Pleșiță, șeful Departamentului Cultelor pe vremea lui Ceaușescu,
Hoinărescu-Țepeș. Dr Szentagotai povestește că a fost nevoit să-și reprime ani de zile
sentimentele de revoltă atunci când dădea cu ochii zi de zi de cel care l-a hăituit în timpul
facultății și l-a lăsat fără slujbă câteva luni bune, pe tatăl acestuia.

”Am mai fost pus în situația să îngrijesc în acest cămin un alt fost mare securist,
Hoinărescu Țepeș-, fost Șef al Departamentului Cultelor pe vremea lui Ceaușescu care
îmi preda ateismul științific la facultatea de medicină și care mă amenința că dacă nu
mă lepăd de credința în Dumnezeu mă dă afară din facultatea. L-a chinuit și pe tatăl
meu, Szentagotai Arpad pentru credința lui, l-a dat afară trei luni din pastorație. Mi-a
fost greu să îl îngrijesc știind cât rău a încercat să-mi facă mie, familiei mele și altora. A
murit bine îngrijit și sătul de zile, nu a avut nici o clipă vreo remușcare nu mi-a cerut
iertare niciodată pentru stresul la care m-a supus în timpul facultății atunci când mă
teroriza”, mărturisește Szentagotai Lorant.

Dilemele doctorului - îngrijitor de securiști

”Mă gândeam uneori ce ciudată este lumea și ce greu de înțeles este Dumnezeu. Am
îngrijit de-a lungul anilor oameni cu un caracter extraordinar ca Ungureanu Nicolae
care a murit îngrijit în căminul nostru și mi-a povestit de cei 7 ani de temniță grea, pe
La Râmnic, Jilava, Sighet, îmi povestea cum l-au schingiut în închisoare securiștii ca
Pleșiță. Era bătut la pielea goală și umilit în ultimul hal, mi-a mărturist că 2 ani a fost
obligat să doarmă sub pat pe cimentul rece.

469
În brațele mele s-a stins și Chișbuc Nicolae un alt om extraordinar, care a stat închis de
comuniști mulți ani pentru credința lui.

Mă gândeam că ar trebui să existe o diferență pe care ar trebui să o facă Divinitatea

între Bine și Rău măcar la capătul vieții acestor oameni. Am constat însă, fără să înțeleg
de ce că uneori este mai repede ascultată ultima dorință înainte de moarte a unui
securist decât a victimelor acestuia.

Să vă dau un exemplu, cu puțin timp înainte să moară, securistul Hoinărescu m-a rugat
să-i îndeplinesc o ultimă dorință, aceea de a o mai vedea odată pe fiica lui din America,
mi-a spus că se va ruga pentru asta, deși din câte știu eu era ateu. A venit fiica lui și la
câteva zile, cu ultima dorință împlinită s-a stins liniștit și fericit în data de 28.08.2009 la
ora 10.00.

Acest creștin, Chișbuc Nicolae, chinuit ani de zile de ateii comuniști ca Hoinărescu, l-a
rugat pe Dumnezeu într-o zi de vineri, să-i îngăduie să participe alături de mine la un
ultim serviciu religios special, care urma să se desfășoare a doua zi sămbătă în jurul orei
12, în capela căminului. Nu i s-a îndeplinit această ultimă dorință, a murit sâmbătă
dimineața la ora 6. De ce nu a primit acele câteva ore de viață pe care le-a cerut creștinul
Chișbuc și ultima dorință a unui securist ca Hoinărescu care a avut sarcină începând cu
anii 1975 să distrugă viața bisericilor creștine din România a fost îndeplinită? Nu am
găsit un răspuns la această dilemă”, conchide dr Szentagotai Lorant ”

Scurtă biografie a generalului de Securitate Pleșiță

Nicolae Plesita a intrat in Securitate de la 18 ani, in 1948, si si-a cladit cariera de jos, ca
simplu tortionar. A crescut in ochii superiorilor prin actele de reprimare a miscarii de
rezistenta anticomunista din munti, despre care se stie ca au constat in tortura si crime.
Impreuna cu generalul Emil Macri, a condus in august 1977 inabusirea sangeroasa a revoltei
minerilor din Valea Jiului. Drept rasplata, a ajuns general locotenent, grad cu care a iesit la
pensie in 1990. Plesita a detinut functii la varful Securitatii, dar si al regimului comunist:
comandant al scolii de ofiteri de Securitate de la Baneasa, sef al mai multor structuri
teritoriale ale Securitatii (Pitesti, Cluj, Valcea), sef al Directiei de Informatii Externe a
Securitatii (1980-1984), sef al Directiei de Securitate si Garda (cea care ii pazea pe stabii
470
comunisti in frunte cu familia Ceausescu), membru supleant al Comitetului Central al
Partidului Comunist Roman. După Revoluția din decembrie 1989, generalul Pleșiță a fost
inculpat în 1997 pentru complicitate la atentatul cu bombă din 21 februarie 1981 de la postul
de radio Europa Liberă din München, pus la cale de celebrul terorist Carlos Șacalul (Ilich
Ramírez Sánchez), dar instanța militară a întrerupt ancheta în anul 2000, aceasta fiind reluată
în anul 2004 de un tribunal civil. În martie 2009, Nicolae Pleșiță a fost scos de sub urmărirea
penală privind implicarea în atentat .După 1990, generalul Pleșiță a apărut adesea în emisiuni
de televiziune în care a apărat cu îndârjire acțiunile de reprimare a rezistenței românești din
munți, la care a luat parte ori le-a comandat. De asemenea, el a condus direct ancheta la care a
fost supus scriitorul disident Paul Goma, înainte ca acesta să fie silit să plece în exil la Paris.
El a fost acuzat de poliție politică, fără ca această acuzație să aibă urmări de ordin penal.
Totodată, Pleșiță a fost unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai fostului său coleg din
securitatea ceaușistă, gen. Ion Mihai Pacepa, cel care, în vara lui 1978, a fugit în SUA, pe
când deținea funcția de adjunct al șefului DIE.”(Reportaj de Emanuel Ungureanu
„Torționarul Nicolae Pleșiță a murit la Cluj PROTEJAT de „servicii”. L-a îngrijit un
medic hăituit de Securitate, articol publicat de Știri de Cluj în data de 2.08. 2013 )

10.13 Mureșan Aron l-a suspectat pe Tătaru Teodor, președintele Conferinței Cluj în
anii 1960, că ar fi agentul Securității. Biserica Adventistă l-a izolat o lungă perioadă de
timp în comunism.
[…]M.A.: Nu, nu nu am putut să cunosc relaţiile dintre el sau dintre alţi pastori şi organele
statului pentru că eu nu aveam legătură cu departamentul de stat, cu securitatea. Aici la Cluj
era bănuit mai mult de către unii fraţi că ar fi colaborat mai mult cu autorităţile, de fapt el era
era chiar preşedintele Conferinţei şi trebuia să colaboreze, fratele Tătaru. Bunicul soţiei tale.
M.A.: Acum noi nu putem întotdeuna să ne bizuim pe aceste opinii pentru că uneori se
formează aceste opinii fără să fie bine întemeiate. Aminteam de familia Reit. Mergeam la ei,
veneau la noi, iar în casa lor făceam studii bibilice. Acolo mi-a spus o dată sora Reit că a venit
fratele Tătaru şi a întrebat dacă vine pe la ei Mureşan şi dacă studiază împreună. Sora Reit nu
cunoştea toate aceste dedesupturi şi i-a spus că avem legături bune şi studiem împreună.
Probabil că şi el s-a interesat de mine dar nu am date şi nu mă interesează cine a vorbit de
mine într-un fel sau altul. Eu mă rog lui Dumnezeu.
E.U.: Au fost oameni, din bisercă sau din afara ei, care după 1980 au venit la dumneavoastră
să vă spună că au fost nevoiţi sau că în mod deliberat v-au făcut rău şi le pare rău?

471
M.A.: Nu, singurul a fost avocatul de la Pătârlagele care atunci când a vrut să meargă în
Italia, securitatea i-a pus condiţia să dea informaţii despre mine. Am rămas foarte mirat de
omul acesta că eu nu-l cunoşteam, o cunoşteam numai pe soţia lui, că mi-a atras atenţia şi mi-
a spus să mă apăr că ăştia sunt împotriva mea. Era un om din lume dar care totuşi aa vut un
pic de suflet.
E.U.: Aţi avut vreodată sentimentul că nu mai puteţi rezista în faţa acestor presiuni din partea
autorităţilor mai ales? V-aţi simţiti vreodată singur, că nu duceţi această luptă şi cu alţi fraţi?
Ştiţi şi alţi fraţi care împărtăşeau aceaşi suferinţă, care nu vroiau să meargă sâmbăta la
muncă? Împărtăşeaţi suferinţa persecuţiei şi cu alte persoane din biserică?
M.A.: Nu, pentru că eu eram cam izolat. De pildă, la Câmpeni, eram singurul adventist
acolo, la fel şi la Pătârlagele. La Babadag, mai erau fraţi, dar nu aveam comunitate. Am trecut
prin grele încercări pentru că problema pentru noi era problema pâinii, a salariului. De pildă
eram la Câmpeni şi a venit dintr-o dată un telefon de la Preşedintele Baroului de Avocați din
Alba Iulia şi a cerut la directorul biroului de avocaţi din Câmpeni să nu mă lase să mai intru în
dezbateri, în şedinţa de judecată.
Dintr-o dată am fost oprit, nu am mai putut intra la procese, la judecăţi şi a trebuit să îmi
predau dosarele altor colegi care m-au substituit şi eu am mers acasă şi nu am mai putut să fac
nici un act de serviciu, a fost o situaţie grea.
După aceea, la câteva zile, a dat telefon iarăşi preşedintele baroului de avocaţi la directorul de
la Câmpeni ca să-mi spună că sunt transferat la Alba Iulia şi am intrat iarăşi în activitate. A
rămas totuşi un vid, un gol, că imediat după ce am început să merg la dezbatere am fost oprit
din nou şi a trebuit să-mi predau dosarele. Au fost anumite traume, dificultăţi, însă cum zicea,
Bunul Dumnezeu a intervenit şi nu a îngăduit nici Ministrului Justiţiei , nici preşedintelui
Baroului de avocaţi să mă dea afară din serviciu. Dacă Dumnezeu lucrează, nimeni nu se
poate împotrivi, însă trecem prin greutăţi, prin încercări.289
După excluderea de la Facultatea de Drept, Mureșan Aron a primit manifestări de
solidaritate doar din partea membrilor laici ai Bisericii Adventiste și din partea altor
credincioși neoprotestanți
M.A.: Au venit de la toate cultele religioase câteva suflete care se bucurau foarte mult. Când
am fost prelucrat s-a făcut zgomot mare în universitate, au văzut studenţii că nu mai merg la
cursuri,, au vorbit între ei şi aşa s-a aflat, a mers zvonul departe „că iată ce i s-a întâmplat lui
Mureşan în Cluj”. Îmi amintesc că un student adventist de la Stomatologie spunea că mergea

289
Ibidem Aron Mureșan

472
într-o seară pe stradă, era întunescos timpul, şi mergeau doi bărbaţi pe stradă şi spune unul
dintre ei „acesta e cel mai bine pregătit dintre toţi colegii noştri” şi îmi spunea că el crede că
despre mine era vorba. S-a vorbit atunci foarte mult de către oamenii din societate care nu
erau de acord cu dictatura aceasta a proletariatului, cu totalitarismul acesta şi s-au bucurat.
Aşa s-a răspândit vestea. Primeam scrisori, unii veneau la mine, îmi aduceau daruri, în fructe,
în bani, numai ca să mă încurajeze, dar aceștia, cei mai mulţi, erau din afara bisericii
adventiste. Adventişii se temeau să nu se facă legătură între ei şi mine, autorităţile de stat să
nu le aducă vreo vină.
E.U.: Nu vi s-a părut ceva ilogic în toată această poveste, în sensul că dvs din punctual de
vedere al Bisericii Adventiste, chiar şi acum, gândind retrospectiv, nu era firesc ca adventiştii
să se bucure că un om a renunţat la cariera universitară, la o poziţie în societate foarte
importantă, urmând învăţătura adventistăcu privire la Sabat, nu vi s-a părut atunci ciudat că
biserica pe care aţi aleso cu sacrificii a vrut mai degrabă să se scapăe de necazul Mureşan
decât să vă apere?
M.A.: Asta era din partea conducătorilor, oamenii simplii se bucurau foarte mult. Îmi aduc
aminte de o familie de fraţi unguri, oameni bătrâni, veneau la adunare bărbatul cu femeia, şi
spunea către mine: „ce, primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?”, spunea
cuvintele lui Iov. El căuta să mă încurajeze. Alţi fraţi când mergeam pe sate căutau acele
cântări care să-i încurajeze pe acei oameni care sunt prigoniţi şi suferă. Frăţietate, poporul,
oamenii simpli care nu erau implicaţi în conducere se solidarizau se implicau şi căutau să mă
încurajeze. A fost un frate Luca, ceasornicar din Hunedoara, care era de la mişcarea de
reformă adventişi-reformişti, care a venit la mine când a auzit a venit la mine şi mi-a
oferit o sumă importantă de bani ca eu să cumpăr o casă de odihnă în staţiunile
climaterice, în Sinaia sau în Predeal, ca să închiriez acolo locuinţele ca să pot să trăiesc.
Am rămas mirat de fratele acesta. A venit din depărtare, nu m-a văzut niciodată. Nu am
luat banii pentru că soţia mea era serviciu, aveam bani şi nu aveam pretenţii, am dus o
viaţă simplă. Sufletele curate, sincere, consacrate lui Dumnezeu s-au solidarizat cu mine
în stiuaţia aceasta. Cum ziceam, oameni simpli, de aici din cluj, care aveau fete la un
aprozar îmi aduceau mere, însă noi nu am avut nevoie pentru că soţia era în serviciu şi
avea salariu bun. 290

290
Ibidem Aron Mureșan

473
10. 14 Mureșan Aron a fostt hărțuit de ofițerul de Securitate Roșca și la Șimleul
Silvaniei. Inspectorul de Culte din Pătârlage i-a cerut bani drept mită
M.A.: Da, eu am mulţumit şi mulţumesc şi acum lui Dumnezeu pentru marele har că ne-a
eliberat de sub dictatura comunistă, ateistă. Înainte eu aveam multe neplăceri din cauza că
eram pândit, supravegheat, următir, nu puteam să fac lucrarea pentru că eram mereu în
pericolul acesta. Eram în autobuz, călătoream de la Câmpeni spre Deva, prin Abrud, Brad şi
Deva, că soţia mea era din simeria, şi pe maşină am vorbit despre credinţă cu nişte oameni
care erau tot din zona Câmpenilor şi îi îndemnam să se ducă la aducare. În faţa mea era un
călător care s-a revoltat foarte tare şi zice către mine: „De ce îl îndemni să meargă la biserică?
Dacă eu nu-i spun să nu meargă la biserică, nici dumneata nu ai dreptul să-i spui să meargă la
biserică!” şi a făcut foarte mare scandal. S-a oprit maşina într-o haltă în Brad. Am coborât să
iau o gură de aer, a coborât şi el şi a mers la un ofiţer de miliţie care e îmbrăcat în uniformă şi
i-a spus: „Eu sunt ofiţer în armată. Uite îl vezi pe omul acesta? Face propagandă religioasă
chiar şi aici în autobuz.” şi căuta să îl aţâţe pe ofiţerul de poliţie care a spus râzând „lasă că eu
îl cunosc pe dumnealui” şi nu i-a acordat nici un pic de atenţie. Însă acesta era ceva politruc
din armată care era tare împotriva credinţei. Oamenii aceştia căutau să le facă mari greutăţi
celor care s-ar fi preocupat de lucrarea de evanghelizare. Venirea libertăţii după revoluţie este
un mare dar de la Dumnezeu. Eu merg aproape în fiecare seară în spitale şi le citesc
bolnavilor din evanghelie. Această lucrare se poate face fără să mai am acum teama că mă
pândeşte cineva, că mă va pârâ la o autoritate de stat şi că voi avea de suferit, este o libertate
deplină.
E.U.: Revoluţia în ce loc v-a găsit? Aţi urmărit evenimentele la televizor?
M.A.: Eram în Şimleul Silvaniei dar nu am urmărit că nu aveam televizor. În Şimleul
Silvaniei am dus-o bine însă în adunare a fost o gâlceavă, o ceartă, eu eram prezbiter, şi erau
veniţi de la reformişti mai mulţi fraţi. Aceştia erau mai înclinaţi spre ceartă şi au început o
ceartă cu pastorul, pe care l-au atacat. Asta a trecut şi mai târziu eu am zis către unul dintre ei
„v-aţi comportat ca nişte terorişti aici în biserică”. După ce s-au potoliti lucrurile acestea am
avut mari neplăceri din parte Securităţii. De foarte multe ori venea un maior de securitate,
Roşca, şi mă tot căuta şi mă tot chema la Securitate, îmi cerea să fac declaraţii, mă ameninţa
că de ce fac prozelitism. Eu cred că din partea unor fraţi din adunare care au fost „angajaţi”
atunci în certurile acestea mi-au venit mie aceste neplăceri. Plecam la Zalău la procese şi când
mă întorceam îmi spunea secretara de la biroul de avocaţi că m-a căutat ofiţerul Roşca de la
securitate, vă cheamă la securitate. Maiorul acesta se preocupa probabil de biserică, de
creştini, dar era comandatul securităţii un colonel Rusu, care era foarte bine voitor şi mă apăra

474
pe mine însă Roşca tot timpul mă ameninţa şi îmi cerea să nu fac prozelitism. Atunci a fost
perioada cu Gorbaciov, Perestroika, a venit Gorbaciov la noi în ţară şi imediat s-au îndrepătat
lucrurile şi nu m-au mai chemat niciodată la Securitate. Apoi a venit revoluţia. Roşca s-a
îmbolnăvit şi a murit înainte de Securitate. După revoluţie stau de vorbă cu comandatul Rusu
şi zic „dumneavoastră aţi avut o purtare foarte binevoitoare faţă de mine. Dacă cineva o să vă
reproşeze ceva vreodată, să-mi cereţi mie informaţi pentru că m-aţi apărat”. Rusu a fost foarte
bine voitor însă Roşca a fost foarte brutal.
E.U.: Aţi fost vreodată bătut la Securitate?
M.A.: Nu şi pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu. Nici măcar o palmă nu mi-au dat, nu am
fost niciodată reţinut acolo. Numai problema era cu serviciul, cu Sabatul. Acum dacă eram dat
afară din serviciu, era o problemă, pentru că soţia nu mai lucra, însă bunul Dumnezeu ne-a
ocrotit şi am avut salariu.

M.A.: Când am fost dat afară din serviciu mişunau trimişi securităţii în jurul meu. Veneau
colegi de la facultate, consăteni de ai mei, foşti studenţi, a venit unul care mi-a fost mie
profesor la facultate. El îmi spunea mai dinainte că el colaborează cu Securitate, îmi spunea că
în casa lui se întâlneau securiştii cu colaboratorii lor. Acum vine la mine şi îmi spune „eu
vreau acum să vin să vorbesc cu tine. Să-ţi pun întrebări şi tu să-mi răspunzi.” Vroia să scoată
cât mai multe informaţii de la mine însă am zis că eu nu sunt încă documentat acum şi să
meargă la alţii care sunt mai bine pregătiţi. Veneau consăteni sau studenţi la fără frecvenţă
care nu au fost niciodată la mine acasă dar acum ştiau unde şed, mişunau în jurul nostru însă
bunul Dumnezeu ne-a ocrotit. Au fost într-o stare de eroare comuniştii pentru că au socotit că
oamenii credincioşi sunt un pericol pentru regimul comunist. Omul credincios se roagă pentru
autorităţile de stat. Diavolul care este un mincinos şi tatăl minciunii le-a creat această stare de
eroare.
E.U: Aţi avut sentimentul că sunteţi ascultat în casă, că Securitatea ştie ce faceţi că vă este
interceptată corespondenţa?
M.A.: Da, ştiam că este interceptată corespondenţa dar nu mă deranja pentru că eu nu ziceam
niciodată nimic împotrivă, nu purtam corespondenţă cu cineva care ştiam că deranjează. Nu
făceam politică.
E.U.: A încercat securitatea în intervalele în care aţi fost chemat la sediile securităţii să vă
racoleze, să vă propună o colaborare?
M.A.: Nu, niciodată, dar a venit o dată împuternicitul cultelor la Pătârlagele. Acesta ar fi vrut
să-i dau eu bani şi căuta mereu ca să vorbească cu mine şi să îmi dea de înţeles că el doreşte

475
să primească ceva. Însă eu i-am spus pastorului, care îl ştia ca fiind lacom de bani, şi mi-a
spus să-i dau pace că vorbeşte cu el. După ce a vorbit pastorul cu el, nu m-a mai căutat. A
venit la judecătorie şi s-a prezentat ca fiind împuternicitul cultelor şi că vrea să vorbească cu
mine. Ei nu aveau nişte principii aşa după care să se conducă, de multe ori aveau interese
meschine, strict egoiste, căutau bani.”291

291
Ibidem Aron Mureșan

476
IX Conflictul dintre adventiști și comuniști pe tema multiplicării și răspândirii
literaturii religioase

Adventiștii de ziua a șaptea s-au implicat foarte activ în activități de multiplicare a unor
materiale religioase, dar și în traficul cu biblii. Prin intermediul unor documente din arhiva
Securității, dar și prin intermediul unor prețioase mărturii orale, vom încerca să demonstrăm
faptul că Securitatea a avut un control parțial asupra acțiunii acestor credincioși de colportaj
și acțiunile de constrângere au avut un efect invers decât cel scontat. În ciuda arestării unora
dintre capii de rețele de trafic cu material religios, majoritatea celor care colportau biblii nu au
fost prinși sau dacă au fost prinși nu s-a reușit descurajarea acestei activități deoarece în
anchete majoritatea credincioșilor au indus în eroare organele Securității și au acoperit cu
succes adevăratele surse de aprovizionare cu literatură religioasă. Prin câteva mărturii orale de
o valoare excepțională am putut deschide o nouă perspectivă de cercetare a acestui subiect a
traficului cu biblii în ultimii zece ani de comunism în România, urmărind cu atenție motivele
pentru care Securitatea a început să controleze intern propriile rețele de aprovizionare cu
hârtie de cea mai bună calitatea unor tipografii legale sau clandestine pentru ca unii lucrători
din Securitate corupți urmăreau să se îndestuleze financiar din producția și difuzarea nu doar a
unor biblii care încep să fie tipărite în România, ci și a altor materiale considerate oficial
mistico-religioase, dar care erau la mare căutare în rândul credincioșilor, avizi după
spiritualitate.

Biserica Adventistă din România a avut încă de la începuturile ei o preocupare deosebită

pentru activitatea de colportaj, de producere și răspândire a literaturii religioase prin
intermediul unor pastori sau membri laici, zeloși, capabili să își riște libertatea ca ceea ce
numeau ei, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia sau scrierile „inspirate” ale Ellenei White, să
ajungă la cât mai mulți români.

Sunt nenumărate documente în Arhiva Siguranței care vorbesc despre activitatea de colportaj
intens susținută de membrii laici ai Mișcării Adventiste în perioada interbelică ce a primit un
răspuns dur din partea Bisericii Ortodoxe prin controlul și influența exercitată de clerici
importanți în cele mai importante structuri de autoritate ale statului român.(documente)

Același tip de autoritate și solidaritate împotriva credincioșilor neoprotestanți considerați prea

zeloși în elanul lor de împărtăși și altora mesajul bisericilor din care făceau parte,l- am găsit în

477
multe situații și între instituțiile de forță și control ale statului comunist(Securitatea și
Departamentul Cultelor) și reprezentanții cultului majoritar.(exemple, mărturii).

1.Povestea Mariei Sima și a lui Alexandru Sima, în cartea autobiografică Dumnezeul

Meu, Dumnezeul Minunilor și în arhivele Securității

Adventiștii Maria și Alexandru Sima au fost victime ale represiunii comuniste pentru
multiplicarea clandestină a literaturii religioase, cel puțin acesta a fost motivul invocat pentru
anii grei de pușcărie la care au fost condamnați .
Cei doi, sunt exemple foarte elocvente pentru determinismul unor credincioși adventiști de a
găsi orice mijloc pentru a-și manifesta atașamentul față de valorile propriei credințe prin
intermediul colportajului, zelul lor misionar a rămas întipărit în memoria colectivă a
comunității adventiste, lucru dovedit și prin .

În cartea sa autobiografică ”Dumnezeul Minunilor, Dumnezeul Meu”, ce a văzut lumina

tiparului la editura oficială a Bisericii Adventiste, „Viață și Sănătate” în anul 2004, Maria
Sima a dat glas experiențelor traumatizante din perioada comunismului, atunci, când alături
de soțul său a fost condamnată de regimul comunism, la ani grei de detenție, în mod abuziv,
în baza unor prevederi legislative ce nu aveau nicio legătură cu faptele de care a fost acuzați.
În dosarul întocmit de fosta Securitate pe numele Sima Maria, se specifică faptul că aceasta a
fost condamnată de către Tribunalul Militar București prin Decizia 204 din 21 iulie 1961 și
617 din 6 septembrie 1961, la 7 ani închisoare corecțională pentru uneltire împotriva ordinii
sociale, în dreptul motivelor arestării existând un singur paragraf :„s-a încadrat și a activat
intens în secta interzisă Adventiști de Ziua a Șaptea căutând să atragă și noi membri”. În
aceeași notă se vorbește și despre condamnarea lui Alexandru Sima la 12 ani de închisoare, în
anul 1949 „pentru activitate dușmănoasă desfășurată în secta interzisă „Adventiștii
protestanți...” 292

292
Arhivele C.N.S.A.S I 236057, f 1

478
Refuzul de a colabora cu Securitatea, motivul real al condamnării soților Sima
Studiind cu atenție dosarele de la Securitate ale Mariei Sima, găsim elemente foarte
interesante ce ne creionează o imagine de ansamblu foarte clară a mijlocelor pe care le-a
folosit regimul comunist între anii 1950-1965 de a reprima orice formă de opoziție, inclusiv în

479
rândul creștinilor ce refuzau să devină agenți ai Securității pentru supravegherea activității
bisericilor din România.
Dotată cu o intuiție excelentă, Maria Sima, și-a dat seama că jocul de-a șoarecele și pisica pe
care l-a jucat în anii 1953-1956, când a semnat un angajament cu Securitatea, fără a-l onora,
nu putea să rămână fără consecințe. 293

293
MFR București 43709 f 3

480
Agenții poliției secrete căutau informatori pe care să-i infiltreze pe lângă adventiștii
reformiști, refuzul Mariei Sima de a îndeplini sarcinile trasate nu a rămas fără urmări
dramatice. 294

294
C.N.S.A.S I 236057 f, 17

481
Securitatea a încadrat-o într-o grupare, numită „adventiști protestanți” , o invenție a
aparatului de represiune comunist.
Am arătat și în alte locuri în această lucrare faptul că în primii ani după instalarea
comunismului, lucrători ai Securității, Împuterniciți, inspectori de culte, făceau des confuzii
între adventiștii de ziua a șaptea și adepții mișcării reformiste.

482
Este posibil totuși să avem de-a face cu același tip de etichetare convenabilă ca în cazul
Alexandru Gheorghe sau Florin Lăiu, săvârșită cu complicitatea dintre Securitate și pastori
corupți de beția puterii care astfel și-au eliminat din comunitate, adversarii incomozi, de cele
mai multe ori printr-o strânsă conlucrare, „aruncându-i” în mod voluntar în „zona” sectelor
interzise care puteau fi încadrate oricum exagerat și cu totul abuziv ca fiind „împotriva
orânduirii socialiste”.
Faptul că soții Sima, Alexandru Gheorghe, Florin Lăiu, se declarau vegetarieni și respectau cu
strictețe Sabatul, nu lucrau, sau nu-și trimiteau copiii la școală Sâmbăta, erau motive
suficiente pentru a fi amestecați, asociați, cu adventiștii reformiști ce își făcuseră un scop în
viață, acela de a critica orice acțiune sau abatere a Bisericii Adventiste de la standardele
impuse de aceștia.
Securitatea știa prin intermediul agenților racolați din rândul adventiștilor faptul că Maria
Sima se delimita categoric de adventiștii reformiști pe care îi descria chiar în termeni jignitori
conform unei note a informatorului „Teta” din data de 25 octombrie 1965:
„În vizitia din 18 octombrie Sima Maria a spus că în ce privește lucrarea cu membri de la
mișcarea de reformă, crede că nu se poate face nimic, deorece „sunt mai stricați și mai răi
decât cei din lume. Este între ei o debandadă și o viață destrăbălată că nu mai știi pe care cum
să-i califici”295
În aceeași notă, informatorul descrie și dialogul cu soțul Mariei Sima, Alexandru Sima care
vorbește despre faptul că el ar fi dorit ca facțiunile dizidente dinte reformiști să se întoarcă în
biserica-mamă. Și încercările lui de a coordona această acțiune de de reunificare i-au atras
condamnarea și pușcăria. La sfârșitul notei, Securitatea îi numește pe cei doi, adventiști
reformiști, în ciuda faptului că inclusiv agentul lor, le-a descris aversiunea acestora față de de
cei care își asumau cu adevărat identitatea de reformiști.Maria Sima a declarat vehement,
inclusiv în fața Securității că nu are nici o legătură cu reformiștii, însă acest lucru nu a ajutat-o
la nimic. Sistemul era pregătit să se răzbune pe cei care refuzau colaborarea.
Faptul că soții Sima erau convinși că toate necazurile provin din același loc, Securitatea, se
poate dovedi din același document. Alexandru Sima, îl bănuiește pe unul dintre reformiștii cu
care a fost în legătură, în trecut, un oarecare Petriceicu că „a trecut la mișcarea de reformă și
era contrainformator la Securitate. De altfel și cei din Ardeal, nu au fost vigilenți și s-au lăsat
organizați de persoane necunoscute, care s-au dovedit până la urmă că erau ofițeri de

295
Idem f, 8

483
securitate296

296
Ibidem I 236057, f 9, 10

484
După cum se poate vedea în original,lucrătorul de Securitate ce ținea în legătură, informatorul
„Teta” a subliniat cu roșu afirmațiile soților Sima care îi disculpa de vina de a fi
reformiști(dacă se putea considera acest fapt ca fiind o vină) și în ciuda acestor evidențe, cei
doi rămân cu același „stigmat” de adventiști reformiști lipit cu forța de Securitate.

485
Colonelul de Securitate în rezervă Liviu Banias confirmă faptul că lucrătorii din anii
1950-1960 erau predispuși să comită abuzuri din cauza faptului că sistemul îi obliga să
interpreteze legea în mod abuziv pe sistemul demonstrat în cazul soților Sima, „cine nu
este cu noi este împotriva noastră” dar și pregătirea intelectuală a celor ce s-au trezit
peste noapte înzestrați cu puteri discreționare, era extrem de precară.
„Vedeți, de aceea precizam că se poate vorbi de două perioade: era o perioadă până prin 62-64
când legislația sau legislativul românesc avea multe lacune. Este de precizat și de ținut cont și
de categoria, proveniența categoriei intelectuale a organului de decizie din această perioadă.
Imediat după al doilea război mondial, dacă strigai de două ori ”Trăiască partidul comunist
român!” erai făcut fie securist fie primar. Cam așa s-a întâmplat și după revoluția din 89, dacă
a fost revoluționar, indiferent de școală, a fost pus într-un post. Și atunci era legislativul de așa
natură încât se putea interpreta foarte ușor fapta umană. Era un crez, dar era interpretabil, pe
principiul „dacă nu ești cu noi ești dușmanul nostru”. Se caută mai mult ca acum eliminarea
persoanelor care nu convin și atunci o măsură era această măsura restricitivă de încarcerare.
297

”În anul 1956, am bătut la mașină mai multe lecțiuni (de studiu al școlii de Sabat, n.n.) și alte
lucrări pentru frații din Transilvania, care au venit să le ia. Atunci m-a descoperit Securitatea
și m-a și luat de acasă pentru cercetări. M-au hărțuit multișor. Văzând că nu scot nimic de la
mine, mi-au propus totuși să le fiu informatoare. Tot îmi îndesau sub nas un stilou și o
hârtie pe care să scriu ce îmi spun ei și să le dau niște informații despre cei cu care lucram în
birou, la serviciu. Le-am spus categoric că eu nu pot face aceasta și, după ce au mai venit la
serviciu de vreo două sau trei ori, m-au lăsat în pace. Dar nu au încetat să se intereseze de
soarta noastră (căci de-acum ne căsătoriserăm) prin alții, de la serviciu și de-acasă. Am mers
așa până pe 10 martie 1959. Am venit de la serviciu la ora 17.00, am mâncat puțin și m-am
apucat de spălat rufele înmuiate de dimineață. Sandu a venit pe la ora 20.00 și, în timp ce-i
pregăteam masa, a venit și un prieten al lui de care eu personal aș fi vrut să scap, pentru că n-
aveam încredere în el, la fel și soțul meu. Dar Sandu zicea: Oricum, Securitatea tot își
strecoară pe cineva care să-ți vină în casă, așa că decât să vină un necunoscut, să zică tot
felul de idei, e mai bun ăsta pe care-l cunoaștem”. 298

297
Interviu cu Liviu Banias
298
Maria Sima, Dumnezeul meu, Dumnezeul minunilor, pag 66, Editura „Viață și Sănătate,2004

486
Acest ultim fragment dovedește că soții Sima erau perfect conștienți că mulți dintre cei care îi
vizitau sub pretextul că sunt interesați de soarta lor,erau membri ai bisericii provocați de
Securitate să afle ce gândesc, starea lor de spirit, reacțiile după anchete, arestări sau
întemnițări.

O altă tentativă a Securității de a o atrage la colaborare pe Maria Sima s-a consumat înaintea
unor percheziții la domiciliu, care s-au soldat cu arestarea din data de 31 mai 1961.

„Într-o zi, când am venit de la serviciu, am găsit în ușă un plic cu o invitație de la Ministerul
Afacerilor Interne, să mă prezint a doua zi dimineața în strada Dimitrie Bălașa (știam c-acolo
era un centru al lor) [se refera probabil, la unul dintre sediile Securității]...După vreo 3 zile a
venit un civil la Cadre și-am fost chemată acolo. – Vă cunoșteați?, m-a întrebat șeful cadrelor.
Nu-l cunoșteam, dar știam povestea. Șeful ne-a pus la dispoziție o cameră, i-a dat
respectivului cheia și a plecat din birou, cetățeanul a început să mă întrebe: Ce mai faceți,
mai știți ceva despre soț? Nu-i așa că e rău acum pentru amândoi? Noi v-am avertizat,
dar dacă n-ați ținut cont...Plictisită și scârbită chiar, am zis:- Eu aș vrea foarte mult să
mă lăsați în pace cu propunerile dumneavoastră, pentru că nu sunt de acord; iar dacă
socotiți că pe undeva calc vreo lege, chemați-mă legal să plătesc. În ziua aceea am luat
salariul. Am mers acasă, am mâncat și m-am gândit foarte serios la ce ar putea să se mai
întâmple dacă am refuzat categoric propunerile lor, ale celor de la Ministerul Afacerilor
Interne. Nici nu mai voiam să mă prezint la orele hotărâte de ei, ziua sau noaptea și am
ajuns la concluzia că urmează să mă ridice și asta cât mai repede” 299

Percheziția

Maria Sima a anticipat corect faptul că va fi arestată în urma refuzului ei de a colabora cu

Securitatea. Astfel, în cartea ei autobiografică descrie cu lux de amănunte circumstanțele în
care s-a produs arestarea ei și confiscarea mașinii de scris în data de 31 mai 1961.
Circumstanțele și derularea evenimentelor corespund perfect cu informațiile pe care le-am
găsit în dosarul de securitate întocmit de organele de represiune comuniste, care au organizat
în mai mute rânduri prigonirea soților Sima.300

299
Ibidem 82, 83
300
Ibidem 85-87

487
82 de zile de anchetă la Securitate, premergătoare încarcerării din data de 31 mai 1961

Maria Sima descrie în cartea sa cum a decurs ancheta dură de la Securitate înainte de a fi
trimisă la închisoarea din Oradea în primăvara anului 1961. Despre existența, durata și sensul
acestor anchete nu se face deloc vorbire în dosarul întocmit pe numele Mariei Sima de fosta
Securitate. Autoritățile s-au folosit pentru arestarea și întemnițarea soților Sima de pretextul
activităților așa zis, ilicite, de multiplicare și difuzare a materialelor religioase practicate de
cei doi.

„Ancheta nu mi-a fost deloc ușoară. Nu era vorba numai să recunoști în dreptul tău ce n-ai
făcut, ci cu cine ai mai lucrat, în ce pate a țării ai trimis, la cine (și cum se numește, de unde l-
ai cunoscut sau prin cine).
În Securitatea ”Uranus” (fost Arsenalul Armatei) am stat 82 de zile, adică de la 1 iunie până
la 22 august 1961. În tot acest timp, am spus că am lucrat cu soțul meu, Sima Alexandru, care
a fost arestat acum doi ani si două luni (mai precis, pe data de 11 martie 1959).....Anchetatorul
meu începuse la un moment dat să forțeze nota, să facă niște glume de prost gust, să mă
amenințe. O dată s-a ridicat de pe scaun și, ca un uliu, a venit la mine să mă lovească. Noroc
cu cei doi metri care erau între biroul lui și masa mea, c-a avut timp să se mai gândească ”301

Condiții inumane în arestul Securității. Maria Sima a fost bătută și înfometată în

închisoare
Informații despre condițiile dure pe care le-a suportat Maria Sima în arestul Securității din
București aflăm de la aceasta și indirect prin intermediul aceluiași informator care primește
„sarcini permanente” de supraveghere a soților Sima(conform unei adnotări pe nota
informativă). Datorită faptului că mâncarea din închisoare era gătită cu carne sau untură de
porc, Maria Sima a refuzat să o consume, decizia ce ar fi putut să aibă consecințe fatale,
moartea prin inaniție. „Între alte probleme a spus că că din cauza hranei care se dădea a ajuns
așa de slabă și bolnavă că credea că va muri acolo. Comandantul arestului din strada Uranus a
vizitat-o de câteva ori și a stat de vorbă cu ea căutând să o convingă să mănânce, dar ea nu a

301
Ibidem pag 110, 111

488
mâncat din cauză că nu avea siguranța că mâncarea era gătită cu ulei sau cu mâncare de
porc”302

302 Arhivele C.N.S.A.S I 236057, f 19, 20.

489
490
Înfometarea
De altfel și în fișa de caracterizare întocmită la Penitenciarul Oradea se specifică că această
„suferă de astenie, se menține pe o poziție religioasă fanatică, refuză să muncească sâmbăta și
nu servește mâncările gătite cu grăsime” 303

303
Ibidem, f 31

491
„- Am avut regim: 300 grame pâine, 500 ml lapte, 100 g marmeladă și opt cartofi copți – cinci
la prânz și trei seara. – Dar din ce sectă ești? – Eu nu sunt sectantă. Fac parte dintr-un cult
mare, care se numește Cultul Creștin Adventist de Ziua a Șaptea, și numai în România, la ora
actuală sunt 60.000. – Dar cultul ăsta îi liber? – Da, avem autorizație de funcționare. – Și
atunci de ce ai ajuns aici? – Am bătut la mașină niște lucrări de-ale noastre cu caracter pur
religios, dar pentru c-am făcut mai multe exemplare decât prevede legea (până la 49 de
exemplare), m-au luat și, după cum vedeți, m-au încadrat la politic, articolul 209 pentru că nu
aveau un articol la drept comun unde să mă încadreze fiindcă n-am furat, n-am omorât, n-am
falsificat. – Ai primit din rația pentru astăzi? – N-am primit nimic pentru că era prea
devreme”. 304

În lungii ani de temniță Maria Sima a avut parte nu doar de umilințe din partea colegelor de
celulă ci și de compasiune. Starea ei de slăbiciune fizică datorată malnutriției a atras mila unei
foste contabile cu care împărțea aceleași condiții de detenție.

”În ziua în care eu eram prima care trebuia să aleg, m-am dus tot așa lângă scândura cu pâine
și am luat prima bucată care era în fața mea. Șefa, care stătea în picioare tot timpul să taie și
să asiste la împărțitul pâinii, s-a repezit cu mâinile amândouă asupra mâinii mele cu care
luasem pâinea, zicând: - Nu se poate așa. Dumneavoastră nu mâncați nimic altceva și acum....
Strânsesem bine pâinea în mână.... M-am uitat la ea și am zis: - Afară, eu împărțeam pâinea
cu cel lipsit, iar acum eu nu pot să iau bucățica de pâine înaintea altui deținut numai pentru
două, trei grame în plus. Ea a rămas ca o statuie în fața mea și îi curgeau lacrimile de nu putea
să le oprească. Avea 31 de ani, era contabilă de profesie, era închis și soțul ei, da nu știa unde.
Îi rămăseseră acasă un copil de șase anișori și mama ei văduvă, căci tatăl murise într-un
accident”. [….]

Izolarea

Din cauza faptul că Maria Sima a refuzat în mai multe rânduri și în mai multe locuri unde a
fost închisă de-a lungul celor 7 ani de închisoare corecțională să mănânce mâncarea care se
consuma la comun de către toate deținutele din motivul că era contaminată cu slănină sau

304 Maria Sima, Dumnezeul meu, Dumnezeul minunilor,pag 402.

492
conținea carne de porc, a fost în mai multe rânduri supusă unor rele tratamente prin bătăi și
înfometare de către persoane angajate în sistemul penitenciar.
„-De ce nu mănânci? Aștepți fazan? Eu n-am răspuns, dar deținuta bolnavă psihic s-a dus la
vizetă și i-a spus: - Asta nu mănâncă, e adventistă de 7 zile și tine post: mănâncă mămăligă cu
pâine și bea apă. Pe toate deținutele le-a pufnit râsul….”
”Mi-a întins castronul șim-a întrebat – Mănânci? – Nu! –Atunci, te trimit la izolare. Fii atentă,
nu te juca cu focul. Ai fix o oră ca să mănânci. N-ai mâncat, ai plecat la izolare. Îmi întinse
castronul zicând – Uite, am ales și carnea și jumările. Acum e numai varză goală. Poți să
mănânci, e caldă. Și atunci i-am spus: - Doamna sergent majoră, n-are rost să o iau, nu
mănânc. Mi-a întocmit proces verbal pentru două zile de izolare. A venit la mine de l-am
semnat, apoi m-a luat numai cu cană cu apă și m-a dus la izolare. Am stat acolo două zile și
două nopți. Aceasta a fost izolrea mică, de 90/70 cm.” 305

Condițiile de „cazare” în Penitenciarul Oradea

”Acum aș vrea să descriu puțin camera în care am locuit 235 de zile, aproape opt luni, de la
22 septembrie 1961 până la 14 mai 1962. Camera avea niște ziduri foarte groase, de 1,20
metri, din beton, iar interiorul era căptușit cu cărămidă, netencuit, doar stropit cu var. Din
cauza umezelii care se îmbibase în pereți, aceștia nu mai aveau culoarea cărămizii uscate, ci
erau maronii. Camera era foarte rece, mirosea mai greu decât mucegaiul și picături de apă pe
tavan, care avea formă de boltă – picau pe noi, pe paturi și pe jos, încontinuu, ziua și noaptea,
vara și iarna; iar pe pereți, fiind netencuiți, se vedea ca o rouă depusă dimineața, prin toate
găurile și prin toate denivelările...”

Securitatea a urmărit-o și în pușcărie pe Maria Sima

Maria Sima a fost supravegheată informativ ca un infractor foarte periculos de către

Securitate și a fost hărțuită pe toată perioada detenției, fiindu-i percheziționată de mai multe

305
Ibidem, 182-183

493
ori camera după ce era pârâtă de către fostele deținute că ar ascunde materiale interzise în
închisoare.
Gardieni, medici, comandanți de închisori, toți au hărțuit-o pe Maria Sima și au încercat să o
convingă să renunțe la convingerile ei religioase care conțineau interdicția de a consuma carne
de porc sau produse derivate din această carne, considerată necurată de către credincioșii
adventiști conform îndrumărilor din cartea Leviticul.
Pe tot parcursul detenției, Maria Sima a refuzat orice activitate cu caracter lucrativ, inclusiv
activitățile de igienă personală, de vineri seara până sâmbătă la apus, conform propriei viziuni
de respectare a sabatului zilei a șaptea. 306

Deținutele cu care stătea în camere Maria Sima au fost transformate în informatoare de ofițeri
ai Securității,dovadă stau notele informative care repetă aceleași date reținute de autorități în
dreptul ei : refuză să lucreze sămbătă și refuză să mănânce hrană de la bucătăria unității, în
afară de pâine, mămăligă și marmeladă.307

306
Ibidem 205-206
307 Arhivele C.N.S.A.S I 236057, f 34.

494
Interesant că în această notă, Securitate detectează faptul că Sima Maria se întâlnește în celulă
cu o credincioasă reformistă autentică despre care remarcă faptul că este vegană,Maria Sima
consumând lactate. Nu mai conta oricum, etichetarea, generalizarea, își făcuseră efectul deja
și Securitatea nu putea, nu știa și nu dorea să dea înapoi. Adventista Maria Sima, fusese

495
încadrată ca fiind reformistă și avea să rămână așa în viziunea sistemului de represiune și
control al statului comunist.

Maria Sima nu a vut de îndurat doar suferințele legate de încarcerarea ei ci a avut de luptat și
cu situația dificilă a soțului ei, arestat din aceleași motive sau mai precis sub același pretext ca
și ea. Lucrând ca dactilografă și-a făcut o relații în apropierea cercului de putere ce controla
activitatea cultelor din România. Conform mărturiei din aceeași carte autobiografică Maria
Sima și apus speranțe în relația pe care o avea cu soția șefului Departamentului Cultelor,
Dogaru, despre care credincioasa Sima spunea că i-ar fi fost colegă la Curtea de Apel – secția
I, Maria Sima fiind dactilografă o anumită perioadă de timp la Tribunalul Ilfov. 308
„Când m-am dus la ea, după trei zile (se referă la soția inspectorului șef, Dogaru Florica) mi-
au spus că l-au ținut (pe soțul ei, sandu Sima, n.n.) la București, la Securitate două săptămâni
și i-au completat dosarul, iar după încheierea dosarului, l-au „vărsat”la închisoarea Gherla.
Mi-a spus să fiu liniștită, că ea mă va anunța pentru proces cu cel puțin o săptămână înainte”

„Pe data de 17 iulie 1959, Florica Dogaru mi-a trimis un plic în care scria: „Maria, procesul
soțului tău are loc pe data de 25 iulie anul acesta, la Tribunalul Militar din Cluj. Dacă vrei să-I
angajezi un avocat, să fii acolo pe data de 22 iulie anul acesta. Îți doresc succes. Semnat,
Flori”. Pe data de 20 iulie 1959, am primit un alt plic, de data aceasta de la o avocată, care îmi
spunea că a consultat dosarul soțului meu, Sima Alexandru”. 309

„Pila” invocată de Maria Sima nu a funcționat deloc, dimpotrivă, articolul la care a fost
încadrat Alexandru Sima și mai târziu Maria Sima, le-a permis autorităților comuniste să le
confiște și o bună parte din averea agonisită cu trudă de aceștia:

„Articolul 209, în care a fost încadrat (Sima a fost la articolul 209, litera a și b) prevedea și
confiscarea averii și a jumătate din imobil, dacă era proprietate; erau obligați să lase celui ce
rămânea acasă strictul necesar: pat, masă, două scaune și aragaz, încolo confiscau tot ce îi
aparținea acelui condamnat: îmbăcăminte, lenjerie, cărți, aparate etc. acestea se ridicau în
termen de 15 zile de la darea hotărârii.
Când se făcea percheziția și se aresta individul, se întocmea un proces verbal cu tot ce exista
în casă, plus bani sau carnet CEC.

308
Maria Sima, pag 71, 72
309
Ibidem, pag 73

496
Semnai c-ai luat la cunoștință și că n-ai voie să le înstrăinezi înainte de confiscare. La proces,
ultimul a fost scos Sima.
Printe altele, l-au întrebat unde a bătut la mașină scrierile.
El a răspuns: - Soția le dactilografia, iar eu le difuzam.
– Și acum de ce ești singur aici? – Este și ea.
S-au uitat spre noi, cei care asistam și atunci m-am ridicat în picioare și m-am înclinat puțin.
După ce l-au judecat, a fost rostită pedeapsa: 12 ani și interdicție 2 ani.
Ca la toți ceilalți, la sfârșit i-au dat voie să spună ceva, dacă dorește.
El a început cam așa:
- Onorată Instanță, eu sunt foarte nemulțumit.
Am crescut într-un cartier de hoți și, neavând cine să mă supravegheze, am ajuns și eu ca ei.
Am fost băgat la închisoare pentru două pedepse – în total doi ani și opt luni.
Acolo, l-am întâlnit pe cetățeanul al treilea de acolo, din față. (Și a arătat spre el.)
Care mi-a spus că am făcut rău și de aceea am intrat la închisoare. Apoi m-am pocăit și am
făcut numai bine. Acum m-ați băgat din nou la închisoare.Deci, fie că faci bine, fie că faci
rău, ai aceeași soartă. În plus, mi-ați dat ca pedeapsă de 4 ori mai mult ca atunci…” 310

Ieșirea din penitenciarul Jilava. Autoritățile încearcă să ascundă urmele abuzurilor

Pentru a-și acoperi tratamentul inuman la care a fost supusă în închisoare Maria Sima, la
momentul eliberării din penitenciar, responsabilii închisorii Jilava au obligat-o să semneze un
înscris care îi exonera pe aceștia de orice răspundere pentru starea dezastruoasă fizică în care
au adus-o pe aceasta.

„Era o declarație că pe tot intervalul cât am stat în Jilava, 22 septembrie 1961-14 mai 1962,
am primit hrană de la cazan de trei ori pe zi, ca orice deținut; însă, din motive de conștiință, n-
am folosit-o, ci am dat-o afară. Pentru acest motiv, n-am avut dreptul la asistență medicală. Și
am semnat. ” 311

Ultima detenție la penitenciarul din Ploiești. Maria Sima a fost bătută din nou.

310
Maria Sima, pag 74-76
311
Ibidem, pag 201

497
La penitenciarul din Ploiești, Maria Sima a fost bătută din nou pentru că a refuzat să mănânce
ce i se dădea. Fiind o închisoare de drept comun și nu doar de femei, ea avut parte de
tratamentul dur din partea unor gardieni. Motivul pentu care am fost bătută a fost același,
refuzul de aface baie sâmbăta, de a mânca mâncare gătită cu porc.

„Pe la ora 2.30 a venit din nou gardianul să mă ducă la baie. I-am explicat încă o dată că
degeaba mă duce până acolo că nu voi face baie. M-a luat de o mână, m-a înjurat și mi-a spus
că trebuie, că nu-i după mine. M-a băgat într-u hol care avea mai multe cuiere și mi-a zis să
mă dezbrac. Sigur că n-am vrut. Mi-a dat două palme și iar a țipat să mă dezbrac. La fel nu am
vrut și mi-a mai dat doi pumni în spate. Din nou a țipat, dar eu am rămas la fel. Dac-a văzut
așa, mi-a pus o piedică cu un picior – așa procedează ei ca să nu te trântească cu mâinile, ci tu
să vii grămadă – și, după ce am căzut, m-a lovit de câteva ori cu cizmele.” 312

Maria Sima a fost eliberată din închisoarea de la Ploiești în 2 decembrie 1962 și ulterior
a fost reîncarcerată la penitenciarul din Oradea. 313

Cea poreclită la Jilava, evident în batjocură, de fostele deținute și personalul închisorii ca fiind
„Sfânta de la Maglavit” a fost eliberată în cele din urmă în data de 28 iulie 1964 și obligată să
semneze împotriva propriei voințe o declarație mincinoasă care să ascundă abuzurile la care a
fost supusă în absurda șilunga perioadă de detenție.

„Mi-a dat să semnez o declarație tip că nu voi spune nimănui nimic din ce am întâmpinat.
Am citit, dar am refuzat să semnez, motivând că trebuie să umblu să-mi rezolv niște
probleme și, vrând nevrând, văzându-mă în halul în care sunt, sigur mă vor întreba ce s-a
întâmplat cu mine și atunci le voi spune unde am fost.
Degeaba au încercat să mă lămurească să semnez.
Le-am spus doar că dau o declarație simplă, c-am primit din partea închisorii biletul de
călătorie gratis.
Au fost de acord.”314

312
Ibidem pag 221
313
Ibidem pag, 235
314
Ibidem 363, 363

498
Conform afirmațiilor Mariei Sima, soțul acesteia, Alexandru Sima a executat cinci ani și patru
luni de pedeapsă din cei 6 ani și s-a întors bolnav din detenție. Maria Sima nu s-a oprit din
activitatea ei misionară nici după ce ieșit din închisoare, cu toate că, conform mărturisii sale, a
stat 202 zile izolată în penitenciarul din Ploiești. 315

Activitatea de multiplicare și colportaj ale Mariei Sima după eliberarea din închisoare.

În aceeași carte autobiografică, aproape de finalul ei, Maria Sima vorbește de colaborarea pe
care a avut-o în activitatea de multiplicare cu un alt adventist, medicul Valentin Gheorghiță,
care confirmă activismul Mariei Sima, în materie de activitățile de colportaj și buna
colaborare între cele două familii pentru multiplicarea și răspândirea unor materiale cu
conținut adventist.
După ce i se confiscă o mașină de scris Optima în data de 31 mai 1961, la câțiva ani după ce
iese din pușcărie, Maria Sima își cumpără o altă mașină de scris, care se facturează pe numele
lui Gheorghiță. Mașina era marca Optima și a costat 5000 de lei. La această mașină, Maria
Sima multiplica „Comentariile biblice ale Noului Testament”.

Dovezi ale sprijinirii activității de colportaj din partea unor functionari corupți din
sistemul comunist. Cărți religioase tipărite la „ Casa Scânteii”

Interesant este că, pentru a-și continua activitatea, teoretic ilegală, adventista Maria Sima se
folosește de relații la tipografii sau edituri controlate teoretic de comuniști și care aveau un
aparat de cenzură recunoscut pentru opacitatea sa.
„Aveam de acum o relație la Cartea Românească și dădeam să ne multiplice acolo. Trebuia să
fim încontinuu cu banii pregătiți în buzunar căci ne anunța să ne întâlnim undeva să luăm
cărțile aduse de ei – cu genți, geamantane sau mașini, cu ce puteam veni. Și nu veneau în
apropierea casei, căci le era frică să nu fie urmăriți; așa că, dacă Sandu nu era acasă, îmi ieșea
sufletul luptându-mă cu ele până acasă.
Mai făcusem o legătură cu Casa Scânteii printr-un elev de la Seminarul nostru.
Cei ce multiplicau materialele, aveau 0,15 lei la pagină, apoi 0,20 lei și la urmă 0,25 lei, iar
elevul avea 5 bănuți la pagină.

315
Maria Sima, – pag 267, 270, 313.

499
El mi le aducea uneori cu mașina chiar până acasă, în curte. Mai târziu,ca să nu devenim
suspecți prin plecările și venirile noastre de mai multe ori pe zi, am închiriat undeva o cameră
la mansardă și duceam cărțile acolo. Tot acolo mai mergeam uneori și băteam la mașină (o
mașină mică, portabilă) ca să pot primi și lucrările multiplicate de la cei care m-i le aduceau
acolo.
Acum, pe lângă multiplicarea a și transportul cărților la domiciliul nostru sau dincolo, unde
era spațiul închiriat, ni le mai dădeau și difuzate. Pentru aceasta , erau unii membri care aveau
mai mult curaj, făceau rost de bani și veneau la noi – fie cu trenul, fie cu automobilul personal
sau al cuiva din comunitate, fie cu vreo ocazie – să ia cărți pe care le distribuiau pe unde
vroiau cu vreo ocazie.”
În mod absurd și paradoxal, după anii 1980, Maria și Alexandru Sima, după ce au fost
condamnați de statul comunist pentru multiplicare și difuzare de material religoase și pentru
respectarea libertății de conștiință la ani grei de închisoare,au devenit mijloace prin care
funcționari corupți din Securitate, tipografii, edituri, structuri ale Comitetului Central se
îmbogățesc în urma traficului ilegal de literatură religioasă coordonat de cei doi.
Alexandru Gheorghe din Ploiești, condamnat și el pentru colportaj a colaborat cu familia
Sima în aceeași rețea de distribuire de material religioase, lucru confirmat de mărturia fiului
acesta Alexandru Gheorghe ce vorbește despre ultima condamnare a tatălui său în condițiile în
care o parte din structura Securității a demartelat grupul celor care se aprovizionau copios cu
literatură interzisă, produsă chiar la„ Casa Scânteii”prin coruperea unor lucrători din această
instituție.
[…}„În 78 a mai fost condamnat odată, pentru încălcarea legii presei, a tipărit la „Casa
Scânteii”... asta n-a mai fost politic, a fost pentru încălcarea legii presei și răspândirea de
materiale subversive.
L-au luat, l-au ținut 3 luni în anchetă, i-au dat drumul, i-a făcut procuratura recurs, l-au luat
din nou și a mai făcut 7 luni dintr-un an și jumătate, timp în care noi ne-am depus actele de
emigrare din țară, s-a vorbit la Europa Liberă în 1978 de noi.
E.U. Dar cine a transmis la Europa Liberă?
D.A. Noi le-am trimis o scrisoare, prin cineva care a venit în țară, unul Iacob care a fost în
închisoare cu el.
E.U. Vă săturaserăți de regim, din ce cauză ați depus actele?
D.A. Nu, dacă nu este eliberat tatăl nostru.
E.U. Aaa, deci ca protest.

500
D.A. Da, protest împotriva arestării pe nedrept a tatălui nostru, care era la a treia
condamnare, era un om în vârstă, în 1978 deja avea 76 de ani”316

Rețeau care tipărea la Casa Scânteii literatură religioasă arestată de Securitate

E.UȘi cine l-a arestat, ăștia din Ploiești erau așa de răi?
„D.A. Asta cu condamnarea n-a fost din Ploiești, era cu niște bucureșteni și cu un
director de la Casa Scânteii, toată rețeaua a picat atunci. Erau mână în mână, aia de la
tipografie primeau niște bani...
E.U. Deci la Casa Scânteii se tipărea literatură a Bisericii. Eu știam că Securitatea
proteja această rețea, că erau cointeresați. O fi căzut probabil dintre ei
D.A. Ei n-au mai fost luați de Securitate, au fost luați de miliție, condamnarea din 78 a
fost de drept comun.
E.U. Și a fost luat și directorul de la Scânteia?
D.A. Nu, din cei care lucrau acolo nu, dar din cei care au venit cu banii, a fost un frate
Popa, din București, decedat, tata, au fost vreo 5-6... Ei luau cărțile și mergeau cu mâna
lor și le împrăștiau.
E.U. Deci el nu s-a potolit nici după a doua condamnare.317
Pastorul Nicu Butoi confirmă faptul că familia Simia și-a continuat activitatea de
multiplicare clandestină a unor materiale religioase după anul 1980, de data aceasta cu
ajutorul unor funcționari corupți din sistem
„ În 81 era afacerea cu cărțile, Sima se ocupa de producție, când au „ieșit”(din închisoare n.n)
s-au ocupat la scară mult mai mare, aveau tipografie subterană, plus de asta Sima avea
legături destul de puternice la Casa Scânteii și cărțile erau cărate cu mașina poliției.
Aranjamentul se făcea cu mecanici de la atelier, care se făceau că repară mașina poliției și o
dădeau la unu care căra cu ea cărți și o aducea după-masa probabil înapoi la reparat.
Deci, statul comunist ,devine nu doar complicele unor condamnați penal, ci motorul unui
mecanism foarte bine pus la punct de supraveghere și protecție a activității de multiplicare și
distribuție a unor cărți, broșuri, reviste, teoretic prohibite, cu scopul vădit de a-i îmbogăți pe
căi ilicite atât pe cei care aduc materia primă, hârtia pentru aceste publicații, cei care scriu la
mașină până la cei care distribuie sau să protejeze aceste rețele.

316
Ibidem Doru Alexandru
317
Ibidem Doru Alexandru

501
Același tip de acțiune îl vom regăsi și în relatările unor alți martori, Suciu Iosif, Lăzureanu
Neculai, Virgil Peicu, Valentin Gheorghiță,Orban Adalbert, Valeriu Petrescu, Doru
Alexandru.
Toți confirmă faptul că, în timp ce unele structuri ale Departamentului securității statului
acționau dur împotriva traficului ilegal de Biblii sau alte material religioase, alți lucrători ai
securității organizau sau supravegheau în interes propriu ca aceste activități să se desfășoare
în cele mai bune condiții pentru a li se asigura o sursă de venit suplimentară sigură și pe
termen cât mai lung. Aflăm o mostră a modului în care funcționa acest sistem din aceeași
carte autobiografică întărită și de mărturiile celui amintit, medicul Valentin Gheorghiță.
„Un frate doctor, Vali Gheorhiță, care la vârsta de 7 anișori participasela grupa de
evanghelizare cât am primit eu adevărul, iar acum lucrează pe la Sibiu, a ieșit la șosea cu
cărțile,ca să ia o ocazie. După ce a făcut semn la vreo 3-4 mașini, a oprit una și cel de la volan
l-a întrebat până unde vrea să meargă. – Până la Sibiu, a zis doctorul nostru. – Hai, urcă și să-
i dăm bătaie, că e cam târziu. Mergând repede, au ajuns undeva, unde era oprită o coloană de
mașini pentru control.Șoferul a trecut de toată coloana fără să-l oprească cineva. Doctorul
nostru, mirat,a întrebat: - Nu trebuia să opriți aici? – Noi nu oprim nicăieri și nu ne
controlează nimeni, căci suntem de la Comitetul Central. Atunci, doctoral a continuat: -
Vedeți ce bine și ce ușor ar fi dacă oamenii ar fi cinstiți și corecți. Mai departe, a avut drumul
deschis ca să vorbească făcând legătura între medicină și religie. Cel care conducea mașina nu
era un simplu șofer, ci amândoi erau funcționarila Comitetul Central și mergeau într-o
misiune”. 318

Ultima arestare a familiei Sima – 14 mai 1979. Familia Sima șantajată din nou să
devină „turnători”. Maria Sima bătută în anchetă.

Deoarece Maria Simași Alexandru Sima și-au continuat după fiecare dintre condamnări, ca și
când nu s-ar fi întâmplat nimic, activitatea de colportaj și de multiplicare a cărților din
arsenalul religios de promovare a ideilor adventiste, aceștia au fost ”călcați de Securitate” în
data de 14 mai 1979.

318
Ibidem pag 313, 314

502
Dovada zelului misionar a celor doi o reprezintă volumul imens de cărți religioase confiscate
cu ocazia acestei percheziții:
2950 de bucăți „Patriarh și Profet”, „Înapoi la Alimentația Naturală”, „Imnuri Creștine”,
„Profeți și regi”. Pe lângă aceste cărți, s-au mai găsit și alte volume ale scriitoare Ellen G.
White, „Experiențe și Viziuni” și „Mărturii pentru Comunitate” – volumul I și II. Pe lângă
aceste cărți, le-au mai fost confiscate și suma de 22.000 de lei și mașina de scris Optima.
Soții Sima au fost anchetați la Securitate de data aceasta alături de o altă familie, care se
ocupa de același tip de activități, Pencea Gheorghiță și Olga, care i-a descris la telefon Mariei
Sima că a avut parte de același tratament brutal din partea organelor Securității în timpul
percheziției domiciliare.
Se pare că de data aceasta obiectivul principal al Securității a fost acela de a-i prinde pe soții
Pencea și de-ai folosi pe soții Sima pe post de turnători ai acestora.
Familia Sima nu a cedat șantajului Securității, în ciuda presiunilor la care au fost supuși în
ancheta de la sediul securității din București.
Maria Sima declara la această ultimă anchetă din partea Securității că a fost bătută de mai
multe ori mai multe zile consecutive. Conform declarațiilor Mariei Sima, au fost condamnați
cu această ocazie atât Gheorghiță Pencea, cât și soțul ei, Alexandru Sima.
Cei doi au fost arestați în data de 15 mai 1979 și eliberați pe data de 15 septembrie 1979. 319

Este de apreciat, cu totul remarcabil, efortul Mariei Sima de a scrie această carte autbiografică
pe care a reușit să o finalizeze la venerabila vârstă de 83 de ani, mai ales că în acest volum s-
a străduit să cuprindă nu doar experiențele ei deviață și teribilele confruntări cu sistemul de
represiune comunist, ci a documentat cu lux de amănunte suferințele îndurate de soțul ei, dar
și de alți credincioși adventiști cu care a colaborat în ceea ce a considerat că a însemnat
misiunea vieții ei, aceea de a răspândi învățăturile Evangheliei la cât mai multă lume, prin
orice mijloace și cu toate riscurile. Din păcate, la data la care am început activitatea de
documentare și cercetare pentru lucrarea de doctorat, Maria Sima nu mai era în viață. Și în
felul acesta, nu am putut decât prin cartea sa să dăm viață memoriei ei și să dovedim, prin
coroborarea și confruntarea cu elementele pe care le găsim în dosarul întocmit de Securitate
pe numele ei, un tablou cât mai apropiat de realitatea celor trăite de ea, de soțul ei și de ceilalți
membri din anturajul acestei familii de credincioși adventiști.

319
Ibidem 324-343

503
2.Dovezi ale implicării unor funcționari corupți din Securitate și din alte structuri ale
aparatului comunist în traficul cu literatură religioasă și Biblii din mărturiile orale ale
unor credincioși adventiști

2.1 Pastorul Orban Adalbert confirmă mărturia Mariei Sima despre faptul că rețeau de
trafic cu literatură „Casa Scânteii” devenise epicentrul acestei activității în jurul anilor
1976

„Eram în anul 2 de seminar, 1976, eram la scurt timp după aproximativ o lună de la
confruntarea mea cu acel colonel de securitate la Bucureşti, şi cu dl Pavel, mi s-a întâmplat
aşa. Împreună cu colegul Adrian Bocăneanu, trimiteam literatură în ţară, mai ales lecţiuni,
mii. Cărţi de cântări.
E.U. Din ce sursă proveneau?
O.A. Le obţineam de la un maistru de la Casa Scânteii, domnul Mitică. Atât ştiam despre el.
Dânsul colabora membrii din comitetul uniunii, câţiva pastori, aflând noi prin unul din
pastorii din Bucureşti, pastorul Toma Cornel. Am aflat prin dânsul, avea un nepot la seminar,
pe Costică Popescu. Am aflat aşa despre dl Mitică. Era maistru la tipografie. Şi aflând despre
dânsul am reuşit să îl întâlnim personal, eu cel puţin, ştiam că Ardealul este mai puţin
alimentat cu literatură, lecţiuni, partituri, cărţi, şi mi-am propus să alimentăm şi această zonă a
ţării. Pastorul Titus Cazan m-a întrebat tu eşti la Bucureşti poţi să ne ajuţi un pic cu lecţiuni, şi
de la Târgu Mureş m-au întrebat, fratele Moldovan Ioan, Covaci, pentru noi nu poţi face
ceva? Când l-am întâlnit pe Mitică, n-ea adus lecţiuni, tranşe întregi. Dimineaţa la 5 ne
dădeam întâlnire, în Titan sau în Balta Albă, mergeam cu valize şi încărcam pe întuneric,
mergeam cu ele la gazda noastră, dădeam un telefon pastorilor din alte zone, m-aţi rugat să
mă interesez în Bucureşti, da se rezolvă, sau s-a rezolvat. Nu e o problemă, se rezolvă.
Veneau în Bucureşti cu maşina, ne dădeam întâlnire, iar uneori trimiteam noi în ţară, prin
cineva dacă mergeau membri ai bisericii. Spre Arad, Turnu Severin, Oradea, Cluj. Am trimis
un transport cu lecţiuni la Târgu Mureş printr-un frate laic. Maşina plină, şi a fost oprită la
Sinaia. Agentul de securitate împreună cu poliţistul, probabil se ştia, au verificat maşina, l-au
întrebat unde merge? La Târgu Mureş,bine, mergem împreună, au mers până la comunitatea
A, din Târgu Mureş, pe Arany Janos, şi intră în curtea adunării, pastorii aşteptau, 4 inşi erau.
Bine aţi venit fraţilor, aţi adus tot? Şoferul, speriat, da am adus. Bine, să le descărcăm, le şi
împărţim. Şi atunci securistul le pune întrebări, s-a recomandat prin cine? Prima reacţie,
pastorul Gheresi: a fost printr-un student de la seminar, cine? A spus, Adalbert Orban.

504
Mulţumesc, au fost confiscate, au dat declaraţii, pastorul a încercat să dezminţească, nu au
mai acceptat. Mă trezesc că mă cheamă Dumitru Popa la o zi sau două după incident. Mă
întreabă cum e cu transporturile în Ardeal? De exemplu, la Târgu Mureş? Erau în birou,
fratele Dumitru Popa şi Mihai Popa. Atât le-am spus, vă rog să nu vă supăraţi dar nu am nici o
declaraţie de făcut. Nici un cuvânt de spus. Cum aşa? Nouă nu ne poţi spune? Nimănui nu
pot să fac declaraţii în faţa nimănui. Bine, eşti liber, du-te. După câteva săptămâni în care am
stat într-o tensiune….am crezut că zbor de la seminar. Soţia aflase înaintea mea, m-a sunat de
la nr telefon public.
E.U. Cum ai aflat?
O.C. Din Târgu Mureş, prin pastori, cineva m-a sunat şi n-am vrut să mai sun de acasă, am
fugit la un telefon să îi spun, că va fi urmărit, eram terminată.
O.A. Aştept câteva săptămâni după care aflu, mi-a transmis dl Mitică un mesaj, staţi liniştit,
nu se va întâmpla nimic, dosarul de la Târgu Mureş e la Bucureşti şi e rezolvat. Avea rude
foarte sus puse în securitate maistrul Mitică. Mii de volume, imnuri, se tipăreau la Casa
Scânteii. Spiritul profetic.
E.U. Bănuiesc că şi pe bani grei, că lua bani de la Uniune pentru a face acest lucru.
O.A. Acest maistru avea rude sus puse la securitate şi mi-a transmis să stau liniştit, la
Bucureşti nu ţi se întâmplă nimic. Am înţeles că e o reţea, că cest maistru primeşte partea lui,
şi cei care protejau din securitate.
E.U. Dumneavoastră făceaţi plăţile, sau cineva din Uniune? Cine comandă?
O.A. Eu primeam banii de la colegii pastori şi dl Mitică prelua aceşti bani. Eu dădeam şi
comanda.
E.U. Cam câte exemplare aţi răspândit, şi în ce interval de timp?
O.A. Lecţiuni am trimis în ţară în câţiva ani consecutivi mii, din 1976 iarnă, prin Mitică, şi
după aceea prin intermediari de-ai lui, membri din biserică. De la Labirint, fratele Coconcea
Octavian, sau prin Iorga Bebe de la Bellu, cam asta era.
E.U. Deci ei dădeau comanda şi răspândeau în toată ţara.
O.A. Eu am devenit a treia, a patra verigă, şi până am terminat seminarul am trimis mii de
exemplare. La Craiova am fost alimentat de Aldea Traian, era pastor la Severin, biblii aduse
peste Dunăre din Iugoslavia, avea persoane de contact în Iugoslavia şi le aduceau cu bacul
peste Dunăre. A primit şi botezul Dunării un transport. Cutii cu biblii căzute în apă
recuperate. Livram Biblii botezate în Dunăre şi nebotezate, cu urme de apă, şi mucegai, şi
altele ca de la editura. Fraţii îmi spuneau nu contează, cu mucegai sau fără, dar aduceţi-ne.
Câte 100-200 aduceam. Erau şi în limba rusă. Unele erau în română. Eu eram fericit să

505
alimentez districte din Dolj şi până spre Braşov cu Biblii şi cărţi de cântări, şi Biblii în limba
rusă le primeam via Severin şi le trimiteam printr-un frate din Sfântu Gheorghe, prin familia
Barka, le trimiteam în republica Moldova. Avea un Renault cu spaţiu creat special, ascuns în
maşină, în partea de jos acolo. Încăpeau 100 biblii, el era mecanic şi putea modifica. Eram
fericiţi când primeam un semnal că e bine. Că mai comunicam cu dânşii.
E.U. Din 1976 până când?
O.A. La Bucureşti până în 1978, doi ani şi jumătate.
E.U. În afară de studii biblice ce alte cărţi se mai colportau?
O.A. Bibliile, cărţi de cântări, lecţii pentru cor, şi din Spiritul Profetic ce era atunci: “Calea
către Hristos”, “Tragedia veacurilor”, “Hristos Lumina Lumii”, “Parabolele dlui Iisus. În
acea perioadă tot timpul am alimentat nu numai Doljul dar şi alte judeţe, literatură primită din
Bucureşti şi Ploieşti. Prin Iorga Bebe, din Bucureşti, prin familia Grigorescu, şi apoi un om de
legătură Alexandru, privit ca un reformist de conducerea bisericii, din Ploieşti. Alexandru
Gheorghe. l-am întâlnit pe Alexandru Gheorghe la Braşov, şi eu fiind într-un weekend aici,
m-a întrebat ai nevoie de literatură, nu mi-e frică, eu asta fac. Da, am nevoie, Biblii şi Spiritul
Profetic, venea la Craiova cu valize pline cu Biblii. Mă alimenta. Perioada cu fratele Aldea a
fost mai scurtă, n-a stat mult în Severin, şi a fost şi pericol, l-au depistat, i-au făcut
percheziţie. În perioada craioveană alimentam Braşovul.“ 320

2.2 Pastorul Virgil Peicu a fost aprovizionat cu literatură religioasă de un funcționar

corupt din Miliție sau Securitate
[…]„.Aaaa, eram mulţi pastori acolo, din ăştia tineri.
E.U. Ca nume.
V.P. Era unchiu Radu, pe unchiu Radu îl ştiu cel mai bine, Radu Ioan îl ştiu cel mai bine
pentru că era înfuriat de-a binelea, aşa şi ţipa şi striga şi mai să se ia la bătaie. Cred că era o
întâlnire pastorală, nu mai ştiu ce era. Şi ducându-mă la Grand la conferinţă, noi n-aveam
lecţiune – un volum gros, aşa. Erau câte unu-două de biserică, studiile biblice. Simțeam
nevoia să le înmulțim, da? Pe vremea aceea, toate xeroxurile erau în grija unui securist, deci...
E.U. Securist în ce sens?
V.P. Securist, un agent de securitate, care răspundea de fiecare xerox, de la fiecare instituție.
E.U. Cum, era în biserică cineva?
V.P. Nu în biserică.

320
Ibidem Adalbert Orban

506
E.U. Aaa, în afara bisericii, cel care monitoriza.
V.P. Da, în orice instituție de stat. N-aveam noi xerox la biserică, nu dădeau, trebuia să ai
aprobări și paraaprobări. Și era aproape imposibil să reușești, să tragi la un xerox undeva, să
înmulțești lecțiunile. Dar, într-o zi, când ieșeam de la Grant, deci până să se demoleze, se
demolase așa, în jur...
E.U. În ce an se întâmpla asta?
V.P. Nu mai știu.
E.U. Nu erați încă pastor la Ploiești, asta se întâmpla în vremea...321

2.3 Sub Podul Grant din București se încărcau geamantane pline cu lecțiuni adventiste
tipărite pe filiera Securității

V.P. Nu, eram la Câmpina. Asta se întâmpla în 80 și ceva. Mergeam de la sediu, așa, pe jos,
până la stația de mașini, este un loc viran, era un loc viran, unde fuseseră locuințe, le
demolaseră și era podul. Și eu am văzut că atunci când am ieșit de acolo, din curtea bisericii,
la un moment dat a venit așa un domn, nu știu de unde a ieșit și cumva mergea așa puțin în
spatele meu. Și când am ajuns sub podul ăla de la Grant de acolo, m-am oprit că începuse să
plouă, m-am oprit așa, sub pod, să mă uit unde era mașina mea.
Pusesem mașina pe acolo pe undeva. Și, deodată, domnul ăsta vine și zice: ”Domnul, domnul,
numai puțin”. ”Da”. ”Veniți că vreau să vă arăt ceva”. ”Arătați-mi!” ”Nu, nu, haideți mai
așa...” Și s-a dat după un stâlp. Bun. ”Ia uitați-vă!” Și scoate o lecțiune trimestrială.
Zice: ”Vă interesează?” Mă uit eu la ea, hiiiiiiiii și a început să-mi licăre ochii în cap. ”Da de
unde aveți asta?” ”Eee, de unde? Nu zic treaba asta. Vă interesează? 60 de lei bucata”. ”Da,
domnule, mă interesează! Câte ai?” ”Câte vreți!” ”Ai așa multe?” ”Am câte vreți!” ”Domnule,
știi, da eu n-am bani. Eu stau la Câmpina, nu stau aicea!” ”Nu contează! Eu vi le dau și îmi
dați banii că de mine nu scăpați așa ușor cu datorii”. ”Păi nici n-am de gând, ce crezi, că eu
vreau să te fur pe dumneata? Iau cărți religioase ca să te fur? Asta să nici nu-ți treacă prin cap
că am intenție să te păcălesc. Numai să ai dumneatale încredere și să...” Și, zice: ”Câte vreți?
100, 200, 300? Uite, am un geamantan cu 450 de bucăți. Le vreți?” ”Da, domnule, le vreau!
Da mă aștepți cu banii?” ”Da!” ”Eu nu-s din București!” ”Știu, domnule! Ești de la Câmpina”.
Așa, credeam că n-a reținut când i-am zis eu. Ei, la, la și ăla a fost începutul unei etape din

321
Ibidem Virgil Peicu

507
viața mea, care a ținut până la Revoluție. Nu știu, cum vrei să-ți povestesc, cu suspansul sau
vrei să-ți spun de la început.
V.P. Deci au fost vreo patru ani, cinci ani când eu eram veriga de legătură între acești
oameni care tipăreau lecțiunile noastre...
E.U. Care erau de la Securitate, înțeleg.
V.P. Cine să facă pe vremea aceea, cine să facă pe vremea aceea așa ceva?
Îți dai seama că n-avea cine. Deci eu le duceam banii când strângeam banii, când îmi
dădeau băieții că și eu le dădeam la alți colegi.
E.U. Erau aceeași, știați cum îi cheamă?
V.P. Nu știam nimic. N-am știut niciodată nimica și nu știu nici acuma decât niște nume așa,
eu zic că erau fictive. Mihai. Totdeauna numai ei mă sunau și atât.
E.U. Și unde vă întâlneați ca să vă dea cărțile?
V.P. De fiecară dată în alt loc.
E.U. Dumneavoastră le vindeați în biserici să înțeleg?
V.P. Da, eu vorbeam cu colegii pastori, ei făceau comenzi.
E.U. Asta în ce an s-a întâmplat?
V.P. Până la Revoluție. Vreo patru ani înapoi de la Revoluție.
E.U. Și doar cu lecțiuni sau și cu alte materiale?
V.P. Doar cu lecțiuni, nu, nu mă ocupam cu altceva că era destul de greu și cu lecțiunile. Și le
duceam în toată țara, la celălalte conferințe, unde aveam eu colegi: Moldova, Banat, peste tot.
Aici era alimentat Ploieștiul cel mai bine.
E.U. Cam câte studii biblice pe an vă multiplicau aceștia?
V.P. Aaa, pe ani? Nu știu, nu știu.
E.U. Să aproximați.
V.P. Trimestru.
E.u. Așa, pe trimestru.
V.P. Pe trimestru, răspândeam peste 10.000. 10-15.000.
E.U. Peste 10.000? Deci pe an cam cât ar fi?
V.P. Pe an nu știu. Sunt patru trimestre.
E.U. Cu aproximație. Deci în jur de 50-60.000.
V.P. Cam 50.000 de exemplare.
E.U. Și asta în mod constant? Oferta a venit din partea lor.
V.P. De fapt stai că m-au prins.

508
E.U. N-am știut asta.”322
2.4În anul 1987 Securitatea din Ploiești l-a arestat pentru câteva ore pe Virgil Peicu și i-
a confiscat 960 de lecțiuni. Peicu Ioan unchiul său, „nomenclaturist” l-a salvat din
„ghearele” Securității

V.P. „Da, era în 87, când s-a oprit prima dată circulația pe timp de iarnă a mașinilor. M-am
grăbit, veneam de la București, mă duceam spre Câmpina că nu se mai circula și vroiam să
apuc și la un moment dat am văzut că sunt urmărit de o mașină. Am văzut o mașină care
stătea prea mult în spatele meu și am vrut să probez, să văd. Venisem de undeva din
Teleorman că se oprise circulația și am venit că trebuia să apuc să rezolv treaba asta. Am tras
pe dreapta, să văd ce face, m-a depășit, dar a oprit în prima parcare și după aceea, când eu am
trecut iarăși a stat după mine. În Ploiești am vrut să scap de ei și am început să merg tare și și
atunci s-au dat de gol și au pornit tare după mine că dacă mă pierdeam prin Ploiești nu mă mai
găseau. Și m-am băgat prin Ploiești și era și un polei pe jos... Așa, la risc, cu riscul...
E.U. Cu Dacia bănuiesc, că erați cu Dacia.
V.P. Da, aveam o Dacie pe vremea aceea, o Dacie neagră. Și am reușit să ies prin partea de
nord a orașului și am luat-o spre Sinaia și mergeam cu viteză și ei după mine și la Băicoi, la
paralelă, au făcut baraj și doar nu eram, să-mi risc viața, să trec prin baraj. N-am avut încotro.
E.U. Au făcut alte mașini baraj?
V.P. Da, alte mașini, ale poliției. Era, se oprise circulația, nu mai aveai voie decât să te duci în
locul tău de baștină, unde, de unde e mașina. Da, și acolo m-au prins, la... N-am, nu, n-am
avut ce să fac. Și m-au arestat și ”ce ai acolo?” ”Cărți!” ”Ce cărți? Aaa, cărți interzise, cărți de
contrabandă”. Mă rog, discuții. ”De unde le ai?” ”Nu știu!” Era un tip, nu știu cum îl cheamă,
nu știu de unde e...
E.U. În ce loc v-au interogat? Acolo, în stradă?
V.P. Vasile Lupu, la Ploiești. Eee, cum la stradă? La securitate, m-au dus la securitate. Și era
duminică după-masă. Și erau acasă, nu erau la servici. Și au zis: ”N-are nimica, o să stai
închis aici până mâine și mâine om vedea ce facem”. Mi-au confiscat 960 de lecțiuni, aveam
în mașină, mi le-au descărcat și a rămas comandantul de serviciu. Era noapte, m-au băgat într-
o cameră acolo. Eram cam subțire îmbrăcat, n-aveam decât cămașa și un hanorac pe mine și,
ce era să mă fac... M-am încredințat în mâna Domnului și zic: „Doamne, tu știi cel mai bine,
da numai să nu-i chinuiască pe cei de acasă că de la mine nu au ce să scoată și nu au cum să

322
Ibidem Virgil Peicu

509
scoată nimica. Unu, că nici nu știu și nici nu am chef să colaborez cu ei”. Ei, învățasem și eu
de la fratele Chelbegeanu, care mi-a fost mentor și pe care înțeleg că l-ai contactat și ai stat de
vorbă cu el...
E.U. Apostol Chelbegeanu.
V.P. Da, eu sunt cumnat cu fiul lui, cu Bebe.
E.U. Am înțeles.
V.P. Și învățasem câteva trucuri din luptele lui că și el a avut de luptat puternic cu Securitatea
și îmi povestise deseori, că am fost o perioadă ajutorul lui, ajutor de pastor, și îmi povestise că
l-a luat. Și acuma mă liniștisem, singurul regret pe care îl aveam era că eram căsătorit. Aș fi
vrut foarte mult ca în situația aia să fiu singur. Ăsta era punctul slab. Cei dragi, totdeauna într-
o situație de genul acesta, cel mai slab punct al tău, vulnerabil, este legat de cei dragi ai tăi, de
familia ta. Ești gata să suporți orice în ce te privește, dar ești terminat când sunt amenințați ei.
Și atunci m înțeles de ce zice Pavel ca în vremuri ca acestea să fii liber, să nu fii căsătorit. Și
știu că este mult mai bine. Ei, s-au dus, au plecat seara, pe la 9-10, a rămas comandantul, cei
de pază. Pe la 4 așa, a venit comandantul la mine și a zis: ”Cam tremuri”. ”Da, sunt cam
subțire îmbărcat”. Zice: ”Uite, vreau să te ajut și anume cum: te duci acasă și te îmbraci bine,
îți iei niște haine groase că părerea mea este că multă vreme nu mai scapi de aici.”
”Păi cum să mă duc, de la Ploiești până la Câmpina?” ”Cât faci de aici până la Câmpina, cu
mașina?” Că era circulația oprită. ”Păi fac o jumate de oră”. ”O jumate de oră stai acasă, o
jumate de oră te întorci... Într-o oră jumate ești înapoi”. ”Bine”.
Și mi-a dat cheile, mi-a dat mașina – era goală acuma și am plecat. Aici o paranteză că eu
eram așa de zăpăcit că în loc să o iau spre Câmpina, am luat-o spre București și am ajuns la
București în loc să ajung la Câmpina. Da, am ajuns la București, am sunat la un unchi de-al
meu, unchi care era ne-adventist și era mare ștab în Ministerul Căilor Ferate, era viceministru,
ministru adjunct.
E.U. Cum îl chema?
V.P. Peicu Ioan. Și nu era adventist, ne ura foarte tare, îi era chiar rușine cu noi, n-avea copii
și ținuse mult de capul meu să mă înfieze, da să mă las de nebunia asta numită religie.
Luptător în ilegalitate, coleg bun cu Vasile Roaită, care a murit la grevele din 33 și, disperat,
unde să dau telefon. Și am dat la unchiu-meu ăsta telefon că nu puteam să ajung eu că era
păzită casa, era târziu, era noapte, da am dat.
Eram așa de zăpăcit că nu mai realizam eu că e oră de noapte. Uuu, când s-a sculat, m-a
înjurat. I-a trecut, l-am lăsat să înjure și am zis ”poți să mă ajuți cu o chestie?

510
Uite, s-a întâmplat asta și asta...” Aoleu, iar a început o serie de înjurături și de bestleme. ”Ți-
am spus că ai să ajungi în pușcărie și așa și așa... Nu m-ai ascultat....” Nu mai vorbea cu mine
fiindcă el îmi avea dosarul să mă duc la facultatea de medicină veterinară și eu, în loc să mă
duc la facultate, m-am dus la Conferință.
Și a înnebunit când a văzut că am făcut treaba asta. Și trecuseră destui ani de când nu mai
vorbea cu mine. Dar, uite acuma s-a întâmplat asta. ”La ce telefon ești?”
Și eram în apropiere acolo la telefon. Și mi-a închis telefonul așa, înjurând. Dar, peste câteva
minute – nici nu plecasem eu de la cabina telefonică, mă pregăteam să plec – a venit un
soldat, probabil că din ăia care păzeau casa lor și mi-a zis:
”Vă duceți acasă...” ”Nu, nu mă duc acasă, mă duc înapoi la oamenii ăia.” ”Nu, vă duceți
acasă! Ăsta este ordin!
Vă duceți acasă și nu ieșiți din casă până când nu primiți un telefon!” ”Domnule, nu mă că eu
i-am promis lui ăla...” ”Domnule, nu înțelegi? Să știți că eu dau telefon la domnu Peicu”.
”Bine, domnule, și stau acasă? Păi, și cu ăla?” ”Aranjăm noi cu ăla, lasă, nu-ți fă probleme!”
Și m-am dus acasă, spre dimineață, când se scula lumea, ieșea lumea din casă. Și, într-adevăr,
n-am ieșit din casă trei zile. Soția mea nu știa nimic de treaba asta, nu știa nimeni nimic. Se
tot mira cum de nu ies eu din casă că eu nu stăteam acasă de obicei și acuma nu ies din casă. E
adevărat, la trei zile am primit un telefon, de la unul care a zis că-l cheamă Mărgineanu și mi-
a zis: ”Mai rămâneți în casă până s-or mai liniști lucrurile.
Unchiul vă spune să rămâneți în casă și să nu încălcați sub nicio formă cererea”. ”Păi,
domnule, da eu nu pot să stau, am treabă în district...” ”Nu plecați în niciun district!” După
două zile m-a sunat și a zis: ”Bine, puteți pleca, dar aveți grijă!

Nu mergeți singur pe trotuar, mergeți întotdeauna în grup și să mai fiți însoțit de cineva.” Nu
înțelegeam, ce-i aicea, eram foarte derutat, nu știam ce se întâmplă. Da ce făcusem? Că nu
făcusem nici crimă, nici nmica. Eu judecam în felul meu, da el știa ce spune. Care era
problema? Că unii vroiau să mă prindă, iar ăia care beneficiau de pe urma mea vroiau să
nu mă prindă323.

323
Ibidem Virgil Peicu

511
2.5Milițieni sau securiști cărau lecțiuni și alte materiale religioase în mod ilegal pentru
adventiști cu scopul unor câștiguri„ la negru” din banii membrilor comunității

„E.U. Deci erau unii care profitau de pe urma acelui comerț.

V.P. Da, sigur, toți erau din aparatul ăsta, înțelegi? Unii mă ascundeau, ăilalți mă căutau, cam
așa venea treaba, iar eu...
E.U. Ați spus de niște trucuri pe care le-ați învățat de la Apostol Chelbegeanu.
V.P. Da, o să-ți zic asta, o să-ți povestesc. Și în fine, încet- încet am început să mă duc la... am
lăsat, nu mi-au mai dat nicio lecțiune înapoi. Mi-era de groază că costau foarte mult, 960 de
bucăți... Pe vremea aia... Însă când m-am întâlnit cu tipul ăsta, m-a sunat, mi-a dat întâlnire,
ne-am întâlnit undeva pe variantă, într-o parcare pe variantă.
E.U. Pe varianta Câmpina, nu?
V.P. Pe varianta Câmpina, da, Ploiești – Câmpina. Zice: ”Știu ce ți s-a întâmplat.
Da, uite, ți-am mai adus...” ”Nu mai iau, domnule că eu nu știu de unde să-ți plătesc pe
astealalte”. ”Nu, nu, nu, nu-mi plătești nimica. Știm ce s-a întâmplat”.
Am rămas foarte derutat eu, atunci mi-a trecut prin cap doar că s-ar putea să fie Securitatea
sau Poliția. Sigur că mi s-a confirmat pentru că, nu la mult timp, la vreo lună-două, mă sună
într-o seară să ne întâlnim să iau patru pachete.
Și mă duc eu la locul stabilit, totdeauna îmi zicea altceva, și când stăteam eu acolo aud sirena
de poliție. Ei, da ce, n-am voie să stau în parcare? Mi-era frică de poliție, dacă-ai știi ce frică...
Ăsta era singurul meu dușman posibil, da era așa de mare că-mi umplea tot orizontul,
înțelegi? Da zic: ”Da ce, stau liniștit în mașina mea, ce n-am voie să stau în parcare?”
Atunci și dacă stăteai în parcare veneau și se luau de tine: Ce faci acolo, de ce parchezi? Și
văd că vine mașina cu girofarul –se înnopta așa și semnalizează că intră în parcare și vine și
trage în spatele meu. La volan era un milițian. Din partea dreaptă coboară omul meu, Mihai.
Vai, îți dai seama, când l-am văzut am încremenit, am înmărmurit.
E.U. Îmbrăcat în uniformă de milițian?
V.P. Civil. Milițianul era milițian.
E.U. Și celălalt era civil.
V.P. Mihai era civil. Și se duce la portbagaj, scoate portbagajul și vine cu un geamantan și îl
lasă în spatele la mașina mea. Eu cunoșteam geamantanele.
Apoi se urcă în mașină și pleacă. Așa făceam de obicei, nu vorbeam. Dar eu eram dat peste
cap, nu știam ce să înțeleg. Făceam tot felul de calcule, variante, scenarii. ”Cum e posibil?
Miliția? Da asta e spaima mea, nu se poate...” Am stat puțin, s-a înnoptat, ca să nu mă mai

512
vadă nimeni, am coborât așa pe coate, pe jos, pe târâș, m-am dus, am luat geamantanele, le-
am băgat în tufișuri, jos, în șanț și am venit la fel, m-am urcat la fel acolo, ca și cum nu m-aș
fi dat jos de la volan și plec cu mașina. Beznă prin oraș, nimeni. Mă duceam prin fața poliției,
nu s-a luat nimeni de mine. Dintr-odată m-a apucat frica: da dacă a văzut că am lăsat
geamantanele acolo și eu am plecat? Du-te înapoi... Ei, îți spun, să nu treci prin situația aia, e
drastic. Pe de-o parte nu puteam să le abandonez că le plăteam, pe de altă parte mi-era frică că
mă prinde... S-a făcut noapte, m-am tot plimbat, doar-doar de văd vreo portiță.
Până la urmă, când s-a înnoptat bine, tot așa, am coborât, am tras mașina pe acolo, m-am
coborât din mașină în așa fel încât să nu fiu văzut de la distanță, am legat geamantanul cu o
funie bună de mijlocul meu și am luat-o de-a bușilea și am urcat coasta aia. E o coastă mare,
de vreo 200-300 de metri. Ce să zic, a fost chinul de pe lume, a fost moarte, toată noaptea aia
am cărat, am tras... În timp ce unii dormeau liniștiți, eu mă chinuiam ca prostul.
În fine, da m-am dus acasă. Am fost atât de obosit încât în ziua aia nu m-am putut ridica.
Febră, oase rupte, julituri, ce să zic, eram rănit, mă răcisem... A fost chinul de pe lume. Atunci
am zis că niciodată nu mai fac asta și gata!„324

2.6 Familia Secretarului Uniunii, Dumitrescu Nelu, implicată în activități de

multiplicare a materialelor religioase
C.D.:„ Ştiam că cineva ne urmăreşte dar încercam să trec peste…chiar şi peste momentele în
care anumite persoane mai puneau piedici sau ameninţau sau puneau beţe în roate unei
anumite activităţi; nu totul este ideal şi perfect dar între timp am experimentat şi contactul cu
securitatea în urma unei percheziţii la domiciliul nostru.
E.U.: Cam în ce an se întâmpla asta?
C.D.: Uite că nu-mi aduc aminte exact, trebuie să revăd documentele dar cred că eram încă în
şcoala generală, în clasele a VII-a, a VIII-a, nu reţin exact. În orice caz…mama se ocupa de
pregătirea materialelor care să poată fi distribuite nu doar în biserica unde noi mergeam ci şi
în celelalte biserici.
E.U.: La ce materiale vă referiţi?
C.D.: Erau materiale pe care tata le aducea din străinătate, care erau traduse, care erau
adaptate, erau dactilografiate, ulterior xerocopiate şţi apoi trimise în ţară sau veneau pastorii
în Bucureşti…

324
Ibidem Virgil Peicu

513
E.U.: Şi în casa dumneavoastră se prodceda la traducere şi apoi la multiplicare, la
dactilografiere sau la care din fazele acestea…?
C.D.: O parte se traduceau şi la noi, o parte le traduceau alţii. Dactilografiere s-a mai făcut şi
la noi dar au mai făcut şi alţii, nu pot spune că totul a fost restricţionat doar la noi. Se formase
la noi o reţea subternă în sensul că nu ştiau toţi care era…
E.U.: Dumneavoastră ştiaţi şi restul persoanelor implicate înafară de mama şi tata?
C.D.: Pe unele le ştiam dar nu pe toate. Poate că a fost bine că nu le-am ştiut pe toate pentru
că dacă aş fi fost abordat nu ştiu cum aş fi reacţionat sau în ce fel aş fi scăpat vre-un nume.
Cert este că totuşi la vârsta respectivă nu eram eu obiectivul principal însă eram inclus în
cercul respectiv. Ulterior când am văzut anumite dosare am văzut că şi numele meu era
menţionat acolo cu anumite referinţe specifice, o să amintesc lucrul acesta mai târziu, dar
faptul că la noi în casă se compilau materialele, paginile xerocopiate sau dactilografiate şi de
acolo erau date mai departe, duse la legat şi apoi distribuite. Eram şi noi parte la procesul
acesta, îmi aduc aminte chiar că erau seri când materialele veneau în casa noastră şi noi toţi
copiii, cei patru fraţi, ne împărţeam pe camere şi începeam şi culegeam, paginam viitoarele
cărţi şiu le pregăteam pentru legat. Acum, privind în urmă îmi dau seama că într-un fel era un
volum destul de mare, hai să nu-l hnumesc industrial, în sensul că mama mea a avut o viziune
destul de largă, destul de cuprinzătoare şi şi-a dat seama că nu e suficient ca şcoala de sabat să
demareze numai într-o biserică sau numai în Bucureşti şi bineînţeles că atunci când lucrurilese
aflau şi anume că noi materiale au fost produse pastorii din toată ţara veneau, de la conferinţe,
sau trimiteau pe cineva să întrebe „aveţi să ne daţi?”, deci era o nevoie acută. Mama mea era
bolnavă, avea o afecţiune musculară, neuromusculară şi obosea foarte repede, muşchii ei nu
rezistau la eforturi foarte mari şi totuşi în ciuda acestei boli, a depus uneori nişte eforturi
colosale şi lucrurile au putut demara, şi nu numai demara, lucrurile s-au răspândit atât de mult
încât securitatea s-a sesizat. Ei au mers pe fir, au luat pe unul, pe altul, care toţi până la urmă
au fost nevoiţi să spună, să indice direcţia, să indice unde este sursa. Într-un fel creierul acolo
era, de acolo se coordona toată activitatea. Pentru mine a fost oarecum un şoc….
E.U.: Creierul cine era mama sau tata?
C.D.: Mama se preocupa, tata fiind într-o poziţie de răspundere în cadrul bisericii….
E.U.: Ce poziţie avea atunci?
C.D.: Pe vremea aceea era contabil şef al uniunii de conferinţe. Avantajul pe care l-am avut
noi a fost că atunci când el a mai ieşit înafara graniţelor ţării a putut întotdeuna să aducă câte
ceva, nu în mod legal, dar a adus uneori cantităţi de materiale de copii incredibile. Noi ne
miram cum au putut ajunge şi trece graniţa. Relatările dânsului sunt destul de grăitoare în ce

514
priveşte felul în care Dumnezeu a procedat în a proteja, a ocroti materialele respective. Au
fost chiar şi cărţi de cântări pentru copii, imnuri pentru copii care au fost traduse, au fost puse
în circulaţie, eu fiind la şcoala de muzică îmi plăcea lucrul acesta, chiar la un moment dat din
casete sau benzi ascultam şi rescriam piesele respective în aşa fel încât să fie multiplicate şi
distribuite. Am vrut să menţionez că am fost destul de şocat atunci când am avut percheziţia
respectivă pentru că până atunci auzisem de Securitate, auzisem la Europa Liberă…
E.U.: Ascultaţi în casă?
C.D.: Da…uneori ascultam în casă într-o modalitate în care să nu fie deranjant. Exista o cască
pentru o singură ureche pe care puteai să ţi-o pui şi nu se auzea că ascultai însă am trăito pe
viu şi mi-am dat seama a tunci cam care este adevărata faţă…
E.U.: Cum a decurs? Vă amintiţi scena, e ca o scenă de film?”325

2. 7 Percheziția Securității acasă la pastorul Cristian Dumitrescu

C.D.: Da, sigur, cu câteva zile înainte, am aflat ulterior, cu câteva zile înainte de percheziţie,
tatăl meu era deja programat să plece la o nuntă pentru sfârşitul se săptămână tocmai la
Oradea. Eu că aveam deja biletul luat, plecam cu alţi tineri pe munte şi plecam tot prin
Oradea, deci în vinerea respectivă când a avut loc percheziţia, dupăamiază, eu trebuia să plec,
tatăl meu plecase deja cu o zi înainte sau cu o seară înainte, deci el nu a fost acasă când a avut
loc percheziţia dar el s-a aşteptat, ştia despre ce este vorba pentru că un informator care
ajucat ca să zic aşa un rol dublu sau mă rog, a ţinut cont şi a încercat să avertizeze şi pe cei din
biserică despre intenţiile securităţii, s-a oprit într-o zi la birou la el şi în timp ce discutau
lucruri banale i-a spus doar atât, i-a şoptit „vezi că au întrebat despre dumneata”. N-a trebuit
să spună mai mult, nici cine sunt cei care au întrebat, nici ce au întrebat, era clar. Tata ştia ce
se întâmplă la noi în casă chiar dacă nu era el în mod direct implicat.
E.U.: Se poate spune despre cine e vorba? E secret? Cine este acea persoană care l-a
avertizat?
C.D.: Este vorba despre fostul pastor Artinian Hrant. El s-a oprit şi pensionar fiind, a spus
atât. Pentru noi a fost scăparea noastră pentru că era casa plină, era boxa din subsol plină, erau
materiale care atunci se lucrau, erau cărţi legate care trebuiau să se distribui şi însă nu apucase
să sosească cei care trebuiau să le ridice pentru că veneau seara de obicei pentru ca să nu dea
de bănuit… Îmi aduc aminte că tata a venit şi a spus „trebuie să le duceam de aici”, mama s-a
speriat puţin, nu că nu s-ar fi aşteptat, dânsa era mereu atentă, urmărea printre vecini ca nu

325
Interviu Cristian Dumitrescu

515
cumva să fie ceva care să trezească suspiciunea însă în două trei zile, mai degrabă nopţi
materialele au fost puse în geamantane şi seara după căderea serii au fost transportate cu
maşina rând pe rând, duse la diferite persoane, era spre exemplu o femeie mai în vârstă, o
bătrână, sora Riter, la Grant, singură, şi ştiu că tata a întrebat-o şi dânsa a spus „da, sigur,
aduceţi la mine, eu sunt bătrână, ce pot să-mi mai facă mie?” şi întradevăr o parte au ajuns la
dânsa, o parte în alte părţi, cert este că în joia respectivă cred că joi seara a fost dus ultimul
transport de materiale şi cred că nu a mai rămas aproape nimic în casă din toată linia de
producţie. Pe mama au chemat-o, a primit o înştiinţare, o carte poştală să se prezinte la Poliţia
Capitale cu…nu mai ştiu cum se numea…cartea de imobil…ori ce legătură avea cartea de
imobil cu miliţia capitalei, de obicei cartea de imobil la circa locală de miliţie. Şi-a dat şi
dânsa seama, ne-am dat şi noi seama că era clar, altul era motivul. S-a gândit destul mult, s-a
frământat ce să facă, tata trebuia să plece, urma să nu fie acasă, eu urma să plec dupămasă,
dacă să se ducă sau să invoce un motiv de sănptate care era un motiv permanent real dar a
spus „chiar dacă nu mă duc acum, tot trebuie să mă duc. Mai devreme sau mai târziu, dacă nu
mă duc eu, tot vine ei”. În vinerea respectivă s-a dus devreme dimineaţă, mi se pare că la 7 şi
ceva au chemat-o. Am stat cred că până pe la 12 pe la prânz, eu pregăteam bagajul de plecare,
la ora 12 la prânz am văzut-o în maşină, o Dacie care a oprit pe stradă puţin mai în acolo,
vizavi de intrarea în bloc, eu eram în bucătărie şi am văzut cum din maşină a coborât mama şi
au coborât încă patru persoane şi atunci imediat am spus „gata au venit”. Au venit, au intrat,
au spus „o să vă rugăm să staţi aici, în prezenţa noastră, să nu plecaţi nicăieri singuri, să ne
spuneţi nouă dacă vreţi să plecaţi undeva, chiar şi la toaletă, sunteţi sub stare de percheziţie”.
Am priceput. Eu aveam un laborator foto organizat într-o debara şi mă ocupam în perioada
respectivă cu acele numite făgăduinţe de anul nou care nu puteau fi tipărite în perioada
respetivă aşa că se făceau sub formă de fotografii. De asemenea veneau din ţară pastori sau
persoane care luau materiale pentru copii şi întrebau de astfel de lucruri aşa că mă ocupam de
ele. Am observat că a tunci când au venit au fost un bărbat şi trei femei şi s-au împărţit, şi-au
luat fiecare o cameră, câte o zonă şi au început să caute. Chipurile, motivul oficial a fost o
reclamaţie că noi am deţine valută şi aur dar noi ştiam care este realitatea aşa că nu a fost o
surpriză. Am asistat la o percheziţie reală, au tras de toate lucrurile, au scos toate rafturile, au
vărsat anumite lucruri, e adevărat că le-au şi pus într-un fel la loc dar apoi tata avea biblioteca
în sufragerie şi au luat carte cu carte, filă cu filă. Apoi au intrat la mine în laborator, o
persoană a văzut că era specializată în domeniul acesta, mi-au luat toate filmele la mână, mi-a
luat toate probele care încă erau aruncate pe jos prin laborator, au făcut un control foarte ,
foarte amănunţit, foarte riguros, mi-au pus câteva întrebări, nu s-au legat mai mult de atât,

516
eram angajat, cred că cu forme legale, deci era mai târziu, nu era în timpul şcolii, era în timpul
liceului când aveam deja oficial loc de muncă. Cred că a durat mai bine de trei ore precheziţia,
poate chiar mai mult, au căutat în subsol, au căutat peste tot. Până la urmă, ca să nu plece cu
mâna goala au luat, mama păstra în biblioteca fiecăruia dintre noi în dreptul patului câte o
copie din cărţile pe care le lucram, cărţile care le produceam la noi în casă, securitatea s-a luat
de lucrul acesta, de ce trebuie să existe patru copi dintr-o singură carte spre exemplu în casă şi
mama a explicat „am patru copii, cresc mari, fiecare ăşi va lua exemplarul lui”. Răspunsul
pare să-i fi mulţumit dar totuşi trebuiau să aibă un motiv atunci când se întorceau. La final s-a
aşezat la masă ofiţerul respectiv şi i-a spus mamei „vă rog să scrieţi o declaraţie” şi mama i-a
spus „dar ce vreţi să declar?”. Mama a spus „nu, nu pot să declar ce-mi spuneţi
dumneavoastră, eu declar, dacă îmi cereţi ceva, eu declar ce ştiu eu şi vreau eu să spun” şi
ofiţerul a spus, chiar foarte apăsat, „doamnă, scrieţi ce vă spun eu că va fi bine”. Noi nu am
înţeles atunci exact despre ce este vorba şi de ce a făcut această afirmaţie. Ulterior ne-am dat
seama că a fost bine în sensul că dacă nu au găsit ceva, totuşi nu au abuzat, nu au invocat nişte
motive care nu au fost reale. Am şi astăzi, cred, copia după documentul respetiv, asa că pot să
apreciez că nu au depăşit totuşi nişte limite acceptabile. A fost totuşi un şoc, mama mea s-a
resimţit puternic după percheziţai respectivă, după tensiunea pe care a trăito dar lucrurile au
intrat pe un făgaş cât de cât normal. Dânsa nu s-a oprit, lucrurile au continuat însă încet, încet,
dânsa a avut înţelepciunea ca să transfere activitatea de producere şi de stocare altora şi în
timp dânsa a rămas doar cu coordonarea materialelor şi în cele din urmă a încredinţato altora
pentru că a început să se ocupe de alte materiale de copii şi anume de fangliografe, de partea
vizuală necesară copiilor foarte mici, aşa că am trăit experienţa aceast, am plecat în ziua
aceea, după ce au plecat ei am plecat la gară, cu bagajul, şi în tren, pe drum şi apoi zilele
următoare când am fost pe munte nu-mi dispărea filmul evenimentelor pe care îl reluam şi
reluam pentru încercam să înţeleg ce se întâmplă.
E.U.: Au fost alte evenimente, alte amintiri legate de trăirile părinţilor în relaţia cu
autorităţile? V-a povestit tatăl dumneavoastră despre relaţia lui cu autorităţile, v-a povestit
despre problemele pe care lea avut ca pastor? Provocările slujbei pe care le-a avut în
conducerea bisericii centrale de pe vremea acea?
C.D.: Sigur, de povestit mi-a povestit, dar mai mult după căderea comunismului.
E.U.: A, deci atunci ca şi copil a încercat să vă protejeze?
C.D.: Într-o bnună măsură deşi complet nu putea să ne ferească de lucrul acesta.
E.U.: Auzeaţi discuţii aprinse între mamă şi tată legate de anumite tensiunie de la conducerea
bisericii? Vă amintiţi…?

517
C.D.: Nu pot să spun că erau discuţii aprinse între părinţi, mai ales datorită faptului sau şi
datorită faptului că noi ştiam că telefonul este supravegheat, era clar şi cu percheziţia avută nu
trebuia să-ţi spună nimeni lucrul acesta, era de la sine de înţeles că eşti în atenţia lor. Însă am
asistat la anumite momente, spre exemplu când unul dintre, probabil securiştii de sector, sau
nu pot să spun acum sigur cine a fost, a venit întradevăr la uşă la noi şi a vrut să stea de vorbă
cu tata, îmi aduc aminte, reţin figura, cum era îmbrăcat, lucrurile astea, copil fiind, îţi rămân
întipărite în minte, iar ceea ce a posvestit tata ulterior, întradevăr corespundea cu ceea ce am
văzusem eu şi în felul aceasta am comnpletat tabloul cu ceea ce lipsea, însă…conflicte la
nivel de conducerea bisericii, parcă aşa ai întrebat….
E.U.: Aşa numite tensiuni, dacă le-aţi resimţit în povestea tatălui?
C.D.: Da, bine, ulterior, după căderea comunismului, atunci când am putut să discutăm
deschis despre anumite lucruri se resimţea, şi era normal.
E.U.: După momentul liceului a urmat seminarul…
C.D.: Nu imediat, a existat o perioadă de pauză în sensul că m-am prezentat la primul examen
de seminar, prima ocazie care a apărut, şi deşi neoficial mi s-a spus sau alţii mi-au transmis că
ar fi trebuit să fiu printre cei admişi conform mediilor, mă rog… eu nu am avut control asupra
lor deci nu pot nici garanta nici nega lucrurl acesta, am primit răspuns negativ. Mi s-a dat de
înţeles însă că răspunsul negativ nu a fost datorită cunoştiinţelor sau mediilor ci datorită
faptului că altcineva a fost preferat, cu implicarea securităţii.
E.U.: Am înţeles… a-ţi întrebat aşa pentru dumneavoastră sau era zvonistică?
C.D.: Era zvonistică însă era de la surse în sensul că era de la cei implicaţi, comitetul uniunii,
cei care luau deciziile…
E.U.: V-au comunicat acest lucru…?
C.D.: Da, mi-au dat de înţeles mai bine zis. Pe vremea aceea prea puţini veneau să-ţi spună în
mod direct vezi că asta este, ci veneau şi-ţi spuneau „ştii…uite…asta s-a întâmâplat…”…
E.U.: Îmi puteţi spune ce persoană a fost preferată şi ce persoană v-a spus asta?
C.D.: Aş prefera să nu menţioneaz numele deocamdată pentru că…
E.U.: Nu, nu sunt investigator, doar vroiam să…să…
C.D.: Aş prefera să nu menţionez numele deocamdată pentru că eu zic că suntem buni
prieteni, asta unu la mână şi pentru că nu am însă certitudinea sau nu cunosc toate detaliile,
pot să spun doar ce mi s-a spus la momentul respetiv.
E.U.: Am înţeles…Bun, deci în primul an nu a-ţi intrat.
C.D.: Nu, în primul an mi s-a spus nu şi aşa era deja în perioada în care doar trei locuri…
E.U.: În ce an a fost prima tentativă?

518
C.D.: În 1986…da, în 1986, terminasem armata în ianuarie – februarie parcă şi avea loc prin
toamnă”326

326
Ibidem Cristian Dumitrescu

519
X. Traficul cu Biblii – Operațiunea Securității „Canalul 80 -81”- Cazul Răceală Ioan327

În documentele Securității, în arhiva „fond documentar” aflată în posesia C.N.S.A.S, am găsit

la un moment dat, menționat numele unui membru activ al Bisericii Adventiste de Ziua a

327
Arhiva C.N.S.A.S, I 261352, f 189, fotografie Răceală Ion obiectiv „Răcescu”

520
Șaptea din Slobozia, Răceală Ioan despre care lucrătorii de Securitate aveau suspiciuni și
dovezi că s-ar fi implicat foarte activ în transportul și distribuirea de Biblii, descărcate de pe
un șlep ce aducea această „marfă” considerată de contrabandă pe Dunăre. 328

328
Arhiva C.N.S.A.S, fond documentar D 146 vol 3, f 89

521
Prin intermediul unui interviu extrem de interesant, realizat printr-o lungă convorbire
telefonică cu domnul Răceală Ioan(acum cu numele Răceală John) care locuiește în S.U.A,
Chicago am putut reconstitui cele mai importante evenimente legate de activitatea de
transport și distribuire de materiale religioase din zona „Balta Brăilei”: acțiunea Securității de
identificare a persoanelor implicate în această activitate, confruntarea surselor documentare
din arhiva Securității pe această temă cu mărturia domnului Răceală, circumstanțele arestării
grupului de 11 credincioși neoprotestanți implicați în acțiunea „Canal 80-81”, condițiile din
detenție din închisoarea unde au fost închiși aceștia, reacțiile interne și internaționale față de
acțiunea credincioșilor și reacția Securității, solidarități interconfesionale și desolidarizări ale
credincioșilor din mediul neoprotestant, toate aceste elemente, într-un interviu tip „povestea
vieții” în care actorul principal este Răceală Ioan și grupul de credincioși care au dat peste cap
mașinăria infernală a Securității, incapabilă să facă față dorinței românilor de a procura „hrană
spirituală” cu prețul oricărui sacrificiu.
Între anii 1979-1981, Securitatea s-a implicat într-o acțiune complexă de identificare și
suprimare a activității celor care traficau Biblii care ajungeau de obicei în România cu
șalupele pe Dunăre, dar și prin alte mijloace pe care lucrătorii de Securitate nu aveau să le
cunoască, în ciuda încercărilor multiple de a stabili fiecare rută de intrare a Bibliilor sau a
altor mijloace de propagandă religioasă în țarăÎn arhiva C.N.S.A.S. este amplu documentată
această operațiune a Securității, atât în dosare de urmărire informativă, cât și în dosare tip
sinteză.329
Eforturile Securității de a controla acest fenomen au fost majore, atât prin implicarea
resurselor umane, cât și cele tehnice pentru a depista atât la graniță, cât și în interiorul țării
rețelele de credincioși, mai ales din rândurilor bisericilor neoprotestante: Creștini după
Evaghelie, baptiști, penticostali sau adventiști de ziua a șaptea.
Este important și contextul intern și extern în care a avut loc această acțiune a Securității.
În preajma anilor 80, România era interesată să obțină favorurile Occidentului și să mențină
din partea Statelor Unite ale Americii a privilegiilor comerciale în urma salvgardării „clauzei
națiunii celei mai favorizate”.

329
Arhivele C.N.S.A.S fond documentar D 146, vol 3, f, 31

522
Adventiști implicați în operațiunea Canal 81 – Răceală Ioan și Cureteu Octavian

Într-un raport al Inspectoratului Județean de Securitate Ialomița de la 14 ianuarie 1982 se

spune că un informator relatează faptul că cu doi ani înainte a mers împreună cu adventistul
Cureteu Octavian în apropiere de Brăila, într-o pădure, de unde au descărcat circa 80.000 de
biblii plus alte materiale cultice. În acceași notă se descrie și traseul bibliilor, care ar fi
provenit din America, au fost aduse și depozitate în R.F.G. și încărcate pe un șlep românesc
care venea în România.
Materialele au fost încărcate pe uscat în cinci camioane și au trecut vama prin mituirea
vameșilor cu un covor de 14000 de lei și un radiocasetofon stereo, care a costat 10000 de lei.
În urma acestor informații, Securitatea declanșează o vastă operațiune care se soldează cu
arestarea a mai multor pesoane, printre care și a adventistului Răceală Ioan.
Faptul că răspândirea acestor Biblii se făcea la nivel interconfesional o dovedește și faptul că
la procesul care s-a desfășurat la Ploiești au venit, conform aceleiași note, circa 50 de
persoane „din sectele penticostal, baptist, adventist, care au beneficiat de materialele introduse
în țară pentru a sprijini pe cei care le-au transportat în țară, dar organele de ordine le-au
îndepărtat din clădirea instanței.” 330

330
Arhivele C.N.S.A.S, fond documentar, D 146, vol 3, f 89, verso

523
Informațiile obținute din arhivele C.N.S.A.S pe această temă le-am analizat cu foarte mare
atenție, deoarece multe dintre notele lucrătorilor Securității către șefii lor și ale acestora din
urmă către ierarhii din fruntea Ministerului de Interne sau a partidului puteau fi „virusate” de
minciunile organelor Securității ce trebuiau să diminueze dimensiunea dezastrului de a nu fi
prevenit activitățile de contrabandă cu Biblii, la o scară uriașă .

524
În același timp nu poate fi neglijat orgoliui rănit al Securității ce avea să sufere un nou, imens
eșec de a nu putea controla scurgerile de informații către Occident prin Europa Liberă, după
arestarea celor acuzați de contrabanda cu Biblii, cu consecințe majore asupra imaginii statului
comunist în ochii Americii.
Foarte important în acest context, au fost informațiile obținute din interviul de istorie orală
cu adventistul Răceală Ioan care a corectat sau a completat datele găsite în arhiva Securității
despre vasta operațiune Canal 80-81 și mult mai important, a descris cu lux de amănunte, din
perspectiva martorului ocular, locul de unde au fost încărcate Bibliile, mijloacele de transport
folosite,numărul persoanelor implicate, ecourile în mediul adventist, relațiile cu comandantul
de șlep responsabil cu transportul zecilor de mii de Biblii, anchetele Securității, perioada de
încarcerare,tentativa de racolare, urmărirea informativă post-detenție, circumstanțele
demersurilor de părăsire definitivă a României, etc.

Cauzele traficului ilegal cu Biblii. Profunda criză de materiale religioase din bisericile
neoprotestane. O Biblie mică, costa pe „piața neagră” 450 de lei
Politica Departamentului Cultelor de a restrânge cât mai mult activitățile religioase ale
cultelor neoprotestante ce aveau un potențial de creștere capabil să îngrijoreze autoritățile, a
avut consecințe directe asupra acțiunilor de compensare venite în special din rândul
credincioșilor dornici să aibă acces la „hrana spirituală”, cât mai diversificată și în cantități
suficiente. Răceală Ioan descrie criza de materiale religioase din comunitatea Slobozia și
preocuparea pastorului local, Octavian Cureteu și a altor credincioși de a găsi soluții de
rezolvare a acestei probleme.
„Sigur, după cum mulți știu, în acel timp, în acele timpuri, comuniștii nu dădeau voie să se
tipărească materiale religioase. Eu pur și simplu îmi aduc aminte... eram copil, eu sunt născut
în 1950. În anii 60 nu aveam lecțiuni pentru școala de Sabat, nu mai vorbesc că Biblii tot așa
nu se tipăreau, tot așa care mai veneau, veneau clandestin. Era foarte greu să găsești o Biblie
atunci.
Lecțiunile școlii de Sabat veneau, din câte-mi amintesc, într-un curier, Curierul Adventist,
care trebuia... era singura publicație a Bisericii în timpul acela. În acest Curier erau sau un
număr, un număr din acest Curier, care apărea pe an, era dedicat Școlii de Sabat, lecțiunilor
școlii de Sabat. Și se întâmpla că se termina anul, se terminau acele studii și noi nu primeam
încă următorul și începeam să studiem din nou acceași lecțiune care am început-o, care am
făcut-o la începutul anului.

525
Deci era o criză teribilă de materiale, de literatură în cadrul Bisericii și asta cred că era
prezentă în fiecare Biserică.
Când am crescut mai mare, mi-aduc aminte că am vrut să cumpăr și eu o Biblie. 17 ani, 18
ani, cât aveam.
Ăăă, o Biblie din acea micuță așa, frumoasă, o Biblie pe care, din păcate, regret, n-o mai am,
m-a costat 450 de lei.
În timpul acela, asta era cam jumate din salariu, jumate din salariu pe o lună costa Biblia
respectivă. După ce m-am căsătorit, mi-a plăcut viața de Biserică, am activitat în mai multe
cadre din viața Bisericii. Dar noi nu aveam biserică în Slobozia.
Și mi-aduc aminte, taică-meu a cumpărat o mașină de scris Mercedes și am început să scriu
comentarii biblice, de exemplu, pe care le găseam în diferite părți.
Le scriam și scriam în 5-6 exemplare! Vă dați seama că ultimele exemplare, ultimele copii
erau foarte greu inteligibile la un moment dat. Era foarte greu să citești ceva din paginile
acelea. Totuși, oamenii erau dornici, doreau să aibă acces la comentarii și la cărți scrise în
limba română. Guvernul comunist de la București ce-a făcut este că în cei 38...35, 38 de ani,
n-am calculat exact, da parcă așa a durat Guvernul ăsta – nu au tipărit nici măcar o singură
Biblie pentru bisericile neoprotestante.
Toate Bibliile care trebuiau veneau din afară. Acum, în paralel, în școlile Guvernului, la
fiecare doi ani se schimba un manual, în timp ce în viața bisericii literatura lipsea cu
desăvârșire.” 331

Pastorul adventist al comunităților Slobozia și Călărași, Octavian Cureteu, implicat în

traficul cu Biblii

Încă din primele minute ale interviului domnul Răceală ne-a explicat că implicarea lui în
operațiunea de încărcare și distribuire de Biblii de pe un șlep din Balta-Brăilei s-a datorat
prietenului său, pastorul Octavian Cureteu, aspect confirmat și din documente care parvin din
arhiva Securității. 332

331
Interviu cu Răceală Ioan
332
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 261352, f 2, 3

526
527
Acesta era cunoscut în comunitatea adventiștilor din zonă ca un slujitor al Evangheliei, non-
conformist ce și- a propus să aducă în mâinile credincioșilor, cu orice preț, literatură
religioasă de foarte bună calitate.
Fostul pastor Bratosin Ștefan și-a amintit că l-a cunoscut bine pe acesta pe vremea când era
pastor în comunitatea Călărași:„ Octavian Cureteu „Puiu” cum îi spuneam noi era un tip

528
extraordinar, el fusese pastor la Călărași când eram eu în armată, îmi amintesc foarte bine, că
le spunea tuturor: „Eu nu mă las până nu pun o Biblie în fiecare casă de român…El atunci a
început trăznăile, se duce ape Dunăre cu Ionică(Răceală n.n) cu alții, pe Dunăre…eu cunosc
toate locurile, acolo dădeam la pește, acolo mi-am făcut toată copilăria.
„Ei”(se referă la lucrători din Securitate n.n) au venit când eram eu în armată, la mama acasă,
au făcut percheziții să vadă dacă nu eram și eu băgat în gașca lor. Dar eu nu am fost băgat în
chestia asta, nu am știut nimic…” 333
Cureteu Octavian îl roagă pe Răceală Ioan să se implice în activitatea de transport al
Bibliilor
„Așa se face că-n anul 1979, era pastor la noi fratele Cureteu Octavian. A venit într-o zi la
mine și m-a rugat: „Ionică!”, c-așa-mi zicea. ”Ionică, uite, am vorbit cu niște frați de la
biserica evanghelică și am nevoie de ajutor de transportat niște biblii”. Zice: ”Eu am încredere
în tine și dacă vrei să ajuți, ei mi-au promis că te vor folosi”. Și, așa s-a făcut, următoarea
săptămână trebuia să vină un vas din Germania. Acest șlep, mai bine zis, transporta pietriș în
Germania și când venea înapoi, acest căpitan de șlep aducea biblii... Era, el era comerciant
clandestin, el nu era credincios, cum să vă spun... Dar el făcea...era plătit să facă lucrurile
astea, da. Și aducea Biblii și literatură și probabil și alte lucruri, nu-mi dau seama precis că nu
știu. Dar le aducea... Venise acest transport și aveam nevoie de oameni de încredere cu
mașini, mașini bune, care să facă transportul noaptea. Și am...” 334

Balta Brăilei, zona de descărcare a Bibliilor introduce ilegal

„Deci venea în zona Brăilei, Balta Brăilei, undeva acolo, credeți-mă că nici eu nu mai știu, dar
asta e zona.
Precis nu pot să vă spun că mergeam numai noaptea acolo, știți?
De exemplu, am plecat cu Puiu Cureteu, prietenul meu, în prima noapte, ne-am dus la Brăila,
am luat bacul, am trecut Dunărea la Balta Brăilei și acolo am ajuns exact când se întuneca.
Dar pe acel șlep sau BAC, cum se numește, ne-am întâlnit cu alți frați evangheliști care și ei
mergeau tot acolo unde mergeam noi. Am schimbat câteva vorbe cu unul dintre ei, care era
liderul acestui grup, dar ne-am retras, ne-am despărțit repede că nu vroiam să se observe, să se
vadă că suntem împreună.”

333
Ibidem Ștefan Bratosin
334
Ibidem Răceală Ioan

529
Răceală Ioan, un „pion” în operațiunea de trafic cu Biblii, mai mulți credincioși Creștini
după Evanghelie, „capii” Operațiunii. Costel Georgescu, liderul grupului

Răceală Ioan a recunoscut încă de la începutul interviului faptul că el nu a cunoscut detalii

despre activitatea clandestină cu materiale religioase, el s-a descris pe sine ca fiind un simplu
cărăuș. Nu i-a cunoscut nici pe ceilalți credincioși de alte confesiuni ce veniseră cu Daciile
pregătite să încarce Biblii din șlep.
Avea să-i cunoască pe nume la proces, deoarece în cele două săptămâni de „acțiune” în Balta
Brăilei, din cauza nopții, nu a putut distinge trăsăturilor chipurilor celorlalți „traficanți”
.
„Erau cel puțin șapte... șase-șapte mașini. Câte doi în fiecare mașină. Deci nu i-am văzut. Pe
Costel, acesta era liderul, Costel Georgescu l-am cunoscut, l-am văzut la față atunci. Restul
dintre ei i-am văzut, da se întunecase. Fața nu le-am văzut-o niciodată. I-am cunoscut mai
târziu, le-am văzut fețele mai târziu la închisoare pentru că era noapte. Deci cum am trecut cu
bacul, să reiau povestirea, am trecut cu bacul, s-a oprit, m-am oprit într-un loc acolo și am
instruiți să scoatem contactele, luminile de la frâna de la spate și să mergem fără lumini după
cel care mergea înaintea noastră. Și-am mers fără lumini câțiva kilometri probabil, am ajuns
undeva pe un dig și acolo s-au oprit mașinile. Acolo ne-am oprit toți, ne-am întâlnit, am făcut
cunoștință, deși, încă o dată, nu i-am văzut la față bine pe acești frați, pe acești oameni
minunați, care își riscau viața, își riscau libertatea pentru ca credincioșii să aibă Biblii în
România. Și, mi-aduc aminte bine că...

Bibliile erau transportate în Dacii, noaptea după ora 24.

100 de Biblii pe fiecare transport până în Ploiești

”Aveam o Dacia 1100. Să știți că nu puteai să transporți mai mult, eu în mașina mea nu
puteam să transport mai mult de cam 100 de biblii.
Ce făceam? Nu le puneam în portbagaj. Erau niște instrucțiuni foarte clare, acești frați erau
bine puși la punct. Deci ei spuneau așa: să ai mașină bună, să nu existe ceva la mașină care să
atragă atenția poliției să te oprească. Deci cauciucuri bune, estetică bună, luminile să
funcționeze, tot, tot, tot să fie perfect. Am scos bancheta din spate a mașinii, am lăsat-o acasă,
aveam o husă care o puneam peste banchetă oricum și atunci puneam pachetele de Biblii în

530
loc de banca din spate, puneam husa peste ele și părea că este bancheta din spate. Așa arăta un
transport.Pentru că s-a întâmplat de multe ori că am fost opriți și primul lucru unde s-au dus
polițiștii a fost portbagajul: deschide portbagajul. Și deci asta era o regulă. Nu puteam mai
mult de100 de Biblii să cărăm, să car eu, de exemplu, într-o singură seară.
În jur de 12 noaptea scoteam Bibliile din vasul respectiv, jos, din cala vasului, le urcam din
mână în mână sus pe punte, de acolo le coboram pe o altă punte care cobora pe mal, le
duceam la mașină, fiecare și le aranja și în jur de ora 12 noaptea plecam spre Ploiești. Acolo
se depozitau Bibliile. Da. Drumul era foarte riscant. Ajungeam în Ploiești și acolo eu nu știu
cum anume, Puiu Cureteu, el știa unde mergem. Nu-mi dădea adresa, el cunoștea Ploieștiul.
Undeva era mai la marginea Ploieștiului și acolo le descărcam și le băgam în șure de fân sau
în podurile acestea ăăă, magazii de animale sau nu știu ce erau sigur că era noapte.
E.U. La el acasă sau la alți frați?
I.R. Nu, nu. Erau alți frați, alți frați, probabil evangheliști, nu-mi dau seama cine. Nici n-am
vrut să știu cine.
E.U. Da de la ce Biserică?
I.R. Nu din Biserica noastră, erau categoric dintr-o altă Biserică, probabil penticostali,
probabil baptiști, probabil evangheliști. Nu știu sigur. Erau credincioși în mod sigur.
E.U. Așa.
I.R. Și noi le descărcam acolo, noi plecam înapoi spre casă. În jur de ora 3.30 – 4 ajungeam
înapoi acasă, dormeam trei ore șiiiiiiii mă sculam și plecam la lucru pentru că nu vroiam să
dau de bănuit că... Deși lucram particular, dar nu vroiam să dau de bănuit că sunt obosit, că
unde am fost azi noapte și să trezesc suspiciuni. Știți cum era, cu agenți de-ăștia, cu spioni, cu
informatorii. Și asta a durat două săptămâni. Dar...”335

Șlepul venea din Germania încărcat cu 20.000 de mii de material religioase, nu doar
Biblii. Estimările Securității, corecte.
„Este greu, este o estimare, estimativ cam în mod sigur erau în jur de 20.000 de cărți. Și
trebuie să specific aici ceva: că nu erau numai Biblii. De exemplu, printre toate astea erau și
cărți de cântări pentru Biserica Oastea Domnului, care era interzisă în România.
Erau Biblii ilustrate pentru copii. Deci erau mai multe, dar cele mai multe erau Bibliile.
Deci eu estimez în jur de 20.000 de bucăți.
Eu am fost numai la un singur transport pentru că ei au mai avut încă vreo 2-3 înainte. ”

335
Ibidem Ioan Răceală

531
Răceală Ioan a descărcat două săptămâni, seară de seară, Biblii de pe vasul „căpitanului
Virgil”. Un ARO(IMS) s-a împotmolit

„. Era în 79. Era primăvară pentru că-mi aduc aminte că-n ultima seară când am transportat
Biblii a fost o noapte teribilă, teribilă. A început să crească, să se reverse Dunărea. Și când am
scos pachetele de-acolo, da foarte rapid, n-am mai putut să mergem prin apă. Erau de la dig
până la malul vasului, erau cam 100 de metri, cam așa.
Trebuia să mergem pe jos cu ceva și n-am mai putut și atunci am luat barca lui Virgil, lui
căpitanul ăsta și el ne-a dus cu barca.
Am oprit, s-a înțepenit barca prin pădurile alea, prin tufișurile alea care erau acolo. N-am
putut să mai... Ne-am dat jos, ne-am udat, am împins, tot n-am putut. Până la urmă... A fost, a
fost teribil în noaptea aia. A avut cineva un IMS(ARO), care venise și transporta biblii și am
pus o frânghie să tragem barca IMS-u, a alunecat și a căzut cu roțile din spate în apă, a trebuit
să cărăm Bibliile cu mâna prin apă. Pe urmă s-a dus să cheme pe cineva. Era o casă acolo, mai
departe. Se vedea o lumină. Pentru că îi inunda Dunărea, probabil că nici acel cetățean nu
dormea.
Ne-a fost teamă.
Noi am vrut să punem Bibliile întâi și pe-urmă să-l chemăm p-ăla. A venit ăla cu un tractor și
în final a tras IMS-u. Da noi plecasem deja că nu vroiam să se știe de ce eram acolo la ora aia.
Deci operația asta a durat două săptămâni.
E.U. Două săptămâni ați făcut aceste drumuri sau ați făcut un singur drum?
I.R. Nu, două săptămâni, seară de seară.
E.U. Aaa, deci nu ați fost o singură dată.
I.R. Nuuu, nu, nu, asta a fost în fiecare seară. Se știa pe la ora 4, 4 jumate...
E.U. Și din același lot?
I.R. Din același lot. El era parcat acolo pe motivul, din câte am auzit eu, pe motivul că
avea nevoie de reparații la motor. Era ancorat acolo, aproape de mal cumva. Și asta ni s-a
spus, c-avem două săptămâni. Dacă nu luăm în două săptămâni, el, ăla, trebuie s-arunce în apă
toate pachetele. Că altfel nu putea să meargă la baza lui acolo.

532
Căpitanul Virgil, bănuit că sub presiunea Securității i-a turnat pe cei care luaseră parte
la transportul de literatură religioasă din primăvara anului 1979

Timp mai bine de un an, Răceală Ioan a fost convins că a scăpat, alături de ceilalți credincioși
neoprotestanți de „brațul lung” al Securității. S-a înșelat însă, căpitanul de șlep Virgil se pare
că s-a lăcomit, a organizat și alte transporturi și odată prins, probabil sub presiunea
lucrătorilor Securității, a dezvăluit identitatea tuturor celor implicați. Este clar că acest
individ, Virgil, era dispus ca în schimbul unor sume de bani să comercializeze orice i-ar fi
putut adduce un câștig consistent. De aceea nu s-a sfiit să se întâlnească cu Răceală Ioan și să
îl îndrume cum să-și organizeze în propria casă, propriul sistem de multiplicare. În ancheta
Securității,avea să aflea Ioan Răceală că Virgil îl „turnase” la Securitate și pe tema aceasta.

„ Mi-aduc aminte că Virgil, căpitanul vasului, m-a vizitat o data acasă. M-am împrietenit așa
cu el. Și i-am spus: „Mă Virgil, aș vrea și eu să... ” Mă rog, eu aveam de gând să multiplic
cărți. Și am vorbit cu el, m-a întrebat el „de care vrei?”, eu care nu știam, mă rog, în România,
la timpul ăla, de care și ce nume și ce, vă dați seama că am fost ținut pe loc puțin în problema
asta. Dar când m-au interogat Securitatea, m-au întrebat: „Ce-aveai de gând să faci cu xeroxul
pe care i l-ai cerut lui Virgil?” Și le-am spus: ”Am vrut să fac o cameră sub casă și să
multiplic cărți pe care voi nu ne dați voie să le multiplicăm”. Asta a fost ceva foarte grav. Și
acuzația lor că aș fi un om periculos pentru țară, pentru poporul român eu n-am găsit-o în
niciun fel întemeiată, dar, mă rog, așa e văzută din prisma lor. Eu n-am făcut altceva decât să
contribui, să pun umărul lor la această lucrare pentru a aduce Biblii în România.
E.U. Am o întrebare: din punct de vedere cronologic cum s-au desfășurat evenimentele? Ați
dus acolo Bibliile, ați mers acasă, presupun că sâmbăta ați mers la biserică...
I.R. Da...
E.U. Ați vorbit în intervalul ăsta la telefon cu cineva despre chestiunea asta a transportului
acelor Biblii?
I.R. Nu!
E.U. Cum a venit Securitatea peste voi?
I.R. Ok! Întrebarea e foarte bună! Deci, nu, n-am vorbit cu nimeni! Afară de Puiu Cureteu și
de se soția mea nu a știut absolut nimeni și nu s-a știut un an și ceva. Cum s-a aflat de toată
treaba asta? Toate se întorc la Virgil, la căpitanul de șlep. El, care era afacerist...

E.U. Cu care v-ați împrietenit.

533
I.R. Da, da. El a continuat s-aducă bunuri și alte lucruri cu vasul lui. Și de la Costel
Georgescu, care a fost liderul acestui grup, știu că în următorul an, 1980, ăsta, Virgil, a vrut s-
aducă un alt transport de Biblii.
”Nu trebuie s-aduci nimic că eu transmit în Germania” că ei aveau relații așa, „pentru că au
intrat prea multe și Securitatea se interesează cum au intrat, cine, cum și ce”.
Deci era o campanie întreagă de urmărire, cum au intrat Bibliile astea în România.
Virgil ăsta, el care era motivat de bani, n-a fost mulțumit și el a continuat. S-a dus, a vorbit cu
ăia și a luat iar un transport de Biblii.
Ăștia nici n-au vrut să-l primească, deci n-au fost de acord.
Dar, între timp, el, la vamă a fost, a fost mai...ăăă.
Mă-ntorc înapoi puțin. A luat un ajutor care era informator de securitate.
E.U. Cine?
I.R. Pe vasul lui, lui Virgil.
E.U. Aaa, avea el pe vas un agent.
I.R. Da. Agent informator. Acum, probabil că ăștia au prins ceva, Securitatea și i-au dat...nu
erau siguri, dar i-au dat un informator, care să fie ajutorul lui. Și ăsta, virgil, care a fost
ignorant sau ce știu eu, i-a propus lui ăsta: „Băi, uite, avem niște biblii și asta,a sta, să-
mpărțim în două, așa, așa, așa”. Și când a venit vasul la vamă, când a intrat în țară, l-a încasat
pe Virgil imediat.
E.U. Asta s-a întâmplat în 1980.
I.R. În 80. 80 toamna, dacă nu mă-nșel. Deci l-au luat, l-au interogat, l-au... Ăsta a spus tot.
Dac-a spus și chestia aia cu xeroxul, vă dați seama”

Perchezițiile. Ancheta Securității. Tehnici de interogare.

„. În casele noastre, ăstia toți care am fost la vas și am cărat Biblii, știți cum a venit
percheziția, la 7 dimineața în toate casele, în fiecare casă: în Cluj, în Brașov, în Ploiești și-n
Slobozia. La ora 7 dimineața percheziție. Deci n-aveai ce să vorbești unul cu altul. Au căutat,
au răscolit...
Eu n-am ținut acasă nicio Biblie, nicio carte din aceea care să trezească suspiciune.”
Într-un raport al Securității lucrătorii acestei instituții susțin că Răceală Ioan ar fi
„comercializat 120 de Biblii în rândul credincioșilor A.Z.Ș din Slobozia” acest raport este
contrazis de mărturia lui Răceala Ioan care a susținut că el nu a făcut decât să transporte

534
Bibliile de pe șlep la mai multe locații din Ploiești aparținând credincioșilor Creștini după
Evanghelie.

„N-au fost mulțumiți, au mai făcut mai târziu și a doua. Au început interogările, au început
chemările la Securitate. Deci, încet, încet, Virgil a spus totul. De la el a plecat toată chestia
asta, așa a aflat Securitatea de toată treaba asta. Nu de la noi, nu de telefoane, nu din altă
sursă. Asta o știu sigur.
Ăștia era, domle, erau niște oameni, cum să vă spun eu? Aveau diferite tactici. Deci, să-ți
inducă frică, să te intimideze... De exemplu, aveau, mi-aduc aminte, la unul dintre
interogatorii aveau un bărbat, era un om din ăsta, solid, așa, ăsta de la luptele astea grele, știu
eu și un pumn de-al lui era cât doi de-ai mei, mă-nțelegeți? Nu că eu aș avea pumnii prea
mici, dar ăsta așa era. Venea, te băga în perete, te lua de gât, te ridica sus și pe urmă venea
ăstalalalt, cu interogarea: „Băi, băi, băi, lasă-l. Ionele, păi hai spune, cum e cu aia, cum e cu
aia”. Și dacă vedea că nu răspund, erau școliți, îl lăsa p-ăsta, ăsta iar venea și te lua. Numai
chestii din astea, înțelegeți, ca să scoată ceva. Eu însă vă spun ești timorat în timpul ăla, să te
și amenințe, că „te bag în închisoare și copiii n-o să-i mai vezi...”. O grămadă de chestii din
astea: „la canal cu tine!”. Vă spun și înjurături și nici nu vreau să-mi aduc aminte de
momentele alea, mă-nțelegeți? Comuniștii...

E.U. Câte zile au durat interogatoriile astea? Câte zile au fost?

I.R. În total cred că au fost vreo patru-cinci zile, dar au fost în dăți diferite. De exemplu, o
dată a fost la Slobozia. Altă dată m-au chemat la Ploiești. Pe urmă iar m-au chemat la Ploiești.
Și-acolo venea un General de Securitate de la Turnu Severin, care el ancheta, conducea toate
chestiile astea, toate interogatoriile. La primul interviu când am fost, la Slobozia, a venit un
locotenent de la Turnu Severin. Acolo stătea ăsta, Virgil și de acolo a pornit ancheta că de-
asta ăștia conduceau. Și când a venit locotenentul ăsta, m-a chemat la Securitate și a întrebat o
grămadă de lucruri acolo. Asta n-a fost ușor că acuma ăsta era puțin experimentat că m-a și
luat așa colonelul următoarea dată: ”Ionele, l-am trimis pe locotenentul ăla și l-ai văzut că știe
și nu i-ai spus mai mult decât ai văzut că știe el”. Ăsta era adevărul. Dar, dup-aceea, nu mai
spun cu amenințările, o grămadă de lucruri. Ultima dată când am fost la Ploiești o zi întreagă
n-am mâncat, n-am băut nimic. M-au ținut într-un birou. Ei se duceau, vorbeau, ce știu eu,

535
mâncau, iar veneau înapoi, iar trimiteau pe alții, iar te... Aveau niște tactici de a te speria, de a
te face să vorbești, să spui tot ce știi. ”336

11 credincioși, majoritatea Creștini după Evanghelie, adventistul Răceală și două surori

de la Oastea Domnului au fost arestați

„Adevărul este că....ei vroiau să afle cât mai multe lucruri despre traficul cu Bibliile, asta
vroiau să afle. Ulterior am aflat că au fost arestați sau au fost condamnați toți aceea care au
fost. Că așa ar fi fost directiva lui Ceaușescu, se spune că de la Ceaușescu a plecat treaba asta:
să fie arestați toți cei care au fost la vas și au luat biblii de acolo. De exemplu, dacă eu am dat
Biblii la altcineva, ăia nu erau arestați.
Dar cei care au fost la vas, care au contribuit la chestia asta, să fie toți. Și-am fost 11 inși. Eu
am fost singurul adventist, au fost cei mai mulți de la frații evangheliști și două surori, surori
de corp, care erau de la Oastea Domnului.

În dosarul de urmărire informativă în care lui Răceală Ioan i s-a dat numele de cod „Răcescu”
este detaliată perspectiva Securității cu privire la operațiunea de descărcare și distribuire a
Bibliilor de pe șlepul căpitanului Virgil.
„Circumstanțele în care acesta a introdus ilegal în țară biblii și alte materiale cultice pe care
le-a comercializat în anul 1979 în rândurilor membrilor A.Z.Ș Slobozia fapt pentru care a fost
condamnat la 4 ani și 7 luni de închisoare, condamnare pe care a executat-o parțial, fiind pus
în libertate în urma decretului prezidențial nr. 200/1982” –Dosar I261 352, vol 1, pagina 1

Răceală Ioan contrazice concluziile Securității cu privire la soarta Biiblilor descărcate

de pe șlep, spunând categoric că nu a făcut comerț cu cele 100 de Biblii ce i-au fost
făcute cadou, ci le-a împărțit la rude apropiate, tocmai de frica de a nu fi descoperită
proveniența acestora.337

336
Ibidem Ioan Răceală
337
Arhiva C.N.S.A.S I 261352, f 7

536
„E.U. Deci ați dus Bibliile acolo în acele magazii, în acele poduri, în fine, pe unde ați reușit.
După aceea cum valorificați această marfă? Să-i spunem „marfă” că din punctul de vedere al
comuniștilor era marfă de contrabandă. Cum ați vândut Bibliile? Care era mijlocul prin care

537
reușeați să aduceți la credincioși aceste Biblii? Le vindeați la un preț mai mic? Se întâmpla
asta acasă, le duceați acasă sau cum se întâmpla?

I.R. Da. Deci de-acolo eu nu pot să vă spun. Eu atâta știu că le-am dus acolo. Ce pot să vă
spun este că mi s-au dat și mie 100 de biblii. Deși rapoartele Securității spun – găseam aicea,
în raportul ăsta – că eu am vândut în Slobozia, era o nebunie, după ce ai transportat biblii să
vinzi... Eu n-am vândut nicio biblie. Am dat zece lui taică-meu, zece lui socru-meu, zece la
primul diacon din Slobozia și așa mai departe. Lui bunicu-meu i-am dat...

E.U. Le-ați făcut cadou.

I.R. Da, le-am dat cadou, deci nu am avut nevoie de bani pentru ele. În primul rând era foarte
riscant că nu știai cui îi dai, ai vândut, de unde ai și așa mai departe.
În al doilea rând, știam de la respectivii că nu sunt de vânzare Bibliile astea.
Deci eu nu știu mai departe ce s-a întâmplat.
Îmi închipui că exista o rețea organizată și de-acolo plecau, de la Ploiești plecau în diferite
părți ale țării. Asta e ceea ce îmi închipui. Vă dați seama că nu știam nici eu toate lucrurile.
Nu eram nici deștept să știu eu lucrurile astea la vremea respectivă. Și-a fost bine pentru că în
toate interogările care le-am avut și astea, eu am fost foarte deschis, foarte lejer.
”Domle, eu nu știu atâta, eu am luat de-acolo, le-am dus dincolo”.
Și am scăpat, deși n-au fost ei foarte mulțumiți. Știți cum sunt. Intimidări și acuzații și te pun
la zid ca să afle totul. Da eu dacă n-am știut prea multe lucruri – ăsta a fost avantajul meu – n-
am avut ce să spun. Adevărul e că cei care au știut ceva, au fost torturați, ce s-a întâmplat, au
spus totul.

Securitatea i-a arestat simultan pe toți cei 11 credincioși care au aparticipat la

operațiunea de descărcare a șlepului din primăvara anului 1979. Răceală Ioan, „săltat”
de pe stradă în data de 4 martie 1982
„ Da, deci cum s-a întâmplat: am fost interogat de mai multe ori, a fost un timp de liniște de
exemplu februarie, 1982, ianuarie-februarie a fost un timp de liniște, n-a mai fost absolut
nimic.
Pe 4 martie 1982 lucram la atelierul fotografic și a sunat telefonul și a sunat un domn de la
Cooperativa unde lucram ca mandatar și mi-a cerut să vin neapărat până la biroul lui, e ceva
în legătură cu cartea de muncă, care trebuie rezolvat, să mă duc imediat.

538
Mi-a părut puțin suspicios, dar era tocmai ora 12 și în dosarul meu este menționat acest lucru,
Securitatea s-a dus la el și i-a spus să mă sune, ei voiau să mă scoată din atelier, să m-
aresteze pe stradă.
Să nu vină acasă, să nu vină în atelier, să nu vadă nimeni și așa au făcut cu toți.
În aceeași zi, la aceeși oră au fost chemați atrași într-o situație, ca să fie luați de pe
stradă și arestați și în felul acesta familia mea nu a știut. Deci eu am plecat la cooperativă,
pe drum am fost arestat, luat în mașina Securității, am fost dus la granița județului Ialomița cu
Ploiești. Acolo a venit o mașină de la Ploiești care m-a luat și m-a dus la beci la Ploiești. Dar
în timpul ăsta soția mea nu a știu de mine zile întregi, zile întregi și la fel s-a întâmplat cu toți
ceilalți.
E.U. V-a adus cu cătușe sau fără cătușe?
I.R. Până la granița cu Ploiești n-am avut cătușe, dar când m-au luat cei de la Ploiești mi-au
pus cătușe. Știți care era regula lor, te controlau, te dezbrăcau, te controlau și în fund, vorba
aia și pe urmă m-au băgat la beci. La beci ț-i se dă un număr acolo.338

Arestul și procesul celor 11 „contrabandiști” s-a desfășurat la Ploiești. „Am devenit

numere”

„În arest, yeah, acolo am fost.

Acolo mi s-a dat un număr, nu mai răspunzi după nume, trebuie să ții minte numărul
respectiv, m-a băgat într-o celulă de aia acolo, era un miros acolo, un miros teribil pentru cei
care nu au fuseseră acolo...era o celulă care avea veceuri deschise acolo, din canalizare, de
unde venea, mi-a trebuit mult timp să mă obișnuiesc cu mirosul ăla acolo, întunecoasă,
oamenii ăia care mai erau acolo, mai erau patru persoane, oamenii ăia:
”Ce ai făcut băi băiatule?” A doua zi am fost scos afară și m-au dus la Tribunal, deci era
vineri, nu erau procese în ziua de vineri la Tribunalul din Ploiești.
Deci ne-au scos și ne-am întâlnit toți ăștia care am cărat Biblii în duba care ne ducea la
Ploiești la tribunal.
Acolo ne-am văzut, ca să zic așa, prima dată pe lumină. Ne-au băgat în țarcul ăla, cum se
numește ăla, închis așa, unde pun acuzații și am stat puțin...sala era goală, era o singură
persoană, cu un caiet în mână, era pregătită să ia notițe.

338
Ibidem Ioan Răceală

539
Impresia noastră e că a fost o persoană de la ziar ceva, reporter, în mod sigur ceva de genul
ăsta a fost. Au venit ăștia procurorii, erau doi dacă nu mă-nșel sau trei, au făcut prezența, au
verificat numele, tot acolo. A intrat judecătorul și a început sentința și a început să ne acuze,
un dosar mare pe masă...

Condamnări aspre , între 5 și 7 ani, pedepse ce nu se puteau grația… pe măsura furiei și

a neputinței autorităților comuniste339

339
Ibidem D 146 vol 3, f 142, 143

540
541
„La Tribunal ne-au dus... am fost acuzați de contrabandă cu literatură religioasă, complicitate,
acesta a fost articolul pe care l-au găsit ei că ne încadrăm noi și aceasta se pedepsea, dacă nu
aveai antecedente, cu până la patru ani de închisoare, dar pentru că Ceaușescu dăduse cu un
an înainte sau doi un decret prin care se grațiaseră toate pedepsele până la cinci ani, acum noi
am primit de la cinci ani și jumătate în sus, ca să nu intrăm în decretul respectiv.

542
Asta o știu sigur și era și Codul Penal și după aia ne-am interesat și am studiat...
E.U. Condamnare pentru cât timp ați avut?
I.R. Între cinci ani și jumătate și șase ani și jumătate. Costel Georgescu, care a fost liderul, de
exemplu, a avut șase ani și jumatate.
E.U. El era pastor la Biserica Creștină după Evanghelie sau era membru laic?
I.R. Nu, era membru laic, dar era un om foarte întreprinzător, foarte credincios, Și acuma
dacă... Eu vorbesc cu el din când în când. De fapt toți oamenii erau extraordinari, erau frații
Cioată, unul dintre ei era medic, celălalt era... și-a mers la vas și-a cărat Biblii cu noi, celălalt
era inginer la uzina aia de petrol din Ploiești. El și-a pierdut și slujba pentru aia, a fost o
trădare pentru el, lucra acolo la birou, cu secrete, cu nu știu ce, probabil că era verificat de
Securitate și când au văzut ce a făcut el l-au dat jos și de acolo...340

„Viața la închisoare a fost pentru mine o experiență teribilă…” Condiții de detenție

grele la închisoarea din Mărgineni. 7 bărbați într-o singură celulă.

„ Da, deci ne-au dus la Mărgineni și am fost puși doi câte doi în celulă.
Acum, Costel Georgescu și cu Klaus Wagner, era neamț ăsta, ei au fost ținuți la București, nu
știu din ce motiv.
Surorile cele două de la Petea au fost la închisoare pe femei și noi șapte, ceilalți șapte, am fost
la Mărgineni.
Deci pe rând s-a adaugat câte unul, așa și ultima lună eram toți șapte într-o celulă, foarte,
foarte înghesuiți.
Nu aveai, nu era spațiu, paturile alea înghesuite, nici printre ele nu puteai să treci.
Viața la închisoare pentru mine a fost o experiență teribilă, din mai multe motive.
Unu: marea problemă a mea a fost ca adventist că în toată mâncarea de acolo se punea
slănină de porc sau oase, sau te miri ce, până și în grâul, grâu fiert ce ni-l dădeau puneau
slănină. Și eu n-am putut să mănânc.Singurul lucru pe care am putut să-l mănânc era pâinea, o
felie de pâine care se dădea și o cană de ceai dimineața.
După două săptămâni am ieșit la șeful închisorii ca să-i spun să-mi acorde și mie o
posibilitate, un regim, ceva.
Mi-a răspuns ceva de genul ”lasă că și așa afară nu este carne, când o să mergi afară o să
dorești tu” și m-a trimis înapoi.

543
Următoarea lună am început să primesc cinci kilograme de alimente de la soția mea, pe lună.
Era un pachet cu alimente, dar ce este cinci kilograme pentru o lună întreagă? Am început de
am pierdut mult din greutate, am început să am amețeli, am fost anemic, când am ieșit din
închisoare eram anemic.
Dacă nu ieșeam din închisoare cu siguranță că ar fi avut efecte asupra mea. Un lucru bun în
privința asta a fost că cu cât ne adunau mai mulți în celulă, oamenii ăștia minunați îmi dădeau
din pachetele lor ce puteam să mănânc ca să compensez ceea ce nu aveam. Și așa am evitat,
dar cu toate astea la ieșirea din închisoare eram anemic. Dacă mă ridicam de pe scaun, așa, de
pe pat în sus, amețeam așa rău că trebuia să mă țin de ceva. Bine, în fine...
„ Un alt lucru în închisoare era că te scoateau o dată pe săptămână la aer liber, la plimbare
ziceau ei. Ne scoteau printre coridoarele alea, pe o ușă din spate și era acolo ca o... un gard de
sârmă, de jur împrejurul la ușa aia de ieșire, ca un țarc așa, tot acoperit cu o plasă de sârmă și
acolo era plimbarea noastră. Dar vă spun, când ieșeai afară din celula aia, în primul rând te
orbea lumina puternică care era afară și până să te obișnuiești cu lumina trebuia să pleci
înapoi. Nu mai vorbesc că aerul de afară era atât de puternic că nu puteai respira, pur și
simplu nu puteai respira. E foarte curios lucrul ăsta și când intrai înapoi era întuneric, ochii
nici nu se obișnuiseră bine cu lumina și iar intrai, ca să nu mai zic că era un miros că-ți venea
să vomiți, nu altceva și asta era plimbarea de zece minute care avea loc în fiecare vineri.” 341
Un informator introdus de Securitate în celulă
Din dorința de a cunoaște starea de spirit a dețunuților și eventual informații suplimentare
despre activitatea în care fuseseră implicați, Securitatea aintrodus în celula acestora, un
individ, care a recunoscut că este milițian după ce a fost deconspirat de colegii de celulă a lui
Răceală Ioan

[…]„Da, da, da. Pe urmă un lucru, mai spre sfârșit s-a întâmplat, când eram toți în aceeși
celulă, a fost introdus la noi un civil, un cetățean, care mi-a spus: „Am fost arestat c-am dat cu
mașina peste cineva și-a murit și sunt arestat și nu știu ce s-a întâmplat cu mine!”.
În fine, ăștia, doctorul, inginerul și ăștia erau oameni școliți, oameni care știau despre ce...s-au
prins imediat și l-au băgat p-ăsta la colț, în șoaptă acolo și nu l-au lăsat până când nu a
recunoscut că este introdus ca să obțină informații de la noi.

341
Ibidem Ioan Răceală

544
Ăsta era adevărul. În final au descoperit rude pe care le cunosc. El era fiu de creștin nu știu
cum și ăla a zis ”Domle, spuneți-mi ce să spun și aia spun”. Deci ăla a fost băgat acolo. Ăștia
vroiau să știe, ei știau că noi o să ieșim și vroiau să știe... . El era milițian. El mi-a spus. El era
milițian. Nu știu ce sat, nu știu ce chestie acolo și a fost folosit să facă chestia asta.”342

Lotul„ traficanților” de Biblii, văzut de comuniști ca deținuți politici

„Soția mea și unul dintre copiii mei, când m-a văzut au rămas șocați, când m-au văzut prima
dată la vorbitor.
Pe urmă un alt aspect acolo, noi eram văzuți politic, foarte interesant acest lucru.
Eu știam că eram la închisoare pentru Biblii.
Mi-a aduc aminte că într-o dimineață, deci noi ieșeam dimineața la veceu și seara, pentru
noaptea și în cursul zilei aveam o găleată și dacă aveai nevoie foloseai găleata aia, nu aveai
veceu în celulă.
Timpul era foarte scurt, să golești găleata, să o speli, fiecare să își facă treburile acolo și
cineva probabil c-a uitat să tragă apa și după noi, în timp ce ne duceau la celulă, auzeam alți
deținuți ”băi, dacă voi sunteți politici, nu știți să trageți apa?”
Noi eram duși la baie, de exemplu, numa grupul nostru, nu făceam baie cu alți deținuți, nu
aveam legătură cu alți deținuți. Era interesant că ei nu doreau ca noi să avem legături cu alți
deținuți.”343

Solidaritate printre gratii între deținuții lotului „Canal 80-81”

E.U. Aș vrea să mă întorc la închisoare. Îmi pare rău că vă țin așa mult. Vroiam să vă întreb,
am sesizat din tonul dumneavoastră și din relatări o apropiere sufletească deosebită între
dumneavoastră și cei ce erau de o altă confesiune. Care a fost atmosfera, ați mai ținut legătura,
cum treceau zilele în închisoare, a fost cu adevărat o relație de apropiere, de prietenie, care s-a
menținut și după?
„. Da, care s-a menținut și după. Vă spun, au fost niște oameni extraodinari. De exemplu, hai
să vă spun o zi din închisoare: cântam, așa încet, împreună, fiecare țineam așa, un fel de
predică, pe rând, așa, fiecare, din ce ne aminteam, din ce știam, ne rugam împreună. Îmi aduc
aminte că odată le-am cerut o Biblie celor de la închisoare și în loc de Biblie, a doua zi ne-au

342
Ibidem Ioan Răceală
343
Ibidem Ioan Răceală

545
adus, au spus: ” Voi pentru asta sunteți aici:” Și ne-au adus un braț de ziare, erau cuvântările
lui Nicoale Ceaușescu. Nu știu dacă vă amintiți sau puteți să aflați lucrul ăsta, în 82,
primăvara atunci, a avut un șir de cuvântări Ceaușescu împotriva religiei, opium și nu știu ce,
erau prinși unii din partid ceva, nu știu ce, nu-mi mai aduc aminte bine și ne-au dat să citim
toate cuvântările acelea ale lui Ceaușescu în loc de Biblie. Dar de altfel legăturile au fost
foarte bune. Niște oameni minunați acei oameni, am ținut legătura cu unii dintre ei, pentru că
cei care au plecat în Germania nu i-am mai întâlnit. Unul dintre ei, dacă nu mă-nșel doctorul
Cioată a murit, fratele lui m-a vizitat aici. Le-am plătit drumul, au venit și m-au vizitat. Cu
Costel Georgescu vorbesc de câteva ori pe an. Soția mea se duce acum în România și probabil
că o să-i facă o vizită. Deci ce să vă spun, probabil că au fost mai multe care să ne lege decât
să ne despartă, dar oameni minunați, ce să vă spun mai mult. Nu pretind că pe toți că nu i-am
vizitat pe toți. Doi dintre ei, dacă nu mă-nșel, chiar au murit.”344

Vestea că cei 11 au fost închiși de comuniști pentru că au introdus Biblii în țară a ajuns
la Europa Liberă345
Prin amabilitatea domnului Ioan Răceală am intrat în posesia înregistrării unui fragment din
emisiunea „Lumea Creștină” de la Europa Liberă unde s-a difuzat știrea ce anunța
întemițarea celor 11 credincioși și lipsa libertăților religioase din România.

„ Frații și surorile voastre întemnițate

În rugăciunile noastre, în biserici și în comunități, vrem să ne îndreptăm împreună cu voi
speranța și încrederea numai către Dumnezeu atotputernic. Domnul Dumnezeu este cu noi,
Dumnezeul lui Iacob este apărarea noastră.
Străduințele noastre intense sunt depuse în colaborare cu societățile internaționale pentru
drepturile omului întru organizarea de rugăciuni publice.
În a doua jumătate a acestui an ne vom îndrepta gândurile către cei 12 creștini întemnițați,
inclusiv preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa.
Cât de tragică este situația în țara voastră o aflăm nu numai din relatările amănunțite ale
ziarelor noastre. Cei care călătoresc în calitate de turiști în România au impresia că se află pe
o corabie avariată. Și totuși, conducerea statului nu permite ajutor umanitar din străinătate. Pe
noi, lucrul acesta, ca și toate formele de teroare și de violență, ne indignează. Pe măsura

344
Ibidem Ioan Răceală
345
Înregistrare arhiva personală Ioan Răceală, știre Europa Liberă iunie 1982, vestea arestării grupului celor 11

546
posibilităților noastre, vrem mai departe să ne consacrăm timpul și forțele noastre vouă, prin
ajutor frățesc. Iubiți frați și surori, creștini din biserici și comunități, harul Domnului nostru
Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu și comunitatea Sfântului Duh să fie cu voi toți.
Iunie 1982, Comitetul pentru Salvarea Creștinilor Persecutați și Întemnițați în România.”

Eșecul total al operațiunii Securității Canalul 80 și Canalul 81 poate fi măsurat și prin panica
care i-a cuprins pe șefii structurilor cele mai importante când și-au dat seama că în anul în
care România se lupta pentru „clauza națiunii cele mai favorizate din partea Statelor Unite ale
Americii” vestea arestării celor 11 creștini neoprotestanți a ajuns prin intermediul postului de
radio Europa Liberă, nu doar în toate colțurile României ci și în mijlocul lumii neoprotestante
din Statele Unite ale Americii, ale căror lideri erau foarte influenți în Congresul American.
Securitatea recunoaște într-una din rapoartele întocmite pe acest subiect, faptul că nu cunoaște
sursa prin care Ambasada Americii era informată permanent despre soarta celor închiși. 346

346
Ibidem D 146, vol 3, 124

547
„ Yeah, ăsta este adevărul. Deci grupul evanghelic din România era foarte bine organizat. De
exemplu, eu știu că înainte să fim condamnați sau arestați chiar, unul dintre ei, dintre frații
evangheliști, a intrat în Ambasada Americană.

548
Cum? A intrat în jurul mașinii diplomatice, care a intrat în ambasadă. A dat interviu, a dat
informații, a spus tot. Că ăștia turbau, Securitatea. Cum să transmită toate astea afară? Și de ce
vorbește „Europa Liberă”? Și mai fac o altă paranteză acum pentru că..
Cum am aflat eu? Eu am aflat de la unul dintre colegii ăștia cu care am fost în închisoare.
Feder Horst, neamțul ăsta care sau sas, cum îi zicem, care este deja în Germania el.
Înaintea mea a plecat atunci, în Germania.
El povestea lucrul ăsta aici, cum s-a întâmplat, cum a intrat în portbagaj persoana respectivă...
Acuma c-o fi el, c-o fi altcineva, asta nu știu că atunci nu se spunea totul.
Și cum a fost. C-a venit generalul Heil, care era atuncea nu știu, prin America, pe-aicea, prin
Guvernul american. Și-a vorbit cu ăla. Și ăștia de-aia turbau comuniștii, că nu știau cum se
transmit informațiile.
În dosarul meu dacă vedeți, una dintre țintele lor, așa să zic, obiectivul lor era ca să afle cum
comunic eu în afară.
Ei credeau că prin alte, alte adrese și urmăreau felul ăsta, urmăreau chestia asta să vadă: cum
se comunică lucrurile în afară.
Eu nu eram cel care comunicam, deși sunt acuzat acolo c-am transmis la „Europa Liberă”.
Eu n-am transmis niciodată nimic.
Erau grupul ăsta care și colectau informații și transmiteau mai departe. Acum, adevărul este
că dacă nu ar fi fost această comunicare în afară -–probabil că mă repet – ar fi fost mult mai
greu pentru noi. Dar faptul că au fost expuși comuniștii, atunci ei au trebuit să fie cât de
cât...”347

Securitatea s-a folosit de membri ai comunităților neoprotestante din România, agenți

ai Securității pentru a-i discredita pe cei 11. Rolul adunarilor de orientare.
Pastorul adventist Pavel Crișan agentul „Dunăreanu” folosit în această acțiune
„ Șeful Departamentului Securității Statului, căpitanul Bordeianu, șeful Direcției 1 –
Serviciului IV notează cu pixul roșu pe o notă de la începutul lunii decembrie 1980
următoarele: „Cred că e cazul să se activeze prin conducerea cultelor pentru lămurirea
credincioșilor și determinarea lor să se desolidarizeze de cei arestați și implicați în caz.” 348

347
Ibidem Ioan Răceală
348
Ibidem D146, volumul 3, f 114-115

549
550
551
În această directivă a căpitanului Bordeianu se notează două lucruri semnificative: primul –
Securitatea considera că deține controlul asupra conducerii cultelor prin subordonarea
acestora în calitate de agenți și, în al doilea rând poate să diminueze acest fenomen prin
izolarea acelor credincioși neoprotestanți care au fost închiși pentru că au distribuit biblii sau
alte materiale cu conținut considerat „mistic”. O să vedem în cele ce urmează că acțiunea de

552
izolare a credincioșilor care practicau această activitate în mod clandestin a fost un succes,
instituții internaționale ca Amnesty International fiind mult mai active în apărarea drepturilor
și libertăților celor închiși în urma operațiunii Canalul 80 sau Canalul 81 decât au fost
implicați liderii bisericilor neoprotestante care aveau teoretic datoria morală să le ia apărarea
credincioșilor care luptau pentru promovarea celor mai importante principii de credință ale
bisericilor pe care le păstoreau.

