SUCIU MIHAIL

POLOJENIA TATII

Bistra Mureşului
2008-2010
 SUCIU MIHAIL

POLOJENIA TATII

Bistra Mureşului
2008-2010

-1-
-2-
 CUM POATE DEVENI O ANECDOTĂ LECŢIE DE
ISTORIE?

La vârsta sa, d-l Mihail Suciu din Bistra Mureşului, se simte

sigur pe picioare şi reuşeşte să-şi coordoneze mişcările şi mai cu
seamă ideile şi gândurile.
Imaginea războiului i s-a încrustat adânc în memorie. Aude
mereu şoaptele atrocităţilor şi printre ele se amestecă mereu
vocea tatălui său, IOSIF, primul dascăl din satul Bistra
Mureşului şi vocea neamului său românesc.
În ultimii ani are sentimentul că totul se suprapune, că de
fapt nu trăieşte un timp anume, o stare anume, fiind văduv, ci
toate par că se adună şi se contopesc cu simţurile, gândurile şi
amintirile sale, cu locul său de baştină, Bistra Mureşului.
„Viitorul este cu putinţă – spunea un istoric – pentru că
există un trecut”. Trecutul, se ştie, dă semnele viitorului – cum
spunea ziaristul şi scriitorul Lazăr Lădariu – într-un articol din
„Cuvântul liber”. M-am gândit la toate acestea parcurgând
paginile scrise de credinciosul Bisericii noastre, Mihail Suciu,
sub titlul „Polojenia tatii” (anecdotă).
Aici, în inima Ardealului, unde s-a scris urcuşul Golgotei
unui neam, domnul Mihail Suciu ne oferă, în această argheziană
„realitate trebuincioasă – mama noastră a tuturor”, o hartă a
graiului locului, a pământului, reprezentată prin Biserică, limba
noastră, vatra străbună şi credinţa strămoşească. Om cu inima
legată de aceste locuri, adică un om al timpului, d-l Mihail Suciu
ne prezintă prin această lucrare de aduceri aminte, un portret
colectiv, un document dat celor de azi, pentru a fi lăsat
urmaşilor. O misiune aparte, am putea spune, pentru a umple, în
această parte de Românie şi Ardeal, un gol. Aici e neodihna unui
om, suflet în sufletul celor de acolo, din pământul dăinuirii lor,
dornic să lase celor ce vor veni după noi „ştirile locului” care
şi-a conservat „documentele” scrise pe memoria pietrei şi a
ogorului.
Gestul domniei sale poate fi considerat, „sub zăpezile iernii,
sub fierbinţeala verilor, sub florile primăverii şi sub ploile
-3-
toamnei care vor veni” (Lazăr Lădariu), un gest echivalent cu o
parte dintr-o viitoare zestre afectivă, bazată pe pasiune şi interes
general. O datorie sfântă faţă de locul acela definind o stare
documentară, un cadru geografic al rădăcinii noastre veşnice,
aşezare, populaţie, istorie, întâmplări, oameni de seamă, cultură
spirituală, familie, instituţii, tradiţie şi obiceiuri. Un perimetru
geografic al rădăcinii noastre veşnice, aşezate sub drumurile
istoriei şi ale firii, cu ferestrele deschise spre lume. Îl felicităm
pe domnul Mihail Suciu şi-i asigurăm pe cititori că dincolo de
trudă, de grija de a lăsa acest document despre cine am fost şi
suntem, stă un înălţător sentiment naţional.

Protopop, Teodor Beldean

 

-4-
 AUTOBIOGRAFIE

Suciu Mihail
din Bistra – Mureşului

M-am născut la 1 februarie 1936, dintr-o familie de plugari,

fiind al 7-lea copil a lui Iosif şi Rafila.
Mă trag dintr-o familie de ştiutori de
carte. De la părinţi am primit o educaţie
aleasă, mai ales de la tatăl meu, Iosif,
primul dascăl din satul Bistra Mureşului.
Am absolvit 8 clase primare la şcoala
din sat. Situaţia grea pe care am avut-o în
familie nu mi-a oferit posibilitatea de a-mi
continua studiile.
Am crescut în satul natal Bistra Mureşului
alături de fraţii şi părinţii mei.
La etatea de 20 de ani m-am încorporat în armată apoi am
fost lăsat la vatră întorcându-mă în satul natal, unde am avut
grijă de gospodărie şi de părinţi care erau bătrâni.
M-am căsătorit cu tânăra Viorica cu care am întemeiat o
familie având trei copii. Ocupaţia de bază fiindu-mi cea de
agricultor, încă din tinereţe, o împleteam armonios cu activitatea
culturală pentru care aveam o pasiune deosebită.
Am lucrat ca muncitor la întreprinderea forestieră din satul
natal de unde m-am şi pensionat.
În prezent, văduv fiind, după 45 de ani petrecuţi alături de
soţia Viorica, îmi deapăn amintirile aşternându-le pe hârtie.

27 februarie 2008

-5-
 PARTEA I

POLOJENIA TATII

(Polojénie s.v. anecdotă, diatribă, glumă, pamflet, snoavă,

spirit)

de Suciu Mihail
din Bistra - Mureşului

Îmi amintesc de vremurile când eram copil şi trăiam în

familie cu părinţii şi surorile mai mari. Pe atunci s-a terminat
cel de-al doilea război mondial din 1940-1945 şi imediat după
război au început să vină acasă bărbaţii, cum erau ei: mobilizaţi,
concentraţi, refugiaţi, invalizi, prizonieri. Alţii nu s-au mai
întors şi erau atât de mult aşteptaţi de neveste, mame, surori şi
copiii lasaţi în faşă, la plecarea lor pe cine ştie ce meleaguri, de
cine ştie ce armată, iar cei ce nu au mai venit erau deplânşi şi
regretaţi. Oamenii erau învrăjbiţi de soarta lor pentru că nu ştiau
ce va aduce ziua de mâine, sub ce stăpânire vor trai: ungurească,
românească, rusească..., pentru că zvonurile se schimbau şi care
cum venea acasă spunea ceva din nou iar lumea era derutată. Ce
va fi? Pace, război? Ne vor lua tot ce avem? Ne vor deporta? Era
foamete şi animale puţine şi nu aveau hrană căci armatele
ocupante au luat cu forţa tot fânul la caii lor. Mai era lumea
plină de paraziţi şi râie. Nu erau lucrări sau surse de câştig.
Îmi amintesc cum, la un moment dat, în timpul războiului,
tatăl meu a fost somat de către Taberi-cenderi (jandarmi unguri),
să fie prezent pe la ora 7 cu carul cu boi la jandarmerie pentru
corvoadă. Dar mai înainte de ora programată s-au prezentat doi
Tabori-cenderi, trimişi de şeful lor Csabai, ca să fie siguri pe tata
că nu va lipsi, şi carul să fie pregătit pentru a putea transporta
persoane. Tata, care era vizat de şeful jandarmilor deoarece
feciorii lui, Iosif şi Ioan au dezertat din armata hortistă şi s-au
refugiat în România, s-a conformat ordinelor prezentându-se la
-6-
jandarmerie însoţit de tabori-cenderi. Acolo a constatat că
trebuie să transporte la gară familiile de evrei care urmau a fi
deportate. Tabori-cenderii l-au însoţit pe tata la transport toată
ziua. Unul mergea în faţa boilor alături de tata şi-l supraveghea
să nu schimbe nici o vorbă cu evreii. Celălalt supraveghea carul
şi urmărea ca tata să nu primească ceva de la evrei. La fiecare
casă de evrei erau postaţi, ca snetinele, alţi doi taberi-cenderi.
Când ajungea tata cu carul evreii erau şcoşi afară din casă, de la
cel mai mic până la cel mai bătrân, trecuţi pe o listă şi urcaţi în
car iar apoi în tren. Mai zicea tata că îţi era mai mare mila când
vedeai cum sunt scoase din case mamele cu copiii în braţe,
tinerii şi bătrânii, soţii şi soţiile, ca nişte vinovaţi, cu lacrimi pe
obraz şi cu gemete de plâns. Cum tata pricepea ce se vorbeşte în
evreieşte, un evreu i-a zis, fără să priceapă sentinelele:
-Bade Iosâpe, pe noi ne duc şi nu ne vom mai vedea
niciodată, dar urmaţi voi şi până atunci veţi fi de necaz în lumea
asta.
Când ajungeam la necazuri şi suferinţe extreme, în timpul
războiului, îi auzeam pe părinţi zicând:
-Bine a zis jidanu atunci!
Şase oameni au fost omorâţi în Bistra Mureşului în timpul
războiului:
1. Paşcan Ionel – copil-împuşcat;
2. Florea Vasile (zis Lica-Cucului) – împuşcat, om cu şapte
copii în viaţă şi unul urmând a se naşte;
3. Paşcan Iosif – om tânăr-împuşcat;
4. Marea lui Toader (Toderoaie) – a dat peste o mină în
timpul războiului;
5. Alexandrescu Filon – om cu un copil, a dat peste o mină
de război;
6. Ilieş Vasile – copil, decedat în urma exploziei unei mine.
Distrugerile suferite în timpul războiului, oamenii care nu s-
au mai întors de pe front, cei şase oameni din sat pe care i-a
răpus războiul precum şi alte urmări nefaste, au băgat bistrenii
într-o permanentă frică şi îngrijorare.

-7-
 Tatăl meu, Suciu Iosif, era un om informat, cu ştirile la zi.
Era abonat permanent la ziar şi citea: Universul, Tribuna
Ardealului, Scânteia, România liberă. În timpul ocupaţiei
maghiare, tata era abonat şi citea ziare ungureşti, de la
Budapesta. Tata mai cumpăra: almanahuri, broşuri şi alte
publicaţii. Cunoştea mai multe limbi: maghiara, germana, rusa -
scris şi citit şi înţelegea şi evreişte. Când se întâlnea cu Vancu
Ion din Deda vorbea nemţeşte, cu Bilag Ion din Bistra Mureşului
vorbea ruseşte iar cu Maksay Gheza sau alţi unguri, vorbea
ungureşte. În timpul Celui de-al II-lea Război Mondial (1944),
hitleriştii germani aveau la domiciliul nostru o infirmerie
militară de război. Tata comunica cu ofiţerii şi sanitarii nemţi, în
limba germană; citea ziare nemţeşti pe care le primea de la
aceştia. Eu, fiind copil, primeam multe dulciuri de la un sanitar
neamţ, pe nume Martin, care se juca cu mine.
La tata veneau multe mame, soţii şi fete cu câte o scrisoare
în sân primită de pe front să facă bine să le-o citească că ele nu
ştiau carte. Tata le citea şi ele plângeau. Apoi îl rugau să le scrie
răspunsul şi după ce îi aduceau tatii plic timbrat îi dictau cu
lacrimi ce să scrie despre cele întâmplate prin sat, despre
realităţile cotidiene dar mai cu seamă îi spuneau tatii să la scrie
cât sunt de frumoşi copiii lăsaţi acasă, cât au crescut şi cum ştiu
să înveţe sau să vorbească şi să facă tot posibilul să vină să-i
vadă că le e tare dor de ei la toţi de acasă. Tatii îi plăteau sau
veneau la lucru pentru ce le scria celor din război, şi-l tot rugau
să le spună când se termină războiul să se întâlnească cu toţii
acasă. Pe faţa lor se vedea îngrijorarea pe care o aveau faţa de
cei de pe front pentru că mai apoi le-a venit soarta să lupte
contra românilor.
Chiar şi noi nu am mai putut locui acasă şi ne-am dus
bunurile şi animalele la Demian Goriţa pe Valea Bistrei, iar noi,
familia ne-am refugiat în pădure timp de şase săptămâni, feriţi
de armatele ocupante (hortişti şi hitlerişti), care puteau să ne
împuşte pe motiv că suntem partizani, dacă ne-ar fi găsit prin
pădure.

-8-
 Eu, Miluc, copil fiind eram tot lângă mama şi eram instruit
să nu spun de tata şi de unchiul Ionaş că sunt cu noi, pentru că îi
împuşcă dacă îi găsesc. Înfricat de multe ori plouat şi înfrigurat
am trăit şi eu şase săptămâni prin ascunzişuri dosnice, mâncând
bureţi, alune, lapte şi rareori brânză mămăligă sau pâine. Eram
de 8 ani şi într-o zi s-a hotărât ca eu şi mama mea să coborâm pe
Valea Bistrei la Goriţa şi să dormim acolo că la deal era frig şi
să nu fim observaţi de armată dacă facem foc. Dar nici în pat nu
am putut dormi din cauza exploziilor asurzitoare. Un exod de
obuze trecea vâjâind pe deasupra noastră din direcţia Văii Dezii
spre Valea Mureşului auzindu-se exploziile lor în depărtare pe
Valea Mureşului. Cei care cunoşteau tactica militară ziceau:
„Ceva se întâmpla în noaptea asta”. Şi într-adevăr, încă nu era
ziuă când nu s-a mai auzit nici o împuşcătură sau explozie şi a
sosit vestea din sat că au venit ruşii şi s-a rupt frontul de la
Sălazdru (Valea Mureşului).
Atunci mama m-a luat de mână şi am venit acasă unde
aproape că nu am mai recunoscut satul şi am fost avertizaţi să nu
părăsim drumul că e minat. Am venit pe drumul de pe Valea
Bistrei şi când am ajuns la şosea ne-am uimit câţi ruşi am văzut
mergând pe drum în maşini, căruţe, călare, cu tancuri, şi pe jos
către Deda iar câte unul ne întreba:
-„Est Maghiarschi?” (Sunt maghiari?) -„Est nemeţchi?” (Sunt
nemţi?), -„Est partizan?” (Sunt partizani?,) -„Scolko km la
Budapesta?” (Câţi km sunt până la Budapesta?), -„Scolko km la
Berlin?” (Câţi km sunt până la Berlin?), -„Hleba est?” (Pâine
aveţi?) -„Davai cuşati!” (Daţi-ne de mâncare!)… şi alte
întrebări care ni le puneau în grabă. Era evident interesul lor de
luptă şi de răzbunare.
Apoi am văzut şcoala cu geamurile şi ţiglele de pe acoperiş
sparte, fabrica de cherestea cu 12 gatere, unde era odată o mare
forfotă de muncitori, acum era arsă.
Înainte de a fi arsă, fabrica era una dintre cele mai moderne
de pe Valea Mureşului. Pe lângă gatere, circulare, maşini de
rindeluit, ateliere de tâmplărie şi bărăci, avea linie îngustă de
aproximativ 30 km, 5-7 locomotive de tip „Mocăniţa”, care în
-9-
fiecare dimineaţă mergeau spre munte pufăind şi şuierând de se
huiau munţii, iar în urma lor rămânea un nor de fum şi aburi. La
rampele de încărcare erau aşteptate vagoanele pentru încărcat
lemne de fag şi brad tăiate din pădurile seculare, apoi după ce
erau ăncărcate lemnele pe vagoane luau drumul la vale, lăsând
munţii şi pâraiele cu simfonia lor, iar ele se îndreptau către dinţii
de oţel care le măcinau cu măiestrie şi fără milă.
Frumoasa gară cu aproximativ 8-10 linii de circulaţie era
bombardată, podul de fier CFR de peste Mureş bombardat şi
căzut în Mureş cu vagoanele pe el. Podul de beton de peste
Valea Bistrei, din susul satului, bombardat şi căzut în vale,
şoseaua bombardată iar pe alocuri minată. La noi nu mai erau
geamuri întregi nici la casă şi nici la grajd şi ţiglele erau aproape
toate zdrobite. Mobilierul rămas acasă era deteriorat şi din câte
am constatat mai mult de jumătate din casă era distrusă.
Când ne-am reîntors acasă de unde eram adăpostiţi şi am
văzut distrugerile ne-a părut bine că am scăpat cu viaţă şi am
început să refacem cele distruse până a doua zi când soldaţii ruşi
au prins pe tata şi sub ameninţarea armei l-au dus cu ei.
Când soldaţii, cu tata, au ajuns la primărie, unde erau mai
mulţi săteni aduşi cu forţa, printre care şi Maier Pavel ca primar
şi Bilag Ion care vorbea ruseşte şi da informaţii ruşilor, un ofiţer
rus s-a adresat tati:
-Eşti arestat acasă. Vezi ce distrugeri au făcut fasciştii? I-a
reproşat ofiţerul rus tatii.
Apoi acelaşi ofiţer se adresează tatii spunându-i ca un ordin:
-Trebuie să puneţi mâna şi să reparaţi pentru ca armata
sovietică să poată trece să zdrobească pe cei care v-au făcut
aceste distrugeri.
Tata l-a implorat pe ofiţerul rus, motivându-i în limba rusă:
„Şi gospodăria mea e distrusă şi copiii nu au ce să mănânce”.
Atunci ofiţerul rus s-a ambiţionat mai tare şi cu severitate i-a
spus tatii consecinţele pe care le poate întâmpina, până la glonţ,
dacă fuge.
Maier Pavel l-a luat în evidenţă pa tata şi i-a spus cu
înţelegere:
- 10 -
 -Nu avem ce face! Uite şi casa mea e distrusă dar trebuie să
executam ordinele lor că dacă nu ne împuşcă. Şi a mai zis către
tata:
-Vii la lucru în fiecare zi de la 7.00 până la 17.00, cu secure,
la podul de peste Valea Bistrei, avertizându-l că de va lipsi va fi
mai rău.
Dimineaţa s-a prezentat la lucru cum i-a spus Maier
Pavel, la podul de la Bistra Mureşului din sus, distrus de
bombardament iar Bilag Ion l-a recomandat pe tata unui ofiţer
rus care coordona lucrul că ştie ruseşte şi e meşter, la care
ofiţerul a bătut pe tata pe umăr şi a zis: „haraşo” (bine).
La lucru s-au prezentat mai mult de 30 de oameni şi
ofiţerul rus care era cu pistol automat, i-a zis tatii să le explice să
lucreze că, cu cât vor lucra mai repede cu atât vor fi liberi mai
repede, iar dacă se întâmpla să găsească ofiţerul rus oameni care
stăteau îi lua la rost şi le spunea: „davai robota” (hai lucraţi), iar
pe tata îl punea să le explice în limba română dispoziţiile lui.
Aşa s-a explicat că în scurt timp a fost gata podul provizoriu
peste Valea Bistrei din sus iar tata a fost răsplătit cu câteva
materiale rămase şi un pumn de mahorcă (tutun rusesc).
Peste Mureş, la linia CFR, s-a făcut de asemenea, în
grabă, un pod provizoriu ca să circule trenurile. Gospodăria
noastră am înfiripat-o tot provizoriu ca să putem trai în ea. A
venit şi fratele mai mare, Iosif, din război unde a fost prizonier
în Rusia, dar mai întâi refugiat în România. La CFR a început o
investiţie mare şi s-a refăcut podul de fier, ocazie cu care a venit
în localitate şi tânărul Boncuţiu Constantin care s-a îndrăgostit
de sora mea, Paraschiva, cu care s-a căsătorit iar sora
Alexandrina s-a căsătorit cu tânărul Puşcaş Ion din satul vecin,
Filea. Am rămas în gospodărie cu părinţii şi sora Rafila, care
după câţiva ani s-a măritat în Lunca Bradului cu tânărul Croitor
Filip. Pe fratele Ion, refugiat şi el, şi apoi prizonier de război în
Rusia, în zadar l-am aşteptat pentru că nu s-a mai întors acasă.
Întorcându-mă puţin în timp, îl găsesc pe tata, în
tinereţea lui, că a iniţiat prima şcoală în Bistra Mureşului, cu 42
de şcolari, el fiind primul dascăl în localitate şi din cei pe care i-
- 11 -
a avut ca elevi câţiva s-au remarcat: fraţii Marcu Teofil-profesor
universitar la Universitatea din Cluj-Napoca şi Traian-şef de
serviciu la Ministerul Construcţiilor din Bucureşti, Paşcan Iosif
cântăreţ la Opera din Cluj-Napoca, Mureşan Ion şi Mureşan
Iosif ofiţer superior şi respectiv secretar la Guvern, Gliga Ion şi
Paşcan Toader gestionari la Cooperativa din Deda, iar Paşcan
Vasile (a Cozmii Gorii), astăzi 20.feb.2008 încă în viaţă, a fost
multă vreme Epitrop I la Parohia noastră din Bistra Mureşului.
Toţi aceştia sunt cuprinşi în „Tabelul şcolar” din 1919 că au dat
bani pentru abecedare şi calendare.
Iată şi o întâmplare cu Paşcan Vasile, petrecută în jurul
anului 1980 când era Epitrop I iar PS Episcopul Emiliam de
Alba-Iulia a poposit la noi împreună cu un sobor de preoţi,
pentru a oficia o slujba arhierească, în vechea biserică de lemn,
cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, pe care au construit-o bistrenii şi
găloienii şi care a fost sfinţită în anul 1924, odată cu înfiinţarea
Parohiei Bistra Mureşului.
În cuvântul sau, Arhiereul
Emilian a mulţumit părintelui paroh,
Marcoci, pentru o poartă sculptată de
mâna lui, la Episcopia din Alba-Iulia,
iar tuturor celor care au fost aleşi în
consiliul şi comitetul parohial le-a
înmânat câte o farfurie gravată cu
poarta şi chipul părintelui paroh
Farfurie gravată cu chipul Marcoci, întrebând: Ce dorinţă mai
preotului Marcoci înmânată au bistrenii? Atunci s-a ridicat din
de P.S. Emilian de Alba-Iulia.
strana lui Vasile Paşcan, Epitrop I, s-
a apropiat de scaunul arhieresc şi s-a adresat cu voce tare P.S.
Episcopului Emilian:
-„Prea Sfinţite Părinte Episcop! Am dori să ne îngăduiţi
să facem altă biserică în locul acesteia în care suntem, deoarece
e făcută din lemn şi se putrezeşte. A distrus-o şi războiul iar noi
o reparăm de-o parte, iar ea se strică de altă parte şi ne temem să
nu cadă pe noi şi să fim de-o minune mare.”

- 12 -
 Episcopul s-a gândit puţin şi a zis: -„O să primiţi
răspuns!”
La scurt timp preotul paroh Marcoci a declarat în
Biserică: „Avem aviz favorabil din partea Episcopiei de Alba-
Iulia să construim altă biserică în loc la asta.”
Părintele Marcoci împreună cu meşterul popular Cotruş Ioan au
mai sculptat la Bistra Mureşului porţile de la şcoală şi de la
biserică, coloana lui Brâncuşi, care ulterior s-au înlocuit,
existând azi doar poarta şi clopotniţa din cimitir.
Adunarea generală a enoriaşilor a aprobat un comitet de
construcţie având ca preşedinte pe domnul Vlasa Gheorghe.
Membrii parohiei au început cu o contribuţie minimă de 15.000
lei/cap de familie care echivala în jurul anului 1980 cam cu 2
vaci, şi Episcopia Alba-Iulia ne-a ajutat cu 50.000 lei.

Biserica Ortodoxă din Bistra Mureşului Foto: Gh.Florea

Aşa a început construirea bisericii noi din Bistra
Mureşului. Când se lucra la ridicarea construcţiei preotul paroh
Marcoci a murit şi a fost numit preot administrator Cadar Ionuţ
din Filea. Ca să nu fim descurajaţi Preasfinţitul Episcop Emilian

- 13 -
de Alba-Iulia a mai făcut o slujba arhierească cu sobor de preoţi
în vechea biserica de lemn şi a
mai donat din partea episcopiei 25.000 lei. Văsilica Pop de pe
Valea Bistrei, unul din cântăreţii bisericeşti din strană, a cerut
atunci îngăduinţa să vorbească şi a zis:
- „ Prea Sfinţite Părinte Episcop ne dăm toată silinţa şi
osteneala să ne gătăm construirea bisericii noi începute dar asta
de lemn nu va mai trebui şi când va fi demolată să alegem ce e
bun din ea şi să mai construim una pe Valea Bistrei, pe locul
unde a fost vechea mănăstire care a fost cotropită şi aprinsă cu
călugării în ea, în vremea împărătesei austriece Maria Tereza, iar
nouă ne va fi greu când îmbătrânim să venim pentru o
rugăciune în sat. Episcopul s-a bucurat şi a întrebat soborul de
preoţi, crezând că vor promite ceva ajutor pentru bistreni:- „Voi
ce spuneţi?”. Preoţii din Sobor a tăcut deşi era de faţă
protopopul Damian din Reghin. Văzând episcopul că preoţii nu
spun nimic s-a supărat şi le-a zis de faţă cu tot publicul:-
“Slăbănogilor” mai adăugând şi alte cuvinte la adresa soborului.

Biserica de pe Valea Bistrei

Foto: Gh. Florea

- 14 -
În perioada următoare au început demersurile şi în paralel cu

construirea bisericii din sat s-a construit şi pe Valea Bistrei,

Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” care s-a
sfinţit în anul 1996. Lucrările de construcţie au fost conduse de
Florea Dănilă. Tot el s-a preocupat şi de ridicarea

Monumentul Eroilor
Foto: Gh. Florea
Celui de-al II-lea Război Mondial

Monumentului Eroilor din Cel de-al II-lea Război Mondial,

zidit în curtea Bisericii de pe Valea Bistrei. De asemenea, au
continuat şi lucrările din centrul satului construindu-se, sub
conducerea domnului Vlasa Gheorghe, biserica actuală, sfinţită
în 25 iunie 2000, cu hramul “Tuturor Sfinţilor” de către
Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române şi Î.P.S. Andrei Arhiepiscopul Alba-Iuliei, care au
supranumit-o Catedrala Văii Mureşului, o efigie a localităţii
Bistra Mureşului.
În prezent avem în Parohia Bistra Mureşului două
biserici, trei clopotniţe şi numeroase troiţe.

- 15 -
 Până în anul 1924 bistrenii au aparţinut Parohiei Deda,
unde erau botezaţi şi cununaţi. La înmormântîri venea preotul
din Deda. Gălăoaia era afiliată Parohiei din Pietriş.
Dar să ne întoarcem în vremurile de după cel de-al doilea
război către anul 1948-1949 când oamenii, deşi aveau necazuri,
erau bucuroşi când se mai întorcea câte unul acasă din război,
deşi erau invalizi totuşi îşi mai întăreau speranţele. Tineri,
bătrâni, invalizi, orfani, văduve de război au ieşit cu toţii la
muncă reparând drumurile şi rănile războiului având ambiţii şi
iniţiative constructive. Aşa s-a construit căminul cultural din
Bistra Mureşului, pe un teren litigios, în mijlocul satului şi
Şcoala Generală cu cls. I-IV de pe Bistra-Vale, unde terenul a
fost donat de Florea Mihai. Noi am participat cu muncă şi bani.
Mai târziu s-a introdus apa în comună, s-a construit o sală de
spectacole şi spitalul, la care am contribuit cu muncă obştească.
Nu putem să uităm baza sportivă de la Bistra Mureşului, dotată
cu vestiare şi tribună nici pe sportivii din satul Bistra Mureşului
care jucau fotbal în campionatul judeţean fiind renumiţi în tot
judeţul.
Căminul cultural din Bistra Mureşului era renumit în
toată ţara şi străinătate prin competiţiile culturale şi coregrafice
cu care participa permanent în fazele judeţene şi naţionale.

Formaţia de dansuri din Bistra Mureşului

- 16 -
Formaţiile artistice au fost conduse de cadrele didactice de la
Şcoala Generală cu cls. I-VIII Bistra Mureşului, remarcându-se
de-a lungul timpului: înv. Buiu Maria, Găluţiu Augustin,
profesorii: Puşcaş Iosif, Torpan Ioan, Florea Silvia şi Florea
Gheorghe.
Neobositul învăţător, Găluţiu Augustin, a format
Ansamblul de Dansatori ”Mioriţa”.
În viaţa mea artistică de amatori, am activat şi eu (Miluc)
pe scena căminului cultural din Bistra Mureşului, bucurându-mă
de aplauze prelungi şi repetate şi de aprecieri care au favorizat
echipa de tineret a căminului cultural, fiind promovată din fază-
n fază la diferitele festivaluri culturale de prestigiu, începând de
la cel de-al patrulea Festival Naţional Bienal ”I. L. Caragiale”
de la Bucureşti din 1965, unde ne-am prezentat cu piesa de
teatru ”Piatra din Casă” de Vasile Alecsandri, regizată de
învăţătoarea Buiu Maria. Au urmat apoi numărate competiţii şi
festivaluri culturale în ţară. Am participat şi alături de grupul
vocal de bărbaţi la Festivalurile de Datini şi Obiceiuri
Strămoşeşti. Diplomele şi trofeele obţinute de echipa de tineret a
căminului cultural se păstrează la domnul învăţător Găluţiu
Augustin din Gălăoaia, care a trudit alături de noi.
Am activat şi în corul bisericesc pe patru voci din Bistra
Mureşului, înfiinţat de preotul paroh, Crăciun Ioan şi dirijat de
aceeaşi învăţătoare, deoarece la preoţi nu le era voie să dirijeze o
formaţie culturală. Corul o avea ca solistă pe Matei Cătălina.
Îmi vine în minte un dialog hazliu între tânărul părinte
Crăciun şi Răştocu, un sătean de-al nostru mai în vârstă:
„-De nici un preot nu m-am temut până acuma, dar de
dumneata mă tem”, a zis Răştocu. Dar preotul paroh neştiindu-
se vinovat cu nimic, a întrebat pe bătrânul în vârstă de aproape o
sută de ani:
„-De ce?
-Pentru că din câţi preoţi am avut nici unul nu m-a dus
la groapă, dar dumneata ai să mă duci.” Şi l-a dus.

- 17 -
 Corul din Bistra Mureşului nu se putea ridica la valoarea
celui din Deda, condus de prof. Ionescu, cor în care s-au
evidenţiat ca solişti Buculeu Rafila şi Pop Dănilă. Conducerea
corului din Bistra Mureşului a fost preluată apoi de Mureşan
Ioan, cântăreţ bisericesc. Am realizat cu corul mai multe
deplasări în parohiile vecine sau mai îndepărtate, (Cămăraş,
Tîrgu Mureş,Topliţa, Durău, Bilbor şi altele), cu ocazia
sfinţirilor sau adunărilor creştineşti.
Mai târziu corului i s-a dat denumirea „Harisma” şi sub
conducerea d-nei preotese, prof. Silvia Andone, a făcut mai
multe deplasări în parohiile din împrejurimi, la colindat în
ajunul Crăciunului. În fiecare an, în a treia zi de Crăciun, în
parohia noastră se organizează Festivalul de colinde „Astăzi s-a
născut Hristos”, festival la care participă an de an coruri
prestigioase din ţară şi de peste hotare. Nu demult, în cadrul unei
adunări creştineşti, am avut ca oaspete Corul „Dyapason” din
Franţa, cu care am susţinut împreună un concert religios.

Corul Harisma, în prim plan şi Dyapason, în planul al doilea

Aşa au trudit oamenii din timpurile grele de după război,

îmbrăcaţi în zdrenţe, încălţaţi cu opinci rupte şi de multe ori
- 18 -
flămânzi; lucrau cu unelt e primitive ca: ferăstrău, târnăcop,
lopată, sapă şi cofă de lemn în care aduceau apa de la izvor iar
astăzi sunt maşini moderne: fierăstraie mecanice, excavatoare,
buldozere; în loc de car cu boi, tractoare şi în loc de opinci sau
zdrenţe, port popular lucrat cu mâna, cu care ne mândream
atunci când ne deplasam pe jos unde aveam de rezolvat
probleme. Acum avem costum cu cravată şi pantofi, iar în loc de
mersul pe jos avem maşini particulare, în loc de casa făcută cu
lut pe jos avem covoare, gresie şi încălzire centrală. De aceea nu
mai mergem la căminul cultural că avem televizor, sportivii
noştri nu mai fac sport că ne uitam pe micul ecran la cei de
performanţă.
Spre deosebirea timpurilor când ne mândream odată şi ne
descria Vasile Alecsandri: “ Purtând opinci, iţari, suman /Şi
cuşma pe-o ureche “ acum ne mândrim altfel pe când cei
sănătoşi şi buni pleacă în alte ţări, iar cei necăjiţi rămânem în
patrie şi cântam: „Noi suntem români/ Noi suntem români/ Noi
suntem aici pe veci stăpâni”.
Oamenii care au trăit în Bistra Mureşului în jurul anului
1950, dintre care mai sunt şi astăzi câţiva, au pus mâna şi
contribuţia de-au ridicat în satul nostru, Bistra Mureşului, un
cămin cultural pentru nevoile sătenilor, în care se făcea muncă
culturală, manifestări şcolare, hore ţărăneşti, baluri, programe
artistice cu tineretul, adunări cu Primăria din Deda, festivaluri
intercomunale, dansuri coregrafice tematice ca: „Ţapinarii”,
„Turca”, „Nunta”, şi alte obiceiuri de-a lungul timpului precum
şi teatru, votări, şezători, cerc de sculptură, diferite schimburi de
experienţă cu alte cămine culturale, programe prezentate cu
artişti de renume: profesorul Pavel Tornea, maestrul Dumitru
Fărcaş, instrumentişti, artistul Florin Piersic cu trupa lui şi mulţi
alţii care s-au perindat prin satul nostru de-a lungul timpului. S-
au prezentat programe pe scena căminului cultural până înaintea
anului 2004, când primarul de atunci a pus căminul cultural la
dispoziţia unei echipe de 70 –80 de muncitori pentru cazarea lor.
Aceştia s-au încăierat cu sătenii agresând pe câţiva cu răngi şi
târnăcoape încât a fost nevoie de spitalizarea lor şi dacă nu
- 19 -
fugeau poate era şi moarte. Dintre cei agresaţi amintim pe
Demian Dorel, Demian Tudor, Făgăraş Neluţu şi alţii.
Autorităţile locale din Deda au luat măsuri şi au îndepărtat pe
agresori din Bistra Mureşului iar Primăria Deda şi primarul de
atunci au pus oameni plătiţi de primărie şi au demolat căminul
cultural din sat. A fost demolată şi baza sportivă iar punctul
mecanizat de industrializare a lemnului, unde lucrau 70-80 de
muncitori în două schimburi, a fost desfiinţat după privatizare
iar bistrenii au rămas ca nişte oameni care au pierdut totul, fiind
nevoiţi să-şi caute de lucru în alte zone ale ţării sau înafara
graniţelor. Neavând cămin cultural, bistrenii nu mai au unde se
întâlni cu găloienii şi cei de pe Valea Bistrei pentru manifestări
artistice, culturale şi şcolare, care se ţineau cu diverse ocazii. La
construirea şcolii , bisericii şi a căminului cultural au participat
şi săteni din Gălăoaia. De aceea cu Gălăoaia suntem împreună la
activităţile bisericeşti, şcolare şi culturale doar administrativ ei
aparţin la comuna vecină, Răstoliţa.
Să ne întoarcem iarăşi la vreamea copilăriei.

