CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................p.2

CAP. I
Date generale despre C.E.B................................................................p.5

CAP. II
A. Momentul infiinţării C.E.B. prin unirea mişcărilor cu caracter
ecumenic..............................................................................................p.8
B. Contextul istoric la formarea C.E.B.........................................p.14

CAP. III
A. Biserici participante la lucrările C.E.B................................p.17
B. Participarea B.O.R. la lucrările C.E.B................................p.18

CONCLUZII....................................................................................p.27
BIBLIOGRAFIE.............................................................................p.30

1
 INTRODUCERE

Problema mişcării ecumenice rămâne continuu pe planul întâi în

preocupările teologilor şi al Bisericilor, care nădăjduiesc unirea tuturor
creştinilor într-o mare familie creştină, din mijlocul căreia să fie îndepărtate
pentru totdeauna certurile, intrigile, neînţelegerile şi dorinţa de supremaţie şi
în care Duhul lui Hristos să se arate puternic prin fapte de dragoste şi de
adevărată într-ajutorare. Această unire este un deziderat în slujba căruia
merită să se depună cele mai nobile strădanii, cu singura condiţie ca să nu
se sacrifice nimic din tezaurul autentic al învăţăturii Mântuitorului Iisus
Hristos şi să nu se irosească nimic din puritatea lui, de către iconomii cărora li
s-a încredinţat acest lucru dintru început.
Anul 1054 este un an de referinţă în ceea ce priveşte Biserica pentru că
atunci are loc prima ruptură majoră din sânul Bisericii creştine. Totuşi, încă de
atunci, cele două Biserici surori au încercat o apropiere şi încearcă şi astăzi.
Apoi, de-a lungul timpului, încep să apară o mulţime de culte creştine şi
dizidenţe religioase, rupte mai ales din sânul Bisericii Romano-Catolice, ca
mijloc de revoltă împotriva puterii pe care o avea papalitatea în Occident.
Dialogul ecumenic dintre Biserici a apărut ca o condiţie obligatorie pentru
încercarea de unire, factor important pentru ca Biserica lui Hristos să poată să-şi
îndeplinească vocaţia sa: îndrumarea credincioşilor pe calea mântuirii. Astăzi
există în lume mai multe organizaţii ecumenice care încearcă să aduca cultele
creştine la un dialog ce promovează înţelegere, apropiere şi armonie între
Biserici. Din această năzuinţă fermă se desprind două mobile: unul, de ordin
misionar, pentru a putea lupta uniţi împotriva păgânismului indigen ,
a l t , de ordin naţional, pentru eliminarea misionarismului străin.

2
 În 1902, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, printr-o enciclica
sinodală, cerea părerea Bisericilor Ortodoxe asupra unirii cu cele două mari
confesiuni creştine, romano-catolicismul şi protestantismul; răspun sul a fost
călduros în favoarea încercărilor în această direcţie. Patri arhul a făcut
cunoscută apoi poziţia în faţa celorlalte Biserici surori, arătând
necesitatea păstrării ceea ce ne aparţine nouă şi ce aparţine altora: „…să
ne rugăm pentru unirea tuturor fără să ne descurajăm de greutăţile pe care le
întâmpinăm. Să facem tot ce e cu putinţă pentru a deschide calea spre unirea cea
bineplăcută lui Dumnezeu, purtându-ne cu înţelepciune şi bunătate faţă de
creştinii din alte confesiuni.” 1
„În felul acesta, Enciclica Patriarhiei ecumenice din 1902,
constituie primul document oficial al Bisericii Ortodoxe cu privire la
raporturile dintre Biserici deci cu privire la ecumenism.“ 2
După ce mileniul al II-lea a fost unul al despărţirilor confesionale creştine,
la mijlocul sec. al XX-lea apare Ecumenismul ca încercare de refacere a unităţii
creştine pierdute. Este cunoscut faptul că manifestări ecumenice au fost iniţiate
încă de la începutul rupturii dintre Biserici, dar ele au căpătat un caracter
organizat în anul 1948, când la Amsterdam se organizează prima Adunare
Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Poate cea mai importantă
dintre organizaţiile cu caracter ecumenic, care îşi desfăşoară activitatea astăzi,
este Consiliul Ecumenic (Mondial) al Bisericilor. De acest organism mondial
vom încerca să ne ocupăm în lucrarea de faţă, arătând paşii făcuţi de el spre
ecumenismul contemporan. Lucrarea promovată, aceea de refacere a unităţii
creştine, a împlinit de curând jumătate de veac iar progresul făcut este

1
Prof. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică”, în Ortodoxia, nr. 1-2, 1962, p. 3.
2
Olimp N. Căciulă, „Contribuţii la cunoaşterea şi apropierea dintre Biserici”, în G.B. nr.1-2, 1961,
p.99.

3
semnificativ, regretabil fiind poate faptul că trecerea în mileniul al III-lea nu a
găsit Biserica lui Hristos într-o unitate reală şi vizibilă.
Încercări de unire au fost multe în trecut: atât între cele două mari
confesiuni, ortodoxă şi romano-catolică, cât si între protestantism şi ortodoxie,
chiar de la ivirea protestantismului. Din secolul al XVII-lea şi până în prezent
aceste încercări au sporit mai ales în lumea protestantă care, ca să zicem aşa,
s-a făcut purtătoarea de drapel a dorinţei de unire a Bisericilor. Exista de alfel
opinia că :„originile reale ale Mişcării ecumenice se află în protestantism şi
anume în anul 1517; reforma lui Luther.“3
Se ştie că secolul al XX-lea a fost cea mai interesantă perioadă a
civilizaţiei umane, o epocă a dezvoltării ştiinţei şi culturii. Bisericile,
încercând să ţină pasul cu vremurile, tind, ca o dorinţă permanentă către o
unire completă prin organismele şi organizaţiile specifice fiecăreia dintre ele.
„Primele încercări pentru constituirea acestui nou organism ecumenic au
avut loc la Londra în anul 1937, continuând la Utrecht în anul 1938 şi
definitivându-se la Amsterdam în anul 1948 când a avut loc cea dintâi Adunare
a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.“4
Din 1948 până astăzi s-a făcut un adevărat salt calitativ pe calea
reunirii creştinătăţii. S-ar putea sistematiza datele istorice ale acestor paşi
gigantici spre realizarea unităţii creştine, pornind de la regruparea ramurilor
aparţinând aceluiaşi cult, apoi a confesiunilor protestante, ale aceleiaşi
regiuni, apoi a celor din aceleaşi ţări, pentru ca apoi să se discute unirea pe
continente, după ce s-au regrupat anumite părţi ale lor: Africa de Sud,
Africa Centrală, India de Sud etc.

3
Petru I. David, „Preocupările ecumeniste ale profesorilor din învăţământul teologic superior din
Bucureşti ” în Ortodoxia (1981) nr. 4, p.507.
4
Pr. Prof. Liviu Stan , „Pacea, unitatea Ecumenică a Bisericii şi problemele practice ale Mişcării
Ecumenice ” în Ortodoxia nr.3, (1956), p.746.

