Odobesti Calea Ferata A

Ionuț Iliescu
Odobeștii, calea ferată și ocupația germană (1916 - 1918)

2
IONUȚ ILIESCU
ODOBEȘTII, CALEA FERATĂ

ȘI OCUPAȚIA GERMANĂ
(1916 -1918)
Cuvânt înainte de Romeo-Valentin Muscă
Editura Terra, Focșani

2019
3
Coperta 1: Gara Odobești la începutul sec. XX
Editura Terra
Focşani – 620034, Vrancea
Str. Timotei Cipariu, nr. 5
Te. 0237.616112
Textele care alcătuiesc acest volum fac parte din planul de cercetări al
Muzeului Vrancei. Casa de Cultură „Constantin C. Giurescu” din Odobeşti le publică
cu acordul Domnului Horia Dumitrescu, directorul instituției, oferind posibilitatea
comunității odobeștene să descopere o multitudine de informații despre Orașul Viilor
Domnești.
4
Cuvânt înainte
Calea ferată Focșani - Odobești a reprezentat timp de un

secol pentru Podgoria Odobeștilor ceea ce a însemnat podul
construit de Anghel Saligny la Cernavodă pentru Dobrogea.
Așa cum podul inginerului născut în Focșani a conectat
provincia de la malurile Euxinului cu Regatul, gara construită de
nu mai puțin faimosul inginer feroviar Elie Radu a legat
localitățile Podgoriei la economia României.
Inaugurarea căii ferate Focșani - Odobești pe 22
septembrie 1893 va rămâne o dată de referință în istoria
Orașului Viilor Domnești deoarece abia în acel moment
localitatea intra în modernitate. Pe de o parte, mărfurile din
satele și cătunele din zonă puteau pleca în cantitate suficientă și
într-un timp scurt de la producător la beneficiar, iar pe de altă
parte cei aproape 11 km care separau Odobeștii de Focșani nu
mai erau străbătuți cu carele, caleștile sau șaretele pe sinuosul
drum plin de praf vara și „bătut” de vânturi năprasnice iarna, ci
în câteva minute și în condiții civilizate.
Practic, 1893 este anul de când timpul are altă valoare
pentru odobeșteni. Din acel moment s-au deschis oportunități
nebănuite pentru producătorii și negustorii locali, mărfurile au
început să circule în cantități mari nu numai dinspre Odobești
spre Focșani, ci și viceversa.
Odată ce târgul a fost conectat la rețeaua de căi ferate
naționale au apărut alte posibilități legate de exploatarea
pădurilor din Munții Vrancei, acesta ajungând mai repede pe
piața lemnului. Așa s-au dezvoltat proiectele de exploatare a
masei lemnoase și cele de transport pe căi ferate înguste în
Munții Vrancei.
5
Cronologic, în al doilea deceniu al veacului trecut a venit
războiul, iar ocupantul german stabilit la Odobești a construit
prin munca silnică a localnicilor, o cale ferată de 15 km, care
ducea din Gară la Cucuieți materiale de război pentru
operațiunile militare germane. Fiind pe timp de război totul s-a
efectuat prin jaf și sub forța armelor, de la confiscarea
proprietăților podgorenilor de pe Valea Putnei, până la munca
forțată și rechiziționarea animalelor și atelajelor. Trist este că la
10 ani de la încetarea Primului Război Mondial a fost nevoie de
o răscoală a podgorenilor din comunele Găgești și Bolotești ca
autoritățile române să-i despăgubească. Nemulțumiri vor exista
și când autoritățile vor iniția extinderea liniei între Cucuieți și
Burca în anii ʼ40.
În volumul de față, istoricul Ionuț Iliescu încearcă să
refacă evoluția a două căi ferate din zona Odobeștilor și
perioada în care localitatea a fost sub ocupația „civilizatoarei”
armate germane (1916 - 1918), toate subiectele având un punct
comun: Gara Odobești, imobilul simbol al dezvoltării
economice a Podgoriei în perioada interbelică, ajuns în anii
democrației post-comuniste o clădire abandonată, aflată în
proprietatea SNCFR Galați, societate care se comportă ca un
„stat paralel” în interiorul statului român, refuzând să transfere
acest imobil proprietarului de drept al acestuia – Orașul
Odobești. Toate demersurile inițiate de autoritățile locale în
ultimii 14 ani – parte dintre documente redactate chiar de
subsemnatul – nu au dus la niciun rezultat, clădirea monument
istoric ajungând într-un stadiu în care zilele-i sunt numărate
până la declasarea acesteia.
Odobeștii, calea ferată și ocupația germană o
considerăm prima parte dintr-un proiect de „luptă” împotriva
amneziei generației contemporane, proiect realizat de unul dintre
cercetătorii de frunte ai Muzeului Vrancei – Ionuț Iliescu.
6
În primul studiu, Ionuț Iliescu prezintă istoria căii ferate
Focșani – Odobești între 1893 - 1948. Linia însă a funcționat
încă jumătate de secol până în primul deceniu al veacului XXI,
când ultimul marfar a plecat din Gara Odobești. Trenul de
călători a fost operațional până în anii ʼ90, când miniștrii
transporturilor au abandonat calea ferată, considerând-o de
domeniul trecutului și au lansat transportul cu/pe microbuze.
Așa de importantă a fost calea ferată pentru localitate
încât strada Ghilii, care lega Satul Nou de centrul orașului a
primit numele de strada Gării; planul urbanistic al Odobeștiului
la începutul secolului XX a fost pritocit ținând cont de acest
punct nevralgic și artera cea mai interesantă a orașului a devenit
strada Gării, pe care a fost construită Stațiunea de cercetări viti-
vinicole și Gimnaziul „Duiliu Zamfirescu”, devenit Școală
Viticolă etc.
Într-o ediție viitoare, completarea acestui studiu cu datele
existente până la închiderea căii ferate va scoate în evidență că
după 1948 regimul comunist a menținut gara și calea ferată în
funcțiune și a construit în acei ani un uriaș combinat viticol,
chiar în proximitatea liniei ferate și nu trebuie să spunem de ce.
Închiderea celor două căi ferate s-a făcut prin decizii
luate sus, înainte și după 1989, fără să se țină cont de interesele
comunităților locale, nici să se aibă în vedere importanța
acestora măcar din punct de vedere turistic.
O „mocăniță” de la Focșani la Odobești, printre viile
podgorenilor din fostele localități Botești și Pățești sau de la
Odobești spre Găgești, Cucuieți, printre viile podgorenilor din
Jariștea și Bolotești ar fi fost un atu imbatabil pentru strategia
eșuată a turismului viticol vrâncean, care practic nu există.
În perioada interbelică, Odobeștiul a fost declarat pentru
câțiva ani stațiune și turiștii veneau cu trenul la Odobești, atât
pentru a vizita cramele și beciurile, cât și pentru a încerca
7
diferite tratamente cu produse din semințele de struguri. Exista
un registru național al stațiunilor în care figura și Orașul
Odobești, iar bucureșteanul amator de locuri exotice lua trenul
din Gara Băneasa și cobora la Odobești, de unde lua trăsura
până la hanurile din centrul localității, care ofereau cazare
turiștilor.
Când strategii turismului vrâncean din Focșani vor citi
această carte vor înțelege ce oportunități oferă Podgoria și cât de
importante sunt căile ferate în contextul schimbărilor climatice.
Poate, atunci, vor iniția un demers către SNCFR să nu
dezmembreze calea ferată Focșani - Odobești, pe care au scos-o
deja din circuit, plecând de la constatarea că din Germania până
în îndepărata Japonie, trecând prin China, cel mai util, ieftin,
rapid și nepoluant mijloc de transport este cel feroviar.
Un secol, Orașul Odobești a fost branșat la căile ferate
române și rău nu i-a fost. Dovadă stau casele aristocrației
podgorene și monumentele funerare din cimitirele odobeștene.
Și unele, și altele adevărate opere de artă, realizate de arhitecți
francezi și italieni. Din păcate, ambele trăiesc ultimele zile.
Să mai amintim un lucru: din Odobești pleca o altă linie
ferată cu ecartament îngust pe Valea Milcovului, trecea prin
Supuși și Căpătanu, ajungea la Arva, unde se ramifica: o linie
pleca pe Arva Seacă, alta mergea pe Valea Milcovului până la
Milcovelu, de unde urca în inima pădurilor. Până după Al
Doilea Război Mondial, feciorii și fiicele mocanilor de pe Văile
Milcovului și Putnei ajungeau la Universitățile din Iași și
București utilizând acele mocănițe până la Odobești.
Volumul de față ne aduce lumea de ieri mai aproape, ne
ajută să pricepem istoria recentă și poate da idei celor care se
ocupă de turismul vrâncean și nu numai.
În sfârșit, al treilea studiu din acest volum are ca subiect
Odobeștii în timpul ocupației germane, un subiect sensibil, care
8
scoate la lumină cele mai urâte amintiri pe care germanii le-au
lăsat în Podgorie. Nu le vom pomeni în acest cuvânt înainte,
vom menționa doar disprețul ocupantului german, bătaia de joc
a ofițerilor nemți care au distrus Odobeștii și au folosit pentru
încălzit întreaga Arhivă a Primăriei, părți importante din
arhivele bisericilor, ca să nu mai spunem că au transformat
lăcașurile de cult în grajduri etc.
Este frumos când mergem astăzi în Germania și
constatăm că Bibliotecile sunt pline de cărți vechi și documente,
iar gazdele ne explică în cuvinte mari câtă importanță acordă
nemții culturii, cărții, documentului scris!
De câțiva ani la Odobești încercăm să reconstituim
Arhiva Primăriei cu documente din surse secundare, pe care le
culegem cu greu din arhive românești unde soldatul civilizator
german nu a ajuns. Nu trebuie să trăim cu resentimente, însă nu
avem voie să uităm istoria pentru că riscăm să o repetăm.
Studiul despre Odobeștii sub ocupație germană nu
trebuie citit cu ură, ci cu pioșenie deoarece acei simpli soldați
care chinuiau podgoreni nevinovați sau ardeau documentele
pentru a se încălzi erau și ei, la rândul lor, sub ordinele celor de
sus. Mulți dintre ei își dorm somnul de veci în cimitirele
ortodoxe. În noaptea sfântă a Învierii, credincioșii aprind
lumânări la toate mormintele, inclusiv la cele ale soldaților
germani de la Biserica Sfânta Cruce.
În lumea spiritelor, acolo, sus, dincolo de trecătoarele
ierarhii pământești, toți suntem pe același nivel, iar descoperirea
ororilor ocupației germane nu trebuie să ne întoarcă pe unii
împotriva altora. Nu acesta a fost scopul redactării studiului.
Avem însă obligația morală să studiem istoria localităților
noastre, să cunoaștem lumea de ieri și mai ales să cultivăm
memoria comunității. Este și rolul nostru ca director al Casei de
Cultură din Odobești, să prezentăm generației crescute digital,
9
istoria recentă a Odobeștilor, oamenii care au marcat istoria
orașului și instituțiile fundamentale, momentele înălțătoare, dar
și cele mai puțin plăcute.
Se cade să-i mulțumim istoricului Ionuț Iliescu pentru
paginile din acest volum. De asemenea, mulțumiri directorului
Muzeului Vrancei, Dr. Horia Dumitrescu, pentru că în planul de
cercetări al instituției pe care o conduce abordează aspecte din
istoria Orașului Odobești și dă acceptul Casei de Cultură să
publice aceste cercetări.
Dr. Romeo - Valentin Muscă

Directorul Casei de Cultură din Odobești
10
CALEA FERATĂ FOCŞANI – ODOBEŞTI
(1893 – 1948)
În a doua jumătate a secolului al XIX -lea, exportul

produselor vini - viticole ale Moldovei era limitat de
posibilităţile străvechilor care şi căruţe, în ciuda volumului mare
de mărfuri. Mai mult decât atât, criza mijloacelor de transport
afecta serios interesele producătorilor, mărfurile care nu
ajungeau pe marile pieţe vânzându-se la preţuri cu peste 50 %
mai mici decât valoarea lor.
Această situaţie era caracteristică şi pentru vestita
podgorie a Odobeştilor, care ocupă terasele Văii Milcovului.
Astfel, în Focşani – oraşul de reşedinţă al judeţului Putna şi
totodată sufletul comercial al acestuia – nu puteau ajunge decât
reduse cantităţi de vinuri şi rachiuri aduse din centrul viticol
Odobeşti.
Inaugurarea căii ferate Buzău – Mărăşeşti, la 30
octombrie 1881, avea să însemne pentru judeţul Putna
impulsionarea economiei, dezvoltarea fără precedent a
comerţului, pe fondul ieftinirii produselor locale.
Cu toate că după această dată în Gara Focşani soseau
zilnic sute de care cu butoaie pline de băuturi odobeştene, se
simţea din ce în ce mai mult nevoia construirii unei căi ferate
care să deservească acest traseu1. Ideea a fost impulsionată - se
pare – şi de puterea exemplului oferit de situaţia existentă la via
1
Radu Bellu, Mică monografie a Căilor Ferate din România, vol. IV,
Regionalele de cale ferată Galaţi şi Constanţa, Editura Publiferom,
Bucureşti, 1999, p. 152.
11
Gaicu din Odobeşti, aflată relativ aproape de zona viitoarei gări
a oraşului. Aici, s-a folosit transportul eficient al strugurilor cu
vagoneţii, de la vie la cramă2.
La cererea marilor podgoreni, mai mulţi senatori şi
deputaţi solicită ambelor Camere ale Parlamentului României,
între 1881 – 1884, construirea unei căi ferate care să lege
Odobeştii de Focşani 3.
Statul avea să răspundă afirmativ acestei cereri încă din
1883. La 10 / 22 aprilie, Direcţiunea Generală a Căilor Ferate
Bucureşti – Feteşti - Dunăre şi Făurei – Feteşti – Dunăre aducea
la cunoştinţa Prefecturii Judeţului Putna că a fost însărcinată de
Ministerul Lucrărilor Publice cu întocmirea proiectului căii
ferate Focşani – Odobeşti. Pentru această lucrare, prefectului i se
cerea să dea ordin tuturor primarilor din Plasa Gârlele să acorde
tot sprijinul inginerului Militeanu. El trebuia să determine
hotarele proprietăţilor pe care urma să treacă viitoarea cale
ferată, în vederea întocmirii planurilor parcelare pentru
exproprierile necesare. Prefectul avea să răspundă acestei
solicitări cu promptitudine maximă4.
În 1884, Parlamentul avea să voteze o lege prin care s-a
declarat de utilitate publică realizarea a nu mai puţin de 13 căi
ferate secundare şi cu ecartament îngust, de importanţă locală şi
regională.Una dintre acestea era şi calea ferată Focşani –
Odobeşti5. Statul român a acordat un credit de 400.000 lei în
vederea executării urgente a studiilor pentru căile ferate Focşani
– Odobeşti şi Târgu Ocna – Comăneşti – Moineşti. Bugetul
2
Alexandru Deşliu, Odobeşti. Ghid turistic. Touristic guide. Guide
touristique, Editura Pallas, Focşani 2002, p. 23.
3
Radu Bellu, op. cit., p. 151.
4
Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A. N. Vn.), fond
Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 3 / 1883, f. 165 – 166.
5
12
necesar construirii căii ferate putnene avea să fie suplimentat cu
200.000 lei, sumă rămasă neutilizată la realizarea căii ferate
Buzău – Mărăşeşti.
La 8 decembrie 1886, s-a dat publicităţii Decretul Regal
nr. 3049, prin care drumul de fier a fost redeclarat de utilitate
publică, autorizându-se atât efectuarea studiilor necesare noii
linii, cât şi realizarea efectivă a acesteia.
Studiile şi lucrările propriu - zise au fost efectuate în

perioada 1887 - 1893 de către Serviciul de Studii şi Construcţii
de Căi Ferate din Ministerul Lucrărilor Publice6. Cu acest prilej
au făcut dovada înaltului lor profesionalism inginerii Elie Radu
şi Constantin Paraschivescu şi conductorul Dimitrie
Constantinescu7.
Beciul Rabinovici – cel mai mare din Odobeşti, aflat în
estul oraşului, cu o lungime de 300 m – a fost săpat chiar în
perioada construirii căii ferate aflate în discuţie. La amenajarea
terasamentului s-a folosit şi pământul scos de la acest beci8. În
acelaşi scop s-a folosit, se pare şi pământul rămas din 1839 de la
6
Ibidem, p. 153.
7
Ibidem, p. 154.
8
Alexandru Deşliu, op. cit., p. 24.
13
Beciul Domnesc realizat de Asanache Pamfil din Odobeşti
pentru Mihail Sturza Vodă (lung de 200 m, cu o capacitate de
1.000 vase de câte 1.000 l fiecare)9.
În valoare de 1.056.638 lei, cu o lungime de 10,7 km,
linia pleacă de la Focşani (64 m altitudine), traversând Valea
Milcovului, ajungând la Odobeşti (158 m altitudine), aflat la
poalele Măgurii Odobeştilor (997 m)10.
La realizarea acestei căi ferate, o contribuţie aparte a
avut-o juristul Gheorghe M. Orleanu (1859 – 1916), în calitate
de senator liberal. După inaugurarea căii ferate Buzău –
Mărăşeşti (octombrie 1881), guvernul României intenţiona să
facă un împrumut de 50.000.000 lei pentru construirea altor
linii. Gheorghe Orleanu avea să ceară „… ca din acest împrumut
să se facă şi districtului Putna o mică părticică, construind o
linie ferată între oraşul Focşani şi târgul Odobeşti”. Despre
această linie – care avea să deservească celebra podgorie –
Gheorghe Orleanu spunea că se putea prelungi ulterior pe Valea
Milcovului, exploatându-se bogăţiile forestiere şi miniere ale
Munţilor Vrancei.
Gheorghe Orleanu a prezentat Ministerului Lucrărilor
Publice propunerea cerută, semnată şi de alţi şapte senatori.
Până în 1888, în baza acestei propuneri, Guvernul a trecut la
promulgarea proiectului necesar liniei Focşani – Odobeşti,
laolaltă cu studiile aferente. De asemenea, era promulgat şi
proiectul pentru aprobarea creditului de 583.015 lei (costul a 11
km de cale ferată şi al Gării din Odobeşti). În octombrie 1888, o
parte din studii şi planuri erau aprobate şi finalizate, Gheorghe
Orleanu concluzionând: „… nu se aşteaptă decât ordinul de
9
Idem, Vrancea. Ghid turistic. Touristic guide, Editura Terra, Focşani, 2000,
p. 62.
10
14
începere, căci mijloacele băneşti ce lipseau în primăvară, acum
sunt ”11.
Inaugurarea liniei s-a făcut la 22 septembrie 1893, la

ceremonie participând, alături de autorităţile locale,
reprezentanţii Administraţiei C.F.R. Destinată atât traficului de
călători, cât şi al mărfurilor (vin, rachiu şi masă lemnoasă), calea
ferată Focşani – Odobeşti a fost supusă, periodic, unor lucrări de
modernizare12. Având iniţial şine de tip 17 şi 24, cu prilejul
lucrărilor de reflecţie din anii 1926 – 1927, acestea au fost
înlocuite cu şine de tip 3413.
Tractarea garniturilor a fost făcută de către Depoul
Adjud, prin intermediul Remizelor sale din Focşani şi Odobeşti.
Remiza din Focşani a fost inaugurată tot în 1893. Remiza din
Odobeşti şi-a început activitatea din 1917, fiind destinată
11
Arhiva Muzeului Vrancei (în continuare se va cita: A. M. Vn.), dosar nr.
inv. 22.597, f. 146 – 149.
12
Ibidem, p. 153.
13
Ibidem, p. 154.
15
locomotivelor aduse de armata germană pentru unităţile sale de
Geniu, maşinile având un ecartament de 600 mm14.
De la bun început, cele două staţii – Unirea Vrancea şi
Odobeşti - au beneficiat de „…clădiri de călători, cabine de
acari, birouri de mişcare şi instalaţii de telegrafie de tip Morse
…”.
În Staţia Odobeşti, de-abia în 1938 s-au montat instalaţii
de asigurare a circulaţiei. Circulaţia a fost dirijată de Regulatorul
de circulaţie Adjud15.
Halta Unirea Vrancea (Păţeşti)16 avea clădire de călători
cu o suprafaţă de 88,75 m², inaugurată în ianuarie 190817.
Această haltă a beneficiat iniţial de o singură linie.
În schimb, Staţia Odobeşti a avut la început trei linii 18.
Gara oraşului – cu o suprafaţă clădită de 102,4 m², a fost gata de
dat în folosinţă în septembrie 1889 19.
Declarată monument de importanţă judeţeană, vechea,
dar cocheta Gară a „Odobescilor” – după cum era inscripţionat
pe frontispiciu – a fost construită din cărămidă şi beton. Având
faţada principală în partea de nord, clădirea prezintă, de o parte
şi de alta a intrării principale trei uşi în două canate. Holul
central asigură comunicaţia cu peronul. Acoperişul clădirii este
realizat din tablă, cel al peronului fiind susţinut de stâlpi cu
console, în arcuri de cerc.
La parter se află sala de aşteptare, cu pereţii vopsiţi în
ulei în partea de jos, decoraţii cu ceramică colorată în partea
14
Ibidem, p. 159.
15
Ibidem, p. 160.
16
Ibidem, p. 157.
17
Ibidem, p. 357.
18
Ibidem, p.157.
19
Ibidem, p. 357.
16
superioară. Tavanul prezintă registre cu traverse în pătrate, sub
formă de mozaic.
Tot la parter au fost amplasate cele două case de bilete,
precum şi birourile personalului feroviar (şef de gară, impegat
etc.). Parterul mai avea o intrare pe partea de sud, pentru sala de
aşteptare.
La etaj – decorat cu un fronton – se află două

apartamente de serviciu. Cele şapte încăperi ale clădirii –
încălzite cu sobe – au ferestre în două canate şi pardoseală
(parchet), toate fiind tencuite şi văruite.
Clădirea prezintă în exterior alternanţe de şenaje de
piatră de râu bugeardată (bătută cu ciocanul) şi tencuială
colorată în ocru.
Cu prilejul reparaţiilor curente şi de întreţinere realizate
în perioada 1974 – 1977, exteriorul a fost tencuit din nou,
dispărând astfel vechile lucrări executate în cărămidă aparentă.
Seculara existenţă a acestei clădiri – martoră, în timp, a
multor evenimente – este reliefată şi de placa comemorativă
17
pusă în 1993, cu prilejul împlinirii unui secol de transport
feroviar pe ruta Focşani – Odobeşti20.
În 1938, Staţia Odobeşti beneficia de un peron nou,
realizat din dalele aduse de la cariera de la Valea Sării, care în
1945 se prezenta „…în condiţiuni bune, nu s-au produs goluri
ca în alte staţii, se poate spăla, mătura şi întreţine în perfectă
stare, prezentând un aspect frumos” 21.
Trei ani mai târziu, începeau lucrările de extindere a
Staţiilor Focşani, Unirea Vrancea (Păţeşti) şi Odobeşti 22.
Locomotivele utilizate pentru remorcarea vagoanelor pe
această linie, în vederea transportului mărfurilor şi călătorilor,
au fost următoarele serii 500 (1893 – 1924), 376 (1924 - 1946)
şi 324 (1946 – 1960)23.
Locomotivele cu tender seria 500 – 502, fabricate la
1877 – 1878 erau puternice, având distribuţie de tip Allan, frână
de mână şi ardere mixtă lemn – cărbune. O asemenea
locomotivă era lungă de 14, 15 m, cântărind 34,8 tone şi având o
viteză maximă de 59 km / h24.
Locomotivele cu tender din seria 376 Compound,
construite la M. A.V. Budapesta între 1910 – 1916 remorcau
orice tip de garnitură: de marfă, călători şi mixtă pe linii
secundare, caracterizându-se printr-o mare mobilitate, fără a
conta poziţia acestora.
20
A. M. Vn., dosar Monumente, file nenumerotate. Documentare realizată de
muzeograf Lelia Pavel.
21
Idem, dosar nr. inv. 22.597 / b, f. 53.
22
Constantin Botez, Dem. Urmă, Ion Saizu, Epopeea feroviară românească,
Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1977, p. 293.
23
24
Idem, România. Locomotive cu abur. Stean Locomotivas (1854 – 2003),
Bucureşti, 2003, p. 110.
18
Cu viteze cuprinse între 30 şi 50 km/h, aceste locomotive
puteau tracta vagoane cu mărfuri a căror greutate se încadra
între 405 – 735 tone.
În 1919, Ungaria a cedat 101 locomotive de acest tip