Cetatea de pe Valea Bistrei Foto: Gh. Florea

După război, fiind copil, am fost dus de către cumnatul meu,
Suciu Văsâluc, cu el la stână la Dănil’a Vârvarii, după Cetate,
- 20 -
pentru a fi sub o supraveghere mai izolată. În sat mulţi copii se
jucau cu muniţie de război gasită ici colo, care deseori exploda
lăsând infirmităţi sau chiar decese. Acolo la stână, am găsit un
bătrân, numit Picu, care făcea caşul şi celelalte treburi în stână.
El avea multă grijă de mine: să nu-mi fie frig, să nu-mi fie
foame, să nu fiu plouat. Îmi spunea foarte multe poveşti şi
întâmplări fantastice şi ca să-l cred îmi zicea:-Vezi tu mă băiete
cetatea aia? Acolo, în fântâna aia din vârful cetăţii, erau trei
raţe de aur şi cine era vrednic le putea vedea cum se scăldau şi
apoi cum coborau pe rât până la Mănăstirea din Luncă, acolo
unde se vede acum clopotniţa şi unde era o Mănăstire de
călugări. Împărăteasa Maria Tereza a auzit de raţele de aur şi
a trimis soldaţi să le găsească şi să le aducă la ea pentru a se
putea mândri în lume cu ele. Soldaţii nu au reuşit să le prindă şi
de necaz, au dat foc Mănăstirii, care a ars împreună cu
călugării din ea. Dumnezeu s-a supărat şi a secat fântâna din
vârful cetăţii. Raţele s-au ascuns şi la oameni nu le-a mai fost
dat să le vadă decât celor vrednici faţă de Dumnezeu. Şi-mi mai
spunea bătrânul Picu:
-De aia tu trebuie să fi cuminte şi ascultător cât eşti mic, iar
când creşti mare să nu aprinzi sau să faci alte lucruri rele. Î-mi
mai spunea bătrânul şi alte poveşti, care mă lăsau impresionat.
Tot el m-a învăţat să cânt din fluier, că aşa stă bine la ciobănie.
Încurajat de bătrân am îndrăgit mult oile şi celelalte animale de
la stână, purtându-mă mândru şi demn că mă voi face şi eu
cioban.
Citind în Monografia Părintelui protopop Beldeanu, anul
1764 ne spune ce s-a întâmplat în Bistra Mureşului, iar Cetatea,
„venită din străfunduri antice necunoscute", ne e martoră că
bistrenii au parcurs multe epoci istorice şi orânduiri sociale. E
greu de ştiut vechimea satului meu.
Îmi amintesc de asemenea de una din şezătorile care s-a
desfăşurat la noi în casă. Era într-o iarnă în Postul Crăciunului
cam prin anul 1947 şi într-o după amiază, de cum s-a înserat au
început să vină la noi femeile şi fetele cu diferite lucruri de
mână. Unele veneau însoţite de soţi, care povesteau cu tata la
- 21 -
sobă; fetele erau însoţite de mame, bunici sau surorile lor mai
mari. Se strângeau mai multe pentru că nu era bec electric şi
iluminatul se făcea de la o lampă de gaz şi era criză de petrol. Pe
lângă lucru mai cântau sau colindau şi era foarte frumos până se
auzeau bătăi la uşă. Şi când deschideai uşa intrau flăcăii
zgomotoşi şi le ridicau la femei caierele de cânepă în sus urând:
”să crească cânepa mare”, iar ele ridicau şi furca odată cu
cânepa ca să nu le scoată caierul de cânepă peste furcă, iar altele
care torceau caiere de lână le trăgeau lâna în jos urându-le „sa
crească lâna mare pe oaie până la pământ”. Prin îndrăzneala
lor, la fiecare femeie îi făcea ceva neplăcut, o trăgea de colţul
năfrămii, îi dădea cu piciorul peste fus, să-l scape din mână; cât
despre fete atât de mult le deranjau să nu poată lucra până
aproape începeau să plângă reclamându-i mamelor că nu le lasă
să lucreze. Atunci intervenea una care era mai îndrăzneaţă şi se
răstea la ei dându-le cu mâna peste spate peste cojoc şi zicând:
„da lăsă copila în pace măi obraznicule, nu vezi că trebuie să
lucre?” iar aceştia, prin cojoc, nu simţeau nimic şi râdeau. Apoi
flăcăii ziceau la care torcea cânepa: „vă lăsăm în pace să lucraţi
dar ne daţi un pic de cânepă că vrem să facem bârdăuţă”. După
ce le dădeau cânepă ei erau nemulţumiţi că nu-i destulă şi că le
mai trebuie un pic, iar când considerau că e destulă cânepa o
puneau pe un scaun sau taburet să facă bârdăuţa. Ei se strângeau
toţi în jurul scaunului şi începeau bârdăuţa, iar femeile curioase
lăsau lucrul şi urmăreau tot ce fac feciorii. Feciorii puneau un
smoc mai mare de cânepă pe mijlocul scaunului şi ziceau că ăla-
i satul, apoi luau şuviţele de cânepă pe care le întindeau în toate
părţile până când bârdăuţa arata ca un soare iar şuviţele de
cânepa ca razele soarelui. La fiecare şuviţă era numita o fata sau
un fecior. Apoi sorocul venea când se dădea foc la bârdăuţă
începând cu cânepa din mijloc care se numea sat apoi focul
mergea pe fiecare şuviţă care avea un nume de fată sau băiat şi
se credea că se mărită prima sau se însoară primul cea sau cel
căruia şuviţa îi ardea mai repede. Feciorii mai ziceau că nu-i
bine să se aprindă bârdăuţa de la chibrit, aşa că au cerut o
puzderie (tulpină) lungă de cânepă, ca să ia foc de la lampă, dar
- 22 -
în loc să ia foc ei stingeau lampa şi rămânând pe întuneric
feciorii mai îndrăzneţi pupau fetele, iar pe nevestele tinere le
muşcau de faţă încât până se aprindea din nou lampa, erau
numai piscuieli (ţipete) de femei şi bârdăuţă răsturnată pe jos şi
călcată în picioare prin întuneric iar femeile mai bătrâne ziceau
„De când îi lumea tineri aşa de obraznici ca voi nu s-au mai
văzut!” şi toată casa era într-un balamuc iar bărbaţii şi bătrânii
râdeau în hohote ca la circ. S-a aprins din nou lampa au refăcut
şi bârdăuţa, dar de data asta a fost paznic la lampă şi au luat
focul de la sobă. La aprinderea bârdăuţei cum unele şuviţele de
cânepă erau călcate în picioare nu ardeau, focul s-a întins mai
încet şi a fost o alta galerie că era sorocul ca şuviţa celui mai
bogat băiat să se aprindă cu şuviţa celei mai sărace fete şi a celei
mai frumoase cu cel mai urât făcând din acest fenomen o galerie
zgomotoasa în casă. Acesta nepotrivire făcea să fie în casă o
gălăgie şi-o galerie mai mare ca la fotbal şi gândeai că se ridica
casa în slavă, iar babele superstiţioase erau îngrijorate „că oare
chiar aşa va fi cum a arătat bârdăuţa?”.
Şi numai ce am auzit cântând cocoşii de dimineaţă iar un
glas de femeie s-a auzit zicând ca speriată „Vai de mine că se
face ziuă şi nu am lucrat aproape nimic!”. O nevasta tânără
muşcată de obraz a zis uitându-se în oglindă „Uite ce mi-a făcut
în obraz. Acum ce zice bărbatul când mă vede? ”, iar un flăcău a
răspuns râzând: „Nu se va bate cu mine că nu l-am muşcat pe
el!”După câteva replici, concluzii şi învinuiri deşarte s-a
terminat şezătoarea dar nu a fost nimeni supărat iar femeile au
programat altă şezătoare pe care flăcăii sigur au s-o afle.
Şezătorile se făceau luni, miercuri şi joi, iar vinerea şi marţea
nu se adunau că lucrau fiecare pe la casele lor câte ceva.
A doua zi era dusă vestea prin sat cum a decurs şezătoarea.
Babele şi femeile ispititoare mergeau de la una la alta, spunând
celor care nu au fost la şezătoare cum au făcut bârdăuţa, pe cine
au numit în şuviţe şi cum le-a ieşit sorocul ca cei mai frumoşi şi
prosperi să se căsătorească cu cele mai urâte şi defavorizate,
cum au stins lampa şi cum umblau feciorii pe întuneric după fete
să le pupe şi pe neveste să le muşte de obraz. Acestea răcneau ca
- 23 -
din gură de balaur; prin casă toate erau rasturnate, iar când
bărbaţii, care dohăneau la sobă, aprindeau lampa îţi lăsa
impresia că în casa aia au fost draci. Apoi mai dădeau babele
faimă rea la feciori şi compătimeau fetele că va fi vai de capul
lor dacă se vor căsători cu obraznici de ăştia... Cu toată faima
rea ce le-o dădeau babele la feciori, nu se putea stăvili relaţiile
dintre ei, deoarece şi la fete le plăcea să fie „zgândărite” ca să
aibă motiv de mânie şi apoi de împăcare cu anumite condiţii
impuse de ele şi acceptate de feciori.
Feciorii jucau fetele şi le cumpărau: dulciuri, oglindă cu
două feţe, pieptene semiîndoit, pe care-l purtau în păr, broşe sau
alte sclipituri de pus pe hainele cu care se îmbrăcau, mărgele pe
piept şi alte obiecte cu care se mîndreau. Fetele le făceau la
feciori, din bumbac, mătase, fluturi şi mărgele colorate, cănaci
frumoşi pe care îi prindeau în pana de la colop sau cuşmă, după
sezon. Un fecior avea cănaci de la mai multe fete iar ele daruri
de la mai mulţi feciori. Astfel se isca invidie şi de la o fată
feciorii deveneau scandaloşi şi se băteau, iar fetele se
duşmăneau.
Pe atunci eram şcolar în oarecare clasă, de la a treia până la a
cincea şi era venit din refugiu directorul şcolar Timaru Ion de la
şcoala din Bistra Mureşului şi învăţa şapte clase deodată. Era
singur la aproximativ 60 şcolari şi făceam şi programe artistice
unde veneau toţi părinţii copiilor iar în program fiecare elev
avea câte un rol. Pe lângă poeziile recitate aveam teatru şcolar,
cor, cântece şi doine executate de solişti şcolari. Eu eram
selecţionat în cor şi îmi amintesc de un cântec patriotic care îl
cântam pe 2 voci:
La muncă azi ţara ne cheamă
La muncă cu toţi pornim,
Pe glia acum dezrobită,
Cu toţi uniţi să muncim.

S-aşternem pe rănile ţării

Cultura de grâu şi-n uzini
Sa crească sub stropi de sudoare
- 24 -
 Trecutul strivit de ruini

Din brazde va creşte speranţa

Din sate vor creste cetăţi
Ieşi-va din muncă lumină
Şi mugurul sfintei dreptăţi.

Publicul şi părinţii copiilor din Bistra şi Gălăoaia ascultau cu

lacrimi şi alte cântece şi doine adaptate la necazurile de atunci,
pricinuite de război mai cu seamă. Apoi cu directorul Timaru
Ioan învăţam lucruri gospodăreşti precum stupăritul, cultura
legumelor, altoirile, curăţenia, gimnastica, politeţea şi zicea că:
„Daca, din mândrie, nu răspunzi la cel care te salută, eşti un
mare prost.”

 

- 25 -
 POLOJENIE

Eram copil în casa părintească, din satul Bistra Mureşului,

cu surorile mele nemăritate, cam prin toamna anului 1947, şi-mi
amintesc de acea seară petrecută cu obiceiuri cum era odinioară.
Aşa într-o seară au venit la noi fraţii mamei: Iosif, Ion, Mihai şi
ai tatii: Ionaş şi Nastasia cu soţul ei Ionaş, care mie îmi sunt
unchi şi pe lângă ei au venit nişte vecini, precum şi nişte tineri,
care au venit şi ei de dragul surorilor mele Alexandrina şi
Paraschiva care erau fete mari.

Familia noastră şi a unchiului Ionaş:

- În rândul din faţă suntem noi copiii: Miluc şi vecinul
Toderica cu care am copilărit
- În rândul din mijloc : sora Paraschiva, mama, tata, sora
Maria cu fetiţa Emilia în braţe
- În rândul din spate sunt: mătuşa Paraschiva soţia lui
Ionaş, sora Rafila, sora Alexandrina, unchiul Ionaş, Ana
soţia fratelui Iosif

- 26 -
 Iar din această poză lipsesc fraţii mei Iosif si Ion, care
sunt refugiaţi în România
Tata cu unchii mei, mătuşa şi vecinii s-au adunat mai lângă
sobă să povestească iar tinerii cu surorile mele ş-au găsit loc
împrejurul mesei aşezaţi pe paturile din stânga şi dreapta mesei
şi pe canapeaua din fruntea casei. Tinerii se jucau la masa jocuri
distractive şi izbucneau de multe ori în gălăgie mare iar bătrânii
de la sobă vorbeau tot mai tare unul cu altul să se audă. Vecinul
Iosîpu’ Cosmi care nu auzea prea bine intervenea când era
aproape spusă povestea şi întreba: -„Ha?” iar soţia lui Gafina îl
atenţiona: -„Mă, da surd mai eşti! Că după ce gată omu o
poveste ţâe trebe să ţi-o spuie iară!” Tetea Iosif îşi vedea
greşala iar ca să scape de gura Gafinii afirma din cap că a înţeles
şi asculta mai departe. Tinerii de la masă erau foarte gălăgioşi cu
jocurile lor distractive iar mama intervenea din când în când
spunându-le: -„Mai încet că nu ne auzim unul pe altul de
gălăgia pe care o faceţi voi”, dar peste un minut iar era gălăgie
mare; bătrânii cei de la sobă vorbeau tot mai tare să se audă unul
pe altul. La masă tinerii cu surorile mele au început alte jocuri şi
mai gălăgioase şi cum erau două paturi alături de masă şi în
frunte o canapea, tinerii au început să se războiască la masă
aruncând obiecte ca: haine, perne sau alte lucruri moi peste masă
la cei din patul celalalt. Deasupra mesei era atârnată la grindă
lampa de gaz O dată un obiect a nimerit lampa, sticla s-a spart
şi cu toţii am rămas pe întuneric. Mama a luat poziţie
atenţionând pe surorile mele că le dau prea mult nas obraznicilor
şi le-a mai zis ca la nişte copii neascultători: „Obraznicilor! „ şi-
a continuat mama prin întuneric „că vă scot afară! … Să faceţi
voi una ca asta într-o casă plină cu bătrâni!”. Gliga Alexandru,
un flăcău care îi zicea mamei, „Mamă Rafilă!” a intervenit în
ajutorul ei ocărând şi el pe tineri şi încredinţând pe mama: „Las
pe mine mamă Rafilă că-i ogoi eu” şi s-a făcut un pic de linişte
şi tata a început o polojenie (banc) şi a zis cu glas domol şi
vorba rară:
După ce m-am însurat, am zis către nevastă:
-Acum suntem căsătoriţi; ar fi bine să facem un băiat.
- 27 -
Deodată s-a făcut o linişte şi cei din casă au devenit curioşi la
ce mai zice tata.
Şi nevasta a răspuns:
-Şi eu m-am gândit Iosîpe.
Şi nu am mai stat pe gânduri şi la un an aveam un băiat
frumos în familie. Apoi după ce l-o născut şi am văzut ca-i aşa
de frumos şi ne era aşa de drag la amândoi ne-am sfătuit şi am
zis:
-Numai unul, nu-i destul, hai să mai probăm o dată, dade îi
facem şi un frate?
Atunci s-au iscat nişte râsete în casă iar un glas curios a
izbucnit:
-Şîîî ?
-Si când să ne reuşească, a venit războiul.
Aveam un băiat frumos de un an şi eram fericiţi. Dar
fericirea nu ne-a ţinut mult că a pornit primul război mondial în
1914 şi m-a luat de lângă nevastă ca să mă ducă pe front. Eu
pe front şi nevasta cu copil mic acasă, ne duceam dorul şi
doream să ajute Dumnezeu să ne mai vedem o dată.
A dat Dumnezeu şi au trecut patru ani de zile grele de front,
în Rusia, unde am fost şi prizonier, iar apoi voluntar la
regimentul Avram Iancu. Când am venit acasă m-am bucurat
că i-am găsit sănătoşi după cei patru ani care au trecut foarte
greu.
S-a făcut o tăcere tristă în casă şi s-a auzit un oftat care zice :
-A fost destul de greu.
Iar tata a continuat încet şi rar:
Apoi am zis către nevastă:
-Ştii că noi trebuia să facem un băiat şi a venit războiul?
-Păi dacă nu l-am făcut!?…
-Păi sa-l facem acum!
-Cum vrei tu, Iosâpe.
In casă s-au iscat râsete, iar glasul curios nu a uitat să
intervină:
-Şîîî ?
Şîîî, dacă Rafila a zis aşa, am făcut şi pe al doilea băiat.
- 28 -
 Aveam doi băieţi frumoşi şi eram fericiţi. Am văzut că toate
sunt bine dar ne lipseşte ceva şi am zis către nevasta:
-Rafila! Nu ar fi bine să avem şi o copilă?
-Iosâpe, Aşa m-am gândit şi eu.
Aşa a zis tata că i-a răspuns mama, iar el a continuat:
Iar când nu am avut aşa mult de lucru, iată că Rafila-i
mândră de tot că avem o copilă. Atunci m-am bucurat şi am zis:
„Las’ că-i bine şi am prins curaj” .Dar mutra tatii, era serioasă
şi vorbea incetişor.
Iar s-au iscat râsete în casă şi glasul curios intervine din nou:
-Şîîî ? s-a înteresat în grabă glasul curios.
Stai numai să vezi, că ne era dragă de tot copila care o
aveam şi am zis către Rafila:
-Tot copilă facem, dacă a da-o Dumnezeu, a zis tata ca şi
când nu ar fi o grabă.
-Bine Iosîpe.
Zicea tata că a răspuns mama.
Iar privirile din casă s-au îndreptat către mama care avea un
zâmbet glumeţ nevinovat, care lasă să se înţeleagă mai bine
gluma tatii. Toţi din casă, se mirau că, spre deosebire de alţii
care nu-şi doreau copii tata şi mama îi făceau la învoială, copile
sau băieţi si îşi doreau cât mai mulţi. Nu le păsa. Această voinţă
lăsa în casă o linişte curioasă încât numai glasul tatii se auzea
care cu cât vorbea mai încet cu atâta era liniştea mai profundă.
-Nu ne lăsăm mai jos ca alţii Rafilă. Tu nu vezi că alţii au
mai mulţi copii ca noi?
A zis tata, gesticulând şi sculându-se de pe scaun ca mânios:
-Hai, ce-o da Dumnezeu!
-Şîîî ? intervine glasul curios din casă.
Şi Rafila, de frica ca de voie buna, a mai făcut o copilă.
Vedeam că toate sunt bune şi frumoase numai că Rafila era cam
supărată şi într-o zi am întrebat-o:
-Eşti supărată Rafilă?
-Da, zice tata că i-a răspuns mama şi tot mama a continuat:
-Uite tu Iosîpe la copiii noştri şi socoatei:
IOSIF, - avem şi-ţi poartă numele
- 29 -
 IOAN, – poarta numele tatălui tău
MARIA, – poarta numele mamei tale
ALEXANDRINA şi PARASCHIVA, – să le ţie
Dumnezeu! Dar nu avem o RAFILĂ care să
poarte numele meu. Şi este o nedreptate.
Iar tata zice că i-a răspuns:
-Nu fi supărată Rafilă că prima copilă pe care o facem îi
punem numele de Rafilă, a zis tata dând de înţeles că atâţia
copii face pană vine o copilă ca să-i puie numele Rafilă.
Casa s-a umplut de râsete iar dintre toţi s-a auzit:
-Şîîî ?
Mama a intervenit şi a zis:
-Măi Iosîpe nu mă face de minune că eu nu te-am chemat
niciodată să facem copii dar tu de când te-ai însurat ai făcut
unul după altul.
Şi? A continuat tata:
Nu am lăsat pe Rafila prea mult supărată că a mai venit o
copilă şi la asta i-am pus numele RAFILĂ.
Dar ce s-a mai întâmplat în 1 februarie 1936:
In sâmbăta aceea se însura Zaharie Tornea şi a trimis prin sat
chemători şi chemătoare să cheme la oaspăţ. Copilele noastre s-
au sculat de dimineaţă şi au făcut o curăţenie mare. Au pus pe
masă şi perne, feţe albe, au adus lemne la sobă, au făcut
foc bun şi stăteam la soba că afară era un frig cam geros, şi ele
ne întrebau când una cândalta:
-Aşa-i mamă că…?
-Aşa-i tată că… ?
Câte una fugea din timp în timp să vadă pe drum dacă vin
chemătorii şi chemătoarele, că Maria era cea mai mărişoară şi
avea speranţa că va numi-o vreo mireasă chemătoare şi să
înveţe poezia.

Şi poezia de chemătoare era cam aşa:

De mult în casă am intrat
Şi solia nu ne-am dat
Şapte zile fără şase
- 30 -
De când am placat de-acasă
De la tânăra mireasă
Cu struţ verde înflorit
De mireasă răsădit
Şi cu fir de busuioc
De la mire din colop
Le-a purtat cât a fetit
Ş-astăzi nouă ni le-a dat
Să umblăm cu el prin sat
Să umblăm din casă-n casă
S-ajungem la dumneavoastră
Să venim să vă chemăm
Şi să nu vă-nconjurăm
Că ei mâine se cunună
Din plăceri şi voie bună
Din plăceri şi bucurie
Vor merge la cununie
Cu oameni de omenie
Ca şi dumneavoastră întâie
S-au rugat prin gura noastră
Sa veniţi şi dumneavoastră
La a lor nuntă frumoasă
La ospăţ la veselie
Şi mâine la cununie
Faceţi bine şi veniţi
Că frumos veţi fi primiţi
Cu mâncări şi băutură
Şi cu multă voie bună
Cu vin roşu pâine albă
Să le fie lumea dragă
Şi să ziceţi după mine
Sa trăiască-n fericire
Şi să ziceţi după noi
Sa trăiască amândoi
La mulţi ani, zile frumoase
Sa trăiţi şi dumneavoastră!
- 31 -
 Cea care nu spune poezie face o invitaţie verbală şi spune
programul nunţii: cine îi naşul, cine sunt muzicanţii, apoi unde
sunt tineri, care nu erau acasă, lăsau chemătoarele vorbă
specială: „Să vină şi fiul sau fiica dumneavoastră! Şi-l spuneau
cu numele, celor din casă.
Chemătorii şi chemătoarele erau aleşi din elita tineretului şi
din verişorii mirilor. Ei purtau cele mai frumoase haine de
paradă populară şi erau dotaţi cu câte o botă împodobită cu
panglici multicolore înflorate, cu struţ verde şi câte un colac
ornamentat. Chemătoarele mai erau împodobite cu o coroniţă
albă pe cap, iar în cosiţele împletite în trei şi lăsate pe spate,
purtau o fundă roşie înodată cu două maşle mari. Chemătorii
purtau colop (pălărie), în care aveau o pană lată pe care erau
prinse şase sau nouă bani de argint cu cap de împărat (coroane),
şi împodobită cu mărgele multicolore şi struţ, iar la picioare
purtau zurgălăi.
Ei erau cei mai onoraţi la nuntă după miri şi naşi făcând
parte din suita nunţii. Erau podoaba vie a nunţii şi stimaţi de
întreg satul la fiecare casă.
Dar să revenim la Polojenie. Spune tata mai departe:
Cum stăteam în casă şi răspundeam copilelor noastre
întrebărilor ce ni le puneau a zis Rafila către mine:
-Du-te Iosîpe după moaşă.
La această poruncă nu am aşteptat să zică a doua oară că
am lăsat totul şi căldura din casă şi atmosfera plăcută în
aşteptarea chemătorilor, am luat repede o haina pe mine şi am
plecat prin frig, pe drum până la Paraschiva lui Şofron, zisă
Cucuţoaie, care era moaşă. Până acolo era de mers un timp
cam de două ore şi jumătate. Dar eu în mai bine de o oră şi
jumătate am fost prezent cu Cucuţoaie. Când am intrat în casă
Rafila a zis
-Copii voi mergeţi la Marea-Buţului .
La această poruncă a Rafilii copiii au început să şovăie
zicând:

- 32 -
 -Noaa… Noaa…vociferau copiii, în speranţa că vor rămâne
în casă în aşteptarea chemătorilor.
Dar Rafila nu a mai îngăduit nimic zicând autoritar:
-Nu aţi auzit să ieşiţi !?
Şi având la îndemâna o lespede în care făcea de mâncare a
început s-o vânture. iar Marea, copiliţa cea mare, care a rămas
mai la urmă crezându-se mai de încredere şi crezând că e o
glumă a fost atinsă cu fundul lespezii peste spate de faţă cu
Cucuţoaie. Nu a fost atât de mare durerea cât necazul că i-a uns
cămaşa de funinginea de pe fundul lespezii. Şi eu am mers după
ele până au intrat la Marea-Buţului. Am încuiat poarta la drum
şi am venit înapoi în casă. Rafila era în pat şi Cucuţoaie îi
punea întrebări. Apoi au pregătit ele ceva acolo că zicea
Cucuţoaie:
-Bine… Bine …
Şi după o scurtă pauză a mai zis Cucuţoaie:
-No. Amu!
-Şîîî ? A exclamat din nou glasul curios din casă.
Şîîî. Numai ce văd pe Cucuţoaie, zice tata, că ridică din pat
de la Rafila, un băiat scâncind, şi-mi zice:
-Ni mă Iosîpe ce dărab de fecior ai!
Iar tata bucuros.
-Bine că l-a dat Dumnezeu, că la ospăţul lui am să joc.
-Stai nu te bucura numai atâta, că mai nasc unul. Zicea tata
că i-a răspuns mama din pat.
Iar tata s-a apropiat de pat şi zice că a implorat-o pe mama:
-Nu mai face Rafilă şi pe altul că sunt destui cei şapte care îi
avem.
Şi atunci mama s-a răzgândit, zicea tata, mi-a făcut şi de
data asta voia, că nu a mai făcut alt copil...

Am rămas şapte fraţi şi legat de numărul şapte să vă expun

câteva coincidenţe legate de acest număr în familia noastră:
Tata şi socrul meu au fost mai mari decât soţiile lor cu 7 ani.
Şi eu, Miluc, am fost tot cu 7 ani mai mare decât soţia mea. În
viaţa conjugală am avut trei copii, născuţi la interval de 7 ani
- 33 -
fiecare.Numărul fraţilor şi surorilor mele sunt tot 7. Şapte ani e
diferenţa de vârstă dintre mine şi sora născută înaintea mea. Cu
regret, dar mai găsim un 7 şi în ziua decesului soţiei mele,
Viorica (17 sept.)...

In casă s-au auzit murmure iar unchiul meu Suciu Ionaş care
era cantor la biserica s-a ridicat de pe scaun şi a zis:
-Este aproape la ora 1 noaptea şi eu, astăzi trebuie să mă
duc de dimineaţă la slujbă că dacă mai stau, mâine o să
casc de somn în strană.
Iar tata, cu polojenia lui, a ţinut liniştea în casă fără să strige
sau să avertizeze pe cineva.
Iar eu, copil fiind, am stat în pat, tăcut, ascultând cu
curiozitate polojenia tatii.
Eu MIHAIL am crescut în familie iubit de toţi iar după ce s-
au măritat surorile mele, Alexandrina şi Paraschiva şi au plecat
cu soţii lor am rămas în familie cu părinţii şi sora mea Rafiluca.
Într-o dimineaţa cam prin ‘47 am plecat în grădină la prăşit; nu
prăşeam dar adunam buruieni într-un coş să le dau la porci, iar
cam pe la ora nouă am auzit:
-RA-FI-LU-CĂ…!
Era mama la coltul şurii şi ne-a chemat la masă. După ce am
mâncat şi eram pregătiţi să mergem la prăşit vedem că se
deschide uşa la curte şi intră din drum Victor Harapu, un ţigan
cumsecade din satul vecin Filea. El avea un toc de vioară în
mână, ne-a salutat respectuos apoi s-a apropiat de tata a scos
vioara din toc şi i-a zis tatii cu rugăminte:
-Ni mă Iosîpe, tocul ăsta de ceteră se strică şi eu mai merg
încolo şi încoace cu cetera să fac la copii câte ceva de-ale
gurii. Aici trebuie întărit, aici e crăpat, aici se rupe, şi când
mă duc undeva nu am unde-mi pune cetera. Tu te pricepi şi
dacă poţi fă-l că ţi-am adus un ileu de bătut coasa.
Şi nu mai spun câte laude i-a făcut ileului pe care tata nu le-a
luat în seamă şi nu a zis nimic, a luat ileul în buzunar şi tocul de
la vioară în mână şi a intrat în atelier. Iar mama cu noi şi Victor
am rămas în curte. Mama s-a aşezat pe treptele de la intrarea în
- 34 -
casă, oferind lui Victor loc să stea lângă ea, dar acesta a răma în
picioare şi a început vorba:
-Sunt ai voştri copiii?
-Ai noştri, Victore !
-Pe ăştia îi mai avem că ceilalţi ne-au părăsit şi încă îl mai
aşteptăm pe Ion care n-a venit din război. E prizonier în Rusia.
Vine pe la mine şi Rafila lui Mneila lui Indrii, întotdeauna când
vine duminica la biserică şi plângem amândouă pentru că nici ei
nu i s-a mai întors fiul Toderica din război.
-Au venit din Filea doi, a zis Victor.
-Ştiu că am fost la ei dar nu ştiu nimic de Ion a nost’. Mă
duc şi la gară când vin trenuri, dar cei care trec cu trenul nu ştiu
să-mi spună nimic despre Ion.
Şi mama a început să plângă şi a continuat:
-Acum trebuie să mă duc până la Dumbravă şi la Morăreni
că au venit şi de acolo câte unul.
-Du-te şi la cătători, a îndemnat-o Victor pe mama.
Iar mama plângând a zis:
-Am fost şi la cătători, chiar şi la Topliţa, la mănăstire, unde
deschide un călugăr bătrân Pravila. A scris Iosîp şi la Crucea
Roşie şi unde am ştiut noi adrese dar nu am mai aflat nimic.
-Îmi amintesc de Ion că mă angaja la zis (cântat) când
făceau joc bistrenii. Şi ce ţi-a spus călugărul din Pravilă ? a
întrebat Victor curios, ţinând in mână cetera şi arcul.
-Călugărul, cătătorii şi răspunsurile după scrisorile lui Iosîp,
au spus că „Se va întoarce acasă dacă nu e mort”.
Şi mama a început să suspine de plâns şi îi era ud coltul
năfrămii de lacrimi. Dar a mai zis:
-Când am deschis pravila au fost slovele negre, şi atunci am
văzut că Ion nu va mai veni acasă niciodată.
Şi a mai zis mama printre suspine şi gemând
-Şi atâta mi-i de dor de Ion şi mi-i se pustieşte inima când
văd cum vin toţi şi de Ion nu ştiu nimic! Săracul Ion al meu, ce
băiat scump am avut.
Lacrimile îi curgeau şiroaie pe ambii obraji, picurându-i din
barbă pe o piatră lată, unde puneam piciorul când intram în casă.
- 35 -
Eu şi sora mea Rafiluca eram trişti când am văzut pe mama
noastră atât de supărată iar Victor a ridicat pe mama de frunte şi
a zis mângâietor:
-Nu mai plânge Rafilă, că Dumnezeu ne va bucura pe toţi!
Iar mama a răspuns:
-Niciodată pe toţi! Pe mine numai când voi vedea pe Ion, Şi
a mai zis către Victor:
-Nu-mi cânţi tu ceva din ceteră de dorul lui Ion!? … Te rog
Victore!.
-Numai aşa? s-a arătat pretenţios lăutarul.
-Iţi dau o cupă de faina, a răspuns mama.
-Aşa da!
Şi imediat şi-a zdrăngănit cetera a mai tras cu arcul pe strune
de probă apoi s-a apropiat de mama şi a început nişte doine
jalnice la care câinele a început să urle. Eu şi Rafiluca am vrut
să potolim câinele şi nu ne-a lăsat mama zicând printre suspine:
-Lăsaţi-l să plângă şi el!
Pe drum treceau oameni cu unelte în cârcă, grăbiţi să ajungă
la munca lor că era timp frumos. Vecinii pândeau de după
porţile lor câinele în curte la noi urla iar mama mea plângea şi
Victor Harapu cânta din ceteră la noi în ogradă. Oricât ar fi fost
de străin, orice trecător îşi punea întrebarea: „Oare ce-i acolo?”
Şi Victor Harapu parcă îi ştia inima mamei; cânta nişte doine ca:
„Vai de lin, vai de pelin”, „Pe marginea Dunării” şi altele pe
care le ştiau ei. Iar mama mea parcă era îndemnată şi lacrimile
din ochi ei curgeau aproape în fir, încât era udă toată piatra de
lacrimi.
Victor a tras de trei ori pe strune şi a zis
-Amu să-ţi cânt şi o zicală!
Şi a început Victor un potpuriu de cântece vesele bătând cu
piciorul ritmul de se ridica praful şi a mai tras cu arcul de trei ori
pe strune după care a zis:
-Bine a fost?
Iar mama, ca după o muncă grea, puţin mângâiată a adăugat:
-Du-te, Rafilucă, şi dă-i o cupă de făină îndesată lui Victor.