Conducerea Bisericii Adventiste din România și din Occident nu și-au manifestat public
sprijinul față de adventistul Răceală

Conducerea Bisericii Adventiste din România nu și-a manifestat în niciun fel solidaritatea față
de coreligionarul Răceală, nu am găsit în Arhivele Securității sau în mărturia acestuia nicio
dovadă a celei mai mici manifestări de simpatie din partea vreunei fețe bisericești adventiste
de pe plan local, regional, la nivelul Uniunii, Diviziunii de la Berna sau de la sediul
Conferinței de la Washington. Exact ca în cazul celorlalți deținuți adventiști din motive de
conștiință, conducerea Bisericii Adventiste a aplicat politica lașă, preferând să urmărească de
la distanță, pasiv, desfășurarea evenimentelor ce îl priveau pe un membru cu drepturi depline
al bisericii.

Palide manifestări de solidaritate creștină se pare că au avut membri Bisericii

Adventiste din Slobozia față de familia acestuia, soția și cei doi copii și ei membri ai
comunității adventiste.
Unii informatori ai Securității din comuniatea adventistă din Slobozia a criticat acțiunea
lui Răceală, cel mai probabil la îndemnul la Securității.

„ La Slobozia. Biserica locală a fost, a fost un suport.

Deci soția mea mi-a spus că frații au vizitat, biserica s-a rugat pentru mine.
Categoric acolo erau și – și eu i-am mirosit – acei informatori care se bucurau de tot ce mi se
întâmplase.
Dar în general pot să vă spun că Biserica a fost suportivă. Pastorul care a fost atuni, a fost cu
soția mea, a căutat un avocat, a vrut să ajute. A vrut... N-a reușit. Era ordin de sus. Și noi cum
am fost judecați – poate c-ajungem acolo – nu se putea face nimic. Biserica generală, din
România, părerile au fost împărțite – unii s-au simțit ofensați că am creat probleme Bisericii,

553
că ce, am vrut să mă fac erou și așa mai departe. Alții m-au nimit „erou” și așa, așa, așa. Nu-
mi dau seama de ce.
Că erau Biblii în România, că nu trebuia să mă bag eu în asta. Dar, în fine, fiecare om are
dreptul la opinia lui…”

„Oo, pot să vă spun de pastori acuma. Liderii, n-am discutat cu persoane de la Uniune de
treaba asta. Dar eu știu de la pastori. Opiniile lor probabil că reflectă și opiniile liderilor, nu-
mi dau seama. Vă spun, erau împărțite: unii apreciau, alții nu. Nu știu care sau ce îi făcea să
gândească în felul ăsta, nu-mi dau seama. Pentru că vedeți, până și pe cei care veneau și mă
lăudau, mi-aduc aminte, a venit la mine un pastor, care: ”Oo, frate Ionică, dumneavoastră
sunteți eroul nostru și așa și așa”.
Dar pe urmă aflu că era agentul Securității și că el probabil venise să mă tragă de limbă.”

Familia Răceală a fost susținută cu bani și alimente. Solidaritatea extraordinară din

partea credincioșilor și organizațiilor altor culte neoprotestante.

„. Soția mea, între timp, a primit chiar valută, ajutor financiar. Că ea nu lucra, numai eu
lucram. A primit pachete cu alimente din Germania, din Suedia, din alte părți.
Și, deci, era interesant că ei, ăștia, comuniștii, încercau să... Am în dosarul meu, nu știu dac-
ați văzut, toate copiile după pachete și cine-a trimis. Deci îmi țineau o evidență foarte strictă
la tot ce se primea. Și pentru asta eram considerat că am legături în afară. Eu nu i-am cunoscut
niciodată pe oamenii ăia. Le-am scris cărți poștale ca mulțumire și cred că ei nici nu le-au
primit. Verbal m-au întrebat dac-am primit că ei nu știu ce s-a întâmplat cu pachetele lor. Deci
comuniștii nu lăsau c-astea să meargă afară înapoi, știți, rețeaua.” 349

349
Ibidem I 261 352, vol. 1, f 47

554
În dosarul lui Răceală Ioan, Securitatea a consemnat foarte riguros numărul de pachete,
expeditorul și conținutul acestora precum și sumele de bani înacasate de soția acestuia,
proveniența acestora. Arestarea celor 11 credincioși a avut un efect de boomerang asupra
Securității, prin intermediul Europa Liberă dar și a altor posturi creștine cu mare audiență în
lumea creștină, mii de credincioși au fost informați despre persecuția nedreaptă la care au fost

555
supuși acești creștini din partea comuniștilor și prin efectul contagiunii, s-a creat un val de
simpatie și empatie cu suferința acestora. 350

350
Ibidem D 146, vol 3, f 114

556
Eliberarea. Efectul „Europa Liberă”. Trei oameni din Comitetul Central al Partidului
Comunist vizitează pușcăria Mărgineni să-i îmbuneze pe „traficanți”

Uriașa presiune a opiniei publice creștine dar mai ales reacția dură a Congresului American a
ajuns cu siguranță și la urechile forurilor superioare din conducerea Partidului Comunist
Român. Miza obținerii clauzei națiunii celei mai favorizate era uriașă pentru Ceaușescu.
O delegație a Comitetului Central a vizitat conform mărturiei lui Răceală Ioan închisoarea
unde erau închiși aceștia cu scopul de a le „ înmuia” poziția și pentru a le câștiga bunăvoința
în speranța că mesajul acestora peste granițe cu privire la abuzurile grosolane comise de
autoritățile comuniste, înainte și după închisoare, va fi mult „îndulcit”. Ciudat ete faptul că
„întâmplător” un gardian foarte bine informat a pregătit venirea Comitetului Central,intrând
foarte amical în vorbă cu deținuții și sugerându-le că eliberarea lor se poate produce din mila
lui Ceauțescu printr-un decret de grațiere. Cunoscând metodele Securității este foarte posibil
ca acel gardian să fi primit o instruire specială în acest sens.

„Era acolo un gardian. Ăla a fost omul lui Dumnezeu. Totdeauna Dumnezeu are un om
potrivit la locul potrivit. Un om cumsecade. Locuia într-un sat, pe acolo pe lângă Mărgineni,
nu știu. Da un om foarte cumsecade. Și omul acela încet-încet s-a deschis și ne spunea totul.
Noi îi spuneam: „Domle, nu facem noi închisoare cinci ani jumate pentru c-am cărat Biblii.
Noi nu credem lucrul ăsta”.
Și el a spus: ” Uite, cât ați fost condamnați? 5 ani, 5 ani jumate faceți să știți.
Numai dacă sunteți grațiați...” ”Și cum adică dacă suntem grațiați?” ”
Păi, uite, tre să vină o comisie de la Comitetul Central, ăia stă de vorbă cu fiecare dintre voi și
în 30 de zile primiți răspunsul”.
Și-atunci ne-am dat seama noi care-i treaba și într-o bună zi ne anunță el.
El ne-anunță. El ne spunea tot, și ce se vorbește la ”Europa Liberă”. În șoaptă, vă dați seama,
că n-avea curajul. Era noapte, venea numai noaptea și ne-a spus, zice: „A venit o comisie de
la Comitetul Central”.
Și noi ne-am gândit.
Știam că sunt discuții, presiuni din Statele Unite cu clauza ”Națiunii celei mai favorizate”,
demonstrații în Germania fuseseră.
Și înapoi la gardianul ăsta. A venit și domle așa s-a întâmplat, cum ne-a zis ăsta. Am fost
chemați unul câte unul la interogatorii și acuma ei ce vroiau să... să spunem că ne pare rău, c-
am făcut rău României și c-așa. Mă rog, o gramadă de chestii de-astea. Acuma, vă dați seama,

557
eu vorbesc în dreptul meu că eu am fost acolo. Și când am intrat, deci era un birou din ăsta
luxos, așa scaune n-am văzut în viața mea, eu care eram din Bărăgan. Și când mă invită să iau
loc, zic cum, nu era nimic pe care să stau. Zice: „Uite acolo, pe lada aia”. Era o navetă de-aia
de 12 sticle de apă minerală, de băutură, nu știu dacă mai ții minte, de lemn.
Era pusă invers. Și zice: ”Uite acolo stai”. Și am luat loc pe lada aia acolo și au început să mă
întrebe, să mă interogheze.
Este interesant că acești oameni, trei oameni, trei civili erau, de la Comitetul Central – despre
asta era vorba - erau, nu erau puși pe ceartă, nu erau puși pe răfuială.
Erau foarte calmi, erau foarte liniștiți, foarte buni, foarte amabili, foarte...
Era ceva neobișnuit.
Eu nu știu, poate din cauza asta eu am fost puțin nervos și eu i-am luat la întrebări.
Păi zic: ”Ce, nu e libertate religioasă în România?
Cum să fie, când noi de cinci ani de zile, la Slobozia, avem o casă de rugăciune pe care am
construit-o și nu am început să ne adunăm în ea pentru că nu am obținut adeverință de sau,
cum se spune acolo, autorizație de adunare pentru biserică”.
Adevărul e că noi ne adunasem, da ne adunasem ilegal, deci cu forța, cum să zic așa.
I-am anunțat că ne-adunăm, ne-am adunat și n-a mai zis nimeni nimic.
Ăsta a fost secretul, să nu zică că n-au știut. Ne-am adunat, datele, orele în care se zice
și toate astea.
Ăsta-i adevărul, cinci ani de zile am lucrat la biserica aia: scaune, amvon, orgă, tot, tot, tot.
Nu ne puteam aduna pentru că nu aveam autorizație. Și... Da ei nu, ei nu se certau. Până la
urmă zice: „V-a împiedicat cineva să vă adunați?” Deci orice ai fi zis, orice ai fi spus, ei nu se
certau, nu te luau la trei păzește, nu, nu, nimic, înțelegeți? Erau oameni puși pe pace, ca să zic
așa.
Mi-au spus că de la Comitetul Central. Erau persoane de la Comitetul Central.
Da. Eu nu știu, tot ce-au dorit ei să afle de la mine este că n-o să mai repet treaba, că n-o să
mai fac. Că mi-au și zis: ”Dacă mai faci, o să ispășești și pedeapsa care n-ai terminat-o din
condamnare”.
Și, în fine, după vreo, cred că vreo jumate de oră a durat toată discuția asta că eu am avut de
spus multe dacă ei m-au întrebat de libertatea religioasă.
Eu am zis: ”Știi ceva? Sunt credincios, ce poa să-mi facă? Poa să-mi ia viața, n-am...”

Și domle, așa a fost. Ne-au băgat în celulă înapoi și după vreo lună așa, trebuia să ne tundă.
Venea timpul, ne tundea zero în fiecare lună.

558
Astăzi, cum ar fi, ne-a tuns, a doua zi dimineața, pe la ora 5, înainte de 5 cred că era, bate
cineva-n ușă.
Ne-am trezit. Regula era ca toți să ne ridicăm în picioare și să ne întoarcem cu spatele la ușă
și numai șeful camerei să meargă la ușă să se dea raportul.
În fine, ne-am trezit repede, ne-am întors cu spatele, ăsta, Cioată, care era șeful de cameră,
inginerul Cioată, a dat raportul și-a spus: ”Pregătiți-vă hainele că astăzi plecați acasă”. A fost
un șoc. Ne-am îmbrățișat, am plâns împreună, ne-am bucurat. Dup-aia ne-au dus la baie, ne-
au dat hainele, ne-au..
După asta am plecat la gară, la Ploiești. Soția mea nu știa nimic și-am sunat-o din gară de la
Ploiești și-a rămas, a rămas șocată: ”De unde mă suni?” ”Din gară de la Ploiești. Vin acasă!”
M-a așteptat cu flori în gară. Și-aici se încheie cumva o parte pentru că după aceea a fost
problema cu emigrarea. Securitatea a fost pe urma mea în continuare. N-am scăpat, n-am
plecat, n-am scăpat de...”351

Eliberarea. Ecouri internaționale. Europa Liberă anunță eliberarea celor 11 deținuți.

Postul de Radio Europa Liberă a făcut presiuni permanent asupra autorităților comuniste
pentru eliberarea celor 11 deținuți. Din fericire, unul dintre membri familiilor celor deținuți
abuziv de comuniști a înregistrat ambele momente de solidarizare a comunității creștine din
România pe calea undelor. Redăm integral transcrierea înregistrătilor unor fragmente din
știrile difuzate în cadrul emisiunii „Lumea creștină” la postul radio „Europa Liberă ” puse la
dispoziția noastră de domnul Ioan Răceală.352

„Informează agenția americană de știri religioase East West, cu sediul în California:

În România au fost puși în libertate vineri, 30 iulie, toți cei 11 credincioși arestați și
condamnați pentru distibuirea de Biblii. Iată numele lor: Klaus Wagner, surorilor Maria și
Silvia Delabeta, doctor Silviu Cioată, fratele său, Mircea Cioată, Ioan Teodor, Horst Feder,
Hans Holzmann, Ioan Răceală, Petre Furnea și Costel Georgescu. Toți ispășeau pedepse între
cinci și șase ani și jumătate închisoare, în diferite penitenciare din țară. Eliberarea lor s-a făcut
pe baza unor decrete de grațiere personală. Cei 11 se află acum în mijlocul familiilor

351
Ibidem Ioan Răceală
352
Înregistrare din arhiva personală Ioan Răceală, știre Europa Liberă 30 iulie 1982, eliberare grup 11 deținuți

559
respective, după luni de anchete, chinuri, privațiuni, amenințări și suferințe. Agenția East
West News Service pune eliberarea lor neașteptată în legătură cu precara situație actuală a
Guvernului român față de Congresul american în ce privește prelungirea clauzei Națiunii celei
mai favorizate. Problema arestării și condamnării celor ce au distribuit Biblii în România a
fost mult dezbătută în cursul audierilor din Camera Reprezentanților din zilele de 12 și 13
iulie și urma să fie readusă în discuție la audierile din Senat, fixate pentru 10 august. Pentru a
rezolva măcar parțial numeroasele incriminări ce i se aduc în ce privește încălcarea drepturilor
omului, printre care și cel al libertății religioase, Guvernul român a consimțit, în fine, să
renunțe la represaliile împotriva celor 11, scoțând-i din închisori și redându-i familiilor
respective.

Răceală Ioan plănuiește să fugă din România de frica răzbunării Securității

În perioada cruntă a anchetelor, Răceală Ioan a simțit duritatea și perversitatea metodelor
folosite de Securitate pentru a obține adevărul dorit de aceștia. Vânzarea Daciei 3100 cu care
a transportat Biblile de pe șalupa căpitanului Virgil a fost primul semn al fricii ce nu avea să-l
părăsească pe acesta nici măcar când a ajuns în Statele Unite.
Răceală Ioan a fost convins că Securitatea îl poate omorî fără scrupule încenându-i un
accident de mașină. Ideea de a părăsi România avea să devină o obsesie pentru el și toate
energiile din următorii ani se vor canalize spre găsirea soluțiilor potrivite de a găsi calea cea
mai rapidă pentru el și familia lui de a ajunge în America.

„Când am ieșit din închisoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi vând mașina. Mi-a
fost frică să mai circul, mă înțelegeți? Ca să nu mai zic fiindcă veni vorba, mă întorc puțin
înapoi, nu știu dac-ajută sau nu....
Înainte să fiu arestat, ei au căutat – probabil că nu știau cu ce să m-acuze sau au vrut să caute
ceva particular în viața mea ca să fiu arestat c-au fost la Cooperativa respectivă unde lucram și
s-au interesant acolo: ”
Bă, tată, pune bani, taie chitanțe, cum face, cum lucrează?”.
Mie mi-au zis mai târziu, deci după Revoluție, m-am dus la acest președinte cu care mă
cunoșteam și eram prieten cu el, dar care nu putea să-mi spună și mi-a spus:
”Bă, a venit Securitatea la tine și ne-a zis: Ăsta vă pune chitanțe, taie bonuri, cum lucrează, ce
face, ce se întâmplă?” ”Are chitanțe, are depuneri, ia salariu, n-avem nicio...complex, nicio
problemă cu el”. Și nu că...ei vroiau să găsească ceva, vroiau să găsească ceva.

560
Pe urmă s-au dus la.... Am zugrăvit în apartament.
M-am lăsat de fotografie atunci și m-am apucat de zugrăveli. Și m-am dus la șeful de la
agenția asta de insurance că nici nu mai știu cum îi zice, ADAX îi zicea atunci sau nu mai știu
cum îii zice.
Și i-am zugrăvit apartamentul. Și mă trezesc după două săptămâni după ce i-am zugrăvit
apartamentul lui ală, mă sună:
”Domnul Răceală, a venit cineva acasă, vă spun c-a venit doi de la Securitate și m-a întrebat
cât mi-ați luat pentru apartament, de unde ați cumpărat materiale, dacă le-ați luat de la șantier
și chestii de-astea. Am vrut să vă fac atent!”
Acum și ce curaj la ăla că el nu știa că telefoanele sunt ascultate.
Adevărul este că eu am fost un om corect la viața mea, n-am luat materiale nici de la șantier,
am depus și chitanțe, am tăiat și chitanțe și totul. Nu au găsit, nu au găsit nimic de care să se
lege.
Probabil că ei ar fi vrut nu neaparat să mă condamne pentru aia,d ar s-arate ei o falsă imagine
a adventismului, a credincioșilor: ”Uite ce fac!” Sau ce știu eu. Că ei aveau articole prin ziare
și fel de fel, se ocupau cu chestii de-astea.
Înapoi la după închisoare. Deci mi-a fost teamă și-am avut probleme mari. De două ori pe
săptămână veneau la atelier la mine și m-amenințau că:
”Vezi că ai zis la Biserică că 13 ani ți-a dat, că nu-ți aprobăm, vezi că te băgăm înapoi la
închisoare!” și nu știu ce. O gramadă de chestii. Pe părinții mei, taică-mio săracu a murit
devreme, cu Parkinson și cu asta că-l amenințau, că băiatul așa și așa, așa ș-așa.
Ce să vă zic, era o viață foarte grea.”353

Tentativa lui Răceală Ioan de se interesa la Ambasada Americii de formalitățile pentru

viză s-a soldat cu o nouă arestare din partea Securității

Răceală Ioan a avut naivitatea să creadă că Securitatea l-ar putea crede vreodată că un drum
din partea acestuia la Ambasada Americii pentru a se interesa de formalitățile legale pentru
obținerea vizei, ar putea fi considerat ca atare. Securitatea era cu siguranță sub influența
umilințelor indurate cu ocazia victoriei repurtate de cei 11 care au foast eliberați prin decretul
lui Ceaușescu în urma unor presiuni internaționale datorate și incapacității acestui sistem de a
controla lucrurile la nivelul resurselor umane și logistice pe care le avea la dispoziție.

353
Ibidem Ioan Răceală

561
Nu ne putem decât imagina spaima îndurată de adventistul Răceală, care a fost „umflat” din
nou de pe stradă și băgat în mașina Securității, la câteva secunde de la ieșirea din perimetrul
Ambasadei SUA.354

354
Ibidem I 261352, f 98, 99

562
„M-am dus o dată la Ambasada Americană să-mi fac dosar că depusesem și așteptam să vină,
da mi-a zis cineva că trebuie: ”Domle, trebuie să-ți bagi dosar că durează dosarul și la
Ambasada Americană”. M-am dus la ambasada americană și acolo îți cere buletinul când să
intri, la cușca aia a lor.

563
Nu știu, ofițer, ce era acolo. Domle, mi-au cerut ăștia, ăsta tot acolo, buletinul, dar domle, nu a
durat 30 de secunde și văd că vine o mașină, sunt împins în mașina aia, mi se dă buletinul pe
geam și dus la Securitate.
Yeah, da, da. ”Domle, ce cauți?” Și m-au reținut imediat, m-au luat.
Și m-au dus la un birou nu știu unde, undeva prin București așa, nu m-au lăsat cinci ore.
Patru, cinci ore cred c-a fost.
Dacă nu m-a interogat că ce, vreau să spun la Ambasada Americană ce-am pățit în închisoare,
că stric relațiile dintre România și America și nu știu ce și ce cauți și ce vrei și ce urmărești și
ce... Tot felul de acuzații de-astea.
Și eu vroiam să le zic: ”Domle, eu merg pentru dosarul de emigrare”. ”
Nu!” Că: ”Să nu mai vii la Ambasadă până când nu ai pașaportul.
Când ai pașaportul, atunci poți să vii!” M-au luat, am dat o declarație și dup-aia m-au dus la
tren, m-au dus la tren.
Au stat cu mine până au văzut că pleacă trenul. A plecat trenul și mi-a zis: ”Mâine dimineață
te duci la biroul de pașapoarte la voi acolo, la Slobozia”.
Și mi-a fost frică, domle, mi-a fost frică să mai mă duc.
M-am dus, așa am făcut, m-am… numai când am primit pașaportul, atunci m-am dus.
Asta a durat trei ani de zile, trei ani de zile.
A doua zi dimineață m-am dus personal la biroul de pașapoarte și-mi iese în față maiorul
Marghidan îl chema, cel care m-arestase, m-a dus la Ploiești.
Zice: ”Măi, Ionele, mă, ce spune mă Biblia aia a voastră: dați al Cezarului ce-i al Cezarului”.
Și eu parcă am fost așa, i-am răspuns: ”Da cărțile alea care le-ați luat de la mine de-acasă când
mi-ați făcut percheziții erau ale Cezarului?”
”Hai, mă, Ionele!” A schimbat discuția. Și pe urmă a început cu, deci tot felul de trucuri
foloseau: ”Nu mai te duce la Ambasadă, așteaptă când îți vine pașaportul c-asta durează” și nu
știu ce și nu știu cum. Și când... Tot acolo, în discuția aia, zice: ”Ce, bă, Ionele, pleci din țară?
Stai, măi, aicea, asta-i țara ta! Te duci într-o țară străină..” și nu știu ce. Încerca să mă
convingă să nu mai, să renunț. ”Ce crezi, că mie îmi convine de, cum îi zice, Elena
Ceaușescu? Doctor inginer sau nu știu cum...” Aveau atuncea o denumire, ea își făcuse o
denumire.

Securitatea l-a urmărit permanent pe Răceală Ioan după ce a ieșit din închisoare prin
toate mijloacele tehnice și operative specifice

564
După ce a avut acces la dosarul întocmit de Securitate pe numele său, Răceală Ioan avea să
clarifice misterul intervenției prompte a Securității în fața Ambasadei. Timp de mai multe
săptămâni Securitatea a urmărit fiecare mișcare a celui ce avea să devină obiectivul
„Cărăușul” prin montarea unor dispozitive de ascultare ambientale, urmărirea convorbirilor
telefonice, violarea corespondenței și „marșutrizarea” rețelei informative pentru a maximiza
eforturile de supraveghere și control asupra tuturor mișcărilor „suspectului” Răceală.355

355
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 261352, f 24

565
„ Deci pe urmă erau șicane de-astea care nu se mai terminau, nu se mai terminau. Ca să nu
spun că eram urmărit. De exemplu, am aflat după ce-am luat dosarul de la Securitate, acolo
găsesc o notă că ei știau, ei au aflat, nu știu cum, nu știu cum, au aflat că eu m-am dus la, mă
duceam la Ambasada Americană și m-au așteptat acolo. Ei au știut că mă duc. Deci orice
mișcare, orice convorbire telefonică era înregistrată. Deci conținutul, cine-a sunat, mă mai

566
făcuse cred, într-unul dintre ei mi-au pus un nume, m-au botezat ei acolo, zice: ”Cărăușul.
Răspunde la telefon Cărăușul, este sunat de cumnatul lui, Titu.” Și zice: ”Răspunde soția
Cărăușului... În fine...”356

Răceală Ioan a plecat din țară numai după ce a mituit un înalt funcționar din
conducerea județului Slobozia cu suma de 15000 lei.
După un an de zile de la momentele tensionate consumate lângă Ambasada Americii, sleit de
lupta inegală cu Securitatea Răceală Ioan a plătit scump prețul libertății acceptând oferta prim
secretarului de Slobozia de a-i oferi acestuia suma de 15000 de lei, pentru a primi viza pentru
toți membri familiei. Sacrificiile lui Răceală Ioan, nu aveau să se termine odată cu primirea
vizelor. Renunțarea la cetățenia română pentru toți cei patru membri ai familiei, o condiției
pusă de autoritățile comuniste, dornice să scape definitive de aceștia, avea să-i coste încă
60000 de lei, bani care vor fi obținuți prin vânzarea propriei case și prin împrumuri de la rude
apropiate.

„Sunt două posibilități: probabil că insistența mea și presiunile din afară au contribuit, dar a
mai fost o situație în care Secretarul General al partidului, al județului, al municipiului
Slobozia, a venit la atelier la mine, seara pe înserate și mi-a cerut, cinșpe mii de dolari.. nu de
dolari, de lei, cinșpe mii de lei, dacă vreau ca să-mi aprobe dosarul meu.
Vă dați seama, secretarul general sau nu știu, așa ceva era. Acuma era mare om al
municipiului sau al județului sau ce era și el voia banii atunci. ”Domne, nu am banii acuma”
Mi-am dat seama că ăștia dacă nu le dai, nu-ți face. A venit a doua zi seara, i-am dat banii și
poate că și asta a contribuit, nu-mi dau seama. Mi-a fost teamă că pe de o parte îmi era frică
că pot să mă prindă ăștia cu ceva, dar pe de altă parte, când l-am văzut pe el ușchit, cum se
ferea să nu-l vadă nimeni, mi-am dat seama că...
Nu mă cunoștea, el a venit și zice uite, a venit dosarul și avem comisia într-o săptămână, dacă
vrei să ți se aprobe dai și tu 15.000 lei.
Așa mi-a zis, fără nicio problemă.
Probabil că se discuta și la nivel județean, dar aprobările cred că se făceau la București toate
chestiile astea, dar probabil că dădeau și ei un aviz, mă gândesc eu, ce știu eu...
Ceva era, avea un cuvânt de spus, ce știu eu.

356
Ibidem Ioan Răceală

567
E.U. Cu acești bani v-au ajutat frați apropiați, mă refer la cei cu care ați fost închis, a existat
o...
I.R. Nu, nu, ce am făcut eu, eu am vândut mașina mea. V-am spus că am vândut-o și am
obținut banii și i-am păstrat. Și de aici i-am plătit lu ăsta.
Pe urmă când am primit pașapoartele, mi-aduc aminte, mi s-au cerut două lucruri, trei
lucruri.
Unul era să predau atelierul fotografic, gestiune, dacă am și toate astea, doi a fost să
renunț la cetățenie, eu, soția și cei doi copii ai mei și asta mă costa șaizeci de mii de lei,
cincisprezece mii de persoană, renunțarea la cetățenie pentru că atuncea...
Și atunci m-am împrumutat de bani, treizeci de mii mi-au dat pe casă, al treilea lucru a fost să
dau casa la stat. A trebuit să mai mă împrumut vreo douăzeci, douăzeci și ceva de mii de lei
de la cumnatul meu și i-am dat lui aici în America, când a venit la mine. Altfel nu m-aș fi
descurcat pentru că renunțarea la cetățenie a fost o cheltuială neprevăzută în tot ce am
prevăzut eu, mă înțelegeți?
Și așa se face că în sfârșit am plecat. Au mai fost ceva după aceea presiuni asupra
părinților mei, care erau vizitați de Securitate și erau întrebați ”ce zice Ionel, ce face
Ionel, să fie cuminte, că noi facem, că noi dregem”.
Adevărul este că mi-a fost teamă, știam de ce sunt capabili și când am venit aici în Statele
Unite am fost rugat de cineva să merg să dau testimony- marturie despre ce am pățit în
închisoare și am refuzat, pentru că aveam frați, aveam rude în România, aveam părinți și n-am
vrut să-i expun în felul ăsta.

568
Istoria unei fotografii . Grupul celor 11 deținuți într-un instantaneu document după
elibrarea din închisoare357

„E.U. Fotografia aceea de grup de care mi-ați spus, când ați făcut-o, în ce loc?

I.R. Da, întrebarea e bună, după ce am ieșit din închisoare, o să notați că în închisoare că cei
mai mulți dintre noi, în afară de Costel Georgescu și Klaus Wagner, care au fost liderii, ei au
fost trimiși în altă închisoare, n-au fost tunși, dar toți ceilalți, noi suntem tunși.
Deci după închisoare, la câteva săptămâni, o lună cred, am primit vorbă așa, să ne întâlnim la
Poiana Brașov, ca un picnic așa, ne-am dus cu mâncare, fiecare, cu familiile. Atunci ne-am
cunoscut familiile, copiii la fiecare și toți, toți. Aveam și o poză cu familiile la toți dar nu mai
știu pe unde este. Am ținut foarte mult la asta unde suntem numai noi și atunci eu aveam
aparat, începusem să fac fotografii color și atunci am făcut pozele astea și le am și acuma. Ne-

357
Fotografie, arhiva personală Răceală Ioan, grupul celor 11 foști dețiunți după eliberare la Poiana Brașov

569
am bucuram într-o duminică dupa-amiază acolo, la Poiană, acolo, pe urmă ne-am
despărțit.”358

358
Ibidem Ioan Răceală

570
XI Securitatea a vrut să distrugă Biserica Adventistă în anul 1959- Operațiunea ”Contul
Secret”

Unul dintre obiectivele cele mai importante ale Securității și ale Departamentului Cultelor a
fost acela de a controla fluxul banilor care proveneau de la membri comunității adventiste din
România prin sistemul zecimilor și al darurilor. Am arătat într-un alt capitol al aceste lucrări
faptul că Securitatea cunoștea foarte bine semnificația strângerii zecimilor din Biserica
Adventistă din raportele pe care le-a moștenit din arhiva Siguranței, structură ce a
supravegheat și controlat dinamica dezvoltării mișcării adventiste imediat după realizarea
României Mari. Interesul statului comunist, mai ales după înregimentarea mai multor pastori
ca informatori în conducerea Bisericii după îndepărtarea lui Dumitru Florea în anul 1955 a
fost acela de a menține un nivel de salarizare foarte scăzut în rândul pastorilor, restricții care
aveau logica de a descuraja activitatea celor care erau angajați ai Conferințelor, dar și a
împiedica ca slujba de pastor să fie atractivă pentru cei care ar fi vrut să intre în pastorație.
Trebuie spus înainte de toate că pretenția de control asupra finanțelor Bisericii Adventiste din
partea statului comunist era una cu totul exagerată, având în vedere că Biserica nu primea
niciun fel de fonduri din avutul public. Din punct de vedere procedural, zecimile strânse în
fiecare Sabat de la membrii Bisericii erau numărate de Comitetul financiar local al Bisericii,
banii ajungeau în mâinile pastorului și, ulterior, aceștia ajungeau la Serviciul de contabilitate
al Conferinței, supravegheat de trezorier. După instalarea comunismului, statul a impus ca
sumele provenite din zecimi să fie depuse în fiecare început de săptămână, în ziua de luni, la
C.E.C. În felul acesta, comuniștii doreau să știe care au fost sumele exacte strânse de la
comunitățile adventiste la sfârșitul fiecărei săptămâni.Salariul unui pastor debutant în
anul1949 era de 800 de lei, iar pentru cei din funcțiile de conducere ajungea la 1500 de lei.
Aceasta în timp ce salariul unui strungar sau sudor era între 3000 și 4000 de lei. 359
Situația financiară a pastorilor și a familiilor acestora era una dramatică în anii 1950, lucru
care l-a determinat pe Dumitru Florea, președintele Uniunii, ce era în această poziție încă din
anii 1936, să introducă contabilitatea dublă. 360

359
ACNSAS, fon Informativ, dosar 51113,f 62,63
360
Mircea Diaconescu „Adu-ți aminte” pag 160

571
Acest sistem al dublei contabilități a fost desființat vremelnic la începutul mandatului
noului președinte al Bisericii, Ștefan Năilescu, agent al Securității cu nume conspirativ
parcă predestinat „Negativul”.

Unul dintre temele „campaniei electorale” din interiorul Bisericii Adventiste în 1955, a fost
mânuirea fondului „secret”. Securitate a pregătit atacuri din partea pastorilor deveniți
informatori ai Securității împotriva lui Dumitru Florea pe această temă ușor de exploatat și de
speculat de cei care fuseseră deja pregătiți să ocupe structura de conducere a Bisericii
Adventiste la cel mai înalt nivel. Noul președinte al Uniunii, Ștefan Năilescu nu a rezistat
mult timp tentației de a folosi contabilitatea dublă deoarece fondurile din bugetul de salarii
erau total insuficiente.
Foarte probabil, noul președinte al Uniunii, Ștefan Năilescu, agent al Securității, s-a bazat pe
faptul că, având o relație privilegiată cu Securitatea, aceasta va închide ochii la faptul că o
parte din sumele provenite din zecimi vor merge direct către pastori ca ajutoare pentru nevoile
imediate ale acestora.

Obiectivele Securității în operațiunea „Contul Secret”361

1. „Destrămarea sectei”
2. ”Racolarea de noi agenți din rândul pastorilor Bisericii Adventiste”

361
Arhivele C.N.S.A.S, MFR5930,f238

572
Mărturia pastorului Pălășan Aurel, martor ocular la aceste evenimente și cunoscător al
sistemului dublei contabilități, pe care a recunoscut că l-a și practicat, este foarte relevantă și
prin prisma faptului că Securitatea a pretins la momentul racolării acestuia ca informator că a
fost șantajat și amenințat cu compromiterea, tocmai pentru că Securitatea obținuse informații

573
că acest pastor fusese unul dintre beneficiarii acestui sistem considerat ilegal de sistemul
comunist362
„S-a înrolat Năilescu, a mers vreo 2-3 ani cu compromisuri, şi el ne spunea nouă ca directive
noi, care de acuma le lansa biserica şi erau pe cale oficială bisericească aduse la cunoştinţa
fraţilor, ca în armată fiecare personal trebuie să se descurce, să-şi ia soarta în mâini, şi să se
scomporte cum îi dictează conştiinţa lui, să aibă grijă că cu un fluture nu se face primăvară,
poveşti prin care căutau să stingă zelul nostru pentru principii, în felul ăsta nu a mers, că nu
toţi au fost de acord.
Şi au început să-l prelucreze. Şi ca să-şi aibă oameni mai mulţi a introdus un sistem
necreştinesc şi nedrept.
El dădea anumite plicuri, cerea să i se dea bani, mă rog, să nu se verse toţi la bancă, a înfiinţat
„casa neagră”. Un„ Cont Secret”. 363
Avea bani la dispoziţie îi împărţea la oamenii care trebuiau să îi susţină politica lui, să se
alinieze. A reuşit în parte, dar nu cu toţi. Asta s-a aflat, şi cei care n-au primit s-au
răsculat şi au făcut afront.
E.U. Aceste plicuri proveneau din zecime.
P.A. Sigur că da, pe timpul fratelui Florea a fost aşa ceva, de exemplu, el n-a umblat cu bani
niciodată. Însă a numit un comitet de 3 persoane, care să fie sigur, să nu fie dubii, tot ce se
face ştiau toţi. Care toamnă, era nevoie de pregătire pentru iarnă, lemne, haine. Să îi dăm 50%
mai mult din salar, sau un salar în plus dar să fie pentru iarnă. Era neoficial, dar totuşi se
dădea printr-un comitet şi erau 3 inşi care răspundeau. Se bucurau de încrederea cea mai
mare.
Năilescu însă când a venit a desfiinţat comitetul, a luat singur problema în mâini, a finanţării
unora care erau coruptibili, şi au acceptat.
În schimb îi ţineau trena. Asta n-a mers si unii au sesizat autorităţile, care au descins la faţa
locului, şi au întrebat. Cum vărsaţi?
Noi primeam zecimea sâmbăta, lunea o duceam la CEC, şi apoi la sfârşit de lună
scoteam din CEC tot, apoi duceam la Sibiu, la casier şi contabil, şi el ne calcula salariile,
cheltuielile, ne plătea acolo. Dar era un cont secret, pe care numai el îl ştia şi cu Năilescu.
O parte din sume nu erau înregistrate şi băgate la bancă. Năilescu şi Iancu Gheorghe,
era casier contabil, casierul conferinţei Sibiu. Dar această chestiune era şi la nivel de

362
Arhivele C.N.S.A.S MFR 5930, f 8
363
Interviu Aurel Pălășan

574
uniune. Era o înţelegere cu Năilescu. Aşa se lucra cu banii, până când oamenii s-au sesizat.
Au întreprins descinderi, s-au găsit.
Şi eu am fost întrebat, am fost chemat la Sibiu la Conferinţă, era omul
Departamentului, dl Pălăşan ce bani aţi vărsat ultima lună când aţi venit să vă luaţi
salariul? Daţi-mi oficialul şi neoficialul. Şi a trebuit să spun că nu puteam să mint
pentru că oricum mă prindea. Şi aşa făceau toţi pastorii, din cauza asta s-au făcut un proces
pe Năilescu şi pe fratele Văcăreanu Artur, care era contabil şef al Uniunii.
Era că a admis linia lui Năilescu nu că a luat el pentru el. Avea bani destui. Era foarte
întreprinzător în probleme financiare şi avea stupii lui, nişte venituri adiacente, care îi
asigurau un trai foarte bun. Însă a acceptat linia să rămână în slujbă cu asemenea practică care
o începuse Năilescu. Şi asta l-a costat 8 ani de închisoare, şi pe Năilescu şi pe el.
Iar procesul l-au făcut fraţii noştri. Până acolo a mers Departamentul şi Securitatea încât a
trebuit să se constituie parte civilă şi a adus documente suficiente cu banii asta, cum se lucra
cu ei, şi au fost condamnaţi la 8 ani de închisoare, pe care au executat-o până în ultima zi.
Când au ieşit nu au mai fost angajaţi. Lui Văcăreanu i s-a luat şi casa, i-a distrus pe oameni
din punct de vedere financiar şi moral.”364

364
Ibidem MFR 5930, f 118

575
Florin Lăiu consideră faptul că operațiunea Fondul Secret s-a declanșat în urma unor
denunțuri
”Am cunoscut şi pe fratele Pavel Crişan, ca pe un om prietenos şi spiritual dar din nefericire
lucrurile pe care le-am auzit mai apoi între pastori, au fost că în perioada respectivă a fost
nadirul experienţei adventiste din România.

576
E.U. In ce sens?
F.L. Atunci s-au acutizat cele mai multe cedări şi au fost desfiinţate multe comunităţi,
arondate. Tot atunci a fost intentat procesul împotriva fratelul Năilescu si Văcăreanu. Eu am
aflat mai de curând lucruri amănunţite. Pastorii ştiau de pe atunci, eu ştiu ce se discuta, că au
fost arestaţi diferiţi preşedinţi şi trezorieri de la toate conferinţele, arestaţi, închişi.
E.U. În vremea mandatului lui Crişan?
F.L. Da, a fost mai complex, scânteia care a declanşat situaţia asta a plecat de la doi studenţi,
doi elevi care au fost nemultumiţi din nu ştiu ce motiv, unul dintre ei era escroc şi şantajist. S-
a dus la preşedintele Uniunii (Boştină Mitică), şi a spus că dacă nu îi dă nu ştiu ce sumă de
bani el se duce şi pârăşte. În vremea aceea biserica avea un sistem de contabilitate dublă.
Pentru că biserica începând cu mandatul fratelui Florea. Statul obligase biserica, limitase
salariul pastorilor. Totul era făcut în aşa fel încât să distrugă biserica. Şi în situaţia asta
biserica a admis până la urmă situaţia asta. Fratele Graur, spunea că au fost discuţii în comitet
şi că nu au fost mulţi de acord cu chestiunea asta. Deşi fratele Florea spunea că e o obligaţie.
Totuşi dacă autorităţile cer hotărârea noastră, asta e. Trebuie să avem o personalitate. Fratele
Graur povestea că fratele Florea ar fi oprit şedinţa, nu se întruniseră numărul de voturi. A mai
discutat cu unul în particular, a încercat să mai convingă vreo doi. La următoarea întâlnire,
erau ceva mai mulţi, care au fost de partea ideii de a accepta.
S-au făcut presiuni, în felul ăsta s-a acceptat sistemul. Sistemul era opresiv, cei care erau în
vârf aveau. Fiind aşa situaţia dificilă pentru pastori, a fost cineva care s-a gândit, nu ştiu cine,
să se facă o contabilizare dublă, separată pentru ca să nu se mai dea toţi banii în bancă, sau la
CEC. În felul ăsta biserica să poată subvenţiona pe pastori, pe calea asta, dându-le şi de la
conferinţă. Chestiunea era organizată în întreaga biserică, nu era o smecherie făcută de cineva.
Era o chestiune din punct de vedere al dreptăţii, al dreptului bisericesc. Era perfect legală. Era
ilegal ce făcea statul, că-şi impunea autoritatea în nişte chestiuni care nu-l priveau. A fost o
naivitate să se creadă că asta nu se va afla. Au căutat ca pe calea asta, să pună mâna pe, să se
coacă situaţia asta, să fie gravă. Ca în momentul ăla să aibă motiv să desfiinţeze cultul
complet. Însă n-au reuşit să facă chestiunea asta. A intrat în joc şi numinte interese opuse,
securitatea,departamentul, un lider era omul departamentului, altul să fie omul securităţii, şi se
pare că chestiile astea aveau legătură şi cu Moscova, am prins asemenea informaţii
fragmentare. Unii din liderii noştri, au fost apropiaţi cu cei din aparatul de partid din
Moscova. Ar trebui cercetat cazul lui Ioan Tăchici, de asemenea cazul lui Constantin Alexe.
Care a fost pastor în Bucureşti,şi în comitetul uniunii. A fost prizonier de război în Rusia şi
Tăchici a fost închis probabil în perioada antonesciană şi la închisoare s-a întâlnit cu nu ştiu

577
ce comunişti care mai târziu au ajuns…oamenii au folosit relaţiile respective care să se susţină
la putere. Fratele Alexe a fost pastor, membru în comitetul uniunii, Ioan Tăchici a fost
preşedinte.
E.U. La conferinţa Bacău, spuneaţi de cineva care a încercat să vă convingă să o lăsaţi mai
moale cu sâmbăta, cine este?
F.L. Este un frate care nu mai e în viaţă, a murit, a dat un cancer peste el, fratele Niţă Neacşu.
Era de prin sud de undeva. Era în comitetul conferinţei, ca şi consilier sau secretar. Mai
demult a fost. În anii 70, cam aşa. Discuţiile pe care le-am avut cu membrii conferinţei Bacău,
liderii, au fost prietenoase şi nu au fost agresivi.„365
Ștefan Năilescu președintele „Contului Secret” primul președinte de Uniune instalat de
comuniști la conducerea Bisericii Adventiste

Cojea Vasile, fostul consilier al Conferinței Craiova în anul 1959, ne-a oferit o mărturie foarte
relevantă din poziția puternică a martorului ocular asupra circumstanțelor în care a ajuns la
conducerea bisericii, Ștefan Năilescu, un pastor care era văzut ca o „creație” a sistemului
comunist pe care pastorii de atunci îl vedeau ales în fruntea Uniunii. ca o posibilă soluție de
compromis cu noua putere ce păruse în primii ani după instalare, mult mai deschisă în
problema respectării libertății de conștiință în comparație cu regimul carlist sau antonescian.

„ Dar nu se putea trăi fără ei, alegerea fratelui Năilescu, primul preşedinte ales sub comunişti,
fratele Florea a fost boicotat de comunişti. Unii presupun că dânsul ar fi fost dintre cei care a
colaborat cu comuniştii, ar fi lăsat să fie reales fratele Florea, păstrându-şi argumentul noi nu
ne amestecăm. Dar pentru că nu le-a convenit au căutat pe un altul, şi dintre noi toţi, l-a găsit
pe fratele Năilescu, susţinut de fratele Graur, a căpătat har înaintea departamentului, adică era
preferat. Îl vroiau pentru motivele lor. Că ei considerau că prin el pot să facă ceva.
Între fratele Florea şi Năilescu, am gândit că cu fratele Florea nu se mişca nimic, revista
noastră se reducea la un Curier(se referă la revista Curierul Adventist n.n) cu 4 pagini, 2 cum
se puteau pune lecţiunea şi 2 cu subiect social, dar era politic
Şi s-a gândit atunci, dacă au încredere în Năilescu, noi n-avem încredere, dar fiindcă la
noi un comitet conduce, nu un preşedinte, şi că rânduielile noastre sunt bine întărite, şi
nu poate unul singur să facă ce vrea el, am zis că e indiferent cine va conduce.

365
Interviu cu Florin Lăiu

578
Mai ales că Năilescu a spus că va intra şi Ştefan Demetrescu, şi Diaconescu , care erau
cunoscuţi ca luptători pentru libertate. Cu închipuirea că n-are cum Năilescu să facă ce
vrea în comitet, ba noi scăpăm de suspiciunile comuniste prin încrederea pe care ei o au
în Năilescu îl admitem pe Năilescu, că nu avem ce ascunde. Ne rezolvăm problemele,
aparent chiar aşa a fost, după alegerea lui au venit publicaţii, ne-au dat câte un costum
de haine, ne-am putut aduna între noi la conferinţă.
E.U. Asta a fost din 56 nu?
C.V. Da, o perioadă de timp, intervine un element puţin păstrat în evidenţă, marea greşeală a
lui Năilescu, era inteligent şi vanitos.
Când a fost ales, desfiinţează „Contul Secret.”
La data când au venit comuniştii, nu s-au amestecat în fondurile bisericii, totul se înregistra şi
se justifica cu cheltuielile. Când a venit lucrul acesta, că Departamentul vine şi ne revizuieşte,
şi-a zis noi nu ne putem mişca decât cu aprobările lor, avem nevoie şi de cheltuieli pentru
întreţinerea bisericii, publicaţii.
Şi s-au defalcat de la comunităţi veneau unele sume care erau înregistrate, altele nu, o
derutare, un joc primejdios. Ne-au tolerat în jocul ăsta. Năilescu a făcut un lucru bun prin
desfiinţarea CS-ului. A făcut circulară, de acum lucrăm cinstit. Si eu am devenit un om brav.
Dar a reînfiinţat CS-ul neoficial. Am fost printre cei care au dezaprobat lucrul ăsta.
E.U. Cum aţi aflat?
C.V. Eram la Craiova, casierul Conferinţei avea biroul lângă mine, şi într-o zi eram cu o
servietă care se îndoia, se făcea mică. Mi-am luat servieta şi trecând pe lângă biroul lui, îmi
arunc privirea, şi spun: ce faci aici? I-am dat cu servieta goală peste cap. Ne nenoroceşti,
gestul ăsta a fost considerat bătaie, şi a atras după el hotărârea conferinţei ca să fiu concediat,
fără ca să stea de vorbă cu mine.
E.U. În ce an?
. Eram la Craiova, casierul Conferinţei avea biroul lângă mine, şi într-o zi eram cu o servietă
care se îndoia, se făcea mică. Mi-am luat servieta şi trecând pe lângă biroul lui, îmi arunc
privirea, şi spun: ce faci aici? I-am dat cu servieta goală peste cap. Ne nenoroceşti, gestul ăsta
a fost considerat bătaie, şi a atras după el hotărârea conferinţei ca să fiu concediat, fără ca să
stea de vorbă cu mine.
E.U. În ce an?
C.V. 1959
E.U. Conferinţa de cine era condusă?
C.V. De Gheorghe Cazan.

579
E.U. Şi cine era contabilul?
C.V. Stoica Gheorghe, frate cu Stoica Ilie, Dumitru. N-am fost chemat niciunde, nu au stat de
vorbă cu mine să mă întrebe ce s-a întâmplat. M-am trezit că sunt chemat la comitet şi mi se
spune că m-a predat să mă judece că l-am bătut pe Stoica. Comitetul n-a judecat dacă a fost
sau nu şi pentru bătaie m-au dat afară.”366

Securitatea a supravegheat cu atenție, prin agenții infliltrați în toate conferințele Bisericii,

modul în care se desfășoară activitatea de colectare și cheltuire a banilor bisericii.
Într-o notă a informatorului pastor cu numele conspirativ ”Petrescu Aurel” din 13 ianuarie
1958, se poate vedea cu câtă rigoare nota informatorul faptul că la Conferința Muntenia, dar și
la celelalte Conferințe, inclusiv la Uniune, s-a instituit practica înregistrării unor sume în
contabilitea oficială și o altă listă cu sume în ceea ce s-a numit ”C.S.”, ceea ce însemna cont
secret sau cont separat.
Informatorul Securității a dat detalii și despre responsabilii la nivelul Conferinței Muntenia cu
gestiunea acestor fonduri: Bălan Andrei și Pârvan Marin, pastori în această Conferință și
Artur Văcăreanu, revizor contabil la Uniune. În aceeași notă se detaliază faptul că această
metodă „a fost instituită în cult de fosta conducere a Uniunii, care a fost înlocuită în 1955, la 3
iulie, dar a fost continuată de Ștefan Năilescu și Artur Văcăreanu, spunând că a aranjat lucrul
acesta cu organele de stat chiar în timpul alegerilor”. 367

Pastorul Edmond Constantinescu a aflat despre povestea „Contului Secret” de la tatăl său, pe
care evenimentele l-au surprins ca salarizat al Conferinței Sibiu:
„. Mai întâi aș vrea să fac o remarcă: eram copil când a avut loc ecoul crizei Văcăreanu –
Năilescu și mai târziu am discutat cu tatăl meu, care avea o foarte mare admirație față de
Văcăreanu, pe care-l considera un geniu financiar. Ideea era că atunci când se aduna zecimea
se înmulțea cu doi și se știa exact câți bani au intrat, dar se raporta doar jumătate. Asta
permitea ca circulația lor să fie controlată...
Deci întotdeauna se raporta la trezorerie, la Conferință și la Uniune, jumătate din banii
depuși. Așa că se știa, era o convenție, un secret colectiv, că suma-i dublă.
Și la fel și cu salariile pastorilor.
În principiu, salariul pastorului în anii 50 era sub nivelul de subzistență, era o formă de a
sabota. Îmi amintesc primii ani de copilărie, au fost ani de groaznică sărăcie pentru că era

366
Ibidem Vasile Cojea
367
Arhivele C.N.S.A.S I 137606 volumul I, f 52

580
studiată ideea că oamenii să nu fie în pastorație, mă rog, să fie oamenii care aveau
expectațiuni sociale foarte coborâte, care sunt de calitate mai slabă.
Acest sistem însă s-a aplicat și la salariul pastorilor.
De fapt, salariul era dublu pe cât era pe hârtie, contribuția era dublă pe cât din adunare. Asta
știu din pur anecdotic, așa spunea tatăl meu că erau lucrurile. Sistemul a fost demolat c-a fost
trădat…368
Este ciudat faptul că mai mulți informatori ai Securității pastori au denunțat acest sistem al
contului separat atâta timp cât beneficiile au fost împărțite către toți angajații Bisericii.
Același agent descrie cu lux de amănunte cum funcționa sistemul de recompense.
„Cu timpul însă, fiindcă nu se mai discuta nimic despre aceasta, toți contabilii au extins
sistemul iarăși aproape ca la început, adică au obligat pe fiecare pastor să scoată din
comunitățile sale o sumă anumită. Cei care nu erau dispuși să facă aceasta, erau amenințați că
nu vor primi ce vor primi ceilalți. În fiecare an se mai dau tuturor salariaților încă trei până la
patru salarii în plus, din sumele încasate la Cont separat. În anul 1956 s-au dat tuturor
salariaților câte un palton la valoarea unui salariu, câte o pălărie după categoria salariatului,
variind între 80-180 lei și câte o pereche de pantofi după criteriul de mai sus, între 210 – 400
lei. Peste toate acestea, se mai dă alocația 18 zile pentru pastori și ajutoarele lor, iar pentru
consilieri 20 zile, indiferent dacă se deplasează sau nu. Zilele efectuate cu delegații se plătesc
din sumele oficiale, iar cele neefectuate se plătesc din sumele neoficiale”.369

368
Interviu cu Edmond Constantinescu
369
Ibidem I 137606 vol. I, facsmil 56-59

581
582
583
Securitatea a urmărit cu atenție prin agenții săi din rândurile Bisericii timp de aproape doi ani
activitatea celor care strângeau sau împărțeau aceste fonduri.
Nu putem cunoaște cu precizie care a fost scopul Securității prin arestarea președintelui
Uniunii, Ștefan Năilescu și a contabilului Artur Văcăreanu, împreună cu toți contabilii
Conferințelor atâta timp cât informațiile pe care le avem din dosarele Securității sunt viciate

584
de interesele agenților ce au deformat în mod ipocrit realitatea mânuirii acestor fonduri pentru
a accede în poziții cheie din Biserică.
Pastori ca Ioan Tăchici, Pavel Crișan, alături de Dumitru Popa au început prin note
informative tendențioase să câștige bunăvoința lucrătorilor din Securitate într-un adevărat „joc
de frumusețe” ce urmărea interesul meschin al fiecăruia dintre cei trei de a se păstra în funcție
sau de avea acces la poziția supremă în fruntea Uniunii.370

370
Arhivele C.N.S.A.S R 628 f 6,7

585
586
Problema„ Contului Secret” „politizată ” de pastorii Pavel Crișan și Ioan Tăchici agenții
Securității „Dunăreanu”, respectiv „Eremia Augustin” pentru a-i lua locul lui Ștefan
Năilescu la conducerea Uniunii

587
„Am vorbit cu casierul Uniunii, cum se face că fratele Văcăreanu a fost de acord cu
reînfiinţarea CS-ului, şi când a fost dat în judecată că a furat, comuniştii au stabilit că a fost
onest. Crişan a făcut recurs, şi comuniştii i-au făcut o scrisoare, tu îl dai în judecată pt furt, noi
constatăm că e corect, şi tu spui că noi nu suntem corecţi? Cum vine cu reînfiinţarea CS-ului?
Eram la Craiova, în curtea adunării, unde e morala? Dacă odată am fost descoperiţi, nu se va
descoperi mai uşor că lucrăm iar ilegal? A spus că nu o facem de regulă, ci doar din când în
când.
„ Am zis, cum adică? Desfrâul îl condamnăm când e de regulă dar nu când e din când în
când? S-a uitat la mine şi mi-a spus că nu pricep. Aşa s-a lucrat la disperare, cu tensiuni foarte
mari între noi, când am ocupat casa şi a venit Cazan de a locuit acolo, el obişnuia să-mi spună
Dumnezeu a lucrat şi ne-a dat casă şi avem acum birouri, niciodată n-a avut un cuvânt de
apreciere a eforturilor pe care le-am făcut.
Şi când a fost cu contabilul că l-am prins, nici n-a stat de vb cu mine, deşi am fost colegi în
Seminar şi mă cunoştea de atunci. Un om paşnic, cum de a putut să fie de hain nu ştiu.
E.U. Ce se făcea cu Fondul Secret?
C.V. Pentru reparaţia casei de rugăciuni, trebuia să ceri acordul Departamentului, care îţi
aprobă o sumă mică, sau deloc. Apoi reviste, ei hotărau tirajul, şi suma.
E.U. Întrebăm despre sumele în ce scop erau folosite?
C.V. Din când în când era şi o diferenţă de salariu angajaţilor.
E.U. Cam cât era un salariu a unui pastor în 1958.
C.V. Nu ţin minte suma,dar ştiu că gunoierii aveau cât noi sau mai mult. Din câte cunosc eu,
unul singur a fost care nu a primit diferenţa asta la salariu, dar nici n-a fost suspectat că el a
denunţat. Un om de onoare a fost.
E.U. Cum îl chema?
C.V: Ardelean. Crişan a speculat greşeala lui Năilescu şi l-a dat în judecată pe Năilescu şi
pe Văcăreanu după ce i-a exclus pe amândoi.
E.U. Dar Crişan în ce calitate i-a dat în judecată pe Văcăreanu şi Năilescu?
C.V. Era preşedinte de uniune, Crişan a pierdut alegerile la Craiova unde eram şi eu atunci şi
s-a lansat prin această înfrângere, prin legăturile pe care le-a avut, şi a speculat greşeala lui
Năilescu, dar trebuiau să fie excluşi întâi.
E.U. La momentul în care a fost arestat Năilescu mai era preşedinte?
C.V. Nu, Năilescu a fost exclus din biserica prin Crişan, a reînfiinţat CS-ul din postul de
preşedinte de uniune, şi pe căi tainice, necurate, ajunge preşedinte de uniune Crişan, după ce a
fost îndepărtat Năilescu. A ajuns preşedinte cu obligaţia să facă ce-a făcut. Se deschide un

588
proces pe tema financiară, numai că Crişan a deschis proces pe tema furtului că ei doi şi-au
însuşit din acele sume. Eram la Muntenia când ne-a spus acest lucru. I-am replicat, zic
bine, de ce să-I dăm noi în judecată, să–I exludem, când noi toţi am profitat primind
diferenţe la salariu, toţi suntem vinovaţi. Crişan zice, în afară de lucrul ăsta, CS-ul cu care
lucraseră toţi, ei şi-au însuşit bani şi ce să faci. Lucrurile au evoluat ca să poată fi daţi în
judecată, trebuiau excluşi întâi sub condamnarea că sunt hoţi.
Biserica noastră, că să aibă încredere în conducători, au admis în dreptul lui Crişan,dar nu în
dreptul lui Văcăreanu pt că îl cunoşteau om de onoare, şi Văcăreanu era om bun. Revine cu
exluderea lui, şi l-a exclus şi pe el. Unde e morala contabililor conferinţelor la data când
execută ordinul să reîinfiinţeze CS-ul, de ce nu au reacţionat?
Obedienţa lor a încurcat lucrurile pt că dacă erau principiali, am fi scăpat de chinul ăsta. Dar
motivele lor au admis să reîinfiinţeze CS-ul, şi găsise în mine un ţap ispăşitor, că l-am lovit.
Am fost reintregrat în lucrare, retrogradare, mutat disciplinar.
Asta e întrebarea, fără să fiu întrebat de ce? Pentrut bătaie. Pentrut evenimentele de la
Craiova. Când justiţia vine şi spune că nu găseşte frauda în gestiunea lui Năilescu, îi pune pe
ei doi, au fost arestaţi toţi contabilii împotriva lui Năilescu şi Văcăreanu. Mihordea a fost
bătut şi a murit din cauza asta, fusese preşedinte la Moldova.
De la el, am fost colegi, după ce a ieşit. Şi ştiu şi de la Gabi Voinea care a fost şi el arestat. El
se înţelesese cu Merealbe, care era contabil să nu spună, Mihordea n-a spus la cercetări,
Merealbe l-a trădat, nu putea să apere ce era prea evident. Mihordea a fost bătut şi curând a
murit din cauza asta. Contabilii zic acuma, noi am fost arestaţi sub regimul comunist, de ce?
Pentru fraudă, necinste, nu e un merit că ai fost arestat pentru aceasta, preotul care m-a exclus
pe mine din liceu era director când au venit comuniştii în ţară au desfiinţat învăţământul în
şcoli, biserica n-avea, a rămas pe liber. Politic a fost arestat, la „Canal” a murit unul peste mai
mulţi, l-au omorât şi pe el.
Pot să spui acuma că el a fost condamnat politic dar nu pentru credinţă.
Aşa şi cu contabilii, problema care e ţinută tăinuită, una e puşcăria pt problema asta, şi au fost
găsiţi ţapi ispăşitori numai ei doi, la toţi ceilalţi li s-a trecut cu vederea…”371

„ Pentru că procesul a fost o mare blamă şi o mare ruşine şi ne-a compromis foarte mult, era
procesul între Uniune şi ai noştri de la Uniune. Năilescu şi Văcăreanu erau oamenii nr 1 şi 2 la
Uniune, şi acuma Crişan şi Tăchici şi Dăneţu şi alţii care le-au luat locul, ei au dat în judecată

371
Ibidem Vasile Cojea

589
şi se luptau împotriva lor. Asta a costat multă încredere care s-a pierdut printre membri şi
băgare de seamă să nu mai alunecăm pe căi lăturalnice, cu riscul că mai ducem lipsă, dar
învăţătură de minte să ne fie.” 372
Artur Văcăreanu a fost scos țapul ispășitor pentru tot ce a însemnat sistemul dublei
contabilități, interesant este faptul că în perioada lungă în care a fost închis din cauza fraților
lui de credință, o instuție non-guvernamentală celebră pentru bătăliile pe care le-a dat de-a
lungul timpului pentru respectarea drepturilor omului, a trimis conducerii penitenciarului mai
multe scrisori de susținere și cereri de eliberare, considerându-l pe pastorul Văcăreanu victima
prigoanei religioase, asta, repetăm, în timp ce Biserica Adventistă l-a etichetat ca fiind...un
infractor de drept comun.373

372
Aurel Pălășan
373
Arhivele CNSAS Dosar I 137606 vol 2, f 33, 34

590
591
Securitatea s-a folosit de acest moment de slăbiciune a conducătorilor Bisericii
Adventiste pentru a racola noi agenți din rândul contabililor ce fuseseră arestați.

592
Acest aspect nu a avut cum să nu rămână neremarcat de pastorii care au avut legături directe
sau indirecte cu acele vremuri, unul dintre ei este pastorul Beniamin Roșca:
„. Eu zic să luăm un exemplu pentru că de fapt fenomenele se aplică la însumarea
experienţelor mai multor persoane, asta devine fenomen. Deci, ăsta-i caz tipic pentru că s-a
zis omul a fost prins cu mâţa în sac. Dacă chiar era mâţă sau nu, nu era o problemă, pentru că
dacă nu era mâţă făceau ei mâţa.
Deci le căşuna că tu trebuie să fii pus la adăpost, erai pus, nu era problemă de dovezi.
Se găseau dovezi. Da, de regulă se căutau oamenii în dreptul cărora existau efectiv dovezi.
Fie că făcuseră un anumit fel de greşeală, asta se întâmpla un pic mai târziu, da hai să nu
amestec prea multe lucruri deodată că-i foarte lungă istoria şi încercând să spun prea multe n-
o să se înţeleagă prea mult.
Aşa, deci a fost la închisoare, ştiu şi io câteva luni sau un an de zile, n-a fost prea mult timp,
că în general toţi, atunci au fost arestaţi toţi contabilii din Uniunea Română simultan cu
Văcăreanu, deci nu a fost doar unul arestat în mod special, dar ăsta este unul dintre cei care au
fost arestat.
Ei, în timpul cât au fost acolo, probabil au semnat nişte angajamente, pentru că tot
comportamentul lui ulterior, şi lucrurile astea... am ajuns la concluzia asta din pricina unor
lucruri care mi-au fost povestite de către colegii cu care am fost eu coleg la conferinţă şi care
îl avuseseră coleg înainte pe respectivul. Şi de exemplu unii dintre ei mi-au povestit cum au
plecat împreună cu un coleg, ei erau tineri tineri încă şi au plecat doi de-ai noştri mai tineri
care erau la conferinţă, deci atunci începuseră să lucreze la Conferinţă şi tot au văzut că unul
mergea cu regularitate într-un loc şi s-au luat după el şi au văzut cum mergea nenea respectivu
atunci prin parc fluierând la ... acolo, vis a vis de Opera maghiară, aşa şi...
Parcul Central din Cluj...
Şi acolo s-a întâlnit cu anumită persoană care i-a vorbit, i.-a transmis ceva aşa şi asta era cu
regularitate şi ăştia ştiau şi ne-au povestit şi nouă ce au văzut ei. Deci ăsta era un mecanism,
nu?
Să te prindă cu ceva, să te pună să semnezi nişte lucruri, să te pună într-o funcţie cu
răspundere, să fii ţinut în funcţia aceea de răspundere mai mult timp, în ideea că prin
intermediul tău să poată să fie influenţaţi şi ceilalţi.
Acuma, nu întotdeauna îşi găseau cei mai buni oameni cu capacitate de a influenţa, că ăsta de
care vorbesc chiar n-a avut capacitatea de a influenţa, n-a fost om influent.

593
Da ăsta a fost un mecanism şi pe calea asta, da istoria asta-i mult mai veche şi eu totdeauna
obişnuiesc să spun că marile probleme ale bisericii se trag din interbelic.”374
Nu avem dovezi în dreptul tuturor pastorilor ce au fost vizați de operațiunea ”Contul Secret”
că ar fi devenit in corpore agenți ai Securității, însă avem certitudinea în cazul pastorului
Tătaru Teodor că a fost racolat ca agent al Securității și a primit numele conspirativ „Teofil
Florescu”.
După interogatoriul din arest și, fără a mai fi nicio zi pastor de district, a fost propulsat în
fruntea Conferinței Transilvania de Nord și ulterior, după deconspirare, înlocuit cu un alt
agent al Securității, Alexandru Delea, cu nume conspirativ ”Alexandru”, care fusese racolat
în aceleași circumstanțe ca și Tătaru Teodor.
Beniamin Roșca, ne-a vorbit despre Operațiunea Contul Secret și despre faptul că majoritatea
pastorilor din Conferința Transilvania Nord erau conștienți că „mână invizibilă” a Securității a
fost în spatele numirii lui Tătaru Teodor ca președinte.
„Uite, fără să dau nume, o să povestesc despre istoria unei persoane, adică, ce ştiu eu despre
istoria unei persoane că ... aşa. A fost vestitul proces Văcăreanu, despre care cred că aveţi
idee, nu?
Cu ocazia aceea au fost arestaţi şi contabilii de la toate conferinţele. Şi unul dintre acei
contabili pe care aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi şi personal, după ce s-a întors din închisoare,
la un interval destul de scurt de timp a ajuns în prima poziţie în conferinţa Cluj, la vremea
respectivă...
Eee, cum a ajuns în această poziţie, a ajuns în poziţia asta din pricina faptului că, deci io nu
am dovezi directe, în sensul că să pot să spun uite omul respectiv a semnat un angajament.... e
o chestie de deducţie, o deducţie simplă, nu e ceva foarte laborios şi să fie greu de ... deci un
om este luat, este acuzat de..., este ţinut acolo o anumită perioadă de timp. După perioada asta
de timp este readus în caliate de pastor în biserică, pentru că asta era o problemă foarte
grea....nu jucai corect, nu aveai dreptul la calitatea de pastor pentru că aici a fost amestecul
dacă disecăm, pentru că statul a spus uite avem nevoie sau nu de pastor”
Intențiile Securității în ceea ce-l privește pe Tătaru Teodor au fost vizibile încă din timpul
interogatoriului consumat odată cu ancheta din data de 19 mai 1959. La acea vreme, Tătaru
Teodor era consilier în Departamentul ”Binefaceri și Luptă pentru Pace” al Conferinței
Adventiste de Ziua a Șaptea Transilvania de Nord și în procesul verbal de interogatoriu se
poate vedea că Securitatea îi pune întrebări cu privire la persoane care se aflau sub

374
Interviu cu Beniamin Roșca

594
supravegherea acestei structuri și care refuzaseră colaborarea cu comuniștii, cel mai important
dintre ei fiind pastorul Moldovan Wilhem.
Chiar la începutul raportului, Tătaru îi critică pe liderii Conferinței de Nord, Ioan Prevlitz,
Bauer Ioan și Moldovan Wilhem, despre care afirmă c-ar fi fost critic cu el și cu alți pastori
care scriau referate, rapoarte sociale pe chestiuni legate de implicarea unor credincioși în
munci voluntare sau în activități specifice procesului de colectivizare ce era în plin avânt.
Acest interogatoriu s-a consumat în luna mai a anului 1959, iar în luna a opta a anului 1960,
Tătaru Teodor figurează deja ca agent ca agent al Securității ”Florescu Teofil” și practic din
arestul Securității ajunge direct pe fotoliul de președinte al Conferinței Transilvania de Nord,
cu sarcini clare între altele de a oferi informații despre Moldovan Wilhem (Wilmoș),
considerat de comuniști ca fiind ”element dușmănos”. 375

375
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I137611, volumul II, facsimil 17-24

595
Pentru toți pastorii din Conferință, experiența arestării lui Năilescu și a lui Văcăreanu cu
siguranță a făcut o vie impresie și a însemnat pentru unii dintre ei un avertisment că
colaborarea apropiată dintre un pastor și Securitate poate să se termine foarte prost pentru cel
care alege să joace un rol dublu.

596
Pastorul Tătaru, noul președinte, a fost abordat direct de Moldovan Wilhem și întrebat cu
privire la natura relațiilor dintre acesta și Securitate. Redăm în integralitate mai jos nota
informativă a președintelui Conferinței care se laudă ofițerului de legătură cu faptul că l-a
convins pe deplin pe Moldovan Wilmoș că nu este colaborator al Securității. Una dintre
îngrijorările Securității a fost tot timpul aceea de aîncerca să-i țină cât mai conspirați pe
agenții săi și într-o situație evidentă ca aceasta. Iată care sunt sarcinile trasate de locotenent
major Mureșan Ioan președintelui Conferinței Tătaru în calitate de agent: „agentul să caute să-
i formeze convingerea deplină lui Moldovn Wilmoș cum că el nu are nicio obligație față de
nimeni în care sens să spună în discuții că într-adevăr dacă se va întâmpla să fie dus la
Securitate și i se va cere să dea informații, imediat el singur își va da demisia pentru a nu
ajunge în situația lui Năilescu și ceilalți”. În aceeași notă informativă apare foarte limpede
convingerea pastorului Moldovan, care era sigur împărtășită de foarte mulți alți colegi din țară
că noua conducere a Uniunii „nu ar putea fi acolo dacă nu și-ar fi luat angajamente și
obligații”. Moldovan Wilhem avertiza asupra pericolului dezbinării între pastori ca parte din
politica distructivă a Securității . 376

376
Idem , f 66-67

597
598
599
Avertismentul adresat direct președintelui Conferinței Transilvania de Nord Tătaru în privința
consecințelor relațiilor acestuia cu Securitatea avea să aibă caracter profetic. Într-o
comunicare din anul 1984, între Inspectoratele Județene de Securitate Cluj și Ialomița, în

600
dosarul lui Răceală Ioan se specifică clar că Tătaru Teodor fusese scos din rețeaua Securității
în anul 1967 din cauză că a fost deconspirat.377

377
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 261352, vol 1, f 21

601
Deci, cu ocazia acestei ample acțiuni care a zdruncinat din temelii Biserica Adventistă,
Securitatea a atins cel puțin trei obiective: a aflat în detaliu care sunt sursele de finanțare ale
Bisericii și cum sunt folosite acestea, a racolat prin intimidare, șantaj și compromitere noi
pastori în „agentură” și, nu mai puțin important, a înfricoșat atât de tare noile structuri ale
Conferințelor din care făceau parte numai agenți ai Securității încât a putut să demareze
măsuri concrete de intimidare prin intermediul acestora împotriva membrilor sau a pastorilor
ce nu se arătau docili și cooperanți cu autoritățile comuniste, dar, și mai grav, s-a început
asaltul împotriva celor mai importante puncte de doctrină ale Bisericii Adventiste.

602
XII Banii din Zecime și Relațiile de putere după anul 1959 . „Contul Separat” continuă
să existe într-un sistem mai sofisticat

Pastorul Gheorghe Modoran, autorul primului volum al cărții ”Biserica prin pustiul roșu” – a
fost și un foarte bun cunoscător al sistemului bisericesc în ceea ce privește zecimile, darurile
și relațiile din jocul de putere generat de mânuirea discreționară a unei părți din acestea.
El remarcă următoarele:
„Sistemul dublu de evidențe contabile ”Contul Secret” (C.S.) a fost folosit până în anul 1957,
iar după această dată s-a colectat fondul suplimentar prin convingerea unor membri de
încredere să ofere zeciuiala sau o parte din ea pastorilor și conducătorilor, precum și
convingerea prezbiterilor și a comitetelor financiare de a nu înregistra integral sumele
colectate din comunitate.
De aceea, pastorii și comitetele bisericilor locale aveau o grijă specială în desemnarea în
comitetele financiare a unor oameni de încredere.
După ce se număra suma colectată, pastorul sau prezbiterul care participa la numărarea
banilor propunea suma care să nu se înregistreze.
Proporția sumelor neînregistrate varia de la comunitate la comunitate, în jur de 30-40% din
suma totală.
Banii erau păstrați pe bază de încredere, de regulă de către prezbiter, care hotăra singur sau
împreună cu pastorul destinația sumelor.
O parte din sumă era folosită pentru nevoile comunității și ale pastorului, iar o altă parte
pentru nevoile personale ale conducerii și pentru autorități. Sistemul a avut avantajul că a
ajutat la rezolvarea multor probleme ale bisericii la nivel local sau central. Aproape orice
aprobare se obținea doar în urma oferirii unor sume substanțiale și nu erau mulți cei care
puteau sau ar fi fost dispuși să ofere din veniturile proprii sumele necesare pentru autorizări.
Argumentul folosit de pastori și conducători pentru a-i convinge pe unii membri să nu depună
integral sumele la comunitate era unul real: banii credincioșilor depuși în bancă, în cea mai
mare parte, rămâneau pe numele bisericii în depozitele statului”. 378Pagina 246-247
Este foarte importantă mărturia pastorului Modoran, care atunci când vorbește despre acest
sistem al dublei contabilități care a funcționat cel puțin până la Revoluție, în contextul în care
acesta a fost pastor activ în comunitatea Turnu-Măgurele înainte de 1990 și avea cunoștință
de aceste practici în mod nemijlocit.

378
Gheorghe Modoran, „Biserica prin pustiul roșu”, pag 246, 247

603
Fragmentul reda din cartea sa nu reprezintă un citat preluat de domnia sa de la o altă persoană
intervievată , ci este chiar mărturia sa.
Ne-am fi dorit să dialogăm cu domnia sa, însă din păcate a fost singurul pastor care, deși a
promis că ne va oferi interviul de istorie orală, am stabilit data și locul în care se va desfășura
acesta, în mod inexplicabil, nu ne-a mai răspuns la telefon și a refuzat orice dialog pe tema
propusă.

1„Sistemul clintelar” din Biserica Adventistă. Banii din zecime, miezul arhiecturii de
putere, de la vârful Bisericii Adventiste până la comunitățile locale

În aceeași carte, pastorul Modoran vorbește și de o așa zisa „inechitate a sistemului” de

arondare a pastorilor către biserici mai bogate sau mai sărace.
Tot el vorbește despre o hartă a comunităților mai bogate sau mai sărace și despre un anumit
joc al puterii pe care l-au practicat președinții de Uniune sau Conferințe, care plăteau
fidelitatea unor pastori care îi mențineau în funcției, răsplătindu-i cu arondarea către acele
comunități de unde se puteau obține sume importante de bani provenite din zecimi
neînregistrate ce puteau fi folosite după bunul plac și interesele personale, atât ale pastorului,
cât și a conducătorilor regionali și naționali.
”Sistemul a avut însă și mari neajunsuri. Mai întâi, era inechitabil.
Se creau mari diferențe de venituri între pastori și de asemenea între conducători și pastori.
Sistemul nu era practicat în mod uniform în toată țara. Exista o mare deosebire între sistemul
practicat în Moldova și cel din Teleorman sau Oltenia. În Moldova, pastorii erau ajutați
financiar substanțial de către fiecare comunitate, în timp ce în Oltenia sau Teleorman exista
concepția că pastorul nu trebuie să depășească condiția materială a unui membru obișnuit,
modest. Exista, de asemenea, o deosebire de mentalitate între Regat și Ardeal. În Ardeal
predomina concepția că pastorul trebuie să fie un ”domn” care să-i reprezinte, să nu fie mai
prejos de preoții sau pastorii celorlalte biserici. Pastorul era considerat emblema sau cartea de
vizită a bisericii, cel care reprezenta imaginea bisericii. În consecință, pastorul trebuia ajutat.
În alte zone ale țării, imaginea ideală a pastorului era aceea a omului modest, cu lipsuri, care
trebuie să facă sacrificii, să călătorească pe jos sau cu „rata”, să fie ca unul dintre ei sau chiar
mai prejos decât ei. Inechitatea mai era determinată și de deosebirile din punct de vedere
material dintre districte, chiar din aceeași zonă a țării. Pentru conducerea Bisericii, aceste
diferențe ofereau posibilitatea acordării unor „favouri” pentru unii pastori privilegiați, pe
principiul ”îți dau ca să-mi dai”. Iar pentru cei absorbiți de bunuri materiale, dorința de a

604
primi sau păstra un district bun îi făcea vulnerabili la oferta condiționată a celor care aveau
ultimul cuvânt în repartizările sau transferurile de pastori. Așa se face că pastorii colaboratori
zeloși ai Securității dintr-o anumită perioadă au fost menținuți pe toată durata activității lor în
orașe ca București, Ploiești sau alte municipii importante ale țării. Sistemul nu era doar
inechitabil pentru pastori, dar era vătămător și pentru Biserică. De multe ori pastorii nu erau
sau nu puteau fi mutați după cum o cereau interesele lucrării (nota autorului – lucrare
însemnând activitățile curente, specifice Bisericii), interesele financiare jucând un rol
important. În al doilea rând, pastorul trebuia să plătească bunăstarea sa materială prin gesturi
de dependență față de cei care îl ajutau, dar și față de prezbiterii comunităților care erau
ordonatorii conturilor neînregistrate. Astfel de persoane nu trebuiau să fie deranjate sau
nemulțumite de pastori pentru că ele puteau oricând să „închidă robinetul”. Așa se face că în
multe comunități ultimul cuvânt îl avea prezbiterul și nu pastorul sau comitetul. În astfel de
cazuri, nu puteau fi numiți în slujbe în comunitatea locală decât persoanele agreate de
prezbiteri, adeseori rudele acestora.
De asemenea, nu se puteau iniția măsuri disciplinare decât cu susținerea acestora (măsuri
disciplinare însemna în Biserica Adventistă excluderea unor persoane ce încălcau grav una
dintre cele Zece Porunci sau trecerea sub cenzură a unor membri pentru abateri mai puțin
grave)”. 379
În concluzia descrierii acestui sistem complicat de putere în care interesele personale și
domnia banului par să conteze enorm, pastorul Gheorghe Modoran vorbește despre
„arhitectura” acestui sistem clientelar ce îi are în frunte pe pastorii de conferințe și Uniune pe
care îi prezintă ca personaje profund corpute și acomodate la vremuri și împrejurări specifice
epocii comuniste.
„În cazul când acești „patriarhi” aveau legături financiare și cu persoane din conducerea
Uniunii sau a Conferințelor, nimeni nu mai putea să-i contrazică. În cazul în care ar apărea
neînțelegeri între prezbiteri și unii pastori, care nu erau dispuși să accepte dependența și
abuzul de putere, lucruri care se resfrângeau în mod negativ asupra comunității, conducerea
Conferinței sau a Uniunii era chemată să stingă conflictul. În virtutea intereselor financiare,
acestea acordau, pe nedrept, câștig de cauză ”patrarhilor”. Trebuie subliniat însă că unii din
acești prezbiteri au fost oameni de bine, care au iubit și au susținut lucrarea, dar iluzia puterii
i-a cuprins, din nefericire pe mulți. Acest sistem a produs mult rău în comunități și a stricat

379
Idem 247

605
sufletul multor pastori și credincioși, care erau martori ai unor nedreptăți sau compromisuri
greu de acceptat”

Popa Nichita, o legendă a infiltrării Securității în biserică pentru a verifica sistemul

zecimilor

„Deci Popa Nichita a devenit o legendă adventistă. Pe când eram eu în Seminar, chipurile ar fi
fost un preot ortodox care s-ar fi convertit la adventism. Istoria lui era cusută cu ață albă că
prea corespundea cu stereotipurile noastre misionare ieftine. Dar Popa Nichita a început să
circule prin biserici și să adune zecime. Se pare că prin argumentelelui era acela că Popa n-a
vrut să-l angajeze când a făcut Seminarul Ortodox și a vrut să devină adventist. I s-a umplut
buzunarul cu zecime și apoi a dispărut brusc. Am înțeles mai târziu că cineva a aflat că este
ofițer de securitate. Deci asta a fost un fel de expediție pentru a vedea probabil cum circulă
zecimea neoficial în biserică. Cert e că Dumitru Popa a fost foarte nemulțmit de cazul Nichita
și și-a dat pe față indignarea chiar în fața clasei când l-a mustrat pe Baciu, care acuma e pastor
în America, pentru naivitatea cu care a popularizat pe Nichita ca fiind o mare experiență
misionară. Acuma înțeleg tot din anecdote că ultimul ministru de interne, i-am uitat numele,
cu P, înțeleg că uneori chiar cerea sumea exorbitante de bani. Era vorba de chestiunile de
protocol, aveau nevoie de ceva cash în plus și apelau la Biserica Adventistă. Eu n-am fost în
conducere, dar din ce știu conferințele aveau sume neînregistrate. Unii care au încercat
să le bage în buzunare au fost văzuți destul de rău, de exemplu pastorul Chițu, care și-a
pierdut postul la Uniune tocmai fiindcă a încercat să profite de sistemul acesta. După
aceea erau cei din așa-zisa rezistență...

Pastorul Marin Chițu acuzat că a folosit ilegal banii din zecime a fost îndepărtat din
conducerea Uniunii
E.U. Ce s-a întâmplat cu pastorul Chițu că nu am înțeles?

E.C. Deci pastorul Chițu a mers la Sfântul Gheorghe și a cerut niște bani pentru Uniune și
trezorierul i-a dat, însă banii aceștia au fost băgați de el în buzunar direct, de unde înțeleg că
cumva-cumva exista un sistem de responsabilitate.

„Nonconformiștii” cei din „rezistență” strângeau banii din zecime fără voia Uniunii

606
A doua problemă este că erau alții care circulau și strângeau zecime independent de Uniune.
Ghițescu era unul dintre cei mai cunoscuți în privința aceasta. Mai erau și alți pastori care își
puneau oamenii în district ca să culeagă zecimea și aceștia de obicei veneau cu o altă retorică.
Ei se prezentau că sunt „rezistența”, zecimea merge la Uniune și Uniunea o dă unde nu
trebuie, ei sunt cei care susțin problema Sabatului și a armatei și din cauza asta lor trebuie să li
se dea zecimea. Sau uneori scoteau „baticul”(aluzie la o dezbatere încă vie în interiorul
Biserici Adventiste, mai ales în zona rurală, pe tema acoperirii capului femeii în „adunare”)
dacă era o regiune mai de țară sau ținuta surorilor, un alt subiect fierbinte pentru unii din
comunitățile rurale.
Oamenii nu dădeau zecimea, așteptau până veneau ei. Erau sume necontrolate, erau
cărate cu servieta din comunități. Ce-am observat în cartea lui Modoran, el nu
subliniează acest lucru când vorbește despre „rezistență”. Deci așa numita „rezistență”
avea stimulul ei financiar ca să existe.”380

2.MUTĂRILE DISCIPLINARE MIJLOC DE PĂSTRARE A PUTERII ALE

PREȘEDINȚILOR DE CONFERINȚE ȘI DE UNIUNE

Acest sistem de tip feudal sau mai degrabă fanariot s-a perpetuat și este descris cu lux de
amănunte și de pastorul Ștefan Bratosin. Acesta va descrie cu foarte mare acuratețe ficare
pastor care intra în dizgrația spre exemplu a președintelui Uniunii, Dumitru Popa, știa acest
lucru foarte precis atunci când era mutat într-unul dintre districtele numite peiorativ de către
pastori ca fiind „batalioane disciplinare”.

Despre aceste „batalioane disciplinare” ne va vorbi și Lucian Cristescu, el simțind pe deplin

consecințele faptului că nu mai este în grațiile președintelui prin faptul c-a fost trimis într-o
zonă cu comunități extinse pe o suprafață teritorială mare, sărace din zona Tulcea de astăzi.

Ștefan Bratosin, mutat disciplinar la Roșiorii de Vede pentru că nu a fost agreat de

Dumitru Popa care îl simțea ca un potențial concurent

380
Ibidem Edmond Constantinescu

607
„E.U. De ce aţi cerut să plecaţi din ţară? Aţi devenit incomod, vi s-au propus anumite poziţii
din interiorul bisericii, şi nu a fost de acord conducerea?
S.B. Îmi spune de la Giurgiu, pleacă, să fiu mutat la Roşiori, să ies din casa unde mă
instalasem înainte cu un an şi să plec la Roşiori unde nu era casă, să îl dau afară pe pastor ca
să stau eu, om cu 4 copii. Era imposibil. Ăia de la Giurgiu spuneau că cumpărau apartament
pentru pastor. Unde să plec, mă duc, dar unde? Sunt în birou la Ciucă, şi Popa sună şi zice,
spune-i să se ducă că acolo avem casă, că la Roşiori nu avem casă, dacă nu vrea să meargă îi
desfaci contractul de muncă. Când ajung acasă, ajung în acelaşi timp cu Popa, era vineri după
masă, când ajung, mă vede, ce faci şi spune, unde te duci sâmbăta asta, ce faci? Ce pot să cred
eu despre omul ăsta? Apoi să-mi spună mie vezi că nu ştiu ce are Ciucă cu tine.
E.U. Motivul pentru care aţi vrut să plecaţi este că aţi căzut în dizgraţia preşedintelui? Stiţi
motivul? L-aţi legat de refuzul dvs de colaborarea cu Securitatea?
S.B. Bineînţeles, eu nu am colaborat, ei m-au lăsat să plec, au vrut să plec, şi unii şi alţii,
pentru că biserica era atunci tot Securitate. M-au împins să plec. Dar vă spun cum am
plecat şi atunci o să vă daţi seama motivele. Şi vă spun şi nume de data asta. M-au dat afară şi
de la universitate, cu un an înainte dacă mă tăia cineva în bucăţi eu nu plecam din ţară. N-am
plecat că am vrut, eram cunoscut în afară, puteam să fac o trecere pe plan public, eram
cunoscut în reviste. Pentru Securitate era o chestie că eram o personalitate în afară, în biserică
eram iar cunoscut, se foloseau de mine, puteau să joace cu mine foarte bine. Când n-am vrut
să joc jocul lor atunci trebuia să dispar, nu contează cum. Au început presiuni, m-au dat afară
de peste tot. cu un an înainte eram convins că trebuie să stau în ţară. Am cerut să fac o vizită,
să văd Franţa, Italia şi Grecia. Respingerea cererii a venit pe fondul ăsta, deci era şi asta o
chestie. Eram la Călăraşi, trebuia să cer paşaportul acolo, nu aveam decât flotant pe Bucureşti,
trebuia unde am reşedinţa stabilă. La Călăraşi mi se spune după luni de zile că nu mi se dă
pentru că Popa Dumitru nu vrea ca eu să plec. Mi-a spus direct. Ideea era să-l iau ca duşman
şi să încep să dau în el. M-am făcut că nu pricep, şi am zis cum să fac să plec. S-a oferit
cineva de la Uniune să mă ajute, Otilia, actuala soţie a lui Dumitrescu, care era omul
Securităţii, doamna. M-am dus, aveam birourile departe, ea era informată, zice, vrei sa
pleci? Pleci dar să-i facem necaz lui Popa.
E.U. Dar Nelu Dumitrescu era în cealaltă tabără?
S.B. Nu ştiu, nu mă interesează, nu era în tabăra lui Popa, clar. Vrei să pleci? Dar te întorci,
da? Mă întorc, am minţit. Nu vroiam să mă întorc, presiunea era mare. Dacă mă întorceam
eram al lor, dacă nu mă întorceam scăpau de mine. Atunci se întâmpla ceva, Otilia zice ia-ţi

608
dosarul şi du-l la Mihai Bravu la o miliţie. Cum să-l duc, că nu am dolari, trebuia să ai 100, n-
am adeverinţă de moralitate de la şefu, n-am nimic.
E.U. Se cerea o adeverinţă de moralitate din partea cui?
S.B. De la serviciu. Totdeauna era serviciul care se punea la dosar. Otilia zice nu-i nimic du-te
acolo şi îmi dai numărul.
H.B. Ea era secretară la uniune?
S.B. Da, mă duc la miliţie, la un ghişeu care se deschidea, se închidea, când îţi venea rândul
intrai şi tu şi dădeai dosarul. M-am dus cu un dosar incomplet, cu o hârtie completată cu nume
şi atât. Mă duc să cer paşaport la Bucureşti, eu nu trebuia să cer decât la Călăraşi, într-o
circumscripţie care nu era unde stăteam eu, cu dosar incomplet, cu documentele vraişte, când
ajung acolo îl dau, aşa a zis ea. L-am dat. Mi-a luat dosarul, mi-a dat un număr şi mi-a zis că e
ok. Că e bine. M-am dus înapoi şi l-am dat lui Otilica. Zice, peste o lună de zile aproape, a
sunat telefonul la mine acasa, unul, mi-a zis să mă duc la Fisc să platesc nişte sume de bani şi
să mă prezint la Nicolae Iorga să preiau paşaportul. M-am dus şi am plătit, îmi tremura
fundul, apoi la Nicolae Iorga era coadă mare. M-am dus în faţă, era un militar, mă întreabă
unde merg? Zic, sunt chemat ca să mi se dea paşaportul. El zice, cartea poştală, eu ce carte
poştală? Cine v-a chemat? Nu ştiu, mi-a spus să plătesc şi să vin aici. Zicea, pleacă domule de
aici, m-am dus în piaţa Amzei la o cabină şi i-am dat telefon lui Otilia şi i-am spus tot, zice
sună-mă peste 5 minute, o sun zice mergi acum. M-am dus, acelaşi militar spune să trăiţi
tovarăşul Bratosin, poftiţi cartea poştală. Am luat-o şi am intrat, o sală mare cu nişte geamuri,
m-a strigat, am dat cartea şi chitanţele, buletinul, şi pe loc mi-a scris paşaportul de mână. Mi l-
a dat şi am iesit cu paşaportul. Am sunat-o pe Otilica sa-i da. Deal-ul era sa-i dau pentru
persoana care m-a ajutat un video recorder. Lucru pe care l-am şi făcut când am ajuns acolo.
După aceea m-am dus, că ştia unde plec, m-am dus la ambasada Franţei să-mi iau viza, dura
cel mai mult 3 săptămâni, după 21 de zile trebuia să mergi. În această perioadă a început
lucrătura. Ideea era că Popa este unul care se ocupa de trafic, spionaj, ca se întalneşte la
Nurnberg cu familii şi cară documente şi face.
E.U Spionaj în sensul James Bond sau în sensul bisericesc, era urechea care ştie ce face
comunitatea din diaspora?
S.B. Lucra pentru stat, pentru România, Dumitru Popa, Mihai Popa mi-a zis: ăsta m-a facut sa
vin înapoi din State, am venit şi după un an s-au împuţit lucrurile aici. Am avut paşaport,
atunci mi s-a spus să-mi aleg o echipă de tineri cu care vreau să conduc. Până să plec. Să
înlocuiesc conducerea Popa, mi s-au dat argumentele.
E.U Cine v-a făcut propunerea?

609
S.B. Mie toate informaţiile îmi veneau prin Otilia.
E.U. Ea v-a informat că aţi fi agreat de conducerea superioară de stat.
S.B. Bineînţeles.
E.U. Nelu Dumitrescu ştia despre aceste lucruri sau discuţiile cu soţia dumnealui erau private?
S.B. Nu era soţia lui pe vremea aceea, se zicea că e altceva. Eu nu ştiu ce ştiau ei. Ea zicea că
mă ajută pentru că sunt nepotul lui Dumitrescu.
H.B. Şi eşti?
S.B. Un fel. Nu eram prost să nu înţeleg. Eu am simţit tot ce se întâmplă şi am ţinut discursul
următor: trebuie să mă gândesc, am temporizat şi am înnebunit nopţi întregi cum să scap. Că
era o situaţie fără ieşire.”381

Lucian Cristescu, mutat disciplinar în localitatea 6 martie(comuna Slătioara) jud Tulcea

L.C. Cred că în 10 martie 1986 am fost adus din Tulcea, tot disciplinar mi s-a spus, să fiu sub
ochii lor, să nu fac năzbâtii.
E.U. În ce localitate?
L.C. În localitatea 6 Martie, acum se numește Sălcioara.
E.U. Acolo ați înființat prima biserică ca pastor?
L.C. Nu, erau patru biserici în districtul meu, 2 în Tulcea și 2 din județul Constanța, iar
biserica aceasta era cea mai mare, de pe malul lacului.... Erau circa 124 membri, vreo 40 de
copii și stăteau într-o casă lungă, un fel de vagon extins și atunci s-a luat hotărârea, dacă
acceptam eu, să pornească la construirea unei noi biserici. Istoria este foarte frumoasă, e
lungă, a început în toamna lui 84, în trei luni de zile.Vreau să spun un lucru bun despre
Dumitru Popa, m-am dus cu planul arhitectului adventist Gigel Petrescu, i-am arătat proiectul,
el m-a încurajat fără vorbe, a spus: ”Fă ce știi, ce poți, eu nu știu nimic!”. Am demolat
biserica veche, înainte săpasem șanțuri în biserică și am ridicat zidurile până la un anumit
nivel, când după zece zile de Mare Adunare Națională, organele locale află de isprava noastră.
A intervenit Poliția, Securitatea și au stabilit vinovații, erau cei din comitet, au dat o amendă
de 15-20 000 lei, a plătit-o Biserica, eu n-am plătit nimic.
E.U. Era una dintre practicile vremii, ca cineva să ia amendă și în felul ăsta să se stingă. Ați
spus de aportul lui Dumitru Popa, în ce fel a sprijinit această chestiune?

381
Ibidem Ștefan Bratosin

610
L.C. Prin faptul că a știut și m-a susținut moral, n-a fost omul care să mă reclame, să dea cu
bâta după mine, nu pot spune că eram omul care era simpatizat de el, dar mă respecta, a luptat
pentru mine...
E.U. În practica sistemului fiecare pastor se descurca pe cont propriu, se descurcau cu ajutorul
unor frați din comunități întreprinzători care îl știau pe Primul Secretar, președintele
Consiliului Județean și cu niște bani îi făceau să închidă ochii și doar așa se putea construi. 382

ATMOSFERA ÎN SEMINARUL TEOLOGIC ADVENTIST

„Nu ştiu dacă e important aşa mult ce simt eu sau gândesc, o să încerc să rezum, am fost un
colectiv entuziast, pt că până la noi Departamentul nu aprobase serii de pregătire teologică la
seminar, erau ba 4, ba 2, pe an, lipsa acută de pastori, Departamentul a aprobat deodată 15,
după noi, câte 10, şi după aia iar a scăzut numărul, şi eram strânsă generaţia de mai mult timp,
din multe categorii, Lucian(se referă la pastorul Lucian Cristescu n.n) asistent universitar,
Buciuman era căsătorit, ieşit din comun, Adalbert Orban, făcuse ceva vioară, eu cântam la
pian, din orientări diferite, culturi diferite, vedeam altfel lucrurile, şi la început crea discuţii.
Am fost o clasă care am ţinut unii la alţii, aş aminti un merit a fratelui Hrant care ne-a fost mai
mult decât profesor, nu avea abilităţi de profesor, dar avea abilităţi de părinte.
Nu avea o pregătire să-l recomande, însă ştiu că simţea cu noi şi făcea tot ce se poate nu doar
să ne simţim bine, avea grijă cum are grijă tata de noi, ne aducea lucruri. În pregătirea
cursului nu dădea prea mult, aşa simţeam eu, dar acceptam.
Şi ne spunea modul lui de a trăi, ce ne ajuta mai mult. Fratele Doroftei, un om bun, cald,
încerca să ne placă limba engleză, franceză, fratele Popa Mihai a fost schimbat. Fratele Popa
Dumitru cu Spiritul Profetic, Indricău cu Vechiul Testament, Cazan Titu cu Noul Testament,
Lucian Cristescu cu muzica. S-a închegat colectivul, era altă practică, noi eram repartizaţi în
practică la biserici, în Bucureşti.” Suciu Iosif

Respectarea Sabatului subiect de dezbatere controversat la Seminarul Adventist.

Cazurile Titu Ghejan și Dragomir Mircea prezentate de liderii Bisericii Adventiste ca
exemple negative pentru seminariști

382
Interviu cu Lucian Cristescu

611
Adevărata dimensiune a confuziei ce exista în Biserica Adventistă în privința regulior de
respectare a Sabatului o putem deduce din dialogul pe alocuri halucinant dintre responsabilii
Uniunii Adventiste și viitorii pastori ai bisericii pe tema repausului în ziua Sabatului pentru
cei care activează în învățământ ca profesori, copii școlarizați și pentru adventiștii din armată.
Orban Adalbert și-a amintit cu lux de amănunte tensiunea creată în Seminar în contextul
vizitei „vârfurilor” din conducerea Uniunii cu scopul de a prezenta cazul profesorului de
matematică adventist, Titu Ghejan sau a viitorului profesor Ion Gabriel ca un exemplu nociv
de fanatism religios, asta în condițiile în care , acesta nu făcuse decât să respecte unul dintre
principiile fundamentale ale respectării Sabatului și anume interdicția de a nu practica nicio
activitate lucrativă în această zi, acceptată ca zi de odihnă specială pentru majoritatea
adventiștilor de ziua a șaptea. Despre situația profesorului Titu Ghejan am făcut vorbire pe
larg într-un capitol anterior.
Un alt exemplu considerat negativ de către conducerea bisericii și prezentat ca atare în fața
studenților a fost cazul lui Mircea Dragomir, un alt adventist care a făcut închisoare pentru că
a refuzat să facă instrucție sămbăta în armata și pentru refuz de depunere a jurământului. Am
vorbit și despre acest caz în detaliu în această lucrare.
„Linia” conducerii Bisericii Adventiste era congruentă cu cea autorităților comuniste în
privința „relaxării” poziției adventiștilor pe tema regulilor de conduită în ziua Sabatului.
Am demonstrat în ami multe locuri că punctele de vedere ale liderilor bisericii erau
„virusate” de sarcinile primite de aceștia din partea Securității, toată conducerea Uniunii
Adventiste la data desfășurării evenimentelor descrise de pastorul Orban Adalbert fiind
compusă din„ agenți” ai Securității cu mulți ani de experiență de „muncă informativă”.
Primele cuvinte folosite de pastorul Orban Adalbert pentru a descrie sentimentul de
nesiguranță și de disconfort pe tărâmul teologiei și al practicii cu privire la Sabat, este
TEAMA. Exact în zona teologică unde orice viitor pastor trebuia să stea pe argumente foarte
puternice pentru a face față întrebărilor și frământărilor pe un subiect așa de sensibil în
perioada aceea tulbure, acolo, Securitatea, Departamentul Cultelor și atitudinea șovăielnică și
duplicitară a fruntașilor bisericii făceau din respectarea poruncii a patra din Biblie, o chestiune
interpretabilă la vremuri și împrejurări.

„Ne temeam în problema de Sabat, am fost confruntaţi în anul 1 de seminar în faţa noastră
în clasă, le-am adus „scaunele” de la biroul preşedintelui uniunii, tot comitetul uniunii faţă în
faţă cu noi ,15, să ne confrunte în legătură cu situaţia lui Titu Ghejan, Dragomir Mircea, Ion

612
Gabriel, necazuri cu Sabatul toţi, Titu Ghejan şi-a pierdut postul, Ioan Gabriel studiase
muzica dar n-a putut profesa.
Ne-au luat direct, dacă cineva are vreo complicitate cu aceştia să se gândeasca bine acum, să
ne spună pentru că încă avem lista cu candidaţi şi putem lua în continuare candidaţii după
medii.
Peste o săptămână ne întâlnim şi ne spuneţi părerea. Oricum unul sau doi este în legătura cu
Titu Ghejan. Era vizat Cristescu şi încă unul. (pastorul Lucian Cristescu)
Cristescu a primit provocarea şi imediat a intrat în atac şi mi-a spus săptămâna viitoare eu iau
cuvântul.
Îi spun nu lua, că vei zbura din seminar. Nu se poate să ne ameninţe. Nu vorbi, că vei zbura.
Cu o seară înainte îmi spune, mâine va fi o zi mare, voi lua cuvântul. Dar după ce preşedintele
Dumitru Popa a luat cuvântul, dintre voi cine are de spus ceva, am ridicat mâna imediat,
numai că să-l obstrucţionez pe Cristescu, nu ştiam ce voi spune.
E.U. În comitetul Uniunii cine mai era?
O.A. Era Marin Pârvan, fratele Petcu Constantin, Teodor Niculescu, Doroftei Aristide,
Dumitrescu Nelu, încă vreo 2-3.
Luasem cuvântul şi am spus credem în competenţele dumneavoastră, sunteţi părinţii noştri
spirituali, este adevărat că primiţi întrebări de la unii tineri cum e cu Sabatul, credem că
dumneavoastră sunteţi cei mai calificaţi să ne înarmaţi pentru răspunsuri pertinente, corecte,
vă rugăm în acest sens să ne daţi şi din Spiritul Profetic citatele necesare să le folosim în
discuţiile noastre.
Răspunsul a fost, deci n-aveţi încredere în noi?
La prima confruntare. Fratele Popa, a invitat şi pe pastorul Alexe Constantin, a relatat pe scurt
despre cei cu Sabatul. Era din partea Uniunii doar preşedintele Popa. Răspunsul meu a stârnit
indignare, deci nu aveţi încredere în noi, să vă dăm asemenea documente. Ei bine, poziţia
dumitale, ai să dai un asemenea document. Poziţia dumitale în privinţa Sabatului. Au plecat,
le-am spus colegilor fiţi liniştiţi, nu cred că vom mai avea o asemenea întâlnire, nici nu am
mai avut. Fratele Petcu Constantin a mai încercat să atingă tema asta la capelă, să ne convingă
că e o deosebire de activitatea intelectuală în Sabat sau muncă fizică, a dat exemplu cum de
mult garda păzea şi în Sabat templul.
E.U Orientarea în Seminar, mesajul transmis prin conducerea Uniunii, era acela de a nu
promova prin mesaj neparticiparea la şcoală a copiilor. Se încuraja frecventarea şcolii.
O.A. Exact. Cazurile Ghejan, Dragomir, erau date ca exemplu de rătăcire de la linia
bisericii.

613
E.U. Aveţi idee, aceeaşi politiica de promovare era valabilă şi pe vremea fratelui Tăchici,
Florea, era ca o continuare sau în timpul domnului Popa a intervenit această schimbare. De cât
timp credeţi că exista această orientare?
O.A. Nu cunosc perioada preşedenţiei a fratelui Dumitru Florea, dar îmi aduc aminte de
perioda preşedintilor Năilescu, Tăchici, Dumitru Popa, în care Sabatul în felul ăsta era
prezentat. Liberi copiii să frecventeze școala în Sabat. Aşa a fost până la evenimentul
din 1989, a fost linia asta promovată de mulţi pastori în districte şi conducere. Erau
glasuri, nu multe, în favoarea sfiinţirii Sabatului de către părinţi şi copii împreună, am prins
dar puţine persoane care să-mi spună acest lucru. Cel mai clar, direct, fratele Wilhelm la
Cluj,(Moldovan Wilhelm, n.n) s-a referit în „tezaurul” Mărturiilor, vol 2, secţiunea
“Attending the School in the Sabbath”, ce au de făcut copiii şi părinţii. A fost prima ocazie,
dar ca un spin în suflet şi ca o aspiraţie, mai persistă în sufletul unor pastori şi a câtorva dintre
conducătorii de la conferinţă şi uniune.
E.U. Ce a produs acea întâlnire în rândul seminariştilor, aţi avut discuţii cu Cristescu, a
provocat rumoare, au existat consecinţe vreodată, v-a mai cerut documentele, a fost o întâlnire
şi atât? Profesorii care vă predau teologia, vă prezentau aceasta în interpretarea fratelui Petcu,
care spunea…
O.A. Niciodată. Singurul care a insistat cu privire la frecventarea şcolii, a fost Petcu
Constantin. Ceilalţi predau materii la seminar, dar evitau acest subiect. Iar la dogmatic spre
exemplu, fratele Indricău, cand ne-a vb despre Sabat, a vorbit la modul general, temeiuri
biblice dar fără aplicaţie, în acest context fierbinte. Ceilalţi evitau pur şi simplu, din partea
preşedintelui Popa n-a mai fost nici o solicitare în decursul anilor. Colegul Cristescu a rămas
decepţionat pe moment pe urmă a văzut că a fost mai bine. Eu i-am spus, că dacă ar fi luat
cuvântul, l-am fi pierdut. El era nou venit în biserică, nu cunoştea multe lucruri, eu am crescut
aici, cunoşteam mai multe lucruri, suspiciuni, zvonuri, amărăciuni, când unii nu mai erau
prezbiteri pentru că pastorul vedea altfel problemele Sabatului. De exemplu prezbiterul Vasile
Dan nu-şi dădea copiii în şcoală în Sabat, fiul şi fiicele, erau manifestari care ne amărau pe
noi, Cristescu nu era crescut ş trecut prin experienţe el vroia să reformeze biserica într-un
ceas. I-am spus: dacă Duhul Sfânt nu i-a convins pe nişte pastori ani de zile, tu în câteva
minute nici atât n-ai să convingi. Până la urmă şi-a dat seama.

614
Politica conducerii Bisericii Adventiste în privința activității seminariștilor :„Să nu
creăm probleme”
„ Știam de atunci că ceea ce se așteaptă și se dorește din partea autorităților care se ocupă atât
de conducerea cultelor cât și de conducerea oficială pentru că erau două aspecte ale
conducerii bisericii: o declarație oficială despre care toată lumea știa că e gargară și discuțiile
în particular despre misiune, despre literatură cu adevărat, despre activități misionare cu
adevărat, nu simțeam ca o constrângere atunci pentru că nu știam ce e libertatea, dar regula
nescrisă atunci, cu cât nu sunt probleme și reușești să păstrezi să nu se creeze situații
neplăcute, cu atât ești mai competent, ori în realitate atunci când un conducător spiritual
raportează că în timpul serviciului nu s-a întâmplat nimic deosebit el ar trebui practic mazilit
pentru că e pus acolo ca să se întâmple ceva.
Asta era filozofia după care era condus oficial instituția, atât a Seminarului cât și a
Institutului, anume să nu avem probleme, fraților, nu trebuie să avem probleme ca să
putem să ne desfășuram activitatea. Păi tocmai activitatea e aducătoare de probleme, în
momentul în care îți începti activitatea începi să-ți faci probleme.
E.U. Ați fost vreodată chemați de conducerea seminarului, pe atunci cred că era Popa Mihai,
ați fost chemați vreodată și trași la răspundere pentru că să spunem ați depășit măsura cu zelul
evenghelistic și ați creat să zicem, probleme?
I.B. Nu îmi aduc aminte o anumită ocazie, dar aceasta era orientarea, de a pune sub
control, de a controla zelul misionar, ca să nu creeze agitație, ca să nu creeze reclamații,
ca să nu creeze motive de studiu din partea Departamentului Cultelor, noi mai puțin
aveam de-a face cu Securitatea, dar îmi dau seama că în spatele Departamentului,
Securitatea se alimenta copios cu informațiile pe filiera Departamentului Cultelor. Când
eram stagiar, era normal să fi în legătură cu inspectorul teritorial de la culte, ori relația
pastorului cu inspectorul teritorial era de o varietate infinită. În unele locuri îl puteai considera
pe inspector ca fiind de-al nostru pentru că ne vindea o mulțime de ponturi, uite că e plecat
Ceaușescu din țară, acum putem face chestia asta.” 383

„Generația de Aur”de pastori ai Bisericii Adventiste în comunism, anii 1974-1978

383
Ibidem Ioan Buciuman

615
Fragmentul descris mai sus are o semnificație aparte și dacă ne gândim la istoria celor amintiți
mai sus și a colegilor lor de la Seminarul Adventist după intrarea lor în pastorație.
Atitudinea rebelă și critică față de conducerea bisericii erau semne timpurii ale calității de
lider cu care erau înzestrați majoritatea pastorilor din această generație, înzestrări ce i-a
propulsat pe aceștia în vârful comunității adventiste la nivel regional și central
„Am absolvit Institul Teologic Adventist de Ziua a Șaptea din București în 1978 în faimoasa
clasa a celor cincisprezece dintre care mai sunt puțini la ora asta în țară și în lucrare, însă
majoritatea dintre ei au sau am îndeplinit munci de răspundere atât înainte de 89 cât și după
89. Bocăneanu a fost într-o vreme consilier la Uniune, apoi secretar la Uniune, apoi
președintele Uniunii 2 mandate. Revoluția l-a găsit pe fratele Bocăneanu la Uniune, era
consilier pe probleme de tineret și familie, apoi imediat dupa revoluție a fost ales secretar la
Uniune, a fost 5 ani secretar, pana în 95 a fost secretar, în1995-2005 a fost zece ani de zile
președintele Uniunii. Adalbert Orban a fost imediat după revoluție profesor de teologie
sistematică la Institutul Teologic, cred că și acum este profesor onorific de teologie
sistematică dar nu mai activează, Peicu Virgil care a fost ales președinte la Conferința Oltenia
timp de vreo 3 mandate cu o întrerupere a fost în această funcție, apoi Petre Teofil care a avut
vreo 4 mandate de președinte la Conferința Muntenia, Suciu Iosif care iarăși a fost vreo 3
mandate la Transilvania de Nord președinte, Popescu Costel care acum este director la Liceul
Teologic din Craiova, Memete Pavel care a fost multă vreme trezorier la Banat, cam asta este
clasa noastră, mai este Stelian Iacob, care a fost membru în comitetul Adunării Generale ca
pastor trimis din România, Daniel Geantă a fost Trezorier la conferința Oltenia penru o
vreme, cam aceștia au fost colegii noștri de clasă. Am făcut parte din această generație în
perioada 84-89 am fost secretar la Conferința Moldova cu sediul la Bacău, în perioada 1990-
2000, două mandate, am fost consilier al tineretului la Uniune, la sfârșitul mandatului am fost
o sesiune președinte la Conferința Banat,1998-2001 am fost președinte și la Conferința Banat,
în ciuda faptului că mi-am păstrat și responsabilitatea de la Uniune la Tineret, în 2000 am fost
ales secretar la Asociația Pastorală la Uniune și în 2005 mi-am încetat activitatea
administrativă, din 2005 activez ca pastor, pentru o vreme în comunitatea Labirint, perioadă
în care am construit o biserică nouă în partea de răsarit a orașului, actualmente păstoresc
această biserică nouă pe care am înființat-o, actualmente este și un nou district, pe care am
bucuria să îl păstoresc și să îl dezvolt.”

616
Am adăuga la lista de personalități ai generației 1978 pe cel mai„ rebel” dintre aceștia,
pastorul Lucian Cristescu, personaj charismatic, un evanghelist cu mare succes la public, a
condus cea mai mare evanghelizare după anul 1990, transmisă prin satelit, „Galileanul”, srie
de conferințe ce s-au bucurat de un imens succes în mediul neoprotestant deoarece postul de
televiziune Speranța TV a transmis în direct acest eveniment. Lucian Cristescu s-a implicat și
în administrația Bisericii Adventiste, a condus în calitate de președinte Conferința
Transilvania de Sud după anul 2010.

Seminarul Teologic Adventist „cuib” de pregătire a traficanților de literatură sprijiniți

de oameni din Securitate

Așa cum amintea Sima Maria, în cartea ei autobiografică, într-un fragment citat mai sus,
munca de multiplicare a materialelor religioase a fost susținută și de viitorii pastori, elevi la
Seminar care și-au găsit sprijin chiar în oameni din sistemul comunist, cointeresați material,
despre care nu știm însă precis dacă făceau cu adevărat parte din structura ofițerilor activi ai
Securității

„E.U. În seminar aţi fost învăţat să fiţi reţinut sau să faceţi „lucrare ”cum vă vine la îndemână,
cum aţi fost?
S.I. Nu s-a discutat asta în seminar. Noi făceam din primul an, aveam nişte filiere de a
multiplica nişte cărţi. Şi aici era “Spiritul profetic”, erau nişte oferte de oameni, care ştiau că
suntem interesaţi, erau din biserică, nu ştiu de unde făceau rost. Aflasem şi ştiusem că lucrau
pe copiatorul securităţii.
E.U. Ce cărţi se copiau?
S.I. “Spiritul profetic”, la un moment dat era “Mărturii speciale pentru predicatori”, o carte
foarte specială. După aceea, cărti de cântări cu note, fără note, “Hristos Lumina Lumii”,
“Patriarhi şi Profeţi”, „Parabolele Domnului Isus Hristos” , ce nu era la îndemână.
La un moment dat ”Parabolele ” apăruseră dar nu era îndeajuns.
E.U. Dumneavoastră le redistribuiaţi ca şi student în biserici?
S.I. Da, noi le comandam, costau mult însă. Dar nu era o problemă, doar să fie cărţi.
E.U. Deci lumea era dornică să citească.
S.I. Da, cărţile erau o problemă, dar încet încet…multe cărţi erau bătute la maşină. Era atunci
unul Horea, stătea la noi în apartament unde stăteam eu în gazdă şi toată ziua ţăcănea la
maşină cărţi. Apoi cursurile le făceam la maşina toate. Eram înţeleşi cu alţi colegi, făceam în

617
mai multe exemplare. Alţii făceau pt noi. Am primit o maşină de la Uniune, după aceea am
reuşit să-mi cumpăr maşina mea. ” 384

Atmosfera la Seminar din perspectiva pastorului Lucian Cristescu

„Pe baza hotărârii Departamentului, cei cu educație superioară au fost tăiați. După două
săptămâni am primit telefon să mă prezint la școală că am intrat, am aflat ulterior că era o
luptă între Departament care spunea ”nu” și Uniunea noastră care spunea ”doar primii doi” eu
și fratele Orban.
E.U. Spuneați că o contribuție a avut-o chiar Dumitru Popa la această decizie.
L.C. Da, pentru că el ar fi putut spune ”nu”, deci Dumitru Popa a fost unul care a promovat
ideea ca cei mai buni să fie acolo, chiar s-a luptat pentru noi. Așa a început istoria mea la
Seminar.
E.U. Vroiam să vă întreb, în dialogul pe care l-am avut cu Orban, el îmi povestea despre
atmosfera la Institut și despre paradoxurile Institutului din acea vreme. Spunea că pe de o
parte Biserica forma acolo viitori pastori, adică evangheliști, misionari, însă mesajul pe care-l
primeau studenții de la Mihail Popa, de la Dumitru Popa, de la conducători era în general ”fiți
foarte precauți”. Cum înțelegeați dumneavoastră mesajul, pe de o parte noi ne pregătim să
evanghelizăm lumea, țara în speță și pe de altă parte fiți atenți să nu deranjați...
L.C. În opinia mea ele nu sunt exclusive, nu sunt antagonice, atmosfera de la Seminar pentru
mine a fost deosebită, nu atât pentru input-ul profesorilor ci pentru studenți. Cred că la data
aceea existau două categorii de elevi, cei dornici de reformă, de ridicare a steagului iar alții
din inerția unei vieți adventiste, în continuarea unei linii oarecum molcome. Eram cam 50-50,
iar dintre toți m-a impresionat Aristide Doroftei, a fost un om cald și iubitor. Dumitru Popa
avea o atmosferă glaciară, nu se deschidea pe loc, eram mai sever.
E.U. El ce curs preda?
L.C. Istoria adventă, specificul adventist.
E.U. Erau în vremea aceea câteva subiecte sensibile în Biserică și într-un fel sau altul
Seminarul ar fi trebuit să vă pregătească să răspundeți la aceste subiecte. Autoritățile aveau
nevoie de exemplu să îndemne comunitățile să-și trimită copiii la școală, îm armată să meargă
frații sâmbăta la instrucție, cum abordați dumneavoastră această problemă cu profesorii care
erau și conducătorii Bisericii?
L.C. Nu abordam.

384
Ibidem Iosif Suciu

618
E.U. În nici un fel?
L.C. Explicit nu.
E.U. Și cu ce mesaj ați mers în Biserică?
L.C. Nu școala a avut un rol ci grupul. Singurul subiect care s-a prelucrat vreodată a fost cel
cu armata. Un coleg a fost scos din cursuri și trimis să-și facă un an și jumătate sau doi în
armată. Am găsit acolo cartea ”Adventiștii de ziua a șaptea în război”.
E.U. Și care era poziția cărții?
L.C. Necombatanță cu orice preț...
E.U. Nu a fost o situație mai tensionată pe această temă? Întreb în contextul în care liderii
Bisericii mai importanți, oameni verticali dealtfel, ca Dumitru Florea sau Ștefan Demetrescu
fuseseră cu diferite grade în Armata Română sau Vasile Cojea și alții. Nu a fost o tensiune
legată de această chestiune, ei fiind cei care au fost parte într-un război?
L.C. Nu, nu cunosc nimic. Cert este că în clasă exista o unitate, a celor care știam că suntem
în rezistență, unii mai vizibili, alții mai în umbră, dar toți eram un pachet. În anul trei dacă nu
mă înșel am găsit o carte foarte buna, ”Creaționism sau evoluționism” și am vrut să o edităm,
să o răspândim, am strâns bani, fiecare a dat cât a putut. Am împânzit toate centrele
universitare, ne-am recuperat banii și am dat la toți înapoi.
E.U. Deci în 1976-1977 ați luat această carte ”Creaționism vs evoluționism” tradusă de Maria
Sima și cum le-ați multiplicat?
L.C. Printr-o relație pe care o avea un coleg de-al nostru cu un securist în subsolurile
Securității.
E.U. Care era numele fratelui?
L.C. Cezar Sprianu, cărțile erau 1500, un tiraj bunicel, cert e că fiecare din cei 15 câți eram
plus anii mai mici, am luat și am distribuit prin toată țara și au adus banii înapoi băieții de la
vânzare bucată cu bucată de la cei care știau că sunt în mediul intelectual. Ăsta era spiritul
anului și spiritul colegilor și noi știam că suntem în rezistență, înțelegeam jocul cu perdea al
celor din conducere.
E.U. Cine erau acei colegi din rezistență?
L.C. Colegii din anul meu, în prima linie Petre Teofil, Buciuman Ioan, Petcu Virgil, Albert,
Bucăneanu, Pavel mai erau și alți colegi dar nu erau atât de vizibili.
E.U. Ați spus că încerca conducerea Bisericii să facă jocul acesta al ponderării acestei mișcări,
nu ați avut necazuri din cauza răspândirii acestea de literatură, că bănuiesc că nu ați cerut voie
cuiva nici să strângeți bani nici să le răspândiți.

619
L.C. Nimeni n-a știut ce am făcut. Mai dau exemplu un caz pe care îl folosesc în predicile
mele: Petre Teofil n-avea unde locui și stătea în mansarda unde mă mutasem cu proaspăta
mea soție și cineva a anunțat, nu știu pe ce filieră, că există o valiză de Biblii ce trebuie adusă
din Sibiu în București și știu că a plecat seara Petre Teofil din București, a luat valiza de biblii
de la adresa respectivă și s-a făcut noaptea când trebuia să se întoarcă și în zori stătea la
marginea unei șosele făcând cu mâna unei mașini să-l ducă la gară. Geamantanul plin de
biblii, erau geamantane mari la vremea aceea, eu îl rugasem să aducă și niște partituri
muzicale de la nu știu cine. O mașină binevoitoare oprește, ”unde vă duc?”, ”la gara” și ”cine
ești, ce ai aicea?” și scoate documentul, era ofițer de Securitate șoferul. ”Niște partituri
muzicale, despre muzică..” ”Eu vreau să le văd!” Se oprește mașina undeva, omul iese afară,
deschide portbagajul, deschide bietul Teofil geanta, în față erau partiturile muzicale. Omul n-a
pus mâna, a văzut că era muzică, inchide și zice ”Hai la gară” l-a ajutat să ducă valiza în tren,
asta a fost o minune.
E.U. În intervalul Seminarului ați avut șicane din partea autorităților prin intermediul
conducerii Bisericii?
L.C. Nu, eram doar avertizați să nu predicăm, să ne ținem de scriptură, cu închiderea lui Titu
a fost o oarecare... Eu am avut doar două, trei situații în seminar când am fost confruntat cu
Armata, în anul 1 am fost chemat, recrutat, în 75, chemat să vin la Comisariat, am spus că
sunt student la Teologie, am adus documentul, ok, ”Când termini, atunci faci armata”. În anul
trei, prin aprilie, m-au rechemat, cu determinarea de a mă încorpora. Căpitanul Lung Perdean
a fost destul de contrariat că l-am păcălit pentru că i-am spus că am terminat Conservatorul și
fac a doua facultate, că ăsta era doar seminar, nu era facultate, mi-a dat pe joi ordinul de
încorporare, să-i aduc dovadă de la șefi. Și atunci m-am dus, sigur, cu încrederea că dumnezeu
mă conduce, la Mișu Popa, directorul seminarului și i-am spus că am trei zile și ce se
întâmplă. El avea un dar de a crea tensiune ”E, te-ncalță, te-ncalță!” Până la urmă mi-a dat un
document de la Departamentul Cultelor, cum că sunt scutit de Armată, până termin Seminarul
să nu mă ia, m-am dus cu foaia aceea, i-am prezentat lui Perdean, ăsta a fost mulțumit, m-a
amânat
E.U. Aș vrea să vorbim despre un episod pe care l-am găsit în fondul documentar al dosarelor
Securității și nu am găsit nici un martor ocular. Aș vrea să vorbim despre cazul Grant, despre
evenimentele dramatice pentru Biserica de atunci ale demolării acelei biserici, sau cel puțin
așa le-am perceput eu din dosar sau din notele informative care sunt acolo și care vorbeau de

620
o stare de spirit agitată legată de acele evenimente, sigur, făcând o scurtă trecere către
momentul în care intrați în pastorație.”385

Interdicții pentru viitorii pastori de a se căsători în timpul desfășurării studiilor la

Seminar

Pastorul Suciu Iosif ne-a relatat un episod relevant din viața viiitorilor pastori în timpul
Seminarului ce descrie atmosfera destul de cazonă, rigidă, ce domnea în timpul mandatului de
director al acestei instituții, Mihail Popa, fratele de sânge a celui mai longeviv președinte de
Uniune din perioada comunismului.

„Ideea e că atunci când am venit de la înmormântare, am trecut de la Mureş, viitorul socru

oarecum, era şi el bolnav. La înmormântare fusese şi Mihail Popa, directorul şcolii de atunci,
venisem la şcoală, totul ok, după înmormântare la vreo două luni, am primit o telegramă de
acasă că socrul murise, soţia nu ştia ce să facă, mă gândeam ce să fac, nu puteam să merg la
înmormântare.
Fratele Popa bănuia el ceva, am fost cu soţia şi cu o familie şi era şi el acolo.
Dar nu a zis nimic. Şi când i-am zis că vreau să merg la Mureş, mă tot întreba de ce, am o
problemă, a murit cineva. Mi-a zis să spun tot, şi i-am zis şi am plecat. Dar era o stricteţe,
când pleca Mişu Popa în delegaţie, fratele Doroftei care ştia de interdicţie afişau pe geam câte
o etichetă: ”primim cereri în căsătorie, şi erau liberi să vină, până atunci nu. Lucian s-a
căsătorit după vacanţă după anul 3. După aceea a fost vizita fratelui Pierson, în 74, parcă s-a
înmuiat de atunci. Noi ştiam deja engleza, l-am întrebat cum e în altă parte. A inceput să râdă
când a auzit că la noi nu ne puteam căsători.
Dar a trecut, am avut o întâlnire nostimă, la sfârşitul anului seminar, cam toţi am fost cu
prietenele, care n-am fost căsătoriţi, la serbare, toţi am mers în Herăstrău. La întâlnirea asta a
fost fratele Dumitrescu. Atunci s-a spus tot.”386
Tensiuni la Seminarul Adventist între Dumitru Popa și Moldovan Wilhelm
Fostul pastor Ștefan Bratosin ne-a povestit cu multă deschidere câteva episoade din viața
Seminarului Adventist la care a fost martor ocular ce decopertează episoade necunoscute din
istoria acestei instituții devoalând relațiile de putere din interior și consecințele acestuia
asupra seminariștilor.

385
Ibidem Lucian Cristescu
386
Interviu cu Iosif Suciu

621
S.B. „Seminarul a fost o perioadă foarte interesantă, între noi colegii , au fost fricțiuni între
Moldovan(Wilhelm n.n) și președinte(Dumitru Popa) cei care dirijau și Faluveghi, am avut
seria cea mai privilegiată din toată istoria, am avut profesori extraordinari, a imprimat o
oarecare rigoare intelectuală, am fost montaţi împotriva lui, la un moment dat, ca să-I dăm în
cap, adică am fost manipulaţi total, unul care a fost foarte dur cu el a fost Pavel Boeru.
Manipulaţi de conducerea Uniunii prin colegi de-ai noştri.
E.U Erau rude cu cei din conducere?
S.B. Nu ştiu dacă neapărat rude dar era o apropiere de o anumită natură, pentru că nu eram
trataţi în acelaşi fel. Era un tratament de privilegiat faţă de mine de exemplu.
H.B. În ce constă?

Dumitru Popa, acuzat de tratament discriminatoriu. Mărturia lui Ștefan Bratosin

coincide cu cea a lui Iosif Suciu în această privință
S.B. De pildă, dacă îi venea prietena, ceea ce era interzis în seminar, Popa Dumitru îi dădea
maşina să meargă la aeroport să îşi ia prietena, să o aducă. Eu când am cerut să mă duc la
logodna surorii mele cu maşina mea, mi s-a spus „nu te duci Ştefănică”.
E.U. Sunt alte mărturii ale unor pastori cu o generaţie mai înainte, dl Buciuman Ioan îmi
spunea că nu i-a dat voie Dumitru Popa să meargă la nunta surorii lui. Sunt foarte mulţi care
spun că era un preşedinte intransigent şi cu anumită apetenţă pt anumite grupuri dintre pastori
şi pentru alţii nu, deci nu spuneţi ceva nou.
S.B. De pilda, Dan Viorel, care era prieten cu sora lui Gheresi n-avea acelaşi tratament, la
seminar, eram o serie privilegiată, în schimb au fost unii atacaţi. Era o istorie mai veche acolo.
Între Moldovan şi preşedinte şi, hai să zicem, cei care dirijau, Foluveghi şi așa, în sfârșit,
vorbesc de cei care predau.
H.B. Vouă cum vi s-a transmis? Din ce cauză e Moldovan, „negru”.
E.U. Bine, orogolii, probabil că din cauza asta, probabil că era mândru…
S.B. Problema nu s-a pus așa, s-a pus din punct de vedere doctrinar, e foarte subtilă chestia, a
venit prin unii dintre colegi care i-au acuzat pe ceilalţi, şi, bineînțeles, când faci un zoom pe
….o altă chestie… O altă chestie interesantă: când am început, printre cei care au reuşit, era şi
un oarecare Deliu Crișan, nepotul lui Crişan, fostul preşedinte Pavel Crişan. Acest coleg
venea de la Arad, şi am avut la început printre alţii profesori pe un oarecare Lucian Cristescu,
daca aţi auzit de el.

622
S.B. În momentul ăla Lucian Cristescu ne face o întreagă istorie pentru că Deliu Crişan
venind de la Arad mânca ”țâmp”.
Şi ”țâmpul”, fraţii mei, eu m-am rugat Domnului ca fratele Crişan să nu intre la Seminar dar a
intrat. Rezumat, de faţă cu el, în clasă, vine pauza, Deliu se duce la el şi spune ”ai să pleci de
aici”.
Anul următor, Lucian era pastor la Tulcea, vine Lucian după vreo 6 luni, cu surâsul lui şi intră
şi strigă în clasă la seminar:
”Băieţi, veniţi, mirosiţi hainele mele, miroase a câmp”. Lucian Cristescu a revenit după aceea
şi sunt alte istorii. Astea sunt istorii care spun ceva despre tensiunile care au fost, cum am
știut, cine a știut. Adică erau mult mai complexe, nu erau chiar așa simple: ăsta împotriva lui
ăsta, ăsta…
E.U. Era o concurenţă în rândul profesorilor, pe de altă parte chiar în rândul elevilor de
seminar, viitorii pastori, exista o atmosferă de concurență, simteaţi că această atmosferă era
arbitrată din interior de către Securitate? Ca şi student, aţi simțit că sunteţi controlaţi de o forță
exterioară sau ați simțit-o mai degrabă ca dispute interne, orgolii sau de altă natură?
S.B. Ştiam că sunt canale prin care se dau anumite impulsuri.
E.U. Care erau acele canale?
S.B. Colegii.
E.U. Colegi tineri? Din aceeaşi generaţie? De unde ştiaţi, intuiaţi sau aveaţi informaţii certe că
se întâlneau cu anumite persoane care sunt în legătură cu conducerea Bisericii și care oarecum
fac o politică de cadre, nu, că despre asta discutăm?
S.B. Întâlnire cu cineva nu putea să te vadă, trebuia să fie un concurs de împrejurări prea…nu
puteai să… erau nişte comportamente care pentru unul ca mine erau clare, care a crescut în
biserică, eu ştiam cine e şi ce face, şi de ce pe ăla să-l am în comitet sau nu, şi îl puneam în
comitet că ştiam că spune, şi oricum nu avea ce să spună.387

Mitul „otrăvirii” de către Securitate a unchiului meu, Ungureanu Dumitru, spulberat de

colegii lui de Seminar
În familia mea a fost alimentată timp de mai mulți ani, teoria că unchiul meu , Ungureanu
Dumitru, student la Seminarul Teologic Adventist din București în perioada 1974-1977, ar fi
murit „otrăvit” de Securitate pentru motivul că ar fi reproșat autorităților comuniste lipsa
libertății religioase și interdicțiile impuse „seminariștilor” de a-și propaga în mod liber ideile

387
Ibidem Ștefan Bratosin

623
religioase. Această teorie cu iz conspiraționist a fost intens și constant alimentată de tatăl meu,
Ungureanu Toma, care a pretins că omul desemnat de spital să îi facă autopsia unchiului meu,
ar fi găsit urme de otrăvire. Tragedia trecerii în neființă a unchiului meu Ungureanu Dumitru
ce se pregătea pentru meseria vocațională de pastor a lovit crunt familia mea, mai ales pe
bunica mea, Ungureanu Ana care nu avea să-și mai revină niciodată din șocul pierderii fiului
iubit.
Din mărturiile culese de la mai mulți colegi de Seminar ai unchiului meu, se poate trage
concluzia că decesul colegului lor și a unchiului meu, a survenit din cauza leptospirozei (boală
infecțioasă rară provocată devirusulLeptospira)http://www.csid.ro/dictionar-
medical/leptospiroza--11905373/ ce i-a produs un blocaj renal nerezolvat din punct de vedere
medical și pentru faptul că spitalul nu avea la acel moment un aparat de dializă funcțional
capabil să-i compenseze funcția renală pierdută.
Am căutat cu atenție în arhivele C.N.S.A.S referiri într-un posibil dosar întocmit de fosta
Securitate la viața și activitatea unchiului meu și dacă acesta ar fi devenit „obiectiv” în ochii
Securității. Nu am găsit niciun document sau mărturie care să susțină suspiciunile că unchiul
meu ar fi fost în vizorul poliției secrete comuniste, el a fost descris de toți martorii
intervievați, relevant ca un om liniștit, neconflictual, zelos în credința lui, dornic să cunoască
cadrul legal în care își poate desfășura activitatea religioasă (am găsit o broșură cu …) însă
puțin dispus să intre într-o eventual dispută cu aparatul de represiune a comuniștilor.
„ E.U. E vorba de Ungureanu Dumitru, unchiul meu. V-a povestit că a avut cu Securitatea
probleme?
S.I. Nu, el nu cred că a avut, dar noi nu mergeam la şcoală prea mult, şi el a fost într-o vacanţă
de anul nou, s-a dus la Vatra Dornei, avea o prietenă acolo, Minuţa parcă o chema, şi mi-a
povestit că a fost frumos, când era bolnav, când a venit înapoi şi am văzut că el o lua razna, nu
mai reuşea să vorbească fluent, am întrebat cu Iacob ce facem cu el? Pentru că nu e bine, nu
mergea la şcoală. Era într-o zi de vineri sau joi, am chemat salvarea să-l internăm, medicii l-
au întrebat lucruri, le răspundea întârziat. Erau nişte asistente adventiste care lucrau acolo, şi
ne-au spus că medicii bănuiesc că este o boală caracteristică şobolanilor.
E.U. Leptospiroză….

S.I. Ar fi mâncat probabil mămăligă, din făina peste care au umblat şobolanii bolnavi, i s-au
blocat rinichii, nu ştiau ce să facă, nu aveau dializă. Noi făceam cu rândul lângă el, e rândul
meu să merg în ziua aceea şi atunci se întâmplase, am văzut că nu lucră rinichiul deloc, dar el
deja era în comă, m-au scos afară şi au venit nişte medici, iar noi în dimineaţa aceea,

624
duminică dimineaţa, vineri seara am trimis o telegramă la mama lui, şi am spus urgent să vină
la Bucureşti că Mitică e în spital. A şi venit. Şi pe sâmbătă dimineaţa a fost acolo, şi a stat şi
ea lângă el, şi duminică. Când a venit rândul meu eram cu mama lui pe hol. Au intrat medicii
în salon, mama era serioasă, nu ştia ce se întâmplă. Tot intrau şi ieşeau. Şi a iesit şi asistenta şi
mi-a făcut semn că s-a încheiat. Si mă gândeam ce să spun la mamă. Am luat-o de mână şi i-
am spus, Dumnezeu îngăduie, încercam să o pregătesc, şi când am ajuns la capătul holului,
ne-am pus jos şi i-am zis “Ştiţi, cred că Mitică a plecat la Ceruri, i-am spus: “Sora mea, Mitică
nu mai este”, şi atunci a început să ţipe, au auzit câţiva bolnavi care ştiau, s-a ridicat, dar n-am
lăsat-o, a venit asistenta şi am liniştit-o. Se pregatise înmormântarea şi am mers cu toţii.”388

Prejudecăți față de credința adventistă din partea unor intelectuali-Cazul Ioan Pintea

„S.B. Închei paranteza aceasta, eu l-am cunoscut prin Ioan Pintea,(se referă la Nicolae
Steinhardt n.n) el a fost deputat, s-a ocupat de problema llibertăţii religoase, preot la Bistriţa,
un tip pe care l-am cunoscut prin poezie, eram la seminar, ne-am dus la Maramureş, la Sighet,
acolo fam. Blotor, ştiau că vin şi mă aşteptau de mult, mi-au dat maşina, ei şi-au făcut show-ul
lor în partea cealaltă, eu am fost la biserică sâmbătă, m-am întors înapoi şi am fost cu Ioan
Pintea, dar eu nu îl remarcasem, zice: tu ai spus că eşti student, dar nu ai spus unde, eşti la
teologie? Eu m-am ferit aşa că nu ştii cu cine stai de vorbă, măi ştii ce mă bucur că ne-am
întâlnit, eu am o chestie care mă obsedează, rănile din palmele lui Hristos nu mi le pot scoate
din gând, am început să discutăm, mi-a zis să mă opresc la Bistriţa, în loc să mă duc la
Bucureşti. La miezul nopţii zice să mergem la mine, a trezit-o pe nevasta lui, la 2 noaptea, să
ne facă ceva de mâncare, că vrem să vorbim, mâine dimineaţă Ştefan pleacă. Vorbeam despre
Sabat, eu stăteam pe canapea, şi ei stăteau pe covor, şi am povestit. Violeta îi spunea lui că eu
am dreptate, el zicea: “măi Violeta eu nu zic că nu are dreptate, dar tu nu vezi că toată lumea
ţine duminica?” Între timp a venit pe la Seminar, s-a bucurat, el era prieten cu Steindhardt şi
Ioan Alexandru, aşa l-am cunoscut pe Steindhardt. O altă istorie, la un moment dat câştig un
concurs şi tot cu cineva, Gabriel Cheroiu, îmi zice, mergeam în Moldova, în autobuz cu toţi
premiaţii, zice ce părere ai tu despre secte? Care secte? El zice, uite cum ar fi adventiştii. Îl
intreb dar adventiştii sunt o secta? El zice că da, i-a spus bunicul că la Suceviţa ei au biserică.
Şi ce fac? Fac tot felul de lucruri, se duc acolo, se despoaie, şi zic, măi dar tu îţi închipui că
pot aşa să fie liberi? Nu ştiu, e un mister, dar aşa sunt ei. Nu i-am mai spus nimic. A trecut

388
Ibidem Iosif Suciu

625
timpul, apucasem să-i spun că sunt student la teologie, şi m-a cautat peste tot, că nu i-am mai
dat nici o adresă, nu m-a căutat la adventişti, mă întâlnesc după vreun an şi ceva cu el la
Luceafărul, şi zice, măi Ştefane, de când te caut, fiind un tip foarte finuţ nu mi-a pus
întrebarea la ce Teologie sunt. Şi atunci vine cineva de la Conferinţa generală, am mers la
Grant, el era student la română-engleză, eu zic hai să vi să vezi unde merg la biserică, l-am
dus la Grant, a ascultat,, scria mare Biserica Adventistă, n-a văzut nimic, a intrat acolo, a
ascultat şi după aia s-a dus acasă şi i-a povestit Marianei că a fost extraordinar. După aceea
zice să vin la Înviere la Patriarhie, erau securiştii. Seara am stat acasă, am mâncat ouă. Ceea
ce nu face un pastor sănătos la minte, şi am discutat până dimineaţa şi după aceea l-am dus
din nou la Crinu, făceam practică acolo, a fost în Sabat ora muzicală legată de Paşte, a fost
program fain. Nici acolo n-a văzut nimic. Şi mai târziu, a venit vorba şi l-am întrebat tu ştii de
ce nu ţi-am spus, nu ştia. Pentru că tu mi-ai zis că adventiştii sunt o sectă. Eu, nu am zis
niciodată aşa ceva. Eu te cunosc foarte bine. Cum să fie un adventist, sectant…”389

XIII CONSTRUIREA DE BISERICI ADVENTISTE ÎN COMUNISM-Studii de Caz

1.Construirea Bisericii Adventiste „6 Martie” comuna Slătioara județul Tulcea

„ L.C. Cred că în 10 martie 1986 am fost adus din Tulcea, tot disciplinar mi s-a spus, să fiu
sub ochii lor, să nu fac năzbâtii.
E.U. În ce localitate?
L.C. În localitatea 6 Martie, acum se numește Sălcioara.
E.U. Acolo ați înființat prima biserică ca pastor?
L.C. Nu, erau patru biserici în districtul meu, 2 în Tulcea și 2 din județul Constanța, iar
biserica aceasta era cea mai mare, de pe malul lacului.... Erau circa 124 membri, vreo 40 de
copii și stăteau într-o casă lungă, un fel de vagon extins și atunci s-a luat hotărârea, dacă
acceptam eu, să pornească la construirea unei noi biserici. Istoria este foarte frumoasă, e
lungă, a început în toamna lui 84, în trei luni de zile.
Vreau să spun un lucru bun despre Dumitru Popa, m-am dus cu planul arhitectului
adventist Gigel Petrescu, i-am arătat proiectul, el m-a încurajat fără vorbe, a spus:
”Fă ce știi, ce poți, eu nu știu nimic!”.

389
Ibidem Ștefan Bratosin

626
Am demolat biserica veche, înainte săpasem șanțuri în biserică și am ridicat zidurile până la
un anumit nivel, când după zece zile de Mare Adunare Națională, organele locale află de
isprava noastră. A intervenit Poliția, Securitatea și au stabilit vinovații, erau cei din comitet,
au dat o amendă de 15-20 000 lei, a plătit-o Biserica, eu n-am plătit nimic.390

390
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 163597, f 98, 99

627
628
E.U. Era una dintre practicile vremii, ca cineva să ia amendă și în felul ăsta să se stingă.
Ați spus de aportul lui Dumitru Popa, în ce fel a sprijinit această chestiune?
L.C. Prin faptul că a știut și m-a susținut moral, n-a fost omul care să mă reclame, să
dea cu bâta după mine, nu pot spune că eram omul care era simpatizat de el, dar mă
respecta, a luptat pentru mine...

629
E.U. În practica sistemului fiecare pastor se descurca pe cont propriu, se descurcau cu ajutorul
unor frați din comunități întreprinzători care îl știau pe Primul Secretar, președintele
Consiliului Județean și cu niște bani îi făceau să închidă ochii și doar așa se putea construi.
L.C. Absolut. Cert este că pe atunci suna noaptea pe la unu, două telefonul. Îl ridicam și
înjurături birjerești, nu am cuvinte. Puneam receptorul jos, suna din nou...
E.U. V-ați și întâlnit în perioada aceasta cu un Securist care să vă fi amenințat?
L.C. Minunat, nu, însă când eram în piața publică și vorbeam cu un cetățean, fiu de adventist,
care făcea rost de materiale, a trecut pe lângă noi un individ în salopetă și îmi spune că ”Ăsta
e securist”. Securistul a venit după aceea la el și i-a spus ”Știi cine e ăsta? E popa
adventiștilor, are relații mari sus”.
Nu știu, nu m-a chemat nimeni toată perioada asta, dumnezeu i-a făcut să se teamă, era
impresia asta, că am relații mari sus. Odată a mai venit un frate la mine la biserică, nu dau
nume, din comunitatea 6 Martie, care a zis:”Frate, eu am fost informator, m-au închis ăștia”
. A plecat liniștit, mângâiat, bineînțeles că și-a descărcat povara, a venit să se spovedească
pastorului că l-au prins ăștia și a venit să dea niște declarații. Și atâta tot. În 1986 m-au dus pe
motiv disciplinar că am construit o biserică și nu oricare, ci una uriașă, cu un subsol, cu o aula
care era între parter și sala la înălțime.391

Biserica din 6 Martie a fost construită datorită „plocoanelor” care au făcut autoritățile
comuniste să închidă ochii

”Surpriza mea a fost că marile evenimete care au marcat istoricul meu din districtul Tulcea,
cu o rază de, sau cu un diametru de 100 și ceva de kilometri la data aceea, mari evenimente nu
apar și asta iarăși arată cât de subțire era activitatea acestor indivizi. Când noi am construit
biserica de la 6 Martie, acum se numește comuna, satul Sălcioara, comuna Jurilovca, au fost
evenimente mari, cu ocazia aceea am fost urmărit, au venit special să mă prindă în flagrant și
tocmai atunci mașina n-a mai vrut să pornească și n-am mai putut ajunge de exemplu, dar
toate aceste lucruri nu apar în dosar, iar atunci când s-a construit biserica, printr-o relație...un
croitor care, o doamnă croitoreasă care lucra, presupun benevol pentru soția secretarului, nu
secretarului de partid, ci a secretarului Consiliului Județean, administrator, acesta cumva cred
că mi-a ținut spatele și a spus: „Urcați repede, eu nu știu nimic, faceți repede, acum cât e
Congresul”, al nu știu câtelea, al 16-lea sau al 17-lea al Partidului Comunist, era în toamnă

391
Interviu cu Lucian Cristescu

630
anul optzeci și patru, dacă nu mă-nșel. Ei, și aceste episoade lipsesc cu desăvârșire, erau
urmăriți indivizii, vis-a-vis de materialele pe care le aduceam, pentru că nu existau materiale
și tot prin relații, plocoane, apărea câte o mașină încărcată, descărca și dispărea în ceață.
EU: Ce însemna ploconul, înseamnă că mai dădeați la inspectorul de culte câte ceva, asta
înseamnă plocon, sau muncă în folosul lor?
LC: Vă spun, că niciodată, fiind și tânăr și stând în zonă, n-a fost cazul să dau eu ceva, dar
când se dădea plocon însemna un miel tăiat, niște damigene cu vin, pește, șalau nu știu de
unde și bani, dar vă spun, n-am fost în situația asta, însă erau unii care făceau vizite la
împurternicitul, așa se chema, împuternicitul cultelor și omul acela
EU: Împuternicitul cum se chema, cel care se ocupa de dumneavoastră.

LC: Nu mai știu, nu mai cunosc, pentru că împuternicitul Tulcei era la Constanța, dar nici n-
am avut contacte cu el.
EU: Am înțeles, membri bisericii erau cei care aranjau aceste contacte, care erau mai influenți
presupun...
LC: Erau din biserică, care stabileau o relație fie pentru că-l cunoșteau direct, fie prin
pârghiile altor – lanțul slăbiciunilor - altor personalități, care fie știau poștașii, fie ne favorizau
să punem la cale o întâlnire, fie dădeau adresele unde să ducem, deci chestii de genul acesta,
erau oamenii locului, care știau fisurile, porțile...unde puteau apela.
EU: Mai era o altă practică, cel puțin am întâlnit-o în mărturiile unor alți credincioși adventiști
și anume în momentul în care se construia ilegal, în baza unei autorizații de reparație o
anumită biserică...
LC: Noi nici aceea n-am avut-o.
EU: Ok, un caz special. Am înțeles și vreau să vă întreb dacă v-ați confruntat, puteți să-mi
confirmați dacă era o înțelegere la nivelul conducerii bisericii locale, regionale și centrale ca
unul dintre membri bisericii să se sacrifice, să ia amenda pe el și în felul ăsta să scape
pastorul, conferința și cumva acea amendă era plătită de toată comunitatea și așa se..
LC: Hai să-ți răspund. Când noi am construit biserica aceea, a fost o biserică impresionantă
într-un sat nici măcar comună, cu trei niveluri.
EU: Vă referiți la cea de la 6 Mai?
LC: Exact, 6 Martie.
EU: 6 martie, pardon.
LC: Vreau să vă spun că am pornit cu ideea, sau așa a fost comunicat, că facem toalete, sau
trebuia să adaugăm, pentru asta nu trebuia autorizație. Foarte pe scurt, s-au dărâmat zidurile

631
interioare, s-au săpat șanțuri, în interiorul bisericii, biserica de afară părea intactă și în câteva
zile, în zilele congresului de partid, au fost dărâmate zidurile și au început să crească din
pământ ziduri noi, dar când, știu eu, au trecut vreo opt zile, în timpul congresului nimeni nu
mișca, toți erau atenți la alte primejdii din partea agenturilor străine, iar când a trecut valul
congresului și când a devenit vizibil ce se întâmpla la adventiști, eu nu eram atunci acolo, au
venit polițaiul, secretarul de la partid și încă cineva parcă de acolo de la județ, au analizat ...și
era un principiu că dacă o casa este acoperită, chiar fără autorizare, să nu fie demolată și în
final ne-au dat o amendă tuturor care eram implicați, parcă 4000 lei, la nu știu câți oameni,
eram 10 sau 11 oameni considerați vinovați, inclusiv eu. Eu primisem parcă vreo douășpe mii
și restul se împărțea... La data aceea o mașină Dacia costa 60-70.000 lei, deci era o sumă
mare, dar toți știam că dacă plătim amenda, totul era oficializat și am scăpat.
EU: Ați avut banii, sau cum ați procedat?
LC: Eu n-am plătit, că nu aveam bani, dar biserica a strâns, eram pregătiți, fiecare a pus și au
ieșit banii.
EU: Aha, deci asta era sacrificiu plătit, pentru că știați că nu aveți niciun fel de autorizație.
LC: Corect. Da bineînțeles.”392

2.Construirea Bisericii Adventiste din Galați

Secretarul Consiliului Județean de la Galați a „închis ochii” la construirea Bisericii

Adventiste din oraș
[…]„ I.B. Cred că chiar mai mult decât atât. La unii dintre ei chiar am văzut bunăvoință de a
ne ajuta. Unii erau chiar dornici să ne ajute, iar faptul că le ofeream anumite cadouri
consideram o chestie de bun simț și o chestie de bună cuviință. Îți povestesc o altă situație.
Eram la conferința Bacău și aveam o problemă de rezolvat la Galați.

Prezbiterul bisericii din Galați era șef de formație în construcții, lucra de fapt în construcții
industriale, dar fiind în construcție normal că a ajuns să-i facă oareșce lucrări secretarului
Consiliului Județului Galați.
Și, discutând el cu Secretarul Județului – secretarul se ocupa de problema cultelor, deci în
Consiliul Județean secretarul era cel care se ocupa de problema cultelor, dar acum era și
inspectorul de la culte, care era mult mai mic decât secretarul Consiliului, dar aici era o mare

392
Ibidem Lucian Cristescu

632
problemă: inspectorul de la culte era omul pe față al Securității, iar secretarul Consiliului
Județean știa chestia asta.
Și știa că în momentul în care ne apucăm de această treabă ăsta imediat află pentru că sigur
avea informatori, deci asta era luat din capul locului în calcul că nu poți să faci ceva fără să se
știe.
Se va ști! Problema se punea: bun, ce faci atunci când băieții încep să bombănească?!
Că se întâmplă ceva care nu e legal, mă rog, nu e autorizat și așa mai departe...
Și tocmai Ceaușescu pleca undeva în străinătate și secretarul de la Județ i-a dat
semnalul presbiterului: aveți la dispoziție zece zile să „rezolvați problema”.
Adică ce însemna „să rezolvați problema”?

Să dai acoperișul jos, să torni o placă și să ridici un nou acoperiș și o nouă reconfigurare a
bisericii din Grădina 13 din Galați, că asta e adresa bisericii de acolo, din Galați.
Eu am fost personal acolo pe șantier, cu târnăcopul și cu barosul am contribuit la demolarea
ce trebuia demolat și frații lucrau cu o însuflețire ieșită din comun în așa fel încât toată
lucrarea a fost bine pusă la punct.
În momentul în care a venit Inspectorul de la Culte, care știam că-i „omul” Securității,
acoperișul era pus.
Noi știam lecția: dacă acoperișul este pus, nu-l mai demolează, nu se mai întâmplă nimic,
trebuie să fie mult prea ambițios statul ca să-l demoleze, mai ales că aveam în spate pe
Secretarul Consiliului Județan.
Sigur că, în mod oficial, secretarul Consiliului Județean l-a chemat la ordine pe
inspector și pe noi și în fața noastră l-a făcut pe Inspectorul de Culte troacă de porci,
despre incompetența lui de a veghea asupra legalității desfășurării lucrurilor, dar nouă
ne venea să râdem pentru că totul era o mascaradă că doar el știa despre ce este vorba
Iar inspectorul de la culte se simțea ca ultimul om pentru că nu a fost în stare să vegheze
pentru ca să se respecte disciplina în construcții, pam pam pam pam...
Și după ce l-a făcut pe ăsta în fața noastră troacă de porci – că mie mi-era și milă de bietul
Inspector al Cultelor, dar el a vrut să-i dea o lecție pentru că îl turna și pe el, deși el era mai
mare în partid și nu prea avea ce să-i facă, partidul era mai mare decât securitatea.
După aceea a spus: ”Domnu Buciuman” – că eram delegatul Conferinței acolo, Stelian Iacob
era pastor local și eu îl asistam de la Conferință, dar nu noi eram piese turnantă, ci presbiterul
de fapt că el are relația lui și era și presbiterul cu noi și a zis:

633
”Domnilor, vă rog să vă prezentați în șantier. Într-o jumate de oră eu vin acolo și stabilim la
fața locului ce facem”. Am mers repede în șantier, oamenii încă mai lucrau acolo, i-am
îngrămădit pe toți într-o cameră și am spus:
”Aveți aici o oră de rugăciune până când noi rezolvăm problema cu autoritățile, care într-o
jumate de oră vin aici, la fața locului. Exact la ora respectivă s-a oprit mașina la poartă, a
intrat bățos Secretarul, s-a uitat fluierând în dreapta și-n stânga, în spatele lui, în mod
corespunzător, în formație, Inspectorul și ceilalți de la consiliu.
Înaintează până spre capătul curții, eu îi dau câteva explicații, de ce a trebuit să consolidăm
zidul ăsta pentru că aici dedesubt este o hrubă și se dărâmă și e siguranță, aici sunt 300 de
închinători și noi trebuie să creăm condiții cât se poate de bune pentru că asta este misiunea
noastră.
El s-a uitat la mine fix, a zâmbit așa ușor și a zis:
”Rămâne”. Și a plecat. Asta e tot ceea ce a spus. Ei, asta nu știu s-o mai categorisesc. Mai
târziu a fost invitat la diverse Evanghelizări și și-a adus aminte cu plăcere de episodul
respectiv că el a rămas în politică și după căderea regimului, mai ales avea poporul care știa
cine este omul ăsta, știa că el, din gură spunea una că așa trebuia spus, dar în realitate puteai
să faci destul de multe de care aveai nevoie să le faci.
În condițiile astea se făceau construcții, în condițiile astea se făceau și evanghelizări, în
condițiile astea se făceau botezuri. Eu n-am prins vremea în care aveai nevoie de
aprobare din partea inspectorului de liste de oameni pe care vrei să îi botezi. S-a abolit
chestia asta, eu am fost hirotonit pastor în Petroșani, în februarie 1984 și la vremea
aceea nu ne mai cereau inspectorii listele acelea, cred că după 80 nu se mai cerea chestia
asta. Oricum, la Sibiu eu nu cred că vreodată mi-a cerut cineva vreo listă pentru botez.
Eu eram pastor stagiar și nu avea nimeni treabă cu mine, eram destul de mic.393

3.Povestea contruirii Bisericii Adventiste din Ocna-Mureș

Construirea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Ocna-Mureș este strâns legată de
eroismul și spiritual de sacrificiu a medicului Emil Androne, una dintre personalitățile cele
mai importante din comunitatea adventistă din această localitate dar și un medic foarte
apreciat pentru modul în care își îngrijește pacienții. Domnia sa a avut amabilitatea să ne

393
Interviu cu Ion Buciuman

634
descrie cu lux de amănunte calvarul prin care a trecut pentru a construi o clădire pentru
comunitatea adventistă aflată în expansiune după anii 1980.

Medicul Androne și pastorul local, intimidați și amenințați de Inspectorul Direcției

Sanitare din Alba-Iulia

„Atunci când am venit eu erau trei-patru, în 1984 s-a cumpărat o clădire să facem o
comunitate. Construcţia mergea repede, dar nu pe planurile chiar care erau.
Aveam un „ghimpe” lângă locul unde construiam care făcuse armata cu primul secretar, şi
mereu îi spunea că ce face doctorul, „cazemată” îi iau soarele, şi am fost chemat la primul
secretar, la judeţ.
Chiar vinerea m-a chemat, şi nu m-am dus pentru că duminică aveam în plan să turnăm placa
de deasupra. Şi mai bine nu m-am dus. Am turnat, dacă a văzut că nu m-am dus m-au chemat
la Direcţia Sanitară, că cum am îndrăznit să nu mă duc, m-am dus atunci cu un inspector.
Între timp l-am anunţat şi pe pastorul Aldea Traian. Am intrat acolo, s-a repezit la mine cum
am îndrăznit să nu mă duc. Am zis că nu trebuia să mă cheme pe mine, eu sunt un simplu
membru, trebuia să cheme pastorul, era afară.
L-a chemat, timp de 40 de minute a durat tot. El era repezit, noi eram calmi.
Inspectorul care venise cu noi era „îngheţat” cum de vorbim noi aşa lejeri, n-am avut nici o
teamă de treaba asta, că era lucrarea lui Dumnezeu, ce putea să ne facă.
Inspectorul a zis când am ieşit că suntem nebuni, că vorbim aşa. Ameninţarea a fost asta când
am plecat, când ne cheamă să nu îndrăznesc să nu vin. Dar nu m-a mai chemat. „394

Securitatea avea informatori în interiorul Bisericii Adventiste, unul dintre aceștia, cu numele
conspirativ „Violeta” a informat cu acuratețe poliția secretă comunistă despre stadiul
lucrărilor de construire la imobilul bisericii unde Androne, împreună cu pastorul Traian
Aldea au transformat lucrările de reparații în lucrări de construire a unei noi clădiri. 395

394
Interviu cu Emil Androne
395
Arhivele C.N.S.A.S, R 101866, f 3

635
E.U. Legat de biserică, aţi spus că nu aţi construit biserica din Ocna Mureş chiar după planuri,
pe vremea aceea ca să poţi să construieşti era o întreagă problemă, cum aţi primit autorizaţia,
şi cum aţi reuşit să construiţi biserica în ciuda opoziţiilor?

636
A.E. Până atunci, când am venit în 1976, erau două persoane adventiste, care erau membrii la
Aiud, în 2-3 ani s-au mai adunat, cu intenţia de a face comunitate in Ocna Mureş.
S-au strâns în diverse locaţii până când a venit fratele Aldea, căutam o locaţie bună pentru a
face o biserică. S-a cumparat o casă, cu banii conferinţei, contribuţie esenţială a avut Aldea,
destul de descurcăreţ şi cunoscător al chichiţelor de acces la obţinerea unor avize, l-a cunoscut
şi pe arhitectul Petrescu (era cel care construia mai multe biserici, l-a adus, la noi vroia să facă
o biserică specială, şi mai deosebită.”396

Biserica Adventistă din Ocna-Mureș amenințată cu demolarea

Eram obligaţi ca pe fundaţia asta să nu depăşim fundaţia acestui perimetru care era vechea
casă. Am făcut nişte schiţe mai generale, să poţi face variaţii fără să te ia la întrebări. Schiţa
însă nu mai corespundea cu ce făceam noi, era pentru casă de locuit. Fundaţia era de 2 m
adâncime şi lăţime de 1,20 metri. Pentru că nu corespundeau datele de pe schiţă cu ceea ce
era, au fost de multe ori reclamaţii, procese în care ni s-au dat 3 sentinţe de demolare. Nu au
putut fi puse în aplicare, dar la ultima, ni s-a spus tuturor, goliţi ce aveţi din adunare, că să mai
salvaţi ce puteţi că noi o demolăm.
Pe căi laterale primeam mesaje să stăm liniştiţi că nu pot demola clădirea. Şi răspunsul tot asta
a fost. Cu utilajele de care dispunem noi nu putem demola clădirea aceea. În decursul
construcţiei, am văzut „porţi deschise” care rezolvau probleme grele.
Nu aveam unde să găsim fier striat de 12 – 16 metri.
A venit un pacient care era şeful Depozitului de Construcţii de blocuri din zonă. Mi-a dat cât
am avut nevoie, fier beton, şi am rezolvat. Am transportat grinzile, a dat o ninsoare şi am
făcut rost de nişte sănii, am pus pe patru sănii grinzile, şi le-am dus 800 metri. Cum să le
punem deasupra, am întâlnit o macara, era şofer un fost pacient. A mers direct acolo, oamenii
s-au strâns, 8-9 grinzi s-au pus direct sus. Dumnezeu le-a rezolvat pe toate” 397.
Un alt informator al Securității, a consemnat faptul că pastorul Traian Aldea era extrem de
hotărât să termine lucrările de construire a noii biserici adventiste pe care o păstorea și că ar fi
amenințat cu reclamații la Ambasada S.U.A dacă ar fi împiedicată munca credincioșilor.398

396
Interviu Emil Androne
397
Ibidem Emil Androne
398
Ibidem R 101866, f 5

637
638
4.Povestea construirii „Templului Adventist” de 800 de locuri de la Matca, jud Vrancea

„Asta s-a întâmplat prin 82?

D.Ş. 82. În 84 am avut inaugurarea.
E.U. Deci doi ani de zile s-a construit.
D.Ş. Doi ani de zile.
E.U. Întrebarea mea este următoarea: mergând aşa prin ţară, întrebând pe unii şi pe alţii, ştiam
că e foarte dificil să se construiască o biserică nouă mai ales în acele vremuri. Unii dintre cei
care erau în conducerea bisericii îmi spuneau că facilitarea unor asemenea demersuri se mai
făcea şi prin, să zicem îmblânzirea cu daruri către primărie, către şeful de post, către
secretarul de judeţ. Era o practică, ştiţi că fraţii care erau mai înstăriţi le spuneau: „Bă, uită-te,
cât să ne coste şi pe noi ca să construim o asemenea biserică?”

D.Ş. Aşa. V-am înţeles.

E.U. Biserica din Matca s-a construit în acest fel, îmblânzind autorităţile sau cum de aţi primit
autorizaţie să faceţi biserica aia?
D.Ş. Îmi daţi voie?
E.U. Sigur.
D.Ş: Noi am înaintat anumite demersuri la judeţ, la raion, la primărie, că nu mai încăpem în
biserica veche. Şi era şi normal, era arhiplină. Era un local din paiantă, vechi, cum era pe
atunci, construit prin 36 ăsta. Şi acuma se sufoca. Era o problemă pentru că nu se... chiar pe
unul, doi l-am scos de acolo leşinat. L-am scos afară. Am mai făcut noi o extindere pe acolo,
iar a venit împuternicitul: ce-i cu asta, cutare. „Ce vreţi domnule? V-am raportat de atâtea ori,
daţi-ne autorizaţie, daţi-ne autorizaţie.” „Păi nu, că nu se...” „Nu se dă?” Am făcut toate
demersurile şi am lucrat cu dânşii vreo zece ani de zile, cu demersuri şi ei nu ne-a aporbat,
nici extindere, nici alta. Da noi n-aveam nevoie de extindre, noi aveam nevoie s-o demolăm
pe aia şi să facem alta. Ei, când ne-a scos din răbdări, n-am mai putut, am luat-o pe cont
propriu. Pe cont propriu numaidecât şi am început să facem în continuare în spatele bisericii,
să ridicăm un etaj. Să construim de jos, să ridicpm un etaj, la două etaje sus. Când au văzut ei
treaba asta...
E.U. Deci pe vechiul amplasament.
D.Ş. Pe vechiul amplasament, n-am umblat nimic, i-am făcut nişte, cum să spun, nişte
susţineri de demolare că sunt, cădea zidul pe-acolo, contrafişele cum îi spuneam noi acolo,
pentru susţinerea pereţii. Deci era o scamatorie ăla vechi ce mai era pe acolo, da totuşi nu se

639
putea că era din paiantă ăla făcut că se măcina dedesubt. Şi, în cele din urmă, dac-am văzut că
nu, am cătat să facem extinderea asta acolo, ridicarea asta. Ei au venit, s-au uitat ei. „Ce
faceţi, mă?” Ei, primarul era în spatele nostru, primarul comunei. Da era băiat bun şi bun
prieten că noi aveam o echipă de doi care lucrau zidărie prin comună, pe acolo, cu dânsul.
Ştia, nu impunea...Agentul fiscal ştiau. Aşa. Şi în timpul ăsta, îi spune ăsta. Că era tot de-o
seamă cu mine şi cu ăla care lucra. Zice: „Tovarăşul preşedinte, o să începem construcţia”.
„Băi, nu v-apucaţi că ăştia...” „Ei, tu pleci de-acasă şi te duci şi facem noi”. Ei, râzând, mai
aşa, da asta a fost cu ani înainte. Şi la un moment dat ne vine şi cuţitul la gât, cum spune
românul şi n-am mai ascultat. Am mai făcut o extindere acolo şi facem acuma. Imediat a venit
raionul, cu secretarul de partid de-acolo şi cu miliţia d ela Matca, cu primarul, cu tot şi ne
opreşte lucrarea. Ne confiscă nişte materiale, lemnos, şi le duce la CAP-u, nişte ciment şi-l
duce şi pe ăsta şi ne pune în vedere să îndoim fiarele că nu mai mergem în sus. Le-am îndoit,
a venit preşedintele, a conferinţei.

E.U. Cine?
D.Ş. Chiorăscu. Aşa. Şi în prezenţa lui am îndoit fiarele acolo.
E.U. El ce v-a spus? V-a certat? V-a...
D.Ş. Ne-a acceptat: „Îndoiţi fiarele”.
E.U. Nu. V-a certat, întreb, domnul Chiorăscu? Sau?
D.Ş. Ce se întâmplă?
E.U. Ei ştiau, nu?
D.Ş. Ştiau treaba, da noi am spus aşa: „O aruncaţi pe spatele nostru”.
E.U. Aha.
D.Ş. „Nu vă băgaţi în problema asta. Niciunul”. În sfârşit, în timpul ăsta, vine inspectorul pe
acolo. „Comitetul şi cu pastorul”. Piţurlea. „De azi înainte, destituit din funcţie”. Pe pastor.
„Comitetul destituit”. Da pastorul făcuse un instructaj cu noi şase luni de zile. „Mă, băieţi,
băgaţi de seamă, vă dă afară din comitet. Voi sunteţi tineri, da eu-s bătrân, chiar dacă mă ia de
aici”, că el mai făcuse de-astea el. „Aşa că pe mine nu. Nu-i nimic. Voi n-o să vă pară rău?”
„Nu!” După ce s-a convins el bine, a început activitatea. Am început acţiunea. Când am
început acţiunea, a venit autorităţile. Au sistat lucrarea. Aşa. Bate. Ne cheamă la Bacău la
conferinţă. Acolo. Fratele Popa era preşedinte. „Şi pastorul Piţurlea unde-i?” Împuternicitul
cultelor al Bacăului era şi el acolo prezent, în stânga fratelui Popa. Delegaţi doi de la...
E.U. Dumitru Popa sau care?
D.Ş. Dumitru Popa.

