apostolul autostopului

Grafică & Copertă: Atasiei Georgiana

Am crescut caracterizat de o trăsătură, dezorientarea. Din partea
celorlalți am avut parte de un sentiment, manipulare. Nu se
explica nimic.

Pozele erau menite să îmi formeze o imagine falsă și idealizată

despre sine?

Complet ne-emoțional, la 30 de ani, simţurile mi-au fost

descâlcite prin intermediul unei prietenii virtuale. Am putut să

simt și să transmit pentru prima oară pe chat.

 COMEDIA

Jurnalul Bihorean spunea: Mișcarea Apostolică din România

maltratează copiii vinovați de preacurvie

Tare te mai băteam, mi-o amintesc des şi mă doare pe mine acum.

Aşa mă învăţau (mama)

Am traume cu bătăile primite de tine, amintiri cu frica şi groaza ce

o trăiam când te vedeam bătut (sora)

Femeia era însărcinată cu “educarea” copiilor, bărbatul făcea

munca fizică și avea statut de căpitan, neimplicându-se în
chestiuni mărunte. Guru-ul sectei dădea indicații clare: trebuiesc
lovit în cap, pentru că sunt prost.

Povestea-mi de roboțel a cărui unică întrebuințare trebuia să fie

slujirea dogmei sectei, începe în al doilea război mondial, la fel
povestea numelui (Timotei). Pe front, era un Aurel care la vârsta
de 2 ani datorită unei boli fusese foarte aproape de moarte.
Tradiţiile şi superstiţiile locului său natal (Tanacu – Voroneţ)
spuneau că în cazul în care mama îl dă pe geam altcuiva, simbolic,
şi tot simbolic îi schimbă numele, va învia, va trăi, va învinge
boala. Noul nume pus copilului a fost Nicanor. Nicanor este numele
unui apostol nou testamental. O tradiţie venită să completeze
ritualul copilului dat pe geam în schimbul vieţii, spune ca poate fi
dat doar Diavolului.

Nicanor dezertează şi se ascunde în munţi. O vreme se hrăneşte

cu cioate de varză de pe o cultură de unde varza fusese culeasă.
Deliră şi îşi caută zeul. Într-o zi zeul îi vorbeşte, el ascultă.

Timotei tradus din greacă ar însemna Cel ce ascultă pe

dumnezeu. Dacă el nu avea in prealabil cunoştiinţe biblice, mai
primea acest nume?

Deoarece a ascultat, zeul l-a re-rebotezat, Timotei. Al treilea

său nume, al doilea de apostol într-o viaţă, șah mat Pavel.
 Apostolul a continuat să își asculte zeul, așe că acesta l-a uns
Apostol al Bisericii din Rumânia şi i-a explicat singura şi adevărata
cale spre rai, însărcinându-l cu propovăduirea. Astfel s-a format
secta. Secta recruta copii de 14-16 ani. Copii abuzaţi emoţional,
psihic, fizic, unii chiar şi sexual (altminteri, se rezolva şi asta).
Copiii recrutaţi aveau background religios şi biblic solid, în special
penticostal şi baptist. Timotei avea nevoie de traumele aferente
acestui background ca astfel să le explice cum toate relele li se trag
de la faptul că părinţii lor s-au îndepărtat de realul zeu şi de
adevărata credință.

Copii din familii numeroase; copii care de la 7 ani îşi rupeau

cârca cu sapa. De nu le era ruptă cârca de sapă, acest serviciu era
prestat de părinţi, pentru vreo prostioară făcută la şcoală, pentru
gustat diabolic tutun sau alcool, etc.

Mama şi tata sunt recrutaţi. Mama la 14 ani, tata la 16 ani.

Mama e al 12-lea copil avut de apostol cu soția sa (Rozsalia).
Împreună cu mama, alte două surori de-ale ei, au fost luate
bunicii, după ce inițial fuseseră toate abandonate de către apostol
la vârstă foarte fragedă şi crescute în tenişi, prin nămeţi de 1
metru. Era nevoie de fete în rândurile turmei.

Bunica încearcă să se sinucidă aruncându-se în fântână.

Torturile aplicate copiilor posedați au făcut un părinte să

reacționeze. Rezultatele s-au materializat într-o anchetă de-a
Jurnalului Bihorean. Scan-ul anchetei îl găsiți pe blogul
www.autostopmagellan.ro la secțiunea Detectiv Columbo, articolul
Alt caz Bodnariu.

În articolul din Jurnalul Bihorean oamenii n-au putut spune cele

mai dureroase și crude realități ale sectei: aproape toate enoriașele
erau accesate sexual de către apostol. Apostolul le explica copilelor
de 14 – 16 ani că actul sexual e lucrarea duhului sfânt. O
verişoară primară de-a tatălui se sinucide, considerând că
păcătuise.

Am fost educați misogin, ca să nu ne fie luate nedrepturi

dobândite incorect într-o lungă istorie, istoria junglei. Am fost
învăţaţi să fim rasişti, xenofobi si fanatici religioşi ca liderii noştri
politici şi religioşi să nu îşi piardă posesiile şi privilegiile.

Mi-au trebuit ani buni să înțeleg că poate exista și un creștinism

frumos. Deasemenea a luat timp să înţeleg că unii doar pretind a
fi corecți cu ei înșiși, doar pretind a fi rezonabili, doar pretind a
accepta logica și argumentele într-o discuție. Mi-a luat mult timp
să pricep cum în momentul în care logica i-ar demasca, aleg
pretinsa neputință de a se răzvrăti. Mai mult, tot timpul vor
încerca să te deruteze pentru a nu îşi asuma făţărnicia.

---

Trebuia să duc cina tatei, la ferma la care lucra. Uneori o făcea

zile la rând, netrecând pe acasă. Erau 2 angajaţi la 150 tauri. Pe
timp de iarnă, taurii în grajd, asta presupunând: băgat fân,
adăpat, scos gunoi, pus paie. Dormea într-o cameră, parte a
grajdului, la câţiva metri de animale. Am ani de-ai copilăriei în
care nu am amintiri cu el, se trezea şi părăsea casa înainte să ne
trezim noi, se întorcea cănd dormeam de mult, asta când se
întorcea. Dacă era prea obosit rămânea în grajd. Am divagat. În
una din aceste zile am mers să îi duc cina. Am rătăcit. Am făcut
autostop primei maşini, a oprit. Era o Ioana, mamă a unui copil
de-al apostolului.

---

Ai mei, după ce au ieșit din secta apostolului au ales Biserica

Penticostală Valea lui Mihai. Diaconul acestei biserici, Dânga Vasile
Marinel, a aplicat un par pe șoldul fetei lui mai mari, în vârstă de
7 ani pe atunci. Copila a venit la noi plângand, ne-a arătat
imensa vânătaie zicând că își va omorî tatăl când va ajunge la
maturitate. Acest Vasile, bătea vacile până leșinau.

Ladislau Bordi, predicator în Biserica Penticostală Valea lui

Mihai; şi-a luat la pumni fiul de 17 ani, pentru că nu era supus.
Copilul, o dată căzut jos, a fost întors pe burtă, prins de ceafă și i
s-a spart fața de gresia bucătăriei. Mama acestuia, profesoară de
religie penticostală, și-a ajutat soțul în această luptă.

Cornel Tonț, membru al Bisericii Penticostale Valea lui Mihai era

însărcinat cu grija Grupului de Copii. Silence.

În Valea lui Mihai, mai era o biserică neo-protestantă pe care ai

mei o frecventau, cea a fraților Voloșen (Cornel și Lucian). Naomi
Voloșen, fiica lui Cornel, nu era îndeajuns de supusă, datorită
acestui fapt, la vârsta de 7 ani a dormit o noapte în grajd cu
animalele, legată fedeleș de iesle.

În familia tatălui meu a fost pedofilie, zoofilie și incest. Tanacu

nu a schimbat nimic. Dante Aligheri spunea: Cele mai încinse locuri
din iad sunt destinate celor care au fost neutri în timpul unei crize
morale.

Mi-ar fi plăcut să știu:

Mi-ar fi plăcut a știi că adevărul, nu e etic, moral sau estetic, ci

doar o chestiune relaxată de logică, ce se transformă și schimbă în
funcţie de context şi observatori. Teoriile intelectuale nu sunt
chestiuni morale, cu atât mai puțin obligații morale. Mi-ar fi
plăcut să fi fost învățat că biblia nu e manual de biologie, biologia
fiind știință, face apel la expertiză. Oamenii antici foloseau părerile
ca chestiuni ce le ofereau sens, iar miturile ca mod de ilustrare.
Înţelegând astea aș fi putut avea un creier pe care să îl pot folosi.
Era mișto dacă nu mă hărțuiau cu o credință prezentată precum
ceva ce se poate baza pe dovezi, probabilitate şi rațiune; dacă
admiteau teorema imaginaţie = credinţă. Nu mi s-a zis că m-am
născut în lumea a 4a, într-o subclasă intelectuală, aşadar zeci de
ani m-am bucurat cu scurte raționamente, care salvau momentul.
Nu ştiam că unii au nevoia iluziei puterii şi inexplicabila plăcere de
a oferi un sens lucrurilor. Era de-a dreptul rocket science să fi
știut și faptul că ateismul stă pe o axiomă filosofică și logică care
și-o contrazice, afirmând un universalis, aşadar un absolut, ba mai
mult, un absolut al negării. Afirmarea unui absolut fiind un non-
sens în contextul nominaliștilor, deoarece ei studiază detaliul ca să
ajungă la general și probabil.

Închinare necunoscutului:

A scrie despre necunoscut ar fi o fiță ce mi-aș da-o, dacă n-ar

fi o insultă la adresa acestuia. Lui îi datorăm mecanismele noi de a
dansa, mecanisme ce scot soft-ul de la congelatorul fricilor.

Nu știu cum e viața altora, dar vreau să transmit ce am simțit.

Sper ca asta să fie de folos. Să fie inspiraţie pentru a crea lucruri
noi, mai frumoase decât cele trăite de mine.

Sinceritatea

Până recent îmi doream să fiu sincer. Am fost în limitele

percepțiilor. Am fost sincer cu impresiile conferite de simțuri;
sincer în a încerca să redau ceea ce înregistrasem din tărâmul real.
Redare realizată prin interpretări individuale.

Sincer, dar şi loial unor exaltări interioare, care expuse vizual ar

fi proiecțiile convingerilor educaționale de gloată (răscoale,
gladiatori, spadasini) lipite în golurile emoționale și exaltările ego-
ului. Ele au fost modelele necesare evadării dintr-un anumit spațiu.

De acum viața poate fi o comedie.

 COPILĂRIA

copil fiind pe câmp eu mă căcam şi mă ştergeam la cur cu

buruieni

Declar, susţin si semnez cu bucurie şi unjere de suflet că a face

trăznăi îmi e chemarea şi misiunea sub Soare, la fel cum altora le e
dat a salva vieţi în calitate de medici sau profeţi.

Amu, semnificaţia mistică a acestei chemări divine eţ ave‟ voi

veselia să vă daţ‟ sama care nu e; maeştrii scrisului pe limbajul
poporului n-au avut cum. Fâsu‟ lor este corespondentul iluminării
pârţâiţâlor. Fâsâiţii ăştia nu au suflu‟, de aia îş spiritişti.

Marea grozăvie a inhibărilor sexuale

Am 6 ani, îmi place urcatul pe bară porţii de fotbal, prin

procedeul încolăcirii picioarelor în jurul bării şi trasul în sus, din
mâini. Astfel frec puţulica de bară.

Într-o marţi a lunii mai 2001, la 15 ani şi 8 luni, marele

eveniment se petrece: PRIMUL FLOC.

La 17 ani şi 2 zile, mă masturbez prima oară. O frec cu o

pijama roşie din material pufos, e fain, continui. Băiatul scuipă! Mă
sperii şi iau mâna de pe el. Vine revelaţiaaa: aaasta e sperma.

Îmi închipui vaginul undeva mai sus, perpendicular pe coloana

vertebrală. Deduc că voi atinge intestinul gros, murdărindu-mi
penisul. Mi greaţă de sex o vreme.

Devin sigur de așezarea vaginului - perpendicular pe coloană; şi

mă întreb de ce naiba mie mi se scoală în sus? Presupun că ar
trebui să mi se scoale formând un unghi de 90 grade cu burta.

Copilăria timpurie

Copilăria timpurie o marchează injecţiile, penincilini ce fac

mersul telighidato - anchilozat. Mama zice că n-oi fii sănătos. Se
pare că e neam cu Nostradamus.
 N-am poftă de mâncare, aşadar refuz să mânc. Mama nu mă
poate hrăni, n-are forţa necesară. Tata mă pune în poală, cu o
mână îmi ţine mâinile la spate, iar cu cealaltă bagă uşor lingura
între dinţi şi o foloseşte ca levier ca să îmi descleşteze fălcile. Mama
contribuie cu împinsul mâncării în cavitate.

-Hmmm, ce gust bun! A meritat să lupt pentru el.

Am certuri amoroase cu ante-mergătoru‟, îi reproşez că e încet.

Mă buric şî împing violent. Cad în cap la greu.

Sunt scos la păscut. Picnic lângă stadionul Apulum. Mi se explică

despre Kodak, înţeleg cotcodac şi fascinat de maşinile ce trec pe
drum fac continuu: Brrr, brrr, brrr, ca să le imit. Nu pot fi oprit
din Brrr, brrr, brrr aşe că mi se face poză bârâind.

Locuim la etajul patru al unui bloc comunist. Tata lucrează în

schimburi de 24 de ore. Când e la lucru iar mama trebuie să
coboare la magazin nu are cu cine ne lăsa. Bucuria mea. Mă
adorme înainte de a coborî. O aştept în picioare, în geam, pe
pervaz. Mă vede. No, ăla urcat scări. Cum am reuşit să mă urc pe
pervaz nu îşi poate închipui. Aveam maxim trei ani.

În clasicele blocuri comuniste e frig ca naiba. Ierni transilvane,

dară că. Răcesc fest. Tata aduce o sobă în camera noastră, face o
gaură în peretele dintre cameră şi bucătărie, leagă un arzător la
aragaz, apoi trage horn prin tavan. Problemă rezolvată. Toate
bune până coboară mama din nou la magazin. Simt saturaţia de a
vedea gazu' arzând singur şi aiurea, vreau să văd cum şi-o arde cu
o jucărie de cauciuc. Pe foc cu ea.

Trecut de 30 de ani, retrăiesc anumite emoţii ce îmi transpun

panica mamei.

În crizele-i de panică mă bate spartan. Asta e metodologia

educaţională, aşijderea fac şi cele mai stimabile exemplare ale
societăţii: profi, preoţi, medici, etc. Aşa o sfătuiesc tot ei când le
spune oful etern: Nu mai ştiu ce să mă fac cu Timi.

Uit bătăile la un pocnet din degete, continuând să mă distrez

drăceşte.

Sparg capul de 3 ori, urmele sunt dovezi. Peste ani o întreb pe

mama cum am reuşit, eu neamintindu-mi nici unul din cazuri.
Răspunde: Crezi că io pot ţine minte tăte câte le-ai făcut? O mie
ş-o sută!

Am 3 ani şi îs dus prima oară la ţară, îmbrăcat imaculat, numa‟

în alb. Sunt lăsat în curte, în grija unei copile. Dau dovadă de o
fascinaţie maximă pentru cocoş. Fata mă scapă din priviri câteva
clipe.

Cu o joardă ce o apuc din mers, sunt sigur că o să prind cocoşul

şi o să fie foarte fain să îl bat. Mintea îmi sclipeşte ca să observe
cum tontul de cocoş fuge roată în juru‟ gropoiului de bălegar, îmi
zic că trec de-a curmezişul, îi ies în faţă şi să vezi plăcere!

Sunt salvat de la înec, după care sunt întrebat ce am făcut.

Izbucnesc în plâns, vomit caca şi zic: Bate pe cocoşu‟

Mutaţi la casă sunt lăsat în curte. De fiecare dată mă întorc plin

de noroi. Într-o zi mă caţăr pe coteţul porcilor. Mama nu îşi poate
imagina cum am reuşit să mă caţăr pe el. Mă vede pe geamul
bucătăriei, se sperie şi strigă la mine. Cad. Direct pe gură! Sânge
pe toată faţa. Mamei i se face rău, tremură, strigă pe tata. Tata
mă investighează şi îi zice să fie liniştită că nu mi-am rupt dinţii şi
nici nu mi-am spart nasu‟, doar mi-am belit buzele şi faţa. Mă
vindec repede.

Ne vizitează cineva, mama deschide poarta. Ţâşnesc la goană în

drum. Suntem vizitaţi din nou, de data asta sunt prins şi ţinut
înainte de a se deschide poarta. Mă zmuncesc, scap vesel. Mi se
explică să fug pe trotuar, pe lângă gard, nu în drum, că mă calcă
maşinile.

-Te-ai uitat lung la mine şi ai râs ca un drac. Mi-am dat seama

din privirea ta că ai înţeles.

Fug pe lângă gard.

Unchiu‟ Ion foloseşte garajul casei. Unchiu‟ Ion fumează. Mama

tre să meargă la magazin. O cutie de chibrituri fusese lăsată pe
pervazul geamului camerei noastre. Misiunea de a aduna toate
hârtiile din casă devine chemare divină. Facem hârtiile grămadă şi
le dăm foc. Se lasă cu mult fum şi o gaură în covor. Pute. Deschid
geamurile ca să aerisesc.

Vine mama, simte mirosul, vede geamurile deschise, gaura şi

arsura covorului. Nu recunosc. Lacrimile bătăii de corecţie mă ajută
să îmi reamintesc. Mi se explică cum putea lua foc casa iar noi să
ardem. Îi zic că nu am fi ars, că săream pe geam.

-Bine, bine! Tu săreai pe geam, dar Alin?

-Îl luam cu mine!

Încă o repriză de bătaie! Un ghemotoc de copchil se vede salvând

lumea din incendii, sărind pe geamuri cu alţii în braţe.

Rămânem singuri din nou. Ne facem ingineri de automobile. Cu

un cui şi o piatră spargem cea mai faină maşinuţă, ca să vedem
din ce e formată. Pe Naomi nu o lăsăm să ia parte la operaţiune.
Nu erau bani de jucării, cele pe care le aveam erau primite de la
tuşa Cornelia, din Doiciland, iar dacă şi pe astea le rupeam, he
heeee. Naomi râde.

Distracţia lu‟ tata şi a lu‟ unchiu‟ Manu e să se joace de-a v-aţi-

ascunselea cu mine şi Alin. Tata îl ascunde pe Alin, unchiu‟ Manu îl
găseşte; unchiu‟ Manu mă ascunde într-o plasă, agăţată într-un
cui, cui bătut într-un perete de-al beciului. Tata se dă bătut, eu
rezist.

Am 4 – 5 ani şi suntem duşi la ştrand. Sunt scăpat din priviri

câteva secunde şi mă înec. Nişte băieţi mai mari mă salvează şi
livrează viu.

La 5 ani mama îmi dă contra-exemplu‟ un curvar. Mi jenă să

întreb ce înseamnă curvar, dar îmi imaginez persoana respectivă
prostituându-se la stradă, îmbrăcat cu pantaloni scurţi mulați,
verzi. Aceasta a fost trauma de a descoperi că unchiul preferat se
prostitua, dar cresc şi mă prind că de fapt era wise guy, un
exemplu‟, unul de urmat.

Reveniţi la etajul patru, am tentative de lupte libere cu pruncii

vecinilor, aşa că mi se interzice să mă bat. Un copil din vecini îi
prinde fratelui, mâna intre fiarele hintei rănindu-l. Mi se explică
cum în astfel de cazuri mă pot băga pentru a apăra. În ziua ce
urmează explicaţiei suntem scoşi în faţa blocului. Copilul cu pricina
şi mă-sa sunt şi ei în faţa blocului. De cum îi văd urlu ca un
mohican şi o iau la goană după el. Mă ajunge mama la timp.

Suntem în vacanţă la Valea lui Mihai. Îi conving pe Alin şi Naomi

să luăm trei găini şi să le băgăm în budă; ca atunci când o să vină
Dana, Lucian, Alina sau alţii să facă nevoi, găinile să îi pişte de
fund. Alin şi Naomi înţeleg geniala idee. Luăm fiecare câte o găină
şi închidem uşa după toţi şase. Cum am încăput? Nu ştiu!
Important e că am fost suficient de ambiţioşi.

Cotcodăceala disperată a găinilor ajunge la urechile Danei. Ce

simfonie!

Gaura toaletei e mică iar găinile dau din aripi, nefiind uşor de
introdus. Suntem prinşi exact când aş fi reuşit să dau drumul
primei găini în caca. Numa‟ pene şi sânge de găină a fost în buda
aia. Simfonia de bătaie luată să o cânt? Ca de obicei Alin şi Naomi
se scuză că nu a fost ideea lor.

Ne întoarcem din vacanţă şi găsim o persoană nouă în casă, pe

Eliza, mezina.

Vine cea mai temută zi a mamei: 15 septembrie 1992! Încep

şcoala. Termin a-ntâia cu 9,90.

În a treia, învăţătoarea îmi fute prima palmă. Simt că îmi rupe

capul din gât. Datorită impactului ochelarii devin elicopter pentru
3 băăănci! Speriată, îi culege, se bucură că nu îs sparţi.

Palmele viitoare sunt precedate de datul ochelarilor jos de mod

tacticos. Preludiu‟.

E pauză, trei draci ne zicem să pupăm fete, aşa că le fugărim

într-un moment în care învăţătoarea nu e în clasă. Intră
învăţătoare cu maaama tocma‟ când izbutesc a urca călare pe o
colegă încercând să o pup. Păţăşti!

Mi se spune că e fierbinte, dar insist. Sunt refuzat de

nenumărate ori. În final mama cedează şi îmi dă o bucată. Cum
mi-o pune în copite, sar fript şi suflu împrăştiind zahărul pe masă.
Corecţia, doreşte a mă învăţa să accept refuzuri şi să înţeleg
cuvântul fierbinte.

Nu sunt lăsat să mănânc porumb fiert pe săturate. Niciodată.

-Mâncăule! Maţ spart!

Am 11 ani şi suntem în vizită la rude. Servim porumb fiert.

Lucian termină primul său porumb, bagă mâna ciudat de adânc în
oală să îşi ia altul, se uită în farfuria mea care deţine 3 ştiuleţi daţi
gata. Mi frică să fiu certat, când lumea e doar şocată:
 -Cum ai putut mânca aşa repede trei porumbi?

-Le dau doi dinţi, şi-s gata!

Îs în vacanţă la Dana şi Lucian, vin prietene de-ale Alinei să

probeze ceva haine. Sar cu ochiu‟ pe cheia broaştei, vreau să văd
ţâţe. Sunt prins şi certat foarte urât.

Școala generală

Rămâne tata fără loc de muncă, ne mutăm la ţară, avem oi,

vacă şi cal. Mergem cu oile şi cu vaca la păscut împreună cu copiii
vecinilor, adunând toate animalele într-o turmă şi mânându-le cu
rându‟. Fiind mai mulţi ne vine rândul mai rar. Jucăm lapte gros,
v-aţi-ascunselea, ne batem cu crengi - pe post de săbii, etc.

Descoperim cum plumbul se topeşte foarte uşor. Aflăm că poate

fi găsit în anumite piese de-ale maşinilor. Căutăm piesele astea în
ruinele garajelor fostelor CAP-uri şi IAS-uri. Scoatem plumbul, îl
punem în cutii de conservă şi îl topim la foc. Folosim un patent ca
toartă a cutiei. Obţinem metal în stare lichidă din care putem face
orice, în special cuţite, pumnale şi săbii. Cum? Furând de acasă
pumnalele cele mai mişto, le impregnăm forma în nisip, mai apoi
turnăm plumbul lichid în acea formă. Ce e drept obţinem doar
juma de pumnal, dar e bine şi aşa, distracția contează.

Distracţia supremă este cea de a face pipi în Moghiororsag (Ţara

Moghiorilor – nu a maghiarilor, maghiarii sunt înrudiţi cu
moghiorii doar lingvistiv, locuiesc în Kazahstan şi au fost rude acu
1300 de ani – dinamica unui trib modificându-se enorm,
despărţindu-i mii de km, moghiorii fiind aproape blonzi, maghiarii
turco-mongoli – nu putem vorbi despre acelaşi grup)

O ardem cu oile şi vacile în apropierea graniţei, unii stăm de 6,

ceilalţi ţuşti peste graniţă şi facem pipi.
 Tata nu avea habar că bunicul său, Janos, era 100% moghior,
am aflat-o eu la 30 de ani. Mama nu poate verifica cu certitudine
dacă a ei mamă, Rozsalia, născută în Partium era 100% moghioră.
Românizarea vlahilor şi a moghiorilor doritori de pământ a avut
grijă să distrugă toate arhivele transilvane, bănăţene şi partium-
ene.

Singur cu oile fiind dorm ca porcu‟-n cucuruz, le scap la câte

unu‟-n porumb, la câte altu‟-n te miri ce cultură. Păţăşti!

Oile îs în porumb la unu‟, tata îmi face o vizită surpriză şi mă

prinde dormind. Îl caută pe om și se tocmesc să îi dea porumbul
păgubit în toamnă.

Dispar miei, lăsând dâre de sânge. Lupi sau urşi nu sunt în zonă.

Mergem la grajd cu tata, frate-meo şi o fată din vecini. Găsim

trei câini mâncând un miel. Suntem în uşă iar uşa le era singura
posibilitate de scăpare. O iau toţi la galop spre uşă; tata pune
mâna pe o jumătate de cărămidă de pe jos şi izbeşte în aşa hal cea
mai rapidă potaie la atletism viteză, că nu voi uita imaginea cât
trăiesc. În goană nebună, când cărămida şi-a intersectat drumul
cu drumul vieţii şi căpăţâna ei, tot corpul, din inerţie, a continuat
să meargă înainte, ridicându-se, jur, la un unghi de 90 de grade
față de cap. Gâtul acordeon, ochii complet verzi. Nu militez pentru
fasolea bătută, iar unii tre să fim judecaţi pentru că suntem duri,
ca astfel să protejăm. Nu am pretenţia să fiu înţeles.

---
Am redat acţiunea ultimelor pagini la timpul prezent; dar poate, a scrie
acţiunile doar la timpul prezent ar transforma scriitura în ceva prea personal şi
v-ar plictisi.

Scriitoraşul din mine speră ca modul său de a transpune experienţe să placă,

să relaxeze şi să reprezinte schiţe ale detaşării de stresuri.

Consider necesar a scrie nefiţos, ori doar simt necesar a îmi povesti emoţiile?
 No, în speranţa că mi-am făcut griji dejaba, răsuflu uşurat, îmi spun că totul
e bine, chiar dacă nu pot avea habar cât de bine e nimic, darămite totul.

Ţineţi-mi pumnii vă rog.

Ah, o faceţi ţinând volumul în mână. Vă mulţumesc

---

Ne-am mutat în Valea lui Mihai când eram a patra, trimestrul

doi. În a cincea fiind prieten cu Vlad, mă-sa fiind profesoară iar
tac-su coleg de pahar de-al dirigintelui, acesta m-a invitat la
Olimpiada Judeţeană de Circulaţie, un concurs pentru copii, al
cărui însărcinat - în a noastră localitate, era tocma‟ dirigintele.
Până atunci participaseră Vlad şi Andrada, mândre odrasle
profesorale ambele. Andrada nu a vrut să mai participe aşa că
proful i-a zis lui Vlad să aleagă pe cine vrea el. Aşa se făceau
preselecţiile în locul şi vremea în care mi-a fost dat să cresc, aşa
că mi-a rămas decât să scriu.

Faza locală organizată la Săcuieni m-a mâhnit dar nu am fost

capabil să reacţionez. Era prima oară.

Înaintea etapei judeţene, organizată la Oradea, ni s-a dat liber

şi scutire de la toate orele, am fost duşi în directoratul de la Şcoala
Mare şi puşi să învăţăm acolo. Directorul era prof de sport, biroul
lui era plin de mingi. Am reuşit să îl conving pe Vlad să jucăm
fotbal iar la olimpiadă să copiem. Am jucat fotbal o săptămână,
invitând şi alţi colegi. La olimpiadă am fost prinşi copiind. Scorul
mâhnirilor era 1-1. Fiul medico-profesoral s-a ruşinat iar eu le-
am povestit colegilor cum l-am prostit să copiem şi să ne facem
fiţuici.

Trecerea de la învăţătoare la profi şi diriginte, erau grozăvii

extreme cu care încercau să ne panicheze comuniştii (cum îi
numeam noi pă‟ iştia). Dirigu‟ făcea câte o vizită acasă la fiecare
elev. Despre mine a zis că învăţ bine, dar îs argint viu. Am
întrebat-o pe mama ce e ăla argint viu, dar din ce îmi spunea nu
pricepeam cât aş fi vrut, aşa că am spart un termometru şi mi-
am pus mercur în palmă. Când l-am văzut cum o arde de unu'
singur, fără a fi împins, autonom, ignorând reguli și limitări - am
ştiut ce e Iubirea.

---

În drumul spre şcoală trebuia să trecem calea ferată. Ordinul

mamei era ca atunci când bariera e pusă, să aşteptăm până trece
trenul chiar dacă asta înseamnă să întârziem la şcoală. Noi nu
doar că nu stăteam la barieră, dar o luam şi pe scurtătură! Lucru‟
aaaabsolut interzzzzis, nu încăpea discuţie să avem voie a face aşa
ceva!

Într-o dimineaţă ceţoasă, o luăm pe scurtătură. Nu reţin exact

ce s-a întâmplat, sunt două variante: 1)Eu şi Alin ne-am prins că
vine trenu‟ şi ne-am oprit în spatele fetelor ce erau în faţa
noastră, dar am pierdut-o din priviri pe Naomi, care a înaintat
singură. 2)Pur şi simplu Naomi era în faţă - puţin probabil. Cert e
că Naomi era cât pe ce să iese în faţă trenului dar şansa a făcut să
fie acolo un copil mai mare din vecini, Simona Cociuba, şi să o
prindă de glugă, oprind-o astfel. După întâmplarea asta ne-am
speriat şi mergeam regulamentar pe la barieră.

Se întâlnesc mama şi Simona; no, să vedeţi cafteală!

În timp ce stăteam cu oile citeam, aşadar eram cel mai prezent

elev în biblioteca şcolii. A se citi: disperam bibliotecarele. La şcoala
mare era o bibliotecară roşcată şi creaţă, doamna Oli. Regula
spunea că elevul nu are voie între rafturi aşa că trebuia să îmi
aducă cărţi până găseam una ce îmi plăcea:

-Dar asta ai cerut-o şi data trecută!

 -Nu îi bai, poate acum înţeleg ce e de capul ei. O răsfoiesc şi îi
spun că încă nu îmi place. Reţin că Robin Hood a lui Dumas am
citit-o doar când am împrumutat-o a treia oară.

O dată am trimis-o înapoi la raft de cca 30 de ori! Jur! După

acel episod mă lăsa tot timpu‟ să intru între rafturi, să visez între
cărţi, să întârzii la ore motivat, să îmi iau singur ce carte voiam.
Eram singurul elev din localitate ce se bucura de tratamentul ăsta.
Era lumea mea! Cărţile care îmi plăceau foarte mult, după ce le
înapoiam şi erau depuse înapoi pe rafturi, le ascundeam la brâu şi
strângeam cureaua. Acasă, le depozitam în pod sub lână, că de m-
ar fi prins ai mei că fur, era mai grav decât dacă m-ar fi prins
poliţia. Când nu era nimeni acasă urcam în pod şi stăteam cu
cărțile în braţe.

Eram a şasea, am mers în vacanţă la Suceava. Pe drumu‟ ăsta,

ce a durat mult, date fiind trenurile patriei, m-am întreţinut cu o
copilă ce era cu un an mai mare ca mine. Mi-a plăcut mult şi mi-
am tot amintit o vreme sentimentele grosolan de încântătoare la
adresa acelei coniţe: bucurie şi fascinaţie.

În şcoala generală proful ce şi-a lăsat amprenta la propriu pe

mine a fost cel de doici, Szuhani. Mi-a rupt urechea dreaptă
pentru 2-3 centimetri.

Contextul cu ăsta de doici presupune să încep cu o poveste de la

ora de vlahă. Dna Erdei, cea mai severă şi temută profă în şcoala
generală, a venit la ora noastră şi ne-a găsit pe toţi în clasă. Asta
a mirat-o straşnic. Înainte de a avea oră cu dânsa, avusesem doici
cu Szuhani, iar Szuhani îi povestise că avusese în clasă doar 4 elevi
pentru că Timotei a adus Ciocolax şi le-a împărţit tuturor. Cei
care au mâncat au fost nevoiţi să meargă acasă pentru că a dat
cufureala în ei.
 Szuhani, era lemn de pe altă planetă, arogant cu copiii din noi.
Trăia într-un univers paralel în care se închipuia super cult şi
trata copii de 12 ani, cu pretenții lunatice a la Cărtărescu. Nu
puteam eu pe atunci să explic astea, dar puteam spune răspicat că
interacţionează doar cu 3-4 elevi, mai exact cu cei blânzi. Nu îi
permiteam să încerce a ne trata pe 85% tăindu-ne repezit, cu
superioritate şi aroganţă, orice intervenţii sau întrebări.

Când dna Erdei a auzit versiunea reală a poveştii, modul în care

povestim despre Ţuli şi îl descriem, a rămas mască. Cică omul
reuşea să lase o impresie foarte bună în cancelarie. Ha, ha, ha!
Până la generaţia noastră, clownule!

Szuhani fiind prea plin de sine, rata observarea multor realități

și subtilități. Mă bucuram să îl taxez de fiecare dată, apoi înduram
strângând din dinți, pedepsele tortură.

Szuhani mă pedepsea trăgându-mă de urechea dreaptă. Când

aceasta a început să se rupă, mi-o protejam cu mâinile, ca să mă
tragă de păr sau să îmi dea palme. Muistu‟ însă, îmi dădea mâinile
la o parte cu forţa şi mă trăgea tot de urechea rănită şî ruptă,
rupând-o mai tare. Asta mă făcea să fac mişto de el şi mai abitir.
Când trecea pe lângă banca mea aveam pregătită salivă, pusă în
palma dreaptă ca să i-o catapultez finuţ pe spate.

Alor mei nu le-am zis că am urechea ruptă până nu a observat

mama cum supura. I-a scris un bileţel şi i-a cerut să mă
pedepsească altfel. După acest bileţel mă trăgea de păr, la feeeel de
serios. Dezlipea pielea capului de pe ţeastă.

Pe profa de vlahă o îndrăgeam în a cincea şi a şasea. Din a

şaptea am început să observ că pe unii îi defavorizează (Tanko), pe
alţii îi favorizează, etc. Mi-a ieşit de la suflet şi am început să fiu
nesimţit şi cu ea.
 Asta era o grozăvie. Mă scuzaţi că am simţit nevoia să îngroş
grozăvia. Nu era o grozăvie uşor de practicat, se făcea cu emoţii şi
extaz de natură sexuală (em pots ydobemos).

Ei bine, doamna Erdei având alergie la praf, înainte de a intra

în clasă, îi frecam pe tabla uscată o grămadă de cretă, apoi o
ştergeam violent cu un burete uscat. Ascundeam buretele apriori,
ca să nu îl ude colegul de serviciu în pauză. Binenţeles, am avut
curaj să fac asta numai de vreo două ori, pentru că se lăsa cu oră
neţinută, spus la diriginte, etc.

Tot la o oră de-a doamnei Erdei, împreună cu Şereş - colegul

de bancă şi de prostii în generală, ne-am apucat de mâncat
violent un manual de matematică. Imitam șacalii, luptam pentru a
câștiga cunoașterea. Mușcam și trăgeam din el spre ULUIREA ei.
Continuam să i-o facem sub ochi.

-Te foloseşti de sentimentele mele prin pretenţiile-ţi de justeţe?

Dacă nu umbli ca pe ace, orice justiţie e negociabilă.

La mate aveam o spurcăciune, Cozma. Era poreclită Kiş Kozmo,

pentru că era foarte micuţă de statură. Femeia asta, chiar dacă nu
avea mai mult de 1,45 avea o palmă atââât de grea. Aham,
nu ezita deloc să o folosească pe obrajii unora din noi. Reţin
primele două palme primite de la ea: nu ştiu care a fost prima.

Era în clasa a şasea, marţea, aveam prima oră cu ea. Ca de

obicei scria precum maşina de cusut pe tablă, TOATĂ ORA, iar noi
trebuia DOAR să copiem. Nu explica nimic, toţi părinţii cereau altă
profă de mate, dar nu se putea face nimic.

Fiind prima oră şi fiind somnoros, nu scriu, mimez că scriu. Se

prinde că nu scriu şi mă cheamă la catedră cu caietu‟, vede că nu
am scris, îmi dă palmele, primul 2, apoi îmi zice să aduc carnetul.
Aşa nu l-aş fi dus, i-aș fi zis că nu îl am la mine, dar ştiam că mă
va căuta în ghiozdan. Reţin cum mi-au tremurat genunchii de
emoţii şi cum mă privea satisfăcută. Era prima notă sub 7, până
atunci fusesem premiant cu medii de peste 9,50.

După experienţa asta fiecare notă mă obosea.

Dacă asta a fost pedeapsă justă pentru faptul că un copil nu

scrie precum un sclav, am greşit planeta, mă mut.

La altă oră de mate am pus tabla de şah în bancă, între mine şi

Şereş. Jucam şah la ora ei. Ne-a văzut, a rămas mască şi fără
reacţie. Era depăşită. M-a ascultat, am luat odihnitorul 4, iar mai
apoi am fost mutat în prima bancă.

Era o încântare să o văd uluită de faptul că autoritatea-i nu

mai avea efect, iar nesimţirea ei îmi confereau, mie – un copil,
puteri peste ale ei. I-aş fi zis:

-Hai, dă! Mai dă! Dă, iar!

Cel mai îmbucurător a fost să observ că atunci când m-am

întrebat de ce nu l-a ascultat şi pe Şereş, nu îmi păsa de răspuns,
ci m-am întors trăgându-i cu ochiul lui Robert (eniâm iş metuf O).

Dată fiind profa ce o aveam, din a şaptea mai erau doar 2-3
persoane care îşi ştiau face tema, restu‟ o copiam de la ei. Vlad era
între cei care îşi făcea tot timpu‟ tema, însă când a venit prima
oară cu tema nefăcută şi o copia în pauză mi-am găsit distracţie
în a îl necăji şi enerva, aşa că îi mişcam banca ca să nu poată
copia şi îi ziceam că el e copil exemplar, n-are voie să copieze. L-
am disperat pân‟ a luat-o de nebun la fugă după mine. Am ajuns
să fugim în jurul catedrei şi ca să continui să mă distrez i-am tras
scaunul în faţă. S-a împiedicat, m-am distrat pe cinste, dar după
ce s-a ridicat a început să se distreze el. Se rupsese scaunu‟ şi zicea
el că o să o încurc că numa‟ io îs de vină. Dirigu‟ a considerat şi el
că doar eu îs de vină şi că tre să îl plătesc. Eu am considerat că a
fost o muncă în echipă, în care picioarele lui au rupt scaunul. Mai
mult, dacă scaunu‟ ăla era de aşe proastă calitate şi s-a rupt aşa
uşor, nu e vina mea. Colac peste pupăză, cu alte ocazii, dacă se
rupeau scaune le reparau tâmplarii şcolii, doi gagii plătiţi pentru
aşa ceva. Dirigu‟ a ţinut-o pe a lui, că io tre să plătesc, deci a venit
la noi acasă să mă zică la părinţi.

Dirigu‟ ăsta avut în clasele a cincea, a şasea și a şaptea, ne bătea

de ne usca. Lovea doar cu indicatoru‟-i de geogra, iar când acesta
se rupea, trimitea colegi după o botă în parcul apropiat de şcoala.
Colegul trimis era cel care făcuse năzbâtia cea mai inocentă,
urmând să fie graţiat în schimbul efortului de a aduce bota. Restu‟
eram iluştrii abonaţi ai caftelilor: Şereş, Pop, Szucs, Dânga şi mua.
Omul avea plăcerea de a teroriza copii. Asta era singura activitate
a orei de dirigenţie. Nu pot reţine de câte ori strângeam din dinţi
şi abia mă abţineam să nu plâng. Lovea serios.

Cât timp a fost dl Dinuţă dirig, şefă de clasă a fost Andrada.

Pâra tot. Nota, javra. Dacă am fi continuat în aceeaşi clasă şi la
liceu apucam să cresc suficient cât să o terorizez sinistru, dramatic
şi cu toată cruzimea posibilă. N-ar mai fi scos-o colegii amorezaţi
ce ii stăteau la curul fustei.

În a opta, am ales-o pe Timeea şefă, şi ea a rămas până la

finalul clasei a 12a.

---

Dna Dronca, o femeie la peste 40 de ani, frumoasă, înaltă, cu

un mers demn, clar şi autoritar - aproape un monument; ne-a
făcut să placem biologia. Într-o zi, în a şaptea se nimereşte să mă
asculte în aceeaşi zi cu Vlad. Ştiu de 9, îmi dă 9, nici o supărare.
Urmează Vlad care nu ştie în nici un caz cât mine, merită 8 cu
indulgenţă şi toţi colegii văd asta. Ghiciţi cât ia? 10!

Mă ridic în picioare fără să fi ridicat mâna şi să cer permisiunea

de a o face, şi îi zic: Nu vă supăraţi cum îi puteţi da lui Vlad 10 şi
mie 9, când e clar că am ştiut mai bine ca el? Urlă, că ce, ştiu eu
nota elevii?

Mă mut în ultima bancă, chiar dacă mutatul în altă bancă fără

acceptul dumneaei e de neconceput - toţi stau drepţi în faţa ei.
Drept voiam a sta şi eu. Nu zice nimic despre faptul că îs în altă
bancă, însă primu‟ lucru ce îl face o dată ajunsă la catedră, nu este
prezenţa, ci faptul că mi se adresează: Rad, spune lecţia! Mă ridic
şi zic: Nu ştiu lecţia! Mă pun jos fără să îmi zică că o pot face.
Verdictul: A! Mai eşti şi nesimţit?! Te pui jos fără să ţi se zică?! 3!

Următoarea oră, aceeaşi poveste, acelaşi 3! Următoarea oră,

aceeaşi poveste, acelaşi 3! Trei de 3!

Fiind începutul anului şcolar, când ajung cataloagele, în loc de

un 9 și trei de 3 îmi trece un 7 şi un 8.

---

Fusesem elev silitor, până nu am mai putut. Nu ştiam încotro

mă îndrept.

---

Sparg o tablă de sticlă şi scap basma curată. Tablele de sticlă

sunt un lux, fiind 2-3 in toată şcoala. Restul? De scândură!. Reţin
doar groaza de a fi prins şi faptul că tabla fusese a altei clase,
nimic altceva. În astfel de momente realizez că sufăr, hahaha, că
treaba cu argintul viu este uşor patologică şi ar fi de dorit să
finisez treburi prin ograda minţii.

---

Despre aia de fizică, Xena, reţin doar cât era de buuună şi cum
ne curgeau ochii. Rocheriţă voluptoasă, în zale de piele. Amazoana.

Xena, Steli - dirigu‟ din a opta, Talpoş - profa de chimie, Erdei

şi Păun - profa de francă, nu ne-au lovit.

---
 Ioncsi aduce un şoarec mort, îl pune în bancă unei colege. Câteva
fete se panichează serios şi fac scandal maaaare. Ne adună
dirigintele, ne ţine mai mult de două ore, dar nu îl dăm în gât.

---

De la Budişor spre Voievozi, pe căruţă fiind, mă lasă tata să

mân io draga-ne iapă, Buske.

-Cum e pe la şcoală? Bla – bla-uri. Ai colegi care fumează?

-Da, mai mulţi.

-Aha, vezi tu, io de te prind fumând nu te bat, doar îţi sting

ţigara pe limbă apoi ți-o înfund pe gât cu tot cu filtru. Mai apoi
dacă mai vrei a fuma eşti liber s-o faci.

---

În a opta, frate-meo ajunge în aceeaşi şcoală cu mine. Singura

chestie la care tre să am grijă e să nu mă audă înjurând în curtea
şcolii.

Într-o pauză în care spăl fete la robinet, îmi aude vodca-bularul

bisericesc. Îmi interpretează nefavorabil eliberarea moştenirilor de
cavaler; solicitate de prinţesele cărora le place să fie tratate rodeo.
Sunt pârât. Joc cu tupeu cartea nerecunoscutului: A înjurat un
coleg. Îl fac pe frate-meo să îşi retragă cuvintele şi să nu mai fie
sigur dacă mă auzise pe mine. Scap.

---

Sincer şi naiv i-am zis o dată mamei că mi-ar place să pot fi

mai cuminte dar nu reuşesc. Am rugat-o să îmi dea idei, să îmi
zică ce să fac ca să fiu mai cuminte. Mi-a zis să stau în bancă în
pauze, să mă ridic din bancă doar dacă am nevoie la WC. Mi s-a
părut super ideea, eram sigur că o să îmi rezolve problemele, dar,
mă trezeam pe coridor sau în curtea şcolii, alergând şi fără să îmi
pot aminti cum m-am ridicat din bancă!!! Creierul îmi dădea erori
pentru a mă salva.

---

Ruptu‟ ochelarilor mi-a traumatizat copilăria! Am rupt zeci de

perechi de ochelari.

Mă simţeam vinovat că fut bugetul familiei aşe des. Compensam

neplătind mita numită fondul clasei sau fondul şcolii; alor mei
spunându-le că io nu tre să plătesc.

Cel mai horror o fo‟ când m-am întors cu ochelarii sparţi după
O ZI! În ziua respectivă, după şcoală, trebuia să merg la cules
porumb, ai mei mă aşteptau în câmp. Mama m-a văzut de la
distanţă fără ochelari… I s-a făcut rău. I-am zis că am jucat
prinsea şi prins de glugă fiind, datorită impactului şi inerţiei o
lentilă a sărit şi s-a spart de beton. Treaba era adevărată doar în
parte, eu de fapt loveam fundul fetelor, una a fugit după mine,
m-a prins de glugă şi întradevăr lentila respectivă atât de prost
fusese pusă încât a sărit de una singură. Restul ochelarului a rămas
pe nas!

Bulgăreala

Zăpada este un dar de-al universului pentru sufletele copiilor.

Sanie, bulgăreală şi spălat fete; nu băutură şi femei.

Cu bulgăreala era pe viaţă şi pe moarte, ori la bal, ori la spital,

în ordinea asta de idei mi s-a spart nasu‟ la o bulgăreală.

Bulgării pe care îi ţin minte cel mai bine sunt doi, unul l-am
trântit cât am putut de tare în parbrizul unui tir, luându-l prin
surprindere şi speriindu-l. Aşa a frânat bietu‟ om de mi-a fost
frică că i se rup frânele. Io am fugit de mi-au sfârâit călcâiele.
Eram pe drumul de întoarcere de la şcoală spre casă, îi împingeam
pe toţi ca să îmi fac loc. Când am dat de două profesoare am sărit
în şanţ ca să le ocolesc şi am dat bice mai departe. Al doilea bulgăr
ce nu o să îl uit e unul ce l-am aruncat cu spatele după ce am
trecut de ţintă, n-aveam timp să o spăl pentru că eram în drum
spre şcoală şi deja întârziasem, aşa că mi-am zis să încerc după ce
am trecut de ea. Am făcut un bulgăr din mers și nu m-am întors
să îl arunc cu faţa, privind-o, l-am aruncat la întâmplare cu
spatele. Ghiciţi unde am nimerit? Direct în sutien! A fost un
deliciu‟ să văd cum îşi scotea zăpada dintre ţâţe. Decolteul pe timp
de iarnă are preţul său.

Cu sania, dacă ne trăgea Florin, cu caii, la galop, îmi legam

sania ultimul, ca să am ondulaţiile cele mai largi şi să fie cât de
dificil.

Am reuşit să mă feresc de accidente până la 26 de ani şi 4 luni.

Pe 17 ianuarie 2012, am ieşit la sanie cu frate-meo, Irina şi Ali.
Aveam sanie de plastic. Sania asta atingând zăpada pe o suprafaţă
mare, zbura nu alta! Ca să fie viteză mare i-am zis lui Ali şi Irinei
să urce pe burtă, pe mine. Având greutate mai mare, viteza urma
să crească. În trei, sandwich -u‟ era prea înalt şi provoca balans,
nelăsându-mă să prind o viteză atât de mare pe cât aş fi vrut. La
tura următoare a rămas doar Irina în cârca mea. Am făcut elan
cât am putut de mult şi frâne n-am pus deloc. Stăteau aliniaţi
spectatorii.

Când am încercat să pun frână cu picioarele, era prea târziu,

viteza şi greutatea fiind prea mari. Nu mai puteam controla sania,
ştiam că singura şansă era a sări de pe ea. I-am zis Irinei Sari!
Sari!, dar nu reacţiona. Realizam că trebuie să fac o mişcare
bruscă din spate şi s-o arunc de pe mine. Luând-o prin
surprindere, s-ar fi rostogolit, îi făceam un bine. N-am avut timp
să transform gândul în onduleu de-al coloanei, pentru că sania a
prins o bucăţică de pământ (zăpada era subțire), şi ne-a
catapultat în aşa un hal încât de la vreo 2 metri înălţime mă
îndreptam cu toată viteza şi toată greutatea spre pământ.
Mergeam cu capul spre pământ şi urma să cad cu toată greutatea
pe el. Am reuşit să sucesc capul şi să bag umărul drept în faţă. S-a
auzit un POC înfundat. Mi s-a tăiat respiraţia şi pentru vreo 30 –
60 secunde nu m-am putut ridica.

Am făcut poză cu clavicula ruptă, am postat-o pe Facebook; iar

mai apoi la insistenţele lu‟ frate-meo, care era exasperat de
gemetele mele, am mers la spital.

Scăldatul

Era o baltă la vreo 3-4 kilometri, dar acolo ne-au lăsat părinţii
numai după ce am crescut, pentru că era adâncă.

N-aveam o baltă sau un râu dar aveam un pârâiaş amărât:

Vizimolom (Apa Morii). Erau două poduri peste Vizimolom, unul
dintre ele mic şi îngust – un tub de beton. Pentru un tractor era
un exerciţiu de acrobaţie să treacă acest pod îngust și drumul plin
de gropi de pe el. Ne-a venit norocul, când un tractorist a avut
ghinion şi i-a căzut un balot (paie), din cauza balansului. Balotul o
dată udat, omul n-a mai fost curios să îl recupereze.

O ardeam pe acolo cu oile şi vacile; una două am intrat în pârâu

şi după vreo juma‟ de oră de împins chinuit, aveam balotul înfipt
în gura podului şi apă de vreo 80 – 100 cm înălţime! Asta ne-a
asigurat o vaaară de vis.

După a noua, lucrez la vândut lebeniţă. Merg la lucru cu

bicicleta, ceea ce e un răsfăţ - favoare, dat fiind că la cele şase
persoane ale familiei există două biciclete.

Îi dau viteza maximă de care îs capabil, ca de obicei, conştient

că ţoagla nu are frâne. Frâne lipsă! Îmi opresc în faţă, în aceeaşi
direcţie de mers, două maşini. N-am cum să le depăşesc
regulamentar, pe stânga, pentru că drumu‟ e foarte îngust iar de
pe contra-sens vin alte maşini. O depăşesc pe prima, pe dreapta,
dar a doua îmi taie calea virând la dreapta fără să semnalizeze.
Realizez că nu mai am nici o şansă, sar de pe biciletă şi o las să
intre singură sub maşină. Roata din faţă a ţoaglei e varză creaţă.

Turistul moghior de la volanul maşinii, nu vrea probleme cu

poliţia noastă, îşi recunoaşte greşeala de a nu semnaliza, eu vina de
a depăşi pe dreapta, mergem la atelierul de reparat biciclete, el
cumpără roata, rămânând ca eu să plătesc manopera. Îi zic cel
mai sincer chesenem ţapăn.

După a unşpea îs paznic în câmp. După culesul lebeniţei îmi

chem prietenii să îmi ţin ziua. Facem “sărbătoare la foc” dând foc
colibii lu‟ unchiu-meo, colibă în care păznicisem. Flacăra are minim
5 metri, speriaţi punem mâna pe lopată, furcă şi ce mai este la
îndemână pentru a face un şănţuc. Avem noroc, nu aprindem
pădurea. Pedeapsa e să culegem porumb trei zile.

După a doişpea, la cules, avem de încărcat un tir (20 tone) şi un

camion (7 tone). Trezit la 06:00, mânc toată ziua pită cu lebeniță.
Şeptica o ducem la Cluj. Şoferul şepticii, un gurmand ce tot
drumul vorbeşte despre gătit şi mâncare ne recomandă mici mari
- 125 grame, ai hanului dinainte de Zalău, cum vii dinspre Carei.
El comandă 2 mici, eu 4. Piggy heaven.

Florile pompierilor:

Internatul liceului e transformat în unitate de pompieri.

Unitatea se afla înaintea liceului, trecem în fiecare dimineaţă şi
dup-amiază prin faţa ei. La drum, pompierii au flori fain îngrijite.

Într-o zi, Dinu zice: Care are curaj să calce pe flori? Pentru că
nu sunt un om al vorbelor, nu răspund, ci ţoc poc calc v-o 3 tufe
de lalele şi una de narcise, ca mai apoi să zbughim cu toţii la fugă.
Dimineaţă, sergentul Virag (Floare) mă aşteptă. Îl însoțesc la
director şi mi se scade nota la purtare.

Director E-ON Gaz

În a 11a clasa ne e în curte, ultima. Lângă noi e atelierul

instalaţiei de gaz. Mi se termină cheful de ore când văd un ultim
tehnician ieşind din atelier şi lăsând uşa deschisă. Mă duc la Janos:

-Muri, vrei să mergem acasă?

-Da!

-Păzeşte-mă şi nu zi nimănui ce vezi.

Treaba rezolvată, dau vorbă în şcoală că se poate merge acasă

că s-a stricat instalaţia de gaz.

Consiliul elevilor

Clasa mă alege reprezentant în Consiliul Elevilor. De consiliu‟ se

ocupa Cosmorom şi încă o acritură. La prima întrunire de consiliu‟
nu crede că îs reprezentant, întrerupe şedinţa, se duce la clasă
noastă să întrebe, se dă bătută.

Propun organizarea unui campionat de şah, profele refuză.

Vorbesc cu ceilalţi reprezentanţi să solicite ei campionat de şah.
Propunem să se voteze pentru asta şi adunăm numărul de voturi
necesar. Sunt ales însărcinat cu organizarea :)))))

Fac 2 afişe şi le lipesc prin şcoală: Dacă precum lui Ticu vi lene
să învăţaţi, puteţi demonstra că sunteţi inteligenţi înscriindu-vă la
campionatul de şah

După câteva ore Dronchi (directorul) află de afişe şi dă ordin să

fie rupte. Mă cheamă la raport. Mă întâmpină cu o pălmoacă după
cap! Îmi spune că instig copiii la neînvăţat şi mă scote din consiliul
elevilor.

Democratic ales, tiranic destituit, ha, ha.

 Pierd în semifinală cu colegu‟ de bancă Sanyi, care pierde finala
cu frate‟meo.

Stropitul florilor

Într-o pauză ud bine de tot câteva gagici din a 9a A. Le găseşte

diriginta leoarcă, le întreabă cine este cavalerul vinovat. Nu sunt
pârât de cele udate, că doară le plăce, ci de o altă colegă de-a lor.
Aflu, o ud ca la carte. Tipa merge după dirigintă în cancelarie.
Vine dna Furău personal în timpul pauzei şi îmi interzice să ud
fetele din clasa ei. Le ud, după ore în drum spre casă. Sunt pârât
din nou; îi zic dnei Furău că nu a fost în timpul şcolii. Zâmbește și
îmi aprobă regulamentarul dribling.

Iarna ud cu zăpadă. Mă încumet să o spăl pe Florentina, care

reuşeşte să mă dea jos de pe ea, să urce ea pe mine şi să mă spele
în râsul întregii şcoli :))))) Îmi zic: Ata ete, aşa păţăşti de eşti mic
ş-al drecu‟. Dau cu ea grav jos de pe mine, re-urc călare şi o spăl
până îmi vine mie rău, după care o întreb dacă îi e destul.

Dau aparatul foto Aureliei, cerându-i să îmi facă poză cum o

spăl pe Bogdana. Îi cer aparatul Aureliei, i-l dau Bogdanei şi îi zic
să facă şi ea poză în timp ce o spăl pe Relly. Bogdana doar
pretinde a fotografia, vrea să am amintire doar cu ea. Să accepţi
că oricum o dai, ele te îmbârligă.

Dau s-o spăl pe una şi îi vin 3 în apărare :) Situaţie aparent

fără scăpare, dar cum nu îmi păsa de îs spălat o‟ ba, le iau la rând.
După ce le călăresc pe toate le întreb dacă e cazul să dăm mâna şi
să facem remiză că io îs mulţumit de rezultat.

Cireşarul

Rodul cireşului din grădină trebuia împărţit cu fraţii, făcut

compot, etc. Astfel, inimioarei mele nu i se alina adicţia. Dă aia,
vânam alţi cireşi, mai ales cireşii lui Varga. Tipu‟ ăsta avea ultima
casă din sat; în juru‟ ei fusese livada de cireşi a CAP-ului; a venit
revoluţia, s-au dus de râpă toate livezile; dar Varga a reuşit să
îngrijească un hectar. Dacă mergeai de unu‟ singur şi te prindea o
cam luai pe cocoaşă. Mergeam mai mulţi, astfel şansele de a fi
prinşi scădeau considerabil. Am mers o dată 6-7 draci, s-a urcat
fiecare în câte un cireş şi dă-i şi bagă-n sân. Ne-a simţit un câine,
a lătrat, Varga a pornit spre noi, toţi au fugit, eu am stat tăcut şi
nemişcat în cireşul meu. După ce i-a fugărit pe ăştia, omul s-a
întors în casă trecând pe sub cireşul meu, cu tot cu câini. El nu m-
a văzut, câini nu m-au simţit şi am continuat să mânc ca spartu‟
până m-am săturat.

Dragu‟ nost liceu avea câţiva super-cireşi ... Universul Cireşilor

odihnească-i în pace. Cei mai timpurii cireşi din localitate. În a
10a am mâncat cireşe în 8 mai! Nu erau doar cei mai timpurii
dar erau şi cei mai uriaşi. Aveau peste 12 m înălţime. Aventura
începea când rămâneau cireşe doar pe ultimele crengi. Am fost
prins, mi s-a scăzut nota la purtare dar continuam să ies pe
geamul de la etaj, urcând pe acoperişul intrării profesorale, ca de
acolo să pap cireşele la care nu ajungea nimeni.

Gagicile spălate cu zăpadă iarna primeau cireşe vara, mâncu-le

sufletu‟

Scaune de profesor

Aveam scaune groaznice de lemn, te durea curu‟ şi spatele de la

ele de n-aveai noroc. Profii la catedră aveau scaune cu burete, aşa
că într-o zi eu, Silviu şi Petre am rămas după ore şi am mers în
alte clase de am luat scaunele profesorilor şi le-am schimbat cu ale
noastre.

În pas cu moda

Pentru a da dovadă de prestigiu, într-o zi m-am îmbrăcat

complet pe dos: adidaşii invers - stângul în dreptul, dreptul în
stângul; şireturile încolăcite în jurul piciorului până sub genunchi;
pantalonii pe dos; tricoul invers şi pe dos iar chimeşa pe dos şi
legată la buric. M-am acsesorizat cu telefonul gigant al copilaşului
unuia din vecini, telefon nefuncţional, folosit ca jucărie. I-am scos
antena înlocuind-o cu o crenguţă de juma de metru ca să am
semnal. Țanţoş făceam parada modei prin şcoală cerând lumii
numărul de telefon ca să îl salvez.

În ziua respectivă aveam şi edă; am jucat fotbal aşa spre deliciul

întregii clase. Veniseră o parte din fete doar să mă aplaude pentru
cum reuşesc să dau în minge cu adidaşii luaţi invers.

La bio colegii îşi puneau telefoanele să sune şi îmi ziceau să îl

sting. Îl loveam de bancă spunându-le că nu vrea.

Autostop ca traseistele

Ne întoarcem de la şcoală agale, voia bună era la ea acasă. Suflic

un crac la pantaloni şi fac autostop ca centuristele.

Trece unu‟ ce se uită urât şi cu dezgust la mine. E de la sine

înţeles că nu îi tolerez fiţele şî îi arăt semnul păcii. E şeful poliţiei
din Curtuişeni – Cristi Ignea. Frânează brusc şi mă ameninţă. O
zbughesc. Mă urmăreşte şi îmi taie calea urcând pe trotuar cu
maşina. Traversez drumul dintr-un salt, prin spatele maşinii.

Traversat am şansa să fiu în faţa dispensarului din localitate. Mă

ascund între boscheţii grădinii acestuia şi îmi zic că îs scăpat, când
îl văd că vine să inspecteze curtea dispensarului. Ies în direcţia
opusă, sărind gardul în prima curte. Aterizat dincolo
înmărmuresc! Doi dulăii de 1 metru se zgâiesc la mine mai
demenţi decât şeful poliţiei. Fugi de dracu şi dai de mă-sa. Nu ştiu
ce mi-ar fi făcut şeful poliţiei din Curtuşeni dar câinii şefului
poliţiei din Valea lui Mihai nu lăsau nici caca de analize din mine,
dacă nu era un gard între noi! Dat fiind şocul romanticoasei
intersectări de priviri, în primele secunde nu am realizat că ne
despărţea un gard de plasă. Şi da, am aflat mai târziu că fugind
de şeful poliţiei din Curtuişeni am nimerit în curtea şefului poliţiei
din Valea lui Mihai. Am stat pitit v-o 15 minute până să fiu sigur
că trecu primejdia.

Zgripţuroaica de francă (Bozsi)

Porecle: Bozsi – nume de vacă. Bosuioş neini = Tanti cu

mustaţă. Muma pădurii.

Descripşăn: Spaima liceului, nu doar prin caracter ci și prin

mustaţă şi o osatura proeminentă a feţei.

Face diferenţe evidente între elevi aşa că pun întrebări: Nu va

supăraţi dar lui X îi daţi Y notă iar lui Z care ştie mult mai bine îi
daţi notă mai mică, de ce? După primul episod de genul îi ies
complet din tăte graţiile! Piz-dai sama!

Trăznăi, prostii:

A) Caut romanul Omul cu masca de fier câţiva ani până îl găsesc

într-un anticariat din Oradea, în forma unui rezumat de cca 120
de pagini. Peste ani citind Vicontele de Bragelone descopăr că e
parte a acestuia - nici unul din bibliotecari sau anticari nu mi-a
spus-o.

Citesc de iese fum din pagini, pe drum înspre şcoală, în pauze,

în timpul orelor. Mai am vreo 10 pagini şi urmează oră de francă.
Ne dă lucrare de control. Nu scriu, continui să citesc pe sub bancă.
Mă vede şi îmi confiscă carteaaaaaa! În pauză vorbesc cu Timi şi o
rog să îi spună că împrumutasem cartea de la ea. Îi scoate cartea
din gheare şi mi-o înapoiază după ce îi promite că nu mi-o mai
dă să o termin de citit! Termin cartea pe drum spre casă, în mers.

B) Mă mută din ultima bancă în prima bancă, şi îmi spune ca la

orele ei să rămân acolo tot anul! Ora ce vine mă pun în banca a
treia, rândul de la perete, cu Petre. Mă pune să stau în picioare.
Dansez senzual. Mă scoate afară! După v-o 10 minute trimite pe
Kinga şi Anita să xeroxeze lecţia. Le întreb care-i treaba. Le e
ruşine să meargă la secretariat. Le zic să îmi dea mie manualul şi
banii că mă ocup de treabă. Gagicile îmi mulţumesc încântate.
Xeroxez aiurea altă lecţie.

Când se împart foile fetele îs luate la rost, în loc să pretindă că

s-au încurcat dau vina pe mine:

-Păi cum naiba Ticu? Eu pe cine am trimis să xeroxeze lecţia?

Pe ăla de aia l-am scos afară???

Să nu scapi de un elev după ce îl dai afară din clasă. Asta-i

vrajă / artă.

C) Vineri, 9 mai 2003 am motive întemeiate să chiulesc! După

ce se sună acoperit de Petre şi de Silviu suflu o pastă de pix roşu
pe clanţă, și o tulesc. Vine Bozsi, pune mâna pe ambele mânere cu
încredere, merge la catedră şi gânditoare îşi reazemă faţa în
palmă făcându-se astfel de “pasta pixului”. Închipuiţi-vă cum
râdea clasa.

D) În 29 mai 2003, mă cer la WC! Minune! Mă lasă! Lipesc pe

uşa intrării profesorale următorul afiş:

Numere de telefon utile profesorilor:

Spitalul de nebuni 69 69 69

Grădina zoologică 69 69 69

Secţia dezalcoolizare 69 69 69

Afişul e luat jos, nu se face spectacol. Misiune eşuată! :(

 E) În vacanță, în noaptea de 14 spre 15 august 2003 visez că
Bozsi plânge înaintea mea pe coridor, cerându-mi a fi cuminte.

Ajunge să fie aşe fain la școală încât în a 12a nu am ghiozdan,

mapă sau alt tip de traistă. Las în bancă toate cărţile şi caietele,
acasă n-am ce face cu ele.

F) În a 12a nu intru la primele 8 ore. Intru la a noua oră având

capul în nori. Mă prind că după 8 ore chiulite mă va asculta, mă
ascund sub bancă – nu copiei tema.

Clasa fiind foarte mică, compusă din 3 rânduri a câte 4 bănci

lipite una de alta, suntem 8 elevi într-o bancă. Eu tre să intru în
bancă trecând prin spatele a 5 colegi.

Începe să asculte, învârte prin catalog:

-Rad, spune lecţia! Pauză publicitară. Dar unde e Rad?

-Lipseşte! (Silviu)

-Cum să lipsească? Mai înainte era aici!

Ciumi se hoalbă la mine. Îi car pumni în picioare. Bozsi dă ordin

rândului de băieţi (ultimul rând) să se ridice şi să iese. Vine la
banca mea. Galbenă şi tremurând:

-Ce faci aici?

-N-am învăţat şi nu voiam să răspund.

-Hai cu mine la director!

Dronchi are oră în clasa vecină, e chemat pe coridor. În timp ce

ea îi povesteşte mă reazem de perete:

-Uite ce nesimţit e! Şi acum e cu mâinile în buzunar! Îi curg

lacrimi! Orgasm!

-Lasă-l, că e democraţie. Pulică, te duci şi o aduci pe mă-ta!

Acum!
 Vine mama, fac ăştia şedinţă. Dronchi îi spune Bojuţei că la
solicitarea ei mă exmatriculează cu posibilitate de reînscriere în alt
liceu. Bozsi îi propune mamei clemenţa-i cu condiţia ca tot anul să
îi stau în prima bancă şi să nu mişc. Mama garantează.

Acasă, o las să îmi fută o bătaie ca să se descarce.

Dirigu‟ are foooaarte proasta inspiraţie să îl mute în prima

bancă, alături de mine, pe celălalt gălăgios al clasei: Sanyi :) Facem
o echipă ce ar câştiga orice olimpiadă de caterincă.

G) Sanyi se distrează. Îl ia tare:

-Ori stai cuminte la mine la ore ori nu mai vii deloc! Ce alegi?

-Nu ştiu!

-Atunci ieşi afară!

-Mulţumesc! Iese în râsetele clasei.

H) Vin ceva copile de la secţia moghioră ca să le semneze Bozsi

ceva veiţei-popir. Una are herpes. Făcând pe prostu‟ o întreb:

-Nu te supăra ce e ăla? Bozsi ia foc şi urlă:

-Ţi-am promis ceva! Mai vrei să poţi intra la orele mele?

H) Şoptesc Timeii şi mă scoate afară din clasă spunându-mi să

nu mai intru la orele ei până nu mă cheamă ea. Cum plm să nu îi
şoptesc Timeii?

Profu‟ de istorie (dl Dronca)

Porecle: Drout (sârmă pe moghioră – pentru a avea cu ce se

scobii între dinţi), Dronchi (diminutiv de-al drotului).

Descripşăn: Directorul liceului, un tip imens şi dintr-o bucată. Îi

ştim toţi de frică. Te duc la director! înseamnă te dau pe mâna
diavolului.

Din a 11a mă îndrăgeşte; din Pretenaşu‟ meu, Pulică sau Pulică

frânaru‟ nu mă scote.
 Trăznăi, prostii:

A) În una din primele ore din a noua iese din clasă; făcând pe
deşteptu‟ mă duc la catalog: No, ia să vedem copii! Pe cine
ascultăm azi? Răsfoiesc catalogul plin de ifose, le amintesc ce note
au, câte absenţe, etc. Îmi motivasem absenţele recent, aşa că nu
am luat pix cu mine. Profu‟ nu lăsase pix pe catedră. Îmi vine a
face fapte bune.

-Ce faci, mă?!

Mă ridică juma de metru de la podea, DE URECHI, urmează 2

palme. D-alea antrenate - artistice, lucrate din încheietură.

B) Iese proful, după el mere Ciumi la WC. Io minte creaţă, îi

propun lui Dinu să îi ţinem uşa şi să nu îl lăsăm să intre ca să îl
prindă profu' că a ieşit din clasă fără să se ceară. Nu a trebuit să-i
spun asta de două ori lui Dinu, omu‟ era la fel de încântat de idee
ca şi mine! Zis şi făcut! Cu un ochi pândind dacă vine Ciumi, îl
zăresc:

-Gata! Vine! Ţine!

Încearcă clanţa finuţ, crezând că o fi o banală blocare, mică

defecţiune. Văzând că nu e de glumă începe să tragă serios. Noi
râdeam şi ne distram. Se apucă a trage de uşă că nu puteam să o
ţinem doi? N-avea cum Ciumi să aibe aşa forţă. După ce creierul
meu a procesat asta, mă opresc din râs, dau drumu‟ la clanţă şi
mă dau doi paşi înapoi. Dinu rămas singur, uşa se deschide, intră
Dronchi foc şi pară de nervos şi îi arde o palmă. Eu mai fac doi
paşi înapoi şi îi spun: Credeam că e Ciuciu.

C) Nu ştiam unde este biblioteca aşe că stăteam pe coridor la

intrarea profesorilor şi aşteptam să apară cineva pe care să îl
întreb. Primul sosit a fost dl Boros, i-am adresat întrebarea şi
pentru că biblioteca era în curte, mi-a făcut semn să ieşim, să îmi
arate.
 Uşa pe care trebuia să ieșim se deschide spre dreapta – pe
exterior; eu eram în stânga profului, lângă clanţă. I-am deschis uşa
dar aceasta fiind metalică și fooooarte grea, se închidea dacă nu
era sprijinită. I s-ar fi închis în bot. Să țin uşa cu mâna
presupunea ca dumnealui să nu poată trece de mâna mea. I-am
trecut înainte, i-am ţinut uşa până a ieşit, apoi am închis-o după
dumnealui.

Înainte să îmi arate unde e biblioteca m-a întrebat dacă în cei 7

ani de acasă nu am fost învăţat că trebuia să îl las pe el să iese
primu'. M-am pierdut, nu am ştiut ce să îi răspund, mi-am cerut
nişte scuze pe care nu ar fi trebuit să mi le cer.

Tot dl Boros, când un elev al liceului nostru, pe nume Vas - fier

în moghioră, s-a sinucis aruncându-se în faţa trenului, a spus
elevilor că tipul s-a aruncat în faţa trenului pentru că avea “lipsă
de fier”.

Nu i-am uitat astea, iar în preasfinţita 2 iunie 2003, divină

inspiraţie m-a lovit: am făcut un afiş care suna aşa: “Jeguri de
vânzare - de la cimitirul de maşini”

Am redat toate numerele de înmatriculare ale maşinilor profilor

noştri! (JOR, RAU, CNM, XXA, VXZ, UEJ, GEI, GHE, BEN). Maşinii
dlui Boros, în paranteză i-am pus numele după care îl ştia toată
şcoala: Cigany. Eu fiind sigur că nu sunt rasist, cel mai bun prieten
fiind gypsy, consideram logic și de bun simț ca etnia ce o ai, să nu
îți fie motiv de rușine. Nu am o problemă dacă mi se spune vlah
sau moghior. Mi-am zis să nu pun ceva aiurea în paranteză doar
în dreptul maşinii dlui Boroș ci şi în dreptul maşinii dnei Furău. În
dreptul maşinii dnei Furău am scris: “Fier vechi”.

Am realizat două exemplare, unul l-am lipit pe răposatul cireş

din faţa intrării profesorilor, celălant pe uşa de la intrarea elevilor.
 Am fost chemat la director. Un coleg din B care mă imita
adesea, a făcut-o şi de data asta. Era ajuns la director înaintea
mea. Îşi recunoscuse fapta, dăduse număru‟ de telefon al părinţilor
şi directorul vorbea la telefon cu mă-sa.

Mi-am dat seama că nu mă chema dacă nu avea o informaţie

exactă şi că nu are nici un rost să mă fofilez:

-Da, eu am fost! Dar cine m-a dat în gât?

-Nimeni! Am comparat scrisul de pe afiş cu caietele de teză!

-Serios? HA HA HA. Am scris cu stânga şi cu litere de tipar. În

20 de minute aţi comparat scrisul de pe afiş cu 400 caiete de
teză? Vă rog lăsaţi vrăjeala!

-Îmi place că nu eşti copil prost. Normal că te-a pârât cineva

dar dacă erai atât de deştept ştiai să te fereşti de pârâcioşi!

Îmi cere numărul de telefon ca să o sune pe mama, îi spun că nu

avem telefon şi mă crede.

În timp ce povesteam relaxaţi, intră văl-vârtej dna Furău. O

falcă-n cer și-una-n pământ! Asta era ceva foarte grav! Trânteşte
pe biroul directorului afişul cu numerele de telefon utile
profesorilor şi mă întreabă foarte urât dacă autorul sunt tot eu.

-Orice rău se întâmplă în liceu‟ ăsta tre să mă aibe autor pe

mine? Dacă am pus afişul cu maşinile recunosc.

Nu m-am oprit aici, m-am prostituat până la capăt și am lăsat

să scape şi o lacrimă, de efect. Am convins-o instantaneu.

Dirigu´ mi-a povestit că ar fi încercat să îmi ţină partea în

situaţia asta; dar în cazul meu dat fiind câte trăznăi am făcut nu
poate să o mai facă, deoarece primează indignarea colegilor lui;
chiar dacă unii din ei exagerează. I-am mulţumit şi am apreciat.

În tot timpul ăsta Boros mă ameninţa că mă dă in judecată

pentru că îs rasist. Îi spuneam să îmi contacteze avocatul personal.
 La edă, Lunţer Mourii s-a apucat să îmi facă morală, să îmi zică
că nu scap fără şcoală de corecţie sau spital de nebuni. Am făcut
un mişto foarte penal de ea, ajutat de Petre. Din toate discuţiile
acelea reţin doar că în urma unei replici ce i-am dat-o mi-a zis că
îs foarte deştept şi ar trebui să devin preşedintele ţării. I-am
răspuns: “Dacă nu preşedinte, măcar vice-primar în Valea!” Soţul
ei era viceprimar! Această oră a fost show total, dar îmi amintesc
doar replica de mai sus.

După edă, urma consiliul profesoral. Primul invitat de către

profi e Dânga. Intru, Dânga era roşu, pierdut, tăiat ca maioneza.
Mi-am zis să fac pe copilul cuminte. Toate bune şi frumoase până
intervine Tolpi (Şongo Ku) care întreabă dacă mama fusese
informată. Dronca îi spune că nu avem telefon, la care Tolpi:

-Păi cum dracu nu au!? Că au! Eu de la ei cumpăr ouă şi o sun

pe mă-sa când îmi trăbă ouă! Ăsta le aduce!

Le făcusem schema. Doară nu fac ei regulile dansatului în ring.

Cu atât mai mult cu cât erau vreo 30 la 1. Ce credeau, că o aduc
pe mama ca să mă facă psihologic? Le dau io lor ştiinţe mentale.
Sparta, bitch!

Îi spun numărul de telefon directorului apoi spectacolul continuă

într-o gamă lină.

Toate bune, până o apucă pe Tarzan pohta de făcut portret

psaicologic mamei. Nu se oprea din turuit.

Mi s-a rupt filmul. Pe un ton urât şi răstit i-am spus:

-Dacă crezi că poţi să ai cea mai mică idee despre cum în

fiecare dimineaţă mama mă roagă să nu provoc aroganţa şi
infatuarea profesorilor la şcoală, ai înţelege că o meritaţi! Mai
mult, nu mă face pe mine o mamă să trăiesc cu capul plecat!

S-a băgat Dronca, tăindu-mi-o scurt:

 -Rad! Mai ai ceva de adăugat?

-Nu!

-Atunci ieşi afară!

Din 26 de profi dirigu‟ s-a abţinut; Cristina, dna Furău si dl

Dronca au votat să fiu exmatriculat 5 zile cu 6 la purtare, restul
22 au votat pentru exmatriculare cu posibilitate de înscriere în
următorul an = repetarea clasei a 11a! Decizia însă a luat-o
directorul: “Cinci zile exmatriculare şi 6 la purtare!”

Ziua ce a urmat, 5 iunie, în pauza mare dl Dronca a făcut ce se

făcea doar în prima zi de şcoală, în ultima zi de şcoală şi de ziua
naţională: a scos toată şcoala în curte, s-a urcat cu mine pe scările
de la intrare și și-a început speech-u' de "Nu faceți ca el!" În timp
ce îşi spunea poezia toată a 10a A a început să aplaude şi să îmi
scandeze numele. Dronchi şi-a întrerupt discursul şi le-a zis să
aştepte puţin. După ce a terminat le-a zis: "No, amu puteţi
aplauda!" Toată şcoala a aplaudat.

Reintru cu Dronca în şcoală iar hienele care au stat pe coridor şi

au urmărit spectacolul pe după perdele sar ca pe butelia lăsată
desfăcută: “De ce i-ai lăsat să aplaude? Cum i-ai putut încuraja la
a aplauda aşa ceva?” De ce ne-au lăsat ei să aplaudăm? De ce au
stat după draperii și au avut morcov să intre în ring?

Cele 5 zile de exmatriculare / vacanţă, în care trebuia să

muncesc în bibliotecă, am jucat ping pong cu colegii. Nu doar că
eram exmatriculat dar corupeam pe alţii să chiulească ca să am cu
cine juca ping pong. L-am invitat şi pe Ciumi în semn de
recunoştiinţă pentru invitaţia la olimpiada de circulaţie, din clasa
a cincea. Ah, l-am invitat dar fără drept de joc, doar ca spectator.

Anul şcolar se încheia în 13 iunie, cele 5 zile de exmatriculare

îmi erau: vineri 6 iunie, luni 9 iunie, marţi 10 iunie, miercuri 11
iunie și joi 12 iunie. Vineri 13 era festivitatea! Aveam 2 de 3 la
chimie. L-am rugat pe dl Dronca să vorbească cu Tolpi să mă
primească la oră şi să mă asculte ca să nu rămân pe vară. Îmi
povestesc colegii că vineri 6 iunie, Dronca intră la ora de chimie şi
îi spune lu‟ Tolpi:

-Ce facem cu Rad ăsta că are 2 de 3? Apoi întorcându-se spre

colegi și trăgând cu ochiu': Nu faci un 8 dintr-un 3?

Miercuri, exmatriculat cum eram m-am dus la ora de bio ce o

avea Cristina în a IXa A. Fiind ultima oră gagica avea chef de
distrat aşa că ne-a propus să ne jucăm de-a emisiunea “Din
dragoste”. Ea era prezentatoarea, eu ceream iertare Csillei că am
înşelat-o cu Bogdana. Csilla avea amant: pe frate-meo.
Cameraman era Răzvan, care deasemenea era îndrăgostit de
Bogdana.

Tolpi ne-a ascultat miercuri pe toţi cei cărora nu ne ieşea

media. Nu ne-a trecut pe nici unul şi ne-a zis că ne mai dă o
şansă joi, de la 11:00. A întârziat o oră, a venit la 12:00. Eram
eu, Sanyi, Szili, Tuş, Ardelean şi Gabi. În clasă mai erau Ciumi şi
Jefri care voiau mărire.

I-a scos pe ceilalţi la răspuns, i-a întrebat câte o formulă pe

care le-am şoptit-o noi şi i-a trecut. Pe mine m-a lăsat ultimul şi
m-a ascultat juma de oră! 30 de minute! Cât am răspuns a fost
atentă să nu mi se şoptească. Aveam nevoie de un 8. Mi l-a dat.

Am reuşit să închei clasa a 11a cu următorul bilanţ: 107

absenţe motivate. Cele motivate altora nu le-am contabilizat.

D) Răsfoind prin catalog, îmi spune:

-Mă nebunuuuuleee!!!! Cum ai reuşit să iei 3 de 2 într-un

semestru la Kiss Imre??? Ăsta nu a dat 3 de 2 de când e
profesor!“ Întradevăr, dl Kiss în 4 ani de liceu dăduse maxim încă
alţi 3 de 2 la tot restul clasei.
 E) A 12a, marţi 23 septembrie 2003, oră de istorie. Nu
începuse bine anul (6 zile, scăzând cele două ale weekend-ului) şi
noi aveam absenţe cu duiumul! Cu o zi înainte chiulisem toţi de la
aproape toate orele şi deja ştia toată şcoala. E.T. şi Şongo Ku ne
pârâseră la director.

Vine Dronchi la oră şi pe mine mă ia la 11 metri primu‟:

-Mă pulică frânaru‟, unde ai fost ieri?

-La medic, să îmi scot adeverinţă că nu îs apt de educaţie fizică!

-Da medicul ăla nu are program şi de după masă?! Pardon!? Ce

zici, măăă?!?! Un drac ca tine nu e apt de educaţie fizică?! Să văd
adeverinţa!

-Păi nu era medicul la cabinet şi n-am putut-o scoate!

-Nu îmi zi că ai de gând să mai chiuleşti încă o zi întreagă tot

pe motivul ăsta că îţi dau două de nu te vezi!

F) Aveam oră spartă la istorie iar a IXa C avea geogra. Silviu

intră îi ia geanta lui Imi şi i-o duce în cancelarie. E chemat la
raport de către director, scapă fără media scăzută la purtare.

G) -Mă Tilică, pentru început de a 12a te anunț că ai scăpat de

Loioş Michi și ai o gagică faină la filosofie.

-A scăpat Michi de mine, domn profesor! El nu ne-a mai vrut!

Noi îl dorim, îl iubim!

H) Eram prin secolul 15 şi cum dicta el acolo la un moment dat

în loc de “Ştefan cel Mare” dictează intenţionat eronat “Decebal”
ca să vadă cine scrie. Rita, tocilara premiantă a muşcat-o. S-a
luat de ea explicându-i enormitatea şi cât poate fi de habarnistă;
date fiind pretenţiile ei.

I) Intră la oră şi ne întreabă dacă a venit careva cu bicicleta la

şcoală, nimeni nu venise cu biţa dar îi spun că iau eu bicicleta
oricui vreau, mă duc unde trăbă şi o pun la loc, că doară nevoia
dumnealui e lege. Mă trimite la el acasă să îi aduc un pulovăr, îi
era frig. Îmi spune să i-l duc direct în birou că mai mult ca sigur
nu reuşesc să ajung până se termină ora. Iau cea mai faină biţă şi
pedalez ca nebunu‟, ajungând la timp înapoi, dar îi duc plovăru‟ în
directorat după cum mi-a zis.

Afară ploua aşa că mă făcusem noroi din cap până-n picioare.

Intru în clasă şi când mă vede îşi pune mâinile în cap:

-Aţi văzut că nu eu l-am trimis! S-a oferit singur!

-Nu m-aţi trimis, m-aţi stropit dimineaţă cu maşina!

-Dar ploverul unde e?

-Păi n-ați zis să vi-l duc în directorat? M-am gândit să nu vă

obosiți să vi-l cărați singur până în birou.

J) Uitându-se peste ce note a mai luat clasa noastră se miră că

Sanyi are 3 la info, şi îl întreabă cum naiba. Mă bag peste Sanyi:

-Ameţita de Mioriţa s-a încurcat şi a trecut 3 la info în loc de

filosofie!

-Mă Pulică!? Te tragi de brăcinari cu profesorii?

-Pardon, domnişoara profesoară Mioara :)))))

K) Insistam să pună muzică în timpul pauzelor. Într-un final ne-

a răspuns:

-Prostu' de Nagy Zoli a stricat boxele când era pilit. Nagy Zoli
fiind profesor. Eram mulţumiţi, puteam povesti întregii şcoli cum
am aflat că unii profesori vin beţi la şcoală.

L) Iese Dronchi ca de obicei mai devreme, aşe că aveam chef de

ecşăn.

Iese profa de vlahă din a XIa A, intru la ei. Daniel Bordi dăduse
foc la o hârtie. Fiind iarnă, iar Dronca zgârcit cu gazul, mintea
mi-a făcut click şi am coordonat operaţiunea: „Haideţi să ne
încălzim la foc precum indienii, cu Dronca murim drecu de frig!”
Zis şi făcut! Am luat coşul de gunoi, l-am pus în mijlocul clasei, l-
am umput de hârtii şi de ProSportul lui Raul şi i-am dat foc. Ca
să nu lăsăm urme am aruncat pe geam în curtea pompierilor
cenuşa şi resturile de hârtii arse.

O singură chestiuţă ne scăpase: coşul de gunoi fusă de plastic.

Amu era o chestie ciudată. Doi au stat de 6, alţii 3-4 m-au
înconjurat ca să intrăm de-a valma în clasa vecină; schimb de
coşuri de gunoi. Zis şi făcut! A mers ca pe roate!

Beleaua s-a dezlănţuit când şeful unităţii de pompieri a găsit la

el în curte hârtii arse şi cenuşă =)))))))) N-aveai cum să-l insulţi pe
om mai urât de atât!!!!! :))))))))))) Scandal! Întrunire cu Dronchi!
Dronchi, întrunire cu Tolpi, diriginta a XIa A. Următorul pas:
şedinţă cu părinţii ăstora. S-a sacrificat Daniel Bordi şi mi-a
salvat pielea. S-ar răsuci Tolpi în mormânt de ar şti că am fost
implicat, se enerva de îşi pierdea minţile când orbitam artistic pe
teritoriul ei. Binie, tu!

Aia de chimie (Șongo Ku)

Porecle: Tolpi, Mortal Kombat – la una din ore pierzându-și

mintea, cu o mişcare de Bruce Lee a dat un pumn în tablă. Alba
ca Zăpada – scria aşa agitat pe tablă că se umplea de praf de
cretă. Şongo Ku – era tunsă relativ scurt şi dacă îi intra părul în
ochi în timp ce scria de zor la tablă; băga mâna-n freza plină de
praf de cretă, astfel rezulta o freză ascuţită, precum cea a
celebrului personaj din Dragon Ball. Aivomec – medicament ce se
dă puilor rahitici - era tare slabă.

Descripşăn: Un personaj complex, îndrăgit de majoritatea

elevilor. Ne ştia capta atenţia prin vocabular de mahala, adesea
era drăguţă şi funny. Pe mine nu mă plăcea deoarece i-aş fi făcut
reguli, şi lua foc înainte să apuc să spun ceva. Refuza să-mi explice
chimia, ca să nu o explic eu mai departe colegilor.

Perle:

Aţi reuşit să scrieţi? D‟apă cât vă căcărâţ‟?

Puneţi-vă cu curu‟ pe carte că io nu vă trec ca să mă fac de râs

pentru copchilu‟ nimănui!

Să nu credeţi că bac-ul va fi un sănătos galop de sănătate.

Amu îţi dau 2 palme de nu le deosebeşti una de alta. (nu a lovit

în tot liceul vreun elev)

O făcut căcatu‟ praf!

Vezi că cu mine nu îţi merge, nu mă las aşa călcată în picioare

de orice rahat.

Nu-i hăpt aşa!

Mă sui pă internet.

Vezi că dau cu tine pe geam!

Facultate balsam: 2 în 1!

Cum să fie Zăbălosul ăla ministrul învăţământului? (Marga).

La ora mea eu sunt ministra învăţământului.

Du-te-n treabă-ţi!

Veţi fi analfabeţi cu 12 clase!

Ioi, ce chimie ştiţi! De trăzneşte!

Mâine se distribuie premiul Nobel! (Mă ascultase şi luasem 3)

Cautăţ‟ un doctor bun! (Mă strâmbam la Rita)

Din ce trebuia să răspundeţi azi? Dar ştiţi ce!? Mai bine nu îmi
spuneţi că nu vă mai ascult! Sigur nu ştiţi şi numa mă enervez!

Îmi place de voi că învăţăţi greu şi uitaţi repede!

 S-ar putea să existe o variantă conform căreia nu mă
interesează.

Spuneţi aşa prostii de mi se face păru' măciucă!

Trăznăi, prostii:

A) Mi se pusese pata pe dna Rusu. Era primul ei an de

profesorat, era cea mai awesome gagică din univers. Am început
cu o piedică pe coridor. Uhhh, a fost atât de aproape de a săruta
gresia. Era pe tocuri. Fără a se dezechilibra s-a făcut U întors, apoi
printr-o mişcare de tip S, s-a îndreptat continuându-şi defilarea.
Nu a zis nimic, m-a ignorat. Nu ne preda, preda clasei a cărei
dirigintă era profa de chimie, Talpoş. I-am intrat la oră şi spre
surprinderea mea m-a poftit să stau jos. M-am pus la catedră,
dară că. Am motivat absențe cu ea în clasă. Află Tolpi că
motivasem absenţe în catalogul ei. Îmi spune: „Vezi că eu nu-s
Dronca, nu mă las aşa călcată de orice rahat”. Au rămas doar
vorbele.

B) Îl scoate pe Petre la tablă şi îi spune să scrie ceva drac de

formulă. N-am nici cea mai mică idee cum se numeşte substanţa
pentru că am notat în jurnal doar ce a scris Petre pe tablă: „CH3-
CH2+Cl”. La care Tolpi se crizează şi urlă: „Nu plus!”. Petre calm:
„Atunci minus?” La faza asta am râs de se mişca banca sub mine.
Tolpi: „Uitaţi-vă la Rad cum râde, el sigur știe!”

C) Agitată fiind, se umplea de praf de cretă când scria la tablă.

Îşi ştergea mâinile de pantaloni, bluză, etc. La unul din aceste
momente epice, Sanyi zice: „Rostogolire înainte, rostogolire
înapoi!”

D) În a 12a m-am hotărât să îmi fac o colecţie. Una de

suveniruri: câte un pix de la fiecare prof. Pixul trebuia furat, dară
că, altfel n-avea farmec. Cum stăteam în prima bancă, iar aceasta
era lipită de catedră, nu era o treabă prea grea. Lu‟ Tolpi însă,
mi-a fost frică să ii fur şi am tot ezitat. Ştiam că de mă prinde o
sfeclesc urât de tot.

Precum un uliu mă tot uitam cu jind la pixul ei. Mă vedea Sanyi

cu câtă patimă mă uit şi râdea ca un nebun, apoi râdeam în cor.
Devenise un laitmotiv, un fetiş. Când mi-am luat inima în dinţi şi
am făcut-o de pix pe Tolpi, Sanyi lipsea, dar Markovics a surprins
momentul şi mi-a spus: „Tremuri ca un drogat!”.

E) Era gălăgie şi Tolpi trăzneşte un pumn în tablă, la care Sanyi:

„Mortal Kombat”. O vreme aşa am poreclit-o. Până tot Sanyi i-a
inventat poreclele Şongo Ku şi Aivomec.

F) Sanyi sătul de poveştile în care ne cerea să învăţăm îi spune:

„La Ara nu se cere nici bac, nici nu se dă admitere.” Ara e fabrica
de încălţăminte din localitate.

G) Sanyi prinde o muscă, o chilăreşte şi i-o pune pe manualul

deschis la lecţia ce ne-o preda, apoi închide manualul. Când
deschide manualul ca să ne dicteze mai departe face: „Ioi, am
omorât un animăluţ”

H) Ne întreabă dacă am văzut emisiunea de aseară ce avea ca

temă gena specifică fiecărui geniu. Îi răspund eu:

-Da, pe Eurosport!

Îmi promite că îmi va propune scăderea notei la purtare. O

întreb inocent:

-De ce?

Nervoasă foc şi bâlbâindu-se îmi spune:

-Cum de ce? Ce faci tu e strigător la cer!

Nu mi-a picat fisa să îi răspund întrebând: Ce fac?

Nu putea accepta că există genii în sport?

 L) Mă vede că vorbesc şi mă scoate la tablă. Îmi spune în cuvinte
să scriu CH4. În jurnal am notat doar CH4 – pesemne pe atunci
chiar ştiam ce e. Scriu corect, îmi zice să scriu alcoolul etilic. Încerc
CH2 OH, apoi CH3 CH2 şi conştient fiind că oricum voi bufta, nu
îi ofer satisfacţia de a mă vedea chinuindu-mă în plus, îi zic că nu
ştiu, iau 3.

I) La una din orele de chimie dormite cap-coadă, după ce a

ascultat aproape toată clasa, intreabă: „Dar Rad unde e?” Ridic
lejer capu‟ de pe bancă şi spun: „Aici”, la care ea: „Aşa bine te
ascunzi acolo că nu te vede omu'”. Să-i fi cerut să îmi
mulţumească că am lăsat-o să îşi ţină ora?

J) A 12a, se schimbase ora de 2 săptămâni şi Tolpi îşi reglează

şi ea ceasu‟! Toată lumea pe sub bănci.

K) În seara de 24 decembrie fac pe Moş Crăciun şi împachetez

foarte frumos o sticluţă de „Aivomec” apoi i-o arunc în curte.
Cadoul era însoţit de următorul mesaj, scris cu stânga: „Pentru cel
mai nenorocită profesoară de la Moş Crăciun o Aivomec. Dacă laşi
corigent pe eu nu o să are geam 3 ani.”

Tolpi lăsase repetent copilul unui vecin, aşa că părinţii l-au

mutat la şcoală în satul vecin - Şimian. Omu‟ în drumul său spre
Şimian tot la câteva zile îi spărgea geamurile. Şi-a pus jaluzele
solide din lemn şi nu le-a mai ridicat.

L) Ne duce în laborator să facem proba de proteine la oul de

casă şi oul de aprozar. Mor că nu m-am gândit să le schimb, ca să
nu îi iese demonstraţia.

Ne spune că nu avem voie să mişcăm deloc eprubeta. După ce

am terminat cu zgâţâitu‟ eprubetei din 2 substanţe lichide + salivă
a ieşit un fel de spumă solidă ce s-a lipit pe eprubetă şi nu curgea
nici dacă o ţineam cu capul în jos. Celorlalţi le-a ieşit un lichid
transparent cu un inel gelatinos - gălbui în interior. O întreb de ce
mi-a ieşit drăcia aia că am făcut totul aşa cum ne-a zis.
Răspunsul: „Tu ai făcut vreodată ceva cum a zis un profesor?
Dute-n treabă-ţi!”

M) Se sunase, nu ne intrase profu‟ dar făceam gălăgie pe

coridor. Ies Imi si Tolpi din cancelarie şi Imi ne întreabă:

-Ce oră aveţi copii?

-Ce oră vrem! Că suntem şmecheri!

-De dau cu voi pe geam!

-Faci hernie! :)))))

-Nesimţitule, nu ţi ruşine să mă tutuieşti!? Ce!? Am păscut

gâştele împreună şi nu îmi amintesc!?

N) La sfârşitul unei ore ne spune: „Puneţî-vă cu curu' pe carte”.

În prima bancă chiar sub ochii ei iau caietul de pe bancă, mă ridic
de pe scaun și îl pun sub fund.

-Du-te la un psihiatru bun şi dacă n-ai bani zi-mi că-ţi dau eu!
Vin eu la voi la pocăiţi la biserică şi vorbesc cu mă-ta. Nu ştia că
părinţii mei erau plecați în Espania, aşa că răspunsul meu a fost
foarte entuziast:

-Să veniţi! Să veniţi! Să veniţi! (De venea, mă distram că se lua

de părinții celorlalți)

-Nu îmi spui tu mie ce să fac!

Dirigu' (prof de fizică şi info)

Porecle: „Pupi” – pe moghioră cocoşat e „pupoş”, pupi e

diminutivul lui pupoş. Scufiţa Roşie – se înroşea foarte tare când
era nervos.

Descripşăn: Prof de fizică şi info, un gagiu mişto şi de treabă cu

care am fost mult mai nesimţiţi decât merita.

Trăznăi, prostii:
 A) Aveam info în laboratorul vechi - sala aflată deasupra
cancelariei, dirigu‟ iese până afară. Pune catalogul în debaraua
alăturată. Ies să stau de 6 la scări. Silviu, Erika, Kinga, Lilla şi Szili
îşi motivează absenţe. După 5 minute vine Silviu să mă anunţe că
operaţiunea s-a îndeplinit cu succes şi pot reveni.

B) Tot info în laborator şi dirigu‟ iese iar. Pusese absenţii aşa că

Mărie îmi zice să profităm de moment şi să dispărem ca măgarii-n
ceaţă că oricum nu o să se prindă. Zis şi făcut! Coborâm în clasă
unde a mea îşi pregătise un flacon de 2 l cu apă ca să mă ude. Îi
pic în plasă, dar apa ajunge în mare parte pe jos şi pereţi. Râdem,
ne distrăm, Mărie mere la baie. O aştept cu flaconul plin şi o ud cu
stil! O ud de n-are noroc!

Uzi amândoi, ne hotărâm să umplem 2 flacoane şi să îi udăm şi

pe restu‟ când se întorc din laborator. Directorul trecând prin faţa
clasei noastre aude ce bine ne distrăm şi se prinde că ceva nu e în
regulă. Intră, mă muştruluieşte bine şi mă trimite după dirig!

C) Ies de la oră fără să mă vadă proful şi pun pastă de pix pe

clanţă la a XIa C unde avea oră Loioş Michi şi la a IX-a A unde
avea oră E.T.

D) Aveam fizică spartă şi intru în cancelarie. Motivez lui Petre

vreo 7-8 absenţe iar lui Silviu îi trec un 8 la geogra.

E) Ne spune că nu ştie ce să se mai facă cu noi iar mie în

particular îmi spune că de nu mă liniştesc ultima metodă rămasă e
să mă asculte la fizică în fiecare oră de aşa manieră încât să iau 2
de fiecare dată.

Profa de vlahă

Descripşăn: Cea mai respectată, ascultată, înţeleasă. Personal, a

fost profu‟-mi preferat.

Perle:
 Maestre - dacă o gafai. Nu ştiu câţi se prindeau, dar era insulta
supremă ce ţi-o puteai auzi din partea dumneaei.

Când chiuleau mulţi ne întreba: „Iar aţi venit în rezumat la

şcoală?” sau „V-aţi trimis reprezentanţii?”

Îmi plăcea când eram puțini la vlahă, era altă structură

atmosferică.

Trăznăi, prostii:

A) În a 10a dna Furău a organizat o excursie la grădina

botanică din Jibou. Noi, ăi mai draci ne-am pus pe ultimul rând în
autocar. Madeleine, fiica ei, era curioasă de gălăgioşii din spate,
voia cu noi. Am învăţat-o să arete dejetu‟ mijlociu maşinilor ce
stăteau în spatele autocarului. Dat fiind că autocaru‟ mergea încet
stăteau multe :))))) Luni la ora de vlahă am întrebat-o pe profă
dacă i-a arătat Madeleine ce am învăţat-o. Răspunsul: „Lasă că vă
dau eu vouă!”

B) În a 12a dna Furău ne-a dus la Urviş, eu aveam degetul

mare de la mâna dreaptă rupt şi toată încheietura bandajată. O
păţisem căzând din cireş iar mai apoi apărând un penalty. Da,
acelaşi dejet. Am ţinut neaparat să mă caţăr pe munte fără nici
un fel de echipament. Voiam să mi se facă și poză şi toţi mi-au zis
că nu îmi fac poză dacă urc. L -am prostit pe Miși că urc numa un
pic ca să îmi facă poză, apoi cobor. E clar că am continuat în sus.
Avantajele aparatelor foto clasice, pă unu‟ d-ăsta digital, ştergea
poza de nu coboram.

Profu' de geogra

Nume: Kiss Imre.

Descripşăn: Un mare, mare, mare domn. Sigur a fost Sir cu

sânge albastru într-o viaţă anterioară! La orele dumnealui era cel
mai frumos.
 Perle:

Hop hop hop! Minus 2 puncte! - Când ne prindea făcând

năzbâtii, trecea în catalog data fără notă, ca prima oară când
urma să ne asculte să ştie că are de scăzut 2 puncte.

Vrăjitoareo! - Le spunea gagicilor ce îl combinau mieros.

Micuţul & Subnutritul îi spunea lui Szili - uriaşul clasei.

Ochelaristul, Cireşarul, Unde-i multă minte e multă prostie!, Ai

tu ceva în cap dar nu-i pe 4 roate!, Să trăiască cei cu ochelari şi
să ii păzească Dumnezeu să nu pice din cireş!, Ticule, e bine în ţara
dracilor?

Omul spânzurat nu trebuie impuşcat!

Îţi dau 5 că trăieşti.

Uitaţi-vă la Tibi ce bine se simte, te face să fii invidios!

Te fac plăcintă!

Trăznăi, prostii:

A) Îi mutăm catedra lipind-o de prima bancă, mă aşez în prima

bancă. V-aţi prins! Aveam de motivat absenţe! Motivez lui Petre 5
absenţe, mie îmi motivasem recent 17 din 22 şi devenea bătător
la ochi dacă mai motivam. Îmi termin treaba şi mă mut la locul
meu, în ultima bancă.

B) După ce răspundeam din lecţie ne întreba 3 capitale sau

generalități. Puteam şti lecţia de 10, fiecare capitală neştiută
însemna un punct scăzut din notă. Cum majoritatea nu ştiau
capitale eu eram cel care şoptea, dar uneori îmi ardea de
caterincă. În gama caterincii şopteam cele mai trăznite chestii ca
mai apoi să râd de să mă sufoc. Cele mai tari faze au fost cu:
Ardelean întrebat care e capitala Azerbaigianului, i-am şoptit
Aizberg, a reprodus; cu Lorena întrebată ce vegetaţie creşte în
zona alpină, i-am şoptit sălcii şi răchite; cu Lilla pusă să arate
Washington-ul pe hartă – i-am arătat coasta de est a Australiei,
s-a chiorât pe coasta Australiei până a trimis-o la loc cu 7.

Am şoptit capitale la mişto tuturor, mai puţin Timeii.

C) La geologie profu‟ dicta: “În Neozoic au apărut primele…”. Eu

continui: “PROSTITUATE!” Îmi dă 2 şi mă scoate afară. Îs
neinspirat, ies fără pix. Bat la geam şi îi fac semnul sfântului pix lui
Silviu, care cunoscând misterioasa și complexa semnificație a
ritualului deschide geamul și îmi dă un pix. Silviu ia minus 2
puncte. A meritat, am pus pastă pe clanţă la a IXa A, care avea
francă, iar Bozsi a mușcat-o din nou. Le-a făcut scandal celor
dinăuntru, chiar dacă la intrarea în clasă nu avusese pastă iar la
ieșire, după oră, o avusese pe clanța exterioară!

D) Îi zice lui Silviu să iese la tablă, Silviu îi spune: “N-am timp!”

Îl ameninţă cu nota 4, la care Silviu: “Credeţi că pentru un
amărât de 4 o să îmi fac timp? Am zis că n-am timp, n-am
timp! Sunt ocupat!” Îi dă 2!

E) Dl Kiss avea obiceiul să aducă harta când începea pauza

dinaintea orei lui. În una din ocaziile în care ne-a adus harta
dinainte, desenez cu pixul un falnic penis pe coasta de est a SUA.
Un ditamai penis cât întinderea SUA de la nord la sud. SUA
invadase Irak-ul şi trebuia să luăm atitudine! A rămas penisul ăla
pe acea hartă până am terminat a 12a, alt mapamond nu avea
domnul Kiss.

F) În 29 mai 2003 ies de la ora de geogra fără să mă cer

pentru că îmi venise o ideeee genialăăăă ce nu sufeeerea
amânareee. Nu mai vedeam nimicccc, decât extaz. Mă duc direct
la ţoagla lu‟ Loioş Michi șiiiiiii o fac de ventile! Din acea zi
deposedam bicicletele lui Michi şi Bozsi, zilnic de ventile! Până şi le-
au "parcat" pe coridorul cancelariei.
 G) La una din ore ne-am apucat care mai de care să ne
întrecem în a scoate sunete animalice: găini, reţe, lupi, vaci, câini,
etc! La care profu‟: “Mă, da‟ vă bate Dumnezeu! Nu vi ruşine?
Mergeţi la biserică de vă rugaţi!” Sanyi face ca un lup. Proful
“Care e nebunul acela? Să pice pe nas, domne!”

H) Silviu îşi ia un scaun şi se pune la catedră în faţa profului.

Profu‟ se enervează îi dă o palmă peste cap şi îi spune: “Te fac
plăcintă!”

I) A 12a. Batem toţi băieţii din palme ca pe stadion, după care

îl întrebăm: Cine a fost domn profesor? Cui scădeți 2 puncte?

J) Ne dictează: “În zona Vrancei s-a format zona cea mai

seismică...” Silviu continuă:

-Datorită pădurii de salcâmi! :))))))))

-Hop, hop, hop! Minus 2 puncte!

K) Profu: Ora viitoare terminăm capitolul.

Petre: Şi începem altul! :))))

Profu: Şi daţi lucrare! :)))

L) Ne dă lucrare şi înainte de asta ne cere la fiecare pe rând

caietul. Verifică caietele ca nimeni să nu aibe de unde copia. Gabi
nu îşi scria lecţiile nici la geogra aşa că a cerut împrumut caietul
unei tipe din a 12a B. S-a scos.

M) Îl asculta pe Ciumi, Lore nu era atentă, povestea cu Timi.

Profu o vede şi o întreabă:

-Ce fel de păduri sunt prezente în zona alpină? Eu îi şoptesc,

reproduce:

-Salcâm şi răchite!

N) Sanyi zice o prostie mare la care profu‟: “Prostia se notează

cu 2” Sanyi: “De 10!” Profu‟ dă să îi treacă 2. Îi iau catalogul de
pe catedră şi îi spun: “Haideti domn profesor calmaţi-vă şi fiţi
băiat de gaşcă că ştiţi că Sanyi e băiat bun!” L-a iertat! :D

E.T.

Porecle: ITI (E.T.)

Descripşăn: Un ciudat cu probleme căruia îi creştea stima de sine

dacă chinuia nişte copii aiuriţi.

Perle:

Cine se joacă cu pixu‟? Nu aveam voie să închidem şi deschidem

pixul! A închide şi deschide pixul era crimă impotriva umanităţii şi
se numea „A te juca cu pixul”

Trăznăi, prostii:

A) Jefri învăţa binişor, chiar mult. L-a prins în zi proastă şi atât

l-a zăpăcit până i-a dat 3! Jefri chiar nu era de 3! Era între cei
mai buni din clasă, mai ales la mate. S-a văzut că a vrut să îl ardă
total injust.

După Jefri o ascultă pe super-habarnista de Căpriţa Alina; tipa

venea 1-2 zile pe săptămână la şcoală, avea toate rubricile de
absenţe pline! Îi dă ceva de nivelul clasei a 5a! Nu ştie! O ajută
până îi dă 5! Mă ridic cu tupeu de rinocer şi îi zic: „Domn profesor
nu vă supăraţi cum i-aţi putut da lui Cristi 3 iar Alinei 5? Ce i-aţi
dat Alinei e de clasa a 5a!” Răspunsul: „Comentezi? Hai la tablă!”
Mi-a dat ceva atât de greu încât să fie sigur că o să mă încurc.
Mi-am dat seama că nu are rost să îi ofer satisfacţia de a mă
vedea chinuindu-mă să rezolv tâmpenia aia fără sens aşa că i-am
zis senin şi arogant: „Nu ştiu!”. Răspunsul său: “Ai şi curaj? 2! La
loc! Dacă nu ţi-a plăcut 3-ul lui Cristi poate îţi place mai mult
nota ta!” În primul semestru încheiasem cu media 9

B) Pentru o vreme, când făcea prezenţa trebuia să ieşim la tablă

toţi şi să scriem o formulă. Cei care greşeam, luam 3. În felul ăsta
o banală prezenţă se încheia şi cu 9 note de 3 :) Marţi 15 aprilie
2003 e un caz de ăsta: 9 persoane au luat 3 la prezenţa făcută la
acea oră! Mai apoi demonul a fost liniştit. Nu a mai ascultat pe
nimeni toată ora.

C) Eram a 11a şi a scos-o la tablă pe Timi. Era prin mai si era

cald aşa că nu se impunea o ţinută prea sufocantă. Băieţii eram
atenţi. La mate, lol. După Timi, o scoate pe Rita, iar asta se
încurcă la o înlocuire în formulă! Urma să ne repete toată ora că
avem nevoie de meditaţii la grădiniţă, deoarece acolo se învaţă
copiii să înlocuiască buline de culori diferite între ele.

Înainte de a ieşi ne reaminteşte: „Nu uitaţi că aveţi nevoie de

ore de grădiniţă!” la care eu: „Iar tu de sânge pe faţă!!”

Toată scena s-a petrecut când era în ușă dând să iasă, deci cu
spatele. Eu stătusem în prima bancă la ora aceea şi imediat după
ce i-am dat replica m-am întors cu fundul spre uşă şi spre el,
aplecându-mă în bancă şi făcându-mă că îmi caut oari-ce? S-a
întors şi a zis: „Cine a fost?” Tăcere, eu cotrăbăiam în continuare
relaxat, cu fundul spre el. A întrebat încă o dată: „Cine a spus
asta?” S-a dat bătut când a văzut că nime‟ nu mă pârăște şi mi-a
zis: „Rad, hai cu mine la director!”. Scot capul din bancă ca struţul
din hămucă şi îl văăăd!!! Lăv stori! Cristoşi! Tot era roooşu! Îi zic să
aştepte puţin că am treabă. Îi arăt iar fundul și continui să caut
inutil în bancă încă o vreme. Îl urmez spre directorat. Mă ia cu
următoarea replică ieftină: „Nu ţi ruşine să vorbeşti aşa cu un
profesor?” Răspunsul meu a fost scurt și la obiect: „Dacă dvs ca
profesor nu vă e ruşine să vorbiţi aşa cu noi şi să ne jigniţi cum o
faceţi de ce mi-ar fi mie?”. L-am închis la fel cum apeşi botonu de
„Shut down” la un calculator. Până am ajuns in uşă la director nu
a mai zis nimic. Ajunşi a deschis uşa şi a zis: „Nu e aici directorul!
Ai noroc! Poţi să pleci! Să nu se mai repete!” Îl văzusem pe dl
Dronca, era acolo, în pauză a fost văzut şi de alţi colegi.
 M-am întors in clasă unde toţi mă aşteptau cu sufletul la gură şi
au ţinut să mă felicite pentru curaj și stăpânire de sine. Ţin minte
că Timi mi-a zis că am fost de nota 10. Era un lucru măricel ca
tipa de mult bun simţ ce era Timi să felicite pe dracu de Ticu.
"Succes" profesional și emoțional total.

Marţea aveam 2 ore de mate consecutive, ultimele. Episodul ăsta

s-a întâmplat la prima oră. În semn de protest de la a doua oră
am chiulit toată clasa mai puţin Timi, Rodi şi 3 tocilari fricoşi.
Timi a rămas pentru că a iertat-o de un 4 la ora precedentă dar
şi pentru că era şefa clasei, iar Rodi a rămas pentru că a rugat-o
Timi să rămână cu ea, să nu fie singură între tocilarii mai sus
menţionaţi E.T. n-a pus absent pe nimeni.

Făceam cinste cu o oră liberă colegilor.

A doua zi, miercurea aveam mate ultima oră: de la 13:00 la

14:00. Cu 5 minute înainte de a se sfârşi ora ne spune că facem o
oră de meditaţii, că aceasta e gratuită dar obligatorie! WTF? După
ce logică gratisul e obligatoriu? La ce biserică a învățat asta?

Ne spune că pauză nu mai luăm şi continuăm în ritm harnic. Eu

nu ştiam cât de serios vorbeşte aşa că am stat 5 minute ca să mă
conving, după care în râsul clasei, cu mâinile în buzunar, fără să îl
salut, spre constipata-i consternare am ieşit din clasă fără nici o
senzaţie neplăcută, oferindu-i şansa să asiste neputincios la marşul
meu de sănătate.

Scorpia de edă

Porecle: Avea multe porecle dar nu mi le mai amintesc, reţin

doar că o tutuiam fără nici o greaţă.

Descripşăn: O mare nesimţită! O ţărancă cu 2 clase, precum

trenu‟, căreia nu îi mai ajungeai nici cu prăjina la nas, că vezi
Doamne ce mândrie în sat, s-a ajuns, e profesoară iar soţu-so
viceprimar. Un om rău, urâcios, respingătorrrr.
 Trăznăi, prostii:

A) La edă nu chiuleam că voiam să joc fotbal. Undeva după

începutul semestrului II din a 11a chiar dacă nu chiulisem la nici o
oră de edă, doar mă scosese ea de la una, mi-a pus 4 absenţe din
burtă! Hai să zicem că una e pentru că m-a dat afară de la o oră,
dar restul? Tipa era de o nesimţire şi un tupeu de maaahaaala!

B) A 12a. Ne spune să facem roata ţiganului şi îi spun:

-Doamna profesoară, am fost exmatriculat pentru că am folosit

cuvântul „cigany”, vă rog nu îl folosiţi că îmi provoacă traume.
Credeam că este numele unui popor, cum îl puteţi folosi pentru o
roată? Rromi nu au suflet?

C) Tuş îi spune că vrea să dea bacul din edă, îi explică că nu se

poate pentru că a fost scutit pe primul semestru‟ al acelui an şi ca
să îi demonstreze scoate scutirea şi spune:

-10 a doua 2003! La care eu:

-Păi asta e 10 februarie, deci a fost scutit în a 11a, semestrul

doi.

-2 octombrie deşteptule, văd că tu pe toate le ştii!

Vanitatea îi era deprimată că o putea corecta un elev.

Maimuţoiu' de economie

Porecle: Michi, Michi Maus.

Descripşăn: Se ştia în sat că venind beat acasă nevasta nu l-a

primit în casă aşa că a dormit în coteţul porcilor. Partea proastă e
că preda la secţia vlahă doar economie în a 11a şi filosofie în a
12a (pe care nouă a refuzat să ne-o mai predea).

Trăznăi, prostii:

A) Prima mea notă la Loioş Michi a fost un 3. Cu prima ocazie

am făcut 9 din el. S-a prins şi a refăcut din nouă 3-ul iniţial, fără
să mă spună lui Dronca sau să îmi scadă nota la purtare! Uz de
fals în acte publice, hi hi hi!

B) Cu Michi intram adesea în discuţii legate de istorie. Mie nu

îmi plăcea economia aşa că încercam să schimb subiectul iar tipul
nu refuza nici o provocare. La un moment dat vine vorba de
ţarina Ecaterina a II-a iar Michi îl face “prost” pe ţarul otrăvit de
Ecaterina.

C) În 2 iunie 2003 îi chiulesc de la oră şi apoi într-una din

pauzele următoare îl întâlnesc pe coridor. Mă întreabă unde am
fost şi de ce am lipsit de la ora lui? Îi răspund: De când mă
întrebați dvs ce fac? N-am avut chef de ora dvs aşa că am chiulit,
ăsta e motivul pentru care lipsesc elevii.

D) Michi mersese să plătească factura la gaz, factura lui era de

249 971 lei (vechi). A se ţine cont că la vremea respectivă
moneda cu cea mai mică valoare era cea de 100 lei. Omul a plătit
250 000 şi aştepta 29 lei rest, ceea ce nu era posibil chiar dacă el
insista. Doamna de la ghişeu după ce s-a obosit o vreme bună
încercând să îl lămurească pe prostalău s-a dat bătută, i-a dat
înapoi banii şi i-a spus să vină el cu bani fixi! Nu voia să primească
înapoi factura şi banii, el voia să plătească şi să i se dea rest!
Femeia îi întindea factura încercând să i-o înapoieze. A prins-o pe
biata femeie de mână şi cu mâna acesteia a spart geamul ghişeului.
Femeia a trebuit dusă la dispensar. El a scăpat ieftin plătind doar
contravaloarea geamului, asta pentru că soţia directorului de la
gaz îi e colegă – profesoară, şi au zis să îl ierte. Toată localitatea a
aflat instantaneu povestea.

Ei bine, după ce am aflat povestea la prima oră cu Michi îl

întreb din ultima bancă unde stăteam:

-Domn profesor de ce aţi spart geamul la gaz?

 Toată clasa era ochi şi urechi! S-a făcut că nu mă aude aşa că
m-am ridicat şi am mers până în dreptul primei bănci ca să îl
întreb din nou! Silviu şi Petre erau pe poziţii! Ajuns în dreptul
primei bănci îi spun tare de data asta:

-Domn profesor am auzit că aţi spart geamul la gaz!

Iar s-a făcut că nu mă aude. A treia oară am strigat:

-Ai spart geamul la gaz pentru 29 de lei! Nu a răspuns nici de

data asta ci a luat-o la fugă ca un animal după mine. Petre i-a
sărit în faţă şi l-a blocat pentru 1-2 secunde, timp suficient cât să
fug afară din clasă râzând:

-Ai spart geamul la gaaaz, ai spart geamul la gaaaz!

La momentul respectiv aveam 2 de 3 la Michi. Pe primul

semestru avusesem media 7. După acea ispravă nu i-am mai mers
la ore restul anului – 6 săptămâni, nu cumva să imi dea 1, să mă
încheie cu media 2, să mă lase pe vară ca mai apoi nici la vară să
nu mă treacă.

Deprimata de doici

Porecle: Tarzan

Descripşăn: Tipa era soţia unuia din cei mai avuţi gagii din
localitate, i-au crescut copiii mari, au mers la facultate, se plictisea
acasă. Plictisindu-se, fiind săsoaică, ştiind doici, şi-a zis să încerce
profesoratul.

Trăznăi, prostii:

A) Îl întreabă pe Ardelean dacă a scris ce a dictat. Omul nostru

zice: „Da! Cum să nu!” Îl pune să citească şi omu‟ începe să citească
din caietul colegului de bancă. Se prinde că ceva nu e în regulă şi
merge să verifice caietul, vede că e caietul lui Raul și trântindu-i
caietul de cap lui Ardelean îi spune: „Băga-te-aş în mă-ta!”
 B) Mă scoate la tablă să răspund şi îmi zice să aduc şi tema.
Răspund: "Eu nu vin la şcoală să învăţ după manual, caiete nu am,
nici teme!" Mă întreabă: „Aşa te-a învăţat mă-ta?”

Iau 3. Sun toată ora la mişto la pompieri, poliţie, salvare. Sună

şi Silviu la poliţie şi le zice: „Alo, aici pe autostradă, în Valea lui
Mihai, s-au tamponat 2 ţânţari, la unul i s-a spart parbrizul, ce
să fac?"

C) La o oră ne întreabă: „Cine a fost Herodot?” Petre răspunde:

„Părintele... mai bine nu vă spun că o să ştiţi prea multe!”

D) Nu ştiu ce poveşti avea Tarzan cu Mărie, şi voia să facă pe

mama ce o sfătuieşte: „Mai ai foarte puţin din a 11a, apoi mai ai
un an şi eşti domnişoară liberă, Erika!” La care eu: „Îi doamnă de
mult!” Profa: „Mă prostălăule nu ţi-am cerut părerea!”

Tarzan a rezistat în hamul profesoratului doar un an. Pardon,

dna Tarcza își închipuia profesoratul, un merit al ei, nu o vocaţie.

Complexata de doici

Porecle: Cosmorom.

Descripşăn: Fiica lui Boros, profund jignită de cum s-a autojignit

tatăl ei, pentru a își da importanță. Vă daţi seama ce relaţie
deosebită am avut, din prima.

Trăznăi, prostii:

A) La majoritatea orelor ei, de-a lungul întregului an şcolar am

dormit cu capul pe bancă! Banca mea era lipită de catedră.
Niciodată nu a zis nimic despre faptul că dormeam. În una din
ocazii mă întreabă de nu am vreo boală de dorm atât.

B) Ne pune să citim lecţia ce ne-a dictat-o ora trecută, citeşte

Lilla apoi îl pune pe Petre iar ăsta nefiind atent şi neştiind unde a
rămas Lilla cu cititul face:

-Chiar aici a şters tabla şi nu am apucat să scriu.

 C) Sanyi prinde ceva minune de gâză ce miroasea urât ca naiba.
I-o cer şi o arunc la Rita pe caiet, asta se sperie şi zbiară în gura
mare. Profa o întreabă ce s-a întâmplat, asta mă pârăşte. Profa
îmi spune:

-Ştiu că singura ta calitate e prostia şi eşti foarte mândru de ea

dar te rog potoleşte-te sau pune-te şi dormi.

-Aşa rugăminte din partea unui prof e curată împlinire

profesională, am toate motivele să fiu mândru.

D) Îi dorm atât de bine la o oră încât atunci când îl scoate pe

Sanyi la tablă îl pune să sară peste bancă ca să nu fie nevoie să mă
trezească.

Cristina

Descripşăn: A predat bio la liceul din Valea lui Mihai doar un an,
2002 – 2003. Ne-a impus să o tutuim.

A) TEZĂ! Nu luasem niciodată 1 în teză deci mi-am scos caietul

pe bancă şi copiam de zor. Nu zice nimic! Scot şi caietul colegei de
bancă şi copiez şi din al ei! Nimic! Mă duc să copiez de la Rita iar
asta la cât cap are acoperă ca să nu pot copia :))))))) După încă
câteva eforturi mari de a îi arăta profei că copiez și merit 1 mă
scoate afară. Ies înarmat cu 2 pixuri, şi merg aţă la ţoagla lu‟ Loioş
Michi şi a lu‟ Bozsi! Câte o pastă întreagă de pix am suflat pe
scaunul şi mânerele ghidonului bicicletei fiecăruia. A doua zi Michi
Maus umbla roşu în cur prin şcoală provocând valuri de râs isteric.

B) Tuş răspunde din aparatul genital la femeie şi ia 4. Eu mă

bag şi o rog pe profă să nu fie naşpa, să îi dea mult prea
binecuvântatul 5, la care Cristina face: “Ticule, dacă aparatul
genital al femeii tale va arăta cum l-a descris Tuş rămâi fără
urmaşi!”
 C) În 1 iunie 2003 Cristina şi dna Furău organizează o excursie
la Peştera – Vadu‟ Crişului. Io smart fiind m-am băgat sub
cascadă ca să fac poză. Ochelarii mi i-am pus în buzunar. Cum apa
îmi era până pe la buric, curenţii de apă mi-au scos ochelarii din
buzunar şi duşi au fost.

Profa de bio

Descripşăn: Din păcate Cristina ne-a predat doar un an. În a

12a a venit o nouă profă de bio.

A) Chiulesc de la o oră şi în ora următoare mă întreabă dacă

mi-am copiat lecţia, la care eu: Nu mi-a dat nimeni caietul! Toţi
au zis că vor să înveţe pe azi! Eu zic că puteţi asculta toată ora la
cât de bine au învăţat.

B) Rita răspundea cu pieptul umflat, infatuată şi mândră de cât

de bine știa lecția. Asistă neputincioasă la următoarea fază: Sanyi îi
ia calculatorul de pe masă şi mi-l aruncă la fileu. Prind serva şi
lovindu-l cu palma cât pot îl dau de perete făcându-l bucăţi. După
ce răspunde şi-l adună de pe jos, şi-l pune în ghiozdan şi promite
să ne spună dirigului. Gabi din spatele ei i-l fură ca să nu mai aibe
ce arăta la dirig.

Urma dirigenţie. În pauză îi fur carnetul. Ne pârăște inteligent

de indignată și pe când să scoată calculatorul ca să demonstreze,
vede că îi lipsește și carnetul. Dirigu‟ ne spune foarte nervos şi
sever:

-Mâine e ultima zi în care îl puteţi aduce.

Rita necrezând în aşa minuni întreabă disperată:

-Şi dacă nu îl aduc?

Dirigu‟ în hohotele de râs ale întregii clase cu un gest de oboseală

şi neputinţă:

-Îţi facem altu‟ :)))))))))

 Ca să nu fie cum spusese dirigu, după 2 zile, chiulesc de la edă şi
îi pun Ritei carnetul în ghiozdan fără să mă vadă nimeni.

C) Uitase lucrările în cancelarie, merge după ele şi lasă catalogul

pe catedră. Petre ţine uşa ca eu să pot motiva absenţe în voie. Se
întoarce profa şi încearcă clanţa, colegii îi transmit că s-a blocat.
Petre spune că încercă să vadă care e baiu şi să o repare. Termin
treaba, mă întorc la loc apoi Petre îi dă drumul la uşă spunând că
în sfârşit a reuşit să îi dea de cap şi să o repare.

D) Motivez absenţe cu ea de faţă. Mărie se urcă în picioare pe

banca ei ca să scoată așa poză:

Aia de filosofie (Mioriţa)

Porecle: Mioriţa.

Descripşăn: O gagică mişto.

Trăznăi, prostii:
 A) Îi povestesc că filosofia trebuia să ne-o predea Loioş Michi şi o
întreb dacă îşi dă seama de ce a refuzat clasa noastră?

-Bănuiesc că nu aveti manuale.

-Bănuiţi corect!

-Bun, azi o să studiem omul.

-Mai bine femeia.

-Aia studiaz-o în particular!

B) Îi spun că îs obosit şi o să dorm cu capul pe bancă. În acelaşi

timp Ardelean făcea gălăgie aşa că îi spune:

-Tu ce ai de vorbit? Ai fost cu el? Sau mai bine zis aţi făcut
împreună?

La care eu:

-Domniță Mioara, promovaţi homosexualitatea? Încercaţi să

manipulaţi filosofic orientarea sexuală?

Nope, nu i-am zis cele de mai sus, am fost un pic mai galant:

-Şi am avut şi 2 profesoare cu noi! Am folosit logica dvs și mi-a

ieșit că futem profesoare!

C) Îl întreabă pe Silviu ce l-ar face fericit.

-O a treia mână.

Petre: O prietenă frumoasă ca dvs.

Silviu: Să moară Bozsi!

Profa: Lasă că azi mâine termini a 12a şi nu o să îţi mai pese de

Posztner, eu vorbesc de o fericire pe viaţă!

Petre: Păi şi eu ce am spus!? Cu dvs ar fi fericit o viaţă! :)))))

Profa: Terminaţi cu ieşirile astea!

Sanyi: Cine a ieşit? :)))))))))

 -Ce v-aţi înroşit doamna profesoară! Vă strâng cerceii? Dar
dacă mă uit mai bine cred că v-aţi şi îngrăşat! Sunteţi gravidă?
Haideţi spuneţi, cu noi vă puteţi confesa filosofic, chiar şi vis-à-vis
de orientarea sexuală.

D) Ne duce în excursie la Oradea la ceva biserică, eu mă cert cu

sfinţii din curte (statuile). Îi întreb dacă au plătit şi ei intrare, şi
cum nu le e ruşine să nu plătească. Arunc cu bulgări după ei, etc.

Din Oradea mergem la Săcădat la Coca Cola, ne arată ăia pe

acolo ca la copiii de grădiniţă cum se fabrică flacoanele, etc.
Enervată la culme de o nesimţire de-a lu‟ Dolfy îi spune:

-Poate-ţi trag una!

-Poate v-o trage el.

Trebuia să îmi apăr prietenul de o obsesie sexuală cu profa ce i-a

promis că i-o trage. Eu voiam să treacă anii, ca să și-o tragă de la
egal la egal.

E) În weekend Sanyi o văzuse pe Mioriţa la discotecă. Nu fusese

singură, mai era cu o prietenă:

-Nu îmi faceţi cunoştiinţă cu gagica cu care aţi fost sâmbătă la

discotecă? Îmi place cum arată.

F) Mă întreabă de unde mi-am cumpărat tricoul şi îi spun că îi

zic doar dacă îmi spune de unde şi-a luat sutienu.

-Credeaţi că mă seduceţi cu dulcegării și amabilități puerile?

Unele minți nu alunecă pe bomboane filosofice!

Bleguţu' de mate (Luii)

Porecle: Luii, Terminator – spunea des termină.

Descripşăn: E.T. a plecat după a 11a aşa că în a 12a ne-a venit

alt prof de mate. Un om blând, de treabă. La toate orele acestui
om eram nesimţiţi doar ca să râdem de să ne prăpădim.
 Trăznăi, prostii:

A) Într-una din ore m-a scos la răspuns şi am luat 3. M-am

întors în bancă înarmat cu câteva bucăţi de cretă cu gândul să fac
ceva de pomină că oricum aveam 3 pe ziua aia şi altceva în afară
de a mă da afară din clasă nu îmi mai putea face. S-au aliniat
stelele de aşa manieră de l-a scos la tablă pe Ciumi. Pac cu creta.
Nu ştia profu ce e cu ăsta de trăsare aşa :))))) M-a pârât că dau cu
cretă după el dar nu am recunoscut.

B) Mărie vrea să chiulească de la mate şi fiind la bar i lene să se

întoarcă după geantă aşa că trimite un cicicaş (valet). Vine tipu‟,
bate la uşă, aşteaptă pe coridor. Băgăm buretele şi toată creta ce
se găsea în clasă, în geanta Măriei. Ia Mărie, servitori!

C) Debandadă mare ca de obicei la mate şi printre altele Sanyi îi

spune Ritei:

-L-am văzut aseară pe tac-tu la Discovery.

D) Dăm lucrare şi toată lumea care se obosise să scrie în caiet

sau să îşi facă fiţuici copia într-o veselie :) V-aţi prins, nu aveam
de unde copia şi ajutam proful la păzit. Doar aşa puteam face rost
de fiţuici, pretinzând că prind hoţii (Rita), luând fiţuica şi copiind
pentru mine.

Ne aduce lucrările şi le împarte cerându-ne apoi să îi spunem

notele ca să le treacă in catalog. Luasem 4, dictez 6. Ne cere
lucrările, mă fac că o pun, când vede că lipseşte dau vina pe el.

Sanyi a văzut că mie mi-a mers aşa că la următoarea lucrare la

care ia 3 dictează cu bun simţ şi fără să se rişte 4. Luii ţinuse
minte că a luat 3, îi cere lucrarea să verifice, vede că a minţit şi îi
dă 2. Silviu păţeşte exact la fel! Luase 4, dictează 5, e prins şi
primeşte 3. Eu luasem 4, dictez din nou 6 şi îmi cere să îi arăt
lucrarea. Îi arăt lucrarea lui Petre, cu care mă înarmasem
dinainte. Petre luase 6. Arăt lucrarea ţinând degetul arătător
peste nume! Se miră şi îmi spune că reţinuse că am luat 4 la care
eu îi zic: „Nu-i nimic, doar de aia e lucrarea ca să servească ca
dovadă” La urmă nu a sesizat că lucrarea mea lipsește, iar, lol.

Povestea asta vrea să atragă atenţia asupra riscurilor imitării.

E) Petre răspunde şi e întrebat formula asociativităţii, îi

şoptesc, X+Y=Z, reproduce, ia 4. Mi-am cerut scuze şi i-am promis
că facem să îi iasă media altfel.

F) Gabi mânca în timpul orei. Îl vede Sanyi şi zice tare ca să

audă şi proful:

-Gabi mănânci? Dă-mi şi mie!

G) Pe semestrul doi, la o oră mă vede că nu scriu şi îmi cere

caietul, îi spun că nu am caiet aşa că mă scoate la tablă. Nu ştiu
rezolva problema ce mi-o dă aşa că vrea să îmi dea 3. Îl rog să mă
ierte şi nu vrea. Dă să îmi scrie nota în catalog şi îi iau pixul din
mână spunându-i că o să îmi fie greu să iau un 6 ca să scot acel 3
şi să nu fie naşpa că pe ora viitoare îmi iau caiet. Nu vrea şi dă să
scrie iar aşa că îi smulg pixul din mână :))))))

Se enervează tare de tot! Îmi dau seama că nu mai am nici o

şansă şi mă întorc în bancă, cu 2.

Profu: Aţi terminat cu prostiile?

Eu: Dar dumneavostră?

Profu: Mai vrei un 2? :)))))

Ptiu! Șah mat!

H) Muri îi inventează o nouă poreclă: „Vod disnou” (porc

sălbatic). Imediat ce rosteşte pentru prima oară noua poreclă,
provoacă nişte valuri de isterie… N-are rost! Am râs toată ora ca
nişte nebuni. Proful a tot încercat să ne zică să ... dar nu apuca
pentru că râdeam mai cu spor... S-a dat bătut şi a ieşit cu 10
minute înainte de a se suna :)))))))))))
 Liniștitul și elegantul Janos (Muri), bruia universul de cel mai
artistic grav mod.

I) Aveam mate spartă, mergem la clasa unde avea Michi oră şi

aruncăm cretă pe sub uşă, în clasă :))))) Iese ăsta cu o falcă în cer
şi una în pământ şi face scandal. Stăm relaxați pe coridor, îl
ascultăm și facem pe proștii zicând că n-am văzut cine a făcut
asta! Intră în clasă, îi desfacem clanţa - erau clanțe de alea vechi
cu "agrafă" și am avut noroc ca "prinderea" să fie pe exterior iar
partea principală a clanței, "sabia", pe interior. Scoțând agrafa și
partea exterioară a clanţei, aruncăm zeci de bucăţi de cretă pe sub
ușă. Ghivolul trage tare de clanță înainte să o apese și rămane cu
ea în mână și cu ușa blocată!!! Home Alone îi fix pula!!!

Ne tăvăleam pe jos de râs și îl făceam maimuță proastă (buto

moiom).

-A băgat clanța în ușă. Tunde-o!

J) Luii: De ce nu scrii?

Mă doare mâna stângă!

Scrie cu dreptul. Ridic piciorul drept şi îl pun pe bancă.

Nu vorbea omu‟ nost prea bine vlaha.

K) Gabi, Tibi şi Tuş jucau cărţi pe ultimul rând, îi vede şi le

confiscă cărţile punându-şi-le în geantă. Le recuperez eu în timp
ce scria la tablă. Mă dă în primire la Dronca! Vine Dronchi şi se ia
de mine dar eu joc teatru cu o falcă în cer şi una în pământ:

-Cum îşi permite nesimţitu‟ ăla să mă facă pe mine hoţ de

buzunare!?

Sfârşit de a 12a. Sonetul

A venit și sfârşitul clasei a 12a şi vremea făcutului de sonete. Mi

l-am făcut personalizat. Pe interior pozez în Crăişorul Horea - tras
pe roată pentru că a avut curaj să vorbească, iar în exterior
reproduc afişul pentru care am fost exmatriculat.

Datorită sonetului au strâns semnături peste 33% din profi ca să

ceară directorului întrunire extraordinară de consiliu. Toate pentru
a mă exmatricula pe mine! Nu mă simțeam important, simțeam
compasiune că le lipsea simțul umorului.

Dacă am râde pe saturate, nu ar mai exista iad, pentru că am

râde ca dracii. Dar ei nu pricep asta.

Având o exmatriculare la CV, acum pedeapsa era mai drastică.

Mai mult, nu mai putea decide dl Dronca de unu' singur indiferent
de votul lor, precum cu un an în urmă. Scăparea a venit din
partea dnei Furău care a discutat problema cu inspectoarea
judeţeană – dna Pasztor, care a venit personal să îl cunoască pe
elevul Rad şi să decidă ea.

Era ultima joi din anul şcolar; nu ştiam de intru o ba la

bacalaureatul ce începea luni! Pe la ora 15:00 m-a sunat dl
Dronca că mă aşteaptă inspectoarea la el în birou ca să discute cu
mine. M-am urcat pe biţă şi în 10 minute am fost la şcoală.
Doamne-zmulţan că ii dăduse Tolpi numărul de telefon.

Am discutat cu dna inspectoare de toate: de la fumat, la alcool

şi gagici. La urmă mi-a zis: “Du-te liniştit acasă, o să ai 8 la
purtare şi o să intri la bac, eşti doar un copil poznaş! Baftă la
bac!” Decizia ei a anulat decizia consiliului profesoral şi uite aşa am
reuşit să termin şi eu liceul.

Culmea ironiei e faptul că în a 12a aveam la absenţeeee, peste

120! :) La 120 absenţe repeţi anu' medical chiar dacă ţi-s
motivate regulamentar! La chimie lipsisem la peste 33% din ore,
aceeaşi situaţie! Să pomenesc că la cel mai banal control al
motivărilor se vedea că nu am motivări dar am sute de absenţe
motivate? De mă prindeau cu asta nu aveam scăpare! :) Dar eu
ştiind cât îs de capabili nu mi-am făcut probleme.

Pruncia întârziată - Copil am fost, copil sunt încă

După liceu‟ am mers în Espania la lucru. Tata fiind plecat de

sărbători în ţară, într-o zi după Crăciun (2004) i-am luat maşina
să ne plimbăm oţâră. Să ne, pentru că aveam un drac de prieten
de 16 ani, Manu, ce conducea foarte bine. Am luat cu noi încă un
drac, de 17 ani, Bujie Jr. Bujie a insistat să conducă şi el, aşa că
Manu l-a lăsat să conducă pe o străduţă.

Bujie ca să se grozăvească pe o porţiune unde lipseau multe

maşini din parcarea laterală a condus pe această bandă pentru
parcat călcând-o serios. Banda de parcat se “înfunda” cu un
camion parcat. Când a trebuit să “ocolească” camionul şi să re-
intre pe banda de mers a făcut mişcări aşa bruşte încât maşina a
mers pe rând pe cele două roţi din stânga, apoi pe cele din
dreapta! Problema însă nu era asta, ci insuliţa micului sens
giratoriu, din mijlocul drumului, care “a apărut de nicăieri” în
fața camionului. Bujie s-a panicat, era pierdut şi depăşit de
situaţie…. Manu, din dreapta lui, a tras frâna de mână, lucru ce
ne-a salvat şi a oprit maşina la câţiva centimetri de bordura
insuliţei!

După evenimentul ăsta am decis că va conduce doar Manu. La

un moment dat ne rătăcim. Manu cunoştea cel mai bine Madridu‟
dar nu avea habar unde suntem. Nu era ăsta un bai, nu aveam o
destinaţie, ne dădeam şi noi cu maşina.

La un moment dat Manu face speriat:

-Ioi! Ştiu unde suntem! Io întreb unde şi mi se răspunde Atocha.

-Şi de ce ar fi asta o problemă?

 -Bă cretinule, aici a avut loc atentatu‟ în primăvară, e plin de
poliţie tot timpu‟!

Am fost obligaţi să intrăm în sensul giratoriu principal al

intersecţiei din Atocha. Şase benzi. Înainte de a ieşi a trebuit să ne
încadrăm în banda din margine. Baiu‟ era că trebuia să trecem pe
sub nasul a circa cinci poliţişti. Manu şi-a tras o şapcă pe cap şi
butona casetofonu‟ ca să aibe privirea în jos.

Am trecut cu bine de poliţişti, doar pentru vreo 15-20 de

metri, pentru că banda ne era blocată de un autocar parcat. Manu
s-a pierdut. Ca să nu stea în curu‟ autocarului şi cu gaborii şi
tensiunea în spate, a călcat-o şi s-a băgat în stânga rupând
oglinda de autocar şi zgâriindu-l. Gaborii văzuseră tot, dar li se
rupea, n-au avut nici o reacţie. Am strigat şi dansat de bucurie că
am scăpat cu bine.

Din cauza complicaţiilor din centru‟ ne-am zis să ne plimbăm la

periferie, ca să evităm belele. Am luat-o spre Torejon. Mergeam
liniştiţi pe o autostradă când vedem că se înfundă. Manu, din nou:
“Ioi! Ştiu unde suntem!”. Unde se înfunda autostrada era o bază
militară, trebuia să trecem de punctul lor de control pentru a
putea întoarce. Manu a oprit la cca 300 metri înainte de punctul
de control, ca să urc la volan eu, cel cu carnet de şofer. A trecut
pe bancheta din spate printre scaune, ca să nu se prindă ăia că
schimbăm şoferu‟. Io de emoţii şi de prost, m-am dat jos şi am
urcat la volan… pe uşă…

-Pă‟ bă dobitocule, io de ce crezi că am trecut printre scaune?!

Tu chiar eşti prost sau te faci?!

-Ioiii, scuze, coaie! Emoţiile!

Minune mareeeee, reuşesc să o iau din loc fără să omor motorul!

Ajungem la controlul soldaţilor, se uită ăştia plictisiţi şi sumar în
maşină, ridică barieră şi îmi fac semn să plec. Omor motorul… nu
o dată, nu de două ori, nu de trei ori, nu de patru ori, jur că de
cinci ori! După ce îl omor a cincea oară îmi fac soldățeii semn să
opresc maşina! Mă conformez. Mi se ia cheia din contact cerându-
mi-se carnetul de şofer. În timp ce scot carnetul Manu glumeşte cu
ei, le zice că îs începător, etc. Îmi dă soldatul înapoi carnetul şi îmi
spune “ACUM PLEACĂ!”. Dau cheie, pornesc motorul… dar cu
mâna cu care dau cheie reuşesc să pornesc şi ştergătoarele…
Opresc ştergătoarele şi mă pregătesc să o iau din loc… Manu din
spate, zâmbind spre soldaţi, îmi zice pe vlahă:

-Jur că îţi fut toţi morţii mă-tii dacă omori iar motoru‟! Te
omor iooo, aiiiici!!!

REUŞESCCCCC!!!!!! Nu îmi venea să cred! Scăpam! După

episodu‟ ăsta, ne-am zis că ne-a fost destul pe ziua aia şi să nu ne
forţăm norocu‟, aşa că ne-am retras la garaj.

---

cronologic, aici urmează povestea cu vaporul, care o găsiți câteva

pagini mai jos, unde încep poveștile călătoriilor

---

Era anul stelar 2006, am mers la Şuncuiuş cu prietenii. Seara în

timp ce stăteam la foc, băut fiind le-am zis: “Mi-a trecut o viperă
prin palmă!” Au început să râdă pe sparte. Peste tot în zonă erau
pe stânci, table de avertisment pe care scria: “Atenţie vipere!”,
simţisem ceva rece trecându-mi prin palmă. Când i-am văzut că
râd de mine, am apucat rapid cu dreaptă o lanternă (era noapte)
şi am început să caut vipera prin iarbă! Am găsit-o în câteva
secunde, am prins-o cu stânga de gât, exact din locul potrivit. Nu
îşi putea suci capu‟ să mă muşte. Avea aproape 1 metru!

Le-am scuturat-o şi plimbat-o pe sub nas făcându-i să sară ca

fripţi din locurile în care râseseră. Mai apoi am aruncat-o la 2
metri mai încolo, în iarbă. No, să vezi panică, că de ce n-am
aruncat-o mai departe, dacă se întoarce, etc.

---

Aveam gajică, ne plimbam printre lacurile din zona Gheorgheni-

Mărăşti, şi văd un cal priponit. Cavaler fiind din străfundurile
măduvei șirii spinării, i-am zis tipei:

-Vrei pe cal? Ţi-l ţin eu şi te ajut să urci. Ea într-o ureche, la

fel ca mine, a acceptat. Io, m-am dus voios, cu tupeu şi fără nici o
frică să prind calu‟ de căpăstru‟. Când să pun mâna pe el, nu mi se
ridică lighioana drecu‟ în două picioare şi se repede spre mine să
mă muşteeee!!!???

Noroc că era pe un deluţ, asta m-a ajutat să fac un flick-flap pe

spate, peste cap!!! E singura oară în viaţa mea când am reuşit o
aşa mişcare artistică! Cert e că am scăpat! Tipa? Râdea de se
prăpădea. Mă gândisem să îi zic să aştepte la o oarecare distanţă
ce îi oferea safety până urma să prind calul. No, aşa păţăşti când
te dai prea cavaler! Fii cavaler cu calu‟ tău, nu cu al altuia!

---

Mergeam cu trenu‟ spre Sighişoara, şi trecem pe lângă Blaj. Văd

fabrica Bergenbier, sar cu mâinile larg deschise pe geamul
compartimentului şi îmi strig declaraţia de dragoste:

-Bergenbier, te iube….

Nu apuc să termin că mâinile mi se izbesc de unul din acei stâlpi

care îs foarte apropiaţi de tren. Mi le-a făcut pilaf!!!! Am căzut
instantaneu în fund în mijlocul compartimentului. Innebuneam de
durere. Mi-au dat lacrimile. Eram sigur că mi-am rupt ambele
mâini, nu le puteam mișca.
 Ea se tăvălea pe jos de râs! Mi-a povestit cât de funny a fost să
vadă toată scena live, am înţeles-o! Filmele cu proşti cică îs fix pix
în comparație cu tripu‟ ăsta.

---

Eram anul 3 la Relaţii Internaţionale, în stresiune, restanţe 12

bucăţi. Lucram la real hypermarket. Tipa cu care eram, era
plecată la munte cu colegii ei şi aveam şi eu chef de munte. O
întrebasem unde pleacă şi îmi spusese că am de învăţat. Am aflat
unde mersese, mi-am sunat cel mai nebun prieten să vină de la
Oradea, ca să nu merg singur. Am ajuns pe înserate, pe la 21:00
şi am întrebat în sat de un grup de tineri de la Cluj, ni s-a spus că
îs în partea de sus a satului, care e la 17 km de urcat pe munte şi
nu mai merge încolo la ora asta nici măcar o căruţă! I-am zis la al
meu că nu îmi fac firma de râs să mă dau bătut. Ce era să fac cu
buchetu‟ de flori?

No, da‟ trebuia mers pe munte, numai prin pădure, se făcuse

00:00, şi la a meu îi era frică că îl mâncă vreun urs, iar el e un
cal de 1 metru 90 înălţime. I-am făcut curaj tot drumu‟ şi într-
un final am avut noroc să ne ia o maşină la ocazie. Întâlnisem
maşina la un bar unde am oprit să băgăm o beroasă. Am ajuns
puţin după 01:00 noaptea. Sătucul era mic de tăt: v-o 10-20 de
case. Nu puteam avea habar care e casa. Căşile erau destul de
împrăştiate şi nu se auzea distracţie de la nici una. Ăştia
avortaseră chefu‟ prematur. Am avut şansa să întâlnim o bătrânică
pe stradă şi am întrebat în ce cabană îs tinerii de la Cluj. După ce
ne-a arătat o casă, ne-am calculat asupra tacticii de intrare:
tiptilescu sau făcând gălăgie? Intrând tiptil, ca să îi speriem, ne-
am speriat!!! Dădusem într-o cameră în care era un cuplu de 30-
40 ani, goi în pat. Dormeau epuizaţi. Întârziaserăm. Am ieşit fără
să îi trezim, scăpând basma curată!
 Ne-am întrebat cum naiba ne-a explicat baba aia? Am găsit
casa. Liceenii făcuseră ceva incantaţii şi spiritisme şi erau leşinaţi.
Chef, pula. Florile pline de noroi şi rupte; a mea nu avea chef de
flori; intenţia contează!

Problema principală urma a doua zi când eu trebuia să fiu la

lucru. L-am sunat pe Ovi înainte de ora 09:00 ca să mă învoiesc
pe ziua aia.

---

Am vrut să fim romantici şi să ne iubim în fân, chiar dacă era

iarna şi grade sub zero. S-a terminat prost de tot: mie nu mi s-a
sculat iar ea a leşinat de frig.

---

Cu altă ocazie, tipa mi-a promis că o facem dacă mă dezbrac eu

primu‟. Vă puteţi închipui ca am făcut-o? Dar v-ați imagina că
tipa a reuşit şi să îmi fure hainele şi să mă lase în cocoştiucu‟ gol,
silindu-mă astfel să mă ascund prin boscheţi, pentru ca tot ea, cu
hainele mele în mână să le zică oamenilor ce treceau pe cărare:
“Uitaţi-vă acolo e un prost în curu‟ gol!” Am felicitat-o. Am făcut
1-1 la următoarea vizită în acel parc.

---

Eram la Ecsi şi ăsta se juca cu un cuţit. Io având chef de

prosteală tot insistam să dea cu cuţitu‟ după mine. A dat, am pus
cotul în faţă muiei, mi s-a împlântat în cot! L-am scos, am râs şi
totul s-a terminat cu o micuţă şi banală sângerare.
 PRIMA CĂLĂTORIE: PUŞCĂRIABILU’ CLANDESTIN

Am avut model pe unchiu‟ Ticu, un răzvrătit, care înainte de

revoluţie trecuse Dunărea înot la sârbi, vrând vest, America. Nu i-
a ieşit, l-au repatriat. După revoluţie, a încercat din nou, l-au
prins iar. A treia oară a fost cu succes, a reuşit să ajungă în
Osteraih.

Voiam să fac facultate dar pe banii mei, aşa că după liceu‟ am

mers la muncă dincolo, în Espania. Aveam foarte puţin de lucru,
lucram ca grădinar, cu tata, 1-2 zile pe săptămână, îmi ieşeau
doar bani de buzunar. Timp de 6 luni am lucrat aşa, sperând că o
să găsesc ceva mai bun. N-am găsit.

M-am decis să fug în Inglănd. Dacă unchiu‟ Ticu a putut fără

viză, pot şi eu.