- 36 -
 Tata a revenit din atelier cu tocul de vioara reparat. Victor a
mulţumit de toate şi luându-şi rămas bun a zis către noi solemn:
-Să vă vină feciorul acasă că viu şi cânt gratis la sosirea lui.
Au mai trecut câţiva ani şi a venit anul 1956, când a fost revolta
din Ungaria. Lumea era foarte învrăjbită de evenimentele de
acolo. Militarii în termen care trebuiau să se elibereze au fost
reţinuţi încă trei luni. Mie mi-a sosit ordin de incorporare pe 5
noiembrie 1956 şi la plecarea mea în armată mama m-a
îmbrăţişat şi mi-a zis:
-Milucule dragă! (mie în familie şi în sat îmi zic Miluc), a
venit vremea să mergi militar! Noi suntem mândri de tine. Tu
acolo să fi ascultător că lumea e învrăjbită iar noi suntem bătrâni
şi încă Ion nu a venit din război. Ai grijă de ţară şi pe noi nu ne
uita.
Cum eram îmbrăţişat de mama, parcă simt şi acum pieptul ei
moale şi mâinile tremurând iar glasul ei parcă era îngrijorător
dar cuvintele pe care mi le-a spus erau încurajatoare. Tata sta
alături cu ochii umezi. Când m-a îmbrăţişat nu a mai putut să-
mi spună cuvinte din cauza tristei emoţii, dar eu ca să nu plâng
am făcut un gest de nepăsare şi am zis:
-Nu vă temeţi că va trece şi asta numai să fim sănătoşi
Şi din momentul acela, parcă am devenit mai responsabil.
Apoi am dat mâna şi ne-am pupat cu surorile, fratele, cu
unchiaşii şi mătuşile, cu vecinii şi prietenii care mi-au dus
cufărul. Până la gară, toţi vecinii m-au întâmpinat urându-mi:
„Militărie uşoară şi sănătate”. La gară am fost aşteptat de alţii
din leatul meu care aveau ordin de încorporare. Prietenii şi fetele
din sat, pe lângă cuvintele încurajatoare, mi-au oferit ţuică şi
flori.
Am ajuns la UM 04642 din Buzău şi pe un platou de
adunare ne-am întâlnit toţi recruţii noi veniţi. Maiorul Sandu
Vasile, comandantul nostru, ne-a salutat şi în cuvintele lui le-am
regăsit pe cele spuse de mama acasă.

- 37 -
 DA, TATA S-A ŢINUT DE CUVÂNT.

La 5 februarie 1961 s-a deschis poarta la drum şi în ogradă intră

şase indivizi cu instrumente muzicale în mână şi se adresează
tatii care trebăluia prin curte.
-Noroc bun să dea Dumnezeu, i-a zis unul şi au dat mâna.
-Noroc, a răspuns tata.
-Se însoară un fecior de aicea şi noi am venit la cântat la
nuntă. Oare bine am nimerit?
-Bine, îi răspunde tata.
-Ce mai faci? Nu ai murit? Îl întreabă unul mai îndrăzneţ.
-Nu! Dar puteam să mor de mai multe ori, a răspuns tata.
-Aşa-i cu războaiele şi necazurile astea. Eu sunt Pilu şi te
cunosc pe dumneata încă de pe vremea când eram ucenicul lui
Toader Albu din Solovăstru. Atunci jucai pe la petrecerile şi
jocurile care erau pe aici. Ficiorul dumitale se însoară?
-Da, a răspuns tata.
-Atunci la noapte ai să joci iar, a zis Pilu în glumă.
-Se poate, dacă veţi cânta bine.
-De asta nu-mi va fi ruşine, numai să te ţii, a mai răspuns
Pilu lăudându-se.
Muzicanţii au fost chemaţi imediat la masă şi-au găsit
locurile şi-au potrivit instrumentele şi a început nunta. Viorica,
soţia mea, a fost dusă la mătuşa Siucă şi gătată cu ceapsă şi
hobot, ca un fel de voal de mireasă. S-au iscat însă discuţii că nu
se cuvine să meargă a doua oară ca mireasă la cununie, dar s-a
văzut că nu e cu părul pe spate, voalul era scurt, nu ca de
mireasă iar eu eram ficior şi s-a acceptat aşa.
Am fost cununaţi în biserică de preotul administrator Moldovan
Toader din parohia Răstoliţa având ca naşi familiile: Damian
Mihai şi Valeria – fiica lui Maxim, ctitorul Clopotniţei din
Gălăoaia şi Paşcan Ilie şi Maria, cei mai prosperi oameni din
Bistra Mureşului.
. A trecut cununia şi apoi masa de cadouri cu bine, s-au jucat
sârbe, de-a lungul şi de-a învârtita, jocuri foarte aglomerate.
Apoi tumultul s-a rărit şi am rămas neamurile şi bătrânii care
- 38 -
spuneau întâmplări nostalgice la un păhărel. Când a început Pilu
să cânte de-a lungul, văd pe tata că se apropie de mama pocnind
din degete şi o invită la joc.
-Măi Iosâpe, ogoaie-te! Tu şti că eşti bolnav şi eu nu vreau
să ne facem de minune şi să mori aicea jucând, a zis mama.
-Chiar dacă oi muri, tu şti că eu am făgăduit că la oaspăţul
lui Miluc am să joc.
Deci a fost făgăduinţa de când mama m-a născut pe mine şi m-a
ridicat Cucuţoaie. Atunci şi-a adus aminte mama şi învârtindu-se
o dată pe după deget, au început jocul de-a lungul. După ei au
intrat în joc: socrul - Tavel, bunicul lui Viorica - Maxim şi toate
surorile mele cu soţii lor şi fratele Iosif cu Ana, încât s-a format
un joc de bătrâni şi neamuri care chiuiau pe întrecute.
Cum jucam mai multe neamuri, surorile mele cu femeile
care erau în joc au început să chiuie în cor satiric:

Bucură-te soacră mare,

C-am adus o noră tare
Şi te-a scărpina pe cap
C-un dărab de lemn uscat.

Şi apoi:
Sărace mire frumos,
Cum ţi-o picat pana jos.
Pentru-o tânără copilă,
Pentru-o floare din grădină.
Pentru-o rujă din fereastră,
Pentru-o tânără mireasă.

Pilu când a văzut pe tata şi bătrânii că au intrat în joc a făcut

atenţi muzicanţii, schimbând ritmul şi a început să cânte ca
pentru bătrâni, dirijându-şi muzicanţii. Când nu se auzeau
chiuiturile, se auzea foarte bine ţambalul şi întregul taraf mai
tare, iar când era o chiuitură muzica rămânea ca un fundal
trecând ca solo acordeonistul, (a Măgerancii), iar când a venit
rândul trompetistului Gusti, atunci ai crezut că nu mai eşti pe
- 39 -
pământ. Trompetistul Gusti puţin cam ciorcuţ (adică chior) era
ieşit pe scenă puţin în faţa muzicanţilor şi gândeai că doarme,
dar din trompeta în care sufla eu nu pot să descriu cu câtă
măiestrie cânta jocul de-a lungul dând nuanţă chiuiturilor
bătrâneşti de atunci.
A fost în rând cu ceilalţi bătrâni intrând în joc şi Maxim cu
soţia lui Paraschiva. Suciu Maxim, bunicul soţiei mele, a realizat
opere nemuritoare: Iconostasul de la biserica din Dumbravă jud.
Mureş şi cea cu două turnuri din Topliţa, la intrarea dinspre
Reghin, ctitoria lui din Gălăoaia
-clopotniţa cu hramul „Cuvioasa
Parascheva” la care se ţine de
două ori pe an slujbă de către
preotul paroh din Bistra
Mureşului, unde e mormântul lui
şi a soţiei.
Clopotniţa cu clopot este
neîntrecută pe Valea Mureşului.
El a făcut viori cu mâna lui şi
ştia să cânte în ele. A sculptat şi
alte obiecte bisericeşti în multe
locuri. A avut moară şi joagăr şi
pe lângă toate acestea a cultivat
pământ şi a crescut animale. Dar
să revenim la nuntă.

Socrul meu Tavel era jucăuş

neîntrecut şi chiuia:
Clopotniţa din Gălăoaia
F
Foto Gh.Florea

Dragu-mi-i mie să joc

Cu tot neamul la un loc
Auzeam chiuitura şi glasul ison a lui tata:
Dragu-mi cu cine joc
Că miroase-a busuioc
Busuioc şi măgheran

- 40 -
 Şi n-oi mai juca şuhan.
Sau:
Vai săracu neamul meu
Cum mă veselesc cu el
Numai unul de-ar mai fi
Mai frumos ne-am veseli.

Şi atunci mama şi-a adus aminte de fratele meu Ion şi a

început să plângă, iar eu şi soţia Viorica văzând cum plânge am
întrebat-o:
-De ce plângi mamă, când joci?
-Da mă gândesc la Ion. Că noi suntem aici şi jucăm toţi, iar
el cine ştie ce îndură acum printre străini şi poate e şi flămând.
Surorile şi Viorica au mângâiat-o pe mama şi au servit cu
câte o ţuica şi gustărică pe cei de la nuntă schimbând gândurile
triste ale mamei.
Trecând de momentul trist al mamei la jocurile precedente,
Viorica soţia mea invitată şi de alţi nuntaşi la joc, au început
chiuituri descurajatoare la adresa miresei cum ar fi:
Hăi !
Mireasă pe casa ta
Cânta cucu şi mierla
Cucu cântă a iubire
Iar mierla a despărţire
Despărţire cu necaz
Şi cu lacrimi pe obraz.
Sau :
Nu te supăra mireasă
Că bota-i la grindă-n casă
Şi-i cioplită-n patru dungi
Cât sunt spatele de lungi.
Mireasa Viorica, s-a întristat auzind aceste vorbe din
chiuituri, ruşinându-se şi văzându-se tristeţea pe chipul ei.
Pilu a început alt joc de-a lungu, iar tata foarte zâmbitor şi
vesel a venit unde eram noi şi a invitat pe Viorica la joc iar
mama s-a opus şi i-a zis:
- 41 -
 -Mai Iosîpe, ogoaie-te! Nu-ţi trebuiască atâta joc că tu gâfâi
ca o locomotivă când faci câţiva paşi şi acum vrei să joci ca un
ficior!
Dar tata a zis nepăsător:
-Chiar daca mor mi-am împlinit făgăduinţa.
A luat pe Viorica de deget şi a început jocul chiuind cu mândrie:

Mândruliţă, mândruliţă,
Alaltăieri sugeai ţâţă,
Acum dai badei guriţă.
Parcă ieri umblai la şcoală
S-acum eşti la badea-n poală.
Nu te teme hai cu mine
C-om avea grija de tine
Să trăieşti în lume bine.
Ş-ai să fi găzdoaie-n casă
Şi să ai colac pe masă.
Că-i gradina cât un rai
Şi nu-i cumpăra mălai...

...şi alte chiuituri de viaţă încurajatoare pe care le chiuia tata

mândru jucând cu Viorica. Iar Viorica, soţia mea, era cu hobotul
şi îndeplinea frumos rolul de mireasă iar ca înfăţişare, puţin
fardată, părea că-i o copilă veselă, jucând cu socrul ei şi uitând
de tristeţea pricinuită de chiuituri descurajatoare.
După chiuiturile încurajatoare care le-a chiuit tata la nuntă,
Viorica s-a ataşat de familia noastră şi orice rigori au fost a luat
poziţie şi le-a rezolvat cu devotament.
Astfel a vegheat alături de fratele Iosif şi surorile mele la
căpătâiul părinţilor până la ultima lor suflare. Şi după ce au
murit am comandat o cruce de piatră la mormântul lor din
cimitirul din Bistra Mureşului. Fratelui Ion, i-am oficiat
prohodul şi i-am făcut un monument de erou la biserica din
Bistra Mureşului, iar nouă, o cruce de marmură cu grilaj în
cimitirul nou din sat.

- 42 -
 Şi fiind vorba despre soţia mea Viorica, nu aş putea nega
prezenţa ei în viaţa mea, mai cu seamă că am avut-o ca soţie
credincioasă 45 de ani în care am petrecut şi bune şi rele. Când
eram mai tineri, adeseori, mergeam împreună la petreceri, nunţi
şi alte manifestări care se ţineau cu ocazia anumitor
evenimente, după care desprindeam împreună concluzii.
Îmi amintesc că, după o noapte petrecută în societate, soţia
Viorica mi-a zis:
-Îmi place de tine. Nu joci aşa de elegant, dar cum faci eşti
simpatic cu anumite rezerve, dar am văzut la tine un lucru care
te defaimează urât de tot şi poate îţi şi dăunează.
-Ce mă poate defăima şi să-mi dăuneze, că am râs, cântat şi
jucat în rând cu ceilalţi? Ce ai vrut să fac, să stau ca un sfânt?
Pe cât am fost eu de triumfal, soţia Viorica mi-a dat un răspuns
afectiv:
-Ai jucat cu ţigara în gură, şi noi vreo câteva am văzut.
Râzând, eu am comentat că e o performanţă. M-am şi bleznit dar
mi-am tras pe seamă iar cu cea cu care am jucat cu ţigara-n gură,
de câte ori ne întâlneam, totdeauna aveam un zâmbet întrebător,
dar fără cuvinte. Într-adevăr eu fumam foarte mult, în zile
maxime atingând 40 ţiarete pe zi, iar când eram în societate
fumam mai multe.
Viorica, soţia mea, nu mi.a spus niciodată să nu fumez şi din
câte putea se îngrijea să nu rămân în pană de ţigări, pentru că
altfel eu lăsam totul şi plecam până la orice distanţă să cerşesc
sau să cumpăr ţigări. Ea era o femeie cu caracter şi ce-şi
propunea nu se lăsa până nu înfăptuia, având trei metode: 1.
Înţelegerea. 2. Argumentul. 3. Cearta. Aşa îşi atingea scopul
pentru binele familiei, fără a se pune rău cu societatea.
Într-o zi, fiind alături la câmp, într-o pauză, în care eu ca de
obicei fumam, Viorica mi-a zis cu glas blând, fără ca eu să-mi
dau seama că era băşcălie de râs:
-Ce frumos faci tu când fumezi, mai cu seamă când te
privesc de la distanţă, cum sufli fumul de parcă l-ar împinge
cineva până la un metru de la gura ta. Dar când suntem aproape
e şi mai aspectuos, că tragi din ţigară fum până se umple gura,
- 43 -
apoi scoţi din gură fum cât un măr mare şi deodată hap! se
ascunde fumul înapoi în gură ca şi cum s-ar fi speriat de mine.
Tu închizi gura, apoi fumul iese triumfal pe gură şi pe nas, încât
gândeşti că-i alt fum care a făcut o mare ispravă în tine. Ba, mai
scoţi şi verigi de fum, care ies ordonate până la o anumită
distanţă de gura ta, topindu-se în aer. Ai crede că sunt zale de
lanţ făcute de copii, primăvara, din tulpinile de păpădie, cînd se
joacă prin iarbă. Voi fumătorii, sau mai cu seamă tu, ar fi bine să
fiţi prevăzuţi cu ceva ca să iasă fumul şi pe ochi şi urechi, dar
cel mai bine cu un hornoi în vârful capului, ca să iasă fumul din
ţigările arse precum iese din coxul ars în furnalul de la
Hunedoara.
Atunci am vrut s-o prind pe Viorica şi să mă joc în glumă cu
ea, dar fiind prevăzătoare, s-a smuls din mâinile mele. Eu nu am
fugărit-o, deoarece mai erau şi alţi oameni la câmp şi să nu
creadă cine ştie ce, despre noi. Ca să nu mai lungim vorba, eu
am continuat să fumez cu aceeaşi pasiune, până într-o zi când
Viorica mi-a zis:
-Mă duc la cooperativă după cumpărături.
-Să-mi cumperi şi mie ţigări! i-am amintit eu.
În scurt timp, Viorica s-a întors cu o traistă de cumpărături
Sub braţ avea un pachet cu 2.000 de ţigarete „Mărăşeşti” şi mi-a
zis:
-Pentru tine am cumpărat mai multe, ca să fi aprovizionat şi
să nu rămâi în pană. Să-ţi iei în toate buzunarele ca nu cumva
când mergi undeva şi te întâlneşti cu cineva , în loc de „Bună
ziua”, să-i zici „Dă-mi o ţigară!”
Przenţa mea fizică se şubrezise; eram fără poftă de mâncare,
aveam tremurături, tusea era mai deasă şi parcă mai slabă;
scăzusem mult din greutate şi eram supt la obraji, iar degetele de
la mâini erau îngălbenite de la nicotină şi fumul de ţigară.
După o zi de lucru, cu Viorica, mai spre seară, mi-a zis:
-Milucule, eu am observat ceva la tine.
-Oare ce? m-am făcut eu curios.
-Eu nu te-am văzut astăzi fumând.

- 44 -
 -Am de făcut o luptă cu mine. Apoi, scoţând buletinul de
identitate între filele căruia pusesem o ţigară, i-am zis:
-Vezi tu această ţigară? O s-o aprind numai în cazul unei
crize mari, dacă nu mă voi putea abţine. Eu, de fapt, luasem
hotărârea să nu mai fumez. Atunci Viorica îmbrăţişându-mă mi-
a zis:
-Vom vedea mai târziu dacă vei fi învingător în lupta cu tine.
Te îmbrăţişez şi pentru copiii noştri.
Au trecut, poate mai bine de zece ani şi, întâmplându-se să
fim pe aceleaşi locuri, Viorica m-a întrebat:
-Mai ai ţigara aceea din buletin?
-Mai! am răspuns eu şi soţia fiind curioasă să o vadă, am
deschis buletinul, dar între file era doar o foiţă pe care se putea
încă citi: „Mărăşeşti” şi numărul 8. Tutunul se scuturase.
Atunci soţia mea, Viorica m-a îmbrăţişat din nou zicându-mi:
-Eşti un mare viteaz şi, pentru voinţa de care ai dat dovadă,
te îmbrăţişez şi te pup că altfel nu ştiu dacă mai erai printre noi.

După 45 de ani, moartea fulgerătoare a soţiei mele Viorica, ne-a

despărţit, lăsând în urma noastră cu familiile lor pe: fiul nostru
Grigore Marcel în Braşov, fiicele, Mirela-Marcela în Elveţia şi
Mihaela în Bistra Mureşului. Cu toţii ne-au făcut bucuriile fireşti
şi avem patru nepoţi dragi :

1. Mihail-Octavian
2. Teodora-Ioana
3. Ionuţ-Alexandru
4. Mihai-Cristian, şi lista rămâne deschisă.

Nu pot să uit evenimentul, din aprilie 1965, când am venit de

la lucru acasă şi soţia Viorica mi-a spus că mama e bolnavă şi să
aducem doctorul la pat. După ce a consultat-o doctorul, Pop
Dumitru, ne-a chemat separat şi ne-a prevenit în secret:
-Să vă pregătiţi că mama voastră moare.

- 45 -
 Am informat surorile şi pe fratele Iosif, în secret, iar mama
ne spunea că se simte tot mai rău chiar dacă lua medicamentele
prescrise. Într-o seară mama mi-a zis:
-Acopere-mă pe picioare că mi-e frig.
Deşi era acoperită şi în casă era căldură eu am mai pus un
cojoc şi am întrebat-o:
-Acum e bine?
Şi ea a răspuns de au auzit toţi:
-Eu sunt cu Ion.
Şi alt cuvânt nu a mai zis mama, iar sora Maria ne-a
şoptit la toţi:
-Mama moare că acum s-a întâlnit cu Ion pe lumea
cealaltă.
Şi într-o dimineaţa de aprilie, în anul 1965, mama a
murit, iar la un an a murit şi tata tot în aprilie.

În jurul anului 1982, pe când lucram la Intreprinderea IFET -

Platforma Bistra Mureşului-Punct mecanizat, a fost repartizată
la noi şi Florea Versavia, absolventă a Liceului din Deda, ca
muncitor cu înaltă calificare. Eu, Miluc, la această intreprindere
eram un fel de muncitor de încredere, chiar mi se încredinţau
câteodată până la 10 muncitori ca să executăm vreun lucru, ca
de exemplu: încărcam, descărcam, trambalam materiale sau
desfăşuram alte activităţi care îmi erau încredinţate.
Aşa mi s-au repartizat câţiva oameni pentru o încărcare de
materiale. S-a întâmplat în grupa aceea să fie şi Versavia care
într-o măsură era familiarizată cu noi. Despre mine se credea că
sunt un om serios şi nu fac fente sau glume neplăcute.
După ce am lucrat un ropot bun, am luat o pauză bine
meritată în care unii au aprins o ţigară, alţii au mâncat un măr
sau un biscuite, ceilalţi făcând alte lucruri pe care le face omul
într-o pauză. Dintre toţi Versavia a scos din buzunar oglinda şi o
cutie rotundă cu o alifie solidă şi îşi fricţiona buzele la gură cu
cutia ca să nu-i crape de vânt şi frig. Eu văzând cum se tratează
cu cutia, cum se uită în oglindă şi işi suge buzele, cum mai
dădea cu limba pe buze, îmi lăsa impresia că parcă oglinda îi
- 46 -
spunea ce trebuie să facă şi cum să se trateze. Deodată am apărut
în faţa ei şi mă uitam cum face, iar Versavia când m-a văzut a
fost surprinsă ca de un fior şi m-a privit ca trezită din somn, iar
eu i-am zis:
-Şi eu vreau!
Versavia mi-a oferit cu multă amabilitate cutia şi oglinda cu care
îşi trata buzele la gură şi era bucuroasă că îmi poate fi de un
folos mie, dar eu cu o înfăţişare serioasă am zis:
-Nu aşa.
Şi Versavia a zis:
-Să dau eu cu cutia?
Dar am văzut teama ei că voi accepta şi ei i-ar fi fost ruşine, ca
fată, să mă rujeze pe mine, om cu copii. I-am zis tot cu mutră
serioasă şi privirile celorlalţi s-au îndreptat spre noi să vadă
urmarea:
-Să dai la tine pe buze, până ce se ung bine buzele tale şi
când sunt buzele de la gura ta unse bine, ungi cu ele şi buzele
gurii mele.
Atunci au râs toţi de gluma instantanee, iar fata a făcut moft,
cu înţeles că nu mi-ar da de nas şi s-a întors în altă parte băgând
oglinda şi cutia în buzunar şi zicând:
-Ai vrea dumneata!…
Dar să lăsam pe Versavia că s-a îndrăgostit de Őcsi, cu care
s-a căsătorit, au făcut casă şi copii şi să aibă fericirea lor. Dar
neavând ce să facă a râs şi ea.

DACĂ NU S-AR FI ÎNTÂMPLAT AŞA NICI EU NU AŞ

FI SCRIS ACESTE RÂNDURI.

Cam prin 1996-98, nu ştiu dacă a fost un vis, dar m-am trezit
într-o dimineaţă ca şi cum aş fi primit un ordin să fac dintr-o
bucată de lemn de stejar o cheie cu trei zale. Am mărturisit soţiei
şi la alţii ce am de făcut şi primele opinii au fost dezamăgitoare,
mai cu seamă din partea soţiei Viorica, care mă sfătuia:
-Nu-ţi pierde timpul cu lucruri care poate nu-ţi reuşesc şi
după care n-ai nici un folos. Mai mult, sunt lucruri pe care nu le-
- 47 -
ai văzut niciodată şi e toamna pe noi şi avem încă atâtea de
făcut.
Alţii îmi spuneau:
-Să treacă cu noaptea şi să nu te iei după ce ţi se năzare.
Dar eu nu-mi puteam lua gândul de la ceea ce trebuia să fac şi
într-o seară, rămas singur acasă, soţia fiind plecată la Măriuca
(soţia nepotului Ionel), pentru a-i ajuta ceva, am luat o sfeclă şi
cu briceagul am început să scobesc modelând cele trei zale
dintr-o singură bucată. Văzând ca-mi reuşeşte planul mi-am dat
seama că nu va fi o problemă realizarea lor din lemn. Când a
venit Viorica iam arătat cele trei zale şi i-am zis:
-Pot face cheia aşa cum am ordin, că uite zalele! Astea-s
dintr-o bucată! La care Viorica mi-a răspuns cu glas dojenitor:
-Tu la asta ai lucrat cât eu am lipsit de acasă, în loc să te
ocupi cu alte treburi rămase nefăcute şi iarna-i pe noi? Dar eu
mi-am văzut mai departe de planul meu şi într-o zi când am
venit de la lucru am luat o bucată de stejar, pe care am găsit-o în
fundul grădinii adusă de apa Mureşului. Am intrat cu ea în
atelier, deşi în grădină otava mă aştepta să o cosesc. După vreo
două ore Viorica a venit să vadă cât am cosit, dar eu munceam
de zor în atelier la cheia cu cele trei zale dintr-o bucată. Văzând
otava neatinsă şi pe mine în atelier, a rămas surprinsă şi a zis:
-Milucule, tu nu ai minte! Eu te ştiu la cosit iar tu lucri la
nimicuri când e timpul acesta bun! Măcar de ar fi un lucru de
folos. Mă tem că vine timpul rău şi nu vom putea lucra otava iar
vitele noastre vor răbda foame la iarnă.
După morala făcută nu am avut de ales şi am plecat la cosit, dar
gândul îmi era tot la cheie, cum să fac să iasă totul dintr-o
bucată şi să nu stric lemnul. Am mai avut parte şi de alte
apostrofări din partea soţiei dar tot nu m-am dat bătut şi într-o
bună zi m-am înfăţişat la Viorica cu cheia conturată în formă
brută:
-Vezi că se poate face? Am zis eu.
-Văd, dar ce vei face cu ea? A adăugat Viorica.
-Lucrările la biserica noastră sunt aproape de finalizare şi
dacă reuşeşte cheia mea o vom dona bisericii pe când va fi
- 48 -
sfinţirea. La auzul acestora Viorica dintr-o dată şi-a schimbat
gândurile şi în loc să mă mai contreze mi-a dat sugestii cum să o
înfrumuseţez şi s-o duc la nepotul ei – inginer Suciu Ilie – să o
inscripţioneze şi să o lăcuiască la Fabrica de Mobilă „Mobex”
din Tîrgu Mureş. Am mai adăugat apoi două panglici
inscripţionate cu numele preoţilor care au slujit în parohia
noastră, de la înfiinţarea ei, şi am donat-o „Catedralei Văii
Mureşului” din Bistra Mureşului, iar nepotului Ilie îi mulţumesc
pentru osteneală
pentru că nu a vrut
plată. Fotografia
cheii se află pe
coperta cărţuliei
„Polojenia Tatii”.
Dar, să vă mai spun
că în timp ce
dăltuiam pe furiş la
cheie, pentru a nu fi
Foto Gh.Florea

descoperit, mi-au venit în minte şi nişte semnificaţii ale cheii cu

cele trei zale: unul legat de Parohia noastră, a cărei interpretare o
redau în continuare: cheia propriuzisă reprezintă Parohia noastră
cu cele trei aşezări: Bistra Mureşului, Bistra-Vale şi Gălăoaia.
Cele trei zale reprezintă legătura dintre enoriaşii celor trei locuri
de închinare: Catedrala din Bistra Mureşului cu hramul „Tuturor
Sfinţilor”, Biserica de pe Bistra-Vale cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”şi Clopotniţa de la Gălăoaia cu hramul
„Cuvioasa Parascheva”. Slujbele se oficiază în mod curent la
biserica din sat, a treia duminică la biserica de pe Vale şi de
două ori pe an la clopotniţa din Gălăoaia; altul, fiind în perioada
premergătoare intrării în mileniul al III-lea, cele trei zale
simbolizează tocmai cele trei milenii, care la Dumnezeu sunt
doar clipe; o altă semnificaţie, zalele ar putea simboliza pe cei
trei membrii ai Comitetului de construcţie, (Cotruş Ioan, Florea
Ioan şi Făgăraş Valer), care au decedat în timpul lucrărilor, locul
lor fiind luat de soţiile acestora rămase văduve, care fără şovăire

- 49 -
au lucrat alături de ceilalţi până la terminarea construcţiei şi
sfinţirea bisericii; a se vedea şi legenda cu cele trei raţe de aur
pe care o spunea tetea George (Picu), pe când eram la oi. Şi mă
întreb: oare nu au ars trei trupuri de călugări în mănăstire?
Sunt sigur că alţii vor găsi şi alte semnificaţii întreite,
legate de cheia confecţionată.
Eu, Miluc, autorul acestei polojenii, am propus Consiliului
Parohial, preotului paroh, Andone Sergiu şi d-nei primar Cadar
Lucreţia, să ridicăm în semn de recunoştinţă un SIMBOL
CTITORESC DE PRETUTINDENI, cruciat în trei feţe, pentru
cei 60 de ani scurşi în pace, fără hărţuieli şi cu mari realizări pe
plan local şi naţional.

Închei cu o întâmplare mai recentă:

Veneam de la Reghin şi maxi-taxi în care mă aflam, era
tare aglomerat. În ultimele clipe, înaintea plecării s-au urcat o
femeie cu o fetişoară cam de clasa a VII-a sau a VIII-a, după
aprecierea mea, care aveau câte-o cutie identică pe care o purtau
cu multă grijă. Femeia şi-a găsit loc să călătorescă pe scaun, iar
fetişoara a venit în picioare până la drumul Săcalului, unde a
coborât călătorul de lângă mine, iar eu am invitat fetişoara să ia
loc, deoarece vedeam că o oboseşte cutia care o ţinea în braţe cu
multă grijă, ca o mamă care-şi ţine copilul la sân şi are multă
grijă de el. Fetişoara s-a aşezat lângă mine, şi-a pus cutia pe
genunchi şi a răsuflat uşor. Eu am întrebat-o:
-E grea?
-Nu, a răspuns ea şi n-a mai scos o vorbă.
-Ce ai în cutie? Am întrebat eu văzând că o poartă cu atâta
grijă.
-Tort, mi-a răspuns.
-Şi doamna, tot tort?
-Tot. Şi fetişoara a luat o poziţie ca şi cum mi-ar fi dat de
înţeles că sunt incomode întrebările mele. Femeia cu care era în
tovărăşie mi-a făcut semn să-i mai pun întrebări.
După o scurtă pauză, iar am întrebat-o:

- 50 -
 -E bun tortul? Întrebare la care fetişoara a luat o poziţie ca
şi când i-ar fi lăsat gura apă şi a înghiţit. A mai aranjat cutia pe
genunchi şi nu a mai zis nimic. Ne apropiem de Deda, iar eu
ştiam că a vrut să arate acasă că poate face şi ea o ispravă, să
aducă tortul intact, dar eu am pus altă întrebare:
-Oare să gustăm care tort e mai bun, al tău sau al
dumneaei? La această întrebare a făcut din nou un gest, a strâns
încă puţin cutia către ea, iar pe mine m-a respins cu o mutră ca şi
cum aş fi fost o gâză insuportabilă. Mi-a plăcut gestul ei, deşi
din partea mea recunosc că am fost un pic cam îndrăzneţ şi
ispititor. Când au coborât la Deda, eu le-am urat: poftă bună! Şi
dacă vor citi cândva „Polojenia tatii”, să ştie că au călăorit cu
mine, Miluc de la Bistra Mureşului, autorul acestei polojenii.

