Hoinar Pe Cararile Vietii

HOINAR
PE CĂRĂRILE VIEȚII
POVESTEA MEA OVALĂ
MARCEL GIUCĂL
HOINAR
PE CĂRĂRILE VIEȚII
POVESTEA MEA OVALĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GIUCĂL, MARCEL
Hoinar pe cărările vieții: (povestea mea ovală) /
Marcel Giucăl. - București: Smart Publishing, 2022
ISBN 978-606-068-055-0
796.3
929
Copyright © 2022 Marcel Giucăl

Toate drepturile rezervate.
Copyright © 2022 Smart Publishing
Tehnoredactor : Liviu Stoica
ISBN 978-606-068-055-0
București 2022
Hoinar pe cărările vieții | 5
Capitolul 1
Predestinare? Așa ne e scris?
Pentru mine totul a început într-o zi geroasă de iarnă,

undeva, în Dobrogea mediană, nu departe de malul mării,
atunci când oamenii obișnuiesc să spună: „E frig de crapă
pietrele!“.
Peste ani, la aniversările mele de naștere, aveam să
aud povestit acest episod de tatăl meu, care pomenea me-
reu acea zi friguroasă de februarie, și cum s-au grăbit ei,
părinții mei, luându-mă de la maternitate să mă aducă cât
mai repede în casă, la căldura sobei.
Dincolo de acest moment fericit, care se numește în tot
universul „dată de naștere“, dincolo de acest fenomenal me-
canism biologic, care se întâmplă la fiecare secundă în jurul
nostru, peste tot pe planetă, mulți oameni cred cu tărie că
„sosirea“ noastră e plănuită, e... predestinată!
Înțeleg de aici că fiecare dintre noi e învestit cu o misi-
une. Că vine pe lume pentru a primi și a duce la capăt o
sarcină care i-a fost atribuită! Setat să sosească și să-și re-
cupereze „foaia de parcurs“ care i-a fost „scrisă“. Oare așa
să fie?
6 | Marcel Giucăl
Să fie o gândire de ordin religios, deci? Poate una filoso-

fică? Una extraterestră? Habar nu am! Și, ca să fiu sincer,
prea puțin mă preocupă acest aspect al apariției și înce-
putului existenței noastre pe acest pământ. Sunt un ateu
convins. Cred în evoluție și în rațiune în același timp. Adică
pentru mine, actul nașterii e cât se poate de clar. Nu am
încercat niciodată să caut motive, explicații, fenomene și
cauze de tot felul legate de apariția noastră pe pământ. Mă
mulțumesc doar să constat că nașterea reprezintă cel mai
extraordinar mecanism din univers și că, odată „ieșiți“ din
confortul și puritatea pântecelui matern, ne aventurăm (cu
mari dificultăți de locomoție la început) pe cea mai frumoa-
să, excitantă și determinantă cale care nu are egalul său pe
lume și care se numește viață! Viața noastră.
Dar pentru asta am să revin probabil mai târziu cu
explicații (dacă am să simt nevoia) despre convingerile și
crezurile mele.
Am reținut, cu mulți ani în urmă, o expresie care spune
că: „mediul înconjurător creează comportamentul!“.
În acest punct, îmi place să mă opresc și să caut să
înțeleg mai mult când vine vorba despre traiectoria vieții
noastre, despre alegerile și deciziile pe care suntem obligați
să le luăm în anumite momente din existența noastră, des-
pre cât ne poate fi influențat „startul“ în viață, de mediul
familial și social în care trăim, de apartenența etnică, regiu-
nea geografică, regimul politic din țara natală, conflictele
sociale din jurul nostru, epoca în care ne-am născut etc.
Eu sunt convins că toți acești factori sunt suficienți să ne
influențeze drumul pe care îl alegem pentru a ne parcurge
viața. Suntem, deci, obligați să ne adaptăm în permanență
și să învățăm să trăim cu ce avem, dar și cu ce ne înconjoa-

ră, însă fără să renunțăm să luptăm sau să încercăm măcar
în a ne găsi un loc și o stare (situație) care să ne facă să ne
simțim împliniți și realizați.
Cum să ne clădim o existență sau un țel spre care să
tindem fără a ține cont de statutul social pe care îl ocupă
părinții noștri și familia apropiată, fără a ține cont de re-
giunea geografică în care ne-am născut, de conflictele din
societate, de dictaturi, războaie, foamete, pandemii etc.?
Cum să aspirăm la o profesie de succes când părinții
noștri nu au fost niciodată sau prea puțin școlarizați? Lor
le-ar fi greu să ne îndrume, iar, mai apoi, să ne susțină
financiar pentru a accede la școli superioare adică la o
instruire pe măsură care să ne dirijeze către un mediu pro-
fesional calificat.
Cum să ajung la o stare de emancipare și de dezvoltare
personală, când regiunea sau țara în care locuiesc se află
sub un regim totalitar sau mai rău, în război?
În majoritatea acestor cazuri ar fi foarte greu să răzbești,
dar nu imposibil.
Deci, așa cum spuneam (asta nu înseamnă că eu dețin
adevărul), nimic nu e scris, nimic nu e prestabilit, nimic nu
e ceresc! Totul este cât se poate de... pământesc!
Ne naștem acolo unde ne naștem, avem familia pe care
o avem, țara de origine, etnia, poziția socială etc.
Există chiar o vorbă veche care spune că nu ne alegem
nici familia, nici locul în care ne naștem, nici culoarea pie-
lii, nici religia și în niciun caz sexul!
Ne naștem și punct.
E deja un miracol!
8 | Marcel Giucăl
Asta nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm și să ac-

ceptăm ca permanent acest mediu în care ne-am născut și
în care suntem obligați să evoluăm, cel puțin până la vârsta
la care suntem în măsură să luăm decizii.
Și fiindcă nimic nu e scris, nimic nu e prestabilit, evoluția
noastră cunoaște atât de multe schimbări, cotituri sau alte
deviații de-a lungul vieții, încât, de multe ori, ne găsim în
situații de eșec sau de indecizii, de răscruce, de cumpănă sau
chiar de reușite neașteptate, pentru care nu suntem pregătiți,
și multe alte hazarduri, pe care trebuie să le întâmpinăm și să
le facem față cu o atitudine corespunzătoare de fiecare dată.
Asta se numește... VIAȚĂ!
Eu cred în continuare că ne naștem toți cu șanse egale și
că depinde doar de noi ca, după primii ani ai copilăriei, să
luăm ca definitiv mediul în care ne-am născut și, deci, să-l
acceptăm, sau să fim în măsură să ne alegem calea pe care
dorim să o parcurgem.
Pentru acest lucru, avem totuși nevoie de toată forța
noastră interioară care să ne ajute să reperăm direcția de ur-
mat chiar și atunci când totul ne stă în cale, chiar și atunci
când barierele par de neclintit și drumul plin de obstacole.
Chiar dacă am venit pe lume într-o familie cu părinți
care nu au fost niciodată la școală sau prea puțin, asta nu
înseamnă că nu trebuie sau nu putem să fim buni la școală!
Dacă am venit pe lume într-o țară subdezvoltată sau sub
o dictatură, trebuie să ne lăsăm copleșiți și supuși! Dacă
am venit pe lume într-o familie care nu a practicat deloc
sportul, să nu alegem nici noi practicarea unui sport! Dacă
venim dintr-o etnie diferită sau cu o culoare a pielii diferită
să ne lamentăm și să ne victimizăm toată viața!
În niciun caz!
Așadar, aș vrea sa închei această primă parte prin a
spune că avem cu toții puterea să ne alegem calea și a ne
modelăm destinul, puterea de a spune nu „predestinării“ și
de a merge mai departe în viață fără să cerem permisiunea
nimănui. Trebuie doar să învățăm să trăim liberi, dar și să
fim stăpâni, în permanență, pe destinul nostru să nu ne lă-
săm purtați în derivă indiferent de dificultățile întâmpinate.
Nimic nu e predestinat! Nimic nu e scris!
Ghidați de instinctul nostru, dar și înarmați cu răbdare,
abnegației, demnitate, curaj și o doză mare de îndrăzneală,
suntem liberi să alegem ce e mai bine și mai bun pentru noi.
Dacă facem acest lucru, mai târziu o să cunoaștem această
mulțumire interioară. Această satisfacție de a ne fi „smuls“
din mediul în care ne-am născut și de a ne îndepărta de o
soartă care ne era... predestinată!
10 | Marcel Giucăl
Capitolul 2
Cum mi-am „înșelat“ eu predestinarea?
Pe vreme ce îmbătrânesc și mă îndepărtez de copilărie,

cu multă durere în suflet, rememorez o imagine sau, mai
bine spus, o succesiune de imagini care vin să îmi mângâie
sufletul atunci când am nevoie.
Eu!
O mutră de copil taciturn, înalt și uscat (de mic am fost
peste medie), cu părul blond auriu și pielea arsă de soa-
re, hoinărind în timpul vacanțelor școlare pe cărările care
duceau de acasă la malul mării sau al Lacului Tașaul din
Năvodari. Locul copilăriei mele.
M-am născut în Constanța pe 11 februarie 1964. Dar, la
acea vreme, părinții mei locuiau în Mamaia-Sat care era, de
fapt, după amintirile mele, un no mans land între Năvodari
și Constanța, o zonă cu barăci muncitorești în care locuiau
familii cu un loc de muncă în zona industrializată din preaj-
ma Năvodariului. Mai târziu, prin ’67-’68, bunicii din partea
mamei le-au dăruit părinților mei o bucată de grădină din
propria lor curte pentru construcția unei case. Casa în care
aveam să copilăresc.
Așa se explică atașamentul meu mai mare pentru zona

Năvodari-Corbu, decât pentru Mamaia-Constanța.
Aici îmi petreceam cea mai mare parte a timpului, de-
parte de lumea tumultuoasă a adulților, pe care îmi era greu
să o înțeleg încă, și în compania camarazilor mei de joacă.
În mare parte, vecini de-ai mei sau colegi de școală. Unora
le-am uitat numele, pe cei mai mulți nu i-am mai întâlnit
după terminarea școlii generale, în 1978, alții nu mai sunt
demult printre noi, dar ei rămân veșnic în memoria mea și
vor înceta să existe doar la plecarea mea din această lume.
Aici am învățat primele lecții de viață. Tot aici am învățat
să mă descurc în natură și să evit pericolele care mă pășteau
la fiecare ieșire la scăldat în timpul verii, în apele adânci ale
canalului și în valurile vicioase ale mării sau la bătut cutia de
conservă plină cu pietre iarna, pe gheața lacului. Aceste tră-
iri, aceste experiențe, mi-au dezvoltat gustul independenței
și m-au făcut să devin sigur pe mine, dar și să învăț să nu
depind de nimeni.
Mereu repet că am avut șansa să-mi petrec copilăria și să
descopăr viața într-un tărâm de basm. Anii au trecut par-
că prea repede și, acum, când ajung în toamna vieții mele,
constat cu o tristețe fără margini că peisajele artificiale actu-
ale: mall-uri, discoteci, cluburi de noapte, case kitschoase de
toate formele, restaurante și hoteluri viu colorate (care ori-
cum nu respectă niciun plan de urbanism sau de protecție a
mediului!) vin și șterg cu viteză și violență urmele copilări-
ei mele, parcă pentru a mă contrazice! Mulți vin și spun că
asta se cheamă evoluție... modernism! Oare? Mă întreb eu!
12 | Marcel Giucăl
Oricum s-ar numi acest „mers înainte“, el nu o să

reușească niciodată să-mi șteargă din memorie locurile co-
pilăriei și tărâmul de basm în care am crescut!
Avem toți tendința de a idealiza epoca și locurile în care
ne-am născut, dar și prietenii pe care i-am avut.
Cu riscul de a intra și eu în aceasta categorie, îmi place
să repet la nesfârșit că am avut o copilărie fericită și că am
profitat din plin de tot ce mi-a oferit natura. De câmpurile
colorate din zona lacului, de arșița Dobrogei mele natale,
de atmosfera îmbietoare și aroma ogoarelor dimineața, de-
vreme, când plecam la pescuit, de apa caldă a mării sau a
lacului în zilele fierbinți de vară, de mângâierea vântului
nărăvaș care suflă mai mereu în această parte a litoralului
și, nu în ultimul rând, de compania prietenilor mei.
Formam o multietnie în sânul căreia am descoperit spiri-
tul camaraderiei, al toleranței și al adevăratelor valori care
ne uneau și ne protejau în același timp.
Eu însumi sunt rezultatul unei uniuni dintr-o mamă
româncă, născută în Năvodari, și un tată bulgar, născut
în partea bulgărească a Dobrogei. Am crescut alături de
alți copii de etnii diferite. Turci, tătari, greci, ruși lipoveni,
ucraineni, țigani... Acest amestec de rase și culturi diferite
ne-a făcut pe noi, dobrogenii, să ne simțim, altfel, diferiți,
demarcați de restul țării. Aveam impresia că, atunci când
eram vizitați de rude sau prieteni ai părinților, ei veneau
din... România! Ciudat sentiment, dar sincer. Așa credeam
eu la acea vârstă fragedă și anume că dincolo de Dunăre – pe
care nu o văzusem încă, dar îi auzeam pe ai mei vorbind –
începe România! Iar până acolo, în acest ținut arid și aspru
dintre mare și fluviu, locuiam noi, cei cu sânge amestecat și

care vorbeam mai multe limbi!
Îmi aduc aminte cum bunicul meu din partea mamei, ro-
mân sadea, vorbea limba rusă la fel de bine ca româna. El,
lucrând de tânăr cu pescarii lipoveni, trăind printre ei, le-a
învățat obiceiurile și, până la urmă, și limba.
Am știut să trăim în armonie și respect în acest ținut să-
răcăcios și uitat de timp, care a fost atașat mai târziu la
România Mare.
Pământul meu, pământul strămoșilor mei...
Nu am știut ce înseamnă rasismul sau alte răutăți. Când
plecam la scăldat sau la pescuit, nu eram turci, tătari, bul-
gari, țigani sau lipoveni. Eram... doar copii. Cunoșteam
fiecare dintre noi cuvinte din limba celuilalt și ne plăcea să
le repetăm când, înfipți în malul lacului aflat pe jumătate
în mâl, pe jumătate, în apă, așteptam să tragă vreun amărât
de guvid care ne procura o bucurie imensă și care ne făcea
să ne credem pescari iscusiți!
Așadar, aici aveam să descopăr bucuria de a trăi, aici
am prins gustul evadării, dragostea de spații și de descope-
rire a lumii dincolo de orizont. Ce se află pe parte cealaltă
a lacului, ce urmează dincolo de el, dar dincolo de câmpu-
rile agricole interminabile și de pășunile arse de soare, unde
începe Delta Dunării, dar, mai ales, ce lume există dincolo
de marea cea mare de care mă îndrăgostisem iremediabil?
Nu e oare copilăria perioada sacră a începutului? Perioada
în care învățăm necontenit și ne descoperim și ne dezvoltăm
virtuți pe care, de altfel, eu cred, cu tărie, că le dobândim
încă din pântecul matern, iar, în primii ani din viață, nu fa-
cem altceva decât să le elaborăm și să le punem în aplicare.
14 | Marcel Giucăl
Aceste virtuți reflectă personalitatea noastră, caracterul, dar

și amprenta pe care o lăsăm asupra celorlalți, imaginea pe
care o proiectăm semenilor noștri. Iar virtuțile ies la iveală
numai când „le provocăm“, când suntem confruntați cu ob-
stacolele vieții, când suntem puși în situații de a alege sau de
a se apăra pe sine ori pe cei apropiați, de a decide, de a gân-
di, de a acționa ș.a.m.d. Nu suntem curajoși până când nu
dovedim acest lucru în momentele în care viața ne pune față
în față cu pericolul. Nu suntem generoși și binevoitori până
nu-i ajutăm pe cei care au nevoie. Nu suntem demni dacă
mințim și nu reușim să ne asumăm faptele și spusele.
Aici, am învățat multe și mult, aici, am învăța cum să le
învăț pe toate mai târziu, aici, am deschis ochii asupra lu-
mii, aici, am învățat să iubesc viața, dar și oamenii. Nu tot
timpul mi-a ieșit, spre marele meu regret, dar știu că mereu
m-am străduit și că nu am încetat niciodată să cred în tot
ceea ce cred!
Așa se rezumă copilăria mea la Năvodari, între ghiol (nu-
mele turcesc al lacului) și mare, între vară și iarnă, între stuf
și piatră, vânt și arșiță, bălți și țipirig, prieteni și familie.
Dar ar mai fi atât de multe de spus, probabil că am să
revin, din când în când, de-a lungul paginilor la această pe-
rioadă marcantă a existenței mele.
Până atunci aș putea să mai adaug și ieșirile la pescuit
și vânătoare cu tatăl meu. O îndeletnicire la care nu aveam
să ader niciodată (vânătoarea), dar care îmi procura, la acel
moment, multă bucurie de fiecare dată, fiindcă mă ducea
aproape de natură unde mă simțeam cu adevărat fericit,
dar, mai ales, mă simțeam liber și în simbioză cu tata, mai
apropiat de el. Acolo, în mijlocul câmpului sau în ținuturile
mlăștinoase sau de-a lungul plajelor pustii din iarnă, el era...

altfel! Avea o atitudine diferită de cea de acasă, era con-
centrat în permanență, cu simțurile treze la fiecare zgomot,
fiecare foșnet din stuf sau din ierburile înalte și sălbatice care
ne înconjurau, atent la deplasarea câinelui, atent la... mine!
Momentele de așteptare pe malul bălților, lacului sau
mării, care păreau o eternitate pentru mine, rămân încă
vii în memoria mea, iar amintirea lor, veșnică. Tata, un tip
calm și meticulos, dar și un dram nonșalant și chiar sin-
guratic, arăta ca un sfinx așezat pe marginea unei stânci,
atunci când, nemișcat și atent la pluta undiței sale, care
urma să trădeze în orice moment prezența vreunui vertebrat
acvatic, se năpustea cu nerăbdare către ea pentru a triumfa
de captura sa. Mă bucuram de fiecare dată pentru el, căci,
pentru mine, mai aveam de așteptat până când să ating o
tehnică avansată, care să mă propulseze în categoria pes-
carilor desăvârșiți!
Mai simt încă, după atâția ani, lumina difuză de dina-
intea ploilor de vară, dar și dogoarea soarelui de la mijlocul
zilei sau zgomotul calm al vântului care venea tiptil să se-
mene dezordine între tulpinile lungi și firave de stufăriș...
Și, ca să revin la titlul acestui capitol, am să mă leg tot
de copilărie pentru a puncta, oarecum, felul în care eu am
refuzat să mă încredințez providenței.
Așadar, ca cei mai mulți copii născuți în prima par-
te a anilor ’60, și după industrializarea masivă a zonei
Năvodari-Corbu odată cu „explozia“ complexului pe-
trolier Petromidia, principal furnizor de locuri de muncă
din a doua jumătate a anilor ’70, eram, aș spune, destinat
unei cariere de muncitor calificat în acest sector. Liceul de
16 | Marcel Giucăl
Chimie din Năvodari (cum se numea la acea vreme) se do-

vedea a fi prima alegere a părinților pentru odraslele lor!
Această instituție de învățământ devenise un pasaj obliga-
toriu pentru tot ce se năștea în Năvodari, dar și în micile
localități satelit din zonă!
„Pune mâna pe carte, ca să înveți o meserie“, repeta
maică-mea întruna, în stilul ei autoritar. Atât de ancorați
în realitățile vremurilor erau oamenii de vârsta părinților
noștri. Pentru ea, să înveți carte nu era sinonim cu „învață
ca să devii un medic sau inginer, profesor“ etc. Învață ca să
devii doar un bun muncitor.
Să ai o meserie și să mai fii și bun era un statut social
recunoscut și apreciat la aceea vreme. Iar pentru asta... tre-
buia să înveți!
La Petromidia aveai un loc de muncă asigurat până la
pensie. O locuință (apartament) decentă la bloc, transpor-
tul gratuit până la uzină, mai deveneai și membru de partid
(!) – asta era deja o reușită.
Acest parcurs devenise un model pentru ce se făcea „mai
bine“ și „mai bun“ la vremea respectivă. La asta aspira ma-
joritatea tinerilor din regiune.
Retrospectiv privind, poate nu era o viziune greșită,
apropo de valorile unui trecut nu chiar îndepărtat și nu are
neapărat legătură cu mentalitatea comunistă, după păre-
rea mea. Era doar o gândire sănătoasă și, în același timp,
pe cât de simplă, pe atât de justă și de înțeleaptă. Trebuia
să înveți carte ca să fii muncitor calificat sau tehnician,
fără să vorbim aici de inginerie sau alte profesii care nece-
sitau studii superioare. Azi a devenit aproape o rușine să fii
tâmplar, mecanic, electrician, zidar, șofer, sudor, bucătar
etc. Inteligența manuală –cum o numesc eu, există în alte

societăți, la alte popoare. Am cunoscut de-a lungul vieții
șofer de tir filosof, care citea necontenit, meșter zidar care
vorbea mai multe limbi și care putea oricând să înlocuias-
că cu brio un arhitect pe șantier, măcelar care scria poezii!
Fără să am vreo reținere față de aceste meserii, departe de
mine acest gând, dar să fii tâmplar, mecanic sau zidar nu
înseamnă să fii un prostănac!
Spun acest lucru, fiindcă remarc cu perplexitate că, în
zilele noastre, aceste meserii au devenit „o rușine“ pentru
părinți binevoitori, care își ghidează copiii către meserii
„curate“ gen avocatură, medicină, comerț internațional,
management, showbiz chiar, dar fără să se întrebe dacă ti-
nerii lor chiar sunt făcuți pentru aceste profesii, dacă au o
reală aplecare pentru studii superioare, dacă sunt fericiți cu
aceste alegeri etc. De fapt, în majoritate cazurilor e vorba
de alegerea părinților și în niciun caz a tinerilor. E trist, e
chiar grav! Acești adulți care aleg și decid pentru copiii lor
sunt într-o totală eroare.
Toți tinerii absolvenți de liceu merg la facultate, fiind-
că așa vor mami și tati, fiindcă dă bine, fiindcă... așa e la
modă!
Trăim în logica lui „a părea“, „a da impresia“!
În fine. Ca să mă întorc la povestea mea, prin clasa a II-a
la Școala Generală din Năvodari, am început să merg la an-
trenamentele de rugby din cadrul Clubului Sportiv „Chimia
Năvodari“ (cum altfel putea să se numească un club sportiv
în acea zonă!). Aici ajung, probabil, la ceea ce o să devină
pentru mine, ceva mai târziu, motivul de a fi, de a exista!
18 | Marcel Giucăl
Rugbyul mi-a ieșit în cale – pot spune – doar fiindcă am

început să-i urmez pe cei mai mari din clasa mea, dar și din
alte clase, când mergeau la antrenamente, însă și pentru
faptul că altă disciplină sportivă, exceptând fotbalul care,
oricum, nu îmi plăcea, nu exista în Navodariul de atunci.
Unii erau cu un an sau doi mai în vârstă decât mine, alții, cu
mai mult, dar, odată ajunși la teren, formam un grup (mai
mult sau mai puțin omogen tocmai din cauza decalajului de
vârstă), în care fiecare își găsea locul și își apăra cu dârzenie
integritatea. Nu ne temeam de cei mai mari, iar jocurile cu
opoziție semănau mai mult cu un câmp de luptă medieval!
Rugbyul. Acest sport dur și violent, dar atât de nobil,
purtător de valori, care ne trezește sentimente ancestrale
și primitive când pășim pe suprafața sa de joc, ne aduce
aminte de vremuri imemoriale, când clanurile strămoșilor
se războiau între ele cu un curaj aparte, cu furie, dar și cu
demnitate, în încleștări pe viață și pe moarte.
Partea bună e că acum, pe un teren, nu suntem nevoiți
să mergem până la sacrificiul suprem.
Rugbyul e o luptă. O încleștare de voințe și de tempera-
mente, de curaj și abnegație, de dârzenie și de depășire de
sine. El te învață să nu renunți, să nu dai înapoi, să-ți aperi
coechipierii și să reziști orice ar fi, până la capătul bătăliei!
Reîncarnare a vechilor arene de gladiatori, rugbyul
parcă vine discret, elegant și pur, să ne amintească acele
vremuri antice de glorie și nemurire.
Discret. Rugbyul nu face niciodată prea multă vâlvă în
jurul său. El nu caută să fie cu orice preț în față. Să fie vizi-
bil, elocvent, tupeist. El nu te caută neapărat. Nu încearcă
să te convingă sau să te atragă contra voinței tale. La rugby,
tu mergi. Tu îl cauți. Tu îl descoperi și înveți să îl iubești. El

nu se lasă ușor domesticit, iar, din când în când, își arogă
și dreptul de a te respinge dacă el consideră că nu ești demn
de valorile sale!
Elegant. În ciuda aparenței sale de brută, de războinic
fără milă, de cavaler singuratic și de ucigaș cu sânge rece,
când se pune în mișcare, o face cu o asemenea acuratețe,
finețe dar și mare precizie, încât desfășurarea acțiunilor sale
se transformă într-un dans amețitor, un vals al virtuozilor,
într-un imn al frumuseții, un imn al vieții!
Pur. El nu s-a lăsat niciodată alterat de o intervenție
exterioară, care să vină să-i denatureze adevăratele sale
principii și valori. El a traversat timpul, rămânând mereu
neprihănit și nepătat, păstrându-și demnitatea autenticita-
tea și particularitatea, care fac din el un sport aparte!
Aveam să descopăr că reguli stricte și indiscutabile
trebuiau respectate cu sfințenie și că tocmai existența și
aplicarea lor făceau ca acest sport, în aparență violent, care,
pentru majoritatea necunoscătorilor˝, reprezintă doar o ba-
nală și nedemnă bătaie colectivă, să reprezinte chintesența
demnității umane, a nobleței și a artei de expresie a corpu-
lui uman în toată splendoarea sa!
În secunda în care pășeam pe solul uscat, prăfuit și zgârcit
în iarbă, intram în transă. Un ciudat sentiment mă pătrundea
într-o clipită și dorința de confruntare cu ceilalți îmi ieșea
prin pupilele ochilor. Îmi plăcea la nebunie acel moment.
Icnitul sec al ciocnirilor corp la corp, alergarea „dezordo-
nată“, care era diferită de celelalte sporturi colective cu care
mă confruntasem până atunci în curtea școlii, pasele ace-
lea ciudate, care trebuiau efectuate doar înapoi, în timp ce
20 | Marcel Giucăl
tu erai concentrat să alergi ca un disperat doar înainte și în

mare viteză, forma amuzantă a acelui balon oval, care sărea
nebunește în toate direcțiile, mă atrăgeau definitiv!
Am să vorbesc în următoarele capitole despre importanța
sportului și a rugbyului în particular, în viața mea.
Intervalul de timp dintre clasa a II-a și clasa a IX-a a fost

pentru mine un anevoios drum presărat de greutăți și plin
de frustrări. Părinții mei, dar, mai ales, mama, o femeie
energică și autoritară, cu care am întreținut cu greu o relație
mamă-fiu de-a lungul vremii și asta până la moartea ei, s-a
opus mereu ideii ca eu să practic un sport de „golani“, cum
avea obiceiul să numească rugbyul, în loc de a mă a mă de-
dica unei meserii care să îmi asigure un venit decent și o
anume stabilitate, dar și o poziție în societatea comunistă
de la acea vreme.
Am trăit acea perioadă cu multe frustrări, cum spu-
neam, și chiar cu durere și confuzii permanente. Eu, în
sinea mea, știam că sunt pe drumul cel bun alegând să
practic un sport. Iubeam prea mult acest lucru. Îmi procu-
ra senzații extreme. Aș exagera să spun că la 8-10 ani mă
vedeam într-o cariera de sportiv de performanță sau profe-
sionist. Nici măcar nu înțelegeam aceste noțiuni.
Și, ca să nu par în contradicție cu ce spuneam mai devre-
me despre meseriile/profesiile manuale sau cele intelectuale
or pentru ce suntem cu adevărat făcuți sau nu, pe mine nu
mă rodea neapărat faptul că ai mei mă dirijau către mediul
muncitoresc, acolo de unde veneau și ei, de altfel, și unde
erau convinși că va fi și al meu. Ci faptul că, pentru ei, ide-
ea de a practica un sport era o pierdere de timp, că era ceva
inutil care nu ducea nicăieri și, mai ales, că nu îmi mai lasa
timp pentru a învăța și că nu din asta o să trăiesc mai târziu!
Eu simțeam însă că sportul îmi face bine, că acolo, pe
terenul prăfuit de la marginea cartierului, aveam timp și
spațiu pentru a-mi consuma energia, pentru a mă confrun-
ta cu ceilalți, a mă măsura cu ei. Cu toate că sunt un solitar
(am să dezvolt aceasta latură a mea mai târziu), găseam în
acest joc de grup o reală plăcere, senzații care deveneau din
ce în ce mai puternice. Aici mă simțeam mai bun ca aca-
să, mai bun decât mă credeau părinții mei, mai bun ca la
școală! Aici eram apreciat!
Îmi creștea încrederea în mine de la un antrenament la
altul, învățam lucruri noi în permanență și cunoșteam alți
copii care veneau din alte cartiere.
Până prin clasa a VIII-a, parcursul meu de mic sportiv
a fost în permanență întrerupt de părinții mei care mă so-
mau să renunț la sport și să învăț mai bine. Așadar, prins
între ciocan și nicovală, nu puteam nici să mă dedic unei
activități sportive așa cum îmi doream, dar nici bun la
școală nu deveneam fiindcă începeam să înțeleg că ei alese-
seră deja pentru mine!
Oare chiar venisem pe lume pentru a satisface dorința
părinților mei? Chiar eram programat să mă adaptez și să
evoluez doar în acest mediu în care mă născusem?
Nu exista și altceva în altă parte? Un alt fel de drum? O
altă direcție? Eram eu oare un rebel cu sânge de nomad con-
damnat să trăiesc ca un prizonier până la adânci bătrâneți
acolo unde vor părinții mei?
Era bine să aleg o viață de sportiv sau una de electrician
la Petromidia care merge sârguincios opt ore pe zi la slujbă?
22 | Marcel Giucăl
Toate aceste întrebări, aceste îndoieli mi-au bântuit min-

tea în tot acest interval de timp.
Toamna anului 1978 și ora liceului au sosit. Dar, așa
cum mă așteptam, și mama și tata s-au opus cu tărie să
plec la București. Fusesem propus de antrenorul meu, Petre
Lungu de la „Chimia“, să merg să joc la „Locomotiva“, club
de rugby de juniori patronat de Liceul Industrial nr. 11 CFR
(cum se numea atunci).
La Năvodari, nu exista la acea vreme o perspectivă
pentru copii și juniori, clubul dedicându-se în principal
activității de seniori. Așadar, pentru cei care prezentam o
adevărată înclinație către sportul de performanță, aveam
această posibilitate de a fi recrutați la „Locomotiva“ și,
deci, de a putea lega activitatea sportivă cu cea școlară în
condiții optime.
„Să meargă la Chimie (liceul), să învețe o meserie și să-și
găsească apoi un loc de muncă“, au fost vorbele tăioase ale
mamei mele autoritare care au sunat ca un ordin!
La acea vreme, clasele a IX-a și a X-a făceau parte
din ceea ce se numea treapta I de liceu, pentru cei care
își mai aduc aminte. Pentru mine, au însemnat doi ani de
chin, de îndoieli, de dorință de abandon, de... eșec școlar.
Catastrofă!
În primăvara anului 1980, cu puțin timp înainte de în-
cheierea anului școlar, nea Petrică a venit acasă la noi și, în
urma discuției purtate cu ai mei, s-a decis plecarea mea la
București. Ura!
A fost pentru mine o imensă victorie. O eliberare.
Scăpam destinului care îmi fusese programat de părinții mei
și ieșeam în același timp de sub presiunea lor permanentă
și autoritară, dar, mai ales, scăpam de intențiile lor total

greșite în ceea ce privea viitorul meu.
Am să folosesc această perioadă a copilăriei mele ca un
model de tenacitate, de dorință de evadare, dar și de voință.
Voința de a-mi alege destinul, de a-mi găsi calea, de a scăpa
de un tipar prestabilit al societății.
O să vedeți mai târziu că sportul de performanță nu
mi-a dăruit mereu ce aș fi meritat. Sau eu nu am fost la
înălțime în momentele cheie ale parcursului meu, nu am
știut să negociez cum trebuie în anumite perioade, nu am
făcut mereu cele mai bune alegeri, nu am știut să mă feresc
și să mă protejez de anumite persoane sau anturaje, nu am
știut să fiu mai diplomat etc. Dar, ditr-una într-alta, nu re-
gret nimic din tot ce am făcut pe un teren de rugby și, dacă
m-aș naște de zece ori, ei bine, de zece ori aș lua-o de la ca-
păt cu jocul de rugby, fără nicio ezitare.
24 | Marcel Giucăl
Capitolul 3
Viața la București
va răspunde așteptărilor mele?
După cum ați remarcat deja, primele trei capitole sună

ca trei întrebări.
De fapt, sunt trei întrebări.
Nu sunt oare copilăria și adolescența o epocă a între-
bărilor, a dorințelor de cunoaștere, a descoperirilor și a
înțelegerilor?
Cu toate aceste dorințe în minte, iată-mă ajuns în capi-
tală. Am 16 ani și sunt plin de entuziasm și de dorință de
afirmare, dar, mai ales, ușurat că am scăpat, cel puțin pen-
tru o vreme (până la terminarea liceului gândeam eu), de
atmosfera de acasă.
Autoritatea exagerată a mamei și nonșalanța tatei, dar și
relația lor mult prea furtunoasă, nu îmi vor lipsi prea curând!
Sora mea mai mică cu trei ani, dar și bunicii materni
erau persoanele care aveau să-mi lipsească oarecum în ur-
mătoarele luni.
Așa cum spuneam la început, eu nu cred că venim pe
lume cu un scop, pentru a fi investiți cu o misiune, pentru
a purta o luptă, nu cred în ceva programat.
Însă, cred că fiecare dintre noi se naște cu un set de ap-

titudini, cu un capital genetic moștenit de la părinți sau
chiar de la strămoși mai îndepărtați. În lumea sportului,
toate astea se numesc simplu, calități. Și puțin mai compli-
cat, calități motrice.
Deci, dacă ceva e programat, cel puțin din punct de ve-
dere genetic, putem spune că aceste „moșteniri“ pe care
le aducem cu noi la naștere, fac parte dintr-un „program“
conceput de părinții noștri.
Unii dintre noi ne naștem cu ele, dar nu le exploatăm
mai târziu, fiindcă nu facem alegerile potrivite sau, pur și
simplu, nu ne dorim. Am întâlnit și întâlnesc încă tineri care
posedă un corp clădit pentru o activitate fizică, dar care nu
doresc să se îndrepte spre o asociație sau club sportiv în ve-
derea practicării unui sport în care ar excela.
Se mai spune despre aceștia că au calități înnăscute. Eu
cred cu adevărat că mă născusem cu ele!
Alți oameni nu se nasc neapărat înzestrați cu acest dar,
dacă vorbim de un sportiv, ei le pot dezvolta și perfecționa
prin mult antrenament și abnegație.
Așadar, calități înnăscute sau nu, fiecare om poate încer-
ca o activitate sau un domeniu care, într-o primă fază, par
inaccesibile, dar care pot deveni, mai apoi, un mod de viață.
Cunosc persoane în jurul meu care aleargă regulat pe
distanțe medii sau lungi, care se deplasează pe o bicicle-
tă, zeci de kilometri, într-o singură zi, dar care nu au făcut
niciodată sport de performanță sau, cel puțin, nu într-un
cadru organizat, competiții etc. E alegerea lor. Ele pose-
dă aceste reale calități care le-ar recomanda către sportul
de performanță, dar, cu bună știință, ele nu își doresc să
26 | Marcel Giucăl
facă pasul spre acest nivel. Se numește sport de plăcere sau

sport loisir (agrement). Și, ca să mă întorc la povestea mea,
eu nu venisem la București pentru a încerca, pentru a mă
testa. Nu. Eu plecasem de acasă cu un singur gând în min-
te și anume acela de a reuși. Reușita pentru mine însemna
integrarea în echipă, adaptarea la un sistem de joc și la un
nivel competitiv cu mult mai ridicat decât cunoscusem până
atunci, însemna adaptarea la un mod de viață total diferit,
cu noi repere, cu multe necunoscute. Cămin, cantină, pro-
gram de școală, program de antrenamente etc.
Dar, mai ales, antrenori noi, colegi noi, profesori noi și
multe altele.
Voi face față, voi fi la înălțimea cerințelor antrenorilor,
mă voi adapta la volumul antrenamentelor de care auzisem?
Dacă mă vor considera slab și nepregătit? Mă voi întoarce
acasă plin de rușine?
Recunosc că, în timpul călătoriei cu trenul până la
București, am avut timp să-mi pun toate aceste întrebări
și două voci dădeau lupte teribile în mintea mea. Una care
îmi spunea că trebuie să merg înainte cu orice preț, că asta
mi-am dorit, că nu am cum să dau greș fiindcă era vorba de
visul meu. Iar cealaltă care îmi șoptea că s-ar putea să nu
fiu la înălțimea evenimentului, că s-ar putea să mă întorc
acasă doar după câteva zile sau săptămâni!
Aveam să petrec trei ani în această lume nouă, pe care
mi-am dorit-o atât de mult și pe care am iubit-o atât de mult.
Au fost trei ani de reușite, satisfacții, dar și decepții pasage-
re, recompense, dar, mai ales, recunoaștere. Recunoașterea
înseamnă pentru un sportiv fie el încă la nivel de juniori mai
mult decât orice trofeu. Am cucerit cu CSS „Locomotiva“
București trei titluri de campion național în 1981-1982-1983

la categoriile U 17, U 18 și U 19.
Am jucat în echipa națională de juniori în 1981, 1982 –
când am fost numit și căpitan de echipă, statut pe care l-am
ocupat și la echipa de club, de altfel, în ultimul meu an de
juniorat.
După nea Petrică Lungu, antrenorul, dar și mentorul
meu de la Năvodari, și, de fapt, al tuturor copiilor care au
venit măcar pentru o zi să-și amestece sudoarea cu pra-
ful nisipos al bătrânului teren de rugby, care ne-a fost ca
un tată, un protector și un îndrumător, aveam să cunosc
aici alți antrenori de un alt nivel, cu exigențe mult mai ri-
dicate, vrednici de admirația noastră, care au știut să ne
împingă către depășirea de sine și excelență, către marea
performanță!
Profesorul Vasile Constantin și profesorul Nicolae
Manolache mi-au fost cei doi antrenori pe durata juniora-
tului la „Locomotiva“.
Profesorul Constantin care se bucura deja, la acea vre-
me, de multă recunoaștere, dar și de admirație, aș spune,
în lumea rugbyului juvenil din capitală și, bineînțeles, din
țară, mi-a fost antrenor și la echipa națională de juniori.
Un om cu o carismă și o rigurozitate legendare. Atent la cel
mai mic detaliu, în permanență preocupat de evoluția noas-
tră sportivă, dar și școlară. Drastic, care nu permitea nicio
abatere de la disciplină și program, și care pretindea de la
noi toți un comportament exemplar pe teren, dar și în afara
lui, el a știut să ne facă să ne descoperim și să ne exploa-
tăm la maximum fiecare deprindere cu care ne născusem.
28 | Marcel Giucăl
Aici am învățat să fac lucruri de care nici nu bănuiam că

eram capabil.
Cu profesorul Manolache, mult mai tânăr și, deci, mai
apropiat de vârsta noastră, aveam o cu totul altă relație.
Mai amicală, mai blândă – să o numesc –, dar primeam tot
atât de mult respect și grijă din partea lui.
Antrenamentele de la „Locomotiva“, sub conducerea
dl-ui pr. Constantin, vor rămâne gravate în memoria mea
pentru multă vreme. Aici, am descoperit depășirea de sine,
depășirea limitelor și a rezistenței organismului în regim de
efort. Aici, am învățat ce înseamnă să transgresezi frontiera
care ne desparte de intens și de extrem de intens! Să împing
limitele efortului până a mă prăbuși în genunchi și a-mi văr-
sa și mațele din mine.
Mai târziu, când aveam să avansez în vârstă și să resimt
primele semne ale uzurii, dar, când mai simțeam atracție
pentru joc și, deci, dorința de a rămâne în competiție cât
mai mult posibil, rememoram antrenamentele din vremea
junioratului și, astfel, reușeam să mă motivez și să-mi gă-
sesc energia necesară pentru a rămâne în parametrii optimi
sau, mai bine zis, să mă mențin la nivelul celor mai tineri
ca mine. Specialiștii numesc acest fenomen body memory
(ca să o dau și eu pe anglicisme)! Se pare că noi avem un
corp care are capacitatea de a păstra în memorie o serie de
mișcări, de exerciții, cu condiția ca acestea să fi fost efec-
tuate cu un volum intens și regulat, chiar dacă au fost făcute
cu mult timp în urmă.
Nu există, deci, secrete sau mari teorii, nici rețete mi-
racol! În filosofia mea, mereu am optat pentru lucrurile
simple, dar esențiale. Deci, te antrenezi bine – joci bine, te

antrenezi prost – joci prost.
Am să vorbesc în următoarele capitole cu siguranță mai
mult și despre ei, dar și despre alți antrenori sau persoa-
ne din lumea sportului, care mi-au servit ca model sau, cel
puțin, care m-au inspirat și pentru care am în continuare
un deosebit respect.
30 | Marcel Giucăl
Capitolul 4
Prima mare schimbare
Vorbeam în primul capitol de schimbări, cotituri și alte

deviații de traiectorie pe care viața n-i le scoate în cale și la
care trebuie să facem față, să ne adaptăm și să reușim să
obținem profit, de fiecare dată, pentru a trece la un alt nivel.
Iată că, pentru mine, prima schimbare a sosit. Schimbarea
este un fapt, o parte integrantă din existența noastră, cu
care suntem obligați să trăim, pe care suntem obligați să o
acceptăm – aș spune. Schimbarea înseamnă o trecere de la o
stare la altă stare care vine și cu un alt statut, alte așteptări,
dar ea vine – în egală măsură – și cu alte acțiuni și obligații.
Mai târziu, aveam să găsesc undeva un citat inspirațional
care spunea că nu ne schimbăm niciodată viața, ci doar o
continuăm! Nu începem niciodată o altă viață, ci doar o
continuăm pe aceasta!
Ținând cont de schimbările și evenimentele care mi-au
fost date să trăiesc de-a lungul vieții, aș putea fi de acord cu
faptul că ne schimbăm viața, că reîncepem altă viață. Însă,
în realitate, viața este o veșnică continuitate. O înșiruire
de alegeri provocate de noi, cu bună știință, evenimente,
oportunități și alte simple hazarduri care ne ies pur și sim-

plu în cale.
Însă, e adevărat că, de fiecare dată când suntem puși față
în față cu aceste alegeri, avem reflexul de a spune: „mi-am
schimbat viața“ sau „cutare alegere mi-a schimbat viața“,
când, de fapt, totul este doar o continuitate firească.
În fine, plecarea mea la București a reprezentat totuși
un eveniment major, dar și o continuitate firească – așa
cum spuneam mai devreme – fiindcă eu am vrut această
schimbare, eu mi-am dorit acest statut de jucător de rugby.
Această schimbare o așteptam demult. Nu pot spune, deci,
că ea m-a surprins.
Din punct de vedere școlar, aveam să termin aici clase-
le a XI-a și a XII-a. Acest aspect îmi dădea mai multe bătăi
de cap decât evoluția sportivă în sine la care știam că am să
fac față. Fusesem până atunci un elev mediocru. Mă descur-
casem an de an la Năvodari așa încât să trec clasa fără să
rămân repetent sau corijent. Renunțasem de mult la ideea că
aș mai putea avea rezultate foarte bune la școală sau să ter-
min printre primii cinci din clasă. Acum era vorba de a mă
menține pe linia de plutire, așa încât să nu fiu eliminat din
grup din cauza rezultatelor școlare proaste. Mi-a fost greu,
dar am reușit până la urmă să ajung la capătul ciclului lice-
al și să obțin și Diploma de bacalaureat la terminarea anului
școlar, în 1982.
Mi-e greu să admit aceste lucruri acum când, cu fieca-
re ocazie, sfătuiesc, susțin și transmit necontenit tinerilor
cu care interacționez ideea de a îmbina activitatea școlară
cu cea sportivă, cel puțin pentru cei care aleg o carieră în
sport.
32 | Marcel Giucăl
Un bun sportiv e apreciat. Dar un bun sportiv care are

și o pregătire școlară bună, cum ar fi studiile superioare, de
exemplu, este admirat. Fără să mai vorbim de perspectivele
pe care le are și ofertele de care poate profita pe plan profe-
sional când cariera sportivă se sfârșește.
De mai multe ori, mintea mi-a fost traversată de regrete
când mă gândeam că aș fi avut capacitatea să duc la capăt
un ciclu de studii superioare dacă „startul“ meu școlar nu
ar fi fost atât de catastrofic. Multă vreme i-am condamnat
pe ai mei pentru comportamentul lor autoritar și lipsa de
pedagogie sau metodică, de clarviziune și de toleranță în
ceea ce privește parcursul meu din ciclul primar. Acolo s-a
năruit totul. Urlând la mine sistematic, ei credeau că mă în-
curajează sau că mă ajută cu ceva. A fost exact invers! Dar,
cu timpul, i-am iertat, așa cum i-am iertat pentru multe
alte greșeli pe care le-au comis în creșterea și educația mea.
În cele din urmă, au făcut ce au putut și cum au știut. Sora
mea mai mică nu a „beneficiat“ nici ea de un regim diferit.
Și pentru ea a fost destul de greu, dar nu am să intru în de-
talii. Asta e povestea ei!
Pot spune, deci, că adaptarea mea la schimbarea de
direcție pe care am trăit-o de la plecarea de acasă și până
la terminarea liceului a fost una satisfăcătoare. Am fost
mulțumit pe plan personal cu ce înfăptuisem până atunci la
nivel sportiv, cel puțin, dar alte provocări aveau să-mi iasă
în cale în următoarea perioadă. Mă simțeam acum pregătit
să le întâmpin.
Țin să precizez că până la terminarea liceului am întreținut
totuși relația cu ai mei, păstrând o legătură telefonică punc-
tuală, dar și prin revenirea acasă în timpul vacanțelor care
erau totuși scurte, ținând cont de faptul că plecam în canto-

namente de pregătire. Cu fiecare zi care trecea, după fiecare
trimestru, după fiecare an, ei începeau să mă înțeleagă, să-mi
respecte alegerea și să fie de acord cu mine.
34 | Marcel Giucăl
Capitolul 5
O continuitate firească
În 1982, la terminarea liceului și după doi ani petrecuți

la „Locomotiva“ soldați cu două titluri de campion național
la categoriile U 17 și U 18, mai aveam de efectuat încă un
an de juniorat la categoria U 19.
La acea vreme, după terminarea ciclului liceal, urma
pentru băieți stagiul militar. Era un fel de pasaj obligatoriu,
o datorie, o perioadă de inițiere – spuneau unii –, o mân-
drie – spuneau bătrânii –, care trebuia îndeplinit.
Nu am să intru aici într-o dezbatere și nici nu găsesc ne-
cesar să-mi expun gândurile sau părerile despre acest fapt
petrecut în perioada regimului comunist. Dacă era util sau
nu, dacă trebuia refuzat sau eschivat prin diferite subterfu-
gii, dacă pregătea tinerii să iasă de acolo bărbați etc.
Scos din context și discutat acum, după aproape 40 de
ani, în ceea ce mă privește pe mine, dar și ținând cont de
gândirea actuală și părerile diferite ale tinerilor și mai puțin
tineri din zilele noastre, după ce societatea a suferit atât de
multe transformări, ar fi inutil să mă opresc și să dezvolt
prea mult acest subiect.
Cert este că, la acea vreme, nici măcar nu ne puneam

vreo întrebare în privința efectuării serviciului militar.
Mergeam. Și atât!
Era ceva firesc, era ceva normal.
Cu gândul, deci, când și unde am să plec în armată, vara
lui ’82 mi-am petrecut-o ca angajat la Metrou, la serviciul
întreținere. Lucram de noapte având timp de antrenamente
în timpul zilei. Postul acesta l-am primit la îndrumarea d-lui
profesor Manolache care avea în vedere că eu mai aveam de
efectuat încă un an la „Locomotiva“ și, prin urmare, îmi
trebuia un loc de muncă pentru a-mi asigura subzistența.
Am uitat să spun că pe diploma mea de bacalaureat scrie la
căsuța profesie: mecanic mașini și utilaje vagoane căi fera-
te! Evident, terminasem un liceu cu profil CFR.
La sfârșitul verii, aveam să efectuez un turneu în Anglia
cu echipa mea de club. Al doilea pentru mine după cel din
1981.
În aceste turnee, profitam din plin doar pentru simplul
fapt că aveam ocazia să mergem dincolo de frontierele țării,
lucru rar și dificil pe vremea fostului regim chiar și pentru
sportivi. Să vedem și să înțelegem... altceva! Dar, mai ales,
profitam de schimbul de experiență în ale jocului de rugby,
ne confruntam în aceste turnee cu un stil de joc și o cultură
total diferite față de ce cunoșteam în țară. Evoluam, pro-
gresam, învățam lucruri noi în ceea ce privea jocul în sine.
Și asta, în țara rugbyului!
Imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial,
dar și după instaurarea regimului comunist în țară, două
entități sportive aveau să țină pentru multă vreme prima
pagină în lumea sportului nostru. Și anume „Dinamo“
36 | Marcel Giucăl
București, clubul M.A.I.-ului, și „Steaua“ București, clubul

M.Ap.N.-ului. Mai pe scurt, spuneam noi, echipa miliției
și echipa armatei.
Aceste două mari cluburi dezvoltaseră o rețea de
instalații și platforme tehnice (terenuri, săli de antrena-
mente, baze de cantonamente, cazare pentru sportivi etc.)
demne de invidiat și cu mult peste ale altor cluburi sau
structuri sportive din restul teritoriului.
Tocmai prin punerea la dispoziția sportivilor aceste
baze de antrenament, aceste cluburi au generat rezultate
excepționale de-a lungul vremii și au devenit un cadrul ideal
și o destinație râvnită de majoritatea tinerilor sportivi care
doreau să-și etaleze talentul și măiestria, în scopul de a-și
croi un drum către performanță.
Circula un zvon printre toți cei care aspiram la un loc în
cadrul acestor cluburi, care spunea că cei mai buni dintre
juniori sunt recrutați să facă serviciul militar la „Steaua“
sau „Dinamo“!
Asta era oarecum adevărat.
Din motive evidente, mi-am propus ca, în această carte,
să mă țin cât se poate de aproape de ordinea cronologică a
evenimentelor din parcursul meu, cu care m-am confruntat.
Anumite date mi le amintesc cu precizie, alte-
le, cu aproximație, dar acest lucru nu schimbă cu nimic
desfășurarea acțiunilor mele sau a întâmplărilor pe care
le-am trăit.
Așa încât, la sfârșit de octombrie sau început de noiem-
brie 1982, aveam să-mi așez valiza din lemn a soldatului
într-unul din dormitoarele garnizoanei din Calea Plevnei.
Adică fusesem recrutat de „Steaua“ așa cum sperasem.
O altă preocupare mă bântuie încă din clipa în care

m-am hotărât să aștern aceste cuvinte pe hârtie și anume
să nu fiu taxat de vedetism sau lipsit de modestie și nici
luat drept pseudoscriitor! Tot parcursul meu de sportiv (și
până la urmă și cel profesional) a fost unul cu urcușuri și
coborâșuri, cu bune, cu rele, cu momente de glorie, dar și
de căderi... Cât despre îndrăzneala mea de a scrie o carte,
în niciun caz nu face din mine un adevărat autor. Nu am
aceste pretenții. Sunt doar eu cu mine însumi.
Însă, nu doresc nici să minimalizez sau să ezit să pun în
lumină momentele marcante ale existenței mele, reușitele,
trofeele și performanțele pentru care m-am pregătit, pentru
care am luptat și pe care le merit pe deplin. De aceea, am
numit acest capitol „O continuitate firească“.
După parcursul meu la categoria juniori, dar și după
dorința mea de afirmare și aspirațiile pe care mi le hrăneam
în secret, am găsit firesc să mă aflu în grupul lărgit al tine-
rilor pretendenți și cu potențial, susceptibili de a se integra
în echipa de seniori a „Stelei“.
Începea, deci, pentru mine, o nouă etapă, la un nivel su-
perior. Cu toate că era prea devreme să trag concluzii sau
să mă proiectez deja într-o carieră de jucător de rugby și
pe deasupra titular într-una dintre cele mai de succes echi-
pe de club din țară, începeam totuși să cred în mine și în
potențialul meu, să fiu conștient de valoarea mea.
Aveau să urmeze câteva luni de teste pentru toți aspiranții
de la secția de rugby, oferindu-ni-se, astfel, ocazia de a do-
vedi antrenorilor că ne merităm locul în echipă.
Însă, pentru mine, miza era una dublă. Cum spuneam
la începutul capitolului, aveam doar 18 ani și, deci, încă
38 | Marcel Giucăl
un an de jucat (un campionat) la juniori. Așa încât dorința

mea era să mai joc un turneu final cu „Locomotiva“ care
avea să aibă loc în luna mai a anului 1983, asta în cazul
în care echipa se califica. Acest lucru mai însemna și că
înțelegerea dintre Clubul „Steaua“ și CSS „Locomotiva“
trebuia să funcționeze și să mi se acorde permisiunea de a
participa la câteva antrenamente, dar și la cantonamentul
de pregătire din iarnă și, bineînțeles, la turneul final din
mai, cu echipa de juniori.
În paralel, mergeam aproape la toate antrenamentele
echipei de seniori, fiindcă, până la urmă, asta era condiția
pe care mi-o impunea statutul de soldat în cadrul clubului.
Refuzul ar fi însemnat o insubordonare și bineînțeles că eu,
nici pe departe nu îmi doream acest lucru, obiectivul meu
fiind acela de a rămâne jucător la „Steaua“ și, mai apoi, la
sfârșitul serviciului militar, angajat cu grad. În mare, cam
ăsta era protocolul care trebuia parcurs pentru a rămâne în
club în cazul în care antrenorii decideau acest lucru.
Iarna 1982-1983 a fost una intensă din punct de ve-
dere sportiv pentru mine, fiindcă, așa cum spuneam, am
înlănțuit antrenamentele și la juniori când aveam permisi-
unea, dar mai ales la seniori, apoi cantonamentele de iarnă
și cu „Steaua“ și cu „Locomotiva“, în ianuarie-februarie,
care se țineau la Predeal-Cabana Forban, pentru seniori, și
la Tușnad, pentru juniori.
Primul eveniment câștigător pentru mine din 1983 a ve-
nit în luna mai, la Tecuci, când aveam să câștig al treilea
titlu de campion național de juniori cu „Locomotiva“ ca-
tegoria U 19, dar pe care nu am avut destul de mult timp
să-l savurez, fiindcă, a doua zi, trebuia să mă întorc la
programul de antrenamente al Stelei, asta pentru că la se-

niori campionatul era pe sfârșite, adică aproape de fazele
finale și, deci, antrenorii aveau nevoie de un colectiv lărgit
pentru a putea găsi un înlocuitor în eventualitatea în care
un titular se accidenta și devenea indisponibil.
Eu – care fusesem deja rezervă la câteva meciuri din
campionat în același sezon, deci 1982-1983 – am ră-
mas, așadar, în lotul lărgit al echipei și, spre marea mea
satisfacție, aveam să primesc tricoul de campion național
de seniori în luna iunie când „Steaua“ câștiga campionatul.
Deci, intram la numai 19 ani în lumea selectă a seniora-
tului, într-una dintre cele mai prestigioase echipe de rugby
din țară, plin de speranțe, dar și foarte încrezător. Începeam
să fiu conștient de valoarea mea. Începeam să zăresc orizon-
tul care m-i se deschidea în față, să-mi imaginez obiective la
care puteam să aspir. Pe scurt, întrezăream un viitor!
Lăsam în spatele meu o perioadă pe care nu aveam să o
uit niciodată, care mă marcase pentru totdeauna și de care
eram așa de mândru în cele din urmă. O perioadă dulce a
adolescenței plină de visuri, de întâlniri, de reușite pe plan
sportiv, de prietenii pe viață, de învățăminte, de maturitate
și – nu în ultimul rând – de independență. Mă despărțeam
de colegii mei de echipă, dar și de antrenorii pe care i-am
respectat atât de mult, de la care am învățat atât de multe
și pentru care am și astăzi un deosebit respect și gratitudi-
ne. Îi revăd cu plăcere ori de câte ori am ocazia.
Junioratul la „Locomotiva“ a fost la înălțimea
speranțelor și așteptărilor mele. A fost trambulina între
plecarea de acasă și consacrarea la seniori. A fost un vis
frumos care s-a perindat prin mintea mea de nenumărate
40 | Marcel Giucăl
ori când mergeam la antrenamentele de pe bătrânul teren

crăpat de soare și prăfuit din Năvodari, când nea Petrică
Lungu ne îndruma cu vocea lui caldă. El a fost călăuza, iar
profesorii Constantin și Manolache, șlefuitorii!
Un gust amar îmi rămâne totuși după terminarea juni-
oratului, și anume faptul că ai mei nu au venit niciodată să
mă vadă evoluând la vreun meci, nici măcar atunci când ju-
cam la Constanța, adică foarte aproape de casă. Dar nu mă
obișnuisem oare cu acest fapt?
Mama a murit fără să fi văzut vreodată un meci de rug-
by nici măcar la televizor. Cred că – și asta fără nicio urmă
de ironie sau glumă proastă – dacă ar fi văzut prin nu știu
ce miracol un meci de handbal, rugby sau volei la TV, nu
ar fi știut să spună despre care joc e vorba. Așa a fost ea.
Iar tata, îmi aduc aminte că a venit o dată, la Constanța,
să mă vadă când jucam contra „Farului“, la seniori, dar și
la București, în ’85, cred, când am jucat contra URSS-ului
cu echipa națională. Mă rog, venise, de fapt, în vizită la
sora lui!
M-am bucurat oricum.
Capitolul 6
Un salt important
Nu am zăbovit prea mult înainte de a da un nume aces-

tui capitol, fiindcă, așa cum numele lui indică, în 1983,
aveam să fac un salt important în cariera mea de tânăr ju-
cător de rugby. De fapt, aceasta era expresia cea mai des
întâlnită în rândul juniorilor. Și anume să fii pregătit pen-
tru a face saltul la seniori.
Eu tocmai îl făcusem.
Acum începea însă cea mai grea parte care trebuia să
și dureze. Adică după faza de confirmare, orice sportiv,
din oricare disciplină, până la urmă, trebuie să-și mențină
ținuta și nivelul jocului sau al probei pe care o practică la
un standard ridicat, dar, mai ales, trebuie să fie constant
suficient de mult timp. Asta e formula performanței. Să nu
lași garda jos niciodată, să nu cobori nivelul sub nicio for-
mă, să nu-ți dezamăgești antrenorii și nici oamenii care au
crezut în tine. Ăsta e prețul reușitei în sportul de înalt nivel.
Dacă perioada 1982-1983 a fost una de adaptare la in-
tensitatea și volumul antrenamentelor la seniori, anul 1984
venea cu tot atât de multe provocări.
La seniori, abordarea e una total diferită de cea de la ju-
niori. Aici trebuia să mă impun în fața unor jucători chiar
42 | Marcel Giucăl
cu zece ani mai în vârstă, cei mai mulți aflați pe sfârșit de

carieră, care posedau o cunoaștere și o experiență a jocu-
lui ieșite din comun și tocmai această enormă carieră din
urma lor care era, de fapt, cartea lor de vizită, impunea
respect și admirație. Practic, jucam lângă idolii mei, lângă
cei pe care îi adulasem cu puțină vreme în urmă când eram
încă junior. Trebuia să plachez dur, fără să arăt teamă sau
ezitare, pe unii dintre cei pe care mergeam să-i aplaud din
tribune atunci când aveam ocazia să asist la meciurile echi-
pei naționale cu doar câteva luni în urmă!
De altfel, asta este esența însăși a jocurilor de echipă, și
anume rivalitatea dintre coechipieri, concurența pe posturi,
dar și o preocupare permanentă a ridicării nivelului personal.
Antrenorul are nevoie să vadă atitudinea ta în teren, felul în
care înveți, înțelegi și răspunzi la ceea ce ți se cere. El îți vede
ezitările, dar și îndrăznelile și spiritul de luptă și inițiativă de
care dai dovadă și, nu în ultimul rând, dorința de afirmare
pe care o afișezi la fiecare ședință de antrenament.
La fiecare antrenament, făceam eforturi pentru a-mi as-
cunde emoțiile și lipsa de maturitate, dar și de experiență,
bineînțeles. Însă, în același timp, cu fiecare antrenament
terminat eram mai aproape de obiectivul meu, și anume
acela de a-mi câștiga locul de titular în echipă.
Să-ți descoperi și să-ți dezvolți această facultate, aceas-
tă abilitate de a face la fiecare antrenament, la fiecare
exercițiu, un pas către cea mai bună versiune a ta, devine
condiția sine qua non a reușitei.
În fine, drumul uceniciei și al maturității la categoria se-
niori este unul lung și plin de provocări.
Capitolul 7
Perioada marilor victorii
și a întâlnirii sufletului pereche
Vorbeam în Capitolul 3 despre antrenorii și oamenii de

rugby pe care aveam să-i întâlnesc de-a lungul carierei mele
de jucător, dar chiar și după sfârșitul acesteia.
Primii mei antrenori de la seniori, deci, de la „Steaua“
au fost Theodor Rădulescu și Radu Durbac. Primul fiind
și antrenor la echipa naționala de seniori. Și ambii, foști
internaționali.
Două nume de răsunet în peisajul rugbyului românesc,
doi tehnicieni desăvârșiți cu o carte de vizită impresionantă.
Și dacă vorbeam mai devreme de personalitatea jucătorilor
de renume lângă care aveam să evoluez, ei bine, personalitatea
și prezența impunătoare a antrenorilor reprezintă, de aseme-
nea, o presiune suplimentară pentru un tânăr jucător.
Aveam în față doi dintre cei mai buni antrenori de la
acea vreme și, deci, un motiv suficient de puternic pentru a
mă afirma și a le câștiga încrederea.
Nea Tudor, așa cum era numit de majoritatea dintre noi,
dar și de toată suflarea rugbyului autohton, avea să rămână
44 | Marcel Giucăl
în memoria mea ca cel mai destoinic antrenor de la seniori.