Datorită poveştilor ce îmi cuceriseră inima în copilărie, trebuia

să trec o graniţă ilegal ca să fiu bărbat. Ăla era testul suprem! Nu
poveşti cu petale de trandafiri virtuali, fițe macho-ești, fiţe culte,
Lonely Planet, wanna-be explorer, etc.

În clasa a noua la vlahă, când ni s-a dat să facem o compunere

pe tema călătorie-aventură, am scris o povestioară în care
treceam ilegal graniţe ca să pot vizita Şvaiţ. Şvaiţ era ţara mea
preferată în copilărie, iar în povestioară nu am putut obține vizele
necesare, aşa că eu mi-am făcut dreptate vizitând-o ilegal.

Alor mei le-am spus că am găsit de lucru într-un sătuc, la 300

de kilometri distanţă, sătuc în care nu o să am semnal la telefon,
aşadar o să îi pot suna o dată la două săptămâni, când o să merg
în Valladolid pentru cumpărături.

Au crezut, eu plecam spre Inglănd, 6 aprilie 2005, 19 ani. Pe

tren spre Santander fiind, la 09:27 scriam în jurnal: Acum tata
lucrează, adio Espania! Ştiam doar că în 7 aprilie este un vapor ce
pleacă din Santander în Plymouth. A fi cumva, tăt timpu‟ o fo‟!

Trebuia să fim doi într-o barcă, Manu însă s-a dat la fund pe
ultima sută de metri.

Ajuns în Santander, am cumpărat o hartă. Portul avea 5

secţiuni: Militar, Pescar, Puerto Chico, Puerto de Raos şi Estacion
Maritima Britanny Ferrys. Ar fi fost logic ca vaporul clandestinabil
să “parcheze” la Estacion Maritima Britanny Ferry, dar cum eram
pentru prima oară în viaţa mea într-un port, voiam să mă asigur.
Am mers la o agenţie turistică din oraş, ca să nu îi abordez pe cei
de la EMBF. Mi s-a confirmat.

Eram pentru prima oară într-un port, urma a vedea prima

oară un vapor şi trebuia să fac cumva să urc pe el. Îmi închipuisem
încărcarea vaporului durând zile, m-aş fi aşteptat ca vaporul să fie
în port. Nici vorbă, nici urmă de vapor. S-a înnoptat şi vaporul nu
venea.

Am stat în gară până la 00:30, când au închis-o. După 00:30,

m-am plimbat pe faleză şi am moţăit pe câteva bănci. Moţăiam în
reprize de circa o oră, mă prindea frigul, mă trezeam să mă
încălzesc plimbându-mă. Dădeam ture portului şi filam terenul,
poate urma să îmi vină vreo idee. La 05:00 dimineaţa m-am lăsat
de moţăit. Eram agitat. La 07:00 se crăpa de zi.

Mi-am zis să intru în port şi să stau ascuns. Dacă nu reuşeam să

intru în port cât încă era întuneric, adio şi la gară. Problema era
că EMBF avea un front mic la stradă şi era bine inundat de către
iluminatul public. Am decis să intru în portul militar vecin şi de
acolo să trec în EMBF. Gardul portului militar, avea o mică zonă
unde iluminatul public al bulevardului nu ajungea aproape deloc.
Gardul era conceput pentru a nu fi uşor de sărit, iar eu aveam în
spate un ghiozdan măricel şi în mână plasa cu mâncare. Gard de
doi metri, format din bare de fier paralele, un fel de gratii. Nu
puteai să îţi sprijini piciorul în nimic. Mi-am înfăşurat plasa în
jurul încheieturii mâinii drepte, m-am prins de bara de sus a
gardului, am făcut o tracţiune, ridicându-mă şi sprijinindu-mă în
mâini până la nivelul brâului; apoi am făcut o mişcare de gimnast
la cal cu mânere ca să trec un picior, apoi celălalt picior. M-am
gândit să fac săritura finală, dar mi-am amintit de ghiozdan, îmi
era să nu îl lovesc de gard, aşa că am făcut o răsucire pentru a fi
cu burta spre gard şi spatele spre mare, iar apoi săritura finală.

Aterizat în port mă ascund între nişte bărcuţe. De aci văd un tir

cu numere de Iuchei. Nu puteam fi sigur dacă a sosit din Iuchei şi
avea să se plimbe prin Espania, sau dacă merge în Iuchei, dar îmi
era singura opţiune. Opţiunea era să urc pe remorcă și să stau
întins pe ea. În acest scop, m-am urcat între cabina tirului şi
remorcă, mi-am pus pe remorcă ghiozdanul şi plasa cu mâncare şi
când să urc şi eu ... mai parchează un tir. Nu mă vede, dar
coboară să urineze. Scap din nou. Omu‟ urcă în cabină, trage
perdelele şi se pune la somn. Răsuflu uşurat şi urc pe remorcă.

Mă întind pe spate pe mijlocu‟ acestuia, gândindu-mă să fiu

poziţionat în cel mai potrivit loc pentru a nu putea fi văzut de jos.
Îmi pun ghiozdanul şi plasa între picioare şi aştept să vină vaporul
în port, iar tirul să fie luat de macara şi băgat în vapor. Speram
să nu mă vadă macaragiu‟, iar macaraua să nu îmi balanseze prea
tare tiru-mi când îl ridică, ca să nu alunec şi să cad pe betonul
portuar.

Eram de la ţară, n-aveam de unde şti cum urcă tirurile în

ferry-boat-uri.

Pun întâmplător mâna pe borseta de la brâu şi ZBEEEEENG!!!!

Sclipire de geniu! Îmi amintesc de briceag şi îmi dau seama că îmi
poate servi la tăierea acoperişului remorcii, pentru a intra în ea!
Acoperişul remorcii era din fibră de sticlă, fibră de sticlă aşezată
pe bare metalice, la interval de un metru. De reuşeam să intru în
tir, scăpam atât de riscul de a fi văzut din macara, cât şi de riscul
de a aluneca de pe acoperiş. Cum să tai acoperişul ca să nu fac
gaură? Triunghi! Trăiască Pitagora! Vârful triunghiului atingea o
bară metalică, baza era altă bară. Urma să tai doar cele două
laturi înclinate. No, dă-i bice, băiete!

Nu era uşor de tăiat fibra de sticlă cu briceguţu‟ meu rahitic. I

mă închinam, rugându-i-mă să nu se rupă şi i mă închinam
pentru că tăiam, stând pe burtă şi având ambele mâini
împreunate pe mânerul lui. Trăgeam cu toată puterea spre mine,
dar, cel mai adesea, în loc să tai din acoperiş, reușeam doar să fac
tracţiuni, pentru că briceagul rămânea blocat, iar eu mă târam
spre el pe burtă ca o râmă. Operaţiunea de tăiere a durat 40 de
minute. Briceagul a rezistat, dar a lăsat bătături şi răni în palme,
am transpirat porceşte, iar praful de sticlă rezultat prin tăiere
mi-a intrat în sân.

După ce am tăiat, am făcut un joc triunghiului, joc încălzire.

După acest preludiu‟ al găurii am lăsat plasa şi rucsacul în tir, mai
apoi, agale, mi-am dat şi eu drumul. Am reuşit să intru în tir fără
să rup baza triunghiului şi fără să fac gaură în acoperiş. Au rămas
doar doua linii insesizabile.

În tir, o Mazda M5 decapotabilă, un Seat Ibiza roşu, iar în spate

ceva mobilă.

Aşteptam cu sufletul la gură şi emoţii mari să mă ridice

macaraua. Pe la 12:00, aud cum se deschid uşile tirului... Nu aud
uşile închizându-se, probabil din cauza panicii! Îmi bătea inima aşa
tare, de mi-a înfundat urechile! Neauzind cum s-au închis uşile, în
următoarele ore am stat în Mazda cât de nemişcat am putut!
Două ore nu am avut curaj să mă întorc şi să mă uit spre uşa
tirului! Am dedus că era controlul vamal.

Noroc de obsesia mea cu macaragiul, pentru că datorită ei nu

am făcut gaură în acoperiș. Dacă era acea gaură, când au deschis
ușa din spate i-ar fi izghit direct în bot raza soarelui.

La exact 15:22, tirul se urneşte din loc. Eram sigur că iese din
port şi mă întoarce undeva în Espania! M-au trecut toate
transpiraţiile în minutul ce a urmat, pentru că aud zdrong,
zdrong. Sunete înfundate de tăbloi gros.

TIRUL URCA PE FERRY!!! PE ROŢI!!! Ioi, să fiu al drecu'! Dar

vaporul ăsta are porţi? Porţile raiului tre' să fie!

La 15:52, vaporul o ia din loc. Merge oţâră, şi se porneşte o

alarmă. Tăt eram căcat la cur!

Numai din cauza mea putea porni alarma aia! Aşteptam să vină
ăia să mă prindă în tir.

Mă gândeam să ies singur şi să mă predau de bunăvoie. Nu mai

rezistam la presiunea aia.

Alarma tace! Uh!

Îngrijorarea, stresul şi panica dinainte se transformaseră într-un

entuziasm maxim, la fiecare val! Râdeam distrat la adresa răului
de mare, dansam pe mute, mă bucuram ca la golurile lui
Răducioiu.

Fiind atât de distrat, îmi amintesc de bancul ăla din copilărie în

care un avion rămâne fără combustibil și după ce tot echipajul
încearcă fără succes soluții salvatoare, Bulă vine cu mântuirea:
Pentru ţară şi popor eu mă piş în rezervor. Am deschis rezervorul
şi am uşurat în el, apoi i-am făcut cinste cu Coca Cola.
 A doua zi, 8 aprilie 2005, la 09:00, ajung în Plymouth. Pe la
11:00 tirul iese din port. Ieşit din port, fac o poză vaporului, prin
gaura din acoperiş.

În tir era un colet cu o adresă din Bristol. Mă întrebam dacă ar

trebui să ies pe acoperiş, iar la primul semafor în Plymouth, să fac
ţup în boscheţi; ori să continui până în Bristol, care era un oraş
mai mare, unul în care mi-aş fi găsit, probabil, mai uşor de lucru.
Am decis să merg în Bristol. Tirul însă nu a mers în Bristol, ci în
Ţara Galilor, la vreo 30 km de Cardiff, într-o localitate mică,
unde nu am avut noroc de semafoare, tirul mergând aţă la garaj.
Intraţi în curtea halei industriale, văd hotărârea cu care şoferul
dădea cu spatele spre scundul garaj.

Sar prin gaură înapoi în remorcă. Rup triunghiul. Mă vede

cineva de la etaj. Se adună în curte toţi.

Ies din nou pe acoperiş, la apelul lor. Cel mai ţărănoi dintre ei
urcă pe tir. Încerc să îl calmez, să îi spun că o să cobor fără
probleme, dar e foarte încordat şi agitat. Îmi aruncă ghiozdanul pe
betonul curţii.

Se liniştesc apele. Coborâţi, mă întreabă dacă am făcut nevoi

fiziologice în tir! Ii zic că am făcut într-o pungă şi am aruncat-o
pe câmp, la fel flaconul. Au urmat întrebări vis-à-vis de cum am
reuşit să trec de controlul cu câini din Santander, ii zic că am
auzit uşa deschizându-se, dar mai mult de atât nu ştiu!

Imediat ce a venit relaxarea am scos cei 180 de euro ce îi

aveam în portmoneu şi le-am zis: „Ai giv iu ol mai manii, giăst let
mi gou!” Vezi să nu! Au chemat poliţia! Până să vină poliţia, o
gagică amabilă mi-a adus un sandwich. I-am mulţumit, dar am
refuzat-o, tocma‟ mâncasem.

Sunt pus pe bancheta din spate, care era separată de un grilaj

(gratii) de cei doi poliţişti din faţă.

O luăm din loc şi oprim la scurt timp. Gagicuţa fugise după noi
ca să întrebe cum poate afla ce se va întâmpla cu mine. I s-a dat
un număr de telefon.

Poliţiştii m-au întrebat cu ce echipă de fotbal din Inglănd ţin.

Liverpool, clar!

Ajunşi la secţie, m-au percheziţionat, mi-au confiscat briceagul

şi cheia Mazdei, ce o luasem suvenir. După astea m-au dus la o
puşcărie micuţă din Bridgeid, unde urma să stau următoarele
două zile şi trei nopţi.

S-au făcut primele formalităţi şi tot nu le venea să creadă că

am trecut de unul singur! Insistau să spun cine m-a ajutat, la ce
organizaţie de trafic de persoane am apelat, etc!

Au sunat o traducătoare, ce mi-a povestit care îmi sunt

opţiunile:

- aleg să nu cer azil şi sunt trimis în ţară în 2-3 zile

 - cer azil, stau închis 2-3 săptămâni şi sunt trimis în ţară

I-am zis că vreau azil. Barăm să cheltuie statul britanic oţâră cu

mine şi să văd cum e răcoarea. Era o lume nouă şi îmi plăcea.
Traducătoarea mi-a urat vacanţă plăcută.

Am trecut la completat acte pentru cerut azil, tone de hârţoage.

Data naşterii întregii familii, a rudelor ce au călătorit în afara ţării
sau au emigrat în alte ţări, rude ce au făcut puşcărie.

După asta am stat singur într-o celulă de 2 pe 2 metri, plus

pat de lemn încorporat în perete. Aveam pătură; pernă sau
cearşaf, ba! În afara acestora mai era doar becul încorporat în
tavan, ca să nu mă pot spânzura sau curenta cu el - şireturile de
la adidaşi mi le luaseră din acelaşi motiv. Într-una din celulele
vecine, era unul ce răgea ca un leu, de fapt, ca un nebun. În altă
celulă, era unul ce tot dădea cu pumnii în uşă şi striga „ Help me!
Help me!”. Eu mă uitam fascinat şi cu un zâmbet tâmp la pereţii
ăia goi! Îmi ziceam:

-No, coaie, ai făcut-o şi pe asta! Deocamdată e interesant!

Viitorul sună bine!

Mă constipasem, nu băusem lichide în ziua dinainte de a urca pe

vapor, nici cât am fost pe acesta, un total de 64 de ore. De fapt,
mai am o confesiune de făcut: mi se uscase rău de tot glanda pe
vapor şi am desfăcut o butelie de vin fin, găsită la ăia în bagaje.

Mi-am dereglat organismul ca să nu fiu neam prost şi să mă piş

la ăla în remorca tirului, dar ăluilalt i m-am pişat în rezervor
când extazul devenise incontrolabil şi orice trăznaie mi se părea
funny lucru.

Am uitat să povestesc cum se simte din cală, mersul cu vaporul:

parcă te dai cu hinta continuu. Te saturi şi de hintuit.
 La răcoare, îmi aduceau să mănânc de 3 ori pe zi, papa bun;
dar la toaletă nu mă lăsau de fiecare dată când mi-aş fi dorit. Duş
nu aveau.

După două zile (11 aprilie), au venit cu o maşină specială după

mine şi m-au dus în Cambridgeshire, Longstanton, la Oakington
Detention Centre. Aici era o puşcărie pentru de ăştia ca mine, care
intraseră ilegal în Iuchei. Totul era păzit ca în filme şi gardurile
erau împodobite cu dinţi de crocodil!

Am fost dus în cameră, mi s-a arătat patul, mi s-a dat cheie la

un dulap, am făcut duş şi mi-am spălat hainele.

Camerele erau de câte douăsprezce persoane. Aveam salon cu

TV, curte cu teren de fotbal şi o clădire cu bibliotecă, moschee şi
biserică (am ginit o Biblie din 1907, m-am dus la preot, i-am zis
că nu am Biblie și îmi place Biblia aia; nu cred că a ştiut ce îmi
dă).

Dimineaţa, înainte de micul dejun, se făcea prezenţa, apoi eram

liberi până seara. La 22:00 se făcea iar apelul şi nu mai aveam
voie să ieşim din clădirea cu camerele. Geamurile aveau gratii, ca
să nu se poată ieşi, doar întredeschide pentru aerisire.

Aveam colegi trei afgani - porniseră din Frons 20, de 17 nu

mai ştiau nimic. Restul colegilor erau din Turchie, Egipt, Vietnam,
India, Sri Lanka, Bangladeş, Pakistan, Rasiii, Regatul din Mijloc,
Belarus, Nigeria, Coasta de Fildeş, Jamaica, Mongolia, Camerun,
Burkina Faso, Ghinee, Africa de Sud şi Bolivia.

Am întâlnit câteva personaje aici. Primul e Sandu, 24 ani,

moldovean. O panaramă de om, caterincă de să te împrăştii!
Lucrase în Italia 1 an, până când, la o beţie împreună cu un
prieten, a împrumutat supermaşina şefului albanez. Au făcut-o
praf! El s-a lovit urât la frunte, i-a rămas o cicatrice imensă. Nu
ştie cât a zăcut în maşină inconştient, s-a trezit pentru că oprise
cineva să cheme salvarea. Omul spunea medicilor că este o
persoană în maşină:

- Nu, nu! Nu este nimeni în maşină! A luat-o pe câmp, prin vie!

Mergea 5-10 metri şi cădea. Se ridica şi continua. A dat de
prietenul lui, l-a cărat ăla în spate. Două zile nu a fost în stare să
meargă. A stat ascuns până şi-a revenit, apoi de frica albanezului
a pornit spre Inglănd. Din Frons în Inglănd a trecut ascuns între
două vagoane de-ale TGV-ului (Eurostar îi zicea el). Urcase într-un
tren parcat pe o linie vecină cu TGV-ul, sărise gardul dintre trenul
lui şi TGV şi se ascunsese între două vagoane de-ale acestuia. În
timpul plimbăricii pentru a se proteja de frig şi-a tras pe cap
ghiozdanul ce îl avea!

Ceruse azil în baza unei poveşti conform căreia era orfan, lucrase
de copil pentru un mafiot, s-a îndrăgostit de o tipă ce era ținută
la produs de către acesta, plănuiau să fugă, a aflat mafiotul şi l-a
bătut de l-a stricat de cap, aşa că a trebuit să fugă singur. Şi-a
jucat rolul cu plâns, spume la gură, tremurat; făcându-i să plângă
pe traducătoare şi avocat! L-au ţinut 6 ore jumate la interviu, a
luat azil.

Sâmbătă, 16 aprilie, la 16:30, a fost adus în camera mea Balu.

Trecuse prin Ucraina – Polşa – Doiciland – Beljic - Frons cu
paşaport fals de lietuvin. Când să treacă Cale-ul e prins şi băgat
într-o celulă cu un alt moldovean şi doi africani. Când e dus la
interogat, li se aduce mâncare. I-a bătut pe amândoi africani.
Zbieretele ăstora au atras gardienii. Le-a explicat crima
africanilor, ăia au râs şi nu i-au făcut nimic. Cică era foarte
flămând şi i s-a rupt filmul, dat fiind că el trăieşte pentru a
mânca. E dus la a doua repriză de interogatoriu, cei care îl
interogau ies două minute, el sare pe geam şi urcă pe un vapor pe
care urcau tiruri. E prins când ajunge în Inglănd.
 ---

La masă fiind, unui biet albanez îi vine un document cu o

decizie. Nu pricepe o iotă, vine la noi, speriat şi panicat, rugându-
ne să îi explicăm ce scrie acolo. Nebunu‟ de Sandu îi ia documentul,
se face că îl citeşte şi, mimând zborul unui avion, îi zice grav:

-YOU, ALBANIA!!

S-a îngălbenit instantaneu. Magia situaţiei e dată de faptul că

toate s-au petrecut în 2-3 secunde, momente în care eu îmi
sorbeam supa. Până să realizez ce se petrece, am bufnit în râs cu
atâta poftă şi aşa violent, de mi-am dat supa PE NAS. Dat cu
capu‟ de masă, ce mai, tot tacâmul, magie desfăşurată demenţial.
Gardianul ne atrage atenţia.

Sandu încearcă să îşi repare greşeala, explicând pe moldoveneşte

albanezului:

-Pă‟, tu nu vezi ce faţă de prost am eu, mă!!? De unde **** mea

să ştiu eu traduce? Du-te la tâmpitu‟ ăla de gabor.

Într-una din zile revenind de la unul din interviurile avute cu

avocatul şi traducătorul, îi povestesc lui Sandu cele întâmplate:

-Mi-a zis avocatul ceva şi înţelesesem, aşa că i-am spus că

înţeleg înainte să apuce traducătorul să traducă. L-a deranjat,
mi-a zis să dau interviul în engleză. Da‟ ce, eu îl chemasem? Le-
am zis că nu am nevoie de traducător.

-Trebuia să îi spui la avocat că nu îl înţelegi pe traducător, că

nu vorbeşte bine vlahă şi vrei altul.

În TV Room, aparatul făcea cafelele super fierbinţi pentru gustul

meu. Tot bolboroseam că tre să aştept să mi se răcească cafeaua,
la care Sandu:
 -Pă‟, mă, tu nu ai văzut că lângă butoanele de + şi – pentru
zahăr, sunt butoane de + şi – şi pentru căldură? Apeşi - şi iese un
jet de aer rece şi îţi răceşte cafeaua!

O muşc, mă duc să verific. Ăştia erau pe jos.

Balu afirmă că aiureşte deoarece e stătut de o lună. De aici,

cum, necum, discuţia alunecă înspre cele sfinte şi la faptul că Biblia
interzice preacurvia. Balu, foarte serios:

-Mă, io ştiu că în Biblie scrie că poţi să preacurveşti oleacă.

Comă! Toţi pe jos!

Duminică, 17 aprilie, Sandu este eliberat.

În 18 aprilie ajunge un tip nou. Îl văd prima oară jucând la

masa de fotbal, remarc constituţia sportivă, lăţimea de spate şi un
anumit balans. Miserupism şi siguranţă à la Vin Diesel. Îl văd
singur, îmi pare vlah, îl abordez cu Salut. Îmi spune că nu pricepe.
Îl întreb pe engleză din ce ţară e şi îmi spune că nu înţelege ce
vreau de la el. Îmi cer scuze şi îl las în pace.

A stat singur toată ziua. La cină, în cantină, eram la masă doar

cu Balu. Vine, se pune la masă cu noi şi ne spune în şoaptă:

-Mă, io nu mai rezist singur şi fără să vorbesc cu nimeni, dar

ăştia tre' să ştie că îs kosovar! Sper că pot avea încredere în voi!

-Da, mă! Cum te cheamă?

-Nico Lubincas! Numele real nu contează! Mi se spune Caracal,

sunt din Caracal, spuneţi-mi şi voi Caracal.

-Ok! Eu îs Timi, el e Balu.

Primele întrebări întotdeauna erau: Pe unde ai intrat? Cum te-

au prins? Locul avea un farmec prin faptul că interacţiunile dintre
deţinuţi începeau prin admiraţie faţă de interlocutor. Era o
performanţă doar faptul că erai aici. Surpriza asta plăcută ne
lovea pe toţi, neanticipat.
 Caracal însă are o poveste care nu începe cu Pe unde ai intrat?
Cum te-au prins? În 1997, la 16 ani, era în lotul national de box,
la juniori. Era în elita naţională a boxului, el şi alţi 29 în toată
ţara.

A violat o tipă împreună cu trei colegi de lot. L-am întrebat de

ce, mi-a răspuns: Eram încântaţi. A făcut doi ani jumate de
puşcărie şi spune: după ce ai intrat acolo perspectiva asupra vieţii
îţi e doar una.

S-a eliberat la 19 ani, s-a ţinut de furturi mărunte prin ţară

până în 2002, când s-au ridicat vizele şi a mers la furat în
Espania. În Espania s-a lăsat de găinării şi a intrat într-o echipă
care jefuia bănci. E prins şi stă închis opt luni. În acest timp de opt
luni, prietenii lui au furat maşina lui Guti de la ireal. A ieşit, dar
Espania nu mai mergea ca înainte, aşa că şi-a zis că merge în
Inglănd. Avea prieteni făcuţi în puşcărie ce prădau cu pisicuţe. Şi-a
făcut paşaport fals espaniol cu 2000 de euro şi a încercat pe ruta
low profile Nice – Liverpool. Când să urce pe avion, tipa ce îi
controla paşaportul s-a prins că ceva e în neregulă. Ii smulge
paşaportul din mână şi fuge. În spatele lui era un tip plătit de el
pentru o astfel de situaţie. Tipul s-a ocupat de tipă, cerându-i
disperat să cheme paza aeroportului, că şi-a pierdut copilul.
Caracal a apucat să urce în primul taxi şi să o şteargă.

N-a mers cu avionul, a încercat pe mare! Tot pe o rută puţin

circulată: Dieppe – Newhaven! A trecut cu bine de controlul
franţuzesc, a traversat marea, dar a fost prins la sosirea în Iuchei.
El ştia cui se dă azil, pe ce motive, etc! De aia povestea cu Kosovo!
Spunea că e kosovar, dar nu mai vrea să îşi vorbească limba
maternă, pentru că îi aminteşte de rudele moarte şi de toată
suferinţa!
 Eu şi Balu ştiam că nu avem nici o şansă să primim azil așa că
ne-am bucurat să avem cu noi unul ce mai făcuse puşcărie! Voiam
să evadăm! L-am rugat să arunce o privire, să îşi dea cu părerea.
S-a uitat la sistemul de canalizare, s-a uitat la gratiile de la
geamurile dormitoarelor, la garduri – cică, gardurile de genul nu
îs o problemă aşa mare, se sare peste ele cu salteaua... HA, HA,
HA! Pui salteaua, apoi urci! A văzut pe unul ce a încercat fără
saltea, aşa ca la ţară... şi a sărit! Mai apoi a trebuit chemată
salvarea!

A verificat Caracal al nost' şi băile, noi stăteam de șase! A

verificat camera cu biserica creştină, etc! Toate încăperile ambelor
clădiri! Ultima a rămas moscheea. Am tot aşteptat, până am prins
un moment în care era goală. Moscheea era promiţătoare, pentru
că era la ultimul etaj şi avea tavan fals! Speram ca în spatele
tavanului fals să fie vreun pod, de unde să urcăm pe clădire şi apoi
de pe clădire să sărim în spatele acesteia. De ce voiam să ajungem
în spatele acestei clădiri? Pentru că spatele ei era o latură
neîngrădită! Clădirea fiind chiar pe margine, gardul mergea pănă
în clădire.

Balu l-a ridicat pe Caracal ca acesta să ridice tavanul fals şi să

se uite... nicio şansă! STRAT GROS DE BETON!

Ne-a povestit multe jafuri Caracal... Blocaj pe o autostradă

pentru ei şi luat la pas prin munţi. Au dat telefon şi a venit altă
maşină după ei. Eu eram atât de fascinat de poveştile lui, încât, la
un moment dat, l-am făcut pe Balu să îi zică lui Caracal:

- Mă, nu mai povesti din astea, că îl faci şi pe ăsta să se apuce

de aşa ceva! La care, Caracal:

- Bine ar face! De ce nu?

Tipa ce servea la cantină îi făcea ochi dulci lui Caracal. Caracal

era diferit de toţi ceilalţi deţinuţi! Plus, era îmbrăcat elegant. Lui,
însă, nu îi plăcea gagica! La masă tot timpul era caterincă multă şi
voie bună cât încape! Cu o ocazie, Caracal îmi spune:

- Mă, nu mânca pielea la pulpa aia! Tu nu vezi că e plină de

cioate de pene? Ăştia nu le curăţă bine, îi doare în cur de noi!

- Bine, mă! Mie îmi plac cioturile de pene! Mă gâdilă pe gâtişor

în jos când le înghit!

După ce spun asta, îmi zic să verific dacă vorbea serios sau
glumea... şi era să vomit... Mă sprijin cu mâinile în masă, mă
împing înapoi, târâind scaunul sub curu‟ meu pe gresia cantinei şi
făcând un zgomot urât... sar ca ars în picioare...

- Morţii voştrii de capete de varză murată roşie!!!! Se bagă

gardianu‟ să mă întrebe care e problema...

- Nimic! Nimic! Mi-au făcut comesenii o glumă proastă!

Gândiţi-vă că eu am mâncat zi de zi pulpă... pentru vreo

săptâmână, până să îmi spună Caracal! După asta, aruncam de
fiecare dată tacâmurile şi farfuria în coşul în care trebuiau
aruncate doar resturile de mâncare! După câteva zile, m-a văzut
tipa de la cantină şi mi-a făcut scandal. I-am spus de cel mai
inocent mod:

- Dar nu sunt de unică folosinţă?!

A venit într-o zi la mine un gardian şi m-a întrebat cum e

prietenul meu kosovar Nico Lubincas, că vede că povestim mult şi
în şoaptă. I-am răspuns senin că amândoi am lucrat în Espania şi
vorbim spaniolă.

- Şi moldoveanul uriaş?

- La ăla îi traduc eu, că vorbeşte moldo-vlahă!

- A!

Eu şi Balu ne aşteptam să se întâmple aşa ceva şi aveam

răspunsurile pregătite! Caracal vorbea chiar numai cu noi!
 Marţi, 19 aprilie, era agitaţie mare în curtea fetelor! Patru
gabori alergau să urce în două jeep-uri! La vreo zece minute mai
târziu, un elicopter dădea ture! O gagică scăpase! Jos pălăria!
Sărut mâna!

Până să ajungă Balu şi Caracal, o grămadă de homosexuali

libidinoşi îmi făceau ochi dulci!! Îmi venea să îi muşc de faţă...
făceam cu nervii... dar eram singur! După ce mi-au sosit uriaşul de
Balu şi Caracal, cu mersul lui care spunea atât de multe, eram
respectat! Dar ei? Ha, ha!

Joi, 21 aprilie, a plecat Balu.

În 24 aprilie, părăseam Oakington Detention Centre, am dat

mâna cu vlahii, moldovenii şi cu câţiva africani cu care mă
împrietenisem. La urmă am mers şi l-am îmbrăţişat pe Caracal!

Mi-a lăsat numărul soţiei. O vreme am ţinut legătura prin

intermediul tipei, pentru că el era tot urmărit de poliţie şi schimba
numerele de telefon! După ceva vreme, ei s-au despărţit şi ea nu a
vrut să îmi dea un contact de-al lui! Mi-ar plăce mult să îl
reîntâlnesc şi să beau cu el!

Mi-au rămas întipărite în minte, dintre vorbele lui Caracal,

următoarele: „Dacă vrei să accept să port o discuţie cu tine, nu
îmi invoci Biblia şi istoria!”

---

Am fost dus pe Heathrow şi returnat în ţară! Pe banii lor

mergeam prima oară cu avionul. M-au percheziţionat, demenţii, în
ziua aia de vreo patru ori! Pe avion, împreună cu mine, mai era o
doamnă valahă returnată şi ea. Ea ajunsese cu viză, intrase legal,
apoi cu un avocat îşi tot lungise şederea în Iuchei șase ani! În acea
dimineaţă, pe nepregătite o luaseră din pat şi o puseseră pe avion!
Plângea, se simţea ruşinată, îi întreba de ce o tratează ca pe un
criminal. I-am spus:
 - Doamnă, la ăştia le puneţi întrebări de-astea existenţiale? Îi
ajută pă ăştia capu‟ să vă dea un răspuns? La fel emigrau şi ei în
America acu' câteva sute de ani! Au uitat! S-au ajuns! Nu mai
mătură, duc gunoiu‟!

Cum am aplicat eu pentru azil?! Nu am ştiut cum trebuie să

aplic! N-aveam de unde să ştiu! După ce am intrat pe teritoriul
Iuchei, trebuia să arunc paşaportul undeva pe câmp, să mă declar
minor şi orfan şi primeam chirie şi 400 lire pe lună, pentru
mâncare şi cheltuieli! Toţi îmi dădeau 14-15 ani!

Avocatul mi-a zis că în cei nouă ani de când practică el meseria

asta, nici măcar unul nu a recunoscut că vine la lucru în Iuchei!
Tot de asta veniseră şi părinţii lui! Era nigerian!

Revenit în Valea lui Mihai, m-a luat la interogatoriu şeful poliţiei

vamale de la noi. Tipul ştia că unchiu‟ Ticu a fost călăuză şi a
trecut pe teritoriul lui. Eu însă nu făcusem trafic organizat şi ilegal
de persoane, probabil doar voia să îl cunoască pe nepotul lui Pană
Sură.

Curajul se antrenează ca un mușchi, se cultivă! Curajul e o

abilitate! Curajul e un mod de a acţiona! Un comportament! Alegi
să ai curaj, cum alegi să fii arogant sau modest! Curajul presupune
să îţi dresezi creierul!

Costuri distracţie: 400 lei amendă penală + reţinere paşaport

pentru un an (adică interdicţia de a părăsi ţara). Problema a fost
că la două zile după ce am ajuns acasă, mi-a venit ordinul de
încorporare... Nu eram de acord să fac armata nici mort! Armata
însemna pentru mine sclavie! Tata se distra, îmi cânta: "Gată
mamă cufăru'". Cu o zi înainte de a trebui să mă prezint la
încorporare, m-am dus la "cartierul general" al armatei județului
Bihor, să le zic că eu vreau să merg la facultate, dar că nu am
intrat în acel an. M-au pus să dau o declaraţie pe proprie
răspundere cum o să merg la facultate şi m-au „scutit"! Cu o zi
înainte de încorporare!! Dacă nu mă scuteau, eram pornit să mă
duc de nebun prin munţi!

După câteva săptămâni, avea să mă sune cineva pe la 01:00

noaptea. Buimac de somn, răspund, îmi râdea Caracal, din centrul
Londrei să îmi zică că e mişto Big Ben-ul! Primise azil!

Mai mult, ironia sorţii a făcut ca anul universitar 2010 – 2011

să îl fac cu bursă Erasmus în Glasgow! Scotlănd o iubesc.
 DESCOPERIREA DROGULUI AUTOSTOP

Era anul stelar 2012... Ca student la Cartografie, în luna mai a

acestuia, aveam circa un an de când lucram la un studiu în care
demonstram că primul etnic ne-sas şi ne-moghior, care a realizat
o hartă pentru un teritoriu‟ locuit de vlahi sau moldoveni este
Dimitrie Cantemir, nu Constantin Cantacuzino, cum se credea
până atunci. Da, primul era un sas braşovean, Honterus. Însă eu
pretindeam că discut despre moldo-vlahi.

Povestea stă în felul următor: Constantin Cantacuzino, care

“avea curtea lui Brâncoveanu la degetul mic”, la cererea lui
Brâncoveanu se îngrijeşte ca cei mai mari învăţaţi ai curţii acestuia
să realizeze o hartă a Valahiei. Cei doi erau preoţi, geografi,
matematicieni şi astronomi greci! Tipii aveau cunoştinţele necesare
pentru a realiza o hartă! La vremea respectivă a realiza o hartă
era ceva cu adevărat foarte dificil! Munca e făcută, iar în titlu‟ e
pomenit şi Cantacuzino. “Pomenire” foarte subtilă şi rezonabilă,
totuşi! Se menţionează în titlul hărţii că aceasta e realizată de unul
dintre cei doi greci, conform cu descrierile lui Constantin
Cantacuzino şi printată prin îngrijirea celuilalt grec. Problema
intervine când înţelegi ce înseamnă munca cartografică, mai ales
ce însemna ea în urmă cu 300 de ani. Constantin Cantacuzino
studiase politica, sigur nu ştia astronomia necesară realizării
acestei hărţii.

Această banală menţiune a fost suficientă pentru habarnistul

propagandist naţionalist Giurescu, trâmbiţă politică, ca să îl
transforme pe Cantacuzino în autorul hărţii. A găsit patru “surse”
suplimentare, care să îi sprijine teza şi “să rezolve” problema! De
la 1943, an în care Giurescu a decis cine e primul rumân care a
făcut o hartă pentru un teritoriu moldo-vlah, nimeni nu s-a mai
sinchisit să îi verifice calitatea muncii. Au existat câteva lucruri
care mi-au atras atenţia şi m-au făcut să încep acest studiu. În
final, Cantacuzino nefiind autorul hărţii Valahiei de la 1700,
primul ce a realizat o hartă pentru un teritoriu locuit de vlahi sau
moldoveni, dacă excludem saşii, e Dimitrie Cantemir cu a sa hartă
a Moldovei, realizată undeva la 1710-1711 şi printată în 1737
la Amsterdam. Toată epopeea, explicată elegant, în termeni
convenţionali şi fără a ironiza rumânismul (şerbia, iobăgia); e de
găsit în articolul în care s-au concretizat rezultatele studiului meu.
Articolul poate fi găsit on-line pe blog (www.autostopmagellan.ro),
în meniu la secţiunea “Studii”. Titlul: Ioannis Komninos autorul
hărţii Valahiei de la 1700, de Timotei Rad.

Pentru a finaliza studiul şi a şti că am epuizat toate sursele

bibliografice posibile, mai aveam nevoie să consult: 1) Trei cărţi,
care nu se găsesc în Transilvania, Moldova sau Ungrovlahia. Una se
află doar în biblioteci din Vin, Liepzig şi Paris, a doua doar la
Paris, a treia doar la Padova. 2) Deasemenea, voiam să consult şi
singurul original al hărții (la Londăn) și o re-editare de-a acestei
hărţi, care se află doar la Vin.

Să le fi comandat un scan tuturor acestor documente costa mult

(cca 300 euro), aşa că am îmbinat utilu‟ cu plăcutu‟ şi am luat-o
la drum cu 90 €, rucsacul, sacul de dormit, fularul lui Dinamo şi
FC Barcelona în suflet (fularul Barcei mi l-au furat în Janis, beat
fiind, după eliminarea din UCL - semifinala cu Chelsea).

Sâmbătă, 5 mai 2012, am participat la Simpozionul Naţional al

Tinerilor Geografi de la Timişoara, aici prezentând studiul mai sus
menţionat, la stadiul la care se afla în momentul respectiv.
Simpozionul s-a terminat pe la ora 16:00 şi, imediat după el,
îmbrăcat la 4 ace şi cu ditamai rucsacul în cârcă ... de se uita
lumea la mine ca la urs, am luat-o cu autostopul spre Arad, ca să
ies pe Nădlac, cu direcţia Budapeşt -Vin.
 Am fost lăsat la intrarea în Arad, în extremitatea sudică, am
traversat tot oraşul până în extremitatea sa vestică cu tramvaiul,
iar de la ultima staţie de tramvai am luat-o încet pe jos, ca să
ajung la sensul giratoriu, unde drumul pe care mă aflam întâlnea
centura ocolitoare a Aradului, ca astfel să ies şi în calea maşinilor
ce veneau dinspre Deva, Sibiu, Braşov, dar şi din toată jumătatea
estică a sudului ţării.

Au început să se adune nişte nori, tata meu… mă luau durerile

de cap şi îmi amorţea ceafa. Cât băteam cu ochii nu exista nicio
posibilitate de adăpostire de foarte probabila furtună ce avea să
vină … Pelerină sau umbrelă aveam… nevoie

A început să picure rar.. dar cu stropi cât unghia de la degetu'

mare… Tot picura, aşa, parcă în ciudă, de vreo cinci minute.. când
a început să se înteţească brusc şi vijelios…

Ca picat din cer, îmi vine din spate un taxi.. îi sar în faţă
disperat şi îi zic: “Până la primu' peco / prima parcare, dar am
doar doişpe lei!” Tipu' îmi zice că “are comandă”, dar pentru 12
lei mă duce. În cele 15 secunde în care am schimbat cuvintele de
mai sus cu el, deja turna cu găleata cum nu mai văzusem
vreodată!!! La aproximativ un minut după ce am urcat în maşină,
tipul trebuia să conducă cu 20-30 km/oră ca să aibă ceva
vizibilitate!!! Dacă mă prindea potopul ăsta, uda tot ce era în
mijlocul rucsacului în maxim două minute!!! Dacă mă prindea,
trebuia să mă întorc acasă… Vă daţi seama… dacă prima cursă
lungă cu autostopul ar fi început aşa nasol…

Primul peco era la doi kilometri, imediat după sensul giratoriu.

După ce s-a oprit ploaia, am scos marker-ul din borsetă, am

cerut un carton, înăuntru, în peco, şi am scris mare: „Wien”. Am
stat în jur de două ore, până când a oprit un tir care mi-a zis că
merge la Praga, dar mă poate lăsa într-o parcare înainte de
graniţa Moghiororsag-Osteraih. Toate bune şi frumoase circa
jumătate de oră. Povesteam banalităţi, nimic deosebit! Tipu‟ se
apucă să îmi relateze că nu-ştiu-când, nu-ştiu-ce gagică bună s-a
dat la el şi chiar i-a zis pe faţă că vrea să şi-o pună cu el, dar el
nu a vrut... Eu, nimic, m-am făcut că nu am auzit, am schimbat
subiectul. După aproximativ cinci minute, o poveste cu acelaşi
scenariu: o altă tipă bună se dă la el, el refuză. Am tras concluzia
că omu' are nevoie de un răspuns mai clar şi i-am spus: ”Nu te
supăra, ai fost prost!”

Am făcut să îmi fie somn, ca să nu fie nevoie să mai povestim

prea multe. Eram obosit după o noapte în care dormisem doar
două ore, la Marius în cămin, şi după traversarea Aradului cu
rucsacu' în spate. Tipu' nu a mai zis nimic, doar m-a trezit când
am ajuns la destinaţie.

Omu' nost' m-a lăsat duminică, pe la ora 4 AM, într-o parcare

pustie, în mijlocul Câmpiei Panoniei, pe un vânt deloc primitor!
Mi-am zis că am de stat şi zgribulit acolo câteva ore bune. Da' de
unde! Prima maşină care a trecut m-a luat! Un cuplu moghior de
vârsta a treia. Cum m-au luat, cum am adormit iar, eram rupt
de oboseală! Le spusesem că merg în Vin, ei ocoleau Vin şi mergeau
spre Linz, aşa că, atunci când ajunși într-o parcare pe centura
Vienei, m-au trezit le-am dat "chesenemu' ţapăn" cel mai sincer.
Am stat în parcarea aceea mai bine de o oră fără să fiu luat,
drept urmare, m-am enervat şi am luat-o la picior pe marginea
autostrăzii, pentru că nu putea fi prea departe o primă staţie de
autobus, metro sau tren urban. Mergeam eu aşa, agale, pe
marginea autostrăzii şi m-a luat un tip cu o limuzină merţan de
m-a dus până la prima staţie de tramvai. De aici, în circa o oră
am fost la Cosmin şi i-am dat trezirea cu stil: o cană de apă rece
în ureche!
 Luni, am mers la ONB să văd harta, dar pentru a o vedea
trebuia făcută o cerere directorului. Am făcut cererea, iar marţi
am văzut harta Valahiei de la 1707, o capodoperă! Hartă cu o
precizie de 3 ori mai mare (erori de 3 ori mai mici) decât harta
grecilor de la 1700. Nemții ăștia! De asemenea, am văzut cartea
lui Notaras, dar era mult prea scump să îi xeroxez paginile sau să
mi se facă un scan, fotografiere nu mi s-a permis.

Sala de carte veche a ONB – unde am găsit cartea lui Notaras,

e pur şi simplu din altă lume... cea mai frumoasă biserică pe care
am văzut-o eu vreodată! Nu mi s-a permis să fac poze.

Miercuri, 9 mai am pornit spre Leipzig, cu “haltă” în Praga. În

Vin fusese bine, la metro și tramvaie nu erau controale, deci n-am
luat bilete, n-am depășit bugetul.

Am fost foarte plăcut surpins de Boemia! Cu un an înainte,

fusesem în Moravia – Brno şi era plin de cerşetori! Ei bine, în
Boemia e cu totu' altă treabă! Secole avans faţă de Brno! Praga
m-a surprins! E extraordinară! Am vizitat oraşu' cu rucsacu' în
spate, apoi am schimbat zece euro, mi-am luat mâncare dintr-un
supermarket şi am luat masa într-un parc, pe o bancă, împreună
cu o doicie hitchhikeră ce tocmai halise, iar amu îşi bea liniştită
berea. Mai apoi, m-am cazat la Andrei (CouchSurfing), un tip
foarte amabil. Rețin din această primă experiență CouchSurfing
sfiala cu care m-am purtat, egzact cum s-a chinuit să mă învețe
mama.

Joi de dimineaţă, am luat metro-ul până la o staţie ce se afla în

apropiere de autostrada ce ducea spre Dresda – Leipzig, iar de
acolo pe jos, pe marginea autostrăzii, preţ de vreo cinci kilometri,
până la primul peco. De aci m-a luat dl Iulian! Un şofer de tir din
Neamţ! Un om super! Mi-a zis: "Măi, copile, eu nu mă duc nici
după pâine fără maşină şi tu te duci la Paris cu autostopul?"
Undeva prin Cehia, ne-a depăşit maşina poliţiei şi ne-au făcut
semn să îi urmăm într-o parcare, l-au întrebat pe dl Iulian eu
cine sunt, iar dumnealui a răspuns: “globetrotter”. Nu au avut
nimic de obiectat, mi-au cerut doar bolentinu‟, au verificat în baza
de date, iar apoi l-au pus pe dl Iulian să treacă camionu pe sub un
“braţ” ca de macara, chestie destinată să detecteze droguri,
clandestini, etc. Am vrut să fac poză operaţiunii. Nu mi-au dat
voie. După ce am urcat în tir, l-am întrebat pe dl Iulian dacă e ok
să fac poză şi mi-a zis că da. Am coborât geamu' jos în timp ce
întorceam, ca să ieşim din parcare, am prins unghi bun -
MOMENT KODAK!

Dl Iulian m-a lăsat undeva într-o foarte mică parcare, pe

autostradă, după ce deja trecusem de Leipzig în direcţia Hamburg.
A trebuit să traversez ambele sensuri ale autostrăzii, ca să o pot
lua la pas spre Leipzig. În timpul traversării primului sens de mers,
deşi am fost foarte atent, pe banda a treia (cea mai din stânga) a
apărut, de nicăieri, un BMW ce avea MINIM, MINIM 150 la oră…
dacă nu 200… şi a trecut RAZANT pe lângă mine… MAXIM 30
CM!!! Mi-a stat inima în loc preţ de câteva secunde mai apoi am
început o nouă viaţă.

După ce am traversat, nu am mers mult până m-a luat un

pakistanez! Să îi dea dumnezeul în care crede sănătate! Eram în
criză de timp… Era 15:30 şi îmi era teamă că nu o să ajung la
timp la bibliotecă… Eram rupt de oboseală, nu mâncasem nimic
toată ziua.

Tipu' m-a lăsat undeva la intrare în oraş şi mi-a explicat cum

dau de o primă staţie de tramvai. După circa 15 minute eram pe
tramvai. Am luat o linie ce ocolea roată-roată tot oraşu' până să
ajungă la biblioteca mea. De unde m-a lăsat tramvaiu' trebuia să
am foarte puţin până la biblioteca ce o căutam, dar nimeni nu ştia
unde e! Cine avea impresia că ştia, mă sfătuia aiurea, pentru că nu
puşca deloc cu orientarea mea! Când e să aleg între instinctu‟ meu
de orientare şi orice altceva… am încredere şi aleg doar ce spune
gps-ul intuiţiei mele. Prefer tot timpu' să pierd pe mâna mea.
Într-un final, am reuşit să o găsesc de unu' singur din amintirea
“pozelor mentale” a ceea ce am văzut pe Google Maps. Am intrat
în bibliotecă la 16:55, transpirat şi gâfâind, roşu ca racu‟
spunându-mi că dacă se închide biblioteca la 17:00, izbucnesc în
plâns! Ei bine, vă daţi seama ce faţă a făcut tipa de la bibliotecă
când a văzut struţo-cămila! Cămilă, pentru că avea pe post de
cocoaşă un rucsac. M-a liniştit, spunându-mi că închid la 18:00.
Preţul acestei linişti însă a fost mare!!! Cărţile mai vechi de 100 de
ani puteau fi consultate numai cu acordul directorului…

Toţi sfinţii / dracii / arhanghelii mi-au străfulgerat prin creier

în cele 2-3 secunde necesare să procesez că doamna respectivă a
continuat să vorbească şi să îmi zică să aştept că merge sa îl cheme
pe director… WTF, la 17:00 mai e la lucru‟!?! Da, frate! Eşti în
Doiciland!!! Tot respectul meu pentru poporul doici!

Doamna a dispărut. Îmi era jenă, sigur arătam ca de pe altă

planetă. Procesorul percepea cu întârziere.

Şi directoru' “s-a speriat” de ciudatul animal gâfâind ce îi

stătea în făţă, dar, după ce i-am povestit pentru ce am făcut cei
circa 1200 kilometri de la Cluj până la Leipzig, cu autostopul, a
fost foarte impresionat şi m-a copleşit cu amabilitatea lui…
Lăsându-mă să fotografiez toată cartea, pagină cu pagină,
GRATUIT!!!!

Când m-am apucat de fotografiat cele 190 pagini ale cărţii era
17:10… Treaba mergea extraordinar de încet, pozele ieşeau
neclare… Nu e necesar să menţionez că pozele trebuiau să fie cât
de clare, dată fiind greaco-chineza de mână în care era scrisă
cartea. Fiecare pagină trebuia pozată de 5-6 ori până să am o
poză clară … Vă daţi seama că nu folosisem niciodată funcţia
“detaliu”. Când m-am prins, mi-am dat un pumn în cap… la
propriu!!! Mi-a venit mintea la loc şi am rezolvat totu' foarte
repede. I-am mulţumit omului, din nou, din tot sufletul! El m-a
felicitat iar şi mi-a urat ca traducătorul să îmi găsească tot ceea
ce îmi doresc în textu' ăla! E un moment potrivit să mulţumesc
celor trei persoane care m-au ajutat, gratuit, să traduc tot ce am
avut de tradus din greaca veche!

Am ieşit din bibliotecă pe la 17:50... şi în primu' parc m-am

trântit pe o bancă la halit. Eram rupt, rupt, rupt! DAR ERAM
ATÂT DE FERICIT, reuşisem să fac pozele alea!!! De puţine ori în
viaţă am fost mai fericit! A fost o zi extraordinară!

Am hodinit ca un boier la Konrad, în debara, unde “depozitau”

o saltea pentru couchsurferi! Nu pot să vă spun ce bine m-am
simţit în casa aceasta. O dezordine cum numa' într-un cămin sau
o casă de studenţi poate fi! Dată fiind starea de oboseală în care
am ajuns, dacă era o casă ordonată mă dezorienta.

Vineri la 09:00 am pornit din Leipzig spre Paris. Înainte de

plecare, Konrad – un hitchhiker cu experienţă, m-a sfătuit cum să
ies din Leipzig, oraş din care e greu de ieşit cu autostopul! Tot
Konrad mi-a zis că în Europa de vest se stă la ocazie în parcări şi
peco-uri, intrând în vorbă cu oamenii, schimbând 2-3 vorbe ca,
astfel, să le câştigi încrederea.

M-a luat o studentă la 20 de ani, ce mergea la Berlin, la

facultate. Eu trebuia să o iau spre Nurnberg, exact în direcţia
opusă. Mi-a zis că locul în care fac autostop nu e bun pentru
Nurnberg, dar să urc, că mă pune pe drumul bun. Am acceptat
crezând că i-o fi în drum. Treceau kilometri şi mă simţeam tot
mai ruşinat… Iar ea avea un corp… Ruşinea şi jena mea păreau a îi
activa amintiri ce îi plăceau. Eu, care dintotdeauna abordam astfel
de superbităţi carnale, într-un singur mod. Mulţumesc universului
că îmi dă palme care să i le pup cu supunere ce aduce plăcere.

A deviat vreo 20-25 kilometri de la traseul ei, doar pentru a

mă lăsa într-un loc bun pentru a prinde ocazie spre Nurnberg-
Paris. De unde m-a lăsat ea, m-a luat un turc ce mergea să îşi ia
şeful de pe aeroportul din Munchen. Mergea cu un merţan, din ăla,
limuzină. Foarte amabil tipu'! Ne-am înţeles greu, pentru că ştia
numai doici, iar doici a mea e foarte apropiată de mulţimea vidă!

Mai departe, am prins pe bucăţi mici. Pe la 15:00, într-o

parcare fiind, m-am pus şi eu jos pe iarbă să mânc. Apar doi
rromi de la noi, care işi fac zilele şi "câştigă" traiu‟ prin parcările
europene. Mă întrebă ce fac, câţi bani am, etc. Mi se rupea! Ce
puteau să îmi facă? Le-am răspuns sincer şi când au auzit, unul
dintre ei i-a spus celuilalt: “Hai, mă, să facem si noi un bine şi să îl
luăm pe omu' ăsta cu noi!” Așa m-au dus circa 200 kilometri,
până in apropiere de Mannheim. Unu' din ei mi-a zis: “Tu ai faţă
de om bun, dar pe mine cine m-ar lua la ocazie cu faţa asta?”

Din acea zi, mi-a rămas întipărită în minte întrebarea ce mi-a

pus-o un tirist: "Mă, copile, mă-ta ştie că ai plecat de acasă?"
Răspunsu' meu a fost: "Dar câţi ani imi daţi?" Mi-a dat 19-20
apoi m-a felicitat pentru curaj în maniera următoare: “Mă, ce pot
să spun!? Felicitări! Uită-te la mine, că îs cât un urs, dar nu aş
avea curaj să fac ce faci tu! Toată bafta!”

Pe la 19:00, am ajuns în graniţa Doiciland-Frons

(Saarbrucken), de aci m-a luat un tirist turc dubios. M-a dus vreo
250 kilometri până in apropiere de Reims, unde a trebuit să
înnopteze într-o parcare. Era vreo 20:00 când am ajuns acolo şi a
insistat să dorm în patul de la etaj că e târziu. În pofida faptului
că omu‟ nost m-a copleşit cu amabilitatea lui, am refuzat.
 După circa trei ore am prins maşină de Paris, rupt fiind, am
adormit… şi am avut un coşmar groaznic... he,he... am visat că,
după ce am atins destinaţia m-am întors cu avionul…

Am ajuns sâmbătă la 02:00 în Paris, iar de aci nu ştiam cum

să o iau cu autostopu' spre Beauvais, unde urma să mă cazez la
nişte prieteni. Metro-urile şi trenurile urbane circulau doar de la
05:00… aşa că, pentru a nu sta afară, m-am urcat pe un autobuz
de noapte circular şi m-am plimbat cele 2-3 ore rămase, trăgând
un pui de somn.

Dimineaţa am luat trenul de Beauvais. Am luat doar trenul,

bilet am lăsat pe alţii să ia.

Ajuns la prietenii mei m-am odihnit şi refăcut până duminică

seara şi am decis să las Parisul şi cartea ce o aveam de văzut în
biblioteca BULAC pentru altădată. Prietenii la care am stat
porneau duminică seara spre Salzburg, unde aveau de lucru, aşa că
am decis să mă întorc cu ei.

Din Salzburg m-au luat două doamne valahe: mamă şi fiică. Ele
m-au dus în Timişoara, dar nu fără peripeţii. Am adormit înainte
de Budapeşt şi au reuşit să intre în oras, în loc să-l ocolească pe
centură (autostradă). Ne-a trebuit circa o oră să găsim ieşirea din
oraş.

Am adormit din nou înainte de intrarea în ţară şi, în loc să

între în Banatul Vlah, pe Cenad, au confundat vămile şi au intrat
în Serbia.

Într-un final, am ajuns în Timişoara, de unde am continuat spre

Cluj. După 10 zile de la plecare ajungeam cu bine înapoi și cu 5
euro rămași din cei 90 (35 euro plătisem pentru scan-ul hărții
austriece de la 1707)
 Prima călătorie - 4 610 km, 10 zile, 85 €.

Prima dorinţă aşternută pe sufletul meu, imediat după

întoarcerea de la Paris, a fost să merg cu ocazia până la Sankt
Pitiersburg (via Moscva). Toţi cei cărora le-am spus de acest plan
au încercat să mă convingă să nu o fac, aducându-mi cele mai
înfricoşătoare argumente. Cel care s-a chinuit cel mai mult să mă
convingă de acest lucru, preţ de câteva ore, a fost un tirist foarte
amabil! Tipu‟ m-a dus de la Bistriţa la Suceava, la simpozionul de
la Universitatea Ştefan cel Mare.

Se spune că o dorinţă neîmplinită îmbolnăveşte sufletul! Trecuse

circa o lună de când m-am întors din prima expediţie şi, într-o
dimineaţă, m-am trezit visând că trec graniţa dintre Moldova şi
Transnistria.

---

În 7 iulie 2012 am primit rezultate examenului de licenţă şi în

aceeaşi zi am luat-o la drum! Spre Londăn de data asta și cu 42
de euro bujet! Am pornit cu FRICĂ... nu am dormit bine în
noaptea dinaintea plecării!!! De ce? Chiar în ultima seară, pe
CouchSurfing s-a anunţat dispariţia unui hitchhiker, în Şvaiţ.

Am pornit la 15:00 din Floreşti. După circa zece minute, am

prins ocazie până la Oradea. Odată ajuns în Oradea, am traversat
oraşu' până în capătu‟ dinspre Borş. Acolo, am mers pe jos
aproximativ trei kilometri până la primul peco, ca să aibă unde
opri maşinile în caz că vor să mă ia. Intru în vorbă cu cei parcaţi
în peco:

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

-Da

-Şi m-aţi putea lua şi pe mine?

-DAR NU AI DROGURI?!

Expresia feţei mele la aceste vorbe a fost suficient de grăitoare,

cât să îl convingă pe om, dar, pentru orice eventualitate, am mai
scos şi un „NUUU” cât toate zilele, la care tipu':

-Bine, hai sus. Unde mergi?

-Padova.

-Trec prin Padova! Eşti norocos!

1100 de kilometri cu o singură maşină! RECORD!

Sebi a oprit să doarmă puţin înainte de graniţa cu Slovenia, s-a

întins pe toate cele trei scaune ale microbuzului\dubiţei, iar eu am
dormit pe iarba, în parcare. Îmi zisese dinainte că o să facă pauză
să doarmă şi că eu ori merg mai departe, ori dorm. La 5 AM,
Sebi s-a trezit şi am continuat. SLOVENIA are nişte peisaje de vis!

Sebi m-a lăsat într-o parcare, la 35 de kilometri de Veneţia,

dar nu fără să îmi spună că nu sunt normal. Răspunsul meu a fost:
“Nu te supăra, nu mi se pare normal să fii normal!”
 În parcarea unde m-a lăsat Sebi erau doi sârbi din Belgrad,
stăteau de circa şaisprezece ore fără să fi prins nimic... Mergeau
doar până la Verona. Le-am adus noroc, la vreo cincisprezece
minute după sosirea mea, au prins ocazie. La un sfert de oră după
ce au plecat sârbii, am prins si eu ocazie până la vreo cinşpe
kilometri depărtare de Veneţia (Aeroportul Marco Polo). De acolo,
am luat un bus până în oraş.

Notam în jurnal: "E extraordinar de greu şi de obositor! E mult,

mult mai greu de călătorit cu autostopul pe distanţe uriaşe vara,
decât primăvara. Toată ziua în soare, circa 35 de grade, cu
rucsacu' în cârcă, mult de mers pe jos… sper să ajung cu bine!"

Cazare aveam asigurată prin CouchSurfing doar pentru noaptea

următoare în Padova, la Boris, aşa că am decis ca după ce văd
puţin oraşul, să mă bălăcesc în mare, ca mai apoi să dorm ca un
adevărat Cupidon pe plajă, în Veneţia!

A doua zi de dimineaţă, am verificat în Biblioteca din Piaţa San

Marco dacă nu puteam găsi ceva ce mă interesa (o a doua ediţie a
hărţii ce mă interesa fusese printată în Veneţia, în 1718). Nu am
găsit nimic, aşa că am luat-o spre Padova, unde a fost printată
ediţia de la 1700, dar, nici aici, nimic! Cică Napoleon ar fi de
vină, a distrus totu' pe aici. Sala de carte veche a bibliotecii din
Padova... din altă lume!

Marţi am pornit din Padova cu direcţia Paris. Îmi zâmbea

lumea, îmi făcea semne că îs tare! Râdeau!

Trebuia să mă decid dacă o iau înspre nord, via Şvaiţ, sau

continui spre vest, cu direcţia Torino-Chambery. Am ales a doua
variantă şi am prins numai pe distanţe mici. Printre alţii, m-au
luat un tirist senegalez şi un soldat american (SUA au o bază
militară în apropiere de Vicenza). Americanul era un tip uriaş, de
vreo doi metri şi conducea cel mai mic Smart pe care l-am văzut
vreodată. Când a ieşit din maşină să îmi facă loc pentru rucsac, în
portbagaj, m-am întrebat: Cum naiba a încăput ăsta în maşina
asta? Oare reuşeşte să mai intre o dată?

Am ajuns înainte de tunelul Frejus undeva pe la 22:00. Era

friguţ – în creierii Alpilor, drumu' şi parcarea pustii. După circa o
oră m-a luat dl Gigi, şofer de microbuz, de-a nost. Discuţia cu
dumnealui a început ca oricare alta, pentru că maşina dânsului
avea numere de înmatriculare de Italia şi nu m-am prins că e
vlah:

-Escuse me, do you go to France? Lyon, Strasbourg, Paris?

-Mă, eşti român?

-Da!

-Şi de ce nu spui aşa!?

Cu dl Gigi am povestit foarte fain şi mi-am trezit amintiri la fel

faine! M-am întors în timp cu ani.

Dl Gigi m-a lăsat în apropiere de Strasbourg, într-o parcare. De

aici, m-a luat Silviu! Silviu mergea la Londăn şi am decis să las
Parisul pentru întoarcere, la Londăn aveam de văzut singurul
exemplar rămas din ediţia hărții de la 1700.

Silviu e una dintre foarte, foarte puţinele persoane care, după ce

m-a întrebat ce fac, unde merg, mi-a zis din prima: "Bravo, mă!
Eu te admir!" Mai apoi a tot continuat să adauge să nu mă
schimb!

Silviu mi-a făcut cinste cu trei mese şi mi-a pus mâncare

pentru drum. Pe maşina lui am văzut şi eu cum găteşte un tirist la
butelie, am dormit şi m-am odihnit foarte bine o noapte în patul
de sus.

Am trecut prin Luxemburg. Aici, benzina si motorina sunt foarte

ieftine, deci cozi de sute de camioane la peco-uri, cum nu mi-a
mai fost dat să văd de când îs! Coada se întinde pe autostradă…!!!
Ceva de necrezut!!!

Uitasem să îmi iau lingură şi mi-a dat Silviu. O să o ţin ca

suvenir! La urmă, ca şi cum nu era suficient, mi-a dat trei lire, să
am de buzunar. A deviat de la drumul lui în jur de 30 de
kilometri pe motorina ălora de la firma, doar ca să mă lase în
oraş, în Londăn! A oprit pe interzis ca să cobor – în Iuchei,
circulându-se pe stânga, iar camionul fiind cu volan pe dreapta, a
trebuit să cobor în mijlocu‟ drumului.

Ce e foarte fain într-o excursie ca asta e că ai timp de tine la

maxim, ai timp să îţi gândeşti toate, pe toate feţele, iar ăsta e un
lux pe care puţini şi-l permit în societatea noastră grăbită! Că stai
să prinzi maşină, sau dormi pe plajă in Veneţia, că dormi pe iarbă
într-o parcare, in Moghiororsag, că umbli cu rucsacul în cârcă în
Padova, pe 35 grade, până ţi se face rău: ai timp! La naiba, cui să
mulţumesc pentru asta? Cred că o să îmi mulţumesc mie, o să îmi
mulţumesc că am fost îndeajuns de nebun încât să o iau la drumu‟
ăsta!

Dacă a presupus să fac călătoria asta doar pentru a avea

sentimentu‟ pe care îl am acum, când notez astea pe carneţelu‟
ăsta, credeţi-mă că a meritat din plin! Ieşit din rutina de zi cu zi
parcă scoţi de la congelator şi creieru‟!

Unde m-a lăsat Silviu, era o staţie de bus ce ducea până la

prima staţie de metro (underground). În Iuchei, biletu‟ pentru bus
îl cumperi de la şofer, ştiam asta de când fusesem student
Erasmus în Glasgow. Aveam cele trei lire mărunt de la Silviu, dar
nu am vrut să le dau pe bilet, aşa că am scos o foaie de cinci euro
şi i-am cerut bilet, explicându-i şoferului că tocmai am ajuns din
Europa cu autostopul şi nu am lire. Am mizat bine... nu mi-a luat
banii! Apoi, cu metrou‟, din nou moca.
 Am intrat în British Library la 14:00. Mi-au zis că în 45 de
minute îmi vine harta. Au trecut 45 de minute, o oră, o oră
jumătate… Ori bibliotecile astea, ori eu îs cu bai. Până la urmă,
harta mi-a ajuns la 15:50! Au prelungit cinci minute orarul sălii
pentru mine şi şi-au cerut scuze pentru întârziere. Din păcate,
originalu‟ nu îmi aducea niciun fel de informaţii suplimentare, doar
bucuria de a şti că am pus mâna pe el. Am dormit la unchiu‟
Manu, iar a doua zi de dimineaţă, cu rucsacu' umplut de mâncare
de către tuşa Silvia, am pornit spre Bruxel, unde mă aştepta MGA!

A fost foarte dificil să ies din Londăn… oraşu ăsta e un monstru‟

când vine vorba de ieşit cu autostopul din el! E foarte prosteşte
conceput din punctul de vedere al amplasării peco-urilor şi
parcărilor! Mi-au trebuit 6 ore să scap din el. Mi s-a arătat
„semnul păcii” (degetul mijlociu) de două ori și am fost întrebat ce
fac acolo. Stăteam cu degetu' ridicat şi cu un carton pe care scria
Dover! Ce puteam face? Din punctul acesta de vedere britanicii au
cel mai scăzut IQ pe planetă.

Într-un final, am fost luat de un tirist grec. Grecu‟ nost' era

destul de ciudat, nu ştia o boabă engleză şi îi era frică să nu am
droguri. Prin semne, l-am invitat să îmi caute în rucsac, dacă voia.

Iată-ne ajunşi în Dover, în port, şi când să trecem, tipa de la

ghişeu se uită peste actele tirului şi îmi spune că eu tre' să plătesc
15 lire. Normal că am luat-o cu calm ardelenesc şi i-am zis că nu
pricep de ce, pentru că atunci când am trecut din Frons în Iuchei
nu mi s-au cerut. Nu s-a sinchisit să îmi dea detalii, mi-a zis doar
că dacă nu îi plătesc suma respectivă, cheamă poliţia portului să
mă evacueze. Am poftit-o să cheme poliţia, iar apoi i-am zis că mi
se părea că Iuchei e o ţară civilizată şi cu oameni manieraţi, ce ştiu
să trateze un om şi să vorbească. I-am mai spus că eu am
întrebat-o frumos şi respectuos, având argumente, şi că aş fi avut
aceeaşi pretenţie din partea ei iar dacă crede că mă sperii că vine
poliţia să mă escorteze afară din port, se înşeală. La final am
adăugat că dacă mă tratează aşa pentru că sunt cetăţean român,
să îi fie ruşine! Astea nu le-am mai spus pe cel mai calm grai
ardelenesc, dar au avut efect.

Mi-a explicat că mai mult ca sigur compania tirului ce m-a

adus din Frons în Iuchei plătea asigurarea şi pentru însoţitoru‟
şoferului, dar că, din nefericire, compania grecului nu plăteşte şi,
deci, tre' să îmi plătesc eu sau să cheme poliţia să mă scoată din
port.

Mi-ar fi plăcut să ies din port, nu i-aş fi dat banii ăia nici în
ruptu' capului! Dar îi promisesem grecului când mă luase prin
semne că “With me, no problems!”. Şi cum discuţia cu japiţa aia
dura de vreo 2-3 minute, timp în care grecu‟ se uita ca curca-n
crengi, speriat şi ne-înţelegând nimic, am zis, din omenie faţă de
el să plătesc! Am plătit.

Grecu' a luat-o din loc, dar a oprit după 100 de metri şi m-a
dat jos. I-am cerut o dovadă a faptului că am plătit, ca să pot
urca pe vapor! Nu mi-a dat! L-am salutat RESPECTUOS, pentru
că eram sigur că e prost şi nu ştie ce face. Am coborât, i-am notat
număru' de înmatriculare şi am mers în prima clădire de birouri
din port. Am fost trimis la alt birou, unde am explicat ce s-a
întâmplat. De data asta am fost tratat foarte ok. Grecu‟ a trebuit
să se prezinte la apel şi să mă urce pe vapor! S-a conformat! Am
intrat în zona destinată şoferilor de tir şi însoţitorilor acestora.

Grecul încerca să îmi explice că nu am ce căuta acolo. L-am

ignorat. Ştiam din experienţa cu Silviu că voi întâlni şoferi vlahi, ce
mă vor duce mai departe! Aşa a şi fost! M-a luat un tip super de
treabă!!! Nu o să îi menţionez numele, pentru că are o poveste
deosebită, a fost cameraman la o televiziune naţională, iar din
mita luată cu ocazia campaniilor electorale din 2008 şi 2009, şi-a
achiziţionat apartament în localitatea de unde e (o localitate cu
circa 100.000 de locuitori) şi un Audi A4! Cică s-a schimbat nu-
ştiu-ce lege şi în campanie fiecare partid/candidat are acelaşi
număr de minute “pe sticlă”. De atunci, s-a dus baba cu colacii,
dar se învăţase cu bani mulţi şi, tânăr fiind, s-a angajat şofer “pe
comunitate”, un şofer de ăsta făcând circa 2000 € pe lună.

Ţin minte că acum câţiva ani, student fiind și plimbându-mă

prin munții noștrii, m-a luat un domn în vârstă, undeva în
Apuseni, şi mi-a spus că el ştia din septembrie 1989 că Iliescu îi
va lua locu' lui Ceaşcă la finalu' anului! Avusese o oarecare funcţie
în armată. Gândiţi-vă că un amărât de cameraman a făcut în
doar doi ani bani de un apartament şi o maşină frumuşică!

Cât fură unu' priceput şi cu o funcţie mai “respectabilă”?

Cameramanu‟ m-a lăsat într-un peco, undeva la circa 100

kilometri înainte de Bruxel. De aici, m-au luat nişte rromi “de-ai
noştri”! Mirosea ca naiba în maşina lor, dar mă grăbeam să ajung
până la 00:00 în Bruxel, ora până la care circulă metrourile. Îmi
puneau nişte întrebări dincolo de orice bun-simţ: câţi bani am la
mine, dacă nu mi-i teamă că mă prădează cineva, etc. Când le-
am arătat că mai aveam 14 € pentru cei circa 2000 kilometri ce
îmi mai rămâneau de făcut, au rămas mască!

Ei m-au lăsat undeva la 10 kilometri înainte de Bruxel, de unde

m-a luat un belgian foarte amabil, care, în tinereţe, fusese cu
autostopu‟ din Beljic la cercu‟ polar de nord, în Scandinavia, iar de
acolo în jos până în Al Magrib, pentru ca din Al Magrib să se
întoarcă acasă. Tipul mi-a dat 18 ani.

Am ajuns la MGA, am vizitat oraşul și ne-am uitat la Supercupa

Rumâniei, în care câinii mei i-au bătut pe "frânarii" lui.
 A doua zi, am asistat la finala campionatului de fotbal al
stagiarilor Parlamentului European, finală care echipa lui MGA a
pierdut-o la penalty-uri.

Luni dimineaţa am luat-o spre Paris, am stat trei ore în Bruxel

fără să prind nimic si când am prins, a fost doar pentru 40
kilometri - Mons. Acolo am stat aproximativ două ore ca să mă ia
Pascal şi să mă ducă cu Audi-ul său A8 până pe Champs-Élysées!

De pe Champs-Élysées, mi-a luat circa două ore până am găsit

biblioteca BULAC. De data asta am ajuns târziu, sala de carte
veche se închisese. Trebuia să revin a doua zi şi nu aveam rezervată
cazare prin CouchSurfing în Paris şi nici o plajă primitoare, ca în
Veneţia. Am dormit iepureşte într-o staţie de metro. Dimineaţă
am făcut „duş” la chiuvetă, în toaleta bibliotecii BULAC. Cartea ce
am consultat-o era de fapt o broşurică de 2 pagini, care nu îmi
aducea v-o informatie nouă așa că am luat-o iar la drum. A mers
super bine! Din Paris până în Saarbrucken, m-a dus prima maşină
cu care am intrat în vorbă, din Saarbrucken până în Linz m-a dus
tot prima maşină de care am întrebat. Am ajuns în Linz pe la
două noaptea, iar tiristul trebuia să facă pauză. Am decis să dorm
la el în cabină, pe scaun, deoarece avea un singur pat. Eram prea
obosit să continui. A doua zi am ajuns la Vin, unde am odihnit o
noapte la Cosmin, apoi am luat-o spre ţară.

Din Vin până undeva, înainte de graniţa Osteraih –

Moghiororsag m-a luat un cuplu de vlahi ce se plimbau cu maşina
personală şi cortul prin Europa. Doi oameni foarte faini! De unde
m-au lăsat ei până la Oradea m-a luat un tîrgumureşean ce
aducea în ţară cu maşina personală persoane ce fuseseră la lucru în
Doiciland. Domnu‟ respectiv era amabil, foarte ok. Avea la el în
maşină, pe bancheta din spate, încă două persoane şi pe mine m-a
luat în faţă, lângă el să îl ţin de poveşti, să nu adoarmă. Ei bine,
problema era maşina din spate cu ale ei patru persoane care, şi ei,
se întorceau de la lucru şi nu ştiau drumu' şi nici nu avea GPS, aşa
că veneau după domnu‟ ăsta în a cărui maşină mă aflam eu. În
maşina asta din spate, era un ţăran ce se alcoolizase bine de
tooottt! Toate bune şi frumoase până înainte de Budapeşt, unde
avusese loc un accident pe autostradă şi am stat în ambuteiaj circa
trei ore. Tipu‟ alcoolizat tot ieşea din maşina lui şi făcea circ să se
mişte restu‟ maşinilor naibii că el se grăbeşte!

Pentru a scăpa mai repede de ambuteiaj, am luat-o prin oraş.

Imi trebuia să mă piș de câteva ore bune… Simţeam că pur şi
simplu, la modu' cel mai serios, îmi puşcă vezica… Începeam să mă
întreb cât e de grav dacă crapă naibii vezica… Îmi închipuiam cum
se împrăştie urina în sânge, în organism... intră în stomac. Omu'
nu putea opri, pentru că se circula bară la bară… Nu se arăta
niciun peco… Până la urmă, în oraş fiind, lângă o cale ferată, a
oprit să îmi fac nevoile… dar m-am inhibat şi nu am putut, știind
că e cineva aproape… Mai mult, a venit alcoolizatu‟ din maşina din
spate să mă certe în timp ce încercam să mă uşurez... M-am
enervat, m-am dus la maşină şi i-am zis la om că îmi iau rucsacu',
plec şi îi mulţumesc.

A insistat să vin, că găsim un peco. Peco-ul nu se arăta… aşa că

dl Erwin din spate - un tip foarte funny, la glumele căruia am
uitat să spun cum am râs tot drumu', când nu eram îndurerat de
vezica gata să puşte - a zis: “Mă, băiete, te-ai mai pişat vreodată
în flacon?” I-am spus: “Da! Dar atunci nu era nimeni lângă mine!”
M-a convins să încerc, că doar toţi îs bărbaţi în juru' meu şi oricât
aş avea-o de mare nu o să se sperie.

Am băgat flaconu‟ în pantaloni, mădularu-n flacon şi

aşteptam… şi la un moment dat, cel de sus s-a îndurat de mine…
şi ORGAAAASMMMM!!!!!
 Dacă ăsta se poate numi ajuns cu bine, am ajuns cu bine la
Oradea, unde am hodinit la unchiu‟ Iosif. Cică în noaptea aceea
vorbeam singur în somn şi îi spuneam cuiva: “Ia-o pe la nord, e
mai scurt!”

A doua călătorie - 5 620 km, 12 zile, 36 €

Întors din a doua călătorie cu autostopul prin Europa, am

hotărât că trebuie să fac înconjurul lumii cu autostopul.

Mi-au luat câteva luni să ştiu că întradevăr o voi face. La

început într-o zi eram încrezător în următoarea îmi ziceam că n-
am bani, că o să mor de foame, etc.

Trebuiau bani de vize. Am căutat de lucru toată vara, ca

majoritatea studenţilor proaspăt absolvenţi, apoi am dat o fugă-n
Alpi (1800 km):
 Nu am găsit job la noi, aşa că am mers în Espania să lucrez ca
grădinar.

Înspre Espania am pornit din Floreşti joi, 1 noiembrie, la 11:00

AM. Din Floreşti până în Stuttgart (la sora mea) am schimbat șase
maşini, am făcut 1350 de kilometri în 20 de ore. Cu un an
înainte, făcusem exact acelaşi drum cu autocarul în 24 de ore… şi
cu 80 €! După ce m-am odihnit, petrecând weekend-ul la draga
mea soră, am pornit luni dimineaţa cu destinaţia Al Magrib!
Voiam să văd Sahara! Mi-aş fi permis, aveam 35 €, ha, ha!

Am luat-o în primă fază spre Zurich. Din Zurich, am fost

sfătuit să ţin Berna – Geneva – Grenoble. Aşa am făcut, dar a
mers încet pe Şvaiţ. Pe la ora 17:00 eram undeva înainte de
Geneva şi întrebam ce drum duce în Frons. Mă luase un geniu cu
care nu m-am înţeles deloc. Când el a coborât de pe autostradă i-
am zis să oprească, ca mai apoi să fac autostop pe intrarea
aferentă ieșirii respective. Afară stătea să plouă, dar am avut
noroc şi am fost luat de acolo în circa zece minute, de o doamnă
trecută de 40 de ani care, când mi-a auzit povestea, a insistat să
dorm şi să mănânc la ei acasă. Dat fiind că eram destul de obosit,
am acceptat. Astfel, am avut o experienţă frumoasă în casa lui
Patrick şi a Corinne-ei, coincidenţa făcând că pe fiul lor să îl
cheme tot Timotei!

Marţi dimineaţă, primele patru maşini ce m-au luat au fost

toate conduse de femei! O irlandeză şi trei franţuzoaice! Ceva
necurat la mijloc. Vă daţi seama că treaba a fost oablă ca covrigu‟
cu gagicile noastre bătrâne... Am făcut cu cele patru cucoane 200
de kilometri în șapte ore, şi ăia pe ocolite, pe drumuri naţionale,
lăsat în locuri foarte proaste pentru a continua. Totuşi, pot afirma
că franţuzoaicele îs cele mai curajoase femei! Una dintre bătrânicile
astea, în zece kilometri, făcuţi cu 50-52 km/h, m-a întrebat de
cel puţin zece ori: „De ce călătoresc cu ocazia? Pentru că îmi place
să călătoresc?" Primea de fiecare dată un forţat zâmbet amabil şi
un da. In afară de acea întrebare, mi-a mai povestit de vreo trei
ori că m-a luat pentru că „personalitatea mea inspiră încredere".

După ce mi-am început ziua aşa, am fost luat de un italian

foarte amabil şi simpatic (simpatic, că ştia numa' italiană). Tipul
făcea parte dintr-un convoi „exceptionel" cu gabarit depăşit!
Niciodată nu am mai fost luat de o drăcie de aia mare şi urâtă, ce
încurcă de obicei circulaţia. El m-a dus de la Grenoble la Valance şi
m-a lăsat într-o parcare, de unde m-a luat Ionuţ, primul vlah
după circa 2000 km! Ionuţ m-a dus până la Barcelona! 550 de
kilometri în patru ore!!! Viteză doar peste 130-140 km/h! După
Montpellier, a mai luat un tip la ocazie, tot până la Barcelona. Un
israelian îngheţat. Stătea de vreo trei ore acolo, într-un vânt
spurcat, cu un carton în mână.

Ionuţ nu ajungea până în Barcelona, aşa că m-a lăsat pe

autostradă, într-un peco, la circa 50 de kilometri înainte de
Barcelona, bineînţeles, avertizându-mă atât el cât şi israelianul, că
în Espania e greu să prinzi ocazie. Le-am spus că nu va fi cazul
meu. Nu am ştiut că o să stau acolo patru ore fără să fiu luat, nu
am ştiut că nu eram deloc bine amplasat pentru direcţia Madrid.
După patru ore jumate, pe un vânt și friguț serios, am zis că asta
e, intru în Barcelona şi caut drumul de ieşire spre Madrid. După
încă patru ore, la ora 02:00, eram pe marginea autostrăzii de
Madrid, ştiind că nu mă va lua nimeni până dimineaţă. Trecea din
an în Paşte câte o maşină, dar după vreo 15 minute a oprit un
bătrânel simpatic, care mi-a povestit că ia la ocazie pentru că
atunci când era tânăr nu era luat şi numai el ştie cât înjura...
Muream de sete şi vi clar că nu era non-stop pe marginea
autostrăzii, ca să îmi pot cumpăra apă. Primu' lucru, i-am cerut
apă omului, cu o introducere de aia de toată jena şi cu explicaţii...
Mi-a zis să fiu serios! I-am băut toată apa... Prindeam aripi. Eram
în paradis. Mă nenorocise rucsacu'. I se desprinsese o bretea și era
foarte incomod de purtat.

Au fost două zile foarte grele: -3 grade în zona Zaragoza, eu în

tenişi, prin vânt, nedormit, cazare neconfirmată în Cordoba prin
Couchsurfing (cerusem șoferului să mă lase să intru de pe
smartphone-ul său pe internet).

Am fost nevoit să îmi închei plimbarea asta la Madrid! Ar fi fost

absolut nebunesc şi iresponsabil să merg mai departe!

Aş fi continuat drumu' după vreo două zile de refacere, dar cum

să îi spun mamei că mă duc în Sahara...? Are şi ea o inimă. Şi e
slabă! Îi spusesem că stau la soră-mea, în Stuttgart, două
săptămâni, ca să am timp de Sahara, iar ea să fie liniştită! Tot
timpu' află aventurile mele după ce sunt încheiate, şi ultima - ca
bărbaţii înşelaţi, hi hi.

Stuttgart – Madrid era un nou record în materie de ore merse

încontinuu cu ocazia: 27!

În Madrid, am vizitat Muzeul Naval.

Călătorisem cu ocazia în 24, 25, 26, 31 decembrie, în 1

ianuarie, doar în ţară, nu pe distanţe mari. Însă pentru toate
există un început. În 25 decembrie am pornit din Madrid spre
Cluj: 2900 km.

Am pornit din Madrid la 11:00 AM ca să ajung cu trenu‟ urban

şi un autobus după 3 ore la locul unde se stă la ocazie spre
Barcelona (pe autostrada A2, lângă Guadalajara). Dată fiind prima
experienţă cu Barcelona, dar şi faptul că era ora 23:00, în data
de 25 decembrie, am decis să cobor cu 50 de kilometri înainte de
Barcelona, dar şi înainte de joncţiunea A2, pe care mă aflam, cu
AP7, autostrada ce ocoleşte Barcelona. Nu ştiam de C25.

În acea parcare aveam să stau următoarele douăsprezece ore.

Era ziua de Crăciun, parcarea era aproape pustie, iar cei care
veneau să alimenteze erau din satele apropiate şi în cel mai bun
caz mergeau în alt sat, la prieteni! Cine nu venea să alimenteze,
venea să mănânce la restaurantul din parcare. Cel mai mare
inconvenient în peco-ul din parcarea asta era faptul că clientul nu
avea voie să alimenteze singur. Era un tip pe platformă care
alimenta maşinile tuturor şi, de cele mai multe ori, clientu‟ îi
plătea lui, urca în maşină şi pornea din loc, fără să mi se ivească
posibilitatea de a intra în vorbă cu el. Vă închipuiţi că nu mergeam
să îi întrerup. Reuşeam să intru în vorbă cu clientu‟ doar când
trebuia să i se dea rest şi, deci trebuia să intre înăuntru, ca mai
apoi, la ieşire, să îl abordez.

Totuşi, chiar şi în parcarea asta, în care am stat douăşpe ore,

am avut o experienţă faină! Un poliţist catalan mi-a făcut cinste
cu o cafea, ca să îmi asculte poveştile!

După ce am stat acolo toată noaptea, fără să închid un ochi

pentru măcar un minut, plimbându-mă atâtea ore de ici-colo, ca
să nu îmi fie frig, m-am dat bătut şi am intrat în Barcelona, chiar
dacă ştiam că îmi va lua circa patru ore până o voi traversa şi îi
voi ieşi în extremitatea nordică, într-un peco!
 A durat exact patru ore să ajung într-un peco potrivit!
Respectivele ore au presupus şi mers pe câmp, prin boscheţi. Doară
peco-urile de pe marginea autostrăzilor nu sunt imaginate şi
proiectate ca să ajungi la ele pedestru!

Din această parcare m-a luat un marocan foarte amabil, cu o

dubiţă care scârţâia din toate încheieturile, de ziceai că se poate
dezmembra în orice moment. El m-a lăsat într-un „peaje” –
intrare pe autostradă unde se face plata. De aci, m-a luat o
doamnă în capul căreia nu ştiu ce a fost, căci până să mă înţeleg
cu ea şi să-i explic că tre' să mă lase într-un peco, pe autostradă,
ieşea de pe autostradă pentru primul sat şi îmi povestea că şi de
acolo, din sat, pot prinde ocazie. Hai, serios?!?! Norocul a făcut să
mă ducă numai circa 3 kilometri... pe care i-am refăcut, cale
întoarsă, pe jos, pe marginea autostrăzii, preţ de aproximativ o
jumătate de ora. Reîntors în acelaşi loc, am fost luat de un cuplu
irlandez, în vârstă, ce m-a dus până înainte de Girona. Unde m-
au lăsat ei, era un tir de Dâmboviţa care trecuse pe lângă mine, în
timp ce eu făceam calea întoarsă, pedestru, pe marginea
autostrăzii. I-am dat zâua bună, iar primul lucru ce m-a întrebat
a fost: „Mă, tu erai pe marginea autostrăzii acu' vreo oră?”

Omul m-a luat după ce și-a împărțit haleala cu mine. Era

aproximativ ora 16:00, cum nu dormisem eram rupt de oboseală
şi am adormit din prima. Tiristu‟ meu, ca să nu plătească taxe de
autostradă, a intrat pe ceva drumuri naţionale şi, când a ajuns
într-o zonă cu ceva peco-uri şi parcări, m-a trezit, spunându-mi
că am ajuns. Buimac de somn fiind, am mulţumit, am salutat şi
am coborât. Odată coborât, stupize, stupize… Eram într-o zonă de
vamă, pe ceva drum lăturalnic, de unde se vedeau vreo cinci peco-
uri, dar toate amplasate haotic, nu îmi dădeam seama unde e
autostrada, încotro e Espania, încotro e Frons. Eram în Frons sau
Espania? Toate astea, pe fondul unei oboseli excesive şi a buimăcelii
trezirii bruşte din somn, păreau de dimensiuni monstruoase…

Am început să mă plimb printre tiruri şi să întreb dacă merge

cineva în Frons. La un moment dat, am intrat în vorbă cu şoferul
unui tir de Timişoara şi după ce l-am întrebat unde merge (către
Valencia), l-am întrebat dacă sunt coerent în ceea ce spun, i-am
explicat că sunt foarte obosit. No, răspunsu‟ omului ăstuia m-a
lovit direct în creştet, ca o bardă, şi mi-a trezit simțurile la viaţă.
A fost ca o găleată de apă rece! „Fii calm, băiete! Şi dacă ai
omorât pe cineva trebuie să fii calm!” Dar felul în care a spus
cuvintele astea a făcut tot „farmecu‟”! L-am iubit pe omu‟ ăla. Un
înger!

Bun! L-am salutat pe tip şi următoru‟ tirist cu care am intrat

în vorbă m-a dus până în apropiere de Montpellier. Gagiul, un
polonez foarte ok, care voia să îşi exerseze engleza! Cu polonezu‟,
aceeaşi poveste ca şi cu tiru‟ de Dâmboviţa! M-a lăsat într-un loc
pustiu, în spatele unei păduri, pe un drum neasfaltat (el parca
acolo gratuit), doar că de dat asta era noapte. Mi-a zis că la 200
metri mai încolo e un peco amplasat pe marginea autostrăzii.
Buimac de somn, am zis ok, mă descurc! Dar peco-ul, parcarea şi
autostrada nu se arătau nicicum… din nou, panică...

De data asta, având experienţa precedentă din graniţa Espania

– Frons, care s-a terminat cu bine, chiar dacă arătase mult mai
rău decât cea de acum, mi-am zis: „Calmează-te naibii de fraier!
În cel mai rău caz, îţi pui sacu‟ de dormit aci, jos în iarbă şi dormi
până dimineaţă.”

Minuneeee, trece o maşină prin pădure. O opresc, întreb încotro

e parcarea cu pricina, tipul e amabil, mă ia în maşină şi mă duce
cei circa 2-3 kilometri, cât era până acolo! M-a dus pe o cărăruţă
de-a pădurii, parcă desprinsă din filmele horror… Îmi ziceam că
mă duce la "tăiat".

Din parcarea asta m-a luat un cuplu de francezi foarte de

treabă, lor le-am explicat că, de fapt, în Rumânia, în ‟89 nu a fost
revoluţie, ci lovitură de stat. Erau dezamăgiţi să audă asta şi îmi
povesteau cum urmăreau la TV în ‟89-‟90 revoluţia vlahilor şi ce
plăcut impresionaţi erau.

Ei m-au lăsat undeva în apropiere de Aix en Provence. Aici am

stat circa două ore, până a apărut o maşină care nu a oprit nici să
alimenteze, nici să cumpere ceva din magazin.

Tipu‟ a oprit pentru că îl dispera soţia la telefon! Să trăiască

toate femeile geloase, ce îşi disperă bărbaţii cu telefoane! LE
IUBESC! Tipul, kosovar, m-a dus până în Slovenia! 920 de
kilometri! Am dormit pe maşina lui, timp de zece ore, ca într-un
hotel de șapte stele! Omu‟ meu se tot minuna cum naiba pot
dormi atât!

De unde m-a lăsat el, m-a luat după trei minute George, un tip
din Tulcea! Acesta m-a dus până în Arad. Am continuat pe ruta
Arad - Oradea - Cluj ca la ora 02:00 a Ardealului să fiu în
Ciucea, având 24 ore de când mă luase kosovarul în Aix en
Provence!!! 1880 km în 24 ore!

După cea mai neagră experienţă, a venit cea mai cosmică!

La 03:00 am ajuns acasă în Floreşti. Eram VARZĂ, GHIVECI,

LECIOU (ghiveci pe moghioră).

A fost sinucidere curată să vin 65 ore continuu cu autostopu‟!

Nu am mai experimentat aşa ceva niciodată şi ar trebui să evit să
mai încerc asemenea minunăţii.
 A patra călătorie – 6 150 km, 8 zile, 6 euro

Venisem în ţară ca să fac rev‟ul cu nebunii mei. După rev am

pornit înapoi spre Madrid, unde lucram grădinar. Am pornit din
Floreşti dis-de-dimineaţă în 4 ianuarie, dar via Bucureşti, unde mi
s-a luat un interviú. Jurnalista spunea: Când ne-am întâlnit, era
în drum spre Elveția și a făcut un ocol până în București. Afară
erau multe grade sub zero, iar el purta pantaloni subțiri, de vară.
M-a trecut un fior și l-am întrebat dacă nu are pantaloni de
munte. „No, că nu mi-i frig.”, a zis el indiferent de ardeleneşte.

După o zi petrecută la București, dis de dimineață, pe circa -5

grade, am luat-o la drum spre Madrid, via Basel.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori, în Rumânia, să nu vrea

vreunu să mă ia gratis, să vină imediat altul care mă ia, să îl
ajungem din urmă pe cel care nu a vrut să mă ia iar în timp ce îl
depăşim, să îi spun celui în a cărui maşină sunt: „Pot deschide
geamu‟ să salut pe cineva? E din sat de la bunica!” Credeţi-mă, se
simt prost toţi! Oricât de jupâni s-ar crede!

În Râmnicu Vâlcea am stat circa 45 de minute ca să fiu luat de

o maşină care să mă ducă pentru 1900 de kilometri! Râmnicu‟
Vâlcea - Nice! În Orăştie omul a oprit la Penny pentru a-şi face
niște cumpărături, iar eu am stat în parcare lângă maşină făcând
fandări şi alte exerciţii fizice pentru a mă dezmorţi. În tot acest
timp, aveam gentuţa la gât. În gentuţă nu ţin actele şi banii, dar
am telefonul, aparatul foto, jurnalul şi memoria externă. Ei bine,
tot în parcarea asta era un Opel cu numere de Nurnberg, ticsit cu
patru <mafioto-găinari>! Nu credeţi că unul dintre ei s-a apropiat
ciudat de mult de mine şi de gentuţa de la gâtul meu?! L-am
simţit şi s-a îndepărtat râzând, trăzni-l-ar! Eu eram singur, iar
ei, patru…

Am continuat cu dl Cristi. Puteam alege să cobor înainte de

Budapeşt şi să continui via Vin – Munchen – Basel, dar deja era
noapte şi mi-am zis că merg cu dumnealui până în sudul Fronsului
(pe a doua zi dimineaţă eram acolo), de unde voi lua autostrada ce
urcă spre Geneva, evitând astfel o oboseală suplimentară,
schimbatul multor maşini etc.

Neatenţia amândorura a făcut să fiu lăsat într-un loc aiurea, să

confundăm un drum national cu autostrada, să trebuiască să o iau
prin creierii Alpilor şi să fac din Nice până în Basel, în loc de cele
6-7 ore aproximate iniţial, 15 ore! A meritat din plin! A fost cea
mai tare zi în călătoritul cu autostopul de până atunci! Am fost
luat în maşina jandarmeriei! Pentru că făceam autostop pe
marginea autostrăzii, m-au luat să mă mute de acolo într-un loc
unde era regulamentar să fac autostop. Spre deosebire de poliţiştii
catalani, jandarmii francezi au fost nesimţiţi şi ironici, făcând
glume. Dar cine i-a băgat în seamă!?
 Am continuat, dar fiind zonă de munte, ca să îmi crească
considerabil şansele de a fi luat la ocazie, trebuia să merg pe
marginea drumului cu rucsacu' în spate, pentru că astfel le
dădeam impresia că sunt drumeţ. Am fost luat de cinci maşini, tot
pe distanţe foarte scurte: 5 – 10 kilometri, până m-au luat Melisa
şi tatăl ei, care m-au dus circa 80 de kilometri şi m-au scos din
zona muntoasă! Asta era important, să nu mă prindă noaptea pe
acolo! De unde m-au lăsat ei, după aproximativ 15 minute m-a
luat Gerald, un francez de 23 de ani, care făcuse şi el mult
autostop până să aibă job şi maşină personală şi care, mi-a
povestit că ia tot timpul la ocazie! El m-a dus până aproape de
Geneva! Cu el am făcut drumul Grenoble – Geneva în două ore.
Drum pe care îl făcusem în şapte ore acum câteva luni, cu cele
patru bătrânici buclucaşe. Gerald conducea repede şi foarte bine,
totuşi, viteza cu care conducea era suficientă pentru ceaţa de
afară, dar el stătea, în acelaşi timp, într-o veselie şi pe Facebook,
pe smartphone-ul ce îl avea. Gerald m-a lăsat într-un “peage” de
unde, după alte doar circa 15 minute, m-a luat un cuplu tânăr
francez ce m-a dus până la 40 de kilometri de Basel! Aceştia, de
asemenea, m-au lăsat într-un “peage”! De aici m-a luat un tip ce
m-a dus până în graniţa Şvaiţ – Frons, graniţă aflată la 100 de
metri de ultima clădire a oraşului Basel. Mergând, în 40 de
minute am fost în cealaltă parte a Basel-ului, unde locuieşte Rareş,
loc situat la cinci minute de mers pe jos de graniţa Şvaiţ –
Doiciland!

De la Simona, sora lui Rareş, am auzit o poveste de toată

pomina! Ea a terminat agronomia şi ne povestea cum la primul ei
job încerca să îi convingă pe ţăranii din creierii munţilor să îşi
însemineze vacile artificial pentru cele “n” beneficii ce le aducea
această practică! Un ardelean de-a nost', d-ăla doct pur sânge, i-
a replicat: „Da' cu plăcerea vacii cum rămâne?” Eu, unu', am râs
cu lacrimi! Chiar există oameni care iubesc cu adevărat animalele!

În Basel am vizitat cea mai veche gară internaţională din

Europa şi, de asemenea, singura gară din lume care se află în două
ţări: Şvaiţ şi Frons! În interiorul gării, pe un peron eşti în Şvaiţ, pe
celălalt peron în Frons. Tot în Basel mi-a fost dat să văd ceva ce
nu mi-aş fi închipuit că există: un loc unde se dau gratuit droguri
celor dependenţi... cu reţetă.

Am lăsat primirea călduroasă a lui Rareş şi Ale pornind în 8

ianuarie 2013, la 8 AM, din Basel, cu direcţia Berna - Geneva -
Grenoble - Barcelona - Madrid. Locul unde trebuia să stau la
ocazie era foarte aproape de casa lor, la circa 10 minute de mers
pe jos. Nu era un loc bun, când l-am văzut, mi-am pus mâinile în
cap şi mi-am spus ca sigur o să stau 2-3 ore acolo. Surpriză de
proporţii, prima maşină care a trecut, m-a luat! Staţi că surpriza
abia începe. Tipu era „voluntar" în Legiunea Străină. Când mi-a zis
care îi e „meseria", prima întrebare ce mi-a pus-o singuru‟ neuron
rămas activ a fost: „Câţi oameni o fi omorât ăsta?” Apoi m-am
întrebat „Dar, oare pe azi şi-a făcut număru‟ de victime?” Ce
contează e că vă scriu astea, deci mie nu mi-a făcut nimic.

De unde m-a lăsat legionarul nost' m-a luat un japonez.

Stăteam de circa o oră pe un frig serios şi eram stresat, aşa că nu
am sesizat o chestie majoră: omu‟ oprise la pompă, eu l-am
întrebat dacă merge în direcţia Berna-Geneva, mi-a făcut semn
să urc şi…. a plecat fără să alimenteze! Mi-a picat fisa un pic prea
târziu, exact după ce pornise din loc.... Mi-am zis „Dă-o naibii
treabă, e coincidenţă, doară nu mi-a fi frică pentru atâta lucru!”

Chestiile însă abia începeau să apară: omu‟ avea o zgardă

metalică albastră la gât şi nu înţelegeam niciun cuvânt din ce
spunea, doar că e japonez şi merge la Berna. După 1-2 minute a
pornit muzica. O muzică de tip boală mentală. Auzeam cum
muzica aia zgârie cu ghearele morții sticla parbrizelor și tavanul
mașinii, dar am decis să o provoc sfidător! I-am zis: Aici erai!? Te
așteptam! O să te dezvirginez!

Tipul şi-a luat o ţigară şi m-a întrebat dacă vreau şi eu. Am

refuzat. Și-a aprins ţigara şi apoi a încercat să îmi dea foc la nas,
ca să se prindă că de fapt nu am ţigară în gură şi nu îmi trăbă
foc.

Imediat după, a început adevărata distracţie. Nu mi-a fost dat

în viaţa mea să văd om conducând mai nebuneşte/ haotic/
sinucigaş ca ăsta! La 150 km/h se plimba dintr-un parapet al
autostrăzii în altu‟, reuşind miraculos să nu le atingă.

Deasemenea frâna brusc în faţa cui îl tăia pe el capu‟ şi îi arăta

şi „semnul păcii" (degetul mijlociu). De fapt, le cam arăta „semnu'
păcii" aproape la toți! După ce îi depăşea batjocoritor de
provocator.

Tot slalomu‟ ăsta al lui nebunesc, să vi-l închipuiţi în Şvaiţ, unde

e numai tunel/viaduct/prăpastie...

Am mai fost luat la ocazie de un tip ce conducea foarte repede

(doar între 160 şi 210), dar omu ăla stăpânea maşina ca un pilot
de Formula 1!

Nu trăisem nimic mai intens decât experienţa asta cu japonezu!

Suflam ca un bou ce încălzăşte grajdu‟ când e ger de crapă
pietrele... Nu îmi puteam controla frica! Până atunci toată viața
controlasem frica!

Eram foarte încordat, împingeam cu ambele tălpi în podea și

mă priponeam cu mâinile în ce puteam, parcă încercând astfel să
ofer echilibru în plus mașinii, gândindu-mă că uneori 2 Newtoni
forță în plus/în minus îți decid soarta!
 O adrenalină şi un fior ce aveam în tot corpul, de nedescris!

Vizualizam cum dăm în primu‟ parapet şi ne facem zob, ca apoi

să ne dezintegrăm în timpul căderii în X prăpastie, căreia nu îi
ştiam numele!

Vi-i clar, era super drogat! Poate şi-a luat drogurile moca de la
locul ce l-am vizitat eu ieri.

Speram să lovească pe careva uşor, ca astfel să fie nevoit să

oprească,dar să vină şi poliţia.

Dat fiind că puteam muri oricând, cred că era normal să îl

întreb pe unitatea primară (prima particulă, numită de unii zeu)
ce ar trebui să îi zic înainte de a părăsi lumea asta? Ştie atomul
ăsta absolut că nu le am cu textele template şi i-am zis ţâfnos:
„Tot ce am avut să îţi zic ţi-am zis de o sută de ori!".

E aşa tare sentimentu de a şti că mori fără să nu îţi pese... e

ceva unic! Totuşi, reversu‟ medaliei e: cum ar fi fost pentru cei
dragi moartea mea? Dar cum ar fi să nu îmi pese? Cum m-aş
simţi eu dacă ar dispărea cineva drag mie? Nu mi-aş permite
egoismul, prostia şi nonsensul de a simţi despre aşa ceva, doar aş fi
mândru pentru cum şi-a trăit viaţa. Dacă e dintre cei dragi mie, e
clar că a trăit-o cum trebuie.

Mă rog, să revin, după circa 20 de kilometri de trăit la

intensitate maximă a apărut un indicator ce ne spunea că
urmează staţie peco/parcare peste 7 kilometri. Asta era mântuire.
Bine, eu învăţasem de la religii că nu poţi şti cine vine prima,
mântuirea sau veşnicia? Adică cei 7 km oricum erau o veşnicie.

Când mai aveam în jur de un kilometru până la peco am

început să fac pe disperatu: „TOILET! TOILET! TOILET!" Eram pe
prima bandă, ceea ce suna promiţător, dar omu' meu, înainte să
intre în peco, a intrat pe banda a doua, pentru o ultimă depăşire.
 Nu a fost şi ultima din viaţa lui şi a mea.

Eram în faţă, în dreapta lui, iar rucsacu' era pe bancheta din

spate, aşa că atunci când am coborât am lăsat uşa faţă dreapta
deschisă, să îmi pot lua rucsacu‟ fără ca el să pornească. Am luat
rucsacu‟ şi am plecat fără să îi închid uşile. Primei maşini ce mi-a
ieşit în cale i-am zis să sune poliţia că eu nu aveam credit. Nu m-a
prea băgat în seamă, aşa că am mers la o altă maşină, cu numere
de Doiciland, că vorba aia, doicii au simţu‟ civic mai dezvoltat.
Tipu‟ nu m-a convins că ar suna şi nici nu a făcut-o. Eram vizibil
panicat şi probabil le păream ciudat.

Am intrat în Mc-ul din parcare şi i-am explicat tipului de la

casă situaţia. Discuţia cu el a mai auzit-o un alt doici, Ettiene.
Tipu‟ de la casă mi-a zis că sună şi eu am aşteptat să sune. S-a
dus în spate şi s-a întors zicându-mi că a sunat, aşa că m-am
liniştit puţin şi am ieşit afară în parcare, aşteptând să vină poliţia
şi sperând că şi japonezu‟ meu va mai sta mult în Mc, nu va
încerca să urce iar la volan, ca să nu fie nevoie să mă bat cu el
pentru a îl opri.

Am reintrat în Mc şi Ettiene mi-a zis că tipu' nu sunase poliţia

şi că, ba mai mult, i-a zis în doici japonezului să se culce puţin.
Mi-am zis că singura explicaţie ar fi că îi era dealer, ceea ce m-a
înfuriat groaznic.

Tipu‟ de la casă m-a văzut că am vorbit cu Ettiene şi a venit să

mă asigure că pot pleca liniştit. M-am enervat foarte tare şi am
plecat val-vârtej fără să îi răspund. Am intrat într-o
reprezentanţă Toyota ce era în apropiere şi înainte să pot să îi
spun tipei ceva, tipu‟ de la casă din McDonald‟s era în spatele meu
încercând să îmi explice chestii. Văzând că nu are cu cine vorbi, a
trecut la a o convinge pe tipa de la Toyota că nu e nevoie să
cheme poliţia, că a chemat-o el. In mod ciudat, poliţia a ajuns
înainte să apuce ei să o sune ea... Să fi sunat primu‟ doici? (neamţ
– nume dat de către slavoni popoarelor alemane/germanice,
termenul neamţ se traduce prin mut, slavonii îi numeau muţi
deoarece nu le înţelegeau limba) & (doici – fost diutisc – se
traduce prin de-al oamenilor; adică uaminii; nu latinii sau celţii –
ăsta fiind contextul, uaminii erau saxonii, alemanii şi restul
triburilor germanice --- prima confederaţie a unor triburi
germanice s-a numit Alemania, secolul III).

Le-am explicat poliţiştilor că tre' să îl oprească pe X-ulescu

japonez că va omorî pe cineva, i-au făcut testele de rigoare, a ieşit
pozitiv, am dat declaraţie în McDonald‟s. Poliţiştii mi-au
mulţumit, iar cel care mi-a luat declaraţia, la despărţire mi-a
spus:

-You have many angels!

I-am răspuns:

-Yes, I know!
 Da, după experienţa asta cu japonezu‟ am continuat să
călătoresc cu autostopul! Ettiene (neamțul) m-a aşteptat în tot
acest timp şi apoi m-a dus până înainte de Berna. M-am liniştit
povestind cu el, m-a felicitat pentru ce am făcut.

De unde m-a lăsat Etienne, m-a luat venesuelano-ul Pedro. I-

am spus povestea mea şi mi-a spus că de mult timp își dorește
mult de tot să facă ceva similar, dar e sclavul vieţii foarte
confortabile pe care o duce în Şvaiţ. În sprijinul acestei afirmaţii
şi-a luat în mână ochelarii de soare ce îi purta, scuturându-i
nervos deasupra volanului şi întrebându-mă cât aş zice eu că e
preţul lor. Răspunsul era 1500 euro. Îi confiscase la un fraier.
Omu‟ vorbea serios, cu flăcări în priviri, cu pasiune… Îi lipsea
picătura care să umple paharul, sper că între timp s-a găsit și
norul lui!

Vorbeam de parcă ne cunoşteam de o viaţă! Încurajările şi

laudele lui sunt cel mai fain lucru ce mi s-a întâmplat de când
practic sportu' ăsta autostopic. Tot întindea braţele larg deschise
deasupra volanului și îmi zicea: „Aşa coaie ai tu!", apoi îmi povestea
cum testiculele mele pot fi folosite pe post de butuc de crăpat
lemne sau pe post de nicovală. M-a impresionat până la lacrimi.

A deviat de la traseul lui, s-a dat jos de pe autostradă, m-a

băgat într-un supermarket, mi-a făcut cumpărături de circa 30
de euro şi la urmă mi-a dat şi 30 de franci elveţieni, în pofida
faptului că eram încurcat şi tot încercam să-l refuz. E clar că am
nevoie să fiu sprijinit pentru a îmi duce visu‟ ăsta la capăt şi ar
trebui, să accept să fiu ajutat. E ceva nou pentru mine.

De unde m-a lăsat Pedro m-a luat un tirist şvaiţ amabil, care
nu a oprit în ultima benzinărie și deci m-a dat jos de pe
autostradă. Stres iar... Am avut noroc şi în cinci minute m-a luat
un marocan super amabil, care m-a lăsat într-o parcare în care
am mai fost. Deja încep să cunosc parcările.

Din parcarea asta m-a luat israelianul Avi, un tip foarte ok. A
călătorit şi el mult, s-a plimbat prin India jumătate de an cu
autostopul, etc. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat,
când mă mângâie pe picior. Spre plăcuta mea mirare, n-am
reacționat urât. După surpriza reacţiei mele blânde, am ales să nu
am nicio reacţie, m-am purtat ca şi cum nu s-a întâmplat nimic,
aşa că omul m-a mai atins o dată. Paşnic, nu am reacţionat nici
acum. Mă întreabă „Te-ai speriat?" Îl întreb: „Eu par cel speriat?
Pur şi simplu nu mă interesează!" S-a speriat el… L-aș fi mâncat
de viu, dacă îndrăznea orice alt instinct decât înţeleapta frică! Am
fost amândoi înţelepţi şi, spre marea mea surprindere, discuţiile au
continuat normal...

Avi (israelianul) m-a lăsat la ora 21:00 la 2 kilometri după

localitatea Sisteron, la o intrare cu plată (peage), pe autostrada
A51. M-a avertizat că e o autostradă foarte puţin circulată
noaptea. Această autostradă traversează Alpii Maritimi şi are în
apropiere doar localităţi mici, ceea ce explică fluxul foarte redus de
maşini.

În prima oră, au trecut 16 maşini şi nu m-a luat niciuna, dar e

prima oară când mă bucur că nu sunt luat! În locul acesta, pe o
temperatură undeva la -1 grad, şi pe un vânt nu tocmai primitor,
am învăţat ceva foarte fain: statul/aşteptatul pentru a prinde
ocazie e parte din hitchhiking şi tre' să ştii să te bucuri de el!
Altfel, te trezeşti că iroseşti ore bune din viaţa ta! Ei bine, în locu'
ăsta am stat trei ore, de care m-am bucurat la maxim! Nu ştiu
cum, dar toată ziua asta de 8 ianuarie, în loc să mă sleiască de
puteri, mi-a dat energie... Sau o fi fost vorba de faptu‟ că eram
îndrăgostit? Cine ştie?! Îmi scriam mesaje cu ea oricum. Ei bine,
trei ore am cântat şi am dansat, ce mai, discotecă în aer liber,
dansu' ploii, etc! Se uitau cei care treceau pe contrasens la mine,
ca la circ. Când se apropia o maşină ce venea în sensu' meu de
mers, HOPA, mă transformam în copilul cuminte! Nu de alta, dar
cine naiba ia la ocazie un nebun ce urlă la lună?

Am fost luat la ora 00:05 AM de acolo, de către un tir, şi până

la 11:00 AM am mers doar pe bucăţi mici, am adormit, am ratat
benzinăria şi a trebuit să mă întorc. Am făcut cei circa 300 de
kilometri de la Sisteron la Perpignan cu viteza melcului turbat!

Înainte cu vreo 50 de kilometri de Perpignan sunt lăsat, din

nou, într-o parcare în care am mai stat la ocazie.

Din acea parcare până la Barcelona m-au luat doi doici ce

mergeau la Campionatu‟ Mondial de Handbal Masculin. Din nou,
groază… urma Barcelona... Dăţile trecute mi-au trebuit 8,
respectiv 16 ore ca să o las în urmă... Aşa că, de data asta, am zis
să cobor cu mult înainte de Barcelona: circa 85-90 de kilometri,
prima parcare după Girona!

Surpriză de proporţii: întreb un „camionero" care e drumul cel

mai bun pe care să o iau spre Madrid şi îmi zice că la un kilometru
după această parcare începe C25. Cei care vin din Frons şi merg
spre Zaragoza, Madrid, Portugalia iau acest drum pentru că
ocoleşte mai mult Barcelona şi e mai scurt cu circa 20 de
kilometri.

Dacă pentru a scăpa de Barcelona mi-a luat prima oară 8 ore,

iar a doua oară 16 ore, de data asta mi-a luat 20 de minute!!!
M-a luat pentru prima oară un camionero spaniol, Sergio! Un tip
foarte de treabă, ce mi-a făcut cinste cu o masă copioasă şi o
foarte bună şi rece Estrella, la un restaurant de camioneros.

De unde m-a lăsat Sergio m-a luat un alt camionero spaniol.

Cică şi el făcea autostop în tinereţe și se bucură să întoarcă un
favor care i l-au făcut alții. El mi-a făcut cinste cu o cafea.
 Uite aşa, am ajuns cu bine şi întreg, după alţi circa 4500 de
kilometri în 5 zile, la Madrid, miercuri, 9 ianuarie 2013, la 23:00
şi mi-au trebuit câteva zile ca să mă refac. Dar, după cum spunea
Nietzsche: Îmi cunosc limitele, dar pur şi simplu le ignor.

---

A cincea călătorie, 9580 km:

După ce am lucrat o luna grădinar în Madrid, mi-am luat 10

zile libere şi în 5 februarie 2013, la ora 12:00 am ieşit din
apartament cu direcţia Sahara. Voiam să respir deşertul. Deşertul
sfânt. Lucram grădinar doar 3 zile pe săptămână, deci cu banii ăia
abia plăteam chiria și cheltuielile, așa se explică că spre Sahara am
pornit cu 40 euro.

Pentru că unii au impresia că mă expun la multe pericole în

aceste călătorii, tre' să recunosc că de data asta era să o păţesc
urât de tot! Coborând scările, să ies din bloc, am călcat aiurea şi
era cât pe ce să îmi rup picioru‟! Cu rucsacul de 18 kilograme în
cârcă şi grăbit, ca de obicei, nu am calculat bine unghiul problemei.
Important e că nu a fost nimic serios şi că mi-am continuat
drumul! Morala: Răul ţi se întâmplă în cele mai stupide
circumstanţe.

La ora 13:00 eram la locul cu pricina! La vreo 10 minute după

mine au mai apărut doi hitchhikeri: un slovac şi o <espaniolă>, ei
mergeau la Cadiz. În acest loc am stat circa o oră pentru a prinde
o cursă de aproximativ 20 de kilometri. Importantă nu era
distanţa, ci faptu‟ că am fost mutat într-un loc mai bun. În noul
loc, iar am stat circa o oră, ca să fiu luat pentru 100 de kilometri
de un bătrânel foarte simpatic şi amabil dar enervant de încet.
Era, pur şi simplu, ca un somnifer: te adormea! El a deviat de la
drumul nostru circa 10 kilometri, ca să îmi arate centrul unui sat
specific provinciei La Mancha (piata centrală). Satul nost a fost
Tembleque, deci situat în provincia Toledo, în apropiere de La
Mancha, aşa că arhitectura e cea menţionată. Tot cu ocazia asta
am aflat de ce i se spune lui Iniesta „El manchego” - pentru că e
din provincia La Mancha!

Parcarea pustie în care m-a lăsat bătrânelul meu m-a reţinut

două ore jumate, pentru a prinde o cursă de doar 120 de
kilometri. Partea bună e că ultimul loc în care am fost lăsat era o
parcare uriaşă de unde, după juma' de oră, am fost luat de Ovi
până la Granada. Ovi e şofer de tir cam de vârsta mea. Mi-a
umplut rucsacu‟ de mâncare, mi-a făcut cinste la restaurant, mi-a
dat o vestă reflectorizantă, pentru cazurile în care tre' să merg pe
jos pe marginea autostrăzilor, ca să nu primesc amendă (cum lui i
s-a întâmplat) şi, mai important decât toate, mi-a dat spray
pentru copite. Iar uitasem să îmi cumpăr.

No, şi pentru că povesteam fain cu omu‟, m-am oprit cu el în

Granada, am stat de poveşti la un vin şi am ascultat muzică
populară bănăţeană. Am dormit în patul de sus al tirului. Din
păcate, în timpul nopţii, cineva a furat marfă din tir, dar şansa a
făcut ca tiristul parcat în spatele nostru să noteze număru‟ de
înmatriculare maşinii idiotului şi astfel Ovi nu a avut probleme.
Ptiu, mii de draci!

A doua zi am vizitat Granada care e superbă! Cică Clinton ar fi

declarat că cel mai fain apus de soare din viaţa lui l-a văzut în
Granada. Eu nu vă pot confirma sau infirma asta, nu m-a prins
seara în Granada, am plecat înspre Malaga înainte de apus, după
circa șase ore de colindat Granada în lung şi în lat, urcându-i şi
coborându-i dealurile... Toate astea cu cele 18 kilograme în
spinare. Eram lat de epuizare!

M-a energizat faptul că am fost luat pentru prima oară în

Espania de către o tipă! Isa, pe numele ei, făcuse şi ea autostop
prin Europa până nu de mult, când s-a stabilit la casa ei. Poveste
clasică. Unde m-a lăsat ea a trebuit să stau patru ore până am
fost luat. Drumurile andaluze sunt mult mai puţin circulate, zona e
mai slab populată, plus, mă aflam iar într-o situaţie de tipul
„ocolitul unui oraş mare” – Malaga îmi era în faţă şi toţi mergeau
în Malaga.

După patru ore am fost luat de un tirist amabil care m-a

purtat pentru circa 120 de kilometri şi m-a lăsat la ora 22:00
într-o parcare unde, eu nu ştiam, dar urma să stau opt ore! Aci,
pe lângă faptul că era noapte, toate maşinile ce treceau
Gibraltarul spre Al Magrib erau FULL!!! Marocanii cară second
hand-urile din Europa la ei acasă, mai barbar decât o făceau vlahii
în anii ‟90!

Şi dacă în urmă cu o noapte se furase din tirul lui Ovi, în

această parcare, pe la 04:00, cineva „descărca” de zor dintr-un
tir... Nu am putut întrerupe omu', aşa că, după ce şi-a terminat
treaba, am mers şi am ciocănit la uşa tirului să trezesc şoferul şi
să îi dau vestea cea bună! M-a liniştit, cică „nu e nicio problemă”!
Or fi fost pe-o mână, bag de samă! Bine că nu m-am băgat, că îi
supăram pe amândoi. Cine puţa peştelui descarcă la 04:00, fără a
anunţa şoferul, dintr-un tir parcat palmat? Dacă aş fi avut vedenii
(a se citi halucinaţii) şoferul cred că mi-o spunea. Poate era şoferul
somnambul.

La 06:00 am fost luat de un tip ce m-a dus până în Algeciras

(se pronunţă Alhesiras, marocanii îi spun Algiazira), în port. Aici
credeam că situaţia e aceeaşi ca în cazul trecerii Canalului Mânecii,
adică trecerea e moca dacă te ia un tir a cărui companie plăteşte
asigurare şi pentru pasagerul din dreapta şoferului.

Al treilea tirist de care am întrebat a fost amabil şi mi-a

explicat că a trece din Espania în Africa nu e acelaşi lucru cu a
trece cu feribotul între două ţări membre ale UE (Frons - Iuchei).
Mai exact, tirurile care trec din Espania în Africa trebuie să aibă o
„foaie de drum”, completată de compania lor și doar o persoană
trecută pe această foaie de drum poate însoţi tiristul. A trebuit să
trec ca pasager şi să plătesc pentru asta 9,60 €. Compania cu
care am trecut şi care e cea mai ieftină (la toate celelalte companii
costa 31 €) se numeşte Acciona.

Al Magribul are acelaşi fus orar cu Iuchei şi are monedă

dirhamul (10 dirhami = 1 euro). Primele amintiri/impresii legate
de Al Magrib sunt:
 1) Cea cu graniţa: graniţa Ceuta – Al Magrib, pe care lumea o
trece într-o veselie pedestru, încărcaţi cu tot felu' de bagaje (...
cartoane... etc) dar și cu animale (capre, miei, etc);

2) Poţi fi tu însuţi şi direct, indiferent de situaţie! Cu cei amabili

şi educaţi eşti respectuos cum şi ei sunt, peste măsură! Cu cei
„ţigănoşi”, care se oferă să te „ajute”, eşti categoric,
îndepărtându-i cu „tupeu”.

Primul tip, ce m-a dus din Ceuta până undeva la 20 de

kilometri înainte de Tetoan, când mi-a auzit povestea, mi-a lăsat
număru' de telefon şi mi-a zis să îl sun când o să rămân fără bani,
că îmi va pune el prin Western Union, i-am spus că sigur nu va fi
cazul! Al doilea tip ce m-a luat a făcut exact acelaşi lucru! I-am
dat acelaşi răspuns... Şi aceleaşi mulţumiri foarte sincere... şi
expresive!!! Adică eram cu adevărat uimit de oamenii acestei ţări
în care abia intrasem! Al Magribul îmi era primul șoc cultural! Nu
credeam eu propaganda islamofobă vestică, dar nici nu mă
așteptam la experienţe ca acestea şi ca cele care au urmat.

Din Tetouan în Tanger m-a luat un tip cam de aceeaşi vârstă cu

mine, avocat, pe nume Reda. Când am ajuns în Tanger mi-a făcut
un scurt tur al oraşului, urcându-mă pe cea mai înaltă colină,
pentru a avea o panoramă superbă, apoi mi-a făcut cinste cu un
„amlu” (alune măcinate cu ciocolată şi brânză de capră - delicios)
şi un ceai.

Cu Reda am povestit foarte multe şi foarte frumos - de la

toleranță religioasă, la propaganda islamofobă promovată de
americani, etc.

După Reda, din Tanger în Marrakesh m-a dus Omar, un alt

intelectual marocan cu mentalităţi şi principii de admirat! În
Agadir m-a luat Christian – un belgian convertit la islamism,
între Tiznit şi Guelmim m-a luat Mohamed, între Layounne
(Laiun) şi Boujdour (Bujdur) m-a dus Mohamed – directorul
Băncii Populare din Boujdour. La drumu‟ de întors, între Agadir şi
Casablanca, m-a dus Mahomed – un şofer de tir; între Rabat şi
Tanger, m-a dus un bucătar - Mahomed. În afară de aceştia, m-
au mai luat trei tineri, care mă întrebau dacă şi mie îmi place
alcoolu‟, hașu‟ și iarba, că lor le super-place! Am ales aceste
persoane ca să fac un rezumat al discuţiilor avute cu ei.

Discuţiile este recomandat să fie începute cu un mic bagaj de

cunoştinţe, legat de istoria şi cultura lor. Barăm să ştii de Ibn
Battuta, Al Idrisi, extinderea maximă a imperiului marocan, dar şi
despre civilizaţia persano-arabă, asociată în vest foarte eronat
strict cu concepte religioase-teologice.

Un subiect de discuţie foarte probabil de atins cu ei, este legat

de părerea pe care o ai despre evenimentele petrecute în 11
septembrie 2001, în New York, despre războaiele din Afganistan şi
Irak. Filmele „Fair Game” şi „Green Zone” te ajută să îţi faci
temele corect. Să nu menţionăm crimele ce au loc în Palestina.

Consider cele de mai sus ca fiind salutul respectuos pe care îl dai

la intrarea într-o nouă civilizaţie.

Printre altele, vei constata cu stupoare că ei spun cum Iisus şi

învăţăturile lui îs ok, că ei nu îl consideră fiu al lui Zeus. Vei
constata cu stupoare că pentru ei chiar şi Tora e o scriere sfântă şi
că, la fel ca în cazul Bibliei, ei cunosc, citesc şi tolerează
învâţăturile acesteia.

Dacă vei petrece câteva zile printre ei, dincolo de faptul că

femeile lor au capul acoperit, nu te privesc în ochi şi nu ai voie să
le faci poze, vei apuca să vezi puţin dincolo de aparenţe, realizând
cât le sunt gagicile de hotărâte şi băţoase!

În filmele americane e acel stereotip de mamă de culoare, mare

şi lată, dintr-o bucată, foarte hotărâtă şi care face legea! Ei bine,
femeile musulmane au multe din acest model! Îmbrăcămintea şi
acele obiceiuri sunt normale pentru ele! E, pur şi simplu, o chestie
culturală! Cum soldatul roman se tundea scurt, iar Iisus îşi lăsa
plete, la fel tu te îmbraci cumva, iar femeia musulmană se
îmbracă altfel, datorită unor diferenţe culturale! Eu nu zic că nu
există cazuri în care unele dintre ele ar vrea libertăţi specific
vestice şi le e mai greu să le obţină în universul lor decât îi e unei
europence sau americance în universul ei, dar în niciun caz
problema nu se pune în felul în care o pun feministele, care au
impresia că poţi cunoaşte o cultură din faţă desktop-ului
calculatorului şi via internet!

Mai mult în Sahara bate un vânt de îţi crapă obrazu' la propriu,

plus te umple de nisip peste tot, şi în fund! E atât de fin că îți
intră prin haine!!! La ei nu doar femeile îşi acoperă aşa capul, ci şi
bărbaţii! Dacă o să vedeţi poze cu mine prin Sahara cu gluga în
cap, să ştiţi că nu aveam gluga în cap din cauza frigului, ci din
cauza vântului şi a nisipului! Sahara e numită ţara vântului, vântu‟
scoate aici indicatoare rutiere din pământ!!! Gândiţi-vă ce vânt e
necesar pentru asta! Deasemenea, vei întâlni maşini ce au uşile
rupte de către vânt, de aceea mulţi îşi leagă uşile la maşini cu
sfoară, să nu poată fi date „peste cap” când sunt deschise! Pur şi
simplu, îţi sunt smulse din mână de către vânt!

Bun, să revenim la itinerar: de unde m-a lăsat Reda, m-a luat

Omar, acesta m-a lăsat în ultima benzinărie înainte de Marrakesh.
Trebuie să spun că Al Magribul are nişte drumuri foarte bune?
Unele din drumurile naționale îs cu două benzi pe sens!!! Iar
autostrăzile îs impecabile! Deci, autostopu‟ merge în Al Magrib de
trăzneşte! În această benzinărie am ajuns pe la ora 21:00 şi am
stat circa o oră jumate fără să prind ceva care să mă treacă de
Marrakesh în direcţia Agadir. Opriseră vreo cinci care m-ar fi
luat, dar mergeau în Marrakesh şi, deci, a trebuit să îi refuz.
 Într-un final, după circa o oră jumate, un tip ce mergea în
Marrakesh şi căruia i-am explicat că eu merg spre Agadir şi
trebuie să ocolesc Marrakesh-ul, mi-a spus că mă ia el şi mă lasă
într-un loc mai bun, un „peaje”, pe care o parte a celor din
Marrakesh, care merg spre Agadir, îl folosesc. Totuşi, m-a
atenţionat că majoritatea care trec pe acolo merg la Casablanca,
dar după părerea lui, era un loc mai bun decât benzinăria în care
mă aflam. Într-adevăr, din experienţele avute în Frons ştiu că
peaje-urile sunt un loc bun pentru a sta la autostop. Doar că de
data asta peaje-ul cu pricina era lângă un post de poliţie... şi au
venit băieţii afară să îmi spună că nu am voie să fac autostop pe
autostradă şi că tre' să o iau la picior până nu-ştiu-unde, înspre
intrarea în Marrakesh... ceea ce ar fi fost un dezastru...

Le-am zis că îmi aranjez lucrurile în rucsac și fac cum mi-au

cerut. De fapt voiam să o lălăiesc sperând că va opri cineva rapid.
Tipul mergea spre Casablanca... Nu am avut ce face şi a trebuit să
accept. Să fi intrat în Marrakesh pe timp de noapte (era deja ora
23:00) însemna să nu mai ies până dimineaţă. Mi-am zis că mai
bine fac cale întoarsă câţiva kilometri până la prima benzinărie,
unde voi traversa autostrada în celălalt sens de mers. Dar omul
meu mergea numai până la Ben Guerir – doar 60 de kilometri în
direcţia Casablanca, şi vă închipuiţi că nu am găsit benzinărie până
la Ben Guerir (doar una pe sensul nostru de mers)? Şi, deci, am
fost nevoit să intru în oraş cu el...

Trebuia să accept un compromis: să mă opresc şi să dorm în

vreun șanț iar astfel să am de recuperat în zilele ce urmau a veni
kilometrii aferenți acelei nopți sau să continui cu un autobuz până
la Agadir, autobuz care aveam şansa să plece la zece minute după
ce eu ajunsesem în Ben Guerir. Autobuz ce mă trecea la sud de
Marrackesh! Dat fiind că prețul a cca 300 km de drum era 7
euro, iar un bilet de metro în Londăn e tot atât, mi s-a părut
regulamentar să plătesc acest preț pentru a scăpa de Marrackesh,
dar și de o rătăcire! Am ajuns la Agadir la ora 03:00, în 7
februarie.

Am mers pe jos circa 5 kilometri ca să ies în partea sudică a

oraşului, pentru a sta la ocazie înspre Laiun şi am stat acolo până
aproape la ora 07:00.

Puţin înainte de ora 07:00 m-a luat Christian - un tip originar

din Beljic, mutat în Al Magrib şi convertit la islamism. Mi-a zis că
mă duce circa 100 de kilometri, până la Tiznit. Am zis beee-ton!
Eram rupt de oboseală! După cinci minute de povestit, în care i-
am spus că am terminat cartografia, omu' nost' mi-a propus să
lucrez pentru el 1-2 zile! Să îi fac planul unei case foarte vechi,
specific musulmane, pe care a cumpărat-o şi o reconstruieşte. Am
spus „cum să nu?”, aşa că n-am mai mers la Tiznit, ci am mers în
satul unde avea casa. Casa avea 30/19 metri şi „n” încăperi.
Faptul că omu' era aşa deschis, amabil şi credincios în felul lui, a
făcut toată experienţa asta extraordinară!

N-am muncit numai cu el, eu măsuram zidurile dărăpănate

printre boscheţi (cactuşi), scânduri pline de cuie, etc, iar ceilalţi
munceau la construitu‟ tradiţional de ziduri din lut! Prima masă ce
mi-au servit-o a fost oribilă! Nu ştiu din ce ouă au făcut omleta
aia, dar şi dacă era făcută din ouăle mele era mai bună!
Următoarea masă a fost celebra „kuş kuş”, care mi-a plăcut! Mai
puţin sosu' ce l-au pus deasupra.

Seara, Christian a făcut ceva spaghete cu carne .. bestială

haleală! Am mâncat două porţii iiimeeense... juma de oală! După
60 de ore de nedormit într-un pat, doar circa două ore de moţăit
în maşini, Christian m-a cazat într-un motel, iar în noaptea aia
am dormit ca un boier! A doua zi i-am terminat de făcut planul,
iar după masă, pe la 17:00, am pornit spre Dahla. Din Agadir în
Tiznit m-a luat un tinerel care îmi povestea să nu cred ce se spune
la TV despre musulmani că şi lor le place alcoolu‟ şi haşu‟. Din
Tiznit în Guelmim (poarta Saharei) m-a luat Mahomed, care m-a
invitat să iau cina și să înnoptez la el acasă, i-am spus că mă
grăbesc şi că nu pot rămâne peste noapte, dar că nu o să refuz
invitaţia la cină. No, şi la omu‟ ăsta am halit ca un paşă! Am
mâncat pentru prima oară carne de cămilă! De când îs, nici
măcar nu mi-a trecut prin cap că ar fi posibil să mănânc carne de
cămilă! Şi e foarte bună! Tatăl lui a adus mașinăria de făcut ceai
şi, în faţa mea, la focul unei butelii, mi-a făcut un ceai diviiin,
ataya.

Mahomed e sahrauin, iar soţia lui, berberă! După ce am mâncat

ca un paşă, m-a scos la ieşirea sudică a oraşului, cu direcţie Laiun
– Dahla.

Am prins pentru vreo 200 kilometri, până la Tam Tam. Cu

omu' ce m-a dus pe distanţa asta n-am mai fost în stare să
povestesc, am dormit tot drumul! În Tam Tam, din locul în care
m-a lăsat el, am luat-o la picior spre ieşirea sudică a oraşului.
Merg io așe agale pe marginea drumului până mă depăşeşte un
motociclist şi mă întreabă unde merg... fac o faţă... WTF?! Îi spun
că spre ieşirea sudică a Tam Tam-ului; la care tipu' zice: „Hai, că
te duc eu până acolo!” Prima oară la autostop cu motocicleta!

Unde m-a lăsat tipul era un post de poliţie, am arătat

paşaportul şi am trecut fără probleme! Acum, e momentul să
povestesc despre aceste posturi/filtre de poliţie din sudul Al
Magribului. Înainte de a merge în Sahara am citit pe net că ar fi
controale ale armatei, că stai ore în şir până treci! PE NAIBA! Din
cauza situaţiei tensionate din sudul Al Magribului, începând cu
Tiznit, tot la circa 100 de kilometri este câte un post de poliţie.
Trebuie doar să încetineşti, se uită poliţistul prin maşină şi îţi face
semn să treci. Tot la al treilea, al patrulea post, eşti oprit şi ţi se
cere paşaportul! Poliţiştii sunt foarte amabili şi nu o să ai nicio
problemă cu ei! Ba dimpotrivă! Ca autostopist, e recomandat să
intri în vorbă cu ei, deoarece după cinci minute de discuţii, îţi vor
spune: „Stai aici cu noi, vorbim noi pentru ca tu să prinzi ocazie!”
(în cazul tuturor celor patru posturi de poliţie ce le-am trecut
pedestru, poliţiştii mi-au „făcut ocazia”). Pur şi simplu, ei opresc
maşinile pentru a le cere să te ia! Şi îţi dai seama că nu sunt
refuzaţi!

Tot acum e momentul să pomenesc de situaţia din

fantamasgorica „Sahară Occidentală”! Aceasta nu există! E pe
raftul SF al geografiei politice! „Sahara Occidentală” e doar un
teritoriu revendicat, la fel cum sunt multe altele pe Terra! Ceea
ceea ce e azi Sahara Occidentală a fost colonia spaniolă Rio de Oro.
După retragere (1975) spaniolii au negociat împreună cu Al
Magribul şi Mauritania. Mauritania a primit treimea sudică, Al
Magribul, cele două treimi nordice. Mauritania însă renunţă în
1978 la această posesie, sub presiunea atacurilor sahrauinilor.
Algeria, care îşi doreşte de mult timp ieşire şi la Atlantic (dată-i
fiind producţia de petrol), a găsit momentul potrivit. Motivul:
populatia acestei regiuni ar fi înrudită cu algerienii.

Da, cei circa 250.000 de locuitori ai unui teritoriu de 266.000

kmp sunt diferiţi de restul almagribilor, dar între ceilalţi marocani
există, de asemenea, diferenţe de dialect, etnie etc! De ce ăştia din
sud ar fi mai cu moţ şi ar vrea autonomie / independenţă / unire
cu Algeria? Al Magribul nu doarme, iar în ultimii 40 de ani au dus
în zonă circa 150.000 de oameni de-ai lor, astfel încât, în cazul
oricărui referendum impus de ONU, să nu fie stres. Interesele sunt
economice! Sudul Al Magribului are petrol şi fosfaţi!

Să revenim la călătorie: poliţiştii acestui post m-au ajutat să

prind ocazie până în Laiun. Sophien e tipul care m-a luat, un tip
super, dar cu care am apucat să schimb foarte puţine vorbe
pentru că eram rupt de oboseală şi am dormit aproape tot
drumul. M-a invitat să dorm la el, să mă odihnesc. A trebuit să îl
refuz, pentru că mă grăbeam, dar mi-a lăsat numărul de telefon
pentru cazul în care la întoarcere voi vrea să mă odihnesc o
noapte, să mă știu binevenit!

L-am salutat şi mi-am continuat drumul pe timp de noapte cu

Mahomed, directorul Băncii Populare din Boujdour, alt gagiu
mişto. De pe mașina acestuia am văzut primul indicator cu
´Atenție cămile´ și primele cămile:

În Boujdour am stat circa trei ore până să prind ocazie de

Dahla, care era destinaţia!

Am ajuns în Dahla pe la 17:30, am dat o tură a oraşului, am

făcut câteva poze, apoi, cu 20 din toţi cei 24 € (mai primisem 4
€ de la un șofer), m-am cazat la un hotel, pentru că eram prea
rupt de oboseală!

A doua zi dimineaţă am luat-o înapoi spre nord.

La ieşire din Dahla am făcut poză unei fortăreţe foarte faine,

clădire a armatei. Am fost chemat la „raport” şi am tras o
spaimă. Îmi era frică să nu îmi şteargă toate pozele sau să îmi
confişte aparatul.

Au chemat şeful unităţii, nebunii, să îi spună că am venit din

Transilvania cu autostopul! Au fost amabili şi tot ce mi-au cerut a
fost să şterg poza cu unitatea militară. Mă speriasem degeaba!

Până la joncţiunea cu drumul ce duce la nord spre Espania, iar

la sud, spre Mauritania, m-a luat un tunisian, pe care îl întâlnisem
în seara dinainte în hotel, dar pe la jumătatea drumului, când era
deşertul cel mai fain, i-am zis să oprească şi să mă lase acolo, în
mijlocul lui, pentru a mă bucura de visul devenit realitate.

De acolo m-au luat doi doici ce mergeau în Mauritania, iar ei

m-au dus până la joncţiunea, pomenită mai sus.

În acest loc în care m-au lăsat doicii, am întâlnit alţi doi

hitchhikeri, polonezi, care mergeau în Mauritania.

Am fost luat pentru prima oară de o caravană! Un cuplu

francez de vârsta a treia, nişte oameni extraordinari care,
apreciindu-mi povestea, mi-au făcut un cadou special. El,
antropolog pasionat de preistorie, a răscolit șase luni nisipurile
Saharei pentru a găsi tot felul de minuni!

Dintre minunile astea, mi-a dat două otolite umane (oscior din
interioru‟ urechii umane care e GPS-ul nostru şi care la oamenii
Saharei preistorice era foarte dezvoltat, astfel nu se pierdeau în
deşert), o scoică fosilizată, o linguriţă, o furculiţă, trei piese ce
împodobeau lănţişoarele femeilor şi vârfuri de săgeată.

Aceşti domni foarte amabili m-au servit cu masa de amiaz' în

caravana lor. Au oprit ori de câte ori voiam să fotografiez ceva,
m-au aşteptat circa zece minute până am mers să vizitez cortul
unui pescar nomad de pe faleza Atlanticului dar mai ales m-au
așteptat o oră până am coborât faleza şi am mers să văd una din
bărcile visurilor mele...
 Iubesc epavele ruginite de vapoare! A fost cel mai frumos
moment al întregii călătorii şi unul dintre cele mai faine momente
din viaţa mea!

Am scăpat câteva lacrimi de bucurie...

Caravana m-a lăsat în Bujdur, de unde am fost luat de un tip

care mi-a zis că mă duce până la Laiun, doar că va trebui să facă
un mic ocol, de vreo juma' de oră, până la un unchi de-al lui. I-
am spus că nu e nicio problemă. S-a dovedit o mare bucurie!
Unchiul lui era un nomad saharian veritabil ce îşi muta cortul prin
deşert! Acea juma' de oră am făcut-o prin deşert, no road! Am
putut face poze doar cortului şi caprelor unchiului său. Acesta a
dorit să nu fie fotografiat.

Un aspect vizavi de cămilele, caprele, măgarii ce pasc prin

deşert... Frate, ai impresia că mănâncă nisip! Adică, dacă priveşti
de la distanţă, firicelele de iarbă foarte rare nu se văd şi chiar ai
impresia că mănâncă nisip!

Tipul m-a lăsat în Laiun, unde am înnoptat la Sophien care,

înainte să mă ducă la el acasă, m-a dus la o baie publică „ca să fac
un duş”. De fapt, am fost spălat de altcineva. Spălătură ce mi-a
tras tipul ăsta! Mi-a frecat tot corpul cu un burete dur (un fel de
piatră) ce a luat orice mizerie de pe mine! Plus un strat fin de
piele.

La Sophien acasă era băutură alcoolică cât încape! Numa' să poţi

duce. Tot la el am mâncat cea mai bună mâncare din viaţa mea!
39 de condimente a pus în ea logodnica acestuia. Criminală
haleală! Nu îţi lingeai degetele, îţi venea să le mănânci! TAJIN.

În cele şapte zile petrecute în Al Magrib am învăţat o grăma' de

franceză, ceea ce mă miră mult, pentru că în patru ani de liceu cu
Posztner nu am învăţat nimic! Credeam că franceza nu e de
mine... sau eu de ea?! Şi uite aşa am aflat şi eu ce înseamnă „laba”
- „acolo”, hihi!

A doua zi dimineaţă, din Layounne până înainte de Tam Tam

am fost dus de nişte francezi cu un 4x4 de ăla de umblă prin
deşert.

De unde m-au lăsat francezi, JUR că m-a luat un Mercedes de

ăla de cară morţi! Car mortuar! Şi, de asemenea, JUR că şoferul
avea doar mâna stângă! Dacă până acum totul arată ca într-un
film de groază, pentru că viaţa bate filmul, tipul vorbea şi la
telefon cu acea singură mână pe care o avea! JJJUUUURRR! MAI
MULT, a trecut de un post de poliţie vorbind la telefon şi fără nicio
mână pe volan! Într-adevăr, avea doar 20-30 la oră, dar oricum,
a fost o experienţă CRIMĂ!

De unde m-a lăsat el am traversat Tam Tam-ul la pas, până

am ajuns la postul de poliţie de la ieşirea-i nordică. Şi aici poliţiştii
m-au rezolvat de o cursă până în Guelmim! În Guelmim, aceeaşi
poveste! Poliţiştii m-au rezolvat de o cursă până în Agadir! Tipii ce
m-au luat de data asta (din Guelmim în Agadir) mi-au făcut
cinste cu niște frigărui, de îmi venea să mănânc și <bățul> de fier
pe care erau! În Agadir am ajuns pe la două noaptea și am stat
într-o benzinărie până la șase dimineaţa, când m-am enervat, şi
am ieşit pe marginea drumului. După circa juma' de oră am prins
cursă de Casablanca, un tir. Şoferul: Mahomed, un tip foarte de
treabă, îmbrăcat tradiţional, cu barbă tipică, mi-a oferit micul
dejun la cabină!

Casablanca - Rabat m-a luat un cuplu tânăr. Au povestit tot

drumul numai între ei şi râdeau de se spărgeau. Eu râdeam de
râsu' lor. La urmă şi-au cerut scuze dacă nu au fost destul de
comunicativi cu mine și mi-au făcut un rezumat la motivele
distracției lor. Le-am zis că nu e stres, că m-am distrat și eu cu ei
și aș fi făcut la fel în locul lor!

De unde m-au lăsat ei, m-a luat Mahomed, (bucătar) care

mergea la Tetoan şi m-a dus vreo 20 de kilometri după destinaţia
sa, ca apoi să îmi plătească taxi până în Ceuta, cu toate că i-am
zis că nu e stres, că merg cu autostopul. Nu a vrut! Nu doar că
mi-a plătit taxi-ul dar mi-a dat și diferența de 3 euro de care
aveam nevoie pentru biletul de feribot.

În Ceuta, am ajuns în port pe la 23:30, ultimul feribot plecase

la 22:30, aşa că trebuia să aştept până dimineaţă la 09:30. După
ce am mâncat, pe la 00:30 mi-am întins sacul de dormit sub un
palmier din port şi până la 05:00 dimineaţa am dormit ca-ntr-
un hotel de șapte stele! Era prima oară când dormeam sub un
palmier! La 05:00, înainte să se pună lumea în mişcare prin port,
m-am trezit, să nu mă vadă nimeni că dorm ca un boschetar.

Am trecut Gibraltarul şi, pentru prima oară în viaţa mea, simt

că las o bucată din mine într-o ţară... Al Magribul este
extraordinar! Încet, încet cu opt maşini am ajuns în Madrid.
Dintre aceştia opt, un marocan ce nu avea loc să mă pună pe
scaun m-a întrebat dacă e ok să călătoresc pentru cei circa 380
de kilometri tolănit pe jos, pe covorul lui de rugăciuni. Cum nu!
Am dormit ca porcu-n cucuruz.
 -

Deodată, aşe subit, m-a lovit o idee. Ideea era să nu mai fiu io
prea ruşinos şi prea ardelean şi să accept să fiu sprijinit de cei care
îmi citesc blogul şi care apreciază ce fac. Metodologia sprijinului era
să ofer oamenilor posibilitatea să „cumpere ţări”. Adică ei să facă
o donaţie, iar eu, în schimbul donaţiei, să le spun povestea
călătoriilor mele printr-o anumită ţară. Începând cu ocazia asta
n-am mai împărţit poveştile pe călătorii: prima călătorie, a doua
călătorie, ci pe ţări. Povestea călătoriilor mele prin Espania e spusă
familiei Brînză. Au ales pisica lor, Kitty Pufoşenie.

ESPANIA I

Dragă Kitty,

Este ceva ce mă distrează de minune când vine vorba de

Espania şi de autostop: în castellană, a sta la ocazie/a face
autostop se spune şi „haciendo el dedo”, mă distrez, întrebându-
mă cum s-ar traduce asta mot-a-mot: a face degetul; a da cu
degetul?

Duminică, 24 februarie la ora 10:00 am ieşit din casă (Madrid)

cu direcţia Barcelona. Scopul acestei călătorii era de a fi pentru
prima oară în Oraşul Sfânt, în timpul unui El Clasico!

Faptul că io nu mă uit la meteo înainte de a o lua la drum, e

clar. A te uita la meteo e dovadă de îmbătrânire! Ori io nu acşept
aşe şeva, Kitty, mamă! Prefer să mă ploaie, bată vântu', ningă,
dar să am sufletu‟ împăcat că nu gândesc ca un „bătrân”. Ştii cum
se zice: „Ai îmbătrânit dacă te uiţi la meteo, ai mai multă
mâncare în frigider decât alcool, etc”.

De data asta am păţit-o, am plecat din Madrid pe soare şi

vreme faină (+10 grade), ca pe la jumătatea drumului să ningă şi
să fie -2 grade.
 Tot în ziua asta, mi s-a întâmplat ca omul care m-a luat la
ocazie să încerce să mă fure. Undeva înainte cu vreo 50 de
kilometri de Barcelona, în parcarea în care am stat 12 ore anu‟
trecut de Crăciun, m-a luat un tip care pe la jumătatea drumului
m-a luat cu tupeu, spunându-mi: „Opresc în benzinăria asta să
îmi dai bani, să pun nişte benzină?” Răspunsul meu a fost senin ca
o zi de vară: „Scuze, în toată Espania şi Europa de Vest nu se cer
bani pentru autostop, e prima oară când cineva îmi cere, trebuia
să spui dinainte”.

La coborare, ca eu să închid uşa şi să continuăm conversaţia,

tipu‟ a deschis geamul... Ceea ce mi s-a părut ciudat şi, deci, nu i-
am închis uşa din faţă până nu am pus mâna pe mânerul celei din
spate... Chiar şi aşa, cu o uşa deschisă, a luat-o din loc, incercând
să plece cu rucsacul meu. S-a făcut că uitase, şi-a cerut scuze.

Aşteptându-mi gazda (Silvana) în faţa staţiei de metro, am pus

jos rucsacul, ca să suflu... Trece un tip cu câinele şi câinele se
opreşte să urineze şi urinează la maximum 10 centimetri de
rucsacul meu! Mi-a scăpat rucsacul ca prin urechile acului!

Noh, cam aşa a fost faina zi de 24 februarie. Meciul era în 26

februarie, aşa că în 25 am mers să vizitez Templul Camp Nou. Îţi
dai seama că m-am simţit ca la Mecca, sau ca un catolic ce ajunge
la Santiago, sau ca un ortodox pe muntele Athos!

Pe la ora 12:00 am terminat cu Camp Nou Temple şi aveam

programat să văd Tarragona, capitala Iberiei (Hispaniei) în
timpurile romane. Silvana era curioasă cum se face autostop în
Europa, asadar m-a insotit.

În ziua meciului am vizitat Parcul Guell, cunoscut ca parcul lui

Gaudi.

La drumul de întors spre Madrid (unde, după cum ştii, am

locuit o vreme şi am muncit ca şi grădinar), m-au luat pentru
circa 50 de kilometri doi bătrânei francezi cu o caravană. Ei
vizitau mănăstiri. De unde m-au lăsat ei până în Madrid, la circa
15 minute de mers pe jos de apartamentul unde stau, m-a luat
un fan al Barcelonei, care fusese la meci. Tipul mi-a zis că sunt
primul om ce îl ia la autostop şi că nu mai luase niciodată înainte,
deși conduce mult. Îţi dai seama, Kitty, că m-am simţit ca şi cum
i-am dezvirginat maşina.

---

În 27 martie 2013, la 5:30 AM am plecat din Madrid. Urma o

tură prin Europa, după care mă întorceam în ţară pentru ceva
vize şi urma să o iau în jurul lumii. Avusesem de lucru mai mult ca
și grădinar și reușisem să economisesc 450 euro.

---

Wikihitch nu avea informaţii legat de cum să o iei cu autostopul

din Madrid spre Segovia sau Salamanca, aşa că am început să caut
benzinării pe marginea autostrăzii A6 pe Google Maps, în satelite
view. Am găsit una relativ aproape de staţia de tren urban Los
Negrales, pe linia C8, şi am ajuns acolo în două ore jumate de la
ieşirea din casă. Pe când am ajuns, a început să plouă încet... toate
bune, dar benzinăria era îngrădită... Am sărit gardu', că doară mi-
s de la ţară. N-am sărit la fel de sprinten pe cum ai fi făcut-o tu...
mâţo! Nu a fost o manevră uşoară, ţinând cont de cele cca 20 de
kilograme ce le aveam în cârcă.

Ajuns în benzinărie, a doua mașină cu care am intrat în vorbă,

un „papuc” condus de un vlah, m-a dus pentru vreo 20 de
kilometri. După circa 10 minute am fost luat de un alt vlah,
George. Omu' mi-a făcut cinste cu o cafea, am stat la o poveste şi
apoi m-a dus într-o staţie de autobus dându-mi 5 €, să am de
bilet până în Segovia. Îi povestisem că speram să văd în ziua aia şi
Salamanca şi a vrut să se asigure că apuc. Stând în staţia de
autobus, ţineam degetu' sus, că poate, poate... şi, ghiciţi ce! M-a
luat un tip ce m-a dus până în centrul Segoviei. Am vizitat
apeductul roman, care e ceva extraordinar de fain, apoi catedrala,
care nu e nu-ştiu-ce de capul ei, apoi castelul, care e foarte
drăguţ. În circa o oră jumate Hici Haiko a dat gata Segovia, ca
mai apoi s-o ia spre Salamanca.