640
E.U. Aaa, adică preşedintele...
D.Ş. ...Uniunii.
E.U. Uniunii. Era la Bacău.
D.Ş. Nu, veniseră că era preşedinte, a venit acolo şi-a făcut...
E.U. Aaaa, a fost chemat la Bacău.
D.Ş. A fost chemat la Bacău şi-a avut o întâlnire la Bacău cu pastorii toţi.
E.U. Aaa, am înţeles.
D.Ş. Şi cu Matca. „Năzdrăvanii ăia ”de la Matca. Şi acolo eram doi delegaţi: eu şi cu
cumnatu-meu. Ne-am aşezat în spate acolo, pastorul l-a invitat în faţă şi erau ceilalţi pastori şi
atunci fratele Popa deschide acolo şi zice: „Pastorul Piţurlea unde-i?” Da el îl vedea. „Să se
scoale în picioare!” Aşa, îl scoală pe ăsta în picioare. Aşa. „Ei, ce-ai crezut tu, pastore, că tu ai
s-o faci de capul tău, din iniţiativa ta, să ridici tu la Matca un local acolo, nu? Fără aprobare,
fără nimica. Cum te-ai gândit tu să faci treaba asta, mă? Mă, tu-ţi dai seama ce-ai făcut?” Da
ăsta stătea cu capu-n jos, nu zicea nimic. Ştia treaba. Ei, „să ştii, bă, cum te-ai încumetat tu?”
„Păi”, zice, „a, crezut...” „Aaaa, ai crezut c-a să-ţi pună cineva o coroană în cap?”, îi spune
fratele Popa. Da ăsta, mai de colo, mai umilit, zice: „Coroana asta s-o ia altul. Mie nu-mi
trebuie”. Bine, şi după ce-i face o morală, inspectorul de colo, parcă-l văd, se liniştea la
stomac când ăsta îi făcea observaţie lui ăsta. „Ei, delegaţii de la Matca”. Da noi eram tocmai
în fund, nu ştiu dac-aţi fost la Bacău la...
E.U. Am fost, ştiu.
D.Ş. Aşa. Ei, tocmai în spate acolo. „Să se ridice! Aaa. Şi voi? Îhm”. Tăceam din gură, nu
ziceam nimic, ne-a tras şi nouă o săpuneală şi după aceea s-a încheiat. S-a încheiat. Plecăm
imediat şi ne urcăm sus, la turla aia de la Bacău, acolo. Găsim acolo o canapea şi ne întindem
acolo şi-o facem pe mofturoşii. Cumantu-meu pe-un pat, eu pe-un pat aicea. Când ne cată să
ne dea mâncare că pastorilor trebuie să le dea mâncare, „Unde sunt?” Da, Biduc, care era
secretarul şi cu Chiorăscu, n-aveam probleme cu ei absolut deloc şi nu putea să ne zică nimica
nouă, nici lui prezbiter pentru că eram prieteni vechi. Şi ne cată. „Băi, unde s-au ascuns ăia,
unde?” „Unde, au plecat acasă, cine ştie”. În fine, da ei, îşi dădea ei seama că ne-am... Ne
cată, se urcă, se urcă şi dă de noi acolo. „Bă, ce-i cu voi?” Discută cu noi, ce-i cu noi acolo.
„Lăsaţi-ne, domnule, în pace, lăsaţi-ne în pace. Ne chemaţi aicea şi ne, veniţi să ne faceţi o
morală acolo? Nu mai avem nevoie de voi, nu mai avem nevoie de voi. Lăsaţi-ne în pace şi ne
trecem în altă conferinţă, în conferinţa Muntenia că doar conferinţa n-a fost la Bacău aicea, a
fost la Galaţi, la Dunărea de Jos. Ne trecem acolo şi nu mai avem nevoie de voi. Lăsaţi-ne în
pace!” Acu, Biduc la mine, Chiorăscu la celălalt, ne dojenea la cap. „Nu, nu, nu discutăm

641
nimic”. Făceam pe supăratul şi noi, pe mofturosul. Ei să ne împace. Nimic. „Haideţi să
mâncaţi”. „Nu mâncăm nimic, nu ne trebuie”. Şi-o facem aşa. Când am avut procesul, c-am
fost daţi în judecată....
E.U. Cine v-a dat în judecată?
D.Ş: Primăria şi partidul, ne-a dat în judecată şi ne-a chemat la tribunal. La Tribunalul Tecuci.
Advocat am avut pe Timeş Alexandru de la Cluj. Aşa. Da nu l-a chemat pe el instanţa. Şi-am
fost noi. Ne-am dus acolo vreo 30 la tribunal. „Bă, da ce-i cu voi? Bă, da n-am nevoie de voi
toţi, bă, uite, mă. N-am nevoie, mă băiete”. „Păi da, da noi toţi suntem una, aşa că ce? Ce, el
îşi apără partea lui, eu îmi apăr partea mea. Aşa că dumneavoastră trebuie să staţi de vorbă cu
noi toţi că doar nu-i localul lui. Şi nu-i nici al meu. E al poporului”. În fine, au văzut ei
judecători... Aşa. Ne sancţionează, cinci mii de lei, cinci mii de lei plus biserica, cultul, cu, nu
mai ţin minte că am cartea acasă cu toate... Şi cu schiţă, cu totul acolo. Aşa. Ne sancţionează.
Plătim datoria, amenzile astea, toate, toate, materialul confiscat şi mai lăsăm aşa un timp şi ne
ducem iar la dânşii, la inspector, la Galaţi şi la raion, partid, la primul secretar. Iară acolo un
grup. „Ne daţi autorizaţie să facem construcţie. Păi că cutare, cutare, nu pe secretar.
„Domnule, nu-i”. Când se uită, era la uşă 20 de noi. „Bă, uite ce. Nu discut cu voi toţi. Ia,
mă!” „Păi poftim, cu care vrei, discutaţi”. „Măi, doi, trei, patru. Atât!” şi noi îi împingem pe
ăia doi. Noi nu mai aveam dreptul că eram daţi afară şi pregătim vreo doi din ăştia şi-i băgăm
pe ăştia. Discuţii cu ei pe-acolo, suceală: „Băi, nimic, cutare”. „Domnule, nu faceţi, nu ne
daţi? Pe cont propriu. Puteţi să ne condamnaţi la puşcărie pe ani de zile, ne apucăm. Uite,
leaşină soţiile, copiii acolo, bătrâni acolo. Ce vreţi acuma, să murim? Nu se poate! Doar nu
facem o crimă! Daţi-ne pentru extindere o autorizaţie!” În fine, după aceasta, mergem pe la
împuternicitul cultului, ne ducem până la primărie şi până la urmă căpătăm o autorizaţie de
extindere cu un, cum să spun eu asta....
E.U. Un plan sau ce?
D.Ş. Nu plan, banii.
E.U. Aaa, cu o sumă de plătit sau ce?
D.Ş. Nu, nu, nu, nu. Cum să spun eu? Ăăă, un deviz! Un deviz de 800 de lei. Asta...
E.U. Ce puteai să construieşti de banii ăia?
D.Ş. Da. Da noi nu-i nimica, am căpătat ăla. Am luat devizul ăla de 800 de lei, ne-am dus
după aceea, ne-am procurat materiale fără să ştie ei, le-am depozitat pe la anumiţi fraţi pe-
acasă materialele şi, la un moment dat, când am pregătit materialele, tot, s-a dat semnalul. S-a
dat semnalul, Piţurlea nu mai era acuma şi îl avem pe Dima Viorel. S-a dat semnalul că
începem atacul. Cu autorizaţia aceea de...

642
E.U. ...extindere.
D.Ş. Extindere. Da acolo şi c-un deviz de 800 de lei. Vorbim în timpul ăsta cu primarul, care
era vecin, c-aveam unul care era în relaţie bună. Bănuiesc şi ăsta era un informator de-al lor,
însă nu din ăla rău. Se ducea, discuta cu dânşii, râdea pentru că frate-său a fost şi el preşedinte
al comunei şi a fost trecut în partid. Aşa. Şi acuma, pe baza asta erau buni prieteni. Şi în cele
din urmă îi spunem primarului: „Ia-ţi căruţa şi pleacă într-un cocnediu, unde ştii, să nu te
vedem aici.” Cu secretarul tot la fel. Cu primăria, a făcut un apel la noi să construim postul de
miliţie. Am sărit cu toţii şi-am construit postul de miliţie, care şi astăzi ea acolo. De la
temelie, acoperit, l-am dat gata. Erau acuma prinşi. Ei, la şcoli am mai făcut pe-acolo nişte
grupuri sanitare, nişte reparaţii pe-acolo. Şi cu şcolile am rezolvat-o şi pe asta. Am mai făcut o
şcoală nouă, numărul doi, dincoace. Şi aici am sărit, am ajutat şi aicea. Ei, acuma nu mai
putea să mai zică nimic. Ei. „Da la dumneavoastră cum am făcut? Daţi-ne şi nouă voie
acuma”. „Măi, mai aveţi...” „Ce mai aveţi răbdare?” Şi, în cele din urmă, după ce tratăm
treaba asta, îi spunem primarului să plece, conferinţei îi spunem: „Nu aveţi ce căuta la noi
timp de vă spunem noi. Lăsaţi-ne, n-avem nevoie, nu vă recunoaştem, nimic, nimica”, că noi
aşa discutam cu ei. „Nu vă recunoaştem!” N-au călcat bieţii fraţi de la conferinţă, doar
duceam noi veştile. Ei, ne-au dat în judecată, ne judecăm, ei n-au venit, nici noi nu i-am
solicitat, ne descurcăm noi. Ne-a amendat, am plătit noi datoriile şi, după ce, cu hotărârea
aceea de demolare. Ce-am făcut acolo. Da nu era ăsta local, era o extindere. Nu. Între timp,
văzând că nu, aduce o echipă de la primărie, de oameni pe-acolo ca să demoleze şi un
buldozer. Am anunţat toţi fraţii şi au blocat acolo, la adunare, cu femei, cu copii, cu oameni,
nimic. „Asta-i biserica noastră, nu vă dăm, puteţi să ne-o omorâţi că...” Şi şeful de post şi
raionul de partid şi cutare, cutare. „Băi, daţi-vă!” „Nu ne dăm, împingeţi-ne cu totul!” În fine,
a fost scamatoria mare pe acolo. Văzând că nu, a plecat. Ăştia n-au plecat de aici că credea că
dacă pleacă noi o să plecăm de aici şi... Ăştia n-au plecat, au stat acolo până când a întunecat
şi n-au plecat de acolo deloc. Nimic. Au văzut ei, ne-au lăsat în pace, nu ne-au mai... Ei, în
timpul ăsta, un plan cu Dima: „Măi, să mergem s-aducem arhitectul de la Brăila, pe Petrescu”.
Aşa, acuma e în America. Şi-l aducem aici. Să vedem ce spune el: facem extinderea asta,
continuăm cu ea, da noi aveam în cap să n-o extindem, ci s-o demolăm, s-o ştergem de pe faţa
pământului şi să facem una nouă. Şi mă duc eu la Petrescu şi cu un altul şi c-un cumant de-al
meu conducea maşina şi cu Chicoş ăsta care era aicea, cu el. Şi vorbim cu el. „Frate
Petrescu...” „Măi, ce vreţi să faceţi voi acolo?” „Păi uite, vrem s-o ştergem de pe faţa
pământului şi să facem una nouă, mă, că de cârpeli suntem sătui cât am cârpit-o pe asta şi
chiar dacă o cârpim, nu este. Da bagă de seamă, avem o echipă intermediară acolo care ţine

643
locul de comitet, tu te faci că nu ştii nimica. Tu pui întrebarea în aşa fel cu ei că ei zidesc
acolo şi le spui: Bă, băieţi, ce vreţi să faceţi? Păi uite aşa, ca să vă spună ei, uite aşa, aşa, aşa.
Tu să le spui aşa: bă, băieţi, cârpeli de-astea nu fac eu. Vreţi să faceţi, faceţi pe răspunderea
voastră! Eu nu vreau să fac”. Da noi îl instruisem de la Brăila până acasă.
D.Ş: Aşa. El a înţeles. Se urcă sus. Eram jos, stăteam jos şi mă uitam acuma şi eu de acolo:
„Frate Petrescu, ia vedeţi ce spune băieţii acuma”. „Păi uite aşa”. Zice: „Eu nu fac cu voi, mă,
eu aşa ceva nu fac, nu-mi bag carnea la saramură să se dărămâe mâine, poimâine iară din nou
şi să spună că Petrescu a făcut treaba asta. Dacă vreţi să mă ascultaţi, mă ascultaţi. Dacă nu, v-
am salutat şi am plecat!” „Păi cum, cum să facem?” „O radem pe asta de pe faţa pământului
de aicea, săpăm, facem o turnare şi facem o biserică ca oamenii. Dacă vreţi. Dacă nu...” „Păi
dacă nu-i nevoie?” „Aveţi autorizaţie”, aia care o aveam. Ei nu se pricepeau la autorizaţii. Şi
în felul i-au potolit pe ăia ca şi ăia să nu cumva să socată gura să-l acuze ei.

E.U. Ăia la care vă referiţi?

D.Ş. Membrii noştri care lucrau acolo şi era comisia interimară care reprezenta comitetul.
E.U. Da, da, da.
D.Ş: Da ea nu conducea. Conduceam tot noi, ăştia.
E.U. Da.
D.Ş. Şi ce spuneam noi, ăia trebuia să-nţeleagă.Chiar dacă nu pricepea că nu le spuneam noi
toate detaliile lor. Aşa. Şi în cele din urmă cedează. „Ei, faceţi cum ştiţi dumneavoastră”. Ei,
dacă „facem cum ştim, eu atuncea mă retrag acasă, mă duc încolo, vă pregătiţi ce aveţi
materiale şi începem acţiunea”. Cu ăsta discută şi Dima, discut şi eu cu el şi cu celălalt. „Frate
Petrescu, faceţi-ne o biserică...” „Măi”, zice, „bagă de seamă, e în timpul comunismului”. „N-
are nimic, discutăm, vedem noi ce facem. N-a să ne bage la puşcărie pentru o... Să bage, unu,
doi, trei, patru, cinci”. Şi aducem nişte... Mă duc cu fratele Dima la o, la Cosmeşti mai
încoace, spre Mărăşeşti, la o şi aducem o fadromă mare de acolo de la un şantier, vorbim cu
ăsta: „Mă, uite care-i treaba: tu mergi până la Matca? C-ai de lucru, demolăm ceva acolo”.
„Da acte?” „Te descurci tu!” Ăla gata, zice: „Mă descurc eu”. Şi-a venit cu buldozerul ăla
mare, dă-i, dă-i, dă-i şi-a venit până acolo. Când a venit ăla, s-a uitat, maşinile erau de-acuma
pregătite ale noastre plus vreo două bascule care erau pe-acolo prin împrejur, aparţinea a lui
IRTA, i-am plătit pe ăia şi când a început să izbească buldozerul ăla în cea veche a dărâmat-o
numaidecât, încarcă şi cară. Noaptea. Până la ziuă nu mai era nimic acolo. Era cărat tot, tot
molozul ăla de acolo. „Mă, ce-o făcut pocăiţii, adventiştii ăştia?” „E, o luat”. Primarul îl
fugărisem de-acasă, nu mai era, şeful de post ştia şi el, secretarul ştia şi el treaba asta şi am

644
terminat-o şi am săpat şi-am făcut fondaţie înauntru, nişte camere pe dedesubt la subsol, pe-
acolo şi-am construit-o. Acuma vorbeam cu el: „Întinde-o cât de mare. Întinde-o că...” Şi-a
dat cu 18 metri lungime că atâta am avut spaţiu, venim până aici şi-am început construirea. Da
înainte de asta, am pregătit membrii comunităţii. El spunem: „Dacă nu sărim toţi, copii, femei,
bărbaţi, să nu văd unul acasă!” Au sărit toţi, erau ca furnicile acolo, ca furnicile acolo.
E.U. Câţi membri erau la acea dată în Matca?
D.Ş. Aveam în jurul...
E.U. În 82.
D.Ş: În jurul lui 300 de membri că n-aveam pe Matca 2. Îi aveam pe ăştia. Da localul care era,
era foarte strâmt. Era arhiplin, nu te puteai... Mulţi membri stăteau acasă că n-aveai unde să
stai, acolo te sufocai. Şi-au sărit cu toţii. Avea fiecare o dorinţă de-a face un local că la data
asta nu pune două lemne cruce să mai lucreze. Niciunul că s-au... Şi în scurt timp am demolat-
o pe aia, am turnat fundaţia la subsol acolo, am făcut noi toate astea. Eu, cum v-am spus, eram
cu Dima cu materiale prin ţară şi cu modelele. Băieţii lucrau şi iarna şi vara încontinuu. Am
turnat fundaţie, ne-am dus am placat nişte cifaroane, care ăştia veneau cu beton aicea, n-ai
treabă.
E.U. Nu v-a deranjat în această perioadă nimeni?
D.Ş. Am lucrat vreo trei săptămâni fără să ştie că primarul s-a făcut că pleacă şi el nu ştiu pe
unde, secretarul şi-am lucrat noi de capul nostru. După vreo trei săptămâni, aproape o lună, s-
au sesizat treburile că acuma se vedea că ieşea la suprafaţă. Şi facem lucrul ăsta şi ne apucăm
de lucru.
E.U. Vreţi să luăm o pauză?
D.Ş. Luăm!
D.Ş. ...cu lucrările mai importante, cum am mai făcut acolo şi vă mai documentaţi şi de-acolo.
E.U: Da. Ok, ok.
D.Ş. Aşa. Pentru că sunt multe lucruri care acolo nu sunt scrise şi vi le raportez eu dincoace şi
atuncea...
E.U. Ok, o să iau din fiecare.
D.Ş. Culegeţi de-acolo şi de la mine şi pe urmă vă faceţi un contur dumneavoastră. Putem să
începem?
E.U. Da, sigur, sigur.
D.Ş. Ei, şi acum rămânem aici. A venit iarna. A venit iarna, maşina mi-era nouă, plecam pe la
Com’neşti după materiale. V-am spus că-l aveam acolo pe fratele lui...Popii. aşa. Şi procuram
pe-acolo materiale, aduceam, eu alergam numai după asta. Echipele lucrau. A venit iarna, am

645
băgat 22 de sobe de motorină la subsol, am învelit c-acuma a ridicat stâlpii de susţinere că-s
vreo 12 şi cu 12, 24 de stâlpi din ăia înalţi de-acolo de jos, de-acolo plini şi acuma i-am ridicat
în sus. Pe măsură ce ridicam veneam cu prelată de jur împrejur şi nu vedea nimeni ce lucrăm
în interior acolo că nu se putea vedea. Şi dă-i, dă-i şi într-o noapte plec cu Dima la Comăneşti,
ger de rupea pământul şi noi turnam nişte stâlpi, băieţii, continua cu ei înainte. Şi acum
vorbeam: „Băi, n-o fi îngheţat stâlpii ceia?” „Nu-ngheaţă, nu-ngheaţă – că mă pricepeam şi la
treaba asta – nu-ngheaţă!” „Păi da mă, da mă”. „N-are nimica. Dacă nu prinde apă între cel
vechi şi ăsta nou, n-are nimica”. Aia cu focul, aveam patru fochişti care ăştia întreţinea de cele
22 de sobe care dădea foc încontinuu. Aici înveliţi c-o prelată şi...
E.U. Ca să ţină cald.
D.Ş. Să ţină cald. Şi nici să nu ne vadă ce facem noi acolo. Şi-n timpul ăsta ne-am dus, venim
şi noi când venim acasă înapoi. „Bă, ce s-antâmplat?” „Nimic!” şi-am scos stâlpii ăia înalţi,
vreo 24 de stlpi pentru că noi aveam nevoie cu etaj. O să vedeţi în carte fotografiată dacă n-aţi
văzut-o acolo şi-am ajuns. Când a văzut lumea: „Băi, băieţi, da ăştia se duc la cer, mă”. Că
vine acuma poliţia, miliţia. „Mă, da”, zice, „aveţi de gând să vă duceţi la cer cu dânsa, mă?”
Şi se zvonea: „Băi, adventiştii vor să fie mai aproape de cer”. Nu-i nimic, asta discuţiile. Şi
am început zidurile. Am început zidurile, nu ne mai deranja nimeni, nici Galaţiul, ne mai
dădea câte-o somaţie aşa. Cu împuternicitul, îl prinsesem şi pe ăsta. Cum v-am spus, că-i
cumpărasem nişte haine, nu vroia să le primească. Vorbesc cu Dima. Zic: „Intră tu să nu fim
doi c-aşa se face hoţia”. Şi: „Băi, cam ce materiale îi place lui?” „Cam ăsta”. Am văzut
costumele lui, cum venea el. „Ei, unul de-ăsta”. Şi momeală. Până ce-a pus mâna pe ea. Da a
durat un timp până când, îi era teamă şi lui. Şi acuma nici el nu mai venea pe la noi. 2Ei, că n-
am timp, că-i pe dincolo”, se justifica acolo. „Uite, am fost în altă parte, pe-acolo”. Şi ne-a
lăsat câteva luni de zile nevizitaţi de nimeni.
E.U. I-aţi dat un pachet de haine sau...
D.Ş. Material.
E.U. Aaa, i-aţi dat material.
D.Ş. Nu puteam să-i luăm noi măsura acuma.
E.U. Ceva postav, da, da, da.
D.Ş. Da, postavul şi şi-a dus-o el. Ei, acuma noi i-am dat şi bani pentru toate furneturile şi asta
şi gata. Ei....
E.U. Sigur, ca să meargă treaba înainte.
D.Ş. Să meargă treaba repede, să ne lese în pace. Aşa. Şi ne-au lăsat băieţii. Asta mergea, ţtiţi
cum? Treaba? Fulger, fulger şi acuma când eram la placă sus acolo, vine şi fratele Ludăşel,

646
preşedintele diviziunii, cu fratele Popa, să-i arate ce fac matcaşii acolo. „S-au răsculat ăia”, îi
spune fratele. „S-au răsculat ăia şi nu mai ţine cont nici de noi, nici de conferinţă, nu mai ţine
nimic. Nici de autorităţi, de capul lor face, nu mai am ce le face”. Fratele Popa da ştia şi ăsta.
„Mă”, zice, „bine, nu-i nimic, lasă-i aşa”. Şi dă şi el acuma câteva găleţi, ajută şi el, manual,
n-aveam atuncea materiale ca acuma şi mergea găleata din mână în mână. Cifaronul venea
mereu, ăştia lua de aici şi mână în mână. Dă şi fratele Ludăşel vreo câteva, pozăm şi pe el
acolo.
E.U. Aaaa, cum se implică şi el acolo.
D.Ş. Şi el se implică în lucrare.
E.U. Dar trebuia să ştie Securitatea că el e acolo.
D.Ş. Asta nu ne interesa pe noi. Nu ne... El a venit în vizită, aşa. Nu ne interesa pe noi treaba
asta şi nici... Totuşi, aranja, adică i-anunţaseră ei, e treaba lor. Şi dă-i, dă-i, am... Bun. Am
turnat placa sus. Acuma făceam un fronton în faţă. O să aveţi ocazia şi vedeţi măcar cel puţin
cartea c-am fotografiat-o şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, pe toate părţile şi când lucram la
frontonul ăla din faţă trebuia să mergem cu dânsul câţiva metri în sus. Hop! Vine partidul de
la judeţ, cu prim-secretar, cu miliţie de la judeţ, d ela raion, de aici din sat, cu primar, cu toate,
toate. Şi: „Ce-i cu voi? Ce faceţi voi? Autorizaţia?” „Nu ştim, nu-i la noi”. „Da unde-i?” „E la
arhitect”. Da ştiam ce are. „Păi nu se poate, cutare”. Da eu mă duceam cu Dima în fiecare
săptămână şi aduceam câte o porţiune de lucrare, după planul care-l avea el. Îl avea în perete.
Zice: „Unde sunteţi cu construcţia?” „Aici”. „Aşa. Deci sunteţi la grinda şapte, nu?” „Da”. „E,
faceţi asta, faceţi asta, faceţi asta şi puneţi asta, cutare, cutare”. Aveam fierari-betonişti
speciali, dintr-ai noştri, tâmplari, dulgheri, tot de-ai noştri, zidari tot de-ai noştri, că eram toţi
de-acuma meseriaşi. „Şi lucraţi acolo. Când o terminaţi, veniţi”. Şi iar îi mai cerem că s-a
făcut nişte grinzi mari care trebuia să plece că are şasisprezece metri lărgime şi aicea trebuie
nişte grinzi că erau nişte grinzi de câte 80 de groase, de înalte. Şi lucrăm. Am mers şi cum am
spus. Când au venit ăştia şi ne-au întrebat, au spus să orpim construcţia în sus la fronton că
doar n-avem de gând să ne ducem în cer. „Ce vreţi să arătaţi acuma?” Da nu era terminată pe
aicea, zidită, tot. E, îi dă o sfoară la un meseriaş zidar – nu era adventist, aveam o echipă de
zidari neadventişti şi lucrarea. „Ia măsoară, mă! Dă drumul la sfoara asta de aicea!” Şi ăştia de
la partid, de la judeţ se uitau aşa. „Ei,acu trage sfoara în sus şi fă un nod şi ne dai drumul la
sfoară jos s-o măsurăm să vedem câţi metri are”. Ăia, fără să-i înveţe nimeni, trage sfoara-n
sus, îi fură doi metri şi jumate sau vreo doi metri, îi face un nod şi-l dă jos. „Ia, măsuraţi!” „E,
aici vă opriţi!” Acolo, da noi eram deja cu vreo doi metri mai sus. Ei, pe urmă o plecat ei, o
luat ei acolo, s-o scris şi ei pe acolo şi dă-i drumul înainte, dă-i drumul acasă. O plecat şi ei.

647
Acu, arhitectul judeţului, care şi ăsta era ameliorat şi el, cu ceilalţi pe acolo, cu inginerul,
cutare. Zice: „Măi, Drăghici”, zice, „am dat de dracu! Adventiştii ăştia ne-o băgat în boală.
Uite ce-au făcut ăştia, bă!” Da ei făceau că... „Păi da n-ai văzut tovarăşul secretar?” Da erau şi
ăştia mituiţi şi ei şi de dracu n-a dat niciunul. Şi-au scăpat şi ei. Şi am făcut-o acuma cum?
Adică cu ochii închişi, da vedeam. Şi-am terminat-o. Probleme mai sunt, amănunte din astea
şi...
E.U. Inaugurarea când s-a făcut?
D.Ş În 84.
E.U. Şi cine a participat la inaugurare?
D.Ş. A participat preşeidntele conferinţii, înţelegi, preşedintele, pare-mi-se că a diviziunii.
Aşa. Autorităţile le-am invitat pe toate, şi pe primul secretar...
E.U. Şi au venit?

D.Ş. Au venit o parte din ei. Autorităţi de la Tecuci, pe ai noştri pe toţi, şef de post, pe toţi, pe
toţi. Era arhiplină. Acuma...
E.U. Câte locuri avea?
D.Ş. 800. Aşa. Şi eram, cum să spun, cu coordonarea punctelor de control, cu pază. Maşini, să
nu facă blocaje aicea. Care sunt maşini străine le conduce, ce-i cu ei pe-acolo, aveam una că
aveam două intrări: una în partea asta, una în partea astallaltă. Ei, legitima, cine sunt, unde
vin, le dădea voie şi îi conducea. Pe-ai noştri nu-i primea şi le dădea un, cum să spun, o
legitimaţie ca să poată intra acolo. Mai aveam un post de control la poartă, unul la intrare
dincolo şi fiecare legitima: „Ai document de intrare?” Şi străinii aveau toţi că străinii aşa erau:
toţi intră, ai noştri nu intră niciunul. Şi prezentau şi le dădeau. Unul mai aveam tocmai sus,
care intra înăuntru, la etaj. Şi pe-ai noştri nu: „Voi staţi afară!” „Da ce, noi am avut dreptul
numai la muncă?” „La muncă! Voi o să veniţi”. Ei, şi s-a umplut arhiplin. Au venit şi ăştia de
la Securitate şi maiorul care m-a anchetat pe mine, aicea, cutare. A venit şi el. L-am cunoscut.
„Să trăiţi!”, bineînţeles. Da el se face că nu ne cunoaşte, că noi nu-l cunoaştem. I-am poftit
înăuntru. „Poftiţi, poftiţi! Mergeţi sus, pe acolo!” I-am prezentat, s-au prezentat. E, nu s-au
dat, nu s-au demascat ei şi au participat şi ei, am participat şi noi şi toţi străinii din ţară care au
vrut să vină, au venit acolo. A fost foarte frumos, s-a fotografiat, s-a desfăşurat inaugurarea în
cele mai bune condiţii. S-a terminat şi după aceea fratele Ludăşel ne spune: „E cel mai mare
local din Europa!” La data aceea aşa ceva. Şi-n timpul comunismului, asta vorbea cu noi. „În

648
timpul comunismului să se construiască aşa ceva, asta e o minune! E o minune! Le-a orbit
Dumnezeu ochii şi lor şi vouă v-a dat curaj şi putere de aţi ridicat-o!”399

Implicarea pastorului Viorel Dima în construcția de la Matca

[…]Sunt mulţi, Marinică, la prima vedere sunt personalităţi şterse, dar omul acesta, s-a apucat
să consolideze biserica din Matca, l-au băgat la puşcărie, prin anii 1950-1960, apoi înaintaşul
meu, Ţurlea Gheorghe, un misionar, alerga în toată ţara, împărţea literatură. A păţit
multe, când eu am mers acolo se vacantase locul pentru că el a trebuit să fie concediat
pentru că făcuse păcatul că începuse să construiască o biserică. Autorităţile puneau
presiune pe conducerea bisericii, unele lucruri erau permise altele nu. Se făceau lucruri
nepermise, se tolerau, altele nu. Uneori şi biserica, am sentimentul că alegea să plătească
câte o jertfă când părea că nu este prea costisitoare. El era foarte aproape de vârsta de
pensie. Am făcut, a greşit, l-am dat afară. Regimul a dispus ca biserica Matca să se
destituie comitetul de conducere al bisericii. Când am ajuns am găsit un comitet
interimar, la alegeri era interdicţie ca cineva să fie numit în comitetul nou, din comitetul
vechi, ei au fost marii vinovaţi, că au început să construiască. Atunci nu puteai construi
biserici în legalitate. În Matca, am găsit o situaţie, erau 300 oameni într-o căsuţă micuţă,
le era rău, un an de zile în fiecare luni, marţi, miercuri, joi, o delegaţie dacă nu două,
mergeau la reşedinţa de judeţ în audienţă,la Galaţi să ceară, sa ceară să se dea
autorizaţie, în 1981. Întâi am adunat materiale de construcţii, nu s-a putut să facem
demersuri, încercam altfel. Când autorităţile au văzut că întotdeauna vin alţii şi alţii au
priceput că este un fenomen de masă. Au încercat să-I intimideze, să-i sugereze că îl
destituie pe pastor, că îl bagă la puşcărie dacă nu se potolesc, procesul a continuat,
autorităţile a trebuit să dea o formă de autorizare, în realitate nu era decât o hârtie pe care
scria: “puteţi să vă apucaţi să construiţi”. Pe vremea aceea se făceau lucruri mari , nu atât de
mult prin faptul că biserica avea potenţial şi erau metode legale ci membrii noştri aveau
relaţii, o imagine bună, apărea cineva mai curajos care îşi asuma răspunderea. Când se
începeau astfel de lucrări autorităţile nu vroiau să supere pe adventişti pe o parte, aveau şi
nevoie de ei, era o comunitate bogată, dar nu doar acolo, mai departe când am intrat în
conferinţă, am găsit multe cazuri foarte grele de construcţii, la Matca, Suceava, Piatra Neamţ,
Perieni, Iaşi, fratele Stelian Iacob a făcut multe biserici în nordul Moldovei, cu sacrificii

399
Ibidem Dragomir Ștefanache

649
destul de mari. Asta dovedeşte că până la urma noi am trăit într-o perioadă rezonabilă.
Am avut preşedinte pe Chiorăscu Costache, nu era prea dotat din punct de vedere al
administraţiei, dar era foarte credincios, şi el când vedea pe cineva că vrea să facă ceva zicea
că are încredere. Mie mi-a spus, dacă autorităţile te acuză că n-ai avut aprobare, tu spui că ai
fost mai tânăr, n-ai ştiut, mi-a dat voie preşedintele să fac asta.400

„ Biserica s-a remarcat atunci prin faptul că era solidară. Şi pentru că ajuta autorităţile. De
exemplu, la Matca când am construit au fost mulţi factori care au contribuit la realizare,
dar atunci când primăria intra în dificultate apelau la adventişti şi ei îl rezolvau. De
exemplu, aveau de construit un cămin cultural, fonduri nu aveau şi oamenii nu veneau
să facă muncă voluntară. Au apelat la adventişti, noi am zidit căminul cultural. În anul
acela când am început construcţia, printre altele erau în dificultate cu culesul
porumbului. Le-am spus cât porumb trebuie să culegem ca să ne daţi autorizaţia? Şi au
zis aşa, o cantitate care era imposibil să se întâmple, 100 ha. Am cules atâta. A fost
sâmbăta cineva de la Uniune la noi, fratele Petcu, şi când a văzut că propun bisericii să
facem lucrarea aceasta a spus că rămâne şi el, şi a mers şi el cu noi. Erau situaţii critice în
care autorităţile nu ştiau la cine să apeleze. Atunci când adventiştii se apucau de treabă,
terminau repede. Când se construia la Matca, la Arad se făcea şi acolo, şi le-au tăiat curentul
ca să nu mai poată să lucreze cu betoniera, să nu aibă lumină. Şi se duceau cu maşinile,
puneau farurile şi au lucrat betonul la mână. Au terminat-o. Proiectul de la Matca a durat 3
ani de zile, cu multe întreruperi, dar toţi ştiau că cu adventiştii dacă s-au apucat nu mai
dau înapoi.401

Dumitru Popa „Totul a depins de modul cum au reușit să se descurce cei de la fața
locului”
Dumitru Popa era președintele Uniunii atunci când s-a construit Biserica Adventistă de la
Matca, domnia sa nu își amintește sau nu vrea să-și amintească în legătură cu aceste
evenimente decât faptul că Dumnezeu a intervenit prin niște oameni descurcăreți capabili să
îmbuneze autoritățile ostile. Nu putem să nu luăm în considerare din nou, noncombatul
conducerii Bisericii Adventiste în relația cu autoritățile și lașitatea față de membri comunității,
atunci când apăreau probleme cu bisericile construite fără autorizație. În clipa în care
inspectorii de culte sau Securitatea căuta vinovați pentru încălcări de lege reale sau imaginare

400
Ibidem Viorel Dima
401
Interviu Viorel Dima

650
unul dintre membrii comunității și pastorul local își asumau întreaga responsabilitate, amenzi,
procese chiar și închisoarea, moment în care conducerea Conferinței sau a Uniunii se „spăla
pe mâini ” și îl lua „în brațe” pe noi „n-am știut nimic” sacrificând pe puțini pentru interesele
majorității. În momentul în care comuniștii aveau nevoie să plimbe delegațiile mărimilor
adventiste din afara țării pentru a le arăta câtă libertate este în țara noastră, conducerea
Uniunii inaugura cu fală, alături de inspectorii de culte aceste comunități construite pe munca
și stresul unor pastori și membri laici sacrificați fără milă pentru interesele de putere și
imagine ale celor care se aflau la putere, în interiorul și exteriorul bisericii.
„ Ce vă spuneam eu, şi anume că, în perioada respectivă, Dumnezeu a dat înţelepciune
oamenilor noștri, fraților noștri, și anume, noi am putut să ne dăm seama că lucrurile nu se
rezolvă în forţă, făcând referire, stai că…, ci printr-o relaţie bună, începând de la nivelul de
jos. Pentru că primul care trebuia să dea un referat la Matca, era inspector de la Galaţi.
E.U. Am înțeles.
D.P. Și anume, înainte de a se…, când ai prezentat dosarul pentru aprobarea clădirii, acolo
trebuia să-i fie referatul inspectorului care dădea, nu nouă, dădea direct la Departament. De
aceea, trebuia întâi să convingi pe inspectorul respectiv.
Să ai o relaţie bună, principială, adventiștii nu-s așa cum...
Și la Galați, la Matca aceasta a fost situaţia, şi la nivel conferințelor, și la nivelul local. Aşa s-
a rezolvat peste tot.
E.U. Deci, a depins de capacitatea fiecărui pastor, fiecărui lider de Conferință…
D.P…Conferință, lider de Conferință de a capacita pe inspectorul respectiv că nu e nimic
ilegal, în ciuda dispoziţiilor pe care le aveau de a diminua pe cât posibil activitatea bisericii.
Însă cu timpul, oamenii au mai evoluat și ei, chiar inspectorii, la început inspectorii erau mai

mult dintre preoţi, atunci a fost o perioadă neagră, după aceea au început să se elimine, au
venit profesori, au venit…, mă rog, chiar dacă erau securiști, chiar dacă erau…, nu? Dar au
fost înțelegători.402

402
Interviu Dumitru Popa

651
5.Povestea construirii Bisericii Adventiste din Mediaș
„Dacă am început o construcţie la Mediaş, pentru o casă de rugăciune, care îşi serbează semi-
centenarul ei, aia era acolo, se vedea. Sfatul Popular al Mediaşului, îţi trimitea delegatul în
fiecare seară să vadă dacă am executat în ziua aceea totul după plan. Cu dimensiuni, grosime,
adâncime.
E.U. Cum aţi primit autorizaţia?
P.A. Întâi am primit-o că ne-am făcut cunoscuţi în oraş, prin nişte munci voluntare, pe care nu
le-a făcut nimeni. Noi ne-am mobilizat, câte 60 de oameni tineri, ne-am făcut cunoscuţi.
Atunci am îndrăznit să mă duc să cer, că noi ne adunam într-o casă de rugăciune improvizată
a unui particular.
Aveau doi copii mari, atunci am făcut contract cu 2 camere din care am demontat zidul de la
mijloc şi am făcut un fel de sală şi o anticameră şi a ţinut contractul 10 ani de zile, după 10 ani
au crescut copiii, trebuiau să se căsătorească şi mi-a spus că nu mai putem prelungi, faceţi
bine şi vă gasiţi altundeva că nu mai pot să prelungesc contractul. Când a văzut că nu găsim
nicăieri a spus hai că mai merge anul ăsta , dar la anul nu mai merge. Şi atunci am spus că
trebuie să găsim o şură veche, o casă dărăpănată, cumva. Şi să vedem dacă nu e de vânzare şi
să începem să vedem ce putem să facem, eram pe stradă. Asta se întâmpla în anul 1960. Am
declarat 7 Sabate de post şi rugăciune cu toată comunitatea şi în timpul acesta a venit o
doamnă la noi în casă, aveam 2 copii mici. Ea a auzit că un avocat, dl Crăciun are o şură
veche de vânzare, cu terenul acolo, care ar ajunge pentru o casă de rugăciune. Am luat
legatură,am cumpărat-o, am mai cumpărat lângă un loc. Şi am început să construim capela. La
sistematizarea oraşului era un francez, care acum ajunsese cu serviciul şi el îşi făcea actele să
se mute definitiv acolo în Franţa. Era un om deschis, nu era după tiparul celorlalţi, se retrăgea
în Franţa, acasă. El m-a învăţat, eu vă fac proiectul, o biserică după toate legile ei, cu geamuri
frumoase, lungi, turlă frumoasă, fac un proiect să-mi placa şi mie să fiţi şi voi mulţumiţi. Noi
am purces la aplicarea proiectului, când a auzit Sfatul, care ne urmărea... Ştia dintre oamenii
noştri, aveam 7 “scriitori”. Unul era contrainformatorul acestora. Toate mi le-a spus
Securitatea. Lunea mă chema, sâmbăta predicam, şi ăştia dădeau rapoartele cu ce-am zis, şi
mai cu seamă ce-am vrut să zic cu asta. Asta era periculos, interpretarea. Mă chemau la ei, să
discutăm. Îmi punea în faţă ce au spus scriitori. A vb de legea nu ştiu care, a lui Darwin, şi a
vrut să spună că tot ce susţinem noi cu Biblia sunt minciuni. Eu le-am spus, mi-au zis că sunt

652
7. Au zis că nu puteau să nu spună, că i-a prins şi a trebuit să-şi dea angajamentul că scriu ce
spun. Dacă scrieţi ce spun nu–i rău. Că em am grijă, dar să nu spui că am vrut să spun, sau să
trag o concluzie. Să nu mă încurcaţi în felul ăsta că eu îmi fac schiţa de predică foarte
detaliată. Eu nu ies din cadrul acesta. Anunţam de la început, cei care fac notiţe să se rezume
la ce spun eu cu gura. Şi se ştia treaba asta. Erau cinstiţi, au fost sincere şi mi-au spus, m-au
prevenit. Şi eu puteam să fac greşeli.

„Omul de sacrificiu” pentru autorități, „fratele” Teodoru din Mediaș. Biserica s-a
construit pe autorizația unei locuințe particulare

Până la urmă Sfatul a auzit că noi avem un proiect de biserică, şi imediat a trebuit să căutăm
un om care avea bani dar n-avea casă. Şi am avut un om, Teodoru, fost fotograf, n-avea casă,
şi el s-a obligat în faţa comunităţii, dacă vreţi, eu iau asupra mea să fiu eu acela care
construiesc şi pentru care construim locuinţa.
Şi l-a chemat la Sfat, m-am dus şi eu cu el, dar n-am intrat. Am aşteptat să iasă el, peste
proiectul nostru iniţial, a fost tras cu creionul roşu, anulat.
Şi refăcut proiectul pentru casă particulară.
Şi s-a refăcut proiectul cu condiţia să vină în fiecare seară să vadă ce-am făcut, dacă totul
corespunde cu proiectul.
Adventistul Teodoru ce s-a sacrificat pentru Biserică a fost ajutat să câștige procesul
Tribunanul Suprem de un avocat recomandat de celebrul inspector de culte „Sorin”
Şi aşa am construit Casa de Rugăciune ca fiind o casă particulară.
Tot francezul a facut proiectul dar pentru casă particulară. Dar noi am rămas acolo, am
construit, pe fratele Teodoru l-a chemat şi i-a făcut proces de ilicit.
Despre influența prezbiterului Teodoru în comunitatea adventistă din Mediaș ne vorbește și
un document din arhiva Securității ce descrie un episod din lupta pentru putere la vârful
Bisericii Adventiste în anul 1966 și circuitul sumelor provenite din zecime care înclinau
raportul de forțe la conducerea cultului adventist. Nota informativă este atribuită aceluiași
agent al Securității, „Eremia Augustin” nimeni altul decât președintele Uniunii Adventiste,
Ioan Tăchici 403

403
ArhiveleCNSAS, microfilm MFR 5930 SB f 150

653
L-a dat în judecată, să justifice, şi banii, şi tot. El a făcut treaba asta dar a pierdut procesul la
Mediaş.
Am venit la Sibiu, iar a pierdut procesul. Apoi am mers amândoi la Bucureşti şi acolo trebuia
să se pronunţe tribunalul suprem şi n-aveam avocat, nici un cunoscut. Cei de la Uniune nu se
amestecau că era periculos.

654
Ei nu vroiau să rişte. Atunci am găsit un om, tot din Departament, un evreu, era mare Director
în department.
Îl cunoşteam, am stat de vorbă, i-am spus care e situaţia. Domnul Sorin îl chema. El avea un
avocat de nădejde. După ce s-a terminat cu comuniştii a devenit secretarul comunităţii
evreieşti din Bucureşti. Ne-a pus în legătură cu avocatul său. Ne-a apărat şi la Tribunalul
Suprem am câştigat procesul.”

Despre influența mare pe care o avea în Mediaș fotograful Teodoru ne-a povestit într-un alt
context soția pastorului Ion Buciuman, slujitor care a preluat districtul Mediaș în anul 1978
după plecarea în străinătate a lui Pălășan Aurel. Adventistul Teodoru ce era și prezbiterul
bisericii locale„ i-a ținut spatele” lui Ion Buciuman pentru susținerea unei evanghelizări
publice ce s-a bucurat de un succes extraordinar.

„În 78, în decembrie m-am mutat eu acolo, da 79, 80 și în 81 ne-am mutat de acolo vara, deci
doi ani jumate am stat la Mediaș. Și a fost o comunitate foarte...
Era atuncea proaspăt refăcută, renovată și acolo am mers eu la biserică.
Și soțul meu activa destul de mult în această comunitate mare. În cursul săptămânii, a făcut o
evanghelizare acolo, făcea programe muzicale, dar ce era acolo, era un frate, presbiter, care
avea „un spate” destul de bine pus la punct încât să estompeze activitatea Securității în rândul
bisericii.
E.U. Puteți să-mi spuneți cine este și ce înseamnă că „avea spate”?
E.B. Da. Fratele Teodoru. El era fotograf și avea influențe mari, a avut mașină, Mercedes, nu
știu ce avea, o mașină din asta așa și avea influență. Nu știm legăturile dumnealui care erau,
dar biserica era lăsată în pace să-și facă, să-și desfășoare activitatea. De asta spun că soțul
meu a făcut o evanghelizare acolo, de tineret așa, era arhiplină biserica. A făcut cu diapozitive
așa, atunci apăruseră diapozitivele, cu imagini, cu... Era lumea de pe lume, dar totul sub
oblăduirea acestui frate. Și soțul meu nu a fost deranjat în desfășurarea acestei evanghelizări,
acestei prelegeri publice care le ținea și asta ne-a avantajat într-un fel. Era o biserică, jumătate
erau nemți în Mediaș, se traducea în limba germană, erau și unguri, se traducea și în
maghiară, era o întreagă...”404

404
Ibidem Ion Buciuman

655
Construirea Bisericii Adventiste Sighet
„Am plecat în 1986, m-am mutat chiar înainte de Anul Nou în Sighet. Am fost repartizat
acolo, anunţat repede, de pe o zi pe alta. Nici nu mi-am luat rămas bun de la biserici. Am
mers, aveam o cameră şi o bucătărie, la început am văzut că e sala mică, ce să facem, visam
deja biserică mare, am făcut niste evanghelizări, în 1990, a fost prima evanghelizare cu
străini. În 1988 în iarnă, mi s-a rupt un acoperiş încărcat de zăpadă, am aşteptat un pretext ca
să demolez şi să construiesc o altă biserică. Nu eram în prea bune relaţii cu constructorii, dar
am vorbit cu Petrescu Gheorghe, din SUA, el a fost şmecher că nu mi-a dat decât pe faze, se
lucra la fundaţie dar nu ştiam ce o să fie în continuare. Am început să o facem, am dus
cărămizi, tot ce trebuie şi în ziua când s-a apucat de lucru, am plecat de acolo, într-o vizită la
părinţi, ne-am luat cu ai mei, îmi cumparăsem maşina. Ei au lucrat, când am venit înapoi,
betonul era pus. Scandal la primarie la Baia Mare,am primit amendă pentru lucrări fără
autorizaţie, am plătit-o. După aceea am venit cu ziditul, la zidit am stat acasă. Acolo deja
trebuia să stau, mai ştiam una alta, cei care lucrau nu ştiau detalii privind biserica. Sala s-a
ridicat, biserica era înconjurată de un gard, nu se vedea ce se întâmplă înăuntru, se lucra
cumva între clăsdiri, de afară nu se vedea ce se întâmplă înăuntru. Peste nivelul unu, s-a văzut
că trebuiau turnaţi nişte stâlpi, am primit amenda numărul doi. Dar am tras în continuare.
Amenzile le plăteam noi, din banii bisericii, din fondul de construcţii, alt fond decât zecimea.
Ştiu că atunci cand s-a ajuns sus, era mare, se ridica peste ce era în jur, s-au sesizat mai mulţi,
imediat să demolăm. Am pus betoane puternice şi s-a motivat că s-a facut un vagon care era
un fel de amfiteatru şi de aia s-au pus nişte stâlpi puternici. Când au venit, odată nu am fost
acasă. Au venit buldozerele să dea jos totul, nu aveau cum să abordeze clădirea, pentru că
erau de jur împrejur alte clădiri, nu intră buldozerul. Stâlpii erau puternici. Vroiau să o
dinamiteze, dar erau alte clădiri în jur. Asta a fost. Am fost după aia să fac rost de ţiglă,
începea să se vadă din centru. Venise revoluţia între timp şi dupa revoluţie imediat m-au
chemat la Baia Mare să intrăm în legalitate. A venit o hârtie că ei recunosc clădirea şi asta a
fost. În 1992 deja, aveam 17 biserici la un moment dat, le giram pe toate, mergeam de la una
la alta.”405

405
Ibidem Iosif Suciu

656
XIV INCREDIBILA POVESTE A ADVENTISTULUI FRANGULEA ANDREI CARE
A FĂCUT 7 ANI DE PUȘCĂRIE FĂRĂ SĂ FIE CONDAMNAT DE JUSTIȚIA
COMUNISTĂ

Experiența convertirii la adventism.

FA ... şi eram în vacanţă, în vacanţa mare, după ce am dat capacitatea şi eu citeam foarte mult.
Toată biblioteca fraţilor mei era în mintea mea. Şi istorie şi filozofie şi tot ce era şi citeam pe
Haşdeu. Atunci era momentul când a venit fata lui Haşdeu din America, a venit cu masa şi cu
paharele, cu spiritismul. Atunci a intrat spiritismul în ţara noastră, prin Iulia Haşdeu, prin fata
lui Haşdeu. Da în timpul acela eu studiam Biblia. Tata avea o clasă primară, mama avea 7
clase. 7 clase era mult, mama era deşteaptă la 7 clase primare, mama înţelegea Biblia şi eu am
luat Biblia şi am citit şi exact când citeam, când eram la Matei capitolul 18, nu? versetul 9 în
jos, drăcia şi vrăjitoria. Dumnezeu mi-a dat pentru că exact atuncia când citeam eu şi mă
minunăţeam ce putea face asta cu alfabetul ei, cu paharele pe masă, aşa, chiar m-a curiozitat şi
am spus Domnule e ceva aicea, sfânt, în capul ei probabil. Da chiar în acelaşi timp, în aceeaşi
zi, eu citeam acest capitol 18 şi mă duc la mama şi zic: Mamă, te rog spune-mi ce se întâmplă
aici? Unde-i adevărul? În ce face Iulia Haşdeu, că vorbeşte cu morţii sau uite ce spune aicea –
să nu fie atins nimeni care să treacă pe fiul să, pe fiica sa prin foc, să nu fie să aibă meşteşugul
de ghicitor, de cititor în stele, adică astrologia... de vestitor, Mântuitor, de descântătot, nimeni
să nu întrebe de cei ce cheamă duhurile sau dau cu iocul sau nimeni care să-i întrebe pe cei
morţi. Asta m-a dat peste cap, cei morţi. Şi spune, oare cine-i de partea Domnului..
. Asta le spunea poporului evreu, e adevărat, da poporul evreu era singurul popor monoteist.
În toată lumea, erau toţi politeişti...

FA ... în timpul acesta însă, Dumnezeu a lucrat cu mine Şi începând din a 2-a zi, am început
să mă rog: Doamne, mama nu ştie să îmi spună, te rog să-mi spui tu care-i adevărul – ce scrie
aici în Sfânta Scriptură, la capitolul 18 sau ce citesc eu în cartea lu Iulia Haşdeu? Şi atunci am
avut o săptămână de viziune. N-am mai văzut pe nimeni, aveam cămăruţa mea, care era mai
mică decât asta, în care eram singur eu şi citeam şi mă rugam şi în rugăciune am început să nu
mai văd nimic ce-i în casă. Am intrat într-o vis – vedenie. Asta mi-a explicat mama şi tata, că
ei credeau că am somnambulism. Şi veneau în prag, îmi spuneau ei, şi ştiu că somnambulii,

657
dacă pui mâna pe ei, mor, şi noi te iubim şi nu vrem să mori... Şi de aceea n-am venit la tine
să te trezim... când erai jos, când erai în pat, când te rugai, când spuneai vorbe despre
Dumnezeu, când plângeai, când lăcrămiai, când nu ştiu ce....A durat asta exact 5 sau 6 zile,
cam aşa ceva, aproape o săptămână şi la urmă am spus – Doamne, care a fost.... Vă spun visu?

EU Nu, nu, nu, spuneţi-mi cum aţi cunoscut biserica că avem multe de făcut....

FA Doamne, mi-ai spus că Biblia este. Şi l-am văzut pe Domnul Hristos şi l-am urmat pe el.
Da ce să fac? Unde să mă duc? – Mamă, îi spun, ce să fac? Uite ce am visat, am avut
vedenii...Mamă, să nu te rătăceşti! Ia doi lei şi du-te la biserică pi strada Traian, aşa, era un
popă foarte rău, avea vreo 200 de porci şi servea cu coliva, cu coloranţii porcii, da era unu
fără picioare şi nu-i dădea măcar o felie de cozonac, asta ştiu precis. Şi ... Du-ti mamă! Mă
duc, mamă, cum să nu te ascult pe tine, mă duc, sigur că mă duc. Dar, când m-am dus în faţa
preotului, mi-a pus patrafiru-n cap, da dedesubp mâna întinsă să-i dau banii. Şi i-am spu:
Părinte, nu te supăra, io studiez Biblia şi nicăieri în Biblie, n-am găsit undeva că trebuie să
dau bani pentru mărturisire. Mama m-a trimis la mata să mărturisesc şi mata... S-a înfuriat, m-
a înjurat în biserica plină. M-a luat de păr, că aveam păru ondulat şi mare, aşa şi m-a luat de
păr şi m-a scos afară din biserică înjurându-mă de Hristos şi de Dumnezeu. Am spus –
Domnule, asta-i biserica, nu-i asta biserica dacă preotul, părintele în care eu cred.... şi atuncea
am căzut din nou în genunchi şi m-am rugat Domnului. Şi a apărut îngerul, dar nu l-am văzut,
m-a luat de braţ şi m-a dus pe strada Transilvaniei, unde era o familie de adventişti, în care io
mergeam de fapt şi meditam pe băiatul ei, a doamnei, doamna Baston se chema ...

EU La ce materie o meditaţi?

FA La orice, la matematică, la orice... Ea era cam derbedeu aşa, el îi pastor acuma, adică-i la
pensie, e prietenul mio. Eu l-am meditat pentru că l-am adunat din toate meleagurile şi
fugeam după el ca să-l prind. Nu-i plăcea şcoala, deşi a făcut numa 4 clase de liceu, apoi s-a
botezat că ne-am întâlnit mai târziu la biserică şi s-a ... a făcut 2 ani atuncea, se primea cu 4
clase de liceu şi a primit... Institutul era de 2 ani atuncea şi a făcut şi el a devenit pastor. După
aceea a plecat şi nu l-am mai văzut. Cu alte cuvinte m-am dus şi ... doamna Baston...

EU Deci aşa aţi cunoscut adventismul, prin această doamnă Baston....

658
FA Prin Hristos de fapt şi prin îngerul care m-a dus acolo...

EU Sigur.

FA Doamna Baston, uitaţi ce mi s-a întâmplat. Şi i-am explicat tot, toată vedenia, tot visul
acesta şi zic un înger m-a adus în faţa casei dumitale, io ştiam poarta, te cunoşteam pe
dumneata, da nu ştiam cine eşti... nu ştiam ce-i aia adventism... habar n-aveam, habar n-
aveam la vârsta mea ce-i aia adventism, baptism... habar n-aveam....

EU De când aţi luat botezul?

FA Aaaa, în 1946...

EU La câţi ani de la experienţa asta?

FA Păi fă tu socoteală. De la 13 ani, la 23... 24, ca prizonier.

EU Deci aţi avut timp să cumulaţi cunoştinţe despre biserică...

FA Nu, dar am avut experienţă cu Dumnezeu...

EU Bun, astea o să le cuprindem la momentul prizonieratului. Vreau să ne întoarcem la

prizonierat mai încolo ...

FA Şi m-a luat, m-a luat. Biserica nu era pe grădina veche, unde-i acuma, aşa, era pe Aleea
Constandache...

EU Asta era în Galaţi, nu?

FA În Galaţi.Paralel cu liceu, era nişte alei şi închiriasem noi, adică io nu eram adventist,
închiriase adventiştii, nu erau decât vreo 45 de adventişti aşa, când am cunoscut io biserica. Şi
m-am dus şi zice îmi spune – Du-te domnu Frangulea, du-te la baptişti pe strada cutare, du-te
la „Eben-Ezer”, du-te la penticostali, la evanghelişti... m-a trimis peste tot să văd ce-i pe
acolo. O femeie fioarte înţeleaptă.

659
Şi am spus - M-am dus peste tot, mi-a plăcut la iebănezeri, adică vroiau să-i creştineze pe
evrei. Dacă cântau acolo în orchestră şi mie îmi plăcea muzica foarte mult
.Şi băiatul meu îşi dă doctoratul în muzică. Şi nu m-a atras cu nimica... e nu-i nimica, atunci
vino sâmbătă la 7.00, să vii la mine şi mergem în altă parte. Adică după ce m-a pus să văd
toate bisericile neoprotestante, care au şi ei cu Biblia, cu nu ştiu ce, însemnau tot adevărul. Şi
m-au luat în biserică, Peleacu, Săndache, şi am mers pe jos că nu se mergea altfel pe atuncea,
era numai tramvaiu, da trebuia bani, io n-aveam şi am mers pe jos că nu era mult de la Coşbuc
până la ... erau vreo 2 km şi jumătate. Şi am mers cu toată familia lor şi cu mine, am mers la
Peleacu Săndache ... Păi eu aicea ştiu că aicea e liceul în care eu sunt elev. Bun, am intrat
acolo, m-a întâmpinat un tânăr foarte drăguţ şi foarte amabil. Asta m-a atras mai mult, ştii,
felul în care m-a primit. Am intrat înăuntru şi s-a făcut serviciul divin, cum se face acuma, mă
rog, dar, înafară de ăştia 40- 45, era un grup coral de 10-12, în care ea era soprană şi soţul ei,
cizmar, era tenor estraordinar. Domnu Emanuel, când a început să cânte acest grup coral am
crezut că mă urc în Cer şi aud pă îngeri. 406

406
ACNSAS P 12131, f 24

660
Au cântat, de câte ori îmi aduc aminte îmi dau lacrimile ( plânge n.n ). Acest grup coral
m-a adus pe mine la credinţă şi am ascultat, s-a terminat serviciul divin şi au am rămas
cu cântecele lor în capul meu, crezând că ei cântă mereu. Şi doamna Baston a zis –
Domnu Frangulea, s-a terminat serviciul divin, nu mergeţi acasă? Şi zic – Lăsaţi-mă, nu
merg, io aud corul. Mata nu-l auzi? Nu eram... eram sănătos, da mi-au rămas în minte

661
aceste cântări extraordinare. 12 oameni erau, atâta, dar era ceva deosebit... şi de atuncea
n-am mai plecat în altă parte. I-am spus mamei – Mamă, ce mi-ai făcut? Mamă!
Trecea... a ajuns la preot, făcea anatema în jurul cursei mele, nu ştiu, ceva... Ei, nu m-
am botezat atuncea că nu se putea. Fraţii mei, mai ales unul care a murit săracul, cred
că am să mă întâlnesc cu el pentru că în boală am lucrat cu el, 2 ani de zile, mă bătea, de
trei ori pe zi, până la sânge şi vorbea cu poliţia pentru că avea relaţii, era şi profesor la
liceul comercial, era şi secretar.

EU De ce vă bătea?

FA Poftim?

EU De ce vă bătea?

FA Pentru credinţă. Că io după aceea mergeam cu Biblia, din casă în casă pe strada
mea.

EU Şi domnul ăla de ce vă bătea?

FA Fratele meu.

EU Fratele de sânge?

FA Fratele meu.

EU A, am înţeles.

FA Fratele meu, Aurel, sigur că da.

EU Deci familia nu a agreat ...

FA Nu, da de unde, nimic absolut. Mama tremura, dar ea se gândea să nu apuc pe un drum
greşit. Iar ai mei erau complet împotrivă, erau şi departe de Dumnezeu, însă acest Aurel nu
era departe de Dumnezeu, însă era mai superficial într-un anumit fel. Însă mă bătea pentru că

662
el ţinea foarte mult, după câteva luni a murit mama şi a rămas singur şi m-a ajutat şi el m-a
crescut în continuare. Şi eram la cheremul lui şi nu puteam să mă botez şi era prea
devreme la vârsta aia, la 13, 14 ani. Însă chiar pe mai târziu sesiza poliţia, poliţia m-a
arestat 2,3 nopţi...

Frangulea Andrei a făcut Școala de Ofițeri în Germania. Pe vremea lui Antonescu407

407
Idem P 1231, f 12

663
EU La ce şcoală de ofiţeri v-aţi dus?

FA Prima dată, şcoala primară, Frigator se numea...

664
EU Era de armată, nu?

FA Păi da.

EU În ce an?

FA Păi în 42-43 că l-a luat cu un an înainte...

EU Şi cât aţi făcut şcoala de ofiţeri?

FA Am făcut Şcoala de ofiţeri 8 luni, da n-am terminat-o. După aceea domnul Antonescu,
toată şcoala noastră a trimis-o la specializare în Germania.

EU Şi aţi fost plecat în Germania...

FA Păi nu puteam să nu plec, mă împuşca, nu? Nu puteam să refuz. Eu aveam ideile

adventiste, eram creştin în inima mea, da nu eram botezat. Şi ca militar îmi semnasem pe 9
ani de zile contractul, a trebuit neapărat să merg, nu puteam să... eram şi şef de promoţie.
Adică...

EU Ce grad aveaţi?

FA Atunci nu aveam grad, eram elev.

EU Deci eraţi încă la Şcoala de ofiţeri...

FA Mai târziu am avut grad de plutonier adjutant, după ultimul an. Da mi-a anulat, nici o
problemă. În Germania eram şef de promoţie, io am făcut primul an în, în Nordhausen, dar nu
ieşeam afară, studiam, îmi plăcea să studiez foarte mult, ca şi acuma, tot studiez tot timpul şi
un coleg din Alsacia Lorena, care nu-i iubea pe nemţi, nici Alsacia, nici Lorena, deşi ei erau
supuşi nemţilor, ei vorbeau mult franţuzeşte şi io vorbeam mai mult franţuzeşte cu ei.
Germană am făcut în şcoală, dar franceză am făcut mai mult, o cunoştiam şi vorbeam. Şi n-ai
să înveţi limba germană niciodată dacă stai în cazarmă, ieşi afară şi găseşti tineri, cutare şi
vorbeşti limba germană. Aşa am făcut după aia. A trecut şcoala, s-a terminat, da nu eram în
haine germane, în hainele noastre româneşti.

665
EU Aţi fost pe front?

FA N-am fost pe front deloc.

EU A, deci n-aţi fost pe front...
FA Staţi să vă spun. Primul an l-am făcut în Nordhause, al doilea an l-am făcut în Bavaria –
Niederrheien, Bavaria de Jos. Acolo, când m-am dus peste ei, peste nemţii din Bavaria, când
au auzit că sunt români... Afară! Nu vreau să văd! Că erau fără mâini, fără... ei au pierdut la
Oituz şi Mărăşeşti, au fost bavarezi, da io le-am făcut nişte fotografii, m-am împrietenit cu ei
şi după aceea aveam lapte, brânză, ouă, de toate, că Bavaria e bogată în lactate şi în păsări şi
în ouă şi în toate. Ei s-a terminat şcoala şi...

EU V-aţi întors în ţară....

FA Nu. Aici îi problema. Aşa a vrut Dumnezeu. Primii 20 ne-au oprit, primii 20 ca pregătire,
eram şef de promoţie. Primii 20 am rămas să facem pedagogie tehnică.Să devenim profesori-
ofiţeri în ţară, tot în Aerotransmisiuni. Că am făcut minuni pe acolo. Nemţii erau avansaţi
puternic pe vremea aceea. Am avut avioane care mergeau, aveam noi avione de
bombardament cu avioane de vânătoare care mergeau lipite de magnet. Plecau amândouă şi
mai sus se desfăceau. Era ceva extraordinar. Când se făceau faurile în Nordhausen, în munţii
Harz, se făceau faurile V1, V2, care mergeau în Anglia. Ei acolo au urcat peste 70.000 de
francezi, de prizonieri şi englezi şi după ce au terminat cu V-aurile i-a scos afară şi i-a omorât
pe toţi, i-a ucis pe toţi. Asta am văzut personal, adică personal, eram acolo în munţii Harz. Şi
a trebuit să rămânem încă 3 luni de zile, 3 luni de zile, de la 3 la 6 luni pedagogie tehnică să
devin profesor în ţară. Şi exact se întâmplă, după o lună de zile vine 23 August.
Evenimentele din 23 august 1944 l-au prins pe Frangulea Andrei în Germania. A fost
arestat timp de un an în Germania. Pretinde că a întâlnit-o pe mama lui Hitler
EU Schimbarea armelor...
FA Şi imediat ne-a scos afară, pe ăştia 20, ăialaţi plecaseră, colegii mei, în ţară, bine merci.
Ne-a scos afară, în clipa de faţă sunteţi prizonieri. Ne-a desfăcut, ne-a dezbrăcat şi ne-a păzit o
lună de zile, ne-a păzit alsacienii şi lorenii ăştia şi aveam mâncare bună pentru ei ţineau foarte
mult la noi. Ei nu-i iubeau pe nemţi şi după aceea ne-au trimis în Swehi, în nordul Germanie
şi de acolo a început groaza. De câte ori veneau avioanele americane, engleze, de atâtea ori ne
scotea afară să ne împuşte cu mitralierele, pe noi, românii. De ce? Pentru că datorită vouă

666
pierdem noi războiul. Ei aveau deja bomba atomică în Norvegia... era a lor care au cucerit-o
anglo-americanii, era bomba lor, a lui Hitler. Dar foarte interesant, vă spun un amănunt că am
cunoscut-o pe mama lui Hitler. Ei sunt de fapt din Austria, din Viena, dar au venit în
Germania. Gândul lui era din armată, din caporal a ajuns mare conducător, însă mama lui nici
nu vroia să audă de el.În Bavaria am cunoscut-o pe mama lui Hitler.
Andrei Frangulea pretinde că a cunoscut-o pe mama lui Adolf Hitler
FA Păi eram în al doilea an tot prin Bavaria. Mai mergeau din casă în casă ca să am şi eu un
lapte, un ou, cutare, cutare şi am dat şi în sfârşit şi aici îi mama lui Hitler. Fii atent cum
vorbeşti. Afară că avea un dialect extraordinar de grav. Nu înţelegeam nimic prima dată. De
exemplu – Was macht du? Ce faci? – Wust must, wust must... Ce vorbesc ăştia, habar n-am??
Păi nu m-am obişnuit cu ei... un dialect deosebit, noi n-avem dialecte, da ei au dialecte. Şi zic
– Doamnă, am auzit că dumneavoastră sunteţi mama lui Hitler, marele... – Nici să nu te aud
vorbind, să nu te aud vorbind, fugi, fugi, hap, hap, hap, hap!!! Adică n-a vrut să stea de vorbă,
nu, nu, nu-l vroia probabil, nu ştiu.
1 an de zile prizonier în Germania
Şi am stat în prizonierat aproape un an de zile.
EU Am înţeles. Şi a fost greu în temniţă? Au fost condiţii grele de temniţă? Vă băteau sau
doar că eraţi închis?A Nu, nu ne băteau. Mâncarea proastă... da ne scoteau afară de câte ori
veneau, asta era groază.
Las vârsta mea de 21, 22 de ani... inima mea cum sfârâia. Ştiam noi dacă ne împuşcă sau
dacă nu ne împuşcă? Nu, toţi 20, toţi ăştia au murit săracii, numai eu am rămas din ăştia
20. Şi ...

Frangulea a evadat din lagărul din Germania și a ajuns în țară după sute de kilometri
pe jos

EU Şi când v-aţi întors în ţară?

FA Da, eram în Oranienburg, nu în Oranienburg. Eram în Abstatt, în Neustadt, la 80 de km de
Oranienburg şi Oranienburg, la 30 de km de Berlin. Şi venise ruşii şi io n-am ştiut. N-am ştiut.
Vedeam pe nemţi aşa dezarmaţi, companii, plecau dezarmaţi, de unii singuri, aiurea, însă n-
am ştiut că ruşii... era partea ruşilor unde am stat în Oranienburg şi în Neustadt, Abstatt. Era
cam cum îi Bujorul prin ... un orăşel din astea mai mici, de 40.000 de locuitori, da era gol, nu
era nimeni. Zic Domnu, eu eram cu un prieten – io mă predau la americani. Găsesc un cal

667
aicea, că ştiam să călăresc că şi acasă aveam cai. Şi m-am dus în oraş înăuntru, am găsit un
cal, zic acuma merg pe uliţă, era o uliţă aşa, cam cum îi asta, da nu pietruită. Zic tre să găsesc
pe cineva. Ştiu că ruşii aveau o joncţiune cu anglo-americanii la Elba. Asta ştiam tot prin
auzite, prin nenmţi pri asta. Eu ştiam nemţeşte. Zic mă duc şi mă predau la americani, că dacă
vin ruşii aicea, îştia mă omoară, de comunişti. Aveam oroare de comunişti. Şi m-am ... pe
uliţă aşa cum mergeam, singur, prietenul meu tot român era, da nu era dintr-o şcoală cu mine.
Am mers vreo 100 de metri călare ca să găsesc pe cineva şi deodată aparare în faţa mea, aşa la
vreo 700 de metri, 1 km o escadrilă de cazaci. Cazaci erau că veneau înspre mine, călare.
Cazacii erau ruşi. Cazaci, zveci din ăia, urâţi la faţă, aşa, da călăreţi grozavi şi cu puştile în
mână. Ce a fost în mintea mea atunci... ăştia mă împuşcă... mă întreabă pe mine că am fost
prizonier aicea?! Nu, de unde... mai ales că era tânăr. Aşa călare cum eram, am închis ochii şi
m-am rugat cât m-am rugat – Doamne, aproape un an de zile m-ai scăpat de mitralierele
nemţeşti şi iată-mă în viaţă sănătos şi tânăr şi-ţi mulţumesc. Acuma, ce fac Doamne? Mă tu
poţi să scapi. Am deschis ochii... cât a fost asta, un minut, câteva secunde rugăciunea
mea...Toţi cazacii fugeau, picioarele cailor scăpărau de pietre, scăpărau de fugeau... de cine
fugeau? Asta-i o experienţă extraordinară. Şi am spus – Doamne eu nu mă mai fac ofiţer, eu
trebuia să fiu general, cu multe stele, nu mă mai fac. Vreau să fiu ostaşul tău. Cum ajung în
ţară, mă predau ţie.
EU Şi cum aţi ajuns în ţară?
FA Pe jos, 3000 de km am mers.

EU Cu calul, pe jos, cu ce?

FA Cum, pe jos am mers până-n Lemberg. Până-n Lemberg, în Lemberg, până-n Cernăuţi ne-
a dus cu trenul de marfă.
EU Da cine v-au dus?
FA Ruşii... în Lemberg era comandatură.
EU Deci până la urmă v-aţi predat ruşilor...
FA Nu m-am predat. M-am dus la comandaorul lor, era un birou, aşa. Dar până la Lemberg
am mers pe jos... zi şi noapte am mers...
EU Singur sau cu ceilalţi colegi?
Nu, nu. M-am mai împrietenit cu cineva din Ardeal, cu unul care era în Banat, care vorbea şi
el nemţeşte, da vorbea şi puţin poloneză, adică înţelegea mai multe limbi. Io vorbeam în
germană, restul nu... Şi am ajuns în Lemberg şi în Lemberg am fost informaţi că acolo exită

668
comandatură, că n-aveam acte, n-aveam nimica.Ce acte, cine a zis de acte?! Când a venit
deranjamentul puternic, nemţii din lagăr au plecat şi toţi prizonierii au plecat unde au vrut ei,
unde au putut fiecare, că nu eram numai noi, erau şi francezi şi mai multe naţii, pe unde
umblau nemţii şi luau şi nemţii că ei ruşi erau foarte mulţi.
Întoarcearea în țară în anul 1945, primul Sabat petrecut la comunitatea din Galați după
terminarea războiului
EU În fine, haideţi să ne întoarcem la momentul în care aţi ajuns în ţară şi aţi avut experienţe
cu comunismul.
FA Imediat am ajuns în ţară. Am ajuns în 45. Pacea s-a semnat în 9 mai. Eram pe drum, eram
pe drum. Şi am ajuns în ţară, m-am dus la un prieten care era născut adventist, care era
croitor. La Cernăuţi ne-a îmbrăcat în straie din astea ruseşti, galbene, ne-a luat hainele şi acasă
m-am dus „pe Coşbuc”, ruşii făcuseră baie comunală în casa noastră...
EU De fapt v-aţi întors înapoi în Galaţi...
Şi primul Sabat m-am şi dus în biserică. În 45 biserica nu mai era pe aleea Costandache, că în
1936, pe grădina veche în Galaţi, în 1-13, era un atelier mecanic care a luat foc şi biserica
noastră a cumpărat acest atelier pre aprins aşa în foc cu nimic, aproape cu nimic şi l-a reparat,
l-a aranjat şi ne-am mutat acolo.Şi acolo a rămas tot timpul şi acuma este acolo, bine-i clădire
mare, frumoasă acuma. Asta se făcea în 1936 când eu mă duceam la biserică, mă duceam pe
furiş aşa, da nu puteam să mă botez, nu puteam să ... şi am mers în 45 la... în predicatură
atunci era Bădescu Dumitru. Era doctor în Berlin în teologie. Era la nivelul lui Paulini, la
nivelu lui taica Dumitrescu, era la nivelul lui Florea, Manea, care au pus bazele bisericii
noastre mai demult, puţin mai nainte, a bisericii din România. Şi Bădescu era la nivelul mai,
era extraordinar şi vorbea 3 limbi perfectşi era niţel mai încăpăţânat aşa şi eram singurul care
aveam şcoală, aveam academia, eram deja economist. Restul erau fără şcoală, fără şcoală, că
aşa era. Ce, erau cum sunt acuma profesori, doctori, ingineri? Nu exista aşa ceva. Da aia a
pus bazele bisericii noastre. Şi lucrător biblic era exact socrul lui fratele Petrescu. Fratele
Petrescu ţine o fată a lucrătorului biblic care era pe lângă Bădescu..

Frangulea pretinde că a fost botezat în Biserica Adventistă din Galați în vara anului
1946. Dovada, în arhiva Securității408

408
Idem P 1231, f 2

669
FA Da-i colateral, totuşi. Şi mă... probabil avea el de gând, nu, să mă primească... Şi atuncea
m-a scos afară, m-a dat afară de la el din casă exact pe linia de tramvai, să mă calce tramvaiul,
că venea tramvaiul gol, noroc că m-am sculat de pe linia de tramvai şi am plecat. Ei, m-a
deranjat atuncea, da n-am plecat din biserică, nu. M-a deranjat tare de tot. Dacă popa la
ortodocşi m-a scos afară, apoi poţi dumneata să mă scoţi de mână afară? Din biserica lui

670
Hristos. Că aşa i-am spus, i-am spus. Nu, nu discuta cu mine, că a fost încăpăţânat, da un om
deştept tare, domnule, ce să mai...Şi mi-am continuat şi în 46 cam în luna iulie aşa, august ne-
am botezat. Eram la Brateş, 17 băieţi şi 3 fete. La ora e numai Petrică Baston care-i la Neamţ,
care mai trăieşte. El îi mai mic ca mine cu vreo 2 ani, iar Baston s-a botezat, după aceea, cu 4
ani cred că-i mai mic ca mine. Deci în 46 cam luna iulie, august m-am botezat şi m-o botezat.
Nu stăteam ... ruşii deja venise în ţară, era după 45 şi în 47, deci la câteva luni după botez,
stăteam la sora mea care era exact pe Transilvaniei, pe strada unde era şi familia Baston.
Prima condamnare .5 ani pentru Înaltă Trădare pentru că s-ar fi făcut adventist „să ne
vândă americanilor”
Zic măi, hai să stau şi la sora mea pe aicea, că şi aşa sunt singur. Servici nu aveam, nu m-a
angajat nimeni şi m-am dus vopsitor şi lustruitor de mobile la Iprofit, unde am stat vreo 3 luni
până am găsit după aceea, am fost inspector şef la Banca de Investiţii şi după aceea a început
să-mi dea o valoare, da cu mare greutăţi, mare greutăţi în timpul comuniştilor. În 47, eu fiind
plecat de acasă la sora mea, ei m-au căutat pe mine, nu procuratura, asta procuratura militară
probabil să stea de vorbă cu mine că am fost în Germania, probabil că ce a fost cu mine, ce s-a
întâmplat, probabil că voiau să ştie că erau suspicioşi, că eu aveam deja act de prizonierat, nu?
ei, şi m-am, m-au condamnat.
Nu, ştiu eu ce au gândit ei? Că m-am trezit pur şi simplu cu o escortă acasă după aceea de
militari şi m-a dus la Curtea marţială. Eşti condamnat de înaltă trădare. Da pentru ce, domnule
că eu îs prizonier am suferit la nemţi. Eu îs prizonier şi voi ce faceţi cu mine??? Nu.... erau
nişte din ăştia fără şcoală

M-au dus la Curtea Marţială, pe Uranius. Uranbius, unde acuma este clădirea aceea mare a
lui Ceauşescu.
Am înţeles că a fost sediul Securităţii acolo. Era în Curtea Marţială pe Uranius.În 47, da.În 47
eu eram în Bucureşti şi mergeam pe la Popa Tatu(numele unei biserici adventiste din
București) şi eram de acuma, conduceam contabilitatea la fabrica Gaga din Bucureşti, care era
tot pe Uranus. Şi aveam cameră acolo, chiar în cameră. Şi a intrat, bine eu... s-a întâmplat...
deocamdată nu am terminat. Trimit pe fratele meu zic – ce s-a întâmplat? M-au arestat ăştia,
m-au condamnat 5 ani de înaltă trădare, da nu ştiu pentru ce. Ia interesează-te acolo cine-i
avocat militar. Păi, Simionescu... Pfoi, ăsta-i colegul meu. I-am scris o scrisoare lui
Simionescu, mi-a luat dosarul, n-aveam nimica în dosar, nu era nimica domnule. Care era
legătura.M-am făcut adventist ca să am legătură cu americanii.EU
Eraţi la momentul ieşirii din închisoare, că aţi zis că aţi câştigat procesul...

671
Un tertip avocățesc ăl ajută să scape de închisoare409

FA Am câştigat procesul pentru că... ce s-a întâmplat? Mă întreabă căpitanul, că era căpitan
avocatul, zice – Domnul Frangulea, te salvez eu că n-ai nimic la dosar, ăştia-s nişte proşti, te
scot io, ascultă la mine. Pe vremea aceea se trecea ieşirea din cult, adică din cultul ortodox în

409
Idem P 1231, f 18

672
cultul ...trebuia să mergi la popă că mă taia de acolo din registrul lui, îmi dădea hârtie că sunt
scos din biserică şi eram în ... aşa era plecarea din cult. Io n-am mai avut timp pentru că ei m-
au arestat de m-am întins pe treaba asta. Şi atuncea mă întreabă: Ai făcut treaba asta? Păi n-
am făcut. Păi atuncea îi bun. Şi atunci căpitanul din Galaţi s-a dus la popă şi a luat pe hârtie că
sunt ortodox. Că mă întreabă la proces, la recurs că eşti adventist, ortodox? Păi io aş vrea să
fiu ortodox. Oooo, vezi, uite vezi că ăsta umblă cu şopârlica? Ai vrea să fii ortodox, ori eşti,
ori nu eşti. Ori eşti adventist, ori nu eşti. Domnule, eu sunt adventist, da ortodocşii se
însemnează ...Şi căpitanul explică – domnule, ortodox e un cuvânt dublu, orto doxă, drept
credincios. Omul a spus că vrea să devină drept credincios. Că ortodox înseamna drept
credincios. Ce-i rău în asta? A spus căpitanul şi m-a achitat şi de aia am rămas în Bucureşti,
nu am mai plecat. Mi-am făcut buletin de Bucureşti, mi-am făcut post la fabica de pâine, era
particulară atunci, particulară un fel, fabrica Gaghel pe Uranus.
În anul 1948 Frangulea Andrei a fost arestat din nou fără motiv. „Tot cu americanii
ești? În arest l-a întâlnit pe Petre Țuțea
Şi în 48, pe 15 mai, vin 2 indivizi, foşti poliţişti, da probabil ca să fie acceptaţi de comunişti
au plecat capul jos şi eram în biroul meu eram, eram şef. Şi zic – Pe cine căutaţi? Domnule
căutăm pe un domn, domnul Frangulea Andrei. Da pentru ce? Vrem să discutăm cu el. Şi
trecuse un timp din 47 până în 48, câteva luni bune, adică aproape un an şi uitasem de treaba
asta, ce să aibe că am fost în proces, am câştigat, am terminat. Şi trebuie să stau de vorbă cu
el. Domnule, eu sunt. Unde locuiţi? În fabrică. Aveam o cameră, a mea, unde şi a mers, unu a
intrat, ăla din urmă a închis uşa. Zic – Ce faceţi? Păi nu că vrem să facem o percheziţie. Păi
faceţi domnule. Aveam probleme de economie, probleme de a mele, aveam o Biblie, n-
aveam, nu? Aveam bibliotecă, mare lucru pentru că era nouă. Bine, semnaţi că n-am găsit
nimica la percheziţie cutare şi mergeţi cu noi la Prefectură, că n-aveau sediu comuniştii şi
aveau sediu în Prefectură că ocupase Prefectura. Şi daţi acolo o declaraţie şi vă dăm drumul
imediat, nici o problemă. Mă minţeau că io de unde să ştiu. Da domnule, nici o problemă.
Eram în luna mai, era cald, ştii? Şi am mers în cămaşă în maieu pe dedesubt şi pantaloni şi
pantofi. Şi intru într-un birou aşa cam cum îi ăsta aicea şi un tinerel aşa, cam de 19 – 20 de
ani. Dumneata eşti Frangulea? Zic da! Şi ce cauţi în Bucureşti? Păi zic din Bucureşti sunt, am
serviciul aicea, am buletin de Bucureşti. Da, îţi mai aduci aminte că ai fost arestat şi
condamnat? Îmi mai aduc aminte şi ce-i cu asta? Am fost achitat, a fost o greşeală.... Şi ce
religie ai? Păi sunt adventist. Aha! Tot cu americanii eşti, ăstea au fost vorbele lui.
Domnule eu nu sunt nici cu americanii, nici cu.... sunt cu toată lumea că biserica mea-i

673
universală, nu ţine cont nici de ţigani, nici de români, nici de americani, nu? Şi cheamă... m-a
luat ....
... şiretele, cureaua.... Ş-atunci mi-am dat seama imediat că treaba nu-i chiar aşa de simplă.
Şi nu-i nimica, vă ţinem vreo două săptămâni aicea în cercetare şi vă dăm drumu acasă. Tot
timpul n-am ştiut că-s aşa de mincinoşi până peste orice munte. Şi m-o băgat într-o cameră
mare, cam, cam de trei ori cât asta, unde şi aia era vreo 70 de oameni acolo... da, la început n-
am ştiut ce e...n-am ştiut pe nimeni, dar apoi mi-am dat seama că erau numai intelectuali ....
Petre Ţuţea eram cu el în frunte. De gât cu el am stat 4 ani de zile, cu Petre Ţuţea. Mă iubea
foarte mult. Era un filozof creştin, adevărat, autentic. Nu era înscris în vreo biserică, da avea o
filozofie a lui, altfel. Şi .... până la urmă mi-am dat seama că treaba nu-i în regulă....
E.U. Bun, da din ce motiv v-au spus că vă reţin.... nu v-au dat un motiv?
F.A.Din orice motiv domnule...
E.U. Şi în acea încăpere mai erau şi alţi adventişti?
F.A. Nici un adventist n-am întâlnit decât după 4 ani.
E.U. Am înţeles, deci aţi fost la un loc cu intelectualii de acolo, dintre care Petre Ţuţea v-il
aduceţi aminte. Ce alţi intelectuali mai erau în celulă?
FA Generalul Bâdişteanu, care era comunist, s-a certat cu Gheorghiu Dej şi l-a băgat la
închisoare. .... Ăăăăă.... Cosmovici, care era o fost comandant legionar, dar a trecut de la
ortodocşi la catolici, l-a dat afară legionarii, l-o dat afară de la ei, dar l-au arestat ăştialalţi că a
fost legionar, comandant legionar.... Ţuţea, cum spun, că a fost mare filozof, de ăsta nu m-am
dezlipit tot timpu .... şi.... mai era unu, care stătea o zi în închisoare şi vreo 5-6 pe afară,
legionar, tot comandant legionar, dar făcea joncţiunea cu comuniştii, legătură. ... Voiau să-i
transforme pe legionari în comunişti.
EU Şi cine era? Cum îl chema?
FA Ăăăăă.... imediat. ..... Imediat îmi aduc aminte...imediat....
EU Ţurcanu cumva?
FA Ţurcanu nu. Ţurcanu era, era şeful nenorociţilor
EU Era la Piteşti... era cu ceva, cu reeducarea....ăăăăă.... era....
.... cu Macarenco. Macarenco a fost un mare învăţător în Rusia. Aia-i o prostie. Ţurcanu a
murit acum vreo 3 ani de zile. Singurul care a ieşit afară. Pe toţi ceilallţi, erau 36, pe toţi i-a
împuşcat comuniştii în puşcărie, nui-a dat drumul.
EU Am înţeles. Îmi cer scuze că vă întrerup. Deci aţi ajuns în închisoare cu încă 70 de
intelectuali. Da era închisoare sau era sediu miliţiei?

674
FA Io nu cunoşteam pe nimeni Era o... o cameră domnule, că după o lună de zile m-a dus la
Jilava.
EU Împreună cu toţi cei din cameră...
FA Toată lumea, sigur că da. Bine, erau şi mai mulţi, şi-n alte părţi erau....
EU Bun, în intervalul ăsta de timp v-au anchetat, v-au întrebat ceva?
FA Nu, nimica, nimica absolut....
Închis la Penitenciarul Jilava condus de celebrul torționar Nicolski. Condiții infernale de
detenție. Gardienii trăgeau cu pistolul în celulă pentru a induce permanent teroare
EU Deci după o lună v-au dus la Jilava....
FA La Jilava, la 25 de metri adâncimi....aşa....pe timpul lui Nicolski, dacă aţi auzit de
Nicolski. Pe vremea aceea Nicolski nu e, era locotenent colonel. Era un evreu rus. Nu... Era
de Comitetul Central aici, trimis de ruşi, bineînţeles. După aceea a devenit colonel şi după
aceea general. În timpul când am ieşit afară el era general cumva. Aşa.... Şi ăsta era tartoru
nostru, diavolul... cel mai grozav.
Şîîîîîî.... la Jilava am stat în cămaşă şi pantaloni, aşa cum sunt acuma, fără pulover, n-aveam
pulover... aşa.... A găurit toate conductele de apă..... apă rece, nu apă caldă, apă rece
da....subterană, şi curgea apă.... apa era până sub genunchi, în cameră. Curgea permanent apă,
se scurgea afară, da era găurit toate ţevile astea. Şi venea din când în când cu pistolul pe
vizetă, pe vizetă ştii? Vizetă e bucăţica aia aşa şi trăgea cu pistolu în noi. Noi ştiam treaba asta
că ne comunicau pentru că mai erau şi alte camere şî ni lipeam de perete şi el trăgea în gol.
Ştii? Noi ni lipeam de perete, adică de peretele care era pe aceeaşi parte cu uşa...
EU Asta ca să vă terorizeze....
FA Absolut, absolut....
EU Câţi aţi fost în cameră?
FA Hîîîî?
EU Câţi eraţi în cameră ?
FA În cameră am fost vreo 40 – 45, camere mici, cam cât îi asta, aşa...
EU Aţi spus despre Petre Ţuţea. De ce v-aţi apropiat de acest om?
FA În primul rând m-am apropiat pentru că era apropiat de mini ca vederi filozofice.... ăăăăă
... eu eram... cum să spun eram un om şi io. Eu nu eram nimica, în fond, dar eram totuşi
licenţiat, eram, totuşi aveam o şcoală....Însă nu eram din aştia.... Acolo eru nume mari,
directori generali, miniştri, din aştia mari, io ştiu... nu-i cunosc, nu-i ştiam eu şi nici nu-i
cunoşteam nici mai târziu, nici nu mă înteresa. Eu m-am alipit de... Vojen domnule.... era ăsta
care stătea o zi şi 5 zile afară ....

675
EU Cum îl chema? Vojen?
FA Vojen, da. Vojen era comandant şi legionar, dar făcea joncţiunea cu comuniştii. Şi el
stătea mai mult afară decât înăuntru. Şi într-adevăr, la Galaţi, spre exemplu, primul secretar al
oraşului Galaţi a fost un legionar. La comunişti vorbesc, de 45-46. Nu? Ca să vă dau un
exemplu numai. Deci avea aişi nişte rezultate. Şi foarte mulţi erau macedoneni care erau
legionari. Ăăăă, i-am întâlnit la Ocnele Mari dup-aia. Ăăăăă.... înainte de a ne da drumu din
Jilava...
EU No, asta voiam să vă întreb că e interesant. Ce discutaţi cu Petre Ţuţea?
FA Ce discutam? Io am discutat problemele mele.
EU Aţi spus că 4 ani aţi fost dezlipit de el. Înseamnă că în locul în care aţi plecat de acolo a
plecat şi el la Jilava....
FA Nu, nu, nu eu am plecat. El a rămas în continuare la Ocnele Mari.
EU Da la Jilava cât aţi stat?
Frangulea Andrei a fost bătut timp de 10 luni în fiecare zi la Jilava cu pumnii și curelele
FA La Jilava am stat ăăăă, vreo 10 luni.
EU În intervalul ăsta v-a anchetat cineva, v-a bătut?
FA Vai de capu meu, în fiecare zi, vai de mine şi de mine....
EU De ce, sub ce motiv?
FA Păi io sunt cel mai grav, tu eşti cel mai grav că nu te găsim în nici un partid, tu ai lucrat
subteran.....domnule erau pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu... era... erau oameni fără şcoală,
fără nimic. Dacă poliţia o conduceau ţiganii?! N-am nimica cu ţiganii... am copii, lucrează
bine, pe linie de regie, ţigani... aşa.... Şî Securitatea era condusă majoritatea de evrei... şefii de
sus....nu? Însă, restul erau neştiutori că n-aveau pentru că .... şi poliţia şi tot nu erau nimic.
EU deci vă băteau sub ce motiv?
FA Ca să .... spun adevărul. Că într-adevăr fac parte dintr-un partid, undeva... Şi domnule io
am partid domnule... Hiii, pîi de ce nu ne-ai spus, care partid? Partidul lui Hristos.... Hiiii, îţi
baţi joc de noi .... Dăi, băi... Eu mereu mergeam cu Hristos...
EU Cum vă băteau? Adică cu ce metode, la asta mă refer?
FA Cum ne băteau? Acolo, la Jilava nu erau metode speciale, metode speciale erau la
Ocnele Mari, şi la Piteşti şi Gherla. Însă la Jilava, erau pumnu, ăsta... bastonu şi curelile,
ăsta, curaua. Asta. Da..... lovituri serioase, nu era glumă, nu joacă. Şi scotea cu sânge pe
gură, pe nas, ce să mai discut... S-a întâmplat un caz.
Invazia ploșnițelor. Frangulea și Petre Țuțea fac un memoriu pentru Europa Liberă și îl
transmit printr-un plutonier adjunct

676
Noi aveam un plutonier major adjutant care ţinea cu noi.
EU Cu voi deţinuţii sau cu...
FA Cu noi, deţinuţii. Când era de serviciu stătea foarte mult de vorbă cu noi. Cu Ţuţea în
special, şi cu mine, că eram lângă Ţuţea, era prietenul meu. Şî.... era atunci Europa Liberă,
dacă ţineţi minte. Şî ce fac ăştia domnule... cu trei luni înainte de a ne transporta mai departe...
ne-a băgat ploşniţe. Ploşniţe, domnule! Când ne-a scos afară, că ne scotea câte o oră, afară,
într-o curte din aia, vai di ia, în subteran era... nu mai ştiu, nu mai îmi aduc aminte cum.
Acuma se fac ciuperci... Ne-au băgat ploşniţe, miliarde de ploşniţe domnule....Că ăştia se
înmulţesc ploşniţele, grozav...Şi ne sugea pur şi simplu mâncarea nenorocită care era, zamă de
arpacaş din ovăz şi din orz... şi în loc de pâine aveam turtui. Din turtoi, era cam cât palma
asta, dar puţîn mai mare, dar, ca piatra... Trebuia s-o ţin în hârdău cu apă...
FA Aşa... şi ne-au băgat ploşniţe. Şi zic domnu Ţuţea.... io .... am să încerc... sint mai tânăr ...
am să încerc cu o mică... vreau să fac o încercare. Băiatul ăsta e băiatul nostru, am impresia că
ţine la noi. Nu eşti de acord să facem o scrisoare la Europa Liberă... şi-i dăm lui, că nu mai
puteam trăi... cu miliardele de ploşniţe, ne sugeau şi ne omorau. Pur şi simplu. Şi... măi
Adriene tată, era mai mare ca mine cu 20 şi ceva de ani de ani, şi dacă ăsta ne face .... şi ne
omoară pe toţi. Păi şi aşa tot... nu? Păi care-i gându lor? Să ne distrugă. Şi atuncea... lasă
domnule să încerc. Şi când a fost de serviciu, el făcea câte o săptămână de serviciu... şi chiar
la vizetă zic, domnu Dumitru parcă, am impresia că dumneavoastră ţineţi cu noi. Cumva parcă
ne apreciaţi de suferinţa noastră şi faceţi ce ni se întâmplă aici. Da, este adevărat. Domnule,
am o rugăminte. Ne daţi şi nouă un pix... şi vreo două foi de hârtie, de A4, de alea mari? Da
ce vreţi să faceţi? Păi, îţi spun, dumitale îţi spun chiar dacă te duci şi mă... io îţi spun, pe mine
mă cheamă, pe mine o să mă omoare, pe mine o să mă întrebe, noi... a fost ideea mea, şi într-
adevăr, ideea mea a fost. Nu era o minciună, da a fost de acord şi Ţuţea..... şîîî... trimitem la
Europa Liberă, prin dumneata şi lăsaţi, mâine vă dau un răspuns. A doua zi a venit cu hârtie,
cu 5 coli de hârtie şi cu un pix şi io am conceput. A mai verificat şi Ţuţea, a mai aranjat şi ... a
adus şi un plic, am pus în plic, şi zic să ajungă asta la Europa Liberă, că nu se mai poate. Ne-a
băgat ploşniţe aici şi ne omoară.... Ne suge tot şi arpacaşu ăsta vai de capu lui pe care-l
mâncăm aicea cu turtoiu n-il fură ploşniţele astea. Nu se mai poate. În cap peste tot, veneam
de afară cu nişte cărămizi puneam pe ... da ce cărămizi, tot ploşniţe, ploşniţe, că era priciu de
lemn, adică ....
Paturile erau suprapuse. Aşa.... Şi, într-adevăr, a făcut treaba asta. Noi n-am auzit Europa
Liberă, da după două săptămâni de zile a fost chinu pământului... Ce anchete, ce bătăi, ce

677
schingiuiri....Cum a ajuns hârtia la Europa Liberă, ce aţi făcut, prin cine? Nu stim nimica
domnule.... habar n-avem....
EU Păi ciine a scris acea hârtie?Dumneavoastră sau Petre Ţuţea?
FA Nu, eu şi cu... Eu am scris-o, Petre Ţuţea a controlat-o şi a mai...
EU A mai adăugat ici colo. Şi aţi dat-o acestui ....
FA Şi am dat-o acestui plutonier adjutant. Nu mai ştiu, Dumitru îi spunea, atâta ştiu de el. Şi a
făcut treaba, mi-am dat seama că a făcut-o pentru că a început chinul groaznic. Şi până atunci
era chin, da nu în halu ăsta. Nu? Până la urmă, după 2 săptămâni de chin...
EU V-aţi mai întâlnit cu acel plutonier sau el a dispărut?
FA Nu, nu ştiu nu...
EU Deci după ce a dat scrisoarea el a dispărut....
FA Păi dacă eu am... io nu ştiu ce a făcut... a dispărut sau n-a dispărut... Că nu ştia nimeni,
nimeni nu ştia, că nici cei din cameră nu ştiau, decât eu şi cu Ţuţea... Habar n-aveau...Bini, mă
întrebau de unde ai pixu? L-am găsit afară, în curte aşa un pic...
EU Şi aţi semnat-o dumneavoastră şi Ţuţea sau fără semnat?
FA Na, na, n-a semnat nimeni. Fără semnătură. Păi n-avea cum... Şi după două săptămâni de
zile ne-a scos afară, a scos toate „priciurile” din toate încăperile, că peste toate au făcut aşa.
Că ceilalţi au tăcut, n-au, n-au ... n-au îndrăznit. Am avut io toată iniţiativa asta. Şi ... ne-a ars
toate priciurile şi ne-a pus paturi de fier, tot supraetajate, da de fier. Acolo nu mai erau
ploşniţe. Eee cam, cât a ţinut... vreo două luni de zile. Cam prin luna ... octombrie ne-a
transferat, aşa, am mers la Gherla.
După un an Frangulea Andrei a fost transferat la Penitenciarul Gherla unde a stat o
săptămânia și apoi 4 luni a stat la Aiud
EU În ce an?
FA Păi atuncea, pân 48. În noiembrie 48.... ba nu, nu în 49. Am făcut o iarnă acolo la, la
Jilava. Am făcut o iarnă, aşa....Şi... imediat, în februarie sau martie ne-a transferat, acuma mi-
aduc aminte bine. Februarie sau martie ne-a transferat la Gherla o săptămână. Am trecut aşa şi
după aceea ne-am dus la Aiud. La Aiud am stat 4 luni de zile într-o cameră cât îi covoru meu,
pă ciment, fără nimic, decât o rogojină şi atâta tot. Io acum mă întreb, bine io am rămas cu
artroză bilaterală, de aia când, n-am nimica nu mă doare, când merg la drum întins trebe după
50 de metri să mă opresc să mă odihnesc.
Că începe să se roadă oasele... numa alifiile, numa aşa... Ă... asta de vreo 4, 5 ani încoace, la
amândouă picioarele, da n-am nimica...
EU Dacă vreţi să staţi pe fotoliu acuma, puteţi să staţi

678
FA Nu, da n-am nimica în casă sau asta. Şi mă duc jos îmi fac o cumpărătură. La Aiud...
EU La Gherla...
La Aiud i-a cunoscut pe Corneliu Coposu și pe Ticu Dumitrescu, a rămas nedespărțit de
Petre Țuțea. Deținuții stăteau singuri în celulă și comunicau prin pereți ajutați de
sistemul Morse
FA Nu, la Gherla am stat o săptămână aşa, în trecere... La Aiud am stat 4 luni de zile. Acolo i-
am cunoscut pe Coposu, pe Ticu Dumitrescu, pe toţi ăştia ţărănişti, liberali, toţi ăştia...
EU Aţi stat în aceeaşi cameră sau în aceeaşi închisoare? Aţi fost singur în cameră, asta voiam
să vă întreb?
FA Singur, singurel, sigur. Şi toţi erau...
EU Aha, deci erau în celule, câte o singură persoană....
FA Absolut şi noi ne băteam prin Morse, ştii?
EU Tot în intervalul ăsta vroiam să vă întreb, cineva v-a întrebat de partid, de toate alea?
FA Da tot timpul, tot timpul asta era domnule....
EU Şi tot timpu când aţi spus că sunteţi adventist, ei ce au spus?
FA Păi nu v-am spus? Aaaa păi tu ai... cu americanii, cu asta, tu ai, tu eşti cel mai mare.
Păi de aia nu te găsim noi, că tu eşti mai mare decât toţi ăştia, comandanţii ăştia,
legionari sau ţărănişti sau liberali. Tu eşti mai mare decât ei. Că dacă noi plecăm, dacă
comuniştii pleacă, tu ajungi mare, mare de tot în ţara... hai domnule fugi de aicea... io-s
fiu de ţăran domnule, din Cudal, din... vai di capu meu....îs 15-16 copii la mama...
EU Deci ei v-au creat o imagine hiperbolizată...
FA Da...
EU De unde ştiaţi că acolo erau Coposu, Ticu Dumitrescu .....
FA Pentru că-i scotea afară....Şi i-am cunoscut. Ţuţea îi cunoştea pe toţi...
EU Îhî... V-aţi întâlnit din nou, acolo la Aiud cu Petre Ţuţea?
FA Am fost tot timpu nedespărţiţi, numa în cameră la Aiud eram separaţi
EU Deci la Gherla aţi mers din nou împreună, cu acelaşi lot....
FA La Gherla era... am stat nu contează. S-a mutat domnu Ţurcanu, o parte din Piteşti a mers
la Gherla şi la Ocnele Mari. La Ocnele Mari e problema foarte gravă...
EU Am înţeles. Deci la Aiud v-aţi întâlnit cu Coposu şi cu toţi ceilalţi. Aveaţi voie să vorbiţi?
FA Ei, aşa că puteam să vorbim afară, în jumătatea aia de oră...sau cât era
EU Am înţeles. La Aiud v-a anchetat, v-au bătut?
FA Da m-a cunoscut Coposu, într-adevăr. Că io, io eram...
EU Ştiau că sunteţi adventist?

679
FA Păi io-s om politic. Io am politica lui Hristos, să ştiţi asta. Păi io, pe mine m-a trimis
Dumnezeu aici , la voi să vă spun că mântuire fără Hristos....
EU Aaaa, deci dumneavoastră predicaţi....
FA Eu am lucrat, tot timpu am predicat în toată puşcăria şi mai ales în ultimii doi ani la
Mărgineni.Acolo am avut grupuri de 36 de oameni, da, care ţineau sâmbăta. Sigur că da. Ăăăă
ajungem şi acolo....Da problema că de la Aiud am plecat la Ocnele Mari.
EU La Aiud, vreau să vă întreb ceva. Îmi cer scuze că tot insist, da cine nu cunoaşte istoria e
important să ştim aceste amănunte.
FA Acolo l-am cunoscut pe Constantinescu care i-a omorât pe părinţi, i-a băgat în boală şi i-a
ars....
EU Pe care Constantinescu?
FA Nu ştii matale... Un student, ultimu an la medicină, cu logodnica lui a făcut experienţe pe
părinţii lui. I-a omorât şi i-a băgat în cazan.
EU Am înţeles. Un criminal.
FA Da, da a devenit adventist ăsta.... Constantinescu.
EU În închisoare?
FA Da, da în închisoare.
EU O să ajungem şi acolo...
FA Şi a murit în închisoare, da ca adventist.
EU Am înţeles. L-aţi evanghelizat.
FA Nu eu. Nu ştiu cine
EU Deci nu ştiţi, da ştiţi că a îmbrăţişat această...
FA Ştiu că era adventist. Sigur că da. Acolo l-am cunoscut pe Berilă, marele criminal , Berilă
din Galaţi, care a omorît într-o brutărie .......ăăăăă a băgat toată familia în cuptor. Berilă,
marele Berilă.... tot la Aiud l-am cunoscut.Ăştia de la Dreptu comun erau liberi, domnule, în
curte, ei erau la bucătărie, erau peste tot. Erau liberi, în curte....
EU Închişi erau politicii
FA Politicii
EU Dumneavoastră eraţi tratat ca politic...
FA Eram considerat, şi eu totdeauna le spuneam. Veneu generali, veneau comandanţi
domnule de ce mă socotiţi pe mine politic, domnule? Păi da ce, ai furat? Nu am furat, dar e o
problemă de conştiinţă domnule....E o problemă de religie, de ce mă socotiţi că eu n-am făcut
po.... Nu există aşa ceva!
EU Bun, vreau să vă mai întreb ....

680
FA Da e bine acuma, că primesc recompensă pentru politică.Şi am ajutat şi pe ai noştri.
EU Înafară de dumneavoastră au mai fost alţi adventişti sau preoţi măcar, în Aiud mă refer?
FA Nu, nimica domnule. N-am văzut nici preoţi, nici adventişti, nimic.
EU Mergem mai departe. De la Aiud unde aţi plecat?
Închis la Ocnele Mari aproape 3 ani. Informatorii erau numiți „cântăreți”
FA La Ocnele Mari direct. La Ocnele Mari am stat ... ăăăă... aproape 3 ani.
EU În 50 aţi ajuns la Ocnele Mari?
FA Nuuu.... cam în 50 ... nuuuu, cam în 50, la începutul lui 50. Cam până în 52. De fapt era
49-50. Sfârşitul lui 49. Şi acolo au venit, cum am venit noi la vreo două luini de zile... ştiam
de acum noi aveam cunoştinţe cu domnul Ţurcanu de la Piteşti...
EU Da de unde ştiaţi de acest...
FA Heee, da noi între noi....Înafară de cântăreţi pe care-i aveam în camere...
EU Aveaţi informatori, asta voiaţi să spuneţi...
FA Informatori, da informatorul nu ne informa pe noi.
EU Le spuneaţi „cântăreţi”?
FA „Cântăreţi”da, sigur că da. Însă... aveam şi informatori de-ai noştri, adică în sensul că-i
chemau dintr-o închisoare în alta şi aflau nişte lucruri pe care noi nu le ştiam şi ne comunicau.

Petre Țuțea era foarte respectat în închisoare. Le vorbea deținuților 12 ore pe zi alături
de legionarul Cosmovici
Ei, Ţuţea era foarte respectat, chiar de către comandant. Că venea comandantul la 8 şi jumate,
era un locotenent tânăr... că să trăiţi, să nu ştiu ce...îl saluta... da îi era frică de el că era
profesor universitar, iar el a avut... Era foarte interesant că Ţuţea era doctor în economie,
doctor în economie şi avea doctorat în filozofie în trei ţări... din străinătate... Ţara nu i-a dat
doctorat. Cioran a fugit în străinătate. Nu a făcut nici un an de facultate Cioran. N-a făcut nici
un fel de facultate Cioran. A murit fără nici un fel de facultate. S-a înscris la 22 de facultăţi ca
să mănânce, să aibă cartele. Aşa. De la Ţuţea ştiu foarte bine, erau prieteni cu Cioran.Şi...
păcătosul... Îl iubesc foarte mult pe Cioran, dar eu am...el l-a căutat pe Dumnezeu şi nu l-a
găsit şi-o să moară şi nu l-a găsit, dar eu l-am găsit pe Dumnezeu? Asta-i diferenţa. Şi prima
mea carte domnu Fragulea sau mai târziu îmi spunea Adriene... prima mea carte a fost Karl
Marx. A fost capitalu în masă... Şi când i-am văzut porcăriile de acolo, am aruncat-o în foc. Şi
am terminat cu comuniştii.Am terminat cu toată politica că io n-am cum nici tu nu faci... Dar
am totuşi ideile mele, filozofice. Vorbea, vorbea din 24, 12 ore pe zi.
EU Cui?

681
FA Nouă, în cameră, păi toţi eram cu doctorate. Păi Cosmovici avea trei doctorate
domnule.Ăsta, legionaru, care o plecat de la ortodocşi la catolici. Era ... ăsta... patronul care-l
îngrijea pă....ăăă
EU O să vă mai întreb pe parcurs despre Petre Ţuţea. Să-mi mai spuneţi despre atmosfera care
era la Ocnele Mari, despre bătăile care erau acolo...

Țurcanu i-a bătut cumplit pe deținuții din Ocnele Mari. Frangulea Andrei a fost închis de mai
multe ori în cumplita cameră de tortură „neagra”
FA A venit acuma Ţurcanu la ... şi acuma a început groaza.Ne-au luat 3 vânători de reeducare
macareni, cum se chemau....
EU Şi pe dumneavoastră v-au încadrat?
FA Absolut.
Metode cumplite de tortură aplicate deținuților din partea a 36 foști deținuți „reeducați”

EU Şi care era metoda, adică ce făcea Ţurcanu?

FA Domnule, una dintre metode, că erau câteva. Pe mine, de exemplu, m-a dus în fundul
curţii închisorii... Era o... se chema neagra, camera neagră, neagra. Era o... cum se
chema ... o... cam cât îi colţu ăsta, aşa zidit, fără acoperiş, fără mâncare, fără apă, fără
nimic... aşa 5 zile, 10 zile...io n-am rezistat decât 3 zile. Mă umflasem de curent, era
curent... şi-a adus un sergent, sergent de ăsta care nu era sanitar şi mi-a scos cu clestele
de cuie dantura de sus. Io dantura de sus aproape toată n-o aveam când am ieşit din
puşcărie.
EU V-a scos-o cu cleştele?
FA Dooo....Şi nu ştia care este ea. Probabil. Şi erau vreo 3 care mă durea şi trebuiau
scoase, da el mi-a scos... da nu ştia şi nu era de meserie...şi n-avea cu ce... Da ce interesa
pă, ăăă comandantul închisorii de la Ocnele Mari de ce sufeream noi....Era teroare
domnule, înţelegi, extermină pur şi simplu. Ei aşa mă considerau... cel mai grav că eu
dacă mă căuta şi nu mă găsea, păi dacă nu mă găsea pe nici o listă...ai lucrat subteran
peste tot. Eşti, tu eşti deştept, da o faci pe prostu. Numă iei şi pe mine cu Hristos cu
biserica... Ei şi... asta-i una din metode. A doua, dezbrăca în pielea goală şi era o cameră
mare, unde erau ei. Şi am păţit în două locuri, jumate au venit la Piteşti, jumate la
Ocnele Mari şi dezbrăcat te lega cu picioarele de bara metalică, cu capu în jos şi te bătea
la testicule.
EU Cine, Ţurcanu?

682
FA Nu Ţurcanu, ei, ei, erau 36 de toţionari
EU 36 de indivizi care făceau asta? Din deţinuţi?
FA Din foşti deţinuţi legionari erau majoritatea. Adică toţi legi, legi... Aşa i-am cunoscut
dup-aia.
EU Şie ei au intrat în închisoare şi începeau bătaia?
FA Domnule, în închisoare erau bătuţi ei pe timpul lui Nicolski şi aşa... i-au bătut pe ei şi
ei au semnat adeziunile ... erau comunişti, au semnat adeziunea
EU Bun, cum au intrat în celule, nu ştiaţi că sunt torţionari?
FA Păi nu intrau în celule domnule, aveau o cameră separată. De pe listă...
EU Aha, şi din când în când intrau în celule şi începeau bătaia...
FA Nu domnule, trimitea pe gardieni şi ne ducea la ei,..
EU Aha, în camera aia...
FA Că ei erau mari. Ţurcanu era mare, domnule...
EU A, deci ei vă chemau în camera aia şi vă băteau...
FA Sigur domnule.
EU Vă dezbrăcau pe toţi sau pe rând?
FA Păi pe rând, nooo ... pe fiecare pe rând.
EU Aha, şi în timp ce vă băteau ce vă spuneau?
FA Nu ne spuneau, ne cereau să dăm pe listă prietenii noştri, colegii noştri, vecinii
noştri, fraţii noştri, părinţii noştri că au făcut, că au fost împotriva comuniştilor. Că sunt
nişte bandiţi.
EU Şi dumneavoastră ce aţi scris?
FA Păi ce, n-am scris nimica.
EU Şi v-au bătut în continuare?
FA La urmă m-am rugat domnului. Nu mai puteam. Erau aşa de groaznice, nu mai puteam.
Ăăăă ....
EU Aţi spus de metodacu dezbrăcatu. Ce alte metode erau?
FA Metoda testicule, domnule. Sau erau o masă cu scaun, te legau burduf pe masa aceea, şi
veneau 2, 3 cu nişte sule aşa, nu... aşa, cu neşte sule aşa ...şi te-nţepau.Ce puteai să faci? Era o
cameră, separată, unde se dădea drumu la apă... la apă... te băga în pielea goală acolo până
când nu mai puteai. Io ştiam să înnot, dădeam la braţe, ca la Galaţi, da alţii care nu ştiau să
înnoate? Trebuiau să mintă, să spună ceva...Pân la urmă am minţit şi eu.Doamne n-am mai
putut.
EU Ce aţi spus?

683
Fa Îi dădeam nişte nume aiurea, nişte adrese aiurea, de nici nu se cunoşteau. Nu făcuse
politică, nu ştiau
EU Deci după ce scriau, vă lăsau în pace?
FA Vreo două luni de zile era bine, adică te aşteptau ei, până când controlau. După aceea mai
tare te luau la...Păi domnule, aproape săptămânal sau la două săptămâni mergeam la
infirmerie cu sânge pe nas sau pe gură, aşa bătăi, aşa schingiuiri...
EU Şi pe Ţuţea l-au bătut?
FA Pe Ţuţea nu... adică cât am stat io, 4 ani, cât am stat io nu l-a bătut, adică nu mai ştiu ce s-
a întâmplat după ce am plecat. Domnule, ei căutau ca să găsească ceva ca să te condamne. Ori
n-au putut găsi nimic la mine să mă condamne. Şi nici pe Ţuţea.
EU În acest interval de timp nu v-au prezentat în faţa vreunei instanţe?
Frangulea Andrei a fost închis 6 ani fără să primească nicio condamnare
FA Nu, nimc.nu nimica. 6 ani de zile, cât am stat, n-am fost judecat numa de ei. Veneau ei şi
ne anchetau. Şi după 4 ani total, aşa, eram la Ocnele Mari, eu mă rugam, nu mai puteam
suportam .. Mă rugam... Păi domnule, dacă-ţi spun ceva. .. îi spun băiatului meu şi nu vrea să
creadă, nici nu vrea să creadă.

Metoda Macarenco de reeducare subumană. Deținuții erau insetați și înfometați și apoi

erau obligați să bea urină și să mănânce excremente
Ultima metodă de reeducare a macarenilor, te lega burduf, şi legat aşa te ţinea două zile de-ţi
era sete şi foame şi strigai APĂ!!! Şi se urinau în gura ta. Deschideau căluşul şi se urinau şi
îngheţai... căţi era sete... şi în loc de hrană ... excrement.
EU Şi vi s-a întâmplat aşa ceva?
FA Da cum să nu, cum să nu....Da ce erai să faci...
EU Sigur...
FA Că erai... atunci am început io. Domnule că dai nişte adrese aiurea... Aşa ca să mai scăp şi
io... şi nu numai io că toţi făceau aşa.
EU La rândul dumneavoastră aţi fost pus ca să băteţi pe cineva?
FA Vai de mine! Păi cum să fiu? Păi ce, eu eram torţionar?
EU Se practica, ştiu că era o metodă...
FA A, ei, ei 36 cu legitimaţii şi cu ăsta...
EU Ăştialalţii n-au mai încercat la Ocnele mari să-i pună să bată aşa cum practicau, am auzit
la Piteşti.

684
FA Da, da-i treaba lor. Aici nu, aici erau oameni de deosebiţi.Toţi erau, io, amicul de cultură.
Ţurcanu era profesor de meserie, Ţurcanu, nu era un oarecare....Da era diabolic în capu lui.Şi
până la urmă i-a împuşcat pe toţi. Ce, aveau comuniştii fiară în ei? Da pe Ţurcanu, a scăpat,
că am auzit la televizor, acum 3 ani de zile că l-au găsit pe Ţurcanu. Era ascuns şi el... asta
acuma, pe timpu... de la Revoluţie încoace. Eu mergeam aproape la două săptămâni cu sânge.
Domnle te legau, îţi puneau o placă pe piept şi săreau pe pieptu tă, domnule, îţi dai
seama? Săreau pe piepu... nu mai vorbesc de bătăile la tălpi şi la testicule şi la faşă şi la
... nu mai vorbesc de asta, şi la spate şi la faţă.io mă mir totuşi cum am rezistat atât.
Adevărat, eram tânăr, la 25 de ani am intrat în puşcărie, nu? Şi am ieşit la 32.31-32...
Domnu Emilian, nu?
EU Emanuel
FA Nimeni nu ştie.Nimeni nu ne-a fotografiat, nimeni nu nea- filmat. Mai vedeau ei la
televizor că madama aia care făcea tot felu... nimeni nu... le era şi frică să spună
adevărul, că acuma ne conduc tot ei. Păi Parlamentul e plin de securişti şi de activişti de
partid. De ce nu sunt eu în Parlament, domnule, care am fost 7 ani în puşcărie, de ce n-a fost
Ţuţea, de ce n-am fost noi care am fost în puşcărie, de ce? Singuru Coposu, da Coposu a intrat
cu 145 de kg şi a ieşit cu 50 din puşcărie. Afară de fumat Coposu era un om de o ţinută
verticală extraordinară. Eu l-am apreciat pe Coposu, cu toată politica, eu n-am făcut politică,
dar aşa ca om extraordinar. Şi Ticu Dumitrescu, era elev Ticu Dumitrescu...
EU De la Ocnele Mari unde aţi mers?
FA La Ocnele Mari io m-am rugat tot timpu şi Ţuţea îmi spune într-o zi: Măi Adriene, tu eşti
ca îngeru, mă şi tu, pe tine te iubeşte Dumnezeu. Ai ştiut?Am ştiut domnu Ţuţea pentru că eu
am un botez real, m-am botezat în mod real. Era plătit. El a semnat cu sângele Lui botezul
meu şi io cu voinţa mea, cui accepţiunea mea. Şi tu ai să pleci de aici. Ei au văzut că nu scoate
nimic de la mine, 4 ani de zile şi m-au mutat la Mărgineni, Prahova. Acolo era închisoare de
muncă.
EU Lagăr de muncă...
După 4 ani de închisoare a fost transferat în lagărul de muncă de la Mărgineni. Aici se
întâlnește prima dată cu alți deținuți adventiști
FA Nu lagăr tot închisoare, dar cu ateliere – tâmplărie, vopsitorie, lustruit...
EU Deci mi-aţi spus că acolo la Mărgineni v-aţi întâlnit cu adventiştii...
FA Munceau, domnule....
EU Şi aţi spus că lucrau sâmbăta.... Lucrau sau nu lucrau că nu ştiu....
FA Păi nu lucrau, da stăteau în atelier... Păi nici asta nu e în regulă...

685
EU Şi cine erau? În afară de Lupu cine era?
FA În afară de Lupu era....
EU Ce nume vă mai amintiţi?
FA Da cum să nu, pe toţi... Ticoş Haralambie care era, şi trăieşte, are 36 de ani şi e la, la
Matca...
EU Ticoş Haralambie?
FA Ticoş Haralambie, da.... era un băiat excepţional, mai moale, da era băiat bun. Eu eram
mai dinamic.
EU Altcineva....
FA Ăăăăă.... ăsta.... Ilie Stoica, care avea 2 ani de institut. Nu doi ani de facultate, de seminar.
Cei care n-aveau şcoală, 4 clase primare, făceau seminar. Deveneau pastori, dar pastori numai
cu seminar, cum era la ortodocşi. Cei care n-aveau facultate erau pastori la ţară. Adică pepe
preoţi la ţară, n-aveau seminarul.El era slăbuţ, era... a fost şi ca pastor la, la.... Turnu Severin,
unde era nevastă-mea, da slăbuţ. A venit la Galaţi, a dormit la mine la Galaţi ca să-l ajut, să-i
fac dosar pentru ...
EU Altcineva?
FA Deci el, Haralamibie, Stoica, eu, Lupu şi mai era unul.... ăăăăă..... Solomică, Solomon,
ceva...A murit, a murit după puşcărie.N-a mai trăit. Ăştia-s adventiştii. A trecut pe acolo şi
Delicoti, Delicoti, da numa a trecut... nu era condamnat decât doi ani. Dar, zic când am venit
io acolo i-am întrebat: ce faceţi măi aici? Era, eram ... m-a repartizat la... unde vrei să te duci,
m-a întrebat căpitanul. Domnule zic, io, daţi-mi ceva mai uşor că io sînt slab.
Aveam 46 de kilograme. Zic, uite aicea am un ţigan ungur, da era deştept săracul.... la
vopsitorie şi lustruire de mobil. Şi io am aicea, uite, poftiţi, vopsitor şi lustruitor de mobilă,
uite...
EU V-a dat un fel de certificat de calificare ....
FA Uite, asta e o ... bilet de eliberare. A servi la eliberare la Mărgineni, uite, unităţi de colonie
de muncă....
EU Bun, da în acest interval... repet o întrebare pe care v-am mai pus-o .... Nimeni nu v-a dat
o sentinţă?
FA Nimeni nu mi-a dat nimic...
EU Absolut nimica...
FA Mi-a dat la urmă, cum adică mi-a dat la urmă. Nu puteau, trebuia să rezolve problema. Să
ţii un om 6 luni de zile....
EU 6 ani....

686
FA 6 ani aşa, numai în previnţă aşa, adică fără cercetări fără o condamnare, fără nimic.... Ştii
ce a făcut? Mi-a dat o hârtie, adică o condamnare administrativă, aşa se chema. Nu? O
administrativă.
EU Am înţeles.. . o să aruncăm o privire peste...
FA Domnule, ne-a considerat administrativ, pe cei care n-am fost condamnaţi. Şi pe mine, şi
pe Ţuţea, şi pe toţi cei care n-au fost condamnaţi. Că dacă n-aveau motive... Ei s-au chinuit să
scoată ceva, să ne bată, să ne omoare, să spunem o prostie....
EU La momentul la care v-aţi eliberat din închisoare, la 1954, la 18 iunie aveaţi o evidenţă
unde aţi fost acolo, undeva scrie în documente că aţi făcut închisoare la Ocnele Mari, la
Jilava, la... că aţi trecut prin Aiud sau prin alte zone?
FA Nooooo, da nu-ţi dă aşa ceva....
EU Deci nu-ţi dă documente....
FA Da nuţi dăăăă... ăsta-i singurul document
EU Deci ăsta-i singurul document, că aţi fost acolo, atât.
FA Păi am scos din 15 mai 48, până în ...
EU Deci aţi fost închis, da nu se certifică în documente unde....
FA Păi dacă n-ai fost condamnat....Ei trebuia să justifice. În schimb, în fiecare lună, mă
duceam la Securitate, şi uite, îmi semna... cu 21 iulie, cutare, cutare...adică am avut un an de
zile domiciliu forţa... asta însemna
EU După acest moment, mai credeţi că mai este semnificativ ceva de spus după perioada de
detenţie de la Mărgineni? Cât timp aţi stat la Mărgineni?
FA Doi ani...
EU Doi ani. În această perioada s-au mai întâmplat lucruri de genu ăsta, bătăi...
FA Nuuu
EU Deci acolo v-au lăsat să lucraţi?
FA La muncă, da....
EU Atât...
FA Când am văzut că ei lucrau.... am spus vai de voi. Da voi aţi luat-o razna cu mintea....
EU Deci ei lucrau şi sâmbăta...
FA Nu lucrau, nu lucrau...dar veneau la atelier.Păi şi faptul că vii la atelier înseamnă că asculţi
de Satana, nu de Dumnezeu. Înseamnă că accepţi să fii acolo. Nu lucrau, că i-am văzut, nu
lucrau. Da ce să facem măi că ... uite... ne condamnă mai mult, cine ştie ce ne-o face. Da măi,
zic da n-aveţi un Dumnezeu? Aveţi un legământ cu Domnul. Şi atunci ce să facem? Haideţi la
director! Aaaaa, nu mergem noi! Singurul Lupu, a spus: io sunt de acord cu Frangulea. Şi

687
Ticoş... până la urmă a fost de acord şi el. A venit cu două luni mai târziu, Şi-a mers la
comandant, căpitan şi a spus: domnule căpitan, avem şi noi nişte doleanţe..... io ce era să mai
fac după 6 ani domnule? După 4, 5 ani de chin şi jale... ce putea să-mi mai facă mie? Ce putea
să-mi mai facă, domnule? Prizonier am fost,am fost, ce era să-mi mai facă? Şi am spus: hai
domnule la comandant, ce era să-mi mai facă? Să mă omoare? Ce să... asta este... dacă vrea
Domnul să mor, am să mor şi gata am terminat. Şi-am mers. Ce vreţi voi? Domnu comandant,
noi suntem adventişti, de ziua a şaptea..... Măi tu vorbeşti româneşte? Ce-i aia adventist de
ziua a şaptea? Habar n-avea omu.... ş-am făcut„ lucrarea”(adică au încercat să-l convertească)
cu el... O oră întreagă am vorbit, că vrea să ştie omu.....Vreau să ştiu şi eu ce-i aia? O oră am
vorbit... că toţi ne-am dus până la urmă... Stoica era mai slab la vorbă... aşa, Vasilică era mai
puternic, da tot pe mine m-a lăsat că eram mai cu şcoală din toţi. Şî.... i-am explicat omului, a
înţeles... ş-atunci ce vreţi? Domnu căpitan, nu putem lucra sâmbăta... Ş-atunci cum? Păi ce
vor spune ceilalţi?Deţinuţii, om politici, când voi lucraţi numai 5 zile, nu 6.... Nu... lucrăm în
alte zile dublu... n-am spus duminica... că nu ştiam ce-i în capul lui... că au fost din ăştia ....
comunişti, care în inima lor erau ortodocşi, c-au fost destui şi era ca formă... da cine era
comunist, nu era nimeni comunist....nici nu ştiu ce-i aia. Eu la capacitate, ca profesor, am luat
10 la socialism, domnule, am luat 10, domnule. C-am citit de m-am spetit, nu pentru că...
pentru notă domnule. Şi pe urmă să ştiu ş-al satanei, în definitiv, nu? Cine câştigă mai mult?
Cel care ştie armele inamicului, nu? Şăăă... ăsta e sistemul meu de lucru. Şi m-am ăăăă... Noi
lucrăm dublu, în loc de 8 ore, 16 ore sau 12, cum vreţi dumneavoastră.Dar, dar .... nu
sâmbăta.... Plecaţi! Peste o săptămână vă dau răspunsul. La o săptămână ne-a chemat din nou,
pe mine m-a chemat, dar zic... nu merg io singur, haideţi şi voi cu mine! Că doar şi pentru voi
întreb, nu numai pentru mine. Ş-am mers şî... da, o să lucraţi duminica. Că io, duminica sunt
mai liber şi io... ca să văd, lucraţi sau nu lucraţi...... Că restu.... nu? Mă rog.... Duminica
lucraţi, domnu? Da ce ţineau ei duminica în puşcărie? Se lucra şi duminica. Ei, acolo, la
Mărgineni, nu exista liber pe vremea aceea. ... Două luni de zile, domnule, a venit. Şi după
aceea ne-a chemat omu şi ne-a spus: m-am convins că sunteţi oameni cinstiţi şi sinceri.
Lucraţi 12 ore, nu 16 ore, 4 ore în plus, da duminica, da aşa cum am hotărât, da eu nu mai pot
să viu. Am încredere în voi şi aşa a durat aşa aproape 2 luni de zile. ... Ei, am spus da noi
lucrăm, da ce...
EU Aproape doi ani, aşa a fost?
FA Da, da, păi da....în iunie 54... în 52. Ăăăă .... acuma măi băieţi, noi suntem adventişti,
avem un legământ, da io până aicea n-am tăcut. La Jilava am vorbit, la Aiud am vorbit, aşa
cum am putut, prin perete sau când mă întâlneam în curte sau...

688
EU Aţi învăţat limbajul morse?
FA Morse am învăţat, da, am făcut în şcoală. În liceu comercial am făcut morse.am făcut
morse şi dactilografie. Morse am uitat, da nu tot am uitat, da, da ... la maşină... mă comport
bine la computer.numa că nu cunosc bine toate secretele da....îs mai elev... însă...pentru că
vreau să scriu, al doilea volum vreau să scriu. Pentru că îţi ia vreo 4, 5 milioane să-ţi facă...
să-ţi bată la maşină şi după aia nu ştiu mai ce....ăăăăă.... tehnoredactare .... şi....am avut până
la urmă vreo 36 de oameni, o grupă care ţinea sâmbăta.
EU Unde?
FA La Mărgineni.

Frangulea Adrian constată șocat că Biserica Adventistă din Galați l-a șters din registrul
comunității și l-a obligat să se reboteze

FAŢi-o spun ca frate. Cea mai mare dramă a fost alta. Io din puşcărie, intru în biserică şi
io nu eram membru....
EU De ce?
FA Păi te întreb şi io pe mata de ce? Am întrebat şi pă Buciuman, că-l cunosc de atâţia
ani...Spune mata, cum îi posibil aşa ceva?
EU V-o exclus între timp?
FA Nu m-a exclus... de ce să mă excludă? Aveau un motiv? Tre să ai un motiv, probabil că...
ei nu m-au căutat. Da noi n-aveam voie să luăm contact cu cei de afară în puşcărie. În schimb
ai mei ştiau, fraţii mei şi tata, prin anumite căi, ştiau că eu sunt în puşcărie. Deci ei dacă
veneau acasă, luau legătura cu fratele meu, chiar care m-a bătut cândva, da acuma eram om
mare, nu mai era vorba di.....nu? fratele meu i-ar fi spus.că sunt în închisoare. Da ei nu s-au
interesat nici unul....când am venit...
EU Vă referiţi la fraţii de credinţă....
FA Fraţii de credinţă, domnule, cei care s-au botezat cu mine, domnule, erau în comitet.
EU Nu s-au interesat de dumneavoastră unde aţi fost...
FA De loc....De ce nu mai vine, când am venit... da am înţeles, da dreptul meu, dreptul meu,
unde eram botezat, unde era Fănică Tatu, Petrică Baston, Hrâsneanu ceilalţi, trebuia să fiu şi
eu şi scrie acolo... nu s-a mai prezentat.
EU Ei ştiau că sunteţi în închisoare....
FA De unde să ştie domnule, dacă nu scria nimic, domnule? Nu eram deloc trecut....

689
EU Bun, da ei în clipa în care nu v-au văzut un an, doi tre nu....
FA Nu s-au interesat domnule... Asta-i drama.... asta-i drama mare, domnule..... Că veneam la
biserică, vorbeam de ... se ținea „lecţiunea” de la Amvon atunci. Politrucul era acolo şi io
eram ăla care vorbeam ce mai mult. Păi a venit nevastă-mea să spuie: nu ăsta-i Frangulea de
demult? Că eu nu eram membru... că ei cereau să mă boteze...
EU Şi asta când s-a întâmplat? În ce biserică aţi mers după ce aţi ieşit din închisoare şi v-aţi
dat seama că nu sunteţi membru?
FA La Galaţi, am venit la Galaţi, la Galaţi imediat. La Galaţi, sigur că da....Am vrut ... am
buletinul de Bucureşti, am venit la Galaţi, am făcut alt buletin....
EU În 1954... şi nu figuraţi ca membru al bisericii.....
FA Nicăieri, sigur că da....
EU Şi ce aţi făcut?
FA Păi ce am făcut? M-am certat cu ei, m-am certat cu ei .... Şi zic: Măi! Chiar atâta lipsă de
bun simţ şi de societate chiar de la voi? Păi se poate? Era Chiosaua, cu 20 de ani mai mare ca
mine era ăsta..... ăăăă .... bătrânu.... iară , 20 de ani mai mare ca mine... erau în comitet,
domnule....
EU Bun, şi ce au făcut? V-au reintegrat?
FA Nu. Nimica, nimica. Io ceream să fiu repus în drepturi, nu? Să să mă botez... Cum să mă
botez măi, de ce să mă botezu? Că eram botezat în puşcărie....., cel mai grozav botez l-am
făcut în puşcărie, când voi vă lăfăiaţi.
EU Da dumneavoastră luaserăţi botezul în 40 şi ceva...
FA În 46, da exact... că după botez m-au arestat, nu?
EU Da n-aveaţi document cu care să demonstraţi că aţi luat botezul. Nu erau martori care v-au
văzut când aţi intrat în apa botezului?
FA Păi când am venit io ca martor ei nu erau în comitet.
EU Bun şi de ce nu au vrut să vă reprimească în biserică, fiind martor la comitet?
FA Păi pentru că am plecat din biserică.... Bun am plecat din biserică, da nu trebuia sîă existe
un registru? Scriaţi acolo, nu s-a mai prezentat la biserica....Da numele meu nu existat deloc.
Unde era Crâsneanu, unde era Baston, unde era ăăăă ăsta, Fănică Tatu..... Trebuia... n-am fost
toţi botezaţi? Parcă mă văd în cămaşă de noapte la Brateş...
EU Şi cum au rezolvat?
FA Hîîîî?????
EU Cum au rezolvat această problemă?
FA Păi n-au rezolvat deloc....atuncea.... ăăăă.... ăăăăă....

690
EU V-au pus să vă botezaţi din nou?
FA .... şi n-am vrut, n-am vrut...
EU Da v-au pus ca să vă botezaţi din nou?
FA Da. Păi zic de ce să mă botez din nou? Întrebaţi-i pe cei din puşcărie că acolo am fost
mare botezat. Cel mai mare botez al meu e în puşcărie.
EU Deci, care va să zică, să înţeleg ... în închisoare aţi fost pentru că sînteţi spion al
americanilor, deci nu sunteţi adventist, când aţi ieşit şi v-aţi dus la adventişti aceştia nu v-au
mai recunoscut ca membru.
FA Nu eram nicăieri, nu eram nicăieri.....atuncea... n-am căzut... io mi-am cerut asta, dar
eram, am alunecat puţin în lume. M-am căsătorit„ în lume”(adică s-a căsătorit cu o femeie din
afara Bisericii Adventiste)....
EU Apropo, mi-a scăpat să vă întreb ceva, îmi cer scuze. În închisoare aţi reuşit să ţineţi
Sabatul?
FA Absolut. Eram grupul de 36 de oameni, domnule....
EU Nu, nu, mă refer la Gherla, la Aiud, la Ocnele Mari....
FA Tot timpul. Păi n-avea ce să facă. Ţineam toate zilele
EU Nu vă scotea la lucru.....
FA Nu, numai la Mărgineni
EU A fost greu să vă găsiţi un loc de muncă după ce aţi ieşit?
FA Am găsit, am găsit, ţi-am spus întâi am fost muncitor....
EU Mi-aţi spus acolo că aveaţi ştampile de la securitate...de ce? Adică ce făceau cu...
FA un an de zile... N-aveam voie să plec din Galaţi...
EU Deci un an de zile aţi avut interdicţia de a părăsi oraşul....
FA Da şi n-am act... Astea nu se cunosc bine. Asta pierzi la leafă, la indemnizaţie 2 ani pierd
de la 47-48 şi de la 54-55
EU În acel an de fapt nu aţi putut să vă încadraţi în muncă pentru că eraţi cu domiciliu practic,
ăăă
FA Nu, mă încadram, da la bani imediat mă scotea...
EU Şi la Securitate când vă dădea ştampila asta ce vă mai spunea?
FA Nu întreba nuimic. Doar să mă prezint, să mă prezint...
EU Doar trebuia să vadă că sunteţi acolo...
FA Doar că n-am voie să plec nicăierea...
EU În această perioadă aţi mai avut parte de persecuţii? Adică după 84 până în 90? Aţi mai
avut probleme cu sistemul comunist din cauza credinţei?

691
FA Nu, n-am mai avut. N-am mai avut, deşi au mai încercat ei să mă tatoneze să mă
chinuiascăa aşa, dar...am avut ăăă, nu bătăi....
EU Nu bătăi, era o perioadă când încercau să se racoleze informatorii din biserică, au încercat
să facă acest lucru.
FA Da, păi am avut în biserică destui. Păi la Galaţi am avut 3...
Eu De unde ştiţi?
FA Hîîîî???
EU De unde ştiţi?
Fa De la pastorul meu.
EU El ştia....
FA Da sigur. Păi îi murise nevasta pastorului
EU Cum îl chema pe pastor?
FA Ăăăăăă .... am uitat... ăăăă.... 5 ani am fost pastor în subteran... ăăăăă... nu ştiu.... ăăăăă ....
Roşca Emanuel.
EU Emanuel. Acuma e în America. Are o fată... avea 140 de kg, acum are 46.
EU Ştiu, i-a cununat pe părinţii mei...
FA Da
EU Da, da
FA E, are barbă acuma e....
EU Da, da ştiu, ştiu
FA Pe atunci n-avea barbă...
EU deci Roşca Emanuel v-a spus că era om în biserică informator...
FA 5 ani am lucrat cu el io. 5 ani am împărţit cei 8 biserici...
EU Am înţeles.... Securitatea în intervalul ăsta 1954 – 1989 au încercat să vă mai caute?
FA Da cum să nu... mă chemau la câteva luni de zile, dădeam câte o
autobibliografie....autobibliografie.
EU Atât? Nu v-au mai întrebat despre biserică? N-au încercat să vă racoleze? N-au încercat
asta....
FA Da în primul rând nu am avut legătură cu biserica prea mult până în 84.... Şi eu veneam
din când în când...
EU Aha, şi din 84 au încercat ca să facă aşa ceva?
Frangulea Andrei a fost ispitit de Securitate să colaboreze ca informator după ce a ieșit
din închisoare

692
FA Da, au încercat, dar nu, nu, nu nu avea cum să meargă... un om care a suferit atâţia ani de
zile...
EU Şi ce le-aţi spus când au încercat să vă ispitească?
FA Era un invidid care nu ştiu dacă mai trăieşte. Era locotenent şi care venea... eram şef
contabil la Spitalul de Copii, după aceea la Spitalul TBC, am fost şef contabil la IEŞTI, am
fost inspector general la Banca de Investiţii. Aveam... da cum căutau să mă ridice mai sus îmi
dădeau în cap puşcăria. Că aveam studii şi mă puteam ridica. Că în şcoală am stat numa vreo
10 ani, după aceea m-a scos din şcoală....
EU Deci şi acel ofiţer de securitate vă hărţuia să vă racoleze să daţi informaţii despre biserică?
FA No, no, no, nu informaţii despre biserică. Informaţii în general, aşa...
EU A nu îl interesa de la ce? De la întreprindere...
FA Aşa.... fugi mă de aicea, nu umbla cu prostii băi! Era locotenent. Acuma era, că la
revoluţie era colonel, în ăăăăă... la pensie m-am întâlnit cu el, era exact în ziua revoluţiei, a
doua zi, ştii? Şi când m-o văzut, pe domnească, o luat-o în partea aialaltă şi...m-am dus la el.
De ce fugi de mine, măi? Io n-am nimica cu tine. Io tot timpu te-am iubit şi te iubesc...
EU Eraţi în Galaţi sau...?
FA În Galaţi, în Galaţi... păi io n-am mai plecat în Bucureşti, domnule...Io nu-s de acord cu
metoda ta, cu mijloacele tale, da pe tine ca om io te iubesc, n-am treabă....Aşa mă învaţă
biserica mea, nu?
EU Momentul revoluţiei cum l-aţi simţit, ca pe un moment de eliberare, ca pe un ... aţi simţit
ceva în legătură cu credinţa dumneavoastră, raportându-vă la trecut, la suferinţe? N-aţi simţit
ca o schimbare radicală....
FA Nu, da ştiţi de ce?
EU Nu.
FA Comuniştii ne-a deschis bisericile.
EU Aha, deci i-aţi perceput ca pe comunişti într-un fel....
FA Bă, aveam politructul acolo... da eram liberi, Antonescu, legionarii ne-a închis bisericile,
aşa şi după aceea comuniştii cum au venit, probabil, faţă de cei de afară, probabil le-a cerut şi
ne-a deschis bisericile. Aveam politrucul acolo, n-aveam voie să botezăm, n-aveam voie
şcoala de sabat, nu, n-aveam voie, decât pe ascusns, aşa făceam, prin case, printre noi, multă
vreme. Mai târziu ne-a dat voie şi făceam de la anvon.
EU Deci chiar dacă aţi făcut ani de puşcărie în comunism, totuşi nu-i percepeaţi pe ei ca fiind
la fel de răi ca cei de pe vremea lui Antonescu. Să înţeleg asta?

693
FA Nu.... io... să nu înţelegeţi aşa. Io îi cuprindeam la un loc răi deopotrivă.... deopotrivă.
Pentru că deopotrivă erau oamenii satanici şi comuniştii şi ceilalţi erau tot... adică tot cu, cu
mâna stângă cu crucea şi cu mâna dreaptă, pistolul. Şi omoară pe Iorga, pe nu ştiu mai care,
nu? Ce fel de creştini sunt ăştia, nu? Nu, da nu-i uram....
EU Vroiam să mă întorc un pic la momentele detenţiei. Cum era văzut de ceilalţi deţinuţi? Vă
susţineau, vă ocărau credinţa? Cum se raportau, de exemplu Ţuţea? Cum se raportau la
credinţa adventistă? Ce spunea el?
FA Ţuţea era un creştin autentic. El nu făcea cruce. A venit Galeriu şi .... Ia mă lemnu ăla de
pe pieptu tău că ăla-i batjocură pe care a fost năsăcrit Hristos bă, că Galeriu avea burtă mare,
aşa, era înalt şi mare...
EU Aşa-i spunea Ţuţea?
FA Da.
EU Şi Galeriu n-a încercat ca să se lege de credinţa....
FA Nu, păi n-a stat decât câteva zile Galeriu. A fost condamnat la doi ani... Singurul preot
condamnat, care ştiu io... doi ani de zile... ortodox. N-am văzut nici catolici, nici adventişti, n-
am... dacă n-am văzut....
EU Deci ceilalţi nu vă prigoneau din cauza credinţei...
FA Nu, nu, nu
EU Iar cu Ţuţea aveaţi, să înţeleg dialoguri creştine....
FA Da absolut, absolut...
EU El ce spunea cu privire la chestiunea sabatului, cum privea aceste ...
FA Sabatul spunea că acesta e ziua adevărată. Eu.... la puşcărie ţinea toate zilele...
EU Nu, nu, cum înţelegea el? Nu mă refer la sabatu puşcăriei, el ....
FA El era alături de mine. El credea tot ce spuneam eu...
EU Era prietenu dumneavoastră, ţinea la dumneavostră, asta aţi simţit, dincolo de credinţă, aţi
simţit apropierea sufletească.
FA Absolut.... un prieten tare bun. Nu da era, pentru că era şi vederile lui. El nu era adventist,
da el ca filozof era creştin autentic, ca filozof, ca gândire, nu? Filozofie înseamnă iubire de
înţelepciune, nu? În înţelepciunea dată era deşteaptă. Era el înţelept de la Dumnezeu. El
spunea: Cioran, îl iubesc, da el a căutat unde nu trebuie dar nu l-a găsit. Eu am căutat şi l-am
găsit.
EU Ce vorbe vă amintiţi de la acest filozof? Ce vorbe, ce vă rămâne în memorie, înafară de
prietenia lui? Vă amintiţi ce discuţii pe ce teme erau în închisoare la acele ore lungi?
FA El discuta în fiecare zi, 8 10...

694
EU Deţinuţii ascultau?
FA Din cameră, da. Cei din cameră. Toţi erau oameni mari, cu vreo două trei facultăţi. Îl
socoteau deasupra, totdeauna. Discutau probleme filozofice, de cunoaştere, din domenii
diferite...
EU Deci lotu Ţurcan i-a fost jenă să-l bată pe Ţuţea...
FA Nu ştiu dacă i-a fost jenă, da probabil n-a avut dispoziţia.
EU Am înţelesd, deci Ţuţea într-un anumit fel a fost protejat.
FA Domnule, când intra comandantu, pe el îl saluta, nu pe noi. Să trăiţi domnu Ţuţea, aşa
făcea, era militar. Păi mie asta îmi spune mult, nu? Adică, probabil, mai de sus, nu de
comandantul închisorii.
EUAţi mai spus cuiva aceste experienţe de viaţă? Mă refer în afară de oficial, într-un interviu
sau ceva de genu ăla. Mai ştie lumea, de exemplu, că adventiştii au avut....
FA Toată lumea...
EU Da?
FA Dacă că la lumea de afară, că adventiştii m-au scos din registru....
EU Nu l-a asta mă refer. Dacă ştiu că adventistu Fragulea a fost în lotul Ocnele Mari...
FA Da, toată lumea ştie....

Relația adventiștilor cu membri celorlalte culte neoprotestante și cu Biserica Ortodoxă

„Valeriu Petrescu .
„Erau de două tipuri, complex combinate. Erau clar diferenţe teologice, doctrinare. Pentru
fiecare dintre părţi nenegociabil. Noi credem nişte lucruri, adventiştii, baptiştii, penticostalii,
creştinii după Evanghelie, cred alte lucruri.
Erau discuţii în contradictoriu, dezbateri aprinse cu biblia deschisă. La nivel personal
,relaţiile erau bune, nu existau tensiuni. Cel puţin în grupul ăsta de religii protestante. Cu
ortodocşii acelaşi tip de relaţii, la nivel conceptual, diferenţe foarte mari, unii preoţi făceau
greşeala să denigreze bisericile protestante, mai ales pe adventişti, şi să le spună enoriaşilor că
suntem rătăciţi. Oamenii cunoscându-se, aveau relaţii normale, existau discuţii şi dezbateri,
cea mai mare supărare era când vreun ortodox devenea adventist.

695
XV. VIAȚA COMUNITĂȚII ADVENTISTE DE ZIUA A ȘAPTEA DIN
SUCEAVA(1952-1989)

Comunitatea adventistă de ziua a șaptea din Suceava s-a înființat în anul 1952.
Sediul acestei comunități a fost până în anul 1989 pe strada Republicii, acolo unde o familie
de evrei din Cernăuți, Lazarov, convertiți la adventism au pus la dispoziția comunității, contra
unei sume de bani, o bună parte din terenul și anexele propriei case.
Această comunitate avea trei lideri importanți, cel puțin până în anul 1962: Lazarov Petru,
prezbiterul comunității, Petrescu Ioan și Țiplea Ioan, care era și dirigintele Școlii de Sabat.
Nu avem date care să dovedească preocuparea organelor Securității Securității din Suceava ar
fi avut o preocupare deosebită pentru supravegherea informativă a credincioșilor acestei
biserici până în anul 1955. 410
Din dosarul de grup deschis în data de 6 iunie 1961, care îi privea pe Lazarov Petru, Petrescu
Ioan și Țiplea Ioan, dosar de grup ce a primit și un nume foarte pompos, „Profeții”, chiar la
prima pagină a acestui dosar se poate vedea că Securitatea din Suceava avea doar trei agenți,
care supravegheau activitatea cultică a Bisericii.
Primul dintre ei, cu nume conspirativ ”Stănescu Ioan”, nu este altul decât pastorul Popescu
Ioan, conducătorul bisericii locale, a cărui atitudine șovăielnică în privința Sabatului și aici ne
referim la recomandarea de a trimite sau nu copiii la școală, avea să fie remarcată de martorii
intervievați de noi, membri ai acestei comunități, ca fiind extrem de confuză.
Un al doilea informator, conspirativ ”Rusu Nicolai”, identificat ca fiind un „veșnic” „prieten
de adevăr” al Bisericii, pe numele real Ilarion .
„Așa. La acea vreme, în 60, când m-am restabilit din nou la Suceava, erau foarte puțini, peste
20 și ceva: familia Lazarov, familia Petrescu, familia Țiplea, sora Țita, familia Ungureanu,
mai era o bătrânică, stătea pe lângă cietate, se numea sora, sora Bondar, o văduvă bătrână.
Pastor era Ion Petrescu, care dup-aia, prin 68 a plecat, s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu el și s-
a mutat din Suceava.

E.U. S-a întâmplat cu el ceva special?

410
Interviu cu Lăzureanu Neculai

696
N.L. S-a întâmplat ceva cu el, i-a fost ridicată autorizația, el supărat, trist, s-a lăsat de
credință…

E.U. Nu-l chema Popescu?

N.L. Ion Popescu din Târgoviște. Ion Popescu, iar Ion Petrescu pastor pensiont și stătea…

E.U. Am înțeles, am înțeles.

N.L. Era și unul și altul, erau două familii acolo. Așa. Iar ca comitet al bisericii, din câte mi-
amintesc ieu iera fratele Petrescu Ion, iera fratele Lazarov și sora Țita primă diaconeasă. Pie
ăștia îi știu. După aia a început încetul cu încetul biserica să se mărească, a început marilii
construcții în Suceava, a venit de prin toate părțile țării să muncească la Suceava, unii au stat
temporar, alții au rămas stabili după cum a fost și familia Cotruț și familia Geantă, care au
stat, familia Geantă până nu demult acolo, familia Potruț au stat vreo opt ani și s-a mutat la
Brașov, însă alții au rămas definitiv, cum a venit fratele Văraru, care l-am luat de la țară, l-am
adus și-a lucrat cu minie până-a ieșit la pensie electrician, după cum a fost și tatăl tău Titi și
Mitică unchiul tău. Am adus și mai mulți: fratele meu, un văr al meu și alții străini care i-am
făcut electricieni. Și m-am ocupat de meserie până-n ziua plecării mele din țară. 25 de ani am
stat în Suceava și 17 ani am fost în comitetul bisericii care a ținut toate slujbele posibile, cu
ajutorul Domnului. Dar n-am fost scutit de, în paranteză, dușmani.

E.U. Dușmani în interiorul bisericii sau și- și?

N.L. Nu, nu în interiorul bisericii, de-afară îi consider.

E.U. În interiorul bisericii problemele au început în momentul în care dumneavoastră ați

început să fiți căutat de autorități? Descrieți un pic cum…

N.L. Cred că înainte de a fi căutat de autorități. De ce spun lucrul acesta? Pentru că

autoritățile până n-au fost informate n-au avut de ce să mă urmăreascu și deci prietinii mei au
fost cei care au fost înaintea autorităților.

697
E.U. Deci dumneavoastră suspicionați că problemele pe care le vom detalia, pe care le-ați
avut cu securitatea au venit în urma unor turnătorii, în urma unor informatori?”411

„ Când am ajuns în Suceava, în 1961, am cunoscut biserica de acolo. Locul de desfăşurare a

serviciilor divine a fost o singură cameră, a proprietarului acelei clădiri, puţini oameni dar de
la început am cunoscut dulceaţa părtăşiei într-o biserică unde oamenii se cunosc, nu se tem să-
şi deschidă inima, comunitatea a crescut, regretabil pentru că nu prin venirea de oameni care
au adoptat adventismul ci prin venirea de adventişti în locul acela unde se ofereau multe
locuri de muncă destul de numeroase. Au fost echipe din Teleorman, meseriaşi care au intrat
pe platforma industrială a Sucevei, la unităţi economice unde se putea păstra sâmbăta.
Comunitatea a crescut, a apărut nevoia să trebuiască să mergem la mai multe camere, şi pe
linia asta s-a dezvoltat comunitatea şi viaţa bisericii.
E.U. Biserica a fost dintotdeuana pe str. Republicii?
M.C. Republicii nr. 15. Viaţa de comunitate era plăcută, faptul că toţi simţeau presiunea
aceasta din partea conducerii statului, aveau statutul de oameni persecutaţi. Aveam problema
cu Sabatul care deranja. Eram organizaţi cu un mic cor, învăţam toţi împreună.
E.U. Vă amintiţi numele unor pionieri a adventismului din zonă?
M.C. Cel cu care am luat prima dată contact, a fost prezbiterul de atunci, domnul Lazarov,
care era şi proprietarul casei, unde era bsierica. Pastorii adventişti care au deschis calea, dl
Merealbe, alţii care au urmat. Ei nu veneau în fiecare Sabat, un pastor are mai multe biserici, a
fost un mare avantaj pentru că a trebuit să ne descurcăm noi. Nu ştiam să predicăm, nu ştiam
prea multe lucruri, nu aveam cărţi. Între timp a venit în Suceava şi dl Ţiplea care făcuse
Seminarul Teologic, şi aşa ajutându-ne, am început să învăţăm. Erau puţine cărţi care puteau
să pună o bază solidă a educaţiei noastre religioase. Şi am procedat într-un mod foarte simplu
şi eficient. Ca o carte pe care o aveam să o facem bun al întregului colectiv. Propuneam ora de
studiu a unui capitol din cartea aceea sâmbătă după amiaza, pentru că ora de studiu să-şi
merite numele, veneau cu o ora înainte, citeam din carte şi apoi cineva, cu rândul, punea
întrebările şi discutam pe marginea a ceea ce învăţam acolo. Participarea largă a oamenilor
care nu ascultau pe cineva vorbind ci simţeau că experimentează şi ei, au pus bazele unei
comunităţi care era formată din oameni care ştiau ce vor. Asta în timp a lăsat o puternică
impresie asupra concetăţenilor noştri.”412

411
Interviu cu Lăzureanu Neculai
412
Ibidem Marian Corneliu

698
699
700
În același dosar de urmărire informativă care are un număr impresionant de pagini, 816, apar
și câteva note ale unui așa-zis informator cu numele ”Focșăneanu Leon”, pe care l-am

701
identificat că ar fi un nume conspirativ atribuit în mod fals bunicului meu, Ungureanu
Vasile.413

Despre dosarul întocmit de Securitate pe numele bunicului meu, Ungureanu Vasile am vorbit
pe larg într-o secțiune specială din lucrarea noastră.

413
Idem, f 143

702
Lectura dosarului de grup ”Profeții” s-a dovedit a fi una foarte dificilă, mai ales datorită
faptului că lucrătorii Securității care au lucrat în acest dosar au dat dovadă de superficialitate
și au făcut proba incapacității de a înțelege care sunt preocupările credincioșilor adventiști,
mizele lor spirtituale, lipsa totală de preocupare în a face politică sau de a se implica în
activități „dușmănoase”.
În ciuda sutelor de note transmise de agentul Rusu Nicolai, în care acesta descrie cu lux de
amănunte conținutul unor predici din care Securitatea în mod evident nu a înțeles nimic,
comunitatea din Suceava nu a fost tulburată de vreo acțiune semnificativă a Securității până în
anul 1962, atunci când, în disperare de cauză, pentru că nu avea informatori de încredere și
suficienți, Securitatea audiază 14 credincioși, dintre care 9 arată aspecte negative legate de cei
trei: Lazarov, Petrescu, Țiplea, dar conchide Securitatea „niciunul nu poate fi folosit ca
informator”.
În finalul raportului se consemnează următoarele: „în urma măsurilor întreprinse și a urmăririi
informative a celor în cauză, s-au stabilit următoarele: în cadrul acțiunii de grup au fost
folosiți agenții ”Stănescu Ioan”, predicator în cadrul cultului Adventist, care ne-a furnizat
câteva note cu conținut general din cuprinsul cărora nu se desprinde activitatea dușmănoasă a
celor urmăriți, ci acivitatea religioasă permisă, „Focșăneanu Leon”, în prezent abandonat
pentru refuz de colaborare, a furnizat doar câteva note informative tratând aspecte privitoare
la activitatea religioasă care se desfășura în cadrul adunărilor, ”Rusu Nicolai”, inflitrat în
cadrul sectei adventiste, care în cursul anului 1962 a furnizat aproape în exclusivitate
materiale informative în cadrul acțiunii din care rezultă activitatea dușmănoasă a celor lucrați
desfășurată la adăpostul religiei”. 414
Ce se poate remarca, în primul rând faptul că cel care s-a ocupat de racolarea unor potențiali
informatori nu a reușit să-și facă bine treaba deoarece în dosarul în care Ungureanu Vasile
este numit agent al Securității, chiar pe copertă, în partea de jos, sunt trecute cuvintele
„element dușmănos”, ceea ce este clar o contradicție, o lipsă de logică care atage atenția.
Din conținutul dosarului se poate vedea însă că bunicul meu a fost atras în capcana Securității,
și-a luat angajamentul, sub pretextul furnizării unor informații legate de activitatea unor
reformiști sau a unor aspecte legate de viața comunității din satul Mihoveni, în care locuia, iar
apoi, după ce locotenentul de securitate Gheorghe Sava dezvăluie adevărata agendă, acesta
refuză să acorde orice fel de informații compromițătoare care ar fi pus în pericol frații săi de
credință.

414
Idem f, 51

703
De altfel, din mărturia lui Marian Coneliu se poate vedea faptul că bunicul meu a mărturisit
conducătorilor bisericii faptul că Securitatea îl hărțuiește și îi cer să devină turnător, dar că el
a refuzat să dea orice fel de informații ce ar fi putut să pună în pericol pe oricare dintre cei pe
care Securitatea îi vedea ca fiind periculoși pentru societatea comunistă. În dosarul de
Securitate al bunicului meu se consemnează clar că ofițerul superior al celui care a încercat
să-l racoleze îl critică pe acesta că a mințit atunci când a considerat că Ungureanu Vasile este
cu adevărat agent al Securității.
Tentativa de recrutare a unor noi agenți care s-atingă obiectivele stabilite de Securitate s-a
transformat într-un adevărat fiasco pentru lucrătorii Securității. Episodul descris de Marian
Corneliu privind audierea unei credincioase adventiste nevăzătoare, arătând ridicolul în care
s-au pus agenții Securității atunci când au declanșat operațiunea de racolare a unor potențiali
agenți.
Prin intermediul mărturiei profesoarei Elena Petrescu, a pastorului Valeriu Petrescu, a
electricianului Lăzureanu Neculai și a fiului acestuia, Lăzureanu Liviu, precum și a familiei
Marian Corneliu, inginer și Marian Lidia, asistent medical, am încercat să reconstituim cele
mai importante momente din viața acestei comunități și cele mai mari probleme pe care le-a
avut în raport cu autoritățile comuniste.
Una dintre chestiunile cele mai importante care a frământat viața bisericii adventiste din
Suceava în mai multe momente ale existenței sale a fost cea legată de respectarea Sabatului,
cu referire expresă la două aspecte fundamentale: trimiterea copiilor la școală în ziua de Sabat
și problema absenteismului credincioșilor adventiști de la locul de muncă în acea zi.
Înr-un capitol anterior am vorbit despre greutățile pe care le-au avut familiile Petrescu și
Marian în ceea ce privește respectarea zilei de sâmbătă ca zi de odihnă în învățământ. Arătam
faptul că Elena Petrescu nu a putut să intre în învățământ, Marian Lidia a fost dată afară din
postul de asistentă medicală de la serviciul Sanepid din Suceava, Valeriu Petrescu a fost
exmatriculat din cauza cumulului de absențe și a fost nevoit, alături de unchiul meu,
Ungureanu Dumitru, să facă liceul la seral și să muncească în același timp, iar atitudinea cu
privire la prezența sau absența copiilor la școală în zilele de Sabat a fost una confuză pe
măsura confuziei existente în toată Biserica Adventistă în această chestiune.
Este foarte interesant de analizat spiritul de solidaritate care a animat această comunitate,
spirit pe care l-am simțit în copilăria frumoasă petrecută în interiorul acestei comuntăți în care
Școala de Sabat pentru copii care se desfășura sâmbăta dimineața era un loc al desfătării
pentru cei aproape 40 de copii care veneau din familiile unor membri ai acestei comunități sau
simpatizanți. Martorii intervievați pe care i-am amintit au dat dovadă de o remarcabilă

704
capacitate de a se adapta. Marian Lidia și Elena Petrescu au devenit unele dintre cele mai
pricepute femei din Suceava în arta tricotatului.
Ele au reușit să pătrundă în acest fel în cele mai înalte straturi ale societății, articolele lor de
îmbărcăminte fiind apreciate de soțiile celor mai înalte personaje din nomenclatura clasei
politice comuniste din Suceava.
Elena Petrescu nu a reușit să-și îndeplinească visul de a deveni profesor decât după Revoluție,
însă considerăm absolut remarcabilă activitatea desfășurată de ea în calitate de coordonator a
activităților cu copiii din biserica adventistă Suceava.
Persecuțiile la care au fost supuși unii dintre credincioșii din comunitate le-au întărit
convingerea că trebuie să lupte cu și mai multă râvnă pentru a-și păstra neîntinată conștiința și
pentru a promova învățăturile adventiste și altor credincioși, membri ai altor denominațiuni.
Lăzureanu Neculai și Petrescu Valeriu au fost printre cei mai activi membri ai comunității
Suceava în materie de răspândire a unor materiale religioase, activitate considerată nelegală
de către organele de Securitate.
Fiecare dintre cei doi și-au primit „porția” de persecuții din partea Securității, care le-a
întocmit un dosar de urmărire informativă și i-a hărțuit după anii 1975 și cu ajutorul unor
agenți ai Securității racolați din rândul membrilor acestei comunități.
Amintirile mele legate de această comunitate, de atmosfera extraordinară din interiorul
cultului încep în jurul vârstei de 5 ani, atunci de când îmi amintesc orele superbe de la Școala
de Sabat copii, unde la „măsuța cu nisip”, instructoarea școlii de Sabat copii, Elena Petrescu
ne povestea cu un talent pedagogic uimitor încântătoarele povești despre David și Goliat,
Daniel în groapa leilor sau alte întâmplări ce fascinează din Vechiul Testament.
Mi-au rămas întipărite în minte serbările din perioada Crăciunului, în care fiecare dintre copii
trebuia să recite o poezie cu caracter religios și se intonau cântece specifice sărbătorii nașterii
Domnului de către un cor extrem de numeros în fața bisericii arhipline încântată de talentul
extraordinar muzical a majorității celor care erau odrasle. Unul dintre acele programe mi-a
rămas întipărit în minte și l-am rememorat împreună cu doamna Elena Petrescu în dialogul
nostru de istorie orală ce a reconstituit episoade din istoria acestei comunități ce sunt extrem
de relevante pentru a arăta starea de spirit a adventiștilor de ziua a șaptea în perioada
comunistă și cele mai importante aspecte din viața lor în intervalul amintit. Au mai existat
două momente-cheie care mi-au marcat copilăria pe care le-am trăit cu emoție foarte
puternică: momentul în care Biserica Adventistă de pe Republicii 15 a luat foc în urma unui
scurtcircuit. Se întâmpla, cred, în anul 1987 și îmi amintesc acum foarte bine faptul că absolut
toți membrii comunității au mers, cu mic, cu mare ca după stingerea incendiului să curețe și să

705
repare ce s-a mai putut repara pentru a ne reîntâlni în aceeași atmosferă foarte plăcută de care
ne atașaserăm cu toții. Nu pot să uit nici acum faptul că ștergeam împreună cu surorile mele
scaunele care au mai rămas întregi, de funingine și plângeam de supărare.
Un alt moment, trăti cu maximă intensitate, a fost acela al demolării bisericii de pe strada
Republicii din cauze pe care aveam să le pricepem mai târziu și în urma dialogului cu Coajă
Gheorghe, prim diaconul comunității, Valeriu Petrescu, prezbiter și Viorel Dima, trezorierul
Conferinței Moldova în anul 1989.
Nu-mi amintesc foarte multe detalii despre acțiunea de demolare a bisericii, despre
cronologia evenimentelor, însă mi-e foarte clar în minte Sabatul din anul 1989, când
majoritatea zidurilor erau deja distruse și că adventiștii din această comunitate se mutaseră
într-un sediu provizoriu al comunității Creștinilor după Evanghelie de pe strada Armenească.
Sunt două imagini care se sprapun: imaginea copilului nevoit să meargă cu scaunul în spate
aproape doi kilometri de la fosta biserică de pe Republicii 15 la noul sediul provizoriu de la
poalele Cetății de Scaun a Moldovei și mai apoi puternica și emoționanta amintire a vizitei în
aceeași zi după terminarea serviciului divin de pe strada Armenească a zidului care a rămas în
picioare din mica cămăruță unde ne întâlneam pentru plăcute ore ale școlii de Sabat toți copii
din această biserică.
Era o zi de vară caldă și alături de Nadia Lăzureanu și Daniela Țiplea ne-am apropiat de acele
ziduri pe strada Republicii nr. 15, le-am îmbrățișat, le-am sărutat ș am plâns jumătate de oră
„bună” de dorul acelui loc care pentru noi însemna,copilăria.