Parcului C. F. R., în contul despăgubirilor de război datorate
statului român. Preţul unei asemenea locomotive oscila între
59.900 – 66.875 coroane. Printre depourile şi remizele de
locomotive care s-au folosit de ele s-au numărat şi cele din
Focşani şi Odobeşti.
În funcţie de perioada de fabricaţie, o astfel de
locomotivă avea următoarele date tehnice: 9,82 m lungime; 44,8
şi 45,9 tone greutate; 50 km / h viteza maximă.
Cât despre locomotiva cu abur cu tender seria 324
construită între 1909 – 1923 la aceeaşi fabrică budapestană,
aceasta a fost folosită pe toate liniile secundare din România.
Cele trei variante constructive: Compound, Semeni şi
Brothan erau uşor de întreţinut şi de exploatat.
Tot după 1918 şi tot în contul datoriilor de război, partea
ungară a cedat României 499 de locomotive din această serie.
19
Ele au fost repartizate aproape tuturor depourilor de locomotive
din ţară, fiind destinate liniilor secundare.
O asemenea locomotivă valora atunci între 97.200
şi 104.400 coroane; arderea era mixtă (lemn - cărbune).
Locomotivele din această serie aveau o lungime de 17,53
m, o greutate de 60,1 tone şi viteza maximă de 75 km / h25.
Spre deosebire de calea ferată Panciu – Mărăşeşti, cea
care făcea legătura dintre Focşani şi Odobeşti a supravieţuit
evenimentelor tragice din timpul celor două conflagraţii
mondiale. În timpul Primului Război Mondial, armata germană
a folosit-o pentru transportul trupelor, echipamentelor,
muniţiilor şi armamentului26. Evocând destinele vrâncenilor în
perioada 1941 – 1945, curmate sau greu marcate de război,
Climent Danţiş din Negrileşti aminteşte în lucrarea sa şi de
trenul care lega Odobeştii de Focşani27.
Dacă în 1893 pe ruta Focşani – Odobeşti circula o
singură pereche de trenuri pe zi, în 1900 se înregistrau patru, în
1914 nu mai puţin de şapte, scăzând în anii următori la şase
(1928 şi 1938)28.
În 1900, din Staţia Odobeşti au plecat 43.051 călători
sosind 46.000, venitul adus de transporturi pasageri cifrându-se
la 89.051 franci. Tot atunci din Staţia Unirea Vrancea (Păţeşti)
au plecat 7.592 călători, coborând aici alţi 7800. Venitul adus de
această staţie era, la 1900, de 15.392 franci29.
25
Ibidem, p. 311 - 313.
26
Vasile Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti – Putna, 1961 – 1963, material
dactoligrafiat, p. 405.
27
Climent Danţiş, Plaiuri şi locuitori din Vrancea, Editura Semne, Bucureşti
1999, p. 56.
28
Radu Bellu, Mică monografie…, p. 159.
29
N. Gabrielescu, Chemins de fer d’initiative priveé. Étude sur la
construction et l’exploitation de la ligne de chemin de fer Mărăşeşti –
Panciu, département de Putna. Ligne secondaire à voie normale de 18 k
20
În vederea încurajării transportului pe C.F.R., în mai
1937 Prefectura Judeţului Putna solicita Direcţiunii Generale
C.F.R. reducerea preţului la bilete pe această rută, cu 50 %, până
la 15 noiembrie, în virtutea faptului că oraşul Odobeşti fusese
declarat staţiune de cură de struguri. Cererea avea să fie însă
respinsă, Direcţiunea amintită acordând reduceri doar pentru
staţiunile balneo – climaterice30.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, o călătorie cu

trenul se putea face doar pe bază de autorizaţie, eliberată de
secţiile şi comisariatele de poliţie. În act se menţionau numele
călătorului, punctul terminus al voiajului, data şi scopul acestuia
(rezolvarea unor probleme de familie sau de serviciu). Măsura
fusese luată de statul român în vederea eşalonării călătoriilor,
pentru a nu se supraaglomera garniturile, numărul de curse şi
vagoane fiind drastic raţionalizat. Statisticile întocmite în aceşti
longeur. Concession de N. Gabrielescu, Architecte, Bucarest, Imprimerie de

la Cour Royale, F. Göbl Fils 19, 1902, p. 11 – 13.
30
A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 97 / 1937, f. 44, 61.
21
ani sunt singurele documente avute la dispoziţie capabile să ne
ofere o frântură de imagine asupra traficului de călători.
În 1942 bunăoară, numărul de bilete cumpărate din Staţia
Odobeşti a cunoscut următoarea evoluţie: februarie – peste 250;
aprilie – 92; mai – 123; iunie – 149; iulie 164; septembrie – 107;
octombrie – 171; noiembrie – 13231.
În anul următor, cuantumul biletelor a variat astfel:
februarie – 380; martie – 244; aprilie – 11532.
În primul an de funcţionare a drumului de fier Focşani –
Odobeşti, s-au expediat 1.217 vagoane de vin din Gara Odobeşti
care deservea renumita podgorie33.
În 1900, traficul de mărfuri în Staţia Odobeşti era
următorul:
a) mărfuri sosite în Staţie: 1.708 butoaie goale, 214
vagoane cu făină; 514 vagoane mărfuri diverse;
b) mărfuri expediate din Odobeşti: 1.947 vagoane cu vin;
76 vagoane cu lemne de foc şi de construcţie; 229 vagoane cu
masă lemnoasă prelucrată; încasările înregistrate de pe urma
acestui trafic se cifrau la 98.432 franci.
În acelaşi an, un trafic destul de intens de mărfuri se
înregistra şi pentru Staţia Unirea Vrancea (Păţeşti):
a) mărfuri sosite în Staţie: 133 vagoane cu butoaie goale;
206 vagoane cu mărfuri diverse;
b) mărfuri expediate: 241 vagoane cu vin; şase vagoane cu
mărfuri diverse; 45 vagoane cu struguri.
Încasările acestei Staţii, din punctul de vedere al
transportului mărfurilor, se cifrau la 13.837 lei.
31
Ibidem, dosar nr. 113 / 1942, passim.
32
Ibidem, dosar nr. 17 / 1943, passim.
33
Alexandru Deşliu, Odobeşti…, p. 24.
22
În 1900, profitul căii ferate Focşani – Odobeşti a fost de
166.712 lei, încasările ajung la 216.712 franci (transport marfă
şi călători), iar cheltuielile de exploatare la 50.000 franci34.
Două decenii mai târziu, comerţul local era frânat de

criza de vagoane întreţinută, se pare, de organele C.F.R. În
disperare de cauză, podgorenii din zona Odobeşti au trimis, în
primăvara anului 1920, o delegaţie la Ministerul Lucrărilor
Publice şi Comunicaţiilor, pentru a depune o petiţie prin care
cereau numărul necesar de vagoane cu care să-şi transporte
produsele. Motivând lipsa de combustibil şi cererile mari de
vagoane venite din partea armatei române, Direcţiunea Generală
C.F.R. recunoaşte că nu poate satisface solicitarea
odobeştenilor35. De-abia peste doi ani documentele semnalează
normalizarea situaţiei36.
34
N. Gabrielescu, op. cit., p. 11 – 13.
35
A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 70 / 1920, f. 23.
36
Ibidem, dosar nr. 73 / 1922, f. 64.
23
În vederea impulsionării comerţului din zona
Odobeştilor, în mai 1937 Prefectura Judeţului Putna cerea
Direcţiunii Generale C.F.R. reducerea cu 50 % a tarifelor la
transportul mărfurilor. Perioada pentru care se solicitau aceste
reduceri includea zilele „Săptămânii Vinului” (10 – 17 iunie),
precum şi încă o lună de zile de la terminarea acestei
manifestări. Nu se cunoaşte însă răspunsul forului solicitat 37. În
anul 1945, în Gara Odobeşti activitatea era destul de intensă, de
aici făcându-se numeroase transporturi de traverse, pentru căile
ferate din întreaga ţară38.
În 1931, se pare, statul român dorea să concesioneze, pe
bază de licitaţie, o linie de autobuze pe ruta Focşani – Odobeşti.
Răspunzând solicitării venite din partea Ministerului Lucrărilor
Publice şi Comunicaţiilor, Prefectura Judeţului Putna sublinia
faptul că „…traficul de marfă şi călători al C.F.R.-ului ar
cunoaşte o puternică concurenţă…”39.
În mai multe rânduri, podgorenii odobeşteni au solicitat
organelor abilitate îmbunătăţirea mersului trenurilor care
asigurau legătura dintre reşedinţa judeţului Putna şi mica lor
urbe. La 12 ianuarie 1921, de pildă, Prefectura Judeţului Putna
cerea Ministerului Comunicaţiilor, printr-o petiţie, „…să se
reînfiinţeze trenul de seară [Focşani – Odobeşti – n.n.], fiind de
mare necesitate pentru populaţia din acest oraş şi satele
vecine”40. De această dată, Ministerul avea să răspundă
afirmativ, trenul respectiv reluându-şi circulaţia pe 21 ianuarie41.
37
Ibidem, dosar nr. 97 / 1937, f. 44, 61.
38
Ibidem, dosar nr. 26 / 1946, f. 45 – 46.
39
40
41
Ibidem, f. 32.
24
Cererile de modificări de orar au fost destul de dese,
documentele semnalându-le pe cele din 1923 şi 193342.
Probleme asemănătoare încerca să rezolve, în ianuarie
1946, Primăria Oraşului Odobeşti, prin intermediul unei Adrese
înaintate atât Direcţiei Generale C.F.R. (din cadrul Ministerului
Comunicaţiilor), cât şi Regionalei C.F.R. Brăila. Din document
reiese faptul că încă de la intrarea trupelor ruseşti în ţară (după
23 august 1944), oraşul Odobeşti era practic izolat de capitala
judeţului, în condiţiile în care trenul nu mai circula aproape
deloc. La data redactării Adresei, călătorii se puteau folosi doar
de un singur tren pe zi, situaţie în care „…se periclitează
situaţia generală din toate punctele de vedere şi anume:
1. Specula grozavă cu transportul de cei cu vehicule cu
toată măsura luată, în imposibilitate de reprimat.
2. Periclitarea situaţiei copiilor înscrişi la şcoalele
secundare din Focşani, care din cauza locuinţelor şi al
menajului, părinţii sunt nevoiţi de a-i lua înapoi după
terminarea cursurilor; ori, de multe ori copiii sunt nevoiţi a
rămâne în suferinţă şi chiar poate fi expuşi a se îmbolnăvi cu
transportul.
3. Periclitarea traficului cu încărcături, ştiindu-se că
Odobeştii este o regiune viticolă, unde zilnic se cere vagoane
pentru transporturi de vin.
4. Periclitarea veniturilor C.F.R., care după statisticile
anterioare, Staţia Odobeşti aducea un aport egal cu cele mai
principale staţii”.
În numele tuturor odobeştenilor, Primăria cerea
menţinerea unei singure perechi de trenuri pe zi, însă în anumite
condiţii. Astfel, trenul spre Focşani trebuia să plece la orele 7,00
a.m., copiii putând să ajungă la timp la şcoală, iar cetăţenii să-şi
42
Ibidem, dosar nr. 84 / 1923, f.5, dosar nr. 91 / 1933, f. 12.
25
rezolve problemele la Tribunal, Prefectură, Administraţie,
Direcţia Financiară etc. Trenul spre Odobeşti era indicat a pleca
din Focşani la 10.20 p.m., după terminarea activităţii şcolilor şi
a programului cu publicul, în cazul autorităţilor de importanţă
judeţeană. În ceea ce privea transportul mărfurilor, se impunea
asigurarea a cel puţin zece vagoane pe zi. Doar astfel s-ar fi
putut rezolva problema transportului vinului „…care în prezent
se face cu maşinile”, practicându-se o „…speculă până la
extrem”43. Şi în acest caz, documentele existente nu ne-au
îngăduit să aflăm dacă acest demers s-a soluţionat favorabil sau
nu.
Ca în fiecare an, sosirea iernii impunea organelor C.F.R.
formarea şi organizarea echipelor de deszăpezire, care trebuia să
fie gata, în orice moment de intervenţie. În decembrie 1945, de
pildă, în Staţia Odobeşti echipa era formată din 60 de lucrători,
oameni din Odobeşti şi Păţeşti, dinspre Focşani putând acţiona o
parte din cei 100 de oameni mobilizaţi în acest scop44. Un an
mai târziu, efectivul acestor echipe avea să se mărească
simţitor45.
În 1947 la deszăpeziri erau datoare să participe şi echipele
autorităţilor comunale şi jandarmilor46. Un an mai târziu,
Prefectura Judeţului Putna atrăgea atenţia autorităţilor din
Focşani, Odobeşti, Gugeşti, Jariştea şi Vităneşti că cei 100 de
oameni însărcinaţi cu deszăpezirea căii ferate Odobeşti
- Cucuieţi (Vidra) erau obligaţi să acţioneze, la caz de nevoie şi
pe drumul de fier Focşani – Odobeşti47.
43
44
45
46
47
26
Această cale ferată, care „…nu merge paralel cu şoseaua
Focşani – Odobeşti, ci taie viile situate între aceste oraşe şi se
mântuie în partea de nord – vest a târgului” Odobeşti şi-a
dovedit, în timp, utilitatea48. Asigurând accesul vinurilor de
Odobeşti pe pieţele interne şi internaţionale, contribuind la
bunăstarea întregii zone deservite, drumul de fier Focşani
– Odobeşti îşi merită din plin renumele de „prima linie a vinului
din România”49.
48
Mihail Canianu, Aureliu Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Putna de
… . Lucrare premiată de Societatea Geografică Română în şedinţa adunării
generale din martie 1893, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu,
Bucuresci, 1897, p. 217.
49
Radu Bellu, Mică monografie …, p. 153.
27
28
CONTRIBUŢII LA ISTORICUL CĂII FERATE
ODOBEŞTI - BURCA
(1917 - 1977)
La 30 decembrie 1916, armata germană a cucerit zona