Primele trei maşini m-au dus pentru câte 1-2-3 kilometri

fiecare, până am ajuns la o intrare pe autostrada ce duce spre
Salamanca. Aici mi-am zis că o să stau mult şi bine, aşa că am
scos un sandwich şi o portocală, şi am halit. Apoi am scos unghiera
şi mi-am tăiat copitele de la piciorul stâng. Mi-a fost lene să îmi
descalţ şi dreptul, să le tai şi pe ale ăstuia. Ăstora din urmă le-a
venit rândul când eram în Tarifa, că mi-am zis să îmi las “oase”
în cel mai sudic punct al Europei!

No, stând acolo aşa, hepi, cu un zâmbet tâmp, ascultând muzică

şi cu degetul ridicat, cu toate că erau nişte nori foarte
nepretienoşi, ni, mă, că opreşte o maşină! Un bătrânel. Povestind
cu el, îmi spune că a oprit să mă ia datorită gentuţei ce o am la
gât. Cică el, în tinereţe, era luat la ocazie de soldaţi şi soldaţii ăia
aveau gentuţe asemănătoare cu a mea... no, asta chiar E FOARTE
TARE! Ai putea plânge pentru atâta frumuseţe din partea
universului…

Omu‟ meu m-a dus până în Avila, unde am avut maxima

plăcere să văd zidurile cetăţii medievale ale acestui oraş, care sunt
de o splendoare ieşită din comun!

Aci, în Avila, am reuşit să mă adăpostesc de un potop, iar mai

apoi am fost luat de cineva care m-a dus până în centrul
Salamancăi. Tipul avea la vreo 50 de ani, dar era de o voioşie şi
atitudine ale cuiva mult mai tânăr. Ne-am plimbat prin tot felul
de discuţii faine, până a venit vorba de criză şi de poporul sălbatic
doici. Omul s-a dezlănțuit. Că Espania e în situaţia în care e din
cauza Doiciland, că doicii nu au avut şi nu o să aibă niciodată o
Atenă, o Romă, un Aristotel, un Eratostene, un Picasso, etc. Că
sunt doar nişte roboţi buni la chestii tehnice, etc. Nu ştiam cum să
îl iau ca să îi tai din elan şi să fiu clar că nu subscriu la ura lui
bazată pe criterii de naţionalitate. I-am zis că guvernatorii
madrileni (aragonezi sau castellani, nicidecum catalanii) sunt cel
puţin tot la fel de vinovaţi ca doicii. Am schimbat subiectul şi toate
au devenit bune si frumoase din nou.

Ajuns în Salamanca, i-am dat un tur. E tare, tare drăguţă. Am

ieșit la pas din Salamanca și am stat circa juma' de oră până am
prins ocazie de Zamora. Până în Zamora m-a dus un bătrânel de
peste 70 de ani, tare excentric, cu o soaţă de maxim 35 ani! Isteţ
băiat. Profesor universitar.

În Zamora trebuia să prind ocazie pentru 60 de kilometri, până

în Benavente, ca să reintru pe A6 (autostrada Madrid - Coruna).
Am prins, după două ore jumate foarte obositoare. Am ajuns în
Benavente pe la 12 noaptea, într-o benzinărie apropiată de
autostradă, dar care avea la pompe un MARE IDIOT.

Am intrat în benzinărie iar imediat după a venit istețul de la

pompă să îmi spună că în Espania nu o să fiu luat la autostop. A
mai continuat cu idei de-ale lui tâmpite, eu l-am ascultat
respectuos și l-am lăsat să îmi spună ce avea de spus. La urmă i-
am zis că dacă nu îl deranjez eu vreau să încerc. A zis că nu îl
deranjez, dar se vedea că minte. Asta m-a enervat și m-a făcut să
îi zic: „Hombre, no te preocupes. Nu am nevoie să stau în
benzinăria ta, am făcuţi zeci de mii de kilometri cu autostopul, din
care 5.000 în Espania şi până acum a mers foarte bine, indiferent
de oră, indiferent că era zi sau noapte, deci urmărește cum o să
fiu luat, o să stau în sensul giratoriu de acolo.”
 În timp ce părăseam benzinăria văd că intră un microbuz cu
numere de Portugalia, ce avea steagul Moldovei în parbriz! Am
mers să vorbesc cu tipul şi mergea la Madrid. I-am explicat că eu
merg la Coruna, dar că locul ăsta în care sunt e foarte aiurea
amplasat, că ăla din benzinărie e un nesimţit şi să mă ducă spre
Madrid, pe autostradă, până întâlnim o benzinărie mare în sensul
de mers spre Coruna. S-a uitat pe GPS si era una la 86 de
kilometri, în Tordesillas. Ruslan, îl chema pe gagiu, foarte de
treabă! M-a felicitat pentru curaj.

De acolo până în Ponferrada m-a luat Javier, sudor la Atletico

Madrid, dar fan FC Barcelona! Avea pe tel poză cu Xavi şi Messi!
M-a felicitat foarte sincer pentru ceea ce fac.

Unde m-a lăsat el am stat circa o oră jumate, ca pe la ora

03:00 AM să fiu luat de „camionero”-ul Felix, un om extraordinar
de fain şi el! De un calm şi o căldură de-alea ardeleneşti 100%!
Am făcut schimb de adrese de e-mail, că el nu le are cu Facebook-
ul și o să ţinem legătura pe e-mail. El a ajuns pe la 06:00 în
Coruna, dar m-a lăsat să dorm până la 08:00 în cabină, fără să
mă trezească, pentru că oricum aştepta să descarce. Când m-am
trezit, îmi făcuse două sandwich-uri pentru drum. Mi-a urat toate
cele bune, eu la fel... Nu ştiu cum să povestesc experienţele astea,
nu pot fi exprimate în cuvinte sau în scris.

Ei, bine, de unde m-a lăsat Felix am luat autobuzul 9 care m-a
dus la farul lui Hercule. Singura chestie ce voiam să o vizitez în
Coruna era acest far. Cică, legenda spune că Hercules a călătorit
până aici, ca să omoare ceva monstru. Romanii considerau
regiunea în care se află Coruna ca fiind „Capătul Pământului”, de
aceea au numit-o Finiestre. Deci, am ajuns la capătul Pământului
cu autostopul!
 După kilometrii zilei precedente şi o noapte nedormită, am
urcat destul de greu dealul pe care se afla farul. Ce şi-o fi zis
Hercule: „A ajuns fraieru' ăsta de Hici Haiko să călătorească la fel
de mult ca mine – măcar să îl chinui”. No, nu i-am zis eu să se
compare cu nimeni, sper ca alții să meargă cu autostopul prin alte
galaxii emoționale și umane și să îmi povestească și ei mie.

Am continuat spre Santiago de Compostela, am dat o tură prin

Santiago, am halit un fel de picnic pe o bancă într-un parc
(meniu: două conseve de peşte de 125 de grame, pită şi măsline).

PORTUGAL

Andrei,

Din Santiago, pe la ora 15:00, am luat-o încet spre sud, cu

direcţia Lisabona, unde mă aştepta Anton. Am luat-o pe drumuri
naţionale şi am mers încetuţ. A trebuit să traversez oraşul Vigo la
pas. E drăguţ tare, e pe malul Atlanticului şi are în imediata
apropiere ceva insuliţe, în totalitate virgine, de-a dreptu‟ superbe
chiar şi de la distanţă! Am continuat din Vigo spre Porto, fiind
luat de un cuplu espaniol tinerel care m-a lăsat într-o benzinărie
înainte de Porto. El mi-a găsit o cursă până la circa 100 de
kilometri după Porto. În acea benzinărie am stat circa o oră.
Citisem dinainte că Portugal ar fi imposibilă la autostop şi că
lumea chiar nu te ia. Mi-am dat seama că le e frică. Un tip la vreo
30 de ani a vrut să mă ia, dar mi-a zis că îmi dă un răspuns
numai după ce îşi întreabă soţia. S-a întors să îmi spună că îi pare
rău, dar soţia lui nu e de acord pentru că îi e frică. I-am spus că
nu e nicio problemă, că înţeleg şi îi apreciez intenţia şi sinceritatea!
Am dat mâna cu omu' şi i-am urat toate cele bune!

Dincolo de aroganţa unora dintre portughezi, majoritatea îs

oameni faini şi primitori! Espaniolii îi vorbesc de rău pe portughezi,
iar portughezii pe espanioli, dar ambele popoare îs foarte ok.
 Am mai fost luat de un cuplu spaniol pentru încă vreo 50 de
kilometri, ca mai apoi să fiu luat de doi portughezi foarte faini, cu
care chiar am discutat de toate, într-o manieră super faină, până
am ajuns la fotbal. Șoferul a început subiectul fotbal, pe care eu îl
driblasem până atunci, hehe. S-a prins el că driblez ca Messi şi a
abordat subiectul iegzact de maniera asta:

-Vezi cum plouă afară?

Era potop și eram în mijlocul câmpului.

-Da.

-Cine e mai bun, Cristiano sau Messi? Dar vezi că dacă nu

răspunzi corect te dau jos și te las în ploaie!

-Messi!

-S-a simțit că am glumit?

-Nu știu, m-ai speriat un pic. Am râs amândoi.

E normal ca oamenii să fie foarte mândri cu ai lor Cristiano şi

Mourinho, care sunt mai mult decât buni. Noi ne bucuram amu'
câţiva ani cu Hagi.

Tipii ăştia m-au dus până foarte aproape de unde locuieşte

Anton.

Mi-a plăcut MAXIM în Lisabona. Copiii jucau fotbal în piaţa

centrală a oraşului, la fel cum, pe când eram junior, şi eu băteam
mingea în stradă. N-am mai văzut aşa ceva de mulţi ani de zile.
De asemenea, un alt lucru unic şi extraordinar în Lisabona e faptul
că în piaţa centrală este un DJ care pune muzică pentru oricine ar
dori să danseze, să se fâţâie, etc! Din Lisabona am dat o fugă în
Sintra – o localitate foarte făinuţă, la vreo 25 de kilometri de
Lisabona şi la Cabo da Roca – cel mai vestic punct al Europei
continentale.
 În Lisabona am ajuns epuizat cum eu nu m-aş fi aşteptat. Şansa
a făcut ca Anton să insiste să rămân, să mă regenerez. Am odihnit
patru nopţi şi trei zile, ca să mă refac. Mi-am zis că o să încerc să
nu mai exagerez în halu' ăsta... De data viitoare, pentru că îmi
planificasem iar 2-3 zile hardcore.

Luni, 1 aprilie, am plecat din Lisabona. Îmi propusesem să

vizitez în acea zi Badajoz şi Sevilla. M-am trezit la 5 AM, ca să
prind primul tren urban ce mă scotea spre vest. Am găsit
benzinăria de pe marginea autostrăzii. Am stat în această primă
benzinărie aproape două ore, ca apoi să prind pe distanţe scurte
de trei ori. Ultimul a fost Cătălin, el m-a luat undeva în drum
spre Badajoz și mi-a povestit cum în 1999 a trecut clandestin din
Ardeal până în Portugalia, în 14 zile. S-a bucurat să vadă că mai
sunt oameni cu activităţi asemănătoare chiar dacă toate s-au
schimbat mult şi mi-a dat 10 € pentru amiaza din zâua aia. Nu a
avut loc să mă ia în faţă lângă el, că avea un angajat în dreapta
lui, dar m-a pus în spate, în dubiţă, între scule!

ESPANIA II

Dragă Kitty,

De unde m-a lăsat Cătălin m-au luat doi portughezi foarte

amabili şi de treabă, ce mergeau până aproape de Cordoba,
trecând pe lângă Badajoz. Eu planificasem să văd în ziua aia
Badajoz şi Sevilla, dar cu bucurie m-am lăsat la mâna drumului!

I-am rugat să intre cu mine cinci minute în Badajoz, ca să văd

monumentele romane, singurele atracţii ce mă interesau. Au făcut
asta, apoi mi-au făcut şi o amiază copioasă la un restaurant.
Măslinele alea andaluze, la ele acasă, nu o să le pot uita vreodată.
M-au lăsat undeva la circa 15 kilometri de Cordoba, de unde am
fost luat de un jeep imens și super-exotic: gen tiribombă.
 Cordoba e minunată, e oraşul meu preferat de pe atunci! L-am
bătut la pas în vreo trei ore şi m-am tot minunat.

Am continuat spre Malaga – Tarifa. În Malaga am fost lăsat

aiurea şi a trebuit să merg pe marginea autostrăzii câţiva kilometri
pentru a găsi astfel un loc ok pentru a face autostop şi a fi
„mutat” mai departe. Am fost dus pe bucăţi foarte mici de patru
maşini și o motocicletă, până am ajuns într-o benzinărie unde era
un cuplu de finlandezi tinerei rătăciţi. Voiau şi ei să ajungă la
Tarifa. Copii mai puşcaţi şi mai aerieni ca ăştia nu mi-a mai fost
dat să văd. El avea 22 de ani, ea, 21. Veniseră cu avionul la
Madrid, închiriaseră maşina respectivă şi, cică, s-au apucat de
vizitat Espania. Trecuseră pe centura Sevilliei fără să oprească în
Sevilla, din Madrid până în Malaga nu au vizitat niciun oraş!
Problema reală şi cea mai mare e că păreau drogaţi…

Le-am fost copilot până la hotel, cu toate că era la circa 10

kilometri de Tarifa, şi apoi a trebuit să mă întorc. Oricum, toată
călătoria cu ei a fost un caz tipic în care autostopistul ajută pe cel
care îl ia la ocazie. Păi, de câte ori nu am strigat la el: „SLOW”
sau alte minuni, ca să nu se izbească de parapet sau cine mai ştie
ce.

În noaptea aceea, mi-am întins sacul de dormit sub cerul

înstelat, pe un câmp cu o iarbă mătăsoasă şi primitoare. Am
moţăit circa 4-5 ore, nu a fost frig deloc, erau vreo 12 grade.

A doua zi dimineaţă, am vizitat Tarifa și i-am văzut de la ţărm

insulița ce are o fortăreață superbă.

Din Tarifa am avut norocul să prind foarte repede ocazie, direct

Gibraltar. Tipul care m-a luat (i-am uitat numele), tâmplar
pasionat de călătorii mi-a zis că de la 15 ani, toţi banii ce îi
economiseşte îi investeşte în călătorii. Mi-a făcut cinste cu un mic
dejun şi m-a lăsat la circa 3-4 kilometri de intrarea în Gibraltar.
 GIBRALTAR

Dragă Tamara,

Cu circa 20 de kilometri înainte de a intra în Gibraltar, de pe

autostrada A7, cum se vine dinspre Algeciras şi se merge spre
Malaga, se vede foarte frumos tot Gibraltarul, care de fapt e o
peninsulă – stâncă, un mic munte pe malul mării, ca în visele lui
Eminescu.

La intrare în Gibraltar se formează o coadă de maşini de

kilometrii. Am ajuns foarte, foarte obosit în Gibraltar şi am intrat
în el doar circa jumătate de kilometru, până la celebrul şi unicul
aeroport a cărui pistă intersectează un bulevard, iar maşinile
trebuie să stea la semafor, ca să treacă avionul.

Gibraltarul e plin de chestii specific british: cabină telefonică,

autobuz cu etaj etc. Pentru că am intrat doar puţin în Gibraltar
am ratat celebrii macaci berberi – nişte maimuţe drăgălaşe ce
trăiesc în Gibraltar.

Curiozităţile mele vizavi de Gibraltar au fost de natură

geopolitcă. Am intrat în vorbă cu un poliţist ce mi-a povestit
timp de o oră situaţia Gibraltarului. Dat fiind că e primul teritoriu
dependent în care am intrat şi dată fiind pasiunea mea pentru
teritorii dependente şi alte tipuri de excepţii de organizare statală,
am avut multe întrebări.

Gibraltarul e o ţărişoară în toată regula. Maşinile lor au plăcuţe

de înmatriculare personalizate ca orice ţară, prescurtarea pentru
Gibraltar este „GBZ”. Gibraltarienii sunt cetăţeni britanici, dar
deţin paşaport personalizat gibraltarian. Iuchei se ocupă de
apărare (plăteşte salariul poliţiştilor, de exemplu) şi externe
(oriunde în lumea asta ar călători, un gibraltarian e tratat ca un
britanic). În rest, ţărişoara se descurcă singură pe plan intern,
autoguvernându-se în totalitate. Interesele Iuchei sunt strategice,
iar costurile sunt asigurarea apărării şi externelor Gibraltarului.

Gibraltar face parte din UE, iar din 2004 are drept de vot la
alegerile Parlamentului European. Gibraltarul nu face parte din
spaţiul Schengen. Le-a fost recunoscută echipa naţională de fotbal
de către FIFA. De asemenea, se depun eforturi pentru a avea drept
de vot la alegerea prim-ministrului şi a parlamentului britanic.
Regina Iuchei şi prim-ministrul reprezintă capul ierarhiei politice,
iar local, funcţia cea mai înaltă o are „chieff minister”-ul.

Locuitorii Gibraltarului sunt mulţumiţi cu statutul lor, vor ca

teritoriul lor să îşi menţină statutul şi nu vor o reincorporare în
Espania. Motivele sunt foarte simple şi clare: economice! Turismul
şi taxele scăzute la diverse produse face ca schimburile cu
localitatea vecină din Espania să fie intense şi asta să asigure un
nivel de trai ridicat. De asemenea, locuitorii din cea mai apropiată
localitate spaniolă (La Linea) sunt şi ei mulţumiţi cu această
situaţie, pentru că ţigările, alcoolul, parfumurile şi electronicele
sunt considerabil mai ieftine în Gibraltar şi fac şi ei un bănuţ,
trecând de 10-20 de ori pe zi cu câte un cartuş de ţigări, de
exemplu.

Espania ar vrea înapoi Gibraltarul, dar nu gândesc la fel când

este vorba de a retroceda Ceuta şi Mellila, Al Magribului, fără a
mai menţiona că Ceuta şi Mellila nu se bucură nici pe departe de
un statut ca al Gibraltarului. Eu, unul, aş include Gibraltarul la
state liber asociate. În calitate de cetăţean român, pentru a intra
în Gibraltar e nevoie de paşaport, doar spaniolii şi britanicii pot
intra cu carte de identitate naţională.

Gibraltarienii vorbesc o limbă-ghiveci-amestec. Amestec de

spaniolă şi engleză. Această limbă e numită de ei şi de alţii ce au
doar intenţii de a glumi, spanglish. Spaniolii, însă, numesc această
limbă „gianito”, termen care e posibil să aibă o urmă de ironie şi
trimitere la „gitan”, care înseamnă rrom.

ESPANIA III

Dragă Kitty,

Am ieşit la pas din Gibraltar până în La Linea şi m-am pus la

autostop după un sens giratoriu, pentru că în acel loc maşinile
încetineau. Voiam doar să fiu pe drum, să stau pe scaun într-o
maşină, şi să mă hipnotizeze drumul. Doar cu această dorinţă am
luat-o spre Sevilla, nesperând să mai apuc a o vedea în acea zi. Îmi
spuneam că o să ajung pe timp de noapte, că îmi pun sacul de
dormit undeva jos şi dimineaţă oi vizita oraşul. Spre surprinderea
mea, totul a mers şnur şi pe la ora 17 eram în Sevilla. Tipul care
m-a adus în Sevilla mi-a povestit că în oraş Betis Sevilla are mai
mulţi fani decât FC Sevilla şi că Betis e numele vechi al râului
Guadalqivir, râu ce străbate Sevilla. Tot el mi-a spus că
„Macarena” e numele unei regiuni din apropiere de Sevilla şi de
asemenea, nume de femeie.

Îmi spuseseră mai mulţi că dacă am văzut Granada şi Cordoba

nu mai am ce vedea nou în Sevilla. MARE PROSTIE! Sevilla e
complet diferită de Granada, la fel cum e complet diferită şi de
Cordoba şi la fel cum nici Cordoba şi Granada nu seamănă deloc
între ele. Toate trei sunt superbe! Sevilla a fost ani la rând capitala
imperiului spaniol şi acest lucru se vede. Plaza de Espana e cel mai
frumos loc din Sevilla şi unul dintre cele mai frumoase locuri din
Espania! E absolut fantastică! Palatul regal de iarnă – fostă cetate
arabă - de asemenea, e meeega superb! Catedrala Sevillei e foarte
frumoasă, iar ceea ce îi conferă un loc magic şi unic în inima mea
sunt cuvintele gravate pe ea: Să facem ceva la care urmaşii noştri
să se uite şi să spună că am fost nişte lunatici.
 Turnul şi Plaza de Torros, sunt deasemenea superbe! Pe mine
unul m-au impresionat mai mult Cordoba şi Granada. Sevilla are
mai multe de oferit şi e foarte probabil ca multora / majorităţii să
vă placă mai mult Sevilla!

Trebuie să ne convingem noi singuri de frumuseţea unui om sau

loc! Asta e singura modalitate de a nu avea regrete! Părerile
oricum o să difere, măcar să le formăm pe ale noastre.

Am terminat de vizitat Sevilla pe la ora 9 a Espaniei şi m-am

băgat în primul bar ca să văd meciul PSG – FC Barcelona. După
meci, am pornit la drum spre Madrid. Am ajuns în Madrid la 9
jumătate dimineaţa, am hodinit două zile, apoi, în 5 aprilie la
05:00, am luat-o spre Andorra.

ANDORRA

Dragă Șerban,

În drum spre Andorra am avut ocazia să interacţionez cu

catalanii. Contrar opiniei generale, care spune că aceştia sunt mai
neprietenoşi / reci, am fost surprins să văd că sunt mult mai
prietenoşi ca cei din zona Madrid! Doar andaluzii mai sunt la fel de
prietenoşi precum catalanii. Totuşi, catalanii au un stil diferit, sunt
mai rezervaţi, cumva, şi, cel mai important, sunt foarte anti-
Espania şi anti-Madrid. Lucru care e de inţeles! Catalunia e o altă
ţară! Limba catalană o precede pe cea castellană, aceasta din
urmă trăgându-se din catalană. La nivel internaţional nu le e
recunoscută această identitate atât de distinctă, ba mai mult, se
face marea greşeală de a generaliza şi a numi limba castellană ca
fiind „spaniolă”. O limbă „spaniolă” nu există! Galega şi andaluza
sunt simple dialecte, dacă vorbeşti castelana, pe un andaluz sau un
galician îl înţelegi, pe un catalan nu îl înţelegi! Madridul a deţinut
şi deţine puterea şi, stăpâneşte Catalunia şi Ţara Bască. Situaţia e
complicată, pentru că Ţara Bască şi Catalunia împreună cu Madrid
sunt cele mai dezvoltate zone ale Espaniei, interesele economice
fiind uriaşe!

În acea zi a mers foarte încet şi greu autostopul, am ajuns în

Andorra doar pe la 22:00. Totuşi, în pofida acestui fapt, a
meritat! În drum spre Andorra, undeva cu circa 80 de kilometri
înainte de intrare, am fost luat de un soi de ţărănoi al Pirineilor.
M-a dus circa 30 de kilometri, conducând cu viteză foarte mare,
ţinând cont de serpentinele montane ale zonei, dar îmi tot spunea
să nu îmi fac griji, că face acest drum de 16 ani. Pe la jumătatea
drumului a tras într-o poieniţă în pădure şi mi-a zis că tre' să îl
aşteptăm pe fratele lui şi pe încă un prieten. Zis şi făcut. Apar
fratele şi prietenu‟, scoate tipu‟ câte o doză de bere pentru toţi, nu
refuz. După bere rulează un joint, pe ăsta a trebuit să-l refuz.
După ce termină joint-ul scoate cocaină şi face patru liniuţe,
invitându-mă de cea mai serioasă manieră să îmi iau şi eu porţia,
că doară de aia mi-a făcut una şi mie. L-am refuzat cât de
elegant am putut şi a consumat el şi porţia mea. Am urcat în
maşini… Tipu' conducea periculos treaz… nu a redus din viteză,
deși consumase alcool, iarbă şi cocaină… După nici încă 5 alţi
kilometri, oprim pe o terasă şi mai servim două beri de cap de vită
furajeră, apoi o luăm din nou la drum pentru încă circa 10
kilometri... Ajungem cu bine! Mulţumesc stelelor că s-au aliniat
astfel încât să nu păţesc nimic.

Unde m-au lăsat ei, m-am pus frumos jos pe iarbă şi am

mâncat. După nici cinci minute am prins direct Andorra! Un cuplu
catalan, la circa 40 de ani, oameni foarte faini. Am discutat cu ei
despre situaţia Cataluniei şi mi-a plăcut modul foarte rezervat şi
raţional în care au abordat problema, fără resentimente faţă de
capitală, dar totuşi cu o vizibilă dorinţă de autodeterminare mai
sporită pentru Catalunia, fapt pe care, după cum am menţionat
mai sus, îl consider cât se poate de rezonabil!
 Cel mai frumos lucru al Andorrei este limba, limba oficială fiind
catalana!

Deşi era deja noaptea când am terminat de traversat Andorra,

mi-am continuat drumul spre Frons. Afară erau -6 grade şi
ningea, altitudine 2100 de metri.

MGA mă aştepta în Aix en Provence, iar până acolo aveam circa

600 de kilometri. O hartă dintr-un peco îmi spunea că urmau să
fie mai grei primii 135, pe drumuri naţionale, prin munţi, dar îmi
spuneam că până a doua zi la ora 12:00 tot ajung în Aix en
Provence. Ei bine, am ieşit din Andorra la ora 00:00 şi timp de
trei ore am mers pe jos, pe drum de munte, cu 20 kilograme în
spate… 14 kilometri! Ceea ce pentru mine şi pentru orice om cu o
condiţie fizică normală e fooooaaaarteee mult! M-a nenorocit
rucsacul! Jur că îmi venea să îl las naibii amanet acolo în munţi.
După cei 14 kilometri şi cele trei ore, am ajuns la un tunel. Tunelul
era cu o singură bandă şi trebuia stat la semafor. La semafor era
un camion cu care am intrat în vorbă, mergea în altă direcţie, dar
mă putea trece tunelul, timp în care cel mai important era că îmi
odihneam oasele și mă încălzeam puțin. Locul de după tunel în
care m-a lăsat avea o parcare (pustie - în creierii munţilor).
Parcarea asta avea o mică toaletă, foarte îngrijită. Eu făcusem
treaba mică afară, în natură, dar am intrat în toaletă să beau
apă, că mi se terminase apa şî îmi era o sete cumplită. După ce
am băut apă, am stat încă o oră în acel frig, fără să prind nimic.
Stând acolo, cu creierul congelat, un neuron şi-a zis să se
decongeleze şi să îmi zică: „Mă, bine arată toaleta aia! Murdară nu
e deloc! De mirosit, nu pute! Trânteşte un pui de somn, copile, nu
fi prost!” Zis şi făcut! Mi-am întins sacul de dormit şi am dormit
circa o oră, până am început să simt că mă prinde frigul, era
gresie pe jos iar izopren nu aveam. După o oră de un fel de somn,
m-am pus din nou la ocazie.
 Se făcuse 6 dimineaţa şi începuse să treacă câte o maşină la
circa 15 minute. Era de bine. La un moment dat opreşte un tir în
parcare, ca să îşi umple şoferul bidonaşele de apă de la chiuveta
din toaletă. Intru cu omu' în vorbă şi era vlah. Se întorcea în
Espania... M-a sfătuit să vin cu el, pentru că ruta ce voiam eu să o
iau e foarte, foarte puţin circulată şi o să stau acolo până îmi vine
rău. Mi-a zis că dacă vin cu el şi aştept două ore, va pleca un
nepot de-al său până la Nice şi, deci, va trece foarte aproape de
Aix en Provence.

Acest nepot, un tip de 22 de ani m-a distrat copios - era

cocalarul pur sânge, tatuat penibil, purta ciocan în portieră.

M-am odihnit o zi la MGA, ca luni să o iau la drum şi să fac cei

1.800 de kilometri din Aix en Provence în Oradea, în 26 de ore.
Cu o companie de autocare aş fi făcut minim 30!

Detaliu din a cincea călătorie (6270 km, incluzând Andorra – Cluj

Napoca - Bucureşti)
 ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL – PRIMA ÎNCERCARE

I)RUMÂNIA

Dragă Anca,

După Sahara, Espania, Portugal, Gibraltar si Andorra aş fi vrut

Capul Nord, ca mai apoi să revin în ţară, să iau vize şi să pornesc
în jurul lumii, înspre est (Rasiii). Am renunţat la Capul Nord şi m-
am întors în ţară pentru o ea. Lojic că n-am găsit v-un absolut al
jubirii, ca să mă înec ca un sufletist artist.

Mi-am luat vizele de Rasiii, Mongolia, Kazahstan şi Kârgâzstan,

am primit un rucsac super mișto de la compania Columbia,
botezat Columb, şi am pornit în jurul lumii cu cei 70 euro rămași.

Însă acum, înainte de a lăsa Rumânia în urmă de tot, o să mă

apuc să îţi povestesc unele din plimbările mele cu autostopul prin
Transilvania, Ungrovlahia şi Moldova. Vezi că respect graniţele?

Cu autostopul am mers pentru prima oară involuntar şi

neplanificat la 13 ani, povestea din primul capitol. Între clasa a
10a şi a 11a, la 17 ani am mers pentru prima oară pe bune cu
autostopul. Mersesem la Băile Felix cu fratemeo şi cu Racoş, şi ne-
am tot bălăcit până am pierdut trenul. În mod normal ne era
interzis cu autostopul că cică era periculos!

Am început să circul mai mult cu autostopul de la 18 ani, pe

vremea când făceam şcoala de şoferi la Oradea.

A venit vremea studenţiei la Cluj şi de acolo până acasă, via

Oradea, aveam 210 km. Via Zalău – Carei era mai scurt, dar nu
era o rută la fel de “autostopabilă”. Ca student am învăţat că se
poate circula cu autostopul fără bani. Adică atunci când îmi
cheltuiam toţi banii şi trebuia să mă întorc acasă, ieşeam la
autostop şi spuneam frumos dinainte la om că nu am bani.
 Trec Transfăgărăşanul în 2010, iar în iulie 2012 mi-am zis să
trec şi Transalpina! Din Gilău în Sebeş m-a luat un domn foarte
amabil, la circa 50 de ani, fost olimpic la geografie în liceu. I-am
zis că vreau să traversez Translapina în ziua respectivă, mi-a zis că
nu am cum, că trec prea puţine maşini pe acolo, că drumu‟ e
foarte rău, o bucată de cca 40 de km fiind drum forestier, mişună
urşii, etc. Unii au chef de glume. Nu m-am lăsat influenţat.
Drumul e integral asfaltat, destul de circulat, plus că am avut un
noroc maxim în toată ziua aceea: m-a luat maşină după maşină,
nu am stat mai mult de 10 minute într-un loc!

-Nu vă supăraţi mă luaţi gratis?

-Da cum să nu! Fii liniştit!

-Mulţumesc. Mă scuzaţi, mai am o rugăminte, puteţi pune

radioul pe Radio Rumânia Actualităţi? E o emisiune şi nu am unde
o asculta, vreau neaparat să o ascult şi altă idee mai bună nu am
avut decât să ies la autostop, să urc pe o maşină şi să cer omului
să pună radioul pe acest post.

Vă daţi seama că omul a râs și s-a bucurat de hazardul comic ce

i l-a scos viața în drum. Am mers cu tipul respectiv până s-a
terminat emisiunea, apoi m-a lăsat undeva într-un sătuc. De acolo
înapoi înspre Cluj m-au luat Călin şi Ioana, 2 foşti colegi de liceu.

Apoi am fo´ pân´ la Vin, dus – vinit, 2150 km. La drumul de

întors din Vin în Arad, am fost luat de un mijloc de transport
foarte inedit! Un autobuz cu acordeon. Ţinea 90 km/h constant şi
depăşea toate tirurile! Îl cumpăraseră din Doiciland, second hand,
ca să îl aducă la noi pentru transport public.
 M-am întors din Vin ca să mă duc la bunul meu prieten Miezu‟,
la munte, lângă Beliş şi în linişte, să îmi scriu jurnalul de prostii
din liceu.

Înspre Beliş am fost luat de domnul Pop Liviu! Nu o să îi uit

următoarele cuvinte: „În călătoria asta a ta sigur o să ai momente
grele, nu lua decizii când eşti obosit sau stresat! Îţi pui sacul de
dormit şi cortul jos, dormi şi iei decizii dimineaţa când creierul e
odihnit şi oxigenat cum trebuie!”

Un alt tip mi-a zis: “Tu ar trebui să fii cazat într-o casă de aia
în care îţi dă să mănânci de 3 ori pe zi, iar în restul timpului te
ţin legat în cămaşă de forţă… sau eşti un tip cu un curaj maxim şi
o inimă mare ce e un exemplu pentru alţii! Până ajungem mă
decid!”

La final, ca răspuns, mi-a dat cartea lui de vizită cu adresa de

e-mail ca să îl abonez la newsletter-ul blogului.
 drumu´ de Vin:

Reîntors în Cluj duminică 16 iunie 2013 am pornit spre Siberia,

via Bucureşti. Până la Bucureşti a venit cu mine o jurnalistă
curioasă de cum îmi fac eu veacu‟ pe drumuri. Din Alba în
Bucureşti ne-a luat un camion al cărui şofer era idiot. Adică, chiar
dacă eram amplasat între el şi tipă, şi chiar dacă tipa îi povestea
că are prieten, el încerca să “flirteze” de modul: “nu am iertat
nimic” şi alte penibilisme de astea. I-am zis: “Asta când găseşti
tipe pe lungimea ta de undă”. Tipa se panicase, iar în timp ce
şoferul a coborât să îşi ia ţigări m-a întreabat: “Dar dacă te bate
pe tine şi mă violează pe mine?” Ha, ha!

Urma să plec din București sâmbătă 22 iunie așa că am

petrecut ca în poveşti în noaptea de joi spre vineri cu Pompi și
MGA. M-am culcat la 7, iar la 9 trebuia să fiu la ambasada
Kazahstanului pentru a scoate viza. Doar pentru că MGA m-a
trezit am reuşit să duc misiunea la îndeplinire cu succes!

II)MOLDOVA

Dragă Claudiu,

Am lăsat găzduirea foarte faină a lui Ştefan şi a Mihaelei în

Bucureşti, şi am plecat spre Siberia, din Bucureşti pe la 7 jumate
pe data de 22 iunie. La plecare, topitul de Mircea mi-a urat să ne
vedem cu bine dar mai proşti. Pe criterii de genul recunoşti un
prieten adevărat!

Până la Odessa voi fi însoţit de Dana, călătoare trăznită cu

suflet tânăr, fostă campioană naţională la ski alpin pentru 8 ani
consecutivi.

Din Bucureşti până în Drajna am fost luaţi de un cuplu super

mişto: Ducu şi Ina. Ducu a fost şi el cu autostopul până la Paris.
Treaba a mers şnur până la Galaţi, unde am văzut pentru prima
oară Dunărea pe teritoriul Rumâniei. Am trecut pe Giurgiuleşti la
ora 13 :00. În Moldova am schimbat 3 maşini şi nu am stat mult
pentru nici una din ele, dar, drumurile fiind foarte rele, a mers
încet! Am făcut 220 km în 6 ore.

Câteva impresii:

1) Sunt mult mai religioşi şi superstiţioşi! Un şofer îmi povestea

despre o mănăstire unde se fac “dezlegări de probleme grave”.
Exemple: “oameni care hăuie”, “oameni care fac ca cânii”,
“oameni care tremură şi se aruncă pe jos” etc.

2) O chestie super cool e sensul care îl au pentru ei anumite

cuvinte! Vă veţi prinde citind aceste expresii:

- drum dărâmat

- mă strânge timpul

- sate lepădate

- apă gazată (apă minerală)

- apă dulce (suc)

- nu îţi fie jele pentru 2 lei

- este chip să ne dea drumu‟ la vize

- io ştiu o sută de procente!

 - ai primit duş?

- io nu ştiu, dumnezeu şi vaca ştie mai precis!

- e dus cu vaca

După ce în ultimele 4 nopţi petrecute în Bucale, în două am fost

pe drumuri cu autostopul, într-una am băut iar în ultima am
dormit doar 4 ore, creierul îmi dă un rateu serios: Intraserăm în
Chişinău de circa 3 minute, am făcut poză cu “tabla de intrare”,
ca după 5 minute să o întreb pe Dana: “Oare câţi km mai avem
până în Chişinău? Mă gândesc că nu îs mai mulţi de 10!” A râs,
mi-a amintit de poza ce tocmai o făcusem, iar apoi am râs
amândoi!

Anton, gazda de pe CouchSurfing mi-a dat exemplu de afaceri

moldoveneşti: vânzarea de plăcuţe înmatriculare rutiere de corp
diplomatic moldovenesc şmecheraşilor din Moscva.

Să continuăm cu afacerile: Transnistria nu e recunoscută oficial

de către Moldova, dar transnistrienilor li se eliberează paşapoarte
de moldoveni la Chişinău!!! Doară tre‟ să poată călătorii, oamenii,
şi ei! Altfel, transnistrieni nu ar putea intra în nicio ţară! Maşinilor
înmatriculate în Transnistria le este permis accesul în Moldova!
Transnistria are legături economice cu 60 ţări! O să vezi maşini
înmatriculate în Transnistria plimbându-se într-o veselie în
Ucraina şi Rasiii!

Să luăm exemplul Nagorno Karabah-ului care, teoretic, e similar

cu al Transnistriei! Azerbaigianul are graniţele închise atât cu
Armenia cât şi cu Nagorno Karabakh! Dacă ai vizitat Nagorno
Karabakh nu mai intri în Azerbaigian cât trăieşti! Dacă ai nume de
armean sau strămoşi armeni, nu intri în Azerbaigian cât trăieşti!
Asta presupune o regiune separatistă nerecunoscută!!! Dar
Transnistria e recunoscută de Moldova din toate punctele de
vedere, mai puţin cel oficial! Moldova, Transnistria şi Rasiii
convieţuiesc frăţeşte. Transnistria e un stat mafiot! A fost creat
pentru afacerile unora, iar cei care conduc cu adevărat Moldova
sunt implicaţi şi ei în aceste afaceri.

III) TRANSNISTRIA

Dragă Cristina,

Am ieşit din Moldova şi am intrat în Transnistria. În paşaport

nu se pune nicio ştampilă de ieşire din Moldova, şi nici de intrare
în Transnistria, doar se completează un formular în 2 exemplare,
unul ţi se reţine la intrare, altul la ieşire! Ţara nu există în acte!

Am căutat şi găsit Cetatea Tighinei. Intrarea e asigurată de

cadre militare şi se face dintr-un loc depărtat de cetatea propriu-
zisă, loc din care nu vezi nimic din cetate. La intrare e o machetă
care să te convingă cât e de superbă cetatea, dar biletul de intrare
fiind echivalentul a 5 dolari, în ruble transnistrene, am ales să nu
intrăm deoarece 5 USD era prea mult pentru bugetul nostru. Mai
mult, am ales să nu intrăm ca să nu schimbăm bani, deoarece
cursul valutar la ei e tare prăpădit.

Am ieşit din clădirea mică a intrării şi ne-am zis că dăm cumva

un tur cetăţii și intrăm cumva pe nașpa. Am sărit zidurile printr-
un loc ferit. Treziţi înăuntru.... surprize de proporţii: poligon de
tragere… Poligonul ăsta sigur nu era parte din traseul destinat
turiștilor. Am sărit înapoi la insistențele Danei care lucrează la
MAI, și cică nu e de joacă cu aşa ceva, că ne paşte o arestare cu
siguranţă! Replica mea a fost: “No, şi nu vrei să le vizităm
puşcăriile? Eu ce oi povesti pe Facebook?” M-am conformat și am
ieşit amândoi din cetate ocolind-o pe drum. Cetatea e imensă, un
oraş întreg! De ar fi recondiţionată în totalitate, ar fi ceva de vis!
Într-un final am găsit şi o mică parte recondiţionată şi renovată.
Părţii ăsteia faine, îi poate fi surprinsă o panoramă frumoasă de
pe podul de peste Nistru.

Imediat după m-am tras în poză cu un tanc rusesc.

După ce treci Nistrul înspre est, e altă lume, un Tiraspol îngrijit,

cu gazon, trotuare drepte şi magazine moderne... Tighina e lăsată
paragină!

Oamenii de la est de Nistru te percep ca pe spion şi nu îţi

răspund la nici un fel de întrebări! Am întrebat-o pe o tipă ce ne-
a luat cu maşina dacă e din Tiraspol, iar răspunsul ei a fost: “Nu
vrei să îţi dau şi actele la control?” Mi-am cerut scuze…

Am încercat să fac poză unui peco “Sheriff” şi nu am fost lăsat.

Oamenii sunt ţinuţi în teroare, au impresia că, de le faci o poză la
peco, vii să îi cucereşti!

După Tiraspol am fost duşi de două maşini până în graniţa cu

Ucraina. Aici eu am reuşit să mă furişez fără să trec pe la ghişeu şi
astfel să ies din Transnistria cu acel formular! Suvenirul suprem!
Dovadă că am fost în Transnistria.

Din graniţa cu Ucraina până în Odessa în faţa blocului gazdei ce

ne-am găsit-o pe CouchSurfing ne-a dus Serghei! Ne-a povestit că
fratele său face afaceri cu diamante în Liberia. Serghei lucrează
pentru o firmă americană de armament.

IV) UCRAINA & CRIM

Dragă Martă,

O să încep cu impresii despre Ucraina, ucrainieni şi ucrainience:

1) Ucraina are drumuri rele, mai sparte ca ale noastre dar mai
practice, pentru că ocolesc satele și orașele și pentru că benzile îs
mai late, asta facilitând mult depășirile și evitând aglomerațiile.
Mai mult, localităţile sunt mai rare la ei!

Drumurile ca drumurile, dar la ei totul e mai mare! Şi

ecartamentul la calea ferată! Până acum o ştiam doar din
manualele de geografie! Acum am văst şi treaba asta cu ochii mei!

Pământul e mai sterp ca la noi, dar culturile mai bine

organizate, mai uniforme, nu juma‟ de hectar de porumb de-a lu‟
Ghio, apoi juma‟ de hectar de cartofi de-a lu‟ Ioanie, etc.

Fiind o ţară mai tânără, naţionalismul e mult mai pronunţat şi

vizibil, multe maşini au în parbriz steagul Ucrainei, iar în zonele
pro-ruse steagul Rasiii. Unii îşi vopsesc chiar acoperişul casei în
culorile steagului!

Peste tot sunt monumente dedicate celor care au luptat în al

doilea război mondial! Cele mai tari mi se par cele materializate în
câte un tanc trântit undeva în centrul oraşului. Ei (ruşii) zic că nu
au vrut război! Dacă nu au fost învaţăţi la şcoală că acest război a
început în ‟39 când ei au luat juma‟ de Polşa şi Suami (Finlanda)!
Pozează în victime atacate de doici şi plasează acest “Great
Patriotic War” între anii 1941 – 1945!

Poliţia şi armata e mult mai prezentă în Ucraina, având scop să

fie vizibilă, să fie simţită! Staţiile de metro îs păzite de soldaţi
înarmaţi (2,5 grivne călătoria, adicătelea, 1 leu, 25 euro cenți).

Băieţeii ucrainieni au ceva tare fain în ei, un fel de maturitate și

o bărbăție cum nu am mai văzut! Le strâng mânuţa cu atâta drag
că numa‟! Chiar îs simpatici!

2) Diferitul ucrainiencelor aş putea afirma cu certitudine că se

topeşte repejor. Dacă n-o arzi în juma de oră după ce ai întâlnit-
o, se ploşteşte, o poţi trimite cu porcii. Dar, deasemenea sunt
câteva exemplare pentru care chiar ţi-ai dona vreun organ, asta
ca să nu ne scape cât suntem noi de porci.
 3) Mi se pare foarte ciudat că unii dintre ei sunt strigaţi după
numele întreg: “Iuri Stepfanov”, de exemplu! Deci, în loc să îi
prescurteze numele omului, i-l lungeşte!

4) La fel ca moldovenii, ucrainienii nu îşi cunosc ţara, aşezarea

geografică a oraşelor, drumurile, direcţiile!!! Şi asta la modul cel
mai grav! Adică, am fost luat de agent de distribuţie atât în
Moldova cât şi în Ucraina, şi nu ştiau prin ce oraşe trec în drumul
spre destinaţia lor! E ca şi cum un distribuitor mere de la Alba la
Bucureşti şi nu ştie că va trece prin Sibiu! Mi se pare de comă! De
râsul curcii!

5) Chi-iv-ul (Kiev) are multe biserici, dar în rest, în ţară, îs

mult mai puţine biserici ca la noi! Stalin şi poporul rus de ce nu
ne-a adus fericirea asta? În maşini foarte puţini au icoane (doar 2
din toţi cei care m-au luat), cruci nu am văzut la niciunul!

Am intrat într-o biserică în Chi-iv şi toate femeile (şi cele

tinere) intră în biserică doar cu capul acoperit de baticuri imense.

6) Au o grăma de chestii de care o să te re-îndrăgosteşti pentru

că te vor duce înapoi în copilăria est-europeană…. De exemplu era
o bătrânică ce vindea semniţe prăjite la păhărele de diferite
mărimi! Ăsta e principalul motiv pentru care merită vizitată
Ucraina şi Moldova!

7) Ucrainienii nu poartă centură de siguranţă şi îmi spun şi mie

să nu mi-o pun!

8) Ucrainienilor le e frică să ne viziteze, le e frică de mafie,

prostituţie, hoţi de buzunare, ETC! Ce ironic să existe prejudecăți
identice, dar deasemenea false.

Odessa e un oraş care eu zic că nu merită vizitat. Are o operă

drăguţă şi câteva clădiri făinuţe. Ar fi forțat tare să zic că e
comparabilă cu Clujul (și asta doar dacă ar fi curată și îngrijită),
nu se ridică la nivelul Sibiului şi în nici un caz la cel al Braşovului!
Marea Neagră în Odessa e naşpa, plaja îngustă şi apa plină de alge.
Oamenii însă îs foarte faini!

Miercuri dimineaţa (26 iunie) am luat-o spre Crim. Pe la ora

14:00 m-a luat un tip ce mi-a făcut cinste cu un borş. Mă
întrebase dacă mi-i foame, iar eu, erou de felul meu, i-am zis că
nu mi-i foame. A insistat şi m-a întrebat: “Dar totuşi, când ai
mâncat ultima oară?” Eu: „Păi, la 7 azi dimineaţă!” El: “No,
atunci vii cu mine şi mânci un borş rusesc!” Nu l-am refuzat!

Am ajuns la Yalta pe la 18:00 şi am mers să vizitez palatul

Levodia. locul unde Stalin, Churchill şi Roosvelt au tras liniuţe, nu
pe nas, pe hartă. Sau cine ştie? Palatul e simpluţ, o glumă proastă
în comparaţie cu Bran sau Castelul Huniazilor!

Sudul Crimeei, de la Yalta la Sevastopol, e raiul pe pământ!

Am ajuns seara la gazda ce mi-am găsit-o pe Couchsurfing. Un

hostel… Primul gând ce mi-a venit a fost că aşa îşi racolează ăsta
clienţii? Le zice pe Couchsurfing să vină şi, ajunşi rupţi de
oboseală, n-au ce face şi se cazează la el? Aşa ca i-am zis: “Nu te
supăra, sper că nu am înţeles greşit şi sunt cazat gratis prin
Couchsurfing!” Mi-a zis să nu îmi fac griji, să fac duş şi să vin la
masă. 3 porţi de pireu cu şniţel! Am mâncat ca un purcel!
Super-mişto tipul, era curios de povestea mea! A povestit despre
mine şi la restul persoanelor cazate, aşa că, pe rând, miercuri
seara am fost atracţia unui grup de copii de 12-13 ani care s-au
tras în poze cu mine, iar joi seara am povestit unei familii de ruşi
ce fac.

La acest hostel, la aproape 28 de ani m-am apucat să învăţ a

spăla haine, de mână/manual! N-aş fi zis! Dar mere bine! Prima
oară mi-am întins pantalonii la uscat fără să îi întorc pe dos şi mi
i-am murdărit iar! Lecţie învăţată!
 Joi dimineaţă am fost de am văzut nişte ruine romane şi
greceşti (oraşul antic Chersonesus) ce se găsesc în Sevastopol, iar
după masă Chiril, un băieţel de 15 ani, mi-a făcut pe ghidul prin
Sevastopol. Printre altele, îmi povestea că el consideră că Lenin e
un om bun, că aşa i-a povestit bunicul său, iar bunicul său e un om
înţelept şi cu experienţă de viaţă, care sigur ştie ce vorbeşte.
Despre Stalin mi-a zis că nu ştie ce să creadă, pentru că bunicul
său îi spune la fel ca despre Lenin, adicătelea că a fost gagiu de
treabă, dar taică-so îi spune că a fost naşpa şi că, de ar trăi, i-ar
confisca bunurile şi închide afacerea şi după aia ar vedea el (Chiril)
cum e să nu aibe tac-su să îi pună mâncare pe masă şi să îi dea
bani de buzunar! Chiril al meu, copil tare fain şi curios.

Distracţia mea e să le învăţ alfabetul prin deducţie! Văd

benzinărie Lukoil și zic: “Litera aia tre să fie L, litera aialaltă tre să
fie U…” şi tot aşa! Mi-a fost greu să mă prind ce e “U”-ul întors…
e P! A învăţa alfabetul e primul şi cel mai important pas! Măcar să
ştii citi indicatoarele, ca să ştii unde te duce maşina în care ai
urcat!

Vineri dimineaţă am părăsit primirea foarte amabilă a lui Vitali

şi am luat-o din Sevastopol spre Simferopol. A mers tare încet,
am prins numai pe distanţe scurte, dar au fost experienţe faine.
Unul din tipii ce m-au luat mi-a luat o apă rece de 1,5 litri, altul
mi-a povestit mândru că el e tătar, un altul, sergent rus în flota
din Sevastopol mi-a zis că în Rasiii să nu spun că mă cheamă
Timotei pentru că sună a Timotii (Timothy), iar ăsta e numele de
scenă al unui cântăreţ rus cu acelaşi nume, copil de bani gata,
prost de bubuie.

În Simferopol am stat 2 ore pe o căldură năucitoare, cu soarele

bătându-mi în freză și clocindu-mi creierul deja defect. Mi-am
prăjit mâna dreaptă ca tractoriştii!
 După 2 ore a oprit un polițist, un tip super mişto! Spunea că
merge la Donieţc (Donetk) şi că acesta e în drumul spre Chi-iv
(Kiev). Eu ştiam că Donieţcul e mai la est... Nu ştiam cât de mult
la est, dar am zis că, dacă e poliţist, îşi cunoaşte ţara! Conducea
bine, cu viteză şi mi-am zis că şi de e puţin mai lung drumul via
Donieţc, măcar hodin. Mă prăjise şi năucise crunt acel soare.

Stupize, stupize... Donieţcul e la dracu‟ în praznic! E ca şi cum

stai la autostop în Bucureşti, opreşte unul ce merge la Galaţi şi îţi
zice că Galaţiul e în drum spre Cluj…

Omul, când a văzut că se înserează, m-a lăsat într-o parcare

undeva la 50 km înainte de Donieţc explicându-mi că urmează o
curbă la stânga şi eu tre‟ s-o iau pe acolo. Pe naiba. La despărţire,
mi-a dat 50 grivne – 5 €. Doar era prost grămadă…

În parcarea ce m-a lăsat am intrat în vorbă cu nişte tirişti, le-

am cerut să îmi arate pe o hartă unde îs şi eram la peste 800 km
de Chiiv… Am mers toată ziua, ca să mă apropii de Chiiv cu 100
km… La oboseala acumulată asta a fost o lovitură grea…

Tiristul mi-a făcut cadou harta respectivă.

Am avut şansă să prind rapid până la Donieţc, dar am ajuns

noaptea şi se pare că în Ucraina le e frică să ia la autostop
noaptea.

La un moment dat a parcat un tir în peco-ul lângă care

stăteam la autostop şi am mers să îl întreb dacă nu merge în
direcţia mea. Când a văzut că mă apropii mi-a arătat pumnul.
Am continuat încrezător. S-a dovedit a fi un tip amabil! Mi-a
cumpărat un ceai şi a dat prin staţie să mă ia un coleg de-al lui
care mergea spre Chiiv. El mergea în altă direcţie. Un tip i-a
răspuns şi i-a zis că vine să mă ia! Ca să îmi explice ce culoare are
tirul ce urma să mă ia, mi-a arătat cureluşa de la cheile lui şi mi-
a zis: “daf sini!” Așa am dedus că albastrul e sini.
 A comunica cu ei e un adevărat curs de expresivitate, dezvoltare
de abilităţi, mimică, gestică, limbaj al trupului, etc!

Am aşteptat DAF-ul albastru două ore şi nu a venit, aşa că m-

am enervat, m-am pus în sacul de dormit şi am tras un pui de
somn de 5 ore într-o pădurice lângă peco. M-a udat puţin roua,
dar nu prea tare… îmi trebuie cort...

Tre‟ să fim antrenaţi! Greutăţile tre‟ să le aşteptăm zâmbind

pentru că oricum o să vină fără să li ne putem opune sau să le
putem evita pe toate. La fel şi binele oricum o să vină!

La 6 dimineaţa eram iar cu degetul ridicat şi am mers bine

toată ziua! N-am stat mai mult de juma‟ de oră pentru nici una
din cele 6 maşini ce m-au luat. Undeva înainte de Harchiv
(Kharkov) m-a luat pentru prima oară o maşină cu numere de
Rasiii! Andrei îl cheamă pe tip şi mi-a dat să halesc 2 mere plus
100 ruble pentru maica Rasiii! Din Harchiv în Poltava m-a dus un
tip ce nu avea centură de siguranţă pentru pasagerul din dreapta.
Aşa lemn am adormit… că am picat tot grămadă, ca un leţ, pe
şofer! S-a speriat şi el şi eu! Mi-a făcut semn să mă ţin cu mâna
de chestia aia de sus. Zis şi făcut… Am adormit foarte adânc şi
mi-a căzut mâna moartă, izbindu-se de uşă!

Din Poltava în Chiiv m-a luat Roman, şofer de tir. Când am

urcat l-am întrebat: “Bes platna?” Adică: Mă iei fără bani? Am
uitat să menţionez că atât în Moldova cât şi în Ucraina eu aşa simt
că tre‟ să întreb dinainte. Unii autostopişti nu întreabă, eu, însă,
prefer să evit eventuale neplăceri la coborâre. Deci, l-am întrebat
“Bes platna?”, iar răspunsul lui a fost foarte tare: “Eta autostop!
Eta, bes platna!”

Totul bine şi frumos, până undeva înainte de Chiiv, când ne-am

băgat pe un drum mai lăturalnic. Când a oprit mi-a zis că el “face
duş” într-o baltă de pe marginea drumului şi m-a întrebat dacă
nu mă bag şi eu. Aveam cca 34 de ore de când eram pe drum,
eram transpirat şi murdar la modul serios! Chiar m-a bucurat
ideea, doar că balta aia părea cam verde, nu îmi părea primitoare!
Când ne-am apropiat am văzut că era chiar curată, fiind beton pe
jos în locul unde am intrat. Tipul ştia locul. A intrat şi a început să
se spele în boxeri… Eu ezitam… Până la urmă, dându-mi jos
boxeri, i-am zis: “Roman, problem?” La cca 100 m de noi erau 3
maşini la picnic, a zis că nu e nici un problem! Ideea era că ori
mă spăl să mă tihnească ori o dăm încolo de treabă! Oricum, cel
mai fain e că toate maşinile ce treceau pe autostradă ne vedeau!
După ce am terminat “băiţa” şi m-am îmbrăcat, m-am tras în
poză cu locul acesta.

Ajuns în Chiiv, prin intermediul CouchSurfing în prima seara am

stat la Alex, iar a doua noapte am dormit la Yuri. Yuri e originar
din Cernăuţi, bunicul lui e moldovean aşa că ştie câteva cuvinte în
moldoveneşte. La Yuri, în aceea seară, au venit nişte prieteni,
printre care unul sârb. Ei bine, cu acest sârb super funny am găsit
în comun limba moghioră, aşa că ardeleanul şi sârbul s-au apucat
să facă concurs de înjurături în moghioră, în Ucraina!

La un moment dat am început să discutăm ceva despre religii şi

sârbul nostru, vizibil deranjat, ne-a rugat să schimbăm subiectul
pentru că e sătul de discuţii pe teme religioase, iar că pentru el nu
există religii şi naţionalităţi, doar oameni! Beat fiind a continuat
prin a ne povesti ce făcea când a început războiul în 1999… Eu
m-am cutremurat străpuns fiind de ce te făcea acest om să simţi
şi ce transmitea când spunea această poveste… Cât de exact îşi
amintea acele secunde… Era la repetiţii cu corul bisericesc şi ţine
minte notă cu notă ce cânta când au căzut primele bombe: ”La,
la, la … and boom, boom, boom!!!!”

Omul serii, însă, a fost un alt amic de-al lui Yuri! Printre multe
alte glume ce le-a făcut, îmi amintesc două bancuri despre
moldoveni: 1) Ce fac moldovenii după sex? Repară şi tencuiesc
pereţii. 2) De ce moldovenii plantează cartofii noaptea? Ca să nu îi
vadă gândacii de Colorado.

Tot tipul ăsta mi-a spus poveşti despre soldaţii moldoveni din
timpul celui de-al doilea război mundial! Ei bine, cică moldovenii
noşti beau toată ziua! Bunicul său fiind copil, 6-7 ani, a fost trimis
împreună cu alţi copii de către părinţii lor să arunce o grenadă
într-o cazarmă de-a moldovenilor. Copiii nu au nimerit geamul, ci
peretele, grenada a ricoşat înapoi spre ei şi l-a rănit pe unul.
Soldaţii moldo-vlahi nu i-au împuşcat, ba mai mult, i-au lăsat pe
copiii ce reușiseră să scape să se întoarcă ca să îl care pe rănit.

V) RASIII – PARTEA ÎNTÂI

Dragi Cipri şi Anca,

Pura, sfânta şi preaiubita mamă Rasiii fiind mare o să avem

multe de povestit ♥ Anca, beţiile, rusoaicele faine şi restul
chestiilor elevate, dar simţite porceşte de plăcut, le-oi povesti cu
Cipri, că doară mă ştii de gentilom. Ţie ţi-oi comunica alte chestii,
găsim noi!

Luni, 1 iulie, am părăsit Chi-iv. Tipii cu care m-am distrat în

ultima noapte, băuţi şi fumaţi fiind, mi-au zis să mai rămân 1-2
zile că o punem de o caterincă în direct la televiziunea naţională
ucraineană! Au dat telefoane (pe timp de noapte) dar dimineaţă,
pe când le-a trecut beţia, cerându-și scuze mi-au zis că, din
păcate, tre‟ să părăsesc şi eu casa, că ei merg la lucru. Nu m-am
supărat! Chestii de astea ştiu că o să mi se mai întâmple. L-am
luat pe Columb la braţ şi am pornit spre Sankt Pitiersburg! Traseul
cel mai scurt trecea prin Belarus, dar neavând viză de Belarus am
luat-o via Moscva.

Înainte să ies din Ucraina m-a luat la ocazie pentru a treia oară
ambulanţa! Mai fusesem luat de 2 ori de ambulanţă, de ambele
dăţi în Transilvania, o dată pe timp de noapte, pe targa din dubă,
nu în braţele asistentelor, din dreapta şoferului.

Înainte de graniţă m-a luat de Nicolai, ce mergea aproape până

la Moscva! Mi-a zis că mă ia cu el cu condiţia să trec graniţa
pedestru, că nu poa‟ să ştie ce am în rucsac. Mi-a promis că mă
aşteaptă dincolo de graniţă. Aşa a şi făcut! Trecerea graniţei a
durat cca 1 oră cu normale şi ilogice plimbări de la un ghişeu la
altul. Trecut graniţa am urcat din nou în maşina lui Nicolai.

Dimineaţă am ajuns înainte de Moscva şi mi-am zis că îmi va fi

foarte dificil să ocolesc imensa Moscvă, dar după cca 2 minute am
fost luat de Serghei, care a ocolit toată Moscva pentru mine, ca să
mă lase la ieşirea spre Sankt Pitiersburg. Mi-a zis că şi el vrea de
mulţi ani să o ia de nebun prin lume, dar cu bicicleta! Tot el mi-a
zis că a urmat "The Academy of Free Traveling".
 Între Moscva şi Sankt Pitiersburg am mers încet, am prins pe
distanţe scurte, am făcut cei cca 700 km în 16 ore. Am avut
şansa ca ultimii 450 km să îi fac cu o singură maşină ce a mers
repede! Pentru că altfel aş fi făcut mult mai mult timp! Această
maşină era un jeep bengos condus de o gagică bună, Nataly!

Eu neavând credit pe telefon la nevoie cer frumos telefonul celui

care mă ia la autostop. Pentru ei e foarte ieftin să sune în reţele
din ţara lor, iar după ce te-au luat la autostop, tre doar să ştii
găsi încă o gama frumoasă pentru modul în care adresezi noul
subiect al conversaţiei, unul iniţiat de tine, o nevoie de a ta.
Balance, I mean. Nataly mi-a dat telefonul pentru a suna,
daaarrr, surprize, surprizeeee, m-au înșelat amarnic nopţile albe
sankt-pitierburgheze... Era unu noaptea şi afară era lumină, eu
aveam impresia că e vreo 22:00.

Nu am realizat că nu mai circulă metro-ul la ora aia! Mă

prindeam acum de ce avusesem impresia că ceasul maşinii Nataliei
merge rău.

Dat fiind că metro-ul nu mai circula şi că mi-am sunat gazda la

1 noaptea, fără să mă prind că o trezesc din somn, am avut mare
noroc cu Nataly, care a propus să mă ducă până în faţa casei
gazdei ce o găsisem pe Couchsurfing!

A doua zi i-am cunoscut pe băieţii de la "Travel for a cause -

Save Roşia Montana": Radu și Elena, moldoveni; Sophian,
canadiano-tunisiano-francez. Distracţie mare când Radu şi Elena îl
învăţă accentul moldovenesc. Expresia favorită a lui Sophian e "Jâtî
proastă!" Să auzi un tunisiano-francezo-canadian chinuindu-se să
o dea pe moldoveneşte, râzi de să te "diejghini"! Radu, după beţia
din a doua noapte mi-a zis că nu mai bea cu mine! Că el e destul
de nebun şi să bea cu unu‟ mai nebun ca el, ar fi prea mult.
 "Nopţile albe" îs ceva tare fain şi aşe boem… Să bei ziua, dar să
fie 1 noaptea... Problema cu nopţile albe e că uiţi complet noţiunea
timpului, întârzii la întâlniri şi tare aiurea te dă peste cap! Timpul
e atât de relativ...

Sankt Pitiersburgul e un oraş extraordinar de fain! Poate cel

mai fain din Europa! Are aer imperial, are oameni foarte faini, e
foarte curat şi bine organizat!

Printre altele, în Sankt Pitiersburg am vizitat cetatea veche a

oraşului, în interiorul căreia e biserica în care îs îngropaţi
Romanovii. Aici mi-a plăcut pentru că se turna un film despre
Rasputin, iar pentru una din scene au adus nişte soldaţi din Asia
cu care m-am tras în poze.

În ziua următoare am vizitat Pitiergov-ul, palatul lui Petru cel

Mare, ceva nebunesc de fain! Palatu' fiind situat pe malul mării, i-
am propus lui Radu să facem o băiţă la curtea regelui. Se uitau
ruşii la noi ca la urs.

Am vizitat şi casa lui Dostoievski, iar asta m-a bucurat mult.

Deasemenea, am vizitat Ermitaj-ul. Înainte de a intra la Ermitaj a
trebuit să îl aştept pe Radu câteva ore. Unii întâzie serios. Ei bine,
plictisindu-mă, m-am întins pe spate, pe pavaj, în piaţa din faţa
Ermitajului. Mi-am pus rucsacul pe post de pernă şi fluieram
fredonând ceva melodii. Un grup de copii din apropiere s-a distrat
copios, mi-au făcut poze şi mi-au arătat degetul mare! Ruşii ăştia.

A ajuns Radu… Cât eram de mahmur… M-am pus pe podea, în

fund. Stând aşa, acolo jos, de ceva vreme mi-am dat şlapii jos ca
să am un factor sporit de confort, sic. A venit o angajată de-a
muzeului să îmi zică să îmi iau şlapii în picioare.... M-am
conformat.

Blaga zicea că veşnicia şade în ţărani, asta, pe termen lung o să

mă inspire să călătoresc la business class şi să devin un gentilom,
că să mor io, mă excit şi bag de samă că e din cauza ruşinii care
nu o pot conştientiza, nici percepe, nu ştiu de unde să o prind,
pentru că mă amuză. Aşa, mă declar capabil de a vede doar
comicul.

În Sankt Pitiersburg am întâlnit 3 moldoveni: o vânzătoare la

un magazin de legume, un şofer de autobus şi un tip pe metro.
Şoferul de autobus ne-a făcut o bere la toţi 4, era din
Transnistria. Cu tipul de pe metro a fost cel mai funny, ne-a auzit
că vorbim vlahă şi a venit la mine de m-a întrebat în
moldoveneşte:

-Eşti român?

-Why?

-Pentru că v-am auzit că vorbeaţi româneşte!

-Aha, so? How that you understand?

Omul s-a uitat ciudat la mine şi s-a dus la Radu. A povestit cu

Radu v-o 2-3 minute în moldoveneşte, mai apoi când a coborât
din metro, eu îi zic lui Radu:

-MĂ, ĂLA VORBEA VLAHĂ?

-Da!

-Serios?

-Da, mă! Am vorbit cu el pe moldoveneşte.

-No, funny, înainte să meargă la tine a venit la mine, dar ce îs

io? Purtătorul de cuvânt al grupului? Nu aveam chef de el. De fapt
eram foarte, foarte mahmur.

În una din zile era 7 seara şi eu încă nu mâncasem. Vă închipuiţi

ce foame aveam în glandă după ce am umblat de nebun prin oraş
toată ziua. Aşadar, am cumpărat cremvurşti, pită, un borcănel de
castraveţi muraţi şi, bineînţeles, mult sfinţita şî binecuvântata
bere! Ne-am pus pe o bancă în parc şi am început să halim. În
timp ce haleam relaxaţi a trecut un pluton de cca 30 soldaţi la
pas, pas de ăla, de-al lor, organizat, sincron, identic, etc. În acelaşi
timp, pe aceeași alee a parcului, în sens invers față de soldați, trec
două tipe super, super bune, cu nişte pantaloni foarte scurţi ce le
acopereau doar jumate din dos ... și cu niiiiișşşte craci fraaateee …
plââângiii … TOT PLUTONUL de soldaţi a întors DEODATĂ,
SIMULTAN, SINCRON, ca într-o comedie, capul după ele fără să
încurce paşii mersului calculat! A fost atât de tare fazaaaaa, nu
poate fi pus în cuvinte amuzamentul dement ce l-a putut stârni.

Ah, era să povestesc că am fumat marijuana şi e super fain?!?

Era să povestesc că, beți fiind, am găsit cu cale să întrebăm
rusoaicele de pe stradă: "Eschiuz mi, ai uâld laic to hev lăv with iu,
tu uărşip iu"?! Era să povestesc că am mers la un eveniment
CouchSurfing ca să le povestim despre Roşia Montana, dar la cât
eram de beţi doar am făcut cauza de râs?

Am părăsit Sankt Pitiersburgul sâmbătă, 6 iulie, la 17:30. Am

fost luat repejor de cineva care m-a dus cca 5 km. Apoi am fost
luat de un tir ce mergea până în Moscva, iar mai apoi continua
spre Siberia! Îmi spuneam că merg cu ei în Siberia şi nu mai vizitez
Moscva!

Zic ei, pentru că în tir era un el şi o ea, iar pe mine m-au pus
pe pat. Ea se juca cu mine şi mă gâdila din când în când. Mi-a
plăcut experienţa, a fost fain să primesc din partea unei femei
nişte vibe-uri şi fiori gratuiţi, dar mi-am zis să fiu ardelean
deştept şi rezervat, că mă linșează rusul!

Oamenii au oprit la un butic, au cumpărat beri. Eu şi ea beam,

el conducea! Am băut enorm! Ştiu doar că tot oprea tirul şi mai
cumpăra câte un flacon de 2 litri, iar eu râdeam ca prostu‟ când
vedeam un nou flacon... PLIN! În studenţie flacoanele de 3 litri le
numeam bebeluşi, dopul scutec. Când luai scutecul plângea
bebeluşul dacă nu îl topeai rapid. Ca atare am băut toată noaptea.

Pe la șase dimineaţa, când am oprit la un bar pentru o pauză

de pişare, tipa i-a zis şoferului că îi place de un tip din bar şi ea
rămâne cu tipul respectiv! Şoferul mi-a povestit toate astea după
ce ne-am întors doar noi doi în tir, şi folosindu-se de google
translate-ul tabletei! Eu, stupefiat, l-am întrebat dacă e împreună
cu ea. Mi-a explicat că nu îs împreună, doar călătoresc, el îi face
cinste de 15 zile, pentru că ea o să îi ofere la schimb… cunoştiinţă
cu o tipă de la ea din sat, tipă care se va căsători cu el!

Tipa a mers în maşină la ăla... de fapt la ăia, pentru că erau 4!

Când şoferul a văzut asta, a scos un cuţâtoi şi l-a agăţat lângă
volan.

La un moment dat unul din cei 4 tipi a venit să povestească cu

tiristul. Nu am înţeles o iotă din ceea ce vorbeau, dar rupt de beat
fiind, ca să îi arăt tiristului că sunt de partea lui în orice
circumstanţe, am luat cuţâtoiu' de lângă volan şi cu un zâmbet
bolnav mi-l fluturam sub nas, uitându-mă la tip.

Au terminat ei de vorbit, după care tipa s-a întors, şi-a luat

lucrurile şi a plecat.

Tipa nu se mai înțelegea nici cu noii camarazi de drum. Ăia au

lăsat-o amanet așa că a continuat la pas pe marginea drumului!

Noi o urmăream cu tirul 100 metri, opream, şoferul se dădea

jos şi încerca să o convingă să urce, şi tot aşa de vreo patru ori
până şi-a dat seama că nu o poate convinge, s-a dat bătut, a
urcat în tir şi ne-am continuat drumul!
 După cca 100 km o găsim pe tipă pe marginea drumului....
WTF!!?? În ce film îs? Tipa fusese luată rapid la autostop şi ne-a
depăşit. Tiristul bucuros, mulţumind ăluia de sus, a oprit şi a reuşit
să o convingă să se întoarcă în tir!

După alţi 100 km mi-au zis că doar până acolo merg. Nu m-

am supărat şi le-am mulţumit din suflet pentru noaptea nebună
pe care mi-au oferit-o!

Problema era că trebuia să fac autostop beat fiind. O mai

făcusem beat fiind o singură dată, după nunta lui Cosmin, când
ţineam neaparat să merg să o văd! Atunci am stat 3 ore până am
fost luat! De data asta am stat mai puţin de 1 minut! A oprit un
merţan super bengos condus de o tipă super mega frumoasă! Erau
un el şi o ea ce se întorceau de la un festival de rock. Maria şi Alex,
doi gagii super, super mişto.

Mahmuri şi ei, ne-am înţeles de minune!!! Râdeam ca proştii!

Alex tot fredona o melodie ce nu şi-o putea scoate din cap.

Ajuns în centrul Moscvei şi holbându-mă la frumuseţea

Kremlinului, m-au abordat două copile simpatice şi naive ce mi-au
cerut ID de Skype ca să aibe cu cine exersa engleza. În timp ce
vorbeam cu ele a apărut un ciudat ce le tot făcea poze şi le filma.
După ce au plecat copílele ciudatul m-a invitat să îmi arete
"russian hospitality", mi-a făcut cinste la un restaurant în buricul
Moscvei, apoi m-a dus la el acasă. Pe metro, în drum spre casă, a
întrebat o tipă dacă nu vrea să vină cu noi să ne-o tragem! Tipa,
vizibil iritată, a arătat inelul și a refuzat!

La el acasă am făcut duş şi mi-am spălat hainele. M-a invitat să

fumez marijuana, dar am refuzat. Eram prea beat şi obosit după
ultima noapte, şi mi-am dat seama că nu am ce să fumez. El
fuma continuu!

Am dormit câteva ore, iar pe la 1 noaptea a venit un prieten

de-al lui cu 2 tipe. Ne-am apucat de băut.

Dimineaţă m-am trezit în baie... întins pe gresie... între WC şi

cabina de duş.... gol puşcă!

Nu ţineam minte cum am ajuns acolo...

Mai avusesem BLANK-uri, dar nu în halul ăsta! După ce m-am

trezit, rusul meu mi-a zis: "You still alive! I congratulate!" Cred şi
eu că l-am impresionat, am băut de 2-3 ori mai mult ca el. Mi-a
luat cca 3 zile să reconstitui scena şi să îmi amintesc de mod
senzorial cum am ajuns gol, pe gresie: mersesem la toaletă să fac
treaba mare. Termin „treaba”, dar nu era hârtie igienică. Ce
puteam face? M-am dezbrăcat, m-am dus în cabina de duş şi m-
am spălat. După ce m-am spălat, am făcut un duş fierbinte iar
apoi m-am întins tăt, cât îs de mare şi de prost, pe primitoarea
gresie rece. Am adormit lemn. A doua zi am fost trezit de ruşii ce
se distrau trăgându-se în poze cu mine.

Dimitri mă anunţă că tre‟ să plec, nu mai pot sta şi în noaptea

care venea pentru că îi vine soția cu copiii din vacanță. AAAA,
noah, așe stă treaba! Fain coaie! Câte stele s-au aliniat ca să ne
cunoaștem noi și să ne distrăm!

Mi-am făcut bagajul şi, surpriză!!! Înainte să plec mi-a dat

1500 ruble (150 lei, cca 35 €). Am rămas mască. La final mi-a
zis să am grijă că în afara Moscvei e periculos, că lui îi e frică să
iasă din Moscva.

---

Dmitri mi-a dat telefonul să îl sun pe Alex, pentru că îmi

uitasem agenda la acesta la birou. Alex mă dusese la el la birou
când am ajuns beți în Moscva. M-am înţeles cu Alex că ne vedem
pe la 21:00, în Piaţa Roşie, la biserică. Am încercat să îl sun şi pe
Radu, dar avea telefonul închis, aşa că i-am lăsat scris pe Facebook
că îl aştept în Piaţa Roşie până la 23:00. Alex a prins un accident
pe centura Moscvei şi a întârziat mult, ajungând pe la 23:30.
Radu a ajuns la 23:00 şi mi-a zis că nu mă pot caza cu ei trei. A
plecat Radu, a apărut Alex şi am mers după agendă, dar nu am
putut intra în clădirea de birouri pentru că paznicul dormea. A
rămas să îmi scaneaze el toată agenda şi să mi-o trimită pe e-
mail. După ce am rezolvat enigma agendei omul m-a întrebat de
ce am rucsacul cu mine şi ce am făcut de când nu ne-am văzut,
dacă mi-i foame (m-a dus la Mc) şi dacă am unde dormi (am
dormit în maşina lui).
 Alex s-a trezit la 6:30 pentru a merge la lucru. Pe mine m-a
dus la cea mai apropiată staţie de metro. Până la 10:00, când
urma să mă văd cu Radu, m-am dat cu metro-ul pe linia
rotundă, ca să nu trebuiască să tot cobor la capăt de linie şi să pot
moţăi în voie. Reţeaua de metro a Moscvei e cea mai aglomerată
din Europa şi a treia cea mai aglomerată din lume după Tokyo şi
Seul! E o nebunie! La fel, autostrăzile ce înconjoară oraşul sunt
extrem de aglomerate, cu o seară înainte când am mers la biroul
lui Alex, pe sensul opus era un ambuteiaj de kilometri, la 01:00
AM.

A venit şi Radu, cu vreo două ore întârziere, ca de obicei.

Îmi intraseră 100 USD donații și am mers să îmi iau cort, sac
de dormit, izolir, pelerină, spray de ţânţari şi şerveţele umede.
Cortul l-am botezat Hotel Şanţ.

---

Radu voia să vină cu mine, cu autostopul, cu bicicleta ca bagaj.

Urma să fie o experienţă interesantă, ne aşteptam să fie dificil.

Acum e momentul să povestesc despre ceva delicat, dar şi

amuzant în acelaşi timp: în toate zilele petrecute cu Radu am
făcut glume legate de “cur” şi “căcat” analizând dimensiunea
acestora în cultura moldo-vlahă. Am ajuns la concluzia că avem un
cult al curului şi căcatului.

Aveam o primă problemă medicală în această călătorie! Mi-a

ieşit un hemoroid imens. Cât jumătate din degetul mic al mâinii
mele. O durere şi o stare de iritaţie cumplită… I-am întrebat pe
Radu şi Sophian de au idei de ameliorare a situaţiei şi dacă au
habar care ar putea fi motivele apariţiei acestui monstru unde mi-
i mie lumea mai intimă şi mai dragă!? Am aflat că Radu avea
această problemă de cca o săptămână, a aflat că în rusă
hemoroidu‟ e „ghimăroi”, şi şi-a cumpărat “es crim”. Eu mă
ghidez după principiul: dacă iei medicamente o boală trece în 7
zile, dacă nu iei trece într-o săptămână. Mai mult, am ajuns să
mă conving că cel mai eficace tratament pentru hemoroizi e
strânsul din buci! Strângi până îl spargi!

Noaptea respectivă am dormit-o foarte greu.

Moscva e curată şi frumoasă! Are o grămadă de chestii

nebuneşti: pistă schi de 600 m în interiorul oraşului! Faci schi
vara! Mai au o şmecherie numită aeroturbă. Șmecheria asta te
împinge în sus cu “un jet” de aer! Zbori, pluteşti, etc! Fiţă, nu
glumă!

Inelul Moscvei are circumferinţa de 110 km, diametru pe

direcţia nord – sud 40 km, iar pe direcţia est – vest 35 km!

Am pornit spre Volgograd. Am stat cca 20 de minute şi ne-a

luat un tadjik cu o dubiţă, noi am urcat în faţă lângă el, iar
bagajele le-am pus în spate. Din ce ne-a spus am înţeles că merge
până la Rostov pe Don, 1 000 km! Eram happy ca nişte copii
cretini! Stupize, stupize, ne-a dus 18 km, apoi cobora de pe
autostradă pentru a intra într-o localitate mică. Se pare că ne
zisese că merge în direcţia Rostov. Doar după ce am coborât, ne-a
picat fisa: tipul transporta în dubiţă covrigi, gogoşi, produse de
patiserie și ne povestise asta, dar la entuziasmu‟ ce-l aveam n-am
procesat cum covrigii nu se livrează la 1 000 km distanță!

La coborâre am mers să ne luăm bagajele, eu am urcat sus şi i-

am dat lui Radu bicicleta, iar apoi mi-am luat rucsacul. Columb al
meu fiind prăfuit, înainte să cobor din dubă l-am luat în braţe să
îl şterg - în timp ce îl ştergeam văd cortul aruncat în spatele
dubiţei… Tipul coborâse ultimul când ne-am pus bagajele sus şi mi
l-a luat pe "Hotel Şanţ" de pe rucsac şi l-a mutat mai încolo ca să
uit de el… Era nou-nouţ, nu îl folosisem nici măcar o dată! Ce om!
Ceapa, pita și slănina mamii lui!!! Am coborât cu “Hotel Şanţ” în
brâncă zâmbindu-i satisfăcut şi ironic! M-am bucurat mult că nu
am uitat de el, încă nefiind obişnuit să îi port grija!

Tipul ne-a lăsat într-un loc foarte aiurea! Pe autostradă! Am

stat acolo 1 oră fără să prindem nimic şi am decis ca Radu să o ia
înainte cu bicicleta şi să mă aştepte în prima benzinărie. În
benzinărie urma să intrăm în vorbă cu tiriştii. Bicicleta nu o
puteam băga decât într-un tir sau într-o dubă, iar tirurile sigur
nu opresc pe autostradă! Un tir ce merge cu 90 km/h şi e
încărcat, pentru o oprire are nevoie de minim 200-300 m, apoi
pornire, demaraj, etc (2 litri motorină). Acolo nu ar fi oprit niciun
tir, iar să ne lăsăm doar la mâna dubiţelor era ca la loto, puteam
sta şi 24 de ore!

Eu am prins ocazie în cca 15 minute și ne-am întâlnit la prima

benzinărie. Acolo am tot intrat în vorbă cu tirişti şi cu cei care
conduceau dubiţe, dar nimic, timp de 2 ore. În tot timpul ăsta pe
mine mă durea îngrozitor “ghimăroi"-ul. Durerea, iritaţia şi
disconfortul au ajuns la cote aşa mari că îmi era rău şi îmi venea
să leşin! Mi-am zis că e momentul să nu mai fiu “jâtî proastă” şi
prea ambiţioasă şi să mă pun jos pe iarbă, să dorm puţin. Am
dormit o oră pe izolir şi m-am trezit mult mai bine! După ce m-
am trezit, am mai stat vreo juma‟ de oră fără să prindem nimic.
Am decis să ne despărţim şi să ne vedem în Volgograd la statuie.
Era clar că eu o să prind mai repede dar, singur fiind şi lui Radu îi
creşteau mult şansele.

După 5 minute eu am fost luat de un preot, ce conducea un

LEXUS! Înainte să pornim şi-a şters tacticos icoana ce o avea la
volan, apoi a mozolit-o pătimaş! Tipul m-a dus cca 100 km
conducând foarte rapid şi sigur! O ţinea tot între 140-170! M-a
dus până în locul unde drumul de Volgograd şi Rostov se
despărţeau. L-am rugat să facem o poză, dar nu a fost de acord.
 De unde m-a lăsat preotul m-a luat o doamnă pentru vreo 20
km, iar apoi un tip ce avea JUMĂTATE DE OCHELAR!!! Probabil
şi-a rupt ochelarii şi şi-a zis că decât chior de ambii ochi, mai bine
doar de unul! Așa i-aș fii făcut poză…

Unde m-a lăsat tipul ăsta cu “monoclul” era o parcare din care
chiar atunci pleca o maşină, i-am făcut semn şi a oprit. Când să îl
abordez apare alt tip oprit în parcare să mă întrebe dacă nu vreau
să vin cu el, că mă duce ieftin. Le-am zis că am bani puţini şi nu
îmi permit să plătesc. Le-am explicat prin semne cum, dat fiind că
nu am bani, să mă ia în numele lui Allah. Cel care oprise a dorit să
facă un gest pentru Allah. Azer, gagiu‟, m-a dus cca 550 km,
până la 170 km înainte de Volgograd. A condus Lada-i ca un
nebun, tot cu 120-140 km/h. Tot în sus săream şi cădeam,
ghiciţi? PE GHIMĂROI!!!

Conduc nebuneşte cei mai mulţi ruşi şi e plin de cruci pe

marginea drumurilor! De asemenea, vezi accidente foarte des! Mai
des decât oriunde altundeva!

Omul ăsta, pe lângă şofatul nebunesc, avea şi o obsesie:

torpedoul! Drumul fiind tot plombat şi cu denivelări, iar uşiţa de la
torpedou neînchizându-se prea bine, i se tot deschidea iar el o
închidea nervos!!! A închis-o de cel puţin 200 de ori în cei 550
km!!! Se întâmpla să o închidă şi de 3 ori în 10 secunde! Toate
acestea cu nervi şi pumni în biata uşă, şi cu îndepărtarea privirii şi
a atenţiei de la drum. Nu o dată a intrat puţin pe contrasens sau
alte minuni de genul!

Am încercat eu să îi închid uşiţa de câteva ori, m-aş fi ocupat

eu de asta, doar ca să se ocupe el de volan şi să nu îmi mai dea
palpitaţii, dar nu îi convenea! Era uşiţa lui!

În locul în care m-a lăsat acesta l-am dezvirginat pe Hotel Şanţ

şi ne-am culcat prima noapte împreuna, un fel de botez! Am
dormit cca 6 ore, iar dimineaţă când m-am trezit, am văzut unde
campasem: lângă un ditamai cimitirul.

Dupa juma‟ de ora, am prins Volgograd. Omul meu m-a lăsat la

o staţie de “metro” și mi-a explicat că până la statuia ce voiam să
o văd am 4 staţii de “metro”. Metro-ul la ei e de fapt un tramvai
ce merge când pe sub pământ, când afară.

Am ajuns la această statuie, care e a douăsprezecea cea mai

înaltă statuie din lume (85 m) și cea mai înaltă statuie
reprezentând o femeie. Tipa chiar arată bine! Are nişte ţâţe şi
nişte sfârcuri… Ei bine, am dat o tură în jurul statuii ca să îi văd şi
fundul, poate era la fel de artistic “desenat”. Fundul şi l-a acoperit
cu un fel de pelerină… Neserioasa!

După ce mi-am vizitat bunăciunea de gagică de mai sus am

luat-o încet la pas dorind să ies din Volgograd cu direcţia Samara
– Ufa – Siberia! M-am orientat după instinct şi vaga hartă
mentală ce mi-a rămas pe retină din ce am văzut pe Google Maps.
Am luat-o la pas fără să ştiu că Volgograd are 70 km lungime!!!
Urma să aflu asta doar mult mai târziu! Mergând aşa, agale, mi-
am zis să şi mănânc ceva: mi-am luat un Snickers pentru energie
şi un suc natural de 2 litri ce l-am băut în cca 10 minute. Era o
căldură infernală! În ultimele 30 de ore mâncasem doar nişte
biscuiţi.

Am mers pe jos ce am mers şi m-am oprit într-o staţie de

autobus. Eram în oraş, dar am zis să încerc să prind ceva ocazie
de acolo. În timp ce stăteam au venit v-o trei să mi se bage în
seamă, să mă ducă în regim de taxi. S-or fi gândit că îs plin de
bani, ca porcu‟ de păduchi! După ce am stat mai bine de o oră, am
început să întreb lumea ce maşrutcă - microbus de tip transport
în común - să iau ca să ies din oraş înspre Samara! Pentru a le
explica ce vreau, le-am desenat cu degetul pe nisip un cerc -
oraşul Volgograd, am pus un punct în centrul Volgogradului şi le-
am explicat că acolo suntem noi şi am desenat o săgeată spre nord
– est, spre Samara, explicând că vreau să aflu numărul maşrutcăi
care mă scoate la ieşirea din oraş în acea direcţie. Nu pricepeau
nici unul, nu puteam afla nici cum ceea ce doream.

După o experiență de genu‟ la nivel psihic devii un fel de Rambo!

Ce e aia junglă?! Acolo e simplu! Îs copaci şi plante! Distracţia
maximă e cu oamenii – plante! Într-un final, după vreo juma‟ de
oră şi 6 - 8 persoane “interogate” am aflat că maşrutca 159 m-
ar scoate spre Samara. Prima 159 ce a venit nu a vrut să mă ia
din cauza rucsacului prea mare! Ce e drept, era aglomerată, dar,
pe de altă parte, era dreptul meu, aş fi plătit şi pentru bagaj, aş fi
plătit 2 bilete! Dar ce să le explici la ăştia?! Mai bine îi laşi amanet
şi nu îţi baţi capul cu ei şi aştepţi următoarea maşrutcă! Zis şi
făcut! Am urcat în următoarea după adevărate lupte, şoferul nu
voia să mă ia, dar până la urmă m-a luat pentru că o doamnă
pasageră i-a făcut scandal. Chiar dacă m-a luat, m-a dus doar o
staţie, ca apoi să îmi ceară să cobor că altfel nu mai porneşte din
loc. Pasagerii se uitau urât la mine că întârzie din cauza mea. Dat
jos din maşrutcă, într-un oraş străin, într-o ţară nebună, soluţii
nu prea aveam decât taxi, dar asta e o insultă pentru pentru
portmoneul meu! M-am plantat în acea staţie de autobus şi după
cca 10 minute m-a luat la autostop o dubiţă condusă de un tip ce
a înţeles ce voiam!

Tipul m-a dus cca 5 km înspre direcţia dorită de mine! M-a

lăsat jos şi am ridicat iar degetul, iar după cca juma‟ de oră am
fost luat de un tip ce o rupea puţin pe engleză. Chiar dacă mergea
doar cca 3-4 km în aceeaşi direcţie cu mine a fost curios să vadă
ce e cu mine, i-am povestit ce fac, de unde vin, unde merg şi,
profund impresionat, m-a scos el în afara Volgogradului! El mi-a
zis că Volgograd are 70 km lungime în lungul Volgăi, că e îngust,
dar foarte lung!

Ei bine, acest mare domn m-a lăsat în afara Volgogradului, iar

de aici am fost luat, după cca o oră, de un tip ce m-a dus 350
km înspre Samara! Un tip fain, cu un jeep la fel de fain, cu care
chiar dacă n-am putut schimba multe cuvinte, zâmbetele au creat
o atmosferă relaxată şi faină! Toate bune, până am trecut pe lângă
alţi doi autostopişti (un el şi o ea). Omul m-a întrebat dacă să
oprească să îi ia şi eu am zis, entuziasmat, că da! Eu unul îs mai
prostuţ de felul meu, şi ţin tare mult la orice autostopist… Dar,
frate, ăştia puţeau ca naiba… M-am simţit prost că i-am zis
omului să îi ia.

Omul m-a lăsat în Saratov şi am avut şansa de a merge binişor

toată noaptea. Am mers bine, până când unul din tipii ce m-a
luat m-a lăsat în faţa unui post de poliţie! Poliţiştii mi s-au uitat
puţin în rucsac, nu i-a interesat de acte şi mi-au dat un ceai şi
nişte biscuiţi. Ceaiul frigea ca naiba, dar ei mă zoreau să îl beau aşa
fierbinte, că aşa e bun, aşa că, mi-am pârlit limba cu ceaiul lor şi
pârlită mi-a fost v-o două zile! Căca-m-aş în ceaiul lor! De nu i-
am înjurat în alea două zile cât mi-a fost limba pârlită, de m-am
săturat!

După ceai şi biscuiţi, m-au îmbiat la vodkă. I-am refuzat,

desenându-le calea lungă ce o am. I-a deranjat refuzul meu, iar
pe mine m-a bucurat deranjul lor. Văzând că alcool nu vreau, s-au
gândit că poate vreau pornografie. Dacă vă vine să credeţi sau nu,
mi-au dat o CASETĂ VIDEO PORNO! De aia veche de 20 de ani!
Iniţial am refuzat-o gândindu-mă că ce naiba pot să fac cu ea?
Apoi m-am gândit că numai îmi îngreunează aiurea bagajul şi am
refuzat şi a doua oară. A treia oară însă am realizat că e prea tare
faza ca să refuz cadoul!!!
 Ce nebună e Rasiii asta! În Moscva tehnologia de ultimă oră e
peste tot, toţi au I-phone şi I-Pad, iar la cca 700 km de Moscva,
în 2013, se face “trafic” cu casete video cu filme porno. Am
aruncat caseta păstrând ca suvenir doar coperta (carcasa).

Mi-am continuat drumul şi am fost luat de un camion rusesc,

vechi şi naşpa, dar, mai ales, fără telescoape! Orice groapă o
simţeam la puterea a 10-a!!! În cele cca patru ore în care am
călătorit cu acest camion săream în sus la fiecare groapă... şi
cădeam… v-aţi prins! Dar strângeam din dinţi. Treaba cool cu
tipul ăsta e faptul că tot la vreo juma de oră oprea camionul si
verifica cu lanterna sub “capotă”.

O chestie ce am învăţat-o cu ajutorul prietenului meu ghimăroi

a fost conştientizarea complexităţii organismului uman şi conexiile
ciudate făcute de acesta. Adică, când ai un ghimăroi, dacă tuşeşti
sau strigi mai tare, te doare fundu‟! Când strigai tare înainte nu
realizai că te “scremi” şi foloseşti şi muşchii fundului. De asemenea,
nu conştientizam că atunci când sunt într-o maşină şi aceasta
pune frână, îmi folosesc şi muşchii fundului ca să rămân în scaun,
nu doar picioarele sau mâna cu care ţin portiera.

Când omul meu a ajuns la destinaţie, am filat terenul, m-am

ascuns după ceva magazie (ce încă era închisă la 5 dimineaţa), am
scos şerveţele umede şi boxeri curaţi şi a urmat operaţiunea de
“igienizare”! Veşti bune! După toate durerile îngrozitoare, strâns
din dinţi şi lacrimi, ghimăroiul se spărsese!

Ei bine, în timp ce îmi igienizam funduleţul, a apărut un tip şi

m-a surprins în flagrant! Credea că mă cac în spate la magazia
lui. I-am explicat prin semne că mă schimb de haine şi uite aici în
jur şi sub mine “no caca”. Tipul, isteţ de felul lui, a priceput şi nu
s-a supărat pe mine!
 A avea un ghimăroi şi a sări pe el câteva ore, e ca şi cum ai avea
un coi în talpă şi ai alerga la maraton!

Mi-am strâns catrafusele şi am luat-o mai departe la drum! Ei

bine, fiind pe maşina unui tip, l-am rugat să oprească pentru că
“tualet”. Îmi trebuia să mă piş. Omul a oprit, dar eu nu puteam să
îmi fac treaba! Vechea poveste, vechea problemă , chestie ce am
mai păţit-o în a doua călătorie şi încă într-o ocazie. E chestie
psihică, pe fond de oboseală. M-am întors la maşină, i-am explicat
că problem, că nu mă pot pişa şi că problem, că îi musai să mă
piş! Concluzie: problem că tre‟ să îl iau pe Columb şi pe Hotel Şanţ
şi să rămânem acolo, ca să ne putem face nevoile! Speram ca omul
să înţeleagă şi să nu se supere. Nu s-a supărat şi a înţeles! După ce
a plecat, mi-am rezolvat problema de cel mai lejer mod! Probabil
stresul era datorat faptului că știam pe cineva pe aproape.

Mi-am continuat drumul ocolind Samara și luând-o spre Ufa.

Toată ziua aceea, de la cinci dimineaţa până la 5 după-masa, a
mers foarte greu şi foarte încet. În 12 ore am făcut doar cca 300
km! Am stat mult, am prins numai pe distanţe scurte, am înjurat
mult, m-am chinuit să îmi fac bună dispoziţie fredonând cântece
de grădiniţă, prostindu-mă şi făcând tot felul de glume,
strâmbături, semne funny celor din maşini.

Comunici mult cu un om în cele 2 secunde în care o mașină

trece pe lânga tine! Zâmbeşti, te strâmbi, ei îţi arată că merg în
altă direcţie sau în apropiere sau că e plin şi nu are unde te lua.
Un şofer de cisternă cu benzină mi-a arătat semn cu mâinile
“bum”, adică e inflamabil şi nu are voie să mă ia, lucru pe care îl
ştiu, le e strict interzis să ia pe altcineva în maşină, totuşi, am fost
luat de cisterne cu benzină! Celor care comunică astfel, le
mulţumesc pentru amabilitate şi pentru că nu îs acrituri! Alţii mă
imită, etc.
 Şi pentru că după rău vine bine, undeva la 250 km înainte de
Ufa, m-a luat Serghei! Un tip super ca lumea, care m-a dus 1000
km, 25 de ore! El mi-a dat telefonul mobil să scriu e-mail mamei,
să îi zic că îs bine. Eu nu mă ştiu cu telefoanele astea cu touch-
screen, plus telefonul lui era cam puşcat, plus semnalul la net era
foarte slab, pentru că eram în munţii Urali, care de fapt îs nişte
dealuri! Paranteză, nu poţi spune că aceste dealuri separă Europa
de Asia! Nu poţi vorbi de 2 continente! Din punct de vedere
geografic, părerea mea umilă spune că e un singur continent aici,
doar că europenii vor ei să fie mai cu moţ!

Date fiind toate aceste belele şi neştiinţa mea în ale futuristicelor

smartfoane m-am enervat şi mi-am postat pe Facebook, pe
timeline, mesaj pentru mama, cum fac bătrânii care nu ştiu folosi
Facebook-ul, haha. A fost mai uşor aşa.

No, cu Serghei am povestit destul de fain! El înţelegea câteva

cuvinte în engleză şi ştia alte câteva în doici. La un moment dat i-
am zis că îmi place maxim Rasiii, şi că, vreau să mă însor cu o
rusoaică ca să pot sta în voie în Rasiii! El nu ştia ce înseamnă
“married”. Cum să îi explic la om… ? Am început să îi fredonez
piesa aia de se pune la toate nunţile: “na na na na”. A râs şi a
priceput.

Cu Serghei am avut un mare, mare NOROC!!! Nu ştiam că

drumul dintre Kurgan şi Omsk trece prin Kazakhstan!
Indicatoarele nu îmi ziceau că va trebui să tranzitez Kazahstanul
pentru a ajunge în Omsk. Noroc că Serghei avea hartă şi mi-a
arătat că mai tre‟ să vin cu el v-o 150 km ca să ocolesc
Kazakhstanul! MADRE MIA!!! Aş fi rătăcit v-o 500 km şi în starea
de oboseală ce o aveam acumulată, şi pe ploaie, ar fi fost o lovitură
mai grea decât aş fi putut duce!!!
 Îl tot întrebam pe Serghei dacă nu sunt hostele, motele,
restaurante cu internet în zonă şi îmi spunea că aici e Siberia, nu
este internet, dar sunt urşi, iar dacă o mai ţin puţin spre
Magadan, dau şi de tigrii siberieni! Apoi mi-a povestit că populaţia
Magadanului e formată din foşti criminali şi hoţi deportaţi acolo, şi
râdea minunându-se de curajul şi nebunia mea. A tot ţinut să îmi
repete că mă admiră mult, că el, rus fiind, nu a văzut Baikal-ul,
dar uite, vin eu din Transilvania cu autostopul, aproape fără bani,
şi îl văd înaintea lui!

În Ciliabinsk am intrat într-un Subway ca să întreb dacă au wi-

fi. La intrarea în acest Subway, pe uşă, erau abțibilde care explicau
că e interzis să se intre cu animale de companie şi cu pistol! Am
râs de m-am spart!

Bun, de unde m-a lăsat Serghei am ţinut spre Omsk şi am mers

foarte bine cca 200 km schimbând, trei maşini. Unul din tipi mi-a
arătat spre casetofonul Sony din maşina lui şi m-a întrebat dacă
avem aşa ceva în Transilvania… Lor, probabil, numa‟ ce li s-a dat
recent voie la produse din exterior şi li se par rocket science!

Alt tip strănuta într-una, aşa m-am convins că şi rușii fac

"hapciu" când strănută!

Şi, pentru că după bine vine rău, am stat de la ora 23:00 până
la ora 02:00 într-un loc, fără să fiu luat. La 02:00 m-am dat
bătut, l-am instalat pe Hotel Şanţ şi m-am pus la somn până
dimineaţă la 07:00. Mort de obosit fiind, am adormit lemn. Am
fost trezit de tunete şi fulgere... ploua cu găleata!

M-am trezit, şi am mai stat patru ore, de data asta în ploaie…

Pe Columb şi pe Hotel Şanţ i-am pus în restaurantul de la motelul
de vis-a-vis. Pe la ora 11:00, după 99 ore (în care am dormit în
cort 11 ore), super epuizat fiind mi-am zis că e cazul să iau o gură
de aer. Cu 500 ruble (50 lei) m-am cazat la acest motel.
 Făcusem febră musculară la mâna dreaptă ţinând-o ridicată.

Recepţionista mi-a zis că duşul se plăteşte extra! Am făcut duş

la chiuvetă! M-am săpunit tot, frumos, apoi m-am clătit bine, apa
s-a scurs la canal, iar la urmă am şters pe jos cu tricoul murdar,
pe care mai apoi l-am spălat. Am ţinut ocupat WC-ul v-o juma‟
de oră şi abia aşteptam să îmi bată tipa la uşă.

M-am hodinit, am scris în jurnal iar dimineaţă am luat-o mai

departe la drum! Am pornit la 06:00, şi nu am stat nici 5 minute
până am fost luat pentru 150 km! Restul de 200 km până în
Omsk i-am făcut cu alte două maşini. Cea de a doua m-a lăsat pe
centura Omsk-ului, în direcţia Novosibirsk… Pe o ploaia cumplită!
Potop!

Aveam aproape un post de poliţie şi am fugit ață la ei, speram

să mă lase să mă adăpostesc - m-au lăsat! In cei 100 metri făcuţi
prin acea ploaie, mi-am dat seama că pelerina lui Columb
împreună cu pelerina cumpărată de mine nu îs bune de nimic
dacă e vorba de o ploaie serioasă… Cortul era singura scăpare în
așa situații, inspirat am fost să îmi cumpăr unul de tip pop-up!

Ei bine, de data asta am fost norocos şi m-am adăpostit la

postul de poliţie. Am aşteptat să se oprească ploaia şi am luat-o
din loc mai departe. M-a luat un camion! I-am explicat tipului să
mă lase într-o benzinărie, pentru că încă era înnorat şi putea să
plouă din nou, oricând! Tipul a înţeles şi m-a lăsat într-un peco,
după cum i-am cerut. După nici 5 minute s-a dezlănţuit un potop
acompaniat de un vânt năprasnic! Ploua orizontal cu o forţă de nu
ştiai cum să te ascunzi… Chiar dacă eram sub acoperişul peco-ului,
în câteva secunde am fost ud tot. L-am luat pe Columb în braţe,
cu laptopul spre burta mea, şi stăteam aplecat peste el ca să feresc
laptopul de apă. Între timp încercam să mă ascund, ba după unul
din stâlpii peco-ului, ba după una din pompe, în funcţie de
direcţia vântului, care se tot schimba haotic şi neeebuneşteeee… Ce
cod galben, portocaliu sau roşu, fraţilor??!! ALEA ÎS GLUME
PROASTE!

În tot acest timp, în peco opreau maşini ce nu mai puteau

conduce, că nu vedeau nimic…

Cum s-a potolit potopul am ieşit în drum şi am ridicat degetul!

Eram terorizat psihic că în orice moment se putea dezlănţui un
nou potop, care să îmi ude și strice laptopul, însă am avut mare
noroc! După cca 5 minute am prins direct Novosibirisk! 650 km!!!
Atât de bucuros am fost, atât de sincer şi expresiv i-am mulţumit
încât nu pot descrie în cuvinte... Bucurie de aia precum crezul
copiilor în Moș Crăciun. Imi venea să sar pe el, să îl strâng în braţe
şi să îl pup, cu toate că era un tip tot murdar de vaselină.
Conducea o epavă de Kamaz... O rablă care la câteva ore trebuia
oprită şi controlată sub capotă, pentru că scotea fum!!! De
asemenea, îi tot dădea pumni în bord, ca ceva să funcţioneze mai
bine. Mă gândeam să îl întreb dacă are nevoie de ajutor, dau şi eu
cu pumnul cu plăcere, frate!

Scaunul meu era tare incomod şi căutam maneta cu care să îi

reglez puţin spătarul... Am tot căutat vreun minut, până tipul a
observat ce încerc să fac şi a început să râdă. Mi-a zis: "Ruski
camion! No full options!" HA HA HA...

Am oprit să mâncăm. După ce am terminat supa, m-am dat la

felia de pizza, care s-a dovedit a fi ceva peşte foarte super mega
gustos. Ce e drept, era tare groasă felia aia de pizza... Oboseala-mi
şi ochelarii, probabil, au fost de vină.

Am urcat în camion şi ne-am continuat drumul... Aşa urât se

mişca camionul, că era cât pe ce să vomit tot ce am mâncat! Si vă
jur pe onoarea mea că nu îs grețos deloc.
 Într-o cafenea înainte de Novosibirsk am găsit wi-fi … dar mi-a
murit laptop-ul … Noroc că înainte să moară apucasem să salvez
totul pe memoria externă. Dat fiind că a murit n-am postat pe
blog. Blogul îmi fusese speranța de finanțare a călătoriei iar acum
nu mai aveam laptop ca să pot scrie.

Am ieșit la drum și i-am dat bice spre Mongolia! Nu pot reţine

cum am reuşit, dar în câteva minute, cu un efort psihic herculian,
toate erau bune! Cântam, dansam, râdeam de unu' singur.
Important e că am trecut peste acel moment oribil! Toate astea
luptând cu nişte ţânţari criminali - spray-urile anti-ţânţari nu
ajută cu nimic în fața țânțarilor siberieni, singura soluţie e să îţi
acoperi tot corpul cât de bine poţi! Mănuşi, etc!

Exageram mişcările de apărare împotriva ţânţarilor, ca şi cum

m-ar fi mâncat de viu! Când e ploaie, mă uit speriat spre nori şi
mă prefac că “Ioi, ce o să mă ploaie, mă, iar tu nu opreşti să mă
iei?” Siretlicuri de genul tot folosesc, ele fac maşinile să oprească!
Tot secretul e să fii actor bun şi să ştii mima bine, ca de nu,
avantajul se transformă în dezavantaj! În acest caz eu am fost luat
de un tir după nici 5 minute de stat; șoferul acestuia, un asiatic
simpatic, după ce i-am explicat prin semne ce fac, m-a întrebat
de ce nu fac înconjurul lumii pe bicicletă, că la autostop nu mă ia
nimeni! Încercam să îi explic că, de am ajuns până în Novosibirsk,
înseamnă că mă ia cineva... De exemplu el. Nu pricepea şi îmi tot
recomanda să îmi iau o bicicletă sau un SKATEBOARD!!! Am râs
bine cu el!

Acest tir m-a lăsat undeva pe centura Novosibirsk-ului. Locul în

care m-a lăsat era îngust şi maşinile nu puteau opri ca să mă ia,
aşa că am luat-o la picior pentru a găsi un loc bun de stat la
ocazie. Mergând vesel, fluierând şi fredonând văd că mă
claxonează o maşină oprită mult în faţă. Trecuse de mine şi oprise
undeva la cca 500 metri în faţă, pentru că doar acolo putea opri!
Am alergat până la el, i-am explicat că vreau să ocolesc
Novosibirsk-ul spre Mongolia şi mi-a făcut semn să urc! Mi-a zis
că în tinereţe a făcut şi el autostopul! Am oprit la Metro, el să îşi
ia cartofi, iar eu baterii la aparatul foto. Am avut mare noroc cu
el, m-a dus roată aproape tot tronsonul de ocolire ce îl aveam de
făcut.

Unde m-a lăsat era o mare... M-am tot gândit, ce mare poate fi
în mijlocul Siberiei, lângă Novosibirsk, că Marea Caspică nu e, lacul
Baikal nu e….. şi mi-a picat fisa!!! MARELE OBI! E IMENS,
FRAŢILOR!!!

Omul mi-a zis ce bus să iau ca să fiu lăsat într-un loc de unde
pot face autostop spre Mongolia! I-am urmat sfaturile şi în scurt
timp eram în drum spre graniţa mongolă! Graniţă care, totuşi, e
la aproape 1000 km depărtare de Novosibirsk! Ce e important e
că am lăsat cu bine în urmă acest oraş monstru în doar cca 3 ore!

Am continuat spre Mongolia și am fost luat la un moment dat

de un taximetrist - Yura, ucraineano-tătar, bunicii lui fuseseră
deportaţi. Mi-a zis că toate aceste etnii deportate acu‟ cca 60 ani
nu şi-au putut păstra identitatea şi că e imposibil să mai găsesc
basarabeni, pentru că aceştia, la fel ca bunicii şi părinţi lui, sigur s-
au căsătorit cu alte naţionalităţi, s-au mixat astfel, iar între timp
au fost rusificaţi. Mi-a zis că şi el se consideră rus, că asta e
realitatea, indiferent că îi place sau un, că un bunic îi era tătar, şi
a fost deportat, îl doare, dar nu se poate considera tătar doar
datorită acestui argument.

Am mai fost luat pe distanţe scurte de mai multe maşini. Fiind

în una din aceste maşini, pe sensul opus am văzut ce nu mi-a fost
dat să văd de când port elastic la chiloţi şi şireturi la pantofi!!! Un
autostopist stând la ocazie cu un ditamai rucsacul în spate... cu o
cârjă... şi fără un picior!!!
 Am ajuns în oraşul Biisk şi a trebuit să merg pe jos, prin ploaie,
juma‟ de oră până la ieşirea spre Mongolia, apoi am stat altă
jumătate de oră în ploaie, până am prins ocazie de Gorno Altaisk.
Cu Gorno Altaisk începeau munţii Altai! Nu mai aveam niciun oraş
preţ de 500 km până la intrare în Mongolia! Nici în Mongolia nu
urma să am oraş primii 300 km, dar bine că nu ştiam asta!

Eram destul de îngrijorat... Pe fondul nesomnului, ploii şi foamei,

toate lucrurile aveau dimensiuni monstruoase... Slăbit și flămând
când vedeam ditamai Altaii parcă trebuia să împing mașinile la
deal. Mă simțeam o furnică ce trebuie să omoare un elefant.

Mi-am zis că nu am altceva de făcut, decât să îi dau în freză şi

să continui! Printre altele am fost luat pentru vreo 50 km de o
Ladă tare răblăgită şi am moţăit puţin. Când am ajuns la
destinaţie tipul a vorbit cu localnicii să îmi găsească maşină spre
Mongolia, cu toate că îi explicam că e ok. El era super amabil şi i-
am fost tare recunoscător, dar nu se prindea că e jenant să opreşti
oameni şi să le zici „Luaţi-l pe ăsta spre Mongolia!”. Până la urmă
s-a dat bătut, iar eu mi-am continuat drumul. Am fost luat
pentru alţi 10 km de o maşină în care erau 4 persoane şi m-au
înghesuit şi pe mine! La un moment dat, unul din cei doi din
spate, între care eram, a cerut şoferului să oprească şi a vomitat
vreo 10 minute!!! Dintre cei care m-au luat în continuare s-au
remarcat doi:

- unul egzasperant de enervant... de fapt, egzasperant de

curios... voia să ştie aşa multe şi nu mă puteam înţelege nicicum cu
el, dar el insista cu întrebările în limba lui... La starea mea de
oboseală şi iritaţie, îmi venea să plâng, să îl bat sau, pur şi simplu,
să îi cer să oprească şi să mă dau jos. Închipuiţi-vă că în cea mai
grea zi din viaţa voastră aveţi în cârcă un asiatic care vă freacă la
cap cu întrebări... Am rezistat până la sfârşit! La sfârşit, mi-a
făcut poză cu telefonul, m-a felicitat şi mi-a urat succes... Ce să
zic, nu am nimic cu omul, dar la starea în care eram...

- al doilea: un rus imens, pădurar, om al munţilor. Tipul chiar

mi-a plăcut! După ce i-am explicat ce fac, a început să râdă de să
se SPARGĂ! RÂDEA omul de leşina la volan!!! Cât era de mare, şi
la cât îi era de rablă maşina, toată se zguduia biata sub noi! Mă
întreba de ce nu vizitez Sankt Pitiersburg, Moscva, Paris, Roma...
Ce naiba cred că pot vedea în Siberia şi Mongolia? Şi iar râdea de
se spărgea!!! Şi, cum naiba, să mai vin şi cu autostopul!!?? Ajunşi în
locul până unde mă putea duce, m-a pus să fac o poză cu un
monument sovietic din cătunul său... LOL! Serios?!

Altaii, în partea rusească, sunt de foarte departe cei mai

frumoşi munţi ce i-am văzut în viaţa mea!!!

Din satul pădurarului, m-a luat un BMW ce m-a dus mai mult
de 100 km. În creierii Altailor, unde m-a lăsat acest BMW am pus
cortul într-o staţie de autobus părăsită, plină de balegă de vacă!
Norocul meu era că această staţie de autobus fusese grajd cu
câteva luni bune înainte să fi ajuns eu în ea şi, deci, tot caca-ul de
vacă era foarte uscat şi uşor de îndepărtat cu piciorul! A fost tare
binevenită staţia asta de autobus, pentru că m-a protejat de
vânt! De cum l-am instalat pe Hotel Șanț, mi-am igienizat
copitele cu șervețele umede pentru că puţeau mai ceva decât caca-
ul de vacă din staţie!

Când m-am întins bucuros că pot sufla în pace, am

conştientizat că făcusem în acea zi 750 de km!!! Din care 250
prin munţii Altai! Asta m-a înseninat la foc automat şi mi-a făcut
seara superbă! Am cântat, am fluierat, am strigat ca Tarzan, a
fost BETON!

A doua zi nu puţeam prea tare a caca de vacă.

 De cum m-am trezit am mers puţin pe jos şi am fost luat de un
alt cadru militar cu un gip fain! Eram tare flămând dar, mai grav
era că mi se terminase apa şi eram rupt de sete! I-am cerut apă şi
mi-a dat un flacon de 2 litri! Am descoperit astfel că apa ține
oțărucă și de foame. La un moment dat am trecut pe lângă un
kazah căruia i se stricase masina. Omul meu l-a legat după el şi l-
a tras cca 30 km, iar la urmă nu a vrut să îi ia bani!

Unde m-a lăsat el, m-am băgat într-un restaurant şi am halit

o supă şi un pireu cu ceva fel de chiftea mare, făcută dintr-un fel
de carne. Pita lu' dumnezo haleala asta, după atâta amar de timp!
Am ieşit din restaurant şi în faţa acestuia erau oprite două maşini
de turişti ruşi. I-am rugat să îmi facă o poză cu acel loc, pentru că
îmi plăcea maaaaxiiiiiim. După ce mi-au făcut poza m-au întrebat
de unde îs şi ce fac pe acolo. După ce le-am povestit, ca să îmi
arate aprecierea lor, m-au luat cu ei cca 50 km. Atât aveam
traseu comun. Pe drum mi-au arătat poze cu un ghețar dintr-un
lac superb pe care ei deja îl vizitaseră şi m-au întrebat dacă nu
vreau să îl vizitez şi eu. Am zis da. Pentru mine l-au vizitat a doua
oară, au plătit intrare a doua oară, atât pentru ei cât şi pentru
mine! Superb lacul!

Am mai fost luat pe distanţe scurte de încă vreo trei maşini, iar
ultima, după ce mi-a dat o conservă şi două supe la plic, m-a
lăsat la granița cu Mongolia (Taşanta).

Înainte de a intra în Mongolia, câteva impresii generale despre

Rasiii, ruşi şi rusoaice:

Avem sute de cuvinte în comun cu limba rusă, cel mai probabil

preluate de noi, de la ei.

O chestie foarte tare în Rasiii sunt monştrii ce circulă pe străzi!!!

Tot felul de autovehicule, parcă desprinse din filme horror!
 Niciun rus european, dintre câți am întâlnit, nu a fost în
Siberia, nu a văzut lacul Baikal sau Vladivostok-ul, dar le e frică de
propria ţară. Non-sens de acest fel se poate petrece doar în cea
mai superbă ţară din lume. Rasiii e Dumnezeu!

De când sunt în Rasiii am auzit de două ori manele la radio.

E haos mare cu indicatoarele ce redau distanţele între localităţi.

Exemplu concret: indicator de 250 km până la Ufa, mai mergi cca
10 km, după care ai indicator de 270 km până la Ufa! În Omsk,
la ieşirea spre Novosibirsk, există la interval de vreo 2 km, două
indicatoare de ieşire din localitate. Nici google maps-ul nu e mai
de doamne-ajută! El spune că între Moscva – Volgograd îs 920
km, indicatoarele zic 960! Aicilea, în Rusia, poţi şti câţi kilometri
faci, numai dacă eşti cu maşina personală şi ai kilometrajul tău în
care să ai încredere!

Ticuri verbale de-ale ruşilor: ceas (cu sensul de imediat), tac –

tac (cu sensul de aşa – aşa).

Nu au GPS-uri aproape niciunul, dar îşi cunosc drumurile şi

ţara.

Aproape toţi îmi spun să nu îmi pun centura! Eu prefer să o

pun! Nu se prea respectă nicio regulă de circulaţie aici!

Au pâine bună! Asemănătoare cu a noastră! Nu ca a francezilor,

spaniolilor, britanicilor etc. O altă treabă e că, de intri la un
restaurant, să mânci o zamă e ca la loto! Întrebi unde îi „sup” în
meniu, te uiţi la alea cu preţul mai mic şi, pur şi simplu, pui
degetul la întâmplare! Într-o dimineaţă am zis să îmi iau ceva de
haleală şi am văzut nişte cornuri în vitrină. Cu chiu cu vai am
făcut-o pe aia să înţeleagă că le dooooreesccccc (pentru că erau
fierbinţi!). 3 bucăţi, vă rog! Şi le-am primit... Au fost destul de
scumpe. Ce era să fac? Să mă mai chinui 5 minute să îi explic că
vreau altceva? Le-am luat! Şi, stupize, stupize! Kinder surprise!
Aveau cremvurşti în ele! Deci, şi-au meritat banii! Am halit bine!

În toate oraşele există o arteră principală ce poartă numele lui

Lenin.

Sunt luat foarte des de către cadre militare!! Îi recunosc după o

pănglicuţă cu linii portocalii şi negre ce o au toţi legată la oglinda
retrovizoare. Aceste cadre militare comunică mai bine chiar dacă
nu ştiu, nici ei, nicio iotă în engleză sau altă limbă străină. Au un
limbaj al trupului mai expresiv şi sunt mai inteligenţi! De când cu
aceşti oameni ai armatei ruseşti, care mă iau foarte des, am
început să scap de o prejudecată legată de cadrele militare,
deoarece pentru mine, întotdeauna, indiferent de ţară, armata a
reprezentat opresorul care susţine sistemul şi pune prostimea la
respect! A trebuit să ajung la 32 de ani ca să realizez câtă nevoie
aveam de ei.

La un moment dat, pe drum fiind, am văzut doi ce şi-au oprit

maşinile ca să se bată! Se băteau în toată regula!!! Superbitate
încântătoare!

Multe chestii sunt traduse în engleză foarte amuzant: Intrare –

Input, Ieşire – Way Out, etc.

VI) MONGOLIA

Raluca mamă, am pornit să îţi cuceresc Mongolia lui Gingâs Han

în 17 iulie 2013. După cum am zis, am fost lăsat în graniţă de
nişte ruşi amabili şi simpatici ce mi-au dat ceva haleală (o
conservă şi două supe la plic). Aici, am întâlnit un grup de 7 jeep-
uri (2 luxemburghezi, 3 italieni şi 9 francezi). M-am înţeles cu doi
dintre francezi să trec graniţa la pas ca apoi să mă ia. Graniţa
rusă presupunea 3 ghişee înşirate pe cca. 1 km. Am trecut cu bine
de primul ghişeu, dar la al doilea mi s-a spus că nu pot trece
graniţa pe jos. Când mi s-a spus asta, în spatele meu era Andrea
(unul din italieni), el mi-a zis că mă poate lua, dacă nu e o
problemă că maşina e "echipată" cu 2 scaune, iar pe mine mă vor
băga undeva în spate, unde ei au bucătăria şi dormitorul. Tipa de
la ghişeu i-a zis că nu e problemă şi, deci, aşa am reuşit să trec
graniţa rusă la ora 17:55. Menţionez ora pentru că la trecerea
graniţei ni s-a zis că avem noroc să trecem acum pentru că la la
18:00 se închidea graniţa! Trecuţi cu bine de ruşi, asfaltul s-a
terminat, iar Mongolia ne-a urat bun venit cu un drum de
piatră. Imediat după primirea călduroasă ce ne-a făcut-o drumul
mongol a urmat o scenă de râsul curcii: la intrarea în vama
mongolă gagica de la primul ghişeu după ce a verificat actele, ne-a
cerut 50 de ruble (1,2 euro) pentru a ne spăla roţile la maşină:
dezinfectare în cazul în care am fi adus ceva boli cu ele.

Bun... Trecuţi de acest prim check point am fost informaţi că

vama se închide şi va trebui să ne petrecem noaptea în parcarea
acesteia până a doua zi la 08:00 când se va deschide. Ca să se
asigure că vom sta cuminţi, ne-au reţinut paşapoartele! Unii din
francezi s-au enervat pentru că nu ştiau de acest orar al vămii.
Plătiseră o companie care să le ofere consultanţă şi informaţii, iar
compania nu le-a zis asta. Gagiii ar fi preferat să se plimbe în acea
seară prin minunaţii Altai ruseşti decât să stea în parcarea vămii
mongole!

Eu, unul, la aflarea veştii că va trebui să dorm într-o vamă

pentru prima oară n-am putut decât să mă bucur şi să mă distrez
din nou. Aici, în vamă, am băut vodkă cu unii din francezi și pe
unul din dealurile din împrejurimi, am văzut pentru prima oară
iaci. Am dormit în cort, pe betonul parcării vămii, singura opțiune,
dat fiind că eram închişi în parcare. A fost îngrozitor de frig toată
noaptea, dar am avut şansa să nu răcesc! În pofida acestor
greutăţi, am fost foarte, foarte hepi în acea noapte.

Vama era "echipată" cu o budă mongolă. Buda mongolă seamănă

cu aia turcească, doar că e mai inteligentă, mongolul nu se chinuie
să facă o gaură rotundă în una din scânduri, pur şi simplu, nu
pune o scândură în mijloc. Economie, domne! Treaba e că tre‟ să fii
atent să nu calci "strâmb"

A doua zi (18 iulie 2013), vi-i clar că vama n-a deschis la

08:00, doar, pe la 09:30. De cum am trecut graniţa, ne-au
întâmpinat simpaticii, prietenoşii şi curioşii copii mongoli! Unii
dintre ei se distrau stând în preajma bălţilor ca să îi stropim.

Ne-am continuat drumul şi, în prima zi de Mongolia, am

rătăcit: 7 gipane, toate echipate cu GPS-uri, am reuşit să rătăcim.
Când te gândeşti că eu am intrat în Mongolia fără hartă…

S-au prins băieţii că au rătăcit când am dat de un sat părăsit.

De ce părăsit? Era plin de ţânţari acolo, ceva criminal, mai rău
decât într-un film de groază de ăla penibil.

Era prima întâlnire cu ţânţarii mongoli. Luptătorii lui Gingâs

Han tre să fi fost la fel de nebuni! Ţânţarii ăştia îs aşa mulţi şi
agresivi că sunt situaţii, în care efectiv nu poţi să te pişi de ei
(mersi, muie d-asta, ba). Tre‟ să te ţii până dai de un loc cu mai
puţini ţânţari. Eu şi ceilalţi călători, toţi într-un glas, am zis: "No
mosquitos in Mongolia!" Ruşii din Siberia ne-au spus că Mongolia e
joacă de copii la acest capitol, comparativ cu Siberia lor.

Băieţii, văzându-se rătăciţi, au zis că or face cale întoarsă la

drumul principal. Doar că, înspre drumul principal, una din maşini
s-a împotmolit într-un râu. S-a împotmolit al naibii de urât, au
fost necesare aproximativ 3-4 ore, efortul a cinci bărbaţi şi a trei
gipane pentru a o scoate! După rătăcire şi împotmolire în prima
zi, băieţii mei s-au cam panicat, cei doi luxemburghezi au zis că se
întorc în Rasiii că nu le mai trăbă Mongolie! Ca să îi calmeze pe
luxemburghezi şi să îi facă să nu renunţe, au schimbat ruta pe un
drum mai bun, via Ulgii - Tolbo - etc.

Eu nu voiam să schimb ruta! Eu voiam lacul Uvs şi Ulangom!

Aşadar, băieţii au luat-o pe drumul mai acceptabil, iar eu am
rămas pe drumul de Țaganur (Tsagaanuur) – Ulangom, asta
însemnând că m-au întors ei din acel sat părăsit vreo 10 km până
la drumul de pe care rătăcisem.

Aşa am călătorit moca mai bine de 24 de ore cu un grup de

gipane plecate într-o expediţie cum mi-a fost dat să văd numai la
TV.

La un moment dat, stând lângă râul care m-au lăsat gipanele și

așteptând să vină o mașină, apare un american alergând de
partea cealaltă de râu. Nu voia să treacă râul ca să nu se ude, aşa
că unul din mongoli a traversat râul, l-a luat în spate şi l-a trecut
pe partea noastă.

Tipul, pe nume Brian, aleargă toată Mongolia de la vest la est

pentru ceva show de televiziune. Împreună cu el mai sunt: soţia,
cei doi copii, ghidul, bucătăreasa, un medic şi un cameraman.
Acesta din urmă mi-a luat un interviu. Staff-ul presupunea un
jeep şi un van, ce mergeau încet, în ritmul de alergare al lui Brian:
30-40 km pe zi.

Mă pusesem la autostop într-un loc unde peste drum aveam în

apropiere nişte iurte şi, dat fiind că în Mongolia vremea e foarte
schimbătoare când a pornit ploaia am fugit spre iurte. Înainte să
ajung la vreuna din ele, o tipă ce m-a văzut alergând, mi-a făcut
semn să vin la ei. Am intrat hepi şi cu un zâmbet tâmp de copil
tembel. Am fost servit cu lapte şi ceva gogoşi nu prea gustoase. Am
făcut poze foaaaarte fericit! După ce am ajuns în Sahara, în cort
de pescar şi păstor nomad, uite-mă ajuns şi în Mongolia într-o
iurtă:

Această experienţă îmi cauza un lin scurtcircuit emoțional, ceva

se bloca în interiorul meu și pluteam la propriu! Momentele de
genul, în care paralizezi de drag și fericire, în care fiori calzi îți
cuprind pălmile, obrajii, gambele... sunt indefinibile.

Găsisem un pachet de ţigări pe jos în Novosibirsk şi l-am pus în

rucsac zicându-mi că o să îl fac cadou cuiva şi o să îl fac fericit în
felul ăsta. Uitasem complet de el, dar bucuria acestei experienţe
mi-a amintit de el. L-am oferit cu reverenţă bătrânelului acestei
iurte.

Ploaia s-a potolit, eu am ieşit iar la drum, lăsându-mi rucsacul

la ei în iurtă ca să fie ferit de o eventuală ploaie. Aceşti oameni
locuiesc în iurte dar au iphone şi jeep-uri moderne. Au panouri
solare pentru electricitate, dar toţi cresc vaci, oi, capre, cai şi iaci,
pentru că alte opţiuni nu sunt. Agricultura e imposibilă aici. Apă
curentă nu au şi o cară de la râu. Pentru a găti fac foc în soba din
mijlocul iurtei: cu balegă de vacă, buruieni uscate sau chiar cu
LEMNE. Lemnul însă e un lux, sunt sute de km unde nu vezi un
copac.

Unii au aragaze cu butelie, la alţii în iurtă poţi vedea chiar

bibliotecă, TV sau calculator.

M-am tot uitat după o fânaţă. La câte vaci şi capre au, ce le

dau să mânce iarna?! Le-am explicat că vaca (“muu” şi pus
coarne) mâncă iarbă vara (şi am imitat ca un bou, cum paşte
vaca), dar iarna când ninge şi e frig, ce drecu‟ halesc? Mi-au
explicat tot prin semne cum cosesc iarba şi o pun la uscat (fân). Ei,
şi acum vine întrebarea mea de baraj! Unde naiba îs fânaţele? Mi-
au explicat că le aduc de foarte departe, la fel ca şi lemnele,
probabil.

Mă tot uitam după porci. Auzeam grohăituri de porc. Ca să îmi

dau seama după ceva timp că iacul scoate nişte sunete foarte
asemănătoare cu ale porcului. O altă chestie legată de iaci e că îs
surprinzători de mici, cât nişte oi sau capre mai mari! Cât un
berbec "de prăsâlă". Poate în alte zone (Tibet) îs mai mari, dar aici
în Mongolia îs mici.

Cei mai mulţi dintre mongoli îs curioşi câţi km am făcut şi la ce

distanţă e Transilvania. Mongolii nu vorbesc mult ca ruşii dar sunt
enervanţi în alte moduri: mi se întâmplă să notez un mesaj ciornă
în telefon cu vreo idee şi să se grămădească asupra mea 3-4
mongoli ca să vadă ce scriu… de parcă ar înţelege. Alt lucru foarte
enervant e că vor să îţi vadă pozele, îs fascinaţi de poze.

Unul m-a enervat maxim pentru că, pur şi simplu, mi-a luat
aparatul fără să îl ceară. Aici, nu te poţi grăbi să le interpretezi
comportamentul. Sunt atât de diferiţi de noi încât pot face cele
mai enervante chestii cu cea mai tâmpită naivitate. Probabil aşa
îmi răsplăteşte universul bucuria naivităţii tâmpite din liceu.
 Mulţi din ei îşi bat caii mai ceva ca rromi noştrii. Au un bici
scurt cu care le dau numa‟ peste bot. Sunt o grămadă herghelii de
cai sălbatici pe meleagurile acestea.

Laptele lor e oribil, mi-a întors stomacul pe dos. Comentez eu,

dar cu laptele ăsta şi gogoşile lor fără de gust am supravieţuit, aşa
că pot trece cu vederea că mi-a mers burta… la budă. Tot la
cultura gastronomică e de menţionat îngheţata în pahar de plastic
de unică folosinţă. Am gustat-o şi era acră ca naiba, stricată. I-am
dat-o înapoi, a mâncat-o el şi pe a mea. Cum să pui, domne
îngheţată în pahar de plastic de unică folosinţă? Bătaie de joc ca
asta mai rar.

Muzica lor e drăguţă, chiar faină, când o asculţi prima şi a doua

oară. Dar având doar câteva melodii, le ascultă pe repeat! Toţi! În
toate maşinile şi toate iurtele asculţi aceeaşi muzică ce te face să
înnebuneşti. De mai pui la socoteală cum ei cântă foarte patriotic
acompaniind casetofonul… Eşti la un pas de a le cere să oprească
maşina şi să le zic să mă lase amanet în mijlocul pustietăţii numa‟
să nu le mai asculţi muzica. Foarte mulţi dintre ei au motociclete.
Majoritatea circulă cu motocicleta şi am văzut chestii super funny:
cară pe motocicletă câine, berbec, capra, 2-3 copii! ETC!

Cel mai fain lucru în ţara asta e efectul care îl face combinaţia
dintre cer, nori şi razele soarelui. E un adevărat rai! Cum cad
razele soarelui printre nori, găurelele dintre nori, norii în sine,
umbrele razelor soarelui lăsate pe dealuri … e fantastic!

---

A venit noaptea şi m-am dus la iurta prietenilor mei ca să îi

întreb dacă pot dormi la ei. Noaptea anterioară fusese foarte frig
în vamă şi mi-am zis că e mai cald în iurtă. Au acceptat şi m-au
cazat cu plăcere.
 În iurtă, roată pe lângă pereţi sunt paturi pentru cei bătrâni şi
pentru cei căsătoriţi! Patul celor căsătoriţi/cuplurilor are o perdea
care îi îngrădeşte, ca să nu vezi pornoşaguri.

Dimineaţa m-am trezit şi mi-am reluat locul, în drum. După un

total de 31 de ore de stat, în sfârşit, a venit o primă maşină! Mi-
a zis că mă apropie de Ulangom. Mi-am zis că ce poate fi mai rău
de atât?! Am urcat la ăla în maşină şi am zis că oi vedea eu unde
merge. Tipul a părăsit drumul, a trecut nişte dealuri şi m-a dus în
mijlocul pustietăţii la iurta lui. Când m-am văzut acolo mi-am dat
seama că tre‟ să pricep unde îs ca să pot să revin pe drumul bun.

Am deschis aparatul foto la poza cu harta, am dat zoom şi mi-a

explicat că am de mers cca 20 km până la primul sat. Satul
părăsit cu ţânţari în care rătăcisem cu două zile înainte. Blestemat
sat, dar acum era de dorit. Sat de la care mai aveam cca. 10 km
ca să revin la drumul meu. No drace... ce o fi de făcut!? Luat pe
băiatu' Columb în cârcă, pe Hotel Şanţ la subsoară şi hit the road
Gheorghe, că ţi-a trebuit Mongolie!

Aveam 3 conserve primite de la italieni şi le-am mâncat pe

toate înainte să o iau la acest drum, am umplut flaconul cu apă şi
i-am dat să sune. Problema principală erau ţânţarii. Cu gluga pusă
în cap ca să mă feresc cât de bine de ei, într-o mână ţineam
cortul iar cu cealaltă dădeam într-una în sus şi-n jos in the front
of my făţău să îmi apăr nasul, gura şi ochii de acei criminali
ordinari. E un efort fizic incredibil să dai continuu din mână ca un
nebun. Să faci pe ştergătorul de parbriz, în timp ce mergi cu cca.
19 kg în spate... Ca şi cum toate astea nu erau suficiente,
mergeam şi printr-un semideşert: ceva foarte arid şi nisipos.

La un moment dat în mijlocul pustietăţii ...dă-i cu banul! Stânga

sau dreapta!?! Drumul făcea o bifurcaţie, se despărţea în două. Am
ales stânga pentru că geografic aşa era logic şi dacă vă scriu acum,
înseamnă că am ales bine! Tot din juma‟ în juma‟ de oră îmi
trecea prin cap că mor drecu în soiu' ăla de deşert. Dar, de fiecare
dată îmi spuneam că de murit mor doar fraierii ce se panichează,
că am mâncat bine, că am apă şi că cca 6 ore îs capabil să merg şi
să fac cei 20 km cât încă îs mâncat!

După cca. 4 ore am dat de un prim râu. Dilema era cum îl

trec?! Desculţ sau încălţat? De mă desculţam nu îmi udam
bocancii, dar ar fi presupus să îmi expun copitele la ţânţari şi, de
asemenea, să risc să mă rănesc la picioare pe fundul râului şi să nu
mai pot înainta, picioarele fiindu-mi pline de beşici care puteau
deveni foarte uşor răni. De nu mă desculţam, mă udam şi îmi
îngreunam mult mersul. Până la urmă am decis să nu mă descalţ.
Şi când eram cât pe ce să intru încălţat în râu am gândit! Mi-am
zis: “Planto! Vito! Jâtî proastă! Du-te pe râu în sus sau în jos că
poate se îngustă şi îl poţi sări.” Şi aşa a fost! Am sărit peste râu
într-un loc unde acesta era mai îngust şi mi-am continuat
drumul.

Când s-au împlinit 5 ore de mers, nu mai puteam. A început să

plouă... era clar că trebuia să scot cortul şi să dorm acolo. Era 10
seara. Norocul e că ploaia alungă ţânţarii aşa că am putut intra în
cort fără să mi-l umplu de ţânţari. Am închis rapid cortul, mi-am
dat jos ghetele care mă răniseră şi mă umpluseră de beşici, apoi
mi-am schimbat toate hainele de pe mine pentru că eram
TRANSPIRAT, UD, UD! TOT, TOT!!! Tricoul puţea ca naiba,
hanoracul era leoarcă, gluga acestuia la fel. Era cald dar a trebuit
să îmbrăc hanoracul cel mai gros, printr-o bluză subţire m-ar fi
putut înţepa ţânţarii. Schimbat, m-am întins, m-am îndreptat de
spate, mi-am odihnit cioantele şi muşchii... ăsta a fost un tip de
orgasm! Apoi a urmat un alt tip de orgasm, menit să relaxeze.
Primul în Hotel Şanţ. Botezul.
 M-am trezit a doua zi dimineata şi am mâncat supele la
castronaş, ce le-am primit de la ruşii ce m-au lăsat în vama
mongolă. Vă e clar că nu am avut apă fierbinte ca să le pot găti,
aşa că le-am mâncat seci, sorbind din când în când apă din flacon
ca să îmi poată aluneca pe gât. După supe mi-am zis să mănânc şi
conserva, dar reprezenta o problemă: nu avea inel pentru a o
deschide, iar eu nu aveam briceag sau cuţit. Am încercat să o
deschid cu unghiera, până mi-am îndoit şi unghera şi degetele şi
m-am dat bătut! Alimentat parţial, am luat-o din nou la drum.

După încă un kilometru, nu mai puteam înainta nici 3 pași.

Dormisem, mâncasem, dar limitele tot acolo îmi erau, chiar nu
mai puteam. Nu mai avusesem niciodată în viața mea senzația
asta. Trebuia să arunc ceva din rucsac, iar cel mai greu lucru ce îl
aveam în el, era Dell-uţu' meu. Bătrân băiatu', 6 ani, greu ca un
cal: 3 kg! Dădea deja şi semne de boli mentale grave: îmi murise la
Novosibirsk. L-am lăsat... am plâns după el… A fost primul meu
laptop, luat în rate. Atâtea amintiri împreună, atâtea meciuri,
atâtea goluri de-ale lui Messi, atâtea filme cu Robert de Niro, etc....
Ce a fost mai greu e că a trebuit să îl sparg şi să îl fac bucăţi
izbindu-l de nişte stânci, pentru că aveam salvate toate parolele:
yahoo, youtube, gmail, facebook, paypal, altele. Dat fiind că nu
avea baterie deloc și nici acces la internet ca să le pot dezactiva nu
aş fi vrut să risc să îmi fie accesate.

După încă o oră de mers am ajuns în sat. Îl ştiam pe gagiu‟ de la

prima rătăcire. Să rătăceşti e o treabă, dar să rătăceşti a doua
oară în acelaşi loc şi din altă direcţie… e o performanţă! Iar să
rătăceşti şi să meri pe jos 20 km printr-un semideşert ca să dai
de un sat părăsit, sigur e un fel de blestem.

Am ajuns în sat şi am început să strig "helău" pe la porţi. După

câteva încercări, a ieşit o femeie şi m-a invitat înăuntru. Înainte să
intru m-a scuturat de ţânţarii care îmi acoperiseră spatele şi
gluga. I-am cerut apă (mi-a umplut flaconul), după care i-am
arătat harta şi am întrebat-o unde e drumu‟ ce mă scoate la
drumul principal de Tzaganur - Ulangom. Nu ştia! A vrut să îmi
dea să mănânc, dar mi s-a făcut rău numai când i-am văzut
mâncarea aşa că i-am explicat că am 'problem la stomac' şi nu
pot mânca. A priceput şi nu s-a supărat. I-am mulţumit foarte
sincer pentru apă şi am continuat să strig "helău" din poartă în
poartă pentru mai bine de o oră, fără nici un rezultat. Am realizat
că de fapt, tipa pe care am găsit-o şi mi-a dat apă, locuia în casa
ce avea grijă de sursa de electricitate a satului. Avea în curte un fel
de stâlp de ăla mare, puşca mea, nu mă pricep să descriu stâlpii
sursă.

M-am dat bătut de la a mai striga din poartă în poartă şi m-

am dus în centrul satului unde era o pompă de benzină
nefuncţională şi o moschee. Eram foarte îngrijorat. M-am pus
acolo la umbră, mi-am aranjat iar hainele ca să mă ferească de
ţânţari şi mi-am zis că stau câteva ore şi tot apare cineva. N-au
trecut nici 10 minute şi au apărut doi motociclişti. Cu poza hărţii
le explicam că vreau să ajung la drumul de Ţaganur - Ulangom.
M-am chinuit mai mult de o oră şi nu am reuşit să îi lămuresc în
aşa mod încât să priceapă ce voiam. M-am dat bătut şi am scos
toţi banii ce îi aveam (9,5 euro) şi le-am zis să mă ducă cu
motocicleta până la Ţaganur. Au priceput!

Începusem să îmi fac griji că tre‟ să mă însor pe acolo până mă

găseşte cineva. La starea de oboseală ce o aveam nu era de mirare
că aveam filme de genu‟.

Pe drum spre Ţaganur îmi ziceam că îl opresc pe tip în faţă

iurtelor unde am mai fost și îi zic să mă lase tot acolo... când ce să
vezi!? STUPIZE STUPIZE! Dau iar de americanii mei. Le explic că
rătăcesc aiurea de mai mult de 2 zile (55 de ore) şi că îi rog să
mă ia cu ei 1-2 zile, chiar dacă viteza lor e mică (30-40 km/zi).
Decât să mă mai învârt în cerc şi să rătăcesc cu viteza de 1 km/zi,
mai bine merg încetuţ cu ei până dau de un drum mai circulat şi
pot face autostop! Aflu de la ghidul lor că nu e de mirare că nu
circulă maşini în direcţia în care voiam eu să merg pentru că este
un râu ce s-a umflat, a rupt un pod şi nu mai mere nimeni spre
Ulangom pe ruta aia. M-au luat cu ei şi au făcut în acea zi v-o 50
km. Mi-au dat să mănânc cum nu am mai mâncat de la Moscva.
În semn de recunoştinţă am spălat vasele. Bucătăreasa s-a bucurat
că am ajutat-o iar a doua zi la plecare mi-a făcut 3 sandwich-uri.

Printre discuţiile avute cu ei, Brian, mâncând pofticios pâine cu

Nutella, mi-a zis că singurul lucru bun ce l-a dat Europa e Nutela.
Am zâmbit ironic şi nu i-am răspuns. Acum să fim serioşi.
Japonia, China, Mongolia, India, Orientul Mijlociu reprezintă nişte
culturi! America ce e? Un copil avortat al Europei. Adică Europa
are Grecia antică, Imperiul Roman, vikingii, ruşii, francezii,
austriecii, doicii şi culturile acestora... Dar tot ce a dat Europa bun
e Nutella?

Mi-am pus cortul lângă ei în acea noapte, iar a doua zi am

luat-o la drum mai departe. Disperat, am urcat iar la întâmplare
în prima maşină ce a venit... oriunde m-ar fi dus. M-a dus 20 km
uşor în altă direcţie, dar situaţia nu părea foarte gravă. Mi-a făcut
cinste pe săturate cu plăcinte cu carne (hoşor) şi m-a botezat:
"Robinson Crusoe".

Unde m-a lăsat acest tip am stat muuult. Notam pe o fiţuică:

"Cred că am o cădere psihică. În locul în care am stat 31 ore erau
iurte, râu (apă), oameni, dar aici e semideşert şi mai am un sfert
de litru de apă. Să vină acum o maşină şi să îmi propună să mă
întorc în Rasiii renunţând la restul Mongoliei, aş accepta. E prima
oară când simt că mi-au fost atinse limitele şi nu mai pot! Nu aş
renunţa la călătorie, doar la Mongolia. Cred că ar fi o idee
înţeleaptă să ies din Mongolia... adică toate au o limită!! Egzact azi
e o lună de când am pornit din Arghial şi aşa sărbătoresc? Ăsta mi
cadoul? Nici apă suficientă nu am. Mă simt rău, mă doare capul,
am o stare foarte pronunţată de greaţă şi de leşin...".

După ce am notat astea am adormit. M-am trezit după vreo 2

ore ca să îmi dau seama că mi-a fost rău de la carnea din
plăcintele alea. De aia îmi era greaţă şi mă lua cu leşin. Mi-am
revenit şi am început să fredonez "Amintire cu haiduci" a lui
Sterian.

In Mongolia asta ajungi să auzi sunet de-al maşinilor

apropiindu-se. Şi maşinile nu vin. Mintea îţi produce sunetul? E ca
şi cu Fata Morgana? O fi ăsta începutul nebuniei reale? Sau doar
topirea percepţiilor? Ei, vestea bună e că după câteva zile de
Mongolia am realizat că, de fapt, aici vântul aduce sunete de
foarte departe. Maşinile alea chiar există şi eu aud bine, nuuuu îs
neeeebun!!! YUPPIIIIII!!!!!!

No, dacă nu s-a jucat nimeni cu mintea mea până acum, staţi
flex că se joacă mama Mongolia! Gingâs Han!

În acest loc mi-am tăiat copitele şi o furnică fomistă mi-a furat

una.

Am stat 8 ore ca să treacă 2 maşini. Prima nu a vrut să mă ia

fără bani, a doua, un camion, când a ajuns în dreptul meu şi-a
amintit că mai are ceva de încărcat aşa că a făcut cale întoarsă şi
a promis că revine.

S-a întors şi nu a oprit, nu a vrut să mă ia. M-aş fi aşteptat să

reacţionez aruncând cu pietre, arătând degetele mijlocii de la
ambele mâini, dar reacţia mea a fost una de neputinţă: nu mai
aveam energie, mi-au căzut mâinile neputincioase pe lângă corp.

Imediat după camion, a trecut o motocicletă. Tipul m-a văzut

atât de dezamăgit, a oprit şi mi-a zis că mă ia el şi mă duce la
camion! Cică camionul va mai avea o oprire pentru a fi încărcat,
iar după încărcare va merge la Ulangom.

Urmăream camionul. După vreo 10-15 km am ajuns la un râu,

mi-a explicat să mă descalţ şi să îl trec desculţ că el va trece cu
motocicleta. L-am lăsat pe el să treacă primul, dar nu a reuşit să
treacă cu bine. Valurile i-au luat motocicleta şi i-au răsturnat-o în
râu. Ajutat de un alt tip a tras de ea până a scos-o după care au
tot meşterit la ea v-o juma‟ de oră până au reuşit să o pornească
din nou!

Motociclistul ce m-a adus până la râu, în locul meu a luat pe

motocicletă un prieten şi mi-a zis că de acolo să continui cu
maşina aia care mă va duce la camion. Nu prea aveam încredere,
mă ingrijoram, eram in the middle of nowhere cu nişte oameni cu
care nu mă puteam înţelege. Ştiam să le zic numai că am nevoie
să ajung la Ulangom. Nu mai aveam nici un ban şi colac peste
pupăză aveam şi v-o 15 persoane bete în jurul meu... Pentru că la
râu se așteaptă unu' pe altu', se socializează și se bea, frate! Tipul
din maşină m-a invitat şi pe mine să beau din paharul din care
beau toţi: o doză de bere tăiată...

Am gustat din vodka mongolă, de care ei sunt foarte mândri,

dar e oribilă! Mă ştiţi că nu îs gingaş deloc la băut, dar vodka
mongolă e oribilă. La fel cum şi berea lor e oribilă.

Nu îmi fusese dat să văd cum beau ruşii serioşi şi respectabili,

am auzit numai din poveşti. Dar mongolii beau cu cel mai mare
stil din univers. Se ceartă, se bat, ce mai, arta pură a beţiei!

Aici la râu, dintre toţi alcolizații s-a remarcat o femeie. Au

băgat-o în apa rece a râului să o răcorească.

După ce am stat la râu vreo două ore ca să termine lumea de

băut, am luat-o în sfârşit spre camionul care mi se promitea că e
mântuirea şi salvarea mea! În astea două ore singurul lucru la care
mă gândeam e cum camionul va fi plecat fără mine iar până la
urmă nu scap ne-măritat în Mongolia.

Ajuns la camion, într-un final, mă chinuiam să le explic prin

semne că unul din ei să vină să vorbească pentru mine cu şoferul,
pentru că nu vruse să mă ia. În timp ce eu mă chinuiam de zor, a
apărut un tip calm, cald, amabil şi zâmbitor. Un fel de înger... Mi-
a cerut să îi dau o foaie şi un pix.

M-am uitat la el ca la un nebun! Ce să faci fra‟ cu o foaie şi un

pix!? Eşti nebun!? Eu vreau camion! Vreau Ulangom!

A căutat până a găsit un carton şi mi-a cerut pix.

I-am dat pix la om dacă îi trebuia pix, dar nu pricepeam de ce.

Şi omul meu s-a apucat să deseneze cu o viteză, o frumuseţe şi
precizie NĂUCITOARE!

Nu ştia vorbi nici o altă limbă în afară de mongolă, dar îţi putea
explica orice prin desen. Mi-a explicat că el e şeful. Camionul se
încarcă cu lână şi pleacă dimineaţă la Ulangom, iar eu să fiu
liniştit că o să fiu dus la Ulangom.

Mi-a mai zis că în câteva zile el merge aproape de Ulan Bator şi

dacă vreau să aştept pot merge cu el. I-am povestit că vreau
Ulangom şi lacul UVS, că am suferit până acum 5 zile pentru lacul
ăla şi deci nu o să renunţ!

După ce m-a liniștit vis-a-vis de Ulangom mi-a zis să îmi dau

jos gluga (care mă proteja de ţânţari!).

Nu pricepeam de ce, dar fascinat de talentul fabulos al acestui

comerciant de lână, m-am supus.

Eu fără glugă şi apărându-mă de ţânţari. El în cca 40 - 50 de

secunde mi-a făcut acest portret:
 La urmă m-am gândit ce pot să îi dau eu acestui om. Văzusem
cum ceilalţi beau vodkă dintr-o doză de bere tăiată aşa că mi-a
venit geniala idee să îi dau unul din cele 4 păhărele primite de la
Cipri şi Anca. I-a plăcut mult cadoul meu! Mai târziu în timpul
nopţii mi-a mai venit o idee super faină şi i-am mai făcut un
cadou: un prezervativ.

Distracţia a început după ce m-a liniştit cu privire la faptul că o

să ajung la Ulangom. M-a văzut liniştit aşa că mi-a zis să mergem
să cumpărăm vodkă şi ţigări. Ruşinat, încurcat, supărat pe viaţă,
i-am explicat că eu chiar n-am nici un tugruk. I-am arătat şi
portmoneul. A râs şi mi-a zis să stau flex.

Am mers cca 45 km pentru 2 sticle de vodkă şi ţigări, pentru a

ajunge la iurta ce face contrabandă cu alcool şi ţigări.

Cei 90 km dus-întors au fost adevărata distracţie. Șofer a fost

tipul în a cărui mașină am urcat la râu și care era angajat de-al
lui Altanhâșic. CEL MAI DEMENT ŞOFER CE L-AM ÎNTÂLNIT ÎN
VIAŢA MEA! Era beat bine, bine! Pardon, RĂU, de fapt! Băuse ore
la râu. Făcea tumbe în scaun, conducea cu capul întors spre mine
care eram pe bancheta din spate, ţinând mâna la ochi ca să nu
vadă în faţă numai în spate spre mine şi îmi spunea să îi fac poză.
Lua mâinile de pe volan şi le ţinea pe tavan în timp ce gonea cu
cca 60-80 km/h pe drumurile mongole!