1.Lăzureanu Neculai și Valeriu Petrescu membri comunității adventiste Suceava

implicați în operațiuni de trafic cu Biblii
„O alta interesantă, o metodă de descurajare şi debusolare era interzicerea producerii difuzării
materialelor religioase, şi în special, a cărţii de căpetenie, Biblia. Asta era poziţia lor, oamenii
din exterior, care cunoşteau lucrurile astea, erau dispuşi ca să trimită în România Biblii, pe
gratis în special. Exista posibilitatea să difuzezi, dar erau riscuri serioase. Unul dintre cei care
avea curajul să se ocupe de lucrul ăsta, având şi masină, a fost contactat telefonic de un alt
credincios care lucra cu cantităţi mari, l-a chemat, am informaţii că urmează să fiu călcat de
control, aşa că vino repede, ia bibliile pe care ţi le-am păstrat, ca să fiu curat. A încărcat
maşina, era toamnă, se făceau controale la maşini, a încărcat maşina, şi a ajuns în centru cu
botul maşinii sus. E vorba de fratele Lăzureanu. Înainte de a pleca, după ce a încărcat, ăla i-a
spus că mai are doi saci cu broşuri, să le ia. El s-a uitat la broşuri, a constatat că erau lucruri
care nu erau corect scrise, a zis că nu are ce să facă cu ele. Ăla l-a rugat, ia-le că înţelegi de ce

706
te rog, nu vreau să le citeşti, scapă-ma de ele, când treci prin pădure, aruncă-le. Se făcuse
noapte, nu s-a mai dus în pădure. A venit acasă, a trecut pe sub nasul miliţienilor cu maşina
care dădea semne că e ceva. A luat legătura cu alţii, şi dl Petrescu era în reţeaua asta au mers
noaptea pe la Bistriţa, totul s-a difuzat. Doar că dl Lăzureanu a făcut o greşeala, sacii ăia doi i-
a dus în magazia lui de la serviciu şi i-a aruncat într-un colţ, după o lună, s-a produs o
spargere, un hoţ a spart magazia unuia dintre ei. O altă magazie, a venit miliţia economică a
făcut ancheta, şi trebuia să facă control şi în magazia lui fratele Lăzureanu, el era plecat la
Vatra Dornei, a venit acasa, i-a găsit sacii, i-a întrebat ce-i cu ei. Broşuri pe care le citesc.
Cum, tu citeşti broşuri de sute de ori? Pe noi ne interesează reţeaua. Spui, bine, nu spui, ştii ce
te aşteaptă. Desfacerea contractului de muncă, intentăm dosar, distribuţie ilegală de literatură
religioasă. Atunci când veneai din străinătate, ţi se puneau trei întrebări la vamă, ai valută,
material religios, material pornografic? Astea erau întrebările. Omul a spus nu pot să spun,
faceţi-mi mie ce ştiţi, eu nu spun de la cine le-am primit. Nu-i nimic, doar că ţi-am zis
urmarea, dar totuşi îşi mai oferim o alta variantă, colaborezi cu noi, ne spui şi nouă ce se
întâmplă acolo. Şi dânsul a acceptat, l-a informat şi pe dl Petrescu, şi a facut şi el lucrul care l-
au făcut mai mulţi dar care nu reprezintă nici un fel de motiv de condamnare, el povestea
predicile, subiectul a fost ăsta, a vorbit ăla. Între timp se instalase lehamitea generalizată, noi
ştim că la revoluţie securitatea a avut un rol important pentru detronarea lui Ceauşescu, care a
căzut în dizgraţia lor. Acolo erau unii oameni luminaţi, ştiau că nu se poate să rămânem aşa.
Metodele acestea de a cădea în plasa lor erau numeroase şi puteai să păţeşti aşa ceva
oricând.„415

1.1Povestea lui Lăzureanu Neculai adventistul care distribuia Biblii obținute de la

penticostalul Duduman din satul Hânțești jud Suceava
„De când v-a venit ideea sau de la cine v-a venit ideea sau cum v-ați apucat de activitatea asta
despre care cred c-ați aflat că era oricum ilegală, interzisă, periculoasă de a răspândi literatură
religioasă? În ce context s-a întâmplat, cine făcea acest lucru în Suceava? Și-apoi și Liviu am
înțeles, avea o mașină de scris. Era vorba despre o mașină de scris, dacă bine-mi aduc aminte,
de la Vali Petrescu, pe care și Liviu o folosea pentru multiplicarea unor materiale. Să ne
spuneți și care era echipa care, să spunem în mod ilegalist, făcea ceea ce probabil
dumneavoastră numeați ”lucrarea Domnului”?

415
Ibidem Marian Corneliu

707
N.L. În biserică nu era nimeni care să se ocupe cu așa ceva, n-am avut legătură cu nimeni din
biserică, nici n-am spus la nimeni din biserică. Un frate, tot din biserică, din Hînțești, într-o
bună sâmbătă după-masă, seara, după terminarea programului, un frate penticostal pe nume
”așa ș-așa”, un om credincios el în felul lui și serios. Acest frate penticostal se numea Dumitru
Duduman și m-a întrebat pe mine: ”Băi frate, în biserică la voi acolo aveți vreun om serios pe
care aș putea conta să fac o lucrare cu iel? Dacă crezi că e un om serios și-l cunoști bine, fă-mi
legătura cu iel că io am planuri mari”. Și iel îmi spune mie de treaba asta. Zic: ”Bine, mă
prind!”

E.U. În ce an se întâmpla asta?

N.L. Asta era prin anii 80.

E.U. Și ce făceați practic?

N.L. Așa. Zice: ”Dacă vrei să vii, luni dimineață, la ora 5 să fii la Hințești, în stația de autobuz
că omu te așteaptă acolo. Și eu sunt și io acolo că vin la Suceava, la lucru, în fiecare
dimineață.” Lună di iarnă, zăpadă, frig, ger. ”O să te angajezi cu mine la treaba asta? Uite, eu
primesc încontinuu Biblii, câte o basculă de Biblii îmi vinie și nu am pe nimeni cine să mă
descurc cu iele. Le duc într-o parte și-n alta, și rusește, de toate felurile, și românești și mari și
mici. Ai unde să le dai? Cu condiția nu speculă, nu afacere, business. Cu prețul cu care ți le
dau, cu atâta să le dai. Dacă crezi că ești omul lui Dumnezeu și poți să faci treaba aceasta, cu
10 lei bucata ți le dau și cu 10 să le dai!” Și mă prind la treaba asta. Încarc mașina, din cotețul
porcilor le-am scos, acoperite acolo, avea vreo doi-trei porci, acoperite cu balote de paie, cu
câte și câte. Am intrat în coteț, pe întuneric așa, cu o lanternă, nu lumină, pe șoapte pe-acolo,
am încărcat mașina, și-n spatie, pe scaune și portbagajul, pachiete întreji. Și veneam la
Suceava. Vedeam de-acuma ce fac, unde la duc, nu era simplă treaba. A durat așa patru ani de
zile. Între timp eu mai dușeam dimineața și la întreprindere la mine acolo, la șase dimineața
eu ieram acolo, portarul îmi deschidea poarta, trăjeam cu spatele la ușa biroului acolo care se
urca sus la biroui că io aveam magazia sub scări, acolo la intrare. Lăsam ușa deschisă care să
nu vadă ce scot eu din mașină. Luam pachetele, le duceam în magazie, le acopeream acolo cu
câte și câte numai că pe la mine era treșerea fraților mei, prietenilor mei, ușa următoare era
magazia lor, dar nu era închis, era ușă deschisă așa. Prima încăpere era a mea și restu a lor. Și

708
între timp îmi căutam clienții undi să le dau c-am dus și pe la Brașov, și Vatra Dornei și la
Tecuci, am dus peste tot.

E.U. Cum organizați această rețea de distribuție? Ați început să vindeți și-n Suceava Biblii?

N.L. În Suceava n-am dat.

E.U. Nicio Biblie?

N.L. Nicio Biblie! Eu n-am dat în Suceava.

E.U. Deci ați dat numai în afară tocmai ca să nu fiți prins.

N.L. În afară am dat. De la Darabani, venea un frate de la Darabani, lua câte două
geamantane.
E.U. Să ne spuneți, e important pentru istoric, ce nume v-amintiți. Deci vă amintiți de
localități ca Darabani, unde ați răspândit Biblii.

N.L. Brașov, la biserica din Brașov.

E.U. Cui? La ce persoane?

N.L. La presbiterul Zgunea, fratele Zgunea. Așa. La Matca Tecuci am dat pastorului Dima,
când m-am dus la inaugurare la Matca Tecuci, le-am dus un portbagaj de Biblii.

E.U. Cam câte Biblii duceați pe fiecare transport?

N.L. Păi depinde cum puteam. Dacă eram singur, puneam și-n spate pe scaune. Dacă eram
ocupat, puneam numai în portbagaj, câte opt pachete, câte zece pachete.

E.U. Și câte Biblii erau în fiecare pachet? Încerc să estimez în patru ani de zile cam câte Biblii
ați dat.

709
N.L. Au fost mii de Biblii. Bineînțeles, în ăștia patru ani de zile n-a fost flux continuu. Deci
durata a fost de patru ani, da mergeam de două ori, de patru ori pe an, depinde cum veneau.

E.U. Și tot Bibliile veneau de la Hînțești? În limba română sau și-n alte limbi?

N.L. Și rusă.

E.U. Cine erau, să spunem, consumatorii de Biblii în limba rusă?

N.L. În limba rusă nu aveam, decât atât, mă duceam cu Duduman, în județul Iași, nu mai știu
satul, un sătuc prăpădit, amărât, lângă Prut, tot la niște frați penticostali acolo pe care iel îi știa
și mă duceam noapte, pe ploi ori pe zăpadă, pe viscol, pe ceva așa pe care să nu stea miliția în
șosea, să stea la adăpost de frig, să pot treșe liber. Pe malul Prutului, le trecea dincolo peste
Prut, în Moldova rusească. Și-o parte din Bibliile acestea am dus la Stroiești, la biserică acolo,
la familia Patariuc, bătrânii Patariuc. Le-am băgat în șură la ei acolo, acoperite cu paie, zeci
de pachete, au rezistat până după Revoluție acolo când le-a luat fratele Petrescu Valeriu și le-a
dus el în Ucraina.

E.U. Bun, deci ați dat în Daraban, la Iași, în Brașov, îmi mai spuneți alte zone?

N.L. La Tecuci.

E.U. În alte părți?”416

1.2 Lăzureanu Neculai a trimis Biblii în mai multe localități din țară inclusiv în Bistrița,
pastorului Iosif Suciu. Unii ofițeri de Securitate bănuiți că protejau motivați financiar
traficul cu Biblii

N.L. Vatra Dornei, nu-mi mai amintesc așa…. Ooo, la Bistrița am dus, pastorului Suciu, Iosif
Suciu, care a fost președintile conferinței, iel știe istoria exactă. La Securitate când am fost
anchetat m-a întrebat: câte Biblii am adus de la Bistrița la data de. ”În temere de Dumnezeu, și
spre rușinea mea, vă spun că n-am adus nicio Biblie”. Da eu am dus acolo, știi, el m-a întrebat

416
Ibidem Lăzureanu Neculai

710
câte am adus. Era între Crăciun și Anul Nou, un polei și-un ger, circulație foarte puțină, frig,
în sfârșit am ajuns acolo într-o duminică, le-am descărcat și fratele Suciu mi-a spus așa: ”Sunt
urmărit pas cu pas și aștept din moment în moment să-mi vină control acasă, da până diseară
dispar de-aicea”. Numai că acolo iel stătea într-o casă care locuia c-un pastor pensionar și-
acela ajuta cu toate treburile ca să știe și securitatea: ce mașină intră, când, câte persoane o
fost cu mașina, totul absolut. Da ăla n-a reușit să vadă c-am descărcat acolo și n-am încărcat.
Da majoritatea Bibliilor care intra în țară se intra cu Securitatea.

E.U. Adică la înțelegere cu ei.

N.L. La înțelegere cu ei, sigur că da. Cu bani grei se făcea treburile, că se descărca pe la
Giurgiu, de pe vapoare, cum veneau, nu intrau așa oricum.

E.U. Dumneavoastră aveați această informație probabil de la Duduman, nu? El v-a spus că
practic plătea Securitatea ca să intre cu Biblii în țară.

N.L. Nu iel. Lui i le aducea și lui alții de pe la frontieră care se ocupau. Și ei plăteau doar
numai benzina la șoferul care le aducea, și ăla cu riscul cu viața lui.

E.U. Aveți informații că anumiți pastori la care dumneavoastră le dădeați Biblii, pe lângă cei
10 lei care era convenția că atâta era costul, ar fi pus un adaos ca să facă un business din asta?
Se făcea business cu literatură religioasă?

N.L. S-a făcut, s-a făcut, însă nu știu exact de la cine și cum. Și-a aflat și Duduman de treaba
asta, spre rușinea mea și mi-a spus cele mari s-au vândut cu 200, cele mici cu 100.

E.U. Aha, deci se adauga cam cât la preț?

N.L. Păi dacă toate iel mi le dădea la 10 lei și s-a vândut cu 200 cele mari și cu 100 cele mici,
fă socoteală! Deci de 9 ori în plus.

E.U. Deci pentru că erau foarte rare erau și o sursă de venit pentru anumite persoane care
puteau să facă o afacere din asta.

711
N.L. Știu o persoană, da nu-i spun numele.

N.L. De la data când am început noi treaba și până când și-a luat mașină a fost un an de zile.
Și-n timpul ăla omul n-avea bani pentru anumite treburi, ba se împrumuta, ba de ici, ba de
colo, ba ieu am fost girant cu un de zile înainte la Cooperativa de Credit; și-a luat vreo 7000
de lei împrumut. Și la un moment dat aflu că și-a luat mașină. ”Cum s-a întâmplat, băi frate?”
”Păi că mi-o dat mama, că mi-o dat cumnatu-mio…” ”Da cum de nu ți-o dat anul trecut atâția
bani și acuma ți-o putut da 70-80 de mii?” S-a înnegrit, s-a înroșit… E problema lui. Eu am
fost cu riscul pierderii mașinii și libertății.

E.U. Existau și alte persoane în Suceava care distribuiau literatură de alt tip, știu eu, calendare
sau alte materiale pe care le cunoașteți? În același interval, 80-84?

N.L. Care era fratele Țiplea, care mai făcea, pentru că nu erau lecțiuni, studii biblice și veneau
curiere doar câteva, cinci-șase curiere și alea se dădeau la comitet și biserica nu avea. Și
atunci fratele Țiplea copia de pe câte o săptămână, dar numai întrebările, fără notițe, fără
nimic. Le dădea cu 3 lei bucata pentru o săptămână, munca lor, nu iera cine știe ce.

1.3 Securitatea i-a făcut „zile fripte” lui Lăzureanu Neculai din cauza activității de
distribuire a Bibliilor considerată clandestină . Cel mai bun prieten, Vălean Ion
agentul „Prodan Ioan”, l-a turnat la Securitate alături de sursa „Ionescu” un alt
membru a comunității417

417
ACNSAS I 109 471, f 15

712
„E.U. Da. Cum au început necazurile cu autoritățile că am înțeles de la începutul dialogului că
vă amintiți perfect și legați cumva problemele cu autoritățile de anumite persoane care aveau
informații despre locul unde depozitați Biblii. În ce data, dacă vă mai amintiți în ce lună ați

713
fost chemat de autorități și dacă vă mai amintiți locul unde s-a întâmplat asta, cum ați fost
luat?

N.L. În data de 4 octombrie 1984, pe la ora 9 dimineața, eram la Șcheia, la CAP Șcheia c-
aveam un grajd noi acolo care-i făceam instalația electrică. Și dimineața m-am dus pe la
întreprindere, mi-am luat ce mi-am luat de-acolo și pe la ora 9 aflu că vine la mine acolo
gestionarul întreprinderii și revizorul șef de la UJECOOP că noi acuma aparțineam de
UJECOOP că construcțiile au cam scăzut, n-au mai fost prea multe construcții și nu mai era
CENTROCOOP-ul București, ci a rămas ca șantier al UJECOOP-ului. Mă pomenesc cu
revizorul șef, care era cu contabilitatea, nu știu ce treabă avea el cu treburile astea, da în
sfârșit, l-a luat locotenent colonel Nicolae Maier de la Miliția Economă, l-a luat pe el și pe
vișepreședint Asofronie de la UJECOOP și-au venit la șantier jos la noi acolo. Se duce la șeful
de șantier, zice: ”Unde este electricianul Lăzureanu?” Lăzăreanu, șeful de șantier, cheamă
maistrul și întreabă: ”Unde-i Lăzureanu?” Zice: ”E la Șcheia!” Colonelul spune: ”Să fie adus
aicea pentru niște probleme, interogatoriu, ceva”. Îl trimite pe revizorul șef și cu gestionarul.
Vin, mă pomenesc cu ei. Revizorul zice: ”Domnu Lăzureanu, haideți până la șantier că sunt
nișt probleme cu niște materiale, cu niște bonuri neclare, nu știu ce la contabilitate”. Însă,
când mi-a spus treaba asta, în mintea mea zic: ”Ehe, aici îi altă treabă, nu e ceea ce-mi spuneți
voi. Și mă duc cu ei, eu eram cu mașina, ei cu mașina. Și m-am dus, cum eram în șalopete așa
dezbrăcat, hainele bune le aveam în mașină. Urc sus scările, la etaj, merg la director în birou.
Șeful de șantier, un om mare, voinic, Virgil Lăzăreanu se numea zice către colonelul de la
Economă, un om mic de statură, brunețel așa, un țigan foarte înfipt așa, la 50 de ani să fi avut,
se ridică de pe scaun, vine și-mi întinde mâna, zice: ”Mă numesc locotenent colonel Nicolae
Maier de la Economă”. Și eu am luat loc și-ncepe să mă-ntrebe anumite treburi, care astea
erau vag așa, ceva care…povești. Zice: ”Uite, s-a întâmplat cândva în stația 110, la Sfântul
Ilie acolo, lângă autoservice, s-a furat de la niște automate niște pastile de argint care n-a mai
putut să funcționeze niște secții, niște linii, niște nu știu ce…” Dacă am cunoștință, am auzit
ceva, am avut legături ceva cu niște electricieni de pe-acolo, niște povești așa, care să mă-
ncurce, să mă deruteze pe minie de la treburile mele care le știam ieu. Zic: ”Nu. N-am auzit,
n-am văzut și nici nu știu ce sunt alea”. ”Păi ce fel de electrician iești”. ”Eu sunt electrician de
instalații, joasă tensiune, nu de înaltă tensiune, eu nu lucrez cu așa ceva!” Da zice: ”În
magazia de mână nu deții așa ceva?” ”Păi cum să dețin dacă eu v-am spus că n-am văzut și
nici n-am auzit!” ”Putem să mergem în magazie să căutăm?” Puteam să zic nu? „Vă rog să mă
scuzați, n-am cheia la mine”. Zic, în mintea mea și-n capul meu: ”Mie îmi trebe șeva timp”.

714
Păi el zice: ”Tăiem lacătul!” Șeful de șantier, Lăzăreanu zice: ”Lăsați-l să se ducă, doară în
câteva minute vinie înapoi”. Da ieu am crezut că plec singur, da di unde, că-l trimit pe revizor
contabil cu mine, securitate cu mine. Mă duc să caut cheia, o iau prin Șcheia pe la pod pe-
acolo și ajung la CAP-u. Mă fac că mă duc să iau cheia, da cheia iera practic la minie. Mie îmi
trebuia timp și vroiam să ajung acasă să văd ce s-a întâmplat acasă că treburile îs complicate
de-acuma. Plec de-acolo și-o iau încolo, spre George Enescu, în oraș, în Suceava, la spital și
intru prin Mihai Viteazu și opresc la aprozar. Opresc acolo, trag pe dreapta, sar repede din
mașină, nu-i spun lui ăla nimic, trag frâna de mână și sar din mașină, plec, fug. El se dă jos și
vinie după mine așa, doar cât era, câțiva pași. Ajung la geam acolo, bat în geam, vine Liviu.
1.4 Percheziția. Intervine în interviu fiul, Liviu Lăzureanu cu informații prețioase
despre modul în care a decurs percheziția Securității 418

418
ACNSAS Dosar I 108362,f, 6, 7

715
716
717
Și zic: ”E bine acasă totul?” ”Da!” Zic: ”Imediat, Liviu, în cinci minute să dispară toate
cărțile! Lași numai Biblia și o carte de cântări și curierul adventist. Restul să dispară tot din
casă, le duci la biserică, le pui în pod la adunare sau în beci”. Și-am plecat, câteva secunde a
durat, cât i-am spus. Ăla s-a apropiat de mine. Și eu am plecat de la geam. De ce am venit

718
aicea… Păi, zic, ”aicea locuiesc ieu și am venit să întreb ceva”. În sfârșit, până la
întreprindere iau și-i spun lui care-i treaba, să mă lase să intru în magazie înainte de a urca
scările la etaj. ”Păi de ce?” ”Am ceva acolo și tre să scot”. ”Nu se poate, m-ai nenorocit, îmi
pierd pâinea. Păi ăsta m-a trimis ca securitate după tine și ieu acuma să intru cu tine în
magazie? Mai bine nu-mi spuneai așa ceva!” În sfârșit, am intrat din nou acolo, mergem la
magazie. Da știa exact unde să-mi spuie să caut. Adevărul e că Biblii nu mai aveam nicio
Biblie, Biblii au fost, da iele n-au stat. Și-au rămas luni de zile doi saci cu niște broșuri, în
limba rusă, limba lituaniană, arabă, nu știu ce, doi saci, dinc are doi i-am aruncat în pădure la
Adâncata și i-au găsit niște copii și părinții lor au anunțat securitatea și i-o luat și pe ăia.

N.L. Duduman mi le-a dat când a pliecat iel, că iel a pliecat în 84, în iunie și în octombrie au
început problemele cu mine. Duduman zice: ”Ia-le și pi astea frate, că n-am șe fașe cu iele”.
Le-am luat, m-am gândit că le-oi arunca pi undieva și nu le-am aruncat, însă fratele meu
Costel o știut di treaba asta, cine diavolul l-o dus să caute pe-acolo că n-avea treabă el să
umble pe-acolo, că era totul acoperit, nu se vedea nimic. Și de aia am știut sursa sigură, că nu
am fost pie bănuială, c-o fi fost și taică-său, nu-mi dau seama, taică-său mi-a spus ce i-a spus
colonelul, chipurile. Cât îi de drept, doar ei și Dumnezeu știe.

E.U. Ei, nu doar ei și Dumnezeu știu că știu și eu și o să aflați și dumneavoastră. Bun, spuneți
mai departe.

N.L. Așa. Am luat sacii ăia că tot colonelul îmi spunea: ”Răscolește, dă la o parte și alea,
materialele alea…” Da dup-aia revizorul s-a luat și de materialele mele c-acuma am intrat în
bucluc și cu revizia întreprinderii: cercetări, acte, bonuri, ce, pentru ce îs scoase. O dat telefon
acolo unde am zis să vadă dacă îs instalate lămpile. S-o dus gestionar acolo și zice: ”Domle,
nu sunt instalate!” Deci iera treburi, încurcături așa, nu numai dintr-o parte, ci din mai multe
părți. Și o văzut că nu mai ieste nimic, cei doi saci și zice:”Hai cu iele sus, în birou la șeful de
șantier”. Le-am pus pe-o masă mare acolo și desfașe. Iel o crezut că-s Biblii…

E.U. El avea informații că sunt Biblii, nu?

N.L. Da, dar probabil că n-a văzut în viața lui Biblii. Citea, și zice ”astea sunt în limba rusă,
astea sunt în tot ceva rusă, lituaniană, nu știu mai ce, nu sunt Biblii”. Le-o numărat iei acolo,
le-o pus pe sortimente, câte-s de cutare, în sfârșit, facem proces verbal, îl semnez c-o găsit la

719
mine așa șeva și dup-aia zice: ”Hai cu ele la miliție!” Merg cu colonelul la miliție, în fața
miliției trag mașina, acolo, iau sacii, mă duce într-un birou, le pun acolo pe birou și chiamă un
locotenent major, zice: ”Ia-le astea de-aicea, ocupă-te de tovarășu, să-i iei declarație!” În ziua
aia, deci de-acuma se făcuse doișpe și ceva, în ziua aia era un meci internațional de fotbal, la
ora 2 și toată lumea aștepta gura cascată să-nceapă meciul la televizor, printre care și miliția,
și securitatea, toți. Locotenentul ăla major vine, îmi dă o hârtie, un pix, a început iel să-mi
dicteze: subsemnatul, tata, mama, nu știu ce, adresă, cu ce mă ocup, unde locuiesc, totul
absolut. Iese și pleacă, mă lasă pe mine acolo cu ușa deschisă. Treceau pe holul ăla pe-acolo
tot felul de civili, angajați ai Securității, miliției. Probabil că ieram în secția miliției
economice, da ce treabă a avut miliția economică cu cărțile, cu bibliile, cu cărțiile religioase,
nu-mi închipui. Trebuia să vină securitatea, care se ocupa cu cultele religioase. Mai intră ăla,
locotentul major, și-mi mai dictează iară că recunosc că s-a găsit la mine, în magazia de mână,
la întreprindere, doi saci cu… Pleacă iar un sfert die oră, douăzeci de minute, te lasă în
suspans așa, să fii în tensiune. Vine colonelul iară, Maier. „Ai scris ceva?” ”Păi ce mi s-a
dictat”. Vede doi tablagii pe-acolo și-i cheamă: ”Îl luați pe tovarășul, îl duceți acasă la iel, iel
îi cu mașina, vă ia cu mașina, și-i faceți percheziție acasă. Toate cărțile religioase ce le are, le
confiscați și le aduceți aici!” Ăia năcăjiți, că de-acuma se apropia ora unu, unu și ceva, se suie
în mașină, ajungem acasă, să chem doi martori. N-am găsit doi, am găsit unu, vecinul de la
etajul unu. O venit, o asistat acolo, s-o uitat prin dulapuri, pe sub pat, peste tot, în toate
camerele, au găsit ceea ce a rămas.

E.U. Liviu a apucat să ducă cărțile din casă?

N.L. A dus mai multe, a golit totul, ce-a fost.

Liviu Lăzureanu. Apucasem. Aici e foarte interesant. Am luat câteva pachete care erau în
limba rusă cred, le-am dus în podul adunării, noi aveam cheie de acolo de la adunare,
adunarea iera aproape, la vreo cinci minute de mers pe jos. Cunoșteam podul ăla destul de
bine…

E.U. Și cu ce-ai dus acele Biblii?

L.L. În spate, deci le-am pus în spate pachetele de cărți plus cărțile pe care le aveam noi în
bibliotecă, majoritatea cărților pe care le aveam ierau tipărite ilegal, copii ilegale, pe mașini de

720
copiat care existau la ora aia. Și toate cărțile alea a trebuit să le duc plus câteva pachete de
Biblii, care erau în ambalajul original, cum veneau de la Societatea Biblică Britanică. Alea
erau într-un mod aparte împachetate, câte 12 Biblii. Și-am luat tot ce am găsit în casă și-am
dus, câteva drumuri am făcut până la biserică acolo, pe strada Republicii, în pod.

N.L. În niște butoaie, puse în fundul podului.

L.L. Interesant că iera Miliția, evidența populației, chiar acolo, mai jos și prin fața lor treceam.
Abia terminasem clasa a XII-a, eram înainte de armată, încă copil, cu frică, cu rugăciune:
”Doamne, ajută-mă să trec cu bine, să nu mă vadă niciun milițian”. Îți dai seama, cărți băgate
în saci ca de cartofi. Cartofi cu colțuri…

N.L. Ori ciolane de vițel, tot iera ceva…

L.L. Mă simțeam foarte important, îmi dădeam seama de gravitatea situației, însă nu atât de
mult percepeam unde poate să duc până la urmă acea chestie.

E.U. Tu știai de activitățile pe care le făcea tatăl tău?

L.L. Știam, da așa, foarte sumar. Tata nu ne spunea de unde vine, unde pleacă… Îmi aduc
aminte că mama plângea, ea tricota la mașină de-asta de tricotat manuală, stăteam până
noaptea târziu, se ruga: ”Doamne, ajută-l pe Nicu să ajungă cu bine acasă!” Dar niciodată nu
ne spunea unde pleacă sau de unde vine.

N.L. Păi nu le spuneam ca la o adică să n-aibă ce spune iei.

L.L. Cred că de pe atuncea deja începusem să scriu la mașina. Da, deci așa a fost. Un aspect
foarte interesant, care pe mine m-a marcat și mi-a rămas așa, cum să zic, un punct de hotar în
viața mea: în timpul percheziției în casă, la un moment dat – vreau să spun că milițienii ăștia
au fost foarte politicoși, foarte civilizați… Eu, când am auzit de percheziție, deja îmi
imaginam că o să arunce totul în mijlocul casei, că o să taie perne, saltele, canapele, cum mai
auzisem că mai făcuseră prin alte părți. Da au fost foarte civilizați, spuneau: deschideți ușa
asta, deschideți dulapul ăsta, ridicați patul ăsta…Și, la un moment dat, în sufragerie, aveam o
piesă de mobilier, o comodă unde mama mea ținea așternuturi de pat, mă rog și spune:

721
”Deschideți acolo!” În momentul când a spus asta, mama mea stătea cumva în fața mea și-am
văzut-o cum închide ochii și s-a schimbat, s-a albit la față, tata era cel care deschidea, ei
stăteau în spatele tatălui meu și zice: ”Deschideți ușa asta!” Și-a deschis ușa și se vedeau clar
două pachete de Biblii, de care eu n-am știut. Deci eu când am căutat știam că aveam ceva la
subsol la bloc și cărțile din bibliotecă, eu de pachetele alea n-am știut. Mama s-a rugat, a spus:
”Doamne, orbește-i să nu vadă”. Unul dintre milițieni a luat o pătură și-a rearanjat-o și a
acoperit pachetele de Biblii și-a zis: ”Mulțumesc frumos!”, a închis ușa și zice: ”Să mergem
în camera următoare!”

E.U. Deci credeți că milițianul a văzut cărțile?

L.L. Eu cred c-a văzut, da.

N.L. Ori poate n-a văzut, Domnul i-a orbit să nu vadă.

L.L. Dacă nu vedea, nu le acoperea pentru că s-a dus el personal cu mâna și-a acoperit.

E.U. Deci a vrut ca să vă ajute.

L.L. Da!

E.U. Interesant!

L.L. Nu știu cum se numea, ar fi interesant să-l găsesc să-l întreb dacă-și aduce aminte.

E.U. Eu am și numele lor, o să vă trimit dosarul.

L.L. Tata după aceea a fost luat din nou la securitate și ținut acolo-n anchetă dup-amiaza aia.
Ziua următoare sau în aceeași zi eu m-am dus – tatăl meu mi-a spus: ”Du-te de urgență la
bunica la țara pentru că acolo sunt o mulțime de Biblii ascunse” – habar n-am avut.

E.U. O secundă, aici este un detaliu important. Liviu, ai mers cu bicicleta?

722
L.L. Nu cred, de data aia nu. Mergeam și cu bicicleta, da atuncea nu cred. M-am dus la
ocazie, autobuzele erau rare. Bunica mea stă într-un sat mai îndepărtat de drumul principal, în
județul Botoșani, comuna Vlădeni, satul Mândrești.

E.U. E important să completeze tatăl cu prima zi a anchetei.

L.L. Păi în aceeași zi eu m-am dus la bunica ca să rezolv acolo.

N.L. Io l-am scos pi scară, pi casa scării. În timp ce milițienii ierau în casă cu vecinul, i-am
făcut semn lui Liviu să iasă afară, am ieșit după iel și i-am șoptit repide: ”Fugi la bunica
imediat, în pod la bunica”. Nu mai știu câte pachete au fost, au fost destul de multe, că după
ce-a plecat Duduman mi-a dat sursa în sat la soacra mea, la niște penticostali, de-acolo să le
iau de-acuma. ”Te duci la Ifrim în Mândrești, să vii să iei Bibliile”. Ăla avea un Aro sau nu
mai știu ce-avea. S-a dus, nu l-a găsit acasă.

L.L. Da, mi-aduc aminte. M-am dus, bunica mea stătea așa într-o vale și m-a văzut cum eu
vin spre casă și-a început să plângă. Când am ajuns în curte, ea deja plângea și zice: ”Zi-mi
ce-i cu taică-tău, ce-i cu maică-ta!” Și atuncea am spus: ”Hai repede să mergem la cutare
acolo, la persoana respectivă”. Nu am găsit-o acasă și atuncea am zis: trebuie să facem ceva
să dispară cărțile astea. Am încercat să sap o groapă, pământul uscat și când am văzut câte
Biblii erau, m-am speriat. Erau câteva încărcături bune de Aro, bănuiesc câteva mii, nu pot să
estimez, da știu c-am cărat vreo oră ca să le mut dintr-o parte în alta pachetele alea. Am zis:
”Haide să le dăm foc!” Atuncea bunica mea a început să plângă, am luat un pachet, l-am
desfăcut în spatele casei, am încercat să le dau foc. Bibliile nu ard, se desface Biblia singură,
paginile se umflă, bunica mea mai tare a început să plângă: ”Uite, se deschide cuvântul
Domnului singur…” A fost foarte tragic. Am pus cred un litru de gaz lampant ca să ardă un
pachet de Biblii, a durat vreo jumate de oră și cât fum se făcuse. Pe urmă, mătușa mea mi-a
zis: ”Hai să le mutăm din podul casei în podul șurii”. Acolo am pus pachetele unul lângă altul
și deasupra am acoperit cu fân. Deci asta a fost în timp ce tata deja era la anchetă. Și dup-aia
m-a trimis în câteva locuri ca să spun persoanelor cărora le dădea Biblii: ”Uite, tata a fost
prins, anchetat și aveți grijă ce faceți, scăpați de Biblii!” Deci asta a fost implicarea mea în
poveste, foarte interesantă și incitantă pentru mine. Un copil, 18 ani aveam.

723
N.L. Au terminat milițienii ăia doi cu ancheta, am pus într-o geantă cărțile și ne-am dus spre
miliție. Unul din ei stătea în Burdujeni și l-am lăsat acasă, pe celălalt l-am dus la miliție.
Cărțile alea le-o luat iară locotenentul ăla major și i-o spus colonelul: ”Verifică toate astea!” A
durat, știu io, o oră, o jumate de oră și-a venit cu iele la mine, în biroul unde eram singur
acolo și c-un proces verbal făcut care l-am semnat. De-acuma mi le preda înapoi cu proces
verbal.

L.L. Lăsasem doar câteva cărți, puține cărți tipărite legal, o Biblie de persoană și-o carte de
imnuri de persoană cred, atât.

N.L. Era înainte de ora 3, că ăia s-o grăbit cu percheziția și zice colonelul: ”La ora 5 vii înapoi
aicea!” M-am dus înapoi la Șcheia, am strâns materialele de pe-acolo…

E.U. Foarte important, în ziua în care ați fost anchetat, înainte de momentul ora 17, când v-ați
reîntors am înțeles pentru anchetă, ați vorbit cu cineva din afara familiei despre aceste
evenimente?

N.L. În ziua respectivă doar am vorbit cu șoferul Vasile Mariș din Șcheia, Marcel, nu Mariș,
care era șofer la noi la întreprindere. Când m-am dus să strâng materialele, să strâng scule și
m-am dus la șoferul ăla, deja știa și ăla, deja știau toți că sunt în probleme. Aveam două
canistre cu motorină acolo în magazie și m-a întrebat și cu alea ce-s. zic că sunt ale unui șofer.
Eu le luasem alea pentru soba de la biserică. I-am spus lui Vasile ăla să mă ajute cu treaba
asta, în caz că va fi întrebat. În ziua aia atât, n-am mai vorbit cu nimeni.

E.U. De la biserică nu ați discutat cu nimeni în ziua respectivă?

724
„1.5Lăzureanu Neculai, a fost anchetat la Securitate de nenumărate ori. A mințit
anchetatorii pentru a-l proteja pe Duduman419

419
Idem f 11

725
N.L. Nu, nu, n-am avut cum. Nu știu dacă nu am trecut pe la atelierul de tricotat a lui Vali
Petrescu, îl avea acolo într-un garaj la sora lui. Cred că am trecut pe la iel și i-am spus în mare
așa ce s-a întâmplat. M-am dus la securitatea, astea era lunea și mi-a spus să vin joi la ora 5.
Deci nu mi-a mai făcut nicio anchetă, decât atât. Dar în timpul ăsta eram urmărit de iei, cum
am plecat de la iei tot am fost urmărit. Da, îmi amintesc că am trecut pe la Vali și i-am spus
lui Vali. El dup-aia probabil că i-a spus lui cumnatu Bidiuc, la fratele Marian, s-a înmulțit
treaba și-au aflat imediat toți. Mă duc acasă, Liviu nu era venit acasă. Îi spun lui nevastă-mea:
”Mă duc la Mândrești după Liviu, mă duc să văd ce s-a întâmplat.” Plec. La ieșire din
Burdujeni, seara, văd o mașină care stă în urma mea, nu mă depășește. Mă uitam pe oglinda
retrovizoare și îi vedeam numărul la farurile de la alte mașini, care veneau din față. Lăs încet,
nimic. Ajung în Dumbrăveni, acolo am posibilitate să depășesc ceva, o căruță și ăla n-a mai
putut depăși căruța că tot veneau mașini. Intru prin aglomerația die oameni din centrul
Dumbrăveniului, trag mașina pe-o ulicioară, mă dau jos și închid mașina, mă duc în fața
magazinului să văd ce s-a întâmplat. Ăla depășește intersecția, trage pe dreapta și se dă jos, o
ia printri oameni să intre în magazin. Ieu fugă repede la mașină, mă sui în mașină și o iau pe
ulițe laterale pe colo și dă-i bici. Între Huțani și podul Siret acolo mă ajunge. O lăs iară încet,
merg până-n stația de autobuz la Vlădeni, trag pe dreapta, deschid capota, mă fac că am ceva
probleme și umblu la motor. El mă depășește, treșe vârful dealului și coboară în jos. Închid
capota repede, întorc mașina și o iau înapoi spre Suceava, nu mă mai duc la soacră-mea. Îl
văd cum vine înapoi. Vine în spatele meu până la Suceava. Și știam că voi fi întrebat unde am
plecat. În Burdujeni mă depășește, m-a lăsat de-acuma. Vin acasă, Liviu iera venit. Nu-i
Nadia acasă, avea vreo cinci, șase ani. Ieșim s-o căutăm, pe la alimentară, pe la cofetărie.
Când colo, mașina aia acolo era, lângă alimentară, doi în mașină, m-au văzut, i-am văzut și o
ieu spre casă. O venit și Nadia, ne-am potolit, am povestit așa, mai mult în șoaptă. Așteptam
ziua de joi. Joi mă duc, la ora 5, la miliție iară. Spun la poartă că sunt chemat la colonelul
Maier și vine locotenent major Hopulele de la Securitate, care îl cunoșteam și mă cunoșea c-a
fos cândva cu colonelul Cerlinca să stea de vorbă cu comitetul bisericii. Și acolo l-am
cunoscut pe Hopulele, știu c-a fost crescut la orfelinat, fără familie, fără părinți. Și când m-a
luat de-acolo de la poartă era cu câteva hârtii în mână, mi-am dat seama că-s hârtiile mele
când am început să dau declarații atunci. Și iel zice: ”Tovarășu Lăzureanu, cum de ați ajuns
până aicea?” ”Probabil că vă dați seama întrucât văd c-aveți niște hârtii în mână”. Zice: ”Era
bine dacă n-ajungeați pe aici!” ”Era”. Și m-a dus într-un birou la parter.

E.U. Erați conștient deja că nu mai sunteți la miliție, ci sunteți la securitate.

726
N.L. Conștient, m-a dat pe mâna securității de-acuma. Îmi dă o hârtie să scriu declarație foarte
calm, nu agitat, nu nervos, nu nimic. Bate cineva la ușă. Intră un domn civil, cu ochelari de
soare pe ochi, deși era seară. Ăsta se ridică de pe scaun: ”Să trăiți tovarășul colonel!” Hopa!
Îl cheamă pe hol, discută câteva clipe și nu mai intră Hopulele, intră colonelul. Ia loc iel pe
scaun acolo, se uită la mine, cum mă numesc, care-i treaba, cum de am ajuns acolo. Nu mai
iera Cerlinca, Cerlinca între timpul ăsta a murit după ce-a fost la noi la biserică cu Hopulele.
I-a luat locul lui colonelul Ursu, da n-am știut, târziu am aflat dup-aia că se numește Ursu. Io
aveam niște eczeme, un început de psoriazis, și mă mânca continuu și io mă frecam pe mâini
și mă scărpinam. I-am explicat io așa care-i treaba și tot timpul ăla, vreo două ore și ceva cât
am stat acolo n-am mai dat nicio declarație nimic, ci doar îmi dădea sfaturi, ce să mănânc, ce
să nu mănânc și câte și câte leacuri îmi spunea iel așa, ca un bun prieten al meu, ca un frate
mai mare.. M-a chemat marțea viitoare, tot la ora 5. Vin marțea viitoare de-acuma. Mă ie iară
Hopulele, mă duce în birou, vine colonelul. „No, tovarășe, acuma să treșem la oile noastre!”
Și mă ia tot așa, verbal: ”No, spune-mi ce s-a întâmplat, de unde ai aceste cărți? De unde-i
sursa, cine-i furnizorul?” Pe Duduman l-am știut și pe ceilalți de la Mândrești, da n-am vrut să
dau niciun nume că încă eram pe timpul comuniștilor, zic că poate Duduman mai vine în țară
cândva, cine știe ce se întâmplă cu iel. Le-am găsit și atâta-i tot. Zice: ”Asta înseamnă furt!
De ce le-ai luat de-acolo?” Zic: ”Păi de curiozitate le-am luat și io. Nu le-am desfăcut atuncea
să văd ce ieste și când le-am desfăcut am văzut că n-am ce face cu iele, nu se poate folosi
nimeni de iele și îmi pare rău că nu le-am aruncat la un gunoi, ceva”. ”Sursa, de unde e sursa?
Ce legături am, cu cine am, de unde vin? Câte Biblii am dus în Rusia, de câte ori am fost?”
”Tovarășul colonel, spre rușinea mea, n-am dus nicio Biblie.” ”De ce?” ”De frică, că trec prin
două vame. Când m-am dus la biserica din Cernăuți, m-au întrebat frații de-acolo nu le-am
adus o Biblie?” ”Da ce-ai căutat la Ploiești în anul cutare, în data cutare?” Spunea exact. ”Ce-
ai căutat la Brașov, în data de, în anul cutare? Ce-ai căutat la Făgăraș, ce-ai căutat la
Constanța?” Știa datele exacte. Zic: ”Tovarășul colonel, eu sunt un muncitor angajat, ca
oricare om angajat la întreprinderi și am și io dreptul de un concediu anual. Am familie, am
copii și mă duc în concedii. Toate orașele în care am fost sunt în afara graniței? Am și eu
rude, și eu prietenii, cu ce am greșit?” ”Băi, de pe Ion Popescu, fostul pastor care a fost aici în
anii așa și așa îl știi?” ”Da, îl cunosc, da nu mai știu nimic de iel. Probabil dumneavoastră știți
mai mult decât mine.” ”Da pe pastorul Pavel Turturică?” ”Da, îl cunosc și pe el de când era
tânăr. Da ce mai e cu iel tot nu știu, știți dumnoavoastră!” ”Da pe Geantă de la voi din
biserică de aicea îl știi, îl cunoști?” ”Da, cum să nu!” ”Da pe Țiplea?” ”Da, cum să nu!”

727
”Copiii lor unde merg la școală?” I-am spus că știam, da nu știam că copiii lui colonelul Ursu
îs la școală cu copiii lui Geantă. Iară cu declarația: ”recunosc că mi s-a găsit aceste cărți, așa
și așa”. ”Bă, da de la Bistrița câte Biblii ai adus?” Mi-a spus că am fost în data de și mi-a spus
și cu cine am fost. L-a întrebat pe Suciu securitatea de acolo, de la Bistrița. ”Au intrat două
persoane la tine, cu mașina numărul cutare. Cine erau?” Și ăla le-a spus că am venit dinspre
Cluj și am trecut pe acolo, am băut un ceai și am plecat. ”Nu am adus nicio Biblie!” Da nu m-
a întrebat dac-am dus. Eu am dus, portbagajul plin și scaunul din spate, ocupat și la pișoare
acolo.

E.U. Deci la Bistrița începuserăți să lucrați împreună cu Vali Petrescu, nu? Și el începuse să
ducă Biblii cu dumneavoastră.

N.L. Da. Acolo, atât. Iar când m-ai întrebat în Suceava dac-am dat, da, lui Vali i-am dat.
Majoritatea.

E.U. Aha. Și Vali le revindea.

N.L. Nu știu, unde le-a dat, ce-a făcut, cu cât le-a dat. C-a fost anchetat și n-am aflat, nu știu.

E.U. Povestea s-a încheiat așa? Cei de la Securitate din acel moment v-au lăsat în pace sau au
încercat….

N.L. Nu, nu m-au lăsat în pace. Deci mă lăsa câte-o perioadă așa, o săptămână, două, iar mă
chema, îmi spunea cam când să vin. Sau câteodată mă chema și îmi dădeau altă dată să vin.

E.U. Și ce se întâmpla la acele interogatorii, începeau să vă întrebe lucruri care vi se

întâmplau și despre care ei aflau din alte surse sau cum decurgeau celelalte întâlniri? Fără alte
detalii, cât durau acele întâlniri?
N.L. Durau câte două ore, două ore și ceva. Mai povești, mai… Ultima dată, nu mai știu data
exactă, colonelul Ursu s-a enervat, s-a înroșit c-a văzut că nu scoate nimic de la mine și zice:
”Băi, nu te-am adus aici să-mi spui aici să-mi spui tu poveștile și minciunile tale. Cobori un
etaj mai jos – la celule acolo, unde tortura – și acolo ai să spui tot!” Mai suna și le
întreprindere și-mi spunea șeful de șantier: ”Vezi că iară iești chemat!”

728
E.U. Și cât timp a durat asta? Din 84 până când?

N.L. A durat până în anul următor, până în mai. Până prin noiembrie ei m-au tot anchetat, m-
au lăsat, am scris total așa două pajini, două pajini și jumătate din cele ce îmi dictau ei, dar
fără să fiu afectat ieu, să mă oblije să scriu ceea ce nu-mi convenea mie. Ce nu era adevărat le
spuneam că nu pot să scriu. Ok. Și mă lasă în suspans așa, ieu am crezut că au lăsat-o baltă.
Bun, într-o bună zi prin mai, în 85, un electrician, Ion Jureschi se numea, din Pătrăuți de loc,
care iel îmi racorda mie multe din lucrările mele și în special cele particulare. Îi dădeam și lui
dreptul lui, actele, dosarele și iel era trimis de maistrul lui și le executa toate treburile. Și-mi
spune într-o bună zi: ”Băi Lăzurene, uite ce: în Măreția, un tăbăcar are o tăbăcărie făcută
acolo în curte și are nevoie de instalații. Io nu pot să mă duc s-o fac, da i-am spus că trimit pe
cineva. Băi, du-te tu și spune-i că te-o trimis Ion Jureschi”. Și mă duc într-o după-masă spre
seară, în luna mai, ajung acolo, era nevasta lui ăla acasă. ”Bună seara!” ”Bună seara! Mă
numesc așa și așa, trimis de Ion Jureschi de la IR Suceava. Soțul este acasă?” ”Nu este, îi dus
prin sat pe undeva”. M-am uitat ieu așa în mare să văd despre ce-i vorba, n-am putut să rezolv
nimic cu ea și ies să plec. Treceam pe lângă postul de miliție. Când mă apropiu, văd că iese în
stradă șeful de post, mă oprește, actele la control. Am început să râd în fața lui. Zic: ”Mă
scuzați, da nu am actele la minie, am fost, mi-o rămas în altă haină”. Pi scările postului de
miliție era locotenentul major Hoculele și milițianul ieșise să găsească o mașină să-l trimită
acasă. Și mă întreabă milițianul cum mă numesc. Îi spun cum mă numesc, Hoculele de-acolo
îi spune: ”Iel ieste că iel are obiceiul să umble fără acte”. Iera amețit bine și ăsta vroia să-l
trimită acasă. ”Iel ieste! Caută-l în portnagaj!” Deschid portbagajul, gol, n-aveam nimic, îi
spunea exact unde să caute: în torpedou, între scaune. Zice: ”Pentru că nu are actele, amendă
250 de lei!” Știam că nu-i 250. Iel scoate din porthart cărțulia aia a lui cu lejile să vadă ce
găsește acolo. Zice: ”150!” Zic: ”Nu-i nici 150, ie 100!” ”Aaa, le știi că ai mai pățit!” Până la
urmă o găsit că-i 100 de lei. Zic: ”N-am niciun ban la mine!” ”Lași mașina aici și te duci
acasă să aduci!” ”Păi nu locuiesc în Măreția aici ca să mă duc acasă s-aduc bani. Tovarășul
locotenent major, împrumutați-mi dumneavoastră 100 de lei și v-o dau la Suceava!” El o
început să râdă: ”Am, da nu-ți dau!” Atunci mă duc la careva aicea să caut, am făcur vreo 100
de metri și dau peste un maistru de la CAP-u, care îi făcuse lui instalația acasă, lui și la fișioru
lui și mă știa destul de bine. Îmi dă suta și mă duc înapoi. Îmi taie chitanță și îi zic la
locotenentul major: ”Haideți să vă duc acasă!” ”Nu mă duc cu tine! Fii atent aicea: să nu crezi
că ai scăpat cu treaba aia cu Bibliile, cu declarațiile. Nu, nu, să nu crezi c-am uitat!” Asta era
joi. ”Duminică dimineața, la ora 7, vii la mine la securitate, la birou!” Mă gândesc că-i beat și

729
n-o să țină minte ce mi-a spus. Și-mi fac io planurile să nu mă duc. Duminică dimineața, pe la
7 fără un sfert sună telefonul. Era Hoculele. ”V-am spus să veniți la ora 7, dar veniți la ora 8”.
O venit, mi-o întins mâna, o zâmbit la mine. Îmi spune: ”Tovarășu Lăzureanu, hai să
terminăm, vino și semnează hârtiile alea ca să lichidăm cu iele”. Citesc ce scrie în dosarul ăla
cu declarațiile, semnez, îmi strânge mâna și ”La revedere!”, crezând c-am scăpat așa.
Adevărul e că n-am mai fost chemat. Dar de la data respectivă n-am fost scutit de controale,
de urmăriri, mașini în urma mea, miliție civilă, control în portbagaj. Tot așa, o dată m-am dus
la Măreția să iau niște bani de la cineva, era în ziua când trebuia să plec la mare. În urma mea,
o mașină mă urmărește, scoate linia aia vărgată, o scoate și face semn cu ea să opresc. Vin la
mine, se recomandă, căpitani amândoi, civili, actele la control. ”Amendă și carnetul
suspendat!” Hopa! În sfârșit, m-au înțeles, le-am zis că ajunge amenda care mi-au dat-o. „420

„.1.6.Unii membrii ai comunității Suceava au avut suspiciuni că Lăzureanu Neculai ar fi

colaborat cu Securitatea. Lăzureanu Neculai nu a știut că cel mai bun prieten al lui l-a
turnat la Securitate421

420
Ibidem Lăzureanu Neculai
421
ACNSAS R 366033 vol. 1, f 3

730
731
732
E.U. Întrebarea mea este: în acești ani în care ați fost hărțuit de securitate, ați avut sentimentul
că biserica din Suceava, membrii ei, cei care vă cunoșteau, cei are aflaseră despre activitatea
dumneavoastră cu Biblii vă susțin? Ați avut sentimentul că pe lângă dumneavoastră umblă
anumite personaje, pe care le considerați prieteni și care încercau să vă descoase, să vă întrebe
anumite lucruri din anchete ca apoi să simțiți că anchetatorii știu anumite lucruri de la acele

733
persoane? Care a fost sentimentul cel mai pregnant: cel de susținere din partea bisericii sau cel
de izolare?

N.L. A fost și izolare, și sentiment de susținere. Adică, pe undeva mulți se bucurau de situația
mea și alții mă compătimeau. Alții mă întrebau: ”Băi frate, ți-a rupt oasele, te-a bătut ce s-a
întâmplat?” Mă mai întrebau unii cum am scăpat ieu așa, fără să-mi spună în față, da știam
cam ce e în capul lor, că atâta vreme cât am scăpat nebătut și nelegat sunt informatorul lor.

E.U. Deci au bănuit că v-au racolat. Apropo de asta: Securitatea a încercat să vă propună o
colaborare?

N.L. Nu!

E.U. Niciodată?

N.L. Nu, am rămas uimit. Și de mi-ar fi propus, nu m-aș fi legat tovărășie cu iei. Și
majoritatea din biserică, după treburile alea, când a văzut c-a, scăpat, ce zice: ăsta a fost în
Germania, a lucrat în Germania. După Revoluție, le-am spus fraților: ”Eu am bănuit lucrul
ăsta, că voi m-ați considerat așa”. Au tăcut și nu mi-au dat niciun răspuns, oameni pe care i-
am considerat serioși, stâlpi ai bisericii. ”Eu vă spun că niciodată n-am turnat pe nimeni, nu
m-a întrebat nimeni decât în anchetă dacă cunosc pe unii și alții. Dacă voi ați rămas cu
impresia asta, Dumnezeu să vă ierte.” Așa le-am spus.

E.U. Ați bănuit vreun apropiat, membru al Bisericii, că ar fi colaborator al securității? Sau ați
bănuit, haideți să o luăm altfel, persoane din anturajul dumneavoastră că erau curioase, să
spunem în timpul anchetelor să știe detalii despre ce vi se întâmplă? Vă amintiți un anumit
nume?

N.L. Nu-mi amintesc.

E.U. Pe cine puteați numi din acea perioadă că vă este prieten apropiat din biserică?

N.L. Din cei ce-am spus: familia Geantă, care am fost buni prieteni, dar care au rămas uimiți
că ei n-au știut de mine nici c-am plecat din țară…

734
E.U. Nu, nu, vreau strict să-mi nominalizați pe cei pe care îi considerați apropiați. Familia
Geantă și mai cine?

N.L. Ion Văleanu, fratele Marian.

E.U. Ați mai avut și alți apropiați?

N.L. Nu, alții n-am avut.

E.U. De ce l-ați bănuit pe Costel Văleanu că el ar fi fost informatorul și el le-ar fi indicat

securiștilor locul unde ați avut Biblii?

N.L. Faptul că mi-a spus acel maistru, Eugen Atănăsoaie, că Costel Văleanu i-a spus că am
Biblii acolo.

E.U. Bun, da Costel Văleanu lucra cu dumneavoastră?

N.L. Da, exact, el era instalator.

E.U. Aaa, lucra și taică-său cu dumneavoastră.

N.L. Și taică-su, păi de aia el știa. Și trecea prin magazia mea.”422

2.Prezbiterul comunității Suceava, Valeriu Petrescu implicat și el în activități de

răspândire de literatură religioasă și Biblii

„ V.P. Nu exista colportaj. Nu existau cărţi, publicaţii. Situaţia a fost dramatică. La un

moment dat singura publicaţie a bisericii era revista bisericii „Curierul Misionar”. Şi au fost
ani în care acest Curier era doar 4 pagini. Atât rămăsese oficial. Şi apoi sporadic şi
intermitent, un trimestru da altul ba, erau lecţiunile Şcolii de Sabat. Mici manuale de studiu

422
Idem f 34, 35

735
biblic, cu mari întârzieri. Şi acestea se publicau într-un tiraj insignifiant, pentru o comunitate
ca a noastră erau 3 lecţiuni. Inventivitatea românească, lăcomia unora, făceau ca aceste
materiale să se multiplice ilegal.
E.U. Cine erau persoanele de legatură, explicaţi-mi? Securiştii se ocupau de asta, vroiau să
facă un ban şi controlau situaţia, ei le multiplicau, apoi protejau transporturile şi se
împărţeau în toată ţara. Mai târziu am participat şi eu la câteva centre din ţară unde
luai, Bucureşti, Braşov.
V.P. La Bucureşti, câteva dintre persoanele pe care le cunoşteam, erau studenţi la seminarul
teologic, colegul meu Mitică Ungureanu, Iosif Suciu, Petrică Dan şi alţii destui. Ei erau o
verigă de legătură, unul dintre nepoţii mei care era student la medicină în Bucureşti, Teodor
Huţanu, preşedintele Bisericii Adventiste şi atunci era student, un capăt de unde ma puteam
aproviziona. Mai căpătam şi cărţi de teologie pe care ei ca studenţişsi le multiplicau, o altă
filieră, la Braşov, unde un pastor pensionar, Popov, fost coleg cu tata, se ocupa cu lucrurile
astea, mai luam şi de acolo literatură. Erau şi în alte părţi, şi fiecare caută contacte care să fie
sigure, era periculos, şi apoi am început să vină în ţară celebrele transporturi de Biblii, pe
Dunăre, în nişte baxuri în plastic negru. Se distribuiau prin ţară, la noi erau Biblii româneşti,
apoi ruseşti. Datorită conspirativităţii, nu ştiai decât o verigă- două, aia de la care luai şi aia la
care dădeai mai departe. Lanţul întreg nu l-am cunoscut. O perioadă tranzitam şi noi nişte
Biblii ruseşti apoi erau duse de ultima verigă pe malul Prutului, puse pe apă într-un loc unde
curentul trăgea spre malul celălalt, şi apoi luate şi transportate spre Uniunea Sovietică.
E.U. Aveţi amintiri legate de momentul în care aţi fost la limită? Autorităţile s-au sesizat?
V.P. Da,într-o seară cu unul dintre colegii mei, Nicolae Lăzăreanu, care acum e în SUA,
eram în maşina lui, plină de Biblii ruseşti, era 11 noaptea, şi ne-a văzut o maşină de
Miliţie şi s-a luat după noi, în zona Bucecea, am fugit, ne-am băgat pe nişte drumuri de
ţară, am băgat într-o căpiţă de fân pacheţele cu Biblii şi am scăpat, ne-au pierdut urma,
apoi a doua zi am recuperat, a mers altcineva. Tot aşa, o altă zi, m-am dus cu acelaşi
coleg la Bistriţa, unde prietenul meu din vremea studenţiei Iosif Suciu, era pastor,şi i -
am dus nişte Biblii cu Dacia colegului meu. Băgate prin spate, pe deasupra am pus nuci,
nu ne-a oprit nimeni, am descărcat Bibliile şi am plecat, a doua zi seara m-a sunat Suciu,
a avut percheziţie, noroc cu plecarea noastră, a dus Bibliile de acasă, dar i-au luat casete
cu muzică, programe muzicale. A doua zi ne-au chemat şi pe noi la Securitate, să ne
întrebe unde-s Bibliile pe care le-am adus de la Bistriţa, dar noi nu adusesem că
dusesem. În sfârşit, informatorul, fusese cineva care ne văzuse acolo, nu a văzut exact

736
mişcarea aşa că informaţia a fost tulbure şi am scăpat. Eram în vizorul Securităţii
pentru că aveam dosare rele.423

423
ACNSAS Dosar I 109 471, f 9

737
3.Strategii de adaptare pe piața muncii în comunism a adventiștilor care nu au putut să
fie angajate în sistemul de învățământ și sănătate din cauza respectării Sabatului. Studii
de caz: Lidia Marian și Elena Petrescu

3.1.Lidia Marian a devenit expert în tricotaje după ce i s-a desfăcut contractul de muncă
la „Sanepid” Suceava
„ Marian Lidia.: Eu cunoșteam tricotajul – părinții mei au avut ateliere de tricotaje – și când
eram elevă lucrasem pe o mașină rudimentară, dar acuma îmi trebuia o mașină că nu aveam o
mașină bună de tricotat. Și urmăream Informația Bucureștiului tot timpul să aflu de o mașină
de tricotat. Copiii făceau de servici la chioșcul de ziare să prindă Informația Bucureștiului în
Suceava. Uite o experiență: eu eram plecată de-acasă și copiii au luat ziarul Informația, știau
ce mașină caut, au văzut acolo că cineva are o mașină de vândut și nu au mai întrebat dacă o
cumpăr, dacă vreau... Au dat telefon la o cunoștință de-a noastră, o domnișoară tânără, era
Silvia Cotruță și i-au spus: ”Silvia, mama are nevoie de mașina asta și vezi tu că este în
Informația Bucureștiului mașina Veritas 360 și cumpăr-o tu pentru mama”. Și Silvia, care nu
avea minte mai mult decât copiii mei, care unul avea 12 ani și celălalt 13 ani, se duce și se
împrumută de bani și cumpără o cutie c-o mașină pe care nici n-a văzut ce-i în ea. Și mă sună
pe când eu am ajuns acasă, pe la 1 și ceva, 2: ”Tanti Lidia, v-am cumpărat mașina, veniți s-o
luați că eu m-am împrumutat de bani”. Și am rămas așa, am zis: „Doar Dumnezeu să știe ce-i
acolo”. I-am dat telefon soțului și i-am spus ce s-a întâmplat, s-a suit la avion, s-a dus, a luat
mașina, a luat cutia de fapt, la care nu s-a uitat nici el ce-i acolo, indiferent ce este fata a dat
banii, și a venit cu ea acasă. Vreau să spun c-a fost o mașină extraordinar de bună. A avut
Dumnezeu grijă să-mi dea unealta potrivită. Atunci n-am înțeles de ce m-a dat afară din
serviciu. Mai târziu a venit răspunsul. Atunci mă întrebam: ”Am postit, m-am rugat, unde-am
greșit? De ce pe mine m-a dat?” Ba, mai mult, mai era o colegă adventistă care lucra în
reanimare. Și șefa mea se supărase că aia n-avea probleme, numai eu aveam probleme. Și
zice: ”Mă duc să zic de ce aia rămâne și tu nu”. Și am rugat-o cu ochii în lacrimi: ”Lăsați-o
sp-și facă serviciul, ea nu știe altă meserie. Ea atâta știe să facă. Eu știu și eu mă descurc bine
în altă parte”. Și doctorița m-a înțeles și nu i-a făcut nicio greutate. Iar eu mă întrebam unde

738
am greșit. Între timp copiii au crescut și a trebuit să-i dau la școală și eu câștigam la meseria
mea de două, trei, de patru ori salariul cât l-aveam la serviciu.
E.U. Practic ce însemna o mașină Veritas? În istorie lumea nu cunoște ce se putea tricota, ce
articole se făceau, cui le distribuiați, o făceați legal, o făceați, cum se spune, pe sub mână?
M.L. Nu. Imediat cum m-au dat afară, în săptămâna următoare, m-am dus la primărie, la
sfatul popular cum se numea atunci, am făcut cerere să mă impună – nici nu știam dacă voi
avea de lucru sau nu – pentru meserie. Și am așteptat, se întâlnea un comitet al oamenilor
muncii, care lua hotărâre dacă îți dădea autorizație să lucrezi sau nu. În comitetul acesta făcea
parte și directorul spitalului. Și el n-a vrut să semneze c-a spus că eu am o meserie pentru care
statul a investit în mine și eu trebuie să mă întorc la spital să profesez meseria mea. În anul
acela am plătit un fel de impozit pe o foaie de impunere și pe urmă am mai insistat și în anul
următor și abia în al doilea an mi-a dat autorizație să pot lucra. Mașina asta de care mă
întrebați, i se spunea Veritas 360 pentru că avea 360 de ace și erau distribuite pe două plăci:
180 în față și 180 în spate, ca să poată să lucreze, cum se spune, ochiuri pe dos și pe față. Cum
un elastic este făcut din ochiuri două pe față, două pe dos sau unul pe față, unul pe dos sau
totul pe față sau totul pe dos și se făceau diverse modele. Lucram migălos, cu niște ace
speciale, cu care se mutau ochiurile de pe un ac pe altul. Era o muncă migăloasă, dar mie îmi
plăcea și era o perioadă când se purtau foarte mult tricotajele. Era o euforie a rochiilor de
macramee, rochii de mătase, rochii de... era un fir creț, un fir de celofibră cu bumbac care se
chema miana și se lucra foarte mult.
E.U. Cine cumpăra? Cum...
M.L. Nu cumpăra. Eu lucram cu materialul clientului.
E.U. Da cum vă găseați, cum s-a răspândit zvonul?
M.L. Foarte repede.
E.U. La spital sau la cine lucrați? Cum distribuiați?
M.L. Și de la spital. A fost de ajuns să fac o rochie, două, trei pentru că știți femeile vede și
întreabă: ”Cine ți-a lucrat? Unde ți-a lucrat? Cât te-a costat?” Și de la unul la altul... Pe urmă
am lucrat foarte mult la profesorii de la școală, la profesoarele de la școală. Erau profesoarele
la liceu care le aveau copiii mei și când a venit o doamnă să mă roage să-i fac o bluză dădea
băiatul examen la liceu. Și a zis că are nevoie să-i lucrez două bluze și eu am spus: ”Îmi pare
foarte rău, nu pot să lucrez în perioada asta pentru că băiatul meu trebuie să intre la liceu, la
Ștefan cel Mare și eu învăț cu el comentarii la română și fac cu el gramatică”. Și ea atunci a
spus: ”Doamnă, haideți să facem un târg. Eu sunt profesoară de română. Eu îi dau lecții
băiatului și dumneata pentru lecțiile astea îmi lucrezi bluzele”. Și așa a mai văzut-o cineva cu

739
bluzele. De data asta căutam la matematică pe cineva și m-am tot informat și am aflat despre
o profesoară de la liceul economic. Era destul de dură, dar bună profesoară de matematică”. Și
m-am dus la dânsa s-o rog și mi-a spus: ”Da și eu am nevoie să-mi lucrezi. Tu-mi lucrezi, eu
fac meditații”. Și așa, de la unul la altul. Pe urmă a venit o profesoară de la liceu, unde învăța
copilul meu. Era profesoara lui de română și a venit să-i lucrez. Și i-am spus: ”Îmi pare rău,
dar dumneavoastră nu vă pot lucra!” ”De ce?” ”Păi eu nu vreau s-mi pun pile la copil, eu
vreau copilul să învețe. Pe urmă voi plânge cu el pe la porțile facultății!” Și ea mi-a promis că
nu-l va proteja niciodată. Mi-a prins bine.
E.U. Am o întrebare: v-au autorizat?
M.L. Da.
E.U. Cum? Din prima?
M.L. Al doilea an am făcut cerere din nou pentru impunere.
E.U. Deci în primul an n-au vrut. Din ce motiv?
M.L. Au spus că am o calitate...
E.U. Studii superioare.
M.L. Da. Dar după aceea mi-au dat autorizație.
E.U. Și cum se numea?
M.L. Eram liber profesionist și plăteam Cascom-ul pentru ca să-mi meargă pensia când
termin.
E.U. Atât? Alte impozite și taxe nu trebuia să plătiți?
M.L. Nu, atât.
E.U. Am înțeles că această meserie a mai fost practicată și de alte persoane care au fost date
afară din serviciu din această comunitate: Elena Petrescu mi-a mărturisit căși ea s-a apucat de
tricotat.
M.L. Elena Petrescu, doamna Geantă, doamna Văraru.
E.U. Dumneavoastră ați deschis acestă cutie a Pandorei să spunem, după aceea au urmat și
ceilalți, le-ați învățat meserie sau fiecare a învățat?
M.L. Da. La familia Petrescu, mama lui lucra această meserie.
E.U. Deci era o practică în rândul adventiștilor în general să-și găsească locuri de muncă în
acest fel când erau dați afară? În țară sau în regiune?
M.L. În cazul ăsta nu. Mătușa mea, soția domnului Petrescu, ea a lucrat de tânără această
meserie, ca și părinții mei.
E.U. Deci i-a plăcut pur și simplu.

740
M.L. Nu, ea a lucrat și o parte din copii n-au îmbrățișat această meserie, dar cel mai mic,
Valeriu Petrescu, el a lucrat această meserie mult și bine pentru că din banii pe care-i câștiga,
el își cumpăra cărți. Și când s-a căsătorit, a învățat și pe soția lui. Când soția lui n-a mai putut
să profeseze ca profesoară, a învățat-o și pe ea să lucreze la tricotaje. Și deci eram foarte
multe cu această meserie.
E.U. Știu că și mama mea la un moment dat a început să învețe, ceva mai târziu, nu-mi dau
seama de la cine dintre dumneavoastră, dar și ea și-a cumpărat o mașină Veritas. Mi-amintesc
bine aceeași denumire.
M.L. Deci eram foarte multe care lucram, dar târgul era suficient de mare pentru toată lumea.
E.U. Deci fiecare avea comenzi și fiecare avea o pâine bună de mâncat.
M.L. Nu era o concurență pentru că fiecare își avea clienții dintr-o anumită zonă.” 424

3.2 Elena Petrescu nu a putut să predea în învățământ pentru că a fost considerată

„sectantă” .
Împreună cu soțul ei, Valeriu Petrescu, exmatriculat în liceu, tot din cauza Sabatului au
practicat cu succes arta tricotajului.

„Între timp m-am reprofilat, m-am apucat de tricotaje. Material trebuia să trăim din ceva, după
ce am născut, la un an de zile după ce am terminat facultatea, unii binevoitori l-au reclamat pe
soţul meu la Securitate că s-a fofilat şi a scăpat de armată în mod nejustificat. L-a luat în
armată, am rămas acasă cu un copil de un an, fără servici, fără nimic. Şi cu bărbat în armată.
Şi cu rată la apartament. M-am reprofilat, am lucrat tricotaje, m-am specializat, ajunsesem să
câştig pe lună cam 5 salarii de profesor. M-am specializat pe ţinute feminine. O rochie cu
mânecă scurtă, costa 300 de lei, şi o făceam într-o zi. Salariul colegelor mele era 900 de lei pe
lună. Şi eu câştigam într-o zi o treime din salariu.
E.U. Ştiu, îmi amintesc ca şi copil din familia de adventişti extinsă. Mama mea urmându-vă
exemplul şi-a cumpărat şi ea o maşină de tricotat. Lucram cu acea vârtelniţă, şi o ajutam. Ţin
minte că exista un schimb de modele, de tipare. Dvs într-un fel aţi fost avangardistă în
comunitatea Suceava. Mai ştiţi persoane care au trebuit să supravieţuiască la locul de muncă
din cauza Sabatului şi au întreprins asemenea activităţi.

424
Interviu cu Lidia Marian

741
E.P. Da, era Lidia Marian, a fost asistentă medicală, a fost dată afară şi s-a apucat de tricotat.
Lidia făcea tricotaj de lux, ea a început prima în Suceava, imediat şi eu, la diferenţă de câteva
luni. Eu m-aş fi apucat şi mai repede, dar nu mă lăsa Vali. Soacra mea avea un atelier de
tricotaje. Avea maşini performante, cu modele. Puteam lucra orice aproape. Aveam un Zinger,
una mai mare, un Simac. Dar când a plecat a trebuit să fac lucrul ăsta.
E.U. Rămăsesem la această practică, de avarie. Mai ştiţi şi alte persoane cu alte meserii pe
care le-au îmbrăţişat de nevoie?
E.P. Da, cred că, cu tricotaje, croitorie, unii se apucau de zidărie, bărbaţii, să supravieţuiască.
E.U. Autorităţile au încercat să îngrădească aceste activităţi meşteşugăreşti
E.P. Cel puţin din ce ştiu eu, nu. Îi deranja să ocupăm poziţii mari, dar în particular nu te
deranjau. Şi câştigam bine. La un moment dat, printre clientele mele se număra, soţia primului
secretar judeţean, şi soţia şefului securităţii din Suceava. Ajunsese să-mi spună dna Petrescu,
aveţi grijă să nu aveţi nimic prin casă, că peste două zile, s-ar putea să aveţi percheziţie. Era
vorba de cărţi, Vali era preocupat de aducerea lecţiunilor că nu se făceau decât puţine, şi se
tipăreau ilegal.

Materialele care se studiaza in biserica noastra, in serviciul Școlii de sabat. Oamenii studiaza
pe o bibliografie data de dinainte, si se studiaza biblia pe teme, propuse la conducerea
bisericii. De conferinta generala. Se aducea intr-o comunitate, eu eram membra la Dorohoi, si
erau 80 de membri în comunitate. Şi se aducea 4 studii biblice. Cum să le împarţi? La noi în
sat s-a dat unul. Şi tot aşa. Copiii din familie ne apucam şi copiam pentru familia noastră. Ne
dădea astăzi, noi copiam cap-coadă, şi dădeam înapoi studiul biblic. Aveam caiete de 10 lei,
pline cu studiile biblice, alt caiet aveam scris cartea de cântări. Sau aveam un imn toată
familia. Mama îmi povestea, a cunoscut credinţa familiei ei când avea mama 7 ani. Şi i-a
plăcut foarte mult să cânte şi în familia lor erau oameni bogaţi. Se obişnuia ca fiecare copil să
aibă oile şi vitele lui. Mama îi făcuse cadou bunica, o vacă tânără. Şi când a fătat primul viţel.
Mama a spus ăsta este închinat Domnului, şi şi-a plătit zecimea. Şi al doilea, l-a dat ca să-şi
cumpere cartea de imnuri.
E.U. Ca să lămurim cu zecimea, fiecare membru adventist dădea 10% din veniturile lui
conform …

742
E.P. Bibliei, o dă Domnului. Primul l-a dat acolo, al doilea şi-a luat o carte de cântări. Dar era
o singură carte în familie. Noi eram mai mulţi. Şi ne scriam pe caiet totul de mână. Şi multe
alte cărţi care nu circulau la vremea aceea. Soţul intrase într-o reţea de oameni care
răspândeau literatura noastră, care era tiparită în condiţii de ilegalitate. Scria la maşină, şi
acasă, distribuiam. În familia soţului, au fost alte condiţii, aveau maşină de scris. Noi acasă,
de mână scriam. Şi doamna ne spunea, aveţi grija să n-aveţi materiale. Regimul era pervers în
metode. Nu puteam spune nu ne dă voie să tipărim. Dar după s-a dat voie, dar numărul
tipăriturilor era foarte mic.
E.P. Da, pentru toate. Despre Biblie ce să mai spun, foarte greu se găsea. Aveam o elită a
oraşului, privind în urmă la felul cum a condus Dumnezeu cariera mea şi drumul meu
profesional, realizez cu o luciditate totală, maximă, că Dumnezeu ne-a condus voit şi cu un
plan prin perioada aceea. Câştigam 5 salarii de profesor, chiar şi mai mult. După aceea, aveam
relaţii peste tot. Securitatea mă anunţa. Doctoriţele de la spital, cu medicamentele, cu
internările. La alimentară, se dădeau raţii. Eu lucram, niciodată n-au stat la rând, pentru că îmi
venea şefa de la magazine căreia eu îi lucram rochii, îmi aducea acasă. În pretul rochiei, ea
îmi aducea produsele. Nu stăteam la rând, şi nu luam o sticlă de sana ci mai multe. Mai am şi
acum în şifonier două cupoane de stofă, de lână 100%, pentru costume bărbăteşti, pe care le-
am achiziţionat pe vremea aceea că nu se găsea nimic. Totul era „pe sub mână. Având fete
cărora le lucram, îmi spuneau că au primit o stofă englezească extraordinară. Şi am luat de
două costume pentru soţul meu. Una în dungi şi una uni. Şi le am şi acum. Că a venit
revoluţia, au fost costume suficiente, n-am mai cusut. Câştigând bine am avut posibilitatea,
neavând un program fix, am putut să mă implic foarte mult în viaţa comunităţii.” 425
.
4 .Școala de Sabat pentru copii din comunitatea adventistă din Suceava locul unde Elena
Petrescu și-a probat extraordinarul talent pedagogic426

425
Interviu cu Elena Petrescu
426
Emanuel Ungureanu, Arhiva Personală, fotografie nuntă, Ligia și Florin Tilihoi, 8 august 1985, Comunitatea
Adventistă Suceava,strada Republicii numărul 15, în imagini grupa Școlii de Sabat copii

743
„ Eu m-am simţit răsfaţată comunităţii Suceava dintr-un punct de vedere. Nu ştiu cum a fost,
m-au numit instructor la Școala de Sabat cu copiii. M-am simţit binecuvântată de Dumnezeu,
atunci am început să simt iarăşi că în jur se fac presiuni. Aveam copii care fugeau de acasă şi
veneau la Școala de Sabat, prin spate, ca să nu ştie tata şi mama că au venit la biserică.
La rândul lor părinţii erau ameninţaţi de Securitate, să nu-şi trimită copiii la biserică.
E.U. Am câteva amintiri pe care le voi pune alături de ce spuneţi dumneavoastră, eu am fost
unul dintre copiii care au fost foarte încântaţi şi fericiţi, şi consider şi acum că educaţia mea
adventistă câtă este, se datorează în primul rând calităţilor pedagogice şi acelui grup care s-a
creat acolo. Aţi putea să ne spuneţi prin ce ani, şi cam câţi copii veneau la şcoala de Sabat?
Îmi amintesc din fotografii că partea din faţă a bisericii din Suceava era neîncăpătoare.
E.P. Am început acolo, în 75, şcoala de Sabat. Eram şi gravidă cu Ancuţa, şi ţineam şcoala de
Sabat, am început în 75, când eram gravidă cu Andrei, îmi aduc aminte că sora ta Mirela şi se
aşeza pe burta la mine. Cu mare drag am lucrat cu toţi. La un moment dat, la o serbare de
Crăciun, îmi amintesc, că scriam toate programele pe nişte caiete. 55 de copii am găsit numele
acolo repartizate. Când avea Andrei vreo 4 anişori, el era o steluţă doar în program, că era mai
mic. 58 au mai fost. Erau şi copii din Răspândiri, din Cârlan, Iliuţă şi Sidorel. Erau din
Bosanci, veneau pe un ger cumplit, să nu lipsească la Școala de Sabat. Şi veneau şi duminică,
şi repetam. Dacă îţi aduci aminte, am avut o serbare, şi vă puneam să învăţati pe de rost. Şi
într-un an, de Crăciun, s-a luat lumina.
E.U. Îmi amintesc asta.
E.P. A continuat programul până la capăt. Şi când am terminat s-a aprins lumina.

744
E.U. Pentru noi a fost un moment de mândrie incredibil.
E.P. A fost un moment ca o oază de frumuseţe, care se putea realiza, de nivel înalt de
educaţie, atunci când cineva îi iubeşte pe copii şi copiii se ataşează automat. Nu mi s-a
întâmplat să dăruiesc iubire unei clase şi să mă trateze cu dispreţ, cât dăruieşti atâta primeşti.
Aş vrea să scoatem din foiţele istoriei, pentru cei care nu înţeleg ce înseamnă o şcoală de
Sabat, cam ce învăţau copiii, exista o metodologie? Se preda într-un anumit fel, care erau
obiectivele ca instructor al şcolii de Sabat, şi ce se întâmpla la o asemenea întâlnire? Cine
avea acces, când se întâmplau? Care era finalitatea, ce urmărea un instructor al şcolii pentru
copii, şi ce rezultate erau?

E.P. Erau câteva obiective foarte clar stabilite, în primul rând era vorba de familiarizarea
copiilor cu viaţa de biserică, cu serviciile divine, se urmărea implementarea unei atitudini faţă
de biserică şi faţă de religie. Apoi un alt obiectiv era cunoaşterea Bibliei. A vechiului şi a
noului testament. Era un lucru principal, şi apoi implicarea copiilor în viaţa bisericii, în
programele şi în proiectele bisericii. Era foarte bine organizată doar că în condiţiile
comunismului n-am putut să facem chiar cum vroiam. Toată şcoala de sabat în străinătate, şi o
vreme, se face pe sectoare de vârstă. Noi nu aveam loc, eram şi vizitaţi destul de des, şi atunci
făceam aproape toţi într-o cămăruţă. Erau separate juniorii. Când le făceam festivitatea de
ieşire de la copii, era spectaculoasă.
E.U. Era un moment emoţionant, dar şi dureros. Poate pentru comunitate, era un moment
festiv, însă eu îmi amintesc ca atunci când am plecat am vizitat încă mult timp după momentul
solemn, participam în paralel până mi se făcea ruşine din cauza înălţimii.
E.P. Comunitatea se bucura pentru că aveam tineri şi putea să lucreze pe alte sectoare. Acolo
se studia o carte, cu istoria vechiului şi noului testament. Îmi aduc aminte că 17 ani am predat
după cartea aceea. Era organizată pe pagini era un tablou împărţit în 4 şi în fiecare sfert era
câte o scenă biblică. Şi erau brodate istoria respectivului eveniment. Instructorul avea nevoie
de o foarte mare mobilitate în exprimare, şi atenţie, pentru că trebuiau să înţeleagă şi cei mici
şi cei mari. Mai aduceam de acasă, până când a intervenit Securitatea, pentru copiii mici era
măsuţa cu nisip. Care se practică şi acum, dacă ai timp să filmezi într-o sâmbătă, cu măsuţa
de la Balta Albă. Este o doctoriţă care face nişte scene biblice, de noi ăştia mari am vrea să
facem studiu acolo. Am lucrat o perioadă cu măsuţa, apoi ne-au desfiinţat-o. Şi tot mai
făceam, desenam eu pe nişte coli mari de caiet de desen, sau îi plăteam Dianirei, să-mi facă
sfertul de tablou de acolo, ca să-l pot afişa în faţa copiilor. Să putem discuta.

745
E.U. Îmi amintesc că ne puneaţi acasă să desenăm scene biblice, ni se dădea o anumită temă,
să învăţăm anumite capitole, povestea lui David, şi noi trebuia să venim cu o scenă sau cu un
personaj desenat dupa imaginaţia noastră. Am fost un elev silitor.
E.U. Am făcut chiar o expoziţie de desene, apoi era expus în faţa comunităţii, în momentul
serbărilor. Ne-a ajutat la muzică Andrei Taiji, ne-a acompaniat la pian, aveam o carte mare
pusă pe un scaun în faţa amvonului, şi fiecare personaj despre care vorbeam aveam un tablou
şi dădeam filă cu filă. Şi aşa se chema: fără credinţă, sau doar prin credinţă ai biruinţă. Erau
daţi toţi eroii credinţei.
E.U. Mai erau scenetele de care îmi amintesc, ne îmbrăcam de Sărbătoarea Naşterii
Domnului, de magi, era o mobilizare generală. Toate mamele încercau să-şi îmbrace copiii în
personaje.
E.P. Cât munceam eu acasă, făceam coşulete cu franjurei în care să pun bomboane.
E.u. Era absolut incredinbilă bucuria noastră că întâlneam în pacheţelele acelea o portocală
care era extrem de rară.
E.P. Şi noi, tricotând aveam relaţii şi puteam să aducem portocale şi bomboane fondante. Era
o chestiune frumoasa şi ca un refugiu al rezistenţei împotriva a ceea ce se întâmpla afara. E.P.
Eu am introdus la şcoala de Sabat, această normă a mea, că nici un copil din comunitate să nu
fie trecut cu vederea. Uneori, număram versurile ca nu cumva unui copil să-i revină mai puţin
şi să se simtă dezavantajat faţă de altul. Să fie o compensaţie, şi faptul ăsta m-a făcut şi după
aceea să obţin un lucru. Am avut un băiat în liceu care a avut problema asta. Nu răspundea la
oral niciodată. El a venit la şcoala de muzica, apoi a venit la mine în clasa unde eram
dirigintă. Îl puneam să vb…ultima data i-am spus, Răzvane, preţuiesc ideile tale şi nu-ţi dai
seama cât eşti de important în clasa pentru noi, cât de mult respectam şi ne place să
împărtăşim ideile tale. Nu ne intereseaza că tu te exprimi mai greu. Ştii cât de mult s-a
corectat. Pentru încrederea care i-am dat-o. Chiar la bacalaureat, preşedinta de comisie, m-a
felicitat, că i-am scos un certificat să fie examinat separat. Şi preşedintele m-a felicitat şi a zis
că nu se cunoaşte că acest copil a făcut exerciţii, cum aţi reuşit să-l faceţi să vorbească aşa?
Am zis că am vrut să fac lucrul ăsta ca să–i dau lui încredere. Şi tot aşa, când a terminat clasa
12, pe fiecare elev îl pun să aibă un discurs. Şi el a zis: diriga, eu nu. Şi am zis, Răzvane, nu
discutăm problema asta, am discutat-o în cls. 10. A ţinut cel mai frumos discurs. A aplaudat
sala.
E.U. Eu pot să depun mărturie că şcoala mea de logopedie s-a făcut la şcoala de Sabat. Ai mei
n-au avut ştiinţa, nu au apelat la o asemenea şcoală. Am ajuns să fiu profesor, am reuşit atât
de bine să depăşesc, din cauza şcolii de Sabat. Chiar dacă uneori se întâmplă să mă bâlbâi,

746
clasa ia exact în acest ton interesantă ideea. Nu faptul că odată sau de două ori ne-am poticnit
în vreo consoană.
E.P. Copiii lui Nemesniciuc, când au plecat din ţară, m-am întâlnit cu unul din băieţi, zice,
sora Petrescu ştiţi ce-şi amintesc surorile mele despre dumneavoastră? Cum nu ne uitaţi pe
niciunul, cine eram noi? Ăia care fac mulţi copii. Şi la toţi din casă ne dădeaţi de spus, şi
trebuia să spunem. O familie de la Dumbrăveni, care la un moment dat au venit cu fetele la
şcoala de Sabat. M-am întâlnit cu una din ele, mi-a zis că venea de dragul meu, şi că le
dădeam la toţi să spună ceva.
E.U. La mine a fost invers, nu-mi plăcea să spun nimic. Nu simţeam obligativitatea ca pe o
povară, ci ca pe o provocare pe care eu trebuie să o depăşesc mai degrabă decât ceilalţi.
Exerciţiile în oglindă, chinul pe care îl aveam, mi se dădea exact cât ştiam cât pot să duc. Ca
cercetător, această ego-istorie, este introdusă în discursul oral. Este foarte semnificativ pentru
ceea ce fac eu. Un alt lucru extrem de interesant, era că această amalgamare a copiilor mici cu
cei mari, ne aducea un fel de maturizare mai rapidă a celor mici. Ne alegeam modele între cei
mari, cel mai bun prieten al meu, Lorin Geantă, l-am cunoscut în contextul unor excursii
organizate de soţul, iar noi cei mici, deşi diferenţa dintre mine şi el e de 11 ani, pentru noi
erau un model.
E.P. Faptul că eraţi împreună, eu întotdeauna pe cei mari îi rugam să mă ajute şi să îi ajute pe
cei mici. Ei deveneau un fel de ajutor de instructor. Aşa a fost Ligia, care a devenit
instructoare. Lorin, Liviu Lăzureanu. Gabi Marian. Pe ei îi foloseam să îi ajute pe cei mai
mici. Şi tot aşa, se prelua o grijă. Nu erau rupturi între vârste, ci unii de la alţii luaţi câte ceva.
Cei mici luau modele, cei mari îi îngrijeau pe cei mici, şi se simţeau importanţi. Îmi aduc
aminte că o dată când aveam Sfânta Cină, nu încăpeam toţi şi copiii mai rămâneau în cămăruţ.
Ăştia mari care nu erau încă botezaţi ca să ia cina, stăteau cu ăia mici şi le povesteau. Toată
lumea era cuminte.
E.U. Ce s-a întâmplat după 90 cu cariera dvs? Aţi reuşit să deveniţi profesor?
E.P. După 90 am mai stat în Suceava 3 ani de zile, şi când am plecat am întrerupt la şcoala de
Sabat de acolo, dar am plecat şi din comunitate.
E.U. Apropos de ego-istorie, aş vrea să adaug o amintire legată de plecarea dumneavoastră, a
fost un moment traumatizant pentru noi. Îmi aduc aminte ca şi copil, nu-mi amintesc că eraţi
în tren, îmi amintesc că am condus-o pe Ancuţa.
E.P. Eu cu soţul am plecat cu maşina încărcată de lucruri, şi Ancuţa cu Andrei în gară.
E.U. Eu m-am dus, ţin minte că a fost cumplit, am fost la gară cu vreo 6 copii. Momentul a
fost îngrozitor, despărţirea din biserică, de dvs ca familie a fost unul dintre cele mai cumplite

747
momente. Atunci n-aveaţi de unde să calibraţi ce era în sufletul unui copil, din 50. Însă eu îmi
amintesc.
E.P. Şi pentru noi a fost o ruptură extraordinară.
E.U. S-a terminat o lume pentru noi, pentru comunitate. Într-un fel, vorba că nici un om nu e
de neînlocuit nu-i adevărată şi dovada este plecarea dvs.
E.P. În 90, iunie, am primit scrisoarea de la inspectoratul şcolar am fost invitată să mă prezint
să-mi iau post, m-am dus, a venit Andrei cu mine, n-am găsit nimic convenabil şi n-am luat.
Era cu un fel de dosare, trebuia să ai vechime, grad, eu nu aveam nimic. N-am luat, am primit
o lecţie de la Andrei, aveam un pick-up, şi mi-a pus să ascult Gloria de Vivaldi. Şi după
aceea, a zis, mama hai să ne rugăm, s-a rugat şi a zis Doamne, ştii cât iubeşte mama copiii,
dacă se poate dă-i şi ei o catedră. A început anul şcolar, nu s-a întâmplat nimic, şi în februarie
mă întâlnesc pe stradă cu unul dintre foştii mei profesori de la facultate, prof de germană. Mă
întreabă v-aţi luat catedră? Nu, că nu am găsit. Ei, cum nu? Veniţi mâine la inspectorat.
Devenise inspector general pe jud Suceava. M-am dus a doua zi la inspectorat, şi mi-a zis, în
Burdujeni, la şcoala 10 am o fată necalificată pe germană. Vrei să vii? Mi-am făcut socoteala,
că făceam naveta, unde aveam staţia. Şi am zis, vin. Şi m-am dus şi am luat din februarie, n-
aş vrea să o daţi afară. Staţi liniştită că o trimit în altă parte. M-am dus acolo şi am stat câteva
luni până la sfârşitul anului şcolar. Apoi până în 2 ani. În 93 am plecat cu totul. Am predat
germană. Am plecat în 93 şi am venit la Bucureşti, m-am dus la minister şi am cerut un post
în Bucureşti. Când au căutat între date au văzut ce a fost cu mine. A dat telefon la
inspectoratul din Bucureşti, şi m-a întrebat în ce cartier doresc catedra? I-am zis că stau în
Dristor. Mi-a găsit în Rahova, undeva. Foarte rapid, în jumătate de oră, s-a rezolvat. Doar că
Dumnezeu avea altceva în plan. M-am dus sâmbăta la biserica la Popa Tatu, şi m-a văzut
fratele Stroescu. Şi zice: ce bine că vă văd. I-am zis că sunt profesoară. Ce specialitate?
Română-germană. Aaa, veniţi la noi, că nu avem la liceu. Atunci se înfiinţase liceul la
Bucureşti. În 93. Chiar îmi aduc aminte că m-a rugat, mai erau 2 săptămâni până la admitere,
avem aici prima promoţie. Nu vreţi să faceţi pregătire cu ei la gramatică? Zic, ba da. Am făcut
lecţii de gramatică, şi după aceea au dat admiterea, şi din toamnă ne-am stabilit în Bucureşti,
şi am devenit cu jumătate de normă, şi la Rahova şi la liceu. Am dus aşa 2 luni de zile, atunci
biserica m-a rugat să preiau conducerea liceului, în 93. Am preluat conducerea, şi era jumătate
de normă, ore de director, se acoperea norma întreagă. Am fost director 2 ani, am rămas
profesor, cu definitivat, cu înscriere la doctorat.
E.U. Trebuie să-mi spuneţi cronologic.

748
E.P. În 93 am venit, a fost definitivatul în 96, pentru că puneau sâmbăta examene. Un coleg s-
a dus la Cluj şi a dat definitivatul pentru că nu era sâmbăta. Am dat gradul 2, şi s-a înfiinţat la
institutul de la Cernica secţia de litere, nu aveau profesori, au chemat un profesor de la
universitatea din Bucureşti pentru anul 1 la literatură. A zis, ţin cursul, dar nu seminarul. Că
nu avea timp. Şi era rector dl Petre Anghel care e profesor universitar la facultatea de
sociologie. Dar de ce nu luaţi, aveţi o fată adventistă, mă ştia de la gradul 2, şi m-a întrebat de
ce n-aţi dat până acuma definitivatul, a văzut decalajul de ani. Şi i-am spus deschis. Sunt
adventistă, n-am putut. Şi când a venit a zis, îmi ţine seminarul o doamnă adventistă care e
profesoare la liceul adventist din Bucureşti. Eu în septembrie am dat gradul 2, şi pe om la 1
octombrie l-a chemat. Şi a dat telefon la liceu, a întrebat cine e profesor de română, îl întreaba
doamna Petrescu o cheamă? Da, vreau să fie asistenta mea. Vreţi să fiţi? La început am zis că
nu, apoi mi-au zis că au nevoie. Mi-a spus că dacă îmi place, şi vreau carieră universitară, m-a
rugat să mă înscriu la doctorat. Nu am vrut atunci să mă înscru, era prea mult pentru mine.
Plecam de la tricotat şi deodată trebuia să le fac pe toate. Şi m-am înscris mai târziu, când
profesorul s-a îmbolnăvit, a facut 2 infarcturi, şi a zis să-mi dea cursul mie. Dar nu era legal
că nu aveam doctoratul. M-am înscris, am reuşit, cu bursă. Am avut un profesor evreu,
excepţional. Poate că dacă o să scrii vreau să-i menţionezi numele, Ştefan Cazimir. Un om de
excepţie, de o verticalitate. O singură dată la o întâlnire cu el m-am dus cu flori, şi mi-a zis că
am avut o prezenţă plăcută tututor, e meritul dumneavoastră. Mulţi spunea vezi că se fac
mese, la comisii, nu m-a costat nici un leu. M-am dus la început cu o cutie de ceva suc
natural. Am zis măcar un suc să servesc. Şi mi-a zis să pun în geantă. Suntem într-o întalnire
academică nu colocvială. Aveam un profesor penticostal, îşi făcea doctoratul pe literatură
comparată, eu pe Caragiale. Şi spunea, mă secătuieşte profesorul, la fiecare examen trebuie să
dau. El nu a trebuit să dau nimic. Am luat doctoratul, am publicat lucrarea, acum doi ani. În
2009.
E.U. Predaţi actualmente la …
E.P. Titular la modulul de istorie al literaturii române, modulul trei şi 4, epoca marilor clasici,
la Institutul Teologic Adventist. Mai predau literatură comparată. Noi la institute facem peste
normal, în sensul că să ajutăm biserica să nu angajeze atâţia profesori, că aveam salar de
pastor nu de profesor. Deci nu avem banii de la facultate. Dar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu,
fac cu mare plăcere lucrul ăsta. Am fost invitată şi la universitate, dar am rămas la biserică.
Pentru că ce prinos aş putea să îi aduc eu Domnului pentru că m-a ajutat să revin la şcoală?
Era un vis care ţinea doar de utopie. Şi când toate au devenit realitate atât de înălţătoare. Am
avut foarte multe oferte, ca să fiu inspector pe română, şi la inspectoratul general, am avut

749
rezultate foarte frumoase la liceu. Nu-mi recunosc meritele decât că am fost muncitoare dar în
rest a fost planul lui Dumnezeu ca să arate că ce binecuvantează el, nu poate fi blestemat. Şi
binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu nimeni nu poate să o ia. Darul pe care ţi l-a dat îl pune
în lumină. Asta rămâne o mărturie a credinţei. Predau şi curs de germană.427

5.Atmosfera din comunitatea Suceava în comunism descrisă ca fiind, „edenică”

M-am ocupat de copiii mei şi de cei din biserică, ne-am dus în excursii, am făcut
programe muzicale, ne-am ocupat de tot ceea ce însemna viaţa comunităţii. Nu pot să
mint şi să nu recunosc faptul că aveam 2 zile pe an în care trăiam în sufletul meu
nostalgia. N-am regretat că am făcut asta, dar aveam un sentiment de neîmplinire, pe 15
septembrie şi pe 15 iunie. Când toţi intrau în vacanţă după un an de muncă, în mintea mea
ceva se întâmpla. Mi-a fost şi mai greu când copiii mei au intrat în şcoală, şi mergeam cu ei pe
15 sept. Dar Dumnezeu a avut un plan mai mare cu mine şi privind în urmă, nu vreau să comit
o blasfemie, dar recunosc că o oarecare asemănare la scara normalităţii, între mine şi Moise, a
fost pregătit 40 de ani, şi pustia i-a fost necesară, pentru a ajunge ce a ajuns. Şi eu am avut
nevoie de perioada aceea, pentru ca dupa aceea Dumnezeu să-şi arate toată slava în ceea ce
am realizat. Din punct de vedere profesional nu a rămas nimic neîmplinit, pentru că nici una
dintre colegele mele nu şi-au făcut un doctorat.
E.U. O să ne întoarcem la ce s-a întâmplat după 90 cu cariera dvs, vreau să ne reîntoarcem la
viaţa comunităţii din Suceava. Cum aţi descrie atmosfera din comunitate? Să ne apropiem de
specificul activităţii dumneavoastră, viaţa comunităţii era viaţa unei comunităţi libere? Exista
o presiune pe care o resimţeaţi Sabat de Sabat, că cineva stă la pândă, că trebuie să vă
cenzuraţi, sau aţi încercat să vă faceţi treburile după bunul plac fără să staţi cu această
tensiune a unor autorităţi care nu încurajau existenţa acestei religii.
E.P. Am să încep cu o chestie, ceva puţin înainte de intrarea în biserica din Suceava, eu am
locuit la ţară până când m-am căsătorit şi nu aveam biserică în satul nostru, mergeam la 9 km
la Dorohoi. Pentru noi întâlnirea de Sabat era ceva ce ţinea de edenic. N-aveam timp să
ne gândim la nimic urât, viaţa noastră era extraordinar de frumoasă. Mergeam de
dimineaţa 5 km pe jos, şi 5 km mergeam cântând şi repetând textul de memorizat, de la
şcoala de Sabat. Erau nişte practice, întotdeauna la al treisprezecelea Sabat, se spuneau toate
studiile de la şcoala de Sabat. După aceea, la orele muzicale se spuneau pe de rost, pe o lună,

427
Ibidem Elena Petrescu

750
pe 3 luni, textele din Straja Dimineţii, însemnând că în biserica noastră, este această practică,
familia întreagă citeşte un text special pentru acea dimineaţă şi după aceea se comentează
textul, se face rugăciune. Acest lucru se întâmpla şi seara cu un alt text, şi fiecare familie îşi
alege textul. Aceste texte tinerii le învăţau pe de rost. Şi le spuneau toate pe un an de zile. La
sfârşitul anului, aşa sărbătoream, aveam programe speciale. Mergeam cântând, repetând, la
întoarcere la fel, veneam pe jos km întregi. Când m-am dus la Suceava, am devenit membră
după ce m-am căsătorit, faptul că 3 dintre fraţii mei au plecat din credinţă, când mă duceam la
biserică n-aveam timp să văd ceva urât. Eram atât de fericită cred uneori că am avut într-o
perioadă o naivitate poate pe care acum o invidiez că nu o mai am. Uneori când ştii prea multe
lucruri ţi se întinează spiritul, starea ta interioara, curăţirea, delicateţea sufletului pur. Eu eram
foarte fericită. Foarte târziu am aflat de anumite presiuni. Au venit nişte studenţi din Statele
Unite (Walla-Walla College) şi atunci am aflat că în jurul bisericii era plin. Pe tine te am în
poză, pe Nicu Lăzureanu cu acest grup. Mi-a spus soţul meu, care a fost fost delicat, şi m-a
protejat. M-a lăsat să mă manifest cum vreau eu. Atunci am aflat că în jur numai securişti
sunt, în curte era un depozit, la geam erau, peste tot. Nu-mi venea să cred, după aceea, când
am aflat aveam o oarecare tristeţe. Dar pe de altă parte, cred că ar trebui să menţionăm ceva,
eram atât de mândri că suntem persecutaţi de nu-ţi poţi închipui. Eu, în cartea mea “Marea
Luptă” o aveam de la mama, mi-am subliniat, “când nu veţi fi persecutaţi, când persecuţia nu
este asupra voastră, ceva nu e în regulă cu voi”. Cu cât simţeam mai mult că suntem urmăriţi,
cu atât simţeam că suntem pe calea cea bună. Şi mi-am făcut mulţi prieteni acolo, şi părinţii
tăi au fost prietenii noştri. Şi ne duceam de 1 Mai, ne-am dus la Dragomirna şi pe 2 mai ne-am
dus în pădure la Mihoveni. Şi ne-am jucat, deodată s-a întunecat, a fost o ninsoare, că era 25
cm zăpadă. Ne-am dus la bunica ta, ne-am urcat pe sobă. A făcut gogoşi, mâncare. Unii au
dormit acolo. Era foarte frumos. Ne simţeam bine, aveam grupul în biserică, aveam corul
E.U. Era biserica acea oază, de cetate de scăpare?
E.P. Exact, am făcut o paralelă cu partizanii care au rezistat în munţi, aşa eram noi în
comunităţi. Şcoala de Sabat, erau momentele în care noi făceam evanghelizare, fără ca să ne
dea de urmă securitatea. Ne invitam toţi între noi şi copiii dădeau programele extraordinare.
Tinerii la fel. Mai mergeam cu colindul. A zis Florin Barbuţă, eu nu vă deschid uşa, că n-am
voie, dar voi veniţi şi cantaţi, că am în perete un securist, care o să-şi pună casetofonul să
înregistreze colindele. Cred uneori că vremurile acelea ne-au fortificat şi ne-au hrănit ca să
rezistăm în timp de libertate. În timp de restricţionări, te întăreşti, ştii ce crezi, te hrăneşti, în
timp de libertate, varietatea ofertelor de a-ţi petrece timpul, nu te mai sâcâie nimeni. Ai făcut
ce-a vrut.

751
6. Biserica Adventistă din Suceava a luat foc în anul 1987, moment de maximă
mobilizare și solidaritate a membrilor comunității

„E.P. Înainte de momentul demolării mi-am adus aminte un alt moment care ne-a făcut să
conştientizăm toţi ce înseamnă locul acela pentru noi. Nu mai ştiu de la ce anume, a luat foc
biserica. Într-o duminică dimineaţa. Am primit un telefon acasă, arde adunarea. Soţul a plecat
cu picioarele goale şi a tras peste pijama un pantalon, şi în bocanci şi-a băgat picioarele goale,
şi era în februarie. Era un combustibil acolo extraordinar.
E.U. Ţin minte că scrum s-a făcut partea din faţă şi a trebuit să o refacă şi cu ocazia refacerii,
am înaintat un pic.
E.P. Da, am desfăcut nişte pereţi şi am deschis şi holul de acolo. Şi îmi aduc aminte, el s-a dus
primul, eu am îmbrăcat copiii, m-am dus şi eu, ştii cum jeleam acolo? Într-o săptămână ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Toţi au venit, am spălat pereţii, am reparat ce s-a putut, am
cumpărat nou ce trebuia şi am refăcut într-o săptămână, în noua biserică. Când s-a dărâmat,
nu ne-au dărâmat din afară, noi am cumpărat un teren, şi casa devenise neîncăpătoare, oricum
trebuia să construim o biserică, şi securitatea nu ne-a permis să construim acolo. Că am fi vrut
acolo. Nu ne-a dat aprobare şi autorizaţie. Nu se mai putea, holul era plin. Şi am stricat noi cu
bună ştiinţă, ştii ce jale a fost? Pentru fiecare cărămidă care se lua, era o durere imensă.
E.U. Ştiu, am fost cu doi foşti elevi ai şcolii de Sabat, Nadia şi Daniela, am fost şi am sărutat
pereţii, rămăsese acea parte din cămăruţa unde era unchiul Lazarov. Am pus mâna pe pereţi.
E.P. A fost foarte traumatizant. Şi singurul lucru care ne mângâia, era ca cântecelul pentru
copii: podul de piatră s-a dărâmat, vom face altul mai puternic şi mai frumos. Asta era singura
noastră consolare. Amintirea, ori de câte ori treceam pe acolo, şi acum dacă merg, întorc
capul. Au fost momente speciale pt noi. Am obţinut terenul, şi a fost interesantă trecerea. De
când s-a dărâmat, şi până am construit, ne-am adunat în subsol, deja venise revoluţia, noi am
mers sâmbăta în casa evangheliştilor.
E.U. Ţin minte că am cărat scaunele o vreme.
E.P. Da, şi noi când plecam la adunare veneam pe Republicii chiar dacă ocoleam. Am
mulţumit lui Dumnezeu că ne-au primit acolo, frumuseţea a fost că am simţit şi noi ceva din
poporul Israel să rezidească templul. Chiar în noaptea revoluţiei, în timp ce la Timişoara era
rău, noi turnam betoane în adunarea nouă. Toată noaptea. Eram speriaţi, nu ştiam ce se va
întâmpla, eram şi cu copiii. Erau -20 grade şi turnam beton. Încă nu erau materialele atât de

752
speciazate. Noi turnam prima placă, şi copiii, jos pe parter făceau foc din surcele ca flăcările
să nu îngheţe betonul. Ei se jucau, dar ne ajutau.
E.U. Îmi amintesc, am participat la dalele din curte.
E.P. Când s-a stricat betoniera, căram cu găleţile, şi când am terminat pe la 1 noaptea tot
planşeul, mergeam spre casă, mâinile aveam sentimentul că degetele îmi ajung pământul, atât
de obosite îmi erau mâinile.
E.U. Lucra toată lumea.
E.P. Da, îmi aduc aminte că aici la Balta Albă, întrebam dacă aveţi nevoie de specialist la
izolaţie, eu sunt. Că au venit muncitorii, au făcut temelia, şi apoi izolaţia. Cum m-a învăţat
omul ăla. M-a învăţat, apoi a plecat. Smoală, carton, cu toţii lucram. Femeile făceau mâncare,
erau zile în care am avut la masă şi 70 de persoane, nici nu se punea problema să cer bani de
la biserică. Noi din banii noştri, parcă ne întreceam una pe alta să facem mâncare bună. S-a
lucrat atât de frumos, cu atâta drag, încât uneori când aud pe câte unii spunând câte o vorbă
urâtă, mă ia ca o durere cardiacă. Un lucru de şcoala de Sabat, îmi amintesc. Copiii care au
fost la şcoala de Sabat şi care au participat, puţini s-au depărtat de biserică.
E.U. Un lucru foarte important pt dezvoltarea personala, a fost aceasta formare a copilului sa
vb in public, aveam sub un foarte bun control, un balbism, cât era de important să spun o
poezie ca şi ceilalţi, şi să văd cum timizii dintre noi n-aveau nici o şansă, toţi trebuia să
spunem.”428

7.DEMOLAREA BISERICII ADVENTISTE DIN SUCEAVA DE PE STRADA

REPUBLICII NR 15 ÎN MEMORIA COLECTIVĂ
Despre povestea demolării Bisericii Adventiste din Suceava, de pe strada Republicii numărul
15 pe care o frecventam cu regularitate nu am găsit nici măcar un singur document scris. Am
reușit însă cu ajutorul unor martori, pastori și membri laici ai comunității locale să refacem
tabloul evenimentelor. Primul martor intervievat, Valeriu Petrescu deținea slujba de prezbiter
în comunitatea Suceava și a fost martor ocular la toate întâmplările semnificative din acea
perioadă.

428
Ibidem Elena Petrescu

753
Valeriu Petrescu „Era o casă veche de o sută de ani, o construcţie solidă cu nişte ziduri
groase, 65 cm, era proprietatea unui membru al bisericii care şi locuia acolo, Lazarov Petru.
Acolo ne-am mutat şi noi, o altă familie, un căpitan de armată. Şi acolo era şi biserica într-o
cameră. Crescând numărul membrilor, am făcut mişcări şi am tot mărit, şi dintr-o cameră au
devenit două. Noi ne-am mutat, atunci toate locuinţele erau controlate de stat, a fost dificil. În
fostele noastre două camere, s-a extins biserica, ilegal bineînţeles. Cu toate extinderile spaţiul
era insuficient, printr-o înţelegere s-a discutat cu cei de la primărie să ne lase sub pretextul
unei renovari a clădirii, să facem din toată clădirea o biserică. Am făcut documentaţia pt
renovare, pe care nu aveam de gând să o respectăm, dar hârtiile trebuiau să arate bine, şi s-a
demolat totul în interior, în 89. Clădirea era mare, avea 14m/14m jumate. Am coborât şi la
nivelul beciului, am excavat în subsol. Şi când am început să turnăm noua temelie în interior,
conform proiectului, au venit de primărie, au pus sigiliu, şi au spus aici nu mai construiţi
nimic, au fost reclamaţii, şi nu mai puteţi. Şi noi ce facem? Vă lăsăm să vă cumpăraţi o bucată
de teren, dar nu în centru, faceţi repede un proiect de vilă dublă, şi noi nu vă deranjăm, în
proiectul ăla vă faceţi biserica. Noi aveam deja un proiectant adventist, proiectase chiar
înainte de a pleca în America. Aveam proiectul, i-am dat vechiul proiect, şi i-am spus să ni-l
adapteze pentru noile condiţii, sala să rămână conform proiectului. Şi aşa am ajuns în
decembrie 1989 să turnam betoane acolo unde este şi acum biserica adventistă din Suceava.
E.U. Au existat atunci tensiuni din partea bisericii pentru această situaţie de provizorat?
V.P . Au existat pentru că grupul care negociase cu autorităţile era restrâns. Pastorul stia
(Roşca Emanuel) dar nu se putea implica. Conferinţa ştia dar nu se putea implica oficial,
înţelegerea era la limita legii. Şi le-am rezolvat problemele noi. Atunci când s-a pus sigiliu pe
casă, unii s-au revoltat, şi au spus că nu era mai bine aşa cu înghesuială, şi când au văzut că se
începe dincolo, lucrurile s-au rezolvat”429
Marian Corneliu „ S-a apropiat Revoluţia, o mare problemă. Nu mai aveam loc în biserică,
şi au existat unele promisiuni că vom avea autorizaţii pentru ca pe locul acela să construim o
altă biserică.
Aveam proiectul, cineva dintre cei care erau în comitet ne-a spus că asigură ieşirea acestei
autorizaţii, şi în baza acestor lucruri ne-am apucat de treabă.
Am considerat ca o masura de protecţie a noastră, să dărâmăm totul în interior, şi când va fi
cazul, dărâmăm pereţii care erau ca o mască şi să apară o altă clădire. Doar că nu a fost aşa.

429
Ibidem Valeriu Petrescu

754
Aproape de noi, cineva ne fotografia mereu, şi în momentul în care s-a considerat că e bine să
se termine cu lucratul, s-a dat totul în vileag.
Conducerea a fost chemată, ameninţată, toate organele de control au venit, partidul, inspecţia
în construcţii, protecţia muncii. În special cel care conducea lucrările, era cel vizat. Asta se
întâmpla la 23 august 1989.
O mare frământare. Am rămas fără Casa de Rugăciune, ameninţaţi, au fost o nouă ocazie ca să
strigăm mai mult după ajutorul lui Dumnezeu. Chiar în inima acestor oameni care aveau
funcţiile lor şi sarcinile lor, cei care trebuiau să ne pedepsească ne-au oferit soluţii. Căutaţi un
alt loc, pentru că aici sunteţi prea aproape de noi, de Consiliul Judeţean. Uneori ni s-a spus că
atunci când cântam se aude acolo la ei, era o exagerare, dar deranja prezenţa în sine acolo.
M.C. Cei de la Securitate erau dintre cei mai bine pregătiţi oameni care lucrau în armată,
când forţa coercitivă are valoare. Ei erau şcoliţi pe toate planurile, psihologic ştiau multe
lucruri. Făceau lucru acesta cu abilitate. Printre altele doreau ca pe adventişti, unde simţeau că
există pericolul vieţii, la Şcoala de Sabat de exemplu, faptul că oamenii învăţau în ciuda
faptului că erau puţine lecţiuni, şi le scriau de mână, ei vedeau că e un pericol al
insubordonării, şi vroiau să facă această viaţă fadă. Erau diverse metode. Ţin minte că de
timpuriu, de când erau puţini oameni, era un prieten de adevăr care era unul din cei mai
conştiincioşi participanţi la serviciile divine. Şi toţi ştiam că este unul care duce vestea dar nu
într-un mod cinstit, ci tendenţios. Părea a fi un om fără sentimente, nu avea nici o reacţie la ce
se spunea, nici de bucurie, nici de tristeţe, era ca o fotografie. Noi nu discutam lucruri
periculoase, pentru că suntem învăţati să avem un respect faţă de autorităţi ca şi faţă de
Dumenzeu. Dar faptul că cineva îţi creează imaginea aceasta că trebuie să spună cuiva ceva şi
bineînţeles că spunea într-un mod care trebuia spus. Apoi îmi aduc aminte de o ocazie tot
acolo, când la începutul unui serviciu divin la ora 11, când se formase un cor, fără dirijor, a
ieşit în faţă domnul Geanta, care s-a priceput mai mult, s-a insistat să vină la Suceava că e
foarte util, el ne mai învăţa. Cântam şi noi aşa cum puteam. Au venit 2 domni deodata, şi după
atitudine foarte familiari şi superiori. Au stat, au ascultat cu o atitudine care se observa ca e de
neplăcere şi până la urmă au cerut să discute cu Comitetul, îmi aduc aminte că au apreciat
felul în care cânta corul. “Mai bine lăsaţi-vă de lucrurile astea, faceţi altceva”. Organele care
ar fi trebuit să ne apere libertăţile erau tocmai cei care făceau ceea ce am spus. Dar nu a fost
numai aşa. A fost o perioadă de mare tensiune, eu trebuia să fiu dat afară de la serviciu, că
eram socotit periculos că vorbeam cu oamenii despre credinţă. Prin anul 1979. Trecusem
acum la 2 camere la biserică. În spiritul foarte valoros al frăţietăţii, comunitatea l-a sugestia
dlui Ţiplea, a propus zi de post şi rugăciune. După amiaza a venit cineva, era un împuternicit

755
de la Bucureşti. Era singur, un tip inteligent, ii sticleau ochii, se impunea. Vine în spate
imediat s-a găsit un membru care i-a oferit cartea de cântări, asta s-a întâmplat la sfârşitul
serviciului divin, a cântat şi dânsul cu noi. A urmat terminarea serviciului divin, şi i-a spus
celui care a oferit cartea că e împuternicit al cultelor de la Bucureşti şi ar vrea să vorbească cu
tovarăşii din comitet. Faţa le-a picat, într-un fel surpriza a fost totală. Ne-am strâns într-un loc,
şi el a spus că observă o tensiune între noi,se întâmplă ceva. Ce este? Tot dl Ţicleanu, i-a spus
că domnul inginer Marian este ameninţat că i se desface contractul de muncă, şi ne rugăm
pentru el că doar asta ştim. Oamenii au fost şi alţii, decât cei care vor să ne persecute. Cred că
aces domn a intervenit şi focul s-a stins, n-am mai avut probleme atunci. Era o periodicitate
de 3 luni de zile când conducătorul unităţii era chemat să fie din nou întrebat, ca de ce nu mă
dă afară? S-a apropiat revoluţia, o mare problemă. Nu mai aveam loc în biserică, şi au existat
unele promisiuni că vom avea autorizaţii pentru ca pe locul acela să construim o altă biserică.
Aveam proiectul, cineva dintre cei care erau în comitet ne-a spus că asigură ieşirea acestei
autorizaţii, şi în baza acestor lucruri ne-am apucat de treabă. Am considera ca o masura de
protecţie a noastră, să dărâmăm totul în interior, şi când va fi cazul, dărâmăm pereţii care erau
ca o mască şi să apară o altă clădire. Doar că nu a fost aşa. Aproape de noi, cineva ne
fotografia mereu, şi în momentul în care s-a considerat că e bine să se termine cu lucratul, s-a
dat totul în vileag. Conducerea a fost chemată, ameninţată, toate organele de control au venit,
partidul, inspecţia în construcţii, protecţia muncii. În special cel care conducea lucrările, era
cel vizat. Asta se întâmpla la 23 august 1989. O mare frământare. Am rămas fără casa de
rugăciune, ameninţaţi, au fost o nouă ocazie ca să strigăm mai mult după ajutorul lui
Dumnezeu. Chiar în inima acestor oameni care aveau funcţiile lor şi sarcinile lor, cei care
trebuiau să ne pedepsească ne-au oferit soluţii. Căutaţi un alt loc, pentru că aici sunteţi prea
aproape de noi, de Consiliul Judeţean. Uneori ni s-a spus că atunci când cântam se aude acolo
la ei, era o exagerare, dar deranja prezenţa în sine acolo. Căutaţi altă locaţie şi noi avem
înţelegere, vom da autorizaţie pentru constructia a două apartamente şi găsim soluţii. în
perioada asta, cât n-am avut unde ne aduna, un lucru remarcabil despre credincioşii creştini
după Evanghelie, ne-au primit foarte frumos. Ne-am apucat de constructia casei pe 24
octombrie. Un creştin după Evanghelie era în zonă şi a văzut ce se desfăşura acolo…am
abandonat clădirea de pe Republicii, am consolidat zidurile pentru că era pericol, clădirea a
rămas formal a noastră dar cu nici o speranţă să mai construim. Am început construcţia şi
credinciosul, într-o duminică privea furnicarul de oameni de acolo. Toţi munceau. 430

430
Ibidem Marian Corneliu

756
„Stăm de vorbă cu domnul Coajă Gheorghe, a fost de acord să-mi acorde un interviu pentru
lucrarea mea de cercetare, aş vrea să începem cu câteva date biografice, data, locul naşterii,
cum aţi cunoscut biserica şi apoi să trecem repede la momentele în care biserica adventistă din
Suceava a avut de-a face cu autorităţile, zona de persecuţie dacă a existat în acest spaţiu
geografic.
C.G. Provin din biserica adventista din Soloneţ, comuna Todireşti, din copilărie, am aparţinut
bisericii, sunt născut la 30 septembrie 1940. M-am mutat în Suceava din 1977, ca locuitor al
acestui oraş, şi ca membru al bisericii adventiste din Suceava care avea sediu pe str.
Republicii. Stăteam în chirie la fratele Lazarov, spaţiul era neîncăpător, autorităţile nu ne
îngăduiau ca să lărgim spaţiul şi am luat o decizie a comitetului ca să demolăm un perete,
făceam şi eu parte din comitet, şi am luat hotărârea ca această lucrare să răspund eu de dânsa.
Eram în administraţie, şi se includea bine, am trecut la fapte, am desfăcut peretele, am lărgit
spaţiul într-o săptămână. Aproape că nu se cunoştea. După săptămâna respectivă a venit de la
primarie domnul Andriu, era arhitect şef pe judeţ, dl inginer Grăceanu şi dl Vasiliu. Au aflat,
de unde nu mă interesează, şi am fost chemat la primărie ca să dau declaraţie ce s-a întâmplat
şi cum. Am ajuns la biroul respectiv şi dl inginer spune: domnul Ghiţă, îşi aduc un scaun pe
hol şi să nu vii de aici până nu te chem eu. L-am ascultat. Înăuntru în birou mă aştepta să dau
declaraţii, erau discuţii aprinse. Au pornit împotriva noastră dl inginer Vasilcu. El ştiau un
obicei, când se apropia ora mesei nu trecea peste ea, pleaca acasă. Şi cu câteva minute înainte
de masă, dl inginer Grăceanu îi spune, tovarăşul Coajă, a venit dimineaţă aici, dvs nu eraţi
venit, i-am oferit un scaun şi am uitat de el. Şi a spus să mă cheme. Acuma când trebuie să
merg la masă trebuie să formăm comisie să mergem să vedem ce e acolo. Am intrat, dl inginer
a văzut orga. Ce frumoasă e orga, vroia să cânte la ea. Domnul arhitect spune, e frumos, eu în
viaţa mea n-am intrat în biserica adventistă. Domnul inginer îl interesa să-şi ajungă scopul, pe
ăştia doi i-a pierdut. În sfârşit întreabă, nu a fost cumva un perete aici? Dvs sunteţi inginer, nu
ştiţi ce era? Au zis să mergem sus, la etaj în pod. Aveţi lumina?
E:U. Câţi metri pătraţi avea biserica, ca suprafaţă? Câţi oameni încăpeau?
C.G. Cam 40 îngrămădiţi, apoi s-a lărgit, s-a dublat.
E.U. Dvs aţi dărâmat peretele ştiind că autorităţile nu vă dau autorizaţie.
C.G. Am umblat mult pentru autorizaţie şi ni s-a spus că nu se poate. Ceilalţi, nu au pus
piciorul în prag, dădeau din umeri aşa, am citit pe fetele lor că se poate merge înainte. Unele
probleme, citeam pe feţele oamenilor, dacă putem face ceva, având acceptul de la Dumnezeu
înaintam. Am plecat cu o cutie de chibirite, sus era întuneric, aveam depozitaţi câţiva metri de
cherestea. Nu era necesar ca să ştie, că noi doream să construim încetul cu încetul clădirea. Să

757
ne lărgim mai mult. O luam în etape. Şi au văzut el, şi până la urmă a renunţat. A coborât jos,
din întâmplare când am trecut prin camera copiilor a zărit o lanternă. A venit, a încheiat
procesul verbal, a spus că a fost un perete şi l-aţi demolat, dacă aţi făcut şi siguranţă publică
să nu se prăbuşească. Am zis că mă bucur că se interesează de situaţia noastră, să fim în
siguranţă. Au plecat. În final nu au putut amenda, dar cum era pe vremea aceea, veneau
alegerile şi s-a ajuns la împuternicit ca eu să nu fiu nici diacon, nici nimic în biserică din
Suceava, timp de 2 ani. Şi fratele Jureschi era pastor, el ştia amărăciunea şi spunea:
Gheorghiţă aş vrea să mergi cu mine până la dl inspector Gabor, era inspectorul cultelor, pe
zona Sucevei. Am spus că eu ştiu despre ce e vorba. La ce să mă mai duc acolo, vin alegerile,
stau liniştit, dacă aşa îngăduie Dumnezeu, îmi pare bine că am făcut un pas. Şi a trecut timpul
ăla, a stat biserica.
E.U. Deci practic aţi fost îndepărtat din conducerea bisericii pentru că aţi condus lucrările de
la biserică. Şi fratele a încercat…
C.G. Să merg să nu am amărăciune în suflet. A încercat să mă consoleze. Şi fratele Marian a
fost afectat, restul nu au fost, eu am înaintat şi am venit cu propunerea la comitet, fraţilor hai
să pregătim un furnir frumos, de pal, încet încet. Mai am nişte relaţii, şi fraţii au spus da. Să
pregătim material în continuare. Furnirul pentru pereţi când lungim biserica.
E.U. Le lucraţi după un proiect, sau aveaţi senzaţia, aveaţi un architect?
C.G. Aveam un arhitect din Bucureşti, Petrescu. Aveam proiectul, mai greu mergea, dar le
bănuiam. Am mers în combinat, făceau doar furnir de pal, era scump. După calculul lui
Petrescu am dublat, să fie mai mult şi pentru altă biserică şi am ajuns cu nişte prieteni, cu
nişte miere, până la Ocolul Silvic. Mai mergeam pe acolo, vedeam şi paltini din pădure. Au
venit în remorcile respective printre fag, şi s-a prelucrat furnirul, s-a prelucrat 3 baloturi, şi am
fost anunţat să merg să mă duc. Comitetul respinge propunerea mea să luăm furnirul. M-am
întristat, am avut câteva nopţi de insomnie şi mi-a venit ideea, dar Dumnezeu cum l-a salvat
pe Moise, furnirul nu e al meu. E al lui Dumnezeu, şi să îngrijească de el. M-am dus acolo şi
aranjez furnirul şi caut un colţ de depozit la şeful de depozit şi îl duc cu un stivuitor tocmai în
colţ de depozit, la combinat. Şi l-am dat uitării pe acolo, în timp începem lucrările pe
Republicii, n-aveam grija furnirului. Aveam eu un prieten bun, apicultor, dl Butnaru
Alexandru, era un om cu vază în Suceava, avea el o vorba: dl Ghiţă, dacă mor eu nu facem
biserică, dar dacă nu, facem biserică. El era liber cugetător.
E.U. În structura de conducere a Sucevei?
C.G. El era directorul Gostatului de la Vereşti, avea relaţii puternice în Suceava. Avea un post
important, îi mergea bine. Era prieten cu toţi conducătorii. Şi spune: faceţi cererea, dosarul, şi

758
să-l ducem la el. Eu eram plecat cu studii, şi am vorbit de acasă să vb cu fratele Jureschi,
Popescu, să pregătească dosarul, şi să-l ducă la dl inginer, să-l bage la judeţ pentru aprobare.
Nu prea a avut curaj şi n-a băgat dosarul. Când am mai vorbit la telefon, a zis că nu le-a dat
nimic. După 2 săpt, zice: dl inginer e sus pe deal. Duminică a fost înmormântarea, a făcut
infarct, şi a murit. Am rămas aşa, dar eu ştiam că la data de….trebuie să vin acasă să începem
lucrările de demolare interior. Primul secretar mergea în concediu, în luna respectivă era luată
hotărârea să demolăm. Era luată decizia între mine, dl inginer, dl profesor şi dl Croitoru. Unul
aproviziona cu material, am venit cu decizia la comitetul bisericii, deja eram prezbiter, înainte
de revoluţie cu vreun an sau doi. Şi atunci comitetul a căzut de acord să construim, şi am zis,
să cheme conferinţa ca să facem chibzuit, să ne dea sfaturi, a venit conferinţa, s-a discutat.
Fratele Bidiuc şi fratele Dima. Ei reprezentau comitetul conferinţei. A strâns comitetul din
Suceava. A spus că conferinţa nu poate să apară, nici pastorul local, să se implice unul din
prezbiteri. M-am implicat eu, am zis că asupra mea, ca să scutesc şi comitetul, când sunt mai
mulţi e mai greu. Am început lucrările, gândul era sus la Dumnezeu, biserica era unită, se
ruga mereu. Eram sub 100 de membri, dar erau alţii tineri, putere financiara mai puţină, am
pornit prin credinţă. Autorităţile ne-au ajutat, braţe de muncă, fraţi puţini.
E.U. La ce autorităţi vă referiţi?
C.G. Toate autorităţile acceptă ideea să ne lase în pace, să nu ne oprească, în afară de primul
secretar. El era piedica cea mai mare. A venit primul secretar din concediu, şi desigur
informatori au fost şi sunt,şi când finisam lucrarile, turnam placa am fost anunţat că să nu mai
avem telefon în clădire. Fraţii n-au vrut să renunţe. A venit dl arhitect, a întrebat cine e
conducatorul, am spus, cine altcineva decât părintele, pastorul, unde e el? S-a dus la o
înmormântare, era adevărul. Am folosit acest argument, păi din câte ştiu eu şi dvs sunteţi
implicaţi. Şi e nevoie să mergeţi cu mine până la judeţ. Am zis că merg. El spune, schimbă-ţi
hainele , poţi şi să mănânci, eu te aştept, nu mă grăbesc. Am venit pe jos, mergem pe jos. Am
plecat, fraţii au rămas să mai lucreze. Pe drum îmi spune: nu ştiu dacă vii înapoi, de asta ţi-am
zis să mănânci. Am plecat, el dacă nu o venit cu maşina, a tras de timp, când am ajuns primul
secretar avea o urgenţă şi era plecat. Am venit înapoi şi a venit domnul Ot la mine, şi îmi
spune ce mai e pe acasă că mâine ai percheziţie. Mâine vine comisia şi sigilează clădirea de
pe republicii şi să fii la zi cu taxările maşinilor, cu bonurile de materiale. A spus că mă ajută,
vorbeşte cu dl Croitoru să-mi facă un tabel cu maşinile, taxările să fie anexate, numai îţi aduc
caietul să fie la zi. Că asta cauta ei prima dată, mi-a adus caietul. Am luat asupra mea totul.
Am încercat, la 11 şi jumate seara vine el cu maşina la poartă. Era cu Iacob, vicele de la
municipiu. Era şi un pic băut. Am conlucrat în apicultură, eu i-am îngrijit un pavilion, nu se

759
face percheziţie, dar să fie pregatită toată lumea, şi comisiile să fie atunci, să ştie şi conferinţa.
Actele erau pe ei, ei erau cei ce au închiriat spaţiul respectiv. Am zis că mă duc mai devreme,
poate mă întâlnesc cu fraţii. M-am dus bucuros, m-am rugat la Dumnezeu, am văzut maşina
fratelui Bidiuc, bucuros să schimb câteva cuvinte, când mă duc la partea de vale a clădirii,
erau toţi şefii, şi de la judeţ, nu mai aveau răbdare, mă aşteptau. Cum să procedez ca să rămân
în picioare, să mă întăresc, i-am salutat pe fiecare, unii zâmbeau, erau 18 persoane din judeţ,
în afară de 3 securişti şi sectoristul şi după aceea am terminat de salutat, sectoristul mă
prezintă, e dl Coajă. Am văzut că vine unul în spate, unul în lateral, mă iau la întrebări, când
am început lucrarea, autorizaţia şi materialele, bonuri şi utilajele. Taxele. Scot şi le arăt. Pe
data de… am început…am mers cam până la jumate din raport şi s-au plictisit, au spus că
ajunge, nu mi-au luat nici un act, nu m-au întrebat de taxări nici de material, că au văzut că e
pregătit la zi. Mi-au spus: ai umblat la construcţia unui local public, este puşcărie până la 10
ani, şi nu ai nici o şansă, şi amendă îţi dă, pe numele tău, era destul de mare, eu nu ştiam
scopul amenzii, dar pe urmă am fost informaţi să nu o plătesc că intru vinovat. Orice ţi-ar
face, să nu plăteşti amenda. Mi-au spus să o plătesc în 24 h că se reduce la jumate. Şi mi-au
spus să coboare Dumnezeu din cer şi de amenda asta nu scapi. Şi atunci a început discuţia,
între conferinţă şi ei.
E.U. Domnul Bidiuc ce atitudine a avut în perioada asta, v-a apărat, v-a ajutat?
C.G. Fratele Bidiuc când a văzut situaţia creată i s-a propus o variantă, să renunţe la clădire, şi
ei renunţă la dosar. Şi cu lacrimi în ochi a acceptat, iar fratele Dima a spus că gestiunea e la el,
faceţi ce vreţi cu tovarăşul Coajă, eu nu renunţ la clădire, nu pot să rămân cu o biserică pe
drumuri, şi vreau să funcţioneze biserica în continuare. Fratele Bidiuc a tăcut. Tovarăşul
Coajă va suporta rigorile legii, cum veţi voi. Dar noi ca conferinţă nu renunţăm. Eu eram
prieten bun cu fratele Dima. S-a încheiat procesul verbal, s-a sigilat clădirea, mi-a dat
amendă, am semnat procesul verbal biserica era neimplicată, doar eu singur, şi fraţii au plecat
la conferinţă, şi eu atunci am rămas cumva încrezător în Dumnezeu dar amărât în sufletul
meu, m-am rugat şi mi-am adus aminte că am prieteni creştini, se apropia weekendul, unde ne
adunam sâmbăta. M-am dus la ei, le-am istorisit, imediat s-au adunat, vineri seara veniţi şi vă
adunaţi aici. Şi am întrebat fraţilor care sunt pretenţiile dvs, frate Coajă, pretenţiile noastre
sunt să ne îngăduiţi să intrăm şi noi în timpul solemn de rugăciune să ne rugăm pentru voi. Vă
facem curăţenie, ne-am mutat acolo, iar când Dumnezeu a rezolvat problema să ne invitaţi şi
pe voi la construcţia voastră nouă. Ne-am adunat acolo, eu eram chemat la primărie în fiecare
zi, ţineam cont de zile, 21 de zile am fost torturat fără să ia nici o atitudine, să ne ajute. Numai

760
ameninţări. Judeţul a dat primăriei autoritatea să rezolve problema noastra. Eu să plătesc
amenda şi să continui dosarul.
E.U. Deci la primarie v-au somat să plătiţi amenda.
C.G. Da, şi mă torturau puternic. N-am fost lovit dar ameninţat puternic, şi pe urmă între
timp, eu am auzit că a venit un prieten de-a lui Butnaru, care murise. Dl Corduban, era cam
cum este acuma Flutur. Avea un pic de putere. Mă rog la Dumnezeu şi merg la el, el ştia deja
ce se întâmplă, a fost plecat în Germania, a lipsit, nu aveam nici o intervenţie. I-am istorisit
tot, a zis: trenul a plecat şi l-ai pierdut, Arcade e pe deal, şi îmi pare rău dar ce să-ţi fac. El a
spus, Arcade a fost un băiat bun, cel mai bun prieten al meu, trebuie să mă implic pentru el,
orice ai eu intervin pentru tine, eu trec de partea bisericii adventiste din Suceava, nu ca
credincios, ca să vă apăr. Bine că nu ai plătit , că erai vinovat. Eu vreau ca biserica din
Suceava să fie nevinovată. Am spus că mă torturează puternic cu amendă. Ai procesul verbal
la tine? Da. Dă-l încoace, lui Iacob eu i-am dat pâinea, şi stau eu de vorbă cu el, că pâinea se
poate şi lua. Am fost chemat din nou la Iacob şi mă întreabă ce am căutat la dl Corduban, păi
ce am nevoie. Dvs mă îngropaţi de viu, aţi săpat o groapă pentru mine şi acuma daţi ţărână pe
mine, şi nu mai pot suporta. Vreţi să trăiţi dvs, cu ochii plini de lacrimi, am copii, nu vreau să
vă las să mă îngropaţi de viu. Eu cred că în convingerea dvs credeţi că există un Dumnezeu şi
vă vine rândul şi dvs, aveam 21 de zile de tortură. Şi plângeam, curgeau şi din ochii lui. El
tăcea, am terminat de spus, a încercat să vorbească dar nu putea, la un moment dat a spus du-
te acasă, că am să fac tot ce e posibil să te ajut de azi înainte. Am mers acasă, am primit
telefon pe data de …să vin, a anunţat şi conferinţă la ora 7 dimineaţa că se va întruni consiliile
judeţean şi municipiu, şi va hotărî problema noastră. Ne-au spus că avem 3 locuri de ales, pe
Republicii nu se mai poate, e primăria, suntem noi, nu e bine. Pe str. Şt O. Iosif era un loc, nu
era bun, era îngrămădit. Mai sus la două străzi spre bazin şi strada Vişinilor. Iar eu ceream pe
Republicii, şi dacă nu pe Dragoş Vodă, unde e biserica baptistă. Nu mergea acolo. Şi fratele
Dima era venit cu o zi înainte, a întrunit comitetul şi s-a luat decizia să cerem pe str. Şt. O.
Iosif. Eu nu am fost pentru, am fost amărât, în cel mai rău caz pe str. Vişinilor. Unde ceream
noi cu parcela respectivă era trecută în schiţa oraşului o joacă de copii, şi până în final ne-a
spus că nu putem face biserica în locul de joacă. Fratele Dima s-a culcat aici, la 7 trebuia să
fim la judeţ, copiii şi soţia în dormitor, eu m-am rugat la Dumnezeu, şi m-am întins pe pat şi
am adormit. Şi am visat casa aşa cum este ea. În locul care este, noi ceream mai la vale, am
visat-o aici unde e acum, plină. Trebuia să fie făcute anunţurile, am mers eu, eram foarte
obosit, dar dacă nu vreţi mă duc eu. M-am pornit pe holul spre amvon, am mers un pic, am
auzit o voce, fii atent ce anunţuri faci că în partea dreaptă e comitetul judeţean şi în partea

761
stângă comitetul de la municipal. Şi nu am putut urca amvonul şi m-am trezit, era ora 7. Noi
trebuia să fim la judeţ. Şi atunci am ciocănit în uşă, fratele Dima dormea. El a zis, ce s-a
întâmplat că te vad vesel? Zic, s-a aprobat pe strada Vişinilor, am visat casa mai sus pe stradă.
Ne-am pregătit şi am mers, când am ajuns la poartă, delegaţie din partea bisericii, au zis că s-a
terminat şedinţa, mergeţi la dl inspector Gabor şi vă comunică el. A mers, şi ne-a spus, că am
întârziat, de ce? Ne-am scuzat noi, şi zice, s-a aprobat pe str. Vişinilor fără nr. Unde vreţi voi,
am mers mulţi ani, biserica terminată pe str Vişinilor fără număr. Am venit, am mulţumit lui
Dumnezeu, mi-a spus frate Gheorghiţă, eu plec la Piatra Neamţ, acolo e ordin de demolare,
dat prin justiţie. La Suceava văd că lucrează Dumnezeu, vrei să se împlinească visul, încrede-
te în Dumnezeu şi eu mă rog mereu pentru tine, ne-am îmbrăţişat şi a plecat. Dacă mai trece
fratele Bidiuc mai discuţi cu el, şi am mers înainte ca să începem să ne dea autorizaţia. Era o
problemă, autorizaţia pe biserică nu se putea da. Trebuia aprobarea Bucureştiului, şi se ştia
precis că acolo se înfunda, mi-a dat autorizaţia pe numele meu, dar nu aveam terenul, au dat şi
pe sora care avea terenul, am mers…
E.U. Ce teren aţi cumpărat? De la o altă persoană?
C.G. Pe terenul lui sora Rac, necazul era că sora Rac ţinea parcelele respective dar mai la
vale, dar la cadastru, erau înregistrate la deal unde am construit. Aici deţinea dl inginer Negru
terenul. Era schimb de terenuri dar nu ştiau. Când porneam construcţia, cu toate că aveam
cumpărat şi donat. Ea deţinea la vale, şi la cadastru era înregistrat unde e biserica. Ca să nu fie
probleme, Negru vroia nişte bani, nu prea mulţi, inginerul spune, dl Ghiţă, am discutat cu el,
daţi-i o sumă de bani şi începeţi lucrările. Şi am dat la dl Negru, am început. Puţini eram, am
început toamna, în 1989. Înainte de revoluţie. Săpătură, noaptea, ziua, toată lumea lucra.
Venea fratele Ungureanu, zicea să-i dau ceva mai greu. Într-o dimineaţă, dl Croitoru ne-a mai
trimis nişte material, eram implicat la o lucrare grea. Dacă acolo am fost întrerupţi, acolo era
mai uşor, arhitectul mai dă unele detalii, noaptea venea şi vedea cam cum o mers, într-o
dimineaţă mergeam îngândurat, cum să fac, îmi trebuiau 1000 de panouri, ca să torn betoane.
Şi la un colţ, scria Trustul de construcţii, am intrat, la secretară, am zis că vreau cu dl director,
şi intru la el, el îmi spune, domnule ce frumos se lucrează la voi, am trecut o dată cu maşina.
Am spus că problema financiară, şi meseriaşi, dvs aveţi panouri gata confecţionate, noi ne
necăjim. Zice, dl am comandă de 1000 de panouri la vale, du-te şi ia-le, zi că am zis eu. Am
mers la vale la dl Gheaţă, şi îmi spune, am două maşini, şi spun, dl Gheaţă aş vrea să merg
înainte că nu vreau să las oamenii. Am luat-o pe cărare au venit şi panourile, 700 erau făcute,
atât mi-a dat. Am început cu spor să mergem înainte. Aveam pe dl director Adomniţei, am
luat materialele prin dânşii, dădeam o diferenţă dar era mai ieftin, la el mai luam să plătesc şi

762
în timp, am început betoanele, de multe ori el mă asculta. Am înaintat şi am şi plătit. În
timpul revoluţiei îmi mai trebuia că am adus panouri jos, îmi trebuia pentru turnat beton. El
umblă cu nişte haine pentru pază, am zis daţi-mi acuma dimineaţă două cifaroane. Ascultaţi-
mă pe mine, daţi-mi 2 cifaroane şi nu mai staţi azi aici plecat la primărie. Şi discutam pe
urmă. Şi eu aş dea foc. Dar se pot folosi, mie daţi-mi cifaroanele să ajung dimineaţa că pe
urmă nu-mi mai trebuie şi dvs plecaţi la primărie. După ce am ieşit de acolo, am trimis omul
la primărie, la ce l-am trimis. De multe ori, ei erau aşa de…mă rugam la Dumnezeu, spuneam
nişte cuvinte care nu erau ale mele, fratele Jureschi îmi dă telefon, că s-a dat un decret,
sâmbătă avem cina. Eu mă lupt cu construcţia, dvs problemele spirituale iar eu problemele
administrative. Ne adunăm deseară.
E.U. El ce v-a zis de un decret?
C.G. Să nu se întâlnească mai mulţi de 2-3.
E.U. Reluăm interviul.
C.G. I-am spus directorului, luni dimineaţă eu o sa vin la dvs, am să vă găsesc cu geamurile
deschise, şi dacă mă invitaţi, vin, şi îmi daţi beton cât vreau. Şi decretul care s-a dat ca să nu
ne întrunim, a picat, ne-am adunat.
E.U. În noua construcţie?
C.G. Nu, pe Mereuţă.
E.U. A, deci dl Jureschi a spus că nu vă puteţi întruni acolo, nicăieri.
C.G. N-am stat la casele noastre, a picat decretul şi luni dimineaţa am mers, el era la geam, şi
zâmbea. Cât vrei? 100 m? Că eu plec şi ştiu eu cine vine să-ţi mai dea. Eu sunt vice la
primărie la municipiu. El era bucuros. Atunci am ajuns la convingere că Dumnezeu a
intervenit că omul respectiv cu orice risc ne-a ajutat mult că putea să îl bubuie şi pe el
partidul. Vreau să revin la furnir. Fratele Marian, a dat telefon să se intereseze de furnir, dar i-
a spus că bate vântul şi că nu se mai lucrează. Dar eu am avut o discuţie cu el înainte, şi i-am
spus furnirul dacă nu s-o luat nu e comitetul de vină, că dacă treceţi de partea binelui furnirul
era luat. Şi el nu îndrăznea să nu mai spună nimica, se simţea vinovat. Şi spun, ne pare rău
după furnir, am zis cum, că noi avem ceva în combinat. Nu e acolo, bate vântul. Nu contează,
noi avem pregătit furnirul care nu aţi vrut să îl luaţi. Dumnezeu a avut grijă de el. Eu aşa am
crezut. Mă duc la desfacere, când ajung acolo, ce m-o făcut cu ou şi cu oţet. Cum nu l-ai luat?
Nu a ajuns nicăieri, e prin depozit. Daţi un telefon, a dat un telefon, m-am dus în colţul ăla
unde ştiam eu, praful gros pe el, nu l-a văzut nimeni. Furnirul era tot. doamna este aici. Nici
acte nu erau pe el. Mă duc la desfacere, mi-a oferit scaun să stau, a spus că Dumnezeul
nostrum a făcut o minune. Ai bani? N-am bani. A sunat la domnul Petruc, la cooperativa

763
unirii de pe str. Traian Vuia şi îi spune dl Petruc în câteva minute vii cu o maşină mare şi cu
cecul. Urgent. A venit, a discutat, dl Petruc, ţii la ochii din cap? Să nu te atingi de furnirul
ăsta, e al bisericii îl iei îl lucrezi, faci plăcile, acum încarci şi duceţi, îl depozitaţi. Am ajuns la
cooperativa Unirea, l-am dat jos, a fost dat telefon, sus erau birourile, să mă duc să iau actele
la Fălticeni la fabrică, acolo se făcea palul, azi trebuie să mergi. Dau telefon la dl Croitoru, am
nevoie de un tractor cu două remorci, aştept, de urgent trimiteţi-mi, am un prieten şi agăţăm
două remorci şi vine după tine, am plecat, actele erau făcute, până seara când am venit era
venit şi palul. Şi s-a lucrat acolo, ce vedeţi în Suceava şi în Pătrăuţi.
E.U. Ăsta e cel cu care e placată biserica în interior.
C.G. Da, de paltin, la 2 lei 80. Luat şi cu reducere. Deci a intervenit şi oamenii din afară.
E.U. În cât timp s-a construit biserica?
C.G. Am început septembrie, în primăvară am intrat la demisol, până spre toamnă a fost gata.
Într-un an.
E.U. Câte locuri are biserica?
C.G. Are demisolul, care are şi grupurile sanitare şi spaţiul pentru cină, nunţi, bucătărie, se
urcă la parter, intrarea şi locuinţa pastorilor, la etaj sala mare, deasupra balconul cu vreo 200
de locuri, jos mai este camera comitetului, apoi 2 camere copii, apoi o cameră mama şi
copilul, cam astea sunt spaţiile. Sunt încăperi suficiente ca să ne desfăşurăm activitatea. O
durere în suflet am, că nu este plină, cum am visat-o. Şi oraşul este mare, să ajute Dumnezeu
să existe unitatea din timpul construcţiei şi să se adune sufletele care sunt pe la alte biserici.
E.U. Vreau să ne întoarcem în acea perioadă, dincolo de construcţie, aveaţi libertate să faceţi
evanghelizare în felul în care făceaţi asta? Aţi avut probleme cu autorităţile pentru colportaj
sau alte?
C.G. Chiar şi în timpul de atunci, persecuţia nu va fi legală, depinde de credincioşi, dacă ei
sunt în relaţii bune cu autorităţile şi cu oamenii, deci ei înţeleg, că de exemplu, Piatra Neamţ a
avut o hotărâre pt demolare. Şi când or auzit nouă ne-au schimbat autorizaţia, că orice s-ar
întâmpla să nu poată justiţia să ne facă nimic. Şi atunci ne-au dat autorizaţie numai pe numele
meu, a specificat că edificiul este pentru biserica adventistă şi a avut o dorinţă, ca autorizaţia
să fie legalizată prin notariat. Orice s-ar întâmpla, v-am scos de acolo odată, acuma să nu se
mai întâmple o catastrofă, mergi la notarul de stat, şi legalizează autorizaţia. Am mers la el şi
el a spus, dle i-ai umplut de bani pe ăştia. Nu le-am dat nimica, lor le convine, dar eu pe ce
bază îţi legalizez eu, întâi trebuie să te întâbulezi cu terenul şi mulţi paşi. Şi când mi-a spus
asta, am avut o amărăciune în suflet şi m-am rugat Doamne nu ştiu ce să spun, vb tu în locul
meu, spune tu ca să rezolve problema că eu am fost oprit de autorităţi, nu mai mergi cu

764
construcţia. Eu nu mint, ce să spun bisericii, de ce opresc construcţia, că ne-aţi anulat
autorizaţia, de pe str. Vişinilor. Nu se poate retrage, dar se anulează. Şi noi am anulat-o. În
prima şedinţă de consiliu o rezolvăm, până atunci stai pe loc 2 săptămâni. Nu pot sta, merg
înainte. Înaintez cu construcţia fără autorizaţie, am înaintat. Apoi ne-au emis autorizaţia, nu
mai trebuia notarul să se mişte să mă înregistreze la cadastru, erau nişte probleme cam grele.
De aia nu vroia să le facă. M-am rugat la Dumnezeu, m-am ridicat în picioare şi am spus: dl
notar aveţi 3 variante: prima, este să treceţi de partea lui Dumnezeu şi să finisaţi actele, a
doua, dacă sunteţi fricos, luaţi-vă un concediu şi lăsaţi pe Dumnezeu să aducă omul lui să
rezolve problema. A treia, declaraţi război lui Dumnezeu şi luptaţi-vă cu el. Departe de mine
să cred că dvs faceţi aşa ceva. El a rămas mirat, nu spunea nimic. Mai îngăduie-mi trei zile să
studiez legea. După două zile am primit telefon să mă duc să semnez actele şi le-a legalizat.
Am primit autorizaţia care a fost înţelegerea că autorizaţia respectivă să stea la fratele Dima,
orice se întâmplă cu mine să nu o am eu. Eu eram ca constructor, el era cu hârtiile. Ceva
important, când ne-am despărţit de fratele Dima, fraţii au venit, în scris n-avea fratele Dima
nimica, şi a spus: eu merg pe la Piatra Neamţ, la 12 primeşte documentaţia noastră la rapid,
ieşi la mecanic şi o iei şi te prezinţi mâine la prim–secretar să o semneze, la Stoica. Când s-a
supus la vot majoritatea a votat pentru să autorizeze. Trebuia semnătura lui, fratele Dima nu
putea veni. Am mers la Gabor. A spus nu, are o mutră respingătoare. Lasă că merg eu. Şi
dimineaţa la 7 m-am prezentat sus la etaj să merg la prim-secretar, mă rugam la Dumnezeu
dar cam eram aşa fricos. Şi observ o mănă pe umăr la mine, era venit dl Cordoban, de ce eşti
trist? Ai spus că Dumnezeu e de partea voastră, hai că te ajut şi eu, nu eşti singur. Am ciocănit
în uşă am intrat, Stoica lipsea şi era dl Moraru. Şi mă cunoştea deja, ne-a luat actele, nu s-a
uitat în ele, a pus ştampila, a semnat, şi a spus spor la treabă, doamne ajută. Şi am spus ce
neîncredere am avut eu şi cât de simplu a rezolvat el. 431
Viorel Dima „ D.V. Biserica funcţiona din punct de vedere juridic în casa unui particular,
Lazarov îl chema, aici situaţie inconfortabilă a comunismului, casa era cumparată de biserică
dar nu se puteau face actele, am reuşit să fac actele până la urmă. Ne-a prins Revoluţia cu ea
în construcţie, 1978-1979. Casa a fost cumparată de la un membru al nostru, evreu de
naţionalitate, nu ştiu cât era de credincios, dar a fost cumpărată de câteva ori. Nu s-au putut
face actele, dumnealui a spus: “plecaţi din casa mea, dacă vând casa iau mai mult pe ea”. Au
mai negociat, a mai primit o dată o sumă pe ea, până am ajuns eu la conferinţă se ştie că
fusese plătita de trei ori, de fiecare data cu adaos. Tranzacţia revenea pe agendă. Biserica

431
Interviu cu Coajă Gheorghe

765
trebuia să suporte neavând unde se duce. La un moment dat am zis să rezolvăm problema
proprietăţii, nu am găsit înţelegere. Conferinţa a spus într-o zi, să încerc. Am fost la Suceava,
am rugat pe pastor să rezolvăm, era Istrate Vasile. El a spus că merge să îmi arate cabinetul
notarial dar nu intră, că notarul e un tigru. M-am dus, m-a lăsat la uşă când am bătut, era
singur în birou cu nasul in hârtii, îl salut, se numea Anca. Nu mi-a răspuns. Am început să-i
spun ce am de spus, el nu avea nici o reacţie. Am terminat ce aveam de spus, el tot nici o
reacţie. Semna hârtii. Am spus buna ziua şi m-am dus la uşă, am pus mâna pe clanţă, am
deschis, şi zic, domnul notar era să uit o problemă. Am în geantă o carte pentru doamna, nu
pentru dumneavoastră, că ştiu că sunteţi ateu. I-am întins-o cartea, s-a ridicat în picioare, a
întins mâna să ia cartea, a tras-o înapoi, până la urmă a închis-o în sertar şi apoi am vorbit. A
zis că e temător de Dumnezeu, m-a dus la camera din spate, am povestit, că el cunoaşte
problema bisericii, dar că nu se poate rezolva. Du-te la Bucureşti la persoana cutare, spune că
te-am trimis eu, el ar putea să-ţi dea o hârtie care ar putea să însemne o aprobare, dar nu va fi,
şi eu îţi fac actele. Cam aşa se făcea pe vremuri. Am devenit proprietari. Fraţii din Suceava au
vrut să facă amenajări la biserică, au întrebat pe unii, erau în comitet Valeriu Petrescu, şi
Marian Corneliu, el era un cumnat de verişoara, iar Petrescu cumnat de soră, soţia
preşedintelui era sora lui Petrescu. Nu ne întrebau ei pe noi, dar la problemele mai delicate,
mi-au spus şi mie, şi am zis că dacă tot vă apucaţi, mai daţi şi un zid jos…s-au apucat, au dat
zidurile jos, şi au făcut o groapă mare, adâncă de 2 metri. Acolo cel mai implicat a fost Coajă
Gheorghe, prezbiter. Eu am fost faţa oficială, dar el a fost omul care a făcut diferitele contacte
pe care eu le-am putut fructifica. Şi s-au dus cu groapa. Un zid s-a fisurat.
E.U. De fapt ei au început construcţia bisericii cu zidurile vechi intacte în afară.
D.V. Ei nu aveau voie să facă altă biserică, au început cu o reparaţie, am zis să o extindem.
Au încercat să reamenajeze, să păstreze zidurile, dar să facă din ea o biserică corespunzătoare
nevoilor de atunci. Când să se ducă în jos, se aude la primărie că au făcut lucrul ăsta, şi au
spus pericol pentru siguranţa credincioşilor, nu mai au voie să se audă. Realitatea e că îi
deranja pe ei că biserica era în zona centrală. Şi imediat s-a dat dispoziţie să suspende
activitatea la biserică.
E.U. Această dispoziţie cine a dat-o?
D.V. Neoficială, dar a venit de la primărie dar în realitate era plecată de la judeţ. Când au
auzit oamenii s-au urcat în maşină, au venit la Bacău, au vorbit cu preşedintele Conferinţei, au
venit la mine acasă. Am zis că trebuie să o scoatem la capăt cumva. Am început să căutăm
relaţii de a intra la autorităţi. Am găsit unele dar ajungeam doar până la un anumit nivel.
Primul vicepreşedintele Moraru, la Consiliul Judeţean, el mi-a spus, domnul pastor eu sunt

766
prea mic. Dacă reuşiţi cu primul secretar. Nu ştiam cum să ajung la el, a încercat să mă ducă
el, dar nu a putut. M-am dus la primul vice-preşedinte, şi am ajuns direct la primul secretar,
erau în acelaşi corp cabinetele. Aşa a mai închis Dumnezeu ochii, şi am pătruns la primul
secretar. I-am povestit, nu m-a întrerupt deloc, după ce am terminat, a încercat să zică ceva şi
a început să plângă, domnule pastor, Dumnezeu v-a trimis la mine pentru că eu am un timp de
când mă gândesc că trebuie să fac ceva pentru Dumnezeu, şi nu ştiam ce. Aţi venit la mine,
înseamnă că asta trebuie să fac. Nu vă putem da autorizaţie acolo, dar vă dăm alt loc. La fel de
central, bun, şi dumneavoastră apucaţi-vă de construcţie. Faceţi, şi cât voi fi eu prim-secretar
nu se leagă nimeni, faceţi repede. Am plecat de la el, el ne-a spus şi că multe rude de-ale lui
erau adventişti din Ardeal. În felul acesta, faptul că eram adventist a fost un avantaj. La vreun
an şi ceva după ce biserica era deja ridicată, am aflat că de fapt la câteva săptămâni de când
fusesem eu la el, fusese mutat. Noi am lucrat ca şi când aveam spatele asigurat. Au fost
dificultăţi, dar au fost strategii, l-am implicat în realizarea proiectului pe arhitectul şef al
primăriei şi atunci el nu putea să facă mare lucru în a ne aproba, pentru că la culte erau
interdicţii, dar el trăgea semnalul de alarmă, când erau supăraţi şi trebuiau să vină a doua zi la
noi, el ne anunţa. Dacă reuşeam, ne retrăgeam sau stăteam. Omul acesta ne-a ajutat foarte
mult furnizându-ne informaţiile utile şi foarte rapid. În privinţa asta însă, după aceeaa acest
prim vicepreşedinte Moraru, de mai multe ori a sunat pe primar să-l întrebe cum evoluează
lucrările. Mai târziu, întâlnindu-mă cu el intâmplător, mi-a spus că primul secretar îi trasase
sarcina asta, să ne ajute şi să influenţeze pe primar în privinţa aceasta. La vremea aceea nu
putea să spunem aceste lucruri, biserica a perceput că au fost probleme foarte mari. Eu vă
spun acum elementele cheie din tot procesul, dar cum s-a ajuns la primirea acestei încurajări
din partea primului secretar au fost foarte multe probleme.” 432

8.Vizita fanfarei de la „Walla-Walla College” din S.U.A la Comunitatea Adventistă din

Suceava a speriat Securitatea

„Am avut parte de multe schimbări, unele pozitive, de exemplu, deschiderea care s-a produs
pentru acceptarea din partea conducerii statului să vina fraţii noştri din alte ţări. Mai exact, de
la conducerea mondială a bisericii. Aceasta nu era decât o mare ocazie de bucurie. Prima şi
cea mai importantă a fost prima vizită a preşedintelui de atunci al Conferinţei Generale,
Robert Piersen. Noi nu eram în centrul administrativ al lucrării, era la Bacău, cu mulţi

432
Interviu cu Viorel Dima

767
membri. Dar eram beneficiarii apropierii de Mănăstiri şi aproape toţi invitaţii care veneau în
ţară erau duşi la Mănăstiri să le vadă. Suceava era în drum. De fiecare data sucevenii aveau
ocazia să cunoască pe conducători, să asculte cuvintele lor, un cuvânt era ca un serviciu divin,
afluenţa care era la aceste servicii era de neimaginat. Oamenii veneau din multe locuri. S-a
facut un pas şi mai mare, a venit o dată un grup de tineri din America, erau toţi instrumentişti,
deschiderile astea s-au produs după anii 1977-1978.
E.U. Vă amintiţi cine păstorea biserica din acea perioadă?
M.C. Domnul Roşca Emanuel, când au venit studenţii, aproape 40, însoţiţi de domnul Popa
Mihail, care era traducătorul lor, era şi în focul autorităţilor, era o supriză totală, nici o altă
biserică nu mai avusese parte de asemenea vizită. S-a desfăşurat un program muzical după
amiază, nu au încăput toţi, s-au organizat în două formaţii, mi-a zis cineva că de unde era
locaţia bisericii, până la poştă, mai bine de 1 km, cel mai important, că în calea sunetului erau
blocuri. De la poştă a auzit cum se cântă şi a ştiut care este cântarea şi a fredonat-o. Toate
aceste deschideri erau ca şi libertata pe care o are un căţel cu lanţul şi zgarda la gât. Se
cunoştea rosătura la gât. Securitatea era la vedere. Avea sarcina să protejeze aceşti oameni,
aceşti tineri şi să poată duce impresii bune. Aprecierea rostită de Împuternicitul Cultelor de
atunci, un organ al statului care avea menirea să vegheze la respectarea drepturilor noastre,
dar de fapt era mâna lungă a statului care trebuia să ne descurajeze pe toate planurile.
Aprecierea lui faţă de tinerii aceia. Îmi aduc aminte din ziare, aspect tinerilor din Occident, cu
plete, lăţosi, dar văd că ceea ce prezintă ăştia e cu totul altceva, e adevărat, dar e civilizaţie.
E.U. Cum îl chema?
M.C. Nu mai ştiu, dar îmi aduc aminte. Ce este bine este că nu era un om foarte activ şi îşi
făcea datoria mai mult când trebuia. Dar şi el avea şefii lui, domnul Gălan. Şi el avea şefii lui
si trebuia să raporteze. Şi nici nu poţi să crezi că dânsul ne-ar fi simpatizat în vreun fel. El era
cu convingerile lui, noi cu ale noastre. Dar nu se putea abţine să nu remarce anumite aspect
pozitive. Îmi vine ceva în minte. Atunci a trebuit să o fac eu pe gazda când a venit. Mi-a
spus, vă apreciez că dintre toţi sunteţi cei mai civilizaţi. Ce vreţi să spuneţi? De curând am
avut un incident la Rădăuţi, când în cimitir a fost concomitent o înmormântare de creştini
ortodocşi şi de creştini penticostali. Şi penticostalii au fost în stare să îi tragă ăe oameni de
mână să meargă să asculte predica de la înmormântarea aceea, unii mai fără personalitate au
acceptat. Şi atunci s-a trezit supărarea din tabăra ortodoxă, s-a produs o încăierare, care a

768
trebuit să fie calmată de organele de ordine. Nu am nici o intenţie să pun într-o lumină
nefavorabilă, dar apreciau credinţa ţinută cu sinceritate. ”433
[…]„ Sigur că îmi amintesc, chiar şi un amănunt foarte interesant. Nu era doar un cor, ci
negrii din Walla-Walla au venit cu o fanfară care se auzea foarte tare, şi din cauza faptului că
geamurile nu puteau fi ţinute închise deoarece era vară şi era cald şi biserica fiind amplasată
pe str. Republicii din Suceava, foarte aproape de judeţeana de partid, autorităţile au fost
deranjate de muzica produsă de această orchestră, de mulţimea de oameni care a fost atrasă de
acele sunete, şi ţin minte că inspectorul de culte de atunci, Galan, a venit şi a întrerup serviciul
divin şi l-a luat la rost pe pastorul nostru de atunci, Roşca Emanuel. Mai mult decât atât, în
după amiaza acelei zile, împreună cu întreaga comunitate şi cu orchestra în frunte, am mers
mărşăluind prin centrul oraşului către cetate, înconjuraţi de un cordon de miliţieni sau
securişti foarte stresaţi, însă îmi amintesc că eu şi Mitruţ, unchiul tău, la un moment dat, când
am ajuns la cetate, ne apropiam ostentativ de cordonul de miliţieni şi le râdeam în faţă, era o
formă copilărească de a simţi că nu le convine ce facem, dar nici nu pot să ne facă nimic.”434

9.Securitatea din Suceava a chemat în anchetă toată comunitatea adventistă din Suceava
în anul 1962, inclusiv pe credincioasa nevăzătoare, Ducec Aurelia. Ofițerii de Securitate
nu au racolat în acel an, niciun informator

Marian Corneliu:„Am venit în Suceava în 1961. Destul de repede, adică peste un an,
Securitatea a organizat o acţiune despre care n-am auzit niciunde. Întreaga comunitate, cu
excepţia a 3 persoane plus familiile lor, toată lumea a fost invitată la cercetări. Erai chemat,
prelucrat 15 minute, îţi oferea nişte informaţii, toate cu tentă negativă despre ce se întâmplă
între noi, de exemplu ,Biblia vorbeşte despre atitudinea în îmbrăcăminte a femeii, în situaţii în
primul secol din Corint, cu acoperirea capului, textul e uşor de înţeles dacă ţinem seama din
contextual cultură, dacă îl scoatem din acest context înţelegem greşit. Ei aveau raportori şi
căutau să impresioneze cu atotştiinta lor, să nu te încumeţi să nu ne spui adevărul, că există
text de lege că trebuie să declare tot ce e corect. După această perioadă de impresionare,
urmau întrebări în legătură cu una din cele trei persoane, toate erau structurate către creerea
dispoziţiei tale că să spui ceva defavorabil despre omul acela, cine nu are defecte. Este ca şi
cum ţi-ar cere să scoţi rufele din familie şi să le speli în public. În orice colectiv există
punctele negre. Şi cam asta a constat ancheta. Majoritatea oamenilor erau oameni cu pregătire

433
Ibidem Marian Corneliu
434
Ibidem Valeriu Petrescu

769
şcolară puţină. Acolo era locul unde trebuia să-ţi fie frică, unii s-au mai pierdut cu firea. Au
mai spus câte un lucru. Toate lucrurile erau adunate pentru că la următorul să aibă şi mai mult
material. Era stabilit că n-ai voie să spui nimănui, nici soţiei. Trebuia să-i dai garanţia că unii
spuneau din start: eu nu pot să ţin secrete, eu vorbesc totul cu soţia. Se acordă un grad de
libertate, cu soţia dar nu mai departe. Ei ar fi vrut ca această metodă să fie eficientă.” 435

9.1 Securitatea a încercat să o ridiculizeze pe nevăzătoarea Aurelia Ducec punând-o să le

cânte imnuri religioase. Credincioasa adventistă le-a citit securiștilor din Biblie prin
sistemul „Braille”

„Experienţa mea, cum am fost eu cercetat. Dar înainte, ceva care mi se pare culmea.
Printre membrii de atunci era şi o soră oarbă, Ducec Aurelia. O femeie dulce, soţul ei nu
făcuse legământul prin botez, dar a venit mai târziu, avea şi el probleme cu serviciul, şi a
promis că atunci când va ieşi la pensie va avea şi el tăria să intre în rândurile
credincioşilor. Era o familie excepţională, nu ne simţeam aşa bine ca la ei, niciunde. Era
sărăcie, ne mai ajutăm, era locul cel mai plăcut de întâlnire, era un pian, doamna
Aurelia era cântăreaţă bună, ne rugam, cântam, o iarnă îmi aduc aminte, a nins
continuu şi s-a depus zăpada de jumătate de metru. Am simţit plăcerea cu soţia să
plecăm acolo, am traversat multe zone de zăpadă, şi am ajuns acolo şi am avut o mare
bucurie. Ea a fost chemată la securitate, într-o sâmbătă. Nu putea veni singură, a venit
însoţită de o tânără, ancheta s-a desfaşurat interesant, când a văzut cel care era
desemnat pentru anchetă, cine este doamna, că ea a ştiut pentru ce e chemată, a venit cu
o evanghelie după Matei, scrisă în Braille. Atunci atacurile au devenit altele, n-au putut
să nu fie de bun simţ cu ea, au întrebat-o cine este, cum s-a întâmplat că e oarbă, dacă
are copii, cum i-a crescut. A fost o demonstraţie de umanitate, de bun simţ şi de iubire
omenească şi din partea lor. Aflând că ea cânta, a invitat-o să le cânte ceva. Le-a cântat,
le-a citit din Evanghelie. Cred că interviul ei a fost cel mai lung, cu excepţia. Din câte
ştiu ei nu i-au luat declaraţii în scris. Să revin la experienţa mea, ancheta a durat preţ de
o lună şi ceva. Am fost invitat printre primii, dar eram foarte ocupat la serviciu, şeful lipsea
mult din şantier, eu rămâneam cu toată gospodăria, şi am explicat că dacă ar putea să mă lase,
să vorbesc şi cu şeful, aveam rugămintea să aibă înţelegere. Şi am ajuns să fiu printre ultimii,
am primit un telefon într-o marţi, nu se mai putea amâna, obligatoriu, joi la ora 16 trebuie să

435
Ibidem Marian Corneliu

770
veniţi. Era ziua mică, în 1962. Mâncam la o doamnă în oraş, şi urmare solicitărilor la serviciu,
eram obosit, întotdeauna simţeam nevoia să mă odihnesc jumătate de oră. Am ajuns la poartă,
a venit domnul care făcea anchetă, m-a preluat m-a dus într-o clădire mai modestă, mai
şlefuită, care era o construcţie simplă, bună , un culoar central cu camera de o parte şi de alta.
Erau două mese , a lui şi a mea, m-a rugat să îl aştept puţin că are de făcut ceva, a aranjat nişte
hârtii, şi deodată ca şi cum ar fi fost o surpriză pentru el, a spus că a uitat că trebuie să meargă
la şeful său. Era o tehnica să te lase singur, să fierbi. Eu eram aşa torturat de oboseală, urmare
şi obişnuinţei să dorm, am început să mă frământ pe picioare, să mă revigorez, dar după 5
minute de târguieli cu mine însumi, eu pun capul pe masă şi dacă mă prinde dormind, îi voi
explica. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Cred că toate lucrurile sunt conduse de Dumnzeu, am
dormit confortabil cam jumătate de oră. Între timp s-a întunecat, m-am trezit, m-am frecat la
ochi, am aprins şi lumina, şi n-a durat decât 5 minute şi a venit el. Zice, apreciez că vă simţiţi
bine, şi a început. Prima parte am povestit-o, au fost cele două întrebări cum e cu dl Petrescu
şi discuţia din Şcoala de Sabat. Şi apoi mi-a spus la obiect, aş vrea să daţi declaraţii în
legătură cu dl Lazarov, care era prezbiter atunci. Întrebările au fost banale, de când îl cunosc,
cum ne-am cunoscut, dacă am observat atitudini care ar fi contrare intereselor statului, dacă
ştiu de declaraţii defavorabile respectului faţă de autorităţi. Pentru mine răspunsurile au fost
albe. Nu aveam ce spune despre omul acela. Metoda era că te puneau să scrii tu, dar toţi care
au fost la acea ancheta, era interviul, la urmă el formula toate întrebările şi răspunsurile şi îţi
citea ce a scris acolo şi după aceea erai obligat să semnezi în josul fiecărei pagini şi la urmă.
El avea în faţă un caiet mare studenţesc. Două treimi din pagini erau scrise cu ceva, o treime
era alb, mai făcea niste adnotaţii . Era materialul lui din care îmi punea întrebări, erau multe
file, era foarte documentat şi când aproape să îmi întindă hârtiile să semnez a apărut altă
figură, era mai mare în grad. A intrat în discuţie cu el, cine sunt eu, a declarat adevărul că el
face prozelitism? Zice întrebarea asta încă nu i-am pus-o. Dar l-ai informat că dacă depune
mărturie mincinoasă se pedepseşte cu închisoare? Da. Am aprobat şi eu. Tovarăşe inginer,
cum e cu biserica de la Electromontaj, că avem declaraţii clare că vorbeşti cu toţi acolo, noi
vorbim despre faptul că omul este liber şi dumneavoastră căutaţi să-l înrobiţi? Zic, cred că
informaţiile nu sunt exacte, e adevărat că aproape toţi colegii mă întreabă de ce lipsesc de la
serviciu, nu am cum evita răspunsurile, ăsta sunt. N-aş mai fi coleg cu ei dacă aş minţi. Nu
este adevărat, se adreseaza anchetatorului, întrerupe ancheta, merge acasă, vine peste două
zile şi să se gândească ce–l aşteaptă. Asta a fost o ameninţare gratuită. M-am întors marţea
următoare, mi-a dat hârtiile le-am semnat, şi gata. Toată ancheta aceea, a devenit obiect de
arhivă. În schimb relaţia mea cu domnii de la securitate nu s-a terminat aici, cam peste un an

771
şi jumătate, eram în biroul şefului, care era foarte mult plecat. Era un telefon direct pe care îl
foloseam acolo. Eram la telefon şi vorbeam. Au intrat doi tovarăşi ca la ei acasă. Eu mi-am
dat seama cine sunt, m-am ridicat în picioare am terminat convorbirea şi am fost abordat
direct: sunt colonelul cutare (era un om luminat, echilibrat şi astea erau lucruri care aveau
menirea să te impresioneze, să-ţi dea impresia că sunt oameni în care te poţi încrede, morali,
înţelepţi), domnul locotenent major, suntem de la securitate. Mi-au spus aşa: ne-am informat
despre dvs, avem păreri foarte bune, sunteţi un om cinstit, şi suntem siguri că pe fondul
acesta, nu ne veţi băga pe piste greşite, aş vrea să discutăm. Eu fără experienţă, zic nu, aici nu
discutăm. Zice: va rog să vedeţi ce vreau să vă spun, marţi seara la ora 18 în faţa consiliului
orăşenesc, noi vom fi acolo, dvs trebuie să veniţi la întâlnire, ne vom căuta din ochi, şi când
vom fi siguri că ne-am văzut, noi o vom lua înainte iar dvs nu veniţi lânga noi, ci ne urmaţi.
Aşa am şi făcut. M-a condus în cancelaria unei şcoli, cursurile erau terminate, au intrat ca la ei
acasă, au tras jaluzelele ,colonelul împreună cu locotenentul au stat de vb cu mine cam
jumătate de oră, a vorbit numai colonelul. S-a explicat ce vrea, mai întâi mi-a spus că
apreciază curăţenia din inima credincioşilor în general, dar nu poate să nu observe că pt ei
există pericolul unei atitudini infantile faţă de realităţile vremii, că există atâţia duşmani şi
încă din cei care se ocupă cu problematica religioasă, cei care n-au fost admişi ca un cult
aprobat de stat, care fac greutăţi şi dumneavoastră adventiştilor, şi nouă. Meseria noastră este
să apărăam interesele statului şi să vă ajutăm şi pă dvs să vedeţi anumite lucruri, şi pentru asta
o să-l rog pe dl locotenent să-şi ia timp să vb cu dvs, să vă cunoaşteţi, să vă spună mai mult
decât am putut eu să vă spun, pt că am o altă întâlnire. A plecat. Vreo trei ocazii, acela a
discutat cu mine, ştiam că el doreăte să vorbesc cât mai mult, dar Dumnezeu a lucrat în aşa
fel, m-a ajutat să aflu treaba asta de la cineva, un om cam dezordonat în ale purtării, dar care
avea o vastă experienţă în legătură cu Securitatea. El ne-a povestit f multe lucruri interesante,
şi în acelaşi timp am apreciat o atitudine foarte curajoasă din partea lui. De exemplu, l-au
cercetat pe multiple planuri, el a făcut nişte grave greşeli, şi a permis să o facă pe pastorul, să
mearga în unele locuri, îşi pierduse calitatea de membru al bisericii. A înşelat ceva oameni, a
colectat bani, şi trebuia să plătească. Dar înainte de asta, organele de securitate au văzut în el
un viitor colaborator, l-au întors pe toate părţile, dar totul se poate rezolva foartes simplu,
dacă colaboraţi, nu faceţi lucruri care să păteze conştiinţa, doar ne povestiţi. El a refuzat
categoric. Ei au încercat timp de vreo trei ani să-l racoleze dar n-au reuşit, şi la urmă un
maior care a avut sarcina să discute ultimele cuvinte înainte de a I se intenta procesul, i-a spus
asa: am crezut că eşti un om mai inteligent, dar am constatat că n-ai nici un fel de cap. Uite
acuma, după 3 ani atât eu cât şi tovarăşul locotenent, ne-am pierdut vremea cu tine. Replica

772
lui: nu înţeleg, dumneavoastră eraţi în timpul serviciului,eu mi-am pierdut vremea cu dvs, din
timpul meu am venit, m-aţi certati, ameninţat. Si atitudinea curajoasă a rezultat şi din alte
povestiri pe care... Şi am învăţat de aici că trebuie să vorbesc cât mai puţin, ca să nu faci
eventuale greşeli pe care să le regreţi . Am învăţat că trebuie să-ţi aduci aminte că Dumnezeu
e la cârma lucrurilor. E f greşit să te laşi impresionat de cine sunt oamenii. Am avut şi eu parte
de statutul de ascultător, când a văzut că sunt cam mutalău, mi-a povestit o grămadă de
lucruri, erau de fapt nişte interpretări răutăcioase. El ştia invenţii multe. Toate astea aveau
rostul ca să-mi transmită ideea că fraţii mei nu sunt aşa cum îi cred eu. Eu sunt naiv. Există o
ţesătură de intrigi, un loc periculos unde mă aflu. Eu am ascultat, cam aşa s-au desfăşurat
întâlnirile. Eu nu eram în acord cu el, îi spuneam ce simţeam şi ştiam ce vedeam. A venit ziua
cea mare, când după această perioadă de testare, să vină tovarăşul colonel. Mi-a spus că
impresia s-a păstrat, ca sunteţi un om cinstit, aveţi convingeri personale, le susţineţi, noi
rămânem totuşi care avem încredere în dvs şi vă solicităm colaboarare. Am auzit că a folosit
cineva metoda. I-am spus : tovarăşul colonel, dvs ştiţi cât de mult ţinem noi la respectarea
poruncilor lui Dumnezeu. Biblia este un tot, există cele 10 porunci. La fel de importante sunt
şi alte tot porunci, care reprezintă o explicitare a poruncilor. Esenţa tuturor poruncilor este
iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape. Dvs îmi cereţi un lucru care e împotriva
conştiinţei mele, să vă spun ceva care mă deranjează la cineva. Ori Biblia are un loc special,
acolo vb Matei 18, daca fratele tău ţi-a greşit, vorbeşte cu el, dacă lucrurile nu se rezolvă mai
ia încă un frate şi lămuriţi lucrurile. Dacă nu se rezolvă, atunci în cadrul bisericii să le
rezolvaţi. Eu nu pot merge altfel decât pe linia asta. Da, dar ai duşmani, sunt reformiştii,
duşmanii voştri de moarte, şi pe ăia îi tratezi tot aşa? Hristos nu face diferenţa între
oameni, el spune aproapele tău. Au încercat preţ de jumătate de oră să întoarcă hotărârea
aceasta, am rămas pe aceeaşi poziţie. A trecut la alte subiecte, m-a întrebat cu copiii, cum
procedez, ce cred, daca îi iubesc cu adevărat, pentru că îi privesc de drepturi la educaţie,
pentru că lipsesc. Mi-a spus superior, o să vă mai schimbaţi dvs atitudinea. Sunteţi tânăr,
rămânem prieteni. S-a cam terminat cu asta, relaţia cu ei. A rămas în continuare viaţa de toate
zilele, când din toate părţile ştiam că e situaţia aceasta, că eram caracterizaţi într-un anume
fel. Am avut chiar un coleg la servici, ştiam că nu e un om simpatizat de organele de stat.
acest om era spinul principal de la serviciu. Era subordonat mie şi trebuia să respecte nişte
dispoziţii de serviciu de la mine. Unele îl deranjau, el se revolta, având ameninţări. Eu
răspundeam acelaşi lucru. Erau ofiţeri de Securitate afectaţi fiecărei întreprinderi. Erau
permanent acolo, cu justificarea că apără interesele statului, aplică politica partidului, şi îi

773
spuneam: tovarăşul mă cunoaşte foarte bine, el imi spune ce aude aşa că spune-i dar nu ştiu ce
poţi spune defavorabil. Am şi fost apreciat de Securitate. 436
9.2 Mărturia lui Marian Corneliu cu privire la tentativa de racolare a bunicului meu,
Ungureanu Vasile ca informator al Securității
„Să-ţi povestesc despre tatăl tău. Dacă eu am găsit metoda de a scăpa de colaborarea cu
securitatea, în Matei 18, tatăl tău a avut parte de următoarea experienţă. Era salariat la fabrica
de in.
E.U. Bunicul meu, Ungureanu Vasile
M.C. Da, iartă-mă, nu era calificat, făcea de toate, şi într-o joi a fost chemat la director, erau
3, directorul, omul de la cadre, un tovarăş. Directorul a luat cuvântul: a spus vă cunoaştem
familia, ştim că sunteţi singurul salariat din cadrul familiei, că soţia e bolnavă, ştim ca aveţi
trei copii, am avut faţă de dvs înţelegere şi am suportat ciudăţenia cu lipsa sâmbetei, dar v-am
chemat să spunem că nu se mai poate. Sunt suficient oameni care ar vrea să faceţi serviciile
dvs. Dacă nu răspundeţi ce va întrebăm noi, să întrerupeţi practica de a lipsi, trebuie să ne
despărţim. Tata era o fire umilită, dar un om sigur pe el, a făcut şi puşcărie datoria faptului că
a fost condamnat pt insubordonare, tot legat de Sabat. Sa ruga de director, aţi văzut că sunt
bun. Am văzut. Mergeţi acasă, sfătuiţi-vă cu soţia, ţineţi seama de elementele astea, cu copiii,
cu şcoala, veniţi şi daţi-ne răspunsul, dacă va fi nu, atunci se împlineşte. Cu greu, a trebuit să
părăsească, a pus mâna pe clanţă şi când să iese, tovarăşul ăla care nu îl cunoştea, i-a spus
directorului, eu îl cunosc pe tovarăşul Ungureanu, chemaţi-l înapoi. L-a chemat, l-a aşezat jos.
Acum vorbea securistul, sunt cutare, avem păreri bune despre dvs. Eu vreau să pun o vorbă
bună pt dvs. Dar să inţelegeţi că sunt o grămadă de oameni care vă deranjează, oameni de altă
culoare, care vin pe la biserică. Şi uite ce vă rugăm, când vin faceţi un mic raport, îl daţi
tovarăşului director. Şi acela va ajunge la noi, şi ştim ce se face. Cu greu, bunicul a promis cu
jumătate de gură, joia următoare, este chemat din nou. Tovarăşul Ungureanu, eu am pus vb
bună pt dvs, dar văd că nu vă ţineti de cuvânt, n-aţi adus nimic. N-am adus, pt că nu a venit
nimeni despre care trebuia să dau informaţii. Dar eu nu am vb aşa, am spus să aduceţi urmare
a tot ce se discută acolo în fiecare sâmbătă. Aşa că vă rog dacă vreţi să mai aveţi serviciu,
aduceţi raport cu ce se întâmplă în fiecare sâmbătă. Aţi înţeles da? Cred că bunicul s-a
frământat, s-a sfătuit şi a găsit o soluţie originală, a început să nu mai vină la biserică, când
din săptămână în săptămână, îl întrebau, el tot mereu a tot căutat motive, a fătat vaca, s-a
îmbolnăvit, erau motive reale, dar nu erau chiar aşa importante. Lucrul ăsta s-a întâmplat trei

436
Ibidem Marian Corneliu

774
luni de zile, eram îngrijoraţi că nu mai vine la biserică sâmbătă în iulie a apărut. Fratele
Cotruţa, eram prieteni, îmi spune să vorbim cu el să îl întrebăm ce necazuri are. Aşa am făcut,
am servit masa, am lăsat fetele să se culce, şi noi am mers într-o poieniţă, acasă la fratele
Cotruţa. Ne-am dus şi am început să vb şi în final întrebarea importantă. Dânsul a început să
plângă şi să regrete că s-a întâmplat aşa, că nu poate veni la biserică, a simţit lipsa noastră, dar
aşa a gândit el că ar fi soluţia. Şi bineînţeles că între timp presiunea care s-a exercitat s-a
diminuat şi a mers în continuare. Deci erau metode foarte perfide de încercare de racolare.„ 437

10. Adventistul nonconformist Alexandru Gheorghe din Ploiești, un model de rezistență

și demnitate în fața persecuțiilor pentru Țiplea Ioan și Marian Corneliu

„Apoi a mai fost o împrejurare, când o cunoștință de-a domnului Țiplea, care a avut multe
întâniri cu securitatea, a făcut o vizită pe-aici și ne-a povestit din ceea ce a pățit. Ăsta era un
om foarte curajos. E adevărat că avea el problemele lui cu biserica, un tip mai excentric, mai
puțin serios, dar din ce-a povestit am învățat niște lucruri care au folosit după aceea când am
fost și eu chemat la securitate și s-a încercat ca să fiu racolat. Povestea că la o ședință la
unitatea la care lucra, a fost și el chemat la ședința de bilanț. Erau puțini oamenii care se
înscriau la cuvânt, erau împinși de la spate. El n-a fost împins de la spate, s-a înscris și el. Și
când i-a venit timpul, a repetat mecanic formula așa cum a spus tovarășul director, realizările
obținute sunt importante și așa mai departe și-a existat un moment când filmul și-a schimbat
mesajul. ”Dar”, a spus, ”dacă Dumnezeu nu ne-ar fi susținut, nu ne-ar fi dat sănătate, nu ar fi
fost pace în țara noastră, nimic din ceea ce am realizat nu era posibi!” Cei care aveau datoria
să păzească acuratețea mesajului, au început să strige, să-l amenințe că vine cu oameni dacă se
împotrivește să se pună în scaun jos. El nu s-a lăsat până când n-a vorbit cât a putut. Apoi,
într-o altă împrejurare povestea cum era anchetat la Ploiești. Securistul îl lua, îl băga în
clădirea consiliului...
E.U. Vă referiți la domnul Țiplea?
M.C. Nu, la prietenul acela care ne-a vizitat și de la care am avut ce învăța în relația cu
Securiștii. Îl ducea într-o clădire mai veche și mare, primăria, consiliul popular din Ploiești și-
l plimba prin mai multe camere și pe urmă ajungea într-o cameră unde spunea: ”Uite aici
discutăm! Vezi, măi Alexandrule, că noi știm toate lucrurile și stăpânim totul!” Și ăla:
”Domnule, de ce nu sunteți serios? Ați luat cheile de la administrator, le-ați pus în ordine, m-

437
Ibidem Marian Corneliu

775
ați plimbat prin atâtea camere ca să mă impresionați. Hai spuneți ce-aveți de spus!” Poate cel
mai interesant lucru pe care l-a povestit a fost ăsta: la sfârșit au găsit motiv pentru care să-l
condamne pentru că era bolnav de plămâni, a mers la sanatoriu la Moroieni și acolo a vorbit
despre Mântuire, despre Hristos, despre Dumezeu, fără niciun fel de reținere. Acolo n-au fost
oameni care să-l păzească și să-l rețină și și-a putut da drumul. Dar informațiile au ajuns la
Securitate și când a venit înapoi, l-au luat la întrebări: ”Băi, Alexandru, tu ești nebun? Tu știi
că n-ai voie să vorbești decât în biserică? Prostiile voastre discutați-le acolo, lămuriți-vă unii
pe alții...” ”Păi și eu am autorizație, domnule!” ”Hai mă, lasă că știu eu. Ce autorizație?”
”Ceea ce scrie în Materia,la sfârșitul cărții: duceți-vă în toată lumea!”
La sfârșit,când au terminat socotelile cu el și l-au băgat la închisoare, unul dintre gradații de-
acolo, probabil un locotenent colonel, i-a spus: ”Măi, constatăm că ești un fraier.
Îți merge ție capul, numai că nu-ți merge capul la ce trebuie. Uite, și eu și tovarășul colonel
cutare și tovarășul maior cutare am discutat cu tine, ți-am explicat cum stau lucrurile,te-am
rugat să te orientezi, da constatăm acuma că ne-am pierdut vremea cu tine”.
”Nu înțeleg ce spuneți!” ”Ne-am pierdut vremea cu tine!!!” ”Vreți să spuneți că eu mi-am
pierdut vremea cu dumneavoastră! Dumneavoastră ați fost plătiți. Pe mine mă luați la orice
oră vroiați și mă duceați unde vroiați. Așa că eu mi-am pierdut vremea cu dumenavoastră!”
Lucrurile astea într-un fel m-au ajutat...
E.U. Cum îl chema? Alexandru și mai cum?
M.C. Nu mai știu.
E.U. Era din Ploiești? Cred că știu eu numele lui.
M.C . Dar acestea sunt niște lucruri de mică importanță, care m-au ajutat învățând de la alții.
Cel mai important lucru este că în Biblie Dumnezeu ne-a dat în scris cât de mult ne iubește,
cât de mult ne protejează, cât de mult ne susține și că n-ar trebui să avem niciun fel de griji, n-
ar trebui să ne facem niciun fel de probleme. De altfel, o persecuție în adevăratul sens al
cuvântului nu a fost. A fost o manifestare de a ne speria, de a ne face să tăcem, să ne fie frică
să comunicăm unii cu alții, dar așaca să avem parte de bătăi la Securitate, de alte situații
neplăcute cu adevărat, cel puțin din câte cunosc eu, în Suceava nu s-a întâmplat”438

438
Ibidem Marian Corneliu

776
XVI ETICHETAREA MIJLOC COMUN DE „EXECUȚIE” A MEMBRILOR
ADVENTIȘTI NONCONFORMIȘTI DIN PARTEA SECURITĂȚII ȘI A
PASTORILOR CORUPȚI DIN SISTEMUL CULTIC

1.Teribila poveste a adventiștilor Alexandru Gheorghe și a fiului său, medicul Doru

Emil Alexandru din Ploiești
Una dintre cele mai triste, dramatice și în același timp fascinante povești de viață cu care ne-
am întâlnit în cursul cercetării noastre este cea a adventistului Alexandru Gheorghe.
Acest credincios din comunitatea Ploiești a plătit extrem de scump prețul nonconformismului
pe care și l-a permis să-l afișeze în raport cu conducătorii Bisericii Adventiste, dar și față de
structurile de forță ale statului comunist.
Într-o perioadă de confuzie teologică și de dezorientare morală profundă în Biserica
Adventistă a anilor 1960, Alexandru Gheorghe a fost ușor de etichetat ca fiind reformist sau
având idei reformiste doar pentru faptul că, așa cum explică și fiul său, Doru Alexandru,
acesta a cerut socoteală pastorului comunității locale și conducătorilor Bisericii cu privire la
modul ilegal în care se folosește zecimea provenită din câștigurile membrilor comunității, i-a
îndemnat să nu meargă sâmbăta la școală, nu consuma carne și..poate cel mai important, s-a
opus ideii de a colabora cu Securitatea.