Măgurii Odobeşti, înfrângând la Cota 1001 rezistenţa a două
batalioane din Regimentele 4 Argeş şi 10 Putna, care au fost
nevoite să se retragă la Ţifeşti50.
În primăvara anului următor, aici şi-a instalat punctul de
comandă generalul Mackensen, conducătorul suprem al forţelor
inamice. De aici erau dirijate operaţiunile militare ce aveau drept
scop înfrângerea armatei române şi ocuparea Moldovei, ultima
provincie istorică rămasă liberă.
În vederea asigurării transportului optim al materialului
de război şi al alimentelor51, trupele de Geniu germane
construiesc în această perioadă calea ferată îngustă Odobeşti
- Cucuieţi, cu ecartament 0,60 m şi o lungime ce depăşea 15
km52.
Pentru realizarea ei, ocupantul a folosit mâna de lucru a
prizonierilor români aflaţi în lagărul de la Odobeşti53.
Construită în perioada în care poziţiile inamice s-au
stabilizat pe malul drept al Putnei54, linia pleca din Odobeşti,
50
Cezar Cherciu, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de istorie: 1820 - 1920,
Editura Neuron, Focşani, 1995, p. 248.
51
Vasile I. Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti - Putna, 1961 - 1963,
Exemplar dactilografiat, p. 17.
52
Radu Bellu, Mică monografie a căilor ferate din România, vol. IV,
Regionalele de cale ferată Galaţi şi Constanţa, Editura Publiferom,
Bucureşti, 1991, p. 150, 155.
53
Cezar Cherciu, op. cit., p. 249; Valeriu D. Cotea, Vidra - Poarta Vrancei,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 111.
29
urmând aliniamentul Văii Putnei55. Ea trecea pe lângă Boloteşti,
traversa Găgeştii mergând pe lângă Vităneşti.
La Boloteşti, această cale ferată trecea printre case,
ajungând la tranşeele de pe malul Putnei. Traficul intens anima
întreaga zonă. Locomotivele, aidoma unor jucării, tractau mai
multe vagonete şuierând prelung şi producând „un zăngănit
asurzitor de fiare vechi”56.
După terminarea Primului Război Mondial, linia a fost
preluată de Căile Ferate Române57, fiind folosită pentru
transportul mărfurilor şi călătorilor între Odobeşti şi comunele
viticole de pe Valea Putnei58, facilitând totodată exploatarea
pădurilor situate pe versantul de nord al Măgurii Odobeşti59.
O problemă spinoasă reclamată de existenţa acestei linii
- care şi-a dovedit extrem de rapid utilitatea60, a fost cea a
exproprierilor.
Ea ar fi trebuit rezolvată odată cu intrarea liniei în
patrimoniul Statului român, „pentru a despăgubi pe locuitorii
cărora nemţii […] le tăiaseră ţarinile, viile, curţile, casele
chiar… ”61.
La finele anului 1919, mai mulţi locuitori din comuna
Găgeşti s-au plâns că li s-a confiscat parte din terenurile
proprietate personală, cu prilejul lucrărilor efectuate la linia
aflată în discuţie. În ianuarie 1920, Direcţiunea I Construcţii
54
Vasile I. Ţiroiu, op. cit., p. 17.
55
56
57
Ibidem.
58
59
Alexandru Deşliu, Odobeşti, Ghid turistic, Touristic guide, Guide
touristique, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 18.
60
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea (în continuare se va cita:
S. J. A. N. Vn.), fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 109 / 1919,
passim.
61
30
Poduri şi Şosele, Căi Ferate, Porturi şi Navigaţie se grăbea să
răspundă Prefecturii Judeţului Putna că acele terenuri vor intra
în regim de expropriere, proprietarii urmând să fie despăgubiţi62.
În toamna aceluiaşi an63 a fost expropriat un teren din
Odobeşti în vederea construirii unei remize de locomotive
absolut necesară pentru linia Odobeşti - Cucuieţi64, suprafaţa
acestuia fiind de 7.259 m p65.
În ianuarie 1928, ca urmare a ordinelor Prefecturii
Judeţului Putna, Pretura Plasei Milcov - Odobeşti a cerut
primarilor şi posturilor de jandarmi din comunele Găgeşti
şi Boloteşti să-i oblige pe locuitori să-şi readucă gardurile pe
linia de demarcaţie a căii ferate Odobeşti - Cucuieţi. Cei mai
mulţi dintre ei se opuneau, condiţionând supunerea de primirea
despăgubirilor cuvenite, neputând fi intimidaţi cu iminenta
trimitere în instanţă66.
Numărul protestatarilor depăşea cifra de 300, ei pierzând
nu doar terenuri agricole, ci şi case, magazii, grajduri, diverse
acareturi67.
Aproape 100 dintre ei aveau să fie daţi în judecată pentru
nesupunere faţă de autorităţi68, cu toate că statul român
tergiversa rezolvarea acestei probleme de aproape un deceniu.
Deoarece ei şi-au dus împrejmuirile mult prea aproape de linia
ferată, acestea puteau fi oricând distruse de vagoanele aflate în
mers. În plus, mersul de-a lungul liniei cu căruţele ducea nu doar
62
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 70 / 1920, f. 4.
63
64
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 195 / 1920,
passim.
65
66
67
Ibidem, f. 2.
68
Ibidem, f. 3.
31
la distrugerea acesteia, ci şi la producerea unor accidente cu
consecinţe foarte grave.
În condiţiile în care jandarmii putneni nu puteau pune
capăt unei asemenea stări de lucruri, administraţia C.F.R.
atrăgea atenţia Prefecturii că „se va ajunge la închiderea
traficului pe acea linie, lăsând în suferinţă acele localităţi până
la soluţionarea definitivă a exproprierilor”69.
În mai 1928 au reînceput lucrările Comisiei de
expropriere pentru linia ferată Odobeşti - Cucuieţi, întocmindu
-se dosare pentru fiecare comună în parte, cu planurile aferente 70
şi tabele parcelare71. Lucrările s-au desfăşurat până către finele
lunii noiembrie72.
Aceeaşi problemă avea să revină în actualitate în
primăvara anului 1941, în legătură cu prelungirea liniei Odobeşti
- Cucuieţi până la Burca. Secţia de circulaţie Cucuieţi - Burca,
de 4 km lungime, fusese dată în circulaţie provizoriu în 1938 73.
În acel an, avocatul Ioan Ştefănescu din Vidra încerca să-i
convingă pe locuitorii din comună, proprietari ai terenurilor ce
urmau a fi expropriate, de faptul că statul le oferea mult prea
puţin. Inspecţia L. S. I. Buzău ştia că avocatul îi îndemna să nu
cedeze terenurile şi să nu accepte sumele de bani oferite, fiind
prea mici. Ioan Ştefănescu însă nu s-a oprit aici. El a strâns bani
de la potenţialii beneficiari ai despăgubirilor pentru a interveni
la diverse foruri, în vederea obţinerii unor sume mai mari.
Prefecturii îi revenea sarcina de a calma spiritele la Vidra,
precizând că nu se fixase niciun preţ, cerându-se doar unele date
69
Ibidem, f. 7 - 7 verso.
70
S. J. A. N. Vn., fond Pretura Plasei Odobeşti, dosar nr. 7 / 1928, f. 55 - 56.
71
Ibidem, f. 55.
72
Ibidem, f. 68, 82.
73
Ibidem, f. 68, 82.
32
preliminare atât Camerei Agricole Putna, cât şi Primăriei
comunei în cauză74.
Atrăgându-le atenţia vidrenilor că prelungirea liniei până
la Buzău ar fi adus ridicarea standardului de viaţă al acestora,
prefectul le cerea la 6 martie 1941 să aştepte soluţionarea
doleanţelor lor.
Aceeaşi instituţie judeţeană trebuia totodată să-l
tempereze pe avocatul amintit, căci demersurile sale „pot să-i
fie dăunătoare”75.
La rândul său, şeful Secţiei 5 L. S. Focşani recunoştea
că, în cazul liniei Cucuieţi - Vidra - Burca, lucrările au început
înainte de a se termina stabilirea cuantumului exproprierilor,
obiectivul fiind cerut a se executa într-un timp record. După
finalizarea efectivă a exproprierilor, se preconiza ca plăţile să se
facă rapid.
Starea de spirit era destul de agitată: „… locuitorii din
satele Burca şi Cucuieţi sunt foarte nemulţumiţi pentru faptul că
sunt nedreptăţiţi, întrucât li s-au distrus livezi şi vii şi nu li s-a
plătit”76.
Lucrările Comisiei de Exproprieri s-au desfăşurat însă cu
destulă greutate, concursul dat de autorităţile locale nefiind
întotdeauna cel scontat, deşi traseului feroviar în cauză i se
atribuia un important rol strategic, în preajma izbucnirii celui
de-Al Doilea Război Mondial77.
În anul următor, Primăria Oraşului Focşani a cedat
Ministerului Lucrărilor Publice o porţiune de teren aflat pe
traseul conductei de alimentare cu apă a acestuia. Măsura luată
servea în vederea construirii liniei „Varianta Babele”
74
75
Ibidem, f. 78.
76
Ibidem, f. 99.
77
Ibidem, f. 249 – 249 verso, 250.
33
- ramificaţie a drumului de fier Cucuieţi - Vidra - Burca78.
Parcela - cu o suprafaţă de 379,11 mp - era situată pe „un teren
abrupt, provenit din viiturile apei râului Putna şi nu produce
nici un venit”79.
La fel avea să procedeze Primăria Comunei Gugeşti, la
22 aprilie 1942, în acelaşi scop, cedând Direcţiunii C.F.R. o
parcelă cu suprafaţa de 124,99 m p80.
Cu toate intervenţiile Ministerului Afacerilor Interne şi
Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor81, de-abia la
finele lunii noiembrie a anului 1942, Primăria Comunei Vidra
avea să cedeze opt parcele aflate în proprietatea sa, necesare
desfăşurării lucrărilor de prelungire a liniei ferate înguste
Odobeşti - Cucuieţi până la Burca. Suprafaţa totală de teren
cedată gratuit Direcţiunii C.F.R. era de 11.025,97 m p 82.
Pe ruta Odobeşti - Cucuieţi s-au făcut refacţii în mai
multe rânduri – 1917, 1938, 1945, 1946 – introducându-se zece
tipuri de şină. Pe secţia Cucuieţi - Burca s-a făcut o singură
refacţie, în 193883.
Pe această cale ferată, de tractarea vagoanelor răspundea
Depoul Adjud, prin Remiza Odobeşti, inaugurată în 1917 84.
Referitor la instalaţiile de siguranţa circulaţiei, până în
1930 nu existau macazuri asigurate, semnale şi posibilităţi de
comunicare. Abia în perioada 1930 – 1931 a fost introdus
telefonul. Circulaţia era dirijată de Regulatorul de circulaţie din
Adjud85.
78
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 28 / 1942, passim.
79
Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 113 / 1942, f. 119.
80
81
Ibidem, f. 885.
82
Ibidem, f. 887.
83
84
Ibidem, p. 159.
85
Ibidem, p. 160.
34
Viteza maximă cu care se putea circula era de 10 km/h 86.
Ca oricare altă linie şi aceasta a necesitat în permanenţă
lucrări de întreţinere şi îmbunătăţire a circulaţiei.
În 1920, de pildă, Prefectura Judeţului Putna cerea
Direcţiunii liniei secundare Odobeşti – Burca furnizarea a 7 km
de cale ferată în vederea realizării unui garaj, „având în vedere
interesul ce presintă pentru aprovizionarea cu lemne a judeţului
şi oraşului Focşani”87.
În acelaşi an, în zona Găgeşti linia avea să fie refăcută,
remediindu-se disfuncţionalităţile semnalate aici88.
În 1939, organele locale C.F.R. solicitau ajutorul
primarilor din localităţile deservite de linie „pentru aducerea în
bună stare de funcţionare”89 a acesteia.
În dese rânduri, reaua voinţă şi ignoranţa locuitorilor au
pus sub semnul întrebării circulaţia pe linia în cauză.
În iunie 1939, spre exemplu, alertată fiind, Secţia 4
Întreţinere Focşani atrăgea atenţia prefectului judeţului,
primarilor din Odobeşti, Jariştea, Găgeşti şi Boloteşti şi
Districtului C.F.R. 6 Odobeşti că, pe linia îngustă Odobeşti
- Cucuieţi zona de protecţie a acesteia nu era respectată de
locuitori. Spaţiul lăsat liber în stânga şi dreapta liniei era atât de
îngust încât nu mai putea fi vorba de un trafic sigur şi fără riscul
producerii unor accidente.
În asemenea condiţii, organele C.F.R. au întrerupt
circulaţia pe linie, lucrările de consolidare ale acesteia rămânând
şi ele restante.
Spaţiul „prea îngust […] nu permite înlocuirea şi
complectarea traverselor; acestea, cât şi lucrătorii, cu ocazia
86
Ibidem, p. 158.
87
88
89
35
manevrării lor şi a altor materiale, lovindu-se de împrejmuiri şi
alte obstacole”90.
Tot în vara lui 1939, aceeaşi instituţie feroviară înştiinţa
autorităţile că a demarat lucrările de montare a stâlpilor
kilometrici şi a crucilor „Sfântului Andrei” pentru pasajele de
nivel. Deoarece se utiliza terenul care, deşi făcea parte din zona
de protecţie, fusese încălcat de localnici, se cere Legiunii de
Jandarmi să împiedice eventuala distrugere a lucrărilor.
Se menţionează şi faptul că, dacă locuitorii nu-şi vor
retrage gardurile la limita exproprierii, ei vor fi deferiţi
justiţiei91.
Drept urmare, Primăria Comunei Boloteşti a cerut
vecinilor (proprietarii cu garduri lângă calea ferată) să şi le
retragă la trei metri şi jumătate de axul liniei, pe ambele părţi.
Mai mult, cei din zona Staţiilor Boloteşti şi Jariştea erau somaţi
să respecte o distanţă de 25 m de axul liniei.
Operaţiunea trebuia să se finalizeze până pe 5 august
92
1939 .
Eşecul ei avea să provoace intervenţia energică a
Rezidentului Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, care nu cere
nimic altceva decât respectarea legilor de către cetăţeni 93.
Pentru a scăpa de responsabilitate, Primăria Comunei
Jariştea declara cu o nonşalanţă de nepermis că asemenea lucruri
nu o privesc, deoarece linia Odobeşti - Cucuieţi „nu trece pe
raza comunei” 94. Ori, aşa cum se va vedea în cele ce urmează,
atât documentele de arhivă cât şi publicaţiile de specialitate
indică fără putinţă de tăgadă existenţa Staţiei C. F. R. Jariştea.
90
Ibidem, f. 70.
91
Ibidem, f. 72.
92
Ibidem, f. 72 - 74.
93
Ibidem, f. 91.
94
Ibidem, f. 92.
36
În toamna lui 1939, problema era departe de a se fi
rezolvat. Constantin C. Giurescu, Rezidentul Regal al Ţinutului
Dunărea de Jos, fusese informat de către Inspecţia II Întreţinere
Galaţi că nu se rezolvase decât parţial problema retragerii
locuitorilor din zona de siguranţă a liniei. Cu alte cuvinte,
gardurile au fost retrase pe limita C. F. R. doar de către locuitorii
din Vităneşti, Cucuieţi şi de o parte de cei din Găgeşti.
În comunele Odobeşti, Jariştea şi Găgeşti (parţial) situaţia
rămăsese neschimbată, autorităţile locale motivând că
„îndepărtarea cotropitorilor de pe zona C.F.R. nu cade în sfera
lor de atribuţiune”95.
Un an mai târziu, segmentul Vităneşti - Cucuieţi intrase
în reparaţie. Iniţial, forţa de muncă necesară (între 100 şi 300
oameni zilnic) fusese asigurată de armată. Ca urmare a
concentrărilor, organele C.F.R. erau nevoite să apeleze doar la
lucrători civili. Deşi acestea puteau plăti între 85 şi 95 lei zilnic
pentru salahori şi 150 - 200 lei zilnic pentru fiecare meseriaş,
mărturiseau Prefecturii Judeţului Putna că nu s-au găsit
lucrătorii necesari pentru desfăşurarea lucrărilor. Această
instituţie este rugată să ajute C.F.R. - ul în ceea ce priveşte
asigurarea forţei de muncă. Se aştepta un răspuns afirmativ din
partea Prefecturii, căci „judeţul Putna este direct interesat de
rapida execuţie a lucrărilor liniei înguste pentru servirea
bazinului păduros al Vrancei, de unde […] se pot extrage
annual 15 - 20.000 vagoane de lemne de foc şi de construcţie”96.
Prefectura avea să răspundă că va apela, după terminarea
însămânţărilor, la câte 30 de oameni din comunele deservite de
calea ferată Odobeşti - Cucuieţi.
95
Ibidem, f. 96.
96
Ibidem, dosar nr. 84 / 1940, f. 70 – 70 verso.
37
Pentru anii 1944 - 1945, statul prevedea alocarea a
65.000.000 lei pentru linia aflată în discuţie. În primul rând, se
dorea lărgirea ecartamentului de la 0,60 la 0,76 m, fiind singura
linie din ţară cu un asemenea tip de ecartament. În al doilea
rând, trebuia consolidată linia ce urma a fi dotată cu
locomotivele şi vagoanele necesare97. Lucrările de consolidare
aveau să rămână însă la stadiul de proiect pentru anul 194798.
În anul 1920, Prefectura Judeţului Putna era pe punctul
de a concesiona linia Odobeşti - Burca, fără a se decide însă.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor dorea să rezolve
problema încă din luna mai99, dar Prefectura avea să renunţe
definitiv la idee abia în luna iulie100.
În vara aceluiaşi an, Prefectura Judeţului Putna avea să
intervină la acelaşi Minister în vederea concesionării liniei
Odobeşti - Cucuieţi Consorţiului băncilor focşănene „Frăţia”,
„Putna” şi „Economia”101. Totodată, Ministerul primea şi
Memoriul trimis la potenţialii concesionari.
În document se menţionează faptul că, cele trei instituţii
bancare, în calitate de depozitare a capitalului locuitorilor
judeţului doresc să concesioneze linia nu doar pentru propriul
beneficiu, ci şi al populaţiei din zona deservită de ea. Se spera ca
această linie să contribuie la ieftinirea traiului, procurarea celor
necesare şi combaterea preţului de speculă practicat de
transportatorii de care.
Legând zona Vrancei cu căile ferate de importanţă
naţională şi, ţinând cont de materialele de construcţie aflate în
cantitate mare aici, calea ferată Odobeşti - Burca atrăgea după
97
Ibidem, dosar nr. 17 / 1943, f. 263.
98
99
Ibidem, dosar nr. 70 / 1920, f. 43 - 44.
100
Ibidem, f. 71.
101
Ibidem, f. 47.
38
sine ieftinirea acestora. Ele erau mai mult decât indispensabile
pentru refacerea ţării după Primul Război Mondial. Aceasta
însemna însă şi îmbunătăţirea situaţiei financiare a vrâncenilor.
Cele trei Bănci focşănene doreau să prelungească linia,
pe traseul Vidra - Năruja - vechea frontieră cu Transilvania,
până la Covasna.
Şi din acest motiv, se dorea ca termenul de concesionare
a liniei să fie de 90 de ani.
Referitor la exproprieri, acestea urmau să fie făcute după
ce terenurile respective erau declarate de utilitate publică,
contravaloarea lor fiind suportată de bănci.
În Memoriu se menţionează că această linie trebuia să fie
normalizată, lărgindu-i-se ecartamentul.
Concesionarul îşi lua următoarele obligaţii:
- suportarea cheltuielilor de instalare şi exploatare
- întreţinerea căii ferate şi a materialului rulant
- realizarea tuturor lucrărilor necesare liniei
- acordarea a 25 % din profitul financiar obţinut
statului român ca redevenţă pentru concesiune şi pentru
materialul predat
- acordarea a încă 6 % Prefecturii Judeţului Putna;
în contul acestui procent, instituţia amintită putea transporta
gratuit orice mărfuri necesare preturilor, primăriilor etc. din
localităţile deservite de linie
- acordarea a 5 % din beneficiul net, în aceleaşi
condiţii, pentru Primăria Oraşului Focşani
- acordarea a 4 % din profit filialei locale a Societăţii
„Orfanilor de Război”.
Tarifele care vor fi practicate pentru transportul mixt,
susţin Băncile, vor fi aceleaşi cu cele practicate de C.F.R.
39
Capitalul social reunit al acestor Bănci era de 18.000.000
lei. Pentru orice eventualitate, băncile se angajau să depună
garanţia uzuală în efecte publice102.
La 15 iunie 1920, Inspectoratul Căilor Ferate Particulare
din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice înştiinţa Prefectura
Judeţului Putna că este de acord cu cele cerute de băncile
concesionare, dar prefera ca şi aceasta să li se alăture. Pentru ca
Prefectura Judeţului Putna să capete statutul de concesionar,
trebuia să fie obţinută o aprobare specială din partea Consiliului
Judeţean Putna.
La rându-i, această instituţie cerea Ministerului să
convingă Parlamentul de necesitatea votării unei legi prin care
Prefectura să poată contracta un împrumut cu care să suporte o
parte din lucrările necesare liniei concesionate. Consiliul
Judeţean considera că Prefectura îşi putea plăti dobânzile cedând
20 % din impozitele pentru terenuri agricole, patente şi licenţe.
În cele din urmă, Consiliul Judeţean avea să renunţe la
această iniţiativă, din motive de ordin financiar. Singurul lucru
pe care-l cerea concesionarilor era acela de a face cărăuşie
publică, pentru ca linia să fie cu adevărat de interes judeţean103.
La 14 iulie 1920, Prefectura Judeţului Putna primea
vestea că Ministerul Comunicaţiilor a aprobat concesionarea
liniei Odobeşti - Cucuieţi Băncilor „Frăţia”, „Putna” şi
„Economia” din Focşani. Deoarece concesionarul nu obţinuse
una din aprobările necesare - cea referitoare la utilizarea
şoselelor104 - Ministerul s-a văzut nevoit să revină asupra
deciziei luate anterior.
102
Ibidem, f. 46 – 46 verso.
103
104
Ibidem, f. 70.
40
Drept urmare, la 17 august 1920, Prefectura Judeţului
Putna cerea Inspectoratului Căilor Ferate Particulare să intervină
la Ministerul Comunicaţiilor pentru a se concesiona exploatarea
liniei ferate Odobeşti - Cucuieţi Consorţiului băncilor „Frăţia”,
„Putna” şi „Economia”. Prefectura menţiona faptul că cele trei
instituţii beneficiază atât de capitalul, cât şi personalul necesar
exploatării liniei în condiţii corespunzătoare. În plus, se afirmă
în documente, concesionarii doreau să prelungească linia
existentă, în beneficiul interesului public. Referitor la singura
aprobare necesară concesionarilor - cea referitoare la şosele,
Prefectura spera ca aceasta să fie acordată de către Consiliul
Judeţean Putna, în şedinţa din 28 august 1920105.
Din păcate, documentele de arhivă existente nu îngăduie
aflarea deznodământului referitor la iniţiativa celor trei bănci
focşănene.
Ştim însă că Ministerul Comunicaţiilor a acordat unui
întreprinzător particular, la 26 august 1920, concesionarea
necesară construirii unei ramificaţii a liniei Odobeşti - Cucuieţi.
Actul s-a făcut în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr.
2.056 din 22 iulie 1920, pentru o cale ferată îngustă ce mergea
de la fabrica de cherestea din Găgeşti până la staţia Vităneşti.
Deoarece până în primăvara anului 1923 acesta nici
măcar nu a început construirea liniei, Direcţia Căilor Ferate
Particulare a anulat concesionarea referitoare la drumul de fier
amintit anterior, în baza Legii pentru construirea şi exploatarea
căilor ferate din iniţiativă privată din 1900 106.
Ca şi celelalte căi ferate particulare şi aceasta a trecut
prin multe momente dificile. Unul dintre acestea, de exemplu, a
fost incendiul izbucnit în mai 1920, din cauza scânteilor
105
106
41
răspândite din coşurile locomotivelor care tractau garniturile pe
această rută.
La 25 mai 1920, Prefectura aducea la cunoştinţa
Ministerului Lucrărilor Publice consecinţele grave ale
incidentului, menţionând că mai multe case din Găgeşti au fost
mistuite de flăcări, existând pericolul de distrugere a întregii
localităţi. Drept urmare, prefectul cerea Ministerului să oblige
pe cei în cauză să doteze coşurile locomotivelor cu dispozitive
care să împiedice împrăştierea scânteilor. Şi dacă acest lucru nu
era de ajuns, Prefectura solicita chiar mutarea liniei cât mai
departe de locuinţele sătenilor.
Administratorul Plasei Gârlele era însă mult mai
conciliant. El afirma că era de ajuns dotarea corespunzătoare a
locomotivelor şi asigurarea de către Direcţia Generală C.F.R. a
gospodăriilor aflate la 3 - 4 m distanţă de linie107.
În primăvara anului 1923, organele locale C.F.R.
înştiinţau Prefectura Judeţului Putna că locuitorii cu proprietăţi
în imediata apropiere a liniei Odobeşti - Vităneşti manifestă din
plin rea voinţă, traversând cu nepăsare drumul de fier cu
căruţele, carele şi plugurile. Ei contribuiau astfel la distrugerea
liniei şi zonei de protecţie aferente, punând sub semnul întrebării
siguranţa circulaţiei.
Pentru a nu se întâmpla vreo nenorocire, se cere
Prefecturii să intervină urgent şi eficace spre a sili pe locuitori să
respecte zona de siguranţă feroviară ştiut fiind faptul că cei care
aveau să persiste în comiterea acestor ilegalităţi urmau a fi
deferiţi justiţiei108.
Documentele semnalează şi pentru această linie existenţa
unor grupuri de delincvenţi pretinşi practicanţi de comerţ
107
108
Ibidem, dosar nr. 84 / 1923, f. 19 – 20.
42
ambulant. În 1923, de pildă, autorităţile au fost nevoite să
întrerupă desfăşurarea activităţii comerciale în gări, până la
prinderea infractorilor de către unităţile Siguranţei şi Poliţiei
Gării109.
O altă problemă a fost aceea a asigurării unui serviciu
poştal civilizat. În iarna anului 1928, de pildă, notarul comunei
Odobeşti depunea o plângere pretorului Plasei Milcov
- Odobeşti, din care rezulta modul defectuos în care conductorul
poştal al trenului Odobeşti - Cucuieţi preda corespondenţa:
„… în foarte dese cazuri se pierd plicuri oficiale, de mare
interes, pentru care autorităţile superioare ne pedepsesc
disciplinar”110. Pentru a ascunde propria neglijenţă în serviciu,
conductorul poştal invoca timpul prea scurt de staţionare a
trenului. Mai mult decât atât, de multe ori acesta era înlocuit de
un coleg mai tânăr „care este absolut analfabet”111.
Un alt aspect amplu reliefat de documente este acela al
întreruperilor şi redeschiderilor traficului pe linie, din motive
tehnice şi economice.
Din 1920 datează o propunere ingenioasă referitoare la
deschiderea unui nou tip de trafic, ce avea menirea să
optimizeze transportul mixt pe ruta Focşani - Odobeşti - Burca.
Propunerea aparţinea administratorului Plasei Vidra şi a fost
adusă la cunoştinţa Prefecturii Judeţului Putna în februarie 1920.
Mai precis, funcţionarul amintit susţinea că multe din produsele
locuitorilor de la munte nu puteau fi comercializate din cauza
crizei de vagoane ce afecta linia ferată Focşani - Odobeşti,
numărul mic al animalelor de tracţiune şi al atelajelor neputând
rezolva această problemă.
109
Ibidem, f. 76 – 76 verso, 77.
110
S. J. A. N. Vn., fond Pretura Plasei Odobeşti, dosar nr. 7 / 1928, f. 31.
111
Ibidem.
43
În vederea ridicării nivelului de trai în Vrancea,
administratorul propunea ca pe calea ferată normală Odobeşti
- Focşani să se intercaleze un rând de şine care să faciliteze
circulaţia trenului Cucuieţi - Odobeşti până la Focşani. Sute de
metri cubi de lemne de foc puteau fi astfel mult mai uşor de
transportat către oraşele putnene, de care acestea aveau mare
nevoie pe timp de iarnă.
Pentru a fi şi mai convingător, administratorul aminteşte
şi de optimismul afişat de conducătorul tehnic al liniei Odobeşti
– Vidra (Burca), ce ar fi spus „că are materialul necesar pentru
această linie suplimentară şi dacă are aprobarea Ministerului
Lucrărilor Publice, în zece zile linia e gata”112.
Prefectura a înaintat un Memoriu în această privinţă
către Ministerul Lucrărilor Publice, la 17 februarie 1920. În
document se atrage atenţia asupra faptului că populaţia are
nevoie de această linie pentru aprovizionarea cu cele necesare
traiului. Cerând să se dea curs în regim de urgenţă propunerii
administratorului Plasei Vidra, Prefectura conchide: „… foarte
multe foloase ar trage Vrancea, atât de încercată de Primul
Război Mondial, de pe urma acestei linii”113.
O lună mai târziu, Ministerul Lucrărilor Publice avea să
respingă cererea Prefecturii, motivele fiind multiple: pe de o
parte intercalarea dorită ar fi îngreunat circulaţia pe calea ferată;
pe de altă parte, s-ar fi creat un precedent de care ar fi putut
profita şi alţi doritori114.
În 1923, Prefectura Putna, invocând nevoile locale, cere
cu insistenţă Direcţiei Generale C.F.R. redarea în circulaţie a
112
S. J. A. N. Vn fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 70 / 1920, f. 25.
113
Ibidem, f. 26.
114
Ibidem, f. 27.
44
secţiei Vităneşti - Cucuieţi (circa 5,5 km lungime), unde linia
este construită, dar neîntreţinută de vreo doi ani115.
Un an mai târziu, problema nu se rezolvase încă,
deoarece secţia amintită rămăsese „foarte slabă şi necesită a fi
consolidată”116.
La 11 decembrie 1929, Direcţia Exploatare C.F.R. a luat
hotărârea de a închide haltele Jariştea, Boloteşti şi Găgeşti, odată
cu suspendarea traficului mixt pe ruta Odobeşti - Cucuieţi.
După cum rezultă din Adresa trimisă la 17 ianuarie de
către Pretura Plasei Milcov, Prefecturii Judeţului Putna,
evenimentul a nemulţumit pe locuitorii din Găgeşti, Boloteşti şi
Jariştea, care rămâneau fără niciun mijloc de transport. În plus,
linia era construită pe proprietăţile lor fără a fi achitate
despăgubirile. În opinia funcţionarului pomenit, nu era exclus ca
nemulţumirile semnalate să degenereze în adevărate conflicte117.
În vara aceluiaşi an însă, circulaţia era deja reluată 118.
În noiembrie 1934, Inspecţia II Întreţinere Galaţi
înştiinţa Prefectura Judeţului Putna şi reprezentanţa din Focşani
a Casei Autonome a Pădurilor Statului că Direcţiunea Generală
C.F.R. plănuia să desfiinţeze linia Odobeşti - Cucuieţi din cauza
cheltuielilor prea mari de întreţinere. Cele două instituţii erau
întrebate dacă doreau să cumpere sau să închirieze linia.
Prefectura urma să propună Comisiei judeţene această problemă
spre analiză, cu prilejul primei şedinţe.
La 3 decembrie 1934, Comisia Judeţeană avea să afirme
că nu dorea nici să cumpere, nici să închirieze linia, conştientă
fiind că ar înregistra pierderi. În plus, prefectul Vasile I. Ţiroiu
115
116
117
118
Ibidem, f. 16 – 18.
45
susţinea că instituţia pe care o conducea nici măcar nu avea
posibilitatea financiară de a intra în această afacere 119.
Peste numai doi ani, în vara lui 1936, Direcţia Generală
C.F.R. intenţiona să desfiinţeze linia Odobeşti - Cucuieţi,
nefiind rentabilă. La sfârşitul lunii iunie, Casa Pădurilor Statului
a intervenit la organele C.F.R., în vederea menţinerii liniei care
înregistra un trafic forestier intens, concluzionând că existenţa
acestui drum de fier era strict necesară.
Instituţia mai sus menţionată sfătuia Prefectura să
procedeze la fel, pentru a avea câştig de cauză. Prefectul I.
Sărăţeanu a îmbrăţişat ideea, afirmând că va cere „insistent
deschiderea liniei şi arătându-se că rentabilitatea ei va fi
asigurată dacă se fac rampe de încărcarea butoaielor în staţiile
Boloteşti şi Găgeşti şi linie de garaj pentru scoaterea pietrişului
din albia Putnei la Boloteşti şi Găgeşti”120. În plus, afirmă
prefectul, linia asigura lemn ieftin şi din belşug pentru oraşele
putnene121. Prefectura Judeţului Putna avea să intervină atât la
Direcţia Generală C.F.R., cât şi la Ministerul Lucrărilor Publice
şi Comunicaţiilor122.
În luna septembrie însă, Direcţia Generală C.F.R. a
respins cererea Prefecturii Judeţului Putna de redeschidere a
liniei înguste Odobeşti - Cucuieţi123.
Către finele lunii noiembrie, Prefectura a încercat să
readucă în atenţia conducerii C.F.R. problema redeschiderii
liniei Odobeşti - Cucuieţi. Cedând presiunilor Prefecturii, la 19
noiembrie 1936 Direcţia C.F.R. a trimis acestei instituţii
următoarea Telegramă: „Conform dorinţei Dlui Ministru al
119
Ibidem, dosar nr. 88 / 1934, f. 108.
120
121
Ibidem, f. 55.
122
Ibidem, f. 61.
123
Ibidem, f. 74.
46
Comunicaţiilor rog a vă prezenta subsemnatului pentru tratarea
liniei Odobeşti - Cucuieţi”124.
Zece zile mai târziu, conducerea C.F.R., după
convorbirea avută cu prefectul, cere acestuia şi documentaţia
necesară125.
Documentele de arhivă consemnează faptul că, la
16 decembrie 1936, Prefectura trimite Direcţiei Generale o
Adresă confidenţială prin care cere redeschiderea liniei Odobeşti
- Cucuieţi, din care spicuim: „Ne este indiferent, domnule
Director General, sub ce formă veţi face redeschiderea şi
exploatarea acestei linii, formă care rămâne s-o decideţi
numai Dumneavoastră. Noi insistăm pentru grabnica punere în
funcţiune a acestei artere de comunicaţie, care este în strânsă
legătură cu viaţa economică a regiunii Focşani - Odobeşti
- Vrancea. Motivele de nerentabilitate a acestei linii s-au
dovedit nefondate …”126.
La iniţiativa aceleiaşi instituţii, în 1938, se finaliza prima
etapă de prelungire a liniei Odobeşti - Cucuieţi cu încă 7 km
până la Burca, pentru a satisface cerinţele de transport mixt 127.
O contribuţie hotărâtoare în acest sens a avut-o Ioan
Romanoai, în calitate de secretar general al Primăriei Oraşului
Focşani, locţiitor de primar, semnatarul unor memorii extrem de
bine documentate128.
Proiectul data din 1923, când autorităţile locale (din
comunele deservite de linie) şi cele judeţene au desfăşurat o
amplă campanie pentru prelungirea liniei până la Vidra (Burca).
124
Ibidem, f. 76.
125
Ibidem, f. 82.
126
127
128
Ionuţ Iliescu, Ioan Romanoai (1885 - 1978), în Cronica Vrancei, vol. III,
coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 371.
47
Încă din 1923, Prefectura Judeţului Putna făcea cunoscut
Direcţiunii Generale C.F.R. că acest lucru ar însemna o realizare
„mult dorită şi aşteptată cu mare interes de locuitori”129. În
1936, conducerea C.F.R. era solicitată să rezolve aceeaşi
problemă, Vidra fiind considerată „centru important de viaţă
economică şi administrativă al regiunii Vrancea”130.
Abia peste patru ani, Direcţia Generală C.F.R. şi-a dat
acordul pentru efectuarea studiilor necesare construirii secţiei de
circulaţie Burca - Vidra. Ca urmare, Direcţia Lucrărilor noi
C.F.R. cerea Prefecturii putnene: „a dispune ca organele din
subordinile Dvs. să ne dea concursul necesar, avizând locuitorii
proprietari de a ne îngădui traversarea proprietăţilor
Dumnealor pentru desăvârşirea măsurătorilor de studii şi
exproprieri”131. Erau vizate aici localităţile din plasele Gârlele
şi Vrancea.
Trăind intens euforia acestui binemeritat succes,
Prefectura ţinea să sublinieze în termenii următori importanţa
prelungirii liniei Odobeşti - Cucuieţi: „… făcând legătura cu
nodul de şosele de la Vidra, ne dă un impuls vieţii economice a
ţinutului Vrancea aşa de sărăcit de vitregia vremurilor şi a
oamenilor din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat”132.
De această linie profită mai cu seamă oraşul Focşani,
pentru care Vrancea este o importantă sursă de produse şi
materii prime.
Prin Decretul - Lege nr. 2.504 din 24 iulie 1940, publicat
în Monitorul Oficial nr. 175 din 31 iulie 1940, s-au autorizat
lucrările de prelungire a liniei ferate până la Vidra. Avându-se în
129
130
Ibidem, dosar nr. 103 / 1936, f. 83 verso.
131
132
Ibidem, f. 70.
48
vedere şi Avizul Marelui Stat Major133, care a subliniat
importanţa militară a acestui drum de fier134, lucrările au fost
declarate de utilitate publică. Regia Autonomă C.F.R. a fost
autorizată a le executa în regim de urgenţă, în regie.
Despre importanţa acestor lucrări vorbeşte de la sine
Decretul Regal nr. 3.637 din 8 august 1940, publicat în
Monitorul Oficial nr. 187 din 14 august 1940135:
„Carol al II-lea
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitor sănătate !
În baza raportului Ministrului Secretar de Stat, a
legislaţiei Regiei Autonome C. F. R. şi a Ministerului Lucrărilor
Publice şi Comunicaţiilor, a decretului - lege din 24 iulie 1940
şi a Jurnalului Consiliului de Miniştri din 6 august 1940,
precum şi a avizului Marelui Stat Major,
Am decretat şi decretăm:
Articolul 1 - Se declară de urgenţă lucrările de
prelungire până la Vidra a liniei ferate înguste Odobeşti -
Cucuieţi precum şi exproprierile iniţiale şi suplimentare ale
terenurilor cu sau fără clădiri sau plantaţii de orice fel, situate
în raza comunelor de pe linia ferată de mai sus, de la
proprietarii particulari şi neparticulari şi pentru suprafeţele şi
chilometrajele indicate în planurile întocmite de Regia
Autonomă C. F. R.
Articolul 2 - Ţinutul, Judeţul, comunele precum şi orice
instituţiuni de Stat al căror buget este aprobat de corpurile
legiuitoare, vor ceda gratuit Ministerul Lucrărilor Publice şi
133
Ibidem, dosar nr. 106 / 1941, f. 249.
134
Ibidem, f. 5.
135
Ibidem, f. 249.
49
Comunicaţiilor care va primi pentru Regia Autonomă C. F. R.
terenurile ca să fie plantaţii necesare executării lucrărilor de
mai sus şi îi vor mai pune la dispoziţie în mod temporar şi
gratuit, tot pentru Regia Autonomă C. F. R., terenurile necesare
pentru depozitarea materialelor şi aşezarea instalaţiunilor
provizorii necesare lucrărilor de mai sus.
Articolul 3 - Ministrul Nostru Secretar de Stat la
Departamentul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor este
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor
prezentului Decret.
Dat în Bucureşti, la 8 august 1940”136.
Decretul este semnat de M. S. Regele Carol al II-lea şi de
ministrul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, I. Macovei.
În perioada imediat următoare, au început lucrările şi au
apărut primele greutăţi, conform celor relatate de Inspecţia
I.L.S. Buzău, în aprilie 1941: „Deja în toamna trecută am avut
dificultăţi în ceea ce priveşte transportul materialelor de
construcţie la locul de lucru cu căruţele, […] cauzate de
organele (n. n. aflate) în subordinea prefecturii, prin faptul că
ne luau căruţele de la lucru şi le dirijau la lucrări agricole şi de
tăieri şi transport de lemn …”137.
La începutul anului următor, lucrările demarează urgent.
La 23 ianuarie 1942, Inspecţia L. S. Buzău mărturisea că avea
mare nevoie de a colabora foarte bine cu Primăria Comunei
Vidra în vederea întocmirii planului de exproprieri. Prefectura a
mobilizat şi Pretura Plasei Vrancea „să dea tot concursul pentru
construirea liniei care a fost atât de mult cerută de vrânceni”138.
136
Ibidem, f. 183.
137
Ibidem, f. 182.
138
Ibidem, f. 5.
50
Cu toate acestea, întocmirea planului de exproprieri s-a
făcut destul de greu, faptul fiind recunoscut de şeful sectorului
de lucru Cucuieţi - Vidra. Acesta explica situaţia prin lipsa de
sprijin de care au dat dovadă autorităţile locale139.
Ca şi cum o asemenea stare de lucruri nu era de ajuns,
Regia Autonomă C.F.R. avea să se confrunte în scurt timp cu
alte două mari probleme: criza mâinii de lucru şi cea a
mijloacelor de transport. În disperare de cauză, instituţia
amintită avea să se adreseze Ministerului Afacerilor Interne, în
primăvara lui 1940.
Situaţia scăpase într-adevăr de sub control în condiţiile
în care, în luna aprilie, mai mulţi căruţaşi angajaţi de organele
C.F.R., care asigurau transportul materialelor din balastiera
liniei ferate, au fost siliţi de jandarmii posturilor locale să-şi
întrerupă lucrul. Mai mult, aceşti garanţi ai ordinii publice au
proferat ameninţări referitoare la arestarea angajatorului
(personalului C.F.R.).
Conducerea C.F.R. a fost nevoită să aducă mână de lucru
străină, suportând costurile legate de transportul acesteia.
Podgorenii i-au convins însă pe lucrători, plătindu-i mai bine şi
asigurându-le hrana să le muncească viile. Organele C.F.R. au
întocmit tabele cu proprietarii de vii şi muncitorii care le
lucrează viile, pe care le-au înaintat Prefecturii Judeţului Putna,
Legiunii de Jandarmi şi Posturilor de Jandarmi din comunele
deservite de linie140.
Cu alte cuvinte, asistăm la un dezinteres total şi o
ostilitate fără margini a beneficiarilor acestei linii faţă de efortul
depus de C.F.R. Se ignora faptul că tocmai lor li se deschidea
astfel un debuşeu la reţeaua naţională de comunicaţii,
139
Ibidem, f. 1, 8.
140
Ibidem, f. 249.
51
indispensabilă pentru comercializarea produselor vini - viticole,
agricole şi forestiere din zonă.
De foarte multe ori însă, jandarmii nu-i lăsau pe cărăuşi
să lucreze pentru unităţile C.F.R. nici după ce terminau de
efectuat celelalte transporturi, punându-i în imposibilitatea de a
câştiga un ban cât se poate de cinstit.
Cu alte cuvinte, conducerea C.F.R. cere o intervenţie în
forţă a autorităţilor locale, pentru a putea termina lucrările la
linie. Doar astfel jandarmii din Vidra şi proprietarii de vii din
comunele Jariştea, Boloteşti, Găgeşti, Vităneşti, Cucuieţi şi
Vidra puteau fi siliţi să respecte legea şi instituţiile statului 141.
Ca urmare a intervenţiei Ministerului de Interne, Prefectura
Putna acţionează în sensul revenirii la normal a stării de
lucruri142.
În aprilie 1941, mai erau de executat 1.500 mc
terasamente. Pentru această lucrare, pe lângă cei 60 de lucrători
din Vidra, C.F.R. - ul mai avea nevoie de cel puţin 150 de
lucrători din Găgeşti. Pentru ei s-a introdus în trafic o cursă
specială, lucrarea trebuind finalizată în 15 zile. Transporturile
cărăuşilor (cu lemne, fân etc.) nu erau un impediment
insurmontabil, dacă pretorii Plaselor Odobeşti şi Vidra puneau la
dispoziţia C.F.R. lucrătorii ceruţi din comunele Găgeşti, Vidra şi
Jariştea, care-şi terminaseră lucrările agricole143.
Din păcate, lucrările de prelungire a liniei Odobeşti
- Cucuieţi până la Vidra (Burca) nu se finalizaseră nici în 1943.
În luna ianuarie a acestui an, Consiliul de Miniştri dă un Jurnal
referitor la cedarea cu gratuitate, de către Primăria Comunei
Vidra, a terenurilor necesare îndeplinirii scopului mai sus
141
142
Ibidem, f. 184.
143
Ibidem, f. 185.
52
menţionat. Cele opt parcele cedate Ministerului Lucrărilor
Publice şi Comunicaţiilor, pentru Regia Autonomă C.F.R. aveau
o suprafaţă totală de 11.025,97 m p144.
Informaţiile oferite de documentele de arhivă referitoare
la această problemă nu precizează însă că este vorba tot de secţia
de circulaţie Cucuieţi - Burca ale cărei lucrări s-au terminat fie
în 1943, fie în perioada următoare. Faptul este uşor de explicat,
ţinând cont de dificultăţile survenite în urma intrării României în
cel de - Al Doilea Război Mondial.
Dovada este legată de dorinţa populaţiei putnene şi
autorităţilor locale de a se prelungi linia Odobeşti - Burca până
la Valea Sării. Or, proiectul prevedea ca de la Burca linia să
treacă pe la sud de Vidra, paralel cu râul Putna. Nu există până
în prezent vreo informaţie care să precizeze că linia deja
existentă până la Burca ar fi urmat să traverseze râul amintit şi
să intre efectiv în Vidra 145. Confuzia a fost posibilă deoarece
localitatea Burca a fost doar sporadic comună de sine stătătoare,
de regulă ea fiind parte componentă a comunei Vidra.
Un lucru asemănător se cuvine a fi precizat de la bun
început în legătură cu proiectul deja menţionat: punctul terminus
al liniei urma să fie ori Poduri, ori Colacu, ori Prisaca, aşa cum o
demonstrează documentaţia anilor 1939 - 1972. Menţionarea
localităţii Valea Sării drept capăt al liniei este oarecum inexactă.
Aceasta era doar reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din care
făceau parte satele Poduri146, Colacu şi Prisaca, fără a se pune
problema deservirii ei directe de linia în cauză.
Încă din 1939 Administraţia C.F.R. a efectuat un studiu
referitor la posibilitatea prelungirii liniei Odobeşti - Burca până
144
Ibidem, dosar nr. 17 / 1943, f. 202 - 203.
145
Radu Bellu, op. cit, p. 156.
146
Ibidem.
53
în comuna Valea Sării. S-a ajuns la concluzia că linia urma să
treacă printr-o zonă cu terenuri fugitive, traseul presupunând
efectuarea unor ample lucrări de consolidare147. Bugetul statului
român nu a mai avut însă resurse şi pentru realizarea acestui
obiectiv148.
La 10 ianuarie 1945, entuziastul Ioan Romanoai şi
colaboratorii săi înaintau autorităţilor judeţene un Memoriu
referitor la necesitatea prelungirii liniei Odobeşti - Burca până la
cariera de piatră din comuna Valea Sării, ce urma a fi
redeschisă. Materialele prelucrate aici urmau a fi duse la Gara
Colacu, punct terminus al liniei Odobeşti - Colacu.
După cum afirmau semnatarii Memoriului, de la carieră
până la Staţia Colacu mai erau 5 km, distanţă pe care va
funcţiona o linie decauville pe bază de energie electrică
provenită de la Staţia de transformare de 35.000 de volţi din
Focşani. Graţie acestei linii, cariera de piatră va fi intens
exploatată, costurile de transport diminuându-se semnificativ.
Gresia dură prelucrată la Valea Sării îşi găsea o largă
aplicabilitate în domeniul C.F.R.: terasamente, peroane, magazii
de tranzit şi pasaje149.
La 11 septembrie 1945, Prefectura Judeţului Putna
înainta un Memoriu, în acelaşi scop, mai multor autorităţi
centrale: Ministerului Comunicaţiilor, Ministerului Economiei
Naţionale, Ministerului de Interne, Direcţiunii Generale C.F.R.
şi Consiliului de Miniştri.
În document se menţionează faptul că inexistenţa unei
linii de cale ferată care să traverseze judeţul prin centrul acestuia
menţine întreaga economie a zonei într-o continuă stagnare.
147
148
149
Arhiva Muzeului Vrancei (în continuare se va cita: A. M. Vn.), fond
Ioan Romanoai, dosar inv. nr. 22.597, f. 52 - 53.
54
Din această cauză, bogăţiile naturale ale judeţului nu se
puteau exploata, situaţie în care pe de o parte, bugetul ţării nu se
putea mări, iar populaţia locală rămânea în continuare pauperă,
pe de altă parte.
Viitoarea cale ferată facilita exploatarea următoarelor
bogăţii naturale: 40.000 ha de pădure seculară de fag, brad şi
stejar; zăcăminte de sare şi piatră de carieră la Valea - Sării;
zăcăminte de gaze naturale şi petrol la Câmpuri; zăcăminte de
lignit, sulf, piatră bazaltică etc. Doar astfel industriile locale
puteau cunoaşte un reviriment iar localnicii ar putea avea un
standard de viaţă mai ridicat, câştigându-şi mai uşor existenţa.
Până atunci însă, sătenii din întreaga Vrance trebuie să
facă între 70 - 80 km cu carele până la Focşani, spre a-şi
transporta cheresteaua, şindrila şi lemnele de foc. Prin aceste
transporturi se pierd multe zile de lucru, se scumpeşte exagerat
materialul lemnos, iar populaţia este într-o constantă trudă şi
nevoie.
Recapitulând, Prefectura Judeţului Putna afirmă că noua
secţie de circulaţie putea deservi în condiţii excelente localităţile
Vidra, Tichiriş, Valea Sării, Colacu, Poiana, Bârseşti, Păuleşti,
Spineşti, Negrileşti, Tulnici.
Cheltuielile - se afirmă în document - nu aveau să fie
mari, deoarece terenul nu impunea nicio lucrare de artă.
Cât despre venituri, optimismul instituţiei judeţene era
pur şi simplu debordant, afirmându-se că cheltuielile se vor
amortiza într-un singur an, traficul de mărfuri şi călători fiind
intens.
În încheiere, prefectul - avocat C. V. Chele - afirma că
industria forestieră putneană va putea fi pusă la fel de bine în
55
valoare ca şi cea din judeţele Neamţ şi Bacău, în condiţiile
existenţei liniei Odobeşti - Valea Sării150.
La 16 martie 1946, demersurile Prefecturii putnene sunt
reluate printr-un nou Memoriu trimis Ministerului Lucrărilor
Publice şi al Comunicaţiilor.
Încercând să fie cât mai convingătoare, instituţia
pomenită anterior menţiona că noul traseu al liniei facilita
realizarea celor şase centrale hidroelectrice pe râurile Putna şi
Zăbala. Acestea reprezentau alte obiective de mare importanţă
pentru judeţ, care ar fi absorbit forţa de muncă disponibilă,
oferind vrâncenilor surse de venit absolut indispensabile.
În opinia Prefecturii, linia s-ar putea realiza în doar două
- trei luni, deoarece situaţia din judeţ oferea o serie de facilităţi:
lemnul şi piatra existau din belşug, terenul nu era accidentat,
mâna de lucru fiind asigurată de Regimentul 1 C.F.R. din
Garnizoana Focşani151.
Tot în acest an, la solicitarea Prefecturii putnene, Biroul
2 Căi Ferate din cadrul Marelui Stat Major a studiat în teren, la
faţa locului, posibilitatea prelungirii liniei ferate Odobeşti
- Burca până la Valea Sării, obiectivul fiind declarat realizabil.
Pentru aceasta, secţiunea Burca - Colacu (7.600 m de
cale ferată) necesita 183 lucrători timp de şapte luni, costurile
ridicându-se la 2.372.000 lei.
Mult mai dificilă era construirea secţiunii Colacu - Valea
Sării (3 km), fapt care presupunea realizarea a două mari poduri
peste Putna.
Cele mai mari probleme le ridica însă rentabilitatea
traseului, considerată foarte redusă şi cheltuielile foarte mari
150
f. 40 - 40 verso.
151
Ibidem, dosar nr. 30 / 1946, f. 4 - 6.
56
reclamate de întreţinerea liniei, datorită terenului fugitiv şi
realizării drumurilor de acces la staţii152.
În cazul în care linia se va realiza, afirmă Marele Stat
Major, va fi folosit materialul de cale existent în depozitul
Ministerului de război, care a aparţinut liniei Coteşti - Traian Sat
[n. n. Muftiu, judeţul Brăila].
Necesarul mijloacelor de transport se ridica la opt
autocamioane şi 20 de căruţe.
Referitor la posibila secţie de circulaţie Colacu - Valea
Sării, ministerul amintit atrăgea atenţia că cele două poduri peste
Putna trebuiau să aibă o lungime de 200 m fiecare. Ele erau
foarte greu de construit din cauza terenului pietros, ceea ce mai
adaugă la costul total al lucrării un minimum de 1.500.000 lei153.
Proiectul fusese întocmit de maiorul Nicolae Robănescu
din Regimentul 1 Căi Ferate din Focşani 154.
La 30 septembrie 1946, Prefectura Judeţului Putna,
nerenunţând la proiectul său, intervine din nou în acelaşi scop, la
Ministerul Afacerilor de Interne, Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi
Guvernul României155.
Neprimind un răspuns concret, Prefectura a apelat din
nou la ajutorul şi înţelegerea acestor instituţii în luna
următoare156.
Deşi iniţial Direcţiunea Generală C.F.R., prin studiile
efectuate, înclina să-şi dea acordul pentru prelungirea liniei
152
A. M. Vn., fond Ioan Romanoai, dosar inv. nr. 22.597, f. 61.
153
Ibidem, f. 62.
154
Ibidem, f. 62 - 63.
155
f. 44 – 46.
156
57
Odobeşti - Burca până la Valea Sării157, ulterior această
instituţie şi-a schimbat radical atitudinea. Astfel, conducerea
C.F.R. comunica Prefecturii putnene că C.F.R. este doar lipsită
de materialul metalic de cale necesar, iar pe de altă parte este
încărcată cu restabilirea liniilor ferate distruse de război. În
această situaţie, în campania actuală de lucrări, nu este posibilă
reluarea construcţiei liniei ferate Odobeşti - Valea Sării158.
La 18 martie 1947, Prefectura Judeţului Putna solicită
Ministerului Lucrărilor Publice - pentru a câta oară? -
prelungirea liniei Odobeşti - Burca până la Prisaca şi dotarea cu
tipul „clasic” de ecartament - 0,75 m.
În asemenea condiţii linia ar fi devenit o mare operă de
ordin economic şi social.
Linia Odobeşti - Valea Sării ar fi atras după sine
dezvoltarea economică a Vrancei, se afirmă în Memoriu. Acest
drum de fier ar fi avut meritul de a atrage „marea finanţă şi
capitalurile marii industrii, pentru punerea în exploatare a
imenselor bogăţii naturale din Vrancea. Se vor da mijloace de
trai la cât mai multă populaţie, nu numai din Vrancea, dar şi
celor din oraşe, ce se vor duce în Vrancea la diverse industrii,
înlăturându-se astfel şomajul”159.
Creşterea standardului de viaţă al vrâncenilor, datorită
serviciilor permanente de care vor beneficia - se afirmă în
document - va atrage după sine revitalizarea (relansarea) unor
ocupaţii străvechi, specifice zonei: albinăritul, sericicultura,
creşterea animalelor, pomicultura. De asemenea, se creau noi
premize pentru reîmpădurirea terenurilor degradate şi refacerea
poienilor. Cu alte cuvinte, linia ferată Odobeşti - Prisaca „va
157
158
Ibidem, dosar nr. 86 / 1946, f. 74
159
58
aduce o propăşire a gospodăriilor, cooperativelor şi obştilor din
Vrancea”160.
Demersul acesta nu a fost zadarnic. În toamna aceluiaşi
an, Comisia instituită de Guvernul României pentru redresarea
economică a Vrancei, în urma studiilor efectuate, a stabilit că
cererea Prefecturii Judeţului Putna este justă161.
Astfel, la 15 octombrie 1947, inginerul Theodor
Negrilescu întocmea devizul estimativ al lucrărilor de
normalizare a liniei înguste de la Odobeşti la Burca în lungime
de 24 km.
O primă categorie de cheltuieli o constituie cea legată de
studii efectuate pe teren în vederea reconstituirii traseului pe
porţiunile unde rămâne nemodificat, pentru trasarea variantelor,
determinarea cubajului terasamentelor şi întocmirea dosarelor de
expropriere, fiind necesari 1.200.000 lei.
O a doua categorie o reprezintă cea legată de exproprieri,
structurată astfel:
- exproprieri suplimentare pentru realizarea unei platforme de
linie normală şi pentru variante - 2.400.000 lei
- imobile şi gospodării - 2.400.000 lei
- despăgubiri pentru distrugeri - 1.000.000 lei
O a treia categorie de cheltuieli o reprezintă cea
referitoare la terasamente, care însumează 24.000.000 lei.
Următoarea categorie o reprezintă lucrările „de artă”,
urmând refacerea podeţelor şi a unui pod, ceea ce presupunea
cheltuirea a 2.400.000 lei.
La capitolul „Apărări şi consolidări” figura suma de
2.400.000 lei pentru apărări, consolidări, scurgeri de apă,
şanţuri, baraje.
160
Ibidem.
161
Ibidem, dosar nr. 29 / 1948, f. 59, 61.
59
Cheltuielile legate de suprastructura căii (linia curentă şi
staţiile) vizau lucrări pe 30 km de cale ferată. Ele erau astfel
structurate:
- Şine şi material mărunt de cale tip 30 … 70.200.000
lei
- Ramificaţii tip 30, câte cinci bucăţi în cele cinci staţii
… 5.000.000 lei
- Traverse normale - 13.500.000 lei
- Traverse speciale - 800.000 lei
- Pietriş ciuruit - 13.500.000 lei
- Paza şi balastarea căii şi ramificaţiilor …. 6.000.000
lei
Referitor la capitolul „Clădiri şi Construcţii”, cheltuielile
erau defalcate în modul următor:
- completarea clădirilor şi construcţiilor în staţii -
10.000.000 lei.
În fine, la ultimul capitol, intitulat „Diverse”, presupunea
cheltuirea a 27.000.000 lei pentru supravegherea lucrărilor,
regie, materiale şi scule162.
În total, cheltuielile se cifrau la 230.000.000 lei 163.
La 25 octombrie acelaşi an, inginerul Theodor
Negrilescu întocmea devizul estimativ al lucrărilor de construire
a liniei normale de la Burca la Prisaca în lungime totală de 15
km164, în valoare totală de 420.000.000 lei165.
La capitolul I figurau 1.500.000 lei pentru studiu pe hartă
şi pe teren pentru stabilirea traseului, întocmirea proiectului şi a
dosarelor de expropriere.
162
A. M. Vn., inv. nr. 20.530, f. 262.
163
Ibidem, f. 203.
164
Ibidem, f. 264.
165
Ibidem, f. 265.
60
La capitolul II figurau cheltuielile consacrate
exproprierilor, eşalonate astfel:
- terenuri expropriate - 3.000.000 lei
- gospodării şi imobile distruse în totalitate - 3.000.000
lei
- despăgubiri pentru recolte, pomi fructiferi - 500.000
lei.
La capitolul III figurau cheltuielile pentru terasamente,
estimate la 75.000.000 lei.
Capitolul următor era consacrat celor 210 m liniari de
poduri şi podeţe peste Putna şi alte văi, pentru care se cheltuiau
alţi 175.000.000 lei.
La capitolul V figura suma de 15.000.000 lei, necesară
pentru diguri, pinteni, ziduri de sprijin şi baraje.
Capitolul VI avea prevăzut un buget de 12.000.000 lei,
pentru clădirile şi construcţiile din Staţiile Vidra, Colacu, Valea
Sării şi Prisaca.
Tot aici se făcea referire la cantoanele aflate pe linie şi în
Staţii, pentru care erau necesari 3.500.000 lei şi la alimentarea
cu apă în Valea Sării, pentru care era prevăzută suma de
2.000.000 lei.
La capitolul VII, intitulat „Materiale de cale”,
cheltuielile erau repartizate astfel:
- şine şi material curent de cale tip 30 - 46.800.000 lei
- ramificaţii tip 30, câte cinci în fiecare Staţie - 4.000.000
lei
- traverse normale - 9.000.000 lei
- traverse speciale pentru fiecare ramificaţie - 640.000 lei
- pietriş ciuruit - 10.800.000 lei.
Penultimul capitol, intitulat „Paza şi balastarea căii”,
presupunea cheltuirea a 4.400.000 lei (inclusiv pentru
ramificaţii).
61
Ultimul capitol, referitor la „Lucrări accesorii şi
diverse”, făcea referire la efectuarea următoarelor cheltuieli:
- pasaje de nivel, bariere, cruci de avertisment,
semnalizare, indicatori de declivităţi şi kilometrici, pietre de
hotar … 7.500.000 lei
- regie şi scule - 19.000.000 lei
- lucrări neprevăzute şi rotunjirea sumelor - 27.360.000
lei166.
La 15 noiembrie 1947167, inginerul Theodor Negriţescu
întocmea un referat cu privire la necesitatea normalizării liniei
ferate Odobeşti – Burca, făcând următoarele precizări:
„Lucrarea implică executarea de variante acolo unde curbele
actuale au raze sub 150 metri, refacerea tuturor podurilor
existente pentru tonajul liniei normale, completarea lăţimii
platformei terasamentelor şi refacţia suprastructurii căii cu
materiale de tip 30”168.
Costul normalizării liniei se ridică la suma totală de
230.000.000 lei.
În plus, acelaşi inginer face referire şi la prelungirea
acestei linii până la Prisaca, obiectiv necesar, dar totodată destul
de dificil „Lucrarea este posibilă, dar cu cheltuieli importante,
deoarece terenul pe care s-ar situa linia are caracterul muntos,
necesitând executarea unor cantităţi de terasamente, precum şi
importante lucrări de artă la traversarea Putnei şi afluenţilor
săi. Valoarea ei se ridică la suma de 320.000.000 lei …”169.
Referitor la executarea acestor lucrări, inginerul
Negriţescu face precizarea că ele pot fi executate de
166
167
Ibidem, f. 257.
168
Ibidem, f. 256.
169
62
Administraţia C.F.R., în condiţiile în care se vor găsi fondurile
necesare.
În acest scop, Serviciul de construcţii de căi ferate de la
Focşani trebuia completat cu personal şi dotat cu utilajele
respective.
De asemenea, normalizarea şi extinderea liniei ferate
Odobeşti - Burca presupunea şi angajarea unui inginer şi a doi
sau trei sub-ingineri, care să se ocupe numai cu aceste lucrări.
Durata lucrărilor era estimată la patru ani, timp în care se
folosesc circa 5.000 lucrători. La capitolul dotărilor tehnice
necesare figurau patru compresoare, şase autocamioane noi, şase
sonete mecanice, şase motopompe, şase betoniere, trei gatere,
trei compresoare170.
Cu toate acestea, până în decembrie 1948 nu se realizase
nimic în acest sens.
Drept urmare, la 29 decembrie 1948, un nou Memoriu
era trimis Ministerului Comunicaţiilor. Şi de această dată, se
subliniază importanţa transportului rapid, ieftin şi organizat pe
calea ferată, ce garanta prosperitatea tuturor ramurilor
economice deja menţionate în toată documentaţia similară
prezentată până acum. Se vorbea din nou despre viticultură,
pomicultură, agricultură, resurse fizico - chimice, dogărie,
industria textilă a lemnului şi alimentară, a materialelor de
construcţii, a cărbunelui, petrolului şi gazelor naturale, industria
ceramică, fără a uita comerţul şi turismul pentru tratament
(ape minerale) şi recreere.
Mărirea producţiei de bunuri, susţine Prefectura, avea să
atragă ieftinirea traiului, crescând astfel puterea de cumpărare a
celor cu venituri modeste.
170
Ibidem.
63
Mâna de lucru ieftină şi bogatele resurse locale, puse în
valoare de o manieră categorică de calea ferată aflată în discuţie,
avea drept consecinţă şi dezvoltarea fără precedent a judeţului
Putna din punct de vedere urbanistic.
Calea ferată nu însemna doar industrializarea Vrancei, ci
şi asigurarea unor condiţii de viaţă civilizate în acest colţ de ţară.
Astfel, se puteau aduce în Vrancea diverse articole alimentare şi
pentru gospodărie, traficul de călători contribuind la dezvoltarea
economică şi sanitară a zonei.
În încheiere, Prefectura Judeţului Putna propunea ca linia
Odobeşti - Burca să fie prelungită nu doar până la unul din
satele componente ale comunei Valea Sării, ci până în Ardeal.
Obiectivul presupunea „crearea unui şantier naţional în
Vrancea prin folosirea brigăzilor de voluntari”171, metodă
utilizată deja de C.F.R. în alte zone ale ţării.
Şi această încercare avea să fie sortită eşecului, ca şi cele
următoare, din 1966 şi 1972172.
Ca şi prelungirea acestui drum de fier până în comuna
Valea Sării, normalizarea căii ferate Odobeşti - Burca a fost un
alt obiectiv rămas la stadiul de deziderat.
La finele anului 1943, Prefectura Judeţului Putna a
intervenit, prin intermediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri,
la Direcţiunea Generală C.F.R., în vederea obţinerii aprobărilor
necesare pentru începerea lucrărilor de normalizare a liniei
Odobeşti - Burca. Motivând că traficul mixt pe această linie este
mult prea redus în raport cu cheltuielile pe care le implică
normalizarea, conducerea C.F.R. refuză aprobarea cererii venite
din partea Prefecturii putnene173.
171
Ibidem, f. 59 - 66.
172
Ionuţ Iliescu, op. cit., p. 371 – 372.
173
f. 262 - 263.
64
În toamna anului 1945, locuitorii din comunele Vidra,
Spineşti, Vizantea, Valea Sării, Tichiriş, Colacu, Boloteşti,
Bârseşti, Poiana, Paltin, Nistoreşti, Herăstrău, Năruja, Păuleşti,
Vrâncioaia, Tulnici, Negrileşti, Găuri, Ireşti şi Găgeşti
înaintează un Memoriu prin care solicită Ministerului
Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice normalizarea liniei
Odobeşti – Burca.
Afirmând că nu dispune nici de resursele financiare
necesare şi nici măcar de materialul de cale necesar,
normalizarea dorită, opinează Ministerul, „nu poate fi încă de
actualitate”174.
În 1946, realizarea unui ecartament normal la această
linie este din nou reclamată175, motivându-se necesitatea măririi
capacităţii de transport176. Biroul 2 Căi Ferate din cadrul
Marelui Stat Major opina că lucrările de normalizare costau atât
de mult încât echivalau cu reconstruirea liniei177. În schimb, în
urma studiilor efectuate de Regia Autonomă C.F.R., s-a
prevăzut realizarea obiectivului în anul următor, costurile fiind
suportate dintr-un „fond extraordinar special”178.
Totul avea însă să rămână literă moartă179, situaţie în
care, în decembrie 1948, Prefectura se vede nevoită să
reînnoiască cererea180.
La fel au stat lucrurile şi la începutul anilor 60,
obiectivul figurând în planurile Direcţiei C.F.R.181.
174
175
176
Ibidem, f. 85.
177
A. M. Vn., fond Ioan Romanoai , dosar inv. nr. 22.597, f. 61.
178
179
Ibidem, f. 12.
180
181
Vasile Ţiroiu, op. cit., p. 17.
65
Unele lucrări însă nu au putut fi evitate, aşa cum au fost
cele de reparaţii, ca urmare a inundaţiilor din 1940. La 19 mai şi
6 iunie 1940, ploi torenţiale au făcut ca apele Putnei să distrugă
calea ferată Odobeşti - Burca, pe o distanţă de 230 m182.
Prefectura Judeţului Putna, Ministerul Lucrărilor Publice
şi Comunicaţiilor şi Marele Stat Major au luat toate măsurile
pentru ca refacerea căii ferate să se execute cât mai rapid posibil,
pentru a se putea onora cererile de piatră şi lemn183.
În luna iunie, Regia Autonomă C.F.R., Secţia L 4
Focşani, Direcţia Apelor, Direcţia Drumurilor, primăriile
comunelor deservite de linie au întocmit proiectul de refacere a
liniei. Erau prevăzute astfel, corectarea râului Putna184 în
punctul „Pietrosul”, unde s-a produs ruptura liniei185 şi refacerea
malului distrus186. S-au consolidat terenurile afectate prin
îndiguiri187. Linia s-a refăcut pe o platformă anume construită,
de 30 m lăţime, lângă şoseaua Focşani - Odobeşti şi conductele
de apă care alimentau cele două oraşe188.
S-a lucrat intens, timp de trei luni, realizându-se diguri
„cu mormane de bolovani îmbrăcaţi în pânză de sârmă
galvanizată”189, care au făcut faţă cu succes apelor Putnei
aproape două decenii cu mici excepţii190.
182
183
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 115 / 1940, f. 1,
7 verso.
184
Ibidem, f. 33.
185
Ibidem, f. 9 - 10.
186
Ibidem, f. 33.
187
Ibidem, f. 16 verso.
188
Ibidem, f. 33.
189
190
66
Un alt punct în care linia se rupsese era Babele, între
Vităneşti şi Cucuieţi, unde apele Putnei invadaseră, pur şi
simplu, platforma căii ferate.
La efectuarea tuturor acestor lucrări şi-au adus
contribuţia, pe lângă Secţia 5 Lucrări Noi C.F.R.191, Regimentul
1 Căi Ferate şi Regimentul 5 Pionieri din Garnizoana Focşani,
care au asigurat forţa de lucru necesară (sute de lucrători cu
dotările corespunzătoare)192.
Conform înţelegerii survenite între Regia Autonomă
C.F.R. şi conducerea Ţinutului Dunărea de Jos, costul lucrărilor
(aproximativ 1.000.000 lei) avea să fie suportat de toţi
beneficiarii liniei (instituţiile statului şi cele particulare), partea
fiecăruia fiind stabilită de către Ministerul Lucrărilor şi
Comunicaţiilor193.
De asemenea, alte lucrări ce se executau frecvent în
sezonul rece erau cele de deszăpeziri. Documentele de arhivă fac
referire la acest aspect, surprinzând perioada 1945 - 1948.
Aflăm astfel că pentru calea ferată Odobeşti - Burca,
primăriile tuturor localităţilor deservite de aceasta erau obligate
să asigure echipe care totalizau 90 - 100 de oameni194. Ei erau
conduşi de şefii districtelor C.F.R. şi de picheri, fiind remuneraţi
conform normelor feroviare, pentru fiecare zi de prestaţie 195.
Când primăriile nu se dovedeau a fi destul de prompte, organele
C.F.R. apelau şi la şefii posturilor de jandarmi din localităţile cu
staţii C.F.R. pentru a forma cât se putea de repede echipele de
lucru.
191
192
Ibidem, dosar nr. 115 / 1940, f. 25, 30.
193
Ibidem, f. 33.
194
Ibidem, dosar nr. 51 / 1946, f. 7; dosar nr. 8 / 1948, f. 58; dosar nr.
50 / 1947, f. 57.
195
67
La începutul lunii ianuarie 1947 de pildă, în vederea
deszăpezirii segmentului de circulaţie Odobeşti - Vităneşti,
primarii şi şefii de post din Odobeşti şi Găgeşti trebuiau să
formeze o echipă de 40 lucrători, fiecare dintre ei fiind plătiţi cu
25.000 lei pe zi196.
Şi pe această linie traficul efectuat a fost mixt. Referitor
la cel de persoane, acesta a reprezentat în permanenţă o
necesitate stringentă. În 1923, de pildă, la insistenţele
localnicilor, Prefectura Judeţului Putna a cerut Direcţiei
Generale C.F.R. ca trenul de persoane Odobeşti - Cucuieţi să
circule până la Vităneşti, „fiind foarte necesar pentru
transportul locuitorilor din părţile Vrancei. […]. N-ar fi nici un
inconvenient pentru Direcţie dacă s-ar veni şi în ajutorul
călătorilor”197.
Un an mai târziu, între Odobeşti şi Vităneşti circulau
două perechi de trenuri mixte198, la fel stând lucrurile şi în anul
1928199.
Între 1932 - 1939, traficul de călători pe această linie a
fost suspendat200, în ciuda protestelor autorităţilor locale, care
doreau măcar o pereche de trenuri pe zi, cu cel puţin două
vagoane fiecare201.
Traficul de călători s-a redeschis la 1 august 1939,
circulaţia făcându-se numai până la Cucuieţi, asigurând însă
legăturile cu Focşani şi, implicit, cu Bucureşti şi Iaşi 202. Măsura
196
197
198
199
200
Ibidem, p. 155.
201
f. 83 – 83 verso.
202
68
s-a dovedit a fi binevenită atât pentru localnici 203, cât şi pentru
turismul local204. Căci, atât cei pasionaţi de drumeţiile montane
şi dornici a-şi împrospăta plămânii cu aerul ozonat al Sovejei,
cât şi cei care găseau în izvoarele şi apele minerale de la
Vizantea soluţia ideală pentru însănătoşire, puteau ajunge mai
uşor în aceste două colţuri de rai vrâncene. Transportul pe calea
ferată era mai ieftin, mai rapid şi mai sigur decât cel cu
mijloacele auto, fără a mai vorbi de cele care utilizau tracţiunea
animală205.
Traficul mărfurilor pe această linie a fost de la bun
început intens206, contribuind efectiv la dezvoltarea exploatărilor
forestiere în zonă207. Acesta, a fost se pare, motivul pentru care,
în februarie 1924, Direcţia Generală C.F.R. promitea Prefecturii
că „în curând vom mai pune în circulaţie pe această linie o
pereche de trenuri de marfă”208.
Peste numai 12 ani însă, situaţia era diametral opusă.
Astfel, Direcţia Generală C.F.R. dorea să închidă linia, pe motiv
de nerentabilitate. În vara anului 1936, Casa Pădurilor Statului,
interesată în menţinerea liniei Odobeşti - Cucuieţi, încearcă să
convingă conducerea C.F.R. de injusteţea opiniei sale. Conform
documentelor, Casa Pădurilor Statului mai avea de transportat
din pădurea Sovejanca - Cucuieţi 12.000 metri steri (6.000.000
kg) lemne de foc. La marginea acestei păduri se afla tocmai
punctul terminus al căii ferate Odobeşti - Cucuieţi, marfa
ajungând astfel în Gara Odobeşti în condiţii sigure.
203
204
Horia Dumitrescu, Staţiunea Vizantea II, 1918 – 1990, în Studii
şi Comunicări, vol. XI, Focşani, 1996, Editura Vrantop, p. 148.
205
206
207
Ibidem, f. 5.
208
69
În plus - afirmă Casa Pădurilor Statului - pe această linie
urmau să se transporte, în perioada imediat următoare, încă
5.000 metri steri (2.500.000 kg) lemne foc, ca urmare a
exploatării pădurilor particulare de pe Valea Putnei.
Casa Pădurilor Statului atrăgea atenţia că linia îşi putea
dovedi încă de două ori rentabilitatea. Prima oară, se lua în
calcul deservirea zonei de podgorie, prin Staţiile de la Găgeşti,
Boloteşti şi Jariştea.mA doua oară, se făcea referire la
„importante cantităţii de pietriş, de pe Valea Putnei, necesar la
lucrări de întreţinere, în acea vale găsindu-se cantităţi
însemnate din acel material”209.
În decembrie 1936, inevitabilul era deja produs,
Prefectura Judeţului Putna cerând Direcţiei Generale C.F.R.
redeschiderea liniei. Din Adresă rezultă că închiderea acestui
drum de fier a avut două consecinţe nefaste. Pe de o parte, în
zona Cucuieţi - Vidra aşteptau să fie transportate mari cantităţi
de lemne de foc. Pe de altă parte, ca o ironie a sorţii, Focşaniul
se confrunta cu o adevărată criză a acestui articol atât de necesar
pe timp de iarnă (unităţi militare, şcoli şi alte instituţii). În
pofida acestei situaţii critice, sfidând parcă impasibilitatea
conducerii C.F.R., Prefectura mai solicită şi amenajarea
vagoanelor pentru transportul butoaielor cu vin din podgoria
deservită de linie, menţionând că Staţiile Găgeşti, Boloteşti şi
Odobeşti aveau nevoie de rampe de încărcare210.
După cel de - Al Doilea Război Mondial, transportul de
mărfuri a garantat circulaţia îndelungată211 şi fără întreruperi212
pe această linie.
209
Ibidem, dosar nr. 103 / 1936, f. 55.
210
211
N. Şt. Mihăilescu, Şt. N. Mihăilescu, N. Macovei, Valea Putnei. Cu
o privire specială asupra Vrancei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
p. 69, 183.
70
În 1946, locomotiva care tracta patru - cinci vagoane pe
linie nu putea nici pe departe asigura transporturile de mărfuri
furnizate de localităţile aflate pe linie.
În anii următori, linia s-a dovedit a fi extrem de utilă
pentru activitatea carierelor de piatră de pe Valea Putnei.
Drumul de fier Odobeşti - Burca prelua piatra de pavaj extrasă
de pe prundul râului Putna de la Cucuieţi până la Găgeşti şi
Boloteşti, garantând nu doar rentabilitatea proprie, ci şi pe cea a
carierelor213.
Traseul a avut şapte Staţii. Şase dintre ele - Odobeşti,
Jariştea, Boloteşti (Băncila), Găgeşti, Vităneşti şi Cucuieţi - au
fost inaugurate în 1917, doar cea de la Burca fiind dată în
folosinţă în perioada 1938 - 1939. Staţiile Jariştea, Boloteşti,
Găgeşti şi Vităneşti au avut la înfiinţare două linii, cele din
Odobeşti şi Burca - trei, doar cea de la Cucuieţi beneficiind de
patru214.
Cei 23 km ai liniei, în condiţii de transport mixt, se
parcurgeau în două ore şi patruzeci şi unu de minute215.
În funcţie de timpul de staţionare, cei 19,1 km ai
segmentului de circulaţie Odobeşti - Cucuieţi se parcurgeau fie
în doar o oră şi 54 minute, la tren de persoane216, fie între două
ore şi patruzeci şi şapte de minute şi chiar trei ore şi două
minute, în cazul garniturilor mixte217. Opririle în Staţii erau de
scurtă durată - un singur minut, poate şi din cauza distanţelor
mici dintre acestea (5,4 km între Odobeşti şi Jariştea, 3,2 km
212
213
Ibidem, p. 36.
214
215
Ibidem, p. 161.
216
Ibidem, p. 158.
217
Ibidem, p. 156.
71
între Jariştea şi Boloteşti, 4 km între Boloteşti şi Găgeşti, 1 km
între Găgeşti şi Vităneşti şi 5,5 km între Vităneşti şi Cucuieţi218.
Evocând fapte din trecutul vrâncenilor, Climent Danţiş
din Negrileşti îşi aduce aminte şi de Gara din Burca, o
construcţie din zid, cu acoperiş din şindrilă, de mici dimensiuni,
având câte o cămăruţă pentru şef, impiegat şi casier. Geamul de
la casa de bilete era acoperit parţial cu un oblon din lemn, având
deasupra lui tarifele trecute pe un tabel.
Referitor la personalul C.F.R. de pe această linie, ştirile
sunt extrem de puţine. Aflăm, aşadar, doar de existenţa şefilor
de Gară a impiegaţilor şi casierilor din Staţii. Climent Danţiş din
Negrileşti şi-l aduce aminte pe casierul din Staţia Burca, din
preajma celui de - Al Doilea Război Mondial: „un om între două
vârste, cu ochelarii lăsaţi pe nas şi mustaţă, dă bună - dimineaţa
cu o voce puţin răguşită, priveşte peste ochelari la călătorii care
se pare că-i număra din priviri, apoi îi pofteşte la bilete prin
oberlicul de la geam”219. Nu întotdeauna însă biletele erau date
de casieri, acest lucru fiind făcut şi în tren, de către conductori,
aşa cum se întâmpla, de exemplu, în 1939220. Imaginea tipică a
acestor funcţionari este excelent surprinsă de acelaşi Climent
Danţiş: „conductorul cu şapcă pe o sprânceană şi geantă
agăţată pe umărul drept, pune piciorul pe scară şi anunţă
plecarea ca de obicei: « poftiţi, vă rog, în vagoane ! »”221.
Vagoanele de călători folosite pe această linie erau de
clasele a II-a şi a III-a222. Climent Danţiş vorbeşte despre
218
Climent Danţiş, Plaiuri şi locuitori din Vrancea, Editura Semne, Bucureşti,
1999, p. 55.
219
Ibidem.
220
221
Climent Danţiş, op. cit., p. 56.
222
72
„micuţele vagoane de munte, mobilate cu bănci din lemn”223, dar
normale în rest, cu ferestre, cu geamuri, cu mici poliţe din lemn
pentru bagaje, în partea superioară.
Traficul mixt pe această linie a fost asigurat de mai
multe tipuri de locomotive cu abur. Primele au fost cele militare
germane, care au funcţionat între 1917 - 1924, urmate de cele
din seriile 040 (1924 - 1969), 859 - 900 (1924 - 1947) şi 764
(1969 - 1977)224. Cele din seria 040 au fost trei la număr
(fabricaţie Orenstein & Kappel)225, pendinte de Remiza
Odobeşti. Fabricate în 1910, ele au fost achiziţionate 14 ani mai
târziu. S-a renunţat la serviciile lor în 1969, fiind casate în 1974.
Primul tip avea o lungime de 7,90 m, o greutate de 26 tone,
atingând o viteză maximă de 25 km / h. Al doilea tip al seriei
avea o lungime de 7,34 m, o greutate de 22 tone, viteza maximă
fiind aceeaşi226.
Locomotivele din seria 700 – 900, adaptate şi ele – ca şi
cele din seria 040 – ecartamentului de 600 mm, au fost fabricate
în 1916 la „Borsig” şi „Schwartzkopff” Berlin şi Vulcan Stettin
Bredow.
Căile ferate germane au adus în Remiza Odobeşti opt
exemplare de acest tip. După Primul Război Mondial, acestea au
funcţionat până în octombrie 1932, când s-a suspendat
transportul de călători pe linia Odobeşti - Burca. Până în 1947,
toate cele opt locomotive aveau să fie retrase şi casate în Remiza
Odobeşti227.
223
Climent Danţiş, op. cit., p. 55 - 56.
224
225
Ibidem, p. 159.
226
Radu Bellu, Locomotive cu abur. Steam Locomotives (1854 – 2003),
Editura Filaret, Bucureşti, 2003, p. 328 - 329.
227
Ibidem, p. 370.
73
În fine, locomotivele din seria 764, au fost realizate între
1923 - 1949, atât în străinătate - „Schwartzkopff” Berlin şi
Chrzonow (Polonia) cât şi în România - U. D. Reşiţa şi
„23 August” Bucureşti.
Fabricate pentru remorcarea garniturilor mixte pe liniile
cu ecartament îngust, aceste locomotive aveau o lungime
cuprinsă între 5,96 şi 7,11 m, cântărind între 24,8 şi 46 tone.
Viteza maximă pe care o puteau atinge oscila între
30 – 40 km / h228.
Climent Danţiş pomeneşte în cartea sa dedicată plaiurilor
natale de „… fluieratul locomotivei de culoare neagră cu coşul
acoperit de o pălărie din tablă înnegrită de fumul cărbunilor, cu
care fochistul alimenta cazanul de produs abur. [...] locomotiva
spinteca văzduhul cu câteva fluierături scurte şi la semnalul
impegatului, porneşte încet, pufăind din greu şi amestecând
aerul, cu pale de fum gros, de pe coşul înegrit de funingine. [...]
trenul zorea la drum, şerpuind printre casele şi grădinile din
Găgeşti, Boloteşti şi Jariştea, [...] fluierând prelung de mai
multe ori, îşi anunţă sosirea în Gara Odobeşti, unde intra cu
mers încetinit [...]”229.
La 3 martie 1977, conducerea C.F.R. a închis circulaţia
pe acesta linie230. Motivul oficial invocat pentru luarea acestei
decizii a fost nerentabilitatea liniei231, deşi se pare că tristul
deznodământ a fost provocat chiar din interiorul C.F.R.232.
… De peste trei decenii, ruta Odobeşti - Burca este
deservită numai de autovehicule, pentru transportul mărfurilor şi
călătorilor. Ele au instituit un adevărat monopol din acest punct
228
Ibidem, p. 399 - 401.
229
Climent Danţiş, op. cit., p. 55 - 56.
230
231
Climent Danţiş, op. cit., p. 52.
232
74
de vedere, nefiind „deranjate” de concurenţa cu trenul, capabil
să asigure servicii sigure şi la preţuri rezonabile. Dacă acest
lucru este pozitiv sau negativ, lăsăm la latitudinea locuitorilor şi
agenţilor economici din zonă să tragă concluzia.
75
76
ORAŞUL ODOBEŞTI ÎN TIMPUL
OCUPAŢIEI GERMANE
DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
În luna decembrie a anului 1916, armata română ceda