Săream toţi în maşină mai ceva ca pe o trambulină! Şi nu din

proprie iniţiativă, sau pe ritmurile vreunei muzici, ci aruncaţi. În 2
ocazii am sărit aşa mult că am dat cu capul de tavan!!! Şi tavanul
era la cca 40 cm de capul meu pentru că maşina era înaltă, fiind
un fel de Aro!

La un moment dat a luat în parbriz & în plină viteză o

potârniche sau ceva pasăre de mărimea unui porumbel. Ne-am
speriat toţi şi ne-am mirat că nu s-a spart parbrizul. Mai apoi am
râs ca demenţii! Eu unul n-am crezut o clipă că vom ajungem
întregi înapoi. Nu puteam scăpa viu din Mongolia.
 La un moment dat au oprit la iurta unui prieten ce avea cămile.
şi aşa mi-a explicat Altanhâşic că mi se va da să beau lapte de
cămilă:

A se observa ce ţâţe are baba ce a muls cămila. M-am tot

gândit de ce a pus el atâta accent pe ţâţele babei, dacă mie voia să
îmi explice că beau lapte de cămilă, apoi m-am prins, pentru că
lapte!

Laptele de cămilă miroase îngrozitor. Cât despre gust, am sorbit

foarte puţin, doar ca să pot pune la CV faptul că am băut lapte de
cămilă. N-am mai gustat ceva atât de naşpa.

Am ajuns întregi înapoi la fermă şi mi s-a zis că să dorm pe

bancheta din spate a maşinii până dimineaţă. Bucuros, am
acceptat! Tot la juma de oră năvăleau peste mine muncitorii ce
încărcau lână, aveau pauză.

În aceste zile am învăţat că hărţile făcute Mongoliei au pe ele

drumuri ce nu există şi nu au reprezentate drumuri care îs mai
circulate decât cele prezente pe hărţi! Am învăţat că pe hărţi apar
sate părăsite, am învăţat că pe hărţi apar benzinării (pompe) care
nu îs funcţionale, am învăţat că râurile se umflă şi fac ce vor. Am
învăţat că un bordei şi 3 iurte apar pe hartă ca şi sat, iar alte sate
măricele nu apar pe hartă. Am învăţat că aici rătăcesc şi localnicii,
chiar şi tiriştii localnici: am întâlnit o cisternă ce rătăcise. Google
Maps e VARZĂ pe Mongolia! Un ghid despre Mongolia ce l-am
răsfoit la italieni spunea că din Harahorum în Ulan Bator sunt
370 km când de fapt sunt 430 km. Autorul nu făcuse acest
drum, cu siguranţă.

Am mai învăţat că un drum poate avea 7 "benzi" şi totuşi să nu

treacă pe el nici o maşină ore întregi! Cum de are drumul 7 benzi?
De ce? Simplu! Una din variantele:

-solul e lutos şi se formează bălţi şi gropi uşor pe drum, drumul

devine impracticabil aşa că oamenii îl modifică creând o nouă
"bandă" mai circulabilă şi tot aşa până se fac 7 benzi!

- solul e foarte pietros având un strat subţire de nisip pe el.

Când roţile maşinilor sau vântul împrăştie acel strat de nisip şi
rămân doar pietrele, drumul devine impracticabil, aşa că oamenii
îl modifică creând o nouă "bandă" şi tot aşa până se fac 7 benzi!

Cele mai multe poduri sunt de LEMN. Indicatoare au doar în

apropierea capitalei, în rest mai deloc. Semafoarele la ei nu îs
verticale. Îs orizonatale!

Benzinăriile din provincie sunt nişte pompe ce au o gheretă sau

un bordei lângă ele şi pentru a te alimenta cel care lucrează la
benzinărie tre‟ să dea la o manivelă.

Mongolii nu ştiu ce e ăla autostop. Le-o explic în felul următor:

fac cu degetele arătător şi mijlociu ale mâinii drepte mişcări care
să arate că merg pe jos, merg până obosesc, mă aplec de spate şi
suflu din greu, după care, când îs obosit, stau pe marginea
drumului şi aştept să vină AUTO (arăt simbolul volanului şi le
explic că nu eu conduc). Mă întreabă de am maşină, dar le arăt că
nu eu conduc, ci aştept să vină maşini. Când vin maşini, fac semn
cu mâna "pliz stop". MORALA: AUTO STOP! Şi pricep băieţii.

---

Nu s-a mai aşteptat până dimineaţa şi o dată ce camionul a

fost încărcat, pe la 03:00 noaptea am plecat. Altanhăşic m-a
avertizat că o să fie foarte obositor cu acel monstru rusesc.

De cum a pornit lucrurile au fost oable ca covrigu': în primii

metri parcurşi (cu spatele) a călcat motocicleta unuia din
muncitorii ce ajutaseră la încărcatul lânii. Toţi au început să zbiere
ca din gură de şarpe, șoferul a oprit nedumerit, i-au explicat ce s-
a întâmplat și i-au zis să dea în faţă. Au scos motocicleta de sub
roată. Toată faza asta m-a amuzat de un mod super retard,
neputându-mă abține dintr-un râs amoros de cretinoid, isteric și
zgomotos. În timp ce lumea era obosită, pe o beznă teribilă,
prostalăului de mine îi ardea de râs! Îmi era că mă dă ăla jos din
camion, că nu mai ajung la Ulangom, dar nu mă puteam abține
din râs, am râs de m-am spart... Cum să calci, domne,
motocicleta bietului om?! Cu monstru ăla ordinar de camion
rusesc!? Dar cum să fie și ăla atât de prost încât să "parcheze"
egzact în spatele camionului?

Am pornit, la 5 - 10 km oprea să pună apă în radiator. La

fiecare râu oprea să îşi umple bidoanele cu apă. Cele mai tari au
fost minutele în care am mers cu capota ridicată ca să se răcească
motorul.

Dar asta e minciună pe lângă adevărata problemă. Eram în acea

cabină 4 persoane! Înghesuiţi MAXIM!!! Şoferul, copilul acestuia (un
vlăjgan de vreo 18 ani ce stătea cu schimbătorul de viteze între
picioare), eu şi încă un tip. "Bancheta" nu avea spătar!!! Stăteai cu
spatele pe 3 șine de fier. Mi-am pus un hanorac la spate, dar ăsta
nu era capabil să amortizeze eficient toate loviturile coloanei mele
vertebrale de grilajul "banchetei"! Lovituri cauzate de toată
diversitatea minunată de gropi şi telescoape... lipsă ale monstrului!!
După 12 ore "terapeutice" de acest tip de tratament spatele meu
se simțea ca cel al unui sclav biciuit! În coloana vertebrală parcă
aveam o tijă metalică, iar fiecare vertebră a ei parcă era
strânsă constant cu un patent! Acum, scriind astea, retrăiesc o
parte din acea senzație și mă strâng de spate!

E cel mai naşpa mijloc de transport cu care am fost în viaţa

mea!!! Nu m-a mai durut spatele în aşa hal de când îs. DAR A
MERITAT! Am ajuns la Ulangom şi nu îmi venea să cred. Jur că
am plâns de bucurie! E singura destinație pentru care am plâns
vreodată! Mă simțeam de parcă am câștigat toate ultra-
trialtoanele psihicului și zgâțâiturilor! Concurasem cu fiecare
mușchi, ochii din cap fuseseră zdruncinaţi!

Ei bine, am ajuns la Ulangom în 23 iulie 2013, după 170 km şi

12 ore.

Am scos bani de la un bancomat şi am cheltuit primii 3 euro

pentru mâncare în cele 6 zile de când eram în Mongolia. În
magazinul din care mi-am luat mâncare, vânzătoarea avea o
ditamai ţâţă scoasă afară şi îşi alăpta copilul cu o mână, iar cu
cealaltă mână învârtea într-o oală în care îşi făcea o zamă! Mi-a
fost jenă să îi fac poză, dar ar fi fost al naibii de epică poza! M-a
pus să îmi iau singur ce vreau şi lăsând lingura cu care învârtea în
oală, mi-a scris pe calculator suma ce o am de plătit. Am plătit şi
pentru că am văzut cât e de lejereanu treaba, am rugat-o să mă
lase să mânc acolo în magazin, pe frigider. M-a lăsat fără nici o
problemă.

După ce am mâncat, am ieşit la ocazie şi în 10 minute am prins

până la Zuungov! 150 km!!! Făceam în acea zi peste 300 km. În
precedentele 5 abia făcusem 100 în total. WOW! Ce bucurie!!!
Tipul ce m-a dus până în Zuungov m-a invitat să dorm la el şi am
acceptat bucuros. Mi-a dat să mănânc, iar apoi l-am întrebat de
are maşină de spălat ca să îmi spăl hainele. Mai aveam curate doar
o pereche de boxeri, o pereche de şosete şi un tricou. A răspuns
afirmativ şi a scos o ciudăţenie de maşină de spălat. Înainte să ne
apucăm de spălat i-am explicat că vreau să fac duş ca să bag la
spălat şi hainele ce erau pe mine. Nu mai făcusem dus de la
Moscva, excepţie duşul la chiuvetă din Siberia, cca 6000 km!

Nu avea duş acasă aşa că m-a dus la duşul public din sat şi mi-a
plătit el. Apoi ne-am întors şi ne-am apucat de spălat. Maşina aia
ciudată doar învârtea hainele apoi trebuia să le spălăm de mână. A
spălat de mână hainele cot la cot cu mine.... Nu îmi venea să cred.
Dimineaţa când a plecat la lucru şi-a luat uniforma de
locotenent....!!!!

M-a lăsat acasă cu surorile lui, am stat până pe la amiază când

mi s-au uscat hainele, apoi mi-am făcut bagajul şi am luat-o la
drum. Am mers la ieşirea din sat înspre direcţia ce mă interesa şi
am stat vreo 2 ore.

Aici am făcut pentru prima oară autostop din cort! Ploua, aşa
că stăteam în cort, iar când venea câte o maşină ţop afară! Se
cam speriau de mine, dar până la urmă m-a luat un gipan până
în următorul sat.

Acest sat era răsfirat pe câteva dealuri, nu vedeai pe unde merg

drumurile şi deci mi-a fost foarte greu să găsesc drumul spre
următorul sat (Tes). Am oprit o maşină ca să întreb cum ies din
satul ăsta înspre Tes. Nu au reuşit să priceapă ce vreau cu toate că
am desenat pe nisip un cerc şi le-am zis că ăsta e Barunturundu
(satul în care mă aflam), le-am desenat drum Tes, eu vreau la Tes!
Văzând că nu mă înţeleg, au fost atât de ... ne-inspiraţi să mă
ducă la profesoara de engleză din sat! Zic neinspiraţi pentru că,
deşi tipa rupea 2-3 cuvinte în engleză, ea voia să mă lămurească
să mă ducă ei cu maşina şi să le plătesc! Nu credea că toţi banii
mei cash erau cca. 15 euro, iar pe card mai aveam maxim 30
euro! I-am explicat ca la cei mai retarzi mongoli, crescători de vite
ce e AUTO-STOP-ul şi până la urmă m-am dat bătut pentru că
m-am convins că de fapt e nesimțită iar eu pierd vremea
încercând să fiu amabil. Am rugat-o să îmi umple flaconul cu apă,
i-am mulţumit pentru mâncare (îmi dăduse să halesc), l-am luat
pe Columb şi pe Hotel Şanţ şi i-am zis că mă duc pe jos la Ulan
Bator (cca 1100 km). A făcut nişte ochi cât doi pepeni când a
auzit. La cât fusese de nesimţită, refuzââânnnddd să îmi explice
care e drumul spre Tes, cum naiba ies din satul lor, a meritat să
fac mişto de ea.

Am întrebat lumea pe stradă şi am găsit până la urmă drumul

spre magicul Tes. Am lăsat Barunturundul pentru câţiva kilometri
în spate, şi am pus cortul. Stând acolo mi-am amintit multe
chestii faine şi am notat următoarele pe o fiţuică:

"Îmi amintesc de serile ce le petreceam în timpul liceului în

livadă sau în lanul de lebeniţă lângă pădurea Colţu‟ Verde, cu
unchiu' Ticu. Acele seri au o frumuseţe şi un farmec atât de
aparte, au avut un aport şi o influenţa atât de mare în formarea
mea! Câtă pasiune, răbdare şi suflet a pus unchiu' Ticu în a se
prosti cu nişte puşti şi a le deschide ochii şi mintea în multe
aspecte ce privesc viaţa! Crescusem într-un mediu foarte religios,
iar accesul la informaţie era super limitat, mai mult de atât,
aproape orice era interzis.

Unchiu‟ Ticu i-a influenţat pe puţini dintre noi pentru că

majoritatea îl percepeau ca pe un mare păcătos, după cum îi
învăţau părinţii, aşadar veneau să îl asculte doar datorită modului
său de a face glume şi de a distra lumea.
 Rămân amintirile cu poveştile ce se lungeau până la 4-5
dimineaţa.

La Colţu‟ Verde între păduri am lucrat paznic la un lan de

lebeniţă între clasa a 11a şi a 12a. Rămâne amintirea primului
sentiment de bărbăţie datorat faptului că pentru prima oară nu
am mers acasă 6 zile şi 6 nopţi, descurcându-mă singur cu
slănină, pită, ceapă şi ce mai era pe acolo! Lebeniţă cu pâine, etc!
Conta că eram fericit!

A doua zi dimineaţă, la 5 minute după trezire, m-a luat un

camionaş până în Tes. Era şoferul şi şeful. Camionaşul meu era
echipat cu 2 scaune în dreapta şoferului. Eu am încălecat scaunul
din mijloc... care nu avea spătar, aşa că l-am aşezat cu grijă pe
Columb la spatele meu pe post de spătar. Cu cât trece timpul
relaţia mea cu Columb e tot mai puternică. Singur fiind mă atașez
de lucruri, zici că îs beteag la etaj!

Ajuns în Tes am început să întreb care e ieşirea spre Asget. Am

întrebat 2 persoane mi-au zis acelaşi lucru, dar am mai întrebat şi
o a treia persoană pentru a fi sigur. Tipul m-a întrebat de ce, i-
am explicat faza cu AUTO-STOP şi mi-a zis să stau la el în iurtă,
că el merge peste 4 ore dincolo de Asget, la Numrog şi mă duce el.
Mi-a dat să mănânc, am dormit v-o 2 ore, apoi am luat-o la
drum! Inainte să o luăm la drum, a venit preotul budist din sat să
ne binecuvânteze, ne-a dat să mirosim un praf ce puţea fain şi era
băgat într-o sticluţă de ojă de unghii. Apoi a trebuit să plecăm
capul şi el ne-a pupat pe frunte.

În drum spre Numrog am văzut primii copaci în Mongolia.

Primele păduri, după cca 500 km. Ajuns în Numrog i-am explicat
că eu dorm în cort, mi-a zis că nu e bine că e periculos şi m-a
băgat într-un fel de hostel care m-a costat 1,05 euro!!!! FIŢĂ!!!!
Era un divan pe care se întindeau mulţi. N-am dormit prea bine
că tot intrau şi ieşeau ăştia, făceau gălăgie, mă înghesuiau, dar a
fost bine că am dormit în acel loc pentru că în noaptea aceea a
fost foarte frig, Numrog fiind într-o zonă mai înaltă, un fel de
munţi.

Dimineaţă, ieşit la drum, după câteva ore, a apărut un

motociclist rus din direcţia opusă, m-a întrebat de drumul spre
Ulangom - Taşanta şi i-am zis de acel râu umflat şi de faptul că
trebuie să ocolească. În timp ce vorbeam cu el, a apărut o primă
maşină după câteva ore şi a trebuit să îl las uitând să îi zic de acel
sat părăsit şi de faptul că acolo nu este benzinărie chiar dacă pe
hartă apare. Mi-a fost tare ciudă că nu l-am ajutat pe om cu
toate informațiile care puteam, dar stătusem câteva ore şi mi-a
venit maşina.

Maşina aceasta m-a dus direct Harahorum!!! Capitala lui Gingâs

Han!!! Am prins 600 km dintr-o bucată în Mongolia! Am mers
încet dar mai ales înghesuiţi, că eram mulţi în maşină. În total a
durat 24 ore! Închipuiţi-vă cca 20 de ore de mers pe drum de
ţară plin de gropi cu 20-30 la oră. Am făcut o febră musculară la
fese şi la spate ... iar efectul asupra creierului era de parcă am
fumat legale!!!

În Harahorum am fost lăsat la curtea imperială a lui Gingâs

Han. Bucuria ajungerii la Harahorum și a <întâlnirii> cu Gingâs
Han nu o pot descrie...

În această cetate imperială e un ansamblu de temple budiste.

Aici am întâlnit o tipă ce vorbea engleză, aşa că am asaltat-o cu
întrebări. Nu ştiam ce drum să urmez după Harahorum: cel de
sud-vest (deşertul Gobi) sau cel de est (Ulan Bator), ca de acolo să
o iau spre deşertul "Gobi cu Nisip". Am întrebat-o care e mai fain
şi mi-a recomandat "Gobi cu Nisip".
 Am mers 15 minute pe jos până la ieşirea din Harahorum şi am
stat v-o 20 de minute până am prins direct ULAN BATOR!!! Nu
îmi venea să cred: în sfârşit, aveam să ajung la Ulan Bator. Am
avut momente în care am crezut că nu o să mai reuşesc.

Cei trei tipi ce m-au dus la Ulan Bator mi-au oferit o

experienţă pe cinste, la un moment dat oprind într-o parcare să
ne dezmorţim oasele am văzut doi copii de 5-6 ani luându-se la
trântă, aşa că mi-au propus să mă iau la trântă cu şoferul. Mi s-a
părut ciudată propunerea. Şoferul era cam de vârsta mea, 25-30
ani, iar ceilalţi doi aveau peste 50 de ani. Oamenii au insistat să
mă iau la trântă cu tipul. Ăsta era cu cca 7-8 cm mai înalt ca
mine şi minim 5-6 kg mai greu. Mi-am zis că oricum mă pune,
n-am nimic de pierdut. Mi-am scos lucrurile din buzunare, mi-am
pus ochelarii jos şi dă-i bătaie! Ne-am tachinat puţin cu mâinile şi
apoi a avut el o mişcare bruscă cu care a luat un avantaj, dar m-
am răsucit, l-am cuprins din spate în jurul pieptului de-a
curmezişul, i-am băgat o mână pe sub braţul drept şi alta peste
umărul stâng, l-am întors peste cap, am dat cu el de pământ şi l-
am ţinut strâns acolo jos până s-a dat bătut.

M-am mirat că l-am pus, sincer nu mă aşteptam în nici un caz

să pun un cal mongol la trântă. Ei bine, de aici, începe însă partea
faină a experienţei mele cu aceşti gagii! După ce au văzut că l-am
pus, mi-au explicat că ei mă respectă că l-am pus pe un mongol la
trântă, că ei îs urmaşii lui Gingâs Han şi pentru ei asta e bărbăţie!
Că am "paloş" mare. Etc. Aşadar mi-au făcut cinste la un
restaurant și mi-au plătit o plimbărică cu o camilă (0,5 euro a
costat distracţia).

Reporniţi la drum, ei beau vodka lor oribilă. M-au invitat să li

mă alătur, dar le-am explicat că am o boală la stomac şi nu pot
bea vodkă. Aşa am scăpat de băut, dar n-am scăpat de ritual: în
semn de respect faţă de ei, trebuia să îmi înmoi buzele în vodkă de
fiecare dată când ei beau un "shot", asta era ca şi cum eu beam cu
ei!

A fost o experienţă pe cinste! Am ajuns în Ulan Bator şi gagiul e

foarte mare, având cea mai mare parte a sa formată din case şi
iurte. Doar în centru sunt câteva blocuri, iar în rest pe multe
dealuri imense sunt case şi iurte. Peste tot se construieşte şi peste
tot sunt gunoaie, mai puţin în zona centrală care e îngrijită.

Piaţa centrală are pe una din laturi Parlamentul, care e păzit

de cine altul, decât Gingâs Han, materializat într-o statuie imensă.
Tot în piaţa centrală este un muzeu cu un schelet întreg al unui
dinosaur.

În zona centrală au un muzeu de artă extraordinar şi Palatul de

Iarnă, Bogd Khan, care e un complex de temple budiste.

Ultima chestie ce am vizitat-o în Ulan Bator şi cea mai dragă

pentru mine, e un deal pe care s-a "desenat" din pietre portretul
lui Gingâs Han.

Toate astea pot fi vizitate într-o zi. Ulan Batorul e cea mai rece
capitală a lumii.

Aveam propus să continui spre deşertul Gobi. Încercând să aflu

cum să ies din Ulan Bator spre Gobi am intrat în vorbă pe stradă
cu toţi care îi auzeam vorbind engleză. Nu prea ştia nimeni nimic.
După mai multe încercări, am dat în sfârşit de cineva care îmi
putea oferi informaţii despre Gobi. Doi olandezi ce fuseseră cu o
excursie organizată contra cost în Gobi şi mi-au zis că nu merită
să mergi 600 - 700 km pentru 2-3 dune de nisip! Mi-au zis că
Gobi-ul e cu ceva boscheţi şi nu e nimic interesant. Chiar n-avea
rost să fac 1300 - 1400 km, ţinând cont că mi-ar fi luat minim
10 zile! Aşadar m-am cazat două zile la un hotel super ieftin şi
murdar, cu 10 euro pe noapte, iar în cele două zile am stat într-
un internet cafe şi am scris toate aventurile din ultima perioadă.
Net-ul era foarte ieftin, 3 euro pentru 12 ore.

Într-una din aceste două zile am vrut musai să îmi rad cei doi -
trei floci de mustaţă şi a trebuit să îmi cumpăr o lamă... A fost un
chin să o fac pe tipa de la magazin să priceapă ce vreau. Un chin
dar şi o comedie, mă trăgeam de flocii mustăcioarei și mimam că
mă rad cu degetu‟.

După acele două zile am luat-o spre nord, spre mama Rasiii!
Drum spre nord nu era din cauza reliefului, aşa că trebuia să o iau
în primă fază spre vest (Harahorum) preţ de 19 km până la o
intersecţie unde drumul făcea dreapta spre nord! Dat fiind că în
Ulan Bator orice maşină poate fi oprită pentru autostop contra
cost (taxi), șansele să fac autostop moca în oraș erau nule. Am
oprit o maşină şi i-am zis că mă duc până la intersecţia cu pricina.

Mongolia m-a făcut să îmi cumpăr hartă. Cu tot cu hartă şi

povestind la telefon cu o amică de-a șoferului ce ştia engleză, a
trebuit juma‟ de oră să îl fac pe om să înţeleagă ce vreau. Îl tot
futea grija să îmi explice cum acolo nu am nici autobuze, nici tren.
Nu pricepea ce e ăla autostop chiar dacă i-am zis de 3 ori
povestea cu "AUTO STOP"!!!

Super hepi am ajuns la destinaţie şi i-am plătit echivalentul a 7

euro, după ce am negociat, ceruse 10, iniţial. Îmi mai intraseră 90
euro donații pe lângă cei 30 ce îi aveam pe card și care i-am
cheltuit în cele 2 zile petrecute în Ulan Bator.

Din locul unde m-a lăsat acest tip, m-a luat primul BMW X5. I-
am zis: "Besplatna, problem?" Nu era problemă, aşa că am urcat
sus şi eram hepi ca un copil prost că am bifat şi un X5 la CV-ul de
autostopist. A oprit şi mi-a făcut cinste cu un gulaş mongol. Asta e
singura chestie comună între moghiori şi mongoli pe care eu am
descoperit-o. Limbile lor nu seamănă deloc! După 200 km când
am ajuns la destinaţie mi-a cerut bani. Stupefiat, i-am explicat că
ne-am înţeles că "besplatna"... Îmi zicea că nu, că eu să îi plătesc
benzină, că el mi-a zis că tre să plătesc....

-Când naiba mi-ai spus? Ţi-am zis că "besplatna" şi vezi că îs

călător cu rucsac şi cort, tu ai impresia că eu îmi permit ca taxi
un BMW X5 pentru 200 km!? Nu îmi place de tine, nu eşti un om
corect, dar nu vreau probleme. Dacă tu consideri corect ia-mi toţi
banii (echivalentul a 5 euro, e tot ce aveam cash - mai aveam cca
80 pe card).

-5 euro e prea puţin!

-Ok! Ia aparatul foto sau telefonul!

-Aparatul foto!

-Ok! Stai să îmi iau cardul cu pozele!

Am scos cardul, i-am dat aparatul foto şi am plecat bucuros că

am scăpat de nesimţit şi de situaţia aiurea. N-am avut încredere
să cobor din maşină ca să îmi iau rucsacul din portbagaj, ca să nu
o ia din loc și să plece cu rucsacul, aşa că am trecut printre scaune
pe bancheta din spate şi de pe banchetă m-am aplecat în
portbagaj de unde mi-am luat rucsacul, apoi am coborât.

Am uitat să povestesc că în aceaşi zi am fost nevoit să îmi arunc

bocancii că mi s-au rupt de tot.

Tipul ce mi-a luat aparatul foto m-a lăsat în centrul acelui oraş
şi era şi noapte. Am întrebat pe mai mulţi cum pot ieşi spre nord
şi nu m-a lămurit nici unul. Ultimul pe care l-am întrebat nu
pricepea nicicum ce e autostopul şi de ce vreau să ies din oraş. Ca
să scap de el i-am zis că merg pe jos, până în Rasiii! 120 km!
Omul a zis că nu e posibil aşa ceva, că nu mă poate lăsa să fac
asta, aşa că m-a dus la gară şi mi-a luat bilet la tren până în
vamă şi mi-a dat mâncare și v-o 3 euro bani de buzunar! Aşa am
făcut autostop cu trenul! Ce mi s-a părut super funny e simbolul
companiei naţionale a căilor ferate mongole: 2 cai ... frumoşi!

Nu mi-a păsat de aparatul foto în acea seară, dar a doua zi am

dat într-o semi-depresie. Am avut hemoroizi, rămăsesem fără
laptop, fără ghete... dar şi fără aparat foto??? Toate au fost
suportabile până la faza cu aparatul foto. Să nu pot avea amintiri
fotografice, m-a întristat maxim!

Am decis să îmi iau aparat foto second hand, chiar de voi

rămâne fără nici un leu!

Chestii interesante despre mongoli şi Mongolia:

Mulţi din ei îşi vopsesc acoperişul casei în culorile steagului

naţional. Nu au monezi, doar bancnote! Pe toate bancnotele mai
mari de 500 tugruk e figura lui Gingâs Han! Cea mai întâlnită
bancă în Mongolia se numeşte Han Bank. Când îs mulţi într-o
maşină, te împing, te înghesuie, în curbe se lăsa pe tine ca nişte
nesimţiţi ordinari. Nu i-au învăţat la şcoală că e grea carnea de
măgar. Prin Rasiii şi Siberia am mai văzut hitchhikeri, în Mongolia
nici unul. În Mongolia am văzut un câine ce semăna leit cu
răposatul Pufi al nostru...

VII) RASIII – PARTEA A DOUA

Dragi Cipri, Anca, Vlad şi Sergiu am reintrat în Rasiii, în

Siberia, de fapt… şi am strigat: BACK TO CIVILIZATION!!!!! Pe
bune, nu glumesc! Siberia e la ani lumină în faţa Mongoliei! Am
reintrat în Rasiii după opt controale la cele două vămi. Mongolia
mă lăsase fără laptop, ghete şi aparat foto! Am reintrat în Rasiii
în şlapi! Ca Gheorghe Golu'! Ce Badea Cârţan cu opincile lui super
comode şi de firmă!? Ce Roma? Siberia fra‟!
 Am reintrat în Rasiii şi urma să o iau spre vest pentru a vizita
Baikalul, ca apoi să o iau din nou spre est cu destinaţia:
Vladivostok! După graniţă, pe o ploaie măruntă, mi s-au
murat copitele înşlăpuite, până m-a luat un locotenent de armată
cu o cisternă ce ducea motorină la unitatea sa. Încep să iubesc
aceşti oameni ai armelor din Rasiii, sunt de foarte departe cei mai
săritori, cei mai camarazi… Kamaz-ul tipului nu era “full option”,
nu avea casetofon. Aşa că, tipul, pentru a asculta muzică, a
improvizat o şmecherie de radio ce era pus pe scaunul dintre noi.
Radioul era “conectat” cu oarice din bord prin nişte fire ce mai
scoteau câte o scânteie din când în când, ca să “aprindă”
atmosfera. Credeţi-mă, nu mă pricep la sportul ăsta cu fire de
înaltă tensiune, de când îs copil nu m-am mai jucat cu ele şi nu
m-am mai urcat pe stâlpi de telegraf, abia fac faţă la problemele
ce mi le “ridică” stâlpul meu de telegraf, aşadar toate acele fire mi
se păreau al dracu' de unsafe! Dar mai al dracu' de unsafe mi se
părea pasagerul dintre picioarele mele, câinele lup al unităţii! De
ăla ca în filmele cu Lesi! Sau Rex “feliudieleu”? Ştiţi cum zic, nu?
De ăla la care îi zâmbeşti, îl mângâi ca un lingău prefăcut şi l-ai
pupa şi în fund numa' să nu îţi facă nimic, când tu de fapt, i-ai
crăpa ţeasta în prima fracţiune de secundă în care nu e atent!
Exact ca la câinele tipei ce vrei să o fuţi, hihi.

La despărţire, locotenentul mi-a dat 55 ruble parcă, zicând

ceva de genul:

-Ia, să ai de-o zamă!

-Borş o să fie! Promit!

M-au mai luat câţiva pe distanţe scurte, iar, apoi, m-a luat
Serghei cu al său “America” – aşa numesc tiriştii ruşi camioanele
imense americăneşti. E plin de ele pe aici. Plin de camioane
americane secănd hend. Tipul conducea ca un nebun, i-a dat şi
105 km/h!!! În Rasiii tirurile nu au limitator de viteză!!! Un aspect
de menţionat legat de camionul lui Serghei, e faptul că uşa
şoferului nu se deschidea şi tot timpul trebuia să coboare pe uşa
mea.

Pentru că tipul chiar era CLASNA (cool, pe ruseşte), a oprit să

îmi plătească o prostituată. Cum poţi să arăţi unui bărbat
prietenie cavalerească mai bine!? NU POŢI! Problem, pizdieţ! Tipa
voia prea mult! Nu s-au înţeles la bani.

Am mai mers ceva, apoi am oprit la un râu ca să ne spălăm

transpiraţia de la subsuoară şi de sub alte încheieturi. După băiţă,
în timp ce era în râu, Serghei prinde un DITAMAI PEŞTELE CU
MÂNA! Avea v-o două kg … eu, cu ochii cât cepele, super uimit,
sar în sus, aplaud, strig, îl felicit… El se pune pe un râs serios, iar
la urmă îmi arată plasa cu peşte ce o adusese din camion fără ca
eu să văd... ŢEAPĂ!

A gătit şi am halit ca porcii! Eu nu mâncasem în ziua aia.

Continuam pe malul mult lăudatului Baikal şi gagiu' nu mă
surprindea.

Serghei m-a lăsat pe centura Irkutsk-ului pe la 1 noaptea. Am

pus acolo cortul şi am dormit pentru ca dimineaţa să intru în oraş
pentru a-mi scoate toţi banii de pe card şi pentru a-mi lua aparat
foto. Restul nu conta! A fi cumva! Tot timpul a fost!

A fost o muncă titanică să fac doi tipi să priceapă că vreau

magazine cu aparate foto second hand, dar într-un final am
reuşit. Am probat aparate foto (mă uitam la butoane să fie uzate,
ca aparatul să fie întradevăr second hand, nu chinezărie). Am luat
un Nikon S3500 cu 2200 ruble (220 lei / 50 euro). Ceruse 2500
ruble iniţial. Bucuria principală e că aparatul are baterie proprie,
reîncărcabilă electric. Fostul, era pe baterii de alea Duracell şi, în
doar două luni, dădusem 20 euro numa‟ pe baterii. Mongolul, pe
termen lung, mi-a făcut un bine!

Îmi mai rămăseseră 1000 ruble la viaţa mea după ce am luat

aparatul foto. Urma să o iau spre Vladivostok, dar mi-am zis să
întreb tinerii localnici unde ar fi Baikalul cel mai fain. Tot auzisem
că e atât de tare Baikalul ăsta şi poate nu îi vizualizasem eu
formele din unghiul potrivit. Ei bine, 3 tineri ruşi mi-au
recomandat fără echivoc OLHON ISLAND! Eu venisem dinspre
Ulan Ude, pe coasta de sud, iar OIhon era pe coasta de vest
undeva pe la mijlocul lacului.

Ultimul tip ce l-am întrebat m-a şi dus la maşrutca ce mă

scotea în nordul Irkutsk-ului pentru a face autostop spre Olhon.
Pentru că aştepta maşrutca împreună cu mine m-am gândit că
poate are treabă şi îl reţin. I-am mulţumit de ajutor şi i-am
explicat că sper că nu îl reţin. Mi-a zis “me no telepizza, have
time”! Mi-a mai zis să nu dau bani pentru pus cortul pe insulă,
avertizându-mă că la intrare vor încerca să mă prostească
spunându-mi că nu pot campa decât în locuri special amenajate şi
contra cost. I-am mulţumit sincer şi BALŞOI (mare)!

Ajuns în satul de unde se ia feribotul spre insula Olhon şi

neştiind unde e portul am făcut autostop. M-a luat o maşină
pentru 500 metri, pentru că eram la 500 metri de port! Chiar
fusesem gâscă de data asta, dar le-am fost drag uaminilor şi mi-
au luat suvenir din port. Acest suvenir, un vulturaş baikalian de
plastic a fost singura chestie ce am purtat-o vreodată la gât, cu
toate că era copilăresc. Mi s-a rupt inima când l-am pierdut peste
ani... cumva meritat, într-o cameră de hotel, pe alt continent.

În 31 iulie am călcat pe sfântul pământ al insulei Olhon!

Feribotul a fost moca, iar la intrare după cum am fost avertizat,
m-au întâmpinat nişte gagii cărora li se părea că am faţă de gâscă
palidă pe spatele căreia se poate face un ban. M-au întrebat unde
dorm şi le-am zis că la hotel (Şanţ ha, ha, ha). M-au întrebat
dacă am rezervare şi am zis că da. Contrariaţi m-au întrebat că
atunci ce e cu cortul de la subsioara mea! Le-am zis că e de lemn,
le-am dat la revedere explicându-le să mă slăbească că mă
grăbesc!

Prima amintire de pe Olhon e cu o Ladă veche ce conducea

nebuneşte, iar pe capota ei stătea un ditamai rus în chiloți;
crăcănat, distrat şi beat! Stătea la bronzat, v-aţi prins din prima!
Cerul, îngerii şi sfinţii îmi dădeaun un bine ai venit în rai! M-am
îndrăgostit imediat de acest loc!

Insula Olhon e mare că şi Baikalul e mare! Al optulea cel mai

mare lac din lume şi cel mai adânc! Singurul loc cu apă dulce din
lume unde trăiesc foci, aşadar în mod normal ar trebui să fi fost
mare cândva. Apa din Baikal reprezintă 25% din apa dulce de pe
toată Terra dacă nu se iau în considerare gheţarii. Apa în Baikal
nu e rece, n-ai băut tu destulă vodkă! Eşti în Siberia din raţiuni
spirituale!

Insula fiind mare are v-o 3 sate pe ea! Am făcut autostop până
la cel mai mare sat, Hujir, Mecca mea!

Am pus cortul pe plajă şi apoi am luat-o la picior ca să mă

informez dacă pot traversa lacul cu v-o barcă!

Am crescut departe de mare, între vaci, oi, capre, cai şi nişte

bijuterii de ţărani, aşa că marea era un fel de Fata Morgana, un
vis interzis. În 2010 după ce am plătit petrecerea de rev cu toţi
banii ce îi mai aveam, mi-am luat o machetă a vaporului cu care
Francis Drake a făcut înconjurul lumii. O machetă mare de 1
metru înălţime, pe aproximativ 1 metru lungime! Până la salariul
din 15 ianuarie am mâncat pită unsă cu cuţitul, pită cu apă, pită
cu slănină, etc, dar vă jur că a MERITAT DIN PLIN! Două zile am
stat şi m-am uitat continuu la vaporul ăla visând. Râdea Miezu‟ de
mine de se spărgea:

- Ce faci mă, prostule!? Vezi că ăla nu e televizor!!! Gândeşte, nu

fi plantă!

- Nu, fraiere, nu e televizor, dar îţi dă nişte filme mai ceva ca

un televizor! Ca un drog. E un drog! Şi continuam să visez!

Apoi a venit nebunu' de Trnka la mine si când a văzut ditamai

vaporul, m-a întrebat:

- Cu ăsta ce faci? Te dai pe Someş?

Deci, a traversa o mare (lac-mare) în visul meu cel mai umed

(Siberia), era vis în vis! Trip în trip! Mai aveam doar 1000 ruble şi
mă aşteptam ca biletul să fie mult mai scump. Am luat la rând
toate agenţiile de turism din sat! Toţi îţi închiriau vaporaşe,
balonaşe, dar toţi ziceau că nu este vapor care să traverseze lacul!
No, dă-vă-n puşca mea! CUM NAIBA? Nu cred! Nu mă dau
bătut!!! Două ore am tot încercat, ca într-un final să mă dau
bătut.

Urma să încerc iar peste câteva zile, beat fiind! Adică, e ca

atunci când te îmbeţi şi îţi aduci aminte că Dinamo a pierdut cu
stoaia. Probabil am fost un copil retardat la care i-au lipsit multe,
iar acum mare, prost și ambițios fiind s-a prins că are dreptul să
obțină ce își dorește!

Mergând agale epuizat de oboseala comunicării cu geniile de mai

sus, am întâlnit un cuplu luxemburghez deprimat de faptul că le e
greu să interacţioneze cu ruşii, îs singuri şi izolaţi în Siberia. În 5
minute i-am mutat pe o planetă veselă, aşa că Ben a vrut musai
să bem în seara aia. Am dat cu bere până au apărut doi ruşi
minunaţi, cu sticloanţa lor de ABSINT, frate! 70 % alcool, fără să
îl stingi cu nimic. Gagiii se intitulează Alexei şi Vitaly. Vitaly
e personajul principal. El a băut singur aproape toată sticla de
Absint, apoi a băut o sticlă de şampanie!!! Şi mai reuşea să
meargă… ce e drept doar câte 2-3 metri, apoi cădea! Important e
că se ridica. Deci, omul ăsta nu ştie ce e aia hangover, ca astfel să
te înveţe cum hangover-ul e un termen inventat de americanii ce
nu ştiu bea!

Am zis să încerc Absintul, sec, la shot, nu din lingură. Am dat cu

câteva shoturi de Absint sec şi am supravieţuit! Văzând că am
supravieţuit am zis să încerc Absint cu flacără!

Ei bine, la asta era să nu mai supravieţuiesc! Am scuipat juma

de oră, având impresia că îmi scuip plămânii. M-au ars nas, gură,
gât, trahee şi toate restul drăciilor dintre nas şi stomac pentru v-o
12 ore! Nu faceţi asta acasă!

Ruşii şi luxemburghezii mei au ajuns uşor la al lor hotel, dar al

meu zmeu de hotel unde era oare….? Trebuia pe o beznă cumplită
să trec o pădurice, să găsesc plaja, apoi să mi-l găsesc pe plajă,
noaptea la 1… Beşicile ce le făcusem la picioare în Mongolia se
transformau în răni pe nisipul şi pietrele plajei, dar mai ales pe
acele şi conurile de pin din pădurice. De ce? Pentru că eram
desculţ! Nu ştiu cum am ajuns desculţ, dar aveam să mă prind
după câteva zile că mi-am pierdut și ultimele încălțări (şlapii).

Cu chiu cu vai am reuşit să ajung la cort! Când am ajuns, lângă

mine campaseră nişte ruşi ce m-au invitat să beau cu ei… Uneori
mă opresc şi eu! Dar nu de data asta! Martini să fie! Am mai băut
v-o două ore ca până la urmă să apuc să și dorm puţin, iar
dimineaţa am luat-o de la capăt cu bere şi iarbă! A fost divin! De
la iarba mi s-a pus pata să scriu! Am scris vreo 2 ore ca maşina
de cusut! Ca un diliu! Mă simţeam grozav! Eram Messi-ul pixului!
Nu m-am putut opri din scris până nu a trecut efectul ierbii! Era
ca în poveste: ţi-aş mai scrie, n-am hârtie! Nu mai aveam pe ce
scrie aşa că am început să scriu pe copiile de paşaport, noroc că a
trecut efectul ierbii şi nu am apucat să scriu prin paşaport, pe
diploma de licenţă şi restul documentelor ce le aveam. Când a
trecut efectul ierbii, am realizat ţeapa şi am râs de m-am spart!
Mai jos voi reda câteva din acele penibile rânduri! Cele mai puţin
penibile: “Mă voi masturba, o musco-viespe hybrid îmi va lua din
zbor cu o viteză fulger un sloboz, îl va semăna într-o vacă, vaca va
naşte un monstru zburător imens ce va îngropa în căcat zi de zi
tot ce presupune stoaia, ireal şi chefere!”

Între timp a apărut un Sania, care îi cunoștea pe acești ruși,

el avea tatuaj cu Iisus pe burtă! Se convertise omul de la şamanism
(e buriat) la creştinism şi aşa a considerat el de cuviinţă să îşi
exprime ataşamentul şi devotamentul faţă de noua religie! Sania
m-a invitat să beau și cu ai lui, grupul său erau 11. Treaba e că
nici unul nu ştia o boabă engleză! Asta nu e însă o problemă!
Putem bea şi dacă nu vorbim aceeaşi limbă! Aşa că două zile şi
două nopţi am băut continuu cu ăştia shot-uri de vodkă stinse cu
bere. Efectul e nebunesc! Tre‟ să încercaţi musai!!! Îţi face creierul
LEGUMĂ! Nu ştiu cum să explic relaţia asta sexuală extraordinară
dintre vodkă şi bere .. pe fondul a ceva Absint, a altor beri, a
oleacă de Martini, a marijuanei… Ce mai, vis în vis! Ne trezeam
dimineaţa şi înainte să ne pişăm, băgam mult sfinţitul şi
preabinecuvântatul shot de vodkă, după care preacinstita glumă
de bere!

O chestie ce mi-o amintesc din zilele astea de băut e că

rusoaicele nu sar cu gura pe bărbat dacă ăsta e mort de beat!
Lucru pentru care merită tot respectul! Adică, ele înţeleg natura şi
esenţa bărbatului. Ele ştiu că nu doar femeia tre' înţeleasă. Ele ştiu
că şi bărbatul e de o complexitate… copleşitoare! Sunt nişte mari
doamne! N-au complexe și frustrări de genu; 'Ioi mă, că mă faci
de râs… ce zice lumea? Reputaţia mea!?"
 Îmi mai amintesc că ruşii mei voiau să mă înveţe să înjur în rusa
lor, dar chiar nu ştiu înjura: suca, curva (înseamnă ambele acelaşi
lucru); hui (pula); pidiaras (înseamnă gay, homosexual – şi asta e
cea mai urâtă înjurătură posibilă ce i-o poţi spune unui rus, ca să
vă daţi seama cât îs de homofobi!). Au început să îmi dea exemple
de “pidiarasi”: Ucraina, în primul rând, Gorbaciov, Elţân,
Arshavin, Cristiano Ronaldo, etc. Totul bine şi frumos până unul l-
a făcut pidiaras pe Putin, atunci a început SCANDALUL! Pumni
daţi în masă, pumni daţi în piept.

Apoi frate, i-am învăţat eu să înjure! Când le-am explicat

chestii de genu': 'Îmi pun chiloţii la uscat pe mormantu‟ lu mă-ta',
înjurături cu cruci, biserici, morminte, sicrie, hristoşi, dumnezăi…
să mă opresc?

Îmi amintesc de Zvetlana. Ca să îi explic cât de al dracu de

nărăvaşă e, i-am “desenat” aşa: Lenin are statuie în Sankt
Pitiersburg, în Moscva, în Irkutsk etc! Aşa-i? Da! No, și tu ar
trebui să ai! Era foarte vizibil încurcată… de soţul ei.

După câteva ore de băut cu grupul lui Sania, rupt fiind, am

luat-o la picior pe insulă şi am rătăcit v-o 3 ore intrând aiurea în
vorbă cu oamenii. Iiioiiii şi mi-am amintit de visul cu vaporul pe
care trebuia să traversez Baikalul! Şi întrebam lumea, dar nimeni
nu ştia! Cineva mi-a zis să întreb la un anumit hotel. Zis şi făcut!
Am mers la recepţie şi minune, tipa de la recepţie ştia engleză
foarte bine şi avea şi informaţiile ce îmi trebuiau! Mai puţin, preţul
biletului! Treaz nu reușisem să aflu, am reușit să aflu beat: lunea
de la 17:20 în locul X.

Hepi maxim, dar beat la fel de maxim, ies din hotel şi intru
într-un magazin de suveniruri alăturat! Întreb despre vaporul care
să traverseze Baikalul, tipa îmi explica că 'nie ponima' (nu
înţelege), dar mă invită într-o cameră alăturată unde e cineva
care mă poate ajuta. Mă trezesc din nou în recepţia hotelului, dar
pe o intrare rezervată angajaţilor. Nu mă prind unde sunt şi pun
din nou întrebarea. Recepţionista era cu aceleaşi 3 prietene care
mă văzuseră dincolo de gemuleţul ghişeului punând aceeaşi
întrebare cu un minut înainte, aşa că se pun toate pe un râs
nebun. Eu, nedumerit, cad pe gânduri câteva secunde. Da,
continuasem să întreb despre fetişul meu cu vaporul și nimerisem
iar în recepţia hotelului. Puneți și faptul că eram în boxeri.

Am continuat să mă plimb pe insulă de nebun până când la un

moment dat m-am împiedicat de proprii șlapi! Nu relizasem că i-
am pierdut! Notam în jurnal: “Mi-am găsit şlapii! IUPIIIII!!!! Nu
mai reţin unde i-am găsit. Insula asta are un farmec desprins din
filmele alea "misterioase", cu proști.”

Rătăcind în continuare pe insulă am dat din nou, din greşeală,

de dragii noşti luxemburghezii, Ben şi Nataly! Fiind seară, m-au
chemat iar la halit la restaurant, i-am rugat să aştepte niţel ca să
îmi iau cortul şi rucsacul de pe plajă unde le lăsasem amanet! Mi-
am strâns lucrurile ca să pot spune “ce-i pe mine şi-n dulap, când
mă plimb zici că mă mut!” Eu şi melcul, bată-ne vina! Am lăsat
rucsacul şi cortul la recepţia hotelului lor spunând gagicii că mă
întorc în 1-2 ore. Ben a rulat un cui. “Încărcaţi” aşa frumos am
mers să halim.

Am ajuns la restaurant, iar la bar era o tipă foarte drăguţă ce

lua comenzile. Nataly a comandat prima, în cca 1-2 minute, apoi
s-a dus la masă să ne aştepte! Eu şi Ben rămaşi la bar, am început
să ne jucam cu barmaniţa, Nataly nu se supăra pentru că jocul se
făcea pentru mine, adică, Ben mă ajuta. Barmaniţa pe nume Iulia,
buriat gagica, urmaşă a eschimoşilor Baikalului. A durat jumătate
de oră doar jocul în care Ben comanda ce voia să mănânce, iar în
acest timp s-a adunat în spatele nostru o coadă imensă de ruşi ce
nu înţelegeau engleza noastră, dar erau încruntaţi! M-am prins că
gluma e destul de groasă şi devine proastă, aşadar pentru a fi erou
şi cavaler, pentru a îi salva seara Iuliei, i-am propus următorul
deal: „Ca să nu stăm încă juma de oră până mă decid și eu ce
comand, când ieşi din tură (23:00), ne întâlnim la iurta din
capătul străzii, iar eu, în schimb, comand aceleaşi chestii ca şi Ben
şi o bere în plus!” A acceptat!

Ne-am întors la masă, iar Nataly înainte să îi transmitem

“rezultatul meciului” mi-a zis: “Sigur ai lăsat o impresie bună!”
Am halit, am băut şi berile, apoi mi-am luat adio de la ei pentru
că ei aveau să părăsească insula a doua zi dis de dimineaţă. Le-am
zis că merg după rucsac şi cort după ce mă întâlnesc cu Iulia. Ei au
mers la hotel, eu am aşteptat-o pe Iulia lângă iurtă, întins pe
spate, privind la stele şi gândindu-mă ce fain film de viaţă am!
Lucky bastard!

A sosit Iulia, am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. M-a umplut

de respect, zicând că îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil, etc. La
1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi a
doua zi lucrează. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru
de făcut, şi am sărutat-o! Sărutul a zăpăcit-o aşa tare că a dat
buzna spre uşă şi s-a împiedicat! Am ajutat-o să se ridice, am
sărutat-o iar şi i-am zis noapte bună!

Convenisem să ne vedem a doua zi din nou la 23:00, dar eu,

jâtă proastă, nu am avut răbdare şi am revenit la bar, a doua zi,
pe la 15:00: rupt de beat, în boxeri şi cu flori (o crenguţă de pin,
o buruiană şi o bucată de coajă de trunchi de pin) În beţia-mi şi
prostia-mi chiar voiam să fac un gest frumos! Îmi plăcea tipa! De
data asta, spre deosebire de seara trecută, n-am mai reuşit să
maschez beţia, ba din contră, bag de samă că s-o fi speriat biata
fată. Nu i-o fi picat bine să o vadă colegele şi clienţii că vorbeşte cu
nebunul ăla şi mai ales că el îi aduce … BURUIENI! Deci mi-a zis că
nu ne mai putem vedea la 23:00 croşetând o scuză. I-am zis ok,
good bye!

Merita să revin şi să îmi cer scuze, dar oricât de naïve, faine şi

boeme erau sentimentele ce le-am simţit pentru ea, ce puteam
face în cele trei zile care le mai aveam eu de stat pe insulă? Să ne
plimbăm de mână? Ar fi fost şi aia fain… dar pentru a obţine un
plimbat de mână chiar nu aveam de gând să fac curte. Plus că mai
aveam de băut!

După prima întâlnire cu Iulia vă daţi seama că am revenit la

Sania şi ai lui ca să beau shot-uri de vodkă şi să le sting cu piva
(bere). A doua zi de dimineaţă, am luat-o de la capăt, ca după
cum am spus, pe la 15:00 să mă duc la Iulia cu “flori” mort de
beat şi în boxeri! Continuarea o cunoaşteţi. După ce m-am văzut a
doua oară cu Iulia (aia nu a mai fost întâlnire) am continuat să
beau toată după masa, seara şi noaptea următoare.

Dimineaţă am zis STOP! După 3 zile şi 3 nopţi! Ca în poveşti!

Când, tinerel fiind unchiu Ticu, îmi povestea despre “laifuri”, îmi
venea greu să cred că e posibil să rezişti atât, ei bine, îmi lipsea
experienţa şi antrenamentul. Aici, pe Olhon, am băgat non stop 3
zile, însă cea mai poetică beţie a vieţii a presupus 5 zile şi 5 nopţi.
După 1 oră de somn în a cincea noapte m-am trezit atât de
transpirat încât dârdâiam de frig ca naiba. Boxerii, pantalonii,
tricou‟ şi bluza de pe mine erau absolut leoarcă, la fel şi patul sub
mine. Fiindu-mi frig în patul meu m-am dus şi m-am băgat într-
un pat unde reţin că era Tibi şi încă o persoană. I-am cam
înghesuit, Tibi s-a trezit primul şi mi-a zis: “N-ai loc la tine în
pat, drace!?” S-a dus el în patul meu crezând că doar îs prost, ca
de obicei. Când s-a pus în pat a sărit în sus şi a zis: “IOI PULĂ,
TE-AI PIŞAT PE TINE!!??” În aşa hal transpirasem. Ori la bal ori
la spital!
 Rucsacul şi cortul meu…. pe toţi dracii!!! Ben şi Nataly plecaseră,
oare tipa de la hotel îşi mai aminteşte de mine? O fi tot ea de
servici? Când m-a văzut s-a minunat, mi-a zis că s-a speriat că
am păţit ceva! I-am explicat că lucrurile îs sub control, că am
alunecat şi eu puţin, dar că e perfect scuzabil pentru că de vină e
superbitatea universului rus, că iubesc Rasiii mai mult decât pe
mama. Nu credeţi că primesc sms de la mama chiar atunci?

I-o fi plăcut tipei de mine aşa că mi-a făcut cinste din partea
casei hotelului cu o zamă și un duş.

Le zisesem lui Sania și alor lui că merg să îmi spăl pantalonii în

lac, dar eu am mers de mi-am luat lucrurile de la hotel, apoi m-
am ascuns de ei ca un laş! I-am reîntâlnit pe Martin, Ghiiom şi
Juliette, trei francezi ce îi întâlnisem cu o zi înainte când
mersesem cu flori la Iulia! Mi-am pus cortul lângă ei. Locul şi
priveliştea ce le aveam stând în cort ca un trântor, erau absolut de
viiiisss!!!

După ce m-am văzut scăpat de ruşii mei şi cu cortul instalat în

altă parte, în siguranţă, am zis că mă întorc la ei să îmi iau adio,
dar dispăruseră. Un alt grup ce fusese campat lângă ei m-au văzut
căutându-i şi mi-au explicat că au plecat. M-au invitat să
povestim, cu greu am scăpat de băut! Am reuşit să scap de ei doar
minţind, promiţându-le că mă întorc şi bem. Dacă altfel nu se
poate cu ei. M-am întors la cort şi în seara aia, m-am hodinit.
Noaptea am dormit-o după ce am refuzat invitaţia la băut a lui
Martin şi Ghiiom! Ei s-au făcut turtă în noaptea aia. Martin şi-a
pierdut de două ori paşaportul şi a trecut prin două sperieturi
grozave, dar l-a găsit de ambele dăți! Ghiiom s-a împiedicat de
stânci, s-a lovit și și-a pierdut aparatul foto. Căutând aparatul
foto au dat de un grup de ruşi ce i-au invitat să bea cu ei. Nu i-au
refuzat pe ruşi, aşa ca ruşii pentru a le arăta prietenie au scos UN
KALASHNIKOV din portbagaj şi li l-au dat să se pozeze cu el, apoi
le-au făcut cinste cu o bania și o plasă de pește. Olhon oferă la toţi
cu mâna liberă! A doua zi ne-am apucat de gătit peştele primit de
Martin şi Ghiiom de la ruşi, dar eu nu aveam răbdare până s-a
terminat de gătit aşa că am mâncat un peşte crud, sushi?

M-am mai odihnit o noapte acolo (Insula Olhon) iar luni, 5

august, venea vaporul pe care îl aşteptăm cu emoţii. Visam ca un
copil să trec Baikalul. În timp ce aşteptam vaporul, a venit o tipă
să mă întrebe dacă de aici se ia vaporul şi i-am zis că da. A fost
foarte, foarte, foarte hepi, căuta locul de 2 ore şi nimeni nu ştia să
îi spună. Mi-a spus că eu aş fi fost ultimul pe care l-ar fi întrebat
şi dacă nu îi ştiam răspunde, s-ar fi dat bătută. Tipa, doicie, Uli,
era în drum spre Mongolia unde urma să aibe aventura vieţii ei:
cumpăra un cal ca să meargă călare drumul Ulan Bator –
Harahorum (Kharakhorum).

A venit şi vaporul cu o întârziere de cca o oră, iar biletul era

2500 ruble/ 250 lei pentru 100 km. Am lăsat pe toată lumea să
intre, am urcat ultimul.

Până am ajuns la uşa intrării, unde tipa vindea bilete, pentru că

vaporul era în întârziere, doi flăcăi au ridicat scara ce cobora pe
plajă şi au “închis prăvălia”.

“Ce fain!” mi-am zis, amu ori coboară iar scara pentru mine ca
să mă dea jos şi mă fac de toată cacaoa visului traversării
Balkalului, mă vede toată lumea - lume deja iritată datorită
întârzierii…

Tipa ce vindea bilete se trezeşte cu un portmoneu din care sunt

scoşi toţi cei 1000 ruble existenţi la viaţa mea şi băgaţi în
buzunaru`-i.

Se fereşte ca să mă lase să trec.

 DA! IATĂ-MĂ pe vapor! CEL MAI FERICIT PASAGER DE PE
TOT VAPORUL!

Lăsăm în urmă insula Olhon … Mecca mea .. locul ăsta are suflet!
Să fiu incinerat, cenuşa să-mi fie împrăştiată pe Baikal, între Hujir
şi Barguzin, iar cei mai buni prieteni să se pişe în lac.

Barguzin, un cătun situat în inima taigauei, nu mi s-a părut

interesant de vizitat așa că am ieșit la pas în afara satului, în
inima unei păduri falnice! Aveam impresia că sunt hrană pentru
urși, nu călător! Locul era ceva frumos, dar de văzut la TV, în
realitate simțeai urșii pe acolo iar fiori din alte galaxii îţi scărpinau
pielea!

E ok, asta căutasem! După cca o oră am fost luat de o mașină

care pe la ora 02:00 noaptea m-a lăsat în Ulan Ude. Stând aşa la
ocazie, opreşte o Toyota! Mă întreabă unde merg, de unde îs, ce
fac? Nu îmi dădeam seama ce voia omul. Nu mai văzuse specimene
ca mine (hitchhiker europeni), voia să mă scaneze, să vadă de
poate avea încredere. După ce s-a lămurit m-a invitat la el să
mânc, să fac duş şi să dorm! Şi aşa a fost! Ceea ce sigur nu o să
uit, e pizza enormă.

A doua zi dimineaţă m-a scos la ocazie spre Cita. Da, în Siberia

am găsit oraşul lui Tarzan! Stând acolo la ocazie cu maţul plin, am
dat-o cu voie bună prin câteva game, aşa antitalent cum îs în ale
cântatului. De acolo, am fost luat de un tip enervant dar care ştia
foarte multe despre moldo-vlahi! Apoi am fost luat de Colea, un
bătrânel simpatic şi amabil care, la urmă, mi-a dat 100 ruble să
am de o haleală! Unde m-a lăsat Colea lângă o benzinărie, am stat
v-o 2 ore fără să fiu luat. Pentru că la un moment dat au oprit
două camioane să alimenteze la acea benzinărie, am mers să îi
întreb de nu merg spre Cita. Primul cu care am intrat în vorbă
mi-a explicat prin semne să aştept, a făcut loc în cabină şi primele
sale cuvinte îmi răsună şi acum în urechi! Nu le voi uita cât trăiesc:
“Davai, turista!” După ce am urcat am aflat că mă duce direct
până la VLADIVOSTOK!!! 3350 km cu o maşină!!! 121 ore - 5
zile şi 1 oră!!! Tipul, pe nume Trifat, tătar.

Fapt foarte curios e că Trifat avea agăţate 3 icoane cu Iisus pe

parbrizul tirului său. Îl întreb ce e cu ele dacă el e musulman? Îmi
zice că până amu v-un an tirul ăsta a fost condus de un alt şofer,
tipul era creştin şi a pus icoane, iar el nu le dă jos că rău sigur nu
îi fac!

Vă e clar că în cele cinci zile m-a hrănit ca pe un rege şi mi-a şi

dat să beau ca la un porc! Tot în astea cinci zile, dat fiind că nu
puteam schimba nici două vorbe cu el, am avut timp să meditez
frate, să fiu relax, să zbor! Unii pentru a medita, pentru a se
cunoaşte pe ei înşişi şi pentru a găsi linişte se apucă de sporturi
extreme precum yoga, etc. Frate, mie nu îmi trebe altceva decât
drum. Asta mă calmează, mă fascinează. Autostopul e yoga mea.
 Chiar de nu puteam schimba două vorbe cu el, comunicăm de
minune! Avem o comunicare de aia la care orice femeie visează să
o aibe într-o relaţie, HA HA HA! Să vă dau un exemplu: eu
strănut el îmi spune “sănătate” pe ruseşte eu îi zic “mersi” pe
vlaho-franţuză! Strănută el ca să îi zic eu „sănătate‟ pe vlahă, ca
pe urmă el să îmi zică spasiba!

Şi mergând noi aşa, drumul foarte bun ce ţinea de v-o 1000

km, se termină brusc şi e înlocuit de noroi, frate. Ne împotmolim!
Vine să ne tragă un alt camion, dar se scremea degeaba, nu avea
nici o şansăăă! Camionul e înlocuit de un ditamai bulldozer ce
trage de noi (nu în noi) până rupe funia… pe toţi draciiiii!!!! Dă
Trifat prin staţie sfoară în ţară că ne trăbă funie, tată!!! Vine un
tip cu UN FUNIOC cum n-am mai văzut de la foametea din „44!
Se zice că atunci ar fi fost mâncate toate marile funii! N-aţi văzut
filmul? SĂ CITIŢI CARTEA!

Deci, n-ai cum, cu aşa o funie spânzuri 10 balene! Deodată! Ne-

a scos buldozerul din caca (tot un fel de caca e şi noroiul până la
urmă) şi am dat bice în continuare.

Ne împotmolisem pe o porţiune de drum în lucru. În toată Rasiii

se munceşte la drumuri din greu. Construcţia drumurilor e dificilă,
ba din cauza mlaştinilor (în aceste situaţii trăbă aduşi munţi de
piatră şi făcute fundaţii de câte 3-4-5 metri!), ba din cauza
munţilor, ba din cauza râurilor imense ce le au ăştia şi pe care
ploile le umflă ca să le ajute să rupă poduri! După ce drumul e
construit, e greu de întreţinut din cauza fluctuaţiei foarte mari de
temperatură! De la -60 la +30 grade!!! Din cauza umidităţii, din
cauza surpărilor şi alunecărilor de teren, survenite pe cale naturală
sau datorită faptului că rusu' a ras munţi întregi ca să scoată aur!
Tot intervenţiile astea antropice provoacă avalanşe, şi uite aşa se
explică de ce în Rasiii, dar mai ales în Siberia, e ft ft ft ft ft greu
să ai drumuri bune. Atât e de instabilă şi tumultoasă relaţia dintre
drumul şi solul rusesc pe anumite porţiuni că parapeţii şi liniile de
marcaj îs ondulate pe toate direcţiile posibile şi imposibile! Nu ai
mai văzut aşa ceva!

Mă gândeam eu la drumurile Rasiii pe când eram în Transilvania

în faţa desktop-ului şi abuzam de Google. Nu pricepeam cum naiba
nu este drum mai încolo de Magadan (înspre Alaska), nu
pricepeam cum nu pot fi drumuri în cca 10 milioane de km
pătrați de Siberie! Tata meu! N-ai cum să faci mii de km de drum
pentru câţiva eschimoşi ce vânează reni cu arcu şi alte lighioane
undeva în zona arctică! La ăia le duci haleală cu tancul, cu barca -
pe marile râuri, ori pe cale aeriană, n-are rost să faci drum! Faci
conducte pentru petrol şi gaz!

În inima Siberiei am găsit un restaurant magic… parcă eram la

bunica în bucătărie… parcă eram în copilărie…

Într-una din seri, ne-a oprit poliţia. Nu a fost stres că nu aveam

puse centurile de siguranţă şi nici faptul că nu ne-am sinchisit să
ni le punem faţă de ei. Totuşi, au controlat de “documient” mai
mult de o oră.

Cu Trifat am experimentat obiceiuri ruseşti, zice el. M-a dat cu

parfum pe faţă (am închis ochii că puţea urât), iar apoi mi-a zis
să mă frec cu el ca cu o cremă. M-am conformat chiar dacă n-am
înţeles! Mi-a zis să nu fluier că dacă fluier nu o să avem bani. I-am
mulțumit pentru sfatul preţios şi milioanele de euro ce tocmai m-a
ajutat să le economisesc! Trage pe dreapta! Am bani, nu îmi mai
tre' autostop! Îmi cumpăr un avion personal! Ultima parte mi-am
zis-o mie, oricum vorbesc toată ziua singur.

Mi-a mai zis să pun muştar pe pită că e ceva foarte bun.

-Mersi! Am mai mâncat muştar cu pită şi am o problemă la

stomac care nu îmi permite să mânc muştar! Mă doare stomacul
de la muştar!
 -Măăă!!! Ăsta e bun! Măncăăă ..

-No bine, plmmm!!! Şi era să vomit…

Cel mai naşpa muştar ever! Tot la capitolul secrete culinare

ruseşti: la restaurant se serveşte zamă de compot. Ceea ce e fain!
Şi asta îmi aminteşte de copilărie! Problema cu zama de compot e
că tre să comanzi două pahare mici în loc de un pahar mare. De
comanzi un pahar e gay și aduce ghinion! La fel shot-urile de
vodka, se beau minim 3 că de nu, problem!!! De ce? Lasă tu
întrebările proaste şi fără nici un sens!!!! Ai dracu' de cretine
curiozităţile vlahului ăstuia! În Siberia se bea mai multă cafea decât
în Italia şi mai mult ceai decât în Inglănd! Sunt consumate la toate
cele trei mese ale zilei! Ca apa de ploaie ambele! N-am băut o
cafea sau un ceai bun de când am părăsit Moscva şi Sankt
Pitiersburg! Sigur în oraşe mari ca Vladivostok sau Novosibirsk sunt
cafenele ok, dar eu vorbesc aici de hanurile rutei transsiberiene.
Tot la secrete culinare, am văzut servindu-se la restaurant pireu
cu ochiuri… WTF!? Altă ciudățenie: au sticle de suc de 1,25 litri şi
de 0,6 litri!

Tiriştii ruşi conduc enorm! 12-18 ore pe zi! Nu ştiu ei ce e aia

diagramă, magnet, “gugăl” şi altele de genu‟! Unele tiruri au
cauciucuri aşa roase de te sperii!!! Li se văd toate coastele
(sârmele)!

Pe drumurile Rasiii vezi multe! Cu liniuţă şi de la capăt:

-tancuri! Au ăştia tancuri o grămadă, mă frate! Tancuri

recondiţionate în excavatoare, tancuri, tancuri, etc!

-vaci călcate de maşini. Unul a luat o vacă de vacă în botul

maşinii, i-a făcut praf maşina! Ea … doamna … zăcea lată la v-o 3
metri mai încolo! Vaca e un animal prost, asta aţi fost învăţaţi de
mici, dar nu vi s-a spus cât de animal prost e vaca rusului şi a
 mongolului. E atât de proastă că paşte pe asfalt! Deci, pur şi
simplu stă la odihnit şi rumegat în mijlocul drumului fără să se
clintească!

-cai călcaţi de maşini. Am văzut la un moment dat .. 1 …. 2 … 3

… dar mai sunteţi mulţi, fir-aţi ai dracu'!? Ce naiba!? A venit
apocalipsa cailor!? Trei cai frumoşi, domne, întinşi pe vreo 20 de
metri de drum. Apocalipticul înger al morţii cailor: un tir frumos!
Pardon, după ce i-a secerat şi întins la uscat, nu mai era frumos!
Dar, caii erau în continuare aproape frumoşi.

-tirist dormind la volan şi venind de pe contra sens!

---

Toate bune cu Trifat până în a patra zi când mi-am pus cele

două Motorola la încărcat în biroul comunist al unei hale unde
aveam ceva de descărcat. Am mers, am luat telefoanele, am
plecat. Nu găseam încărcătoarele. Şi uite aşa ajungi să ai două
telefoane de acelaşi fel şi nici un încărcător… ca în filmele cu
proşti! Treaba nu e amuzantă. Pe unul din telefoane îmi ascultam
muzica… Am cam dat într-o mini depresie: laptopu‟ s-o dus naibii,
ghetele şi ele, aparatul foto a trebuit să îl donez pentru o cauză
nobilă, amu chiar şi fără telefon trebuia să rămân!? Mai bine îmi
luaţi chiloţii, serios!

Trifat a avut grijă să mă facă să îmi treacă supărarea rapid. A

fost depăşit NEBUNEŞTE de unu' cu o maşină mică şi l-a urmărit
până a reuşit să i se bage în faţă, să îl blocheze, să coboare să “stea
la o vorbă”. Din păcate nu s-a lăsat cu un meci de box, dar pentru
că şi după ce a revenit în tir mai era nervos, m-a pus să îl învăţ să
înjure în vlahă şi dădea prin staţie înjurând ruşii în vlahă! Vi clar
că prima înjurătură învăţată de tătarul Trifat a fost “MUIE
stoaia”
 Omul fain care a fost Trifat în primele patru zile, s-a
transformat în ceva tare nasol … Primele 4 zile a mers în coloană
cu încă un tir şi povestea cu şoferul ăla prin staţie toată ziua. După
patru zile, ăla a luat-o în altă parte şi Trifat nemaiavând cu cine
povesti s-a transformat într-un nebun. În ultima zi a fost cel mai
stresant şi naşpa om ce m-a luat vreodată la ocazie. Eu nu ştiam
ce se întâmplă şi nu ştiam cum să reacţionez. Adică, am stat cu
omul ăsta patru zile şi totul era ok, iar amu poate l-a apucat v-o
dileală de o juma de oră… o oră … două … şi doar tre‟ să îi dau
pace şi să îi zâmbesc. În ce fel era stresant? Vorbea enorm şi
pentru că nu îl înţelegeam îmi zicea că îs prost, explicându-mi
grotesc în ruseşte alte chestii ce nu le pricepeam. Iar eram prost,
hihi.

Când m-am prins că boala lui nu e ceva de moment, l-am luat

foarte tare şi răstit: “Îmi haleşti mădularu‟!!!! TOT!!! Dar vezi ai
grijă să nu te îneci. Că e mare, noduros şi cioturos! Bat covoarele
la tot satul cu el! N-am dat bani pe bătătoare de covor de când
îs!!!” N-am folosit cuvinte precum pizdă sau pulă, pentru că le-ar
fi înţeles! Chiar şi aşa s-a blocat! Că cică nu pricepe… AAA!!!
SERIOSSSSS????? Păi nici eu nu înţeleg ce zici tu şi cu tot
respectul pentru zilele faine petrecute până amu şi cu cea mai
sinceră mulţumire pentru ospitalitatea ta, dacă nu te opreşti naibii
atunci opreşte maşina chiar acum că mă dau jos!

A schimbat placa: “Ok! Noi, prieteni!” Situaţia s-a ameliorat

total, până a venit seara… iar seara el trebuia să aibe cu cine sta la
poveşti şi să bea shot-urile de vodka. Serile trecute fuseseră ok
pentru că ei vorbeau, iar eu ascultam şi îmi vedeam de gândurile
mele. Dar acum, trebuia să îl ascult eu. Nu mai era nesimţit, dar,
în schimb, m-a obosit cumplit în cele două ore în care eu trebuia
să depun eforturi titanice pentru a înţelege ce avea el de povestit.
După două ore i-am explicat că am nevoie să “relax”, aşa că, în
seara aia nu o să mai dorm în cabină, ci o să dorm în cort! A
încercat să mă combine că e frig afară, în cort. I-am zis că nu-i
nimic, o să dorm în cort în remorca tirului, acolo nu o să fie aşa
frig! Era loc în remorcă, n-a mai avut ce face şi a acceptat.

În starea aia de stres maxim, am şters din greşeală o poză de pe

aparatul foto cu care mă jucam ca să mă relaxez. Asta a făcut
lucrurile şi mai oribile, era o poză atât de super retardotronă,
reuşisem o strâmbătură atât de urâtă de creştea inima în mine.

A doua zi, am ajuns cu bine la Vladivostok, fără alte probleme

cu Trifat. M-a lăsat undeva pe centura Vladivostokului, el mergând
în zona industrială.

Unde m-a lăsat Trifat, am fost luat de către eroul Saşa! Saşa
m-a dus de mi-a arătat oraşul: gara unde se sfârşeşte prea-lungul
“penis” transsiberian; cele 2 poduri noi, mari, moderne şi recent
construite; strada pietonală principală, pe malul mării. Mai apoi
am mers pe una din insulele oraşului să ne scăldăm oţâră! Acolo
mi-am scăldat prima oară curu' în Pacific. În Vladivostok am prins
+32 grade … ceea ce e o crimă, considerând umiditatea foarte
ridicată a locului. Astfel astea 32 parcă îs 42!!! Transpiri ca o
corcitură de dihor cu sconcs!

După toate astea şi o bere, l-am rugat să îmi zică unde este un
internet café că nu mai prinsesem la net de v-o două săptămâni.
Mi-a zis că este net la el acasă! Că mai este şi duş şi un pat să
hodin o noapte.

După duş şi haleală, am lucrat pe blog toată noaptea şi toată

ziua următoare. În momentele în care aveam timp, mai schimbam
câteva vorbe.

Saşa e genul de om care dacă îţi vorbeşte se scoală părul pe tine,

te transformi. La o primă privire n-ai spune că e sniper în trupele
speciale ruseşti, n-ai spune că la cei cca 1,85 m şi cele cca 65 kg e
capabil să alerge 15 km cu 20 kg în spate, n-ai spune că e capabil
să facă 600 flotări dintr-una şi nici 1000 genoflexiuni. Toate
acestea sunt făcute cu o bucată de pită şi o zamă chioară. O masă
pe zi! În rest bei apă din bălţi, te descurci că eşti mare. Te descurci
prin taiga sau tundră! Pe ploaie, zăpadă, frig siberian şi aşa mai
departe. Saşa concluzionează: Organismul uman nu are limite.

Seara următoare, m-a scos 30 km în afara Vladivostokului ca să

prind mai uşor ocazie şi mi-a dat 200 de ruble! Urma să mă
întorc vreo 2000 km spre nord - vest ca apoi să urc 3000 spre
MAGADAN!!!

În acea seară, am făcut cca 330 km. Pe la miezul nopţii m-am

oprit, am scos cortul şi am dormit epuizat de intensitatea
experienţei ce o avusesem cu Saşa. În acei 330 km din acea seară,
s-a remarcat un tip beat ce mergea legănat şi crăcănat pe
marginea drumului şi l-am lovit cu maşina în care eram.
Bubuitura m-a speriat şi pe mine şi pe şofer, bine de tot! Am dat
înapoi să vedem dacă mai suflă vita, dar vită fiind, râdea şi se
ţinea de cot. Îl lovisem doar cu oglinda. Asta tot la capitolul cu cai
şi vite călcate pe drumurile Rasiii.

Dimineaţa, am luat-o din nou la drum şi după v-o 120 km

opreşte să mă ia la autostop … TRIFAT!!! Deci, mă iubea
nenorocitu‟! Şi minune!!! Avea şi încărcătoarele telefoanelor mele
pentru că, de fapt, nu le uitasem în biroul ăla, ci îmi căzuseră sub
scaun. Nu ştiu cum e posibil ca, în ditamai Siberia, să fii luat de
două ori de aceeaşi maşină şi încă pe aşa imensă distanţă: 3790
km în 6 zile şi 1 ora - 145 ore!

Trifat m-a dus până în Habarovsc, de acolo mi-am continuat

drumul spre Drumul Oaselor şi Magadan.

Dar înainte să îl lăsăm pe Trifat de tot, revenim la problema

mea cu pişarea. În toate cele 6 zile în care am mers cu Trifat, am
avut probleme cu pişarea! Pentru rezolvarea problemei, am folosit
trucuri care mai de care mai ingenioase, mai nebuneşti sau mai
amuzante! Nu conta cât de nebună era metoda, conta doar să mă
facă să mă piş! Una din metodele ce au dat rezultate, a fost să am
o relaţie de dragoste cu una din roţile tirului lui Trifat. De fapt, cu
aripa acestei roţi. Aripa era ruptă şi chestia aia îmi calma mintea
bolnavă şi mă puteam pişa; mi-o calma pentru că semăna puţin
cu fundul unei femei aplecate în poziţia capră. De la o vreme aripa
nu mai reuşea să mă facă să mă piş. O altă metodă a fost să mă
aplec în poziţia de căcare, iar astfel să mă piş ca fetele! După o
vreme nu a mai mers nici metoda asta, aşa că a trebuit să o
upgradez, mă aplecam şi mai tare şi mă puneam în cur pe iarba
rece şi udă, asta dădea roade. Roade urinare, hehe.

Cineva citindu-mi blog-ul, mi-a scris să nu mă îngrijorez din

cauza problemei cu urinatul, că el are un amic ce se poate pişa în
WC-urile publice numai dacă fluieră. Ciudăţenii normale, fiecare cu
ale lui. O altă ciudăţenie de-a organismului meu e că dacă îs
excitat, strănut. Se întâmplă adesea să fiu pe maşină, să am
gânduri fierbinţi şi să strănut, iar omul să închidă geamul crezând
că m-a tras curentul. Mai apoi mi cald de transpir!!! Păcatele,
hahaha!

Bun, să revenim la drum. Din Habarovsc trebuia să ţin spre vest

1170 km pentru a ajunge la Niever ca mai apoi să ţin spre nord
tot încă 1170 km pentru a ajunge la Yakutsk şi a intra pe
DRUMUL OASELOR, care deţine 2030 km! DROG!!! VICIU!!!
DEMENŢĂ!!! SEVRAJ!!!!!! Am visat de cel puţin cinci sau şase ori
că nu o să reuşesc să ajung la Magadan, poate şi de 10 ori. Era
foarte tare că în aceste vise eram dus cu forţă înapoi în ţară,
aşadar chiar şi visele ştiu că doar cu forța mă pot opri.

Înspre Niever, m-a luat un şeptar ce mi-a făcut cinste cu un

borş şi două beri şi m-ar fi dus până la Niever, dar era super
încărcat şi mergea super încet, aşa că după v-o două ore petrecute
cu el, i-am explicat că mă grăbesc, că el mere încet şi sper că nu
se supără dacă îl rog să mă lase jos şi să fiu luat de altă maşină. A
priceput, nu s-a supărat! Am făcut o mare greşeală dându-mă jos
din maşina lui ce mă ducea încet, dar sigur la Niever. Am regretat
mult decizia asta! După ce am stat v-o juma de oră, am fost luat
de unul ce m-a dat jos de pe drumul principal, m-a băgat prin
sate siberiene şi m-a rătăcit aiurea v-o două ore! Când a revenit
la drumul principal, l-am rugat şi pe el să mă lase acolo că nu
ştiam ce surprize îmi mai avea puse la păstrare. Ei bine, unde m-a
lăsat el, am stat cinci ore fără să fiu luat. Stând eu aşa la autostop
pe timp de noapte opreşte o maşină ce venea de pe contrasens. M-
am întrebat ce naiba vrea ăsta? Să mă ducă înapoi? Nu mersese
destul de prost acea zi? Tipul a oprit să îmi zică că îi pare rău că
nu mere în aceeaşi direcţie cu mine şi că nu mă poate ajuta. Mi-a
venit să îl întreb: “Să mori tu? Şi atunci de ce îmi iroseşti timpul?
Că în timpul ăsta poate trece o maşină care să m-ar lua, iar tu
mă ţii de poveşti aiurea!” N-am apucat să îmi zic astea că omu‟
continuă: “Chiar dacă nu merg în aceeaşi directie cu tine, vreau să
îţi fiu de folos” A scos 1400 ruble (140 lei, 30 euro) şi a zis “Te
rog, ia-i!”

-SPASIBA!

Mi-a strâns mâna, a urcat în maşină. Eram năuc…

-Cum te cheamă? Măcar atât să ştiu!

-Alexei.

O să îl ţin minte cât trăiesc! Morală la întâmplarea asta: când

viaţa îţi serveşte căcat, când crezi că ţi se întâmplă lucruri
îngrozitoare, când crezi că ai luat decizii proaste, dacă menții o
atitudine ok și un echilibru, se întorc în favoarea ta.
 După ce Alexei a plecat, mi-am zis să mai stau până la ora
00:00. A oprit cinevaaa! Un monstru imens de camion rusesc. Fug
după el pentru că oprise greu la cca 50 de metri de mine, îl ajung,
deschid uşa… şi NIMENI!!!! Închid ochii, scutur din cap, deschid
ochii din nou şi TOT NIMENI!!! Jur - camionul mergea fără
şooofer!

Deodată mă bate o mână pe umăr … TRESAR speriat de filmul

de groază ce îl trăiam şi mă întorc.

Era şoferul, cică motorul camionului face gălăgie foarte mare,

iar el aude foarte prost şi nu m-ar fi auzit de la volan aşa că, a
coborât şi a venit roată la mine.

-Bine, bine, dar mi-ai venit prin spate, de ce ai ocolit tot

camionul prin spate în loc să ocoleşti pe scurt prin faţa cabinei?

Cică trebuia să verifice un far din spate care îi face probleme.

Ioi, crăpaţ-aş capu‟, cum era să crapi tu inima în mine!

-AAA! Şi unde mergi?

-Niever!

-AAA! Păi eu merg aici aproape 2-3 km!

-Spasiba! Udacii! (Noroc)

Am stat până la 00:00, nu m-a luat nimeni, aşa că am

înnoptat acolo! Dimineaţa, după mult mers pe jos printr-o ploaie
mocănească, în şlapi, am fost luat de Slava cu al său gipan,
Toyota. Slava e şeful a 1170 km şantier de drum! El mi-a făcut
cinste cu un mic dejun copios, iar la despărţire mi-a luat şi un
Sprite. Micul dejun l-am luat într-o bodegă dărăpănată de
restaurant din mijlocul Siberiei. Slava e fumător, dar pentru că în
Rasiii legea e lege, atât de şef cât e el pe tot acel drum, a ieşit şi a
fumat afară!
 Tot în acea zi, am fost luat de un tirist georgian, era ziua lui de
naştere şi voia să aibe cu cine bea o bere. Omul se uita la mine şi
clătinând din cap spunea: “Magadan… autostop … ixtrim!” M-a
lăsat la Niever. Aici începea DĂ RIĂL DIĂL, urmau 6400 km
drum de piatră, urmau cca 8 000 de urşi doar în oblastul
Magadanskaia. Urmau dacă reuşeam să le termin cu bine! DAR
FERICIREA ŞI ENTUZIASMUL ERAU MAXIME! Intram în cel mai
umed vagin la care visasem vreodată. Visul vieţii mele. Urma să
păşesc pe drumul care a ucis cei mai mulţi oameni: 1 MILION!
Urma să autostopez regiunea care a inspirat cea mai multă groază
ani la rând: GULAG! Am avut tot timpul o fascinaţie sado-maso
pentru locurile astea!

După ce am făcut poza de mai sus cu indicatorul de Magadan,

am fost luat de prima maşină ce a trecut şi care m-a dus pentru
170 km până în oraşul Tânda. Gagiul pe nume Ruslan, mi-a oferit
şansa să demonstrez că îs unul din cei mai tâmpiți cascadori ai
râsului! Mi-a dat o bomboană care nu îmi plăcea, aşadar nu ştiam
ce să fac cu ea: să o scot şi să o arunc probabil nu era potrivit, am
zis că o înghit! Dar nenorocita mi-a rămas blocată în gât. Abia
mai respiram, m-am îngălbenit şi dădeam într-un fel de spasme.
Ruslan al meu s-a speriat, a oprit maşina. I-am făcut semn cu
mâna să fie calm şi cu cealaltă mână mi-am aplicat o lovitură a la
Bruce Lee în gât înghițând bomboana şi salvând seara.

Mai trece ceva vreme, iar Ruslan deschide geamul meu pentru
că era cald în maşină (de la aerul condiţionat, dară că). Eu scot
mâna pe geam ca să o răcoresc şi după câteva secunde Ruslan
închide geamul. Încerc să îl deschid de la butonul uşii mele, dar era
blocat, numai şoferul putea umbla! Copiii proşti ca mine n-au voie
să deschidă geamu‟. Cu mâna prinsă acolo fac: “Ruslan! Ruslan!” El
cu ochii la drum: “Da?” Eu: “Problem! Problem!” El cu ochii tot la
drum: “Zacem?” (De ce). Văd că aşa nu merge aşa că îl bat cu
mâna pe umăr şi îi arăt unde îmi e mâna cealaltă (prinsă).

-Ioiii, izvinitie! (Scuze)

-No stress.

De data asta, a salvat el seara. Păi cam astea îs riscurile ce le

întâmpin eu în călătoriile mele şi vouă vă e frică că mă mâncă
urşii, că mi se vând organele şi altele de genu‟. Fiţi serioşi, vă rog!
Ajunşi în Tânda, Ruslan m-a invitat să mânc, să fac un duş şi să
dorm la el, iar eu nu am refuzat. A doua zi, am luat-o din nou la
drum şi din acea zi îmi amintesc de un şofer de Kamaz super
comic şi expresiv! La un moment dat, ca să mă distreze, a
claxonat trei gagicuţe ce se plimbau pe trotuarul dintre noi şi şanţ.
Nu doar le-a claxonat, le-a zâmbit, le-a făcut cu mâna de un mod
plăcut, neciobănesc, iar asta le-a plăcut și le-a smuls un zâmbet
colectiv; insă stupize stupize, după ce obţinuse ce îşi dorise,
forfecând ambreajul cu acceleraţia de o manieră foarte bruscă, a
scos un nor de fum violent ce a fost aruncat ca o piatră! Fumul ăla
le-a izbit pe gagici direct în freză cu o viteză prea mare ca ele să
mai aibă timp să reacţioneze. Una din ele, speriată de lovitura
fumului, a făcut o săritură înapoi… de era să cadă în şanţ. Văzând
tot filmul ăsta petrecut în două-trei secunde şi faţa bietei tipe ce
aproape a căzut în şanţ, am râs de am leşinat! Mă învârteam în
toate direcţiile prin camion şi dădeam cu pumnu' în bord! N-AI
CUM, FRATE!!! A FOST, PUR ŞI SIMPLU, cea mai fină ciobănie, O
FINEŢE!

Kamazul tipului s-a stricat la puţin timp după faza asta şi fetele
o să sară acum în sus de bucurie zicând: “O merita, porcul!” De
unde i s-a stricat la ăsta Kamaz-u‟, m-a luat un Uaz ce m-a dus
700 km!!! Până la Yakutsk. A mers ft ft ft bine!!! Am scos o medie
de 52 km la oră cu el. În Uaz mai erau şapte adulţi şi doi copii.
Unul din cei şapte era un zăbălos tâmpit şi enervant. La un
moment dat, mi-a zis să îmi rad cei 3 floci care îmi formează
mustăcioara, că cică arăt ca un taliban. Am râs, nu l-am băgat în
seamă. M-a enervat iar când la apropierea unui post de poliţie, s-
a băgat în seamă să mă ajute să îmi pun centura. Şoferul ne
spusese să ne punem centurile. N-a priceput că n-am nevoie de
ajutor până nu l-am împins. Tot drumul avea de povestit cu mine,
de fapt, vorbea singur, dar înainte să vorbească singur înspre
mine, mă bătea cu mâna pe umăr. I-am tot explicat să nu mă mai
atingă, nu a priceput până nu i-am prins mâna şi răstit i-am zis
“niet atingi pe umăr” (şi i-am pus mâna pe umăr ca să
priceapă)!!! Tot răstit şi prinzându-mă de urechi, i-am zis: “AM
URECHI! AUD!” A priceput de data asta. Era doar mai greu de
cap. Ptiu, ce m-a umplut de draci!

Gagiii mei m-au lăsat în Yakutsk după ce am traversat imensa

Lenă cu bacul. Am vizitat scurt şi rapid oraşul şi în aceeaşi zi am
continuat intrând pe Drumul Oaselor/Urşilor! Am plecat din
partea estică a Yakutsk-ului pe la ora 20:00 şi am fost luat
pentru câte cca 45 km de două maşini, apoi am fost luat de un
Uaz pentru 100 km. Cu astea trei maşini am făcut primii 190 km
pe Drumul Oaselor/Urşilor.

Pe la miezul nopţii tipul ce m-a dus ultimii 100 km părăsea

Drumul Oaselor/Urşilor pentru a o lua pe o cărare spre un cătun
iar pe mine mă lăsa în intersecţia care se afla în mijlocul pădurii!
Stând acolo foarte calm şi relaxat mă gândeam cum o să vină un
urs ca să am şi eu cu cine bea o bere. Dar să aducă şi berea!

Urşii ce îi ştiam în apropierea mea în acea noapte, m-au speriat

bine de tot! Adică, e una să mori frumos şi lin căzând într-o
prăpastie şi făcându-te zob într-o secundă… în Şvaiţ de exemplu,
dar e cu totul alta să serveşti drept cină unui urs. Mai ales dacă ai
timp să te gândeşti la asta.

Mai puneti că nenorocitu' de urs întârzia cu berea.

Baiu‟ principal era că nu opreau maşinile să mă ia, adică, bag de

samă că le era şi lor frică de nebunul singuratic din pădure. În
miezul nopţii.

După v-o juma de oră am avut şansa ca un tip să oprească

destul de aproape de mine ca să se pişe. M-am grăbit spre maşina
lui, dar până am ajuns o luase din loc. Nu avea viteză aşa că a
oprit şi a deschis geamul.

I-am explicat că e belea cu urşii, să mă ia până în primul sat

sau până la prima cafenea, parcare, orice, lângă care să pot trage
şi pune cortul.

Nu avea loc în maşină dar băiat de comitet fiind, a făcut! Soţia

care îi era în stânga a luat în braţe copilul de pe bancheta din
spate, iar eu, împreună cu Columb şi cu bagajele lor de pe
banchetă ne-am înghesuit preţ de vreo 12 ore. Din astea 12 ore,
circa şase le-am petrecut aşteptând bacul pentru a trece imensul
Aldan.
 Da, 12 ore femeia a stat cu copilul în braţe… MARI DOMNI! Eu?!
Am stat cu copilul meu în braţe, cu Columb. Atât de amorţit am
fost după 12 ore, de parcă m-ar fi anesteziat să nu simt durere
când mă vor mânca urșii!

De unde m-au lăsat ei m-a luat un bătrânel ucrainean cu un

Uaz. Ce mi s-a părut funny, fain şi interesant erau ochelarii lui
legaţi cu elastic.

Bătrânelul s-a bucurat enorm să afle că îs din Transilvania.

Părinţii lui fuseseră deportaţi aici, iar a fi dintr-un loc atât de
apropiat de Ucraina lor mă făcea un frate de al lui! El m-a dus
doar 5 km pentru că mergea la cules de afine.

Unde m-a lăsat bătrânelul am stat cca 2 ore până am fost luat
de başchirul Radmir. Radmir m-a dus 600 km!

Mergând aşa, am intrat în raionul Oimiacon, cel mai rece areal

locuit permanent de pe Terra! Aici se înregistrează temperaturi
mai reci și decât la polul nord! Pe toată planeta doar în
Antarctica s-au înregistrat temperaturi mai scăzute, dar acolo nu
locuiește nimeni permanent!

L-am rugat să oprească ca să fac poza cu "monumentul" pe

care scrie numele raionului. Omul avea viteză aşa că până a reuşit
să oprească maşina, trecusem de monument.

Am coborât crezând că o să coboare şi el şi merem un pic pe jos.

Nu a văzut că eu am coborât şi uitându-se în oglinda lui, a început
să dea cu spatele... cu oarice viteză. M-a luat cu uşa-mi care era
deschisă… Şi-a cerut scuze, dar i-am zis că nu e stres că oi avea ce
povesti pe blog.
 După încă ceva vreme am oprit să mâncăm. Locul… mi-a plăcut
atât de mult… Pe mese nu erau şerveţele, dar era un sul de hârtie
igienică cu care m-am şters la bot. Cea mai faină parte a bodegii
însă era faptul că pe bar erau lipite bacnote! Fiecare lipea o
bacnotă din ţara lui! Eu nu am şi nu aveam lei la mine, dar mi-
am lipit unul din steguleţe şi mi-am scris numele pe el. L-am lipit
lângă bacnota de 500 forinţi a vecinilor noştril!
 Radmir m-a lăsat în al său Ust Nera la 03:00, în raionul
Oimiacon şi era friiiigggg, iar eu eram în şlapi! Am luat pe mine
mai mult de jumate din rucsac (toate hainele) şi mă plimbam de
colo-colo ca să nu îngheţ. Mă tot întrebam ce temperatură o fi
afară… începea să prindă pojghiță de gheață apa bălților. După o
oră de “pedalat” şi cu toate hainele pe mine, îmi era atât de frig
încât am bătut în geam la un tirist ca să îl rog să mă lase la el în
cabină că crăp naibii de frig. Erau doi, am trezit doi tirişti. M-au
poftit înăuntru, mâncu-le sufletu‟ de catifea. Am stat la ei în tir,
în scaun patru ore, iar dimineaţa la 08:00 încă mai aveam
amorţit un deget! Degetul mare de la piciorul stâng.

La 08:00 am ieşit la drum şi am fost luat de acest camion de-al

armatei rusești:
 M-au băgat în spate cu soldaţii. Pereţii erau foarte, foarte groşi,
la fel şi geamurile şi aveau SOBĂ!!! Ce clima naibii ar
încălzi interiorul unei maşini aşa mari când afară sunt -60 de
grade!?!?? Gagiii m-au dus vreo 70 km. Unde m-au lăsat ei am
stat juma de oră ca să fiu luat de un imens gipan Toyota Tundra.
Ei bine, maşina asta era condusă de şeful minelor de aur din
munţii ăia, Nikolai! Şef, nu în sensul că erau minele lui, şef
ierarhic în armată, armata ocupându-se de scos aurul. Mai târziu
aveam să aflu că Nikolai e primul milionar ce m-a luat la ocazie.
Toate astea mi le-a povestit portarul uneia dintre bazele militare
peste care Nikolai e şef şi în care el m-a dus ca să fac duş şi să
mănânc.

Am mâncat, apoi am ieşit la autostop în faţa bazei militare.

Acolo, până m-a luat cineva, am stat de poveşti cu portarul mai
sus menționat care mi-a povestit că e atât aur acolo încât în mod
normal sapi numa 1-2 metri şi dai de el! Cică sătenii din zonă
“braconează” şi ei după aur şi dacă o să văd focuri (fum) printre
munţi să ştiu ca îs ei. Fac foc ca să-l topească? Nu mă pricep.
Ideea e că folosesc focul pentru a “cerne” aurul. Care îs prinşi fac
ani grei de pârnaie. Da, urma să văd stâlpi de fum de pe maşina
unora, ei, săraci cu duhul fiind mi-au zis: “criminal, huligan” şi
mi-au explicat că ăia fură! SERIOS!?

După v-o trei ore am fost luat de un mare, mare, mare DOMN,
Valera, camionagiu. Kamaz, dară că. M-a invitat la el acasă, în
satul Artic (ce nume potrivit)! Mi-a dat să mânc ca la porc, iar
apoi mi-a umplut o plasă de haleală, ca să fie. De unde m-a lăsat
Valera m-au luat 2 gagii cu un Uaz, ce m-au lăsat în mijlocul
taigauei, la şantierul rutier în care lucrau.

Povestea face ca o dată cu mine (sfântul Timotei) pe Drumul

Oaselor să mai fi ajuns alţi patru sfinţi: patru misionari. Au oprit
să mă ia cu toate că erau patru, iar maşina lor avea doar patru
locuri. Era o ciudăţenie de maşină cu 2 locuri în faţă şi 2 locuri în
spate. Între scaunele din spate l-am băgat pe Columb pe post de
scaun pentru mine, iar pe Hotel Şanţ l-am pus pe post de spătar,
eram profund impresionat de omenia lor! Am spus tot timpul: cine
vrea să te ia la autostop, te ia şi dacă are loc numai în portbagaj!

După ce m-am instalat comod în maşina gagiilor mei, mi-au zis

ca ei sunt misionari creştini şi au venit să îl aducă pe Iisus, aici, la
capătul lumii.

-Si Iisus unde e? Nu-l văd!

Nu le-am zis asta pentru că eram grăbit să raţionez fulgerător

răspunsurile pentru întrebările care ştiam că urmează, cu liniuţă şi
de la capăt: Eşti creştin? Crezi în Iisus? L-ai primit în inima ta pe
Iisus? Eşti botezat? Ai siguranţa mântuirii? Am ales să nu complic
lucrurile şi să scap ieftin, prostituându-mă moral pentru prima
oară în viaţa mea. Ştiam că dacă le zic că nu cred în avioanele lor,
urmau predici interminabile şi nu aveam ce povesti logic cu ei,
pentru că, după cum spunea Churchill: “Un fanatic e acela care nu
îşi schimbă părerea… şi nici subiectul!” Am răspuns cu da la toate
întrebările lor. Ştiam că minunata barieră lingvistică va face să nu
mai avem multe de povestit. Dacă răspundeam cu nu, m-ar fi
înnebunit cu poveşti pe care le ştiu şi pe care nu voiam să le mai
aud, aşa că ar fi trebuit să îi rog să oprească şi să mă lase să cobor
în taiga în mijlocul pădurii, în mijlocul nopţii.

-OOO! Păi tu, Timofei, eşti fratele nostru în Domnul!

Îmbrăţişări, pupături şi toată suita. Apoi scot chitara şi mandolina
(noroc că nu aveau şi acordeon, ca m-ar fi înghesuit groaznic cu
el). Dă-i cu cântece de slavă la adresa lui Iisus!

S-a gândit unul să mă întrebe:

-Fumezi?

-Nu!
 -OOO! Asta e bine!

-Dar alcool bei?

-Da.. puţin.. câte un sfert de bere când ies cu prietenii..

JUR CĂ LEGAT DE ALCOOL NU PUTEAM SĂ ZIC CĂ NU BEAU

DELOC... M-AR FI BUFNIT UN RÂS ISTERIC de cred că săream
afară din maşină, pe geam!

-Dar vodkă bei?

-AAA! Nuuu! Vodka e pentru alcoolici.

-Aha! Totuşi asta nu e bine, Timofei! Să nu mai bei deloc!

Domnul nostru ne-a învăţat să nu bem deloc pentru că alcoolul ia
minţile omului! A mimat cu mâna la cap, cum înnebuneşti. Cum
pot exista oameni care să creadă în 2013 că înnebuneşti dacă bei
alcool?!

-Da, ştiu… de aia beau foarte puţin.

-Mai bine nu mai bea deloc!

-Bine, nu o să mai beau deloc!

-Şi tu, frate Timofei, ai Biblie cu tine în rucsac?

-Nu…

-WOW!!! CUM DRACU'???!!!

N-au zis cum dracu', asta am inventat-o eu, dar pentru că nu

aveam Biblie mi-au dat ei un Nou Testament în rusă!

-Bine, bine, dar nu ştiu rusă, mai bine îl dați la cineva care îl
poate folosi!

-Nu e nimic şi dacă nu înţelegi trebuie să te hrăneşti zilnic cu

Cuvântul (sic)!

-Aha, ok!

Imi răsuna în urechi acel trebuie… Isuse, trebuie să te fut!

 -Bun, Timofei, dar tu, în jurul lumii, propovăduieşti Cuvântul?
Că ce faci tu e ceva super tare pentru lauda lui Dumnezeu. Pavel a
mers numai în jurul Mediteranei, iar tu mergi în jurul lumii!!!

-Păi, “fraţii mei” (nealcoolici) eu nu propovăduiesc că eu vreau

să fiu un simplu creştin, nu simt chemare pentru evanghelizare,
simt că locul meu în trupul lui Iisus e unul modest.

-Ei, ei… păcat!

Totuşi, e posibil să se fi bucurat ca nu le fac concurenţă şi îi las

cu poziţii popeşti!

Distracţia a continuat, iar eu mă abţineam de fiecare dată cu

greu să nu bufnesc în râs!!! Îmi muşcam limba, mă pişcam de
piiiicior de îmi dădeau lacrimile!!!

Distracţia a mai continuat în următoarele feluri:

-s-au apucat iar de cântat şi e ciudat că le recunoşteam

melodiile. Dumnezeul lor dictează la toţi aceleaşi piese, ori le-au
preluat toţi de la americanii quakeri? Roboţi?

-înainte de cea mai sumară masă (ciocolată), se rugau! Când

schimbau şoferul şi alt tip urma să conducă, se rugau iar, să fie
ocrotiţi şi din alea, etc.

Pe la trei dimineaţa, am ajuns la destinaţia misionarilor

(Susuman) şi gagiii m-au invitat să dorm la ei. Ţinând cont de
frigul îndurat cu o noapte înainte, am acceptat bucuros. Nu la fel
de bucuros am acceptat rugăciunile dinaintea mesei, dinaintea
culcării, rugăciunea de dimineaţă şi rugăciunea de despărţire. Cel
mai funny era că după ce se rugau ei toţi pe rând, trebuia să mă
rog şi eu. Făceam ceva de genul: „No, că iar tre‟ să vorbesc singur
ca să le dau ăstora impresia că vorbesc cu prietenul lor imaginar.
Dar oare ce să spun ca să par cât mai duhovnicesc? Nu contează ce
spun că ei oricum nu înţeleg, dar contează câte spun! Deci, să fiu
lung! No, şi interesantă zi am mai avut şi azi, cu bătăi de cap aşa
cum îmi place mie! AMIN!” Formula de încheiere era singurul lucru
ce îl înţelegeau.

Noaptea aceea plouase. Continua să plouă şi în timpul zilei

următoare, iar dat fiind că la plecare eu mi-am încălţat călduroşii
şlapi, Valera m-a întrebat de ce îs în şlapi. I-am povestit ce am
păţit şi mi-a dat el nişte adidaşi, 2-3 numere mai mari, dar mai
bine decât nimic! Să-i dea ăl de sus (ăl în care crede el), tot ce îi
doreşte inima!

Am continuat spre Magadan. Eram tare happy, am dansat, am

cântat, tot tacâmu‟! Notam în jurnal: “Plutesc, visez, zbor! Siberia
e mai frumoasă decât în visele mele!” În timp ce îmi practicam
ritualurile nebuniei şi bucuriei a oprit o maşină. Când le-am zis
unde vreau să merg, mi-au zis că e imposibil deoarece câţiva km
mai sus, un râu a rupt un pod. Le-am zis că mai am o lună de
viză şi într-o lună sigur se repară podul, aşa că, eu am timp să
aştept! În timp ce încercam să îi lămuresc pe „nepriceputenii”
ăştia, mai venea o maşină. Am făcut semn la noua maşină şi a
oprit.

Mergeau la MAGADAAAAANNNNN!!!!! După cca 80 km am dat

de o coloană imensăăă, formată la podul nărăvaş. Am stat acolo
toată noaptea, iar podul nu a fost tocmit, aşa că gagiii mei s-au
aventurat să treacă râul nebuneşte. Chiar înaintea noastră o
ditamai Toyota Tundra nu avusese curaj „să se bage”! Tot înaintea
noastră un excavator imens a tras un camion mare prin râu, dar
pe noi nu a vrut să ne ajute. Ai mei nebuni cu Uaz-ul lor amărât,
s-au decis să treacă, ajutaţi de un Kamaz. Simţeam pentru prima
oară în viaţa mea că am întâlnit uamini nebuni ca mine, chiar
dacă eu la asta nu mă riscam! Nu de alta, dar Kamaz-ul mai
ajutase un Uaz pick-up chiar înaintea noastră, iar Uaz-ul era să
fie acoperit în întregime de apă:
 Pe maşina asta, m-am distrat de engleza tipului. De exemplu,
dacă voia să îmi zică să mă grăbesc îmi spunea „speed”. Îmi
spunea „power” ca să trântesc uşa că altfel nu se închidea. Mi-a
arătat poze de pe telefon: un tip şi o tipă făcând sex pe un bloc
comunist! Poziţia? Misionar! Am râs de am crăpat! L-am rugat să
mi-o trimită pe e-mail dar nu a vrut. Cert e că poza asta şi halul
în care am râs când am văzut-o, nu o să le uit never ever!
Mulţumesc din suflet mamei Rasiii pentru aceste momente
cretinoide! Numai în Rasiii oamenii fac sex pe bloc!

Continuându-ne drumul la un moment dat, am trecut printr-

un ghost city siberian.

Am ajuns în Magadan (pe timp de noapte).

ÎMI ÎMPLINEAM CEL MAI MARE VIS

MAGADAN!

PLĂNGEAM DE FERICIRE!
 Mă aşteptam ca Magadanul să nu fie un oraş care să îmi poată
oferi prea multe, aşa că i-am dat un tur de noapte şi am găsit
interesant la el doar parcul central care era decorat cu tot felul de
chestii militare. După ce am făcut acest tur, am ieşit la picior, am
pus cortul şi am dormit. Aici, în mult iubitul Magadan, am
împlinit frumoasa cifră de 100 000 km cu autostopul!

Terminasem Drumul Oaselor şi nu dădusem de tundră. De-a

lungul Drumului Oaselor mi se tot spusese că mai am ba 100, ba
200 km şi dau de tundră, dar ţin să vă informez că drumul nu
ajunge în tundră. Ata ete! Pe Drumul Oaselor mare noroc am avut
că nici de ţânţari nu am dat! Am ajuns târziu pentru ei. Venise
frigul înaintea mea şi i-a decimat! Am întâlnit doar câteva
tentative de ţânţari anemici şi eram stupefiat, consternat şi
constipat să văd că egzistă lighioane de ţânţari ce supravieţuiesc la
3-4 grade Celsius. Am mulţumit stelelor că nu am făcut
cunoştinţă cu suratele lor lighioane ce trăiesc la 30 grade Celsius.
Oricum am avut relaţii de dragoste cu ţânţari în Mongolia cât
pentru două vieţi!

Dimineaţă m-am trezit și am luat-o înapoi spre Yakutsk. Am

fost luat de mai multe maşini pe distanţe scurte. Între acestea, un
anumit Pavel s-a arătat super impresionat de aventura mea şi ca
să îmi arate aprecierea lui, mi-a făcut cadou o gheară de urs!
Înainte să mai ia Pavel cu al său gipan trecuseră mai multe maşini
care nu m-au luat; printre ele Mişa cu tirul său Maz. Pentru că
Pavel conducea repede, l-am depăşit pe Mişa. Am aflat că îl
cheamă Mişa pentru că atunci când m-a văzut a doua oară, m-a
luat! Mişa mă luase în data de 22 august. Se împlineau două luni
de când eram pe drum. Când se împlinise o lună, am primit de
băut de la mongoli. Stelele ştiu ce ştiu şi mi-au dat de băut şi când
s-au împlinit două luni în relaţia mea cu drumul! După două beri,
pentru că eram puţin obosit, i-am zis lui Mişa că mă întind în pat
să dorm. A acceptat fără stres.

Mă chinuia parul! Ştiţi cum zic?! Chiar mă înnebunea „parul” în

această maşină. După 100 000 km, i-am dat prima oară în cap
pe autostop, în timp ce şoferul conducea. Am avut grijă să finalizez
numai în propriul “scutec”, să nu îi umplu la om patul de copii
cruzi.

Mare caracter şi fain băiat Mişa ăsta, dar nu pricepea el ce îmi

veni mie să o iau de nebun pe drumuri. Mă întreba de ce naiba nu
stau acăsucă în Ardeal şi să ies seara la bere cu băieţii, iar înainte
de culcare să am şi eu o ţâţă şi o bucă de strâns/masat/pupat/lins.
I-am explicat că de băut beau la fel de fain şi cu el, iar cu băieţii
mei am timp să beau o viaţă. Apoi i-am explicat că oricât de mult
îmi place o ţâţă, o măslină, un bulan de damă fină, ele nu îs
prioritatea număru‟ 1!

Mişa bea în timp ce conducea fără nici o greaţă. A oprit să

mâncăm, dar înainte să mâncăm am dat pe gât juma‟ de
sticloanţă de vodkă, dară că. Şi am mâncat, mă fraţilor, o
bunătate de “plăcintă” făcută dintr-un strat omletă, un strat gros
carne şi un strat cartofi fierţi, de ţi-ai bate proprii copii pentru
ea. Am terminat noi de mâncat şi băut, apoi Mişa şi-a invitat doi
colegi tirişti (Leo și Grigory) ce erau parcaţi în apropiere, să ni se
alăture. Şi povesteam eu aşa cu tiriştii chestii de mare fineţe:
cultură generală, filosofie etc. Ştiţi voi cum zic!? Chestii ce le
povesteşti cu personalităţi ca Marga, papa de la Roma şi alte tipuri
de sfinţi. De exemplu m-au întrebat cât costă în Ardeal o treabă
cu o prostituată. Le-am îmbogăţit cultura generală dându-le
răspunsul magic, iar apoi mi-au zis că la ei e cca 200 lei ora. Am
tras eu nişte concluzii rafinate şi am decretat:

-Păi, într-o oră, dai 2 numere. Mi-au răspuns:

 -Două, pe naiba. 3-4-5! Depinde cât de nefutut eşti.

În tot timpul ăsta în data de 22 august erau 2 grade „na uliţa”

(afară). Dar eu stăteam hepi în tir! Am terminat de băut şi am
luat-o mai departe la drum. Problema e că Leo era prea beat ca
să mai poată conduce, aşa că m-a pus pe mine să îi conduc
Kamaz-ul! Degeaba m-am chinuit eu să îi explic că: „Problem!
Niet documient” (mimam ţinutu‟ de volan și ziceam niet
documient) că ştia şi el că mi-a plăcut la maxim ideea de a
conduce, beat fiind, camion rusesc. Încercam să mă prostesc singur
că vreau să evit posibile probleme cu poliţia, de exemplu. Mi-a
explicat că nu am nici un motiv să îmi fac griji legat de poliţie şi să
urc la volan. Am acceptat bucuros şi aşa am condus un Kamaz
preţ de v-o 10 km.

Am condus doar pentru 10 km pentru că nu mă puteam

obişnui cu volanul. Ţineam drept volanul, maşina mergea strâmb.
Trebuia să îl mişc tot timpul aiurea şi nu prindeam nicicum flow-
ul ăla. Nu găseam acel aiurea care să aibe sens. E ca şi atunci când
eşti super beat şi ai vrea să dansezi cât de cât coerent cu gagica,
dar ştii că te chinui degeaba şi nu o să îţi iasă.

Leo e neamţ / doici, de pe Volga! A mers în Doiciland, dar cică

Doiciland e naşpa, lui nu îi place. Preferă rablele de Kamaz-uri
ruseşti, frigul siberian şi stilul de viaţa rus! ASTA-I, TATĂ! Mai dă-
i încolo de europeni fiţoşi! Mama Rasiii rullz!!! Pe Leo nu l-au
“cucerit” americanii şi europenii cu discursul lor despre libertăţi şi
drepturi care lipsesc în Rasiii, pentru că totul e relativ. Am mai
mers noi ce am mers şi am oprit să dormim. Înainte de culcare, ca
să dorm şi eu lin, Leo mi-a arătat video-uri cu urşi, filmate de el!
În unul din video-uri era o ursoaică imensă ce i s-a pus în faţa
camionului ca să îi treacă puişorii în siguranţă şi regulamentar
strada! Ce-o fi zis ursoaica: „Ori circulăm regulamentar ... ori nu
mai circulaţi!”
 Dimineaţa am realizat stupefiat că peste noapte ninsese!
Noaptea dinspre 22 spre 23 august! Leo m-a mai dus v-o 10 km
apoi a stat până mi-a oprit o maşină. Maşina ce mi-a oprit-o Leo
m-a dus cca 40 km. Această maşină avea termometru în bord.
Băiatul ăsta indica –1 grad! Unde m-a lăsat acest tip am stat
două ore pe un frig crâncen până să fiu luat! Acolo notam în
jurnal: „E 23 august, chiar şi acum când scriu rândurile astea în
jurnal, fulguie, îmi îngheaţă copitele pe pix, iar pixul abia mai scrie
din cauza frigului!”

Cred că e potrivit să luăm o pauză publicitară ca să explic ceva.

Sigur mulţi dintre voi v-aţi întrebat cât tre să fiu de cretin să fi
pornit la drum fără să am măcar îmbrăcămintea necesară şi
adecvată. Eu o să vă zic că dacă stăteam să am tot ce îmi trebuia,
nu mai porneam niciodată, iar visul meu nu suferă amânare!

În acest loc unde am stat cca două ore împreună cu frigul, a

început să intre în mine din nou frica de urşi! Şi intra atât de bine
încât simţeam că pierd anumite simţuri. Şi mai aveam 2700 km
până la Niever... la asfalt....

Pe nesimţite, frica şi groaza au început să prindă gust bun. Să se

transforme în adrenalină, şi plăceri uşor ciudate. Eram amorţit,
un curent electric în ceafă, pe umeri şi în braţe; foc în obraji, nas
şi plămâni; respiraţie de ghivol electric; un ghem de emoţii în
stomac... toată chimia şi biologia corpului modificată şi cu cracii în
sus!! Scriam: TTT – tremur, transpir, trăiesc! E o stare de
fericire... care mă sperie. Nu doar mă sperie, mă şi oboseşte! Mă
epuizează! Mi se încleştează maxilarul.. mi se ridică părul pe fese ..
HA HA HA .. simt nevoia să şi glumesc!

În tot acest timp am fost luat de două maşini: 1) Un gipan

Nissan condus de Andrei care, impresionat de plimbărica mea în
juru lumii cu autostopul, mi-a dat să halesc pe săturate şi la
sfârşit m-a strâns în braţe... atât de fain şi sincer..!!! În timp ce
eram la Andrei pe maşină, ca nebunia să se amplifice, ne-a ieşit
un urs în cale. Ce e drept, ursul nu era prea mare, dar totuşi!!! 2)
Un camion condus de un ucrainean ai cărui părinţi fuseseră
deportaţi pe aceste meleaguri călduroase şi primitoare! Deportaţi
unde “agheţi” harta-n cui!

Frigul şi frica asta au mai avut un efect magic: urinam relaxat,

într-o veselie! Ai probleme cu urinatul? Joacă-te c-un urs!

Mai notam în jurnal: „A trecut toată nebunia asta şi realizez că

m-a ajutat să îmi înving frica de urşi! Şi scriu asta în mijlocul
pădurii... pentru că am luat-o iar vesel la picior prin taiga!”
Fluieram eu şi cântam doar că nu mă lua nici o maşină timp de v-
o două ore. După v-o două ore, am fost luat de un jeep care
mergea undeva foarte aproape. Nu reuşeam nicicum să mă înţeleg
cu tipul, dar am urcat, zicându-mi: „Fie ce o fi!” În timp ce ne
chinuiam să comunicăm, el conducea încet, aşa că am fost depăşiţi
de un van. Când eu am văzut că ne-a depăşit van-ul, cum ne-cum
am reuşit să îl fac să înţeleagă să calce pedala la gipan, să
depăşească van-ul şi să vedem unde mere van-ul! Asta a priceput!
A vorbit cu şoferul van-ului pentru mine, van-ul mergea la
Susuman! Mai mult de 200 km! Yupii!!! Am urcat în van, iar unul
dintre cei 3 pasageri vorbea bine engleză! Dmitri! Nu mai vorbisem
engleză de aproximativ 5500 km!!! De la Vladivostok! Nu ştiam,
dar urma să nu mai vorbesc engleză sau vreo altă limbă familiară
pentru încă v-o 5000 km.

Dmitri, ucrainean din Cernăuţi, s-a mutat cu job-ul la Magadan

cu vreo 10 ani în urmă. Voi ați fi zis că toți cei de aici au fost
deportați? În afară pușcaților ca mine, binenţeles.

Dmitri fost plăcut impresionat să vadă că ştiam cum nordul

Bucovinei a fost o regiune foarte mixtă etnic, moldovenii nefiind
vreodată majoritari acolo, ba şi faptul că regiunea s-a tot plimbat
de la unii la alții tot la câte 5 – 10 – 20 de ani, când i se făcea
vreunui cneaz sau domnitor, chef de gâlceavă – polonezii,
ucrainienii, lietuvii și Ștefănel al Nost.

Printre altele Dmitri m-a întrebat dacă în Transilvania salariile

chiar îs aşa mici cum auzise, i-am confirmat!

De unde m-a lăsat van-ul în care era Dimitri, m-a luat cineva
care m-a dus până în localitatea „Holodnâi” (Frig)! Ieşi din
localitate, dar frigul nu se termină!

Din Holodnâi (Frig) până în Bolşevica m-a luat Vova cu al său

imens Ural! Beţiv mare Uralu‟ ăsta! 50 de litri la 100 km. Omul
m-a invitat la el acasă, mi-a dat să mănânc, să beau şi pat să
dorm. A făcut toate astea cu aşa o căldură şi m-am simţit atât de
bine în garsoniera lui, încât a doua zi am ştiut că îi pot explica că
îs în urmă cu poveştile pe blog şi aş avea nevoie să stau încă 2-3
zile la el ca să îmi scriu în jurnal peripețiile ultimilor săptămâni că
altfel le uit şi le pierd.

-Normalna!

Trei zile am stat la el şi am scris în jurnal! Văzându-mă cum

scriam eu aşa de zor, a mers şi mi-a mai cumpărat un caiet şi un
pix şi mi-a zis ceva de genul: „Ia, să ai unde scrie!”

În toate astea 3 zile m-a îndopat cu mâncare şi îmi tot spunea

că mânc prea puţin! Mâncam şi voiam să îmi spăl farfuria şi nu
mă lăsa. Mi-o lua din mână spunându-mi: „Ti gosti!” Îi spuneam
"mulţumesc" după fiecare masă sau vreo chestie şi îmi zicea: „Niet
spasiba! Haraso!” Deci, să nu îi zic mersi, să zic doar bine. Mă tot
întreabă de vreau ceva (bere, suc, fructe etc), îi ziceam că nu,
mergea la magazin şi îmi lua ce credea el că aş vrea. În prima
seară am băut mai bine de juma de sticlă de vodkă şi am dormit
ca un porc în cucuruz!
 Vova e din Saratov – 350 km nord de Volgograd, Rasiii
europeană. Zece luni pe an lucrează la capătul lumii, aici pe
Drumul Oaselor, în Bolșevica.

Fiind camionagiu şi văzându-şi nevasta doar două luni pe an,

avea peretele de deasuprea capului patului plin cu afişe porno.
Amuzant e că între gagicile astea a rătăcit şi gagica de Virgina
Maria. Bine, ea din păcate nu era dezbrăcată, ea era tristă că e
virgină. Bag de samă că Vova a pus-o lângă acele sfinte pe care
viața le-a răsplătit cu plăceri doar ca să îi reamintească cât e de
păcătoasă.

Nici eu nu mai văzusem femeie goală la acel moment de muuult,

deci, afişele alea m-au bucurat!!! Am aşteptat să adoarmă Vova şi,
pe tiptil, ca un dement, de deasupra capului său, am dezlipit un
afiş şi am mers cu el la baie şi am iubit-o! Dar am avut grijă să nu
o strâng în braţe prea tare ca să nu mototolesc afişul şi să nu se
prindă Vova al meu. Nu s-ar fi supărat el că e băiat de comitet,
dar râdea prea bine de mine şi prefer să râdeţi doar voi!

Eram la Vova, căutam ceva în rucsac şi am avut o surpriză de

proporţii. Notam în jurnal: „Cineva mi-a pus o pungă de
bomboane în rucsac... Ce surpriză… Ruşii ăştia… Mă omoară! În
partea asta a rucsacului nu am mai umblat de multe zile. Ce fericit
mă pot face nişte nenorocite de bomboane. De fapt nu
bomboanele, ci gestul! La dracu, plâng ca un copil! Eu urăsc
cuvântul emoţionant, e decupat din filme lacrimogene destinate
sensibiloşilor... Dar cum să nu fie emoţionant când eu am plecat în
lume şi toţi îmi spuneau ce oi păţi, că oi muri, că etc!

Familia şi colegii de la prima facultate îmi spun Timi.

Aproximativ jumătate din cei care mă cunosc îmi spun Timi, restul
Ticu sau Timo. FRATE, să găseşti BOMBOANE în rucsac iar una să
aibe şi numele tău…
 În una din seri, am ieşit pe casa scării blocului pentru o vorbă la
câteva păhărele de vodka. Povesteam noi acolo, le-am povestit
cum Moldova a fost divizată de multe ori de-a lungul istoriei între
turci şi ruşi, iar ultima oară Stalin iar i-a boxat. Cel mai
turmentat dintre ei tot voia să îmi explice ceva legat de Stalin şi
nu reuşeam nici cum să pricep, aşa că ceilalţi i-au zis să le explice
lor pe rusă ce vrea să îmi zică, că, apoi, ei o să îmi traducă mie tot
în rusă, dar în aşa fel încât să înţeleg. Zis şi făcut, tipul s-a chinuit
v-o 5 minute să le explice şi lor ce îl apăsă pe suflet dar nu au
priceput nici ei şi am sfârşit prin a râde de a ne crăăăcăăănaaa!!!

În garsoniera modestă a lui Vova şi în frigul ăsta de cartea

recordurilor, am găsit cel mai cald suflet! Vova, mulțumesc!
Singurul lucru care m-ar putea omorî pe Drumul Oaselor e
fericirea!

Am lăsat primirea foarte călduroasă a lui Vova, luni, 26 august.

Înainte să plec, mi-a umplut desaga cu mâncare pentru drum,
mi-a dat ac, aţă şi chibrituri ca să am pentru orice eventualitate.
A vrut să îmi dea şi lingură, furculiţă şi cuţit, dar am refuzat
pentru că le-aş fi folosit foarte puţin; de le aveam după aia trebuie
să le spăl, iar a mânca cu copita e mai elegant. Mi-a dat hârtie
igienică, cremă pentru ţânţari şi ceva tablete anti-ţânţari pe care
le aprinzi, ele scot un fum şi îţi omoară ţânţarii din cort. A vrut să
îmi dea săpun & foarfecă. L-am refuzat spunându-i că am trusă
de igienă iar cu foarfeca într-adevăr nu am ce face. Se tot gândea
ce aş mai putea avea nevoie şi se tot uita prin casă ce să îmi mai
dea, nu putea pricepe cum supravieţuiesc şi care îmi e dansul ploii.

La urmă, ne-am îmbrăţişat. M-am întors pentru că îmi uitasem

cortul. A zis că e semn rău şi ca să alungăm ghinionul, tre‟ să ne
punem pe două scaune faţă în faţă şi să ne gândim atent dacă nu
am mai uitat şi altceva. M-am conformat. Am plecat, dar am
revenit iar HA HA HA! M-am întors ca să îi dau unul dintre cele
patru păharele pentru shot-uri de vodka ce îmi însoţesc sticloanţa
primită de la voi, Cipri şi Anca. Chiar nu mi-a trecut prin capu-
mi idiot că o să dau de oameni atât de deosebiţi şi că o să vreau să
le las un lucruşor cât de mic care să le amintească de mine, noroc
cu păhărelele (rămase două, între timp). Eu pot bea din sticlă, ca
ghiţălu‟.

Din Bolşevica am fost luat pe distanţe mici de vreo 3 maşini.

Una dintre ele a oprit să îmi arate unul din puţinele şi foarte
micuţele monumente închinate celor morţi la construirea Drumului
Oaselor. După aceea am stat cca trei ore fără să treacă nici o
maşină. Prima maşină ce a trecut, m-a luat, un gipan ce m-a dus
până în Ust Nera-ul lui Radmir. Am ajuns în Ust Nera la 20:30 pe
o temperatură de 0 grade Celsius! La 20:00 fuseseră 8 grade!
Temperatura scăzuse cu 8 grade în juma de oră! În 27 august! Mă
aştepta o noapte cel puţin „răcoroasă”! Sau nu!? Nu! Pentru că
Serghei al meu când a auzit că vreau să dorm în cort, m-a dus la
hotel. Pentru banii ăia mergeam pe jos toată noaptea fără să fie
nevoie să dorm, hihi. A doua zi dimineaţă am aflat că peste noapte
fuseseră -8 grade. Am ieşit din hotel şi am luat-o la picior. După
ceva vreme, m-a luat o Lada ce m-a dus v-o 5 km. De unde m-a
lăsat Lada, am luat-o iar la picior până m-am săturat, aşa că
atunci când pe marginea drumului, pe partea opusă sensului meu
de mers, am dat de o tentativă de parcare, am oprit vis-à-vis de
ea, şi am şezut calm.

Pentru că nu trecea nici o maşină de minute bune, am mers în

parcarea de peste drum să întreb şoferul unui camionaş ce se
chinuia să îşi schimbe o roată dacă are nevoie de ajutor. Mi-a
acceptat bucuros ajutorul, iar la urmă mi-a zis că merge să
descarce în Ust Nera (care era la vreo 10 km în spate) şi în v-o 2
ore se întoarce, iar dacă nu m-a luat nimeni, mă ia el până la
Yakutsk! 1000 km! I-am zis că aş prefera să vin cu el acum, că
mai bine mă ia el pe o distanţă mare decât să fiu dus pe distanţe
mici. A acceptat fără probleme. Descărcarea dura tot mai mult,
până s-a ajuns la cinci ore pentru că se stricase rampa. Începeam
să regret că am stat după el, mă gândeam câţi km aş fi putut face
dacă şi cu parcă.

Orice urmă de regret mi-a dispărut când am luat-o la drum şi

l-am văzut pe al meu cum conduce! Raliu, taaatăăă! Cel mai
nebun şofer treaz ce m-a luat vreodată! Doar mongolul beat a fost
mai nebun. Hina-i japoneză avea şepte tone! Când mi-a mai zis că
merge, de fapt, la Vladivostok şi că mă poate duce până la Niever
(cca 2100 km) regretele s-au transformat în bucurie! Iar mai apoi
când mi-am amintit că la cca 700 km est de Niever uitasem să
fac o poză l-am întrebat de mă duce până acolo (2810 km). A râs
de s-a spart: “Cum să faci 1400 km pentru o poză!? 700 dus,
700 întors? De dus, te duc! Nu e stres!” O să vedeţi poza şi o să
îmi spuneţi şi voi că a meritat! Când am auzit şi asta, regretele
erau deja istorie, se transformaseră în ultra bucurie! Urmau 2810
km şi 120 ore (5 zile în cap şi coadă) în maşina în care m-am
simţit cel mai bine VREODATĂ!

Andrei, un tip la 30 de ani, extraordinar de fain, modest,

zâmbitor tot timpul, mânca fără program (ca şi mine), făcuse
armata în cadrul trupelor speciale ca sniper (da, al doilea). Parte
din serviciul militar l-a făcut la Chişinău. Dacă îşi antrenează rusu'
sniperii la tine în capitală bag de samă că o însemna oarice şi ducie
oari-undie! Cică antrenamentele din Moldova au fost faine că,
vinul e bun, vremea e bună, iar moldovencele cele mai bune! Mai
rău era prin Siberia pe la -50 grade când trebuiau alergaţi 5 km
cu tot echipamentul în cârcă (20 kg), apoi sărit pe burtă şi tras la
ţintă fără să respire. Andrei, spre deosebire de Saşa nu îşi
aminteşte cu drag de armată, trupele speciale şi snaipăreală. Nu i
se pare un simbol al bărbăţiei şi onoarei, mai multe nu a zis. Asta
ca să vedem şi cealaltă parte a poveştii, prea părea roz totul la
Saşa şi ştiam noi că nu e aşa! Dar de la toți avem de învățat, din
atitudinea lui Saşa am învăţat eeenorm! Ideea ar fi să nu dăm vina
pe sistem, să asumăm că suntem diferiți, lucru pe care Andrei îl
făcea, ca un mare cavaler!

Andrei mi-a povestit mult de soţie şi cele două fetiţe. Ţine mult
la ele şi era foarte vizibil asta chiar dacă recunoaşte că are şi
amante. Simplă viața, iar bărbaţii nu-s curvari. Curve sunt cele
care-ţi otrăvesc sufletul – Nimeni Altu. Sexul e precum ciocolata
sau cafeaua, o banală plăcere.

M-a întrebat dacă merg la biserică şi am preferat să fiu

ambiguu pentru că am dedus bine că e un subiect care pentru el
are altă semnificaţie decât pentru mine. I-am zis că merg foarte
rar. Mi-a zis că şi el merge foarte rar pentru că are multe
remuşcări, dar mi-a zis că o pune pe nevastă să meargă şi să se
roage pentru el!

În prima seară a luat o sticloanţă de vodka şi mi-a zis că se

bucură să aibe cu cine bea, că singur nu îi place să bea. Aşa că am
dat shot după shot. De fiecare dată am zis: “Davai! Udacii!” Şi am
dormit ca doi prunci! Io bucuros că îs în camion la căldurică, chiar
dacă eram încolăcit, strâmb, întins între scaune – camionul avea
doar un pat.

Andrei ăsta a meu conduce 14-16 ore pe zi, în rest, doarme!

Viaţă uşoară nu o poţi numi!

Cu Andrei am avut cinci zile minunate, în care am glumit, am

râs că boii, iar eu am avut timp să mă gândesc la de toate şi să le
notez în jurnal! A doua zi a fost foarte obositoare, nu o să o uit
never ever. Cea mai obositoare zi din viaţa mea de autostopist:
700 km pe Drumul Oaselor făcuţi nebuneşte în 17 ore de
zgâţâială continuă. Din păcate nu poţi filma momentele cele mai
tari deoarece nu ştii niciodată când nu apucă să ferească o groapă
şi te aruncă cu capu‟ în parbriz sau tavan, te dă de uşă, cad toate
lucrurile de pe bord, rucsacul care e în patul din spate îţi vine
grămadă la picioare, etc! Mai ceva ca într-o căruţă!

Ah! Am uitat de ziua aia oribilă din Mongolia! Aia a fost cea mai
obositoare! Asta cu Andrei e pe locul doi, mongolul nu conducea
nici pe jumate aşa nebuneşte ca Andrei, dar avea drum mai rău!
Cred că vi l-am introdus suficient pe Andrei încât să puteţi crede
următoarea poveste, mi-a zis că a condus tir Isuzu de 20 de tone
cu 130 - 140 km/h, pe drum foarte bun şi înclinat ca să îl ajute
inerţia. Nu ştiu cum să vă explic, dar omu‟ ăsta e Schumacher-u‟
tiriştilor ruși! Şi, tirişti nebuni ca ruşii, nu găseşti!

A treia zi, eu împlineam o lună de când nu dădusem bani pe

mâncare, dovedeam Drumul Oaselor/Urşilor dus întors, iar FC
Barcelona câştiga Supercupa Espaniei. Mi-a zis:

-Ia şi bea tu vodka ce ne-a rămas din prima seară! Rămăseseră

v-o 250 ml. Având atâtea motive de sărbătorit în ziua aia, i-am
dat groapă! Andrei distrat, mi-a zis vodka vampir”!!! După câteva
ore, naiba ştie cum, dar de lângă volan a scos un căţel de usturoi şi
a aruncat cu el după mine. Am râs de m-am
împrăăăşşştiaaattttt!!!!! Nu m-am simțit mai transilvănean,
niciodatăăă!

Că tot suntem la capitolul vodka, tre' să spun că în 3 luni eu nu

am văzut rus să îndoaie vodka cu sprite, cola, suc de fructe, etc!
Vodka se bea sec! Vodka acestei zile, băute sec, m-a atins mortal,
aşa că mai voiam! Aveam 270 ruble toţi banii şi am coborât de
mi-am luat o bere de juma' de litru din al treilea magazin la care
am încercat. Chiar şi din magazinul ăla, am luat pe sub mână
pentru că în Rasiii e interzis să se vândă alcool până la ora 14:00!
Nu de alta, dar trebe să apuce rusu‟ să îşi revină puţin, nu îl poţi
lăsa să bea continuu! Așa că înainte de ora 14:00, alcoolul se vinde
la suprapreț (100 ruble o berică – 10 lei). Mai apoi, cu cele 170
ruble rămase mi-am luat un flacon de 1,7 litri bere brună! Cică
6,3% alcool, părea a avea minim 10%!

No, hop sus din nou în camion şi, în cca juma de oră, am topit
şi ăştia 1,7 litri de bere! MUCI, TATĂ! MUCI! Poveste de
dragosteee!!! Pentru prima oară mort de beat pe o maşină ce m-a
luat la autostop!

Am pus muzică pe telefon, am dansat, am râs cu Andrei ca doi

nebuni. La un moment dat de bucurie că mi-am împlinit visul de a
traversa Siberia şi a face Drumul Oaselor/Urşilor dus-întors cu
autostopul, m-am pus în genunchi în faţa scaunului meu, am
ridicat pumnii sus şi am început să plâng.

Până atunci omul meu se distra de mine, râdea, la faza asta s-a
blocat! Mai pe urmă i-am explicat că io îs hepi şi că spasiba că mă
pot simţi aşa bine pe maşina lui. Mi-a zis că nu tre să mulţumesc
pentru că se bucură să vadă că mă simt bine!

Acele clipe în care m-am pus în genunchi şi cu pumnii sus şi am

plâns de fericire, îs cele mai faine momente petrecute pe o maşină
ce m-a luat la autostop vreodată! Dintre toate sutele de mii de
kilometrii, miile de ore şi milioanele de secunde, astea îs cele mai
faine!

O super chestie e câte e în stare să facă Andrei ăsta în timp ce

conduce, îţi stă mintea în loc! Top 3: şi-a schimbat pantofii cu
şlapi, şi-a schimbat tricoul, şi-a tăiat o unghie ce îl deranja – cu
unghiera.

În timp ce eram beat, i s-a stricat camionul lui Andrei. El cu un

alt tirist, se chinuiau să îl repare. Eu râdeam şi le făcem poze ca
idiotu'. În timp ce ei reparau camionul am mers să mă piș, și
pentru că în toate zilele în care am fost pe mașina lui Andrei nu
am avut probleme cu urinatul, știind că o să o fac fără probleme
am luat aparatul foto cu mine şi m-am filmat! Era o luptă cu
pişatul, voiam să îi fac în ciudă. Frustrări grave mi-a provocat
pişatul de am ajuns să fac aşa ceva! Vă daţi seama că am şters
video-ul. La urmă, epuizat, am alunecat din propriu-mi scaun şi
am dormit sub el ca un câine pentru mai mult de 2 ore. Mooort
de amorţit, am realizat unde îs, m-am trezit şi m-am urcat în
pat şi mi-am continuat somnul spre amuzamentul lui Andrei. Am
avut atâtea situaţii super comice cu Andrei, atât ne-am distrat,
atât am mai râs cu lacrimi ca doi demenţi, de le-aş putea pune în
ramă…

Văzând că eu am aparat foto, şi-a luat şi el, fără să îmi zică. L-

aş fi ajutat să aleagă. Şi-a luat o ţeapă maximă, a dat 650 lei pe
un Samsung super obosit, model vechi de minim 5 ani, fără
baterie proprie (i-am dat eu cele 8 baterii Duracell ce îmi
rămăseseră de la Fujifilm-ul “donat” în Mongolia). Făcea Andrei
poze într-o veselie în timp ce conducea şi după ce s-a lăsat seara i
s-a declanşat automat blitz-ul şi îi bătea în parbriz. Nu îi ieşeau
pozele, se uita ca curca în crengi şi nu pricepea. Eu, râzând ca un
dement şi fără bun simţ sau jenă, îi bat cu degetele în parbriz şi
zic: “Blitz bum în parbriz!” S-a prins! A râs şi el bine de tot! Nu s-
a supărat.

Andrei mă punea să îi vorbesc în vlahă şi îmi spunea că e o

limbă frumoasă, îi plăcea cum sună.

În toate cele 5 zile în care am fost cu el de amiază, mâncam

supă la castron de carton plastificat (mare): 1)Fierbi apă. 2)Torni
apă fierbinte peste ea şi haleşti! Supele astea aveau un pliculeţ cu
ceva pipereală foarte puternică, iar mie îmi dădeau lacrimile de la
ea şi tuşeam. Trebuia să am mare grijă câtă puneam, dar adesea
scăpam ceva în plus şi iar plângeam ca un copil spre amuzamentul
maxim al lui Andrei, căruia îi plăcea pipereala şi îşi punea tot
plicul lui şi ce rămânea de la mine! Se mai minuna şi râdea de
mine că nu pot mânca supă fierbinte. Puneam juma' apă fiartă,
lăsam pastele să se înmoaie şi apoi juma' apă rece, pentru că nu
aveam răbdare să se răcească. Îmi spunea că el ar vomita să
mănânce supa aia peste care pusesem apă rece.

Eram atât de flex la el pe maşină încât îi spuneam: “deschide

geamu‟ că mă beşesc”. Strâmbam din nas şi mimam cu mâna în
zona fundului cum fac vânt mirosului urât. Se prindea şi deschidea
geamul! Geamul meu nu se putea deschide.

Într-o zi m-a pus să îl învăţ engleză şi râdeam din nimic ca

demenţii! E foarte fain râsul acestui om! Râdeam de râsul lui, apoi
el de al meu şi tot aşa!

Când se lăsa plictiseala, omu' meu începea să meargă zig-zag pe

drum, să treacă pe banda cealaltă, ca să îi sperie pe cei care
veneau de pe contra sens. Să fi văzut ce feţe făceau bieţii oameni,
iar dacă nu se speriau de camionul ce mergea “ca beat” zig-zag în
faţa lor, venindu-le de pe contrasens, sigur se speriau de nebunul
cu ochelari ce era în camionul ăsta în stânga şoferului şi râdea ca
un demon descreierat dându-se cu capul de bord! Karma ne-a
atenţionat rapid să ne potolim, trimiţând pe sens opus un camion
al cărui şofer dormea la volan.

În una din zilele de după beţie eram melancolic, lăsam în urmă

cele mai faine zile ale vieţii mele. În una din cafenele de la sud de
Yakutsk am fost super hepi să îl reîntâlnesc pe Valera, camionagiul
din Artic, iar în altă cafenea pe saha-ul ce m-a dus până la
Yakutsk cu Uaz-ul plin. Drumul Oaselor mă cunoştea, mă sufoca
această iubire ca nimic altceva. Să tragi în jug ca vita, până te
mângâie universul de aşa mod, e unicul mod demn de a trăi rămas
unora.
 Eu, în permanenţă ştiu unde mă aflu pe drum, câţi km mai
avem până la următorul oraş mare, etc. Şoferii mai uită, se mai
încurcă. În una din zile, Andrei s-a încurcat cu cca 100 km şi a
pierdut pariul cu mine! Nu îi venea să creadă că din dreapta (din
stânga de data asta, dată îi fiind Hina japoneză) îs aşa atent la
anumite detalii.

În ultima zi, omul meu a oprit la un moment dat să facă treaba

mare. Mi-a sărit în ochi minunata budă turcească de tablă în care
trebuia să practice ritualul. Ochiii mi-au lucit a plăcere, mintea a
gândit la rece, m-am apropiat pe tiptil şi am trăznit cât am
putut eu un pumn în tabla aia. Vă închipuiţi ce ecou a provocat
înăuntru!? Andrei a strigat foarte tare, s-a speriat! Eu nu mai
puteam de râs, râdeam cu lacrimi şi m-am pus în fund în faţa
veceului râzând şi aşteptându-l să iese ca să îi fac şi poză. Nu s-a
supărat, dar mi-a zis că s-a speriat tare şi că aşa urât a sunat de
a crezut că am dat cu un bolovan. Amu exerciţiu de imaginaţie:
închipuiţi-vă că buda era turcească şi omul stătea în singura
poziţie posibilă; s-a nimerit ca drept atunci când eu am lovit, el să
fie în chinurile facerii (“cu cartuşul pe ţeavă”) şi datorită
sperieturii să strângă “cartuşul” între buci?
 Să îmi iau adio de la Andrei, mi-a fost greu. Andrei m-a lăsat
la monumentul de care v-am pomenit:

Doar după multe zile de la părăsirea Drumului Oaselor/Urşilor,

mi-am dat seama că am fost atât de cretin, încât să nu îmi iau de
pe acest drum o piatră ca suvenir.

De unde m-a lăsat Andrei pe o ploaie măruntă am luat-o încet

spre vest. Am fost luat de mai multe maşini, pe distanţe scurte.
Între acestea s-a remarcat primul pompier ce m-a luat! Dar nu
cu maşina de pompieri, cea de stins foc, ci cu maşina personală. Se
plimba între unităţi probabil. Era un mare şef de pompieri,
bătrân, în uniformă şi suuuper plin de decoraţii. A fost tare
amabil, mi-a dat un flacon de apă, dar la urmă nu a acceptat să
ne tragem în poză pentru CV-ul meu. Ah, sper să nu fie
interpretată ca aroganţă gluma menţiunilor CV-ului meu.

După aceste câteva maşini, a oprit un tip care era tare

nedumerit şi nu pricepea ce fac, unde merg, de unde vin, de ce
călătoresc aşa. Îmi punea întrebări peste întrebări. I-am răspuns la
toate amabil pentru că ştiu că mulţi n-au mai văzut struţo-
cămilo-călător ca mine sau o fac sperând că vor putea face mişto.
Nu le iese mişto-ul dar se relaxează, eu băiat de comitet fiind nu
mă supăr. Ăsta însă, era insistent şi deranja, îmi ceruse bani, apoi
m-a întrebat dacă chiar nu am bani deloc şi câţi bani am. Nu i-
am mai răspuns, doar i-am cerut scuze pentru timpul răpit şi am
luat-o la picior. M-a ajuns din urmă, a oprit, m-a rugat să urc,
şi-a cerut scuze că mi-a cerut bani, mi-a zis că e poliţist şi că îi
păream ciudat şi suspect.

Tot Andrei îl chema, a oprit la un restaurant şi m-a îndopat ca

pe o raţă, cu un muşchi de porc super delicios, cu sarmale, o zamă
şi parcă încă ceva. După v-o 50 de km, m-a lăsat într-o
intersecţie unde drumurile ni se separau, dar după 5 minute a
revenit. Când l-am văzut venind înapoi mi-am zis: Kinder
Surprise! Ce o fi? 1) Mi-am uitat ceva la el în maşină? 2) Vine să
îmi dea bani? 3) Mă invită la el acasă? M-a invitat la el acasă,
unde mi-am spălat hainele. Nu le mai spălasem de 36 de zile şi
deja boxerii îi întorceam de pe o parte pe alta, iar şosete mai
aveam curate doar o pereche. Seara şi-a mai chemat un prieten şi
am topit v-o cinci berici de cap de vită furajeră. La urmă i-am
lăsat amintire un tricou cu logo-ul autostopmagellan, iar el mi-a
dat amintire o căciulă cu steagul Rasiii.

Avea o soră... ioi, mă băieţi... parcă decupată din Playboy... sau

desenată de mâna lui Leonardo da Vinci... Donezi un rinichi pentru
una ca ea fără să clipeşti! Fără să adaugi şi atitudinea de rusoaică...

Apropo de rusoaice, Rasiii e o societate matriarhală, femeia e

şef! În toate familiile în care am fost, e aşa. Un rus m-a întrebat
nedumerit de ce nu mi se pare normal asta? Rusul ar bea toţi
banii, aşa că femeia trebe să îi ia la salar şi să conducă casa! Modul
ăsta de a delega responsabilitățile în gospodărie, mi se pare genial!
O poezie de dragoste!
 A doua zi dimineaţă, Andrei m-a scos la drumul principal, iar
în ziua aia, am mers foarte încet, greu, prost! Am stat mult şi am
fost dus doar pe distanţe scurte. Spre seară am fost luat, în sfârşit
pentru 400 km de un ciudat enervant. Colac peste pupăză, era nu
ştiu ce mare geniu de inginer la marea hidrocentrală din
Krasnoyarsk (de pe uriașul Ienisei). Mergea 3000 km în aceeaşi
direcţie cu mine, aşa că l-am întrebat dacă e ok să mă ia din nou
dimineaţa. Oprise să doarmă la un motel, eu urma să dorm în
cort. Mi-a zis că nu. Pomenesc şi aceste situaţii neplăcute, ca să nu
pară nimic glamorized.

Alte situații delicate: Majoritatea opresc să mănânce la

restaurant şi îmi zic hai să mâncăm. Le zic că eu îs low-budget şi îi
aştept în maşină sau în parcare. Minim 95% îmi zic că dacă m-au
invitat înseamnă că plătesc ei şi să las prostiile, că le sunt oaspete
şi e plăcerea lor. Dar mai e câte unul care se fâstâceşte şi mă
invită, ezitând. De fapt, mă judecă şi mă ia de ciudat pentru că
vezi Doamne călătoresc cu low-budget. Totuşi, pentru că se simt
prost, insistă să mă invite. Ce ar fi să le zic: “Mă omule, te înţeleg
că nu mă înţelegi şi că îţi par ciudat, dar am şi eu mândria mea şi
chiar nu vreau să accept!” Nu! Mai bine evit, mint, bla bla! Dacă
accept darurile unora e pentru că văd că o fac cu dragă inimă şi
au o înţelegere a ceea ce sunt, vibrăm. Adică, de ce să primesc de
la unul ce nu mi-ar da cu drag, când următorul oricum o să îmi
dea cu drag!? Adică, cât mi să mai aştept câteva ore!?

Deci, ăla nu a vrut să mă mai ia a doua zi dimineaţă, dar m-a

luat un Kamaz ce s-a stricat. Aveam de ales între a aştepta după
Kamaz sau a o lua la picior şi a mă lăsa la mâna drumului. M-am
lăsat la mâna drumului, drumul a dat cu zarul pentru mine şi a
ieşit 6 – 6!!! După cca 15 minute a oprit un Nissan Atlas condus
de un nebun... în chiloţi! Când l-am văzut am făcut nişte ochi mari
și doi pași înapoi fiind pregătit să spun: Nu, mersi! M-a văzut
surprins şi arătându-mi spre motor mi-a explicat că “jarca,
jarca” adică motorul se supra încălzea şi făcea o căldură foarte
mare în maşină. Îi era cald la bietul om. Apoi a fost rândul său să
se constipe de mirare când a aflat răspunsul la întrebările de unde
vin, unde mă duc. După ce i-a trecut constipaţia de mirare a
decretat: “Das îs fantastişe! Ti kamikaze!” Am bufnit în râs ca un
câine verde! Cum să auzi din gura unui rus diliu “das îs
fantastişe”? Și cum să îi râzi în faţă ca un retard celui care tocmai
a oprit să te ia la autostop!? Cum să nu!? Doar eşti în minunata
mamă Rasiii!

Gagiul pe nume Victor, un dement! Urma să petrec şapte zile cu

el. Ne-am împrietenit pe loc, chiar dacă primele două zile era
foarte enervant şi obositor pentru că vorbea mult fără să se ştie
face înţeles! Nu era expresiv deloc şi se distra stresându-mă! Eu
ştiind că e tâmpit ca mine, nu îmi era jenă cu el şi îl lăsam să
vorbească singur râzându-i în faţă. M-a invitat la el acasă,
Krasnokamensk – un orăşel la 400 km sud de drumul principal şi
în apropiere de graniţa cu China. Am acceptat! Distracţia a
continuat: eu îi ziceam “Rouan Atchinson” şi “Mistăr Bin”, iar el
îmi spunea: huligan, ixtrim huligan, iar după ce i-am povestit că
nu futusem de 2 luni, mi-a zis şaolin. Cică șaolinii îs un soi de
călugări, eu nu ştiam.

La un moment dat pe drum, a oprit să facă un ceai, m-a

întrebat dacă am cană în rucsac ca să îmi toarne ceai şi i-am spus
că nu am, mi-a dat cană şi a întrebat dacă am lingură, am
răspuns din nou negativ. Mi-a zis “Student” COMĂ!!! Am râs de
m-am spart! DA DA DA!!! O viaţă o să fiu student!

Am mai mers ce am mers, iar pe la 23:00, ne-am pus la somn.

A doua zi dimineaţă, am luat-o iar la drum... Era ziua mea şi, la
fel ca anul trecut, eram pe drum!
 Seara am ajuns în orăşelul său şi m-a dus la doi amici de-ai lui
ce aveau net. Toţi trei stăteau şi se uitau fascinaţi la mine cât de
repede tastez! Au decretat într-un glas: “hacher”! Mi-au cerut să
le repar nu ştiu ce la calculator. Eu fâstâcit:

-Fraților, io nu îs reparator calculatoare. Io numa‟ bat în taste

repede, n-are nici o treabă pula cu prefectura!

- AAA, daaa??

- Da!

Mai apoi m-a numit facebook narcoman! În zilele în care am

stat la el, am transcris ce scrisesem la Vova în jurnal pe notebook-
ul său. Mă vedea că tot scriu ca nebunu‟ toată ziua şi mi-a zis că îs
computer narcoman, narcoman în ale scrisului, Puşkin,
Shakespeare. Râdeam ca doi retardo-demenţi!

Când mă aşteptam mai puţin îmi bagă câte un “si senior” în

castegiană, câte un “ferştein” în doici, câte un “arigato” în
japoneză. Ştie v-o două cuvinte şi în chineză, ştie câteva cuvinte
cheie şi în engleză, dar cel mai important e momentele ce le ştie
găsi şi modul în care lansează aceste cuvinte. N-ai cum să nu te
dejghini de râs când le auzi din gura lui!

În una din zile, m-a dus să îi cunosc şeful, un bătrânel foarte

cool şi cu un aer tare tineresc ce purta un tricou de-al lui PSG! L-
am întrebat dacă e fan PSG şi nu ştia ce e aia PSG (Paris Saint-
Germain, echipă de fotbal). Nu auzise de ei! Păi şi atunci tricoul?
Cică fusese în Paris şi i-a plăcut acest tricou că are pe el Turnul
Eiffel. Acest tip e singurul care a ştiut întregul nume al lui Ceaşcă
şi l-a pronunţat corect: Nicolae Ceauşescu!