Un om cu o carismă și o personalitate ieșite din comun.
Autoritar și just în deciziile pe care le lua, un fin psiholog,
un magician care a știut să țină în frâu jucători consacrați și
să-i integreze pe cei tineri lângă aceștia. A știut să injecteze
sânge nou, odată cu sosirea în grupul nostru lărgit al tine-
rilor aspiranți, în nucleul de jucători cu experiență, pentru
a da o nouă dimensiune echipei.
A fost un pariu câștigător din parte lui, fiindcă rezulta-
tele au fost pe măsură. În ceea ce privește parcursul meu la
„Steaua“, nu pot să fiu decât foarte mândru dacă țin cont
de cele patru titluri de campion național dobândite între
1982-1987, cu Th. Rădulescu și R. Durbac la cârma echipei.
Cinci ani de antrenamente dure, de cantonamente și
turnee, de campionate câștigate la mare luptă cu valoroși
adversari pentru care am în egală măsura un deosebit res-
pect, de satisfacții, de progres și dezvoltare personală, de...
recunoaștere.
Intrasem pe ușa din față într-o lume pe care o visasem
deseori cu ochii deschiși noaptea, în patul meu din căminul
liceului de lângă Podul Grant, atunci când, singur cu gân-
durile și aspirațiile mele, îndrăzneam necontenit să cred în
mine și în drumul pe care îl alesesem.
În toamna anului 1984, aveam să cochetez cu echipa
națională de seniori, când, pentru prima oară, eram convo-
cat la un cantonament de pregătire în Poiana Brașov.
Valeriu Irimescu și Th. Rădulescu erau cei doi antrenori
ai naționalei în acea perioadă și, probabil, aveau în vede-
re să observe și alți tineri jucători care „băteau“ la porțile
echipei reprezentative.
Aceasta este o practică care rămâne încă valabilă și în ziua

de azi. Antrenorii convoacă un lot lărgit într-un cantonament
de pregătire, tocmai pentru a trece în revistă și a depista, când
e cazul, noi și tineri jucători care ar fi suficient de apți și de
maturi pentru a pretinde un loc de titular în echipă.
La doar 20 de ani – și cu toate că la echipa de club ju-
cam deja titular, pentru națională –, trebuia să înțeleg că
mai am puțin de așteptat.
Consacrarea avea să vină un an mai târziu, în aprilie
1985, când urma să onorez prima selecție pentru România
într-un meci contra Italiei, la Brașov.
Dar, până la acest meci, la începutul iernii anului 1984,
în luna decembrie mai exact, plecam într-un mini-cantona-
ment de refacere la Eforie Nord. Aceste acțiuni veneau la
inițiativa cluburilor și aveau ca scop trimiterea jucătorilor
care sufereau accidentări minore în timpul campionatului
în centrele termale de specialitate pentru a beneficia de în-
grijiri medicale.
După o entorsă la genunchiul stâng, suferită la sfârșitul
turului, iată-mă ajuns la Eforie Nord împreună cu unii
dintre colegii mei de echipă, care aveau nevoie, în egală
măsură, de un tratament de refacere.
Aici, urma să trăiesc unul din momentele de vârf ale
existenței mele, așa cum obișnuiesc eu să numesc acele „în-
tâlniri“ cu destinul. Acele momente care vin și te întăresc,
care îți schimbă percepția despre viață, comportamentul,
care te transportă într-o lume mai bună, plină de speranță
și de dorință de a exista.
Eu unul nu am reușit să definesc dragostea. Chiar nu cu-
nosc cuvintele necesare, cuvintele juste care să exprime cu
46 | Marcel Giucăl
adevărat această puternică și de nedescris stare. „Sentiment

de afecțiune pentru cineva sau ceva“ ar fi definiția din-
tr-un dicționar! Dar e suficient? Ne putem mulțumi cu o
explicație atât de simplă, atât de banală? Chiar atât de su-
mară să fie explicația unui sentiment atât de curat și de
sincer, de brusc, dar și de violent – în sensul bun al cuvântu-
lui – și care produce, probabil, cea mai extraordinară stare
de suflet cunoscută de oameni?
Indiferent de definiție, de percepția fiecăruia dintre
noi... eu am cunoscut-o!
După câteva zile de rutină petrecute între cameră, sala
de tratament, ceva mișcare cu exerciții simple pe un teren
din apropiere și restaurant, iată că ajunge în hotel și lotul
feminin de canotaj al României. O apariție care nu a trecut
neobservată de noi!
Fetele veneau însoțite de antrenorii lor, într-un meritat
cantonament de refacere după un an bogat în evenimente
și care avea să cunoască apogeul la Jocurile Olimpice de la
Los Angeles din luna august.
Multă cerneală a curs, multe controverse și păreri dife-
rite au apărut și mai apar încă în lumea sportului când vine
vorba despre extraordinara performanță a sportivilor ro-
mâni la jocurile de la Los Angeles!
Boicotarea jocurilor de către Uniunea Sovietică și de
majoritatea celorlalte state din Blocul de Est, așa cum, de
altfel, făcuse și SUA cu patru ani înainte la jocurile de la
Moscova, avea să ducă la absența unor națiuni de prim plan
în multe discipline.
Fie. Dar asta nu înlătură cu nimic meritul valoroșilor
sportivi români care și-au dominat cu autoritate disciplinele
în care au evoluat și care s-a soldat cu câștigarea multor me-

dalii. Ei nu sunt responsabili de deciziile unor șefi de stat
lipsiți de onoare și morală, care, fără scrupule și fără a cân-
tări efectul acțiunilor lor, și-au privat cei mai buni sportivi
de ceea ce ar fi putut să însemne momentul de vârf al carie-
relor lor. Acești președinți de stat, orgolioși și autoritari, au
amestecat politica cu una dintre cele mai nobile îndeletni-
ciri ale omenirii numită sport, și s-au folosit pe nedrept de
acest eveniment pentru a-și arăta supremația sau dezacor-
dul vizavi de alte guverne.
România a terminat pe poziția a II-a în clasamentul ge-
neral, cu un total de 53 de medalii, dintre care 20 de aur,
înaintea multor țări de prestigiu cum ar fi RFG, China,
Italia, Franța, Canada, Japonia, Iugoslavia etc. Iar gurile
rele, ca să termin cu acest subiect care pentru mine a fost
mereu clar, spun că performanța atleților români se dato-
rează absenței forțate a națiunilor pretendente la titlu și
că medaliile au fost cucerite împotriva unor adversari mai
slabi. Josnică gândire!
Și, ca să merg până la capătul opiniei mele, pot spune, cu
toată responsabilitatea, că în lunga istorie a omenirii (deci
nu doar în sport), în multe cazuri, aceasta a fost decisă de
ticăloși, dar că, în niciun caz, nu trebuie să uităm meritul
celor buni și drepți care au crezut și au luptat și care și-au
dus la capăt ideile și crezul atunci când nimic nu le era în
avantaj. Bine, rău, cei care au făcut istorie au fost acolo!
Așadar, în lotul lărgit al echipei feminine de canotaj
care începea să defileze pe holurile hotelului în care eram
și noi cazați, se afla majoritatea medaliatelor de la Jocurile
olimpice.
48 | Marcel Giucăl
Altfel spus, o garnitură de lux demnă de admirația noastră!

Cu puțin timp înaintea acestui cantonament de refacere,
am cunoscut la București prin intermediul unui bun coleg
de echipă, mai exact prin prietena acestuia, o tânără care
mi-a plăcut. În urma acestei întâlniri și după alte câteva
ieșiri petrecute prin capitală, aveam de gând să prelungesc
această relație, dar și să las lucrurile să curgă de la sine fără
să forțez nimic. Nu pot spune că am trăit acest moment la
modul cel mai intens. Aveam 20 de ani și o dorință fireas-
că pentru această vârstă de a lega cel puțin o prietenie dacă
nu ceva serios!
Coincidență, aceste două tinere practicau de asemenea
canotajul, dar la un nivel mai jos de cât suratele lor din lo-
tul național, astfel că ele nu făceau parte din acest grup de
elită prezent la Eforie.
Deci, următorul pas, a fost acela de a le invita (recunosc
că inițiativa a fost a colegului meu) la hotelul unde eram
cazați, pentru a petrece puțin timp împreună.
Zis și făcut. Doar că eu trebuia să mă deplasez până la
Constanța, la căminul Școlii Sportive nr. 2, acolo unde prie-
tena mea își desfășura activitatea și, deci, unde locuia în
același timp, pentru a o întâmpina și a o conduce la Eforie,
unde, împreună cu celălalt cuplu, stabiliserăm să ne petre-
cem timpul liber.
Eu vorbesc aici de o perioadă, pe care cei mai tineri din-
tre cei care vor citi această poveste nu au cunoscut-o și nu
o vor înțelege prea ușor, ținând cont de evoluția societății
și de modernismul galopant care ne-a invadat viețile. Mai
pe scurt, nu existau telefoane mobile, iar cele fixe erau,
oricum, rare. Modul nostru de comunicare era unul
arhaic comparat cu viteza de comunicare și de transmite-

re a informațiilor din ziua de azi. Și pentru cei care nu au
înțeles încă, nu puteam să comunicăm, să ne sunăm și să
ne petrecem ziua pe telefon. În anii ’80 (vorbesc aici pen-
tru generația mea), nici nu visam că într-o zi o să ținem în
mână un telefon mobil, o tabletă sau un laptop!
Deci, nu ne-am coordonat prea bine, dacă pot să utilizez
această expresie, pentru întâlnirea noastră de la cămin. Așa
că m-am așezat răbdător pe un scaun din culoarul căminu-
lui și să aștept ca prietena mea să termine ce avea de făcut,
să se schimbe și să mi se alăture pentru a porni către hotel.
În acest răstimp, contemplând pereții triști și goi ai holu-
lui de intrare (o imagine sumbră, des întâlnită în majoritatea
instituțiilor din perioada comunistă), privirea mi-a rămas
ațintită pe un poster în culori (alt lucru rar și neobișnuit
pentru acea vreme), care venea direct din America, mai
exact de la Jocurile olimpice de la Los Angeles care tocmai
avuseseră loc în acel an.
Posterul era, evident, în limba engleză și simboliza prin-
tr-o grafică elocventă una din probele de canotaj, dar fără
vreo poză reală a vreunui echipaj sau a unui atlet anume.
Posterele personalizate erau, de asemenea, o raritate la ace-
le vremuri, ca să nu spun cvasi inexistente.
În partea de jos a afișului observ totuși o dedicație din
partea sportivei care oferise posterul pe care, probabil, îl
adusese în bagajul ei din SUA (era vizibil ușor șifonat) Școlii
Sportive care o consacrase. Aici își petrecuse junioratul.
Semnat, Ioana Badea, campioană olimpică la proba de
4+1 vâsle LA 1984.
50 | Marcel Giucăl
Eu care am fost dintotdeauna un admirator al marilor

sportivi, indiferent de disciplină, de naționalitate sau de
epoci, care înțelegeam și respectam profund performanțele
acestora indiferent dacă ele au fost de răsunet sau doar punc-
tuale, indiferent dacă ei erau unii foarte mediatizați sau
simpli necunoscuți, aveam să rămân câteva minute bune cu
gura căscată și privirea fixă pe acel poster, cu gândul la tot
ce realizase această tânără sportivă de care nu știam nimic.
Cum arată sau măcar ce vârstă are?
Așa au fost vremurile. Mulți campioni rămâneau la un
statut de „iluștrii necunoscuți“. Dureros este faptul că nici în
zilele noastre acest lucru nu s-a schimbat. Cu toate că spor-
tul autohton și-a pierdut din strălucirea de altă dată, avem
încă sportivi de înalt nivel care duc prestigiul țării peste ho-
tare prin performanțele lor obținute la campionate mondiale,
jocuri olimpice sau multe alte competiții internaționale. Un
titlu olimpic reprezintă totuși cea mai înaltă distincție pe care
un sportiv de performanță o poate primi. Dar, din păcate,
mulți dintre campionii noștri, din toate epocile, din toate
disciplinele, rămân, în continuare, într-un anonimat total,
într-o țară care nu știe, dar nici nu vrea să învețe, să-și adu-
leze, să-și promoveze și să-și respecte valorile. Tristă realitate.
Cu gândul că eu nu practicam un sport olimpic și că nu aș
fi putut să cunosc această experiență niciodată, iată că prie-
tena mea cobora scările care o conduceau în holul de intrare
și, deci, la mine.
Părăseam căminul cu gândul la acel poster și la
performanța sportivei.
Trebuie să punctez faptul că nu am fost niciodată un
„crai“, ci, mai degrabă, un mare timid și un singuratic teribil
de stângaci în relația cu fetele, în adolescență, dar nici acum

la 20 de ani!!!
Eram un fel de cowboy de modă veche, rigid și neîndemâ-
natic și care cu greu reușeam să intru într-o relație, darămite
să o și continuu!
Așa că tânăra mea prietenă, pentru care, sincer, nu
simțeam o atracție deosebită, a dormit cu colega ei, într-o
cameră din hotel în acea noapte (cum altfel ar fi putut să
fie!), iar, în ziua următoare, „întâlnirea“ s-a rezumat la ceva
plimbări pe malul mării și o băutură carbogazoasă pe la re-
staurant. Nu a fost un tablou prea romantic... Mai degrabă,
o banalitate pe care aveam să o uit în scurt timp.
Ne-am luat rămas bun, după care m-am întors la progra-
mul de tratament din Centru.
Ăsta fusese weekend-ul. Luni dimineață, aveam program
de piscină înaintea canotoarelor. Canotoarele fiind mult mai
numeroase, noi, rugbiștii, eram rugați să părăsim piscina și
să ne îndreptăm ușor către ieșire. Tristă cerere din partea
centrului de refacere pentru noi, cei care așteptam (chiar și
eu, timidul), ca niște rechini, apariția fetelor care, în costum
de baie, își începeau programul.
Devenise o priveliște de vis, pe care o savuram din plin
când canotoarele veneau la piscină, dar și când se deplasau
prin sălile de tratament într-o ținută sumară!
Fiind însă puțini la număr, beneficiam de un soi de
toleranță din parte antrenorilor de la canotaj, dar și din
partea personalului calificat din Centru, care ne permiteau
totuși să „mai trenăm puțin“ în zona piscinei, dacă rămâ-
neam disciplinați și discreți totodată.
52 | Marcel Giucăl
În momentul în care îmi târâiam picioarele pe fundul

piscinei și încercam penibil să mai întârzii ieșirea, cu un
gest aproape necontrolat, dar blând și dozat totuși în așa fel
încât să nu pară deplasat, am proiectat un jet de apă către
o siluetă pe care o așteptam cu nerăbdare încă din prima
zi, dar care se afla pe marginea bazinului și nu în apă cum
mi-aș fi dorit. Reacția ei a fost una neașteptat de așteptată!
Mi-a zâmbit și m-a făcut să înțeleg că parcă se pregătise
pentru acest moment! Partea mai dezamăgitoare a fost că
nu era echipată în costumul de baie așa cum speram, dar
în treningul de prezentare. Aveam să aflu peste ceva vreme
cauza acestui fapt!
Acea atletă înaltă, cu părul negru și creț, strâns discret
la spate, cu ochii verzi și pătrunzători, cu o ținută care îi
dădea un aer nobil și care degaja o eleganță naturală, avea
să-mi devină prietenă, muză... soție!
Pe ea o remarcasem cu un an înainte, într-un cantona-
ment la Snagov-Baza Nouă, templul canotajului românesc,
dar, bineînțeles, cu timiditatea mea de acum legendară, dar,
mai ales, cu ideea în minte că, în niciun caz, nu îmi do-
resc o relație de lungă durată și prin definiție serioasă, nu
am îndrăznit să o abordez. Însă, imaginea ei mi-a rămas
întipărită în memorie și, în sinea mea, mi-am propus să
o las pentru mai târziu... pentru o altă ocazie! „Am doar
19 ani și cu siguranță că voi mai efectua alte cantonamen-
te cu echipa de rugby la Snagov“, mi-am șoptit în barbă.
Bineînțeles că asta e scuza timidului care, prin lipsa lui de
siguranță și de îndrăzneală, lasă pe altă dată!
Au mai urmat alte câteva momente agreabile în incinta
hotelului venite la inițiativa mea.
„Ai intrat în horă, acum joacă, bătrâne.“

„Nu mai ai cale de întors.“
„Sau, dacă o faci... ești un laș.“
Aceste fraze mi-au torturat mintea în următoarele ore
care au succedat episodului din piscină.
Recunosc că eram într-o stare de transă, debusolat și
parcă prins într-o capcană, credeam eu cu idioțenie! Și știți
de ce? Fiindcă „fluturașii“ din burtă îmi spuneau că am în-
tâlnit femeia vieții mele, iar vocea rațiunii îmi șoptea că
sunt încă prea tânăr și că mă îndepărtez de planul meu de
a rămâne celibatar încă multă vreme, dar și că nu a venit
momentul de a mă lega de cineva și, mai ales, de a mă în-
drăgosti.
Puteam să las această întâlnire doar la un stadiu de
prietenie, doar la o simplă aventură care putea să se termi-
ne scurt sau să meargă înainte ceva vreme, dar fără vreun
soi de implicare emoțională. Era prea târziu. Săgeata lui
Cupidon își atinsese ținta!
A doua zi, am făcut cunoștință „pe bune“.
Cu nume prenume, de unde suntem, câți ani avem și alte
lucruri și vorbe pe care le uitam deja la câteva secunde după
ce le rosteam. Atât de pierdut și de îndrăgostit eram.
Un lucru însă avea să mă bulverseze, dar și să mă mar-
cheze în sensul bun pentru restul vieții mele. Tânăra și
fermecătoare ființă care se afla de acum în brațele mele,
era campioană olimpică și se numea... Ioana Badea!!!
Vă mai amintiți posterul din culoarul întunecat al
Căminului Școlii Sportive din Constanța de care vorbeam
mai sus? La aproximativ 48 de ore de la descoperirea și con-
templarea acelui afiș care vorbea de o sportivă necunoscută
54 | Marcel Giucăl
mie, plecam de mână cu însăși eroina care deținea rolul

principal în această frumoasă poveste.
Puțin mai sus vorbesc de varianta scurtă, dar adevărata
poveste a durat totuși câteva zile.
Diminutivul de la Ioana este Neli sau Nela (așa cum o
numeau părinții ei după cum aveam să aflu mai târziu).
Sincer să fiu, niciodată nu m-am dat în vânt după diminu-
tive și alte prescurtări ale prenumelor. Am preferat mereu
varianta lor integrală, care sună mult mai frumos și mai ori-
ginal în cele din urmă.
Deci, în prima fază, Ioana mea, printr-un reflex natu-
ral, s-a prezentat Neli. Toate colegele ei o apelau cu acest
diminutiv.
— Chiar așa te cheamă?
— Nu. Vine de la Ioana.
— Ok, înțeleg.
— Ai și un nume de familie?
— Sigur, spune ea cu un zâmbet fermecător.
— Mă numesc Badea!
După câteva secunde de ezitare, o întreb dacă e cumva
și campioană olimpică (nu aveam de unde să știu, căci nu
toate componentele din lotul lărgit erau neapărat și campi-
oane olimpice).
— Da, spune ea timid aproape cu o formă de jenă în
voce.
— Și ai fost cumva elevă la Școala Sportivă nr. 2 din
Constanța?
— Da.
— Ai oferit un poster cu dedicație și semnătură care e
afișat în holul căminului?
— Da. De mine e vorba

Wow! Mi-am spus în mintea mea. Timp de câteva se-
cunde capul meu a funcționat ca un fel de ladă de scule
zdruncinată de un meșter în toate sensurile, iar sculele sar
ca nebune în toate direcțiile producând un zgomot asurzitor!
Urma să-i spun că văzusem acel poster, dar nu știam
cum să-i explic ce căutasem eu pe acolo!? Fără vreun motiv
valabil, nu aș fi avut niciodată ocazia să pun picioarele în
Căminul Școlii Sportive nr. 2 din Constanța.
Bineînțeles că i-am spus adevărul. Fără ocolișuri. Cum
altfel puteam să-i explic totuși această întâmplare stranie,
dar atât de originală!
Acum pot spune cu satisfacție că anul 1984 a fost unul
bun și fericit pentru mine.
La început de an, am fost angajat ca subofițer cu gra-
dul de sergent-major. Câștigasem în vară titlul de campion
național cu „Steaua“ și eram în vederile antrenorilor de la
echipa națională, dar, mai ales, o cunoscusem pe Ioana.
Încă din primele clipe ale relației noastre nu am considerat-o
prietenă, ci viitoare soție. Cea care avea să mă acompanie-
ze pentru restul vieții.
Sfârșitul lui 1984 își consuma încet ultimele zile atunci
când am părăsit Centrul Termal de la Eforie Nord. Înainte
de asta, i-am propus Ioanei să vină să petreacă Revelionul,
cu mine, la Năvodari. Între timp, am stabilit să rămânem
deocamdată concentrați pe activitățile noastre sportive.
Asta până în vara anului 1985 când Ioana și-a propus să
pună capăt carierei sale!
Vestea m-a surprins oarecum, dar cunoscând-o suficient
de mult acum și pe deasupra îndrăgostit atât de mult de ea,
56 | Marcel Giucăl
nici nu mi-a trecut prin minte să-i contest decizia. Am tă-

cut dubitativ ascultându-i explicațiile.
O fire tenace, dură cu ea însăși, dar și greu de ghicit
atunci când ceva nu este în regulă cu starea ei, tocmai din
cauza acestui caracter care nu lasă niciun semn exterior să-i
demaște emoțiile, Ioana avea să rămână de neclintit asu-
pra acestei decizii. Vizibil slăbită (pierduse câteva kilograme
bune), ăsta fiind poate singurul semn care-i arăta durerea și
deznădejdea, ea a venit să-mi anunțe această decizie când
mă aflam într-un cantonament la baza „23 August“, astăzi
Complexul Sportiv „Lia Manoliu“.
În primăvara anului 1985, practic, același lot național
care participase la jocurile de la Los Angeles, urma să efec-
tueze un turneu de trei săptămâni în Germania și Franța,
care suna ca o recompensă binemeritată pentru toate echi-
pajele medaliate cu un an în urmă. Aici, fetele aveau să
concureze la anumite competiții fără miză. În lumea rugby-
ului, noi le numim meciuri amicale.
Ca să relatez această poveste, trebuie să o situez în con-
textul societății românești de atunci, adică una condusă
autoritar de regimul comunist. Iar, pentru asta, trebuie să
explic că, până în 1989, orice cetățean român care dorea să
voiajeze peste hotare, în orice țară din Europa sau lume, avea
nevoie de o viză. Celebra viză! Sportivii nu făceau excepție.
Până la urmă, nu era ceva tipic țărilor din Blocul de Est
al Europei. Celelalte state uzau de asemenea de această pro-
cedură.
În România comunistă, această viză devenea o cheie de
acces care se acorda după un model clientelar sau cel puțin
după... merit! Dacă aveai pe cineva din familie care fusese
condamnat politic sau vreun părinte militar de carieră sau

preot sau (și mai rău) rude în străinătate, dacă ai fi avut
probleme cu justiția, nu aveai, practic, nicio șansă de a pă-
răsi țara. Deci, nu meritai acest privilegiu! Nu aveai acest
drept! Deveneai susceptibil de a rămâne în altă țară și dacă
acest lucru se întâmpla, te numeai dezertor, deci, dușman al
patriei! Însă, Ioana nu făcea parte din niciuna dintre aces-
te categorii.
De multe ori mi-a fost dat și mie să asist la scene de o
cumplită dezamăgire din partea unor antrenori sau colegi
de echipă care rămâneau acasă pentru simplul motiv că nu
li se acorda viza de ieșire din țară. Acest procedeu rămânea
totuși unul discret și fără drept la replică. Cineva din con-
ducerea clubului sau a entității de care aparțineai venea cu
un aer ușor surprins și îți spunea sec și fără nici cea mai su-
mară explicație că... nu ai viză! Să fi întrebat de ce? Gestul
tău ar fi fost considerat o frondă, o rebeliune, o insultă adu-
să partidului! Tăceai și atât.
Acesta a fost și motivul pentru care Ioana nu avea să
participe la acel turneu.
„Ioana Badea, pentru acest turneu, nu ți-a ieșit viza“, îi
comunicase tăios antrenorul federal.
Dar avusese viză cu câteva luni înainte pentru Jocurile
olimpice. Și pentru toate celelalte regate internaționale la
care participase timp de ani buni!!!
Așa am trăit anii comunismului!
Nu am înțeles niciodată care a fost mecanismul exact al
acordării vizelor. Cel puțin eu, un muritor de rând, nu am
această pretenție. Cine decidea exact? Care erau adevăra-
tele motive? Să fi fost doar un funcționar zelos care punea
58 | Marcel Giucăl
indexul pe un nume și îl ștergea pur și simplu? Sau, mai

grav, personaje influente și cu putere de decizie din interio-
rul cluburilor sau al federațiilor?
Ioana a crezut ferm că în cazul ei a fost vorba despre
această ultimă variantă!!!
Cert este că oricum nu aveai cum să afli.
Aceste nefericite întâmplări care se produceau frecvent
pe vremea fostului regim, dacă le raportăm la vremurile de
democrație și de drepturi de care ne bucurăm în ziua de azi,
par niște glume proaste. Ele fac însă parte din trista noas-
tră istorie relativ recentă!
Profund dezamăgită și rănită de această cruntă injustiție,
Ioana își accepta totuși destinul cu o tulburătoare sereni-
tate. Asta fiindcă, în același timp, vedeam pe chipul ei și o
formă de eliberare, de satisfacție chiar. Ciudată constata-
rea pe care o făceam!
La câteva luni după acest eveniment (așa e Ioana, cu greu
se destăinuie), îmi dezvăluia că e împăcată cu decizia ei. La
numai 21 de ani, câștigase suficiente trofee. Acest fapt îi pro-
ducea vizibil o mare satisfacție și mulțumire de sine.
„Sunt campioană olimpică și de opt ori campioană
națională, am câștigat regate și competiții internaționale.
Nu regret nimic și rămân cu satisfacția rezultatelor bune
pe care le-am obținut. Poate ca aș mai fi participat la încă
o ediție a jocurilor. Sunt mândră de parcursul meu sportiv.
E alegerea mea și știu că e una bună. A venit vremea să trec
la altceva. Hai să facem o familie!“
Așa își justifica ea, cu blândețea și calmul care o carac-
terizau, această decizie importantă și definitivă.
În toamna lui 1985, primeam un apartament în

București, atribuit de Club, lucru care mă mulțumea pro-
fund. Însemna că aveam deja un loc al nostru unde să ne
instalăm și să ne continuăm viața de cuplu așa precum ne
doream.
Motivat de acest fapt, dar și de dorința manifestă a
Ioanei, am luat decizia de a pleca la Năvodari (nu îmi făcu-
sem încă schimbul de adresă pe buletin) și de a ne prezenta
la starea civilă pentru a ne căsători!
Trebuie să fac o paranteză și cu durere în suflet să evoc
din nou una din nenumăratele decizii și luări de poziție
potrivnice ale părinților mei, care nu au fost de acord cu
această prietenie încă din prima secundă după ce le-am pre-
zentat-o pe Ioana, darămite cu o căsătorie!
Deci, în niciun caz nu se punea problema unei even-
tuale căsătorii religioase, cu nuntă, invitați și toate celelalte
tradiții. Știam că acest lucru nu ar fi fost posibil și cred că
nici nu mi-l doream cu adevărat.
Fără să îi înștiințez pe părinții mei și în niciun caz să le
cer permisiunea, am debarcat la Năvodari pregătiți să luăm
drumul primăriei pentru a ne uni destinele așa cum ne do-
ream amândoi.
Bineînțeles că, într-un ultim moment, le-am dezvăluit
totuși alor mei scopul vizitei noastre și, puși în fața fap-
tului împlinit, nu au comentat excesiv. Ba mai mult, s-au
grăbit să-și pună pe ei haine frumoase și să ne acompanieze
la starea civilă, dar au și organizat o petrecere acasă pen-
tru a marca totuși acest eveniment. M-am bucurat în cele
din urmă de acceptul lor, cu toate că, după fiecare episod
când aveam de suportat răutățile lor, îmi trebuia puțin timp
60 | Marcel Giucăl
să-mi ling rănile și să-i iert pentru ca să pot să-mi văd mai
departe de drum așa cum știam. Îmi formasem deja o cara-
pace care mă proteja.
Iată-mă, deci, căsătorit la doar 21 de ani. Prea tânăr?
Prea imatur?
Era prea devreme? Mi-a fost teamă să nu o pierd pe
Ioana? Care dintre noi și-a dorit mai mult? Respectam o
tradiție învechită care venea din tinerețea părinților sau
a bunicilor noștri? Eram oare pregătiți amândoi pentru a
suporta această grea și dificilă instituție care se numește
căsătorie? Știam ce ne așteaptă și cum să facem față cu res-
ponsabilitate timpurilor viitoare?
Erau necesare toate aceste întrebări? Ar fi trebuit să țin
cont de ele? Inevitabil, mi le-am pus, dar nu cred!
Într-o zi, am auzit o expresie care spune că: „Decizia pe
care o iei e întotdeauna cea mai bună, fiindcă e a ta“. Tu o
alegi în cunoștință de cauză și cu toată responsabilitatea.
Iar în acel moment ea înseamnă tot ce crezi că e mai bun
pentru tine. Deci, e una bună. Ce cred ceilalți? Cum te ju-
decă lumea? Nici nu mai contează!
Am încercat de-a lungul vieții să respect această pildă,
dar și multe altele. Recunosc că nu mi-a ieșit tot timpul. Am
cunoscut multe rateuri luând decizii pripite, cu toate că, la
acel moment, credeam cu tărie că sunt cele bune. Le-am în-
dreptat mereu cum am putut, încercând să limitez pagubele
și să ies rezonabil din încurcături.
Însă, cred în continuare că oamenii care îndrăznesc în
a lua decizii sunt puternici și respectați, dar și invidiați, aș
spune. Puternici, pentru că nu arată teamă și nici ezitare
când sunt puși fața în față cu provocările vieții și cu dificila
sarcină de a alege în clipa în care nu au prea multe opțiuni.

Invidiați, fiindcă tocmai această trăsătură de caracter îi tri-
mite pe cei care au nevoie să ceară permisiunea unora sau
sfaturile altora pentru a acționa la propria lor slăbiciune.
Așadar, într-o zi sau alta, toți ne confruntăm cu situații
de suportat și dificultăți de întâmpinat și, deci, puși în pos-
tura de a lua decizii importante. Bune, rele, esențial e să
găsim forța de a merge mai departe suportând cu demnita-
te consecințele.
O parte din numele acestui capitol se cheamă perioada ma-
rilor victorii și am să explic de ce. Anii 1983-1984-1985-1986
au însemnat ceea ce aveam să numesc cu mândrie, mult mai
târziu, cel mai „frumos rugby“ al meu la seniori! Nu pun aici
la socoteală junioratul care a fost, de asemenea, o perioadă
de mari realizări.
Am cunoscut rezultate de excepție cu „Steaua“. Fusesem
selecționat la echipa națională unde adunasem șapte selecții.
A fost clar o perioadă fastă din punct de vedere sportiv.
Mi-a plăcut mult să trăiesc aceste momente de glorie și de
recunoștință. Mă simțeam împlinit și gândul că mă aflam
doar la început de drum îmi dădea aripi.
Iar, pe deasupra, viața lângă Ioana, venirea pe lume a
primului nostru fiu, Alexandru, în 1986, care mă făcea
să devin tată la numai 22 de ani, această epocă plină de
bucurii și de satisfacții personale, dar care nu avea nimic
excepțional, ei bine, toate aceste lucruri îmi erau suficiente
pentru a mă face fericit.
Știam însă din instinct, dar și din exemplul celor mai
în vârstă, că un sportiv care alege calea performanței, nu
trebuie să se culce pe lauri, să nu-și piardă concentrarea și
62 | Marcel Giucăl
nici focusul pe obiectivele propuse. El trebuie să rămână în

permanență într-o stare de veghe sau chiar de tensiune aș
spune. În așa fel încât să fie mereu pregătit să înfrunte alte
provocări și eventuale schimbări care apar atunci când nu
se așteaptă.
Sunt convins că aceasta este prima condiție și, probabil,
singura care trebuie respectată când îți dorești să progresezi
și să evoluezi fără a-ți fixa limite.
Viața nu îți dă mereu semne de avertizare, nu te pregătește
neapărat pentru surprize. Trebuie ca tu să le simți, să înveți
să le anticipezi, să le întâmpini și să le faci față.
Eram oare pregătit să respect aceste reguli, aceste
condiții, dar și să rămân concentrat și suficient de vigilent
pentru a nu mă abate de la drumul dorit?
Aveam să aflu peste puțin timp!
Capitolul 8
Deziluzii și aripi frânte
În vara lui 1986, mai exact în luna august, se desfășura

la Moscova un turneu internațional găzduit, deci, de
URSS. Aici participau echipe cotate cu un nivel mult sub
cel al naționalei mari a României. Țara noastră participa
cu selecționata de tineret sau România B cum se mai nu-
mea atunci. La turneu, erau înscrise cinci echipe: URSS 1,
URSS 2, Polonia, România B și o echipă universitară din
Argentina numită „San Juan“.
Generații întregi, cu mult înaintea mea și încă ceva vre-
me după (începutul anilor ’90), au cunoscut o perioadă
fastă a rugbyului românesc. O perioadă glorioasă și de ră-
sunet internațional, fiindcă devenisem o națiune de temut
și respectată de multe echipe naționale de pe glob. Jocurile
contra României, chiar și atunci când în față era vorba de
Franța, Italia sau Marea Britanie, erau de luat serios în sea-
mă. Ne băteam de la egal la egal cu aceste națiuni de mare
tradiție. România conta pe harta rugbyului internațional.
În țară, exista un campionat puternic și de calitate format
din multe echipe (cluburi). Iar asta, atât la seniori, cât și la
64 | Marcel Giucăl
juniori. O echipă națională se alimentează din rezervorul

de jucători cu potențial și experiență care evoluează într-un
campionat disputat și cu o masă mare de practicanți.
Într-un campionat cu mult volum de joc și cu un standard
al competiției ridicat. Altfel spus, o echipă națională, nu
este altceva decât o oglindă a campionatului.
Un campionat național puternic, egal o echipă națională
puternică. Mi-am propus să dezvolt mai târziu subiectul
despre gloria și decăderea rugbyului românesc.
Dar, până atunci, am să relatez cel mai dramatic ca-
pitol din tânăra mea viață de sportiv de performanță. Un
moment oribil, care mi-a deviat traiectoria atunci când mă
așteptam mai puțin! Iar pentru aceasta mi-am propus fiu
cât mai onest în fiecare clipă, la fiecare cuvânt și frază
scrise, tocmai pentru a mă ține cât mai aproape de ade-
văr și de realitate. De sinceritatea trăirilor și sentimentelor
mele. De adevărata desfășurare a evenimentelor, așa cum
s-au petrecut ele, fără a mă abate de la justa lor derula-
re. Va trebui să dau nume, locuri și date exacte, fără a
lăsa impresia dorinței de răzbunare sau reglare de conturi.
Departe de mine acest gând, acum, la treizeci și cinci de
ani de la acest eveniment. Anii s-au scurs, au trecut peste
mine, rănile s-au închis demult, s-au vindecat, iar drumul
meu m-a dus mereu acolo unde mi-a fost locul și am învățat
să trăiesc fără remușcări și regrete, dar, mai ales, fără ură.
Am o frază preferată pe care mi-o amintesc atunci când
trec pe lângă o oportunitate sau când ratez ceva, când
eșuez în vreo tentativă sau când greșesc.
Spun „îmi pare rău“ în loc „de regret“!
Îmi pare rău că nu am făcut cutare lucru (sau că am fă-

cut), îmi pare rău că nu mi-am cerut iertare sau, cel puțin,
scuze, îmi pare rău, pentru că...
Așadar, dincolo de acest campionat valoros de care vă
vorbeam și în care eu am avut șansa să evoluez, se derulau
frecvent și fără nicio derogare meciurile de trial. Asta înain-
te de orice întâlnire internațională, atât la seniori, cât și la
juniori. Era o regulă stabilită. O condiție obligatorie pentru
toți jucătorii chemați la lotul național. Federația convoca un
lot lărgit de jucători merituoși și cu potențial, care aveau o
evoluție bună în campionat, susceptibili de a integra echipa
națională. În general, un număr suficient de jucători pentru a
forma două echipe. De regulă, se jucau două meciuri de trial
într-o săptămână. În urma acestor dispute, antrenorii echipei
naționale, asistați însă și de un fel de comisie de observa-
tori federali, decideau compoziția echipei. Personal, regret
dispariția acestor meciuri care, între noi fie vorba, erau și de
o mare intensitate și calitate. Fiecare jucător venea pregătit
și motivat pentru a da tot ce are mai bun în ideea de a obține
un loc de titular. Avea posibilitatea de a-și etala toată deter-
minarea și măiestria. De a convinge antrenorii că își poate
câștiga privilegiului de a juca pentru țara sa. Că își merită
locul în echipă. Veneam pentru a atinge „Sfântul Graal“ pen-
tru a atinge consacrarea și pentru a intra în cercul restrâns
al jucătorilor internaționali. Pentru un jucător de valoare,
însemna vârful carierei sale. Însemna încununarea tuturor
eforturilor și sacrificiilor făcute până atunci.
Nimeni nu venea cu floarea la ureche crezându-se titu-
lar de drept. Cert, echipa națională își păstra osatura în
proporție de 70%-80% (chiar 100% în anumite perioade),
66 | Marcel Giucăl
dar jucătorii cadre al echipei erau nevoiți să-și apere cu dâr-

zenie statutul, iar cei care aspirau la un loc de titular nu
aveau decât să confirme prin calitatea jocului și a nivelu-
lui tehnic. Iată, deci, și ziua meciului de trial, care avea să
formeze echipa de tineret prevăzută să facă deplasarea la
Moscova. Lucrurile s-au petrecut bine pentru mine. Am
fost mulțumit de evoluția mea și, așa cum mă așteptam,
mi-am câștigat locul de titular în linia a treia, nr. 7 (flan-
ker). Era postul meu preferat, pe care mă specializasem – pot
spune –, și cu care mă bucuram de încrederea cu care mă
investiseră antrenorii mei de la naționala mare, dar și din
clubul unde jucasem și confirmasem deja. Pentru orice ju-
cător, polivalența e o calitate importantă, dar și căutată și
apreciată de mulți tehnicieni. Sigur, nu toți jucătorii se bu-
cură de aceste aptitudini. Nu e mereu ușor să-ți schimbi
postul de predilecție, ca să nu zic cvasi imposibil. Acolo, ju-
cătorii sunt specializați doar pe acele posturi, iar ei nu pot
fi înlocuiți decât cu alți jucători care sunt, la rândul lor,
formați pe pozițiile respective.
Pentru cei neavizați în tainele rugbyului e mai greu de
înțeles, dar am să încerc să fiu cât mai explicit în relată-
rile mele, fără să intru însă în detalii de ordin tehnic sau
tactic, tocmai pentru că această carte nu se vrea a fi una
despre explicațiile jocului de rugby sau alte aspecte ale aces-
tui sport.
Iată-ne, deci, ajunși la Moscova și pregătiți pentru pri-
ma confruntare care era programată contra echipei a 2-a
URSS-ului.
Antrenorii desemnați pentru acest turneu au fost Radu
Demian, principal, și Ion Țuțuianu, secund. Acesta din
urmă l-a înlocuit, pentru motive necunoscute de mine, pe

Radu Durbac care fusese, inițial, numit în staff-ul tehnic și
care îmi era antrenor la club. Acest lucru l-am aflat după
trezeci și cinci de ani, în momentul în care am început să
scriu această carte, descoperind fragmente de articole din
ziarul „Sportul“ din 1986, care relata despre acest turneu.
De altfel, multe erori am descoperit cu această ocazie, cum
ar fi numele componenților echipei care nu corespundeau cu
identitatea celor care au făcut deplasarea, posturile la care
jucau, comentariile antrenorului principal la care nu ader
etc. Aici, sunt nevoit să mai dau câteva explicații pentru cei
mai tineri care nu au cunoscut vremurile trecute. Antrenorii
și conducătorii cluburilor sportive de la noi, din toate disci-
plinele, fără excepție, au funcționat multă vreme ca un fel
de șefi supremi. Erau în același timp tehnicieni, intendenți,
nutriționiști, maseuri, manageri, conducători de delegație
etc. Poate că exagerez puțin, dar am să încerc să iau poves-
tea altfel pentru a fi mai bine înțeles.
În zilele noastre – și am să vorbesc doar despre rugby –
un staff complet, în funcție de prestigiul echipei naționale
sau al clubului, de țara de origine, de valoarea la care este
cotată echipa, poate fi alcătuit din mai multe zeci de per-
soane! Adică exact invers de ce spuneam mai sus. Pentru
fiecare post, o persoană.
E clar că până pe la mijlocul anilor ’90, când rugby-
ul a devenit profesionist, nici alte echipe din restul lumii
nu beneficiau de un staff atât de important. Acest lucru
s-a implementat progresiv. Și anume, formarea și calitatea
staff-ului tehnic cu persoane competente la fiecare post pe
care îl ocupau.
68 | Marcel Giucăl
La noi însă a persistat încă multă vreme această „modă“

învechită și care corespundea oarecum modelului totalitar
al sistemului social în care trăiam. Antrenorul „funcționa“
ca un fel de conducător suprem care decidea și dicta regulile
cum credea el, fără a respecta neapărat un protocol comun
sau chiar regulile federale de la acea vreme.
Principalul făcea în mod normal echipă cu un secund,
dar de care nu prea ținea cont în majoritatea cazurilor când
trebuia să ia o decizie!
Asta ca formă de compunere a staff-ului. Dar, ca și ca-
racter, nu toți principalii erau și excesiv de autoritari. Am
cunoscut la acea vreme – și chiar mult după – cupluri de
antrenori care lucrau foarte bine împreună, se respectau
reciproc și care erau respectați și apreciați în egală măsu-
ră de sportivi.
Acel prim meci contra celei de-a 2-a reprezentative
a URSS-ului l-am câștigat, iar eu am jucat pe postul de
flanker așa cum antrenorii și observatorii federali care asis-
taseră la meciul de trial de la București deciseseră, de altfel.
Înainte de orice turneu, orice întâlnire internațională, echi-
pa precum și rezervele sunt fixate de staff.
Cel de-al doilea meci l-am jucat, de asemenea, titular pe
postul de flanker. A fost meciul contra selecționatei uni-
versitare din Argentina, pe care l-am câștigat la scor și în
care eu am avut o evoluție bună ce m-a dus la marcarea a
două eseuri!
Trebuie să fac și aici o precizare și să explic că, în ge-
neral, aceste turnee în funcție de numărul echipelor
participante durează între o săptămână, zece zile sau ma-
ximum două săptămâni. Sper să nu fac o eroare spunând
că regulamentul stipulează că trebuie respectat un interval

de timp (2-3 zile) obligatoriu între meciuri.
În acest timp, se continuă antrenamentele de pregătire
a meciurilor, dar și anumite acțiuni prevăzute de organiza-
tori cum ar fi vizite sau alte protocoale stabilite de aceștia.
Înainte de al treilea meci contra Poloniei, ne-am adu-
nat, ca de obicei, într-un spațiu amenajat din hotel pentru
ședința de dinaintea întâlnirii, așa cum prevede tradiția. În
aceste ședințe, se pun la punct strategiile adoptate de către
antrenor, sfaturi, îndrumări, detalii tehnico-tactice, spea-
ch-ul motivațional și, bineînțeles, se anunță și compoziția
echipei care, în proporție de 100%, este cunoscută și de ju-
cători, pentru că, la antrenamentul din dimineața meciului,
dispozitivul de așezare în teren este alcătui de cei care vor
juca titulari. În cazuri excepționale, cum ar fi accidentarea
unui jucător la acel antrenament sau îmbolnăvirea altuia
cu câteva ore înainte de întâlnire sau o altă indispoziție de
altă natură, antrenorul se vede nevoit să revadă dispoziti-
vul procedând la una sau chiar mai multe permutări sau
schimbări de jucători.
Fără niciun motiv din cele relatate mai sus, antrenorul
Radu Demian anunță echipa, iar eu, spre uimirea mea, sunt
anunțat în linia a doua, nr. 5!
Aici trebuie să mă opresc puțin și să vă destăinui că la
nivel de juniori și chiar mult mai târziu, spre sfârșitul carie-
rei mele, atunci când anii începuseră să-și producă efectul
asupra organismului meu, dar și kilogramele adunate, am
jucat în linia a doua. Deci, acest post nu îmi era străin. La
acel moment din turneu antrenorul nu avea niciun motiv
din lume să mă scoată de pe postul meu de linia a treia și
70 | Marcel Giucăl
să mă introducă în linia a doua. Niciun jucător titular din

linia a doua nu era accidentat în așa fel încât eu să fiu ne-
voit să îl înlocuiesc și, deci, să fiu obligat să joc pe un post
pentru care nu mă pregătisem, în care nu mă simțeam con-
fortabil și în care aș fi avut o cu totul altă evoluție!
În câteva secunde, nedumerit și total debusolat chiar,
am încercat să găsesc o explicație la această schimbare. Am
simțit în tonul vocii lui, ceva ce semăna a ordin, a dispreț
chiar. Aproape că nu m-a privit în timp ce mi-a rostit nu-
mele.
Mai fac o paranteză explicând că, chiar și atunci când
antrenorul se vede obligat să procedeze la o schimbare de
ultim moment, își găsește timp să convoace jucătorul sau
jucătorii în cauză pentru a le anunța schimbarea care a gân-
dit-o. Nimeni nu se accidentează sau devine indisponibil cu
cinci minute înainte de ședința de meci, așa încât antreno-
rul să fie luat prin surprindere!
Radu Demian a trecut cu o derutantă naturalețe, ca și
cum era normal, la următorul post. Însă, până să termi-
ne fraza, m-am ridicat în picioare și, întrerupându-l, i-am
spus că eu nu joc linia a doua, că nu înțeleg de ce această
schimbare fără să-mi fi vorbit măcar cu puțin timp înaintea
ședinței despre aceasta decizie surprinzătoare!
Și acum, după atâta timp, îmi aduc aminte cu precizie
de mimica sa, de acea reacție uimitoare care îmi arăta că el
era pregătit să îmi întâmpine contestația.
— Cum adică? Nu vrei să joci? Refuzi să joci?
— Nu. Nu refuz să joc. Nu asta am spus. În niciun caz.
— Am spus că nu înțeleg de ce mă puneți să joc la acest
post.
— Eu nu sunt un linia a doua, sunt un linia a treia. E

postul meu.
— Toți jucătorii din linia a doua sunt valizi.
— Deci, nu înțeleg de ce trebuie să iau locul unuia din-
tre ei?
I-am simțit acea autoritate excesivă, a unui om obișnuit
să dicteze regulile fără să consulte pe nimeni. Probabil, nici
pe secundul lui, nea Țuțu, a cărui privire i-am intersec-
tat-o și care părea să fie la fel de surprins ca și mine sau,
cel puțin, jenat!
Demian era clar contrariat și asta nu-i convenea!
„Cum îndrăznești să-mi discuți decizia“, părea să spună
privirea lui înțepătoare.
Vizibil nervos a continuat citirea echipei și cum nu pu-
tea să mă excludă totuși (nu că nu ar fi avut dorință) m-a
mutat ca rezervă.
— Atunci, rămâi rezervă dacă nu-ți convine decizia
mea!
Deci, la acel meci, am stat pe banca de rezerve până la
sfârșit!
În linia a treia, exact în locul meu, adică pe postul pe
care ar fi trebuit să joc inițial, intra Octavian Morariu.
Jucător la „Grivița Roșie“ unde îl avea antrenor pe... Radu
Demian. El plecase ca rezervă după meciul de trial de aca-
să și chiar ușor accidentat la o gleznă dacă îmi aduc bine
aminte. Chiar așa să fi fost? Această accidentare să fi repre-
zentat oare motivul pentru care Octav nu ar fi beneficiat de
plenitudinea potențialului lui fizic în așa fel încât el să fie
doar rezervă? Sau acesta era nivelul lui! Radu Demian nu
putea să mă ejecteze pur și simplu din grup. Să mă înlăture
72 | Marcel Giucăl
fără nicio explicație. Nu putea nici să mă pună rezervă fără

să-și motiveze alegerea. Dar putea foarte perfid, așa cum
a făcut-o dealtfel, să mă mute la un alt post fără nici mă-
car să mă consulte și unde nu aș fi avut oricum o evoluție
satisfăcătoare și să mă înlocuiască la pauză sau într-un alt
moment al meciului, pe motiv că nu fac față postului, deci,
să mă îndepărteze de postul de titular din linia a treia, iar
Octavian să se apropie de titularizare. Scăpa de un valoros
concurent. Simplu, nu?
Am avut mult timp la dispoziție în orele, zilele, săptă-
mânile care au urmat acestui incident pentru a reflecta la
adevărata derulare a evenimentelor. M-am străduit în tot
acest răstimp să-mi păstrez mintea limpede și nealterată de
ceva sau cineva în așa fel încât judecată să nu-mi fie întune-
cată de ură sau de vreun sentiment de răzbunare.
Am greșit cu ceva? Ar fi trebuit să tac și să fiu de acord
cu decizia antrenorului? Chiar nu aveam dreptul să con-
test această schimbare? Nu mi-a fost destul de clar că acest
om a fost condus de o voință manifestă în această tentativă
de a mă înlătura? Dacă aș fi acceptat, aș fi avut oricum o
evoluție mediocră în linia a doua, iar jucătorii titulari din li-
nia a doua, care erau clar cu mult peste nivelul meu la acest
post, reveneau ca titulari, iar eu deveneam o țintă sigură în
fața antrenorilor pe motiv că am jucat slab!
Nu eram eu un potențial obstacol în calea lui Octavian,
protejatul lui, care nu ar fi jucat în locul meu niciodată?
Fără a purta un prejudiciu celorlalți jucători din linia a tre-
ia care făcuseră această deplasare, dar ei nu erau la acel
moment în calculele antrenorilor de la echipa națională a
României, care pregătea prima cupă mondială din istoria
rugbyului ce avea să aibă loc peste un an. Locurile în echipă

deveneau „scumpe“ pentru acest eveniment râvnit de mulți
jucători din generația mea.
Pentru mine, această „mutare“ mișelească semăna din
ce în ce mai mult cu o... execuție!
Convingerea mea fermă a rămas neschimbată în tot
acest timp și nimeni nu mi-ar putea dovedi că a fost altfel.
Toată viața m-am străduit să-mi păstrez o anumită
justețe în judecățile mele. Să nu judec deci și nici să nu con-
damn pe cineva prea repede înainte de a fi sigur că am
înțeles ce a vrut să facă sau să spună exact care au fost ade-
văratele sale intenții și așa mai departe.
Radu Demian a plecat dintre noi cu câțiva ani în urmă
fără ca eu să-l mai fi văzut vreodată. Cât despre Octavian
Morariu, nu mă aștept să fie de acord cu versiunea mea în
eventualitatea în care ar citi aceste rânduri și eu nu îi port în
niciun caz ranchiună. Dealtfel, în alte ocazii, am fost chiar
colegi de cameră și am avut mereu un respect și o atitudine
prietenoasă în cea ce îl privește. Ceilalți colegi, cu excepția
celor de la „Steaua“, adică mai apropiați mie și care îmi
cunosc istoria, cu siguranță că nici nu își mai aduc amin-
te de această întâmplare care, până la urma nu îi privește.
Ion Țuțuianu, antrenorul secund, care acum este în vârstă,
probabil că a și uitat de acel turneu sau, cel puțin, de în-
tâmplarea cu mine.
A urmat finala contra URSS-ului pe care echipa noas-
tră a pierdut-o terminând astfel turneul pe locul doi. Eu
am fost înlăturat din grup, adică nici măcar rezervă la acel
meci, iar a doua zi am plecat mâhnit, plin de amărăciune și
de frustrare către casă.
74 | Marcel Giucăl
Odată ajuns la club unde aveam să-mi reiau antrena-

mentele de dinainte de campionat 1986-1987, nimeni din
conducerea clubului nu m-a întrebat cum s-a petrecut turne-
ul, cum mă simt, ce s-a întâmplat exact etc. Toate bune și la
locul lor. Tipic timpurilor pe care le trăiam. Fără tam-tam,
mediatizare (cuvânt care nici nu era cunoscut la acea vre-
me) sau măcar vreo discuție în acest sens.
Însă, la sfârșitul lui septembrie iată că sunt invitat în bi-
roul colonelului Carol Kramer, șeful secției de rugby din
cadrul Clubului Sportiv al Armatei „Steaua“ fără nicio
explicație în prealabil.
M-am prezentat, oarecum îngrijorat, întrebându-mă, în
holul de intrare, care ar fi scopul convocării!
Această imagine o să-mi rămână întipărită în memorie,
probabil, până la sfârșitul vieții. Eu, în picioare, demn, și,
lucru ciudat, oarecum liniștit. Iar colonelul Kramer așezat
pe un fotoliu exagerat de mare în spatele biroului lui care îl
făcea să pară și mai mic (era un om de talie mică) și care –
mai mult cu un urlet decât cu vorbe cumpătate – îmi strigă:
— Bine băi, se poate să primești o suspendare de genul
ăsta din partea Federației? Ce ai făcut tu acolo? Cum te-ai
comportat? Cine te crezi? Ia uite ce scrie aici! Suspendat un
an din orice competiție internațională pe motiv de lipsă de
patriotism! Sancțiunea începe cu luna octombrie. Ai refuzat
să joci pentru echipa națională! Ești o rușine pentru Club!
O să dai o imagine negativă echipei!
Înainte de a încerca să rostesc câteva cuvinte pentru a-i
da ceva explicații colonelului, creierul meu rămăsese blo-
cat la un calcul matematic elementar. Un an, începând de
acum, înseamnă octombrie 1986-octombrie 1987. Cupa
mondială avea loc în mai-iunie 1987! Acest calcul simplu

îmi spunea că eu nu o să merg la prima cupă mondială din
istoria rugbyului așa cum visasem de multă vreme. Simțeam
că acești pereți siniștrii ai biroului colonelului se prăbușesc
peste mine. Gura mi se încleștase. Corpul întreg îmi tremu-
ra. Lacrimile îmi umpleau ochii. Și mai rău, timp de câteva
secunde am luptat în mintea mea pentru a-mi recupera spi-
ritul și a-mi găsi frânele naturale care să mă împiedice să nu
sar peste birou și să-l distrug pe acel om arogant și obtuz,
care nici măcar nu mă lăsa să vorbesc și care, în opinia mea,
nu reprezenta nimic altceva decât un călău care era acolo
doar ca să execute sentința celor care mă condamnaseră.
Colonelul bolborosea în continuare fraze care oricum nu
mai ajungeau la mine, iar eu încercam să înțeleg!
Un an? De ce un an? De ce nu doar câteva etape sau
trei-șase luni? Era prima mea abatere ca să o numesc așa.
Nu eu am fost cel care nu a respectat etica sportivă. Prin
comportamentul și decizia lui, Demian nu a respectat-o.
Nicio clipă el nu a dat dovada unei atitudini de antrenor
responsabil, comunicativ și demn în relația cu mine la acel
moment din turneu. Nu devenea această suspendare cea
mai solidă probă care să vină și să confirme cea ce pentru
mine a fost de la început evident?
Adică înlăturarea mea voită de către Demian!
În tot acest timp, Kramer a ținut în mână o hârtie care
semăna mai degrabă cu o banală fițuică. Aș da tot aurul din
lume ca să pot privi măcar odată acel document. Frângerea
unui vis pe o vulgară bucățică de hârtie!
76 | Marcel Giucăl
Atât de simplu, dar și de brutal de discret și de silențios,

aș spune, se derulau luările de decizii în epoca de aur a gân-
dirii comuniste!
Ca o execuție sumară fără drept la replică sau alte
explicații din partea condamnatului. Nimănui nu-i păsa de
soarta ta atunci când sistemul socotea că nu ești demn de el
și că nu te conformezi.
După turneul de la Moscova, probabil că în cadrul pri-
mului birou federal, mai marii înțelepți care formau această
instituție la acea vreme și care, desigur, au fost influențați de
raportarea lui Radu Demian, au decis suspendarea mea înce-
pând cu luna octombrie!
Acum, după toți acești ani și înainte de a începe să scriu,
m-am preocupat să adun câteva informații de la persoane avi-
zate, buni cunoscători al regulamentului internațional actual
și al legilor rugbyului modern.
Am început cu o simplă întrebare. Arhiva Federației
Române de Rugby este accesibilă? Am aflat cu stupoare, dar
și un crâmpei de suspiciune, că arhiva a fost distrusă de o
inundație pe la sfârșitul anilor ’90 dacă am reținut bine! Apoi
mi s-a confirmat cât se poate de clar că acea suspendare a fost
nejustificată sau cel puțin disproporționată.
Echivalentul actual al incidentului de atunci, ar fi un refuz
nejustificat al unui jucător de a intra în teren sau de a face par-
te din echipă (eu mi-am justificat decizia în fața antrenorilor și
a tuturor colegilor mei de echipă la acel moment, fără echivoc)
sau un comportament „inadecvat“, o „conduită incorectă“.
În zilele noastre (dar eu sunt convins că exista și atunci),
există un regulament disciplinar care respectă prevederile
World Rugby și unde se vorbește de Principii Fundamentale
de Drept! Cei mai în vârstă dintre cititori mă vor conside-

ra un aiurit văzând că eu pomenesc cuvântul „Drept“ în
România anilor ’80!
Oare aveau principii acei oamenii cu putere de decizie
care „tăiau și spânzurau“ în toate structurile statului, dar
și în cele ale mișcării sportive?
Prin aplicarea acestor principii, în toate procesele discipli-
nare cu care sportivii se confruntă într-un moment nefericit
din cariera lor, li se respectă dreptul la replică. Dreptul de
a se apăra și a-și justifica acțiunile. Au, de asemenea, drep-
tul să cunoască probele pentru care sunt incriminați. Pe
mine nu m-a chemat nimeni nicăieri. Nu am fost convocat
la Comisia de Disciplină pentru a mi se aduce la cunoștință
cauzele pentru care eram suspendat. Nu am fost audiat și
nici măcar înștiințat direct de forul suprem al FRR. Eu ar fi
trebuit să primesc acea hârtie înaintea colonelului Kramer!
Astăzi, o pedeapsă adecvată la refuzul meu (justificat)
de a juca s-ar lăsa cu un avertisment sau o suspendare de
câteva meciuri și, poate, cu o penalizare pecuniară, ținând
cont de statutul profesionist de acum.
Există, într-adevăr, un articol într-o grilă de sancțiuni
din regulamentul rugbyului profesionist de astăzi, care
spune că refuzul fără motive temeinice de a face parte din
echipa națională sau de a intra pe teren se poate sancționa
cu o suspendare de un an (în ciuda deciziei antrenorului,
eu am fost totuși pe teren în acea zi, pe banca de rezerve!).
Însă, refuzul meu de a evolua pe un alt post nu cores-
punde în niciun caz cu refuzul nejustificat de a juca pentru
echipa națională. Aș fi dat orice să joc pentru țara mea, aș
fi jucat și cu un braț rupt, aș fi murit pe teren dacă trebuia!
78 | Marcel Giucăl
Iar acea frază ucigătoare care spunea „lipsă de patriotism“

mi-a făcut mult rău.
Dar, cum spuneam ceva mai devreme, acel sistem abuziv
și discreționar al statului totalitar se regăsea și în structu-
rile sportive sau în sânul federațiilor. Oameni fără scrupule
și lipsiți de o justă judecată ne condamnau prea repede,
prea ușor...
Acasă, Ioana, ușor nedumerită și confuză, dar care mă
înțelegea și mă susținea fără rezerve, încerca, atât cât putea,
să mă țină pe o linie de plutire, deși o simțeam resemnată
când îi explicam că nu există o cale de a mai repara ceva,
că nu am nicio speranță ca această suspendare să fie ridica-
tă, că ei nu vor reveni asupra acestei decizii.
La Club, Theodor Rădulescu, antrenorul meu pentru
care am avut mereu o admirație fără de margini, a continu-
at să-mi acorde încredere și nu m-a înlăturat sau stigmatizat
din cauza acelei suspendări, iar eu am continuat să mă an-
trenez și să mă concentrez pentru a rămâne în echipă. Până
la urmă, aveam dreptul să joc la echipa de Club.
Însă, un gând îmi revenea constant în minte și mă tortu-
ra. Un gând pe care încercam, din când în când, să îl resping,
să îl pun într-un colț al minții și să nu îl las să mă influențeze
sau să mă perturbe prea rău. Un gând de abandon!
Teribilă perspectivă pentru un tânăr de numai 22 de
ani, care, până de curând, trăia cu mintea plină de pro-
iecte, aspirații, visuri și dorință de afirmare, dar, în niciun
caz, de abandon!
Să las totul baltă? Să renunț ca un laș? Și ce am să fac
altceva? Nu. În niciun caz abandon. Dar trebuie să merg în
altă parte. Alt Club, de ce nu? Altă... țară!
Aici, nimeni nu mi-a sărit în ajutor când am avut nevoie.