inamicului poziţie după poziţie; după o înfrângere suferită pe
Valea Râmnicului233, cele cinci divizii ale Grupului Râmnic,
comandate de generalul Arthur Văitoianu, s-au retras pe malul
de nord al Milcovului, pe aliniamentul Căprăria – Odobeşti
– Păţeşti234. În acest sector, românii se aflau faţă în faţă cu
Grupul de armate Krafft, alcătuit din diviziile de vânători alpini
austro - ungari şi germani
Punctul forte al forţelor româno - ruse era Măgura
Odobeştilor aflată la Cota 1001, poziţie dominantă şi cu o largă
perspectivă în toate direcţiile235. Dacă ar fi fost cucerită de
invadatori, aceştia ar fi întors flancurile forţelor româno – ruse şi
ar fi ocupat oraşul Focşani şi Valea Putnei236.
La 25 decembrie 1916237, generalul Erich von
Falkenhayn, comandantul Armatei a IX-a germane238, a ordonat
Grupului Krafft, ajutat de două divizii ale Grupului von Morgen,
să înconjoare şi să atace Măgura Odobeşti. Poziţia a fost apărată
233
Horia Dumitrescu, Campania din anul 1916 în Vrancea, în Cronica
Vrancei, vol. VI, Coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani,
2006, p. 122.
234
Ibidem, p. 126.
235
Ibidem, p. 127.
236
Ibidem, p. 127 – 128.
237
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea (în continuare se va
cita: S. J. A. N. Vn.), fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 9 / 1919,
f. 147.
238
Horia Dumitrescu, op.cit., p. 121.
77
de un batalion din Regimentul 4 Argeş din Divizia a 3-a,
comandată de maiorul Bălan. Unitatea a opus rezistenţă eroică
inamicului mai bine dotat şi mult mai numeros, angajându-se
curajos în lupta la baionetă. În final, o întreagă companie este
nimicită, numărul morţilor şi răniţilor ridicându-se la 170.
Mai multe unităţi din Diviziile 12 şi 13 s-au retras spre
Schitul Tarniţa; atacate şi aici, trupele noastre s-au retras în
Valea Putnei, la Găgeşti. După căderea Măgurii Odobeştilor,
zona aflată la est de aceasta – linia Milcovului şi a Putnei – nu
se mai putea apăra.
Forţele germane şi austro – ungare au atacat aliniamentul
Odobeşti – Păţeşti, în zona de joncţiune a trupelor române şi
ruse. Odobeştiul şi Păţeştii sunt ocupate de inamic, adversarii lor
retrăgându-se la Boloteşti şi Jariştea. Tot acum, generalul
Alexandru Averescu a vrut să recucerească Măgura Odobeşti,
dar ruşii se retrag spre Putna239.
Referindu-se la acest moment, generalul de infanterie
Erich von Falkenhayn nota în însemnările sale: «După o
pregătire scurtă şi intensă de artilerie, diviziile germane von
Morgen au pornit la asalt, reuşind să pătrundă poziţia inamică
de ambele părţi ale Păţeştilor: Divizia 39 Infanterie la stânga şi
Divizia 12 Bawarezi la dreapta. Divizia 89 Infanterie a trecut pe
şoseaua Focşani – Boloteşti. Divizia 73 Infanterie austriacă a
cucerit prima poziţie foarte puternică la Odobeşti. Corpul alpin
a evacuat dimineaţa de timpuriu ultimele unităţi inamice de pe
Măgura Odobeşti. Seara a pătruns în Boloteşti şi Găgeşti mai
sus în Valea Putnei»240.
239
Ibidem, p. 128.
240
Apud Cezar Cherciu, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de istorie: 1820
– 1920, Editura Neuron, Focşani, 1995, p. 247.
78
La fel de interesantă este şi relatarea unui alt
contemporan cu evenimentele, ilustrul prefect liberal Vasile I.
Ţiroiu, foarte tânăr pe atunci: „La 30 decembrie <1916>,
generalul Falkenhayn, continuându-şi ofensiva, ajunsese la
Focşani şi-l ocupă, iar mai sus, de la Odobeşti la deal, pe
Milcov, Von Kraft ocupă Odobeştii şi unităţile sale din Alpi,
urcară colnicele Măgurei, venind dinspre Milcov, ajunseră în
drumul Plaiului, la Buluc, la Scânteia, dând peste cap, aproape
fără rezistenţă, trupele române istovite, de sub comanda
generalului Văitoianu.
În aceste ultime zile ale anului, Divizia a 6-a, cu resturi
din regimentele putnene şi din unităţi din alte divizii, încearcă
să menţină drumul Plaiului pe creasta Măgurii şi Cota 1001 de
deasupra Schitului Tarniţa, pe care un batalion din Regimentul
10 Putna şi un altul din Regimentul 4 Argeş, de sub comanda
maiorului Bălan, o apără fără folos, pierzând aproape tot
efectivul.
Cele din urmă grupuri de oştire română se retraseră
prin cătină şi trecură prundul şi apa, spre malul Ţifeştilor”241.
Noua administraţie militară instalată de ocupant în oraş
nu ar fi fost atât de eficace, dacă nu ar fi beneficiat de sprijinul
dat de funcţionarii pe care i-a angajat, remunerându-i din banii
comunităţii. Cei mai mulţi erau translatori – „dolmeci” –
etichetaţi de concitadini drept colaboraţionişti242.
Dintre aceştia, apare cel mai des numele unui Teodor
Blându , calificat drept „delapidator de bani publici”244, care a
243
părăsit ţara odată cu inamicul245.
241
Vasile Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti – Putna, Satul Boloteştii
Putnei din trecut şi până azi. Însemnări monografice, 1961 – 1963, exemplar
dactilografiat, p. 391 – 392.
242
243
79
În timpul ocupaţiei străine, locuitorii din Odobeşti au
efectuat diverse munci din ordinul inamicului, cunoscute
îndeobşte sub denumirea de corvezi. Cele mai grele erau
încărcatul şi descărcatul vagoanelor cu muniţii, lucrul la pădure
şi fortificaţii246.
Iată ce spunea un martor ocular: „Toţi bărbaţii de la 14
ani în sus au fost luaţi la muncă forţată de multe ori peste
puterile lor, fiind încazarmaţi şi ţinuţi în stare de arestare,
maltrataţi şi hrăniţi foarte prost din care cauză s-au încins
molime şi foarte mulţi au murit.
Acei denunţaţi ca naţionalişti aveau regim sever,
întrebuinţându-i la muncile cele mai murdare, ca scosul
latrinelor, descărcarea de mangal, var etc., fiind deseori
maltrataţi. Astfel a fost consilierul comunal Lache Ioniţă,
directorul de bancă C. Cristodorescu, contabilul I. Giosan,
bătrânul Gavrilă Mihai, Neculai Rafail şi alţii.
Nu au cruţat nici pe acei improprii de muncă, infirmi şi
oameni bătrâni trecuţi de 70 ani”247.
Lor li se adaugă subcomisarul D. Chiriac248 şi Constantin
T. Faur, alt lucrător de poliţie. Acesta din urmă a efectuat
corvezi timp de aproape şapte luni, până la 1 martie 1918. A fost
pus, astfel, să taie lemne atât la cazarma Regimentului 10
Dorobanţi din oraş cât şi la pădurea „Sf. Ioan” din localitatea
Vârteşcoiu, judeţul Râmnicu Sărat, a cărat pământ la Măgura
Odobeşti, unde germanii au făcut o şosea pentru transportul
muniţiilor, „lucrările fiind foarte presante în aşteptarea lui
244
245
Ibidem, dosar nr. 43 / 1921, f. 26; Vezi şi dosar nr. 57 / 1919, f. 16.
246
Cezar Cherciu, op.cit., p. 246.
247
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 9 / 1919, f. 146
– 146 verso.
248
80
Makensen care urma să sosească spre a cerceta cauzele
neizbândei”249.
La 4 iunie 1917, subcomisarul de clasa a III-a,