1.Povestea medicului din Ploiești, Doru Emil Alexandru, fiul lui Alexandru Gheorghe439

439
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 2142 vol 4, f 24

777
Fiul lui Alexandru Gheorghe, medicul de familie din Ploiești Doru Emil Alexandru a avut
amabilitatea de a ne oferi un interviu foarte amplu ce cuprinde două povești de viață cu un
destin asemănător.Destinul tatălui și a fiului se împletesc în jurul ideii de nonconformism,
rezistență și credință puternică în justețea respectării glasului conștiinței.

778
Doru Alexandru trăiește un destin „în oglindă” cu cel al tatălui său. A fost persecutat, umilit,
barjocorit, stigmatizat, alături de frații lui, din perioada copilăriei până la maturitate .
Doru Alexandru a făcut închisoare din aceleași motive ca și tatăl său, i-a moștenit același tip
de încăpățânare și rezistență în fața abuzului.
În lipsa mărturiei directe a lui Alexandru Gheorghe ne vom mulțumi să refacem povestea
vieții acestuia prin ochii fiului, Doru Alexandu, care devine „martor cheie” fără a-și pierde
calitatea și de subiect al cercetării noastre la fel de important ca tatăl său.
Vom reconstitui o parte din trecutul tumultos al lui Alexandru Gheorghe și prin intermediul
unor informații, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele acestuia
descoperite în arhiva C.N.S.A.S.
Emanuel Ungureanu:„Stăm de vorbă cu domnul Doru Alexandru. Am înțeles bine?
Doru Alexandru:„ Alexandru Doru Emil.
E.U. Suntem la casa domniei sale din Ploiești. A fost și casa tatălui dumneavoastră sau este
altă locație?
D.A. Nu.
E.U. Domnia sa a fost de acord să-mi acorde un interviu pentru lucrarea mea de
doctorat,”Viața adventiștilor de ziua a șaptea în comunism”. Înainte de toate, foarte pe scurt,
spuneți-mi care este istoria dvs și a familiei care vă leagă de această biserică, când ați
cunoscut „credința” de la cine..
D.A. M-am născut într-o familie de adventiști.
E.U. De primă generație sau erau generație mai veche?
D.A. Tatăl s-a botezat la 17-18 ani, mama la 20, s-au căsătorit când mama avea 21, tata 27.
E.U. E în viață mama dumneavoastră?
D.A. Da, trăiește. Ea îl îngrijește acum pe tata. Noi ne-am născut în Ploiești. Mama era
casnică,tată era salariat, la pompieri. Era șeful pompierilor civili pe județul Prahova. Tata a
fost un autodidact, nu are decât patru clase, dar avea un scris de secretar de primărie.
E.U. S-a văzut în dosar.Un scris foarte coerent, foarte inteligent, chiar și după bătăi.
D.A. Mai puțin corect gramatical, dar caligrafic era foarte bine studiat scrisul.Știți că în
perioada 50-60 se căutau oameni cu o origine socială sănătoasă. Tata avea o origine
extraordinar de sănătoasă: tac-su veteran, la 1916 a luptat la Mărășești în izmene și a omorât
și el câțiva nemți, maică-sa era dintr-un sat, o exploatare petrolieră unde acuma mai sunt vreo
doi, trei oameni. Se numește Sărari. Ăsta era satul în care s-a născut el. Comuniștii au văzut în
el un om cu o origine socială nemaipomenit de sănătoasă.

779
Pasiunea pentru colportaj a lui Alexandru Gheorghe moștenită de la părinți. Amândoi
au fost condamnați la 10 ani de închisoare pe vremea lui Antonescu
Numai că el s-a convertit la adventism, a fost colportor. Nu există comună din județul Prahova
și multe alte comune din județele limitrofe, Dâmbovița, Buzău în care să nu fi fost. A
convertit oameni la adventism. Părinții lui, și mamaia mea și tataia, au fost luați și le-a dat 10
ani Tribunalul sub Antonescu. După care au fost eliberați, după câteva zile, câteva luni. Mai
departe tata s-a comportat exact ca un pionier al adventismului în România.
E.U. Și care sunt principiile în care credea el și pe care le spunea mai departe?
D.A. În primul rând începea cu copiii lui și ai celorlați frați: să nu meargă sâmbăta la școală
că ei pot recupera. Eu, în 15 ani de școală, n-am fost niciodată sâmbăta. Și-am ajuns medic.
Deci se putea.
E.U. Și frații dumneavoastră? Am înțeles că mai aveți un frate și-o soră.
D.A. Încă doi frați în afară de mine și o soră. Toți patru am făcut: liceul la fără frecvență și la
seral…440
Doru Alexandru și sora lui exmatriculați de la Școala Sanitară la intervenția Securității
E.U. Din cauză că ați fost dați afară, așa scrie în dosare.Unul dintre dumneavoastră a fost dat
de la școala sanitară.
D.A. Eu și sora mea. După ce am terminat liceul, am fost dați afară de la o școală postliceală.
Din cauza sâmbetei, ci mai mult din cauza Securității că inițial, în trei luni de zile n-aveam
nicio absență. Și când un căpitan Croitoru de la Securitate a venit și-a investigat care-i situația
noastră școlară, a luat-o pe săraca femeie care era îndrumătoare de practică, cu care aveam
sâmbăta. Nu se ducea nimeni de fapt, dar când s-a luat din urmă, ăștia ne-au băgat imediat
cele 40 de absențe nemotivate și ne-au pus pe drumuri.Am fost și la București, la Ministerul
Sănătății. Am găsit acolo care era Ministru Secretar de Stat, doamna Solomonescu, care era
din Ploiești de fel…
E.U. Nu v-a ajutat nimeni?
D.A. Nimeni. După încă două luni de absențe, în aprilie, ne cheamă Consiliul Profesoral, cu
trei necunoscuți: unul era profesorul de științe sociale din școală și doi lângă el care nu-i
cunoșteam. Și ne-a spus că ne mai primesc la școală dacă ne luăm un angajament că venim
sâmbăta. Noi nu făceam tot anul absențe cât am făcut din ianuarie și până în aprilie.
E.U. Ăsta a fost motivul pentru care ați fost dați afară.

440
Interviu cu Doru Alexandru

780
D.A. Și atunci noi am spus: „Nu, renunțăm!” În perioada aia tata abia se eliberase după cei
șase ani de la Aiud, în 72 se întâmpla treaba aceasta, iar mama era salariată la un spital. Ei au
spus: ”Sunteți majori, știți ce aveți de făcut!” Ne-am dus. Nu că nu ne-ar fi apărat, Doamne
Ferește. Problema era că dirigintele meu mi-a spus: ”Măi, Dorule, știi că e încorporare în
iunie și te ia în Armată!”
E.U. În ce an era asta?

Doru Alexandru pe urmele tatălui…„Vorbești de pușcărie ca de acadele, măi Dorule!”

D.A. 73. Zic: ”Domnule, eu știu că ia în Armată că m-am pregătit de pușcărie de când
am început să înțeleg și să vorbesc”. Așa mi-a spus tata: ”Tu nu faci armată dacă nu te
lasă sâmbăta liber!” ”Păi cum, mă?Vorbești de pușcărie ca de acadele, măi Dorule!”Așa
mi-a zis dirigintele.Asta cred, asta fac….
Am ajuns mai departe, m-au băgat la închisoare, n-am depus jurământ militar. Dar justificarea
a fost că nu jur strâmb că nu pot să ucid.
Am muncit de la 15 ani și vreo 7 luni.Tata era în închisoare, eu eram cel mai mare, eram
întreținător de familie. Așa mi-a fost propus: să depun jurământul și ”dup-aia mai vedem că
te strecurăm, că așa”. Ei vroiau ca unitatea militară în care eram eu să nu se înregistreze cu
evenimente. Era o unitate foarte mare, cu trei batalioane. După ce depuneam jurământul, ne
băga în țară și scăpau.
E.U. În ce loc ați fost?
D.A. În Mangalia, la „heirup”, la geniu. Eu un an am fost amânat până s-a eliberat tata din
închisoare. În 72, în august, când s-a eliberat tata din închisoare puteau să mă ia, dar în 72 am
intrat la școală și ei n-au mai putut să mă ia, însă imediat cum m-au dat afară de la școală, în
73, în iunie eram pe listă, m-au încorporat.441

Argumentele lui Alexandru Gheorghe în chestiunea Sabatului, a vegetarianismului și a

luptei împotriva pastorilor corupți care fură din zecime preluate din Ellen White442

441
Ibidem Doru Alexandru
442
Arhivele CNSAS I 2142, vol 1 f 67-71

781
782
783
784
E.U. Ați spus de convingeri puternice. Convingerile pe care vi le-ați însușit cu privire la
Sabat, mersul sâmbăta la lucru, jurământul, era o învățătură care v-i s-a impus sau ați
înțeles-o că asta este calea lui Dumnezeu?
D.A. Astea sunt întrebări de la Securitate, exact ei le puneau atunci. 443

443
Arhivele CNSAS I 2142, vol 1, 67-70

785
E.U. Da, sigur. Securitatea le spunea părinților că își obligă copiii să nu meargă... De aia eu
vreau să rezolv asta pentru istorie, nu să reiau...
D.A. În viața unui copil amprenta părinților este majoră și cred că pe lângă gena cu care te
naști, dacă nu mai mult de 50 la sută din comportamentul tău viitor o are și educația părinților.
Toți eram niște copii peste medie ca inteligență... Ca să vă dau un exemplu, sora mea n-a avut
medie sub 9,50 niciodată, de la a întâia până când a terminat Facultatea de Medicină.
E.U. Și asta este o moștenire genetică.
D.A. Da, deci ea a terminat facultatea cu 9,85. Eu n-am terminat-o decât cu 8,85, dar am intrat
cu cea mai mare medie, după cinci ani de întrerupere, după trei ani de închisoare, după un an
de pregătire... Cinci ani de la terminarea liceului. Și-am intrat cu cea mai mare medie dintre
toți frații mei.
Frații lui Doru Alexandru au renunțat la adventism pentru a scăpa de persecuții
Cei doi frați ai mei, când au văzut că eu am ajuns la închisoare – ei erau cu doi ani în urma
mea, mijlociul era la doi ani și celălalt la patru ani.
Ei, când au venit la mine la vorbitor, intraseră la facultate. Ei s-au prins unul pe celălalt: ăla
mare a pierdut și el un an din cauza școlii, el a făcut școală generală de 10 clase, care devenise
obligatorie, după aceea a dat diferențe pentru a nouă, vroia să se facă inginer. Și-a pierdut un
an. Ăstalaltul mic a dat diferențele după 10 clase și au terminat unul după altul. Deci cel
mijlociu a terminat cu un an înaintea celui mic, dar ăla a făcut nouă luni de armată. Intrase la
facultate, la Pediatrie în București și s-a gândit că ce rost are să meargă la pușcărie ca Doru.
E.U. Aaa, și-au mai cedat.
D.A. Au cedat, s-a dus și-a făcut nouă luni în armată. A terminat liceul la seral, dar începuse,
din clasa a XI-a, a XII-a, să facă...
E.U. ... să facă alte lucruri pe care le credea.
D.A. Nu, nimic deosebit. N-a fumat în viața lui pe vremea aia sau de băut. Dar, în primul
rând, a început să pună la îndoială Biblia.
E.U. Deci asta înseamnă de fapt că era o opțiune liberă.
D.A. El cu tata a avut niște discuții așa și tata i-a zis: ”Băi, eu știi că pot să te dau și-afară din
casă!” Zice: ”Tată, nu poți să mă dai afară din casă! Du-te și te interesează la a câta parte din
casa asta am eu dreptul ca fiu al tău!”
E.U. Aaa, deci aceeași vână puternică a dat-o moștenire, deci tot genetica.
D.A. Asta a fost cu cel mijlociu. Cel mic a văzut despre ce-i vorba și el și când a terminat
liceul n-a vrut să facă nici cele nouă luni de armată. S-a dus și s-a internat la Voila, printr-o

786
relație, și-a scos o de-asta psihică și a intrat la neîncorporabili la facultate. A rămas să facă
armata după ce termina cei șase ani de facultate, a și făcut-o, în papuci. Se ducea în papuci la
raportul de seară.
E.U. Deci dumneavoastră până la urmă ați făcut cea mai grea dintre copii.

Doru Alexandru supărat că a fost scos din închisoare cu 12 zile mai devreme de
termenul de ispășire de 3 ani...

D.A. Trei ani am făcut, asta-i nenorocirea. Mi-au dat drumul cu 12 zile mai devreme, a
fost un decret în 76. Și mi-a părut rău pentru alea 12 zile că vroiam să le fac să ies în
termen, nu să mi se dea așa... Pe urmă, în 77 au fost șterse și antecedentele penale că s-a dat
o amnistie generală pentru cei până la cinci ani.
E.U. În închisoare, cum ați reușit să rezolvați cele două probleme mari: ieșirea la instrucție
sâmbăta și mâncarea de porc.
D.A. În armată n-am avut probleme, mai primeam pachete, mai aveam bani, mă duceam și
cumpăram, mergeam la bucătărie ne făceam noi mâncare. În cele două luni de armată pe care
le-am făcut
Doru Alexandru a făcut 180 de zile de „țambal ”(arest) pentru că a refuzat să lucreze
sâmbăta
E.U. Ați mai avut adventiști cu dumneavoastră?
D.A. Da, am avut un adventist din Gherghița, eram văr de-al doilea sau de-al treilea cu el,
care în fiecare sâmbătă venea la mine la arest, că mă băgau la ”țambal” de vineri seara până
luni.
E.U. Din ce cauză?
D.A. Că nu mai vroiam să mă prezint la nicio activitate.
E.U. ”La țambal” însemna pentru cei care nu știu la arest.
D.A. La arestul unității, fără mâncare, fără saltea, cu un pat de lemn, țambal. Am prins luna
iunie, iulie și un pic din august, pe 2 august m-au arestat.

Doru Alexandru a avut cunoștință despre confuzia din interiorul Bisericii pe tema
respectării Sabatului. Vărul său adventist și el, a încercat să-l facă să renunțe la
convingeri

787
„Fratele” ăsta, vărul meu venea la mine și plângea: ”Eu n-am curajul tău, nu pot, uite și
fratele predicator ne-a spus să mergem sâmbăta la armată.” Dup-aia a fost și presbiter,
e om de bază acolo.
E.U. Aaa, da n-a reușit sâmbăta să nu lucreze.
D.A. El a făcut armată, a depus jurământul militar.
E.U. Deci asta înseamnă că în biserică era oarecum confuzie, erau două linii?
D.A. Era o confuzie, dar nu era numai confuzie, erau două linii, una radicală și una
conservatoare și un pic mai moderată care ar fi vrut... toți pastorii nu obțineau
autorizație de parohie până nu își luau un angajament și pe urmă uitați-vă că scrie și
acolo, Ticu Popa a fost membru de partid, (Dumitru Popa, președintele Uniunii n.n) nu
că a fost informator, el a fost membru de partid, deci cum poți să-l faci membru de
partid pe un adventist dacă el spune să nu, să nu, să nu...
E.U. Și Pavel Crișan și Năilescu și ceilalți.
D.A. Da, da, mai mulți. Dacă tu care ești președintele Uniunii, ești capul în religie...
Imediat s-a făcut o schismă. Normal că unii s-au dat de partea pe drumul „mai dulce” și
foarte puțini pe partea asta. Și tata a început activitatea asta de luptă împotriva
conducătorilor și împotriva a ceea ce susțineau ei chiar cu asumarea unor riscuri.
„Conducătorii comunității adventiste,pastori locali, prezbiteri racolați ca informatori și agenți
de influență a Securității, îi etichetau pe cei care aveau același tip de manifestări „anti-sistem”
ca Alexandru Gheorghe, ca fiind reformiști sau cu idei reformiste.
Într-una dintre notele informative furnizate în perioada în care Alexandru Gheorghe era
încarcerat la penitenciarul Aiud se redă un fragment de interogatoriu din timpul une anchete la
care fost supus acesta în luna mai a anului 1972 .
În dialogul purtat cu un om al Securității cu nume de cod „Inspectorul” Alexandru Gheorghe
își afirmă atașementul față de Biserica Adventistă negând faptul că ar fi fost vreodată
simpatizant sau membru al mișcării reformiste.
În aceeași anchetă pe care o redăm integral, acesta spune că el își dorește la ieșirea din
penitenciar „să se scoată la iveală adevărul că eu am fost exclus de la cultul adventist de ziua
a șaptea de către șefi, care au considerat că eu prezint pericol pentru securitatea statului, dar
eu nu am făcut nimic decât că mi-am văzut de credința mea”.444

444
Ibidem I2142, vol 4, f 200-202

788
789
790
În același context, anchetatorul îl întreabă: ”Dumneata crezi c-ai fost condamnat pentru
credință?” Alexandru Gheorghe răspunde: ”Nu, nu consider că sufăr pentru credință, dar
consider că cu fapte și dovezi trebuie să mă lămurească că am greșit și nu cu lanțuri la
picioare și la mâini, bătut și batjocorit. M-au ținut până acum 88 de zile la izolare”. Atunci

791
când anchetatorul îl provoacă pe Alexandru Gheorghe cu întrebarea ” ce fel de adventist ești
tu?”, acesta îi răspunde vădit deranjat
: „Adventist de ziua a șaptea. Dar știu acum unde vreți să ajungeți. Mi-a spus domnul căpitan
că eu sunt adventist reformist, dar eu niciodată nu am fost adventist reformist. Sunt alte
lucruri pe care am să le lămuresc eu după ce voi ieși afară de aici”.

Pastorul Bisericii Adventiste din Ploiești, Ionescu Gheorghe a refuzat să-i boteze pe
copii lui Alexandru Gheorghe
D.A. Ne întoarcem un pic la vârsta de 17 ani, urmam la „Școala de Prieteni”(clasa
pregătitoare din biserică oentru cei care doreau sa devină membri după ce înțelegeau și
acceptau învățăturile bisericii) pentru a mă boteza. Tata era în închisoare.
E.U. Mergeați la biserica Ploiești 2, așa scria în dosare.
D.A. Când eram copii am mers la Ploiești 2, dar Ploiești 2 s-a desființat și-a rămas o singură
biserică adventă pe tot Ploieștiul, biserica cea mare, pe Ștefan cel Mare, așa-i spunea la stradă.
Numărul 1. La biserica 2 au fost membri, Gavrilescu, tata, Drăghici și alții, dar, după arestarea
lor s-a desființat și biserica. Nu din cauza lor, ci pentru că așa au vrut organele și cultele că-i
de ajuns o singură biserică de adventiști în Ploiești.
E.U. Și trebuiau să controleze mai bine probabil lucrurile.
D.A. Da. Dar la 17 ani urmam la „școala de prieteni” și eu și sora mea. Eu aveam 16 ani și ea
17 ani, asta însemnau anii 68-69. Tata era arestat, a fost arestat 66-72. Am mers șase luni și
am cerut pastorului care era să ne spună și nouă când să ne prezentăm pentru botez că noi
suntem pregătiți. A spus: ”Măi copii, pe voi n-o să vă botez niciodată!”
E.U. Da care pastor era?
D.A. Ionescu. Gheorghe parcă.
D.A. Un pastor tânăr atunci, trăiește și acum, nu cred c-a murit. Dar peste ani și ani, când
eram eu prin anul doi sau trei de facultate, prin 79-80, la zece ani după ce noi i-am cerut...
E.U. Deci n-a vrut să vă boteze și s-a menținut asta? Incredibil!
D.A. Da, a fost exclus din biserică, fiind prins și reclamat pentru corupere de minori și pentru
fete și pentru nu știu ce. Deja cu una avusese și-o relație... Și el nu a vrut să ne primească pe
noi în biserică.”445
Doru Alexandru dezamăgit de caracterul corupt al pastorilor din Biserica Adventistă.
A ieșit din închisoare în anul 1976, tatăl său în 1972

445
Ibidem Doru Alexandru

792
E.U. Și asta v-a creat un gust amar bănuiesc, încă de atunci legat de conducători, de pastori.
D.A. Da. Deci pe noi ne-a primit în 68- 69 acest pastor și pe el îl prinde cu aceste chestii.
Atunci am zis: băi frate, oare nu cumva e ca la ortodocși, totul se face pentru bani. Am
vorbit cu un dascăl și cu un preot și l-am întrebat: ”Cam cât crezi mata că din preoții
ortodocși cred în Dumnezeu? Sunt 20%?” ”Nu, 5%!”
E.U. Și procentul era cam așa și la această biserică?
D.A. Cam așa și cei care intrau în procentul celor cu adevărat creștini erau cei care
aveau curajul să-și expună corpul lor, viața lor în slujba lui Dumnezeu. Cei care n-au
jurat în armată, nu s-au dus sâmbăta la școală, nu s-au dus sâmbăta la serviciu, tatălui
meu care în 58 i s-a propus șefia pompierilor civili pe județul Prahova, care era un
salariu foarte mare și n-a acceptat pentru ca trebuia să vină și sâmbăta...
E.U. Eram la un moment dat, ne ducem un pic mai departe, la ieșire, la ieșirea din închisoare.
S-a întâmplat ceva interesant.
D.A. Când m-am eliberat eu din închisoare am găsit o altă față a familiei, în primul rând cei
doi frați care erau plecați pe drumul libertin al vieții, sora mea fiind prietenă cu actualul ei soț
de mult timp, încerca și ea să stea aproape și ăla nefiind credincios. Au fost 12 ani prieteni și
cam pe la 24-25 de ani ai ei cred că au avut și relație așa. Deci eu am venit oarecum într-o
zonă care se schimbase total. Eu am ieșit din închisoare în 76, tata în 72.
E.U. Incredibil! Deci tatăl dumneavoastră ieșise din închisoare și dumneavoastră erați în
închisoare când a ieșit.

Alexandru Gheorghe și-a vizitat fiul în închisoare

D.A. Nu! Când a ieșit tata, în 72, eu terminam liceul și am dat la școala sanitară. În anul
următor am intrat în închisoare și el venea după mine, unde-l chemam. Dacă eu îi
spuneam sunt în punctul de lucru cutare, venea. A intrat și-n salopetă în punctul de
lucru, și-n salariat civil. S-a mai prins câte-un plutonier.
E.U. Deci vă ajuta oriunde erați?
D.A. Oriunde! Și la un punct de lucru a venit într-o iarnă...

Toți membri familiei Alexandru au fost etichetați ca fiind reformiști deși niciunul nu a
frecventat sau nu a fost membru al acestei biserici

793
E.U. Ce s-a întâmplat cu Sabatul în închisoare?
D.A. La un moment dat am fost și șase reformiști.
E.U. Da pe dumneavoastră vă considerau reformist?
D.A. Deci eu n-am mers nici la reformiști, nici la adventiști, eu am mers numai la
biserica adventă. Nu m-am considerat niciodată reformist, nici tata. Și mama tot
membră adventistă și ea a fost exclusă mai târziu, în 78 din biserică pentru că îi ținea
apărarea lui tata și a spus că e nevinovat. Noi am fost considerați întotdeauna adventiști
pentru că nu poți fi numit reformist pentru că ai idei reformiste.
Ești reformist dacă faci parte din cultul reformist, ori dacă eu aveam idei asemănătoare
reformiștilor, dar care erau de fapt idei adventiste că de aici s-a și făcut disidența...
Unii reformiști au fost și împușcați prin unele țări pentru credințele lor și mie mi s-a pus
această întrebare în ziua procesului: ”Vrei să mergi la unitate și să faci armata și să
depui jurământul militar, dacă nu mâine ești în penitenciar!”
Și am spus: ”Eu asta cred, pentru asta militez, nu depun jurământul pentru că nu vreau
să ucid, nu fac instrucție sâmbăta pentru că sâmbăta e ziua Domnului...”
„Este foarte interesant modul în care informațiile din dosarele întocmite de fosta Securitate pe
numele lui Alexandru Gheorghe, completate de fiul acestuia, Doru Alexandru, sunt în măsură
să ne creeze o imagine de ansamblu mai fidelă asupra dramei prin care a trecut întreaga
familie Alexandru între anii 1960 – 1985.
Este fascinant faptul că numele lui Alexandru Gheorghe a fost pomenit de mai mulți
credincioși care au fost de acord să fie martori pentru lucrarea noastră de cercetare, în mai
multe conjuncturi, și niciunul dintre ei nu-l descriu pe acesta ca fiind membru sau simpatizant
al comunității reformiste.
Poate nu întâmplător, Marian Corneliu din Suceava, Ghejan Titu din Craiova sau Florin Lăiu
din Piatra Neamț îl văd pe Alexandru Gheorghe ca un erou al anilor de persecuție religioasă,
un model de urmat pentru cei care erau parte a credinței adventiste considerată autentică ce
era practicată din punctul de vedere al celor amintiți doar de unii dintre membri acestei
comunități.
Odată ieșit din grațiile bisericii, exclus și considerat element periculos, Alexandru Gheorghe,
alături de familia lui, este marginalizat și stigmatizat. Orice tentativă a acestuia de a explica
faptul că este condamnat pe nedrept a fost respinsă de către conducătorii bisericii locale,
regionale sau centrale, care l-au pârât la Securitate cu fiecare prilej pe care l-au avut.
Alexandru Gheorghe era fără îndoială un tip încăpățânat și extrem de hotărât să rămână liber

794
de orice constrângeri în a-și afirma ideile cu care și-a educat și copiii din punct de vedere
dogmatic după propriile concepții.446

Alexandru Gheorghe a fost conștient tot timpul că toate necazurile lui vin din cauza faptului
că frații lui de credință l-au „vândut” structurilor de forță ale statului comunist.

446
Ibidem I 2142, vol III, f 102

795
Într-o notă dintr-unul dintre cele 9 volume întocmite de Securitate pe numele lui, unul dintre
informatorii din biserica locală din Ploiești, „Martinaș Ion” remarcă faptul că în luna aprilie a
anului 1963 :
„Alexandru ținea să mă convingă de nevinovăția lui și să acuze pe frații de la conducerea
cultului și în special pe Alexe Constantin că aceștia l-au băgat pe el la închisoare prin
acuzațiile lor nedrepte. Alexandru mi-a spus că până și Securitatea ar fi recunoscut că el ar fi
nevinovat, dar pentru că avea atâtea denunțuri împotriva lui, un ofițer anchetator din
Securitate i-ar fi spus:
„Ce să-ți fac, Alexandre, văd și eu că ești nevinovat, dar frații tăi te-acuză că ești contra
statului și noi te judecăm ca atare”. Alexandru povestea că s-a întâlnit la Securitate cu anumite
frânturi de conversație pe care le-a avut personal cu Alexe, cu Sersea sau cu Moisescu și
despre care nu știa nimeni decât el, adică Alexandru și acești frați.
De aici a tras el concluzia c-a fost „turnat” de către frații lui și că întemnițarea lui este o
consecință a informațiilor pe care le-au furnizat anumiți „trădători” Securității”. 447

447
Ibidem I2142, volumul III, 68-69

796
797
Un alt motiv al cruzimii Securității față de Alexandru Gheorghe este și acela că a refuzat
colaborarea cu această structură barbară a statului comunist. O sursă a Securității din
interiorul Penitenciarului Aiud notează confesiunea lui Alexandru Gheorghe ce era perfect
conștient că cei care semnau un angajament „se bucurau de imunități și avantaje”

798
448

Odată ieșit din grațiile bisericii, exclus și considerat element periculos, Alexandru Gheorghe,
alături de familia lui, este marginalizat și stigmatizat. Orice tentativă a acestuia de a explica

448
Arhivele CNSAS I 2142, vol 4 , f 213

799
faptul că este condamnat pe nedrept a fost respinsă de către conducătorii bisericii locale,
regionale sau centrale, care l-au pârât la Securitate cu fiecare prilej pe care l-au avut.
Alexandru Gheorghe era fără îndoială un tip încăpățânat și extrem de hotărât să rămână liber
de orice constrângeri în a-și afirma ideile cu care și-a educat și copiii din punct de vedere
dogmatic după propriile concepții. Fiind conștient că liderii bisericii pe care o iubea îl
consideră un element fanatic, de care trebuie să te ferești, acesta își „încearcă norocul” și
profită de vizita președintelui Conferinței Generale, Ted Wilson, din luna mai a anului 1989
și ajunge la Cluj pentru a-i înmâna o scrisoare.
Această scrisoare ajunge în mâna lui Dumitru Popa, președintele Uniunii, care avea misiune
din partea Securității să prezinte doar acele realități din Biserica Adventistă care erau
favorabile statului comunist. Deci acea scrisoare nu a ajuns niciodată în mâna președintelui
Conferinței Generale. În anii de chin pentru Alexandru Gheorghe, conducătorii Bisericii
Adventiste erau preocupați să-și conserve raporturi excelente cu autoritățile comuniste pentru
a se păstra la putere și nu arătat preocupare pentru respectarea libertății de conștiință sau
libertatea de exprimare în interiorul bisericii.449

449
Arhivele CNSASA, dosar I2142, volumul VI, f 325

800
Politica conducerii Bisericii Adventiste a fost aceea de a izola pe cei care criticau deciziile
bisericii la orice nivel. Foarte mulți pastori corupți din Biserica Adventistă s-au folosit în mod
laș și ticălos de faptul că mișcarea reformistă nu era recunoscută de autoritățile comuniste
pentru a lipi pe fruntea unor membri incomozi din proria„turmă”, titulatura de reformist, care
coincidea cu cea de candidat la un loc sigur în pușcăriile comuniste.

801
Reacția dură uneori a unor comunității locale și a liderilor bisericii în ansamblu față de un
credincios care nu mănâncă carne, nu își lasă copiii la școală sâmbăta, nu lucrează în ziua
Sabatului și face o intensă activitate de colportaj cu literatura religioasă acceptată de ,adică,
nu face altceva decât era îndemnat să facă teoretic orice credincios al bisericii, ne determină
să deschidem o altă perspectivă asupra raporturilor dintre stat și Biserica Adventistă în
comunism.
Devine din ce în ce mai clar după ce am analizat cu atenție povestea vieții lui Alexandru
Gheorghe, a lui Titu Ghejan, a fraților Constantinescu sau a lui Mircea Dragomir faptul că, pe
măsură ce conducerea Bisericii Adventiste devine din ce în ce mai preocupată să-și conserve
structura de putere intactă și relațiile bune cu instituțiile de forță ale statului comunist ideea
respectării libertății de conștiință în interiorul comunității devine o utopie.

[…]E.U. Spuneați un lucru, cum că tatăl dumneavoastră se strecura printre civili ca să v-ajute
în timpul detenției?

Alexandru Gheorghe și-a vizitat permanent fiul în închisoare. A făcut vizite și altor
credincioși în închisoare printre care și lui Titu Ghejan, am găsit un document foarte
interesant, în fapt o scrisoare din partea lui Alexandru Gheorghe de solidaritate cu
acesta în care cere condiți mai bune de detenție pentru colegul lui de suferință. Este
uimitoare solidaritatea de care a dat dovadă acest om cu fratele lui de credință și ce
riscuri și-a asumat punând sub presiune conducerea penitenciarului. Redăm în
integralitate scrisoare scrisă de acesta pe care am găsit-o în dosarul întocmit de fosta
Securitate pe numele lui Titu Ghejan.450

450
Arhivele CNSAS I 226434,f 41-44

802
803
804
805
Doru Alexandru . ”Da, a venit la punctele de lucru unde eram, să-mi dea mâncare, să mă
încurajeze, să-mi aducă bani, să-mi aducă ceea ce nu aveam acolo. Nu numai la mine. A
venit și la Titu Muntenaș, care era din județul Iași.
E.U. Deci la frații lui de credință practic.

806
Doru Alexandru a rimit 1000 de lei de la tatăl său și i-a folosit pentru a-și ajuta frații de
credință închiși din același motiv
D.A. Au venit și-ai lui vreau să spun. La Titu Muntenaș au venit și părinții lui. Da tata a venit
de câte ori i-am zis. A venit, mi-a adus 1000 de lei. 1000 de lei în penitenciar însemna
mult. Ce-am făcut eu cu mia de lei? I-am împrumutat pe alți deținuți care vroiau să
plece din penitenciarul respectiv, unde erau persecutați și cei care au plecat, inclusiv
Titu Muntenaș a plecat în Vâlcea după ce făcuse mai mult decât mine și s-a eliberat în
șase luni. Eu pentru mine n-am putut să fac treaba asta pentru că n-am avut
propunerea. El a avut o propunere, de unde nu știu.
E.U. Adică o propunere să iasă din închisoare mai devreme?
D.A. Nu, să plece din acel penitenciar unde făceam noi.
E.U. În ce loc ați fost?

Doru Alexandru a refuzat să mănânce mâncarea închisorii pentru că era gătită cu porc

D.A. În județul Constanța, unde comandanții Gurlui și unul Despinoiu erau... Eu eram
condamnat pentru un pachet primit pe numele altcuiva. Eu așa m-am descurcat cu
mâncarea, n-am mâncat niciodată mâncarea penitenciarului. Mâncam numai pâinea și
turtoiul, dar la un moment dat am auzit că în tava turtoiului nu băgau ulei, băgau
untură. Și n-am mai mâncat nici turtoi. Am mâncat numai pâinea neagră care se făcea
la cuptor. Mâncam o singură mâncare care se făcea: arpacaș cu marmeladă, era fiertură
cu marmeladă și puneam miere și nuci și luam și porția altora că ăia nu mâncau.
Primeam pachete. Aveam un informator aici, unul Manolache Gheorghe din Ploiești.

Diaconul Bisericii Adventiste din Ploiești, Manolache Gheorghe i-a turnat la Securitate
pe membrii familiei Alexandru prin numele conspirativ „Ionescu Ion”

E.U. Nu era diacon în biserică?

D.A. Da, era și diacon. Și a fost un bun prieten de-al lui tata. Deci ăsta n-a dat informații
decât corecte. Era Ionescu Ion nume conspirativ. Trebuia să spună, că s-a dus și-a vorbit
cu așa, că a vorbit așa, c-a auzit de nu știu unde...

Alexandru Gheorghe a călătorit în toată țară pentru a răspândi literatură religioasă

adventistă

807
[...]Pentru că activitatea lui tata din 61 până în 66 a colportat toată țara. A fost în Ardeal în
toate comunele. Făcea niște circuite din astea cu întreruperi. Plecai cu 160 de lei, un circuit cu
întreruperi, care dura și două, trei luni. Și el, în două trei luni de zile făcea întreruperi. Aici
punea viza la gară pe bilet, se ducea, stătea la un frate, mergea la biserică. Dar acolo,
Manolache ăsta corespundea la nume cu Manolache un deținut, care era hoț și ordinar, dar cu
noi nu făcea rău. Și i-am dat adresa lui să o țină minte să primească pachet. Și-am primit vreo
10 pachete de la tata, dar cu numele Manolache Gheorghe.
Doru Alexandru ne-a pus la dispoziție un document din partea CNSAS cu lista de informatori
deconspirați de această instituție din arhiva Securității. Toți cei care apar în acest document au
fost și martorii acuzării în procesele lui Alexandru Gheorghe.

Doru Alexandru a fost închis împreună cu alți 6 adventiști din cauza respectării
Sabatului

[...]Aveam zile de post, care erau obligatorii sâmbăta, de la apus până la apus fără apă. Am
avut vreo 150 de zile de post negru. Și dacă aveam mâncare, țineam postul. La muncă șefii și
plutonierii care erau de serviciu aveau bază în noi.
E.U. Deci în adventiștii care erați acolo. Câți ați fost? Doi, trei?
D.A. Am fost la un moment dat și 6. Am fost 5...
E.U. De prin ce zone ale țării?
D.A.Unul era din Bucov, de-aici, la 5 kilometri de Ploiești, el s-a eliberat primul, a avut
doi ani. Erau doi frați din Roșiorii de Vede, frații Ene, Ion și Gheorghe, Titu
Muntenașu, îl chema Muntenașu Tiberiu din Podul Iloaiei, Iași și a mai fost Glodeanu
Constantin, de care nu mai știu absolut nimic. Avea ani, și el s-a eliberat înaintea
noastră. Și pe urmă a venit, când eram pe plecat, un alt băiat din Bucov, care acuma e
prin America. Nu-mi aduc exact aminte cum îl cheamă. După ce m-am eliberat,în 76, în
iulie, în septembrieam avut ordin de încorporare. Deci făcusem trei ani de închisoare
pentru ce-am refuzat să fac și mi-au trimis din nou ordin de încorporare să mă duc din
nou la armată. A venit un frate care avea niște relații mari prin Ploiești, a fost singurul
copil de reformist și de adventist care a făcut liceul la zi, din Ploiești și care nu s-a dus
sâmbăta.
E.U. Deci unii se mai descurcau.

808
Doru Alexandru s-a declarat nebun și a mituit cu sume importante de bani colonei și
medici psihiatri la recomandarea unui... reformist influent, totul pentru a scăpa de
armată...
D.A. Reformist din Ploiești, cel mai mare fotograf al tuturor timpurilor, din 47 până când a
murit, prin 80, cu asta s-a ocupat. El mi-a zis: ”Băi Doru, am un colonel, doctor, du-te și tu pe
partea asta mă... nu mai faci pușcărie din nou. Să apuci măcar să dai examen la facultate”.
Și m-a dus până la București, la o comisie, m-a luat pe „țăcăneală”, asta era ce te putea salva.
E.U. Deci v-a dat că nu sunteți apt.
D.A. Da, mi-a dat. Da i-am dat 5000 de lei. Pentru amânare de 4 luni că în aprilie mi-a venit
din nou ordinul de încorporare, de verificare de fapt, să vadă dacă sunt apt. Și-a trebuit să mă
duc din nou la el. Colonelul zice: ”Dorule, știi lecția: 5000!” Păi de unde să mai dau 5000?
Aveam 2000, i-am luat p-ăia, am mers la București. Eu eram hotărât „să-l dau în gât”.
Și-am ajuns la comisia respectivă de medici psihiatri. Erau trei și el era al patrulea. „Ia spune,
care e problema ta?”
”Domnule, problema mea este că nu mai vreau să fac închisoare pentru că nu vreau să fac
armata!” Ăsta zice: ”Domnule, da ce vrei tu să faci?” ”Păi eu vreau să dau la Medicină, să
prind și eu examenul acuma în iulie, mai sunt trei luni.
Dacă puteți să mă amânați”. ”Da armata de ce nu vrei s-o faci?” ”
Spune cum l-ai bătut pe comandant când ți-a dat cei trei ani de închisoare, spune ce-ai făcut în
unitatea aia!” ”Păi n-am făcut de-astea!”
”Aaa, nici nu vrea să recunoască, ce să mai stăm la discuții” Eu vroiam să spun că nu mai
vreau să dau bani, nu mai vreau să mint, nu mai vreau să mă scutesc pe psihiatrie.
Și m-a scos afară de-acolo.
Ăia știau de fapt despre ce-i vorba, dar când au văzut ăștia că eu am luat-o razna, adică că
vreau să termin cu ideea asta. Ăsta iese afară.
”Câți bani ai?” ”2000!” ”Dă-i încoace!” I-a luat, i-a dus la ăia acolo și eu am rămas în
suspans.
Eram eu și încă unul, care a făcut rău de tot, l-au legat cu cămașă de forță, era dus cu capul
rău. Și așa am scăpat, mi-am luat livretul militar. Dar când am văzut că și închisoarea mea a
fost degeaba, am pierdut niște ani... „451

451
Ibidem Doru Alexandru

809
Doru Alexandru a intrat la Facultatea de Medicină din București unde concurența era
de 7-8 pe un loc
Când am intrat la facultate cu o medie mare față de mulți alții care au dat a doua, a treia, a
șaptea oară...
E.U. Ați dat la București?
D.A. La București. Nici n-am conceput să mă duc în altă parte. Am dat unde era concurența
cea mai mare, am fost 7-8 pe loc, fiind și la neîncorporabili pentru că eu aveam livretul
militar. La neîncorporabili erau numai fetele.
E.U. Ne întoarcem la tatăl dumneavoastră, legat de problemele lui, cât de mult știați, fiind
copil, de necazurile pe care a început să le aibă cu autoritățile, vă spunea acasă prin ce
treceasau intuiați de la mama? Cum au început necazurile lui, aveți amintiri, copil fiind, de
problemele pe care a început să le aibă cu Biserica, opreliștile care i s-au pus? Ați fost martor
acolo, fiind în biserică?

Amintirile lui Doru Alexandru în legătură cu motivele condamnărilor repetate ale

tatălui său, Alexandru Gheorghe

Copiii lui Alexandru Gheorghe marginalizați și pedepsiți de biserică pentru presupusele

greșeli ale tatălui

D.A. Da. La prima condamnare, în 61, când eu aveam 9 ani, multe nu am știut.
Probleme știam că sunt cu biserica, noi nu aveam voie să spunem poezii, nu ne dădeau
voie să mergem...

E.U. Deci ați fost pedepsiți.

Odată ieșit din grațiile bisericii, exclus și considerat element periculos, Alexandru Gheorghe,
alături de familia lui, este marginalizat și stigmatizat. Orice tentativă a acestuia de a explica
faptul că este condamnat pe nedrept a fost respinsă de către conducătorii bisericii locale,
regionale sau centrale, care l-au pârât la Securitate cu fiecare prilej pe care l-au avut.
Alexandru Gheorghe era fără îndoială un tip încăpățânat și extrem de hotărât să rămână liber
de orice constrângeri în a-și afirma ideile cu care și-a educat și copiii din punct de vedere
dogmatic după propriile concepții
[…]D.A. Puțin marginalizați. Eu nu prea vroiam să spun poezii, da soră-mea suferea, îi
spunea să spună poezii. Pe urmă când a putut să facă treaba asta, avea 12-14 ani,

810
plângea lumea când spunea poezii, poezii lungi. Dar noi ce-am văzut mai târziu, din 65-
66 și pe urmă de fapt furia mare asupra tatălui meu s-a manifestat după eliberarea din
72.
E.U. Deci culmea, după ce-a ieșit din Aiud?
D.A. Da, după ce-a ieșit din Aiud tata a continuat aceeași acțiune.
E.U. Vreau să vă întrerup să ne întoarcem cronologic și apoi o să ne întoarcem la cuvântul
cheie, furia bisericii, să ni-l aducem aminte. La momentul arestării lui ați spus că a fost
arestat câteva luni...452

Prima arestare a lui Alexandru Gheorghe-6 luni. Percheziția.

Agentul Securității Ioan Tăchici , cu numele conspirativ Eremia Augustin îl înfierează la
Securitate pe Alexandru Gheorghe453

452
Ibidem Doru Alexandru
453
Arhivele CNSAS dosar I 2142 f 43, 44

811
812
D.A. 6 luni. Prima arestare, eram acasă toți copiii, în Ploiești, unde ne-am născut noi.
Îmi aduc aminte și acum, au venit trei, unul Toma Zian, un colonel Barbu sau Bratu și încă
unul care era cel mai cumsecade, dar era locotenent major, era mai mic în grad. Aveau mandat
de percheziție și arestare, au făcut percheziție, n-au făcut urât, au luat ce-au găsit și l-au luat și
pe tata cu ei când au plecat.

813
E.U. Ce au luat în afară de tata?
D.A. Cărți religioase, tot ce a fost carte religioasă.
E.U. Cum ați reacționat ca și copil? Ați plâns, ați fost panicat?
D.A. Nu am intrat în panică, știam că n-a făcut nimic grav ca să fie împușcat, dar
oricum eram așa cu o temere că nu știam ce se întâmplă, eu aveam 9 ani, un frate avea 7,
unul 5 și soră-mea 10. Era mai mare cu un an și trei luni ca mine. Și tata zice: ”Haideți
să facem o rugăciune înainte să plece tata”. Și ne-am pus în genunchiși ne-am rugat pe
rând toți, fiecare a spus o rugăciune înainte să îl ia. Și ăștia au stat în picioare și ne-au
ascultat.
E.U. Deci securiștii au asistat la rugăciune. Și mama era acasă?
D.A. S-a rugat și tata și mama și noi, toți 4 și începuse Toma Zian ăla să cam bată din
picior. Cred c-a zis colonelul: ”Mai scurtați-o, băi Alexandre, că ne grăbim!”

Alexandru Gheorghe, snopit în bătaie la Securitatea din Ploiești.

Și l-au luat atunci și 6 luni n-am mai știut de el, dacă e încă în Ploiești, dacă l-au dus în
altă parte dacă l-au omorât, n-am știut nimic. Era în Ploiești în beciurile Securității, l-au
bătut, i-au dat să mănânce carne cu forța, s-a înecat și s-a învinețit și-a venit unul c-o
prăjină și i-a dat una pe piept. Pe urmă după șase luni s-a făcut procesul, la care pe noi
copiii nu ne-au primit în sală, a fost numai mama, am aflat că i-a dat 4 ani. A fost el cu
Lulu Drăghici și Constantin Oprea, care a stat și el vreo 4 luni la securitate, la beci. Nu
știu ce-a făcut, dar l-au scos pe nea Oprea din discuții și-au rămas numai ei doi, Drăghici
Virgil și Alexandru Gheorghe. Drăghici a luat 6 ani, tata a luat 4 ani. Drăghici Virgil era
intelectual, avea școală postliceală.
E.U. Gavrilescu Ilie era împreună cu ei în acest lot?
D.A. Nu, la a doua condamnare. Pe tata l-au eliberat în 64 cu un decret pe care l-a dat Dej cu
câteva luni înainte să moară, i-au eliberat pe deținuții politici. Au ieșit cei care erau până în 5
ani într-o primă perioadă și Lulu Drăghici, care avea 6 ani, a mai făcut vreo opt luni.
E.U. Închisoarea de 2 ani și-o lună în ce loc a fost, a fost în Ploiești?
D.A. Nu, a fost în mai multe părți, în Ploiești, de la Gherla s-a eliberat, dar au fost între
timp duși și undeva prin Deltă, la Periprava cred.
E.U. Și-au fost bătuți în perioada aia, ce v-a spus tatăl dumneavoastră de cei doi ani și câteva
luni, adică de prima închisoare?

814
D.A. Nu, la Securitate a fost bătut de câteva ori, în anchete. Cam asta știu din prima
condamnare. În rest a stat și cu preoți de prin Ardeal, romano-catolici. Din a doua știu
mai mult pentru că eram mai mare.
E.U. S-a întors și după cât timp a fost luat? El ce-a făcut după ce s-a întors? „S-a cumințit”,
cum i-au spus ei?
D.A. Nu! Practic atunci au lăsat-o și ei mai moale c-a fost perioada 65-66 când nu se știa
exact cine vine, cum vine, ce politică se va lua.
E.U. După Dej?
D.A. Da, după moartea lui Dej. În 66 s-a stabilizat politica și-l puseseră pe Ceaușescu. Și l-au
arestat în august 66. S-a eliberat în ianuarie 64, deci a stat doi ani jumate liber.
E.U. A fost arestat tot de-acasă sau cum s-a întâmplat?
A doua arestare a lui Alexandru Gheorghe s-a produs în august 1966. A fost „ridicat” de la
locul de muncă
D.A. Nu! Atunci a fost arestat de la locul de muncă.
E.U. Deci n-a apucat să se mai despartă de dumneavoastră.
D.A. Nu! Iarăși n-am știut de el o perioadă lungă până când s-a făcut procesul, vreo 3-4 luni.

În procesul lui Alexandru Gheorghe Securitatea a trimis ca martori împotriva lui

pastori ai Bisericii Adventiste, agenți ai Securității

La proces atunci am participat și noi, ne-am ascuns în sală eu și soră-mea.

E.U. Și unde a avut loc procesul?
D.A. În Ploiești. Mulți, mulți, foarte mulți martori, între care majoritatea erau
predicatori: Sesea, Marinescu, cumnatul lui nea Gică Zaharia, Sibianu, Stănculescu,
dacă vă spune ceva numele lor.
E.U. Îmi spun toți multe lucruri.
D.A. Toți ăștia au fost și informatori și la proces au fost forțați să spună tot ce învăța el.
E.U. Deci să nu-și dea copiii la școală sâmbăta, să nu depună jurământul și să nu meargă la
serviciu sâmbăta. Deci astea erau capetele de acuzare.
D.A. Da! Mama a vrut să facă un memoriu pe la Drepturile Omului, pe la CEDO, cu
treaba asta și tot dosarul ăsta mai bogat... Ce am eu sunt cele care au venit de la CNSAS.
E.U. Aveți noutăți în dosar, o să vedeți, mult mai bune le aveți acum decât le aveați în primele
dosare pentru că în primele dosare despre care am povestit la început s-au introdus și
hotărârile judecătorești. Aicea sunt anchetele penale cu ștampile, cu toți procurorii, cu

815
recursurile, cu scrisorile mamei dumneavoastră prin care cerea clemență la multiplele cereri
de recurs, cu datele medicale, inclusiv cu radiografiile pulmonare de la Aiud. A avut un TBC,
l-a luat cu el în închisoare. Ne întoarcem la discuția cu martorii. Deci dumneavoastră ați
asistat în sală, v-ați ascuns și ați asistat practic...
D.A. Între care a adus martor un deținut, Boian Gheorghe.
E.U. Boian Gheorghe, da. A fost deținutul închis tot din aceleași motive, cu Sabatul.
D.A. Da, el era reformist. El a făcut seminarul de adventiști de la Brașov. El era un pic
mai mare ca tata cu un an, atât. Era un om cult, făcuse și liceul și seminarul, dar a
plecat exact pe partea reformistă mai vehementă decât tata, botezul numai în ape
curgătoare. Dar el a fost adus ca deținut martor și vă spun, a fost un circ total că toți
răcneau la el să tacă din gură. ”Nu am de ce să tac eu în fața voastră, voi să taceți în fața
mea că eu ce spun acuma o să vedeți că vă va pedepsi Dumnezeu!”
E.U. Aaa, deci curajos.
D.A. Da. ”Tu-l cunoști pe Alexandru Gheorghe?” ” Pe fratele meu, Alexandru
Gheorghe? Sigur că da! Ne iubim, e fratele meu, credem în același Dumnezeu!”
E.U. Aaa, deci el a fost chemat ca martor al acuzării și el a devenit martor al apărării.
D.A. Da. N-a spus absolut nimic incriminator. A făcut vreo 7 ani din vreo 10. Era un
băiat de nota 10. Când tata nu se eliberase, prin 70, 69 chiar, a venit la noi, am jucat cu
el fotbal, ne-a chemat pe la el, pe la București. El a plecat prin 78 în Statele Unite. A
emigrat, contrar tuturor regulilor Securității, și-a depus dosarul...
E.U. Au vrut să se scape de el probabil.
D.A. Cred.
E.U. Și la proces practic ați constatat că majoritatea martorilor acuzării erau membri ai
bisericii, între care mulți pastori.
D.A. Toți martorii. Au fost vreo 14, între care 8 predicatori, vreo 3 presbiteri, diaconi,
nu erau decât din conducere. Și Manolache Gheorghe a fost martor. Da el spunea: ”Da,
da și noi credem!” ”Nu ne interesează ce crezi dumneata! Ce-a spus Alexandru
Gheorghe!” Deci ei susțineau contra principiilor bisericii că au ajutat, au pus umărul la
politica partidului.
E.U. Deci ei predicau împotriva dogmelor fundamentale ale bisericii lor în mijlocul unui
tribunal.
D.A. Plus să vă spună copiii care-au făcut armata cum a venit predicatorul la ei și i-a convins
că au voie, că trebuie să se supună autorităților.

816
E.U. Ce reacție ați avut ca și copil, vă mai amintiți sentimentele care v-au încercat? Era
dezgust, era teamă pentru tatăl dumneavoastră, era teamă pentru mama? Cum a reacționat
mama, soția tatălui dumneavoastră? Era acolo în primele rânduri, era mai în spate?
Soția lui Alexandru Gheorghe s-a îmbolnăvit grav din cauza tensiunilor provocate de
suferințele pricinuite de Securitate și coreligionari

D.A. Mama l-a susținut permanent pe tata, dar cu câte probleme a avut pe cap a făcut o
hepatită cronică. Își lua concediu ca să meargă în stațiune, noi ne făceam singuri
mâncarea, era varză cu ficatul. Dar și-a revenit ca pasărea Phoenix, după fiecare
eliberare a tatălui a încercat să-l tempereze pentru că a văzut, mai ales la a doua
condamnare, că ăștia se țineau de capul lui să-l prindă și să-l înfunde din nou. Uneltire
contra ordinii sociale, pe asta l-au băgat.
E.U. Deci ca și copil cum ați privit acest spectacol?
D.A. Am fost destul de puternici într-un anume fel.
E.U. Aveați credința că Dumnezeu vă protejează?
D.A. Aveam și această încredere că Dumnezeu mă protejează. Pe de altă parte, știți cum
e copilul, mai ales băiatul, îi place să trăiască fără tată că-i mai liber, nu-l mai trage la
răspundere nimeni, mama e mai iertătoare, mai bonomă. Practic noi n-am simțit prea
mult lipsa lui.”454

Comunitatea adventistă din România la nivel de membri laici a sprijinit moral,

spiritual și material familia lui Alexandru Gheorghe. Diaspora adventistă a fost la fel de
solidară.

E.U. În afară de resursele materiale, bănuiesc c-ați avut o perioadă complicată.

D.A. Nu, nici lipsuri materiale n-au fost pentru că...
E.U. Au fost frați care v-au ajutat din biserică?
D.A. Foarte mulți. Nu din biserică, din toată țara, inclusiv din Elveția. Au venit cu 5000 de
franci elvețieni.
E.U. Deci să zicem că este o diferență între conducători și oamenii de rând, să spunem, din
biserică. Ei au fost aproape, au înțeles că el suferă.

454
Ibidem Alexandru Gheorghe

817
Mulți credincioși din Biserica Adventistă au încetat să mai de-a zecimea la biserică fiind
dezamăgiți de atitudinea conducătorilor și au direcționat aceste sume către Alexandru
Gheorghe

D.A. Știindu-l pe tata la închisoare, s-a auzit procesul, s-a auzit despre ce a fost vorba și
avea mulți aliați care credeau în aceeași chestie, dar nu erau curajoși. Acești oameni, la
un moment dat, au început să nu mai dea zecimea acolo. Pe vremea aia, toți banii care
veneau ca zecime se băgau în CEC și nu puteai să-i scoți de-acolo decât dacă aveai un
proiect sau o pilă sau pe cineva care să te ajute. Dacă nu banii erau acolo. Revoluția i-a
prins pe adventiști cu milioane, miliarde cred, în conturi. După aceea i-au scos și imediat
după Revoluție au început construcții de biserici prin toate părțile. Bani aveau. Și atunci
tu, ca plătitor de zecime, dacă îi dădeai acolo, banii aia sunt blocați, nu se face nimic cu
ei. Mulți au hotărât să nu mai plătească zecimea și o parte din ei să-i dea lui Alexandru,
lui Gavrilescu...
E.U. Da. Ca să folosească „în lucrare”.

„Statutul bisericii” menținut de sacrificiile unor adventiști ca Alexandru Gheorghe.

”Conducătorii nu mai puteau să-și mențină și funcția și „poziția”

D.A. Da, în lucrarea adevărată practic pentru că ei susțineau de fapt statutul bisericii,
care liderii nu mai îl vroiau, era prea radical, era prea greu pentru ei ca să-și mențină și
funcțiile și „poziția”(sensul de verticalitate și păstrare a principiilor).
Asta așa am văzut-o eu ca și copil și mai târziu am înțeles-o. Dar vreau să vă spun că
greutăți nu am avut.
Noi am învățat foarte bine la școală, chiar dacă mai făceam năzbâtii, mai mari sau mai mici.
Eu am fost mai năzbătios. Frații mei au fost și mai micuți și erau mai supuși și la școală. N-a
fost vorba niciodată de note sub 7 la noi.
La purtare aveam mereu 8 pentru frecvență, așa a avut și sora mea. noi n-am simțit prea mult
lipsa tatălui pentru că material n-am dus lipsă.
După aceea eu m-am angajat, frații mei s-au angajat și ei, imediat la 16 ani.
Perioada în care-a lipsit tata de lângă noi a fost 6 plus 2, vreo 8 ani.
Perioada aia pe mine mama m-a dat de suflet, ca să rămână cu mai puțini și cu o grijă
mai puțin, m-a dat la o soră de-a ei. Am trăit la țară, la Gherhița, aici undeva, într-o
comună, unde aveam și rude, inclusiv pe Ion Tănase, care plângea că nu poate, că el se

818
duce și face armata. Am trăit în familia sorei mamei, care nu era adventistă, iar soțul ei
era secretar de primărie, pe urmă a fost primar. N-aveau copii, eu eram singurul lor
copil și-am dus-o chiar bine material

Alexandru Gheorghe a învățat să joace șah în pușcărie

E.U. Când s-a întors tata ce povești de viață a adus de acolo, ce v-a spus că i s-a întâmplat?
D.A. În primul rând, a venit de-acolo, știa șah mai bine decât noi și îi bătea și pe Lulu
Drăghici și pe ăștia care mai încercau să scoată capul. Era mare șahist. A învățat șah. El n-a
știut șah când a plecat, da acolo a învățat.
E.U. Și asta a învățat la Aiud?
D.A. Nu, asta în prima condamnare. În a doua a fost cu Gavrilescu, în prima a fost cu Lulu
Drăghici.
Ce le-a povestit Alexandru Gheorghe copiilor despre închisoare...
D.A. El ce ne-a povestit de acolo, atunci în prima condamnare, că a fost munca grea, el era
destul de în putere, avea 39 când s-a dus acolo, era un om antrenat cu munca, că de când a
fost dat afară de la pompieri a avut numai locuri de muncă fizică, n-a simțit prea mult, era
tânăr, a doua condamnare a fost și mai grea și mai lungă, au fost 6 ani și a avut regimul mult
mai drastic. La Aiud a stat mai mult de 3 ani și jumătate. Ce ne-a povestit din prima
condamnare a fost că la Gherla era foarte frig și l-a dus pe un... când s-a eliberat s-a
eliberat cu un reformist, l-a adus anchilozat și l-a dus în spate, l-a cărat, l-a dus la gară,
l-a pus în tren, au venit și pe urmă s-au dus în Bucov și l-a dus pe el acasă și apoi a venit
acasă. Era și luna ianuarie, pe 14 ianuarie s-a eliberat.
E.U. Din a doua condamnare ce amintiri aveți?
D.A: În a doua condamnare am fost și eu odată la Aiud.
E.U. Ați fost în ianuarie, așa-i? Scrie într-o scrisoare mama dumneavoastră la dosar ”M-
am dus la poartă cu copiii mei, era 14 sau 16 ianuarie și nu mi-a dat voie să-i dau
pachet...”
D.A. Am fost în noiembrie și m-a primit.Cred că a fost mama odată cu Mihaela și atunci
era în perioada aia când a avut o perioadă de 3 luni de zile când n-a avut voie la pachet.
Deci care a fost problema atunci cu ei, ei erau acolo mai mulți, și reformiști, era unul
Buzdugan, predicator reformist, dar știu că i-a forțat să iasă sâmbăta la lucru și au
cedat toți pe rând în afară de Gheorghe Alexandru. I-au băgat la regimul ăsta de izolare
foarte drastic, nemâncare, legat cu lanțuri, puși să se sprijine pe un trepied. La un
moment dat, acolo și-a rupt dantura, în una din cele 64 de zile de izolare severă și lor nu

819
le-a venit să creadă, l-au scos de acolo și au zis că-l fac ei bine, l-au băgat în spital. Când
au văzut că e groasă treaba și e pe moarte l-au dus la Văcărești.

Mărturia orală a fiului Doru Alexandru cu privire la torturile la care a fost supus
Alexandru Gheorghe în închisoare sunt susținute și de documente din arhiva Securității

Din dosarul penal al lui Alexandru Gheorghe, deschis în16.08 1966 ca o contestație la decizia
de a nu-l elibera, Alexandru Gheorghe este audiat și contestă amânarea eliberării condiționate,
cerere către Penitenciarul Aiud, pentru Tribunalul Militar București:
”Rog a aproba contestația la amânarea eliberării condiționate, motiv am executat cinci
ani și o lună din cei șase ani de condamnare, mă așteptam să beneficiez și eu de
condiționata eliberare, mai ales că am mai fost amânat un an, dar m-am înșelat, acum
mă uit la mine și mă îngrozesc cum arăt în urma celor 88 de zile izolare executate în
anul 1967 pentru motive religioase ca adventist de ziua a șaptea, cult recunoscut de stat,
care are zi de repaus sâmbăta, pentru a recupera această zi de repaus am cerut să lucrez
duminica sau în orice schimb de zi sau de noapte.
Nu m-i s-a aprobat și am fost băgat la izolare.
Iată câteva din condițiile în care am fost tratat la izolare: mi s-au luat hainele groase, mi
s-au dat haine subțiri și rupte, cu care am suportat frigul, din care cauză nu puteam nici
dormi, flămând, legat cu lanțuri la picioare, cu cătușe la mâini, legat de belciug și lovit,
înjurat, amenințat cu moartea deși eu am fost foarte respectuos și cu nici un cuvânt nu
am jignit cadrele penitenciarului. La ultima serie la izolare m-au dus bolnav, spunându-
mi că mă duce la spital, dar m-au dus la izolare. După ce m-au încarcerat am arătat
domnului plutonier în ce stare sunt și că sunt incapabil de a mai rezista douăzeci de zile,
dar domnul plutonier a zis: ”Poți să mori, căci răspunde cine te-a adus aici!” Rezultatul
celor optzeci și opt zile de izolare sunt: scăderea vederii, cu ochiul drept nu mai văd
deloc, am fost scos din izolare cu nefrită, reumatism, spondiloză și hemoroizi, am fost
ținut 64 de ore consecutiv legat de belciug, fără să-mi dea pat în acest timp, de
extenuare, mi-am pierdut echilibrul și am căzut cu fața in jos pe ciment pierzându-mi
dantura.
De atunci și până acum am avut două-trei aprobări de la Direcția Generală a
Penitenciarelor să mi se pună dantura, neavând condiții nu mi s-a pus.

820
Împreună cu mine suferă și cei patru copii de care am fost rupt de ei de când nu erau
nici între zece și cincisprezece ani. Am fost arestat și condamnat pentru credință, nu pot
fi încadrat în rândurile celor ce au uneltit împotriva orânduirii sociale, deoarece nu am
făcut nici un fel de politică, nici eu și nici părinții mei.
De la etatea de 16 ani am îmbrățișat Cultul Adventist de Ziua a Șaptea, credință pe care
o aveau și părinții mei.
De la etatea de 13 ani am fost slugă, muncind din greu pentru o bucată de pâine.
La data când am fost arestat aveam douăzeci și trei de ani, mi-am întreținut familia prin
muncă cinstită, iar după ce am fost scos din izolare și am devenit inapt temporar, cu
gradul doi de muncă, subsemnatul am fost scos la muncă și oriunde am fost pus am
făcut față, nu am dat dovadă de indisciplină. După cum am arătat mai sus se poate
vedea că starea sănătății mele este foarte grea și se înrăutățește pe zi ce trece, de aceea
soția mea a făcut cerere de întrerupere a pedepsei pe motive de boală, pentru a mă
reface, care i-a fost respinsă cu drept de recurs, dar nici până acum nu mi s-a dat
răspunsul. Cu cât eliberarea mea este mai devreme cu atât mai repede m-aș putea reface
ca să mai fiu de folos familiei și societății. Am primit în august, anul acesta, o scrisoare
de la copii în care îmi scriau că sunt așteptat cu multă dragoste în sânul familiei în ziua
de unu septembrie o mie nouă sute șaptezeci și unu, dar am rămas cu speranța, la fel și
copiii mei. M-am așteptat și eu la mai multă clemență din partea comisiei, acum îmi mai
rămâne o speranță din partea onoratului Tribunal pe care îl rog să-mi aprobe
contestația. Mai menționez că cele cinci rapoarte din cele optzeci și opt de zile de izolare
pe care le-am executat sunt facute pe simplul motiv că nu lucram sâmbăta. Acest refuz
de a lucra sâmbăta nu l-am făcut din răutate sau încăpățânare și numai din motive de
conștiință religioasă căci în cei douăzeci și trei de ani de muncă niciodată nu am călcat
porunca din Decalog de a respecta ziua a șaptea. Față de cele de mai sus îmi asum
responsabilitatea penală. Semnat, 9 septembrie 1961, semnat de Alexandru Gheorghe. 455

E.U. Conform dosarului medical l-au dus degeaba că nu i-au putut face dantura.
D.A. Cu dantura n-a fost chiar o problemă, treaba e că nu mai putea să se hrănească și
slăbise foarte tare și putea să aibă probleme mult mai mari, avea în jur de 40 kilograme
și atunci s-au speriat ei că-l pierd acolo și l-au trimis la Văcărești, pe urmă a stat la
Jilava vreo 4-5 luni și pe urmă l-au adus înapoi la Aiud, că s-a eliberat tot la Aiud.

455
Arhivele CNSAS P 51329, vol 6, pag 45

821
E.U. De bătut, a fost bătut?
D.A. De bătut, bătăile nu mai erau în vogă, dar dacă răspuneai obraznic un baston, două pe
spate le-am luat și eu care în 73, 76 deja devenise bătaia mai rară, foarte rară, dar dacă te
puneai cu un zevzec de plutonier care nu avea decât patru clase și restul completate la fără
frecvență, te bătea...456

E.U. Tatăl dumneavoastră, când a ieșit din prima condamnare și după a doua a manifestat
resentimente față de frații de credință care l-au turnat?

Biderica Adventistă nu a vrut să-l reprimească ca membru decât prin rebotezare în anul
2000, cu toate că a fost exclus în mod abuziv

D.A. Nu. A vrut să fie reprimit în Biserică și să i se recunoască drepturile de membru

exclus pe nedrept. A militat pe ideea asta și nu a fost făcut membru niciodată, i s-a spus
să se reboteze. Până în 97 nu a vrut să se boteze, însă atunci a zis, da, vreau să mă botez.
A mărturist: ”Am greșit și acum vreau să mă rebotez, am un păcat pe care l-am făcut și
vreau să-l și mărturisesc”. 457

Soția lui Alexandru Gheorghe a primit pașaportul după ce a protestat 3 zile prin greva
foamei în fața sediului Securității din Ploiești

Mama în 89 a plecat la frații mei în Austria și n-a mai venit, pe vremea lui Ceaușescu.
Frații lui Doru Alexandru au fugit ilegal din România
E.U. Adică a fugit?
D.A. A plecat cu pașaport legal, pe care l-a căpătat după 3 zile de greva foamei în fața
Securității, nu vroiau să-i dea voie să-și vadă copiii în Austria și a mai fost odată să-i vadă în
87.
E.U. Au plecat ilegal?
D.A. Da, sora mea, a rămas după o excursie în Austria, în 84, iar frații mei au trecut Dunărea
înot, amândoi, în 86.

456
Ibidem Doru Alexandru
457
Ibidem Alexandru Gheorghe

822
Tentativa de racolare a Securității a lui Alexandru Gheorghe
După a doua condamnare Securitatea a văzut că tata nu este un om habotnic, crede el în
religia lui, dar e dispus la discuții. Prima dată au început că să-și ia un angajament. ”Când
vreți să mă chemați eu vin la dumneavoastră și vorbim, numai să nu mă întrebați despre alții,
mă întrebați despre mine, dacă am fost și am vorbit în cutare loc vă spun ce am vorbit, eu nu
am ce să ascund, dar mă chemați pe mine și vorbim despre mine, dar despre alții, asta nu am
să spun niciodată.” Și l-au chemat: ”Ai fost sâmbătă în cutare loc, că avem informații”.
”Am fost, am spus ce spun mereu.” ”Dar nu ți-am spus că nu mai ai voie să spui asta?”
”Asta nu puteți să mi-o luați, nu am spus că vreau să mor pe câmpul de luptă ca un bun
soldat?”
Prin anii 80 începuse și dizidența prin ăștia de la Securitate, deja erau jocuri făcute și se
gândeau dacă îl maltratăm pe ăsta acuma, ăsta poate după aia să ne acuze el pe noi.
In 1978 Alexandru Gheorghe a fost condamnat din nou pentru trafic cu literatură
religioasă. Cazul familiei Alexandru a ajuns la Europa Liberă. Familia protesta pentru
că tatăl fusese condamnat a treia oară la vârsta de 76 de ani
În 78 a mai fost condamnat odată, pentru încălcarea legii presei, a tipărit la „Casa
Scânteii”... asta n-a mai fost politic, a fost pentru încălcarea legii presei și răspândirea de
materiale subversive. L-au luat, l-au ținut 3 luni în anchetă, i-au dat drumul, i-a făcut
procuratura recurs, l-au luat din nou și a mai făcut 7 luni dintr-un an și jumătate, timp în care
noi ne-am depus actele de emigrare din țară, s-a vorbit la Europa Liberă în 1978 de noi.
E.U. Dar cine a transmis la Europa Liberă?
D.A. Noi le-am trimis o scrisoare, prin cineva care a venit în țară, unul Iacob care a fost în
închisoare cu el.
E.U. Vă săturaserăți de regim, din ce cauză ați depus actele?
D.A. Nu, dacă nu este eliberat tatăl nostru.
E.U. Aaa, deci ca protest.
D.A. Da, protest împotriva arestării pe nedrept a tatălui nostru, care era la a treia
condamnare, era un om în vârstă, în 78 deja avea 76 de ani..
Rețeau care tipărea la Casa Scânteii literatură religioasă arestată de Securitate
Și cine l-a arestat, ăștia din Ploiești erau așa de răi?
D.A. Asta cu condamnarea n-a fost din Ploiești, era cu niște bucureșteni și cu un director
de la Casa Scânteii, toată rețeaua a picat atunci. Erau mână în mână, aia de la tipografie
primeau niște bani...

823
E.U. Deci la Casa Scânteii se tipărea literatură a Bisericii. Eu știam că Securitatea
proteja această rețea, că erau cointeresați. O fi căzut probabil dintre ei
D.A. Ei n-au mai fost luați de Securitate, au fost luați de miliție, condamnarea din 78 a
fost de drept comun.
E.U. Și a fost luat și directorul de la Scânteia?
D.A. Nu, din cei care lucrau acolo nu, dar din cei care au venit cu banii, a fost un frate
Popa, din București, decedat, tata, au fost vreo 5-6... Ei luau cărțile și mergeau cu mâna
lor și le împrăștiau.
E.U. Deci el nu s-a potolit nici după a doua condamnare.
Pastorul Nicu Butoi confirmă faptul că familia Simia și-a continuat activitatea de
multiplicare clandestină a unor materiale religioase după anul 1980, de data aceasta cu
ajutorul unor funcționari corupți din sistem
„ În 81 era afacerea cu cărțile, Sima se ocupa de producție, când au „ieșit”(din închisoare n.n)
s-au ocupat la scară mult mai mare, aveau tipografie subterană, plus de asta Sima avea
legături destul de puternice la Casa Scânteii și cărțile erau cărate cu mașina poliției.
Aranjamentul se făcea cu mecanici de la atelier, care se făceau că repară mașina poliției și o
dădeau la unu care căra cu ea cărți și o aducea după-masa probabil înapoi la reparat. ” 458

A treia condamnare. Ridicat din piață în 1985. A făcut închisoare 6 luni

D.A. Da, dar o altă condamnare s-a întâmplat în 85, am venit într-o vineri, tata arestat, mă
cheamă polițistul pieții la telefon: ”Domnul doctor, dacă vreți să veniți, că am o problemă cu
tatăl dumneavoastră.” M-am dus la el, polițistul ăsta era un plutonier major. ”Domne, l-am
arestat în piață astăzi dar l-am dus în arest la poliție. Mâine trebuie să-l duc la
judecătorie, eu n-aș fi vrut, dar a venit unul de la Parchet și mi-a zis: Dacă nu-l arestezi
pe ăsta mâine te dau afară din serviciu!” Și l-a arestat, l-a luat i-a pus cătușele și l-a dus
la poliție.
E.U. Apar declarații la dosar, i-a luat și pe ăia din piață cu care a stat de vorbă
D.A. A stat șase luni la urgență, cum se condamna pentru tulburarea liniștii publice...
E.U. Eu de asta îmi aduceam aminte, de tulburarea ordinii și liniștii publice.
D.A. Mi-a spus că îl duc la Mărgineni, penitenciarul nostru din județ, dar că să facem
recurs, că nu se poate să îl condamne iar. Cât timp a stat în arestul poliției nu a vrut să
facă recurs și a mers la Mărgineni, cu condamnarea aia de urgență, 6 luni. Mama s-a

458
Interviu cu Nicu Butoi

824
dus la el la Mărgineni, avea dreptul la pachet, făcuse vreo 10 zile de Mărgineni și mi-a
spus că i-a zis comandantul ”Omul ăsta nu vrea să facă recurs, mai are 5 zile și îi expiră
dreptul de contestație, faceți dumneavoastră în numele lui că sunteți soție.” Și mama a
făcut ea și după ce a făcut recursul, pe tata l-a luat la judecătorie din nou...
E.U. Vreau să vorbesc puțin despre dosar, spuneați că nu a avut resentimente față de frații lui
și totuși, în 2003, conform opis-ului de la CNSAS, el și-a văzut cel puțin două dosare. De ce a
avut această curiozitate, ce discuții ați avut legat de asta și care a fost reacția lui când a văzut
că agenți ai Securității erau frații lui de credință, am înțeles că a fost foarte zbuciumat.
D.A. Mama a avut mai mari conflicte cu acești predicatori, ea fiind în libertate...
E.U. Deci ei mergeau în continuare la Biserică și voi la fel.

Mărturisirea publică din dosarele Securității ce arată că membri Bisericii Adventiste din
Ploiești au fost complici la execuția lui Alexandru Gheorghe459

459
Ibidem I 2142, f 78

825
Doru Alexandru a refuzat să mai intre prin legământul botezului în Biserica
Adventistă scârbit fiind de atitudinea unor conducători ai bisericii

826
D.A. Da, și mama și noi. Vreau să spun că până în 79 am mers sâmbătă de sâmbătă, dar
tot nebotezat eram, pentru că eram privit ca și tata, care nici el n-a fost primit, dar deja
eu după ce m-am eliberat n-am mai cerut botez. Nici nu mai vroiam să mă botez, cu
toate că la un moment dat înclinam. Am avut și o prietenă adventistă și cochetam așa cu
ideea, dar pe urmă am văzut că fata nu era așa cum mi-am închipuit-o eu și era plecată
pe fapte mari, eu nu aveam de gând să mă însor că mă gândeam că dau la facultate.
Atunci m-am împrietenit cu ea, când m-am eliberat și până să intru la facultate. După ce
am intrat la facultate, am mai fost prieten cu o fată adventistă care-i plecată prin
America. Cam în primii doi ani de facultate, eu am început nu să reneg adventismul ca
idee, ci să nu-l mai respect ca principii de viață.
E.U. Nu vreau să intrăm în intimitatea dumneavoastră. Întrebarea este: a avut vreun rol modul
în care s-a comportat Biserica, mă refer la conducători, în îndepărtarea dumneavoastră de
Biserică? Faptul c-au refuzat să vă boteze fără motiv?
D.A. Știți cum e, cum se spune și prin cărțile religioase, și prin Ellen White: ”Nu vă
uitați la oameni, oamenii greșesc. Uitați-vă la principii, la Dumnezeu, la ce spune
Domnul!” Cât ai vrea, nu se poate, este imposibil, asta este o utopie să nu te uiți că
fratele tău te înjunghie pe la spate și tu să zici: ”Domnul a dat, Domnul a luat!”
E.U. Cum a reacționat tatăl dumneavoastră când a venit acasă și și-a văzut dosarele? Adică ce
v-a povestit? A fost marcat?
D.A. Nu. El ce vroia să facă de fapt? El vroia totuși să ajungă la cei mari care l-au condamnat.
Mai ales după Revoluție a luptat pentru chestia asta. Ca să le demonstreze acelora că ei au fost
trădători și de cult și de frați și de Dumnezeu. A avut discuții mari cu Nelu Dumitrescu, cu
Ticu Popa, cu Ciucă.
E.U. Adrian Bocăneanu, am înțeles.
D.A. Adrian Bocăneanu era mai tânăr. Ciucă predica foarte frumos, dar eu mi-am dat seama
că e vorba doar de oratorie. Plus că trecusem prin atâtea, mă păcăliseră Ionescu, Stănculescu.
E.U. Deci el nu a reușit practic să primească din partea conducătorilor Bisericii vreo lămurire.
Am înțeles că ulterior a mers cu lista de informatori deconspirați.
D.A. Nici măcar n-a avut o recunoaștere că a fost condamnat din cauza sistemului comunist.
S-a susținut mai departe că din cauza ideilor lui, care au vrut să dărâme cultul. Nu l-au primit
decât rebotezat și s-a rebotezat în 97. El nu vroia să plece de aici. Mama se stabilise acolo că
avea și cetățenie austriacă, el nu vroia să plece de aici. Mama mai avea un pic și ieșea la
pensie, ea și ieșit până a ajuns el acolo. Și s-a dovedit că ideea mea a fost cea mai bună să se

827
stabilească lângă mama că imeidat i-au dat rezidență, i-au mărit pensia de la 600 de euro cât
are el aici cu anii de pușcărie.
E.U. El a primit ceva drepturi de la statul român?
D.A. Da, da, vreo 16 milioane pe lună. Deținut politic. Și eu sunt deținut politic, cu
subordonarea în armată am și eu 6 milioane indemnizație. Inclusiv Stănculescu.
E.U. Aaa, deci și foști agenți ai sistemului sunt eroi ai rezistenței anticomuniste.
D.A. Da. Stănculescu, în tinerețe, a fost închis. N-a vrut să facă armată, ca și mine, prin anii
57-58, cu mult înaintea mea. 94-96 am avut indemnizația, 96-98 mi-au tăiat-o, în doi ani am
ajuns la Curtea Supremă și-am câștigat. Mi s-a dat și banii urmă pe cei doi ani și s-a creat un
precedent. Și dup-aia 14 din județ.
E.U. Cred că inclusiv un domn Vulvară Mihai din Brașov s-a folosit de precedentul ăsta, un
deținut.
D.A. M-au sunat mulți, și din Oltenia, m-a sunat inclusiv Ghejan Titu, care era profesor de
matematică. Și pe urmă s-au dus toți. Unul singur, Titu Muntenaș, care stă prin Italia de vreo
20 de ani, a venit acuma că vrea și el. M-am dus martor acum doi ani la procesul lui la Iași și-
am depus mărturie că am fost cu el la închisoare. M-a ținut mult de vorbă judecătoarea. M-a
întrebat cum a fost regimul de detenție. Eu am făcut personal 120 de zile de izolare, din
care 70 de severă, adică erau zece zile: o zi mâncai, o zi nu mâncai. Iar în ziua când
mâncai eu tot nu mâncam pentru că eu nu mâncam mâncarea de-acolo, eu mâncam
doar pâinea. Deci stăteam 10 zile cu 125 de grame de pîine la 2 zile, însemna 575 de
grame în 10 zile. Cu asta trăiam și cu apă. Și-am făcut 7 de câte 10 și-am mai făcut o
dată 7 tot severă și pe urmă găsiseră ei o cale. Era restrictiva unde ne băgau la izolator,
erau niște camere foarte calde vara, pereții subțiri, neizolate și iarna cât era afară era și
în cameră. Poate mai frig. Dacă dădea soarele un pic afară se încălzea, da până încălzea
pereții să vină căldură și-n cameră trebuia să țină soarele vreo 48 de ore. Și iarna erau
steluțe de gheață pe pereți, minus 6, 10 grade lejer. Și-am făcut și vreo 3, 30 de zile pe
timp de iarnă. Primele 30 le-am făcut cu toții, dup-aia am făcut eu mai mult că o dată m-
a prins cu un pachet primit pe numele altuia. Da să vedeți ce răi erau comandanții de
acolo. În vinerea Paștelui a venit să inspecteze izolatorul. Din toți ăia, eram vreo 14 în 4
camere, numai pe mine m-au lăsat de Paște acolo. „Aaa, pocăitul, primește pachet pe
numele altuia? Nu mănânci mâncarea noastră? Nu-ți place mâncarea noastră? Mai stai

828
aicea atunci că și-așa nu ai ce să mănânci de Paști!” Și m-a lăsat acolo. Și pe ălalți i-a
scos pe toți.460

LUPTA PENTRU PUTERE LA VÂRFUL CONDUCERII BISERICII ADVENTISTE

PENTRU PUTERE LA VÂRFUL CONDUCERII BISERICII ADVENTISTE ÎN
COMUNISM: „DUMITRU POPA A FOST, FĂRĂ ÎNDOILAĂ, UN OM CARE A
IUBIT PUTEREA”

„ Puteți să definiți cele două grupări? C-ați amintit de cartea domnului Modoran, sunt cele
două grupări pe care le definește el: gruparea Popa, cu familia lui și gruparea noului val, adică
a lui Crișan și ceilalți? De ce vă întreb asta? Pentru că unele lucruri pe care le-am contestat,
chiar printr-o scrisoare publică, a doua scrisoare în mod special, a fost acest amestec al ideii
de clan în care se aflau și foști agenți ai Securității, ca Florescu Vasile și Wilhem Moldovan,
adică această așa zisa „neamoșenie” nu era tocmai valabilă pentru că-n înțelegerea mea,
adventiștii, prin cultura lor, încurajau doar căsătoriile între membrii bisericii, deci în mod
normal te nimereai că te-ndrăgosteai de cineva care-i neamul cuiva. Deci nu poți să faci chiar
așa o genealogie ocultă a unui clan pentru că Wilhem Moldovan nu poate fi pus lângă
niciunul dintre cei care sunt neamurile lui.
E.C. Da, corect, este foarte adevărat acest lucru. Eu pot să mă refer la aspecte anecdotice pe
care le cunosc.
E.U. Sunt foarte relevante.
E.C. În același timp pot să mă refer la observațiile mele și propria mea înțelegere pe care mi-
am format-o. Și aș vrea să încep cu a doua. Aș vrea să încep cu Dumitru Popa. Dumitru Popa
nu a fost o persoană foarte complexă. Nu-l poți categorisi ca fiind într-o clasă sau alta.
Dumitru Popa aș putea spune că, într-un anumit sens, și-a promovat familia, dar n-a făcut-o ca
un clanist pur și simplu, ca un don de mafie. Mai degrabă el a căutat oameni în are să aibă
încredere. Acuma trebuie să înțelegem că structura puterii adventiste era un loc destul de
periculos, în care o vorbă nepotrivită spusă la momentul nepotrivit te putea costa totul. Și
bineînțeles că Popa s-a înconjurat cu oameni în care putea să aibă încredere. Popa a fost,
indiscutabil, un om care-a iubit puterea. Asta nu se poate contesta. A fost un conducător

460
Ibidem Doru Alexandru

829
înnăscut. În același timp însă, Popa a fost un tip extraordinar de curajos și un om care a avut
un spirit de organizare și un strateg bun politic, cum probabil nu exista altul în timpul acela.
Popa a slujit biserica. A slujit-o independent. A fost subiectiv în această slujire, indiscutabil și
motivația lui a fost împărțită ca oricare dintre noi. Teologic, nu-l pot încadra pe Popa la partea
Paulini, ci mai degrabă la cea Demetrescu întrucât Popa a fost foarte influențat de cultura
americană pe „linia Florea”. Deci Florea a fost repezentantul, hai să folosesc termenul ăsta,
”imperiului american” la adventism. Florea a fost reprezentantul Statelor Unite și, implicit,
Popa a fost urmașul lui. Popa, ca teolog, era conservator, mai conservator decât mulți pastori
din generația lui. Însă, spre deosebire de Demetrescu și de un anumit grup cum ar fi Ghițescu
să zic sau poate chiar Lucian Cristescu, care era mai tânăr decât el, Popa a fost un pragmatic,
care avea un instinct foarte sigur când era vorba de ceea ce numea el „sfinți”. Era omul care
nu avea încredere în clișee din acestea de evlavie ostentativă și-n oamenii care le propagau. Și
din cauza asta putea să pară un liberal Popa, în sensul că stilul lui de viață nu era un
adventism foarte dogmatic ca, de exemplu niște tineri l-au văzut jucând șah cu fiul lui la o
cabană din munți. Și bineînțeles că uite, fratele Popa joacă șah, dar mie nu mi se pare un act
de dezmăț faptul că joci șah cu fiul tău. Mai grav era la cei care nu jucau niciodată șah cu fiul
lor și era o prăpastie între ei. Deci acesta a fost Popa. Cât privește Crișan, eu îl văd ca pe un
oportunist mai degrabă. E opinia mea. Crișan a fost un tip cre vine din zona Aradului, unde
este o foarte puternică cultură neoprotestantă și predicatorii sunt staruri într-o anumită zonă a
populației. Crișan a fost un om talentat, care a fost elocvent și și-a folosit talentul ca să-și facă
popularitate. Însă mie mi se pare că Crișan a fost în primul rând un oportunist pe care l-a
interesat puterea de dragul puterii, pe când Popa a avut o linie a puterii, a subordonat puterea
unei anumite viziuni care o avea despre lucrare. Asta este foarte clar. Și cu care a fost
consecvent. Un aspect anecdotic din viața lui Popa, a fost o ocazie când s-a dus în audiență la
un prim secretar, la Târgoviște mi se pare. Erau niște probleme c-o construcție și Popa s-a dus
neașteptat la primul secretar și a trebuit să aștepte în anticameră. Și-a așteptat cam o oră și s-a
dus de vreo trei ori la secretară și asta i-a spus: ”Așteptați, așteptați!”, jocul psihologic tipic.
Și Popa se scoală și intră la primul secretar, fără să bată la ușă, a trecut peste secretară. Și
Popa și-a revendicat dreptul ca conducător de cult să vorbească cu el imediat asupra unei
probleme, la care primul secretar, un om nu foarte inteligent, răspunde, fără să gândească:
”Ce, domnule, noi vrem oricum să vă desființăm pe voi!” Și Popa zice: ”Da? Eu nu știam
acest lucru, vă mulțumesc că mi-ați spus pentru că chiar săptămâna trecută am discutat cu
domnul Ceaușescu și ideea a fost că suntem integrați în Frontul Unității Socialiste și așa mai
departe. Mă voi duce la domnul Ceaușescu să-i spun ce-ați zis ca să cer lămuriri”. Omul a

830
înghețat pentru că Ceaușescu dădea un telefon și-l termina pentru treaba asta și imediat s-a
înmuiat și a devenit foarte prietenos și a colaborat și s-a rezolvat problema locală. Deci Popa
era tipul care-i înfrunta pe comuniști. Dacă țin minte, în cartea lui Modoran este o frază a unui
ofițer de securitate, care spune că Popa-i obraznic.
E.U. Exact, așa este. Nu este singura secvență, sunt mai multe în dosarul lui.
E.C. Da, da. El îi înfrunta pe liderii comuniști. Ceea ce n-aș putea spune de alții. Celălalt
element în jocul puterii a fost Tăchici, care a avut un spate politic foarte puternic din timpul
lui Petru Groza, pe care l-a cunoscut personal. L-a cunoscut pe Dej. Fiul său, care este în
Chicago, mi-a povestit într-o ocazie, când Ana Pauker s-a luat de el: ”Hei, Tăchici, o să te văd
mort!” Sau așa ceva. L-am întrebat: ”Dar ce căuta tatăl tău acolo și de unde-l cunoștea Ana
Pauker?” Deci Tăchici era cunoscut în elita comunistă. Însă Tăchici n-a făcut rău nimănui din
câte știu eu. Tăchici n-a avut o viziune de a dezvolta biserica progresiv, cum a avut Popa, n-a
fost omul să-i confrunte atât de direct, dar nu pot spune c-a făcut rău cuiva vreodată. Poate că
ai alte informații decât mine, dar anecdotic vorbind, Tăchici era știut de omul care... Noi îl
comparam cu Louis de Funes. Era totdeauna bonom, jovial, superficial, nu foarte profund, da
nu făcea rău. Linia Paulini n-o văd prea puternică după comunism. Ca să-ți dau un exemplu,
unul dintre ucenicii pasionați ai lui Demetrescu a fost Coja, ca și Diaconescu. Mă rog,
rezistență, nerezistență, nu știu cum este, dar și între ei au fost destui colaboratori. Lumina lui
Paulini s-a cam stins cred eu după venirea comunismului. Eu mi-aduc aminte de bătrâni din
București care vorbeau de Paulini. Mie mi se păreau cam eretici atunci c-aveau o poziție mai
puțin fundamentalistă față de Spiritul Profetic. Graising, un exemplu care-mi vine în minte
acuma. Erau câțiva intelectuali care erau îndrăgostiți de partea intelectuală a adventismului.
Alexe poate iară ar putea fi un urmaș bun al lui Paulini. Deci erau tipi care erau dogmatici în
anumite aspecte ale adventismului, dar erau foarte interesați să dezvolte partea intelectuală și
rațională și apologetică a adventismului și să comunice adventismul în casele mai educate din
București sau din alte părți. 461

Lupta pentru „ciolan” din perspectiva ofițerilor de Securitate care au întreținut rețeaua
de agenți din rândul pastorilor care au condus Biserica Adventistă 462

461
Ibidem Edmond Constantinescu
462
ACNSAS Dosar R 47669 vol 1, f 408, 409

831
832
Ofițerul de Securitate Liviu Banias, neagă implicarea Securității în jocul de putere dintre
liderii Bisericii Adventiste și asta în ciuda volumului imens de informații din dosarele
Securității care arată cu lux de amănunte modul în care poliția politică anima acest joc și îl
arbitra atunci când avea toate piesele pe masă.

833
Este foarte posibil ca Liviu Banias să nu fi intrat în acest sistem de putere deoarece în anul
1983 când a început să activeze în Securitate pe segmental culte-secte, „cărțile” erau deja
făcute în Conferința Banat, Deac Gligor, agent al Securității din anul…controla cu autoritate
și după opinia multor pastori, cu multă înțelepciune relația dintre stat și cultul adventist dar și
cu celelalate structure de putere din interiorul Bisericii Adventiste.
Emanuel Ungureanu: „În ceea ce privește lupta pentru putere în interiorul cultelor, aveți
informații că Securitatea se folosea de influența pe care o avea asupra acestor culte și a intrat
cumva în lupta pentru putere de la vârf, Securitatea trimitea o listă cu cine să fie președinte?
Liviu Banias. Nu, nu există așa ceva. Eu vă dau un exemplu, pastorul baptist, i-am menționat
numele mai devreme, era foarte controversat că Securitatea i-ar fi înscenat... avea Mercedes
trimis din străinătate, casă la Timișoara...
[…]”. La adventiști era în conducere un om foarte cult, Deac Gligor, care dacă i se propunea o
întâlnire sâmbăta... să nu te întâlnești cu el. Era doctrina religioasă și aveam și noi respect, dar
nu le cream impedimente. Era o relație de colaborare umană, nu era restrictivă. Eu am devenit
ofițer de informații în 83, perioada de dinainte eu nu o cunosc, cum este și problema
legionară...”463

463
Ibidem Liviu Banias

834
XVII. Confruntarea cu dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele unor adventiști.
Ștefan Bratosin, Edmond Constantinescu, Ungureanu Vasile, Lucian Cristescu,

Timp de aproape șase ani de zile am studiat pentru lucrarea de față peste 300 de dosare
întocmite de fosta Securitate pe numele unor pastori și membri laici ai Bisericii Adventiste.
Majoritatea dosarelor pe care le-am studiat erau atribuite de Securitate unor persoane care nu
mai sunt în viață. Am avut ocazia să vorbesc cu unii membri ai familiilor acestora, unul dintre
ei, Doru Alexandru, fiind de acord să vorbească despre trecutul părintelui său și despre
conținutul dosarelor de Securitate care îi sunt atribuite lui Alexandru Gheorghe.
În alte situații, am considerat că este foarte relevant să am un interviu de istorie orală cu
pastorii Lucian Cristescu, Ion Buciuman, Edmond Constantinescu, Ștefan Bratosin sau cu
membrii laici Lăzureanu Neculai și Ene Paulini, după ce le-am pus la dispoziție acestora
dosarul sau dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele lor sau după ce unii dintre ei, au
avut acces la propriul dosar prin intermediul altor cercetători sau direct.
Toți cei cărora le-am trimis aceste documente au fost de acord să-mi expună punctul lor de
vedere cu privire la informațiile găsite în interiorul dosarelor. Majoritatea celor intervievați s-
au declarat dezamagiți de conținutul dosarelor, calitatea informațiilor, de perspectivele
Securității vizavi de obiectivele lor de viață și de credință.
„Sincer, am fost dezamăgit de conținutul dosarului. Nu mă regăsesc aproape nicăieri în
evenimentele descrise. Se vede că momentul fugii mele în Occident a fost și momentul
deschiderii dosarului pentru mine. Teoretic, doar atunci devenisem obiectivul Securității, ceea
ce este o minciună. V-am explicat într-o altă parte a interviului că Securitatea a încercat să mă
racoleze și eu am fugit. Teoretic, ar fi trebuit să existe un dosar cu legenda recrutării și alte
lucruri de genul ăsta. În al doilea rând, am găsit o scrisoare în dosarul meu pe care i-aș fi

835
trimis-o eu mamei mele atunci când eram în Franța. Vreau să vă spun că nu recunosc, nici eu,
nici mama, eu că aș fi trimis o asemenea scrisoare și mama că ar fi primit o asemenea
scrisoare în care erau totuși detalii despre familia noastră. 464

Printre puținele lucruri adevărate pe care le-am găsit în dosar sunt notele ce arată agitația în
care a intrat „Otilica” ( se referă la Constantinescu Otilia, secretară la Uniune, agentul
Securității „Aiten”) după ce am ieșit din țară, arătându-se total suprinsă, într-o notă
informativă, de rămânerea mea în Occident. Ea a rămas probabil cu iritarea că planurile în
ceea ce mă privește n-au ieșit. Spera că eu voi intra într-o competiție cu Dumitru Popa pentru
ocuparea funcției de președinte al Uniunii și, așa după cum am zis în prima parte a interviului
, ea mă ajutase să obțin pașaportul pentru a pleca și presupun că șefii ei de la Securitate au
admonestat-o pentru „scăpare”.465

464
Ibidem f, 41
465
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 163596, f 16

836
1.Edmond Constantinescu
„ Apropo de dosar. Vi l-am trimis acum ceva vreme. Ați avut surprize? Cum a fost întâlnirea
cu trecutul prin ochii Securității?

837
E.C. A fost ceva nostalgic. Erau unele aspecte care le uitasem realmente, erau într-un colț al
memoriei. Întâlnirea cu acel cubanez și discuția cu el mi-amintește acuma și mi se pare comic
că-n dosarul informatorului se spune c-am discutat c-un general pe care l-am admirat foarte
mult.
Informatorul nu știa cine-i Che Guevara măcar.
Deci omul luptase sub Che Guevara și avea o admirație deosebită pentru el, de aici a plecat
conversația noastră.
Mi-amintesc de prietenii... Țin minte că în 73 pe undeva era o stare de alarmă, era o vorbă
printre soldați că se merge în misiune în Golf, fuseseră niște evenimente în Golf.
Acolo se raportează despre faptul că eu m-aș fi lăudat că o să fug în Israel dacă plecăm
în acțiune în Orientul Mijlociu. Și mă întreb cum de au putut să fie atât de stupizi să
zică așa ceva, mi se pare foarte absurdă ideea asta acuma. Mă uimește că am fost luat în
serios și n-a fost trecută cu vederea ca pe-o prostie spusă de un militar cu creierul prea
înfierbântat.
Mi-am pus întrebarea cine este informatorul care a dat aceste raporturi și am o suspiciune în
privința aceasta, dar nu sunt sigur. Și mi-am amintit cu nostalgie de cei doi prieteni ai mei din
armată, care sunt numiți pe nume, care erau camarazi buni și, mă rog, eram gata să sacrificăm
tot unul pentru altul
Aproape uitasem și deodată au înviat toate acestea. Deci a fost o întâlnire cu trecutul
plăcută și emoționantă. Amintirile din armată sunt totdeauna speciale.

Edmond Constantinescu : „Securitatea își „căuta de lucru” și-și producea cazuri”

E.U. În afară de aceste aspecte, dosarul a mai conținut aspecte de care nu știați, interceptarea
scrisorilor, interceptarea unor convorbiri ambientale? Ce-ați simțit, care era problema
Securității cu propria persoană?
E.C. Mai întâi aș vrea să spun că am avut o suspiciune că mi s-au pus microfoane.
E.U. Deci ați știut asta.
E.C. Nu, n-am știut, am avut o suspiciune. Am găsit o urmă pe un scaun, la mine în casă la
Râmnicu Sărat. Au fost niște probleme cu curentul electric, însă am alungat gândul ca pe o
chestie de paranoia. Am zis: ”Cine sunt eu ca să m-asculte ăștia pe mine?” O suspiciune
exista, dar mă gândeam că nu sunt atât de important, a cincea roată la căruță, păstoraș
într-un district uitat de lume, de ce m-ar urmări pe mine Securitatea? Firește că nu
înțelegeam că Securitatea își căuta de lucru și-și producea cazuri.

838
Securitatea l-a transformat pe Edmond Constantinescu în obiectivul „Costin” și i-a montat în
casă mijloace T. O466

466
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 211020 f 8, 9

839
Cred că principalul motiv a fost că au trebuit să producă un caz și le-am oferit ceva material.
În al doilea rând, gândindu-mă la trecut, înțeleg din ceea ce mi-ai trimis că exista o suspiciune
că eu m-am ascuns în corpul pastoral și biserica adventistă doar cu gândul de a pleca în
străinătate. Și țin minte că mai mulți atuncea când mă duceam la diverși prieteni la Sibiu și le
vorbeam de convertirea mea, de unele idei, mă întrebau: ”Nu cumva vrei să pleci în

840
străinătate?” A existat de partea Securității cred o suspiciune că nu sunt sincer de fapt în
credința mea și că este doar un joc. Și pe undeva îi înțeleg că schimbarea a fost forte bruscă la
mine dintr-o parte într-alta. Ce mi s-a părut ciudat este că aceste idei le-am întâlnit la colegi
de-ai mei, care unii dintre ei erau conducători în Biserică deja după Revoluție, care mi-au
făcut aluzie că de fapt convertirea mea și intrarea mea în pastorație a fost o chestie de
conveniență ca să-mi fac alte scopuri. Mai degrabă ideea că eu s-ar putea să mă folosesc de
masca religiei cu alte scopuri a fost cred teama Securității.”467

2.Întâlnirea cu propriul dosar a medicului Ene Paulini.

„Eram interesat să văd ce s-a întâmplat, ştiam că sunt, eram conştient de valoarea lor şi
vroiam să le văd, am avut multe solicitări să-mi scriu bibliografia, doreau sa ştie.
Am tot amânat, pentru că după Revoluţie m-am angajat cu şcoala, dar nu şcoala a fost primul
obiectiv ci lucrarea misionară medicală, care este obiectul activităţii mele anterioare
comuniste. De acesta s-a prevalat dânsul şi a decis că se poate construi în România fabrici de
produse dietetice pe reţete adventiste, prin înţelegere între guverne, însă eu fiind mediator, era
problemă. Acţiunea aceasta a fost intervenţia mea între cercetătorii de industrie alimentară şi
produse dietetic medicale, mergeam pe direcţia cealaltă, tot în domeniul medical am motivat.
Există referatul meu la Securitate când am demarat acţiunea. Noi puteam pune pe piaţă
produsele dietetice prin adventism.
Fratele Piercen a fost de acord să facem fabrica aici, şi ei vroiau însă altfel, eu să mă duc să
cercetez, vin apoi să fac produsele aici. Vine, ia reţeta de la mine, pe mine mă lichidează, şi
apoi ei prezentau că uite ce au făcut ei. Ei au zis că noi nu mai obţinem tehnologie avansată
din Occident, şi de aceea Bucureştiul presa să mi se dea drumul, în timp ce Brăila nu vroia
decât aşa. Era o neînţelegere între Securitatea din Brăila şi cea din Bucureşti.
În timp ce pe soţia mea era cercetată pentru arestare, Bucureştiul avea dosarul meu să-l
cerceteze. Eu ştiind toate maşinaţiile astea, eram interesat să văd, dar nu ştiam ce e în dosar,
nu am ţinut nici jurnal, mi-a fost teamă. Mi-au fost confiscate agendele la percheziţii.
E.U. Din dialogul cu alţi martori al acelor vremuri care şi-au confruntat dosarul, motivaţia e
diferită, oamenii sunt curioşi să vadă cine a informat, alţii înspăimântaţi de perspectivele unor
falsuri, declaraţii scrise pe care oamenii nu le susţin, aţi găsit asemenea informaţii care apar
scrise de ofiţeri de securitate dar pe care nu vi le asumaţi?

467
Ibidem Edmond Constantinescu

841
E.P. Da, sunt informaţii date de alte persoane şi ofiţerul scrie că nu e adevarat. De obicei
verificau informaţia, asta a fost bine.
A.E.: Nu am avut timp să văd toate aspectele, 1056 pagini.
E.P. Peste 1000 de pagini, a început în 1955, s-a deschis în februarie 1956, se termină în
august 1990. Aşa apare până dupa Revoluţie, nu mai prezintă interes pentru noi, SRI – Pa.468

3.Medicul Emil Androne și dosarul. „Fostul ofițer de Securitate care a încercat să mă

racoleze, Mureșan, a ajuns șeful SRI pe toată Transilvania.

„Ideea cercetării dosarului era mai de mult, ştiind că am avut, însă tot mereu a fost amânată
pentru că existau şi variantele : ce ţi-ar putea folosi, doar dacă ştii îi priveşti greşit pe cei pe
care îi găseşti în dosare, am zis să fac lucrul acesta mai ales după ce am văzut dosarele lui
(Ene Paulini), am fost însă dezamăgit că a fost subţiat tare, şi nu s-au găsit calupuri de
activităţi care nu s-au găsit.469

4.Dialog încrucișat, cu Ene Paulini și Emil Androne pe tema informațiilor găsite de cei
doi în dosarele Securității

E.U. Aţi avut surprize în ceea ce priveşte persoane pe care le ştiaţi aproape de dumneavoastră
?
A.E. Am avut, am avut două deconspirări.
E.P. Am cerut şi eu, mi-au dat o serie de informatori şi 20 de ofiţeri, unii au fost importanţi,
era unul pe regiune care avea sarcina să nu mă trimită la Seminar, avea în mână toată
problema mea cât eram la Galaţi.
A.E. Am primit două confirmări, unul pastor, care nu mai este, m-am mirat foarte mult, şi
acum cred că notele care le-a dat, a fost pentru că a fost nevoit, nu pot judeca că a făcut un rău
intenţionat. Nu era nimic acuzator, ci lucruri bune scoase în evidenţă chiar şi actualul colonel,
atunci era locotenent major când a căutat să mă racoleze, declaraţiile lui, scrie acolo că a vrut
să mă coopteze pentru a ne putea fi de folos, dar a refuzat categoric.
Este în viaţă, după Revoluţie a fost şeful SRI pe toată Transilvania. Mureşan, şi mai departe
nu ştiu”470

468
Ibidem Ene Paulini
469
Ibidem Emil Androne
470
Ibidem Emil Androne

842
E.U. Din dialogul cu alţi martori al acelor vremuri care şi-au confruntat dosarul, motivaţia e
diferită, oamenii sunt curioşi să vadă cine a informat, alţii înspăimântaţi de perspectivele unor
falsuri, declaraţii scrise pe care oamenii nu le susţin, aţi găsit asemenea informaţii care apar
scrise de ofiţeri de securitate dar pe care nu vi le asumaţi?
E.P. Da, sunt informaţii date de alte persoane şi ofiţerul scrie că nu e adevarat. De obicei
verificau informaţia, asta a fost bine.
A.E.: Nu am avut timp să văd toate aspectele, 1056 pagini.
E.P. Peste 1000 de pagini, a început în 1955, s-a deschis în februarie 1956, se termină în
august 1990. Aşa apare până dupa Revoluţie, nu mai prezintă interes pentru noi, SRI – Pa.
A.E. : Dar cu lipsuri, student lipseşte perioada şi la el şi la mine. De la Şuţu nu ai nici tu, nu
avea ce să fie prea mult. Erau perioade precise, când am fost medic de circă la Balta Albă, 4
ani şi ceva lipseşte complet. Când au vrut să mă şi mute şi să mă mazilească, lipseşte. Sunt
doar câteva note după ce am fost mutat la Târgu Mureş, apoi s-a continuat aici. Dar ştiam că
au fost date referinţe, în special de cei care reprezentau biserica, ce predicam eu de la anvon,
dacă predicam împotriva statului, doar 2-3 persoane. Un fost coleg, un farmacist în care ştiu
că au dat declaraţii, au fost şi deconspiraţi un pastor şi un personaj din Târnăveni, despre care
nu stiu ce relaţie aş fi avut eu cu el, a fost oarecum rudă cu mătuşa mai îndepărtată cu soţia lui
(Ene Paulini). Ce declaraţii ar fi dat acest Albert Iosif, care a fost deconspirat.
E.U. Ca pastor, că tot nu mai este în viaţă, cine e?
A.E. Un pastor care a fost şi la Uniune, la Târgu Mureş, mulţi ani, eu fiind dirijor de cor
acolo, îmi aduc aminte că nu mă încuraja să fac piese grele, am făcut o dată “Aleluia” cu
corul. Mi-a zis că nu ar fi bine să îl fac, coriştii au insistat, până la urmă au făcut. Nu îmi aduc
aminte ca el să fi făcut ceva care să-mi sugereze că n-ar fi trebuit…îl chema Moldovan Ioan,
informator cu nume conspirativ Kelemen Ștefan .
Am fost mirat că el ar fi fost implicat în treaba asta.
E.U. Nu am auzit de el, la Uniune ce slujbă a avut?
E.P. Membru în Comitetul Uniunii, consilier. Dupa Revoluţie a murit.
A.E. Vegetarian de 50 de ani, a făcut cancer de stomac.
Ene Paulini :. Legat de informatori, cel puţin 5 pastori care i-am identificat eu, unii după
notele pe care le-au dat, aniversări la care am fost invitaţi, au stat de vorbă cu mine. Unii nu i-
am identificat, cel puţin 2 din Bucureşti. Unul foarte inteligent şi cred că respectivul ofiţer e în
relaţii bune, îl ajută pe pastor, mi-am dat seama din consideraţia pe care i-o acorda

843
informatorului, şi prin care informatorul cere lucruri bune în dreptul meu. Îl bănuiesc dar nu
sunt sigur. Cert e că făcea parte din conducere”471

5.Pastorul Lucian Cristescu s-a declarat „decepționat” de conținutul dosarelor întocmite

fosta Securitate pe numele său

:„ Am citit toate foile din cele două dosare, plus un set de referințe adiționale, care nu erau
direct din dosarul meu dar făceau referire și la mine și am rămas decepționat, ăsta-i cuvântul,
de calitatea și competența serviciilor poliției secrete din România ai acelor ani.
Am rămas surprins de superficialitatea și stereotipia înscrisurilor, care în multe cazuri n-aveau
nimic relevant. A existat exactitate acolo unde, știu eu, inserau copii din scrisorile pe care
copiii mei, soția mea sau eu le trimiteam la anumite persoane.472

471
Ibidem Ene Paulini
472
Arhivele C.N.S.A. S Dosar I 163957, vol , f 114

844
De exemplu era o doamnă, doamna Schwartz, o nemțoaică, sau era o altă persoană, tot cu
nume german, care erau bătrânii bisericii, iar ca să aibă relevanță mirosul lor de copoi, în
dreptul persoanei respective, oameni amărâți, la 75 ani, obosiți, care aveau nevoie de ajutor,
noi le mai trimiteam una-alta, scriau persoane periculoase, pentru că purtau nume german și
probabil pentru că și-au făcut ucenicia în timpurile sovietice, tot ce era german, era hitlerist,

845
era pericol de stat. Am râs și eu și soția, am descoperit și anumite scrisori adresate de unii din
colaboratorii lor pe care nu-i cunoscusem sub această formă. Sigur...
EU: Ați avut curiozitatea să-i identificați, ați făcut un demers?
LC: Niciodată, nu mă interesează, însă din notă aș fi înțeles că este x sau y, dar oameni
care...erau penibile, erau oameni insignifianți, care poate au fost prinși cu ușa, fără autorizație
la nu știu ce și au scris oamenii generalități, chiar enormități, care să placă acelor oameni. Ce
să zic...în dosar...
EU: Ați spus că, mă rog, ați descris activitatea lucrătorilor de Securitate ca fiind una
superficială. Eu mă refeream însă la autenticitatea documentelor, nu la calitatea lor. Mi-ați
relatat în convorbirea pe care am avut-o înainte să va trimit acele copii de dosar, mi-ați relatat
episoade legate de construirea de biserici, cum se obțineau autorizațiile legate de construire
sau cum nu se puteau obține și se lucra... Există referiri la evenimente pe care le-ați trăit, chiar
dacă sunt relatate să spunem, prin ochiul unui ofițer de securitate, care e altul decât ochiul
unui adventist ce luptă pentru biserica lui?
LC: Surpriza mea a fost că marile evenimete care au marcat istoricul meu din districtul
Tulcea, cu o rază de, sau cu un diametru de 100 și ceva de kilometri la data aceea, mari
evenimente nu apar și asta iarăși arată cât de „subțire” era activitatea acestor indivizi. Când
noi am construit biserica de la 6 Martie, acum se numește comuna, satul Sălcioara, comuna
Jurilovca, au fost evenimente mari, cu ocazia aceea am fost urmărit, au venit special să mă
prindă în flagrant și tocmai atunci mașina n-a mai vrut să pornească și n-am mai putut ajunge
de exemplu, dar toate aceste lucruri nu apar în dosar, iar atunci când s-a construit biserica,
printr-o relație...un croitor care, o doamnă croitoreasă care lucra, presupun benevol pentru
soția secretarului, nu secretarului de partid, ci a secretarului Consiliului Județean,
administrator, acesta cumva cred că mi-a ținut spatele și a spus: „Urcați repede, eu nu știu
nimic, faceți repede, acum cât e Congresul”, al nu știu câtelea, al 16-lea sau al 17-lea al
Partidului Comunist, era în toamnă anul 1984, dacă nu mă-nșel.
Ei, și aceste episoade lipsesc cu desăvârșire, erau urmăriți indivizii, vis-a-vis de materialele
pe care le aduceam, pentru că nu existau materiale și tot prin relații, „plocoane”, apărea câte o
mașină încărcată, descărca și dispărea în ceață.
„ LC: Haideți să vă spun că am fost dezamăgit, așteptam să găsesc o relevanță, dar am găsit
doar stupidități, limbaj de lemn, tipare „stas”. Ce era interesant erau fragmente din scrisoarea
mea pe care o trimisesem mamei soacrei din Statele Unite, în care copiii scriau să-i spui așa și
așa lui bunicu, iar soția scria ”mamă, nu mai trimite ciocolată că Lucian nu vrea să le dea la
copii”.

846
Până și asta era cu roșu subliniat, adică chestiuni absolut derizorii. Deci nu păstrez nimic care
să aibe un accent de gravitate...
EU: Știați că vă era ascultat telefonul, erați conștient de asta?
LC: Nu știu dacă v-am povestit cu ocazia trecută, dar a fost o perioadă, probabil pe parcursu a
2-3 săptămâni, sau poate o lună, în fiecare noapte eram sunat la ora unu, două noaptea și, ce
să zic, când ridicam receptorul, mă rog, ca pastor te aștepți că moare omul, o situație critică,
arde o casă, răspundeai și în momentul în care ridicam, de acolo se auzea liniște...
.Nu, se auzeau înjurături, da înjurături de mahala, nu de țăran, înjurături „piperate”.
Puneam receptorul jos, iarăși suna, până când soția a propus, a venit cu soluția ca să ridic
receptorul, să nu mai spun ”Alo”, să pun receptorul jos, lângă telefon, să merg în cameră, în
dormitor și să mă culc. Și stătea receptorul scos din furcă, ăla ”Alo, alo”, eu auzeam la început
că am vrut să văd cum reacționează, căci tăceam eu acuma. Și ”Alo, alo”, vrând să mai
încerce era ocupat și în cele din urmă s-au săturat. Mai știam încă un lucru, că cu o ocazie,
unul din membri noștri, era prezbiter atuncea, s-a întâlnit la piață cu mine, în piața Tulcei. La
un moment dat, un cetățean îmbrăcat în salopetă, părea că este muncitor agricol sau cineva în
zona pieței, îl salută, schimbă două cuvinte și pleacă. După ce am plecat eu a venit individul
ăsta înapoi la prezbiterul bisericii și i-a spus ”Băi, știi cine e ăsta?” ”Da, popa adventiștilor”
”Bă, ăsta are pile mari la București”. Iar eu fusesem trimis la Tulcea ca pedeapsă pentru
nevoința de a colabora cu Securitatea.
EU: Nu apare în dosar...
LC: Nu apare, nu apare!”473

6.Pastorul Ion Buciuman s-a confruntat cu identitatea atribuită de Securitate cu nume

conspirativ „Basarab”

473
Ibidem Lucian Cristescu

847
848
„ I.B. Potrivit experienței pe care am în mod deosebit la Bacău, cu oamenii de la Interne, eu n-
am crezut niciodată că m-a putut considera cineva informator.
De ce? Pentru că niciodată cineva nu mi-a propus acest lucru.
Într-o singură situație, care este mai degrabă un joc de cuvinte decât chiar o propunere
serioasă, colonelul Burlacu de la Bacău, care se ocupa de relațiile cu străinii – eram la câteva

849
săptămâni înainte de Revoluție, eu eram deja plecat, eram detașat deja la București și mă.....
Prima călătorie a fost în Germania democrată, a doua călătorie a fost tot în Germania
democrată, prima a fost la studii, un fel de cursuri de vară sau cursuri intensive...
E.U. În ce an a fost asta?
I.B. În 86. În 88 am fost la o conferință biblică, tot în Germania democrată și în 89, în anul
următor deci, eu am depus cerere să merg la Colonge, la niște cursuri de evanghelizare, dar
regula era că doar din doi în doi ani poți să primești dreptul să călătorești în străinătate.
Însă, un tânăr din biserică s-a oferit să mă ajute pentru că era exact nepotul acestui domn
Burlacu, care era colonelul de la relația cu străinii. Și s-a dus la domnul colonel și i-a
explicat...
E.U. Da cum îl cheamă?
I.B. Nu mai rețin numele tânărului, dar pe colonel îl rețin pentru că apare în documentele de la
CNSAS.
Și, după oareșce vreme, mi-a transmis că șeful Securității nu-i de acord, nu vrea să mă lase să
merg pentru că nu-i de acord. Și atunci s-a întâmplat ceva foarte interesant. Începeau cursurile
la Colonge, eu nu primeam aprobarea și m-a sunat prietenul meu – știam că telefonul e
ascultat, mai ales în perioada în care urma să pleci din țară.
Și atunci mi-am luat și eu inima în dinți și am zis:
”Încă nu mi-au dat aprobarea, dacă astăzi nu-mi dau aprobarea, mâine vei auzi de mine la
Europa Liberă!”
Peste 20 de minute a sunat telefonul de la secția pașapoarte. O voce foarte prietenoasă mi-a
spus că mi s-a aprobat deplasarea în străinătate, pot merge să-mi iau pașaportul.
Între timp, m-a sunat...
E.U. Apare acest episod în dosarul dumneavoastră de la CNSAS?
I.B. În episodul de la CNSAS apare doar că am fost instruit din punct de vedere informativ,
dar am să-ți explic imediat în ce constă această instruire.
E.U. Bun, deci ați mers să vă luați pașaportul.
I.B. Am mers să-mi iau pașaportul. În momentul când am mers să-mi iau pașaportul, era o
doamnă acolo, care purta grade militare, lucra în Miliție, care mi-a spus:
”Vă așteaptă tovarășul colonel Onciu”. Era Șeful Securității.
Știu acuma din dosare, atunci nu știam.
Și știam că m-a sunat acest tânăr care vroia să mă ajute, care zice: ”Unchiul a spus că vrea să
stea de vorbă cu tine șeful Securității, dar el îți dă un sfat: să nu spui nimic.

850
Îl lași pe el să vorbească că are el damblaua lui. Tu îl asculți, nu spui nimic, nici bine, nici
rău, absolut nimic și îi trece”.
Pentru că a fost oarecum forțat să-mi dea drumul și el n-ar fi vrut să-mi dea drumul, șeful
Securității. Avea motivele lui.
Domnul Onciu m-a luat la o masă, a scos un carnet și a început să-mi țină o lecție foarte
apropiată de socialismul științific, era cu privire la îndatoririle cetățenilor români când
călătoresc în străinătate. Potrivit consemnului cu domnul colonel Burlacu, l-am lăsat să spună
absolut tot ce a vrut el. A spus o mulțime de baliverne, de exemplu mi-a povestit mie despre
fratele Titu Cazan că va veni în Europa să facă cutare și cutare.
E.U. În Europa?
I.B. Titu Cazan era în Statele Unite.
E.U. Și ar fi știut că...
I.B. ...că va veni în Europa din Statele Unite și că va încerca să creeze mișcări de dizidență,
dar erau niște abureli care nu se potriveau cu nimic, dar aveam consemnul să-l las pe om să-și
țină lectura
. Așa că colonelul și-a ținut discursul lui, la sfârșit mi-a dorit drum bun și atât.
Eu mă mir și acum de ce nu mi-a cerut să-i dau un raport despre ce s-a întâmplat. Nu
mi-a cerut nimic, dar nimeni nu crede treaba asta.
Și mă întorsesem din Franța, toate bune și la o vreme l-am întrebat pe prietenul meu care m-a
ajutat: ”Tu i-ai dus unchiului un cadou, așa cum i-ai promis, că mă ocup eu de treaba aia?”
”Băi, să știi că am uitat!” ”Băi, frate, tu îți dai seama?
Omul ăsta ne-a ajutat și acuma nu am făcut nimic? Ia legătura cu el că eu mă duc să-i
duc un bidon de miere!”
Pe atunci un bidon de miere nu era o problemă pentru cineva de la Conferință.
Și cu ocazia aceea l-am întâlnit pe domnul Burlacu pentru că nu-l văzusem în viața mea.
Și domnul Burlacu, în glumă, absolut în glumă, zice: ”Domnu Buciuman, acuma sunteți
la București – știa că sunt București sau că urma să merg la București – n-ați vrea să
lucrați cu noi? Vă dăm un nume și lucrați cu colegii noștri din capitală”. Și am zis:
”Domnu colonel, nu mă interesează oferta dumneavoastră!” Zice: ”Băi, asta e meseria
mea! Eu ți-am făcut o propunere! Nu vrei, să fii sănătos! Pa! La revedere!” Atât.
E.U. N-a insistat?
I.B. Nu, domnule, pentru că nici nu-l interesa treaba asta. Și îmi spune el mie: ”Și așa
șandramaua asta- că începea să se zgâlțâie zidul Berlinului, Gorbaciov era cu

851
Perestroika și așa mai departe – se dărâmă. Eu ies la pensie în trei luni de zile. Ducă-
se...” și a spus un cuvânt care nu-l reproduc eu aici.
Ei, asta a fost cu Securistul, colonelul Burlacu.
Dar, în dosarul meu de la CNSAS, eram în perioada respectivă considerat că am fost în
misiune externă, deci așa și-a notat Șeful securității, că m-a instruit pe mine informativ, pentru
munca informativă, când el de fapt mi-a ținut o lecție de, mă rog, educație cetățenească, dar
practic nu mi-a cerut nimic. Eu încă sunt în confuzie, nu înțeleg de ce s-au purtat așa cu mine.
Efectiv nu înțeleg.
E.U. În dosar apar lucruri care vă incriminează pe dumneavoastră ca fiind colaborator?
I.B. Da, dosarul este în așa fel făcut încât trebuie să reziste la o verificare a Securității.
Deci, poți să îți imaginezi, dacă rezistă la o verificare a Securității, cum trece de o verificare a
lucrătorilor de la CNSAS. Deci dosarul e făcut a la carte, este făcut pas cu pas, contextul
recrutătii, scena recrutării, angajamentul recrutării, apoi activitate sistematică,
susținută cu note informative. Singura problemă e că niciuna din hârtiile care îmi sunt
atribuite nu le-am văzut vreodată în viața mea. O singură chestiune este...
E.U. Sunt scrise de mașină sau sunt scrise de mână?
I.B. Nu, toate sunt scrise de mână. Angajamentul este scris de mână. Am două expertize
grafologice de un criminalist autorizat, care a spus: ”Domnul Buciuman, nu este scris
nimic de dumneavoastră aici”. Este demonstrat, comparate literele, caracterele, este
limbajul de specialitate al grafologilor și care explică de ce un scris este sau nu este
identic cu un alt scris. Deci dosarul este făcut a la carte, în așa fel încât la o verificare a
Securității să treacă.
Care este intuiția mea? Domnul Burlacu mi-a dat voie să plec, dar el a avut grijă – că de fapt
ofițerul de la culte era nepotul lui, care nu prea era el competent, dar ăsta îi dădea „mură în
gură ce să facă și cum să facă”. Dar el a vrut să se acopere cu dosarul acesta ca la orice fel de
verificare să n-aibă dureri de cap. Așa că ceea ce el a vrut să-mi facă mie un serviciu, la ora
aceasta se întoarce împotriva mea ca un foarte mare deserviciu. Dar am analiza grafologică,
care arată că e o făcătură până la urmă.” Ion Buciuman

E.U. Ați spus de ceva cercetări de la CNSAS. Sunt persoane din biserică care cercetează
aceste dosare și cumva, în limbajul care se folosește în mass-media, pe surse, vă incriminează
ca informator?
I.B. Dosarul meu a fost văzut de 4 cercetători. Doi dintre cercetători sunt - toți sunt ai
CNSAS-ului, dar omul de la sală mi-a spus ”Sunt ai noștri”. Ce înseamnă asta ”ai noștri” nu

852
sunt, dar îmi aduc aminte că unul dintre ei este cel pe care l-am citat deunăzi, este... îmi scapă
numele. Dar doi dintre ei, unul este Cristi Dumitrescu – este student, doctorand la Endrius și
celălalt...
E.U. Endrius este universitatea adventistă.
I.B. Endrius este o universitate adventistă din Statele Unite ale Americii. El, fiind în țară la
niște cursuri în țară a mers să vadă oareșce dosare de familie, dosarul mamei și dosarul lui și a
intrat în vorbă cu oamenii de la CNSAS – cel puțin așa mi-a explicat el, am avut o
corespondență vie cu el – și i s-a propus să devină cercetător acreditat la CNSAS. A primit o
informație prețioasă din partea celuilalt prieten și coleg al meu, Gigi Modoran, care a sesizat
că aș avea dosar de rețea –așa se cheamă tipul ăsta de dosare și i-a sugerat lui Cristi că ar fi
bine să-mi vadă dosarul. Cristi mi-a văzut dosarul, a exclamat că este un dosar greu și
tulburător pentru că este făcut a la carte, este făcut ca la școala de ofițeri de securitate, cu tot
ce trebuie, nu lipsește absolut nimic. De fapt, în timp ce el se ocupa de dosarul meu,
locotenentul Mahu – a și fost avansat la locotenent major, așa l-a găsit Revoluția, locotenent
major și nu e de mirare, că omul muncea la greu, adică făcea compuneri, iar expertul
criminalist mi-a spus că ei aveau o armată de scribi care executau documente pe care ei le
comandau.
E.U. Locotenentul Mahu cine este?
I.B. Locotenentul Mahu este ofițerul de securitate care se ocupa de culte în perioada când eu
eram la Bacău. Este ofițerul care mi-a instrumentat dosarul, pe care de fapt nu l-am întâlnit
niciodată tete-a tete.
E.U. Și el apare în acele note?
I.B. În documente el apare: că i-am dat documentul cutare, că i-am dat nota cutare, că i-am dat
cutare, că i-am transmis cutare. În realitate, nu este absolut nimic adevărat. Dar notele
informative sunt lucruri pe care oricine le știa, sunt lucruri pe care oricine le vorbea, putea să
obțină de la oricine aceste informații.
E.U. Există informații care se leagă de călătoria pe care ați făcut-o în Republica Democrată
Germană, prima sau a doua? Ce conține acel dosar?

Ion Buciuman a oferit o notă de călătorie unui ofițer de Securitate după a doua
călătorie. Acel document nu se regăsește în dosarul contrafăcut „Basarab”

I.B. Ok. Deci una dintre notele informative se referă la a doua călătorie în Germania. Eu, când
m-am întors din Germania, din a doua călătorie, când am predat pașaportul, a venit un domn,

853
dar nu-mi dau seama cine era domnul respectiv și mi-a zis: ”Ați putea să ne dați și nouă niște
date în legătură cu călătoria dumneavoastră?” Și pur și simplu am considerat că este un lucru
de la sine înțeles. Și am schițat o serie de date, pe care le-am scris, într-adevăr, le-am scris o
serie de date.
E.U. Apare acea notă informativă?
I.B. Nu apare această notă în dosar. Apare însă o notă care îmi este atribuită și care este
semnată cu numele meu conspirativ, despre care habar n-am avut la vremea respectivă...
E.U. Cum se cheamă acel nume?
I.B. „Basarab”. Este un nume foarte frumos. Îl îndrăgesc de când l-am aflat, deși îmi crează
atâtea dureri de cap, dar e un nume foarte frumos și chiar m-am documentat în legătură cu
dinastia basarabilor și îmi place numele ăsta.
E.U. Ironia face că Matei Basarab să fie strada unde este CNSAS.
I.B. Da...
E.U. Vreau să ne întoarcem puțin la episodul acela. Cui i-ați dat acea notă scrisă, cărui ofițer
de Securitate?
I.B. Nu am idee, nu îl cunoșteam.
E.U. Dar e același Mahu, poate fi același Mahu care apare în dosar ca fiind cel care primea
acele note informative?
I.B. Nu cred pentru că persoana care mi-a cerut mie acele note de călătorie era mai în vârstă,
iar locotenentul Mahu, pe care l-am văzut doar de la distanță, era undeva sub vârsta mea
pentru că după Revoluție, la vreo trei luni de zile, la service, șeful service-ului mi-a zis: ”Tu
știi cine era băiatul care ne purta nouă de grijă? Băiatul de la Securitate?”
Zic: ”Nu!” Zice: ”Uite, este ăla zgribulit de acolo, care i-e frică să nu cadă ceva pe el”.
Și el se uita la noi și – ne cunoștea pe amândoi că doar în dosarul meu el a pretins că eu l-am
turnat exact pe acest șef al service-ului, pe Dănuț Șova. Și eu am vrut să merg și să-l cunosc
că efectiv era la patru luni după Revoluție, n-aveam ce să risc. Ei, în clipa următoare omul s-a
făcut nevăzut printre mașini. Și de la distanță îmi dau seama că nu poate fi omul căruia i-am
dat notele mele de călătorie pentru că ăla era mai bătrân, ăsta era tânăr. Locotenentul major
Mahu era mai tânăr, nu putea fi ăla.
E.U. Ce anume conținea acea notă informativă care nu se regăsește în dosar și care face
referire la ce? De ce anume era interesată Securitatea să afle de la un pastor care a plecat într-
o delegație în Germania?
I.B. Nu mi-a pus întrebări, ci doar m-a rugat să notez ce mi s-a părut mie interesant în această
călătorie. Sigur că am menționat localitățile pe care le-am vizitat, am menționat impresia

854
generală, însă nota care mi-este atribuită este plină de o mulțime de detalii care mă
incriminează: că cutare pastor din Germania ar fi zis așa despre România, că cutare pastor din
Ungaria ar fi zis așa despre românii care merg din Ungaria acolo... Este destul de grav dacă ar
fi fost chiar adevărat.
E.U Cine credeți că a dat acele informații? Pentru că ele bănuiesc că au o oarecare doză de
autenticitate, adică există posibilitatea să fi existat acele convorbiri, dar bănuiesc că între alți
pastori.
I.B. Păi atunci când ne întorceam fiecare își povestea experiența lui, erau o serie de colegi
apropiați cu care am discutat o mulțime de detalii.
E.U. Cu ce colegi ați fost în acea călătorie?
I.B. În acea călătorie am fost cu fratele Moldovan Aron și cu fratele Szasz Ernest, deci 3 am
fost. Erau de fapt conferințele biblice din 1988.
E.U. Țineți minte să fi discutat cu acești doi pastori acele amănunte care apar în acele note?
I.B. Nu. Nu cu ei, nu cred că de la ei provin informațiile, ci de undeva din cercul de la
Conferință pentru că fiecare își povestea aventurile, întâmplările...
E.U. Aaa, au mai fost și alți pastori în acea călătorie.
I.B. Nu, din România nu am fost decât noi trei. Dar eu le-am povestit colegilor de la
Conferință și diverșilor prieteni pe care...
E.U. Aaa, ați spus și acele amănunte care apar în note.
I.B. Da sigur că da, da bineînțeles că da. Dar nu am avut niciodată grija că ele o să apară
undeva notate ca fiind informații prețioase către serviciul de contrainformații.
E.U. Deci dumneavoastră ați recunoscut acele informații că fiind corecte, le știați, dar nu le-
ați spus Securității, ci ați discutat cu colegi de la Conferință la zona de „diverse”.
Ion Buciuman pretinde că nu a dat note Securității din prima călătorie și totuși în
dosarul atribuit lui apar foarte multe detalii despre evenimente la care recunoaște că a
participat
I.B. Corect! O situație foarte asemănătoare s-a întâmplat cu ocazia primei mele vizite în
străinătate. Atunci nu mi-a cerut nimeni niciun fel de note de călătorie, dar în dosarul meu
apare o scrisoare destul de amplă și pretențioasă în care – este un nume cifrat, nu pot să-mi
dau seama cine este – povestește cu lux de amănunte ce am povestit eu acolo, cu lux de
amănunte. Și acolo este în mod clar că este o notă informativă a unui coleg.
E.U. Apare ca atare?
I.B. Nu, însă în cercetarea de pe internet Cristi Dumitrescu mi-o atribuie mie, dar de fapt este
luată dintr-o notă informativă a unui coleg despre mine.

855
E.U. Am înțeles. Dumneavoastră ați recunoscut acel coleg, scrisul lui?
I.B. Am anumite presupuneri, dar nu am o certitudine și cum alții pot greși în cazul meu și eu
pot greși în cazul altora.
E.U. Sigur, nu e cazul să nominalizați, vroiam doar să știu dacă aveți o bănuială.
I.B. Am bănuieli, dar aș face mare greșeală și nedreptate dacă aș exprima doar o bănuială” 474

474
Ibidem Ion Buciuman

856
Adeverință eliberată de C.N.S.A.S ce dovedește fapul că Ion Buciuman NU a colaborat cu
Securitatea

857
858
XVIII Evanghelizările Bisericii Adventiste în comunism

1.Evanghelizările publice adventiste din Mediaș „aranjate” cu ajutorul prezbiterului

care mituia șeful Securității
„ Era foarte multă „gargară ”dar în realitate lucrurile nu stăteau chiar așa, am să-ți dau doar un
exemplu de la Mediaș, am fost stagiar la Mediaș, pe vremea aceea Titu Cazan ținea prelegeri
la Brașov, singurul loc din țară unde se țineau alte servicii divine decât cele din Sabat. Pe
vremea aceea pastorii erau vânați pentru că oricine știa că sunt creierul, că influențează și
adevărul este că aveau foarte mare autoritate. Un pastor pe vremea aceea avea autoritate
fantastică, nu ne putem acum imagina, de aceea erau persoanele cele mai vizate de sistem. Ei,
în timp ce fratele Titu Cazan avea prelegeri, în zilele săptămânii, duminica, în afară de
sâmbăta, unul din prezbiterii de la Mediaș a zis ”Frate Buciuman, hai să facem și noi
prelegeri!” „Hai să facem, dar cât o să ne lase băieții să facem prelegeri?” Și a zis așa: „De
băieți mă ocup eu, tu ocupă-te să pregătești prelegerile.” Și așa am făcut.
E.U. Băieții find cine?
I.B. Securitatea!
E.U. Știați că sunt acolo?
I.B. Știam că sunt cu ochii pe noi și prezbiterul mi-a spus:
De „băieți” mă ocup eu, pentru că ei nu o să aibă treabă cu tine, ei cu mine au treabă și
am eu grijă de ei, matale pregătește prelegerile, frații să aducă prietenii la biserică,
matale predici, iar de relațiile cu Securitatea eu sunt responsabil.”
Și adevărul este că ori de câte ori venea Inspectorul de Culte la Sibiu, pe mine nici nu
mă căuta, n-avea treabă cu mine, omul de bază era prezbiterul bisericii pe care noi acolo
îl găseam acolo îl lăsam, ne luam echipamentul și plecam dintr-un loc în altul ca pastori
și niciodată inspectorul de la Sibiu nu mi-a zis absolut nimic despre aceste prelegeri care
dacă era să le fi luat în altă parte ar fi fost motiv de dat afară din lucrare.
Am ținut prelegeri și odată chiar am fost la Sibiu cu prezbiterul, omul se întorsese de
afară din Germania și omul nu era neamț, era român și fusese în Germania Federală,
deci nu în Germania Democrată, în Germania Federală și a zis către mine: „Mergem

859
până la șeful Securității că i-am adus ceva din Germania că e băiat de treabă și ne lasă
să ne facem și noi treburile...”475

2.Cum se susținea o evanghelizare publică în anul 1989. Cenzura comuniștilor a slăbit

mult
” Nu pot să-mi aduc aminte acum situația din alte zone, dar în mod clar era destul de diferită.
În sud și când spun sud mă refer la Muntenia, era mult mai aspru suravegheată prezența
copiilor la școală în sabat. Dar în Moldova, Chiorăscu Constantin în particular i-a încurajat pe
moldoveni să țină sabatul. Eu am prins acolo la Bacău ultimii cinci ani ai comunismului, din
84 toamna până în 89 toamna. În perioada când am lucrat eu la conferință am beneficiat de un
strop de înnoire în sensul că trezorierul și seceretarul conferinței erau oameni noi aduși în
sistem. Fratele Dima venea din pastorație de la Matca, eu veneam dintr-o altă conferință, eu
eram secretar, fratele Dima era trezorier. Și, dintr-o dată, fratele Dima fiind un luptător pentru
credință, ne-am pus spate în spate și, în condițiile astea și președintele trebuit să se alinieze la
noi. Cinci oameni erau și ceilalți doi, fratele Dumitrescu și fratele Colțuneac făceau mai mult
figurație, dar activitatea era în mâna cuplului secretar-trezorier. Noi am introdus o linie foarte
curajoasă și nouă, atât în ceea ce privește lucrarea misionară, cât și activitatea școlii de sabat
sau alte tipuri de activitate, activitatea de tineret, activitatea de evanghelizări publice. Deci
încă nu căzuse comunismul și personal am participat la evanghelizări publice ținute în alte
zile decât în zilele de sâmbătă. Într-o ocazie de duminică seara, eram la Soloneț, lângă
Suceava și era o evanghelizare publică, sala era plină, erau oameni de vază din comună,
printre care chiar angajați ai primăriei și, la un moment dat, intră șeful de post împreună cu
secretarul de partid. Și vin până la jumătatea sălii, eu eram la amvon, în clipa următoare l-am
rugat pe pastorul local, Olteanu Liviu să preia conducerea că se terminase adunarea și erau
discuții de fapt pe o serie întreagă de subiecte de doctrină. L-am lăsat să conducă discuțiile și
i-am condus pe acești doi domni afară și le-am explicat că este împotriva legii să deranjeze o
întâlnire religioasă aflată în curs. Ei mi-au spus că nu este legală, eu le-am spus că atâta vreme
cât este în sala de cult este legală și atâta vreme cât a fost convocată în mod oficial de către
pastor și de către șeful lui este din punctul acesta de vedere legală și că noi dăm legalitatea
acestei întâlniri. Erau destul de furioși și de mânioși. Secretarul de partid i-a cerut șefului de
post să mă legitimeze, am scos legitimația, n-a fost mulțumit, a vrut și buletinul, i-am dat și

475
Ibidem Edmond Constantinescu

860
buletinul. Mi-a luat buletinul și legitimația și a spus: ”Astea le vei lua de la securitate!” Am
mers la primarul comunei Soloneț, care era un om care știam că ne protejează. Din nefericire,
primarul era bolnav, avea o distrofie foarte avansată, scleroză în plăci –în câteva luni de zile a
și încetat din viață omul. Și, deși era foarte târziu și omul era bolnav, ne-a primit cu foarte
multă înțelegere și ne-a explicat că s-a produs un abuz în faptul că mi-a reținut actele
personale. Și că trebuie să fiu liniștit și să îi las în pace că ei or să rezolve această chestiune. A
doua zi era o mare plenară la Suceava la Casa de Cultură, cu toți activiștii de pe județ. Eu,
împreună cu pastorul local am intrat în sală, fiind frumos îmbrăcați nimeni n-a sesizat că nu
facem parte dintre delegații partidului. Era o pauză, l-am căutat pe acest domn Serafim, i-am
explicat că a făcut abuzuri și că va trebui să îmi trimită la sediul conferinței documentele în
caz contrar mă voi plânge la locul în drept. El ne-a râs în nas și a spus că deja actele au fost
trimise la secretarul cu propaganda pe județul Suceva și că acesta le-a dat deja securității
statului, așa că vom fi puși la punct. Eu, în condițiile astea am mers la secretarul Consiliului
Județean Suceava, care era un om de-al nostru în sensul că avea rude adventiste și era foarte
binevoitor cu noi. După ce am stat o serie de ore la ușa domniei sale, ne-a văzut acolo și ne-a
spus să așteptăm puțin că e o problemă foarte complicată. Ne-a primit după aceea într-un
moment în care era puțin mai liber acolo și ne-a spus că este un mare scandal în sensul că
acest domn Serafim de la partid a alarmat Mitropolia Moldovei și că chiar mitropolitul de
Moldova era supărat pe treaba acesta și i-a cerut explicații secretarului Consiliului Județean,
cum e posibil să se facă prozelitism și așa mai departe...
E.U. Deci cumva din partea bisericii venea...
I.B. Din partea Bisericii Ortodoxe venea toată chestiunea aceasta pentru că acolo la fața
locului de fapt preotul a fost cel care l-a trimis pe secretarul de partid și pe milițian să suprime
întâlnirile pe care le aveam acolo. Un lucru foarte interesant s-a întâmplat: el ne-a sfătuit să nu
mai rămânem pe acolo că nu e bine, să mergem acasă că se vor potoli cumva lucrurile în
zilele următoare. Așa că a doua zi colegul meu de la Suceava a venit acasă și mi-a adus actele
pentru că doi ofițeri de securitate l-au întâlnit pe stradă, i-au dat actele mele, i-au spus că le
pare foarte rău de cele întâmplate. Eu urma în zilele următoare să plec în străinătate și ei știau
chestiunea aceasta.
E.U. Ca dumneavoastră să transmiteți acest mesaj dincolo.” 476

476
Ibidem Ion Buciuman

861
XIX Viața comunității adventiste Vama jud Suceava din amintirile prezbiterului
Gheorghe Istrati
„
IG M-am născut în aprilie, ziua 1, anul 1953, într-o familie adventistă, ambii părinţi
provenind la rândul lor tot din familii adventiste. Am crescut în aceasta familie într-un mod
plăcut, armonios şi de mic mi-a plăcut să mă implic în problemele bisericeşti şi mereu
împreună cu fraţii mei, în special cu sora mea, care urma după mine, era cu 4 ani mai mică am
activat mult în biserică şi plăcerea era ca întotdeauna programele care se făceau, orele
muzicale şi diferitele întruniri, cum se spunea pe atunci.... când se întâlneau tinerii seara, cum
se spunea?
EU Serate...
IG Serate... la diferite manifestări din astea, eram întotdeauna iniţiatorii şi parcă sufletul. Ce
pot să mai spun....
EU Legat de copilărie, faţă de problemele cu care s-au confruntat tinerii de atunci... Aţi avut
probleme cu profesorii, cu educatorii? Părinţii dumneavoastră erau de acord că nu se merge la
şcoală sâmbăta? Aţi avut dificultăţi din cauza sabatului? Mă refer la şcolari...
IG Când am mers în clasa întâi eram într-o altă comună, nu în Vama, deşi mă născusem aici,
de unde era tatăl meu, iar mama mea era de la Fundul Moldovei, aşa se numeşte comuna,
după ce s-au căsătorit şi eu aveam un an, doi, tatăl meu s-a mutat la mama şi acolo am
copilărit şi acolo am făcut şi şcoala generală. Şi când am mers în clasa întâia, fiind adventişti,
în acele locuri în Fundul Moldovei, la Botuş, în comunitatea adventistă de la Botuş, sat care
aparţinea de Fundul Moldovei, adventiştii nu-şi dădeau copiii la şcoală...
EU În ce an se întâmpla asta?
IG În 60, în anul 1960 eu am mers în clasa întâi şi nu am mers încă la şcoală, dar pentru că
învăţam bine să zic aşa nu aveam probleme, cu lecţiile eram la timp, cu materia şi dimpotrivă
profesorii mă apreciau, nu, n-am suferit din cauza asta... atâta doar că erai privit cumva de
colegi, pe timpul comuniştilor, pe timpul ateiştilor, era cumva aşa, ochii îndreptaţi asupra ta.
Ceea ce crea o oarecare....
EU Crea un sentiment de inferioritate....Legat de vârsta tânără, cum s-a desfăşurat biserica în
această zonă? Mă refer la Botuş, Moldoviţa, Vama... Cum aţi perceput acea perioadă?
Biserica e descrisă de unii ca fiind un loc al evadării.... se întâmplau tot felul de lucruri la
locul de muncă, alte dificultăţi, biserica era considerată un loc al edvadării, un loc unde te
simţi bine. Cum aţi perceput acea perioadă?