 

- 51 -
 PARTEA A II-A

DIN
VREMURILE
MELE

- 52 -
 PARTEA A II-A

DIN VREMURILE MELE

PRIMUL VIS

Nu aş vrea să fie de sine laudă dar în anul 1956 eram tânăr

recrut încorporat în unitatea militară 04642 Buzău. După o
perioadă de instruire a venit ziua de 30 decembrie în care se
sărbătorea Ziua Republicii. În acea zi erau festivităţi, iar armata
cu acea ocazie depunea jurământul militar şi eu, fiind din
plutonul „Asigurare luptă”, am rostit primul Jurământul, după
care comandantul unităţii, maior Sandu Vasile, mi-a strâns mâna
zicându-mi:
-Te felicit pentru rezultatele bune obţinute în pregătirea de
luptă şi politică! … iar eu am răspuns:
-Servesc Republica Populară Română !
-Eşti citat pe ordinul de front al unităţii cu gradul de soldat
fruntaş, semnul onorific transmisionist de frunte şi 7 zile de
permisie!
-Am înţeles! Am răspuns eu în poziţie de drepţi.
După terminarea festivităţii s-a servit masa festivă şi
subunităţile şi-au reluat activitatea în dormitoare, de voie, iar eu
am fost prezentat plutonierului de companie căruia i s-a dat
dispoziţia să-mi pregătească ce trebuie şi ţinuta ca să plec în
permisie. Acesta mi-a dat ţinută şi cizme noi cu carâmb, trese
pentru gradul de fruntaş, petliţe, gulere albe, care se purtau la
rubaşcă şi câţiva nasturi de rezervă zicând :
-Gata! Peste o jumătate de oră te prezinţi îmbrăcat cu ţinuta
regulamentar! S-a înţeles ?
-Am înţeles!
Şi am făcut stânga împrejur emoţionat, iar când m-am
prezentat cu gradul de soldat fruntaş, lângă care erau semnele de

- 53 -
transmisionist şi insigna onorifică pe piept, mi-a înmânat un
pachet cu hrană rece zicându-mi:
-Eşti liber!
Iar eu l-am salutat ca pe un superior mulţumindu-i, după
care m-am înfăţişat la comandantul de grupă îmbrăcat în ţinuta
regulamentară raportându-i că sunt pregătit să plec în permisie,
la care, comandantul de grupă, mi-a zis:
-Ai două ore de somn la pat, după care poţi pleca!
Şi mergând spre dormitor aveam în sufletul meu o
satisfacţie imensă, iar gândul îmi era la momentele unice trăite.
După încordarea şi emoţia îndurate la festivitate şi
pregătirile cu ţinuta, eram atât de obosit că punându-mă în pat
am adormit imediat şi în somnul profund am avut un vis: Parcă
eram într-un loc cu nişte camarazi cu care ne întreceam să
demonstrăm anumite lucruri curioase care le apreciam noi şi-l
apreciam pe fiecare. A venit momentul să demonstrez şi eu ceva
şi toţi erau cu ochii pe mine curioşi la ce-o să le prezint. Eu am
strâns centura rolă şi am aruncat-o printre toţi să se desfăşoare
ca furtunul pompierilor când sunt la foc; centura a trecut pe un
câmp în desfăşurarea ei iar într-o mică groapă a câmpului
centura nu s-a mai văzut desfăşurându-se, iar noi toţi aşteptam
să-i vedem capătul când va ieşi din groapa de pe câmp.
Si din somn am auzit glasul sergentului :
Gata somnul tovarăşe fruntaş Suciu! În trei minute pleacă la
gară maşina cu cei învoiţi în permisie şi toţi să fie pregătiţi cu
ţinuta regulamentară căci se pleacă la accelerat !
Eu când mi-am auzit numele m-am trezit buimăcit din
somnul în care visam şi luându-mi lucrurile am fugit spre uşa
dormitorului să nu întârzii la maşină, dar sergentul a strigat:
La loc comanda!
Eu m-am întors la loc şi am stat în poziţia drepţi.
-Cum pleci tovarăşe fruntaş? Nu e nimeni aici? Ce am eu de
răspuns despre fruntaş Suciu? Iar eu mi-am dat seama că am
greşit şi am raportat.
Tovarăşe sergent permiteţi să plec în permisie !

- 54 -
 Acum da ! Eşti liber dar dacă eşti fruntaş trebuie să şti să
raportezi superiorilor că aşa-i regulamentar! Şi ia-o pas
alergător că maşina acum pleacă la gară cu cei care sunt învoiţi
în permisie.
Am ajuns la maşină în ultima secundă şi s-a prezentat
locţiitorul politic al unităţii, un ofiţer cu gradul de căpitan şi ne-a
zis în maşină:
-Toată lumea să fie atentă la mine. De astăzi sunteţi militari
pe deplin responsabili. Aveţi dreptul să spuneţi ce aţi mâncat, ce
haine purtaţi şi numărul de la cizme, restul rămâne în cazarmă şi
este Secret Militar şi de Stat. Dacă cineva divulgă vre-un secret
militar va fi pedepsit conform legilor… Vă urez drum bun şi
permisie plăcută.
Şi cu aceasta, în maşina cu militari învoiţi, am plecat spre
gară, aici fiind sosit acceleratul cu care să plecăm spre Ploieşti:
Noi, când am văzut trenul, am sărit din maşină milităreşte şi ca
nişte câini asmuţaţi am fugit, printre călătorii coborâţi, spre uşile
acceleratului ca şi cum ar fi fost cineva vinovat acolo şi am
urcat grăbiţi scările acceleratului. La Ploieşti am luat ruta
Braşov-Ciceu-Deda, iar în dimineaţa de ajun a Anului Nou
1957, am sosit acasă pe neaşteptate şi am găsit părinţii sănătoşi,
făcând pregătirile de anul nou pe care urma să-l întâmpinăm.
Eu am apărut în prag, în ţinută militară, cu gradul de fruntaş şi
semnul onorific pe piept. Atunci mama m-a cuprins izbucnind în
lacrimi şi sărutându-mă mi-a zis:
-Milucule dragă! Ai venit acasă. Mi-a fost atât de dor tine
şi m-am gândit nopţi întregi că tu oare cum o duci în armată? Şi-
mi pare bine că ai venit, dar despre fratele tău Ion nu ştim nimic.
Îl tot aştept să vină din Rusia unde-i prizonier de război, şi nici
nu ştiu dacă mai trăieşte sau am să-l mai văd vreodată? Mama
nu m-a lăsat din braţe până nu mi-a spus:
Milucule, m-am stăpânit mult ca să nu plâng, când ai plecat
în armată, că n-am vrut să te întristezi şi tu, mai bine te-am
încurajat spunându-ţi:
– „Să ai grijă de ţară iar pe noi să nu ne uiţi că suntem
bătrâni! Tu să nu pleci îngândurat că ne laşi pe toţi plângând ca
- 55 -
la mort!”. Dar numai inima mea ştie cum a fost când am ştiut că
rămânem numai noi doi acasă cu tot lucrul. Suntem bătrâni şi
bolnavi, ne este greu numai la amândoi să ducem toate lucrurile
şi câte ne vin pe cap. Eu i-am spus:
- Mamă eu te-am înţeles şi când am fost în armată m-am
purtat frumos cu toţi şi nu m-am codit de la nimic şi orice treabă
ce a fost de făcut m-am oferit să o fac iar comandanţii m-au
apreciat acordându-mi această recompensă de a veni să vă văd şi
să stau 7 zile acasă. Ţara noastră într-adevăr este foarte
frumoasă şi trebuie apărată căci pe unde am trecut numai lucruri
minunate am văzut. Şi am început să-i povestesc despre ce am
văzut din tren: calea ferată dublă, Braşov – Bucureşti, trenurile
trase de 6 locomotive uriaşe. Pe ruta Braşov-Câmpina două în
faţă, două la mijloc şi două la urmă care când treceau pe lângă
noi pe linia dublă, pufăind, făceau un zgomot îngrozitor şi lăsau
în urmă un fum negru amestecat cu aburi albi învălmăşându-se
şi acoperindu-ne cu nori înfiorători de nu vedeai lumea.
Le-am mai povestit mamii şi tatii despre prăpăstiile
stâncoase din munţii Bucegi, crucea luminată de pe vârful
Caraiman şi alte lucruri privite din tren. Tata stătea alături puţin
emoţionat şi atent la ceea ce povesteam eu. Nu ştiu să fi zis el
vreun cuvânt dar tot mama mi-a pregătit imediat masa şi apoi
patul şi m-am culcat.
După ce m-am sculat am mers cu tata prin gospodărie şi
grajd unde am văzut boii, vaca, oile şi ce mai aveam noi pe
acolo. Mulţumit de toate că sunt frumoase şi bine îngrijite am
petrecut timpul amândoi primind rândurile de copii cu
pluguşoarele şi urătorii de Anul nou că aşa-i obiceiul la noi în
sat la Bistra.

CUM ERA DE SĂRBĂTORI

În ziua de Anul Nou am avut mai mulţi colindători, printre

care: fratele Iosif, surorile şi cumnaţii mei iar printre taifasurile
de atunci eu am povestit visul dinaintea călătoriei de care eram
încă impresionat şi aveam regretul că am fost trezit şi camarazii
- 56 -
nu ştiu cum mi-ar fi apreciat dibăcia de desfacere a centurii, iar
sora Maria a zis.
-Trebuie să fi prudent că desfăşurarea centuri poate
însemna călătoria sau viaţa până la bătrâneţe şi dacă nu s-a văzut
capătul centurii vei avea o nenorocire în care să mori la
bătrâneţe fără să-ţi trăieşti viaţa până la capătul ei dar cineva a
intervenit zicând
-Visurile treacă cu noaptea, să mergem la căminul cultural
că-i vremea de mers la joc. Şi după ce am închinat un păhărel de
vinars cu tot felul de urări în pragul sosirii noului an 1957, am
plecat la căminul cultural unde se aduna tot tineretul din Bistra
şi Gălăoaia şi se distrau 7 zile şi 8 nopţii cu ocazia sărbătorilor
de Crăciun şi Anul Nou. O noapte, feciorii şi muzicanţii o jucau
de probă, în seara de Sfântul Nicolae (prin 6 decembrie), iar
dacă nu le convenea la feciori banda de muzicanţi preţul sau
cum cântă îi schimbau cu alţii şi aceştia nu erau plătiţi iar dacă
le convenea rămâneau tomniţi pe târgul stabilit să cânte încă 7
zile şi 8 nopţii de Crăciun şi Anul nou.
În seara din ajunul Crăciunului feciorii şi muzicanţi
colindau fiecare casă din satele Bistra şi Gălăoaia; dupa ce
intrau în casă şi terminau colinda, muzicanţii cântau De-a
învârtita, iar feciorii luau la joc toate persoanele de sex feminin
din casă, după care gazdele îi plăteau benevol şi astfel aveau
prioritate să joace pe toată perioada sărbătorilor. În prima zi de
Crăciun, după ieşirea din biserică începea jocul cu toată lumea şi
în jurul orelor 5-6, după amiază, se făcea o pauză timp în care
muzicanţii serveau masa la casa unui fecior sau a unei fete din
sat aşa cum erau rânduiţi de vătafii jocului. Cât ce însera, lumea
se aduna la joc iar muzica începea cu un potpuriu de sârbe care
îndemna tineretul, să se prindă şi să joace, iar după 2 ore de joc
dintre tinerii feciori erau numiţi patru chemători care, îmbrăcaţi
în costum tradiţional, dotaţi cu zurgălăi, traistă de piele
ciobănească, în care ţineau o ploscă cu vinars şi alune de pădure
primite de la fete când treceau să le cheme la joc şi bucin cu care
vesteau fetele că ei sunt la poartă iar fetele aprindeau lampa şi
acesta era semnul că-i primeşte în casă.
- 57 -
 După ce intrau chemătorii în casă, scoteau din traistă plosca
şi închinau la gazde dându-le să guste apoi le invitau să vină cu
fata la joc.
La jocul berii, după ce plecau chemătorii prin sat tot
tineretul junior era poftit să părăsească căminul şi rămâneau
numai cei căsătoriţi care se distrau în continuare cu nevestele
lor. Feciorii plecau conduşi de fete şi mamele lor, acasă la ele,
iar de către ziuă, când cântau cocoşii, reveneau şi începeau jocul
„de către ziuă” la care, încă de la ora aceea, se adunau multe
bunici, mătuşi, surori, babe ispititoare şi alţi veniţi de dragul
tineretului care jucau în voie după zicalele muzicanţilor istoviţi
de somn şi oboseală, dar care tresăreau ca împunşi cu acul când
câte un jucăuş le striga – zi măăă!... La un timp bine stabilit,
înainte de plecarea la biserică, se termina jocul iar tinerii a doua
zi de Crăciun mergeau acasă de la joc şi se gătau cu cele mai
frumoase podoabe noi nouţe, tradiţionale (în cazul celei de a
doua zi de Crăciun) şi mergeau la biserică îmbrăcaţii naţional.
Feciorii purtau cizme, ceoarici, cămaşă naţională, curea cu
mărgele, pieptar cu cănaci sau cojoc cu pene iar pe cap o căciulă
pe care era o peană cu mărgele, doi cănaci de mătase cu fluturi
sclipicioşi şi struţ verde, aninate de o fată care era drăguţa
feciorului. Fetele purtau cizme, poale largi cu cusutură, zadii,
cămaşă cu pieptul şi mânecile cusute cu mărgele, pieptar cusut
cu şîre de-a roata şi cu pene, iar pe cap năframă de mătase cu
ciucuri sau cusutură şi pe spate cosîţa împletită în trei, cu o
fundă coloră. Nici de la fete nu lipsea o broşă, sau un şireag de
mărgele pe piept, de la drăguţul lor cu care se făleau. În ambele
cazuri, (la fete sau feciori), se purta, în loc de cojoc căput cu
zăgărea de-a roata, cusut la sabăi anume. În Bistra sabău renumit
era Peter a Loicului, care cosea şi ceoarici. La Deda era Măriuţa
Roşului şi alţii de prin Morăreni, unde se făceau cusuturile pe
cojoace şi pe ceptarele cu cănaci, că nu orice sabău se pricepea
la croit pănura. Bărbaţii în etate erau îmbrăcaţi mai simplu: tot
cu port tradiţional, încălţaţi cu opinci, bocanci sau cizme iar
femeile cu rochie cu beartă sau rochie întreagă cu laibăr şi
colţişori pe margini, cămaşă cu cusuturi pe piept şi la mâneci cu
- 58 -
fodori şi cipcă. Cu aceste podoabe tradiţionale, care sclipeau pe
tineret şi pe cei căsătoriţi de-o potrivă, se umplea Biserica, iar
după terminarea slujbei ieşeau cu toţii ca puhoiul din Biserică, în
mijlocul şoselei unde era muzica pregătită în acest scop şi
începea sârba şi jocul din drum. Alături de cei cu berea din sat
era şi jocul de la berea celor de pe Bistra-Vale care jucau alături
în mijlocul drumului după muzicanţii lor, iar bandele
muzicanţilor din sat şi de pe vale se întreceau în măiestria lor
îndemnându-şi jucăuşii la joc ciuituri şi voie bună. Aici la
Bistra, în drumul din faţa Bisericii, a doua zi de Crăciun era
momentul când toată lumea din sat juca întrecându-se în toată
frumuseţea lor, ca după poema poetului George Coşbuc:
Şi Soarele pe Cer sta-n loc
Că la ajuns acel noroc
Să vadă el atâta joc
Pe-acest pământ.
Apoi se uneau amândouă bandele de muzicanţi şi plecau
la căminul cultural unde jucau un joc comun după care cei de la
berea de pe Vale Bistri mergeau cu muzica lor pe drumul Bistrei
spre gazda lor chiuind sub formă de alai.
Colcerul, desemnat de vatafii berii din sat să administreze
băutura, aduna de la fiecare fecior câte un litru de ţuică şi o
jumătate de kilogram de zahăr.
Acum suntem în a doua zi de Crăciun şi colcerul îşi începe
activitatea: împreună cu vătavul berii pregătesc un castron cam
de 30 litri de vinars fiert cu secărea şi alte arome plăcute îndulcit
bine pentru ospătatul fetelor care erau invitate de feciori la o
masa comună, când jucau cu ele, iar când se termina jocul masa
era pregătită şi feciorii le aduceau pe fete împotriva falsei lor
voinţe, la masă după ce jucau cu ele, căci trebuiau să cinstească
bani iar când se termina jocul, neştiute de fete, mamele
feciorilor repede aşterneau masa şi o umpleau de bucate iar
feciorii îşi aşezau la masă fetele cu care au jucat.
Această masă era într-un fel spectaculoasă, cu fetele în faţa
mamelor feciorilor, iar ei le serveau cu vinars, prin vătaf şi

- 59 -
colceri care cu mânecile de la cămaşa naţională răsucite până la
cot le ziceau la fiecare fată:
Ia un păhărel cu vinars să vezi cât e de bun.
Atunci fata lua păhărelul cu vinars şi-l trimitea pe un fecior,
unui unchi sau cuiva apropiat al ei. Feciorul îi arăta fata care i-a
trimis paharul iar ei până-şi întâlneau privirile feciorul dispărea
lăsându-l pe apropiatul fetei cu paharul în mână iar acesta
simţindu-se onorat, închina paharul cu privirea către fată, bea
din pahar apoi neavând pe cine trimite paharul gol îl duce
personal la masă mulţumindu-i şi strecurându-i pe ascuns în
mână fetei, nişte bani care o ajuta la cinstit. Apoi se mai
întâmpla că în faţa unei fete avute, să fie o mamă a unui fecior
mai sărac, care îi întindea blidul zicându-i „Ia draga mamii şi
mănâncă!”, iar fata făcea semn, mama işi retrăgea blidul îi arăta
masa fetei zicând: „Ia ce vrei tu o scoruşă, o chifluţă, o pancovă,
un cârnaţ, carne friptă, prăjitură, ori ce!”. Într-adevăr era o masă
îmbelşugată adusă în traistă de mamele feciorilor. Feciorii
mâncau cu poftă de la mamele lor dar fetele erau mai ruşinoase
fiind expuse faţă în faţă cu publicul, mamele feciorilor şi a
tuturor privirilor care exclamau replici la adresa lor provocându-
le emoţii. În orice caz, când era măsurat castronul acela mare cu
păhărelele acelea mici, venea vremea de cinstitul banilor iar
vătaful întindea blidul la cea mai de seamă crezând că este cea
mai darnică dar ea lăsa în blid o sumă mică alta tot aşa şi o
galerie contesta fiecare sumă mică iar când erau mai darnice
galeria le aplauda. Multele replici adresate fetelor, făceau la
început să aibă emoţii, apoi prindeau curaj, dând replici care
înteţea galeria spre amuzamentul celor adunaţi. Ele se îndemnau
să se întreacă cu cinstitul până ce de cele mai multe ori totalizau
echivalentul câştigului de pe o zi sau două de muncă în medie.
Apoi continua jocul până a patra zi de Crăciun cu tineretul
junior, de către ziuă şi după ieşirea de la Biserică, iar noaptea
erau cei însuraţi cu nevestele lor. Aşa se petrecea de sărbătorile
Crăciunului şi de Anul Nou.
Eu am ajuns la cămin în ziua de Anul Nou când fetele de la
berea noastră erau duse lăturence la berea de pe Valea Bistrei iar
- 60 -
cele de pe Vale erau în jocul nostru în ziua de Anul Nou căci au
răspuns la invitaţia chemătorilor de la Crăciun şi au fost puse la
masă şi ospătate tot de mamele feciorilor, iar fetele de la berea
noastră au avut aceiaşi onoare la berea de pe Valea Bistrei.
Fetele lăturence erau servite la separeu nu în public.
Când am intrat eu îmbrăcat în ţinuta militară în cămin, am
fost înconjurat şi îmbrăţişat de prieteni şi săteni iar Nicu şeful
tarafului a început sârba. Cei de care eram înconjurat mi-au pus
mâinile pe umeri şi am început sârba: doi paşi înainte şi unu
înapoi, lărgindu-se cercul ei cât căminul. În mijloc s-a prins alt
cerc apoi au intrat în mijlocul sârbei fetele şi nevestele făcând
cercul lor iar feciorii au început să chiuie:
Hai la sârbă măi băieţi,
Care vreţi care puteţi,
Care nu mai rămâneţi.
Că-s feciori din multe sate
Şi joacă care cum poate
Sau,
Lelea bat-o soarele
Şi-o vândut fuioarele
Şi îs scurte poalele
Şi se văd picioarele
Negre ca ceaoanele.
Unde văd piciorul gol
Stau pe loc să mă omor
Şi-unde văd ţâţele-n sân
Picioarele nu mă mai ţîn
Sau,
La leţeliţa, la lelea
Bate vântul cânepa
Cânepa o bate-n floare
Lelea după mine moare
- Una măăă!!

Şi atunci toată sârba bate la podea una.

- 61 -
 Sârba îşi ia ritmul de joc: doi paşi înainte şi unu pe loc şi iar
exlamă chiuitura:
-Două măă!!!
Sârba se opreşte şi se bate la podea 1 - 2. Iar după ce-şi ia
sârba ritmul, chiuitura îndeamnă jucăuşii:
Tri, măăă!!!
Sârba din nou stă pe loc şi bate la podea 1 –2 –3 iar când
să-şi ia sârba ritmul iar se aude chiuitura:
Ş´ înc-odată iară tri
Ş-un genunce care ştii.
La o comandă:
Amu măăă!!!
Sârba face trei paşi înainte apoi revine se opreşte la care
muzica e atentă şi pe ritmul bătăilor la podea dau sunetul 1- 2- 3
urmate de alte trei bătăi cu piciorul la podea după care sârba reia
ritmul cu alte chiuituri.
Fetele care formează cercul din mijlocul sârbei fac şi ele
opririle odată cu chiuitura şi bat la podea cu piciorul elegant şi
molcom.
După sârbe s-a adunat lume multă iar muzica a început
jocul „De-a lungu` ”, dezlănţuit în largul căminului aglomerat.
În iureşul jocului „De-a lungu`”, unul dintre cele mai
frumoase jocuri din folclorul romanesc, răspândit mult în zona
Mureşului şi împrejurimi, cunoscut ca un joc tradiţional din
vechime cu frumoasa-i melodie care a fost preluată şi cântată de
profesorul de oboi Pavel Tornea originar din Bistra Mureşului,
cântată şi de vestitul muzicant Victor Radu din Morăreni cu
taraful lui, se veseleau şi acum în fruntea tineretului din Bistra
oamenii în etate jucându-şi soţiile şi chiuind pe întrecute. In şirul
jocului „De-a lungu`”, încolăcit in largul căminului, sunt reguli
stricte şi se ţine o anumită ordine: în faţă joacă femeile în
ordinea în care s-au măritat, urmând fetele după etate. Spre
deosebire de aceasta, la nuntă prima care joacă este mireasa apoi
soacra mare si mică apoi chemătoarele, naşele si după elita
nunţii vin femeile în ordinea cum s-au măritat iar după tinerele
neveste vin fetele rânduite în ordinea vârstei de la cea mai mare
- 62 -
până la cea mai mică copilă indiferent cu ce băiat sau bărbat
joacă. Menţionez aici că jocul de la Bere era prilejul cel mai bun
pentru băieţi şi copile să se înveţe să joace împreună. Dacă vreo
nevastă sau fată intra mai în faţă şi nu îi era locul acolo se
întâmpla lăsatul înapoi şi toate îi treceau mâinile pe deasupra
capului până rămânea la locul ei. Aşa era şi la acest joc de Anul
Nou, doar lipsea elita nunţii. Femeile s-au aşezat în ordinea
căsătoriei, în faţă era femeia care sa măritat înainte la toate, apoi
după ultima căsătorită veneau fetele în ordinea vârstei, cea mai
mare în faţă şi cea mai mică ultima, apoi în ordinea lor şirul
încolăcit păşea pe ritmul muzici făcând fetele piruete, schimbări
după cea din frunte, păşind legănat după ritmul muzici iar
bărbaţii, când era pontu, băteau cu piciorul la podea sau cu mâna
tureacul cizmei ţinându-şi de mână pe cea cu care juca. Iar
bărbaţii satului, cum erau atunci: Zarie Tornea, Tavel Suciu,
Giuca lui Georgiuc, Mneilă a lui Ionu lui Mneilă din Găloaia,
Ilie a lui Zarie a lui Mneilă din Minteu, Toderica Rînja de la
Puiu şi alţii, chiuiau cât îi ţinea glasul şi nevestele prinse în joc
erau tare mândre când auzeau chiuituri care se refereau la ele,
cum ar fi:
Mândră dragă ce-ai făcut
De nu pot să te mai uit
Mi-ai dat mere
Mi-ai dat pere
Mi-ai dat buze subţirele
Mi-i le-ai dat cu mîna ta
De nu te mai pot uita
Mi-i le-ai dat cu mâna dreaptă
Şi nu te uit niciodată
Sau,
Mândra mea m-o blăstămat
Să mă vadă spânzurat
Deasupra la patul ei
Cu-o funie de tăiţei
Să se rupă funia
Să cad în pat lângă ea
- 63 -
 Frunză verde de bujor
De mine mândri-i tare dor
Şi dacă io n-oi muri
Noi în pat ne-om drăgăli.
Apoi începea „De-a învârtita” şi jucăuşii care erau
împerecheaţi să joace atâta erau de înghesuiţi de nu puteau să-
şi învârtă fetele numai dacă îşi făceau loc şi jucau pe rând iar
chiuiturile erau şi mai înfocate auzindu-se:
Apucam-aş de-nvârtit
Da mă tem de prăvălit
Ca popa de spovedit
Şi mândruţa de iubit
Apucam-aş de jucat
Da mă tem de răsturnat
Ca popa de cununat
Şi mândra de sărutat
Şi femeile când aveau prilejul să se veselească în diferite
ocazii la nunţi, bere sau joc puteau fi auzite la unison chiuind:
Bădiţa cu mândre multe
E ca sluga de la curte
Până le face pe toate
I se face miez de noapte
Până vine şi la mine
I se face ziuă bine
S-ar băga şî i ruşine
S-ar duce şî-i dor de mine.
Şi eu am jucat cu haine militare şi cizme cu carîmb iar cum
era aglumeraţie şi înghesuială mare am transpirat şi pe ţinuta
kakie (rubaşcă), au apărut sudorile cu dungi albe de sare iar eu
am observat că sunt un militar dezordonat când am văzut pe
pereţii din cămin afişaţi membrii C.C. al P.M.R.în frunte cu tov.
Gh. Gh.-Dej şi între ei era şi Ministrul F.A. tov. Emil Bodnăraş
şi Prim-ministru Petru Groza.
Pe vremea comuniştilor (1947 – 1989), aşa era politeţea, că
în loc de „domnule”, te adresai superiorilor cu cuvântul
„tovarăşe”. La fel se adresau şi superiorii, inferiorilor.
- 64 -
 Oarecum ca înfricat, am plecat acasă să nu-mi meargă vreo
veste rea la unitatea militară.
Eu am crezut că în lipsa prietenilor mei care erau în armată
vor fi mai multe fete şi mă voi desfăta cu ele, dar cum erau
două contigente lăsate la vatră, eram mulţii feciori şi fetele îi
ademeneau pe cei cu armata făcută

M-am întâlnit cu doamna învăţătoare Buiu Maria şi a zis că

are o piesă de teatru frumoasă (Titanic Vals) şi ar distribui-o iar
mie mi-ar da rolul lui Spirache şi dacă mai viu acasă am putea
face un bal mare în câşlegi. Ionul Sasului din Bistra şi Silvia
Neamţului din Deda au intrat în relaţii de dragoste şi căsătorie
vestindu-se o nuntă mare cu lume multă din Deda, Bistra şi
satele învecinate. Ion mi-a dat telegramă în armată iar
comandantul m-a înţeles şi mi-a acordat concediu 21 de zile.
Am petrecut foarte frumos la nuntă aducându-se la masă acelaşi
meniu în tacâmuri de un fel la toţi nuntaşii iar la veselie ne
îmbia vestitul muzicant Victor Radu al timpurilor de atunci şi
banda lui. Aceasta a fost prima nuntă în Căminul Cultural din
Bistra Mureşului

CĂMINUL CULTURAL

Nu pot uita de când, cu câţiva ani înainte de a se construi

căminul cultural, toate activităţile şi proiectele Bistrenilor
precum şi frecventele adunări cu Primăria Deda, jocul, berea,
serbările copiilor de şcoală, manifestările cultural-artistice ale
tineretului, balurile şi alte manifestaţii în satul nostru Bistra,
erau ţinute în şcoală, iar direcţia şcolară făcea sesizări întemeiate
arătînd murdăriile şi neregulile lăsate de publicul arătat mai sus
şi întrodus în şcoală, iar copiii a doua zi erau expuşi. Sătenii şi
autorităţile când au înţeles sesizările direcţiei şcolare de atunci,
tot în şcoală s-au adunat împreună cu Comitetul Executiv al
Sfatului Popular al Comunei Deda şi au hotărât ca în satul Bistra
Mureşului să se construiască un cămin cultural pentru veşnicie,
iar construirea căminului să fie la întrecere socialistă cu
- 65 -
căminele care se construiau în satele Deda şi Filea. Baza
materială asigurându-se pentru Bistra cu cărămizi din ruinele
fabricii arse şi bombardate în timpul războiului, pentru Deda s-a
acordat o baracă pustie din cărămidă, de la gara Bistra, iar satul
Filea şi-a deschis şantier de ars cărămidă în Varniţă. Odată cu
această adunare din şcoală s-a ales un comitet obştesc din care
au făcut parte câţiva aleşi pe care m-i amintesc: Florea Iosif
(invalidul), Ioan Suciu, Ioan Bilac, Aurel Butilă, Iosif Marcu,
Andrei Paşcan, Maxim Râncu, Ioan Mariş, Mihai Florea,
Grigore Florea, Victor Chindriş şi alţii. Comitetul obştesc
trebuia să-şi înceapă activitatea dar teren nu aveau dispus, pe
care să urmeze construirea căminului. Sfatul popular şi sătenii se
orientau şi propuneau dar în contrariu veneau alte argumente şi
timpul se tărăgăna mai mult prin bârfe. Mariş Ioan avea
cumpărat un teren chiar în mijlocul satului vizavi cu şcoala pe
care şi-a construit o căsuţă în care trăia cu soţia lui Anuţa,
practicându-şi meseria de şuştăr (pantofar). Comitetul obştesc
împreună cu Sfatul Popular al comunei Deda i-au propus lui
Mariş Ion să cedeze acel teren pentru construirea căminului, în
schimbul altui teren mai depărtat situat la marginea satului. Dar
Mariş s-a opus, iar autorităţile au insistat şi nu au luat în
considerare argumentele lui şi au ajuns cu litigiul în faţa
instanţei cu avocaţi unde au avut câştig de cauză autorităţile şi
căminul a început să fie construit cu muncă obştească iar
meşterii de la Glăjărie, care au lucrat la construirea căminului au
fost plătiţi din contribuţie obştească. În timpul litigiului au fost
multe opinii pro şi contra dar comitetul obştesc şi autorităţile nu
s-au dat înapoi şi cu sprijinul lor deplin, toţi cărăuşii care aveau
cară trase de cai, boi sau vaci, din satele Bistra şi Gălăoaia,
tineretul, care a făcut multă muncă voluntară, au reuşit să se
încadreze în întrecerea socialistă şi să inaugureze Căminul
Cultural Obştesc din Bistra Mureşului, iar acel teren dacă a
devenit comunal s-a dispus să se construiască alături şi un
magazin sătesc al cooperativei Deda, care ulterior s-a privatizat,
precum şi un bloc de locuinţe. În acest obiectiv cultural, eu
împreună cu tineretul, cadrele didactice de la şcoală şi părintele
- 66 -
Paroh Crăciun Ioan, care în acele timpuri era oprit să vină la
cămin şi nouă tineretului să mergem la Biserică cu toţii am
încălcat regula. Părintele Paroh Crăciun era mereu în mijlocul
tineretului la căminul cultural, unde a înfiinţat un cor şi ne-a
învăţat să cântăm pe patru voci, multe cântece de dor,
bisericeşti, patriotice şi patru imnuri de stat care le ştiu încă şi vă
spun titlurile lor. După ce am învăţat în şcoală, cu domnul
învăţător Timaru, Imnul Regal, am trecut la cămin cu tineretul şi
am învăţat cu Părintele Crăciun: Internaţionala, Zdrobite cătuşe
în urmă rămân, Porniţi înainte tovarăşi şi Te slăvim Românie
pământ părintesc, imnuri din perioada comunistă.
În 1989 am crezut că în anii care urmează odată cu
democraţia va înflori cultura autentică şi la sate va avea loc o
dezvoltare multilaterală împletindu-se cu viaţa cotidiană şi
tradiţională activităţile artistice, sportul, diferite întreceri ca:
atletism, sanitari, pompieri, apoi cursuri: apicole, de cultura
plantelor şi creştere a animalelor şi altele, specifice pentru a-şi
lărgi localnicii şi tineretul orizonturile, necesare mai târziu lor şi
ţării. E greşit că tinerii după ce absolvă o şcoală sunt lăsaţi ca
frunza pe apă şi nu sunt orientaţi unde se pot anina în viaţa lor.
Copilăria mea s-a desfăşurat în perioada când oamenii se
ocupau de cultivarea pământului şi creşterea animalelor.
Gospodăriile erau pline de vite şi am fost solicitat şi eu de mic la
turmele formate în ciurzi de vite şi turme de oi şi păşunau
Munţii Călimani iar ciobanii mai în etate mă iniţiau la treaba de
acolo. Numai după două săptămîni am reuşit să mă obişnuiesc
cu viaţa de acolo, pentru că-mi era dor de acasă şi de mama mea
care mă drăgălea ca pe un odor. Familiile gospodarilor erau cu
numeroşi copii, iar de la vârsta de 9-10 ani li se încredinţa o
mică treabă pe care putea copilul să o facă iar dacă nu-şi
îndeplinea treaba în familie, un părinte al copilului care era mai
sever îi promitea pedeapsă. Cei care îl vedeau că nu ştie sau că
nu poate, îl ajutau, ca să nu-l pedepsească părintele cel sever,
dar severitatea lui de obicei era falsă şi noi copiii nu ştiam că
ambii părinţi sunt la fel de buni. Cel sever de exemplu tata, când

- 67 -
era dezordine învinuia pe cel nevinovat şi trebuia să facem toţi
ordine iar noi copiii ne mustram şi îi ziceam celui dezordonat:
-Noa vez asta-i pentru tine! La noi în gospodărie se adunau
toamna doi boi, o vacă, 15-20 de oi, unul sau doi porci pentru
îngrăşat, care erau tăiaţi înaintea Crăciunului, puşi la fum şi în
aşa fel conservaţi că slănina şi unsoarea ajungea pentru tot anul,
3-4 cară de cucuruz, 4-5 cară de napi şi bostani din care
scoteam sâmburii iar bostanii îi fierbeam pentru hrana porcilor şi
sâmburii îi uscam pentru oloiul de post.