Constantin Cristescu, catalogat drept suspect, a fost trimis în
lagărul din localitate, fiind eliberat în aprilie 1918250.
Aceeaşi soartă a avut-o sergentul de oraş Nicolae
Statache.
După cum rezultă din Raportul redactat de D. Borcan,
comandantul sergenţilor de oraş, în ianuarie 1919, germanii au
transformat Poliţia locală în spital militar, aruncând mobilierul şi
arhiva în curtea Primăriei. D. Borcan a salvat aceste bunuri,
predându-le în ianuarie 1917, suscesorului său, subcomisarul
I. Rădulescu, înlocuit şi el de germani cu sergentul Istudor
Dumitru. Din păcate, cea mai mare parte a arhivei s-a pierdut.
Şeful Poliţiei odobeştene, conform organigramei acceptate de
ocupant, avea în subordine 25 de sergenţi de oraş251.
249
250
Bogdan Constantin Dogaru, Structurile Ministerului de Interne în războiul
de întregire a neamului (spionaj, contraspionaj şi acţiuni speciale în judeţul
Putna – Vrancea) 1916 – 1919, Editura ATEC, Focşani, 2015, p. 59.
251
Ibidem, p. 60 – 61.
81
De asemenea, corvezi au efectuat şi prizonierii de război
internaţi în lagărul din localitate, înfiinţat pe malul
Milcovului252.
Iată ce afirma Iordan Ioan, de loc din Adjudu Vechi,
care a fost mobilizat la Divizionul 3 Tren, Ambulanţa Diviziei
a13-a, Coloana volantă pentru luat răniţi de la postul de ajutor:
„După aceasta ne-au dus la Odobeşti la munca şoselelor timp
de şase luni, de la 25 septembrie 1917, până la 23 aprilie
1918”253.
Din aceeaşi localitate era şi Şerban Matei, soldat în
Regimentul 50 Infanterie, Campania a 6-a, care a fost şi el adus
în lagărul de la Odobeşti. Referindu-se la corvezile efectuate
aici, el spunea: „Acolo am lucrat la făcut bordeie pentru nemţii
lor, la încărcatul şi descărcatul muniţiei, la calea ferată pe care
aduceau ei muniţie”254.
Referindu-se la condiţiile grele de aici, acesta spunea:
„Hrana o aveam tot un sfert de pâine şi cafea caldă; noaptea
dormeam în nişte bărătci de scânduri.
Am fost persecutaţi şi bătuţi de… germani, am fost în
lagărul de la Odobeşti nr. 25, Campania a 4-a. Cât am stat în
acel lagăr, s-au îmbolnăvit mulţi şi care cum se îmbolnăvesc îi
ducea şi înapoi nu mai aducea; muream din cauza mizeriei,
hranei proaste”255.
În acelaşi lagăr au ajuns şi prizonieri originari din
Năruja şi Valea Sării, dintre care unul cu siguranţă a murit
256
aici, nemaiputând îndura muncile grele şi condiţiile deosebit de