După cum mi-a promis, Victor a invitat într-o seară două tipe,
dar a venit doar una. Atâââttt de buuunăăă!!!! Tot povesteam noi,
dar eram în dezavantaj faţă de Victor pentru că nu ştiam limba.
Am raţionat fulgerător şi mi-am zis că tipa de a venit, vrea! Nu
trebuia să o las să aibe timp să aleagă, cu toată părerea de rău
faţă de Victor. Am pus pe telefon piesa Sex Bomb şi am luat-o la
dans. La momentul ăsta eram piliţi toţi trei! Mai departe nu dau
detalii, fain e că tipa după ce a vrut cu mine, a vrut şi cu Victor,
ceea ce m-a bucurat, adică nu-s egoist! Dupa-aia tipa a vrut cu
amândoi, ceea ce ne-a bucurat pe amândoi, pentru amândoi era
prima oară când făceam în trei. Problema e că tipa a vrut iar şi
iar, până la 5 dimineaţa. Ne-a nenorocit pe amândoi şi ne-a făcut
de râs firma Zeus-ului! De mai era încă unul, sunt sigur că ne
mulţumea liniştită pe toţi trei.

Normal ca dilău‟ de Victor a trebuit să condimenteze noaptea cu

tot felul de poante!

Cea mai tare fază a serii a fost când, după vreo trei ore, în
sfârşit, s-a prins şi Victor că tipa e sex machine şi i-a spus
“Terminator”. Am râs de am crăpat! Cum să îi zici bietei femei
Terminator!!?? Mai apoi i-a zis “Soldat universal”. Râd cu lacrimi
şi acum. Îi râdeam bietei fete în faţă şi îmi ceream scuze că nu mă
pot abţine, dar ea nu avea stres, se distra şi ea.

În timpul actului artistic, Victor făcea tot felul de scheme: îşi

încorda muşchii (braţele, bicepşii) ca să arate ce tare e el, în timp
ce dă pe la spate, etc! La un moment dat, i s-a rupt prezervativul
şi a făcut: “Oh, fuck! Russian condom!” Cum să zici aia pe engleză?

Foarte tare mi s-a părut că ruşii mei, amândoi, când se

terminau ziceau “suca”, ceea ce înseamnă curvă. Cel puţin nu zic:
“Oh my God!” ca americanii. Ar fi de propus unei universităţi
britanice să îmi sponsorizeze un studiu în care să descopăr ce zic /
gem oamenii în cele mai faine momente ale existenţei lor.

Dimineaţa am realizat că am pierdut jumătate dintr-un dinte.

Am tot strâns din dinţi în seara aia! Uh!
 A doua zi Victor m-a dus să îmi facă cunoştinţă cu o altă tipă,
dar avea să mă avertizeze că asta e altfel, e mişto. Of of... şi avea
să fie! Am petrecut patru ore cu ea.

Notam în jurnal: “Mamă cât e de frumoasă Senia asta, are un

fund de te paralizează! Picioarele ei te fac să îţi doreşti să fi legat,
pentru a putea lăsa plăcerea să te posede. Chiar e decupată din
Playboy! Mi s-a sculat numa‟ scriind astea!

Cel mai mult însă îmi place cum se strâmbă şi cum se prosteşte,
e de o dulceaţă copilărească incredibilă. Îşi încrucişează şi îşi şi dă
ochii peste cap în acelaşi timp de aşa un mod încât ştii o sută de
procente că ai fost aproape să faci pe tine! Senia e o minune! De
parcă astea nu sunt suficiente, modurile în care scoate limba sigur
îţi va tăia maioneza de macho. În ochii ei poţi privi ore, chiar dacă
nu înţelegi un cuvânt din rusa ei. Copilăroasă dar şi foarte
hotărâtă şi dintr-o bucată când trebuie! Când m-am dat să-i bag
limba-n gură mi-a futut o paaalmăăă! I-am luat mâna, am
pupat-o şi am zis “ponio” (înţeleg)!”

Să revenim la bunăciunea de Senia, (că tot la ea am rămas),

pardon, să ne revenim de la bunăciunea de Senia. Pf, ce voiam să
spun? Ok, să revenim la organele-i ce mă vrăjiseră şi i le veneram,
în timp ce plimbându-ne am ajuns la nişte hinte. Fata s-a pus pe
hintă, eu i-am făcut vânt ca un cavaler care este je, apoi m-am
urcat şi eu pe o altă hintă de lângă ea și ca ghiţălu‟ mi-am făcut
vânt, nu glumă! În picioare pe hintă, îmi dădeam viteză maximă
în timp ce povesteam relaxat cu ea.. BBUUUUFFF … am tras o
sperietură… hinta avea barieră de împiedicat datul peste cap
(rotirea), eu deja făcusem v-o 120 de grade, în raport cu poziţia
verticală ce o aveam când am urcat pe hintă şi mă lovisem de
barieră. A râs cu atâta plăcere, iar mie putea doar să îmi placă
orice făcea. Am râs şi eu. Mă speriase serios sunetul macabru făcut
de fiarele hintei şi şocul lovirii de bariera aia, care era să mă
arunce pe jos.

Tot aşa, plimbându-ne, ascultam muzică pe tel şi la un moment

dat începe dragul de Topârceanu cu “Balada pizdei”. Seniei i se
par anumite cuvinte cunoscute, apoi îi par aproape identice, şi
face: “AAA, balad pizda?”

După astea patru ore, i-am propus să rămân în orăşelul lor ca

să trăiesc o iarnă siberiană şi ca să am o relaţie de juma` de an cu
ea. I-am zis sincer că eu plec în lume, nu îi stau mai mult de juma‟
de an, dar juma de an mi-ar plăcea mult, pentru că şi ea îmi
place maxim! Mi-a zis că se gândeşte până a doua zi, iar răspunsul
a fost negativ.

Am stat 5 zile la Victor în Krasnokamensk. După 5 zile avea

drum la Cita şi am mers împreună. Între Krasnokamensk şi Cita e
o stepă super! Mai faină ca aia din Mongolia. Am oprit la un
moment dat să mâncăm, iar eu jucând teatru şi ca să mă distrez
în timp ce mâncam, mă încruntam prefăcându-mă foarte nervos
şi scrâşnind din dinţi îi ziceam: “Suca!” El râdea şi îmi zicea:
“Prostitutka!” Cât de retard tre‟ să fi să îl faci pe om “suca” la
masă?

Am mâncat bine, apoi am luat-o mai departe la drum, iar eu

mă beşeam ca un porc. Zgomotos şi puturos! Îmi tot spunea să nu
mă mai beşesc, dar mă făceam că nu înţeleg! Se tot chinuia el să
îmi explice până când la un moment dat nervos a răbufnit: “Niet
caca, huligan!” Am crăpat de râs, mă sufocam, am râs cu lacrimi.

Tot mergând aşa am dat de... localitatea cu cel mai tare nume
ever: PULA ROŞIE!

Fără a vrea, pentru că tot uitam că nu mai îs pe maşina lui

Andrei, îi trânteam tare uşa şi îmi tot spunea: “Eta iponski
maşâna! Niet ruski Kamaz! Niet power, buf!”
 M-a scos în afara Citei înspre Ulan Ude, mi-a făcut câteva poze,
ne-am îmbrăţişat, ne-am luat adio, apoi clătinând din cap şi
zâmbind, ultimul său cuvânt a fost “autostop”…

---

Am fost luat pe distanţe scurte de mai multe maşini, dintre

care s-au remarcat 2 bătrânei ce mi-au dat peşte sărat dintr-o
ladă din portbagaj şi un băiat amabil care chiar dacă m-a dus
doar 2 km mi-a dat cam tot ce avea în maşină: un Mars, un
Snickers şi o doză de Pepsi!

Noaptea aceea am parcat în cort şi a fost taaare frig, am luat

pe mine toate hainele. Dimineaţa când am deschis cortul, avea pe
el o brumă de zici că ninsese!!! Sacul meu de dormit e pentru +11
grade.

Am dat bice spre Krasnoyarsk unde eram aşteptat de Oleg, un

tip mişto ce mi-a găsit blogul şi a vrut să mă cunoască. În acea zi
am fost luat doar pe distanţe scurte, ca spre seară să fiu luat de
Serghei, un gagiu` super fain, inginer minier, pasionat de geografie
şi istorie. În liceu luase locul 1 la olimpiada de geogra pe tot craiul
Zabalkalskaia! El mi-a zis că moldo-vlahii, moghiorii, italienii şi
doicii i-au atacat în 1941! Lucru corect, doicii încălcau tratatul
din 1939.

La un moment dat, am oprit să îmi arete un obicei “geografic”,

a scuipat de o parte de drum şi m-a pus şi pe mine să fac la fel,
apoi am trecut drumu‟ şi am scuipat şi în direcţia opusă.
Scuipasem spre nord şi spre sud, explicaţia acestei superstiţii nu
am priceput-o! Tot la câţiva km Serghei deschidea geamu` şi
arunca monezi în locuri cu monumente budiste, soţia lui e budistă
şi făcea asta pentru ea! No asta e fain! La noi îşi scot ochii şi nu se
căsătoresc că, vezi Doamne, unu‟ e ortodox şi altu‟ catolic! Am
ajuns pe la două noaptea în localitatea în care Serghei avea jobul şi
m-a invitat să dorm la el, ca a doua zi dimineaţă, să mă ducă să
vizitez mina la care lucrează.

Mi-a prezentat camion Belaz. Bebeluşul ăsta cântăreşte 360 t şi

duce în cârcă alte 220! DA, DA 560 TONE! Mai voia să îmi arate
cupă de excavator de 50 de tone! După cca juma de oră belea
mare... control de la Moscva.. Serghei ia amendă că nu are cască.
Norocul a fost că pe mine mă lăsase în maşină în altă parte şi pe
acolo nu ajunsese încă controlul, aşa că a venit la mine şi mi-a zis
că dacă ajung ăştia cu controlu‟ pe aici şi mă întreabă ceva, să mă
fac că nu ştiu vorbi, că îs retardat, iar el le va spune că îs fratele
lui handicapat! Mi-a plăcut mult idea! Am scăpat fără să fiu văzut
de control, dar din cauza lui nu am mai putut face poză cu cupa
de excavator de 50 tone pentru că aia era undeva mai în
interiorul perimetrului minei. Până la urmă am făcut poza doar în
cupa de excavator de 10 tone.

Serghei m-a dus înapoi la drumul principal, iar de acolo am fost

luat de un gipan imens cu nume chinezesc necunoscut mie. De
unde m-a lăsat acest gipan m-a luat alt gipan, condus de un fidel
al religiei şamaniste! El mi-a zis că şamanismul nu are temple
(moschei, biserici sau oricum le-aţi numi), i-am răspuns din prima
că şamanismul e religia mea preferată. La un moment dat a oprit
şi ţinând palma stângă pe vârful capului împrăştia cu dreapta
boabe de orez pe câmpul de pe marginea drumului. L-am întrebat
de semnificaţie, s-a tot chinuit să îmi explice, dar nu am reuşit să
pricep. El m-a lăsat la intrare în Ulan Ude, de acolo am continuat
spre templele budiste de la Daţan și am fost luat de un bătrânel
fooarte simpatic ce conducea un monstru de Gaz. De unde m-a
lăsat bătrânelul m-a luat un pick-up ... în remooooooorcăăăă!!!

După ce am vizitat acele temple foarte faine am dat bice în

continuare spre Krasnoyarsk dormind şi noaptea aceea în cort. A
fost foarte frig din nou, îmi era frică să nu răcesc. A doua zi, am
fost luat de un bătrânel simpatic ce făcuse armata la Chişinău, el
m-a dus până la Irkutsk.

La un moment dat, am adormit şi pe când m-am trezit, m-a

servit cu ceva boabe maro. Nu ştiam ce sunt şi buimac de somn
fiind le-am luat la mestecat. Erau seminţe de con de pin, ce au o
coajăăă tareee, noroc că nu mi-am rupt dinţii în ele! V-aţi prins,
tre‟ decojite! Bătrânelul meu când m-a văzut s-a pus pe un râs,
vă puteţi închipui. Ce să zic, ciudaţi siberienii, rele nu îs seminţele
alea, dar nu merită efortul de a scoate boabele din con, iar mai
apoi a le decoji!

Între Irkutsk şi Krasnoyarsk am mai dormit o noapte în cort

într-un sat foarte lung. Mă săturasem să merg şi satul tot nu se
termină aşa că am pus cortul undeva în spatele unor pomi foarte
stufoşi ca să nu fiu văzut şi somn de voie! A plouat şi nu a fost frig.

În următoarea seară am ajuns la Krasnoyarsk. Ultimii 400 km

i-am făcut cu un rus din Republica Moldova ce se mutase în
Krasnoyarsk. Avea un Gaz. La un moment dat a început să plouă.
A pornit ştergătoarele, dar unul din ele s-a rupt după v-o 2
minute. Am zâmbit! Îmi plăcea ideea! Am mai mers ce am mai
mers şi când am dat într-o groapă mai mare i-a căzut oglinda
retrovizoare. Era să bufnesc în râs, dar m-am abţinut. Mi-am zis
că sigur mai tre să crape ceva la maşina asta, îmi doream să se
mai strice ceva pentru a râde demenţial. ŞIII BINGO! Am avut
dreptate! I-a căzut becul interior din tavan. De data asta nu m-
am mai putut abţine şi am râs. Mi-am cerut scuze, râdea şi el şi a
zis că nu e nici un stres! A oprit a luat Mars-uri şi câte un hot dog
la amândoi, apoi m-a dus până aproape în faţa blocului la Oleg!
Mare bine mi-a făcut în felul ăsta pentru că mi-ar fi luat minim o
oră să găsesc blocul lui Oleg! Foarte mare şi foarte aglomerat oraş
Krasnoyarsk-ul!
 La Oleg am petrecut 3 zile, am făcut duş, mi-am spălat hainele
murdare, am mâncat regeşte, mi-am transcris din jurnal într-un
Word pe laptop-ul lui şi am povestit o grămadă de chestii
interesante.

Surpriza şoc a fost că unul din primele lucruri ce m-a întrebat

după ce ne-am văzut să fie: “Pot să îţi văd dintele ce l-ai pierdut
în timp ce făceai sex cu tipa din Krasnokamensk?” I l-am arătat și
mi-am dat seama că omul citise tot blogul şi toate posturile mele
de pe Facebook! L-am întrebat dacă a folosit google translate şi
răspunsul a fost nu! Ştie vlahă pentru că a avut o relaţie cu o
valahă în SUA! No, asta da! Deasemenea, a vizitat Transilvania de
două ori şi spune că e locul lui preferat în Europa pentru că e cel
mai diferit!

Observasem în multe situaţii că ruşii îs superstiţioşi, iar pe Oleg

l-am putut întreba mai multe superstiţii. Mi-a zis că nu se spală
pe jos sau farfurii dacă au musafiri pentru că oricare din astea ar
aduce ghinion. Mi-a mai zis că dacă fumează mai mulţi şi numai
unul are brichetă, nu aprinde mai mult de trei ţigări.

Oleg mi-a arătat oraşul, care are de arătat decât (sic) un vas cu
care ultimul ţar al Rasiii şi Lenin au făcut autostopul pe Ienisei
înspre locul unde au fost exilaţi.

După a treia noapte petrecută la Oleg, dis de dimineaţă acesta

m-a scos cu maşina lui pe drumul ce duce la Novosibirsk. Mi-a
rezolvat gazdă în Novosibirsk pentru că acolo urma să aplic pentru
viză de Uzbekistan.

Prima maşină ce m-a luat a fost un tip amabil căruia când i-

am zis că sunt rumân mi-a zis:

- OOO, ce fain! Şi eu îs ţigan!

L-am lăsat pe om să creadă că îs ţigan dacă asta îl făcea să se

simtă bine.
 Rasiştii nu ştiu că popoarele şi limbile indo-europene au coborât
din Siberia în Peninsula Indiană şi Europa. Piele de culoare
maronie au şi buriaţii şi etnicii saha (verificaţi o hartă ca să vedeţi
ce imensă e Republica Saha / Yakutia) care nu au coborât, ci au
rămas în Siberia. Turcii, toţi (Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan,
Turkmenistan, Azerbaigian şi Turchie), au venit deasemenea din
Siberia, fiind şi ei maronii. Dar care drecu ar fi problema cu
anumiţi maronii care după ce au coborât din Siberia în India, cică
ar fi plecat şi din India, spre fabuloasele tărâmuri mioritice? Ah, vă
surprinde câte popoare de culoarea pielii maronie au coborât din
Siberia? Vă închipuiaţi Siberia tărâmul rasistei Crăiese a Zăpezii?
Vă închipuiaţi matematica opera unui grec, bărbat, de culoarea
pielii albă? Euclid? Euclid e un personaj fictiv al rasistelor manuale
europene, o femeie africană (zeiţă neagră), Hypatia, fiica
directorului bibliotecii din Alexandria, Teon, e părintele
matematicii.

---

De unde m-a lăsat ţiganul meu, m-a luat un tir de Kazahstan

care m-a dus până la marginea marelui Novosibirsk. Era noapte,
am pus cortul, iar dimineaţă am intrat în Novosibirsk cu dubiţa
unui armean foarte amabil. A trebuit să stau după el să îşi
distribuie pâinea vreo oră bună, dar la urmă m-a lăsat în faţa
consulatului uzbek! Am stat la coadă, mi-au dat formular de
completat ca mai apoi să îmi spună că mă sună a doua zi să îmi
zică cum stă treaba, nemaiavând vreodată cetățeni români care să
aplice pentru viză, nu ştiau condiţiile. Tipul la care urma să
stau (un prieten de-al lui Oleg din Krasnoyarsk) a venit de m-a
luat cu maşina de la consulat, însoţit de un amic la care avea să
mă paseze pentru că nu mai ştiu din ce scuză, el sau gagică-sa nu
mă mai puteau primi. Nici o problemă, nu o să le-o pot mulţumi
îndeajuns vreodată. Amicul lor, pe nume Hâcia este desprins din
filme!

A doua zi am fost informat că am nevoie de invitaţie pentru

viza uzbecă. Invitaţia şi viza ieşeau la cca 130 dolari. Apoi, din
Uzbekistan trebuia mers mai departe în Tadjikistan, iar viza şi
invitaţia ăstora se ridică pe la cca 100 dolari. Nu puteam strănuta
acei bani, iar să fi aplicat în Kazahstan, pentru viza de China,
bloggerii de travel mi-au zis că e o imposibilitate.

Între timp gagiii de la Columbia, mă anunţaseră că au pentru

mine îmbrăcăminte de iarnă din cap până în picioare. Aceste
articole vestimentare se ridicau la cca 400 euro. Să fiu înţolit aşa
serios presupunea ca mai apoi să pot fi explorator pentru câţiva
ani buni. Am decis să mă întorc în ţară, deoarece tipa de la
Columbia îmi spunea că nu îşi poate permite şi costurile expedierii
produselor. Cei peste 15 000 km ocol nu mă speriau. Da, minim
15 000, pentru că doar în Kazahstan aveam planificaţi 8400.
Aşadar urma să o iau peste Caspică, via Azerbaigian - Sakartvelo
– Turchie – Bulgaria.

Am aplicat online pentru viza de Azerbaigian. În teorie, agenţia

ce am plătit-o făcea tot, dar eu trebuia să le trimit banii pentru
asta. Trimisul acestor bani a presupus treeeiii (3) zile îngrozitoare!
De ce? Pentru că firma care îmi intermedia obținerea vizei avea
sediul în Latvia iar contul bancar la o bancă cu sediul în British
Virgin Islands, iar eu ca turist prin Rasiii nu puteam face transfer
bancar dacă nu aveam permis de rezidență. După 3 zile în care
ne-am luptat și eu și Hâcia cu cea mai ordinară birocrație am
reușit să găsim portița ocolitoare!

Hâcia, un nebun de ăla de care te cam sperii, nebun frumos ce

te transportă prin alte galaxii dacă îţi ştii acorda vioara interioară
încât să laşi nebunia lui să îţi elibereze extazul. Dacă ai prejudecăţi
şi frici Hâcia are şi filme de genul. Eftin dăm.

În a doua seară, eu fiind foarte stresat din cauza vizei de

Uzbekistan și trebuind să schimb toate planurile la un pocnet din
degete, Hâcia a scos un săculeţ plin cu cioburi de sticlă. L-a întins
pe podea astfel încât să formeze un strat gros și mi-a propus să
stau desculţ pe el pentru că asta mă va relaxa şi voi uita de toate!
Mi-a venit să râd! Nu îl credeam. Eram sigur că mă tai tot în
tălpi, dar eram atât de stresat încât chiar nu îmi păsa. Mi-am zis
că tăieturile m-or face să uit de toate. Eram în așa o stare, cum
sper că n-am mai fost în alte ocazii.

Am urmat instrucţiunile: te descalţi şi deşosetezi, îţi sprijini

amândouă mâinile în perete pentru a lăsa o parte din greutatea
corpului în ele, apoi cu un prim picior începi să calci încet pe
cioburi, încet – încet până întreaga greutate a corpului se lăsă pe
acel picior şi mâini! Mai apoi calci uşor şi cu al doilea picior pe
cioburi până echilibrezi, iar greutatea corpului e împărţită între
cele două picioare. La urmă iei mâinile ce le-ai sprijinit în perete
ca să îţi laşi toată greutatea în picioare. Am rămas şocat să văd că
nu e dureros, că nu mă tai, că nu curge sânge, deoarece nu
călcasem pe un ciob, ci călcasem pe un strat de cioburi, care se
aşează frumos sub greutatea ta fără să te rănească! EFECTUL DE
RELAXARE la prima încercare ESTE EXTRAORDINAR!!!

Ah! Am uitat! Înainte să mă urc pe cioburi i-am zis să se urce el

primul ca să văd cum se face. M-a întrebat: “Ai curaj doar dacă
face altul înaintea ta?” I-am zis nu şi m-am urcat.

Hâcia folosea foarte des o vorbă din filmul Revolver: “We don‟t
have problems în this world! We have only situations!”. Varianta
prescurtată: “No problem! Just situation!”. La un moment dat a
zis: “Chiar şi moartea e doar o situaţie!”
 În una din zilele în care trebuia să mergem la bancă, el s-a tot
lălăit şi mie îmi era să nu se închidă şi să fie prea târziu aşa că îl
zoream. Omul meu mi-a spus: No problem! Iesti instrument!, apoi
a scos două instrumente cu care m-am tras în poză ca un copil
tembel:

Când pe insula Olhon francezii se trăseseră în poză cu un

Kalashnikov voiam să fiu şi eu iubit de acelaşi mod de pura mamă
Rasiii. Mi-a dat şi cagulă!

În alta din zile, Hâcia mi-a arătat video-uri de-ale lui, cu

ritualuri. El face parte dintr-un “grup” numit “Strong men”.
Printre altele se tăvălesc în chiloţi prin zăpadă la -25 grade (fără
să fi fost în bania înainte), umblă desculţi pe jar, se îngroapă de vii
la juma‟ de metru în pământ doar cu un tub de oxigen, sar cu
funie (coardă ne-elastică).

Cu viza de Azerbaigian rezolvată, am luat-o mai departe la

drum. Mai aveam şapte zile din viza ruski şi şase zile până îmi
începea viza de Kazahstan aşa că mi-am zis să merg să văd
Kazan-ul şi Nijni Novgorod-ul. Hâcia mi-a explicat ce autobuze să
iau pentru a ieşi din Novosibirsk spre Omsk. Trebuia să iau două,
primul mă ducea până într-o piaţă mai mare, iar al doilea
mergea la aeroport, aeroportul fiind la ieşirea spre Omsk. Eu isteţ
de felul meu, în prima staţie nu am luat ce mi-a zis Hâcia pentru
că îmi venise un autobuz ce mă ducea direct la aeroport fără să
trebuiască să schimb autobuzul. Am urcat în el. După multă vreme
de mers cu autobuzul mi-a trecut prin căpăţână: “Mă, dar oare
ditamai Novosibirsk-u‟ aista nu are două aeroporturi?” Tot eu mi-
am răspuns: “Să facă bine şi să nu aibe!” Dar nu a ascultat
Novosibirsk de mine şi s-a făcut că avea două aeroporturi. Vă e
clar că ajunsăi la ălalalt. Amu ce era să fac, păţeşti şi de astea! Un
tip văzându-mă cu ditamai rucsacu‟, a oprit să mă întrebe ce e cu
mine, dacă am rătăcit. M-a dus el v-o 10 km până aproape de
ieşirea spre Omsk!

Când a auzit că am fost la Vladivostok şi Magadan tot repeta

dând din cap: “Seriosna”!

De unde m-a lăsat el m-au luat doi pentru distanţe scurte, apoi
m-a luat pentru cca 150 km o gagică, Valentina! Când am urcat
în maşina Valentinei, aveam cca 108 000 km cu autostopul. După
ce am trecut de 100 000 mă tot aştept să vină şi primul accident
pentru că deja e o chestie de statistică. Valentina mea a aţipit la
volan şi a intrat pe contrasens. Noroc că nu venea nimic din față.
Am sărit de i-am pus mâna pe volan, asta a trezit-o, a tresărit la
mişcarea mea bruscă. I-am deschis geamul ca să îi fie rece, apoi
am dat muzica tare, am pus apă rece pe un şerveţel şi i l-am pus
la ceafă, după care am întrebat-o dacă nu vrea şi un masaj. He,
he!

De unde m-a lăsat Valentina am fost luat de mai mulţi dintre

care s-a remarcat unul cu un tir. Tirul s-a remarcat, de fapt, s-a
stricat de şase ori în câteva sute de km.

Mai apoi m-a luat un oarecare Anatol, la care i-am dormit în

tir (cabina-i având doar un pat).

După ce am traversat Başchiria şi i-am trecut prin câteva sate

minunate, cu nişte căsuţe super fain colorate şi ornamentate, am
intrat în Tatarstan . Am fost luat de trei tătari suuuper mişto:
Adip, Paşa şi Danis. Toţi mi-au dat să mănânc bine, dar Paşa mi-
a dat să mânc până am crăpat. Danis mi-a zis că înainte de criză
în Rasiii motorina era 0,7 lei/litru iar benzina 1,3 lei/litru! Acum
ambele sunt 3,2 lei/litru! Am vizitat în Kazan cetatea-i şi
moscheea-i celebră.

Tătăroaicele îs frumoase. Au cele mai faine buze de pe întreaga

planetă. Cum mie îmi place să pup, asta m-a topit!

Din Kazan am luat-o spre Nijni Novgorod. A doua zi dimineaţa

eram acolo şi i-am vizitat foooarte frumoasa-i cetate.

În afara acestei cetăţi, Nijni Novgorod e un oraş industrial, urât

şi aglomerat. Din Nijni Novgorod am luat-o spre Moscva pentru că
voiam să îmi cumpăr National Geographic Travel Guide despre
Rasiii. Eram curios cum e prezentată în cărțile destinate turiștilor
mult iubita mea Rasiii. Voiam să văd, cum au văzut-o alții, dar
doar după ce am vizitat-o și am iubit-o ca un nebun. Nu vrusem
să citesc despre ea în avans, ca să nu îmi inoculeze idei și
prejudecăți.
 Am ieşit foarte, foarte greu din Nijni Novgorod, mai apoi am
fost luat doar pe distanţe scurte ca până la urmă să fiu luat de un
tir pentru ultimii 300 km.

Am ajuns până la porţile Moscvei şi era 26 septembrie

dimineaţa, iar mie îmi expira viza de Rasiii în 28 septembrie la
23:59! Am calculat cât de multe ore mi-ar fi luat să intru în
imensa Moscva şi câte mi-ar fi luat să ies (cu autostopul). Am
renunţat, am trecut drumul şi am luat-o înapoi spre est! Am fost
luat pe distanţă mică de un gagiu de treabă cu un pick-up iar apoi
am mers pe jos destul de mult până am dat de o parcare unde am
găsit un vehicul super doct… Limuzină de transportat cai de rasă!
Nebunul de doici în eleganţa şi profesionalismul său! Mercedes! Îmi
era de mult pe wishlist să fiu luat de o limuzină la autostop, iar
astfel am descoperit că sunt căluţ.

Ali era tata cailor! Kârgâz băiatu‟. Când mă luase el nu mai

mâncasem de 40 de ore; slăbisem mult, stăteau hainele pe mine
ca pe gard. Ali m-a hrănit ca pe porc trei zile.

Ali e prima persoană care mi-a zis “Magellan”

În primele două zile nu ne-a oprit poliţia, dar în a treia zi (28

septembrie) ne-a oprit de trei ori! De două ori a trebuit să dea
mită pentru a nu fi ţinuţi ore la controale idioate, mai ales că eu
eram contra cronometru cu viza. În a doua zi, a bătut un vânt
atât de spurcat că intra în cabină prin tot felul de încheieturi și ne
înnebunea de frig! Să îți pierzi mințile datorită sunetului vâjâitului
vântului…

Am ajuns în graniţă la 23:40... Era o coadă de minim 100

persoane... Mai aveam 19 minute de viză... Arătam paşaportul la
toţi şi îi rugam să mă lase să avansez. Au fost gagii de treabă şi
m-au lăsat toţi! La unul din ghişee vameşul rus mi-a zâmbit
spunându-mi: "Știi că mai ai doar 10 minute de viză?” „Da, da,
ştiu! Spasiba!”

Pentru a reuşi să ies la timp din Rasiii, Ali a condus continuu 32

de ore... N-am mai văzut aşa ceva! Şi am văzut mulţi şoferi nebuni
la viaţa mea!

Câteva ultime impresii despre Rasiii şi ruşi:

Mulţi ruşi mă întreabă dacă în Transilvania vorbim engleză şi

majoritatea confundă Bucureştiul cu Budapeşt întrebându-mă
dacă Budapeşt e capitala Rumâniei. Unii mă pun să le spun ceva
pe vlahă şi la aproape toţi le spun că MUIE steaua înseamnă bună
ziua. Să nu uităm cum Duckadam a fost împuşcat în braţ ca să nu
mai poată apăra, după ce apărase 4 penalty-uri consecutive în
Sevilla. Duckadam, saxon (sas / neamţ) din Transilvania, nu
muntean, sau mitic. Să nu uităm cum erau recrutaţi forţat toţi
jucătorii Stelei, moghiorul Boloni, antrenorul ce l-a descoperit pe
Cristiano Ronaldo. Dacă ai o pasiune pentru fotbal singura treabă
onorabilă ce o poţi face e să povesteşti tuturor internaţionalilor
cum cea mai mare ruşine a universului este st-oaia.

Majoritatea m-au întrebat dacă mă întorc cu avionu‟. Ceva de

genu`: “Bine, bine, ai venit cu autostopul, dar de întors te întorci
cu avionul, aşa-i?"

Mulţi ruşi îmi zic să transmit salutări familiei, ceea ce nu mi s-a

întâmplat în nici un alt loc. Alţii îmi zic: “Salută Transilvania!” Nu
le pot spune că plantele inculte rumâne sunt rusofobe.

Un tip în Buriatia (Ulan Ude) mi-a zis că Moscva şi Sankt

Pitiersburg nu sunt Rasiii! Rasiii începe la est de Moscva. Asta e
sublim de adevărat!

În toată imensa Rasiii, Messi e considerat de maaarea

majoritate, cel mai bun fotbalist!
 Mi se spunea că în Rasiii autostopul merge greu, că ruşii nu iau
la autostop. Poveşti cu peşti! Câte jeep-uri şi maşini scumpe m-au
luat în Rasiii nu m-au luat în toate celelalte ţări la un loc.

Nume de magazine preluate de la ruşi: Universul, Mercur (sau

poate le-am preluat ambii de la francezi).

În rusă, coş de gunoi se spune “urna” De vot?

Majoritatea ruşilor vorbesc de rău Moscva şi aproape o urăsc,

dar toţi vorbesc foarte fain şi numai de bine despre Sankt
Pitiersburg!

Mulţi ruşi m-au întrebat dacă într-adevăr se vorbeşte rău

despre ei în Europa, le-am zis adevărul: Da, dar europenii sunt
proşti şi nu ştiu nimic despre Rasiii!

Mulţi ruşi m-au întrebat dacă în Transilvania chiar există

vampiri! Unii pe bune.

Toate produsele americane îs scumpe în Rasiii, Coca Cola la doi

litri e 10 lei!

Plăcuţele cu numerele de înmatriculare ale maşinilor în Rasiii, la

fel ca cele franceze, au în colţul dreapta sus numărul regiunii
(Moscva are 50, 59, 77, 97, 99 - în cazul în care variantele de
numere se epuizează se mai adaugă un “1”: 150, 159, 177, 197,
199; Kazan are 16 şi 116, Novosibirsk 54 şi 154; etc). În afara
numărului regiunii, cifre şi doar litere ce au corespondent în latină,
la fel ca în cazul numerelor de înmatriculare ucrainiene.

Dragilor, eu îs sigur că mi-am găsit în Rasiii ţara preferată. M-

aş mira să mai existe ţară care să îmi placă la fel de mult ca ea.
Poveşti mai faine ca în Rasiii nu cred că oi mai avea, femei mai
fascinante ca rusoaicele nu cred că oi mai găsi.
 Traseu‟-mi de-ntoarcere de la Magadan spre vest: MAGADAN –
Yakutsk – Krasnokamensk – Cita – Krasnoyarsk – Novosibirsk –
Kazan – Nijni Novgorod – Moscva – Kazan – Kazahstan

VIII) KAZAHSTAN

Dana şi Lucian,

Matusa Dana Voloşen şi amantul ei rrom, cu 18 ani mai tânăr e

continuarea poveştii cu neoprotestanţi începută cu bunicul. Dintre
rânduri vă daţi seama că nu e vorba doar de fanatism. Măcar voi
să o faceţi, cei abuzaţi emoţional şi psihic de mod iremediabil, nu
au cum. Mătuşa e pocaită, dară că, soţie de prezbiter şi al doilea
stâlp de bază al bisericii: lider de laudă şi închinare. Ea şi soţul ei
Lucian, pastorul prezbiter, printre altele <împrumutau> copii de la
orfelinat spre a îi folosi la munca câmpului, ca astfel să scutească
plata zilierilor. Thenardieri moderni.

Au lăsat familii în stradă, <tomonindu-i> si făcându-i sa-şi

gireze casele pentru tripurile tale de bisnitz(a), au avut cea mai
scumpa masina din judet, au furat vagoane de furaje de la o firmă
moghioră, toate astea în timp ce păstoreau turma domnului.

Mi-au dat 320 de euro ca să le povestesc această ţară! Fie acest

comportament al meu interpretat după cum consideră fiecare în
parte, dar furtul şi înşelăciunea materială nu ar trebui iertate. Din
punct de vedere uman cei care le-au realizat sunt inferiori. Nu
poate fi permisă clemenţa, deoarece hoţii doar s-ar purta ca
vampiri a căror singură plăcere va rămâne exploatarea emoţională
a celor slabi. Să nu fiu înţeles greşit, cei slabi sunt cei mai
deplorabili, ei merită exploataţi, dar aceste rânduri le scriu pentru
alţii.
 La 8 sau 9 ani am mers în vacanţă la Dana şi la Lucian. Pe
atunci strângeam bani să îmi cumpăr glob pământesc. Pentru a
mă ajuta, Dana mă trimitea la cumpărături şi îmi lăsa restul, iar
când au găsit 8 000 lei puşi deoparte într-un sertar, de care
uitaseră complet, fără a mai şti ai cui sunt, mi i-au dat să îi pun
în puşculiţa destinată globului pământesc. A venit ziua în care s-ar
fi adunat banii necesari pentru glob - nu puteam şti cât costă. Ţin
minte că s-a nimerit să fiu răcit când mi-au adus globul, dar când
mi l-am văzut, mi-a trecut orice boală! Asta ce ţară e? Şi care e
capitala? Ăştia ce munţi sunt? ETC! Nu aveam pe atunci net, iar
biblioteca nu ne învăţa nimeni să o folosim în clasa a II-a! Globul
pământesc îl mai am şi acum, împreună cu prima tablă de şah
luată de mama, sunt cele mai sacre suveniruri ale copilăriei.

Aşa am ars-o prin Kazahstan:

Aktobe - Astana - Semey - Curciatov - Caragandî - Almatî -

Canionul Şarân - Turchistan – Baikonur – Aralsk - Aktobe -
Aktau.
 Să revenim la Kazahstan. Am intrat în Kazahstan în 29
septembrie 2013 cu Ali al meu şi ai lui cai undeva la nord vest de
Aktobe.

Înainte de toate nu tre‟ făcută confuzie între cazaci şi kazahi!

Cazacii îs ăia cu care se războia Ştefan cel Mare şi care azi locuiesc
prin Ucraina, prin regiunea dimprejurul Krasnodarului rusesc şi pe
graniţa asiatică a Rasiii – unde au fost duşi de ţar pentru că fiind
luptători viteji erau folosiţi la apărarea hotarelor mamei Rasiii!
Cazacii îs creştini, kazahii îs musulmani. Cazacii nu au ţara lor,
kazahii au Kazahstanul. Kazahii îs oamenii stepei, cea mai mare
stepă din lume! Zici stepă, zici cai, atunci zici Kazahstan, nu
Mongolia! Herghelii peste tot! Fiecare familie kazahă haleşte cel
puţin un cal pe iarnă! Nu mâncă doar carne de cal gagiii, bagă şi
cam o oaie pe lună! Nu este masă care să nu conţină carne la
ei! Kazah înseamnă "spirit liber".

Cu Ali am mai mers în Kazahstan cca 350 km. El continua spre

sud, iar eu făceam stânga spre est, spre Astana. De unde m-a
lăsat Ali m-a luat un tirist turc foarte amabil, dar foarte pornit
pe kazahi, i-a făcut în toate felurile! El m-a dus cca 100 km. A
oprit într-o parcare cu o cafenea şi acolo urma să îşi petreacă
noaptea.

Plouase în zilele precedente şi adidaşii mei absorbeau fiecare

picătură de apă. Eram cu picioarele murate de zile bune, plus că
vă puteţi închipui că îmi miroseau îngrozitor. Am ajuns să mă
urăsc pentru cum miroseau! Nu mai suportam acei adidaşi, aşa că
i-am aruncat. Nu ştiam ce cancer urma să fie la Semey...

Am continuat în şlapi spre Astana şi am fost luat de doi tineri

cu o dubiţă. Au oprit să bage o iarbă. Mi-au oferit şi mie, dar am
refuzat. La un moment dat pe maşina lor o aud Inna cu I like that
trompet şi le explic că tipa povesteşte în versurile melodiei că îi
place să facă oral, iar ăsta e brandul de ţară al Rumâniei. Aşa am
aflat că în ruseşte “muie” = “miniat”! Unul din ei ştia de Hagi,
Popescu şi Petrescu.

M-au dus până unde le era drumul, apoi au oprit un tir şi au

vorbit cu şoferul pentru mine, rezervându-mi în felul ăsta cursa.
Tiristul la care am urcat, pe nume Andrei, mi-a dat încărcător de
maşină pentru Motorola-ul meu! YUPPIII! De mult aşteptam asta,
tot n-am vrut să îmi cheltui banii pe încărcător de maşină, că
ştiam eu că o să îmi dea careva. Noaptea aceea am dormit-o la
Andrei în tir. Dimineaţă am luat-o iar la drum, iar unde ni s-au
separat drumurile (el mergând Ciliabinsk - unde a căzut
meteoritul uriaş în primăvară), eu m-am dat jos şi am continuat
spre Astana. Am fost luat de un alt Andrei ce m-a dus până în
Kostana. Mi-a zis că tre‟ să intre până la locul de muncă, dar mai
apoi mă scoate în afara oraşului în direcţia Astana. Am zis ok. La
locul de muncă m-a prezentat şefului său Aliştar, iar acesta, m-a
invitat să îmi facă cinste cu o gustărică, ca mai apoi să mă scoată
el în afara Kostanei, înspre Astana. Nu am refuzat, şi aşa am halit
pentru prima oară carne de cal.

Tipul mi-a povestit că e maghiar și că între moghiori şi mongoli

nu e nici o legătură! Attila a plecat din stepa Kazahstanului de azi,
dar nu a luat cu el toţi maghiarii. Vo 3 – 4 000 au supravieţuit
până azi. Ce e drept, spre deosebire de moghiori, sunt negruţi şi
musulmani (islamismul a ajuns la ei după Attila, oricum). Au cca
600 cuvinte comune, de exemplu alma care înseamnă măr. Almatî
înseamnă oraşul merilor.

La sfârşit, Aliştar mi-a zis că mergem la mall la cumpărături şi

îmi ia tot ce am nevoie. Dat fiind că eram în șlapi cu iarna bătând
la ușă, mi-a luat ghete! Mi-a zis că luăm ce e mai bun. Încurcat, i-
am zis că sper să nu coste mult. Răspunsul lui a fost:
 -Ia biznis, biznis! Dânghii iesti, niet problem!” (dânghii = bani).
Mi-a explicat că n-are timp să poată călători ca mine şi ca
strămoşii noşti maghiari şi mă admiră că eu o fac indiferent de
lipsuri, bariere şi neajunsuri.

Mi-a luat Aliştar-u‟ meu nişte super ghete North Face. A dat pe
ele 28 000 tenghe (141 euro). După aia, m-a scos din oraş înspre
Astana, dar nu înainte să îşi sune un prieten maghiar din Almatî
ca să am la cine dormi acolo. Am vorbit în moghioră cu acesta,
ştie bine moghiora, Aliştar ştie doar câteva cuvinte. La despărţire
mi-a mai dat 2000 tenghe (cca 45 lei) şi un parfum franţuzesc:
“L‟Homme Libre”!

Unde m-a lăsat Aliştar am stat destul de mult până să fiu luat
direct Astana, cca 750 km. Am fost luat de un tirist din Belarus,
în a cărui tir am dormit în aceea noapte. A doua zi, pe la ora
16:00, am ajuns în Astana. El intra în zona industrială a oraşului
cu tirul, aşa că l-am rugat să mă lase undeva la 10-20 km
înainte de oraş. De ce acest truc în cazul oraşelor mari? De intru
cu tirul în zona industrială, de acolo tre‟ să iau autobuz spre
centru, tre‟ să aflu ce autobuz merge în centru, tre‟ să dau bani
pe bilet de autobuz, etc. Dar, dacă cobor cu 10-20 km înainte şi
sunt luat de o maşină mică, sunt şanse să mă ducă direct în
centru, chiar dacă nu are drum sau, chiar mai mult, să îmi facă
un tur al oraşului! Şi de data asta aşa a fost. Mi-a făcut un tur
rapid al frumosului futurist centru al Astanei.

Îmi închipuiam Astana un oraş megaloman, făcut idioţeşte şi

doar cu scopul de a se putea făli Kazahstanul cu el, dar e foarte
frumos şi făcut cu mult gust! De asemenea, e foarte curat! Mult
mai curat decât Bucureştiul sau periferia Vienei, de exemplu!
Astana e a doua cea mai rece capitală din lume, după Ulan Bator!
După ce am văzut oraşul, m-am grăbit să ies spre est (Semey)
înainte de lăsarea serii. Mi-a fost destul de greu să găsesc ieşirea şi
drumul ce duce la Semey pentru că toţi se uitau la mine ca la un
ciudat şi mă îndrumau spre autogară, gară, etc! Kazahii nu prea
cunosc conceptul de autostop! Într-un final am dat de un şofer de
autobus ce a priceput ce vreau şi m-a îndrumat bine. Într-un
târziu eram la ieşirea din Astana, pe drumul ce duce la Pavlodar –
Semey. În Semey voiam să văd muzeul Dostoievski, casa în care a
fost prizonier (deportat) pentru patru ani, iar în apropiere de
Semey, poligonul atomic Semey - Palatinsk, cel în care testau
sovieticii bombele atomice, jucându-se de-a Bomberman, precum
copiii şi americanii.

Am fost luat de un bătrânel foarte amabil pentru 30 km, care

mi-a luat un ceai. Apoi am fost luat de un Kamaz condus de doi
tineri kârgâzi, care veneau de la Moscva şi mergeau la Bishkek.
Rătăciseră şi nu ştiau! Le-am explicat că merg spre est în loc să
meargă spre sud! Ca să nu îşi facă inimă rea după banii daţi aiurea
pe muuultă motorină înghiţită de rabla lor, nu le-am mai zis că
oricum ocoliseră mult de tot deja, că nu trebuiau să vină până la
Astana, ci din Aktobe trebuiau să coboare spre Şâmchent (Aktobe
– Astana... 1500 km). No, copiii ăştia tre să fi avut un trip mult
mai tare ca al meu, hihi.

Au oprit o maşină ca să întrebe de aveam dreptate, s-au

convins, mi-au mulţumit din toată inima şi au făcut cale întoarsă.
Vedeţi de ce e bine să luaţi la autostop?! Nu ştiţi niciodată cu ce o
să vă fie de folos omul ăla. Pe un tirist l-am ajutat să schimbe
roata explodată în mers, Valentinei i-am prins volanul.

De unde m-au lăsat ei, am prins până la Pavlodar! 450 km!

YUPPIIII! Tipu‟ ce m-a dus la Pavlodar mi-a zis că 150 tenghe
kazahe sunt 1 dolar american şi că 380 tenghe sunt 1 euro! Mi-a
stat mintea în loc!!!! Asta presupune că în Kazahstan puteai
cumpăra cu 1 euro 2,5 dolari! Îţi faci aici cont de euro, primeşti
euroii de acasă, îi schimbi în dolari şi îi retrimiţi în ţară. Faci un
cerc de-ăsta şi în câţiva ani faci bani de nu mai tre‟ să munceşti
toată viaţa. Am început să fac lista cu posibilele piedici ce ar exista:
dacă îşi pot face cont la o bancă kazahă doar cetăţenii kazahi? Nu
e bai! Mă însor aici! Ok, mai departe? Dacă sunt puse limite şi poţi
tranzacţiona doar o anumită sumă lunar? Nu-i nimic, îmi aduc
prieteni, îşi fac toţi conturi! La toate "dacă"-urile găsisem răspuns
şi eram dispus să sacrific câţiva ani din viaţă. A doua zi am mers
la bancă să mă conving dacă ăsta e cursul valutar. ŢEAPĂ! 1 euro
e 200 tenghe! Proporţia e aceeaşi ca la noi. A fost o noapte
demenţială! A fost ca atunci când planifici să treci Atlanticul
clandestin.

Tipul ce voia să mă îmbogăţească m-a lăsat în Pavlodar pe la

02:00 noaptea, iar eu am luat-o voios la picior. Nu ştiu pe ce
cărări am reuşit să o apuc, dar am rătăcit până pe la 07:00
dimineaţa, pe un friiiigggg, sigur aş fi dat ortu' popii de eram în
şlapi!!! Tare, tare frig a fost în noaptea respectivă!!! Cu super
ghetele North Face primite de la Aliştar, cu toate hainele pe mine
(două bluze şi trei hanorace, geacă nu aveam pe atunci) şi
plimbându-mă continuu, am îngheţat straşnic! Nici vorbă să fi pus
cortul ca să dorm că îngheţam!!!

Am tot rătăcit până pe la 07:00 când m-am trezit pe un drum

păzit şi interzis civililor. Am fost escortat de paznici înarmaţi. Era
o uzină. Paznicii mei însă au fost amabili şi m-au pus pe drumul
bun ducându-mă cu maşina lor. De acolo am fost luat pentru vreo
trei km de un Kamaz în care am văzut ce nu mai văzusem din
copilărie: abţibilduri cu Van Damme lipite pe bord! Vi clar că erau
şi abţibilduri cu femei goale! Mai apoi pentru vreo 10-15 km am
fost luat de un bătrânel ce s-a arătat super, super, super, super
impresionat de ceea ce fac. A ţinut să mă felicite de vreo 10 ori,
cu strângeri de mână, în timp ce conducea, dară că! A zis
“maladieţ” de cel puţin alte 10-20 de ori. Mi-a repornit sufletul
degerat până la lacrimi şi mi-a întărit spiritul pentru minim alţi
100 000 km...

De unde m-a lăsat el m-a luat un tip cu un tir ce m-a dus

până în Semey. Aproape la fel de impresionat ca şi bătrânelul de
mai sus îşi suna prietenii să le zică că a luat la autostop un tip ce
face înconjurul lumii! Doar în fosta Uniune Sovietică poţi găsi
aceaste sentimente. Nimeni nu poate aprecia curajul precum ruşii,
deoarece din ei s-a născut curajul.

Fiind atât de binevoitor, mi-am permis ca după doar circa 10

minute de la urcare să îl rog să mă lase să dorm în pat pentru că
îs MORT de obosit şi epuizat după o noapte de nedormit, de mers
pe jos şi de stat într-un frig cumplit! Mi-a explicat că se bucură
dacă îmi poate fi de folos în acest fel. Am dormit dus pentru
câteva ore bune. Am fost trezit ca să halim! Mi-a dat să halesc
într-o bucătărie aflată pe marginea drumului, unde gătea foarte
fain o frumoasă ucraineancă. Secvențe din Rai.

Ajuns în Semey, am vizitat casa unde Dostoievski a fost

deportat, casă devenită muzeu între timp. Am aflat că Dostoievski
avea licenţă de inginer designer! Doamna ce era ghid în muzeu
mi-a dat la urmă cadou un set de cărţi poştale cu Dostoievski şi cu
muzeul! După ce am vizitat muzeul am dat bice spre Curciatov,
cea mai apropiată localitate de poligonul atomic Semey –
Palatinsk. Poligonul nu e deschis turiştilor, iar a te apropia prea
mult de el, e imposibil pentru că singurul drum ce duce la el e
închis şi păzit.

Fiind în Semey şi întrebând de ieşirea şi drumul ce duce la

Curciatov, un şofer de autobuz mi-a zis că dacă merg acolo, dup-
aia o să strălucesc ca fosforul. Mintea m-a dus la clujeanul “Fosfo”.
Când mintea mi-a făcut conexia asta, am râs de m-am prăpădit
dându-mă cu capul de bara pe care era compostorul de bilete, în
timp ce tot autobuzu‟ se uita la mine ca la un retardat. Să mergi
până în estu‟ extrem al Kazahstanului, să îţi aminteşti de Cluj de
aşa mod, să te identifici cu Fosfo, bătându-te cu capu‟ de bară, e
un sentiment unic! E una din chestiile alea ce îţi ung sufletu‟, e una
din chestiile alea de pus pe lista: “Amazing things I did”

Ajuns în Curciatov, m-am tras în poză cu tricoul Salvați Roșia

Montana, dorind să transmit: Să nu ajungă și la noi ca aici!

În acest poligon atomic între 1949 şi 1989 au avut loc nici mai
mult, nici mai puţin de 456 teste!!!! Merită un moment de
reculegere cei care s-au "îmbogăţit atomic" cu cancer şi anomalii
tiroidiene. Asta ne aşteaptă şi pe noi la Roşia Montană dacă ne
vom pune capră în faţa americanului! Eu propun să îi sărim la gât!

Din Cur-ciatov am prins direct Caragandî. 700 km! Şi nu cu

orice maşină! Cu un ditamai gipan!

Mi se dă să mânc de 2 luni încoace, îmi e incomod să o repet

tot timpul. Tipul ăsta cu gipanul mi-a zis că a făcut armata în
Republica Moldova şi că limba găgăuză e aproape identică cu cea
kazahă. De fapt ambele sunt identice cu turca, sunt turcă. Atât
kazahii, cât şi turcii şi găgăuzii sunt etnii de limbă turcă.

Pe la 3 noaptea am ajuns în Caragandî, am pus cortul şi am

dormit. Dimineaţă am continuat spre Dolinka, unde am vizitat
muzeul Karlag. Karlag a fost cel mai mare gulag sovietic: 300 km
lungime pe direcţia nord – sud şi 200 km lungime pe direcţia vest
– est! Cât o ţară! Muzeul reproduce în cel mai mic detaliu
colectivizarea forţată a Kazahstanului şi deportările ce aveau ca
destinaţie această minune a naţiunilor dintre Frons şi Coreea de
Nord.

Din păcate fotografiatul e strict interzis. Fiecare vizitator are

ghid, deci, paznic propriu la fiecare pas, n-ai cum să faci nici o
poză! Poze se pot face doar în curte. Vederi, suveniruri nu se vând,
aşa că singura modalitate de a vedea acest muzeu e să îl vizitezi
personal.

Îmi amintesc din muzeu: O cameră cu poze: copii subnutriţi şi

rahitici; soldaţii ce executau deţinuţi; morman de cadavre de-ale
deţinuţilor executaţi. O cameră cu pătuţul unui copil... Camera în
care dormeau deţinuţii. Paturi de scândură, pe scânduri câteva
fire de stuf, peste stuf o pătură subţire şi aspră ca naiba! În
mijlocul camerei o măsuţă neatinsă de timp. Farfuriile şi lingurile
foamei. O altă cameră reproduce “îmbarcarea” în vagoane: un
vagon în dimensiune reală, pe o cale ferată reală, care la rândul ei
e aşezată pe pietre, printre pietre ici colo câte o buruiană aspră.
Da! Au pus şi buruiene! Vă daţi seama cât de erotic îţi lovesc
buruienile alea psihicul şi inima? Ele fac totul 100% real! Aşa se
călătoreşte în timp! Camera uneltelor cu care lucrau deţinuţii te
loveşte cu revelaţii despre cum au muncit bunicii tăi o viaţă.
Roabă, ciocan, sapă, teslă, etc. Mi-a sărit în ochi un firez identic
cu cele ce le avem noi în Ardeal! Pe ruseşte firezului i se spune
“drujba”! Camera medicală - devii livid doar când vezi medicul,
apoi când vezi pacientul de după uşă, ai grijă să nu vomiţi. În
camera experimentelor medicale şi cea a salonului bolnavilor
(pacienţi de ceară) vei înţelege de ce nu ai vomitat în cabinetul
medical.

În carceră te aşteaptă cu groază în priviri deţinutul ce a ajuns

acolo din cauza ta sau a părinţilor tăi. În camera torturii,
instrumentele nu îs multe, dar suficiente! Camera echipamentelor
militare confiscate foştilor bravi piloţi, paraşutişti şi alte tipuri de
James Bond. Posteritatea va fi recunoscătoare comunismului
pentru această lecţie care o dă James Bonzilor. Cabinetul
conducătorului gulagului e decorat cu un desen mare care îi
prezintă pe Lenin şi Stalin discutând la o masă. Închipuiţi-vă cum
se simţeau francezii lui Napoleon şi doicii lui Bismarck! Gândiţi-vă
câtă bunătate are universul! Aveţi grijă să nu meritaţi o soartă
similară, dacă o meritaţi nu o veţi putea evita, extratereştii de-aţi
fi!

O altă încăpere de care îmi amintesc e camera pentru

divertisment (a se citi activităţi de propagandă comunistă).
Securistul de ceară ce stă şi pândeşte din spatele scenei, tre să fie
regizorul! Viaţa ta câţi regizori are? În vitrine, de jur împrejur
sunt puse instrumente muzicale şi porturi naţionale ce erau folosite
la aceste evenimente care sperăm să fi îndulcit viaţa prizonierilor.
Tot aici era şi o bibliotecă, maşina de cusut, magnetofon şi o masă
pe care se făceau goblenuri (cu Gorki).

În Kazahstan colectivizarea a distrus o cultură mai frumoasă

decât cea mongolă. Kazahii erau adevăraţii nomazi. Simbolul
colectivizării forţate a Kazahstanului e un vârf de iurtă rupt!

În penultima cameră de care îmi amintesc era un panou cu

CRETINII ORDINARI, mari genii, oamenii de ştiinţă, planificatorii
colectivizării Kazahstanului! Tâmpiţii ce au vânat toţi kazahii din
stepa (există poze cu soldaţi sovietici ce încercuiau localnicii şi îi
luau prizonieri) după care s-au apucat de arat terenuri unde iarba
acelor păşuni prinsese rădăcini foooarte greu, pe durata a muuulţi
ani. Pământul ăla nu e pentru cultivat şi arat, e doar pentru
păşunat! Cretinii de oameni de ştiinţă sovietici nu ştiau asta, nu
realizau că vântul ce bate în stepa aia nu va mai lăsa altă iarbă să
crească, iar zona se va deşertifica! Au arat, vântul şi-a făcut
treaba şi a transformat zone întinse de pășune în deşert! Unde
vântul nu a fost aşa puternic şi a crescut câte ceva, au adus apă
din Aral şi aşa au distrus şi Aralul!

Ultima cameră e dedicată Kazahstanului independent. Acolo

tronează o poză mare cu Nazarbaev (preşedintele) şi 33 popi.
Fiecare din aceşti popi e liderul suprem al uneia din cele 33 religii
întâlnite în Kazahstan! În Kazahstan sunt 131 etnii! Cele mai
multe aduse de Stalin, dară că! Mai tronează o poză cu Nazarbaev
la un summit atomic, că dragul Kazahstan are coaie de oţel -
arsenal atomic moştenit de la sovietici! Îşi permite multe tata
Nazarbaev datorită acestui back-up!

Nazarbaev ar trebui evaluat prin prisma următoarelor chestiuni

concrete: Sunt oameni săraci şi la ei, dar salariul mediu, al unui
banal vânzător sau lucrător comercial dintr-un supermarket e cca
400 dolari americani (în 2013)! Mâncarea e mai ieftină decât la
noi, iar combustibilul e de două ori mai ieftin decât la noi.
Întradevăr, Nazarbaev e preşedinte de 26 de ani iar toate funcţiile
importante în stat îs deţinute de rudele și apropiații lui.
Totuși Nazarbaev lasă şi kazahul de rând să trăiască, majoritatea
populaţiei îl sprijină şi îs mulţumiţi de el, cu precădere oamenii
simpli. Cei mai nemulţumiţi însă sunt ăia mai nesimţiţi: brokerii,
bancherii şi foştii consuli – aceştia explicând prostuţilor turişti
vestici ce dictatură haină au de îndurat. Le-am zis: “Aveţi toate
libertăţile! Aveţi internet fără restricţii, aveţi televizoare, maşini
moderne, job-uri bine plătite şi voi numiţi asta dictatură? Kazahul
poate merge în Canado fără viză! Asta e dictatură? V-aş fi invitat
la dictatura lui Ceaşcă al nost‟ să vă scoată figurile din cap!“ Într-
adevăr, ţara e coruptă, dar corupţia e un dat al societăţilor, din
vremurile tribale şi pentru veşnicie! Corupţia e o lozincă, folosită de
influenceri. Corupţia consider că ar trebui percepută ca lanţul
trofic, ca bâlciul deşertăciunilor. Corupţia e un joc în care intră
anumite persoane ce se ard între ele. Dacă îţi vei vedea de treabă
cultivând pământul ca ardelenii ăi mai faini, doar o să râzi de
filfizonii şi artiştii narcisisto-dramatici.

Kazahii au cluburi, distracţie, alcool, etc! Totul la discreţie! Mai

ales locuri de muncă, vin mulţi internaţionali să muncească aici.
Loc de mai bine este tot timpul, iar în Kazahstan ar putea fi mult
mai bine pentru că ţara e foarte bogată. Au de toate: de la petrol,
la uraniu, aur, etc!

Să nu vă închipuiţi Kazahstanul fiind o ţară dintre “stan-uri”,

uzbecii, tadjicii şi kârgâzii venind să muncească aici.

Cu Nazarbaev vezi destul de multe portrete pe panourile de pe

marginea drumului. Cultul personalităţii.

Am părăsit muzeul Karlag şi am luat-o înapoi spre Caragandî.

M-a luat unul ce mi-a povestit că are două soţii, apoi m-a luat un
tip super amabil ce m-a invitat la el acasă să mănânc şi mi-a dat
un flacon de lapte de iapă (cumâz) muls de el! I-am zis că vreau să
merg să văd ceva monumente dedicate moldovenilor şi vlahilor
omorâţi de gulag şi m-a întrebat dacă mă plăteşte preşedintele
Rumâniei pentru asta. Am râs bine de tot şi i-am zis: “Nu, dar ar
fi o idee!”

Am continuat spre sud iar vizavi de intrarea în satul Spasc, am

oprit la monumentul pomenit mai sus. Monumentul, de fapt, e un
cimitir al naţiunilor, cimitir ce are cruci dedicate câtorva din
naţionalităţile omorâte în gulagurile din Kazahstan. De la dreapta
la stânga naţiunile ce au o piatră funerară: azeri, francezi,
ucraineni, ceceni & inguşi, georgieni, italieni, coreeni, doici,
latvieni, lietuvi, armeni, kazahi, vlahi (9 septembrie 2003),
polonezi, slovaci, moghiori, moldoveni din Basarabia şi Nordul
Bucovinei (31 mai 2012), belaruşi, evrei, ruşi.

Am continuat spre sud şi am fost luat pentru cca 120 km de un

van Wolksvagen condus de un poliţist. Pe urmă, am prins direct
Almatî (900 km)! Tipii ce m-au luat până la Almatî au oprit să
dormim peste noapte, eu şi Columb pe bancheta din spate, ei în
scaunele din faţă. A doua zi, am luat-o din nou la drum şi am
oprit scurt pe marginea Lacului Balhaş. Lacul, în sine, nu e ceva
special, dar prezintă o particularitate foarte interesantă: are
jumătate apă dulce, jumătate apă sărată! Jumătatea nordică?
Jumătatea de sus? Jumătate pe diagonală sau pe orizontală?

Ne-am continuat drumul şi la un moment dat, am oprit să

halim un harbuz (pe ruseşte, lebeniţa e harbuz), operaţiunea se
petrece la faţa locului, plăteşti şi mânci.

Ajunşi în Almatî, gagiii mei m-au dus până în faţa casei

prietenului lui Aliştar. Tipul m-a primit foarte fain: duş, haleală,
spălat haine şi povestit în limba moghioră. El se descurcă greu în
engleză, eu mă descurc greu în rusă, aşa că, cel mai bine am
comunicat în moghioră. Cel mai funny a fost că eu, nemaivorbind
moghiora de ani de zile, am început să o uit şi, din când în când,
moghiorizam câte un cuvânt englezesc. De exemplu, am vrut să zic
“am trimis” şi în loc de “cultem” am zis “sentem”; englezescului
send punându-i terminaţia moghioră "em". Am vrut să zic 100%
(sută la sută) și am zis "handrid-szazaleik". Mă distram de minune
când îmi dădeam seama ce cuvinte inventam.

Gazda mea, fost consul al Kazahstanului la Budapeşt, primul

consul ce l-a avut tinerelul Kazahstan în Europa Centrală. Cică la
Budapeşt a avut o gagică valahă. Zicea că era “nagyon gyonoru”
(foarte frumoasă – nu ştiu dacă am scris corect). Baiu‟ e că el a
fost consul amu 18 ani şi are ficior de 21 de ani cu nevastă-sa.
Oricum mi-a zis astea în moghioră, iar nevastă-sa nu înţelege
limba moghioră. Am dormit la el o noapte, apoi, a doua zi de
dimineaţă, m-am trezit ca să vizitez Almatî şi Canionul Şarân.
Mi-a zis că pot să mai stau dacă vreau, dar i-am mulţumit
zicându-i că mai am destul de multe pe care vreau să le văd şi
prefer să am timp la dispoziţie.

Am ieşit din casă de la el şi am oprit în prima frizerie! E a doua

oară când încerc să îmi las păr lung, dar, pur şi simplu, părul lung
nu e de mine şi nici eu de părul lung. I-am zis doamnei să bage
maşina de tuns adânc în coama mea netăiată de v-o 3 luni. La
sfârşit, când să plătesc mi-a zis: “Nou manii, dis prezănt Almatî!”
Eu: “Rahmet!”

În Almatî m-am învârtit câteva ore şi am schimbat vreo şase

autobuze ca, spre seară, să reușesc să ies spre est, înspre Canionul
Şarân. Unii îmi spuseseră că din Almatî până la canion sunt cca
50 km, alţii că sunt 70, dar sătenii primelor localităţi mi-au zis
toţi 350 km. Aveau să fie 226! 204+22! 204 km pe drumul
principal, apoi 22 km prin stepă. În seara aceea am reuşit să
parcurg 120 km, apoi am pus cortul într-o pădurice şi am dormit
foarte bine până a doua zi dimineaţă la 10:00. Tipul ce mă dusese
cu maşina până în dreptul acelei pădurici, m-a invitat să dorm la
el. Încurcat, l-am refuzat, mi-am cerut scuze şi i-am zis că am
nevoie de linişte, vreau să fiu numai eu şi băieţii mei. Ei nu pun
întrebări, nu îs stresanţi. Nu e prima oară când fac asta. Şi e fain,
tată! E fain uneori să fi doar tu cu tine! Adesea poate nu ne
permitem asta.

M-am trezit şi am luat-o din nou la drum. Am fost luat imediat

de trei tineri trăzniţi care mi-au oferit să fumez. Până acum am
refuzat să fumez în timp ce fac autostopul. Ar fi ca şi cum m-aş
droga la locul de muncă. Nu ştiu de ce am acceptat să fumez de la
ăştia. Erau băieţi faini, glumeam, intraseră pe net de pe mobil ca
să îmi spună că Barca i-a dat 4 – 1 lui Vadadolid…

Măi, măi... tare rău am făcut că am tras din porcăria aia...

foarte, foarte, foarte, foarte tare produsul (în 10 secunde am fost
praf). Nici o stare de bine, doar gânduri foarte tâmpite ce te
chinuie, te întrebi dacă exiști, te pişti să vezi de mai ai simțuri...
Un coşmar! Am oprit să mâncăm şi mi-am pătat tricoul alb cu
supă, intenţionat, ca atunci când mă voi fi trezit să ştiu dacă într-
adevăr şi în realitate am oprit să mâncăm. Nu mai făceam
diferenţa între realitate şi ceea ce se petrecea în mintea mea. Nu
ştiam unde sunt, ce se întâmplă... totul era foarte foarte oribil...
aveam nişte filme horror…! Încercam să îmi fac tot felul de repere
şi de semne, să menţin contactul cu realitatea! Le-am cerut apă şi
am băgat un litru ca un ghiţel, foarte rapid.

Am ajuns la locul unde eu trebuia să o iau prin stepă 22 km

pentru a ajunge la canion. Ei continuau înainte pe drumul
principal, spre China. Începeam să fiu mai bine, apa m-a ajutat
mult, poate şi mâncarea, pentru că într-adevăr opriserăm să
mâncăm, tricoul îmi era pătat! I-am întrebat câţi km am făcut în
total şi mi-au zis că cca 80. Indicatoarele spuneau acelaşi lucru,
eram la borna de 204 km de la Almatî. Deci, totul durase foarte
puţin, cca juma‟ de oră. La despărţire, unul din ei mi-a dat
amintire un notebook, iar altul o lanternă.

Bănuiesc că puseseră opium în cui.

Drumul ce trece prin stepă şi merge la canion e foarte slab

circulat, aşa că m-am instalat comod la soare. După trei ore a
venit unul din paznicii parcului național în care se află canionul,
m-a luat, m-a dus până la intrare, unde a trebuit să plătesc 600
tenghe (cca 13 lei) iar apoi, am bătut la picior splendoarea asta
fabuloasă de canion.

Aici în sudul Kazahstanului, eram în pantaloni scurţi şi tricou,

iar în nord cu doar câteva zile în urmă, crăpam de frig!
Kazahstanul e uriaş, e a noua ţară ca mărime în lume iar
temperatura fluctuează mult. Plimbându-mă pe acolo am intrat în
vorbă cu un cuplu ce vorbea engleza, sârbi. Vorbeau engleză cu
ghidul lor kazah. Închiriaseră o maşină ca să vină să vadă canionul
şi m-au invitat să mă întorc cu ei la Almatî. YUPPIII! Ghidul lor
era un tip isteţ şi descurcăreţ. În 1987 fusese în vizită la Praga şi
a văzut că acolo sunt chiloţei, sutiene şi alte articole pentru gagici,
Christian Dior, la un preţ foarte ok. A renunţat la job şi-a luat
prietena cu el la Praga şi i-a umplut 2 geamantane cu chiloţi,
sutiene, etc. Nu a cumpărat mai mult de două-trei exemplare
dintr-un model, ca să nu i se poată spune că le aduce pentru a
face comerţ! A ajuns cu ele la Almatî şi le dădea la supra, supra
preţ. Îşi dădeau kazahii în Almatî juma‟ de salar pe un chiloţel sexy
de pus pe dosul iubitei. Lucru de înţeles dacă e să ne gândim că
altfel îl trezeai pe Zeus cu un chiloţel meşteşugit bine, spre
deosebire de cearşafurile ce le aveau la dispoziţie la acea vreme
dosurile kazahelor.

Acum gagiul plimbă turişti cu gip-u' la canion şi joacă pe bursă.

Râde, zicând că de fiecare dată, încearcă măcar să se facă că e
corect şi se întreabă oare pe cine a mai furat de data asta.

Ajuns înapoi în Almatî cu sârbii şi ghidul lor, am continuat spre

Bishkek.

Când aplicasem pentru viză de Kazahstan, consulul kazah de la

București mi-a zis că trebuie să îi demonstrez că îi tranzitez
Kazahstanul și că nu rămân la el în țară, aşa că îmi trebuia o viză
de la următoarea ţară în care urma să intru. Mi-a zis că acea
țară poate fi Kârgâzstan și că îmi poate da tot el o viză de
Kârgâzstan. Ştiam că pot intra în Kârgâzstan în baza vizei de
Kazahstan (aşa scrie pe mae.ro), dar să îl contrazic pentru 35
euro? Am făcut cum a zis el şi m-am trezit cu două vize de
Kazahstan în paşaport! Una din 27 septembrie până în 26
octombrie, iar cealaltă din 25 octombrie până în 24 noiembrie.

Din Kârgâzstan în primă fază eu plănuiam să trec în Uzbekistan,

dar neputând lua viză pentru Uzbekistan, am schimbat planul şi
am zis că din Kârgâzstan revin în Kazahstan, trec Marea Caspică
în Azerbaigian, iar de acolo am drum liber până în Transilvania.

Ajuns la graniţă şi vrând să intru în Kârgâzstan, mi s-a spus că

ceva nu e în regulă. Nu înţelegeam de ce nu e bine, înţelegeam
doar că dacă mă lasă în Kârgâzstan, nu mai pot reveni în
Kazahstan. Vameşii ăştia şase s-au crucit o oră, ca curca în crengi,
pe net ca să vadă regimul vizelor, nu puteam să am încredere în
ei! Le-am zis că nu contează dacă nu mai pot reveni în Kazahstan
şi să mă lase în Kârgâzstan.

Ajuns la vama kârgâză, am dat de doi tipi responsabili şi cu

capul pe umeri care au ştiut să îmi explice ce se întâmpla: viza ce
îmi e în vigoare (27 septembrie – 26 octombrie) are doar o
intrare şi mi-ar trebui viză cu 2 intrări ca să intru şi în
Kârgâzstan, pentru că întradevăr pot vizita Kârgâzstanul în baza
vizei de Kazahstan! Astfel, când am ieșit din Kazahstan şi mi s-a
pus ştampila de ieşire pe viză, viza mea s-a terminat, e închisă, iar
a doua viză nu e încă în vigoare, așadar, un pot reintra în
Kazahstan pentru că viza de Kazahstan îmi e închisă! Sunt chemați
șefii vămii, vorbesc ei între ei, realizează că fusese vina propriilor
lor vameși că s-au lăsat convinși de un copil ochelarist să îl lase să
le iese din țară atâta timp cât nu avea viză validă pentru
următoarea țară așa că mi-au anulat ştampila de ieșire din
Kazahstan, dar nu îmi găseau “migration card” -ul ce îl
completezi la intrare în ţară şi tre‟ să îl ai tot timpul asupra ta iar
la ieșire să îl predai.

Au căutat toată noaptea prin gunoaie şi nu îl găseau, aşa că mi-

au dat un număr de telefon al cuiva de la “Migration Police” din
Almatî şi trebuia să merg la ăla să îmi facă alt migration card.
Toate astea au durat toată noaptea, 9 ore! La final au făcut chetă
şi mi-au dat 5 000 tenghe (112 lei) de buzunar!

Am pornit spre Almatî cu acel număr de telefon în buzunar. Mi-

au mai dat şi numerele de telefon a doi dintre ei, în cazul în care
urma să am vreo problemă, dar şi pe cel al şefului vamei din
portul Aktau (pe unde urma să ies din Kazahstan). M-am dus
înapoi la Karcsi (consulul moghior, prietenul lui Aliştar).
 Reţineţi că omul îmi spusese să mai stau la el dar mă grăbeam
să văd canionul, aşa că mi-a zis să revin oricând, iar de am vreo
problemă să îi spun! Ajuns înapoi la el, m-a lăsat să aştept la
poartă v-o 10 minute, în timp ce el era în curte la câțiva metri
de poartă. Eu eram rupt de obosit (nu dormisem toată noaptea) şi
distrus de stresat! Am aşteptat, mi-am zis că o fi vreo întâmplare.
I-am povestit problema ce o am şi l-am rugat să sune el şi să
vorbească în rusă, să afle adresa "Migration Police". Mi-a zis că n-
are timp pentru că e foarte ocupat! Am rămas perplex... Atunci de
ce îmi spusese să apelez la el în caz de nevoie? Doar aşa ca să arate
cât e el de amabil când, de fapt, nu e?

L-am întrebat dacă e ok să dorm câteva ore la el pe canapea,

pentru că după cum i-am povestit nu am dormit toată noaptea. A
zis da. Îmi vorbea în rusă acum. Ca să nu înţeleg, să îmi fie mai
greu? Nu ştiu de ce! M-am pus la somn, dar mi-am amintit de
gagiul super de treabă ce m-a adus până în faţa casei consulului. Îl
sunasem pe consul de pe numărul acestuia. Eu nu îi salvasem
numărul, dar rămase numărul în telefonul consulului. Reţineam că
l-am sunat pe consul în data de 4 octombrie, pe la ora 20:00. Am
mers să îl rog să îmi dea măcar numărul ăluia, că sigur mă ajută,
dar mi-a zis că nu i-a rămas numărul salvat... M-am întors la
somn…

Pe când m-am trezit eram foarte bolnav, aveam febră foarte

mare și un disconfort oribil în tot corpul! Cu toată jena l-am
întrebat dacă e ok să dorm noaptea aia la el. A zis da.

Peste noapte am mers de minim 10 ori la toaletă! Dimineaţa,

soţia lui mi-a dat două pilule să beau şi alte trei la pachet. Mi-am
cumpărat 2 kg de banane și am plecat în centru. Întrebam lumea
dacă vorbeşte engleză. Eram prea slăbit şi epuizat ca să pot gândi
şi vorbi în rusă. Abia căram rucsacul câte 200 – 300 metri, apoi
trebuia să îl pun jos şi să fac pauză. E cea mai groaznică diaree ce
am avut-o vreodată! Bănuiesc că a fost de vină un iaurt de mi l-
au dat sârbii.

Până la urmă am dat de cineva care vorbea engleza, un tip

super amabil ce mi-a aflat adresa poliţiei emigranţilor şi mi-a zis
cât să dau la taxi până acolo, ca să nu mi se ia supra preţ. Ajuns
la poliţia asta, îl căutam pe tipul ce mi-au zis vameşii să îl caut şi
cu care tipul de mai sus îmi vorbise la telefon, dar nimeni nu îl
ştia! Căutând pe Muhtar pe coridoarele poliției am scăpat pe mine.
Am intrat în WC-ul lor, mi-am schimbat boxerii iar pe cei
murdari i-am lăsat în acea baie.

Am continuat să întreb de Muhtar şi am fost trimis la altă

adresă, la altă secție de poliție. Ştiam că îs trimis aiurea, dar nu
aveam ce face. Iar mă stresam maxim! Ştiam eu sigur că ceva nu e
bine! Când să ies pe ultima uşă intră un tip şmecheraş în trening
(ţichiş) şi se uită lung la mine. Îl întreb:

- Tu eşti Muhtar?

- Da! De unde ştii?

- Păi pe tine te caut! Eu sunt Timotei Rad şi ăştia mă trimit

acum la mama naibii!

- AAA! Vino cu mine! Am intrat, fără să stăm la coadă, în birou

la ceva mare şef, ce avea o secretară bunăăă în draci şi gagica ne-
a rezolvat în 10 minute! Nu ne-a rezolvat cum ne-ar fi plăcut
nouă mai mult, dar măcar mi-a rezolvat mie problema cu
migration card-ul şi de amu puteam să o ard liniştit prin
Kazahstan, cu acte în regulă! Le-am mulţumit mult, mult, mult,
mult!

Muhtar era băieţaşu de cartier care ştia pe cine trebuie pe ici,

pe colo şi îşi ducea traiul rezolvând probleme ba la unul, ba la altul.
 Acum, cu Kârgâzstanul refuzat, am ajuns să am prea mult timp
de petrecut în Kazahstan, prea mult timp până îmi începea viza
de Azerbaigian.

Din Almatî am luat-o spre vest cu un Kamaz, ca la un moment

dat să ne depăşească două tiruri de Rumânia: unul de Iaşi şi altul
de Harghita. Da! Ăsta e drumul ce leagă China de Europa! Am
ajuns din nou în oraşul de graniţă kazaho – kârgâză, Kurgai. Unul
din motivele principale pentru care vroiam Kârgâzstan era faptul
că de acolo doream să îmi cumpăr laptop, iar celălalt era haremul
lui Ali. Kârgâzstanul are taxe pe produse electronice cu 40% mai
mici decât Kazahstanul, China le e vecină, deci e pont! Bine, bine!
Nu pot eu intra în Kârgâzstan, dar dacă îs atât de aproape de el,
prost să fiu să nu mă descurc să iau un laptop la un preţ bunicel.
Din 29 iulie nu mai cheltuisem nici un bănuţ, era 9 octombrie,
economisisem toate donaţiile ca să am de vize şi de laptop. E
incredibil de dificil să poţi ţine updatat un blog fără un laptop
personal.

În Kurgai, la vreo 2 km de graniţă era un magazin de chestii

electronice, ascuns undeva la etajul unu al unei clădiri. Se intra pe
undeva prin spate, nu avea nici un fel de reclamă în stradă. Locul
ăla de îl ştiu doar localnicii! Asta voiam!

După ce am verificat ce aveau la vânzare le-am zis că nu îmi

trebe nimic din ce au, să îmi arate un catalog cu ce îmi pot aduce
din Kârgâzstan. Şeful magazinului m-a invitat la el acasă să
mâncăm, să dorm o noapte, să fac duş. I-am acceptat invitaţia
doar după ce i-am explicat clar că dacă mă invită la el acasă nu
înseamnă că îi cumpăr vreun produs şi că nu am promis nimic! A
zâmbit şi mi-a zis să stau calm, că o să cumpăr ceva doar dacă
vreau. Mi-a propus să îmi dea pentru 500 dolari laptopul său
personal, pe care îl cumpărase doar cu puţin timp în urmă şi care
mai avea peste 1 an garanţie. Un ASUS X550C 1BXO. Mi-am
consultat un prieten priceput şi tipul mi-a zis că produsul e ceva
mai bun decât aş avea eu nevoie, iar preţul e de asemenea bun.
Am acceptat târgul! Mi-a dat laptopul în cutie şi cu garanţie. La
urmă mi-a dat cadou un mouse padless. De un mouse de-ăsta am
nevoie prin cort, pe podea, etc.

A doua zi l-am părăsit pe Nurlan, hepi că, în sfârşit, aveam

laptop. Îmi spuneam că o iau la drum şi opresc la cea mai amărâtă
“gastelniţă” (motel), mă cazez acolo 3-4-5-6-7 zile (câte o fi
nevoie), ca să scriu pe blog ultimele poveşti. Eram în urmă cu
blogul cu o lună jumate.

Am plecat din Kurgai şi am prins până la Taraz (300 km). Am

intrat pe centura Tarazului, înspre Şâmchent şi am întrebat de
gastelniţă. Un domn mi-a indicat un loc. Am intrat acolo, dar, de
fapt, era o cafenea - restaurant. Am întrebat de cameră şi mi s-a
zis că nu au, că e doar o parcare păzită cu cafenea - restaurant.
Pe când dau să ies, femeia de servici mă strigă să revin. Vorbeşte
în ruseşte cu tipa de la bar, apoi îmi zice să o urmez.

M-a dus undeva în spate unde aveau o cameră pe care nu o

folosea nimeni şi mi-a zis că, de vreau, pot sta acolo.

În cameră, era un televizor ce nu mergea, 2 fotolii de care nu

aveam nevoie, o băncuţă, o masă, o priză şi un bec! De dormit?
Întindeam izolirul şi aveam să dorm pe jos! I-am zis: PERFECT!
SPASIBA BALŞOI! Eram foarte hepi pentru că îmi închipuiam că
nu are cum să coste mult! Am întrebat-o cât costă şi mi-a zis că
nu costă nimic.

În câteva minute a aflat lumea despre “turistul” care s-a

“cazat” la ei şi au venit toţi să mă salute! A venit şi şeful paznicilor
parcării şi mi-a zis că ori de câte ori îmi va fi foame, să mă duc la
bucătărie şi să le zic să îmi dea să mânc, iar dacă îmi vor cere bani
să le dau un pumn în gură! Jur că așa mi-a zis! I-am mulţumit
sincer şi i-am zis că e ok, nu e stres, aveam ceva mâncare ce mi-o
pusese Nurlan la pachet. Vă puteţi închipui că veneau doamnele şi
îmi aduceau mâncare gătită?! De două ori pe zi!

Ceva mai frumos de atât nu se poate!

Dat fiind că parcarea era una de tirişti, mişunau patru – cinci

prostituate in permanenţă pe acolo. Îmi tot intrau în cameră,
chipurile, să pună tot felul de întrebări de doi lei. Eu eram nefutut
de aproape o lună. M-am abţinut cu succes primele zile, dar a
treia zi a apărut o nouă lighioană, tinerică şi buuună! M-a scos din
minţi. Am negociat cu ea şi am stabilit 100 lei pentru 1 oră. Mă
întreabă dacă am maşină şi îi zic că nu am maşină, dar facem aici
în camera asta. Mă întreabă unde şi îi zic că pe izolir. Îmi zice că
uşa nu se închide şi poate intra oricând, oricine peste noi. Îi zic că
am soluţie şi pentru asta şi scot cortu‟. Pun cortul, ea se dezbracă
prima intră în cort şi când să încep şi eu să mă dezbrac vine un fel
de patroană de-a restaurantului. Mi-a murit Zeus-ul din prima,
îmi era o ruşine de îmi venea să intru în pământ.

Realizam ce făcusem, mă cazaseră moca, îmi dădeau să mânc,

eu mai aveam la viaţa mea 200 lei toţi banii, pe card nimic, dar
100 lei dau unei prostituate? Îmi era ruşine, dar ştiam că trăbă să
mă scot. Am făcut pe copilul inocent şi pe victima.

CE MAI, AM FOST O CURVĂ! CEA MAI POCNITOARE

PETARDĂ! Driblând situaţia în acest fel, patroana s-a luat de tipă
şi a început să o spurce în fel şi chip, scoțând-o în șuturi din
cameră. Între timp veniseră doi tirişti ce auziseră gălăgia, unul din
ei a început să râdă nebuneşte, l-am recunoscut … Povestisem cu
el în zilele anterioare şi tot îmi zisese să fac sex cu una din tipe în
cort. Vă daţi seama când m-a văzut cu cortu‟ pus şi pe aia ieşind
din cort în chiloţi şi sutien? Nu pot explica cum am reușit să mă
abțin și eu din râs.
 Ce m-a mirat e că nu m-au dat afară, ba chiar nu mi-au zis
nimic, au continuat să îmi aducă de mâncare şi m-au lăsat să stau
acolo până am terminat tot scrisul. Singura explicaţie ar fi faptul
că patroana aia ştie ce înseamnă să fi om care mai tre să crească
la capitolul autocontrol. Îi mulţumesc mult pentru cei 100 de lei
ce m-a ajutat să îi economisesc. Cât de prost am fost! Chiar îmi
închipuiam că mă pot fute în voie o oră fără să mă deranjeze
nimeni? Cel mai prost din curtea şcolii.

Am părăsit Tarazul după aceste patru zile şi am luat-o spre

Şâmchent (Shymkent). Am fost luat de mai multe maşini pe
distanţe scurte, între ei un bătrânel de etnie tugruk! Etnia lui are
acelaşi nume ca moneda Mongoliei! În Şâmchent am găsit un hotel
de patru stele ce avea wi-fi, am vorbit cu tipa de la recepţie şi i-
am explicat că nu îmi permit o cameră, dar vreau acces la
internet. Mi-a zis că au restaurant şi m-a îndrumat într-acolo!
Am băut o cafea şi am lucrat pe blog 10 ore. Recepţionista, după
ce mi-a auzit povestea, a vorbit cu aia de la restaurant să nu îmi
ia bani pe cafea şi să îmi dea şi să halesc! Rahmet!

Pe la 4 dimineaţa, când am terminat treaba pe blog

recepționista m-a poftit să dorm pe o canapea, în spatele
recepţiei.

A doua zi am continuat spre Turkistan, trecând prin localitatea

Tamerlan! Ajuns în Turkistan am vizitat Mausoleul lui
Yasawi. După ce am vizitat mausoleul, am tras la o cafenea ce avea
wi-fi şi am stat acolo până au închis (la 01:00 noaptea) povestind
cu cei dragi. Nu mai apucasem să o fac de foarte mult timp şi tare
bine îi să o faci! În cafeneaua asta am mâncat cel mai bun şaşlâc
din viaţa mea!!! Mai mâncasem şaşlâc în Al Magrib şi în Rasiii, dar
ăsta a fost pur şi simplu FENOMENAL!
 Dându-mă eu pe net vine un tip la mine cu telefonul mobil, mi-
l vâră sub nas şi mă roagă să îi recomand un site porno...

-Erotic internet, pa jalosta (te rog)!

În primă fază, am crezut că face mişto de mine, dar l-am

studiat puţin şi era băiat de la ţară ce a pus prima oară crengile
pe net şi chiar nu ştia omu‟! Ştiind că am fost ca el, i-am
recomandat cu drag youporn. Mi-a mulţumit foarte expresiv!

Faza asta mi-a amintit una din Brno (Cehia), petrecută în

2011, când în vacanţa de Paşte, student Erasmus fiind în
Glasgow, am zburat la Brno, ca de acolo să merg să lucrez 3
săptămâni pe şantier în Vin! Eram într-un internet cafe vorbind
cu persoana cu care trebuia să mă întâlnesc. Acest internet cafe
era mare, 2 săli, cca 20 calculatoare. Eu m-am oprit în prima
sală. Iniţial, am crezut că sunt singur în tot net cafe-ul până a
trebuit să merg la toaletă, lucru care presupunea să traversez şi
cealaltă sală, sală în care mai era un client, client ce îşi dădea ochii
peste cap pentru că se masturba uitându-se la filme porno.

Am pus din nou cortul frumos în stepă iar a doua zi dimineaţă,

am luat-o spre Baikonur. În ziua aia am mâncat doar un
sandwich. Spre seară, un camion m-a lăsat undeva în mijlocul
stepei lângă şantierul rutier la care aducea piatră (se lucra la
drum). Am pus cortul acolo gândindu-mă că, oricum, mai am
destule zile până îmi începe viza de Azerbaigian şi, deci, tre‟ să o
ard prin Kazahstan. M-am gândit că n-are rost să mai dau bice şi
să obosesc şi mai mult, dat fiind că nu eram prea bine hrănit. În
noaptea aceea, pe la ora 01:00, la maxim 100 de metri de cortul
meu, a hăuit un lup… am îngheţat! Speram să fie singur, apoi îmi
ziceam că dacă îs mai mulţi, sigur îs proşti şi nu ştiu deschide
fermoarul la cort. Din fericire, totul s-a limitat la hăuitul acelui
lup. Mă tot avertizaseră kazahii că sunt lupi în stepă.
 Dimineaţă am continuat epuizat şi cu creierul funcţionând în
stand by ... Era cât pe ce să urc într-un tir pentru că nu
conştientizam ce se întâmplă! Eram pe pilot automat, fără să
procesez. Da, doi tirişti se hlinzeau la mine mieros iar eu eram cu
piciorul pe ultima treaptă a scării. Urcam între ei.

Când sunt doi tirişti în cabină nu opresc niciodată să te ia la

autostop pentru că nu au unde să te pună; ăştia nu doar că au
oprit, dar eu nu i-am auzit că îmi vin din spate până nu m-au
claxonat. Din reflex m-am întors şi am făcut semnul de autostop.
Au oprit foarte zâmbitori, cel din dreapta, îmi făcea loc în mijloc.
Amândoi erau tot un zâmbet şi o amabilitate ciudată! CLICK! De
pe ultima treaptă ii întreb:

-Unde mergeţi?

-Baikonur.

-Of! Eu merg la Turkistan! Turkistan ne era în spate! De acolo

veneam, mergeam pe jos înspre Baikonur! M-am dat jos de pe
scară și am făcut cale întoarsă la picior, spre Turkistan. Cel din
dreapta, care îmi era mai aproape, până i-am întors spatele şi am
sărit, nu a apucat să zică nimic doar să afişeze făţău‟ plin de nervi
şi indignare!

În timp ce o luasem din loc şi îi întorsesem spatele, vorbea cu

elegantul meu cur! Uşa trântită a spus multe!

Imediat după experienţa asta, a oprit o rablă de Kamaz rusesc

condus de un gagiu super amabil care mi-a dat să mânc ca la
porc! Aveam o foame... Hrana acestuia m-a regenerat dpdv psihic.

Dincolo de neglijenţa faţă de alimentaţie de care dau dovadă,

neglijenţă datorată alegerii de a continua nebuneşte, banii fiind
doar scuză în această poveste, consider că timpul clicăie altfel în
stepă.
 Notam în jurnal despre kazahi că s-ar grăbi să interpreteze
chestii mărunte ca insulte şi par vanitoşi. Că sunt cu totul alt
aluat! Asta o zic eu. Ei ar putea să explice ce făceam eu de fapt şi
ce transmiteam fără să îmi dau seama.

Kazahstan e una din cele mai minunate ţări sub Soare, dar
menţionez cele de mai sus ca să nu pară doar lapte și miere.

Am ajuns în acea zi la Baikonur! Acesta e oraş rusesc închis

turiştilor, de aici îşi lansează ruşii sateliţii şi tot ce ţine de spaţiu!
De aici au făcut-o prima oară pe vremea URSS-ului şi, cică, au
învăţat să zboare în spaţiu după “antrenamente dure”! Nu mă
mir, dat fiind cât au fost de „genii de oameni de ştiinţă de
renume mondial” în cazul Mării Aral. Aşadar sigur au plonjat cu
rachetele prin stepă într-o veselie! Era plin de „stele căzătoare” pe
cer! Cică Stalin către subaltern: “Ne jucăm cu rachetele azi?” Ăsta:
“Tenis?”

După destrămarea URSS, Rasiii „a închiriat” oraşul. Oraşul e

închis, dar „Cosmodromul” poate fi vizitat contra sumei de 500
dolari şi cu o rezervare făcută cu 2 luni înainte! Eu voiam doar să
mă trag în poză la intrarea în oraş. Mă întrebam dacă mi se va da
voie. Nu doar că mi s-a dat voie, dar unul din soldaţii ce păzesc
intrarea mi-a făcut poza.

Cu o noapte înainte fusese atât de foooarte frig încât m-am

bucurat să nu răcesc (ioooiiiii, ce urât soarbe din zamă unu‟ de la o
masa vecină…. mă înnebuneşte... mooorrr... mă zgârie pe creier...
îmi vine să îl strâng de gât). Noaptea asta se anunţa a fi şi mai
rece, trebuia să găsesc un adăpost.

La o trecere la nivel cu cale ferată, era căsuţa ăluia ce ridică şi

coboară bariera. Am bătut frumos la uşă şi l-am rugat să mă lase
să îmi pun izolirul pe jos la el în colibuţă şi să dorm acolo în
noaptea aia. A acceptat bucuros şi de nu m-a pus să îi povestesc ce
şi cum, pe unde umblu, etc.

A doua zi, am luat-o spre Aralsk! Dat fiind fetișul meu pentru
pentru epave de vapoare, locul ăsta îmi doream să îl văd foooarte
mult!

Autostopul a mers tare bine în ziua aia. După Câzlarda

(Kazlarda) dai de foarte multe cămile! Mult mai multe decât în
Sahara sau Mongolia! Am ajuns în Aralsk pe la 12:00 şi am
început să întreb ici colo de cimitirul naval, dar nu înţelegeau ce
voiam pentru că nu ştiam cum se spune vas/vapor pe ruseşte. Unii
care păreau să fi priceput ce cautam îmi spuneau că nu este drum
înspre acel loc şi trebuie mers 60 km pe fundul mării cu maşină
4X4!

Nu puteam rata acest loc! Dacă îl ratam nu mi-aş fi iertat-o o

viaţă!

M-am dus la singurul hotel din acest sat urât prefăcându-mă că

vreau "taxi" care să mă ducă la epavele de vapor. De fapt voiam să
aflu cum se numeşte locul pe ruseşte ca să pot, mai apoi, să
negociez cu localnicii. Am făcut pe prostul punând întrebări până
am aflat că locul e cunoscut între localnici sub numele de „cablisi
carabâl”. Am memorat acest nume şi am mers în piaţa centrală a
satului unde am început să întreb de unul, de altul. Până la urmă
am căzut la tocmeală cu un bătrânel ce urma să mă ducă cu un
Uaz răblăgit, preţul: 60 dolari! Toţi cei 200 lei care îi mai aveam!
Dacă aş fi dat 100 lei acelei gazele ca să o iubesc în cort, nu mai
aveam bani ca să văd cimitirul acesta. La hotel mi se ceruseră 100
dolari.

Am ajuns la cimitir şi tare m-am întristat... depresie maximă...

au tăiat totul bucăţi şi vândut ca fier vechi. Nici nu voiam să îmi
fac poză cu ce mai rămăsese... Rămăsese foarte puţin dintr-un
singur vas... Plin de grafitti-uri urâte. Pentru mine, a fost o
dramă.

Bătrânelul îmi spunea că e pescar şi cunoaşte bine locurile, dar

s-a plimbat în plus pe fundul lacului până m-a văzut mai liniştit.
A făcut-o pentru preţ de încă vreo 10 km. Epave nu am găsit,
dar am găsit un cătun pe fundul lacului: ceea ce înseamnă că era
posibil de făcut autostopul la cimitir! Ca să îmi mai aline şi mai
bine supărarea, bătrânelul m-a dus la malul mării. Asta m-a
înveselit pentru că ştiam că străinilor le e interzis să ajungă pe
malul acesteia!

Nisipul deşertului care o dată a fost mare (Caspica e lac, Aralul e

mare) conţine pe lângă sare, foarte multe pesticide şi reziduuri de
la experimentele uzinelor chimice și biologice ale sovieticilor!

După ce ne-am întors de la cimitir, bătrânelul meu m-a dus la

restaurantul din localitate. Restaurantul se află în locul unde
cândva era portul şi în curtea sa sunt trei vase îngrijite.

M-am întors la drumul principal mai plin de praaaaffffff ca

oricând altcândva în viaţa mea!!!!! Praful chimic de pe fundul
fostei mări Aral. M-am întors la drumul principal ca să o iau spre
Aktau. Aktau e port la Caspică şi, de aici, urma să trec în
Azerbaigian.

Pentru drumul Aralsk – Aktau, Google Maps îmi dăduse o rută

prin Şarlac, dar toţi tiriştii cărora le-am cerut sfatul, mi-au zis să
nu mă duc pe acolo că nu este drum, ci doar deşert! Aceste
informaţii m-au făcut să îmi doresc să mă duc exact pe acolo
pentru că mi-au aţâţat curiozitatea şi pofta de aventură!!! Totuşi,
le-am cerut o hartă. Harta arăta că ruta dată de Google Maps era
cu foarte puţin mai scurtă decât cea recomandată de tirişti şi că
într-adevăr de o luam pe unde spusese nenea Gugăl nu arăta deloc
bine! Am ascultat de tirişti şi am luat-o pe Aktobe.
 Până la Aktobe am fost dus de un ditamai gipan Toyota al cărui
şofer îmi spunea că moldovenii şi kazahii îs fraţi în suferinţă
datorită ruşilor, iar el urmaş al nomazilor kazahi, eu nomad la
propriu, ne face de două ori fraţi! Trei shot-uri de vodkă în
cinstea dublei frăţii ce ne leagă! Le-am dat pe gât cu tot dragul!

Chiar dacă am ascultat de tirişti şi am luat-o pe ruta Aktobe,

după acest Aktobe, drumul a devenit rău! Rău pentru cca 250
km! Rău până la Baiganii, după Baiganii a devenit dezastruos,
impracticabil sau LIPSĂ! NEVOIE! „Daroga nietu!” mă avertizau
toţi cei care încercau să mă convingă să iau trenul! UN
FRIIIIGGG…. ȘI UN VÂNT… Văd în ceață doar când îmi amintesc
de ele.

Tot timpul am știut că nu am cum să redau experiența asta în

scris. A fost cea mai traumatizantă. Poate după câteva beri, face
to face, mă transform într-un nebun, vă îngrozesc, iar mai apoi
devin apt să o redau.

De data asta pustiul era mult mai mare decât în Mongolia, plus
nu tu iurte primitoare. Mai mult, toţi cei care m-au luat după
Aktobe au fost neprietenoşi şi mă luau cu probleme existenţiale
gen: nu am viaţă serioasă că umblu hai hui, ce fel de om îs, etc!

După Baiganii, am stat 26 de ore! Magazine, nu! Aveam un

Snikers, o banană, ceva biscuiţi şi apă! Asta am mâncat timp de
48 de ore!

Am dormit acolo o noapte. A doua zi până la ora 13:00 au

trecut 10 maşini ce nu m-au luat! Se făcuse ora 14:00, ora
15:00, ora 16:00, ora 17:00, ora 18:00 .. şi nu mai trecuse nici
o maşină!!! Se însera iar pe calea ferată ce era la cca 5 km de
mine treceau minim două trenuri pe oră! Majoritatea marfare!

Ca să îmi fac curaj, în loc să rămân aproape de sat, toată ziua

m-am îndepărtat de el spunându-mi că tre‟ să gândesc pozitiv,
chiar dacă acest gândit pozitiv presupunea un risc maaareeee, dat
fiind frigul ce urma să îl confrunt în noaptea care începea.

Mai beam puţin din apa care se tot împuţina şi mai trăgeam 1-
2 km de rucsac! Aşa am mers vreo 6 km în ziua aia!

Vântul m-a stors de toată energia, mi-a vâjâit prin minte, de

mă făcea să mă simt nebun. Simțuri nu mai aveam. Nu te obosește
nimic precum un vânt respectabil! Foamea îşi aducea şi ea
contribuţia.

Seară fiind văd apropiindu-se nişte luminiţe. A trecut pe lângă

mine şi nu a oprit. Mai mult ca sigur a văzut în oglinzi cum am
căzut grămadă neputincios pe rucsac, pentru că a dat înapoi! M-a
luat! Mi-a zis că e grăbit şi de aia nu oprise în primă fază. M-a
întrebat ce e cu mine pe acolo, de unde am căzut în pustietatea
aia? De pe Lună?

Când a auzit de cât timp stau pe acolo, a scos un castron cu

mâncare. A zis „sala” şi „luc”. Sala nu ştiam ce e, luc ştiam că e
ceapă! Slănină! M-a întrebat dacă e ok, dacă halesc aşa ceva, i-am
zis că asta e „mâncare tradiţională” în Transilvania! I-aş fi zis
Ardeal, dar nu ştia ce e ăla! Am râs amândoi iar eu am mâncat
pită cu slănină şi cu ceapă de am crăpat! Apoi i-am cerut apă, că
între timp mi se terminase apa iar slănina fusă foarte sărată! Am
băut multă apă! Aproape 2 litri! Tipu‟ mă tot întreba dacă îs bine,
dacă să oprească, dacă nu îmi tre‟ să mă piş. Nu îmi trebuia nimic.

Întradevăr se grăbea!!! A condus ca nebunul până la 3

dimineaţa!!! Raliu prin stepă și deșert!!! Nu tu drum! NIMIC! La
sfârşit, mi-a zis să scriu pe Facebook că am făcut raliu de o
manieră mult mai vero decât raliul Paris – Dakar! Aşa a fost!

La 03:00, ne-am oprit şi am dormit preţ de 4 ore după care

am continuat până la 11:00! În total am făcut cca 250 km până
am dat de drumul Atârau – Aktau! Asfalt! Era 22 octombrie!
Împlineam patru luni de când eram pe drum! Fabuloasă serbare
mi-a oferit Drumul! Mă obișnuise cu răsfățuri (alcool, etc).

Rupt de oboseală, l-am rugat să oprească pentru că eu o să pun

cortul şi o să dorm! Scăpasem la drum circulat, eram salvat. M-ar
fi dus până la Aktau, dar eram prea rupt de obosit şi grabă
oricum nu era pentru că nu puteam intra în Azerbaigian înainte
de 25 octombrie! După Mongolia şi Drumul Oaselor/Urşilor, nu
credeam că mai pot da de drum la fel de rău! Nu credeam că mai
pot exista drumuri la fel de rele! De fapt, mai rele! Ei bine, le-am
găsit în vestul Kazahstanului.

Mongolia a avut tipul ei de dificultate, distracţia durând cinci

zile, dar stepa kazahă a fost cea mai înfricoşătoare!!! În Mongolia
ai peisajul ăla divin care e o terapie ce uşurează situaţia.
Pustietatea şi vântul stepei sovietice mi-a fost ac pentru suflet, a
fost groaza cu care trebuia să mă frig. Drumul a fost pe alocuri
mult mai rău ca cel mai rău drum mongol! Aici, am avut
porțiunea cea mai nebună de drum. Vă puteţi închipui mici
crevașe, într-un sol cimentat stâncos şi urcare serioasă? Nimic nu
m-a zdruncinat în aşa fel, nici tractorul turkmen care era cât pe
ce să îmi rupă coloana vertebrală. Îngrozitor cum zguduia acest
drum fiecare țesut și organ al corpului, ca să îţi poată reaminti
sadic, peste ani că fusese cea mai coioasă notă de plată a 280 010
km, iar scopul său, atunci când ţi-l vei aminti va fi fost să îţi
ruleze prin minte experienţe ce nu le înregistrai când se petreceau.

Stepa e greu de surprins în poze, stepa tre‟ să o simţi! Şi de

apuci să o simţi, îţi intră până în măduva oaselor, dar te
transformă sufletește, te răsplătește, ca nimic altceva sub Soare!
Iubire ca această experiență nu există! La asta nu mă aşteptam din
partea Kazahstanului, mi-a făcut schema! I mă închin!
 Am pus cortul în stepă şi am dormit în apropierea unui
restaurant. După câteva ore de somn, m-am trezit, am intrat în
restaurant de am mâncat un borș, după care am pus iar cortul, de
data asta era în apropiere şi o cămilă! Gagica dormea şi ea, ca
suratele cabaline, în picioare.

A doua zi am luat-o spre Aktau. Am ajuns noaptea la 23:00,

am pus cortul pentru prima oară într-un oraș, în spatele unor
boscheți.

Dimineață mi-am luat nişte plăcinte, tipa m-a întrebat cu ce să

fie şi când i-am zis „nu ştiu” a râs. Apoi când i-am explicat că
plăcintele pot să fie cu orice şi cu di tătie că io oricum nu pricep ce
scrie în meniu, a râs şi mai bine! După ce am halit plăcintele (care
spre bucuria mea s-au nimerit să fie cu carne) am mers de mi-am
printat viza azeră (electronică).

Seara am mers în port, nu aveam de gând să cumpăr bilet

pentru vapor! Trebuia să mă combin eu cumva, trebuia să intru în
vorbă cu tiriştii şi să încerc; să văd ce şi cum. Nici un tirist nu era
în camion, aşa că m-am tot plimbat până am ginit bomba de
crâşmă în care stăteau toţi la taclale.

Am intrat, le-am povestit ce şi cum şi mi-au zis că nu este nicio

posibilitate să mă pot combina pentru că atât de al dracu‟ e statu‟
azer încât chiar şi ei trebuie să îşi ia bilet! WTF? Compania plăteşte
pentru tir şi plăteşte mult, iar tiristul mai trebuie să îşi ia şi el
bilet? Nu am mai auzit de aşa ceva! Întreb:

-Şi cât costă biletul?

-Sto dvaţâti dolarov! (120 dolari americani)

-Cât??? Poate am uitat să număr pe ruseşte, zi-mi pe engleză!

Tipul era turc şi o rupea şi pe engleză.
 -Handrid tuenti american dolar! Asta să o mai traduc? 120!!!
Şi îmi arată biletul lui şi chitanţa!

După ce am văzut cum stă situaţia am decis să-mi iau biletul a

doua zi dimineaţă din oraş cu scorul corect. Un tirist georgian mai
în vârstă mi-a zis că pot dormi noaptea aia la el în tir. Totuşi,
înainte să intru la om în tir, i-am explicat doamnei de la bar, o
tipă din Daghestan pe nume Asia, că am nevoie să îmi spăl
copitele, să schimb şosetele, iar dacă s-ar putea să îmi spăl şi curul
şi restul părţilor intime ar fi blanăăăă! Mi-a zis:

-Da! Cum să nu!

-WOW ce fain! Şi unde e duşul?

-Hai cu mine! M-a dus în curte şi mi-a arătat „butoiul” mare

cu apă şi lighianul. Am profitat de faptul că era noapte, am pus
apă în lighian şi dăi cu viteză că era un friguţ de vreo 5 grade
Celsius! Senzaţia de după tre să fi fost cea de fată virgină! Mă
simţeam ulei de măsline extra virgin!

A doua zi am mers după bilet, noaptea a ajuns şi vaporul. Am

stat toată noaptea până au descărcat vaporul, am urcat pe vas pe
la 07:00 dimineaţa, dar am pornit doar pe la 15:00 după ce au
terminat de încărcat vaporul! Trebuie menţionat că acest vas e
unul „marfar”, nu are orar fix, doar se plimbă non stop între
Baku şi Aktau! Dacă e furtună întârzie, durează şi încărcatu‟ şi
descărcatu‟ şi controalele vamale; deci, vasul ăsta nu are cum să
aibe un orar, tre‟ să stai în port până vine!

La urmă, câteva poze, impresii, curiozităţi şi chestii despre kazahi:

Curdacul (carne fiartă de miel) e a doua cea mai tradiţională

haleală, după beşparmac. Curdacul îl mânci ca ciobeni, de îţi lingi
deştele.
 Kazahii îs musulmani, dar nu îs religioşi deloc, curge vodka pe
gâtlejurile lor într-o veselie. Cum îmi spunea Dimitri pe Drumul
Oaselor: „Noi am fost parte din URSS, nu suntem religioşi!”

Muzica tradiţională kazahă e faină tare, spre deosebire de cea

mongolă care ştiţi că mi-a mâncat zilele şi nenorocit creierul!

Atât Mongolia, cât şi Kazahstan, sunt două experienţe unice!

Dacă ai de ales între ele, Mongolia sună mai cool, e mai fiţă. Mie
însă, Kazahstan, mi-a plăcut mult mai mult!

IX)AZERBAIGIAN

Sergiule tată,

Am luat-o spre Azerbaigianu-ţi pe mare, din Aktau. Traseul a

fost ăsta:

După ce vaporul întârziase ore bune și după ce încărcarea durase

mult mai mult decât fusese preconizat, mă plictiseam așa că am
început să inspectez vaporul! Chiar şi unde era interzis. Am intrat
pe la camerele echipajului, etc.

Nu m-am riscat, totuşi, să mă bag la căpitan în cabină!

Am terminat de inspectat vasul, apoi m-am dus pe punte. M-

am simţit bine pe mare până la 20:00 (ora Moscvei) când îmi juca
mult iubita şi preasfânta Barça cu prostituata din Madrid; atunci,
tot calmul s-a dus naibii!

Trebuia să văd meciul! Cică TV-u‟ nu mergea că marea e

neliniştită!

-Îi dau eu ei! Ţi-o liniştesc!

-Nu, frate, TV-ul nu merge!

Am schimbat placa! Nu mă mai interesa de meci! Le ziceam

celor din echipaj că îs student la cartografie, pasionat de hărţi şi
vreau să intru la căpitan în cabină să văd ce fel de hărţi are! Să
meargă să îi zică la căpitan că un student la carto ce a mers cu
autostopul până la Magadan şi înapoi, vrea să îi vadă cabina!

Eram sigur că nenorocitu‟ de căpitan se uită la meci, iar

amărâtu‟ suferă din dragoste ca un vierme! Eram la fel de sigur că
de intru în cabină, îl combin şi văd meciul!

Fularul mi l-am ascuns în sân că poate căpitanu‟ era madr-idiot

... HA HA HA!

Dracu‟ ştie cum am reuşit să îmi vând abilităţile şi povestea de

cartograf, dar e cert că i-am combinat pe ăştia din echipaj!!!

ŞIIIIIIIIIIIIIIIIIII

IATĂ-MĂ LA CĂPITAN ÎN CABINĂ!!!!!!!!!!!!!

 Tot o ardeam eu curios chiorându-mă la harta aia faină: liniar,
echer şi tot ce e nevoie. 1942 anul gagicii. Ciuleam urechile după
un TV pe care să îmi văd băieţii şi arta supremă ce o practică ei:
fotbalul divin! Dar, frate, nu doar că nu era urmă de TV, dar erau
şi becurile stinse - tre‟ să vadă marea şi eventuale alte vase!
Treabă serioasă marea asta, tată! Fir-ar ea să fie al drecu‟, se băga
în relaţia mea de „dragoste” cu irealu‟. Am realizat că nu am cum
să văd meciul, aşa că m-am bucurat de turul cabinei şi de faptul
că am ajuns şi la cârmă, care spre marea-mi mirare, e micuţă rău
de tot! La sfârşit, foarte recunoscător şi aplecându-mă, i-am zis
căpitanului „salo” (mulţumesc pe azeră) şi „salamalecum”!

Întors în cameră, mi-am imortalizat bucuria intrării în cabina

căpitanului într-un video ce îl găsiţi pe Youtube. Video-ul se
numeşte: “Pe vas – Marea Caspică”. Am deseori crize de astea de
bucurie şi uite că reuşesc să le şi surprind filmându-mă!

Maiz e numele azerului ce m-a infiltrat în cabina căpitanului şi

la cârmă! I-am mulţumit şi lui super mult! Ştie câteva cuvinte în
vlahă pentru că în ‟89 a stat blocat cu vasul două luni în Brăila.
Cică i-a mers super super bine în Brăila, îi mulţumeşte pentru
asta lui Ceaşcă!

Apropo de mare pe turcă/azeră: Atlantic = Atlas, Pacific =

Buyuk, Oceanul Artic = Kuzey Buz Denizi (denizi = mare), Indian =
Hint şi surpriză de proporţii, ăştia au mai inventat un al cincelea
ocean la nord de Antarctica şi sud de Africa: Guney Okyanusu!

În 27 octombrie 2013, ora 15:00 am ajuns în Baku,

Azerbaigian! Mi-am luat de haleală o pită, juma‟ de kil de
cremvuşti şi o apă. Astea au fost aproape 5 manat (1 manat =
1,025 euro). Le-am halit într-un parc pe o bancă, după care am
intrat într-o cafenea cu wi-fi, ca mai apoi să pun
cortul. Dimineaţă am dat un tur al oraşului. E surprinzător de
frumos! Surprinde şi numărul foarte ridicat al poliţiştilor! Nu am
văzut nicăieri atâţi poliţişti!

Din Baku am mers la Yanar Dag (un sat aflat la vreo 10 km de

Baku) ca să văd „focul viu”! Întrebam ce autobus merge la Yanar
Dag şi un tip ce ştia răspunsul, dar nu ştia nici ruseşte, nici
engleză, a scos un pix şi mi-a scris în palmă: 217!

Au azerii atâta gaz că iese din pământ şi o arde de unul singur!

Ăla care a inventat iadul, sigur era azer! Zoroastru, zeu‟ ăla jupân
pasionat de foc, rudă cu Satan şi cu Dracu‟ are foarte mulţi adepţi
aici.

Câine până la moarte şi dincolo de ea!

Reîntors în Baku, seara, am ieşit destul de ușor spre vest. Am

avut noroc de data asta. Tare mi-aş dori să poată fi explicată în
scris suficient de bine, ieşirea cu autostopul dintr-un oraş MARE pe
care nu îl ştii, fără hartă, cu rucsac de 20 kg în spate, noaptea,
într-o ţară a cărei limbă nu o vorbeşti şi a cărei localnici ştiu decât
limba lor. Să vrei să o faci şi cât de repede posibil tot timpul. Să o
fi făcut de multe ori deja. Cu toată modestia consider că e unul
din testele supreme la care poate fi supus omul!

Pe la o bucată de noapte, am pus cortul şi am dormit. A doua

zi, am luat-o iar la drum şi într-un orăşel, am oprit la o casă de
pariuri. Mi se păruse că e cafenea aşa că am intrat să întreb de au
wi-fi. Aveau! Am rămas! Patronul vizitase Rumânia, a scos
telefonul şi mi l-a pus pe Guţă! AM RÂS DE M-AM CRĂCĂNAT!
Că tot i-a plăcut muzica lui Guţă, mi-a dat din partea casei un
ceai şi un pachet de biscuiţi! Dacă era casă de pariuri, vă daţi
seama că i-am arătat fularul Barçei şi al lui Dinamo şi i-am
explicat că stoaia e „prostitutki”!

L-am lăsat pe gagiu‟ şi am dat bice mai departe. Pe la 23:00,

eram la cca 50 km de graniţa cu Sakartvelo și pentru că uitasem
să îmi transfer de pe paypal pe card neşte donaţii miraculoase
intrate în zilele trecute, pe card aveam doar 6 manat/euro,
aşadar nu puteam retrage de la bancomat, suma minimă fiind 10
manat. Soluţia era să plătesc cu cardul. Am intrat într-un
restaurant amărât de pe marginea drumului să îi întreb de pot
plăti cu cardul. Răspuns negativ! Dar aveam o foameeeeee…
dămblăgeam! Nu mai vedeam bine! Mi-a venit o idee, însă!

Înainte de a porni în această călătorie cineva îmi spusese că în

Siberia telefoanele mobile îs foarte scumpe pentru că nu le duce
nimeni la ăia telefoane. Am pus botul şi am anunţat pe Facebook
că de are cineva telefoane vechi ce nu le foloseşte, să dea cu ele
după mine. Am primit două, ambele de la Vlad. Am rămas cu ele
şi am continuat să le car după mine zicându-mi că le păstrez ca să
le dau cadou la vreun copil sărac din vreun stan, iar în felul ăsta
să fac şi eu fericit pe cineva.

Fiind halucinant de flămând şi neputând să plătesc cu cardul am

scos unul din aceste telefoane vechi şi am zis tipului:

-Dânghii (bani) cash niet, iesti telefon! Ia – tî telefon, tî - ia

cuşat! (mâncare).

Mi-a băgat telefonul înapoi în rucsac, mi-a zis că e ziua lui de

naştere şi mânc din partea casei, mai apoi mi-a umplut o ditamai
farfurie de spaghete. Am halit una farfurie, gagiu` mai adus una!
La fel de mare! La fel de plină! Prima porţie am mâncat-o cu
pită!!! A doua porţie am mâncat-o până la jumate cu pită, apoi
fără pită pentru că deja eram plin și asigurat că o să îmi potolesc
foamea.
 Mâncat, am zis un mersi imens şi am plecat. La ieşire din sat, în
plin câmp am pus cortul. M-au ginit două potăi, stăteau lângă
cort şi lătrau. E a doua oară când păţesc asta! M-au mai lătrat
tot doi câini undeva în Siberia pentru v-o juma‟ de oră, după care
s-au dat bătuți. Nenorociţii ăştia din Azerbaigian însă nu se mai
opreau! Două ore aveau să mă bată la cap...

Nah, calm ca tot ardeleanu' m-a cam durut în fund de ei, până
m-a durut la propriu. Mă lua cu o căcare teribilă! Mă lua cu o
căcare de aş fi făcut-o ca oltenii în bancuri: cu doi pari - unul
sprijin, cu altul dat după câini! Dar nu aveam opțiunea asta, n-
aveam pari.

De eşti inventiv soluţii se găsesc tot timpul. Mi-a venit ideea

salvatoare, dar îmi ziceam că nu o pot pune în aplicare… Am scos
o bluză din rucsac, am întins-o, apoi am ambalat materialul. Am
deschis oţâră fermoaru' la Hotel Şanţ şi jup cu ea afară.

Dimineaţă, potăile nu mai erau. Aş fi vrut un care pe care cu

ele. O răzbunare! N-a fost să fie, aşa că, am luat-o la drum şi am
intrat în Sakartvelo.

La urmă câteva impresii despre Azerbaigian şi azeri:

Alfabetul azer e latin. Fonetica e interesantă: „Polis”, „Mancester

Siti” etc!

Azerii, când se întâlnesc, dau mâna şi se pupă pe obraji! Tot

timpul! Toţi! Şi bărbaţii!

Azerbagian, dintre toate ţările ex sovietice ce le-am văzut eu

până acum (Moldova, Ucraina, Kazahstan, Azerbaigian), e cea mai
religioasă, iar azerii vorbesc cea mai puţină limbă rusă!
 X) SAKARTVELO

Măi Florine,

Trecut Caspica, am cam dat bice spre ţară din motive lesne de
înţeles, deci, tu şi Sakartvelo a ta, cunoscută ca Gruzia în spaţiul
exsovietic şi ca Giorgia în lumea anglofonă, e o povestioară mai
scurtă, dar o lungim noi la o bere.

De cum am intrat, m-a surprins foarte plăcut profesionalismul

vameşilor. Vămeşiţe amabile, simpatice şi bune! Îmbrăcate cu
„echipament” fain! De obicei, „ţoalele” gaborilor și vameşilor îs
naşpa, dar, în Sakartvelo, drajilor, ţoalele astea stau bine pe
vămeşiţe: sânii fermi în sus, popoul la vedere! Ăsta da welcome! Să
mă primiţi la fel în toate ţările, vă rog!

Prima zi în Sakartvelo, a fost una din cele mai grele ale

călătoriei. De ce? În vestul Kazahstanului şi Azerbaigian nu mi-a
mai mers la fel de bine ca pe Siberia, mai exact nu mi se mai
dădea să mănânc la fel de mult şi des! Eu dau bani doar pe o
masă pe zi că atâta îmi permite bujetul. Deci, am slabit muuuult.
Slăbisem v-o 8-10 kg.

Ajuns în Tbilisi, care e un oraş blocat în anii ‟80 (blocuri

comuniste, etc), am ars-o aiurea până seara pentru că centrul
oraşului e frumos noaptea, fiind luminate doar chestiile faine.

Tbilisi fiind printre ceva munţi şi stânci, nu i s-a făcut o centură

ocolitoare aşa că toate camioanele îl traversează complet, trecând
pe sub nasul Parlamentului! După ce am văzut Tbilisi seara,
am ieşit din oraş înspre Armenia (Ierevan). Am pus cortul, am
dormit, iar a doua zi am luat-o la drum!

Mulţumesc pe giorgiană se spune "madliuba"!

 XI) HAYASTAN

Dragă Alinta,

Am intrat în Hayastan şi ca în toate graniţele din Caucaz, am

fost asaltat de taximetrişti - rechini. Eu chiar nu îi înţeleg pe ăştia,
capul lor chiar nu procesează nimic? Adică, vine cămilo-struţul
care este eu, cu rucsac în cârcă, cu cort la subsoară şi tu crezi că
are bani de aruncat pe taxi-uri, mă, tată? Mă leş‟? Şi mai îs şi
insistenţi, tu, Alinta mamă! Se ţin după tine, te întreabă de 10
ori, te iau cu „Mister”, etc! Nu le răspund, nici nu îi privesc.

Trecut cu bine de graniţă m-au luat la autostop doi soldaţi. Aici

e momentul să pomenesc de conflictul din Nagorno Karabah
(Arţah). Arţah-ul - cum îi spun localnicii - e o provincie
istorică locuită de armeni. Armenii nu au pretenţia că Arţah-ul e
parte a Hayastanului lor, dar îi consideră fraţi şi i-au ajutat în
lupta cu Azerbaigian pentru independenţă (1988 – 1994). Vă
daţi seama că ajutorul armen era nesemnificativ în faţa
puternicului şi bogatului Azerbaigian, dacă nu ar fi binevoit mama
Rasiii să se bage în război de partea primei ţări creştine din istorie
(Hayastan, sic)!

Cum a ajuns Arţah parte a Azerbaigianului? Stalin vrând să se

pună bine cu turcii, să îi convingă să nu se alieze cu americanii, a
dat fratelui turcului (azerului) Arţah-ul/ Nagorno Karabah-ul!

Instinctul mă îndeamnă întotdeauna să fiu în tabăra opusă

creştinilor. Aş ţine cu azerii doar pentru că sunt musulmani! De
fapt, aş ţine cu azerii pentru că armenii îs creştini. Azerii e normal
să fie mai ofticaţi şi mai trişti pentru că au pierdut războiul,
frustrarea fiind cu atât mai mare cu cât dacă războiul s-ar fi
purtat strict între ei şi armeni, azerii l-ar fi câştigat nice and
easy! Dar după cum am zis, mama Rasiii cântă altfel. Americanii
fac eforturi să se inflirteze în zonă - în Sakartvelo şi Hayastan
aproape toate indicatoarele îs bilingve, iar limba secundară nu este
rusa, ci engleza! Imaginaţi-vă că asta se petrece în foste republici
sovietice!

Un alt motiv pentru care ţin partea armenilor e faptul că

turcul, fratele azerului, a genocidat 1 milion de armeni!

Fapt foarte interesant e că nenea Gugăl nu e de partea realităţii

din teren, a Hayastanului şi Arţahului; pe Google Maps, capitalei
Arţahului (Stepanakert) îi e trecut numele azer, Xankendi! Cum e
posibil ca unui oraş locuit de armeni, parte a unei ţări
independente, să îi pui numele azer? Pe hărţile Google Maps nu e
„desenat” Arţah-ul, dar apare Tibetul, chipurile autonom.

Noh, m-au luat la autostop soldaţii ăştia şi ei „serveau patria”

în Arţah, aşa că erau patrioţi pân‟ la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Unul din ei mi-a spus foarte serios, printre dinţi: „Tu ascultă ce îţi
spun eu! Într-o zi, noi, armenii vom cucerii şi Baku-ul!”

De unde m-au lăsat soldăţeii, m-a luat un gipan ce m-a dus

până în Ierevan. De cum am urcat în maşină, tipul m-a întrebat
de vreau acces la internet, că cică are un abonament bun de
internet la telefon şi mă pot loga prin wireless-ul acestuia. Hot
spot îi zice? Aşa am şi făcut şi am postat fălos pe feisbuci!

Mergeam noi aşa şi, la un moment dat, a oprit ca să îmi facă

cinste cu o fripturică şi-o berică! „Apres” i-am zis! (Mulţumesc pe
limba armeană).

Pe drum am văzut un monument dedicat alfabetului armean.

Limba şi alfabetul armean, la fel ca şi limba şi alfabetul giorgian,
sunt unice în lume, nu se înrudesc cu nicio altă limbă sau alfabet şi
mai îs şi foarte vechi ambele!

Ajuns în Ierevan, am tras 2 zile la un hostel pentru că toate

hainele îmi erau murdare şi trebuiau spălate. La recepţia hostelului
am găsit o foarte simpatică, amabilă şi drăguţă fătucă de 21 de
ani, pe nume Hamsik (varianta armeană a Jasmine-ului). Am
povestit foarte fain şi deschis. Mi-a zis că e virgină şi că asta e
normal la ei, anormalul şi ruşinea mare fiind să fi nevirgină la
casătorie. N-are prieten, dar de ar avea şi s-ar muta cu el, sau
dacă ar întreţine relaţii sexuale înainte de căsătorie toată lumea ar
arăta-o cu degetul! Şi ţineţi cont că asta se întâmplă în Ierevan! O
tipă absolventă de facultate ce vorbeşte foarte bine engleză şi rusă.

Peste câteva zile aveam să fiu luat la autostop de o altă domniţă

armenă necăsătorită (28 ani). Ea avea să îmi spună: „Puterea unei
ţări stă în tradiţiile ei!” Mi-a venit să râd de să mă sparg. Aş fi
întrebat-o: „Să mori tu?!”

Domniţele astea, au un fel foarte fain de a fi, demn! Nu poţi să

nu le apreciezi! Le-am zis că îmi place că vorbesc cu demnitate,
naturaleţe şi deschis despre viziunea lor asupra vieţii, le-am mai
zis că văd partea idealistă din gândirea lor, dar că viaţa mie îmi
pare mult mai complexă de atât, considerând că doar experienţa
te poate învăţa să alegi partenere/parteneri şi să cunoşti pe cei din
jur, pe tine şi nevoile-ţi! Le-aş mai fi spus că dacă fac sex doar cu
un tip, oricât de câştigat la loz în plic e gagiu‟, oricât de romantic,
armăsar şi restu‟ cele, rămân multe chestii pe care ele nu le vor
cunoaşte niciodată.

Cunosc atâţia bărbaţi vlahi cărora le-ar plăcea o femeie ca

Hamsik sau Lilit, Armenia e paradisul celor care vor „femeie de
casă”! Armencele îs frumoase, au o atitudine faină şi personalitate!
Hamsik mi-a zis că în familia armenă „bărbatul e capul, iar femeia
e gâtul”.

Am vizitat mănăstirea Hor Virap, în spatele căreia e muntele

Ararat - simbolul Hayastanului (aflat pe teritoriul Turciei)! În anii
‟20 ai secolului trecut când s-a adoptat steagul republicii sovietice
Armenia, iar pe acesta a fost pus Araratul, turcii au făcut o petiţie
prin care doreau să-i informeze că Araratul nu se află pe teritoriu
armean, ci chiar, dimpotrivă, pe teritoriul lor, aşadar, nu poate fi
pus pe steagul armen! Sovieticii au răspuns cu o mare durere de
pix: „Nici luna nu e pe teritoriul Turciei şi totuşi se află la voi pe
steag!”

Am rugat un tip să îmi facă poză cu tricoul Salvaţi Roşia

Montană şi Araratul (munţi sfinţi ambii, dacă e să mă întrebaţi pe
mine), cu fularul Barcei şi Araratul, cu fularul lui Dinamo şi
Araratul. În momentul ăla, prietena lui, aflată în apropiere a
început să râdă tare şi m-a întrebat: „Mai ai multe fulare?” I-am
răspuns: „Din păcate nu, cu Universitatea Cluj nu am!”

No, Hayastan e o ţărişoară tare făinuţă şi interesantă! E toată

un munte! E plină de bisericuţe şi mănăstirici ortodoxe cochete.

În Armenia benzina e 1 euro litrul! Pentru nivelul de trai de

aici, asta înseamnă FOARTE SCUMP, aşa că toate maşinile au fost
modificate şi o ard pe gaz! Dar e un sistem de gaz diferit de al
nostru, nebunesc de-a dreptul! Unii au butelii pe acoperiş! JUR!

Am continuat spre Arţah (Nagorno Karabah = Nagorno

înseamnă Ţinut Înalt pe ruseşte, Munte, iar Karabah e un cuvânt
compus turco-persan, Kara (turcă) înseamnă negru, iar Bah
(persană) grădină – Înalta Grădină Neagră. M-a prins noaptea pe
la 19:00 într-un loc unde munţii erau îngrozitor de friguroşi! Mi-
am zis că noaptea aia va trebui să „pedalez” ca să nu îngheţ! Nici
nu se punea problema să pot dormi pe frigul ăla, îmi trebuie sac
de iarnă, cel de vară pe care îl am e pentru +11 grade. Îmbrăcat
gros, pot dormi în el liniştit până la zero grade, dar sub zero e
naşpa! Noroc că am prins temperaturi mai mici de zero grade
doar de câteva ori.
 Am avut şansă şi am fost luat la ocazie 120 km, introdus în
Arţah/Nagorno Karabah unde nu mai era frig, ba, din contră, era
chiar foarte ok, v-o +10 grade!

XII) ARŢAH

Dragă Elena,

Haideţi să facem onorurile mai întâi! Elena e o jurnalistă ce şi-a

făcut intrarea în viaţa mea cu acest prim mesaj: „Copile, eşti de o
nărozenie atipică ce merită studiată! Ce zici de un interviu?” Vă
daţi seama că m-am îndrăgostit pe loc de ea! Aşa ne-a început
„căsnicia”! Numim „căsnicie” efortul nostru de a face acel articol.
Articolul e „ză beibi”! Vrem să fie un „beibi” frumos.

Elena mi-a zis că vrea o ţară de care n-a auzit nimeni (dacă se
poate) sau cel puţin o ţară de care ştie puţină lume! Aşa am
împroprietărit-o cu Arţah / Nagorno Karabah şi a fost tare
mulţumită, cu atât mai mult cu cât Arţah e o ţară a munţilor!

La aşa zisa graniţă (care seamănă mai mult cu un post de

control al poliţiei, caracteristic fostei URSS, dar post la care
trebuie să oprească toate maşinile), am arătat paşaportul. Mi-au
făcut o copie a acestuia şi mi-au dat un bileţel cu o adresă din
Stepanakert, adresa Ministerului Afacerilor Externe. Acolo trebuia
să merg să îmi iau viza. Mi se părea ciudat, le-am explicat că
acum e noapte şi sigur e închis la minister. Le-am mai explicat că
eu vreau să stau doar o zi la ei în ţară, că a doua zi urma să fie
duminică şi mă gândesc că urma să fie închis la minister. Mi s-a
spus că e deschis! Super!

Am oprit la v-o 10 km înainte de Stepanakert ca să pun cortul

şi să dorm. A doua zi am mers să iau viza. Tipa m-a întrebat dacă
vreau viza în paşaport sau „la mână”. I-am zis să o pună în
paşaport ca să mă pot lăuda cu o viză exotică.

Simbolul Arţahului e un monument portocaliu ce reprezintă o

familie (un şoţ şi o şoţie) cu forme de munţi şi spune: „Munţii
suntem noi!”! Acesta e sloganul ţării!!!

Am fost surprins să aflu că Arțah are preşedinte, guvern,

minister de afaceri externe propriu, companie de telefonie
naţională proprie (Karabakh Telekom), companie poştală naţională
proprie (Artsakh Post), bancă naţională proprie (Artsakh Bank).
Mă tot uitam după multinaţionale gen McDonald‟s, dar am găsit
doar Money Gram şi Orange! Arţah-ul e o ţară ce are tot ce îi
trebuie unei ţări, mai puţin armată şi poliţie. Aşadar de apărare se
ocupă Hayastan. Numerele de înmatriculare ale maşinilor din
Arţah, sunt numere armene. Cetăţenii Arţahului călătoresc în
afară cu paşaport de armean (la fel ca transnistrienii, diferenţa,
însă, e că mafioţii de la Chişinău, se prefac că nu recunosc
Transnistria). Maşinile poliţiei din Arţah sunt identice cu cele din
Armenia. Arţah-ul e un stat liber asociat cu Armenia! La fel ca
Puerto Rico! De asemenea, Arţahul mai e stat de facto pentru că
nu e recunoscut.

Din Arţah am pornit înapoi spre ţarăăă… uuuuu. Ajunşi la

graniţa Arţah - Armenia şoferul se grăbea aşa că doar a oprit să
salute vameşii, le-a zis că eu îs armean de-al lor şi a luat-o din
loc. În primă fază m-am bucurat ca un copil prost că fentasem
gaborii dar mai apoi m-am întrebat dacă la ieşirea din Armenia
vameşii văzând că nu am ştampilă de ieşire din Arţah, or să mă
întoarcă să o obţin? Am ajuns la graniţa armeno-georgiană cu
ceva emoţii şi oamenii m-au întrebat dacă îs chinez! He he! Mi s-a
mai pus de câteva ori întrebarea asta! Contează că am scăpat cu
bine în ceea ce priveşte ștampila de ieșire din Arţah!
 Am trecut graniţa Hayastan – Sakartvelo şi am ţinut-o aţă
până în ţară, Elena, mamă dragă; cu o singură pauză de 8 ore,
undeva în Turchie, pe malul Mării Negre, unde am pus cortul să
dorm. Am traversat Sakartvelo tare greu, fiind luat tot pe
distanţe scurte şi aşteptând mult pentru fiecare maşină. Totuşi,
am avut un moment extraordinar în Sakartvelo: eram pe un tir şi
auzeam a doua oară o melodie, o mai auzisem o dată pe tirul ce
mă lăsase la marginea Moscvei, înainte de a mă lua Ali, kârgâzul,
tata cailor. Nu ştiu cum să povestesc sau să descriu ce s-a
întâmplat. Nu auzisem de Avicii până atunci, nu ştiam titlul piesei,
dar nu mi-am putut opri plânsul. Am plâns cu sughiţuri... Se uita
tiristul năuc la mine, mie îmi curgeau lacrimile şir.

A oprit la un restaurant ca să mâncăm şi să mă liniştesc.

Traversasem toată Siberia în lung şi-n lat!

Ce a declanşat plânsul ăla? O amintire: stând cu oile şi citind

„Coliba unchiului Tom”. Stăteam pe pod la Vizimolom, iar vântul
îmi îngheţa mâinile pe coperţi. Rupea vântul în ele ca un bici.
Coperţile cartonate ale ediţiei în două volume, Biblioteca pentru
toţi! Eram clasa a şasea, călătoream cu gândul ţinându-mă cu
ultimele puteri de coperţi. Mă înspăimânta plăcut, bucuria
imensului necunoscut, reuşisem în acea zi să citesc uluitoarea cifră
de 102 pagini. Fuseseră aşa frumoase, sigur trebuia să fie multe
alte cărţi la fel de frumoase, care să ofere alinare şi bucurie.

Am continuat toată noaptea, ca dimineaţă pe la 09:00 să trec

în Turchie. Prima zi de Turchie a fost oribilă! Am făcut 220 km în
12 ore! Chiar şi aceşti 220 au fost făcuţi cu ajutorul unei tipe
amabile ce m-a văzut că stau de mult timp şi a zis: „Stai că îţi
opresc eu maşină!” Mi-a oprit un camion ce m-a dus 80 km!

Pe la 22:00, opreşte să mă ia un autocar. Coboară valetu‟ şi îi

arăt prin semne frecând din degete n-am bani, spunându-i pe
engleză: „no money” şi pe rusă „niet dânghii”. Mi-a zis că nu e
nevoie şi pot urca. Urc şi vine la mine o gagică să îmi taie bilet.
Distrat îi zic să îşi cheme colegul. Vine ăla şi îi zic: „Bă! Ai told iu,
nou manii!” Ăsta se face că nu pricepe şi îmi zice să plătesc bilet.

Buna dispoziţie mi-a dispărut! Adică ne distrăm?! Spuneţi aşa!

Că vă joc eu!

Le-am explicat încă de vreo 2-3 ori calm, prin semne care e
povestea cerându-le să oprească autobuzul că mă dau jos! Le
ziceam că nu i-a pus nimeni să mă ia, atâta timp cât eu am făcut
lucrurile clare de la început!

Ei insistau: „Dar nu ai bani deloc?”

S-au băgat în discuție şi câţiva pasageri. O cucoană m-a

întrebat dacă am paşaport, i-am răspuns întrebând-o pe ruseşte
nedumerit şi răstit, dacă cumva e poliţistă: "Tî polis?"

Unul m-a întrebat cum am ajuns în Turchie dacă n-am bani.

Fixându-l batjocoritor cu o privire bolnavă şi dând din mâini ca un
nebun, i-am răspuns pe vlahă: „Am zburat!” M-a întrebat dacă
am băut vodka, i-am făcut semn să se apropie ca să suflu‟ spre el
şi să se convingă de put a alcool or ba! Prostu‟ a muşcat-o! Îmi
puţea gura a salamul mâncat cu puţină vreme înainte! No, ia de-
aici, de n-ai servici!

În tot acest timp (v-o 15 minute), valetul, tipa ce tăia bilete şi

pasagerii încercau să mă facă să cumpăr bilet! Mie nu îmi venea să
cred că mi se poate întâmpla aşa ceva timp de 15 minute, după
ce le explicasem totul clar. Continuau zicându-mi să scot bani de
pe card! Le-am zis să oprească!

Dobitocul de valet mi-a propus chiar să îi dau ghetele primite de

la Aliştar în schimbul biletului, dacă tot n-am bani! Ce vomă şi
puroi de om! Nu mi-aş fi imaginat să existe asemenea zdrenţe sub
soare!
 Le ceream repetitiv să oprească ca să mă dau jos şi îmi spuneau
că nu vor deranja pentru mine un autobus întreg.

-Staţi că vă fut io! În tot satul nu fute nimeni ca mine!

Eram foarte nervos, m-am ridicat de pe scaun şi am întrebat cu

voce tare ca să mă audă tot autocarul „Is anyone speaking English
in this fucking bus!?” Tăcere, nimeni!

În tot acest timp mă certam cu cel puţin 2-3 nesimţiţi deodată.

Ce credeau? Că suntem la piaţă şi îmi vând blugi!? Că de vorbesc
mulţi şi deodată şi dacă mai îs şi nesimţiţi pe deasupra, eu mă
intimidez? Mă pierd?

-Pă‟, mă gâştelor, io de ăştia ca voi fumez! Nu ştiu ce se

întâmplă în autocaru ăsta dar jur că vă fut toţi morţii!

Unul ţinea un Iphone în mână, l-am întrebat dacă are Facebook,

mi-a răspuns afirmativ, l-am rugat să îmi dea puţin telefonul! S-
a conformat. Am dat căutare şi i-am vârât telefonul înapoi sub
nas!

-OOO, 14 700 like-uri!?

-Da mă! 14 700 ce mă apreciază, aşa că io mă piș pe tot

autobuzu‟ vostru şi pe cei 40 de proşti ce îl populează!

Am întrebat dacă vorbeşte careva rusa, mi-a făcut semn un rus

giorgian, i-am explicat foarte expresiv!

Omul mi-a luat partea, a înţeles că ştiu ce fac cu autostopul

ăsta, a ştiut să simtă ce transmiteam când am vorbit despre
mama Rasiii şi mai ales îmi înţelegea neînduplecarea. Un rus tot
timpul va fi om în astfel de situaţii.

Toţi înţelegeau cum stă treaba, nu de traducători aveau nevoie,

ci de dinţi lipsă, dar aveam nevoie de susţinerea unei persoane, ca
să continui să deţin controlul propriei vieţi.

Mă întorc zeflemitor în scaun şi să îi zic dobitocului de valet:

 -Timpul e de partea mea, 1000 km avem traseu comun. Acum
că m-am făcut înţeles, poţi să mă ţii cât vrei.

Stăteam zen în scaun şi îi lăsam să vorbească singuri.

După cca 10 minute, s-au dat bătuţi, au oprit. Am coborât

grăbit ca să iau eu rucsacul de jos de la bagaje. Normal că şi valetul
se grăbea să îl trântească, vita. Mie îmi era să nu fie lovit laptopul,
care era chiar în faţă, în locul cel mai vulnerabil. Am reuşit să mă
aplec ciuci şi să îmi pun antebraţele între rucsac şi asfalt chiar
înainte de a se lovi de acesta.

Uşurat de grijă, m-am ridicat din şale cum ridici un butuc, fără
să îi fi dat valetului şansa să apuce să se uite la mine de sus:

-Îmi sugi pula, bă! Te tai bucăţi, futuţi morţii mă-tii! Eşti
jupân, fetiţo?!

Unora ca ăsta, ce anume le-ar putea scuza nimicnicia? De ce ar

fi alţii datori să le accepte emoţionalul? Buei frate, noi, asta
suntem şi aşa defilăm!

Autostopul nu poate fi doar frumos. Mi-am zis că astfel a

trebuit să plătesc pentru toate bucuriile interstelare trăite în
Siberia, iar asta m-a ajutat moral.

Am continuat drumul cu oameni faini, am dormit pe malul

mării noaptea respectivă, iar dimineaţa următoare pe la 06:00
eram în Istanbul. Până în graniţa turco-bulgară, m-a luat dl
Cristi, tirist. Aveam nevoie să mă descarc şi să povestesc cuiva
păţania cu autocarul, dar acum mă gândeam că descarc eu de
mod afrumos emoţionalul. M-a descusut însă părinteşte, m-a
felicitat, iar concluzie generală mi-a zis: "Copile, tu pentru viaţa
ta, să nu bagi pe nimeni în seamă! Sigur sunt mulţi proşti ce îţi
spun că ai viaţă de vagabond sau alte minuni! Tu urmează-ţi
drumul tău, e mai frumos ca al nostru!"
 Domnul Cristi s-a născut la Fălticeni, a locuit o vreme la
Oradea, iar acum locuieşte în Oltenia! E enciclopedie naţională de
înjurături! Făcea: "A! De la voi din Bihor îmi place înjurătura aia,
aia...”. Am râs la fiecare din ele foarte mult, amintindu-mi amuzat
pe cei care le foloseau. Terapie!

Dl Cristi, în prima sa lună de şofat pe tir, a slăbit 10 kg

datorită parcărilor cu spatele. Mi-a povestit deasemenea tot felul
de perle tiristice: cică, vameşii turci cer 5 euro să aibe de o cafea,
de o supă, etc. Puşi pe şotii ai noşti îşi lipesc pe geamul care vine să
le bată vameşul pliculeţe de cafea, spunându-le:

-Bani nu avem, dar dacă vă e foame luaţi o supă de aici!

Dl Cristi m-a lăsat în graniţa turco-bulgară, unde el urma să

stea ore. Am trecut graniţa la pas, în şlapi chiar dacă afară era un
frig destul de serios! Unu‟ din vameşi m-a întrebat de ce îs
înşlăpuit, i-am arătat ghetele legate de rucsac şi i-am mimat
voma ce o provoacă mirosul lor, prinzându-mă de nas şi dând în
sus din stomac. A dat ăla într-un râs isteric, ca în filmele cu
proşti! Ce e drept scena a avut o desfăşurare din aia de îmi
încântă mie corasonu.

Mi-am găsit un loc de stat la autostop şi am stat 3-4 ore până

să fiu luat de un gagiu cum nu mai găseşti. Un domn la vreo 60 de
ani, îmbrăcat în trening foarte bine ales, cu un aer foarte tineresc,
ce vorbea perfect bulgărește, vlahă, engleză, italiană şi turcă!!!
Meseria lui: taxi international de lux, de 25 de ani! Mi-a povestit o
grămadă de peripeţii, poante şi nebunii! În decembrie 1989 trecea
zilnic cu reporterii CNN din Ruse la Bucureşti!

Mi-a povestit de un amic sârb de-al lui ce fura maşini de lux din
Doiciland. A primit sârbul nost‟ o comandă de la Moscva şi pentru
că rusul era generos şi i-a dat mai mulţi bani decât ceruse, a zis să
fie şi el băiat şi i-a înlocuit casetofonul cu sistem audio modern, cu
CD! Rusul? I-a trimis maşina înapoi! Voia casetofon.

Domnul ăsta al meu m-a dus până la Dunăre. Nu m-am mirat

deloc când v-o trei - patru vameşi l-au înconjurat linguşitori să îl
întrebe de sănătate.

Trec cu bine de vameşii bulgari, trec Dunărea şi al nost‟ vameş

mă întreabă:

-De unde vii?

Eu tocmai trecusem Dunărea, el mă întreabă de unde vin; ştiam

că astea îs chestiunile specifice meseriei lui dar eram obosit,
venisem trei zile cu autostopul făcând doar o pauză de 8 ore, aşa
că nu aveam chef de el şi îi răspund:

-Din Siberia!

După ce mă desfăt cu a sa mirare şi nedumerire, completez:

-Nu glumesc, uitaţi-vă că am viză de Rasiii, Mongolia,

Kazahstan, etc!

-Aha! Turism?

-Nu tocmai turism, haha.

 ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL – ÎNCERCAREA A DOUA

I) TURCHIE – PARTEA ÎNTÂI

Dragă Timeea,

Până am luat vizele de China și Iran am bătut țara în lung și-n

lat. În primele 3 săptămâni am făcut 3700 km! Printre altele am
fost luat pentru prima oară de un autocar plin de femei, erau duse
acasă de la schimbul doi!

---

La un drum de Bucureşti - Timişoara, tiristul ce a oprit să mă

ia după ce a auzit “Nu vă supăraţi, dar mă puteţi lua fără bani?”
mi-a zis:

-Da ce îs io, mă!!?? TAXI!? Urcă o dată că blocăm circulaţia!

Dacă voiam bani îţi ziceam eu!

După ce mi-a auzit povestea mi-a zis: “Măi, tu nu faci bine, nu

e bine că zici <nu vă supăraţi mă puteţi lua fără bani?>; ar trebui
să zici: „Auzi, îmi dai 10 lei ca să mă duci? Dacă nu, oricum îmi
dă 20 următorul!”

---

La Băile Herculane, m-a însoţit Bianca. Am fost luaţi foarte

uşor. După cum bine m-a întrebat un domn: "Ursuleţu' ăsta l-ai
luat cu tine ca să fi luat repede şi uşor la ocazie?" Dintre cele 17
maşini ce ne-au luat în total cel mai mult am aşteptat pentru una
50 minute, dar asta duminica dimineaţa la ora 05:00. În rest,
chiar dacă am prins repede am fost duşi pe distanţe foarte scurte!
A ieşit o medie de cca 30 km/maşină! Ce e drept, traseul a fost
unul aiurea pentru a fi autostopat: Topliţa – Băile Herculane!
Schimbă la Reghin, Mureş, Luduş, Unirea, Alba, Sebeş, Simeria,
Haţeg, Caransebeş, Băi. Deci, traseu zig-zăguit şi rupt! A fost
obositor ca naiba!
 După o noapte de băut şi lenevit în apă termală, să intri într-o
maşină la căldură, la 04:00 AM, apoi peste juma‟ de oră să ieşi iar
la frig şi tot aşa, e obositor!

A fost interesant să călătoresc pentru prima oară cu autostopul

cu o drăguţă, într-adevăr merge mult mai bine.

Ok, am avut şi un eveniment foarte neplăcut! Ne-a luat un

nenorocit drogat în Caransebeş pretinzând că merge în Haţeg! A
mers spre Haţeg cca 35 km, apoi a făcut drum întors, nevrând să
ne lase să coborâm până n-am revenit în Caransebeş.

Ei erau trei. Am urcat lângă cei doi din spate care erau beţi
bine. Nu reprezentau un pericol. Bianca a urcat în faţă. De cum
am pornit tipul a început să îmi dea lecţii de viaţă, să îmi spună
că îs laş, etc. A trebuit să joc rolul ăluia calm, ca să nu intrăm în
vreun conflict şi să o expun pe Bianca la chestii aiurea. Călătoream
prima oară cu autostopul cu o fată, era noaptea, eram mahmur,
nu am ştiut să fiu suficient de atent.

Anyway, aveam electroşocul în buzunarul gecii.

După ce s-a terminat totul cu bine am întrebat-o pe Bianca

cum îmi ieşiseră eforturile de a pretinde că eram calm, mi-a zis că
nicicum. Mă simţea din scaunul din faţă cum tremur de nervi iar
vocea doar calmă nu reuşea să fie.

După eveniment i-am scris Luciei, o prietenă din Caransebeş. Îl

cunoştea pe tip, tocma‟ fusese eliberat din închisoare.

---

La un alt drum făcut prin țară, luând-o de la Roman spre Cluj,

undeva prin secuime, am prins o ceaţă criminală. Eram văzut prea
târziu ca să am timp să câştig încrederea şoferilor şi nu opreau. În
6 ore am făcut 55 km, am fost luat de patru maşini, dar doar pe
distanţe scurte de tot! Frigul de cca -10 grade, m-a obosit
cumplit. Aşa că m-am enervat, am sărit gardul în curtea unei case
din satul în care mă aflam şi am pus cortul! Casa era părăsită dar
se învecina cu postul de poliţie din localitate.

Uite aşa mi-am "dezvirginat" noul sac de dormit de iarnă! -17

grade a fost temperatura cea mai scăzută în noaptea aceea la
Gheorgheni. Eu eram la 14 km de Gheorgheni.

Chiar dacă îmi fac tot mai greu timp să povestesc cu sor-mea,
când mă culc comod ca un paşă în sacul de dormit de iarnă,
primit de la ea, e ca şi cum aş pupa-o.

---

După revelion, Emil mi-a propus să mergem pe Negoiu. Eu nu

mai fusesem niciodată pe munte iarna, echipament nu aveam de
nici un fel, iar în noaptea de dinainte am băut şi păscut în
cantităţi industriale!!! Minim juma‟ de litru de ţuică de căciulă şi
minim 1 litru de vin de cap de vită furajeră! Mai adăugaţi şi
faptul că am ajuns la concluzia că nu e proastă vaca, tre‟ păscut
din când în când! şi am „păscut” muuuuult; mai mult decât
oricând în viaţa mea!

La revenirea de pe munte scriam: "Am pornit spre Negoiu cu doi

litri de ţuică şi 2,5 litri de vin, dar am uitat să luăm apă! Ajunşi
sus am topit zăpadă la primus. De alcool nici nu ne-am atins! Ne-
am răzbunat pe el după ce am ajuns jos! Vă daţi seama cu câtă
poftă bei o licoare pe care ai cărat-o la deal şi la vale câte 1 000
m?

Am pornit cu mâna stângă scrintită şi cu haine de mers la

piaţă! M-am udat maxim, ghetele au fost leoarcă. Colac peste
pupăză, ne-a prins şi noaptea, ultimele 2 ore le-am urcat pe
întuneric!

A fost o experienţă unică! A fost prima oară când am reuşit să

merg ca MICHAEL JACKSON, alunecând, doar că alunecam având
în spate un hău de sute de metri! Să vezi tremur şi fior; rateuri ce
îţi dă creierul!

N-am reuşit să ajungem pe Negoiu că eram ud tot în picioare şi

îngheţat. Am oprit la 2135 m, la refugiul de lângă lacul Călţun.
Oricum pentru prima oară, 1 mie de metri beat, îs mulţumit!
Anul a început foarte promiţător!!! An trăznet să fie! Trăzni-l-ar!