4
 Biserica Ortodoxă Română a fost şi rămâne o promotoare a ecumenicităţii
în general, contactele sale fiind cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile
Vechi Orientale şi cu Biserica Anglicană dar şi cu unele culte mai noi.
Unirea Bisericilor într-o singură mare familie a lui Hristos, este poate un
deziderat către care tinde firea fiecăruia dintre noi, parcă întreaga făptură ne
îndeamnă spre acest lucru. În momentul în care vorbim de Biserica lui Hristos,
parcă nu mai contează locul pe care eşti pus pe harta lumii ca zonă de influenţă,
acolo, în Biserică toate popoarele tind către egalitate, o egalitate în Hristos, care
nu ţine seamă de faptul că o Biserică este din Africa şi una este din America,
pentru că aici Hristos uneşte, aici în Ecumenism.

CAPITOLUL I:

A. Date generale despre C.E.B.

C.E.B. îşi are sediul la Geneva şi este organizată ca o

“Asociaţie frăţească de Biserici care-L acceptă pe Domnul nostru Iisus
Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor“ 5 , primul secretar general al
consiliului fiind Wiliam Visser’t Hooft (1948-1966).
Teologii protestanţi pun originile ecumenismului în sec. al VII-lea după
cum fac cei doi editori R.Rouse şi S.C.Neill. „Aceştia tipăresc într-un tot studiile
a 15 specialişti din 7 confesiuni, care prezintă Mişcarea Ecumenică drept o serie

5
Pr. Prof. Ion Bria, ,,Tratat de Teologie Dogmatică si Ecumenică”, colecţia Didascalos, Editura
România creştină, Bucureşti,1999, p.245.

5
lungă de eforturi între anii 1517-1948 eforturi concretizate prin înfiinţarea
Consiliului Ecumenic al Bisericilor.“6
Conform relatărilor de pe site-ul oficial al C.E.B. se spune că:
„Baza C.E.B. cu care bisericile membre au fost de acord este descrisă ca
fiind:O frăţie de biserici care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Salvator conform Scripturilor şi de aceea caută să
împlinească împreună chemarea comună pentru slava Unuia Dumnezeu,
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Din punct de vedere constituţional scopul primar al C.E.B. este
chemarea comună către unitatea vizibilă, într-o comuniune euharistică şi
de credinţă. De asemenea bisericile membre vor promova rugăciunile lor
pentru iertare şi împăcare în spiritul înţelegerii mutuale, uşurarea muncii
de misiune şi evanghelizare prin mărturia comună, să-şi exprime cu
responsabilitate dăruirea către serviciul creştin ajutând nevoilor
oamenilor, distrugând barierele dintre popoare, promovând familia
umană în adevăr şi în pace şi păstrând integritatea creaţiei, reînnoirea şi
creşterea în unitate, adorare, misiune şi cult.” 7
C.E.B. nu este o supra-Biserică, dar nici un simplu forum ale unor
dezbateri teologice ori o organizaţie de asistenţă între Biserici. Consiliul
lucrează pentru refacerea unităţii văzute a creştinilor pe mai multe
planuri. Pe plan doctrinar, confesional, pentru că bisericile au moştenit o
situaţie de separare şi de diviziune în materie de formulare şi de
interpretare a tradiţiei apostolice. Din cauza acestor diferenţe bisericile
nu sunt încă în măsură să practice comuniunea euharistică reciprocă,
totuşi făcându-se paşi importanţi în această direcţie prin aprobarea unor

6
Pr.Prof. Ion Bria “Dicţionar de Teologie Ortodoxă”, E.I.B.M. , Bucureşti,1981, p 259.
7
WWW.WCC-COE.ORG (site-ul official al C.E.B.).

6
documente comune. Pe planul misionar, diaconal, social, anume acela
prin care bisericile înţeleg să transmită împreună Evanghelia lui Iisus
Hristos, ca şi la modul în care ele asistă şi slujesc naţiunile şi popoarele,
lumea în general, în efortul lor de a transforma societatea din punct de
vedere economic şi politic, remarcăm programele speciale prin care
C.E.B. sprijină Bisericile membre în rezolvarea mai multor probleme
critice, naţionale şi internaţionale, ca : rasismul, violarea drepturilor
omului, violenţa, refugiaţii, minorităţile, victimile nedreptăţii economice
şi ecologice, sinistraţii, e.t.c. Astfel Consiliul se manifestă clar pentru
rezolvarea paşnică a conflictelor, pentru demilitarizare, pentru pace şi
progres.
C.E.B. are convingerea că solidaritate în toate aceste probleme
umanitare nu este altceva decât exemplul viu al unităţii văzute. El a fost
deseori criticat pentru faptul că pune accent exclusiv pe dimensiunea
orizontală a unităţii. În problemele politice controversate, Consiliul are o
atitudine pastorală care ţine seama atât de interesele Bisericilor membre,
respectiv de protejarea vieţii şi misiunii creştinilor ce se află într-o
situaţie dificilă, cât şi de exigenţele dreptăţii şi drepturilor omului, ca şi
de limitele impuse de statutul său internaţional.
C.E.B. a fost definit şi ca o “călătorie comună spirituală spre
unitatea văzută” 8 , în acelaşi timp el încurajând Bisericile să practice, în
fiecare loc şi în toate locurile, unitatea deja existentă între creştini, prin
rugăciuni comune, manifestări cultice, reuniuni cu caracter spiritual,
pelerinaje. Astfel iese în evidenţă cât de apropiaţi şi de uniţi sunt
creştinii prin puterea Duhului Sfânt chiar fără ca ei să-şi dea seama de

Pr. Prof. Ion Bria, ,,Consiliul Ecumenic al Bisericilor” în „B.O.R.”, nr.1-3, 1991, p.40-41.
8

7
acest lucru.De asemenea se evidenţiază faptul că C.E.B. încurajează
astfel Bisericile să practice acest ecumenism integral şi coerent.
„În cartierul general de la Geneva lucrează aproximativ două sute
de persoane. C.E.B. este alcătuit dintr-un Secretariat General şi este
împărţit în patru sesiuni. Deţine o colecţie de 100.000 de volume ce se
găsesc în Centrul ecumenic din Geneva iar la Bossey (lângă Geneva) se
află Institutul Ecumenic.” 9

CAPITOLUL II:

A. Momentul înfiinţării C.E.B. prin unirea mişcărilor cu

caracter ecumenic.

Mişcarea ecumenică îşi are originea în „Conferinţa mondială a misiunilor“

(Edinburg - 1910) ce fusese precedată de crearea unor organisme cu caracter
interconfesional. În primele decenii ale secolului nostru se pot distinge trei mari
mişcări cu caracter ecumenic Viaţa şi acţiune sau creştinismul practic ce
urmăreşte cooperarea dintre biserici în vederea promovării păcii şi slujirii
umanităţii, iar organizatorul ei este Nathan Söderblom; Credinţă şi Organizare
sau creştinismul teologic care urmăreşte găsirea unei baze teologice comune, iar
organizatorul ei a fost episcopul anglican american Charles Henry Brent;
Consiliul internaţional al misiunilor ce are în vedere coordonarea societăţilor