Perspectiva de a fi avansat în corpul de ofițeri la „Steaua“ se
îndepărta. Mă simțeam ca un condamnat acuzat de o fap-
tă pe care nu a comis-o.
La „Steaua“, eram coleg cu marea majoritate a jucăto-
rilor de valoare care forma osatura echipei naționale (cel
puțin până la acel moment), iar eu nu mă mai simțeam la
înălțimea lor. Mă consideram mai slab, mai pierdut, mai
absent...
Ei plecau la Cupa Mondială peste mai puțin de un an,
iar eu rămâneam acasă. Nu mai eram unul de-al lor!
Deveneam un jucător de duzină!
În ciuda amărăciunii și a părerilor de rău pe care le mai
port încă în suflet (probabil că nu mă vor părăsi nicioda-
tă), a acelui sentiment de nedreptate de care am suferit, nu
pot totuși închide acest capitol fără să nu revin un moment
asupra omului Radu Demian.
Am cugetat mult la ideea de a mai adăuga ceva despre el.
Însă, concluzia la care am ajuns îmi spune că ar fi nedemn
din partea mea să nu o fac.
Acest om a fost un imens jucător respectat și apreciat de
toată familia rugbistică din țară. Prin evoluțiile sale la echi-
pa de club dar și la națională, și-a câștigat un loc de cinste
pentru totdeauna. El a fost apreciat și recunoscut și peste
hotare în deosebi în Franța unde a evoluat într-o echipă de
legendă, R.C. Toulon.
Prin 1983, când mă aflam în ultimul an de juniorat la
„Locomotiva“ și cu puțin timp înainte de turneul final
unde aveam să câștig pentru a treia oară un titlu de cam-
pion național în calitate de căpitan de echipă de data asta,
80 | Marcel Giucăl
antrenorul secund de atunci al echipei, Nicolae Manolache,

l-a invitat pe Radu Demian la unul din antrenamentele noas-
tre să ne vorbească câte ceva din tainele jocului. Ne aflam pe
unul din terenurile de legendă ale leagănului rugbyului roma-
nesc de la Arcul de Triumf, unde astăzi se înalță noul stadion
simbol al timpurilor moderne, și aveam în față o legendă!
Am trăit un moment intens și de mândrie în clipa când
acest om mi-a vorbit, dându-mi câteva indicații. Cunoșteam
oarecum trecutul lui de jucător (cred că își încheiase cariera
cu vreo zece ani în urmă), dar îl cunoșteam, în egală mă-
sură, și ca antrenor al „Griviței Roșii“. Omul se bucura de
o bună reputație. A fost o întâlnire scurtă, dar importantă
pentru noi, toți tineri de 19 ani, care aveam să facem pasul
către seniorat. Sincer, am apreciat.
Tristă ironie a sorții, peste trei ani, acest om pe care îl
admiram avea să-mi frângă aripile și să-mi stingă un vis
printr-o josnică lovitură!
Istoria ne spune dintotdeauna că marii jucători nu devin
neapărat și mari antrenori, iar jucători mediocri sau chiar
persoane care nu au practicat disciplina pe care o antre-
nează devin imenși tehnicieni apreciați și reputați tocmai
fiindcă sun înzestrați cu un important bagaj intelectual, pe-
dagogic, psihologic. Ei sunt, în general, fini cunoscători ai
relațiilor interumane. Specialiști în tainele comunicării și
dotați cu un înalt simț de observație și înțelegere al sporti-
vilor lor atunci când aceștia trec prin momente mai puțin
bune, ei sunt capabili să dezamorseze conflicte și situații
tensionate cu o siguranță remarcabilă. Eu nu am contestat
calitatea de antrenor a lui Demian la acea vreme, dar nu am
să-l iert niciodată pentru atitudinea sa din turneu.
Sunt hotărât totuși să-i mai dau o șansă de a mă antrena

și, poate, de a-și cere scuze, de ce nu, sau să-l fac să înțeleagă
că s-a înșelat asupra mea, că a greșit, în ziua când am să-i
revăd pe toți camarazii mei de joc, dar și pe el, acolo, sus,
pe terenul veșnic verde din ceruri. Dar nu acum. Nu încă.
Mai am multe de făcut pe aici!
82 | Marcel Giucăl
Capitolul 9
Un scurt răgaz înainte de marea decizie
În toamna lui ’86, campionatul începea, iar eu, resem-

nat, încercam pe cât puteam de mult să fac față situației și
să-mi mențin un nivel de joc bun în așa fel încât să nu-mi
dezamăgesc antrenorii din club care îmi acordau în continu-
are încredere.
Alexandru avea acum câteva luni, Ioana se simțea bine și
își găsise vizibil repere în noua ei postură de tânără mămică,
dar și de casnică. Reconversia ei de după sport se petrecea re-
lativ bine. Ambianța de acasă era una bună și acest fapt îmi
era suficient pentru a mă simți fericit alături de familia mea.
Până la urmă, viața merge înainte.
Însă, primăvara lui ’87 venea să-mi spună că se apro-
pie perioada jocurilor de trial pentru toți internaționalii
convocați să-și câștige un loc în echipa națională și, deci,
„biletul dus-întors“ pentru Noua-Zeelandă, acolo unde avea
să se desfășoare prima cupă mondială din istoria rugby-ului.
Mă obișnuisem cu gândul că eu nu mai aveam dreptul
de a fi convocat, iar, de acum, mă gândeam doar la faptul
că, după ridicarea acestei suspendări, voi putea – în mod
logic – reveni la națională dacă selecționerii mă vor convo-

ca! Deci visul de a rejuca pentru România sau de a participa
la o cupă mondială nu era chiar imposibil!
Tristă consolare!
În perioada mai-iunie când se disputau deja jocuri la
Cupa Mondială, antrenorii de la „Steaua“ ne-au dus într-un
mini cantonament la Cabana Forban de la Predeal, acolo
unde obișnuiam să ne petrecem cantonamentele de pregăti-
re în fiecare sezon. Noi toți ceilalți jucători rămași în club
aveam sarcina de a pregăti sfârșitul campionatului din se-
zonul 1986-1987.
Îmi aduc aminte cu dezgust, dar, în mod ciudat, și cu o
anumită nostalgie chiar, de acea perioadă întunecată a re-
gimului comunist de la mijlocul anilor ’80 în care nu aveam
acces nici măcar la informații banale în cele din urmă, cum
ar fi meciuri/competiții televizate, rezumate radio etc. Nu
aveam nici cea mai mică speranță de a viziona vreun meci al
echipei naționale, pentru simplul fapt că televiziunea de stat
nu transmitea nimic. Izolați fiind în perioadele de pregăti-
re, ne consideram fericiți când ne procuram măcar ziarul
„Sportul“ pentru a afla ceva rezultate din lumea sportului
național sau internațional!
Așa reușeam să mai aflam câteva vești despre evoluția
echipei naționale la antipozi, iar eu încercam pe cât posibil să
îmi ascund emoțiile (cel puțin la exterior) și să nu las regre-
tele și ura să mă măcine din interior când mă gândeam că ar
fi trebuit să fiu acolo. Aș fi avut toate șansele. Aș fi meritat.
După multe discuții cu Ioana, după multă meditație,
după ce am cântărit bine consecințele, am decis să-mi dau
demisia de la „Steaua“.
84 | Marcel Giucăl
Lucru deloc ușor la acea vreme să demisionezi din ar-

mată. Eu fiind totuși cadru militar. Decizia nu a venit
dintr-odată. De câteva luni bune, imediat după suspendarea
primită, începusem să abordăm acest subiect. Am petrecut
multe ore discutând împreună pentru a găsi un consens și
de a ne asuma această decizie de comun acord. Urma să aleg
data. În cele din urmă, am făcut-o imediat după sfârșitul
campionatului în care mai câștigam un titlu de campion
național cu „Steaua“. Al patrulea, în cinci ani. Un bilanț
satisfăcător, chiar excelent – aș spune – care mă consola oa-
recum și de care eram tare mândru.
Plecasem de la ideea că această schimbare ar putea
să-mi aducă un plus de motivație, dar și de perspectivă, de
ce nu. Să evoluez la alt club, să-mi revizuiesc prioritățile și
aspirațiile, să-mi continuu drumul cu alte planuri mă în-
cânta.
La acea vreme, și asta nu numai în disciplina mea,
transferurile nu făceau parte dintr-o practică curentă pre-
cum în zilele noastre. Majoritatea dintre noi își petrecea,
practic, toată cariera în același club. Bineînțeles că se fă-
ceau transferuri, mutații etc., dar acestea nu erau prea
frecvente. În general, sportivii își găseau locul și suficient
de multă motivație și de satisfacție în cluburile în care evo-
luau până la sfârșitul carierei lor. Acest atașament făcea
parte dintr-o oarecare tradiție să-i spunem.
Fără acest eveniment din august 1986 care s-a soldat cu
suspendarea mea și care m-a bulversat profund, probabil
că nici eu nu aș fi plecat niciodată de la „Steaua“.
În perioada demersurilor de demisie, am avut inevitabil
de a face cu colonelul Kramer care nu s-a jenat să mă țină
în așteptare pe la ușa sinistrului său birou săptămâni între-

gi înainte de a-mi semna transferul! Mi-am păstrat calmul
și demnitatea în tot acest răstimp. Ce altă atitudine ar fi
trebuit să adopt? La ce puteam să mă aștept de la un om
care nici măcar nu a încercat să înțeleagă ce se petrecuse la
Moscova exact cu un an în urmă, darămite să-mi ia apăra-
rea, eu fiind totuși sportivul secției lui!
Cât despre direcția pe care aveam să o urmez împreună
cu familia, mă gândisem inițial, aceasta fiind prima opțiune
care mi-a venit natural, la Petroșani. Echipă universitară
la care aspirasem încă de pe băncile liceului atunci când
împreună cu ceilalți colegi de generație discutam despre
aspirațiile noastre și de cluburile la care ne vedeam jucând.
O echipă cu un bun nivel de joc în acea perioadă în care
evoluau sportivi consacrați și unde aș fi avut posibilitatea de
a absolvi o facultate. Lucru care mă motiva. Părea o bună
perspectivă.
A doua alegere a fost „Farul“ Constanța. Un club de
mare prestigiu, o echipă respectată și de temut de aseme-
nea, unde evoluau sportivi de renume și care era condusă
de un antrenor apreciat și recunoscut în persoana profeso-
rului Mihai Naca. Și, în plus, nu era ceva firesc să revin în
orașul și regiunea în care m-am născut? Dacă aminteam în
celelalte capitole de antrenori și mentori pe care i-am cu-
noscut de-a lungul vieții mele de sportiv, Mihai Naca face,
incontestabil, parte din ei. L-am sunat personal în clipa în
care am hotărât împreuna cu Ioana că alegerea noastră ră-
mâne Constanța, iar conversația telefonică s-a dovedit a fi
una plăcută, dar, mai ales, motivantă atunci când Naca și-a
manifestat dorința de a mă accepta în echipa sa.
86 | Marcel Giucăl
Ca o mică anecdotă, la „Steaua“ jucasem o bună par-

te din acești cinci ani petrecuți în această minunată echipă
despre care aveam să spun, peste ani, că acolo am jucat cel
mai bun rugby al meu, tot linia a treia, dar nr. 8 sau închiză-
tor cum se mai numește. La echipa națională, însă toate cele
7 selecții pe care le-am acumulat au fost pe poziția de nr 7.
Așadar, Mihai Naca, în stilul lui autoritar, dar pe cât de
respectuos, îmi spune:
— Bine, tinere. E ok. Eu chiar te vreau.
— Dar ține minte, tu ești un nr. 7 și nu 8 cum ai jucat
în ultima vreme, așa că, dacă vii la echipa mea, trebuie să
înțelegi că ăsta e postul tău. E clar pentru tine?
Vă spune ceva povestea asta despre nr.7?!!
Sosirea la „Farul“ începând cu vara lui ’87 s-a petrecut
așa cum mă așteptam. Mihai Naca mă cunoștea suficient
de bine, iar eu cunoșteam, de asemenea, majoritatea ju-
cătorilor din echipă, căci, de-a lungul anilor petrecuți la
„Steaua“, am avut destule ocazii să mă măsor cu acești
valoroși adversari care acum îmi deveneau coechipieri. Cu
unii dintre ei fusesem coleg la echipa națională în perioa-
da în care am jucat.
Deci, tranziția a fost una bună pentru mine și în câteva
săptămâni de antrenament m-am integrat natural în grup.
Însă, înainte de începerea antrenamentelor, un responsabil
de la primăria orașului ne-a condus, pe mine și pe Ioana, să
vizităm un apartament care avea să ne fie alocat începând cu
data semnăturii transferului la „Farul“ Constanța. Primeam,
deci, o locuință din partea clubului așa cum era cutuma.
Să ne instalăm în Constanța nu a fost ceva dificil pen-
tru noi. Aveam totuși suficient de multe repere comune în
acest frumos oraș de la malul mării. Eu mă născusem aici și

copilărisem nu departe, iar Ioana fusese sportivă la Școala
Sportivă nr. 2, dar și la „Știința“, clubul care o consacrase.
Vara lui 1987 a trecut cu o oarecare liniște sufleteas-
că. Asta, fiindcă ne simțeam de acum bine instalați în noul
nostru apartament, Alexandru creștea, eu îmi regăseam
pofta de antrenament și competiție, iar Ioana m-a umplut
de bucurie când m-a anunțat că este însărcinată. Aveam să
devenim părinți pentru a doua oară.
Dincolo de startul campionatului și a meciurilor din tur,
toamna sosea cu un moment dificil pentru mine, care venea
ca un cuțit răsucit în rană.
În luna noiembrie, urma meciul cu Franța, în deplasare,
iar eu, care nu renunțasem o secundă măcar la ideea de a
reveni la echipa națională m-am gândit, firesc, la posibili-
tatea de a fi convocat!
Cantonamentul de pregătire fusese stabilit la Băile
Herculane în luna octombrie. Oficial, eu eram încă sub mă-
sura suspendării care, în mod logic, avea să dureze până la
sfârșitul lunii.
Mihai Naca era antrenorul echipei naționale la acel mo-
ment și, la sfârșitul unui antrenament, a venit să mă anunțe
că o să fac deplasarea la Herculane împreună cu lotul echi-
pei „Farul“ așa cum el prevăzuse. Farul venea vreme de
câteva zile ca un sparring-partner pentru echipa națională în
acel cantonament. Meciurile cu opoziție erau în continuare
cel mai bun indicator pentru antrenori în vederea alcătuirii
echipei care avea să plece la drum în următorul sezon.
Naca, un om de mare caracter și cu o personalitate re-
marcabilă, și-a propus să vorbească cu oficialii din federație
88 | Marcel Giucăl
despre cazul meu, pentru o eventuală revenire în lotul lăr-

git al echipei naționale. Cert, cantonamentul de pregătire se
desfășura pe decursul lunii octombrie, dar meciul cu Franța
se juca pe la începutul lui noiembrie dacă amintirile mele
sunt bune. Deci, în momentul în care suspendarea mea se
termina!
„Zilele vin unele după altele. Unele, fericite, altele,
mai puțin fericite“, spune un vechi proverb. Ele vin și trec
peste noi ca niște valuri, ca suflul vântului, ca ploaia. În
funcție de natura evenimentelor cu care sunt încărcate, va-
lul, vântul sau ploaia se pot arăta blânde sau violente. Mi-a
plăcut de-a lungul vieții să cred profund și să mă las ghi-
dat de anumite proverbe sau zicale care m-au acompaniat în
permanență și pe care le păstrez încă și astăzi, scoțându-le
din cutia lor ori de câte ori am nevoie de ele!
Pentru mine, încă o dată, valul venea cu putere în acea
zi, parcă hotărât să mă înghită. În ultima zi de cantona-
ment, Naca intră în camera mea și cu un aer dezabuzat îmi
spune:
— Marcele, tată, nici nu vor să audă de ridicarea
suspendării. Nu am putut să fac nimic. Am insistat spu-
nându-le că tu ești totuși un jucător cu potențial care merită
încă o șansă. Îmi pare rău, dar nu poți să integrezi lotul lăr-
git pentru deplasarea din noiembrie.
Cu vreo două lacrimi scurse discret în colțul ochilor, am
ascultat cu stoicism expunerea profesorului. Recunosc că
nu aveam mari speranțe în această încercare a lui Naca de a
mă readuce în preajma echipei naționale. Nu credeam prea
mult la un deznodământ fericit în această poveste pentru
simplul motiv că aceiași oameni care mă condamnaseră cu
un an înainte se aflau încă la cârma federației, deci, nu mă

așteptam la prea multă clemență din partea lor.
Însă, în acea clipă, acolo, în fața profesorului, pregă-
tindu-mă să găsesc o replică care întârzia cu încăpățânare
să-mi apară pe buze, acolo, în acea cameră de hotel, unde
îmi pregăteam bagajul pentru plecare, aveam să iau o deci-
zie asupra căreia nu am revenit niciodată. O decizie fermă,
care avea să-mi schimbe traiectoria de viață. Am să vorbesc
despre ea în amănunt în următoarele pagini.
Întors din Franța, profesorul Naca, după ce ne vorbise
încă de la începutul toamnei, ne anunță efectuarea unui tur-
neu intersezon, care urma să aibă loc, în luna decembrie, în
Italia.
Acest turneu devenea un obiectiv serios pentru el ca an-
trenor și bineînțelese că își dorea să avem o evoluție bună în
cele câteva meciuri (trei, cred) amicale prevăzute, contra unor
echipe de club din „cizmă“. Deci, ținea mult ca ele să aibă loc.
Turneele amicale sau de pregătire – cum se mai nu-
meau – erau așteptate și apreciate de majoritatea dintre
noi, iar cluburile care aveau posibilitatea să le efectueze le
obțineau, în general, în perioadele fără competiție internă
cum ar fi pauza dintre tur și retur al campionatului sau la
sfârșitul acestuia pe timpul verii.
Aceste turnee veneau cu lotul lor de satisfacții și de
așteptări din partea sportivilor. Ele deveneau un important
eveniment în care ni se oferea posibilitatea de a ne măsura
cu alte națiuni, alte culturi și tradiții, alt rugby. În confrun-
tarea cu alte cluburi europene (Franța, Anglia, Italia) ne
îmbogățeam cunoștințele, căpătam experiență și maturita-
te tocmai prin aceste jocuri de angajament și intensitate, dar
90 | Marcel Giucăl
care nu avea vreo oarecare miză. Singura miză fiind doar o

evoluție bună pe durata întregului turneu.
Vedeam, vizitam, făceam întâlniri, legam prietenii, re-
prezentam totuși cultura și tradiția rugbyului românesc
într-o Românie din care cu greu se mai putea ieși la sfârșitul
anilor ’80. Noi ca sportivi aveam încă această posibilitate.
Dar pentru mulți oameni de rând, obținerea unui pașaport
și, mai apoi, a vizei de plecare peste hotare, devenise un
parcurs cvasi imposibil, iar, pentru unii dintre noi, aceste
deplasări reprezentau doar un bilet dus! Mulți atleți ro-
mâni au ales calea exilului de-a lungul timpului, imediat
după instalarea regimului comunist, dar, cu precădere în
anii ’70-’80, unde nu puțini au fost cei care nu s-au mai în-
tors în țară la sfârșitul competițiilor la care au participat.
Pe la începutul lunii decembrie, Mihai Naca vine și ne
anunță la o ședință de după antrenament că turneul din
Italia prevăzut pentru luna aceea... se amână!
Nu a fost în măsură să ne anunțe pentru care dată,
totuși ne-a vorbit vag de luna martie ’88 înaintea începerii
returului de campionat.
Pentru mine, care plănuisem de ceva vreme să plec doar
cu „biletul dus“ în acel turneu, vestea nu a venit prea bine.
Anii ’80 au adus în România un arsenal întreg de restricții
de tot genul. O politică austeră instalată de regimul totalitar
care avea ca scop reducerea cheltuielilor externe ale țării și,
deci, în consecință, diminuarea drastică a bugetelor tuturor
ministerelor. Cel al sportului nu făcea excepție. De aici chiar
și deplasările delegațiilor sportive peste hotare deveneau din
ce în ce mai rare. În afară de competițiile majore gen jocuri
olimpice, campionate mondiale sau europene, unde sportivii
români se prezentau totuși. Până la urmă, ei reprezentau vi-

trina țării, iar guvernul de la București nu putea să renunțe
la această imagine. Celelalte deplasări „minore“ nu mai erau
o prioritate. Deci, faptul că acel turneu nu se va mai efectua
niciodată mă mâhnea profund.
Pe acest fond de așteptare, iată că prin luna februarie, un
val de speranță, dar surprinzător totuși pentru mine, venea
să mă anunțe că eram convocat de FRR într-un cantona-
ment de pregătire la Predeal, în vederea unui meci amical
contra Poloniei la București cu echipa de tineret a României!
Meciul avea să aibă loc în martie.
O sumedenie de sentimente mi-au măcinat mintea timp
de câteva zile înainte de a lua drumul Predealului pentru
acel mini-cantonament.
Cel mai prezent a fost totuși cel de o anumită satisfacție,
dar timidă și reținută, care parcă mă împiedica să profit de
această decizie din plin! Un gând venea și îmi spunea că
această convocare vine prea târziu, că e inutilă, că nu mă
mai interesează! Ce antrenori voi avea? Voi mai găsi tăria
și motivația – care mă caracterizau – să mai joc pentru și în
aceeași echipă în care pierdusem totul cu doi ani înainte?
Nu știam dacă trebuie să o iau ca pe ceva pozitiv, bine
meritat, de apreciat și de luat în serios. Merita să merg și
să fac până la urmă tot ce îmi doream mai mult pe lume,
adică să joc, să joc pentru țara mea, dar în fața acelor oa-
meni din federație pentru care de acum aveam un dispreț
fără de margini?
Știam că pot, știam că merit, știam chiar că această con-
vocare poate să însemne un retur pe prima scenă, un retur
la înalt nivel, la echipa națională mare!
92 | Marcel Giucăl
Tocmai împlinisem 24 de ani, mă simțeam în plină for-

mă, dar mai ales aveam încă în mine acea flacără, acea
dorință de afirmare, acea plăcere de a juca.
Răul de care suferisem însă în urma suspendării a fost
prea profund, rana mea era încă proaspătă, iar, mai presus
de tot, decizia mea era de mult luată!
O altă necunoscută se afișa în mintea mea și îmi dădea
îndoieli cât despre data jocului! Dacă întâlnirea cu Polonia
avea loc în perioada turneului care se anunța în proporție
de 90% în martie? Nu mai plecam în Italia? Imposibil.
Eram prea mulți tineri din echipă convocați la selecționata
de tineret, astfel încât Mihai Naca să renunțe la noi!
Așadar am plecat la Predeal în compania celorlalți co-
legi de la Club, cu inima deschisă și cu dorința de a evolua
în echipa de tineret. În definitiv, era un bun test pentru a
mă evalua și vedea în ce formă sunt, dar mai ales care este
nivelul meu real de joc la acel moment.
Cantonamentul de pregătire s-a dovedit a fi unul agre-
abil unde buna ambianță a dominat. Antrenori mi-au fost
I. Teodorescu și C. Fugigi cu care nu lucrasem până atunci.
Am fost selecționat pe postul meu de linia a treia și am fost
numit și căpitan!
Meciul s-a jucat pe terenul doi din Complexul Ghencea pe
o vreme teribil de rece și cu un noroi până la glezne, dar am
câștigat în cele din urmă acel joc care nu a fost unul spectacu-
los, iar eu m-am bucurat din plin de acea revenire. A fost chiar
o dublă bucurie pentru mine faptul că am jucat în „Ghencea“,
eu fiind, bineînțeles, familiarizat cu acest teren. Doar cu câ-
teva luni în urmă eram încă component al formației militare.
Îmi petrecusem aici multe ore de antrenament.
Avea să fie pentru mine ultima oară când jucam cu tri-

coul naționalei pe umeri. Ultima oară când mai auzeam
imnul național pe un teren de rugby. Știam de acum în su-
fletul meu că nu voi mai juca niciodată pentru România
și, de altfel, pentru niciun alt club din țară! Chiar în acea
zi, am luat trenul către Constanța pentru a ajunge aca-
să și a-mi pregăti bagajul pentru Italia. Plecam în turneu
doar peste câteva zile. Dacă memoria mea e bună, unde-
va, pe 20 martie. Cred că plecarea era prevăzută într-o
duminică. Acasă, Ioana mă aștepta cu privirea ei tandră,
dar oarecum îngrijorată. Era însărcinată în luna a noua,
dar trecutul ei sportiv îi scotea în evidență o alură zvel-
tă și dinamică în ciuda sarcinii. Era într-o formă fizică
bună și asta se vedea, dar mai puteam vedea la ea, așa cum
spuneam, și o oarecare reținere, o teamă de a deschide su-
biectul atât de greu de abordat! Micul Alexandru crescuse
și avea acum aproape doi ani. Eram atât de mândru de
mica mea familie!
Multe lucruri s-au spus și se mai spun încă despre
societatea românească care cu greu a traversat perioada re-
gimului comunist. Lucruri adevărate, în mare parte. Multe
au fost însă deformate, exagerate, eronate, altele sunt încă
tabu. Unele rămân în continuare între legendă și adevăr,
mit sau realitate. Depinde, de asemenea, cine le-a spus, cine
le-a scris, le-a transmis, ce l-a determinat sau influențat să
o facă, ce poziție socială a ocupat în acea vreme, ce profe-
sie a avut etc.
În funcție de statutul nostru, de pătura socială din care
veneam, de poziția geografică chiar, de trecutul părinților
sau al bunicilor noștri, fiecare dintre noi am trăit și suportat
94 | Marcel Giucăl
regimul totalitar în moduri diferite. Rămâne însă clar faptul

că legile, doctrina comunistă, severitatea organelor de con-
trol, teama de represalii și multe altele erau aceleași pentru
toată populația peste tot în țară. Știm foarte bine că elite-
le nomenclaturiste, dar și cercul restrâns din jurul acestora
au dus un trai bun și fără griji. A existat clar o discrepanță
între păturile sociale, un anumit secret și chiar o izolare,
aș spune. Au fost acei fideli slujitori ai ideologiei comunis-
te, care chiar credeau cu tărie într-o societate nemuritoare
de acest tip, au fost cei supuși și perfizi (probabil, cei mai
periculoși), cei de mijloc, le mai spun eu (cred că aici mă si-
tuez și eu), care, resemnați, își continuau drumul fără mari
așteptări, cei care îndrăzneau să se revolte când aveau oca-
zia, foștii deținuți politici care „îngenuncheați“ de regim
duceau o existență discretă și adevărații eroi care, mergând
prea departe în lupta lor „surdă“, dispăreau fără urmă!
Eu am îndrăzneala să afirm că, în ciuda durității re-
gimului în care am trăit, au existat mereu în societatea
românească și eroi, și lași, curajoși, idealiști, și agitatori,
denunțători, colaboratori, oameni cinstiți și harnici, lichele
de tot genul, intelectuali, lideri de opinie chiar, idioți care
nu înțelegeau oricum ce se întâmplă în jurul lor, visători,
temerari, contrabandiști etc. Lumea nu a fost ternă și uni-
formă așa cum lăsa de crezut. Iar eu, chiar dacă am evoluat
în lumea sportului, am trăit din plin acele vremuri și asta
până la plecarea mea din țară în ’88, deci, mă simt legitim
și în drept de a-mi expune părerile. Așa arăta în viziunea
mea societatea românească pe care eu am cunoscut-o și îmi
asum cu serenitate toate afirmațiile. Am spus toate acestea
pentru a scoate în evidență un fapt în particular. Și anume
acea formă de discreție și de timiditate, de neîncredere și de

grijă permanentă pe care o manifestam cu toții când venea
vorba despre a critica anumite aspecte ale regimului sau de
luare de decizii privind viața noastră personală, anturajul
în care evoluam etc.
Eu luasem deja decizia de a nu mă mai întoarce din
Italia. Îmi făcusem planul în mintea mea atât de intens, în-
cât știam pe de rost ce trebuia să fac, cum să fac, când...
ș.a.m.d. În consecință, tot acest plan, această dorință a
mea, această decizie, trebuia să rămână într-un total se-
cret! Totul se petrecea doar în mintea mea. E evident că
nu aș fi vorbit pentru nimic în lume cu nimeni. Nici măcar
cu părinții mei sau cu o altă rudă apropiată, vreun prieten
sau vreo cunoștință de-a mea. Așa cum spuneam mai sus,
discreția și neîncrederea deveneau o regulă de aur în cazul
în care luai o decizie atât de importantă și, până la urmă,
extrem de periculoasă. În cazul unui denunț, siguranța și
integritatea ta, dar și a familiei tale erau puse la grea încer-
care de autoritățile statului.
Nu puține au fost cazurile în care multe persoane care
au procedat la verificări legale de acum, pe lângă Consiliul
Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și unde au
aflat cu stupoare că fuseseră denunțați de către rude apro-
piate sau vecini și prieteni în perioada sumbră a regimului
comunist de până în 1989! Denunțați pentru simplul fapt că
îndrăzneau să comenteze fapte diverse ale societății sau anu-
mite situații legate de politică, de deciziile lui Ceaușescu,
dar, mai ales, de intenția de a părăsi țara și de a se refugia
peste hotare. Așadar nici eu nu aveam de gând să fac vreo
derogare de la această regulă. Păstram secretul cu sfințenie.
96 | Marcel Giucăl
Însă, puteam să nu vorbesc cu Ioana despre această de-

cizie capitală? Trebuia să mă feresc chiar și de ea? Nicio
secundă nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Nu era ea con-
fidenta mea? Cea mai scumpă persoană din lume cu care
împărțeam absolut totul? Sufletul meu pereche căruia nu
i-aș fi ascuns niciodată nimic? Ba din contră nu aș fi luat
niciodată o asemenea decizie fără să-i vorbesc. Dar tocmai
asta era problema mea, fiindcă de vorbit vorbisem deja.
Acum venise vremea să-i confirm intențiile mele. Să vor-
bim de consecințe și despre ce va urma. De cum va suporta
și se va descurca ea fără mine pentru o perioadă nedeter-
minată, chiar incertă, și care putea dura extrem de mult.
De necunoscutul ce ne aștepta. De Alexandru și de bebeul
care urma să vină pe lume doar în câteva zile după calcu-
lul nostru!
La drept vorbind, ne sfătuisem de ajuns în ultima vre-
me, dar Ioana nu credea că am să fac acest pas. Nu pentru
că nu m-ar fi crezut capabil, dar, ținând cont de starea ei
și de venirea pe lume a copilului, găsea de cuviință că nu e
momentul pentru un pas atât de important. Că ar fi trebu-
it să mai aștept. Eu mă justificam spunându-i că turneele
sunt din ce în ce mai rare și că ocaziile de a ieși din țară
devin, practic, nule. De ce această decizie? De ce atunci?
Probabil că ar fi de scris un capitol întreg... Cât despre mo-
tivul de a părăsi țara și de a lăsa în urmă viețile noastre de
până atunci. Nu mai e un secret pentru nimeni dacă spun
că nivelul de trai, situația politică, economică, lipsa de
speranță, de emancipare personală, de încredere în viitor
și de o schimbare majoră a societății – deveneau o utopie
la sfârșitul anilor ’80. Dacă mai adaug și decepția mea pe
plan sportiv care aducea un plus de amărăciune și de dez-

gust, găseam suficient de multe motive pentru a pleca în
această aventură pentru care eu mă pregăteam. Bineînțeles
că am cântărit îndeajuns această decizie. Dar eu mai am
un principiu de care am mai uzat și în alte dăți, cu alte
ocazii, și care spune că, uneori, în viață e bine să trăiești
cu impulsuri. Adică mai bine faci și doar apoi gândești.
Că, dacă doar gândești sau zăbovești prea mult la o anu-
mită acțiune sau decizie pe care trebuie să o iei, nu vei face
niciodată nimic! Poate că această gândire este și un atribut
tipic al tinereții și al nepăsării, al lipsei de maturitate și al
îndrăznelii în cele din urmă.
Acum, la vârsta „înțelepciunii“ mi se întâmplă des să
fiu pus în situația de a lua o decizie, dar nu o fac înainte
de a analiza, gândi, reflecta etc. atât de mult încât ocazia
sau acțiunea îmi trec pe sub nas și mă trezesc că am ratat
o oportunitate fiindcă am gândit prea mult și am acționat
prea puțin! Să o las în urmă pe Ioana însărcinată și pe mi-
cul Alexandru nu a fost o decizie ușoară și nici luată cu
lejeritate.
În fine. Cred că reușisem să „dozez“ suficient de bine
ultimele discuții pe acest subiect, înaintea plecării... Nu
trebuia să o destabilizez mai mult de atât.
Eram convins că, în străfundul conștientului ei, Ioana
înțelesese ce mă pregăteam să fac, dar credea în același
timp ca nu o voi face și că, în ultimul moment, voi renunța
și mă voi întoarce la viața noastră monotonă și lipsită de
orizonturi mai bune, de care, sincer, mă săturasem. Gustul
sărutului de rămas bun din pragul ușii apartamentului,
îmbrățișarea și pupicul pe burta ei mare și sexy, mirosul ei,
98 | Marcel Giucăl
privirea ei din acel moment m-au însoțit toată viața, dar,

mai ales, în momentele imediat următoare ale aventurii
mele. Ori de câte ori treceam prin momente de cumpănă
și îndoială, îmi aduceam aminte cât de mult o iubesc și că
nu am să renunț la ea niciodată.
Capitolul 10
Turneul din Italia și consecințele lui
În martie, natura se trezea timid, iar frumoasele peisaje

ale țării defilau prin fața ferestrei autobuzului cu care noi
ne deplasam către Timișoara unde aveam o noapte de caza-
re înainte de a părăsi teritoriul în direcția Iugoslavia (fosta),
iar, mai apoi, Italia.
Natura nu s-a schimbat prea mult de atunci, dar ima-
ginea gri și tristă a localităților înșirate pe marginea
drumului, a oamenilor cu fețe abătute care mergeau la sluj-
bă, a caselor dărăpănate, a blocurilor cenușii și diforme îmi
ofereau un spectacol trist, tern, dramatic chiar, care parcă
venea să-mi spună că nu ar trebui să am regrete pentru ges-
tul pe care mă pregăteam să-l săvârșesc.
Lăsam în urmă femeia vieții mele, însărcinată și cu un
copil mic, familia de la Năvodari, locurile copilăriei, priete-
nii mei toți, viața sportivă care mă construise până atunci,
dar și eșecurile și neîmplinirile mele, viața în România care
mă dezgusta, nivelul de trai indecent, lipsa de speranțe și
de proiecte, dar, mai ales, acel sentiment teribil de a-mi trăi
toată existența sub un regim totalitar fără posibilitatea de
100 | Marcel Giucăl
a mă emancipa nici eu, nici familia mea. Îmi doream din

tot sufletul meu să le ofer altceva și credeam fără nicio re-
zervă că înfăptuiam ceva bun. Că alegeam calea cea justă.
Ținând cont de starea Ioanei de la acea vreme, mulți
dintre cunoscuți și prieteni, rude sau chiar oficiali din club
m-au judecat sau cel puțin și-au manifestat uimirea atunci
când au înțeles „gravitatea“ gestului meu! Cum a putut să
ia o asemenea decizie? Ce-a fost în capul lui? Cum a în-
drăznit? Ce imatur și iresponsabil! Nu se va mai întoarce
niciodată! Și-a abandonat familia!
Nu mi-a păsat niciodată de ce anume au crezut ceilalți
despre mine și despre actul meu, despre alegerile mele, des-
pre viața mea, drumul meu. Întotdeauna mi-a plăcut să
spun că sunt singur stăpân pe destinul meu și eu aleg unde
și cum trebuie să-mi duc existența! Doar eu aleg ce e bun și
just pentru mine, dar și pentru toți ai mei! Nu am să las ni-
ciodată pe nimeni să aleagă în locul meu. Sigur, când ai o
familie în spate și îți pasă de ea, trebuie să ții cont de păre-
rile membrilor ei. De consecințe și de tot ce poate angrena
o schimbare de direcție, o mutare de acest gen. Să proce-
dezi doar după bunul tău plac, dorințele tale, fanteziile tale,
ar fi clar o dovadă de egoism sau chiar de iresponsabilitate.
Întotdeauna i-am consultat pe ai mei (vorbesc aici de
Ioana și cei doi băieți), mai târziu, în viață, atunci când
m-am aflat în pragul luării unei decizii sau de a anunța o
schimbare.
Așa că nu mi-a fost deloc ușor în acea zi de martie 1988
când părăseam țara și mă pregăteam să-mi asum, probabil,
cea mai grea decizie. Singura ființă în fața căreia mi-am ce-
rut iertare (atunci și întotdeauna) sau că m-am lăsat judecat
a fost scumpa mea Ioana. Ei i-am datorat mereu explicații

sau alte justificări de tot genul atunci când am decis o schim-
bare. Ea mi-a fost mereu confidentă, înger păzitor, ba chiar
judecător și aprobator. Mereu a fost mai matură și mai res-
ponsabilă decât mine. Mai sensibilă și mai profundă. Nu
puține au fost momentele în care a trebuit să se întrebuințeze
serios când avea de a face cu proiectele și planurile mele mai
ciudate, mai... aiurite! Probabil că partea mea de cutezător și
de protector totuși o liniștea într-o oarecare măsură, fiindcă
mereu a știut că orice decizie luam era una în care nu aș fi pus
în pericol sau, cel puțin, în dificultate bunăstarea noastră.
În afară de plecarea din ’88, niciodată nu aveam să mai
trăim momente atât de dificile și apăsătoare. Am mai cu-
noscut, bineînțeles, de-a lungul vieții și altele dezagreabile,
jenante, uimitoare, comice chiar, unele, penibile, altele, fe-
ricite și chiar neașteptate, dar le-am depășit sau întâmpinat
cu bine de fiecare dată.
Undeva în zona orașului Trieste, ne-am petrecut prima
noapte în Italia, într-un hotel.
Sincer să fiu nu îmi mai aduc aminte cu exactitate de or-
dinea cronologică a acelui început de turneu și asta pentru
simplul fapt că eu mă concentrasem atât de mult, dar cu
preocuparea de a nu-mi dezvălui intențiile prin vreo oare-
care stângăcie, la momentul părăsirii grupului, încât nu mai
țin minte exact traseul pe care l-am urmat. Nici nu mă inte-
resa în definitiv. Pe un singur lucru mă concentrasem foarte
mult și anume pe faptul că primul meci se juca la Savona,
undeva, în nord-vestul Italiei. Această localitate se situa pe
Coasta de Azur, la vreo 100 kilometri, după calculul meu,
de Franța. Al doilea meci știu că urma să se joace undeva, în
jurul orașului Torino care se afla de asemenea la o distanță

destul de apropiată de frontiera cu Franța, dar într-o zona
muntoasă a Alpilor unde, cu siguranță, mi-ar fi fost mult
mai greu de trecut. Practic, toată concentrarea mea s-a li-
mitat la Savona și nimic altceva!
Am avut din totdeauna o pasiune pentru geografie, dar
și pentru istorie. Aceste cunoștințe m-au ajutat oarecum în
periplul meu. Știam că zona Alpilor era una dificil de trecut,
mai ales în acea perioadă de început de primăvară, când ză-
pada era încă abundentă în munți. Ar fi fost o gravă eroare
să mă angajez total neechipat într-o traversare a munților
pentru a trece frontiera. Iar, dacă aș fi urmat căile rutiere,
mi-ar fi fost, practic, imposibil să traversez atâtea tuneluri
sau să mărșăluiesc liniștit pe axele importante care duceau
către Franța. Aș fi fost cu siguranță interpelat de prima pa-
trulă de poliție sau de grăniceri care ar fi trecut prin zonă.
Prima variantă, adică cea de la Savona, oraș care se situa în
zona costieră a Mediteranei, într-o regiune relativ muntoasă
în egală măsură, dar cu un relief mult mai blând și, deci, mai
ușor de trecut, rămânea pentru mine prima opțiune. Aici,
Alpii de Sud vin și „mor“ în valurile Mediteranei, într-o
zonă uimitor de frumoasă, care dă naștere unor peisaje de
vis. Studiasem acasă o veche hartă a Europei pe care o pro-
curasem cu ceva vreme în urmă, dar pe care bineînțeles că
nu am luat-o cu mine, pentru că ar fi fost bizar ca din în-
tâmplare cineva din grup să observe că eu mă deplasez cu o
harta a Europei în bagaje! Știam deci că axele rutiere secun-
dare vin de-a lungul coastei destul de reliefate și fac legătura
între Italia și Franța. Puteam să urmez aceste rute și chiar
să mă abat în zona plajelor, din când în când, pentru a găsi
refugiu pe timpul nopții dacă era nevoie. Deci, decizia fina-

lă a fost Savona. Ajunși în această localitate, ne-am cazat la
hotelul prevăzut, iar a doua zi am fost invitați la un proto-
col de bun venit de către gazdele noastre, într-o zonă relativ
deluroasă, puțin mai sus deasupra orașului. A fost o seară
agreabilă unde ne-am simțit bine. Ziua meciului a sosit, iar
eu am asistat din tribune la acel joc, pentru că, puțin după
meciul contra Poloniei, la București, pe care îl jucasem cu
doar cu câteva zile în urmă, contractasem o tendinită la
glezna stângă și, deci, mă resimțeam oarecum, iar profeso-
rul Naca a preferat să nu mă folosească la acel meci tocmai
pentru a-mi lăsa timp de refacere.
Seara am fost invitați la banchet, iar a doua zi urma să
fie una liberă, cu ieșire în oraș pentru ceva vizite sau cum-
părături, suveniruri etc.
În general, acele ieșiri se făceau în grupuri restrân-
se. Acesta era sfatul conducătorilor de delegații și trebuia
respectat întocmai. Unul din colegii din grup deținea pe
o bucată de hârtie adresa exactă a locației în care aveam
cazarea, asta în caz de ne rătăceam prin oraș. Aveam, de
asemenea, de respectat cu sfințenie o oră de plecare și una
de revenire. Nu aveam însă pașapoarte. Niciodată nu pără-
seam delegația cu pașaportul nostru. Aici trebuie să explic
că ori de câte ori ne deplasam pe teritoriul țarilor socia-
liste, deci în spațiul Tratatului de la Varșovia, dețineam
un pașaport individual. Fiecare sportiv avea pașaportul lui
în posesie și se putea bucura de o libertate relativă în ca-
drul turneelor, dar mereu în grup, fără a se desolidariza de
acesta pentru nimic în lume. În revanșă, în turneele care
se efectuau în Europa de Vest, nu posedam un pașaport
individual. Șeful delegației avea în permanență asupra sa

un pașaport colectiv cu pozele și datele individuale ale fie-
cărui sportiv și numai el avea dreptul de a-l utiliza la fiecare
trecere de frontieră sau când acest document îi era solicitat.
Această metodă avea un singur scop, și anume acela de a nu
înlesni o eventuală evadare din grup a vreunui sportiv care
ar fi fost tentat să ceară azil politic în țara respectivă. Fără
un pașaport, deci, fără identitate, demersurile acestea ar fi
fost mult mai anevoioase pentru solicitant. Găsindu-se în
imposibilitatea de a-și dovedi adevărata identitatea, mulți
renunțau tocmai fiindcă le era frică de acest aspect. Însă, pe
teritoriul Blocului estic nimeni nu ar fi rămas, pe deoparte,
și existau protocoale între state care prevedeau oricum cap-
turarea și extrădarea oricărui fugar dacă ar fi fost cazul.
Spuneam puțin mai sus că ziua următoare ar fi trebu-
it să fie una de destindere și, deci, de ieșire în oraș. Dar
iată de ce aveam de acum anumite rezerve! Spre imensa
mea surprindere, dar mai ales a staff-ului și mai cu seamă
a conducătorului delegației, doi dintre componenții echi-
pei noastre s-au despărțit de grup și s-au refugiat la sediul
poliției locale pentru a cere azil politic chiar în seara banche-
tului!!! Recunosc că am rămas perplex și chiar dezorientat
într-o oarecare măsură, fiindcă chiar nu luasem în calcul că
un alt sau alți componenți ai echipei ar fi procedat la ceea ce
eu mă gândisem și calculasem cu mult timp în urmă!
Situația era una de acum tensionată și chiar incertă. Nu
puține au fost cazurile, de-a lungul timpului, când anumi-
te turnee au fost scurtate și restul delegației „expediat“ de
urgență în țară, când unul sau mai mulți componenți ai echi-
pelor au cerut azil politic. O parte din șefii delegației a luat
drumul postului de poliție chiar în acea dimineață, pentru

a demara o serie de discuții și de negocieri în vederea recu-
perării celor doi sportivi M. B. și N. M. Am hotărât, după
ce m-am gândit suficient de mult înainte de a începe relata-
rea acestui episod despre fuga mea, să folosesc doar inițiale
celor doi colegi, dar și ale încă unuia dintre ei, care va intra
în poveste câteva zile mai târziu. Procedez întocmai, pentru
un motiv simplu și anume acela că pe acești colegi nu i-am
mai văzut niciodată de atunci. Nu cunosc absolut nimic des-
pre situația lor, locul în care trăiesc, povestea lor etc. Deci,
mi se pare normal să nu le dezvălui identitatea. Probabil că
nu și-ar dori acest lucru. Pe acest fond de debusolare și de
mare confuzie, dar și spre marea mea uimire, am avut totuși
dreptul de a ieși în oraș exact așa cum programul zilei fu-
sese prevăzut! În acel moment precis, adrenalina avea să
mă învăluie profund și fiecare gest și vorbă m-i le alegeam
minuțios și foarte calculat.
Mi-am vârât în geanta de antrenament o scurtă din piele,
o pereche de pantaloni, una de pantofi de stradă, un tricou
și patru-cinci sticle de vodcă pe care urma să le vând în pri-
mul bar care îmi ieșea în cale. Aici fac din nou o paranteză
pentru a explica ceva ce se afla într-o zonă de tradiție, de
folclor... Pentru a ne procura ceva bani de buzunar în ideea
de a reveni în țară cu daruri sau alte suveniruri, plecam de
acasă cu o prețioasă marfă în bagaj și anume câteva borca-
ne de caviar și câteva sticle de vodcă. Aceste produse erau
apreciate de occidentali, pe deoparte, fiindcă erau de calita-
te și, pe de altă parte, fiindcă noi le vindeam la un preț bun.
Așa au fost acele vremuri... Retrospectiv privind, am totuși
un sentiment de rușine și chiar de lipsă de demnitate când
mă gândesc la aceste practici de care noi uzam la acea vre-

me! Să cauți și să te înjosești chiar, încercând să găsești un
eventual cumpărător și, într-un colț discret de stradă sau de
bar întunecat, să vinzi la negru aceste mărfuri doar pentru
a câștiga ceva bani în ideea de a te întoarce acasă cu ceva
cadouri pentru cei dragi, însemna totuși un exercițiu deloc
elegant! Borcanul de caviar, aflându-se în geanta cea mare
de voiaj, bine protejat printre rândurile de echipament, a
rămas acolo. A trebuit să renunț la el în ultimul moment, fi-
indcă erau prea mulți colegi în preajmă în clipa când eu îmi
aranjam discret geanta pentru ieșirea în oraș. După câteva
minute bune de mers prin oraș, când, de altfel, „navigam“
cu toții fără un scop anume și când am considerat că ne-am
îndepărtat suficient de mult de hotelul în care eram cazați,
eu am rămas puțin în urma grupului, doar la câțiva metri,
pentru a nu trezi vreo bănuială și, într-o clipită, am luat-o
cu pas alert la dreapta, pe o străduță mai puțin umblată,
care părea să se piardă adânc într-un cartier. Fără să mă
uit prea mult în urmă (doar la câteva secunde de interval),
am ridicat puțin cadența pașilor, doar cât să facă din mine
o persoană puțin grăbită, dar nu agitată. Din acel moment,
nu am mai știut nimic de grupul cu care plecasem la plimba-
re, de întreaga delegație, de cei doi colegi care ceruseră deja
azil, de... nimeni. Marea mea preocupare era de acum să nu
dau peste un alt grup de colegi care ar fi ales un alt itinerar.
Dacă ar fi fost cazul, puteam să spun că m-am pierdut de
grupul meu. Iar cealaltă preocupare era să mă îndepărtez su-
ficient de repede, dar calm, de acea zonă, și de a găsi ieșirea
din oraș prin partea vestică care să mă ducă către granița cu
Franța. Mersesem destul de mult. Probabil, vreo două ore.
Mă gândeam că, din momentul în care cei din grupul meu

ar fi observat lipsa mea, ar fi trebuit să se întoarcă la hotel,
sa ia legătura cu membrii staff-ului, care erau, cu siguranță,
încă ocupați cu cazul celor doi, ca, mai apoi, șeful delegației
să anunțe autoritățile, deci, aveam suficient de mult timp
ca să mă distanțez de oraș, așa încât să nu dau nas în nas
cu vreo patrulă de poliție. Trebuie să înțelegeți că ne aflam
totuși într-o vreme în care comunicațiile erau destul de ane-
voioase. Nu existau telefoane mobile, ca în ziua de azi, când
o informație sau o sesizare pleacă la câteva secunde de la
declanșarea unei probleme, unde poți fi găsit doar după lo-
calizarea telefonului tău mobil. Fiecare epocă are avantajele
și dezavantajele ei!
M-am oprit într-o gară feroviară și prima intenție a fost
aceea de a repera toaletele publice pentru a mă schimba
în haine civile. Aveam pe mine treningul de prezentare pe
care îl primisem de la echipa națională. Îmi era clar că nu
mai puteam continua în această ținută de sportiv pe care
mai scria și România pe spate. Aș fi fost reperat de la mare
distanță îmbrăcat așa și asta era evident. După ce m-am
schimbat, mi-am dat un răgaz de câteva minute bune pen-
tru a-mi regăsi calmul și luciditatea. M-am așezat liniștit
pe o bancă de pe peron, așa încât să par un oarecare vo-
iajor care își așteaptă relaxat trenul. Tot ce știam era că
trebuie să mă îndrept către vest și în niciun caz într-o altă
direcție care m-ar fi scos din regiune și m-ar fi îndepărtat
de zona frontalieră. Gara se afla undeva, la periferia ace-
lei localități (sigur nu mai eram în Savona), iar din capătul
peronului pe care mă plimbam liniștit și sigur pe mine, se
vedea deja ieșirea din oraș. Inițial, am hotărât să părăsesc
gara și să continuu pe drum. Era mijlocul zilei și mersul pe

drum nu îmi părea ceva imposibil. Însă, dacă ar fi fost pe
timpul nopții probabil că aș fi trezit interesul vreunui echi-
paj de poliție care, din întâmplare, trecea pe acolo. M-am
gândit chiar la ideea că m-aș fi putut din nou schimba în
trening și să încep să alerg, pur și simplu, pentru a da ima-
ginea unui sportiv care își face programul de alegare. Dar
ce mă făceam cu geanta? În timp ce îmi făceam aceste cal-
cule, iată că un tren sosește în gară. Am încercat să fiu
atent la inscripțiile de pe plăcuța fixată pe fiecare vagon și
care anunță destinația trenului. Neavând o hartă la mine,
nu am fost în măsură să situez localitățile care erau afișate
pe plăcuță. Am înțeles însă un cuvânt care era ușor de ghi-
cit și care mă încuraja. France! Ok, mi-am spus. Ăsta sigur
merge la frontieră. Am urcat hotărât, gândindu-mă că fie-
care kilometru parcurs mă îndepărta de locul unde se afla
delegația mea, de o zonă de căutare, dar, mai ales, mă apro-
pia de Franța, acolo unde mi-am propus să ajung.
Așa cum spuneam mai devreme, după calculele mele,
frontiera se afla la puțin mai mult de 100 kilometri de
Savona. Gândeam eu că, dacă scap de controlor, dacă
pot să-l evit timp de vreo oră, o să fie numai bine, fiindcă
ajungeam destul de aproape de graniță. Nu am avut acest
noroc, căci la vreo jumătate de ora de la urcarea în tren,
am dat nas în nas cu controlorul. Bineînțeles că a urmat o
mică conversație, un schimb de fraze inutile fiindcă eu nu
înțelegeam bineînțeles italiana, dar nici el, româna. L-am
simțit totuși relativ calm și nu părea agresiv. Am încercat
să-i explic că sunt sportiv și că m-am pierdut de grupul meu
în căutarea căruia mă aflu. Acel tren se pare că era unul de
scurte distanțe și făcea legătura între localitățile frontalie-

re. Un fel de personal pentru locuitorii din zonă care plecau
și veneau de la slujbe. Remarcasem acest fapt prin opriri-
le sale frecvente. Când controlorul părea că începe să-și
piardă răbdarea, l-am calmat și liniștit atât cât am putut
spunându-i că am să cobor la prima gară. M-am apropiat,
de altfel, de ușă, și prin câteva gesturi elocvente l-am asigu-
rat că am să cobor și că nu am să-l mai contrariez. La doar
după câteva minute, frânele trenului care anunțau zgomo-
tos sosirea în gară m-au liniștit și se pare că și controlorul
era împăcat cu alegere a mea de a coborî fără a mai zăbovi.
Din nou, mă găseam într-o zona necunoscută și asta
mă neliniștea. A trebuit să iau o decizie la care mă gândi-
sem încă din prima clipă de evadare. Să găsesc un bar unde
să-mi vând sticlele de vodcă pentru a-mi procura ceva bani
de buzunar. Situația trebuia să se schimbe în avantajul meu.
Nu puteam să continuu așa. Fără pașaport, fără niciun ban
în buzunar și nici măcar cu ceva provizii în geantă. Dacă
mi-aș fi preparat ceva de mâncat pentru drum la micul de-
jun din acea dimineață aș fi trezit, de asemenea, suspiciuni,
așa că am plecat doar cu ce aveam în stomac. Aici, locali-
tatea părea a fi una mică ca un fel de cătun, dar destul de
cochet. Am luat drumul care mă scotea din așezare, dar, la
numai câteva zeci de metri după gară, iată că întrezăresc
un bar cu o terasă. Am intrat cu îndrăzneală, fără să stau
prea mult pe gânduri și m-am îndreptat direct către barman
care își ștergea liniștit paharele. Barul era, practic, gol. La
început de după-amiază și într-o zi din săptămână, e clar
că nu se adună mulți clienți. I-am explicat barmanului sco-
pul vizitei mele prin semne, iar el, ciudat de calm, mi-a cerut
să vadă marfa! Vizibil încântat, mi-a cumpărat toate cele

patru sau cinci sticle care, de altfel, începeau serios să mă
îngrijoreze, fiindcă, pe deoparte, cântăreau destul de mult,
iar, pe de altă parte, îmi era teamă să nu le sparg și să nu
mă mai aleg cu nimic.
Nu vă așteptați să va destăinui câți bani aveam acum în
buzunare, pentru că, sincer, habar nu aveam.
Faptul e că reperasem un chioșc imediat la ieșirea din
gară unde m-am și întors de altfel.
După câteva calcule sumare, mi-am cumpărat o har-
tă a Italiei, pentru că cea a Europei costa ceva mai scump.
Știam din experiență că pe orice hartă a unei țări, în mo-
mentul când o depliem pentru a o studia, putem observa și
zonele imediat limitrofe ale țărilor vecine. Deci, îmi era su-
ficient pentru a ieși din Italia și de a intra în Franța. Mi-am
mai cumpărat un pachet de țigări. Cu toate că nu fumasem
până atunci sau, doar punctual, la anumite ocazii, am avut
această dorință bruscă de a fuma! Și după ce am fost sigur
că mi-am achiziționat cel mai important lucru, adică har-
ta, mi-am mai cumpărat cu restul banilor, până la ultimul
cent, două sticle de apă, o pâine, câteva pachete de biscuiți,
ceva bomboane și niște ciocolată. Ieșit din zona localității,
m-am așezat pe o bornă kilometrică, la umbra unui co-
pac. Drumul nu părea a fi unul cu trafic intens, așa că mă
simțeam ferit de priviri.
După ce am deschis harta și am studiat-o puțin, mi-am
dat seama unde mă aflam exact și eram chiar bucuros că
trenul mă adusese destul de aproape de frontieră. Ultima
localitate italiană se numea Ventimiglia, iar prima localita-
te franceză, Menton. Știam de acum exact unde trebuie să
ajung. După calculul meu, ajungeam pe jos în câteva ore în

funcție de cadența cu care mergeam și, mai ales, dacă nu în-
tâmpinam vreun obstacol neprevăzut. Am renunțat la ideea
de a aștepta și de a urca în alt tren, tocmai pentru a evita un
conflict cu vreun controlor mai zelos. Ghidat de hartă, am
plecat încrezător la drum. După câteva zeci de minute, cu
toate că nu mergeam pe un drum pe care se circula intens,
mi-am dat seama că nu era cea mai bună idee să continui
așa. Putem fi reperat de vreo mașină de poliție care ar fi tre-
cut prin zonă și, cu siguranță, s-ar fi oprit să mă legitimeze.
M-am uitat din nou pe hartă, căutând calea ferată care nu
putea să fie prea departe de acest drum. Și drumul și calea
ferată mergeau în paralel cu coasta Mediteranei, în direcția
frontierei. Am reperat un punct, pe hartă, unde drumul și
calea ferată aproape că se atingeau. Nu era departe de locul
în care mă aflam. Așa că am lungit puțin pasul în ideea de a
ajunge cât mai repede la acel punct pentru a părăsi șoseaua
și a intra pe calea ferată și, deci, de a-mi continua liniștit
drumul către frontieră. Pe acolo nu aș mai fi fost obligat să
fiu mereu atent la mașinile care vin din față sau din spa-
te și chiar să mă ascund, din când în când, în vegetație,
pentru a nu fi reperat sau pentru a sta departe de privirile
automobiliștilor. În foarte puțin timp, am ajuns și la locul
de unde puteam observa de acum și calea ferată care, de al-
tfel, era foarte aproape de țărm. Am trecut peste o bandă
de vegetație pentru a intra pe linia ferată. Această alegere
s-a dovedit a fi una bună, căci, pe deoparte, nu mai eram
stresat de traficul auto, iar, pe de altă parte, trebuia să fiu
atent doar la sosirea vreunui tren pe care, oricum, l-aș fi au-
zit de departe așa încât să mă dau la o parte din calea lui.
Calea ferată mai avea un avantaj și anume acela al pei-

sajului care era unul de vis. Aveam marea în stânga mea și,
inevitabil, la câteva secunde de interval îmi îndreptam privi-
rea către această imensă carte poștală care mi se dezvăluia în
permanență. Era o zi însorită de primăvară și parcă îmi întă-
rea moralul. După ceva vreme de mers (nu aveam ceas pentru
a mă situa în timp), în care a trebuit să mă dau deoparte de
vreo două ori pentru a lăsa trenul să mă depășească liniștit,
iată că ajung la un loc pe care îl vizualizasem în imaginația
mea și mă rugasem să nu îl întâlnesc. Un tunel! Până atunci
nu cred să fi studiat îndeajuns de bine harta pentru a repe-
ra, în cazul în care ar fi fost semnalate, tunelul sau tunelurile
prin care ar fi trebuit să trec! Nu îmi aduc aminte cu precizie,
după atâția ani, lungimea exactă a tunelului, dar știu sigur
că nu vedeam lumina de la celălalt capăt în clipa când m-am
apropiat de intrare. Să fi avut vreo 500 metri!
M-am așezat puțin mai jos de cale, pe o bucată de stân-
că de deasupra Mediteranei. Peisajul era prea frumos ca să
nu profit. Dar, sincer, în mintea mea se dădeau lupte feroce
și gânduri de tot felul se busculau și se înghesuiau parcă pen-
tru a-mi reduce luciditatea. Le-am luat totuși pe rând pentru
a le așeza în ordine.
Mai întâi, părăsirea delegației în acea dimineață la
Savona și parcursul meu până aici care mă satisfăcea oare-
cum ținând cont de faptul că, la sfârșitul acestei zile grele,
eram deja la frontieră. Sau, cel puțin, foarte aproape. Căci
al doilea gând mă întreba unde anume mă aflu exact? După
acest tunel, eram în Franța sau încă în Italia, mai urmau și
altele? Dacă da, cât de lungi erau? Uitându-mă pe hartă, nu
îmi dădeam seama prea bine! Apoi, mă invadau gândurile
de acasă. La Ioana și la Alexandru. Dar, sincer, aceste gân-