Cel mai fain cadou dinaintea plecării sunt cuvintele de mai jos
pe care mi le-a scris sor-mea: "Am citit azi povestea
Kazahstanului! Vreau să îţi spun sincer că eu nu am reuşit până
acum să îţi citesc o poveste întreagă, nu am putut chiar dacă am
vrut, simt cu tine când citesc poveştile tale, mi foame, parcă îmi
imaginez cât de frig îţi e, etc... De multe ori am încercat să neg că
faci asta, pentru că îmi era prea frică pentru tine. Ţin minte că
începeam să citesc o poveste de-a ta şi nu puteam să o termin că
începeam să mă îngrijorez, iar faza cea mai naşpa e că mă
gândeam la asta câteva zile! Un timp am fost şi supărată pe tine,
mi-a fost greu să accept că nu o să te mai am aproape mult timp,
dar mi-a trecut şi chiar mă bucur că ai ales să faci asta! Când
citesc poveştile tale cel mai şocant e că sunt multe părţi din tine
de care nu ştiam! Admir tot curajul şi tăria mentală care le ai!!
Admir cât de calculat şi rece poţi fi în situaţii de criză! Citindu-te
îmi dau seama că omul se formează şi se antrenează cât trăieşte!
Multe din lucrurile ce le-ai învăţat se datorează faptului că ai decis
să mergi mai departe şi să iei viaţa de gât! Tu chiar ştii ce
înseamnă să iei viaţa de gât! Mama ei de treabă! În timp ce citesc
poveştile tale, problemele ce le am eu acum, mi se par nimicuri! Mi
se pare că dau prea multă importanţă unor lucruri trecătoare! Să
ştii că de azi înainte, sora ta o să îţi citească toate poveştile şi o să
creadă în tine! Scrii frumos! Într-o zi o să scrii şi o carte. Te
iubesc!”
 În 15 ianuarie părăseam Clujul şi scriam: „Hai că azi pornim a
doua oară încercând să înconjurăm lumea cu autostopul!!! De data
asta chiar sper din suflet să nu mă mai vedeţi ani buni, să ne
vedem numa pe la vreun capăt de lume, să vin dinspre vest sau
între patru scânduri! Totul sau nimic! Tai tai, iubit Cluj!”

În 17 ianuarie am luat viza de Iran în Bucureşti şi am părăsit

ţara însoţit de Tania. Până în vamă ne-a dus Andrei. Tot Andrei
mi-a cumpărat inopinat Cipru-urile, aşa că am modificat traseul!
N-aş fi avut bani să merg cu feribotul în Cipru, dar banii de la
Andrei îs exact cei 50 euro necesari.

Am trecut vama şi ne-am pus frumos la autostop. După vreo

juma‟ de oră, opreşte un tir de Turchie. Tipul părea foarte ok aşa
că, i-am spus părerea mea Taniei şi i-am zis că decizia îi aparţine.
A spus da încrezătoare.

Eu am urcat în mijloc, pe Tania am lăsat-o pe scaunul din

dreapta. Tania a notat în jurnalul ei chestii care eu nu le mai
observ: „Avea maşina plină de gunoaie: şlapi, sticle goale, pungi şi
alte cele, toate aruncate la picioarele pasagerului din dreapta,
probabil acolo îi e coşul de gunoi atâta timp cât pasager în dreapta
nu avea. Ne-a dat biscuiţi, ţigări şi ne-a pus muzică. Ne-a întrebat
dacă suntem căsătoriţi, eu am zis că da, Timo că ba! I-a zis că nu
e bai că îşi găseşte <madam> la Istanbul.”

După vreo 10 minute de mers, tipul a oprit să îşi ia rovinietă.

Mergea împreună cu un altul, ăla ne-a ajuns din urmă şi a oprit şi
el tirul. Au coborât amândoi după rovinietă. Ăsta nou, avea faţă de
retard de ăla foarte, foarte cretin! A fixat-o pe Tania din priviri
ca un dement. Când am văzut asta am început să povestesc cu ea
bazaconii doar ca să nu aibe eye contact lung cu prostul, ea să se
sperie, iar el cu instinctele lui animalice interpretând sperietura ei
ca „emoţii”, să prindă curaj. I-am spus Taniei că dacă vor mai fi
alte pauze şi tipul îi va căuta privirea să povestească cu mine sau
să se facă că citeşte (îşi luase o carte cu ea).

S-a mai făcut o pauză pentru toaletă şi tipul ce ne luase pe noi

m-a întrebat dacă e ok să trec în tir la celălalt ca să nu aibe
probleme cu poliţia, că nu are voie să ia două persoane în cabină.
I-am zis că nu depinde de mine şi că pentru aşa ceva Tania
trebuie să îşi dea acordul. Tipul îmi inspira încredere dar nu voiam
ca părerea mea să o influenţeze. A acceptat încrezătoare.

Eu am trecut în celălalt tir. De cum am plecat din tirul lui, tipul

a întrebat-o pe Tania dacă vrea să facă sex cu el. Tania îmi
trimitea mesaje în disperare (13)! I-am zis că oricând zice ea, îi
opresc pe amândoi şi ne dăm jos! Eram în spatele ei şi dacă ăla
devia de la drumul principal eu deschideam uşa la tirului meu
forțându-l astfel pe şoferul meu să oprească! Dintre toate câte i
le-am spus cel mai mult a cântărit următorul raţionament: “Un
tip ce te întreabă dacă vrei să faci sex cu el şî îţi pupă mâna e
nesigur, în niciun caz nu va fi agresiv! E doar idiot şi naiv!”

Tania s-a liniştit şi a decis să continuăm până la graniţa

bulgaro-turcă după cum ne-am înţeles de la început. Tirurile stau
ore în vama bulgaro-turcă aşa că de la început am întrebat dacă
ne duc în vamă, nu în Istanbul, cu toate că ambele tiruri mergeau
la Istanbul. La urmă, Tania concluziona: Jumate din gândurile
negre au fost alimentate de binevoitorii de acasă care mi-au
umplut capul cu ce pot păţi dacă fac autostop!

Într-o societate în care e permis brutelor să îşi construiască

păreri despre sine şi să îşi acorde dreptul de a se identifica cu
chestii proiectate de imaginaţia lor, în baza unor infatuări
grobiene, viaţa devine … complexă.

Din vamă până în Istanbul ne-a luat un alt tir. Tipul ce îl

conducea, pe numele său, Ahmed, pentru Tania e tatăl model.
Tania zice: “Toţi care au apucături şi instincte ca ale lui Ahmed, să
facă copii! Care nu au chef de aşa ceva, nu se pricep şi, pe
deasupra, mai iubesc şi alte chestii, get a dog! Toţi taţii ar trebui
să fie ca Ahmed!” Eu nu am subscris la entuziasmul şi părerile
exaltate ale Taniei la adresa lui Ahmed.

În Istanbul, am vizitat moscheea aia celebră, nu m-a

impresionat. Am mai mers la ceva chestie balsam: moscheea şi
biserică, 2 în 1. Şi asta era mare, nu m-a impresionat nici ea. Am
mai mers la un palat bengos, nici ăla nu m-a impresionat. Totuşi,
m-au impresionat turcii! Istanbulul mi-a plăcut datorită
locuitorilor săi!

Avusesem până atunci a face doar cu turci tirişti sau bişniţari şi

vă daţi seama că mi-am făcut o anumită impresie despre ei!

Gazda Couchsurfing, Osman, şi familia lui au întrebat-o pe

Tania de ce e aşa slabă, i-au zis că la ei asta înseamnă că are soţ
sărac care nu o întreţine bine. Între noi fie vorba, Tania avea de
slăbit. În altă dezordine de idei, o întreţii bine ca să o parchezi în
pat cu macaraua? Mai bine sărac, dar cu o nevastă balerină! După
masă, am întrebat cum se spune mulţumesc în limba kurdă: spas.

În Istanbul mi-a plăcut în bazar, unde am negociat cum am

învăţat la ţară când eram copil. Situaţie: negociam nişte pantaloni,
tipul îmi cere 50 lire (75 lei), îi zic că e mult prea mult, lasă la
40.

-40 e mult! 30!

-Nici cum zici tu, nici cum zic eu! 35!

-30! 35 e mult!

-Cum mult? 35 e doar 50 lei!

-52 lei!

-Da...52!
 -Păi, cu atâta mi-i cumpăr din Bucureşti, 30!

-Ok! Pentru tine 30!

Orice îşi dorea Tania să cumpere îmi arăta mie şi mă prefăceam

că îl cumpăr pentru mine. I-am zis: „Mă laşi pe mine să negociez
că îs îmbrăcat mai ponosit şi sigur îmi lasă mai mult la preţ!”
Negociam, apoi la urmă când ceream banii Taniei, turcaleţu‟ se
prindea de combinaţie!

Cel mai mult mi-a plăcut că mi-am luat tricou de-al lui Messi.
Am ales tricoul în care Messi a stabilit recordul absolut de 91 de
goluri într-un an.

Eu am stat în Istanbul două zile, apoi am lovit drumul înspre

Cipru! Tania s-a întors cu autobusu‟ în ţară.

Înainte să ne despărţim de Tania, mai redau câteva impresii de-

ale ei: Mi-au picat plombele! Nu am văzut nicăieri atâţia bărbaţi
frumoşi pe metru pătrat ca în Istanbul! Tineri sau bătrâni! Şi ăia
de vârsta lui Sean Connery erau sexy! Au ăştia nişte trăsături
frumoase! Înalţi, zvelţi (m-am chinuit să văd unul burtos), aproape
toţi au barbă sau cioc, dar îngrijite. Bărbaţii în vârstă au nişte
paltoane classy pe ei, coafură perfectă, atitudine faină! Nu ştiu ce
mănâncă, cum cresc, dar aici e de venit doamnelor! Şi atenţie: eu
am mers cu autobusul! Ăia din lumea bună mă gândesc că sunt şi
mai şi!”

Timo e cel mai tare companion de excursii ce l-am avut până

acum! Spune doar lucruri interesante, când o faci şi tu! Are glume
spirituale când nu mai poţi de oboseală, de ajungi să râzi în
demenţă! În rest, nu zice nimic, e reconfortant să te lase cineva cu
gândurile tale!

Am pornit din Istanbul cu emoţii, prima-mi experienţă

turcească aţi văzut ce măiastră a fost. La două ore şi ceva după ce
ieşisem din casă de la Osman, eram la locul de făcut autostop, un
peco pe marginea autostrăzii ce duce la Ankara şi spre Taşucu (se
pronunţă Taşugiu). Taşucu e singurul loc de unde se trece din
Turchie în Cipru cu feribotul pe timpul iernii! Cobor din autobuzul
ce m-a dus până la peco şi în următoarele 30 secunde:

-Iou nopot!

Văd că omul nu pricepe nimic şi îmi dau seama că maşina e

înscrisă pe Moghiororsag, dar şoferul e turcaleţ, aşa că schimb
gama şi continui:

-Salam alecum! Ankara? Şi fac semnul de stat la autostop iar

mai apoi adaug: "Ioc parai!" (Fără bani!). Îmi face semn să urc,
mergea la Mersin! Care e la 60 km de Taşucu! 1000 km dintr-o
bucată pe o porţiune de care îmi era groază maxim! ASTA DA! În
30 secunde!

Tipul pe nume Zurkuf, un tip foarte de treabă! În cele cca 14

ore cât am mers cu el, mi-a făcut 2 mese la restaurant şi m-a
lăsat să dorm cca 6-7 ore în patul său în timp ce el conducea! Ca
aproape toţi turcii, una din primele întrebări ce mi le-a pus a fost:

-Madam?

I-am zis că am madam, ca să nu îmi propună să mă ajute a

găsi una.

Bun, Zurkuf al meu de fapt m-a lăsat la vreo 50 km de Mersin

pentru că el o lua spre Adana. De acolo, am schimbat 4 maşini
până în Taşucu.

II) CIPROS / CÂBRÂZ (CIPRU-URILE)

Dragă Andrei,

Pe insula Cipru avem 2 entităţi statale, 2 baze militare şi o zonă

ONU. Zona asta ONU e numită Green Line sau Buffer Zone.
 Ajuns în portul Taşucu m-am interesat până la ce oră vând
bilete. Mi s–a răspuns că până la 22:00, am băgat la cap şi m-am
pus la un suc într-un bar ce era vizavi de intrarea în port.
Aşteptam să vină tirurile, urma să intru în vorbă cu tiriştii, să mă
ia ei pentru un 10-20 de lire ca să nu trebuiască să dau 130 lire
(200 lei) pe bilet dus – întors. Am reuşit să vorbesc doar cu doi
tirişti ce mi-au refuzat oferta. Doar doi pentru că nu s-a mai
format coadă de tiruri la intrarea în port şi cum ajungeau tirurile
opreau direct la poartă, dădeau actele la control şi nu puteam
vorbi cu ei acolo, faţă de vameş.

Mi-am luat bilet la 21:50. Dau să urc pe vapor şi mi se mai cer

12 lire (18 lei) taxă portuară. Le zic că io nu pricepe, că mintea
mea nu rumegă asta pentru că am trecut pe mare în Frons,
Iuchei, Espania, Al Magrib, Rasiii, Kazahstan şi Azerbaigian şi că
peste tot preţul biletului includea taxa portuară. Ştiam că nu
rezolv nimic zicându-le lucrurile astea, dar voiam să le zic! Am
urcat într-un final pe vapor pe la 23:00, iar la 8:30, a doua zi
dimineaţă, eram în Republica Turcă a Ciprului de Nord. La
întoarcere când taxa portuară a fost 25 lire (37 lei), le-aş fi zis şi
mai multe de sănătate, dar deja eram antrenat, ştiam că nu are
rost.

Am poposit în Kyrenia / Girne. Am ieşit din port la pas şi m-

am pus la autostop! STUPIZE, STUPIZE, ăştia circulă pe stânga ca
şi britanicii. Ioi, cât urăsc asta.

No, am stat la autostop v-o 10 minute şi am prins de Nicosia

(Lefcoşa). Ştiam eu că Cipru-ul e mic, dar mă gândeam că 50 km
tot sunt până în Nicosia! Da‟ de unde, îs doar 20! Tipul, turc,
student în Nicosia de Nord, un băiat foarte amabil, mi-a făcut un
tur al părţii de nord a oraşului, apoi m-a lăsat la graniţă.

Ieşit din Republica Turcă a Ciprului de Nord am intrat în UN

Buffer Zone, am tranîzitat-o la pas ca mai apoi să intru în Nicosia
grecească, să găsesc singurul hostel din localitate şi să stau pe net
până seara când a venit să mă ia gazda de pe CouchSurfing. Cei de
la hostel nu s-au supărat.

De data asta scrisesem pe CouchSurfing numai la gagici, măi

Andrei, că mi-am zis să iubesc în Cipru-ul tău! Nu mi-a venit să
cred când trei şi-au dat acceptul. Nu ştiam pe care să o aleg.

Am stat două zile în Nicosia ca să îmi spăl hainele şi ca să aplic

pentru viza de Uzbekistan. N-am vizitat nimic în oraş, sper să nu
te superi pe mine, Andrei dragă, dar am avut o leeenee! Mai mult,
ce să fi vizitat? Simbolurile creştinismului? Ceva bisericuţe foarte
jmenare care atestă superioritatea creştinismului grecilor ciprioţi
în comparaţie cu islamismul turcilor ciprioţi, vecinii de la nord?

Apropo, posesorii de paşapoarte ai Turciei şi Republicii Turce a

Ciprului de Nord, nu pot intra în Cipru pe uscat din nerecunoscuta
Republică Turcă a Ciprului de Nord! Deci, ca turc sau turc cipriot,
poţi intra în Cipru doar cu avionul sau cu un vapor venind din
Grecia, Siria sau alte ţări cu care Cipru are curse nautice.
 Nah, am lăsat Nicosia în spate şi am luat-o spre Pafos. Lângă
Pafos mergeam la Victor cel Nebun. El se infiltrase (lol) într-o
comunitate de hipioţi şi eram curios cum e să trăieşti într-o aşa
comunitate.

Gugăl arăta că drumul spre Pafos trece prin baza militară

britanică Akrotiri. Vezi să nu! A se citi cartea: How to lie with
maps! Am văzut de la distanţă (de pe un pod mai înalt) peninsula
pe care e amplasată baza militară a imperialiştior moderni! Gugăl
arată că şi prin baza militară Dhakelia (aflată tot în Cipru) trece
un drum. Plănuiam, aşadar, să intru în ambele baze militare, dar
după ce am văzut cum stă treaba cu Akrotiri, nu m-am mai
obosit să fac kilometri ce presupuneau „intrarea” în Dhakelia.

Vineri 24 ianuarie 2014 am ajuns la comunitatea de hipioţi.

Hi-ier iz ză best of Saiprus! De îţi vizitam bisericile din Cipru, aveai
o poveste plicticoasă, o poveste pe care ai fi putut-o găsi pe cel
puţin 1000 alte bloguri! Nimic ieşit din comun în seara de 24
ianuarie, ba dimpotrivă foarte mişto: toţi 16 am gătit/ajutat la
gătit, care cât s-a priceput. S-a făcut pizza. Roşiile şi brânza erau
aduse prin procedeul „dumpster diving”, adică de la tomberoanele
supermarketului - produse expirate în acea zi şi aruncate frumos
ambalate, adică e ca şi cum le-ai lua de pe raft. Ari, finlandezul,
posesor de automobil, e însărcinatul cu această operaţiune în
fiecare zi.

Oamenii nu cheltuie aiurea pe nimic. De la tomberon iau tot ce e

bun şi igienic, fără să fie freak cu data expirării alimentelor, pâinea
o fac ei, ţuica la fel, etc!

După masă, lui Victor i s-a făcut poftă de banane aşa că,
împreună cu el, un elen, un doici şi o franţuzoaică, am mers la
furat banane.
 Dimineaţă, masa s-a luat iar împreună, de data asta în cerc şi
în poziţie de yoga. Eu m-am pus întâmplător în poziţie de yoga,
fără să realizez că toţi luaseră poziţia asta. La un moment dat
lumea s-a luat de mâini. Ca să nu fiu mai cu moţ, i-am luat şi eu
de mână pe cei din stânga şi dreapta mea, mai ales că în dreapta
aveam o dulceaţă de franţuzoaică. Baiu‟ era Victor-ul meu din
stânga, a cărui mână era murdară. Aşa că eu:

-Sorry for breaking the chain but Victor‟s hand is dirty! Nu mi

se răspunde, aşe că bag de samă că totul e în ordine. Nu ştiam eu
de ce ne ţinem de mână şi aşteptam curios. Deodată se apucă să
hăuie toţi, mai puţin Victor, eu bufnesc în râs ca prostu‟ şi întreb:

-What‟s this? Kind of a prayer? (Ce e asta? Un fel de

rugăciune?)

Dacă era Pompi , Miezu‟ sau MGA cu mine, râdeam două

săptămâni ca nişte demenţi fără să ne putem opri! Închipuiţi-vă
cât de nepreţuită ar fi fost aşa o situaţie!

Nu mi s-a răspuns. Mă prind că poate remarca mea ar putea fi

interpretată ca nesimţire aşa că la sfârşitul ritualului de hăuit îmi
cer scuze, le zic că am fost luat prin surprindere, că nu mă
aşteptam, că n-am mai luat parte la aşa ceva până acum şi că aşe
îs io de felul meu: reacţionez rapid şi râd, de gândit gândesc
după!

Din politeţe am întrebat de semnificaţia ritualului şi am purtat

discuţii destul de interesante cu ei. Cică, ţinându-se de mână intră
în comuniune unul cu altul şi cu natura. Fiind vegetarieni (pentru
că natură), haleala intră în ei mai bine dacă îs în comuniune cu
natura! Ok, ok, dar hăuitul? Dacă mâncau carne (animale) şi voiau
ca hăuind să intre în comuniune cu animalele eu zic că avea mai
mult sens!

Înţeleg că pe unii îi relaxează cântece bisericeşti şi rugăciuni iar

pe gagiii ăştia hăuitul, doar că mie îmi e greu să diger non-sensul,
nu carnea.

Pentru că tot suntem la cele ale gurii, mi-a povestit Victor mai
pe urmă că, la un moment dat, s-au certat v-o săptămâna dacă
să taie o găină sau nu.

Mi se face mie sete la un moment dat, măi Andrei, şi lângă

chiuvetă era un flacon de juma‟ de litru de apă minerală. Iau, beau
şi vomit instantaneu... Chestia incoloră din flacon ce semăna leit de
mult cu sfinţita apă, era detergent de spălat vase! A fost oribil
pentru vreo juma‟ de oră! Juma‟ de oră de spălat gura şi spălat pe
dinţi! Oare de ce păţesc eu tot felul de tâmpenii de genul, măi
oameni buni? Pentru că îmi dau cu părerea despre nevoia sensului
hăuitului altora?

Vine sâmbătă seara, Ari, finlandezul şi încă unul, sorbeau dintr-

un vin. Vin de ăla la cutie de carton, dă 5 litri. N-am vrut să gust
din licoare pentru că am avut în trecut o mahmureală îngrozitoare
după un vin de ăsta la carton! Ai mei, însă, chiar dacă m-au
convins că vinurile la carton din Cipru nu îs de proastă calitate, nu
m-au convins să beau! Am mers toţi la somn, dar pe mine nu mă
lua somnul. Pe la 0:00, îl trezesc pe Victor şi îi zic:

-Hai drace să bem! Mama lui de carton!

Zis şi făcut! Dăm cu vinişor şi muzică populară la maxim, facem

glume, râdem ca demenţii dând cu pumnii în pereţi. Ce mai?!
Trezeam toată cabana! Tot la vreo juma‟ de oră, ne mai ruga câte
unul să vorbim mai încet sau măcar să dăm muzica mai încet.
Victor a băut cu sete, 5 pahare mari, vre-un litru. Eu am băut
mai uşurel, doar 3 pahare, cca 600 ml. Când pe Victor l-a prins
bine de tot bucuria îmi spune:

-Hai să ne distrăm!

Eu îl urmez. Dementul ia un baros şi mergem la o maşină

răblăgită ce părea să fie ţinută pentru piese de schimb:

-Hai s-o spargem! Lidera comunităţii, într-o zi în care a făcut o

criză, i-a dat câteva topoare în capotă, deci nu o să ne poată
reproșa nimeni nimic!

-Mă, o spargem cu două condiţii! Prima: eu sparg geamurile! A

doua: dacă ăştia văd ce am făcut înainte să plec eu din
comunitate, zicem că ai fost tu! Dacă văd doar după ce am plecat
eu, zici că am fost eu! Deal?
 -Deal!

No, luat baros şi între râsete şi tăvăliri pe jos făcut poezie de

dragoste: spart toate geamurile! Cu gândul la stoaia şi ireal!

După mine, Victor a spart semnalizatoare şi rupt oglinzi.

Operaţiunea dusă la final cu success, ne-am întors cu sufletul
împăcat la băut! Dacă hipioţii noşti se calmează şi meditează
hăuind, eu şi Victor-ul meu, ne-am calmat mai haiduceşte! Tot ce
contează la urma urmei, e liniştea interioară ce o aduce ritualul,
nu ritualul, în sine!

Demonul de Victor ştia că în acest mod îmi intră în suflet

pentru eternitate şi îi voi ierta orice şi oricâte, pentru 10 vieţi!
Nici nu s-ar fi putut altfel! Aşa dovadă de prietenie nu mi-a mai
arătat nimeni niciodată! Toţi erau nişte căcăcioşi fricoşi cărora
trebuia să le fac eu curaj, ca astfel să ajung la fericirea de a
împărţi bucuria de a face prostii cu alţii.

Ne întoarcem noi relaxaţi la poveşti:

-Destinu‟ meu era să lucrez la Kaufland şi să le zic clienţilor:

„Mulţumesc că ne-aţi ales pe noi!”. La noi în oraş mai este şi Billa,
dar Kaufland angaja mai uşor! E clar că n-am ales viaţa aia şi am
luat-o de nebun prin lume! Mai opresc în comunităţi de genul, dar
eu nu am nicio treabă cu rachetele lor! Eu îs 100% ateu.

-Ioi, parcă ai ars-o şi printr-o mănăstire. Trebuia musai să te

rogi? Pentru ce te rugai?

-Pentru wireless mai bun că le mergea netu‟ ca naiba. Mă

gândeam că poate vor să îmi arete că există minuni şi îşi fac un
abonament mai bun, iar mie îmi zic că dumnezeu a făcut netu‟ să
meargă!

-Cum s-a terminat cu mănăstirea?

 -M-au dat afară după vreo 4 luni. Îmi place să fiu dat afară.
Râsete!

La un moment dat, ne-am apucat să cântăm cântece bisericeşti.

A doua zi… una din cele mai groaznice mahmureli din viaţa mea
şi cu siguranţă cea mai urâtă durere de cap! Aşa mă durea tâmpla
stângă că îmi curgeau lacrimi fără să plâng! Fără să conştientizez,
de fapt! De nu le-am blestemat vinu‟!

Cu Victor, tot o caterincă în vlahă. Din când în când, mie îmi

era jenă şi îi mai spuneam:

-Victor is rude to speak walachian, they don‟t understand us,

let‟s talk in english!

-Mai lasă-mă în plm că m-am acrit de engleza lor! Mai du-te

drecu‟!

Ăştia din comunitate ne tot întrebau: „All Transilvanians are

that crazy like you, guys? Le spuneam că au onoarea să îi
întâlnească pe doi dintre cei mai nebuni transilvăneni.

La urmă, după ce m-am îmbrăţişat cu Victor, ne-am salutat

înjurându-ne pe engleză de data asta, ca să înţeleagă toţi, iar, noi,
să ne distrăm de mirarea lor. Până la urmă s-au distrat şi ei de
modul nostru tâmpilici de a fi, iar unul a concluzionat:

-This Transilvanians, you can never understand them!

Am părăsit comunitatea hipioţilor luni dimineaţă (27 ianuarie).

Marţi, la 14:00, aveam feribotul de întoarcere spre Turchie. Voiam
să merg pe alt traseu decât cel pe care venisem, ca astfel, să dau
un tur de-a roata întregii insule. Drumul pe care urma să o iau
era unul foarte slab circulat şi am fost foarte inspirat să plec cu
mult, mult timp avans!

În prima zi, până la 7 seara când a venit noaptea, am reuşit să

fac 80 km, ajungând la graniţă. Trecea o maşină la juma‟ de oră şi
nici nu se gândeau să mă ia (datorită nopţii). Am pus cortul şi m-
am culcat acolo.

În acea zi am trecut foarte aproape de exclava Kokkina, într-un

super merţan decapotabil, condus de o zeiţă blondă ce lucra la
graniţa cipriotă. Ea mi-a zis că datorită acestei exclave turceşti,
ciprioţii nu pot folosi un drum care trece prin ea, astfel ajungând
în Polis în 60 de minute, în loc de 20! Asta mă tem că presupune
ca exclava să fie mult mai mare decât reprezentarea ei pe hartă!
Că tot pomenisem mai sus cartea How to lie with Maps.

M-am trezit la 5:30, iar la 6:00 eram din nou în drum. Mă

simţeam parcă cuprins de o vrajă de-a binecuvântării zeiţei
blonde. Ptiu, că nu mi-aş fi închipuit vreodată că femeile pot oferi
astfel de bucurii şi plăceri. Mă simt norocos.

Bun, a treia maşină m-a luat. Când am urcat mi-a cerut

paşaportul. I l-am dat fără să pricep de ce mi-l cere. Paşaportul
mi-a rămas la şofer. După vreo 1 km văd din nou indicatorul cu
UN Buffer Zone … Dormisem pe teritoriul UN Buffer Zone, în No
Man‟s Land! Afrodita, n-ai idee cât apreciez!

---

Urcasem şi întrebasem: Nicosia? Mi-a zis că da, mi-a cerut

paşaportul, iar eu i l-am dat.

Când șoferul s-a întors din vamă în maşină, iar eu i-am cerut
paşaportul mi-a zis că nu mi-l dă că eu nu am voie să îi cobor din
maşină pe teritoriul Republicii Turce a Ciprului de Nord.

WTF! Închipuiţi-vă distracţie şi şoc! Ce să îi zic? Îi explic că eu

am zis că merg la Nicosia pentru că aia îmi era direcţia şi nu
ştiam alt oraş pe traseu, dar că tre‟ să merg la Girne / Kyrenia să
iau feribotul spre Turchie, deci nu mă întorc în Cipru-ul sudic! Mai
mult, pot sta 90 zile în Republica Turcă a Ciprului de Nord,
oricând vreau şi fără viză! Vameşul turc e prost, iar el să îmi dea
paşaportul! El, că nu!

Mă întrebam ce naiba bătaie de joc o fi şi asta? Nu am avut

suficiente belele cu vizele datorită instituţiilor legitime? Îmi mai
face şi el bucurii de genul? Mai bine pierdeam feribotul spre
Turchie decât să risc integritatea iubitului paşaport...

Ca să calmez apele, mi-am cerut scuze pentru entuziasm,

nedumerire şi tonul vocii. I-am zis că îl cred dacă aşa i-a zis
vameşul, dar vameşul ăla tre să fie tâmpit.

Pică fisa! Îi cer să mă lase să mă uit în paşaport măcar,

bănuiam că idiotu‟ de vameş turc, de lene, nu mi-a pus ştampila
în paşaport şi, deci, era logic să nu pot să cobor în a lui Republică
Turcă a Ciprului de Nord! Ăsta nici vorbă să mă lase să mă uit în
paşaport. Îi explic că numa‟ vreau să mă uit, ca să înţeleg situaţia,
să mă calmez şi să o accept, să ştiu despre ce e vorba! El că nu!

Înghit în sec cu gândul la vizele iubite şi nepreţuite! Ajungem în

vamă şi ca să nu mă treacă în Cipru-ul Sudic şi să îmi mai umple
paşaportul cu o ştampilă, îl rog să-l întrebe pe vameşul turc dacă
e ok să mă lase în vama turcă. Întreabă, vameşu‟ e de acord, iar
eu îmi recapăt paşaportul! Aveam dreptate! Primul nu îmi pusese
ştampilă în paşaport! Îl rog pe ăsta să îşi trântească o sfântă
ştampilă în paşaportul meu ca să fiu oficial intrat în Republica
Turcă a Ciprului de Nord, dar ca distracţia să se lungească, tipul
nu îmi pune ştampila în paşaport, ci mi-o trânteşte pe o fiţuică.
Stupefacţie pe chelia mea de ghivol pentru că la prima intrare şi
prima ieşire din Republica Turcă a Ciprului de Nord mi se puseseră
ştampilele în paşaport! Ciudăţenii de vize, ştampile şi vămi! Legi
tâmpite, vameşi proşti, tunete, fulgere şi mii de draci! Da, drumul
ce duce din vestul Ciprului de Sud la Nicosia, trece prin Ciprul de
Nord.
 Câteva ultime chestii despre Cipru-uri: la intrare în Republica
Turcă a Ciprului de Nord, Vodafone Turchie îţi dă sms spunându-
ţi: „Bun venit în Turchie!” Aşadar, Vodafone recunoaşte Republica
Turcă a Ciprului de Nord, la fel cum Orange recunoaşte Nagorno-
Karabah-u‟!

În Cipru am văzut un indicator rutier unic: „Atenţie, capre”.

Ăsta îmi aminteşte de un alt indicator inedit văzut în Espania:
„Atenţie, avioane”. În Cipru se circulă pe stânga, dar distanţele
sunt redate în km. Tot legat de circulaţia rutieră, un lucru unic şi
foarte interesant văzut pentru prima oară la ciprioţi, sunt
indicatoarele ce indică viteză maximă cu care e permis să se circule
pe anumite zone, printr-o cifră care nu e divizibilă cu 10: 65!

În Republica Turcă a Ciprului de Nord, chiar dacă moneda

oficială e lira turcească, se poate plăti peste tot şi în euro.

III) TURCHIE – PARTEA A DOUA

Dragă Timeea,

Revin din Cipru în Turchie şi îmi spun că Turchie fiind aproape

şi nefiind nevoie de viză pentru ea, am timp să o vizitez la pensie.

Coborât de pe feribot, m-am pus la autostop la 30 metri de

port, aşteptând maşinile ce aveau să coboare de pe vas. A treia
maşină ce a trecut, a oprit, un van Mercedes cu volan pe drepta.
350 km dintr-o bucată! Mi-a zis că deviază puţin de la traseu ca
să îşi viziteze un văr, i-am zis că e ok. Un pic-ul acela a fost un
total de 11 ore! Vreo 4-5 le-am dormit, iar restul le-am umblat
cu el prin oraşul natal. De ce? Pentru tot felul de nimicuri, de
exemplu, ca să îşi cumpere peşte, să caute stomatolog, etc.

În această zonă a Turciei sunt foarte puţini stomatologi, astfel la

stomatolog e o sală de aşteptare cât a unei gări mici. Plină! Într-
una din aceste săli de aşteptare, în timp ce lui Murat i se făcea
preţul, eu stăteam pe gânduri, jos pe un fotoliu. N-am sesizat că
în jurul meu erau numai femei! Eram obosit, stresat că m-a
umblat ăsta după el aiurea ore întregi. Doar stăteam pe gânduri şi
priveam în gol. M-a trezit din acest somn o matahală de vreo
1,85 şi minim 100 kg vorbindu-mi ameninţător printre dinţi. M-
am uitat la el, nu pricepeam ce vrea, dar cel mai important era că
mă durea egzact în cur! I-am zâmbit amabil, am ridicat din umeri
ca să se prindă că nu pricep turca lui greţoasă şi mi-am văzut de
gândurile mele privind în continuare în gol.

Gluma se îngroaşă! Sunt trezit din adormire pentru a doua oară

de către matahală, care de data asta m-a prins de umărul stâng
şi mă zgâţâia serios. Se aplecase asupra mea şi îmi şoptea
ameninţări. Prostul se aplecase în aşa fel asupra mea, încât cerea
un uper-cut! Aveam poziţia perfectă! Am zâmbit la gândul ăsta!
Trebuia doar să dau bine şi îl adunau cu făraşu‟!

Eram atât de băgat în gândurile mele, încât pe toată durata

acestei scene nu m-am stresat sau panicat deloc, i-am zâmbit
pritenos şi i-am arătat prin gesturi că îmi cer scuze dacă am
greşit cu ceva. M-am ridicat încetişor, am ieşit din mâna lui şi m-
am dus puţin mai încolo continuând să îl aştept pe Murat în
picioare.

Murat venit, i-am explicat situaţiunea. I-am zis că n-am nici

cea mai mică idee care a fost baiu‟! A mers morcovit să îl întrebe
pe ăla care e baiu‟. S-a întors ca să îmi comunice că mă uitasem la
soţia lui. Nu mi-am dat eu seama că mă uit la ea, dar a avut el
grijă să vadă că mă uit!

Cea mai comă situaţie cu Murat şi sora lui a fost, însă, alta!
Când am plecat de la vărul lor, ne-am luat adio, am luat-o din
loc şi după vreo 500 metri iese o PISICĂ de sub scaunul lui Murat
şi sare panicată pe geamul uşii din dreapta acestuia! Toţi
rămânem blocaţi! După câteva secunde, Murat bagă în manşalier şi
începem să mergem cu spatele. Îl întreb:

-Vrei să o duci înapoi? Deschide-i uşa că se descurcă singură!

Scăpaţi de pisică, ne apucăm să râdem ca demenţii! Cum a

intrat pisica aia în maşină, nu am reuşit să ghicim nici unul.

Ajuns la Gaziantep a trebuit să merg pe jos, foarte mult, pe

ploaie. Într-un final, m-a luat cineva pentru cca 40 km, altcineva
pentru cca 60 km, încă cineva pentru cca 30 km; ca mai apoi să
aştept şi să merg cca 4 ore. Pe când eram super rupt şi mă
gândeam să pun cortul, am prins pentru 350 km, până la graniţa
irakiană. No, gândul că îs ca şi în Irak, m-a făcut să mă simt la o
distanţă respectabilă de casă, să simt că am început să călătoresc
din nou! Gata cu apatia!

IV) IRAK (KURDISTAN)

Dragă Aşkime,

După cum mă avertizase Ben-ul comunităţii de hipioţi din

Cipru, nu se putea trece această vamă pe jos. Regulă făcută pentru
bişniţarii taximetrişti, tre‟ să iei taxiul, e 10 euro!

Am ajuns în vamă noaptea! Nu erau taxi-uri! Le-am cerut

vameşilor să ceară unei maşini mici care o să vină, să mă treacă.
Au acceptat foarte amabili şi fără nici o problemă. M-au invitat
înăuntru la ceai şi seminţe, aşa că, ne-am pus la poveşti.

Ar fi trebuit să dau de Kurdistan în următoarea graniţă, mă

Aşkime, dar în vamă erai binevenit aşe: Iraq – Region Kurdistan.
Arborat era steagul Kurdistanului, iar, soldaţii, pe lângă
armamentul foarte diversificat, aveau în piept steagul
Kurdistanului. Irak-ul furnizează Kurdistanului moneda (dinarul
irakian), paşapoarte, cărţi de identitate pentru cetăţeni şi
numerele de înmatriculare pentru maşini. Kurdistanul însă nu s-a
proclamat independent (încă), recunoaşte suveranitatea Irakului! E
autonom, se autoguvernează, are propria armată şi alt regim de
vize! Totuși e mult mai mult decât o regiune autonomă, eu îl
consider stat de facto!

Ce izbeşte cel mai mult înainte de această vamă, de partea

turcească; dar şi în primii 20-30 kilometri pe teritoriul
Kurdistanului, sunt miile de tiruri! N-am văzut atâtea tiruri de
când sunt! Mii, mii! Kilometri şi kilometri de parcări imense şi
tiruri parcate pe marginea drumului! N-ai cum să nu te întrebi ce
au de transportat? Ce se învârte în aşa volum imens în Kurdistan?
Ori se învârtea înainte iar acum a paralizat? Păi, la aşa învârteli se
explică şi faptul că le-a fost dată kurzilor autonomia! Interesul cui
a fost această autonomie? Fii sigur că nu a fost dată de dragul
principiului autodeterminării naţionale, nu le-a fost dată din
dragoste pentru poporul kurd şi de dragul libertăţii acestuia. Sunt
sigur că, tot datorită seriei învârteli au apărut şi oraşele şi / sau
cartierele de blocuri foarte fancy şi moderne prin tot Kurdistanul!
Toate reclamele cu apartamente de vânzare îs doar în limba
engleză, asta spune tot! Oricum, kurdul de rând sigur nu şi le
poate permite! Urma să descopăr şi cealaltă faţă a Kurdistanului -
una ce cuprinde majoritatea populaţiei şi prespune multă sărăcie!

De cum am intrat în Irak, m-au întâmpinat cei mai agresivi

taximetrişti ever! Era încă noapte în toată regula (ora 05:00
dimineaţa), iar patru taximetrişti m-au înconjurat de cel mai
intimidant mod cu care am fost abordat vreodată. Pe rând, de cel
puţin trei ori, fiecare, a încercat să mă convingă să iau taxi pentru
că e periculos! Ce anume e periculos? Taxiul?

La un moment dat, unul mi-a cerut paşaportul. I-am zis că nu

i-l dau. M-a luat tare că el sechiuriti. Luptând să îmi păstrez
calmul, autocontrolul şi zâmbetul, le-am explicat din nou prin
gesturi că eforturile lor nu au rost, că nu am bani!

Când s-a găsit momentul potrivit am ieşit din cercul format de

ei, cu o mişcare ce ar face heterosexualul adulator de păsărică,
care sunt, să scuipe zicând: Ptiu, la dracu! Am fost o balerină!

Scăpat dintre ei le simţeam furia fizic, pe umeri, dar ştiam că

tot ce trebuie să fac e să păstrez aparenţele mersului hotărât,
chiar de îmi erau ultimii paşi. Cu urechile înfundate, binenţeles.

Spaima asta controlată orgasmic mi-o amintesc vizual tot

timpul. Mă văd din spate mergând. Unghiul perspectivei imaginii ..
îl puteam avea doar dacă levitam la 4-5 metri deasupra
taximetriştilor.

Am luat-o la picior spre Mosul, drumul era groaznic, foarte

spart, mult noroi. Au trecut patru tiruri care nu au vrut să mă ia,
apoi a venit un gipan Hyundai ce a oprit şi mi-a explicat că merge
în aceeaşi direcţie cu mine pentru vreo 50 km. OOO! ZUPER! Pe
drum m-a întrebat despre cum îmi voi continua călătoria, i-am
explicat ce e autostopul! N-a vrut să audă! A zis că n-am cum, că
până în capitala Erbil e foarte periculos. Am încercat să îi
povestesc că nu e stres, dar el a decis că mă duce până în Erbil!
Un total de 220 kilometri! I-am mai zis o dată că ioc parai şi mi-
a zis că a priceput şi că ioc problem.

Omul avea gesturi frumoase, relaxa cu limbajul trupului său. Era

un spirit cum nu mai întâlnisem. Numele său, Aunii.

M-a uimit modul foarte conştiincios în care tot pământul e

cultivat la ei! Când or arat, oare n-or dat de bombe? Mă bucuram
că e arat şi cultivat, pentru că dacă trebuia să dorm în cort v-o
noapte, îl puneam pe un pământ cultivat. Dacă ar fi fost bombe
acolo, le-ar fi dezamorsat tractoarele ce au arat, deci, era safe
pentru pus cortul.
 La unul din posturile de control ale armatei, copilul bolnav de
cca 20 ani, ce stătea cu automatul în mână a pus mai multe
întrebări lui Aunii. Nu ştiu ce vorbeau, dar lui Aunii au început să îi
tremure mâinile de parcă avea Parkinson! Omul trăia teroarea!
Până la urmă, s-au înţeles şi ne-a lăsat soldăţelul să ne continuăm
drumul.

Străzile în Erbil sunt denumite ca în SUA, cu numere. În Erbil,

în 30 ianuarie (2014) erau 20 de grade, vreme super faină!

Am mers să caut Directorate of Residence ca să pună şi ei o

ştampilă în paşaport, aşa mi se spusese în vamă. Am intrat într-
un hotel să întreb adresa directoratului vieţii şi mi-au zis că e greu
de explicat, dar îmi cheamă taxi şi îi zic ei ăluia unde să mă ducă.

I-am zis că io şi băieţii mei (rucsacu‟ din cârcă şi cortu‟ din

brâncă) suntem lou bădget, aşe că o luăm fain la pas, nu e stres! A
zâmbit şi mi-a desenat pe un post-it traseul. Aveam de mers 10
km. Autobuze nu sunt, n-am întrebat de ce, dar bag de samă că
răspunsul ar fi fost: pentru că bombe!

Am luat-o frumos la pas şi, tot la câte o bucată de drum,

opream la câte un alt post de-al armatei ca să verific dacă îs pe
drumul bun. Armata sigur cunoaşte oraşul. Fiecare post e
reprezentat de un turnuleţ, pe colţul unei intersecţii şi un gipan
militar cu automat în vârf, parcat parcă în creierul meu, nu sub
turn.

La un moment dat, am oprit şi la un post de poliţie pentru a

verifica dacă sunt pe drumul bun. Când au auzit cât vreau să mai
merg pe jos cu rucsă-coiu‟ ăla în cârcă, mi-au zis să aştept puţin!

L-au însărcinat pe unul mai boboc să mă ducă la locul cu pricina

cu maşina loooor!!!!

DA DA DA!! ÎN IRAK CU MAŞINA POLIŢIEIIII!!!!

 A meritat să o iau de prost prin lume, măăăă!!!! Astea îs cele
mai sublime sentimente de pe Terra!

Ajuns la Directorate of Registration, mi s-a zis că am venit

degeaba, că tre‟ să merg la ei doar dacă stau mai mult de 15 zile
în Kurdistan. Tot a meritat! M-am dat cu maşina poliţiei!

Rezolvată treaba, ne-am întors la secţie. Acolo mi-au zis că

dacă vreau să şi halesc, să mai stau juma‟ de oră. Aşe am şi făcut!
Până a venit haleala, i-am întrebat unde pot să îmi spăl copitele şi
să schimb şosetele. Mi-au dat un săpun lichid şi m-au dus undeva
în curte unde aveau un furtun.

Spălat pe copite, parcă alta e viaţa! Parcă trăieşti pe picior mai

mare! Cel puţin mai curat! Ironice îs toate în viaţa asta, unii vor
să trăiască pe picior mare, alţii pe picior curat!

Spălat, am mers cu gagiii la poveşti. Aveau o cameră pentru

frecat menta, saltele pe jos, toţi tolăniţi. Din poveste în poveste,
am aflat că cel mai boboc dintre ei, are 800 dolari americani
salar!
 N-am îndrăznit să îi rog să se tragă într-o poză cu mine pentru
că peste tot erau însemne cu fotografiatul interzis, dar, din vorbă
în vorbă, le-am arătat pozele ce le făcusem, după ce mi-o ceruseră
ei. Îmi era frică să nu îmi şteargă din ele dar, spre suprinderea
mea, unul din ei a luat aparatul şi mi-a făcut poză cu ceilalţi doi!
YUPPIIIII!!!!

A venit şi haleala, am balotat, iar mai apoi, băieţii mi-au plătit

un taxi până la ieşirea din oraş... na! Mai zi ceva!

Taxi pentru ieşirea nord-estică, drumul ce duce spre oraşul

Soran, iar de acolo spre Iran. Am mai mers pe jos v-o cinci
kilometri ca să fiu ieşit de tăt din oraş şi m-am pus la autostop.

După vreo juma de oră m-a luat un bătrânel, îmbrăcat cu un

fel de chimono tradiţional şi cu turban în cap. La un moment dat
bătrânelul a oprit la o moschee să se roage, eu am rămas în
maşină şi am adormit, eram rupt! Nu dormisem deloc în noaptea
dinainte.

De unde m-a lăsat bătrânelul, m-au luat doi fraţi tinerei ce

m-au dus până în Soran. Mi-au propus să dorm în biroul firmei
lor pe canapea. Am acceptat bucuros pentru că aveam nevoie
neapărat să fac duş! Munţii erau spectaculari, aş fi pus cortul dar
m-a adus ninsoarea cu picioarele pe pământ.

Pentru duş mi-au zis că au doar apă rece care de fapt e foarte
rece, deci, nu pot face duş! Le-am zis că pot, eram transpirat
precum un cal, le-am cerut permisiunea să fac duş la chiuvetă. Au
acceptat fără probleme şi au plecat lăsându-mă singur în tot
etajul de birouri.

Întrebasem de duş şi de internet. Despre duş îmi ziseseră cele de

mai sus, iar despre internet Inşalah (Dacă vrea Allah). Internet
aveau, cu modem wireless, dar mergea doar dacă era curent! Cică,
curentul la ei e foarte, foarte buclucaş. Bine, bine, buclucaş,
nebuclucaş, dar voi, băieţi cu facultate, puneţi electricitatea în
seama lui Allah?

Allah a vrut! Dar doar vreo cinci minute... după aia duş pe
întuneric. Apa întradevărrrr errrra rrrrece!!!! Mai ceva ca cea
din Baikal!

Dimineaţă am luat-o la pas înspre Iran. Mergând eu aşe agale,

am fost depăşit de un gipan. Tipul a oprit şi m-a aşteptat, m-a
întrebat unde merg şi chiar dacă nu avea drum în aceeaşi direcţie
cu mine, s-a oferit să mă ducă până la ieşirea din oraş ca să îşi
poată practica engleza. Când am coborât, mi-a dat o pită de-a
lor!

Ioi, bine venită a fost! Nu mai mâncasem de 21 de ore. Am

continuat la pas mușcând din pită ca cânii, până am dat de postul
de poliţie ce era imediat după ieşirea din localitate. Aici, băieţii
aveau chef de poveşti, așa că mă întreabă:

-You like football? Real Madrid or Barcelona?

PROST GRĂMADĂ, zâmbesc şi îi zic să aștepte. Desfac rucsacul

ca să scot fularul Barcelonei... Îmi trece prin bostan că soldăţelu‟
ăla care nu ştie altele în afară de trasu‟ cu puşca... poate ţine cu
ireal... poate e madr-idiot… Mişcările îmi devin lente… de ritual.
Bag pula în el ireal şi fanii performanţei, în cei interesaţi doar de
palmares şi imagini. Pfuoai, mă simţeam de parcă urma să fiu
martir, dar aveam satisfacţia de a fi martir cu motiv scuzabil:
pasiunea iraţională, protestul la adresa idealismului perfid al
religiilor.

Era oricum prea târziu, iar eu încă îs ghivolul ce nu posedă

sentimentele necesare bătutului în retragere. Ori la bal, ori la
spital! Scot fularul. Când îl vede se luminează la faţă, mi-l ia, şi-l
pune după gât și mă felicită! Eu, tembel până la capăt, încerc să
profit de moment şi îl întreb dacă nu facem amândoi o poză cu
fularul Barcelonei.

-No, no! No photos!

-AA! Ok, excuse me!

Dacă tot ţin cu Barça şi mânc pită goală ca cânii, băiatu‟ mi-a
adus un pahar cu ceai şi un scaun. Să şăd şi să mânc ca oamenii,
că maşină îmi opreşte el! Şi aşa a făcut! Un zuper gipan ce m-a
dus până în vamă, măi Aşkime, tată!

În vama kurdă, o sală aşteptare cu minim 50 cai. La primul

ghişeu (cu gemuleţ) nu dai pașaportul direct la cel de la ghișeu ci
unui aghiotant, care îl pasează mai departe! N-am mai văzut aşa
ceva de când mânc carne de porc! Paşapoartele intră toate pe
gemuleţul ăla, iar oamenii aşteaptă în sală. Din când în când, iese
unul cu mai multe paşapoarte şi te strigă pe nume. Mai urmează
încă două ghişee până ajungi la ghişeele iraniene, tot 3 și acestea!
Femeile au sală separată!

În Iran totul e în aer liber dar eşti înconjurat de gratii în toate

direcţiile. Ninge! Printr-un grilaj vezi cum verifică tirurile şi
autobuzele: cabina, cutia de scule, etc! TOT, TOT, TOT! Criminal!
Îmi verifică bagajul şi apoi îmi cer paşaportul. Când mi-l întinde ca
să mi-l dea înapoi, un tip de lângă mine îl ia şi şi-l bagă în
buzunarul de la spatele pantalonilor! I-l scot fără să cer
permisiunea! Se uită mirat la mine şi întreabă de paşaportul lui,
explicându-mi cum crezuse că e pașaportul lui! După ce pleacă mă
prind că de fapt, avea paşaportul lui în acelaşi loc cu al meu! Îl
scosesem pe al meu din buzunarul în care era şi al lui!!!

Mă bucuram şi mulţumeam cerului că nu m-am prins pe

moment de minciuna lui.. L-aş fi lovit fără să existe posibilitatea
de a gândi acţiunea.
 Am tras aer, m-am relaxat. Se cam adună în ultima vreme
experienţele de genul.

O secundă de neatenţie te poate lăsa fără paşaport, înconjurat

de gratii, în zăpadă…

La al doilea ghişeu iranian mi-a verificat ăla paşaportul minim

10 minute!!! Nicăieri nu mi-a mai ţinut un vameş în mână aşa
mult paşaportul.

În cazul Cipru-ului m-am abţinut să vă transcriu indignarea şi

supărarea ce mi-o provoacă orice detaliu britanic. Ok, niciodată nu
am protestat că merg pe stângă, fiecare cu mersul său şi al stelelor
sale. Dar chiuvetele lor moderne cu 2 robineţi le ştiţi? Chiuvetele
alea de tre să le înfunzi, să dai drumul şi la apă rece şi la apă
caldă. Să te opăreşti cu cea din urmă, ca mai apoi să amesteci apa
precum în lighean. Da, prizele irakiene sunt britanice.

Din estul Turciei am început să fac autostop legănând din mână

/ palmă. De ce? Pentru că la ăştia degetul mare ridicat în sus e
semn obscen, cum e cel mijlociu la noi.

V) IRAN

Dragă Andreea,

Andreea e fica domnilor Graţianu. Domnul Ionel, fiind pasionat

de fotografie, voia să vadă poze mai profi la mine pe blog, așa că
mi-a făcut o donaţie ca să îmi pot lua un aparat foto mai bun. I-
am spus că aş prefera să folosesc aceşti bani pentru vize şi mi-a zis
că nu e o problemă.

Andreea a insistat asupra unui singur lucru: Să nu mănânci căţei

în China! Am promis să nu o fac.

Mai întâi trebuie să povestesc cât m-am complicat cu viza de

Iran. Viza de Iran poate fi luată pe loc din Trabzon, Turchie, dar
dat fiind faptul că la drumul întors al ultimei călătorii, în zona
Trabzon, autostopul a mers îngrozitor de greu şi am avut
experienţa acelui coşmar de autocar, mi-am zis să aplic liniştit în
ţară. În Trabzon, viza ar fi fost 75 de euro, în ţară ar fi fost un
total de 85 euro (35 invitaţia, 50 viza). Am zis că diferenţa de 10
euro e pentru liniştea mea.

Am aplicat pentru invitaţie online şi s-a dovedit a fi 50 de euro

în loc de 35. Mai mult sosirea ei a întârziat două săptămâni.

Într-un final mă duc la ambasadă cu invitaţie, poze, copii

paşaport şi mi se zice că îmi trăbă deasemenea cazier, asigurare
medicală și adeverinţă medicală că îs apt călătorit. Asigurarea
medicală nu am putut-o face on-line deoarece mi se solicitase să
apară pe ea menţionat Iran. Am fost nevoit să apelez la serviciile
unei agenţii ce putea edita asigurarea şi menţiona Iran. Mai apoi,
pe străzile Bucureştiului căutam o policlinică care să ateste că îs
apt călătorit. Am găsit cu greu o policlinică care să fie dispusă să
îmi scrie o banală hârtiuţă despre potenţa mea în ale călătoritului,
toate mă refuzau pe motiv că nu-s de-al lor. Preţ final 85 lei. Ce
să facem, aşa păţăşti dacă n-ai medic de familie, adicătelea job,
viaţă normală.

Astea rezolvate, du-te la CEC ficior ca să plăteşti taxa de viză de

75 euro. Da 75! Ar fi fost 50 de euro în regim normal, ceea ce ar
fi durat două săptămâni, dar cu invitaţia de viză întârziată, nu
mai aveam răbdare, aşa că am plătit 25 euro taxă de urgenţă.
Asta a scurtat procesul cu o săptămână.

Ajung la CEC-ul de pe Calea Victoriei nr 11, stau la o coadă

vreo 10 minute şi mi se spune să merg la altă coadă. Stau la noua
coadă o oră ca să mi se zică cum problema mea se rezolvă la
primul ghişeu la care am stat. Îi explic doamnei ăleia frumos ce mi
se întâmplă şi îi zic că e o bătaie de joc, poftind-o să vină cu mine
să îi spună acelaşi lucru colegei care m-a trimis să stau la coada ei
o oră. Ne ducem la colega aeriană... ca să îmi zică cum s-a
încurcat…

Trebuiau să se alinieze stelele şi cu cazierul ca să am viza într-o

săptămână. Plătită fiind taxa de viză, am încercat să scot cazierul
la Bucureşti. Un tip ce îmi citeşte blogul, a încercat să mă ajute şi
a dat nişte telefoane pe la ceva secţii de poliţie ca să rezolve un
favor. La urmă, după câteva ore de umblat, favorul nu s-a putut
face, pentru că cazierul meu nu e curat, accidentul ăla de maşină,
din octombrie 2011. Trebuia să merg la Cluj pentru cazier.

Secţia de vize a consulatului Iranului la Bucureşti are program

doar vinerea de la 09:00 la 12:00. Merg să depun actele vineri,
10 ianuarie, fără să am cazierul dar promițându-le că o să îl am
pe când scot viza, datorită faptului că tre să merg la Cluj după el.
Mi se face acest favor și mulțumesc tuturor zeilor persani!!! Totuși
mai aveam o problemă: pozele, aveam poze tip paşaport doar cu
ochelarii pe bârnău şi mi se spune că pozele trebuiesc să fie fără
biciclete. M-am conformat şi am fugit repejor să fac alte poze. În
zona Piaţa Romană, întreb o tipă îmbrăcată cu vestă
reflectorizantă portocalie, vânzătoare ambulantă de bilete la tot
felul de loterii, dacă nu ştie unde pot face nişte poze. Îmi zice că nu
ştie.

Intru în staţia de metro, fac poze la automat, dar când le scot

realizez că am selectat greșit dimensiunile pozelor: 4 cm/6 cm, în
loc de 3 cm/4 cm. Pe lângă faptul că erau mărime greşită mai
erau şi de foarte proastă calitate. I s-or fi terminat culorile
automatului. Refuz să mai fac poze cu el și îmi zic să caut un
fotograf. Ies din staţia de metro şi caut în continuare un loc unde
să îmi facă cineva nişte poze normale. Sunt îndrumat spre un
xerox studenţesc care, cică, face şi poze. Găsesc xeroxul … e la 1
metru în spatele tipei ce vindea bilete la bingo. Cum să nu îţi vină
să plângi de nervi în aşa o situaţie? Cum să nu te superi şi să nu te
enervezi pe aşa oameni?

Intru stresat, stau la coadă juma‟ de oră până îşi xeroxează

studenţii cursurile, apoi, acolo, între ei, mă pune pe un scaun, îmi
face poză, o printează în 6 exemplare… Uitasem bicicletele pe nas!
Altele, vă rog!

Iau pozele, alerg la ambasadă. Ajung la timp. Toate pozele astea

m-au mai costat şi ele cca 40 de lei, 10 euro.

Luni trebuia să fiu la Cluj, să scot cazierul, să îl scanez şi să i-l

trimit prin e-mail. Originalul urma să îl dau vinerea cealaltă când
ridicam viza. La caziere, pe Decebal, în Cluj mi se zice că durează
două zile eliberarea cazierului pentru că îs născut în alt județ
(Alba). Să mori tu!? Dar eu tre‟ să merg în Iran! Am bilet de avion,
vrăjeli, minciuni, etc!

Mi se zice că nu se poate. Sun pe doamna aia faină de la

consulatul Iranului şi îi explic că ăştia îmi dau cazierul numai
miercuri, dar viza o vreau tot vineri, se poate? Se poate! Îi
mulţumesc maxim, maxim de sincer.

Vineri, 17 ianuarie, scot viza iar împreună cu ea, îmi dă o copie

xerox a cazierului, originalul rămânând la ei. Îmi zice să port
această copie de-a cazierului tot timpul cu mine. Culmea ironiei
era faptul că acest cazier era pătat cu un an de pușcărie cu
suspendare, pentru șofat în stare de ebrietate. Noroc că asta era
scris criptat, în termeni de Legea X, Articolul Y! Aveam să mă
amuz de fiecare dată când urma să prezint acest cazier
autorităților unui stat islamic! În total, viza de Iran m-a costat
175 euro; dar am învăţat cum abilitatea viteză nu îţi poate fi de
folos tot timpul.
 Să revenim în graniţa irakiano-iraniană. Intrat în Iran, îs luat
de prima maşină la care fac semn. Un Renault Tondar, adicătelea
exact Logan.

În maşină fiind 4 bărbaţi, iar în portbagaj neavând loc, a trebuit

să stau cu rucsacul în braţe. Le-am explicat că merg la Tehran,
aşa că în prima localitate mă trezesc la autogară. Le zic că io fac
autostop şi să mă ducă cât avem drum comun. Pricep ideea, aşa
că ne vedem de drum. După o vreme, aflu că ei merg la Tabriz.
Tabrizul nu îmi era în drum, ar fi presupus un ocol de cca 200
km, dar am ales să merg cu ei la Tabriz, pentru că din Tabriz
aveam autostradă direct până în Tehran.

Gagiii m-au lăsat undeva pe centura Tabrizului. Unul din ei mi-

a dat 500 000 riali, asta fiind apx. 16 dolari americani.

Pe centura asta am fost dus de vreo 2-3 maşini pe distanţe

scurte. Mă luau pentru că îşi dădeau seama că îs străin sau/şi
pentru că voiau să povestească în engleză cu mine. Toţi îmi
propuneau să mă ducă la autogară, iar eu trebuia să le repet
povestea. Tot timpul trebuia să fiu cu ochii pe indicatoare, ca
atunci când drumul lor se separă de al meu, să insist cu pliz stop şi
să le explic că tre‟ să mă dau jos şi să îmi văd de drumul meu. Toţi
mă avertizau că mă mâncă lupii!

Unul dintre ei mi-a povestit tot drumul că e azer, că Tabriz e

Azerbaigian, iar ultimele sale cuvinte au fost:

-Don‟t forget: South Azerbaigian is not Iran! Catalunia is not

Spain!

-Visca el Barca! Messi is the best! A fost răspunsul meu.

Într-un final, m-a luat un tip ce m-a dus până pe autostradă,

la primul peage. M-a lăsat acolo şi a povestit cu doi din gagiii ce
lucrau în caşcarabete la tăiat bilete şi colectat banii de taxă
cerându-le să îmi găsească maşină de Tehran. Zis şi făcut! În cca
10 minute eram pe un tir care mergea la Tehran.

Atât tiristul cât şi cei patru gagiii din Renault mi-au dat să
halesc kebab Iranian - super bună chestie. Seamănă cu micii noşti,
dar sunt din carne de miel și mult mai mari. Nu îs prăjiți pe
grătar ci pe o tijă de fier, ceea ce face să fie mult mai bine fripți
pe interior. Nu ştiu de ce în Europa conceptul de kebab e atât de
diferit de cel iranian. Adică, la noi, kebab e un sandvici cu oarice în
el.

Am ajuns în Tehran a doua zi dimineaţă, sâmbătă, 1 februarie.

Urma să fiu cazat la Ben, un amic de-al lui Vlad. Pe Ben l-am
sunat de pe telefonul tiristului, mi-a dat ca punct de întâlnire,
hotelul Azadi. Tiristul îmi explică că hotelul ăla nu îi e în drum şi
îmi opreşte un taxi care să mă ducă acolo.

Era 8-9 dimineaţa, mă gândeam că poate Ben tre‟ să meargă

la lucru şi să nu întârzii, iar astfel să îl bag în belele. Mi-am zis că
oricum aveam ăia 16 dolari primiţi de la gagiul din Renault şi o sa
plătesc din ăia. Baiu‟ e că taxiul ăla tot mergea şi mergea, m-a
dus minim 30 km. Eram stresat pentru că nu aveam idee cât poa‟
să coste, speram să nu îmi ceară prea mult. Mi-a cerut 10 dolari,
i-am plătit mulţumit. Când aveam să verific pe Google Maps urma
să descopăr că mă dusese 35 km. V-aţi prins cât e de uriaş
Tehranul!

Ajung io la Azadi Hotel, iar Ben nicăieri. Rog la recepţie să mă

lase să dau un telefon, îl sun pe om şi îmi zice că nu e în oraş şi o
să poată veni după mine doar după 18:00. Era 10:00. Îi zic că e
ok, dar mi se părea aiurea situaţia, trebuia să îmi fi zis asta
dinainte ca să ştiu că am tot timpul din lume la dispoziţie. Aş fi
putut să mă plimb prin oraş, să iau metroul care costa 60 de bani
călătoria, nu 10 dolari cât taxiul. M-am mai trezit şi la un hotel
de 5 stele unde erau numa din ăia la patru ace, iar eu cu cortu‟ în
brâncă. Nu mi-a fost mie stres sau ruşine, aşa că m-am pus
comod într-un fotoliu din marea recepţie de la parter. Dacă aveau
ei vreo problemă cu mine veneau şi îmi spuneau. Am stat acolo 3
ore până mi s-a terminat bateria la laptop, apoi, pentru că nu
aveau prize, am ieşit şi m-am plimbat pe afară.

După cca juma de oră de plimbat am intrat într-un alt hotel,

tot de 5 stele. Am mers la restaurant zicându-mi că o să trag de
un suc vreo câteva ore până mi se încarcă bateria la laptop.

La intrare scria: Proper clothes required. Nici o problemă, dacă

mi se atrăgea atenţia mergeam la baie şi îmi luam cămaşa din
rucsac, mă făceam şi io ficior cinaş! Nu mi-au zis nimic legat de
haine, dar wire-less-ul avea parolă aşa că m-am dus la recepţie să
întreb de parolă. Mi s-a zis că netul e contra cost, 5 ore = 3
dolari. Zic ok şi plătesc conştient că nu mai aveam bani şi de suc
(care era 5 dolari).

Când avea să vină chelneriţa să mă întrebe ce vreau urma să îi

zic că deja am luat, internet! Bă, omule bun, dar n-a venit la
mine 5 ore cât am stat acolo!

Locul era ceva serios, a meritat fiecare din cei 300 cenţi.

De la o masă vecină o iraniancă traducătoare, spunea unui

franţuz:

-This is Persia, not France! He has to recognize his crime!

Ce film! Lasă Ben tată, mă faci tu să aştept, dar uite cum din
cauza ta o ard prin hotele de 5 stele, cum nu mi-aş fi închipuit
vreodată.

Ce e drept, eram ca picat din cer, fiind străin m-au tratat

demn şi nu m-au judecat pentru rucsac, nici pentru faptul că le
foloseam recepţia ca intermediară sală de aşteptare înainte de a
trece în alte lumi.

De la altă masă am auzit o altă traducătoare spunând:

-We have to protect the system!

Şi uite aşa am învăţat că nu are cum să fie vorba despre

drepturi şi libertăţi ci despre protecţie.

După ce am stat cele 5 ore cât aveam internet plătit, m-am

întors la celălalt hotel, unde netul era moca. Am încercat să mă
loghez la contul de paypal şi mi l-au blocat cretinii.

A ajuns Ben după ora 19:00 şi mi-a zis că o să îmi arete oraşul.
Aş fi preferat să merg să mă hodin, dar plutesc în derivă fără
stres, e cea mai bună metodă didactică.

Era cu maşina, mi-a zis că 4 litri costă 1 dolar. Am mers de am

mai luat un prieten de-al lui şi am ars-o aiurea şi fără sens până
pe la 23:00. A fost destul de obositor şi stresant să mă plimbe
după el atâtea ore fără sens pentru că oraşul nu mi l-a arătat.

De fapt, plimbatul ăsta aiurea cu maşina e distracţia lor, e

refugiu‟, e unicul mod de a scăpa de stresul de acasă. Benzina fiind
foarte ieftină, costurile îs mici, aşa că gagiii se plimbă cu maşina,
ascultă muzică, dansează ca nebunii, fac câte o glumă cu o tipă de
pe stradă şi plăcerea lor cea mai mare: fumează tutun! Părinţii lor
nu ştiu că ei fumează, la 23 de ani! Unul din ei înainte să se
întoarcă acasă se parfumează la greu, mestecă gumă, etc. Apropo,
pachetul de Pall Mall e 1 dolar!

Ok, surpriza însă a fost când la ora 23:00 Ben mi-a zis că, în
seara aia nu mă poate primi la el acasă pentru că nu are cheia de
la apartament, taică-so fiind plecat din localitate. El va dormi la
un prieten, dar de noaptea următoare nu aveau să mai fie
probleme. Povestea era ciudată, cusută cu aţă albă, pentru că dacă
chiar ar fi fost așa, mă invita la prietenul lui, dar nu m-am
stresat, i-am zis că o să caut un parc, pun cortul acolo şi dorm
fără stres. Aşa am şi făcut. Fără stres, până m-au ginit paznicii
parcului. Au venit să mă întrebe de sănătate, le-am explicat ca am
bani puţini şi de aia dorm în cort. Mi-au verificat paşaportul,
amabili mi-au strâns mâna, au zis că pot să dorm liniştit în
continuare.

La o bucată de noapte, unul din paznici revine, mă trezeşte din

somn brusc. Foarte buimac şi derutat fiind, mă trezesc cu
nenorocitu‟ în cort, peste mine! Doi cai într-un cortuleţ de o
persoană. Voia să îmi verifice bagajul, s-o fi gândit că am alcool
sau droguri şi l-or decora că a prins un păcătos de consumator de
licoare satanică!

L-am rugat şi i-am explicat prin semne să iasă din cort, că îi

scot rucsacul afară şi îl poate controla în voie. Nebunu‟ nu voia! Tot
scotocea prin rucsac ca un căutător de comori! Mi-a desfăcut şi
plăsuţa cu boxeri şi şosete murdare şi le-a luat bucată cu bucată.
Mă enervasem deja, puneam mâna pe el şi îl zgâţâiam ca un
dement ca să mă calmez cât de paşnic puteam...

Prima experienţă claustrofobică, criză de claustrofobie.

La un moment dat, super disperat am început şi eu să scot

lucruri din rucsac şi să le arunc prin tot cortu‟. Totul a durat vreo
3-4 minute interminabile, şi s-a încheiat cu câteva lacrimi de
neputinţă… Mi se intrase în private space urât de tot. Din punct
de vedere psihic a fost cea mai dificilă situaţie a tuturor
călătoriilor.

Dimineaţă, Ben a întârziat mai mult de o oră. S-a repetat

povestea: m-a plimbat toată ziua aiurea prin oraş până seara
târziu. N-am zis nimic în prima zi, am reuşit să nu zic nimic nici
în a doua zi, voiam să i le spun toate, dar înainte de a i le spune
aveam nevoie de Free Gate, un progrămel care generează IP fals şi
prin intermediul lui accesezi Facebook şi Paypal. Am mers la unul
din prietenii lui acasă, mi-a dat progrămelul şi înainte să încep să
îi zic ce aveam de zis, povestesc ei ceva despre fratele lui Ben care
a lucrat la ambasada Pakistanului.

Erau fraţii mici ce inventau o minciunică pentru a se scoate? Le

eram de folos în acele plimbări? Îi ajuta să descopere lucrurile din
altă perspectivă? Prezenţa mea ajuta cu ceva?

Uite cum pentru prima oară, nu am mai protestat.

Am pus şi în seara aia cortul în parc. Pe la 04:30 aud paşi şi

îmi vorbeşte cineva în farsi. Mi-am zis că îs gardieni aşa că am
deschis cortul. Cum am scos capul am văzut un tip în faţa mea la
vreo 2 metri dar în fracţiunea următoare de secundă, alt tip
ascuns după cort în dreapta, mi-a dat cu spray paralizant direct
în gură, nas şi ochiul drept.

Nu ştiu de-s rezistent la paralizie ori spray-ul lor era chinezărie!

Scriind astea, retrăiesc totul, îmi amorțeșe ochiul drept ca atunci
când a fost binecuvântat... Dracu‟ ştie cum, dar am reuşit să închid
fulgerător ambele uşi ale cortului. Prima reacţie după ce m-am
văzut protejat un pic a fost să aştept să leşin. Dar repejor mi-am
zis că tre să fiu activ, că nu e musai să leşine toţi de la spray-uri
de astea fatale.

După câteva secunde, unul din tipi a încercat să deschidă

fermuarul, în secunda următoare i-am futut una peste copită cu
flaconul de 2 litri de apă. A bolborosit ceva, iar eu i-am răspuns
înjurându-l pe sfânta vlahă. În secundele următoare aveam scos
bricegoiu‟ primit de la Emil şi stăteam pregătit pentru continuare.

N-a mai fost nici o continuare! Hoţul tot timpul e fricos! V-o
două ore nu m-am culcat pentru că mă gândeam că adorm lemn
din cauza spray-ului şi pot intra în cort peste mine fără să aud şi
îmi iau tot. După cele două ore luate ca măsură de siguranţă, mi-
am continuat somnul liniştit ca un paşă până la 10:30.

La 11:00 m-am văzut cu Ben, de data asta nu a mai întârziat.

M-a dus la ambasada Pakistanului, am vorbit cu asistentul
consulului, un tip amabil care mi-a promis că va face tot ce poate
ca să îmi dea viza, inşalah (dacă vrea şi allah). Acestea vorbite,
urma să ne întoarcem peste două zile ca să vorbim şi cu consulul.

Am ajuns la Ben acasă. Sună jos la interfon să i se deschidă, i se

deschide, urcăm scările, ajungem la uşă, sună la sonerie ca să
anunţe că a urcat scările, doar apoi apasă clanţa, deschide uşa şi
intrăm. În casă se vorbeşte aproape doar în şoaptă, cu o reverenţă
falsă faţă de părinţi. Eu îs un picuţ surd de felul meu, nu
înţelegeam nimic.

Ziua următoare, miercuri, am mers la ambasada Afganistanului,

am aplicat pentru viză urmând să o ridic sâmbătă. Viza de
Afganistan se dă de pe o zi pe alta, în 24 de ore, dar, dat fiind că
la iranieni şi afgani weekend-ul pică joia şi vinerea, puteam ridica
viza doar sâmbătă.

Ridic sâmbătă viza de Afganistan, apoi merg la ambasada

Pakistanului, consulul îmi zice că regula e să iau viza de Pakistan în
ţara de origine, dar că atât cât depinde de el, mi-o va elibera cu
drag dacă are acceptul ministerului apărării de la Islamabad. Nu
ar fi avut rost să îi povestesc cum la Bucureşti consulul pakistanez
nu oferă vize turistice, cum a încercat să domine sexual prin sărut
forţat o amică, cum alţi doi călători şi bloggeri ce au aplicat
pentru viza pakistaneză, visând la frumoşii lor munţi, au fost
refuzaţi. Eu făcusem tot procesul aplicării până în ultima fază,
doar ca să observ dacă aş fi avut vreo şansă. Cu dosarul complet
consulul mi-a zis că tot nu îmi poate spune dacă voi primi viza sau
nu, aşadar am refuzat să îi mai depun dosarul, spre stupoarea lui,
pentru că preferam să nu am refuzată aplicaţia, ca oricând pe
viitor aş fi aplicat din nou, să trebuiască să povestesc că eu am mai
aplicat cândva, dar am fost refuzat, iar astfel să fiu refuzat din
nou.

Trebuia să aşteptăm câteva zile pentru acest răspuns de la

Islamabad. Eu n-am aşteptat după răspuns şi am început să
strâng actele de care aveam nevoie în cazul în care Islamabadul
răspundea pozitiv. Să fi aşteptat până primeam răspunsul şi doar
mai apoi să solicit invitaţie de viză, presupunea necunoscute etape
de timp incontrolabil! Am scris pe CouchSurfing pe un grup
pakistanez şi un tip super, super amabil, mi-a răspuns la 00:00
noaptea, iar a doua zi dimineaţă mi-a trimis invitaţia prin DHL.
Am zis să îi transfer costul curieratului cu DHL, care a fost minim
20 dolari dar nu a acceptat! Ce să mai pomenesc că o agenţie
turistică mi-ar fi cerut 75 dolari doar pentru invitaţie.

Să revin însă la ziua de sâmbătă, termin de povestit cu consulul

pakistanez şi vreau să merg să depun actele pentru Uzbekistan,
Turkmenistan sau Tadjikistan, dar problem, ambasadele stanurilor
ex-sovietice se pare că lucrează după calendarul european, aşadar,
sâmbăta au zi liberă!

Luni când am ajuns la ambasada Uzbekistanului, orarul îmi

spunea că lucraseră duminică şi că au liber vinerea şi sâmbăta.
Calendarele vieţii!! M-au încurcat şi ele două zile în cazul
Afganistanului şi două zile în cel al Uzbekistanului, după ce
pierdusem primele două din cauza lui Ben. Într-un final, luni, în
baza invitaţiei luate online cu stantours.com, am luat viza de
Uzbekistan după ce am stat vreo 2-3 ore la coadă. Cu viza de
Uzbekistan în pașaport am fugit să depun actele şi pentru viza de
Tadjikistan, dar le mai trebuia Ă document from ior embăsi, ior
embăsii ăgri iu vizit Tadjikistan. LOL! Ce tâmpenie! Păi cum să am
eu nevoie de acceptul cuiva ca să fac pe turistul? N-am avut ce
face! M-am conformat şi a doua zi, marţi, am mers la ambasadă
ca să-mi elibereze nota verbală, necesară. ŞOC! Nota verbală costă
85 dolari.

A doua zi, miercuri, am mers la ambasada Turkmenistanului,

unde am depus actele, urmând să ridic viza din Masshad, înainte
de a ieşi din Iran. Mai apoi am ridicat nota verbală şi cu toate
documentele, am mers de am depus actele la tadjici.

Viza tadjică am ridicat-o sâmbătă 15 februarie, le-o cerusem cu

două intrări, dar tipul ce mi-a eliberat-o, aducându-mi-o în
stradă, după ce sunasem la sonerie, nu a fost atent la formularul
completat de mine şi mi-o eliberase cu o intrare! Am plătit taxa
pentru viză cu o intrare (50 USD) după cum îmi ceruse; doar mai
apoi i-am zis că cerusem cu două intrări. A reintrat grăbit şi
speriat de greşeală, a modificat-o şi mi-a dat-o înapoi cu două
intrări, uitând să îmi ceară diferența de taxă de 25 USD! Aşa am
economist 25 de dolari, dacă am fost ţinut în stradă.

Cu toate vizele astea în paşaport, nu îmi venea să cred câte am.

Era un vis real să verific paşaportul, de mi-a dispărut vreo una şi
să le ador de fiecare dată! JUR CĂ ÎL VERIFICAM! E un sentiment
extraordinar să poţi vedea atâtea vize în paşaportul tău, tu copilul
ce păştea oile şi căruia toţi îi spuseseră că viaţa asta e despre bani,
iar dacă nu ai bani, clar că nu poţi să îţi realizezi visul de a vedea
lumea.

Vizele, dovada posibilităţii magiei trăite în universul material, cu

furnicături de extaz.

Întorcându-mă de la ambasada Tadjikistanului într-o staţie de

autobuz întreb o tipă încotro e staţia de metro Tagiriş. Nu ştia
deloc engleză, dar a priceput ce vreau și prin semne mi-a zis să
stau să aştept busul ce mă va duce acolo, pentru că şi ea tot acolo
merge. Am aşteptat busul. A venit busu‟ şi nu m-a lăsat să îmi iau
bilet, mi-a dat ea cu cardul. Şi-a sunat o prietenă să o întrebe
cum se zice pe engleză câţi ani ai şi m-a întrebat câţi ani am. I-
am scris pe telefon. Tot pe telefon mi-a scris şi ea: 24. M-a
întrebat dacă îs căsătorit arătându-mi degetul inelar şi mimând
că învârte un inel pe acesta (nu avea inel). I-am zis că nu, mi-a zis
că nici ea nu e căsătorită.

Stăteam la jumătatea autobuzului de o parte şi de alta a bării ce

separă bărbaţii de femei. Când s-a făcut un loc liber la bărbaţi i-
am făcut semn că mă aşez pentru că îs obosit (alergasem după vize
de mi se învârtea capul). Am rugat-o să mă anunţe când ajungem
la Tagiriş. Când locul de lângă mine s-a eliberat a venit şi s-a
aşezat lângă mine. Mi-a fost oţâră groază să nu îi facă scandal cei
din bus, dar nu au fost probleme.

Am ajuns în staţia de metro şi pe unul din pereţi era un tablou

cu un covor persan. Mi-a arătat tabloul şi apoi a mimat croşetatul
cu mâinile. Voia să îmi spună că asta îi e ocupaţia. Când să intrăm
la metro, nu mă lasă să îmi iau bilet şi dă ea cu cardul făcându-mi
semn să intru. Intru, dă cu cardu ca să intre şi ea şi i se terminase
creditul. Rămase fără călătorii. Îi fac semn să intre în spatele
persoanei care era în stânga ei. Ţup, rapidă ca o căprioară intră
fără să fie văzută de gardian şi iată-ne pe metro. Aveam 12 staţii
de mers în comun.

S-a aşezat din nou lângă mine la bărbaţi. De fapt, mi-a făcut
semn să vin după ea şi ne-am pus pe scaunele cele mai apropiate
de vagonul femeilor, ea stătea exact lângă geamul ce desparte
bărbaţii de femei. Nu au fost probeme nici de data asta. Am mai
comunicat noi ce am comunicat prin semne şi, la un moment, dat
mi-a zis:

-Uan, tu, fri, for, faiv, six, sevăn, eit, nain, ten in Transilvani?
 -Unu, doi.. etc. Reluăm şi ea repeta după mine, pe rând, fiecare
cifră. Nouă l-a pronunţat cel mai greu. Bineînţeles că nu le-a
reţinut aşa că a scos un carneţel şi a scris de la dreapta la stânga
cifrele persane, cele arabe, apoi m-a pus pe mine să îi scriu cu
litere în vlahă. I le-am scris şi pentru că mi-am dat seama că nu îi
sunt de nici un folos, i-am zis să le scrie şi ea pe persană.

Luni, 17 februarie, la 15 zile de la poposirea mea în Tehran,

având toate actele pentru viza de Pakistan (inclusiv bilete de avion
rezervate, mai apoi anulate, din Kabul în Islamabad, pentru că
urma să le zic că o să zbor, altfel sigur nu mi-ar fi data viza, dacă
ştiau că o să merg over land, darămite cu autostopul) m-am
întors a treia oară la ambasada lor, zicându-le că nu m-au mai
contactat să îmi zică dacă au acceptul Islamabadului, aşa că, am
venit cu toate actele. Mi-au zis că răspunsul venise cu o zi înainte…
şi era negativ…

Am întrebat dacă îmi mai rămâne vreo şansă sau posibilitate de

a lua viza lor şi mi-au zis clar că nu.

No, amu că am terminat cu telenovela vizelor Stanurilor, trec la

povestea propriu-zisă a călătoriei. Am preferat să le separ ca astfel
aceste procese şi detalii ale aplicatului pentru vize să fie util expuse.

Ben are prietenă, Hanii, dar în cele cinci zile petrecute cu el, nu
s-a întâlnit niciodată cu ea, dar s-a întâlnit de două ori cu o
colegă de facultate, Samira. Îmi zicea că îi e doar amică şi se
înţeleg bine, bla bla, etc. Se jucau copilăreşte, flirtau pe faţă, era
foarte clar cât şi cum se plac.

În ultima zi, era abătut rău de tot şi îmi povesteşte că are

probleme cu soacra, că aia nu îl acceptă, îl jigneşte chiar dacă nu
i-a dat motive. Asta face relaţia cu prietena lui să fie dificilă.

Înghiţise caseta isteţu‟, continuă cu povestitul, se scapă şi îmi

pomeneşte ceva despre Samira. Îi zic că e foarte evident că o place
pe Samira mai mult decât pe Hanii, îi mai zic că e la fel de
evident că şi Samira îl place.

Mă întreabă dacă să se despartă de Hanii, îi zic că eu nu am

cum să îmi dau cu părerea despre asta, alegerea trebuie să fie doar
a lui şi trebuie să fie responsabilă, asumând ceea ce ar trebui să
simtă că va urma.

Insistă să îi zic eu ce să facă, refuz. Mă mai gândesc un pic şi îi

zic:

-Nu pot să îţi zic ce să faci, dar pot să îţi spun nişte cuvinte pe
care le-a spus Mark Twain acu‟ vreo 120 de ani: „Peste 20 de ani
nu vei regreta greşelile făcute, ci vei regreta lucrurile pe care nu
le-ai făcut!”

A doua zi, îmi scrie pe Facebook: I got divorced! No, uite aşa, am
provocat primul divorţ, sper să mai provoc multe, dar să fie în
folosul meu.. he he!

Am concluzionat că unele dintre bietele femei iranience cărora

nu li se respectă drepturile pentru că poartă o batistă pe căpşor,
pot fi mai rele decât mulți bărbaţi, în multe situaţii. Am bănuit că
e posibil să li se acorde plăcerea de a fi răutăcioase mai des decât
ar presupune egalitatea şanselor, asta doar bănuind că ar exista şi
bărbaţi inteligenţi care ştiu degusta astfel de plăceri. Pe de altă
parte, de data asta bărbatul, Ben, era victima sistemului,
tradiţiilor, cutumelor şi jocurilor feminine chiar dacă era căzut în
capcana auto-măgulirii ce i-o conferea atenţia a două gagici. Da,
peste ani îşi va da seama cât va trebui să plătească pentru
egoismul naivităţii de a nu fi procesat cuvintele în care îi ceream să
fie responsabil şi să depună eforturi inimeşti pentru a ghici şi
aşterne un viitor safe la picioarele oricărei femei ar fi ales-o.

Mă plimb eu aşa vesel pe drumurile Iranului şi adesea văd femei

despre care pot spune cu siguranţă: Asta e o japiţă de aia
spurcată, care ţine la tradiţiile lor mai mult decât soţul ei!” Da,
sunt femei musulmane care au de suferit datorită anumitor
aspecte ale societăţii şi culturii lor, dar, de asemenea, sunt şi
bărbaţi care au de suferit!

Cât despre individualităţi veţi întâlni în paginile ce urmează

iraniancele Parinaz şi Araz. Individualitatea ţi-o formezi agale,
indiferent de contextul social sau cultural. Nu permisivitatea te
duce spre stimă de sine, ci tot ce ai făcut sau nu ai făcut. Viaţa,
bă!!!

În lumea islamică nu există propagandă anti-creştină, pentru ei

creştinii sunt <oamenii cărţii>. Lumea creştină loveşte continuu
spaţiul islamic cu lozinci, simplificând complexitatea vieţii dintr-un
areal geografic, strict pe criterii de exploatare economică. Copil
fiind visam să aibe Dinamo mai multe titluri ca stâna oilor,
ajungând la 28 de ani, sper din suflet să văd Europa şi SUA
exploatate şi dominate economic, fără a fi atacate cu propagandă
ideologică, cum au făcut ele.

Parinaz e mai veselă şi mai fericită decât toate feministele

desktop-iste! Un fel de centuriste, ce desacralizează viaţa prin
lozinci, doar pentru a îşi hrăni vanitatea cu iluzorii merite proprii
de jurnaliste sau blogger-iţe. Da, consider că am realizat travaliul
existenţial necesar formulării cuvintelor din fraza precedentă. Da,
doare. Doare simplismul şi ignoranţa.

self care is a divine ressponsabilty

De ce să nu găsim grupuri ţintă care nu ţin de graniţe ci ţin

tocmai de problematica graniţelor şi de reala problemă: politica?
Vă zic eu de ce, pentru că e mult mai simplu să fi o paraşută care
prezintă ştiri TV, se plimbă în maşini scumpe (proasta de pe
dreapta), nu are nici cel mai mic habar despre realitatea vieţii;
deci îi e convenabil să lanseze idei cârtiţă (islamofobe). Da, bărbaţii
celebri sunt mai paraşute decât femeile celebre.

Cum să rămâi sincer, când nu poţi spune ce îţi place? De aci

rezidă totul.

Zeul creştin, a trimis un presupus fiu al său care să moară

pentru păcatele uaminilor, fără să îi fi întrebat dacă au nevoie de
vrăjeala asta şi spunându-le că dacă nu acceptă silit această
nelibertate, vor arde veşnic. Zeul musulman nu are copii, ca să fie
atât de asemănător oamenilor, aşadar ar fi particula primară,
chestiuţa aia de la care a pornit universul. Totul depinde de
persoanele cu care vei trata filosofic zeitatea islamului. Dar în cazul
creştinismului nu o poţi trata cu absolut nimeni, atâta timp cât
zeul acestora este părinte, sexist tată. Eu accept doar zeiţe. Dacă
eşti mascul heterosexual, ce venerează doar vaginul, dacă ai fost
binecuvântat să înveţi de la ruşi ce înseamnă bărbăţia, poţi avea
doar zeiţe, orice alţi masculi, fie ei şi zei, îţi pot fi doar oponenţi
(exceptând prietenii şi menţionând că personal refuz prieteni zei).
Dacă divinitatea nu poate fi asexuală, nu poate fi acceptată.

---

Între toate plimbările cu Ben și prietenii lui, am păţit

următoarea fază tare: Amir, un prieten de-al lui Ben are mamă
cu dizabilităţi locomotorii. Ia maşina ei, nu a tatălui, ca să poată
parca oriunde vrea coama lui prin oraş. Da, maşinile celor cu
handicap aici au o asemenea prioritate încât scoţi afară din
parcare pe oricine prinzi în maşină. Da, maşinile celor cu handicap
sunt recunoscute după plăcuţa de înmatriculare pe care au
inscripţionat semnul scaunului celor cu probleme locomotorii.

Ideea e că ceilalţi şoferi nu pot vedea picioarele de sub volan, n-

au de unde să ştie că Amir nu are handicap! Am fost martor la o
scenă în care Amir s-a certat cu un bogătaş ce conducea un gipan,
reproşându-i că nu e prompt în a îi elibera parcarea! Astea în
condiţiile în care tipul avea cca 50 ani, iar Amir 22. Spuneţi-mi
că aşa ceva e posibil în vreo ţară vestică, pe vreun tărâm cre(ş)tin.

După cele cinci zile interesante (dar şi stresante şi dificile) cu

Ben, m-am mutat la un prieten de-al lui Nicu, Nima. No, la
Nima, m-am simţit extraordinar de bine, am făcut doar ce am
vrut! Am mers cu taică-so să joc ping pong şi cu el am mers la
piscină. Am stat la Nima cinci zile, umblând după anumite vize şi
aşteptând invitaţia vizei de Pakistan.

La Nima acasă, am avut două situaţii funny și drăguțe cu mama

acestuia. Am întrebat-o dacă mi-ar putea spăla ceva haine
murdare şi mi-a zis:

-Yes, of course, except underwares. Dacă un iranian vizitează

anumite sate din Valahia şi vede că celor ce s-au sinucis li se bate
un cui de lemn în inimă ca să nu devină strigoi (duhuri rele), sigur
se vor amuza şi ei fără să fie implicată vreo taină de-a lipsei de
respect. Ce să zic de grozăviile amish-ilor americani? Ar lăsa ei un
etnic farsi sau arab să le penetreze fanatismul?

După cinci zile, m-am mutat la Parinaz, o tipă super mişto,

căreia mă recomandase Ştefan. La cei 42 ani ai ei, e unul din cei
mai veseli oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Ea m-a dus la
un party ţinut în memoria unor socialişti executaţi în anii ‟70 în
Iran. S-a servit răchie armenească. Cât despre aceşti socialişti pot
spune că îl consideră idol pe Stalin şi au imnuri similare cu cele
închinate lui Che Guevara. Dacă aceşti urmaşi ai celor executaţi în
anii ‟70 sunt atât de fanatici, nu îmi doresc a şti cum erau
martirii. Inteligenţi sigur nu erau.

După Parinaz mi-am găsit gazdă pe CouchSurfing: Shayan. În

prima noapte am mers cu Shayan şi 7 prieteni de ai lui, undeva la
cca 50 km de Tehran, la o căsuţă de vacanţă, era weekend de-al
lor. S-a stat la foc, s-au prăjit cartofi, s-au mâncat seminţe, s-a
glumit, au cântat la instrumente tradiţionale:

După această primă seară, ne-am întors la Tehran, iar Shayan

m-a pasat prietenului său Mahomad la care am stat următoarele
3 zile. Cu Mahomad acelaşi stres ca şi cu Ben. Avea de mers
undeva şi mi-a zis că mergem, fără să mă întrebe de vreau or ba.
I-am zis că am mult de lucru pentru blog şi, dacă se poate, aş
prefera să rămân acasă să scriu:

-Mai bine vii cu mine. Te umflă râsu‟! Mai bine?! E normal să ai

astfel de experienţe când depinzi de alţii, când nu îţi permiţi
hotele. Important e câte am învăţat trecând prin situaţii de astea
neplăcute. Şi pentru că am vrut să aveţi în subconştient tot timpul
o prejudecată la adresa musulmanilor, spun doar acum că era
imposibil să fiu deranjat de singularul inconvenient de a fi purtat
după ei, atâta timp cât în absolut toate celelalte aspecte au fost
foarte amabili şi săritori! Ben, scuze că pe tine te-am lăsat să
aştepţi mai mult, şi tu ai făcut-o, hihi. Tot dragul inimii mele,
vouă, iranienilor!

Tensiunea personală datorată celor 5 vize spurcate, gaborul ce

mi-a intrat în cort, faptul că Ben a avut nevoie să mă cunoască
înainte de a mă primi în căminul său, sunt lucruri ce nu le pot
pune în cârca altora.

Povestind cu Shayan despre americani şi propaganda lor anti-

Iran, mi-a zis: Au impresia că îs avangard, dar nu sunt! Sunt
foarte religioşi!

Eram într-o seară în oraş cu Shayan şi ai lui şi mi-a trebuit să

mă piş. Am căutat WC public, am găsit, dar el a trebuit să
verifice dacă am apă, să mă spăl pe mâini, mi s-a părut un gest
extraterestru.

În altă zi, un prieten de-al lui Shayan, îmi arată un tablou cu

aiatolahu‟ vieţii şi mă întreabă: „Do you know who is this fucking
idiot?”. Am răspuns râzând. Ne mai plimbăm ceva vreme şi vedem
un popă de al lor, tot tipul ăsta, îmi zice să mă duc la popă să îl
rog să facă o poză cu mine. Iar am râs.

Prieteniile dintre tinerii iranieni bărbaţi par mai strânse, mai

sincere.

Mahomad mă dusese cu maşina lui la ambasada Pakistanului,

luasem cu mine rucsacul, în cazul în care viza îmi era refuzată, mă
ducea pentru autostop în sudul oraşului, la drumul ce duce la
Isfahan. Aşa a şi fost.

Din Tehran până în Qom am fost luat de un tip super amabil şi

super mişto. În Qom m-a luat unu‟ la care i-am explicat de două
ori că : „beduna pul” şi “no money” ajutat şi de gestul
număratului banilor din degete. Când după 300 km, am ajuns în
Isfahan şi mi-a cerut bani, m-am prins de cap. I-am arătat toţi
cei 5 dolari şi toţi cei 1 000 riali (a 30a parte dintr-un dolar) dar
a zis că nu e suficient şi să îi dau rucsacul. I-am râs în faţă. Având
experienţa din Mongolia la CV, ştiam că nu are rost să îmi bat
capul cu el. I-am dat aparatul foto după ce am scos cardul. A fost
atât de mulţumit încât, din proprie iniţiativă, mi-a dat 200 000
riali (7 dolari).

În piaţa centrală din Isfahan, am rugat nişte turişti să îmi facă

poze şi să mi le trimită mai apoi pe e-mail.

Am aflat că în limba farsi, Rad înseamnă inteligent, întrebasem

ce înseamnă pentru că văzusem scris pe garduri cu caractere
latine, ca un fel de încurajare, simplul RAD. No, asta artă
stradală! Iar dacă în a lor cultură, inteligenţa are alte valenţe
decât la noi, acest mesaj poate atinge culmile spiritualităţii, nu ale
motivaţionalelor americăneşti. Nu doar numele-mi de familie
înseamnă oarice în limba farsi, ci şi numele meu mic, cel puţin aşa
mi-au zis ei, Timotenie ar înseamna a fi diferit. În rusă, rad
înseamnă fericit, lucru ce l-am putut verifica, însă limba farsi nu o
ştiu silabisi. Chiar dacă aceste traduceri ce mi-au fost oferite de
către iranieni numelor mele, nu sunt conforme lingvistic, Iran e
singura ţară în care eleganţa spiritului face două persoane diferite,
străine una de alta şi la interval de câteva zile să îmi facă un
compliment de acest fel.

Niciodată nu m-am putut considera inteligent, tot timpul mă

credeam naiv pentru că îmi pun cele mai simpliste întrebări, cele
care nu îţi oferă extaz şi nu îţi fac mintea să alunece sedusă.
Aceste caracteristici ale provocatului de extaz prin idei le-am
văzut tot timpul la jurnalişti şi le-am considerat prostituţie a
spiritului. Dezamăgit de modul în care scriau toţi în care crezusem,
am scris de mod brutal. Mă alinau doar epitete precum puroi,
vomă, etc. Lumea îmi părea diformă şi voiam să mor protestând,
dorind să îndepărtez aprecierile celor care nu sunt capabili să
coboare în profunzimi. Dar am învăţat că diformul ţine de
percepţie, nu de real sau imaginar.

Isfahanul mi s-a părut urât, dar frumoasa şi celebra-i piaţă

centrală chiar dacă e banală, oferă o experienţă unică prin istoria
ce ştii că o posedă.

Am lovit drumul în continuare spre Shiraz, urmând să opresc la

Pasagard (locul în care e înmormântat Cirus sau Curoş cum îi zic
iranienii) şi în paradisul spiritual Persepolis, Tahtegiamşit, cum îi
spun iranienii.

Din Isfahan, m-a luat un tip amabil pentru vreo 60 km, apoi
m-a luat altul prea ospitalier pentru încă 150 km. Prea ospitalier
nu pentru că m-a îndopat cu mâncare, ci pentru că m-a obosit şi
năucit cu toate curiozităţile şi întrebările lui. Tipul, la 33 de ani,
fumează pe ascuns, fără să ştie soţia şi părinţii lui. Ca să ascundă
asta, se parfumează, mestecă gumă, etc!

M-a invitat să dorm la el, am acceptat invitaţia, iar când am

ajuns s-au alăturat la asaltatul cu întrebări şi frate-su şi tac-su.
Au vrut să vadă poze cu casa de la ţară, cu tata, cu mama, cu
bunicii, etc. Asta m-a impresionat, umanitate manifestată atât de
autentic nu mai întâlnisem, aşadar m-am putut prinde doar mai
apoi că al ei cost era oboseala.

A doua zi dimineaţă, am continuat spre Pasagard. Am fost luat

de un tirist super mişto. Tipul avea 45 de ani, 2 fete la facultate,
soţie, dar şi amantă. Studentă şi ea, ca fiicele. Cică, îi dă şi ei bani
de haine, dar îmi zice că dacă află soţia, el sigur moare, pentru că
îi taie gâtu‟ la propriu! Mai mergem un pic şi scoate haş! Mă îmbie
şi pe mine. Ii explic că atunci când fac autostop, nu consum. Îi
povestesc ce urât am păţit-o în Kazahstan când am fumat pe o
maşină care m-a luat la autostop. Tot tipul ăsta mi-a povestit că
doicii şi iranienii îs popoare ariene, nu ca arabii, care sunt sălbatici.
No, măăăi, socialişti întâlnisem, fascişti nu m-aş fi aşteptat să
întâlnesc între bruneţeii ăştia.

Am ajuns la Pasagard şi m-am tras în poză cu mormântul lui

Cirus/Curoș. După Pasagard, am luat-o spre Persepolis. M-a luat
un tirist cu cei 2 fii ai lui. El mi-a zis: Iran pipăl nou terorist! Cel
mai mare din copii băga haş de faţă cu tac-su şi îmi arăta un
Coran, spunându-mi că ei nu sunt terorişti, iar Coranul îi învaţă
să fie oameni buni!

Persepolis e cel mai impresionant loc ce l-am văzut vreodată:

Noroc cu cei 7 dolari de la ăla ce mi-a luat aparatul foto, că

fără ei nu aş fi avut bani să intru la Pasagard şi Persepolis.
Intrarea la fiecare din aceste locuri e 5 dolari americani, deci, 10
în total. În Persepolis, la fel ca şi în Pasagard şi în Isfahan, am
rugat pe cineva să îmi facă poză şi să mi-o trimită pe e-mail.
Tipul care mi-a făcut poze în Persepolis mergea în Shiraz aşa că,
m-a dus şi pe mine.
 În Shiraz, mă aştepta gazdă CouchSurfing. Tipul, profesor
universitar, ateu. Nu poate spune asta nimănui, la universitate
trebuie să meargă şi el la rugăciuni, la orele fixe. Şi-ar pierde locul
de muncă şi ar risca multe alte chestii dacă s-ar şti că e ateu. Am
stat la el trei zile, timp în care am lucrat la a scrie peripeţiile
primelor zile de Iran şi la a scrie povestea lui Dan Dumitru. M-am
simţit foarte bine la el acasă, nu m-a sufocat cu ospitalitate,
curiozitate şi întrebări. Au fost patru zile fără stres.

Shiraz-ul are de foarte departe cele mai frumoase iranience.

Tipul fiind foarte de treabă, mi-am zis să fiu și eu foarte de

treabă și am încercat să îi sărut sora. Era într-o noapte târziu și
asta tot venea la mine în cameră să povestim, era tare zăpăcită.
Văzând-o pierdută, io ca înecatu' am vrut să o sărut, dar nu a
deschis gura ca să îi bag limba, așa că am rămas la pup de prunci,
pe buze. S-a panicat și a fugit din cameră.... Spre panica mea!!!

Îmi venea să îmi smulg părul din cap când mă gândeam cât de
kamikaze îs dacă am pupat o iraniancă la părinții ei în casă după
24 de ore ce am cunoscut-o. Abia - abia am adormit în seara aia,
iar dimineață tipa mi-a adus micul dejun zâmbind de un mod ce
voia să îmi spună să stau liniștit că e ok.

Când povestisem cu consulul, acesta mi-a zis că dacă vreau să

întâlnesc vlahi prin Iran, să îi zic că mă pune în contact cu cei care
îi cunoaşte. Aşa m-a pus în legătură cu doamna Roxana. Dumneaei
e căsătorită cu un iranian. I-am întâlnit în Shiraz. La despărţire ea
şi soţul ei mi-au dat 16 dolari spunând că vor să contribuie în
acest fel la visul meu. Le-am mulţumit sincer.

Din Shiraz, am mers în Kerman. Kerman e cel mai fierbinte loc

de pe Terra, aici s-a înregistrat cea mai mare temperatură, +62
grade Celsius. După ce am fost în cea mai rece zonă locuită
permanent în Siberia, raionul Oimiacon, am ajuns şi la celălalt pol!
Hepi!

Din Kerman am mers la Yazd. Yazd-ul mi-a plăcut! Mi-a plăcut

templul zoroaştrilor şi două moschei mişto.

Din Yazd, am dat bice spre Mashhad.

Tot drumul Shiraz - Kerman – Yazd – Mashhad, e doar deşert.

Deşertul dinaintea Kerman-ului e cel mai mişto. Am traversat în
Iran deşerturi de mai multe feluri, foarte diferite de Sahara.

N-am ajuns în Mashhad fără peripeţii, însă. Eram în Torbat, cu

cca 150 km înainte de Mashhad, pe la 02:00 noaptea şi, un tip ce
m-a văzut că fac autostop, m-a întrebat ce e cu mine. Mi-a zis că
e periculos ce fac şi că el îmi plăteşte taxi. M-am tot chinuit să îi
explic că nu e periculos şi nu e nici un stres, dar n-am avut cu cine
vorbi, aşa că am lăsat de la mine.

M-a dus la un taxi rechin, de ăla de aşteaptă să se adune patru

persoane ca să le ducă. A vorbit cu el pentru mine, i-a plătit, iar,
la urmă, mi-a zis că tipul în cauză e „good man”. Mie, însă, nu
îmi plăcea faţa tipului. M-am pus în maşină, am adormit şi m-am
trezit după 2 ore jumătate. Mai veniseră 2 clienţi între timp şi,
deci, mai avea nevoie de unul, dar îmi zicea să îl plătesc. Când am
priceput ce piesă joacă coarda, foarte nervos, i-am zis pe vlahă:

-Pă‟ bă dobitocule, tu mă faci să aştept două ore jumate ca să

îţi baţi joc de mine şi amu‟ să îmi ceri bani a doua oară? Suge-mi-
ai pula!!

-Yes! Pul! (Pul înseamnă bani pe farsi)

-Nu! Nu! Nu pul, PULA!!!

În timp ce purtam discuţia asta, îmi luam rucsacul şi cortul din

portbagaj şi plecam fără să salut. Nici nu îmi păsa, nici nu aveam
chef de discuţii – demonstrări ştiinţifice ale adevărului - care era
de partea mea. Ceilalţi doi s-au uitat la mine ca la nebun, dar e
atât de bine să nu îţi pese, să nu te doară nici în fund!

Ieşit la drum, am fost luat după două minute. M-a luat un

autocar ce m-a dus moca până în autogară în Mashhad. Am ajuns
la 04:30 în autogară şi am dormit întins pe scaune până la
08:00, când m-am trezit şi m-am dus la consulatul
Turkmenistanului. Eram îmbrăcat de drum şi cu cortul în brâncă.
A fost prima oară când am mers după o viză gătit aşe! Îmi era să
nu se uite ăla ca boul la poarta nouă la cortul meu şi să nu îmi mai
dea viza.

Deasemenea, îmi mai era morcov că o să îmi refuze viza, pe

motiv că am viză de Afganistan în paşaport şi pot tranzita din
Iran spre Uzbekistan via Afganistan.

Totul a mers foarte rapid, în juma‟ de oră, am avut viza! Mai

apoi, am mers la consulatul Pakistanului să încerc din nou să le iau
viza. Am fost refuzat din nou. Consulul ăsta a fost mai amabil
decât ceilalţi doi consuli, mi-a explicat absurditatea procesului de
aplicare pentru viza pakistaneză: Bicăz of Americas misterios
activitis ăt dă bordăr of Afganistan uit Pakistan. Aveam să aflu
mai apoi cum americanii intră din Afganistan în Pakistan cu
tupeu, cu tancurile.

În Mashhad, prin intermediul CouchSurfing, m-a găzduit Soruş.

Un gagiu fantastic! De el m-am simţit cel mai apropiat, dintre
toţi iranienii.

Tot în Mashhad, şi tot prin intermediul CouchSurfing, o gagică

m-a invitat la o cină ţinută de ea şi sora ei. Văzuse târziu
solicitarea-mi de cazare. La cină mai era invitat şi un călător
catalan. Frumuseţea tipei nu-i era punct forte, dar cum foarte
bine zice Emil: Orice femeie, oricât de urâtă, sigur are o prietenă
foarte bună! Deci, trebuie să te porţi frumos şi să le câştigi într-un
anumit fel şi pe cele care nu îţi plac, ca să ajungi în grupul lor de
prietene şi să îi cunoşti prietenele bune!

Nu era ea frumoasă, dar avea o soră de 33 de ani de ai fi

muşcat asfaltul, ca mai apoi să te dai cu capul de el de 33 de ori!!!
Nu i-aş fi dat mai mult de 25 de ani. Mi-am zis că n-are rost să
încerc nimic că e prea frumoasă. Pentru că se ţinea de glume şi
mi-a zis de trei ori Baby Face când sor-sa şi catalanul au mers
după ţigări şi s-au întors după doar cca trei minute, auzind
interfonul, înainte să apuce să le deschidă, i-am zis:

-OOO, deja se întorc! Păi, trebuie să te sărut acum. Zis şi făcut!

Dacă nu trebuia să scutur din cap şi să mă prefac că nu se
întâmplase nimic, cu siguranţă aş fi fost leşinat la propriu să
realizez că am săăăruuutaaat aşa divinitate!!! Nu înţeleg de ce nu
leşin acum când scriu astea, după regulile vieţii mele mi s-a oferit
o plăcere şi o bucurie ce nu mi-o puteam imagina, aşadar nu aş
merita-o (închina-i-s-ar şerpii).

La sfârşitul serii, după ce am băut niţel toţi, îl sun pe Soruş să îl

întreb ce adresă are. Până atunci, Soruş mă dusese peste tot cu
maşina lui, deci, nu ştiam cum să ajung la adresa sa. Mi-a zis că
n-are rost să îmi zică adresa că vine el să mă aducă acasă.

M-am dus în altă cameră şi i-am zis că mă va aduce sora tipei.

Nu voiam să audă catalanul care trebuia să se descurce singur.

-Are o soră?

-Daaaa!!!!

-Ok! Baftă!

M-a dus ea cu maşina. Mai glume, mai o mână pe-o măslină,

pe-un bulan de damă fină, etc. Încerc să o sărut din nou şi se
fereşte, așa că îi zic:
 -No las‟, că lăsăm pe mâine! Stabilim întâlnire pentru a doua
zi. A doua zi, mi-a zis că e obosită şi bla bla-uri.

Da, ştiu că de data asta aş fi umblat după fundul ei de cel mai

încântat mod şi exact cum ar fi dorit ea, fără să îmi fi dat seama
pe atunci că asta ar fi îngrăşat-o, deoarece zeiţa să rămână zeiţă,
trebuie să ai echilibru de multe moduri.

Icoană de fund! Moaşte! Draci!

În una dintre zilele petrecute la Soruş am dat de un blog ce

pomenea de experimentul în care se încerca desincronizarea a
două pendule. Dacă imprimi un ritm şi o mişcare unui pendul şi un
ritm şi o altă mişcare altui pendul, după un timp ajung să aibe
aceeaşi mişcare! Nu le poţi desincroniza! Americanii au mers în
spaţiu să vadă dacă pot desincroniza două pendule în lipsa
gravitaţiei şi fără frecare! Nu au reuşit! Nu poţi desincroniza două
pendule!

Se pare că lumea şi universul au un ritm al lor, ce nu poate fi

schimbat! Am realizat că am căzut într-o capcană dorind să fac
anumite lucruri! Am avut anumite vise, dar dacă ambiţiile şi visele
presupun şi vanitate?

Am părăsit casa lui Suroş, … cu lacrimi în ochi, mama lui Suroş

m-a întrebat dacă e în regulă să mă îmbrăţişeze. Foarte plăcut
impresionat şi încurcat, am zis un DA uriaş! M-a pupat pe gât.
Apoi, a venit rândul tatălui lui Suroş să mă îmbrăţişeze… Oamenii
ăia m-au iubit, ca siberianul Vova. Asta e o experienţă ce nu o să o
uit niciodată! La fel cum nu o să uit vreodată tot Iranul și toți
oamenii lui minunați! Că mi-am luat eu spray în bot e altceva, nu
trebuie făcută confuzie între dificultățile de care s-a lovit X și the
Big Picture!

Să revenim la drum: am părăsit casa lui Suroş târzior, acesta

m-a dus cu maşina la ieşirea din oraş, unde trebuia să stau la
autostop. Am ajuns acolo la 12:00, iar la 17:00 închideau graniţa!
Graniţa era la cca 200 km, deci eram pe foarte ascuţită muchie
de cuţit! Trecuse juma‟ de oră şi nu mă lua nimeni. Nu mai
stătusem aşa mult în Iran fără să fiu luat. Deja mă îngrijoram
serios că nu apuc să ajung la timp în graniţă, că închid ăştia
graniţa, îmi expiră viza, îs întors iar acasă, tre‟ să pornesc pentru
a treia oară în încercarea de a face înconjurul lumii cu autostopul,
etc…

Opreşte unu‟ şi mă duce până în graniţă! A condus repejor, aşa

că, am ajuns pe la 15:30 în graniţă.

Generalităţi, impresii, detalii iraniene:

Nord-estul Iranului de azi, , a dat imperiul Part. Numele ţării a

fost Persia până în anii ‟30. Şahul acelei vremi a cerut la nivel
internaţional să se schimbe numele Persiei, în Iran.

Un lucru ce îmi oferă o plăcere divină e să îl ascult pe aitolah,

nu că aş înţelege ceva, dar îmi place să citesc pe faţa lui expresii
foarte similare cu ale lui Ceauşescu şi Iliescu!

Americanii în 1988 au doborât un avion de pasageri iranieni, în

Golful Persic! Un Iran întreg a văzut cadavrele fraţilor, surorilor,
soţiilor şi copiilor culese din apele Golfului Persic… 320 de
persoane! CIVILI! Copii, femei şi bătrâni! Bush, președintele SUA pe
atunci, a zis: Nu o să ne cerem scuze niciodată!

Iranienii sunt foarte toleranţi vizavi de homosexualitate. Toată

separaţia dintre femei şi bărbaţi, toate formalităţle, îi fac să le fie
greu să înţeleagă sexul opus. Nu îi înţeleg pe cei de sex opus, au
impresia că îi înţeleg şi că, de fapt, cei de sex opus sunt foarte
naşpa. Pun în seama diferenţei de sex problemele lor de
comunicare. Unii îşi schimbă ceva la nas, alţii se îmbracă în femei.
Pentru ei, e ceva firesc, nu e un tabu, nici familia nu se supără!
 Iranienii ăştia au cea mai bună mâncare din lume!!! Îs, pur şi
simplu, demenţiali! Mâncând aşa nebune delicatesuri la ei, ajung la
concluzia că şi mâncarea poate fi un drog. Pot înţelege de ce unora
le place foarte mult să mănânce, fără să le pese câte kilograme o
să aibe. În Iran, printre altele, am mâncat carne de struţ.

Mâncam io liniştit şi mă întreabă gazda dacă am idee ce fel de

carne e. Îi zic că nu. Îmi zice că e struţ… Rămân prost şi îl întreb
dacă struţii sunt vânaţi. Tipul râde de se prăpădeşte şi îmi spune
că ba, sunt crescuţi în ferme. Îmi cer scuze explicându-i că am
văzut struţi doar în desenele animate când eram copil.

Despre alcoolul iranian pot spune cu certitudine că e o altă

gamă de drog!

Am văzut în Tabas, bere Mahou! Fără alcool și expirată din 21

decembrie 2012! Asta în 24 februarie 2014! Buticul mai avea un
raft plin! Totuşi, mi s-a părut lucru mare să găsesc bere
europeană în Iran.

Iranienii conduc destul de imprudent. Ca să îi potolească şi să îi

îngrozească, poliţiştii le-au pus pe marginea drumului maşini
super-accidentate şi super-tamponate, incendiate, etc. Nu sunt
puse doar aşa pe marginea drumului, ci sunt cocoţate pe un stativ,
să sară în ochi şi să fie vizibile de la o distanţă cât de mare. Tot la
capitolul circulaţie rutieră, au enorm de multe deluţuri de alea
puse în mijlocul drumului şi menite să te facă să încetineşti mult şi
să îţi distrugi maşina, ca să o duci mai des la service.

Steaguri mai multe ca în Iran, n-am mai văzut nicăieri.

Femeile tre‟ să îşi acopere capul, dar multe îşi fac coc şi acoperă
doar cocul.

Aveau tigrii până acu 20 ani şi lei până acu 50.

 VI) TURKMENISTAN

Andi, intram în Turkmenistan şi, ca de obicei, nu prea ştiam

nimic despre ţara în care urma să intru. Prefer să descopăr, nu să
preiau informaţii. Reţinusem despre Turkmenistan doar că oamenii
îs puţin speriaţi de străini, că i-ar considera spioni. Da, unii sunt
uşor reticenţi la început, dar dacă nu vii cu un aparat foto
încercând să pozezi totul, o să fii surprins!

Am trecut cu bine de vama iraniană, şi am intrat în cea

turkmenă calm, zâmbitor, pozitiv, dar, mai ales, pregătit să fie
nevoie să am răbdare multe ore. Mă aşteptam la tot ce e mai rău.

Paşaportul mi-a fost plimbat inutil între trei tipi, a trecut pe la

fiecare de trei ori! Şi, de fapt, tot ce trebuiau să facă, era să pună
o ştampilă în el.

După ce mi s-a pus ştampila în paşaport, am fost întrebat ce

traseu urmează să fac în Turkmenistan. Le-am zis Aşgabad –
Daşouz – Turkmenabat. Mi-au zis că am viză de tranzit şi nu am
voie, aşa că, trebuie să merg direct Turkmenabat şi să intru în
Uzbekistan. Le-am zis:

-Bine, mă scuzaţi, nu ştiam că trebuie să urmez cel mai scurt

drum dacă am viză de tranzit; văzusem pe internet că de la
Aşgabat am tren la Turkmenabat, via Daşouz; de aia voiam să
merg prin Aşgabat, dar o să fac cum trebuie, merg pe cel mai
scurt drum, trebuie să fie ceva autobuz.

De fapt, ştiam toate astea de la Jeremy Marie. Mai ştiam că lui

îi spuseseră la ce hotele să doarmă şi că îi ziseseră că vor trimite
poliţist să verifice dacă într-adevăr s-a cazat unde i s-a zis. El nu
s-a cazat la hotel, a băgat mare şi în v-o 20 de ore a traversat
Turkmenistanul.

Am fost întrebat la ce hotele mă cazez şi le-am dat nişte nume

de hotele alese la mişto, de pe Goagăl: Hotel Rahat. Numele
hotelelor şi adresele, însă, erau reale. Mi s-a repetat „cel mai scurt
drum”. Am fost pasat la alţii. Aici a trebuit să completez un
formular în care să spun ce am asupra mea: telefon, laptop, etc.
După asta, s-a trecut la controlatul rucsacului. Mi-au scos din el
fiecare boxer şi pereche de şosete. Inutil, pentru că buzunarele
secrete nu le-au găsit. Dacă era să vreau să trec droguri peste
graniţă, o puteam face.

La final, s-a trecut la verificarea laptopului să nu cumva să am

filme porno, cică. Era o tipă de vreo 25 de ani şi un soldăţel
tinerel ce îmi verificau laptop-ul.

Caută ei, răscolesc, scotocesc până ajung la pozele din Moscva...

Ups! Nu le-am zis eu să intre acolo! Mai ţineţi minte când, după
petrecerea dată la Dmitri, m-am trezit gol puşcă în baie, întins pe
gresie? Dmitri mi-a făcut poză atunci, eu am ţinut poza respectivă
ca suvenir iar vămeșița turkmena mi-a găsit-o. S-a dat trei paşi
alăturea cu mâna pusă la ochi şi a scos un ascuţit guiţat:

-Ou mai gad! Dis iz not gud!

Era să o întreb de ce? Soldăţelul de lângă ea, profund

impresionat, mi-a arătat pe ascuns semnul de cool şi mi-a zis pe
ruseşte:

-Tî cul, maladieţ!

Au mai scotocit ei ce au scotocit şi au intrat, pe rând, în două

foldere ce aveau nume de gagici. În timp ce tipa inspecta,
soldăţelul mă întreba dacă am făcut sex cu ele.

Am ieşit la picior din vamă şi ţi clar, măi Andi, că io oricum

urma să merg cum planificasem, via Așgabad, Dașouz.

Am fost surprins să văd că fusul orar al Turkmenistanului e cu o

oră jumate în plus faţă de cel al Iranului, chiar dacă au aşezare pe
meridian aproape identică.
 Am fost luat de mai multe maşini pe distanţe scurte şi, în cca 5
ore, eram foarte aproape de capitală. Era 00:00 noaptea, aşa că,
i-am zis omului să oprească undeva la vreo 20 km înainte de
Aşgabat ca să pun şi eu cortul ca tot omu‟, că doară nu aveam să
îl pun pe marmura din centrul Aşgabatului.

Am pus cortul, între nişte copăcei şi tre‟ să recunosc că, după ce

ultima oară când am dormit în cort am fost atacat, mi-a fost
puţin frică. Am dormit cu briceagul deschis şi cu fluierul de la
rucsac pus la îndemână, pentru că mi se spusese că sunt lupi,
şacali şi coioţi în pustiimea turkmenă.

Am dormit ca un paşă până la 11:00 a doua zi, apoi am intrat

în Aşgabad. Un oraş banal, cu nimic impresionant. Au vrut ei să
facă ceva bengos şi au construit câteva străzi întregi cu trotuare şi
clădiri placate cu marmură. Aşadar, Aşgabat e un oraş
înmărmurit, pentru că alb şi pentru că lapte. Îmi închipuiam
înmărmureala asta ca fiind ceva foarte urât, megaloman, etc. Nu
a fost cazul, e doar banal. Acel tip de banalitate care o exagerează
unii, cu scopul de a îşi prezenta călătoriile mai interesante decât
sunt.

La acelaşi capitol ar fi demne de notat basmele ce au personaj

central <dictatorul> Turkmenistanului. Pot spune doar că nu am
văzut nici o poză cu el pe panourile străzilor turkmene. Mai pot
spune că Turkmenistan e una din cele mai de vis ţări, fiecare
cetăţean primind: gaz, curent, apă şi 1400 litri de benzină pe an,
GRATUIT!!! DA, O MIE PATRU SUTE LITRI! ȘI DA! NU PLĂTEŞTE
NIMENI GAZ, CURENT, APĂ!

Într-adevăr controale de-ale poliţiei ca în Turkmenistan, nu am

văzut nicăieri. Am fost controlat de minim 20 de ori în
aproximativ 1500 km. Şoferii trebuie să dea mită de fiecare dată
când îi opreşte poliţia. La început, aspectul ăsta m-a înfuriat
maxim, gândeam şi eu ca o gâscă revoltată. Gâsca era revoltată de
corupţie: fiţe de occidental liberalist! Dar dacă în Turkmenistan, pe
un drum de 550 km dai câte 1 dolar la 5 gabori, ăştia 5 dolari îi
poţi considera taxa de autostradă. Şi să nu uităm că primii 1400
litri benzină aici sunt gratis, iar mai apoi iei 5 litri cu 1 dolar!

Într-adevăr drumurile îs foarte proaste, mai proaste şi decât în

Moldova.

Din Aşgabad am ieşit spre nord cu autobuzul 47. Am mers până

la ultima staţie. Preţul biletului: a şasea parte dintr-un dolar.
Raportaţi toate astea la un salar de 500 dolari. Atât are un tirist
ce conduce doar intern, în Turkmenistan. De tiristul ăsta am dat
mergând pe jos vreo trei km. Îşi repara un semnalizator dreapta
spate.

M-a rugat să îi arăt paşaportul ca să ştie că iesti haroşî

documient şi niet polis problem. I l-am arătat cu drag, a văzut că
totul e ok şi totul a mers bine după aia. A oprit la un magazin,
mi-a luat o pită, o rudă de salam şi o bere.

-Sagbo, i-am zis.

Andi, ştii când te bucuri cel mai mult de o bere? Când n-ai mai
băut una de o lună! De asemenea, te mai bucuri de o bere şi mai
mult dacă e băută într-o nouă ţară cucerită cu autostopul!

Berea asta m-a amețit din prima și m-a trimis prin alte lumi.
Lumi tare line și frumoase! Galaxiile bucuriei! Îmi derulam prin
ochii minții toate drumurile, pluteam, zburam! Eram cuprins de
furnicături şi o stare de beatitudine și plutire, din cap până în
picioare!!! Eram mai fericit decât mă poate face orice drog.
Fericire de aia de copil ameţit şi aiurit, cum eram în primul an de
Cluj când mergeam să xeroxez cursuri pe Universităţii 11. Nu ştiu
cum îs alţii în momente de astea, dar io simt o electricitate prin
tot corpul, mai ales în mâini, şi ceafă, simt că totul e posibil şi
aproape zbor, la propriu.

Tiristul meu opreşte la un moment dat şi îmi zice că Tualet.

Răspund: No problem. Îşi ia un flacon de apă şi intră în deşert
trecând primul deal. Stă ce stă şi se întoarce fără flacon... Da, ăştia
nu folosesc cur-popir, se spală. Ajişderea şi iranienii.

Gagiului ăstuia tirist i-am cerut să mă lase la Poarta Iadului. De

mult timp visam să vizitez iadul şi să fac pipi în el. Cum unii îşi
doresc să se ţină de mână cu persoana iubită pe vreun pod din
Veneţia, aşa mi-am dorit eu să fac pipi simbolic în iad. Să mă
uşurez, apoi să mă tăvălesc pe jos de râs. Din păcate, ordinea
lucrurilor a fost inversă... A trebuit să mă tăvălesc prima oară.
Adică, să mă târăsc pe o latură, astfel încât să mă apropii de
crater/gropoi, iar apoi să încerc să urinez.

Poarta asta a Iadului, îs, de fapt, trei porţi. Porţile astea îs gropi
adânci de vreo 30 – 40 metri, săpate de sovietici prin anii ‟70 cu
scopul de a găsi gaz. S-a găsit gaz, iar gazul arde. Se zice că, de
fapt, sovieticii au dat foc gazului ca să îl consume, să nu mai iese în
aer. Amu, eu ştiu că ruşii îs nişte drăguţi de cretini, proverbiali
pentru prostia lor, dar eu, povestea asta nu o cred. Şi ştii de ce,
măi Andi? Pentru că am văzut gaz arzând-o aiurea de unu‟ singur
şi în Azerbaigian şi pentru că, atunci când am ajuns eu la Darvasa
(acesta e numele celui mai apropiat sat de cele 3 cratere), gazul o
ardea doar într-un crater! Tiristul mi-a zis că nu tot timpul arde,
uneori se stinge. În 2009, când a fost Mihai Barbu la Darvasa, el a
prins nişte flăcări uriaşe, ceva extraordinar de văzut pe timp de
noapte!

Bun... Iadul fiind adânc, iar buza (marginea) sa fiind formată

dintr-un sol instabil, un fel de nisip, nu mă puteam apropia
suficient de mult în două labe (în picioare). A trebuit să o fac târâş
şi nu orice fel de târâş, târâş pe o parte (înclinat / pe diagonală).

Desfăcut şnur trening dinainte, pregătit totul în avans pentru

uşurare, ca un copil care ştie bine ce vrea să facă şi dă-i târâş…
Tremura curuţu‟ de frică.. solul era chiar instabil! Am tot dat eu
înainte câte un pic, apoi încă un pic, apoi am mai încercat să dau
un pic înainte...

Era mult prea periculos şi a trebuit să mă dau bătut. Nu m-am

putut apropia suficient de mult de iad încât să pot face pişu în el,
dar la un metru de el tot am făcut-o. Păcat că în celelalte două
porţi iadul nu ardea, că poate alea aveau buza craterului mai
solidă şi stabilă, astfel încât să îmi permită să mă apropii suficient
de mult încât să… pişşş. Asta e, nu le putem face chiar pe toate.
Chiar dacă nu am reuşit tot ce mi-am propus, simbolic tot am
urinat pe semnificaţia iadului pentru că am pus cortul la 10 metri
de el şi am dormit acolo o noapte, aşteptându-l pe Spurcat să
vină să încerce să mă ducă în iad.

Ce era fain şi interesant e că ieşeau din iad nişte sunete ciudate,

parcă era un film de groază. Nu ştiu ce anume putea produce acele
sunete, dar parcă erau bulbucii dintr-un cazan cu smoală
clocotind. Le-am ascultat şi am râs toată noaptea.

A doua zi dimineaţă, i-am dat bice spre Hunia Urghenci, un

orăşel foarte vechi, prin care a ars-o și Gingâs Han. Amu îi moş
bătrân, oraşul, dar nu merită vizitat, e varză. Nici nu m-am dat
jos din maşină pentru el. Am continuat spre Daşouz –
Turkmenabat. Nici Daşouz-ul nu l-am vizitat. La vreo 30 km est
de Daşouz, pe la 21:00, cineva m-a invitat să dorm la el acasă.
Înainte de somn mi-a dat să halesc. A doua zi, 4 martie 2014,
am continuat spre Turkmenabat.
 În 5 martie, la ora 17:00, se închidea graniţa Farap şi îmi
expira viza, iar eu nu ştiam că mă aşteaptă 600 de km de drum
groaznic... prin deşert... Maşini ioc! Gagiul care m-a cazat, m-a dus
cca 20 km până la ultimul post de poliţie şi până unde mai era
ceva tentativă de drum. A vorbit cu poliţiştii pentru mine ca să
îmi găsească ei maşină de Turkmenabat. Poliţiştii m-au invitat în
caşcarabeta lor şi nu îmi venea să cred că, după ce am ars-o la
poveşti şi ceai cu poliţişti irakieni, fac acelaşi lucru și în nebunul de
Turkmenistan… cu o viză inadecvată! Dacă ai ştii, măi Andi, cât de
mult valorează o experienţă de asta pentru sentimentele mele… De
aia practic eu autostopul!

Am stat cu poliţiştii numai vreo 15 minute pentru că mi-au

găsit un tractor! M-au întrebat dacă e ok, iar eu, entuziast ca un
copil, am zis da.

Am stat, la început, în cabină lângă tractorist, dar era foarte

incomod şi plus de aia, eram tot cu un ochi la rucsacul din
remorcă, să nu se răstoarne cu toată greutatea pe partea pe care
era laptopul. După o vreme i-am zis gagiului că merg în remorcă.
S-a uitat puţin ciudat la mine - nu pricepea că durerea mea era
laptopul, dar a oprit şi mi-a zis că no problem.

Drumul era bun în locurile în care vântul îl acoperise în

totalitate cu nisipul deşertului. Deşertul…? DIVIN! Mult mai jupân
decât deşertul Sahara! Numa dune şi dune şi noh, riăl diăl!

Cum săream io aşa dintr-o groapă în alta, o mână o ţineam tot

timpul pe rucsac, iar cealaltă pe podeaua remorcii, ca să amortizez
căzăturile. Când tractorul dădea într-o groapă şi mă arunca în
sus, mă împingeam cu mâna asta în podeaua lui ca astfel să pot
controla căzătura. La un moment dat o anumită gropoaie m-a
luat prin surprindere şi era să îmi rupă coloana! De n-am urlat de
durere… mi-a tăiat respiraţia!
 Eram aşe fericit că merg 600 de km cu un tractor de n-avea
rost să am aparat foto şi să pot filma momentul. Şi dă-i nene şi
cântă, urlă, că tractoristul oricum nu auzea.

După v-o oră de tractorit, m-am prins că pe cât mi de mare

fericirea de moment, pe atât de mare o să fie beleaua dacă nu
ajung la timp în graniţă şi îmi expiră viza. Mi-am zis că, dacă ne
depăşeşte v-o maşină, îi fac semn să oprească, apoi fluier la
tractoristu‟ meu să oprească şi încerc să trec pe un mijloc de
transport mai rapid. Prima maşină ce ne-a depăşit nu a vrut să
oprească; a oprit însă a doua, un gipan. În el erau 5 cai bătrâni
hiperdimensionali. Loc doar în portbagaj. Rigip, şoferul, m-a
întrebat dacă e ok, i-am zis că e super ok, dacă e ok că nu am
bani.

Surpriza mi-a fost mare când, în mijlocul deşertului, unde nu

era nici o localitate, era un post de control de-al poliţiei, unul cu
bariere, la care toată lumea trebuie să dea actele şi să fie trecuţi
într-un caiet. Da, da... te notează ca pe vite, cu pixul, în nişte
caiete cu care mai apoi se va aprinde focul.

Belea mare însă cu mine, au chemat şeful cazarmei. Ăla, un porc

cu o colosală stimă de sine, cu plimbări de la un birou la altul, cu
trimis un soldăţel prost la un alt birou, cu întrebări foarte
tâmpite…. etc! A durat totul minim o juma‟ de oră, timp în care
Rigip a negociat cu tupeu. Gipan-ul şi poziţia sa socială, îi permitea
asta! MARE, MARE noroc am avut cu el. Tractoristul, om simplu
de la ţară, s-ar fi tăiat ca maioneza şi m-ar fi lăsat amanet acolo.
Într-un final, ne-au lăsat să o luăm iar la drum.

În peste o juma‟ de oră de căutat nod în papură, nu s-au prins

că am viză de tranzit între Sarahs şi Farap - chiar dacă astea
erau trecute pe viză, iar eu o ardeam aiurea în deşertul dintre
Daşouz şi Turkmenabat.
 Am mai avut două controale poliţieneşti, dar mai lejere. Rigip
m-a trecut de partea nasoală a deşertului, dar nu mergea până la
Turkmenabat, m-a lăsat la 360 km de acesta. În satul său
(Cazociac, Gajozak pe Google Maps), mi-a luat două plăcinte cu
carne şi varză, apoi mi-a scris adresa lui poştală ca să îi scriu când
o să ajung în Transilvania. A scris-o cu chirilice. Chiar dacă
Turkmenistan a schimbat alfabetul şi are de peste 20 de ani
alfabet latin, Rigip fiind din ‟66, a învăţat să scrie cu chirilice. I-
am zis să îmi dea număru‟ de telefon că io nu scriu scrisori. Mi l-a
dat pe al lui, i l-am dat pe al meu şi a încercat să îmi dea beep.
Suna la ureche la el, dar telefonul meu nu suna! Sună el ce sună şi
îi răspunde un turkmen, care îi zice că lucrează la gaz în
Turkmenabat şi nu e de vină cu nimic…

WTF!? Verificăm dacă îi dădusem numărul corect, şi era corect!

THE BIG BROTHER! Dacă asta se întâmplă în Turkmenistan, voi
credeţi că noi suntem mai puţin controlaţi?

După Cazociac, deşertul a fost mult mai prietenos, iar drumul

exista, chiar dacă era foarte rău. De la ora 15:00 când m-am
despărţit de Rigip, până la 01:00 noaptea a doua zi, am făcut cei
cca 400 km pe care îi aveam până la graniţa turkmeno-uzbecă.
Am pus cortul la cca 5 km înainte de graniţă şi am căzut mort de
oboseală, după aproape 16 ore de dat în gropi.

În seara aia, înainte de graniţa Farap, au fost vreo cinci

controale de poliţie în maxim 30 km şi nu am reuşit să scap de
nici unul. Trei dintre ele a trebuit să le trec la pas. La două din ele,
gaborii, plictisindu-se, voiau să povestească cu mine. Nu au fost
nesimţiţi, dar eu eram atât de mort de oboseală… La exterior le
zâmbeam, glumeam, râdeam.. dar, în interior… Eram Tarantino!
Mă vedeam smulgându-le bastonul de la brâu şi dându-le câte o
lovitură în cap, capul se despica în două, sângele sărea pe toţi
pereţii. Apoi, rapid le smulgeam arma ca să împuşc soldăţeii ce îi
păzeau… Grea viaţă o fi avut şi bietul Tarantino.

Cu toţi poliţiştii şi vameşii din aceste ţări mai am o altă mare

problemă… Le dau tot timpul paşaportul deschis la viza care îi
interesează, sperând să nu se uite în morţii lor şi la restul
vizelorrrr!!! PE TIMPUL MEU! Dar v-aţi prins că 99% din ei o fac...
Ioi-uri, wow-uri, Mongolia? China? Rasiii? ETC! Nah, ăsta e cel
mai mare dezavantaj în a călători prea mult.

Generalităţi, observaţii, chestii turkmene:

Turkmencele îs faine, se îmbracă foarte colorat şi au un aer

ţanţoş. Majoritatea îşi acoperă capul cu baticuri foarte mari, foarte
fain colorate şi înfăşurate de mai multe ori în jurul gâtului. Se
îmbracă aşe, că aşe le place.

Nu îs religioşi deloc, musulmanii turkmeni. Tare, tare mult bine

a făcut comunismul din punctul ăsta de vedere! Are el crimele lui,
dar bine ar fi fost să îşi fi practicat umanizarea religiei şi în alte
ţări.

În Turkmenistan, ca în toate ţările estice, sunt întrebat cum

naiba nu îs căsătorit. Scap de ei tot timpul simplu, spunându-le că
femeile vorbesc mult şi eu nu vreau probleme. Tot timpul
funcţionează replica asta.

Când anul trecut în iunie, soldatul din Crimeea mi-a zis să nu

mă prezint Timothy sau Timotei pentru că sună a cretinul rus
muzician Timoti, nu mi-aş fi putut imagina că până şi în
Turkmenistan lumea va râde de numele ăsta. Am continuat să mă
prezint Timofei.

În zonele deşertice, pe marginea drumului, au nişte grătare

făcute din stuf. Îs înalte de cca 30 cm, şi întinse pe câte 10 metri
(paralel cu drumul); au menirea de a opri nisipul adus de vânt, de
a nu-l lăsa să intre pe drum. Prima mea reacţie a fost să mă
întreb de ce naiba nu fac zid? Apoi, am râs de cât de prost
gândisem, dacă ar face zid, nisipul s-ar aduna una două în acesta,
i-ar atinge înălţimea maximă, apoi ar trece în drum. Trebuie oprit
pe orizonatală, pe o suprafață mai extinsă. Genial gândit!

În Turkmenistan şi Uzbekistan, am văzut ceva ce n-am văzut

nicăieri altundeva: tractoare cu trei roţi! Da, în faţă aveau doar o
roată.

Un turkmen a crezut că îs muzicant iar cortul un fel de

zăngănitoare de aia tradiţională.

În Turkmenistan, poliţia nu are maşini personalizate. Eu, cel

puţin, nu am văzut niciuna cu inscripţie, din cele peste 20 care
ne-au oprit la controale. Am fost luat la autostop de doi poliţişti,
în uniforme, deci pot considera că am fost luat iar de maşina
poliţiei! În Turkmenistan, sunt extraordinar de puţine indicatoare;
nu prea ştii niciodată câţi km mai ai de făcut, dacă nu ţii
socoteala minutelor, orelor şi dacă nu aproximezi viteza medie cu
care te deplasezi.

Să intru înapoi în fosta URSS a fost o mare bucurie.

VII) UZBEKISTAN

Dragă Ionel,

Ziceam eu în povestea Turkmenistanului că, dacă eşti călător

adevărat, tre‟ să ai răbdare în graniţe. Mai ziceam că e
regulamentar şi să te descarci. Apăi, Ionele tată, după graniţa
turkmeno-uzbecă, m-am descărcat cu v-o juma‟ de oră de
înjurat, de n-a mai rămas urmă de Zen în mine. Pentru mine, în
acele momente, s-a dus naibii tot ce e frumos, artistic şi poetic pe
lumea asta.
 Totul a durat egzact 2 ore şi 40 minute. De cele trei controale
turkmene am trecut repejor şi ok. La uzbeci, primii doi doar mi-
au cerut paşaportul (ştiţi povestea cu uitatu‟ la toate vizele). Al
treilea mi-a pus un termometru la frunte să vadă dacă nu îs răcit
şi le duc boli. Următorul tip a fost super profesionist şi prezentabil.
M-a luat pe engleză, a terminat cu mine în maxim două minute.
Urma, însă, controlul bagajelor şi formularul în care trebuia să
scriu ce lucruri duc cu mine în Uzbekistan. Eu scriam de mână,
birocratul lua formularul şi îl scria pe un calculator Pentium
Jurasico-Cretacic. De ce nu m-a întrebat verbal şi să îi dictez?

No, partea cea mai faină abia urmează: se ia curentul! Revine

curentul, se termină completatul şi trec la controlat rucsacul.

Când pune mâna pe ea, văd alb, negru, roşu, verde… curcubeu
în faţa ochilor! Îmi blestem zilele că am uitat să o las acasă. În
timp ce o rupe bucăţi scrâşnesc din dinţi… Măcar o bucată de aş
putea salva cumva… Termină de rupt şi îmi dă bucăţile să le arunc
la coşul de gunoi. Reuşesc a salva o bucată.

Vine lejereala cu interogatoriul vizavi de pornografie.

-Crezi că filmele porno intră în purul şi inocentul Uzbekistan în

nenorociţi de rucsaci de-ai unor amărâţi autostopişti? Eşti un
geniu! Trebuieşti decorat, domne!

-Casete porno nu ai?

-Nu, doar ai verificat tot rucsacul, poţi să te uiţi iar dacă vrei.

-CD-uri porno nu ai?

-Nu! Unde să fie? Controlează iar dacă vrei!

 Urmează controlatul laptop-ului. Îmi blestem zilele că nu am
şters poza aia cu mine gol care a fost găsită de vameşii turkmeni.
Sper să nu o găsească şi ăsta. Verifica de mai bine de juma‟ de oră
prin laptop cu o viteză de melc turbat. Nu le are cu clicăitu‟
mouse-ului...

Ce conta e că, intram, în sfârşit, în Uzbekistan. Totul durase 2

ore şi 40 de minute. Cea mai epuizantă vamă de până acum. Nu
ştiu cine îi recrutează pe aceşti vameşi uzbeci, dar merită decoraţi!
Merită un premiu!

Scăpat la dragul meu drum, am dat bice şi, în cca două ore,
eram în Buhara. Buhoro cum îi zic uzbecii.

N-aş fi crezut că o să ajung vreodată aici, dar uite că, uneori,

reuşeşti chiar dacă nu crezi. Mă uitam în jur, iar în capul meu era
VID TOTAL!

Unii zic că, în faţa unor asemenea minunăţii, călătoresc în timp.

Eu vreau să călătoresc printre dimensiuni, navigând vâslele
emoţiilor prin trăiri.

După ce mi-am revenit din magia pe care Buhoro a aplicat-o pe

spinarea şi mintea mea, am lovit drumul spre Hiva (Horazâm cum
îi spun uzbecii). Sincer nu mă aşteptam la mare lucru din partea
Hivei, am decis s-o vizitez pentru că îmi era în drum spre Moinaq.

M-a luat pentru vreo 70 km, Ilhom. Ilhom e cel mai mişto uzbec
cu care am avut de-a face: tot o dumă şi o strâmbătură. Avea o
gestică de aia, de mare fineţe şi stil.

După încă un pic de vreme mă întreabă dacă bag 50 de vodkă,

răspund afirmativ, lucru care îl bucură mult. Mă felicită, zice că îs
bărbat. Oprim, băgăm câte 50 şi stingem cu murături de
lebenicioare.
 O luăm iar la drum, iar el scoate uzbec tutun: o buruiană
mărunţită ce se pune sub limbă. Buruiana asta văzusem că o
consumau mulţi în Turkmenistan, chiar şi când conduceau. Mă
întreabă dacă vreau şi eu.

Am pus buruiana sub limbă şi mi-am dat seama că nu mai

pusesem niciodată nimic sub limbă. Mi-am mai dat seama că e
foarte sensibil acel loc. Efectul? O PLUTIRE, relaxare şi energizare
maximă! Am ţinut treaba aia sub limbă cca 2 minute, Ilhom a
ţinut-o vreo 15 minute.

Ne-am despărţit cu mult drag, iar eu am continuat în seara aia

până am ajuns la cca 60 km de Hiva. Am pus cortul într-o
pădurice pe la ora 02:00 şi am dormit lemn până la 09:00.

Trezit, am luat-o mai departe spre Hiva. Apăi, băăă…

BUNĂCIUNEA ASTA… e de foarte departe cel mai dement loc ce l-
am văzut vreodată! Buhoro e recondiţionată (uşor modernizată),
dar Hiva e atât de autentică încât, atunci când păşeşti în ea, faci
un salt de sute de ani; călătoreşti în timp. Impactul Hivei asupra
mea ar fi fost mult mai mare dacă nu vedeam Buhoro prima oară.
Hiva nu poate fi redată în poze, tre‟ simţită, trăită, trasă pe nas!
Ca cetate, Hiva e cea mai cea cetate ce am văzut-o până acum,
orgasm absolut de călător!

Reîntors la drum, la 21:00 eram la cca 100 km de Moinaq.

Treceau foarte puţine maşini. Când una a oprit şi a zis că merge la
Moinaq, chiar dacă mi-a zis că nu mă ia fără 10 000 sum (4
dolari), chiar dacă i-am zis că am doar 2 000 sum, am urcat.

Ca să joc teatru legat de faptul că nu am bani, i-am cerut pâine

şi am mâncat-o cu apă.

În mod normal, refuz cursa unei persoane de acest fel în

momentul în care mă prind cu cine am de a face. De data asta,
însă, voiam să ajung în seara aceea la Moinaq ca să petrec noaptea
între epave.

El, taximetrist, ducea 2 clienţi la Moinaq. Banii pe cursă oricum

şi-i luase de la ăia, dar spera să ciupească cât de mult de la mine.
De jenă, faţă de ăia a pretins că nu mai are nevoie de bani, dar,
când am coborât să îmi dea rucsacul din portbagaj şi am rămas
doar noi, mi-a cerut portmoneul. I l-am dat prefăcându-mă
inocent. Ştiam că nu are cum să găsească dolarii din buzunarul
secret. Mi-a luat cei 2 000 sum şi m-a întrebat dacă chiar nu mai
am alţii. I-am zis că nu. Ceva tot îi dădea cu virgulă la brută, aşa
că, m-a întrebat cum o să mă descurc. I-am zis că sunt oameni
buni care o să aibe grijă de mine.

Noapte fiind, mi-am găsit greu epavele. Noroc cu doi gagii ce

m-au ajutat să le găsesc. Mi-au zis că sunt mulţi lupi în zonă şi au
insistat ca nu cumva să dorm acolo, să pun cortul altundeva, etc.
I-am rugat să mă lase singur cu vapoarele mele şi le-am promis
că, pe urmă, pun cortul altundeva.

Păi, pentru ce crezuseră că am făcut 1000 km dus şi mai urma

să fac 1000 km întors, pentru un total de trei zile?

Am ales un vas care mi-a plăcut mai mult, am pus cortul lângă
el, am pregătit fluierul şi briceagul în caz de lupi şi am stat în cort
cu uşa deschisă privind la ibovnica mea aleasă epavă şi la cerul
foarte înstelat şi înlunat. Pardon, semi-înlunat – pentru că islam.

Imaginea acelui vas şi a boschetului-buruiană de lângă el, mi-a

rămas imprimată pe retină ca un alt orgasm. Am stat şi m-am
tot uitat până am îngheţat de frig. Apoi, am închis cortul şi somn.

Gagiii îmi spuseseră că e foarte frig noaptea pe la ei, le-am zis

că am sac de dormit de -40 grade cu care am dormit pe -25
fără stres, totuşi, mi-au zis că aici e altfel. Nu îmi venea să cred că
îmi era frig!
 Dimineaţă, m-am trezit şi am scrijelit cu briceagul pe cabina
căpitanului unuia dintre vase: LIBER!

Mergând io agale la drum, a oprit unul să mă întrebe de

sănătate. Nu mergea în afara oraşului, dar a zis că îmi plăteşte el
taxi pentru primii 100 de km. Nu am reuşit să îl refuz, aşa că m-
am lăsat dus la taxi. Acolo, el a plătit taximetristul pentru mine.
Eram primul client, trebuia să aştept să mai vină 3. După o oră,
venise doar unul. M-am disperat, i-am cerut taximetristului banii
înapoi (10 000 sum, 4 dolari) şi am fost surprins să văd că, spre
deosebire, de taximetrisul iranian, acesta a fost corect şi mi i-a
dat.

Pe drumul de Samarqand am fost luat de un Kamaz căruia i se

tot blocau ştergătoarele… Baiu‟ era că ploua! Bai era şi că nu
puteam opri tot la 5 – 10 km pentru ştergătoarele naibii; aşe că
deschideam eu la maxim uşa din dreapta, mă căţăram pe ea, mă
lungeam întânzindu-mi crengile până la ştergătoare şi făcându-le
vânt le ajutam să îşi ia viteză.

Şoferul Kamazului ăstuia a claxonat mai mult decât toţi şoferii

ce m-au luat până acum în cei cca 150 000 km cu autostopul.
Claxona fără motiv tot la 1-2 minute.

Am ajuns în Samarqand ca să fiu din nou impresionat straşnic!

După ce am bătut centrul vechi al oraşului la picior, am intrat

într-un internet café şi am ars-o acolo pe net trei ore, până l-au
închis (21:00). Înainte de a pleca îi întreb ce autobuz mă scoate
înspre sud, spre Termiz şi Afganistan şi îmi zic că autobuzele nu
circulă după ora 20:00!

-Şi voi ziceţi că Samarqand are 700 000 locuitori? Clujul, cu

jumătate populaţia Samarqandului, ar muri cât ai pocni din
degete dacă autobuzele nu ar circula după ora 20:00.
 Îmi explică ei cum să ies pe jos: un drum ocolitor, ce mă ducea
prin centrul oraşului, apoi roată înspre extremitatea estică...
Conform lu‟ nenea Gugăl Meps erau v-o 15 km, în realitate au
fost maxim 7. Pe scurt: dacă Samarqand are 100 000 locuitori, e
minune mare! Dacă are 120 000 îmi donez toate cele cinci
membre şi le şi tai felii, din partea casei!

Concluzie: atât în Turkmenistan, cât şi în Uzbekistan, cifra

populaţiei e umflată urât de tot! De exemplu, Moinaq cică are 30
000 locuitori. L-am traversat tot şi, dacă are peste 5 000 – 10
000, îmi donez şi ficatu‟ şi rinichii, ca să nu mai pot bea alcool. M-
oi descurca io fără cele cinci membre, dar fără alcool?!

Să revenim la drum care din Samarqand, m-a dus spre

Afganistan. Pe drum m-a prins noaptea undeva la vreo 20 km
sud de Samarqand, aşe că am pus cortul. Dimineaţă mă trezeşte
unul trăgând de cort ca un animal.

-Mă inviţi la ceai? Îmi pare rău, e abia 07:00, iar după frigul
nopţii trecute tre să mai dorm în căldurica dimineţii ca să îmi
regenerez trupul şi mintea.

În aceeaşi după-masă eram în Termiz: un orăşel măricel aflat la

cca 25 km de vama afgană. Nu ştiam cum să ies din acest oraş
înspre Afganistan, aşa că, întreb un tip. El îmi explică ce maşrutcă
să iau, dar mie mi se terminaseră toţi sumii uzbeci. Aveam doar 5
dolari cash şi de ăştia nu voiam să mă ating. Îi zic că nu am bani,
aşe că, mă duce el la maşrutcă şi îmi plăteşte cursa.

Isteţu‟ ce conducea maşrutca chiar dacă Aslan i-a dat banii

personal, îmi propune să îmi facă el pe taxi-ul de la capătul liniei
maşrutcii până în vamă...

Situaţiile de genu‟ sunt cele mai mari neplăceri şi eforturi într-o

călătorie cu autostopul. Tot timpul vei da de câte unul de ăsta şi
tre să ştii să îl eviţi elegant, amabil şi cu atitudine care să nu
creeze neplăceri.

Partea cea mai nasoală a Uzbekistanului e ieşirea. De ce?

Când aplici pentru viză, tre să declari că vei dormi doar în

hotele şi că vei păstra dovadă scrisă din partea fiecărui hotel
(chitanţe, facturi); urmând ca la ieşirea din ţară, să le prezinţi la
graniţă. Ajuns în graniţă, eram pregătit să le zic că am avut o
problemă cu cardul bancar şi nu am putut scoate bani; dacă nu îi
mulţumea povestioara, sau dacă nu reuşeam să îi driblez în nici un
alt mod, le dădeam cei 5 dolari. Astfel tot ieşeam mult mai ieftin
decât ar fi fost costul hotelelor.