252
Romeo – Valentin Muscă, Odobeşti, oraşul viilor domneşti. Scurtă
prezentare a celei mai cunoscute localităţi viticole din Ţările Române, Editura
Terra, Focşani, 2009, p. 57.
253
254
Ibidem, f. 7.
255
Ibidem.
256
S. J. A. N. Vn., fond Pretura Plasei Vidra, dosar nr. 2 / 1919, f. 418.
82
aspre257. El şi colegii săi de suferinţă au lucrat la calea ferată
îngustă Odobeşti – Cucuieţi – Burca, de care inamicul avea
nevoie pentru aprovizionarea frontului258. În ianuarie 1919,
Ministerul de Război înştiinţa Prefectura Judeţului Putna că
Serviciul Intendenţă al Garnizoanei Focşani, în baza
dispoziţiilor date de Comisia de lichidare a materialelor rămase
de la germani, îi va preda materialul rulant al acestei linii (şine
– ecartament 56, vagoane şi maşini de tractare)259.
Aceiaşi prizonieri au fost puşi să lucreze şi la şoseaua

Odobeşti – Şarba, al cărei punct terminus era Comandamentul
german instalat la Cota 1.001 m260.
Cei care nu mai puteau îndura regimul greu de viaţă
– lucrul istovitor şi condiţiile mizere din lagăr – au recurs la
gesturi extreme, care le-au fost însă fatale. Astfel, în august
257
Ibidem, f. 414.
258
259
f. 53 – 54.
260
83
1917, Comenduirea germană instalată în satul Ruget, comuna
Tichiriş, a ordonat executarea locotenentului Tudorache Sandu,
care a încercat să evadeze din lagărul de la Odobeşti 261.
După mai multe decenii, când s-au început lucrările la
stadion, s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale prizonierilor
de război aflaţi în lagărul de muncă forţată262.
Practic, întregul oraş devenise un lagăr, în care, într-un
fel sau altul, combatanţi sau nu, românii deveniseră prizonieri de
război, fiind nevoiţi să îndure tot felul de agresiuni fizice şi
verbale.
Despre unul din atât de numeroasele cazuri
cutremurătoare vorbeşte de la sine o Adresă înaintată
Ministerului de Interne, la 28 iunie 1921, Prefecturii Judeţului
Putna: „În timpurile de grea nenorocire prin care a trecut ţara
noastră şi anume în ziua de 25 decembrie 1916, pe când
localitatea Odobeştii din acest judeţ era ameninţată de a fi
ocupată de trupele inamice, Doamna Maria G. Georgescu din
Odobeşti, al cărei soţ mobilizat şi plecat cu trupele îi lăsase
trăsura cu cai, pentru a nu-i fi luate de trupele inamice, numai
cu trei ore mai înainte de ocuparea localităţii şi în timpul când
trupele noastre se retrăgeau sub un bombardament intens,
pleacă la barieră şi acolo predă trăsura cu caii Brigăzii XI de
Infanterie; abia sosită acasă, localitatea este ocupată şi fapta sa
curat românească adusă la cunoştinţa ocupanţilor ca faptă de
spionaj, devine o sursă nesfârşită de persecuţiuni şi nenorociri;
după o serie de nenumărate vexaţiuni şi maltratări, între care
chemări zilnice la comandament şi acuzări de spionaj,
distrugere de avut şi dare afară din locuinţă, însoţită de un copil
mic şi ameninţare de a fi împuşcată de care nu scapă decât prin
261
Ibidem, p. 263.
262
Romeo – Valentin Muscă, op.cit., p. 59.
84
interpunerea copilului; în iulie 1917, deşi bolnavă, este trimisă
la Focşani între baionete, împreună cu copilul, iar de aici la
Bucureşti.
Faptul ultim pentru care s-a luat această măsură a fost

ajutorul pe care-l dă zilnic în alimente la doi ofiţeri răniţi greu,
care se aflau în spitalul de lângă locuinţa sa, precum şi
cuvintele pronunţate într-un cerc de cunoştinţe, din care unul
pus în serviciul duşmanilor a părăsit ţara odată cu ei, că:
„«Dacă ar da Dumnezeu să vie mai repede românaşii noştri,
[cu] toată lipsa de alimente aş face tot rostul şi le-aş da o masă
bună».
Dusă la Bucureşti aici este închisă mai mult de 20 zile,
despărţită de copil şi pe urmă împreună cu alţi prizonieri,
trimisă pe jos între baionete până la gară, de aci la Giurgiu şi
după un drum de aproape o lună, în care timp a suferit toată
scara vexaţiunilor şi a maltratărilor, întemniţată la
<indescifrabil>, unde a stat timp de 11 luni.
Faţă de toate suferinţele îndurate de această femeie,
causate numai de o pornire şi un simţământ curat românesc şi
din dragoste pentru ţară şi neam, socotesc nemerit domnule
85
Ministru că ar fi locul a i se acorda o distincţiune şi a fi
decorată cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”263.
Mai mulţi lucrători de poliţie au fost trimişi în lagărul de
prizonieri264, unde au fost bătuţi, insultaţi şi umiliţi. Unul dintre
ei, Constantin T. Faur, mărturisea că a îndurat din plin foamea
şi mizeria, maltratările aducându-l în culmea disperării.
Calificând regimul de ocupaţie inamică drept „iad fără
scăpare”265, Constantin T. Faur afirma: „Iar ca culme a ironiei a
trebuit să am o constituţie solidă care să reziste la toate
greutăţile şi suferinţele. … a trebuit să rabd ca duşmanii să
rupă moleculă cu moleculă din carnea mea, din creierul meu, să
mă istovească, îmbătrânească, până ce m-au transformat într-o
umbră ce trăia numai cu dorinţa ca trufaşul german să fie
înfrânt.
Câţi m-au cunoscut şi-au putut da seamă de ce eram şi
ce devenisem şi zdrobirea mea a fost atât de mare încât nici
acum nu mi-am revenit. … închei cu speranţa şi dorinţa ca
poporului german să i se dea sancţiunea ce merită adică de
«laş» căci a lovit pe cei fără de apărare”266.
Orice manifestare de naţionalism se solda cu arestarea.
Iată ce se spunea într-un Raport al Primăriei odobeştene: „Au
arestat, judecat şi condamnat la 10 ani închisoare pe preotul
Spiridon Arghir, care s-a opus unei rechiziţii forţate făcute de
un soldat german, fără vreun ordin, a stat şase luni închis în
Bucureşti la Văcăreşti după care a fost graţiat şi trimis în
domiciliu forţat la Râmnicul Vâlcea. Au arestat timp de una
lună pe femeia Maria Ionescu în închisoarea din Odobeşti pe
263
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 43 / 1921, f. 64 –
64 verso.
264
265
266
Ibidem.
86
motiv că ar fi insultat un soldat care vroea în mod arbitrar să-i
fure nişte lucruri”267.
În plus pentru a-şi adăposti armata, ocupanţii „au

evacuat din oraş mai bine de 1.000 persoane pe care le-a trimis
în restul ţărei, dintre care pe un timp de iarnă în frig şi din care
cauză mulţi s-au perdut. La evacuare, acestor evacuaţi nu li s-a
permis a lua cu ei decât bagaj de mână până la 50 kg, ear restul
averei ce le rămâneau, au fost confiscate şi luate de militari;
aşa că la întoarcerea lor nu au găsit nimic”268.
În octombrie 1918, odobeştenii se întorc acasă269,
autorităţile judeţene ajutându-i cu căruţele necesare transportării
bagajelor270. Veneau de la Feteşti271, Tecuci272, Adjudu Nou273,
Adjudu Vechi274, Mănăstioara275, Păuneşti276 şi Pănceşti277. Ei
267
268
Ibidem.
269
Ibidem, dosar nr. 73 /1918, f. 133 verso.
270
Ibidem, f. 149.
271
Ibidem, dosar nr. 11 /1921, f. 10 verso.
272
Ibidem, dosar nr. 73 / 1918, f. 148.
273
Ibidem, dosar nr. 9 / 1917, f. 57 verso – 58.
274
87
erau însoţiţi de tinerii nemobilizabili, care în toamna anului
1916 au urmat trupele române aflate în retragere 278.
Mulţi odobeşteni au plătit cu viaţa cutezanţa de a se
opune sau doar de a protesta faţă de regimul ocupaţiei germane.
Unul dintre exemple este acela al ajutorului de primar N. Iancu,
„care mai în urmă a murit în închisoarea militară din Focşani,
din cauza răului tratament şi schingiuirilor, pe motiv că ar fi
lucrat contra interesilor lor”279.
Iată ce consemna, în 1919, şeful Poliţiei odobeştene
într-un Raport înaintat Prefecturii putnene: „În noaptea de 4 – 5
Iunie <1918> am găsit asasinaţi prin strangulare <pe> evreii
Altăr D. Iancu şi soţia lui <indescifrabil> A. Iancu, comercianţi
din acest oraş str. Carol, care de asemeni după cercetările
făcute au fost ucişi de militari germani, care le adusese nişte
tutun spre cumpărare. Motivul crimelor au fost furtul şi din
cercetările făcute autorii au fost militarii germani.
De aseminea în ziua de 10 octombrie 1918, ziua plecărei
lor din localitate au împuşcat în piept pe femeia Safta Necula
din comuna Vărsătura, care venise la Odobeşti şi din
nenorocirea ei a fost găsită de militari prin apropierea
Provientului din faţa gărei”280.
În plus, „în ziua de 2 martie 1918 s-a găsit omorât prin
strangulare în curtea caselor din strada Victoriei N. 30, un
bătrân anume Ilie, prenume necunoscut, în etate de 70 de
ani”281, autorii fiind, cel mai probabil, ocupanţii germani 282.
275
276
Ibidem, dosar nr. 75 / 1918, f. 194.
277
278
Ibidem, dosar nr. 73 / 1918, f. 117 – 118.
279
280
Ibidem, f. 147.
281
282
Ibidem.
88
Din acelaşi Raport aflăm o serie de date referitoare la
ceea ce au însemnat rechiziţiile făcute de germani în oraşul de la
poalele Măgurei Odobeşti: „au luat prin jafuri şi rechiziţii
forţate averea mobiliară a Comunei, constând din vite,
vechicule, furaje, material de tot felul, mobilier, acte, dosare,
parte întrebuinţându-le, parte distrugându-le. Îndată după
ocuparea oraşului au luat locuitorilor toate vitile, animale ca:
capre, oi, porci, toate vechiculele şi mijloacele de transport,
nedând locuitorilor nimica. La puţine persoane li s-au dat
bonuri calculate foarte diminuat. S-au rechiziţionat de la
locuitori şi luat toate vasele de aramă, cum şi cazanele de
aramă.
Toate alimentele şi băuturile, vinuri majoritatea furate,