duri le refuzam și făceam un efort supranatural pentru a nu
le lăsa să mă destabilizeze. Acum, nu mai aveam timp de re-
grete, de dat înapoi sau de gândit prea mult la ce lăsam în
urma mea, altfel clacam și nu ar fi fost prea bine. Trebuia să
rămân în permanență concentrat și cu simțurile treze, pentru
a-mi duce aventura până la capăt. Iar, mai apoi, acest tunel
care părea mult prea lung și de care mă temeam, mă punea
serios pe gânduri.
Am stat acolo, cu ochii ațintiți doar spre mare și prea
puțin către tunel, pentru a contempla și, în același timp, a mă
odihni și a mânca ceva pentru a-mi recupera forțele. În tot
acest timp, mai trecuse un tren. Asta și așteptam, de altfel.
Fără să înțeleg exact care ar fi fost ritmul de trafic al tre-
nurilor, m-am prezentat în fața tunelului doar cu credința în
suflet să nu treacă un altul în timp ce mă aflam angajat în
traversare. Am încercat să vizualizez intrarea – atât cât îmi
permitea lumina de afară – și să reperez calea. Deasupra, în
dreapta, se afla un fascicul de cabluri electrice fixat pe pe-
retele tunelului, dar destul de sus (eu am aproape doi metri,
iar el se afla deasupra capului meu), deci, nu aveam cum să-l
ating din întâmplare.
După câțiva metri buni de înaintat, începeam să intru în
zona crepusculară unde vederea deja scădea. Acolo, pulsul
începea să se ridice și aproape că îmi auzeam bătăile inimii.
Dar nu eram eu un sportiv de performanță cu o condiție fi-
zică impecabilă și, în plus, cu un caracter calm și sigur pe
mine, capabil să-mi stăpânesc emoțiile și stresul? Trebuia
doar să o dovedesc. Să mi-o dovedesc acum când aveam
nevoie.
Cum spuneam pe la începutul cărții, eu am absolvit un

liceu cu profil feroviar, iar pe la orele de tehnologie unde
se vorbea de regimul de cale, de ansamblul de construcții,
instalații, poduri, tuneluri și altele, am reținut că tunelurile
și, îndeosebi, cele lungi, sunt prevăzute cu refugii. Înaintând
totuși destul de mult și nemaiavând vizibilitate, am hotărât
să merg cu brațul drept lipit de peretele tunelului, fiindcă
altfel aș fi trecut pe lângă refugiu fără să-l observ. Din când
în când, mă opream uitându-mă în spate, dar de acum nu
mai vedeam oricum mare lucru, însă ascultam cu atenție
un eventual zgomot de motor care ar fi trădat apropierea
unui tren. Cu această spaimă în suflet, fiindcă înțelesesem
clar că, dacă un tren trecea, atunci m-ar fi agățat, iată că
brațul meu intră într-un „gol“! Era refugiul. În momen-
tul în care am înțeles că există refugii, am decis să lungesc
pasul. Deveneam puțin mai încrezător. Se spune că atunci
când ne aflăm în situații dificile, periculoase, de maximă
concentrare și cu adrenalină cât cuprinde, creierul e ocupat
în a-ți alimenta doar acele funcții de care ai nevoie pentru
supraviețuire, iar pentru restul rămâne în stand by.
Așadar, chiar și când am ajuns în fața celui de-al doi-
lea refugiu, nu am reușit nici de departe să estimez distanța
care le separa, pentru a mă liniști oarecum în vederea avan-
sării în tunel. Să fi fost 50 de metri, 30, poate? Nu am să
aflu niciodată! Fără să văd nimic, mi-am continuat mer-
sul așa cum puteam. Mai remarcasem, de asemenea, că
în dreptul fiecărui refugiu, exista și un fel de prag care se
adâncea pe acel mini-trotuar paralel cu calea ferată și la
care trebuia să fiu atent, pentru a nu mă împiedica. Când
doar ghidat de simțurile mele, începeam să cred că intru
în a doua jumătate a tunelului și parcă întrezăream o dâră

de lumină, iată că aud, cât se poate de clar, zgomotul atât
de particular al unui tren care se apropia! Cum spuneam
mai sus nu am fost capabil să estimez distanța dintre refu-
gii, dar știam sigur că ultimul se afla doar la câțiva metri în
spate. Așa că m-am întors calm, și cu brațul stâng de data
aceasta lipit de perete, am revenit în refugiul pe care toc-
mai îl părăsisem. Nu ar fi fost, evident, deloc bine pentru
mine ca mecanicul de locomotivă să mă observe în lumina
farurilor. Cu siguranță că ar fi anunțat prin stație prezența
ciudată a unui individ într-un tunel feroviar! După doar câ-
teva secunde, am trăit o ciudată senzație atunci când trenul
mă destabiliza aproape cu suflul pe care îl crea în marea lui
viteză. După câteva secunde, m-am întors totuși cu spate-
le la tren și mi-am acoperit capul. A fost un reflex natural
care poate nu era necesar. Dar așa am simțit că trebuie să
fac. După ce a trecut trenul, am sărit imediat pe acel trotu-
ar pentru a-mi relua înaintarea cu teama să nu mai treacă
un altul până la ieșirea mea. Chiar trecuse aproape, îmi
spuneam eu speriat! Dacă întindeam brațul, probabil că îl
atingeam, atât de mică părea acea distanță, gândeam eu cu
zâmbetul pe buze, dar fericit că scăpasem cu bine. După
alte câteva minute, am început să văd lumina, iar, după
alte câteva secunde, vedeam clar capătul tunelului și lumi-
na de afară.
Imediat la ieșire, la doar câțiva metri distanță, am găsit
un loc bun, destul de ferit și, în plus, cu iarbă curată.
„Aici trebuie să fac o pauză bună“, mi-am spus. „Sunt
încă în Italia, am ajuns în Franța? Unde se află exact punc-
tul de trecere?“
În această zonă costieră deosebit de pitorească, drumu-

rile se intersectau între ele la o distanță foarte mică, calea
ferată venea și ea paralel cu ele, iar casele se regăseau peste
tot între aceste căi de acces, stânci și plaje mai mult sau mai
puțin largi. Prea multă aglomerație, îmi spuneam. Trebuie
să o întind de aici și să caut un loc și mai ferit ca acesta unde
să nu pot fi observat de nimeni!
Simțeam sosirea amurgului în aer și înțelegeam că tre-
buie oricum să aștept lăsarea întunericului pentru a trece
granița. Dar nu aici. Nu în acest loc expus. Începeam să re-
simt durerea aceea în tendonul lui Ahile de care sufeream
și care se cam trezea, din când în când, după atâta mers.
Dar trebuia să trec peste ea. Mi-am reluat avansarea pe ca-
lea ferată și, după scurt timp, observ ceva în fața mea care
semăna cu un tunel. Nu! Nu se poate! Încă un tunel? Ajuns
aproape, mi-am dat seama că era, de fapt, un tunel-pod pe
deasupra căruia circulau mașini. Nu era prea lung și, ime-
diat la ieșire, începeam să înțeleg că eram chiar aproape de
punctul de frontieră și că trebuia să rămân ascuns pe unde-
va prin această zonă. Undeva, pe partea stângă, spre mare,
am remarcat o pantă acoperită cu niște arbuști nu prea
înalți, dar suficient cât să mă acopere. Ajuns acolo, m-am
fofilat printre acei arbuști și ierburi înalte care îmi ofereau
un bun ascunziș și, în plus, de acolo vedeam bine o stradă
(eram deja în Menton) care se intersecta cu calea ferată, iar
bariera tocmai se lăsase anunțând trecerea unui tren. Așa
am înțeles că nici gara nu era departe, ținând cont de viteza
redusă a trenului. Instalat relativ confortabil în acel loc, nu
îmi rămânea decât să aștept să se întunece. Orele au trecut
greu, îmi aduc aminte. Așa cum spuneam, nu purtam ceas
și nu puteam să estimez ora exactă. Cred că am și adormi la

un moment dat și ăsta nu a fost un lucru rău. După calculele
mele, pe la trei dimineața, atunci când în oraș nu mai um-
bla, cu siguranță, nimeni, când mașinile aproape că nu mai
treceau în niciun sens, ba chiar și frecvența trenului părea
că se stopase, am ieșit din ascunzătoarea mea și cu un pas
lent, dar atent, m-am îndreptat către stradă.
Am părăsit definitiv calea ferată și am luat-o ușor, dar
privind în toate direcțiile pe acea stradă care mă conducea
în oraș și, deci, mă îndepărta de zona în care chiar nu tre-
buia să trenez, căci deveneam vulnerabil. La numai câțiva
metri de la bariera feroviară care era ridicată, se apropie o
mașină și doar la câțiva pași în fața mea, frânează brusc!
Mult mai târziu, după ceva vreme de la sosirea și instala-
rea mea în viața franceză, aveam să înțeleg care tipuri de
mașini se află în dotarea poliției franceze, care, în dotarea
jandarmeriei, care e uniforma polițistului, a jandarmului,
a militarului ș.a.m.d.
În clipa aceea, însă eu, refugiatul obosit, speriat și total
debusolat, nu aveam de unde să știu că acel tip de vehicul
(care a dispărut de mult din dotarea jandarmeriei) despre
care aveam să aflu mult mai târziu, cum spuneam, se numește
4L (quatrelle), marca Renault, și că e folosit de jandarmerie!
Din mașină a ieșit aproape în alergare un singur jandarm
și, ajuns în fața mea, mi-a vorbit ceva deloc inteligibil. Eu
m-am uitat din reflex înspre mașină pentru a descoperi dacă
mai rămăsese cineva înăuntru sau dacă acesta era singur.
Era singur. Am rămas neclintit, dar cu un milion de voci în
capul meu dintre care doar câteva îmi păreau mai sonore
și mai clare. Și anume, cum ai putut să fii atât de neglijent?
Cum de nu ți-ai păstrat vigilența? Cum poți să eșuezi atât

de aproape de obiectiv? Ce caută ăsta acum, aici, la această
oră? Ce neșansă! În timp, aveam să povestesc această întâm-
plare puținilor mei apropiați care îmi cunosc povestea, dar,
mai ales, Ioanei, căci tare mult m-a afectat pe moment... dar
care, cu timpul, trecut, a devenit un sketch!
Omul părea vizibil mai speriat de cât mine și deloc sigur
pe el. Îl simțeam confuz (poate chiar băut!) și stângaci în
mișcările lui. Se uita și el la fel cum m-am uitat și eu să vadă
eventual dacă sunt singur sau în grup. Vorbea necontenit,
iar eu care făcusem franceza la școală, puteam să înțeleg sau
să duc o conversație ușoară, eventual, dar omul vorbea atât
de repede, încât îmi era greu să țin pasul cu el și să prind câ-
teva cuvinte pe ici-pe acolo. În momentul în care am înțeles
bine cuvintele „arm... drog“, am ridicat ușor brațele în semn
de supunere, doar ca să-l fac să înțeleagă că sunt inofensiv și
că, în niciun caz, nu sunt vreun cărăuș de arme sau droguri.
„Vin din Italia și doresc să cer azil în țara dumneavoastră“,
încercam eu să spun. Cu aproape cei doi metri ai mei, nu am
lăsat geanta jos în momentul în care am ridicat brațele în aer
și, deci, cu ea în mână, păream și mai înalt, un colos chiar
pe lângă acest jandarm care aproape că mă făcea să râd cu
talia lui exagerat de mică. Nu cred că avea mai mult de 1,65
m. Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap: „Uită-te la el
cât e de mic! Dacă îi arzi una, nu se mai scoală de jos și poți
sa-ți vezi liniștit de drum“. Această imagine cu mine în fața
acelui omuleț deloc sigur pe el părea ireală și desprinsă par-
că dintr-un film comic. Nu puteam să fac așa ceva. Cum se
poate să intru în țara Drepturilor Omului, în țara în care îmi
doream să ajung și să trăiesc, să-mi cresc copiii și să exist,
printr-o infracțiune, printr-un gest de agresiune și vătăma-

re a unui reprezentant al legii? Asta ar fi făcut din mine un
„fără-de-lege“, un golan ordinar. Eu eram mai mult de atât.
Reprezentam un sportiv de înalt nivel, care crescuse cu prin-
cipii și valori și care venise până aici să ceară azil politic și
refugiu într-o țară civilizată.
După câteva secunde, am lăsat totuși brațele în jos și
am deschis încet, cu gesturi calme, fermoarul genții, ară-
tându-i că e practic goală și în niciun caz plină cu arme sau
droguri! Speram că nu o să mă percheziționeze și nici nu a
făcut-o. În tot acest timp, am observat că nu a avut tendințe
să ducă mâna la arma (pistol) de la brâu și asta m-a liniștit
într-un fel. De multe ori am auzit de acele greșeli fatale ale
oamenilor legii care, din teamă, panică sau, pur și simplu,
stângăcie, au comis acte ireversibile care au dus la moarte,
unor oameni nevinovați, în cele din urmă. Deci, nu aveam
absolut nicio intenție să-l contrariez sau să-l panichez. Când
omul a înțeles că nu sunt, în niciun caz, agresiv sau că nu
am intenția de a face rău, m-a invitat să urc în mașină, dar,
în față, lângă el. Chiar și așa, nu părea în continuare deloc
sigur pe el, iar, la volan, prin statura lui mică, arăta și mai
comic. Probabil că din acest motiv nici nu mi-a pus cătușe la
mâini. Asta ar fi însemnat să se apropie prea mult de mine și
acest fapt nu îl încânta chiar așa de mult. Iar, mai apoi, poa-
te a gândit că, dacă m-ar fi încătușat, m-ar fi iritat și mi-ar
fi provocat vreo reacție nervoasă, cu care nu ar fi vrut să
se confrunte. Doar după câteva curbe și schimbări de vite-
ză, a oprit mașina în fața unei clădiri pe care scria... Police
de Frontière! Odată coborâți din mașină și intrați în secția
de poliție, dar și întâmpinați de vreo doi polițiști în civil,
parcă jandarmul meu își recăpăta încrederea, ba chiar părea

foarte mulțumit de „captura“ lui și de îndeplinirea misiunii.
După câteva fraze schimbate între ei, jandarmul s-a urcat
în mașină și, vizibil satisfăcut, a plecat la treburile lui. Aici,
am fost întâmpinat de acești polițiști în civil cu o oarecare
curtoazie, aș spune, dar și cu o anumită curiozitate chiar. În
lumina puternică din sediul poliției îmi dădeam seama cât
de murdar eram pe haine, dar, mai ales, pe mâini cu care
frecasem peretele negru de funingine al tunelului pe care îl
traversasem. Le-am explicat cum am putut, ca sunt un spor-
tiv român care tocmai îmi părăsisem delegația în dimineața
zilei trecute pentru a mă refugia în Franța și a cere azil po-
litic. Am demarat aceste discuții după ce, în prealabil, mă
invitaseră să iau loc pe un scaun din biroul lor. Mi-au pus
câteva întrebări. De unde veneam exact? Unde mi-am pără-
sit delegația? De ce Franța? Am unde am să merg în Franța?
Am o adresă anume unde îmi doresc să ajung? Am pe cineva
care mă așteaptă? Ce sport practic? Ce vârstă am? Etc. etc.
La ora aceea, nici ei nu păreau foarte „proaspeți“, așa
că m-au invitat undeva, la subsol, în celula comisariatu-
lui, pentru a rămâne până dimineață, după care vom relua
discuțiile. Cel care m-a coborât, mi-a explicat că o să lase
ușa celulei deschise și că pot să dorm liniștit.
Am luat acest lucru ca pe o favoare și chiar nu m-am
simțit ca un fără de lege, atunci când mi-a spus că pot să
mă odihnesc în celulă, fără ca ușa să fie închisă cu cheia,
că nu risc nimic și că trebuie să aștept până dimineață pen-
tru a vedea ce va urma!
Celula era una imensă unde, probabil, ar fi încăput cel
puțin treizeci de persoane, poate, chiar mai mult.
Nu avea, bineînțeles, niciun confort. În niciun caz, un

pat sau scaun. Doar un fel de recipient care ar fi servit de
WC în caz de nevoie.
Epuizat și cu mintea plină de zgomote, imagini, mirosuri
și gusturi de tot felul, mi-am pus geanta sub cap și, direct
pe solul din beton, am adormit cu greu.
La un moment dat, m-am trezit, dar, fără ceas, nu aveam
nicio idee ce oră ar fi. Încăperea era luminată artificial așa
cum o găsisem în momentul în care intrasem în ea. Nu avea
ferestre și, deci, fără nicio sursă de lumină naturală, nu pu-
team să mă situez în timp. Priveam doar camera de luat
vederi și mă întrebam dacă cineva o să apară dintr-un mo-
ment într-altul pentru a mă conduce în biroul de sus.
„Navigând“ în mintea mea, mă gândeam că fără
intervenția acelui jandarm pitic care poate se întoarcea
amețit de la o seară veselă petrecută în compania unor co-
legi de breaslă acum aș fi fost în trenul care mergea către
Țara Bască, acolo unde îmi propusesem să ajung!
Ca să vă destăinui de pe acum, eu aveam să-mi petrec
oricum jumătate din viața mea în Franța și să intru până la
urmă în această țară la care visasem mult timp. Dar, până
atunci, urma să trăiesc multe aventuri și momente penibile
și chiar de suferință și dorință de abandon.
Într-un târziu, un polițist începe să pășească pe scările
care coborau la celula în care mă aflam, deja de mult treaz
și în picioare. M-a salutat și m-a invitat politicos să-l urmez
în biroul de sus. Aici, mi-am dat seama că tura de noapte se
încheiase și mă aflam în prezența altor polițiști față de cei
pe care îi cunoscusem cu câteva ore în urmă.
E evident că cei din tura de noapte le transmiseseră datele

mele. Acum aveam să întâlnesc însă una din acele persoa-
ne pe care le întâlnești o dată în viață sau, cel puțin, foarte
rar când te afli la momente de răscruce și de mare cumpănă.
Acest om s-a apropiat de mine fără să-și spună numele,
bineînțeles, dar, în schimb, mi-am auzit prenumele. Avea
în mână hârtia pe care scrisese colegul lui din noapte ace-
le date despre mine.
M-a întrebat dacă joc rugby, am dat din cap spunând:
„Oui“.
— Ce post joci?
— Linia a treia.
— Arăți bine.
— Mulțumesc.
— Ești și internațional, ai jucat pentru țara ta să înțeleg?
— Da.
— Și eu am jucat rugby, dar la un nivel mai mic, spune
el. Pe poziția de centru.
Deja în acel moment, m-am simțit dintr-o dată mai bine,
mimica feței mele s-a schimbat!
— Vrei să intri în Franța pentru a juca rugby?
— Da. Asta îmi doresc.
Au urmat și alte fraze scurte fără prea multă importanță
și de care nici nu îmi aduc bine aminte.
Faptul e că, împreună cu celălalt coleg, l-au sunat pe șeful
lor. Am dedus acest lucru fiindcă – deși nu înțelegeam tot,
căci vorbeau prea repede pentru franceza mea – înțelegeam
însă clar cuvântul „patron“.
— Oui patron!
— Compris patron!
— Tres bien patron etc. etc.

În timp ce vorbeau, se uitau la mine și privirile lor pă-
reau când zâmbitoare, când lejer triste sau preocupante.
Mă întrebaseră înainte unde vreau să ajung în Franța?
Le-am spus în Țara Bască, la Biarritz.
Conversația lor a durat câteva minute bune, în care eu
treceam prin toate stările de neliniște și agasare chiar, fi-
indcă nu înțelegeam mai nimic din ce se vorbea la telefon.
După ce convorbirea a luat sfârșit, cel pe care de acum o
să-l numesc mon ami s-a îndreptat către mine și a început
o serie de explicații pe care eu le înțelegeam doar parțial.
O să încerc să reproduc acea conversație exact cum eu am
înțeles-o la momentul acela și așa cum ea mi-a rămas în me-
morie. De fapt, nu am să o reproduc, ci am să o povestesc
fiindcă îmi este mult mai simplu.
Mon ami s-a așezat lângă mine și, cu un aer cald, dar și
admirativ – simțeam eu – a început să-mi vorbească.
— Am să încerc să-ți explic situația și, când nu înțelegi,
să-mi spui.
— Ok Marcel?
— Ok!
Situația era, de fapt, una defavorabilă mie. El îmi spu-
nea cu părere de rău că nu pot intra în Franța, deoarece eu
mi-am părăsit delegația în Italia, unde, de altfel, ajunsesem
legal prin intermediul turneului de rugby, și că doar acolo
sunt îndreptățit să solicit azil politic. Aici am ajuns fraudu-
los și legea spune că unica mea șansă este să mă întorc în
Italia, la Roma mai exact, și să merg la Ufficio Stranieri sau
Ufficio Immigrazzione și doar acolo să solicit azil politic și
chiar o cerere de plecare în Franța mai apoi!
— Asta e legea. Înțelegi?

Îmi plăcea să cred ce spunea omul acela și probabil că
acesta era protocolul legal și obligatoriu. Dar, pe de altă
parte, creierul meu refuza să accepte această variantă și
mă îngrozeam când începeam deja să rememorez drumul
înapoi, în Italia, și că tot efortul meu de până acum fuse-
se în van!
— Chiar trebuie să mă întorc? Eu nu vreau să rămân în
Italia. Eu îmi doresc să intru în Franța și să trăiesc aici, să
joc rugby aici.
— Regret. Mi-ar plăcea să te ajut mai mult, dar nu pot!
Acestea fiind spuse, mon ami m-a întrebat dacă am
înțeles bine tot ce mi-a explicat și dacă am să mă descurc.
I-am spus că da. El mi-a întins o bucată de hârtie pe care
era scrisă adresa organismului de la Roma unde trebuia să
ajung, apoi m-a condus afară și m-a acompaniat în zona ne-
utră dintre cele două bariere, mi-a strâns mâna și mi-a urat
noroc și drum bun.
La bariera din partea Italiei se aflau doi vameși în uni-
formă și, sincer, nu știam ce atitudine să adopt. Bineînțeles
ca ei fuseseră puși la curent de către omologii lor francezi
și, cu un aer binedispus, unul dintre ei mi-a ridicat bariera
și mi-a vorbit pe un ton amical.
Se spune că italiana este o limbă mai apropiată de româ-
nă decât celelalte limbi latine. Probabil. Dar eu nu înțelegeam
mare lucru în italiană, ci, mai de grabă, în franceză.
Ei m-au întrebat totuși ce sport practic. Probabil, jude-
cându-mă după fizic. Le-am spus rugby.
— Aaaa, de ce nu joci fotbal?
— Maradona!
— Napoli!
— Aici, dacă joci fotbal, te oprim noi, poți rămâne! spu-
nea celălalt râzând.
Mi-a plăcut jovialitatea celor doi, dar, sincer, nu mă în-
cânta cu nimic și asta nu schimba în mai bine situația mea
de acum incertă.
Am plecat la vale pe acel drum atât de pitoresc flancat
pe ambele părți de o vegetație tipic mediteraneană, cu mul-
te viraje și cu o vedere superbă către mare. Mă găseam din
nou în acea ipostază de hoinar plecat pe drumuri necunos-
cute.
M-am oprit de mai multe ori să privesc înapoi, cu ideea
de a aștepta înserarea și de a o lua de la capăt prin altă par-
te. Dar era asta o idee bună? Dacă mă opreau, din nou, în
zona frontalieră și aș fi ajun iarăși la postul de poliție? Să
spunem că treceam de frontieră, dar că eram verificat la un
alt control undeva, în interior. Cum îmi justificam prezența
mea acolo. Nu puteam să mint și să le spun că am venit în
Franța în turneu și că mi-am părăsit delegația pe teritoriul
francez. Asta s-ar fi verificat imediat. Deci, nu puteam să
dovedesc că am ajuns în Franța altfel decât printr-un mod
fraudulos. Trecând granița în clandestin! Ideea de a merge
la Roma nu mă convingea deloc. Dar poate că trebuia să
trec prin tot acest proces pentru a ajunge în Franța!
Remarcasem un lucru încă din clipa în care am înce-
put să studiez harta. Și anume că localitățile pe hârtie sunt
destul de bine indicate și localizarea lor pare a fi destul de
clară, dar, în realitate, pe toată această distanță pe care eu
am parcurs-o de la Savona și până aici, aveam impresia că
străbătusem o singură și unică localitate! De fapt, ele sunt
atât de dense, iar casele răsfirate parcă într-o dezordine per-

manentă, așa încât nici nu îmi dădeam seamă când anume
ieșeam dintr-una și când intram în cealaltă. Toată această
coastă a Mediteranei și de partea italiană și de partea fran-
ceză este impresionant de aglomerată și populată. Ciudată
senzație care mă destabiliza oarecum! Am făcut, deci, o
pauză la intrarea primei localități pentru a arunca o privi-
re pe hartă. În timpul coborârii, am încercat să-mi fac un
plan în minte, pentru a-mi stabili itinerarul și cum anume
am să procedez.
În ceea ce privea itinerarul, am decis să merg până la
primul nod autorutier pe care îl reperasem pe hartă. Acolo
dădeam peste autostradă. Eu care tocmai ieșisem din
România comunistă în care, practic, nu exista nicio rețea de
autostrăzi ca în Occident, era evident că nu cunoșteam mare
lucru despre structura acestora și modul lor de funcționare.
Dar văzusem în trecutul nu chiar îndepărtat suficient de
multe ori această „pistă“ rapidă și care mă fascinase, de
altfel, în celelalte voiaje pe care le făcusem pe vremea juni-
oratului în Anglia, Franța, Germania și chiar în acesta din
Italia, din clipa în care pășisem pe teritoriu ei cu bătrânul
nostru autobuz de la „Farul“.
Știam că trebuie să ajung cu orice preț la o parcare-ben-
zinărie unde aveam șanse să fiu luat în autostop de vreun
camionagiu. Devenea cea mai bună opțiune, ținând cont de
distanța mare care mă separa de Roma și care se afla, după
calculele mele, la vreo 600 de kilometri de aici. Prea mult
ca să risc să mă urc într-un tren în cazul în care aș fi optat
pentru această variantă. Nu aș fi trecut de controlor, ba mai
rău, puteam să ajung și pe la poliție, lucru pe care trebuia
să-l evit cu orice preț, căci, cu siguranță, delegația mea se

afla încă pe teritoriul italian. Eram convins de acest lucru.
Dar chiar și soluția cu autostopul, care îmi părea cea mai
fezabilă, mă jena oarecum, căci, fără acte și fără niciun ban
în buzunare, ea devenea aproximativă. Aveam însă de ales?
Mersul pe autostradă pentru un vlăjgan ca mine, cu o
geantă în mână (dar și pentru oricare altcineva, de altfel),
nu e cea mai discretă alegere. Așa că după ce am studiat
bine harta, am luat-o prin natură cum am putut, trecând
peste niște coline cam stâncoase, traversând câteva câmpuri
agricole și chiar fâșii mici de pădure sau vegetație înaltă, am
sărit și câteva garduri de plasă metalică, până când, într-un
târziu, am zărit acea benzinărie. Nu am să detaliez mai
mult acest parcurs, dar, sincer, a fost unul tare anevoios și a
trebuit să mă întrebuințez serios pentru a-l finaliza cu bine.
Ajuns în parcare, m-am postat într-un colț mai retras,
de unde cuprindeam cu privirea toată aria, pentru a depis-
ta o eventuală prezență a vreunui echipaj de poliție, dar și
a unei surse de apă pentru a-mi umple cele două sticle pe
care, bineînțeles, că nu le aruncasem după golire.
După această verificare, am început, calm, să merg în
zigzag printre camioanele din parcare și să întreb dacă ci-
neva e dispus să mă ia până la Roma.
Spre marea mea ușurare, unul din șoferii care tocmai
demara camionul pentru plecare, mi-a răspuns „da“ fără
nicio ezitare!
După polițistul francez de la frontieră, iată că, în ma-
rele meu periplu, aveam să întâlnesc o altă persoană care
îmi apărea în cale și care avea să-mi aducă un dram de
umanitate în povestea mea, parcă pentru a o duce la o di-

mensiune cu adevărat romanescă.
I-am explicat din capul locului că sunt fugar și că, după
tentativa de a trece frontiera în Franța, am fost expediat de
polițiștii francezi la această adresă din Roma, și i-am în-
tins hârtia pe care o primisem la vama franco-italiană. Am
fost cât se poate de direct cu el. I-am spus că nu am acte și
nici bani pentru a-i plăti, eventual, transportul. Mi-a spus
să urc și că nu are nevoie de bani de la mine. Primul lucru
pe care l-am observat a fost că acel camion avea volanul pe
dreapta, iar eu mă simțeam bizar să stau pe partea stângă
a cabinei. Omul mi-a explicat, mai târziu, că el este cât se
poate de italian, dar camionul care îi aparținea îl cumpăra-
se din Anglia. Mergea acasă, la Napoli, îl chema Paolo și,
după ce a înțeles atât cât a trebuit povestea mea, mi-a spus
că o să mă lase undeva, la periferia Romei, fără nicio pro-
blemă. Îl simțeam oarecum jenat, dar și curios și doritor de
conversație în același timp. Drumul până la Roma a durat
6-7 ore. Timp în care am conversat cu acest om blând care
mi-a destăinuit că are o familie cu doi copii. Că își câștigă
bine traiul cu camionul lui, dar că e o muncă grea să fii me-
reu pe drumuri. Părea să aibă vreo 40 de ani. I-am vorbit și
eu despre mine și mi-a părut a fi sincer impresionat de aven-
tura pe care o trăiam și de calea pe care o alesesem.
Cred că din aceste întâlniri improbabile, în care doi oa-
meni diametral opuși, care nu au nimic în comun, care vin
din două lumi diferite, care vorbesc două limbi diferite, pot
ieși la suprafață umanitate, compasiune, solidaritate, un pro-
fund respect și admirație. Pe la jumătatea traseului, s-a oprit
să facă o pauză. S-a uitat la mine în timp ce își deschidea
cutia cu alimente și m-a întrebat dacă am ceva de mâncare în

traista mea. Bineînțeles că nu mai aveam mai nimic și i-am
răspuns că nu. Uitându-se în rezerva lui de alimente, și-a dat
seama probabil că nu era suficient pentru doi și mi-a spus să
aștept liniștit, în cabină, până se întoarce.
După vreo zece minute, a revenit cu o sacoșă plină de
sandwich-uri, ceva de băut și chiar cu un desert. Ce în-
cântare pentru mine, care eram lihnit, în fața unui așa
gest de bunătate din partea acestui om. Restul drumului
până la Roma l-am petrecut în aceeași ambianță destinsă
și în care mai schimbam câteva fraze scurte, dar care să fie
pe înțelesul meu atât cât să-i satisfac curiozitatea acestui
om bun și sincer, care începea să înțeleagă povestea mea.
Undeva, pe perifericul citadelei, Paolo a găsit un loc de par-
care și parcă cu părere de rău îmi spune:
— Iată, am ajuns. Doar aici pot să te las.
— Dacă Napoli nu ar fi atât de departe de Roma, ai fi
venit la mine să petreci weekendul.
— Azi e sâmbătă și totul e închis până luni.
— O să-ți fie greu. Să cauți un parc. Afară vremea e
bună și polițiștii nu prea umblă prin parcuri, fiindcă acolo
vine lume bună și liniștită să se plimbe în familie.
În acel moment, și-a scos portofelul din care a extras și
mi-a înmânat câteva bancnote, spunându-mi că am sufici-
ent ca să iau un taxi de aici până la adresa oficiului. Pe un
bilețel, mi-a scris și numărul lui de telefon, spunându-mi
că, dacă mă găsesc la mare ananghie, să nu ezit să îl sun.
Există o lege nescrisă, dar sacră, în lumea rugbyului, care
ne acordă nouă, jucătorilor, privilegiul ca, după meciuri sau
la ocazii speciale, să oferim adversarului sau vreunui amic
suporter, un obiect vestimentar sau un altul, de o oricare

altă natură, în semn de respect și de apreciere. În general,
maieul de meci e cel care face cel mai bun efect. Dar, la fel
de bine, merg și o cravată, un balon, o pereche de jambie-
re, ghetele de joc, un fanion sau o insignă etc. E ușor de
înțeles că eu nu aveam mare lucru asupra mea. Dar, fără să
ezit o secundă, am deschis geanta și am extras bluza de tre-
ning de la echipa națională pe care scria România și care
avea o simbolică mai mare decât orice alt suvenir. I-am
întins-o, mulțumindu-i din suflet, iar el, vizibil emoționat
mi-a mulțumit la rândul lui. Așa se încheia unul din nenu-
măratele episoade (fericite) din viața mea, care mi-a fost
date să trăiesc și din care eu am scos întotdeauna ce a fost
mai bun și mai uman.
Sigur, să faci autostopul (nu am fost eu singurul) nu este
ceva ieșit din comun până la urmă. Dar, în cazul meu, acest
om nu a făcut doar să mă ducă de la un punct la altul, de la
o localitate la alta, el a semănat câteva grame de umanitate
în povestea mea când eu aveam cel mai mult nevoie, atunci
când ea devenise dramatică.
Era sfârșitul după-amiezii și nu am zăbovit prea mult în
urma camionului lui Paolo care se îndepărta zgomotos. Am
luat-o în direcția pe care el tocmai mi-o indicase, adică o
arteră care, după spusele lui, mergea către centrul orașului.
Bineînțeles că am traversat prin locuri nepermise, peste câ-
teva spații verzi (ca un adevărat român!).
Cu toate că îmi era teamă să nu fiu reperat de vreun
polițist, nu prea am avut de ales în tot acest labirint de ar-
tere mai mult sau mai puțin largi. Am scurtat și eu pe unde
am putut, până la momentul în care am intrat pe un bule-

vard care, în aparență, mergea către centru.
Aici sunt nevoit să ies puțin din poveste și să fac din
nou o paranteză pentru a explica celor cu mult mai tineri
ca mine că eu nu m-am considerat în toată fuga mea vreun
Indiana Jones sau un aventurier de duminică care vrea să
epateze pe cineva. În niciun fel!
Dar mă consider chiar obligat, aș spune, să-i fac să
înțeleagă pe tinerii din ziua de azi (cu riscul de a-i supă-
ra) că telefonul mobil fără de care ei nu ar ști unde se află
nordul sau sudul, și fără de care nici nu ar ieși din casă
sau, dacă ar face-o, ar fi total debusolați, pierduți și morți
de frică, nu e cel mai bun profesor sau ghid. Noi, cei din
generația mea, am trăit fără acest gadget modern și nu am
avut nevoie de o inteligență artificială pentru a ne descurca
în viață. Să reperăm și să găsim o locație, să facem plimbări
în natură fără să ne fie teamă că ne pierdem, să înțelegem
schimbările meteorologice, să estimăm o distanță sau să
găsim punctele cardinale, să facem un calcul matematic, să
reținem pe de rost cel puțin 10 numere de telefon – le fă-
ceam din experiență și instinct, din practică și de nevoie.
Chiar și acum când posed un telefon mobil, cele mai
frumoase ieșiri în natură le fac atunci când nu am telefo-
nul la mine!
În primul rând, nu risc să fiu deranjat și să poluez sonor
mediul înconjurător, mă simt definitiv liber și pur, „nein-
fectat“ de nicio undă exterioară care să vină să-mi perturbe
liniștea interioară și simțurile de care profit la maximum.
Mă face să fiu mai atent și mai vigilent la drum și la tot ce
mișcă în jurul meu, mă face chiar mai puternic, fiindcă știu
că, dacă mi se întâmplă ceva sau întâmpin vreun obstacol

sau mă pierd pur și simplu, ei bine, trebuie să contez doar pe
mine și pe propriile mele forțe și propriul instinct. Eventual,
o hartă și o busolă mi-ar fi mult mai de folos decât un tele-
fon! Nu am nevoie de Google Maps ca să mă reperez, nici
de oricare altă aplicație. Pot merge până la capătul lumii
fără niciun ajutor de genul ăsta. Cert, mi-ar lua mai mult
timp. Timpul, această unitate de măsură pe care noi, cei
mai în vârstă, am știut să o îmblânzim, dar de care tinerii
de azi nu mai știu să se folosească. De care le este frică. Vor
totul mai repede, mai rapid, imediat, fără a lăsa timp tim-
pului să-i maturizeze, să-i modeleze, să-i învețe!
Trăiți tinerilor, experimentați, îndrăzniți, fiți temerari,
citiți cărți, învățați, visați, greșiți chiar, dar mai lăsați din
când în când telefonul deoparte. Plecați într-un weekend un-
deva, în natură, sau chiar într-o vizită în mijlocul unui oraș
fără să vă folosiți telefonul mobil. Lăsați-l acasă, faceți ca
și cum el nu ar exista. Încercați această experiență. Sigur vă
va folosi, dar, mai ales, veți înțelege cum am traversat eu o
parte din Europa fără telefon și fără măcar un ceas la mână!
Deci, ghidat de instinct, dar și de panourile pe care erau
afișate hărțile turistice ale orașului, care, de obicei, se gă-
seau pe lângă stațiile de autobuz sau metrou sau la ieșirile/
intrările din parcuri, mi-am continuat parcursul către ofi-
ciul de imigrație, economisind astfel banii de taxi pe care
mi-i dăduse camionagiul cumsecade.
La un moment dat, am înțeles că nu trebuia nici măcar
să mă grăbesc sau să mă agit inutil, fiindcă, oricum, ofi-
ciul era închis sâmbăta, așa că, într-un târziu, am redus
cadența pașilor și am intrat în pielea unui turist oarecare,
care profită de minunățiile orașului etern. Eram totuși în

mijlocul Romei și, dintr-o dată, uitam că situația mea era
una dificilă și precară, dar trebuia să-mi păstrez moralul și
forța de a continua demersul meu, iar faptul că orașul mă
absorbea și îmi etala, rând pe rând, toate fațetele sale, mă
transforma și mă făcea să mă simt... normal!
Dar uite așa, cu un ochi la splendorile arhitecturale ale
capitalei italiene și cu unul pe plăcuțele de la colțurile clă-
dirilor pe care era scris numele străzii, ajung dintr-o dată
chiar în fața porții care îmi confirma sigur că acolo era lo-
cul la care trebuia să ajung.
Din acel moment, mi-am spus că trebuie să caut un parc
în zonă, dar fără să mă îndepărtez prea mult și să-mi iau
anumite repere vizuale din împrejurimi, pentru ca luni
dimineața să nu rătăcesc prea mult când voi reveni în fața
acestei porți.
Doar la câteva minute depărtare de ușa oficiului, când
tocmai plecam liniștit în căutarea unui loc pentru a înnop-
ta (începea ușor să se întunece), aveam să trăiesc o nouă
întâlnire incredibilă și imposibilă, de neînțeles chiar, de ne-
explicat. Un hazard greu de crezut! Dar această întâmplare
e cât se poate de reală și de autentică.
La doar câțiva metri în fața mea, în mijlocul acelei
mulțimi, în mijlocul acelei străduțe pietonale din centrul
Romei, au rămas neclintiți doi tipi. Pe unul îl cunoșteam
foarte bine și îl văzusem ultima oară cu doar câteva zile în
urmă, iar pe celălalt nu îl mai întâlnisem de vreo doi ani
buni de când rămăsese ilegal în urma unui turneu în Italia.
Ei se uitau la mine speriați, dar și în jurul meu, căutând
disperați din priviri și pe altcineva în afară de mine, crezând

că eu sunt împreună cu echipa în vizită la Roma.
Pentru mine a fost mai liniștitor fiindcă eu știam că nu mă
aflam cu echipa, dar știam că în fața mea se află M. B., unul
din cei doi colegi ai mei care ceruseră azil politic la Savona,
iar celălalt era D. P. un fost jucător de la „Farul“, care se sta-
bilise cu doi ani în urmă în Italia așa cum spuneam mai sus.
Și ei, și eu ne-am oprit, pur și simplu, în loc privindu-ne
timp de câteva secunde total nedumeriți.
Nu știam cum să reacționez, ce să fac, ce să spun, dacă
trebuie să-mi stăpânesc emoțiile sau să izbucnesc în plâns de
bucurie!
— Ce faceți fraților, parcă va-ți speriat de un zoombi!
— Marcele, tu ne sperii pe noi, omule. Ești singur sau
cu echipa?
M. B. nu avea cum să știe de mine, fiindcă el părăsise gru-
pul înaintea mea, la Savona, împreună cu un alt coleg, despre
care am aflat că, până la urmă, a renunțat la tentativa de a
rămâne în Italia și a preferat să revină în delegație. Iar D. P.
mi-a explicat, peste câteva minute, că ar fi auzit la știri că un
alt component al echipei, fără să-i fi fost dezvăluită identita-
tea (adică eu) a părăsit grupul, dar nu se știa nimic de el. Nu
se prezentase nicăieri pentru a cere azil.
Doar după aceste câteva secunde de confuzie și după ce
le-am explicat că eu sunt cel despre care se spune la știri că a
părăsit delegația, ne-am luat în brațe și ne-am salutat copios.
— Nu, fraților. Sunt singur. Vin de la granița cu Franța
unde am încercat să trec, dar nu am reușit, iar poliția fran-
ceză m-a dirijat către oficiul de imigranți de la Roma!
M. B. avea legături în Italia prin fratele lui mai mare,

care se refugiase deja în această țară cu patru-cinci ani în
urmă. Dar, în România se știa că el trăiește în America, al-
tfel M. nu ar fi avut niciodată viză de ieșire pentru Italia.
Iar, acum, împreună cu D. mergeau la pizzeria unde lu-
cra fratele său mai mare, la doi pași de locul în care ne
văzuserăm, pentru a mânca. Ce șanse de a întâlni acești
foști colegi, în mijlocul Romei, aveam azi dimineață când
am părăsit vama? Cine s-ar fi gândit la așa ceva? Cum era
posibilă această întâlnire? Care ar fi fost această probabi-
litate de a da nas în nas cu ei în acest cartier unde se află
oficiul? Credincioșii spun că e un semn al lui Dumnezeu.
Alții, că e un miracol. Unii nu cred pur și simplu. Eu sunt
ateu și raționalist, cum am mai spus-o deja și, deci, nu cred
în Dumnezeu, așadar, atunci când sunt pus față în față cu
evenimente greu de explicat sau chiar fără logică și sens,
nu caut să le găsesc neapărat o explicație, dar nici nu le
pun pe seama divinității. Și astăzi, după atâția ani, când
povestesc apropiaților mei despre acea întâlnire incredibi-
lă, în mulțimea aceea de oameni, ea rămâne greu de crezut
și de înțeles!
Dovadă îmi stau câteva poze pe care le păstrez în albu-
mul personal, făcute la Roma, în cele câteva zile pe care
aveam să le petrec acasă la D., dar și mărturia Ioanei care
confirmă că a doua zi după această regăsire, tatăl lui M. a
mers la ea, în Constanța, să-i anunțe vestea că eu sunt deo-
camdată în Italia, împreună cu fiul lui și cu un alt prieten și
că sunt bine. Că am intenția să merg în Franța și să cer azil
politic. Așa a aflat Ioana despre mine și despre ce urma să
fac. Eu nu am putut să vorbesc cu ea la telefon, fiindcă, pur
și simplu, nu aveam telefon acasă, iar M. a avut amabilitatea

să-l sune pe tatăl său pentru a-l ruga să meargă la Ioana și
să-i anunțe vestea care, de altfel, avea să o întristeze și să o
streseze, după cum mă așteptam! Odată instalat provizoriu
în apartamentul lui D., am avut timp să mă liniștesc, să-mi
regăsesc luciditatea dar, mai ales, să mă odihnesc suficient.
Împreună cu el, și după ce i-am dezvăluit adevăratele
mele intenții, am hotărât să nu merg la oficiul de imigrații.
D. avea dreptate. Delegația „Farului“ era încă în Italia cel
puțin pentru încă o săptămână.
Dacă m-aș fi făcut „vizibil“, cu siguranță că șeful delegației
ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putință să mă recupereze. Iar,
mai apoi, cererea de azil m-ar fi condus într-o direcție nu
chiar confortabilă, după spusele lui D. care cunoscuse alți
români care trecuseră prin această procedură destul de ane-
voioasă și care s-ar fi terminat cu o lungă așteptare într-un
lagăr de refugiați. Nu era cea mai bună abordare.
— Bătrâne, dacă tu vrei cu adevărat să mergi în Franța,
atunci mergi în Franța cu orice preț, pe orice cale! Iar, pen-
tru asta, e bine să rămâi departe de autoritățile italiene.
— Dacă nu vrei să rămâi aici, atunci nu are sens să
mergi la oficiu, îmi spunea D.
Așa am și făcut în cele din urmă.
Aici, ajung la un moment al relatării parcursului meu

oarecum dureros din punct de vedere afectiv sau cel puțin
regretabil și chiar jenant din perspectiva mea, dar pe care
am să încerc să-l explic fără să lungesc mai mult de cât tre-
buie acest fapt, dar nici să-l denaturez sau să trec peste el,
fiindcă mi-ar fi imposibil să fac acest lucru.
Spuneam mai sus că intenția mea, odată trecut de fron-

tieră, era să ajung în Țara Bască și, mai precis, la Biarritz.
De ce aici?
Mărturisesc că, încă de la începuturile mele în rugby-
ul de performanță și de la momentul în care am început să
înțeleg cultura acestui sport, tradițiile și rădăcinile lui la noi
în țară, am admirat și m-am simțit atașat de rugbyul fran-
cez. De cultura și valorile lui, de stilul de joc franțuzesc, dar
și de viața în această țară pe care am avut șansa de a o per-
cepe în scurtele deplasări pe care le făcusem până atunci la
„cocoși“ acasă.
Încă din toamna lui 1987, când trăisem o mică speranță
de revenire în echipa națională sub direcția lui Mihai Naca,
îmi propusesem să rămân în această țară dacă aș fi fost
selecționat și aș fi făcut deplasarea.
Între timp, venea și se mai adăuga un motiv deloc de
neglijat la motivația mea de a merge în Franța și de a nu ră-
mâne în Italia. D. îmi găsise deja un club în cazul în care
aș fi optat pentru rămânerea în Italia. Trebuia doar să aleg
dacă spun da sau nu! Motivul era că eu aveam un contact la
Biarritz în persoana unui fost coleg de echipă, care alesese
să se stabilească în Franța cu doar câteva luni în urmă. La
acea vreme, relația era una bună și de încredere, dar tocmai
spuneam puțin mai sus că ajung la un moment penibil al
scrierilor mele, fiindcă, nu cu mult timp în urmă și cu puțin
înainte de a începe să pun pe hârtie povestea mea, prietenia
mea cu acest om s-a degradat subit și serios.
Așa e viața! Aș spune eu cu prea multă simplitate ca să
folosesc un termen des folosit atunci când suntem puși în
fața unor momente de cumpănă și încercăm să trecem peste

anumite trăiri care devin prea greu și complicat de explicat.
Nu sunt eu singurul care sufăr de pierderea unei priete-
nii după atâția ani de drum comun, să spun așa. Din varii
motive, se ajunge, uneori, într-o relație de acest gen, la un
punct de ruptură, de neînțelegere, de dezacord sau de lipsă
de idei comune, de empatie și de respect reciproc.
Bineînțeles, cauzele pot fi multiple, iar vina, a amându-
rora sau doar a unuia dintre ei în speță.
Se spune că, într-o ruptură de acest fel dintre doi pri-
eteni sau într-un divorț dintre doi soți, vina este doar a
unuia dintre actori. Eu cred că vinovați se fac amândoi.
Atitudinea din ultima vreme a acestui prieten față de mine
era una ciudată și lipsită de respect, una de „mers într-un
singur sens“ și în care eu nu mă mai regăseam absolut de-
loc. Începeam să-mi dau seama că această prietenie (care nu
mai era una adevărată) mai exista doar fiindcă eu făceam
eforturi „să o mai țin în viață“ în ultimii doi-trei ani. Orice
ar fi, prietenia noastră a rămas „în pauză“ pentru moment,
dar, care, cu siguranță, se va transforma într-o ruptură de-
finitivă cu timpul, iar eu nu o să rămân cu regrete.
Îndrăznesc să spun că el mi-a trădat bunătatea și sen-
sul profund al prieteniei cu care sunt înzestrat și cu care am
crescut și m-am construit. Se poate ca el să creadă același
lucru despre mine. Nici nu mai contează!
Aș spune chiar că sunt resemnat și că accept acest fapt cu
seninătate și într-un fel chiar suficient de motivat, dar, mai
ales, dacă talentul îmi va permite, să scriu în vremurile ime-
diat următoare o carte despre prietenie, relații, principii și
valori universale între oameni. Simt că aș avea multe de spus!
Acestea fiind spuse, căci toate aceste explicații erau nece-

sare în cele din urmă, iar eu mă simțeam obligat să le expun,
am hotărât să folosesc apelativul de „fostul meu coleg“ sau,
mai simplu, „fost coleg“ când voi fi obligat să-l numesc.
Nu-mi doresc să-i asociez numele la povestea mea de viață!
A doua zi după instalarea mea acasă la D., acesta l-a

sunat pe Paolo, camionagiul gentil, pentru a-i da vești des-
pre mine, iar eu am avut încă odată ocazia să-i mulțumesc
acelui om pentru tot ce a făcut pentru mine. Era încântat
să mă știe la adăpost și că mă aflu în siguranță. Dar tot de
aici l-am sunat și pe fostul meu coleg, în Franța, pentru că
îmi procurasem numărul lui de telefon, dar și adresa înain-
te de a părăsi țara.
Îl anunțam că sunt în Italia, că părăsisem delegația și că
mă pregăteam să iau drumul Franței pentru a-l întâlni. I-am
explicat peripețiile de la frontieră și de prima mea tentativă
de a trece. Mi-a acordat toată atenția și tot sprijinul și s-a
arătat, bineînțeles, îngrijorat, dar și nerăbdător să mă vadă
ajuns la destinație fără prea multe greutăți. Nu e ăsta ade-
văratul sens al prieteniei?! La acea vreme, era, cu siguranță!
Zilele s-au scurs într-o ambianță relativ calmă și destin-
să. D. m-a dus în oraș, unde am vizitat o mare parte din
centrele de interes istoric și nu numai din capitala italiană.
Îmi aduc aminte foarte bine că doar cu câteva zile înainte de
plecarea din Roma, avea loc la Vatican sărbătoarea Paștelui
catolic, iar D. mi-a propus să rămân câteva zile în plus pen-
tru a asista măcar o dată în viață la acest eveniment. Eu
eram concentrat în tot acest timp la plecarea către Franța,
care devenise pentru mine de acum o obsesie și o misiune
care trebuia dusă până la capăt cât mai repede. Cu cât ajun-
geam mai curând în Hexagon, cu atât mai repede puteam
demara demersurile administrative pentru mine, dar și pen-
tru întregirea familiei.
Acum, când, cu siguranță, delegația română nu se mai
afla pe teritoriul italian, era momentul să ies din „ascunză-
toarea“ mea și să mă pregătesc de călătorie.
După ce i-am explicat lui D. că intenționez să procedez
de aceeași manieră ca prima oară în încercarea de a trece
frontiera, el mi-a cumpărat biletul de tren de la Roma la
Ventimiglia și mi-a mai oferit o sută de dolari bani de bu-
zunar. A fost un gest de generozitate și de camaraderie pe
care l-am apreciat din suflet.
Așadar, în primele zile ale lui aprilie 1988, însoțit de D.
și M., dar și de fratele său, care au avut amabilitatea să mă
conducă până la gară, iată-mă urcat în trenul care mă ducea
către frontiera cu Franța pentru o nouă tentativă de trecere.
Mi-am luat rămas bun de la acei oameni pe care nu
aveam să-i mai revăd niciodată. Oriunde s-ar afla, am me-
reu un gând bun pentru ei.
Călătoria cu trenul s-a petrecut normal. M-am bucurat
de peisajele străbătute până la Ventimiglia unde am ajuns în
cursul după-amiezii. Aici, am coborât într-un loc care îmi
devenise deja familiar, îndrăznesc să spun!
Am ieșit prudent din zona gării și mi-am reluat drumul
pe calea ferată așa cum prevăzusem în planul meu care era,
practic, identic cu cel de acum câteva zile.
În timp ce avansam, mă gândeam de acum cu groază
la tunelul care avea să-mi apară în față dintr-un moment
într-altul! Era o zi frumoasă de început de aprilie, dar
dinspre mare se iveau ceva nori negri care anunțau apariția

unor precipitații. Evident că nu aveam umbrelă cu mine și
nici măcar un fâș de ploaie. Acea vedere îmi proiecta totuși
în fața ochilor un adevărat spectacol al naturii. Marea își
schimba în mod straniu culorile, la un interval de doar câ-
teva minute, norii se mișcau cu lentoarea unor giganți, care
și ei, la rândul lor, își schimbau culoarea. Imensitatea ace-
ea albastră îmi aducea inevitabil aminte de marea mea pe
malurile căreia crescusem și care știam că o să-mi lipseas-
că, dar pe care o purtam în suflet pentru totdeauna. Aveam
de acum în vizual tunelul, iar ploaia venea în rafale scur-
te, dar deloc abundente. Un fel de bură pasageră care avea
parcă farmecul ei și nu mă deranja absolut deloc. Cu vreo
sută de metri înainte de tunel, m-am oprit să contemplu,
din nou, acea imagine în care se invitase și un curcubeu.
Era ceva feeric. Era prea frumos ca să nu rămân și să pro-
fit încă puțin de acel spectacol gratuit înainte de a intra în
tunelul sumbru. Nu aveam ceas, bineînțeles, dar, după cal-
culele mele, mai aveam încă o oră bună de lumină, așa că
nu mă grăbeam prea mult. În tunel oricum dădeam peste
o beznă totală și lumina de afară nu mi-ar fi servit la mare
lucru, iar odată ajuns la capătul celălalt trebuia să aștept să
se însereze bine pentru a intra în oraș.
Dar uite așa, așezat pe contra panta căii ferate, deasu-
pra Mediteranei, am observat ceva doar la câțiva metri mai
jos, care mi-a stârnit atenția. Părea să fie o potecă! Nu prea
umblată și care părea să meargă în paralel cu calea ferată
în direcția Franței!
Am stat puțin pe gânduri încercând să înțeleg existența
acestei poteci. Ea mergea clar, așa cum spuneam, în direcția
frontierei și îmi dădea la fel de clar de înțeles că, în același

timp, conturna tunelul. Deci, dacă mă angajam pe acea că-
rare, ajungeam undeva dincolo de tunel. Avea sens! Unde
exact ducea sau se oprea? Nici nu mai conta prea mult.
Aflam oricum avansând.
M-am ridicat și am plecat hotărât la drum pe acea po-
tecă care când cobora, când urca și care șerpuia vertiginos
pe alocuri în acea faleză de stâncă, dar și de pământ. Pe
anumite porțiuni se apropia mult de malul mării, după
care urca abrupt pe faleză. Acum nu mai eram într-o logi-
că de admirare a peisajului, ci într-una de concentrare și de
atenție maximă la unde anume puneam picioarele. Nu pot
spune ca poteca avea un grad de periculozitate ridicat, dar
trebuia totuși să fiu atent la fiecare pas și, mai ales, atent la
direcția ei. Unde anume avea să ajungă? Până unde să ră-
mân pe ea? La ce moment trebuia să o părăsesc pentru a
reveni pe calea ferată? Îmi era teamă să nu mă scoată un-
deva pe plaja din Menton unde deveneam vizibil și, deci,
expus vreunui control etc.
După câteva zeci de minute bune de mers, iată că ajung
într-o arie de unde puteam să observ ceea ce eu credeam a
fi o parte a orașului. Îmi era, de asemenea, destul de clar
că depășisem bine zona tunelului și că de acum trebuie să
părăsesc cărarea și să mă apropii de locul unde dormisem
la prima mea tentativă, să aștept căderea nopții și să intru,
din nou, în oraș, exact prin același loc. Așa se și întâmpla
de altfel. Dar, în același timp, o întrebare îmi venea în min-
te și mă șicana. Cum de nu văzusem eu această potecă la
prima tentativă care mi-ar fi evitat străbaterea acelui bles-
temat tunel?
Mai conta acum? Eu eram oricum pe deplin mulțumit de

această nouă și neașteptată soluție! Am ieșit, deci, prudent
de pe potecă și m-am îndreptat către contra-panta aceea
acoperită de arbuști în care mă postasem cu vreo două săp-
tămâni înainte. Deja se înserase și mă simțeam acum la
adăpost de vreo eventuală privire indiscretă.
Cam pe la miezul nopții, am ieșit din ascunzătoare și
m-am îndrept atent către strada care se intersecta cu calea
ferată. Aici, exact în clipa în care traversam strada și mă în-
depărtam de barieră, m-am gândit la momentul când micul
jandarm mă interpelase la prima tentativă și cu un zâmbet
în colțul gurii mi-am continuat cu un pas alert drumul!
Avansam bine pe străduțe lăturalnice și încercam să mă
feresc cât puteam de zonele prea luminate.
Mergeam pe lângă case aproape lipit de pereții acestora
cu ochii în patru și pregătit să o iau la fugă pe una din străzi-
le mai întunecate în caz de simțeam vreo amenințare anume!
După multe minute bune de mers, înțelegem că mă
apropii de partea de ieșire din acea aglomerație urbană.
Renunțasem pentru moment la gară, fiindcă decisesem în
mintea mea să merg până la următoarea localitate pe jos,
tocmai pentru a mă îndepărta suficient de Menton și de
frontieră. Acolo trebuia doar să reperez gara și să aștept un
tren care ar fi mers în direcția Bayonne, Saint Jean de Luz,
adică în Țara Bască, la cealaltă frontieră, cea cu Spania.
Traversam, deci, tot sudul Franței, cam 800 de kilometri
după calculul meu.
La un moment dat, ajung la un pod-tunel pe care nu pu-
team să-l conturnez dacă voiam să rămân pe acea direcție
care mă scotea clar din oraș. Așa că m-am oprit și m-am
uitat bine și în spate și în față, am așteptat câteva secun-

de bune cum spuneam, ca să mă asigur că niciun vehicul
nu se apropie, dar nici nu se aude, după care am început să
merg pe trotuar, dar cu ochii ațintiți către ieșirea lui și cu
o singură idee în minte, aceea de a ajunge cât mai repede la
celălalt capăt și a o întinde de acolo cât mai repede posibil.
La doar câțiva metri de la ieșire, aud zgomotul unui mo-
tor de mașină care venea din spatele meu și care circula cu
o viteză destul de redusă (ca o patrulă de noapte!). Aproape
că nu mi-am întors privirea de parcă înțelesesem că era vor-
ba de o mașină de poliție, dar păstrându-mi totuși speranța
până în ultimele secunde că e vorba doar de un vehicul par-
ticular care trece pe acolo.
Un semnal sonor și scurt de sirenă venea să-mi confir-
me dureros că acel vehicul era, bineînțeles, o mașină de
poliție care, de altfel, era ușor de ghicit fiindcă se vedea clar
inscripția, Police!
Actele la control, ce cauți aici la ora asta, bla, bla, bla!
Eu mi-am păstrat aceeași atitudine din urmă cu două săp-
tămâni în fața jandarmului. Dezgustat și plin de ură, am
urcat pașnic în spatele mașinii și doar după câteva minute,
eram deja în sediul poliției din localitate. Aici am început
cu aceleași explicații, de azil politic, de unde vin, unde mă
îndrept, ce vârstă am, cum mă numesc etc.
După o conversație destul de lungă, dar cât se poate
de amicală, unul din polițiști și-a pus indexul la tâmplă și
a schițat un gest acompaniat și de câteva cuvinte pe care
le-am înțeles.
— Aaa, Ceaușescu (nebunul), Roumanie! De acolo vii
tu? Ok.
Iată pe cineva care pare să fie bine la curent cu viața din