862
IG Într-adevăr aşteptam acea zi de întâlnire, aşteptam Sabatul, aşa ca şi un loc al evadării,
uitai de toate şi ne simţeam foarte bine împreuncă cu fraţii mei vârstnici şi cu cei tineri,
studiam mai mult, nu ca în ziua de astăzi, mi se pare că era mai mult timp atunci...
EU Din ce cauză credeţi asta?
IG Oamenii nu erau implicaţi în atâtea activităţi, era mai mult timp la dispoziţie, cred că ăsta-i
adevăratul motiv şi însuşi persecuţia, ca să zic aşa, în ghilimele persecuţia, creau un sentiment
mai mare pentru biserică...
EU Care erau formele de persecuţie la care aţi asistat? Nu neapărat pe care le-aţi simţit...
IG Pe pielea mea... nu pe pielea mea. Pe care le-au trăit alţii...
EU Pe care le-au simţit cei din preajma dumneavoastră, cei apropiaţi sau cunoscuţi...
IG De exemplu dacă venea cineva din străinătate,uneori fratele Ludişer sau Eremia Florea din
America sau EuroAfrica sau cineva aşa şi era adunare la Câmpulung, Moldoviţa sau Suceava.
Ştiu că a fost odată grupul Wala-Wala din America şi au cântat şi mi-amintesc că mulţi fraţi
care participaseră au fost după aceea chemaţi la Securitate, n-am fost eu, da oameni mai în
vârstă decât mine, am auzit că au fost chemaţi şi întrebaţi ce v-o zis, ce v-o făcut? Erau priviţi
aşa cu suspiciune, parcă nu au fost tot oameni...
EU În serviciile obişnuite divine, autorităţile interveneau în vreun fel? Vă controlau viaţa
religioasă internă? Simţeaţi că tot ceea ce faceţi acolo e controlat într-un fel sau altul. Şi care
erau dovezile că securitatea sau alte structuri ale statului era interesată de ceea ce se întâmplă
în interiorul comunităţii adventiste din Vamă?
IG Sat Botuş, cum se numea atunci....
EU Sat Botuş...
IG Da simţeam că eram monitorizaţi într-un fel, ei trebuiau să ştie tot. Şi probabil că erau şi
din biserică unii fraţi care informau, zic eu... şi nu că zic, că ştiu sigur....
EU Ştiţi sigur...
IG Sigur.... şi nu ştiu dacă făceau un deserviciu sau poate făceau un bine în felul ăsta...
EU Da i-aţi întrebat pe aceşti fraţi care ştiau de ce făceau acest lucru pe vremea aceea?
IG Nu, nu i-am întrebat....
EU Deci n-aţi avut un dialog cu ei pe tema asta... deci doar ştiaţi că o fac....
IG Şi ceea ce m-aţi întrebat dacă s-au implicat autorităţile, DNA-ul, veneau, veneau, miliţia
cum îi spunea pe atunci. .. Ţin minte că era un şef de post, la Botuş acolo foarte afurisit să zic
aşa şi în special pe adventişti avea ciudă. Şi când venea, venea la adunare cu primarul uneori,
cu alte persoane de la primărie, de acolo de la consiliul popular şi căutau ei diferite pricini aşa
sau motive şi ştiu că fraţii bătrâni foarte înţelepţi erau nişte presbiteri pionieri ai lucrării şi

863
oameni cuminţi aaa, ştiau să-i potolească, ştiau să-i direcţioneze în altă parte, ori se ofereau să
facă muncă voluntară..... ori...
EU Vă refereaţi la momentele în care se construia vreo biserică...
IG Nu neapărat.... ca să nu... ca să ne punem bine cu ei...
EU Deci ieşeam la muncile patriotice ca să dovedim că ne implicăm şi noi...
IG Da, şi chiar apreciau asta că ce făceau adventiştii... dacă era de reparat un drum sau nişte
fân de adunat sau de cosit ştiu că aveau ei nişte terenuri pe acolo, adventiştii mergeau câte 40,
50 şi făceau treabă şi pentru asta... hai să zicem îi tolerau cumva...
EU Legat de istoria recentă, cum vă amintiţi că era mesajul pastorilor legat de chestiunea asta
sensibilă a Sabatului? Se predica de la Anvon această să spunem interdicţie internă adventistă
de a nu trimite copiii în Sabat la şcoală sau era un mesaj ambiguu, din partea, mă refer aicea
strict din partea pastorilor. Cum reacţionau pastorii atunci când sigur şi am citit că în Botuş
erau destule probleme cu adventiştii care n-şi duceau copiii la şcoală în Sabat şi ştiu că
pastorii erau încurajaţi de autorităţi să rezolve această problemă şi să-i încurajeze pe copii să
meargă la şcoală? Aţi auzit asemnea predici sau aţi asistat la asemenea acţiuni sau doar în
particular se încerca acest lucru?
IG Nicidecum nu putea un pastor să promoveze de la Anvon – Daţi copiii la şcoală... nu. Şi în
general nu se putea aşa ceva acolo. Mai erau excepţii aşa, dar nu prea. În schimb se vedeau la
noi pastori care-şi dădeau copiii la şcoală sâmbăta, nu?... unii pastori îşi dădeau copiii la
şcoală şi asta era un fel de predică pentru membrii de rând, ziceau ăia cum de... dar care
credeau că nu trebuia să-i dea şi aşa credeau nu-i dădeau, părinţii copiii. Probabil nici copiii
nu mergeau... eu de exemplu nu aş fi mers, nu m-aş fi încumetat, aşa am prins, aşa am
înţeles....
EU Dumneavoastră aţi simţit acea perioadă ca fiind o perioadă a persecuţiilor sau biserica
era... a reuşi să supravieuiască simţidu-se în largul ei... eu mă refer la ceea ce aţi simţit
dumneavoastră, ce au simţit cei apropiaţi şi ce au simţit cei pe care i-aţi cunoscut
dumneavoastră în cercul imediat apropiat? Mă refer la o comunitate care mă gândeasc că n-
avea mai mult de 100 de membri în anii 70, 60, nu?
IG Am venit în anii 80 la Vama...
EU Mă refer la Botuş, la zona asta...
IG ... M-am căsătorit şi am venit aici, înapoi de unde plecase tatăl meu şi referitor la ceea ce
m-aţi întrebat, dacă am văzut o persecuţie...
EU Da, dacă aţi văzut o persecuţie, o perioadă a persecuţiilor sau dacă ...

864
IG Da, se vedea... noi fiind copii nu vedeam chiar bine. Dar când vedeai, împuternicitu venea
la adunare, noi nu prea ştiam cine-i ăla, noi, dar toată lumea când... aaa... ştiţi? şi a venit sau
uite a venit împuternicitu... cum îl chema... nu-mi amintesc...
EU La Suceava era un individ pe care-l chema Galan...
IG Da, da, da, venea şi la Botuş, da... l-aţi prins şi dumneavoastră?
EU Nu, n-am prins eram mult prea tânăr ca să-l prind...ştiam că-l cheamă aşa din Suceava,
Galan
IG Venea şi făcea întruniri acolo cu pastori, eu ştiu...
EU Dumneavoastră ca şi copil simţeaţi o atmosferă tensionată, ca şi când venea la control...
IG ca şi în inspecţie....
EU Exact. Poveşti ştiţi despre care era atitudinea autorităţilor despre cei care voiau să plece în
străinătate. Care era atitudinea colectivă? Mă refer în primul rând, în primă instanţă nu să
discutăm despre acţiunea autorităţilor. Cum era percepută de către autoritatea adventistă
adventistul care voia să plece , care dintr-un motiv sau altul are rude acolo, e persecutat sau
ştiu eu, care era persecutat la locul de muncă şi vrea să plece într-o lume...
IG Adică adventistu de adventist...
EU Exact.Care era atmosfera?
IG Nu prea era cazul acolo, în zona noastră, mai ales la Botuş. Spre deosebire la Vama, da. Că
aici era o comunitate de nemţi, care prin 70 toţi au repatriat, s-au dus acasă şi.... n-au plecat
fraudulos, au plecat...
EU Au plecat legal, cum?
IG Au plecat legal, da. Au plecat paşnic, atâta doar că am rămas mai puţini şi erau oameni de
bază, pe care puteai să te bazezi. Chiriac ăsta, era ginerele lui Ştarc, care era pionier de bază
în Vamă, soţia lui...
EU Deci biserica din Vamă să înţeleg că era construită de comunitatea săsească de adventişti?
Au avut un cuvânt greu de spus? Aţi spus de Ştarc. Saşi, mă rog nemţi. Deci tot români de
origine germană.
IG Nu români, români adevăraţi. În Vama io o cunosc istoria asta. Primii pionieri au fost
bunicii mei, câţiva apropiaţi, vecinii mei şi cum s-a pornit a fost că...
EU În ce an s-a început aici prima...
IG Bunicul a venit aici cu ideile din primul război mondial, din Italia, din 1918, a fost pe
acolo, de la italieni şi-a primit credinţa şi bunica a fost împotrivă, nu a vrut să accepte. Şi mi-
amintesc de la tată că spunea că s-a dus la popa să-l întrebe şi din cele ce popa i-a răspuns, ea
a înţeles că trebuie să-l urmeze. Ea făcea tot timpul diferite pomeniri, cum se zice. Da, îi

865
murise un copil, asta îmi amintesc că era hazlie întâmplarea. Îi murise un copil la bunica că
avusese mai mulţi, mai în interior aşa a avut 7, au supravieţuit 7. Unchi de ai mei, pe care-i ţin
şi io minte, tata şi încă 6. Avuseseră mai mulţi şi pe vreo 2 – 3 i-a pierdut. Odată când făcea
ea ceva pentru un copil care-l pierduse cum e obiceiul la biserica ortodoxă, acuma pe la
brutării, atuncea făcea ea acasă. şi o familie de fraţi adventişti care au aflat că ei simpatizaseră
cu biserica adventistă şi cum bunicul venise din Italia cu ideile adventiste, şi au încercat să
lucreze cu el, familie din Câmpulung, din comunitatea vecină şi au venit la bunica. şi ea
încerca să facă ceva pentru copil, murise. Şi atuncea familia aceea a întrebat-o – Da mai are
nevoie de aşa ceva, mai mănâncă? Şi atunci ea a înţeles mesajul. Mai târziu s-a botezat şi ea,
ea şi bunicul... dar am deviat, dumneavoastră m-aţi întrebat altceva...
EU Da, asta v-am întrebat despre reacţia autorităţilor legată de dorinţa adventiştilor de a pleca
în străinătate, dacă aveau vreo....
IG Cine a construit biserica... şi atunci s-a format un nucleu de la bunicii mei care... şi de la un
cetăţean care a devenit adventist care a dat casa, casa şi teren unde este şi actuala biserică.
Acolo... Lupaşcu se numea, nu mai ştiu şi celălalt nume, parcă Mihai...
EU În ce an s-a pus temelia bisericii?
IG Păi în 2004 am sărbătorit 80 de ani... hai dacă dăm 80 de ani în urmă...
EU În 1920...
IG În 1924. Aşa, în 2004 am sărbătorit 80 de ani de existenţă a bisericii adventiste în Vamă.Şi
ăsta, Lupaşcu ăsta a dat casa şi acolo s-a făcut biserică mult timp. Cred că am prins-o şi io
casa aia veche...
EU S-a mai renovat, s-a mai extins, cu acordul autorităţilor?
IG Pe timpul pastorului Iacob Stelian în anii 70-80, atuncea venisem şi noi aicea... el începuse
să o transforme şi noi încă nu eram veniţi... după aceea am venit şi noi ca membri în vamă şi
apoi am contribuit şi noi, am contribuit mult, am modernizat-o, am lărgit-o, am turnat ziduri
pe lângă, temelii, a rămas cea veche în interior şi aşa am construit-o. Şi ca să vă zic cum... fără
autorizaţie şi fără nimic.
EU La înţelegere cu...
IG La înţelegere cu primarul, a făcut-o el, ştiu cum se numea primarul, ştiu ce a suferit şi
primarul din cauza asta...
EU Aha, deci a avut probleme din cauza noastră...
IG A avut probleme mari...a trebuit să demoleze... da primarul a zis aşa, Stelică era aşa că ştia
să se bage sub pielea oamenilor. A mers la primar şi i-a zis ce vrea să facă. Probabil că ... a
„uns” acolo cu ceva...Primaru o zis: mă duc în concediu şi până vin să fie treaba făcută şi

866
atuncea i-a mobilizat pe toţi Stelică şi cu tăţii vecinii am venit şi am săpat şi am ridicat-o.
Şi...într-adevăr am ridicat-o până a venit ăsta din concediu, da după aceea s-au sesizat de la
judeţ, am venit, au văzut, nu ştiu cum o aflat, poate alţii să ştie, da ştiu că domnul Segheteanu,
tovarăşu pe atunci, a fost dat afară.
EU Deci a fost scos afară din primărie?
IG Din primărie, da şi io ştiu că m-am întâlnit cu el la câţiva ani mai târziu, era din Frasin de
loc, comună vecină şi el m-a ţinut minte, cred că l-am luat cu maşina la ocazie şi băi zice aşa
şi aşa, ce mai face cutare, cutare şi zice băi să ştii că nu-mi pare rău şi am şi acuma serviciu
destul de bun şi...
EU După 90, nu?
IG Nu, atunci în timpul ăla...
EU Deci a fost îndepărtat din postul de primar din cauza acestei construcţii...Incredibil. Deci
au fost şi oameni din sistem care i-a ajutat pe adventişti sau, în fine, cred că a regretat atunci
că nu prea a fost încântat că a fost schimbat din funcţie.
IG N-a regretat, nu... am putut să vă ajut, v-am ajutat şi mulţumesc lui Dumnezeu şi acuma
am slujba, destul de bună. Da. Asta mi-o zis el într-un cuvânt.
EU Interesant!Ce vă mai amintiţi din acea perioadă? Ce este foarte viu din viaţa interioară a
comunităţii, nu neeapărat cu autorităţile cu care înţeleg că n-au fost tocmai contondente
neapărat, n-au fost în permanenţă tensionate. Deci au fost relaţii de tolerare...
IG Da şi de colaborare între oameni...
EU Şi de colaborare într-un sens. În anumite circumstanţe chiar autorităţile apelau la
adventişti pentru diferite activităţi obşteşti, atunci când nu aveau suficient personal să facă
asta.
IG Şi săreau la nevoie mai mult decât ceilalţi. Şi spuneau, ăştia, o mână de oameni şi ce-au
făcut, cât ne-au ajutat....
EU Ce vă aminiţi din acea perioadă? Ce v-a rămas în minte, ca un parfum al vremurilor?
IG Mai multă lucrare, deşi acuma se zice că se face....
EU Lumea era mai zeloasă?
IG Lumea era mai zeloasă, mai bisericoasă. Îmi plăcea că, după aceea am devenit prosbiter
aici la Vamă.
EU În ce an aţi devenit presbiter?
IG În 82-83, aşa. Eram şi tânăr şi nu ştiu cum... acuma îmi amintesc cu plăcere,
aşa...Întâlnirile de la Bacău, de la conferinţă aşa un interes stârneau.... Acel ăăăă.... cum se
chema, cum îi zicea.... referat ... social şi cel spiritual. Acuma acela social trebuia făcut că....

867
EU Că asta era poezia....
IG Da. Dar acel spiritual... parcă luai ceva de acolo, parcă plecai cumva... hrănit.
EU Erau întâlniri periodice la conferinţe?
IG Da, mai dese şi mai plăcute...
EU Între prezbiterii şi pastorii din acea zonă?
IG Între prezbiterii toţi la conferinţă, pastorii, trezorierii şi cu secretari... cu alţi memmbri din
comitet. Şi eu aşa preteam atuncea. Mi s-a părut foarte mare animaţie şi interes şi... zel, zel
pentru lucrare.Nu pot spune că acuma nu este, da.... e şi libertate, multitudinea ocupaţiilor îi
mai face pe oameni să mai alse în planul doi. Şi cu partea aceea de care m-aţi întrebat, cu
plecarea în Germania, cum vedeau adventiştii pe cei care pleacă, cum priveau... De ce caută
să facă lucrare în America, de ce nu putea să facă şi aici? Asta spunea ei, ideilea astea aşa...
EU Se mai spunea în popor. Că nu era privit omul care evadează ca fiind plecat de la o
realitate rea, ci unul care fuge de responsabilitate şi putea să facă aicea lucrare, nu?
IG Şi că doreşte ceva mai mult pentru el. Da asta era clar.
EU Să se îmbogăţească, să...
IG Familia lui şi copiii. De ce v-a fi aicea în viitor, acuma suntem liberi, poţi să faci ce vrei
şi...
EU Nu era perceput cel care pleacă ca să scape de o realitate rea, ci ca unul care nu face un
lucru bun. Cam asta era pecepţia colectivă.
IG Aşa era.
EU Legat de programul de sabat, aţi prins perioada în care se făcea şcoala de sabat la copii?
S-a interzis această practică sau...
IG N-am prins-o deloc.
EU Nu se făcea?
IG Nu se făcea deloc... Probabil că era interzisă.
EU N-aţi prins şcoala de sabat copii...
IG Am prins-o cumva... da, ţin minte că erau nişte fraţi bătrâni şi surori, care învăţau
cântecele, da... nu cred ca era ca şi acuma, ca să fie acolo locul şi fără teamaă, fărăr frică...
EU Şi aţi prins şi şcoala de sabat de la Anvon, nu? Deci nu aţi prins decât după 90 studiul pe
grupe...
IG Am prins numa după 90....
EU A fost un plan tcluit de securitate de a controla mai bine biserica din faţă. De asta v-am
întrebat dacă aţi prins perioada care s-a schimbat de la grupe, anii 60, la perioada...
IG Şi înainte tot pe grupe era...

868
EU Era pe grupe, şi a fost transformată pe urmă în Anvon şi după aia a fost interzisă şi şcoala
de sabat pentru copii, iar în unele locuri se ţinea acest sistem de educare a copiilor, în alte
părţi nu. Şi asta vreau să ştiu dacă în această zonă se ţinea.
IG Se mai ţinea, da nu.. .prbabil tot aşa mai pe şest.
EU Nu vă amintiţi programe cu copii în biserică?
IG Nu-mi amintesc de asta. Eram mic, da cred că aşa era.
EU Se făcea misionarism în sensu numit al autorităţilor, adică prozelitism, adică cum
dispersaţi sau cum promovaţi mesajul adventist în comună? Aveaţi voie să împărţiţi cărţi,
cum?
IG N-aveai voie să faci nimic.
EU Cum a crescut biserica?
IG prin viaţa ta, exemplul tău, să fii om bun, să fii corect. Dacă căutai să vorbeşti cu cineva, în
casa ta, dar cuvântul ăsta, prozelitism,nu faci prozelitism, nu vorbeşti, taci nu faci nimc.
EU Care erau mentalităţile din zonă, adică cum v-au perceput ortodocşii din zonă. Suntem în
Vama, suntem în Moldova, suntem în Bucovina, o zonă cu preponderent ortodoxă, cu o
ortodoxie radicală, conservatoare. Cum vă înţelegeaţi cu preotul din zonă. Mă refer la cel din
Botuş, la cel din Moldoviţa? Cum erau relaţiile interconfesionale cu celellalte religii? Mă
refer la neoprotestanţi, la penticostali, la baptişti, care mai erau prin zonă. Care erau relaţiile
dintre adventişti? Oficiale şi neoficiale, adică cele de vecinătate.
IG La Botuş cât am fost, era acolo un preot cu care era foarte bine. Chiar nu avea, cu
adventiştii nu avea treabă.Îşi vedea de ale lui, da unii caută şi spun în biserică şi învrăjbesc şi
nu ştiu ce... el nu era aşa. Cred că avea adventişti care mergeau pe la lucru. Îl ajutau şi el
venea la noi, era vecin cu adventiştii cu casa lui parohială de acolo şi era de treabă într-un
cuvânt, nu avea...
EU Relaţii de bună vecinătate...
IG Avea o maşină, Skoda pe timpul ăla... aveam şi eu, da ne împăcam tare bine. Când am
venit la Vama, aicea s-o schimbat situaţia.Preotul de aicea, tănîr venit, era învăţat în şcoală,
tânăr format. Că aşa auzeam de la diferiţi vecini ortodocşi, vecini că: Băăă, ne spune aşa pretu
în biserică să nu aveţi de-a face, să nu vă duceţi, să nu participaţi la... mai invitam la biserică,
la un program aşa şi nu....
EU Deci asta era una din metode, invitaţia la biserică, nu aveaţi voie să faceţi activitatea în
afară...
IG Nu ne lasă părintele...
EU A şi asta vă spuneau că ar fi venit, dar nu-i lasă părintele...

869
IG Tot enoriaşii lui. Ori nu ne împărtăşeşte, nu ne îngroapă morţii, ori...
EU A, deci îi ameninţa cu ceva...
IG Da şi nu puteai să mergi la o mormântare. Dacă mergeam, dacă murea cineva cunoscut şi
era să mergi şi tu adventist şi dacă putea acolo, în cuvântul lui, el trebuia să te ardă, să zică ori
rătăciţi, ori... aşa era metoda lui.Şi zice şi acuma Moroşanu ăsta, că aşa-l cheamă.
EU Da? Deci asta era în timpul slujbei de înmormântare? Îi încondeia pe adventişti, cu nume,
zicea nu mergeţi la adventişti că sunt rătăciţi
IG Da, da, pocăiţi sau diferite.... Zicea.Până când, la un moment dat s-au sesizat oamenii lui şi
zicea: Măi părinte, nu-i frumos! N-ai treabă cu oamenii, lasă-i în pace. Şi acumna a lăsat-o
mai moale.
EU A, deci acuma mai târziu, după 90 enoriaşii i-au atras atenţia să nu vă mai atace.
IG Nici atuncea, nici, acuma, nu-i sta bine. El îşi făcea un deserviciu.
EU Relaţiile dintre enoriaşi erau bune, aţi avut conflicte cu ei? Nu aţi avut probleme... erau
relaţii de vecinătate, vă întâneaţi la munca câmpului, la activităţile cotidiene.
IG Da asta ziceau: Părinte nu-i frumos ce faci. Cu toate că aşa, nu pe faţă o făcea, că dacă se
întâlnea cu mine sau cu altul, ne salutam, vorbeam frumos şi totdeauna am cătat să vorbesc cu
ei şi acuma sunt vreo 4-5 în Vamă şi am făcut şi o conferinţă de presă pentru construcţia asta
şi trebuiau învitaţi din comună oficialităţi, profesori ce erau, la primărie şi i-am invitat şi pe ei
pe preoţi. Vreo trei am invitat, 2 au venit şi ăsta Moroşanu care-l ştiam mai recalcitrant, zic:
mă, să mă duc? Şi m-am dus în ziua respectivă, când era conferinţa de presă, cu o oră, două
înainte. Şi chiar mi-o, mi-o căzut aşa de rău când mi-o zis: Păi domnu Istarate acuma veniţi?
Dacă veneaţi mai din timp... Mi-o picat mie... uite nu m-am gândit să mă duc. Da m-am
gândit aşa pe moment să-l invit, şi uite, o venit omu. Şi uite aveam de gând să mă duc în altă
parte, dar fiindcă m-ai invitat, vin.
EU Ceea ceînseamnă că prejudecăţile se pot îndrepta prin relaţii de normalitate. Înainte de 90
aţi simţit că autorităţile caută să învrăjbească comunităţile, aţi simţit că unele afirmaţii pe care
le fac preoţii le fac şi la îndemnul comuniştilor sau erau pur şi simplu chestiuni de ordin
religios sau să spunem de promovare a propriei religii în detrimentul alteia, care furau, nu că
asta era ideea principală că aceşti pocăiţi fură din turma ortodoxă diferite oi rătăcite, uşor de
manipulat? Nu? Asta era mentalitatea...
IG A ortodocşilor mai mult, nu?
EU Da, da, la asta mă refer.
EU Deci ca metode de evanghelizare. Să înţeleg că nu aveaţi voie să faceţi evanghelizare
publică, Nu aveaţi voie să mergeţi într-un cămin cultural...

870
IG Păi asta n-a fost decât după 90...
EU.. să împărţiţi cărţi... deci mai mult adventismul a fost promovat prin exemplul propriu.
IG Aşa.
EU Şi din vorbă în vorbă...
IG Da şi dacă autoriăţile învrăjmeau o confesiune împotriva alteia...
EU Da, asta am întrebat. Nu aţi simţit să facă un asemenea lucru?
IG Nu, din contră, dacă te duceai atunci la autorităţi ei nu făceau deosebire, pocăiţi erau toţi,
baptişti, penticostali, adventişti....
EU Îi băga într-o oală...
IG Îi băga pe toţi într-o oală. Păi nu şti. Păi uitaţi, eu nu-s ca ăla...
EU Bine, mulţumesc mult pentru informaţii. Dacă mai e ceva de completat din acea perioadă,
care nu a fost amintit, mai putem zăbovi câteva secunde.
IG Din perioada comunistă... am spus to ce trebuia. Ceea ce se făcea atunci şi parcă era mai
mult plăcut, era mai multe vizite între comunităţi. Programe se făcea şi în alte judeţe, în alte
zone, acuma nu mai există chestia asta.
EU Deci vă deplasaţi împreună cu comunitatea în alte localităţi...
IG Cu corul, cu tineretul ...
EU Nu vă împiedica nimeni să plecaţi într-un Sabat...
IG Şi aşa am făcut legături şi relaţii între comunităţi mai îndepărtate. Spre exemplu
Maramureş, cu multe comune suntem prieteni, Batoş cu Moisei, cu Săpânţa, cu ... aşa era o
zonă destul de frumoasă Maramureşul şi i-am cunoscut când eram copii şi am rămas prieteni
până în ziua de azi.
EU E foarte interesant, un aspect semnificativ.
IG În sud iară la Teii Iaşilor, la Roman, Bacău, pe aicea, ceea ce acuma nu prea...e la modă să
se plece aşa. Atunci cu bicicletele se trecea, peste Prislop chiar. Era o frumuseţe.”477

477
Interviu Gheorghe Istrati

871
XX Viața comunității adventiste din comuna Frata județul Cluj, prin ochii lui Teodor
Soporan

[…]„S.T. Sunt născut aici, de copil am frecventat Biserica, am cunoscut oameni, am cunoscut
chiar pe primii botezați aici. La anul se împlinesc 100 de ani. În 1916 au fost primii botezați
în locul acesta. Noi am fost greco-catolici, dar maică-mea a cunoscut adevărul șî, de micuți,
de copii, am urmat cu ea pe unde se plimba. Biserica n-o avut un loc stabil, închiria mereu
câte-o casă unde se adunau. Până în 1946, când s-a reușit construirea acestei biserici care, cu
timpul suferind renovări, transformări. Acuma s-a ajuns oarecum la finalizare. În 1928 am
primit autorizație de funcționare a bisericii, cu semnătura șefului poliției de-aicea și...
E.U. În 1948.
S.T. În 1928 am primit autorizația.
E.U. Aha, deci biserica e din 1928.
S.T. Biserica, cu autorizație de funcționare. Sigur că pân-atuncea au existat membri,
aparțineau de comunitatea Sărmaș pentru că de-acolo a pornit lucrarea și sărmășenii au venit
și-au evanghelizat aici și s-au făcut primele botezuri atunci. De-atunci așa, an de an, s-au mai
botezat ca pe la anul 1928 să întrunească și numărul de 21, 22 de membri și-au primit
autorizație de funcționare. Ș-apoi nu s-au mai dus la Sărmaș. Io, ca copil, am urmat cu mama
mea. Deși am fost mai mulți frați, nu toți au urmat. A mai fost o soră care o murit deja, și ea a
fost membră și am mai avut și surori mai mici, două, care or mai urmat și acuma sunt singurul
din familie membru aici. Și copiii mei, familia, numa ei îs mutați.
E.U. Cum ați trăit în comunism adevărul, credința, care era atmosfera, ați simțit că există – și
mă refer după anul 1948 – că există restricții în ceea ce privește exercitarea libertății de
conștință? Care sunt cele mai importante momente pe care vi le aduceți am
inte din această perioadă lungă de 45 de ani și care vă leagă de Frata, de această comunitate?
S.T. Ca organizație în cadrul Bisericii nu aveam restricții, da să nu ieșim afară cu propogandă.
Deci asta se sancționa. Cu toate astea, noi nu ne-am ostoit, am încercat să mai mergem pe la
rudenii, în diferite sectoare ale comunei. Mergeam așa, ca invitați și petreceam acolo câte-o
seară, cu cântări, cu cuvântul lui Dumnezeu, însă eram supravegheați, bineînțeles. Poliția,
care...sau Miliția, cum era atunci. Țin minte că într-o seară am avut repetiții de cor. Era la
mijlocul săptămânii și sigur c-asta nu era prevăzut în autorizație. Era prevăzut să ne-adunăm
doar vineri seara și sâmbătă. Și-o venit un milițian, ne-o confiscat cărțile...
E.U. În ce an se întâmpla asta?

872
S.T. Astaaa, cam prin 80, peste sau 80 și ceva. Șiii milițianul chiar o aprins o țigară în
biserică, și-o arătat disprețul pentru adunarea noastră, pentru cultul nostru. Sigur că n-am fost
mulțumiți, da n-am avut ce să-i facem. Pă urmă...Ăsta era un ajutor al șefului de miliție și pân
la urmă poatie că șefu și-o dat seama c-o abuzat ajutorul lui și ne-o restituit cărțile, da noi nu
l-am acționat, am lăsat-o așa, deși poate că și el ar fi fost sancționat dacă noi am fi recurs la
acțiune de a fi tras la răspundere. Ceea ce s-a mai întâmplat când, la un moment dat, s-a
atribuit locul de cimitir. Am fost evitați, am fost și io...Asta o fost cam prin anul 70 și, noa,
trebuia să declarăm câți membri avem. Fiecare o venit acolo, și celelalte culte neoprotestante
și biserica ortodoxă, care era dominantă. Noi n-am putut, nu s-o mai putut face botezuri,
trebuiau aprobări. Și când eu am fost botezat, la 22 de ani am fost botezat, o trebuit să mă duc
la preotul ortodox să cer aprobarea. Greu mi-a dat-o pentru că el era ortodox și noi am fost de
fapt în greco-catolici. A pus el motive că nu poate, că nu are datele. De trei ori am mers la el
ș-apă a treia oară soția lui o zis: ”Dă-i odată la băiatul ăsta aprobarea!” Trebuia să-mi deie
negație să...Și-apoi nu puteam....
E.U. Ați spus de locurile de veci. Ce problemă aveați cu asta?
S.T. Da. Păi când am spus noi, că eram legal, în acte, 51 de membri. S-au mai făcut botezuri
așa, pe ascuns, da nu puteam să-i înscriem în registrul comunității. Le-am spus că noi avem 51
de membri, că erau numai botezații, nu puteam și aparținătorii, pe când biserica ortodoxă, ea
declara toată suflarea. Zâmbea ironic preotul că cât de slabi suntem noi față de-a lui, cu mii de
membri. Și ne-o dat o porțiune așa, după numărul care l-am avut, care acuma-i aproape plină
de nu mai avem loc și nu ni l-o dat nouă în administrare, o rămas tot pă biserică. Și am
contribuit la îngrădirea lui, am plătit și noi taxă ca să-l îngrădească cât de cât cu un gard așa,
simplu. Și acuma îi aproape plin, nu știu ce va fi, unde ne va mai da dacă ne-o mai îngădui să
ne mai extindem că ni l-o trasat, cât loc avem. Da, și din câți am cunoscut io, acuma aproape
că nu mai sunt.
E.U.A fost un episod pe care l-am găsit în dosarele securității, un episod legat de cota de
procine, o criză, nu mai rețin în ce an se întâmpla acest lucru – poate mă ajutați – cu acea
obligativitate a fiecărei gospodării să țină un anumit număr de porci, care dupa aceea urmau
să fie sacrificați. Adventiștii, care nu mănâncă porc, cum s-au descurcat și ce vă mai amintiți
de acea criză? În ce an a fost?
S.T. Era în anul 1985, cam așa cred eu. Sigur că la noi în comună conducătorii erau foarte
exigenți pentru toată lumea din comună.
E.U. Conducătorii – la cine vă referiți, la șeful de post, la primar?

873
S.T. Primarul, secretarul de partid, care era viceprimar, cum era atuncea, știu io... În special
politicul era secretar de partid. Până la urmă primarul era și primul secretar de partid. Șiii ne
obliga și pe noi, ca de fapt pe toți ceilaiți oameni, care dețineau porci, care aveau porci și-
aveau de unde. Noi n-aveam, deși în contractarea porcului, să zâc, trebuia să justifici că
posezi, că ai porci. Noi nu aveam și, totuși, am fost obligați ca să contribuim și noi. Sigur că,
personal n-am făcut contractul pe numele meu, da am dat bani unui cetățean care, în contul
meu a predat un porc. Așa o făcut și ceilalți membri.
E.U. Deci practic au plătit pe cineva să țină un porc și apoi să-l dea... Unde se dădea dădeau
acești porci? La colectiv?
S.T. El se dădea ca cotă, laaa abator se dădeau. Conducătorii comunei aveau plan ca ei să facă
atâtea contracte, un număr de contracte. În unele comune se făce doi oameni pe un contract, la
noi o luat-o...că erau mai, mai credincioși pentru stăpânire și că fiecare om să aibă un contract
de porc. A fost chemat...primarul, propriu-zis era în concediu. Am aflat dup-aia că o zis
secretarul de partid sau vicele, adică de rangul doi. Primarul era prim secretar. Zice către
primar: ”Pă când vii din concediu, pe tăți pocăiții îi vezi cu lănțucul și cu purcelul”. Înr-
adevăr, ne-o chemat într-o sâmbătă, sîmbătă dimineața.
E.U. Deci intenționat într-o sâmbătă, când știați că aveți servicii divine la biserică?
S.T. Da, într-o sâmbătă și dacă nu mergeam sigur că ne-amenda. Ne-amenda fără discuție.
Acuma noi, în frunte cu presbiterul, care era atunci...
E.U. Cine? Câte persoane? Ați fost chemați la primărie, la sediul primăriei sau la miliție?
S.T. La primărie am fost chemați. În cazu ăsta, am fost chemați cam zece persoane, zece capi
de familie. Și zice ăla care ne-o chemat: ”Ce faceți pe-aicea? Aici trebuie să fiți acuma,
astăzi?”. Ironic, așa, cu răutate. ”De ce ați venit aicea, astăzi, când trebe să fiți în altă parte?”
În sfârșit o trecut asta, ne-o luat că să... Să facem contracte n-am vrut să facem. Ne-o
amenințat că ne dă afară din serviciu, lucram prin cooperativa de consum, cu secție acasă. Că
ne desface contractul de muncă și s-o făcut reclamații, adică s-o făcut demersuri la gaz, la
Câmpia Turzii, la electrică, să ne taie gazul, să ne ia curentul...
E.U. Așa v-a spus?
S.T. Daaa. Și ne-a amenințat.
E.U. Primarul v-a spus asta sau ceva funcționar din primărie?
S.T. Un viceprimar era. Trăiește și astăzi, îi...
E.U. Cum îl cheamă?
S.T. Chiș. Chiș Alexandru. Șî o făcut ei demersurile lor, o venit de la gaz și ne-o controlat, ne-
o amenințat că ne taie gazul, că ne taie curentul ăia de la curent. În sfârșit, ne-o găsit, noa,

874
ceva defecțiuni la gaz și-o făcut reclamații că să ne taie gazul. Am mers la Câmpia Turzii, am
spus cum stau lucrurile. Aveam un foc de gaz în plus într-o cameră, carel-am aranjat așa cu
niște instalatori ca să ne descurcăm; aveam mai multe camere. Și pân la urmă, Dumnezeu așa
a făcut, că ăla, șeful de la gaz dup-aia ne-o aprobat de-o rămas focul ăla stabil.
E.U. Cum, dar chiar au intenționat să vă taie gazul?
S.T. Da! Sigur!
E.U. Da cum, în baza cărei legi? Că totuși și atunci funcționau anumite legi.
S.T. Păi nu ne-o spus ei pe ce bază, pe ce legi.
E.U. Da a venit de la gaz cineva?
S.T. Da, un trimis de-a lor a venit să verifice că s-o făcut, ăștia or făcut reclamație și-o făcut
demersuri ca să ne taie gazul pentru că nu facem contractul. Poate că ei or vrut să strângă
șurubul așa cât pot, fără o lege, da până la urmă o avut câștig de cauză că ai noștri au plătit
așe, cât-un porc. Era unul care creștea porci și anume cu asta se ocupa, de băga porcii în
dreptul unuia care nu-i avea. Și am plătit, i-am dat atunci 3500, un porc bun.
E.U. Era mult 3500 de lei...
S.T. Era mult, era două salarii șî omu s-o descurcat și ne-o achitat.
E.U. Și fiecare adventist din Frata a trebuit să plătească câte un porc la acel om?
S.T. Fiecare. Am zis noi că dăm miel, că dăm vițel. Nu, nu, că porc. Și asta o făcut... Pop
Iacob, care era secretar de partid și noa, era cu problema politică în comună. Șiii o reușit el, o
reușit să rezolve treaba asta până o venit primarul. Primarul era din Soporu de Câmpie, din
satu vecin, era Zehanu. Și, dup-aia ne-o mai lăsat așa, ne-o mai lăsat, nu prea o insistat să...
E.U. Trebuia un porc pe an?
S.T. Un porc pe an trebuia.
E.U. Și de câte ori ați plătit porcul ăla, o singură dată sau și al doilea an?
S.T. Păi am plătit de-atuncea în fiecare... Până atuncea n-am mai plătit.
E.U. Deci 85 până în 89?
S.T. 89, da. Vreo patru ani o trebuit să dăm purcelul. Adică purcelul porc. Că noi nu dețineam
porci, o trebuit să-l plătim. Și când cineva făcea contract – că se făceau contracte și dădeai
avans și când îl ducea la abator îl plătea în kilograme atunci. Și-apăi noi îi dădeam banii și se
descurca omu. Noi ieșeam în pierdere, bineînțeles. Ăsta care preda porcii, el primea și furaje
și primea și avansul. În orice caz, el se descurca, da noi...
E.U. Și nu vă mai dădea din banii ăia nimic?
S.T. Absolut nimic, numa că ni se socotea că ne-am făcut datoria. Acuma sigur că am fost
amenințați și ei știau că ce zice scriptura, că se dai Cezarului ce e al Cezarului. Noi ne-am

875
gîndit că trebe să dăm întâi lui Dumnezeu ce este Dumnezeu. Și, în orice caz, Dumnezeu nu
prevedea ca noi să avem obligațiunea asta.
E.U. Alte momente de criză ați mai avut? Securitatea a încercat să vă dea târcoale, aveați
suspiciuni că printre dumneavoastră sunt oameni care aveau activități în afara...
S.T. Nu. Noi totuși ne-am încadrat în rânduieli, n-am făcut politică, noi ne-am ținut serviciile
de cult pe baza Scripturii, nu ne-am aventurat cu alte lucruri. Deși ne gândeam că s-ar putea și
poate că tocai de-aia noi n-am vrut să ieșim din cadru că dacă-ar fi cineva care să divulge să
nu aibă niciun motiv. Da nu s-o întâmplat nimic în comunitatea noastră ca cineva să fie tras la
răspundere așa pentru activități ilegale în...
E.U. Deci cea mai mare criză a fost asta cu porcii.
S.T. Cu porcii, da. Pentru că pe noi ne-a costat și așa, să zic, așa bine nu ne-am descurcat noi,
că eram în zona asta de comună, trăiam așa, destul de simplu cu cât câștigam noi. Și ne-am
costat, a trebuit s-achităm din alte părți ca să facem față.
E.U. Deci nu a fost simplu deloc.
S.T. Da. Nu, o fost greu. Greu. N-aveam...Puțini erau care erau meseriași buni și se descurcau.
În rest, erau care lucrau doar în CAP și noa, dacă nu ne ocupam cu creșterea acestor animale...
am fi contribuit cu cât-un miel, doi la un vițel... Da nu... că ei o zîs că porcu, purcelul.
E.U. Cumva asta și pentru că Frata era un loc unde se creșteau mai mulți porci, era o cotă pe
porc și atunci era... Sau a fost o ambiție personală a autorităților de aici?
S.T. Mai mult ambiția personală. Pân-acolo o ajuns că zice: ”Noi am putea să vă obligăm să
țineți porci!” Asta se poate c-ar fi fost o lege undeva, nu știu io, că să te oblige ce anume să
ții, să-ți impună. Și-am fost amenințați și cu asta. No, și pân la urmă, am scăpat, cu revoluția...
E.U. După 90, cei care au avut atitudinea asta față de comunitate sau față de dumneavoastră
au avut vreun regret, au venit să spună: ”uite, astea erau vremurile, ne pare rău”? Nu știu,
Iacob sau Chiș sau oricare dintre cei care au făcut acele abuzuri?
S.T. Nuuu! Iacob Pop, după revoluție el deja era mare pe la biserică, la greco-catolici, era
curator pe-acolo și până atunci...
E.U. Aaa, deci se convertise din comunist în...
S.T. Da, din comunist, direct acolo în comitetul de conducere a bisericii și până atunci io am
avut copiii care ar fi putut lucra ca suplinitori la școală și n-o aprobat că tatăl lor îi adventist și
nu se poatie.
E.U. Și după 90 asta ziceți sau înainte de 90?
S.T. Asta a fost înainte de 90.
E.U. Aaa, deci a interzis și înainte de 90.

876
S.T. Da, înainte de 90, nu era voie ca pocăiții să fie în învățământ ca acei care predau. După
90 s-au mai schimbat lucrurile și chiar că copiii mei au ajuns să fie suplinitori la școală pentru
că erau cu liceu. Ți parcă ne-am descurcat mai bine. Nu era nici impunerea să dăm porcii.
Însă, totuși s-a văzut diferența între neoprotestanți și biserica dominantă. Ei erau...
E.U. Deci ați simțit o presiune din partea majorității, fie că erau autoritățile comuniste – din
câte înțeleg, lucrau coordonat cu biserica majoritară.
S.T. Da, sigur.
E.U. Deci nu exista un conflict între cele două instituții, ci când era vorba de neoprotestanți
erau împreună.
S.T. Da, da, când era vorba de ceva...și cu cimitirul, lor le-o dat cimitir, nu glumă! Nouă ne-o
dat o fâșie acolo de... Ce era să facem, trebuia să primim.
E.U. Acele botezuri clandestine de care mi-ați spus, unde le făceați, în biserică sau într-o apă
curgătoare?
S.T. Au fost cazuri când am făcut într-un butoi.
E.U. Afară, în curtea bisericii?
S.T. Nu în curte, acasă la...
E.U. Acasă la persoana respectivă.
S.T. ...la persoana respectivă.
E.U. Într-un butoi, unde se...
S.T. Da, într-o cadă mare, unde s-o pregătit, s-o pus apă, am încălzit-o și acolo s-o făcut. Sau
și în apă curgătoare, în râu, da nu așa popularizat.
E.U. Și din ce motiv le făceați clandestin? Aveați o anumită cotă, nu aveați voie să depășiți un
anumit număr de membri pe care să zicem că-i racolați într-un an?
S.T. Era o vreme când nu se aprobau botezurile.
E.U. Da cine ar fi trebuit să le aprobe?
S.T. Păi Departamentul Cultelor. Departamentul trebuia să știe și dacă un pastor boteza risca
să îi ia autorizația.
E.U. În ce an se întâmpla asta?
S.T. Păi după 1970 și-a durat asta ani, ani buni când nu se putea. Nu se făceau nici alegeri.
Asta pe țară. Era la Cluj, la Conferință, ani buni, ani mulți, Tătaru Teodor. Nu știu, l-ai
apucat?
E.U. Nu!
S.T. O murit anii ăștia. Era...știi.

877
S.T. Asta io nu pot să zic, destul că era el și nu se făceu alegeri. Până când o apucat nu știu cu
ce demersuri s-au făcut, Timiș, care era jurist. Pe vremea lui apoi s-o făcut lucrul ăsta că s-o
aprobat alegeri. În cazul lui Tătaru o ajuns Delea în slujba asta. Sigur că el nu s-a așteptat în
sensul că așa se credea că este președinte și ăla trebuie să rămână. Dar s-o întâmplat că s-o
făcut schimbările și-apăi dup-aia o început să facă și-n comunități.
E.U. Ani de zile a fost un blocaj, să spunem.
S.T. Da, acă se făcea, de exemplu, chiar eram în birou la Conferință, unde era atunci, acolo pe
Cuza Vodă și se lucra, se aranja conducerile în comunități, de-acolo, din biroul Conferinței.
E.U. Deci nu erau alegeri libere.
S.T. Nu erau alegeri, nu. Ei le făceau. Și noa, dacă se întâmpla că unul era scos din slujbă, din
anumite motive, ei, de acolo, numeau pe altul. Erau acolo când am văzut lucrul ăsta.
E.U. Era Tătaru pe atunci președinte sau cine când se făceau așa alegerile? La care ați fost
martor dumneavoastră, era Delea sau era Tătaru? Sau Timiș?
S.T. Încă Tătaru era, sigur. Dup-aia, după ce o ajuns...
E.U. Și era și un reprezentant al Departamentului Cultelor la aceste aranjamente, să spunem?
S.T. Nu, io n-am observat să fie atuncea în birou, da cred că ei lucrau și raportau așa cum se
lucrează. După ce-a apucat Timiș...
E.U. În 80 a devenit președinte...
S.T. ...consilier, s-o schimbat treburile. Acuma, el ca jurist, cunoștea mai multe lucruri și știa
unde să intervină ca să întrepte lucrurile. Și dup-aia s-o intrat oarecum în legalitate. Nu știu,
totuși se făceau alegerile, la noi, la comunitate, pe patru ani. Era destul de lung mandatul. Da,
totuși, se făceau alegeri libere. Și-apoi se făceau alegerile și se trimitea la Conferință lista și-
apoi ei, Conferința, probabil arăta Departamentului Cultelor. Era, nu știu cum îl chema pe ăla
c-am fost de multe ori la Conferință, unde era și el. Făceam lunar, se făceu adunări, cu
presbiterii...
S.T. Da, el fiind jurist, poate c-avea cum să discute cu ei și probleme legale și probleme de
interes general. Șî s-au schimbat lucrurile dup-aia.
E.U. Deci după ce domnul Timiș a ajuns președinte, bănuiesc că situația s-a îmbunătățit în
raport cu autoritățile.
S.T. Da, sigur. Încă înainte de a fi că ce s-o întâmplat? Ajunge Delea președinte, Timiș era
pastor de district. Dup-un timp, la alte alegeri, ajunge Delea tot președinte, dar Timiș secretar.
Și o avut altă putere Timiș după ce o ajuns la Conferință secretar. Și la următoarele alegeri s-o
făcut rocada: Timiș președinte și Deșea secretar. Și-apoi pe timpul lui Timiș, sigur că el
cunoștea legile și au mers altfel lucrurile, altfel treburile. Și-n timpul lui, sigur că ilegal, asta

878
am văzut, că el intră, forțează problemele. Făceam noi întâlniri districtuale, interdistrictuale,
cu conducătorii comunităților, cu pastorii din districtele care participam. Și, în orice caz, ne
punea la punct cu niște rânduieli, cum se procedează cu diferite situații. Și ne-o ajutat mult pe
noi. Sigur că Conferința, până n-o ajuns Timiș acolo, când era încă doar în district, Conferința
s-o făcut că nu vede și nu o interzis asemenea lucruri, dar era fără știrea lor. Deci: ”noi nu
știm nimic, voi vă descurcați”.
E.U. Fiecare este pe cont propriu.
S.T. Da. Și-apăi no, o fost și cazuri când o fost reținuți. Era Timiș, Moldovan, Vilmoș, unu
Biro, știu io...
E.U. Da, a fost acea operațiune TKV..Au fost ei acuzați că fac un grup clandestin în munți și
atunci au avut ei...
S.T. Au fost reținuți și...
E.U. A fost și Delea arestat într-o vreme, într-o problemă cu banii, cu contabilitatea dublă.
S.T. El era contabil atunci.
E.U. Ce se întâmpla cu zecimea de la enoriași, a zecea parte din veniturile enoriașilor?
Mergeau la Conferință printr-un registru sau se trimitea neoficial?
S.T. Nu, se scria. Comitetul financiar număra banii.
E.U. Comitetul financiar al bisericii locale.
S.T. Al bisericii locale, îi preda pe bază de chitanță casierului și casierul, pe bază de chitanță,
îi preda la conferință.
E.U. Pe lângă aceste sume,neînregistrat, Conferința mai primea de la comunitatea din Frata și
alte sume? La negru, să zicem.
S.T. Nu, de-asta nu știu. Acuma, din partea noastră nu prea erau frați avuți care să contribuie.
Așa, neoficial, nelegal, nu, de la noi nu s-o dus bani.
E.U.Deci erați destul de puțini și o comunitate nu foarte avută.
S.T. Da.
E.U. Câți ați fost în comunism, care a fost numărul maxim de membri, în cei 45 de ani de
comunism, care a fost cea mai prolifică perioadă, de creștere a bisericii?
S.T. Aș fi vrut să depășim suta și n-am reușit. Până la 99 am ajuns.
E.U. În ce an?
S.T. În.....cam prin 86-87 eram. S-au făcut botezuri așa din plin. Erau muuulți, mulți din lume
erau vârstnici care au primit credința.a fost un caz când o persoană de 92 de ani, când ne-am
dus la ea acasă, cu pastorul Vulvară și-am examinat-o că ea a cerut ca să primească botezul.
92 de ani! Și-am fost, am examinat-o la ea, a fost botezată. Până la urmă a murit, am

879
înmormântat-o noi. Și alți oameni care cunoșteau adevărul ani de zile, dar din cauza
serviciului n-o putut dacă nu se putea sâmbăta liberă. Și când au ajuns în pensie, primul lucru
care l-au făcut, au primit botezul și s-au înrolat în Biserica Adventistă. Dar, dup-aia, a început
apoi să scadă. Eram, sigur, cu Bercheșu era o grupă care-aparținea de Frata. S-a făcut și
comunitate, Crișenii o grupă acolo și s-au ajuns la 80. Cam pe-acolea cred că-s acum, sub 80
de membri sunt acum. Da așa, din cât știu eu, deși nu s-a putut păstra că regitrul comunității
se schimba mereu și, ce-știu eu ce se făcea cu înregistrările vechi că n-a putut păstra de la
înființarea comunității toți membri. Dar, în orice caz, de câte știu io, de când s-o înființat
comunitatea pân-acuma, au fost cam 350 de membri care-au fost membri ai comunității
adventiste.
E.U. Bine, vă mulțumesc foarte mult pentru aceste crâmpeie din istoria Bisericii din Frata și
din istoria personală. Clarific anumite lucruri care se găsesc și în arhivele securității legate de
această Biserică și demersurile care s-au făcut cu acea chestiune destul de ciudată pentru cei
care studiază acum istoria. Este un lucru știut că adventiștii nu consumă carnea de porc și nici
nu cresc acest animal, considerându-l necurat sau carnea de porc considerând-o necurată și...
S.T. ...da, și ce nu consumăm noi nu dăm nici altora. Așa și cu băuturile amețitoare, berea,
țuica. Nu consumăm, nu fabricăm, nu comercializăm. Nu ținem porci, nu-i mâncăm, nu dăm
nici la alții. Asta era, așa am fost noi crescuți. Și-au mai fost probleme, cu tutunul. Erau
obligați și membrii Bisericii să planteze tutun.
E.U. Asta tot în comunism? În ce an?
S.T. În comunism. Păi tot în perioada...
E.U. 85?
S.T. Chiar din 75. Da, erau obligați să... Și-au pus până la un moment dat și membrii Bisericii,
unii membri. Au plantat tutun, îl pregăteau, îl predau. Sigur că era retribuit, destul de bine era
retribuit că, până la urmă, unora chiar le convenea să-l planteze, să-l prelucreze, să-l producă.
Dar, până la urmă, s-a ajuns așa încet, cu lămuriri, că nu-i bine să-l producă. Sigur că nici
conducerea Bisericii pe unele lucruri nu interveneau că lăsau la...
E.U. ...la latitudinea membrilor.
S.T. La latitudinea, la conștința lor. Nu interveneau că până la urmă n-ar fi vrut să fie
implicați că ne impun ei ce să facem. Însă cu timpul s-a ajuns că, cu curaj, că nu.“ 478

478
Interviu Teodor Soporan

880
XXI DEMOLAREA BISERICII ADVENTISTE GRANT din București-mărturia
pastorului Lucian Cristescu

„Așa a fost vorba și așa m-au rechemat în București, dar nu la seminar, la disctrictul Grant,
biserica Grant, exact în martie.
EU: Ați prins și demolarea.
LC: Da, am fost chiar „pastorul demolării”, am venit în martie, în iulie a avut loc
demolarea...Pe 8 august, ăăă, pe 6 august a avut loc...
EU: Ce îmi puteți spune despre acel eveniment, ce lucruri simțiți că s-au întâmplat în culise.
Am o fotografie interesantă cu un Sabat în care credincioșii comunității Grant înconjoară
biserica. Ce anume vă amintiți de demolarea Grant și atmosfera din interiorul bisericii?
Ce vă pot spune e că exista o, cum să spun eu, o legătură profundă între biserică, membri și
locaș.
Grantul a avut o identitate aparte în București, era și mai specială și erau foarte legați de acel
loc, care adăpostea și sediul Conferinței, avea cinci sau șase niveluri, din care două niveluri
subterane, cu buncăr antiatomic se spunea.
S-au făcut demersuri pentru translarea clădirii la vreo cincizeci de metri ca să elibereze locul
solicitat de Primăria Capitalei pentru amenajarea spațiului viitorului pod Grant și fiind...479
Președintele Uniunii Adventiste, agentul Securității „Matei Gheorghe” a prezentat
autorităților superioare de stat situația tensionată de la Biserica Grant printr-o notă
informativă pe care o prezentăm în integralitate mai jos.
În interviul de istorie orală pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde acum 4 ani, Dumitru
Popa ne-a prezentat„ cazul Grant” într-o lumină „spirituală” afirmând că a fost voia lui
Dumnezeu ca aceasti biserică să fie dărâmată pentru „curățirea” ei și pentru „plantarea ” de
noi biserici adventiste în București…480

„ În problema Grantului, au fost în primul rând că nu ne-au contactat să vadă ce vrem să

facem noi. La capitală era prim secretar un om extraordinar de potrivitor, nici nu a spus
autorităţilor de stat că acolo e biserică, ci numai că sunt apartamente şi birouri. Asta nu le-a
spus lor, dar ei ştiau oricum.

479
Arhivele C.N.S.A.S D 141, vol 1, f 200-204
480
Ibidem Dumitru Popa

881
Dar pentru că Ceauşescu făcuse cu mână şi pe aici trebuie să treacă a trebuit să….au fost şi
strădanii, în „Curierul” există relatat episodul de atunci. Am fost chemaţi la capitală, apoi la o
întâlnire cu toţi inginerii şi fratele Ciucă era preşedintele conferinţei. Am fost somaţi să
eliberăm pentru că trebuie să aducă la îndeplinire. Clădirea Grantului, unde era sediul
conferinţei, a intrat în planurile de construcţii, de modernizare. Ne-am oferit noi să translatăm
blocul ca să încapă amândouă. Ca să treacă şi planurile care le-aveau ei. Dar n-a fost posibil
pentru că împotrivă şi şeful proiectului respectiv, şi au vrut să se scape şi de biserică. În toate
discuţiile care le-am avut, a spus în final , să ne dea un alt spaţiu. Unde să ne mutăm. La ei nu
era trecut biserică, cine a trecut expres n-a trecut. S-a rezistat câteva zile, dar a fost zadarnic.
Părerea mea personală, dacă noi în toată perioada comunistă n-am avut nici o demolare de
biserică, nici cele construite fără autorizaţii, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit lucrul acesta.
Dacă s-a demolat Grantul convingerea mea e că Dumnezeu a îngăduit să fie demolat. Pentru
două lucruri, în primul rând dintr-o comunitate au apărut vreo 4-5 după. Şi s-au petrecut unele
lucruri acolo care nu ne făceau cinste că biserica şi Dumnezeu a spus la o parte. Dacă nu s-au
demolat atâţia ani de zile nici acolo unde nu erau aprobări, aici cel puţin aceste două lucruri.”

882
883
La un moment dat, mergând la biserică sau am fost chemat că ni s-a spus să evacuăm locul, s-
a tăiat gazul, lumina, apa. Deci practic biserica era în stare de calamitate, nu aveai cum să stai
acolo, dacă nu erau toalete, ce să faci. Cu toate acestea, oamenii veneau...
Era o macara cred că uriașă care primise sarcina să ridice acoperișul, erau muncitorii, mișunau
uneori prin zonă. De două ori au venit de la partid, o data Ceaușescu personal, l-am văzut la

884
40-50 de metri de noi. Ne-am uitat pe geam și Ceaușescu era cu vestitul Tincă Balcon. El
demola balcoanele acoperite cu sticlă sau cu... Se anunțase că vroiau să demoleze și noi nu
vroiam, noi am spus: ”Lăsăm să demolați, dar dați-ne un alt loc!” Asta era singura cerință.
”Noi nu ne împotrivim, dar dați-ne un loc la loc. Este o biserică cu statut, vrem să fim această
entitate în continuare oriunde în București!” Și au spus: ”Nu se poate, noi nu dăm spații, noi
doar demolăm!” Atunci au venit grămezi spuneam, unii veneau, alții plecau. Ziua stăteau și
prin curte, era soare, seara înăuntru. Nu spun că erau țânțari peste tot, erai chinuit.
Povestesc. Aș vrea să spun câteva lucruri. În comitet – și n-ar fi rău dacă l-ați contacta – am
avut un presbiter, care l-am găsit presbiter și în 74-75, când eram elev la seminar și făceam
practică și care l-am avut presbiter și în 86. Îl chema Gâțan Teofil. Merită să notați numele
lui. La 76, 77 de ani, el continuă să fie pastor activ. E o excepție uriașă, e de o forță, de o
claritate, de o principialitate, de o înțelepciune care pot spune… El m-a format într-un fel ca
pastor. Deci eu am stat lângă el și multe lucruri am luat de la el. El poate să confirme, era
presbiter la data aceea. E pastor la conferința Muntenia, îl găsiți în anuar. Deci comitetul era
un comitet unic. Toți vroiam să rămânem ca biserică în Grant. Nu în locul acela, în alt loc. Au
luat apa, au luat curentul și se aștepta încet încet evacuarea. Momentul critic, macaraua era
acolo, macaragiul ne spusese că a primit ordin să demoleze, dar el nu face că se teme.
E.U. Deci practic era o macara lângă biserică, ca să înțelegem.
L.C. Da, la 15 metri.
E.U. Uriașă, care demolase totul în jur.
L.C. Exact.
E.U. Era de-aia cu bilă sau cum era?
L.C. Habar n-am, știu că era o macara cu braț uriaș, care putea, printr-o rotație, să vină
deasupra acoperișului și să-l ridice. Dar macaragiul a spus: ”Eu n-am să demolez pentru că mă
tem de Dumnezeu!” Și noaptea, sub pretext că păzește zona, pusese reflectoarele pe biserică
ca să ne vedem. Deci a fost un aliat tăcut al nostru. Între timp, primul atac care a decurs,
primul asalt a fost al unor muncitori cu ranga, care au venit să demoleze biserica. Era o zi de
lucru. Noi însă eram în așteptarea unui asemenea atac. După ce milițienii încercaseră să
blocheze accesul și au renunțat, au venit răngași. Erau bruneți, erau înțeleg dintre cei care
slujiseră prin penitenciare, în lanțuri.

EU: Cam câți membri erau în comunitatea Grant?

885
LC: Vreo două sute cincizeci, optzeci, erau destul de mulți. Dar era un du-te vino, la început
nu dădeau voie să intre, ci doar să iasă milițienii. Apoi, pentru că oamenii săreau prin curți, au
cedat și au dat voie...481

EU: Era un cordon de milițieni sâmbăta?

LC: Nu chiar cordon. Nu, în toate zilele. Pichetau, grupuri-grupuri, nu era chiar un cordon.
50 de credincioși adventiști membri ai Bisericii Grant au ocupat locașul de cult pentru a
împiedica demolarea482

481
Foto Arhivă Prersonală Ioan Bujor Toma- serviciu divin religios Biserica Grant
482
Foto -Arhiva personală Ioan Bujor Toma- cordon al membrilor Bisericii Adventiste Grant din București

886
Însă, când milițienii au plecat, Grantul s-a umplut de oameni și aveam un serviciu de bucătărie
care, mă rog, gătea pentru cincizeci de guri, că cam atâți eram mai tot timpul, unii plecau, alții
veneau, noaptea se dormea acolo.
EU: Deci să înțeleg că s-a făcut o permanență, cam din ce lună?
LC: Păi din iulie, din 15 iulie, nu mai știu exact, 14, 15 iulie până în momentul demolării, șase
august.
Și pot să vă spun că n-aveai unde dormi în adunare, se dormea pe jos, pe pian.
Știu că o fată s-a suit pe pian, cu coadă. Sub pian, pe scaune, pe amvon, deci era o stare de
rezistență, de alertă maximă și veneau și din alte comunități, nu doar membri bisericii Grant.

Autoritățile comuniste au încercat să folosească deținuți țigani înarmați cu răngi să intre

în biserică. Femeile și copiii comunității au apărat biserica. “Treceți doar peste trupurile
noastre

[…]Iar... au încercat să convingă pe macaragii care lucrau la ridicarea blocurilor de locuințe

din jur, să ridice ei acoperișul, ori macaragii au spus: ”Nu, e biserică, nu vreau”.

887
Au trimis apoi grupuri de foști deținuți, în majoritate țigani, care fiind eliberați, aveau datorii
față de miliție: ”mergeți bă și terminați și ce luați e al vostru”.
Și au venit oamenii cu răngile, dar s-a întâmplat ca fiind acolo mame cu copii, au stat în fața
ușilor și au spus ”treceți doar peste trupurile noastre” și atunci n-au îndrăznit oamenii, s-au
retras și au mai încercat încă odată, ocazie cu care a fost chemat consulul trei al Ambasadei
Statelor Unite, care a făcut fotografii, apoi i-au luat filmele, l-au obligat să deschidă aparatul
și au voalat filmele, miliția. Aveam un om, un membru, care era intendent la Biblioteca
Americană și el raporta și se auzea la Vocea Americii tot ce se întâmpla în Grant.
Acel individ este acum în Statele Unite cu familia lui.
EU: Cum îl cheamă?
LC: Ceaușu Costel. Și ambasada era în alertă, Vocea Americii, poate și Europa Liberă de
acolo spunea că se atacă memoria Bisericii, credincioșii nu vor să lase...
Iar în momentul în care a apărut un individ, era un inginer, se numea Mihăiță, de la partid, a
zis ”domne, gata, nu se mai demolează până când nu găsiți o casă. Mergeți, căutați case, deci
dacă găsiți, dați ofertele și relocăm sediul bisericii, locația”.

Romii din Crângași au devastate biserica Grant după ce adventiștii au fost păcăliți să
părăsească imobilul

Și atunci, bucuroși, oamenii au plecat și într-una din aceste ocazii, era într-o zi de marți, când
nu mai erau decât vreo șapte oameni, era în săptămâna pastorală, sus, au năvălit aceleași
bande de jefuitori, erau romi din cartierul Crângași, Giulești, cu răngi, cu căruțele cu cai. Au
intrat în altar, au scos ușile, au spart geamurile, au scos ferestrele și le-au aruncat afară și au
reușit să ridice până la urmă acoperișul bisericii, ca să nu mai fie casă, să nu mai fie adăpost.
Sfârșitul este că oamenii au continuat să stea acolo. Eu, deja independent de evenimentele
acestea, având pașaportul să plec să-l văd pe fratele meu în Polonia, deci pașaportul mi se
eliberase din iunie, înainte de evenimente și presimțind că lucrurile vor căpăta o
turnură...Eram practic „instigatorul”, fiind pastorul, vreau să vă spun că dormeam acolo, câte
o oră, două, mă sculam, iar mai dormeam...în vreo trei săptămâni am slăbit până la cincizeci și
opt de kile, a fost un stres foarte mare, dar eram pregătiți pentru orice. În final am plecat în
Polonia și ulterior am aflat de la medicul, endocrinologul echipei de atletism a României, îl
chema doctorul Virgil Stroescu, endocrinologul, am aflat de la securistul echipei naționale, că
Ceaușescu avea o listă de opt inși, eu figuram pe listă, care trebuiau să fie trimiși la Radu.
Asta însemna radiații, metoda care au folosit-o și în optzeci și șapte cu cei din Brașov.

888
Te luau într-o cameră, așteptați aici, te lăsau jumatate de oră, tu așteptai, „Știți, îmi pare rău, a
fost o greșeală, mergeți acasă”. Da tu erai iradiat fără să știi și în șase, nouă luni, mureai, de
cine știe ce complicații. Formidabil este că în 30, 31 august, 1986, a avut loc cutremurul,
cutremurul l-a surprins pe Ceaușescu în Primăverii și a fost atât de speriat încât ca urmare a
spaimei lui a socotit că e un avertisment de la... superstițios cum era, de la forțele necunoscute
ca să-i lase în pace pe ăștia și așa trăiesc astăzi eu și încă șapte oameni din comunitate și poate
încă unul din Conferință. Deci opt în total. Muțumesc lui Dumnezeu că a fost mai tare. Eu m-
aș opri aici cu tot ce am spus, poate că am vorbit prea mult...”483

483
Ibidem Lucian Cristescu

889
XXII MANIPULAREA DOSARELOR SECURITĂȚII ÎN SCOPURI POLITICE ÎN
LUPTA PENTRU PUTERE DIN INTERIORUL BISERICII ADVENTISE, DUPĂ
CĂDEREA COMUNISMULUI.

Una dintre temele cele mai sensibile ale lucrării noastre de cercetare este cea a dosarelor
Securității și a veridicității informațiilor și documentelor ce se află în conținutul acestora.
Suntem pe deplin conștienți că Securitatea a acționat în toată perioada comunismului în baza
unor legi care puteau fi interpretate de organul represiv în mod abuziv, în funcție de interesele
de moment ale lucrătorilor Securității și a planurilor întocmite de superiorii acestora. După
cum am arătat în capitolele anterioare, majoritatea martorilor noștri care au avut posibilitatea
să-și consulte dosarul întocmit de fosta Securitate, au fost dezamăgiți de faptul că agenda lor
personală, motivațiile acțiunilor lor din cotidian au fost interpretate de lucrătorii Securității ca
fiind fapte cu potențial de pericol pentru sistemul socialist.
Dosarele Securității abundă de minciuni, adevăruri spuse pe jumătate, ori de către informatori
care bârfesc alți informatori ori despre informatori care relatează ofițerilor de informații
deformând realitatea aspect din viața celor urmăriți despre care ei cred că ar fi relevante
pentru agenda Securității.
Niciunul dintre cei care și-au văzut dosarele întocmite de Securitate nu au considerat că
documentele găsite în interiorul lor clarifică aspectele relevante din trecutul pe care l-au trăit
ei, familia lor sau comunitatea din care făceau parte.
Mulți dintre cei care sunt subiectul unor studii de cercetare, cărți, articole, membri ai
comunității adventiste au trecut de mulți ani în neființă. De aceea, este complicat, dacă nu
imposibil să mai determinăm dacă faptele sau afirmațiile pe care le-ar fi făcut aceștia în
anumite dosare sunt adevărate sau nu.
Nu există niciun fel de dubiu în privința faptului că, încă din anii 1948 Securitatea a racolat
din rândul pastorilor, agenți pentru a controla viața Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și
pentru a orienta dogma acestui cult spre zonele de interes ale sistemului comunist. Am
explicat în capitolele anterioare, sumar și mijloacele prin care Securitatea a racolat acești
pastori și cum a stimulat sau arbitrat jocul de putere în fruntea bisericii. Din interviurile pe
care le-am avut cu unii martori, în special cu pastorii Ion Buciuman și Viorel Dima, am
constatat însă că jocul Securității de a folosi jumătăți de adevăr, minciuni greu de verificat și
tehnica zvonisticii pentru a virusa competiția pentru ocuparea unor slujbe de conducere în
fruntea Bisericii Adventiste a continuat și după Revoluția din decembrie 1989.

890
Acest joc s-a făcut de data aceasta prin intermediul unor cercetători, poate nu întâmplător
pastori care au fost activi în perioada comunistă și care, sub pretextul unor lucrări științifice,
au intrat în arhivele C.N.S.A.S., au primit acces la dosarele întocmite de Securitate pe numele
unor pastori ce au avut diferite funcții în conducerea Bisericii și au folosit informații pe care
le-au considerat compromițătoare pentru a-și regla conturile personale și pentru a îndepărta
din conducerea Bisericii pe cei pe care aceștia îi considerau „pătați”.
Îmi amintesc cu precizie o scenă foarte important pentru a ilustra modul superficial în care a
fost și este tratată tema colaborării cu Securitatea din perspectiva celor care au acces la
sudierea dosarelor Securității.
Acum 4 ani de zile, în timp ce mă aflam în holul de intrare în sala de lectură a arhivelor
C.N.S.A.S., m-am întâlnit cu domnul Vasilică Croitor, pastor al Bisericii Penticostale. Mi-a
atras atenția faptul că era într-o stare de agitație permanent și că ieșea cu o frecvență foarte
mare din sală după ce studia diferite dosare. Am intrat în vorbă cu el, m-a întrebat pe ce temă
studies, i-am răspuns și mi-a relatat faptul că în Biserica Penticostală sunt alegeri și că pe el
„Domnul l-a chemat să curețe Biserica Penticostală de foștii Securiștii”. L-am întrebat cum s-
a gândit să facă această „curățire” și el mi-a răspuns, sigur pe el, explicându-mi că în clipa în
care găsește dosare de rețea în care apar pastori ai Bisericii Penticostale ca fiind foști
colaboratori ai Securității sună la unii dintre membrii comitetelor de numiri din cadrul
adunărilor elective pentru a le comunica numele celor care, din punctul lui de vedere, trebuia
să fie îndepărtați din conducerea Bisericii sau care, după caz, nu pot fi aleși în slujbe de
conducere pentru că ar avea un trecut „murdar”.
Domnia sa a ținut să-mi exemplifice cum procedează. A sunat de față cu mine și a pronunțat
numele unui pastor activ, comunicându-i persoanei „de la capătul firului” faptul că este pătat
și trebuie rapid curățat. Despre același tip de „curățare” ne-au vorbit și doi pastori din Biserica
Adventistă din România, foarte influenți în sânul acestei comunități, Ion Buciuman și Viorel
Dima, care au aflat din gura unor pastori faptul că doi colegi, Cristian Dumitrescu și
Gheorghe Modoran au avut acces la dosarele Securității și au folosit acest drept în mod
abuziv, colportând ideea că cei doi ar fi colaboratori ai Securității. Mai mult decât atât,
pastorul Ion Buciuman s-a plâns de faptul că a fost îndepărat de la conducerea Bisericii
datorită informațiilor false pe care le-a transmis autorul cărții „Biserica prin pustiul roșu”,
Gheorghe Modoran comitetului de numiri cu privire la pretinsa colaborare cu Securitatea a
pastorului Buciuman.
Am încercat să clarific, ca cercetător, care au fost motivațiile pastorului Modoran atunci când
a ales să colporteze etichetări despre unii pastori din comunitatea adventistă fără să se

891
consulte cu aceștia sau, mai bine zis, să se confrunte cu aceștia, însă acesta a refuzat orice
dialog pe această temă deschisă de revolta celor care s-au simțit „vânați” de acțiunile
colegului lor.
Redăm mai jos mărturiile orale ale pastorului Ion Buciuman și ale pastorului Viorel Dima cu
privire la delicatul subiect al autenticității dosarelor Securității. Vom vedea cum, în urma unor
cercetări amănunțite din partea specialiștilor în grafologie, dar și a Departamentului de
investigații al C.N.S.A.S. s-a putut demonstra faptul că Securitatea fabrica dosare și crea
identități false pentru anumiți pastori ca fiind informatori din motive pe care nu le putem
elucida cu reusrsele pe care le avem la îndemână. Experiența descoperirii unui asemenea fals
nu poate fi decât extrem de traumatizantă, atât pentru cel căruia i se fură identitatea și i se
schimbă destinul, cât mai ales a familiei care îl privea până atunci ca un erou și care îl vede
brusc, peste noapte, ca fiind un om vândut unor structure malefic. Familiile Buciuman și
Dima au trecut prin acest calvar. Verdictul de necolaborare cu Securitatea, care a venit în
dreptul celor doi, nu a avut darul însă să vindece relațiile stricate din interiorul Bisericii și nici
să îndepărteze umbrele de suspiciune care au fost aruncate asupra reputației celor doi de către
Gheorghe Modoran. Securitatea, într-un mod cu totul nesperat și reprobabil a reușit să-și
prelungească umbra malefică asupra destinului unor credincioși adventiști prin intermediul
altor membri ai acestei comunități, mânați de interese meschine.

1.Cazul Ion Buciuman „mazilit ”din conducerea bisericii de către Gheorghe Modoran și
Cristian Dumitrescu cu ajutorul dosarului „Basarab”

Securitatea i-a întocmit lui Ion Buciuman, un dosar fals ca „la carte”
[…]E.U. Ne întoarcem puțin la dosarul dumneavoastră de la CNSAS. Aveți sentimentul,
apăsarea că vi se face o nedreptate, aveți sentimentul că cei doi cercetători – unul dintre ei ar
trebui să spunem că este fiul unui fost președinte de Uniune, Nelu Dumitrescu și a unui pastor
care a activat în perioada comunistă în biserică, celălalt este Gheorghe Modoran și este
profesor la Institutul Teologic. Aveți informația, aveți sentimentul că, chiar dacă teoretic
numai dumneavoastră și ei, ca și cercetători știu că se face o legătură între numele conspirativ
Basarab și persoana dumneavoastră, aveți impresia că ei au dat informații în interiorul
bisericii care vă denigrează și vă pun într-o lumina proastă?
I.B. Ceea ce mă intrigă în comportamentul celor doi este străduința dumnealor că am fost
colaborator, de a mă convinge că dosarul este autentic. Pentru mine este o ciudățenie această
străduință a dumnealor. Pe de o parte, dosarul îmi crează un sentiment de nedreptate profundă,

892
așezându-mi în numele și în contul meu lucruri pe care nu le-am făcut niciodată și pe care
securitatea zice într-un fel, eu zic altfel și oamenii cred mai degrabă ceea ce spune securitatea
decât ceea ce spun eu, mă încearcă un sentiment de neputință și de dezolare pur și simplu, dar,
pe de altă parte, eu știu ce am făcut și ce n-am făcut, sunt destul de liniștit. Însă simt din
partea celor doi cercetători o nedreptate profundă pe care ei mi-o fac, unul exemplificându-și
munca lui de cercetare exact cu găselnița dosarului meu sau, într-o bună măsură, cu găselnița
dosarului meu și publicând-o pe internet, iar celălalt dedându-se chiar la lucruri mai josnice și
anume acela de a mă discredita și de a mă descalifica în fața oamenilor pe care îi slujesc, în
fața colegilor, în fața conducerii bisericii, lucru care mi se pare că este nedrept, incorect și
imoral.
E.U. Ce credeți că ar trebui să facă biserica adventistă ca să rezolve problema pe care o are cu
trecutul? Are o problemă biserica cu deconspirarea pentru că CNSAS și alte instituții au făcut
apel la conducerea comunităților să asaneze – ăsta era cuvântul pe care îl foloseau – mediul
bisericesc și să scoată în evidență realitățile colaborării cu regimul comunist și nuanțele pe
care le are această colaborare. Dacă ați fi în conducerea bisericii – acuma nu mai sunteți în
administrație, din 2005 am înțeles – ce ați face ca să se facă lumină în zonele acestea tulburi
care vă tulbură pe dumneavoastră după atâția ani de activitate, imaginea dumneavoastră este
afectată de un așa dosar, așa cum spuneți dumneavoastră, contrafăcut, alții sunt bănuiți, alții
au fost informatori și sunt în structurile de conducere ale bisericii, așa cum spun unii, se
presupune, sunt zvonuri... Credeți că biserica ar putea să facă la nivel instituțional ceva ca să
limpezească lucrurile, care sunt atât de neclare?
I.B. Cred că este o misiune extraordinar de dificilă de a face ordine în această chestiune dintr-
o mulțime de motive. Unul dintre motive ar fi lipsa de informații foarte exacte și complete.
Deci în momentul în care nu ai informații complete despre o anumită persoană, despre un
anumit caz, despre o anumită direcție nu poți trage concluzii corecte. Doi la mână, ne lipsește
sau bisericii îi lipsește o anumită competență în domeniul respectiv. De exemplu, eu m-am
adresat imediat Uniunii de îndată ce am luat cunoștință despre existența dosarului meu și
Uniunea a ridicat din umeri, respectiv președintele și secretarul au ridicat din umeri și au spus:
”Noi nu te putem ajuta. Nu suntem în măsură să ne pronunțăm. Noi te credem, ca și coleg, dar
nu suntme în măsură să ne pronunțăm din punct de vedere oficial dacă ai sau nu dreptate”.
Cred că un soi de colegiu de integritate ar putea să-și înființeze biserica, dar de unde să iei
acești oameni credibili pentru că la ora aceasta toate informațiile care există în domeniu sunt
folosite în interes politic. Și atuncea cum să separi interesul politic de interesul științific și pur
moral?

893
E.U. Dar care ar fi interesul politic?
I.B. Politic? Păi pur și simplu, cu ajutorul dosarului, poți să elimini din conducere un om
nedorit. E suficient să lansezi zvonul și lucrurile sunt absolut autentice ceea ce-ți spun.
E suficient să lansezi zvonul în dreptul unui om nedorit că a fost colaborator cu Securitatea,
să spui în câteva locuri cheie și în momentul în care numele respectiv apare pe o listă de
propozabili, iese în decor de urgență, fără niciun fel de dificultate. Ei, chestiile astea sunt
absolut autentice și pățite, pățite așa, cu vârf și îndesat în ultimul an de zile.
E.U. Puteți să ne spuneți ceva mai concret?
I.B. Mai concret: înainte de alegerile de la Uniune am fost vizitat de un om foarte bine
informat pe filiera lui Gigi Modoran în care mi s-a spus că o persoană din Uniune, cu nume
foarte sonor din Uniune, a fost colaborator cu Securitatea, că el zice că n-a fost, că dosarul
este contrafăcut și vreau să spun că atunci când a apărut numele acesta în comitetul de numiri
toată lumea știa că omul a fost colaborator. A trecut pe lângă, fără niciun fel de problemă.
Acuma nici nu cred că neaparat ar fi trebuit să fie numele respectiv neaparat și că nu se putea
descurca biserica fără el, dar în mod cert informațiile care au fost transmise în mod particular,
subversiv și foarte bine direcționat au lucrat la fix, adică au lucrat de minune.
E.U. Adică acel om nu a mai fost ales.
I.B. Acel om nici nu a intrat în discuție și în mod clar pentru că toată lumea știa că a fost
colaborator. De curând a primit adeverință de necolaborare.
E.U. Am înțeles. Și zvonul, din informațiile pe care le aveți au pornit de la domnul Gheorghe
Modoran.
I.B. De la domnul Modoran certamente, sută la sută, certamente.
E.U. Un alt aspect pe care aș vrea să-l lămuresc cu dumneavoastră, legat de modul în care veți
încerca să limpeziți această situație. Ați spus că apelat la Uniune. Ce alte demersuri ați mai
făcut ca biserica să lămurească cu dumneavoastră – dumneavoastră sunteți un pastor activ, din
câte am înțeles într-o discuție anterioară interviului, biserica a luat cândva o măsură prin care
a spus că pastorii care au colaborat cu securitatea ar trebui să plece din sistem, li se va desface
contractul de muncă. V-a pus în vedere acest lucru biserica? Sau în ce an s-a propus această
soluție pentru foștii colaboratori și dacă știți vreun pastor care a fost dat afară pentru că a
colaborat cu securitatea și în ce măsură biserica poate să dea un verdict de colaborare, în
contextul în care dumneavoastră mi-ați spus că s-a spălat pe mâini, a spus că nu vă poate
ajuta. Atunci care a fost sensul ideii că aceia care spun că au colaborat vor fi dați afară? Știți
vreun coleg al dumneavoastră care a fost dat afară după această dispoziție și când s-a
întâmplat ea?

894
I.B. Din nefericire, nu este foarte mare diferență dintre situația de acum și acum 25 de ani.
Dacă acum 25 de ani toată lumea vorbea despre respectarea legilor și despre faptul că nu
trebuie să avem probleme, dar în realitate se muncea și câștigam suflete și aveam literatură și
ce ne trebuie, acum este exact pe dos. Toată lumea spune că informatorii trebuie să fie puși la
zid și dați afară din biserică, dar, în realitate, biserica nici nu este interesată în domeniul ăsta
pentru că manevrează destul de bine cu foștii informatori pentru că îi are la îndemână. Știu
sigur că anumite persoane au mers imediat la Uniune și s-au spovedit și au spus: ”Uite,
trecutul meu a fost acesta”, iar Uniunea i-a bătut pe umeri și a spus: ”Stați liniștiți
deocamdată, nu este niciun fel de problemă”. Aceeași Uniune care ne-a pus să semnăm și am
semnat de două ori declarație pe propria răspundere că am luat la cunoștință și sunt de acord
cu informatorii să nu mai facă parte din sistem. Asta este realitatea inversă față de acum 25 de
ani. Acum 25 de ani spuneam ”bla bla bla” și în realitate făceam activitate, acum spunem
”trebuie să fie dreptate”, dar, din păcate nimeni nu are autoritatea, nimeni nu are voința, poate
nu are nici expertiza să zică, să se ocupe de chestiunea aceasta.
E.U. În ce an s-a dat această dispoziție ca foștii colaboratori ai securității....
I.B. Dacă-mi aduc bine aminte, în iarna lui 2008 am semnat aceste declarații și atunci mă
gândeam eu ce o să facă cei care știu că au colaborat, cum semnează ei pentru că nu s-a
semnalat niciun caz că ar fi refuzat cineva să semneze angajamentul, să semneze pe propria
răspundere că e de acord să fie dat afară în situația în care a fost informator. Deci toți au
semnat și mă gândeam eu ce o să facă cei care știu că au colaborat pentru că este foarte clar că
nu se poate să nu fi fost niciun colaborator, asta nu se poate. Sigur au existat oameni care au
dat informații, care au făcut-o cu bună știință și care-și aduc aminte că au făcut lucrul ăsta. În
momentul în care mi-am văzut dosarul și am văzut că sunt un informator a la carte, primul
lucru mi-a fost să-mi dau demisia, primul gând a fost să-mi dau demisia, da apoi m-am
întrebat: ”Bun, da pentru ce să-mi dau demisia?”
E.U. Interesant că ați aflat din dosar că sunteți informator.
I.B. Din dosar am aflat că sunt informator, încă un informator de soi.
E.U. Cu nume conspirativ.
I.B. Cu nume conspirativ, cu activitate, că dosarul se întinde pe durata a doi ani și jumătate.
Ei, pe durata a doi ani și jumătate s-au adunat vreo 70 de file în dosar, deci activitate susținută
cu alte cuvinte.
E.U. Acuma întrebarea pe care o pun se leagă iarăși de dosar. Acolo, acele informări sunt
scrise de o mână.
I.B. Mai multe mâini. Cu aceeași semnătură.

895
E.U. Aveți posibilitatea să cereți expertiza și să aflați cine a scris acele note?
I.B. Mi-a spus expertul criminalist că este imposibil lucrul ăsta pentru că ofițerii de securitate
erau înconjurați de o armată de scribi care produceau aceste documente. Și cred că nici
ofițerul de securitate n-ar fi în măsură să mai identifice cine care hârtie a scris-o.
E.U. Ați avut vreodată curiozitatea să aflați dacă acel ofițer de securitate mai este în viață? Ca
să vă confruntați cu el?
I.B. Da, da. Am un prieten apropiat care mi-a făcut rost din surse binecuvântate de, mă rog,
posibilitatea de contact a domnului Mahu și am sunat la telefon. Mi-a răspuns o voce destul de
surprinsă. De fapt, am avut mai multe nume și mai multe adrese am verificat. Unele nu se
potriveau absolut deloc, din capul locului era clar că nu era omul pe care-l căutam și, când, în
sfârșit, am dat de omul pe care cred că acesta este fostul lent major Mahu, mi-a spus că
domnul Mahu este plecat din țară – deși am impresia că chiar el era -, se va întoarce peste 6
luni de zile,”reveniți”. Am mai revenit, însă nu am mai putut lua legătura. Eu am dat de pe
telefonul meu, care era identificabil, nu era ascuns.
E.U. V-ați gândit să mergeți până acolo? E din Bacău?
I.B. Da, e din Bacău. Nu am ajuns încă în faza asta, dar nu este exclus. Nu am idee încă ce
facilități oferă legislația în această privință. N-am idee dacă legislația îmi dă voie să intru în
viața privată a cuiva sau nu. Nu știu.
E.U. dar credeți că Biserica Adventistă ar avea nevoie de o limpezire a trecutului, de o
dezbatere internă sua credeți că mai degrabă această dezbatere ar afecta imaginea bisericii, ar
crea dezbinare, confuzie? Credeți că e mai utilă tăcerea asta pe care dumneavoastră o descrieți
și care se resimte? Adică ”știu că ești informator, nu e o problemă, nu facem scandal ca să nu
se complice lucrurile...” Care credeți că ar fi soluția pentru împăcarea cu trecutul, în sensul
pozitiv al lucrurilor? Și cum vedeți viitorul bisericii în contextul în care oameni care au făcut
foarte mult rău și sugerați că aceia sunt protejați și oameni care au luptat într-un fel sau altul
să supraviețuiască în acea perioadă sunt luați ca informatori din considerente poltice, de
îndepărtare a celor care sunt indezirabili? Aveți impresia cumva că securitatea îți îndeplinește
obiectivele și în ziua de astăzi?
I.B. Răul care decurge din tăcere este aproape la fel de mare ca și răul care ar decurge din
acțiune hotărâtă de purificare. Mi-este foarte greu să fac diferența care-i răul mai mare, dar
oricum, răul acesta al tăcerii naște monștri. La adăpostul acestei tăceri oricine poate spune
orice despre oricine și nimeni nu este tras la răspundere sau nu este responsabil de ceea ce
spune, ci într-un fel de bârfă instituțională vorbele merg dintr-o parte până în cealaltă
înnegrind vieți și creând o stare de apăsare și de nesiguranță și de imoralitate. Iar, pe de altă

896
parte, deschiderea cutiei Pandorei cred că ar declanșa o avalanșă de emoții negative, de mânii
și de amenințări și de violențe verbale, care, nu știu, puse în comprație cu monștrii tăcerii,
monștrii vorbirii, nu știu care ar fi mai mare și care i-ar înghiți pe care. Cred că un soi de
convenție națională de vindecare morală vizavi de trecut – recunosc, sunt un romantic și-mi
dau seama că în practică nimeni nu și-ar asuma răspunderea și nu știu câți ar participa la
asemenea convenție, da cred că unii visători ar participa la convenție. Eu oricum m-aș duce și
aș și organiza dacă ar sta în puterea mea asta, cu elaborarea unui soi de document, de
declarație de regret, de... un soi de apel față de membrii bisericii sau biserica, ca trup unitar, ar
face ceva mai bine în aceatsă privință. Dar tinerii care acum sunt pe punctul de a prelua sau au
preluat în mod evident frâiele conducerii nu au nici destulă experiență și nu înțeleg prea bine
cum funcționa pe atunci biserica, așa că tot seniorii ar trebui să aibă această inițiativă. De
bună voie și nesiliți de nimeni să se întrunească, să-și deschidă sufletul, dar aici cine poate
garanta că ceea ce spune unul sau ceea ce nu spune altul nu are tot culoare politică și n-are tot
intenții ascunse pe termen lung, fie de distrugere a cuiva, fie de acoperire a cuiva. Dar, la
modul ideal, cred că o asemenea convenție națională de vindecare spirituală a trecutului, ca să
aibă cumva un nume cât de cât pe măsură și cu un comunicat către biserică ar fi un oarece
pas. Imediat după alegerile din 1990 a fost un document pe care l-am semnat, l-am și publicat
pe internt documentul, pe site-ul de tineret al bisericii, în care noua conducere a bisericii își
făcea mea culpa cu privire la tarele trecutului, dar nu era nici cea mai vagă referință la
colaborarea cu sistemul, ci mai degrabă la neînțelegeri interpersonale, la scăzăminte în păzirea
sabatului, scăzăminte în spiritualitatea generală, scăzăminte în înțelegerea misiunii. Nu cred
ca documentul ăla este chiar acoperitor în ceea ce privește domeniul colaborării cu
securitatea. Dar ceva de genul ăla cred că ar putea cumva să amelioreze sau să încerce un
proces de vindecare.
E.U. Vă încearcă un sentiment de regret pentru faptul că nu v-ați cerut dosarul de Securitate,
știind că ați fost totuși un om urmărit, fiind un om informat și toată lumea își cere dosarele și
așa mai departe. Vă încearcă sentimentul de regret, repet, că nu ați aflat la timpul potrivit,
înainte ca alte persoane care v-au văzut dosarul să-l folosească în mod nedemn împotriva
dumneavoastră? Și care a fost motivul pentru care nu v-ați cerut dosarul de securitate până la
acest moment? Știați, ați avut vreodată impresia că ați avut dosar sau știați că există un dosar
pe numele dumneavoastră? Ați bănuit așa ceva?
I.B. Pentru mine, 16 iunie anul trecut este ziua cu cele mai profunde surprize din viața mea.
N-am știut că Securitatea mă consideră un informator „de soi” pentru că, dacă știam, din câte
mă cunosc eu pe mine, în lunile următoare după căderea comunismului eu aș fi ieșit în față și

897
aș fi povestit bisericii care este realitatea în legătură cu mine și sunt sigur că biserica mi-ar fi
acordat iertare și încredere. Dar eu am avut rezistență față de dosarul meu ...de la Securitate
pentru că mă așteptam ca în dosarul meu să existe referințe ale colegilor pe care doream să-i
iubesc în continuare, să-i stimez. Și constat că și acum, după ce mi-am văzut dosarul și am
văzut care sunt depozițiile lor, nu mi-am schimbat atitudinea față de ei. Și nu văd de ce m-am
temut de această atitudine și nu mi-am văzut dosarul. Pe de altă parte, o serie de colegi de
generație, care nu și-au văzut dosarul și nici nu vor să și-l vadă, exact din motivul pentru care
nici eu nu am vrut să mi-l văd – n-am vrut să-mi stric sufletul pentru că cu greu mi s-a
vindecat și n-am vrut să-mi stric sufletul și am vrut să-mi reconstruiesc și să-mi așez
lucrurile cât mai bine, dar acum constat că am greșit pentru că alții, luându-mi-o
înainte, au folosit după înțelegerea lor și considerând lucrurile ca fiind autentice în
dosar s-au și continuie să se comporte ca și cum ar fi autentice.
Dacă l-aș fi văzut înaintea lor, aș fi luat măsuri de precauție, aș fi cerut imediat o analiză a
CNSAS-ului pentru că dacă aș fi acționat pe vechea lege ar fi fost mult mai simplu, dar noua
lege a CNSAS-ului face mult mai dificilă clarificarea statutului diverselor dosare.
Și, în momentul în care cineva ajungea la dosar, găsea deja acolo în dosar o rezoluție în
legătură cu „hramul” pe care-l poartă dosarul respectiv.
Dar așa dosarul a fost considerat de cei patru cercetători care l-au văzut ca fiind autentic și
până la ora aceasta cercetătorii, spre surprinderea mea, continuă să-l considere autentic
dosarul, deși am anexat, am trimis la CNSAS cele două expertize.
Am făcut o expertiză separată pe angajament și expertiză separată pe notele informative, deși
CNSAS-ul mi-a spus că e suficient dacă fac o extensie a expertizei de pe angajament care să
facă referire și la textul notelor informative. Eu am cerut o expertiză separată pe notele
informative. Sunt uimit că oamenii contestă autenticitatea a expertizelor.
De ce? Pentru că nu se potrivește cu așteptările lor, nu se potrivește cu ceea ce au spus în
dreapta și-n stânga sau, poate, cu ceea ce au nevoie. Dar eu nu sunt de vină că nu mă
potrivesc cu rolul de care ei au nevoie. Nu vreau să joc rolul respectiv.
E.U. Dacă ar fi să retrăiți perioada comunistă, ați retrăi-o la fel în ceea ce privește activitatea
în biserică?
I.B. Dacă aș retrăi perioada comunistă acum nu aș fi un contestatar al regimului pentru
că nu am avut niciodată un asemenea obiectiv. Pentru mine Daniel, Iosif au fost
modelele pe care le-am urmat, ori nici Daniel, nici Iosif nu au manifestat față de
structurile politice în care s-au aflat aversiune, ci, dimpotrivă, și-au trăit credința în

898
structurile respective, nepermițând să li se amestece în convingeri structurile, dar nici
intrând în mod absurd cu sistemul în tensiune, în neînțelegeri.
Și apoi, a trăi ca niște miei în mijlocul lupilor era una din filozofiile mele de viață.
Mi-aduc aminte, în vara lui 90, un academician francez a stat vreo 10 zile pe la Sibiu. Toată
lumea era în vacanță și eu eram de serviciu la Uniune și stăteam în fiecare zi ore în șir de
vorbă cu acest academician francez și un cercetător român, care se interesa de situația bisericii
sub comunism.
Și amândoi erau intrigați de ce vorbesc cu atâta liniște despre anii comunismului, când toată
lumea – și era la modă să exagereze, să se arate furibundă, să arate rele, atrocități. Eu
spuneam foarte simplu:
”Într-adevăr, sistemul respectiv încerca să ne distrugă, dorea să ne elimine, dar erau
oameni cu care totuși ajungeam la anumite înțelegeri și, deși de deasupra directivele
erau clar împotriva bisericii, până la firul ierbii erau mult mai îndulcite realitățile și
puteam totuși respira aerul credinței și puteam totuși să ne manifestăm”.
Ei, pe academicianul francez îl intriga această lipsă de combativitate față de comunism.
Am spus simplu: în momentul în care Dumnezeu a găsit de cuviință că trebuie să-l termine pe
Ceaușescu, i-a luat mintea și s-a prăbușit singur. Dar, în nerozia lui, toate abuzurile pe care le-
a făcut sunt problemele lui.
Cum să ne drenăm toată amărăciunea și ura și mânia împotriva unui om care și așa nu mai
este. La ce folosește? Eh, ei erau intrigați, și românul și francezul erau intrigați că era la modă
și este și acuma – că asta mă face să am o atitudine diferită, la modă era să fii anticomunist.
N-am fost anticomunist, nici în timpul comunismului și n-am fost nici după aceea și nu
sunt nici acum. Nu sunt nici pro capitalist, nici pro comunist, sunt doar pro creștin și cu
asta basta.
Creștinismul trebuie să rămână invarabil, indiferent de orientarea socială sau de structura
politică.
Daniel a fost prim ministru și sub babilionieni și a fost și sub perși, măcar că erau structuri
care se anulau una pe cealaltă. Mi s-a părut întotdeauna că modelul ăsta de a trăi viața de
credință neatârnat de structurile sociale sau de ideologia care se află la putere este idealul lui
Dumnezeu pentru noi. Și la fel gândesc și astăzi.
E.U. Vă sunt recunoscător pentru acest interviu interesant și vom relua dacă este cazul, poate
și mâine sau în altă zi pe anumite teme pe care le găsim interesante.

899
I.B. Aș vrea numai să completez că în timpul comunismului am avut un respect profund față
de colegii mei care au suferit cu adevărat. Eu nu aș putea spune că am suferit cu adevărat. Și
nu știu de ce.
Sigur că aici singur mă acuz, adică n-am suferit pentru că eram de partea regimului.
Nu este adevărat, nu eram de partea regimului, dar nu eram împotriva lui. Am avut
întotdeauna un respect profund față de colegi, cum este Suciu de exemplu, care știu că a
fost percheziționat, că i s-au aruncat lucrurile, că și-a pierdut lucruri, că a fost tulburată
și liniștea familiei și așa mai departe.
Și alți colegi care știu că au suferit de pe urma sistemului. Și mi-ar fi plăcut și mie să mă laud
cu modul în care am rezistat la insistențele de a colabora, dar nu mi-au cerut niciodată
colaborarea. Au preferat să mă lucreze în taină, probabil că a fost mai comod pentru ei să mă
considere colaborator și în numele meu să scrie că dacă mi-ar fi cerut în mod oficial s-ar fi
ales cu refuzul și ar fi trebuit atunci să ia atitudine împotriva mea și nu era confortabil nici
pentru ei. Este încă o taină pe care continui să o studiez și încă n-am ajuns la capăt.”
Ion Buciuman

2.Reacția familiei Buciuman la descoperirea dosarului „Basarab” dialog cu Elena și Ion

Buciuman

Emanuel: Reluăm dialogul cu domnul Ion Buciuman şi doamna Elena Buciuman, în aceeaşi
temă care ţine de viaţa comunităţii adventiştilor de ziua a şaptea din România, Elena
Buciuman. O întrebare pe care am avut-o mai devreme în minte: legat de impactul pe care l-a
avut descoperirea faptului că aveţi un dosar la Securitate asupra familiei, asupra
dumneavoastră în calitate de deţinător nefericit asupra unui dosar despre care nu aţi avut
habar, şi dumneavoastră ca soţia deţinătorului, dat fiind faptul că dumneavoastră aveţi state
vechi în biserică, un anumit renume bun în biserica adventistă care era pus la îndoială de
multă lume care a auzit că Buciuman Ion a fost de fapt un colaborator al securităţii cu numele
conspirativ Basarab. Cum v-a afectat această veste viaţa de familie şi cum aţi reacţionat la
această veste?

E.B. Pe mine m-a afectat cumplit, atunci când am auzit, eu veneam de la servici, şi ne-am
întâlnit aici în faţa blocului, şi el foarte zâmbitor, dar nici el nu ştia pe ce lume trăieşte. Şi
zice, uite să ştiţi că eu am dosar, sunt Basarab, de informator. I-am zis, cum e posibil aşa
ceva? Mi-a trecut ca un fulger....ai fost aşa ceva tu? El zice: eu nu m-am regăsit acolo absolut

900
deloc, şi m-a afectat cumplit deoarece eu mă îmbolnăvisem înainte, şi asta a pus capac la
boala mea, cancer ovarian. Asta m-a terminat, şi mă consumam mai mult pentru chestia asta,
decât boala mea. Psihic, nu am putut să dorm nopţi în şir. Am refuzat şi să citesc după ce a
făcut copii, nici nu am vrut să văd şi să aud ce prostii scrie acolo. Şi Gabi (fiul) a fost şi el
profund afectat, şi Delia, ca familie am suferit aşa o înfrângere efectiv fără drept de apel.

I.B. Eu sunt obişnuit cu situaţiile limită şi cu situaţiile de criză şi mă consider un om care se

descurcă bine în momentele grele şi în momentele dificile, însă niciodată n-am primit aşa o
lovitură cum a fost lovitura asta.

3.Viorel Dima a fost și el victima unui dosar contrafăcut de fosta Securitate. Acuză
aceleași jocuri politice făcute de Gheorghe Modoran și Cristian Dumitrescu

„Mă refer un pic mai larg…cercetarea din Arhivele Securităţii este îndoielnică, dacă
este doar de acolo. În arhive nu are cum să se prindă o viziune corectă şi echilibrată,
pentru că Securitatea era un organ de represiune, furniza probe ca să îi intimideze pe
oameni, să îi facă să colaboreze…şi tot aşa.
Cine poate să verifice care sunt rapoartele inventate şi care sunt cele reale. Numai
Arhivele Securităţii, cine bazează cercetarea, pot demonstra doar cum se vede o
problemă prin „ochii” Securităţii de la acea dată.
Când faci un sondaj, şi ai foarte bine făcut chestionarul, pui întrebări, centralizezi datele şi îţi
dă un rezultat, ce rezultat îţi dă? Cum e realitatea?
Nu, ce au răspuns oamenii despre ce ai întrebat. Eu sunt într-o situaţie de acest fel, am avut
contacte cu securitatea doar când lucram la Tecuci, în 3 ocazii a venit să mă intimideze.
Fusesem învăţat de pastorul dinainte. Nu ştiam că pot fi racolat, nu eram pregătit, pastorul
mi-a spus, Ţurlea, să mă pregătesc că vor încerca să mă racoleze.
Tentativa de racolare Securistul îl șantajează cu desfacerea contractului de muncă din
partea lui Dumitru Popa președintele Uniunii

901
Dacă vrei să fi credincios, mi-a recomandat o serie de trucuri, a venit de 3 ori, m-a abordat, la
prima sesiune a intrat în curte, soţia l-a întâmpinat, el a spus că e inspector de la Fisc.
Eu l-am invitat în casă, şi cum s-a retras soţia mi-a spus, sunt maiorul Mitruţ de la Securitate.
Printre altele, după ce a văzut că nu accept nimic, mi-a spus ştii dacă nu, noi putem să vorbim
cu domnul Popa şi să-ţi desfacă contractul de muncă dacă nu accepţi.
Şi i-am spus că îi face un mare serviciu dacă face acest lucru. Că vara lucram cu tatăl meu,
când eram la Seminar, şi câştigam bine, 5000 de lei pe lună, ca tinichigiu.
Acum am venit aici şi lucrez pe 1630 de lei pe lună. Dar eram din conştiinţă, mă cred chemat
de Dumnezeu, după ştiinţa mea.
Dacă veţi reuşi să-l convingeţi pe dl Popa să-mi desfacă contractul de muncă, eu sunt eliberat
de conştiinţa mea, şi atunci pot să lucrez liber de conştiinţa mea şi să câştig mai bine şi eu,
poate merg la altă facultate, dar cert este că dacă am venit aici, nu din motive de câştig, ci din
motive de conştiinţă.
Şi cum să vă spun eu informaţiile? Păi ne întâlnim pe stradă, şi dacă te recunoaşte cineva de la
Securitate ce faceţi? Altă dată a zis că a găsit cărţi pe care le-am distribuit eu, cred că
Dumnezeu m-a salvat dar „omeneşte” o soră din Matca m-a salvat, eu am spus că
vorbesc în somn, că vorbesc soţiei, că nu pot să ţin secretul.
Că atunci când mă abordează să spun că nu pot să ţin secretul, lui nu i-am spus dar am spus în
biserică, am spus aşa la fraţi, mai apropiaţi. Şi vorba se duce peste tot.

O adventistă din Matca l-a scăpat pe Viorel Dima de Securitate. S-a dus și i-a amenințat
cu cuțitul…

Era o credincioasă „de-a noastră”, al cărui soţ fusese adventist dar nu mai era, şi consuma
băuturi alcoolice.
Şi era prieten cu cei de la Securitate. Şi o dată când erau la el, ea şi-a amintit că a auzit că
pastorul e hărţuit de Securitate şi cum era cu şorțul de bucătărie în faţă, cu cuţitul în mână, s-a
dus la ei: ia ascultaţi, am auzit că v-aţi luat de pastorul nostru, eu vă pun de mâncare, vă
umplu portbagajul, şi voi vă luaţi de el?
Dacă vă mai luaţi de el vă pun otravă în mâncare.
Şi eu cred că din respect pentru ea, m-au lăsat sau din motivul că auzind reacţia au ştiut că eu
chiar spun.
Cert e că m-a căutat de trei ori ,după aceea nu m-a mai căutat niciodată.

902
Şi m-a mai căutat încă o dată la inaugurarea bisericii din Matca, în 1984. Când m-am dus cu
preşedintele Conferinţei vineri să văd dacă mai sunt deranjat, când am intrat 3 bărbaţi ieşeau,
au spus că sunt de la Securitate, unul de la Galaţi, 2 din Tecuci.
Noi am venit să vedem dacă sunt ok lucrurile, să aveţi o gardă de corp pe lângă oaspete, să
aveţi grijă la bucătărie. Discuţia a fost cu preşedintele, eu am asistat la ea.
S-a întâmplat să ne întâlnim. N-am mai avut contact după aceea.

Povestea dosarului, acuzele din partea lui Gheorghe Modoran…

În 2007 la începutul anului primesc o solicitare de la CNSAS să mă prezint pentru o audiere.

Aveam un coleg la Uniune care face cercetări în arhive, cândva mi-a spus, ai vrea?
Modoran Gheorghe îl cheamă. Mi-a cerut datele, i le-am dat, să mă găsească uşor acolo.
Nu mi-a spus nimic de-a lungul timpului. După aceea, am avut o hotărâre a Comitetului
Uniunii de care nu sunt străin. Se discută cu colaborarea.
Am spus, noi trebuie să dăm şansa oamenilor să spună că au făcut, sau să se deconspire.
Şi fraţii au primit sugestia, şi am hotărât asta.
Am făcut câteva comunicate de presa, undeva prin 2006. La cererea pe care noi am a făcut-o,
a întârziat să ne vină răspunsul, până la urmă mi-a venit convocarea aceasta. N-am ştiut ce
înseamnă asta. Nu mă aşteptam. Am zis, Modoran trebuia sa ştie, nu mi-a spus.
Cu o zi înainte am vrut să-l întreb, dacă nu mi-a spus nu e serios.
Cu o zi înainte l-am întrebat , hai să ne întâlnim, ne-am întâlnit în faţa blocului, a venit
cu copii după dosarul meu scrise de mână. A zis că toată lumea ştie că ai dosar, numai
eu nu ştiam.
Mi-a spus ce a găsit în dosar, că am angajament…tu n-ai cum să fi declarat colaborator
al Securităţii după dosar, dar îţi dai seama cum va fi perceput în biserică.
El a „colportat” în toată biserica, că eu sunt colaborator.

Audierile la C.N.S.A.S foarte tensionate pentru Viorel Dima

D.V. M-am dus la audieri, am fost destul de tensionat, ei(se referă la funcționari C.N.S.
A. S au făcut aceasta în baza unei solicitări a Comitetului Uniunii. Noi am cerut lucrul
acesta. Eu nu mă aşteptam că va găsi ceva în dreptul meu. Am fost audiat toate
contactele mele cu Securitatea. M-au întrebat la Bacău, i-am zis că niciodată nu am avut

903
contacte. O dată în loc să-mi dea paşaportul la ghişeu, mi l-a dat cineva în mână. Dar nu
am mai avut contact niciodată, deoarece era un frate de-al meu, i-am dat „darul” pentru
asta.(dar înseamnă mită pentru a primi pașaportul
- N-aţi semnat un angajament, nu am semnat.
Mă întrebau o chestiune de 3-4 ori. Se ridică unul din comisie şi vină cu dosarul spre
mine să-mi arate, şi când am văzut pe dosar că la fila unde deschis era scris de mână, m-
am relaxat.

Verdicutul C.N.S.A.S în cazul Dima același ca și în cazul pastorului Ion Buciuman:

NECOLABORARE cu fosta Securitate. Ambele dosare au fost contrafăcute.

Eram sigur că dacă e scris de mână, e bine. Din discuţii mi s-a părut mie că oamenii şi-
au dat seama ca nu e în ordine că mi-a spus staţi linştiţi că noi am văzut multe dosare
contrafăcute, nu sunteţi primul. Eu le-am spus să-mi dea mie o copie, nu au vrut. Am
luat reportofon. M-au întrebat, aţi fi de acord să daţi o probă grafologică? Am spus că
da. Au trimis-o la laborator, eu am plătit taxa doar. La probă demonstrează că nu e
scrisul meu. Dosarul bine facut. Angajament, recomandări, după procedură. Singura
problemă e că în afară de asta, din partea mea nu e dată nici o informare către nimeni.
Ei fac referire că aş fi dat de două ori. Dar nu există acelea.
Şi eu am dat o hârtie o dată, nu era în legătură cu cineva. Când am fost la un curs, la
întoarcere mi s-a spus să nu spun ce a fost acolo, am spus lucruri în care nu
nominalizam pe nimeni.
Atunci nu a fost cu intenţia asta, dar după aceea mi-am dat seama că e în defavoarea
regimului. Nu ştiam cum să pun lucrurile să fie bine. Nu era acea notă în dosar.
Era însă nota unui alt coleg cu care am fost atunci, în copie era nota, nu era nimic nepotrivit,
dar aveau la dosar tot ce se putea, numai acea hârtie dată de mine nu era.
N-ar fi avut cum să aibă înscrisul ăsta acea notă. Am cerut să mi-o dea, să o găsească pe
aceea. Mai face referire la altă hârtie pe care nu am dat-o eu. Şi spune că a fost utilă pentru ei.
După toate astea la vreo doi ani, acum în primăvara acestui an în sfârşit CNSAS-ul mi-a trimis
o hârtie că s-au căutat şi alte materiale în afară de dosar şi că nu se găseşte niciunde o notă
informativă dată de mine, că scrisul din dosarul acela este contrafăcut. E de folos. Colegul
meu ştiind inainte de cercetări că n-am cum să fiu declarat colaborator, dar mă denunţa la
toată lumea că sunt colaborator. Colegul meu Buciuman a spus că să facem ceva, că şi despre
el a spus. Am zis că nu mă bag, eu las lucrurile să curgă. Dacă au fost anumite interese, să

904
se rezolve cum vrea Dumnezeu cu privire la mine. Am o anumită procedură, voi cere o
corectare a legii privitoare la treaba asta, un aspect al legii nu e constituţional. Nu e
constituţional să fie expuse nişte nume până nu se termină cercetarea. Accesul la dosare
e din clipa în care au ieşit, înainte de a le analiza comisia CNSAS-ului, iar cercetătorii,
fac cum fac.
E.U. Dar ei nu sunt sub incidenţa aceleiaşi legi? Şi nu aţi incercat o acţiune în justiţie
împotriva celui care a spus?
D.V. Nu are miză pentru mine treaba asta, eu personal nu mă simt lezat. Eu cred că fericirea
dată de Dumnezeu. Nu mă apuc eu cu Modoran să mă iau la….
E.U. Aţi încercat să preveniţi colegii că există cineva care cercetează dosarele şi s-ar putea să
îi folosească în alte scopuri decât cele corecte, sau să îi avertizaţi că s-ar putea să le fi făcut
dosar securitatea şi post-mortem să li se creeze o imagine de falşi colaboratori. În public, sau
în mass media, sunteţi un caz de cercetat, de expus.
D.V. Unde au apărut discuţii pur şi simplu. Înainte de a apărea cazul meu, eu am discutat cu
oamenii. Sunt câteva comunicate de presă date de biserică, făcute de mine, în care am spus
poziţia bsiericii. Că noi socotim că deconspirarea nu ajută la nimic societatea, nu face
nimic societăţii, dar în acelaşi timp socotim că pentru clerici este inadmisibil ca să se
opună deconspirării, pentru că preotul învaţă pe oameni că secretul credinţei stă în
mărturisire. Dacă este preot, trebuie să faci ceea ce îi înveţi pe alţii. Dacă nu faci singurii
care merită să fie deconspiraţi, sunt preoţii, clericii. Asta a fost poziţia noastră, câtă
vreme eu am fost la Comunicare.(Departamentul de Comunicare și Libertate de
Conștiință al Uniunii).
Pe baza aceasta, am avut discuţii uneori chiar şi în adunările pastorale, şi totdeauna am
spus că atunci când apare în Arhivele Securităţii cineva care e colaborator, noi trebuie
să avem o comisie a noastră care să facă cercetarea din perspectivele bisericii, să vadă
dacă sunt probe. Oricine a fost în situaţia asta, daca n-a mărturisit la timp, poate să
spună că nu a fost, chiar dacă a fost.
E.U. Confruntarea este obligatorie, nu că ar aduce limpezirea situaţiei. Inclusiv consultarea
anturajului, plus o expertizare grafologică. Sunt mai multe etape care pot să ducă la o
concluzie să nu?
D.V. Am găsit din partea altor informatori note cu privire la mine.
De ce nu ceri deconspirarea lor, la ce mă ajută? Erau note care mă şi recomandau. Şi dacă
erau lucruri rele, firea omeneasca şi aşa e înclinată să aibă suspiciuni, de ce să-mi afectez eu

905
relaţia mea cu oamenii, să mă expun eu la a avea motive să iert mai mult decât am capacitatea
să iert?
Personal nu am căutat cu privire la mine cine mă...nu e treaba mea..
E.U. Atât îmi mai vine în minte, dacă veţi de gând să faceţi din poziţia de pastor să
determinaţi biserica, actuala conducere, să ia o atitudine coerentă faţă de această chestiune, in
condiţiile în care mâine poate mai apare un asemenea caz, în care informaţiile dintr-un dosar
sunt folosite cum nu trebuie. Am avut o discuţie cu cineva la CNSAS care ştia că anumite
dosare erau folosite înainte de alegeri, pentru a împiedica pe cineva să acceadă în anumite
poziţii? Aţi vorbit cu biserica să găsească un sistem?
D.V. Când am hotărât să cerem deconspirarea, pentru toţi pastorii, au dat declaraţii prin 2006,
dacă au colaborat sau nu. Şi cu menţiunea că se subînţelege că dacă au spus că nu, şi se
demonstrează că au colaborat, e de la sine înţeles că îşi vor pierde calitatea de pastori. Am
vorbit şi cum se întâmplă lucrul ăsta. Eu am o lege de viaţă personală, eu pentru mine mă bat
mai puţin, mă bat pentru alţii mai mult.
Am o strategie de abordare a problemei ,dar generale, nu a mea. Dar pentru cei care vin, şi
pentru maturizarea bisericii, nişte lucruri trebuie făcute şi am o anumită strategie în privinţa
aceasta, care e pe punctul să înceapă.

[...] Eu personal cred că e drept să se cerceteze, problema se pune dacă se face cercetare
în adevăratul sens al cuvântului sau nu, pentru că nu de puţine ori cercetările astea sunt
făcute de oameni care nu au competenţe de cercetători, sau care nu au preocupări reale
de cercetători. Iar alţii chiar dacă ar vrea să facă nu sunt dotaţi.
Dacă cineva face cercetare şi caută să demonstreze nişte legităţi, dacă reuşeste să
descopere nişte cauze care punându-le în raport cu efectele funcţionează.
Dacă cineva face o cercetare care aduce un aport ştiinţific, atunci cred că este binevenită
şi necesară.
Până la urmă şi cei neisprăviţi, care nu sunt în stare să facă treabă bună, contribuie şi ei
la binele general în sensul că scot la iveala nişte documente care cu timpul, pentru
cercetătorii mai competenţi pot să fie luate ca material care să-i poată ajuta.
Cercetarea se face cu scop ştiinţific. Când un cercetator este pus pe denigrare, sau
foloseşte în scopuri politice, eu îl compătimesc. Şi nu mă cobor să ii evaluez.”
Viorel Dima

906
După apariția cărții lui Gheorghe Modoran, „Biserica prin pustiul roșu”, am găsit ca fiind
normal să am o reacție publică în cadrul comunității Bisericii Adventiste, printr-o scrisoare
adresată conducerii centrale a Bisericii Adventiste prin care atrăgeam atenția asupra folosirii
abuzive a unor informații din dosarele de Securitate de către pastorul Gheorghe Modoran. Am
sperat ca prin această scrisoare al cărui conținut îl redăm în integralitate, să amendez
derapajele de la legile în vigoare care apără drepturile fundamentale ale omului, dar și să
provoc o dezbatere utilă în sânul acestei comunități pe tema colaborării cu Securitatea a
pastorilor Bisericii Adventiste. Din păcate, acest subiect delicat a fost tratat cu foarte multă
superficialitate de conducerea comunității adventiste după 1989. În afara unor declarații
formale de regret cu privire la fapte reprobabile din trecut comise de pastori din conducerea
Bisericii, liderii adventiștilor după 1989 nu au oferit, cum era firesc, poate chiar creștinește,
posibilitatea ca toți pastorii vizați de un dosar să poată să aibă șansa mărturisirii și, de ce nu, a
iertării, oamenii care și-au făcut rău unii altora să aibă posibilitatea să se împace și prin
comisii formate din cercetători independenți să se reconstituie trecutul recent pentru ca
biserica să aibă o imagine cât mai fidelă și obiectivă asupra istoriei ei în comunism. În anul
2006, conducerea Bisericii Adventiste s-a gândit să încheie definitiv subiectul colaborării cu
Securitatea a pastorilor ce au fost activi în comunism. Printr-un comunicat pe care-l redăm în
integralitate, pastorii au fost practic obligați să semneze un document prin care erau puși să
recunnoască în absența oricăror documente doveditoare emise de o autoritate independentă
dacă au colaborat sau nu cu organele Securității. În cazul în care un pastor ar fi recunnoscut
această colaborare, conform aceleiași decizii, acestora li s-ar fi desfăcut contractul de muncă
cu Biserica Adventistă. În aceste condiții, unii pastori au fot puși în situația între a alege
siguranța unui loc de muncă și a zilei de mâine pentru ei și pentru familiile lor și
incertitudinea consecinței unei confesiuni sincere.
4 „Comunicat dat de către Conducerea AZŞ in 2006, poziţie privind colaborarea cu
Securitatea

"Consiliul de Conducere al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea considera ca deconspirarea

dosarelor securitatii este un act de dreptate din care cetatenii romani pot invata ca, mai
devreme sau mai tarziu, oricine se va confrunta cu raportul faptelor sale si ca orice lucru facut
in ascuns va iesi la lumina, motiv pentru care trebuie sa fim atenti la modul nostru de vietuire.
Desi suntem constienti ca aceasta situatie nu va contribui la consolidarea armoniei sociale, ci
dimpotriva, va crea noi bariere si nemultumire, rugam pe Bunul Dumnezeu sa Se indure de
poporul nostru si sa ajute mai ales tanara generatie sa invete din lectiile istoriei zbuciumate, sa

907
evite greselile trecutului si sa contribuie la construirea unei societati bazate pe incredere si
respect reciproc.
Cei saptesprezece ani care au trecut de la caderea regimului comunist au constituit o perioada
suficienta pentru ca aceia care au cedat presiunilor si s-au unit cu fortele raului pentru a
denigra si a face rau semenilor nevinovati, sustinand pe cale aceasta dictatura comunista, sa
isi manifeste regretul fata de faptele savarsite, marturisindu-le si cerand iertare lui Dumnezeu
si celor pe care i-au afectat.
Oamenii care nu se tem de Dumnezeu socotesc ca isi pot rezolva problemele, acoperindu-le si
negandu-le. Crestinii insa cred ca orice redesteptare si reforma morala si religioasa incepe cu
recunoasterea si marturisirea pacatelor si de aceea sunt datori sa dea un bun exemplu,
marturisindu-si slabiciunile si greselile in caz ca au avut vreo forma de colaborare cu politia
politica a regimului comunist. O astfel de atitudine se cere mai ales din partea personalului
eclesiastic, care este responsabil de restaurarea morala a comunitatilor pe care le deserveste.
Credem ca nici un om nu este capabil sa-i judece pe cei car au cazut in greseala
colaborationismului, pentru ca nu cunoaste conditiile in care s-a ajuns la astfel de situatii si
presiunile la care acestia au fost supusi inainte de a accepta colaborarea. De aceea, ii
incurajam pe toti crestinii sa-i priveasca cu ingaduinta si sa faca tot ce pot pentru recuperarea
lor si pentru implinirea Rugaciunii Domnesti, astfel incat dezideratul 'precum in cer si pe
pamant' sa devina realitate.
Cu toate acestea, socotim ca aceia care vor fi dovediti ca au fost colaboratori nu mai pot sluji
in responsabilitati eclesiastice.
Ca oameni ai credintei, ne straduim sa contribuim la realizarea unui climat in care omul sa
recapete demnitatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o prin creatiune si rascumparare si suntem
incredintati ca situatia prezenta de revizuire a trecutului poate fi transformata, prin harul lui
Dumnezeu, intr-o ocazie de reconciliere si insanatosire a relatiilor interumane."

5. „Către conducătorii Bisericii Adventiste din România, Teodor Huțanu, președinte și Ioan-
Câmpian Tătar, secretar
Scrisoare deschisă,
Domnilor administratori ai Uniunii de Conferințe a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din
România
Subsemnatul Ungureanu Emanuel- Dumitru, doctorand la Facultatea de Istorie și Folosofie,
Catedra de Istorie a mentalităților din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și

908
cercetător acreditat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității pentru
documentarea tezei „Viața comunității Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în comunism”
vă adresez următoarea scrisoare deschisă, cu scopul de a clarifica motivațiile care au stat la
baza deciziei abuzive a domniilor voastre de a publica la editura Bisericii Adventiste „Viață și
Sănătate”, cartea pastorului adventist Modoran Gheorghe, „Biserica prin pustiul roșu” vol 1,
fără acordul Comitetului Uniunii de Conferințe a Bisericii Adventiste din care faceți parte.
Dragii mei turnători, Teodor Huțanu și Ioan Câmpian-Tătar, am ales să „plagiez” această
formulă de adresare către dumneavoastră inspirându-mă din cartea scrisă de Gabriel
Liiceanu „Dragul meu turnător”, lucrare pe care v-o recomand cu căldură pentru a vă
acomoda cu modul în care Securitatea a încercat prin intermediul unor ofițeri de securitate și
informatori cu sufletul profund ticăloșit să rescrie mincinos istoria vieții unuia dintre cei mai
mari filosofi și oameni de cultură ai României.
Domnilor conducători, prin decizia dumneavoastră de a publica la editura oficială a Bisericii
Adventiste din România cartea pastorului Gheorghe Modoran ați validat un demers editorial
care zugrăvește tabloul vieții unor personaje cheie din istoria administrațiilor care au condus
adventismul românesc în culorile preferate ale Securității și ale regimului comunist, alb-
negru.

Din nefericire, domnule președinte și mult stimate domnule secretar, ați reușit prin
încurajarea apariției primului volum al cărții ”Biserica prin pustiul roșu”, nefericita
performanță să deveniți, la aproape 25 de ani de la prăbușirea sistemului comunist, înclin să
cred, fără voie, „turnători” ai fostei Securități alături de colegul dumneavoastră Gheorghe
Modoran. Vă argumentez.
Pastorul Gheorghe Modoran, a avut acces la arhivele fostei Securități aflată în administrarea
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) în calitate de
cercetător cu scopul oficial declarat de elaborare a unei teze de doctorat cu titlul
”Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului comunist: 1945-1965″ .
În această calitate pastorul Modoran a avut acces la dosarele personale ale unor pastori și
membrii laici ai Bisericii Adventiste precum și la propriul dosar întocmit de fosta Securitate
pe numele său, dosar la care nu face referire ABSOLUT DELOC în primul volum al cărții
sale.
În cartea „Biserica prin pustiul roșu”, care a primit „bunul de tipar ” cu binecuvântarea
dumneavoastră, sunt redate pe sute de pagini fragmente din bârfele, calomniile, dejecțiile și
abjecțiile umane produse de-a lungul anilor de foști colaboratori ai Securității, agenți sau

909
informatori și rapoarte ale unor lucrători ai fostei poliții politice care reprezintă
PERSPECTIVA SECURITĂȚII asupra vieții și activității unor pastori ai Bisericii Adventiste
care au condus această instituție în comunism.
Cartea pastorului Modoran este condimentată consistent cu extrase din note informative care
descriu cu lux de amănunte bălăcărelile ca „la ușa cortului” dintre cei care ar fi trebuit să
slujească Evanghelia dar care au ales conform unei note informative citate de același autor să
se lupte pentru „șefie” cu scopul de ”a ajunge la borcanul cu miere”(pag 303,409)

Fără nici un fel de reținere pastorul Modoran publică transcrierile unor convorbiri private,
telefonice sau ambientale interceptate de Securitate cu încălcarea gravă pînă și a Constituției
comuniste din anul 1952 ( pag 411,412, 413)
Prin publicarea acestor convorbiri fără acordul persoanelor în cauză ați fost complice
domnule Huțanu și domnule Câmpian-Tătar la încălcarea alături de Gheorghe Modoran a mai
multor articole din Constituția României aflată în vigoare și a prevederilor din Legea 677
din 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și
libera circulație a acestor date și prevederile OUG 24/ 2008, precum și Legea nr 293/2008
care stipulează clar faptul că : „ în activitatea de documentare, cercetătorii acreditați au
obligația să respecte și să ocrotească viața intimă, familială și privată a celor care au fost
persecutați de organele securității statului”, precum și a Regulamentului de Organizare și
Funcționare a C.N.S.A.S și a Regulamentului de acreditare a cercetătorilor în C.N.S.A.S
Bârfele, injuriile, calomniile, chiar violențele fizice la care s-au supus unii pe alții mai mulți
pastori din biserică sunt relatate cu multă voluptate în cartea pe care cu siguranță ați lecturat-
o cu mare atenție înainte să transmiteți aprobarea tipăririi acesteia Editurii Viață și Sănătate.
Dragii mei „turnători” nu știu dacă vi s-a părut palpitantă povestea bătăii crunte pe care i-o
administrează pastorul Vasile Cojea colegului său Gheorghe Stoica în ianuarie 1959 într-o
ședință de comitet (pag 471) sau dacă ați savurat cu ochii umezi de plăcere povestea de amor
consumată de Dumitru Popa cu fosta soție a pastorului Desideriu Faluveghi despre care
pastorul Modoran decretează că ”s-a recăsătorit cu Dumitru Popa, în urma renunțării fără
motiv biblic la căsătoria cu pastorul Desideriu Faluvegi” (pag 306)
Vă asigur că relatarea unor aspecte din viața personală ca cele prezentate, a unor indivizi
oricât de detestați sau detestabili vi se par datorită colaborării vinovate cu regimul comunist,
încalcă grav legile în vigoare menționate mai sus, lucru de care ați fi avut datoria să vă
informați pentru a nu pune biserica pe care o conduceți într-o situație ridicolă, prin publicare
unor asemenea calomnii într-o carte care a văzut lumina tiparului la Editura Viață și Sănătate,

910
instituție care se bucură de un prestigiu meritat în mintea și inima a sute de mii de credincioși
din această țară indiferent de confesiune.
Consider că este absolut indecent, nedeontologic și mai ales ilegal să relatezi fără
discernământ conținutul PRESUPUSELOR turnătorii ale unor pastori care în lupta pentru
putere s-au folosit și au fost folosiți de Securitate pentru a controla viața comunității
adventiste din România.
Securitatea și-a justificat existența în fața conducerii partidului comunist prin pretenția că
deține controlul absolut asupra vieții private a cetățenilor României. Ca urmare, milioane
dintre români au fost îndemnați să se toarne unii pe alții pentru ca lucrătorii poliției secrete să
poată raporta la sfârșit de lună că „planul” de racolare de informatori și rezultatele stoarcerii
de informații de la aceștia le justifică câștigul lefei substanțiale.
În notele de analiză și rapoartele periodice întocmite de lucrătorii Securității, cu conținut
secret pentru informatori și agenți, am putut vedea în zeci de dosare ale unor persoane
prigonite de Securitate sau care aveau calitatea de colaborator, că Securitatea a acționat ca
ARBITRU ȘI EVALUATOR AL AUTENTICITĂȚII TURNĂTORIILOR celor care aveau
angajament cu această instituție represivă.
Am studiat în caliatate de cercetător acreditat cu mare atenție multe dintre documentele la
care face referire pastorul Gheorghe Modoran și am văzut sute de note de analiză ale
lucrătorilor Securității care PUN LA ÎNDOIALĂ SINCERITATEA INFORMATORILOR
PROPRIEI REȚELE DE AGENȚI, UNII CHIAR PLĂTIȚI de organul represiv comunist.
În consecință atunci când dumneavoastră domnilor administratori ați aprobat spre publicare de
către editura oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea cartea „Biserica prin pustiul
roșu„ vol 1, care conține grave încălcări ale legilor statului român, a principiilor morale și ale
bunului simț comun, ați validat turnătoriile arhivate de fosta Securitate și ați devenit
coautori morali la mutilarea biografiei unor oameni care în marea lor parte nu se mai pot
apăra și nu pot să conteste dacă ceea ce relatează fosta poliție politică sau colaboratorii
acesteia că ar fi făcut sau ar fi spus este conform sau nu cu cele trăite.
De aceea ați decăzut în ochii mei de la statura de „frați” ai acestor neînsemnați sau însemnați
turnători neautentificați de arhivele C.N.S.A.S, la staura de „dragi turnători” de tip capitalist
cu mentalitate comunistoidă .
Pastorul Modoran s-a bazat pentru aflarea unor adevăruri despre Biserica Adventistă în
comunism în primul volum al cărții „Biserica prin pustiul roșu”, conform propriei mărturii
relatate în emisiunea de la Speranța TV (http://www.sperantatv.ro/web/biserica-in-pustiul-
rosu-gheorghe-modoran-virgil-peicu-lucian-cristescu-11-02-2014/), în proporție de 99% pe

911
informațiile obținute din dosarele întocmite de fosta Securitate sau din documentele întocmite
sau colportate de o altă instituție condusă de ofițeri de Securitate, Departamentul Cultelor.
În cartea lui domnul Modoran creditează Securitatea cu un capital de încredere la care nu
cred că ar fi visat liderii comuniști ai acestei infernale mașinării de macerat destine.
Tragic pentru noi, ca biserică și societate, este faptul că acest lucru se întâmplă după două
decenii de la Revoluție, cu concursul direct al unor slujitori, în teorie ai unei religii
extraordinare, după cum consider eu și foarte mulți alții că este adventismul.
În căutarea unei explicații a atitudinii dure, resentimentare care răzbate din cartea scrisă de
Gheorghe Modoran față de foștii colegi pastori, colaboratori ai vechiului regim, m-aș fi
așteptat să găsesc în volumul publicat, o mărturie din partea acestuia prin care să înțelegem că
a fost subiectul unor turnători sau a unor turnătorii sau a fost chinuit de Securitate pentru
activitatea lui prodigioasă în sprijinul răspăndirii mesajului Evangheliei în comunism.
Studiind arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, care a arhivat documentele
Departamentului Cultelor, departament care„ colcăia” de inspectori care purtau diferite grade
de ofițeri în cadrul Securității, am găsit mai multe referate sociale scrise de Gheorghe
Modoran în cadrul celebrelor „Conferințe de orientare și luptă pentru pace” , referate care
aveau drept scop susținerea regimului comunist în mod oficial, adică pe față.
Am intervenit telefonic în cadrul emisiunii http://www.sperantatv.ro/web/biserica-in-pustiul-
rosu-gheorghe-modoran-virgil-peicu-lucian-cristescu-11-02-2014, pentru ca pastorul
Modoran să îmi raspundă la întrebarea dacă își asumă paternitatea referatului social cu titlul
” CONCEPȚIA PREȘEDINTELUI NICOLAE CEAUȘESCU CU PRIVIRE LA
SECURITATEA ȘI INDEPENDENȚA NAȚIONALĂ. APĂRAREA PATRIEI ÎNALTĂ
DATORIE PATRIOTICĂ ȘI NAȚIONALĂ A TUTUROR CETĂȚENILOR” , referat
care nu ar fi putut fi prezentat în fața pastorilor la întâlnirea din trimestrul II al anului
1985 fără acordul unui ofițer de securitate, inspector al Departamentului Cultelor cu
care pastorul Modoran trebuia să fie în relații excelente.
Răspunsul acestuia la întrebarea mea punctuală a fost pentru mine mai mult decât concludent.
El a recunoscut inițial că a scris acest document, mai apoi că era despre Ștefan cel Mare dar
nu a găsit un titlu mai bun decât cel descris mai sus și pe final nu mai era deloc sigur dacă este
el autorul referatului sau nu...
Vă atașez, dragii mei turnători, integral cele 11 pagini din referatul „tovarășului” Modoran și
vă recomand ca înainte de lecturare să consumați multă lămâie pentru că naționalismul
rânced și osanalele adresate lui Nicolae Ceaușescu care transpar din fiecare frază s-ar putea
să vă umple de greață.

912
Despre Ștefan cel Mare oricât de mult îl veți fi iubit pe acest celebru voievod al Moldovei nu
vreau să vă dezamăgesc dar nu veți găsi nici un cuvânt...
”Luptăm pentru pace”
Dragii mei turnători, cred în calitate de profesor de istorie și cercetător al istoriei recente, că
este necesar ca Biserica Adventistă să-și asume trecutul cu luminile și umbrele lui. Mai cred
că ceea ce mi-ați spus înainte de a vă întinde mainile asupra capului meu, în anul 1991, cu
ocazia botezului, domnule Huțanu rămane valabil.
Mi-ați vorbit atunci despre David și mi-ați explicat că a ajuns în galeria sfinților cu toate că
istoria biblică îl arată și în ipostaze în care poate fi eroizat dar și ca un exemplu de decădere
morală profundă. Mi-ați vorbit despre Evrei 11 și nu am uitat acest capitol.
Dumneavoastră ați uitat că există?
Sunteți convins că în istoria Cerului, Dumitru Popa va rămâne veșnic agentul „Matei
Gheorghe” așa cum pare să creadă Modoran Gheorghe în cartea lui?
Domnilor administratori, istoria adventismului în comunism nu se rezumă la superficialul ai
fost sau n-ai fost...sau ai sau nu dosar. Este nevoie de multă muncă și de o considerabilă doză
de bun simț coroborat cu o temeinică pregătire științifică pentru a cerceta și apoi a scrie o
istorie cât mai echilibrată a adventismului în comunism.
Nu cred în blesteme dar este aproape un blestem că istoria noastră recentă a fost scrisă de foști
agenți ai Securității sau de foști comuniști ca Gheorghe Modoran.
Mai grav este că această istorie prost documentată și tendențios scrisă a fost folosită pentru
lupta politică din interiorul Bisericii Adventiste după căderea comunismului.
Pentru că lucrez de câțiva ani ca jurnalist de investigații pentru mai multe publicații din Cluj-
Napoca, am fost curios să aflu în ce fel au fost instrumentate dosarele fostei Securități în
jocul puterii din interiorul Bisericii Adventiste în democrație.
Nu mică mi-a fost surpriza să constat că pastorul Gheorghe Modoran este acuzat de mai mulți
colegi pastori că scopul real al cercetărilor sale în arhivele Securității a fost acela de a
discredita pastori aflați în activitate, asupra cărora planau suspiciuni de colaboarare cu
Securitatea.
În „malaxorul ” plin de verdicte al pastorului Modoran a intrat conform mărturiilor orale pe
care le-am cules în calitate de cercetător de la mai mulți pastori adventiști și respectatul pastor
Ion Buciuman, care mi-a mărturisit că în anul 2009, în luna aprilie, atunci când s-au
organizat alegeri la nivelul Uniunii pe care o conduceți, mai mulți colegi de-ai dumnealui s-
au arătat nemulțumiți de faptul că el se afla în comitetul de numiri.

913
Domnul Buciuman declara că atunci ar fi aflat de la acești colegi că Modoran colportează în
interiorul bisericii ideea că el ar fi fost colaborator al Securității și că ar fi văzut acest lucru
atunci când i-a consultat dosarul.
Am fost curios să aflu atunci, CÂND a consultat pastorul Modoran dosarul atribuit de
Securitate lui Ion Buciuman.
SURPRIZĂ!!! Ca o coincidență stranie conform fișei de evidență a persoanelor care avut
acces la dosarul întocmit de Securitate pe numele lui Ion Buciuman, aflat în arhiva
C.N.S.A.S, Modoran Gheorghe a studiat acest dosar în data de 10 martie 2009, adică cu o
LUNĂ înainte de alegerile de la Uniune.
Evident pastorul Modoran care avea de câțiva ani acreditare la C.N.S.A.S nu a considerat
necesar să respecte Legea 677/2001 art 5 alin 1, care spune expres că cercetătorul ” trebuie
să anunțe persoanele aflate în viață asupra INTENȚIEI de a le studia dosarul”.
Cercetătorul Modoran Gheorghe nu l-a informat pe Ion Buciuman că ar fi descoperit un
dosar de colaborator pe numele său, nici înainte când a făcut cererea de verificare a
existenței acestuia la C.N.S.A.S, nici după ce l-a consultat.
Este inutil să vă reamintesc acest episod, pentru că instinctul meu jurnalistic îmi spune de
această dată, domnilor administratori care ați fost realeși în funcție în fruntea Bisericii
Adventiste în acel an 2009, că erați la curent cu informațiile legate de dosarul despre care ați
fost convinși de pastorul Modoran că dovedește calitatea de colaborator al Securității în
dreptul numelui lui Ion Buciuman.
La scurt timp după ce zvonurile despre presupusa colaborare cu Securitatea a lui Ion
Buciuman au umplut Biserica Adventistă și prin intermediul blogului „justițiarului” pastor
Cristian Dumitrescu, pastorul Buciuman a fost destituit și din funcția de pastor senior al
comunității Labirint pentru că membrii de comitet i-au atras atenția că trecutul securistic pe
care acesta îl contesta cu vehemență îl descalifică să ocupe această slujbă.
Sigur nu aveți nici un amestec în decizia ca locul pastorului Ion Buciuman să fie luat de
nepotul pastorului Gheorghe Modoran, Dinică Gabriel...
Dragii mei „turnători”, timp de 4 ani și jumătate pastorul Ion Buciuman, supus unui stres
teribil din partea lui Gheorghe Modoran și a altor pastori care îl acuzau de colaboarare cu
Securitatea, a încercat să își dovedească nevinovăția la SINGURA instituție din România care
pe lângă justiție poate să dea un verdict de colaborare sau necolaborare cu fosta Securitate.
După aproape 5 ani de expertize, interviuri, investigații în data de 29.08.2013 a primit
adeverința 2188 din partea C.N.S.A.S,

914
http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2013/2188%20Buciuman%20Ion.pdf ) prin care
se atestă faptul că :
ION BUCIUMAN NU A FOST COLABORATOR AL SECURITĂȚII ȘI DOSARUL
ACESTUIA CONȚINE DOCUMENTE FALSIFICATE CARE I-AU FOST
ATRIBUITE ÎN MOD NEJUSTIFICAT ȘI ILEGAL DE CĂTRE FOSTA
SECURITATE.
Nimeni nu a contestat, în termenul legal, valabilitatea acestui document oficial.
În cartea apărută sub oblăduirea dumneavoastră, la paginile 26- 27, în cel mai pur stil
securistic, fără însă să îl nominalizeze, pastorul Modoran îi refuză prezumția de nevinovăție
colegului său Ion Buciuman, cu argumentele pe care vă invit să v-i le reamintiți.
Pot să înțeleg de ce nu îl interesează pe Gheorghe Modoran respectarea unor legi pe care s-a
angajat prin semnătură că le va respecta, dar cred că este mai greu de explicat de ce un pastor
cu vechime atât de mare în biserică ca domnia-sa pare să nu fi înțeles nici până acum ce scrie
în Matei 18.
Dragii mei turnători, sunt prea mic și neînsemnat în Biserica Adventistă ca să ofer sfaturi unor
pastori ca dumneavoastră cu o îndelungă experiență în administrație.
Îmi permit însă să îmi exprim câteva opinii cu privire la modul în care Biserica Adventistă își
putea tratata trecutul cu toate „bubele”„ mucegaiurile” dar și caracterele puternice ca ale
bunicului meu care a preferat să facă temință grea decât să-ți vândă frații sau să își trădeze
conștiința.
După anul 2004 când s-au deschis mai larg ușile la arhivele fostei Securității conducerea
Bisericii Adventiste ar fi putut să transmită cu acordul pastorilor care au activat în perioada
comunistă, datele personale ale acestora la C.N.S.A.S și să ceară acestei instituții care are
oameni calificați în acest domeniu clarificarea calității de colaboratori ai unor pastori cu
fosta Securitate. Dacă unii pastori s-ar fi declarat nemulțumiți de verdictele acestei instituții
aveau la dispoziție cadrul legal de a se adresa justiției pentru a contesta un verdict considerat
nefavorabil.
Astfel se putea oferi ocazia unor oameni care au fost acuzați pe nedrept de colaborare cu
fosta Securitate ca Ion Buciuman să își clarifice situația în raport cu dosarul întocmit de
serviciul secret comunist.
Pentru că istoria se ocupă și cu ce-ar fi fost dacă... încerc să-mi imaginez ce ar fi scris
pastorul Gheorghe Modoran despre pastorul Ion Buciuman dacă această carte ar fi fost
publicată să zicem în anul 2010 și pastorul Buciuman ar fi decedat între timp.

915
Cine și-ar fi bătut capul să conteste după trecerea în neființă a acestuia niște documente care
îl dădeau sigur pe Ion Buciuman drept TURNĂTOR cu acte în regulă?
„Cazul Ion Buciuman” și cartea „comisă” de pastorul Gheorghe Modoran ar trebui să
determine pe administratorii Uniunii de Conferințe a Bisericii Adventiste din România să facă
demersurile necesare pentru informarea pastorilor care au activat în perioada comunistă
asupra pericolului real care există ca fosta Securitate să le fi scris o istorie mincinoasă despre
propria viață sau să le atragă atenția asupra pericolului existența unei „specii” de cercetători
fără Dumnezeu care nu au auzit de prezumția de nevinovăție ci au crescut și s-au format ca
oameni în atmosfera unor ani în care bârfa și delațiunea erau considerate virtuți.
Dragii mei „turnători”, Huțanu Teodor și Ioan Tătar Cîmpian pentru aprobarea abuzivă fără
acordul Comitetului Uniunii a publicării la editura „Viață și Sănătate” a Bisericii Adventiste
din România a cărții „Biserica prin pustiul roșu” scrisă de pastorul Modoran Gheorghe, carte
care conține între coperțile sale grave încălcări ale unor legi aflate în vigoare care aduc
atingere demnității și imaginii unor persoane, multe aflate în imposibilitatea de a se apăra și
datorită indiciilor importante din faptele relatate care probează faptul că ați îngăduit
perpetuarea practicilor regimului comunist de instrumentare în scopuri politice, a dosarelor
fostei Securități vă cer în numele bunului simț, demisia de onoare din calitatea de
administratori ai Uniunii de Conferințe a Bisericii Adventiste din România.
Dragii mei „turnători” așa cum astăzi teroriștii nu pot fi combătuți prin terorism în același
spirit comuniștii care au condus destinele Bisericii Adventiste prin pustiul roșu nu pot fi
condamnați cu metode securiste.
Istoria rescrisă cu aceste metode va fi sigur repetată!
Emanuel Ungureanu
Cluj-Napoca, 15 februarie 2014484

484
Ungureanu Emanuel „Scrisoare deschisă către conducerea Uniunii Adventiste de Ziua a Șaptea din România
„Dragii, mei turnători...”, 15 februarie 2014, Cluj-Napoca

916
XXIII RELAȚIA DINTRE PASTORII ȘI MEMBRI LAICI AI BISERICII
ADVENTISTE CU SECURITATEA

1.Tentative de racolare și racolări ale unor pastori adventiști și membri laici de către
fosta Securitate. Cazurile: Alexandru Timiș, Pălășan Aurel

“Sectanţii” erau supuşi urmăririi de către Organele de Securitate încă din timpul şcolii
Racolarea unor studenţi se făcea respectându-se anumiţi paşi şi folosindu-se activitatea
informativă a unor lucrători ai Securităţii care strângeau informaţii despre anturajul
respectivului potenţial colaborator (foşti colegi de liceu, familie, rude etc).
Studentul sau absolventul vânat de către „organ” avea uneori surpriza să vadă că avea deja
întocmit un dosar de urmărire şi informaţii pe care le considera confidenţiale care ţineau de
viaţa lui privată sau a familiei erau cunoscute de către securişti şi erau uzitate insinuant pentru
a crea o presiune psihică care să conducă la cedare şi la semnarea unui angajament care ar fi
însemnat începutul „muncii” de informator. “Ştim tot!”aceasta era sintagma care ar fi trebuit
să însemne pentru cel aflat sub presiune ultimul argument în favoarea cedării, petnru că
oricum “dacă nu ne informezi tu, există încă 2-3 care ne informează deja şi care ne-au spus
lucruri şi despre tine”.
“Eram în anul I la facultate la Cluj şi ca să vezi cum lucra Securitatea cu studenţii...Eram cu
un coleg de la Sibiu, Radu, am locuit în cămin şi la un moment dat, un personaj, nu-l
cunoşteam la data respectivă, prefer să nu-i spun numele, era director de cămin şi ne spune: „
Măi băieţi, voi sunteţi tineri, sunteţi în anul I, n-aţi vrea să veniţi în comitetul de cămin, să
contribuiţi la bunul mers al treburilor în cămin...” „Bine...mergem, să vedem şi noi ce iese. „
Mâine seară este şedinţă de la ora 7.” Mergem la şedinţă, nu cunoşteam pe nici unul din
ceilalţi studenţi, vine respectivul tovarăş, devenit domn...şi ne spune... „ştiţi... tovarăşul
colonel, el răspunde de universitate şi asistă şi el la consfătuiri...aveţi ceva împotrivă?”
„Nu...” Au început discuţiile despre problemele căminului, normale, şi la sfârşit, tovarăşul
colonel, ne opreşte pe noi şi zice: „Auziţi... voi aveţi în an un coleg, Ciban Mircea din
Sibiu...” Da, avem.” Zice către Radu: „ Tu ai fost şi coleg de liceu cu el, la Octavian Goga în
Sibiu”, dovadă că ştia foarte multe şi chemarea noastră la comitetul de cămin era doar o,
mască. „ Ce puteţi să-mi spuneţi despre el? Ce fel de om este?” „ Nu vă supăraţi... nu ştim ce
fel de om este, suntem în anul întâi, nu-l cunoaştem.” Cu asta am terminat relaţiile cu
comitetul de cămin. Deci asta era o metodă, foarte... „elegantă” să zicem, de a racola

917
informatori. E adevărat, pe urmă am aflat despre colegul nostru că, bunicul lui fusese
proprietarul hotelului Bulevard, din Sibiu şi era un ultim descendent al „duşmanilor
poporului”, nici nu a mai terminat, au fost alte probleme.” 485

Membrii Bisericii Adventiste nu au făcut excepţie de la tentative de intimidare, racolare,

şantaj, din partea Securității indiferent că aceste activităţi se centrau la locul de muncă al
credinciosului sau în timpul satisfacerii stagiului militar.
“În dosarul de încorporare existau informaţii legate de familie, de apartenenţa religioasă, de
rude din străinătate, la încorporarea mea la Braşov, ofiţerul de Securitate sau CI-stul de
contrainformaţii, asta se întâmpla în 83...a vrut să vină cu un test foarte inteligent, dupa
parerea lui....şi m-a întrebat: „ Auzi, tu crezi în Dumnezeu? Da. Şi cum îţi faci cruce? Zic: „
nu-mi fac cruce” „De ce”? „Din principiu...” Nu a mai avut curajul să continuie discuţia, dar
era întrebarea care vroia să-i confirme, deşi nu avea nevoie, vroia să-i confirm eu apartenenţa
la o familie adventistă neoprotestantă. Deci asta demonstrează că dosarul conţinea ce trebuia
să conţină...” 486
Tentativele de a părăsi ţara pentru a vizita rude din străinătate era strict controlată de către
securitate. Cei care îndrăzneau să ceară vize pentru a părăsi România se supuneau de multe
ori unor tentative din partea organelor statului de a fi cooptaţi în activităţi de informare cu
privire la cetăţeni români din diaspora. Refuzul colaborării cu “băieţii cu ochi albaştrii”
aducea cu sine interzicerea definitivă de a mai primi viză sub orice formă şi orice
circumstanţă.487

485
Ibidem Dan Opriș
486
Ibidem Dan Opriș
487
Arhivele CNSAS R 189141 f 7-12

918
919
920
921
922
923
„A fost un eveniment mai deosebit în anii 85-84, am cerut odată paşaport, am vrut să merg la
verişoara mea din Germania, atunci se obţinea foarte greu un paşaport, pentru plecarea în
Germania, după ce m-a purtat, două-trei săptămâni cu acte, cu hârtiile, m-a sunat cineva că
vrea să vorbească cu mine şi a zis că: „Da, vă dăm paşaportul numai dacă o să mergeţi că este
o întâlnire a românilor din Germania, mergeţi acolo şi să veniţi cu un raport de acolo”.

924
Fiindcă am refuzat, a doua zi am primit un telefon, că: „ nu mai cereţi paşaport că nu veţi mai
primi niciodată, cât trăiţi”. Şi într-adevăr nu am reuşit nici să mă
duc până în Ungaria să văd pe sora mea.”488
În foarte multe situaţii membrii ai comunităţilor adventiste au cedat şantajului fie din cauza
faptului că erau ameninţaţi cu pierderea locului de muncă sau cu excluderea din şcoală a
copiilor fie alte metode de intimidare specifice acestui organ de represiune.
Au fost mulţi adventişti care au refuzat să colaboreze cu Securitatea în orice formă şi din
această cauză au avut foarte mult de suferit, unul dintre ei este pastorul Alexandru Timiș care
a refuzat colaborarea cu Securitatea, până în anul 1980, când a acceptat funcția de președinte
al Conferinței Transilvania de Nord și odată cu asta a semnat și angajamentul de colaborare cu
Securitatea.
„ După ce „am intrat în lucrare” la Conferinţă, în ’61 – ’62 atunci am fost chemat la Decanatul
facultăţii să dau un referat despre un coleg. Şi nu bănuiam nimica pentru că foarte frecvent
trebuia să dau referat despre un judecător, sau despre un procuror care, mă rog urma să fie
promovat şi atunci trebuia să fac o autobiografie, cine poate da referinţă despre el: două
persoane. Şi mulţi colegi m-au pus pe mine. De data aceea când m-am apropiat de facultate,
se opreşte o maşină un IMS, coboară un tovarăş, în haine de piele, mă somează pe nume, da,
eu sunt, poftiţi vă rog, eu v-am chemat, poftiţi în maşină. Ăsta era sistemul. El era hingherul
care înhăţa. Şi m-a dus pe Traian, asta a fost cam pe ora 10, şi mi-au mai dat drumul la 7
seara. În primul rând, mai bine de o oră, ăsta era sistemul, m-a ţinut într-un birou gol, cu două
mese de birou şi parcă era un baston aruncat aşa pe un birou. Asta cred că era aşa de
impresionat. Şi din 5 în 5 minute s-a deschis uşa şi a venit cineva, dar tot altcineva. Mi-am dat
seama că asta e metoda. După care un ofiţer cu un dosar atunci, dosarul meu era cam de 8-10
cm, la tinereţe. Şi au început să-mi spună tot, când m-am născut, pe unde am umblat, ce face
sora mea în Budapesta, ce funcţie are, ce ocupaţie are, tot, tot, tot. Asta ştiţi de ce a fost? Ca
să-mi demonstreze că trebuie să spun adevărul că ei ştiu totul despre mine. Şi o pagină era
predica mea, erau mai multe predici, dar asta era predică discriminată sau incriminată, când a
murit cel mai bun prieten al meu Erich, cumnatul regretatului pastor Vili Moldovan . şi eu am
predicat la funeraliile lui. Şi acolo a fost subliniat toată vorbirea mea, dar interpretată. Cu
această frază aţi subminat siguranţa statului, cu această frază aţi influenţat auditoriul şi aţi
întărâtat auditoriul la nesupunere. […]Instigare, exact. „Ştiţi că pentru asta sunteţi pasibil, şi
problemele acestea fac obiectul dezbaterii tribunalului militar? Trebuie să ştiţi, că sunteţi

488
Ibidem Lorant Szentagotai

925
jurist.” „Mă rog, eu nu mă simt vinovat în tot ceea ce mi-aţi spus.” Şi-atunci, foarte maleabil,
foarte prietenos a închis dosarul. „Dosarul acesta rămâne aici închis până când veţi fi un tânăr
cuminte şi veţi conlucra cu noi.” [...]De racolare, aşa cum s-ar spune, oficială. Că de urmărit
trebuia să mă urmărească că de avut aveam aşa un dosar. Eu eram destul de cooperant, nu m-
am dat drept erou. Mai ales că mult am discutat şi cu Vili Moldovan, pastorul ,cu care am fost
foarte bun prieten, care a trecut prin această experienţă şi mi-a povestit multe, multe, şi eu am
reţinut. „Şi atunci am întrebat în ce constă colaborarea ?” Dumneata din când în când ne dai o
notă. „Da, zic, cum adică o notă? „Vă dăm un exemplu”. Atunci erau colectivizările în toi.
„Mergi la birou şi spui doar, acolo, aşa în birou, dintr-o dată aşa: „nespălaţii ăştia de
comunişti au luat pământul bieţilor ţărani. Şi nu mai spui altceva ci asculţi ce spune Tătar, ce
spune Deac, ce spune Szentagotai, ce spune Cazan, şi îi treci, dar să ştii, n-o să li se întâmple
nimica, dar ăsta e sistemul. Eşti un băiat inteligent, trebuie să ştii, un băiat pregătit. Noi
trebuie să ştim în ţara aceasta fiecare cetăţean ce gândeşte şi cum gândeşte. Atât. Şi să nu
cumva să crezi că eşti singurul care face această lucrare. Pe dumneata te-ai invitat aici doar cu
informaţiile ce primim de la dumneata vom controla sinceritatea celorlalţi.” La care eu am
răspuns că „am înţeles, încep să înţeleg numai că trebuie să vă spun un lucru, eu sunt creştin,
şi am făcut exact ce făcea David odată, când s-a prefăcut că e nebun. Noi avem acolo în
Evanghelie, Matei 18, şi când fratele meu face ceva ce nu e potrivit eu n-am voie să vă spun
dumneavoastră, eu trebuie sa-i spun lui.” „Dumneata ne vei spune numai nouă.” Şi cu asta
seara pe la 19 mi-au dat drumul, fără violenţă. Până la urmă cand am spus nu, trebuia să dau o
declaraţie că nu voi spune nimănui unde am fost. În caz contrar, se deschide dosarul. Sigur,
când am ieşit direct la Conferinţă m-am dus, era domnul Szentagotai care obişnuia să lucreze
seara, si era domnul Moldovan. Când i-am văzut pe cei doi, ambii prieteni de-ai mei, dar mai
mari, m-am prăbuşit într-un scaun şi am plâns aşa pe voie. Atunci tensiunea s-a declanşat. Şi
după aceea le-am spus unde am fost. Şi atunci am primit sfatul de la Vili Moldvan: uite, o să
te mai cheme, te sfătuiesc ori de câte ori te cheamă, mergi. Dar rămâne la conştiinţa ta dacă te
duci cu plicul sau nu te duci cu plicul. Şi a început. Aproape doi ani de zile a durat .”
„[E.U.] Întâi ce erau? Informaţiile...
[T.A.] Informaţiile, nici nu trebuia să schimbăm prea multe vorbe pe stradă să nu ne vadă
alţii, doar să dau plicul discret şi să merg mai departe. Ăsta era sistemul. Nici un plic.
Domnule unde-i plicul? V-am spus, în Matei 18 nu-mi dă voie.
[E.U.] La cât timp v-au mai chemat să vă întrebe...
[T.A.] Cam săptămânal, la două săptămâni odată
[E.U.] Aşa de des.

926
[T.A.] Da, destul de des. Apoi după aceea tot mai mult s-au rărit. Era o dată când ne-am
întâlnit chiar în dosul poştei. M-a chemat acolo în Parcul Caragiale, dar de departe, când eram
la trei patru paşi de domnii, „astăzi nu mă enervezi cu Matei 18.” „Nu vă supăraţi dar nu am
altceva să vă spun.” Până la urmă, după un an jumate, aproape doi ani de hărţuială mi-au spus:
„să ştii că renunţăm la dumneata dar ne-ai cauzat o mare decepţie, un tânăr... ca asta mi-a spus
şi la început, scara conducerii bisericii îţi stă în faţă. Numai să fi om cooperant. Ne-am înşelat,
ne-aţi înşelat în aşteptările noastre şi cred că veţi culege roadele.” Ei, roadele au fost că, fiind
în administraţie, era tot o lege nescrisă a departamentului, că cei din administraţie, cum era d-l
Szentagotai şi eram şi eu revizor, nu au dreptul la... nu pot exercita lucrări clericale . ori eu
mergeam în câmp la revizie, la inventar în biserici, făceam tot ceea ce mi s-a spus să fac. Dar
unde m-a apucat Sabatul am predicat, am cântat, am recitat şi luni eram deja conform
mersului. De aici ştiu că coada securii era din pădure. Luni deja eram pe banca acuzaţilor a
departamentului.
[E.U.] Asta ce înseamnă, că erau informatori în biserică?”
„[T.A.] Sigur că da. Păi aşa cum m-au încercat pe mine au încercat pe mulţi. Eu nu-i
condamn nici pe aceştia, ştiţi de ce? Pentru că am observat. Nu toţi suntem la fel. Sunt oameni
care sunt mai slabi de fire şi se sperie şi când o dată, strigă şi bate cu pumnul, spune şi ce n-a
făcut. Am dovezi, chiar pastori, de frică. Alţii din carierism, fac acest act pentru că au
posibilitatea promovării şi ai fost promovaţi destul de mulţi pe acest criteriu. Ăsta era
sistemul. Urmările: sâmbăta în adunare, în biserică, luni la departament, declaraţie: ce-am
căutat la Târgu-Mureş, mă rog, şi cum înţeleg încălcarea legii că m-am încumetat şi am
predicat şi-am recitat şi-am cântat. Dar până la urmă, asta s-a făcut o dată, de două ori, de
zece ori, vine tot departamentul şi dă dispoziţii, conducerii. „Domnilor, dacă tânărul ăsta nu-şi
bagă minţile în cap şi iar predică, vă rog mutati-l în pastoraţie, şi-acolo apoi să predice cât
vrea, dar nu într-o biserică orăşenească, undeva la ţară, unde să se sature de noroi,” pentru că
pe vremea aceea ştiţi cum era mediul rural. Şi atunci am ajuns eu, în 1963, 1 martie, în
districtul Chesău. Motiv pentru care şi astăzi, şi am mai spus de câteva ori rog pe bunul
Dumnezeu să binecuvânteze cu ambele mâini şi conducerea bisericii şi departamentul.
[E.U.] Departamentul cultelor?
[T.A.] Sigur ca da. Că mi-au dat 7 ani de nedescrisă fericire. Numai ce n-am vrut n-am făcut.
Concursuri, cu tineret, congrese, de ce? Am făcut la Chesău, la Frata,unde dacă ploua IMS-ul[
Securităţii, n.n] n-avea ce să caute.
[E.U.] IMS-ul cine era?
[T.A.] Era Jeep-ul românesc.

927
[E.U.] Şi cine era cu Jeep-ul?
[T.A.] Jeep-ul era băieţii cu ochi albaştrii. Şi Domnul a făcut în aşa fel, în cele mai multe
cazuri când am făcut astfel de acţiuni cu tineretul, serbări, consfătuiri de slujbaş pe districte,
interdistrictuale, am făcut multe. Sâmbăta ploua cu găleata. Până ce au venit delegaţii, era
timp frumos. Duminică când au plecat iar s-a făcut frumos, sâmbătă ploua. Nu putea intra
nimeni sau ieşi din Chesău.
[E.U.] Deci nu aţi avut din ’63 până în ’70 nici un fel de şicană din partea...
[T.A.] Păi am avut, am avut şi atunci, numai cu întârziere dar informaţiile au ajuns dar unde
să mă mai arunce acuma, dacă eram tocmai în Chesău, locul noroiului. Unde să mă mai
arunce? “489

Pălășan Aurel racolat de Securitate prin metoda șantajului în urma operațiunii „Contul
Secret”

„Serios era când te chema Securitatea, şi pretindea să iscăleşti un angajament că vei fi

colaborator serios şi vei informa şi vei declara pentru unii şi altii.
Mă întreba pe mine..„nu vă cerem lucru mare, te cunosc acum pe tine, ceva ce nu poţi să faci,
să-mi spui doar ce gândeşti.”
Ce gândesc ştie numai Dumnezeu. Dacă aş şti, sau mi-ar spune el despre altul că şi-a pus în
gând să dea foc la sfatul popular, sau la nu ştiu ce fabrică, eu aş veni să vă spun să-l luaţi, să
vă trimiteţi oamenii pentru că îşi periclitează şi familia şi viaţa şi oamenii şi societatea. Aş lua
atitudine. Dar ce gândeşte omul, nu mă puteţi forţa să fac aşa ceva. Nu cunosc gândurile
omului.
E.U. Când au început şicanele?
P.A. Nu chiar de la început, dar ele s-au intensificat. Când a fost procesul cu Năilescu, atunci
a început să se intensifice, prin anul 1957-8-9-60, anii ăştia au fost ani grei. Până ne-am
obişnuit. Asta era.
E.U. Securitatea a încercat să vă oblige, să vă bată?
De bătut, pe mine nu m-a bătut niciodată, nu m-am angajat în treburi pe care nu le puteam
face.