pentru foarte puţine s-au dat bonuri diminuate. Toate acestea
s-au făcut prin organele instruite şi militari.
De asemenea, s-au luat clopotele bisericilor ca şi
obiectile de alamă pe care le-au transportat în Germania, fără
nici o formă.
S-au luat obiecte de mobilier, haine, blănuri, obiecte de
lână de casă, covoare, scoarţe naţionale, albituri etc.; pentru
89
puţine au dat bonuri de împrumut şi apoi nu le-au mai restituit,
luându-le prin tranşee şi cuartierele lor de soldaţii germani,
fără a putea şti cauzele şi fără ca autoritatea germană să
cerceteze cazul.
Despăgubiri până la plecarea germanilor nu s-au
acordat, însă câţiva dintre ei [locuitorii din Odobeşti] făcuse
cereri pe care le înaintase autorităţilor militare de ocupaţie.
Cuantumul rechiziţiilor făcute de inamic se poate
preciza de Comună care a făcut o statistică în acest sens însă
credem că în acest oraş se ridică la cifra de cinci sute milioane
lei.
Au rechiziţionat în întregime toate imobilele Statului de
la ocupaţie, 25 decembrie 1916 până la aprilie 1918,
autorităţile trebuind să se mute în alte localuri, pentru care nu
au plătit chirie până în prezent.
Cuantumul la care se ridică locaţiunea la oficiile
Primărie, Percepţie, Poliţie, Judecătorie, două Şcoli Primare,
Bisericile, Biroul de măsuri şi greutăţi etc. se ridică la suma de
50.000 (cincizecimii) lei. Localurile şi clădirile s-au ocupat cu
tot mobilierul ce era înăuntru, de multe ori nelăsând civili a-şi
lua cele strict necesare. Militarii s-au făcut stăpâni pe lucrurile
din casă, luând ce le-au plăcut şi parte distrugându-le sau
deteriorându-le prin întrebuinţare, sub titlu de rechiziţie, fără
regulă însă, cu împrumut n-au luat prea puţine de oare ce
nimeni nu putea să-i oprească, iar reclamaţia era zadarnică.
Obiectele pentru care s-au dat bonuri de împrumut nu le-au mai
restituit deoarece le-au distrus şi deteriorat prin întrebuinţare.
S-au luat becuri, alimente, băuturi, majoritatea fără
bonuri numai de către organele lor prin forţă şi violenţă.
Autorităţile noastre nu le-au permis a se amesteca în
aseminea rechiziţii şi furturi fiind întrebuinţaţi numai la
alimentaria populaţiei şi curăţirea oraşului.
90
S-au luat toate alimentele şi productele de la toţi
locuitorii prin rechiziţiunile făcute de patrulele şi jandarmii lor
nedând voe nimănui a avea în plus de alimentele de cât aceia ce
aveau de la porţia cu bon.
Cuantumul acestor rechiziţii se urcă la suma de 100.000
(una sută de mii) lei, în afară de vinuri ce se evaluează la circa
25 milioane lei”283.
În ceea ce priveşte situaţia rechiziţiilor de animale,
germanii au luat de la odobeşteni 162 de cai, 428 bovine, 485
porci şi 1274 ovine284. De multe ori, preţurile oferite de germani
erau mult sub cel al pieţei285, mulţi dintre odobeşteni rămaşi fără
animale declarând că au rămas „în imposibilitatea <de> a se
putea hrăni”286.
Nu este de mirare că, la Odobeşti cel puţin, la jumătatea
secolului trecut, se considera că foametea din 1946 – 1947 a fost
mai suportabilă decât cea din timpul ocupaţiei germane din 1916
– 1918287.
Câţiva ani mai târziu, păgubiţii aveau să-şi recupereze
– fie şi parţial – pierderile rezultate din rechiziţionarea
necorespunzătoare a animalelor de către germani, după cum
rezultă din Adresa trimisă de Primăria odobeşteană Poliţiei din
localitate, la 13 martie 1920: „Conform adresei Dlui şef al
intendenţei Garnizoanei Focşani Nr. 2131, avem onoare a vă
ruga să dispuneţi ca prin batae de tobă să se încunosciinţeze pe
toţi acei care s-au înapoiat din războiu, precum şi pe familiile
acelora ce nu s-au mai înapoiat, să se prezinte imediat la
283
284
285
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 18 / 1920,
passim.
286
287
Romeo – Valetin Muscă, op. cit., p. 59.
91
Oficiul acestei primării pentru a fi înscrişi pe tablourile care
urmează a fi înapoiate Garnizoanei Focşani spre a putea decide
la împărţirea vitelor rămase de la Primării, contra plată. De
asemenea, conform adresei mencionatei Garnizoane Nr. 2130,
vă şi rugăm a face ca să ni se trimită o listă de acei ce n-au fost
în război şi posedă vite rămase de la germani, pentru a se
hotărâ asupra lor, precum şi o altă listă de acei care au fost în
război şi justifică cu acte plata vitelor cumpărate de la
nemţi”288.
În ceea ce priveşte rechiziţiile de vinuri şi, în general de
băuturi alcoolice, paguba era direct proporţională cu vinul
deţinut. De exemplu, inginerul M. Gaicu avea la Odobeşti 20 ha
de vie. În 1916, în calitate de funcţionar al Ministerului
Lucrărilor Publice, acesta a fost evacuat la Iaşi, lăsând în pivniţe
şi magazii peste 23.000 decalitri de vin, însumând recoltele din
anii 1915 şi 1916. Inamicul i-a luat tot vinul, mulţumindu-se să
elibereze surorii sale un bon doar pentru 3.400 deca. Pentru
restul de 20.000 decalitri, germanii au eliberat alt bon, beneficiar
fiind însă, conform unor martori ocular, primarul instalat de ei,
un colaboraţionist289. Un caz oarecum asemănător a fost acela al
lui G. Potop, pentru ale cărui bunuri rechiziţionate s-au dat
bonuri arendaşului său, în valoare de 2.000.000 lei. În această
sumă intrau zarzavaturile cultivate în grădina Şcolii Viticole din
Odobeşti, în suprafaţă de 40 de pogoane, vitele cultivate în
pepinieră, producţia de struguri a viei model, aparţinând
aceleiaşi instituţii şi „marele deposit plin de sute de vase pline
cu băuturi spirtoase”290.
288
289
f. 67 – 67 verso.
290
92
Samavolniciile nu s-au oprit aici, în condiţiile înlocuirii
administraţiei de dinainte de război cu aşa-numiţii
colaboraţionişti: „Administraţia germană a căutat sistematic a
substitui administraţia românească desfiinţând vechiul Consiliu
Comunal şi instituind un altul, cum şi desorganizaria
Poliţiei”291.
În asemenea condiţii, distrugerile, furturile şi jafurile
comise de inamici în Odobeşti au atins cote paroxistice, după
cum rezultă din Raportul înaintat Prefecturii putnene, de către
Poliţia Oraşului Odobeşti, în 1919. Din document rezultă că
inamicii au călcat în picioare „averia mobiliară a locuitorilor,
luând şi jefuind totul fără a putea reclama la cineva de oare ce
acel ce se plăngea era insultat şi batjocorit şi chiar arestat. Au
fost deteriorate în totul oficiile ocupate prin stricaria uşilor,
fereştilor, pardoselilor, tencuielilor pe locuri zugrăvite, sobe
etc.
Au ridicat prin aproape toate mijloacele mobilierile
autorităţilor, prin care parte le-a întrebuinţat şi parte le-au
distrus, făcându-le combustibil pentru foc, evaluându-se la suma
de 100.000 (una sută mii) lei. Clădirile Statului – Primărie,
Poliţie, Şcoli, Judecătorie, Administraţia Plasei, Biserici – au
fost ocupate, deteriorate prin vădita ostilitate (Biserici) şi prin
rea întreţinere, abuzivă întrebuinţare, (celelalte oficii publice),
pricinuite numai de militari germane.
La trei Biserici au instalat magazii de muniţiuni,
telegrafie fără fir şi în una chiar grajduri de cai; la şcoli au avut
instalat într-un timp spital şi apoi cuartier de soldaţi: de
asemenea şi edificiile publice diferite birouri şi apoi cuartiere
de soldaţi. Restaurarea astăzi se cifrează la suma de 1.000.000
lei.
291
93
Au furat, jefuit şi luat prin forţă toată averea mobilă a
contribuabilului şi foarte puţine au lăsat. Au distrus arhivele
Primăriei, Judecătoriei, Poliţiei, Administraţiei Plasei,
Epitropiei Bisericilor, scoţându-le în curte şi dându-le foc.
Pentru refacerea acestor arhive se necesită sume
enorme.
Din Casa de fier a Băncii Populare din localitate, în
timpul invaziei a luat suma de 1.800 (una mie opt sute) lei,
forţând pe casierul Băncei Ghiţă Nedelcu, ce era în localitate, a
deschide casa şi luându-i numerarul”292.
Dintre atât de numeroşii păgubiţi, documentele vremii
reţin şi numele câtorva persoane nedreptăţite. Una dintre ele a
fost D. Zaremba, furat de chelarul viei sale de la Odobeşti,
„bazat, probabil, pe bunele lui raporturi cu armata inamică”293.
La rândul lor, Ion Petrovici, Ştefan Manea, I. Gheorghiu
şi Maria P. Săndulescu, mărturiseau că Teodor Blându, şeful
Poliţiei din Odobeşti şi subcomisarul C. Cristescu, uneltele
administraţiei germane, au jefuit casele oamenilor, terorizând
populaţia. Cei doi au comis multe infamii, au solicitat sume mari
de bani de la diverse persoane pentru a nu fi evacuate, ştiut fiind
faptul că cei evacuaţi pierdeau întreaga agoniseală. Pe cei care
îndrăzneau să protesteze, îi denunţau germanilor, sau îi
ameninţau că vor face acest lucru. Luau mărfuri din băcănii şi le
vindeau în folosul personal. Până la urmă, subcomisarul
Cristescu a fost închis un an de zile în lagăr. Cel mai grav era
însă faptul că profera injurii la adresa poporului român în
prezenţa nemţilor, făcându-i „porci, hoţi şi spioni”294.
292
293
294
Ibidem, f. 434 – 435.
94
După război, Maria Postolache, din Odobeşti, referindu-
se la acelaşi personaj, mărturisea că avea „inimă de duşman”,
nenorocindu-i pe oameni, luându-le tot şi lăsându-i pe drumuri.
Întrebat de ce se comportă astfel, fiind român, Cristescu
răspundea: „România nu mai există”295. Nepedepsirea acestui
individ i se părea Mariei Postolache o adevărată ruşine
naţională, cerând să fie îndepărtat din serviciu şi adăugând:
„Azi o face pe cinstitu şi are un club de cărţi la cafenea în
Odobeşti, unde jupoaie lumea”296.
Pentru a face loc trupelor lor, germanii au scos oamenii
din case, înghesuindu-i în imobilele rămase disponibile dincolo
de limita suportabilităţii297: „Cuartierele s-au făcut prin
organele lor militare ocupând în întregime, dând locuitorii lor
afară, iar la parte majoritatea camerilor, lăsând pentru
locuitori câte o cameră pentru patru-cinci familii, compusă din
10 – 20 persoane”298.
Printre imobilele rechiziţionate de armata germană s-a
numărat şi vila aflată în proprietatea lui Sache Georgescu, cea
mai impunătoare clădire din Odobeşti, situată în faţa Primăriei.
Aici a fost găzduit împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, cu
prilejul vizitei făcute frontului în zona Odobeşti, pe Măgură,
unde armata germană îşi avea cartierul general299.
Staff-ul Kaiserului însărcinat cu propaganda a surprins
pe celuloid acest moment. Astfel mai multe fotografii au fost
publicate în jurnalul ocupantului, «Putna Zeitung», la
27 ianuarie 1918, cu ocazia zilei de naştere a împăratului300.
295
Ibidem, f. 435.
296
Ibidem.
297
Ibidem, f. 68.
298
299
Romeo – Valentin Muscă, op.cit., p. 105.
300
Ibidem, p. 58 – 59.
95
Din motive de ordin „strategic”, conform tradiţiei orale
locale, în momentul sosirii Kaiserului la Odobeşti, ocupantul a
silit populaţia să stea în casă, cu perdelele trase301.
Ca orice regim represiv, ocupaţia germană – inclusiv la
Odobeşti – s-a caracterizat printr-o fiscalitate excesivă; cu alte
cuvinte, s-a ajuns la „impunerea de dări, amenzi, către
administraţia militară, despăgubiri acordate supuşilor străini.
Dări au fost puse asupra populaţiei civile de către
administraţia comunală instituită de germani pentru necesităţile
comunale.
S-au ordonat Comunei plăţi necadrând cu nevoile
administraţiei noastre. Funcţionarii noi numiţi care nu figurau
în bugetul complect şi pentru a înlocui funcţionarii bugetari
rămaşi sub ocupaţie şi neutilizaţi, cum şi un plus de funcţionari
s-au plătit de comună; toţi dolmecii rechemaţi la diferite
instituţiuni germane, agenţi nemţi cum şi o parte din oamenii de
corvoadă ce lucrau pentru dânşii.
Amenzi populaţiei civile s-au dat în continuu de către
Administraţia militară, de la 5 lei până la 1.000 (una mie) lei
pentru motivul nerespectării ordonanţelor sau ordinelor lor.
Aceste amenzi erau un mijloc de spoliere a
populaţiei”302.
Deşi creştini ca şi adversarii lor, inamicii s-au comportat
şi la Odobeşti – ca peste tot în ţară – fără să manifeste respectul
cuvenit faţă de bisericile ortodoxe.
Din cauza distrugerilor provocate de germani, Biserica
„Sfânta Cruce” din Odobeşti303 a primit drept despăgubire, în
1924, suma de 40.000 lei304.
301
Alexandru Deşliu, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană. County With
European Vocation. Album monografic. Monografic album, Editura Pallas,
Focşani, 2006, p. 68.
302
Ibidem, f. 147.
96
În mai 1939, mai, ca urmare a cererii paznicului
cimitirului „Sf. Mina” din Focşani, Comitetul Central al
Societăţii „Cultul Eroilor” a aprobat „deshumarea osemintelor
eroilor germani din cimitirul „Sfânta Cruce” din Odobeşti, în
care au fost înhumaţi în 1917 şi transportarea lor spre
reînhumare la cimitirul «Poiana lui Frunză» din comuna
Bătineşti”305.
Aflată pe dealul Odobeştilor, biserica Schitului
„Naşterea Maicii Domnului”, datând din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, a fost transformată de ocupant în
depozit306. Şi în această localitate, furtul clopotelor devenise
ceva firesc307.
După cum spuneau bătrânii, imediat după intrarea lor în
oraş, germanii au intenţionat să transforme Biserica „Ovidenia”
în grajd. Au cedat însă insistenţelor tovarăşilor lor de arme turci,
care au considerat că nu se pot adăposti vacile în „Casa lui
Allah”308. A fost o extraordinară lecţie de viaţă, aşa-zişii
„păgâni” musulmani dovedind a fi mult mai aproape de
Divinitate decât adepţii unei biserici creştine considerată
universalistă.
303
Ibidem, dosar nr. 218 /1924, f. 12.
304
Ibidem, f. 3.
305
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 8 / 1939, filă
nenumerotată.
306
Romeo – Valentin Muscă, Biserici mutilate. O radiografie a distrugerii
patrimoniului religios din Ţara Vrancei şi Ţinutul Putnei, Editura Pallas,
Focşani, 2006, p. 55.
307
Idem, Odobeşti…, p. 57.
308
Alexandru Deşliu, op. cit., p. 68; Vezi şi Constantin C. Giurescu, Istoricul
podgoriei Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de
documente inedite şi 3 reproduceri), Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1969, p. 252.
97
Urmele silniciilor germane au fost şterse din interiorul şi
de pe exteriorul lăcaşelor de cult odobeştene, destul de greu însă
şi parţial309.
Lucrurile nu au stat mai bine nici în ceea ce priveşte
cele două Şcoli Primare Urbane din Odobeşti – de Fete şi de
Băieţi.
Despre prima dintre ele se ştie că a avut de suferit de pe
urma germanilor, fiindu-i distrusă biblioteca310, acelaşi lucru
întâmplându-se şi la Şcoala Primară Urbană de Băieţi311.
Conform declaraţiei din 1920 a lui Ioan Dumitrescu,
directorul acestei instituţii, paguba provocată de inamicul
ocupant s-a cifrat aici la 55.777,50 lei. Transformată în spital,
Şcolii i s-au distrus arhiva, mobilierul, inventarul didactic
şi agricol, cele două corpuri de clădiri, spaţiile anexe,
atelierele312 şi grădina şcolară. Din această cauză, instituţia nu a
funcţionat timp de 19 luni313.
Cinci ani mai târziu, şcolile din Odobeşti încă nu
fuseseră despăgubite de Stat, fapt dovedit de Adresa înaintată
Prefecturii putnene, la 14 noiembrie 1925, de către Primăria
Urbei Odobeşti: „Şcoala de băieţi şi Şcoala de fete din Odobeşti
nu au copii după hotărârile Comisiunei de despăgubiri de la
această judecătorie, ele se află înaintate Ministerului de
Finanţe”314.
Unul din dascălii odobeşteni ai vremii, Constantin
Negru, institutor la Şcoala de Băieţi a lăsat posterităţii o
mărturie elocventă asupra impactului pe care l-a avut ocupaţia
309
Ibidem, p. 37.
310
S. J. A. N. Vn.,fond Inspectoratul Şcolar Putna, dosar nr. 6 / 1923, f. 91.
311
Ibidem, f. 90.
312
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 13 / 1920, f. 35
– 35 verso.
313
314
98
germană în acest oraş, inclusiv asupra şcolilor: „În timpul
războiului, şcolile fiind închise până la ocupaţia străină, am
condus – în calitate de administrator – spitalului militar nr. 187
cu 500 paturi instalat în Cazarma Batalionului 3 al
Regimentului 10 Infanterie, ce-şi avea localul în Odobeşti.
Când oraşul a rămas sub ocupaţie străină, spitalul a fost
evacuat în Moldova, iar subsemnatul având vrâsta înaintată, am
rămas pe loc, cu girarea direcţiei şcoalei primare de băieţi.
În zadar am căutat să deschid şcoala sub ocupaţia
străină, deoarece localul şcoalei a devenit cazarmă mai întâi a
bosniacilor, apoi a ungurilor şi a nemţilor.
După trecere de un an, mi s-a dat voie să deschid şcoala
cu copiii de curs primar în fostul local ocupat de Judecătoria de
pace, unde am adus restul de bănci, ce-am mai găsit la localul
propriu de şcoală, împreună cu condici, matricole, cataloage şi
material didactic şi al casei de economie şcolară, ce-am putut
să le adun, depe unde erau aruncate de armate duşmane.
La deschiderea cursurilor a luat parte Comandantul
militar al garnizoanei, un maior neamţ. În cuvintele adresate
dascălilor şcoalei, comandantul militar ne recomanda să fim
exacţi la datorie şi foarte severi cu şcolarii, iar elevilor le arăta
o vargă lungă şi groasă, admonestându-i că de câte ori nu se
vor sili la învăţătură şi vor fi obraznici, vor trebui să fie
pedepsiţi cu lovituri pe corp cu varga.
Interpret am avut pe tânărul L. Lursen, care cunoştea
limba germană la perfecţie – având studiile făcute în Germania
– şi care l-a asigurat pe comandantul neamţ pentru recunoştinţa
învăţătoarelor şi învăţătorilor, că li s-a dat voe să deschidă
cursurile şcolare.
Dimineaţa urmau la şcoală băieţii, iar după prânz fetele.
De această favoare ne-am bucurat numai câteva luni, căci
într-o bună zi – când ne duceam la şcoală – am găsit date afară
99
în stradă şi în curte, cu băncile, tablele, condicele şi cu arhiva
şcoalei sub cuvânt că trebue localul de şcoală pentru
comandatura nemţească. De astă dată, şcoala noastră a rămas
închisă până la deschiderea şcoalei în toamna anului 1918.
Sub ocupaţia străină, s-au pierdut multe acte din arhiva
şcoalelor primare de băieţi şi de fete din Odobeşti, pentru că
Odobeştii fiind aproape de front, adăpostea multă armată.
Mulţi din gospodarii oraşului au fost evacuaţi, fiind duşi
unii pe la Bucureşti, alţii pe la Giurgiu şi prin alte părţi.
Mulţi din gospodarii oraşului făceau corvoadă: unii la
gară, încărcând şi descărcând vagoane cu muniţiuni, alţii erau
duşi la pădure, unde tăiau lemne pentru comandatură, în fine
alţii erau întrebuinţaţi la curăţenia oraşului.
După ce am fost chemat la comandatură – ameninţat de
a fi pus la corvoadă destul de grea pentru mine – abea mi s-a
făcut graţie, să fiu lăsat în serviciul primăriei, fără leafă,
dându-mi gradul de „Gemainde Werfaltung” pus pe o eşarfă ce
trebuia să o port la braţ. Fără acest semn distructiv, riscam să
fiu înhăţat de pe stradă şi pus la corvoadă fără ştirea familiei
mele. De corvoadă însă n-am scăpat, căci tot am fost pus să
distribui în fiecare dimineaţă pâine şi mălai pentru
populaţie”315.
Dintr-o Adresă înaintată medicului primar al judeţului
Putna, la 29 decembrie 1921, de către conducerea Spitalului din
Odobeşti316, aflăm o serie de date referitoare la această instituţie:
„În cursul războiului acest spital a fost transformat de trupele
inamice, la început în Spital pentru soldaţii români răniţi în
315
Constantin Negru, Amintiri din trecutul meu ca învăţător, în Ion Anghel,
Înaintaşii. Culegeri şi amintiri, Lucrare întocmită de ~, Învăţător – Focşani,
Librăria Gheorghe D. Mircea, Focşani, 1934, p. 239 – 241.
316
S. J. A. N. Vn., fond Serviciul Sanitar al Judeţului Putna, dosar nr. 5 /
1921, f. 1.
100
lupta din ziua de 25 decembrie 1916, data ocupării oraşului,
apoi pentru soldaţi germani răniţi pe front, iar în urmă
transformat în spital de prizonieri.
Acest spital a fost desfiinţat în luna februarie 1917, când
a fost instalat într-o casă particulară.
Localul în tot timpul ocupaţiei inamice a suferit mari
stricăciuni şi ar fi fost în imposibilitate de a-l mai pune în stare
de funcţiune, dacă primăria n-ar fi făcut reparaţiunile
necesare”317.
Instituţia a rămas fără arhivă 318, inventar medical,
pierderile cifrându-se la 59.424,50 lei319.
În aprilie 1918, doctorul G. Băiatu din Odobeşti, detaşat
la Spitalul din Panciu, transformat în spital de campanie, aflat la
Orbeni, cerea autorităţilor mutarea acestuia la Odobeşti. Spitalul
de aici„nu mai are nimic şi va trebui să fie înzestrat din nou”320.
Cererea avea să fie aprobată de către medicul primar al judeţului
Putna321. Spitalul odobeştean, destinat civililor, se subordona
direct medicului Comandaturii Etapei nr. 225322. Ulterior,
Spitalul odobeştean a mai primit o serie de dotări de la unităţile
spitaliceşti de campanie de la Păuneşti şi Năruja323.
În iulie 1918, dotările Spitalului din localitate aveau mai
multe provenienţe: achiziţiile făcute de Primărie, dotările
armatei germane de ocupaţie, donaţiile orăşenilor324.
Instrumentarul chirurgical era în proporţie de aproape 90 % de
317
Ibidem, f. 1 verso.
318
319
Ibidem, f. 2.
320
321
322
323
Ibidem, dosar nr. 5 / 1918, f. 195 – 196.
324
101
provenienţă germană325. În afară de G. Băiatu, aici mai lucrau,
între alţii, doctorii Weinbach şi Atanasiu326.
La 20 august 1918, medicul Circumscripţiei Odobeşti
solicita medicului primar al judeţului Putna doi cai şi o trăsură,
în vederea mai bunei desfăşurări a muncii de teren. Medicul din
Odobeşti recunoştea că, pe de o parte, Spitalul nu era aşa de bine
dotat, pe de altă parte însă, interveniseră două mari dezavantaje:
scăderea cu 50 % a diurnei de transport şi scumpirea de opt ori a
mijloacelor de deplasare. Soluţionarea problemei urma să fie
făcută de medicul Comandaturii Etapelor nr. 225327.
La finele anului 1918, medicul primar al judeţului Putna
informa Direcţia Generală a Serviciului Sanitar că, din păcate
după plecarea germanilor din Odobeşti, au dispărut şi dotările
unităţii spitaliceşti din localitate. Împrejurările în care s-a
întâmplat acest lucru nu se cunoşteau, dar se bănuia că o parte
dintre ele au fost luate ca pradă de război de către
Comandamentul Diviziei a VI-a Focşani328.
La 20 septembrie 1918, inginerul N. I. Paianu din
Bucureşti a solicitat Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar
evacuarea de către Spitalul din Odobeşti a vilei „Flora”,
proprietatea sa, aflată în mijlocul unei vii stăpânite de aceeaşi
persoană. În acest imobil, germanii înfiinţaseră un Spital de boli
contagioase329.
Analizând situaţia la faţa locului, medicul primar al
judeţului Putna informa Direcţia Generală a Serviciului Sanitar,
la 14 octombrie 1918, că nici medicul român din Odobeşti, nici
cel german, nu doreau desfiinţarea Secţiei, fapt ce ar fi dus la
325
Ibidem, f. 15 – 16.
326
327
Ibidem, f. 26.
328
329
Ibidem, f. 122.
102
închiderea întregului Spital330, care le suplinea pe cele din partea
ocupată a judeţului (Panciu, Vidra şi Năruja)331.
Nemţii instalaseră aici baie şi cuptor de deparazitare,
toate reparaţiile necesare făcându-le Primăria odobeşteană. După
ce Spitalul orăşenesc a revenit în localul propriu, germanii i-au
dat şi vila „Flora”, atât de utilă în vederea izolării multor
maladii întâlnite frecvent în zonă – variolă, tifos exantematic,
febră tifoidă şi difterie.
Într-adevăr, dacă Secţia ar fi desfiinţată, nu se ştia care
avea să fie soarta bolnavilor contagioşi. Ei aveau nevoie, pentru
izolare şi vindecare şi, în egală măsură, pentru a nu deveni un
pericol public, de un nou sediu de spital, dotat corespunzător332.
Ocupaţia germană în zonă a însemnat între altele şi
distrugerea liniei telefonice Odobeşti – Mera, refăcută abia în
1924333, cu fonduri puse la dispoziţia Direcţiunii Poştelor,
Telegrafului şi Telefoanelor din Focşani de către Ministerul de
Interne334, în urma solicitărilor făcute Ministerului
Comunicaţiilor de către Prefectura Judeţului Putna335.
După cum se va vedea în cele ce urmează, odobeştenii,
aidoma tuturor românilor, au fost cu mare greutate şi în mică
măsură recompensaţi pentru bunurile pierdute în timpul
războiului. În ianuarie 1919, Prefectura Judeţului Putna informa
Ministerul de Interne că, în acest judeţ, jafurile şi rechiziţiile
fără bonuri se cifrau la peste 500.000.000 lei. Din această sumă,
10 % revenea Odobeştiului. Germanii plătiseră foarte puţin
330
Ibidem.
331
Ibidem,. f. 123 – 123 verso.
332
333
f. 33 – 34.
334
Ibidem, f. 19.
335
Ibidem, f. 6.
103
pentru bunurile rechiziţionate în această localitate – doar 40.000
lei336.
Alte estimări făceau referire clară la cuantumul şi natura
pagubelor cauzate de ocupanţi la Odobeşti: pagube suferite de
particulari, după declaraţii individuale şi rechiziţii declarate,
operate în registre – 37.215.834,60 lei; pagube suferite de
bunurile aparţinând comunei urbane Odobeşti – 1.024.729 lei şi
cele aparţinând statului român – 10.052,50 lei337.
În ianuarie 1920, Poliţia din Odobeşti înştiinţa Primăria
din localitate că „numai dl. Drăgan a avut locomotivă338
şi batoze care au fost ridicate de armatele de ocupaţie, însă
moştenitorii zisului defunct declară că primesc maşini necesare
în comptul despăgubirilor”339.
O asemenea locomotivă avea şi Gr. S. Dragomir.
Cât despre cea a lui N.H. Zalaru, aceasta a fost distrusă de
nemţi340.
Din punctul de vedere al pagubelor de ordin edilitar,
germanii au distrus în Odobeşti clădirea Primăriei, Băncii
Populare, Şcolii de băieţi, Bisericii „Sfânta Cruce”. Opt case
particulare mari au fost distruse şi doar trei avariate, 18 case
particulare mijlocii distruse şi 12 avariate, 15 case particulare
mici distruse şi opt avariate341.
În cazul Primăriei odobeştene, trupele de ocupaţie au
vandalizat întregul local, inclusiv mobilierul şi arhiva 342
336
337
338
În fapt, termenul face referire la locomobile, acestea fiind maşini cu aburi
aşezate pe roţi, utilizate atât în industrie, cât şi în agricultură.
339
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 13 /1920, f. 5.
340
Ibidem, f. 11.
341
Ibidem, f. 14.
342
Ibidem, f. 24.
104
(legislaţie, colecţia Monitorului Oficial, administraţie locală,
urmăriri civile etc.)343.
Conform unei alte statistici, Băncii Populare „Banca
Noastră” i se adăugau 41 de gospodării distruse şi 20 avariate,
Şcoala Primară de Fete, Şcoala Viticolă şi alte şase biserici 344.
La 6 martie 1920, pe lângă Judecătoria de Ocol Odobeşti
funcţiona deja Comisiunea pentru constatarea şi evaluarea
pagubelor de război. În baza legii despăgubirilor, trebuia să se
trimită la Judecătoria din localitate lista proceselor referitoare la
despăgubiri, care aveau să se judece aici. În prealabil, lista s-a
afişat la Primărie345. Ca în cazul oricăror alte procese, erau
stabilite termene346. Concomitent, listele din Odobeşti erau
trimise Comisiunii judeţene pentru constatarea şi evaluarea
pagubelor de război cu sediul la Secţia I a Tribunalului Putna
din Focşani 347. Afişajul listelor se făcea la Primăria din Focşani,
cu 15 zile înainte de ziua fixată pentru fiecare proces în parte 348.
La 18 martie 1920, Primăria din Odobeşti primea din
partea instituţiei similare din Focşani următoarea Adresă:
„Această Primărie făcând declaraţie pentru daune suferite în
timpul războiului de la trupele de ocupaţie austro-germane, cu
onoare vă rog a delega pe dl. avocat al Comunei pentru a stărui
la Tribunal a se ficsa termen de judecată şi a susţine interesele
comunei în privinţa despăgubirilor ce i se cuvine”349.
Interesele oraşului aveau să fie susţinute de avocatul C.
Rafail350, înlocuit ulterior cu D. Zamfirescu351.
343
344
345
Idem, fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 13 / 1920, f. 43 – 44.
346
Ibidem, f. 47.
347
Ibidem, f. 53.
348
Ibidem, f. 54.
349
Ibidem, f. 66.
350
Ibidem.
105
Până la finele anului se aflau pe rol procesele în care
erau implicate Primăria (ce revendica aproape 817.000 lei plus
încă circa 7.200 lei pentru casa cantonierului), Şcoala de Băieţi
– peste 50.000 lei, Banca Viticolă352.
Ulterior, procesele referitoare la odobeşteni vor fi
judecate şi la secţia a II-a a Tribunalului Judeţean, unde
funcţionau Comisiile a II-a353 şi a III-a judeţene pentru
constatarea şi evaluarea pagubelor de război354.
Pagubele referitoare la arterele de comunicaţie din zonă
erau centralizate de Serviciul de Poduri şi Şosele al Judeţului
Putna355.
La finele verii anului 1920, Comisiunea a II-a locală
pentru judecarea cererilor de despăgubiri de război ar fi dorit să
ocupe două săli la Primăria odobeşteană (pentru arhivă şi sala de
şedinţă), dar solicitarea nu primeşte răspuns afirmativ356.
În 1921, o altă instituţie care-şi căuta dreptatea în
instanţă era Pretura Plasei Odobeşti, căreia germanii i-au produs
pagube în valoare de 7.800 lei (mobilier, bibliotecă şi instalaţie
telefonică)357.
În prima lună a acestui an, Samuel Cohn, comerciant din
Fălticeni, a intentat proces Ministerului de Interne, pretinzând
aproape 1.000.000 lei pagube de război. O parte din bani se
cuveneau, în opinia lui, pentru contravaloarea a 5.350 decalitri
vin producţia 1916, păstrată în 197 butoaie de stejar, depozitate
într-o pivniţă închiriată în Odobeşti358.
351
Ibidem, f. 117.
352
Ibidem, f. 78.
353
Ibidem, f. 109.
354
Ibidem, f. 134.
355
Ibidem, f. 118.
356
357
S. J. A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 200 /1921, f. 25.
358
Ibidem, f. 2.
106
Tot în acest an, în instanţă se judeca procesul intentat
Statului de văduva de război Mariţa D. Tănase. Casnică fiind,
având şi doi copii mici în grijă, nu putea să-şi caute de lucru,
condiţii în care nici nu avea vreo sursă de venit 359.
A fost evacuată la Feteşti, unde a stat timp de doi ani şi
opt luni. La plecare nu a putut să-şi ia decât strictul necesar,
inamicul vandalizându-i gospodăria, lăsând-o fără mobilier,
obiecte casnice, alimente, animale şi unelte agricole. Din cauza
sărăciei profunde cu care se confrunta, nu a avut nici cu ce să se
întoarcă acasă. În asemenea condiţii, era clar că biata femeie
avea nevoie ca de aer de despăgubirile acordate de Stat360.
Oricum, procedeul se desfăşura cu destulă greutate, după
cum rezultă din Adresa înaintată Prefecturii Judeţului Putna, la
28 martie 1921, de către Ministerul de Interne: „Comisiunea de
despăgubiri de război din Odobeşti reclamă că jandarmii şi
notarii nu îndeplinesc procedurile. Acest fapt periclitează
interesele dăunaţilor şi al statului. Rog binevoiţi a lua măsuri
severe contra agenţilor care nu-şi îndeplinesc atribuţiile”361.
Prefectura se va conforma, dând dispoziţiile cuvenite Preturei
Plasei Gârlele şi Companiei de Jandarmi Putna 362.
La 2 ianuarie 1922, Primăria Oraşului Odobeşti informa
Poliţia din localitate despre eforturile depuse de autorităţile
judeţene în legătură cu urgentarea procedurilor referitoare la
acordarea despăgubirilor de război: „Conform Ordinului
Prefecturei acestui judeţ Nr. 5.950 /922, am onoare a vă ruga să
cercetaţi şi să ne comunicaţi ce materiale se găsesc în cuprinsul
acestui oraş cu privire la gestiunile şi sechestrele [indescifrabil]
359
f. 9 – 9 verso.
360
361
Ibidem, f. 14.
362
107
de autorităţile germane în timpul ocupaţiunei asupra bunurilor
supuşilor şi autorităţilor române. Acest material este necesar
serviciului nostru de restituiri din [indescifrabil] spre a putea
reclama restiuirea sumelor încasate de administraţiile forţate
germane a căror gestiune nu o recunoaştem”363.
A doua zi, Poliţia Oraşului Odobeşti avea să răspundă că
nu dispune de datele solicitate364.
În august 1922, Poliţia Oraşului Odobeşti a trimis
Comisiunei pentru executarea Tratatelor de Pace, cu sediul la
Cercul Militar din Capitală, un registru care conţinea bonurile şi
chitanţele date de armatele inamice de ocupaţie locuitorilor din
oraşul de la poalele Măgurei365.
Statisticile întocmite înregistrează existenţa a 616
cetăţeni şi instituţii din Odobeşti care au avut de suferit de pe
urma războiului. Drepturile lor au fost stabilite la Comisiile I şi
II de pe lângă Judecătoria de Ocol Odobeşti, Comisiile I şi II
Judeţeană Putna, Comisia I Comunală de pe lângă Judecătoria
de Ocol Panciu, Comisia Judeţeană Râmnicu Sărat, Comisia I
Comunală Măicăneşti, Comisia a II-a de pe lângă Judecătoria de
Ocol Coteşti, judeţul Râmnicu Sărat, Comisia I a Curţii de Apel
Galaţi şi Comisiile Judeţene Ialomiţa, Ilfov şi Brăila 366.
Aşa cum era şi firesc, armatele ocupante din Odobeşti nu
şi-au putut salva toate dotările, în timpul retragerii; faptul este
dovedit de Adresa pe care Serviciul Materialelor Pradă de
Război, subordonat Direcţiunei Generale a Industriilor din
cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului a trimis-o, la
29 august 1923, Comisiei Judeţene de Lichidare a Judeţului
363
S. J. A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 15 / 1922, f. 2.
364
Ibidem, f. 6.
365
366
Idem, fond Primăria Oraşului Odobeşti, dosar nr. 15 / 1922, f. 118 – 131
passim.
108
Putna, care-şi avea sediul la Prefectura din Focşani. Se
reamintea faptul că încă din luna noiembrie a anului 1922, s-a
atras atenţia Primăriei odobeştene că trebuia să predea Societăţii
„Refacerea Industrială” un cazan cu vapori fără armătură, pradă
de război. Instituţia odobeşteană nu s-a conformat însă
dispoziţiunilor primite367.
Trebuind să răspundă promt solicitantului, Prefectura
Judeţului Putna a cerut lămuriri Preturei Plasei Gârlele, primind
următoarele informaţii la 13 septembrie 1923: „Primăria
Odobeşti încă din timpul ocupaţiunei a pus stăpânire pe cazanul
în chestiune, fiindu-i dat de însăşi autorităţile duşmane, pentru
a-i servi la o eventuală bae ce ar fi să se construiască.
Aşa fiind, Primăria nu l-a putut da celui care-l cere, fără
a fi îndreptăţită de o hotărâre judecătorească, care să
stabilească cui revine proprietatea acestui cazan.
Judecata este în curs, primăria fiind deocamdată scoasă
pe cale de incident din cauză”368.
Tot acum, pe un alt tabel cu dăunaţii de război din oraşul
Odobeşti, mai apare şi Societatea „Dealul Odobeşti”, inclusiv cu
filialele din Brăila, Bucureşti şi Călăraşi369.
O acordare suplimentară de despăgubiri era încă
aşteptată, ţinându-se cont că în întregul judeţ Putna existau
aproape 20.000 de dăunaţi de război, pagubele suferite de
aceştia fiind estimate la 108.000.000 lei370.
La 22 aprilie 1924, Ministerul de Finanţe informa
Primăria odobeşteană că, în şedinţa desfăşurată cu şase zile în
urmă, Comisia Centrală de Despăgubiri, subordonată
Direcţiunei Generale a Despăgubirilor de Război şi Tratatelor de
367
368
Ibidem, f. 19.
369
Ibidem, dosar nr. 18 / 1923, f. 80 – 99 passim.
370
Ibidem, f. 121 bis.
109
Pace, a repartizat acestui oraş 190.800 lei, din creditul de
300.000.000 lei acordat dăunaţilor de război din România 371.
Două zile mai târziu, printr-o Telegramă, autorităţile din
Odobeşti au mulţumit ministrului N. D. Chirculescu, ilustrul
liberal putnean, pentru suma acordată, precizând însă că
necesităţile locale erau mult mai mari: „Comisiunea interimară
în şedinţa de la 22 Aprilie a.c. luând cunoştinţă că prin
binevoitorul Dvs. sprijin s-a acordat acestei comuni ajutorul de
190.000 lei pentru daunele de război vă transmite mulţumiri
pentru interesul ce purtaţi comunei Odobeşti. Cu această
ocazie, Comisiunea vă roagă a stărui pentru augmentarea
sumei, în vedere că pagubele suferite de comună depăşesc
(suma) de 800.000 lei.
Preşedintele Comisiunei Interimare,
Dr.Băiat372.
Într-un tabel din 1926 referitor la localităţile care au
suferit de pe urma războiului, pentru Odobeşti a fost înregistrată
cifra de 40.000 lei, reprezentând „Sumele primite drept
despăgubire”373.
În baza Ordinului nr. 259.404/1928 al Ministrului de
Interne, funcţionarii acestuia au primit o serie de ajutoare, în
contul despăgubirilor de război acordate de Ministerul de
Finanţe. Din 91 de funcţionari din judeţul Putna, care au încasat
82.158 lei, 15 cazuri au fost din Odobeşti, suma totală acordată
fiind de 12.430 lei. Concret, iată care au fost beneficiarii şi
cuantumul ajutoarelor primite: Albu Chirilă, sergent de Poliţie
– 400 lei; Andrei Gheorghe, camerier - 350 lei; Atanasiu Gh.
Ioan, casier – 50 lei; Chiriac V. Dimitrie, comisar - 750 lei;
371
Ibidem, f. 348.
372
Ibidem, f. 350.
373
S.J.A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 179 / 1926, f. 14 –
14 verso.
110
Cristofor T. Ioan, agent casier – 5.500 lei; Dumitriu C., secretar
- 750 lei; Dumitriu C. Constantin, sergent de oraş - 500 lei;
Dumitriu Ioan, sergent de oraş - 150 lei; Faur Constantin,
subcomisar - 500 lei; Mărinoiu G. Dumitru, registrator - 1000
lei; Milea S. Ignat, poliţai – 1.000 lei; Pluteanu N., şeful
pompierilor locali, pentru soţia sa - 30 lei; Pulbere Nică, agent
încasator - 250 lei; Stere Spiru, ajutor de comandant de poliţie
- 150 lei374.
A venit însă şi momentul retragerii germanilor, din
toamna anului 1918, redată pitoresc de acelaşi prefect liberal
Vasile I. Ţiroiu, contemporan cu acele vremuri de restrişte:
„Rar treceau prin sat <Boloteşti> furgoane, coloane nemţeşti,
ce-şi aduceau materialele risipite în toată zona fostului front,
muniţii, armament, echipament şi se îndreptau spre gările
Odobeşti şi Focşani, de unde porneau în lungi trenuri ce abia se
târau, în pufăitul locomotivelor învechite”375.
Fapt incredibil, germanii – entuziaşti şi atotputernici la
începutul războiului – părăseau acum ţara noastră într-o tăcere
de mormânt „aceşti militari, trufaşi, războinici până ieri,
aroganţi severi într-o disciplină rigidă, erau şi ei acum obosiţi,
sătui de un război pe care-l începuseră, şi-l pierduseră, dornici
de a pleca la casele lor flămânzi, vânzând pentru un ou sau o
cană de lapte, o foaie de cort, o pătură sau o ţuică”376.
La sfârşitul toamnei, în noiembrie 1918, „o lungă
coloană de vehicule trecu dinspre Vrancea, cu tot felul de
bagaje şi echipament, cu şiruri de militari nemţi, mergând
obosiţi, cu capetele plecate, ca după o înmormântare ”377, către
Odobeşti sau Focşani.
374
375
Vasile Ţiroiu, op.cit., p. 405.
376
Ibidem, p. 406.
377
Ibidem.
111
În linii generale, rândurile de faţă surprind cei mai trişti
ani din întreaga existenţă a oraşului de la poalele Măgurii
Odobeşti, care au însemnat umilinţă, suferinţă, moarte şi pierderi
materiale fără precedent. Tot acest dezastru nu a fost provocat
de natură, ci de invadatorii care au uitat că reprezintă, dealtfel,
un popor foarte civilizat.
Însă există un revers al medaliei, în toate timpurile şi pe
toate meridianele. Pe de o parte, odobeştenii, aidoma întregii
populaţii din partea ocupată de inamic a ţării, au îndurat
perioada vremelnicei stăpâniri cu demnitate şi cu nestrămutată
credinţă în victoria Armatei Române. Pe de altă parte, unul din
locurile în care adversarul – despre care se spunea că avea cele
mai bune unităţi militare din lume – a trebuit să se recunoască
învins, a fost chiar Cota 1.001 de pe Măgura Odobeşti. Astfel, în
septembrie 1917, kaizerul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a
ascultat chiar aici rapoartele referitoare la extraordinarele
încleştări care au avut loc pe frontul de la Mărăşeşti, prezentate
de feldmareşalul von Mackensen şi generalul von Morgen.
Căutând să justifice înfrângerea, cei doi strategi mărturiseau:
„Unei armate, sire, îi poţi da armament ofiţeri, bravuri! Acest
ceva care se cheamă dorinţa de a învinge nu i-l poţi da! Armata
şi-l ia singură”378.Orice alt comentariu ar fi de prisos.
378
Apud Cezar Cherciu, op. cit., p. 264.
112
IONUȚ ILIESCU
Născut la 7 ianuarie 1973 în oraşul