România și cu regimul politic condus cu o mână de fier de
Nicolae Ceaușescu!
Omul părea să fie bine informat și să aibă habar de ce se
întâmpla în această parte de est a Europei.
Însă, între timp, celălalt coleg al lui a stat pe telefon câte-
va minute, după care m-au invitat politicos să mergem către
mașină și să luăm direcția Poliției de Frontieră...
Cu toate că era noapte, recunoșteam deja aria aceea
unde se afla sediul poliției de frontieră, pe unde trecusem
deja cu câteva zile în urmă.
Aici am fost întâmpinat de alte fețe pe care nu le-am re-
cunoscut de la primul pasaj, iar unul din cei doi polițiști cu
care vorbisem mai mult despre România și regimul ei poli-
tic, ceva mai devreme, mi-a strâns mâna și mi-a urat succes,
după care a plecat către mașină.
Așezat pe același scaun de acum câteva zile, îi ascultam
pe cei doi polițiști de frontieră care o luau de la capăt cu în-
trebările lor. S-au mai potolit puțin după ce le-am spus că
am mai răspuns la aceste întrebări cu vreo două săptămâni
în urmă când mai trecusem pe acolo, din nefericire!
După o scurtă verificare pe un soi de agendă care se gă-
sea pe biroul lor, au aprobat ușor cu o mișcare a capului
care semnifica faptul că au înțeles.
Bineînțeles că m-au invitat să merg la subsol, în celula
pe care de acum o cunoșteam, pentru a rămâne în așteptare
până dimineață.
Mare mi-a fost uimirea, odată ajuns în fașa ușii meta-
lice, să observ că acea imensă celulă care semăna mai de
grabă cu un hol de așteptare dintr-o gară, dar fără scaune,
era plină cu alți refugiați. Teribil contrast între primul meu

pasaj în care am dormit singur aici și acum când nici nu
știam dacă îmi găseam vreun loc între aceste corpuri întinse
pe jos peste tot în celulă. Am pășit cu grijă printre ocupanți,
până într-un colț care părea să fie, de altfel, singurul loc li-
ber, și, punându-mi geanta sub cap, am încercat, însă fără
prea mult succes, să adorm.
În aceste momente de tristețe și chiar de dramă persona-
lă pe care le cunosc și le trăiesc acei oameni care, debusolați
și disperați, pleacă în căutarea unei lumi mai bune și mai
libere, zona intimă sau confortul dispar și lasă loc unei spe-
cii de solidaritate și înfrățire, aș spune. Aici eram toți la fel.
Niciunul nu era diferit de celălalt sau cu mai multe drep-
turi sau privilegii. Eram toți clandestini, refugiați și doar
limba ne diferenția.
— Din ce țară vii? m-a întrebat cel din dreapta mea,
într-o engleză pe care cu greu o înțelegeam, făcându-mi, în
același timp, puțin mai mult loc lângă el.
— Din România, spun eu fără să-l întreb de unde vine el.
Cred că, timp de câteva minute, m-a luat totuși somnul
și m-am trezit fără să-mi dau seama exact cât am dormit...
La un moment dat, ușa de sus s-a deschis cu un scârțâit
lung și sinistru, iar, mai apoi, un polițist cobora discret
scările care duceau la ușa metalică a celulei. După câteva
vorbe, ne-a invitat să mergem la suprafață, pentru anumite
formalități, am înțeles eu.
Mare mi-a fost mirarea să constat cât de mulți eram
înghesuiți în imensa celulă, în momentul în care toți acei
tineri au început să se ridice de jos și să-și adune lucrurile.
Probabil că eram peste 20-30 de persoane.
Ajuns sus, în doar câteva clipe dădeam cu ochii de o fi-

gură familiară și prietenoasă. Era mon ami!
— Marcel, ce e cu tine iarăși aici?
Avea un zâmbet pe față, care îi trăda simpatia pe care
mi-o purta, dar parcă și admirația în fața obstinației de
care eu dădeam dovadă în încercarea de a rămâne în Franța
și de a încerca, din nou, o trecere.
Mi-a strâns mâna, iar eu am început de îndată să-i poves-
tesc întâmplările mele și de ce eram din nou acolo. Orice ar
fi, eu de aici nu mai plec, i-am spus eu ferm dar nu agresiv.
În această confuzie generală, cu toți acei tineri care,
după părerea mea și după limba pe care o vorbeau se pare
că veneau din zona Asiei centrale sau de sud est, polițistul
cel bun a dispărut. L-am întrezărit, într-un târziu, în timp
ce vorbea cu ceilalți colegi, uitându-se către mine!
Un alt polițist în civil s-a prezentat în fața noastră și cu
un aer autoritar ne-a invitat să ne îndreptăm către zona ne-
utră dintre cele două bariere și, deci, către direcția de unde
în aparență veneam cu toții. Italia!
Aici ajung, din nou, la acele momente unice din viața
noastră cu care ne confruntăm în anumite circumstanțe,
indiferent de drumul pe care îl alegem sau de natura între-
prinderilor noastre, îndrăznelilor sau acțiunilor noastre. La
acea stare de bucurie supremă, dar care e ținută sub con-
trol la exterior, în schimb, înlăuntru explodează ca un foc
de artificii gigantesc. Dar, dacă stau și mă gândesc, ea nici
nu se poate traduce sau explica prin cuvinte. E de ajuns să
o trăiești. Ferice de cei ce au cunoscut-o!
În clipa în care mă pregăteam să fac un pas greu către
barieră și cu ideea că în acea zi voi tenta să traversez Alpii
dacă trebuie, mon ami, care se afla doar la vreo doi metri
în spatele meu, mă strigă.
— Marcel, rămâi pe loc!
Și cu un gest ferm, m-a tras lângă el invitându-mă să
mă retrag ca și cum voia să mă țină departe de eventuale-
le priviri ale celorlalți. Fără să stau o secundă pe gânduri,
m-am lăsat ghidat de el, în timp ce aruncam o ultimă privi-
re către grupul de imigranți care plecau abătuți spre bariera
italiană.
Ușa principală a comisariatului dădea către mare, îmi
aduc eu aminte, iar drumul către Italia se afla undeva în
spate. Deci, fără ca nimeni altcineva să ne observe, am in-
trat discret în incintă.
Oricum, clădirea era echipată cu ferestre de jur în împre-
jur, astfel încât pentru cei care se aflau înăuntru vederea le
era posibilă din toate unghiurile.
Pe lângă adresa și numărul de telefon ale fostului meu
coleg, eu mai dețineam încă un număr care aparținea
președintelui secției de rugby de la Biarritz despre care le
vorbisem și la prima mea trecere, dar de care nu prea au
ținut cont!
Polițistul mi-a cerut acel număr pe care l-a și format ime-
diat. A urmat o conversație pe care eu nu prea am înțeles-o,
dar pe care o simțeam în favoarea mea.
În prealabil, același polițist a vorbit tot la telefon, cu cel
pe care eu l-am numit deja de la prima tentativă „Patron“.
Asta fiindcă înțelegeam clar acel cuvânt și care însemna că
omul vorbea cu superiorul său.
După aceste convorbiri telefonice, mon ami m-a invitat

afară, la aer. M-a întrebat dacă mi-e foame și sete? I-am
spus că da.
— Ok, hai la barul de dincolo de această parcare.
Ajunși la bar, mi-a comandat o cafea și un croasant.
Acolo ni s-a alăturat încă un polițist în civil ce părea să
fie colegul cu care făcea echipă.
M-a întrebat dacă am bani pentru biletul de tren până
la Bayonne. I-am spus că am doar o sută de dolari. Era tot
ce aveam.
Ne aflam cu mult înainte de epoca telefoanelor mobi-
le și a internetului. Așa că, întorși la comisariat, a dat vreo
două telefoane dintre care unul sigur la gară pentru a ve-
rifica mersul trenurilor. Înțelesesem. La plecare din bar
însă mi-a cerut acea sută de dolari pe care a schimbat-o la
barman în franci. E o cutumă frecvent prezentă în zonele
frontaliere unde poți schimba ușor și legal valuta. În comi-
sariat, mi-a explicat mai pe înțelesul meu că o să mă lase
să intru în Franța așa cum îmi doresc, dar că va trebui să
respect anumite condiții pe care o să m-i le explice la gară.
Dar până atunci, sunt liber să rămân în comisariat sau să
merg să mă plimb în împrejurimi, fără să mă îndepărtez
prea mult. Puțin către mare și înapoi. Pe la sfârșitul du-
pă-amiezii, ora 6.00 sau 7.00 poate, ne-am urcat în mașină
împreună cu colegul lui, direcția gara din Menton. La gară,
mon ami constată că nu aveam de ajuns bani pentru valoa-
rea biletului până la destinația mea. După ce a scormonit
puțin prin portofelul lui nu a găsit mare lucru. Colegul său
însă a scos câteva bancnote de franci și i-a pus pe tejgheaua
casieriței. În tot acest timp, eu i-am urmat cu demnitate și
cu un comportament decent, fără să le arăt nici entuziasm

debordant, dar nici tristețe, neîncredere sau uimire. Am ră-
mas eu așa cum sunt în fiecare zi, în fiecare clipă, dar cu o
imensă bucurie pe care cu greu mi-o disimulam undeva în
străfundul sufletului meu și care ar fi fost deplasat din par-
tea mea să mi-o manifest mai mult decât trebuie.
Ajunși pe peron, mon ami a început, calm, „procedura
de instructaj“:
— Marcel, uite biletul tău de călătorie.
— În tren, dormi. Ai înțeles? Dormi.
— Dormi până la Bayonne dacă trebuie (trenul ajungea
devreme a doua zi dimineața).
— Te trezești doar când controlorul o să-ți verifice bi-
letul.
— Nu vorbești cu nimeni. Ai înțeles? Nici măcar cu
vreo gagică frumoasă, spune el râzând.
— La Bayonne, o să te aștepte în gară prietenul tău îm-
preună cu domnul cu care am vorbit la telefon.
Mi-a întins o bucățică de hârtie pe care era înscris un
număr de telefon. Nu am știut niciodată dacă a fost vor-
ba de numărul său personal sau numărul de la comisariat.
— Când ajungi la destinație, dai acest număr domnului
cu care am vorbit și el știe ce are de făcut, după care vreau
să recuperezi bilețelul și îl arzi. Ai înțeles?
Mi-a înmânat mai apoi un mic breloc cu un medalion
care venea de la clubul său de rugby unde jucase.
— Păstrează-l ca un suvenir din partea mea.
Mare mi-a fost tristețea căci știam deja că eu nu mai am
nimic legat de rugby asupra mea. Geanta îmi era, practic,
goală, iar pe mine aveam doar haine civile. Nici măcar un
tricou de rugby. I-aș fi dăruit cu mare plăcere ceva din par-

tea mea.
Doar peste câteva minute, trenul ajungea în gară, iar
mon ami mi-a strâns mâna și m-a bătut amical pe umăr
urându-mi noroc bun și să am grijă de mine. Colegul lui
mi-a strâns în egală măsură mâna și mi-a urat drum bun.
În timp ce le strângeam mâna, în loc de vorbe (doar un
„merci“ discret) i-am privit secunde bune în ochi și sunt
convins că acea privire nu aveau să o uite prea curând și că
ea a însemnat mai mult decât o mie de cuvinte!
Urcat în tren, mi-am găsit repede locul pe care îl aveam
rezervat, iar ei au așteptat pe peron până la plecarea tre-
nului, parcă să se asigure că sunt bine instalat și pregătit
de voiaj.
Mi-au făcut un gest scurt și discret din mână în timp ce
trenul pleca.
Călătoria cu trenul a fost una fără probleme, iar de
peisaje nu am profitat prea mult fiindcă se înserase deja.
Am rămas concentrat spre sfârșitul voiajului, în cursul
dimineții, pentru a nu rata coborârea la Bayonne.
Pe parcursul călătoriei însă am avut suficient de multe
ore la dispoziție în care să recapitulez și să analizez interva-
lul de timp care mă separa de momentul în care părăsisem
delegația și până acum.
Aveam un sentiment de reușită în cele din urmă, ținând
cont de faptul că ajungeam la destinația pe care mi-o pro-
pusesem, că trecusem frontiera fără prea multe dificultăți.
Am avut gânduri bune pentru camarazii mei din Italia care
mi-au oferit un ajutor de neprețuit, pentru camionagiul
cu suflet mare, pentru polițistul de la frontieră, care m-a
înțeles și m-a ajutat asumându-și un risc, dar cele mai pre-

zente gânduri mergeau către Ioana și Alexandru. Născuse
oare? Dacă da, când exact? Se simțea bine? Când urma să
vorbesc cu ea la telefon și să aflu vestea cea mare, dar și
dacă ea e bine?
Să-i vorbesc despre mine și de intențiile mele, dar și să o
încurajez. Știam că prima convorbire telefonică o să fie una
grea și dificilă. Va trebui să fiu ferm și convingător, atent la
fiecare cuvânt, la fiecare frază...
Cu aceste gânduri în minte, dar cu privirea atentă la nu-
mele localităților afișate pe panourile de intrare în fiecare
gară, iată că zăresc, la un moment dat, inscripția Bayonne!
Capitolul 11
Sosirea în Franța – ucenicia libertății
și o integrare reușită
Cum nu aveam bagaje, am coborât din tren în mare

grabă, cu un soi de frică în suflet că această călătorie se
termina și nu cumva riscam dacă mergeam mai departe.
Doar după câțiva pași, l-am zărit pe fostul meu coleg, dar și
pe domnul care îl acompania. Despre acest om aflam puțin
mai târziu că este un fost jucător de rugby și, actualmente,
președintele secției de rugby de la Biarritz Olympique. Se
numea Michel Pathenay și a jucat un rol important, dacă nu
decisiv, în negocierea cu polițiștii de la frontieră.
Regăsirea a fost una pe măsura prieteniei noastre de la
acea vreme, iar cu domnul Pathenay aveam să întrețin până
la sfârșitul vieții lui o relație de prietenie, de recunoștință și
de profund respect.
După relatări, povestiri și alte aspecte ale escapadei și că-
lătoriei mele, întâmplări și peripeții pe la frontieră, chiar a
doua zi după sosirea mea, am fost invitat la biroul domnului
Pathenay pentru a telefona în țară. El mi-a înmânat bilețelul
cu numărul de telefon al polițistului de la frontieră pe care
l-am rupt în bucățele la cererea lui, în timp ce îmi explica cu

zâmbetul pe buze că vorbise deja cu acel om pentru a-i con-
firma sosirea mea și că se va ocupa de mine în continuare.
Convorbirile telefonice cu țara, și asta până târziu după
revoluția română, se dovedeau a fi un adevărat calvar. Cu
greu obțineai o legătură telefonică. Trebuia să insist mai
mult de o oră sau chiar să reîncerc a doua zi. Fără să mai
țin cont că toate erau ascultate. Așa se spunea!
Se mai întâmpla, prin nu știu ce miracol, să meargă din
prima tentativă! Toată această perioadă a fost una stresan-
tă și incertă ori de câte ori încercam să-i telefonez Ioanei.
În acea zi, am obținut legătura relativ repede.
La apartamentul din Constanța nu aveam încă telefon
instalat. Însă, la Năvodari, la câțiva pași de casa părinților
mei, exista la acea vreme, autohalta autobuzelor care de-
serveau zona Năvodari-Istria, dar și celelalte mici localități
din nordul județului.
Acesta era un nod autorutier important ale acelor tim-
puri și care era tranzitat de un număr important de persoane
care lucrau în zona industrializată a Năvodarului, dar și a
Constanței. De aici veneau și plecau sute de muncitori în fi-
ecare zi din săptămână.
În minuscula cabină a autohaltei, lucra o doamnă care
era prietenă cu părinții mei, dar care mă cunoscuse și pe
mine în perioada copilăriei petrecute la Năvodari.
Iar în acea cabină, exista un telefon fix al cărui număr
eu îl cunoșteam. Așa stabilisem cu Ioana în cazul în care
rămâneam peste hotare. Să vină la părinții mei și să aștepte
să sun la autohaltă pentru a putea vorbi.
Așa cum spuneam mai sus, prima convorbire avea să

fie una dificilă. Vocea ei, pe care nu o mai auzisem de vreo
două săptămâni bune, m-a destabilizat emoțional. Cu greu
îmi găseam cuvintele și explicațiile pe care i le datoram.
Ea plângea într-una și mă implora să mă întorc. Știa foarte
bine că nu puteam să fac acest lucru. Era vorba de una din-
tre cele mai importante decizii din viața mea. De o tentativă
uriașă de schimbare a sorții. Nu era doar o simplă plimba-
re la care plecasem sau vreo fantezie de a mea. Lucrurile
erau grave, dramatice chiar și noi știam amândoi acest fapt!
În timp ce ea vorbea, eu tot încercam să primesc totuși
vestea cea mare, dar a trebuit să aștept câteva momente
bune înainte să aud de la ea că născuse, că totul se petrecuse
bine și că era sănătoasă. Băiatul venise pe lume la 1 apri-
lie și urma să îl botezăm cu numele de Laurențiu Cristian.
Știam că trebuie să las acest șoc să treacă înainte de a
relua legăturile telefonice în care puteam duce dialoguri con-
structive și realiste în care trebuia să mă întrebuințez serios
pentru a-i ridica moralul și a o menține într-o stare de con-
fort, de încredere și de proiecție în viitor. Viitorul nostru.
Aici urma să stau doar câteva zile, iar în acest răstimp
am reușit să mai vorbesc cu ea la telefon, dar și să stabilim
în ce zile și cum exact să procedăm pentru a ne coordona
în vederea acestor apeluri telefonice.
Doar câteva zile, cum spuneam, fiindcă situația mea nu
putea să dureze ca și cum aș fi venit în vacanță la vreo rudă,
ea trebuia să evolueze în sensul bun, așa încât eu să-mi gă-
sesc un statut și să-mi stabilesc prioritățile.
Îmi plăcea Țara Bască și mi-a plăcut întotdeauna, de al-
tfel. Mi-ar fi plăcut să rămân în aceasta frumoasă provincie
cu o cultură atât de originală, dar și de diferită de restul

Franței. Relieful e unul bogat și diversificat, între munte și
ocean, între Franța și Spania. Un loc minunat.
În acea perioadă, în rugbyul francez exista o anumită
categorie de legitimații: „legitimația M“! Eu așa îmi aduc
aminte și nu am știut niciodată de ce se numea astfel. Știam
însă ce însemna: fiecare club avea dreptul de a deține nu-
mai trei jucători străini sau cel puțin de ai folosi în același
timp. Ei posedau, deci, această legitimație M, iar la Biarritz
erau deja trei străini.
Când mă gândesc la numărul de străini care evoluează
astăzi în campionatele naționale din multe țări din Europa,
conștientizez cu adevărat evoluția prin care a trecut acest
sport, dar și societatea în ansamblul ei. La acea vreme însă
așa stăteau lucrurile.
Antrenorul din acel sezon de la Biarritz, Michel
Celaya, antrenase Clubul de Rugby de la Marmande
(Lot-et-Garonne) cu un an înainte. Așadar el mi-a propus
să merg să mă instalez și să joc pentru acel club. Omul
cunoștea multă lume acolo și vorbise deja pentru mine.
Așadar, după câteva zile petrecute la Biarritz împre-
ună cu fostul coleg, doi dintre conducătorii clubului din
Marmande s-au deplasat pentru a mă recupera și a mă
conduce spre această nouă destinație care avea să mă găz-
duiască pentru o perioadă nedeterminată.
Încet-încet descopeream și trăiam primele senzații de
satisfacție și de reușită. Simțeam că mi-am dus până la ca-
păt aventura. Devenea pentru mine prima victorie pe care o
savuram acum din plin.
Cu unul dintre acești doi domni care se deplasaseră până

la Biarritz, să mă recupereze, aveam să rămân într-o relație
de prietenie care durează și în ziua de azi. E adevărat că nu
ne mai vedem prea des, dar comunicăm cel puțin telefo-
nic când ocazia se ivește. Bernard Casemajou se numește și
aveam să mă instalez și să locuiesc împreună cu adorabila
lui familie timp de vreo trei luni.
Pe drumul până la Marmande, am avut timp să facem
cunoștință și să le explic parcursul meu. Cine sunt? Care
este trecutul meu? Și pentru ce venisem în Franța?
Echipa din Marmande avea un nivel bun la vremea
respectivă, iar ei doreau să-și completeze efectivul cu un ju-
cător nou și pe deasupra și internațional român!
Campionatul (amator atunci) de elită al Franței se
împărțea în doua grupe valorice: grupa A și grupa B.
l’Union Sportive Marmandaise se afla în grupa B cu un
bun nivel de joc după cum aveam să aflu în puțin timp.
Așa cum spuneam, voiajul s-a terminat acasă la Bernard,
unde am făcut cunoștință cu familia lui. Françoise, soția sa,
și Xavier și Nancy, cei doi copii ai lor.
Cu trecerea timpului, mi-am dat seama cât de mult m-a
ajutat sejurul în sânul acestei familii, la integrarea în socie-
tatea franceză, la învățarea limbii, la înțelegerea cutumelor,
la dezvoltarea mea personală în cele din urmă. De aici pu-
team să o sun pe Ioana odată pe săptămână sau atunci când
aveam vreo urgență.
Satul în care locuia Bernard se afla la vreo 12 km de
Marmande și se numea Meilhan-sur-Garonne.
Imediat după depunerea cererii de azil politic și de între-
gire a familiei, am obținut și un loc de muncă ca manipulant
într-un depozit de procesare a fructelor și legumelor din

Marmande, care aparținea președintelui clubului de rugby.
În aceste demersuri administrative am primit sprijinul
unor personalități politice locale, dar și a multor susținători
ai clubului de rugby, ai unor oameni influenți care nu au
ezitat să mă ajute în dorința mea de a-mi recupera familia,
dar și de integrare în viața locală.
Aici începeam să-mi dau seama de prăpastia care
despărțea cele două lumi. Cea în care trăisem până atunci
și cea în care mă aflam acum! De multe ori eram stânje-
nit, jenat și chiar stângaci în reacțiile mele atunci când mă
aflam în fața unor situații de înțelegere și ajutor care veneau
din partea celor care cu generozitate mă sprijineau.
Nu eram obișnuit și nici familiarizat cu acest gen de so-
lidaritate și respect. Nu știam cum exact să reacționez? Pur
și simplu, le mulțumeam oamenilor pentru toată atenția pe
care mi-o acordau!
Descopeream că rugbyul era aici ridicat (ca peste tot în
Franța, de altfel) la rang de religie, de cultură și de model de
a trăi, iar eu deveneam un jucător iubit și recunoscut, dar
mai ales respectat pentru felul în care am ales să mă exilez.
În primele luni, am făcut naveta până la stadionul de
rugby cu un motoscuter, după care mi-am obținut și per-
misul auto, dar și un mic apartament în centrul orașului.
În timp ce eu trăiam primele experiențe de viață și inte-
grare în Franța, aflam că imediat după întoarcerea delegație
„Farului“ în țară, cineva din partea clubului sau a primări-
ei (Ioana nu a știu exact să-mi spună atunci) s-a prezentat
la apartament și a somat-o pe Ioana să părăsească acea
locuință în cel mai scurt timp!
A fost concediată de la locul de muncă pe care îl obținuse

când ne instalasem la Constanța, obligată să meargă la
secția de poliție pentru a da declarații și a răspunde la o se-
rie de întrebări etc.
Plină de supărare și deznădejde, cu doar câteva bagaje
în mână și cu cei doi copii mici după ea, a plecat la părinții
mei, în Năvodari, unde avea să rămână o perioadă de timp
relativ scurtă, ținând cont de relația dificilă cu ai mei! După
câteva luni, a plecat definitiv la părinții ei, în Dâmbovița,
unde avea să rămână până la plecarea în Franța.
Eu nu m-am îndoit nicio clipă de capacitatea Ioanei de a
face față dificultăților și de a-și întâmpina soarta cu tărie și
demnitate. Știam că o să fie la înălțimea evenimentului. Dar
știam, în egală măsură, că îi va fi greu și că această probă o
va extenua și o va forța să-și caute resursele și instinctul de
supraviețuire în străfundul sufletului său. Că va trebui să gă-
sească forța de a continua să creadă în mine, să creadă în noi!
În tot acest timp, a dat dovadă de o uimitoare forță de
caracter care a făcut din ea o luptătoare și o învingătoare
așa cum probabil viața de sportivă de înalt nivel o învățase.
Eu, pe partea mea, mă integram de la o zi la alta în so-
cietatea franceză, adoptam cultura și tradițiile acestei țări,
mă adaptam la stilul de joc, dar și la intensitatea și com-
plexitatea antrenamentelor, făceam întâlniri noi cu colegii
de echipă, dar și cu o sumedenie de suporteri și apropiați ai
echipei. Mai pe scurt, mă simțeam bine în noua mea viață.
Capitolul 12
Rugbyul francez
Cum spuneam mai sus, primele trei luni înainte de a ple-

ca să mă instalez în apartamentul de la Marmande le-am
petrecut la Meilhan-sur-Garonne în familia lui Bernard și
Françoise.
Au fost momente intense de fericire și încântare. Aici am
descoperit gastronomia franceză, arta de a trăi liber și total
independent, libertatea de a te exprima și a-ți expune păre-
rile și ideile fără frica de a fi mustrat sau amendat, libertatea
de a te deplasa oriunde și la orice oră, fără nicio restricție,
dar și obligația de a respecta legea, tradițiile și cultura.
Între toate aceste momente bune, am avut o mică
decepție la un moment dat, când am aflat, cu mare regret,
că Françoise, mi-a aruncat la lada de gunoi, fără ca eu să
remarc, hainele cu care venisem din România și care trecu-
seră printr-o adevărată cursă cu obstacole și grele încercări
și care meritau, cu prisosință, să sfârșească în acest mod,
ținând cont de starea lor! Însă, în buzunarul pantalonilor
aveam brelocul oferit de polițistul de frontieră! Atunci când
fugeam către lada de gunoi de la stradă, pentru a încerca
să recuperez acel obiect, Françoise mi-a strigat aproape cu

lacrimi în ochi că mașina care ridica gunoiul trecuse deja
de multă vreme!
Nu sunt un tip materialist sau unul din aceia care păs-
trează și se atașează nebunește de anumite obiecte sau
cadouri primite. Nu pot nici să spun că nu îmi pasă atunci
când primesc un cadou. Apreciez chiar. Dar și dacă, la un
moment dat, pierd anumite obiecte, nu fac un scandal și nici
nu deprim.
Însă, pentru acel breloc mi-a părut tare rău!
Și apropo de haine, unul din membrii conducerii clubului
deținea în oraș un magazin de haine de sport. El m-a invitat
într-una din zile la buticul său și mi-a propus să-mi aleg tot ce
am nevoie. Sigur că am avut anumite rețineri după ce numai
cu câteva zile în urmă fusesem la cumpărături împreună cu
Françoise, la inițiativa acesteia. Mă simțeam prost și rușinat.
Dar chiar trebuia să fac pe mândrul sau pe indignatul?!
Era evident că nu aveam ce să pun pe mine și nu aveam
în primul rând bani ca să nu am nevoie de ajutorul acestor
oameni. Din partea lor, era clar un gest de generozitate și de
umanitate chiar. Au făcut-o din toată inima, sunt convins.
Iar eu am acceptat fără mofturi acest ajutor spontan și na-
tural care venea într-un moment în care mă găseam într-o
situație precară.
Am cunoscut, de asemenea, după câteva săptămâni de
viață la Marmande un înfocat suporter care deținea o măce-
lărie și care mă invita practic în fiecare weekend la o friptură
de vită pe care cu greu o terminam!
Învățam să fac cumpărături la supermarket-uri în care
nu pusesem încă piciorul până atunci. Să plătesc cu un card
sau cu un cec. Atât de multe obiceiuri și fapte banale, până

la urmă, în societatea occidentală, dar care, mie nu-mi erau
familiare și cu care a trebuit să mă obișnuiesc. Schimbarea
se dovedea a fi una radicală și bruscă pentru un tip care, cu
doar câteva luni în urmă, stătea la coadă să cumpere con-
serve și gheare de pui prezentând vânzătoarei o cartela de
raționalizare! Progresiv, mă integram într-o societate total
diferită de cea pe care o cunoscusem până atunci și învățam
să mă descurc fără să cer permisiunea cuiva sau să stau cu
frica în sân că mâine nu o să găsesc anumite alimente sau
nu o să-mi pot încărca butelia cu gaz pentru a găti.
Plecam în vizite, la invitația colegilor de echipă și a câ-
torva suporteri cu care întrețineam o relație amicală, în
regiunea Aquitaine, bogată în situri turistice spectaculoase.
Răspundeam cu plăcere când eram invitat de asemenea la reu-
niuni de familie câmpenești, la părinții lui Bernard, mergeam
la partide de vânătoare, la plajă pe malul Atlanticului etc.
Așa au decurs lucrurile pentru mine în primul an petre-
cut în Franța, în cea ce privește viața socială.
Pe plan sportiv, am fost satisfăcut de prima parte a sezo-
nului, adică meciurile tur. Eram titular și se pare pe placul
suporterilor și al conducerii clubului, lucru care nu era deloc
de neglijat. Însă, din partea antrenorului simțeam o anu-
mită animozitate. Se întâmplă, în lumea sportului, chiar și
pentru jucători confirmați și consacrați să fie, la un moment
dat, în dezacord cu antrenorul lor sau într-o relație distantă
și nu tocmai amicală. Jucătorul joacă, antrenorul antrenea-
ză, dar ceva nu merge bine în relația lor!
În toată această poveste, eu avem, cu siguranță, o parte
din vină. În primul rând, problema de comunicare cu care
mă confruntam. Faptul că nu înțelegeam limba și nu puteam

să „țin pasul“ cu indicațiile antrenorului, dar și cu înțelegerea
sistemului de joc, devenea pentru mine un serios handicap.
Trebuie să situăm această poveste în contextul vremu-
rilor de atunci, când jucătorii străini erau foarte rari. În
1988, la Marmande spre exemplu, eu eram singurul care
nu vorbea și nu înțelegea franceza, într-un lot de 25-30 de
jucători! În comparație cu zilele noastre, când, în cluburile
de elită, cel puțin, sunt doar câțiva francezi și restul străini.
Chiar și antrenorul!
Lucrurile s-au schimbat radical, iar limba engleză și tra-
ducătorii au devenit indispensabili într-un staff tehnic. Iar eu
mai aveam o problemă. Și anume o instabilitate emoțională
care mă măcina tăcut, din interior, din cauza gândurilor
permanente îndreptate către țară, către Ioana, dar și către
cei doi băieți. Cu toate eforturile pe care le făceam, gându-
rile negre mă vizitau constant. Când o să-i revăd? Când voi
obține actele de reîntregire a familiei? Cât o să dureze aceas-
tă situație? Nu erau ei echilibrul meu și motivul de a exista?
Îmi era din ce în ce mai greu fără ei! Nici nu îl cunoșteam
pe băiatul meu cel mic, Laurențiu, iar el creștea fără tată!
Când aveam să-l văd și să-l strâng în brațe?
Cu toate acestea, parcursul meu sportiv a fost unul în dinți
de fierăstrău, în care alternam jocuri bune și jocuri mai puțin
bune. Nu funcționam, clar, la capacitatea mea maximă!
După doar câteva săptămâni, la începutul lui 1989, în
timpul unui antrenament, venea și se mai adăuga încă un
motiv care confirma evoluția mea inconstantă și pe care nu
îl luasem în serios până atunci!
O durere de spate!
La început, durerile veneau punctual și cu mică intensitate.

Nu am dat prea multă importanță, gândindu-mă că nu poate
să fie decât ceva pasager, care o să treacă de la sine. Meciurile
retur începeau, iar, pentru mine, antrenamentele de intensita-
te mare deveneau dureroase, la fel și jocurile.
Despre această durere de spate care începea încet, dar si-
gur, să-mi producă un disconfort constant, aveam să aflu și
să înțeleg peste puțin timp, după ce un medic mi-a confirmat
că e vorba despre o moștenire genetică!
Părinții mei trecuseră deja prin operații de hernie disca-
lă. Mai întâi, tata, iar, mai apoi, mama și, la câțiva ani după
operația pe care aveam să o suport și eu, și sora mea!
Diferența însă intre intervențiile lor și a mea era una de or-
din cronologic. Părinții s-au operat după vârsta de cinzeci de
ani și, puțin peste vârsta de treizeci de ani, sora mea mai mică.
La mine, durerea venea însă mult prea devreme în
comparație cu a lor.
Explicația era una simplă. Ei nu făcuseră sport de
performanță. Eu, da! Deci, după primele examene amănunțiți,
verdictul a fost cat se poate de clar. Hernie de disc. Iar an-
trenamentele de mare intensitate la care am fost supus până
atunci și practicarea unui sport de contact, care presupune o
suprasolicitare și expunere a corpului la șocuri, au contribu-
it considerabil.
Cu toate aceste informații despre starea mea de sănătate,
am continuat totuși să mă antrenez și să joc.
— Cu ceva tratament și dacă reușești să-ți învingi dure-
rile și să le ții sub control, vei putea juca în continuare, cel
puțin o perioadă nedefinită, dar, într-o zi sau alta, va trebui
să te operezi.
— De operație nu vei scăpa, mi-a spus doctorul tăios!

În Franța, descopeream încântat un rugby de mare
calitate. Un rugby de instinct și de îndrăzneală, de pro-
vocare permanentă și de o căutare constantă de spectacol
și frumusețe a jocului. Jucătorii se autodepășeau la fieca-
re partidă, dădeau ce aveau mai bun fără nicio rezervă, și
jucau colectiv un rugby de mare viteză și precizie, dar și
individual. Se pregăteau bine la antrenamente și aplicau în-
tocmai planul de joc și filosofia antrenorului. Comunicau
în permanență. Jucau cu inițiativă și totală responsabilitate.
Discutau cu antrenorul în permanență și, de multe ori, dia-
logul devenea chiar unul contradictoriu! Nu erau în niciun
caz supuși sau copleșiți de autoritatea antrenorului. Cert,
respectau la literă planul de joc, dar nu ezitau să-și expună
părerile sau dezacordul cu antrenorii. Exista o limită care
nu trebuia depășită, dar și un respect reciproc în cele din
urmă. Toate aceste sentimente și trăiri, acest spirit al jocului
eu nu prea le cunoscusem în peisajul rugbyului românesc.
Simțeam clar diferența de gândire, de exprimare, de
evoluție și dezvoltare a jucătorilor. Dar mai simțeam cu du-
rere în suflet că, până atunci, eu practicasem același sport,
dar într-un cadru de viață și social, cu o gândire, ideologie
și chiar filosofie total diferite.
Îmi dădeam seama că, până nu demult, eu evoluasem
într-o lume în care fusesem, practic, înregimentat și mulat
întru-un tipar al unei societăți sărace în comunicare și drept
de exprimare, iar acest lucru se resimțea și în calitatea jo-
cului de rugby pe care îl practicam.
Timp de câteva generații, noi românii am ținut piept ma-
rilor națiuni printr-un joc arhaic și dur, bazat pe o rezistență
eroică, pe un devotament ieșit din comun și presărat pe

alocuri de un joc individual de mare calitate al câtorva ju-
cători. Eram posedați de un spirit războinic și nu ne lăsăm
impresionați de nimeni. Jucam, într-adevăr, necomplexați,
dar fără fantezie și mare creativitate. Am avut totuși me-
ritul nostru. Noi trebuia să fim obedienți și, în niciun, caz
rebeli sau cu un spirit de inițiativă prea pronunțat. Așa am
simțit eu la acea vreme!
Chiar și după declanșarea durerilor mele de spate, am
continuat să mă antrenez și să joc. Aveam zile bune și altele
mai puțin bune, dar, în afară de medicul specialist pe care
îl consultasem și de kineto-terapeutul la care mergeam, din
când în când, pentru câteva ședințe de terapie, nimeni altci-
neva din staff nu era la curent cu starea mea. Am încercat să
țin în secret această afecțiune (și poate am greșit!), tocmai
pentru a nu da impresia unei eventuale slăbiciuni!
Eu venisem în Franța, în primul rând pentru că aspira-
sem la o altfel de viață, la o lume liberă. Știam că rugbyul
se află la rang de amatorism aici și că nu îmi va asigura
un venit consistent, dar tocmai printr-o evoluție bună și
constantă, dar și suficient de lungă, rugbyul putea să mă
conducă spre o profesie sau, cel puțin, un loc de muncă
care să mă satisfacă și care să-mi asigure un trai bun după
sfârșitul carierei mele. Or, dacă nu jucam, nu eram recu-
noscut și nici apreciat. O pauză prea mare când doar ce
sosisem cu o imensă dorință de afirmare și când lumea se
aștepta să mă vadă jucând ar fi fost nelalocul ei. Astăzi,
la vremea profesionalismului, lucrurile stau cu totul dife-
rit. Există contracte, clauze, agenți/impresari care apără
interesele jucătorului chiar și în cazul unor accidentari de

lungă durată etc.
Rugbyul era tot ce știam eu să fac mai bine până atunci,
însemna totul pentru mine, însemna identitatea mea! În
țară nu făcusem altceva.
Și ajung la o altă stare de fapt pe care mă simt obligat să
o dezvolt și să o explic așa cum eu am trăit-o și am înțeles-o.
Chiar și în zilele noastre, planează încă o forma de con-
fuzie și de înțelegere greșită când vine vorba de statutul
jucătorului de rugby din vremea comunismului, la noi în
țară, dar chiar și a altor sporturi în general.
Se spune cu mare vervă că eram profesioniști. Total fals!
Nu aveam nici statut de profesioniști, nici contract, nici sa-
lariu, nici agenți, nici drepturi, nici... nimic. Nimic, deci,
din ce înseamnă profesionalismul așa cum a apărut el în
1995-1996 și cum există în ziua de azi.
Am fost parte al unui sistem struțo-cămilă. Un sistem
bastard care nu a fost niciodată cu adevărat clar și trans-
parent.
Retrospectiv privind, aș spune chiar că tot campionatul
nostru din divizia A – cum se numea atunci –, adică elita
rugbyului românesc, era total disproporționat dacă anali-
zăm statutul cluburilor existente la acea vreme.
Așa încât, dacă luăm cele două mari echipe ale poliției și
armatei, adică „Dinamo“ și „Steaua“, putem spune că be-
neficiam de un cadru tehnic de antrenament net superior
celorlalte echipe care nu dispuneau de aceleași platfor-
me de lucru (teren, sală, cantonamente, cazare, masă etc).
Imediat după, urmau echipe precum „Grivița Roșie“,
„Farul“, „Baia-Mare“, „Petroșani“, „Sportul Studențesc“,
„Rapid“ etc. care erau patronate de mari întreprinderi sau

de facultăți/universități. Toți acești sportivi beneficiau de
anumite avantaje precum „scoatere din producție“, joburi
doar la jumătate de normă, prime, ajutoare de hrană, un loc
de muncă asigurat după terminarea carierei etc. Sigur, aces-
tea erau niște avantaje considerabile, iar cei mai mulți dintre
sportivii de atunci erau pe deplin satisfăcuți de statutul lor
și tocmai de acea alegeau o carieră sportivă de performanță,
pentru a se bucura de un viitor acceptabil, care îi aștepta la
sfârșit de parcurs.
Deja discrepanța era una uriașă între aceste echipe
fruntașe care se găseau mai mereu în topul clasamentului
și celelalte cluburi „mai sărace“ unde și nivelul de joc era
mai scăzut și, deci, și interesul jucătorilor minim. Diferența
de nivel se regăsea în deosebi în rezultatele partidelor și a
dezechilibrului dintre prima parte a clasamentului și cea
de-a doua. Așa se explică și decăderea nivelului echipei
naționale în cele din urmă. Fără un campionat disputat și
echilibrat valoric, cu multe echipe care să formeze un tot
unitar prin valoarea lor, cu greu poți alcătui o reprezenta-
tivă națională de succes. Sigur, ierarhia a existat de când
lumea. Clasamentul e făcut tocmai pentru a departaja echi-
pele în funcție de rezultatele lor și de valoarea lor. Însă, la
noi, diferența de valoare era una evidentă, așa cum am spus
deja, și ea se regăsea în aceeași formulă, practic, de la an la
an. Cei buni rămâneau cei buni, iar cei slabi rămâneau cei
slabi. Deci, pe deoparte inechitatea dintre cluburi, în funcție
de cine anume erau patronate a existat, iar așa-zisul sta-
tut de profesionist a fost total fals! Unii îl numesc și astăzi
absolut nefondat „un profesionalism ascuns“. Ascuns, poa-

te. Dar profesionalism, în niciun caz!
Așa a fost sistemul și nimic mai mult!
Dacă ne raportăm la dezastrul prin care trece rugbyul
autohton în zilele noastre, ne dăm ușor seama că fosta orga-
nizare nu a avut nimic din profesionism, dar și că tranziția
spre societatea de după 1989 nu a fost deloc una ferici-
tă. Dacă, într-adevăr, am fost atât de profesioniști, am fi
moștenit măcar o parte din acel sistem/model. Când siste-
mul pe care era clădită societatea întreagă a căzut, sportul
a căzut! Și, ca să revin la mine, eu nu m-am considerat ni-
ciodată profesionist sau să-i spunem fost profesionist când
am ajuns în Franța. În niciun caz!
Trebuia doar să mă adaptez la un sistem total diferit și
la un mod de viață dictat de valorile rugbyului. Rugbyul
era o religie. Un mod de viață. Un fel de a exista și de a trăi.
Cei mai buni jucători erau respectați și adulați ca niște
semizei. Se bucurau de statutul la care ajungeau doar fiind-
că erau buni și recunoscuți. Ajungeau acolo pe propriile lor
forțe și pe meritul lor. Asta îmi doream și eu. Fără să fiu
lipsit de modestie, la asta aspiram. Eram tânăr și credeam
sincer că aveam toate șansele de partea mea. Viața începea
să hotărască altceva pentru mine, din păcate!
Așa cum spuneam în capitolul precedent, mă îndrăgos-
tisem de Țara Bască în cele câteva zile petrecute acolo după
sosirea mea în Franța. Până la sfârșitul campionatului,
aveam să-mi petrec vreo două weekend-uri la Biarritz, în
compania fostului meu coleg și, de fiecare dată, îi mărturi-
seam că tare mult mi-aș dori să revin și să mă instalez acolo
până la sosirea Ioanei. Aveam parcă o presimțire. Dacă nu
o să pot să mai joc la înalt nivel, măcar să trăiesc într-o re-

giune în care să mă simt bine și, poate, chiar să-mi găsesc
un club cu un nivel mic, unde să rămân totuși în contact
cu rugbyul! Am terminat sezonul 1988-1989 așa cum am
putut. Iar, la sfârșit, i-am spus președintelui care îmi era și
patron, de altfel, că am intenția să plec la Biarritz. Omul
nu a fost chiar încântat de decizia mea, dar nici nu s-a
opus. Cu bunul simț și onestitatea care mă caracterizează,
le-am mărturisit lui Bernard și Françoise Casemajou că am
intenția să plec după doar un sezon petrecut la Marmande.
Ei m-au înțeles, mai ales după ce le-am explicat că acolo am
un compatriot cu care pot să comunic și să-mi împart soar-
ta, dar și să mă simt mai puțin singur.
Nu pot spune că scurtul meu sejur la Marmande a
fost unul marcant și de care m-am atașat cu desăvârșire.
Totuși, el a însemnat începutul vieții mele în Franța, primele
senzații, primele învățăminte, primul joc de rugby, primele
experiențe, primele cuvinte învățate.
Vara lui 1989, înainte de începerea campionatului,
mi-a făcut bine la spate. Această pauză a fost bine venită.
Prin stoparea antrenamentelor, durerea m-a părăsit pen-
tru o scurta perioadă. Nu eram sigur că voi pleca să joc
chiar la Biarritz, dar apucasem totuși sa vorbesc cu antre-
norul Michel Celaya, dar și cu președintele clubului despre
dorința mea de a integra această formațiune chiar cu ris-
cul de a nu juca prea mult dat fiind faptul că aici evoluau
mai mulți străini.
Treaba e că am ajuns la Biarritz unde am fost găzduit de
fostul coleg pentru o perioadă relativ scurtă, până la regu-
larizarea situației mele, dar, încă o dată, soarta parcă m-i se
împotrivea pe nedrept. Michel Celaya a plecat să antreneze

în Australia, președintele și-a dat demisia, iar eu rămâneam
puțin pe dinafară, cum se spune, fiindcă cei doi oameni cu
care eu negociasem într-un fel plecau! Exista la acea vre-
me o formă de înfrățire între cluburi (nu știu dacă se mai
practică azi), iar, în clipa în care eu înțelegeam că integra-
rea mea în echipa Biarritz-ului devenea incertă, președintele
echipei „Cambo-les-Bains“, care se afla la vreo 20 de ki-
lometri de Biarritz și care era înfrățită cu acest club, mă
contactează! Auzise de povestea mea și că sunt în căutarea
unui club în regiune. Deci, transferul meu către acest club
a fost doar o formalitate și iată-mă ajuns și instalat în re-
giunea pe care mi-o doream atât de mult și pe deasupra și
legitimat la o echipă cu drept de joc. Am primit un apar-
tament în care să-mi așez puținele mele bagaje și un loc de
muncă într-o măcelărie.
Dacă iau în calcul și primul sezon, la Marmande,
în care nu am fost deloc nemulțumit de evoluția mea la
„Cambo-les-Bains“ și, în ciuda durerilor de spate, am jucat
cel mai bun rugby al meu în Franța! Aici chiar m-am simțit
bine și am beneficiat din plin de stima antrenorilor, a co-
legilor de echipă și suporterilor, dar și de respectul acestui
popor de oameni mândri de originile și cultura lor și atât
de diferiți în gândire față de restul populației.
Echipa se afla la acel moment în categoria Promoție de
Onoare, iar sfârșitul sezonului 1989-1990 s-a soldat cu
promovarea în divizia Onoare, dar, mai ales, cu obținerea
titlurilor de Campioni ai Franței și Campioni ai Țării
Bascilor la această categorie!
Temperamentul „fierbinte“ al jucătorilor basci scotea

la iveală un alt fel de rugby, bazat pe un joc dur, aprig și
de mare angajament fizic. Aici, mândria și sentimentul de
apartenență, șovinismul chiar, duceau la o formă de iden-
titate uluitoare și care stăruia mai presus de orice altceva!
Derbyurile între cluburile unor localitați invecinate deve-
neau un spectacol care nu trebuia ratat pentru nimic în
lume. Spectatorii veneau în număr mare la meciuri și își
susțineau cu înverșunare și mare patimă echipa care îi re-
prezenta. Rugbyul făcea parte integrantă din cultura lor.
Jucătorii erau respectați și adulați chiar dacă nivelul nu era
unul superior. La ieșire din teren, dar, mai ales, la apariția în
zona barului unde se bea o bere rece după meci, eram întâm-
pinat de suporteri care își manifestau respectul și admirația
față de mine. Mă simțeam chiar jenat de multe ori, dat fi-
ind faptul că în țară nu cunoscusem această manifestare de
simpatie și apreciere, această trăire a reprizei a treia cum se
mai numește.
Încă o dată constatam că toate aceste aspecte ale vieții în
jurul jocului de rugby, a culturii și a spiritului său, deveneau
aici un fel de a fi, o armonie și o unitate între oameni. Toți
acești suporteri și jucători laolaltă aveau rădăcini comune,
o cultură și o tradiție care îi reprezenta și de care erau tare
mândri. Cât de îndepărtată mi se părea lumea din care ve-
neam eu!
Faptul e că, în tot acest timp, eu mă bucuram de stima
suporterilor și mă încăpațânam să continuu să joc, disimu-
lând durerile atât cât puteam.
Pe plan administrativ, demersurile de reîntregire a fami-
liei avansau cu greu și distanța temporală care mă despărțea
de Ioana și de cei doi băieți devenea tot mai lungă și apă-

sătoare.
Încet-încet, meciurile tur se apropiau de sfârșit și luna
decembrie a lui 1989 sosea cu o vreme dulce și calmă, tipi-
că sudului Franței.
Convorbirile telefonice cu Ioana continuau într-un ritm
lent și dezordonat. Sunam când puteam, dar, mai ales, când
reușeam să obțin legătura.
Eu care sunt născut în 1964, așa cum spuneam la în-
ceput, am cunoscut până în momentul părăsirii țării doar
regimul totalitar comunist. Un regim care produsese până
atunci orori și multă deznădejde, care părea nemuritor și
care reușise să anihileze sau, cel puțin, să îngenuncheze o
mare parte a intelectualilor, dar și a oamenilor întreprin-
zători și de valoare, și care nu lăsa să apară nicio rază de
schimbare sau de mai bine, vreo speranță de libertate și de
emancipare pe care ne-o doream cu toții. Ar fi fost suficient
pentru ca societatea românească să intre într-o fază de me-
tamorfozare și să treacă într-un mod pașnic la un alt model
societal.
Nu așa avea să se întâmple din păcate!
Capitolul 13
Reîntregirea familiei
În timp ce butonam telecomanda pentru a cauta un ca-

nal anume, dau peste unul de știri care vorbea, dar, mai
ales, arăta imagini ireale pentru mine, timp de câteva se-
cunde, despre o lovitură de stat, revoluție sau manifestații
violente în România (a existat o scurtă confuzie până când
presa franceză a deslușit cu adevărat declanșarea și natura
acestor evenimente) și care se desfășurau în direct! Timp
de câteva minute bune, a existat în mintea mea o confuzie
de nedescris! Nici nu puteam să sun în țară sau să iau le-
gătura cu cineva cunoscut, în ideea de a afla ceva concret.
Eram singur în apartamentul meu, evident, și nu aveam cu
cine să-mi împărtășesc gândurile și sentimentele, să-mi ex-
prim uimirea, dar și satisfacția că ceva se mișcă în țară, că
o schimbare de neconceput până atunci, dar extrem de ra-
dicală, se va produce!
Nu îmi venea să cred, nu știam ce să înțeleg... Era oare
adevărat? O revoluție care să zdruncine din rădăcini și să
dărâme regimul comunist care părea etern?
Înțelegeam de acum foarte bine limba și, deci,
tot ce se spunea la televizor. De altfel, televiziunea
franceză transmitea în direct și non-stop tot ce se petrecea

în Timișoara, București, dar și celelalte orașe sau localități
din țară. Nu cred că am dormit prea mult în acea noapte.
A doua zi dimineață, când am ajuns la măcelărie, patro-
nul meu m-a întâmpinat direct cu acest subiect pe care îl
urmărise, de asemenea, la televizor.
Am vorbit mult cu el pe această temă în acea zi, dar
și cu toți clienții care erau în mare parte localnici și care
știau foarte bine că eu sunt român, dar și că am familia în
țară. Se arătau triști și îngrijorați, dar și impresionați de
desfășurarea evenimentelor și de speranța că în țara mea va
fi mai bine. Că această dictatură va cădea și că România va
lua calea democrației și a libertății.
Eu mă aflam, evident, într-o stare de nedescris, dar, mai
ales, stăteam cu gândul în permanență la Ioana, la copii și
chiar la toți ceilalți membrii ai familiei, rude, prieteni etc.
Dacă îmi aduc bine aminte, cred că doar în primele zile din
ianuarie 1990 am reușit să reiau convorbirile telefonice cu
Ioana, care erau la fel de anevoioase ca și până atunci.
La club, antrenorii și colegii, dar și suporterii apropiați
mă susțineau și mă consolau cum puteau. Le eram recunos-
cător pentru faptul că se gândeau la mine, la familia mea
rămasă acasă, dar și la țara care se pregătea să trăiască o
schimbare uriașă în istoria ei. Imaginile care au defilat pe
ecranele televizoarelor în acele zile cumplite de sfârșit de
decembrie au divizat opinia franceză și pot spune, cu sin-
ceritate, că și eu am trăit acele evenimente într-o stare de
spirit ciudată și de confuzie. Polonia, Germania Democrată,
Ungaria și alte state din Blocul răsăritean al Europei au
reușit să facă tranziția de la un regim comunist și totalitar
la o relativă democrație și libertate, într-o manieră pașnică

și chiar non-violentă. Fără intervenția poliției sau a arma-
tei și fără manifestații violente, fără morți răniți, fără multă
durere și suferință!
Am simțit, pe alocuri, un sentiment de rușine și de deza-
măgire, când mă duceam cu gândul că și în țara mea ar fi
trebuit să se petreacă la fel. Fără vărsare de sânge, sacrifi-
cii și doliu, orori și alte întâmplări încă neelucidate sau cel
puțin neclare nici până în ziua de azi! Cu imagini violente
de stradă, dar și cu execuția soților Ceaușescu în urma unui
simulacru de proces rușinos, acompaniat de imagini confu-
ze care proiectau un spectacol ieftin și tragicomic. Oamenii
din jurul meu, care mă cunoșteau, și nu numai, comentau
și își dădeau cu părerea, analizau, gândeau și își exprimau
opiniile care erau cât se poate de diferite. Așa am trăit eu
zilele Revoluției române departe de țară, fără nicio impli-
care directă, dar, mai ales, în confuzie, cum spuneam puțin
mai sus, neînțelegând exact ce se întâmpla cu adevărat și
sub ce nume va rămâne în istorie această dramatică și tra-
gică schimbare de regim!
Îmi părea rău că nu puteam să trăiesc și să fiu martor
la această deviație fericită a destinului, în cele din urmă, a
țării mele și a compatrioților mei, a familiei și a prieteni-
lor rămași acasă, dar, pe de altă parte, mă simțeam totuși
mulțumit că nu am fost nevoit să particip la o schimba-
re – desigur – dorită de majoritatea poporului, dar care s-a
petrecut de o manieră violentă, confuză și chiar rușinoasă
în ochii opiniei publice internaționale!
Istoria le va judeca pe toate și le va pune într-o lumină
mai bună într-o zi!
În tot acest timp, am încercat să-mi stăpânesc emoțiile, să

continuu antrenamentele și să suport cum puteam mai bine
durerile de spate, dar cu greu îmi țineam în frâu dorința și
speranța sosirii Ioanei și a copiilor. Această schimbare ra-
dicală în societatea românească venea cu un val uriaș de
speranță pentru mine în privința reîntregirii familiei.
Nu puteam să nu sper în această neașteptată și fericită co-
titură a destinului și să nu cred în accelerarea demersurilor
birocratice pe lângă noul guvern al României și ambasada
Franței de la București. Eram încrezător și cu moralul ridicat.
Apelurile telefonice din primul trimestru al anului 1990
rămâneau la fel de greu de obținut, dar parcă nici nu mai
conta, fiindcă ele deveneau acum concrete și pline de sens.
Dacă până în decembrie ’89 vorbeam de lucruri oarecum
banale și întrețineam o legătură sufletească care nu trebuia,
în niciun caz, să se întrerupă și care genera doar încurajări
și speranțe, ei bine, acum vorbeam deja de fapte concrete,
de date, de contacte la ambasadă etc. Știam că nu va fi toc-
mai ușor și că Ioana nu va sosi prea curând. În țară, era încă
haos și lucrurile nu aveau să se așeze chiar atât de repede și
de clar, dar chiar și așa, cu greu îmi frânam nerabdarea. Era
normal să sper că de acum totul e doar o chestiune de timp.
De puțin timp!
Am terminat acel campionat în apogeu, cum spuneam.
Urcam cu „Cambo-les-Bains“ în eșalonul superior, după un
sezon de senzație, în care am avut o evoluție bună și, parcă
prins de această aventură sportivă și într-o ambianță în care
sprijinul și respectul acordat de toți cei din jurul meu deve-
neau copleșitoare, am suportat trecerea timpului cu încredere
și speranță.
Imediat după sfârșitul campionatului, în luna iunie, și

după deja șase luni de la schimbarea regimului în țară,
aflam prin telefon de la Ioana că are pașaportul cu viza
în mână și că sosirea era prevăzută la Paris pe data de 20!
Au fost șase luni teribil de lungi și de apăsătoare, de stres
și de nerăbdare, de îndoieli și de ură chiar, fiindcă în ciuda
schimbării regimului în țară, lucrurile păreau să meargă la
relanti sau chiar să bată pasul pe loc!
Dar au trecut și acum, când totul devenea realitate, un
sentiment de nedescris mă copleșea.
Cât de mult aștepasem această zi, de câte ori îmi trecu-
se această imagine prin fața ochilor, câtă speranță, dar și
deznădejde am cunoscut și am simțit de-a lungul acestor
doi ani și patru luni în care nu o văzusem pe Ioana și nici
pe Alexandru, dar, mai ales, pe Laurențiu pe care nici nu îl
cunoșteam... Cât de mult am suferit și îndurat în tot acest
timp? Câte idei negre nu mi-au trecut prin minte și câtă
dorință de abandon am cunoscut, dar și cât curaj și tărie de
caracter am avut, câtă credință și abnegație pentru a merge
până la capătul visului meu? Mi-am asumat cu fermitate și
demnitate plecarea din martie 1988, fără a face pasul îna-
poi. Fără a renunța.
Am învins greutăți și prejudecăți, dificultăți de tot felul,
obstacole și temeri, mi-am dominat slăbiciunile și mi-am
păstrat nealterată credința în mine și în destinul meu. Chiar
și în marea mea hoinăreală nu m-am abătut de la princi-
piile și valorile cu care am crescut și care m-au călăuzit în
permanență. Am știut să-mi ascult vocea rațiunii fără să mă
abat de la drumul pe care am hotărât să plec și nici să mă
las influențat de idei sau gândiri nocive.
De fapt, această stare de spirit mă călăuzește și în ziua

de azi și mă conduce în pace acolo unde îmi este locul.
Această bucurie de nedescris mă facea să-mi pierd concen-
trarea și sensul lucrurilor. Mă ducea într-o stare secundară,
în care cu greu îmi găseam echilibrul. Nu știam cum voi
reacționa la întâmpinarea lor la aeroport? Cum vor reacționa
ei la întâlnirea cu mine după atâta timp? Alexandru mă va
recunoaște? Laurențiu va înțelege cine sunt? Cum vor arăta
fizic? Cum mă voi prezenta eu în fața lor?
O grămadă de întrebări care mă incomodau, dar la care
găseam răspuns în felul meu!
Știam că va fi, oricum, o întâlnire de poveste și o regă-
sire de senzație, plină de emoții, care ne va însoți până la
sfârșitul vieților noastre.
Aveam să „strivesc și să înving“ acești doi ani și patru
luni de separație și de durere, cu răbdarea pe care am îndu-
rat-o și de care am dat dovadă, dar și cu dragostea pe care
le-o purtam. Am știut de la bun început că voi învinge și că
voi reuși să duc până la capăt îndrăzneața mea aventură.
Binele învingea răul!
Pentru plecarea la Paris și întâmpinarea alor mei, unul
din conducătorii clubului de la Cambo a dorit să mă
însoțească, pentru a-mi facilita acest traseu dus-întors care
era unul destul de lung. Cu toate că îl cunoșteam destul
de bine pe acest om, nu am fost prea vorbăreț pe durata
voiajului. Gândurile îmi defilau prin minte într-o cadență
infernală și, deci, conversațiile au fost scurte și fără prea
mult interes. Refăceam și rememoram tot acest interval de
timp de doi ani și patru luni care mă despărțea de Ioana.
Tot ce înfăptuisem până atunci, toate peripețiile prin care
trecusem, oamenii pe care îi cunoscusem, lucrurile pe care

le-am învățat și le-am trăit, răbdarea de care am dat dova-
dă, dar și speranța pe care mi-am păstrat-o în tot acest timp.
Nu mai calculam nimic. Voiam doar să-i văd apărând în
fața mea. Să-i strâng în brațe, să-i sărut îndelung și să-i pri-
vesc în ochi minute în șir. Era tot ce îmi doream.
La aeroport, copleșită de emoții și cu cei doi țânci

agățați de mâinile ei, Ioana a apărut cu întârziere în zona de
așteptare a călătorilor, parcă pentru a mai prelungi aceas-
tă sosire fericită. Trecuse de mult majoritatea pasagerilor ai
acelui zbor, când, deodată, văd că se ivește cu alura ei lon-
gilină și mersul elegant, femeia vieții mele, care suferise atât
de mult de absența mea și din cauza tuturor greutăților care
îi ieșiseră în cale până atunci.
Aș fi vrut să-i strâng în brațe pe toți trei odată, dar, ex-
ceptând-o pe Ioana, mi-am dat seama, într-o fracțiune de
secundă, că absența mea îndelungată nu o să-mi ușureze
această sarcină.
În timp ce am luat-o pe Ioana în brațe, Alexandru se
ținea înmărmurit de mâna ei, dar cu privirea ațintită spre
mine, iar Laurențiu se ascundea după rochia ei!
În cele din urmă, Alexandru s-a lăsat îmbrățișat de mine,
însă cu o reținere vizibilă. Iar, pentru Laurențiu, aveam să
aștept minute bune, înainte de a-l atinge și de a-i da un pu-
pic discret pe obrajii lui rotunzi!
Eu eram doar un necunoscut pentru el. Un străin de care
mama lui îi vorbise mult, dar putea el să înțeleagă la doar
doi ani tot ce se petrecea în jurul său?!
Aș putea continua să descriu această regăsire pe mul-

te pagini. Să aștern încă multe cuvinte pentru a o relata în
amănunt, dar îmi dau seama că nu mi-ar ieși! Nu cred că aș
reuși să redau în scris toate acele sentimente și emoții care
mi-au fost date să le trăiesc la acel moment.
Destinul îți scoate în cale o sumedenie de trăiri și de eve-
nimente pe care trebuie să le întâmpini și să le suporți, dar
și să le absorbi cu toată ființa ta atunci când ele sunt ferici-
te, intense și unice.
Am trăit, deci, acele secunde și minute de fericire, la o
intensitate maximă, iar ele au rămas adânc întipărite în
mine pentru totdeauna.
În drumul către casă (locuiam într-un apartament la
câțiva kilometri de Cambo-les-Bains), am ținut să facem
un popas lângă Marmande, la familia Cazemajou, pentru
a-i prezenta pe ai mei lui Françoise și Bernard, de care mă
atașasem și față de care aveam un deosebit respect. Au fost
încântați și le-a făcut o reală plăcere faptul că eu am hotă-
rât să trec pe la ei, chiar dacă eram grăbit să ajung acasă.
Perioada de regăsire avea să fie una destul de lungă și
anevoioasă. De dificilă, chiar, și a trebuit să facem eforturi
însemnate pentru a păstra un echilibru și o ambianță de fa-
milie „normală“.
Aș minți dacă aș încerca să idilizez această etapă din
viața noastră. Într-o primă abordare, toată lumea ar crede
că o astfel de regăsire s-ar putea derula într-o manieră ferici-
tă, în care toți actorii se iubesc și se comportă atât de firesc,
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau schimbat între timp!
Ei bine, nu e deloc așa!
Bineînțeles că ne simțeam bine. Bineînțeles că eram