REŢETA OLOIULUI DE POST

După ce sâmburii de bostan erau uscaţi bine li se mai da pe

o plită o încălzire să se mai uşte şi când erau sâmburii
înfierbântaţi şi uscaţi îi goleam aşa fierbinţi în piuă unde îi
zdrobeam cu pcisulugu până rezulta o fărină care o cerneam prin
sâta de mămăligă. Această fărină cernută era pusă în tipsii şi
înfierbântată în amestec cu ceapă dumnicată mărunt iar cînd era
fierbinte amestecul, era golit într-o covată şi cu puţină apă se
freca în mâini pînă rezulta un aluat foarte vârtos şi oloios care
era pus într-o bucată de pănură aşezată în berbinţa teascului de
unde se storcea şi curgea oloiul de post. O mierţă de sîmburi de
bostan uscaţi bine cîntărea cam 11 Kg din care cantitate
extrăgeam cam 1 litru şi 200 grame oloi de post. Aş mai spune
că acest oloi se prepara iarna dar ori cât era de mare frigul afară
tot transpirai nu de căldura care era în corliţă că de munca care
era depusă şi treaba asta în timpul iernii mergea zi şi noapte la
teascul de oloi şi intrai numai cînd îţi venea rându la o
săptămână două după ce te scrieai şi când te scrieai la rând
Maxân din Gălăoaia care avea teascul te întreba
-Câte mnierţă de sâmburi ai de stors?
-3-5, cât aveai.
-De bostan? Că acolo se storcea şi de floarea soarelui şi-ţi
spunea când îţi vine rândul la stors.
Iar când erai programat te prezentai cu sâmburii şi încă 2
persoane pentru ajutor şi din cantitatea de oloi stoarsă lua vamă
- 68 -
sau plăteai. În afară de oloi rezultau trujnicele din care era stors
oloiu de post şi acestea atâta erau de dure încât numai tata le
putea zdrobi cu securea apoi le da la vaci cu raţia şi aveau lapte
mai mult şi mai gras.
De aici vine şi ciuitura din sîrba de doi:
Vai săracii doi cu doi
Cum pcisază la oloi
Da te uită la ăşti trii
Cum pcisază sîmburii
Ş-a vini vo vreme gre
Ş-or pcisa şî n-or ave.
Acest oloi era cu un gust atîta de plăcut încît în zilele de
post şi în postul mare era de ajuns să fie puţin în fundul blidului
şi se întingea cu coleşă rece ori zdrobea mama în blid o strujea
de mălai copt în cuptor şi peste sfărmăturile de mălai slobozea
din glajă un fir subţire de oloi care înverzea un pic mălaiu
galben. Apoi dumnica mama într-n blid pe mijlocul mesei o
căpăţână de cureci murat şi pe întrecute căram la gură cu
liungura de lemn mălaiu copt în cuptor şî cu degetele cureciu din
blidu hăl mare, îndemnaţi ca hămnisiţi de gustul bun al oloiului
de post, alături de surorile mele.
Ar fi bun şi amu.

OBICEI

De cum se termina toamna şi iarna îşi intra în drepturi ne

ocupam în gospodărie cu: hrănitul vitelor, tăiatul lemnelor
pentru foc, căratul gunoiului de la vite, în câmp cu sania trasă de
boi şi alte trebăluieli din gospodărie, iar mama şi surorile mele
găteau mâncare în casă şi se purtau cu cusuturile pe fir la
podoabele cu care ne gătam în sărbători. Mama se ocupa de
torsul cânepii şi lânii, apoi noi, când eram de oare ceva în casă
ne punea la răştiat jârebgii pe răştitor, (se înţelege desfăşurarea
firului de cânepă tors de pe fus pe răştitor şi formarea jirebgii. O
jârebgie este formată din mai multe jâribgiuţe iar o jâribgiuţă din
10 numărături; o numărătură are 3 fire; răştitorul era un leaţ în
- 69 -
jur de 1,75 m lungime, cu o traversa ovala la un capăt şi una
dreaptă la celălalt), ca să aibă fuse libere pe care să continue
torsul. După ce însera mergea cu furca de tors cânepă în
şezători, iar bărbaţii se strângeau tot acolo la taifasuri şi poveşti.
Mama, din cânepa ei, torcea iarna în jur de 15 jârebgii care erau
apoi opărite cu leşie din cenuşă de fag, în ciubăr. Mama clădea
jârebgiile în ciubăr şi deasupra lor aşeza un lipideu de cânepă
care trebuia dat la spălat şi numindu-l cenuşări. În el împacheta
o cantitate de cenuşă din lemnele de fag arse în sobă iarna. Era
atenţie mare la cenuşă că dacă rezulta şi din alte lemne arse, în
special din stejar. cenuşarul şi jârebgiile erau distruse, că era
prea tăioasă leşia apoi punea ceaonul hăl mare, care se folosea la
opărit, cu 50-70 litri de apă din Valea Bistrei ori din Murăş care
făcea leşia mai luce. Apa, când fierbea în ceaon, o lua cu o oală
şi o turna fierbând pe cenuşarul aşezat pe jârebgiile din ciubăr
apoi sub ciubăr era un lăvor în care după ce era ciubăru plin de
leşie fierbinte, o botă protejată în lateralul ciubărului de două
scândurele era trasă şi deschidea o gaură în fundul ciubărului
prin care leşia era colectată în lăvor, de unde o punea în ceaonul
cu foc sub el să fiarbă din nou ca îtrun fel de circuit toată ziua
apoi noaptea rămânea să se scurgă leşia din ciubăr şi zicea că
până dimineaţa se mai coc jârebgiile iar dimineaţa mama lua
cenuşăriu, îl golea pe mălăişte, apoi scotea jîrebgiile în coşărci,
le ducea la părău şi pe scaunul de spălat le bătea cu maiu de
câteva ori până se storcea apa limpede din ele apoi se repeta
opăritul jârebgiilor până erau destul de albe.
Jârebgiile albe erau depănate pe gem sau urzite direct pe
urzar. La urzit, ca şi la răştiat, se numără cât a pus pe urzar tot în
jâribgiuţă şi numărături numai lungimea dela urzât este socotită
în coţi (un cot are 62 cm.). Atât la urzât cât şi la răştiet este rost
unde se încrucişază firul cel dus cu cel adus şi acolo se numără
iar dacă urzitul este greşit la rost se obsearvă această greşeală
care se numeşte crâmpciţă; se ia înapoi ce-i urzit greşit până la
crâmpciţă.
Urzitul pânzei se face după lăţimea spetei care este socotită
în jâribgiuţă şi atâta se pune pe urzar pentru pânza care urmează
- 70 -
ţesută cât âi spata de lată, apoi ce s-a urzit se numeşte „tiară”,
care după ce se vine luată de pe urzar se înfăşoară pe „sulu” cu
vergele aşezete sub firele care se răsfiră mai întâi pe fuştelu
legat de sulu dinapoi la stative şi se bagă fuştei la rost pe care se
distanţează firele şi se trag fuşteii de la rost prin toată teara până
la momentul datului prin iţe când se şi „nivideşte”, după care se
ia prin spată, după cum îi conceput de la nividitură. Cînd se dau
două fire odată prin spată se zice „bun”. Cînd se dă prin spată
odată un fir şi odată două fire se zice „una bună şî una rea”, iar
când se dă prin spată numai câte un fir se zice „fir în dinte”.
După ce s-a trecut teara şi prin spată, se leagă prin nodoriţă
la sulu dinainte a stativelor cu care se întinde teara apoi se trag
fuşteii înapoi la loc, se vine potrivitul iţelor cu scripeţi, se leagă
sus la pipele stativelor iar jos sunt legate cu regulă de călcătorii
care îi manevrează ţesătoarea cu picioarele şi la fiecare călcat al
ţesătoarei pe călcători firele se rostesc de la iţe şi prin rostul
deschis se introduce suveica cu firul care se desfăşoară de pe
ţăgea din suveică, apoi se bate cu brâglele în care e fixată spata,
la rostul ţesutului ca să fie pânza ţesută după modelul nividit în
brăduleţ, rânduri sau alt model.
După ce prindea mama gura la teară şi începea să ţese eu
eram de tot ajutorul căci trebuia să o ajut, adică să slobod teara,
să-i fac cu sucala ţăgi pentru suveică, să înod firele care se rup,
să mânjăsc, să deapăn mozocul şi la toate eram purtat ca mingea
pe teren deşi, copil fiind, aveam altele în cap.
Unealta pe care era pusă jârebgia la depănat se numea
„vârtelniţă” şi era oprit depănatul afară sau în ocol pentru că se
spunea: „cum se învârte vârtelniţa în ocol, aşa se învârt şi
vremurile la vară deasupra cânipciştii şi turupcesc vânturile şi
furtunile de vara cânepa la pământ”. O cânepă doborâtă de
furtuni era compromisă şi femeile o socoteau pagubă mare.
Până la Sfinţii 40 de Mucenici, 9 martie, trebuia să fie gata
de pe stative (război) şi cu ultima vergea slobozită de pe sulul
dinapoi unde era înfăşurată teara. Până nu răsărea Soarele
umblam pe răzoarele din grădină să batem iarba zicând:

- 71 -
 -Ieşi iarbă din pământ că vin 40 de sfinţi şi te prind în
dinţi... După sărbătoarea Sfinţilor mama era gata cu lucrul din
casă, mai rămânea opăritul şi bgilitul pânzelor care-l făcea după
ce plecau oile la stînă, că dacă treceau oile peste pânzele de pe
răzor unde erau întinse la bgilit se cîcărăzau pe pînze şi
rămâneau pânzele pătate.
Ieşeam apoi cu toţii la lucru de afară şi făceam curăţenie în
curte, grădinuţa de zarzavaturi, locurile pentru arături şi în
câmp, apoi în dimineaţa de Buna Vestire, înainte de răsăritul
Soarelui toate gozurile greblate se aprindeau în toate
gospodăriile răspîndindu-se fumuri şi diferite mirosuri de care
bătrânii ziceau că înlătură omizile care fac daune la pomi. Noi
copiii participam veseli sărind peste focuri zicând: Cum sar
peste foc, aşa să sar peste necazuri, sau: cum trec prin fum aşa
să înving necazurile. După această fază se făcea primenirea şi
mergeam la Biserică.

POVEŞTILE BĂTRÂNILOR LA MURĂŞ

După Blagoveştenii începea timpul să se încălzească şi mie

îmi plăceau sfatul şi poveştile bătrânilor care, în sărbători după
amiază, se adunau la Vasâle-a Cozmii în drum, de unde putea fi
admirat în splendoarea lui bătrânul Mureş pe care se scurgeau
sloi desgheţîndu-se şi câte o plută de bârne cu doi cârmaci, care
de pe plută în trecere, văzînd grupul de bătrâni, îi salutau. Tetea
Giorgiuc a lui Dănila lui Alexă povestea că el când a fost cioban
tânăr a mers cu turma de oi la păşunat pe părăul Harpa şi acolo
i-a ieşit în cale un urs cît un junc de mare, la care nu i-a păsat de
câini şi s-a repezit şi a apucat o oaie dar el fiind în partea de la
deal a zis că o durigat (rostogolit) o stâncă mare asupra ursului
şi ursul văzându-o o lăsat oaia şî s-o sculat în două labe şi
răcnind o vrut să prindă stînca care merea durigânduse cu forţă
către el. Dar stânca l-o pălit pe urs drept în cept şî ursu o şî căzut
jos şî el atunci o sărit cu câinii şî cu bota i-o dat în cap până o
murit. Aşă o omorât el ursu.

- 72 -
 Vasâle-a Cozmii zicea că el o fost prinzonier în Rusia patru
ani şi un stăpân l-o scos din lagăr şi l-o dus acasă la el să lucre.
Stăpânul avea o copilă de şase ani pe care o chema Malcika şi
stăpînul dacă a văzut prietenia lor nu l-o mai dus la lucru căci
fetiţa se plictisea în lipsa lui, şi stăpânul îl lăsa toată ziua cu
Malcika.
George-a Cozmii povestea că el când o fost în război, dus
de austrieci în Balcani s-o rătăcit cu caii şi căruţa, cum mergea
pe un drum, ăsta s-o despărţit în două părţ şi el în loc să meargă
pe care trebuia a luat-o pe cel greşit.
–Şî m-am dus băieţ- le spunea tetea George la ceilalţii
bătrâni pînă să înopteze; şî drumu ăla s-o gătat la o poartă mare
de fier încuietă, iar după ce am strâgat şî am bătut în poartă o
ieşit paznicul zâcându-mi că poarta nu se mai deschide de la
ora aia până dimnaţă şâ io i-am zîs că-i musai!
Da paznicul nu o vrut să mai vorovească cu mine şâ o intrat
în curte şâ io am luat flinta din căruţă şâ am slobozât trei
goioabe (trei focuri de armă), oblu (vertical) în sus după care
iacătă stăpânu întrebă:
–Ce viteaz puşcă? Atuncea am ieşât io cu flintocu (arma)
mănios şâ am zâs:
–Pe tăţ vă puşc dacă nu deştideţ să intru până dimneaţă
aicea cu caii şî căruţa că îs rătăcit ! Da stăpânu o văzut că s-o
îngroşăt gluma şî le-o spus:
–Descuieţ să intre! Şî după ce m-o întrebat de-a firu-n păr
tăt tăt, dimineaţa când o fost de sculat o fost la mine stăpânul să
nu plec că el îmi spune ce am de făcut de amu înainte şâ când o
mai vinit o zâs că-s în mână bună şâ cu trupa nu pot să mă
întâlnesc trei săptămâni. Şî până îmi spune el, nu am ce face
numai să stau la el şâ nu am nimnic de lucru numai să am grijă
de cai şî căruţă. Mni-o arătat ce să dau la cai: fân, ovăz, şâ io am
fost dat la bucătărese în samă să mă ţâie cu mâncare bună. Apoi
m-o întrebat dacă cunosc pe Suci Cozma din Deda-Bistra? Şî
dacă ştiu de Ungiu Gălăoi? –Cum să nu-l cunosc pe tata şî la
Ungiu Gălăoi o fost lucrare mare :

- 73 -
 -Eu sunt anteprinoru care am condus lucrarea de acolo şi
mă numesc Obăr Laidăn iar Suci Cozma şi feciorii lui au lucrat
cu boii lor acolo când s-a făcut calea ferată i-a spus stăpânu lui
tetea George care o zâs că i-o sărutat mâinile domnului
anteprinor Obăr Laidăn când o auzât în Albania de numele
tatălui său şi de Ungiu Gălăoi.
–Trăbuie să fie plutaşi buni să nu li se spargă pluta când
treceau pe la Ungiu Gălăoi că-i zvârle şâpotul apei drept cu
fruntea plutei în stâncă iar dacă nu o cârmuiau bine li se spărgea
pluta şâ greu scăpau cu viaţa că acolo era o bolboană că puteai
cufunda o casă şî era şî vârticuş, - a complectat Vasile-a Cozmi:
Mai târziu după ce m-am mai maturizat am avut un sector pentru
o colectă la Biserică si cînd a contribuit Tetea George a pus doi
lei şi eu am zis:
-Îi cam puţin doi lei că alţii au dat de la cinci zăci în sus.
-Io dau doi lei că ăştia îs scriş la Dumnezo. Alţî dau tăt cât
câştigă la făgădău şî nici nu-i scrie nime nici nu se ştiu la
Dumnezo! A răspuns tetea George.
Tatăl meu, Suciu Iosif a lui Ionu lui Icobuţ a zis că el după
ce s-a dat voluntar în Rusia au venit mai multe detaşamente de
prinzonieri cu trenul la Iaşi, unde s-a îmbolnăvit de tifos
exantematic şi i-a izolat într-o şură cu paie aşternute pe jos şi
civilii erau evacuaţi din cauza războiului iar după câteva zile în
care a zăcut jos pe paie a venit Cadar Ariton, cunoscut din
Pietriş, tot voluntar, bolnav de tifos şi zăceau lângă-olaltă. Tata
s-o sculat foarte slăbit şi clătinându-se şi ţinându-se de pereţi o
mers şi într-o margine unde erau gozuri a văzut ceva ca o
margine de butoi. O cercetat în secret locul şi după ce o însărat,
tot în secret, a descoperit gozurile şi după ce a scos cu greu
dopul a văzut că era un butoi cu vin apoi printr-un pai gol a
ajuns cu greu la lichid. Tata o zâs că după ce, în secret, o
frecventat câteva nopţi butoiul s-o făcut mai bine şi s-o întărit pe
picioarele lui iar Ariton nu da semne bune şi mulţi erau
dimineaţa găsiţi muriţi. Tata i-o spus lui Ariton secretul, iar
într-o noapte au mers sprijinindu-se amândoi la locul secret şi
Ariton l-o asigurat pe tata că va păstra taina, dar la câteva zile
- 74 -
după ce sa întremat, a divulgat, nu la un bolnav ci chiar la un
ofiţer sănătos care în câteva minute a fost prezent cu căruţa şi o
încărcat butoiul iar pe tata l-au învinuit şi ameninţat cu pedeapsă
pentru că nu a raportat înainte de a se atinge de butoi.
Au mai povestit şi alţi bătrâni întâmplări de când au fost
concentraţi şi de la locul de muncă, din armată, cum şi-au
petrecut tinereţele pe la jocuri cu femeile şi aceştia erau Maxânu
lui Dumitru din Gălăoaia, Manoilu lui George a Murăşăncii,
Iosâpuc, Cita lui Vasâle-a-Ncitoaii şi alţii. Erau şi bătrîni care se
adunau în alte locuri la poveşti.

MOŞ CRĂCIUN
(Culegere dintr-un calendar vechi)
Dragi copii din ţara asta
Vă miraţi voi cum se poate,
Moş Crăciun, din cer de-acolo,
De le ştie toate-toate…

Uite cum: - vă spune badea:

Iarna-n noapte pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă.

Îngerii se uită-n casă

Văd şi spun, iar Moşul are,
Acolo-n cer, la el în tindă,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie

Ce copii şi ce purtare;
Şi de-acolo ştie Moşul,
Că-i şiret el, lucru mare!
(De Octavian Goga)

Poveştile lor erau spuse cu mult tâlc şi multe argumente

convingătoare întărite cu câte un <ie zo> ori <zo lui Dumnezo>
- 75 -
sau cauze de la care se contraziceau şi gesticulări spectaculoase
şi de bărbăţie printre care se auzea câte o expresie nostalgică:
<hăi dacă m-aş face ca atunci!> sau <aia o fost lume de trâit>
Aşa a fost: plutele care au trecut pe Mureş nu au lăsat
urme, dar vremurile au lăsat urme spălate cu lacrimi, sânge şi
sudoare multă dar nu sunt pe conştiinţa celor care le-au provocat
că-s în inima celor care le-au îndurat. Ca om nu le pot judeca
numai arăta din povestirile auzite de la bătrâni şi am desprins
vorbe spuse cu înţelepciune că: <sătulu nu crede celui flămând>
iar <cel din căldură nu-i crede celui din frig>.

OAMENI ŞI VREMURI

Fiecare fenomen social care se schimbă în mod mai

sângeros ne aduce oameni care se îmbogăţesc căci sânt oameni
în frunte care susţin cauza norodului nevoiaş şi oropsit până la
victorie dar când au triumfat lasă norodul care l-a susţinut şi
îmbrăţişează idolul care se numeşte <bogăţia> împletită cu
<păcatul> şi <lăcomia>, uită de cei cu care a fost pe baricada
revoluţiei şi de norodul care le-a susţinut cauza făcându-şi legi
să fie îngrădiţi şi la norod să-i condamne dacă greşesc. Sânt
exemple poate de o carte dar nu le scriu în rândurile mele.
Nu aş vrea să mă depărtez de oamenii democraţiei care în
campanii electorale umblă cu promisiuni mincinoase şi false
amăgind pe cei nevoiaşi cu bunuri de nimic şi băuturi alcoolice,
încredinţându-i că va fi bine dacă-l votează pe el şi să nu-l
voteze pe celălalt, că va fi rău dar când se ajunge la neajuns cel
nevoiaş iese în stradă cu gura mare strigând: hoţii! hoţii! hoţii!
Dar e prea târziu şi celui votat nu-i mai pasă chiar dacă a depus
jurământul care pentru mulţi este numai o formalitate şi norodul
nu mai este auzit şi respectivii prosperă, iar când vine rândul
celui nevoiaş tot lui i se spune: vez???…
Şi-au permis prea mult, dacă le-a fost lumea pe mînă, să
desfiinţeze ei, oamenii democraţiei, la noi în sat: baza sportivă şi
căminul cultural şubrezind satele Bistra şi Gălăoaia de
obiectivele obşteşti de care se folosea Primăria Deda, grădiniţa
- 76 -
şi şcoala cu clasele I-VIII, cu elevi din satele Bistra şi Găloaia a
căror săteni au ajutat cu atelaje, braţe de muncă şi contribuţie la
edificarea bisericilor, a şcolii şi căminului cultural, unde
frecventează şi copiii din satul Gălăoaia.
Desfiinţînd căminul cultural din satul Bistra, au înlăturat
echipele culturale, artistice de amatori, coregrafice, consfătuirile
cu Primăria Deda şi Asociaţia Crescătorilor de Taurine din
Bistra, unde ar trebui să dezbatem proiectele propuse pentru
dezvoltarea şi bunul mers al asociaţiei şi al comunei noastre; au
înlăturat directorul de cămin, pe domnul învăţător Găluţiu
Augustin, om de cultură foarte activ bun îndrumător al
tineretului, instructor de formaţii artistice coregrafice şi
bătrâneşti de amatori, prin care a dus faima Bistrei la multe
festivaluri de prestigiu în ţară şi străinătate. Diplomele,
menţiunile şi trofeele pe care le arată domnul învăţător şi fost
director de cămin, pot fi dovadă de mândrie a satului Bistra-
Mureşului.
Cred că oricine poate vedea cum e marginalizat satul Bistra
Mureşului faţă de celelalte sate: Deda şi Filea cu care a fost în
întrecere socialistă când au fost construite căminele culturale. În
satele amintite căminele culturale sunt frumos întreţinute, iar la
Deda s-a mai construit şi o sală de spectacole, dotată cu scenă şi
mobilier adecvat, precum şi o modernă sală de sport.
Ca om care-l respect pe fiul satului Bistra Mureşului, fostul
primar Paşcan Gavril, poate a înţeles sesizările concetăţenilor cu
privire la neîntreţinerea şi demodarea căminului cultural din
satul nostru şi a ajuns la concluzia să-l demoleze. După ce
oamenii aduşi de Primăria Deda l-au demolat, nu s-a mai gândit
nimenea la reconstruirea lui, iar mandatul lui de primar s-a
încheiat.
Pe locul unde a fost căminul cultural şi acum ar trebui să fie
unul nou, azi, în 24 noiembrie 2010, se găseşte o şănţuire
burenoasă şi o lăstărime cu scaieţi şi cu spini, din care a început
să răsară un tufiş mândru. Cu toate acestea bistrenii îşi fac
îndatoririle cetăţeneşti şi nu sunt scutiţi de obligaţiile ce le revin.
Acum urmează al III-lea mandat de primar şi consilieri, iar
- 77 -
căminul nostru cultural este încă tot obiectiv electoral
nerezolvat.
Oare nu trebuiau întrebaţi şi sătenii din Bistra Mureşului
dacă mai au nevoie de cultură, înainte de a demola Primăria din
Deda pe cheltuiala ei şi căminul nostru cultural?
Stimata doamnă Cadar Lucreţia care a preluat mandatul de
Primar după numitul Paşcan Gavril, a înţeles Bistrenii şi a
promis cu angajament ferm că obiectivul CĂMIN CULTURAL
la Bistra este o prioritate şi în toamnă promite că la primăvară
vor începe lucrările la construirea căminului şi când vine
primăvara în loc să înceapă lucrările sunt alte priorităţi. Eu am
avut mai multe audienţe la doamna primar şi mi-a arătat
documentaţia pentru construirea căminului la Bistra în volum de
sute de pagini, dar a zis către mine că mai lipsesc nişte avize de
la alte foruri, finanţarea şi materializarea, iar eu m-am oferit şi
am făcut împreună demersuri chiar şi la Guvernul României de
unde am primit mai multe răspunsuri care ne îndreptăţesc şi ne
compătimesc de lipsa căminului cultural dar nici unul cu dată şi
cu termen de rezolvare. Iată şi răspunsurile care pot fi găsite pe
următoarele adrese de pe Internet: www.mdrl.ro,
www.prefecturamures.ro, www.sgg.ro, www.cjmures.ro,
www.cultura.ro, www.isc-web.ro
Văd că multe obiective de folos social şi cultural sunt
delăsate şi în loc să fie înţeleasă comunitatea mai de grabă este
ignorată, până se ajunge la adrese, chiar până la forurile
europene sau demonstraţii în stradă, blocări de drumuri sau
greve pentru un drept. O comunitate, mai de grabă este lăsată la
cheremul unui individ decât să-şi scoată în valoare talentele şi
mândria.
La noi în sat au călcat mai multe personalităţi şi oameni de
seamă care îi ştiu încă de când eram şcolar şi am ieşit toţi
şcolarii în frunte cu domnul învăţător Timaru de am întâmpinat
la primire pe: P.S.Sa. Nicolae Colan şi cei mai mulţi copii eram
încălţaţi cu opinci şi la toţi ne-a pus mâna lui pe creştet
părinteşte, apoi ministrul de finanţe Vasile Luca la vânătoare,
compozitorul şi dirijorul Constantin Silvestru, preşedintele
- 78 -
României Nicolae Ceauşescu, P.S.S. Emilian Birdaş de Alba-
Iulia. P.F. Părinte Patriarh Teoctist al B.O.R., însoţit de
Arhiepiscopul Andrei Andreicuţ de Alba-Iulia şi mai mulţi
ierarhi din ţară şi străinătate, Primul Ministru Călin Popescu
Tăriceanu, Preşedintele României Traian Băsescu.
Nu putem lăsa la o parte pe sculptorul şi scriitorul Ion
Vlasiu, care a scris despre satul şi oamenii din Bistra, lăsând în
urmă o casă memorială şi o grădină cu opere sculptate de mâna
lui, unde Prefectura Judeţului Mureş organizează anual o
„Tabără de sculptură” cu artişti de renume din ţară şi străinătate.
Acum în anul 2010 se vorbeşte la televizor că avionul care
transporta preşedintele Poloniei s-a prăbuşit în Rusia şi în
catastrofa aviatică au murit toţi care-l însoţeau. Pe plan naţional
şi la noi în ţară se vorbeşte la televizor de o criză mare.
Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, a dispus să se
reţină din fiecare salariu câte 25% şi din pensii şi alte categorii
15%. Oamenii sunt nemulţumiţi, fac mitinguri, greve şi cer să
schimbe guvernul condus de Primul Ministru Emil Boc. În satul
nostru Bistra Mureşului s-a prevăzut pentru acest an să fie
aniversaţi 10 ani de la sfinţirea catedralei de către P.F Părinte
Patriarh al României Teoctist, cu un numeros sobor de episcopi
şi preoţi. Cu această ocazie a fost din nou în satul nostru I.P.S
Arhiepiscop Andrei Andreicuţ al Alba-Iuliei, tot cu un sobor
numeros de ierarhi şi preoţi la tedeumul de 10 ani de la sfinţirea
supranumitei Catedrale a Văii Mureşului din Bistra Mureşului.
Cartea mea a început cu un vis şi nu ştiu ca cineva din
zilele noastre să fi avut vreun vis ca împăratul Faraon. El a visat
vaci grase păscând pe malul apei şi din apă au ieşit vaci slabe şi
cele slabe au mâncat pe cele grase şi tot slabe au rămas. Aşa ne
spune Vechiul Testament. Nu ştiu ce este de comparat acum de
am ajuns la criză dar vedem că oareunde s-au răsuflat avuţiile
ţării şi fără muncă şi legi nu vor fi rezultate, ci numai sărăcie. De
atunci au mai fost crize; aşa sunt vremurile de astăzi: criza se
adânceşte şi bunătăţile trebuie administrate pentru viitor şi
oamenii democraţiei să ştie că nu sunt numai ei, iar urmaşii
noştri să nu aibă de plătit greşelile noastre.
- 79 -
 Eu cred că această criză despre care se vorbeşte şi în
legătură cu care se fac calcule, comparaţii statistice, desfiinţarea
locurilor de muncă şi a firmelor care produc în favoarea celor
care nu produc iar pământurile imense sunt lasate în paragină şi
fără animale. De la nicio palmă de pământ nelucrată am ajuns la
mii de hectare de pământ nelucrate. Ca să facem bani, noi le
vindem ca avuţie şi nu vindem ce ar produce ele ca să trăim din
resursele noastre, că mai bine cumpărăm de la străini, decât să
mâncăm din avuţiile noastre, că zicem că nu e rentabil.
Aşa e şi cu oamenii care zic că e democraţie şi se
înghesuiesc la conducerea ţării cu capacităţile lor defăimându-se
în campaniile electorale şi până să facă ceva pentru popor, îi
găsim cum zicea M. Eminescu, acum aproape 200 de ani, în
poezia „Scrisoarea a III-a”, partea a II-a:
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă,
Numai banu îl vânează şi câştigul fără muncă.
Cei care ajung acolo, la conducerea ţării, sunt conştienţi că
de acolo se pot îmbogăţii, iar pe locurile de muncă muncitorii au
ajuns să nu mai fie siguri. Eu nu sunt nici filozof, nici proroc,
dar gândesc că va veni, ca şi pe vremea împăratului Faraon, un
Iosif, care îşi va arăta iscusinţa să scoată ţara din criză.