Panciu, judeţul Vrancea, a absolvit
Facultatea de Istorie a Universității
Ovidius din Constanţa în 1996. Master
în Istorie la Universitatea Dunărea de
Jos din Galaţi în 2009. Muzeograf la
Muzeul Vrancei din 1996, Ionuț Iliescu
este autorul mai multor studii cu problematică judeţeană şi
regională, publicate în „Cronica Vrancei”, „Studii şi Comunicări”,
„Saeculum” şi alte publicaţii de specialitate din ţară. Coautor al
volumelor:
 Ctitoriile maiorului Gheorghe Pastia

(2004, în colaborare cu prof. dr. Horia
Dumitrescu).
 Staţiunile balneoclimaterice vrâncene Vizantea
şi Soveja
Dumitrescu).
 130 de ani de istorie liberală în Vrancea
(2010, în colaborare cu Eduard Lambrino şi
Bogdan Constantin).
 Foşti profesori ai Liceului „Unirea” Focşani
Dumitrescu).
113
114
CUPRINS
Cuvânt înainte / 5
Calea ferată Focșani – Odobești / 11
Calea ferată Odobești – Burca / 29
Odobeștii în timpul ocupației germane / 77
Prezentare autor / 113
115
116
117
118

Odobesti Calea Ferata A

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Odobesti Calea Ferata A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ionuț Iliescu

Odobeștii, calea ferată și ocupația germană (1916 - 1918)

ODOBEȘTII, CALEA FERATĂ

Editura Terra, Focșani

Calea ferată Focșani - Odobești a reprezentat timp de un

Dr. Romeo - Valentin Muscă

În a doua jumătate a secolului al XIX -lea, exportul

Studiile şi lucrările propriu - zise au fost efectuate în

Inaugurarea liniei s-a făcut la 22 septembrie 1893, la

La etaj – decorat cu un fronton – se află două

În 1919, Ungaria a cedat 101 locomotive de acest tip

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, o călătorie cu

longeur. Concession de N. Gabrielescu, Architecte, Bucarest, Imprimerie de

Două decenii mai târziu, comerţul local era frânat de

La 30 decembrie 1916, armata germană a cucerit zona

În luna decembrie a anului 1916, armata română ceda

părăsit ţara odată cu inamicul245.

La 4 iunie 1917, subcomisarul de clasa a III-a,

aici, nemaiputând îndura muncile grele şi condiţiile deosebit de

Aceiaşi prizonieri au fost puşi să lucreze şi la şoseaua

Faptul ultim pentru care s-a luat această măsură a fost

În plus pentru a-şi adăposti armata, ocupanţii „au

Toate alimentele şi băuturile, vinuri majoritatea furate,

Născut la 7 ianuarie 1973 în oraşul

 Ctitoriile maiorului Gheorghe Pastia

Calea ferată Focșani – Odobești / 11

Calea ferată Odobești – Burca / 29

Odobeștii în timpul ocupației germane / 77

Prezentare autor / 113

S-ar putea să vă placă și