bucuroși. Fiecare secundă o trăiam din plin. Abia așteptam
dimineața și trezirea, pentru a-i vedea și a-i îmbrățișa pe cei
doi băieți înainte de a pleca la slujbă. Și chiar dacă dormeau
încă, nu puteam să plec dacă nu deschideam ușa camerei
lor, pentru a-i privi câteva secunde bune.
Dar, în același timp, multe lucruri trebuiau spuse și
așezate în ordine. Toată această absență a însemnat un
vid afectiv, o lipsă de comunicare și de repere comune pe
care le-am pierdut, dar care trebuiau totuși „recuperate“.
Pentru asta aveam nevoie de timp. A trebuit să învățăm să
ne cunoaștem (vorbesc aici de băieți), să ne înțelegem și să
ne iubim așa cum am fi făcut-o dacă am fi trăit împreună
în tot acest timp. Ei mă numeau Marcel și cred că doar pe
la vârsta de opt-zece ani au început să-mi spună tată!
În primele luni după sosirea familiei, am locuit într-o
localitate învecinată, numită Hasparren, după care ne-am
mutat la Bayonne, unde aveam să rămânem câțiva ani. Între
timp, sezonul de rugby 1990-1991 începea și odată cu el
și reluarea antrenamentelor. Sosirea Ioanei și a băieților
în acea vară mi-a provocat un serios elan de motivație și
dorință de competiție și parcă și durerile de spate dispăruse-
ră pentru o scurtă perioadă. Turul campionatului începea,
deci, Alexandru și Laurențiu mergeau deja la grădiniță
unde se simțeau din ce în ce mai bine, Ioana se integra în-
cet în noua ei viață – mai pe scurt, lucrurile mergeau spre
bine și această stare mă mulțumea.
Frumos și de nedescris acel sentiment pe care îl trăiam
intens, și anume o viață de familie care îmi lipsise teribil
în tot acest timp. Profitam din plin de fiecare moment, dar
și învățam sau chiar reînvățam să fiu și soț, și tată! Eram

tânăr și ușor imatur, iar această prea lungă despărțire nu
m-a ajutat deloc în procesul meu de maturizare și de afir-
mare ca șef de familie. Recunosc că mi-a fost greu până
am ajuns la un fel de echilibru cât de cât acceptabil în rolul
meu. Retrospectiv privind, pot spune că „trag“ după mine
o serie de rateuri și de greșeli, de păreri de rău și de erori
neintenționate, pe care le-am comis, și că nu mereu am fost
la înălțimea rolului de tată și de soț! Am plătit scump lip-
sa mea de maturitate (și care mă caracterizează încă!) și la
care s-a adăugat și această despărțire, când mă gândesc că
aș fi putut să fiu mai bun de atât și să greșesc mai puțin.
A trebuit să mă apropii de vârsta de cincizeci de ani
și să aștept maturizarea celor doi băieți, pentru a purta o
discuție pe această temă și a-mi cere iertare dacă i-am le-
zat în mica lor copilărie prin atitudinea mea imatură, cum
spuneam, cu caracterul meu vulcanic pe alocuri, dar și cu
excesul de pasiune pentru sport sau pentru valorile cu care
crescusem.
Răspunsul lor a fost unul cât se poate de reconfortant
și de sincer, care a venit ca o șapă grea de o tonă să mă în-
văluie de fericire și satisfacție! Până la urmă, nu greșisem
chiar atât de mult!
Am trăit însă cu acel sentiment că nu am fost mereu cel
mai bun și că aș fi putut face mai multe și mai calitativ în
ceea ce privește rolul meu de tată. Poate toate astea vin și
din firea mea de nomad și aventurier și care îmi provoa-
că aceste regrete care vin și-mi spun că aș fi putut trăi mai
multe povești frumoase cu cei trei ai mei, că am ratat anu-
mite ocazii, că nu am provocat mai mult destinul etc.
Acum, când cei doi băieți au trecut bine de vârsta pe

care o aveam eu la sosirea mea în Franța, trăiesc, de ase-
menea, un sentiment de satisfacție și împlinire sufletească
când îi privesc și îi admir pentru traiectoriile lor de viață și
de tot ce au înfăptuit până acum. Sunt amândoi tați și, pe
deasupra, mi-au „oferit“ și patru nepoți (pentru moment!).
Îmi place să rostesc la ocazie, o expresie pe care am in-
ventat-o și la care țin mult, care spune: „Știu că nu am fost
mereu un tată bun, dar, cu siguranță, voi fi un bunic bun!“.
Capitolul 14
Marea ruptură
Acestea fiind spuse, la numai câteva săptămâni de la

reluarea antrenamentelor, durerea de spate revenea cu o
violență de nedescris. Îmi era din ce în ce mai greu să mă
antrenez, darămite să mai joc!
Nu puteam să rămân așa. Antrenorii și cei din conduce-
rea clubului erau la curent cu problemele mele de sănătate și
mi-au recomandat un medic ortoped bun, din zonă, pe care
aveam să îl consult fără să mai aștept prea mult. Durerile
deveneau insuportabile tot timpul, nu doar la antrenamente.
Verdictul a fost cât se poate de clar. Hernie de disc în
stare avansată, cu ultimele trei vertebre L5, L4 și L3 atin-
se rău.
— Trebuie să te operezi urgent, mi-a spus cât se poate
de ferm medicul!
— Am un prieten chirurg la Bayonne, la care te rog să
mergi chiar astăzi.
Deja piciorul stâng intrase într-o formă de paralizie,
gamba stângă nu mai raspundea la mișcările pe care le fă-
ceam, iar laba piciorului devenise albă și rece din cauza
absenței circulației sângelui! Nervul sciatic era inflamat

peste măsură, iar, din această cauză, fiecare mișcare, fie-
care pas deveneau o manevră de nesuportat pentru mine.
Era cât se poate de clar, că așteptasem și amânasem prea
mult această intervenție chirurgicală.
Locuiam deja în apartamentul nostru de la Bayonne
când, sprijinit de umărul Ioanei, am luat drumul clinicii la
care urma să fiu operat. Medicul chirurg mă cunoștea din
vedere, el fiind un apropiat al echipei de rugby din Bayonne,
dar și un suporter înfocat al rugbyului basc, în general.
Am rămas vreo zece zile spitalizat, după care am pă-
răsit clinica, cu un program de reeducare/recuperare în
buzunar. Asta se petrecea la sfârșitul lui 1990, prin luna
decembrie, căci așteptasem sfârșitul primei părți a campio-
natului pentru a suporta intervenția chirurgicală în pauza
dintre tur și retur. Următoarele săptămâni care au urmat
operației s-au desfășurat relativ bine. Durerile dispăruseră,
iar mecanismul meu de locomoție părea să intre într-o fază
satisfăcătoare. Puteam să merg și să efectuez multe mișcări
fără să acuz vreo durere sau jenă.
Desigur că am mers la un cabinet de kineto-terapie din
oraș, pentru a urma un program de recuperare. Pot spune
că parcursul meu de sportiv, dar și calitățile atletice de care
încă mă bucuram, capacitatea de a răspunde la efort și la
exerciții de gimnastică și alte mișcări m-au ajutat să respect
și să efectuez programul de refacere la literă.
Simțeam de la o zi la alta că recuperez și că îmi regăsesc
totalitatea calităților motrice de dinainte de operație, dar,
mai ales, de dinaintea aparițiilor durerilor, iar acest lucru
mă motiva și îmi dădea speranța că, în scurt timp, voi regă-

si „covorul verde“ care începea să îmi lipsească.
În primăvara lui 1991, la vreo patru luni de la operație,
am revenit pe terenul de rugby cu un program de reîncepe-
re a antrenamentelor, care nu era altceva decât un protocol
bine stabilit de cabinetul de kinetoterapie, și care prevedea
o serie de exerciții și de mișcări specifice, după care puteam
să integrez doar o parte a antrenamentului propriu-zis, fără
contact fizic, bineînțeles. Dacă îmi aduc bine aminte, acest
protocol putea demara la șase luni de la operație. Ținând
cont de faptul că eu răspunsesem destul de bine la toată
faza de kineto-terapie și că nu mai aveam dureri, am reve-
nit pe teren puțin mai devreme de șase luni!
După primele antrenamente specifice însă – adică cele de
contact și efort susținut – dureri sensibile apăreau. Reveneau
și dispăreau cu o intensitate slabă la început, dar care se ac-
centua de la un antrenament la altul. Bineînțeles că în acest
caz revenirea mea în joc, deci, în competiție, nici nu mai in-
tra în discuție!
Antrenorii au înțeles, conducătorii clubului au înțeles, iar,
după această tristă constatare, nu îmi rămânea decât să mă
întorc la chirurg pentru a-i raporta acest fapt. De la operație
și până la acel moment, fusesem evident la mai multe con-
troale stabilite de doctorul care mă operase. Tot ce făcusem
până atunci, o făcusem doar cu acceptul și sub controlul
chirurgului. Deci, el era la curent cu evoluția mea. În urma
vizitei, omul nu mi-a inspirat prea multă speranță și discur-
sul lui a fost unul rezervat și deloc pozitiv. Dar chiar și așa,
am urmat totuși un tratament prescris de el, care a durat vreo
câteva săptămâni și care venea și cu o recomandare de stopa-

re a antrenamentelor. Repaus total, mi-a spus el.
Desigur, durerile au dispărut progresiv, dar problema
era de acum, că acuzam dureri sensibile fără neapărat să
mă antrenez, ci în cotidian. Când făcem mișcări banale,
mișcări casnice, cum ar fi ridicatul sau mutatul unui scaun
sau ridicarea unei greutăți pe care, până atunci, aș fi ridi-
cat-o cu un efort minim!
Nu eram deloc bine, în mintea mea, și viziuni sumbre
îmi apăreau din ce în ce mai frecvent. Aceste viziuni aveau
să devină realitate când, la unul din controalele periodice
pe care le efectuam la chirurg, aflam că situația e destul de
gravă, iar că revenirea pe un teren de rugby, fie ea și în di-
viziile inferioare, nu îmi este recomandată.
— Evoluția postoperatorie a fost una defectuoasă, tine-
re! îmi explica medicul calm.
În fine, explicațiile au fost mai numeroase decât mă
așteptam. Multe dintre ele le-am uitat de mult. Altele erau
prea tehnice pentru mine.
Faptul e că medicul mi-a confirmat într-o manieră fer-
mă că sportul s-a terminat pentru mine! Bineînțeles că mi-a
vorbit de riscuri, de evoluția acestei afecțiuni, de viitor, de
ce o să trebuiască să fac și ce să nu fac etc. În timp ce îmi
vorbea, îmi defilau prin fața ochilor cei două zeci și șase de
ani de până la operație. Mutra mea de copil pe terenul de
la Năvodari, plin de noroi, iarna, și cu genunchii zdreliți
vara, anii de juniorat la „Locomotiva“, „Steaua“, echipa
națională, sosirea în Franța și evoluția de până acum, tot
ce făcusem și realizasem eu în rugby...
Am trăit acele momente și zilele care au urmat cu o du-

rere sufletească atât de puternică, care nu se compara nici
cu cele mai dificile momente și greutăți prin care trecusem
până atunci și nici cu oricare altă durere pe care un om ar
fi capabil să o suporte. Tot ce fusesem eu până atunci, toată
viața mea de sportiv, toate visurile și aspirațiile mele, ființa
mea întreagă se prăbușeau.
Deveneau neant.
Nu mai existam.
Aceasta era cea mai dificilă stare de suportat și îndurat –
faptul că nu mai existam așa cum existasem până atunci!
La doar 26 de ani, visul meu se spărgea definitiv.
Dispărea pur și simplu. Încercam neîncetat să înțeleg. Să
mă obișnuiesc cu această idee. Să accept tot ce m-i se întâm-
pla și să găsesc forța de a merge mai departe. Căci de acum
încolo, întrebarea era – ce am să fac de aici înainte, cum
exact, unde, în ce condiții, voi învăța să trăiesc cu această
situație, dar și cu durerile de spate? Să-mi accept destinul?
Aveam o familie de întreținut și de iubit la care nu aș fi pu-
tut să renunț sau să o ignor sau, și mai rău chiar, să o pun pe
planul doi! În niciun caz. Viața mergea înainte, iar eu trebu-
ia să găsesc forța necesară, dar și motivația de a merge mai
departe și de a-mi continua rolul de cap de familie, fără rug-
by. Trebuia să-mi găsec menirea și să rămân pe drumul vieții
cu demnitate, dar, mai ales, cu responsabilitate. Să învăț să
întorc pagina mult prea devreme și prea violent, fără să de-
prim sau să mă rătăcesc. Nu a fost deloc ușor. Am știut asta
de la început. Numeroase și dureroase au fost stările prin
care am trecut în următoarele luni, iar, mai apoi, ani, care
au urmat operației și a veștii devastatoare care venea să-mi

pecetluiască soarta de sportiv.
Nu îmi găseam locul, nu mai știam cine sunt exact pe
alocuri, nu mai suportam să mai vizionez un meci la televi-
zor, nici să merg la stadion. Vorbeam rar de rugby și cu atât
mai puțin de trecutul meu sportiv atunci când eram întrebat.
Încet-încet mă împăcam cu acestă soartă. Îmi era greu să
o accept, dar aveam oare altă speranță?
Se spune că, în viață, e bine să trăiești cu speranță. Dar
când speranța devine imposibilă (deci nu mai poate fi consi-
derată speranță), să continui să crezi, devine nebunie!
Capitolul 15
Dar viața merge înainte
În 1990, la momentul operației, locuiam în Bayonne.

Eu aveam un loc de muncă de măcelar/mezelar la un su-
per-market din oraș, iar Ioana își găsise un post de antrenor
de canotaj la clubul local, unde, de altfel, se bucura de un
deosebit respect.
Băieții mergeau la școala din cartier, plajele Atlanticului
se găseau la doi pași de locuința noastră, iar soarele binefă-
cător din sud-vestul Franței contribuia pe deplin la fericirea
noastră.
Viața de familie, pe care începeam să o simt și să o apre-
ciez din plin, mă motiva suficient de mult, așa încât să mă
ajute să trec peste această dureroasă încercare a destinului.
În cele din urmă, nu era familia cea care conta mai mult ca
orice altceva pe lumea asta? Nu erau ele cele trei ființe pe
care le iubeam și le prețuiam fără de margini?
Trebuia doar să ne asigurăm de păstrarea locurilor de
muncă, dar fără să renunțăm la evoluția profesională, să ne
menținem un nivel de trai decent, să ne integrăm în societa-
te, dar, mai ales, să ne protejăm această fericire și bucurie
de a trăi într-o țară și o lume nouă. Și, mai presus de tot,

trebuia să ne păstrăm armonia în sânul familiei, să rămâ-
nem uniți și iubitori așa cum am fost tot timpul.
Iar eu trebuia să înțeleg, să accept și să învăț să trăiesc
cu ideea că viața trebuie să meargă înainte și fără rugby.
Timpul trecea, băieții creșteau, Ioana se bucura din plin de
activitatea ei de antrenor la Aviron Bayonnais, iar eu pot
spune că traversam convenabil această perioadă de opri-
re forțată și definitivă a activității mele sportive. Secția de
canotaj se afla la doar doi pași de stadionul de rugby și de
câte ori mergeam să asist la antrenamentele Ioanei sau la
regatele care se țineau pe râul Nive, mă opream să asist la
antrenamentele de rugby. Acolo, m-am împrietenit cu câțiva
dintre antrenorii de la copii și juniori, care mă cunoșteau,
de altfel, încă de pe vremea când jucam la Cambo. Ei m-au
invitat, cu amabilitate, să asist la antrenamentele lor și chiar
să intru în staff, benevol. Am acceptat cu mare plăcere acest
lucru, care mă bucura de două ori, ținând cont de faptul că
Alexandru și Laurențiu ajungeau la vârsta la care puteau
fi acceptați în efectivele de copii din cadrul clubului. Deci,
pot spune, că acesta a fost și debutul băieților mei în jo-
cul de rugby. Nu cred că eram pregătit pentru o carieră de
antrenor. Era prea devreme și cred că nici nu îmi plăcea la
acea vreme, în orice caz. Mergeam însă cu plăcere la fieca-
re antrenament al juniorilor U 18, categorie la care fusesem
repartizat. În mod ciudat, eu visam încă la teren și la joc.
Visam că încă pot juca și că voi reveni pe gazon într-o zi!
În primăvara lui 1994, după aproape patru ani de pauză,
am hotărât să merg la sala de fitness pe care Ioana o frec-
venta intens la acea vreme și care se afla doar peste drum
de apartamentul nostru. Traversasem patru ani fără nicio

formă de antrenament, nici măcar o alergare sau un alt fel
de mișcare. Nu mai eram deloc într-o logică de sportiv, mă
„desprinsesem“ definitiv de această lume. Dacă în mintea
mea, încă mai cultivam această dorință, fizic însă nu mai fă-
cusem absolut nimic în tot acest timp și nici nu mai aveam
încredere în mine!
Cu toate acestea, încă de la primele ședințe, am resimțit
acea dorință a efortului. Acea „poftă“ de lucru, care mă
făcea din nou să-mi simt corpul, să retrăiesc și să resimt
senzații pe care începusem să le uit. Într-o bună zi, lucrând
liniștit, în colțul meu, exerciții relativ simple, fără prea mare
încărcătură și, mai ales, fără să-mi solicit spatele, iată că se
apropie de mine un tip la vreo 60 de ani, cu o figură sim-
patică de bonom, puțin cărnos și fără vreun aspect atletic,
care să-mi dea de înțeles că e vreun coach de fitness, și care
intră în dialog cu un ușor accent spaniol. M-a întrebat dacă
făceam un anume sport sau dacă făcusem deja?
După câteva secunde de ezitare, i-am spus că fusesem
jucător de rugby.
— Ai fost? Dar ce vârstă ai?
— 30, îi spun.
— Și la doar 30 de ani te-ai oprit?
Figura lui blândă și prietenoasă m-a făcut să continuu
dialogul cu el și să-i explic pe scurt povestea mea.
Atunci ne-am și prezentat de altfel. Îl chema Jose și era
de origine spaniolă. După câteva secunde, și-a dat seama
că auzise de mine prin Ioana cu care făcuse deja cunoștință
cu ceva vreme în urmă, fiindcă, așa cum spuneam, ea mer-
gea de mult la acea sală.
— O campioană olimpică nu trece neobservată pe aici,

îmi spuse el cu zâmbetul pe buze și cu un oarecare respect.
Jose îmi explică, mai apoi, că este osteopat și că a lucrat
prin circuitul de tenis de la Roland Garros, cu nume cunos-
cute și alte personalități din lumea mare a tenisului. După
ce s-a asigurat că a înțeles bine parcursul meu, dar, mai
ales, episodul dureros de la operație și consecințele acestuia,
mi-a propus să ne vedem de trei ori pe săptămână, pentru a
demara împreună un program de exerciții și antrenamente
specifice care să mă facă să mă simt mai bine!
— Perfect, i-am spus. Așa o să facem.
— Și o fac doar fiindcă îmi face plăcere, mi-a spus el.
— M-aș bucura să pot să te ajut, a adăugat.
Osteopatia era un concept relativ nou pentru mine, pe
care nu eram sigur că îl înțeleg. Nu știam prea multe despre
această practică, dar, bineînțeles, auzisem de ea. Jose însă
mi-a inspirat încredere și chiar nerăbdare. Abia așteptam
să încep aceste ședințe. La prima întâlnire, iată-l pe Jose că
se apropie de mine cu o... coadă de mătură. Un fel de bas-
ton din lemn de vreo 1.50 metri.
Singura manipulare – dacă pot să o numesc așa – a fost
atunci când, pentru câteva secunde, mi-a palpat coloana
vertebrală de jos până sus!
— Ok, mi-a spus. Să începem.
Jose m-a pus să efectuez o serie de exerciții de suplețe și
de gimnastică elementară, fără nicio dificultate sau comple-
xitate anume. Totul se petrecea în jurul acelui baston. Toate
mișcările le făceam cu bastonul în mâini. Jose nu făcea alt-
ceva decât să se asigure că îmi păstram o poziție corectă a
corpului când efectuam mișcările. Îmi dădeam cu mâhnire
seama că începusem să „ruginesc“, dar și că îmi pierdusem

o parte din suplețe. Devenisem rigid precum un trunchi de
arbore! Cei patru ani de întrerupere de antrenamente și de
orice formă de mișcare mi-au provocat o mare pagubă. Dar
știam că voi recupera destul de repede. Trebuia să fiu răb-
dător și să aplic întocmai planul de lucru stabilit de Jose.
Aceste ședințe durau cam o jumătate de oră, iar el mă urmă-
rea în permanență, corectându-mă când era cazul.
După câteva săptămâni, am trecut la exerciții cu greutăți
specifice jocului de rugby. La început, cu încărcătură ușoară,
după care am urcat progresiv dar fără să depășim o limită
superioară care m-ar fi pus poate în dificultate. Încărcam
atât cât suportam și fără să simt vreo durere. Toată primă-
vara am lucrat cu Jose acest program. Fără intensitate și fără
vreo structurare anume. Făceam ce exerciții decideam eu și
la ritmul la care voiam eu. Începeam să înțeleg de aseme-
nea că Jose era pe deasupra și un fin psiholog și motivator.
Omul știa ce face!
La un moment dat, i-am destăinuit lui Jose că mi-ar plă-
cea teribil de mult să mai joc rugby, dar că mi-e frică de vreo
accidentare sau de ceva și mai grav! Dar i-am și amintit că
medicul chirurg mi-a interzis acest lucru! El mi-a explicat
că totul depinde doar de voința mea, de dorința de a reveni
la competiție, de capacitatea mea de adaptare, de responsa-
bilitate, dar mai ales, de asumarea faptului de a expune și
a arunca în luptă acest corp rănit, dar care încă nu e frânt!
— Te simți bine?
— Da.
— Chiar te simți bine?
— Desigur. Excelent, chiar.
— Ai încredere în tine?
— Da.
— Ești puternic?
— Da.
— Mai crezi încă ce ți-a spus chirurgul?
— Nu!
— Chiar îți dorești să mai alergi încă pe un teren? Să
joci?
— N-ai idee cât de mult!
— Atunci, du-te băiatul meu. Du-te din nou pe un teren
și amuză-te, profită, bucurăte, fiindcă poți!
Bineînțeles că el mi-a explicat riscurile pe care va trebui
să mi le asum.
— O să înveți să-ți învingi temerile, o să înveți să trăiești
cu durerea și să o stăpânești.
— Să te antrenezi constant și să pui accent pe exercițiile
specifice.
— Să-ți consolidezi mușchii spatelui în permanență.
— Dacă ești capabil să faci toate astea, atunci poți să-ți
trăiești pasiunea pentru câțiva ani.
— Tu decizi când vrei să te oprești.
După acest program lucrat în compania lui Jose, am în-
ceput să alerg. Mai întâi, pe distanțe scurte, după care am
lungit parcursul de alergare pe distanțe din ce în ce mai
lungi. Îmi dădeam seama că la alergare nu pierdusem mare
lucru. Am fost mereu un bun alergător și acest fapt m-a aju-
tat mult în procesul de revenire pe gazon.
Vorbeam într-unul din capitole, despre „body memory“
sau memoria musculară pe care sportivii de performanță
o cunosc și o înmagazinează pentru multă vreme, chiar și

când procesul de îmbătrânire începe.
Așadar, toată această perioadă în care făcusem sport
de performanță venea să-mi aducă aminte că mai am încă
„resturi“ bune! Probabil că acest lucru l-a determinat și pe
Jose să-mi propună ajutorul său atunci când ne-am întâl-
nit. Cu siguranță că a văzut în mine un potențial care mai
are încă ceva de arătat!
Capitolul 16
Un retur timid, dar câștigător
Mă simțeam bine și încrezător în mine. Eram motivat să

revin în competiție și să regăsesc plăcerea jocului.
Un fapt esențial în decizia de a reveni pe teren a fost ace-
la că, în mintea mea, lucrurile au fost cât se poate de clare în
privința acestei reîntoarceri. Și anume ideea că eu nu mai pu-
team să fac sport de performanță. Să continuu să cred acest
lucru ar fi fost o mare eroare din partea mea, o nebunie.
— Nu vei mai reveni niciodată la forma ta de dinainte de
operație. Nu vei mai fi omul de la 20 de ani. Trebuie să fii
conștient de asta, îmi spunea Jose cu compasiune!
Sportul de performanță și rugbyul de înalt nivel se ter-
minaseră de mult pentru mine. Iar acest lucru îmi era cât se
poate de evident. Știam asta și eram împăcat cu ideea.
Nu doream decât să-mi dovedesc mie însumi că încă pot
să-mi trăiesc pasiunea, să-mi depășesc limitele și „să-l con-
trazic“ pe medicul care mi-a zis, într-o zi, că am terminat
cu sportul!
Nu aveam, deci, nici așteptări și, în niciun caz, obiecti-
ve. Luam lucrurile așa cum veneau.
Bineînțeles că în toată povestea asta m-am consultat cu

Ioana în permanență și deciziile care urmau aveam să le
luăm împreună și de comun acord.
În Țara Bască, unde ne simțeam, de altfel, destul de bine
și unde ne integrasem fără mari dificultăți, se juca un rug-
by dur, de mare angajament, violent chiar și care nu mi-ar
fi corespuns neapărat ținând cont de starea mea. Adică să
revin după o lungă absență și cu o operație la coloană. Nu
știu dacă aveam dreptate sau nu, dar așa credeam. I-am
propus Ioanei să ne mutăm undeva în nordul Franței, unde
să ne găsim, în primul rând, un loc de muncă, o locuință,
dar și un club de rugby de un nivel mic în care aș putea evo-
lua. Un club din seriile inferioare ale campionatului francez
în care intensitatea și duritatea jocului sunt cu mult sub ni-
velul rugbyului din sud.
În urma unei convorbiri telefonice cu un fost
internațional român, Mihai Bucos, stabilit în Hexagon cu
câțiva ani înaintea mea, iată-ne plecați la sfârșitul verii pe
drumul Alsaciei. Acolo, în nord-estul Franței, Mihai an-
trena o echipă de un nivel care îmi corespundea și în care
simțeam că voi face față. Cu bagajele într-o camionetă,
Ioana, cei doi băieți și motanul nostru plecam, deci, către
o nouă aventură.
Clubul de rugby se numea „Mutzic Rugby XV“, iar
valizele ni le așezam la Trimbach-au-Val pentru câteva
săptămâni și, mai apoi, la Ville. Aici descopeream o altă
regiune geografică care avea șarmul ei, dar și o cultură lo-
cală diferită de restul Franței. Întâlnirea cu Mihai avea
să fie una cu mare impact în dorința mea de revenire în
competiție. I-am destăinuit prin ce trecusem, problemele
mele medicale, riscurile pe care mi le asumam, dorința de a

juca și starea mea de spirit.
E important ca antrenorul să fie la curent cu trecutul
sportivului pe care îl antrenează, să știe ce să îi ceară și ce
așteptări are de la el, care îi sunt limitele, dar și calitățile.
În primele antrenamente, dar, mai ales, în primele jocuri,
am avut o anumită reținere, o „timiditate“ – să o numesc
așa. Nu îndrăzneam să fac mai mult de cât aș fi putut.
Jucam just, calculându-mi bine traiectoriile de cursă cu ba-
lonul în mâini, fără prea mult exces de zel, fără prea multă
inițiativă. Aveam nevoie doar să-mi testez spatele, dar și
capacitatea de a rezista la efort și la șocuri. Experiența pe
care o acumulasem în anii de performanță mă ajuta să pro-
duc un joc sobru și eficient. Știam unde să mă plasez, să-mi
economisesc energia, dar și să efectuez mișcări și sarcini ale
postului, de calitate. Fără „deșeuri“ și greșeli. Trebuia doar
să-mi fixez un ritm și să-mi protejez spatele. Deci, la 30 de
ani trecuți, când mulți sportivi se gândesc la „retragere“, eu
învățam să mă bucur și să profit cât mai mult și mai bine
de plăcerile jocului, de dorința de a mai dovedi încă ceva!
În primul sezon, alternam meciurile de titular și rezervă.
Nu puteam duce toate meciurile până la capăt. Mihai Bucos
înțelesese acest lucru, iar eu mă mulțumeam cu acest ritm.
Când durerile mai apăreau, din când în când, îi comu-
nicam lui Mihai starea mea și mă lăsa în repaus o scurtă
perioadă. Jucam, deci, fără nicio presiune într-un campio-
nat amator, dar unde calitatea jocului se regăsea totuși.
Multe au fost întâlnirile în care am avut o evoluție bună, iar
gratitudinea antrenorului, dar și a colegilor mă copleșea de
fericire! Era pentru mine cea mai mare recompensă!
Așa se desfășura revenirea mea la competiție și acel pa-

riu nebun pe care îl făcusem cu mine însumi.
În 1999, după cinci ani petrecuți în Alsacia, ne reîntor-
ceam în sud-vestul Franței la Auch via Masseube, o comună
ce se afla la vreo 20 kilometri de capitala departamentului
Gers, și unde aveam să pun capăt parcursului meu de jucă-
tor în sezonul 2001-2002, la vârsta de 38 de ani!!!
Între timp, a apărut și profesionismul în rugby
(1995-1996). Chiar dacă nu aș fi avut problemele de spate,
aveam 32 de ani și puține șanse ca un club să recruteze un
jucător care se afla la sfârșitul carierei!
La opt ani după întâlnirea cu Jose, mă retrăgeam definiv
de pe covorul magic și mereu verde, fără regrete și cu sufletul
împăcat. Totuși, în tot acest timp (astăzi încă) două „perso-
naje“ dau încă lupte mari în mintea mea, dar care pierd în
intensitate cu trecerea anilor. Unul, demon, altul, înger.
Demonul e cel care-mi spune că aș fi putut avea o carie-
ră profesionistă și că viața ar fi trebuit să-mi ofere ceva mai
bun, ceva la înălțimea aspirațiilor mele, a visurilor, dar și
a calităților mele. Că mă născusem pentru sport și pentru
performanță, dar că am risipit totul. Că am ratat multe în-
tâlniri cu destinul, că nu am știut să-mi organizez și să-mi
protejez parcursul de sportiv, că am făcut și greșeli și alegeri
dificile etc. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar sunt con-
vins că aș fi meritat mai mult. Îngerul vine și-mi spune că
totuși nu trebuie să-mi fie rușine de parcursul meu, că tre-
buie chiar să fiu mândru și satisfăcut de tot ce am înfăptuit
pe un teren de rugby, să fiu mândru de voința de care am
dat dovadă când am decis să revin la competiție, de exem-
plul pe care l-am dat colegilor mei de echipă, dar, mai ales,
băieților mei când veneau împreună cu Ioana la aproape

toate meciurile mele. Prin dăruința și determinarea mea,
dar și prin pasiunea pentru sport și valorile sale, sunt con-
vins că am fost un model pentru fiii mei.
În 2002, când am încetat să mai joc în competiție oficia-
lă (la Masseube), locuiam în Auch, iar acolo exista o echipă
de veterani (old-boys, ca să folosesc un afurisit de angli-
cism). La doar câteva săptămâni de la terminarea ultimului
campionat în care jucasem, m-am prezentat la terenul pe
care se antrena această echipă de foști jucători din regiune.
Evident, am fost acceptat numaidecât.
La puțin timp după, mi-am cumpărat o bicicletă cu care
mergeam până la teren sau la hipdromul din Auch, care se
afla la vreo 4 kilometri de locuința mea. Acolo lăsam bi-
cicleta într-un colț și începeam să alerg. Aflam, la scurt
timp, de la un îngrijitor al hipodromului că un tur com-
plet măsoară 2000 de metri. În cele mai bune zile ale mele,
făceam până la cinci ture de pistă!!! Aveam o nevoie vi-
tală de a alerga și a face mișcare. Corpul produce în mod
natural endorfina. O substanță chimică produsă, deci, de
sistemul central nervos, care este menită să facă față stresu-
lui, oboselii, durerilor etc. Se pare că producția endorfinei
este stimulată de exerciții fizice, activități sportive în ge-
neral, dar, îndeosebi, de alergare. De multe ori, am simțit
această stare de bine, de euforie care îmi era produsă de in-
tensitatea cu care alergam. Pur și simplu, nu aveam chef să
mă opresc. Aș fi continuat să alerg până la epuizare. Atât
de mult mi-a plăcut sportul și efectele sale.
În 2009, pe când locuiam la Auch, mai aveam să su-
port încă o operație chirurgicală la tibia stângă de data
aceasta. Se numește osteotomie sau reaxarea genunchiului.

Articulația genunchiului stâng devenise extrem de uzată și
a trebuit să mă operez. Operația e una destul de grea și con-
stă în secționarea tibiei și introducerea unei pene din plastic.
Am fost obligat la vreo șase luni de concediu medical și,
din nou, refacere cu multă gimnastică și piscină etc. Aveam
45 de ani. La fel ca în 1990, chirurgul mi-a spus să nu mă
mai gândesc la alergare. Alergarea nu face decât să accelere-
ze uzura cavității genunchiului și a articulației sale.
De data aceasta, am respectat întocmai recomandarea
medicului. Dar la numai un an de la operație, când am de-
cis să mă întorc în țară și să mă stabilesc în zona montană
a Carpților Meridionali, am continuat să fac drumeții pe-
destre, dar și cu bicicleta. Acum însă, la 57 de ani, am mai
rărit ce e drept ieșirile lungi în natură, dar continuu regulat
să merg cu un ritm mai scăzut și pe distanțe mult mai scurte.
Operația din 2009 mi-a provocat și o deviație a picioru-
lui (nu mai pot îndrepta genunchiul în totalitate), iar acest
fapt mi-a provocat, la rândul lui, un lejer șchiopătat! E puțin
inestetic să-i spunem, dar nu mă deranjează absolut deloc.
Mă întreabă prieteni sau rude dacă a meritat să fac sport
și să îndur toate aceste accidentări. Le răspund cu mândrie
că nu regret nimic și că îmi duc cu demnitate aceste răni și
suferințe, dar și tot trecutul meu sportiv. Că nu regret în ni-
ciun caz parcursul meu și că, dacă aș putea, aș lua-o de la
capăt, aș face exact același lucru. Aș juca rugby!
Capitolul 17
O familie franceză
În perioada în care am locuit în Alsacia, în 1996 mai

exact, am hotărât să ne depunem dosarul de naturalizare
pentru întreaga familie. Dăcă îmi aduc bine aminte, le-
gea spunea (cel puțin, la acea vreme) că pentru acest fapt
era necesară și obligatorie prezența întregii familii timp de
cinci ani, consecutiv, pe teritoriul francez.
Eu îi aveam deja, dar nu și Ioana și cei doi băieți.
Așadar, când am avut acest drept, am procedat la înce-
perea demersurilor administrative necesare. Cred că toată
această procedură a durat vreun an și jumătate, după care
am primit cetățenia franceză. Guvernul francez acordă
cetățenie solicitanților, dar cei care vin din anumite sta-
te sunt nevoiți să renunțe la propria cetățenie pentru a o
obține pe cea franceză. Pentru România nu era cazul, iar
eu bineînțeles că nu am renunțat la cetățenia mea. Am
obținut, deci, dubla cetățenie. Însă, împreună cu Ioana,
am hotărât să „francizăm“ prenumele celor doi băieți, ast-
fel încât Alexandru a devenit Alexandre, iar Laurențiu,
Laurent.
Niciodată nu am încercat să-mi disimulez originile sau

să-mi reneg țara natală și trecutul. Ba din contră, mereu
am fost mândru de rădăcinile mele și de cultura din care
veneam. Dacă îți pierzi identitatea și te rupi de rădăcinile
tale, devii un rătăcit și un pierdut. Eu nu mi-am dorit acest
lucru. Bineînțeles că accentul meu și „r“-ul pronunțat natu-
ral mă dădeau de gol când intram în conversație cu cineva.
De unde vine acest accent, mă întrebau oamenii sau adver-
sarii de joc când beam o bere la repriza a treia?
— Din România, le spuneam eu cu mândrie.
La sfârșitul anilor ’80, când ajungeam eu în Franța și
înainte de deschiderea frontierelor, mulți dintre francezi nu
știau să situeze România pe hartă și nici nu auziseră, pro-
babil, de această parte a Europei! Puteam să fiu ofuscat de
această constatare? Nu era vina francezilor că Estul a stat
închis și izolat timp de decenii!
Orice ar fi, niciodată nu am fost (cel puțin direct) luat
peste picior sau în batjocură de vreun cetățean francez.
Oricum, nu aș fi permis nimănui acest lucru. Nu pot spune
că am suferit de rasism sau alte prejudecăți. Și chiar dacă
s-a întâmplat să mai dau peste vreun tip care încerca să facă
vreun apropo deplasat, scurtam discuția de o manieră fer-
mă, propunându-i interlocutorului meu să nu meargă mai
departe în „elanul“ său, fiindcă nu o să-i tolerez prea multe!
Mereu am știut să ies onorabil din aceste scurte episoa-
de când mă confruntam, mai în glumă, mai în serios, în
vreo discuție, cu subiecte legate de rasism, emigrație sau
origini. Mai mult ca sigur că trecutul nostru sportiv a con-
tribuit considerabil la această integrare în societate, iar
persoanele cu care făceam cunoștință sau cei ce au devenit
prietenii noștri, ne-au arătat mereu respect și considerație.

Am fost mereu recunoscuți și apreciați la justa noastră va-
loare, iar noi ne-am croit drumul nostru făcând față tuturor
dificultăților și situațiilor mai puțin bune, fără să ne lamen-
tăm sau să ne victimizăm vreodată.
Nu am să încerc să idealizez, dar nici să denigrez tra-
iul nostru în Franța. Am dus o viață decentă, cu bune, cu
rele, fără să ne plângem sau să criticăm sistemul. Bineînțeles
că viață nu este un lung fluviu liniștit și că ea nu este doar
bună sau doar rea. Am întâlnit și situații cu care nu eram
de acord sau pe care nu le apreciam, dar, una peste alta, am
trăit, ne-am bucurat și am profitat din plin de tot ce ne-a
oferit viața în această perioadă.
Capitolul 18
Experiențe profesionale
Traiectoria mea școlară și sportivă în țară, dar și decizii-

le mele, în cele din urmă, nu m-au propulsat într-o oarecare
zonă profesională stabilă, să-i spunem.
Mai pe înțeles, odată ajuns în Franța m-am trezit, nici
cal, nici măgar din punct de vedere profesional. Iar când
rugbyul de performanță a încetat pentru mine, nu am mai
putut spera la un job care să-mi placă și pe care l-aș fi putu
obține jucând la o echipă mare.
Terminasem în România un liceu cu profil căi ferate și
cu o meserie de mecanic mașini și utilaje. Eu nu practica-
sem niciodată această profesie și, deci, nu aveam nici cea
mai mică experiență și, oricum, ca să fi obținut dreptul
de a lucra la căile ferate, deci, în administrație, trebuia să
fiu francez! În anii petrecuți la „Steaua“, fusesem angajat
militar. Deci nici aici nu aș fi putut să sper ceva și nici nu
îmi doream de altfel. Nu aveam o adevărată calificare, nu
făcusem nici studii superioare, nu dețineam o diplomă de
specialitate, așa că am lucrat ce am găsit, pe unde am găsit
și fără niciun plan de carieră profesională. În unele joburi
m-am simțit relativ bine, în altele am suferit chiar fiindcă

nu mă simțeam deloc în largul meu, cu unele am câștigat
un salariu bun, cu altele, nu. La acest capitol, pot spune că
nu am fost niciodată cu adevărat satisfăcut de meseriile pe
care le-am practicat. Am fost, rând pe rând, magazioner,
lucrător în construcții, măcelar-mezelar, educator social,
tâmplar în aluminiu și pvc, am încercat chiar și meseria de
conducător de utilaje grele etc. La un moment dat, după ce
obținusem deja cetățenia franceză, mi-am tradus și validat
diploma de bacalaureat pentru a-mi depune candidatura
la căile ferate franceze în speranța de a obține un job de
tehnician de întreținere. Răspunsul a fost că... depășisem li-
mita de vârstă! Cred, de asemenea, că am avut întodeauna
o respingere și chiar un dispreț când a fost vorba de ierar-
hie sau de autoritate patronală. Recunosc acest lucru și nu
mi-e rușine să-l destăinui. Cu greu am acceptat de-a lungul
vieții șefia și puterea exersată de cei care ne conduc. Mereu
mi-a fost greu să lucrez condus de cineva. Nu sunt în niciun
fel un anarhist și sunt conștient că avem nevoie în viață de o
scară a valorilor în mediul câmpului muncii, dar și de lideri
și patroni, directori etc. Așa e de când lumea. Există reguli
și legi, morală, drepturi și datorii. Așa funcționează socie-
tatea și nu mă pot opune acestui fapt și nici nu am intenția
să îl contest. Există însă persoane cu caractere rebele și sin-
guratice, autonome și independente, care, în multe situații
și circumstanțe, își găsesc cu greu locul în comunitate și în
vremurile în care trăiesc. Cred, cu sinceritate, că eu fac par-
te din această categorie.
În prima parte a copilăriei și, mai apoi, a adolescenței
mele, fusesem atât de concentrat, dar, mai ales, convins de
faptul că îmi voi petrece toată viața în sport, încât am negli-

jat total aspectul profesional. Iar acest fapt m-a condus, mai
târziu, într-o zonă de debusolare totală. Nu cred că mi-a
plăcut cu adevărat o anumită meserie. Nu cred că am avut
vreodată aspirații sau planuri profesionale când eram elev.
Dăinuie în continuare această legendă care spune că
micuții își aleg o meserie când sunt întrebați ce vor să se
facă când vor fi mari? Îmi aduc aminte că mi s-a întâmplat
să fiu întrebat și că răspundeam... marinar!
Fiind născut la malul mării, vedeam adeseori soldați sau
ofițeri de marină, dar și vase ancorate în larg când mer-
geam la plajă și, nu de puține ori, mi-am exprimat această
dorință, dar care la mine era mai degrabă un vis și o dra-
goste de spații și evadare, decât o chemare profesională.
Eram fascinat de ținutele lor și de faptul că ei navighează
în lumea largă. Îmi doream să fiu și eu așa!
Capitolul 19
Gânduri și planuri de reîntoarcere!
Prin 2007-2008, după vreo două zeci de ani petrecuți în

Franța, iată că îmi apare o dorință bruscă de reîntoarcere
în țară. E adevărat că, de-a lungul timpului, mai vorbisem
cu Ioana că, într-o zi, ne vom întoarce, poate, în România.
Discuțiile se terminau repede și nu le dădeam o importanță
anume. Ele rămâneau la un stadiu de ipoteză!
Însă, acum, ceva anume, un sentiment pe care cu greu
reușeam să îl exprim și să îl explic venea și mă vizita zi după
zi, noapte după noapte. Eu îl numeam simplu – dorința de
reîntoarcere! Cred cu convingere, că unii oameni nu pot trăi
departe de locurile lor de origine. Pur și simplu!
La un moment dat, „chemarea“ – cum am numit-o
eu – e mai puternică decât orice alt tip de sentimente, mai
puternică decât motivul, bunul sens, evidența, realita-
tea... Ea mă chema, mă răvășea, mă măcina necontenit
din interior, mă punea întro poziție neconfortabilă în fața
celorlalți. Ea nu ținea cont de poziția pe care o aveam în
societate, de statutul meu sau de tot parcursul pe care-l
străbătusem deja, de tot ce realizasem până atunci. Mă
chinuia doar, fiindcă, la un moment dat, trebuia să aleg,

să decid și să înfăptuiesc, dar nu înainte de a mă consulta
cu ai mei. Lucru deloc ușor, căci nu era vorba de o decizie
de luat cu ușurință. Băieții aveau peste 20 de ani și fieca-
re plecase deja pe drumul lui. Acest fapt mă reconforta și
îmi întărea decizia de revenire în țară, fiindcă știam că ei
sunt acum destul de maturi și de independenți, dar că nici
nu și-au manifestat dorința de a reveni împreună cu noi în
țară. Ei nu și-au dorit niciodată acest lucru, chiar și atunci
când le-am propus! Răspunsul lor a fost cât se poate de
clar. Nu! Pentru ei România nu mai însemna mare lucru.
Au ajuns în Franța foarte mici. Nu aveau amintiri și nici
repere în țară. Cu cât trecea timpul, constatam că nici nu
mai vorbeau românește sau foarte puțin!
Eram conștient că nici pentru Ioana nu va fi deloc ușor și
că am să o pun într-o situație greu de suportat și de accep-
tat, fiindcă chiar dacă băieții erau acum independenți, așa
cum spuneam, pentru o mamă partea afectivă e mult mai
greu de controlat atunci când vine vorba de copii.
— Și ce vom face, când, cum, unde anume etc.? erau în-
trebările Ioanei!
Am văzut și am trăit, am învățat și am înfăptuit atât
de multe lucruri în toți acești ani, am înfruntat dificultăți,
dar am avut și multe bucurii și satisfacții, am rămas uniți
și iubitori, am reușit să trecem cu bine și fără regrete pes-
te obstacolele vieții, dar și să apreciem ce ne-a dat ea mai
bun. Așa reușeam să-i redactez un bilanț Ioanei, când în-
cercam să-mi justific alegerea de a părăsi Franța și de a mă
întoarce în România.
— Tu ești conștient că am plecat de atât de mult timp

din țară și că nu o să ne fie deloc ușor să ne adaptăm la tra-
iul, la obiceiurile de acolo!
Țin să precizez că, în toți acești ani, noi nu am fost
„rupți“ de România și de realitățile din țară. Veneam
în vizită la părinți în fiecare an sau cel puțin la doi ani.
Deci, eram, oarecum, la curent cu ce se întâmplă în țară,
cu evoluția societății, nivelul de trai, schimbările majore,
mulțumiri și nemulțumiri ale populației, guverne, politici-
eni, corupție, instabilitate etc. etc.
Pot spune că eram perfect conștient de toate aceste stări,
de fapt, și că nu ignoram adevărata realitate din țară și
nici faptul că lăsam în urmă ceva „solid“ pentru a ajunge
într-un „necunoscut“!
Dar, în urmă cu două zeci de ani, nu plecam oare tot
într-un necunoscut când decisesem să iau drumul Franței?
Nu dovedisem suficient de mult că nu îmi e frică de viață și
de încercările ei?
Să trăiești printre străini nu e mereu un lucru simplu.
Chiar dacă societatea respectivă te satisface pe deplin din
punct de vedere al nivelului de trai, că îți oferă un anumit
confort și o stabilitate, o siguranță din punct de vede-
re al drepturilor cetățenești, medical, social, profesional,
cultural și așa mai departe, tot un străin rămâi! Și o mai
spun încă odată, nu am suferit de rasism și alte răutăți, nu
am fost stigmatizați și nici nu am dus lipsă de prietenie și
considerație. Mulți dintre prietenii noștri nu înțelegeau și
regretau chiar faptul că noi ne pregăteam să părăsim Franța
după atâția ani și după o integrare reușită! Pot spune, în
egală măsură, că niciodată nu m-am gândit să rup definitiv
legăturile cu Franța. O parte din mine a rămas acolo pentru

eternitate. Am acolo copiii și, acum, nepoții... Jumătate din
viață (până în 2010, când ne-am întors) mi-o petrecusem
în această țară, beneficiez în continuare de dubla cetățenie,
mă întorc sau merg în vizită la copii când doresc, deci nici-
odată nu m-am simțit rupt de Franța și nici de trecutul meu.
Multe au fost întrebările la care a trebuit să răspund, de
voie sau de nevoie, când francezii mă întrebau de ce doresc
să plec, dar și când românii mă întrebau de ce m-am întors?
Celor mai apropiați, le răspundeam din suflet și cu mul-
tă sinceritate, fără să ascund adevăratul motiv. Însă, altora,
ținând cont de indiscreția lor, le răspundeam bazaconii, căci
consideram că nu sunt obligat să le destăinui lor deciziile și
simțirile mele cele mai intime! Nu aveam să mă justific sau
să dau explicații mai mult decât trebuia.
Capitolul 20
Din nou acasă sau doar o continuitate?
Așadar, în 2010, după mai bine de douăzeci și doi de ani

petrecuți în Franța și după o sumedenie de lupte interne,
calcule și alte preparative, iată-ne deciși să luăm drumul de
întoarcere către casă! Ioana avea încă multe rezerve apro-
po de această mișcare...
Am numit acest capitol astfel, fiindcă, dacă vă aduceți
aminte, într-unul din capitole spuneam că, în filosofia mea,
nu ne refacem niciodată viața, ci doar o continuăm.
Cert, schimbările, deciziile și acțiunile din care ne com-
punem existența, dar și devierile de traiectorie radicale pe
care trebuie să le suportăm, la un moment dat, ei bine, toa-
te acestea par că ne determină să refacem viața! Nu e fals.
Totuși, eu prefer să o numesc o „continuitate“ și nu o „re-
facere“!
Mai în glumă, mai în serios, îi destăinuiam Ioanei pe
drumul către țară că, într-o zi, dacă voi fi capabil să scriu
ceva despre viața noastră, o carte spre exemplu, am să o nu-
mesc „O viață, într-o remorcă“. Cu gândul la situația în care
ne aflam, acest titlu mi se părea puțin hazliu, dar potrivit!
Tot ce „cărasem“ după noi timp timp de douăzeci și

doi de ani se rezuma la încărcătura dintr-o banală remor-
că! Acolo se înghesuiau toți acești douăzeci și doi de ani,
cu amintiri, emoții, plăceri, întâmplări de neuitat, întâlniri
și prietenii, dar și regrete, dezamăgiri, momente penibile,
eșecuri, despărțiri, iar noi parcă plecam într-un concediu
cu rulota... Asta fiindcă, după ce am predat propietarului
cheile apartamentului nostru de la Auch, am coborât scări-
le către parcarea în care ne aștepta mașina noastră la care
atașasem o remorcă în care se aflau lucrurile noastre perso-
nale și mai de preț. În mare parte, haine, cărți și alte obiecte
de care ne-ar fi fost greu să ne despărțim.
Ioanei îi era greu și vedeam asta. Însă eu, cu firea mea
singuratică, independentă și nomadă nu am fost nicioda-
tă zguduit de faptul că las ceva în urma mea: lucruri sau
locuri. Nu sunt un materialist și pot renunța ușor la obiec-
te, mobile și alte acareturi care m-au acompaniat o parte
din viață și să plec la drum doar cu un rucsac și cu mintea
plină de amintiri și de imagini! Bineînțeles că au existat lo-
curi, lucruri și alte obiecte personale la care am ținut de-a
lungul vieții, bineînțeles că nu mi-a fost chiar atât de ușor
să întorc spatele unei etape din viață când am fost confrun-
tat cu acest fapt, bineînțeles că am avut sentimente și chiar
rețineri de fiecare dată, dar am făcut-o mereu fără să-mi
alterez starea de bine, motivația și dorința de a căuta con-
tinuitatea. Sunt convins că patrimoniul imaterial pe care îl
acumulasem în toți acești ani, a fost mai important și infinit
mai bogat de cât cel material, care zăcea în mica remorcă
din spatele mașinii!
După ce am calculat pe hârtie și cu mare atenție, am

reușit să contabilizez și să localizez, începând cu barăcile
muncitorești de la Mamaia-Sat unde am văzut lumina zilei
și până la casa de la Bran unde locuiesc acum (deocamda-
tă!), nu mai puțin de nouăsprezece locuințe (apartament/
casă), șaisprezece localități și două țări în care am trăit și lo-
cuit singur, iar, mai apoi, cu Ioana, dar și cu cei doi băieți!
Nu știu dacă trebuie să mă mândresc cu acest fapt sau
dacă tot acest parcurs, haotic în aparență, reprezintă ceva
pentru o persoană care s-a născut și a trăit toată viața
într-un singur loc și, deci, întro veșnică rutină, sau o adevă-
rată aventură demnă de invidiat, pentru o alta care visează
la evadare și neprevăzut, la schimbări și la spații fără fron-
tiere, la orizonturi îndepărtate?
Eu nu sunt, în niciun caz, o excepție. Am convingerea
că pe lume există ambele gândiri și existențe. Adică oa-
meni care își petrec toată viața într-un singur loc și care nu
îndrăznesc și nici nu-i interesează, cred, să iasă dincolo de
localitatea lor, iar alții care își schimbă de nenumărate ori
destinațiile în funcție de oportunități sau dorințe.
Cred că aceasta este noțiunea însăși a sedentarismului
și a nomadismului.
Fiecare dintre noi e liber să-și aleagă itinerarul pe pla-
netă așa cum îi place!
Și, ca să revin puțin la toate aceste mutări, nu vreau
să las cititorului un gust de lejeritate sau de inconștiență
din partea mea, ori de rătăcitor fără nicio direcție în viață
în cea ce privește modul meu de a fi și de a exista. Să nu
creadă cineva că a fost mereu simplu. Nu te muți dintr-o
locuință într-alta sau dintr-o localitate într-alta ca și cum
ai face cumpărăturile la mall sau ai pleca în vacanță la țară.