9
WWW.WCC-COE.ORG

8
misionare şi unitatea mărturiei creştine în societate. „Astfel C.E.B. apare prin
unirea acestor mişcări cu caracter ecumenic. “10
Constituirea definitivă a Consiliului Mondia1 al Bisericilor s-a făcut
într-o primă şedinţă a sa la Amsterdam, la 22 august 1948, la care au luat
parte reprezentanţii a 147 Biserici din 44 ţări. Biserica Ortodoxă şi cea
Romano-Catolică nu au fost reprezentate prin nici un delegat oficial.
Conferinţa de la Oxford concomitent cu o altă Conferinţă de la Edinburg, tot
în 1937 au numit fiecare câte 7 membrii într-un comitet, numit „Comitetul
celor 14”11, care sa aducă la îndeplinire planul cu privire la înfiinţarea
Consiliului Mondial al Bisericilor. Acesta s-a întrunit la Utrectht în 1938 şi a
elaborat constituţia Consiliului Mondial al Bisericilor. Cea mai dezbătută
problemă a fost aceea a autorităţii şi bazei Consiliului şi s-a decis că
Consiliul Mondial al Bisericilor este Koinonia Bisericilor care accepta pe
Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. S-a constituit apoi un
comitet provizoriu al acestui Consiliu Mondial al Bisericilor.
C.E.B. se formează în 1937 prin unirea celor două curente:
Creştinismul practic şi Credinţă şi Organizare. „Astfel un comitet provizoriu
reunit la Utrecht în 1938 iniţiază începutul Consiliului Ecumenic ce durează
din cauza războiului până în 1948 când are loc la Amsterdam prima adunare
generală a C.E.B.“ 12
Creştinismul practic a început cu marea conferinţă interconfesională de
La Stockholm, ţinută între 19 şi 30 august. La ea au participat 680 delegaţi din 37
de ţări şi reprezentînd 31 confesiuni şi anume : Bisericile Ortodoxe din
Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria,
România, cu patriarhul Fotie al Alexandriei în frunte apoi Biserica
10
Pr. Prof. Ion Bria, ,,Tratat de Teologie Dogmatică si Ecumenică”, ..., p.244.
11
Diac. Prof. Vintilă Popescu, „O istorie a Mişcării ecumenice“ , în Ortodoxia , nr.3/ 1957, p.486.
12
Pr. Prof. Ion Bria, op. cit., p.244.

9
Anglicană şi toate nuanţele cultelor protestante. Puţine conferinţe internaţionale
au provocat un entuziasm asemănător şi discuţii mai aprinse ca această
conferinţă. Pregătită meticulos de comitete în frunte cu calvinistul american
Mc. Farland şi de Nathan Soderblom. Conferinţa de la Stockholm îşi propunea
pe plan interconfesional şi mondial rezolvarea problemelor de creştinism practic,
în cadrul unui program de viaţă şi acţiune: „Programatism fără grija greutăţilor
dogmatice.” 13
Ideea de bază pentru Creştinismul practic a fost: “Bisericile izolate nu
mai pot rezolva problemele puse de viaţa modernă; este nevoie de
colaborarea tuturor bisericilor în toate domeniile vieţii practice creştine. ”14
Creştinismul practic işi are originea apropiată în Alianţa Mondială
pentru promovarea prieteniei internaţionale prin biserici la iniţiativa
arhiepiscopului N. Soderblom. Astfel mişcare pentru creştinismul practic are
ca scop colaborarea tuturor bisericilor creştine în probleme religioase,
morale, sociale şi internaţionale cu evitarea problemelor de natură
dogmatică. La acţiunile acestei mişcări au participat de la începuturile ei
bisericile protestante, anglicane, ortodoxe, vechi orientale şi vechi catolice.
Biserica romano-catolică deşi invitată nu a participat. Despre participarea
ortodoxă la mişcarea pentru creştinismul practic putem spune că a fost deplină,
chiar supunând mişcării referatele lor luând parte la discuţii şi ducând la
îndeplinire, în limita posibilităţilor hotărârile luate.
La prima conferinţa mondială din 1925 de la Stockholm au participat
pentru prima dată delegaţi oficiali ai bisericilor, trecându-se astfel la
responsabilităţi în numele Bisericilor. La cea de-a doua conferinţă de la Oxford

Prof. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică”, în Ortodoxia, nr. 1-2, 1962, p. 8.

13

Pr. Niculae I. Şerbănescu, “ B.O.R. şi Mişcarea Ecumenică ” , în „Ortodoxia”, nr.1-2, 1962 , p.128.
14

10
din 1937 „se acceptă propunerea unirii cu mişcarea pentru credinţă şi
constituţie”.15
Se temperează excesele sociologice prin intuiţii doctrinare în care
eshatologia are locul preponderent, iar ideea de Biserică, locul central. Între
timp norii grei anunţau o nouă catastrofă a omenirii: al doilea război mondial.
Bisericile simt nevoia de a strânge rândurile. S-a hotărât înfiinţarea Consiliului
ecumenic al Bisericilor şi, ca urmare, în 1938, Consiliul universal creştin pentru
viaţă şi acţiune, care funcţionase până atunci, a predat răspunderile şi funcţiunile
sale noului Comitet provizoriu al Consiliului ecumenic al Bisericilor.
Al doilea curent al Mişcării Ecumenice se numeşte Credinţă şi Constituţie
(Faith and order); el nu urmăreşte numai colaborarea Bisericilor pe teren
practic, ca Life and Work, ci apropierea şi unirea, până întru sfârşit, pe teren
dogmatic.
Despre Credinţă şi Constituţie se poate spune că: “a apropiat pe
reprezentanţii diferitelor Biserici pentru cercetarea problemelor dogmatice,
creând o atmosferă sufletească între participanţi care ia condus la o mai bună
înţelegere reciprocă.“16
Prima Conferinţă a acestui curent s-a adunat la Lausanne (între 3 şi 21
august 1927). Au participat 400 de delegaţi, reprezentând 100 de Biserici, culte
şi comunităţi creştine: anglicane, vechi-catolice, protestante şi ortodoxe
(Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, a Ierusalimului; Bisericile:
Greacă, a Ciprului, a Iugoslaviei, a României, Bulgariei, Poloniei şi Georgiei); s-
a resimţit lipsa celei pravoslavnice-ruse. A fost Conferinţa punctelor
fundamentale având în centru problemele Bisericii, Mărturisirilor de credinţă,

15
Prof. Dr. Petru I. David, ,,ECUMENISMUL un factor de stabilitate în lumea de astăzi” ed. Gnosis,
Bucureşti, 1998, pp. 47-52.
16
Pr. Niculae I. Şerbănescu, op.cit., p.116.

11
Tainelor şi ierarhiei, asupra cărora delegaţiile au expus punctele de vedere ale
Bisericii proprii.
Următoarea Conferinţă pentru Credinţă şi Constituţie s-a întrunit la
Edinburg, între 3 şi 18 august 1937, sub preşedinţia Arhiepiscopului William,
Temple (de York şi apoi de Canterbury), numit de Marc Boegner (mare
predicator, preşedintele de atunci al Federaţiei protestante din Franţa),
neîntrecutul preşedinte. Peste 400 de reprezentanţi ai Bisericilor amintite au
discutat din punctul lor de vedere următoarele teme: 1. Despre Har; 2. Despre
Biserică şi Cuvântul lui Dumnezeu; 3. Despre Taine şi Preoţie, şi 4. Unitatea
Bisericii în viaţă şi cult. Arhiepiscopul Ghermanos a citit o declaraţie în numele
Bisericilor Ortodoxe, precizând atitudinea lor asupra acestor teme. Mesajul
conferinţei mărturiseşte o unitate a inimilor şi a duhului şi exprimă nădejdea că
“o înţelegere mai adâncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului,
aşa cum: este el în Iisus Hristos” .17
Despre mişcarea pentru credinţă şi constituţie putem spune că este cea
care a ajuns la convingerea că pentru refacerea Bisericii creştine nu este de ajuns
numai activitatea comună a creştinilor în domeniul misiunii, ci trebuie aflate
cauzele care au dus la despărţirea Bisericilor, trebuie cercetate ştiinţific
problemele dogmatice pentru a descoperi ceea ce uneşte şi ceea ce desparte pe
creştini şi, pe temeiul acestei cunoaşteri, să se pornească pe drumul ce duce la
unitatea Bisericii. În anul 1910 se acceptă următoarea propunere: “să se
numească o comisie mixtă pentru convocarea unei adunări care să studieze
problemele ce privesc credinţa şi constituţia; la această adunare să fie chemate
toate confesiunile creştine din întreaga lume care mărturisesc pe Domnul Iisus
Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”.18

Prof. Nicolae Chiţescu , op. cit., p. 9.