N-a fost nevoie însă să fac nimic. M-au controlat atât de bine
încât mi-au găsit singurul prezervativ, asta i-a distrat copios și i-a
făcut să uite de dovezile cazărilor.

Chestii despre uzbeci şi Uzbekistan:

În Uzkebistan au localitate Karakal, dar Caracalul nost‟ sigur îi

bate în „vitejie”.

Au pe marginea drumurilor ceva ce n-am mai văzut nicăieri:

machete de-ale unei maşini de poliţie. Ca să ce? Să sperie şoferii?
Bun, bun, îi sperii prima oară, după aia nu mai ţine!

Benzina e 1 dolar litrul în Uzbekistan. Toate maşinile însă merg

pe gaz; gazul e 3 litri la 1 dolar. Unii, în special microbuzele, îşi
pun buteliile de gaz sus pe acoperiş. Nici nu vreau să mă gândesc
cum se frige uzbeku‟ în caz de vreun accident.

În Uzbekistan, am văzut mai mulţi măgari decât în tot restul

ţărilor vizitate până acum. Cai, ioc.

Se duc cu plasa de bani la bancă: ceva normal, atâta timp cât

cea mai mare bancnotă e de 1000 sum, adică 0,37% dintr-un
dolar!
 Minim 90% dintre maşinile mici uzbece, sunt Daewoo sau
Chevrolet. Restul de 10% sunt Lăzi foarte vechi. E un fel de minune
să vezi şi alt tip de maşină mică!

Rasiii şi Kazahstan sunt democraţii corupte, Turkmenistan şi

Uzbekistan sunt state poliţieneşti.

Ionele dragă, după Uzbekistan, simt că am nevoie de o pauză de

la autostop. M-au obosit ăştia tare straşnic psihiceşte. Nu mai am
răbdare să răspund la aceleaşi întrebări, de sute de ori; simt că
tâmpesc şi iar îmi dau filme à la Tarantino. Nu ştiu ce „oi face, „oi
merge mai mult pe jos, vedem noi, vă ţin la curent, oricum.

VIII) AFGANISTAN & EMIRATELE ARABE UNITE

Dragi Costi şi Codruţa,

Am intrat în Afganistan după ce am trecut de patru controale

vamale. În unul dintre ele, funcţionarul mi-a arătat poză cu o
fetiţă împuşcată, plină de sânge. L-am rugat să ţină poza pentru
el. Mi-a zis că urmează alegerile prezidenţiale şi că, cu o zi înainte,
a murit prim-vice-preşedintele Afganistanului - un tip iubit de
extremişti. În ziua următoare, urma să fie împuşcat un jurnalist
suedez în Kabul.

Unul dintre cele 4 controale era biroul Interpol-ului, aici mi-am

lăsat amprentele. În două din cele patru birouri, la sfârşit, mi s-au
cerut bani. Urmau să îmi mai ceară bani și poliţiştii pe parcursul
călătoriei mele în Afganistan. E singura ţară în care funcţionarii
mi-au cerut bani până acum. Vă daţi seama că le-am râs în faţă.

La intrare în Afganistan, Orange mi-a dat mesaj zicând: „Bun

venit în reţelele Uniunii Europene”

Intrat în Afganistan, prima maşină ce m-a luat, a fost un gipan

a poliţiei vamale. Tipul vorbea bine engleză şi m-a dus la taxi,
spunându-mi că e periculos să fac autostop. Cu greu am reuşit să îl
refuz şi să nu mă las urcat pe taxi.

Stăteam eu la autostop şi opreşte unul ce venea de pe

contrasens ca să mă întrebe de sănătate. Îi zic că merg la Mazari
Şarif şi se oferă să mă ducă la taxi, că e ieftin, că e taxi şăruit. Îi
zic că am bani puţini şi nu îmi permit. Când aude asta, îmi dă
500 afganis (10 dolari). Da, moneda Afganistanului se numeşte
afgani; asta se datorează, probabil, faptului că vor să creeze o
conştiinţă comună pentru multele etnii ce trăiesc în Afganistan. De
fapt, nu există afgani, ci paştuni, uzbeci, tadjici, hazera şi multe
alte etnii. Afganistan e, probabil, cel mai artificial stat, Rumânia îl
urmează de mod categoric.

Dacă luam taxiul, când încercase să mă plaseze vameşul,

plăteam 3 dolari şi nu îi primeam pe cei 10, ieşeam cu un total de
minus 13 dolari într-o oră. O oră mi-a luat până am prins ocazie
de Mazari Şarif.

M-a luat gratuit un taxi condus de un tadjic foarte amabil, care

m-a lăsat în buricul Mazari Şarifului, lângă Moscheea Albastră.

Am dat un tur în jurul moscheei care e foarte drăguţă, apoi am

căutat un hotel sau restaurant care să aibe wireless. Nu am găsit
nici unul, dar mi s-a spus că este un internet cafe.

Am găsit internet cafe-ul, dar net-ul era atât de slab, încât mi-
a luat juma‟ de oră doar să intru în yahoo şi facebook. Am reuşit
doar să intru, netul nu era suficient de bun ca să pot deschide e-
mail-uri sau mesaje. Neavând net, m-am apucat să scriu într-un
document Word povestea călătoriilor prin Turkmenistan şi
Uzbekistan.

Când s-a închis net cafe-ul omul m-a invitat să dorm şi să

continui să scriu la el acasă. Gagiul, pe nume Raşid, băieţaş tadjic.
 A venit tatăl său după noi cu maşina, cu tatăl vorbeam ruseşte,
cu Raşid engleză. Am ajuns acasă la ei, am fost poftit în sufragerie,
acolo mi s-a adus să mănânc, mi s-a oferit o canapea şi o măsuţă
ca să scriu şi mi s-a arătat unde e baia, ca să fac duş, după 11
zile.

Restului familiei, nu am fost prezentat. În Afganistan femeile

poartă capul complet acoperit, fără crăpătură în dreptul ochilor,
unde materialul e doar mai uzat / rarefiat. Fac pariu că toate au
probleme cu vederea. Material uzat, sau un fel de plasă, densă
oricum; din afară nu vezi nimic. Pelerina aia de călugăr cu care se
acoperă complet, însă, nu e neagră ca în Iran, e albastru-închis.

Am dat bice a doua zi spre Kabul. În timp ce mergeam, mă

claxonează un taxi, apoi opreşte ca să mă ia. Nici nu mă uit la el şi
îmi văd în continuare de drum depăşindu-l. Mă ajunge din nou din
urmă şi mă claxonează iar. Pentru că nu opresc nici acum şi nici
măcar nu mă deranjez să mă uit spre el, se dă jos din maşină şi
strigă după mine:

-Hei, rumân!

Mă întorc şi ghiciţi cine era? Taximetristul tadjic ce mă luase

ieri. No, asta da! Să fiu luat la autostop de aceeaşi persoană de
două ori mi s-a mai întâmplat numai de două ori: o dată în
Transilvania şi o dată în Siberia.

Tadjicul meu m-a dus doar vreo 5 km.

De unde m-a lăsat, m-a luat o dubiţă condusă de un uzbec. De

unde m-a lăsat aceasta, m-a luat o şeptică condusă de un paştun.

Unde m-a lăsat paştunul, am stat vreo două ore la un post de

control de-al armatei şi am prins direct Kabul. Eram luat de o
maşină mică cu patru gagii de etnie hazera. Prietenoşi, mi-au
făcut poze cu telefoanele lor.
 Eu stăteam pe bancheta din spate, în mijloc. Pe cel din dreapta
mea, l-am mirosit de la început că era un pic mai prietenos decât
era cazul. După v-o juma‟ de oră, mă ia prin surprindere cu:

-I want to kiss you.

-Ioi, futuţ‟ morţii mă-tii… nu pooot să cred… Mi-am lăsat capul

pe spate când am scos poooot-ul…
 Chiar dacă nu au înţeles ce am zis, au râs toţi. Io îmi dădeam
iar filme a la Tarantino. Tipul şi-a cerut scuze şi a zis că a glumit,
a încercat să o dreagă, dar era prea târziu, eu intrasem într-o
stare de draci, nervi, demoni, cruci, morminte, biserici, sicrie şi
restu‟ cele; din care oricât încercam să mă scot, nu reuşeam
nicicum…

Când, după cca două ore mi-am revenit, mi-am zis să fiu
mulţumit că nu m-au violat. Lor le-am zis:

-Mă scuzaţi dacă am fost neprietenos, m-a deranjat gluma lui

Bashir pentru că nu îs obişnuit cu glume homosexuale.

Au dat-o în No problem, au oprit şi mi-au făcut cinste cu

Kebob, apoi mi-au zis că trebuie să intre puţin până la casa
părinţilor unuia dintre ei.

Deviam de la drumul principal, ştiam că nu e a bine şi că ar

trebui să le cer să mă lase acolo. A nu părăsi drumurile principale
îmi fusese regula de aur ce mi-o impusesem la intrarea în
Afganistan. Nu am putut lua decizia de a le cere să mă lase acolo şi
am devenit indiferent.

Am mers cca 30 km, până într-un cătun cu case de lut. Drum

de pământ, plin de noroi şi bălţi. Au oprit în trei locuri şi au
povestit cu prieteni de ai lor, iar la urmă au oprit să salute un alt
prieten, înarmat… Păzea cătunul…

Era clar că tipul nu era poliţist sau cadru militar, nu avea

uniformă de poliţist sau militar, precum văzusem la toate posturile
de poliţie, ba din contră era îmbrăcat tradiţional.

Mi-au zis:

-He is talib, do you know what a talib is?

-A disciple? (Ucenic)
 Au fost impresionaţi să vadă că ştiam, le câştigam inima cu
modul de care rostisem cuvântul disciple. Au continuat:

-Do you want to take a photo with him?

-WOW! PIZ‟DA-I SAMA!

Mă pun lângă gagiu şi-mi dă Calaşnicovu‟ să îl ţin:

 Povestesc cu talibul, apoi ne reluăm drumul spre Kabul. Opreau
des, vorbeau cu multă lume. Erau un fel de mesageri, să mor dacă
nu!

Cel mai tare lucru l-am aflat după câteva zile când i-am
întâlnit şi pe Facebook: la locul de muncă le apărea scris că sunt
poliţişti.

În unele locuri în care opream, gagiii mei îmi spuneau:

-Here, don‟t speak english, is dangerous. Mă conformam. Pe

anumite porţiuni de drum, mă puneau să îmi acopăr capul cu
turbanul unuia dintre ei, zicându-mi că trebuie să arăt ca unul
dintre ei în zona respectivă, pentru că e foarte periculoasă.

Cu greu, după 12 ore de drum muntos groaznic, cu serpentine,

noroi, alunecări de teren și chiar zăpadă de juma de metru pe
anumite porțiuni; dar mai ales cu înghesuială maximă, am ajuns la
Kabul, în miezul nopţii. M-au lăsat în centru. Nu puteam pune
cortul, aşa că, am sunat la soneria primului hotel ce mi-a ieşit în
cale şi le-am explicat că am doar 12 dolari, apoi i-am întrebat
dacă pot dormi undeva pe jos pentru 2 dolari. Mi-a zis că nu e
nevoie să plătesc nimic şi m-a primit înăuntru. Înainte de toate,
mi-a controlat rucsacul, iar apoi mi-a oferit o cameră...

Nu îmi venea să cred, i-am mai zis de două ori că nu am bani

să plătesc şi vreau să mă asigur că m-a înţeles. A confirmat că a
înţeles şi mi-a tot repetat să nu îmi fac griji. L-am întrebat la cât
trebuie să mă trezesc şi să părăsesc hotelul şi mi-a zis că la cât
vreau eu. M-am trezit la 10:00, i-am mulţumit din suflet, iar în
semn de recunoştiinţă şi apreciere, am dus mâna dreaptă la inimă
şi mi-am aplecat capul.

Am luat-o la picior ca să ies din Kabul înspre Tadjikistan.

Întrebam pentru direcţie şi nu mă ştia ajuta nimeni.
 Mergând aşa pe stradă, am văzut un tip ce ţinea mâna dreaptă
sus. În ea avea o sfoară agăţată de creanga unui copac, ţinând
astfel creanga trasă în jos. A văzut că mă uit la el şi s-a răţoit la
mine pe limba farsi. Am ridicat mâna și plecat capu' în semn de
scuze şi mi-am continuat drumul.

Nimeni neputându-mă ajuta prin a îmi indica care e drumul ce

iese spre Tadjikistan, am întrebat un cadru militar. Ăsta, când a
auzit ce vreau să fac, m-a dus la sediu ONU pentru refugiaţi.
Ajuns acolo, ăia m-au întrebat ce vreau, cu ce vreau să mă ajute
ei. Le-am zis că vreau să ies din Kabul, dar n-am fost lăsat şi am
fost adus la ei.

Cel mai tare însă era că, în timp ce discutam cu ăştia de la

ONU, despre grava mea situaţie, conştientizam un picuţ mai bine
cât de sărit de pe fix îs și vă jur că mă bufnea un râs nebun. Îmi
puneam mâna la gură ca să nu îi râd în faţă fufei ăleia şi îmi
masam fălcile şi maxilarul ca să blochez râsul. Mimam că mi se
încleştează maxilarul de panică.

UN-NECESSARY, ăştia l-au sunat pe ambasador. I-am explicat

şi ăstuia că am făcut 500 km autostopul în Afganistan fără
probleme, dar că nu mai sunt lăsat să o fac şi că mi-oi plăti un
taxi până la vama tadjică (îmi intraseră 430 de dolari donaţii).
Mi-a zis ca nici să nu mă gândesc la aşa ceva, ci să nu mişc:

-Trimit băieţii după tine.

Au venit doi oameni de-ai armelor, vlahi, cu un gipan blindat,

mi-au pus vestă antiglonţ şi m-au dus de mi-au luat un bilet de
avion de Dubai, pentru a doua zi, pe banii mei, 180 dolari. Mai
apoi, m-au dus în baza militară americană, în mod insultător
numită Green Village. Aici, am fost dus la ambasador, căruia a
trebuit să îi scriu o declaraţie în care să îi povestesc cum am ars-o
io cu autostopul prin Afganistan.
 Printre altele, mi-a zis despre atenţionările şi avertizările de pe
site-ul MAE şi m-a întrebat de ce nu am ţinut cont de ele. I-am
zis că sunt ameninţări pe site-ul MAE şi pentru Iran, iar aceste
ameninţări sunt propagandă. Nu puteam şti cât e propagandă în
cazul Afganistanului. Mai mult, am luat viza de Afganistan, de pe o
zi pe alta, spre deosebire de cea iraniană a cărei obţinere a durat
14 zile.

-Scrie şi asta!

După ce am terminat formalităţile, am luat masa împreună cu

dl ambasador, apoi am fost dus la camera mea, corpul D2,
camera 39. La despărţire, dl ambasador mi-a dat 100 dolari…
Deci, biletul de avion mi-ar fi ieşit la 80 dolari, dacă nu trebuia să
plătesc 84 dolari pentru bagaj.

Nu mai cheltuisem din banii primiţi din donaţii (exceptând

vizele), nimic, din Cipru. Mă descurcasem cu cei 46 dolari primiţi
de la iranieni, cu cei 4 dolari primiţi de la un uzbec şi cu cei 10
dolari primiţi de la afgan; în total 62 dolari. Deasemenea,
ospitalitatea şi mesele oferite de mulţi alţii.

Biroul ambasadorului e exact ca cele din filmele americane.

A doua zi, 13 martie 2014, gipanul blindat al vlahilor, m-a dus

la aeroport, de unde urma să zbor în Emiratele Arabe Unite, la
Dubai.

La aeroport, tipul de la unul din ghişee, îmi spune că big

problem, că n-am registreişăn. Eu, nedumerit şi indignat, îi zic că
nu îmi trebuie nici un fel de registreişăn pentru că am viză de
turist valabilă. Mai mult, nu mi-a zis nimeni de registreişăn nici
când am luat viza, nici când am intrat în ţară.

Noroc cu cadrul militar ce m-a însoţit tot timpul şi mi-a făcut

semn să îl las pe el să discute. L-a luat cu scuze, că nu ştiam, bla,
bla. Big problemu s-a evaporat.
 Pe avion, urma să văd afgani îmbrăcaţi super diferit unii de
alţii. Diferențele sunt notabile în special în ceea ce privesc pălăriile,
adică chestiile cu care îşi acoperă capul. Cred că fiecare trib cu
pălăria lui.

---

Ajuns pe imensul aeroport din Dubai îmi căutam bagajul. Mă

întreabă tipul dacă vreau viză de turist (care costa 100 dolari), îi
zic că nu, că voi zbura de aici altundeva. Îmi zice că, în cazul ăsta,
să mă duc la Transit Gate.

Ajung la Transit Gate şi mi se spune că bagajul îmi va fi mutat

pe următorul avion pe care trebuie să urc, aşa că, prima oară
trebuie să îmi iau bilet. Mă duc să îmi iau bilet şi surpriză de
proporţii, pentru zboruri spre alte destinaţii decât ţara mea de
origine, trebuia să iau bilet dus-întors. Le explic că nu vreau bilet
dus-întors că nu mă întorc în Emirate, dar mi se spune că asta nu
contează deoarece ei au o regulă care îmi impune să iau bilet dus-
întors spre orice alte destinaţii care nu sunt ţara mea de origine.

Intreb cât costă un bilet de Duşanbe, Tadjikistan. Mi se spune că

e 1200 dolari. Îmi pică faţa, îi zic că nu am înţeles şi îl rog să
repete. Tot 1200 zice şi a doua oară.

Îi cer să îmi găsească bilet spre Kârgâzstan sau China. Pentru

aceste ţări mai aveam viză, aş fi pierdut Tadjikistanul, asta era.

Kârgâzstan şi China la fel de scumpe…

Le cer cel mai ieftin bilet posibil, oriunde în lumea asta,

exceptând Antarctica.

Cele mai ieftine destinaţii încep de la 500 dolari: Malayesia,

Turchie, Otopeni. Eu aveam cei 100 dolari cash, primiţi de la
consul, cca 160 dolari pe card şi cca 270 dolari pe PayPal. Cei de
pe PayPal, mi-ar fi luat 2-3 zile să îi trec pe card.
 O altă regulă ce o au gagiii ăştia aici, e că nu poţi sta mai mult
de 24 de ore în aeroportul lor. Aşa că, i-am întrebat ce o să se
întâmple după cele 24 de ore. Mi-au zis că mă deportează.

-Unde mă deportaţi?

-Înapoi la Kabul, de unde ai venit.

-Păi nu mai am validă viza turistică pentru Afganistan.

Nu a mai zis nimic.

Îl sun pe Costi care îmi cumpără bilet de Kathmandu, Nepal.

Primesc e-mail-ul de confirmare cu codul, mă duc să îmi dea
embarcation card.

Mi se zice că trebuie să am bilet dus-întors…

Ok, că el nu mi-ar fi vândut bilet decât dus-întors e una, dar

dacă site-ul ce mi-a dat bilet dus, mi l-a dat, n-ar fi normal să îl
pot folosi?

Mă duc la poliţia aeroportului şi le prezint situaţia. Le zic că

dacă nu îs lăsat să merg în Nepal, nu am bani să cumpăr alt bilet
şi vor trebui să mă deporteze pe cheltuiala lor. Îmi cer biletul de
Kabul – Dubai şi îmi zic că mă deportează înapoi în Afganistan,
pentru că în momentul în care am luat biletul de Kabul – Dubai,
am plătit şi pentru asta. Nu îmi era mie că mă trimit înapoi în
Kabul, ci îmi era că mă lasă naibii ca pe Tom Hanks să stau în
aeroportul lor, până mă satur. Regula conform căreia poţi sta doar
24 de ore în aeroportul lor, e o vrăjeală menită să sperie fricoşii şi
să îi facă să îşi ia rapid bilete la zborurile lor, astfel să nu aştepte
pentru zboruri mai ieftine. Aveam deja 30 de ore de stat în
aeroport, de dormit pe scaune şi nu îmi spusese nimeni nimic.

Am sunat-o pe sor-mea şi mi-a luat bilet de Bucureşti. Dupa

55 de ore petrecute în aeroporturi şi pe avioane, am ajuns la
12:30, în 15 martie 2014, la Bucureşti. Două nopţi dormisem
ghemuit pe scaunele din aeroport sau întins pe jos. Au fost 29 de
ore în care nu am mâncat, pentru că cel mai ieftin meniu
McDonald‟s era 8 dolari.

Chestii despre Afganistan:

Eram anul întâi la Cartografie, în practică la Baru‟ Mare - seara

am mers la băut. Maşină avea doar Florin - un Tico, iar noi, eram
nouă cai nebuni! Am încăput toţi în Tico! Ce am văzut în
Afganistan depăşeşte orice imaginaţie. Sunt unele maşini în
Afganistan în care doar în portbagaj sunt transportaţi 3-4
persoane. Pe scaunul dreapta faţă 2-3, iar pe bancheta din spate
câţi încap. Chiar şi aşa, cea mai de neimaginat înghesuială într-o
maşină, culmea înghesuielii într-o maşină e următoarea: ŞOFERUL
SĂ ŢINĂ ÎN BRAŢE DOI COPII!!!

O bună parte din Afganistan e deşert. În deşertul ăsta, bate un

vânt năprasnic şi cresc nişte uscături de buruieni. Buruienile astea
le adună afganii şi cu ele fac foc. Le încarcă pe nişte motociclete
remorcuţă (tuk – tuk) modificate - cu trei roţi.

Mare sărăcie şi mizerie în ţara asta bogată.

Am văzut trecând o coloană militară de minim 10 „automobile”

de alea de război, amfibii. Fiecare avea sus câte un „trăgător” cu
mitralieră imensă. Am văzut, de asemenea, pe marginea drumului,
multe tancuri ruseşti, ruginite.

Unii afgani îşi vopsesc barba sau părul în roz! JUR! Am văzut
doi, ambii având peste 40 ani.

Harta ultimului drum: Bucureşti, Istanbul, Taşucu, Erbil (Irak),

Tehran, Shiraz, Mashhad, Aşgabad, Hunia Urghenci, Turkmenabat,
Buhoro, Hiva, Moinaq, Samarqand, Kabul:
 ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL – ÎNCERCAREA A TREIA

I) MOGHIOR-ORSAG

Dragă Emil,

De data asta am plecat cu 6 lei, în jurul lumii!

În 5 mai 2014 am luat-o iar la drum, încerc pentru a treia

oară să înconjur lumea cu autostopul. De la Bucureşti la Budapeşt,
n-am mâncat. Un fleac, 24 de ore. Bani pentru biletele de metro
am avut de la domnul Marian, acesta m-a luat ultimii cca 130
km dinainte de Budapeşt şi mi-a dat 5 euro şi 400 de forinţi (cca
1,3 euro).

Ajuns la Budapeşt am stat două zile la zăludu‟ de Mircea care

m-a tratat regeşte, m-am îngrăşat iar. Budapeşt e foarte fain,
dar nu mi-a plăcut în mod special. Nu mi-a intrat la inimă
precum Edinboro, Praga, Cordoba, etc.

După două zile de Budapeşt am plecat la Bratislava. Prima

maşină ce m-a luat (pentru o distanţă scurtă) era condusă de un
vlah din Aleşd ce lucrează în Budapeşt, a doua era condusă de un
moghior din Slovensco, acesta m-a dus până aproape de Bratislava
(care se numeşte Presburg pe nemţeşte şi Pojonii pe moghioră –
Pozsony). Attila numele său cică îi cauzează belele în Italia, pentru
că italienii nu îl suportă pe Attila cel istoric.

Povestind istorie cu Attila era mirare mare că îs rezonabil, date

fiind basmele istorice ce le susţin vlahii rumânizaţi.

La despărţire m-a întrebat dacă poate să îmi cumpere ceva, am

cerut apă. A oprit, a intrat într-un peco şi a ieşit cu un flacon de
apă, două sandwich-uri enorme şi o ciocolată. Ultimele sale cuvinte
mi-au plăcut mult: “Ne şieş!”, asta pe moghioră înseamnă “Nu te
grăbi”.
 II) SLOVENSCO

Dragă dna Coca,

De unde m-a lăsat Attila m-a luat un slovac pentru că îmi

văzuse emblema Barcei în cept! Omul având undeva între 50 şi 60
de ani mi-a povestit că în anii ‟80 vizitase Timişoara şi îşi
aminteşte vacile ce păşteau printre blocurile timişorene şi căruţele
ce aveau legate câini după ele. Gagiu‟ m-a lăsat în buricul
Bratislavei. Bratislava mi-a plăcut muuult! Am dat o tură de oraş
de cca o oră jumate, apoi m-am hodinit într-un parc.

Gazda de pe CS nu răspundea aşa că Mihai mi-a zis că mă

cazează el fără probleme. A doua zi au venit Adi şi Imi de la Vin.
Berea cea de toate zilele n-am băut-o doar cu Adi şi Imi, ci şi cu
Oleg. Da, da, cel din Siberia. M-am bucurat mult să îl revăd.

În limba slovacă brânză, se zice brânză, pentru că brânza le-a

fost adusă de ciobenii argheleni die triabă! Ei i-au învăţat să facă
brânză pe slovaci! Iar cea mai frumoasă parte abia acum urmează:
cioben pe limba slovacă se zice valah. În zonele rurale ale
Slovensco şi azi vlahii sunt numiţi valahi.

III) POLSCA

Dragă Elizuca,

Din Bratislava am luat-o spre Cracov, prima maşină ce m-a

luat a fost a Janei (Iana), o slovacă ce munceşte în Iuchei şi venise
în vacanţă acasă. Super mişto tipa, am povestit foarte fain cu ea
pentru vreo oră jumate cât am avut acelaşi drum. La despărţire
mi-a dat 1 măr, 3 portocale, un pachet imens de biscuiţi şi nişte
prăjituri. Astea şi cu cele două sandwich-uri primite de la Mihai
le-am împărţit cu grijă şi mi-au ajuns trei zile.

Unde m-a lăsat Iana am stat vreo două ore, dar a meritat
pentru că am prins direct până în Polşa. Am pus cortul undeva la
cca 70 km sud de Cracov şi am dormit ca un prunc acolo pentru
vreo 15 ore. A doua zi am intrat în Cracov. Din Cracov am luat-o
spre Oş-viencim, acesta fiind numele real al celebrului Auschwitz,
Auschwitz e numele nemţesc, englezesc şi internaţional, dar Oş-
viencim e un sat polonez, deci are nume polonez. Am ieşit greu din
Cracov pentru că nimeni nu ştia să îmi zică ce autobuz merge pe
drumul ce iese din Cracov spre S-V, înspre Skavina - Oş-viencim.

Am ajuns la Oş-viencim seara, am pus cortul la vreo 200 de

metri de lagăr, între nişte boscheţi şi am dormit.

Dimineaţă la 07:30 eram la coadă, ca să intru primul la 08:00,

să pot face poze singur. Intrarea e gratis.

Din Oş-viencim am mers în Vroţuav (Wroclaw, al cărui nume

doici era Breslau). Vroţuav e unul din cele mai minunate oraşe ce
le-am văzut până acum!!! E FANTASTIC!

În Vroţuav tipul care m-a cazat pe CouchSurfing, după cele

două zile ce planificasem să le stau la el, mi-a zis să mai stau o zi
că face rost de mărie şi paştem şi noi fericiţi în următoarea zi.
Apropo de mărie, în poloneză mulţumesc se zice: gen-cuie!
Priceless!

După Vroţuav ar fi urmat Gdnask, dar în Gdnask voiam să fiu

doar în 21 mai, aşadar am luat-o spre Gdnask pe ocolite. În
primă fază din Vroţuav am coborât spre sud-vest ca să vizitez
extraordinar de frumosul castel Csionj (se scrie Ksiaz).

Mai apoi am luat-o spre Dresdân pe ploaie.

 Cel care m-a salvat din ploaie a fost un rrom, care atunci când
a auzit Transilvania - Rumânia m-a întrebat dacă îs ţigan. De
unde m-a lăsat el m-a luat un tir ce m-a dus până în Dresdân, la
despărţire gagiu‟ mi-a cerut să îi scriu numele paginii de Facebook
ca să vadă poze şi mi-a dat o plăsuţă cu toată mâncarea ce o avea
în cabină: două banane, o Milka, o pită şi o pungă mare de
sărăţele. Am vizitat Dresdân şi chiar mi-a plăcut, e un oraş fain.

Din Dresdân am plecat în Rathen, ca să văd foarte frumosul şi

divinul Bastei.

Am tot fost avertizat că nu pot pune cortul în Doiciland numai

în camping-uri contra cost; pentru că Doiciland şi pentru că
amenzi! Bine mă! Da‟ ce?! Cine-s io? Mă confundaţi!

Am găsit o pădurice, am pus pe Hotel Şanţ acolo şi am hodinit

cum trăbă! Eram leoarcă de transpirat şi rupt de obosit,
umblasem în ziua aia cca 10 km pe jos, cu rucsacu‟ în spate. Mă
gâdila ceva pe-un crac. Nu era ce mi-aş fi dorit eu, huh, era o
căpuşă! I-am rupt capu‟ ca la carte.

Spre Berlin a mers foarte greu şi încet. Am făcut cei cca 250
km în 8 ore. Am ajuns în Berlin în seara de 17 mai iar a doua zi
am vizitat tot ce mi s-a părut interesant în oraş: Poarta
Brandenburg, Domul și Zidul Berlinului. Oraş mai plin de graffiti-
uri ca Berlinul nu am văzut.

Ajuns în Gdansk mi-am luat bilet pentru prima tură cu

tramvaiu' ca să studiez terenu'. Pe tramvai intră un tip în vorbă
cu mine, foarte amabil, foarte curios. Coboară la aceeaşi staţie cu
mine şi îmi cumpără un bilet de 24 ore pentru tot G-dani-scu',
12 zloţi (12 lei). A zis că vrea ca asta să fie contribuţia lui la
înconjurul meu de lume...

Mi-a plăcut eeeenorm G-danisc!!! Majoritatea polonezilor sunt

oameni mega-frumoşi.
 Din G-dani-sc am luat-o spre Malbork (Marienburg), unde e
celebrul castel al cavalerilor teutoni. Am ieşit de la gazda din G-
danisc la 06:30 şi am făcut cei cca 65 km dintre G-dani-sc şi
Malbork în 5 ore jumate… A mers extraordinar de greu! Am
vizitat castelul care nu m-a impresionat.

Din Malbork am continuat spre Vilnius, pe drumuri judeţene,

luat pe distanţe scurte, după mult mers pe jos cu cele cca 20 kg în
spate. A fost o zi extrem de grea şi obositoare; însă a venit o
răsplata incredibilă. În satul turistic Micolaichii (Mikolajki) am fost
luat la autostop de un automobil de care nu mi-am imaginat că
voi putea fi luat vreodată, o maşină electornică, pe curent:

Înainte mă luase un geodez ce mi-a dat cadou o şapcă Trimble!

Apoi a mai venit o răsplată: o conservă de porc de juma de chil şi
10 zloţi (10 lei) de la un şofer de tir. Astea le-am mâncat după
26 de ore de nemâncat. Şi asta nu a fost tot, ultimul cadou a fost
o cursă de Formula 1 cu un Audi bătrânior. Şoferul nu avea
degetul mic şi degetul inelar de la mâna dreaptă şi conducea cu
150 km/h prin localităţi unde era restricţie la 50, dar conducea
fantastic de bine şi de safe. Deci cu 150 mergea super flexat, sunt
100% sigur că ar fi putut merge şi cu 180 dar nu voia să mă
sperie! Cred că e cel mai bun şofer care m-a luat vreodată! Şi
Audi-ul era stabil. Aşa am ajuns la graniţa cu Lietuva

Într-un sat polonez, parcarea bisericii era însoţită de un

indicator: Interzis tractoarelor. Aia fiţă, să mergi duminica la
biserică cu tractoru‟!

Ăsta e traseul acestei etape din călătorie:

Bucureşti - Budapeşt - Bratislava - Cracov - Vroţuav

(Wroclaw/Breslau) Castelul Csionj (Ksiaz) - Dresdân & Rathen -
Berlin - G-dani-sc ( Gdansk/Danzig) - Castelu' Malbork – Vilnius.

IV) LIETUVA

Dragă Timo,

Povestea Lietuvei trebuie să mi-o scriu mie, dar mai exact mie
cel din viitor, lui Timo cel din viitor. Aşa a dorit Alin, cel care a
cumpărat Lietuva.
 E ciudat să trebuiască să îmi scriu mie celui din viitor, pentru că
nu ştiu cine o să fiu; dar tot e mai bine să îmi scriu mie, celui din
viitor, decât mie celui din trecut. Dacă ar fi să îi scriu Timotei-ului
din trecut nu i-aş scrie nimic, l-aş lăsa să facă aceleaşi greşeli!
Nimic nu i-aş zice! A scrie eu-ului din viitor …provoacă emoţii. Dar
cred că cel mai sigur mod de a îmi începe scrisoarea către mine e
în felul următor:

Băi fraiere,

Nu vreau să planifici, vreau să dansezi cu valul, viaţa să curgă şi

să surprindă.

Am intrat în Lietuva în 23 mai, seara târziu. Tipul ce mă luase

mergea în Latvia, aşa că pe mine m-a lăsat pe centura Kaunasului
pe la 23:00. Am mers vreo 5 km pe jos până am găsit un loc bun
de pus cortul (într-o pădure). Eram mort de oboseală şi leoarcă de
transpiraţie. La un moment dat, în timpul nopţi m-am trezit
speriat de o şopârlă, care JUR că mi-a trecut pe sub cap! Noroc că
între cap şi ea era folia cortului şi izolirul! Şopârla asta mi-a
amintit de întâmplarea cu vipera, din 2006.

Dimineaţă m-am trezit la 10:00 şi i-am dat bice spre Vilnius.

Am ajuns la Vilnius luat de către trei maşini, ultima m-a lăsat în
centrul Vilniusului. Aciu (mulţumesc) i-am zis!

Vilnius e frumuşel, foarte curat, foarte bine organizat, cu

drumuri, centură şi o infrastructură super! Reţeaua de transport
în comun deasemenea e foarte bine organizată, în aproape toate
staţiile găseşti planul reţelei, orar, etc. Din punctul ăsta de vedere
Vilnius a fost o încântare şi mă bucur că l-am vizitat. Vilnius a fost
capitală culturală europeană în 2009 şi totul a fost renovat. După
ce i-am bătut centrul la picior, preţ de două ore, l-am lăsat în
urmă îndreptându-mă spre Latvia, mai exact spre Riga.
 V) LATVIA

Dragă Adi,

În primă fază nu am vrut să scriu povestea Latviei, am vrut să o

şterg din istoria călătoriilor mele. De ce? Pentru că şi-a găsit să fie
cea mai blestemată ţară sub Soare, ca astfel pe parcursul şederii
mele în dumneaei, ireal să câştige Champions League…

Ajuns în Riga, am urcat pe tramvai. Chiar în spatele meu au

urcat doi tipi echipaţi cu ceva uniforme, era clar că îs bofteri. M-
am întors senin spre ei şi am întrebat dacă pot cumpăra bilet de
la ei. Mi-au zis că nu, că pot cumpăra doar din primul vagon de la
vatman. Le-am zis că la următoarea staţie trec în primul vagon şi
îmi cumpăr.

Acest tramvai m-a luat de la periferia estică a Rigăi şi m-a dus

până în centru printr-o călătorie în timp! Am traversat un cartier
vechi, conservat magic de mişto şi autentic. Totul arăta ca în epoca
revoluţiei industriale.

Imediat ce am coborât din tramvai am întrebat o tipă pe stradă

încontro e centrul vechi al oraşului, mi-a zis că are drum într-
acolo şi am sfârşit prin a îmi arăta tot oraşu‟, timp de vreo două
ore.

Riga e fantastic de frumos!!! Unul din cele mai frumoase oraşe

sub Soare! Am făcut multe poze, dar apoi le-am şters pe toate! Nu
am vrut să am amintiri şi poze din Latvia!!! De fapt am păstrat o
poză…

A venit ora meciului, m-am pus şi io într-un bar ca tot omu‟,

am băut doar trei beri.

Ameţit de alcool, deprimat …. cum nu ştiu dacă am mai fost în

viaţa mea… Mi-am zis că orice tâmpenie îmi va trece prima prin
cap aia o fac. Am ieşit din bar fără să plătesc....
 Am ieşit din bar şi am luat-o la picior spre Esti. 12 km, preţ de
vreo 3 ore. Când am ajuns la capătu‟ puterilor şi am decis să pun
cortul ca să mă culc, eram în dreptul unui cimitir! Deci am pus
cortul în cimitir! Amin!

M-am trezit la 05:00 şi am luat-o la picior spre Tallin!

Mergând eu aşa agale, am văzut în faţa unei case două tipe ce
mergeau legănat, păreau mamă şi fiică. Le-am făcut cu mâna în
semn de helău. Au venit la mine, m-au invitat la ele. Erau nepoată
şi mătuşă, 20 şi 38 ani. Baiu‟ e că mătuşa avea prieten un ditamai
rus, deoarece aş fi preferat-o pe ea. Nah, m-au pus la masă, m-au
întrebat dacă îs musulman, când au auzit că ba mi-au adus un
oloi cu friptură de porc. Am mâncat de am crăpăt, şi bineînţeles în
tot acest timp am dat cu vodka. Toţi patru am consumat o sticlă
jumate de vodcă în maxim 2 ore. Mătuşa cu unchiu‟ s-au dus la
culcare, dar nepoata a rămas de poveşti. Am terminat împreună şi
jumătatea de sticlă de vodcă rămasă, apoi ne-am dus în Hotel
Şanţ şi ne-am călărit.

După ce m-am terminat, am strâns cortu‟ şi am plecat ca un

nesimţit, cu toate că ea mă invita să rămân. Voiam să fiu singur,
să merg cu rucsacu‟ în spate până la epuizare, … să plâng, să urlu
înjurături…

Știam că nu are cum să mă ia cineva la autostop în starea de

beţie în care mă aflam. Îmi ziceam că o să merg pe jos până nu
mai pot apoi pun iar cortu‟, de data asta poate într-o biserică!

Opreşte o maşină şi mă ia la autostop!!! Erau trei nebuni sparţi.

Nu mai aveau mărie dar mi-au dat o sticloanţă plină de Jim
Bean. Au oprit la un peco şi au cumpărat beri şi cârnaţi.

Nu mergeau spre nord, spre Talinn, dar m-au invitat la hotelul

lor. Am zis bine, am continuat să bem, am halit frigărui şi din
vorbă în vorbă mi-au propus combinaţii - sleeping pills for horses.
Le trebuiau, cât de multe! Între timp au scos nişte coca şi au făcut
mai multe liniuţe, eu am servit două liniuţe jumate. După ce am
servit coca ei au trebuit să meargă să ducă un prieten undeva. Mi-
au dat o cameră în hotel şi mi-au zis că se întorc în patru ore. Tot
timpul ăsta chiar dacă cu o noapte înainte dormisem numai o oră
jumate şi mersem pe jos enorm, am fost energic, viu, cu chef
pentru toate. Specific, a fost cea mai pronunţată energizare
sexuală din viaţa mea. Chiar dacă f*t*sem în dimineaţa aia, în
primele cinci ore după servirea cocainei m-am masturbat de 8 ori.
Fetelor daţi-le la băieţi praf de cretă şi o să vă ducă în cer!

Tipii nu au venit în 4 ore, nu au venit în 5 ore, iar după 6 ore

am plecat eu, considerând că e mai important să călătoresc şi să
nu mă risc în alt fel de aventuri.

După ce am plecat de la hotel, am mers până am găsit un loc

bun de pus cortu. Ce era surprinzător era cât de uşor mi se părea
rucsacul! Ceva fantastic! Am dormit muuuult! A doua zi am luat-o
iar la drum şi am intrat în Esti. Mulţumesc pe limba latvă zici:
pau-di-ies.

Adi, consider această tristă ţărişoară, Latvia, cel mai potrvit

moment de a spune următoarele: A da bine nu îmi e un scop;
doresc doar să fiu un alt om care are şi bune şi rele, consider
idealizările ca fiind cele mai mari rele. Nu vreau să fiu modelul
nimănui.

VI) ESTI

Dragă Nicu,

Am traversat Esti de la sud la nord în două zile. Am mers încet

pentru că eram slăbit de la cocaina trasă în Latvia.
 Am vizitat Tallinn-ul care e tare, tare drăguţ şi m-am întâlnit
cu Alexandru. Alexandru e fotograf pe un vas de croazieră, îmi
urmăreşte blogul şi s-a nimerit să fim în aceeaşi zi în Tallinn. Am
băgat o fantastic de gustoasă zamă de ren! Aita i-am zis, asta
însemnând mulţumesc pe estoniană. Alex mi-a dat şapte pachete
de ţigări, luate de la dutty free-ul de pe vas, ca să le vând în
Norghe, unde cică îs 13 euro pachetu' şi să am bani de buzunar în
felu' ăsta.

Toate aceste ţărişoare baltice sunt o câmpie nesfârşită acoperită

de pădure de molid. În Estii şi Latvia deja au introdus euro,
Lietuva şi lităs-ii ei încă rezistă.

VII) SUAMI

Dragă Foto-Hobby-tule,

Foto-Hobby-tu‟ îmi e unul din partenerii de drum, aparatul foto

mai exact. L-am primit de la magazinul Foto-Hobby şi ca
recunoştiinţă pentru cadoul ce mi l-au făcut, le povestesc
peripeţiile din Suami.

Finlanda e numele internaţional al acestei ţări, localnicii o

numesc Su-ami, ceea ce înseamnă Ţara mlaştinilor. Deci nu ţara
lacurilor, pentru că ţara lacurilor, după cum veţi vedea e Norghe,
aceasta are mai multe lacuri decât Suami! Mulţumesc pe limba
mlaştinilor se spune chitos.

Ajuns în Helsinki, trecând cu feribotul golful Botnic, miercuri,

28 mai 2014 la ora 01:00, urma să am prima experienţă HelpX.

Am ieşit la picior din Helsinki, nu mă lua nimeni pentru că era

noapte, aşa că pe la 03:00 am pus cortul şi am dormit până la
05:00.
 La 07:00, după 2 ore, în sfârşit eram luat de cineva, chiar dacă
pentru o distanţă scurtă. Mai aveam să fiu luat de încă patru
maşini până să ajung la destinaţie în Inkoo. Am ajuns în Inkoo la
10:00, 60 de km în 5 ore, groaznic!

Gagii care mi-au fost gazdă HelpX, au câteva hectare de pădure.

E o mică comunitate compusă din 3 familii. Prima familie e de
fapt compusă dintr-un singur membru, o finlandeză, Ana, în
vârstă de 46 de ani. A doua familie e cea a lui Chiăn (danez) şi
Anatina (şvaiţă) şi a copiilor angelici ai acestora, în vârstă de 6
respectiv 3 ani! Cei din urmă, Charlie (danez) şi Petra (swedish
speaking fin) şi copilul lor de 11 ani, Şivar.

Când am ajuns erau patru helpări aici: Ryan – un american, un

om extraordinar de fain, modest şi harnic; Mike – un britanic de
33 de ani, divorţat, cu o fetiţă de 5 ani, ce te enervează de fiecare
dată când deschide gura; Alfonso – un italian de 24 de ani, băiat
foarte fain deasemenea, şi Collum – un britanic de treabă de 23
de ani. Ne-am botezat după cum urmează: Vlad, pentru că
Transylania, Collum fiind un sfert chinez a fost botezat Mao, iar pe
Mike, deoarece într-o zi s-a răstignit la mişto l-am botezat Gizăs.

Mi-a plăcut la saună şi la scăldă, unde toată lumea merge gol,

indiferent de vârstă sau sex. Au fost desprinse din rai simţămintele
sfielii ce le simţeai în apropierea unei femei de vârsta ta, ce sare
goală şi voioasă în lac, iar tu te bucuri resimţind sfiala, nicidecum
considerând vizualul.

I-am simţit din prima zi că îs cam “spirituali” pentru mine.

Meditaţii, budisme, energii, yoga, etc. Totuşi ei la fel de bine s-au
prins că eu nu am nici o treabă cu sporturile astea şi nu au adus
deloc în discuţie subiecte spirituale, în nici un caz nu au încercat să
mă atragă în nici măcar o discuţie cu temă spirituală.
 Am părăsit Inkoo, sâmbătă 7 iunie, cu direcţia nord - mai exact
Rovaniemi (satu‟ lu‟ Moş Crăciun) şi Nordkapp. A mers greuţ primii
cca 50 de km, dar a fost bine şi aşe greu pentru că am primit de
la un gagiu un suc de doi litri şi o vodkă de juma de litru, hehe!
După aceşti primi 50 km mai chinuiţi, a mers strună! Am fost
luat pentru prima oară în viaţa mea de un Chrysler! Nici măcar
nu îi făcusem semn cu mâna pentru că eram sigur că nu o să
oprească.

Unde mă lasă Chrysler-ul, după nici 3 minute mă iau două

super finlandeze blonde…

De unde m-au lăsat gagicile, după v-o juma de oră m-a luat o
doamnă în vârstă ce conducea un super merţan decapotabil. La un
moment dat depăşeşte ea o maşină ce mergea enervant de încet,
şi face: Oh, ăn old leidi! Ai em old leidi tu, băt I don‟t draiv laic
det! A condus aprig toţi cei 330 km făcuţi până în al ei oraş Oulu
şi mi-a şi făcut cinste un meniu la un fel de McDonald‟s finalndez.

De pe maşina ei am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea....

Am luat-o din nou la drum şi la un moment dat trec pe lângă

câteva oi care păşteau … la 02:00 AM… pe lumină… m-a umflat
un râs nebun. Cum să pască oaia noaptea?! Da, ştiam că paşte oaia
noaptea, că doară am avut oi în copilărie, dar să fie noapte-zi şi
să o poţi vedea? M-am spart de râs!

Laponia e doar o sălbăticie şi o pădure, pentru sute şi sute de

kilometri! Îmi aminteşte de Siberia, deci MĂ ÎMBUCURĂ ŞI
ÎNCÂNTĂ STRAŞNIC făcându-mă să intru într-o stare de visare
super faină. Laponia, mare parte e acoperită de conifere, dar pe
ici-colo are şi mesteceni. Spre nord vegetaţia se răreşte iar copacii
devin tot mai mici. Cea mai faină zonă e reprezentată de cei cca
100 km dinainte de Rovaniemi (la sud de acesta).
 M-a luat un tir ce m-a dus până la Cercul Arctic şi satul lui Moş
Crăciun. Am fost atât de fericit să ajung şi la Cercu‟ Arctic cu
autostopul!

Am aflat că Cercul Arctic (Polar) e o linie imaginară ce

marchează locul până în care se vede soarele în ziua solstiţiului de
vară. Aceasta osciliază cu 180 km în 40 000 ani, apoi revine "în
cerc" unde a mai fost. E un ciclu. Poziţia liniei e dată de înclinarea
axei Pământului, care e influenţată de poziţia Soarelui, Lunii şi a
altor planete.

Era 8 iunie, 08:00 AM, aveam 5 ore în care nu mă luase

nimeni şi 23 de ore de ne-somn, aşa că am pus cortul şi am
dormit 6 ore. M-am trezit şi am dat bice în continuare spre nord:
Ivalo – Inari apoi în 9 iunie pe la 01:00 am intrat în Norghe.

De-a lungul întregii nopţi de 8 spre 9 iunie am avut soarele pe

cer! Între Cercu‟ Polar şi Nordkapp soarele nu apune şi nu răsare
pentru 2 luni!

Interesant de nesimţit soarele ăsta, nu ascultă el pe

atotputernicul dumnezeu, care a zis ceva de genu‟: Să fie zi şi să fie
noapte!

Finlandeza nu seamănă deloc cu moghiora.

Renii? Nu arată ca la TV sau ca în desene animate, cei mai

mulți sunt micuți, cât nişte oi. Coarnele li-s deasemenea foarte
mici.

VIII) NORGHE

Mari dragă,

Ţ-am ajuns în draga-ţ‟ Norghe. Mulţumesc pe limba lor se zice

tusântag, iar asta se traduce o mie de mulţumiri.
 Noah, ţi-am intrat în Norghe pe la Karasjok, capitala populaţiei
sami (laponi) din Norghe. Samii au un status tare interesant în
Norghe, Sverie şi Suami. În fiecare ţară au câte o capitală şi un
parlamanet. Capitala e mai mult simbolică.

În Norghe sunt 50 000 samii, asta însemnând exact 1% din

populaţie, în Sverie sunt 20 000, asta fiind cca 0,2% din
populaţie, în Suami sunt 12 000; iar 2 000 mai sunt în peninsula
Kola (Rasiii).

Maşina cu care am intrat în Norghe m-a dus până la

Olderfjord, asta fiind la 130 km sud de Capul Nord. Am ajuns la
ora 02:00 noaptea în Olderfjord, iar soarele strălucea pe cer, de
minune! La despărţire doamna mi-a dat două beri.

Mai aveam doar 130 km până la Capul Nord, vremea ştiam că

se poate schimba la un pocnet din degete, înorându-se. Aveam un
soare şi un cer de basm, trebuia să trag până la epuizare şi să văd
Oceanul Arctic pe vreme DIVINĂ. La Nordkapp doream să opresc
în loc ceasornicul inimii, mintea-mi şi memoria-mi.

Mai mult, toată lumea îmi spusese că vremea e mai faină

noaptea decât ziua!

Am mers pe jos 8 ore în ritm leneş, cca 15 km. Într-un final

am fost luat de un islandez ce transporta explozibil pentru tunelul
la care lucrau 15 km mai sus. Am mai mers pe jos o vreme, ca să
fiu luat de un bătrânel amabil ce mergea până la 30 km sud de
Capul Nord, în satul pescăresc Honningsvag.

În drum spre Honningsvag am trecut printr-un tunel ce trece

pe sub mare! Nordkapp nu e cel mai nordic punct al Europei!
Nordkapp se află pe o insulă.

M-am văzut în situaţia asta tu Mari, şi cum mă ştii nebun, m-

am întrebat dacă să bag picioru‟ şi să nu mai merg la Nordkapp,
în formă de protest pentru nesimţirea turistică ce o reprezintă!
Dar mai apoi mi-am zis că Nordkapp, e cel mai nordic punct de
pe Terra la care poţi ajunge cu autostopul. Deci m-am dus la
Nordkapp din acest motiv

Culmea ironiei, insula pe care e Nordkapp are un punct ce e cu

3 km mai la nord decât Nordkapp.

Mai mult, atâta timp cât cel mai nordic punct din Europa e tot
în Norghe nu înţeleg de ce fac norvegienii asta....

Am mers cca 100 km spre sud, cu mai multe maşini ce m-au

luat pe distanţe scurte, până am găsit un loc divin de pus cortul,
pe coama unui fiord, ca să mă simt ca un viking, după cele 55 de
ore ce trecuseră de la plecare din Inkoo. Dormisem 6 din cele 55
ore! Eram mort de oboseală! M-am pus la culcare la 17:00, m-
am trezit a doua zi la 09:00 ca să fac pipi, hihi, apoi am mai
dormit încă 4 ore! În total 20 ore! O singură dată în viaţa mea
mai dormisem 18 ore fără pauză, m-am autodepăşit, hehehe.

Repornit la drum am fost luat de Martin, un pescar. Omu‟ mi-a

zis că face parte dintr-o comunitate de gagii pasionaţi de <mari-
nărit> ce deţine un vas cu pânze, viking! Vasul e construit în
1994, conform cu metodele cu care construiau vikingii vasele acu
1 000 de ani! Cu un vas similar s-a ajuns prima oară în America!

Martin mă luase la autostop, marţi 10 iunie, iar joi 12 iunie

vasul urma să iese în larg, din a lor Alta, până în Tromso. Vreo 7
zile de marinărit! Omul mi-a zis că dacă vreau să mă alătur celor
care vor lua acel vas, îs binevenit, nu mă costă nimic! Ba mai
mult, dacă voiam să merg puteam sta la el cele două zile. Am zis
un DA LUNG CÂT TOATE ZILELE POLAREEE!!!

În cele două zile în care am stat la el am mâncat tot feluri de

fineţuri de specialităţi de peşte! Cel mai mult mi-a plăcut cod-ul,
cod îi zice pe engleză, pe vlahă nu ştiu cum îi zice. Am mâncat şi
crab pentru prima oară în viaţa mea!
 Bun, io eram tot un entuziasm că merg pe vas, până mă
întreabă Martin dacă am haine corespunzătoare, impermeabile.....

Îmi pică faţa... Dacă era după mine mă duceam în boxeri… Îi zic
că doar geaca e semi-impermeabilă, în rest n-am nimic
corespunzător.... Îmi zice că va găsi el ceva...

Îmi aduce nişte cizme de cauciuc de la unul din copii lui, de la

alt copil de-al lui nişte pantaloni impermeabili, apoi îmi dă mănuşi
şi şosete groase de lână. Îi zic cel mai sincer tusântag din viaţa
mea!

În ziua îmbarcării Martin îmi încearcă determinarea de vreo

cinci ori, întrebându-mă şi repetându-mi chestii de genu‟: Eşti
sigur că vrei să mergi pe vas? E mult mai dificil decât îţi poţi
închipui şi chiar nu ai haine suficient de bune! Îi repet de fiecare
dată cu cea mai mare siguranţă posibilă, DA-URI cât Oceanul
Arctic! În inima mea era doar amor infinit, le-aş fi mâncat
corabia ca un hărciog, ca să nu mai poată nici ei merge dacă ar fi
fost posibilă durerea unui eventual refuz.

Înainte ca vasul să o ia din loc, o amică de-a lui Martin,

jurnalistă, a venit să îmi ia un interviu despre cei 156 mii km
autostopaţi la acel moment.

Pe vas a fost mai dificil decât ar fi putut proiecta imaginaţia

mea. Întradevăr hainele mele erau varză, m-am udat şi murat ca
un mâţ!

În toate zilele am avut parte doar de vânt potrivnic, ploaie şi

ninsoare. Am fost încercat psihic ca niciodată. Să vezi cum intră
apa în vas şi cum îţi învârte vântul vasul… ca pe o linguriță de
lemn…

Binecuvântarea şi bucuria cosmică constă în experienţă dură şi

lecţia deosebită!
 În interiorul fiordului Alta, lângă prima insuliţă ne-a prins un
vânt ce ne-a învârtit groaznic! M-am panicat, tremuram tot, dar
am reuşit să continui să îmi ţin funia ce mi se încredinţase! Să vezi
oameni târâţi de funii… ca nişte batiste, se scoală părul pe tine! Iar
să îi vezi cum ţin şi trag de ele, cum nu se dau bătuţi chiar dacă îs
atât de vulnerabili te umple instantaneu de putere.

În dimineaţa ce a urmat primei nopţi ne-am trezit cu vasul

blocat pe fundu mării datorită refluxului. Căpitanul nu cunoştea
insula lângă care parcasem (ancorasem).

Vis-a-vis de priceperea căpitanului, la un moment dat acesta a

ginit un mic nor, marea era calmă, vântul era bunicel, toţi eram
heeepiiiii. Omul se apucă să urle ca nebunu' şi să comande
coborârea pânzelor. Am executat ordinul fără să clipim! Mai apoi
când, după 10 secunde ceea ce părea un norişor aproape ne-a
răsturnat chiar şi cu pânzele coborâte….. Ok, nu norişorul, vântul
ce îl aducea.
 A doua noapte a fost dormită în acelaşi loc, după o zi în care
pentru vreo 8 ore doar am luptat cu vântu'.

Toţi urinau în mare fără stres, chiar şi fetele! Fetele astea… una
îmi venea să o arunc în mare din 5 în 5 minute; ailaltă rugam zeii
nordului să îi şoptească să mă violeze. Vikinga asta superbă, trăgea
de sfori mai ceva ca mine, la urmă i-am aflat secretul, era pe
nicotină (săculeţi micuţi de nicotina ce îi bagi între gingie şi buză).
I-am cerut un săculeţ, eram ca un copil curios. Mi-a zis că nu îmi
dă pentru că îs foarte puternici, că voi ameţi de la ei. I-am cerut
după ce am coborât pe uscat, după ce apucasem să beau serios cu
căpitanu‟ din vodka-mi primită în Suami! M-a văzut ameţit
binişor de la vodkă, şi a zis: Sigur vrei? Acum după ce ai băut şi
vodkă? Le amesteci? I-am zis foarte sigur DA! A vrut să îmi facă
schema, aştepta să îmi iau “nocaud”! Ete, pula! Pepsi Cola! Mare
i-a fost stupiza efectului: am devenit şi mai vesel!

Singurul loc în care puteam urina cât eram pe mare... era

cabina vasului (a căpitanului). În găleată.

Iniţial am zis că mergem de la Alta la Tromso! Rezervasem

pentru cele 121 mile nautice ce le presupunea acest traseu (cca
225 km) 7 zile, căpitanul ne-a zis că 120 mile pot fi făcute într-
o zi dacă avem vreme bună şi tragem tare! După 5 zile, datorită
vremii, nu făcusem nici jumătate din distanţă. Prin urmare
distracţia s-a încheiat la Oksfjord. Dacă tot echipajul şi însuşi
căpitanul s-au dat bătuţi, mi-a crescut oţâră inima! Adică fusese
foarte greu!

Revenit pe uscat am dat bice spre sud, via Tromso. Din Tromso
îmi închipuiam că o să îmi ia 1-2 zile până în Trondheim unde mă
aştepta Mihai. Aşteptările mi-au fost cocoşate urât de tot! În
primul rând datorită faptului că autostopul merge îngrozitor de
greu în Norghe. E ţara europeană cea mai dificilă pentru autostop!
Dar şi pentru că m-am înşelat la apreciat numărul kilometrilor
unei distanţe ce tre să o parcurg, de un mod în care nu m-am
înşelat în viaţa mea! Nu mi-am putut închipui că Norghe e aşa
lungă pe direcţia nord-sud... 2600 km!!! Eşti nebun?! 2600 km îs
din Cluj în Zaragoza (Espania). Pe lângă faptul că e foarte lungă
drumurile îi merg în zig-zag şi serpentine, după cum dictează
fiordurile! Din Tromso la Trondheim îmi închipuiam că am cca
500 km, când de fapt sunt 1150.... !!! Aproximasem că îmi vor fi
necesare 1-2 zile, dar mi-a luat 4 zile crunte. În cea mai dificilă
din aceste zile am făcut doar 130 km în 12 ore! Dacă mi-ai fi zis
că nu o să pot face minim 500 km cu autostopul într-o zi, într-o
ţară europeană... pariam orice! Şi aş fi pierdut!

În ultima din aceste zile chinuitoare am fost luat de un tirist ce

nu mă luase cu o zi înainte. Trecuse fără să mă ia, deoarece la
scurt timp a oprit ca să doarmă. L-am depăşit la pas, am mers
cât am mai putut iar apoi am pus cortul. Dimineaţă, am luat-o la
drum înaintea lui, m-a recunoscut şi m-a luat. M-a dus direct
până în centrul Trondheim-ului, unde mă aştepta Mihai. Am
hodinit la Mihai 3 zile.

Ignorând epuizarea vikingească şi epuizarea ultimelor 4 zile de

autostop, de cum am ajuns am dat în vreo juma de oră cu 6-7
shot-uri de ţuică şi o juma de bere, ca apoi să ne pregătim de
club. Până să ajungem în faţa clubului nu mai puteam merge pe
picoare, cădeam în bălţi ca un alcoolic de ăla ordinar! Ptiu, când o
păţisem prima oară în Vroţuav, am zis că deh, e prima oară;
doară nu consider fiind prima oară petrecerea dată la Costi când
mi s-a umflat gâtul cât unui porc. No, poate tre să fiu mai
cerebral. Ştim că pot, după cum ştim că practic ritualuri ale
exceselor, pentru a îmi purifica sufletul.

Am decis să renunţ la Aalesund, fiordul Geiranger, Trolltunga şi

Pulpit Rock. Mie, autostopul îmi merge groaznic în Norghe.

Norghe o consider muuuuult mai frumoasă decât Mongolia. Pe

lângă apusuri fabuloase are râuleţe montane fantamasgorice!

Norvegienii sunt cei mai sportivi oameni ce i-am întâlnit! Martin

pe lângă pescuit şi marinărit pe vas cu pânze, mai practica
concursuri de sănii trase de câini, ski, canoe şi basket.

Cel mai mult mi-au plăcut căsuţele lor de vacanţe atât de

frumuşele, aşezate pe coastele fiordurilor.
 IX) SVERIE

Dragă Oana,

Din Trondheim am luat-o spre Stockholm. În Sverie autostopul

a mers mult mai uşor decât în Norghe! În trei zile urma să o
traversez toată cu bine şi fără peripeţii majore. Am vizitat
Stockholm-ul, care e drăguţ, apoi la un moment dat am trecut
prin localitatea Huskvarna.

În Sverie am fost luat pentru prima oară de o surdo-mută. O

doamnă super amabilă, ne-am înţeles suprinzător de bine prin
semne! Tac i-am zis (mulţumesc).

Atât în Norghe cât şi în Sverie, localnicii îs obişnuiţi să exprime

distanţele în “mil”, norvegienii le numesc mile norvegiene, suedezii
zic şi ei că îs milele lor. O milă de asta e 10 km.

În Sverie am văzut pentru prima oară şoferiţe de tir! Şi nu de

oricare fel, zeiţe nordice!

X) DANMARC

Dragă Henry,

Ajung în Danmarc, în capitala-i Cu-bin-haun, la Simi, care îmi

citeşte blogul.

Magia a început în cartierul verde, Cristiania. În interior e

interzis fotografiatul şi alergatul, ca să nu dai tripuri şi panică
lumii. Ne-am luat şi noi o bâtă (ca ciobenii). Nu râdeau cele cca 80
persoane din părculeţ, cât noi doi. După ce ne-am relaxat pe
săturate am luat-o spre casă. Mergeam noi aşa şi la un moment
dat Simi îmi zice: Ia tu vreascu‟, că io îs cu acte aici pe Danemarca
şi de mă prinde mă amendează, ţie nu au ce să îţi facă! Zic ok, îl
vâr în jăb, mai facem maxim 10 metri, luăm la dreapta şi trecem
pe lângă trei echipaje de poliţie şi 6-7 poliţişti.

Seara am reaprins bâta şi am ieşit la barul din cămin, la bere.

Am cunoscut-o pe Ioana, cu care m-am distrat în mare fel.

Acesta mi-a fost itinerariul scandinav:

 XI) DOICILAND I

Dragă Timeea,

Din Cubinhaun am luat-o spre Kiel, unde mă aştepta Ramona şi

familia ei. Ramona, în 2007 mi-a ţinut primul interviu din viaţa
mea și m-a angajat!

Soţul Ramonei e nigerian, ea blondă, îţi închipuiţi ce drăgălăşenii

de prunci au! Am jucat fotbal cu fetiţa mai mare, dar mă cam
împleticeam că eram torpilat.

Am tras pipa păcii şi m-am apucat să discut tot felu‟ de

filosofeli cu prietenii mei nigerienii. Mi-au uns sufletu‟ ultimele
vorbe ale unuia din ei: You are a black soul in a white skin!

A doua zi, afumat fiind încă, am luat-o spre Amsterdam.

Ultimii cca 240 km i-am făcut cu o buburuză de Chevrolet,
condus de o rusoaică făinuţă de 26 de ani. Mergea şi ea să guste
spiritul Amsterdamului.

XII) NEDERLAND

Dragă Xemax,

Ajuns în Amsterdam, am mers cu metro-ul pe blat până unde

mă aştepta Marius. Marius e bike-taxi desprins din filme. Un
ţăcănit de o frumuseţe cum rar întâlneşti.

După ce mi-a făcut un tur a celei mai frumoase părţi a oraşului,

am mers să cumpărăm fân. Mi-am zis că ce luase tre să ajungă
pentru o săptămână, când m-a auzit a râs de s-a spart! După 24
de ore căruţa era goală! Marius fumează de 30 de euro pe zi,
gramul e 7 euro.
 Nu mi-am putut închipui ce înseamnă 6 zile continue de fumat!
A fuma o seară, e o chestie fun şi mişto! A fuma zile la rând, de
când te trezeşti până te culci, e demenţă.

Mi-am dat eu la filme, dar filmele mele îs pepsi-cola în

comparaţie cu ale lui Marius. O să redau câteva din filmele lui:

1) Mi-am dat un trip din asta, vreau să fiu Ceauşescu. Am

nevoie doar să ajung o dată la TV! Tu cum ai ajuns la TV? Nu m-
ai putea introduce şi pe mine? Numa cât să le intru în studio, de
acolo mă descurc eu!”

2) Am avut intenţii bune, am vrut să citesc Biblia, dar când am

văzut ce filme îşi dau ăia, m-am lăsat păgubaş. Deci tu ai fi citit
aşa ceva? Ok, tre să recunosc că am citit un pic din ea, câteva
pagini, dar după aia mi-o fost jenă de dumnezo ăla, că îi fricos, că
îşi dă panică că îi fură vrăjitorii puterea. Dar e corect şi îi arde pe
rug?

Noah, m-am prins că îi place să fie citit numa' de ăia care nu se

prind, şi apoi iar mi-a fost jenă! Eu nu voiam să îl prind şi să îi
stric filmul.

3) Mă, io nu fut pe oricine, numa dacă îs mort de beat în club şi

iau prima batistă cu mine acasă. Dacă ajung acasă şi mă prind că
iar mi-am încălcat regula şi iar „fut orice”, apăi o fut, nu o mai
întreb nimic!

4) Bă, dar dacă ai fii plătit cu 1 cent pentru fiecare km făcut cu

autostopu‟? 1600 de euro tot ar fi ceva!

5) La sărbătoarea aia a voastră de la ţară (Nil Akac), după mici

şi bere, fac io un „ceaun de fasole”, pun MDMA şi le dau la ţărani.
De la MDMA o să aibe iubire, şi mă aleg primar, din servă!

6) Îmi povesteşte de un prieten de al lui care o dată, după ce a

fumat, era panicat şi îngrozit că îl urmăreşte Soarele.
 În Amsterdam timpul îţi lasă impresia că trece încet, dar trece
foarte repede!

În Amsterdam s-a rupt filmu' autostopului, am luat tren. Am

rătăcit două ore în gara din Amsterdam, până să găsesc peronul
trenului de Rotterdam, în condiţiile în care era tren de Rotterdam
din 15 în 15 minute!

Controloarei i-am dat un film, cum că m-au drogat băieţii, că

mi-au luat toţi banii şi toate documentele şi că am un prieten în
Rotterdam care mă va ajuta să îmi fac acte la consulat. A dat prin
staţie conductorului să oprească trenu‟, au pus alarma şi mi-a zis
că trenu‟ nu porneşte până eu nu cobor! Am zâmbit ironic și am
coborât.

Am ajuns într-un final în Rotterdam! Nederland e mai dificilă

decât Mongolia! Dar în alt film!

În Rotterdam am auzit nişte poveşti demenţiale, un moghior

îndrăgostit de o rusoaică ca să o impresioneze se plimbă pe buza
unui bloc, se împiedică și își sparge capul aproape căzând de pe
bloc (i-am văzut chizda din frunte). Am întâlnit-o şi pe rusoaică....
Trezeşte în tine cele mai rafinate instincte animalice! Tipa a salvat
viaţa unui olandez ce a căzut în comă de beat. După ce toţi au
încercat inutil toate metodele clasice, rusoaica l-a apucat sălbatic
de ceafă şi i-a băgat limba-n gât animalic! Asta l-a readus la
viaţă!

Am luat-o înapoi spre Doiciland, via Amsterdam, revenind la

autostop. Din Amsterdam, pentru prima oară în viaţa mea, m-au
luat la autostop trei tipe, faine foc tăte! Studente anu‟ întâi.
Danchivăl Nederland!
 XIII) BELJIC

Dragă Vlad,

Din Doiciland am continuat spre Bruxel, mai văzusem Bruxel

înainte, dar trebuia să primesc telefonul trimis de Raluca (în
Norghe îmi pierdusem telefonul).

În Beljic, după Bruxel, am mers în Antwărp, care e super

drăguţ. Stăteam şi io în frumosul centru' istoric al Antwărp-ului,
şi beleam ochii de unu' singur la ce era fain pe acolo. Mă simţeam
tare bine.

După Antwărp a urmat super-frumuşelul şi dragul Bruj.

Timeea, nu îmi pot aminti care din Vlazi e acesta şi era să îl

desproprietăresc.

XIV) INGLĂND

Dragă Dorel,

Oraşul Superb Liverpool, voiam să îl văd, apoi să trec în Eira, via

Ail of Men.

Am urcat pe tren sub-maritim luat de un şvaiţ. Prima oară

trecusem cu feribotul.

Un polonez m-a dus până la cca 40 mile înainte de Londăn,

lăsându-mă pe autostradă. M-a ridicat poliţia, m-a pus pe un
drum naţional. După 10 minute eram înapoi pe o intrare pe
autostradă. Am avut noroc să fiu luat repejor direct până în
Londăn de un pakistanez, o figură de om, ce era plictisit şi avea
chef de glume! Reţin următoarea chestie de la el: limba engleză nu
prea are o gramatică ce îţi poate fi explicată, e ca religia.

Am stat în Londăn patru zile sperând să iubesc o tipă, pardon,

două. Aveam feribot din Liverpool în Isle of Man (Ail of Men), în
19 iulie. Ajuns la Liverpool am vizitat templul ANFIELD! Pe statuia
lui Bill Shankly stă înscripţionat: A făcut oamenii fericiţi!

XV) AIL OF MEN

Dragă Andrei,

Ţi-am ajuns în Ail of Men pe 19 iulie 2014, fără a şti pe ce

tărâm de vis urma să calc! Mi-a părut rău că am rezervat doar o
zi pentru ţărişoara asta.

Ţărişoara e paradis fiscal. Gagii şi gagici VIP au conturi aici.

Legea ii obligă să stea minim 30 zile pe an pe insulă, ceea ce e o
problemă pentru ei, pentru că urăsc clima de aici. Ţărişoara,
teoretic nu e subordonată deloc Iuchei, dar acesta poate intervenii
în cazul în care e nevoie ca să garanteze bună guvernanţă. Iuchei se
ocupă doar de apărarea şi externele Insulii Man, în schimb manxii
fac serviciul militar în Iuchei. Manxii îs descendenţii vikingilor
(primii locuitori ai insulei). Limba vorbită înainte de venirea
englezilor este manx gaelic; în această limbă Isle of Man e Elân
Vanăn (Ellan Vannin). Numele insulei vine de la zeul viking
Manannan (Mă-nanăn), nu de la bărbat.

Regina când vine în Isle of Man, nu e regină, e Lord of Mann.

George III – secolul XVIII, a fost primul Lord of Mann din Inglănd!
Tynwald – e parlamentul lor, format din două camere: House of
Keys şi Legislative Council. E cel mai vechi parlament din lume cu o
existenţă neîntreruptă de peste 1 000 de ani!

Hallowen-u‟ e preluat din Isle of Man, data sărbătorii, dovleacu‟,

tot! Numele originar al sărbătorii e: Hop-tu-Naa

Manx Pound (moneda lor – ce are aceeaşi valoare ca lira

sterlină) – nu e acceptată în Iuchei, spre deosebire de lirele
scoţiene, care sunt recunoscute în Iuchei dar nu sunt recunoscute
în Europa.

E prima oară când voi da detalii despre faună, pentru că fauna

Ail of Men e de poveste: manx cat – pisică fără coadă. Unii zic că
nu are coadă pentru că a fost împerecheată cu iepurii. Lockton
sheep – oaie cu patru coarne, se găseşte doar aici!

Vulpile şi veveriţele îs interzise pentru că ar vâna respectiv

afecta „polecats” (dihorii domesticiţi) şi aricii. Dacă ai în casă o
piele de vulpe faci puşcărie!

Pe Ail of Men mai trăiește o specie neașteptată: canguri mici

(wallaby)! Le-au scăpat dintr-o grădină zoologică, s-au înmulţit şi
adaptat.

Superstiţii: Ai ghinion dacă spui rat (şobolan), deci îl numesc

long tale (coadă lungă). Au Podu‟ Zânelor pe care de fiecare dată
când îl treci tre să faci cu mâna la zâne. Ţi se zice: Wave to the
faires! Trebuie!

Prima pagină din paşaportul unui manx e ultima, adicătelea

pagina cu poza e ultima în paşaport.

TT (Tourist Trofee) – e o cursă de motociclete pentru care Ail of

Men e cea mai vestită. În fiecare an mor câţiva motocicliști în
acest concurs, anii în care moare doar o persoană sunt consideraţi
ani FOARTE BUNI! Recordul e de 15 morţi într-un an. Concursul
se organizează de peste 100 de ani.

La fel a murit şi tatăl tipului ce m-a găzduit prin

CouchSurfing...

Manxii n-au universităţi, dar guvernul le subvenţionează

studiatul în Inglănd.

Până acu vreo o sută de ani aveau o lege în conformitate cu care

o femeie gravidă, dacă era pe drum cu treabă şi îi trebuia să
urineze, în cazul în care nu exista nici o toaletă pe aproape, dar
era vreun poliţist; gaboru‟ trebuia să îi dea casca să i se pişe în ea!!!
Cu aşa o lege, visul vieţii mele ar fi să fiu femeie veşnic gravidă în
Bucale. Îmi plac miticii de mor. N-aş fi sexist, îmi plac şi
mahalagioacele de Bucale. N-aş merge nici în vacanţe!

Curiozităţi:

Toate toaletele publice ce le-am văzut în Isle of Man, îs unisex,

îmi place ideea! Ce atâta discriminare în favoarea femeilor!? Păi se
poate!?

Pe coşurile de gunoi publice din Isle of Man e specificat dacă e

permisă sau nu depozitarea fecalelor de câine în ele.

Tramvaiele lor sunt trase de cai, dar bineînţeles că eco-demenţi

militează pentru drepturile cailor şi consideră trasu' tramvaiului
tortură! Tot ei au salvat fasolea bătută când au bătut câmpii.

Au banca lor: Isle of Man Bank.

Stema și emblema insulei sunt 3 picioare elice.

Concluzia mea despre Ail of Men e că acest teritoriu e stat liber

asociat. Ail of Men nu e parte a UE (asemeni statelor Gărnzi şi
Giarzi).

PS: În Suami mi-am uitat fularul lui Dinamo. În Ail of Men cel
al lui FC Barcelona.

XVI) EIRA

Dragă Vanea,

În port, în Dublin mă aştepta Ionuţ. Am mers la el, am sorbit 5

berici, apoi am ieşit în oraş, unde ne-am văzut cu Jeremy Marie,
unchiu‟ Oti şi Seilina în primă fază; după care am continuat
beiutu‟ cu Ionică şi Ionuţ. Am intrat într-un pub, unde era muzică
irlandeză live. A fost mai mult decât DIVIN! (Plâng în timp ce
editez textul, 4 ani mai târziu). Am dansat de mi-am încântat
inima de un mod tare - tare fain! La un moment dat am ieşit în
stradă, la aer. Când am vrut să reintru.... Nu m-au lăsat să intru
că n-am pantaloni corespunzători. Ok, mă comport ca un copil
cuminte şi docil, îi mulţumesc pentru explicaţii şi mă duc de intru
pe cealaltă intrare. Bodyguardu‟ ălalalt n-avea treabă cu
pantalonii mei! Intru înapoi, instaurez iar starea de haos şi mă
vede retardotronu‟ burtos ce nu mă lăsase să intru cu puţin timp
înainte. Intră văl-vârtej, mă scoate foarte violent, trăgând urât de
mine.

Simt că o iau razna, dar mă las tras până ajungem jos de pe

trotuar, în stradă. Când mă văd cu picioarele în drum mă arunc
cât pot piept în piept cu el, foarte arogant şi urlând îi zic: Do you
think you are smart, you retard!? Vizibil pierdut, luat pe
neaşteptate, fâstâcindu-se îmi răspunde: Yes!

În momentul ăla mi-am pierdut toţi dracii şi m-am prăvălit pe

jos, de râs! La propriu! Noroc că s-a terminat de această
manieră...

Aud pe cineva vorbind spaniolă, îi rog să meargă să le zică

prietenilor mei să vină afară (ăştia erau la masă).

Iese Ionică, după ce aude ce am păţit, spune:

-Nu-i nimic, compensăm altfel! Hai la mine, stau aproape, 3

minute de mers pe jos, fumăm un cui şi după aia mergem în alt
pub; sunt pub-uri căcălău‟ aici!

-Mărieeeee!!

-Păi, tu eşti prost mă!? Să vi tu la mine în Dublin şi să nu te

aştept eu cu un cui? Păi ce fel de om mă crezi?
 Am mers la om acasă, am pregătit materialul, şi ne-am întors
în oraş. Râdeam de mă tăvăleam pe jos în stradă! LA PROPRIU!

În tot timpu' ăsta noi filme ne loveau filmele; plus ni se tot

rupea rola filmului. Aşa a început cea mai frumoasă zi din viaţa
mea: Dans cu filmele

La un moment dat Ionică mi-a zis: Tu aşa vaga-mundo, te

doare-n pulă ca pe şoarec în siloz! Şoarecele-n siloz are ce mânca,
ce fuma, ce fute, se-nţelege! Îţi dai seama cum îl doare pe şoarec
în pulă, în siloz? Cade mâncarea pe el! Ca-n poveste!”

Am intrat într-un pub, ne-am uitat ce are de oferit fauna, iar

Ionică a decretat: No, aici prinzi peşte la orice: la undiţă, blincher,
la râmă, la plasă, la banană, la pulă, la ce vrei tu! Pescuieşti aşa
cum îţi place ţie! Nu trebuie să adopţi o metodă de pescuit care nu
îti place! Bă! Dar nu te haladii! La pescuit e nevoie de răbdare!
Stai că vine peştele! Uite că au intrat două ştiuci!

După o vreme, pentru că peştele nu venea singur la demenţii ce

râdeau mai tare decât bătea toboşaru‟ concertului, Ionică a
decretat: Bă ceva nu e în regulă, le-au dat ăştia la peşti de
mâncare înainte de a veni noi! Nu e fair play!

Intră o tipă în pub la un moment dat, Ionică al meu decide fără

echivoc: Din peştele ăsta facem jumări! Mai trece ceva vreme şi îmi
zice: Bă nu te stresa, prinzi peştele, dacă nu îţi place, îl pupi şi îl
arunci înapoi în baltă!

Pun eu ochii pe una şi foarte sigur pe mine o iau înspre ea, mă

trage înapoi Ionică de guler şi îmi spune: Bă, nu te da la aia, că
dacă te dai la ea, se va simţi aşa prost că îşi dă trip şi se urcă pe
candelabru‟! Mai trece ceva vreme, pune omu‟ ochii pe alta, şi
arătându-mi-o îmi zice: Uite-o pe aia, cu ea e ca la Flanco: O fuţi
amu, plăteşti la toamnă, cu buletinul, e în rate.

Am mâncat la căpşuni ca dilăii!

 A doua zi îmi planificasem să o iau la drum, dar n-am fost
capabil! Am stat să mă hodin o zi! După această zi de hodină am
luat-o la drum.

M-a luat poliţia deoarece stăteam pe marginea autostrăzii la

stop. E a patra oară când mă i-a maşina poliţiei şi în sfârşit
acceptă să îmi facă poză cu maşina lor.

Ziua respectivă a mers groaznic; m-am trezit la 05:30, am ieşit

din casă la 06:00, ca prima maşină să mă ia după ora 11:00!!!
Când zic prima maşină, nu iau în considerare maşina poliţiei care
m-a dus puţin, doar ca să mă dea jos de pe autostradă şi să mă
mute într-un loc mai prost!

Mergeam căutând un loc bun de stat la autostop, când auzeam

că mai vine câte o maşină mă întorceam şi îi făceam semn. Nu
eram luat pentru că maşinile nu aveau unde opri. La un moment
dat opreşte o maşină lângă mine, blocând drumu'. Nu o auzisem
venind, era un Wolksvagen decapotabil! Nu fusesem luat până
atunci niciodată de o maşină decapotabilă! Întreb dacă merge spre
Belfast, îmi zice că da şi urc!

Şoferul, un nebunnnn tare spart, foarte slab, cu plete murdare,

buruieni prin păr şi o căciulă ciudată. Mi-a explicat că şi-a pus
acele plante în căciulă că are dureri de cap iar alea îl calmează. În
Belfast am mers la un muzeu, tipul îşi câştigă traiul vânzând
minerale rare la muzee. Aveam nevoie la baie, iar el a insistat să
facem treaba pe gazonul şi florile parcului muzeului, deoarece era
nervos pe ăştia. Nu voiam dar a insistat să o fac pentru el. Păi, aşa
zi fra!

Din Belfast m-a dus puţin spre nord, dar ocolind în jurul lacului
Lough Neagh.

De unde m-a lăsat el, m-a luat un domn în vârstă, apoi încă o
decapotabilă, un super merţan! Trecuse de mine, apoi s-a întors să
mă ia. Era o doamnă la 53 de ani, ce arăta BINE! Urc în maşina
tipei, vreo 2-3 minute conversăm banalităţi … I se dilataseră
pupilele, întăriseră sfârcurile, roşise straşnic, se fâstâcea...

A zis că nu ştie ce e cu ea, că e atrasă de mine dar nu îşi poate

înşela soţul. Pentru că era gagică de treabă a făcut cca 10 mile în
plus ca să mă lase direct la Giant's Causeway iar la urmă mi-a zis:
It was a great pleasure, thanx again for the compliments!

Ce picioare!

Se lăsa seara, aşa că am activat ritmul alert pentru a reuşi să

văd şi Giant's Causeway şi Carrick-A-Rede Rope Bridge. Mai apoi
am pus cortul. Mersesem pe jos cca 16 km în acea zi, nu
mâncasem de 24 de ore... am căzut lat!

M-am trezit a doua zi la ora 05:00 ca să dau bice, mai aveam

mulţi kilometri de făcut şi un feribot de prins în 25 iulie! Până la
08:00 a trecut o singură maşină care nu m-a luat, la 08:00 a
trecut a doua maşină şi aceea am avut noroc să mă ia! Aveam
vreo 36 de ore de când nu mâncasem. Doamna mi-a zis că mă
duce până în Derry, doar că tre să o aştept vreo 10 minute până
îşi face cumpărăturile la Tesco, i-am zis că nu e nici un stres,
aştept. Mi-a dat tableta să mă dau pe internet în timp ce o
aşteptam. Când s-a întors din Tesco a adus o pungă de mâncare şi
pentru mine...

M-a dus pe drumul de Galway, iar la despărţire m-a pupat pe

obraz şi m-a îmbrăţişat.

În 12 iulie, în fiecare an, protestanţii britanici din Irlanda de

Nord sărbătoresc cucerirea acesteia, cu marşuri prin cartierele de
irlandezi catolici, purtând print-uri imense cu George al - III - lea.
Asta ne arată finețea mirificei culturi britanice, mai ales dacă am
compara-o cu cea norvegiană.

În Irlanda de Nord e interzis împărţitu' fluturaşilor!!! ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ??? DEMOCRAȚIE???

Steagul Irlandei de Nord, are în mijloc o palmă roşie... murdară

de sânge...

În Cork am vizitat-o pe Laura, ca a doua zi să continui spre

Rosslare, de unde aveam feribotul spre Țara Galilor.

Ultima maşină ce m-a luat în Ei-ra, a fost un la revedere mega

fain din partea acestei minunate ţări! Un bătrânel văduv, ce mi-a
prezentat toţi pereţii din casa lui, plini cu desene realizate de el.
Toate desenele reprezentau vapoare!

Ei-ra s-a despărţit greu de mine; prima maşină ce m-a luat în

Ţara Galilor, a fost tot a unui irlandez! Greg, profesor universitar,
un om cu care am povestit foarte, foarte fain! Şi care am avut
norocul să mă ducă cca 130 mile! Am traversat cu el toată Ţara
Galilor, trecând pe lângă Bridgend, locul unde în 2005 am făcut
puşcărie.
 Am stat trei zile în cort, în Poole, aşteptând feribotul. Loc bun
de pus cortul am găsit pe un deal destul de abrupt. Într-una din
dimineţi, în timp ce ţineam cortul între genunchi și îi închideam
fermuarul husei, rucsacul, aşezat la vreo doi metri de mine, s-a
urnit la vale, urmând să cadă din prima cu toată greutatea-i pe
rahiticulu'-mi laptop. Nu îmi pot explica saltul de leopard făcut,
dar am reuşit să prind rucsacul înainte să cadă pe laptop, am
reuşit să îl şi întorc cu laptopul în sus şi să îl ţin în această poziţie,
în timp ce mergeam amândoi târâş la vale. După câţiva metri am
reuşit să mă opresc. Se pare că atunci când împrejurările ne
forţează dăm dovadă de mult mai multă tărie şi rapiditate.

Din Poole am luat feribotul spre Saint-Malo, Frons, dar cu haltă

de două ore în Guernsey (Gărnzii).

XVII) GĂRNZII

Dragă Mihai,

Am ajuns în Guernsey (Gărnzii), şi primu' lucru ce l-am făcut a

fost să fotografiez o plăcuţă de înmatriculare d-a lor.

Gărnzii are lirele lui, cetăţenii-i au paşaportul lor, paşaport

similar cu cel al manx-ilor, adică pagina cu poza e ultima. Regina
Inglăndului e Ducesă de Normandia când vine în Gărnzii, la fel
cum e Lord of Mann, când merge în Isle of Man. În rest fiecare are
parlamentul lor şi nu au nici o legătură una cu alta!

Insula Herm e concesionată pentru 20 de ani, nu cu teritoriul, ci

pentru statutu' ei juridic şi politic.

Sark până în 2006 era feudală, au venit pe insulă doi miliardari

şi au schimbat tot.
 XVIII) FRONS

Dragi Cristina şi Ionuţ,

Am debarcat în Saint Malo, bucuros că am scăpat de coşmaru‟

circulatului pe stânga, apoi am ţinut-o spre Mont Saint Michel. A
mers brici şi am reuşit să ajung pe zi în acest loc pe care visam să
îl văd de mic copil.

Noaptea pe la 01:00 am ajuns în sudul Parisului în

Fontainebleau, la Arhivele Naţionale Franceze, am pus cortul
undeva palmat ca a doua zi dimineaţă să aflu că arhivele Touring
Club de France au fost mutate cu câteva luni în urmă la sediul Rue
Guynemer nr 59, în localitatea Pierrefitte-sur-Seine.

Eram la cca 50 km sud de centrul Parisului, reuşisem să ajung

moca, după ce am fentat toate barierele şi turnicheţii metroului şi
trenului urban, iar amu trebuia să merg 85 km spre nord, ca mai
apoi să revin din nou spre sud. E un mare efort călătoritu‟ moca
cu transportu‟ urban, mai ales dacă e să ţinem cont de
dimensiunile rucsacului! Tre să sari ca o căprioară turnicheţi
(bariere), sau să te strecori în spatele altcuiva. Toate astea tre să le
faci în momentele de neatenţie ale paznicilor, în zonele retrase.
Aceste zone de obicei sunt stâlpii de susţinere ai staţiei, de fapt
după stâlpi. Paznicul are de păzit 5-10 intrări, locu‟ potrivit e
unghiul mort al perspectivei paznicului. Bată-l Soarele paznic, că
din viteză tre să calculezi cum bate vederea lui.

Toate făcute cu un ditamai rucsac în spate, problema nu ţine de

greutatea rucsacului ci de volum, mai ales când tre să te strecori
în spatele cuiva, fără acceptul său. Când se deschide bariera,
timpul care stă deschisă e doar cât să treacă confortabil o
persoană. Pot trece doi, dacă al doilea e dibaci! Dar să îl ai pe
Columb în cârcă, aţi devenit trei.
 De câteva ori mi-a fost prins rucsacul. Din nou groaza mea,
rahiticu‟-mi laptop! Tăte cad în cârca lui în situaţii de genu‟! Apăi
când creieru‟ meu primeşte semnalul: Ţi se strică laptopu‟; ghiţălu'
dă error, face blank! Atunci, îmi bag picioarele (copitele), la
propriu, în barierele lor! Şi trag de ele salvând Iubitul Columb şi
Rahiti-Asusu!

Ok, ajung eu cu chiu cu vai în celălalt capăt de Ile de France,

intru şi la arhive, găsesc din nou persoane amabile, care mă ajută
să găsesc nimic. De fapt să mă conving că nu există nici o
menţiune a lui Păcală Dan Dumitru şi nici de-a concursului la care
el pretinde că a luat parte! Nu degeaba mi-a atras mie atenţia
faptul că primele chestii scrise despre fabuloasa poveste a lui Dan
datează din anii ‟60! Oricum, citiţi tot articolul pe blog dacă v-am
trezit curiozitatea.

Iau din nou la traversat Parisu‟, ies la un peage de pe

autostradă. Mă ia un tip SUPER – SUPER mişto; cu a sa
decapotabilă răblăgită şi jegoasă, ce avea şi un câine în ea! Avea şi
un scaun! DA! DOAR UNUL! Cel al şoferului, în rest erau numai
scule de instalator prin ea!

Trage tipu‟ pe dreapta, apoi trage o ladă de scule în locul unde

ar fi trebuit să fie scaunul din dreapta lui şi mă pofteşte să şăd!
Apăi cu atât drag, cu atâta bucurie, nu cred că am mai şezut în
nici o maşină!

Mă repet: cine vrea să te ia la autostop, te ia! Dacă ar exista o

ţară locuită doar de acest tip de oameni, aş apăra-o de restu‟
imigranţilor!

Din peage-ul unde m-a lăsat acest gagiu‟, după nici 5 minute
mă ia altu‟, care îmi zice că merge până aproape de Toulouse! No,
să mori tu! Omu‟, rrom super de treabă, muncitor, cu familie, tot
tacâmu‟! Pentru că era băieţaş, dat haleală la băiatu‟, mâncu-i
sufletu‟! Foarte târziu în noapte (cred că era vreo 01:00) m-a
lăsat pe un câmp undeva înainte de Toulouse. Io, ca tăt omu‟ pus
cortu‟ şi durmnit!

A doua zi am ocolit Toulouse-ul şi dat bice spre Carcassonne.

Acest Carcassonne are o cetate fantastic de faină! Carcassonne e
fostă capitală a unei comunităţi ce s-a rupt de Vatican!
Confesiunea acestora presupunea lipsa bisericilor şi a popilor. Într-o
zi papa şi-a dat binecuvântarea pentru înfăptuirea unei drepte
cruciade împotriva acestor păgâni! Le-au dat foc de vii la toţi! Dar
înainte să facă asta le-au luat banii! Banii păgânilor nu sunt
păgâni!

La ieşire din Carcassonne am găsit un magazin arăbesc de unde

mi-am luat de haleală şi am mâncat pe săturate. Nu mâncasem în
ziua aia!

A nu se înţelege că tot timpu‟ când nu mănânc n-am bani deloc.

Eu chiar dacă am 200 euro în cont, tot maxim 5 euro pe zi
cheltui! Dacă se poate nici atât! Poate în câteva zile am de plătit
intrare la un muzeu super mişto pe care vreau să îl văd, sau poate
am de plătit vreun feribot. Amân mâncatu‟ cât pot.

Doar aşa am avut bani pentru toate feriboturile din insulele

britanice, iar aceste feriboturi au costat în total 180 euro! După ce
am luat biletele pentru aceste feriboturi am rămas cu 20 de euro.
Bulanu‟ a fost să primesc o donaţie la o zi după!

De exemplu, dacă ajung în Inglănd poate nu mai am şansa în

viaţa asta să revin în zona aia, aşe că vreau să văd tot în acea
zonă! La fel va fi cu Malta! O să fiu în sudul Italiei, la un pas de
Malta şi poate nu mai ajung niciodată aici! Baiu‟ cu Malta e faptu‟
că preţul feribotului e JAF: 150 de euro, pentru o distanţă de cca
100 km! Copil prevăzător fiind, încă din Frons am început să îmi
pun stomacu‟ să economisească pentru Malta; cu toate că mai
aveam în faţă Frons, Monaco, Italia, Şvaiţ, Doiciland, Lihtănştain,
Osteraih, Italia din nou! În perioadele astea de economie pe cât
pot, dau bani pe mâncare doar dacă n-am mâncat de 24 de ore,
sau mai mult. După mai multe zile de astea forţă, mânc şi io ca
oamenii 2-3 zile, până îmi revin.

Mi-a fost cumva să zic astea până amu, nu ştiu de ce, probabil
mă gândeam că o să ziceţi că exagerez, etc! Dar atâta timp cât
organismu‟ meu se prezintă bine după ani de asemenea tratament,
probabil e făcut pentru asta.

Ziua următoare, a fost una magică, am reuşit să văd Pont du

Gard, Avignon şi Nîmes.

M-a prins oboseala şi am pus cortul într-o parcare la vreo 100

km înainte de Nice.

Dimineaţă am continuat spre Monaco.

XIX) MONACO

Dragă Adi,

Am fost luat de o arăboaică super. Pentru că am vorbit foarte

deschis cu ea, m-a ajutat să conştientizez un lucru, doar în
momentul în care i l-am zis.

I-am povestit cum le dau filme unora, în sensul că nu le zic

adevărata-mi poveste de vaga-mundo deoarece ştiu că m-ar
judeca; aşadar inventez poveşti. Mi-a zis că fac bine, că tre să fiu
cameleon.

Arăboaica m-a lăsat în Monaco. După ce am dat un tur al

oraşului, am ieşit la picior spre graniţa Frons – Italia.
 Mergând spre graniţa Frons – Italia după o curbă m-a ajuns
din spate o maşină de epocă condusă de un preot. Tipul a oprit
doar pentru că a fost luat prin surprindere de arătarea ce apăruse
după curbă şi ce o reprezentam eu, în simbioză cu Columbu‟-mi
din cârcă. După ce a oprit a realizat că vreau în SCUMPA-I
maşină de epocă şi se vedea că nu vrea să mă ia, dar eu insistam
explicându-i că e greu urcuşu‟ şi rucsacu', că afară e cald şi fiecare
kilometru‟ nefăcut la pas e bine venit! De fapt voiam la CV-u‟-mi
de autostopist o maşină de epocă şi un popă îmbrăcat în ţoale
bisericeşti. Era duminica, ora 12:30, numa‟ ce ieşise de la slujbă.

Până la urmă m-a luat şi m-a dus vreo 5-7 km plimbându-mă

printr-o parte extraordinară de-a oraşului, pe care nu apucasem
să o văd. No, asta da! Turist de lux am fost! În maşină de epocă!
Un Citroen de vreo 50 de ani. Părintele (hi, hi) era vizibil deranjat
că a trebuit să cedeze şi să mă ia, dar mie mi se fâlfâia! La urmă
l-am rugat să îmi facă o poză cu maşina. S-a făcut că face poză, a
închis aparatu‟ şi mi l-a dat înapoi. Eu ce crezi că am făcut măi
Adi? L-am deschis să verific şi făcând pe copilul naiv, surprins,
dezamăgit şi neştiutor, i-am zis că nu ştiu de ce rabla mea de
aparat foto nu a vrut să facă poza, aşa că l-am rugat să mai
încerce o dată. Vizibil deranjat, până la urmă mi-a făcut poza.

Undeva înainte de Genova m-a luat Stefano. Primele sale

cuvinte: Semeni cu fiul meu, şi el călătoreşte cu autostopul, câţi ani
ai? La un moment dat îmi zice: De cât timp n-ai mâncat? Aşa-i
că n-ai mâncat azi!? I-am zis că de cca 18 ore şi a râs. A urmat o
pizza în următorul peco. În Milano m-a lăsat la 50 de metri de
Dom! Înainte să ne luăm la revedere mi-a dat 30 de euro şi mi-a
urat tot norocul repetându-mi că se bucură să mă fi întâlnit.

În aceeaşi zi am continuat spre Zurich – Stuttgart. A fost

EXTREM de greu să ies cu autostopul din Milano înspre Varese.
După 3 ore de aşteptat o maşină a oprit lângă mine pentru că i se
părea şoferului că aude o „gălăgie” atipică de-a motorului. Gagiu‟
m-a lăsat în Varese unde mi-am cumpărat un kebab. După ce am
halit kebabu‟ am luat-o la picior spre nordul oraşului ca să găsesc
un loc de pus cortu‟. Nu eram sigur dacă îs pe drumul bun aşa că
întreb doi tineri ce ieşiseră dintr-un bar dacă ăsta e drumu‟ ce
duce spre Zurich. Îmi zic că da, şi că mă duc ei oţâră. M-au dus
vreo 10 km până am găsit un câmp potrivit ca să pun cortul.

XX) ȘVAIȚ

Dragă Timeea,

În clasa a noua, la vlahă profa ne-a dat să facem o compunere

pe tema aventură-călătorie. Ții minte? Am scris o compunere în
care eu voiam să vizitez Şvaiţ, ţara mea preferată, dar nu mi se
dădea viză, aşa că am trecut ilegal graniţe, am mâncat porumb de
pe câmp, am muls vacile altora, etc!

Am intrat în Șvaiţ cu un gipan Mercedes, baiu‟ e că urma să

părăsească autostrada şi să intre într-un orăşel. I-am zis să mă
lase <pe> ieşirea lui de autostradă, că voi merge pe jos până la
intrarea corespunzătoare acelei ieşiri. Ieşirea cobora într-o vale
foarte adâncă. N-am coborât în ditamai valea, ca apoi să re-urc,
ci am luat-o pe pod ţinând o mână pe parapetul acestuia.

După cca 500 metri de pod şi 5-6 minute eram pe partea

cealaltă; aşteptat de poliţie.

Mi se zice destul de frumos că n-am voie să merg pe marginea

autostrăzii, le cer scuze şi le zic că acolo m-a lăsat omu‟ ce mă
luase la autostop. Mi se cere un document şi le dau cartea de
identitate. Poliţistul helvetic - eram în zona italiană a Şvaiţ -
după ce vede carte de identitate românească își schimbă complet
atitudinea profesionistă și spune:

-Caţo rumeno!

-I understand italian! If I would be from another country I

wouldn‟t be a caţo? Please talk with respect with me, as I do with
you! I think I cooperated friendly, you should do the same!

S-a pierdut şi ruşinat şi nu a mai zis nimic. Mai apoi după ce

mi-a trecut la verificatul rucsacului şi a găsit două diplome de
licenţă, atestate de un fel sau altu‟, premii de la simpozioane, mi-a
zis:

-You are first Romanian with a diplom! All Romanians are

thieves or prostitutes! Had you stoled this diploms?

Să îi explic că îs vlah transilvănean şi moghior, era ca şi cum aş

fi căutat scuze, ca şi cum aş plânge ghinionul de a fi guvernat de
teleormăneni. Trebuia să îi dau un răspuns în numele tuturor
vlahilor:

-If because of your job, you had meet only thieves or prostitutes
from Romania, that doesn‟t mean you know about wallachians,
Transylvania and magyars. And it doesn`t mean all walachians are
doing those things! Regarding the diploms, if I stolled them, you
should find out, you are a policeman.

Wait, I can show you something, you see this documents? They
are from the French National Archives, I am coming from Paris,
where I was for a study.

-And than why don‟t you have money to travel normaly?

-Which is the logic corespondence between money and research?

In some countries things doesn‟t just fall from the sky like in
Switzerland!

A tăcut rușinat. O meritase! La urmă m-au dus într-o

benzinărie dintr-un sătuc, undeva departe de autostradă, şi mi-au
zis că doar acolo am voie să fac autostop. M-am conformat
zâmbitor. Dacă n-aş fi fost luat în 15 minute, mă întorceam pe
autostradă şi când ar fi venit a doua oară le ziceam că cei din
benzinărie m-au dat afară de acolo şi mi-au zis că nu pot sta nici
acolo. Aş fi continuat să mă joc cu nervii lor, sigur improvizam
ceva.

După ce mi-a fost dat să văd minunile de Mongolia şi Norghe, a

venit rândul Şvaiţului! Până acum în Şvaiţ fusesem doar pe ruta
Zurich – Basel – Geneva, dar acum venind din Milano spre
Zurich; cu cca 30 km înainte de San Bernandino începe demenţa!
Sigur mai are Şvaiţ şi alte zone superbe, dar le-oi vedea io cu altă
ocazie că amu‟ mă grăbeam spre Stuttgart la sormea.

Prescurtarea internaţională pentru Şvaiţ, pe maşini este CH –

Confederation Helvetica.
 Să ies din Zurich a fost un chin îngrozitor. Într-un final m-a
salvat un tinerel voios şi prietenos ce mi-a propus să facem un mic
ocol de la drumul meu, ca să văd cea mai mare cascadă din
Europa: Rhinfall.

I-am mulţumit pentru propunere dar i-am spus că sunt foarte

obosit şi nu îs în stare. Mirarea de pe faţa lui m-a făcut să
conştientizez că eram CIUDAT! I-am explicat că am mers mult pe
jos, că rucsacu‟ are 20 kg, că nu am mâncat de 19 ore dar că îi
mulţumesc mult, apreciez maxim ospitalitatea lui, doar că chiar
nu îs în stare dpdv fizic.

Auzind astea, a schimbat planu‟! Mi-a zis că mergem prima

oară la el acasă, mâncăm, facem o baie în Rin (care e în spatele
casei lui), hodinim oţâră, apoi mergem la cascadă iar la urmă mă
scoate la drumul de Stuttgart.

Rinul e divin de superb! De un verde parcă desprins din Caraibe!

Scalda m-a revitalizat, apoi cascada m-a lăsat gură-cască! Nu e
foarte înaltă, dar atât de multă apă ce curge cu o forţă şi o viteză
fantastică, print-o spărtură stâncoasă aşa mică, de trepidează
stâncile şi pământul de la distanţă, e super mega cool de resimţit!

XI) DOICILAND – II

Dragă Timeea,

Ies dintr-o ţară-ţi europeană ca să reintru în cealaltă-ţi.

O să încerc să îţi povestesc de pe toate continentele.

Continui spre Stuttgart, ca să fiu luat de un tip ce a zis că îs un

om de record şi deci vrea să îmi dăruiască cadou un nou record,
specific nemţesc!

M-a întrebat care e cea mai mare viteză cu care am fost dus cu
o maşină ce m-a luat la autostop. I-am zis: 210 km/h!
 A RÂS!

La 265 km/h, mă întreabă:

-Îţi e frică de moarte!?

A început ziua greu, dar după tinerelul şvaiţ și doiciul nebun, a

urmat un bătrânel scluptor francez, ce îşi livra operele:

De unde m-a lăsat bătrânelul m-au luat doi turci ce trebuiau să

mă ducă vreo 5 km, iar de unde mă lăsau ei mai aveam vreo 30
km. Nu mi-au zis că îs turci, dar pentru că i-am auzit vorbind
turceşte mi-am zis că ar fi fain să le mai zic o dată mulţumesc,
iar de data asta nu pe nemţeşte ca atunci când urcasem în
mașină, ci pe limba lor: Teşecul! Pentru atâta lucru m-au dus
până în faţa casei la sor-mea!

Ajunşi în faţa blocului i-am dat unuia număru‟ să o sune şi să îi

zică pe nemţeşte că e curier şi are un colet pentru ea şi trebuie să
coboare jos cu un act de identitate ca să îl ridice. Eu am așteptat-
o ascuns după ușă și am speriat-o.

Ieşiţi în club, cu sor-mea şi o amică de-a ei, cel mai tare era
când una din ele lua la dans vreun tip și se prosteau cum ăia nu
și-ar fi putut închipui nici în 10 vieți.

Sor-mea ştie cât îmi place iaurtul de fructe, cel de vişine în mod
special, aşe că mi-a luat o găleată de 1 litru. Pentru că ea era la
lucru iar eu nu am găsit linguri normale, am mâncat tătă găleata
cu o lingură de lemn. Când a venit acasă mi-a zis că erau toate
lingurile la spălat. Eu:

-Unde la spălat, că în chiuvetă nu-s!

-În maşina de spălat vase, Ghiță!

După ce am hodinit câteva zile am luat-o din nou la drum.

XXI) LIHTĂNȘTAIN

Dragi Victor şi Doina,

Încetuţ în acea zi am ajuns în Lihtănştain. Acesta este Principat

(Furstentum). Am bătut la picior micuţul Vaduz şi cel mai mult
mi-a plăcut foarte micul său Parlament.

Abrevierea rutieră internațională a Lihtănştainului este FL –

Furstentum Liechtenstein = Principatul Lihtănştain. Da, principat
aşijderea Transilvaniei; diferenţa dintre cele două fiind că
arghelenilor le plac să fie prostalăii miticilor şi teleormănenilor.

Ies la picior din Vaduz, găsesc un loc bun de stat la autostop şi

opreşte o maşină de Constanţa, în ea dl Victor şi dna Doina. La
urmă dl Victor mi-a zis: Faci ceva ce am visat şi eu să fac când
eram tânăr, ia banii ăştia, sigur o să îţi fie de folos! Ei m-au lăsat
oţâră înainte de Innsbruck, de aci am continuat spre Italia lui
Marc.

XXII) ITALIA I

Dragă Marc,

Munţii din Tirolul de sud îs foarte faini, superbele sate specific

austriece pot fi văzute de ambele părţi ale graniţei, iar în partea
italiană am văzut două – trei castele superbe cocoţate pe munţi!

Un tirist moghior m-a dus până în Verona. Pe când am ajuns în

Verona, în 11 august la ora 12:00 aveam exact 24 de ore de
când plecasem din Stuttgart. Astfel îmi stabileam un nou record: 5
ţări în 24 de ore, cu autostopul: Doiciland, Şvaiţ, Lihtănştain,
Osteraih, Italia. Verona e drăguţă.

Am dat bice mai departe înspre Bologna. Am mers pe jos până

la intrarea pe autostradă, la peage, am stat două ore, doar ca să
vină un tip ce lucrează la autostradă să îmi zică că acolo n-am
voie să fac autostop şi tre să mă mut 200 de metri mai jos. Dacă
acolo nu mă luaseră în două ore, unde mă trimitea el nu m-ar fi
luat nici în 10 ore! N-aveam ce face, obosit, bătut de soare şi de
soartă, descurajat, am luat-o la picior făcând cale întoarsă spre
locul indicat. Din reflex am ridicat mâna la o maşină ce îmi venea
din faţă. MINUNE! OPREŞTE! Nu mergea până la Bologna dar
măcar m-a lăsat într-o benzinărie pe autostradă. Din acea
benzinărie, până am ajuns în Bologna am mai fost luat pe distanţe
scurte de încă trei maşini, aiurea de fiecare dată, nevoit să merg
mult pe jos, etc! Rupt de oboseală am ajuns spre seară în Bologna.

No, oraşul ăsta e SUPERB! E preferatul meu în Italia!

După ce am bătut Bologna la picior am ieşit înspre Firenţe.

 Am pus cortul dar n-am ales prea bine locul, pentru că
dimineaţă la 07:00 m-au trezit Carabinierii ca să mă întrebe de
sănătate. După ce mi-au verificat actele mi-au zis că nu e stres şi
mai pot dormi dacă vreau. Cu o dimineaţă înainte pusesem cortu‟
lângă autostradă iar tipul de la mantenanţa autostrăzii care m-a
trezit la 08:00 nu mi-a zis că mai pot să dorm, mi-a zis că acolo
nu pot campa. Carabinierii fuseseră mai de treabă.

Înspre Firenţe, am stat din nou mult fără să fiu luat, peste o
oră. Locul era foarte rău, drumul îngust, maşinile veneau val, nu
oprea nimeni! Până la urmă a oprit Poliţia care mi-a zis ceea ce
deja ştiam, că nu am voie acolo. Deja blăstămam toţi sfinţii... Dar
un tip ce a văzut scena cu mine şi poliţiştii ce mă alungau de acolo,
a reacţionat ca un bărbat! A oprit şi m-a luat! Mergea în direcţia
opusă, spre nord, spre Milano. I-am zis că e bine şi aşa, că mă lasă
în prima parcare pe autostradă şi doar trec pe contrasens. Am
ajuns în prima parcare, mi-a făcut cinste cu un mic dejun format
dintr-o brioşă şi un capucinno, iar apoi a urmat operaţiunea
traversatului a 8 benzi de autostradă super-circulată! Patru pe un
sens, patru pe altul! Pasarelă nu era. Pe mijloc era un parapet de
beton.

Cu chiu‟ cu vai şi cu FRICĂ SERIOASĂ am reuşit, după vreo 10

minute să traversez primul sens de mers, primele 4 benzi! Mai
apoi după alte cca 3 minute am reușit să trec și celelalte 4 benzi!
Am mai traversat autostrăzi de 4-6 benzi, fără stres, e un fleac,
dar 8 benzi super-circulate, 4 de o parte, 4 de alta, E COŞMAR!!!
Trebuie anticipată perfect viteza maşinilor, iar apoi să aştepţi
momentul potrivit. Să recunoşti momentul, iar când e momentul
CORPUL , MINTEA ŞI PICIOARELE să asculte. Pentru prima oară
corpu´-mi nu a fost capabil să-mi asculte comenzile. Ratasem
startu‟. A trebuit să aştept o nouă şansă. A venit şi a doua şansă şi
de data asta am trecut cu brio! Cu cele 4 benzi ale sensului
celuilalt a fost ceva mai ușor pentru că am prins un moment de
pauză mai lungă și am trecut lejer. Ar trebui să nu mai fac aşa
tâmpenie niciodată! E sinucidere.

Mă apuc din nou de făcut autostop şi fac semn unui Mercedes

car-mortuar. Nu observasem că erau doi în maşină, în faţă,
ocupând ambele locuri disponibile, aşe că cel din dreapta şoferului
m-a întrebat prin semne: Unde? În sicriu? Când m-am prins ce
bolovan îs am râs bine!

M-au luat Cecilia şi fiul ei de 5 anişori. Cecilia la un moment

dat mi-a zis: Normal că nu sunt normală! M-au lăsat în Firenţe,
pe care l-am bătut la picior în câteva ore. E foooooarte fain!!!

Ieşit spre Pisa, m-a luat o frumusețe blondă... uh! Mergea să îşi
ia soţul de la aeroportul din Pisa. Au ţinut să mă ducă ei în Piaţa
Miracolului - piaţa cu celebrul turn înclinat.
 Cică prima oară turnul s-a înclinat în partea opusă, băieţii au
săpat sub el în partea în care e înclinat amu ca să îl îndrepte, dar
se pare că au săpat prea mult şi amu e strâmb invers. Mi-am zis
să încerc să îl îndrept.

Între Firenţe şi Pisa este o rivalitate cruntă; în Firenţe pe

vremuri pâinea se făcea fără sare, doar pentru a nu sprijini
economia Pisei.

Tipa mi-a spus la un moment dat:

-Nu ştiu aproape nimic despre Transilvania, dar în toată viaţa

mea m-a inspirat o singură persoană.

-Nadia Comăneci! E moldoveancă, antrenorul era moghior

transilvănean.

-Elevilor mei le-am dat temă să facă o compunere despre

Nadia, ca să îi afle povestea, poate îi inspiră şi pe ei.

Eram curios să îi aflu vârsta, dar puteam paria că dacă o întreb

direct nu mi-o va spune. Povestind banalităţi, ajungem la fotbal, îi
zic că la mondiale ţin cu Arhentina şi îmi zice că ea urăşte
Arhentina pentru că au eliminat Italia în 1990, la mondialul ţinut
chiar în a lor Italie! Cică era copil şi a suferit mult din cauza asta.

-Atât de copilă, te uitai la fotbal? În 1990? Dar câţi ani aveai?

-14! Oh.... I can‟t belive! I just sold out my age!

Toate astea se întâmplau tot într-un 14, un dublu 14; 14

august ‟14 (2014). În această zi văzusem Apenini şi mi-am
amintit cum citeam De la Apenini la Anzi ascuns în cireş ca să nu
mă pună mama la treabă. Sper ca în ‟15 (2015) să văd şi Anzii.

Blocându-se în bule atemporale ciobănaşul din mine se

pomeneşte că el chiar are în faţa ochilor turnul din Pisa?
 În acea noapte am adormit mai plutitor ca de obicei. Dorm
liniştit până când o pisică, prin folia cortului îmi pune botu‟ pe
frunte. M-a speriat de moarte!

Am continuat spre Roma stând trei ore ca să fiu luat de doi tipi
ce mergeau la o întâlnire CouchSurfing. I-am însoţit şi eu, trebuia
să plătesc 5 euro pe noapte pentru cort, dar eram sigur că o să
merite.

Italianul Tristano şi portughezul Luiş au cântat toată seara la

chitară şi ceva tobe africane. Cu dansu‟ ploii am fost io. M-a
impresionat până in adâncul sufletului pasiunea cu care cântă
Tristano.

Am continuat spre sud şi pentru că am fost luat de o maşină ce

mergea până în Napoli, am lăsat Roma pentru când m-oi întoarce
spre nord.

Am fost lăsat pe autostradă în ultima parcare dinainte de

Napoli, am stat acolo vreo oră fără să fiu luat, se vedea clar că le e
frică la toţi. La un moment dat a venit maşina gunoierilor, am
mers să îi întreb cum să o iau pe jos spre Napoli, să intru oţâră în
oraş ca apoi să iau un bus. Tipul m-a măsurat din priviri şi mi-a
zis să aştept 20 de minute că mă duce el. I-am mulţumit din
suflet şi am aşteptat!

Cele mai clasice scene italieneşti le-am văzut în Napoli:

-un tip întinzând haine pe balcon la etajul 6 şi cântând de

trezea tot cartieru‟ (duminica dimineața)!

-3 femei certându-se de parcă urmau să se omoare ca la un

interval de o secundă, când clopotu‟ bisericii a bătut ora exactă să
amuţească instant şi foarte pioase să-și trântească câte trei cruci
fiecare!

-tineri ce merg pe scutere și dau palme peste ceafă pietonilor

 Unii ar zice că Napoli e foarte murdar, plin de gunoaie, o ghenă,
că dejaba au cea mai veche operă funcţională din lume și una din
cele mai vechi universităţi – 1224. Napoli, din punctul meu de
vedere însă este o minunăţie, o perlă a umanităţii.

Din Napoli am mers în Pompei. Aici, urcând la deal cu spor, în

stilu‟-mi caracteristic, trec pe lângă două cupluri. Unul din tipi
spune:

-Ni la ăsta cum merge, dacă îi iei rucsă-coiu‟ ăla din spate îşi ia
zboru‟, decolează!

Răspund râzând:

-Salut băieţi! Mersi! Căutaţi pe Google, Înconjurul lumii cu

autostopul.

-Serios?! Păi stai să facem o poză!

Ajuns la intrarea în vechiul oraş Pompei, înainte să îmi iau

biletul de 11 euro, răsfoiesc o carte – suvenir cu poze din situl
istoric. După cum îmi spusese un tip ce m-a luat la autostop
undeva la nord de Bologna, locul e o paragină. Nici în pozele din
carte nu arăta interesant, şi de obicei pozele îs mai faine decât
realitatea. Am mai dat o tură în jurul oraşului şi am văzut ce era
vizibil din stradă şi din nou mi s-a confirmat că nu are rost să
plătesc cei 11 euro!

Continuând spre sud nu apuc să merg pe jos 20 de minute când

mă claxonează o maşină ce opreşte. Era unul din cupluri: Sorin şi
Roxana. M-au lăsat la intrarea pe autostrada, înspre Salerno.
Pentru că era un tip ce făcea autostop acolo, am intrat într-un
bar să bag melancolic o La Biere Du Demon!

Cu Cezar am ajuns în Palermo, care e un oraş frumuşel tare,

dar deasemenea foarte murdar. În anii ‟70-‟80 mafia siciliană a
spălat bani investind în clădiri foarte frumoase în Palermo.
 M-au îngreţoşit gunoaiele de pe străzile Italiei sudice!!! La sud de
Roma începe altă Italie, o altă ţară! Cea mai murdară ţară din
Europa! La sud de Roma, n-am mai găsit nici o benzinărie cu wi-
fi! Dus – întors şi cu ocolul dat Siciliei, peste 2 000 km fără o
benzinărie cu wi-fi!

De peste 30 de ani autostrada Napoli – Messina nu e finalizată.

Pe anumite porţiuni s-a făcut recepţia la autostradă, a fost dată
în folosinţă ca şi cum ar fi gata şi nu turnaseră stratul de uzură.
Liniile de marcaj galbene (provizorii), au fost acoperite cu linii albe
(au rezultat linii gălbui)! Asfaltul e tot ondulat, cu toate că e
turnat foarte recent!

Strâmtoarea Messina are într-un punct 1,2 km! Dar nu se

contruieşte un pod pentru că există o companie care nu vrea asta.
Această companie are bacurile ce trec o maşină mică în Sicilia,
dus-întors, cu 65 euro iar un tir cu 240 euro. Compania
respectivă face în felul ăsta minim 50 de milioane de euro pe an!
Sicilianul plăteşte astfel mai scump absolut toate produsele, şi o să
o mai facă pentru mult timp.

Din Palermo am mers în Corleone - Capitale mondiale della

legalita. Au umor sicilienii! Corleone e localitatea de unde au
provenit cei mai mulţi capi ai mafiei siciliene din SUA. Acesta este
motivul pentru care personajul fictiv al filmului The Godfather a
fost numit Vito Corleone.

Din Corleone am luat-o spre Agrigento, ca să îi văd templele

antice greceşti, Sicilia fiind fosta Magna Grecia. Am decis să o iau
pe o scurtătură, pe un drum pustiu, pe o căldură extraordinară,
zăpăcit de multe musculiţe împieliţate. Mi-a amintit de Mongolia.
Nu aveam apă şi aveam de mers 12 km! Iar am exagerat!

Ziua aceea a fost foarte dificilă, cu stropi de transpiraţie căzând

într-o veselie de pe frunte, cu stropoi uriaşi de transpiraţie ce se
prelingeau pe coloana vertebrală, cu gâtlej uscat, cu tremurat din
toate balamalele, cu stări de ameţeală, etc! Frântus-Mortus am
fo‟! Îmi va rămâne întipărit în minte din aceste dificile zile siciliene
performanța de a îmi fi transformat tricoul într-o tablă / coajă /
scoarţă datorită sării transpiraţiei, sare uscată.

Din Agrigento am continuat spre Pozzallo până m-a prins

noaptea undeva în apropiere de Licata. A mers tare greu în ziua
aceea, reuşeam să fac doar 140 km!!! A doua zi urma să fie şi mai
GREA! Urma să fac 127 km în 7 ore, cu 9 maşini!!! Pune rucsacul
în fiecare maşină, ridică-l iar şi pune-l în cârcă, mergi pe jos iar
până găseşti un loc bun de stat la autostop, toate pe căldura aia
spurcată! În Sicilia nu stai mult până să fi luat la autostop,
dificultatea e dată de faptul că eşti dus doar pe distanţe scurte!
Într-un final am ajuns în Pozzallo de unde aveam feribotul de
Malta.

XXIII) MALTA

Dragă Cipri,

Ai văzut că povestea Maltei a început de mult, cu economiile

necesare pentru preţul biletului feribotului. Am ajuns în Malta la
23:30, am ieşit din port şi am început să bat străzile la pas ca să
găsesc un loc de pus cortul.

Mare mi-a fost norocul şi surpriza să găsesc o parcare ce avea

o remorca de tir deschisă! În el am dormit! Ca un boier, până la
09:00 dimineaţa! Probabil lăsaseră ușa deschisă ca să vadă hoții că
nu e nimic înăuntru și să nu forțeze uşa, creând astfel pagube.

A doua zi dimineaţă mi-am luat pită, salam, nişte legume într-

o conservă, măsline şi apă rece. În total 7 euro. Am găsit un loc să
mă aşez şi să mănânc, pe scările unei case lăsate paragină şi care
era de vânzare. Nu aveam cum să deranjez pentru că în acea casă
nu intra nimeni, nici nu ieşea nimeni. Totuşi trece o babă super-
elegantă dar dobitoacă, ce îmi zice să mănânc altundeva.

După ce am mâncat am bătut încet la picior străzile Vallettei,

ca mai apoi să mă aşez la umbră. Am scos cartea lui Jeremy
Marie şi citeam. Se apropie un tip şi îmi zice pe vlahă:

-Timo! Iar el e Columb!

-Salut! Da, Timo! Îmi pare bine!

-Marius!

M-a uns pe suflet că a ştiut numele rucsacului! Fain cadou

întâlnirea asta cu Marius, în bun moment a venit! Într-unul în
care aveam nevoie, mă demoralizasem cu răutatea babei.

Dat fiind că feribotul de Sicilia - Malta a costat 150 euro, nu

mi-am putut închipui că un vas între insula Malta şi Gozo ar putea
fi mai puţin de 30 - 50 de euro, ceea ce nu îmi puteam permite.
Mi-am alocat doar 24 de ore pentru insula principală; aveam
biletul de întors la câteva ore după ce l-am întâlnit pe Marius. El
m-a informat că biletul pentru barca Malta - Gozo ar fi fost 4,5
euro! Dus-întors! Acum nu îmi mai permitea timpul să văd insula
Gozo.

XXII) ITALIA II

Dragă Marc,

Revenit în Sicilia am fost încântat din nou de relieful ei unic,

diferit; muntos uscat, dar interesant, un nou la care să beleşti ochii
nesătul. Mă aşteptam ca Sicilia să aibe un relief asemănător cu al
Espaniei, dar Espania e mai aridă. Calabria mă aşteptam să fie un
semi-deşert arid, dar e un lanţ muntos verde. Italia e plină de
munţi, iar eu ştiam doar de Alpi şi Apenini!
 A fost atât de cald şi sufocant în noaptea aceea încât am dormit
GOL PUŞCĂ şi cu uşa cortului deschisă! Fapt interesant e că în
Sicilia în fiecare seară ţânţarii apar doar după ora 00:00 și
persistă cca 2 ore. Dimineaţa pe la 10:00 pentru vreo juma de
oră sunt multe musculiţe ce te atacă.

Ziua următoare am dat bice spre Siracusa, care nu e ceva

fantastic dar totuşi e frumoaşică bine! Din Siracusa am continuat
spre sătucul Savoca, pentru a călca în purul bar în care Vito
Corleone interpretat de Robert de Niro a rugat soţia. Tot timpul
m-am întrebat cât să merg? Până unde? Doar pân‟ la Savoca?
Doar pân‟ la Magadan?

Cu noroc am reuşit să trec în seara aceea pe continent. Într-un

peage înainte de Messina; situaţia clasică tu mergi în direcţia X,
opreşte o maşină ca să te ia dar merge în direcţia Y, următoarea
tot în direcţia Y, a treia tot în direcţia Y şi într-un final opreşte şi
cea care va merge în direcţia-ţi X! Până acum nu mi se
întâmplase într-o astfel de situaţie să oprească patru maşini
consecutive care să meargă în direcţia opusă! Cel mai rău caz a
fost acela în care trei mergeau în direcţia opusă, dar a patra
mergea în aceeaşi direcţie ca şi mine, deci m-a luat şi m-a dus! Ei
bine, de data asta a trebuit să aştept până la A OPTA!

Ajuns în parcarea de pe continent am pus cortul, dimineaţă m-

am trezit la 07:00 şi am ridicat degetu'! Până la 09:10 nu a oprit
nimeni, la 09:10 opreşte un albanez ce îmi zice că mă duce până
la Roma! WOW! După 5 zile în care făcusem 800 km, mă ia
cineva pentru 620 de km, lăsându-mă la 4 km de apartamentul
lui Ciprian.

Albanezu', un tip super chill, amabil, prietenos; îmi povesteşte că

în 2004 a intrat în închisoare aici în Italia pentru un furt, i s-au
dat 1 an şi 8 luni. A nimerit într-o celulă cu un uriaş cretinoid ce
s-a apucat să îl tragă de urechi, etc. Edi al meu cu fantasticu'-i
calm i-a comunicat că are trei variante: 1) Să îl lase în pace şi să
îşi vadă de treabă! 2) Să îl omoare în 48 de ore! 3) Dacă nici nu îl
lasă în pace, nici nu îl omoară el în următoarele 48 de ore să se
aştepte să fie omorât el!

Animalu' prost şi plin de sine normal că nu a luat în serios ce i-

a zis Edi, sau a uitat. Tot una. Contează că a continuat să îşi bată
joc de el şi nu l-a ucis în termenul de 48 de ore. Noapte
următoare Edi îi lua gâtu' la fraier! Mi-a zis: Am preferat să
petrec în puşcărie 9 ani de un mod demn, decât 1 an cu capul
plecat! Edi ştia înjura pe moldoveneşte de la ortacii moldoveni.

Când ieşeau în curte, prin gard, povesteau cu gagicile din

sectoru' feminin. S-a combinat cu o valahă, o dată pe lună li se
dădea cameră. Tipa, lucrase menajeră în Italia şi avea un gagiu
italian. Într-o zi se plimbau cu maşina ei, i-a oprit poliţia. Gagiu'-
so a deschis uşa şi a luat-o la fugă. Tipului i s-a pierdut complet
urma. Gaborii au controlat maşina, au găsit droguri, au închis-o
pe ea! Ea nu ştia că avea droguri în maşină.

Ajuns la Cipri mi-am spălat hainele, am făcut duş şi am băut

beri! A doua zi, Cipri mi-a fost ghid în Roma.

Roma are de toate, de la Pinocchio la coruptul Vatican. Prima

oprire a fost la Colosseum. Papii au dat jos de pe el toată
marmura ca să o folosească la construirea Vaticanului. A urmat
Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare.

Roma e plină de fântâni, fântâni de toate felurile cu tot felul de

poveşti, tradiţii şi obiceiuri ciudate. Se stă la cozi ore ca să se facă
poze cu anumite fântâni. Una din cele mai celebre fântâni e Bocca
della Verita! Fântâna asta pişă apă din gura unei fețe de bătrân.
Faţa asta e o scluptură. În Evul Mediu pulimea era pusă să îşi bage
mână în gura aceasta şi li se zicea că dacă nu zic adevăru' fantoma
le mănâncă mâna! Amu turiştii stau la coadă ca vitele să îşi facă
poză cu mâna în gura asta.

Partea faină abia urmează: fântâna asta e pe teresa unei

biserici, Biserica Sfintei Maria, iar în biserică îs moaştele sfântului
Valentin. Vi clar că am intrat să îl văd, ca să râd; dar urma să râd
mult mai bine decât mi-aş fi putut imagina când am văzut gagici
aprinzând lumânări moaştelor, ca să aibe noroc în dragoste. M-am
desfătat în râsul inimii mele. Am râs în biserică ca prostu‟.

XXIV) VATICAN

Dragă Pompi,

În Vatican primu' lucru ce l-am făcut a fost să merg la toaletă,

nu neaparat pentru că aveam o nevoie fiziologică, pe cât pentru
simbolismul acestui act spiritual. Mai apoi am intrat în Basilica
Sfântu' Petru. De ce? Ca să mă distrez trăgându-mă într-un selfie
cu două măicuţe şi d-astea mişto.

În Vatican totul e un ritual: de la camera în care se alege papa,

la capelele construite milionarilor, pentru a le da impresia că îs
mai aproape de fantoma din ceruri şi multe altele.

Pompi tată, te salut cu dragoste frătească întru numele

mântuitorului nostru, Is-mezo‟.

XXV) SOVRANO MILITARE ORDINE OSPEDALIERO DI SAN

GIOVANNI DI GERUSALEMME DI RODI E DI MALTA

Dragă Miezule,

Ţie îţi spun povestea ţării cu cel mai lung nume: Sovrano
Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di
Rodi e di Malta şi cea mai mică populaţie: 3 locuitori.
 De început, să lămurim ce este o ţară; de fapt hai să începem
prin a defini ce crede lumea că e o ţară. Suntem obişnuiţi să
considerăm ţări doar membrii organizaţiei mafiote ONU! Ei bine,
uite că mai sunt multe entităţi statale, ce au suveranitate şi
independenţă dar nu se vrea ca lumea să ştie despre ele! Una
dintre ele e SMOM.

Trei îs cetăţeni, restu' sunt membri sau voluntari! Statutul de

membru' sau voluntar îl exercită în calitate de cetăţean al ţării
sale iar în raport cu Statul Cavalerilor de Ierusalim, Malta şi
Rhodos e simplu' membru al unui ONG. Ce muie ne dau politicienii.

Unde găseşti ţara asta? În Roma, aproape de Piazza Spagna, pe

strada Via di Condoti, număru' 68! Da, e o simplă clădire,
intitulată: "Palazzo di Malta" dar are statut juridic de ţară! Are
suveranitate! Italia şi alte 103 tări o recunosc! Cavalerii de Malta
sunt parte a Bisericii Catolice, Biserica Catolică e singura entitate
care are două ţări!

Ajungem pe Via de Condoti 68, Cipri sună la interfon, ni se

deschide uşa, intrăm 2-3 metri în curte unde iese un tip să ne
întâmpine. Facem pe proştii şi întrebăm dacă putem vizita Palazzo
di Malta, ha ha ha ha ha. Ni se zice că nu pentru că e o rezidenţă
personală. Mai apoi Cipri întreabă: Dar e şi o ţară ce are trei
cetăţeni? I se răspunde că da. Continuă întrebând: Şi acum eu cu
prietenul meu ne aflăm în această ţară a Cavalerilor de Ierusalim,
Malta şi Rhodos? I se răspunde că da, aşa că încheie: Vă
mulţumim! Atât am vrut, să intrăm într-o nouă țară!

Mașinile SMOM, au propriile plăcuțe de înmatriculare. Cei trei

cetăţeni înregistrează în ţara lor câte maşini vor, pentru toţi
membrii şi voluntarii ordinului, ceea ce până la urmă e normal, în
ţara ta ţii câte maşini vrei! Dar cum mi-ai numi situaţia în care
suprafaţa ţării tale e ultra mică şi matematic n-ai cum să ţii
maşinile la tine în ţară aşa că le ţii în ţara altora, dar ele
înmatriculate fiind în ţara ta, tu nu plăteşti taxe nimănui? Țeapă?

XXII) ITALIA III

Dragă Marc,

A urmat să vizităm Cripta Osară a Ordinului Călugărilor

Capucini. Capucino se numea gluga ce o purtau călugării ăştia, de
acolo numele ordinului. Acest ordin e un sub-ordin al Ordinului
Franciscan, deci e recunoscut de Biserica Catolică. Capucinii erau
cei mai fanatici călugări, auto-flagelarea se practica pentru cel mai
inocent gând necurat. Când mureau erau îngropaţi ca tăt <omu'>!
Jmecheria şi povestea noastră începe la 7 ani după moartea lor,
când erau dezgropaţi iar cu oasele lor erau decoraţi pereţii
bisericii! Acest act simboliza ÎNVIEREA!

Pinocchio a reprezentat următoarea haltă avută în Roma. Mai

apoi a urmat Panteonul - fost templu' păgân transformat în
biserică. A drecu' treabă (la propriu)! Cum i-o lăsat inima să îl
bage pe bietu' sfânt Isus între demonii păgâni? Ultima a fost Piazza
Arhentina, care e plină de pisici, Roma fiind renumită pentru
pisicile ei.

Din Roma am luat-o spre San Marino în 27 august 2014,

având de gând să o fac via Siena. Cipri m-a lăsat pe autostradă
într-o parcare la 07:00. Până la 09:30 nu a oprit nici o maşină!
În tot timpu' ăsta printre cântece, distracţie şi voie bună mi-am
tăiat copitele. O gâză mi-a furat una din ele.

La 09:30 opreşte o maşină de SAN MARINO! Îmi zice că merge

în San Marino dar că face o pauză de 2 ore în Assissi, îi zic
SUPER! NO PROBLEM! MOLTO GRAŢIE! Assissi e demenţial de
frumos! E construit în totalitate din piatră cubică! În afara
faptului că e un orăşel fantastic de frumos, Assissi e chestie d-aia
de pelerinaj, fiind lăcaşul monahal al lui Francesco, întemeietorul
Ordinului Franciscan!

Mi-am amintit de Alfonso şi i-am zis omului să mă lase în

Urbino.

XXVI) SAN MARINO

Dragă Alina,

Pe Alfonso îl ştim din Su-ami, de la ferma HelpX. Omul a văzut

pe Facebook că o ard prin Italia aşa că m-a invitat la el în Urbino.
Fiind student în Urbino, am stat două zile în acest oraş, iar când a
venit weekendul m-a dus la el acasă în Rimini, de unde pe
motocicleta sa m-a dus în San Marino şi mi-a făcut un tur al
acestei ţări.

Întorşi în Rimini voiam să mergem la Decathlon ca să imi

cumpăr alt cort. Hotel Şanţ iese la pensie. La pensie l-am scos dar
şi la licitaţie, de următoarea manieră: "Se scoate la licitaţie "Hotel
Şanţ". Băiatu' a fo‟ călătorit 89 585 km, prin 47 de ţări /
teritorii (Rasiii, Mongolia, Kazahstan, Azerbaigian, Sakartvelo,
Hayastan, Arţah, Turchie, Bulgaria, Rumânia, Republica Turcă a
Câbrâzului de Nord, Fâşia ONU Saiprus, Cipros, Irak, Iran,
Turkmenistan, Uzbekistan, Afganistan, Moghiororsag, Slovensco,
Polşa, Doiciland, Lietuva, Latvia, Esti, Suomi, Norghe, Sverie,
Danmarc, Niederland, Beljic, Iuchei, Ail of Men, Eira, Gărnzii,
Giărzii, Frons, Monaco, Italia, Şvaiţ, Lihtănştain, Osteraih, Malta,
Vatican, SMOM, San Marino, Slovenia). Băiatu' e uzat rău, husa e
franjuri şi îi trebuie schimbat fermoarul. Una din cele două coloane
vertebrale îi e ruptă, dar poate fi reparată uşor. E utilizabil şi aşa,
cu o coloană ruptă, dacă e ancorat. Dacă e tratat cu grijă mai
poate fi folosit ani buni! Dacă îl foloseşti câteva zile pe an, te va
ţine o viaţă! E cort de o persoană, sau două persoane slim. În final
Hotel Şanţ a ajuns în Argeş, la bunu' şi dragu'-mi prieten Costi.

Merg eu să scot bani de pe card ca să imi cumpăr alt cort, dar

primu' bancomat nu vrea să îmi scuipe bani; fără să îmi explice de
ce, al doilea bancomat la fel. Al treilea bancomat se poartă mai
comunicativ, spunându-mi că al meu card este expirat, ceea ce nu
era adevărat!

Văzându-mă in situaţia asta decid ca a doua zi să pornesc spre

Cluj. Mă duce Alfonso la peage, stau 10 minute şi mă iau doi
nigerieni până in Bologna, unde mă lasă pe marginea autostrăzii,
într-o benzinărie. De aici după cca juma de ora mă ia un
suceavean ce mă duce direct până in Floreşti! 1350 km în 15 ore!

Am ajuns duminică, la ora 05:00, la 16:00 era protest în Piaţa

Unirii. Când să intru în Piaţa Unirii mă salută cineva dintr-o
maşină, nu îl recunosc, dar mă gândesc că tre să mă ştie omu' de
mă salută, aşa că l-am salutat inapoi. Vede că îs nedumirit şi îmi
zice să mă uit la număru' de înmatriculare al maşinii lui că o să-l
recunosc.

Mi se părea o glumă, dar eram curios, așa că m-am uitat la

numerele de înmatriculare și am făcut: Mihai! Proprietarul
Gărnzii-ului, vecinu' floreştean Mihai, cu care comunicasem doar
prin e-mail-uri. Ştiam că e pasionat de plăcuţe de inmatriculare,
aşa că atunci când i-am văzut plăcuţa de înmatriculare a maşinii
mi-am dat seama cine e, plăcuţa m-a ajutat şi să îmi amintesc
cum îl cheamă. Plăcuța-i de înmatriculare e personalizată și îi are
numele-i cu majuscule. Plăcuță de Slovensco. I-am povestit ce am
păţit, şi că bani cash pot scoate doar a doua zi cu buletinul, din
vreun oficiu‟ Banca Transilvania așa că îl rog să îmi ia un kebab
ceva. A fost un kebab uriaş, cu sos de usturoi! Erau 40 de ore de
când nu mâncasem.
 ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL – ÎNCERCAREA A
PATRA

I) SLOVENIA, II) BOZNIA HERȚEGOVINA & REPUBLICA

SÂRBSCA, III) HÂRVAȚCA, IV) SÂRBIA

Dragă Ramona,

Luni am mers să cer alt card bancar. La a 17a editare a

textului, după aproape 4 ani acord importanţă faptului că atunci,
domnuca de la ghişeu mi-a zis să ies până la bancomat să îl încerc.
Cardul funcţiona. Orişicum eu voiam alt card. Reţinusem timp de
4 ani că l-am încercat în 6 bancomate italiene şi nu a mers. La a
17a editare a textului realizez că de fapt fusesără 3 bancomate,
din care două nu ziseseră nimic, iar unul zisese un non-sens: cardul
este expirat.

Am scos alt card, am imputernicit pe cineva să imi poată scoate

carduri pe viitor şi toate bune.

Înainte să o iau la drum mi-am luat un nou cort şi am dat la

schimb laptopu‟-mi Asus pentru un Lenovo x200s.

De data asta am plecat să cuceresc Balcanii zig-zag până în

Atena, ca din Atena să merg aţă până în Huelva (sudu' Espaniei),
de unde să iau feribot pentru insulele Canare, din care să fiu
trecut moca Atlanticu' de un vas.

În primă fază m-am îndreptat spre Ljubljana. Am fost luat de

un sibian amabil ce mergea spre Vin, care m-a lăsat într-o
parcare înainte de Budapeşt. Cea mai potrivită parcare ar fi fost
Shell-ul de pe M0 - kilometrul 20 al M0 - acolo opresc foarte
mulţi tirişti moldo-vlahi pentru că este un restaurant cu mâncare
bună şi ieftină, dar deasemenea pentru că multe firme de
transport vlăheşti au card la Shell.

După 4 ore m-a luat un tirist vlah, ce m-a dus pâna la Maribor.
 Ajuns în Ljubljana, din ultimele donații primite am reuşit să imi
iau aparatul foto ce mi-l doream de foarte mult timp: Canon
S100. Era ca nou, în garanţie; fusese al unui fotograf ce l-a ţinut
de back-up şi nu l-a folosit deloc. Nou ar fi costat 450 euro, eu l-
am luat cu 230.

Din Ljubljana am continuat spre Plitvice, Hârvaţca (Croaţia).

Am fost luat în primă fază de un bulgar ciudăţel rău de tot; prea
zdrenţos pentru gipanul ce îl conducea, prea super agitat. Mi-a
cerut bani pentru benzină, când i-am zis că am puţini bani şi nu
pot da pentru autostop m-a întrebat dacă măcar îi pot da
telefonul să sune 2 minute în Bulgaria, i l-am dat. Vorbea oarice
pe limba lui iar la un moment dat a scos un ceas de aur şi a dictat
seria acestuia interlocutorului, ROLEX. Ceasul era de vânzare, dară
că. Tipul m-a dus cei cca 65 km care aveam drum común. I-am
urat noroc.

Am pus cortul la cca 5 km de unde mă lăsase el iar a doua zi

am continuat spre Plitvice via Karlovac. Pe drum am dat de un
măr din care am cules cele mai gustoase mere mâncate de mine
vreodată! Mi-am pus in rucsac vreo 2 kg, şi aşa am avut mere
pentru următoarele 3 zile!

De pe Google Maps, îmi notasem pe o ciornă in telefon: Metlika,

Veselici, Toncici, Hrsina (după ea spre sud pe E71), Trosmarija,
Otok Ostarijski, Plaski. Cam așa îmi fac traseele, chiar dacă circul
fără hărți asta nu presupune că nu le verific. Deasemenea mai iau
notițe de pe hărțile tiriștilor.

Plitvice, e un colţ de rai! E o demenţă! Intrarea ar fi fost 7,5

euro dar am reuşit să intru pe naşpa, din drum, prin gardul lipsă
dintre cele două porţi. Porţile sunt la cca 2 km una de alta.

Am continuat spre Boznia. M-a luat un profesor de şcoală

gimnazială bosniacă, un tip foarte fain, amabil şi prietenos. Mi-a
zis că salariul mediu al unui profesor de şcoală gimnazială sau liceu
în Boznia e 500 euro (în 2014). Lăsaţi, e bine că noi suntem în
(M)UE!

Mi-a mai povestit cum a ajuns războiul la ei în sat: avea 20 de

ani şi iubită sârboaică. Într-o zi tipa a venit la el acasă să îi zică că
merge cu părinţii în vizită la bunicii ei şi se întoarce în câteva zile.
Toţi sârbii au plecat din localitate, după plecarea lor a venit
măcelul! Sârbii aveau armament şi muniţii bune, 200 gloanţe de
soldat!

Singura şansă a bosniacilor era să se apere. Marele bai era

armamentul lor foarte vechi şi cele 16 gloanţe / persoană. 200
000 bosniaci au fost genocidaţi, zeci de mii de femei violate. Doar
în Kosovo au fost 28 000 morţi şi 40 000 femei violate.... În tot
acest timp marile puteri nu doar că se scărpinau în fund, dar
Inglănd si Frons aliate cu Milosevic, au adus din ţările arabe 500
extremişti islamici, să lupte de partea bosniacilor! Aceşti bieţi
nebuni fuseseră amăgiţi că vor lupta de partea fraţilor musulmani.
Au fost duşi in sate de sârbi şi pusi să omoare sârbi, ca astfel
Milosevic să aibe motive să măcelărească în continuare bosniaci și
kosovari.

Am intrat în Boznia la Bihac şi am continuat spre Sarajevo

printre nişte munţi foarte frumoşi. Boznia şi Kosovo sunt
minunate. Din Bihac până aproape de Sarajevo m-a luat un
bătrânel ce avea un handicap enorm la gură, jumătate din gură şi
maxilar îi erau paralizate şi atârnau în jos. Vorbea greu.

De pe contra sens vine un Audi ce conducea ciudat. Deodată

trage brusc de volan şi ne intră în faţă (pe sensul nostru de mers).
Bătrânelu încetinise prudent de când a văzut cum conduce, astfel
a reuşit să iese de pe asfalt şi să îl ferească. Pentru câteva minute
am fost capabili doar să ne uităm unu' la altu' fără să zicem nimic
şi fără să avem nici o reacţie. Vedeam doar filme de-ale lui
Tarantino, în care fugeam după ăla, să îl opresc şi îi scot ochii...
Dar nu puteam face nimic! Eram paralizat! După aceste câteva
minute ne-am revenit puţin, cât să dăm năuci din cap şi să
înjurăm execrabil, fiecare în limba lui! Apoi am continuat!

Am păpat la un restaurant iar la despărţire mi-a pus pachet un

salam de juma de chil, o pită şi 3 banane!

Boznia e confederaţie, adica o uniune a două ţări, fiecare cu

parlamentul ei. Una e Boznia Herţegovina, cealaltă Republica
Srpska (Sârbsca), locuită de sârbi. Districtul Brcko e moţul
excepţiei.

În Boznia Herţegovina indicatoarele rutiere sunt în caractere

latine, în Republica Srpska în chirilice. Peste tot sunt indicatoare
vandalizate, adică sârbul care locuieşte în Boznia Herţegovina
acoperă cu vopsea numele bosniace, şi invers, în Republica Srpska,
bosniacii fac acelaşi lucru.

În Boznia am văzut pentru prima şi singura oară miel făcut la

rotisor! Era rotit cu un sistem similar cu cel al moarei: pârâiașu'
din apropiere curgea pe o roată, în nişte recipiente (un fel de căni)
puse pe capătu' <spiţelor> roţii! Ceva cu adevărat ingenios şi fain
de văzut!

În Sarajevo sunt clădiri cu ziduri ciuruite de gloanţe, străzi cu

nume de congresmeni americani, poduri cu nume de politicieni
americani.

Undeva în centrul Sarajevo-ului, e o biserică. În faţa ei o statuie

cu un isus ce se chinuie să se dea jos de pe cruce în aşa hal încât
îndoaie crucea imprimând o curbură mare ambelor beţe din care e
formată crucea; mai mult nu poate. Oare această bucată de artă
ar vrea să urle adevărul dureros al impotenţei isusului sârbesc
creștin-ortodox, de a opri masacrul a 200 000 de oameni?
 ---

Mai am o pereche de şosete, cele din picioare. Mai am şi un

boxer, cel de pe mine! Mai am adidașii din picioare, pantalonii
scurți și tricoul de pe mine!

Obişnuiam să zic că poate să mi se intâmple orice in viaţa asta,

numai să nu imi pierd pozele; filmele cu Robert de Niro; jurnalele,
cele 1000 pagini ciorne de istoria cartografierii teritoriilor moldo-
vlahe, etc.

Aceşti singuri pantaloni i-am agăţat şi rupt în fund! Pe stradă

în Belgrad, a venit noaptea, începea să fie friguţ. Nimeni nu oprea
să ia la autostop un tip în pantaloni scurţi şi tricou ce părea scăpat
de la casa de nebuni. S-a făcut frig! Frig pentru hainele ce le
aveam eu pe mine, noroc că era cald pentru 18 septembrie!
Mergeam ca să mă încălzesc.

Am dat de o benzinărie, i-am povestit tipului de pe platformă

ce am păţit sperând că mă invită să dorm în magazinul
benzinăriei, la căldură. Nu s-a întâmplat asta. Am continuat să fac
autostop, intrând în vorbă cu maşinile din parcare. Povesteam
unui tirist ce am păţit, după ce în prealabil l-am întrebat dacă nu
merge spre Szeged şi mi-a zis că face pauză şi tre să doarmă. Îi
arătasem paşaportul, i-am zis că i-l pot lăsa garanţie, l-am
invitat să intre pe Facebook să verifice că e adevărat tot ce spun,
dar nu a vrut.

Văzând că nu merge nimic am zis că mă duc in magazinul din

benzinărie să mă incălzesc puţin, dar nu mi-a permis să intru. E
bine să fi şi câine, îţi oferă o noua perspectivă.

Am plecat capul dus pe gânduri, am zâmbit şi am luat-o la

picior. Mergeam prin frig, cu braţele încolăcite în jurul corpului ca
să îmi ţină de cald. Îmi frecam trupul cu mâinile. Cine ar vrea să fi
fost acolo cu mine?
 Începeam să obosesc, m-aş fi culcat, dar unde? Mă gândeam să
intru într-un lan de porumb, să rup 200 porumbi - chiar dacă
îmi răneam în modu‟ ăsta mâinile și picioarele - să imi fac pat
dintr-o parte din ei iar cu restu' să mă acopăr, dar erau uzi… O
căpiţă de fân era singura posibilitate ce mi-o puteam imagina,
chiar dacă îi stricam la om căpiţa conştient fiind câtă muncă
presupune realizarea ei. Căpiţe n-am găsit, probabil au fumat
fânul! Realizam că pot glumi.

Continuam să merg pe jos, am început să mă uit după

mormane de gunoaie unde aş fi putut găsi cartoane. Nici de astea
nu se arătau. Merg ce mai merg şi văd un panou publicitar.
Mintea-mi face CLICK! Afişul era de hârtie, de ăla imens, hârtia
lipită pe fâşii. Rup trei fâşii, pun una pe iarbă udă, sub mine, două
pe mine şi somn! Uite că am dormit şi între cartoane.

Dimineaţă aveam gâtu' şi capu' umflate de frig, ca un porc. M-

am trezit pe la 07:00 şi cu mare dificultate am reuşit să fac cei
80 km pe care îi aveam din Belgrad până în graniţă, în 8 ore! Am
fumat eu autostop la greu, mii de km, fiţe, recorduri, dar şi când
autostopu' şi-a zis să mă fumeze, mi-a dat toate lecţiile ce
refuzasem să le accept din partea altora.

La ora 15:00 mi s-a dat un sandwich mare de către cineva

care m-a luat la autostop, erau 28 de ore de când nu mâncasem.

-Dar sigur nu ne faci probleme? Ai toate actele în regulă? I-am

asigurat că da, li le-am arătat, dar când am ajuns la graniţă, pe
fond de oboseală mare şi stres m-a luat paranoia că îs dat în
consens la graniţă datorită faptului că cu o zi înainte mă luase
poliţia de pe un câmp, pe care mă întinsesem să dorm. Totul a
mers ok.

Din Timişoara voiam să merg la Argeş la Costi. Opreşte unu'

maşina şi îmi zice că merge la Agat. L-am întrebat dacă e înspre
Deva, mi-a zis că da, un pic. Urc, o luăm din loc şi după 7 km
urcă pe autostrada de Arad.... Îi zic că am înţeles Agat şi mi-am
închipuit că e un sătuc înspre Deva, îmi zice că e rârâit şi că a zis
Arad. Îi zic: No dă-i pace că e ok, du-mă la Arad! Ajuns la Arad
am rugat pe cineva de pe stradă să îmi dea telefonul să postez
ceva pe Facebook: Sunt în Arad, ma poate cineva caza? Am avut
probleme, mi s-a furat tot! Am lăsat număru' de telefon, în 5
minute am fost sunat. Am petrecut 3 zile în Arad, am primit nişte
haine, apoi am mers la Cluj, unde am stat alte 3 zile, mai apoi am
mers în sudu' ţării. Astfel m-am refăcut.

Asta mi-a fost a patra încercare de a înconjura lumea cu

autostopul, cea mai scurtă:

---

M-am trezit din somn, pe iarbă pe un câmp, unde cel mai

probabil mă întinsesem ca un viţeluş visător alcoolizat. Casa cea
mai apropiată nu-avea gard, curtea ei era delimitată de câmp
prin nişte copăcei. Dar gospodăria avea două potăi ce şi-au permis
să mă trezească din somn. Le-am luat la şuturi. A ieşit
proprietarul cu o falcă în cer şi alta în pământ; dar mie nu avea
ce să îmi povestească:

-Ce-i, bă? Eu am fost atacat de javre, n-avem ce povesti! Dacă

te apropiai ca să cerţi javrele, aveam ce vorbi; dar tu vi cu gură pe
mine, bă? Taci! Marş! Târâş! Umil, dă-te drecu‟, că vă dansez!