489
Interviu cu Alexandru Timiș

928
[…]Ei nu renunţau la om, ziceau că e imposibil ca eu să nu ştiu ce discută X în familie.
Sunteţi prieteni, vă vizitaţi, staţi la masă, oamenii au încredere în dumneavoastră, care e
orientarea, cum ne privesc oamenii? Cum îl privesc pe tovarăş?...” documente din dosarul de
la Securitate

„Armele” Securității: șantaj, amenințări, anchete, însecenări. Apostol Chelbegeanu nu

centează șantajului și este condamnat pentru fraudă
„. O să vă spun. Ajuns pastor la Popa Tatu nu am ştiu niciodată ce se întâmplă până acum în
spatele cortinei. Eu mi-am văzut de slujbă la Labirint, eram iubit de popor, munceam frumos,
cor, nu ştiu ce, alţi pastori s-au schimbat cum v-am mai spus, eu am rămas, eram cum să zic,
omul de bază acolo, cunoşteam toate, în şase ani ştiam toţi membrii cine sunt, ce e cu ei. M-
am împrietenit cu toţi… Acuma am devenit pastor la Popa Tatu.
E.U. În ce an?
A.C. Asta era în anul 62. Pastor la Popa Tatu. Când am intrat la Popa Tatu, o adunare
dărăpănată, dărăpănată… M-am uitat în dreapta, în stânga, un bec deasupra amvonului care
lua ochii celor din sală, grinzile erau aşa curbate, un tavan de sticle murdare unde cântau
bufniţele, mi-am propus să fac această adunare. Aşa mi-a dat Domnul… M-am dus dreapta,
stânga să capăt o autorizaţie. Nu m-i s-a dat. S-a spus că noi contruim comunismul, nu biserici
adventiste. Şi-atunci am început pe cont propriu, cu avizul conferinţei, ei îmi dădeau bani. Am
angajat fraţi, am desfăcut tavanul, am făcut cutare, am dat jos tot, gol până la tablă, am făcut o
boltă de fier-beton, legată cu rapiţi, pe urmă tencuită, am schimbat grinzile de lemn din stâlp
în stâlp în grinzi metalice de tramvai, amvonul era ca o coteneaţă aşa, l-am făcut cu boltă, am
făcut lumini ascunse în perete, numai că între timp a început sâcâiala, să fiu chemat de diferite
persoane, care vorbeau foarte frumos, care mă invitau în diferite locuri, respectiv în diferite
blocuri la câte un apartament şi discuta cu mine diferite, printre altele rugămintea ca să le fiu
de ajutor, aşa şi să fac un angajament de credincioşie faţă de ei, aşa… şi sigur că le-am
explicat frumos, uite aşa, uite aşa, da… A trecut un an şi nu s-a reuşit. Eu i-am rugat să mă
înţeleagă, eu ştiu ce vreţi dumneavoastră, dar nu pot cu Biblia la subsuoară să mă duc să trag
de limbă pe unul, pe altul în legătură cu problemele care vă interesează pe dumneavoastră.
Nu, nu e de mine, eu sunt pastor şi nu mai vreau să fiu nimic altceva. Da… Atunci s-a
schimbat, a venit altul nou, cu forţe noi, care a început să… la fel. Eh, acest al doilea era mai
agresiv, dacă întârziam un minut-două la întâlnire, venea pe stradă, mă bătea pe umăr, bună
ziua, bună ziua, ce întâmplare, nu vreţi să mai stăm puţin de vorbă? Da, dacă ziceţi

929
dumneavoastră, că nu puteam să zic nu… ştiam cine sunt, de unde sunt… Aşa… Bun… Dar
cum se face că aveau pretutindeni, aveau câte o cameră undeva…
E.U. În blocuri…
A.C. În blocuri, da…
E.U. Probabil că erau casele, care se ocupau de asta…
A.C. Da… Mă duceau în diferite locuri. Aicea întâlnirea a fost mai, mai neplăcută. Dânsul
fiind mai agresiv, dar eu îi răspundeam pe măsură. „Eu nu sunt angajatul dumneavoastră! Vă
rog să nu mă mai chemaţi şi dacă îmi faceţi observaţie că am întârziat un minut, statul nu mă
plăteşte pe mine să te aştept pe dumneata aici!” „Eşti pastor şi trebuie să te ţii de cuvânt!”
„Aveţi dreptate, da uite, datorită mijloacelor de transport n-am reuşit să ajung, aşa, aşa…”
Bun.. Până în cele din urmă am reuşit să ne certăm şi când le-am zis „Domnilor, de doi ani de
zile discutăm aceeşi problemă, nu v-am spus franc şi lămurit că nu vreau să fiu agentul
dumneavoastră? De ce insistaţi, dacă un om nu vrea, nu face de plăcere, vreţi să fiu un
mincinos şi un farsor, să vă duc în eroare? Da… nu mai stăm de vorbă în problema asta!”
Atunci s-a supărat şi el şi a zis: „Ai curaj să vorbeşti asta în faţa comandantului meu?” „Da,
vă rog să mă duceţi!” Şi mă duce undeva, vis-a-vis de magazinul Unirea era, acolo jos e
Securitatea. Urc acolo nişte camere, coridoare, cutare, mă rog, se deschide o uşă, o sufragerie
enormă şi era comandantul, cel puţin aşa se numea, într-un fund acolo pe un fotoliu. „Să
trăiţi!” eu de-acolo, nici să-mi răspundă la salut, stau acolo la uşă în picioare şi dânsul mă
măsoară din cap până-n picioare şi se uită şi se uită şi se uită… După un timp oarecare,
recunosc, metoda psihologică funcţiona bine, după un timp oarecare mă întreabă: „Dumneata
eşti renumitul Chelbegeanu?” „Da, eu sunt Chelbegeanu, pastorul Chelbegeanu, dar nu ştiu în
ce sens sunt aşa de renumit” „Nu ştii? Ţi-ai bătut joc de doi agenţi ai Securităţii doi ani de
zile, da? Nu ştii?” „Eu mi-am bătut joc?” Ăla ca să scape, m-a luat pe mine ca să-i dovedească
comandantului că nici el n-are ce-mi face, sau cine ştie ce a vrut să demonstreze… Aşa… „E
adevărat ce mi-au raportat agenţii, că refuzi să colaborezi cu noi?” „Da, e adevărat.” „Scrie,
scrie!” Mă duc la masă, ei amândoi erau lângă mine, „Scrie! Subsemnatul, cutare, cutare,
domiciliat în, buletinul, întrucât mi se cere să colaborez de organele Securităţii de Stat,
motivez că refuz acest lucru, întrucât sunt pastor adventist, adventiştii nu fac politică, eu nu
pot să folosesc slujba pe care o am, din motive de conştiinţă, n-aş putea face anumite rapoarte
care să lezeze pe cei din jurul meu…” Scriam şi ăştia urmăreau şi ziceau „la sfârşit, domnu
Chelbegeanu, înainte de a semna, scrieţi că refuzaţi să colaboraţi cu noi în descoperirea
duşmanului de clasă” „Nu, asta nu scriu!” „Cum nu scrieţi, păi de ce nu scrieţi domnu
Chelbegeanu, cum adică?” „Păi la adventişti nu sunt duşmani de clasă, eu mă învârtesc în

930
lumea adventistă, aici nu sunt duşmani de clasă, adventiştii muncesc cinstit, pentru comunism,
sunt evidenţiaţi în mulţime, cum să văd duşmani de clasă printre adventişti? Dialogul nostru îl
aude comandantul: „Ce e acolo?” „Păi uite domnul comandant, v-am spus că ăsta e un intrus
la adventişti, ăsta nu e sincer adventist, ăsta cine ştie ce interese are de a intrat la adventişti şi
s-a făcut pastor, cine l-a făcut pe ăsta pastor?” A început să mă jignească în fel şi chip. „Dar
de ce?” „Uite, nu vrea să scrie adevărul, v-am spus că e un om necinstit!” „Să citească ce a
scris!” Am citit ce am scris şi a spus: „Ajunge şi atât!” Ajunge şi atât… Şi după aceea, spre
marea mea mirare, spune „Domnul Chelbegeanu, sunteţi liber!” Eu nu l-am crezut, am crezut
că acuma cine ştie în ce beci mă duce şi ce-mi face… Mă confruntasem cu şeful Securităţii şi
îmi menţinusem punctul de vedere. M-am tras spre uşă, când să deschid uşa „Da ascultă, noi
n-avem nevoie de dumneata, avem destui colegi de-ai dumitale cinstiţi, care spun adevărul, de
dumneata n-avem nevoie, dar dumeata o să ai nevoie de noi!” Pauză „Să trăiţi!” m-a condus
afară. Când am ajuns pe stradă, am zis, Doamne, e o minune că am putut să mai ies de aici,
minune că am putut să ies de aici. În timpul ăsta eu, mă apucasem deja de reparat, eram la
doilea an la Popa Tatu şi făcusem tărăboi deja cu oamenii, mâncare adusă de membrii, sute de
legături şi mii de legături pe tavane, în munca mea mă ajuta un prim deacon, un prim deacon
care era ungur. Adică tipul acesta…
A.C. În timpul acesta relaţiile departamentului, respectiv Securităţii cu Biserica Adventistă
era de racolare a cât mai mulţi din rândul nostru, ca să raporteze fidel ce se-ntâmplă acolo,
începând de la conducătorii de la uniune, în jos, până la membrul de rând. Şi, acest prim
deacon era omul lor. Vreau să vă spun că el, ziua şi noaptea stătea lângă mine şi mă ajuta să
fac clădirea aia cum am făcut-o în şase luni am făcut minuni acolo. Aşa… În timpul ăsta
vreau să vă spun că Năilescu, preşedintele uniunii şi Văcăreanu, casierul contabil fuseseră
arestaţi şi făceau puşcărie zece ani. L-i s-a scurtat pedeapsa nu ştiu cum, au făcut vreo şapte.
Bun… Băiatul lucra la salvare, noaptea lucra şi ziua era liber, ori noaptea nu prea avea
bolnavi de dus dintr-o parte în alta, făcea o cursă, dormea. De aceea ziua stătea cu mine, ştia
absolut ce făceam. Natural…
E.U. Acest prim diacon…
A.C. Acest prim diacon. Ăsta raporta tot ce am făcut eu, ce am cheltuit, de am zis că să dăm
cu var…
E.U. Dar de unde ştiţi că raporta toate aceste amănunte?
A.C. Păi să vă spun… Aşa, eu cu el mergeam în orice parte şi de exemplu trebuia să tencuim
tavanul. Problema era cu ce var tencuim. Unitatea asta cu care lucram zice „Domnul
Chelbegeanu nu avem var vechi, acuma stingem, dar o să-mpuşte.” „Păi cum măi băieţi o să-

931
mpuşte, după ce fac tavanul cum trebuie, să văd numai găuri în el, s-o iau de la început, să-l
fac din nou?” Ştiţi ce e aia împuşcat? Plezneşte…
E.U. Da, ştiu!
A.C. Adică varul, bulgărele de var, nu se topeşte cum trebuie, face explozie şi face numai
găuri pe pereţi, sau pe tavan. „Nu măi băieţi, eu caut var vechi, de trei, patru ani!” M-am dus
cu el şi am găsit undeva, am luat de acolo şi… bun… Aşa… Când era gata să termin
adunarea, şase luni a durat, a murit prezbiterul, unul Manea, pensionat, pe care eu îl pusesem
prezbiter, un om de valoare în biserica noastră. Şi… trebuia înmormântat la cimitirul Belu, era
într-o sâmbătă. Măi băieţi la ora două, era pastor la Popa Tatu, acolo este înmormântarea, la
ora două ne prezentăm acolo, ajungem acolo la Belu, cobor din maşină la Belu, din tramvai,
când am coborât din tramvai mă bate cineva pe umăr, „Domnul Chelbegeanu, vă salut, sunteţi
arestat!” „Arestat? Da trebuie să merg să fac în mormântarea!” „Nu e nimic, o fac alţii!” Într-
adevăr, omul fiind la conducere, actuala conducere îl onora cu prezenţa acolo, cei care erau
atunci la conducere, la conferinţă, la uniune, nu stăteau ei numai eu pastorul să-i fac
înmormântarea unui om aşa mare şi erau şi ei acolo. Eu nu ştiam, eu mă duceam să-mi fac
datoria. Bun… Dragul meu, scurt, m-a cercetat miliţia economică vreo două-trei nopţi, ziua şi
noaptea, mi-a făcut percheziţie acasă, într-o noapte „Domn Chelbegeanu, unde sunt banii?”
„Care bani?” „Banii pe care i-aţi furat de la comunitate” „Păi n-am furat nici un ban!” „Hmm,
pe cautate, da? Mai bine spuneţi de aici, era cam a treia noapte de cercetări, merge la mine
noaptea, caută toate, „Domn Chelbegeanu, noi tot găsim, spuneţi unde sunt banii!”
„Domnilor, eu nu am nici un ban rezervă în casa asta, tot ce am am în buzunar, am luat acuma
salariul pentru familie…” „Da?” „Da!” „De unde sunt hainele?” „Care haine?” „Păi hainele
dumneavoastră!” „Păi nu sunt pe mine?! Ce haine doriţi?” „Domnu Chelbegeanu, nu glumi cu
noi, unde sunt costumele dumitale de haine?” „Păi nu vă spun că am numai unul? Ăsta e care
îl am pe mine! Mă duc la magazie unde sparg lemne şi cărbuni” Bun… E, în timpul
cercetărilor îmi spune unul: „Domnul Chelbegeanu, e bine să spuneţi adevărul adevărat că
altfel ăştia nu ştiu multă carte şi vă chinuiesc pe aici. Spuneţi adevărul adevărat că noi ştim de
fapt tot, de exemplu noi ştim de unde aţi luat varul, când l-aţi luat, cum l-aţi plătit” că aţi
întrebat de unde ştiu eu că ăla era turnător, păi numai ăla a ştiut unde şi cum că cu maşina lui
am fost. Aşa.. „Noi ştim tot ce aţi făcut domnul Chelbegeanu, dumneavoastră ştiţi cum v-aţi
purtat cu autorităţile şi asta e…” Dragul meu mi s-a intentat un proces în stare de libertate, în
stare de libertate m-a judecat trei luni de zile. În fiecare vineri se făcea un proces… După vreo
două-trei sentinţe, şedinţe, tribunalul, având nevoie de gândire, amână darea sentinţei.
Avocatul mi se schimba, nu mai vrea să mă apere, altul, altul, aşa… Uniunea nu a vrut să se

932
constituie parte civilă, eu mă întrebam da cine-l condamnă, cine l-a băgat la puşcărie, la
tribunal pe Chelbegeanu, pe clientul meu? Pe cine a păgubit? Care e partea vătămată? Nu i se
răspunea la chestia asta. Trebuia uniunea, prin jurisconsultul ei, să se constituie parte civilă.
Nu s-a constituit nimeni, în schimb mi s-a desfăcut contractul de muncă
E.U. De către cine?
A.C. De către Conferinţă. Dar nu m-a chemat nimeni niciodata să îmi zică…
E.U. De ce.
A.C. Poftim?
E.U. Să vă zică de ce.
A.C. Să-mi spună de ce, sau să mă judece, să-mi zică o vorbă, numai m-a anunţat în scris,
întrucât sunteţi în proces, vi se desface contractul de muncă. Obligat, adică oamenii trebuia
să-i înţeleg, nu m-am supărat niciodată, nu e nici o problemă, aşa si acuma mă judeca nu ca
pastor, ci ca un oarecare care nu are nici o legătură cu pastoraţia. Da frate şi m-a acuzat de
fals, uz de fals şi delapidare. Păi ce-am delapidat? Delapidarea se pedepsea aspru. Da… „Şi ai
cheltuit bani fără aprobarea noastră.” Pentru că atunci nu puteai să faci ceva decât cu
aprobarea dată de departamentul cultelor. Eu am făcut făra. Aşa… „Banii sunt obşteşti, nu
sunt ai voştri, banii sunt ai obştii, ai societăţii” „Eu ştiu că sunt banii adventiştilor şi cu banii
adventiştilor, am făcut o casă a adventiştilor, n-aţi găsit nici un leu la mine, nu mi-am
cumpărat nimic între timp, n-am decât o bicicletă, haine nu mi-aţi găsit, ce vină am eu?” E,
am pus un avocat, da cum necum, a trebuit să vie procurorul de la poliţia respectivă care m-a
trimis la tribunal. Ăla să judece cazul! Tu l-ai trimis, tu judecă-l!”

Securitatea a încercat să îl racoleze pe Edmond Constantinescu când era pastor la

comunitatea adventistă din Râmnicu-Sărat

I-am spus Inspectorului și din clipa aceea am mai fost chemat o dată, când m-am dus pentru
mașina de scris la miliție.
Trebuia să te duci cu mașina de scris în fiecare an să-ți verifice amprenta mașinii de scris și
să dai o declarație acolo. M-au chemat la camera 11, parcă așa se numea, în care mi-au spus:
”Domnule Constantinescu, noi vă putem ajuta. E problema dumneavoastră, dar
dumneavoastră veți suferi foarte direct din lipsă de colaborare!”
De fapt ei exploatau luptele dintre pastori și-l făceau pe pastor să înțeleagă că fără
asistența lor, el ar fi persecutat și „lovit ”de alți colegi.

933
Firește că lucrul acesta mergea la ambele capete pentru că și rivalul presupun că avea
aceeași idee.
Divide et Impera până la urmă.
Râmnicu Sărat era un oraș mic, mă întâlneam cu șeful Securității pe stradă, mă saluta întâi el.
Deci nu au încercat să mă intimideze, n-au făcut presiuni asupra mea. Nu știu dacă m-au
lucrat sau nu pe la spate, înțeleg că mi-au pus microfoane și m-au ascultat. Cert este că
argumentul lor a fost că am nevoie de ei pentru cariera mea pastorală.
Mi-au spus: ”Ești un tip talentat și inteligent, educat, tu niciodată nu vei ajunge într-un oraș
mare sau să ai un public pe măsura ta dacă nu colaborezi cu noi!”
În rest, când am ajuns la Constanța, l-am ignorat pe inspector. Pur și simplu, n-am mai trecut
pe la el decât o singură dată, n-am dat nicio șpagă la Inspector.
Dobrogea era o zonă mult mai liberală decât Râmnicu Sărat.
Mi-am continuat activități de tineret sau evanghelistice fără să fiu tras la socoteală vreodată.
Înțeleg din ce mi-ai trimis că se intenționa racolarea mea de către Securitatea din Medgidia cu
o anumită ocazie, dar asta nu s-a întâmplat niciodată, n-am ajuns acolo, probabil din cauza
Revoluției sau alt motiv.” 490

Suciu Iosif pedepsit de Securitate pentru activitate religioasă în complicitate cu

președintele Conferinței Transilvania de Nord Alexandru Timiș și Inspectorul
Hoinărescu491

490
Ibidem Edmond Constantinescu
491
Arhivele CNSAS, D 141,vol 12, f 31, 32

934
935
”S.I. Nu, doar la 2 ani au început…făceam evanghelizări, şi developam filme, făceam poze şi
montaj cu muzică, comentat pe casetofon, şi asta a deranjat, în câteva seri am fost căutat de
cineva, nu ştiu cine. La sfârşit de 76, se întâmpla asta. Acela se recomandase ca fiind
Mureşan. A trecut timpul, el tot nu mă găsea, dar într-o seară, când am ajuns acasă cu
bicicleta,cineva mă aşteptase, mi-a zis: tovarăşe, putem să vorbim puţin? Da, putem, şi mi s-a

936
recomandat cu nume, prenume. L-am dus înăuntru, mi-a zis că să nu audă şi soţia, m-a luat
frumos, că sunt om la 5 biserici, că sunt oameni buni, dar sunt şi altfel de oameni, că ar vrea
să colaborăm, să meargă totul bine. Eu ştiam că se fac asemenea acţiuni, dar nu ştiam cum.
Ştiam din şcoală că se făceau. Aveam chiar din şcoală care făceau, şi aveam grijă. După aceea
am avut o dificultate în anul 3, când făceam practică, am fost oprit de un inspector de la Târgu
Mureş şi Bucureşti, m-au chemat la Department la Târgu-Mureş, să mă mustre, că port tinerii
peste tot, să îi las în pace. M-au terfelit, să le spun cum mă rog pentru patrie, făceau chestii
fără gust. Iar când a venit domnul asta, discuţia a durat cam o jumătate de oră, a plecat, şi mi-a
lăsat că vine peste o săptămână şi să mă gândesc. I-am spus soţiei că nu mă duc, dar nu ştiam
cum să-i spun lui, pentru că era foarte categoric. Îmi spunea că îmi oferă privilegii, mă ajută
să-mi iau maşină, să am orice medicamente, aveam o fetiţă, dacă sunt probleme cu fetiţa,
rezolvăm tot. De fapt băiatul, fetiţa murise. Şi a venit peste o săptămână, soţia deja ştia cine e,
dar nu a zis nimic. I-am zis că nu accept, a zis că nu se poate, eu am zis că ba da, el merge şi
ce va spune la şeful lui? Şi i-am zis că nu e treaba mea asta, s-a întâmplat că mi-a lăsat un nr
de telefon, din 5 cifre, în care a pus 3 deasupra, două dedesubt, ca să faca adunare, si să-l sun
ce am decis. Şi l-am sunat şi am zis că nu. Asta era în toamnă, apoi a dispărut, ca în primăvară
să vina el cu încă unu, ofiter, mă prind în aprilie pe masă cu diapozitive, în 82. Înregistram
vocea, în casă la mine, pe jos cărti, înainte cu vreo două seri a fost la mine Petrescu, şi mi-a
adus cărţi, şi le-am băgat sub canapea. Aveam poezii, lecţiuni pt tineret, a venit cu un pretext
că este un neamţ care vine şi aduce depozite de zahăr, că nu se găsea, şi are el informaţii că la
mine în casă e depozitul. I-am zis că nu este, eu il ştiam deja pe el. Dar putem să ne uitam,
dacă vreţi vă puteţi uita, el l-a luat ca acord de percheziţie, a trimis pe colegul, şi i-a adus încă
doi, şi mi-au puricat casa, inclusiv pe sub covor, casa era mare, prin pod, peste tot. Au gasit şi
Bibliile, le-au luat, mi-au lăsat una singură, programe nimic, casete, diapozitive, tot au luat.
E.U. Au făcut vreun inventar?
S.I. Şi l-am văzut la CNSAS, dar nu era tot, l-am găsit în alte acte. Seara nu a fost prea bine,
Emi, băiatul avea aproape doi ani. Spre seară au plecat, nu ştiam ce să fac. O soră din Bistriţa
lucrase cândva in Poliţie şi cunoştea tehnica de ascultare, era ca o monedă de 5 bani, ţi-o
pune, şi te ascultă. Şi a venit la noi, i-am spus ce s-a întâmplat, soţia era speriată. S-a uitat, nu
a găsit nimic. Ceea ce era interesant că aveam o carte despre Marx şi creştinism şi mi-a dat-o
pastorul baptist că e interzisă şi e mare bai dacă cineva o găseşte. Şi fără să observe ei, am
luat cartea de unde era şi am băgat-o în sân. Am mers la baie, au venit cu mine până la baie,
am tras şi apa, să nu se audă şi era între oglindă şi perete era un spaţiu, a încăput, am băgat-o

937
acolo, eu tremurând să scape el, să nu-l bag şi pe el în necaz. A venit un frate la mine din
Mureş, auzisem că a fost cineva la mine, au trântit telefonul, că ştiau că se asculta. ”492

Pastorul Iosif Suciu a fost mutat disciplinar în Maramureș la ordinul Securității pus în
aplicare de președintele Conferinței, Alexandru Timiș agentul Securității cu numele
conspirativ „Bucur”493

492
Ibidem Iosif Suciu
493
Arhivele CNSAS R189148, f 20, 21

938
939
„A trecut, asta e. După aceea, m-au chemat în fiecare zi la ei, la Securitate şi m-au constrâns
să scriu. Şi am văzut dosarul, era destul de gros. Mă ţineau într-o cameră albă, cam două ore
pe zi, să stau la masa.
Se iradiau oameni atunci, dacă vroiai să scapi de cineva, îl duceai şi îl iradiai, oamenii se
îmbolnăveau şi mureau. Mi-am amintit. De multe ori nu spuneau nimic, mă chemau a doua zi.

940
Şi m-au purtat aşa vreo două luni de zile. Mă îmbrăcasem bine, era şi frig, asta era. Sâmbăta
nu mă chemau, ziceau că sa vin luni. Apoi vine inspectorul cu fratele Timiş şi …….David
Gheorghe din Mureș, era fratele Timiş, căpitanul Grama, şi cu mine, discutam.
Mă tot întrebau că ce tot scriu toată ziua la maşina. Au venit mustrările, dupa asta foarte puţin
timp. Mustrările înseamnă că au dezapreciat ce făceam, toată activitatea mea, că prea mă
băgam în tot şi în toate, făceam multe lucruri pentru toată lumea, inclusiv ocupaţia cu
tineretul, mai îi duceam în excursii, mai cu fanfară. Înainte de săptămana …..am fost mutaţi să
lucrăm împreună, pt că nu aveam casă mi se tot spunea să mă mut, dar nu aveam unde. Era
iarna şi m-am mutat…un fel de tir, mi-au luat mobila din Bistrița şi pe seară am ajuns în
Leordina, nu era districtul meu, dar acolo era loc. Aveam o cameră şi o bucătărie, dar în
Maramureş eram urmărit, interesant că eu căutam o locuinţă, am găsit în Vişeul de Sus era
mai aproape de districtul meu, şi am găsit o locuinţă împreuna cu pastorul care şi el locuia tot
acolo, cu pastorul Zamfir Damian, într-un bloc. Am zugrăvit, m-am mutat. N-a plăcut cuiva,
se dorea să fiu mutat la Borşa, care era la 20 de km de Vişeu. În Borşa erau niste elemente ce
doreau să fiu acolo. Am primit o hârtie, era o menţiune ca i se va stabili domiciliul în Borşa.
Când m-am stabilit în Vişeu, vin doi fraţi de la Conferinţă şi îmi spun că e bai. Trebuie să te
muţi, era născută Daniela de două săptămâni, ….
[…] aşa ne-am mutat că dimineaţa era totul aranjat în casă, au venit fraţi de la Satu-Mare, au
aranjat mobila,vase în cutii, cam până după amiază, la Borşa, totul era la loc, şi draperiile,
mobilier, tot. Noi ne-am mutat şi am dus-o pe soţie la cineva, ne-am mutat deja şi când am
adus-o acasă, totul era pus la locul lui.
La Borşa au fost probleme cu fraţii de acolo care aveau legături special cu Uniunea, şi era
firul roşu, eu ce vorbeam sâmbăta se ştia la Uniune luni. Dupa naşterea Danielei soţia a făcut
tromboză, i-am făcut rost de un bilet la Covasna, şi trebuia dusă acolo, nu putea sa meargă
singură. Am dus-o eu, ce să tot spun , într-o zi de luni am plecat la Covasna, repede.
Am ajuns înapoi, pentru că am plecat fără să spun mi s-a tăiat concediul pe anul acela,
Conferinţa mi l-a tăiat. Dar am mers înainte, la Borşa nu m-au deranjat cei din afară, pentru că
eram în ochii lor.
E.U. Aţi ştiut că sunt informatori în biserică?
S.I. Ştiam, era foarte clar, şi mutarea mea era un semn de întrebare. După 7 ani de la angajare,
în mod normal după 3-4 ani te întăreşte, hirotoniseşte, cum se spune, dar la mine s-a pus, am
fost hirotonit după 7 ani. Aveam deja o altă competenţă, eram sub jurisdicţia pastorilor,luam
decizii cu comitetele, şi puneam problema cum vroiam eu. Unii fraţi votau cum nu se dorea
vreodată, a fost scandal, şi s-a căutat să plec. Am plecat în 1986, m-am mutat chiar înainte de

941
Anul Nou în Sighet. Am fost repartizat acolo, anunţat repede, de pe o zi pe alta. Nici nu mi-
am luat rămas bun de la biserici.494

2.Confruntarea dintre pastorul Suciu Iosif și fostul ofițer de Securitate care l-a hărțuit
în vremea comunismului

Pastorul Suciu Iosif a avut deschiderea de a ne împărtăși o experiență foarte interesantă de

viață, aceea a întâlnirii cu fostul ofițer de Securitate care i-a făcut zile amare pe vremea când
acesta era pastor în zona Bistriței. Din mărturia pastorului Suciu rezultă faptul că domnia sa a
inițiat acest demers din dorința de clarifica motivația și resorturile ascunse ce au stat în spatele
acțiunilor Securității dar și a liderului Conferinței din anul 1982, Alexandru Timiș, împotriva
sa. Prin mărturia pastorului Iosif Suciu și prin interviul realizat cu fostul locotenent-colonel
Liviu Banias am reușit să aducem un plus valoare lucrării noastre de doctorat. Prin
intermediul acestor mărturii, oricât de subiective ar fi ele, cercetătorul istorie orală „oferă
cuvântul” tuturor actorilor importanți din povestea vieții comunității comunității adventiștilor
de ziua a șaptea din România.
„ EU Reluăm dialogul după foarte mult timp, sunt câteva luni, cu domnul Suciu Iosif, domnia
sa a avut amabilitattea să ne acorde un interviu despre viaţa domniei sale în comunism, ca
pastor. Reluăm dialogul cu o temă foarte interesantă, care va fi cuprinsă în lucrarea mea de
doctorat, aceea a confruntării dintre un pastor din Biserica Adventistă cu ofiţerul de
Securitate care s-a ocupat de viaţa lui sau de activitatea lui in biserică înainte de 90. Vă
mulţumesc în primul rând că aţi avut amabilitatea să deschideţi şi această portiţă spre istorie,
spre ce-i interesat omul de astăzi despre trecut şi să ne spuneţi cum a fost întâlnirea cu ofiţerul
de securitate despre care am înţeles că în zona Maramureş se ocupa cu problema despre secte,
despre culte...
SI În zona Bistriţei...
EU În zona Bistriţei. Cum aţi reuşit să-l contactaţi, cum a fost dialogul cu el? Este un lucru
destul de rar întâlnit ca un ofiţer de securitate să accepte să discute cu cel cu care a avut treabă
înainte.
SI Evenimentul meu s-a peterecut prin 82. Ori, ei zugrăveau şi ofiţerul de securitate neştiind
cine sunt ei şi ce relaţie aveau cu mine, fiind foarte buni meseriaşi i-a chemat să îi
zugrăvească.

494
Interviu Iosif Suciu

942
EU După 90 asta....
SI Şi înainte şi după.... şi i-a ţinut ca şi oamenii care să-i zugrăvească apartamentul. După 90
unul dintre băieţi mi-a spus am fost iar la zugrăvit şi am vorbit cu domnul care încă era ofiţer
pe atunci, încă lucra şi mi-a zis câte ceva aşa despre faptul că ne ştim şi fără să-i spună treburi
concrete, doar că ne ştim şi că... ştia că-s adventişti acum şi doar atât a înţeles prietenul meu
că de fapt dacă a fost ceva în biserică de la noi a plecat şi l-a noi a explodat şi de la noi s-a,
lucru care nu-l ştiam de fapt. Eu căutam să vorbesc cu el acuma, anul trecut, încercam, să dau
de el, l-am căutat pe internet şi l-am găsit. I-am găsit şi numele lui şi recomandările, era
comisar nu ştiu acum cu ce se ocupa la Bistriţa, în fine deja eram...
EU Lucra în poliţie...
SI Da lucrase şi acuma e pensionar şi mi-a spus că de vreo 7 ani e în pensie, dacă nu mă înşel,
cam aşa ceva şi vroiam să vorbesc cu el mi-am zis hai să-l caut. L-am rugat pe prietenul meu
să-l sune şi să-i spună că uite eu, pastorul pe care l.-a percheziţionat atunci vrea să se
întâlnească cu el. El s-a speriat: Cum? De ce? Nu mai am nimic. Ce vrea să-mi ceară înapoi
lucrurile care le-am luat atunci – cărţi, casete.... Zic nu, nu, nu nu-mi trebe asta, doar să stăm
de vorbă puţin. În fine a acceptat şi a acceptat să mi se dea mie numărul de telefon al lui, m-i
s-a dat numărul de telefon, l-am sunat. A spus să-l anunţ din timp, l-am anunţat odată când am
mers într-acolo şi m-a primit într-o duminică. Am stat vreo 3 ore şi ceva, aproape 4 ore la
discuţii cu el. Omul mi-a spus nişte lucruri, mi-a făcut o menţiune la început ca toate
persoanele, pe perioada cât a fost în serviciu a zis să nu-l întreb pentru că nu-mi va spune
pentru că datoria lui e ofiţer şi nu poate să-mi spună. Nici aspecte din dreptul meu nu l-am
întrebat atunci, deşi aveam de gând să-l întreb câteva lucruri. El mi-a spus mai multe chestii
privitoare la viaţa lui, cum a început de tânăr, ce meserii a avut, cum a ajuns să fie ofiţer. În
fine omul s-a deschis, avea să-mi spună, l-am acceptat, am ascultat, mai mult am ascultat. Am
discutat şi despre biserici că acum e un alt regim, că sunt în libertate şi că el citeşte Biblia, i-
am dat şi nişte cărţi.
Discuţia interesantă a fost, pe care eu într-un fel o ştiam, mi-a confirmat-o cu privire la faptul
că nu s-a terminat şi nu se va termina. Problema, hai să nu spun controlului, dar a unei
supravegheri a ceea ce înseamnă a celor din biserică, din societate şi există forme, există şi
oameni, modalităţi de a avea acest control, justificat pe undeva. Nu ştiu în ce măsură ei îşi dau
seama şi m-a lăsat să înţeleg că-şi dă seama că nu are de ce să se teamă statul şi autorităţile de
ce se petrece în biserică. La vremea aceea eu eram acuzat că aş fi protejat străini care veneau
să ducă din ţară obiecte scumpe sau de patrimoniu sau ... bine în dosarul meu se spune despre,
bune în dosarul meu nu că eu nu am, nu am dosar, cel puţin nu am găsit, l-am găsit în dosarul

943
unuia dintre cei care e implicat în toată afacerea aia, care face parte din toată problema asta a
mea. Că ei avea maniera lor de a ajunge la cineva ca să facă o asemenea acţiune şi una a fost
folosită şi în cazul acesta.
EU V-a spus cumva ce sarcini a avut pe Biserica Adventistă cât a fost activ înainte de 90 în
zona Bistriţei?
SI N-am abordat foarte direct problema, el ştia....
EU A încercat să-şi ceară scuze sau îmi pare rău că v-am făcut atunci percheziţie a fost el
personal la percheziţie?
SI Nu, nu, nu (legat de scuze). El personal şi încă trei. I-am zis eu...
EU V-aţi amintit figura lui?
SI Da, stiam cum să nu şi stia. Si după aceea ne-am mai întâlnit acolo, dar n-am mai discutat.
Ei acuma mi-am amintit... Vroiam să-l asigur că sunt pastor şi din punct de vedere sufletesc
nu-i reţin nimic, nu am nici un fel de resentiment, dimpotrivă noi încercăm să-i ajutăm pe
oameni, deci să nu se simtă împovărat din pricina mea, nici învinovăţit... A fost şi-a făcut
datoria, a trecut timpul am învăţat...
EU L-aţi simţit încărcat? Îi era teamă de o posibilă revendicare din partea dumneavoastră?
SI Nu, era oarecum... aşa a scăpat vorba, cuvinte care asta a fost, aşa trebuia să facem, am
făcut, asta a fost. Şi de aicea mă gândeam că poate omul are ceva în dreptul meu că a făcut-o,
da poate n-ar fi făcut-o în alte condiţii.Însă aşa m-am şi dus pregătit, să-l asigur că nu am
nimic, mai ales că ştiam dinainte că se teme de revendicări şi de alte chestii şi a fost ok, nu...a
vrut să mă servească, am spus că nu-i cazul, mi-a mulţumit pentru cărţi, dar discuţia a fost
bună, n-am încheiat-o şi i-am spus că probabil o să mai discutăm şi i-am spus că am acces la
mai multe documente şi... documentele lui apar de fapt în mai multe dosare, din ce am găsit,
el se ocupa, bine, io asta am găsit, de adventişti, de neoprotestanţi mai exact, cu precădere
pentru că era cunoscut în sensul acesta şi era activ, omul era activ, dar destul de rece, deci îşi
făcea meseria într-un mod foarte mecanic. NU se vedea suflet la el şi nu era interesat. Chiar
argumentele pe care mi le dădea atunci când discutam cu el... domnule asta e, nu mă
interesează. Acuma a fost puţin mai cald acuma, puţintel mai cald, nu ştiu, vârsta, pensia, nu
ştiu ce a avut aşa....
EU Aţi avut aşa revelaţii să spunem sau bănuieli confirmate legate de modalitatea în care
ofiţerul de securitate îşi activau sau îşi motivau agenţii din interiorul bisericii, v-au făcut
anumite mărturii, nu neapărat de nume, de metode prin care-i determinau pe unii membri ai
bisericii să colaboreze cu ei?

944
SI Nu, lucrul acesta mi-a spus ca să nu-l discut, n-am vrut să discut acest aspect, nici n-am
vrut să-l forţez nici n-am.... deşi îmi propusesem nişte chestii destul de generale să-l abordez,
n-am vrut să depăşesc limita. Am zis, măi, hai să respect ce mi-am propus, însă în dosare, în
acte se vede modul în care el trasa sarcinile. După fiecare notă informativă, el menţionează,
aşa cum este de obicei, spune ce-a fost şi ce urmează, ce-a mai trasat agentului în continuare
ce să facă sau informatorului, cum îi spune. Ştiam şi atuncea că omul este aşa activ în felul
lui, deci un ofiţer aşa aprig, dar nu, cum să spun, acum a fost destul de moderat şi ulterior, am
analizat mai multe dosare în contextul respectiv pentru mine a fost o binecuvântare că am
plecat din Bistriţa, atunci.
EU Vă chinuia, vă stresa....
SI Nu, anturajul creat atunci, circumstanţele tot ce era în jurul meu şi eu nu ştiam atunci,
aveam doar suspiciuni. Ei acuma am certitudine. Tot ce era în jurul meu mă strica. Adică îmi
creiau piedici şi mă provocau la nişte chestii în care trebuia ori să renuţ, ori să sufăr. Şi cred
că a fost o măsură inspirată, binecuvântată. Cred că ei au făcut-o, da nu de la ei citire pentru
că deja acesta, ofiţerul sau nu, acesta care m-a ....
EU Unul dintre agenţii lui....
SI Da, unul dintre agenţii lui deja vorbea. Se vede într-un document, deja se zvonea
debarcarea mea de acolo, din Bistriţa şi se căutau ceva motive să plec de acolo.Şi a fost... uite
că am plecat... deşi la vremea aceea n-am înţeles totul, da a fost ok.
EU El a fost cel care a încercat să vă racoleze pe dumneavoastră?
SI Da.
EU Deci chiar el. Şi-a amintit acest lucru sau nu aţi avut o asemenea discuţie?
SI Nu, atunci şi-a mintit. Atunci când a venit la percheziţie mi-a amintit, mi-a spus: N-ai vrut,
ei acuma vin eu, că a încercat de câteva ori. Pe mine atuncea m-a şantajat, mi-a promis că
dacă accident, că dacă nu... uite... o să fie nevoie de medicamente la copii, la mai ştiu io ce.
Zic: domnule, noi avem o modalitate, este Departamentul... discutăm direct, mai mult.... s-a
supărat, cum, nu, ce, eu de ce vin aicea, dar....
A plecat furios, ultima discuţie telefonică pe care mi-a propus-o am lăsat-o baltă, am, i-am
spus că uite, am încheiat, nu mai discutăm şi el s-a supărat foc şi atunci când a venit să-mi
facă percheziţie mi-a amintit, da, n-ai venit?
E acuma lasă, că-ţi arăt io!Iar într-un document, există un document în care se face un
inventar superficial la ceea ce mi-au luat. Nu e în document tot ce mi-au luat... au scris acolo
câte ceva... Însă au luat mult mai mute.... E, asta e, ce puteam să fac?!

945
EU Deci nu a avut nici un moment regretul pentru comportamentul lui nu a spus îmi pare rău,
asta era sarcina mea de serviciu, nu a pronunţat cuvântul „iertare”, „îmi pare rău”....
SI Nu există, nu.....aşa ceva. Nu dar nici în firea omului nu este, îl ştiu pe om. E un om rece,
de piatră, i se spune, face. Era doar un executant fidel al unor ordine.
EU Pentru dumneavoastră această întrevedere, din punct de vedere sufletesc a avut vreun
impact? Era curiozitatea să cunoaşteţi omul dinainte de 90 şi să vedeţi cum a evoluat sau
involuat sau a fost dorinţa de a vă confirma trecutul? Care a fost motivaţia care v-a determinat
să vă întâlniţi cu acest om?
SI Vroiam să văd care-i poziţia lui, deci atunci când a venit n-avea ce să caute la mine, nu a
găsit nimic decât îmi făceam datoria, mai ales că atunci nu ne-am întâlnit vreo două luni de
zile, fiecare zi aproape, mai puţin sâmăta şi duminica şi vroiam să văd pân la urmă... e om
totuşi... s-a schimbat ceva, n-am înţeles ceva ce a făcut el, care-i poziţia lui faţă de serviciul
lui, pe care el l-a făcut obligat sau l-a făcut conştiincios, pentru că aşa înţelegea sau....cum
înţelege tot ce a făcut el... Ori, sub acest aspect n-am găsit regrete, nici nu m-aşteptam într-
adevăr, da am vrut să văd ce se întâmplă, am vrut să discut cu el...
EU Aţi avut această curiozitate.,..
SI Ideea era şi să nu aibă povara şi să fie împovărat că din pricina mea el acuma să fie
împovărat din pricina mea. Dar ca idee să văd ce se întâmplă cu el... e un om, e un ofiţer care
lucrează în sistem şi el era nu oricine. El a fost făcut, dacă nu mă înşel, colaboratorul care m-a
dat pe mâna lui ... a şi dat o recompensă... este dată o chitanţă după chestia cu mine...
EU Este dată de mâna lui, este dată de ofiţerul de legătură...â
SI Ofiţerul de legătură are multe acte în dosar...
EU Nu v-aţi gândit să-l daţi în judecată, să recuperaţi bunuri de la el....nu aţi avut asemenea
gând?
SI Nu, niciodată, pentru că nu era cazul. Eu mi-am refăcut ulterior biblioteca şi tot ce mi-au
luat mi-am făcut în alţi parametrii, în alte condiţii... dar le folosesc şi le pot folosi, nu mai e
cazul....
EU Deci nu gândul vindicativ a fost cel care v-a determinat să vă întâlniţi cu el
SI Mai degrabă era un gând omenesc de a ne vedea şi de a confirma, de a întări cele spuse că
relaţia mea nu este stricată din această pricină, şi dacă putem colabora pe un alt tărâm, cum
este cel spiritual, o facem cu plăcere.Mai ales că atuncea... din moment ce ai cu cineva ceva,
cauţi să rezolvi şi asta era ideea... hai s–o rezolv şi în timp să văd ce-i cu el, ce s-a schimbat şi
cum e, cam asta-i ideea. Dar omul e destul de vânjos.
EU Se simţea încă în forţă

946
SI Deci e în forţă
EU Vă mulţumesc mult pentru amabilitatea de a-mi relata şi acest episod, destul de interesant
cu lumea de acum care are foarte mare legătură cu lumea de atunci în care dumneavoastră aţi
suferit persecuţie din partea sistemului comunist şi din partea unor oameni care mai sunt, iată,
în viaţă şi care pot să depună mărturie sau nu despre ce au făcut cândva.
SI Doar o simplă menţiune încă... am simţit-o şi oarecum în cuvintele lui, pe care nu le pot
reda acum. Mi-a spus că să nu cred că s-a schimbat prea mult, faţă de atunci...
EU Lumea... lumea informaţiilor, SRI-ul...
SI Da, e o altă faţă, e...dar multe aspecte nu s-au schimbat şi mi-a dat de înţeles că oamenii
lucrează, activează cu alte maniere....
EU Era vorba şi despre agenţii SRI-ului şi despre SRI
SI Oamenii care lucrează sunt şi în biserică şi peste tot... deci nu, să nu mă gândesc la
schimbări prea mari în domeniul ăsta....n-are cum... şi şi în ceea ce pare, că acuma la 20 de
ani sintem, după revoluţie, pare o altă faţă, totul pare mai zâmbitor, mai cu perspectivă, mai
optimist... domnule, zice, nu-i chiar aşa....nu-i chiar aşa....
EU Deci asta spunea, e destul de sceptic la viitorul ţării noastre...
SI Da, adică nu e realitatea ce se vede. Acuma n-am vrut să... era prima discuţie şi nu
puteam...
EU Să intraţi în ....
SI ... în prea multe, că nu s-a creat nimic încă în relaţie ceva, abia i-am dat acum nişte
materiale şi abia am încercat...
EU S-ar putea ca de la a doua întâlnire să aflaţi mai multe, dacă veţi avea ocazia...
SI Să vedem...trebuie să se creeze puţină relaţie de încredere, de comunicare mai apropiată
între noi. Încă nu, n-are cum să fie. Eu eram o victimă, el era ofiţerul... ce să fac....n-aveam,
asta e....
EU Mulţumesc foarte mult.”495

Lucian Cristescu a fost pedepsit de „sistem” pentru că a refuzat colaborarea cu

Securitatea și a fost trimis într-un district poreclit de pastori „batalion disciplinar”

495
Interviu cu Suciu Iosif

947
„ Dar am fost pe 25-28 iulie, optzeci și cât era, optezeci și doi, am fost chemat special cu carte
poștală, adusă de curier, iar curierul se dovedea că era Locotenentul de Securitate care urma el
să mă ancheteze întâi.
Da părea un om de treabă, a venit cu documentul, m-i l-a dat personal în mână. A venit când
nu eram acasă și a zis ”Nu, nu, nu las aicea, când vine dânsul mai vin odată”.
Și uite așa mi-a dat documentul și în document mă convoca să vin pe strada Eforie, este exact
sediul Miliției București.
EU: Pe atunci erați la seminar? Sau erați la București?
LC: Da, eram la Seminar. Nu, nu, eram profesor la Seminar...Eu în Târgu Mureș sunt doar de
nouă ani, de...șase ani.
EU: Nu, nu, mă refer la București, dacă erați pastor sau erați...
LC: Eram pastor ajutor în comunitatea Labirint, apoi la Crinul și Bucureștii Noi și eram
profesor plin, aveam vreo șase-șapte materii de predat, eram secretarul seminarului, deci
făceam toate corvoadele, căci nu erau cadre tinere. Erau câțiva bătrâni pensionari și eu eram
singura „prospătură ”și, în ghilimele, „speranța Seminarului” și m-au chemat...ăăăă...la ora...
EU: Pe Eforie 2 ați zis, la sediul miliției.
LC: Pe Eforie, nu mai știu ce număr era, dar cert este că era în spatele magazinului Victoria la
data aceea, deci Calea Victoriei, lângă Lipscani. Era acolo Eforie, Miliția. Și când m-am dus
acolo, după ce am stat o vreme la poartă și asta era înscris probabil în tipicul terapiei, a
tratamentului unui...
EU: Unui candidat, așa se numea.
LC: Poate nici candidat, poate suspect. Așa...
EU: Candidat pentru recrutare, de obicei aia era legenda.
LC: Bun, mai întâi creau o stare de spirit destul de... anxiogenă, adică stăteai la poartă,
așteptai, așteptai, erau mai mulți oameni și așteptarea aceea crează o tensiune, ridică cota
angoasei și până la urmă a apărut individul, m-a luat, m-a dus, dar interesant că până să ajung
în biroul concret, propriu-zis, m-a suit pe o scară,m-a coborât cu liftul ca să merg apoi cu alt
lift, adică a făcut un fel de serpentine, un fel de drumuri de derută, până am ajuns întru-un
birou foarte mic.
Era cu fața spre Calea Victoriei, era masa, adică biroul respectiv, cu trei telefoane și am
dedus că un telefon de exterior, altul de intern, adică interior și unul ca să mă înregistreze tot
ce zic.
Probabil că au făcut așa. Cert este că a ieșit afară respectivul om, m-a pus să aștept și
așteptam, altă așteptare.

948
Pe perete, lângă geam, era știu eu, o fotografie artistică, care reprezenta o fată, cu capul destul
de plecat în jos și ținea în mână o vioară. Eu fiind violonist și dat afară din Conservator, am
dedus că acel tablou, care nu era din întâmplare acolo, trebuiasă determine un val de nostalgie
în sufletul meu, dar eu n-am avut niciun fel de nostalgie.
A venit tânărul, a spus ”dacă vreți dați biografia, pe o pagină câteva date, aveți un frate”, ”Da,
e în Polonia”, ”Spuneți despre el.”.
M-am temut că începe să mă întrebe de el, am dat ceva sumar, după aceea, ”dacă vreți acuma
să scrieți numele membrilor din biserica unde slujiți, în Labirint”.
Și „s-a aprins un bec de alarmă” în mintea mea, și am spus de acuma faci un pas spre zona
interzisă. I-am spus ”Domne, eu sunt profesor la Seminar, am câțiva studenți, nu erau mulți la
data aceea și la Labirint merg așa, ca un străin, nu cunosc pe nimeni”.
”Nu contează, scrieți câțiva, numai scrieți!” Eu am dedus că acel apel de a scrie numele altora
putea să devină articol de șantaj, uite arăt la oameni că tu ai scris numele lor, ca să mă oblige
să rămân în rețea și am spus ”Domne, dacă nu știu, nu știu”.
Și în momentul acesta tânărul locotenent, acela care îmi adusese și cartea poștală, s-a
încurcat, n-a mai știut ce să facă și exact în 20-30 secunde, pac!, a apărut superiorul.
Se prezinta ”maior Dumitru”. Dă mâna jovial cu mine, îi face semn la celălalt să iasă,
probabil că ăsta își făcea mâna cu mine și unde se încurca, intra expertul. M-a întrebat ce mai
fac, de una, de alta, arătând cât de multe știe din viața mea, deci își făcuse temele, dar normal,
nu mă surprindea. Pe urmă mi-a spus, după ce m-a lăudat, că mai rar oameni ca mine, așa și
pe dincolo, hai să fim deschiși, avem nevoie de oameni serioși, inteligenți, sinceri ca
dumneavoastră, să ne spună ce și cum.
”Domne, știți, eu sunt artist, am un spirit nepunctual, eu nu văd oameni, văd suflete, văd
artă...” ”A, nu contează, avem noi niște artiști...” ”Știți, încă ceva...Eu nu mă simt bine...” Și el
insist…
„Da, nicio problemă, da totuși...” Și am spus „Știți, este un text în Biblie - pe care îl învățasem
dinainte special pentru întâlnire - , Proverbe 25 cu 9, unde spune ”Apără-ți pricina împotriva
aproapelui tău, dar nu da pe față taina altuia, ca nu cumva, aflând-o cineva, să te umple de
rușine și să-ți iasă nume rău” și așa mai departe…
Omul ”Da, nu-i nimic, vă înțeleg, dar noi o să vă mai chemăm din când în când, veniți?”
”Păi sunt obligat să vin, sunteți autoritate, eu recunosc....” Deci toată această ședere la ei,
acest interogatoriu a durat două ore și jumătate, eu v-am spus așa câteva lucruri... Și la un
moment dat spune ”Știți, mai avem o rugăminte, care este foarte serioasă, cea mai serioasă: să
nu spuneți nimic nevestii despre discuția noastră”.

949
Am spus ”Asta nu se poate, iarăși este o chestie de conștiință”. S-a supărat omul. ”Este o
chestie de conștiință și Dumnezeu a zis, cei doi vor fi una, nu pot să nu zic nevestei, ea știe că
am venit aici, imaginați-vă că mă duc acasă și spun iubito, nu pot să-ți spun ce mi-au spus la
Miliție, că ea o să creadă ceva rău, că m-ați bătut, că...Cum să nu-i spun.”
S-a supărat și a spus ”Vă dați seama ce faceți, probleme de stat!” ”Dar nu eu am vrut, eu am
venit chemat, nu e inițiativa mea.” Și atunci omul s-a înfuriat și a spus:
”Vor fi urmări, consecințe”. Am spus: ”Sunt gata să le încasez, dar..... nu vreau să vă supărați
pe mine”.
Omul a dat să zâmbească dar s-a abținut și așa s-a încheiat interogatoriul, ca să nu zic ancheta
și am plecat de acolo cu o durere fantastică de cap. În trei, patru săptămâni, încă în august, un
frate din Comitetul Uniunii, care ținea la mine, a spus ”Măi Luciene, să știi, e o regulă, că toți
cei care vor să fie hirotoniți trebuie să treacă și pe la țară, așa că să fii pregătit dacă...”
El știa deja, se luase hotărârea, nu mă-ndoiesc, sub presiunea Departamentului Cultelor, ca să
fiu scos din Seminar, să fiu scos din București, să fiu trimis în districtul Tulcea, care era
considerat „batalion disciplinar”.
Erau trei districte, trei rotații, care erau dezavuate de toți colegii pastor. Era Turnu Măgurele...
Nu! Caracal, Zimnicea și Tulcea.
EU: Și Călărașul era pe acolo, nu?
LC: Nu, nu Călărașul nu era atât de rău.
EU: Nu?
LC: Cel puțin...Era mai marginal, dar era Tulcea, Zimnicea și Caracal. Și chiar pastorul de
dinainte, care a fost mandatat să preia districtul Tulcea n-a vrut să se mute, a fost penalizat cu
șase luni de retragerea calității de pastor și în locul lui am fost trimis eu la „battalion”.
Vă spun că perioada aceea fost cea...
EU: În ce sens era „un soi de batalion”?
LC: Era cel mai departe, probabil că era și un district sărac, amărât, cu 22 de răspândiri,
trebuia să fac drumuri, n-aveam mașină, trebuia să merg pe jos.
EU: Deci era „batalion disciplinar” pentru cei care n-ascultau.
LC: Da, pentru muncile lui Hercule, adică îl pui acolo „să-și dea duhul”, un fel de lagăr de
muncă. Și fiind și cel mai departe, departe de București, mă rog,mare minune, însă perioada
de patru ani, optzeci și doi, optzeci și șase a fost cea mai binecuvântată.
Ulterior, ăăă, am fost scos de acolo, tocmai ca motiv fiind construirea ilegală a bisericii din 6
Martie, respectiv satul Sălcioara de azi și s-a zis așa ”Trebuie să-l aducem în București, că

950
ăsta face rele, să fie sub ochii noștri”. Așa a fost vorba și așa m-au rechemat în București, dar
nu la seminar, la disctrictul Grant, biserica Grant, exact în martie.”496

Valeriu Petrescu „ uneori citind dosarul am fost amuzat ce banalități erau acolo

„ E.U. Aţi avut contondențe cu Securitatea?

V.P. Da, sigur, am şi dosar pe care l-am recuperat cu tot felul de declaraţii date de unii şi de
alţii. Ei au încercat de vreo două ori să racoleze, eu am refuzat nu că eram eu mare şi tare dar
aşa era, dacă o ţineai pe nu şi nu, nu aveau ce să-ţi facă, te hărţuiau de câteva ori, m-au
ameninţat că nu ştiu ce să facă. Ziceau că mă pot ajuta sa intru la facultate. Te tot lăsau şi
chemau. Îţi puneau eticheta de cauză pierdută şi te lăsau. La un moment dat cineva din
biserică, care colabora cu ei, dar cu mine era prieten, mi-a zis, că s-au plâns că am fost
obraznic cu ei, eu nu fusesem, dar nu puteam accepta ce zic ei. Nu era simplu, eu nici nu
aveam prea mult de pierdut, datorită meseriei eram oarecum independent.
E.U. Apropo de securitate a fost vreodata vreunul dintre cei despre care banuiţi sau aţi avut
confirmare după ce v-aţi văzut dosarul că ar colabora cu securitatea ţi în detrimentul
dumneavoastră, aţi avut vreo întalnire în care să incercaţi să-i atrageţi atenţia că n-a fost ok
sau au existat asemenea împăcări despre care ?
V.P. Încă pe vremea aceea erau informatorii Securităţii două categorii, unii care spuneau
lucrul acesta celor pe care trebuiau să îi pârască şi spuneau: ”băi baieţi, când e ceva de
discutat ce nu trebuie să ştiu eu, nu vorbiţi faţă de mine, că m-au prins şi trebuie să le spun”.
Din punctul meu de vedere era ok. Era cinstit.
Alţii care, din diverse motive, am constatat în cazul unuia citindu-mi dosarul, pentru că aveau
mici chestiuni vulnerabile, dădeau declaraţii acolo.
În dosarul meu erau declaraţii penibile, chestii că în data de... a făcut nu ştiu ce.
Am găsit şi declaraţia unuia de la Cabana Rarău, angajat acolo, ca în data de...numitul
Petrescu Valeriu, cu un grup venit din Suceava n-au mâncat din alimentele noastre că au zis
că nu-s curate. Şi au cântat cântări...uneori citind dosarul am fost amuzat ce banalităţi erau
acolo, alteori m-am gândit ce risipă de resurse şi eforturi pentru ca să urmărească pe cineva
care în nici un fel, cu Bibliile era o chestie care îi deranja, dar nici vorbă să deranjeze statul.
Şi daca împărţeam nişte Biblii, ce era, erau oamenii să fie mai cumsecade. 497

496
Ibidem Lucian Cristescu
497
Ibidem Valeriu Petrescu

951
Orban Adalbert obiectiv “Orbuleț” hărțuit de Securitate la Craiova dar și de agenții
Securității din interiorul Bisericii Adventiste, pastorii Ofițeru Ilie „Iliescu” și Ioan Stoiu
„Iulian”498

498
Arhivele CNSAS DosarI 211020, f 3-6

952
953
954
955
Orban Adalbert a fost ademenit să colaboreze cu Securitatea în luna februarie a anului
1984499

499
Arhivele CNSAS Dosar R 250580, f 1, 2

956
957
„Confruntare directă cu autorităţile nu am avut până în februarie 1984, după 5 ani şi trei luni
am fost chemat la Securitate. În primii 5 ani am fost, până la hirotonire ca pastor, am fost girat
de pastorul Ioan Stoiu. Ne întâlneam des, ţinea comunitatea în mână, îmi dădea sugestii, în
comunitate n-am găsit activitate cu copiii, am organizat Şcoala de Sabat pentru copii, soţia s-a
implicat în pregătirea muzicală, am organizat activitatea tineretului, de două ori pe săptămână,

958
şi de două ori pe lună seara, sâmbătă să rămânem cu tinerii împreună, iar în cursul săptămânii,
grup de studiu. Plus excursii. Pastorul Stoiu nu era împotriva acestor activităţi, îmi spunea
doar să fiu atent şi prudent, situaţii sensibile sunt în societate, trebuie să avem mare grijă, în
schimb pastorul care m-a precedat, pastorul Ilie Ofiţeru, foarte des discuta cu membrii din
comunitate şi prevedea plecarea mea în maxim 6 luni de la Craiova, iar după 6 luni nu am fost
mutat, a continuat să tragă câte un semnal de alarmă, că Orban o va încurca, depăşeşte
limitele. Nu vreau să fiu în pielea lui şi alte aluzii. O să vedeţi ce percheziţii o să aibă Orban.
N-am avut niciodată dar mi-am ascuns comentariile biblice prin pod, prin pivniţă, pe unde
puteam, eram pregătit pentru aşa ceva şi studiam noaptea, închideam obloanele şi studiam.
Pastorul care a fost înaintea mea la Craiova, destul de des a făcut asemenea afirmaţii şi ştiam
de unde suflă vântul şi la ce să mă aştept, şi unul din colegii mei, mai în vârstă, eram pus în
alertă cu privire la unul din pastori. Apoi am primit indicii concrete din partea unor membri
care ştiau despre activitatea acestui pastor Ofiţeru. Până acolo încât un membru din
comunitate, slujbaş, un zugrav maestru în meseria sa, artist, a fost chemat să lucreze unui
colonel de securitate, şi acest diacon ştiind că sunt torpilat de un pastor mai în vârstă, a
încercat să pună o vorbă bună pentru mine la acel colonel: să ştiţi că avem un pastor tânăr, om
sincer, cumsecade. Colonelul i-a spus, ştim, dacă n-ar fi aşa, nu l-aţi avea. M-a liniştit
oarecum, dar în februarie 1984, m-au invitat la secţia buletine ca să aflu că de fapt nu cu
buletinul e problemă, m-am întâlnit cu 2 colonei, n-au mai venit cu propuneri de colaborare,
nu au ma încercat cu linguşire ca la Bucureşti, au intrat direct în subiect. Tu organizezi asta,
asta, asta, cu copiii, cu tinerii, puneţi punct, soţia nu mai dirijează, terminaţi cu orele
muzicale, cu excursii. Şi eu am spus că nu sunt activităţi pe care eu să le fi introdus în
biserica aceasta, ele există de mult, eu am copilărit într-o comunitate în care au fost. Da, dar
aici nu au fost şi nu vrem să fie. Pentru asta trebuie să vă adresaţi şefului cultului, Dumitru
Popa. Nu eu desfiinţez şi înfiinţez în comunitatea asta lucruri. Noi ţi-am pus în vedere câteva
lucruri şi te rugăm să te conformezi. Au fot direcţi, şi până una alta avem împotriva ta nişte
declaraţii. Despre ce anume? Ai vorbit acum câteva zile, i-ai demoralizat pe oameni, la o
înmormântare, ai vorbit despre un al doilea potop, care va şterge totul, şi societatea în loc să
se dezvolte, tu vorbeşti aşa ceva. I-am răspuns îmi pare rău eu din pruncie ştiu despre un
singur potop, niciodată n-am crezut că va mai fi un al doilea. Şi de oricâte de ori văd un
curcubeu îmi aduce aminte că nu va mai fi un al doilea potop, aşa e scris în Biblie, şi dacă
vreţi vă arăt şi dispoziţia temei de la înmormântare, dacă vreţi au fost 200 de oameni, puteţi
să-i întrebaţi, am întrebat şi avem declaraţii. Zic, nu cred că aveţi alte declaraţii decât ce-am
predicat. Nu, ai vorbit ce am zis noi. Nu, nu aveţi. După ce ne-am contrazis de vreo 5 ori, a

959
deschis un dulap metalic, a scos un dosar, şi îmi arată 2 declaraţii. Una îi aparţinea
prezbiterului din Leamna de Sus, unde am comunitate, la vreo 10 km de Craiova. Şi una de la
prezbiterul comunităţii Palilula. Mi le-a dat să le citesc. M-am uitat peste ele, la semnătura, le
cunoşteam. Una era a lui Nicolae Putureanu de la Palilula, şi Petre Cotitoiu, prezbiter la
Leamna de Sus. Am recunoscut scrisul, semnătura, prima declaraţie o pagină şi jumătate. A
doua declaraţie o pagină şi treisfert, coli ministeriale scris cu pix negru, atât am spus: seamănă
scrisul, nu ştiu cine le-a scris. Cum nu ştii nu vezi semnăturile? Văd semnăturile, seamănă, nu
ştiu cine le-a scris. Mi-au pus în vedere să discut cu soţia, să încetăm, şi am plecat. Imediat
am luat legătura cu cei doi prezbiteri, l-am întrebat pe unul, apoi pe celălalt. Întrebările au
fost, au fost chemaţi undeva să daţi declaraţii despre mine ? Da, la Bucovaţi, la şeful de post,
era un domn acolo , ne-a dat o hârtie să dăm o declaraţie şi a încercat să-mi dicteze, şi ce aţii
făcut unchiule? Era mai în vârstă. Nu i-am scris ce mi-a dictat. Am spus că vreau să scriu eu.
Şi cât aţi scris? Am scris vreo 7-8 rânduri. Nu vă întreb ce-am scris. Păi cum nu, am scris
lucruri frumoase, pe ce hârtie aţi sris? Avea un caiet mare mare, şi a rupt o foaie cu linii. Şi cu
ce-aţi scris? Mi-a dat un creion, zic da, bine, aceleaşi întrebări le-am pus lui Petre, acelaşi
lucru. A scris jumătate de pagină, dar lucruri bune, pe ce hârtie la fel, cu ce aţi scris, cu
creionul. Zic staţi linistiti, astea sunt vremurile, mergem înainte, ne rugăm şi mergem înainte.
Pentru mine a fost clar că Securitatea a produs acele documente prin grafologul lor, pentru că
declaraţiile erau altfel, scris cu pixul, coli ministeriale. Şi de atunci a rămas în sufletul meu o
îndoială cu privire la documentele de felul acesta, dacă provin de la fraţi sau colegi sau au fost
fabricate. Cred că au fost şi, şi” 500
[…]”O.A. La Craiova am fost invitat doar o singură dată la Securitate, după 5 ani şi 3 luni de
activitate acolo, în total am fost 8 ani şi 2 luni, când am fost invitat, am fost mai mult
ameninţat, la ce activităţi să renunţăm, cele legate de copii şi tineri, apoi o perioadă a fost
calm aparent, dinspre securitate spre mine. Dar se înteţeau ameninţările indirect prin pastorul
Ofiţeru, că va avea percheziţie, că va zbura de aici.
O.C. Soţia să dispară din activităţile religioase.
E.U. Dumneavoastră vă ocupaţi de copii.
O.C. De corul mare şi de corul de copii, aveam şi jumătate de normă la Liceul de Muzică, şi
mereu pastorul Ofiţeru îmi spunea să renunţ la orele de la şcoală că nu se poate.
O.A. La un moment dată aflu o informaţie înfiorătoare, pastorul Ştefan Ionescu, care locuia în
curte unde locuiam noi, şi deservea un district, vine şi spune speriat, frate Orban se întâmplă

500
Ibidem Orban Adalbert

960
ceva foarte grav, ştiţi că am fost la Timişoara la întâlnirea lunară cu pastorii, ţineţi minte că
am fost în compartiment noi 3, Ştefan Ionescu, Ofiţeru şi cu mine şi mai erau două doamne.
Ştiţi care e ultima bombă, mi-a spus Ofiţeru? Că dumneavoastră aţi vorbit în compartiment cu
cele 2 doamne, care erau din Timişoara şi că aţi intrat în discuţie şi aţi făcut haz pe seama dnei
Ceauşescu, şi v-aţi dresat întrebându-le retoric, îşi aduce cineva aminte cine au fost colegele
dnei Ceauşescu, măcar la liceu, şi aţi bătut joc de soţia preşedintelui. Asta mi-a spus fratele
Ofiţeru, şi seara târziu vine speriat pastorul Ionescu să-mi spună. Eu i-am spus, am mai
adăugat ceva, că se ştie la securitate, cumva nu ştiu, prin doamne, şi că voi fi chemat pentru
asta. Şi fratele Orban, ce ştiţi despre asta? Că dumneavoastră dormeaţi şi sforăiaţi în
compartiment, stăteaţi în faţa mea, fratele Ofiţeru era în stânga dumneavoastra, şi doamnele
stăteau la geam. Şi discutăm între dânsele şi mai în şoaptă, mai tare râdeau, şi discutau tema
asta despre Ceauşescu, dumneavoastră dormeaţi dus, iar fratele Ofiţeru, când a auzit ce
discuta doamnele, s-a uitat la mine şi a făcut un gest cu privirea: “ce părere ai?”, la care eu am
răspuns printr-un gest, mi-am pus degetele în ambele urechi, am privit în jos şi n-am
comentat. Acuma întrebarea mea frate Ionescu, dumneavoastră dormeaţi, cine dintre noi doi
m-a turnat la securitate, eu sau fratele Ofiţeru. N-am fost cercetat niciodată în legătura cu asta.
S-ar putea ca dânsul să fi transformat dialogul acelor doamne cumva împotriva mea, poate la
nivel de intenţie, pentru că dacă m-ar fi turnat era periculos. Episodul s-a produs cu vreun an
de a pleca din Craiova, în octombrie, pe 22, 1986. Cu un an şi ceva înainte de mutare s-a
produs acest eveniment. Fratele Gligor Deac, preşedintele conferinţei Banat, cu aproximativ 9
luni înainte de mutarea noastră, ne-a pus în gardă că ne vom muta la Braşov. Era iarna, 85, 86
şi în luna iunie 86 a revenit cu un telefon şi a spus staţi liniştit, nu vă mutăm încă. Au trecut 2
luni, iulie, august, şi în septembrie iar mă sună, acum chiar că vă mutăm.
Fratele Chelbegeanu Apostol e la Bucureşti consilier, şi e nevoie de dumneavoastră şi soţia la
Braşov, e o comunitate mare. După ce ne-am mutat a mai trecut un an, după un an fratele
Deac îmi spunea la Timişoara, vreau să discutăm ceva, să merg în birou la el, şi îmi spune, hai
să ştii cum a fost cu mutarea. Noi te-am mai fi ţinut la Craiova, am primit un telefon cu
ceva timp înainte de mutare. Un colonel de la Securitatea din Craiova mi-a spus luaţi-l
pe Orban de aici dacă vreţi să-l mai folosiţi undeva, dacă nu, nu o să-l mai folosiţi. Şi
iniţial am renunţat la mutare pentru că m-a presat Uniunea care nu vroia să liberezi
Craiova şi să vină fratele Stoiu în locul dumitale, dar acum, n-a mai contat părerea
nimănui. 501

501
Ibidem Adalbert Orban

961
Cum a ajuns bunicul meu Ungureanu Vasile, informatorul Securității cu numele
conspirativ „Focșăneanu Leon”

Povestea de viață a bunicului meu, Ungureanu Vasile a avut multe momente de dramatism.
Apartenența lui la religia adventistă i-a adus foarte multe necazuri. După ce a fost condamnat
la 10 ani de închisoare pentru insubordonare, mai exact din cauza refuzului de a ieși la
instrucție sâmbăta și de a depune jurământul, a suportat umilințele sistemului carceral
comunist unde a ispășit un an și o lună din condamnare.
După dialogul pe care l-am avut cu bunicul meu, Ungureanu Vasile, o întâlnire emoționantă
cu istoria lui, cu propria mea istorie, cu istoria tatălui meu, am avut interesul din punctul de
vedere al cercetătorului de istorie orală de a vedea dacă mărturiile lui cu privire la contactele
pe care le-a avut cu Securitatea corespund cu eventuale informații pe care Securitatea le-ar fi
înmagazinat într-un dosar pe numele lui. Din păcate, de la momentul în care am solicitat
informații despre bunicul meu și până la momentul în care am consultat dosarul și pregăteam
o confruntare între conținutul acestuia și amintirile lui Ungureanu Vasile, acesta din urmă a
încetat din viață. La momentul în care am primit dosarul R314970 pentru studiere la sala de
lectură a C.N.S.A.S., trăiam sub tensiunea faptului că bunicul meu, despre care știam că din
cauza credinței lui a făcut pușcărie, este de fapt și un fost turnător la Securitate. De ce? Am
mers pe un mecanism de logică ce s-a dovedit prea simplest. În principiu, toate dosarele care
au inițiala R sunt catalogate ca fiind dosare de rețea, adică ale unor colaboratori ai Securității.
În aceste condiții, atunci când am fost informat că Securitatea i-a întocmit bunicului meu un
dosar care are inițiala R am fost convins că voi descoperi informații despre trecutul bunicului
meu, despre care el nu a vorbit niciodată în familie dintr-un posibil sentiment de vinovăție. Ca
nepot care mi-am iubit bunicul, mi-aș fi dorit ca imaginea bunicului meu să rămână doar cu
acea component pozitivă subiectivă „bunicul meu este un erou, un luptător împotriva
abuzurilor”. Am fost contrariat de existența și de conținutul dosarului lui Ungureanu Vasile
încă de la coperta acestui document redată integral.502

502
Arhivele C.N.S.A.S copertă dosar R 314970

962
Se poate vedea din acest document faptul că pe copertă, Ungureanu Vasile este considerat
informator cu numele conspirativ „Focșăneanu Leon” și, în același timp, în colțul paginii din
dreapta jos scrie cu litere mari „el. Dușmănos”. M-am întrebat încă de la început cum putea fi
un informator al Securității și turnător, adică unealtă a poliției secrete comuniste și element
dușmănos, adică obiectiv de urmărire a aceluiași sistem. Încă de la primele pagini ale

963
dosarului, ne-am edificat asupra situației în care se afla bunicul meu. Din cauza faptului că
Securitatea nu s-a dovedit capabilă să acopere informativ cu un număr suficient de agenți
comunitatea adventistă din Suceava de pe strada Republicii 15 a încercat să racoleze și
oameni care în mod clar nu corepundeau profilului dorit. Unul dinre ei a fost și bunicul meu,
un om simplu, cu 4 clase elementare, nu cu 7 cum se specifică în dosarul lui, foarte vorbăreț,
foarte atașat de biserică și de valorile ei și, în principiu, incapabil să facă rău cu intenție, mai
ales fraților de credință, cărora le purta un respect deosebit. Eșecul folosirii ca informator a
bunicului meu, Ungureanu Vasile este relevant chiar de către superiorul lucrătorului de
Securitate, care a mințit cu privire la calitățile de informator pe care le-ar fi avut bunicul meu.
Șeful Biroului II, căpitanul Dumitriu A. consemna următoarele într-un referat din 10 martie
1964, contrasemnat de maiorul de securitate a Direcției Regionale Suceava, Macri Emil: „În
anul 1952, în timp ce satisfăcea stagiul militar, Ungureanu Vasile a desfășurat împreună cu
alți soldați activitate adventistă, nesupunându-se ordinelor date de commandant. Pentru acest
fapt, a fost judecat și condamnat la 10 ani închisoare. În anul 1953, revizuiund-se procesul, a
fost grațiat. Face parte ca membru din comunitatea adventistă din orașul Suceava, iar în anul
1959, o perioadă de timp a deținut și o funcție de conducere în comunitatea adventistă. În
referatul cu propunere de recrutare este caracterizat ca un element pretabil pentru recrutare,
intelligent, cu o cultură și un vocabular desvoltat. Se face mențiunea în referat că nu este un
element fanatic, însă are unele oscilații în ceea ce privește respectarea dogmelor cultului, însă
faptul că nu se duce sâmbăta la lucru. Întrucât de la data recrutării sale a furnizat doar 4 note
informative lipsite de valoare operativă, iar de la data verificării situației sale s-a organizat
contactarea lui de către tovarășul maior Alexandru Gheorghe, locțiitor șef secție III, care s-a
efectuat pe data de 19.12.1963. Din raportul ofițerului care l-a contactat rezultă următoarele
probleme: la data când s-a propus recrutarea acestui agent, ofițerul care a întocmit
referatul cu propuneri (locotenent major Sava Gheorghe) a mințit în documentul
întocmit, denaturându-se adevărul cu privire la calitățile personale ale celui în cauză.
Sub raportul pregătirii culturale rezultat cu ocazia contactării că este un element foarte
redus, înapoiat din toate punctele de vedere și de un fanatism mistic dus până la
imbecilitate. În discuție a reieșit că inițial a acceptat colaborarea pentru că ofițerul l-a
convins că sarcina ce urma să o îndeplinească era aceea de a semnala pe unii din
consătenii săi care se împotriveau înscrierii în Gospodăriile Agricole Comune […] La
ultima întâlnire avută cu ofițerul nostru pe data de 19.05.1962 a arătat ofițerului nostru
că el nu poate să colaboreze cu noi, motivând că soția sa este bolnavă și el nu are timp să
se ocupe de sarcinile trasate. Contactat la locul de muncă pe data de 29.03.1963 în scopul

964
de a se organiza o întâlnire, a refuzat categoric să se prezinte, motivând că el nu dorește
să mai aibă legături cu noi deoarece credința nu-i permite. A mai relatat cu ocazia
contactării că atât el, soția și copiii săi fac parte din acest cult, credință în care el a fost
crescut, respectând cu strictețe dogmele respective. Copiii nu merg sâmbăta la școală și
nici el la serviciu, arătând că...poate să mi se ia tot, chiar viața, însă credință în care m-
am născut nu mi-o ia nimeni”...Nu se duce sâmbăta la serviciu, arătând că preferă să fie
dat afară din serviciu, însă nu încalcă dogmele cultului. Menționăm că în legătură cu
fanatismul religios al celui în cauză, cât și faptul că interpretează în mod dușmănos
unele citate biblice, agentul „Rusu Nicolae” a furnizat o notă informativă la data de
12.05.1962. Bazat pe cele raportate mai sus, propun a se aproba excluderea celui în
cauză din rețeaua informativă, fără a i se lua angajament, urmând a i se deschide dosar
de verificare. Semnează lucrător operativ lt. Maj. Ursu, șeful Biroului III, căpitan
Dumitriu A. și contrasemnează șeful Secției III, căpitanul Brânzei” 503

503
Ibidem R 314970 f 1, 2

965
966
Conținutul referatului detaliat mai sus zugrăvește foarte bine modul superficial în care lucra
Securitatea și lipsa oricăror scrupule în atingerea obiectivului de a raporta cât mai mulți
informatori la numărul de locuitori. În referat nu se specifică faptul că obiectivul real al
recrutării lui Ungureanu Vasile a fost acela al implantării acestuia ca informator în
comunitatea Suceava pentru a oferi informații despre trei membri ai acestei biserici: Petrescu

967
Ioan, Țiplea Ioan și Lazarov Petru, credincioși pe numele cărora Securitatea a deschis un
dosar de urmărire informativă numit pompos „Profeții” despre care vom face referire într-un
capitol separat al acestei lucrări. 504

504
Arhivele C.N.S.A.S copertă dosar I 104915, Lazarov Petru, Petrescu Ion, Țiplea Ion, grup „Profeții”

968
În legenda de recrutare a lui Ungureanu Vasile, întocmită de lucrătorul de Securitate, Sava
Gheorghe se arată clar că agenda ascunsă a securiștilor nu era viața satului Mihoveni ci
obținerea de informații despre viața comunității adventiștilor din din Suceava. 505
Bunicul meu, Ungureanu Vasile, a refuzat să devină turnător al fraților de credință, lucru
exprimat clar în mărturia pe care mi-a oferit-o cu 2 ani înainte de a descoperi dosarul de la
Securitate dar și din mărturia lui Marian Corneliu care și-a amintit circumstanțele în care
bunicul meu i-a cerut sfaturi în privința modalităților prin care s-ar putea debarasa de„ umbra”
Securității ce plana asupra propriului destin.
Ungureanu Vasile a plătit scump refuzul de a colabora cu Securitatea, la scurt timp după ce a
refuzat să colaboreze cu structurile de forță ale statului comunist, a fost dat afară de la la locul
de muncă Topitoria de in din Ițcani.

„Prin 55…aşa ceva, lucram la Topitoria de in de la Iţcani şi atunci mi-a venit o carte poştală
de la Securitate, să mă prezint la Securitate, m-am prezentat n-am ştiut pentru ci, m-am gândit
că tot pentru condamnare, dar n-o fost aşa, o fost cu altili, vroia sî ştie ci sî pitreci, în adunare,
la Suceava, cini predică, cine vorbeşte, pentru ce vorbeşte, cini participă, dacă participă
neadventişti, câţi?, treburi di astea, mi-au spus să le spun şi despre colectivizare, cine era de
acor, cini nu, vroiau să le dau ăn special informaţii despre liderii bisericii, dispri fratele,
Marian Corneliu, Ţiplea Ioan şî fratele Petrescu.. Dar în schimb eu am spus aşa: “ Nu pot să
fac lucrarea asta”, ei totuşi a insistat, a venit, la fabrică, a trimes un delegat, o vinit la Miliţie
în Iţcani, m-o chemat acolo, mă rog nişti treburi, m-au ameninţat că mă dau afară din
servici…Eu i-am întrebat: “ Pentru ci mă chemaţi?, eu aici undi lucrez îmi câştig pâinea,
directorul a sî spunî cî eu sunt un informator… al fabricii…mă rog şi ei mi-au spus că nu-i
nimic în privinţa aceasta…
Atunci eu am anunţat adunarea, biserica şi o veinit fratele Petrescu, o vinit la Iţcani acolo-n
parc şî mi-o spus: Asta ai de grăit acolo, asta să spui şi ceea ce am spus o fost bun. M-o
învăţat ce trebuie să spun. Şi într-o zi o venit unu de la Securitate, un colonel şî m-o chemat la
cadre, tot la In şî mi-o spus, zîci: Deci nu vrei să fii mai departe?...zic: “
Nu că nu vrau, nu pot…pentru că eu am o muncă grea aici, la Topitorie, chiar ş-aveam un post
foarte greu, eu sunt oboist…merg acasă, am familie, tre să ajut familia la lucru, şî citeodată
mai lipsesc de la Adunare [Biserică n.n ], câteodată sunt oboist şî nu vă pot face lucrarea

505 Ibidem R 314970, f 7-11

969
aceasta.” Ei mi-au spus: “ Lasă copii să meargă la şcoală, în perioada aia, că nu-i lăsam…lasă-
i să meargă la şcoală sâmbăta şi mergi în continuare cum ai fost şi eşti liber, cu noi nu mai ai
nici o legătură.[…]506

506
Arhivele C.N.S.A.S Dosar I 204915 f 579, 580

970
Era acolo la Securitate un consătean de-al mieu, pe nume Maruneac Vasile, care sigur, “mi-a
săpat groapa”, i-am recunoscut vocea la un interogatoriu, ne cunoştea bine familia.
Nu am semnat nici un angajament...Și totuși am semnat ceva, că am luat la cunoștință de cele
ce mi-au spus...

971
M-au dat afară de la topitoria din Ițcani pentru că nu am vrut să colaborez, m-au amenințat că
mă vor da afară după la prima ocazie în care se vor face restructurări și așa a fost...”507
Marian Corneliu și-a amintit despre perioada presiunilor la care a fost supus bunicul
meu de către Securitate. Ungureanu Vasile a refuzat să mai frecventeze o perioadă
Biserica Adventistă din Suceava
[...]”Perioada asta a fost lungă şi din păcate cu multe lucruri pe care nu le-am fi dorit, lucruri
neplăcute din interior, tehnicile erau atât de şlefuite încât era uşor să te prindă în laţ. Să-ţi
povestesc despre tatăl tău. Dacă eu am găsit metoda de a scăpa de colaborarea cu Securitatea,
în Matei 18, tatăl tău a avut parte de următoarea experienţă. Era salariat la Fabrica de In.
E.U. Bunicul meu, Ungureanu Vasile
M.C. Da, iartă-mă, nu era calificat, făcea de toate, şi într-o joi a fost chemat la director, erau
3, directorul, omul de la cadre, un tovarăş.
Directorul a luat cuvântul: a spus vă cunoaştem familia, ştim că sunteţi singurul salariat din
cadrul familiei, că soţia e bolnavă, ştim ca aveţi trei copii, am avut faţă de dumneavoastră
înţelegere şi am suportat ciudăţenia cu lipsa sâmbetei, dar v-am chemat să spunem că nu se
mai poate. Sunt suficienți oameni care ar vrea să faceţi serviciile dumneavoastră.
Dacă nu răspundeţi ce va întrebăm noi, să întrerupeţi practica de a lipsi, trebuie să ne
despărţim.
Tata era o fire umilă, dar un om sigur pe el, a făcut şi puşcărie datorită faptului că a fost
condamnat pt insubordonare, tot legat de Sabat. S-a rugat de director, „aţi văzut că sunt bun...
”Am văzut.
Mergeţi acasă, sfătuiţi-vă cu soţia, ţineţi seama de elementele astea, cu copiii, cu şcoala,
veniţi şi daţi-ne răspunsul, dacă va fi nu, atunci se împlineşte.
Cu greu, a trebuit să părăsească, a pus mâna pe clanţă şi când să iese, tovarăşul ăla care nu îl
cunoştea, i-a spus directorului, eu îl cunosc pe tovarăşul Ungureanu, chemaţi-l înapoi.
L-a chemat, l-a aşezat jos.
Acum vorbea Securistul, sunt cutare, avem păreri bune despre dumneavoastră.
Eu vreau să pun o vorbă bună pentru dumneavoastră.
Dar să inţelegeţi că sunt o grămadă de oameni care vă deranjează, „oameni de altă culoare”,
care vin pe la biserică.
Şi uite ce vă rugăm, când vin faceţi un mic raport, îl daţi tovarăşului director. Şi acela va
ajunge la noi, şi ştim ce se face.

507
Interviu Vasile Ungureanu

972
Cu greu, bunicul a promis cu jumătate de gură, joia următoare, este chemat din nou.
Tovarăşul Ungureanu, eu am pus vorbă bună pentru dumneavoastră, dar văd că nu vă ţineti de
cuvânt, n-aţi adus nimic.
N-am adus, pentru că că nu a venit nimeni despre care trebuia să dau informaţii. Dar eu nu
am vorbit aşa, am spus să aduceţi urmare a tot ce se discută acolo în fiecare sâmbătă.
Aşa că vă rog dacă vreţi să mai aveţi serviciu, aduceţi raport cu ce se întâmplă în fiecare
sâmbătă.
Aţi înţeles, da? Cred că bunicul s-a frământat, s-a sfătuit şi a găsit o soluţie originală, a
început să nu mai vină la biserică, când din săptămână în săptămână, îl întrebau, el tot mereu a
tot căutat motive, a fătat vaca, s-a îmbolnăvit, erau motive reale, dar nu erau chiar aşa
importante.
Lucrul ăsta s-a întâmplat 3 luni de zile, eram îngrijoraţi că nu mai vine la biserică sâmbătă, în
iulie a apărut.
Fratele Cotruţă, eram prieteni, îmi spune :„să vorbim cu el să îl întrebăm ce necazuri are.
Aşa am făcut, am servit masa, am lăsat fetele să se culce, şi noi am mers într-o poieniţă, acasă
la fratele Cotruţă. Ne-am dus şi am început să vorbim şi în final întrebarea importantă…
Dânsul a început să plângă şi să regrete că s-a întâmplat aşa, că nu poate veni la biserică, a
simţit lipsa noastră, dar aşa a gândit el că ar fi soluţia.
Şi bineînţeles că între timp presiunea care s-a exercitat s-a diminuat şi a mers în continuare.
Deci erau metode foarte perfide de încercare de racolare.”508

Cristian Dumitrescu racolat de Securitate în anul II de Seminar ca persoană de sprijin

cu numele conspirativ „THEO”
„Cred că eram în primul semestru din anul II. Între timp s-a primit un telefon la secretariatul
Uniunii în care mi s-a transmis mesajul să mă prezint la Miliţia Capitalei cu buletinul. Şi mi s-
a spus că mă aşteaptă maiorul Spirea.
Eu reţinusem numele celui care a fost la noi la precheziţie, era căpitan la vremea aceea,
Spirea.
Îmi aduceam aminte şi semnătura pe document şi mi-am dat seama că acelaşi personaj se
ocupă în continuare de noi. Nu puteai să te duci, dacă nu mergeai, veneau ei după tine şi

508
Ibidem Marian Corneliu

973
oricum existau consecinţe. Pentru mine a fost un moment de tensiune extraordinară, îmi
dădeam seamă, auzisem de la alţii, când te cheamă la Poliţia Capitalei, că există beciurile cu
celule, tot tacâmul. M-am prezentat acolo, m-a introdus şi apoi a venit să mă ia de la poartă
ofiţerul şi într-adevăr el era, acelaşi.
Nu a făcut referiri că ne-am mai cunoscut însă şi-a dat şi el seama că l-am recunoscut.
M-a dus într-o cameră, pereţi albi, fără nici o fereastră la exterior, un simplu birou, două
scaune, şi coli de hârtie şi un pix şi a început să mă întrebe „ce faci, în ce an eşti la Seminar,
ce materii se studiază, ce profesori predau… ”
Eu eram deja în stare de tensiune neştiind în ce direcţie va merge discuţia, presupuneam că
este o racolare dar până când n-aveam garanţia nu mă pronunţam.
La un moment dat când mă întreabă cine predă cursurile respective sau cine şi ce predă la
Seminar i-am spus „dar cred că aveţi informaţiile oficiale pe calea Departamentului Cultelor
unde la fiecare început de an şcolar se depun aceste liste cu cursurile, cu profesorii…” „da, da,
aşa este dar noi vrem să verificăm şi să vedem exact despre ce este vorba” şi zic „păi exact vi
s-au dat informaţiile atunci, eu nu am nimic de adăugat, de spus.”
Mă rog, a văzut el că nu ţine cu varianta asta, a început cu altceva. Am mai discutat cred că
vreo 2-3 minute după care m-a lăsat o oră, două singur, era un joc psihologic, e o tensiune
foarte mare când te afli într-o cameră fără nici o fereastră, goală, cu nimic în afară de o coală
albă în faţa ta.
Nu mi-a cerut nici să scriu nimic la momentul respectiv, m-a lăsat şi a plecat
Când s-a întors a intrat în subiect în cele din urmă. Eu depusesem o cerere pentru paşaport, pe
vremea respectivă, ca să ieşi înafara ţării trebuia să primeşti paşaport, viză de ieşire şi abia
apoi viză pentru ţara respectivă, deci era un proces destul de complicat.
Şi el îmi spune „ştii că noi am primit cererea ta pentru paşaport şi ştii că noi trebuie să dăm un
referat pozitiv ca tu să primeşti paşaportul şi să poţi pleca dar uite noi nu putem să-ţi dăm
paşaportul până când avem o discuţie împreună” şi a început să-mi povestească cum e
procedura, cum se dă paşaportul şi că ei au mai avut încredere şi în alţi pastori tineri adventişti
cărora le-a dat paşaport şi care au promis că se întorc şi nu s-au mai întors şi că de atunci nu
mai au încredere şi că nu-mi pot da paşaportul pentru că nu au încredere în noi şi cu
precedentul respectiv şi atunci când am înţeles care este încercarea lor de a mă „agăţa” am
răsuflat uşurat pentru că mi-am dat seama că este un teren pe care şi eu pot să răspund cu
argumentele lor.
Şi el a fost foarte direct „uite noi vrem să colaborezi cu noi, să aduci informaţii de acolo, e
adevărat că primim pe cale oficială dar noi vrem să verificăm, e modalitatea noastră…” şi a

974
început să-mi prezinte argumentele însă eu i-am răspuns „nu, nu pot să colaborez cu
dumneavoastră pentru că dacă dumneavoastră nu aveţi încredere în mine să-mi daţi paşaport,
eu de ce aş avea încredere în dumneavoastră să vă dat nişte informaţii ca apoi să am de
suferit? ” „o nu, nu vei avea de suferit că noi ştim cum să lucrăm, păstrăm confidenţialitatea,
păstrăm…” zic „da dar din ce mi-aţi spus şi din felul în care mi-aţi pus problema eu nu am
încredere.” „bine, bine, hai să discutăm despre altceva”.
Am mai discutat după care iar m-a lăsat ore în şir în locul respectiv, nu ştiam la un moment
dat nici cât mai am de stat acolo, ce se va întâmpla, unde mă duce de acolo, îţi trec prin cap
tot felul de scenarii, încerci să reiei imediat filmul discuţiei şi să vezi unde a încercat să te
prindă, dacă există o„ portiţă” sau dacă tu ai oferit o informaţie care nu era necesară sau care
ar putea dăuna cuiva… cert este că în cele din urmă s-a întors şi când a văzut că nu merge, a
renunţat.
Aşa că a văzut că am refuzat, politicos, dar am refuzat constant. El zice „da dar nu vrei să scrii
un angajament şi pe viitor mai discutăm, dar să scriem un angajament…” zic „nu, nu, dacă am
spus că nu am încredere înseamnă că nu mă angajez la aşa ceva.
Veţi primi întotdeuna informaţii pe cale oficială, eu nu vrea nici să vă dau informaţii greşite,
că interpretez eu lucrurile într-un anume fel, nu aş vrea să mă implic în treaba asta” zice „dar
bine bine, ştii că ce am discutat noi aici nu trebuie să se afle mai departe.
Trebuie să scrii o declaraţie prin care să te… mă rog, să promiţi că nu vei comunica ce
am discutat noi aici” zic „bine, asta pot să o fac” în sensul că oricum nu discutam cu
altcineva, în perioada respetivă nu discutam unul cu celălalt, nu ştiai ce gândeşte
celălalt, nu ştiai ce gândeşte celălalt, ce spune celălalt, mai ales dacă ştiai informaţia
asta, cui o transmitea mai departe, stăteai în pătrăţica ta, aşa că am scris o declaraţie în
care am spus că promit să nu comunic să nu divulg nimănui ce am discutat şi într-
adevăr nu am comunicat până la un anumit moment. 509

Cristian Dumitrescu a aflat că și colegul său de Seminar, Roland Paraschiv fusese

șantajat de maiorul de Securitate Spirea să semneze un angajament de colaborare

Fără să ştiu, în acelaşi timp, colegul meu cu care mai rămăsesem în clasă, deci al treilea an,
deci nu mai era colegul meu Roland,(este vorba despre pastorul Roland Paraschiv) şi el
depusese o cerere pentru aprobarea unei maşini de scris, maşini de dactilografiat şi pentru că

509
Interviu cu Cristian Dumitrescu

975
aveau această cerere şi pe el îl chemau şi încercau să-l şantajeze pentru a-i da aprobarea, să
colaboreze în schimb.
Nu ştiam însă l-am văzut şi pe el la un moment dat foarte tensionat şi într-o zi după ce am
terminat cursurile l-am întrebat „te duci acasă” şi a zis „nu…trebuie să mă duc undeva…” şi l-
am văzut aşa foarte, foarte nemulţumit, tensionat.
Zic „şi unde trebuie să te duci?” „ei, nu pot să spun…” „ei, hai că dacă e, sunt cu maşina, te
duc eu…” zice „nu, nu, nu poţi să vii tu” zic „dar e ceva…” şi zice „păi ştii că am făcut o
cerere pentru maşina de scris şi mă tot cheamă, şi mă tot cheamă şi nu vor să mi-o dea şi mă
stresează” zic „da, şi ce te întreabă când te duci acolo?” eu mi-am dat seama când s-a referit la
lucrul acesta că poate să fie exact o paralelă şi zic „şi unde te duci” „mă duc la Miliţia
Capitalei” „pentru o maşină de scris te duci la Poliţia Capitale?
Auzi, te întâlneşti cumva cu căpitanul Spirea, sau maior Spirea, cum era atunci?” zice „da de
unde ştii?” „uite când te duci acolo spune-i doar atât, că-i transmit salutări” „vorbeşti serios”,
„da, vorbesc serios”.
Pe mine nu m-au mai chemat după aceea şi dacă am înţeles eu bine, nu l-au mai chemat nici
pe el. probabil când şi-au dat seama că noi comunicăm, şi faptul că am aflat unul de celălalt,
lucrurile s-au oprit sau cel puţin pe mine nu m-au mai chemat.
Deci pe lângă încercarea de racolare, el m-a mai invitat într-o dimineaţă, a zis să mă opresc
puţin să-mi spună ceva.
Aveam un program la biserică din Popa Tatu, erau nişte vizitatori străini, şi el îmi spune „da,
ştiu că aveţi program acolo cu pastorii, cu străinii, să fii atent ce spun despre România, ce
impresii au, să ne spui şi nouă după aceea, să ne scrii” şi am spus „v-am spus de la început că
nu scriu, nu insistaţi că îmi pare rău să stricăm o relaţie de genul acesta de la amănuntul
respectiv” „bine bine, dar hai să scrii ceva ca săţi formezi mâna.
Hai să scrii despre două persoane pe care le cunoşti” şi îmi dă două nume dar eu am spus în
permanenţă „nu, nu vă aşteptaţi că să ştiţi că nu o să scriu, n-are rost, nu ne băgăm la
chestiunea asta.”
Şi mă rog, eram chiar pe treptele de la intrarea în sediul poliţiei capitale, şi mă rog, am tulit-o,
am plecat de acolo pur şi simplu, el era în uşă, nu a zis nimic, a intrat şi el înauntru, a strigat
după mine, nu ştiu. Am plecat şi mă gândeam când o să mă mai cheme şi cert este de că de
atunci nu m-a mai chemat.
E.U.: Aţi avut curiozitatea după ’90 să mergeţi să vedeţi cum sunt relatate la CNSAS aceste
întâmplări, există un dosar pe care vi l-au făcut cu acea ocazie? Deci aţi avut posibilitatea să
confruntaţi ce vă aminteaţi dumneavoastră cu ce… corespunde cu ce…?

976
Cristian Dumitrescu recunoaște că a semnat o declarație în fața maiorului de Securitate
ce a încercat să-ș racoleze dar susține că nu i-a furnizat note informative
C.D.: Sigur, sigur dar nu am găsit un raport al ofiţerului…
E.U.: Ok, dar în alte dosare era un fel de legendă pe care şi-o propuneau ei cum să se apropie
de o anumită persoană. Corespunde ceea ce aţi trăit dumneavoastră, adică discuţia cu el cu ce
scrie acolo? Există un dosar pe numele dumneavoastră?
C.D.: Există un dosar creat pe care l-a numit de „persoană de sprijin” probabil pentru că el nu
a reuşit să îmi ia un angajament, un dosar în care apare declaraţia aceea pe care am dat-o şi pe
care o recunosc, este scrisul meu, eu am dat-o dar pe lângă aceasta nu apare o relatare a
procesului de recrutare cum apare în alte dosare, în schimb apare altceva.510

510
Arhivele C.N.S.A.S, Dosar de Rețea R80491, f 4

977
Apare acolo o listă de note informative pe care eu le-aş fi dat, la care bineînţeles eu am rămas
surprins pentru că eu nu am scris absolut nimic niciodată şi nici măcar nu i-am furnizat
informaţii ca să-mi dau seama ulterior, în cercetarea pe care am făcuto acolo, că el s-a folosit

978
de informaţiile pe care el le-a adus în discuţia noastră pentru a adăuga note informative,
chipurile, sub numele meu, dar pe care a avut cât de cât, bunul simţ, spun în ghilimele, de a
scrie la începutul fiecărei note informative „sursa mi-a comunicat” deci reiese din chestia asta
că nu i-am dat scris absolut nimic şi că nota este scrisă de el, de ofiţer.
Din lista aceea de nume care apare acolo şi nu numai de nume…
C.D.: Chipurile legat de alegerile dintr-o biserică din Bucureşti sau de alta, nu am găsit
nicăieri lucrurile astea, nici ei nu ştiu, cei de la CNSAS unde pot să apară dosarele
cu…dosarele problemă.
Cert este că într-unul dintre dosarele unei persoane de acolo am găsit o notă informativă care
a fost dată de mine şi în felul acesta mi-am dat seama ce a făcut ofiţerul respectiv. Probabil că
în perioada asta ’88 – ’89 când lucrurile se şi tensionau şi deja nu mai aveau ei material
suficient încât să-şi justifice activitatea, au creat nişte note informative pe baza discuţiilor
purtate.511

511
Ibidem, R 80491, f 5

979
E.U.: Colegul dumneavoastră, Ronald, şi-a văzut dosarul? A avut aceeaşi experienţă, fiind
chemat de acelaşi maior? A simţit ceva asemănător, a trăit ceva asemănător cu o
necorespondenţă cu o discuţie şi ce a găsit în dosar?
C.D.: N-am apucat încă să vorbesc cu el dacă şi-a văzut dosarul. Ştiu, că am discutat cu el şi
zicea că vrea să depună o cerere să şi-l vadă. N-am avut încă ocazia să discut cu el.

980
E.U.: Am înţeles. Mai ştiţi altă situaţi sau aţi avut vre-un dialog despre dosare pe care
dumneavoastră le-aţi cercetat, şi aţi avut un dialog, bănuiesc, undeva în lege scrie că trebuie
când consulţi un dosar, cumva să informezi persoana respectivă, aţi avut vreun dialog cu o
persoană care v-a spus „nu e dosarul meu, nu mi-l asum, cineva mi l-a fabricat într-un fel sau
altul”?
C.D.: Da, am mai întâlnit persoane care au spus lucrul acesta, am impresia că sunt, cum să
spun, nu am prea discutat cu persoane ale căror dosare le-am văzut, unul pentru că mulţi
dintre ei nu mai sunt în viaţă, pentru că eu m-am concentrat asupra unor evenimente din
istoria bisericii din anii ’60, ’50, persoane care nu mai trăiesc, însă m-am confruntat şi cu
situaţii ale unor persoane în viaţă care au susţinut că dosarul conţine declaraţii, note
informative care nu le aparţin.”

Din punctul de vedere al Consiliului Național al Arhivelor Securității, Cristian

Dumitrescu a fost colaborator al Securității cu numele conspirativ „THEO”

Am solicitat un punct de vedere oficial al C.N.S.A.S în privința calității atribuite lui Cristian
Dumitrescu în dosarul în dosarul întocmit de fosta Securitate pe numele acestuia.
Din punctul de vedere al acestei instituții, Cristian Dumitrescu a colaboarat cu Securitatea, în
calitate de informator, așa după cum se poate vedea în documentul prezentat integral, mai
jos.512

512
Document eliberat de C.N.S.A.S P 5763/11 din data de 28 martie 2012

981
Am încercat să identific după opis-ul dosarului prezentat mai sus dacă apare într-un alt dosar
faptul că acesta ar fi furnizat note informative despre persoane apropiate.

982
În dosarul lui Ștefan Bratosin apare o informare din partea persoanei de sprijin Theo cu
privire la fostul pastor adventist din Călărași.513
Noi nu dăm verdicte, așa cum am menționat în capitolul despre manipularea dosarelor și a
informațiilor din dosarele Securității, nu intră în competența unui istoric să îmbrace „haina”
procurorului sau a judecătorului.
Din dialogul și mai apoi corespondența pe care am purtat-o cu domnul Cristian Dumitrescu
acesta a susținut că nu va apela la expertiza funcționarilor C.N.S.A.S pentru a dovedi că nu a
fost colaborator al Securității pentru că domnia sa știe că nu a fost și acest lucru îi este
suficient.

513
Arhivele C.N.S.A.S I 163596,f 25

983
984
Definiția „persoanei de sprijin” pentru Securitate din punctul de vedere al Locotenent-
colonel de Securitate (acum col.în rez) Liviu Banias: „Persoana de sprijin fa ce parte din
structura informativă”

Emanuel Ungureanu.” În ceea ce înseamnă „gradul de colaborare” a unei persoane cu

Securitatea, care era diferența dintre un agent, un informator și o persoană de sprijin?
Dacă unii semnau angajament ca persoană de sprijin sau scrie în dosarul lor ca sunt persoană
de sprijin, sunt asimilate cu ceea ce numim noi „ generic”, informator?
Liviu Banias:. Toți fac parte din structura informativă, erau informatori, colaboratori și gazde
case de întâlniri.
Informatorul era cel care îți furniza informații, colaboratorul pe care îl aveai doar pentru
acoperirea unui obiectiv într-o zonă și care îți furniza informații dacă erau și gazda casă de
întâlniri care asigura locația pentru acestea. Agentul nu era atunci, doar pe timpurile vechi.
Persoana de sprijin este trecută într-un tabel, fără angajament, fără nimic, ofițerul are o
cunoștință în zona respectivă și aceea la nevoie poate fi contactată, fără obligații.”514

Tentativa de racolare a lui Nicu Butoi în perioada încarcerării la penitenciarul Bacău

„N.B. În fiecare zi. De obicei comandantul, băieți de ăștia tineri, educați făceau asta. Pe
comandant îl chema Tudose, băieții ăștia care veneau special de la București nu se
recomandau. Au încercat să mă recruteze pentru serviciile secrete odată, mi-au oferit
eliberarea pe loc...
E.U. Pentru a-i turna pe ceilalți colegi de cameră?
N.B. Nu, nu cred, vroiau să mă ducă în școală, erau de la Direcția a 5-a.
E.U. Care era mobilul lor, de ce aveau nevoie de dumneavoastră? Exista o anume legendă a
recrutării, ei au unele obiective ascunse și unele pe care le comunică?

514
Ibidem Liviu Banias

985
N.B. Mi-au spus așa: o să mergi în București, o să ai un nume conspirativ, o să ai pașaport și
valută la dispoziție, asta însemna că astea erau misiuni externe, având în vedere că eram un
pic de poliglot. I-am zis ”Domnule colonel nici părinții mei n-au putut să facă pentru mine
ceea ce faceți dumneavoastră, nimeni nu mi-a oferit niciodată așa ceva.” Și omul a fost foarte
serios să știți, a venit cu intenții foarte serioase, era hotărât să facă din mine un bun ofițer de
informații.
E.U. De ce v-ați ferit, aveați informații că există în Biserică informatori, știați de asta? Ați
avut prieteni s-au pastori care v-au sfătuit să vă feriți de colaboare și care sunt consecințele?
N.B. Eu am avut ideea generală a necolaborării cu regimul, deci n-am putut să mă identific în
nici un fel cu regimul, am muncit, dar ca să devin eu agent al regimului, nu mi-am văzut locul
acolo. Nici în Biserică nu mi-am văzut locul oricum ci într-un sector unde am putut eu să mă
desfășor. Oricum, era o tensiune în camera aia, omul mi-a spus că are haine, totul pregătit:
”Te îmbraci, te dezbraci și vi cu mine la București, am ordinul de eliberare aici cu mine.” Zic
”Domnul Colonel, dați-mi voie să vă spun adevărul despre mine, am un respect deosebit
pentru dumneavoastră, de ce nu se poate treaba asta. Eu am trecut printr-o experiență în viața
mea și asta este ceva ireversibil. Eu sunt „născut din nou”, e un proces pe care n-ai cum să-l
mai dai înapoi.”515

3Perspectiva profesorului Aurel Ionică cu privire la colaborarea cu Securitatea

„ A.I. Bine, erau evlavioşi... Vedeţi, staţi puţin, problema aceasta a evlaviei... Erau ei
evlavioşi şi aicea mi se pare mie că există o problemă cu modul în care este înţeleasă această
contribuţie sau colaborare cu Securitatea.
Eu n-am avut probleme să le dau informaţii, să zicem că, fie că-mi cereau, dacă mi-ar fi cerut
neoficial sau oficial.
Că aici mi se pare mie problema, că oamenii fac distincţie, conspirativ şi neconspirativ.
În minte mea n-a existat niciodată această distincţie pentru că problema este, din punctul meu
de vedere: fie că oamenii erau credincioşi – şi pe mine de fapt asta mă interesa: ei să
primească informaţii corecte. Eu am spus în discuţia noastră de mai înainte că eram conştienţi
că unii erau informatori şi-mi dădeam seama prin faptul că îmi dădeam seama din ce întrebări
puneau. Îmi dădeam seama că sunt informatori. Dar eu nu-i evitam. Şi de ce nu-i evitam?

515
Ibidem Nicu Butoi

986
Pentru că eu înţelegeam că este în interesul meu ca ei sau Securitatea să primească informaţii
despre mine de la mine şi să fie exacte.
Pentru că... Şi ca atare, dacă ei erau credincioşi, dacă erau credincioşi, eu aş fi sperat că erau
credincioşi să transmită exact ceea ce spuneam eu, ei nu-mi fac mie un deserviciu, chiar dacă
foloseau nume conspirativ sau, ştiu eu, notiţe cum foloseau ei. Pe mine nu asta mă interesa. Pe
mine mă interesa ca informaţiile respective să fie exacte. Şi, în informaţiile pe care le-am dat
eu, fie că era vorba de la amvon, fie că era vorba la clasă, fie că era vorba de notele de
protocol sau, ştiu eu, ce materiale ajungeau la ei, sub numele pe care le clasifica ei, nu mă
interesa. Important e ca ele să fie informaţii exacte pentru... de ce?
Pentru că eu ştiam că ei primesc informaţii şi de la alte surse şi din cauza aceasta, în discuţia
mea cu Ilie Fonta, când el m-a întrebat, când el mi-a spus ce acuzaţii îmi pune în cârcă şeful
bisercii, eu l-am întrebat: „dar din sursele dumneavoastră de informaţie se confirmă?” şi el a
spus „norocul dumitale este că nu se confirmă”.
Vedeţi dumneavoastră, aici este o problemă. Nu ştiu dacă oamenii privesc din acest punct de
vedere colaborarea cu serviciile secrete. Eu am spus că, colaborarea cu serviciile secrete eu nu
o văd ca pe o problemă. Aici, în America, există aceleaşi servicii secrete. Există poliţie
politică aici în America şi a fost pe urmele mele şi sunt urmărit, dacă vreţi să vă spun, eu sunt
sub arest la domiciliu aici, în America, de ani de zile, ceea ce în România nu s-a întâmplat. Eu
sunt practic sub arest la domiciliu.”516

4.Operațiunea Securității de anihilare a grupului ”Roua Dimineții”

Tentativa Securității de a-l racola pe Florin Lăiu pentru a oferi informații despre
Gheorghe Cătană și gruparea „Roua dimineții”
„.Problemele pe care le-am avut eu cu Securitatea au fost începând cu 1977. De atunci am
început să am probleme cu Securitatea. Eu am crezut mai târziu că ei s-au ocupat de mine din
perioada de liceu când am avut probleme. Şi am sperat că voi găsi în dosar ceva documente,
dar n-am găsit nimic din perioada respectivă.

516
Interviu Aurel Ionică

987
Nu ştiu dacă a fost vreo implicare directă sau excesul de zel a unor oameni de acolo. Dacă în
biserică s-a întâmplat să fie unul, doi, trei să fie mai zeloşi, pentru a promova anumite
avantaje, de ce să nu fi fost şi în afară.
Eram în 1977 fochist la o centrală din Piatra Neamţ, am avut o vizită cu totul neaşteptată şi
bruscă, din partea unui ofiţer care nu s-a comportat rău dar n-am mai avut până atunci nici o
întâlnire de genul ăsta, ştiam că tocmai tata fusese percheziţionat şi că-i luase cărţile, şi când
s-a prezentat sigur că nu mi-a plăcut. Nu ştiam exact ce vrea.
E.U. În ce loc v-a abordat?
F.L. La serviciu, în centrală. Centrala era oprită, nu mai dădeam căldură, doar apă caldă, şi nu
aveam de supravegheat foarte mult, închisesem focurile chiar. Şi în perioadele astea, o oră-
două, dacă eram , mă asiguram că totul e bine, mă retrăgeam în camera aceea, un fel de birou,
şi încercam să mai citesc ceva. Citeam Istoria Bisericii Creştine.
O istorie ortodoxă, o lucrare bine făcută, merită studiată. Eusebiu Popovici. Şi un caiet în care
mai scriam, şi în coperţile de vinilin ale caietului, aveam nişte pliante copiate la xerox cu nişte
subiecte religioase.
Realitatea e că le primisem de la nişte prieteni, şi aveam destul de multe într-un timp şi am
putut să le împrăştii, am fost prin anumite sate şi le-am dat, cred că am dat şi pe la colegi de
serviciu. Din nefericire, eu nu citisem amănunţit tot ce scria în pliantele astea şi unul din ele
era foarte periculos, compromiţător pentru regimul respectiv. Materialul era nevinovat, ţin
minte că în unul din ele scria aşa, că dovada că respectivele publicaţii originale fuseseră destul
de vechi. Nu ştiu cine le editase, erau adventiste dar nu cunoşteam provenienţa lor. Acolo era
scris: “hidra anarhismului, socialismului, comunismului, nihilismului, îşi ridică cu îndrăzneală
capetele ei hidoase în toată lumea. Probabil într-o perioadă în care comunismul începuse să ia
avânt.
Din fericire, Securitatea n-a reuşit să pună mâna pe exact pliantul ăsta, aveam în geantă, mai
multe pliante între care şi ăsta, puteam să o păţesc rău dacă îl găsea. Nu i-a venit în minte
ofiţerului să caute bine, probabil că nici n-a avut intenţia să-mi facă rău. Când a venit mai
întâi m-am ridicat în picioare, şi am întrebat cum a intrat. Că n-avea voie nimeni să intre în
centrala termică. Eu aranjasem uşa de la geam de sus până jos în aşa fel încât să pot observa
când intră cineva pe uşa pricnipală, să mă pot ridica să-l întâmpin. M-am ridicat şi l-am
întrebat cum a intrat. Era bine îmbrăcat, cu pălărie pe cap şi deja simţeam că e ceva mai grav
decât o vizită obişnuită. A zis; Florine, te faci că nu mă cunoşti. Nu îl cunoşteam. Nu ştii că
am fost în vizită la tata? Că am făcut percheziţie acolo. S-a prezentat, dar eu eram aşa de
pierdut că i-am oferit un loc să stea jos, aveam un scaun metalic, care nu avea tăblie, deci nu

988
avea pe ce să stea. După ce mi-am dat seama de ce-am zis, am început şi eu să râd. A venit
lângă mine, a văzut că aveam pe masă cartea asta, s-a uitat prin ea. A văzut caietul, s-a uitat
prin el. Era un caiet cu multe funcţii. Era scris şi muzică, şi ceva poezie. Apoi a văzut
pliantele puse în coperta de vinilin. S-a uitat puţin la ele, se vedea că sunt copiate. Şi zice: asta
mă interesează. Cine ştie de ce venise, spera că după percheziţia făcută la tata poate să aibă un
subiect de discuţie cu mine, să încerce să mă racoleze. Asta a fost unul din subiectele
generale.
E.U. Când v-a mai chemat pe scurt, şi din ce cauză? Adică care era miza, să vă racoleze ca
informator, de ce erau interesaţi?
F.L. Bănuiau că eu am cine ştie ce informaţii, sau că aş putea să le servesc, să-I ajut în cine
ştie ce.
E.U. Care era limbajul folosit? Ce v-au propus, aţi spus ca au fost mai mulţi?
F.L. Plecând de la chestiunea cu pliantele, m-a întrebat imediat: Florine tu te ocupi cam cu
multe. Că scriam ceva versuri din liceu şi era nevoie pentru programele de tineret ale bisericii.
Eram în Piatra Neamţ atunci. Ştiau că mă ocup şi de teologie, de limbi biblice, că mai predic
uneori, aveau cunoştinţe. Şi după aceea s-a uitat la pliante şi au zis că de unde le am. Am zis
că m-a prins cu ele, vă daţi seama că nu pot să vă spun. Am căzut eu, ce să mai fac rău şi
altuia. Dar nu se poate spune că e ceva care să dăuneze regimului. Ăsta vedem noi,
presupunem că nu e nimic rău cu conţinutul, dar e o problemă economică aici. Cineva a făcut
lucrurile astea şi le-a pus în circulaţie, aşa gratuit? Zic, da ar putea să fie o problemă, dar
câteva fire de…zice; Florine, despre asta trebuie să stăm de vorbă. ”517

Florin Lăiu a încercat să scape de Securitate spunând membrilor comunității că a fost

convocat la sediul acestei instituții din Piatra Neamț. A fost sigur că sunt informatori în
biserică

Era într-o vineri parcă. Miercuri, la ora cutare, te prezinţi la noi la camera cutare. Am întrebat
unde? Păi nu ştiu unde e sediul Securităţii. Mi-a spus unde, am venit şi am spus acasa, am
spus soţiei, am spus la toată lumea la biserică. Ştiam că e bine aşa ceva. Deşi chestia asta pe
unii îi făcea să se uite suspect la mine, pentru că oricine avea de-a face cu Securitatea, putea
să devină din victimă, călău. Dar eu socoteam că e bine, că dacă exista informatori cu
adevărat printre noi, ei să afle că lucrurile astea nu pot sta ascunse.

517
Ibidem Florin Lăiu

989
E.U Ştiaţi că sunt informatori în biserică, bănuiaţi?
F.L. Da, din copilărie se discută asemenea lucruri. Unii chiar veneau la tata , la pastor, şi au
spus că au probleme, că îi sileşte să vorbeşti. A trebuit să-mi dau cuvântul că-mi notez ce
spune pastorul. A spus să noteze. Ducea după aia şi raporta, texte biblice. Multe colaborări au
fost de genul asta. Unii au fost nemulţumiţi de serviciile astea. Au căutat să-I silească pe
oameni. Unii s-au mutat în alt apartament pentru un timp ca să scape.
E.U. Un pastor?
F.L. Nu, un frate laic, din Huşi. Era un lucru obişnuit, se ştia că unii îşi mai notează. Era
obişnuit că membri să-şi noteze în timpul predicii. Nu era relevant ca nota.
E.U.Rămăsesm la întâlnirea de miercuri.
F.L. Realitatea este că zilele alea au trecut cam greu pentru mine, îmi era frică, auzisem tot
felul de poveşti, că te bate, că de acolo nu mai ieşi. A mai venit la mine şi cineva care probabil
că avea relaţii cu ei şi m-a sfătuit, a insistat să spun, să nu fac o poziţie şi rezistenţă, pentru că
a spus că nu ai cum să scapi de ei. I-am spus că dacă ar putea să mint într-un fel ca să apăr pe
cineva, aş face fără prea multă jenă. Că nu sunt moralist aşa îngust. Dar problema este că nu
poţi să umbli cu asemenea minciuni în faţa unor autorităţi. Să spun că le-am primit de la
cineva de la mare…eu nu eram foarte inteligent în a-mi face tot felul de scenarii în privinţa
asta. Şi am socotit că nu pot eu să-l păcălesc chiar atât de bine, eu nu aveam experienţa asta,
nu ştiam cât poate fiecare ofiţer, nu vroiam să spun o minciună şi apoi să nu ştiu cum să-o
dreg. Am spus că nu pot recunoaşte, motivele. Nu vreau să fac rău altora, dacă eu sunt vinovat
că deţin, hotărâţi ce este drept să păţesc pentru asta, dar nu vreau să mai implic pe nimeni.”518

Soția pastorului Nicușor Ghițescu l-a sfătuit pe Florin Lăiu să nu dea nicio declarație la
Securitate

„E.U. Tata ce v-a sfătuit ştiind că mergeţi acolo miercuri?

Tata nu m-a sfatuit,nu retin. Nu m-a sfatuit sa spun de unde le am.cand am fost acolo m-au
dus intr-o camera, acelasi ofiter, si a inceput să discutăm pornind de la fluturaşi. A adus şi
hârtie şi pix să dau declaraţie. Eu imediat mi-am amintit de ce-mi spusese sora Ghiţescu, nu
dai declaraţii niciodată, pentru nimic. Asta i-a supărat că n-am dat declaraţie. Exact acest
ofiţer care a insistat, m-a şi ameninţat, altă dată m-a luat cu frumosul ca să înţeleg, a văzut că
nu a reuşit, la sfârşit şi-a arătat aprecierea faţă de mine.

518
Ibidem Forin Lăiu

990
La a doua întâlnire, la sfărşit. M-a lăsat singur să meditez, am avut o discuţie foarte
interesantă, eu eram foarte fricos, dar discutând cu el eram foarte degajat şi foarte categoric,
în sensul apărării poziţiei mele.
M-a lăsat să meditez, el s-a dus la meci între timp. Au venit într-un târziu, eu nu ştiam dacă
mai vine, dacă nu, nu-mi spusese nimic până când să stau. Trecuseră câteva ore bune, şi a fost
o chestie înţeleaptă din partea soţiei, aveam copil mic, o fetiţă. Şi a pus-o în landou, şi a venit
cu copilul la Securitate, neştiind însă care este intrarea corectă, a venit pe o altă uşă care era
către poliţie, unde era multă lume, care aştepta, şi a întrebat de mine, că am fost chemat acolo
pentru nişte chestii religioase, şi a agitat lumea pe acolo.
Ăia au auzit, au anunţat pe cei de la Securitate şi când au văzut ce se întâmplă nu le-a căzut
bine. Că era o chestiune publică, ştia că mă chemaseră pentru chestii religioase. Soţia a făcut
gălăgie feminină, era speriată pentru că trecuseră atâtea ore şi nu mai veneam. A venit furios
ofiţerul, a spus: acuma, du-te că a venit nevastă-ta după tine,credea că nu-ţi mai dăm drumul.
M-am bucurat când am auzit treaba asta. Mi-am dat seama de ce e supărat şi de ce îmi dă
drumul. Şi asta în timp ce ieşeam împreună, m-am uitat la dumnealui şi am spus să nu vină
altădată mai mulţi după mine.
Am spus-o fără să mă gândesc prea mult. A zis, cum ai spus? Exact cum am spus. Altă dată
ar putea veni mai mulţi. Deja eu sâmbăta spusesem la toată lumea. Zice, mergi acuma, dar
lasă că te mai chemăm noi. Îţi spunem noi. Nu s-a terminat. Şi m-a ţinut aşa, tot în stres, nu
ştiam când mă mai cheamă. Prima dată în 1977 după aceea, la scurt timp, am mai fost chemat
de un alt maior de Securitate, era în uniformă militară şi părea mai crunt aşa, mai sever a fost,
am crezut că o să mă bată. Tare bucuros aş fi fost să mă bată o dată bine, şi să mă lase. S-a
repetat chestiunea, motivul era altul, de hârtiile am scăpat cu ajutorul pastorului, era fratele
Ştefan Pârvan, că şi el trebuia să spună despre hârtii. Era un om inimos, a fost chemat să dea
socoteală de ce a găsit la mine. Şi a zis că nu poate să răspundă el pentru nişte lucruri pe care
nu le cunoaşte. Să i le dea să le studieze. Ofiţerul a făcut greşeala că i le-a dat pastorului să le
studieze. Sau poate că a făcut-o înadins, ca să scape, şi de atunci nu le-am mai căpătat înapoi,
pentru că şi pastorul a scăpat de ele, şi după aia a zis că nu poate să-şi dea el seama, că le-a
trimis mai sus. A scăpat cu asta. A mai fost încă o chestiune, că mai făceam unele diafilme,
prezentări pe la oameni, uneori la neadventişti şi chestiunea asta era aiurea. A fost chemat
pastorul, uite ce se întâmplă, asta auzim despre Florin. Cine, Florin? El nu umblă cu aşa ceva

991
că se frige. Aparatele de proiecţie se încălzeau foarte mult. M-a prezentat că nu aş fi în stare
de aşa ceva. ”519

Gheorghe Cătană, un pastor nonconformist izolat de Biserica Adventistă după ce și-a

dat demisia acuzând colaboraționismul liderilor bisericii cu comuniștii

„Pe urmă, noul ofiţer care m-a cercetat acolo, a insistat să dau declaraţie în scris, cu privire la
alte lucruri.
Începuse o mişcare în Piatra Neamţ, dizidentă, formată din câţiva adventişti, 2-3 din Piatra
Neamţ, din localităţi din împrejurimi. De la atitudinea absenteistă a unui fost pastor pensionar,
cineva care demisionase din lucrare. Era un tip care făcuse pastor din rezistenţă. Îl chema
Gheorghe Cătană. Un om bun, zic eu, puţin cam limitat în unele privinţe dar care când
n-a mai putut suporta ideea asta a colaborării bisericii cu autorităţile şi efectul acestei
colaborări asupra bisericii, de asta îşi şi dăduse demisia el. 520

519
Ibidem Florin Lăiu
520
Arhivele C.N.S.A.S I 211341, f 6

992
Biserica a fost silită să desfiinţeze şcoala de Sabat care era făcută pe clase, şi să se facă de la
amvon. Tot ce se discuta, să se audă de toată lumea, să poată fi mai uşor controlată biserica.
Dacă se făcea pe clase, era un avantaj pentru biserică, oamenii puteau să participe fiecare. De
regulă, se întâmpla ca tot aceeaşi să răspundă, fiecare venea cu ideea lui. Fratele a
demisionat din cauza desfiinţării Școlii de Sabat. Eu eram mic pe vremea aceea, nici nu îmi

993
mai amintesc. Dar ştiu că se făcea Școala de Sabat pentru copii separat, chiar dacă fusese
interzisă, în comunitatea Strugari în care am fost, în primii ani încă se făcea. Şi era bine,
copiii, instructoare. Între 52 şi 55, 56. Nu ştiu dacă s-a întrerupt vreodată acolo. În Bacău s-a
făcut de asemenea. Şi în Bucureşti s-a revenit la Școala de Sabat pentru copii, a fost o
rezistenţă.
Nu a fost o renunţare generală la toate aspectele. La Școala de Sabat pe grupe s-a renunţat de
toţi. S-a revenit însă la forma asta în unele comunităţi chiar înainte de revoluţie cu ceva
vreme.
E.U. Ce legătură aveaţi cu Cătană, că a doua întâlnire a fost cu ăsta.
F.L. Da, eram vecin cu el, eram cosiderat că eram de aceeaşi culoare politico-religioasă, în
sensul rezistenţei. Şi el lansase mişcarea asta, cu care eu nu eram de acord, că un prieten i-am
spus, şi nu numai eu, a fost un pastor Ghircoiaş, care avusese şi el probleme şi a venit la el şi
l-a sfătuit să nu părăsească biserica, să nu creeze mişcări haotice.
N-a înţeles, el a zis că aşa s-a rugat Domnului, şi că aşa i-a aratat Domnul. Începuse pe o
direcţie mistică, care nu era sănătoasă. Începuse să intepreteze “Spiritul Profetic” în direcţia
asta. Scăpase de sub control situaţia asta. El nu mai venea la adunare, era vizitat de unii fraţi.
Unii din ei au fost într-adevăr afectaţi de învăţătura lui în special unii care fuseseră catehizaţi
de el.”521

Grupul lui Cătană botezat fără voie cu numele de „Roua Dimineții” chiar de către
Florin Lăiu

”Aşa că a avut influenţă asupra multora. A auzit şi reformişti din ţară, şi s-au cuplat cu
mişcarea asta. Numele cred că eu l-am dat fără să intenţionez. Ei au purtat numele de „Roua
Dimineţii”.
Numele ăsta, vine de la o discuţie pe care am avut cu Gheorghiţă Cătană, când i-am arătat
dintr-o carte a „Profeţilor” unde spune că poporul Israel va fi în vremea aceea ca roua şi ca
ploaia măruntă pe iarbă care nu atârnă de oameni şi nu…era foarte clar că poporul lui
Dumnezeu nu depinde de oameni.
Eu eram şi eu într-adevăr obsedat de ideea asta, într-o formă cam naivă, că biserica lui
Dumnezeu nu trebuie să depindă în deciziile ei, nu trebuie să fie manipulată, teleghidată.

521
Ibidem Florin Lăiu

994
Este înţelept ca orice conducere să ia seama la sfaturi care pot veni din partea oricui, guvern ,
instituţie, dar ultimul cuvânt trebuie să-l aibă conducerea bisericii.
Nu să acţioneaze în ce priveşte doctrina şi practicile ei, să depindă de o altă structură. Pentru
că atunci apar tot felul de intervenţii şi ai cedat azi la una, apoi cedezi şi la alta.
E.U. Vă referiţi şi la modul în care biserica se raporta la relaţia cu regimul comunist?
F.L. Da, dar sunt convins că în principiu chestiunea asta care ţine de intruziuni a autorităţilor
în biserică nu a fost doar în regimul comunist.
E.U. Întâlnirea a fost practic a doua, pentru a vă apropia de acest individ şi de a turna la
Securitate ce planuri are. Ce proporţii avea această mişcare?
F.L. Cuprindea câteva zeci de oameni. Ei se considerau foşti adventişti şi foşti reformişti,
care considerau că reformismul a fost o reformă din partea lui Dumnezeu, şi a venit vremea
unei noi mişcări de reformă care credeau ei că reprezintă „Ploaia Târzie” şi ultima avertizare,
că va începe o mişcare în toată lumea, nişte inepţii, o femeie cu mai puţină carte dintre ei, dar
cu multă imaginaţie şi prost gust, condusă de cine ştie ce vise a început să spună că ea are
descoperiri din partea lui Dumnezeu. Ideea asta era prezentă la toţi. Atât nea Gheorghiţă era
atent cu visele lui cât şi ceilalţi, pentru că se credeau nişe oameni speciali, nu mai erau ca noi
păcătoşii, se aşteptau la o binecuvântare specială din partea lui Dumnezeu. Şi-au povestit
visele şi s-a remarcat o femeie care s-a numit Elena Iosub, Nuţa. A reuşit aşa cum era ea cu
mai puţină carte să îi manipuleze pe toţi. Aveam un prieten care se rătăcise cumva între ei, era
nepot de-a lui Cătană, dar fiind mai citit şi-a dat seama că oamenii ăştia bat câmpii. 522

522
Idem f,

995
E.U. E vorba de domnul Nicu Butoi?
F.L. Nu, şi el a fost implicat în chestiunea aceasta puţin mai târziu, pentru scurt timp, şi din
nefericire s-a întâlnit cu ei, a participat la o întâlnire chiar cu ocazia când au fost ei prinşi şi
arestaţi prima dată.

996
E.U. Cum a decurs a doua întâlnire?”523

Grupul „Roua Dimineții” a fost arestat și închis

F.L. M-am ferit să le fac rău la oamenii ăştia, pentru că chiar dacă nu eram de acord cu ei,
eram conştient că ei erau deja închişi, nu mai ştiu, nu toţi. Doar cei care fuseseră prinşi
împreună. Au fost închişi din prostie. S-au adunat în apartamentul lui Nuţa, şi au început să
cânte. Nu-i nevoie sa te pârască un adventist, aşa cum suspectau ei. Au venit autorităţile, i-au
surprins, unii s-au ascuns. Nuţa i-a dat pe faţă, ce te-ai ascuns? După aceea s-a decis să fie
amendaţi, ei pentru că aveau dreptate n-au vrut să plătească, decizia Tribunalului a fost după
aceea să fie arestaţi şi închişi. Şi au fost închişi, nu toţi. Cei care erau acolo, printre care era şi
Nicu, în felul ăsta s-a întâmplat că şi el a căzut. După ce nu s-a plătit amenda, atunci au fost
închişi. ”524

Securitatea l-a amenințat pe Florin Lăiu cu bătaia și reținerea pentru refuz de

colaborare

E.U. Aşa s-a încheiat relaţia cu securitatea, v-au abandonat?

F.L. Nu, au încercat să afle mai multe de la mine, eu în perioada respectivă nici nu mă mai
întâlneam cu ei, nu ştiam exact ce fac, chiar dacă aş fi vrut să îi torn, nu vroiam să le fac rău,
la întrebările lor, am vorbit, pentru că ei ştiau că eu aveam unele simpatii pentru nea
Gheorghiţă, că nepotul lui era prietenul meu. Nu puteam să fac pe nebunul, dar informaţii pe
care le-am dat au fost foarte generale, care nu i-au ajutat cu nimic. Ei mi-au arătat că ştiau
mult mai multe decât mine. Ofiţeru s-a uitat la mine, şi mi-a spus: te-ai împărtăşit? Şi am zis,
da. La biserică la noi. Prima dată au fost doi care m-au interogat, mi-au pus hârtiile să dau
declaraţie şi mi-a spus fi atent că nu te joci cu noi, nu eşti la piaţă. De aici poţi să nu mai ieşi
niciodată. A părăsit camera şi m-a lăsat cu hârtiile şi cu pixul să scriu. Eu nu am scris nimic.
Când a venit şi a văzut că foaia e goală s-a enervat. Ţipa la mine, am spus: vă rog să mă
înţelegeti, v-am spus că nu pot să vă spun una sau alta. Dacă eu sunt vinovat pentru ceva, mă
judecaţi, mă condamnaţi, mă închideţi, dar nu mă siliţi să spun lucruri pe care nu le cunosc, nu
mă interesează, nu e problema mea. Mai toate discuţiile pe care le-am avut cu ei au fost foarte
interesante. La un moment dat, ofiţerul s-a întors înainte de a ieşi pe uţă, spre mine şi m-a

523
Ibidem Florin Lăiu
524
Ibidem Florin Lăiu

997
ameninţat destul de transparent cu bătaia. Eu în timp ce ieşea pe uşă am zis: nu-i nimic, să
stiţi, Dumnezeu are un baston mai mare. Nu-i venea să creadă. Când plecam de acolo şi până
ajungeam acolo, eram terminat. Dar când eram în faţa lor, nu aveam emoţii”.525

Florin Lăiu anchetat la Securitate împreună cu tatăl său Lăiu Gheorghe pentru
multiplicare și deținere de…diapozitive

„E.U. De câte ori v-aţi întâlnit cu Securitatea, şi când au abandonat?

F.L. M-au chemat la ei de 3 ori, de 2 ori pentru probleme legate de mine, o altă dată am fost
chemat împreună cu tata, pentru că făcusem nişte diapozitive într-o comunitate, unde au
invitat şi oameni din sat să asiste şi s-a auzit în sat după aceea, preotul din sat a vorbit cu
autorităţile şi au vorbit chiar într-o şedinţă publică din satul respectiv. Am fost invitaţi la
Securitate, respectiva comunitate era în districtul lui tata. Eram complici. Tata însă nu ştia ce
făcusem acolo. Ne-a chemat pe amândoi. Tata e un om care a făcut război, în muntii Tatra, nu
prea se teme de militari şi de război. Aminteşte asemenea lucruri în faţa celor cu epoleţi.
Uneori mai face pe prostul, ca să-I îndepărteze, l-au întrebat pe tata mai întâi ce ştie despre
filmul care s-a făcut. Tata nu ştia nimic. Eu ce ştiu? Nu am făcut nici un film. Eu îmi dădeam
seama care e problema, dar pentru că au zis film, am negat până în pânzele albe. Nu am făcut
nici un film niciodată. Unde ai fost sâmbăta trecută? Acolo. Unde ai fost cealaltă? Şi cealaltă?
La Doljeşti, ce ai făcut acolo? Am predicat, şi film n-ai făcut? Ba da, am arătat nişte
diapozitive la oameni. Daa, mai păi aşa spune măi Florine. Ne gândeam noi că Florin al
nostru... Şi ne-au pus pe amândoi să declarăm că renunţăm la forma asta de propagandă. Nu-
mi convenea situaţia asta, dar neavând încotro, nu am dat în scris, dar a trebuit să promit că nu
mai fac. N-am mai făcut în biserică, Ca să-i agit. Acasă, în aşa fel să nu creez probleme. Asta
a fost o întâlnire cu ei scurtă şi cuprinzătoare. Iar mai târziu am avut doar vizite acasă. Deja
mă obişnuisem că sunt în vizorul lor. ”526

Un căpitan de Securitate a încercat să-l combată pe Florin Lăiu „cu Biblia în mână” cu
argument patriotice

Mi-am dat seama că ei căutau de la mine nu doar o informaţie ci căutau să mă angajez cumva
că îi ajut cu informaţii. Au început să pună problema, ultimul care m-a observant şi anchetat,

525
Ibidem Florin Lăiu
526
Ibidem Florin Lăiu

998
până în 89. Din 77 până în 89 m-au vizitat. Ultima dată un căpitan de Securitate, era mai mic
decât mine cu vreun an, şi care de fiecare dată căuta diferite pretexte să stea de vorbă cu mine
şi ajungea la subiectul ăsta al colaborării. Am avut discuţii interesante cu el, păcat că nu au
fost înregistrate. Am început să mă apăr cu cărţile noastre, cu Biblia, cu Ellen White, el s-a
apărat cu Biblia şi el. Aducea argumente patriotice.
E.U. N-au spus niciodată că şi alţii colaborează din biserică, şi tu de ce refuzi?
F.L. Ba, au spus, când am fost chemat de ofiţer să-I informez în legătura cu mişcarea Roua
Dimineţii, chiar au numit pe un prieten de-al meu, de care sunt sigur că nu a făcut aşa ceva,
deşi era gură spartă. Sunt sigur că ei căutau să folosească asta….mai mulţi lideri adventişti au
fost închişi într-o perioadă, şi ţinuţi în camera separate şi venea la ăsta şi spunea că ălălalt a
spus tot şi acuma declară şi tu. La celălalt îi spunea acelaşi lucru, căuta să-I determine să
vorbească. Ştiam că au şi metode de genul ăsta, că prietenul meu m-a turnat la ei. E posibil să
scape cineva o informaţie, e posibil, dar nu înadins.“527

527
Ibidem Florin Lăiu

999
XXIV ROLUL ADUNĂRILOR DE ORIENTARE ÎN SISTEMUL DE CONTROL Al
BISERICII ADVENTISTE ÎN COMUNISM

Unul dintre mijloacele folosite de Departamentul Cultelor pentru a orienta activitatea

pastorilor Bisericii Adventiste către obiectivele statului comunist în ceea ce privește
dezvoltarea dependenței credinciosului față de sistemul socialist a fost îndoctrinarea
permanentă prin intermediul unor întâlniri periodice cu mesaje înglobate în așa numitele
referate sociale. 528

528
Arhiva Uniunii, întîlnire orientare Conferința Muntenia,

1000
Pastorii Bisericii Adventiste au fost foarte deschiși la inițiativa Ministerului Cultelor și au
participat de fiecare dată într-un număr foarte mare la aceste întâlniri care pregăeau, între
altele, mesajele pe care trebuiau să le transmit aceștia către membrii comunităților locale pe
chestiunile de interes ale aparatului de propagandă comunist.

1001
După cum vom arăta în documentele de mai jos, pastorii adventiști au fost folosiți inclusiv ca
agenți de propagandă pentru implementarea măsurilor de colectivizare, dar și pentru acțiunile
organizate de așa-zisele „comitete de luptă pentru pace”.
Prin aceste structuri de propagandă, comitetele Conferințelor regionale și Comitetul Uniunii
pregăteau misive speciale în teritoriu prin care membrii laici și pastorii comunităților locale
erau îndemnați să participe în număr cât mai mare la activitățile culturale și obștești
organizate de primării, consilii județene sau alte structuri ale statului.
Interesant este faptul că, în ciuda „relaxării” regimului comunist în privința cultelor
neoprotestante, mai ales după anii 1980, adunările de orientare au rămas centrate pe
promovarea cultului personalității a șefului statului, Nicolae Ceaușescu. 529

529
Arhiva Uniunii, omagiu adus lui Nicolae Ceaușescu la o conferință de orientare 17 nov 1981

1002
Pastorul Modoran Gheorghe, autorul cărții „Biserica prin pustiul roșu”, a fost unul dintre cei
mai vocali purtători de mesaj în acele întâlniri de orientare, în anii 1986, fiind apreciat pentru
măestria cu care alcătuia referatele sociale în care îl asemăna pe Nicolae Ceaușescu cu cele

1003
mai marcante figuri de conducători din istoria România: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu etc.
Redăm în continuare câteva fragmente din referatele sociale prezentate de către pastorul
Modoran la două întâlniri de orientare și luptă pentru pace, care erau organizate trimestrial și
la care participau pastori, lucrători laici, conducători ai Bisericii Adventiste și inspectori din
cadrul Departamentului Cultelor. 530

530
Arhiva Uniunii Adventiste „Raport asupra lucrărilor de Orientare în Semestrul 3 cu pastorii și prrezbiterii din
Conferința București ținut la 22 septembrie 1983”

1004
531

531
Ibidem, pastorii adventiști „luptă împotriva armei cu neutroni...”

1005
1006
În calitate de istoric, am încercat să iau legătura cu pastorul Gheorghe Modoran pentru a-l
întreba dacă-și asumă paternitatea acestor documente532:

532
Arhiva Uniunii, Conferința pastorală,Referat Social, sem II anul 1983, pastor Gheorghe Modoran,„Concepția
Președintelui Nicolae Ceaușescu cu privire la Securitatea și Independența Națională, Apărarea Patriei, Înaltă
Datorie Patriotică și Națională a tuturor cetățenilor”

1007
A refuzat un dialog pe această temă, însă după o intervenție telefonică într-o emisiune la
Speranța TV, acesta a susținut că nu-și mai aduce aminte care era conținutul referatelor pe

1008
care le-a scris, ci vag reține, că unul dintre ele l-ar fi avut în centrul atenție pe marele
domnitor moldovean Ștefan cel Mare.533

533
Emisiune Speranța TV, http://www.sperantatv.ro/web/biserica-in-pustiul-rosu-gheorghe-modoran-virgil-
peicu-lucian-cristescu-11-02-2014

1009
XXV „ FUGARII”- PASTORI ADVENTIȘTI CARE AU PLECAT DIN ȚARĂ ÎN
PERIOADA COMUNISTĂ

1.Povestea pastorului Pălășan Aurel

„ Şi acestea după câte eu îmi aduc aminte, până în 1976 când am plecat eu din ţară oficial, eu
am plecat cu acte oficiale. Am fost primul pastor care am plecat cu familie în afară de soţie,
ea a mers pentru tratament, a şi murit, şi s-a dus la doctor, şi doctorul a început tratamentul cu
ea. Ăştia care mergeau din România, cum era şi ea nemţoaică, aveau mai multă înţelegere. Au
ajutat-o, am făcut tratament acolo, însă doctoral a spus că tratamentul nu-l putem condiţiona
de o lună sau de două. Ăsta este un tratament fără de care mai devreme sau mai târziu,
persoana va muri, dacă nu îl urmează. Ea trebuie să rămână aici, dacă vrea. Dacă nu, se
retrage. A rămas, apoi a început lupta cu mine care eram român şi nu eram neamţ, şi nu mă
repatriam. Daca eram sas, era simplu, s-a repatriat. Dar la mine nu mergea, s-a dus, a rămas să
rămână, dar dumneata nu vei pleca cu copii, pentru că eşti român, din naştere.
E.U. De ce aţi vrut să plecaţi, din considerentele legate de sănătatea soţiei?
P.A. Nu, ăsta a fost un motiv invocat, problema a fost aşa. Eu m-am trezit într-o bună zi, de la
un coleg al meu din Reşiţa, Rusu Gheorghe, pastor, care a avut o legătură cu cineva din
Iugoslavia, tot pastor român, şi între românii de acolo el era unul din cei care a fost pastor,
acuma era în pensie. Şi în Iugoslavia se transmitea programe de radio zilnic în 5 limbri. Că era
republică federală. Şi nu aveau vorbitor român, ei vorbeau româneşte, dar o limbă pocită. De
exemplu, da unde-i cutare? Păi e dus la bolniţă? Nu ştii? Păi ce e aia? Injecţie. Bolniţă în loc
de spital. Nu era o limbă oficială. După aia m-am dus acolo în vizită, şi au zis să mergem şi
noi la ei, îmi aduceam materialul tradus din Iugoslavia în limba română, dar era tradus aşa.
E.U. Cum de v-a dat voie Securitatea să mergeţi în Iugoslavia?
P.A. Problema a fost aşa, prima dată am cerut să mergem în Ungaria şi Cehoslovacia, ne-a
lăsat fără nici o problema. Ne-am întors, unii se temeau că nu mai venim. Ăştia din Iugoslavia
îmi aduceau mereu material să le lucrez, să le corectez. M-am dus cu soţia după vreo doi-trei
ani, nu au vrut să ne lase, că ziceau că cine merge în Iugoslavia, iese pe poarta Occidentului şi
nu-l mai vedem, nu se mai întorc. Noi am dovedit că am fost în 2 ţări şi ne-am întors. Avem
copii, suntem legaţi. Soţia mea nici măcar atât nu ne-am înţeles în privinţa asta, să lăsăm
copiii să facă grădiniţa în lb germană. Acum era nemţoaică, nu vroia. Se născuse în Bucureşti,
a făcut tot felul de şcoli, maghiară, săsească, nu mai vroia ca copiii noştri să facă
amestecături. A fost un lucru rău pentru copii. Am mers unde se făceau înregistrările, acolo

1010
era şi liceul nostru adventist, în Iugoslavia, pe marginea Austriei. Ai noştri aveau o situaţiă
buna. Au auzit români iugoslavi că e un pastor român, şi să-l vedem şi noi, un român de-al
lor. A venit la mine, se întâmpla în anul 1966 sau 1967, au venit la mine, i-am întrebat cum le
merge? Toate-s bune dar îs ispite multe şi grele. Ce vorbiţi voi de ispite? Că nu ştiţi ce-i aia?
Ba cum să nu, aia scrisă-i şi mai grea. Era examenul. Fraţii au auzit multe observaţii, nu-I
corectă limba română, e compromisă, şi atunci ăia de la diviziune au venit şi m-au întâlnit pe
mine acolo, m-au dus pe mine unde se făceau înregistrările, fratele Bălan a spus, uite, v-am
adus acuma pe unul care poate vorbi corect româneşte. Şi eu am făcut primele înregistrări dar
eu aveam de gând să vin înapoi în ţară. Îmi era frică. Că mă leagă în România. Erau emisiuni
pe postul de radio din Biblie, predici.
E.U. Erau făcute pe postul de radio adventist nu? Vocea Speranţei din Iugoslavia.
P.A. Da, dar se puteau prinde uşor în ţară. Într-o zi, când am venit înapoi, în comitetul
conferinţei şi intră bunicul la băiatul ăsta Gheorghiţă Valeriu. Tatăl lui. El era consilier la
conferinţă şi noi eram în comitet strânşi, a intrat, a spus fraţilor ştiu că vă deranjez, vreau să
vă întreb ceva. Să ascultaţi şi voi ce vă arăt. A apăsat pe buton şi a început vocea mea, eu vb
la radio, emisiune în Iugoslavia. După ce aţi auzit vocea, pot să opresc, a cui e vocea asta? Eu
ştiam, am tăcut. Spuneţi, de ce vă temeţi? Acum două trei Sabate a vorbit aici fratele Pălăşan
în comunitate, acum vorbeşte la radio, mâine-poimâine cine ştie unde-l mai auzim? Spuneţi-
mi care-i taina? Frate Gheorghiţă, staţi liniştit, el asculta şi înregsitra. A trecut un trimestru
întreg pentru că eu am înregsitrat 13 predici, emisiuni şi astea au fost ascultate. Dar pe mine
m-a ferit Dumnezeu că n-am fost întrebat de nimeni ce-am făcut în Iugoslavia.
E.U. Mergem în continuare, cum aţi reuşit să mergeţi în Germania, în mod oficial?
P.A. Am făcut acte după vreo 2 ani după ce ne-am întors din Iugoslavia, să ne aprobe pentr
soţie să meargă la tratament serios. Aveam cunoştinţe şi puteam să stăm acolo şi ea să facă
tratament, ne-am dus am depus actele, ne-au respins de la paşapoarte. Şi am cerut o audienţă
la şeful paşapoartelor în Sibiu. Eu nu îl cunoşteam. Ne-a primit şi s-a prezentat şef al
Securităţii, dar avea gradul colonel. Am intrat la dânsul, ne-a primit, i-am spus pentru ce am
venit, îi cunoştea pe adventişti, era unchiul lui Danci Petrică care acum e pastor în New York.
Şi eu ştiam că îi cunoaşte şi zice, ce vă aduce aici?
Am spus care e situaţia, că soţia are nevoie de tratament şi toţi îi recomandă Germania. I-a
spus că are şi cu plămânii şi inima, şi noi nu avem aparatura necesară sa treacă la un tratament
adecvat şi vă recomandăm să vă duceţi în Germania. Şi am încercat, am primit respins, şi am
venit şi cu soţia să o vedeţi. Sunteţi medic sau nu, dacă credeţi că e sănătoasă nu mai zic
nimic.

1011
Nu trebuie să mă rugaţi să fac aşa ceva, că am văzut-o de când aţi intrat în birou. Dânsa va
pleca sigur. Vă asigur. La dumnevoastră e o problemă, unul dintre colegii de birou a depus o
declaraţie. V-o arăt, îi cunoşteţi scrisul, zice că vă duceţi în slujba emisiunii de radio, Europa
Liberă sau America…Radio Vocea Americii. Domnulel Pălăşan dacă pentru asta vă duceţi, eu
nu pot să vă dau drumul, ne facem singuri rău. E cunoscut faptul că a depus declaraţia. Dacă
rămâneţi aici, e bine. Dacă există aceasta umbră care mă apasă pe mine şi îmi schimbă
înfăţişarea atunci v-aş ruga să îmi daţi o coală de hârtie aici şi acum, şi eu renunţ în mod
oficial la cererea de a merge în Germania. Să meargă doar soţia, eu rămân acasă cu copiii ca
să vedeţi că nu e nimic adevărat din treaba asta. Dacă colegul meu ar fi scris de Vocea
Speranţei, ar fi fost discutabilă, pentru că este un post strict religios, care nu are de-a face cu
politica. Dar Vocea Americii şi Europa Liberă, astea-s posturi străine, politice, eu nu am
nimica cu ele. Bine, scrieţi tot ce doriţi, eu primesc, soţia să se pregătească că va pleca. Şi aşa
a plecat. Singură. Eu am rămas cu copiii.
E.U. Ştiţi ce frate de la conferinţă a dat declaraţia despre dumneavoastră?
P.A. Da, trăieşte şi azi, în Sibiu.
E.U. Aţi avut vreo discuţie cu el după 1990?
P.A. Da, am vorbit şi săptămâna trecută, dar nu i-am spus niciodată pentru că nu recunoştea.
Şi n-am vrut să …eu am renunţat la Germania şi gata. A plecat soţia şi am făcut eu revenire,
am cerut să mi se aprobe reîntregirea familiei. Soţia a scris că din păcate situaţia ei nu e de o
zi sau două de tratament şi durează chiar ani de zile, şi cere ca şi familia ei să fie lângă ea.
Asta a durat 2 ani şi jumătate, insistenţele ei şi ale mele de aici, am scris la fiecare membru al
Comitetului Central.
Până când am fost chemat la Bucureşti şi mi s-a spus aţi intesat „Conducerea de Stat ”cu
memoriile dumneavoastră. Nu mai cereţi, că o să plecaţi, dar aveţi răbdare.
Şi aşa a fost. “534

Președintele Conferinței Sibiu Alexandru Constantinescu „pus” să-l convingă pe Aurel

Pălășan să nu plece din România

“După 2 ani si jumatate, m-a chemat si mi-a spus ca potrivit prevederilor legale, să vă
pregătiți geamantan si copiii, si asa am plecat.

534
Ibidem Pălășan Aurel

1012
Conducerea Conferinței de atunci n-a incercat să vă convingă să nu plecați”.
A incercat.
A simtit ca a incercat fiind pusa sau…
Pusa , era pusa. Pt ca se simte.
E un secret cine era pe vremea aceea ?
Constantinescu Alexandru. El avea fiica dusa in Elvetia si ramasa pe acolo. El incercasa ma
convinga ca e nevoie de mine aici, ca sunt un colaborator bun. Am simtit ca era pus.
Au fost colegi care v-au incurajat dimpotriva sa mergeti?
Au fost colegi care au incercat sa ma convinga sa renunt la problema asta pt ca se poate
interpreta o tradare a lucrarii si o nesinceritate fata de stat si ca nu fac un serviciu bun. Nu
puteam sa le spun ce-a vb cu fratii de la diviziune in Iugoslavia, ca ei m-au incurajat sa ies ca
au nevoie de mine.
Securitatea in acest interval n-a incrcat sa va convinga sa renuntati
Imputernicitii astia erau si securiști , dar erau civili. Eu am incercat sa ma acopar cu un
principiu, eu nu mai pot renunta la sotia mea, ea traieste, e acolo, ea-si cauta sanatatea, eu am
ramas cu doi copii, nu ma pot recasatori cu alta, ea e in viata si ne asteapta. Uite ce e, mi-a
spus si Dl Francu, si dl Moldovan, problema aceasta o rezolvam la nivel de Uniune. Dvs va
puteti recasatori, pe ea o puteti considera repatriate, copiii vor allege. Dar dvs trebuie sa
ramaneti aici, pt ca pe mine ma numise de acum, eram fixat deja in planurile
Departamentului, ca s-au confirmat, ce a hotarat uniunea . se transase problema mea, si a
viitoruluui meu ,eram numit secretar de uniune. In 76. Eu la alegerile care au fost rrebuia sa
fiu ales secretar de uniune. Am fost intrebat, ce alegi? Colegii mei, Popa si altii…tu stii bine
ca am nevoie de tine, esti secretar, in planurile noastre noi contam ca vei fi, gandeste-te la
asta. A fost f greu pt mine, dar am ales familia, copiii, pe mama copiilor si pana la urma ea
saraca totusi a murit.
La mult timp dup ace ati ajuns?
La cativa ani, a murit. 535

Pastorul Pălășan Aurel a fost urmărit de Securitate și la întoarcerea acestuia în

România în vizită

„ Rememorând momentul plecării în Occident, această plecare s-a produs fără incidente?

535
Ibidem Aurel Pălășan

1013
P.A. Atunci când eram cazaţi eu şi copiii mei în aşa-zisul lagăr de tranzit de la graniţa cu
Germania de Vest, am remarcat faptul că una dintre persoanele de acolo, un profesor devenise
foarte curios şi foarte iscoditor la adresa motivelor pentru care am plecat din ţară. În fiecare zi
venea în camera noastră şi ne punea tot felul de întrebări, la care eu răspundeam instinctiv cu
multă rezervă. Într-o seară, a venit la mine acel om, şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că el a fost
lăsat să plece în străinătate numai după ce a semnat un angajament la Securitate prin care
promitea ca ori de câte ori securitatea îi cerea informaţii despre românii plecaţi dincolo, el o
va face în scris sau verbal din Germania sau la întoarcerile ocazionale în ţară. Mi-a mai spus
că Securitatea i-a dat sarcini să-l supravegheze special în perioada şederii în lagăr. M-a rugat
să mă feresc pe cât posibil de el, în aşa fel încât să nu fie nevoit să raporteze despre mine
lucruri care mi-ar putea dăuna cândva.

E.U. V-aţi întors de mai multe ori în ţară, după cum îmi spuneaţi. Aţi avut senzaţia că
securitatea vă supraveghează pe perioada şederii în România?

P.A. Nu numai sentimentul, ci şi certitudinea. Obişnuiam să-mi vizitez rudele din zona
Constanţa. Mă cazam câteva zile la ei, le aduceam cadouri, şi mai apoi închiriam o cameră la
unul dintre hotelurile de pe litoral. Unul dintre pastorii care îmi erau apropiaţi în acea
perioadă m-a vizitat odată la domiciliul rudeniilor mele avertizându-mă că securitatea l-a pus
să treacă pe acolo pentru a iscodi şi că ar trebui să încerce să evite întâlnirile cu el. Mai mult
decât atât, o rudă apropiată mi-a spus că a fost chemat la Securitate şi pus ca în secret să mă
supravegheze pe perioada în care stau în casa lor şi la sfârşit să dea securităţii detalii despre
modul în care privesc eu viaţa în România comunistă. După ce am plecat de acolo am fost
convins că la anul când voi reveni voi evita să mă mai cazez la rude pentru a nu le pricinui
necazuri. Zis şi făcut, în anul imediat următor mi-am luat bilete pentru litoralul românesc
printr-o agenţie germană şi i-am anunţat pe cei apropiaţi că dacă vor să mă viziteze, pot să
vină în hotelul cutare, în perioada cutare. Nu mică mi-a fost surpriza când odată ajuns la hotel,
în anul următor, după ce m-am cazat am ieşit să mă dezmorţesc puţin şi am constatat că la
câţiva metri de uşa de la intrare erau doi indivizi care imediat după ce am ieşit spre hol s-au
îndreptat către mine zâmbind: “Domnul Pălăşan?” “Da, eu sunt, de unde mă cunoaşteţi?”
“Ştiţi, noi suntem puşi în aceste zile să vă supraveghem ca să nu vi se întâmple nimic rău.
Turiştii români care vin din străinătate pot fi atacaţi de persoane rău voitoare şi noi am primit
mandat să fim atenţi la ce se întâmplă cu dumneavoastră de la sosire, probabil ne-aţi văzut şi

1014
la aeroport şi până la plecare.” Pot să spun că s-au ţinut de cuvânt, indiferent că mergeam să
fac baie, mă plimbam pe faleză sau mergeam la fizioterapie, având ceva probleme cu piciorul,
cei doi indivizi, bănuiesc că de la Securitate, au fost umbra mea. Vă mărturisesc că situaţia m-
a amuzat mai mult decât speriat, pentru că îi vedeam cum asudă abundent în soarele dogoritor
fiind imbrăcaţi complet inadecvat locului. Multă lume se uitau ciudat la aceşti indivizi. Într-
una din zile însă s-a produs un incident. M-am întâlnit întâmplător pe plajă cu unul dintre
colegii mei, pastor. S-a apropiat de mine, foarte jovial, încercând să-mi împărtăşească din
experienţele dulci sau amare din ţară. L-am avertizat cât am putut eu de discret dar şi direct să
se îndepărteze rapid de mine şi să evite să mă viziteze deoarece eram filat îndeaproape de cei
doi securişti. Surprins şi alarmat, colegul meu s-a îndepărtat şi la foarte scurt timp cei doi
paznici ai mei au venit să mă întrebe cine era acel individ. Le-am spus cine era, şi că am
schimbat între noi banalităţi, ulterior după câţiva ani am aflat de la acel coleg că a fost chemat
la securitate şi întrebat ce a discutat cu mine atunci pe plajă. Cei doi securişti m-au însoţit
până la aeroport unde mi-au urat politicos drum bun. ”536

Pastorul Pălășan pretinde că nu a colaborat cu Securitatea

„Eu v-as spune numai ca vine tarziu, ca ati semnat o declarație, un angajament.nu sunt in
masura sa va asigur, eu nu pot, eu in dreptul meu as putea sa intreprind ceva. Nu stiu ce ati
spus, ce ati iscalit, eu nu ma plang ca nu stiu ce sa scriu. Oamenii se plangeau si ajungeau unii
chiar la disperare, au spus domle eu in apararea mea a trebuit sa spun un lucru care n-a fost
chiar sincer. Nu va dati seama, dar pe mine lucrurile astea ma costa atat de mult si ma costa
atat de tare si vorbesc si tare noaptea, cand visez. Sotia aude tot ce spun. Nu pot, ma
autotradez. Nu vreau, ma aduceti intr-o situatie de-mi ies din minti. Atunci trebuie sa intelgem
anumite lucruri. Asa am castigat. Asta a fost maniera mea la care eu am tinut.
Ati fost invatat sa spuneti asta?
Nu, ca n-am vorbit cu nimeni,dar am invatat de la parintii mei cand era sa intre in colectiv,
erau pisați luni de zile, ii chema pe rand, intr-o noapte unul, intr-o noapte altul. Am vazut ca
ei au castigat timp lasandu-i să înteleagă lucrul asta. Sa poata transpune intr-o situatie. Tata si
mama au vandut tot, casa, masa, tot ce au avut, in afara de pamant ca l-a luat statul, si s-au dus

536
Ibidem Aurel Pălășan

1015
la Constanta, au devenit acolo pensionari, si acolo au murit. Nici un om de treaba n-a vrut sa
intre in colectiv, sa lucreze cu tot felul de oameni pentru nimeni. Cand au vazut ca trece vara,
nu aveau nimic, trebuie sa plecam de aici ca nu mai e pentru noi. Aveam pe sora mea mai
mare casatorita acolo si acolo au murit. De la ei am invatat aceasta tehnica de tergiversare,
timpul lucrează in favoarea noastra. Sa nu ne grabim. Si eu aici am avut o portita prin care m-
am strecurat in asa fel in care nu m-am lasat prins sa nu mai pot scapa.537

Cum a decurs recrutarea și colaborarea ca agent al lui Pălășan Aurel din perspectiva
dosarului întocmit de fosta Securitate

537
Arhivele C.N.S.A.S ,MFR 5930 f 1, 2

1016
1017
1018
1019
Domnul Pălășan Aurel a fost unul dintre martorii cei mai deschiși la dialog cu care am avut
privilegiul să comunic pentru această lucrare.
Domnia sa ne-a mărturist că Securitatea l-a șantajat, amenințat cu compromiterea pentru a le
oferi informații despre unii membri ai comunității, în același timp a afirmat răspicat că a
refuzat să intre în jocul de putere din interiorul bisericii și să facă jocurile malefic ale

1020
Securității. Rolul nostru ca cercetători nu ar trebui să se concentreze în jurul smulgerii unei
confesiuni cu întrebări de genul „Ați fost sa n-ați, fost? Ați „turnat”? sau nu ?, martorul nostru
s-a simțit liber să vorbească în termenii pe care i-a dorit despre modul în care s-au desfășurat
contactele cu fosta Securitate și natura. În mod cert relația cu această structură de forță a
început sub semnul violenței și sun imperiul fricii, lucrătorii de Securitate au exprimat clar în
referatul de recrutare faptul că nu vor accepta un refuz de colaborare fără consecințe. Pe Aurel
Pălășan îl aștepta închisoarea, în aceste condiții, cel mai probabil, a semnat un angajament cu
Securitatea fără a face poliție politică.
Dosarele întocmite de Securitate pe numele acestui pastor arată foarte clar că un angajament
cu Securitatea nu însemna în mod automat și o calaboare la parametrii gândiți de organul
represiv . Pălășan Aurel este acuzat de foarte multe ori că nu este sincer cu lucrătorii de
Securitate și că informațiile lui nu au valoare operativă. În mapa anexă nu există niciun
document care îi poate fi atribuit538 și nu sunt mărturii orale care să susțină faptul că ar fi făcut
poliție politică539

538
Ibidem f 1
539
Ibidem f 40

1021
„Adevărul este că m-au hărțuit mult, în 1960 m-au chemat să mă întrebe de contabilitatea
dublă, eu am fost sincer, le-am spus adevărul și eu înregistram sumele în două contabilități,
una declaram la stat, o parte din sume și cealalată o duceam tot la Conferința Sibiu, unde se
puneau separate pentru alte nevoi. Trezorierul era Iancu Gheorghe, el se ocupa de asta. Am

1022
recunoscut, cum era să mint, le-am mai dat informații din când în când, dar nu am făcut rău la
nimeni.

1023
„Acum din perspective noastră, de-acum știu că lucrurile arată altfel, poate acum aș face alte
alegeri, dar repet, nu am făcut rău la nimeni. La mine au venit 7 frați membri în Mediaș, eu
eram pastor în districtul Mediaș și mi-au spus că trebuie să spună la Securitate tot ce fac, că
nu s-au putut sustrage.. . Le-am mulțumit cu sinceritate dar le-am spus să-și noteze ,să nu se
interpreteze, să spună tot ce spun public să nu meargă cu interpretări. Eu îmi începeam

1024
predica spunându-le că toți cei care au răspunderi să spună ceva să spună doar ce spun eu, să
nu inventeze nimic, eu asta spuneam public, mie nu-mi era frică de Securitate.Și își notau,
unul dintre ei mi-a spus că este contrainformator, în sensul că trebuia să verifice dacă ce au
spus ceilalți șase despre mine, era adevărat. Așa au fost vremurile. Numai cine le-a trăit le
poate înțelege, dacă Dumnezeu ar mai îngădui „plaga” asta…poate că am face lucrurile altfel ,
poate nu am repeta aceleași greșeli, am învăța din istorie… (se referă la comunism
comparându-l cu plăgile din Egipt despre care vorbesște Biblia în Exod) ”. 540

Pastorul Gheorghe Modoran i-a oferit verbal „certificat de bună purtare” lui Pălășan
Aurel
„Apropo de dosare, că tot ați adus în discuție, acum trei ani de zile m-a vizitat la domiciliu
istoricul de la București, Modoran Gheorghe, a ținut să-mi precizeze că el face o carte,
volumul 2 al cărții „Biserica prin pustiul roșu” în care va scrie și despre mine pentru că mi-a
văzut dosarele.Eu nu i-am chemat pe la noi, au venit împreună soția, am fost politicoși deși s-
au autoinvitat.
Mi –a spus să fiu liniștit că despre mine va scrie totul „de bine”, apar în dosare „de bine”,
zice: „am găsit în dreptul dumneavoastră lucruri care vă sunt foarte favorabile”. Eu i-am zis,
dar n-am nevoie frate, eu mulțumesc lui Dumnezeu că am trecut de vremurile alea, nu vreau
să scrie despre mine nimic, nici de bine, nici de rău.”541

540
Ibidem Aurel Pălășan
541
Ibidem Pălășan Aurel

1025
1026
1027
Renunțarea la Școala de Sabat pe grupe mijloc de control impus de Departamentul
Cultelor

„S-a produs o schimbare, Școala de Sabat, de metoda nu de doctrina. Pana acum se preda pe
clase, pana in 60-63 cam asa, si a venit atunci. Mi-au spus ca pana atunci s-au inteles cu mine.

1028
Pana atunci sa renuntati la clasele zise Școlii de Sabat sis a aveti nu 10 instructori pe care nu ii
putem controla. Si ne-ar place sa stim ce se discuta, oamenii nu ne pot informa correct ca nu
sunt atatia. Noi nu va cerem sa renuntati la nici o doctrina ci la o metoda de predare a unei
invataturi. O preda unul in public de la anvon. Poate fi ascultat, controlat, auzit de toti, se fac
comentari ipublice pe care le pot auzi toti. Socotim ca nu ne-am atins de nervul comunitatii sa
umblam la doctrina care sa trezeasca neincredere si opozitie. Cerem sa colaborati cu noi si noi
va vom iesi in intampinare cu alte probleme. Acesta a fost un fel de santaj, si rapul cel mare a
fost ca aceasta chestiune ni s-a transmis pe linie bisericeasca de la Uniune. Noi cand am zis
dupa aceea ca n-ati facut bine, fratilor, nu stiti ce vanturi bat pe la intaltimile noastre. Nu ni se
cere sa renuntam decat la metoda. Si acum incercam sa vedem daca reusim cu asta. Si au
reusit.”542

2.Pastorul Ștefan Bratosin fuge în Franța de frica Securității și de persecuția șefului

Cultului Adventist Dumitru Popa

Interviul domnului Ştefan Bratosin fost pastor adventist, poet recunoscut în lumeași apreciat
actualmente profesor universitar la Universitatea din Nice, Franţa, care a fugit din România
în iarna anului 1987, scârbit fiind de atmosfera de la vârful Bisericii Adventiste, şi mai ales
datorită conflictului deschis cu preşedintele Uniunii Adventiste, Dumitru Popa, poate fi foarte
relevant în decriptarea reacţiei „fugarului”, a celui care „evadează” din cotidianul unei lumi ce
devenise irespirabilă și în interiorul Bisericii Adventiste și în exterior.
Ca cercetător am urmărit cu atenție spaimele reproduse de pastorul Ștefan Bratosin la
amintirea unor situații ce i-au provocat tensiune și pe care la momentul interviului le
abandonase într-un colț al memoriei pe care scria „frică”
Ștefan Bratosin s-a raportat la propriul trecut cu multă împăcare fără să renunțe în dialogul cu
cercetătorul de istorie orală, la un anumit tip de discurs, frust, dar neresentimentar, a
pastorului care își iubește credința și a văzut-o „asediată” de pastori din fruntea bisericii
corupți din punct de vedere moral din cauza setei neostoite pentru putere.
Relaţia fostului pastor Bratosin cu liderii adventişti ai vremii, s-a tensionat în contextul
zvonurilor care circulau la vârful ierarhiei Bisericii Adventiste cum că, Securitatea l-ar prefera
ca succesor pe Bratosin lui Popa la conducerea bisericii.

542
Ibidem Aurel Pălășan

1029
De teama concurenţei se pare, Dumitru Popa îl mută disciplinar într-un district, Roşiorii de
Vede unde pastorul Bratosin nu simţea că îşi poate îndeplini, plenar, îndatoririle pastorale aţă
de bisericile şi enoriaşii arondaţi.
În aceste împrejurări am considerat că sunt relevante întrebările legate de modul în care un
fugar percepe zilele căderii comunismului în iarna anului 1989. Mai apoi am considerat că ar
fi interesantă reacţia de răspuns la suferinţele provocate de către acesta, de ce nu,
contraofensiva cu accente puternic revendicative la adresa celor care au provocat „răul”şi care
prin atitudine şi faptă au determinat fuga, ruperea de familiar, dezorganizarea vieţii.
Pentru a înţelege contextul relaţiilor dintre pastorul Bratosin şi conducerea Bisericii
Adventiste de dinainte de Revoluţie şi mai ales după anii 1990, este important de spus că
acesta publică, după fuga sa, în anul 1990, în Franţa cartea cu titlul „Camaraderie, fraternite,
lessive...” în care direct, sau mai subtil, îmbrăcând amărăciunea cu metaforă si ironie, critică
vehement obedienţa faţă de regim a conducerii Bisericii Adventiste din România care îl avea
în frunte pe Dumitru Popa.

1030
Încercarea de lămurire a trecutului împreună cu Nelu Dumitrescu, personaj cheie în
conducerea Bisericii în comunism şi primul preşedinte ales democratic după anii 90, tentativă
de a smulge o mărturisire din partea acestuia cu privire la a abuzurilor comise asupra propriei
persoane de către Popa şi susnumitul, s-a lovit de refuzul categoric al acestuia de a
„dezgropa” trecutul.
Trecut care implica între altele, o scrisoare trimisă conducerii Bisericii Adventiste din Elveţia
cu care Bratosin se afla în conflict deschis(chiar în proces, pe motivul desfacerii ilegale a
contractului de muncă de către conducera adventistă a publicaţiei „Vie et Sante”)
În aceasta dispută, în mod „prietenesc”, conducerea Bisericii Adventiste din România,
trimite o scrisoare semnată de președinte, respectiv Secretarul Uniunii, Dumitru Popa şi Nelu
Dumitrescu dar, foarte interesant, făra a avea număr de înregistrare, semn clar că nu a fost
discutată oficial în comitetul de conducere al Bisericii), prin care, Bratosin este catalogat în
termeni eleganţi ca fiind nebun, suferind fiind de mania persecuţiei .
Aceasta a fost „delicată”, „recomandare” venită din partea Bisericii Adventiste din România
care îl cataloga pe pastorul fugar ca fiind indezirabil pentru ocuparea unei slujbe în
interiorul Bisericii Adventiste din Elveţia, a fost folosită de conducerea Diviziunii Bisericii
Adventiste de la Berna pentru a justifica concedierea acestuia. 543
Aceasta este una dintre numeroasele dovezi ale înțelegerii dintre conducerea Uniunii
Adventiste și conducerea Diviziunii, respectiv Conferinței Generale ca pastorii fugari să fie
considerați persona non- grata atunci când ajung în Occident, în interesul păstrării bunelor
relații cu autoritățile comuniste.
În mod paradoxal, credincioșii adventiști care alegeau să fugă de „ciuma roșie” comunistă,
puteau să ceară sprijin și azil politic din partea statelor occidentale în timp ce prigonirea lor
putea continua nestingherit de conducerea bisericilor adventiste din Occident a căror
comportament abuziv a fost parcă copiat de la liderii adventiști comuniști, după vizitele în țara
noastră.

543
Adeverință Dumitru Popa și Nelu Dumitrescu pentru proces Ștefan Bratosin versus Dviziune Adventistă
Berna

1031
În ultima parte a interviului am urmărit dimensiunea emoţional afectivă a primele contacte
avute de fostul pastor Bratosin Ştefan, imediat după izbucnirea Revoluţiei, cu familia, emoţia
caldă, reluarea legăturilor normale fără frica cenzurii, cu cei de cei „de acasă”.

1032
„E.U: Întrebarea este legată de reacţia pe care aţi avut-o când a auzit că Ceauşescu a căzut,
dacă aţi urmărit evenimentele, care a fost impactul emoţional şi care a fost gândul, să vă
întoarceţi în ţară, să sunaţi pe cineva de-acasă, şi din perspectiva unui pastor care era
preocupat de situaţia din România pe care o şi contesta.

Bratosin Ştefan: mă aflam în maşina mea pe Promenade des Engles , la Nice, eram pe la
nivelul Palace-ului Negresco, şi ascultam la Radio France, un radio de informaţie, transmite
informaţii din 15 în 15 minute. Ascultam şi la un moment dat anunţă: „Ceauşescu a fugit!”
Prima informaţie am auzit-o doar aşa, şi am zis, nu se poate, eram surprins. Bineînţeles că am
rămas blocat pe radioul respectiv ca să aud. A început ştirea următoare care a confirmat. Ideea
a fost să verific, să aflu mai multe. Am început să caut pe alte radiouri, şi se anunţa pe fiecare.
La început nu era sigură ideea, erau veştile că a luat un elicopter, că a fugit, apoi tot felul de
informaţii care au fost pe vremea aia. Seara am avut alte veşti, au dat şi la televizor, după
care am fost contactat de presa de acolo. Am un articol din presă acolo, m-au fotografiat,
articolul a fost aiurea, au tăiat din interviu, lor le trebuia o „maimuţă” să vorbească despre ce e
acolo. ”544

544
Articol din Nice Matin despre poetul Ștefan Bratosin

1033
Ștefan Bratosin neagă veridicitatea informațiilor scrise de ziaristul de la Nice Matin cu
privirea la circumstanțele în care fugit din România. Din dorința de a scrie un articol cât mai
incitant pentru cititorii săi, Thierry Riviere a inventat o poveste în care fostul pastor adventist
ar fi vândut în România, bijuterii și opere de artă cu caracter religios din care ar fi obținut

1034
70000 de franci cu ajutorul cărora ar fi mituit un lucrător al Securității pentru a-i elibera
pașaportul și viza de ieșire.

E.U : Ce statut aveaţi acolo?