17

Prof. Dr. Petru I. David , op. cit., pp. 52-58.

18

12
 Evenimentele internaţionale precipitându-se între timp, conducătorii
Bisericilor au hotărât să se împlinească un deziderat mai vechi, formulat în 1919
de Nathan Soderbloom şi reluat de el şi de alţii între timp: Comitetul de
continuare a Conferinţei de la Stockholm s-a transformat în 1930 în Consiliul
mondial pentru creştinismul practic (Viaţă şi acţiune). Acesta trebuia să se
extindă asupra celorlalte Mişcări (Credinţă şi Constituţie), Arhiepiscopul
Temple a pregătit terenul, iar Dr. J. H. Oldham a trecut la acţiune : Conferinţele
de la Oxford şi Edinburg din 1937 au format Comitetul celor 14, care s-a întrunit
la Utrecht în 1938, şi a elaborat Constituţia Consiliului ecumenic al Bisericilor,
stabilind Baza lui. Apoi s-a constituit un comitet provizoriu al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor; s-a stabilit ca organizaţia Credinţă şi Constituţie să-şi
păstreze o oarecare autonomie, cu un comitet propriu de continuare, având un
obiectiv extrem de gingaş.
În timpul războiului şi după război, Consiliul mondial, care contează că
funcţionează formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării
prizonierilor, refugiaţilor, reconstrucţiei etc... În 1946 la Adunarea de la Geneva,
s-a format Consiliul ecumenic, cu 5 preşedinţi şi Dr.W. Visser't Hooft, secretar
general. Lucrarea înfăptuită de Consiliul mondial în aceşti ani de la această
afirmare a sa şi până la constituirea propriu-zisă este destul de importantă aşa
cum vom arăta în cele ce urmează.
Constituirea definitivă a Consiliului ecumenic al Bisericilor s-a făcut între
reprezentanţii a „147 de Biserici şi comunităţi din 44 de ţări” 19. Între timp unirea
confesiunilor, cultelor şi comunităţilor protestante se continua într-un ritm din
ce în ce mai viu; legăturile dintre Biserici ca aceea dintre Biserica Anglicană şi
cea Ortodoxă -, fiind din ce în ce mai strânse.

Prof. Nicolae Chiţescu, op. cit., p. 10.

19

13
 După cele văzute până acum putem considera că acest Consiliu Ecumenic
Bisericesc s-a format la Amsterdam în anul 1948, odată cu organizarea primei
Adunări generale. Totuşi putem reţine ca date importante 1937, când se decide
ca cele două curente Creştinismul practic şi Credinţă şi organizare să se unească
în acest scop, întocmindu-se chiar un comitet provizoriu pentru a iniţia procesul
de formare al Consiliului.Unirea este realizată de abia în anul 1948, dar acest
lucru s-a datorat numai izbucnirii celui de-al II-lea război mondial, lucru de care
vom vorbi în continuare.

B. Contextul istoric la formarea C.E.B.

Formarea C.E.B. nu poate fi înţeleasă în afara înţelegerii mai întâi a

contextului istoric în momentul formării acestuia . La formarea C.E.B. poate că
un rol destul de important l-a avut şi desfăşurarea celor două războaie mondiale,
chiar dacă cel de-al doilea război mondial a întârziat de fapt şi de drept naşterea
cu adevărat a C.E.B., cu toate că acesta a funcţionat în acea perioadă.
Astfel putem spune că în momentul formării, contextul politic poate fi
caracterizat ca unul critic, anul 1948 fiind apropiat de terminarea celui de-al
doilea război mondial, iar lumea în momentul respectiv se divizase în blocuri
economice şi militare, lucru ce a adâncit diviziunile istorice existente, de care în
mare parte erau vinovate şi Bisericile. „Astfel se impunea ca într-o lume divizată
măcar Biserica să fie cea care să arate o unire.“20
Mişcările ecumenice nu pot fi înţelese în afara evenimentelor sociale,
economice şi intelectuale ale timpului lor. Schimbările din aceste domenii
explică, cel puţin în parte, deosebirile în posibilităţile ecumenice şi în realizările
ecumenice. “Numai prin încercarea de a înţelege aceste lucruri ne putem face o
20
Pr. Prof. Ion Bria,,,Consiliul Ecumenic al Bisericilor” în „B.O.R.”, nr.1-3, 1991, p.40.

14
idee generală despre C.E.B. şi putem ajunge să înţelegem puterea dar şi limitele
sale”.21 Astfel Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu încearcă să fie o supra-
biserică ci numai încearcă cumva să aducă Bisericile lui Hristos la un dialog, să
le pună faţă în faţă la masa discuţiilor.
Totuşi, paşii pe calea unităţii nu se pot realiza decât prin “dialog” 22, care
trebuie să fie sincer, deschis, menit nu să accentueze diferenţele confesionale, ci
să valorifice rădăcinile comune ale manifestării credinţei.
Dacă ar fi să caracterizăm secolul XIX, putem spune că a fost o epocă de
expansiune politică apuseană. Naţiunile Europei şi Americii îşi întindeau rapid
influenţa lor în Africa, în Asia şi în alte părţi ale lumii, iar cu această întindere
imperialistă se lărgea şi câmpul activităţii bisericeşti. Toate problemele unităţii
creştine erau puse pe o nouă gamă, iar soluţiile se căutau pe terenuri neexploatate
până acum. De asemenea, o epocă de acţiune şi reacţiune internaţională. Aceasta
a fost provocată mai ales de punerea în acţiune a mijloacelor de comunicaţie
îmbunătăţite - vaporul, calea ferată, telegraful - care au înlesnit o mult mai rapidă
schimbare de experienţă religioasă şi contacte de inspiraţie. Este epoca
conferinţelor religioase naţionale şi internaţionale. care, începând din mijlocul
sec. XIX-lea au devenit o caracteristică a vieţii religioase creştine şi cel mai
puternic mijloc al manifestării ecumenicităţii. O epocă a asociaţiilor. De văzut
este importanţa Societăţii Spirituale din mişcarea pietistă. Dar mişcările
asociaţiilor religioase din sec. XVIII-lea nu fost mici în comparaţie cu cele ale
sec. XIX-lea, când cea mai mare parte a activităţii Bisericilor şi-a găsit expresia
în societăţile organizate cu cele mai diferite scopuri religioase,morale şi
filantropice. O epocă de emigraţie şi imigraţie cu vaste mişcări de

Diac. Prof. Vintilă Popescu, op.cit, p.480.