Deciziile și alegerile nu sunt deloc ușoare. Aplicarea planu-
lui necesită săptămâni de pregătiri, minute și ore de reflexie
cumpătată, de judecată și de cântărire a binelui și a răului,
a plusului și a minusului.
Acum profitam deja de peisajele țărilor pe care le traver-

sasem de nenumărate ori în toți acești ani în care veniserăm
în vacanță la părinți și, liniștit, cu mâinile pe volan, mă
gândeam că acum când am plecat doar cu un „bilet dus“
nu am să revin prea curând pe acest traseu!
Înainte de a părăsi Franța, ne-am oprit la Perpignan să
ne luăm rămas bun de la Laurent care locuia în zonă la acea
vreme și să ne spunem pe curând, până în vara următoare
când venea să ne viziteze în țară. Alexandre care plecase cu
un rucsac în spate, în Irlanda, doar cu câteva luni înainte și
pentru un an, avea să vină și el să ne viziteze în vara urmă-
toare precum fratele său mai mic.
În toți acești ani în care fusesem în vacanță în țară, ne
opream în zona Branului unde pusesem ochii pe un teren de
vânzare care mă trimitea să visez la faptul că, dacă într-o
zi mă întorc în țară, acolo mi-ar plăcea să locuiesc. Într-o
casă din lemn și relativ departe de așezare, unde ne vom
găsi un oarecare echilibru și, unde, mai presus de tot, natu-
ra ne „strivește“ cu toată splendoarea ei din toate părțile!
Așa am făcut.
Desigur, mă aflu încă departe de locurile în care m-am
născut și asta îmi spune că, pentru mine, acasă nu a însem-
nat neapărat Năvodari sau Constanța, ci, pur și simplu,
România.
Nici aici nu mi-a fost mereu ușor, dacă vorbesc de in-

tegrare și adaptare la viața locală. Contrastul era unul
sesizant, dar cunosc un vechi proverb care spune că „Ești
de acolo de unde ai construit ceva al tău“.
Noi, aici, ne-am construit o casă și aici ne ducem traiul
pentru moment.
Să spun că ne-am confruntat cu o forma de ostracism,
ar fi poate ușor exagerat. Totuși, chiar și acum la mai bine
de zece ani de la sosirea noastră în zonă, localnicii ne nu-
mesc... francezii! Rămânem niște străini pentru ei!
Ciudată constatare și oarecum jenantă când mă gândesc
că în Franța eram le roumain (românul), iar aici francezul!
Asta înseamnă să fii un dezrădăcinat! Îmi spuneam în
barba mea atunci când eram confruntat cu acest apelativ,
dar și că eu mă consideram mai român ca un român și mai
român de cât ei toți la un loc!
Capitolul 21
O dureroasă realitate!
Cred că am spus mai devreme că în toată această perioa-

dă îndelungată în care am locuit în Franța, ne întoarceam
regulat în țară pentru a ne petrece vacanțele. Acest lucru se
întâmpla, în general, vara, dar și în alte perioade ale anului.
Deci nu pot vorbi de un șoc în primăvara lui 2010 când
am ajuns în țară hotărâți să ne instalăm definitiv. Aflam
peste puțin timp că acest demers, din punct de vedere admi-
nistrativ și, deci, legal, se cheamă – restabilire de domiciliu.
Noi aveam dublă cetățenie, dar veneam să locuim, din nou,
în România, cu domiciliu stabil și permanent. Ne recăpă-
tam, deci, drepturile cetățenești și intram în viața activă
locală așa cum ne doream. La doar puțină vreme după so-
sirea noastră, eu m-am implicat mai mult decât Ioana în
demersurile administrative. Unul dintre noi trebuia să o
facă, iar ea, parcă având o presimțire în suflet, mi-a spus
sincer că nu e pregătită! Aici aveam să descopăr cu o oa-
recare părere de rău, dar, mai ales, cu o imensă uimire, că
lucrurile nu stăteau deloc bine sau cel puțin nu așa cum
mă așteptam! A început în mine o luptă interioară, care
semăna cu un război mondial! La început, am luptat teribil,

dar silențios (la adăpost de privirile Ioanei), în mintea mea,
așa încât să nu las la vedere dezamăgirea și chiar ura și re-
volta din mine, când mă loveam de mașina administrativă
locală. Îmi dădeam seama că mă întorceam în timp, dar nu
reușeam să înțeleg sau să situez exact ce timp? Era un ames-
tec de Ev Mediu, de comunism, dar și de un prezent confuz
și nedeterminat. Un prezent care parcă refuza să se instaleze
așa cum trebuie, adică având reguli noi, o gândire deschi-
să, metode moderne de comunicare, competență și progres.
Mă loveam de un soi de de gândire comunistoidă, de lip-
să de competență, de calificare, de eleganță și de bun simț,
de amabilitate și de empatie din partea funcționarilor din
administrație și nu numai, atunci când eram nevoit să fac de-
mersuri pe lângă primărie, dar și alte instituții ale statului.
Eu părăsisem țară în perioada sumbră a comunismului
și destul de tânăr, astfel încât nu avusesem timp să intru în
viața activă și să mă confrunt cu mecanismul mașinii ad-
ministrative, dar și cu viața socială și cu tot ce comportau
acestea la acea vreme, și nici nu am fost în țară în perioada
imediat următoare schimbării regimului, așa încât nu am
ținut pasul cu evoluția lucrurilor ca tot restul populației.
Pentru toți acei oameni din spatele ghișeelor, acest tip de
comportament pe care eu îl descopeream era cât se poate de
firesc, iar competențele lor de un grad înalt!!! Ei chiar așa
credeau! Ei cred în continuare că sunt buni în ceea ce fac și
că sunt la locul lor! Că și-l merită pe deplin! Că nu mai au
nimic de învățat și că le știu pe toate!
Mai apoi, a trecut revoluția cu un val de schimbări
uriașe, radicale și determinante, credeam eu cu naivitate!
Deci, mă așteptam la mai bine și mai bun, la progres și

evoluție în gândire și fapte, la un alt nivel de viață, la o
altă Românie! Nu era deloc așa și această tristă consta-
tare mă ducea inevitabil la gândul că poate nu trebuia să
mă întorc! Reușeam totuși să mă motivez de fiecare dată,
păstrându-mi crezul, dar și speranța că lucrurile se vor în-
drepta treptat. Că mai e nevoie de ceva timp până când țara
va ajunge la apogeul schimbărilor la care aspirase și de care
avea mare nevoie.
Descopeream, deci, cu uimire, o dureroasă realitate care
mă destabiliza serios!
Azi, la mai mult de zece ani de la întoarcere, constat
cu amărăciune că nimic bun nu s-a întâmplat de atunci și
nici nu întrezăresc un început de ceva trainic și durabil...
Oamenii sunt la fel de triști și de resemnați. Incompetenții,
ignoranții, neștiutorii, tupeiștii și răutăcioșii, corupții și
lichelele de tot genul rămân în continuare în fruntea clasa-
mentului când vine vorba de o ierarhizare a populației, dar,
mai ales, a celor care ne conduc și care au drept de decizie!
Îmi dau seama cu indignare că ideile, părerile, experiența
mea din vest, punctele de vedere, dar și viziunea mea în ceea
ce privește starea lucrurilor, atunci când am ocazia să le
împărtășesc cu prieteni, cunoștințe sau, pur și simplu, cu in-
terlocutori ocazionali, rămân fără nicio șansă de înțelegere!
Românul rămâne un veșnic nemulțumit și nefericit. Trist
și lezat, el nu reușește să își depășească condiția de simplu
spectator și de etern constatator al vieți! El refuză să devină
actorul principal al vieți sale, care să-l facă să dețină rolul
cel mai important în această poveste și care să-l conducă că-
tre emancipare și o stare de mai bine!
Să îți dorești cu adevărat o schimbare înseamnă să ai cu-

rajul să ieși din zona de confort în care lenevești. Să nu îți fie
frică de a lăsa în urmă o stare și să treci la o alta care îți va fi
benefică, în cele din urmă, dar care o să aibă nevoie de ceva
timp și chiar de sacrificii și alte compromisuri până când se
va instala în viața ta. Shimbările majore din viață sunt, de
multe ori, periculoase, brutale chiar, dar, mai ales, riscante.
Ele trebuie asumate și duse la bun sfârșit fără tăgadă.
Comunismul a creat o formă de „asistanat“ în rândul
populației și asta pe o prea lungă perioadă în care oame-
nii au fost obișnuiți cu un fel de siguranță a zilei de mâine,
precară, dar sigură, și cu care se mulțumeau! El a mai creat
și un individ lipsit de creație și de inițiativă, de îndrăznea-
lă și curaj.
Omul occidental a cunoscut și a trăit din plin însă cu
schimbări bulversante și violente în existența sa, cu precade-
re începând cu sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial,
care i-au modificat regimul de viață în mai bine, dar, mai
ales, în mai durabil. Societatea occidentală s-a construit
treptat fără să „ardă“ etapele și cu prețul unei implicări
masive și structurate a populației în totalitatea sa. Această
mișcare a dat naștere unui individ implicat, responsabil,
harnic, doritor de schimbări, curajos, conștient și mai pre-
sus de toate... liber!
Liber de a alege și de a discerne, liber de a decide pen-
tru el, dar și pentru cei din jur. Așa s-au creat sentimente
de apartenență și de patriotism, de unitate, de respect pen-
tru adevăratele valori, de respect pentru cel de lângă tine,
de dorința de depășire de sine, de progres și de mulțumire
în cele din urmă.
Să duci o viață împlinită care să te mulțumească și să te

bucure, să fii în pace și în armonie cu gândurile și aspirațiile
tale și să nu-ți fie frică de schimbare – e primul pas către
această libertatate și emancipare. Nu ai nevoie de mereu,
mai mult și, în niciun caz, de prea multe „artificii“ așa cum,
din păcate, românii funcționează!
Și, apropo de artificii, așa cum numesc eu această încăr-
cătură de lucruri – la limită – inutile, dar, mai ales, exagerat
de vizibile și de împovărătoare, ele fiind doar de fațadă și
dau deținătorilor o imagine care nu reflectă în nimic ade-
vărul adevărat!
Încă de când m-am întors în țară, constatam cu
stupefacție dorința românului de a părea, a da impresia, a
epata și de o dorință exagerată în a-și etala bunurile prin
care el crede că și-a reușit viața, dar, mai ales, că e mai pre-
sus decât cel de lângă el.
Case enorme și care în majoritatea cazurilor nu se con-
formează cu planul de urbanism (în cazul în care ar exista
unul în această țară!), mașini scumpe, care par venite din
altă lume și care cu greu se integrează în peisajul trist, gri și
devastat al drumurilor noastre, haine scumpe care nu stau
deloc bine pe majoritatea purtătorilor ș.a.m.d.
Va fi lung drumul până când autohtonul își va da seama
că nu semnele de bogăție exterioare definesc adevărata na-
tură a omului, nici fericirea și emanciparea.
Pe acești români de toate vârstele și care, se pare, cu o
voință de nedescris, s-au grăbit să-și șteargă din memorie
trecutul relativ recent de până în 1989, ca nu cumva să crea-
dă cineva că ei au fost altfel de cât până acum, îi văd pe aici,
prin mijlocul naturii unde locuiesc, când sosesc iarna călare
pe ATV-urile lor colorate sau în SUV-urile de 100.000 de

euro îmbrăcați în treninguri roz și teniși de aceeași culoa-
re și cu pietricele sclipitoare pentru fete, și cu blugii rupți
în genunchi, gleznele la vedere și capul gol, pentru priete-
nii lor care, vizibil, vor să le epateze și să le impresioneze cu
bărbăția lor care se măsoară, în definitiv, doar cu numărul
cailor putere al bolizilor pe care îi conduc.
Dar îi mai văd și când rămân blocați în zăpadă la –10
grade și total neechipați, pierduți și speriați de moarte când
își dau seama că se găsesc într-o lume cât se poate de reală
și nu într-una superficială ca cea în care ei trăiesc!
Observ un decalaj imens între natura lor profundă
(educație, instruire, cunoaștere, înțelegere, fel de a se dis-
tra) și modul de viață pe care se chinuie să îl adopte, dar
care nu li se potrivește absolut deloc!
Nu poți să lupți la nesfârșit împotriva naturii, sorții sau
evidenței. Nu poți să vrei să fii altceva decât cea ce ești cu
adevărat.
Dacă occidentalul, așa cum spuneam mai sus, a traversat
toate aceste schimbări ale societății în timp îndelungat, este
fiindcă a avut cu adevărat nevoie de o perioadă de adap-
tare și de acomodare pentru tot ce a apărut nou și chiar
brusc în viața lui. El a lăsat timp timpului să-l modeleze,
iar evoluția, modernismul, confortul, emanciparea și bucu-
ria de a trăi fericit au sosit progresiv în viața lui.
Noi însă am „sărit de la telefonul cu manivelă“ la inter-
net și telefoane mobile, la Coca-Cola, Nike, Mc Donald’s
și... visul american! Am ars, clar, etape întregi! Noi ne-am
grăbit să-i ajungem din urmă pe occidentali! Am vrut să
fim campioni mondiali fără să ne antrenăm! Am vrut să
ajungem la destinație fără să ne urcăm în tren! Am vrut cu

orice preț să părem altceva decât ceea ce suntem!
Am uitat tot ce știam să facem înainte sau ce am fi putut
face dacă ne-am fi lăsat ghidați de propria noastră identi-
tate, de știința, energia, intuiția, cultura noastră. Fără să
copiem și să adoptăm în mare grabă identitatea, cultura,
știința și energia altor națiuni. În timp ce ele progresează,
noi regresăm, ne pierdem și ne vindem ieftin sufletul pen-
tru lucruri superficiale. Am devenit consumatori glutoni și
idioți de produse și visuri străine!
E ca un lanț gros care se vrea a fi unul solid și care să re-
ziste la solicitări uriașe. El nu trebuie în niciun caz să cedeze
și să se rupă. Al nostru s-a rupt însă demult și, pe deasupra,
lipsesc și multe zale! Prea multe etape arse, prea multe zale
lipsă în evoluția noastră recentă!
Mi-e teamă însă că acest „mers înainte“ nu mai poate fi
oprit, iar aceste deviații de comportament și de gândire nu
vor mai fi niciodată reparate sau măcar evitate. Când mă
gândesc cu mâhnire că societatea românească nu este deloc
pe drumul cel bun și că toate aceste neajunsuri, această lipsă
de perspectivă, de dorință de schimbare în bine, de evoluție
și progres – în sensul bun – și care nu fac decât să ne țină pe
loc și departe de un ideal cu tentă occidentală, spun că lup-
ta e pierdută!
În orice caz, eu nu am speranța să mai cunosc și să tră-

iesc în timpul vieți mele o schimbare majoră la care aspir și
care am convingerea că poate aduce ceva bun în țara mea. Nu
am niciun semnal în acest sens! În așteptare, încerc pe cât se
poate de mult să rămân fidel valorilor și convingerilor mele,
să trăiesc totuși o viață fericită cu ce am și unde sunt, dar și

în armonie cu ideile mele. Să mă bucur de cei de lângă mine,
familie și câțiva apropiați, și să nu mă plâng sau să mă justi-
fic prea mult.
Sunt un idealist, un visător, un optimist, dar și un etern re-
voltat cu dorință permanentă de schimbare și ameliorare. Un
progresist, dar și un fervent apărător al culturii și tradițiilor
care nu trebuie, în niciun caz, uitate, ci, din contră, promova-
te. România nu e o țară pentru idealiști și visători, îmi spun
eu în mintea mea, din când în când, și cu un zâmbet discret
în colțul gurii! Să vrei cu obstinație să-ți ștergi trecutul, să-l
uiți cu repeziciune și să-ți fie rușine de el înseamnă să renunți
la identitatea ta. Asta fac românii și, mai cu seamă, cei tineri.
Fără identitate nu mai ești nimic! Dar și să adopți sau să în-
cerci să-ți apropriezi o identitate alta decât a ta e infinit mai
grav. Noi trebuie să rămânem români mândri și demni, îna-
inte de a ne dori să fim europeni, americani sau globaliști!
Sigur că globalizarea și acest mod de gândire colectiv
cu care ne confruntăm, dar și libera circulație și mutările
masive ale multor comunități vin cu un soi de omogenizare
a populației planetei, cu un fel de contopire a obiceiuri-
lor, tradițiilor, culturilor etc., dar, pentru asta, nu trebuie
în niciun fel să ne diminuăm și să ne alterăm identitatea și
sentimentul de apartenență. Nimic nu ne împiedică să fim
europeni, globaliști sau nomazi până în măduva oaselor,
dar să rămânem profund români și purtători de cultură și
rădăcini! Nu poți să avansezi și să aspiri la un viitor mai
bun dacă îți uiți trecutul și nu știi de unde vi! Mi-e teamă
că asta e marea problemă a tinerilor de astăzi care vor con-
duce lumea de mâine! Nu poți să-ți afirmi personalitatea,
să-ți etalezi cultura și tradițiile, obiceiurile și rădăcinile,
să-ți aperi convingerile și credințele fără o puternică identi-

tate. Iar parcursul identitar nu poți să îl duci la bun sfârșit
dacă renunți la valorile care te definesc!
În fine. În ciuda criticilor și a constatărilor (ca un bun
român ce sunt!) pe care le fac, eu îmi păstrez în continuare
o umbră de speranță și de optimism atunci când mă gân-
desc că timpuri mai bune vor veni și peste noi și continuu
să-mi iubesc țara, dar să și cred încă în oameni și în puterea
lor de a schimba cursul vieții. Îmi place să sper întro lume
mai bună și o societate demnă și responsabilă, în conducă-
tori drepți și destoinici care să apere dreptul individului, iar,
mai apoi, al comunității întregi.
Am fost atât de dezgustat de lipsa de responsabilitate,
dar și de viciul și slăbiciunea politicienilor care ne conduc,
de absența lor de clarviziune și de idei, de logică și bun simț,
de patriotism și demnitate, încât din 2020 am renunțat să
mai votez și, probabil, nu voi reveni asupra acestei deci-
zii până la sfârșitul vieții mele! Mereu am fost cuprins de
un simț civic dezvoltat și nu am ezitat niciodată să-mi ex-
pun parerile și nici să-mi exercit dreptul de cetățean ori de
câte ori am avut ocazia. Votul înseamnă încrederea pe care
i-o acorzi unui înalt responsabil și garant moral, angajat în
politică, dar, mai ales, angajat într-un proces de fapte și re-
alizări de promisiuni și de proiecte pe care și le manifestă
atunci când candidează la un anume post din înaltele sfe-
re de conducere ale statului sau ale comunităților locale.
Dar mai înseamnă și că ești pe aceeași lungime de undă și
în acord cu ideile și aspirațiile sale, că îi oferi tot sprijinul
moral, dar și că ai multe așteptări care să fie la înălțimea
încrederii pe care i-ai acordat-o.
Nu m-am așteptat niciodată „să fiu răsplătit“ așa cum

speram. Nu sunt naiv și nici nu cred în promisiuni deșarte și
care sunt oricum lipsite de sens și imposibil de pus în practi-
că. Dar chiar și așa, am mers întotdeauna la vot animat de o
dorință de schimbare și de veșnice speranțe. Au apărut însă
momente de dezgust așa cum le-am numit mai sus, dar și
de sentimente de „până aici“ care m-au convins să renunț la
acest drept și să nu devin complice la această decadență pro-
vocată de politicieni corupți, neștiutori, slabi și nedemni de
încrederea mea.
Un primar dorește doar să devină primar! E tot ce-l ani-
mează și motivează înainte de alegeri. El candidează și acesta
este singurul motiv pentru care o face! Dar în niciun caz ca să
aducă schimbări majore în sânul comunității pe care o con-
duce, să bulverseze rutina și starea de moleșeală cu care se
confruntă localitatea sa, să lupte cu incompetența și inerția
angajaților, să provoace schimbări și situații, să elimine obi-
ceiuri învechite și mentalități depășite, să se înconjoare de
oameni calificați și fideli și, în fine, să lase ceva în urma lui!
Ei vin doar pentru salariu și statut. Faimă și dorință de
putere. Dar deloc pentru fapte nobile și durabile, pentru a
da ceva sau pentru a schimba soarta lucrurilor în mai bine...
La fel și cei din aparatul de stat care ajung să dețină
funcții de înaltă răspundere!
În marea lor majoritate ei sunt niște incompetenți lipsiți de
orice formă de bun simț. Armați cu un tupeu și o îndrăzneală
fără limite, ei vin și ne sfidează în față fără nicio remușcare.
Tot ce contează, e starea și poziția lor și, bineînțeles, a parti-
delor care i-a propulsat și cărora le sunt fideli servitori!
A devenit groaznic de revoltător acest spectacol ieftin și
nedemn la care asistăm zilnic atunci când politicienii noștri
fără niciun fel de jenă sau de scrupule vin în spațiul public

să ne vorbească de neputința lor, dar și de certurile lor in-
terne penibile și rușinoase.
Îți dai seama cu stupefacție doar a doua zi după alegeri,
atunci când descoperi că cei pentru care ai votat și deci ai
crezut și ai sperat, că ei fac tot felul de alianțe și compromi-
suri cu cei din tabăra celor pentru care nu ai fi votat! Asta
detontă clar faptul că lor nu le pasă de interesul votanților,
populație și poporului ai căror reprezentanți sunt, ci doar de
al lor personal!
Ei luptă din răsputeri doar pentru supraviețuirea și bu-
năstarea lor în sânul partidelor și în zona de protecție pe
care le-o conferă poziția și statutul la care au ajuns, dar, în
niciun caz, nu sunt preocupați de starea națiunii!
Nu există o clasă politică formată din oameni – bărbați
și femei – destoinici, instruiți, demni și curajoși, pătrunși
și conduși în permanență de simțul onoarei și al datoriei.
Și ca să termin acest capitol cu o notă pozitivă sau, în
orice caz, mai puțin tristă, aș dori să scot la lumină și fap-
tul că în această țară există și oameni buni și juști, demni
și pasionați de viață și de România care chiar contribuie
la clădirea unei lumi mai bune. Eu am avut șansa să îi cu-
nosc, iar cu unii dintre ei am devenit chiar prieten. Sigur, ei
reprezintă o minoritate din păcate. Așa cum există și politi-
cieni (ei sunt mai rari, ce e drept!), de altfel, care dau semne
de speranță și de dorințe de realizări și schimbări majore și
care merită atenția și încrederea noastră, dar...
Capitolul 22
Chemarea terenului cu hașuri!
În primii doi ani de la revenirea în țară, am trăit și am

profitat totuși din plin – în ciuda realităților de care ne lo-
veam – de această „regăsire cu plaiul natal“ dar mai ales de
natura spendidă și majestuoasă care ne înconjura la Bran.
Am lucrat mult la casa pe care am construit-o, am umblat
pe munte, am vizitat, ne-am regăsit rude și prieteni pe care
nu îi mai văzusem de o viață, ne-am făcut prieteni noi și
ne-am impregnat cât am putut de bine de noul nostru stil
viață. Cu obiceiuri noi sau cu unele pe care le uitasem, cu
tradiții, descoperiri de tot felul, oameni și locuri, surprize
de tot genul, dar și de pierderi de oameni dragi și alte epi-
soade mai puțin fericite...
Nu îmi doresc să par catastrofist sau prea negativ, fiind-
că nu sunt așa, dar cred că și acum, după puțin mai mult de
zece ani, integrarea noastră continuă încă. Am momente de
confuzie și perplexitate când mă confrunt cu o situație anu-
me, cu legi de neînțeles, reguli de tot felul etc. Nu îmi face
deloc plăcere să insist pe acest fapt și să-l scot în evidență,
dar, în același timp, așa consider! Încă mai întâlnesc situații
de diferite naturi – cu precădere în mecanismul administra-

tiv – în care cu greu găsesc o logică!
Iar funcționarii zeloși, nepregătiți și needucați de
care mă lovesc la ocazie, nu contribuie cu nimic bun la
îmbunătățirea situație sau cel puțin a relației cu contribua-
bilii. Știu că pare puțin caricatural, dar marea majoritate a
acestor persoane parașutate în anumite funcții, fără niciun
soi de pregătire sau măcar o formă de bun simț și amabi-
litate, prin pile sau nepotism, nu au ce căuta în aparatul
administrativ! Ele nu participă cu nimic la atingerea unui
ideal de lucrător bugetar instruit, competent și elegant.
Următorii doi-trei ani i-am petrecut încercând să dez-

voltăm o formă de turism care să se desfășoare întro zonă
de ecologie, natură, cazare și hrană naturală și sănătoasă,
drumeții montane, vizite de situri naturale și alte obiective
culturale și tradiționale din regiunea în care trăim.
Un fel de „circuit în stea“ în care să le oferim oaspeților
noștri (străini vorbitori de franceză, pentru început) caza-
re și masă cu bunătăți locale și nu numai, iar, apoi, vizite
sau trasee prestabilite, cu întoarcere acasă în fiecare seară.
Asta, pe o durată de patru-opt zile. După dorințe. Și, în fi-
ecare zi, să propunem o activitate diferită.
În scurta noastră tentativă (căci, până la urmă, am
renunțat din motive personale), am găzduit doar străini,
care, de altfel, au fost extrem de mulțumiți și de încântați
de acest gen de activitate.
Iată că după vreo cinci ani deci, eu începeam să mă simt
oarecum debusolat și neconfortabil cu viața la munte, dar
și cu această relativă izolare geografică, dar și socială în
același timp. Simțeam că trebuie să „mă mișc“ altfel decât

o făcusem până acum!
Mă găseam destrămat între acest loc extraordinar în
care alesesem să trăiesc și care îmi oferea o calitate de viață
sănătoasă, dar, oarecum, „lentă“ și între o viață mai ac-
tivă într-un domeniu în care m-aș fi simțit în largul meu.
Începeam să simt că poate m-am înșelat alegând acest loc și
nu un altul atunci când am decis reîntoarcerea și că ar tre-
bui să recunosc acest fapt!
Vă imaginați reacția Ioanei, atunci când cu glasul tre-
murând, i-am propus să ne mutăm!!!
Ar fi fost doar... a douăzecea oară!
Că poate ar fi bine să mergem către Constanța sau chiar
undeva în preajma Bucureștiului, acolo unde avem repere,
rude, dar și prieteni apropiați, și unde am putea să ne găsim
și o ocupație (slujbă) care să ne satisfacă. A fost total contra
și am simțit clar că nu trebuie să mai insist în acest sens...
Ea se simte bine aici!
Lucrurile se complică!
O idee care mi-a venit natural în minte a fost... rugbyul!

Fără să par lipsit de modestie, dar nu era oare această
activitate, probabil lucrul pe care îl făcusem cel mai bine
de-a lungul vieții? Îndeletnicirea la care mă pricepeam su-
ficient de bine?
Mi-ar fi plăcut teribil de mult să intru într-o activitate
de antrenorat și să mai „navighez“ o perioadă prin lumea
rugbyului, care îmi era atât de familiară și de dragă! Știam
că mi-ar fi fost dificil să trăiesc din pasiunea mea, adică
din antrenorat spre exemplu. Nu mi-ar fi fost chiar ușor
să-mi găsesc un post de antrenor undeva, prin aproprie-

rea locuinței, adică în zona Brașovului. Eram conștient de
situația precară a rugbyului nostru, dar credeam cu sinceri-
tate și chiar cu o doză de naivitate că mi-aș putea găsi locul
și că aș putea avea o contribuție chiar și în această stare de
derivă al rugbyului de acasă.
Așadar, undeva prin 2014-2015, am intrat în legătură
cu câțiva dintre angajații Federației pentru a mă prezenta
și a-mi manifesta dorința de a lucra într-un mod sau altul
în rugbyul românesc.
Am fost plăcut surprins când, după primele contacte tele-
fonice, oamenii m-au recunoscut și și-au adus aminte de mine
deși părăsisem țara destul de tânăr și cu mulți ani în urmă.
Primul a fost Daniel Mitrea care deținea funcția de antre-
nor federal la acea vreme, iar al doilea, George Bărgăunaș care
era profesor la Școala Națională de Antrenori de la București,
dar și președintele Comisiei Centrale de Arbitraj FRR.
După convorbirile telefonice au urmat și întâlnirile față
în față pentru a discuta mai pe larg și concret despre cum și
ce ar trebui să fac.
Daniel Mitrea mi-a propus un post de antrenor într-un
Centru de Formare al Juniorilor care urma să ia startul în
vara lui 2015, în Comuna Cornu de Jos, Județul Prahova.
Ideea ma încântat, iar propunerea lui îmi părea suficient de
serioasă și de interesantă. Această perspectivă mă motiva,
așadar, suficient de mult.
În același timp, m-am înscris la cursurile Academiei de
Rugby de pe lângă Federația Română, dar și la cele de la
Centrul Național de Formare și Pregătire al Antrenorilor din
București.
Eu nu dețineam diplomă de antrenor. Nu avusesem până

atunci nici ocazia, dar nici dorința de a intra într-un ciclu
de pregătire profesională care să mă conducă către me-
seria de antrenor. Până la vârsta de 50 de ani, chiar nu
simțisem această chemare către antrenorat sau vreo orica-
re altă formă de implicare și de transmitere a cunoștințelor
și experiențelor mele în jocul de rugby. Încă din 2002 de la
retragerea mea din competiție, parcursul meu de viață și
profesional m-a ținut departe de lumea rugbyului. Mi-am
găsit motivația, dar și interesul, în altă parte decât în zona
de antrenorat. Eram conștient de faptul că aveam suficient
de multe cunoștințe, experiențe, dar, mai cu seamă, sufici-
ent de mult spirit al jocului, în așa fel încât să mă aventurez
în lumea antrenoratului, dar eram la fel de conștient de fap-
tul că rugbyul a evolut mult în ultimii ani și că „ucenicia“
mea în antrenorat trebuia să treacă printr-o fază de recicla-
re și o reevaluare, tocmai prin efectuarea acestor cursuri.
Mi-am dus cu bine la capăt perioada cursurilor, unde
mi-am obținut și diplomele de specialitate, și nu regret de-
loc acest fapt. Cursurile m-au ajutat să-mi reîmprospătez
cunoștințele, dar și să învăț lucruri noi, utile, necesare și
indispensabile în munca de antrenor.
Retrospectiv privind, și asta fără nicio îndoială, rugbyul a
făcut parte integrantă din viața mea, însă nu aș merge până
a spune că rugbyul e viața mea. În parcursul meu, am cunos-
cut și altceva în afară de rugby. Dragostea și pasiunea pentru
Ioana și familia mea le-aș pune pe primul loc. Însă și alte tră-
iri, emoții, situații, alte povești unele triste, altele fericite – și
chiar o lungă listă de momente și întâlniri, pasiuni și îndeletni-
ciri care m-au împlinit și care m-au făcut să evoluez și să devin
omul care sunt astăzi. Dar e clar că rugbyul m-a influențat și

m-a modelat atât de mult, încât amprenta lui, valorile lui, spi-
ritul lui vor trăi în mine până la sfârșitul vieții mele.
Rugbyul ca un ghid, ca un far, o călăuză!
Așadar, motivat de toate aceste credințe și cu o dorință
mare cât un munte, iată-mă intrat din nou în lumea mea!
Lumea pe care o cunoșteam atât de bine. Pe care o iu-
beam atât de mult. Ea m-a făcut să sufăr pe alocuri, m-a
decepționat, m-a rănit chiar, dar mi-a și oferit, mi-a dăruit,
m-a construit și m-a structurat, m-a luminat și mi-a arătat
calea, m-a ocrotit și m-a ținut departe de alte rele sau deri-
ve, veghind asupra mea în permanență.
Nu mi-a fost deloc ușor la început și a trebuit să trec
printr-o fază de adaptare destul de derutantă!
Constatam cu durere, adevărata stare a rugbyului au-
tohton. Gravitatea situației. Văzut doar din exterior până
atunci, peisajul rugbistic din țară îmi părea în derivă și în
pierdere de repere și valori, în scădere vizibilă de nivel și,
deci, într-o stare generală deloc bună. Dar acum, văzut din
interior, îmi părea și mai catastrofic!
Dar chiar și așa, îmi spuneam necontenit: „O să-mi gă-
sesc locul... o să-mi găsesc locul“, „O să fie bine“, „Am să
pot să-mi aduc mica și modesta mea contribuție“, „Trebuie
să continuu ori ce ar fi“, „Trebuie să rămân într-o logică de
a face, a înfăptui, a realiza ceva, a transmite, a lăsa ceva în
urmă...“. Un balaur cu două capete, a început o luptă fără
milă în sufletul meu încă din prima clipă în care am pășit în
incinta rugbyului nostru. Cel rău îmi amintea în permanență
că nu am să fac nimic bun și că e inutil să cred și să sper în
ceva mai bun în mica lume a rugbyului de acasă (căci ea
devenise teribil de mică), care se află de prea mult timp în că-

dere liberă. Că totul e pierdut, e în zadar. Că oricum, nu am
să reușesc să-mi impun viziunea mea despre joc, ideile și cre-
zul meu, filosofia mea, speranțele mele... Cel bun îmi sugera
totuși să nu-l ascult pe cel rău și să merg înainte cu credință
și pasiune. Să cred în ceea ce fac, așa cum am crezut mereu
în mine și în tot ce am îndrăgit și iubit. Să fac un efort și să
nu mă las nici copleșit și nici distras de la misiunea pe care
mi-o propusesem.
Câțiva prieteni apropiați îmi sugerau chiar să o las baltă
și să nu intru „pe un teren minat“!
— Tu ai plecat de mult, bătrâne! Multe s-au schimbat
între timp!
— Oamenii te vor respinge!
— Nu te vei regăsi deloc și nu îți vei găsi nici locul la
care speri!
— O să vezi că nivelul e slab și campionatul la pământ!
— Vei fi dezamăgit!
În cei trei ani petrecuți la Centrul de la Cornu ca antre-
nor, am cunoscut satisfacții, eșecuri, reușite și înfrângeri, și
asta nu neapărat pe plan sportiv, dar mai ales pe plan per-
sonal. Asta fiindcă eu nu așteptam neapărat rezultate strict
sportive cu orice preț. Și nici laude, recompense sau elogii la
tot drumul. Nu. Ceea ce eu căutam, era mult mai profund de
atât. Și anume depășirea de sine, evoluție și progres în antre-
norat, căutarea celor mai bune și eficiente metode de predare
și transmitere, dar adaptate la evoluția și schimbarea de com-
portament ale tinerilor din ziua de azi! Problematica tânărului
și adolescentului din societatea românească post-comunistă
s-a schimbat teribil de mult. Felul lor de a gândi, de a recepta
și analiza informațiile, dar, mai ales, de a le acumula și sto-

ca – s-a schimbat dramatic. Adolescentul din zilele noastre,
nu mai corespunde deloc profilului adolescentului generației
mele, iar acest lucru, din păcate, nu este înțeles de marea ma-
joritate a antrenorilor de acum! Aceștia din urmă nu au reușit,
sau nu au vrut, sau nu au putut să se adapteze la schimbarea
comportamentală a copiilor și tinerilor din prezent!
Auzeam în permanență: „Nu mai găsești copii, măi
Marcel“, „Nu mai vor să facă sport“, „Sunt neascultători
și obraznici“, „Sunt grași și neîndemânatici“, „Vor bani și
avantaje de tot felul“ etc. etc!
Probabil!
Dar toate astea nu îsemnau decât niște simple constatări
care deveneau serioase scuze și justificări ieftine din partea
educatorilor și a antrenorilor, însă nu și soluții sau măcar
încercări de a remedia această stare „de amorțeală“ a spor-
tului, în general, și nu numai a rugbyului!
Mi-a plăcut teribil de mult să fiu în fiecare zi pe teren,
mi-a plăcut să lucrez cu tinerii aspiranți, mi-a plăcut să
simt din nou gustul competiției, să mă bucur de dorința
mea de a transmite, să simt mirosul gazonului și al vestia-
relor, fluierul arbitrilor, susținerea publicului, aprecierile
colegilor antrenori, dar și a foștilor mei coechipieri sau ad-
versari din tinerețe, însă nu am fost pe deplin mulțumit, nici
de evoluția mea – în primul rând – dar nici de felul în care
se derulau competițiile, de atmosfera din jurul terenurilor,
de nivelul general scăzut al jocului, lipsa de seriozitate și,
mai ales, de dăruire și de pasiune a antrenorilor, dar nici de
întreg peisajul rugbistic, care îmi proiecta o imagine dezo-
lantă, săracă și deloc motivantă!
Descopeream cu uimire că numărul de practicanți

scăzuse drastic și implicit și cel al cluburilor sau a altor
structuri sportive din trecut. Nivelul cobora pe zi ce trecea
și nimic bun, nimic structurat nu venea din spate. Oamenii
din rugby cu care interacționam punctual, indiferent că ve-
neau de la juniori sau seniori, dădeau semne de uzură și
chiar de lehamite!
Rari erau cei care mai prezentau semne de dorință de
afirmare sau de progres și reușită. În marea lor majoritate,
acești antrenori funcționau doar pentru un salariu și acu-
mulare de vechime. Îndeosebi cei din CSS-uri sau LPS-uri!
Înainte de a merge mai departe, vă mărturisesc de pe
acum că nu mă simt prea confortabil cu faptul că ajung, din
nou, la un moment sensibil din povestea mea, dar, mai ales,
penibil și jenant pentru mine, în ceea ce privește expunerea
opiniilor, viziunilor și părerile mele, dar, mai ales, îndrăz-
neala de a vorbi liber și conștient, despre starea rugbyului
nostru așa cum am cunoscut-o și cum am înțeles-o eu, dar
mai ales conștient de consecințe în cazul în care slujitorii
rugbyului românesc vor citi aceste rânduri!
Adică mă întreb dacă ar trebui să aduc o notă critică la
adresa rugbyului românesc în scrierile mele sau să trec pes-
te acest aspect și să-l ignor?
Concluzia este că da. Mă simt în drept de a o face fiind-
că rugbyul face indiscutabil parte din povestea mea de viață.
Românului nu îi place critica. O detestă din fundul su-

fletului. El încă nu a înțeles că evoluția personală, progresul
și procesul de învățare și atingere a perfecțiunii sau măcar a
unui nivel acceptabil de statut profesional, trec (obligatoriu)
printr-o acceptare de critică. Nu poți să evoluezi dacă nu te

confrunți cu o formă de contrarietate, de schimb de idei și
metode, de „altceva“ și „altfel“, de diferit, de schimbător,
de necunoscut! Dacă refuzi acest mecanism fără să-ți pui
întrebări, fără să te pui în cauză și să te analizezi perma-
nent înseamnă că le știi pe toate și că nu ai nevoie să înveți
altceva! Ăsta da pericol!!!
Autosuficiența este „boala“ antrenorului român!
Noi nu avem nici măcar o presă de specialitate (și asta în
toată lumea sportului, nu doar în rugby) care să vină cu un
punct de vedere critic în permanență, dar și să „vegheze“ cu
luciditate din exterior, asupra vieții sportive. Să funcționeze
ca o santinelă care dă alarma, din când în când, spunân-
du-le celor implicați: „Atenție, nu sunteți pe drumul cel
bun!“. Rare sunt articolele de presă sau alte canale me-
dia, unde câțiva jurnaliști sportivi cunoscători și temerari
îndrăznesc să scrie într-o notă critică despre involuția spor-
tului românesc, despre dezastrul și mediocritatea în care se
scaldă majoritatea disciplinelor de la noi, dar și despre an-
trenori, tehnicieni și conducători de federații!
În puținele articole care apar a doua zi după un eveni-
ment (joc de campionat sau al naționalei) pe siteul Federației
sau vreunui jurnal de sport rătăcit, găsim doar cuvinte de
laudă, doar elogii și felicitări ridicole sau, și mai rău, scuze
și justificări ieftine! Niciodată o critică constructivă, ca nu
cumva să se supere cineva!
Rămân, apoi, eternele nostalgii și aduceri aminte de
puținele victorii care pot fi numărate pe degetele de la o
mână și pe care țara noastră le-a obținut împotriva unor
națiuni majore de-a lungul timpului, care vin să rememoreze
un trecut uitat oricum de multă lume! Aceste victorii rămân

singura referință de care jurnaliști sportivi și nostalgici ai
rugbyului nostru se pot „agăța“ și pe care o amintesc și o
repetă la nesfârșit, neavând nimic altceva mai bun de scos
în evidență. Ne lăudăm în continuare cu un trecut și o lume
de mult apuse, cu câteva victorii atât de îndepărtate și cu
un stil de joc care acum face parte din istorie, dar fără să
ne preocupăm de prezent așa cum ar trebui.
Bineînțeles că trecutul nu trebuie uitat, bineînțeles că el
înseamnă cultura și identitatea noastră, rădăcinile noastre –
eu sunt primul de acord cu acest lucru – dar să îl folosești
la nesfârșit și să îl scoți din cutia cu amintiri doar pentru
a „mobila“ un prezent prea sărac, lipsit de performanță și
strălucire, de perspectivă, de ambiție și de rezultate bune,
găsesc că e un nonsens. La ce mai servește să aduci amin-
te că ai învins Franța, Italia și alte câteva națiuni, în urmă
cu treizeci sau cinzeci de ani, când astăzi pierzi lamentabil
contra unor națiuni emergente, care, până mai de curând,
nici nu existau pe harta sportului cu balonul oval.
Risc să nu rămân cu prea mulți prieteni din lumea
rugbyului. Probabil că de aici încolo ei se vor despărți în
două categorii: cei care vor aprecia (sau nu) povestea mea,
doar până la acest capitol, și cei care vor aprecia până la ca-
păt! Este necesară această analiză pe care mă pregătesc să
o aștern în acest capitol? Critica mea va fi una constructi-
vă și înțeleasă? Acceptată? Nu mă aștept cu tot dinadinsul.
Și mai cred că nici nu ar trebui să-mi pese, din moment
ce am luat această decizie! Ascultă cine vrea sau cine poate!
Mi-o asum...
Așa cum spuneam mai devreme, rugbyul a făcut mereu

parte din viața mea. Iar în această carte el e omniprezent.
Mă învăluie și mă transportă în permanență. El intră și iese
din viața mea după bunul lui plac, aș spune. L-am lăsat me-
reu să mă conducă fără să-i refuz vreodată ceva.
Așadar, după destul de multă și chibzuită reflexie, am
decis să merg până la capătul gândirilor mele și să nu ezit
sau să spun că „mi-a scăpat“ și să renunț astfel să scriu
despre cum văd eu situația rugbyului nostru, cu riscul de a
ofusca pe mulți!
Să nu spun nimic, aș fi tratat de superficial, temător sau
chiar laș!
Unii ar spune: „Nu a îndrăznit“, „Nu a vrut să supere,
să deranjeze“, „Nu vrea să-și facă dușmani etc. etc.“ Dacă
o fac (și o voi face), alții vor spune: „Cine se crede ăsta?“.
Bineînțeles că am să mă abțin de la o critică violentă, jig-
nitoare sau cel puțin deplasată și nefondată.
O fac fiindcă... îmi pasă!
Nu sunt și nu mă consider în niciun caz un atotștiutor,

un mare vizionar sau vreun Mesia venit să transforme cu
o baghetă magică starea degradată a rugbyului românesc.
Nu am această putere, la fel cum nu am nici vreun răspuns
sau soluție, idei sau planuri de reînviere și revigorare a jo-
cului cu balonul oval de la noi.
Am să vorbesc animat fiind doar de pasiunea mea, de
dorința mea de a vedea lucrurile intrate pe un făgaș nor-
mal, de speranță de restructurare a rugbyului, dar și de ura
și deznădejdea pe care le-am acumulat de-a lungul acestor
câțiva ani de când am revenit în țară și cu precădere în lumea
antrenoratului. Am un sentiment de dezgust, de refuz și de

dispreț chiar, atunci când asist cu perplexitate și neputință
la agonia în care se zbate rugbyul nostru. Am ajuns chiar să
nutresc o atitudine de dușmănie atunci când încerc să găsesc
vinovat sau vinovați! Explicații sau înțelegeri.
Să înțeleg ce?
De unde să încep?
Cu cine?
Cu ce?
Cum s-a ajuns aici?
Ce e de făcut? – în cazul în care mai e ceva de făcut!
O grămadă de întrebări la care eu unul nu am neapărat
răspunsuri. Sau dacă am, ele rămân oricum confuze și ne-
sigure sau nu suficient de solide!
O să încerc să-mi păstrez obiectivitatea fără să mă las
influențat de faptul că eu încă lucrez pentru Federația
Română de Rugby la ora la care scriu aceste rânduri, și
anume în cadrul Departamentului de Dezvoltare.
Centrul de la Cornu era programat să funcționeze pe o

durată de patru ani. Adică exact durata ciclului liceal pen-
tru sportivii aspiranți care fuseseră recrutați să participe
la acest proiect. Practic, un centru de formare se ocupă pe
durata a patru ani (clasa a IX-a – clasa a XII-a) de forma-
re a unui număr restrâns de tineri jucători (debutanți sau
confirmați), aproximativ 25-30, și de pregătirea lor pentru
marea performanță.
Aceste centre de formare funcționează și au un grad ridi-
cat de reușită în țările dezvoltate din lumea rugbyului. Deci,
conceptul, era unul valabil și promițător. Multiplicarea și
dezvoltarea unor rețele de centre de acest tip pe tot teritoriul

național, ar fi un răspuns și o soluție durabilă la dezvolta-
rea acestui sport, dar și la formarea unor jucători de valoare
și perspectivă care să alimenteze mai apoi cluburile, dar și
echipele naționale.
Centrul s-a închis însă subit în 2018, fără ca să i se per-
mită să ducă la capăt acea promoție de tineri jucători. Nici
eu, nici colegul meu și nici nimeni altcineva nu am primit
un răspuns valabil la această ciudată și nejustificată, dar și
neexplicată decizie a Federației de a închide centrul înain-
te de termen!
Această mișcare a Federației fără măcar să ne înștiințeze
în prealabil, fără a schița măcar o formă de continuitate în
alt fel, în altă parte, în alte condiții etc. a fost pentru mine
primul semnal că lucrurile merg prost, haotic și fără niciun
fel de plan, de viziune, de proiecte, de idei și de acțiuni care
să răspundă cu adevărat la realele nevoi ale rugbyului ro-
mânesc. Ca o mică anecdotă: am fost înștiințați de această
decizie, de către Federației, printrun... SMS!
De atunci, eu încerc pe cât pot de bine, dar, mai ales, îm-
pins de doar o mică doză de dorință și entuziasm care mai
mi-a rămas, să continuu să lucrez, așa cum spuneam mai
sus, ca director de dezvoltare. Nu mă simt deloc în largul
meu în această funcție, dar simt, în schimb, cum flacăra pa-
siunii se stinge pe zi ce trece. Am acceptat acest post ca pe
o provocare, dar, mai ales, ca pe o dorință de a rămâne în
fenomen și de a bascula dacă vreo oportunitate se prezintă,
pe un post de antrenor, fiindcă acest lucru chiar mi-l doresc
încă. Însă, timpul trece, iar eu înțeleg și constat cu lucidita-
te și realism că drumul meu în lumea rugbyului meu drag
se sfârșește cu pași repezi și că nu am reușit mare lucru. Nu

l-am ajutat prea mult. Nu i-am fost de folos așa cum mi-aș
fi dorit. Trist bilanț!
Am însă convingerea care îmi aduce și partea de conso-
lare – și o spun cu toată modestia – că toți acei tineri (copii
și juniori, dar chiar și seniori), care au asistat la antrena-
mentele mele, practice și teoretice, au rămas cu ceva, dar și
că își vor aduce aminte de mine pentru multă vreme!
Este mai mult ca probabil ca, la sfârșitul anului sau poa-
te chiar înainte, să renunț la postul pe care îl ocup și să mă
retrag definitiv din scurta mea incursiune în sânul micii fa-
milii a rugbyului de acasă!
Desigur că apariția pandemiei de coronavirus din 2020,
care a sosit cu un arsenal întreg de restricții și care au dus
la stoparea tuturor competițiilor și activităților sportive din
cluburi, dar și școlare și nu numai, a fost ca o lovitură de
grație asupra unui sport aflat de prea mult timp în agonie,
ca să nu spun în moarte clinică! Nu mi-a plăcut niciodată
să mă justific prea mult, dar pentru mine, această pacoste
a fost la fel de dăunătoare, ținând cont de faptul că eu am
început să lucrez pe acest post pe la sfârșitul lui 2019, deci,
cu doar câteva luni înaintea restricțiilor care mi-au frânat
sever activitatea și rentabilitatea – ca să o numesc așa!
În fața acestui dezastru anunțat, primul reflex care îți
vine în minte este acela de a te întreba: „A cui e vina?“.
În zilele noastre, acum când suntem invadați de tot felul
de metode moderne de comunicare – via internet –, asistăm
la un potop de păreri și analize de tot genul, unele, realis-
te și pline de învățăminte, altele, total aiurite și nefondate,
unele apropiate de adevăr și argumentate, altele lipsite de
sens și chiar mincinoase. Tot felul de informații fondate sau

nefondate, verificabile, unele, sau imposibil de verificat, al-
tele, circulă, în permanență, în spațiul online.
Pseudocunoscători și tot felul de habarniști vin și dau
cifre, date, situații și întâmplări și chiar nume, când vine
vorba despre decăderea rugbyului românesc.
Recunosc și eu, din când în când, că anumite explicații
sau chiar mărturii ale acestor protagoniști, îmi dau de gân-
dit și de analizat! Până la urmă, trăim întro lume liberă, iar
asta ne dă dreptul să ne afirmăm părerile. Fiecare dintre noi
își acordă, deci, dreptul și libertatea de a-și expune felul în
care el vede realitatea!
După destul de multă chibzuință, eu am ajuns la conclu-
zia că această supraabundență de critică din partea noastră
(dar nu numai) a celor care am fost, un moment din viața
noastră, actori în spațiul rugbyului național, nu ajută cu
mult la redresarea a tot ce s-a stricat până acum! Și mai cred
că nici nu servește la mare lucru! Critica, fie ea blândă sau
înțepătoare, am remarcat că nici măcar nu-i mai atinge în
vreun fel pe cei vinovați sau presupuși vinovați!
Ei merg în continuare înainte, fără vreun simț al anali-
zei sau al autocriticii, crezând cu aroganță că au dreptate și
că ceea ce ei fac e bine și cât se poate de firesc!
Eu unul sunt icapabil să arăt cu degetul pe cineva anu-
me sau vreo situație dată care să confirme, dar mai ales să
explice dezastrul în care ne aflăm. Absența mea îndelunga-
tă de mai bine de douăzeci de ani din țară și, deci, din zona
rugbyului autohton, mă duce, oarecum, undeva în periferia
fenomenului, și asta fiindcă nu am fost prezent suficient de
mult timp, așa încât să asist și să trăiesc îndeaproape schim-

bările trăite de săracul nostru rugby.
Pot vorbi din auzite, din zvonuri sau știri eronate, defor-
mate, și să îngroș astfel armata de critici și de analiști care,
poate pe bună dreptatate, de ce nu, chiar cunosc adevărații
vinovați! Eu nu am această pretenție.
Dar chiar și așa, asta nu înseamnă că nu am propria mea
viziune a lucrurilor!
Să vorbesc doar de cei ce conduc actualmente destinul
rugbyului? Da. Desigur că și ei au o vină sau, cel puțin, o
parte din vină, fără nicio îndoială. Desigur că și ei partici-
pă la acest colaps, mergând înainte fără nicio perspectivă
și lipsiți de clarviziune. Dar eu cred, în continuare, că ei
nu reprezintă decât „vârful suliței ucigașe“ care a străpuns
iubitul meu rugby. Înaintea lor au fost toți cei care au fabri-
cat sulița, care au pus mâna pe ea pentru a o pregăti, și toți
ceilalți care au venit să dea o serioasă mână de ajutor pen-
tru a o lansa și care sunt la fel de vinovați sau chiar mult
mai vinovați. Cu perfidie și fără scrupule, aceștia din urmă
s-au retras, rând pe rând, fără să se preocupe de ce au lăsat
în urma lor, iar alții și alții i-au înlocuit și au mers mai de-
parte cu aceeași lipsă de perspectivă!
Astfel încât eu am ajuns la concluzia (și e doar părerea
mea-insist) că nu putem desemna pe cineva anume și nicio
situație precisă. Eu cred cu tărie că e vorba de o listă mult
prea lungă de nume și de situații. Nu cred că aici e vorba
doar de un nume, doar de o persoană, de un vinovat, de o
situație sau întâmplare, eveniment sau accident nefericit! De
cineva arătat cu degetul și desemnat ca fiind singurul și uni-
cul vinovat și răspunzător al acestei prăbușiri.
Nu.
După mine, decăderea rugbyului a început în primele
secunde de după schimbarea de regim din decembrie 1989.
Atunci a început dezastrouasa tranziție. Cei care erau
atunci la cârma destinului rugbyului românesc au fost pri-
mii vinovați. Ei nu au știut, putut, vrut, să basculeze în
partea de schimbare, de adaptare, dezvoltare, de evoluție și
perspectivă, de... continuitate.
Dar și de perpetuare a identității, tradiției, a cunoașterii
și a culturii. Adică păstrarea a tot ce se făcuse bun până
atunci. A valorilor, a metodelor, dar, mai ales, a stilului pro-
priu românesc care își dovedise totuși eficacitatea, dar și
autenticitatea până la acel moment. Eu am spus-o într-unul
din capitole: rugbyul nostru, încă de la începuturi și până
la momentul revoluției din ’89 (dar și acum), nu a fost unul
spectaculos, de mare calitate și nici de mare impact în cele
din urmă. La nivel național, el a fost, indiscutabil, mult mai
răspândit pe tot teritoriul țării și, deci, cu o masă de jucători
semnificativ mai importantă de cât cea din zilele noastre. În
țără existau, fără nicio îndoială (acest lucru se poate verifi-
ca oricând), mai multe cluburi de juniori și de seniori. Dar
chiar și așa, rugbyul nu a fost niciodată prea mult promovat
și mediatizat. Iar, la nivel internațional, putem spune că el
a traversat epocile cu momente de suișuri și coborâșuri fără
ca să ocupe vreodată un loc fruntaș în clasamentul mondi-
al, dar, condus punctual de câteva generații de excepție și
de câteva individualități de un bun nivel, el a reușit să țină
în frâu și chiar să domine adesea națiuni majore în confrun-
tările directe. Rugbyul românesc a cunoscut momente de
mare intensitate, de mândrie națională și, de ce nu, de glorie
(fie ea și efemeră), când reușea să învingă echipe naționale

de prestigiu. Acest parcurs a fost însă unul în dinți de fie-
răstrău, el nu a fost niciodată unul constant și nici de mare
creativitate cum spuneam. Echipa națională a României
reușea să țină în șah și să învingă, din când în când, aceste
naționale mult mai cotate și mai prestigioase, printr-un joc
de mare angajament, printr-o dăruire exemplară, o dârze-
nie nemaipomenită. Jucătorii români erau duri în contactul
direct cu adversarul și se apărau curajos și impecabil, dar
ei nu au practicat și nu au propus nicioadată sau doar cu
mici excepții un joc creativ, spectaculos, un joc de mare an-
vergură sau suficient de constant, așa încât să ajungă la un
apogeu care să-l propulseze definitiv pe firmamentul mari-
lor națiuni.
Pe vremea regimului comunist, când jocul de rug-
by cunoștea momente de sclipire și de recunoaștere
internațională, adică victorii de răsunet, ar fi trebuit să cu-
noască și o campanie de promovare intensă. O formă de
structurare și consolidare, așa încât să rămână definitiv pe
scena sportului românesc ca un sport major și practicat cu
intensitate în toate straturile societății. Acet lucru nu s-a pe-
trecut cu adevărat. Toată lumea, în frunte cu Federația, se
mulțumea și se congratula copios în urma acestor rezulta-
te, iar viața mergea liniștit înainte!
Jocul la grămada ordonată, dar și cel în aliniamentul de
margine, devenise un adevărat atu și un stil propriu care era
apreciat și chiar invidiat de multe națiuni de top. Tehnica
dobândită și deci propusă de jucătorii români pe aceste
compartimente de joc în partide de mare încleștare, deve-
nise o armă de temut. Multe au fost echipele naționale de
prestigiu, care s-au declarat învinse și care s-au „predat“ în

fața României, atunci când au fost net dominate la acest
capitol!
Deci, aveam un stil al nostru, o cunoaștere și un fel de a
fi și a face propriu. O cultură proprie. O „marcă“ pur româ-
nească. O adevărată identitate. Ele trebuiau doar păstrate,
ameliorate și duse mai departe.
Și iată că, într-o bună zi, fără ca nimeni să fie capabil

să prevadă catastrofa, generațiile de aur „s-au stins“, nu-
mărul practicanților a scăzut, nivelul jocului nu a evoluat
niciodată așa încât să fie recunoscut pe plan internațional,
cluburi și regiuni istorice importante au dispărut de pe har-
tă, antrenori destoinici și jucători cu un bogat și respectabil
trecut nu au știut să ducă mai departe moștenirea și să pre-
dea ștafeta generațiilor de după ’89, și, uite așa, rugbyul
nostru a intrat într-o lentă și rușinoasă descompunere iar,
acum, la mai mult de treizeci de ani de la momentul ruptu-
rii, el rătăcește în continuare și se află în derivă și gata de
scufundare precum un vechi vas ruginit! Ca un bătrân și
glorios războinic rănit și obosit, care își caută resemnat un
loc în care să-și dea ultima suflare!
Tristă constatare!
După ’89, toată lumea a înțeles, societatea românească
a cunoscut și a trăit din plin schimbări majore, radicale, vi-
olente chiar, iar lumea sportului nu a fost ocolită de acest
țunami sociocultural, acest rever al soartei, această bulver-
sare a obiceiurilor și valorilor de până atunci.
O nouă generație de diriguitori a apărut progresiv și, în
doar câțiva ani, a preluat frâiele de la cei care până la acel
moment au ținut stindardul sus atât cât au putut și care au

fost încet-încet, îndepărtați, stigmatizați chiar unii dintre
ei, abandonați în negura istoriei pur și simplu!
Vorbesc aici de foști conducători, antrenori, jucători,
care mai aveau încă un cuvânt de spus și chiar abilități seri-
oase în dezvoltarea și promovarea rugbyului. Cert, o parte
dintre „foști“ a mai parcurs o bucată bună de drum pe lân-
gă cei noi, dar fără să producă sau să provoace, mai bine
spus, schimbări remarcabile. Ei nu au făcut decât să acom-
panieze această lentă agonie, așa cum am hotărât eu să
o numesc, și să asiste neputincioși la începutul sfârșitului
fără ca să contribuie cu nimic bun la redresarea sau la
menținerea măcar a sportului cu balonul oval la un nivel
satisfăcător.
Noi președinți, vicepreședinți, secretari, conta-
bili, membrii ai biroului federal, antrenori federali,
antrenori-selecționeri și alți angajați au sosit și s-au perin-
dat pe perioade mai lungi sau mai scurte, în toată această
epocă. De aceea, eu spun că e dificil să acuzi și să desemnezi
ca vinovat doar pe cineva anume. Toate aceste persoane –
bărbați și femei – au partea lor de vinovăție sau, ca să pară
mai puțin agresiv, am să spun că au partea lor de neimpli-
care! Ei au venit pentru post, statut, putere și faimă, salariu
chiar, dar, în niciun caz, pentru idei, răspunsuri și soluții
adaptate, pentru planuri, proiecte adevărate și durabile, pen-
tru ridicarea și menținerea nivelului, pentru înhămarea la un
proiect comun, pentru construcție și continuitate!
Lipsiți de clarviziune, de hărnicie, determinare și
abnegație, de pasiune și dăruire fără limite, ei nu au fost în
măsură să producă șocul de care avea mare nevoie rugbyul
în drumul său către dezvoltare, ci, mai degrabă, au trăit

și au funcționat, epuizând și ultimile „rămășițe“ lăsate în
moștenire de generațiile trecute!
Acești oameni au fost incapabili să prevadă semnele de
șubrezire și, mai apoi, de prăbușire a edificiului rugby!
Ei nu au știut să țină pasul cu schimbările cu care se
confrunta societatea, cu schimbările și nevoile copiilor și
adolescenților, dar și cu noul lor comportament, cu sosi-
rea profesionalismului în rugby, cu elaborarea unui statut
profesionist suficient de clar și de transparent, așa încât
să-i mențină pe jucătorii din cluburi la un nivel profesional
performant, cu pregătirea oamenilor din mediu: antrenori,
manageri, preparatori fizici, cadre medicale specializate,
tehnicieni de tot felul și alți specialiști de care o federație
trebuie să se asigure în permanență de bunul mers și să ve-
gheze constant la menținerea și respectarea regulilor pe care
le-a impus și care o fac credibilă și respectată!
„E vina celor dinainte“, așa se mai justifică jalnic unii
dintre conducătorii actuali. Sau a copiilor care nu mai vin
la sport, a părinților chiar, a stabilimentelor școlare în
care nu se mai face educație fizică și, deci, a Ministerul
Învățământului, a MTS-ului, a nivelului slab al antrenori-
lor, a vieții etc. etc...
Într-adevăr, federațiile sportive și structurile sportive,
care cu greu mai supraviețuiesc, nu reprezintă nimic alt-
ceva decât oglinda societății în care trăim. Găsim în sânul
acestor entități aceleași preocupări, neajunsuri, lipsuri și
probleme de tot felul, de abandon, de lipsă de perspectivă și
de orizonturi mai bune, de corupție chiar, exact ca în restul
societății în care trăim.
Dincolo de acestă realitate, a celor care conduc și decid,

vine și se adaugă peisajului o „nouă rasă“ de antrenori care,
în viziunea mea, joacă un rol la fel de dezastruos în agonia
care se derulează sub ochii noștri!
O tagmă de pseudo tehnicieni care completează acest si-
nistru tablou.
Pe cei mai mulți dintre ei i-am cunoscut de când am reve-
nit în țară, cu unii dintre ei am interacționat chiar la ocazie,
cu alții am comunicat sumar și am schimbat câteva impre-
sii, pe alții i-am cunoscut foarte bine, pe unii îi știam ca
foști jucători, cu unii nu am reușit nici măcar să antamez o
discuție fie ea și amicală.
De multe ori mi-a fost dat să roșesc și să fac un pas înapoi
în timpul unor discuții ocazionale, atunci când îi ascultam pe
interlocutorii mei vorbind despre rugby. Aveam impresia că
vorbeam despre alt sport sau de un amestec de sporturi și de
reprezentări greu de descifrat pentru mine, de opinii și idei,
metode și filosofii cu care nu puteam fi de acord! Îmi dădeam
uluit seama că acei oameni se îndepărtaseră de principiile și
valorile rugbyului atât de mult încât nu numai că nu le res-
pectau, dar că inventaseră altele, și că le modificaseră pe cele
adevărate după bunul lor plac. Că lucrau „după ureche“, fără
a avea un adevărat plan, o strategie și nici vreo preocupare
de continuitate, de viziune și, mai cu seamă, de cunoaștere!
Fără nicio umbră de ambiție personală sau voință de
afirmare cu orice preț sau de vreo dorință manifestă de a-mi
impune neapărt punctul meu de vedere și luându-l, deci, de
just și unic, eu eram însă lăsat deoparte și cu greu ascul-
tat până la capăt în aceste discuții. Parcă îi deranjam când
luam cuvântul sau încercam să-mi expun ideile.
Constatam uluit că exista un decalaj de idei și viziune!