B. Ş.: Statut de refugiat, rezident cu carte de 10 ani, am avut-o foarte repede, după câteva luni.
La început nu ştiai ce să crezi, nu prea puteam să comunic cu ai mei, tata era în spital, am
comunicat mai mult legat de boala lui. Ideea de intoarcere în ţară nu mai exista, pentru că
tot ce aveam în ţară din punct de vedere material şi imaterial, bunurile mele nu mai
erau nicăieri. Şi din punct de vedere al poziţiei nu mai existam. Începusem să am locul
meu aici. Era incertitudinea. A treia, era că dacă era vorba de biserică, cei care erau
acolo erau deja acolo, iar eu aveam deja probleme cu ei. Deci ideea de a mă întoarce era
exclusă. Oamenii mă întrebau dacă mă întorc, ce am zis şi o zic si acum. Dacă nu plecam
atunci, după, nu mai plecam deloc. Oricum înainte cu un an să plec, nu aveam în cap să plec.
După aceea într-un an de zile lucrurile s-au accelerat, am plecat. Dacă n-aş fi plecat şi eram în
ţară când a căzut, nu mai plecam. Mi se pare o aiureală să pleci.

E.U : În lunile şi în primii ani de după 90 aţi avut tentative de a încerca să ajutaţi cumva
biserica din România, să faceţi ceva ca să existe o reformă, chiar unul dintre pastori mi-a spus
că v-a scris o scrisoare în 90 şi v-a cerut ajutorul celor care aţi plecat din motivul în care
simteaţi că comunismul a afectat profund biserica.

[…]B.Ş.: „Am auzit că a fost o tentativă în care ar fi fost implicaţi Radu Ştefan(n.r un alt
pastor care a fugit în Occident), să se denunţe ce se întamplă. Eu n-am fost implicat în nici o
chestie de genul acesta. Singurul meu demers personal, m-am dus cu scrisoarea aceea pe care
o ai (, corespondenţă dintre pastorul Ionică Aurel, şi cartea pe care am scris-o
aveam o chestie că trebuie să rămână ceva în urmă, o „dâră de suflet” aruncată acolo.
Nu vroiam sa fac nici o revoluţie cu ea. Cei de la editura Viaţă şi Sănătate (nr editura Bisericii
Adventiste) au vrut să-mi cumpere tot tirajul (nu ştiu dacă ca să nu apară). Au cerut două
exemplare, apoi intrebau câte exemplare sunt disponibile. Am scris-o pentru alţii, însă vroiam
să las o dâră de suflet, după care să nu mă mai ocup de aşa ceva, era prea dureros. Dar să
schimb în ţară nu, m-am dus cu scrisoarea Nelu Dumitrescu (n.r preşedintele Uniunii
Adventiste după Revoluţie). Uniunea nu mai era la Labirint, parcă văd biroul lui, era el
preşedinte, deci după 1990. M-am întalnit cu el şi la Maastricht, acolo mi-a predat chestia, ce-

1035
a fost a fost, eu i-am cerut să-mi facă o scrisoare să spună cel puţin contrariul, să spună, am
fost şi noi siliţi, am fost obligaţi, ceea ce mi se pare semnificativ.”545
Scrisoarea la care face referire Bratosin Ştefan nu este altceva decât un fragment dintr-o vastă
corespondenţă pe care a întreţinut-o înainte de 1989 şi la începutul anilor 1990 cu mai mulţi
pastori adventişti din ţară cu care a împărtăşit impresii despre modul securistic în care a fost
condusă Biserica Adventistă în perioada comunistă şi dezamăgirea împărtășită, cu alți colegi
de suferință că după Revoluție, foştii Împuterniciţi ai Cultelor, ofiţeri ai Securităţii în fapt,
devin „cadre de nădejde” în noul înfiinţat Minister al Culturii şi Cultelor sau în alte structuri
noi, aşa-zis, democratice.
Spre exemplu Iulian Fota a fost inspector de Culte și a ajuns Ministru Secretar de Stat în
guvernul Văcăroiu în vremea în care președintele României era, fost prim-secretar de Partid
de la Iași, Ion Iliescu, deci „la vremuri noi...tot noi”
Pastorul Aurel Ionică, cel care i-a trimis scrisoarea pe care o redăm mai jos în
integralitate,fostului pastor ,Ștefan Bratosin, a fost şi a rămas, un puternic contestatar a
modului în care conducerea Bisericii Adventiste de dinainte de 1989 a înţeles să colaboreze
cu regimul comunist, principala acuzaţie fiind de obedienţă totală față de sistem, singurul scop
al conducerii Uniunii fiind supravieţuirea instituţională şi păstrarea pozițiilor în structurile de
putere, cu „binecuvântarea” Securităţii și a Departamentului Cultelor.
Aurel Ionică acuză vehement abuzurile l-a care a fost supus din partea președintelui Uniunii
Dumitru Popa care l-a r fi exclus de la Seminar și l-ar fi împins, în acest fel să apeleze la
soluția refugiului în S.U.A 546

545
Ibidem Ștefan Bratosin
546
Scrisoarea Aurel Ionică adresată lui Ștefan Bratosin în data de 12 februarie 1990

1036
1037
1038
1039
1040
3.Fuga în Italia a fraților Constantinescu Sergiu și Corneliu din Galați în dosarele
Securității

Una dintre cele mai zguduitoare povești despre drama prin care au trecut unii adventiști de
ziua a șaptea care au fugit în Occident din cauza persecuțiilor religioase este cea a familiei
Constantinescu Corneliu, Constantinescu Rodica și a fratelui lui Constantinescu Corneliu,
Sergiu, familii care din disperare, și-au abandonat temporar copiii și au fugit în Italia, trecând
fraudulos granița din Iugoslavia în anul 1974.
Refuzul autorităților comuniste de a permite celor două familii să își aducă copiii minori în
Italia a declanșat un conflict extraordinar între familiile Constantinescu și reprezentanța
diplomatică a României de la Roma, respectiv Ambasada și reprezentanții acestei structuri din
capitala Italiei.
Încăpățânarea autorităților române de a împiedica demersurile de reîntregire a acestei familii
și modul eficient în care au comunicat cu mass-media italiană drama prin care trec, părinții
Constantinescu, au mobilizat atât de mult opinia publică italiană, încât RS România, a fost pe
punctul de a intra într-un conflict diplomatic de proporții cu statul italian.
Din păcate, nu am reușit să luăm legătura cu familia Constantinescu și să realizăm un interviu
cu aceștia, dar credem că este foarte relevantă descrierea evenimentelor petrecute în vara și
toamna anului 1974 și analiza dosarului Direcției de Informații Externe, care a întocmit
rapoarte ample despre modul în care au reacționat familiile de români adventiști, care au cerut
azil politic în Italia, plângându-se că au fost persecutați religios în țară dar și reacția virulentă
a opiniei publice italiene împotriva opacității autorităților comuniste de la București.
Chiar în prima pagină a dosarului, spionii României transmit în țară informații detaliate
despre situația familiei Constantinescu.
Familiile Constantinescu Corneliu și Constantinescu Sergiu cer azil politic în Italia
„În legătură cu frații Constantinescu care au cerut recent azil politic în Italia, unde fac greva
foamei pentru a obține aprobarea plecării din țară a copiilor, se cunosc următoarele:
Constantinescu Corneliu, născut la 1 decembrie 1945, fotograf în comuna Pechea, plecând la
23 mai 1974 împreună cu soția sa Constantinescu Rodica, casnică, într-o călătorie turistică în
Republia Socialistă Federativă Iugoslavia, au trecut clandestin în Italia. Au lăsat în țară, în
îngrijirea bunicilor din Galați, pe fiica lor Constantinescu Laura, născută la 14 iulie 1972, doi
ani. Constantinescu Sergiu, născut la 14 august 1942, fotograf în comuna Pechea, frate cu
Constantinescu Corneliu, împreună cu soția sa Constantinescu Maria, au plecat în aceeași
călătorie turistică, trecând din RSF Iugoslavia în Italia, au lăsat în țară copiii Emanuela

1041
Geanina, născută la 13 ianuarie 1965 și Monica Corina născută la 16 august 1966,
Lăcrămioara Luminița, născută la 17 mai 1968 și Grațiela Cristina, născuta la 17 iunie 1972.
Aceștia se află tot în îngrijirea bunicilor din Galați.” 547

Povestea periplului familiei Constantinescu de la momentul trecerii ilegale a frontierei

până la protestele din centrul Romei
După ce au trecut fraudulos frontiera, frații Constantinescu, împreună cu soțiile lor, au fost
internați în lagărul de la Trieste, cerând trimiterea copiilor în Italia. Reprezentanții ambasadei
RSR din Roma i-au contactat și i-au rugat să depună cerere de stabilire în străinătate și să
renunțe la cetățenia română, arătând că în acest mod se poate rezolva problema plecării
copiilor din țară. Fugarii au refuzat contactul cu ambasada și au cerut ca formularul să le fie
trimis în lagărul de refugiați politic de la Trieste. Ei s-au instalat apoi în centrul Romei într-o
mașină acoperită cu manifeste și fotografiile copiilor lor, declarând greva foamei. Au deschis
apoi un registru și au împarțit trecătorilor manifeste cu adresa și numărul de telefon al
ambasedei române din Roma, solicitând să se intervină în sprijinul cererii lor. La intervenția
ministerului afacerilor externe a Republicii Socialiste România lângă ministerul italian, acesta
a răspuns că autoritățile italiene, în conformitate cu Convenția de la Geneva, au acordat azil
politic fraților Constantinescu și soțiilor lor. 548
”Socialism da, stalinism nu, libertate fără drepturi civile nu exista, eliberați (dați) cei 5
copii părinților lor”
Tot ofițerul DIE S.S. Pompiliu, cel care se ocupa de informații relatează într-o notă că
„Azi la orele 17:30 s-a prezentat un grup de tineri însoțiți de un fotograf, a fost operator
cinematografic, manifestând pașnic în sprijinul fugarilor Constantinescu, fiecare dintre ei
poartă pancarde cu mesajul: ”Socialism da, stalinism nu, libertate fără drepturi civile nu
exista, eliberați (dați) cei 5 copii părinților lor” Fotograful și operatorul au filmat și fotografiat
această mascaradă. Ca o condiție a încetării manifestării au cerut să vorbească cu șeful
tipografiei sau cu unul din consilierii săi. Conform indicațiilor de acasă, nu s-a dat curs acestei
cerințe, s-au luat măsuri de întărire a pazei tipografiei și a colectivului nostru. Pe la ora 19,
șeful tipografiei întorcându-se de la o conferință, le-a comunicat că a luat act de cererea
lor.”549

547
Jachetă SIE Constantinescu Cornelui f 1
548
Idem, f 2
549
Ibidem, f 11

1042
Protest în Piața Veneția din Roma cu Dacia 1300. Informator al Securității în tranzit
prin Roma, „toarnă” date despre desfășurarea protestului .
Despre vâlva creată de manifestările de protest ale familiilor Constantinescu din centrul
Romei aflăm și dintr-o notă informativă de la Inspectoratul Județean de Securitate Brașov
către Inspectoratul Județean de Securitate Buzău, dată colonelului Toader Ioan din partea
informatorului Negru M. în data de 17.09.1974: „Sursa vă informează că în zilele de 11-12
septembrie, în timp ce se afla la Roma cu alți doi colegi de serviciu în piața Veneția, lângă
columna lui Traian se afla o familie de români ce posedau o mașină Dacia 1300 grena, cu
număr de Galați se pare, Constantinescu, care spunea că a lucrat ca ziarist la Galați. Acesta
avea lipit pe mașină mai multe afișe mari, pe care era scris cu majuscule în limba română
cuvinte injurioase la adresa conducătorilor de stat și de partid din țara noastră și prin unele
încerca să demonstreze că în România nu ar fi libertate. Acesta căuta să-i convingă pe
trecători că el a fugit din țară din cauza regimului, că a declarat greva foamei pentru a obține
sprijinul guvernului italian pentru aducerea din țară a copiilor minori. Avea pe bordul mașinii
un caiet în care trecătorii se semnau în el și dădeau acestuia mici sume de bani. Acest cetățean
care avea 32-35 de ani din câte a înteles sursa, a fugit din țară prin Iugoslavia în urmă cu
aproximativ 3 luni, a stat într-un lagăr de transfugi de lângă Roma, iar de acolo a venit la
Roma, unde făcea agitație și unde declarase greva foamei. Nu i se dădea mare importanță,
însă nici poliția nu a intervenit cu nimic deoarece s-a observat la o distanță de câțiva metri un
polițist îl supraveghea. Lângă cetățean se mai afla o femeie de circa 40 ani, care spunea că
este arhitectă, pensionată medical și locuiește în București, care făcea la rândul ei agitație în
ajutorul transfugilor în sensul că trebuia intervenit pentru a se da acestora copiii rămași în
țară. Aceasta, auzindu-ne vorbind românește, a început să ne prelucreze pe noi pentru a ne
determina să rămânem în Italia, pentru a crea niște situații bune. A insistat foarte mult pe
lângă noi în această problemă și de abia am putut să scăpăm de ea. Am aflat din spusele ei că
ar avea o fata ce vrea să se căsătorească cu un neamț din RDG dar nu i se aprobă actele.
Aceasta i-a dat inginerului Mărcoșanu numărul ei din țară ca să o sune pe fiică-sa Doina,
careia să-i spună să-i dea mamei sale un telefon în Italia. Se pare că ar locui în cartierul Titan.
Informatorul a avut aceste contacte întâmplător, cu ocazia deplasării în Italia la o specializare.
Aspectele au fost confirmate și de inginerul Mărcoșanu, nu cunoaște alte date despre aceștia.”
550

550
Ibidem f, 14

1043
Lagărul de refugiați de la Trieste „mustea” de alți numeroși fugari români, unii dintre
ei personalități importante, din lumea sportului, foști membri de partid sau artiști
cunoscuți în țară
Majoritatea dintre cei prezenți în acest lagăr de tranzit au folosit aceeași legendă falsă a unei
excursii în Iugoslavia, pentru care cereau viză legală pe o perioadă scurtă pentru ca ulterior să
forțeze trecerea ilegală a frontierei în Italia.
O notă importantă din partea ambasadei României la Roma din data de 29.07.1974:
„ Măgura-Urgent, din date stabilite recent rezultă că în lagărul de la Trieste se află printre
alții și următorii fugari români: Aldea Cristina, a sosit în lagăr la 5 mai 1974, a lucrat ca
interpretă la uzina de aluminiu din Slatina. Conducerea lagărului o folosește frecvent la
interogatorii luate cetățenilor români, ea cunoscând câteva limbi străine.
Andreescu Mihaela din Ploiești, fostă balerină, aceasta se află de circa 3 ani în lagăr. Pop
Curtici Ana din Oradea, plecată anul trecut în decembrie ca turistă în Israel, la întoarcere
aceasta a cerut azil politic în Italia.Aceasta are o fiică, soră medicală la Băile Felix, care face
pregătirile privind plecarea legală din țară, fiind căsătorită cu un cetățean străin. Brandi Hristu
din Constanța, profesor de educație fizică, ?, a venit din Iugoslavia, familia acestuia se află la
Constanța. Munteanu Ion, electrician din Timișoara, a plecat ilegal în februarie anul acesta.
Atât Brandi cât și Munteanu au fiecare câte un frate în Constanța care în ziua de 28 august
anul acesta intenționase să întrerupă curentul electric în port și în orașul Constanța. Fratele lui
Munteanu Ion lucreaza ca tehnician în rețeaua de înaltă tensiune din Constanța. În ce-l
privește pe fratele lui Brandi, acesta s-ar ocupa și cu scoaterea din țară a soțiilor și copiilor lui
Hristu, aflat în prezent în lagărul din Trieste. Ciocan Ion din Turda, de profesie sticlar. Hârtoc
Gheorge din Timișoara, conducător auto. Olănescu Nicolae Darius, fost merceolog la abatorul
din Timișoara, acesta a trecut ilegal frontiera, având asupra sa suma de 3000 dolari, cu care a
venit în lagăr. Acesta a spus altor români că în momentul în care un milițian a venit la locuința
sa să-l aresteze, l-a lovit pe acesta în cap și în aceeași seară a trecut ilegal frontiera.
Avrămescu Mihai, fost jucător de hochei la echipa Dinamo. Georgescu Teodor, fost secretar
la UTC, la Scânteia Tineretului. Parascan Emil cu soția, membru al Uniunii Artiștilor Plastici
din România din București, aceștia se află în lagăr din 1973, proveniți ca turiști din
Iugoslavia.
Pictorul și soția sa regretă plecarea și ar dori să revină în țară, dar le este frică că vor fi
condamnați. Grecu Ion din Corabia și Mălin Stan din Turnu-Severin, tineri între 17-19 ani au
trecut fraudulos frontiera în primăvara acestui an, ei lucrau la o întreprindere din Turnu-
Severin. ? din București. ? Mihai, croitor.

1044
Constantinescu Sergiu și Constantinescu Corneliu, tehnicieni auto din Galați, au venit
cu soțiile în lagăr, în luna mai anul acesta, după ce împreună au efectuat o călătorie
turistică cu Dacia 1300 în Iugoslavia. Aceștia au domiciliat în Galați. Sergiu are în țară 4
copii, iar Corneliu are în țară o fetiță de 2 ani. La sosirea în lagăr a celor doi frați, ei au
scos din rezervorul de benzină a mașinii suma de 300.000 lei, introduși în tuburi de
plastic ermetic închise. Frații Constantinescu au scris recent șefului tipografiei pentru a
se permite copiilor să-i urmeze în Occident. Acestora l-i s-a trimis în lagăr o scrisoare de
la tipografie privind reglementarea situației juridice a lor și având în vedere situația lor
din prezent l-i s-a cerut să se prezinte la tipografie pentru întocmirea actelor legale.
Până în prezent nu s-a primit nici un răspuns din partea lor. Din ce rezultă din scrisori,
precum și din alte scrieri, frații Constantinescu fac parte dintr-o sectă adventistă, motiv
pentru care ar fi avut de suferit în țară. Din scrisoarea lui Sergiu rezultă că acesta ar fi
fost inventator al decanatului intern. La Trieste sunt sprijiniți de un preot adventist care
a trăit mai mulți ani în România. În lagăr, frații Constantinescu fac parte din grupul
celor care se manifestă cel mai dușmănos la adresa oblăduirii socialiste din România.
Mai este o doamnă, Manolescu Paulina, fostă Bourceanu, domiciliată în București, aceasta a
venit în Italia în vizită la fiul său, căsătorit cu o cetățeancă italiancă în orașul Florența. El
posedă pașaport de cetățean român stabilit în străinătate și este de profesie.
În legătură cu trecerile frauduloase de frontieră, din datele obținute se pare că punctul cel mai
nevralgic îl constituie Moldova Veche, pe unde trec Dunărea înot cei mai mulți fugari.
Momentul cel mai prielnic ales de fugari este atunci când plouă torențial, granița rămânând
practic deschisă, iar toți grănicerii stau în adăposturi și nu mai efectuează patrulări. Numai
anul acesta au trecut două grupuri, jumătate ajungând bolnavi de urgență în infirmeria
lagărului”. 551

Proteste violente la Roma împotriva autorităților române. Ambasadă României la Roma

a fost atacată de protestatari
Agenții DIE (Direcția de Informații Externe) care comunicau cu Unitatea Militară 0200 din
București despre acest eveniment descriu faptul că „La orele 23:30, un grup de huligani au
scris pe zidurile Bibliotecii Române din Măgura, cu vopsea neagră, injurii la adresa
conducerii noastre și apeluri de libertate pentru copiii fugarilor Constantinescu, în limba
italiană și engleză, au aruncat cu pietre în geamurile bibliotecii, spărgand o fereastră.

551
Ibidem, f 45

1045
A fost chemată poliția, a constatat daunele, a întocmit proces-verbal și apoi a asigurat pază în
jurul clădirii. Chiar cu ajutorul muncitorilor bibliotecii au fost înlăturate înscrisurile de pe
ziduri, proces care a durat până la 2 noaptea. În timp ce se lucra la înlăturarea inscripțiilor s-a
prezentat un ziarist și un fotoreporter de la ziarul profascist Tempo care a fotografiat și
reprodus în ziarul de azi, 28 septembrie, anul acesta, 1974, o imagine cu zidurile bibliotecii.
Menționez că până la venirea acestora se înlăturaseră inscripțiile la adresa conducerii, în ziar
apărând apelurile de eliberare ale copiiilor. Pentru pregătirea personalului tipografiei să facă
față unui eventual atac, la orele 6 dimineața, cu asentimentul șefului de tipografie s-a dat o
alarmă de exercițiu, totul s-a desfășurat conform planului de apărare al sediului.”
În mod evident, limbajul ofițerului DIE și descrierea tensiunii teribile declanșate pe străzile
Romei de un grup de susținători ai familiei Constantinescu a creat profundă îngrijorare în
rândul diplomației de la București.
Ce este interesant, în această notă, ca studiu al istoriei spionajului românesc de data aceasta
este modul codificat în care agenții DIE comunicau în țară informații din capitala Italiei.
În mod limpede, „Bibiloteca Română din Măgura” nu este altceva decât Ambasada României
din Roma, Roma având numele „Măgura” în toate notele ofițerilor DIE. „Tipografia” este
denumirea dată clădirii Ambasadei, iar zidul exterior este denumit codificat, „biblioteca”
Locuitorii Romei sunt numiți în continuarea notelor spionilor români ca fiind„măgureni”.
”Șeful tipografiei”este probabil ambasadorul României la Roma, despre care se spune că a
organizat în amănunțime planul de apărare al sediului Ambasadei, care a fost asediat mai
multe zile de cetățenii Romei, numiți „huligani”.
Se pare că pe zidurile Ambasadei au fost inscripționate cuvinte care au deranjat sistemul de
propagandă comunist, care avea reprezentanți la nivel diplomatic în capitala Italiei, astfel că
angajații Ambasadei, numiți „muncitori”, au fost puși să înlăture acele înscrisuri până în miez
de noapte.
În data de 14 septembie 1974, violențele au degenerat, conform unei note secrete transmise în
țară, manifestanții au aruncat cu pietre și roșii în clădirea Ambasadei.
În același dosar se vorbește și despre „un grup de 20-25 huligani au tulburat reședința
ambasadei Republicii Socialiste România din Roma, manifestând 5 minute în favoarea
fugarilor Constantinescu, parte din manifestanți au pătruns în clădirea oficiului, aruncând cu
pietre și roșii în clădirea ambasadei.
În acest timp au răspândit și un număr de fițuici al căror conținut era în favoarea fugarilor
Constantinescu, fiind semnate ”Frontul Monarhic de Tineret”, ”Comitetul Tinerilor pentru
Familie și de mișcare Catolică a Tineretului”.

1046
La sosirea poliției, care a fost chemată de ambasadă, manifestanții s-au dispersat. De
asemenea agenția Tarom din Roma este des vizitată de fugari români și de alte naționalități
care intervin în rezolvarea cererilor fraților Constantinescu. ”

Primarul Romei, Celio Darita s-a implicat personal în criza refugiaților Constantinescu.
Presa italiană,„ in corpore” de partea familiilor de adventiști. Europa Liberă vorbește
pe lar despre acest subiect.
În ziua de 20 septembrie 1974, Celio Darita, primarul Romei, s-a adresat în scris Republicii
Socialiste România de la Roma, intervenind și el în sprijinul fugarilor Constantinescu, Celio
Darita referindu-se la ”dureroasa situație” a celor două familii române aflate în greva foamei
și, făcând apel la bunele relații dintre Roma și București, roagă să se permită unificarea
acestor familii.
Avocatul P. Fiori, președintele O.N.M.I. a intervenit în același sens, făcând referire la
documentele ONU ce stipulează dreptul cetățeanului de a-și părăsi propria țară, Declarația
Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 și rezoluția ONU din 20 decembrie
1951 privind dreptul copiilor de a fi crescuți de către părinți.
De asemenea ziarele italiene ”Il Messagero”, organul central al partidului democrat creștin,
”Il Popolo”, ”Il Giornale D’Italia” ”Il Giorno”, ”Il Gente”, precum și posturile de radio
italiene și Europa Liberă au publicat articole și transmit știri cu privire la situația familiei
Constantinescu.
În aceeași notă se face referire și la tentativele pe care le-au avut rudele rămase în țară de a
ajuta copii minori să se reîntâlnească cu părinții lor.
Se specifică în mod expres faptul că „Părinții lui Constantinescu Maria fac parte din secta
religioasă Adventiști de ziua a șaptea, fiind membri activi, socrii lui Constantinescu Sergiu au
poziție negativă asupra plecării în străinătate, afirmând că i-au făcut de rușine. Sunt îngrijorați
că au rămas în grija lor cei cinci copii, în cazul în care statul român le aprobă acestora
plecarea la părinți ei nu se opun”. 552
Primarul Romei trimite o scrisoarea deschisă Ambasadei RSR de la Roma. Autoritățile
comuniste au încercat să discrediteze public familiile Constantinescu
În infomările agenților DIE apare bine„ tușată” intervenția energică a primarul Romei, Celio
Darita ce se se referă la situația dureroasă a celor două familii, printr-o scrisoare deschisă
trimisă ambasadei României din Roma.

552
Ibidem, f 7

1047
„La „tipografie” se primesc zilnic numeroase telegrame, în care diferiți cetățeni, care își dau
sau nu numele se interesează de soarte copiilor celor doi fugari, insistă să le fie rezolvate
cererile, iar unii folosesc un ton cu totul necorespunzător.
Avocatul Publio Fiori, consilier la primăria Romei, a solicitat insistent o audiență la șeful
tipografiei.
Această problemă capătă o amploare din ce în ce mai mare, existând pericolul ca grupurile de
fanatici, din cei care se solidarizează cu fugarii, să vină chiar la sediul ambasadei.
Șeful tipografiei a informat conducerea MAE, propunând să fie chemat însărcinatul pe
afaceri al Măgurei pe București și acesta să ceară autorităților italiene evacuarea acestora.
De asemenea a solicitat să protesteze la conducerea MAE din Măgura.
Personal consider că ceea ce a propus șeful tipografiei nu va duce la soluționarea problemei
create, motivul fiind condițiile din Măgura, unde se face atâta caz de libertatea persoanei,
libertatea de manifestare, nu vedem că în aceste condiții autoritățile italiene să poată interveni
pentru evacuarea lor.
După părerea noastră ar fi oportun ca organele noastre consulare să pregătească un răspuns
scris, oficial, în spiritul legislației noastre, în care să se pună accent pe: Au fugit ilegal din
țară, părăsindu-și copii, statutul lor juridic nu este reglementat, situația lor materială și
financiară prin care să poată face dovada de întreținere a lor și a copiilor lor, motiv pentru
care statul român nu își poate permite să arunce pe drumuri 5 copii minori. Statul român nu
poate să cedeze în fața unor șantaje și presiuni ale celor doi fugari. Dacă se consideră oportun
acest răspuns, el să fie trimis atât ambasadei măgurene din București cât și MAE din Măgura,
putând fi dat și presei, pentru a se face cunoscut opiniei publice adevărata situație a acestora.
Această măsură ar avea rolul să anihileze manevrele celor doi fugari și să studieze reacțiile
presei și opiniei publice. Vă raportez că pe liniile muncii noastre am luat măsuri de instruire a
lucrătorilor de pază pentru a manifesta mai multă atenție și vigilență spre a preveni
următoarele provocări.”

Tratative diplomatice la nivel înalt între România și Italia pe tema crizei refugiaților
adventiști, Constantinescu
Într-o notă furnizată de Ambasada Romei, în data de 24.09.1974, prin Telex, la ora 11.30, se
spune: „Tovarășul Vasile Glica, adjunct al ministrului de interne, la telegrama dumneavoastră
numărul 0308028, tovarășul consilier Alexandru Dragomirescu s-a prezentat într-o audiență la
MAE, fiind primit de către Francesco Tassistro, ministrul plenipotențiar, referitor la cazul

1048
familiei Constantinescu i s-a explicat lui Tassistro, conform indicațiilor dvs, că aceste
persoane au plecat din România în condiții normale, fără neplăceri, fără a suferi vreo
persecuție, fapt demonstrat de faptul că au obținut vize, iar cererea de azil politic nu are bază
reală, aceasta este poziția părții române.
Gestul pe care l-au comis reprezintă abandom familial, ceea ce îi situeaza în postura de
infractori de drept comun. În continuare s-a exprimat nedumerirea față de poziția
oficialităților italiene care ar denatura realitatea, subliniindu-se că susținerea unor asemenea
indivizi încurajează comiterea infracțiunilor cu puternic caracter moral și familial, lucru care
nu este în sprijinul relațiilor noastre bune bilaterale.
Tassistro a ascultat cu atenție, a spus că MAE italiană regretă acest caz și că acțiunea fraților
Constantinescu este folosită de a numite cercuri pentru a prezenta statul român într-o lumină
defavorabilă.
El a arătat că Italia a aderat la Convenția Internațională privind refugiații politici și nu poate
refuza cererea de azil. El a precizat că dreptul la demonstrație este garantat de Constituția
italiană, exemplificând chiar cu demonstrațiile împotriva guvernului. Același lucru a arătat că
se întâmplă și cu presa, care de multe ori atacă vehement chiar autoritățile centrale, în aceste
condiții nu se poate interveni pentru evacuarea celor 4 din piața Veneția sau pentru a impune
tăcerea presei. Partea italiană se simte jenată de situația creată și speră că se va rezolva printr-
un act de ”clemență” al autorităților române.” 553
Analizând această notă, se poate remarca faptul că autoritățile italiene le sugerează
autorităților de la București să accepte reîntregirea familii Constantinescu și să înțeleagă că
statul italian nu poate să le refuze cererea de azil politic sau este împotriva spiritului libertății
de expresie, specific democrației și că presa nu poate fi cenzurată.
În mod clar, autoritățile comuniste erau profund îngrijorate de întorsătura evenimentelor, care
punea statul comunist român într-o lumină defavorabilă nu doar în fața autorităților italiene, ci
și în fața cancelariilor din Vest.
Comuniștii români fiind obișnuiți cu cenzura presei, se prefăceau că nu înțeleg de ce
autoritățile italiene nu pot controla fluxul de informații negative și injuriile la statul român,
care „curgeau” nestingherite în cele mai importante cotidiene din Roma.

Presa italiană, alături de familia Constantinescu

553
Ibidem f 13

1049
Pe prima pagină în ”Il Giornale” au apărut detalii privind povestea fugarilor Constantinescu și
faptul că aceștia sunt hotărâți să intre în greva foamei până la momentul în care li se va da
drumul copiilor să ajungă din România în Italia. În reportajul despre care am amintit,
jurnaliștii italieni traduc înscripțiile de pe mașina Dacia 1300 a familiei Constantinescu , care
făcea un apel la solidaritate din partea locuitorilor Romei față de drama unor familii care vor
să își revadă cât mai curând copiii.”Aici în Italia, țara tuturor libertăților, facem apel la bunele
dumneavoastră sentimente pentru a ne putea ajuta să obținem cei 5 copii ai noștri.”
Conducerea tipografiei studiază posibilitatea de a determina oficialitățile de a lua măsuri
pentru evacuarea lor. ” 554
Amenințări cu bombă la agenția Tarom din Roma. Geamuri sparte la Ambasada
României de la Roma. Conflictul degenerează și provoacă panică în rândul personalului
diplomatic românesc de la Roma
Nu avem cum să verificăm autenticitatea informațiilor transmise de ofițerii DIE din Roma în
țară cu privire la gravitatea evenimentelor din capitala Italiei, cert este însă că aceștia
comunică în țară inclusiv faptul că mai multe persoane de origine italiană au intrat în sediul
agenției Tarom din Piața Veneția, aflat în imediata apropiere de locul unde manifestau fugarii
Constantinescu, amenințând nici mai mult, nici mai puțin că vor arunca bombe în sediul
agenției, sediul Ambasadei și că vor arunca în aer un avion al companiei Tarom.
Mai mult, aceștia, ar fi amenințat că vor răpi un cetățean român, funcționar al ambasadei
române la Roma, care va fi eliberat doar în schimbul celor cinci copii.
„Elementele de extremă dreaptă, care susțin cauza fugarilor Constantinescu din piața Veneția
nemaiputându-se apropia de tipografie, fiind păzită de poliție au dat atenție agenției Tarom
din piața Veneția. Astfel tot mai multe persoane vizitează această agenție, adresând
amenințări și injurii împotriva companiei Tarom, împotriva tipografiei, cum că în cazul în
care nu li se va permite copiilor celor două familii să plece din țară, vor arunca bombe la
sediul agenției, la sediul tipografiei, vor arunca în aer un avion al companiei ce îi sunt
adresate amenințări și în ultimă instanță vor răpi un cetățean român ce lucrează în Măgura, ce
va fi eliberat doar în schimbul celor 5 copii.
Multe dintre amenințări se fac pe cale telefonică, iar aceștia sunt măgureni, fasciști sau
catolici. Dispar imediat ce fac asemenea amenințări, motiv pentru care nu pot fi dați pe mâna
poliției.

554
Ibidem, f 13

1050
S-a transmis personalului tipografiei să efectueze plecări în oraș doar în cazuri bine justificate
și atunci să se folosească mașini. Am luat aceste măsuri și cu „cercetătorii” noștri.” 555
În această notă dar și în următoarea se poate citi panica cumplită ce a cuprins personalul
diplomatic al ambasadei și teama că acest conflict poate scăpa realmente de sub control cu
consecințe imposibil de calculat la acel moment, mai ales din punctul de vedere al imaginii
României în Occident pe care Ceaușescu, după „momentul de glorie” a anului 1968 încerca să
o gestioneze cât mai bine, în favoarea ideii că în țară sunt respectate drepturile fundamentale
ale omului.
Organizații non-guvernamentale din Roma susțin puternic demersul familiilor
Constantinescu
„Măgura Fuler: Tovarășul Stejar raportez că azi la orele 10, un grup de 20-25 huligani au
manifestat la poarta ambasadei în sprijinul fugarilor Constantinescu. Unii dintre ei au forțat
poarta principală, oficială, au pătruns în curtea ambasadei, au aruncat cu pietre și roșii,
spărgând un geam de la clădirea ambasadei.
De asemenea au difuzat un număr mare de fițuici, intitulat ”Atrocități” și având următorul
conținut: ”Italieni din piața Veneția, părinți români mor de foame și de durere pentru că nu pot
să-și îmbrățișeze cei 5 copii ai lor, reținuți de guvernul român care le oprește astfel libertatea.
Guvernul italian tace, Vaticanul tace” rușine etc. Aceste fițuici sunt semnate de Comitetul
Catolic pentru Tineret și de Mișcarea Catolică a Familiei. Pe fițuici este tipărită o imagine a
unui manifest de pe mașina celor doi fugari români, al cărui conținut l-am raportat anterior.
Manifestația a durat circa 5 minute după care huliganii au fugit. A fost chemată poliția care a
sosit concomitent cu fuga huliganilor. Menționez că și sediul agenției Tarom, aflat în
apropierea pieței Veneția este obiectul vizitei frecvente a fugarilor români și de alte
naționalități care cer să li se rezolve cererile fugarilor Constantinescu. Raportez că susținem
propunerile trimise la acest caz, s-au luat măsuri pentru întărirea pazei ambasadei.”
Petiții, proteste transmise de familia Constantinescu pentru obținerea azilului politic și
pentru recuperarea copiilor
Într-o altă notă se vorbește despre Sergiu Constantinescu, internat în lagărul de la Latina, cel
care a trimis șefei ambasadei de la Roma o scrisoare în care de această dată formulează
plângeri considerate amenințări de către autoritățile române pentru că în ciuda numeroaselor
intervenții la Ambasadă și la Consiliul de Stat nu a reușit să primească aprobarea pentru
aducerea în Roma a copiilor săi ce se află în țară și căîn această cauză

555
Ibidem, f 15

1051
”Mă vă determita să întreprind orice, iar să mă adresez opiniei publice măgurene și mondiale
prin presa radio și tv” fugarul menționează că a și luat legătura cu redactorii unui ziar
important ” 556.

Sergiu Constantinescu amenință într-o scrisoare că le va va strica comuniștilor

Sărbătoarea de 23 august - Ziua Națională a României
Într-o notă tragic-comică, ofițerul DIE descrie faptul că Sergiu Constantinescu este atât de
supărat pe opacitatea autorităților comuniste încât amenință că va declanșa un scandal atât de
mare la nivel internațional prin intermediul presei, încât va strica evenimentele festive
organizate în țară cu ocazia zilei de 23 august.
”Vă spun, în modul cel mai solemn, că sunt așteptat la redacție cu toate fotografiile copiilor,
toate scrisorile adresate tipografiei și Consiliului de Stat” . Acesta amenință de a asemenea că
va da publicității și o parte din răspunsul tipografiei ”Potrivit legii române, refuzul
dumneavoastră de a vă întoarce în țară din excursia turistică din Măgura nu constituie
infracțiune și nu este pedepsit de legea penală”. Sergiu amenință că așteaptă un răspuns până
miercuri, când va telefona la tipografie și dacă nu va obține acordul aducerii copiilor va merge
cu tot materialul pentru a-l pune la dispoziția redacției ziarului unde este așteptat. El a făcut
aluzie că acțiunea sa în presă ”va eclipsa evenimentul serbat la 23 august”. 557
În urma presiunilor pe care le-au făcut familiile Constantinescu asupra reprezentanților
diplomatici de pe lângă ambasada României la Roma, într-o notă informativă, de la
pagina 14 din același dosar, se specifică faptul că în data de 16.09.1974, părinții copiilor
Constantinescu primesc azil politic în Italia.
Familia Constantinescu a plecat în Statele Unite ale Americii
Sistemul de Securitate a ajutat la supravegherea informativă prin mijloacele specifice„ muncii
de Securitate” a familiilor Constantinescu până în anul 1986, când au primit informații că
aceștia ar fi obținut cetățenia americană și nu mai intenționează să se întoarcă în țară.
Într-o ultima filă a documentului DIE din care am citat, Securitatea își ia „adio” de la familia
adventiștilor Constantinescu, care au produs atâtea deservicii de imagine statului comunist
prin înverșunarea cu care și-au apărat dreptul de a trăi într-o lume mai bună, în care
considerau că le este respectat dreptul la viață și la libera exprimare a conștiinței, alături de
copiii pe care i-au recuperat din țară.

556
Ibidem, f 42
557
Ibidem 43

1052
„Constantinescu Corneliu, născut la 01.12.1945, cetățenie americană, domiciliul SUA,
Constantinescu Sergiu, născut la 16.08.1942, cetățenie americană, domiciliul SUA.
Propunem radierea de pe lista persoanelor indezirabile pentru Republica Socialistă
România întrucât delictele care au stat la baza interzicerii intrării în țară nu mai sunt de
actualitate.
Sus-numiții au fost incluși pe lista persoanelor indezirabile la propunerea unității noastre, la
ședința din data de 11.04.1978 întrucât în scopul obținerii plecării din țară a copiilor lor au
adoptat o atitudine protestatară.
Menționăm că ulterior plecării din țară nu au mai fost menționați cu astfel de manifestări și
nici nu au încercat să intre în Republica Socialistă România.” –o notă redactată de locotenent
major Mateescu Dan, agent operativ principal în data de 12.04.1986 au

1053
XXVI Relația conducătorilor Bisericii Adventiste din România cu Diaspora

”Veneau la noi. Se bucurau, noi primeam haine de la Crucea Rosie, de la noi din Biserică, si
le dădeam câte patru costume, până și cravate.
Cămăși, să știți că venea expreședintele Popa cu Dumitrescu(Nelu Dumitrescu, secretarul
Uniunii n.n), si zic, măi copii, eram colegi cu ei deja, să știi că mie mi-e rusine de felul cum
reprezentati prin imbracamintea voastra, ca reprezentati 70.000 de oameni din Romania.
Si ii imbracam eu. Aduceam costume, incaltaminte, cravate, tot ce vrei.
Acum nu mai e chiar asa, atunci era, pe vremea lui Schmidt. Au fost vremuri bune, pe vremea
aceea.”558

Ce-ar fi fost dacă…

„Fratele Nelu Dumitrescu a stat langa Popa in București, de cand a intrat in lucrare si pana
cand s-a terminat.
Daca Popa a fost vinovat de ceva, n-a fost mai putin vinovat decat Popescu Nicolae, si Nelu
Dumitrescu.
Isi tot schimbau pozitiile, secretar si contabil si ei n-au avut puterea morala, ca sa intreprinda
ceva pentru că erau sub imperiul unui trecut comun cu Popa, daca a fost presedinte a avut cel
putin fata de Nelu Dumitrescu, a avut o personalitate, n-a folosit-o numai in bine, a fost mână
de fier, nu stiu cum e, dumneavoastrăs trebuie să judecați mai bine treburile astea.
Poporul românesc, daca nu e un pic de mână forte, nu face nimic...
Românul trebuie condus. A venit Ceaușescu, a condus el tara, dar unul ca Nelu n-a avut
autoritate, nu era o personalitate pregnantă.
El a acceptat sa fie președinte, eu în locul lui nu acceptam..
Da, n-a avut puterea morală să zică: până aici. Și nu s-a impus. Eu acum vă spun din punctul
de vedere strict al Bibliei.
Printre darurile date bisericii de Dumnezeu, unii au darul proorocirilor, vindecarilor,
talmacirilor, cârmuirilor. A fi un bărbat care sa conduci destinele bisericii trebuia să ai un dar
de la Dumnezeu care sa nu poată contesta cineva.
Sa aiba o viziune care ii strange pe oameni, ii duce pe o cale buna.

558
Ibidem Aurel Pălășan

1054
Nelu n-a avut-o, Popa a avut-o în sensul ca peste mine nu trece nimeni.
Nici așa…convinge-i pe oameni, si inconjoara-te de oameni mai capabili decat tine, acceptăi,
si lasa-i ca sfatuitori ai tai, sunt mai buni decat niste oameni de nimic.
E o conducere colectiva în care daca e unitate si o temere de Dumnezeu face fata unei situatii.
Dar asa ca sa imi rezolv eu problema copiilor, asta nu e conducere.
Am inteles sensul. mi-a fost coleg Nelu Dumitrescu, l-am apreciat, mi-a parut rău când a
murit, eu nu l-aș alege pe el, nici pe Popa, dar a fi conducator in primul rând trebuie să
corespunzi unor așteptări ale lui Dumnezeu.
Un asemenea om, nu desavarsit nici el, niciunul nu e perfect.
Unitate in diversitate trebuie. Dar totusi cu intentii sfinte si bune. Moldovan Wilmos, a fost o
personalitate, si daca se inconjura cu niste oameni care il faceau un pic mai bland, el pretindea
mult de la pastori.
El avea curajul si cunostinta si „prezenta” si aceasta inspira, simteai ca nu esti singur pe lume.
Si ca nu te lasa in necaz. La nevoie aveai un sprijin moral.”559

559
Ibidem Aurel Pălășan

1055
XXVII. Vizitele liderilor adventiști de la Diviziunea Euro-Asia și Conferința Generală în
România comunistă.

Sistemul de propagandă comunist a avut interesul, mai ales după anii 1974, când Nicolae
Ceaușescu a început să întrețină imaginea unui lider comunist independent de Moscova, să
întrețină impresia că libertățile fundamentale, între care și libertatea de conștiință, sunt
respectate în România. Autoritățile comuniste au jucat dublu, așa cum explicam în capitolele
anterioare. Statul comunist, prin intermediul Securității, a construit o vastă rețea de agenți de
influență, pastori aflați la conducerea Conferințelor și a Uniunii, dar și pastori ai unor
comunități locale, care erau încurajați să participe la întâlniri în afara granițelor țării, cu
ocazia unor conferințe în cadrul cultului sau la manifestări interconfesionale. Securitatea
permitea, în principiu, dar nu fără excepții, pastorilor adventiști să căltorească în străinătate în
scopul amintit numai după ce erau prelucrați informativ sau chiar contrainformativ. Pregătirea
informativă însemna că pastorul care făcea deplasarea în străinătate în interesul cultului era
învățat să lucreze și în interesul statului comunist prin diseminarea în diaspora și la nivelul
șefilor de cult din străinătate a informației că în România sunt respectate drepturile
fundamentale ale credincioșilor. Pregătirea contrainformativă însemna că pastorul agent al
Securității putea să fie trasformat într-un soi de James Bond, așa cum se întâmplă în cazul
președintelui Uniunii, Dumitru Popa, agentul „Matei Gheorghe”, care profită de o întâlnire
confesională în Bulgaria pentru a fotografia în folosul muncii specifice de Securitate diviziile
de tancuri ale armatei bulgare de pe aliniamentul litoralului Mării Negre în anul 1968.
Carevasăzică, Dumitru Popa plecase în Bulgaria ca șef de cult și s-a întors ca „agent 007”. 560

560
ACNSA R47669 vol 1, f 123-127

1056
1057
1058
1059
1060
O altă miză importantă a autorităților comuniste a fost folosirea liderilor Bisericii Adventiste
la nivel regional și mondial ca agenți de propagandă ai statului comunist prin încercarea
„influențării pozitive” a acestora pe perioada deplasării în România în așa fel încât impresiile
cu care se întorceau în Occident să fie unele favorabile pentru interesele noastre de stat din
acea vreme. Practic, Securitatea a încercat și a reușit cu succes să „racoleze” fără angajament

1061
emisari cultici din toate confesiunile ca agenți de propagandă ai statului comunist. În acest fel,
evangheliști ca Billy Graham, președinți de conferință general că Neal Wilson sau Edwin
Ludescher s-au transformat în propagandiști ai ideii că în România credincioșii sunt fericiți
pentru că statul comunist nu le împiedică în niciun fel dorința de a se apropia de Dumnezeu.
Vom relata în cele ce urmează, prin documente și mai ales mărturii orale, atitudinea celor mai
importanți lideri adventiști care au avut sarcini din partea Securității în sensul celor amintite
mai sus și consecințele asupra destinului unor pastori sau membri laici nonconformiști ai
acestui parteneriat duplicitar de ascundere a adevăratelor realități din România între statul
comunist, liderii adventiști la nivel mondial și conducătorii adventiști la nivel de Uniune și
Conferințe regionale. Fuga din țară a unor pastori ca Ștefan Bratosin, Aurel Ionică, Radu
Ștefan și a multor altora arată faptul că nu toți membrii comunității adventiste au ales să joace
la nesfârșit jocul bolnav al ipocriziei. Este extrem de trist faptul că, odată ajunși în Occident,
pastorii fugari au constatat că este o complicitate între conducerea Uniunii Adventiste și
conducerea la nivel de Diviziune pentru a obstrucționa angajarea acestora în sistemul cultic.
Deci, unii pastori primeau azil politic din partea statului care recunoștea faptul că aceștia
plecaseră dintr-un lagăr comunist din cauza unor persecuții, iar în interiorul Bisericii erau
catalogați ca niște ființe lipsite de moralitate care s-au dus să se îmbogățească în Occidentul
decadent. Așa cum ne va mărturisi domnul Pălășan Aurel, fuga pastorilor din Occident era
prezentată ca un lucru degradant, iar cei care plecaseră din motive considerate obiective, erau
îndemnați să semneze articole în Curierul Adventist pline de minciuni și manipulări menite
să zugrăvească convenabil pentru sistemul de propagandă comunist pe cei plecați ca niște
persoane lipsite de patriotism și cu un caracter cel puțin îndoielnic.
1.Perspectiva foștilor lideri ai Bisericii Adventiste în comunism, Dumitru Popa și Ioan
Bidiuc cu privire la vizitele liderilor cultici adventiști de la Diviziune și Conferința
Generală
Dumitru Popa „ Acuma, să vă spun un lucru…Ei au avut, și-au dat seama că e în interesul
lor. Conducerea de Stat. În sensul că degeaba spui că e libertate, dacă nu dai voie acestor
oameni să… în relaţiile obişnuite între culte. Noi nu facem politică, nu ne angrenăm,, nu? Și
aceasta au înţeles ei până la urmă, că şi venirea lor…, mergeam cu ei la Department, erau
primit la… Președintele Departamentului. Și când a venit președintele Conferinței, și Pierson,
și…Nielson, nu?, și…. Putea să spuna oricând că am mers, am văzut, iar adunările noastre
erau pline. Când veneau ei, n-aveau loc, erau și în curte. Toate adunările erau pline de… chiar
dacă erau acolo şi inspectorii, că întotdeauna era prezent și-un inspector, dar nu era nicio,
nicio… greutate în privința aceasta, putea să fie, nu vorbea nimic rău, nu, adică… S-au

1062
convins și ei că nu facem politică, și că…, iar noi, erau relaţiile noastre între culte... și frățești,
n-aveam nicio… și-n felul acesta s-a început şi au venit; au participat, au participat și la
lucrările elective ale noastre, sigur că n-au, normal ei trebuia să conducă comitetul, dar n-
aveau dreptul să facă lucrul acesta, dar în sală au fost prezenți, au luat parte la, nu?, deci totul
a fost, zic eu, faptul că Dumnezeu a și intervenit, a înmuiat inima oamenilor, dar s-a creat
acele relaţii de încredere şi de colaborare în privinţa aceasta. Şi-au dat seama că noi nu suntem
amestecați în alte probleme, nu ne amestecăm în politică. Au putut să aibă încredere…”561

Ioan Bidiuc „ E.U. Un alt aspect interesant, mi-a fost descris, legat de vizitele străinilor. Cum
de a permis regimul unor personalităţi a bisericii adventiste mondiale. Ce-aţi gândit când aţi
văzut că încep să sosească emisari străini în România. Dacă vă amintiţi nume?

B.I. Când s-a deschis posibilitatea să fim vizitaţi de conducătorii bisericii mondiale, regimul
comunist ameliorase puţin comportamentul faţă de toate cultele din România și față de cultul
adventist. A venit preşedintele conferinţei generale, preşedintele diviziunii. A venit următorul
preşedinte al conferinţei generale, la inaugurarea de la Matca, preşedintele conferinţei fratele
Neal Wilson şi preşedintele Diviziunii Edwin Ludecher, îmi aduc aminte că adventiștii au
venit în masă, marea aceea mare de oameni care au fost , acolo aceea de oameni de la
inaugurare, la Matca. Din toată Moldova. Toţi doritori să vină la asemenea eveniment.
Autorităţile au avut un comportament deosebit de elegant, îmi aduc aminte că mă aflam și eu
acolo, mă aflam şi eu acolo. Au venit nişte domni la mine, nu i-am văzut nici până atunci nici
de atunci încoace, dar ei s-au adresat la mine ca şi cum mă cunoşteau de când lumea. Mi-au
spus cu zâmbetul pe buze şi cu o deschidere deosebită să am grijă ca reprezentanţii bisericii să
se simtă bine. Să nu lipsească nimic. Nu ştiu ce a însemnat decât să fie linişte şi când vor
ajunge, unde vor ajunge, să ştie că în România totul este ok. Nu puteam să spun altceva, că
nu era adevărul că oamenii au călătorit unde trebuia, li s-a făcut un program de la București,
era conducerea Uniunii de față. Au călătorit peste tot. La mănăstiri din Bucovina, de fiecare
dată îi duceam acolo și am fost de âteva ori la mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu care a
devenit apoi Patriarhul.

E.U. Cum decurgeau acele întâlniri, erau relații bune?

561
Ibidem Ioan Bidiuc

1063
B.I. Excepţional de bine. Era deschidere, nu a fost absolut nici o altă autoritate decât la masă
împreună. Am fost la mitropolitul Teoctist Arăpaşu, care a devenit Patriarhul.

E.U. Deci din punctul de vedere al străinilor, impresiile lor erau unele pozitive, şi programul
era în aşa fel construit încât să existe această impresie pozitivă.

B.I. Chiar dacă libertăţile noastre progresau destul de greu și erau multe de făcut relaţia cu
străinii era deosebit de mult schimbată.

E.U. Adică asta a fost o perioadă în care străinii nu aveau voie să vină în ţară şi după o
anumită perioadă au început să vină și să avem legături cu bisereica mondială.

B.I. Absolut. Contacte cu biserica, delegaţii au început să meargă la sesiunile conferinţei

generală. Începând cu anul 70 , doi delegaţi, preşedintele Uniunii şi preşedintele conferinţei,
apoi în 75 la Viena, în 80 la Dallas, unde am fost şi eu. Şi apoi la fiecare 5 ani uniunea
română a fost reprezentat de un grup în conformitate cu numărul de membri.

E.U. Autorităţile erau interesate ca cei care pleacă din România să creeze o imagine pozitivă?

B.I. Absolut.

E.U. Vi se dădeau dispoziţii concrete, aveţi grijă ce spuneţi, ce faceţi, că nu mai pupaţi altă
dată, sau era o formă elegantă?

B.I. Eu am mers în anul 80 prima dată, nimeni nu mi-a spus mergi sănătos şi ai grijă ce
vorbeşti şi ce faci că noi ştim totul. Când m-am întors nimeni nu m-a întrebat de nimic. Deşi
eu am avut o perioadă 11 ani de zile, nu am putut ieşi din ţară, nu în America. în ţările
socialiste. Nu mi-a spus nimeni de ce. Dar făceam audienţă, plăteam taxe, şi mi se spunea o să
vedem. Şi nu mi s-a dat voie. Şi după 11 ani, văzând treaba asta m-am dus şi eu şi am spus că
am invitaţie să reprezint Moldova întâlnirea mondială la Dallas. Şi mi s-a spus că cine vă
opreşte? Am făcut ochii mari, am dat înapoi, am mulţumit pentru că m-a primit şi când m-am
dus să iau paşaportul l-am primit, m-am mirat mult de tot.. Nimeni nu m-a întrebat nicăieri

1064
nimic. Nici în America, nici aici.S-au schimbat mult lucrurile. Au început şi faţă de biserică,
am început să tipărim cărţi.”562

1.1 Perspectiva ofițerilor de Securitate care țineau legătura cu președintele Uniunii

Adventiste Dumitru Popa, agentul Securității „Matei Gheorghe în legătură cu misiunile
externe ale emisarilor cultici adventiști563

562
Ibidem Ioan Bidiuc
563
ACNSAS Dosar R47669, vol 1, f 54-56

1065
1066
1067
1.2 Obiectivele Securității în privința vizitelor emisarilor cultic străini din perspectiva
fostului ofițer de Securitate Liviu Banias

1068
„ Controlul, care după părerea mea ar trebui să fie și astăzi. Nu mă refer la un control asupra
bisericii și asupra activității cultice ci un control asupra posibilităților de penetrare sau de
culegere a unor informații nefavorabile intereselor statului, sau împotriva siguranței naționale,
deci acesta era obiectivul principal. Această situație operativă care era în cadrul cultelor
religioase era aceeași care era în toate domeniile de activitate. Securitatea trebuie să acopere
aceste medii pentru a cunoaște, acesta este motivul pentru care Securitatea română era de
temut, pe plan european, internațional, după evrei eram cei mai buni pe segmentul de obținere
de informații.

„ Eu nu cunosc această problemă, dar sigur, se practica, se putea face parte din acea pregătire
contrainformativă, sau chiar informativă, trimitere cu sarcini în exterior,

„Nu, îi lăsau pur și simplu, adventiștii de ziua a șaptea și reformiștii nu puneau o problemă
deosebită pentru activitatea ofițerilor pentru că nu creau probleme deosebite, ei puteau fi
utilizați, având multe cunoștințe, făcând parte din Conferința Europeană, ei puteau fi folosiți
pentru propaganda benefică statului român, ei pe plan intern nu făceau probleme deosebite”

2.Vizita „mărimilor” Bisericii Adventiste la nivel de Conferință Generală și Diviziune

prin ochii fiicei Secretarului Conferinței Moldova din anul 1989

„Nu, se leagă de statutul meu de copil al Secretarului Conferinţei. Nu-mi aduc aminte să fi
venit la comunitatea din Bacău, să şadă de vorbă cu omul de rând. Nu, eram noi copiii
„aleşilor”, şi eram acolo cu părinţii noştri că doar nu erau să ne lase acasă.
Pentru noi erau „spuma” evenimentelor mondene.
Am prins vreo câteva, ştiu că părinţii noştri se întâlneau, mamele erau într-o agitaţie, într-o
frenezie, ce meniu să facă, stăteau nopţile, şi pentru noi era o veselie că eram împreună, şi
vrând nevrând eram şi prieteni acolo.
Îmi aduc aminte aşa, că întrucât nu aveam televizor acasă, ulterior am văzut eu la un televizor,
cred că pe la vreun hotel cum nişte copii dădeau flori la Ceauşescu.
Şi în capul meu de copil am zis: „Ia uite, e ca şi când dădeam noi flori la fratele Popa şi la
fratele Pierson când au venit.
Deci fix aşa era, cu o regie foarte strictă. Telefoane nu era pe vremea aia, dar florile erau
pregătite, şi în secunda când maşina era la colţ, că se vedea că era cu număr negru, ne

1069
poziţionam pe treptele Conferinţei, noi cu zâmbetul pe buze, dădeam florile după care trebuia
să ne evaporăm, să nu mai deranjăm noi atmosfera pe acolo, ne bucuram de altfel, că aveam
ocazia să ne ducem prin poduri şi aşa mai departe.
Dar ştiu sigur sentimentul ăsta, când am văzut copiii cum dădeau flori la Ceauşescu şi el îi
pupa protocolar, am zis ca e ca şi când dădeam noi flori la fratele Popa, dar era invers de fapt,
şi erau ocazii de deplină mondenitate de pe vremea aia.”564

3.Vizita în România a președintelui Diviziunii, Edwin Ludescher și a Președintelui

Conferinței Generale, Neal Wilson din anul 1989 în filajul Securității565

564
Ibidem Delia Buciuman
565
ACNSAS Dosar R 198 345,f, 63-65

1070
1071
1072
3.Pălășan Aurel a fost folosit ca instrument de propagandă a conducerii Bisericii
Adventiste împotriva pastorilor „fugari” în Occident

„E.U. Vă amintiţi episoade în care conducerea bisericii adventiste au încercat să vă

folosească, după plecarea în Germania de Vest, ca agent de influenţă împotriva tendinţelor de
emigrare venite din partea unor pastori adventişti din România?

P.A. Îmi amintesc un episod straniu, în relaţia cu preşedintele Uniunii adventiste din anii 80,
Dumitru Popa. După plecarea mea din ţară am fost de mai multe ori în vizită la cei apropiaţi,
în timpul vizitelor încercând să relatez cât mai obiectiv colegilor mei pastori atmosfera
destinsă, diferită, de libertate, în care îmi desfăşuram activitatea în lumea liberă. Nu pot să
spun că am plecat din România din cauza unor conflicte cu conducerea Bisericii Adventiste,
cum ştiu că a fost cazul lui Cazan Titu, plecat în America din cauza neînţelegerilor cu
Dumitru Popa. Plecarea mea din ţară s-a datorat, aşa cum aminteam în prima parte a
interviului, problemelor grave de sănătate ale soţiei mele, care a şi decedat între timp în
Germania. Nu am putut să nu remarc însă încercarea permanentă a liderilor Bisericii
adventiste din acea vreme, în special Dumitru Popa, de a-mi sugera direct sau indirect ca prin
luările mele de cuvânt la amvoanele bisericilor din ţară sau în particular să descurajez
plecarea din ţară, fuga de fapt a pastorilor adventişti. Un episod foarte ciudat care mi-a lăsat
multe semne de întrebare în minte şi resentimente este cel legat de o discuţie privată pe care
am avut-o cu Dumitru Popa, preşedintele Uniunii, în care m-a rugat ca la întâlnirile “de
orientare” care erau organizate periodic la sediul conferinţelor, între pastorii adventişti atunci
când voi fi în ţară să le vorbesc acestora comentând negativ situaţia pastorilor adventişti din
Occident, să prezint aşa-zisa criză economică şi morală în care se află cei plecaţi dincolo şi să
descurajez în acest fel fenomenul emigraţionist care înflorise după anul 1975. Am refuzat cât
de politicos am putut spunându-i preşedintelui Popa că nu pot să mint. Mă simţeam foarte
bine în Germania şi nu auzeam decât lucruri foarte bune legate de starea materială mai ales, a
pastorilor care se stabiliseră în Occident sau în America. Dumitru Popa a insistat rugându-mă
să scriu măcar un articol pentru “Curierul Adventist”, lucru cu care am fost de acord dar nu în
sensul denigrării situaţiei pastorilor români fugiţi în Occident ci în sensul prezentării datoriei
pastorului de a îşi face datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni în locul unde este chemat
să o facă. Nu pot să intru în detalii, am pe undeva pe acasă, în Germania (această parte a
interviului a fost realizată în oraşul Sibiu, unde pastorul pensionar Pălăşan Aurel şi-a
desfăşurat activitatea) ciorna şi o copie după documentul trimis pe adresa lui Dumitru Popa

1073
pentru a fi introdus în Curier. Spre surprinderea mea si vă mărturisesc revolta mea, am
constatat că în Curierul Adventist a apărut cu totul altceva. În locul cuvintelor bine măsurate,
pe care le gândisem şi pe care le-am trimis pentru bunul de tipar, au apărut fraze şi afirmaţii
pe care eu nu le făcusem niciodată nici în scris, nici verbal. Afirmaţii prin care condamnam
vehement, considerând o lepădare a lucrării lui Dumnezeu o trădare a ţării din partea
pastorilor care plecau ilegal în străinătate. Am avut o întâlnire bărbătească cu preşedintele
Dumitru Popa, de-o vârstă cu mine, coleg de seminar, care nu mi-a spus decât că trebuie să
înţeleg că aşa sunt vremurile şi nu putem face doar ce vrem ci şi ce trebuie. Am rămas
profund afectat de acest episod, mă gândeam ce vor zice colegii mei pastori, cu ce tupeu
vorbesc eu despre cei care pleacă în Occident, condamnându-i, când eu însumi am plecat în
Occident încă din anul 1976.”566

566
Ibidem Aurel Pălășan

1074
XXVIII Momentul Revoluției de la 1989 în percepția unor credincioși ai Bisericii
Adventiste

Revoluţia română din 1989 a însemnat pentru toţi românii un moment de răscruce.
Suferinţele, lipsurile, nevoile, umilinţa au fost comune majorităţii cetăţenilor României
comuniste indiferent de etnie, confesiune. Din acest punct de vedere, în referatul de mai jos,
vom demonstra faptul că Adventiştii de Ziua a Şaptea au suferit la fel ca şi ceilalţi români tot
soiul de privaţiuni, spre exemplu, lipsa alimentelor de pe piaţă, mai ales după anii 80, fiind
poate cea mai insuportabilă după, cea a nevoii, a setei după libertate.

Reţin că, mic copil fiind, în clasele primare, stăteam la cozi interminabile începând cu 3-4
dimineaţa pentru a ne procura un pachet de unt, o sticlă de lapte sau chiar înainte de Crăciun,
cu mult noroc, un kilogram de portocale. Îmi amintesc că, folosindu-mă de o înzestrare
specială, o ureche muzicală bine dezvoltată, auzeam de la etajul 4 zgomotul specific făcut de
maşina care aducea butelii. Se declanşa printre locatarii blocurilor limitrofe un adevărat
concurs cu obstacole până la locul unde trebuia început rândul, de multe ori te apuca
disperarea că nimereai al 54-lea la rând, deşi eram iute de picior, nu de puţine ori am văzut
cum ultima butelie se dădea în faţa mea, şi era foarte tristi când erai nevoit să te întorci acasă
târâind după tine imensa greutate a buteliei goale, şi cel mai greu îmi era să întâlnesc ochii
dezamăgiţi ai mamei care era nevoită să meargă din nou să se roage de una dintre vecine,
fericită posesoare ale unei butelii pline, pentru a ne coace o plăcintă sau pentru a face o ciorbă
lungă care să ajungă pentru toţi cei şase membrii ai familiei, o săptămână...

Poate paradoxal, mersul la biserică sâmbăta, pentru mine ca şi copil dintr-o familie cu tradiţii
adventiste din partea bunicilor reprezenta o ocazie de evadare din realitatea lipsurilor
cotidiene, un loc al jocului, al recreerii prin cântec, prin poezie, un loc unde mă simţeam în
siguranţă alături de cei care „semănau cu mine”.

În interviurile analizate mai jos, voi urmări mai multe perspective, contexte, în care adventiştii
au fost surprinşi sau au surprins revoluţia din decembrie 1989.
Nu putem considera comunitatea adventistă o excepţie sau o entitate ruptă de realitatea
cotidiană specifică epocii ceauşiste. Nevoile materiale au fost aceleaşi însă marea presiune
venea din partea sistemului comunist şi a societăţii în general s-a concentrat asupra rezolvării
problemei Sabatului, în sensul convingerii acelor adventişti consideraţi extremişti, că

1075
respectarea Sabatului după canoane foarte stricte, dăunează „dezvoltării multilaterale a
societăţii...”
În mod evident adventiştii şi-au creat sisteme de supravieţuire găsindu-şi meserii, locuri de
muncă, unde să-şi poată negocia libertatea închinării în Sabat, conform propriilor convingeri
religioase.
Însă şi aici, ca în întreaga societate au existat excepţii. Nu toţi adventiştii au găsit că ar fi
înţelept să nu lucreze sâmbăta sau să nu meargă la şcoală sâmbăta. Nu toţi pastorii şi-au
îndemnat copiii să nu meargă la şcoală, mai mult decât atât am demonstrat că Securitatea a
infiltrat suficienţi agenţi de influenţă în rândul bisericii încât a determinat curente de opinie
care să lupte împotriva acelor elemente considerate radicale din interior.
Au existat de asemenea situaţii în care unii adventişti n-au mai suportat presiunea care se
făcea asupra propriei conştiinţe, care au ales pe o perioadă determinată să lucreze sâmbăta
pentru a-şi asigura existenţa lor şi a familiei, alegând calea exilului, fuga în străinătate,
evadarea într-o lume occidentală tolerantă sau oricum mai tolerantă din punct de vedere
religios.

Un alt aspect foarte interesant pe care l-am urmărit a fost acela referitor la atitudinea celor
care „au fugit” dincolo şi valul de aşteptări pentru ceea ce va fi după Revoluţie.
Personal, îmi amintesc că atunci când am auzit prima dată de Revoluţie eram în Suceava în
faţa blocului unde locuiam , venisem de la şcoală (eram in clasa a V-a) şi stăteam pe bancă
în aşteptarea mamei, mirosind cu nesaţ miasma de tei care era degajată de copacul din
spatele meu, atunci am fost brusc anunţat de tatăl meu care a intrat în scara blocului că: “A
căzut Ceauşescu, se transmite la televizor”, nu am înţeles ce a vrut să spună la început tata
prin acea exclamaţie dar, i-am citit panica din glas şi urgenţa, am fugit în casă şi m-am uitat
uluit cum, mai mulţi oameni, aflaţi în studioul televiziunii incantau Tatăl Nostru, l-am
recunoscut pe Ion Caramitru, îl ştiam din filmul, „Liceenii”....... de atunci, asociez mirosul
de tei cu amintirile despre revoluţie, deşi, au trecut 21 de ani de atunci…

În interviul cu domnul Valeriu Petrescu, directorul Centrului Media Adventist care are în
administrare postul de televiziune Speranţa TV şi staţiile Radio „Vocea Speranţei” ne-a făcut
o incursiune interesantă în trăirile unui pastor proaspăt intrat în câmpul muncii, amalgamând
într-un anumit sens nevoia de a se simţi liber să îşi desfăşoare activitatea pastorală fără
condiţionări din partea „mâinii lungi” a Securităţii, Împuternicitul, Departamentul Cultelor şi
frustrarea unui tată a doi copii care trebuie să lucreze la maşina de cusut, să câştige pâinea ca

1076
zidar, pentru a asigura veniturile familiei în vremuri de cruntă sărăcie, mai ales după anii 80,
şi pe de altă parte, să facă faţă unor provocări cum ar fi, căutarea unor şcoli şi mai ales a
unor cadre didactice dispuse să-i accepte pentru şcolarizare pe cei doi copii ai săi, fără să le
impună frecvenţa la şcoală sâmbăta.

E.U. Aţi simţit în 89 că lucrurile se schimbă, sau aţi simţit în comunism o anumită presiune,
sau aţi învăţat adaptându-vă la mediu, sau aţi aşteptat ca toată lumea o schimbare?
Valeriu Petrescu: Visam la o eliberare, dar nu credeam că e posibil, mai ales că în 89 printr-
un concurs de împrejurări eram pastor, aveam 4 biserici, dificultăţile erau şi mai mari, dacă
vroiai să faci ceva mai mult decât era permis era foarte dificil.
E.U. Ce vă amintiţi de pastoraţie?
V.P. Bisericile erau foarte conştiente de ce sunt, apartenenţa lor la această învăţătură biblică,
de faptul că ce spune statul despre ateism e o altă lume care nu ne interesează, ei cu a lor noi
cu a noastră, că adevărurile biblice trebuie respectate,şi că în biserică suntem o familie şi
trebuie să ne ajutăm. Erau şi unii care trădau, dar erau puţini. Necazul era că nu puteai sa faci
nimic.
E.U.: În ce zonă aţi fost angajat ca şi pastor?
V.P.: Între Suceava şi Gura Humorului, am avut prima dată 4 biserici, la Stroeşti, la Ilişeşti, la
Capu Codrului şi la Poieni Solca? Şi nu puteai să faci decât înăuntrul bisericii. Când era câte
o înmormântare erai bucuros că poţi vorbi în afara bisericii. Teoria era aşa: „voi sunteţi
pocăiţi, sunteţi înapoiaţi, statul vă suportă, dar în biserică, nimic în exterior. Când era o
înmormântare era bine, puteai vorbi, cânta pe stradă, cu voce, cu fanfară. Dar altceva nimic.
Nu ca acum, când poţi închiria o sală, să ţii o serie de conferinţe biblice, nici vorbă, cărţi,
presa, altă lume. Totul era acolo. Şi sigur se încercau diverse întâlniri, duminică seara. Şi de la
caz la caz, în funcţie de zonă te mai puteai înţelege cu ei să mai faci şi duminică seara o
întâlnire, sau miercuri pentru cei de la o anumită vârstă.
E.U.: „Ei”, cine sunt, „ei”? La cine vă referiţi?
V.P.: Exista aşa numitul Departament al Cultelor, care se ocupa de biserici şi fiecare judeţ
avea câte un reprezentant,Împuternicit al Cultelor, aşa era titulatura, şi ăsta controla tot ce se
întâmplă pe plan religios în toate bisericile din zona sa. Erau oamenii Securităţii, oamenii
Partidului, şi cu ei trebuia sa te înţelegi. Şi depinde de cum era omul, aveai o marjă de mişcare
mai mică sau mai mare, sau deloc.
E.U.: Deci aţi simţit revoluţia ca o schimbare? Vă amintiţi acea zi?

1077
V.P.: Era o zi de vineri, îmi turnam beton la construcţia noii biserici din Suceava. Era la
prânz, când am constatat că am rămas singur. Nu ştiam unde au dispărut toţi, vineri apunea
soarele, era decembrie. Am auzit de la blocurile vecine, de la televizoare, revoluţie, m-am dus
să caut pe cei cu care lucram, unul dintre ai noştri locuia acolo într-un bloc şi am văzut la
televizor. Am terminat cu betonul, acasă m-am uitat la televizor, a fost o confuzie mare, s-a
dat la un moment dat un comunicat că toate întrunirile publice sunt interzise. Vineri seara eu
trebuia să fiu la Poieni Solca, unde aveam predică. Am fost acolo, am ţinut predica oricum, şi
aşa a năvălit Revoluţia peste noi.”567

Interviul cu domnul Frangulea Andrei a însemnat pentru mine o emoţionantă trecere în revistă
a suferinţelor cumplite prin care a trecut acest om, care a fost nevoit să parcurgă calvarul
temniţelor comuniste, de la Jilava, Aiud, Gherla, Ocnele Mari, unde alături de oameni ca Petre
Ţuţea, Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu şi alţii, a suferit pe propria piele efectele
experimentelor de reeducare, de „tip Piteşti”. Pentru acesta, momentul revoluţiei a fost un
moment de confuzie, dar şi de eliberare. Confuzie din cauza faptului că a mai avut neşansa să
treacă prin amăgitoarea speranţă a unei înşelătoare schimbări în bine, în anii 1945 când
regimul comunist a creat un cadru legislativ aparent liberal, favorabil dezvoltării libere a
cultelor din România, legislaţie în domeniul cultelor, care pusă în contrast cu prigoana
adventiştilor din vremea lui Ion Antonescu (anii 1942 - desfiinţarea asociaţiei religioase şi
închiderea bisericilor), făcea comunismul să pară net superior perioadei de dinainte de război.

Amintirea vie a celor patru ani de detenţie la închisoarea din Aiud, a experienţei de viaţă
acumulate chiar în condiţii de detenţie, alături de marele filosof Petre Ţuţea, a făcut să
estompeze în mod aproape miraculos amintirea dureroasă a schingiuirilor umane imposibil de
descris în cuvinte la care a fost supus domnul Frangulea, de bătăuşii lui Ţurcanu.

E.U.: Momentul revoluţiei, cum l-aţi simţit, ca un moment de eliberare, aţi simţit ceva special
legat de credinţa dumneavoastră, raportându-va la trecut, la suferinţe?
Frangulea Andrei: Nu, dar vreţi să ştiţi de ce? Comuniştii ne-au deschis bisericile. Antonescu
şi legionarii ne-au închis bisericile, şi comuniştii ne-au deschis bisericile. Nu aveam voie să
botezăm, n-aveam voie Şcoala de Sabat, decât pe ascuns făceam, prin casă, printre noi...multă
vreme.

567
Ibidem Valeriu Petrescu

1078
E.U : Chiar dacă aţi făcut ani de puşcărie în comunism, nu-i percepeaţi pe ei ca fiind la fel de
răi ca cei de pe vremea lui Antonescu, asta să înţeleg?
F.A.: Nu, să nu înţelegeţi asta, îi potriveam la un loc, deopotrivă, răii cu bunii. Oamenii erau
satanici. Erau cu mâna stângă cu crucea, şi cu mâna dreaptă cu pistolul. Ce fel de creştini erau
ei? Dar nu îi uram.568

Interviul cu doamna Hanna Bota, poet şi prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, scoate în
evidenţă punctele comune, ceea ce i-a unit pe toţi românii indiferent de etnie sau confesiune,
mai ales din punctul de vedere al trăirilor afective specifice zilelor revoluţiei. Marea
majoritate a românilor îşi doreau cu disperare libertatea, ieşirea din mizeria umilinţei de a
considera că, a te îmbrăca decent, cu haine bune, înseamnă un lux pe care nu şi-l pot permite
decât cei de „dincolo”, dar şi momente unice care ţin de aşteptările şi aspiraţiile personale ale
unui adventist , convingerea, speranţa care se va transforma în iluzie, că odată prăbuşit
comunismul, cei care nu au putut să urmeze anumite trasee în viaţă, o anumită şcoală, carieră,
din cauza problemei Sabatului, în libertate îşi vor putea împlini aspiraţiile.
Experienţele ulterioare au demonstrat că mentalităţile nu se schimbă peste noapte,
prejudecăţile şi intoleranţa fiind prezente în spaţiul românesc în diferite forme şi contexte cel
puţin la fel de puternice ca în vremea comunismului faţă de minoritar în general şi faţă de
minorităţile religioase în particular.
Hanna Bota trăieşte intens revoluţia şi datorită faptului că evenimentele o suprind ocupîndu-se
de bolnavii dependenţi de hemodializă la clinica de profil din Cluj-Napoca, în calitate de
asistentă medicală. Zona Clinicilor, unde este situată, Clinica de Nefrologie a fost foarte
aproape de epicentrul revoluţionar clujean, din faţa Librăriei Universităţii, Hanna Bota a
răspuns prompt nevoii celorlalte secţii chirurgicale din incinta Spitalului Judeţean de a primi o
mână de ajutor pentru îngrijirea răniţilor. Emoţionante sunt trăirile intense, bucuria eliberării,
Hora Unirii cu personalul superior, ierarhic, medicii şi o anumită conştientizare a unităţii care
face abstracţie de diferenţe, un moment al descătuşării cum numai un eveniment de
intensitatea unei revoluţii îl poate face posibil.

E.U: Cum ai simţit momentul revoluţiei, l-ai simţit ca o eliberare sau dat fiind faptul că
Biserica, din punctul tău de vedere a fost un loc de dezvoltare, un loc de dorit, un loc pentru

568
Ibidem Andrei Frangulea

1079
care fugeai de la şcoală, ai simţit vreo eliberare, vreo schimbare în domeniul religios sau doar
o schimbare ca toată lumea, de regim, adică o să avem libertate de gândire.

Hanna Bota : clar noi ştiam că nu-i bine sub comunism. Eu deja aveam trei surori care
fugiseră din ţară. Adică fratele meu şi două surori fugiseră din ţară, fugiseră cu peripeţii.

E.U: fugiseră de ce?

H.B din cauza comunismului şi din cauza problemelor de muncă. Una dintre surori primise
repartiţie în Iaşi, din Cluj. Era opticiană şi n-au vrut să o păstreze în Cluj că era pocăită, şi i s-
a dat în Iaşi. Până la urmă a rezolvat în Satu Mare, a lucrat vreo 4 ani, dar i s-a interzis sub
orice formă să nu meargă sâmbăta, ea a mers sâmbăta la lucru, a suferit îngrozitor pentru că ea
îşi călca pe conştiinţă. A făcut ce a putut să se mute aici în Cluj, şi a lucrat la deratizare, şi ea
opticiană, trebuia să fie şefa unităţii, ea a preferat să lucreze la deratizare, ca să aibă ceva de
lucru, decât să-şi mai calce pe conştiinţă. Dar după doi ani şi-a dat seama că nu-i pentru ea aşa
ceva şi când a văzut cum se poate fugi, pur şi simplu a fugit.

E:U: şi cum a fugit?

H.B: a luat viza de Ungaria, că din doi în doi ani puteai merge în Ungaria, şi de acolo s-a
înţeles cu un grănicer spre Austria, i-a dat o grămadă de bani, i-a dat toată zestrea ei, noi
fiecare aveam o zestre. Şi-a luat zestrea ei din CEC, o sumă de bani pe care tata a adunat-o, a
schimbat-o în mărci germane.

E.Ul: în ce an a fugit?

H.B: În -83 cred

E:U: Cum o chema?

H.B: Rozalia, Meinhardt. A fugit în Austria, şi de acolo s-a dus în Suedia. Sunt mulţi ani deja.
Fratele meu s-a dus printr-o căsătorie, el în Germania, dar şi-a lăsat facultate, şi-a lăsat tot
pentru că şi-a dat seama că nu mai era bine. Iar o altă soră a mea, s-a căsătorit şi acum e în
Suedia. S-a căsătorit cu un palestinian, dorinţa aia de a pleca, de a găsi o variantă de a te duce.

1080
Ştiam că nu e bine, nu puteam vorbi cu ei, foarte greu vorbeam cu ei, nu puteau veni în ţară.
Fratele meu putea veni în ţară pentru că el s-a dus legal. Asta mult, până i s-a dat dreptul de
căsătorie, aprobarea. Noi vedeam cum se trăieşte acolo, ce aduce, deşi era vămuit serios, dar
totuşi aducea, adică lăsa la greu la grăniceri,ca să poată... din momentul în care au plecat ai
noştri dincolo şi nouă ne-a mers mai bine pentru că ne-au ajutat, aveam alte haine, obiecte,
aveam casetofon, erau nişte lucruri care aici erau valori. Şi ne-am dat seama că nu aşa trebuie
trăit cât eram de adolescenţi, când am început să lucrez mai mult mi-am dat seama că nu aşa
trebuie trăit. Erau locuri aşa puţine la facultate. Eu am dat la Medicină atunci pentru că nici nu
erau foarte multe opţiuni dar erau aşa de mulţi pe un loc încât trebuia să înveţi doi ani, acasă
cu profesor, se învăţa cu mulţi bani, noi nu ne puteam permite....în momentul în care a căzut
comunismul ne-am dat seama că este un mare Bun, un mare Bine pe care Dumnezeu ni l-a
făcut aşa, ca un cadou.
Nu ne-am dat seama că nouă în Biserică ne-a fost atât de bine şi că noi am învăţat aşa de
multe acolo pentru că au fost oameni, poate nu, peste tot a fost aşa, dar am avut noroc cu un
om deosebit, cu un profesor cu vederi foarte largi cu foarte multă cultură, că dacă n-ar fi fost
Moldovan, eu după aceea n-am întâlnit nici un pastor ca Moldovan, nici unul dintre profesorii
mei nu au fost ca el, aşa că dacă am fi avut pe un altul, n-ar fi fost aşa.
Scriitoarea Hanna Bota, în decembrie 1989, asistentă medicală, a ajutat la îngrijirea
răniților în timpul Revoluției de la Cluj
[…]Chiar la revoluţie am fost în clinică. Am rămas toată noaptea aceea, veneau răniţi, ne-am
dus la urgenţă, i-am tratat...
E.U: ați ştiut ce s-a întâmplat, fiind în spital?
H.B: am ştiut, pentru că veneau răniţii, şi ne spuneau că la Fabrica de Bere se trage, se auzea
până acolo. Clinica e în centru, pe str. Clinicilor. Era la câteva minute de unde se trăgea, la
Librăria Universităţii. Secţia de dializă a terminat dializele seara, şi noi asistentele, am primit
telefoane că personalul nu mai face faţă la Chirurgie 1, la urgenţă. Şi noi ne-am dus acolo. Era
o vânzoleală, nimeni nu ştia ce să facă, toată lumea făcea ce trebuia.
E.U: deci ați avut contact cu răniţii de la revoluţie?
H.B: da, era şocant, şi se vorbeau tot felul de prostii, că se trage, nu ieşiţi în stradă. Noi
noaptea nu ne-am dus acasă că se trage, erau tot felul de zvonuri, că din maşini albe se trage.
Eu m-am dus acasă pe la vreo 1 noaptea, că deja eram ruptă de oboseală şi mă ascundeam
după fiecare stâlp de pe lângă maşinile albe, că dacă din maşina asta se trage? Şi dacă mai
ajung acasă sau nu mergând pe jos până în Zorilor. A doua zi am coborât la serviciu, colegele
nu veneau la servici că se trage şi că se expun, o colegă nu s-a dus acasă 3 zile că locuia

1081
departe. Erau nişte zvonuri aberante, dar era o fervoare, un sentiment de eliberare. Am ştiut că
Ceauşescu a plecat şi că s-a preluat puterea. Ţin minte că s-au adunat doctorii şi asistentele,
ceea ce nu se întâmpla, doctorii erau la nivel înalt, era o relaţie ierarhică.
La Clinica de Nefrologie din Cluj-Napoca medicii și asistentele au cântat și dansat
pentru prima dată Hora Unirii
Au coborât doctorii la noi pe secţie, ne-am îmbrăţişat, plângeam şi am cântat Hora Unirii pe
holuri şi am dansat. Un doctor găsise o sticlă de şampanie şi o deschisese şi nu mai conta că
eram asistente, medici. Nu s-a manifestat Manasia, poate nu s-a manifestat pentru că la nivelul
lui de ierarhie nu îşi permitea să se manifeste împreună cu noi.

E:U: Cum s-a manifestat în Biserica, cum a fost în Sabat imediat după momentul
Revoluţiei?

H.B: Un serviciu divin era vinerea seară, şi le era frică să vină la Biserică. Au făcut serviciul
divin numai câţiva, şi i-au judecat pe restul cărora le-a fost frică să vină la Biserică, au
spus:”de ce vă este frică de împuşcături când mergeţi în Casa Domnului, sunteţi slabi.
Trebuia să fii foarte curajos, şi să nu-ţi fie frică de împuşcături, pentru că dacă mai târziu o să
fii prigonit pentru credinţa ta, că nu eşti în stare să te duci la biserică”. ...
Mie mi s-a părut foarte jenant momentul ăsta. Nu eram printre curajoşi, că ştiu că nu am fost
la biserică.
E.U: Şi ați fost mustrată, deci în loc să se bucure pentru căderea comunismului ei erau
preocupaţi că nu sunt credincioşi şi să stea în bătaia puştii.
H.B: Nu ţi se spunea în faţă, dar se vorbea că ieri au fost puţini, apoi cu timpul ne-a dat
seama că trebuie să ne regăsim, acuma nu mai trebuia să stai în spatele uşilor închise.
Libertatea ne-a zdruncinat puţin, n-am ştiut imediat ce trebuie să facem, că de fapt, care e
rolul nostru acum, în schimb s-a simţit în foarte scurt timp un mare interes religios de
dinafară, şi Biserica a ţinut tot felul de momente de evanghelizări, a răspuns nevoilor de
moment ale mulţimii, mulţi care n-au putut să fie religioşi, acuma au putut să vină la biserică.
E.U: Apropo de „n-am ştiut ce să facem după, care simţeai că era rolul tău faţă de cei din
afara bisericii, pe vremea comunismului, care era mesajul pe care ai înteles că trebuie să-l
transmiţi? H.B: Nu am fost o bună misionară, nu îmi băteam tare capul cu ...eu îmi trăiam
momentul, mie îmi plăcea la biserică, mai invitam pe alţii dacă vroiau să vină, la programe, la
evanghelizări.
E.U: deci nu neapărat ca membru al comunităţii, ci să se bucure de evanghelizări?

1082
H.B: Mă bucuram dacă cine venea îşi găsea loc între noi, mi se părea că a făcut o alegere
bună, dar nu eram insistentă. Ştiu că prietena mea de liceu, cu care am stat în bancă patru ani,
am fost foarte bune prietene şi îi povesteam amănunte de viaţă şi aşa a fost de două ori la
biserică. Şi dacă nu a vrut să vină de mai multe ori eu nu am tras de ea. Dacă e să fiu judecată
de vreun „pocăit”, n-am fost mare misionară, cred că nici acum nu sunt. Am aşa mare respect
pentru cel de lângă mine, el ştie să-şi aleagă, eventual pot să-i dau variante dacă m-i le cere,
dar nu i le bag cu sila în faţă...
N-am trăit un comunism chinuitor, cred că n-am putut să mă exprim în afară, cred că aş fi vrut
să pot publica, măcar într-o revistă, dar pentru că scriam poezii cu caracter religios, şi dacă nu
foarte religios, dar aveau undeva un simbolism al vieţii spirituale, clar nu erau poezii
patriotice.
E.U: Simţeați că dacă nu ar fi fost comunismul ai fi fost demult un poet consacrat?
H.B: da, sau cel puţin unul care să publice. Am luat-o târziu. Îmi dau seama că sunt unii
scriitori care de pe vremea aceea deja publicau, şi publicau în reviste mari (Tribuna), eu n-am
avut niciodată curajul să mă duc la o revistă să spun. Nici după ce a căzut comunismul că aş
putea şi eu pentru că încă trăiam cu ideea că eu trăiesc într-o lume spirituală care e neînţeleasă
de cei...deşi sunt mulţi care scriu poezii cu tentă spirituală de dinainte de mine.
Cred că ne-am format cu o scindare aşa, mental vorbind. Noi trăim în lumea noastră, ei nu ne
înţeleg, sau noi nu îi înţelegem pe ei, dar în general noi nu suntem înţeleşi, care mie personal
cred că mi-a stricat, mi-au trebuit ani de zile până să-mi deschid ochii şi să înţeleg că nu are
nimeni nimic cu mine, că eu ce trăiesc, trăiesc, şi pot să am o viaţă spirituală pentru că şi
ceilalţi din jurul meu trăiesc o viaţă spirituală. Dacă cineva din jurul meu m-ar fi ajutat, cred
că Moldovan(Moldova Wilhelm n.n) daca nu murea mi-ar fi putut fi de ajutor, pentru că era
foarte deschis la minte.
Dar după ce a murit, eu am intrat aşa într-o umbră de sine, ca să mă regăsesc. N-am mai avut
la cine să-mi raportez „producţia”.
O parte dintre tinerii autodidacţi şi buni au plecat din ţară, mulţi după Revoluţie au plecat
brusc din ţară. Şi până am bâjbâit să găsesc un drum, nici nu ştiu dacă a fost cel mai bun, a
fost greoi. A fost scindarea aceasta, care nu ne-a făcut nouă bine.
Adventiştii de Ziua a Şaptea s-au considerat întotdeauna Aşteptătorii celei de-a Doua Reveniri
a lui Iisus Hristos.
Revoluţia Română din 1989 a însemnat pentru cei mai mulţi dintre ei ocazia de a se manifesta
liber din punct de vedere religios. Îmi amintesc prima ocazie în care un evanghelist adventist
din Portugalia, Jose Carlos D’Acosta, a organizat primele întâlniri publice cu caracter

1083
misionar în România post-comunistă, vizitând şi oraşul Suceava. Am în minte foarte limpede
că, la Casa de Cultură din Suceava, acest misionar a conferenţiat pe teme biblice într-o sală
arhiplină, interesul pentru spiritualitate în general fiind foarte crescut după anii de ateism.
Ţin minte că în general exista un climat de toleranţă la nivelul congregaţiilor religioase însă
legat de acest eveniment mai sus menţionat, în memoria mea a rămas viu un incident. Înainte
de conferinţa domnului D’Acosta conferenţia renumitul preot ortodox chinuit în închisorile
comuniste, părintele Galeriu. Timpul alocat pentru conferinţa acestuia expirase şi cei care
aşteptau să intre la conferinţa misionarului portughez au devenit neliniştiţi, se răspândise
zvonul că Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR), organizatorul
conferinţei lui Galeriu, ar fi decis în mod abuziv prelungirea programului acestuia pentru a
încurca programul „sectanţilor”.
Ţin minte rumoarea şi starea de nelinişte din rândul credincioşilor şi simpatizanţilor adventişti
care ardeau de nerăbdare să-l audă pe misionarul străin, dar care ascultau în acelaşi timp şi
mesajul plin de viaţă al părintelui Galeriu. Cineva i-a strecurat un bileţel părintelui Galeriu
atrăgându-i atenţia că adventiştii au o conferinţă după el, iar acesta, cu multă eleganţă a invitat
pe toţi cei prezenţi, dacă sunt interesaţi, să rămână şi la conferinţa misionarului portughez.
Această neaşteptată atitudine a făcut ca sala să fie neîncăpătoare pentru cei care erau în sală
deja şi pentru cei care aşteptau pe culoar.
Reţin că şi părintele Galeriu a rămas câteva minute la conferinţa lui Jose Carlos D’Acosta.
Va fi extrem de incitant de analizat reacţia uneori de dezamăgire cruntă, pe care am „gustat-
o” şi eu, că adventiştii după 1989 nu au avut libertatea în foarte multe situaţii de a-şi păstra
ziua de odihnă după propria filosofie ci societatea românească a avut nevoie şi are nevoie de
foarte mulţi ani până să înţeleagă diferenţa între a tolera şi a accepta pe Celălalt, care este
diferit, indiferent în ce constă acea diferenţă.
Pot să amintesc doar un episod, după 1990 când student fiind, la Facultatea de Istorie şi
Filosofie, la unul dintre examene, de Istoria Bizanţului, profesorul Andea, a refuzat să-mi
permită să dau examenul într-o altă zi decât sâmbăta.
Nu ar fi fost nici o problemă pentru mine dacă mă refuza şi gata, întotdeauna am găsit
înţelegere la Decanul Facultăţii de Istorie, Toader Nicoară şi sunt sigur că s-ar fi găsit o cale
care să-mi permită să dau examenul în altă zi.
Însă, acest profesor a ținut să-mi țină o adevărată prelegere în curtea Institutului de Istorie de
pe strada Napoca, străduindu-se să mă convingă de faptul că el „înţelege foarte bine diferenţa
dintre ortodoxie şi neoprotestanţi dar nu înţelege de ce un baptist poate să vină la examen fără

1084
nicio problemă duminica, şi unii adventişti despre care a mai auzit în armată... nu sunt
înţelegători şi maleabili în această chestiune”.
Ţin minte că modul în care „m-a afurisit” a fost acela de a-mi spune că atâta timp cât el este la
catedră, nu voi da niciodată examenul în altă zi, la numai câteva zile însă, mi-a comunicat
printr-un asistent că şi-a făcut milă de mine şi pot să dau examenul la înţelegere cu un asistent
universitar(în acea vreme) de la Catedra de Istorie Medievală, pe numele lui, Ionuţ Costea,
lucru care s-a şi întâmplat cu bunăvoinţa şi disponibilitatea celui din urmă.
Am privit totuşi cu seninătate acest moment, şi privind retrospectiv îmi dau seama că nu aş fi
făcut niciodată doctoratul la catedra condusă de profesorul Radosav dacă nu l-aş fi cunoscut
pe domnul Ionuţ Costea, şi mai apoi, şeful catedrei, avea să devină coordonatorul lucrării
mele de doctorat, de la domnia sa am învăţat că se poate crea într-o colectivitate o atmosferă
cu adevărat degajată, lipsită de contondenţe şi prejudecăţi, într- o atmosferă de europenism
autentic , nu doar clamat. Un alt răspuns la aşteptarea libertăţii de exprimare, aproape imediat
după 1990, a fost înfiinţarea unor instituţii şcolare cu specific educaţional adventist, spre
exemplu, inaugurarea Liceului Teologic Adventist „Maranatha” în 1992, instituţie de
învăţământ subvenţionată de stat. La scurt timp după aceea s-au inaugurat şi alte licee de
acelaşi profil în Bucureşti şi Craiova. Mentalităţile legate de minoritate sau minoritar în
general, nu se schimbă însă peste noapte. Biserica Adventistă, ca instituţie, s-a luptat şi după
anii 90 pentru respectarea de către autorităţi a modului în care credincioşii adventişti înţeleg
sărbătoarea Sabatului. În anii 1997, în interiorul Bisericii Adventiste s-a declanşat o puternică
emulaţie legată de decizia de pe atunci Ministru al Învăţământului Andrei Marga de a impune
cursuri pentru clasele primare şi în zilele de sâmbătă, chestiune care a făcut obiectul unui
proces în justiţie între Biserica Adventistă şi Minister, instanţele dând câştig de cauză
adventiștilor.

1085
 CONCLUZII

Lucrarea noastră de doctorat intitulată „Viața Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din
România în comunism” a pornit de la ideea de a folosi această cercetare de istorie orală
pentru a găsi în istoriografia română un loc pentru o atentă analiză a vieții unei comunități
religioase, ne referim la cea adventistă, despre a cărei existență știm foarte puține lucruri din
perioada comunistă.
În intervalul de timp în care am cercetat această temă au mai apărut alte lucrări de doctorat
care s-au referit tangențial și la tema pe care am abordat-o noi, dar integrată în ansamblul
cultelor neoprotestante și fără a privi cu atenție cele mai importante aspecte relevante din
viața acestei comunități în comunism prin intermediul unor mărturii orale ale membrilor
acestei comunități.
Multe dintre studii nu și-au propus să reconstituie istoria adventiștilor între anii 1945-1989 în
mod științific, ci majoritatea lucrărilor care au apărut pe această temă au o puternică
componentă subiectivă datorită faptului că cei care au scris acele lucrări sunt pastori, angajați
ai Bisericii Adventiste și au fost influențați în lucrările lor de urmărirea unor mize personale,
„vendete” împotriva unor foști conducători ai Bisericii Adventiste care i-au marginalizat,
persecutat din considerente politice înainte de 1990.
Am detaliat într-un capitol special modul în care pastorii adventiști Gheorghe Modoran și
Cristian Dumitrescu au folosit informații din dosarele Securității pentru a „executa ” prin
publicarea unor platforme media sau a unor studii sau cărți informații compromițătoare din
dosarele Securității pe unii pastori care au activat în comunism.
Am prezentat „cazul Ion Buciuman” ca studiu „de manual” a modului în care au fost
manipulate dosarele Securității după 1990 în scopuri politice, pe același sistem patentat de
Securitate pentru epurarea unor persoane considerate „necorespunzătoare” pentru sistem.
Este foarte important ca lucrările de cercetare să nu fie virusate de vendete personale, de idei
preconcepute cu privire la colaborarea cu Securitatea ai unor lideri ai comunităților
neoprotestante. Este nevoie nu numai de detașare, ci și de profesionalism și de capacitatea de
a înțelege care sunt mecanismele unui regim totalitar și cum au funcționat acestea în dreptul
Bisericii Adventiste și care sunt nuanțele coabitării între regimul politic ateist și structura de
conducere a comunităților adventiste.
Aici s-au deschis de fapt și două planuri de cercetare: modul în care a supraviețuit Biserica
Adventistă în comunism, ne referim la membri laici și modul în care a coabitat structura de

1086
conducere a Bisericii Adventiste și „corpul pastoral”, în ansamblul lui, nu fără excepții, cu
rigorile stabilite de regim, mai ales în relația complicată cu structurile de forță și de control,
ne referim la Departamentul Cultelor și Securitate.
Regimul comunist din România nu a reuşit să suprime libertatea de conştiinţă a individului.
Însă sistemul opresiv a avut „darul” să deformeze caractere, să distrugă vieţi, să omoare
generaţii de intelectuali şi lideri religioşi valoroşi, şi cel mai important lucru, a reuşit să
distrugă încrederea oamenilor în instituţiile statului şi în puterea respectării legii.
Frica este sentimentul şi starea pe care am regăsit-o în memoriile martorilor mei,retrăită de
aceștia și după reactivarea amintirilor în timpul interviului.
Unii dintre martorii noștri,după închiderea camerei de filmat sau a reportofonului, mă rugau,
invocând cuvântul nostru de onoare că nu vom publica în vreun ziar o parte din mărturiile lor
sau dacă o vom face ne-au cerut asigurări ca identitatea acestora va fi protejată.
Această frică viscerală că telefonul îţi este ascultat, că nu poţi avea încredere în cel mai
apropiat prieten în Biserică pentru că s-ar putea să te „toarne”, confuzia asociată cu
suspiciunea domină şi astăzi vieţile credincioşilor adventişti care şi-au depănat în secvenţe
aproape cinematografice viaţa plină umilinţe, marginalizare, stigmatizare şi uneori de
compromisuri, toate înglobate într-o luptă „surdă” pentru păstrarea identitatății şi conştiinţei
„ neviolată” de un sistem ateist profund cinic și corupt.
„ Din anii 1968-1970 s-a intrat într-o perioadă în care regimul era suficient de stăpân pe sine,
ajunsese să controleze totul şi să-şi subordoneze totul şi atunci şi-a permis să-i controleze pe
oameni, prin...nu ştiu care ar fi termenul cel mai potrivit, cred că, crearea unei atmosfere de
teamă şi neîncredere, eu cred că acesta a fost elementul dominant în care am trăit eu.” 569
Mulţi dintre credincioşii adventişti intervievaţi nu cred că s-a schimbat ceva după anii 1990,
experimentând discriminări şi stigmatizări şi după ceea ce ar fi trebuit să fie Revoluţia de la
1989.
“[E.U.] Asta vroiam să vă întreb, după revoluţie ati mai resimtit...
[Szentagotai Aurora.] Absolut, absolut am resimtit, de ce? Pentru că normal ar fi trebuit sa fiu
titulară, toți cei care in ’90 au cerut posturi, erau considerati titulari din cauza stigmatului
suferit. Erau cu câte 10-12-15 ani suplinire si acum dintr-o dată, așa, un moment de respiro,
au fost titularizate toate cadrele didactice care au cerut posturi.

569
Ibidem Dan Opriș

1087
Ei bine, pentru ca eu am avut totusi stigmatul respectiv, practic la încadrare am fost
titularizată, dar la un an, aceeași oameni, care erau in inspectorat inițial, au facut ce-au putut
ca sa trebuiască din nou sa-mi reînnoiesc dosarul în septembrie.
Că nu, ca nu-i valabil, ma rog in dreptul unora era valabil in dreptul altora nu era valabil,
probabil oamenii lor au continuat să mișune.
Si in ’91 din nou, in ’92 desi ar fi trebuit automat sa mi se faca transferul la Cluj, fiindca am
avut in ’90 repartitia la Dej si sunt orase echivalente.
Dar m-au urmărit aceeași oameni care erau atat de binevoitori. In ’93 am reusit sa vin la
Centrul Judetean de Asistenta, de la Dej, la Centrul Judetean de Asistenta Psiho-Pedagogica,
ar fi trebuit de asemenea sa fiu considerata titulara pentru ca dupa 3 ani, stipula in regulament,
dupa 3 ani de psiholog scolar automat esti titular, prin urmare, 3 ani de psiholog şcolar la
liceul Andrei Muresanu din Dej, ar fi trebuit acum a doua oara sa fiu titulara.
Deci prima data in ’90 imediat după Revoluţie şi a doua oară in ’93 , aceeasi procedura, în
fiecare an din nou dosarul pentru ca oamenii din pacate au ramas aceeasi, cu anumite
prejudecati si pe undeva si dorinta de a primi ceva mită ca să..şi n-am fost dispusă să apelez la
astfel de mijloace şi acestea au fost repercursiunile dar bunul Dumnezeu a avut grijă.”570
Mărturiile celor intervievați de noi, nu au un caracter resentimentar, majoritatea celor cu care
am dialogat și-au exprimat mila și uneori compasiunea față de cei care le-au făcut rău, poate
cu o singură excepție, cea a pastorului Cristian Dumitrescu, care și-a exprimat în interviul pe
care l-am realizat pentru această lucrare și pe platforma on-line proprie „Remember-ring”
resentimentele puternice față de faptul că Dumitru Popa, fostul președinte al Uniunii după
anul 1975, nu este judecat de istorie și contemporani „pe măsura ticăloșiilor comise din
poziția de vârf pe care a avut-o în perioada comunistă în fruntea acestei comunități”.
La polul opus, bunicul meu, Ungureanu Vasile, îmi mărturisea că nu și-a dorit niciodată să
primească despăgubiri de la statul român pentru umilinţele suferite în anii ’52, mărturisindu-
mi că el „nu pentru stat a suferit, ci pentru Dumnezeu”, 571 iar în memorie mi-a rămas
insistenţa doctorului Szentagotai Lorant de a încheia interviul cu domnia sa în ceea ce a numit
„o notă pozitivă”
„Cel mai mult m-a influenţat în mod pozitiv [perioada de dinainte de 89 n.n], atitudinea unor
profesori care, deşi ştiau foarte bine care sunt problemele...şi aş putea să dau şi un nume,
domnul doctor Luca, care a devenit profesor şi care mi-a luat apărarea în orice condiţii,
profesorul Toader, era şeful clinicii şi ca să mă pot prezenta la examene, a venit să facă cu

570
Ibidem Aurora Szentagotai
571
Ibidem Vasile Ungureanu

1088
mine stagiul vinerea, ca să pot da examenul, pentru că toate stagiile erau sâmbăta, de
asemenea profesorul Fodor a fost un om deosebit.
Deci mai mult partea pozitivă vreau să remarc, foarte mulţi mi-au ţinut partea...aş putea să
amintesc şi pe directoarea Direcţiei Sanitare de atunci, doamna directoare Albu, care era
vestită ca o comunistă înflăcărată, totuşi mi-a ţinut partea....” 572
Am avut o preocupare deosebită în cercetarea noastră pentru a selecta cu cât mai multă
obiectivitate informațiilor pe care le-am preluat din mărturii orale și alte resurse de
documentare.
În istoriografia temei se poate descoperi cu ușurință că autorii unor studii sau unor cărți pe
teme tangențiale cu tema pe care o studiem sau pe aceeași temă au abuzat de folosirea
unilaterală a unor surse documentare viciate de ideologia sistemului comunist, ne referim aici
la abundența de documente scrise de lucrătorii Securității sau note informative furnizate de
foști membri ai Bisericii Adventiste. Noi am considerat Securitatea o instituție a minciunii în
care, până și adevărul a fost folosit în scopuri oculte de poliția politică comunistă, de aceea
am folosit cu maximă precauție documentele provenite din arhiva C.N.S.A.S.
Necoroborarea acestor surse documentare ce au un caracter profund subiectiv cu alte surse
au făcut ca acele lucrări să nu aibă consistența și valoarea așteptată.
Noi am încercat în această cercetare, după criterii strict științifice, să folosim mai multe tipuri
de surse pentru a elucida cele mai importante aspecte din viața Bisericii Adventiste din
comunism.
Astfel, am realizat interviuri de istorie orală, am căutat documente de arhivă noi, relevante din
Arhivele Securității. Ne referim aici la documentele, scrisorile oficiale și mai puțin la
„turnătoriile” unor pastori sau membri ai Bisericii care aveau o puternică tentă personală și
subiectivă.
Ne-am străduit să confruntăm anumite mărturii orale cu documente și să facem aceste legături
din cât mai multe unghiuri și din cât mai multe perspective fără să judecăm sau să emitem
verdicte absolutizante în dreptul niciunora dintre surse.
Pe lângă documentele de arhivă și interviuri de istorie orală, am folosit cărți și studii
științifice, materiale din presă pe care le-am considerat relevante.
Sigur, fiind o cercetare de istorie orală, ne-am concentrat atenția asupra mărturiilor directe din
partea unor membri ai comunității adventiste, care au trăit cele mai semnificative momente
din istoria Bisericii în comunism. Am avut interviuri cu persoane foarte în vârstă, care ne-au

572
Ibidem Lorant Szentagotai

1089
oferit infornații foarte interesante despre Biserica Adventistă, pornind chiar din perioada
regimului Antonescu și trecând mai apoi prin cei mai „fierbinți” ani în care „sistemul” a
încercat destructurarea mișcării advente mai ales prin „confiscarea” structurii de comandă a
acestei comunități, realizată în special prin înregimentarea unui număr impresionant de agenți
ai Securității din rândul unor pastori dornici să intre în jocul de putere pentru ocuparea unor
poziții în fruntea Conferințelor regionale ale comunității sau la nivel de Uniune.
Am pus un accent deosebit pe analiza jocului de putere de la vârful Bisericii Adventiste între
anii 1955-1965, perioadă în care Securitatea a aparat cvasitotal controlul asupra leader-
sheapului acestei comunități și a găsit cheia controlului mecanismelor de strângere și cheltuire
a fondurilor provenite din darurile și zecimile oferite benevol de către credincioșii bisericii
administratorilor.
Am avut șansa să luăm interviuri de la cei mai importanți președinți care au condus
Conferințe regionale sau Uniunea în intervalul menționat, aceștia au fost provocați să
completeze, să confrunte sau să combată informațiile din Arhiva Securității în ceea ce
privește istoria adventistă în comunism cu amintirile reactivate din propria memorie.
Afirmațiile martorilor noștri confirmă uneori ideile din documentele vehiculate în lucrările de
specialitate cu privire la cele mai semnificative momente din istoria acestei biserici, însă cea
mai importantă componentă a interviului de istorie orală pe care l-am avut cu martorii noștri a
fost aceea a particularizării, de la aspectele cu caracter general care sunt cunoscute în mediul
neoprotestant și în Biserica Adventistă cu privire la natura persecuțiilor în perioada
comunistă, am găsit o componentă foarte importantă, subiectivă, a unor trăiri și a unor
evenimente care nu au fost consemnate niciodată în nicio lucrare de specialitate. Lucrarea
noastră de cercetare este e fapt prima lucrare de istorie orală despre comunitatea adventistă
din România.
Scoaterea la lumină a istoriei vieții private a unor comunități sau a unor zone în care a existat
o puternică prezență adventistă considerăm că reprezintă un pas important și pentru
provocarea unor cercetări de antropologie, sociologie sau psihologie.
Lucrarea noastră de doctorat a fost structurată după o logică foarte clară, bazată pe evoluția
raporturilor dintre stat și Biserica Adventistă, de la momentul în care statul comunist se
concentrează asupra vieții cultelor neoprotestante, ne referim în sprecial la anii 1948-1955,
trecând mai apoi prin perioada de acaparare a conducerii adventiste la nivel regional și
național cu ajutorul operațiunii „Contul Secret”, consolidarea rețelei de informatori de la
conducerea Bisericii și cooptarea unor pastori din vârful Bisericii în operațiuni de propagandă
a sistemului comunist, inițial pentru colectivizare și mai apoi pentru obținerea unei imagini

1090
pozitive a regimului în ochii Occidentului, în special pentru obținerea sau păstrarea clauzei
„națiunii celei mai favorizate” din partea Statelor Unite ale Americii.
O componentă importantă a sistemului de propagandă comunist a fost aceea a folosirii
emisarilor cultici străini neoprotestanți și adventiști în special pentru a prezenta regimul
comunist într-o lumină cât mai favorabilă în ceea ce privește imaginea României în exterior.
Interviul cu doi foști agenți ai Securității ce au avut sarcini clare trasate de Securitate în
această operațiune au fost confirmate de fostul ofițer de Securitate Liviu Banias care ne-a
vorbit pe larg despre mizele acestei componente a colaborării dintre statul comunist și
conducerea Bisericii Adventiste.
Cele mai importante probleme pe care le-au avut adventiștii de ziua a șaptea în comunism au
fost identificate în mod cert în lucrarea noastră de cercetare și s-au centrat pe chestiunea
Sabatului, o problematică pe care am tratat-o, cred, în premieră, dintr-o altă perspectivă decât
a fost abordată în orice altă lucrare de specialitate pe aceași temă.
Am demonstrat prin surse edite și inedite și prin mărturii orale faptul că nu a existat în
perioada comunistă un punct de vedere unitar, atât doctrinar, cât și în practica curentă cu
privire la respectarea Sabatului, în sensul că, unii membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea au moștenit, prin tradiție, de la părinții lor care au trăit în perioada interbelică, practica
de a-și trimite copiii la școală sâmbăta , de a depune jurământul în Armată, iar o altă parte a
acestei comunități a moștenit tradiția de a respecta ziua Sabatului și practicarea interdicției
aplicate copiilor de a merge la școală sâmbăta și de a refuza, prin nencombatanță, de a
încălca, porunca a șasea din Decalog ,„Să nu ucizi” pe perioada unui conflict militar.
Unul dintre martorii noștri, Edmond Constantinescu, un erudit al acestei Biserici, absolvent al
Facultății de Filosofie din Sibiu, a explicat foarte clar care sunt originile acestei confuzii, care
au fost „aripile” teologice ce s-au confruntat în această comunitate în perioada interbelică, pe
tema Sabatului .
Am studiat cu atenție modul în care aceste grupări s-au luptat între ele și pentru ocuparea
unor poziții cheie în conducerea comunității și în ce mod aceste neclarități și rivalități
personale au fost speculate și alimentate ulterior de Securitate și Departamentul Cultelor
pentru a diviza, pentru a submina ideea de unitate doctrinară și de practică religioasă în
această comunitate .
O altă componentă importantă a lucrării se referă la problema colaborării cu Securitatea a
pastorilor din comunitatea adventistă.
Aici din nou am avut o abordare, noi credem, originală.

1091
Nu ne-am concentrat foarte mult atenția asupra volumului imens de informații furnizate de
bârfele colportate de Securitate prin intermediul rețelei de agenți de la vârful Bisericii
Adventiste.
Singurul nostru obiectiv important în raport cu aceste arhive documentare a fost acela să
urmărim în ce mod s-a desfășurat lupta pentru putere la vârful Bisericii Adventiste și care a
fost rolul de incitator și arbitru al Securiății în această chestiune.
O componentă importantă a lucrării noastre de cercetare se referă la analiza mecansimelor de
putere instituțională din interiorul bisericii prin care sumele provenite din zecimea strânsă de
la membrii comunității adventiste a fost folosită pentru a corupe funcționari din administrația
comunistă pentru ca obiectivele cele mai importante ale Bisericii să fie realizate.
Ne referim aici la sumele importante de bani care s-au scurs către inspectori de culte de pe tot
cuprinsul țării pentru ca aceștia să permită construirea de biserici, reparația lor, să permită la
un moment dat botezul, desfășurarea școlii de Sabat copii sau să faciliteze plecarea în
străinătate a unor lideri ai Bisericii sau membri laici.
O parte din banii proveniți din darurile și zecimile credincioșilor adventiști au fost folosiți nu
doar pentru coruperea unor lideri din administrația locală comunistă ci și pentru alimentarea
unor relații privlegiate între unii conducători ai Bisericii Adventiste și diferite rețele de putere
formate din pastori care erau plasați în mod abil în bisericile cele mai bogate, pentru a li se
plăti într-un sistem pur fanariot fidelitatea față de liderii regionali sau de la nivel de Uniune.
Acest sistem de putere sofisticat nu l-am fi putut înțelege fără mărturiile orale extrem de bine
documentate ale unor martor ca Edmond Constantinescu, Ion Buciuman, Orban Adalbert sau
Lucian Cristescu.
Am urmărit într-un capitol special strategiile de supraviețuire ale membrilor Bisericii
Adventiste, care au trebuit să se reprofileze, să se reconvertească profesional din cauza
refuzului sistemului comunist de a le permite să activeze în învățământ, în sănătate sau în alte
domenii de activitate, din cauza faptului că aceste persoane refuzau să lucreze sâmbăta.
Am dat exemplul Elenei Petrescu, a Lidiei Marian sau lui Valeriu Petrescu, care au devenit
croitori foarte pricepuți și prin activitatea de tricotaj nu numai că au reușit să supraviețuiască
în comunism, ci prin intermediul acestei activități și-au creat relații foarte bune cu cele mai
influente persoane din orașul unde locuiau, aceste relații fiind folosite ulterior pentru propria
protecție personală împotriva unor abuzuri ale sistemului cât și activitatea religioasă a
Bisericii de răspândire de materiale considerate interzise ș.a.m.d.

1092
La capitolul „Construirea de Biserici Adventiste”, în ciuda restricțiilor impuse de comuniști,
în acest joc al manipulării, în acest joc al minciunii în care intrau autoritățile, am putut
remarca mijloacele prin care credincioșii adventiști au reușit să ducă la bun sfârșit planurile de
construire ale unor lăcașe de cult cu adevărat impresionante.
Am descris povestea construirii Bisericii Adventiste din Matca, județul Vrancea, o
construcție monumentală, de 800 de locuri, care nu s-ar fi putut edifica fără coruperea unor
funcționari de la nivelul comunei Matca și până la primul secretar de partid de la Galați.
Aceștia au pus în scena istoriei o „piesă de teatru” din care nu au lipsit amenzile și
procesele împotriva credincioșilor care au pus în operă o construcție fără autorizație și
ulterior, aceeași „actori” în aceeași„ piesă”, s-au „dezbrăcat” de „haina” de închizitori și în cel
mai pur stil mioritic au devenit gazde primitoare la inaugurarea acestui edificiu pentru
delegația „mărimilor” din Biserica Adventistă de la nivel mondial și european:președintelui
Conferinței Generale Robert Pierson și a președintelui Diviziunii, Edwin Ludescher.
La inaugurare au fost prezenți și membri de vază ai comunității adventiste, într-un „cor
omagial” care punea în evidență libertățile religioase extraordinare de care se bucură
credincioșii adventiști din România.
Într-un alt cadru am scos în evidență, în lucrarea noastră, tocmai acest sistem duplicitar în
care liderii Bisericii Adventiste izolau acele persoane considerate indezirabile de regim și
jucau rolul de agenți de propagandă ai regimului comunist, atât în interiorul, cât și în
exteriorul țării, ascuzând realitățile mai puțin plăcute ale faptului că mulți dintre credincioșii
adventiști care doreau să respecte Sabatul prin neparticipare la activități lucrative în această zi
erau practic excluși din societate, marginalizați în biserici, încarcerați și maltratați de sistemul
de forță comunist.
Am oferit câteva exemple de mărturii orale foarte relevante despre adventiști care au fost
condamnați și închiși pentru fapte de insubordonare sau pentru „subminarea orânduirii
socialiste ” , credincioși ce au fost stigmatizați și în interiorul comunităților religioase de către
persoane angajate într-o relație „vinovată” cu Securitatea, îi amintim și la acest capitol pe:
Andrei Frangulea, Titu Ghejan, Doru Alexandru, Apostol Chelbegeanu, Dragomir Ștefanache,
Titi Gâdea.
O altă temă foarte importantă pe care am abordat-o coroborând informații din mai multe
mărturii orale și din surse documentare a fost tematica etichetării.
Am demonstrat prin mărturia medicului Doru Alexandru, faptul că adventiștii nonconformiști
au fost etichetați cu mare ușurință ca fiind reformiști pentru ca mai apoi să urmeze
marginalizarea și stigmatizarea în comunitatea adventistă din care făceau parte, la școală, la

1093
locul de muncă, etc. Doru Alexandru a primit un un dublu rol în cercetarea noastră, subiect,
autobiograf al propriilor trăiri traumatizante din perioada copilăriei și adolescenței de copil al
unui tată condamnat de biserică prin excludere și ulterior, de condamnat la închisoare din
aceleași motive ca și tatăl său, Alexandru Gheorghe.
Alexandru Gheorghe, a fost o personalitate controversată din istoria Bisericii Adventiste din
comunism, dar am adunat foarte multe și semnificative mărturii orale și documente care
dovedesc că acest credincios a influențat major mișcarea de rezistență din interiorul Bisericii
Adventiste care s-a opus restricțiilor impuse de regim cu privire la respectarea Sabatului dar și
activităților de producere și multiplicare ale unor materiale cu conținut spiritual.
Experiența lui Gheorghe Alexandru, Doru Alexandu ,Titu Ghejan, Florin Lăiu, Orban
Adalbert are un numitor comun: marginalizarea și stigmatizarea în interiorul și exteriorul
bisericii cu ajutorul etichetei de „reformist” lipită în mod voit de „sistem”.
Am putut demonstra, cu foarte mare acuratețe considerăm noi, complicitatea dintre
conducătorii corupți din Biserica Adventistă și părți din sistemul de represiune comunist ca
mijloc de eliminare a persoanelor care erau considerate indezirabile.
Cazul lui Titu Ghejan este de notorietate datorită prezenței acestuia la emisunea „Reflector”
în vara anului 1973. Prin această emisiune foarte populară s-a încercat discreditarea acestui
credincios și mai ales a ideilor sale considerate retrograde , însă efectul a fost invers.
Atât de logice au fost argumentele cu care Titu Ghejan a apărat creștinismul în fața
ateismului la o oră de maximă audiență la Televiziunea Română, încât conducerea Bisericii
Adventiste a fost „matrușizată”(trimisă n.n) de„ sistem ”să-l atace pe Titu Ghejan inclusiv la
Seminarul Teologic Adventist în fața generației de pastori „1974-1978”.
Din această generație au făcut parte și patru dintre martorii intervievați de noi, ca care au
confirmat faptul că:Titu Ghejan, profesorul Ioan Gabriel și Mircea Dragomir au fost dați ca
exemple de adventiști extremiști, „ce vederi reformiste”.
Aceasta a fost medoda prin care sistemul a îndepărtat pe cei care erau considerați elemente
radicale, „retrograde”, ”mistice”...
Mulți dintre membrii Bisericii Adventiste intervievați și-au amintit cu multă durere și
frustrare umilințele la care au fost supuși de colegii lor, de profesorii lor, de învățătorii lor în
timpul diferitelor cicluri de învățământ din cauza faptului că absentau sâmbăta.
Au fost martori care au relatat episoade dramatice: bătăi, umilințe în fața colegilor, scăderea
notei la purtare, excluderea din învățământ în diferite cicluri, nedreptăți la care au fost supuși
din partea unei comunități care trebuia să aplice directivele unui sistem cinic care avea ca
obiectiv uniformizarea și devalorizarea și demonetizarea ideii de individualitate și toleranță.

1094
Majoritatea acțiunilor sistemului comunist împotriva adventiștilor în ceea ce privește
chestiunea Sabatului au avut consecințe dramatice.
Am putea da doar exemplul unuia dintre martori, Szentagotai Autora sau a Elenei Petrescu,
două membre a Bisericii Adventiste foarte talentate în domeniul lor de activitate care au fost
împiedicate mai bine de 15 ani să practice meseria vocațională pe care și-au ales-o.
Avem istorii dramatice și dovezi documentare care atestă suferințele cumplite la care au fost
supuși adventiștii în perioada în care au fost în Armată.
Pe lângă faptul că au fost arestați și condamnați pentru insubordonare, pentru refuz de a
asculta ordinele comandanților sâmbăta, aceștia au suferit umilințe și multe zile de carceră,
bătăi și alte privațiuni și pentru faptul că în perioada de detenție au refuzat să consume carne
de porc sau să iasă la instrucție sau la muncă sâmbăta.
Am urmărit la acest capitol cronologia celor mai importante secvențe de istorie a persecuției
adventiștilor de la primele grupuri de adventiști arestate în anii 1950 și trimise la Canal până
la arestările lui Titu Ghejan, Mircea Dragomir și încarcerările succesive, ultima la vârsta de
76 de ani ale lui Alexandru Gheorghe și experiența scurtă în închisoare a adventistului
Răceală Ioan închis pentru o scurtă perioadă de vreme pentru că ar fi traficat în mod ilegal
Biblii.
După anii 1980, regimul comunist a devenit mai puțin dispus să încarcereze nenbri ai
mișcărilor neoptrotestante și datorită faptului că mulți dintre adventiști au ales să se adapteze
vremurilor vitrege și să lucreze în Armată și să renunțe la vederile considerate „prea
conservatoare” în ceea ce privește respectarea Sabatului.
În capitolul în care ne-am referit la colaborarea din Securitate și pastorii Bisericii Adventiste
am insistat pe devoalarea presiunilor, a șantajului, a hărțuirii la care au fost supuși majoritatea
pastorilor atunci când au intrat în relație cu Securitatea.
În mod evident, din mărturiile orale ale martorilor noștri am putut trage concluzia că marea
majoritate a membrilor Bisericii Adventiste, erau conștienți de prezența unor informatori și de
influența acestora în rândul Bisericii.
Credem că am reușit să demonstrăm prin lucrarea noastră de doctorat faptul că sistemul
comunist, prin campanii mass-media, materiale de propagandă, prin serviciul de
„Dezinformare”, prin manipularea corespondenței credincioșilor, ascultarea ilegală a
telefoanelor, n-a făcut decât să creeze o atmosferă de neîncredere, de suspiciune în cadrul
acestor comunități cu scopul de a controla prin frică, viața acestor credincioși.
Am avut ocazia, studiind viața comnității adventiste din Suceava și punând la dispoziția unor
membri ai acestei comunități documente din Arhiva Securității care priveau propria persoană

1095
să clarificăm suspiciunile neîntemeiate care existau în dreptul unor frați de credință privind
presupusa colaborare ca informatori cu organele de Securitate.
Am devoalat faptul că unii dintre cei mai apropiați prieteni dintre acești credincioți erau cu
adevărat informatori, pe când cei pe care îi suspicionau, nu aveau nicio legătură cu organele
de Securitate. A fost extrem de dificil ca într-o mare de manipulări și minciuni cu multă
migală, împreună cu martorii noștri să aducem la lumină, măcar o parte din adevărul care a
fost ascuns până la momentul interacțiunii dintre cercetătorul de istorie orală și crdincioșii
intervievați.
Pe parcursul lucrării noastre doctorale am ales cu bună știință să redăm în integralitate
anumite interviuri unde am considerat că întrebările cercetătorului sunt relevante și „leagă”
povestea mult mai bine.
În unele situații a fost nevoie de această intervenție permanentă a cercetătorului în dialogul cu
martorii datorită vârstei înaintate a persoanelor intervievate, care aveau nevoie să fie conduse
pe traseul refacerii memoriei.
În cazul avocatului Mureșan Aron, a existat un „cross-match” foarte bun între dosarul
întocmit de Securitate și mărturia acestuia, am putut urmări pas cu pas traseul excluderii lui
din poziția de lector al Facultății de Drept chiar de către rectorul Constantin Daicoviciu până
la ultimul loc de muncă unde a fost mutat disciplinar, la Șimleul Silvaniei, de aceea am ales să
păstrez aproape în intgralitate structura inițială a interviului.
De fapt, unul dintre cele mai reușite interviuri ale noastre a fost cel realizat în interacțiune cu
avocatul Mureșan Aron, un om care în anul în care ne-a oferit interviul, 2012, avea o
memorie excepțională și o capacitate de a reda informațiile cu maximă obiectivitate și
detașare mai rar întâlnită pentru cineva care a suferit atât de multe persecuții și umilințe și
care a trebuit să schimbe șase locuri de muncă ca avocat pentru că a îndrăznit să lupte pentru
libertatea de conștiință în vremuri foarte vitrege.
Valoarea interviului de istorie orală poate fi demonstrată și prin faptul că interviurile realizate
cu : bunicul meu, Ungureanu Vasil, domnul Mureșan Aron, Frangulea Andrei, Apostol
Chelbegeanu sunt singurele mărturii orale despre experiențele trăite în comunism aleacestor
credincioși adventiști care din păcate au trecut în neființă în perioada de pregătire a lucrării
doctorale.
Acesta este unul dintre argumentele importante care pledează în favoarea istoriei orale și
argumentul forte care trebuie să impulsioneze cercetătorii de istorie orală să folosească timpul
prezent pentru a arhiva cât mai multe din aceste fragmente de poveste de viață parte din viața

1096
trepidantă a acestor comunități considerate marginale atât de mulți ani, dar care merită acum
toată atenția noastră.
În ceea ce privește relația cu străinii, am mai întărit un aspect important, acela al lipsei de
solidaritate a liderilor Bisericii Adventiste la nivel mondial față de persoanele persecutate de
regimul comunist sau față de cei care și-au căutat un refugiu în bisericile adventiste din
Occident.
Practic, liderii cultici mondiali ai Bisericii Adventiste au acționat, cu voie sau fără voie, ca
agenți ai propagandei comuniste.
A existat o simbioză perfectă între obiectivele politice externe ale regimului comunist și
vizitele țintite ale unor emisari cultici ai acestei Biserici, care s-au sincronizat cu cele mai
fierbinți momente din existența sistemului ateist de la București.
Nu am găsit în mărturiile orale, în sursele edite sau inedite nicio dovadă de solidaritate și
empatie exprimate public de către conducerea Bisericii Adventiste la nivel local, național sau
mondial față de credincioșii adventiști închiși pentru motive de conștiință.
Am relevat câteva exemple în acest sens: Titu Ghejan este sprijinit în perioada în care este în
închisoare doar de un alt proscris al „sistemului”.
Cu Titu Ghejan se solidarizează Alexandru Gheorghe, un membru al Bisericii Adventiste
nonconformist care este aruncat în „groapa cu lei” a etichetării ca „reformist” și cu toate că
este exclus din această Biserică, merge la închisoare, îi trimite pachete lui Titu Ghejan, trimite
scrisori către conducerea închisorii pentru a i se ușura regimul de detenție.
Un alt exemplu de solidritate îl găsim în comunitatea evanghelică și baptistă cu familia
adventistului Răceală Ioan, care este sprijinită pe perioada detenției.
Această familie primește pachete, primește susținere morală, dar nu de la comunitatea
adventistă locală, nici de la comunitatea națională și cu atât mai puțin de la Biserica
Adventistă mondială.
Lipsa de solidaritate cu victimile regimului de represiune este de fapt o caracteristică a
Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în comunism.
Am explicat anterior faptul că liderii Bisericii Adventiste, nu doar că nu au fost alături de
Titu Ghejan în perioada în care el a fost închis, ci a fost dat ca exemplu negativ în Biserică în
acest interval de timp.
Este de remarcat faptul că Dumitru Popa, președintele Uniunii, cel care l-a condamnat public
pentru atitudinea sa considerată prea radicală în anii 1974, a încercat să compenseze această
atitudine lașă prin primirea lui în corpul pastoral imediat după căderea comunismului fără ca
aceasta să mai treacă prin sistemul de învățământ teologic al Bisericii Adventiste.

1097
În același sens al complicităților murdare dintre conducerea Bisericii Adventiste la nivel de
Uniune și cea la nivel mondial am vorbit în lucrarea noastră, și despre refuzul integrării în
lucrarea pastorală a unor pastori fugari din lagărul comunist. Am explicat prin povestea foarte
papitantă de viață a pastorului Bratosin modalitatea prin care acesta a fost dat afară de la
revista „Vie et Sante” de către conducerea la nivel de Diviziunea a Bisericii Adventiste după o
recomandare veninoasă venită din țară din partea președintelui Uniunii, Dumitru Popa și a
Secretarului Nelu Dumitrescu.
Convertirea și legământul botezului este un moment crucial în Biserica Adventistă și pentru
membrii acestei comunități. Una dintre poveștile cele mai emoționante este cea a lui
Frangulea Andrei, un adventist care a fost închis în anul 1948, în vremea celor mai importante
acțiuni de epurare politică ale sistemului comunist. Acesta a fost închis timp de 7 ani de zile
împreună cu intelectuali ca Petre Țuțea pentru motive pe care nu le cunoaște nici astăzi.
Convingerea lui a fost că se află acolo pentru credință, însă comuniștii nu l-au crezut nicio
clipă că este un adventist autentic, ci l-au suspicionat că este un element retrograd, imperialist,
spion sau legionar.
Această poveste de Kafka a domnului Frangulea impresionează prin faptul că acesta și-a
asumat cei 7 ani de temniță grea ca un tribut dat unei credințe pe care a adoptat-o din toată
inima într-o comunitate care însă în mod paradoxal l-a respins la întoarcerea lui din
închisoare, lucru care l-a determinat să- și abandoneze adventismul pentru o lungă perioadă de
timp.
Poate unul dintre cele mai delicate capitole ale lucrării noastre, dar cu abordarea cea mai
tranșantă s-a referit la modul în care a fost instrumentată politic chestiunea colaborării cu
Securitatea ai unor pastori ai Bisericii Adventiste în comunism.
Tema studierii dosarelor Securității și folosirii informațiilor din aceste dosare în scopuri
politice a deschis o rană greu de închis în istoria noastră recentă.
Din păcate, o instituție a minciunii, cum este și cea a Securității nu a putut să nu furnizeze și
cele mai ordinare falsuri.
Am putut descrie, cu mare precizie, situația dramatică a pastorilor Dima Viorel și Buciuman
Ioan, care s-au trezit peste noapte că sunt numiți în dosarele Securității , informatori, cu toate
că aceștia nu au semnat niciodată vreun document, niciun angajament și nici nu au practicat
ceea ce înseamnă poliția politică.
Simpla descoperire a unor dosare însă i-a determinat pe unii cercetători adventiști, pastori,
Gheorghe Modoran și Cristian Dumitrescu să-i blameze pe cei doi în interiorul bisericii și mai

1098
mult, să intervină în adunările elective pentru ca, în cazul lui Ion Buciuman, acesta să fie
îndepărtat de la conducerea Bisericii, evenimente care s-au scurs în anul 2009.
Am dedicat un capitol special acestui aspect al manipulării dosarelor Securității după
Revoluția din 1989 în scopuri politice pentru a arăta în primul rând drama prin care trece o
familie care descoperă că eroul lor, capul familiei, pastor, considerat un reper de moralitate
pentru Biserică devine peste noapte una dintre „slugile” Securității.
Interviurile pe care le-am realizat pe această temă, într-un cadru extins, în familia Buciuman
au arătat cu vârf și îndesat traumele care pot fi produse de unii cercetători, lipsiți de scrupule
și cu interese meschine care intră în Arhiva Securității cu o agendă proprie, care împlinește
într-un fel agenda Securității, aceea de a dezbina, de a minți, de a manipula și de a pune într-o
lumină negativă persoane ce au trăit în comunism îmbrățișând credința adventistă.

1099
 LISTA MARTORILOR
1. Roșca Beniamin, născut în anul 1950, în localitatea Șimleul Silvaniei, județul Sălaj,
naționalitate română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic București, profesia:
pastor. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu la sediul Institutului Teologic
Adventist din București, în luna noiembrie 2010.

2. Coajă Gheorghe, născut la 30 septembrie 1940, în satul Soloneț, comuna Todirești,

județul Suceava, naționalitate română, religie adventistă, studii: 12 clase, profesia:
apicultor. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu, la domiciliul intervievatului,
în Suceava, județul Suceava, în luna aprilie 2014.

3. Ghejan Titu, născut la 23 iulie 1949, în comuna Ciutura, județul Dolj, naționalitate
română, religie adventistă, studii: Facultatea de Matematică, Institutul Teologic
Adventist, profesia: profesor de matematică, pastor. Interviul a fost realizat de
Emanuel Ungureanu în Biserica “Labirint “din Bucureşti, la 21 februarie 2013.

4. Frangulea Adrian, născut la 4 septembrie 1922, la Galați, județul Galați, naționalitatea

română, religie adventistă, studii: Facultatea de Matematică, profesia: profesor de
matematică, pensionar la data interviului. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu în București, la domiciliul intervievatului, în luna mai 2014.

5. Suciu Iosif, născut la 26 aprilie 1952, în Sântana de Mureș, județul Mureș,

naționalitatea română, religia adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist
„Maranatha”, profesia pastor, profesor de dogmatică. Interviul a fost realizat de

1100
 Emanuel Ungureanu, în Cluj-Napoca, la Liceul Teologic Adventist Maranatha, în luna
octombrie 2014.

6. Bratosin Ștefan, născut la 22 septembrie 1957, în Călăraşi, județul Călărași,

naționalitate română, religie adventistă, studii: Institutul Teologic Adventist, profesia:
pastor, profesor universitar. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în două
părți, în luna septembrie 2013 la Restaurantul Aroma din Cluj-Napoca și în anul 2014
într-o bibliotecă privată din Târgu Mureș.

7. Cojea Vasile, născut la 17 martie 1919, în Râmnicu Sărat, județul Buzău,

naționalitatea română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist,
profesia: pastor. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu la domiciliul
intervievatului din București, în luna august 2012.

8. Pălășan Aurel, născut la 20 februarie 1927, în comuna Jimbor, județul Brașov,

naționalitate română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist,
profesia: pastor, actualmente pensionar. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu, la
Căminul de Seniori Theodora din Cluj-Napoca, în luna iulie 2013.

9. Petrescu Valeriu, născut la 25 ianuarie 1952, la Câmpulung Moldovenesc, județul

Suceava, naționalitate română, studii: Seminarul Teologic Adventist, profesia: pastor.
Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu la Centrul Media Adventist din
București, în luna mai 2014.

10. Dima Viorel, născut la 30 aprilie 1950, în comuna Buzescu, județul Teleorman,
naționalitate română, religie adventistă, studii: SeminarulTeologic Adventist, profesia:
pastor. Interviul a fostrealizat de Emanuel UngureanuînBiserica Adventistă ”Popa
Tatu” din București, în luna octombrie 2013.

1101
11. Popa Dumitru, născut la 11 martie 1927, în Peștera Medgidia, județul Constanța,
naționalitatea română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist,
profesia: pastor, actualmente pensionar. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu în București, la domiciliul intervievatului, în luna august 2013.

12. Petrescu Elena, născută la 2 iulie 1952, în Dorohoi, județul Botoșani, naționalitate
română, religie adventistă, studii: Facultatea de Filologie, profesia: profesor de limba
română și limba germană. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu, la
domiciliul intervievatei din București, în luna martie 2014.

13. Ene Paulini, născut la 7 noiembrie 1933, naționalitate română, religie adventistă,
studii:Facultatea de Medicină, Politehnică, profesia: medic, inginer, actualmente
decedat. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în Ocna Mureș, județul Alba,
la domiciliul lui Androne Emil, în luna septembrie 2012.

14. Androne Emil, născut în anul 1940, în comuna Ziduri, județul Buzău, naționalitatea
română, religie adventistă, studii: Facultatea de Medicină Iași, profesia: medic.
Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în Ocna Mureș, județul Alba, la
domiciliul intervievatului, în luna septembrie 2012.

15. Lăiu Florin, născut la 20 ianuarie 1952, în comuna Strugari, județul Bacău,
naționalitate română, religie adventistă, studii: Institutul Teologic Adventist, profesia:
teolog, profesor. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu, în casa
intervievatului din cadrul Institutului Teologic Adventist, Cernica, București, în luna
mai 2012.

16. Gheorghiță Valeriu, născut la 11 august 1935, naționalitate română, religie adventistă,
studii: Facultatea de Medicină, profesia: medic, actualmente pensionar. Interviul a fost
realizat de Emanuel Ungureanu la Căminul de Seniori Theodora din Cluj-Napoca, în
luna august 2012.

1102
17. Dumitrescu Cristian, data nașterii 15.06.1965 în București profesor. Interviul a fost
realizat de Emanuel Ungureanu, la Institutul Teologic Cernica din Bucureşti, în luna
noiembrie 2011.

18. Mureșan Aron, născut la 25 august 1928, în comuna Vultureni, județul Cluj,
naționalitatea română, religie adventistă, studii: Facultatea de Drept, profesia: avocat,
lector universitar, decedat. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în Cluj-
Napoca, județul Cluj, la domiciliul intervievatului, la 1 aprilie 2012.

19. Lazăr Farrai, născut la 24 decembrie 1938, la Lugoj, județul Timiș, religie adventistă,
studii: Seminarul Teologic Adventist, profesia: pastor. Interviul a fost realizat de
Emanuel Ungureanu la Căminul de seniori Theodora din Cluj-Napoca, județul Cluj, la
9 iulie 2012.

20. Marian Corneliu, născut la 10 decembrie 1937, la Bacău, județulBacău, , naționalitat

eromână, religiea dventistă, studii: Universitate Politehnică, profesia:inginer,
pensionar. Interviul a fostr ealizat de Emanuel Ungureanu la Insitutul Stupini din
Brașov, județul Brașov, la 13 mai 2013.

21. Stoica Florian, născut în anul 1937, în comuna Curtișoara, județul Olt, naționalitate
română, religie adventistă, pensionar. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu,
la Căminul de seniori Theodora din Cluj-Napoca, județulCluj, în 4 august 2012.

22. Orban Adalbert, născut la 21 februarie 1947, în orașul Reghin, județul Mureș,
naționalitate maghiară, religie adventistă, studii:Seminarul Teologic Adventist,
București, Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca, profesii: pastor, profesor de
muzică, actualmente pensionar. Interviul a fostrealizat de Emanuel Ungureanu în
Brașov, județul Brașov, în 15 mai 2011.

1103
23. Orban Cornelia, născută la 10 februarie 1951, în orașul Brașov, jud Brașov,
naționalitatea română, religie adventistă, studii:Conservatorul de Muzică, Gheorghe
Dima din Cluj-Napoca, profesie: profesoară de pian. Interviul a fost realizat de
Emanuel Ungureanu în Brașov, în data de 15 mai 2011

24. Apostol Chelbegeanu, născut la 4 ianuarie 1927, în comuna Șimnicu de Sus, județul
Dolj, naționalitate română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist,
profesia: pastor, actualmente decedat. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu
la Institutul Stupini din Brașov, județul Brașov, în luna februarie 2011.

25. Aurel Ionică, născut la 21 noiembrie 1949, încomunaCiuperceniiNoi, județulGorj,

naționalitateromână, religieadventistă, studii: SeminarulTeologic Adventist,
UniversitateTehnică, profesia: pastor, inginer, profesor. Interviul a fost realizat de
Emanuel Ungureanu, prin internet, via Skype, la 30 noiembrie 2011,
intervievatulaflându-se în Nashville, Tennesse, SUA.

26. Ștefanache Dragomir, născut la14 octombrie 1928, în localitateaUngureni, județul

Botoșani, naționalitat eromână, religieadventistă, studii: 8 clase, profesia:apicultor,
actualmentepensionar. Interviul a fostrealizat de Emanuel UngureanuînBucurești, la
domiciliulintervievatului, înlunaseptembrie 2010.

27. Penca Ilie, născut la 2 februarie 1927, naționalitate română, religie adventistă, studii:
Seminarul Teologic Adventist, profesia: pastor, actualmente pensionar. Interviul a fost
realizat de Emanuel Ungureanu în București, la domiciliul intervievatului, în luna iulie
2011.

28. Pădure Gheorghe, născut 3 aprilie 1926, în localitatea Ciupercenii noi, județul Gorj,
naționalitate română, religie adventistă, studii: 8 clase, profesia: agricultor,
actualmente decedat.

1104
29. Gâdea Titi, născut la 26 martie 1946, în localitatea Dracea, județul Turnu Măgurele,
acum în Zaragoza,Spania, naționalitate română, religie adventistă, studii: Seminarul
Teologic Adventist, profesia: pastor. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu
prin internet, via Skype, la 13 martie 2014, intervievatul aflându-se în Zaragoza,
Spania.

30. Vulvară Mihai, născut la 2 noiembrie 1927, în comuna Vad, județul Brașov,
naționalitate română, religie adventistă, studii: 8 clase, profesia: zidar. Interviul a fost
realizat de Emanuel Ungureanu în Brașov, județul Brașov, în luna iunie 2010.

31. Buciuman Ion, născut la 13 octombrie 1950, în localitatea Lupeni, județul Hunedoara,
naționalitatea română, religie adventistă, studii:Seminarul Teologic Adventist de Ziua
a Șaptea din București, profesia: pastor, poet, pensionar. Interviul a fost realizat de
Emanuel Ungureanu în București, în luna mai 2012.

32. Buciuman Elena, născută la 21 august 1953, în comuna Sântămăria-Orlea, județul

Hunedoara, naționalitate română, religie adventistă, studii: liceu, profesia: corector,
actualmente pensionară. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în București,
în luna mai 2012.

33. Buciuman Delia(căsătorită Gherman), născută la 8 ianuarie 1979, în localitatea

Mediaș, județul Sibiu, naționalitate română, religie adventistă, studii: Facultatea de
Filologie, profesia: traducător, redactor. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu în București, în luna mai 2012.

34. Bujor Ioan Toma, născut la 17 martie 1926, în comuna Bujoru, județul Teleorman,
naționalitate română, religie adventistă, studii: Seminarul Teologic Adventist,
profesia: pastor, actualmente decedat. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu
în București, în luna august 2011.

1105
35. Lăzureanu Neculai, născut la 25 noiembrie 1941, în localitatea Liveni, actual George
Enescu, fostaregiuneSuceava, naționalitateromână, religia adventistă, studii:școală
profesională, profesia: electrician. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu prin
internet, via Skype, în luna februarie 2015, intervievatul aflându-se în Loma Linda,
California, SUA. La interviua participă și fiul acestuia, Liviu Lăzureanu.

36. Peicu Virgil, născut în anul 1950, în județul Teleorman, naționalitate română, religie
adventistă, studii: Institutul Teologic Adventist, profesia: pastor și profesor de istorie,
actualmente pensionar. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în București, la
Institutul Teologic Adventist, în luna aprilie 2010.

37. Alexandru Doru Emil, născut la 9 noiembrie 1952, în Ploiești, județul Prahova,
naționalitate română, fără religie, studii: Facultatea de Medicină, profesia: medic.
Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în casa intervievatului din Ploiești,
județul Prahova.

38. Constantinescu Edmond, născut la 25 iulie 1951, naționalitatea română, religie

adventistă, studii: Seminatul Teologic Adventist, Facultatea de Filosofie, profesia:
pastor, scriitor, publicist. Interviul a fost realizat la 11 martie 2016.

39. Banias Liviu, naționalitate română, profesia: Locotent-colonel de Securitate în Timiș

după 1985 , colonel în rezervă, pensionar. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu la restaurantul Piramida din Cluj-Napoca, județul Cluj, în luna iunie 2014.

40. Marian Lidia, născută la 7 decembrie 1940, în comuna Buciumeni, județul Dâmbovița,
naționalitate română, religie adventistă, studii: Școala sanitară, profesia: asistentă
medicală, actualmente pensionară. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu la
domiciliul intervievatei din București, la 11 mai 2014.

1106
41. Butoi Nicu, născut la 15 aprilie 1951, naționalitate română, religie adventistă, studii
Seminarul:Teologic Adventist, profesia pastor. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu în București, la 15 mai 2014.

42. Soporan Teodor, născut la 2 iunie 1937, naționalitateromână, religiaadventistă, studii:

școală de meserii, profesia: croitor. Interviul a fostrealizat de Emanuel
UngureanuînlocalitateaFrata, județulCluj, la 17 iulie 2015.

43. Istrati Gheorghe, născut la 1 aprilie 1953, naționalitateromână, religieadventistă,

studii/. 8 clase, profesia: muncitornecalificat. Interviul a fostrealizat de Emanuel
UngureanuînlocalitateaVama, județulSuceava, înlunamai 2013.

44. Cristescu Lucian, născut la 16 mai 1949, naționalitatearomână, religieadventistă,

studii: Academia de Muzică, SeminarulTeologic Adventist, profesia: pastor, lector
universitar, muzician. Interviul a fostrealizat de Emanuel Ungureanuprin internet, via
Skype, la 15 aprilie 2015.

45. Bidiuc Ionel, născut la 24 februarie 1932, înBasarabia, nționalitatearomână,

religieadventistă, studii:SeminarulTeologic Adventist, profesia: pastor,
actualmentepensionar. Interviul a fostrealizat de Emanuel Ungureanu, la Casa pentru
Seniori Theodora din Cluj-Napoca, județulCluj, înlunaseptembrie 2013.

46. Bota Hanna, născută la 7 iulie 1978, la Cluj-Napoca, județulCluj, naționalitateromână,

religieadventistă, studii:Facultatea de Arte, Universitatea de Vest, licențiată în
teologie-litere și teologie-didactică, profesia:profesor de istoria religiilor și literature
română, prozatoare, poetă, eseistă, traducătoare. Interviul a fostrealizat de Emanuel
Ungureanu la sediul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca, județulCluj, în
luna mai 2014.

1107
47. UngureanuVasile, născut la 5 ianuarie 1927, naționalitate română, religie adventistă,
studii: 7 clase elementare, profesia:muncitor necalificat, actualmente decedat. Interviul
a fost realizat de Emanuel Ungureanu prin telefon, în luna mai 2010.

48. Szentagotai Lorant, născut la 16 mai 1949; naţionalitate: magiară; religia: adventistă;
studii: Facultatea de Medicină şi Farmacie, specializarea: medicină generală; profesia:
medic, preşedintele Asociaţiei de Caritate „Proiect Teodora”, pensionar. Interviul a
fost realizat de Emanuel Ungureanu în Cluj-Napoca, județul Cluj, în data de
15.10.2010.

49. Szentagotai Aurora, născută la 16 martie 1952; naţionalitatea: română; religia:

adventistă; studii: Facultatea de Istorie şi Filosofie, secţia: Psihologie; profesie:
psiholog, director Liceul Teologic Adventist „Maranatha” Cluj-Napoca, pensionară.
Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în Cluj-Napoca, în data de 16.11.2011.

50. Opriș Dan, născut la 26 mai 1962; naţionalitatea: română; religia: adventistă; studii:
Facultatea de Istorie şi Filosofie, doctor în istorie şi cercetător la Institutul American
de Arheologie Orientală din Roma; profesia: profesor de istorie, director de marketing
la Tipografia „Pylgrim” Cluj – Napoca. Interviul a fost realizat de Emanuel
Ungureanu în data de 20.06.2010.

51. Timiș Alexandru, născut la 29 mai 1933; naţionalitate: maghiară; religia: adventistă;
studii: Facultatea de Drept, Institutul Teologic Adventist; profesia: pastor, profesor de
teologie. Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în data de 11.11.2011.

52. RăcealăIoan(John) născut la

24.10.1950;naționalitatea:română;religia:adventistă;studii:liceale;profesia:fotograf.
Interviul a fost realizat de Emanuel Ungureanu în data de 18.07.2016

1108
 BIBLIOGRAFIE

1. ALISTAIR, Thomson,, Fifty Years On: An International Perspective on Oral History,

„The Journal of American History”, vol. 85, No. 2 (Sep., 1998), pp. 581-595
2. ANDREESCU, Gabriel, Cărturari. Opozanți și documente. Manipularea Arhivei
Securității, editura Polirom, Iași, 2013
3. ARENDT, Hanna, Originile totalitarismului, Bucureşti, Humanitas, 1994
4. ASANACHE, Marcel, Eseu de istorie adventă în Transilvania, teză de licenţă,
iunie, 1996, p. 89
5. ASANDEI, Simion, Ateism și Religie, editura Militară, București, 1980
6. ATKINSON, Robert, „Povestea vieții – interviul” – Iași, editura Polirom, 2006, p
17
7. BAN, Livius, De la ruină la glorie, Arad, 2004
8. BĂNUŞ, Max, Răstignirea din 1961, în România Liberă, 22 aprilie 2006
9. BERAR, Petru , Religia în lumea contemporană, editura Politică, Bucureşti, 1976
10. BERAR, Petru, Umanism şi ateism, editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti,
1980
11. BETEA, Lavinia, Psihologie politică – individ, lider, mulţime în regimul
comunist, Iaşi, Polirom, 2001
12. BODEANU, Denisa, VASILE, Valentin, Afacerea „Evanghelistul” vizita lui
Billy Graham în România (1985), Edit Argonaut, Cluj-Napoca, 2010

1109
13. BODEANU, Denisa, Neoprotestanții din Transilvania în timpul regimului
comunist, studiu de caz Baptiștii din județul Cluj, editura Argonaut,Cluj-Napoca,
2007
14. BODEANU, Denisa „Cultul Baptist din Transilvania între 1948-1989 în
memoria colectivă” (judeţele Cluj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj), p 1-19,
35
15. BOURDEAUX, Michael, Religious Ferment in Russia. Protestant Opposition to
Soviet Religious Policy, London, 1968
16. BOZGAN, Ovidiu, „Cronica unui eşec previzibil. România şi Sfântul Scaun în
epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), Bucureşti, 2004
17. BUCUR, Marius, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România, Raport Final, subcapitolele „Regimul comunist şi cultele religioase” pp.
258-288 şi „Disidenţa religioasă” pp. 731-737, Bucureşti, 2007
18. BUNACIU, Ioan, Istoria Bisericilor Baptiste din România, Oradea, 2006
19. BUNACIU Ioan, BUNACIU, Otniel, Istoria răspândirii credinţei baptiste,
Bucureşti, 1997
20. BUDEANCĂ Cosmin , Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, 1997-2004,
AIO-Anuarul Institutului de Istorie Orală, volumul 5, Cluj-Napoca, Presa
universitară clujeană, 2004, pag. 20-22
21. BUDEANCĂ, Cosmin, OLTEANU, Florentin, Stat și viață privată în regimurile
comuniste, editura Polirom, Iași, 2009
22. BUKOVSKI, Vladimir, Judecată la Moscova, Albatros, 1998, p. 92
23. BUSS; Gerald, Christian Belief and the Soviet State (1917-1986), Michigan, 1987
24. CAIRNS, Erle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societăţii Misionare
Române, pp. 416 – 418
25. CARAVIA, Paul, CONSTANTINESCU, Virgiliu, STĂNESCU Flori, Biserica
întemniţată. România 1944-1989, Bucureşti, 1998
26. COCÎRLEA, Mihaela Nicoleta, La moralité et le comportement des Églises néo-
protestantes sous le communisme. Le cas de l’Église Baptiste en Roumanie, (în
„Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. IV, no. 2, 2004, pp.
327-358)
27. CIOFLÂNCĂ, Adrian (editor), Memorie și uitare în istorie, în Buletinul Fundației
Academice „A.D. Xenopol” din Iași, 2003, Xenopoliana, tomul XI, III-IV

1110
28. CIUCIU, Anca, Acţiunea „Credinciosul”. Şef rabinul dr. Moses Rosen şi
comunitatea evreiască în arhivele C.N.S.A.S., Bucureşti, 2008
29. CHIVU-DUȚA, Carmen, Cultele din România între prigonire și colaboare, Iași,
2007
30. CHELCEA, Liviu, PUIU, Lăţea, România profundă în comunism, Bucureşti,
Nemira, 2000.
31. COJEA, V.D., Cărări vechi şi noi, Bucureşti, Card, pp. 96-97
32. COJEA, V.D., Adventismul sub comunism, Card, Bucureşti, 2003, pp. 60 -62
33. COJEA, V.D., Lumini şi umbre, Card, Bucureşti, 2003, pp. 99 – 105
34. CRISTIAN, Vasile, Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist 1945-
1989, Iaşi, 2001
35. CRISTIAN, Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist,
Bucureşti, 2005
36. CUCIUC, Constantin, Atlasul religiilor şi al monumentelor istorice religioase din
România, Bucureşti, 1997
37. CROITOR, Vasilică, Istoria Cultului Penticostal în perioada comunistă,
Constanța, 2010
38. DELETANT, Denis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 1997
39. DEMETRESCU, Ştefan, Ce credem noi adventiştii, Atelierele SOCEC&Co,
Bucureşti, 1915, p. 4451
40. DOBRINCU, Dorin, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae
Ceauşescu: Comitetul Creştin Român Pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de
Conştiinţă (A.L.R.C.), (în Analele Sighet 10, Bucureşti, 2003)
41. DOBRINCU, Dorin, Proba infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din
România potrivit documentelor Securităţii, Bucureşti, Scriptorium, 2004.
42. DOUGHERTY, Jack, „From Anecdote to Analysis: Oral Interviews and News
Scholarships in Educational History in the „Journal of American History”,
volumul 86
43. DOUTRELOUX, Jean-Marie, 1986, Vers une modelisation de la communication
pedagogique [în] Langue Francaise, 70, p. 28
44. DUGULESCU, Petru, Ei mi-au programat moartea, Timişoara, 2003
45. DURĂ, Ioan, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidenţe
şi realităţi din viaţa acesteia, Bucureşti, 1994)

1111
46. ENACHE, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii
şi eseuri, Bucureşti, 2005
47. 1FITZAI, Corneliu Ghiocel, Mişcarea Adventistă de Ziua a Şaptea din România,
Ed. Clever Books Publishing, România, Sibiu, 2009, pag. 158 - 168
48. FLOREA, ION (coord.), Ideologie şi contemporaneitate, editura Politică,
Bucureşti, 1984
49. GILLET, Olivier, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub
regimul comunist, Bucureşti, 2001)
50. GEORGESCU, Florin, Societate și religie, editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1982
51. GOLOPENŢIA – ERETESCU, Sanda, 1978, Morfologia conversaţiei [în] Studii
şi cercetări de lingvistică, nr. 5, p. 547-549
52. GROSU, Nicolae, DĂNCIUC, Ionel, GOGONEA, Vasile, Dezbinarea
românească – o abordare sociologică, editura Ecoul Transilvan, 2015
53. GROSSU, Sergiu, Calvarul României Creştine, Convorbiti literare, Chişinău,
1992, pp. 131, 205
54. LE GOFF, Jaques, Histoire et memoire, Paris, Editura Gallimard, 1988, p 19
55. HAYWARD, Max and FLETCHER, William C., Religion and the Soviet State: A
Dilemma of Power, London, 1969
56. HĂRĂNGUȘ, Cornel, Istoria Bisericii Creştine Baptiste Dej, Dej, 2004
57. HLADCHI – BUCOVINEANU, Petre, Faţete reale ale sectelor religioase,
Bucureşti, Ed Politică, 1983, pp. 6, 20
58. ILUŢ, Petru, 1997, Abordarea calitativă a socioumanului: concepte şi metode,
Iaşi, Polirom
59. KERNBACH; Victor, Biserica în involuţie , editura Politică, Bucureşti, 1984
60. KERBRAT – ORECCHIONI, Catherine, 1986, L’implicite, Paris, Librairie
Armand Colin
61. KERBRAT – ORECCHIONI, Catherine, 1990, Les interactiones verbales, tome
I, Paris, Armand Colin.
62. KNIGHT, George, Aşteptătorii revenirii lui Iisus Hristos, Ed. Viaţă şi Sănătate,
Bucureşti, 2004, pag. 32
63. MITROFAN, Daniel, Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor,
Oradea, 2007

1112
64. MODORAN, Gheorghe „Biserica prin pustiul roșu” Rezistență și compromis în
adventismul din România în perioada 1944-1965 , editura Editura Viață și
Sănătate, București, 2013, volumul I, pag 59,60, 180. 240
65. MOJZES, Paul, Religious Liberty in Eastern Europe and the U.S.S.R. Before and
After the Great Transformation, Boulder, CO., 1992
66. MOLDOVAN, Aron, Biserica adventistă şi criticii ei, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate,
1998
67. MOLDOVAN, Wilhelm, Manualul doctrinelor biblice azeşe, Bucureşti, 2000, p.
270
68. NEAGOE, Elisabeta, PLEȘA, Liviu, Cultele neoprotestante în Romania în
perioada 1975-1989, (în „Dosarele Istoriei”, nr. 9, 2003)
69. NEGRUȚ, Paul, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei”
bizantine, Oradea, 2000
70. NEGRUȚ, Paul Revelaţie, Scriptură, Comuniune. O interogaţie asupra autorităţii
în cunoaşterea teologică, Oradea, 1996
71. NICOARĂ, Simona, Ipostazele alterităţii şi geneza mitologiei naţionale (sec.
XVIII – XIX), în Identitate şi alteritate. Studii de istorie politică şi culturală,
coord. de Nicolae Bocşan, Toader Nicoară, vol. 3, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, pp. 58-60
72. OPREA, Marius, Banalitatea răului, Polirom, Iaşi, 2002, p. 460
73. PASSERINI, Louis, ”Work Ideology and consensus under Italian fascism”,
Robert Pax, Allistar Thompson, ”The Oral History Reader”, London & New York,
Ruttledge, 1989, pag. 53-61
74. PĂIUȘAN, Cristina, Biserica ortodoxă română sub regimul comunist: 1945-1958,
Bucureşti, 2001
75. POPOVICI, Alexa, Istoria baptiştilor din România 1856-1989, ediţie revizuită,
Oradea, 2007
76. POSTELNICU, Geanina, La stratégie du refus: les Églises néo-protestantes sous
le communisme. Le Chrétiens d’apres l’Évangile et l’Église Évangélique
Roumaine”, (în „Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. IV, no.
2, 2004, pp. 301-326
77. PETRESCU, Valeriu, Presa Adventistă din România 1884-2002, pag 43, Curierul
Misionar, anul II, nr 1 și 2, București, 1922, pag 2

1113
78. PETCU, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea si Cultele- 1945 – 1989, vol
Editura Nemira - Colectia "Biblioteca de Istorie", Bucuresti, 2005
79. PLEŞA, Liviu, Supravegherea informativă a credincioşilor adventişti, în Dosarele
Istoriei, nr. 7, 2003, p. 50
80. PORTELLI, Alessandro, Oral History as Genre, în Mary Chamberlain şi Paul
Thompson (editori), „Narrative and Genre”, Londra şi New York, Routledge,
2001, pp. 23-46.
81. PORTELLI, Alessandro, 1997, The Battle of Valle Giulia. Oral History and the
Art of Dialogue, Madison, The University of Wisconsin Press.
82. PORTELLI, Alessandro, „What Makes Oral History Different”, Robert Perks and
Alistair Thomson - „The Oral History Reader”, London and New York:
Routledge, 1989, pag. 67- 78
83. RAMET, Sabrina P, Church and State in Romania before and after 1989, în Henry
F. Carey (ed.)
84. RADOSAV, Doru, Istoria din memorie. Încercări de istorie orală, editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 2016
85. RADOSAV, Doru, Istoria subiectivă, în Cornel Jurju, Cosmin Budeancă,
„<Suferinţa nu se dă la fraţi...> Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa
anticomunistă din Apuseni (1948-1958)”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 5-7
86. RADOSAV, Doru, Editorial, în „AIO - Anuarul Institutului de Istorie Orală”, IV,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 7-25
87. RADOSAV, Doru, O „sensibilitate sudică” a memoriei şi oralităţii, în „AIO -
Anuarul Institutului de Istorie Orală”, VI, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2005, p. 5-16
88. RADOSAV, Doru, Memorie şi eveniment. Câteva consideraţii, în „AIO - Anuarul
Institutului de Istorie Orală”, VIII, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007,
pp. 7-40
89. RĂDUCĂ, Vasile, Ghidul creştinului ortodox, Humanitas, 2006, p. 82
90. RICCARDI, Andrea, Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX, Bucureşti, 2004
91. RICOEUR, Paul, în dialog cu Sorin Antohi, în Xenopolitana,Memorie și uitare în
istorie, editor. Adrian Cioflâncă, p 5
92. ROȘCA-NĂSTĂSESCU, Beniamin, Ioan-Gheorghe Rotaru și istoricul Dan Iulian
Opriș, O istorie a Adventismului de Ziua a Șaptea din România-premise, vol 1,
pag 19

1114
93. RITCHIE, Donald A., 1995, Doing Oral History, New York, Twayne Publishers,
pag 18-21
94. ROTARIU, Traian, ILUŢ, Petru, 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.
Teorie şi practică, Iaşi, Polirom.
95. SIMA, Maria, Dumnezeul minunilor, Dumnezeul meu, București, Viață și
Sănătate 2004 p 34-330
96. SOULET, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste, Iaşi, Editura
Polirom, 1998
97. SOULET, Jean-François, Istoria imediată, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p 10
98. SWEARINGEN, C. Jan, Oral Hermeneutics during the Transition to Literacy:
The Contemporary Debate, in „Cultural Anthropology”, vol. 1, No. 2 (May 1986),
„The Dialectic of Oral and Literary Hermeneutics”, pp. 138-156
99. DE SINGLY, François, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean-Claude Kaufmann,
pag 19, 34, 94, 95, 140-.154.
100. TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Polirom, Bucureşti,
2005, p. 80
101. TOKAREV, S.A. , Religia în istoria popoarelor lumii, editura Politică,
Bucureşti, 1982
102. ȚENTEA, Almira, „Discursul public al istoriei și sursele orale”, în ”AIO-
Anuarul Institutului de Istorie Orală”, V, Cluj-Napoca, ed. Presa universitară
clujeană, 2004, pag. 71
103. ȚON; Iosif, Confruntări, Oradea, 1999
104. ȚON, Iosif, Mesaje transmise la Radio B.B.C. şi Radio Europa Liberă,
Oradea, 2005
105. VARADI, Iosif, „Persecuția comunistă în Istoria Adventistă din
România,(București, 2002, p 335
106. VLASE, Monica, Viaţa şi practica religioasă a comunităţii creştin
penticostale din Cluj-Napoca în perioada dictaturii comuniste, în „AIO – Anuarul
Institutului de Istorie Orală”, III, Cluj-Napoca, 2002, pp. 133-156
107. VISKY, Ferenc jr. (ed.), Prizonierii speranţei. Mărturii ale celor închişi
pentru credinţă, Cluj-Napoca, 2002
108. WEBER, Max, Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase,
Bucureşti, Teora, 1998
109. WIELAND, Robert; SHORT, Donald, 1888 Re-examinat, 2003, pag. 64

1115
 110. 1 WHITE, Ellen, Experienţe şi viziuni, Ed Viaţă şi Sănătate, 2000, pag. 34

111. Libertatea religioasă. Contribuţia baptiştilor la dezvoltarea acestui concept,

Oradea, 1995
112. Psihologia religiei, editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1976
113. România since 1989: politics, economics and society, Lanham, 2004
114. Biserică, putere, societate; studii şi documente, Bucureşti, 2001
Periodice

115. 1 Constituţia Republicii Socialiste România, Titlul II – Drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, art. 17 – al. 2, Bucureşti, 1965
116. Constituţia Republicii Socialiste România, Bucureşti, Ed. Politică, 1965
117. Constituţiile Române, Bucureşti, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, 1995
118. MONITORUL OFICIAL, Partea I, Anul CXVI, nr. 87, p. 3381
119. MONITORUL OFICIAL, Partea I, Anul CXVI, nr. 178, p. 6392
120. CURIERUL ADVENTIST, noiembrie – decembrie, 1979, p. 18

Studii cu caracter special

121. Anuarul III al Institutului de istorie orală, editura Presa Universitară clujeană,
2002
122. Anuarul IV al Institutului de istorie orală, editura Presa Universitară clujeană,
2003
123. AIO Anuarul XII al Institutului de istorie orală, editura Presa Universitară
clujeană, 2010
124. Anuarul VI al Institutului de istorie orală, editura Presa Universitară clujeană,
2005

SURSE WEB
1. http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/regulile-religiei-adventiste-alimentatia-
casatoria-divortul-strict-reglementate-1_54da4996448e03c0fd79dc8b/index.html
2. http://www.sperantatv.ro/web/gheorghe-indricau-ii-01-05-2012/

1116
 3. Site Hotnews http://lbhn-1602388572.eu-west-
1.elb.amazonaws.com/stire/17919420,luni 18 august 2014, accesat în data de
15.08.2016
4. http://www.stiridecluj.ro/social/tortionarul-nicolae-plesita-a-murit-la-cluj-protejat-
de-servicii-l-a-ingrijit-un-medic-haituit-de-securitate-exclusiv-1,
5.

DOCUMENTE DE ARHIVĂ
I. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Documentar,
dosarele nr. D146, volumul 3; D150, volumul 1; D9487, volumele 1, 2; D141, volumele 1, 2,
3, 5; D150, volumele 3,4; D2624, volumul 2; D10720, volumul 3; D148, volumul 5.

II. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ,
dosarele nr. I2142, volumele 1-6; I137611, volumele 1-6; I260505, volumele 1, 2; I260511;
I273; I16736; I96331; I137602; I137606, volumele 1-3; I211020; I137608, volumele 1-3;
I163596; I163597, volumele 1, 2; I211021; I211025; I260083; I137605, volumele 1, 2;
I104915, Grup Profeții; I108362; I109471; I137599; I161621, volumele 1-5; I226434;
I236057; I261352, volumele 1-2; I137596, volumul 1; I262483; NFI11895, rola 14-16.

III. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Rețea dosarele
nr. R189148; R36834; R282068; R206674; R189512, volumele 1-2; R189148; R628;
R189148, volumele 1-3; R80496; R198345; R258696; R366033, volumele 1,2; R137207;
R101866, volumele 1,2; R80491; R253349; R66822; R282066.

1117