21

22
Pr. Prof. Ion Bria, ,,Rolul şi responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul Ecumenic” în „Ortodoxia”,
nr.2, (1980), pp. 366-367.

15
populaţie.Aceste schimbări de populaţie au dus cu ele şi tradiţiile şi problemele
lor religioase şi bisericeşti şi le-au transplantat într-o nouă ţară şi într-un nou
mediu. Fiecare diaspora mică sau mare, a tins pe deoparte să creeze probleme
ecumenice, iar pe de alta să fie un mijloc de promovare a ideii ecumenice. O
epocă a ridicării industriei. Acest fenomen a fost urmat la oarecare distanţă, de
„trezirea conştiinţei sociale în toate Bisericile, exprimată în Apus prin
enciclicele papale, Mişcarea social - creştină din Anglia şi Evanghelia socială
din America.”23 Şi, cu toate că istoria naţiunilor statelor şi Bisericilor a
continuat să urmeze căi diferite şi să-şi aibă particularităţile locale, totuşi,
aceşti factori amintiţi au constituit factori internaţionali si au contribuit la
pregătirea căii către o continuă creştere a atitudinii ecumenice.
„În timpul războiului şi după război, Consiliul mondial, care contează că
funcţionează formal din 1944, a lucrat în problemele grele ale ajutorării
prizonierilor, refugiaţilor, reconstrucţiei.”24
De altfel este clar faptul că acest Consiliu trebuia să se înfiinţeze în anul
1938 când ia naştere acel comitet provizoriu dar numai datorită războiului el se
înfiinţează în anul 1948.

CAPITOLUL III:

23
Diac. Prof. Vintilă Popescu, op.cit , p.480.
24
Prof. Nicolae Chiţescu , op. cit., p. 11.

16
 A. Biserici participante la lucrările C.E.B.

Configuraţia de astăzi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor este destul de

complexă, în special datorită faptului că aria sa de activitate este vastă, acţionând
pe mai multe planuri, în ideea de Ecumenism prezentă astăzi. Astfel, astăzi din
Consiliul Ecumenic al Bisericilor fac parte „toate Bisericile protestante şi
ortodoxe“25. Bineînţeles că nu numai ele fac parte din Consiliu ci componenţa sa
este mult mai mare, în prezent luând parte la lucrările C.E.B. multe Biserici iar
condiţiile necesare şi obligatorii pentru o Biserică de a deveni membră a C.E.B.
este: „să accepte Baza, pentru ca mai apoi să ceară dreptul de a face parte din
Consiliu. După ce biserica cere dreptul de a intra în C.E.B. urmează votul, care
trebuie să fie de 2/3 dintre biserici membre în timpul unei Adunări Generale sau,
între Adunările Generale de 2/3 din voturile membrilor Comitetului Central(asta
dacă nu se primesc obiecţii de la 1/3 dintre Bisericile membre în timp de şase
luni). O Biserică care cere să adere la Consiliu trebuie de asemenea să aibă viaţă
independentă şi să fie organizată corespunzător, să aibă relaţii construcive cu alte
Biserici din ţara ei şi, în cele din urmă, Bisericile membre trebuie să aibă cel
puţin 25.000 de credincioşi(Bisericile cu peste 10.000 de membrii sunt asociate
fără a avea drept de vot în Adunările Generale, dar cu dreptul de a participa la
toate activităţile Consiliului.)“26.
Dacă ar fi să arătăm structura participării la C.E.B. după aşezare
geografică am vedea că în:
Africa – sunt prezente în Consiliu 80 de Biserici membre, 8 Biserici
asociate şi 23 de Biserici-corpuri ale unor consilii naţionale;

Arhiepiscop Dr. Nifon Mihăiţă, ,,Misiologie Creştină”, Bucureşti, 2002, p. 179.

25

WWW.WCC-COE.ORG
26

17
 Asia – sunt prezente în Consiliu 66 de Biserici membre, 7 Biserici asociate
şi 13 Biserici-corpuri ale unor consilii naţionale;
Caraibe – sunt prezente în Consiliu 8 Biserici membre, 3 Biserici asociate
şi 4 Biserici-corpuri ale unor consilii naţionale;
Europa – sunt prezente în Consiliu 97 de Biserici membre, 4 Biserici
asociate şi 18 Biserici-corpuri ale unor consilii naţionale;
America Latină – sunt prezente în Consiliu 14 Biserici membre, 13
Biserici asociate şi o Biserică-corp ale unui consiliu naţional;
Estul Mijlociu – sunt prezente în Consiliu 13 Biserici membre;
America de Nord – sunt prezente în Consiliu 30 de Biserici membre şi 2
Biserici-corpuri ale unor consilii naţionale;
Pacific – sunt prezente în Consiliu 17 Biserici membre şi 4 Biserici-
corpuri ale unor consilii naţionale.
Urmărind această structură observăm că cea mai mare pondere în
Consiliul Ecumenic al Bisericilor o au Europa, Africa şi Asia, în America
prezenţa în Consiliu fiind destul de redusă, chiar dacă de aici au pornit unele idei
care au stat la baza formării C.E.B.
Astăzi, din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, fac parte 342 de Biserici din
mai mult de 145 de ţări, de pe toate continentele reprezentând practic toate
tradiţiile de orientare creştină.
Un statut deosebit în C.E.B. îl are Biserica Catolică, care deşi nu este
membru al C.E.B. ia parte la lucrările mai multor comisii din cadrul Consiliului.

B. Participarea Bisericii Ortodoxe Române la lucrările

C.E.B.

18
 Biserica Ortodoxă Română intră ca membru cu drepturi depline în
Consiliu Ecumenic al Bisericilor la „a III-a Adunare Generală de la New-Delhi,
20 –noiembrie 1961“.27 În cea de a doua şedinţă a Adunării Generale de la New-
Delhi au fost primite ca membre noi 23 de Biserici, între care şi Bisericile Or-
todoxe : Rusă, Română, Bulgară şi Polonă. Din partea B.O.R. au participat I.P.S.
Dr. Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi P.C. Pr. Alexandru
Ionescu, vicarul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor. Biserica Ortodoxă Română
a obţinut în urma numărării voturilor 144 voturi pentru primire, 2 voturi contra şi
3 abţineri.
Ortodoxia, privită atât ca ramură originară a creştinismului, cât şi ca unitate
a Bisericilor locale zise răsăritene, are o vocaţie ecumenică, fapt dovedit atât
prin istoria ei neanticonfesională, cât şi prin importanta participare a sa la
Mişcarea ecumenică. De altfel, dialogul său şi cu Biserica Romano-Catolică este
o dovadă în plus.

Deşi atacată făţiş de către regimurile totalitare, Ortodoxia, nemaipăstrând

calitatea deplin recunoscută în urmă cu secole de forţă cultural-economică, continuă
să se impună şi în lumea occidentală prin viaţa şi limbajul său mistic-filocalic,
prin valorile spirituale pe care le deţine.
Lumea neortodoxă priveşte de regulă Ortodoxia comparativ cu cele două
mari confesiuni: Catolicism şi Protestantism, şi în special cu prima. De altfel, Papa
Ioan Paul al II-lea consideră Ortodoxia ca „al doilea plămân prin care respiră
creştinismul"28.