PE ALTE MELEAGURI

De curând am fost în Elveţia şi în Franţa şi lucrările care le-

am văzut acolo construite cu 3-600 de ani în urmă m-au uimit şi
ei văzând admirările mele m-au întrebat:
- Ce zici? Iar eu am răspuns:
-Aceste lucrări au fost făcute când ţara noastră se lupta cu
năvălitorii porniţi s-o cucerească; dar ei m-au mai întrebat:
– Dar de ce nu se construieşte acuma că nu vin năvălitorii
să vă cucerească ţara? Şi eu am rămas fără replică. La Lausanne
am văzut Muzeul Arheologic, Expoziţia Mondială a
Campionilor Olimpici şi una dintre cele mai mari biserici
protestante, iar de la balconul corului în sus până la primele
clopote am urcat 150 de scări de piatră, clădite în spirală, iar de
- 80 -
acolo în sus mai sunt un rând de clopote, la care nu am mai
mers şi am văzut din turnul impresionantei biserici o parte din
lacul Leman şi o parte mare din Lausanne. Alături este şi o
imensă parcare subterană. În alt oraş am văzut o expoziţie de
cutii muzicale, concepută înainte de anul 1930, al cărui patron în
formă de statuie stă imobil la masă şi printr-o comandă acţionată
mecanic, „ridică tocul, îl întroduce în călimara cu cerneală, apoi
îşi face semnătura, pune tocul cu peniţă la loc, apoi îţi întinde
hârtia semnată”. Am văzut apoi un alt muzeu arheologic, în alt
oraş, cu exponante pescăreşti. Am văzut râul care străbate pe
sub muntele Jura, cel mai mare din Elveţia, şi grotele Orbe.
Apoi, în altă Biserică Protestantă imensă, am asistat în
Dumineca Floriilor (28 .03. 2010) la slujba religioasă, unde la
rugăciunea pastorului a cântat orga şi corul, au vorbit: un bărbat
o femeie şi 6 elevi selecţionaţi printr-o competiţie, din care a
făcut parte şi nepoata mea Teodora şi toată ceremonia a durat 45
de minute. La ora 10 Biserica s-a umplut de lume, iar după trei
sferturi de oră lumea a fost liberă. Ca oameni din străinătate, am
fost aşezaţi în Biserică la loc de onoare. Apoi am făcut o
călătorie de aproape 60 km. cu maşinile pe autostrada care trece
printr-un tunel luminat, în lungime de aproximativ 4 km, până la
localitatea Treize-Canton, unde a fost stabilit să se ţină masa în
comun cu Celine, o verişoară şi colegă cu nepoata Teodora, în
competiţie fiind alese amândouă după meritele lor. Am fost
găzduiţi la un local foarte frumos şi potrivit, oferit de mătuşica
Mary-Jeanne şi mama acesteia, care au fost la înălţime prin
ambianţa oferită. Am petrecut minunat, în sânul elveţienilor,
acea Duminică de Florii a anului 2010.
Acolo sau adunat, din mai multe localităţi, neamuri şi
apropiaţi ai colegelor sărbătorite şi printre delicioasele preparate
a fost şi renumita brânză elveţiană de mai multe feluri, şi la
discreţie. Apoi elevele sărbătorite, deşi mai au de mers la şcoală
până la terminarea anului şcolar, au şi serviciu, cu salariu şi
contract de muncă stabilit pentru 3 ani. În dimineaţa următoare,
(luni), ne-am sculat de dimineaţă şi împreună cu Mirela, care a
condus maşina şi ne-a fost călăuză şi Mihaela - fiicele mele şi
- 81 -
nepotul Mihăiţă, mergeam ca printre felinare, aşa sclipeau
plăcuţele reflectorizante pe ambele părţi ale drumului asfaltat şi
frumos marcat iar pe parcursul lui mai apărea câte-o intersecţie
cu indicatoare şi stop semnalizat. În alte cazuri drumurile erau
trecute unul pe sub altul şi nici la calea ferată nu am văzut
bariere sau trecerea maşinii peste şine; cât despre calea ferată, pe
unde am trecut eu, prin Elveţia sau Franţa, nu am văzut decât
cale ferată dublă. Încă nu s-a făcut ziuă şi am ajuns cu maşina
unde erau parcate şi alte maşini iar Mirela ne-a zis
-Să vă luaţi tot ce vă trebuie şi ce nu lăsaţi în maşină că de
aici plecăm cu trenul la Paris şi numai mâine seară ne întoarcem.
După câteva minute a şi sosit trenul de mare viteză şi am urcat
în vagonul cu locurile noastre şi din gara Vallorb – Elveţia, am
plecat spre Paris, pe linie dublă unde viteza constantă este peste
250 Km/ oră. Pe tot parcursul am văzut din tren imense loturi
însămânţate cu culturi, zone împădurite, zone industriale; am
avut 2 opririi şi în 3 ore am sosit în Gare de Lion din Paris.
După ce ne-m cunoscut camera la hotel şi am lăsat lucrurile care
să nu le cărăm cu noi am mers cu metroul şi am stat la o coadă
imensă şi încolăcită, două ore şi jumătate, până ne-a venit rândul
la lift ca să ne urcăm în Turnul Effel. Ajuns în punctul cel mai
înalt al turnului, deşi eram în siguranţă, tot am avut fiorul de
înălţime şi după ce m-am acomodat puţin am luat seama, după
cum ne explica Mirela, la punctele principale ale Parisului, apoi
am văzut afişate pe un brâu publicitar, care era mai sus ca
înălţimea capului, şi pe care se puteau ceti toate capitalele lumii
cu drapele ţărilor lor şi distanţele, în km, până la Turnul Effel.
Apoi am mers la o Biserică imensă pe o colină cu însemnătate
istorică, după care am vizitat Arcul de Triumf, tot cu o înălţime
mare, dar am urcat scările în spirală până în vîrf şi de acolo am
văzut 4 străzi principale care se încrucişează sub arc şi 4 străzi
care se termină în colţurile lui. Arcul este ornamentat peste tot
cu gravuri artistice, aspecte războinice, arme şi scene de vitejie.
Am mai văzut la Arcul de Triumf din Paris şi o ceremonie a
unor veteranii care defilau cu steaguri însoţiţi de fanfară. O
ceremonie religioasă am văzut şi la catedrala Notre-Dame de
- 82 -
Paris, cu ocazia săptămânii Paştilor, acolo oficiind mai mulţi
preoţi o slujbă în cadrul căreia am auzit orga, corul şi clopotele,
iar prezenţa arhitecturală, impunătoare şi monumentală, sunt
vaste şi de neîntrecut ca şi pe alte clădiri din timpurile vechi şi
alte colţuri pe care sunt aşezate câte-o statuie artistică expresivă,
sau un animal pietrificat. Nu e fără importanţă nici Expoziţia de
Ceară „Grevin Paris”, http://www.grevin.fr/, unde sunt expuse
statuile celor mai celebri oameni şi personalităţi din istoria
lumii. Cu aprecierile mele gândesc că a fost bine ales Parisul
capitală a Europei. Sunt mândru şi mulţumesc celor care mi-au
creat condiţiile să ajung şi eu acolo.
Am propus să fie ridicat şi la noi, în semn de recunoştinţă,
celor care au fost şi sunt CTITORI DE PRETUTINDENI, un
<Simbol Ctitoresc>, dar cei competenţi de la primărie şi biserică
spun că nu sunt bani, deşi locaşurile unde îşi desfăşoară
serviciile au fost edificate de ctitori în vremuri grele, când erau
războaie, concentrări şi munca cu braţe şi atelaje, iar în
agricultură lucrau oamenii din greu ca să poată trăi. Am
siguranţa că de când am propus amintitul <simbol ctitoresc> au
fost cheltuiţi mulţi bani pentru conforturi şi luxuri de care nu
beneficiază cetăţenii creştini sau obştea.
După ce am fost prin străinătate, ca badea Cârţan, dar nu pe
jos ci pe sus cu avionul, mă întorc la vremurile din copilărie şi-
mi amintesc de când auzeam de acasă, prin mijlocul satului, un
tropotit de cai, iar eu, de unde eram, ieşeam să văd ce trece pe
drum... era baronul într-o cocie trasă de 4 cai albi cu hamuri
negre, înpodobite cu ţinte albe şi galbene şi grumăzări
împrejurul gâtului pe care erau aninaţi zurgălăi şi clopoţele şi
sunau, în ritmul trapului, făcând o zarvă ca la paradă, iar
oamenii parcă şi pe cai îi salutau, cu pălăria în mână, până trecea
cocia cu baronul Kemeny. Acesta răspundea printr-o mică
înclinare a capului, într-o parte şi de alta a drumului, spre cei
care îl salutau cu respect. Dacă în vremurile acelea patru cai
purtau un domn, în vremurile de azi un domn este purtat de mii
de kg de fier cu energie care costă mult.

- 83 -
 Chiar dacă voi trece în fantezie, e firesc la etatea pe care o
am căci şi copiii au gânduri năstruşnice şi eu mă gândesc, cu o
sută de ani în urmă când prin satul nostru treceau printre
bordeiele de atunci numai cară şi sănii trase de vite. Acum, în
anul 2010, nu poţi traversa şoseaua din cauza maşinilor şi
autoturismelor care trec, având multe componente de cauciuc,
plastic, lemn, fier şi combustibil scump extras cu greu din
adâncurile pământului, pe şoselele asfaltate şi podurile care se
construiesc greu şi costă mult.
Mă gândesc că noi bătrânii şi copiii avem mintea mai
fluturatică şi aceste lucruri, care acum când gândim că vor fi cât
îi lumea, poate peste o sută de ani nu vor mai valora nimic dacă
ştiinţa progresează. Probabil că oamenii vor avea un calculator
pe mână, de la care va fi dirijat un aparat alimentat cu o baterie,
în loc de nu ştiu cât combustibil, care va putea demara cu o
oarecare putere şi nu va fi o problemă să treci un râu, un deal, un
munte, sau o distanţă fără şosele, drumuri sau poduri cu orice
greutate, că vor umbla prin aer.

BANC

Când a păcătuit omul în rai, Dumnezeu l-a dat afară

zicându-i:
-Mergeţi pe pământ, înmulţiţi-vă şi cu sudoarea feţei
voastre să trăiţi. Dar omul, cu nedumerire, l-a întrebat pe
Dumnezeu:
-Ce va fi când vom fi mulţi şi nu vom mai încăpea pe
pământ?
-Aveţi mările, puteţi pluti! i-a răspuns Dumnezeu.
-Şi când nu vom încăpea nici pe mări?
-Aveţi aerul şi veţi zbura prin văzduh, l-a asigurat
Dumnezeu pe om.
-Şi când vom fi atâţia de nu vom încăpea nici prin aer? a
mai întrebat omul şi Dumnezeu a răspuns:
-Până atunci am să mă mai gândesc!

- 84 -
 Aşa a fost o perioadă din copilărie şi de la o vreme
simţeam că vocea mea se cam îngroaşă şi pe sub nas mi-au
apărut nişte perişori pe care îi puteam prinde cu degetele, iar
unii, mai în etate, îmi ziceau:
-Măi mucosule!

AM FOST PRIMA DATĂ LA FETE

Într-o toamnă m-a cerut sora Alexăndrina, de la părinţi, să-i

duc cu boii şi carul, mălaiul cules din Luncă, acasă la Filea unde
când am ajuns, cuscru Vasile mi-a luat măsură la picior şi la
câteva zile sora mea Alexăndrina mi-a adus o pereche de
bocanci foarte frumoşi, surplusul de valoare rămânând cadou,
căci era foarte scumpă încălţămintea şi la adevărata lor valoare
trebuia să le transport de 3-4 ori cu carul cucuruz. Le-am dat un
lustru la bocanci şi cu sfatul părinţilor rămân stocaţi până la
sărbători să am cu ce juca. Cuscru Vasile a Ioşchi din Filea era
cel mai vestit cizmar din împrejurimi. Avea atelierul acasă şi în
permanenţă lucra cu el trei ucenici şi două calfe.
Într-o zi m-am întîlnit în drum cu Anuţa lui Manoil şi
oprindu-mă m-a întrebat:
-Tu umbli la fete? Iar eu am răspuns că sunt prea mic şi nu
mă lasă părinţii să umblu noaptea pe uliţă, dar lelea Anuţă m-a
sfătuit că pot şi când nu ştiu ei, să mă furişez câte un ceas, iar
dacă mă întreabă, eu să le spun altceva şi chiar dacă mă
atenţionează, să le spun că nu am ştiut că o să zăbovesc atâta.
-Că tu de amu eşti mărişor, continua lelea Anuţă, şi trebe să
te deprinz cu copcilele, să te joci cu ele şi în glumă să le
cuprinzi, să le pişti uşor şi să le dai bomboane din teoc, că apoi
şi ele ţân la tine şi ai să vezi cât are să fie de frumos, că pe la
Crăciun, dacă stai în bere, au să joace fetele cu tine şi de către
ziuă ai să mergi cu ele la joc. Şi mi-a mai destăinuit lelea Anuţă
că Ion fiul ei, care-i militar, a peţit pe Carolina Rafilii lui Indri şi
din invidie că suntem înţeleşi să se mărite Carolina cu Ion, când
se eliberează feciorii se adună toţi în casă la ele şi stau pînă după
miezul nopţii. Lelea Anuţă era o femeie cam iscoditoare, şi după
- 85 -
ce mi-a mai spus că noi suntem neamuri şi că eu voi fi primul
între feciori, voi fi numit chemător la nunta lor, mă voi distra cu
chemătoarele, şi voi servi tineretul cu băutură, iar când a văzut
că m-a pus pe gânduri, m-a sfătuit să nu uit să merg la fete chiar
şi la Carolina şi apoi om mai vedea noi. Ea acum nu mai are
vreme de stat cu mine în drum să vorbim, dar om mai vedea
noi… Carolina era cea mai jucăuşă şi de frunte fată din sat, mai
în vârstă decât mine cu 5-6 ani şi putea să se căsătorească, dar a
rămas nemăritată şi fidelă pentru Ionu lui Manoil până vine din
armată. Iar faţă de mine care eram încă în rând cu băieţi mai
mari. Carolina era trecută de a mai avea relaţii cu băieţi mai
mici, însă din popularitate nu se ţinea mândră de nimeni şi acest
fapt a ridicat-o în fruntea fetelor. Cât ce a venit sâmbătă seara si
s-a înserat, eu m-am strecurat, pe ascuns, în camera unde-mi
erau hainele frumoase şi bocancii lustruiţi şi scoţându-le pe
geam, în târnaţ, m-am gătat şi peste târnaţ şi gard am trecut
neobservat din ogradă în drum şi când am fost pe podul Bistrei
m-am uitat înapoi, am văzut că nu mă urmăreşte nimeni şi am
mers ca omul cinstit până vizavi cu Ioana Docii. Acolo era o
gaşcă cam de 15 feciori adunaţi, iar apariţia mea a stârnit o
noutate şi o bucurie că li s-a mărit gaşca şi până să mă mai
orientez imediat am fost introdus în gaşcă iar un fecior a venit
zicând:
-Băieţi, lampă se făcu !
La această ştire au început câte 2-3 să intre în casă iar între
ultimii am ajuns şi eu la uşă şi am vrut să mă întorc dar Dănilă
Dărăban m-a oprit zicându-mi:
-Şti că nu-i bine să te întorci de unde eşti pornit, că nu
umbli bine? Şi m-a introdus pe uşă iar ei se înghesuiau pe lângă
masă ocupând tot pe ce se putea aşeza, îmbiindu-se pe întrecute
cu ţigări Naţionale, iar cîte unul mai băţos întindea pachetul
către mine zicînd:
-Ie şî tu mă o ţâgară Naţională!
Apoi, aprinzându-şi ţigările naţionale în casă, unii mai
băţoşi se întrebau:

- 86 -
 -Ne jucăm de-a <zboară?> În casă era o curăţenie totală; pe
perne şi pe masă erau feţe de cânepă cu vârste, în călican, cum
erau atunci la modă în casele ţărăneşti, iar pe paturi ţoale de
lână. Eu şi Crolina am rămas în picioare iar lelea Rafilă, mama
Carolinei, sta în faţa sobei pe un scaun şi văzând că eu şi
Carolina nu mai avem unde ne aşeza ne-a oferit scaunul zicând:
-Dă-i Carolină scaunul la băiet să şadă, că poate l-o trimis
mama lui de ceva la noi.
La o nepotrivire ca asta, când un băietan se întâmpla să
meargă cu feciorii la o fată jucăuşă şi de vază mare, era ca un fel
de băşcălie şi eu nu o ştiam, dar lelea Rafilă şi Carolina şi-au dat
seama că este o influenţă şi au sancţionat-o şi nepriceperea mea
m-a costat. Eu m-am aşezat pe scaun, Carolina s-a aşezat la
mine pe genunchi şi eu am roşit de emoţii. M-am încurcat
văzându-mă atâta de onorat... să steie Carolina pe genunchiul
meu... şi văzându-mă atât de surprins de gestul ei, privindu-mă
cu atracţie zâmbitoare, mi-a zis:
-Ce bocanci frumoşi ai. Eu, revenit puţin, i-am pus cu frică
şi uşor mâna pe la spate şi întinzând piciorul am zis:
-Mi i-o făcut cuscru de la Filea! Carolina m-a întrebat iar:
-Te-a trimes lelea Rafilă, mama ta, de ceva la noi?
-Nu, am răspuns eu, că singur am venit la fete! Când a auzit
Carolina s-a ridicat de pe genunchiul meu şi am rămas pe scaun
fără importanţă ca un pui părăsit. În casă toţi feciorii şi-au găsit
loc cu mâinile pe masă ziceau:
-Zboară… zboară…zboară, iar unul, care era numai cu o
mână pe masă şi în ceialaltă avea o jordă, urmărea mâinile care
băteau încet pe masă. Când credea el că e momentul îşi ridica
instantaneu mâna de pe masă zicând:
-Vaca! Şi atunci trebuia să se oprească bătăile cu mâinile
aşezate pe masă, iar cel care ridica mâinile greşit era croit cu
jorda zicându-i-se:
-Vaca zboară mă!? Iar ceilalţi râdeau de cel care a greşit şi
e croit cu jorda, iar eu când am văzut că sunt stingherit am zis
către lelea Rafilă:
-Sara bună! iar dânsa mi-a zis:
- 87 -
 -Stai băiete, că până dimineaţă-i mult, iar către Carolina a
zis:
-Ieş după fecior că se duce! Dar eu când m-am văzut în
drum am luat-o la fugă pe drumul pietruit încât scânteiau
potcoavele cazone şi plachiurile întoarse de pe bocancii
inauguraţi în secret. Am derulat toate operaţiunile în linişte şi
când am intrat în casă, părinţii mei din pat dădeau impresia că
dorm cu un fel de posăială ca de un somn adânc, dar era totul
fals, iar eu în linişte am intrat în pat cu impresia că am scos-o
bine la capăt şi că de data asta i-am păcălit. După ce am venit
duminica de la biserică şi am mâncat, mama a scos bocancii şi
şi-a arătat nedumerirea cum că erau lustruiţi şi acum de ce sunt
în aşa hal? Eu am încercat să motivez, iar mama ca jandarmul,
reproşându-mi că de aia mă duc eu la biserică ca să mint?... şi
alte vorbe de care mi-a fost ruşine, până a ieşit la lumină tot
adevărul şi am dat de gol şi pe lelea Anuţă a lui Manoil. După
aceia a rămas regulă sfântă la noi în casă, că la apusul soarelui
toată familia trebuie să fie acasă iar motivul că se pleacă după
acest timp să se ştie. Pe seama mea, mult timp mama şi cu lelea
Anuţă au glumit de felul cum am fost eu fraierit de am mers
prima dată la fete.

AM LUCRAT CU TATA ÎN CÂMP

Mersul la fete a ajuns şi în urechile tatălui meu şi tata nu

mi-a reproşat, dar îmi zicea că feciorii când umblă noaptea la
fete e bine să ştie lucru din gospodărie şi altele din câmp. Când
mă purtam bine ziua, seara aveam învoire o oră, iar dacă
depăşeam timpul, erau discuţii, iar dacă aveam repetiţii la
căminul cultural mă înţelegea. Îmi plăcea să lucrez cu tata în
câmp căci îmi povestea multe lucruri din lume şi din viaţa
satului; îmi spunea că ştie şi el de la tatăl lui că erau numai
câteva case, printre care străbătea, ca o cărare fără poduri sau
garduri, un drum cu pripoare, greu de suit şi coborît cu carăle,
ori iarna cu săniile încărcate şi trase de cai ori vite.

- 88 -
 În vremurile dinainte de 1848-49 a fost mare prigoană pe
români şi nu erau ca acum mijloace de comunicare: telegraf ori
telefon, dar când se întâmpla să năvălească cotropitori asupra lor
ei se înştiinţau prin semne şi aprindeau focuri pe vârful
dealurilor să se vadă în toate satele. Din sat, când se vedea focul
prevestitor, se aprindeau alte focuri să se vadă şi în alte sate şi
atunci îşi ascundeau vitele şi bunurile, copiii şi femeile, iar
bărbaţii înfruntau cotropitorii.
Din satele: Huduc ( Maioreşti), Morăreni, Pietriş ( Cuiejdi),
românii au fost alungaţi din satele şi bordeiele lor de ungurii,
care au fost în vremurile alea, iar românii băşţinaşi au fost
nevoiţi să se ascundă în poieniţele de pe dealurile din preajma
satului nostru, Bistra Mureşului, astfel: în Vârful Pleşii, un grup
de oameni asupriţi din satul Morăreni, cu numele de Precup, de
la numele lor rămânând denumirea „Vârful Precupeştilor”. Mai
la vale. pe priporul dintre Hemju şi Hagău, este o mică aşezare
pe care a stat Gârla, de la numele lui fiind botezată şi „Stânca
Gârli”. La Gura Stărninoşi sa stabilit un oarecare, cu numele de
Peţu şi de atunci la acel loc îi zic oamenii „Poiana Peţului”.
Peste Piciorul Poienii de cătră Părăul Corbului a fost Leahu,
după numele lui amu îi zicem „Podireul Leahului”, iar sub
priporul care coboară din Podireul Leahului este „Fundoaia
Fătului”, iar în Murăş, „Bercul Pănţoaii”. În locurile acestea au
fost stabiliţi românii prigoniţi, iar în satul Dumbrava au fost
surprinşi câţiva Români grupaţi şi a treia zi de Rusalii, pe locul
numit Podăşel din Dumbrava, au fost împuşcaţi fără lege. Pe
acel loc se ţine, a treia zi de Rusalii, târgul tradiţional unde sunt
comemoraţi cei împuşcaţi. Îmi mai povestea tata că bunicul
meu, Ionu lui Iocobuţ era ştiutor de carte şi purta gazetă de la
Viena, căci Ardealul era provincie în Imperiul Austro-Ungar.
Un fiu al împăratului Austriei, Franz Iosif a fost în Sârbia şi
acolo a fost împuşcat iar împăratul a declarat război agresiv
ţărilor din Balcani. S-a făcut mobilizare totală, iar bunicul cetind
despre mobilizare, cu ziarul în mână, a murit de necaz că-i
pleacă trei feciori şi ginerele în război iar el rămâne în toiul verii
cu tot lucrul din câmp. Avea şi moară şi joagăr şi era îngrijorat
- 89 -
că dacă i se duc feciorii în război, nu ştie dacă vor mai veni
acasă ori vor muri acolo. La o zi după ce a murit bunicul, Ionu
lui Iocobuţ, au venit jandarmii şi i-au luat pe toţi patru, de la
căpătâiul tatălui lor mort, şi fără condiţionare au mers la război.
A rămas bunica plângând cu toţi de acasă după mort şi după ei
că pleacă în război iar mama şi mătuşa Nastasia erau cu copiii
mici, care sugeau la piept, iar Grigoraş, fratele tatii şi Vasile,
soţul mătuşii Nastasia au căzut morţi în război şi sunt înscrişi pe
monumentul eroilor din primul război, aflat în curtea bisericii.
România şi Rusia au dat ajutoare ţărilor balcanice şi după patru
ani de război împăratul Austro-Ungariei a fost învins şi imperiul
s-a destrămat, iar prin pacea de la Trianon Ardealul a revenit
României. Ungaria a fost nemulţumită pentru că Ardealul a
revenit României şi a lansat un vapor care a demonstrat
nemulţumirea pe mările lumii, în semn de protest şi doliu iar la
bordul vaporului era tot echipajul şi obiectele de culoare neagră.
Aceste lucruri mi le povestea tata, lucrând amândoi în câmp
şi a mai continuat zicând că: – Românii s-au adunat în număr
mare la Alba-Iulia, în data de 1 decembrie 1918, din toate
provinciile: Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Banat,
Basarabia şi Ardeal, declarându-se la această adunare ţara
noastră, România Mare, mândrindu-se cu steagul roşu galben şi
albastru, cele trei colori însemnînd: Moldova Muntenia şi
Transilvania. Toţi cetăţenii ei au drepturi egale, indiferent de ce
naţie sunt; apoi a mai zis tata, căci cum erau pe front şi trebuiau
să lupte împotriva sârbilor, un glonţ a nimerit pe cumnatul său
Vasile şi a murit pe loc iar tata a ajutat pe sanitari să-l transporte
în spatele frontului, iar un ofiţer l-a luat la rost pe tata că de ce
nu e pe linia de front? Dar tata i-a raportat ofiţerului că a ajutat
pe sanitari ca să-l aducă pe cumnatul lui mort pe front; atuncea
ofiţerul s-a enervat şi a scos pistolul zicând cu asprime tatii:
-Aici ne petrecem neamurile? ori suntem în război? Şi
făcând o morală severă a vrut să-l împuşte pe tata pentru că a
părăsit frontul. În apărarea lui a intervenit şeful sanitarilor,
motivând că tata numai la acesta i-a ajutat, că ei, grupa de
sanitari, sunt prea puţini şi nu au cu cine să care morţii căzuţi.
- 90 -
iar dacă nu îl împuşca pe tata pe loc. După ce ruşii au luat mulţi
prinzonieri austro-ungari, între care era cuprins şi tata, i-au dus
în lagăre ruseşti ca prinzonieri de război. Tata s-a dat voluntar în
armata română unde urma să lupte împotriva austriecilor şi din
detaşamentele de prinzonieri sosite din Rusila la Iaşi, tata a fost
repartizat în regimentul de voluntari „Avram Iancu, compania a
şasea, Tg. Mureş”, iar dacă războiul s-a liniştit, armele care au
trimis la moarte reveneau în rastele şi stăpânii armelor se scăpau
de cartuşierele pline, luând drumul către libertate. A venit anul
1919 şi tatăl meu, sergentul furier Suciu Iosif, a fost chemat la
comandant pentru că un grup de săteni au venit cu scrisoare
iscălită

- 91 -
 Actul cu care s-a angajat primul învăţător
necalificat la Şcoala din Bistra Mureşului

- 92 -
să-l îngăduiască din armată căci în satul Bistra nu este şcoală la
copii şi îl cer chiar dacă nu are diplomă de dascăl să iniţieze
copiii la carte pînă va fi dascăl şi şcoală ca în celelalte sate, căci
în satele din împrejurimi: Deda, Filea şi Pietriş erau şcoli
înfiinţate şi copiii de acolo erau deprinşi cu slovele şi la cei din
satul Bistra le ziceau <proştii> că nu cunoşteau slovele şi să
socotească deşi în satul Bistra funcţionau şapte mori particulare:
două a Loaikului, una a lui Filipul lui Ilie, alta a Cozmii Gorii,
una a lui Toaderu Murăşencii, apoi a noastră şi a Tomii lui
Naidic, maşina de dărăcit şi ceptănat lână a lui Iacobu lui Vasile,
precum şi câteva joagăre care debitau cherestea. Era gară cu mai
multe linii, fabrică de cherestea, „ Foresta”, cu zece gatere, cea
mai modernă de pe Valea Mureşului. Era şi linie îngustă, pe care
se transportau buştenii din munte la fabrica cu toate dotările
industriale şi dezvoltarea particulară şi aş putea spune şi
intelectuală, căci la Gara Mare şi Firma „Foresta” din Deda
Bistra erau şi oameni cu pregătire. Biserică şi şcoală nu erau;
bistrenii aparţineau de Parohia din Deda iar Gălăoaia era Filie a
Parohiei din Pietriş.
Comandantul a înţeles cererea bistrenilor, iar tata a fost
concediat de comandant şi învoit din cazarmă în acest scop. Tata
a făcut primul tabel cu 52 de băieţi şi copile care s-au înscris la
şcoală ca elevi şi a făcut debutul şcolii din Bistra, într-o casă
particulară a unuia numit <Broaşoai>, în anii 1919-1920.

După debutul şcolii, împreună cu cei din Cătunul Gălăoaia,

au făcut demersuri, au înfiinţat parohie şi au construit biserică la
Bistra Mureşului.
După câţiva ani, timp în care şcoala din satul
„Despărţământul Bistra” era condusă de diferiţi învăţători
amatori, ştiutori de carte, cum erau: văduva de război Nastasia
(mătuşa mea), Marcu Savina (a Tomii), Alexandrina Tomii şi
Suciu Ionaş (unchiul), iar copiii mutaţi cu şcoala în diferite case
din Bistra Mureşului, autorităţile de la învvăţământ au reuşit să
numească la Bistra un tânăr învăţător cu diplomă, care s-a
dovedit demn, autoritar, bun profesionist şi exemlu excepţional
- 93 -
în faţa sătenilor. A ştiut să se impună şi în faţa autorităţilor,
arătând cerinţele şi nevoile care erau precum şi necesitatea de a
fi construit şi în Bistra Mureşului un edificiu şcolar. Acest
învăţător a fost tânărul Timaru Ion, de loc din Gorneşti (Mureş).
Aici, la Bistra, şi-a găsit aleasa inimii, pe tânăra Maria,
provenită din cea mai prosperă familie – a lui Ghidiu Andrei –
cu care şi-a intemeiat familie şi gospodărie. În urma unor
eforturi susţinute a reuşit să pună bazele unui edificiu şcolar,
amplasat cu faţada de-a lungul drumului naţional. Edificiul
cuprindea: săli de clasă, coridoare largi, cancelarie, sală pentru
festivităţi cu scenă şi sală de grădiniţă. Pentru baza materială s-a
deschis şantier de ars cărămida, iar forţa de muncă s-a asigurat
prin corvoada cetăţenilor din Bistra Mureşului şi Gălăoaia. În
anul 1938 a fost inaugurat edificiul şcolar şi elevii împreună cu
ănvăţătorul s-au mutat din casa lui Ionu lui Mneilă în şcoală
nouă. Directorul şcolar, Timaru Ion, împreună cu învăţătorul
Păşcan Ştefan scoteau anual absolvenţi cu certificat de 7 clase,
cum se cerea în acele timpuri, până în 1940, când a fost ocupat
Ardealul de către autorităţile ungureşti. Cât ce au preluat
conducerea autorităţile ungureşti, directorul Timaru a fost
expulzat, fiind nevoit în câteva ore să părăsească Ardealul,
refugiindu-se în România cu familia, având şi doi copii mici:
Silviu şi Jenica. Păşcan Ştefan a părăsit şi el Bistra, lasându-şi
ambii casele pustii.
După terminarea războiului, directorul Timaru Ion s-a
reîntors împreună cu familia, reluându-şi activitatea şcolară,
fiind foarte apreciat şi stimat de localnici datorită rezultatelor
obţinute. Dădea sfaturi gospodăreşti tuturor celor interesaţi, fiind
un exemplu demn de urmat. Frecventa biserica şi din strana
cântăreţilor dădea răspunsuri la slujbe. Dar, într-o dimineaţă o
veste a cutreierat tot satul: directorul şcolar împreună cu câţiva
săteni au fost arestaţi şi ridicaţi noaptea cu „motorul negru” al
securităţii, fiind apoi deţinuţi politic câţiva ani. După eliberarea
din detenţie, învăţătorul Timaru şi-a dus mai departe viaţa în
Bistra Mureşului, bucurându-se de aceeaşi popularitate. În urma
lui mai gasim azi pe nora Mărioara şi pe cei 4 nepoţi cu studii
- 94 -
superioare, precum şi şcoala extinsă ulterior, pe latura estică cu
două săli de clasă, când director era prof. Iosif Puşcaş şi pe
latura vestică cu două săli de clasă, sală profesorală, bibliotecă,
secretariat şi direcţiune, fiind reabilitată întreaga construcţie şi
construită o grădiniţă nouă, în perioada când director a fost prof.
Florea Gheorghe.
În prezent populaţia şcolară numără 14 cadre didactice, 172
elevi şi 37 preşcolari.
Acum, în anul 2010 dacă le socotim, în Parohia Bistra
Mureşului s-au construit 5 biserici. În anul 1764 pe Valea Bistrei
soldaţii Generalui Bukov au aprins o biserică cu călugări în ea.
De înţeles este că dacă nu era biserică, nu o aprindeau, iar când a
luat fiinţă Parohia Bistra Mureşului, bistrenii şi gălăoienii sau
unit şi cu rugări scrise şi iscălite de oamenii din amândouă
satele, Bistra şi Gălăoaia, am fost la Cluj la Înaltul Consistoriu
Dicezan unde s-au judecat toate motivele, de ce ne desprindem
de Maternele Deda şi Cuiejdi? Iar când a fost sigur, Înaltul
Consistoriu Dicezan, că Bistra şi Gălăoaia au motive bine
întemeiate, s-a aprobat înfiinţarea Parohiei Bistra Mureşului,
ocazie cu care a fost edificată a doua biserică în sat cu hramul
„Sfântul Ioan Botezătorul”. După cum am aflat de la tata, ctitor
a fost preotul din Filea, Cazan Gheorghe, iar primul preot paroh
a fost părintele Moldovan Chirilă, care m-a botezat şi pe mine,
cu numele Suciu Mihail, dar sunt polecrit Miluc, aşa cum mă
cunosc sătenii mei şi alţii. În jurul anilor 1980, când slujea
preotul paroh Marcoci Ioasaf, iar preşedinte al României era
Nicolae Ceauşescu, biserica de lemn s-a dovedit a fi
necorespunzătoare şi nu îndeplinea condiţiile de siguranţă. Cu
îngăduinţa Sfinţiei Sale, Episcop de Alba-Iulia, Emilian Birdaş
s-a aprobat construirea unei noi biserici în sat, cu hramul
„Tuturor Sfinţilor” iar Prea Fericitul Părinte Patriarh al B.O.R.,
Teoctist care a sfinţit-o împreună cu înalţi ierarhi: Î.P.S.
Arhiepiscop Andrei al Alba-Iuliei, Î.P.S. Cristofor Mitropolit de
Praga, P.S. Ioan al Hargnitei şi Covasnei, P.S. Vasile Episcop