Trăisem totuși o viață în Franța. Veneam cu un set de
cunoștințe dacă nu pur tehnice, măcar culturale. Sigur, nu
antrenasem în Franța, dar trăisem într-o lume unde se vor-
bea despre rugby de dimineața până seara, se vorbea, dar
se și trăia, respira, simțea în fiecare casă, școală, bar și re-
staurant, colț de stradă, parcuri și locuri de muncă. Unde
vedeam un rugby de mare calitate pe stadioane și la tv tot
anul. Simțeam că eram văzut ca un intrus, un străin (!) care
vine să le dea lor lecții și să le vorbească despre lucruri pe
care ei le cunosc oricum mult mai bine decât mine! Ei nu
aveau nevoie să știe, să cunoască și să înțeleagă altceva...
Eu însă vedeam doar niște oameni rătăciți, debusolați,
dar aroganți, care se agățau de metode și discursuri din anii
’80 sau de altele pe care le inventaseră ei (și mai grav!), dar
care nu corespundeau în niciun fel cu ce se făcea mai bun
în lumea dezvoltată a rugbyului modern!
A existat și vremea antrenorilor businessmani. Adică
acei antrenori „avangardiști“ care au înțeles înainte de
începerea profesionismului că rugbyul poate deveni o afa-
cere bănoasă! Ei făceau și pe managerii, și pe agenții, pe
președinții de cluburi chiar, în negocierea cu jucătorii. Pe
scurt: niște dumnezei!
Ei cumpărau, mutau, schimbau, împrumutau jucătorii
după bunul lor plac, într-o țară sau federație, în definitiv, în
care legea nu era deloc clară. Dar asta cu legea rămâne, în
continuare, în țara noastră, o serioasă problemă. Căci ea,
săraca, există. Dar ori nu este respectată, ori este respectată
doar de cine vrea sau este interpretată, negociată și discutată
ca la piață. Se întâmplă ca ea să fie schimbată, modificată,
scoasă și reintrodusă la un așa ritm, încât, la un moment

dat, suntem cu toții pierduți și confuzi când ne lovim de ea
(ele)! Lege sau nu, România rămâne încă „țara nimănui“ de
prea multe ori, dar, mai ales, atunci când legile sunt inter-
pretate, conturnate și puse la îndoială. Dar și atunci când
federațiile sportive sau alte entități care nu fac excepție ră-
mân copia conformă a societății în care trăim, iar regulile
din sânul lor sunt prea puțin respectate și chiar neclare.
Bineînțeles că în tot acest peisaj, am întâlnit și antrenori
serioși și destoinici, care, chiar dacă nu se află în vârful me-
todelor de predare, ei sunt înarmați cu o formă de bun simț,
cu o facultate de adaptare și înțelegere, o formă excelentă
de comunicare, o știință și o cunoaștere desăvârșită a jocu-
lui și, nu în ultimul rând, o pedagogie adaptată în relația cu
copiii și juniorii. Aceștia sunt însă prea puțini la număr, iar
munca lor remarcabilă este „înghițită“ de oceanul de me-
diocritate în care se scaldă rugbyul nostru!
În ceea ce privește relația cu antrenorii de la seniori,
e drept că nu am avut multe ocazii de a-i apropia și de a
schimba idei sau păreri decât foarte rar. Dar chiar și așa,
mi-a fost suficient să-mi fac o impresie. Și aici, la fel, nu
pot spune că în campionatul intern profesează antrenori de
mare calibru. La echipa națională, nici pe aici lucrurile nu
stau chiar bine la nivel de staff. După începerea erei profe-
sioniste, tehnicienii români care s-au perindat o vreme pe
la conducerea naționalei, au dispărut progresiv, dar fără să
fi lăsat o amprentă sau rezultate remarcabile în spatele lor.
A sosit apoi „moda“ antrenorilor străini (impuși de
world rugby – vezi tu!). O sumedenie de antrenori străini
de diferite naționalități, fără renume și palmares deosebit
pentru unii dintre ei, s-au perindat, de asemenea, pe la câr-

ma naționalei. Cu mici excepții, în perioade scurte de sclipiri
pasagere și victorii trase de păr contra unor națiuni mino-
re până de curând, dar care acum sunt peste nivelul nostru,
unii dintre ei au reușit totuși, dacă nu să ridice nivelul, mă-
car să-l mențină acolo unde îl lăsase cel dinaintea lui!
Imediat după sosirea profesionismului în rugby, moda
transferurilor și a angajărilor jucătorilor străini în cam-
pionatele puternice din prima grupă valorică mondială
a devenit monedă curentă și s-a dovedit a fi una eficien-
tă. Odată cu creșterea exponențială a jucătorilor de o altă
naționalitate, în campionatele interne, dar chiar și în echi-
pele naționale prin naturalizarea acestora, a apărut, la fel
de subit, și moda antrenorilor străini la cârma echipelor
de club, dar și naționale. Limba engleză a devenit, de ase-
menea, o limbă comună sau cel puțin foarte răspândită în
spațiul rugbyului mondial. În țările anglofone, acest fapt nu
a reprezentat ceva incomod, în schimb, în țările nevorbitoa-
re de limbă engleză, nu a fost mereu simplu.
În egală măsură, în țările puternic dezvoltate din punct
de vedere rugbystic și, deci, cu un campionat disputat și de
mare calitate, acești tehnicieni străini și renumiți, de altfel,
au făcut figură bună și au contribuit la dezvoltarea jocului
prin punerea în aplicare a întregului bagaj tehnico-tactic și
chiar cultural cu care soseau în valizele lor!
Mereu dau exemplul dirijorului de orchestră când vine
vorba de a compara nivelul campionatului nostru și tot ce
se întâmplă în el, cu alte campionate sau echipe naționale
unde lucrurile merg bine și natural.
Poți să aduci cel mai bun dirijor din lume să dirijeze o or-
chestră de muzicieni afoni și mediocri, el nu o să reușească
niciodată să amelioreze sau să transforme ceva! Cu toată
știința lui, cu toate eforturile sale, orchestra de muzicieni
nu va progresa și, deci, nu va fi capabilă să susțină concerte
de mare clasă! Ea va rămâne mereu o orchestră mediocră.
În schimb, același dirijor de renume, dacă îl aduci în
fața unei orchestre de virtuoși, lui nu îi mai rămâne de
cât să pună la punct anumite ajustări și să se asigure de
menținerea și chiar de ridicarea permanentă a calității și
performanței orchestrei sale. Astfel, concertele vor deveni
o reușită incontestabilă și ele vor fi căutate și apreciate de
publicul cunoscător și pretențios! Această orchestră va fi,
deci, una bună.
Toată lumea a înțeles, sper, că nici cel mai bun antrenor
din lume nu va reuși să redreseze ceva în rugbyul româ-
nesc. Și, dacă nu ați înțeles, am să vin și cu exemplul mașinii
vopsite. Degeaba vopsești o mașină veche la nesfârșit dacă
motorul nu mai merge. Ea va rămâne cu un aspect exterior
convenabil și arătos, dar la ce bun, dacă motorul e de mult
ars și, deci, de nefolosit! Așa nu faci decât să minți și să duci
în eroare vreun eventual admirator!
Deci, cu aducerea acestor antrenori mai mult sau mai
puțin cunoscuți, federația nu făcea decât „să vopsească încă
și încă mașina“, adică să proiecteze o imagine care se dove-
dea a fi una falsă și care nu reflecta, în niciun caz, realitatea
axactă, tocmai fiindcă „motorul“, adică nivelul jucătorilor
români, al campionatului și al întregii suflări rugbistice din
țară, care se afla de mult în eșec, era...ars!
Antrenarea, predarea, transmiterea, modul de a conduce

și a selecționa, dar și de a dirija o echipă întreagă de jucă-
tori și staff-ul tehnic, toate aceste atribuții ale antrenorilor/
selecționerilor trec obligatoriu printr-un filtru emoțional.
Nu poți să înțelegi, să simți, să recepționezi mesaje, gân-
duri, stări de spirit, stări sufletești, dar nici să răspunzi
și să vii cu soluții și metode, dar, mai ales, cu o condui-
tă adecvată, dacă nu înțelegi limba. Selecționerul care nu
reușește, din cauza barierei limbii, să asculte și să inter-
cepteze „șoapte“, nemulțumiri, contestații, aprobări sau
dezaprobări și remarci de tot felul din partea sportivilor,
dacă nu simte și înțelege pulsul grupului în permanență,
nu are cum să avanseze, dar nici să amelioreze calitatea
acestuia și nici să progreseze în dezvoltarea jocului echipei!
Când el nu cunoaște câtuși de puțin nevoile și realitatea
campionatului intern și nici starea jucătorilor și adevăratul
lor potențial, adevărata natură a mediului care înconjoară
toată suflarea rugbystică, atmosfera generală, calitatea oa-
menilor (federația) cu care o să fie nevoit să colaboreze etc.
nu are cum să ajungă la rezultate remarcabile și de durată.
Eu așa cred și sunt convins că am dreptate.
Să menții echipa națională de seniori într-o stare de
supraviețuire și o relativă evoluție oscilantă nu înseamnă
că ai rezolvat problema rugbyului românesc. Poziția echipei
naționale, valoarea ei, evoluția ei reprezintă un lucru, iar
starea generală a rugbyului – structurile interne – întreaga
mișcare a ovalului național reprezintă un altul! Naționala
rămâne copacul care ascunde pădurea, iar conducerea
Federației se mulțumește cu acest lucru.
Îmi place să intru pe platformele media de specialitate și

să urmăresc jocuri (partide) din campionatul european și din
restul lumii, și să observ evoluția și performanța jucătorilor,
atitudinea lor, măiestria lor etc., dar și ale antrenorilor și ale
celorlalți specialiști și tehnicieni care alcătuiesc staff-urile.
Nu doar o dată, am remarcat discursul motivațional de di-
nainte de meci, al antrenorului, dar și sfaturile și indicațiile
pe durata antrenamentelor sau în pauza jocului, unde emoția
și starea de spirit ajung la cote înalte. În cazul în care toată
această „adunare“ e vorbitoare de limbă engleză sau fran-
ceză (după caz), ei bine, atunci mesajul antrenorului ajunge
la țintă și produce un impact dorit, iar el se va transforma
automat într-o idee comună, un plan comun, în care toată
lumea a înțeles exact ce trebuie să facă, să respecte, să reali-
zeze. Iar, aici, să nu uităm că jucătorii sunt de un înalt nivel
și întregul „mecanism“ din jurul acestor mari echipe e bine
pus la punct și asimilat de toată lumea!
Mă îndoiesc teribil de mult când merg cu gândul că
selecționerii străini (francofoni sau anglofoni), care s-au
perindat pe la naționala României au reușit să transmită
mesaje și emoții când se adresau unui grup care nu înțelegea
(cu mici excepții, dar, care, oricum, nu ajutau la mare lu-
cru!) limba lor și care avea nevoie de un traducător la orice
indicație și frază!
Oare chiar nu am fi putut pregăti antrenori români în
tot acest timp în țara asta?
Partea „rea“ din mine ar fi tentată să spună că nu, vă-
zând calitatea oamenilor de teren care mai trenează încă
obosiți și plictisiți prin lumea rugbyului național. Oameni
total dezinteresați, dar nici harnici și nici bine pregătiți.
Deci, în acest caz, cu greu s-ar mai găsi încă antrenori de

acest profil. Păcat.
Însă, partea „bună“ mi-ar spune că merită totuși încer-
cat și că în minuscula lume a rugbyului nostru, există încă
oameni animați de bune intenții, de pasiune și dorință de
dezvoltare și afirmare. Poate!
Și, uite așa, de vreo douăzeci de ani buni, echipa
României se zbate undeva prin grupa a doua valorică eu-
ropeană și, deci, în tier doi mondial cum se numește acest
clasament valoric, condusă de mulți, de prea mulți și
incompetenți antrenori străini plătiți generos, dar care nu
au realizat mare lucru. Cu un antrenor român și un întreg
staff ales tot din autohtoni, am fi făcut „la fel de bine“!
Au fost calificările succesive la Cupa mondială din 1987
și până în 2015 care ne-au menținut, să spunem, într-o sta-
re de vizibilitate și, deci, de existență pe plan internațional,
dar care nu ne-a ajutat cu nimic în dezvoltarea pe plan in-
tern. După fiecare calificare chinuită și de loc încântătoare,
conducerea Federației juca hora pe teren, mulțumindu-se și
felicitându-se cu mare vervă pentru această „reușită“ care
venea să încununeze eforturile sale „supraomenești“ făcân-
du-i pe suporteri să creadă că e meritul ei, dar și calmând,
în același timp, cât de cât, furia celor nemulțumiți care de-
venau, oricum, din ce în ce mai puțini și, din nou, silențioși
până la următoarea înfrângere!
Mulțumindu-se doar cu realizări de fațadă și alte acțiuni
sau inițiative sterile, cu statistici și cifre false, cu minciuni
chiar, dar și cu imposibilitatea de a inventa și a duce la ca-
păt proiecte de anvergură, Federația trecea, încet-încet, pe
lângă esențial sau esența lucrurilor. Pe lângă ce era mai im-

portant, mai urgent și, mai ales, mai eficient și durabil!
Mi-e teamă că răul e atât de profund și de „bine insta-
lat“, încât nu mai e mare lucru sau mai nimic de făcut!
Că s-a ajuns la un punct de non-retur. La un „blocaj“ in-
telectual, cultural dar și inovator. La o penurie de idei și de
proiecte adaptate, de oameni pregătiți și temerari, care să
ajungă la funcții de decizie și, deci, de schimbare și trans-
formare, la funcții cheie și, deci, la soluții și realizări care
să aducă rugbyul pe drumul bun, pe drumul meritat.
„Soluția“ mea poate fi interpretată ca aiurită, ca total

deplasată și nerealistă și nu am să condamn pe nimeni dacă
m-ar trata de visător și chiar de ciudat. Dar, când încerc
să găsesc o formă de rezolvare sau măcar câteva idei sau
soluții, de planuri sau proiecte care ar putea să vină, să în-
tâmpine și să stopeze căderea liberă a rugbyului românesc,
îmi place să reduc totul la un exercițiu de imaginație!
Așadar, îmi imaginez!
Îmi imaginez că aș reduce totul la zero absolut!
Îmi imaginez că declar Federația falimentară din punct
de vedere funcțional, ea nefiind capabilă să ducă la bun
sfârșit, dar nici să elaboreze proiecte, strategii și alte planuri
de dezvoltare durabilă, de administrare și gestionare a buge-
tului și a patrimoniului cu mai multă eficiență, inteligență,
transparență și clarviziune!
Îmi imaginez că aș aduce la cârma Federației o echipă
(trei persoane) și nu doar un singur om (președinte) pentru
cel puțin doi ani și doar apoi aș organiza alegeri pentru de-
semnarea unui președinte, vicepreședinte etc.
În acest răstimp, aceștia trei vor fi acompaniați în căutarea

lor de idei și proiecte de un fel de comitet al „înțelepților“ (nu
mai mult de cinci), alcătuit doar de buni cunoscători ai jocu-
lui și spiritului acestuia, de oameni destoinici și responsabili.
Îmi imaginez că aș contopi întreaga suflare rugbystică
din țară, adică toate eșaloanele de seniori existente, într-un
singur și unic campionat amator. Da, amator! Toate aceste
cluburi care angajează în campionat o echipă de seniori să
dezvolte, obligatoriu, și grupe de copii și juniori, altfel să nu
aibă drept de participare în competiție!
Îmi imaginez crearea multor centre de pregătire de rug-
by în 7, care a devenit sport olimpic. La jocul de 7, efectivele
sunt mult mai reduse ca la cel de 15. În consecință, cheltu-
ielile sunt mai mici. Rugbyul în 7 ar trebui să fie prezent în
toate facultățile și universitățile din țară!
Îmi imaginez un campionat (campionate regionale) de
Rugby Beach și Rugby Touch în toate pauzele competiționale,
dar și pe perioada anului, cu precădere în zona școlară, unde
se predă de vreo zece ani buni Rugbyul Tag (non-contact),
dar care e depășit și total neadecvat în opinia mea și care nu
reprezintă în niciun fel spiritul rugbyului!
Îmi imaginez!
Că aș instaura în fiecare regiune istorică o școală (seri-
oasă școală!), în care antrenori, manageri și arbitri la un
loc, dar și alte profesii legate de zona rugbyului, să se pre-
gătească și să se califice. O școală de elită, de unde toți
absolvenții vor ieși cu serioase cunoștințe practice și teore-
tice, cu o idee comună, cu un plan național comun.
Că aș crea (ordona) o alianță între Ministerul Tineretului
și Sportului, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul
Sănătății și chiar Ministerul Muncii și că i-aș pune pe toți

aceștia la o singură masă și i-aș obliga să găsească un plan
comun și durabil pentru cel puțin o mie de ani în ceea ce
privește dezvoltarea sportului în țară.
Îmi imaginez că aș obliga toate structurile școlare din
țară, din toate provinciile, orașele, comunele și satele, cătune-
le chiar, să-și construiască un teren și o sală de sport pe orice
suprafață, pe orice petec de pământ rămas liber în incinta lor.
Îmi imaginez că aș mări numărul de ore de educație fizi-
că și sport din fiecare stabiliment școlar în funcție de vârsta
elevilor, evident. Și în afara celor cu dizabilități și nevoi spe-
ciale, nimeni nu ar fi dispensat de aceste ore de sport, dar
aș și pune la dispoziție platforme adaptate în așa fel încât
și cei cu dizabilități, dar doritori, să aibă la îndemână aces-
te posibilități de a face sport în funcție de abilitățile lor,
bineînțeles.
Că aș modifica sau elabora și clarifica, mai degrabă,
legea sponsorizării și aș încuraja înființarea cluburilor pri-
vate. Asociații în sânul cărora vor lua naștere cluburile, așa
încât acestea să nu mai „atârne“ sau să stea la mila primă-
riilor, consiliilor județene sau a altor structuri de stat.
Că aș obliga toată zona școlară să introducă la aces-
te ore de educație fizică obligatorii de care vorbeam, toate
sporturile colective! Să se facă în prioritate și prin rotație și
baschet, handbal, rugby, volei, fotbal, dar fără să fie lăsa-
te deoparte cele individuale. Aș inventa o materie care să se
predea (și nu doar în liceele cu profil sportiv) și care să vor-
bească de educație fizică, de pregătire practică și teoretică,
dar și de istorie a sportului, măcar o dată pe săptămână (ar
fi de o mie de ori mai utilă de cât religia!).
Îmi imaginez crearea unor Centre de Formare de elită a

juniorilor în toate provinciile istorice. Cel puțin patru sau
cinci în fiecare.
Îmi imaginez că, după școli și facultăți, aș obliga fiecare
unitate teritorială să construiască și să creeze spații special
amenajate pentru omul de rând care dorește să facă sport
după orele de muncă, înainte sau în timpul liber, în week-
end-uri sau seara, în nocturnă...
Sport pentru toți!
O națiune puternică se măsoară prin starea ei de sănă-
tate, cred eu. Stând cu ochii în televizor, telefon sau alte
gadgeturi de tot felul, evitând orele de educație fizică, res-
pingând categoric orice formă de mișcare și de efort, tinerii
de azi, care reprezintă generațiile viitoare și care vor avea
datoria să ducă mai departe vigoarea națiunii, nu vor reuși
să o facă cu această atitudine. Iar, dacă guvernul, minis-
terele de resort, federațiile sportive, autoritățile locale,
profesorii de educație fizică, antrenorii, părinții, noi toți
nu ne vom implica serios și rapid în acest proces de dez-
voltare și armonizare a sportului, copiii noștri, dar și noi
odată cu ei vom deveni o națiune de oameni slabi, bolnavi
și neputincioși!
Atât timp cât această schimbare majoră nu se naște
dintr-o voință politică la cel mai înalt nivel, atât timp cât
autoritățile centrale nu vor înțelege că doar așa lucrurile se
pot schimba și că proiecte se pot construi, dar și că atitudini
se pot modifica, că obiceiuri și reflexe dezastruoase trebuie
șterse și înlocuite cu altele moderne, civilizate și durabile,
nimic bun nu se va înfăptui, iar acest imobilism guverna-
mental nu va face decât să accentueze răul în care ne aflăm!
Doar așa se pot schimba lucrurile în bine. Doar cu deci-

zii ferme, acompaniate de proiecte viabile, care să zguduie
din temelii o societate imobilă, inertă, amorfă chiar, dar
conduse și realizate aceste proiecte de oameni mari, oa-
meni destoinici și vizionari, care să fie pregătiți să meargă
până la capătul acțiunilor lor cu îndrăzneală și cunoaștere.
Ăsta e prețul de plătit, dragi conducători și oameni de pu-
tere și de decizie, șefi de ministere și federații care, de prea
multe ori și de prea mult timp sunteți „ocupați cu mai ni-
mic“, dar, din păcate, nu cu... esențialul!
Mi-e milă de sufletul vostru de slabi, neputincioși și
nepricepuți!
Nu veți lăsa nimic în urma voastră, iar istoria vă va uita!
Iar cea mai cumplită imaginație pe care o am este aceea
că toate aceste lucruri nu se vor întâmpla niciodată!
Și, ca să revin la „ovalul“ meu, acum, după ce mi-e teamă
că m-am pierdut oarecum în explicații și expuneri, în visuri
și utopii – dar știu că am făcut-o sincer și cu dezinvoltură –
nu aș putea decât să mai adaug că mare mi-e durerea în fața
acestei triste realități în care se zbate rugbyul meu drag...
La această derută aș putea să mai adaug și corpul ar-
bitrilor. A fost rasa „șpăgarilor profesioniști“ sau a
specialiștilor în blaturi și în tot felul de aranjamente, ime-
diat după revoluție. Am auzit povești halucinante, cu detalii
și amănunte din partea unor foști colegi total neutri, care
cunosc bine starea rugbyului de acum, dar și pe cea de di-
nainte, despre desfășurarea unor partide și despre evoluția
unor juniori sau a unor seniori, dar și despre pierderea sau
câștigarea campionatelor prin manevre diabolice din par-
tea cavalerilor fluierului!
Acum, arbitrii buni se fac din ce în ce mai rari și asta în

primul rând din lipsa de meciuri și, deci, de slaba frecvență
a exercițiului. Cu foarte puține meciuri de arbitrat și acelea
cu un nivel slab, nici ei nu pot deveni buni și performanți.
În acest fel, ei nu reușesc nici să-și forjeze o personalitate
autoritară în fața jucătorilor și, în deosebi, a antrenorilor,
și niciun renume demn de respectat. Și chiar acest respect
de care ei trebuie să se bucure, lipsește cu desăvârșire în
spațiul competițional. Ei sunt huiduiți și apostrofați copios
chiar de antrenori, dar și de public, și, lucru grav, în unele
cazuri, chiar de jucători!
De multe ori am asistat în calitate de antrenor, dar și de
simplu spectator aflat pe marginea terenului sau în tribu-
ne, la scene penibile în care arbitrul partidei devenea ținta
tuturor (pe bună dreptate sau nu) și unde el își pierdea total
autoritatea și, deci, maniera de a conduce jocul!
În acel moment, rugbyul își pierdea toată splendoarea
lui, devenea un vulgar joc de maidan, iar valorile sale erau
călcate în piciore de oameni fără spirit care nu aveau ce că-
uta în acel loc!
Aș putea adăuga de asemenea și dezinteresul crescut,
într-adevăr, al tinerilor, dar și lipsa lor de dorință în ceea ce
privește alegerea și practicarea jocului de rugby care pierde
teren și devine prea puțin vizibil și promovat, dar și nivelul
scăzut de joc al tuturor celorlalți jucători juniori sau seni-
ori, profesioniști sau nu, și care evoluează în campionatul
intern. Acest lucru se datorează nu numai diminuării severe
a nivelului de joc, cum spuneam, dar și a împuținării clubu-
rilor și a altor structuri sportive. Toți acești factori nefericiți
nu fac decât să tragă nivelul în jos și să frâneze o avansare

firească, care ar fi trebuit să existe.
Așadar, un lucru îmi este din ce în ce mai clar, și anume
acela că prăpastia s-a adâncit prea mult. Rugbyul se află, în
continuare, în cădere liberă și nimic și nimeni nu se anunță
ca salvator. Nimic, nici măcar un miracol nu mai poate sal-
va ceva. Niciun semn de ameliorare nu apare de nicăieri.
Actuala conducere nu reușește de cât să mențină un sta-
tu quo fragil. O stare de precaritate penibilă, presărată,
pe alocuri, de câte o amărâtă și penibilă victorie a echipei
naționale, dar și de o derulare jalnică a campionatului pro-
fesionist intern.
Nivelul la juniori a scăzut în așa fel, încât cu greu se mai
pot alcătui selecționatele naționale pe categorii de vârstă!
Participarea României la campionate europene sau mon-
diale la juniori și tineret este serios compromisă. Oricum,
țara noastră participă la aceste competiții doar în eșalonul
secund, unde întâlnește selecționate naționale ale unor țări
care, cu puțin timp în urmă, nici nu existau pe harta rugby-
ului, dar, care, de ceva vreme, ne sunt net superioare!
Noi nu mai plecăm de mult timp la aceste competiții în
calitatea de posibili câștigători, ci, mai de grabă, în postura
de perdanți care caută cu disperare un adversar mai slab cu
care să se confrunte și cu care ar avea vreo șansă să câștige!
De prea mult timp, echipele de juniori și tineret se întorc din
turnee pe locurile 5-8 decât 1-4. Greu de acceptat și de su-
portat această cruntă realitate!
Perspectiva de emancipare și de dezvoltare personală a
tinerilor jucători din campionatul de juniori rămâne una
ternă și greu de sperat. Mă întâlnesc cu mulți dintre ei și
la puțini mai simt încă entuziasm și împlinire. Ei nu sunt

naivi și conștientizează destul de bine și de lucid faptul că
drumul lor către performanță și carieră se îngustează vizi-
bil pe zi ce trece!
Ei nu reușesc să se proiecteze într-o logică de sportiv
profesionist, care să-i ducă către împlinire și reușită perso-
nală, atunci când asistă la desființarea sau agonia cluburilor
de seniori susceptibile de a-i recruta!
Viitorul e sumbru și nu sună deloc bine. Chiar și evoluția
echipei naționale în acest Campionat European din a doua
grupă valorică a continentului rămâne una haotică, presărată
de momente bune și mai puțin bune. O evoluție inconstan-
tă, care se traduce printr-o urcare și coborâre continuă în
acest clasament format din echipele naționale ale Spaniei,
Portugaliei, Rusiei, Germaniei sau Belgiei care, cultural și is-
toric vorbind, se aflau până nu demult, cu mult sub nivelul
nostru, dar care, acum, ne înving frecvent, iar jocurile contra
acestor națiuni devin adevărate coșmaruri până la fluierul
final al arbitrului! Chiar și atunci când câștigă, echipa noas-
tră o face laborios și în suferință. Fără să mai vorbim aici
de Georgia care, într-adevăr, a devenit o adevărată „sperie-
toare“ pentru cinsprezecele național în confruntările directe.
Această echipă ne învinge la fiecare întâlnire de mulți ani
deja, iar de multe ori o face chiar umilindu-ne!
E simplu! Aceste națiuni au progresat și evoluat serios de
mult și de bine în ultimii ani, iar noi am regresat revoltător
de mult și de repede!
Echipa noastră a ratat calificarea la ultima Cupă
Mondială din 2019, din cauza unui ciudat și greu de înțeles
procedeu (el a rămas în ceață până în ziua de azi!) care a dus
la folosirea unui jucător străin care nu ar fi avut drept de joc.

Deci, din punct de vedere al regulamentului internațional,
acest protocol nu a fost respectat. Integrarea și folosirea unui
jucător de altă naționalitate, cu condiția ca acesta să nu fi
jucat deja pentru țara sa natală, într-o echipă națională, se
practică de ani buni deja în alte țări. La noi, însă ceva nu a
funcționat cum trebuie și, în consecință, echipa națională a
fost penalizată și, astfel, privată de participarea la cel mai im-
portant eveniment al rugbyului mondial!
Iar, în acest moment, când naționala se chinuie penibil
pentru următoarea calificare din 2023, luptând din greu
contra națiunilor mai sus menționate, nimic nu ne asigură
că o va face cu adevărat. Evoluțiile ei din ultima perioadă
nu ne dă mari speranțe.
Eu care vibram, tremuram și mă emoționam până la re-
fuz când priveam la televizor sau din tribunele stadioanelor
echipa noastră, și asta până mai de curând, acum am ajuns
să urmăresc meciurile ei fără să mai simt aceleași emoții! Nu
mai am nicio speranță și nimic din jocul haotic și sărac pe
care tricolorii ni-l propun nu mă mai încântă și mă satisface.
Am ajuns să nu mai îmi pese și să nu mai resimt nimic din tot
ce a însemnat rugbyul pentru mine, atunci când asist, aproa-
pe cu lacrimi în ochi, la înfrângeri penibile, dar și la victorii
tot atât de penibile, care nu mai au, oricum, nicio valoare!
Câteodată, îmi trece prin minte chiar și dorința de a
vedea România retrogradând în a 3-a grupă valorică a
Europei, astfel încât țara noastră să ajungă la locul pe care
îl merită cu adevărat și, poate, doar atunci, odată ajunsă în
vârtejul infernului, să se trezească și, condusă de o nouă și
devotată generație de diriguitori, să înceapă totul de la zero
plecând pe un drum curat, sigur și ambițios, spre orizonturi

mai bune, spre un loc mai bun...
Mă doare sincer să cred într-un asemenea scenariu și nu
îmi face absolut deloc plăcere să vi-l destăinui aici, dar sunt
convins că nici această „supraviețuire“ nu ne ajută cu nimic
și nici nu ne duce nicăieri.
Federația se mulțumește în continuare cu aceste calificări
in extremis ale echipei naționale la Cupa Mondială, unde,
oricum, ea nu câștigă niciun meci și, deci, participarea nu o
face decât să rămână vizibilă și să supraviețuiască în primele
douăzeci de națiuni și astfel să continuie să primească fon-
duri (firimituri) de la World Rugby (adică de la stăpâni)!!!
Iar, în tot acest timp, nimic bun nu se construiește în
spațiul oval din țară în urma acestor calificări, iar naivii și
neavizații cred, în continuare, că România se află pe dru-
mul cel bun și că totul merge strună, dar și că Federația face
un efort extraordinar în a califica echipa.
Chiar și în urma acestei triste constatări, eu cred, în con-
tinuare, într-o lume ovală mai bună, în soluții, în proiecte
și, deci, într-o îndreptare a situației precare în care se află
rugbyul nostru, dar, mai ales, cred încă în oameni. Căci,
în cele din urmă, totul se rezumă la o implicare masivă a
oamenilor de bună credință, a oamenilor de calitate, a oa-
menilor devotați, dar și cunoscători și harnici totodată.
Factorul uman e, cu siguranță, cel mai important.
Lucruri mărețe, lucruri remarcabile, care au dăinuit și mar-
cat omenirea, au fost înfăptuite de oameni nobili și pătrunși
de un înalt simț al responsabilității, al datoriei și al onoa-
rei. Eu sunt convins că oameni de acest soi încă există și că
povești frumoase așteaptă să fie scrise!
Mă simt dator să menționez și faptul că, în peisajul pus-

tiu al rugbyului nostru și că în ciuda acestor neajunsuri,
acestor eșecuri, am întâlnit în teritoriu și oameni (antrenori,
președinți de club), dar și mici comunități, care, prin pasiu-
nea, hărnicia și obstinența lor, țin în viață câteva structuri
în cadrul cărora se pregătesc copii și juniori. Acești oa-
meni merită toate laudele, iar ei reprezintă în ochii mei acea
scânteie de speranță care ne spune că se poate, că trebuie
să credem în continuare, că vor veni și vremuri mai bune!
Poate sunt prea naiv sau prea idealist sau, pur și simplu,
total pe lângă realitate. Poate! Îmi asum acest fapt și tot ce
am spus până acum. Însă un lucru e sigur: îmi pasă teribil
de mult de destinul rugbyului românesc, dar, în același timp,
mi-e teamă că într-o zi... nici măcar nu o să-mi mai pese!
Asta e adevărata durere, iar această perspectivă îmi pro-
voacă mult rău...
Capitolul 23
O luptă interioară permanentă
În 2010, când m-am întors în țară, am fost pătruns de

o formă de bucurie greu de explicat. Această exaltare înce-
puse cu ceva timp în urmă când ne aflam încă în Franța și,
mai ales, când Ioana și-a dat aprobarea pentru schimbarea
radicală pe care ne pregăteam să o facem.
Pentru toată această întreprindere, am avut nevoie de o
perioadă de pregătire atât fizică, cât și emoțională. Fizică,
pentru că nu este chiar ușor să procedezi la o astfel de mu-
tare. Nu e ca și cum ți-ai face valiza pentru a pleca într-un
concediu de câteva zile. Lucrurile trebuie bine calculate,
iar un adevărat plan de logistică trebuie conceput și pus în
practică. A fost nevoie să procedăm la ambalarea lucrurilor
personale, așa cum trebuie, în saci și cutii, să le clasificăm
și să le sortăm în toate felurile, astfel încât să încapă în
mașină și remorcă.
Emoțional, pentru că o asemenea decizie nu se ia chiar
atât de lejer. Lași în urmă o parte din parcursul tău, oameni
și locuri, povești și amintiri, un loc de muncă, un mod de
viață, un statut social, o bună bucată din viața ta!
Așadar, după câteva demersuri administrative, ne-am

luat rămas bun de la câțiva prieteni apropiați și vecini și,
echipați cu o mică remorcă agățată de mașina noastră, am
plecat pe drumul României.
Până la acel moment, nu stătusem prea mult pe gân-
duri și nici nu îmi făcusem prea multe calcule de teamă să
nu „fiu tras înapoi,“de cei douăzeci și doi de ani petrecuți
în Franța. De tot ce construisem până atunci, de toate
greutățile, dar și de fericirile de care avusesem parte până
la acea dată. Toate aceste imagini erau prezente în min-
tea mea în permanență. Eram conștient de tot ce lăsam în
urma mea, așa cum era conștient și de faptul că viața mea
va cunoaște o nouă întorsătură, o nouă direcție!
Însă, acum nu mai aveam timp de nostalgii sau alte re-
grete. De păreri de rău sau de ezitări.
Pe drumul întoarcerii, în schimb, de-a lungul orelor pe-
trecute la volan, am avut suficient de mult timp pentru a
rememora multe din întâmplările prin care trecusem până
atunci. Nenumărate au fost imaginile care mi-au defilat prin
minte în tot acest timp. De la părăsirea țării, în urmă cu do-
uăzeci și doi de ani, dar și de toate peripețiile, unele, fericite,
altele, triste sau chiar dramatice, prin care trecusem pen-
tru realizarea acestei îndrăznețe inițiative, la tot parcursul
meu profesional și sportiv, la educația băieților, la prietenii
și cunoștințele pe care nu eram sigur că îi voi mai revedea
vreodată...
Așa a decurs voiajul către țară, cu aceste imagini care so-
seau la foc automat în mintea mea, dar și cu multe întrebări!
Era bine ce făceam? Ar fi trebuit să mai aștept? Sau, de
fapt, ar fi trebuit să nu fac acest pas? Să rămân în Franța
până la sfârșitul vieții, fără să mă mai gândesc la o în-

toarcere acasă? Trebuia să părăsesc România în urmă cu
douăzeci și doi de ani? Ar fi trebuit să mă întorc mai de-
mult sau niciodată?
Îmi propusesem să mă concentrez la drum și la tot ce mă
aștepta în țară și să las aceste întrebări pentru mai târziu,
în ideea că, poate, voi găsi și câteva răspunsuri. Pentru mo-
ment, nu eram grăbit să le aflu!
Puțin mai sus am pomenit fraza „ce mă așteaptă în țară“.
Aceasta era în definitiv adevărata întrebare care mă bân-
tuia. Aceasta însemna pentru mine marea necunoscută,
teamă chiar, dar și multă prudență, multă vigilență.
Cum o să găsesc țara, în ce stare? Ce ambianță, ce
oameni? Cum au evoluat lucrurile, în cazul în care ar fi
evoluat? Cum o să mă descurc, cum se va descurca Ioana?
Ce greutăți am să întâmpin? Ce ocupație o să-mi găsesc?
Din ce am să trăiesc? Cum o să-i găsesc pe toți ai mei? Cum
mă vor întâmpina și ce vor crede ei despre această surprin-
zătoare decizie?
Am numit acest capitol O luptă interioară permanentă,
pentru a încerca să vă explic starea mea de spirit de la sosi-
rea în țară și până acum.
Nu am să dezvolt prea mult acum felul în care eu am
găsit societatea românească, comportamentul oamenilor,
starea generală a vieții, trăirile și simțirile mele, îndoielile și
dezamăgirile etc. Cred că am făcut-o punctual în celelalte
capitole, așa încât să fi fost destul de clar în ceea ce privește
opiniile mele, gândirile și constatările la care am ajuns.
Bineînțeles că mi-a fost greu să mă integrez și să accept toa-
te aceste realități care nu corespundeau deloc cu ideea pe
care eu mi-o făcusem înainte de a părăsi Franța sau pe care

mi-o imaginasem, cel puțin. La cum anume ar arăta societa-
tea românească la mai bine de douăzeci de ani de la căderea
regimului comunist? Însă, la un moment dat, m-am resem-
nat sau, cel puțin, m-am liniștit, încercând să adopt un alt
tip de gândire, dacă nu mai realist, măcar mai ponderat, mai
puțin agresiv! Decât să numesc starea în care găsisem eu so-
cietatea în ansamblul său, o dureroasă realitate, am început
să o numesc, o simplă realitate. Așa stau lucrurile și o să fie
nevoie să le iau ca atare și că, în niciun caz, eu nu voi pu-
tea schimba ceva! Nu trebuie „să mai opun rezistență“ și să
mă las, în cele din urmă, ușor „absorbit“ de societatea care
mă înconjoară și să o accept așa cum e, dar fără ca eu să-mi
schimb comportamentul, ideile, viziunea, crezul.
Am hotărât să nu mai am așteptări, dar nici să judec
cu prea multă severitate, să constat și să mă plâng, căci nu
servește la nimic.
Poate, așteptările mele, idealul meu de societate, dorințele
și standarele mele au fost prea ridicate, prea pretențioase. Am
început să înțeleg, la un moment dat, că nu eram deloc într-o
logică bună când, dezamăgit și debusolat, încercam să găsesc
o explicație la „de ce?“, „pentru ce?“, „de ce așa?“.
Asta e țara. Asta e viața. Ăsta e nivelul. Așa stau lucrurile
aici și să încerc să caut o explicație sau să mai îndrăznesc să
cred că eu voi schimba ceva sau să sper necontenit la o socie-
tate visată, devine stresant și obositor, dar, mai ales inutil!
Așadar, într-un târziu, am încetat să mă mai întreb dacă
a fost bine să mă întorc într-o societate care nu corespunde
așteptărilor mele și care refuză să se îndrepte către un mo-
del occidental și către o zonă de schimbări și transformări
și, încet-încet, m-am împăcat cu ideea că trebuie să accept

realitatea așa cum se prezintă ea, dar și că trebuie să merg
înainte așa cum sunt eu, cu tot ce am învățat și acumulat
până acum, cu această dublă cultură care mă caracteri-
zează, cu identitatea și valorile mele. Să nu mai trăiesc cu
așteptări și schimbări imposibil de realizat.
Departe de mine gândul de a mă prezenta drept un
cetățean exemplar, un individ impecabil și fără defecte care
se vrea un model de civism. Nu am această pretenție. Trag
după mine vinovățiile și erorile mele, greșeli mai mici sau
mai mari, inițiative și alegeri nepotrivite și tot așa. Însă,
conștient fiind de toate aceste cusururi, mă străduiesc din
răsputeri să nu le repet și, în niciun caz, să le perpetuez, ast-
fel încât să merg mai departe pe drumul meu fără să dăunez
societății în care trăiesc. Nu știu ce am să fac mai târziu în
viață, dar știu foarte bine ce nu am să fac! Cum nu o să fiu
și cum nu o să mă comport! E deja bine.
Poate nu am să fac nimic bine sau prea mult bine așa
cum îmi doresc, dar, cu siguranță, nu am să fac nimic rău,
nimic dăunător. Să mă comport civilizat și răspunzător este
pariul pe care l-am făcut cu mine. O să mă străduiesc să îl
respect, dar și să iau realitatea care mă înconjoară ca atare,
fără să mai eman pretenții și exigențe prea ridicate!
Capitolul 24
Și acum?
În luna iulie a lui 2021, ne-am mutat din Bran!!!

E doar a douăzecea adresă pe care o schimb!
De comun acord cu Ioana, care, în cele din urmă, a „ce-
dat“, am hotărât să vindem casa de la Bran și să părăsim
regiunea, alegând să ne mutăm aproape de Constanța. Am
ajuns, în cele din urmă, în Corbu, la câțiva kilometri de
Năvodari și la doar câțiva pași de Lacul Tașaul care m-a vă-
zut crescând!
Am regăsit marea și ogoarele nesfârșite arse de soare și
bătute de vânt, din regiunea în care m-am născut și crescut.
Să spun că acum mă simt, în sfârșit acasă, ar însemna să
fiu injust vizavi de cei unsprezece ani petrecuți la Bran în
această minunată zonă de la poalele Bucegilor și vecină cu
Piatra Craiului. Am trăit, apreciat și savurat cu intensitate
fiecare clipă petrecută în acel peisaj de vis, în acea geografie
spectaculoasă. M-am bucurat împreună cu Ioana de fiecare
drumeție, fiecare ieșire în natură și de fiecare sezon.
Am simțit până în cele mai îndepărtate colțuri ale tru-
purilor noastre energia bună a naturii care ne înconjura la
fiecare pas.
Așadar, nu regret absolut de loc faptul că am locuit

în acest loc și am să rămân cu amintiri plăcute și incredi-
bile. Am cunoscut o regiune frumoasă, dar și oameni de
excepție, cu care am rămas în relații de prietenie profundă.
Totuși, după cum bine ați înțeles, chiar dacă eu am vor-
bit cu sinceritate de perioada Bran, aici însă cuvântul acasă
are o cu totul altă semnificație!
Oare aici trebuie să se închidă marele cerc al vieții? Aici,
unde totul a început pentru mine, trebuie să se și termine?
Faptul e că mă simt bine și în pace cu mine. Mă simt
mult mai în acord și armonie cu mediul înconjurător în care
trăiesc acum și, lucru surprinzător de agreabil, am „reușit“
să o aduc și pe Ioana în această stare.
Am hotărât să alegem un loc mai retras (locuință), cu
suficient de mult teren, așa încât să încercăm să trăim cul-
tivând legumele și fructele noastre, în propria grădină, dar
și crescând poate câteva animale de fermă. Aspirăm la o
viață simplă, fără prea multe „artificii“ și lucruri materiale
împovărătoare și inutile!
E un mod de viață care ne convine și pe care ținem să îl
conservăm pe o cât mai lungă perioadă.
Între timp, mi-am dat demisia de pe postul de director
de dezvoltare pe care îl dețineam în cadrul Federației, pen-
tru simplul motiv că m-am mutat într-o regiune îndepărtată
de cea pe care o aveam în sarcină și, deci, nu mai puteam să
exercit această funcție.
Nu mă mai simțeam oricum în largul meu în această
poziție care nu m-i se potrivea și nu mă avantaja. Simțeam
că nu sunt nici suficient de util și nici suficient de pregă-
tit chiar, pentru a spera la rezultatele palpabile la care mă
obliga natura funcției. Rezultatul eforturilor mele erau prea

puțin vizibile și simțeam, cu mâhnire, dar și neputință, că
nu înfăptuiam ceva durabil, că nu construiam!
Organizam acțiuni sterile, care nu duceau oricum la
creșterea numărului de practicanți din rândul copiilor și al
juniorilor și nici la o continuitate așa cum speram.
Anumite acțiuni le organizam în școli din diferite regiuni
și județe pe teritoriul cărora nu se afla nici măcar un club
(echipă) de rugby spre care tinerii doritori ar fi putut fi dirijați!
Altfel spus, misiunea devenea una imposibilă și, deci, cu
puține șanse de reușită.
Am ajuns să nu mai sper sau să aspir la o funcție de te-
ren unde aș avea o evoluție care să mă mulțumească și să mă
facă să mă simt util, așa că prefer să mă opresc aici decât să
„mă agăț“, în continuare, de ceva care nu mi se potrivește și
nici să continuu să „mă fac“ că lucrez și, deci, să mă mint pe
mine, dar și pe cei din jur!
Cu mult regret și amărăciune în suflet și chiar cu un sen-
timent de rușine și de neputință, mai deunăzi, în micul meu
birou, mi-am agățat diploma de antrenor, fluierul și cronome-
trul, le-am contemplat timp de câteva secunde și, resemnat,
mi-am zis în barbă că acolo vor rămâne pentru multă vreme...
Așa cum spuneam, locuiesc acum la doar câțiva kilome-
tri de Năvodari, unde mai există încă un club de rugby și,
deci, unde pot merge să asist la câte un meci, din când în
când. Echipa actuală evoluează în DNS (divizia națională
de seniori).
Când mă așez în tribune, retrăiesc, în doar câteva secun-
de, o fericire intensă, care mă duce cu gândul la copilărie și
începuturile mele, iar în decursul acestor câtorva clipe, în
momentul în care arbitrul fluieră începutul meciului, văd

acel tânăr plin de încredere, de vise și de mândrie, acel copil
inocent și lipsit de griji, care alerga după un balon nebun.
Mă mai văd și alături de foștii mei camarazi, dar și de
nea Petrică. Să mă văd (chiar și virtual) pe teren și să mă
simt încă tânăr îmi provoacă o stare de bine nepământeas-
că, dar care îmi aduce aminte de vremuri cât se poate de
pământești, pe care le-am trăit, dar și că am făcut ce mi-a
plăcut și mi-am dorit mai mult în această viață. Atât de
mult am iubit acest sport, atât de mult mi-a plăcut să-l prac-
tic și să-l slujesc, să-l slăvesc și să-l venerez ca pe un zeu!
Dar tot în aceste câteva momente, imediat după
imaginea furtivă a copilăriei, mai văd și junioratul la
„Locomotiva“, dar și adolescența la București, iar, mai
apoi, senioratul, echipa națională, suspendarea oribilă
din 1986 și consecințele ei, evoluția scurtă de la „Farul“
și părăsirea țării în 1988, tunelul groazei de la frontieră,
suferințele prin care am trecut, despărțirea temporară de
Ioana și de băieții mei, rugbyul, în Franța, dar și probleme-
le de sănătate, victoriile și eșecurile mele, satisfacțiile, dar
și supărările pe care le-am cunoscut, fericire și regrete, fap-
te bune sau mai puțin bune, realizări și rateuri, dragoste și
ură și, bineînțeles, reîntoarcerea în țară, care m-a condus la
parcursul și neîmplinirea în funcția de antrenor și, în fine,
la starea precară și la nivelul tragic de scăzut al rugbyului
românesc!
După dispariția rapidă a acestei introspecții care mă
„răvășește“ în doar câteva clipe, mă mulțumesc acum să-i
văd evoluând pe acești tineri jucători, să-i aplaud și să-i
apreciez, dar, mai ales, să mă mulțumesc cu faptul că aici
încă mai dăinuie un club care să ducă mai departe tradiția

sportului cu balonul oval în regiune.
Partea mai puțin veselă este că din foștii mei colegi îi mai
văd doar pe cei câțiva care au rămas să locuiască în zonă, adi-
că foarte puțini, și că vechiul teren al „Chimiei“, unde eu am
făcut primii pași în rugby, a dispărut așa cum l-am cunoscut
eu și cei din generația mea, dar constat cu bucurie că exact pe
amprenta lui s-a construit o sală de sport și un teren sintetic.
Așadar, cu o oarecare liniște sufletească și o relativă
mulțumire pentru că ne-am acceptat noul nostru mod de
viață și că ne-am adaptat, însă și de atmosfera, cultura și
tradițiile locale, mă străduiesc să-mi mențin direcția și să
rămân pe drumul ales, fără să mă rătăcesc sau să mă pierd
în deziluzii sau alte așteptări și planuri complicate.
Am învățat de mult să nu râvnesc la ceva anume, la un
altfel de trai și la un altfel de a fi care mi-ar complica viața,
dar și să mă mulțumesc cu ce am și chiar să-mi protejez
acest „ce am“ atât de mult, astfel încât să-mi duc existența
la un grad de fericire și împlinire destul de ridicat, în așa fel
încât să pot spune că sunt satisfăcut de viața mea și de tot
ce am realizat până acum!
Nu visez nici la bogății și nici la lucruri materiale cu care
să mă afișez ostentativ, la proiecte și planuri mărețe. Învăț
să trăiesc fără așteptări (poate ar fi trebuit să o fac mai
demult) și să iau lucrurile așa cum vin, să mă bucur în con-
tinuare de viață, așa cum am făcut-o dintodeauna, să profit
de prezența prietenilor fără să-i dezamăgesc. Să rămân un
bun prieten și o companie de nădejde, să le fiu agreabil și
de ajutor tuturor celor care m-au onorat cu amiciția lor ră-
mân preocupările mele principale. Sunt convins că relația
pe carea ai întreținut-o de-a lungul vieții cu rudele apropia-

te, dar și cu bunii prieteni, calitatea și intensitatea acesteia,
dar și durata ei, reprezintă, probabil, adevărata imagine pe
care o lași în urma ta!
Să ascult greierii seara, sub un cer senin și înstelat de
vară, undeva, în fundul grădinii, printre pomii fructiferi,
înmiresmați, și să degust un vin bătrân și un trabuc, în jurul
unui vechi grătar ruginit, dar aromat, în compania familiei
și a prietenilor apropiați, este tot la ce aspir, și atunci când
o fac, mă simt fericit și în pace cu mine.
Desigur, viața nu este un lung fluviu liniștit, ca într-un
basm, dar ea poate fi, cu siguranță, așa cum ți-o dorești,
așa cum o speri, așa cum te lupți pentru ea, cum ți-o aperi
și cum ți-o păstrezi.
Și, ca să nu par prea idealist, pot adăuga, cu o umbră de
regret, că relația mea cu cei câțiva membri ai familiei mele
din Năvodari și nu numai, nu este chiar una strânsă și de
mare respect. Cu unii dintre ei mă văd și m-am văzut oca-
zional, pe alții nu i-am văzut și nici nu am interacționat în
niciun fel de când m-am întors în țară. Încercând să găsesc o
explicație la această jenantă constatare, am ajuns la conclu-
zia că absența mea îndelungată și, îndeosebi, de la Năvodari,
de unde am plecat de foarte tânăr, a creat o distanța nu nu-
mai fizică, dar, mai ales, sufletească! Probabil că ei mă văd
în continuare ca pe un străin, unul care nu mai e cu adevărat
de-al lor, care s-a „rupt“ de clan și care a trăit departe de re-
alitatea lor, de viața și problemele lor! Nu pot să-i condamn
pentru această gândire, dar nici nu pot să fiu de acord. Eu
nu sunt „altul“, nu sunt „altfel“ și, chiar dacă am plecat de
multă vreme de lângă ei, nu am făcut-o ca să mă schimb sau
ca să îi uit sau să-i denigrez, iar, acum, sunt exact eu, copilul
de altă dată, care a crescut alături. Diferența e că viața m-a
șlefuit și m-a fasonat, m-a uzat, dar m-a și bucurat altfel de-
cât ar fi făcut-o dacă aș fi rămas aici. Bineînțeles că m-am
schimbat, maturizat, îmbătrânit chiar, că am învățat și văzut
altceva, că am trăit într-o societate diferită, dar tot cu neca-
zuri, cu neajunsuri și probleme de tot felul, la fel ca și ei. Nu
am trăit la adăpost de greutăți și probabil că, pe alocuri, am
suferit și îndurat infinit mai mult decât ei!
Familie sau nu, rude apropiate sau îndepărtate, eu cred în
continuare că asta e natura profundă a românului și că acest
fapt rămâne o trăsătură culturală și ancestrală de caracter a
sa. Și anume lipsa de solidaritate și chiar de compasiune, aș
spune, de iubire și respect, de empatie, de acceptare a celuilalt
așa cum e. El te judecă, te critică și te cataloghează înainte
chiar și de a te cunoaște, te respinge și te condamnă prea re-
pede și prea ușor. Chestia aceea învechită și care eu cred că
nici nu a fost vreodată adevărată, cu românul primitor, soli-
dar și prietenos, rămâne în ochii mei un „tablou fals“.
Desigur, nu poți fi prieten cu oricine și nici nu poți să
apreciezi și să accepți ca prieteni oameni cu care nu te simți
pe aceeași lungime de undă și cu care nu ai nimic în co-
mun. O prietenie nu se „comandă“ și nici nu se leagă din
obligații sau interese. Ea trebuie să fie reciprocă, dar, mai
ales, sinceră.
Chiar și eu care mă consider un tip cu un sens al prieteniei
destul de ridicat și căruia îi place dialogul, schimbul, diver-
sitatea, nu mereu am fost pornit să mă leg într-o prietenie cu
oricine și la orice ocazie. Am cunoscut de-a lungul vieții, în
marea mea hoinăreală, oameni buni și de calitate, oameni
de o înaltă ținută morală, purtători de valori, oameni demni

și curajoși, oameni – bărbați și femei – de naționalități, re-
ligii și culoare a pielii diferite, dar am cunoscut și oameni
profund răi, persoane rău intenționate și lichele de tot felul,
pupincuriști și lingușitori, falși și malițioși. Lumea așa e făcu-
tă din todeauna și mereu au existat oameni diferiți și animați
de intenții bune sau rele, buni prieteni sau dușmani, proști și
învățați, idioți și înțelepți.
Mereu m-am străduit să mă înconjor de oameni de cali-
tate și bună credință, dar și să mă apăr și să mă țin departe
de cei răi și necinstiți.
Dacă stau și mă gândesc cu obiectivitate, nici eu nu sunt,
în general, un tip prea sociabil și chiar sunt un dram soli-
tar și individualist, timid și destul de rezervat în anumite
circumstanțe. Nu sunt genul de om care își sună regulat prie-
tenii și membrii familiei. Chiar o fac destul de rar în anumite
perioade. Dar nici nu cred că o prietenie se măsoară în nu-
mărul și frecvența apelurilor telefonice sau a SMS-urilor
repetate, iar, pentru mine, care sunt de modă veche, nici
toate contactele telefonice, video-urile și SMS-urile la un loc
nu vor înlocui niciodată adevăratele întâlniri față în față,
discuțiile în jurul unui foc sau a unui pahar de vin, poveștile
și lecțiile de viață împărtășite în compania celor dragi.
Și, ca să merg și mai departe, acum, când înaintez în vâr-
stă, pot spune că nucleul dur al familiei înseamnă pentru
mine Ioana, cei doi fii ai noștri împreună cu soțiile lor și cu
cei patru nepoți. Ei sunt cei care contează cel mai mult, îna-
intea unchilor, a mătușilor, verilor și verișoarelor... Tocmai
această distanță de care vorbesc reprezintă acum un obstacol
important în relația mea cu familia apropiată. Recunosc că
distanța fizică care ne separă, de când ne-am întors în țară,

e, pe alocuri, greu de suportat, căci tocmai cei care contează
cel mai mult locuiesc departe de mine. Știam acest lucru când
am părăsit Franța, și anume că băieții se vor căsători într-o
zi, că vor avea copii și că noi nu îi vom vedea atât cât ne-am
dori. Sigur, ei vin în vacanță în România, practic, în fieca-
re an. Iar noi ne bucurăm și profităm intens de fiecare clipă
petrecută în compania lor, dar parcă nu e de ajuns! După fi-
ecare plecare a lor, suntem triști și răvășiți timp de câteva zile
bune. Uneori, împreună cu Ioana, atunci când, cufundați în
cugetările noastre și întinși pe șezlonguri, în grădină, sub
soarele dulce al dimineților de vară de acasă, încercăm să
găsim sau să jucăm un joc al imaginației legat de ce va urma
sau de cum am putea anticipa viitorul, ajungem la o opțiune
ce ne face să tresărim și să râdem înfundat.
— Și dacă ne-am întoarce în Franța, mai târziu, pentru
a trăi și îmbătrâni alături de copii și nepoți? spune Ioana,
în timp ce mă urmărește cu o privire malițioasă și parcă ne-
răbdătoare să afle reacția mea!
— Doar nu ai devenit mai nomadă decât mine, iubito...
Post-Scriptum
Am fost obligat să menționez de-a lungul acestor pa-

gini nume de persoane sau de instituții și entități sau doar
inițiale și alte apelative. Pe majoritatea dintre ele le-am pus
într-o lumină bună, pe altele, nu. Pentru cei/cele din urmă,
nu am făcut-o în niciun caz animat de un sentiment de răz-
bunare, de revanșă sau de rea intenție. Pot spune chiar că
nici măcar nu mi-a făcut plăcere să o fac, dar nici nu pu-
team să le evit, fiindcă, astfel, povestea mea nu ar mai fi
putut fi relatată așa cum eu mi-am propus și cum am și
făcut-o, de altfel! Mi-ar fi fost dificil să conturnez aceste
persoane și instituții de care eu sau, mai bine-zis, parcursul
meu a fost intim legat!
Ideea de a pune pe hârtie, într-o zi, tot ce am trăit sau,
mai bine spus, o parte importantă a traiectoriei mele de
viață, a parcursului meu sportiv și nu numai, mi-a apărut
în urmă cu mulți ani și, în tot acest timp, am încercat să
schițez și să-mi imaginez cum anume să o fac, dar, mai ales,
la ce moment să o fac?
Primele pagini le-am început în toamna târzie al lui
2020, iar din acea clipă m-am străduit din toată ființa mea
să dau un sens acestei povești de viață, să păstrez o ordine

cronologică, dar, mai cu seamă, să-mi păstrez o formă de
justețe și onestitate, care să nu denatureze sau să falsifice
adevăratele mele trăiri.
Nu a fost deloc un exercițiu ușor pentru mine, ținând cont
de faptul că eu nu vin din lumea literelor și nici nu am stu-
diat vreodată acest domeniu. Animat doar de dorința de a
lăsa o urmă „scrisă“ după acest parcurs de viață care a fost
al meu, dar și înarmat cu o doză de curaj și îndrăzneală, am
reușit să duc la bun sfârșit această intreprindere deloc simplă.
La ora la care aștern pe hârtie aceste ultime cuvinte, adi-
că la început de 2022, afișez încă o deosebită apreciere și un
imens respect foștilor mei antrenori, colegi de echipă, dar
și adversari cu care m-am măsurat de-a lungul timpului, în
România, dar și în Franța. Am un gând profund pentru cei
ce nu mai sunt printre noi, care au avut un rol important în
evoluția și dezvoltarea mea și încep cu bunicul meu, cu ta-
tăl meu, cu învățători și profesori, cu foști antrenori care
m-au format și m-au ajutat să mă dezvolt – amintesc cu re-
gret trecerea în neființă a lui Petre Lungu, mentorul meu de
la Năvodari, în anul 2021 – dar și coechipieri mai în vâr-
stă, de la care am învâțat și pe care i-am avut ca model.
Am momente în care găsesc forța de a-i ierta chiar și pe cei
care mi-au făcut rău sau cu care am întreținut o relație di-
ficilă, cu care am fost în conflict, la un moment dat, sau de
care m-am despărțit în împrejurări dificile. Personaje pozi-
tive sau negative, altele, de o calitate remarcabilă sau unele,
cu un comportament îndoielnic, până la urmă, de la fieca-
re am învățat câte ceva în drumul meu către maturitate și
construcție.
Mi se întâmplă destul de des, când, în minte, îmi refac

parcursul meu de viață, și remomorez marea mea hoinărea-
lă să am un gând, așa cum am spus pentru persoanele deja
mai sus menționate, dar la care pot să mai adaug și pe R.
Demian, și conducerea Federației, din anii ’80, pe prietenii
mei români din Italia, care m-au ajutat, pe camionagiul ita-
lian cu suflet mare, pe polițistul francez de la frontieră, pe
Domnul Pathenay care a negociat cu polițistul intrarea mea
în Franța, pe Françoise și Bernard Cazemajou, care m-au
găzduit, pe câțiva din foștii mei patroni din Franța, pe doc-
torul chirurg, care poate „mi-a ratat“ operația la spate, pe
Jose, osteopatul, pe Mihai Bucos care mi-a fost, probabil,
cel mai bun antrenor în Franța (fără niciun fel de părtinire),
pe toți cei care mi-au fost apropiați în scurta mea incursiune
în antrenorat, după întoarcerea în țară, și chiar pe „fostul
meu coleg“ de care am fost foarte apropiat, la un moment
dat. Toate aceste persoane mi-au intersectat drumul în anu-
mite împrejurări. Unele întâlniri au fost fericite, altele, mai
puțin fericite, dar, inevitabil, ele au făcut parte din viața
mea, iar eu a trebuit să-mi compun legenda personală cu ei,
ca simpli trecători sau călăuze de nădejde.
Acum, când sunt încă tânăr (împlinesc 58 de ani peste
câteva zile) și cu imaginația încâ trează și cu idei de tot fe-
lul, „dacă nu cu planuri concrete“, acum, când încă mai am
ceva de spus, îmi place să cred că, prin acțiunile mele, felul
meu de a fi, personalitatea mea, pasiunea mea, să devin și
eu, la rându-mi, o călăuză de nădejde pentru vreunul din
apropiații mei care se pregătește să-și găsească calea și care
ar crede de cuviință că merită să mă asculte!
Drumul meu e încă departe de punctul terminus și min-

tea îmi este încă plină de visuri și mici proiecte de viață,
de curiozități și viziuni, de sete de învățare și cunoaștere,
de dorințe de întâlniri și noi prietenii. Iar viziunea cea mai
prezentă și mai încântătoare este cea care mă reprezintă îm-
bătrânind precum bunicul și tatăl meu, trăgând lent dintr-o
veche pipă și aplecat asupra undiței, undeva pe malul bă-
trânului lac, exact pe locurile unde hoinăream pe vremea
copilăriei, așteptând singuratic mișcarea plutei și contem-
plând, din când în când, orizontul...
Smart Publishing publică, promovează și distribuie
cărțile autorilor români de pretutindeni.
Vrei să-ți publici cartea simplu și rapid?

Contactează-ne la: tel. 0731.057.359; oﬃce@smart-publishing.ro.
www.smart-publishing.ro

Hoinar Pe Cararile Vietii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hoinar Pe Cararile Vietii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HOINAR

Copyright © 2022 Marcel Giucăl

Pentru mine totul a început într-o zi geroasă de iarnă,

Să fie o gândire de ordin religios, deci? Poate una filoso-

și să învățăm să trăim cu ce avem, dar și cu ce ne înconjoa-

Asta nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm și să ac-

Pe vreme ce îmbătrânesc și mă îndepărtez de copilărie,

Așa se explică atașamentul meu mai mare pentru zona

Oricum s-ar numi acest „mers înainte“, el nu o să

dintre mare și fluviu, locuiam noi, cei cu sânge amestecat și

Aceste virtuți reflectă personalitatea noastră, caracterul, dar

mlăștinoase sau de-a lungul plajelor pustii din iarnă, el era...

Chimie din Năvodari (cum se numea la acea vreme) se do-

etc. Inteligența manuală –cum o numesc eu, există în alte

Rugbyul mi-a ieșit în cale – pot spune – doar fiindcă am

tu mergi. Tu îl cauți. Tu îl descoperi și înveți să îl iubești. El

tu erai concentrat să alergi ca un disperat doar înainte și în

Intervalul de timp dintre clasa a II-a și clasa a IX-a a fost

Toate aceste întrebări, aceste îndoieli mi-au bântuit min-

și autoritară, dar, mai ales, scăpam de intențiile lor total

După cum ați remarcat deja, primele trei capitole sună

Însă, cred că fiecare dintre noi se naște cu un set de ap-

facă pasul spre acest nivel. Se numește sport de plăcere sau

București trei titluri de campion național în 1981-1982-1983

Aici am învățat să fac lucruri de care nici nu bănuiam că

simple, dar esențiale. Deci, te antrenezi bine – joci bine, te

Vorbeam în primul capitol de schimbări, cotituri și alte

oportunități și alte simple hazarduri care ne ies pur și sim-

Un bun sportiv e apreciat. Dar un bun sportiv care are

erau totuși scurte, ținând cont de faptul că plecam în canto-

În 1982, la terminarea liceului și după doi ani petrecuți

Cert este că, la acea vreme, nici măcar nu ne puneam

București, clubul M.A.I.-ului, și „Steaua“ București, clubul

O altă preocupare mă bântuie încă din clipa în care

un an de jucat (un campionat) la juniori. Așa încât dorința

programul de antrenamente al Stelei, asta pentru că la se-

ori când mergeam la antrenamentele de pe bătrânul teren

Nu am zăbovit prea mult înainte de a da un nume aces-

cu zece ani mai în vârstă, cei mai mulți aflați pe sfârșit de

Vorbeam în Capitolul 3 despre antrenorii și oamenii de

în memoria mea ca cel mai destoinic antrenor de la seniori.

Aceasta este o practică care rămâne încă valabilă și în ziua

adevărat această puternică și de nedescris stare. „Sentiment

în care au evoluat și care s-a soldat cu câștigarea multor me-

Altfel spus, o garnitură de lux demnă de admirația noastră!

arhaic comparat cu viteza de comunicare și de transmite-

Eu care am fost dintotdeauna un admirator al marilor

de stângaci în relația cu fetele, în adolescență, dar nici acum

În momentul în care îmi târâiam picioarele pe fundul

„Ai intrat în horă, acum joacă, bătrâne.“

mie, plecam de mână cu însăși eroina care deținea rolul

— Da. De mine e vorba

nici nu mi-a trecut prin minte să-i contest decizia. Am tă-

condamnat politic sau vreun părinte militar de carieră sau

indexul pe un nume și îl ștergea pur și simplu? Sau, mai

În toamna lui 1985, primeam un apartament în

sarcină de a alege în clipa în care nu au prea multe opțiuni.

nici focusul pe obiectivele propuse. El trebuie să rămână în

În vara lui 1986, mai exact în luna august, se desfășura

juniori. O echipă națională se alimentează din rezervorul

Îmi pare rău că nu am făcut cutare lucru (sau că am fă-

dar jucătorii cadre al echipei erau nevoiți să-și apere cu dâr-

urmă l-a înlocuit, pentru motive necunoscute de mine, pe