27
Arhiepiscop Dr. Nifon Mihăiţă, op.cit., p. 172.
28
Pr. Prof. Ion Bria, „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor” în “B.O.R.”, nr.10-12, 1991, p.
8.

19
 Mai mult, chiar în sânul Ortodoxiei sunt astfel de interpretări, considerând
că nu se poate admite ideea de egalitate între confesiuni (vezi Conferinţa de la
Rodos din 1963), deşi se doreşte dialogul.
Ortodoxia, ca păstrătoarea tradiţiei apostolice, este o Biserică deschisă nu
doar dialogului, ci şi împărtăşirii din valorile ei spirituale.
Pentru creştinii ortodocşi, unitatea creştină este un deziderat; aceştia o
concep ca o comuniune de Biserici locale unite prin mărturisirea credinţei
apostolice, transmisă în Tradiţie, slujind prin Sfânta Liturghie şi viaţa în Duhul
Sfânt cu Iisus Hristos la sfinţirea omului şi a naturii.
Unitatea văzută a Bisericii din primul mileniu este reperul de la care
pleacă Ortodoxia în afirmarea unităţii ecumenice. De altfel, acest model ea l-a
păstrat şi după iulie 1954, întrucât Patriarhia ecumenică nu şi-a extins
jurisdicţia peste celelalte Biserici locale, având doar recunoaşterea onorifică
amintită, iar rolul de etnarh, deţinut anterior de patriarhul ecumenic în
Imperiul Otoman, a încetat cu destrămarea acestuia.
Angajarea Ortodoxiei în dialog cu celelalte confesiuni este evidentă. Au
fost puse în evidenţă elementele comune, au fost formulate probleme aparent
eterogene, au fost deschise porţi noi de dialog şi mărturie comună. Bisericile
Ortodoxe locale au avut de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor
diferite poziţii, conţinutul documentelor elaborate de ele diferind de la o perioadă la
alta.
Poziţia puţin discretă din primele secole s-a schimbat radical, ca urmare a
recomandării Conferinţei Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica
relaţiile şi participarea la Mişcarea ecumenică.
În perioada 1948-1980 s-au elaborat criteriile eclesiologice şi principiile de
colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel:

20
 - problema ecumenică nu reprezintă unitatea Bisericii păstrată în mod
istoric şi văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creştinilor
-restaurarea unităţii văzute a Bisericii nu înseamnă uniformitate sau
pluralitate confesională, ci integrare şi sinteză de credinţă comună, de unitate în
diversitate şi în comuniune.
- scopul ecumenismului este de a regăsi „baza euharistică" a unităţii
văzute
-acceptarea ecumenică a elementelor convergente şi complementare în
toate Bisericile creştine reprezintă integrarea acestora în „credinţa comună" a
Tradiţiei neîntrerupte.
- procesul Tradiţiei presupune recunoaşterea diversităţii
- respingerea oricărei forme de prozelitism şi neamestecul în treburile
interne ale altor Biserici locale, respingerea uniatismului ca formă de prozelitism
reprezintă morala firească ecumenică.
După a şaptea adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe şi Consiliul ecumenic intră într-o fază
critică, fapt remarcat în „Declaraţia participanţilor ortodocşi în atenţia celei
de a VII-a Adunări Generale"29 la Canberra, unde se face aluzie la abaterea
Consiliului ecumenic de la scopul iniţial, de restaurare a unităţii văzute a
Bisericilor, devenind un forum de schimb de opinii fără nici o bază teologică
creştină autentică. De asemenea, la Colocviul interortodox despre Bisericile
Ortodoxe şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Chambesy, Elveţia, din 12-
16 septembrie 1991, facându-se rezumatul poziţiilor ortodoxe faţă de Consiliu,
expuse în declaraţii separate, se atrage atenţia asupra faptului că recunoaşterea

29
Pr. Asist. Constantin Coman, „Participarea delegaţiei B.O.R. la a şaptea Adunare Generală a
C.E.B. ”, în „B.O.R.”, nr. 1-3,1999, p.15.

21
reciprocă între Biserici nu este obligatorie, Bisericile Ortodoxe nu pot oferi şi
nici accepta, în situaţia de atunci, ospitalitate euharistică.
La întrunirea de la Fanar din 15 martie 1992 a superiorilor Bisericilor
Ortodoxe locale este redefinită poziţia acestora faţă de Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, redactându-se Mesajul oficial, în care se afirma că participarea (la
Mişcarea ecumenică,) s-a bazat pe convingerea că ortodocşii trebuie să
contribuie la realizarea unităţii cu toată puterea lor, dând mărturie faţă de Biserică
-una şi nedespărţită a Apostolilor, a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. În
acelaşi timp s-a sperat că în vremuri cu mari dificultăţi, Biserica Ortodoxă ar fi
avut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor celor care cred în Hristos,
solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mişcării.
Biserica Ortodoxă, inspirată de spiritul reconcilierii, a participat activ de zece ani
la efortul de restaurare a unităţii creştine care constituie o poruncă expresă şi
sfântă a Mântuitorului Hristos.
Ortodocşii dezaprobă cu tărie anumite evoluţii recente în cadrul
conceptului ecumenic precum „hirotonia femeii întru preoţie şi folosirea
limbajului inclusiv în cazul referirii la Dumnezeu“ 30, ceea ce creează obstacole
serioase în calea restaurării unităţii.
Privită în ansamblu, participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea
ecumenică a avut, în general, o istorie pozitivă, iar poziţia actuală a acestora nu
face iluzorie ideea de unitate ecumenică, ci afirmă, ca datorie, adevărata
înţelegere a problematicii creştinismului actual.
Conştientă de vocaţia sa ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a solicitat
de timpuriu acceptarea intrării sale în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca
membru cu drepturi depline.

30
Pr. Mihail-Daniel Lungu, „Cea de-a VIII-a Adunare Generală a C.E.B. ”, în „B.O.R.”, nr.7-12,
1998, p. 215.

22
 Scrisoarea adresată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian domnului
W.A. Visser't Hooft este edificatoare în acest sens, afirmându-se acordul faţă de
Statutul de funcţionare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi convingerea că
„activitatea acestui înalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii şi până la
urmă a unirii tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, pentru a da mai
multă viaţă propovăduirii şi trăirii evangheliei lui Hristos şi pentru a da şi din
partea noastră mai multă forţă creştină marilor idealuri ale omenii de azi"31.
Înainte de prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor, Biserica Ortodoxă Română a participat la „Conferinţa interortodoxă
din iulie 1948 din Moscova“32, unde s-a solicitat de către Biserica gazdă
neparticiparea la mişcarea ecumenică. La această conferinţă, din partea Bisericii
Ortodoxe Române a ţinut un studiu elaborat, pe această temă, Pr. Prof. Ioan
Coman de la Institutul Teologic Bucureşti. Prea Cucernicia sa a enunţat
principiile ortodoxe ale ecumenismului şi a sugerat un plan de pregătire a
Ortodoxiei pentru ca rolul său în mişcarea ecumenică să fie important.
Deşi, de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica
Ortodoxă Română a fost îndrumată să-şi retragă delegaţii, ea s-a păstrat ferm pe
poziţie, rezistând la toate presiunile anti-ecumenice. Aceasta i-a adus respectul
oficialităţilor C.E.B, şi drept urmare a fost vizitată de toţi secretarii generali:
Visser't Hooft în 1962, Eugen Carlson Blake în 1971, Philip Potter în 1975,
Emilio Castro în 1985, Dr. Konrad Raiser.
Patriarhii Justinian şi Justin au insistat pentru relaţii autentice de dreptate
şi pace şi de aceea participarea a fost nu doar posibilă, ci din ce în ce mai
numeroasă şi mai importantă. Pentru Patriarhul Justin participarea la Consiliul
Ecumenic al Bisericilor era nedespărţită de lucrarea de colaborare panortodoxă.