- 95 -
- 96 -
 Bistrenii pe scările Catedralei de la Episcopia Alba-Iuliei împreună cu P.S. Episcopul
Emilian Birdaş în vremea când se construia la Bistra Mureşului Catedrala Văii Mureşului
 vicar al Vadului, Feleacului şi Clujului, inconjuraţi de un
numeros sobor de preoţi şi diaconi, peste 80 la număr, au
supranumit-o „Catedrala Văii Mureşului” (3). În paralel cu
construcţia catedralei, bistrenii au construit pe Valea Bistrei a
patra Biserică Ortodoxă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”,
sfinţită de Arhiepiscopul Andrei Andreicuţ de Alba-Iulia,
biserica fiind ridicată pe locul unde a fost arsă mânăstirea cu
călugări în ea de către soldaţii generalului Bucov în anul 1764.
La amîndouă sfinţirile, (catedrala şi biserica de pe Valea
Bistrei), au dat răspunsuri seminarişti de la Episcopia Alba-Iulia
si corurile bisericeşti „Naşterea Maicii Domnului”din Satu Mare
şi al nostru din Bistra Mureşului condus de Mureşan Ioan, iar
Paşcan Iosif a dăruit Bisericii de pe Valea Bistrei o preţioasă
placă comemorativă în memoria martirilor călugări care au ars
de vii odată cu mânăstirea, aprinsă în vremurile asupritoare
îndreptate împotriva Românilor Ortodocşi. După moartea
părintelui paroh Marcoci, problemele administrative, păstoreşti
de ctitorie şi construire ale bisericilor în construcţie, au fost
preluate de preot Cadar Ionuţ din Filea, preot Crişan Dumitru
din Pietriş, ieromonahii: Emilian Telcean, Miron şi alţii de la M-
rea Sf. Ilie din Topliţa. Ulterior a fost instalat preot paroh,
Andone Sergiu, ridicat la rangul de preot stavrofor cu ocazia
sfinţirii bisericii din sat. Lucrările la construcţia bisericii din sat
le-a coordonat Vlasa Gheorghe, iar la cea de pe Valea Bistrei
Florea Dănilă. În aceste timpuri de după anul 2000 găsim între
bisericile istorice şi actuale a cincea biserică pe teritoriul satului
Bistra Mureşului, construită de credincioşii penticostali, iar
ortodocşii mai construiesc, pe locul cumpărat peste drum de
catedrala din sat, o nouă casă parohială cu mai multe etaje.
La bătrâneţele mele, îmi amintesc cum în copilărie şi după
ce am fost prima dată la fete pe ascuns, îmi povestea tata, din
tinereţea lui, de când avea cai şi purta poşta, că la ora stabilită
trebuia să fie pregătiţi caii iar când sosea poşta din jos o prelua
şi în două ore, indiferent de vreme, trebuia să ajungă la Lunca
Bradului (20 km). Într-o oră sosea poşta de la Topliţa, iar din

- 97 -
Lunca Bradului lua poşta spre Reghin şi în două ore aşteptau la
Bistra alţi cai care plecau cu poşta spre Reghin.
Am găsit nişte hârtii vechi, care au fost ţinute la evidenţă
sigilate într-un borcan mare, îngropate în bălegar pe timpul
războiului din 1944 şi când le-am scos erau aproape deteriorate
de condens. Tata le-a desfăcut cu grijă, le-a uscat şi păstrat După
moartea tatălui, răsfoindu-le, am găsit mai multe lucruri
confirmate de povestirile tati. Tata povesteşte că, după ce s-a
terminat primul război, satul nostru Bistra Mureşului era plin de
lacrimi şi erau lacrimi de bucurie şi jale care se storceau din
ochii celor care îşi revedeau pe cei dragi, plecaţi în război cu
patru ani în urmă, iar cei stingheri plângeau de jale, căci al lor
cel drag nu mai poate veni acasă, că e mort pe meleaguri străine.
Războiul a lăsat văduve şi orfani de necaz pe lume! Dar în
suflete aveau cu ce se mângâia, căci cei veniţi erau mândri şi
viteji că au câştigat războiul, iar cei căzuţi erau deplânşi că s-au
jertfit pentru patrie şi au recucerit România Mare încurajându-se
prin doinele sau cântecele izvorâte în folclorul românesc pe
seama laurilor lor ştergându-şi tristeţea din inimi cu jocuri,
doine şi cântece cum erau:
De prin străinele meleaguri
Azi când păşind al ţării prag
Voi ce-aţi luptat sub alte steaguri
De-acum aveţi şi voi un steag.
Voi îl priviţi cu-nfiorare,
El nu e-nşelător miraj,
E steagul vostru steagul care
A fluturat în vânt la Blaj.
Nu o fantomă de-mpărat
Ce veacuri v-a-nşelat pe toţi
Şi v-a minţit şi cu prigoană
V-a ars pe rug v-a tras pe roţi
De-acum cu Dumnezeu-nainte,
Munteni şi moldoveni şi moţi,
Un drum avem peste morminte
Ş-un steag ne-acoperă pe toţi.
- 98 -
 CU PRIETENII

În viaţa de băietan mi-am făcut prietenie mare cu Toderica,

Ilie şi Gorea, toţi dintr-un an, 1936 şi între noi era legământul
<toţi pentru unu şi unu pentru toţi> şi ne-am făcut prietenie cu
tineri din alte sate iar lumea ne ştia ca fraţi. Tinerii din Filea ne-
au chemat într-o sâmbătă la ei, la un program cultural urmat de
bal, unde cânta Bertuca cu banda lui. Părinţii ne-au învoit şi
când am văzut zările dimineţii am plecat de la Filea unde am
petrecut frumos cu tineretul de acolo. Venind cu mai mulţi
bistreni, către casă, la fruntea casei lui Tăpşan Ion din Deda era
o mâţă care sta ghemuită pe vârful unui şoş(stâlp) din gard.
Careva ne-a propus s-o nimerim cu piatra şi aşa cum eram în
costume naţionale cu: iţari, cămăşi naţionale curele cusute cu
mărgele şi colop ficioresc pe cap repezeam pietre, apucate de pe
drumul pietruit. asupra mâţei. Aceasta observa pietrele care îi
fluturau împrejur fără s-o lovească, iar gardul şi casa sunau ca
grindina pe acoperiş, iar când am repezit eu o piatră aceasta a
nimerit într-o zăbrea de la şolocat. Aceasta s-a rupt, geamul s-a
spart şi piatra a zburat în casă. Cu aceasta tirul de pietre repezite
a tăcut, câţiva au rupt-o la fugă iar Tăpşan a apărut în dosul
casei strigând:
-Ce v-am făcut de îmi bateţi casa cu bolovani mă
derbedeilor!? Când să fugim şi noi ne-a zis:
-Puteţi fugi, că vi tu mâine la post cu tatăl tău, Sasu, hăl măi
de treabă de la Bistra. Are să vadă lumea cât de treabă-i ficiorul
lui că bontăneşte noaptea căsâle cu bolovani şî am ajuns mai rău
ca între ţâgani, referindu-se la Ilie.
-Tete Ioane, nu-i vina noastră! Şi am început să motivăm
arătând pe cei care fug, iar omul nu s-a dumerit zicând.
-O să-i spuneţi voi la post ! Şi mi-am asumat eu vina, iar
peste două ore vom despăgobi cu ce sumă zice. Tăpşan Ion a
cam cedat şi punând mâna pe umărul meu a zis la toţi:
-Mergeţi acasă, că vă iert şi îmi repar io casa, iar dacă de
amu în colo se mai întâmplă vreo daună ca asta, voi sunteţi
răspunzători! Bine? Am acceptat condiţia cerându-ne şi iertare şi
- 99 -
arătând pe cei care se depărtau în grabă. El a zis că hoţul fuge,
iar noi când am terminat discuţia cu Tăpşan am rupt-o la fugă
căci ne prindea ziua şi aveam morală de la părinţi, care când am
ajuns acasă se sculau la treburile de dimineaţă.
După ce am intrat mai mult în vară şi oamenii au început să
cosească fânaţul, veneam cu Gorea de la fete într-o duminică
seara şi acesta m-a implorat zicând către mine că dacă pot să fac
un bine pentru el că are încredinţat de familie să aducă căpiţa de
fân de la Poieni. Am spus lui Gorea că pe dimineaţă mă duc cu
tata la coasă dar el a insistat mai rugător şi am stabilit să ne
trezim la ora două şi pe când îi de mers cu tata la coasă să-i fie
adus fânul acasă.
Eu, când am sosit acasă, i-am spus mamii ce am stabilit cu
Gorea, iar după ce pregătesc la şură carul, să fie gata de înjugat
boii, mă culc pe fân, iar dacă vine Gorea, să mă strige că eu mă
trezesc de pe fân.
Mama mea avea o voce puternică şi stridentă încât dacă
lucram în Podireu sau în Luncă peste apă la 5-600 metri şi ne
chema de ceva acasă o auzeam fără probleme. La ora două
noaptea, Gorea a venit încet şi cu grijă, să nu fie simţit şi să mă
trezească numai pe mine. La geam, unde ştia că dorm de obicei,
a strigat încet să mă trezesc să mergem cu carul după fân:
-Măi Miluc!
-Milucule! A strigat Gorea a doua oară, mai înfricoşat şi cu
grijă să nu trezească părinţii mei. Mama dormea în filigore, la
mai puţin de un metru de unde mă striga Gorea şi el nu a
observat-o, iar mama ştiind că eu dorm pe fân şi la strigătul ei
mă trezesc a strigat la maximum de puternic noaptea pe la ora
două:
-Măi, Mneilă măă!!! Eu am auzit-o, m-am trezit, am ieşit
să-mi ajute Gorea să înjugăm boii, dar el se ţinea de târnaţ, abea
ţinându-se pe picioare şi ca un mut făcea semnul: apă… apă… şi
nu înţelegeam ce este cu el. Am adus apă şi am început să-i
fricţionez fruntea, gâtul şi mâinile, iar după o înviorare făcută lui
Gorea i-a venit graiul şi a zis:
-M-am spăriet când te-a strigat lelea Rafilă.
- 100 -
 Şi mama s-a sculat, văzând pe Gorea în pericol, a venit cu
apă şi i-a zis să ieie în gură un pic, să-şi clătească gura, dar să nu
o înghită, apoi i-a udat o mână şi a presărat-o cu puţin zahăr şi i-
a zis:
-Acum linge zahărul de pe mână. După ce Gorea şi-a dat cu
limba pe dosul mîinii i-a dat paharul cu apă zicându-i:
-Să înghiţeşti de trei ori apă. După ce a înghiţit mama l-a
întrebat din nou:
-Amu cum eşti?
-Bine, a răspuns Gorea.
-Aţi putea să aduceţi fânul?
-Da, a răspuns Gorea. Şi am adus căpiţa Gorii de la Poieni.
A trecut vara şi de 7 noiembrie aveam program cultural şi
bal de ziua U.R.S.S. Eu când am mers la cămin am intrat în
bodegă, iar Tăpşan Ion puţin băut a pus din nou mâna pe umărul
meu zicându-mi:
-Mă! tu şti că azi vară mi-ai spart fereasta şi mi-ai bontănit
casa cu bolohani?
-Ştiu, şi atunci ai zis că ne ierţi şi nu pretinzi nimic de la
noi. Tăpşan, stăpânindu-mă bine cu mâna pe umăr, mi-a zis
trăgându-mă către el:
-Eu am fost domn cu voi atunci, iar tu amu să plăteşţi trei
porţâi de votcă, dar eu, neavând la mine bani, am aranjat cu
Gliga Traian care era gestionar la bodegă şi până a măsurat
Traian votca, Ion Tăpşan iar a venit zicând:
Încă trei votci şi un vin! Traian s-a uitat la mine iar eu am
făcut semn afirmativ. Tăpşan Ion tot mă stăpânea şi adăuga
datoria cinstind diferiţi veniţi în bodegă, cu confirmarea mea.
Căminul cultural se umpluse de public care aştepta începerea
programului, dar nu se putea fără mine, eu având un rol
principal şi a ajuns la cămin vestea că eu plătesc de băut la
lumea din bodegă.
Domnul învăţător, Buiu a venit de la cămin şi s-a pus între
mine şi Tăpşan. Ridicându-i mâna lui Tăpşan de pe umărul meu
şi arătându-mi uşa de la bodegă, eu am ieşit. Am ajuns la cămin
unde eram aşteptat cu nerăbdare să începem programul. Publicul
- 101 -
s-a potolit când a început programul întârziat şi au decurs bine
toate până la sfârşit iar cînd am făcut socoteala cu Traian a
totalizat un consum care ar fi echivalat cu un geam întreg cu
toate că Traian a fost cinstit la calcul şi eu am plătit numai ce s-a
consumat până a venit d-l învăţător Buiu.
Am copilărit şi am crescut împreună cu Toderica Şandor,
iar părinţii noştri erau familiarizaţi cu toate neajunsurile şi cu
lucrul se îndemânau în toate zilele, Într-o zi s-a hotărât să
meargă la căpăluit la noi la ştaţie, cum îi ziceam noi la locul de
lângă gară, iar noi copiii să rămânem la mine să ne jucăm prin
ocol. Părinţii noştri ne-au dat toate îndrumările şi ne-au zis când
terminăm cu joaca să mergem cu ţâcăra în mălăişte să smulgem
burene la purcei. După ce au plecat părinţii, pregătiţi de lucru, la
Ştaţâie, Toderica a zis către mine tainic:
-Mă, io am o grenadă nemţească.
-Zo! am zâs io.
-Ie zo, a răspunsToderica.
-Unde-i?
-Ştiu io.
-Şâ o aduci încoace? Şi din cîteva vorbe, Toderica a adus
grenada nemţească, cu mînerul de lemn şi siguranţa zmulsă. O
ştiam de la Văsâlica Păruşălul, care era venit din război şi era
cam prăpădit şi toţi copiii trăgeam după el căci el ne mobiliza şi
colecta muniţia găsită de la toţi copiii şi ne informa când să ne
adunăm toţi copiii în Branişte, că va fi o explozie mare. Urma ca
pînă atunci să-l informăm unde sunt mine şi orice fel de muniţie
de război, să o aducă şi să vină toţi copiii să vadă explozia aia
mare în părăul Stărninoşii. Pe noi copiii ne proteja sub
supravegherea unui prieten al lui într-o groapă, iar el după ce a
pregătit muniţia adunată cum ştia el, întindea un fitil spre noi cât
ajungea şi ţinea legătura cu cel ce ne supraveghea iar când îşi
făceau semn şi afirma cel ce ne supraveghea, Văsâlica Păruşălu
aprindea fitilul şi fugea între noi, iar noi toţi trebuia să stăm
adăpostiţi şi cu gura căscată. După câteva minute, cu multă frică,
emoţii şi curiozitate se întâmpla explozia care ridica un fum
negru din care ţîşnea o piramidă de pietriş până la o înălţime
- 102 -
mare, apoi ploua pe toată zona pietrişul aruncat în sus şi un
zgomot asurzitor, după care piscuiau urechile multă vreme, apoi
ne întreba Păruşelul:
-Aţi auzit băieţi?
-Da! Răspundeam noi aproape asurziţi.
-Aşa! mama voastră încă astăzi! Se referea nouă amuzant
apoi ne sfătuia
-Când mai aflaţi de orice fel de muniţie să mă cemaţ că io îs
tata ei!
Dar Toderica, când a adus grenada acasă la mine, ne-am
sfătuit amândoi şi eu am scos din atelierul tati două braţuri de
giluituri cum lucra el la astăluşâi şi le-am pus dinaintea
cuptoriului unde cocea mama pita. Am aşezat şi grenada între
giluituri apoi cu jar care l-am mai găsit în sobă, cum a rămas de
mama când a făcut de mâncare, am aprins giluiturile, cu grenada
Toderichi între ele şi am fugit la fereastă, în casa dinainte şi de
acolo, tupcilaţi sub geam, pîndeam cu gurile căscate şi degetele
în urechi iar după un timp, cînd am văzut că focul s-a aprins şi
grenada nemţească nu explodează, eu am zis către Toderica:
-Nu ţâ bună grenada.
-Ba-i bună!
-Păi, nu explodează.
-Hai până acolo să videm şi fugim iar aici! A zis Toderica,
iar când să ne ridicăm am văzut că năvăleşte în casă, prin
geamurile care într-o secundă au fost zdrobite, o undă de praf,
fum şi aproape că ne-a asurzit pocnitura grenadei ca un trăsnet şi
atunci noi nu am mai ieşit prin uşa de la tindă largă în faţa casei
că am străbătut tinda şi casa dinapoi, apoi prin fereastra de la
capătul casei am sărit între nişte urzici şi de acolo tupcilaţi am
figit până sub moară, unde ne-am ascuns, şi de-acolo am văzut
părinţii noştri într-o fugă mare şi prin Bistra au luat-o direct
către casa noastră, strigând cu gura mare:
-Tuluoaie! Copciii noşti, că nu-i mai avem! Că nu l-am
putut lăsa acasă, ori să-l ieu cu mine! Todirica meu hăl scump
câtă grijă am avut de el. Şî amu io mâncat capu a vost! Se glăsea
mama Toderichi, mustrând părinţii mei şi mergînd disperaţi spre
- 103 -
casa noastră. Noi, în timpul exploziei ne-a găsit momentul
tupcilaţi sub geam şi ne-a ocrotit târnaţul şi peretele iar dacă
eram ridicaţi să vedem focul eram mutilaţi sau omorâţi pe loc.
Exemple de copii infirmi din perioada de după război se
ştiu şi astăzi: Ciontea Ionel a trăit fără un ochi, Ilieş Vasile a
provocat o mină şi a murit pe loc, Suciu Ionel din Gălăoaia a
rămas fără o mână, doi copii din Borzia, Demian Mihai poate
arăta o cicatrice la gât de unde i-a fost extras la spital un glonţ,
de către doctorul Nicoară, şi alţii.
După un timp, mama a povestit la alţii întâmplarea: cum
am explodat noi grenada cea nemţească. Eu am tras cu urechea
şi spunea mama că ei, părinţii noştri, ajunşi la faţa locului, au
văzut că nu era nici un copil acolo şi-şi închipuiau că suntem
morţi iar pe Marea, mama Toderichii, mai rău a apucat-o
disperarea şi a început să-i reproşeze tatii, iar el îi spunea că nu-i
mort nici un copil! Dar mama Toderichii izbucnea în disperare
şi nu se putea stăpâni, dar tata a luat-o de mână pe mama
Toderichii şi i-a zis în faţă:
-Arată-mi Mare, aicea vre-un copil mort! Şi nu-şi venea în
fire de loc şi s-a adresat tatălui Toderichii:
-Cită! arată-mi tu! a zis Iosîp tatălui Toderichii.
-Noa nu mi-i arătaţi? Şi a lămurit tata vecinii şi oamenii,
care erau în număr mare adunaţi la bubuitura provocată la noi în
ogradă de noi copiii. Am lăsat casa fără geamuri şi o mulţime de
ţigle sparte pe acoperiş. iar tata a zis spre lămurirea tuturora:
-Morţii nu fug! dând de înţeles că noi copiii am fugit şi ne-
am ascuns.
Şi noi copiii am stat ascunşi sub moară până spre seară când
nu am mai putut răbda de foame, iar după ce am venit acasă şi
am mâncat la noi, am crezut că au trecut toate, dar părinţii au
luat treaba la rost şi când s-a aflat că de unde a fost grenada cea
nemţească cu coadă, mama a zis către lelea Marie, mama
Toderichii:
-Noa vez Mare?… de unde a fost grenada?
Am mai făcut şi o altă poznă asemănătoare: am puşcat pe
Florea Toader a lui Grigore, în tâmplă, cu o capsă de la un tub
- 104 -
de cartuş de război. Multă vreme s-a putut vedea cicatricea după
împuşcătură. Norocul a fost mare deoarece la un centimetru de
locul împuşcat se afla ochiul şi ar fi putut rămâne mutilat toată
viaţa.
LA OI

Şi pe mine m-a dus cumnatu Vasâluc la oi unde, după câtva

timp, m-a prins dorul de acasă, părinţi, surorile mele, de
Toderica, de Mureş, unde în zilele cu soare prindeam babeţi şi
ne scăldam în Baltă la Iosâpuc, după care făceam plajă pe
luntrea Ciortăşenilor, zona în care aveam prieteni. La oi stam
ascuns şi plângeam gândindu-mă că numai asta cu explozia de
nu aş fi făcut-o, iar când mă surprindea tetea Dănilă a Vârvarii,
şeful stânei, se făcea mânios şi cu mustrări severe îmi reproşa.
-Tu plângi mă? nu şti că era să muriţi acolo tăţ şi să rămâneţ
fără casă ? nu vez câtă treabă iestă de făcut aici la stână că apă în
găleţi nu este şi mintenaş îi de pus căldarea cu zărul pe foc, să-l
fierbem. Lemne lângă foc nu sunt iar, şî tu în loc să te mişti să-ţî
faci treaba te apuci să plângi aici! Du-te repede şî adă un braţ de
târş că nu avem cu ce face focu, să fiarbă zăru şâ-i de mers cu
oile. Din cauza ta rămân tăte nefăcute, că tu ai de plâns în loc să
le faci toate cântând şî mândru că te faci cioban! Şi se pornea
tetea Dănilă la înşirat pe seama mea toată treaba din stână, apoi
îmi spunea că eu nu voi pleca în sat numai odată cu căldarea! Şi
asta însemna că numai la toamnă voi fi lăsat acasă de la oi. Aşa
îmi alunga tetea Dănilă gândurile. Numai pe Tetea George
Picu, un baci bătrân, îl ţineam la inimă pentru că îmi spunea
întâmplări din viaţa lui îndelungată. Era mai bătrân de 80 de ani
şi îmi lua caş dulce şi jântiţă. Nici cu cumnatul Vasâluc şi Tetea
Dănilă, nu o duceam rău, căci ei când găseau treburile de acolo
făcute mă lăudau şi mă întrebau:
-De care copcilă ţî mai dor ţâie? Eu răspundeam:
-Nici de una! Şi ca să mă abată de la gândurile care-mi
frământau sufletul le numeau ei, iar eu le răspundeam: nici una!
şi ei din ambiţie, într-un final, îmi dădeau replica:

- 105 -
 -Dacă ţi-i dor de vreo una o chemăm la tine că tu nu pleci de
aici numai odată cu căldarea.
Apoi, cu incetu, m-am acomodat cu viaţa de la stână şi
munte şi dam replici de râdeau toţi şi mă încurajau.

CONCURSURI LA CĂMIN – POPÂRŢAC

Asta a fost în copilărie, dar când am crescut, de eram în

echipa culturală, doamna învăţătoare, Maria Buiu, care regiza
programele culturale, ne-a pus pe fază că trebuie să pregătim la
cămin un program autentic, cu oameni din sat care ştiu doine
cântece sau să cânte din trâştie cântece din zona noastră, căci la
căminul nostru se va ţine faza intercomunală a acestui concurs şi
să ne pregătim şi noi cu program. Ne-am adunat mai mulţi care
cântam din trâştie, dar nu am putut forma un grup de fluieraşi şi
dintre toţi, am rămas eu şi Toderica să-l iniţiem pe Ion Matei,
care era familiarizat cu noi şi venea zilnic, cânta cu trâştiile
noasre şi avea voce frumoasă, dar el nu avea trâştie în schimb
cunoştea toate trâştiile din zonă şi le compara zicând: „A lui
cutare, nu învârte melodia, a lui cutare, are alt cusur, şi el are
cunoştinţă cu meşteri care fac trâştiile, dar încă nu au reuşit să
facă una perfectă: cu o trâştie ca a lui Ionaşu Vărvari, care ia
rămas de la bătrânu Picu, io nu m-aş teme că mă întrece cineva,
şâ nu ar cânta melodii măi faine ca io.” Eu şi Toderica văzând că
şi-a făcut ambiţie l-am provocat zicându-i:
-Da oare dacă îţ-i aducem trâştia de la Ionaşu Vărvari ? că
el cred că pentru dumneata o dă am zis noi; iar Matei a răspuns:
-Băieţi, dacă v-o dă io o îngrijăsc şâ după concurs o capătă
iară fără nici o hibă. Noi am primit trâştia şi i-am spus lui Matei
condiţiile de la Ionaş şi Matei ne-a asigurat că va fi în concurs,
iar trâştia o poartă cu el.
Oamenii din sat, când vorbeau între ei despre Matei Ion, îl
numeau Popârţac şi din toate părţile s-a răspândit în sat vestea că
Popârţac, cântă pe scenă la concurs, iar bistrenii se îndemnau, în
număr mare, să-l vadă pe scenă cântând din trâştie.

- 106 -
 Pe vremurile acelea a debutat în rândul cântăreţilor de
muzică populară bănăţeanul Achim Nica iar Popârţac a îndrăgit
din repertorul lui cântecul „Lăsai puşca ruginită” şi îl cânta în
ambiţia soţiei lui, Civuca, care l-a părăsit, lăsându-l cu toată
agoniseala lor şi casa negata şi a plecat la un bărbat din Pietriş
trăind cu el în concubinaj. Avea Civuca şi motivul că Popârţac
juca la cărţi cu nişte amatori, care când îl simţeau că are bani, îl
ademeneau, iar după ce-i câştigau banii ce-i avea, la cărţi, îl
excludeau şi era nevoit să se prezinte acasă chiar dator.
Odată, când a venit la noi Popârţac şi ne pregăteam cu
programul pentru concurs, mama l-a întrebat:
-Măi Ioane, am auzit că ai intrat în concurs şi cânţi pe scenă
din trâştie; îi drept? iar Popârţac a răspuns cu fală:
-Dacă Dumnezo ajută, io fac publicul să plângă!
-Auz acolo! S-a făcut mama mirată şi l-a mai întrebat
curioasă:
-Ce, cânţi aşa frumos? A zis mama curioasă provocându-l.
Tu şti cât mn-i de drag mnie când cânţ tu din trâştie şî zo aş vre
să te aud cântând!
-Asta-i o doină bănăţană, prinsă de mine de la radio, încă nu
o ştiu tăţ şi pregătindu-şi Popârţac vocea, a început din trâştie
apoi cu vocea, imitându-l pe cântăreţul bănăţean Achim Nica,
oarecum şi ca un tenor de operă:
Lăsai puşca ruginită
Şi plecai pe-o vale-adâncă,
Unde numai cucu cântă.
Cucu cântă mierla zice:
Unde-s banii măi voinice?
I-am beut să nu se strice,
Curvele să nu mni-i mânce
Iar mamei, pe bună dreptate i-a plăcut şi l-a lăudat întrebându-l:
-La repetiţii meri? ce zice doamna Buiu?
-Io i-am spus doamnei Buiu, că numai când îi momentul mă
prezânt şî atunci va vedea lumea, cu ce se prezântă Bistra la
concurs şî ce ştie Popârţacu. Şi a zis-o mamei, spre lauda de
sine, iar mama l-a lăudat din nou, încredinţîndu-l pe Popârţac:
- 107 -
 -Ioane, dacă ai să cânţi aşa şî la concurs, îs sigură că tu ai să
cânţ şî la radio.
A venit ziua concursului şi căminul cultural din Bistra
Mureşului era ticsit de lume, iar în loc de primul rând era o masă
cât scena aşternută roşu cu hârtii albe ale membrilor din juriu,
care cu privirile lor dădeau un fior de intimidare. În faţa cortinei
a ieşit Chindriş Victor, ca Director de cămin, care a adresat
salutul tuturora şi deschiderea concursului, iar doamna Buiu a
anunţat programul. După ce au dispărut ei, s-a ridicat cortina şi
în scena frumos ornamentată, ţărăneşte cu lipideie de lână
colorate, nividite şi guşate, semnul hărniciei femeilor de atunci,
era corul din Bistra Mureşului, în costume tradiţionale, iar
încadrat în mijlocul corului era Matei Ion-Popârţac. Cum se
înfăţişa el, îmbrăcat cu costum tradiţional, cu trâştia în mână,
prezenţa lui zugrăvea ceva fermecător. Toate de pe scenă se
întreceau în frumuseţe şi după un ropot de aplauze s-a făcut o
linişte fără nici un foşnet, iar doamna învăţătoare Buiu a dat
tonul la cor şi după ce am cântat Imnul, a prezentat pe Ion Matei
ca rapsod. L-a chemat în faţă, când din nou a izbucnit un ropot
de aplauze şi toate privirile s-au grupat la el, ca la o ţintă şi din
nou s-a făcut linişte, la care Matei s-a intimidat, roşindu-se.
Toate privirile şi juriul erau cu nerăbdare, parcă îi cereau
talentul, dar Matei a dus trâştia la gură tulburat şi când a suflat
nu a mai ştiut cum să înceapă ce avea de cântat; s-a clătinat pe
picioare, tremurând şi l-au năpădit sudorile. Bendreş, prietenul
lui de la cărţile de noroc, i-a strigat, întrerupând liniştea ca de
mormînt din sala tixită de lume:
-Noa Matei! amu să te văd! Pu! Pu!… a exlamat Bendriş,
un strigăt batjocoritor lui Popârţac…şi Niculaie Florea alt
prieten de cărţi de noroc din altă parte a căminului tot în
batjocură a strigat:
-Poac! pu! poac!… Şi aşa au continuat, în băşcălie, până
Popârţac, încurcat şi clătinîndu-se, a ieşit din scenă. Când a venit
la noi Popârţac, mama i-a zis:
-Vez Ioane, cum ţâ-s prietenii? iar Popârţac a răspuns:

- 108 -
 -Ai să vez lele Rafilă mninunea hai mare, că io îi trag una
cu mâna asta şî nu mai zâce nici vai, că-l duce popa la groapă!
Dar nu s-a întâmplat pentru că i-a unit cărţile de noroc şi au
rămas tot prieteni.
(Însemnare):
Acum, când scriu aici, este sărbătoarea Sf.Apostoli
Petru şi Pavel, a doua zi, (30 iunie 2010), iar la televizor anunţă
că în Moldova sunt inundaţii mari care au provocat pagube,
inundând mii de hectare cu recolte, multe poduri şi şosele şi case
mânate de ape, 7000 de persoane evacuate, 22 luate de ape şi
înecate şi un dispărut.
( Miluc Suciu)
Continuăm cu Popârţacul care, într-o dimineaţă, după ce a
făcut o raită prin sat, se-ntorcea acasă vesel fluierând. În poartă
la Toderica s-o întâlnit cu acesta care i-a zis pe loc:
-Te-o cătat domnul director şcolar, Puşcaş, acasă să-l
bărbiereşti. Popârţac avea pasiunea de a bărbieri şi mergea pe la
Ion Mureşan, frizerul, şi-şi punea briciurile la punct permanent.
Avea clienţii lui, pe care îi bărbierea el, dar domnul director
şcolar Puşcaş era cineva principal, iar dacă îl cuprindea în
clientela lui, Popârţac se putea afirma şi cu tot interesul a
întrebat pe Toderica:
-Serios ?
-Da, da! de vreo 5-6 minute i-a precizat Toderica, lui
Popârţac, care grăbind pasul a zis:
-Se face treaba! şi în 5 minute Popârţac a intrat la domnul
director Puşcaş, cu taşca în care îşi ţinea briciurile şi tocmai în
momentul acela, doamna Cătălina punea pe masă tacîmurile şi
pâinea să mănânce, dar Popârţac le-a ferit şi în locul lor a aşezat
taşca, a deschis-o, apoi a a luat un brici şi a început să-l tragă pe
curea zicând:
-Întâi, îmi fac io treaba şî apoi mâncaţi liniştiţi. Doamna
Cătălina sta lângă sobă ca statuia, iar domnul director nu îşi
închipuia ce intervenţie e asta şi nedumerit a întrebat
-Dar ce vrei să faci ?

- 109 -
 -Păi, o zâs Toderica să viu să te bărbieresc iar domnul
director i-a spus arătându-i:
-Eu îs bărbierit, că în fiecare dimineaţă mă bărbieresc şi nu-
mi pot permite să intru la elevi şi în faţa colegilor profesori
nebărbierit, ca director şcolar.
-Păi, Toderica mă poartă ca nebunii, pe la căşi ?
-Stai un pic, să văd, şi domnul director întorcându-se de la
calendar îi zice lui Popârţac:
-Vecine Ioane, Toderica nu te-o purtat de nebun că astăzi
este 1 aprilie! şi de 1 aprilie te-o trimis la mine să mă
berbiereşti! Dar Popârţac, fără multe gânduri, a izbucnit mănios
şi cu înjurături, la adresa Toderichii.
-Ăia Dumnezăi care l-o-ncinat pe lumea asta, că-i trag o
ştearsă de-i sar mucii şî îl înboţăsc, să ştie el să mai poarte
oamenii bătrâni de întâi aprilie şi luându-şi taşca şi ieşind ca
vântul pe uşă de la d-l director şcolar. .