31
Pr. Prof. Ion Bria, op.cit., p. 68.
32
Arhiepiscop Dr. Nifon Mihăiţă, op.cit , pp. 181-182.

23
Prea Fericitul Părinte Patriarh a rămas fidel acestor principii, insistând mai mult
asupra păstrării consecvenţei între dialogul teologic internaţional şi practica
ecumenică locală, denunţând astfel direct prozelitismul uniat, dar şi orice alt
prozelitism anacronic şi destabilizator.
Totuşi, poziţia generală a Ortodoxiei faţă de Consiliul Ecumenic al
Bisericilor a fost împărtăşită şi de Biserica Ortodoxă Română, în ultimul timp ca
participantă activă la lucrările Consiliului Ecumenic. Drept urmare, Comitetul
Central al Consiliului, ţinut la Hanovra în perioada 10-20 august 1988 adoptă o
Recomandare în legătură cu România, propunerea fiind acceptată de delegaţia
română condusă de I.P.S. Antonie Plămădeală. Raportul a fost prezentat de
secretarul general Dr. Emilio Castro la conferinţa de la Moscova din 16-27 iulie
1989, care a afirmat libertatea de misiune şi mărturie a Bisericilor din România,
în ciuda condiţiilor totalitare. De altfel, vizitatorii României au fost „impresionaţi
de vitalitatea Bisericilor din România şi de întărirea relaţiilor ecumenice
dintre acestea"33.
Deşi unii dintre membrii Comitetului Central au insistat pentru o rezoluţie
care să nu facă obiectul raportului secretarului general, totuşi acesta a fost
acceptat, incluzând referirile obiective despre România, ca urmare a intervenţiei
benefice a P.S. Episcop Vicar Nifon Ploieşteanul, actualmente Arhiepiscop de
Târgovişte, care a cerut ca înţelepciunea şi spiritul ecumenic să domine, în luarea
unei decizii care să ducă la pace şi reconciliere şi nu la conflict şi tensiune.
Evocându-se însă violarea drepturilor umane în România, la Comitetul
General de la Geneva (23-30 martie 1990), membrii C.E.B, s-au scindat în două
grupe de susţinători ai raportului de la Moscova şi de contestatari. Încercând
elucidarea, P.S. Episcop Daniel, actualmente Mitropolit al Moldovei şi
Bucovinei, a evidenţiat faptul că pocăinţa nu este o chestiune politică, ci una
33
Pr. Prof. Ion Bria, op.cit., p. 72.

24
spirituală. Consiliul s-a disculpat ulterior, afirmând că nu a susţinut şi nici nu a
încurajat regimul totalitar, dar prin diplomaţia tăcerii a prezervat viaţa şi
activitatea Bisericilor din România.
Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relaţiilor ecumenice
şi locale reprezintă un atuu în activitatea sa. Ea nu se izolează, şi nici nu se
retrage din orice formă ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în
special prin noua generaţie de „ierarhi şi teologi angajaţi deplin în Mişcarea
ecumenică“34.
În această direcţie se înscriu relaţiile cu Patriarhia ecumenică şi cu
Bisericile Ortodoxe surori, dar şi cu Biserica Romano-Catolică, dialogul
teologic culminând cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitaţia
Prea Fericitului Patriarh Teoctist, în 7-9 mai 1999 - fiind prima vizită a unui
papă într-o ţară majoritar ortodoxă; apoi contactele cu Bisericile necalcedoniene,
cu Biserica Evanghelică din Germania şi cu Biserica Anglicană.
Biserica Ortodoxă Română este prezentă în continuare la întrunirile C.E.B.,
de pildă la a VIl-a adunare generală de la Canberra participând o delegaţie
condusă de Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, iar la cea de-a opta de
la Harrare, o delegaţie condusă de I.P.S. Nifon Mihăiţă, fost vicar patriarhal.
Delegaţii ale Bisericii noastre sunt prezente la diferite întruniri ale
Conferinţei Bisericilor Europene.
De asemenea, se continuă legăturile şi cu celelalte confesiuni creştine din
ţara noastră, dar şi cu alte culte, în cadrul ecumenismului local românesc, de
pildă.Întrunirea internaţională Oameni şi religii, desfăşurată la Bucureşti, în
perioada 26-31 august 1998 etc.
Înţelegerea sensului creştin al progresului şi a năzuinţelor ecumenice ale
creştinismului este legată în Ortodoxie în genere, dar şi pentru Biserica Ortodoxă
34
Prof. Dr. Petru I. David, op. cit., p. 99.

25
Română, de înţelegerea corectă a adevărurilor despre Hristos euharistie, de Sfânta
Treime, despre sobornicitate şi de universalitate a mântuirii, aspect asupra
căruia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae a insistat deplin.
Atenţia pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o relaţiilor intercreştine
nu este întâmplătoare şi nici lipsită de importanţă ecumenică. Forţa exemplului
ecleziologiei sale soborniceşti inclusă în comuniunea inter-ortodoxă este o
dovadă a păstrării aceleaşi opţiuni ecumenice pe viitor, „moştenirea ecumenică a
ortodoxiei române este deci bogată şi preţioasă“35.
Făcând totuşi un bilanţ al activităţii ecumenice promovat şi înfăptuit de
Biserica Ortodoxă Română în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în
afara lui, putem spune că acesta ar putea fi pozitiv, mai ales prin prisma faptului
că Ecumenismul promovat în Biserica Ortodoxă Română a fost unul făcut sub o
dictatură totalitară. Totuşi relaţia cu Consiliul a evoluat în mod normal,
tensiunile apărute de-a lungul timpului reuşind să fie rezolvate prin dialog şi
înţelegere comună.
Relaţia dintre Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Biserica Ortodoxă
Română este pe un drum favorabil, conducătorul delegaţiei B.O.R. fiind I.P.S.
Arhiepiscop Dr. NIFON Mihăiţă, Arhiepiscop al Târgoviştei, care şi-a arătat
deschiderea spre dialog spiritual, prin prezidarea unor şedinţe ale C.E.B.
Multe voci, atât din interiorul Consiliului cât şi din afara acestuia, îi aduc
critici pentru că s-ar implica mult prea mult în alte probleme fapt care ar scădea
din atenţia asupra Ecumenismului. Nimic mai fals, pentru că Ecumenismul fără
slujire nu înseamnă nimic. „În vocabularul contemporan al Consiliului Ecumenic
al Bisericilor, refacerea unităţii văzute acreştinilor separaţi are ca element

35
Arhiepiscop Dr. Nifon Mihăiţă, op.cit , p. 192.

26
component solidaritatea de ordin material şi spiritual între creştini şi între
biserici.“36

CONCLUZII:

Termenul „ecumenism” se defineşte prin menţinerea în actualitate a

preocupărilor cu privire la realizarea unităţii Bisericii, bazată pe tradiţionalitate,
actualitatea şi tradiţionalitatea fiind cele două coordonate ale vieţii Bisericii în
timp.
Orice conferinţă ecumenistă determină, pentru unitate, diverse
transformări care trebuie să fie, ulterior, receptate de întregul corp eclesial. În
acest sens nu se poate vorbi de acceptarea eventualelor compromisuri
doctrinare, sau a unor tendinţe de minimalizare a esenţialului biblic în favoarea
unor principii secundare, deoarece învăţătura Mântuitorului trebuie să rămână
intactă, aceasta trebuind să fie datoria fiecărei Biserici.
Pentru ca lucrările fiecărei conferinţe să fie receptate unanim şi să se
realizeze astfel implicit progresul spre unire, trebuie ca problematica ecumenică
să fie bine definită, iar discursurile şi discuţiile pe marginea acestora să decurgă
în duhul adevărului şi în nădejdea unităţii.
În acest sens, Biserica Ortodoxă, a încercat dintotdeauna să evite
chestiunile superficiale dorind, de fiecare dată, să se pronunţe în problemele
majore, de interes general bisericesc.
De fapt, Bisericile trebuie să caute ceea ce le apropie, nu ceea ce le
desparte, în vederea unei reuşite pe plan ecumenic, deziderat către care tinde
fieare Biserică participantă la lucrările Consiliului.
36
Arhiepiscop Dr. Nifon Mihaiţă, „Ortodoxie şi Ecumenism” , Bucureşti, 2000, p. 169.

27
 Ecumenismul nu înseamnă cedare, compromitere doctrinară şi nici
asimilare forţată de inovaţii sau răstălmăciri scripturistice, dar nici intransigenţă
sau intoleranţă dogmatică. Ecumenismul trebiue să însemne tocmai opusul
acestor lucruri ca şi participare la un dialog constructiv. În timp ce Consiliul
pune în comun cooperarea şi dialogul internaţional, interreligios, intercultural,
este interesat şi de viaţa bisericilor creştine. Şi, deşi Consiliul are scop universal,
(oikoumene însemnând totalitatea lumii locuite) el este interesat în mod deosebit
şi de viaţa Bisericilor ca nişte comunităţi inclusive, în fiecare loc şi în toate
locurile.
Conferinţele ecumenice ţinute până în prezent au avut meritul nu de a
stagna relaţiile dintre Biserici ci de a începe şi perpetua drumul, urcuşul spre unire.
Dacă ar fi să facem un mic bilanţ dupa cincizeci de ani de la formarea Consiliului
am putea puncta ca şi realizări:
- noile consilii de biserici formate în lumea întreagă şi noile formaţiuni
ecumenice apărute, au creat o adevărată reţea ecumenică la nivel mondial, din care
face şi C.E.B. parte. Creearea acestei reţele a făcut ca Bisericile să pună în comun
resurse extraordinare şi ca volum şi ca valoare.
- Biserica Romano-Catolică are relaţii de lucru cu C.E.B., dar şi cu alte
organizaţii ecumenice.
- adoptarea declaraţiei despre Botez, Euharistie şi Preoţie, fapt care a
demonstrat de fapt aplecare către dialog a participanţilor.
- săptămâna rugăciunii pentru unitate creştină- unde creştini sunt uniţi în
rugăciune pentru ca toţi să fie una şi lumea să creadă.
- programul de combatere al rasismului, şi nu numai, ci a tot ceea ce
înseamnă nedreptate, împotriva omului şi ale drepturilor lui.
- recunoaşterea importanţei dialogului interreligios, şi cu cei de alte credinţe.

28
 Problematica ecumenică este complexă şi diversă. Mai întâi trebuie avută în
vedere consolidarea mişcării de unire evitându-se eventualele momente de criză
din sânul acesteia. Problemele care solicită atenţia întregii Biserici creştine trebuie
subordonate ţelului comun; realizarea unităţii de credinţă şi acţiune. Consolidând
unitatea de acţiunea Bisericilor creştine în actualitate, aspectul doctrinar nu trebuie
evitat deoarece buna înţelegere a realităţilor contemporane depinde, în special, de
raportarea lor la învăţătura revelată.
Din acest motiv, rezolvarea problemelor majore ale contemporaneităţii
solicită contribuţia tuturor Bisericilor creştine.Contribuţia lor trebuie, însă,
uniformizată şi organizată. Orice acţiune sau atitudine unilaterală ori impunerea
unui primat doctrinar confesional, poate deturna procesul de unire, aflat deja în
desfăşurare.
Este imperios necesar ca Bisericile să se înţeleagă asupra sensului unic al
Cuvântului lui Dumnezeu, eliminând, pe cât posibil diferenţierile
interconfesionale, adevărate impedimente pe cale unirii.

29
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, „Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod” - tipărită

cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte †Teoctist Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2001.

2. Bria, Pr. Prof. Ion, „Tratat de Teologie Dogmatică si Ecumenică”, colecţia

Didascalos, Editura România creştină, Bucureşti, 1999.

3. Idem, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în „B.O.R.” nr.1-3,1991.

4. Idem, „Dicţionar de Teologie Ortodoxă”, E.I.B.M., Bucureşti, 1981.

5. Idem, „Rolul şi responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul Ecumenic”, în

„Ortodoxia”, nr. 2,1980.

6. Idem, „Ortodoxia şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, în “B.O.R.”,

nr.10-12,1991.

7. Căciulă, Olimp N., „Contribuţii la cunoaşterea şi apropierea dintre

Biserici”, în „Glasul Bisericii”, nr 1-2, 1961.

8. Chiţescu, Prof. Nicolae, „Mişcarea ecumenică”, în „Ortodoxia”, nr.1-2,

1962.

30
9. Coman, Pr. Asist. Constantin, „Participarea delegaţiei B.O.R. la a şaptea
Adunare Generală a C.E.B. ”, în „B.O.R.”, nr. 1-3,1999.

10. David, Prof. Univ. Dr. Petru I., „ECUMENISMUL un factor de stabilitate
în lumea de astăzi”, Ed. Gnosis, Bucureşti, 1998.

11. Idem, „Preocupările ecumeniste ale profesorilor din învăţământul

teologic superior din Bucureşti ”, în “Ortodoxia”, nr. 4, 1981.

12. Lungu, Pr. Mihail-Daniel, „Cea de-a VIII-a Adunare Generală a C.E.B. ”,
în „B.O.R.”, nr.7-12, 1998.

13. †Nifon, Arhiepiscop Dr. Mihăiţă, ,,Misiologie Creştină”, Ed. ASA,

Bucureşti, 2002.

14. Idem, „Ortodoxie şi Ecumenism”, Bucureşti, 2000.

15. Popescu, Diac. Prof. Vintilă, „O istorie a Mişcării ecumenice”, în

“Ortodoxia”, nr.3, 1957.

16. Şerbănescu, Pr. I. Niculae, „B.O.R. şi Mişcarea Ecumenică ”, în

„Ortodoxia”, nr.1-2, 1962.

17. Stan, Pr. Prof. Liviu, „A patra adunare a Consiliului Ecumenic al

Bisericilor”, în „Ortodoxia”, nr.3, 1968.

31