AM FOST CU MERINDE

Toderica a fost primul prieten dintre noi care s-a însurat,

după ce am venit din armată, iar la nunta lui, când am stat la
masa de cadouri, eu Miluc, Ilie şi Gorea am fost grupaţi la o
masă şi ne propuneam: oare ce surpriză le-am putea noi face la
miri înafară de cadoul individual..., iar când a venit, la masa
noastră, mireasa Toderichii, Mărioara cu naşul lor, Suciu Iosif,
eu am promis că la primul copil vom merge cu merinde şi am să
le fac un vandăl de scăldat copilul, dacă am din ce, iar Ilie s-a
oferit că contribuie cu scândura şi Gorea să aducă cuile.
Nu ştiu dacă a trecut un an, că tinerii căsătoriţi ne-au şi pus
la cheltuială, căci după cum era firesc le-a venit primul copil şi
noi prieteni fiind, deşi eram feciori, eram conştienţi de
promisiune şi asta trebuia împlinită întocmai.
-Ce facem, că ne-a căzut în spate ce am promis? Toderica şi
Mărioara sunt cu copil şi noi trebuie să mergem cu merinde şi să
ducem ce am promis. În ziua următoare Ilie a adus scândura şi
Gorea cuiele iar mie mi-a rămas să fac vandălul, iar dumineca
- 110 -
viitoare, feciori cum suntem, vom merge cu merinde. Oricât ne-
am ferit noi, grupul de vecine şi-au găsit locul de poveşti unde
să trecem pe lângă ele şi acolo erau şi mamele noastre. Doi
duceam vandălu între noi, iar celălalt ducea un pachet cu o sticlă
cu licheor şi anumite dulciuri pe care le-am cumpărat cu toţii.
-Bună ziua! am zis noi, strângâdu-ne în spate privirile lor
atente la trecerea noastă timidă, cu vandălu
-Ziua bună! au zis ele, iar una s-a aflat cotcorozând:
-Amu, văd că mereţi la corastă! dar noi am făcut-o neauzită
şi am intrat la Toderica şi au rămas surprinşi de gestul nost, iar
noi sâmţându-ne uşuraţi ne-am prins vorbă zicând:
-Să fie cu noroc şi să nu vă gheocem ficiorul, să vă trăiască
şi să trăiţi şi voi, să vă bucuraţi de urmaşii voştri! Aşa ne-a
învăţat mama şi ne-a sfătuit să nu ne aşezăm pe patul mamei cu
copil, că putem lua lapte în ţîţe şi ne va fi greu să ne scăpăm de
el, iar când plecăm să zicem: „Lăsăm somnul să vă doarmă
copcilu în pace”, şi alte reguli.
Toderica ne-a aranjat la masă, iar noi am desfăcut pachetul
cu ce aveam în el şi din sticlă le-am oferit câte un păhărel iar
Toderica a scos o sticlă cu vinars şi prăjituri zicând:
-Nu ştiţi voi, cât mi-o fost de dor de voi..., să ne ospătăm cu
un păhărel de vinars. După ce ne-am acomodat, ne-au trecut şi
emoţiile, eram relaxaţi şi am crezut că au trecut surprizele. Era
gata să ne luăm rămas bun, când Toderica a mai zis:
-Înainte să bem câte un păhărel, mai am ceva pentru voi :şi
s-a dus în cămară întorcându-se cu un borcan de lapte prins
zicând:
-Băieţi, am avut pentru toţi, dar s-a cam gătat corasta, dar
ca să nu vă plângeţi, că voi nu aţi gustat corastă, luaţi câte o
lingură de sămăcişă, ori şi toată, că îi tot ca un fel de corastă,
numai că îi mai veche.
Atunci ne-am întâlnit privirile şi aproape era să avem
senzaţii, dar Toderica a plecat cu borcanul în cămară.
Aşa a fost cu prietenii şi cu merindele când am fost fecior,
dar moartea ne-a despărţit: pe mine m-a lăsat pe pământ cu

- 111 -
soţiile lor, iar ei prietenii sunt sub pământ cu soţia mea Viorica.
Îi regret...

DUPĂ CE M-AM ÎNSURAT

După ce m-am însurat, am mers la tuns de oi la Gălăoaia, în

locul numit Ţuclui, împreună cu soţia mea Viorica, căci acolo
era stâna lui Vasile Lirca şi-am ajuns la stână mai devreme şi
oile nu erau venite să le putem tunde. În aşteptarea oilor, ne-am
dus în grădină la Giuca din Valea Gălăoii şi ne-am aşezat lângă
un gard de piatră din care erau răsărite tufe şi lemne care
umbreu frumos ierbuţa tânără pe care ne-am aşezat. Timpul
primăvăratic, cum era către amiază, răspândea un năduf în care
îţi venea o somnolenţă în care te simţeai leneş şi stând moleşiţi
în armonia păsărilor care cântau pe tufele de deasupra noastră
vorbeam de-ale noastre. Cum stăteam cu mâna întinsă pe iarbă,
am simţit o gâdilitură rece peste mână şi când ne-am uitat, am
văzut de-odată un şarpe mare care se ducea printre noi, peste
mâna mea îndreptându-se către picioarele Viorichii. Am sărit
amândoi ca de pe foc, iar şarpele s-a grăbit şi a intrat între
bolovanii din gardul de piatră. Nu peste mult timp au venit şi
oile şi am povestit despre şarpe celor de la stână şi apoi celor de
acasă, iar când a auzit sora mea Maria m-a prevestit zicându-mi:
-Să ai grijă mare, că într-un an ţi se poate întâmpla ceva
rău! şi aşa a şi fost. În luna mai a anului 1967 am fost la tunsul
oilor, iar în aprilie 1968 am avut un accident, în câmpul muncii,
după care mi-a fost amputat degetul arătător de la mâna dreaptă,
chiar în ziua de ajunul paştelor când mai aveam doar un sfert de
oră să lucrez la circular. Au urmat încă doi ani în care am avut
câte un accident, întâmplat tot în ajunul Paştilor, oricât am fost
de avertizat de acasă că este ajunul şi să fiu prudent. Şi aşa mă
întorceam de la lucru pansat şi totuşi bucuros că am scăpat
numai cu atât şi nu a fost mai rău.
Au venit apoi copiii mici. Părinţii mei au devenit tot mai
slăbuţi, până s-au stins. Ziua de mâine m-a dat pe brazda
societăţii, făcându-mă responsabil şi conştient de menirea mea,
- 112 -
care mă trezeşte, aducându-mi aminte de când mă purta mama
de mână. Cum eram mic, când ne întâlneam cu câte o bătrână,
privindu-mă îi zicea mamei, prefăcută faţă de mine:
-Ce băiat frumos?! (deşi aveam pistrui pe faţă), al cui îi ?
iar mama îi răspundea:
-Să spuie el! iar eu mă răsuceam şi orice făceam, numai să
tac, iar mama, ca să ajungă la alte vorbe, răspundea ea:
-Al meu! iar eu cuprinzându-i picioarele, îmi ascundeam
obrazul în rochia ei şi stăteam tăcut. Ele dialogau pe seama mea
ca să mă facă să vorbesc, iar eu cu greu scoteam câte un cuvânt
care era răsplătit cu oarece din şurţul purtat la brâu de amica
mamii. Bătrânele aveau tot timpul în şurţ: fructe, scoruşe sau
alte daruri pentru copii, iar după ce ne despărţeam întrebam pe
mama de toate femeile cu care ne întâlneam. Mama le spunea pe
toate, după ce-o întrebam: Rafila lui Găluc, Sofea lui Pamon,
Mărişcuţa lui Filipu lui Ilie, Cătălina Gorii de la Oana, Rafila lui
Mneilă a lui Indrii, Loikoaie, Marea lu’Ion Finc, Itălianca,
Anuţa lui Ionaşu Grăpcini, Marea Ciriloaii, Dileauca, Anuţa
Lichii, Şpuroaica, Savina Lichii, Loaţku Neni, Moarţi Neni,
Anuţa lui Dumitru lui Toader, Toderoaie, Savina Tomi, Roja lui
Drângău, Docica din Ciortăş, Mărina din Ciortăş, Domniţa-
străbunica soţiei mele, Nastasia lui Pavălu lui David, lelea
Doce, despre care mama îmi spunea că-i de o sută de ani şi avea
pe fiica ei Ioana Docii, tct bătrână, văduve amîndouă, Ioana lui
Ştefanu Ciforoaii, Gafinuţa Ciforoaii, Rafila, Marea şi Ioana lui
Mneilă, Anisia Iovului, Iftinia, Gaftea, Marea Buţului,
Cozmoaie, Marea Bgirasânoaii, Rafila lui Vasâle-a Cozmii,
Marea lui Georgiuc, Măriuca lui Căbuz, Moisoaie, Rafila lui
Ionu lui Mneilă, Nastasia Ncitoaii, Rafila lui Indriu Gafinii-
nănaşa mea şi bunica Lina din jos.
Pe multe dintre ele le găsim în urmă la 1-3 nume; cine-or fi
fost e greu de ştiut, dar şi de la dânsele legat de numele lor
găsim tot 1-3 nume, fiinţe cu care ne armonizăm noi în zilele de
acum ori, poate ne-am făcut neamuri de sânge ori prin alianţă.
Multe dintre dânsele le ştiu femei îmbătrânite, altele babe
încovoiate, ştirbe, (fără dantură), umblând desculţe, sau încălţate
- 113 -
cu opinci, în cămaşă într-una cu poalele şi la mâneci cu fodori,
cu cătrinţă dinapoi, şurţ în faţă şi îmbrăcate cu uieş. În drumul
lor, erau cu câte unul sau doi copii, ţinuţi de mână, iar al treilea
se ţinea de rocie. Care de care erau mai murdari. Tot aşa eram şi
eu, că ne jucam în colbul şi tina din drum până seara şi ne erau
picioarele crăpate de murdărie şi sângerau, iar pe drum, de vara
până toamna, erau numai urme desculţe. Mamele şi bunicile
noastre, când mergeau pe căleruşa din iarbă, îşi agăţau poalele
lungi în brâul de la şold, ca să nu li se ude de iarbă, că se
îngreunau şi le purtau greu bătîndu-se ude de picioare. În
gospodărie era multă istoveală cu toată casa, pregătitul de
mâncare la toate mărhăile: pui, porci, vite, ş.a., haine la toţi din
casă, cânepă, lână, văruit de sărbători, lucru, lucru şi iar lucru.
Dimineaţa, când cânta rândunica, se sculau la mulsul vacilor
apoi le duceau în ciurdă la păşunat şi după ce lucrau toată ziua
se culcau, după ce adormeam noi. Sufletul lor era atâta de
încărcat de dragoste părintească, încât ne împlineau toate
dorinţele: ne făceau podoabe şi ne iertau de la multe pedepse
care le meritam.
Aşa cum erau dânsele din femei cu isteţime şi de ori ce
ispravă, au devenit ştirbe, gârbove paşii li sa-u scurtat dar voinţa
de bine a rămas până la moarte. .
Cu mult respect şi recunoştinţă le spun: mulţam şi
mulţumesc.
RUGĂCIUNE
(culeasă dintr-un calendar vechi)
De mult alerg Stăpâne, Arată-mi Doamne drumul
Prin neguri de păcat, La Tine ca să viu
Să pot veni la Tine, Să fiu curat cu duhul,
Umil şi-ngenuncheat. Să am un suflet viu.

Dar cât alerg, o, Doamne! Alungă Tu din mine,

Şi tot nu dau de Tine, Ispite şi păcate
Căci sufletul meu doarme Şi-mbracă-mă Stăpâne,
Ca şi păcatu-n mine. În haine noi, curate.

- 114 -
 Deşteaptă-mă la viaţă
Şi arată-mi Tu cărarea,
Ca raza-n dimineaţă
Ce veseleşte floarea.
Ca robul, o, Stăpâne!
Eu Ţie mă închin,
Mereu şi-acum şi mâine
Şi-n veci de veci, Amin.
(De Vasile Eşanu)

UN LEAC

Când eram copil umblam desculţ, pe ori ce loc şi dintr-o

înţepătură am primit o infecţie dureroasă la un picior şi mi-a pus
mama mai multe leacuri şi a făcut tot ce s-a priceput, dar
piciorul se înfoca şi se umfla şi era a treia zi de când nu am mai
dormit de durere, iar mama a chemat pe lelea Mare a Buţului şi
după ce i-a spus de când şi cu ce m-a lecuit, Lelea Mare a zis:
-Cu de-alea nu-i trece la pcioru băietului.
-Da, ce să fac? A cerut mama sfat necăjită.
-Trimite o copcilă pe căleruşa de lângă Bistra şî să aducă o
frunză de limba oii, da să fie din mijlocul căleruşâ, unde calcă
oamenii cu pcioru şî nu-i bai să fie cât de întinată, să probăm cu
de aia, a zîs lelea Mare.
După ce au pus frunza şi cu greu am răbdat să mă panseze
mi-a mai zbocotit durerile de câteva ori şi am adormit, iar a doua
zi am putut să calc pe picior.
Lelea Mare ştia să cate în bobgi. Erau nişte grăunţe de
mălai şi le învârtea pe sâtă descântând, apoi îi împărţea şi îţi
spunea ce ţi se arată.
De multe ori era chemată la noi, când se întâmpla să avem
careva crize, şi după ce ne descânta cărbuni şi ne făcea semnul
crucii pe frunte, pe dosul mâinilor şi pe labele picioarelor şi
înghiţeam de trei ori din ulcica cu cărbuni stânşi şi descântaţi,
ne reveneam în câteva minute. Se întâmpla că şi la vite descânta
cărbuni şi îşi reveneau, iar dacă îi ofeream ceva pentru descântec
nu primea dar ne spunea:
-Să vă aduceţâ aminte de geoci că ala-i hăl măi bun leac,
Rafilă!
- 115 -
 -Mintenaş, iară eşti cu ficior de mers în cătane! I se adresau
mami când se întâlneau, iar mama le răspundea cu mândrie:
-Numai să fie sănătos, să-l văd la număruş, apoi cătană şî să
văd ce noră mi-a aduce!
A vrut Dumnezeu şi i s-au împlinit dorinţele, iar aleasa mea
Viorica, care mi-a fost tovarăşă de viaţă, până a murit, m-a
ridicat pe o treaptă de unde pot privi spre cei rămaşi în urmă
cum zice poetul nostru O. Goga în poema ,, Rugăciune”:
În pieptul zbuciumat de doruri,
Eu sâmt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul,
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge.
Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,
În veci, spre cei rămaşi in urmă,
Tu Doamne, văzul meu-l-ndreaptă.
Şi suntem în vârful piramidei, de unde putem vedea spre cei
rămaşi în urmă, de unde privim bătrînii noştri, care ţineau plugul
de coarne în brazdă, tras de boi, iar eu mergeam înaintea lor, de
dimineaţa până seara, sau împingând coasa, făcând căpiţa,
încărcând pe car povorile aduse acasă pe pripoară, sau trecute
prin vaduri, făcând casa şi lăsând-o negata, că a trebuit să plece
la război. Îi vedem făcând poduri, drumuri în sat, diguri să nu
inundeze povoaiele, construind mori, joagăre, fabrică, linie
ferată, biserici, două şcoli, un cămin cultural, bază sportivă cu
tribună şi vestiare, două monumente patrimoniale din cele două
războaie. De satul nostru Bistra se bucurau şi cei din satele
vecine, găsindu-şi un loc de muncă, cu precădere în domeniul
forestier. Datorită condiţiilor grele mulţi au fost accidentaţi ori
şi-au găsit sfârşitul la locul de muncă. Văzând pe cei rămaşi în
urmă, vedem şi satul Bistra Mureşului între celelalte sate, poate
mai prosper, dar şi cu necazuri mai multe; aş vrea să privim anii
istorici, începând cu 1764, când fără nicio vinovăţie, satul Bistra
Mureşului a fost trecut prin pârjol, iar locaşul Ortodox de pe
Valea Bistrei fost aprins cu călugării în el; Războiul din1914 în
care au căzut 19 eroi, al doilea război în care au căzut 21 de eroi
- 116 -
şi 6 săteni, apoi fabrica, gara, liniile C.F.R.şi C.F.F, podurile
strategice de peste Mureş şi Bistra, drumurile bombardate şi mai
multe case incendiate şi distruse de războaie. Putem vedea
inundaţiile din 1970 în care, Valea Bistrei a inundat satul, viitura
luând case şi grajduri şi înecând 3 oameni.
O mamă, anume Domniţa, născută Ghidiu, dintr-o familie
cu 13 copii, zisă a Şorecuţului din Deda, a fost aleasă şi adusă la
un bistrean. Au avut o fată, Marea. Marea are pe Aurelia,
Aurelia are pe Viorica, Viorica pe Mirela-Marcela şi Mirela-
Marcela pe Teodora-Ioana, încă elevă şi cînd era în clasele mici
şi la grădiniţă de multe ori era înţelesul să vină de la şcoală la
bunica Viorica, până vin părinţii ei după ea. Bunica Viorica o
aştepta cu mâncăruri tradiţionale cum erau: boţul cu brânză,
papa cu slănină, tocana cu carne, sau bureţi cu smântână sau
brânză, ouă fierte, sfârăială, zeamă de şălate, postăi, fasole, lapte
dulce, acru, sămăcişă sau smântână, majoritatea cu coleşă.
Teodora la multe mâncări tradiţionale făcea mofturi, că ea ar
mânca altceva şi bunica ei Viorica o întreba:
-Da ce vrei să mânânci, copcilă?
-Orice bunică, numai să fie de cumpărat, zicea Teodora.
Nu pot să uit, de când a venit sora mea Paraschiva de la
Cluj, să-şi petreacă cîteva zile cu părinţii. Ea era doamnă în
Cluj, că avea serviciu şi soţul ei era procuror militar, iar în sat
era populară cu toate boresele şi se bucurau când se întîlneau.
Într-o zi de sărbătoare, după ce s-au întâlnit: sora mea
Paraschiva cu buna Domniţa şi-au dat mâna şi după ce s-au
îmbrăţişat amîndouă îşi miroseau mâinile. Mâinile Domniţei,
care miroseau a brînză iute, miroseau acum a parfum, iar a
surorii mele Paraschiva, care erau parfumate ca de domn,
miroseau acum a brânză iute.
Domniţa este un exemplu dar aşa suntem aduşi toţi de
mame şi bunici care le-am fost dragi şi pentru noi s-au sacrificat
cruţându-ne ce-i bun.
Aşa-i şi cu bătrânii pe care nu-i nominalizez, pe unii i-am
mai amintit mai sus, ei sunt cei care au sărit în războaie şi au

- 117 -
muncit din greu să ne câştige pâinea. Şi dacă a fost nevoie şi-au
dat viaţa pentru apărarea ţării şi viitorul nostru.

AL DOILEA VIS

Dacă nu era acest vis nici această carte nu era scrisă, dar
dintre visurile mele am reţinut că amândouă au fost visate în 30
decembrie şi dacă e să ne luăm după visuri găsim că fiecare a
avut urmările lui. Ne amintim că la primul, sora Maria mi-a
tălmăcit ceva, când i-am povestit primul vis şi eram militar, că
dacă nu s-a desfăşurat centura până la capăt, pot păţi ceva, ori în
călătorie, ori în viaţă. Iar acum dacă aveţi răbdare vă spun:
În ziua de miercuri, 30 decembrie 2009, aveam de mers la
Reghin pentru nişte rezolvări şi cumpărături de anul nou şi eu
mi-am pregătit toate de seara, ca dimineaţa să am numai de mers
la autobuz. M-am culcat fără nici un gând şi am visat că .Parcă
eram într-un loc de unde cei cu care am fost împreună au
plecat şi în locul acela plăcut şi tainic am rămas numai eu şi
Viorica soţia mea, moartă mai mult de 3 ani. Viorica se arăta
tare bucuroasă că a rămas numai cu mine, arătându-se mai
dornică ca niciodată să o prefer şi eu să profit de satisfacţiile ei.
Eu stam nepăsător si tăcut, iar ea, când a văzut că eu sunt atâta
de indiferent, mi-a arătat sexul zicându-mi ca o mustrare
-Eu totdeauna te-am înţeles şi acum când gândesc să mă
consideri te faci nepăsător! Eram ca în ultima clipă şi eu ca să
nu rămână supărată, că o desconsider, m-a înduplecat şi
cuprinzând-o a devenit mai înfocată, îmbărbătându-mă ca
niciodată, zicând dezmierdându-mă:
-Aşa mă prostule că am şi eu dragoste faţă de tine… şi
atunci dintr-odată pare că m-a dezmeticit ticăitul ceasului iar
când am dat cu mâna lateral am simţit totul rece şi uitându-mă la
ceasul electronic am văzut luminată cu roşu ora două fix. Atâta
de încurcat am fost încât nu-mi veneam în fire că Viorica, care
am avut-o în braţe, era dispărută. Nedumerirea a durat până m-
- 118 -
am sculat, căci nu am mai adormit, iară în timpul cât m-am
răsucit în pat mi-am repetat de multe ori rugăciunile care le ştiu
şi tot felul de gînduri m-au frământat. Dimineaţa, după cum am
fost programat de seara, m-am ridicat din pat şi fără prea multe
pregătiri, am urcat în autobuzul care a oprit cu uşa deschisă în
dreptul meu, mergând fără probleme la Reghin, unde cu
prioritate am rezolvat problemele pentru care m-am dus, apoi
am făcut cumpărăturile întocmai, întorcându-mă devreme, iar
după o pauză, am zis că plec şi la Gălăoaia să-i urez mamei
soacre de anul nou, iar fiica mea Mihaela a încuviinţat intenţia
cu foarte bine că apoi gătăm ziua cu mai multe lucruri isprăvite.
Eu, bine satisfăcut că în ziua aceia am rezolvat toate lucrurile cu
ispravă bună, am ieşit prin uşa ogrăzii, luându-o pe după cireş,
uitînd de ghinion că poate încă mă pândeşte. Cam în dreptul
kilometrului văzut de mine, la 70-80 de metri, venea un
autoturism cu faruri aprinse. Eu, ca de obicei, la aşa distanţă,
tranversam drumul cu siguranţă, dar maşina a trecut pe
contrasens şi când m-am încadrat ca pieton pe partea stângă a
drumului, spre Gălăoaia, autoturismul m-a lovit cu faţa în
pulpele picioarelor, după care m-am răsturnat pe capotă dând cu
capul de parbriz care s-a spart, iar eu am rămas fără cunoştinţă
pe carosabil cu o plagă hemoragică la cap, autoturismul oprindu-
se brusc în podeţul de beton care trece peste şanţ în curte, la
vecinul de peste drum, Harpa Ioan. Domnul Pâlcă Mihai care şi-
a asumat rolul de conducător auto, dacă era capabil redresa
autoturismul, sau punea frână şi parcurgea drumul pe sensul de
mers, care era numai al lui căci în acel moment pe drum nu era
nimic. La probele impuse a reuşit bine, iar eu am fost învinovăţit
că am traversat pe loc nepermis. Aş fi putut spune cum s-a
întâmplat, cu martori fideli: ocupanţii din autoturism şi oamenii
sosiţi la faţa locului dar era de prisos pentru că eu le ştiam numai
din taifasurile care le-au ţinut oamenii care au fost lângă pat
după accident. Plaga hemoragică a fost cusută la spitalul
municipal Reghin cu 5 fire după ce am fost ridicat de pe
carosabil de salvare şi cu perfuzie şi guleraş dus de urgenţă la
SMURD în Tg. Mureş. Acolo am fost dezbrăcat absolut, mi-au
- 119 -
făcut mai multe vizite, pipăindu-mă pe tot corpul şi întrebându-
mă: -aici te doare? Da aici ? Apoi m-au dus la raze şi tomograf
dar cu toată grija şi guleraşul m-au ţinut fixat 4 ore. Cu asistenta
care mă supraveghea am avut şi bune şi rele căci mă
supraveghea cu stricteţe să respect regulile şi eu nu mai puteam
suporta guleraşul care mă ţinea fixat pe scândură. După
supravegherea atentă din SMURD a venit doctorul şef
spunându-ne că am un picior rupt şi cum se prezintă nu este
cazul să-l pună în ghips nici să fiu internat dar acasă vreo 3-4
săptămâni să fiu îngrijit la pat şi să nu mă sprijinesc pe picior.
Mihaela, fiica mea şi-a asumat îngrijirea mea, iar doctorul
înmânându-i reţeta, a mai zis:
-Vă dăm o salvare care vă duce acasă, iar bunicul să se facă
bine. Într-adevăr salvarea care ne-a adus a fost condusă de
consăteanul meu, George Florea; tot un consătean al meu a fost
şi la salvarea care m-a ridicat de pe carosabil, numitul Rânja
Dănuţ.
Nu pot să trec mai departe până nu recunosc atenţia ce mi s-
a acordat, cu câtă grijă am fost cărat pe targă şi cu salvările,
multele întrebări ca de mamă: aici te doare? da aici? ai vomitat?
da greţuri ai? şi mă ascultau doctorii zicând: -suflă! mai suflă! -
capul te doare? -mişcă-l încet! -mâna asta o poţi ridica ? -da
ceialaltă ? -să văd picioarele, după care îmi lua tensiunea şi aşa
mi-au găsit toate părţile cu dureri şi mi-au dat leacuri
vindecătoare.
Aş vrea din inimă, să le mulţumesc, pe orice cale, domnilor
doctori şi asistente şi acelora care m-au cărat cu grijă unde li s-a
indicat.
În viaţa mea de matur am urmărit ca în dreptul curţii şi
grădinii mele să nu fie cadavre strivite şi lăsate până miros rău,
iar dacă au fost broaşte, mâţe, arici, câini eu le-am făcut groapă
în şanţ şi le-am acoperit, apoi când era drumul DN 15 E 578, cu
care mă mărginesc în localitatea Bistra Mureşului, numai
pietruit şi aveam atelaj, eram impus la corvoadă anual cu 8 mc
de bolovani şi 4 mc de prundiş, iar dacă nu executam corvoada

- 120 -
la termen, eram amendat, mi se stabilea alt termen şi în mod
sever trebuia să mă achit de corvoada impusă.
Este întâmplarea că am fost eu în direcţia lui Pîlcă Mihai,
cînd a luat-o cu autoturismul pe sens invers către podeţul
vecinului în care s-a oprit brusc. Dar dacă, Doamne fereşte,
venea pe sensul opus vreun vehicul regulamentar nu mai ştiu
care ajungeau unde au fost îndreptaţi să-şi petreacă Anul Nou
2010. Fără să mai întindem vorba după ce mi-a zdrobit oasele cu
autoturismul pe sensul opus al carosabilului şi măsurătorile de la
faţa locului au fost făcute de oameni competenţi, conducătorul
autoturismului, respectivul domn Pâlcă Mihai se simte atâta de
îndreptăţit ca şi aceia care lasă în urma lor pe unde trec cu
autoturismul broaşte, mâţe, arici şi câini striviţi pe carosabil şi
aceasta nu o arăt aici să creadă domnul Pâlcă, că aşi avea vre-o
mică pretenţie materială care să mă stimuleze după accidentul
produs si durerile suportate de mine, la etatea mea de 74 de ani,
dar gândesc, că dânsul ca om cu autoturism şi permis auto poate
a mai parcurs acest traseu şi îşi aminteşte de podeţul vecinului
Harpa Ioan din Bistra Mureşului care l-a oprit din mers în data
de 30. 12. 2009, în jurul orei 13,40 şi prima încercare am fost
eu, dar a eşuat, nu am opus atâta rezistenţă şi a trecut cu martori
cu tot pînă în podeţul de beton care l-a oprit brusc. Eu nu am
văzut, dar mi-au spus alţii; cred că aşa a fost şi dacă a străbătut
traseul şi nu-şi aminteşte îi amintesc eu, iar ca urmare că nu am
rămas un mort vinovat, era frumos să-mi fi transmis măcar un
<pardon> pentru greşeala că a călcat fără să vrea pe cineva pe
picior.
GÂNDUL MEU

Printre oamenii care au parcurs zilele trăite de când sunt pe

pământ, am venit şi eu de mic copil, până m-am însurat, apoi
mi-am dus viaţa în familie şi societate, respectând şi fiind
respectat de toţi cei care m-au înconjurat în familie, la locul de
muncă, autorităţile faţă de care am avut îndatoriri şi obligaţii şi
în gând îi găsesc pe toţi dar nu-i lipsit nici unul de importanţă.
Acuma, la 74 de ani, după ce am rămas cu urmările celor două
- 121 -
atacuri ischemice suferite şi bătrâneţile fireşti, am ocazia să mă
bucur de mulţi care mă înconjoară, începând de la copiii mei:
Marcel din Braşov, Mirela din Elveţia şi Mihaela din Bistra
Mureşului, alături de familiile lor, d-l Pop Dumitru din Haieu-
Oradea care m-a ajutat cu o sumă de bani şi d-l prof. Florea
Gheorghe de la Şcoala Generală Bistra Mureşului care m-a
ajutat la corecturi şi redactare.
Mai întâi le mulţumesc la toţi pentru că m-au ajutat şi
încurajat, apoi domniilor voastre vă rog să mă iertaţi pentru
nepriceperea mea de a scrie o carte.
În încheiere, aduc sincere mulţumiri: părintelui protopop,
Teodor Beldeanu, pentru cuvântul introductiv, sponsorilor din
Elveţia – fam. Bovet (Mirela şi Bernard) şi nu în ultimul rând
oamenilor de bine de la Tipografia Cromatic din Tîrgu Mureş
care au făcut ca Polojenia să vadă lumina tiparului.
Cititorilor acestei „Polojenii” – partea I - şi „Din
vremurile mele” – partea a II-a -, le doresc o lectură plăcută,
cerându-le iertare pentru eventualele omisiuni.
Totuşi, eu Mihail (Miluc) Suciu, din satul Bistra Mureşului,
comuna Deda, judeţul Mureş, vă mulţumesc că aţi avut răbdare
şi înţelegere.
Cu bine mult şi sănătate deplină!
Bistra Mureşului
15 mai 2008 – 6 dec. 2010
Mihail Suciu
VORBE ZISE DE BĂTRÂNI:

-Asta-i beştăraie! „beştăraie” = bestie; (Ciontea Zaharie a

Răştocului de pe Valea Bistrii.)
-Din două babe nu poţi face o fată mare. -(Giucu de pe
Valea Gălăoii.)
-Bani se iau şi de la proşti! (Suciu Iosif – tata)
-Vorba scăpată de după buze n-o mai poţi prinde (Suciu
Vasile a Cozmii).


- 122 -
 POZE DE FAMILIE:

Suciu Iosif-tatăl şi Rafila-

mama, miri în anul 1910

Fam. Suciu
(În spate: Iosâpu Cozmii; pe scaun; Iosif şi Rafila cu copiii lor,
mai puţin Miluc)

- 123 -
 Suciu Florica (1851-1943) şi soţul ei Suciu Dumitru (1853-
1935) părinţii lui Suciu Maxim din Gălăoaia

Paraschiva şi Maxim Suciu – ctitorii Clopotniţei din Gălăoaia

Bărbaţi mobilizaţi (între care şi unchii mei: Grigore

Suciu şi Vasile Mureşan ) căzuţi în Primul Război
Mondial:

- 124 -
Feciori şi fete frumoase din Bistra Mureşului
de pe timpuri

Alai de nuntă la Bistra Mureşului - 1969

- 125 -
Document
 Lista enoriaşilor de la înfiinţarea Parohiei Bistra
Mureşului

- 126 -
- 127 -
 CUPRINS

Cum poate deveni o anecdotă lecţie de istorie? .............3

Autobiografie .................................................................5

PARTEA I ...................................................................6

Polojenia tatii .................................................................6

Polojenie ......................................................................26
Da, tata s-a ţinut de cuvânt ..........................................38
Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa nici eu nu aş fi scris
aceste rânduri...............................................................47

PARTEA A II-A.........................................................52

Din vremurile mele...... ...............................................53

Primul vIs....................................................................53
Cum era de sărbători....................................................56
Căminul cultural ..........................................................65
Reţeta oloiului de post ................................................68
Obicei ..........................................................................69
Poveştile bătrânilor la Murăş...... ................................72
Moş Crăciun.................................................................75
Oameni şi vremuri........................................................76
Pe alte meleaguri..........................................................80
Banc.............................................................................84
- 128 -
Am fost prima dată la fete ........ ..................................85
Am lucrat cu tata în câmp............................................88
Cu prietenii..................................................................99
La oi............................................................................105
Concursuri la cămin – Popârţac..................................106
Am fost cu merinde.....................................................110
După ce m-am însurat.................................................112
Rugăciune....................................................................114
Un leac.........................................................................115
Al doilea vis ................................................................118
Gândul meu..................................................................121
Vorbe zise de bătrâni...................................................122
Poze de familie ...........................................................123

 

- 129 -