-Îmi e interzis să dorm pe câmp? Fă gard, sau leagă-ţi potăile!

Dacă ele mă atacă nu e normal să le dau omor?

Finalul a fost cel mai sugestiv: degetele-mi mijlocii băgate în jos

pe gât, cât de adânc puteam, de mă sufocam.

Cu o seară înainte treaz fiind fusesem atacat de 9 câini în

Sarajevo. N-am putut face nimic împotriva a 9 potăi, decât să le
calmez şi să mă dau bătut. Exact a doua zi, să mă atace doar 2
javre, pe simplul motiv că dorm, îmi amintea şi situaţia din liceu
în care am fost atacat de 12 câini.

Eh, în Sarajevo find, mi-a dat un sms și m-a rugat să iau o

pietricică de pe drumu' care îs, să mă gândesc la ea şi să nu îi zic
la ce m-am gândit. Era noapte, eu căutam o pietricică. Pietricele
nicăieri, numai asfalt şi gazon. Bâjbâind după pietricele m-am
apropiat de râul ce curge prin Sarajevo. Eram în capătul estic al
oraşului, acolo îs nişte munţişori stâncoşi faini tare. Râul a săpat
prin acei munţi şi curge printr-un fel de mic canion-prăpastie
adânc de cca 5-8 metri.

E uşor să cazi în prăpastie şi râu dacă ar sări pe tine 9 potăi,

dezechilibrându-te astfel. Bâjbâind eu după pietricică trezesc din
somn o haită de 9 câini vagabonzi ce dormeau acolo. Nu îi
văzusem. Vreo 3-4 se reped spre mine, eu mă retrag încetuţ ca să
îi ţin calmi, dar datorită modului strategic în care m-au încolţit
m-am putut retrage doar spre râu şi spre prăpastie, spre
bordurica de 40 cm.
 Nu-mi era frică de câini cât îmi era frică că mi se rupe filmu‟ şi
mă apuc să le dau omor, uitând rucsacul. N-aveam nici o şansă,
mă dezechilibram şi cădeam peste bordură în prăpastie şi râul
repede! Îmi tremura scăpat de sub orice control picioru' drept....de
mod groaznic! N-am mai păţit aşa ceva de când port coaie!

Am reuşit să le calmez complet, urma să încerc să mă

îndepărtez încetuţ. Când am făcut prima mişcare lină.... s-au
pornit mult mai nebuni pe mine... m-ar fi muşcat... eram ca şi
căzut în râu...

Începusem să simt căderea când şeful haitei a intervenit, sărind

feroce spre javrele lui. Mintea mea nu a mai vizualizat sau procesat
multe din secvenţele acestei şcene.

Scăpat dintre ei şi îndepărtat suficient de safe, am luat prima

pietricică găsită.

Eram copii, aveam oi, deci aveam şi miei. Miei îs nişte animale
super drăgălaşe ce îţi intră în suflet foarte uşor! Ne jucam cu ei, pe
cei bolnavi îi alăptam cu beberonul şi îi culcam în casă. Îi salutam
dimineaţa înainte să mergem la şcoală. În zonă erau multe potăi
flămânde, şi începeau să ne dispară miei. Aţi ghicit, i-am prins în
fapt, apoi i-am vânat. Aşadar din copilărie, relaţionarea mea la
câini a fost dură, exagerat masculinizată; orice câine trebuie să
tremure stând drepţi când i mă adresez. Plimbându-mă peste
dealurile dinspre vamă, într-o zi de toamnă, în a 11a, am trecut
pe lângă o fermă, de unde văd venind galop o haită de muuulte
javre (am reţinut că erau 12, dar siguuurrrrr erau minim 8). Am
scăpat fugind spre primul gard şi urcând pe el. Mi-am făcut o
pchizdă în palma dreaptă când am înhăţat cu toată încrederea
sârma chimpată. De partea cealaltă a gardului era un cireş, am
urcat în acesta ca să pot aştepta mai comod paznicul fermei care
şi-a luat câinii şi m-a eliberat astfel.
 Să revenim în Belgrad: tipul ăla a chemat poliţia. Îmi amintesc
doar urcarea la ei in maşină, şi mişcări blânde ce îmi însoţeau
explicaţiile date la secţie. Apoi nu mai ţin minte absolut nimic
pentru vreo 3-4 ore.

Când sunt beat posibilitatea de a îmi pierde lucrurile sau a fi

furat e mult mai mică, pentru că sunt mult mai atent. Am rămas
cu trauma grijii de a nu îmi pierde lucrurile când sunt beat, după
prima beție, când am rămas în underware. De atunci (2003) nu
am mai pierdut nimic beat fiind. Treaz fiind, obosit, stresat şi
neatent am lăsat telefonul să imi alunece pe nesimţite din buzunar
şi l-am pierdut in acest fel în Norghe. La prima beție mi-au fost
toate recuperate de un prieten.

Port ochelari de 26 de ani; de la vârsta de 3 ani. Îs parte din

mine, tot timpu' știu unde sunt, am rupt multe perechi de ochelari
la viaţa mea, dar n-am pierdut niciodată nici un ochelar! În
Belgrad am rămas şi făra ochelari!

În ultimii 2 ani jumate rucsacul mi-a devenit altă pereche de

ochelari care ştiu tot timpu' unde e! E matematic imposibil sa
pierd rucsacul din raza simțurilor sau vedere, să nu simt în
permanenţă unde e! Dacă nu îl văd jur că îl simt, e ca o persoană,
dacă e plin îl simt diferit, îi ştiu poziţia, forma, greutatea şi
volumul! A devenit o persoană pentru mine....

După ce am fost luat de Poliție, amintirile revin într-un cartier

rezidenţial, unde mă distram sunând din poartă în poartă şi
cerându-le să mă lase să pun cortul la ei în curte. Mi-am dat eu
tripul ăsta, mi se părea amuzant să văd dacă beat fiind reuşesc să
fiu întratât de persuasiv încât să conving pe cineva să mă lase să
pun cortul pe gazonul său. Au chemat şi ăştia paza privată a
cartierului rezidenţial iar ăia m-au poftit afară.

Mai apoi m-am distrat plimbându-mă enorm cu un autobuz.

 M-am săturat de plimbat cu acel autobuz şi m-am dat jos la
gara. Mi-am amintit de Filmul Amsterdam în care am luat trenul
moca din Amsterdam în Rotterdam, aşe că mi-am zis că vreau iar
să mă distrez cu trenul, cu unul internaţional de data asta:
Belgrad - Szeged. N-am putut urca în tren pentru că se intra
doar pe o uşă în care stătea controlorul şi intrau doar cei cu bilet.

M-a umflat râsul când mi-a trecut prin cap că ăştia îşi închipui
că mă pot opri: Bine, fraierilor, să vedeţi ce fain o să îmi sufle
vântul în plete, sus pe tren, ducându-i pietricica. Am lăsat
rucsacul pe peron; aparatul foto de la gât l-am pus tot pe rucsac;
borsetuţa de la gât, cea în care îmi ţineam banii și actele la piept,
sub haine, am pus-o deasemenea pe rucsac - în ea erau cele două
carduri bancare pentru care mă întorsesem ultima oară în ţară şi
20 de euro cash. Şansa a făcut ca paşaportul, buletinul şi telefonul
să îmi fie în buzunare, sigur nu ar fi scăpat dacă nu au scăpat
ochelarii, care şi ei au fost puşi pe rucsac.

Am înconjurat trenul şi încercam să urc pe al său acoperiş când

m-au abordat 3 gabori. M-au dus la Poliţia Feroviară din staţie,
mi-au luat declaraţie, ca mai apoi să o iau spre Szeged la picior.
După vreo oră mi-am amintit de rucsac.

Ok, am o problemă de proporţii mari. Problema nu seamănă

deloc cu nimic din ceea ce au încercat să îmi povestească alţii; nu
prezint nici o adictivitate faţă de alcool, dar mă încânt şi mă las
mânat de inimă de un mod extraterestial. Pentru a duce
încântarea asta pe culmile cele mai înalte nu ezit să beau în
cantităţi nepotrivite.

E un sentiment interesant cel de a pierde tot. Nu ştiu cum să-l

explic.

---
 Dragu' meu Miez a venit cu mâncare la mine şi cu două beri,
mi-a studiat atent mecla şi mi-a zis: Eşti sănătos tun! Cât timp
continui să faci foame nu imi fac griji pentru tine! Florin, Emil şi
Cătălin mi-au dat haine, sac de dormit şi rucsac. Cort şi izopren
mi-am luat din două donaţii ce le-am primit.

În apropiere de Câmpulung m-a văzut un prieten făcând

autostop (Bebi). A intrat să alimenteze la benzinărie şi până a ieşit
mă luase altcineva. M-am întâlnit cu el în aceeaşi seară la un chef
şi mi-a zis:

-Mă, azi pe la 14:00 erai la autostop în Câmpulung?

-Da!

-Te-am văzut mă! Eu intrasem la benzinărie şi până am ieşit

te-a luat altcineva! Aşa-i ca nu ai stat mult?

-Maxim 3 minute.

-Băăăă! Nu pot să cred! Să am şansa să te iau la autostop şi să

nu o fac! Trebuia să te iau şi apoi să intru în benzinărie! Ia de aici
banii ăştia, în semn de scuze!

-Bă omule nu pot! Ce drecu! M-a luat altu', am ajuns la

destinaţie, totu' e bine!

-Bă! Io am zis să îi iei! Că de nu îi dau la prostu' ăla de lăutar

ca să se miaune!

Mi i-a băgat cu forţa in buzunar! Să primeşti bani pentru că n-

ai fost luat la autostop! Dacă restu' dau bani să fie luaţi, tu să
primeşti? E o chestie şi asta. Îmi zicea tiristul timişorean şi
credeam că doar mă complimentează.

Am ieşit din ţară în 9 octombrie, am trecut Dunărea vorbind la

telefon.

De data asta am plecat cu 25 euro. Mi-au ajuns de mâncare

pentru primele 8 zile, apoi în următoarele s-au aliniat stelele şi
am fost luat la autostop numai de tirişti vlahi care mi-au dat să
mânc omeneşte.
ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL – ÎNCERCAREA A CINCEA

I) BĂLGARIA, II) MACHEDONI, III) KOSOVO, IV) ȚÂRNA GORA

Dragă Ramona,

Am ieşit pe Giurgiu şi am luat-o spre Sofia - Skopje. La vreo 50

km după graniţă am fost lăsat în faţa unei vulcanizări, locul era
bun deoarece era spaţiu suficient de oprit. Nu stau 10 minute şi
opreşte un tir de Bacău ca să îşi umfle roţile. Din cabină coboară
un tip cu un body language foarte atipic pentru un tirist. Pe lângă
că era îmbrăcat mai elegant decât orice tirist am văzut vreodată,
trebuia să fie patronul ce a luat o cursă pentru că n-are şoferi
destui. L-am abordat: Bună ziua, mergeţi spre Sofia? Mi-a zis că
da, l-am întrebat dacă mă ia şi pe mine dar experienţa îmi
spunea că sunt şanse slabe să mă ia. M-a surprins
răspunzând afirmativ! În primele două - trei ore a fost mai mult
tăcere, nu prea conversam. Nu am vrut să imprim eu o direcţie
discuţiilor.

Mi-a povestit că duce marfă în Piraeus, pentru arabi! Singurul

drum pe care europenii pot vinde produse arabilor este Piraeus -
Haifa! Taxele pentru un tir de marfă sunt 3 000 euro - ştiam eu
că Israel e entitate politică geo-strategică ce blochează toate
drumurile. În Irak şi Siria au făcut războaie ca astfel să nu se poată
trece marfa via Turchie – Siria – Iordania; or via Turchie – Irak.
Asta descurajează arabul să cumpere produse din Europa şi tre să
le cumpere din SUA! Alte rute nu există! Mai mult, e blocată
dezvoltarea unor ţări sărace. Dacă evreii nu sunt un trib ci o
togmă economico-politico-socială, Hitler este comunist?

Pentru că arabul plăteşte 3 000 euro taxe la tir, va plăti mult

mai puţin pe kilogramul de carne de miel bietului vlah care
transpiră să îl crească și i-l vinde. Eh, dă-l drecu de vlah,
americanu' să aibe bani de jucat în Las Vegas!
 Undeva pe centura Sofiei drumurile ni se despărţeau, eu ţineam
Skopje, dar indicatoarele lipseau! I-am zis la om că merg în
continuare cu el până dau de un indicator. El nu ştia unde e
drumu' de Skopje şi oricum mă ducea oricât voiam eu, că mergea
în Piraeus.

Am trecut de Sofia cu 125 km şi mi-am dat seama că gluma e

prea groasă, aşa că i-am zis sa mă lase acolo! A trebuit să fac cale
întoarsă cca 60 km până în Dupnica, din Dupnica făceam stânga
spre Kyustendil, în Kyustendil aveam să fiu pe drumul bun, cel de
Sofia - Skopje, fără să fie nevoie să mă intorc până la Sofia. Am
fost luat tot de un tirist vlah până in Dupnica, pentru cei cca 60
km, apoi am mers pe jos cca 3 - 4 km ca să ies din Dupnica şi să
pun cortul. Noului cort i-am pus simplu, numele Hotel Drum!

Despre bulgari se zice că îs căpoşi şi cred că le ştiu pe toate! Au

o legendă conform căreia au venit din China; un împărat chinez
care nu mai ştia ce să se facă cu căpoşii de bulgari i-a alungat.

Am ajuns cu greuuuu la graniţă pe la 12:00, apoi şi mai greu

am înaintat spre Skopje; a fost o zi teribilă! Psihic ceva era în
neregulă. Nu mă recunosc. Prietenii ce m-au îmbrăcat au
dimensiuni mari, hainele ce mi le-au dat îs cam largi, ceea ce mă
face să mă simt incomod, îmi afectează lejeritatea-mi, voia-mi
bună şi încrederea. E prima oară când plec la drum cu groază,
ezitând. Până acum drumul a fost strict un dans pentru mine; e
prima oară când îmi pun problema dacă voi mai avea putere să
continui, cât voi mai avea putere să continui? E prima oară când
simt că mi s-a scurs toată puterea.

Ajuns în apropiere de Skopje am continuat spre Pristina

(Kosovo). Ultimul şofer mi-a dat 5 banane zicându-mi: You need
energy!
 Am fost luat de un gipan până la Prizren (Kosovo); schimbând
din nou planul, luând-o spre vest, prin munţi.

Am pus cortul, am dormit iar a doua zi am luat-o iar la pas.

După vreun kilometru' de urcuş opreşte şi mă ia un tractoraş ce
trăgea o căruţă. Căruţa avea doar cadrul, roţile şi angrenaju'! Nu
avea scăndurile ca să poţi sta pe lemn, omul stătea pe singurul
scăunel al micuţului tractoraş. Mergea după lemne, ca să nu tragă
tractoraşul aiurea şi scândurile căruţei şi să încapă mai multe
lemne a lăsat doar cadrul. Eu, m-am urcat pe axul dintre roţile
din spate. M-a dus vreo 10 km, am amorţit bine de tot:

Munţii Kosovo-ului sud-vestic îs superbi!

Moneda Kosovo-ului e euro-iul. Telefonic Kosovo e în UE, tarifele

de roaming în Kosovo sunt tarifele UE! Când întri în Kosovo
operatorul telefonic îţi dă sms cu: Bun venit în Uniunea Europeană.
Abrevierea Kosovoului pe plăcuţele de înmatriculare de-ale
maşinilor e RKS, a Macedoniei e MK, a Muntenegrului e MNE, a
Bozniei BiH, a Sloveniei SLO, a Croaţiei HR, a Albaniei AL, a
Serbiei SRB iar a Greciei GR.

No, Ramona mamă, din Kosovo am mers şi în Țârna Gora

(Muntenegru), via Şipria (Albania). Muntenegru era ultima ţară
ex-yugoslavă ce mi-a mai rămas să o vizitez, din păcate nu am
vizitat-o nici pe asta ca lumea, nu eram în stare. Am intrat în
Muntenegru dinspre sud, pentru vreo 40 de km, apoi m-am
întors spre sud. Mi-a plăcut Muntenegru! În afară că au drumuri
înguste e mai curat decât alte ţări balcanice şi are peisaje foarte
frumoase!

V) ȘIPRIA

Dragă Simi,

Am intrat în Şipria, noaptea pe la ora 20:00, cu un rechin.

Când a oprit să mă ia m-am prins că e rechin, deci nu i-am zis de
la inceput de bani, că nu m-ar fi luat fără. Se lăsase noaptea şi
sigur nu oprea altcineva să mă ia, aveam nevoie să mă ducă el
puţin, de aia am fost oarecum neserios şi nu am pomenit banii,
aşa cum fac tot timpu'. Adică mi-am evaluat situaţia rapid, am
ştiut care mi-s şansele şi mi-am zis: Lasă, că nu mă duce în spate,
n-a face hernie! După vreo 3 km mi-a zis el de bani, eu am făcut
pe prostu' i-am explicat că am bani foarte puţini, mi -am cerut
scuze că n-am pomenit eu primul de bani şi i-am zis că dacă e
problemă să oprească că mă dau jos şi continui pe jos. Mi-a zis să
fiu liniştit că nu e stres.

Uneori, știind că e posibil ca şoferul să mai ţină un ochi pe mine,

uitându-se în oglindă, îmi las oboseala să se exprime, lăsând
braţele în jos şi mimând deznădăjduirea. Nu exagerez gesturile ca
să pară autentic, nu mă uit dupa el ca să nu se prindă că o fac ca
să vadă el. Când vreun trick îmi funcţioneşte mă simt re-
energizat.

Cel mai tare lucru în Şipria e numele ce îl are un lanţ de

benzinării de-al lor: AUTOSTOP!!!

De unde m-a lăsat rechinul am continuat pe jos pâna am dat

de un magazinaş unde am oprit să îl rog pe om să îmi pună
telefonul la încărcat 10 minute. Mi-a pus telefonul la încărcat,
apoi mi-a dat apă şi biscuiti. Până s-a încărcat oţârucă telefonul
m-a invitat să dorm la el. Am mâncat bine, am făcut duş, iar apoi
ne-am uitat la meciul de fotbal Albania – Danemarca. Dimineaţă
după ce i-am mulţumit cât de sincer am putut am continuat spre
Tirana.

Voiam să ocolesc Tirana, dar tipu‟ ce mă luase, m-a lăsat

aproape în centru' oraşului. Văzându-mă pus în situaţia asta am
întrebat încontro e Durres - Fier - Grecia şi mi s-a arătat. Un tip
agitat căuta pasageri pentru Fier. L-am întrebat cât costă, a cerut
6 euro, i-am întins 5 euro şi i-am zis că atâta am, mai mult nu
pot, a acceptat. Cu tipu' ăsta am stabilit un nou record: am mers
un kilometru cu spatele pe autostradă! Trecuse de un grup ce
stătea la ocazie, o mamă cu patru copii, în primă fază se gândise
că îs prea mulţi, apoi şi-a zis să încerce să îi convingă să vină; aşa
că a dat cu spatele până la ei.

VI) ELADA

Ralu dragă,

Ţi-am intrat în Elada-ţi şi începutu' mi-a fost bun, după nici

10 minute m-a luat un albanez ce m-a dus vreo 70 km. Tipul
numa ce avusese un accident de maşină şi omorâse o femeie de 60
de ani. Era varză!
 Babiş, mi-a povestit că a avut gagică valahă timp de patru ani
şi a vizitat de mai multe ori Transilvania. A apreciat că vlahii sunt
mai fericiţi ca grecii lui, pe care îi consideră plângăciosi. Babiş m-a
dus până în Patras unde am şi înnoptat, punând cortul lângă o
benzinărie. Mă prinsese răceala în timpul zilei, peste noapte s-a
agravat, aşa că am delirat urât.

Dimineaţă am tras de mine şi am găsit forţe să continui. Ajuns

pe la 15:00 în Atena, am mers să văd Acropolis-ul. Intrarea era
12 euro... M-am bucurat foarte mult şi să îl văd doar de la poalele
dealului.

Ok, terminând încercarea de a vedea Acropolisul am mers la

metro ca să ies din oraş. Trebuia să o iau spre nord, înspre Salonic,
să găsesc ieşirea din Atena spre Salonic. Fără acces la net şi la
Google Maps, fără să am o hartă a Greciei, intuitiv, în baza hărţii
mentale a Greciei ce o aveam în memorie, mi-am zis că Tesalonic
e înspre nord-est (de fapt este spre nord-vest).

Am luat metro spre aeroport, care pe hărţile metroului atenian

e pus la nord est. Aeroportul este însă în sud-estul Atenei, iar
harta metroului schematică (negeografică).

Din centru', de la staţia Monastirski am mers dejaba mai bine

de o oră, am avut de făcut un drum de întors, de încă o oră, tot
dejaba. Mai apoi am trecut pe linia verde până la staţia
Neratzlotissa. Ajuns aici, în Neratzlotissa, am văzut că aş fi fost
legat de aeroport cu un tren urban, mult mai rapid decât metro-
ul. Metro-ul oprise în peste 25 de staţii, cu trenul erau 8 staţii.
Alte blesteme, alţi draci! De aici, din Neratzlotissa am luat tot
moca, un tren urban care să mă scoată pe autostrada de Salonic.

Am mers pe tren în paralel cu autostrada ce merge spre Salonic

uitându-mă după o benzinărie. Dacă vedeam o benzinărie, mă
dădeam jos la următoarea staţie. Am tot mers cu acel tren şi de
benzinării nu dădeam. Se uita lumea ca la urs la nebunu' ce se
holba noaptea pe geamu' trenului spre indicatoarele autostrăzii! La
un moment dat însă m-am prins că trenul meu se îndepărtase
mult de autostrada ce mergea la Salonic.

M-am dat bătut şi am cerut cuiva să îmi arate pe intelijentu'-i

smart phone Google Maps-ul. Trebuia să mă întorc 3 staţii până la
Metamorfosi, acolo era o joncţiune de autostrăzi între care şi cea
de Salonic. Era trecut de 21:00 aşa că a trebuit să aştept aproape
o oră până la următorul tren, dar a fost o aşteptare divină!
Plutitoare! Am retrăit nişte experienţe. N-aş fi crezut că e posibil
aşa ceva! Era prima oară! Tot prima oară! N-am mai retrăit ceva
de aşa o manieră de când îs! Să ţi se întoarcă ceva atât de viu
încât să ameţeşti!!! Să ameţeşti doar de plăcere şi euforie. Să fie
100% vibe divin. Să te sprijini de stâlp! Voiai să trăieşti clipa, dar
nu îţi imaginai că anumite clipe te vor retrăi?

Mi-a plăcut tot timpul să cred că aceste rătăciri datorate lipsei

tehnologiei, sunt naturale, dacă nu experienţe formatoare. Lucruri
fireşti. Am considerat anumite scurtături fiind nenaturale. Acest
tip de orientare şi căutare a direcţiei, îl găsesc util. Pune jejetu‟ pe
hartă şi propune-ţi să ajungi în acel loc fără GPS, evitând
autostrăzi. Întreabă oamenii, observă cum fac ei erori de orientare,
rătăceşte. Pune cortul şi dormi.

Cine ştie din câte alte situaţii m-a scos intuiţia dezvoltată în
aceste rătăciri.

Ajuns în stația Metamorfosi care e la câteva sute de metri de

autostrada ce duce spre Salonic, am găsit şi loc de pus cortul. Îmi
luase 5 ore jumate ieşirea din Atena.

A doua zi la prima oră mi-am luat mâncărică de toţi cei 9 euro

ce îi mai aveam: o pâine, un salam şi două cutii de 300 de grame
de parizer feliat.
 După ce am halit, am luat-o la drum. Am mers cca 1 km şi am
dat de un tirist vlah. Nu a vrut să mă ia. Am stat cca juma de oră
şi mi-am dat seama că nu are rost să mai pierd vremea acolo
pentru că nu era un loc bun, treceau doar localnicii. Am mers încă
vreo 5 km până la următoarea intrare pe autostradă, unde era un
echipaj de poliţie, care mi-a zis că nu am voie să stau acolo. Am
mai mers vreo 5 km şi am dat de un peage! Stăteam cu frica în
spate să nu iese vreun angajat de al peage-ului şi să-mi zică că n-
am voie să stau acolo, aşa ca am urcat în prima maşină care m-a
dus cca 20 km, până la prima benzinărie de pe autostradă.
Această primă benzinărie era foarte mică şi cu foarte puţin trafic,
mi-am zis că o să stau acolo ORE, dacă nu ZILE! După 10 minute
a oprit o maşină, care mă putea duce doar cca 20 km, dar de
unde mă lăsa dacă mergeam pe jos încă 5 km ajungeam la
următoarea benzinărie care, zicea omu' era mai mare! Am
acceptat bucuros oferta şi am ajuns în această ultimă benzinărie pe
la 14:30, după 6 ore jumate de mers pe jos! Făcusem cca 15 -
17 km!

În această benzinărie, întradevăr era mai multă mişcare şi erau

şi vreo 6 tiruri dar nici unul nu a vrut să mă ia. Ce era de făcut?
Am mers la ieşirea din benzinărie şi am făcut autostop la
autostradă. Şansa mea era faptul că benzinăria asta era într-un
deal, deci maşinile nu treceau cu viteză foarte mare pe lângă mine
din cauza urcuşului! Am stat acolo până pe la 16:00, rupt de
obosit dar repetându-mi continuu că Tre să sară iepurele de
undeva! Ghiciţi de unde! Tocma‟ din Irak, via Acropolis!

Trece o dubiţă răblăgită şi veche pe lângă mine în mareee viteză,

dar cum mă vede trânteşte o frânăăăă, dă înapoi şi îmi zice să
urc!

-I know you!
 -How it comes?

-You asked me yesterday in the center of Athens where is

Acropolis.

-OOOO!!!!!!! YES!!!!!! I remember you! You are the guy from the
bus station.

EJDI NEBUN?! Îmi trebuiseră un total de 11 ore - 5 ore

jumătate cu o seară înainte şi 5 ore jumătate azi – plus cca 15 -
17 km de mers pe jos ca să prind iepurele ăsta! Şi avea să fie tare
gustos acest iepure, exact pe gustul meu!

Eram ultra-mega-obosit şi mi-am zis că ce bine oi dormi cca

450 km până la Salonic! Vezi să nu! Kurdul nost a condus ca un
NEBUN!!! Dintre toate maşinile ce m-au luat la autostop până
acum, din vreo 5 trebuia să cobor, dar nah, nebun şi eu, n-am
făcut încă asta! După cca 200 km de mers cu al meu kurd vedem
poliţia în faţă. Gaboru' face un pas hotărât înspre drum şi ridică o
baghetă magică ca să ne explice că tre să oprim. Kurdul meu
încetineşte, iar când ne apropiem de gabor îi dă gaz la maxim!
Încetinise ca să îl prostească şi relaxeze pe gabor! Gaboru' sare cât
poate în faţa noastră, încercând să pună bagheta în faţa
parbrizului. Ma uit la kurdu' meu, uluit şi zâmbăreţ. Scanez puţin
situatia şi îi zic:

-Eu n-am văzut nici un poliţist! Tu?

-Nici eu!

-Ok, dacă ne aşteaptă poliţia mai în faţă şi ne opreşte le zicem

că n-am văzut nici un poliţist! Vezi ce bine e să iei la autostop!
Acum ai martor! Am râs amândoi.

Am mers cu frica în spate. Urma un peage, dacă nu ne aşteptau

gabori în acel peage eram scăpaţi! Nu ne-au aşteptat! E prima
oară când fug de poliţie cu autostopu'!
 Dintre experienţele cu şoferi dilăi vitezionişti aceasta a durat cel
mai mult, 4 ore! Cel mai horror a fost din cauza maşinii super-
rablă ce pârâia ca o lebeniţă bine coaptă, dar şi din cauza condiţiei
drumului: denivelări pe anumite porţiuni; lipsa asfaltului pe alte
porţiuni, drumul fiind dintr-o stâncă lucioasă ca sticla – se putea
derapa la cea mai mică neatenţie!

Pe lângă toate stresurile astea eu trebuia să fiu şi cu ochii pe

indicatoare; n-aveam voie să intru în Salonic, trebuia să ţin
Skopje.

Oare cum să vă desenez emoţiile şi stresul vânatului de

indicatoare, înainte separării drumului meu de cel al şoferului? O
astfel de ratare, poate însemna ore de mers pe jos, ore de rătăciri.

Asta fiind situatia am intrat în Salonic, kurdu' meu m-a lăsat în

centru, i-am mulţumit sincer! Era băiat fain, dar înnebunit cu
viteza, îmi făcuse cinste cu un sandwich şi două Coca Cola la juma
de litru. În centru' am întrebat un poliţist încotro e Sofia. Să revin
la drumu' de Skopje presupunea un traseu mult mai complicat.

Poliţistu' mi-a arătat o stradă şi mi-a zis că am de mers doar

drept pentru vreo 10 km, până ies din oraş. Am mers pe jos pâna
la prima staţie de autobus, acolo am întrebat ce autobus mă duce
doar în faţă, pe strada respectivă, înspre Sofia. Mi s-a zis că
numărul 27. Coborât la ultima staţie întreb pe cineva dacă e vreo
benzinărie mai încolo, înspre Sofia:

-Da, este o benzinărie la 300 de metri în faţă!

-Nu o văd!

-Păi da! Ţi-am zis! E la 300 de metri! Uite, vezi blocul ăla
înalt? La cca 100 metri după el e o benzinărie!

-AAAAA!!!!!!! Mulţumesc mult!

 BLOCUL ERA LA 2 KILOMETRI DISTANŢĂ!!! Benzinăria la cca 3
km! Oare cum pot fi unii atât de afoni la aproximat distanțe? Să
aproximezi o distanţă dată, X, ca fiind de 10 ori mai mică decât
este de fapt, e ca şi cum ai zice că 1+1=20, sau ca şi cum ai zice
că ştii vorbi la perfecţie limba chineză pentru că chineza e identică
cu vlahă! Dacă abilităţi matematice rudimentare e bine să ai, dacă
câte o limbă străină e bine să o rupi, la fel de vital e să ai în viaţă
şi anumite abilităţi de orientare în spaţiu. Aproximatul distanțelor
și orientarea în spațiu ar trebui să fie discipline ale curiculei școalre.

Benzinăria era prea mică, am mai mers 2 km şi am pus cortul.

Dacă aş putea "desena" frumos şi plimbările astea nocturne pe
marginea autostrăzilor, trecerea maşinilor în viteză mare pe lângă
tine. Aceste experienţe probabil sunt menite să îmi provoace
lacrimi de-ale nostalgiei, peste ani.

A doua zi dimineaţă, 15 octombrie, era vreme urâtă, începea

toamna. Trebuia să traversez rapid Europa. Am fost mutat din loc
prost în loc oribil, dar şansa a făcut să oprească un tirist ca să
urineze. Ptiu drace! De i-ar fute pe toţi pişarea exact unde stau eu
la autostop! Omul m-a dus până la Sofia şi a împărţit cu mine o
pită şi o rudă de salam. Experienţă umană şi bucurie ca asta nu
poţi trăi la hotelele all inclusive!

Mă lasă omul meu în Sofia într-un sens giratoriu în care eu

trebuia să o iau spre Belgrad iar el spre Ruse. O ia din loc, eu îmi
verific buzunarele. Uitasem telefonul la încărcat, în tir! Omu' avea
încărcător de Nokia cu mufă subţire şi îl pusesem la încărcat. Fug
cât pot cu rucsacu' în spate, îl ajung din urmă, îi fac cu mâna, el
îmi face înapoi cu mâna zâmbind! Fugind în paralel cu el, duc
mâna la ureche mimând vorbitu' la telefon. Se prinde, opreşte, sar
rapid în cabină, îmi întinde telefonul, îi mulţumesc ENORM încă o
dată. Cobor şi răsuflu uşurat!
 Am rătăcit şi după Belgrad când credeam că Novi Sad e pe
drumul dintre Belgrad şi Zagreb, dar de fapt e pe drumul dintre
Belgrad şi Budapeşt. Văzându-mă în faţa faptului împlinit, am
luat-o pe Budapeşt pentru că oricum e un drum mai circulat şi
urma sa ies în faţa vlahilor ce merg spre Italia, Frons şi Espania.
Din Budapeşt până în Madrid, m-am dat jos de pe un tir vlăhesc
şi am urcat pe alt tir vlăhesc. În total 6 tiruri.

Din Atena o luasem aţă spre Madrid, unde aveam să mă

odihnesc câteva zile la mama, ca apoi să continui spre Insulele
Canare. Mama şi sor-mea au făcut chetă şi mi-au dat bani
de ochelari şi 50 de euro să îmi iau ceva haine second hand care să
imi vină mai bine. Am primit şi două donaţii iar astfel am bani de
feribotul ce trebuie să îl iau din Huelva în Insulele Canare. De acolo
fie cum o fi, o fi cumva, tot timpu' o fost!

Lucian şi Daniela m-au dus să văd Toledo-ul, în zilele petrecute

în Madrid.

Tipul la care am uitat fularul Barcelonei din Insula Man, mi l-a

trimis şi am reintrat în posesia lui în Madrid! Yuppiiiii.

Columb ajunsese la 53 de ţări şi cca 101 000 km. Am trăit o

simbioză de 1 an, 4 luni şi 17 zile! Din 25 aprilie 2013 până în
18 septembrie 2014!

VII) BRAZIL I

Dâci Fain,

Pornisem spre insulele Canare din Huelva. Tot din Huelva plecase
și Columb în 1492 pentru a găsi America, care oricum fusese
găsită de vikingi.

Ferry-ul m-a costat 105 euro. Plimbărica a durat 33 de ore.

Ajuns în Las Palmas în 1 noiembrie 2014 pe la 22:00, am găsit
cu greu un loc unde să pun cortul și am căzut la datorie. A doua zi
am aflat unde e portul sportiv și mi-am pus afiș peste tot în port:
 Baiuri erau multe: cei 50-60 alți gagii ce căutau și ei vas! În tot
portu‟ erau 5 panouri pentru pus afișe de către cei ca mine. Din
acești 50-60, minim 10 erau marinari cu zeci de mii de mile
nautice la CV, cu atestate și cursuri de calificare, altele cca 10
erau gagici. Unde să mai pun că cei mai mulți își lăudau calitățile
de bucătari / bucătărese! În plus, plimbărica nu era tocmai moca,
trebuia contribuit pentru haleală, și cum ăștia ce au așe bărci
plătesc 2500 euro doar pentru a se înscrie în concurs, vă
închipuiți că mâncă numai scumpeturi, asta presupunând cca 300
euro. Unii nu te iau doar în schimbul muncii ce o prestezi și a
banilor pentru mâncare, cer și între 1500 și 2500 euro.

Dat fiind că erau atâția căutători de vapor, afișele nu ajutau,

singura speranță era să te împrietenești cu marinarii, iar asta era
posibil doar bând cu ei în barul lor. Asta presupunea cca 5 euro
zilnic, dacă punem doar două beri în fiecare seară! Încă de 5 euro
pe zi aveam nevoie de mâncare. 300 + 300 euro.

Doar un continent şi o lume nouă m-ar fi salvat.

---

Povestea primelor dureri de stomac a început la vârsta de 25 de

ani. După ce la prima facultate rămăsesem repetent de două ori,
am decis să încep o nouă facultate și să învăț de data asta! Am
ales cartografia iar după primul semestru‟ eram al doilea din an,
cu media 9,63. Asta doar datorită 8-ului de la materia inutilă a
decanului, care nu avea nimic de-a face cu cartografia. Cu media
asta am luat cea mai râvnită bursă Erasmus de la geogra, cea de
Glasgow. Cei care m-au intervievat au presupus că bursierul
licențiat în Relații Internaționale știe engleză, deci NOROCUL meu
a fost să îmi facă interviul pe vlahă! Engleza mea era pastă, dar
știind că îmi e singurul handicap m-am dus la interviu cu tupeu de
rinocer și încredere în șansele mele! Comoditatea celor care m-au
intervievat a fost șansa mea! Chinul abia urma: engleza mea de
baltă făcea un sex terifiant cu accentul scoțian; înțelegeam 1-2
cuvinte dintr-o propoziție. Unde să mai pun că mă înscrisesem la
cursurile unui master! În Transilvania numai ce terminasem anul
întâi licență în specializarea cartografiei, iar aici venisem la cursuri
de master în ale tehnologiei informaționale cartografice. Eu eram
de la țară, nu știam clăpăcii tastaturi de compiutere, îmi făcusem
cont de Yahoo Messenger la 19 ani - mi se scrisese pe o hârtie și
cum să dau Exit ca să nu îmi fure alții parola: în colțul dreapta sus
apeși Meniu, apoi Sign Out, asta înseamnă să ieși. Ce să zic de ....
Python?! Eu abia scriam în Word.

Ajunsesem în Glasgow cu 170 de euro, ai mei nu avuseseră să

îmi dea mai mult. Cea mai ieftină chirie era 330 euro…. M-am
cazat 3 zile la un hostel, apoi parcul îmi era singura variantă. Cort
n-aveam! Eram total debusolat! Nigerianca Googy m-a văzut în
cantină, nu știu ce o fi citit pe fața mea de m-a abordat și după
ce m-a descusut mi-a zis că încearcă să mă ajute. I-am acceptat
ajutorul și m-a cazat la un verișor de-al ei 3 săptămâni până au
putut ai mei să îmi trimită bani!

---

Dâci Fain e sora mea, ea mi-a cumpărat One Way Ticket-ul de

America de Sud.

De cum am ajuns în Riu, de la aeroport, o doamnă cu care m-

am împrietenit pe avion m-a luat cu gip-ul ei la „Cristu Redentor‟
- statuia Isusului ce ne așteaptă cu brațele deschise în lumea lui de
gheață.

Când au ajuns prima oară portughezii în Riu de Janeiru, au

crezut că sunt în estuarul unui râu, de aia au numit locul Riu, mai
apoi aveau să se prindă că de fapt dăduseră într-un golf.
 După Cristu Redentor am vizitat Pau de Asucar (Pao de
Acucar), priveliștea e divină și de aici, dar înainte de ora 13:00,
după 13:00 ai soarele în față (în luna noiembrie)! Bineînțeles că
nici un ghid turistic nu îți zice asta, la ce ți-ar ajuta!?

Flora și fauna îs foarte diferite de orice am văzut, dar nu m-aş

pricepe la a le descrie, sunt cartograf.

Copacabana e e cea mai mișto plajă ce am văzut-o vreodată!

Are cel mai mărunt și fin nisip EVĂR! Parcă e de pe altă planetă,
se lipește de tine în straturi groase, îți intră în piele, îți trebuie un
duș lung pentru a te curăța de tot nisipul!

Dâci, mai știi cum nu mă lăsa mama la fotbal în curtea școlii?

Să le povestesc şi celorlalţi: Curtea școlii de pe strada Albăstrelelor
din Valea lui Mihai se afla la mijlocul străzii, iar noi stăteam în
capătul din sus al străzii. Când jucam fotbal eram căpitan de
echipă, aşadar mă ocupam şi de încurajat coechipierii; tot timpul
făceam echipă cu cei mici, împotriva celor mari. Eh, eram
loudspeaker motivaţional, că mă auzea mama din curte. Nu
înțelegea nici cum poți lovi mingea până își învinețești picioarele,
pardon până le faci albastre! Nouă ni se părea ceva banal. Mi se
zicea Gatusso într-o vreme, ceea ce mie mi se părea și mi se pare
în continuare un compliment gigant.

No, amu să revenim la Copacabana, că d-aia vorbeam despre

fotbal: m-am băgat în seamă cu un grup ce jucau mingea, m-au
acceptat. După 10 minute le-am cerut scuze că îi încurc și m-am
retras. Erau și două tipe în grup, ambele muuult mai tehnice ca
mine.

Mai apoi am vizitat Maracana, doar pentru a îi spune că e o

glumă fâsâită, că Arhentina e Patria Sfântă a Fotbalului, iar
Templul Universal al Fotbalului este Camp Nou, care va fi
redenumit: Lionel Andres Messi.
 Ca să mă bucur în tihnă de traversarea bălții m-am cazat la un
hostel pentru 3 zile. Era a treia oară în doi ani jumate când
plăteam pentru cazare. Cele 3 zile s-au transformat în 4. Am mai
stat o zi ca să mă văd cu o jurnalistă de-a Casei. După cele 4 zile
trebuia să o iau la drum cu o ecuadoriancă mișto. Mi-a zis că
dintotdeauna a visat să o ardă boschetărește cu autostopul și cu
cortul și că nu îi vine să creadă că are șansa să o facă cu mine.

Doi cititori mi-au donat un total de 60 euro doar ca să mai

stau în Riu încă 2 zile, să votez şi să dau şi eu puie lui Monta!

Cu o zi înainte de plecare tipa s-a răzgândit. Am primit vestea

zâmbind și zicându-i că e ok. Ce o fi făcut-o să se răzgândească?
Nu ştiu, nu intru în minţi în care ştiu sigur că nu pot găsi extaz;
dar pot face paralele. De fapt, haidem să nu facem paralele, a
trage concluzii în baza unor eventuale paralele (abstracte) prin
asemuirea unor persoane diferite, nu ar fi deloc frumos, ar
presupune să comparăm fiinţe, lucru absolut nepermis. Aşadar ne
vom juca la cal cu mânere; paralelele fiind un sport pe care cei
mai demni dintre noi nu îl practică (filosofic). Staţi puţin, cel mai
pur filosofic dans ar fi să inventăm noi sportul. Noi construim
jocuri. Ok, păi haidem să dăm calul cu mânere, pentru frigider.

Pe frigiderul din bucătăria hostelului priveam în gol de ceva

vreme când superbitatea ecuadoriancă îmi flutura degetele în faţa
ochilor:

Am luat-o singur la drum. Pe forumuri scria lumea că în Brazil

autostopul merge foarte greu și că ar trebui să mă bucur cu o
medie de 300 km pe zi! În prima zi am făcut 800 km! Unul din
brazilienii ce m-au luat m-au întrebat dacă nu sunt clandestin și
deci ilegal în țara lor, l-am calmat arătându-i pașaportul! Altul
m-a întrebat dacă am pistol, i-am administrat tot injecţia vizelor
din paşaport. Pe unele tiruri scrie MARE pe parbriza „PROIBIDO
CARONA‟ (autostopul interzis).

Mie, autostopul mi-a mers strună în Brazil! 1400 km în două

zile!

În două zile am ajuns de la Riu la Iguasu. Ultima mașină ce m-a

luat în Brazil a fost un Mercedes bengos. Gagiul mi-a plătit o
noapte la un hostel și mi-a dat și 20 de euro de buzunar,
repetându-mi că se bucură să mă întâlnească. Mă simt om în
situațiile de acest fel...

Iguasu e fantastiiiccc, dar nu se poate intra pe nașpa! Intrarea a

fost 52 reali (15 euro), Cristu Redentor a fost 15 euro (50 reali),
Pau de Asucar a fost 20 euro (62 reali). Toate aceste minuni ce le
are Brazil sunt scumpe, în rest Brazil deasemenea e nebunesc de
scumpă pentru veniturile locuitorilor săi.

La ieșire din Iguasu, dau de o rusoaică prea frumoasă. Rătăcise și

am ajutat-o să găsească ce voia. N-am apucat să o îndrum până
la capăt că m-a întrebat despre călătoria mea, ca după ce a
ascultat niţel să îmi spună că vrea să vină cu mine cu autostopul
doar că ea merge în direcția opusă mie, înspre Sao Paulo. De acolo
avea avion de întoarcere spre casă în 4 zile. Eu trebuia să o iau
spre Paraguay dar i-am zis că schimb planul și vin cu ea. În mai
puțin de juma de oră eram pe marginea drumului cu degetele
ridicate.

Body language-ul ei împrăștiat și veselia cu care-și butona I-

phone-ul la vedere, m-au făcut să fiu sigur că tipa va atrage belele
nu doar prin bunăciunea-i. Poveștile avute cu ea în juma de oră
mi-au confirmat prima impresie: fată de casă. Consider a fi
răutate permisul nașterii de speranțe în cei care au o slăbiciune
pentru noi, în momentul în care ne dăm seama că nevoile lor sunt
altele!
 Date fiind constantele ecuației i-am zis că simt să mă țin de
drumul meu. Nu s-a supărat, a înțeles. Am dus-o la autogară și
până i-a venit autobusul de Sao Paulo am povestit fain, câteva ore.
La final ne-am îmbrățișat. A fost cea mai extraterestră
îmbrăţişare din viaţa mea. M-a calmat și relaxat teribil!!! Dat fiind
efectul ei surprinzător, a fost foarte lungăăă!!!

În Brazil bancomatele sunt încarcerate. Funcționează până la

22:00, după care sunt închise în cuștile lor, pentru că fiecare are o
cușcă făcută din fier serios! Tot bancomatele astea chiar dacă pe
ele scrie că acceptă MasterCard și Visa, nu ți le acceptă! Un singur
bancomat din 6 mi-a acceptat cardul, și curvul mi-a luat un
comision de 5 dolari! Mai mult, mi-a dat reali brazilieni la un curs
valutar futut, în așa fel încât la 70 euro retrași m-a furat cu un
total de 12 euro!

Capirinha e băutura națională braziliană, fiind un cocktail făcut

din țuica lor, Casasha - tărie de 29 grade, făcută din trestie de
zahăr; din lămâie; ceva frunzuțe şi gheaţă.

Totul se transportă cu tirurile în Brazil, reţeaua lor feroviară are

trei ecartamente diferite în toată țara.

Existența precede mintea. Te-ai născut fără minte! Exiști, apoi

gândești! Suntem! A fi și doar apoi a gândi! Asta e ordinea!
Gânditul e o capcană! Alege pericolul și vei trăi!

Am fost educați prin implantul de orgolii oarbe, lipsa bunului

simț, lipsa rezonabilităţii, lipsa toleranței; etc.

Nu am fost învățați să gândim necuprinzător, nu ni s-a explicat

corespunzător cât de diferiți suntem, nu am fost învățați să
punem întrebări! Am fost învățați răspunsuri limitatoare.

Viața are enorm de multe patern-uri, nimeni nu poate cunoaşte

suficiente. Neștiindu-le pe toate, nu poți știi care din ele se exclud
reciproc sau care sunt opuse.
 Nici negândirea nu e simplă, dar pare mai faină ca gândirea.

Pierzând nu te pierzi!

VIII) PARAGUAI

Dragă Iulian,

Am intrat în Paraguay pe o căldură serioasă și după ce făcusem

minim 5 km pe jos iar apa mi se terminase. În vamă după ce
doamna grasă de la ghișeu' mi-a pus ștampila în pașaport, am
rugat-o să îmi umple flaconul cu apă rece de la deliciosul automat
de răcire a apei ce îl avea în spatele ei. Gagică de treabă fiind a
făcut-o fără probleme. Intrat în Paraguay mi-am schimbat realii
brazilieni rămași în guaranii paraguayeni. Unde? La un tip ce
stătea comod pe un scaun în mijlocul drumului, cu o borsetă
imensă la brâu! Paznicul său personal striga: Cambio! Cambio!
Dolar, euro, real!

În țara lui Cilavert, cea mai des întâlnită benzinărie e PUMA.

Cine e Cilavert? Un celebru' portar de fotbal ce bătea lovituri
libere, înscriind astfel goluri! Dacă nu mă înșel e portarul ce are cel
mai mare număr de goluri înscrise pentru o echipă națională! Un
fenomen absolut în fotbal.

În Paraguay autobuzele sunt împopoțonate, băncile se păzesc cu

arme fața de care Kalashnikovul pare un vreasc (pistol cu apă).
Paraguay e țara pământului roșu'.

Înainte de toate Paraguay e țara guaraniilor! Cine sunt

guaranii? Cel mai frumos ar fi să le descoperiți singuri povestea
vizionând filmul The Mission (1986).

O altă curiozitate etnică paraguayană este faptul că aici, în

regiunea Ciaco (Chaco), locuiesc de cca 100 de ani etnici doici
menoniţi, veniţi de pe Volga. Au emigrat după ce bolşevicii le-au
luat pământurile. Acum în Paraguay ei sunt taţii laptelui
(producătorii principali).

Ciudad del Este, este motorul economic al Paraguayului, orașul

se află pe granița cu Brazil, foarte aproape de Iguasu! Prețurile în
Paraguay sunt mai mici decât în Brazil, așa că toți turiștii
brazilieni ce vin să vadă Iguasu, merg la cumpărături în Ciudad del
Este.

În primii 140 de km de Paraguay am fost oprit de 4 ori de

poliție! În a doua zi de Paraguay m-au luat doi polițiști la autostop
cu al lor gipan luxos. Mi-au arătat un pistol învelit într-un prosop
și mi-au zis că îl livrează la client. Legal?

Foarte multe motociclete în Paraguay! Am văzut femeie cu copil

de maxim trei luni în braţe, mergând pe motocicletă, ţinând
pruncul cu o mână iar cu cealaltă ghidonul! Din punctul de vedere
al motocicletelor Paraguay e Vietnamul Americii de Sud.

IX) ARHENTINA I

Foarte dragi Ștefan și Mihaela,

Permiteţi-mi vă rog a avea onoarea şi bucuria de a povesti cum

v-am cunoscut. Era mai 2013 și trebuia să merg la București
pentru a obține vizele de Rasiii, Mongolia și Kazahstan. Am postat
pe Facebook întrebând dacă mă poate caza cineva în București.
Mi-a răspuns Ștefan. Dată fiind natura mea galopantă și haotică,
prietenia cu un om ca Ștefan e un bun de neprețuit! Omul ăsta,
pentru mine, prin calmul, echilibrul, bunul său simț, claritate,
căldură, sinceritate, rezervare, atenție, e un unicorn de bun simț!
Un câine verde! E cel mai frumos vlah ce l-am cunoscut. Împreună
cu soţia sa, au realizat Atlasul Frumuseții (Planetei Noastre) – The
Atlas of Beauty, proiect cultural ce bate la fundul gol pe Brâncuşi.
 Nu doresc să fiu înţeles greşit, Brâncuşi îmi pare un tip mişto
tare, Cioran era depresiv dar ştia prinde mintea cititorilor în
mrejile şi matricile rezonabilităţii.

---

Bun dragilor, v-am intrat în Arhentina şi după vreo 20 de

minute de stat sunt abordat de un tip cu un scuter. Din vorbă în
vorbă îmi zice că locul în care stau nu e cel mai bun pentru făcut
cu degetul. Așa numesc arhentinienii autostopul. Mi-a zis că mă
duce el, pe al său scuter cei cca 7 km care mă despart de un loc
bun. Locul reprezenta un post de control al jandarmeriei. În nordul
Arhentinei îs multe posturi de control de-ale jandarmeriei.

O bătrînică simpatică avea să-mi plătească un autobus cu cca

25 cenți ca să fiu scos din orașul Formosa, într-un loc potrivit
pentru a da cu degetul. Puteam plăti eu acei bănuți dar gestul a
fost prea frumos ca să îl pot refuza.

Un tip ce mă luase la autostop a văzut că apa-mi din flacon îmi

era stătută și caldă așa că mi-a cumpărat un flacon cu apă super
delicios de rece.

O altă bătrânică mi-a făcut un sandwich milanese (un ditamai

șnițel și legume, cu precădere roșii).

Un Fernando mi-a povestit că avea 22 de ani și a dat într-o

depresie cumplită pentru că l-a părăsit prietena. Într-una din
aceste zile de adâncă iluzie a luat-o de nebun pe drumuri. După
câțiva kilometri buni de mers pe jos a dat de un olandez, un
american și un cubanez ce vizitau America de Sud cu autostopul.
Aceștia, băîeți de trupă fiind l-au chemat cu ei. Le-a zis că ar
merge dar n-are bani. I s-a răspuns că banii nu sunt o problemă,
fiind nevoie doar să aibe încredere în ce zic ei și să nu gândească. I
s-a spus că dacă va gândi mintea îl va sabota! A acceptat.
Mulţumea depresiei că îl face incapabil să gândească și capabil să
înceapă aventura vieții lui! Mai rămânea o problemă serioasă... Nu
avea rucsac! I-au confecționat unul din niște zdrențe și niște
crengi!!!

După 8 luni de pribegit cu acești tipi a găsit o tipă ce l-a

convins să se reapuce de studiile universitare lăsate amanet. S-a
reapucat, le-a finalizat, azi e inginer! S-a căsătorit cu tipa
respectivă, au un copil de 15 ani. A divorțat de 3 luni, va vinde
tot, va cumpăra o barcă cu pânze și o va arde boschetărește cu
fiu-so prin toată lumea.

Un Anibal a oprit să mă ia la autostop. Când i-am deschis ușa

mașinii l-am întrebat dacă merge spre Reconquista, care e la cca
200 km de Resistencia. A zis: Păi cum numai până la Reconquista?
Ține-mi de urât până la Rosario! Când am auzit asta, am izbucnit
în râs. În sute de mii de km nu m-a înveselit nimeni în stil
arhentino. Mi-a venit să îl îmbrățișez!

Anibal m-a introdus unei tipe ce urma să îmi fie amantă:

MATE! Băutura tradițională arhentină! E un fel de ceai, făcut din
planta <ierba mate>. Planta se mărunțește, se pune apă fierbinte
peste ea într-un recipient și se consumă cu un pai metalic ce are
un filtru care oprește planta mărunţită. E un energizant! O adicție.
Are gust amar. O amantă.

Primii au folosit-o indigenii, înainte de venirea colonialiștilor.

Gagiii puneau apa fierbinte peste plantă într-un recipient, turnau
compoziția în gură printre dinții strânși, folosiți astfel pe post
de filtru. La urmă scuipau planta. Spaniolii au adus paiul, apoi l-au
îmbunătățit atașându-i un filtru.

În benzinăriile arhentine vezi automate de apă fierbinte,

necesară pentru a prepara mate-ul. Au ridicate și monumente
mate-ului, de fapt cănii tradiționale din care e băut.
 Mă gândesc să ridic un monument pizdii, încă gândesc proiectul.
Bine, vreau eu sculpturi şi monumente, când de fapt pizda e
monument în mintea mea; sunt tot ceea ce sunt datorită
vibraţiilor ei. Cartea asta să fie monumentul.

În Paraguay, tot din ierba mate, dar cu apă congelată se

prepară terere. Baiu' e că planta nu se dizolvă în apă rece, infuzia
nu are loc! Chiar și ceaiul rece englezesc prima oară e făcut cu apă
fierbinte, apoi se pune apă rece.

Uruguajii zic că ei au inventat mate-ul. În Uruguay şi Arhentina

consumatul mate-ului e un habit precum fumatul! Toți au în
permanență termosul cu apă fierbinte la ei.

Anibal mi i-a prezentat pe Gaucito Hil și pe San Expedito.

Gaucito Hil e Robin Hood-ul Arhentinei. Gaucio e cowboy-ul
tradițional al Americii Latine, gaucito e diminutivul lui gaucio.
Gaucito Hil fura de la GHERȚOI și împărțea prada săracilor. Într-
un final a fost prins de gabori și împușcat letal. Înainte să moară
Gaucito Hil a ghicit în arcu'-i fermecat și i-a zis polițistului ce l-a
împușcat cum să își lecuiască copilul bolnav. Ca totul să fie și mai
palpitant, gaboru' prostalău nici nu știa că pramatia-i era beteagă!
Profetul Gaucito Hil a salvat astfel viața șuldanului de gabor și a
devenit erou și sfănt. Nu e recunoscut de Biserica Catolică, dar
asta nu îi oprește pe arhentini ce s-au săturat să se roage lui Isus
și mă-sa, să încerce la Gaucito Hil! Dacă Gaucito Hil îți ascultă o
rugăciune tre să îî ridici un altar! Aceste altare sunt puse pe
marginea drumului, pentru că haiducul de Gaucito Hil iubea și el
drumul! Când treci pe lângă un altar de al lui tre să îl saluți
făcând cu mâna sau claxonând! Altfel o să ai ghinion! Jur că în
scurtul timp în care am inspectat un altar ridicat lui Gaucito, l-au
claxonat două mașini! Trecuseră doar două!
 San Expedito e sfântul cauzelor urgente! Lui San Expedito i te
poți ruga: 'San Expedito, dă-mi răbdare, dar acum!'

Arhentina nu are doar cel mai bun fotbalist din istorie, Messi; a
avut pentru mult timp și cel mai bun pilot de Formula 1, tipul a
câștigat în anii '50 de 5 ori Formula 1! Juan Manuel Fangio.
Schumacher l-a luat, cu 7 titluri, dar dacă e să ținem cont că azi
mașina e mai importantă decât șoferul, ceea ce s-a dovedit clar
când Schumacher a plecat de la Ferari; putem considera criterii ce
ar trebui considerate pentru a determina dacă Fangio este peste
Schumacher.

Arhentino a fost și unul din cei mai mari boxeri din istorie:
Carlos Monzon, care în 2011 a fost declarat cel mai mare boxer al
istoriei la categoria mijlocie. Şi-a apărat titlul cu succes de 14 ori,
astfel reuşind să fie peste Muhammad Ali care a făcut-o de 12 ori,
până să fie învins de Joe Frazier.

Urmează cea mai tare fază cu Anibal: în toată Arhentina există

indicatoare rutiere pe care scrie mare şi clar: Malvinele sunt ale
Arhentinei.

După poza cu indicatorul am vrut să mă trag într-o poză

nebună pe tancul din stânga acestuia. Am urcat călare pe el și mi
s-a rupt filmul.... Eram panicat și nu realizam ce se întâmplă.....

Simţeam că tre să mă salvez din ceva... Am sărit de pe tanc în

cel mai abrupt dar cel mai accesibil loc, am aterizat rostogolindu-
mă. Călărisem un tac și am sfârșit călărit de minim 20 de viespi!
În cca 1 minut de tăvălit pe jos le-am dat omor la toți! Apoi m-
am trezit la spital! Glumesc, stați flex! Se pare că nu îs alergic la
albinuțe.
 Cilenii s-au băgat şi ei în acest război, de partea Inglăndului! Nu
se halesc deloc arhentinii cu cilenii. Dat fiind că cilenii au luat şi
Boliviei ieşirea la ocean, îi displac.

Gunoaiele de britanici vând în insulele Malvine suveniruri cu o

hartă de-a Americii de Sud, de pe care LIPSEŞTE ARHENTINA!!!
Deci continentul arată ca un balon cu coadă, Cile e coada!

Am pus cortul în cea mai apropiată benzinărie de Rosario. A

doua zi am vizitat palatul unde s-a născut Che Guevara, care făcea
parte din una din cele mai bogate familii de colonialiști rosarini,
dar o ardea socialist. Dar cel mai important, am vizitat stadionul
unde a început legenda lui Messi și străzile cartierului unde a
copilărit Leo.

În timp ce făceam astea Messi înscriind 3 goluri în meciul cu

Sevilla dobora un record vechi de 60 de ani, cel al golurilor
marcate în campionatul spaniol, deținut de Telmo Zarra. După
încă trei zile, cu alte 3 goluri marcate împotriva lui APOEL
Nicosia, dobora și recordul de goluri în competiții europene,
deținute de irealistul Raul.

Buenos Aires e fain, are viaţă, vibrează, e de trăit în el!

 Noi îi spunem Metro, englezii îi spun Underground sau Subway,
doicii Ubahn, arhentinii Subte.

Din Buenos Aires urma să merg în Uruguay. Conform Google

Maps nu exista pod peste râul Uruguay decât în Uruguaiana
(Brazil), trebuind să intru din Arhentina în Brazil, ca doar mai
apoi să pot intra în Uruguay. Bine, fie! Câţi kilometri? 3000 dus-
întors! Fie, îi facem, călare!

La un pocnet din degete viaţa a dispărut brusc, s-a scurs

undeva, drecu ştie unde, a făcut şi ea pană de cauciuc, că viaţa e
de gumă, elastică ca o coardă!

Am făcut o alergie ciudată de piele. Alergiile inexplicabile de

piele urmau să se repete în momente în care eram inuman de
conectat la ea.

Am mers aiurea toată ziua, nu îmi păsa de autostop, am făcut

puţini km în acea zi. Venise noaptea, căutam loc de campat când
fac sictirit semn unei maşini. Maşina opreşte la 200 de metri. Din
dreapta coboară un tip şi îmi strigă să vin că pentru mine a oprit.
Urma să îmi povestească cum soţia, care era la volan, nu a vrut să
oprească datorită fricii, dar el a insistat argumentând că pentru o
secundă mi-a văzut faţa luminată de faruri şi sigur îs om bun. Nu
urcasem de 5 minute la ei în maşină şi m-au invitat la ei acasă.

Lucas, în tinereţe o arsese cu autostopul prin America de Sud.

Când mi-a auzit povestea mi-a zis că pot sta la ei oricât vreau! A
insistat să hodin! Urma să stau 5 zile şi să scriu. În a treia zi, ca
terapia să fie completă, Lucas mi-a introdus o tipă. A ştiut alege,
a ieşit cum aveam nevoie!

Când m-am întors cu tipa, mi-a zis:

-Anal ai alintat-o?
 Eu m-am rușinat și nu am putut răspunde. El glumind, în
continuare, îi spune ei:

-Păi de ce nu i-ai dat și cur?

Ea răspunde cu tătă relaxarea:

-Nu a zis, a fost ok și fără anal.

Următoarea zi, la pescuit cu Lucas:

La despărţire, râzând, Lucas a scos din buzunar un suvenir:

dopul berii pe care tipa mi-o deschisese cu gura... N-ai cum!

După cele 5 zile state la Lucas m-am întors până la podul din
Gualeguaychu, despre care Google Maps nu ştia. Nu ştia Google
Maps nici despre podul din Colon. Podul din Gualeguaychu e mai
tranzitat, pentru că e primul la nord de Buenos Aires.

M-am întors la podul din Gualeguaychu ca să trec în Uruguai.

 X) URUGUAI

Dragă Franti,

E a doua oară când îţi scriu povestea Uruguay-ului....

Scriam pe o epavă virusată a unui internet cafe. Crucea, morţii

și chiloții mă-sii .... Nu i s-a încărcat nu ştiu ce mormânt de plug-
in... S-a dus în pulă Uruguay-ul....

Îmi puşcă capul ....

Eram atât de conectat la text ....

Levitam.

Zdrobindu-mi psihicul, precum un gândac e zdrobit sub copita

unui bou, după câteva ore de efort URLU de bucurie că am reuşit
să le reaşez pe hârtie. Urina îmi zice că dansul şi flow-ul textului
nu mai e la fel, dar îs mulţumit cu cât am recuperat:

Dragă Franti, ţi-am intrat în Uruguay cu două doamne amabile

şi era cât pe ce să le cer să mă lase în vamă în compania Carinei,
o vămeşiţă de cca 35 ani. Plm, crash din servă. Am ieşit din
Uruguay pe aceeaşi vamă, sperând să dau din nou de ea, n-a fost
să fie!

Doamnele mi-au schimbat pesos arhentini în pesos uruguajo la

cursul real. În tóate locurile unde aş fi putut schimba, în loc să fi
primit 1,8 pesos uruguajo pentru un pesos arhentin, aş fi primit
1,4.

Am uitat să vă zic că înainte de a intra în Arhentina, am retras

la un bancomat din Asunsion toţi banii, în dolari, 200 dolari. Am
dat bancomatului 5 dolari taxă de protecţie. A meritat, dacă îi
retrăgeam în Arhentina, luam cu 35% mai puţin.

La despărţire doamnele mi-au dat 10 dolari şi la fel ca toţi

uruguajii au ţinut să îmi povestească cât îs de naşpa arhentinii. Ce
e drept Arhentina a cam avut tendinţe expensioniste vis-a-vis de
Uruguay, format de către britanici, ca stat tampón între
portughezii din Brazil de azi şi spaniolii din Arhentina de azi.

Prima localitate măricică din Uruguay ce mi-a ieşit în cale se

evidenţiază doar prin numele-i interesant: Mercedes.

După intrarea asta faină a urmat cea mai furtunoasă noapte

din viaţa mea! Până să găsesc loc de pus cortul abia am putut să
merg de vânt. Vântul mi-a provocat răni fine pe faţă, prin nisipul
ce mi l-a scuipat în meclă!

Toată noaptea, vântul mi-a suflat cortul îngrozitor, trezindu-

mă de multe ori. Partea cea mai nasoală a fost faptul că a intrat
apă în el. Rolul de murătură mi l-am jucat şi în toată ziua
următoare, în orele de dat cu degetul printre stropi de ploaie. Am
avut noroc cu alegerile prezidenţiale, era duminică, se alegea un
înlocuitor lui Mujica. Dat fiind că în Uruguay, la fel ca în tóate
ţările Americii de Sud, e obligatoriu, omul ce m-a luat venea de la
vot. Da, nu doar că e obligatoriu, dar se poate vota doar în
localitatea domiciliului! Cum Rodrigo al meu se mutase în
Montevideo, unde găsise un job mai bun, a trebuit să meargă în
satul natal să voteze, 350 km dus-întors, pe propria cheltuială! În
caz contrar i s-ar fi tras din salar o amendă imensă şi i s-ar fi
retras anumite drepturi cetăţeneşti, de exemplu' nu şi-ar mai fi
putut reînoi paşaportul ca să călătorească în afara ţării! Ăsta e
paradisul lui Mujica!

Rodrigo mi-a dat smartphone-u‟-i să caut hostel înainte de a

ajunge în Montevideo iar mai apoi m-a dus direct la adresă!

Rodrigo face cca 1300 dolari pe lună, salariul minim în Uruguay

e cca 500 dolari pe lună, iar cel mediu cca 850 dolari. Uruguay e
cea mai scumpă ţară din America de Sud, cu 15 dolari mi-am
putut lua doar 700 grame din cel mai ieftin parizer, 500 grame
din cea mai ieftină brânză, o Fanta de 1,5 litri şi o pită! Asta
într-un supermarket gen Auchan.

Patru dolari m-a costat un bilet de bus care să mă scoată din

Montevideo până în primul sat, pe autostradă, pentru a face
autostop spre Arhentina.

În Uruguay un preşedinte nu poate avea două mandate

consecutive, deci Mujica nu a candidat, dar a candidat colegul său
de partid care îl precedase în funcţie și care a cîștigat din nou
alegerile. Acest tip e mult mai îndrăgit decât Mujica. De fapt
Mujica dincolo de marketingul ce şi l-a făcut la nivel mondial,
împreună cu baba lui şi grupul revoluţionar din care făceau parte,
erau terorişti! Au organizat atacuri teroriste în tot Uruguay-ul
dând astfel naştere unei dictaturi militare.

Comportamentul terorist al lui Mujica nu e justificat de faptul

că o arde ecologiceşte şi în curtea sa cultivă flori, ca mai apoi
precum un Jean Valjean desprins dintr-un film lacrimogen să
meargă să le vândă la piață. Da, donează 90% din salariu‟-i
prezidenţial de 10 000 dolari, dar are alte surse de venit de 20
000 dolari lunar, iar asta nu o menţionează nimeni. Se scriu
articole în presa internaţională în care ni se zice că trăieşte cu 1
000 dolari!

Marijuana e legalizată în Uruguay de când hău‟ şî părău‟! În

timpul mandatului prezidenţial al lui Mujica, nu Mujica ci
parlamentul a votat o lege care permite uruguajilor să cultive
iarbă la ei în ogradă, pentru consum domestic, la fel cum Ghio a
nost samănă barabule, croampe sau cartofi!

În timpul mandatului Mujica, politicienii uruguayeni şi-au oferit

un spor la salar. Mai exact bani de ziare. Această sumă X, primită
de fiecare politician uruguajo doar pentru a cumpăra ziare, este
egalul salariului mediu al unui profesor de liceu uruguajo! Şi atunci
tu, Mujica, mi te vâri sub nas în formă de erou? Hai, sictir!!! Deci
un prof de liceu să aibe venit egal cu sporul de ziare al
politicienilor? Te scuip!

IX) ARHENTINA II

Foarte dragi Ştefan şi Mihaela,

Reveneam în ţara sfântă a Soarelui Fotbalului, iar el continuă

să-mi dea 3 goluri pe meci! Fericirea înseamnă să dea Messi trei
goluri pe meci! Când Messi face artă şi magie, orice altceva
dispare!!! Fericirea ar fi ca Messi să joace etern fotbal.

Am revenit în Arhentina şi am luat-o aţă spre Ushuaia. Din

Buenos Aires în Las Flores m-a luat minunatul om Aldo. A trebuit
să facem o haltă la abatorul său, mai apoi m-a dus la el acasă,
unde între cei 3 copii ai săi, el şi soţia lui, m-am simţit ca într-o
familie. Karina a gătit zilnic friptură demenţială de vacă. Două zile
am scris pe blog în camera pe care mi-o oferiseră, pe laptop-ul ce
mi-l împrumutaseră.

În ziua plecării m-au scos la drumul principal. A trebuit să stau

3 ore până să fiu luat de un camion pentru cca 120 km (până la
peage-ul ce se află la 20 km sud de Azul). În acest peage, într-un
moment de respiro avut de casieriţe, Agu a venit să mă salute şi să
mă întrebe de sănătate. Când mi-a auzit povestea m-a prezentat
la toţi colegii lui şi mi-au promis să îmi găsească o maşină care să
mă ducă mulţi kilometri!

M-au pus pe maşina lui Leo şi a specialului, frumosului,

educatului şi recordmenului său câine! Câţi km? 1410! Până la
Comodoro Rivadavia! Acolo avea treabă căţelul! Leo mi-a zis că îşi
iubeşte câinele la fel de mult ca cei doi copii, dar că cu fiecare se
relaţionează diferit. Câinele are camera lui, câinele trebuie să fie
disciplinat şi educat!

Înainte de împerechere Leo a verificat cu degetul dacă vaginul

femelei nu are boli, apoi i l-a lărgit cu degetul mare şi vaselină.
Doar mai apoi a trecut căţelul la treabă. Cică câinii chiar au os în
penis, adică sabie, hi hi. Când introduce căţelul sabia, aceasta e
subţire, mai apoi se umflă în femelă. Nu se umflă doar sabia; la
intrare în vagin şi baza penisului se umflă deasemenea o pungă
mare de spermă. Asta să ne-o imaginăm ca un coi imens. Sperma
aia se elimină în cca 20 de minute. Cât timp balonul ăla e umflat
câini îs lipiţi iar masculul nu şi-o poate scoate.

Leo m-a lăsat în Comodoro Rivadavia la 05:00 iar eu am dat

bice spre Bosche Pietrificada (Pădurea Pietrificată). După nici 3
minute din Comodoro Rivadavia până în Sarmiento m-au luat 2
cileni. Din Sarmiento urma să fie futai nasol, aveam 30 de km de
drum de piatră până la Pădurea Pietrificată, dar a oprit prima
maşină şi m-a dus direct până la intrarea în parc. Era un inginer
sondor. Am avut plăcerea să facem haltă pentru a schimba uleiul
motorului unei pompe petroliere.

Totul e demenţial în <pădurea> pietrificată. Procesele geologice

ce au transformat lemnul în piatră în 65 milioane de ani au mai
făcut şi alte minuni vizuale.

La intrare în parc mi s-a zis că dacă iau v-o bucată de piatră

lemn, sunt dus direct la puşcărie! La ieşire nu m-au verificat la
coaie! N-aveam cum să nu iau! Pietricica!

Arbore pietrificat:
 În parc ajunseseră o dată cu mine doi britanici cu o maşină
închiriată. Am terminat de vizitat parcul deodată cu ei şi m-au
dus în Comodoro Rivadavia. Din Comodoro Rivadavia, am fost luat
pe distanţe scurte de alte trei maşini astfel încât la ora 16:00
eram la intersecţia dintre Ruta 3 şi Ruta 281 (drumul ce duce la
est în orașul Puerto Deseado). Făcusem 1 935 km în 24 de
ore!!!!!!!

PATAGONIA, la fel ca SAHARA, SIBERIA, MONGOLIA şi

KAZAHSTAN, mi-a priit! Zonele astea sălbatice imense sunt o
poezie pentru sufletul meu de curvă, devin în ele, mă transform.

Armadillo, e un fel de arici broască ţestoasă și trăiește calm prin

Patagonia.

Guanacu, sunt foarte mulţi, vezi turme de sute de capete

În Patagonia iernile sunt mult mai calde decât erau acu 30 de

ani, mediile de temperatură fiind cu 20 de grade Celsius mai
mari! Un bătrânel schior mi-a zis că pe vârfurile din zona
Bariloche acu 50 de ani în timpul iernii zăpada era de 6-7 metri,
acu 30 de ani de 4 metri, acum e de 0,5 metri! În satele din văi
zăpada era de 1 - 2 metri, acum e de 5 - 10 centimetri! În
Patagonia urma să trec multe poduri peste nimic! Peste nisip şi
pietre! Peste locuri unde cândva erau râuri cel puţin cât Mureşul!
 Bun, după Pădurea Pietrificată am luat-o aţă spre Ushuaia,
capătul lumii. Drumul cel mai rapid trece pentru cca 150 km prin
partea cilenă a Tierra del Fuego. Insula are acest nume deoarece
atunci când primii colonialişti au ajuns aici au văzut băştinaşi ce se
încălzeau la foc pe plajă. Focurile se ridicau pe plajă pentru că
vântul face sex cu incendiile forestiere pe aici. Peste tot sunt alerte
şi atenţionări de incendii.

Drumul cel mai rapid, face mai mulţi kilometri şi te ţine şi cca
3 ore în vama cilenă.

- Cum drac să faci 150 km mai mult, să stai 3 ore în vamă și

tot să fie mai scurt?

-Strâmtoarea Magellan are 4 km în locul cel mai îngust. În acel

loc ambele maluri aparţin statului Cile. Singurul loc unde ambele
maluri aparţin Arhentinei e lat de 60 km! Vântul NEBUN de aici,
într-un spaţiu lat de 60 km face posibilă traversarea foarte rar, o
dată la 48 de ore. Adicătelea, ajungi la unul din maluri şi tre să
stai 48 de ore până cei care prezic vremea ştiu că se poate
traversa safe.

Traversarea ferry-ului, în zona de 4 km durează 40 de minute.

Dar şi aici trebuie să aştepţi vreme prielnică. Eu a trebuit să aştept
3 ore până să se poată traversa.

În Sahara îmi ziseseră că a lor e Ţara Vântului.... Patagonia e de

10 ori mai Țara Vântului! Nu vă puteţi imagina dimensiunea
vânturilor de aici, nu vă puteţi imagina ce efect are asupra
organismului! Un arhentino mi-a zis: Vântul de aici îţi scoate toate
gândurile din cap, nu mai gândeşti! Unii înnebunesc din cauza
vântului! Pur şi simplu te strică de cap, eşti super iritat, te
stresezi, consumi, etc! În primele 3 zile de Patagonia, până m-am
adaptat, m-a durut capul îngrozitor!!!! În anumite momente abia
reuşeam să mă ţin pe picioare datorită durerii tâmplelor. Sunt
situaţii în care se poate merge pe stradă doar ţinându-te de funii!
În anumite momente vântul pur şi simplu îţi stoarce lacrimi din
ochi! Parcă îţi scoate ochii din cap, în pula mea!

Vântul leagănă maşinile precum valurile mării bărcile! Sunt

porţiuni unde dacă mergi cu mai mult de 60 km/h te răstorni!
Să stai ore la autostop în acest vânt.... e futai domnesc!

STRÂMTOAREA MAGELLAN

OF, OF ... DRACI, SCHELETE, MUMII, LUNI, CRUCI

Puțin înainte de Ushuaia, un gagiu' mă ia la autostop, apoi mă

duce la el acasă la un picnic cu prietenii, pe malul oceanului. Unul
din prieteni vine cu elicopterul firmei sale turistice. Îi explic că n-
am fost luat niciodată cu elicopterul la autostop. M-a luat:
 Una din amicele lui, o MILF bunoacă, la cca 35 ani, cu doi copii,
când a înţeles ce sport practic s-a apropiat de mine şi a vrut să
povestim. Mi-a povestit că în urmă cu ani buni a iubit ultima oară,
un tip al cărui vis era să danseze cu o canoe de-a lungul râului
Zambezi. El a murit făcând ce îi plăcea, ea nu a vrut să îl
însoţească.

A doua zi am ajuns în Ushuaia, considerat capătul lumii, dar

agenţiile de turism îţi vor zice că s-au mai construit 24 de km pe
Ruta 3. Dar dacă te uiţi la o hartă vezi că te-ar duce direct spre
vest (nu spre sud) până la graniţa cu Cile.

Acela ar fi adevăratul capăt al lumii? Hai, sictir! Inventează ăştia

tot felul de drăcii pentru afonii de turişti.

Ushuaia nu e cel mai sudic punct al Americii de Sud, datorită

faptului că e pe o insulă. Cel mai sudic punct al Americii de Sud
este pe peninsula ce aparține Cile-ului (la sud de Punta Arenas).

XI) CILE

Dragă Maria,

Luând-o spre nord, intrarea în Cile s-a desfăşurat de un mod

pur texan, luat de şeful Scouts-ilor Tierra del Fuego. Un personaj!
Mergea în Rio Grande dar m-a dus 80 de km în plus, până în
graniţă. La despărţire mi-a dat UN RULOU DE MISTREŢ! Juma
de chil de orgasm pur, vegană mană cerească.

În graniţă a vorbit cu vameşii să îmi oprească o maşină ce să mă

ducă măcar până la ferry în Strâmtoarea Magellan. M-a lăsat în
vamă la 20:00. Era pustiu, drumul e de piatră, maşini nu veneau,
vameşii m-au invitat înăutru. Astfel am dormit a doua oară într-o
graniţă.
 La 05:00 AM a venit prima maşină, aceasta m-a dus la ferry.
Pe ferry m-am împrietenit cu doi slovaci ce m-au dus până la
intersecţia de la 50 km nord de Punta Arenas. De acolo a urmat
CHINUL.

Prin vânt UCIGAŞ, luat doar pe distanţe scurte, mergeam spre

Torres del Paine. Prima luptă lirică.

Printre maşinile ce m-au luat a fost cea a CARABINIERILOR

cileni! În Cile, Carabinierii sunt ceea ce la noi este Poliţia, Poliţia
Rutieră şi Siguranţa Publică. Policia, la ei, se numește instituția ce
se ocupă de crime, corupţie și investigaţii. Mai fusesem luat de
maşina poliţiei în Doiciland, Inglănd şi Ei-ra doar pentru că
făceam autostop pe autostradă. Am mai fost dus moca de maşina
poliţiei în Irak, pentru că am intrat în vorbă cu ei pe stradă. La
autostop propriu zis mașină inscripționată de-a poliţiei mă mai
luase o singură dată, în Afganistan, Poliția de Frontieră. Mă luase
Poliția la autostop propriu zis în Turkmenistan dar maşinile poliţiei
turkmene nu au însemne, nu sunt personalizate.

Aşadar, în Cile, pentru prima oară sunt luat la autostop

propriu-zis de către o maşină de-a poliţiei înscripţionată şi
condusă de către poliţişti în uniforme!

Cum am reuşit? Am fost oţâră şmecher! După ce mersesem pe

jos ore, am dat de o maşină stricată şi abandonată pe marginea
drumului. Dat fiind că nimeni nu voia să oprească mi-am zis că
poate a fi unu‟ ce a crede că mi s-a stricat maşina şi opreşte să
mă ajute. Primii veniți au fost polițiștii (carabinierii, cum sunt
numiți în Cile), au oprit şi m-au întrebat ce problemă are maşina,
le-am zis că nu ştiu, că nu e a mea iar mai apoi i-am întrebat
dacă nu mă pot duce oleacă înspre Torres del Paine.
 Unul din carabinieri fiind curios să vadă un paşaport de cetăţean
român mi l-a cerut să se hoalbe, l-a deschis la viza de Mongolia şi
a decretat:

-A! Nu eşti cetăţean român!? Eşti mongol! De ce minţi?

-E doar viza de Mongolia, prima pagină a paşaportului e asta.

La final au acceptat să îmi ofere şi un moment Kodak:

Intrarea în parcul naţional Torres del Paine e 30 dolari, aşa că

a trebuit să mă mulţumesc privind de la distanţă. A meritat, e
absolut fabuloasă zona.

Date fiind constantele geografice ale statului Cile şi

repercusiunile lor asupra drumurilor, dacă cetăţenii acestuia
trebuie să se deplaseze pe distanţe mari între sud și nord, sau
invers; ies din Cile, intră în Arhentina (cel mai adesea pe Ruta 40)
iar mai apoi reintră în Cile. Cile nu are un drum care să îl străbată
de la nord la sud, iar drumurile ce le au îs rele. Mai mult, în Cile
voiam să vizitez doar Torres del Paine şi San Pedro de Atacama –
aflate la extremităţi. Şi mai mult, în vestul Arhentinei, pe ruta 40
aveam gheţarul Perito Moreno, El Chalten, Cueva de los Manos,
Parque de los Alerces (arborii alerces sunt un fel de sequoia în
vârstă de peste 3 000 ani), El Bolson, Bariloche, Cerro de Siete
Colores (un deal minune în 7 culori).

Deci povestea Cile-ului tău Maria dragă e de fapt povestea

traversării coastei estice a Anzilor Sudici. Am croşetat drumurile şi
am cules cele mai frumoase locuri.

Din Torres del Paine am luat-o spre gheţarul Perito Moreno

(perito înseamnă explorator, Moreno e numele de familie al tipului
ce a explorat pentru prima oară Patagonia). Ghețarul Perito
Moreno e o altă DEMENŢĂ PURĂ!!! O sublimă minune de-a
naturii! După gheţarul Perito Moreno a urmat El Chalten, care e
cel mai paradisiac loc văzut de mine. Am hodinit o zi într-o
poieniţă privind din cort panorama Chalten-ului. După El Chalten,
lângă Tres Lagos până să fiu luat la autostop am stat 23 de ore
într-o benzinărie pustie desprinsă din filme. După 23 de ore m-a
luat un gipan cu plăcuţe de ALASKA! Avea loc doar în remorcă!
400 de km în remorcă! Vă daţi seama ce fericire pe muia mea de
copil retard???

Americanii m-au dus direct până la Cueva de los Manos, aflată

într-un splendid canion. La baza pereţilor canionului, protejate de
soare şi ploaie s-au păstrat de acu cca 9300 de ani desenele
copitelor unor gagii. Din peste 2000 urme de labă, una are 6
degete. Desenele s-au păstrat din alte două motive: 1) Roca e
poroasă iar vopseaua a intrat adânc într-însa. 2) Vopseaua e de
origine minerală. Majoritatea mâinilor sunt de femei si copii, asta
presupune că era mai mult o joacă, chiar dacă ghidul încerca să ne
explice avioane şi semnificaţii. Super impresionant loc! Sit UNESCO
dar proprietate a unor politicieni arhentini.
 După ce am vizitat Cueva de los Manos americanii m-ar mai fi
dus 150 km. Mi-am zis să intru în vorbă cu 3 tineri ce erau şi ei
cu o maşină la intrarea în parcul Cuevas de los Manos; m-au dus
ei 600 km, în acea zi. Seara au oprit la un motel să doarmă!
Dimineaţă am continuat în faţa lor, dar m-au ajuns din urmă şi
m-au mai dus cca 320 km, până în Bariloche.

El Bolson şi San Carlos de Bariloche mi s-au părut banale.

În 11 decembrie, după egzact 1 lună de America de Sud

cheltuisem un total de 250 euro: 125 pe mâncare, 60 pe intrările
la Cristu Redentor, Pau de Acucar, Iguazu, gheţarul Perito Moreno
şi Cueva de los Manos; 65 pe hostele. În 2 ani jumate cheltuisem
pe cazare/hostele 35 euro, iar acum, într-o lună am cheltuit
aproape dublu.

La cca 20 km nord de Bariloche, la ora 22:00 după o zi lungă,

dificilă şi futută eram obosit, trist, deprimat şi flămând. Am
păpat, un ditamai sandwich gustos şi bogat în grăsimi, la un preţ
super rezonabil într-un frumos restaurant tradiţional arhentin.
Din partea casei am primit un pahar de vin.

Foamea are un efect magic asupra psihicului. Magie neagră, ha

ha.

În una din zilele următoare am fost luat din nou într-o

remorcă, în remorcă mai era un autostopist, Dario.

Din Mendoza în San Juan mă ia un tip ce cu stânga conducea

iar cu dreapta ducea la gură sticla de vin. Normal că a share-uit-o
frăţeşte cu mine! În San Juan îmi zice că are un prieten ce are o
fermă înscrisă în reţeaua WORKAWAY.ORG şi că mă poate duce la
ăla, lucrez 6 ore pe zi, am pat confortabil şi 3 mese. Accept
pentru că aveam nevoie să îmi spăl hainele şi să scriu. În această
fermă am văzut pentru prima oară lame. Am fost cel mai copil
tembel fericit! Mă uitam la ele ca curca-n crengi... De la Apenini la
Anzi… Cu autostopul…

M-am lipit la un laptop, dar n-am fost în stare să scriu.

A doua zi a trebuit să tund iarba cu maşina. Am lucrat în total

minim 1 an ca şi grădinar în Espania, am habar cât de cât să mă
holb la o maşină de tuns iarbă, să o dreg oţâră. Când i s-a
terminat benzina, am mers şi am luat bidonul pe care scria
ditamai ACEITE (ulei). Schimbasem ulei la maşini de tuns iarbă,
culmea doar în Espania; aşadar având pe bidon numele castellan al
uleiului (aceite)! Știu castellană suficient de bine ....dar de data asta
priveam în gol. Am umplut rezervorul de ulei, apoi i-am dat să
sune.... A mai mers vreo 7 metri... Când maşina s-a oprit cu un
zgomot înfundat, creierul mi-a pus pe retină imaginea etichetei
bidonului, pe care scria "ACEITE"!

M-am dus la om, i-am zis ce am făcut... Mi-a zis că e

important să nu îmi fac griji, maşina nefiind importantă întrucât
o va duce la reparat. I-am mulţumit de cel mai sincer mod şi i-
am zis că vreau să o iau la drum a doua zi că dacă fac asemenea
gafe.

Făceam din nou alergia de piele.

Când am ajuns în San Juan era 17 decembrie 2014; din 17

noiembrie făcusem 12 500 km! Record de km într-o lună!

Mai apoi, cu o medie de doar 350 km/zi via San Jose de Jachal
- Villa Union - Patquia - La Rioja - Ceva Sfânt de Catamarca -
San Miguel de Tucuman, am ajuns în San Salvador de Jujuy
(Huhui). De aici am luat-o spre San Pedro de Atacama, Cile. La
cca 60 km după San Salvador de Jujuy, eram la 2034 metri
altitudine. După încă 37 de km (în mai puţin de 1 oră) eram la
4170 metri altitudine. La aceste altitudini locuieşte un micuţ
grup etnic CODIA, ce vorbesc aimara.
 Am fost lăsat la cca 3500 metri altitudine şi 50 km înainte de
graniţa cilenă într-un mediu ce nu se deosebeşte cu nimic de
Atacama și care e Atacama! Nu poţi stabili limitele unei forme de
relief în baza graniţelor! Atacama nu se întinde doar pe suprafața
Cile-ului și Peru-ului; Arhentina şi Bolivia au şi ele o părticică din
Atacama. În acest loc cu o altitudine aşa mare razele ultra-violete
dansează în voie. Am stat 8 ore jumate până să fiu luat.

Maria, în aşa condiţii îţi vine să te laşi de autostop şi să îţi iei o

DRUJBĂ! O mitralieră ar fi banală!

De ce atâţia nervi de data asta? În locuri atât de pustii orice

maşină trece, merge cel puţin 50 - 100 km, până în primul sat,
în cazul meu graniţa, care era un cătun. Dacă în aşa un context
şoferul îmi arată aici, instantaneu îi arăt semnul păcii. Că nu vrei
să mă iei e una, dar dacă îmi zici că mergi aici, când ne aflăm în
mijlocul deşertului, mă insulţi!

Noroc cu a 40a maşină! Graniţa arhentino - cilenă e la 4350

metri altitudine. Ţinând cont de razele ultra violete de la
altitudinea dată şi de faptul că ghibolul de mine a stat toată ziua
în tricou, am făcut o insolaţie cruntă. Insolaţia a făcut un sex
cosmic cu răul de altitudine. Efecte: umflarea tâmplelor, cum
niciodată au mai fost, dureri de cap de îmi curgeau lacrimi
incontrolabil! Învineţit buze, umflat ochi, amorţit palme, curs
sânge din nas, dureri de stomac. Pont: tranziţia la altitudini de
peste 3000 metri nu o faceţi aşa galopant, eu am urcat de la 2
000 la 4 000 într-o oră. Nu mâncaţi mult la altitudinile astea,
mâncaţi de multe ori, dar puţin. Mestecaţi frunze de coca.

Despre Arhentina:

Un tirist ce m-a luat la nord de Tucuman, chiar cu o noapte

înainte împuşcase un hoţ. Mi-a arătat ditamai puşcoiu' şi cartuşu'
folosit. Mi-a zis să mă calmez că a scos plumbul din cartuş și a pus
sare în cartuş. Cică sarea intră sub piele, în carne, provoacă infecţii
şi dureri urâte de tot! Mi-a dat suvenir cartuşul.

În Arhentina am văzut doi poliţişti îmbrăcaţi în uniforme,

făcând autostop! E prima oară când am polițiști ca colegi de
mașină și autostop.

Prin Arhentina fiind, într-o zi am realizat că nu îmi făcusem

laba de 8 zile! N-am mai păţit aşa ceva de când port pulă!

Mi-a plăcut enorm asta: Esta historia sirve sólo para recordar
de dónde vengo, a dónde voy y que todo vale la pena" Dani Alves.

Ride to live, live to ride!

XII) BOLIVIA

Dragă Timeea,

Am campat în faţa unui magazin alimentar din San Pedro de

Atacama. M-am trezit în 24 decembrie întrebându-mă ce şanse
am să fiu luat la autostop. Răspunsul a venit instant: Mai mari
decât mâine şi poimâine!

M-A LUAT PRIMA MAŞINĂ CE A TRECUT!!!!!

Tirul ce m-a luat m-a dus până în graniţă, cca 50 km. După
graniţă ni se separau drumurile, el mergea la o mină de litiu'
undeva in the middle of nowhere. Graniţa nu exista de fapt, iar
vama era o baracă în mijlocul deşertului.

Îmi ziseseră exploratorii ăştia de becpecări că vamele boliviene îs

super nasoale că uneori stai la cozi şi 24 de ore.

Eram doar eu! Tiristul după ce m-a lăsat a trecut salutând

vameşii.
 Cer viză, mi se zice că e 70 de dolari. Pun banii pe masă. Mi se
i-a la control paşaportul şi sunt întrebat unde îmi e ştampila de
ieşire din Cile.

CERUL MĂ STRIVEAAAAA... Atacama ar fi avut vreun motiv să

mă cruţe?

Vama cilenă e în San Pedro de Atacama (55 km în urma mea).

Ieşisem ca ghivolu'-n drum, să hit dă roud ca Ghio! Tiristu' mă
întrebase înainte să urc dacă am toate documentele în regulă, i-
am zis că da; adică aveam paşaport, LOL! Ce ne poate face rutina
uneori! Rutina trecutului vamelor vesel.

-Nu e nici o problema că nu ai ştampila de ieşire; însă avem altă

problemă: am rămas fără chitanţe, aşadar nu îţi putem da
chitanţă pentru viză, în cazul în care ai nevoie să o decontezi.

-Nu e nici o problemă.

Termin cu bine totul în vamă şi mi se zice că nu pot face

autostop acolo, că tre să merg 5 km pe jos, până la un hotel iar în
faţa hotelului pot face autostop.

Cu 7 km înainte de graniţă asfaltul se terminase, drumul era de

acum urme de roţi prin deşert. Ajung la hotel iar vis-a-vis de
hotel era o clădire pe care scria numele unui parc naţional, lol.
Înainte de această clădire şi hotel era o barieră. În faţa clădirii
erau doi oameni de-ai armelor care mă întreabă de sănătate şi
după ce le povestesc ce e cu mine, îmi zic că tre să plătesc intrarea
în parcul naţional, care e 150 bolivieni (25 dolari).

Cu ochii scoşi din orbite, consternat, şocat şi speriat de mirare,

le zic:

-Ceeee?????? Păi toţi banii mei sunt 20 de dolari!!!! V-am zis că

dorm în cort şi călătoresc cu autostopul!
 Fac o pauză ca să privesc panicat în gol, prefăcându-mă
pierdut. Continui:

-Ah, nu vouă v-am spus, vameşilor! Păi le-am plătit 70 de

dolari pentru viză! M-au lăsat să intru în ţară, consider normal să
am dreptul să folosesc drumurile acestei ţări dacă am plătit viza.
Tot ce vreau e să merg pe acest drum, nu mă interesează să
vizitez parcul naţional!

-Toată lumea trebuie să plătească, după cum vezi că scrie pe

acest afiş. Aşteaptă şi vedem cum facem, oricum trebuie să plăteşti
în bolivari.

În San Pedro de Atacama îmi scosesem toţi banii de pe card,

340 dolari. 250 îi băgasem într-un buzunărel secret de-al
portmoneului, iar 90 la vedere. Din cei 90 plătisem 70 pentru
viză, rămânând astfel cu 20. Cu 3 zile înainte nu aveam nici un
leu în cont, doar vreo 15 dolari cash (în pesoşi arhentini).

Aci, la intrarea în parc, treceau orele şi nu veneau maşini.

Primele ore au trecut uşor pentru că am scris în jurnal. Mai apoi
au trecut frumos pentru că de nicăieri, în deşertul ăsta demenţial,
au apărut două zâne australience.

-Timi, mi le-ai trimis cadou de ziua ta?

Pe lângă faptul că erau panicate şi complet împrăştiate, nu ştiau

spaniolă. Leila îşi pierduse paşaportul în jeep-ul cu care făcuse
turul Salar de Uyuni. La finalul turului, au luat microbus pentru
San Pedro de Atacama. A realizat că îi lipseşte paşaportul în
vamă. Şoferul microbusului lăsase ceilalţi pasageri în baraca vămii
ca să îmi aducă zâne în vizită.

Era 17:00, 24 decembrie, şeful punctului de intrare în parcul

naţional, un cadru militar, a dat prin staţie colegilor din Uyuni, să
meargă la firma turistică cu care fetele făcuseră turul Salar de
Uyuni şi să caute paşaportul. Informaţiile urmau să vină a doua zi.
deoarece programul de lucru al celui ce manevrează staţia din
celălalt capăt (Uyuni) se termina la 18:00. Eu traduceam.

După astea cadrul militar ne-a asigurat că nu urmau să mai

treacă maşini în ziua aia. Situaţia fiind simplă şi limpede, le-am
zis fetelor să meargă liniștite la somn, în camera de hotel ce o
plătiseră, că de apare ceva îs pe fază şi le anunţ.

A doua zi dimineaţă, un jeep ce dusese 6 turişti de la Uyuni în

San Pedro de Atacama se întorcea gol, zânele mi-au plătit
contravaloare drumului, 20 de dolari, mulţumindu-mi că le-am
fo‟ traducător. Le-am zis că nu pot fi ipocrit şi tre să recunosc că
pentru mine 20 de dolari contează, dar nu pot accepta dacă o fac
ca pe o datorie, cu atât mai mult cu cât am bănuţi să plătesc
transportul dacă chiar e musai. Mi-au zis:

-Fi liniştit, pentru noi 20 de dolari nu e mult deloc! Modul în

care ne-ai ajutat, faptul că nu ai râs de cele două turiste
australience idioate şi pierdute în spaţiu, faptul că nu te-ai
comportat cu superioritate, cum toţi long-time-travelerii încearcă
să o facă, face mai mult decât îţi imaginezi. Nu ne-ai întrebat cât
am plătit pe avioane, hotele, câţi bani cheltuim...

-LOL! De ce ar fi treaba mea?

-Pentru că tu călătoreşti cu bani puţini, iar toţi cei care

călătoresc cu bani puţini, pun astfel de întrebări.

-Păi, bă fete, voi munciţi 11 luni pe an ca 1 lună pe an să aveţi

toate fiţele ce vă plac.

-Stai! Ţi-am plătit 10, nu 20! Nouă ne-ar fi luat 50 dolari

pentru amândouă, tu ai negociat preţul de 60 dolari pentru toţi
3!

Conversaţiile astea erau menite să ne distreze. Deja eram pe

drum, şoferul fusese plătit.
 -Dar cei 25 dolari care ar fi fost biletul de intrare în parcul
naţional?

Leila mi-a răspuns:

-Ai văzut cu ochii tăi cum ţi l-am furat de pe birou, nu am

plătit pentru el. Plus de aia te descurcai tu, n-ai fi plătit biletul de
intrare, şoferul nici nu ni le-a cerut ca să le verifice, doar ne-a
întrebat dacă le avem. Dar sunt un suvenir haios.

-Da sunt! Mersi încă o dată!

Tipele îşi pierduseră şi biletele de intrare în parc, nu voiau să le

mai plătească o dată aşa că le-au furat de pe biroul şefului
punctului de intrare în parc, ce se îmbătase turtă cu ocazia
Crăciunului. Au luat unul şi pentru mine.

Urcarea în maşină a supravegheat-o unul din copiii acestuia, în

vârstă de maxim 12 ani, tot el a ridicat bariera ca să intrăm în
parc. Ne-a întrebat doar dacă avem biletele, nu le-a controlat. I le
arătam oricum, dacă era necesar.

În Uyuni am tras la un hostel pentru 7 dolari şi mi-am zis că

cele mai fericite zile din viaţa mea au fost în Siberia când nu am
avut un şfanţ pentru 60 de zile; aşadar amu având bani tre să îi
cheltui distrându-mă; deoarece doar după ce rămân din nou fără
bani, o să înceapă adevărata distracţie.

Mi-am făcut aroganţa de a lua un tur de 3 zile printre dunele

Salar de Uyuni, lagune colorate, un copac din piatră (nu pădure
pietrificată), gheizer, vulcan de zmoală, băiţă termală printre lame
- la 5 000 metri altitudine.

Revenit din aventura de mai sus, descopăr explorând PayPal că

aveam 522 euro suplimentari. De ziua ta, ups.

Adidaşii ce mi dăduse Costi se rupseseră rău de tot, făcuseră o

gaură mare în talpă, îmi răneam degetele de la piciorul drept
pe asfalt. În Calafate, un arhentin mi-a dat nişte adidaşi de-ai lui,
care erau decât număru' 43. Eu port 40. Mi-am cumpărat cu 70
dolari cel mai banal model de Adidas. Deasemenea mi-am
achiziţionat un aparat foto de doamne ajută.

Din Uyuni în Potosi am fost luat la autostop de un autobus

super-aglomerat, cu bolivieni îmbrăcaţi tradiţional, oameni de-ai
munţilor. Ştiam că autostopul moca e foarte dificil în Bolivia şi nu
aveam chef să stau ore şi să fac pe zgârie-brânză. Călătoresc cu
bani puţini, dar nu vreau să fiu nesimţit şi ipocrit! Doar când nu
am nimic sunt îndreptăţit să cer favoruri unora atât de săraci
precum bolivienii.

Am negociat la 3 dolari drumul de Uyuni - Potosi, 200 km.

Localnicul tot atât plăteşte, turistul plăteşte dublu când ia bilet din
autogară. Loc am avut doar în fund, pe scări, în cabina şoferului.
Autobusul era un Mercedes, model foarte vechi, cu cabină. O
experienţă de neuitat!

Mi-ar place să am poze în aceste situaţii, în mijloace de

transport inedite şi aglomerate; printre găini şi saci cu merinde
duse la piaţă, dar din respect pentru acei oameni, nu le fac. Nu
ştiu ce fac unii pentru a surprinde poze frumoase, ştiu doar că eu
încă nu sunt fotograful care doresc.

În ţările de acest fel, chiar în ipostaze frumoase, în cele mai

multe situaţii oamenii simpli dacă sunt fotografiaţi se simt prost,
se simt ca un exponat la circ.

Potosi, e construit unde începe cerul, e cel mai înalt oraş din
lume! 4 000 metri altitudine! În 1625 în timp ce Londăn avea 75
000 locuitori, Potosi avea 160 000!

În minele din apropierea Potosi-ului muncitorii aduc ofrande lui

Tio de la Mina (Nenea din Mină), o statuie de-al lui Satan. Satan
fiind şeful adâncurilor, doar el poate proteja în adâncuri! În sfârşit
am găsit rezonabilitatea: creştini care se închină lui Satan.

În aceste mine lucrau copii de 7-8 ani! Azi, acest lucru nu se

mai întâmplă deoarece marile companii au părăsit zona când
minereul fizic, nu mai putea fi transformat în cifre electronice pe
plasmele Wall Street-ului.

Copiii bolivienilor i-am văzut lucrând la intrare în parcul

naţional, în hostele şi restaurante; pe stradă şi în autobuze ca
vânzători ambulanţi. Tuturor le-am zis să transmită tatălui şi
mamei să iese ei la vândut! De la copii n-am cumpărat, de la
doamne în vârstă da!

Bolivienii sunt cele mai nesimţite putori din univers. Nicăieri nu

îţi sare în ochi lenea, precum între ei. Nu erau companiile miniere,
odioase criminale capitaliste, vinovatele faptului că copiii bolivieni
lucrează în mine, ci caracterul urât al părinţilor bolivieni!

Foooooarte adesea, sărăcia e idealizată patetic! Tot timpul leneşii

au pozat în victime, dată-le fiind experienţa de mii de ani în ale
impotenţei, imoralităţii, indignităţii!

Din Potosi în La Paz m-a luat un rechin cu o maşină cu 7 locuri

ce transporta oameni. Cu ăsta am negociat la 5 dolari.

În La Paz am ajuns în 29 decembrie, seara târziu, am tras la un

hostel pentru 3 zile. În 30 am mers de unul singur spre Drumul
Morţii luând un minibus ce transportă localnici.

Numele local al drumului morţii e Camino Yungas, yungas în

limba quechua desemnează un versant cald de-al Anzilor. E cald şi
ploios, cu vegetaţie tropicală! Ceva frumos!

Ok, minibusul mergea la Coroico pe noul drum aşa că m-a lăsat

în intersecţia cu Drumul Morţii. Drumul Morţii reprezentând
jumătate din vechiul drum La Paz – Coroico.
 Era o ceaţă de nu puteai vedea la 5 metri în faţa ta! Nu avea
rost să o iau la picior, n-aş fi văzut nimic. Am vorbit cu localnicii şi
mi-au zis că cel mai bun moment de a vizita Drumul Morţii e
dimineaţa, atunci e cea mai puţină ceaţă. Dimineaţa însă nu
sunt minibuse; minibusele vin dimineața dinspre Coroico spre La
Paz, ca să ducă muncitori și se întorc după-masa tot cu
muncitorii.

Întors în La Paz am intrat din agenţie în agenţie până am găsit

una care să accepte să mă ia în maşină lor, fără să le închiriez
bicicletă, la o treime din preţ.

După ce au dat jos bicicletele de pe acoperişul maşinii

înmânându-le stângacilor albi, eu am urcat pe acoperiş, trăgând
cu ochiu‟ şmechereşte şoferului ca să îi obţin astfel aprobarea.

Tarzan în Yungas!

Drumul Morţii a fost construit în anii '30, cu prizonieri

paraguayeni (guaranii), în timpul războiului Chaco. Informaţia asta
e de folosit în discuţii cu bolivienii ce postulează filosofiile milei.

55 ţări (42 noi) şi 64 775 km în 2014. În 1 ianuarie 2015,

am luat-o spre Peru. În Tiwanaku, am vizitat ruinele celei mai
vechi civilizaţii americane (1580 î.e.n - 1200). Civilizaţia pochina,
limba tiwanaku.

Intrarea în Tiwanaku pe bolivieni îi costă 10 bolivari (1,4

dolari), pe străini 80 bolivari (11,4 dolari).

Din Tiwanaku până în graniţă m-a luat singurul bolivian ce nu a

vrut bani.

În zona graniţei am făcut cunoştiinţă cu minunatul Titicaca, de

un verde demențial!
 Chestii:

Fostul preşedinte al Boliviei nu ştia vorbi spaniola, doar engleza,

era reprezentantul unor companii miniere!

Bolivienii îs unii din cei mai neprietenoşi şi neplăcuţi oameni sub

Soare! Sunt anti-sociali, ostentativi, provocatori, reci şi au un simţ
al superiorităţii datorat de fapt unui simţ al inferiorităţii şi
frustrării.

În locurile unde am dormit cele două nopţi ale turului ce a inclus

Salar de Uyuni la 21:00 au venit să ne strângă masa din living şi
să ne zică că tre să stingem lumina.

-Mai stăm! Când plecăm strâng eu masa şi sting şi lumina! Sau

faci tu astea dimineaţă dacă acum vrei să dormi! A plecat de un
mod super nesimţit, furtunos, întorcându-ne spatele şi fără să mai
zică nimic.

Animale tipice altiplanului andean: 1) Bicunia - nu poate fi

domesticită, în captivitate MOARE. O dată la 2 ani, pe timp de
noapte e capturat pentru a fi tuns! Nu are blană sau lână, precum
oile sau lamele ci PĂR! Un kilogram de păr de bicunia costă 800
dolari americani! De pe un animal se tunde cca 800 grame păr (o
dată la doi ani) 2) Alpaca - e asemănătoare cu bicunia, nu are nici
ea blană, ci păr. Părul ei costă 1500 dolari americani/kilogram.

Companii cu nume funny în La Paz: 1) Farmacie Ierusalim - Te

vindecă Isus cu medicamente; 2) Taxi Alo Express - Fiţă, comanzi
taxi prin telefon.

Bolivienii folosesc mult expresia "no mas", oriunde în propoziţie şi

fără nici o logică!

Bolivienii, la fel ca mongolii, au doar câteva melodii pe care le

ascultă pe repeat până te dămblăgesc.
 Pachamama - Mama Pământ, zeiţa agriculturii, face pământul
să rodească și îi sunt aduse ofrande, îngropându-i-se în pământ
mâncare, alcool, ţigări, frunze de coca, etc.

O parte din drumurile boliviene sunt orgasm pur! De exemplu

primii 100 km de la nord de Potosi.

Din Anzi cu drag, Timi.

XIII) PERU

Dragă Motane Basarabeano - Parizian,

Neinspirat ai fost frate! Tu ca motan, ai cumpărat Peru fără să

ştii că e ţara câinilor! De fapt dacă era ţara câinilor nu era bai,
dar e ţara potăilor vagaboande. N-am mai văzut nicăieri atâţia
câini vagabonzi.

Motane, printre câini ţi-am intrat în Peru-uţi prin vama

Desaguadero. Îmi cheltuisem în Bolivia toţi bolivarii şi intram în
Peru fără cash. În Desaguadero nu aveau bancomat. Am continuat
spre Juli am fost luat de un domn amabil, care din Juli până în
Puno mi-a cumpărat bilet la un microbus.

Ajuns în Puno, în autogară pe o ploaie potop, mă întrebam dacă

o să am bulan să văd Machu Pichu pe vreme bună?

Să fi ieşit la picior din Puno ca să pun cortul ar fi însemnat să

mă fac leoarcă. Să stau în autogară peste noapte nu aveam stare.
Să trag la un hostel sau să iau un bus până în Cusco ar fi costat
tot atât. Aveam să dorm pe autobus.

Bancomatul din autogară, singurul din localitate nu voia să-mi

scuipe cash. Aveam un Nokia făiunţ, primit cadou de la Lucas, pe
care am tot amânat să îl decodez şi deci să-l folosesc. Îl aveam cu
cablu de date, baterie de rezervă şi suport pentru maşină. I-am
explicat şoferului nefuncţionalitatea bancomatului. A acceptat
telefonul. Buso-autostop cu telefonul?

Ajuns în Cusco, al optulea bancomat la care am încercat, mi-a

dat bani, mai apoi m-am informat despre locurile în care pot
achiziționa biletul de intrare pentru Parcul Național Machu Pichu.
Puteam să îl cumpăr în Cusco, sau în Agua Caliente, satul cel mai
apropiat de parcul naţional în care se află Machu Pichu. Mi s-a
recomandat de modul cel mai serios să îl cumpăr din Cusco,
pentru că numărul de intrări pe zi e limitat, iar dacă în Cusco se
vinde acest număr de bilete, pe când ajung la Agua Caliente nu
mai au bilete. L-am cumpărat din Cusco, 45 dolari.

Bilet se poate achiziţiona doar pentru ziua ce urmează. Aveam

doar 16 ore să ajung la Machu Pichu. Trebuia să fiu dimineaţă la
ora 05:00 la intrare, pentru a intra între primii.

Dat fiind că aveam doar 16 ore pentru cei cca 230 km de făcut
pe drum şi pentru ceilalţi 8 km ce trebuiesc făcuţi pe jos, pe o cale
ferată, deoarece drumul nu ajunge la Machu Pichu; nu puteam să
risc pierderea biletului de intrare; aşadar nu am mers cu
autostopul ci am dat 10 dolari pe transport. O primă maşină te
duce din Cusco în satul Santa Marta (200 km - 5 ore), o a doua
maşină te duce pe un drum de piatră trecând prin satul Santa
Teresa până la hidrocentrală (30 km de o frumusețe
extraordinară). De la hidrocentrală până în Agua Caliente - satul
de la poalele parcului naţional Machu Pichu; intervin cei 8 km de
mers pe marginea căii ferate! Mie mi-a luat 2 ore, dar îţi pot lua
3 dacă mergi lejereanu. Mai apoi intri în Parcul Naţional şi începe
urcarea pe munte.

Ghizii încearcă să te convingă că civilizaţia incaşă a fost sora

Romei, sau verişoara Egiptului; când Machu Pichu e un simplu
CĂTUN, plasat într-o locaţie geografică demenţial de frumoasă,
ATÂT!

M-am întors de la Machu Pichu în Cusco şi am tras într-un

hostel super ieftin: 2,65 dolari pe zi, pe străduţa Recoleta. Pentru
încă 3 dolari pe zi mi-au pus la dispoziţie un calculator, timp de
10 ore pe zi. Pe acesta am instalat diacritice şi am scris.

Din Cusco până în Abancay am călătorit printre nişte munţi

superbi, negociind preţ cu unii şoferi, pentru că dacă ții morțiș să
faci autostop moca în Peru, mergi ca melcul. Am făcut cca 200
km cu 3 dolari.

În Abancay, noaptea pe la ora 20:00 a oprit să mă ia o maşină.

Mergea până în Lima, via Nasca şi Ica: 890 km. Cu autobusul ar fi
fost 37 dolari. Ne-am tomnit la 17 dolari. Erau un tată şi un fiu,
parcă desprinşi din filme! Trăiau în maşina lor mică, cu care bat
tot Peru-ul muncind pe ici colo.

După o oră de mers, pe la 21:00, un bucătoi de munte s-a

prăbuşit în drum, cu doar maxim 1-2 minute înainte, am fost
prima maşină ce am ajuns la drumul blocat. Drumul a fost
deblocat abia la 03:00. Am continuat până pe la 06:00 când ni s-
a rupt cureaua alternatorului. Duminica dimineaţa, la 06:00, în
creierii Anzilor, la 4800 metri altitudine.

Tatăl a mers în primul oraş după mântuitoarea curea! Noi,

juniorii, am băgat un cui.

La Nasca, urci într-un observator metalic precum cele de pe

graniţa cu Moghiororsag, iar când vezi desenele alea te simţi la
NASA.

După Nasca am văzut imensele dune minuni din Ica! Cele mai
mari din lume! Nişte munţi! Parcă îs Everest!

Ultimii 300 km, i-am făcut fără faruri! Pe timp de noapte! Nu

m-am dat jos din maşină, ador să fiu kamikaze.

Lima e al doilea cel mai mare oraş al Americii de Sud, după Sao
Paulo, cu o populaţie de 10 - 12 milioane locuitori, ar fi fost ultra
mega greu de traversat cu autostopul. Am mers în autogara, am
dormit pe jos, iar a doua zi am luat un autobuz care să mă ducă
la granița cu Ecuador.

La nord de Lima, e un deşert muntos DEMENŢIAL DE FRUMOS!

Gagiu‟ dă şi în ocean, PRĂPĂSTIOS DE BENGOS!

Chestii:

În anumite locuri, porumbul creşte printre bananieri. PARADIS!

Peruanii au cele mai ingenioase şi practice garduri: ziduri din

lut, pe care sunt plantaţi CACTUŞI!
 În sudul Peru-ului există localitatea Sfânta Cruce din Sud, în
nordul lui, localitatea Sfânta Cruce din Nord! No, fain aşe! Sunt
protejaţi, în vest fiind Pacificul, în est Amazonia, nu e nevoie de
cruci!

Dealurile puse în drum pentru a încetini maşinile îţi dărâmă

corpul şi psihicul. Aş concedia întreg personalul al Agenţiei
Naţionale de Drumuri şi Poduri din Peru.

În Cusco, într-o băcănie, copilul se juca cu o maşinuţă pe masa

pe care mă-sa tăia carnea! Se tampona cu carnea! Pe stradă, un
tip trăgea o ladă după el, în ladă era un porc proaspăt chilărit! Pe
limba tradiţională peruană igienă se spune chineză.

În Bolivia, Peru şi Colombia autobusele urbane îs ORIBILE!

Opresc tot la 10 metri ca să mai ia pe câte unu‟. Pasagerii nu se
adună în pâlcuri, stau leneşi, singuratici. Oraşele europene ar
paraliza în 5 minute dacă ar fi manageriate rutier atât de
execrabil!

XIV) ECUADOR

Dragă Laurenţiu,

Ţi-am intrat în Ecuador prin sud-vest, aproape de ocean, prin

vama Huaquillas. Nedumirit fiind, imediat după ieşirea din Peru,
deoarece am dat într-un oraş fără post vamal, am întrebat un
poliţist unde e vama. M-a invitat să îi urc pe motocicletă şi m-a
dus el, zicându-mi că sunt în Ecuador, doar că postul vamal e la 3
km în interior. Aşa am făcut autostop pe motocicleta Poliţiei
pentru prima oară.

Trecerea din Peru în Ecuador, e o trecere dintr-o lume în alta.

Ecuador e curat, organizat, Doicilandu‟ Americii de Sud.
Ecuadorienii sunt mult mai amabili şi ospitalieri, mai ales cei care
locuiesc în munţi şi în Amazonia.

La scurt timp după intrarea în Ecuador am traversat o câmpie

imensă de zeci de km, toată cu plantaţii de bananieri. Mai apoi m-
a surprins preţul foarte mic al benzinei: 1 USD galonul (3,75 litri)!
Moneda Ecuadorului e dolarul american! Salariul minim în
Ecuador e 500 USD.

Înainte de Macas m-a luat un domn în remorcuța pick-up-ului.

Mergeam noi așa flexați când s-a pus să plouie primejdios. A oprit
să mă bage în față pe singurul scaun din dreapta, unde era soție-
sa și cei doi copii. I-am zis că nu urc, doar să dea talpă cât poate
că vântul combinat cu cabina pick-up-ului mă vor proteja de
ploaie. Așa a și fost

Tipul ce m-a dus din Puyo în Tena, a coborât din gipan să îşi
cumpere ceva dintr-un magazin. Eu l-am aşteptat în maşină cele
cca 2-3 minute. Jur că în acest timp, FARUL STÂNGA SPATE A
FOST SCOS ÎN ÎNTREGIME ŞI INTACT! FURAT! Aşa ceva a fost
posibil în timp ce eu eram în maşină, nu simţisem nimic. Tipul
când coborâse din maşină, o înconjurase pe partea sa, partea
stângă, îi trecuse prin spate şi se uitase dacă nu uitase să pună
avariile! Nu uitase, deci văzuse farurile care erau acolo!!!

Până la Tena am urmat itinerariul: Huaquillas, Cuenca, Mendez,

San Jose de Morona (în interiorul Amazoniei), Puyo, Tena.

Intrasem în Amazonia cât a mers drumul - San Jose de Morona

- sperând să dau de băştinaşi. Nu a fost cazul. La 20 km de Tena
am găsit "băştinaşi" – cetăţeni cu straie tradiţionale. Dacă am
ajuns până în Amazonia şi am căutat 5 zile băştinaşi autentici dar
nu am găsit, am vrut măcar să mă trag într-o poză cu "băştinaşi".

Chito e construit pe munţi, are privelişti unice, blocuri de 10

etaje construite pe buza unei prăpastii imense, etc.
 Povestea liniei Ecuatorului şi a numelui ţării Ecuador: Eratostene
a fost primul care a demonstrat concret cum Pământul este cvasi-
sferic, ba mai mult ia determinat circumferinţa. Pentru a îi calcula
circumferinţa, a imaginat o împărţire în felii, asemeni celor de
pizza. A măsurat lungimea segmentului unei felii la suprafaţă
Terrei ştiind unghiul aferent feliei la centru‟ Pământului.

A observat că în ziua solstiţiului de vară (21 iunie) la ora 12:00

în localitatea Syene nu există umbră; ceea ce înseamnă că în acel
loc razele soarelui cad formând un unghi de 90º cu suprafaţa
Pământului. Mai exact a observat că în acea zi fundul unei fântâni
este luminat în întregime.

În aceeaşi zi a anului viitor pentru a calcula ce unghi formează

razele Soarelui cu suprafaţa Pământului în Alexandria (celălalt
capăt al feliei de pizza) a folosit un stâlp/gnomon, a măsurat
lungimea umbrei lăsate de stâlp pe pământ (la ora 12:00) iar apoi
a dedus unghiul realizat în vârful stâlpului, unghi format de către
stâlp cu razele solare. Acest unghi a fost de 7,02º (1/50 din
360º). Gândim în oglindă şi realizăm că acesta era şi unghiul de la
centrul Pământului.

Următorul pas a fost măsurarea lungimii dintre cele două

localităţi.

Eratostene a realizat măsurătoarea şi a exprimat-o în stadii,

nimeni nu ştie exact lungimea stadiei folosite de Eratostene, dar
cel mai probabil e 185 m. Lui Eratostene i-au ieşit 5000 stadii
între cele două localităţi. Aşadar, dacă 7,02º din cele 360º ale
meridianului sau Ecuatorului sunt egale cu 5 000 stadii,
meridianul terestru va avea 250 000 stadii, adică 46 500 km.
Asta presupune o eroare de doar 16%! La 1800 ani după
Eratostene, Cristofer Columb calcula cu o eroare de 30%,
circumferinţa Terrei.
 Detaliu: Eratostene va folosi ca valoare a circumferinţei
Pământului 252 000 deoarece acest număr este divizibil cu 60
(după N. Walkup). A se mai ţine cont că Syene şi Alexandria nu
sunt pe acelaşi meridian, iar asta a amplificat puţin eroarea de
calcul.

În anul 814, Califul Abdallah al Mamun organizează în câmpia

Mesopotamiei două campanii care aveau ca scop determinarea
lungimii unui arc de meridian de 1°. Se porneşte dintr-un anumit
punct spre nord şi spre sud parcurgându-se şi măsurându-se o
distanţă de 1° spre ambii poli; rezultatele sunt slabe.

Jean Fernel (1497-1558) în a sa Cosmotheoria (1528) face

însemnări despre măsurarea unui arc de meridian numărând
revoluţiile unei roţi de car între Paris şi Amiens.

Jean Picard efectuează între 1669-1700 o !influentă!

măsurătoare a unui arc de meridian de 1.2°; care deseori este
eronat considerată prima din istorie. Abdallah al Mamun deţine
această onoare.

După măsurătorile lui Picard un arc de meridian de un grad are

110,46 km, astfel sferoidul terestru ar avea raza de 6328.9 km.
Această valoare comparată cu valoarea medie acceptată azi de
6357 km prezintă o eroare de doar 0,44%!

Măsurătorile lui Picard sunt continuate de către G.D. Cassini

(1625-1712) între anii 1684-1718. Cassini extinde arcul de
meridian măsurat de Picard spre nord până la Dunkerque şi spre
sud până la graniţa cu Espania. Cassini observă că un arc de
meridian de un grad din partea de nord este mai scurt decât unul
din partea de sud, deducând astfel că Pământul este un elipsoid
prolat (alungit spre poli).
 Măsurând un arc de meridian de un grad la Ecuator şi unul cât
mai aproape de poli; în acest caz diferenţa latitudinală fiind mare,
erorile de măsurare nu puteau fi determinante.

În acest scop Academia Franceză de Ştiinţe trimite două

expediţii:

-prima condusă de Bouguer între anii 1735-1744 între Quito

şi Cuenca (Teritoriul Quito în acea vreme era posesie a Espaniei. La
1830 când acest teritoriu a devenit independent a adoptat
numele Ecuador întru amintirea expediţiei. Astăzi Ecuadorul este
Doicilandul Americii de Sud). Măsurarea arcului de meridian de un
grad aici a avut rezultatul 56749 toise (110,603 km).

-a doua condusă de Maupertuius între anii 1736-1737 pe

valea râului Torne (graniţa între Sverie şi Suami). Măsurarea
arcului de meridian de un grad aici a avut rezultatul 57437,9
toise (111,946 km)

Un gând din Ecuador:

Dacă o femeie nu are curaj, nu îţi fă multe de lucru cu ea, îţi va

pune constant piedici. Dacă un bărbat nu are curaj, împuscă-l, va
face rău şi altor femei.

XV) COLOMBIA

Dragă Columbia,

Povestea Colombiei o spunem Columbiei și răposatului meu

rucsac Columb.

Iubite Răposat Columb,

În Colombia ta am un rucsac primit de la Cătălin, în rucsac, tot

de la Cătălin am un sac de dormit din Legiunea Străină. Rucsacul
se numeşte Gabriela.
 Columbe, Colombia ta a început cu nişte munţi splendizi, foarte
asemănători cu Carpaţii Orientali, zona pasul Tihuţa. Între aceşti
munţi este construit Sanctuario de Las Lajas, un castel arc peste
cheile şi valea de acolo. Absolut demenţial de superbe, cheile şi
cascada. Castelul e o mănăstire.

Din Ipiales în Pasto m-au dus un cuplu ce m-au invitat la pâine,

brânză şi cafea; după cum e obiceiul. Mama Baninei ca să se
distreze şi-a făcut şi căţelul dependent de cafea! Sunt colombieni
ce dau cafea cu beberonul bebeluşilor. Cel puţin aşa mi s-a zis.

La despărţire tipul mi-a dat cca 3 grame de iarbă şi mi-a zis

că pe la ei, o cumperi 5 grame la dolar.

Din Pasto în Popayan m-a dus un tip enervant. Din Popayan în

Cali m-au dus doi gagii tineri despre care notam că fură SUPER
BĂEŢI, dar nu mi mai amintesc.

Din Cali în Armenia printre altele m-a dus maşina Poliţiei.

În Armenia mi-a venit cheful de fumat, cum nu ştiu rula am

mers în autogară să găsesc vreun drac care să fie consumator. Am
găsit un arhentino. I-am zis că am o căruţă de fân, că o împart
frăţeşte cu el. A făcut două bâte, voiam să îi dau lui una dar a zis
că urmează să ia autobusul şi i se va face rău. Am fumat ambele
joint-uri în seara aceea.

Lângă Armenia am vizitat splendidul sătuc tradiţional cafeter

Salento. Revenit din Salento în Armenia, am continuat spre Ibague
pe cel mai dificil drum al Colombiei, denumit ironic Linia. Cea
dreaptă?

Spre Ibague m-a luat unul cu care am conversat doar în

ultimele cca 10 minute, ale celor 4 ore cât am împărţit drumul. A
făcut-o după ce mi-a cerut numele de Facebook şi doar pentru că
aveam mulţi follower-i.
 Între Ibague şi Bogota, un şofer m-a omenit cu fineţe de porc
prăjit la proţap! First time in my life! După porc a venit o
limonadă tradiţională făcută din porumb!

Acest şofer m-a lăsat la 140 km de Bogota. Se înoptase.

Opreşte o maşină. Cică nu mă ia fără bani.

Voiam să ajung în seara respectivă la Sandra, o anunţasem că

ajung, aşa că am negociat cei 140 km la 1,4 USD!

Pe Sandra am cunscut-o în Buenos Aires într-un hostel, mi-a

zis că pe când oi ajunge în a ei Colombie sunt invitat la ea şi ai ei.
Tipa, frumuşică foc, energică şi plăcută. Deoarece mai mult de atât
n-am putut citi pe poker face-ul ei bine controlat, am ignorat-o.

Toată ziua ce a urmat, pe autobuse, prin Bogota, ne-am prostit

ca pruncii, ea se scobea în nas, eu mugeam ca un bou, etc. Aveam
să bag un joint, să am impresia că îs inspirat, să îi povestesc multe.
Uitam că nu mi-a transmis încredere în Buenos Aires. Pornind cu
acel joint am intrat în filmul ei.

Îmi povestea cum îi păruse întâlnirea-ne din Buenos Aires.

Vorba aia, m-a umplut de respect, buei, de acel mod mega
impresionant şi touching, de care doar neadevărurile şi
nesentimentele o pot face. Totuşi am fost inspirat să insist în a o
lăuda mai mult decât mă lăuda ea.

Îi spun că iubesc pe altcineva.

-Cât eşti cu mine nu fuţi altele! Cu câte ai făcut sex până acum?

-Până la 21 de ani am fost virgin, aşteptând aleasa. Am

înşelat-o o dată, la cea mai lină, fină şi artistică beţie. Atunci a
fost drama vieţii mele, mă trădasem pe mine şi în ceea ce
credeam. Mi-a trebuit mai mult de un an să mă iert. N-aș fi
reușit să mă iert fără suportul ei necondiționat, pe durata acelui
întreg an. Binenţeles că e convenabil să tratezi un pacient.
 -Cu câte?!

-Vis-a-vis de sex, până la 26 de ani am făcut cu 2 tipe. După

26 de ani nu mai contează. De când îs pe drumuri nu am viață
sexuală constantă, deci numărul nu zice nimic.

-Dar vreau eu să ştiu! Zi! Dacă nu contează numărul, înseamnă

că îl poţi zice! Dacă mai ţii cont şi că io îs curioasă ai deja două
motive să îmi spui, şi nici unul să nu o faci!

-Serios? Uiţi orgoliul!

-Cu câte?! Cu câte!? Cu câte?! Cu câte?!

-Auzi, în cartea miturilor, intitulată Biblie este povestea unui

Samson.

-Cu câte?! Cu câte!? Cu câte?! Cu câte?!

-Uh, eşti isterică!

În una din seri am ieşit cu ea şi ceva prietene de ale ei într-un

club. Eu nu reuşeam să mă integrez, aşe că după juma de sticlă de
vodkă i-am zis că mă duc să mă piş şi revin în 5 minute.

Am ieşit, am găsit pe cineva să mă ajute să rulez un cui, am

împărţit cu el. M-am întors dar nu am fost lăsat de badigarzi să
intru.

Am luat mai multe cluburi la rând, minim 4. Le ziceam că îs

din lotul Olimpic Naţional de Înot al Transilvaniei pentru că e
Olimpiada Mondială de Înot la ei în Bogota, dar la cât îs de beat,
nu ştiu cum o să fac mâine proba de 100 metri.

-Păi cum!? Nu ştiţi că este Olimpiadă Mondială de Înot în

Bogota? Nu citiţi ziarele? Nu vă uitaţi la TV?

Ieşisem în seara aceea cu tricoul ce are steagul în piept. Or fi dat

bani pe ziare a doua zi!
 . Sandra era panicată, lipsisem 4 ore. De la panică, am dus-o la
râs dement.

Medelin e interesant, exotic, alt fel de lume. E PESTRIŢ. Medelin

are nişte gagici Columbe, ţi se sculau bretelele.

Din Medelin am luat-o spre Barichara, via Bucaramanga - San

Gil. Şoferiţa nu ştia de ce a oprit. Nici eu. Nu o să îi pot uita sânii.

Ioi Columbe, ce îţi mai plac femeile! Ce îţi mai place să deviezi
de la drum!

Un tirist a trebuit să facă o pauză de 2 ore ca să descarce

oarice, undeva pe la jumatea drumului său. Numai bine a picat
pauza asta în timpul unui meci de-al Barcelonei, care l-am
urmărit pe net într-un internet cafe. Ziua avea să se termine cu
Hector, ce mi-a plătit o noapte la un hotel, după ce îmi făcuse şi o
cină enormă. La despărţire, s-a căutat în buzunare şi mi-a mai
dat şi 6 000 pesosi (3 USD) de buzunar.

Am ajuns în San Gil în seara aia, am pus cortul la marginea lui,

iar la o bucată de noapte doi poliţişti au inspectat situaţiunea. M-
au lăsat să dorm în continuare liniştit. A doua zi am văzut
Barichara, care e superb, dar nu se compară cu Salento. În aceeaşi
zi am reuşit să ajung înapoi în Bucaramanga pentru că mă
întorceam spre nord, spre Santa Marta şi Cartagena.

Am primit o donaţie de 100 euro. Ioana, minunea din

Cubinhaun, mi-a donat 15 euro ca să bag o linie. O altă amică
mi-a donat 30 euro.

Un Jeep, nu un gipan, m-a dus din Bucaramanga direct până în

Santa Marta. Din Santa Marta am luat-o spre est, spre Palomino
unde voiam să mă văd cu Levi, dar la jumatea drumului aveam
draci.
 Stăteam pe marginea drumului şi treceam de pe o parte pe
alta, făcând autostop în ambele direcţii! A fost să fie Cartagena,
unde am ajuns în seara următoare.

În Cartagena mi-am zis că stau până găsesc vapor spre

Panama, Polinezia Franceză, Noua Zeelandă sau Australia. Până
îmi găseam vapor, îmi trebuia un job, sau măcar un voluntariat. În
seara în care am ajuns, am început să iau toate hostelele şi hotelele
la rând şi să întreb. În mai puţin de o oră aveam pat şi loc de
muncă. Mi s-a zis că în primă fază am pat şi masă iar dacă vor fi
mulţumiţi de mine voi avea şi bani. Într-un alt loc (Hostel Iguanas)
îmi ziseseră că nu îs siguri dacă au nevoie de încă un voluntar dar
mă anunţă în două zile. Le-am lăsat adresa de e-mail.

La Hostel Tortuga, tipul de la recepţie era amantul patroanei,

vindea iarbă, coca, heroină, crack. Îi făcea pe turişti să consume
enorm! Aveau nevoie de mine pe post de mascotă, doar să am
grijă de intrare! În hostel nu erau permişi colombienii, doar străinii
şi nu orice străini! Mi s-a zis că unul din lucrurile vitale ce tre să le
învăţ ca să muncesc acolo e să aleg oamenii.

De cum am ajuns am fost de servici (prima noapte). Au intrat 3

doici, le-am făcut check-in în timp ce şi-au luat câte o bere şi şi-
au aprins câte o ţigară. În nici 5 minute cumpărau 2 grame iarbă
de căciulă şi 1 gram coca de căciulă. Eu știind prețul ierbii pe
stradă (5 grame la dolar) una-două am aproximat că nemții
dădeau cam de 10 ori mai mult! In privința cocainei, sigur ies bani
faini şi de acolo. Nu mai pun la socoteală cele minim 20 de beri ce
le-au băut doar cei 3 doici în acea seară. Mai erau un şvaiţ şi un
francez ce consumau la fel de nesătui. Toţi la masa coaforului şef,
Amantul!

Restul erau simpli turişti, plăteau cazare şi câte o berică două.

 A doua seară eram liber, m-am pus la masă cu ei. La masă nu
mai erau doar 5, eram vreo 10! Eu vindeam alte mărfuri iar
Amantul nu putea concura cu marfa mea. Problema lui însă era că
pe seara aia nu făcea vânzare. Ştiam că dimineață tre să plec din
acel hostel, dar era un arhentino la masă. Arhentinii ce mă
întâlnesc tre să priceapă limpede cum este total greşit, din absolut
toate punctele de vedere ca Maradona să fie considerat la 50% din
nivelul lui Messi. Ok, 49%.

Unul din doici se ridică şi zice că va lipsi 2 minute, se întoarce

cu un tricou de-al lui Messi, ce mi-l face cadou. Tricoul în care
Messi a încheiat anul 2012, anul în care a avut cel mai dement
record ever: 91 goluri! Tricoul FC Barcelonei din sezonul 2012 -
2013! Mi-a dat tricoul lui…

Îmi răspunsese pe e-mail tipa de la Hostel Iguanas. Avea nevoie

de mine ca voluntar. Aveam să o sărut exact după 24 de ore de la
intrare în funcţie. Nu a vrut să ne futem pentru că avea prieten,
dar îmi făcea câte o juma de labă la recepţie, eu îi scoteam câte
unu‟ din sâni să îi sărut, o muşcam de pizdă prin pantoloni. Era
mişto, puteau veni oricând clienţi.

În Hostel Iguanas mi-a mers tare bine. Laura era comodă. Am

căutat să mă prind rapid la ce e comodă şi să fac cele necesare
înainte să îşi amintească că a uitat de ele. O muşcam iar de pizdă.
De mă întindeam, mă prindea de pulă! Celălalt voluntar schimba
aşternuturi şi spăla băi.

Uitându-se la standul cu ţigări şi brichete din bar mi-a zis: Le-

aş cumpăra pe toate! Era spart tot timpu, era bine doar când era
spart, dar spart fiind pierdea lucruri din vedere. Intrau clienţi în
recepţie şi le răspundea buruieni, pentru că iarbă.
 Într-o zi Laura a vrut să îl dea afară şi am rugat-o să mă lase
pe mine să vorbesc cu el că îi promit că se rezolvă tot. I-am zis la
om:

-Jesse, au intrat nişte clienţi, nu ştim ce le-ai zis dar i-am

pierdut. Laura vrea să te dea afară dar i-am promis eu că nu se
va mai repeta! Poţi fuma în continuare cât vrei dar promite-mi că
vei fi mai atent! Fac asta doar ca să lămurim un lucru: dacă eu
stau mai mult la recepţie şi fac muncă mai uşoară e pentru că
fumez mai puţin.

Mi-a mulţumit şi m-a strâns în braţe, îi plăcea mult Hostel

Iguanas! Oricui i-ar fi plăcut! Jesse, fugea de familie; era de 3 luni
spart printr-un hostel, sau altul, un oraş, sau altul, o ţară sau
alta.

Se cazează un cuplu, un cilen şi o euşkera (bască). Cilenul spune

despre basci că sunt puri, pentru că au limbă unică. I-o tai direct
spunându-i că e fascist. Se agită enorm.

O binecuvântată zi aduce 4 britanice tinerele. Le-am înregistrat

și le-am reținut data nașterii la toate. După vreo două zile, când
le-am prins relaxate, nu le-am încurcat, i-am atribuit data
naşterii corectă fiecăreia! Numele nu li-l reţinusem nici-uneia; dar
după ce le-am zis data naşterii le-am întrebat dacă merit să le
aflu numele.

În seara următoare gagicile au ieșit să danseze. Era pierdută, mi

se părea că îs pe drumul cel bun. Insista că are prieten și că nu
poate. I-am povestit că poate să își înșele prietenul. Mi-a zis că nu
poate pentru că îl iubește. Am întrebat-o de ce îl iubește, iar când
mi-a răspuns: Pentru că mă întreține cu bani! nu m-am putut
abține din a ejacula:

-YOU ARE THE STUPIDEST WOMAN I‟VE EVER MEET!

 Jur că de pe bordura pe care stătea pup a căzut pe spateeee!!!!!
Cădea în drum dacă nu o prindea prietenă-sa! Când a căzut toate
celelalte au scos un guiţat de ăla ca în filme.

Înainte să se culce, în ciuda faptului că avea toaletă exact lângă

camera ei, a mers la toaleta din spate, trecând pe lângă mine. Am
urmat-o. A intrat în baie și a lăsat ușa deschisă de o palmă latăăă,
lăsându-mă să o privesc. La urmă m-a întrebat cu ce să se
șteargă. Nu s-a mai șters, s-a întors în cameră și le-a povestit
colegelor că am urmărit-o.

Ies fufele să îmi facă morală, le iau la mişto. Început să urle. Era
4 dimineața! Vine Tio. Îi zic calm că m-am dus după ea ca să mă
asigur că e bine.

Lucas îmi zisese ca atunci când rămân fără bani să abordez

femei spunându-le că vin dintr-un sat din Transilvania, nu am
lucrat niciodată pentru că eram cel mai bun la pat în sat; iar
gagicile mă întreţineau. M-am săturat de alea din sat de la mine,
am vrut o pauză de la sex de fapt, iar unica scăpare mi-a fost să
fug de nebun prin lume, doar că îmi tre bani de băut, ca distracţia
să continue.

URMEAZĂ CEL MAI IMPORTANT MOMENT DIN VIAŢA MEA

INFAMĂ:

Doiciul ce mi-a dat tricoul cu Messi înainte de a părăsi Hostel

Tortuga mi-a dat 2 pliculeţe de Sfânt, Pur, Eliberator şi
Mântuitor Cristal de Cali! Eu ghivol fiind compar CRISTALUL cu
praful de cretă tras în Latvia şi bag ambele doze deodată, după
berile cu care mă cinstise un venesuelano și iarba lui Jesse. BUM!!!
M-am născut din nou!

Voiam vapor spre Gabriela. M-am dus în apropiere de cel mai

luxos vas. Pe toate scările, punţile şi scările acestui vas, la ora 0:00
erau menajeri ce ştergeau praful. De ce nu menajere? Cum plm
şterg praf 10 oameni? Cineva care face curat şterge acum o scară,
apoi un geam, dar ăştia fiecare cu colţul lor.

Veneau colombieni avuți cu gipane şi se trăgeau în poză cu acel

vapor! Mi-am zis: Bă, vacarul Ghio se trage în poză cu maşina
şefului sau cu o motocicletă super parcată întâmplător în oraş în
faţa vreunui restaurant de fiţe, dar snobii ăştia cu vaporul cui pula
mea se trag în poză?

!!! Trece prin faţa vaporului o maşină blindată imensă, cu

antenă cât juma de tun de tanc, inscripţionată "UN"!

Mai vine un bogătaş să se tragă în poză cu vaporul. Îl abordez.

Îmi zice că e vaporul lui Bill Gates. Bilică Pulă Mică fusese în
Cartagena.

Tipul ce m-a dus din Cartagena în Baranquilla (orașul Shakirei

și al lui Falcao), m-a invitat la el, am ieșit și am băut cu el, un
prieten de al lui și două tipe. Ţâţele uneia nu o să le uit vreodată.

Am luat-o din Baranquilla spre Palomino, unde mă aștepta Levi

cu un borcan de iarbă şi cuş-cuş.

---

În Colombia am întâlnit cele mai funny indicatoare: atenție

șobolani, ornitorinci, broaște țestoase, arici, etc!!!

XVI) VENESUELA

Dragi Vicențiu și Teodora,

Am intrat în Venesuela cu un traficant de benzină. Avea mașina

plină de bidoane. În Venesuela faci 60 de plinuri de rezervor, a
câte 50 litri fiecare cu 1 dolar american!

Intrat în Venesuela am făcut autostop imediat după vamă. M-a

luat un tip până în Maracaibo iar în cei 90 km parcurși cu mașina
lui JUR că am trecut 10 filtre de poliție, jandarmerie, armată,
garda națională, garda bolivară, etc!

Ajuns în Maracaibo, l-am traversat la picior pe o căldură

năucitoare. Căldura făcea sex cu epuizarea fizică, deshidratarea și
fumul de fân rămas prin venele mele. La ieșirea spre Caracas, un
nou filtru de-al altei armate. Pentru că de data asta eram la
picior și cu rucsacul în spate le-am părut suspect.

M-au trecut de la șef mai mic, la șef mai mare de-a lungul a
circa 2 ore (tehnica năucirii adversarului) până am ajuns și la șeful
unității. Doar ăsta m-a întrebat pe față dacă îs drogat! I-am
răspuns:

-Nu sunt! Doar am fumat niște marijuana înainte să părăsesc

Colombia.

-Pungulițe de cocaină ai în stomac?

Cu ochii bulbucați de o mirare sinceră și distrată i-am zis:

-Nuuuu! Eu călătoresc, vreau să văd lumea, nu să îmi creez

probleme!

-Ok, nu e o problemă! O să verificăm asta!

-Ce? Cum?

-Păi nu știi cum se verifică?

-De unde să știu? N-am curiozități de genul.

Cheamă un soldățel căruia îi dă sarcina de a mă duce la cantină

ca să îmi dea o carafâ de suc natural de portocale. Nu puteam să
râd în botul șefului unității militare, totuşi.

Soldățelul mi-a explicat pe drumul spre cantină că sucul natural

de portocale e acid și va dizolva pliculețele de nailon ce le am în
stomac. În aceeași bătaie de joc i-am zis că nu am o problemă cu
faptul că se vor dizolva. Mi-a explicat că voi avea o problemă
serioasă deoarece cocaina îmi va intra direct în organism și mâ va
ucide în câteva ore. Ajunși la cantină mi-a dat un ditamai păhăroi
de suc, l-am băut cogăl - cogâl ca ghițălu' și i-am mai cerut unul.
Aveam o seteeee, mă ţinuseră idioţii 2 ore în soare!

Noah, scăpat de controlul ăsta idiot, m-a luat o arăboaică,

femeia ce speri să te violeze!!!

Gagica era cu afaceri petroliere prin Venesuela. Nu a trebuit să o

întreb de ce m-a luat, că se întreba singură! Îmi zicea că nu a mai
luat niciodată la autostop și nu știe de ce m-a luat.

După arăboaică m-a luat o altă namilă, de data asta o brută de

aia desprinsă din filmele cu triburile doici ce invadau teritorii cu
ciomege și buzdugane! Bruta asta a încercat să mă intimideze. Mi-
a povestit că el fute cam orice și că pe la 20 de ani când lucra la o
fermă care era departe de civilizație futea zilnic o MĂGĂRIȚĂ
(UNA BURA) !!! Măgărița ridica coada de cum îl simțea că intră în
grajd! Îl simțea că intră, înainte să îl vadă!

După ce mi-a povestit toate astea m-a invitat să dorm la el.

Am acceptat, eram stăpân pe situație de la început.

A doua zi am continuat spre Caracas. Am ajuns în Caracas

noaptea, voiam să continui spre Trinidad Tobago. Ca să ies din
ditamai monstrul de oraş, înspre est, am mers la autogară. Aici,
singurul autobuz pentru care mai erau bilete disponibile mergea la
Cumana. Mi-au zis că e la est, pe litoral. Mulțumit am întrebat cât
costă. Mă așteptam să fie puțin. Mi-au cerut 2,5 USD. Pentru
Venesuela acest preț mi s-a părut foarte mare dar m-am
conformat și am plătit. După ce a luat-o autobusul din loc am
întrebat pe șofer cât timp facem până în Cumana.

-6 ore.

-Dar câți kilometri sunt până în Cumana?

-425!
 -POFTIIIIMMMM??? WOW!!! Iar în mintea mea îmi ziceam încet:
cuatro sientos bentisinco.

-Ce e?

-Ah, nimic! Nu mă gândeam că sunt așa mulți kilometri! Doarî

nu era să îi zic că nu mă așteptam să fie așa ieftin biletul, că și-ar
fi închipuit că îs turist cu bani! N-ar fi crezut că am intrat în
Venesuela cu 6 USD, că mai primisem până atunci 2 USD de la
oamenii ce m-au luat la autostop în ţara sa, și că din acest total
de 8 USD, doi jumate i-am dat pe acel bilet! Ah, ca să puteți
compara prețurile Venesuelei: 1 oră de internet super-mega lent 1
USD!

Pe la 04:00 dimineața, ajuns în Cumana, în autogară, am avut

șansa ca aceasta să aibe secție de poliție așa că i-am rugat să mă
lase să întind izoprenul și să dorm câteva ore până se crapă de
ziuă. Au acceptat.

A doua zi am ieșit la picior spre Guiria. Tot pedalam eu așa

până când printre multe alte mașini a mai trecut un taxi. A trecut
și el, dară că. Mai merg eu vreo 40 de minute și trece din nou
același taxi. Insistă iar. După ce îmi aude povestea și vede
pașaportul, oprește și îmi cumpără 3 chifle după care mă duce cca
10 km până la peage-ul din extremitatea estică a Cumanei. De
acolo, după nici 5 minute m-a luat primul camion care a trecut.
M-a dus până la cca 50 km înainte de Guiria iar la amiază mi-a
făcut cinste cu o porție imensă de orez cu pulpe de pui (1 USD).

Am continuat spre Guiria şi am fost luat de un tip foarte

enervant. Cu autostopul ăsta nu e doar fericire, te mai iau unii
care s-ar hrăni cu iluzia importanței ce și-ar da-o dacă te-ar
convinge cu prostiile lor. Astfel încearcă să scape ei de prostie, pot
gândi doar în prezenţa celor toleranţi.
 În Guiria am fost informat că pentru cei 60 km ce mă
despărțeau de Trinidad Tobago tre să plătesc 50 USD pentru
singura barcă ce merge în Port of Spain, o singură dată pe
săptămână. Aveam norocul ca aia să fie a doua zi. În acea seară
trebuia să ajung la patronul companiei ce avea barca și să îi cer să
mă treacă moca. Aș fi obținut chestia respectivă dar la intrare în
Port of Spain mai trebuia să plătesc o taxă de 50 USD guvernului
Trinidad Tobago, iar la ăia dacă le ziceam că am cca 5 USD toți
banii sigur nu mă lăsau în țara lor.

Aşadar, am luat-o spre Gaiana (Guyana). În Gaiana puteam

intra doar via Boa Vista (oraş în Brazil), pentru că între Venesuela
și Gaiana e o dispută teritorială. Venesuela revendică jumătate din
teritoriul Gaianei; teritoriu‟ ce îl concecionase Iuchei pentru doar
100 de ani. Între timp Gaiana şi-a declarat independenţa.

Astea fiind datele problemei am luat-o spre Boa Vista, unde

urma să aplic pentru viza de Gaiana. Îmi promisese mama că îmi
pune 50 USD.

În Ciudad Guyana (Guiana) într-o intersecție foarte aglomerată

și cretin concepută erau 3 gagii ce făceau pe semaforul! Fiecare
mașină îi plătea aruncând monezi. Frumos orchestrată treaba asta.
Am mai văzut ceva similar și în Colombia, dar acolo era doar un
"dirijor". Dirijorul se punea în curbele montane foarte strânse și
înguste.

Până am ieşit la picior din Ciudad Guyana s-a înnoptat. Am

continuat să fac autostop! Drumul era gol. Apare o motocicletă cu
doi tipi:

-Nu te mișca că te împușc!

Îmi apucă rucsacul ca să mi-l ia. Eu prind de cealaltă parte și îi

zic cât de prietenește pot:

-Am doar hainele, sacul de dormit și cortul! Nu ți le pot da!

 -Te împușc!

Trăgeam de rucsac când io, când el, un fel de tango.

-Te împușc!

Mi se rupe filmul, trag furios de rucsac și tremurând în

demență, mă răstesc urât pe vlahă:

-Te fut în gură!

Se apropia o mașină, tipul lasă rucsacul, urcă pe motocicletă și

pleacă. Nu știu dacă aveau pistol, dar știu că imediat după acest
eveniment am căutat cel mai retras loc posibil pentru pus cortul.

N-am pus cortul de cel mai inteligent mod în acea seară, pe un

mușuroi. Totul bine și frumos până la primul control polițienesc,
unde mi-a fost verificat rucsacul. Când au deschis rucsacul s-au
umplut de furnici. De nu îmi venea să râd de muile lor cretine care
credeau că îmi bat joc de ei intenţionat.

Ca să mă răzbun pe furnici mâncarea am dat-o la niște câini!

Ziua ce a urmat, în sfârșit am fost luat de un camion plin de

pasageri în cabină și de marfă în remorcă. M-AU PUS SUS!!!! PE
CAMION!!!

Am ajuns în ultima localitate venesuelană, Santa Elena de

Uairen, seara, așa că i-am cerut omului să mă lase în afara
orașului ca să pun cortul. Zis și făcut. A doua zi am intrat la picior
în localitate și l-am reîntâlnit pe strada principală. A considerat că
asta nu putea fi întâmplător așa că m-a băgat într-un restaurat
și mi-a luat un imens orgasmic blid cu die tătie (cartofi prăjiți,
pulpe de pui, salată).

În cele 7 zile petrecute în Venesuela am primit de la 7 persoane,

950 de bolivianos/bolos (atenție: bolivianos, nu bolivares, bolivares
sunt ai bolivienilor), adică 5,3 USD la data respectivă. La inflația
ăstora naiba știe cum stă treaba acum.
 Venesuela mi-a plăcut enorm, pentru oamenii săraci dar
binevoitori! N-am cumpărat mâncare în Venesuela! Am primit în
permanenţă. Venesuelenii sunt mult mai săraci decât bolivienii,
dacă sărăcia ar putea fi folosită vreodată ca pseudo-argument în
favoarea bolivienilor. Unde să punem că bolivienii au un turism
înfloritor datorat Salar de Uyuni.

Chiar dacă mi-a plăcut Venesuela mult de tot, are și ea părțile

ei neplăcute! În Venesuela lui 2015, cea în care am fost eu, te
omoară pentru un telefon.

Autostopul în Venesuela e numit viajando en cola (în coadă).

În Caracas am văzut cele mai ZEITĂȚI femei!!! Orice om întreg

la cap și-ar da viața pentru formele alea!!!

Foarte curios mi s-a părut faptul că în dictatura comunistă a lui

Hugo Chavez societatea nu a fost laicizată, ba din contră s-a
încurajat ardoarea religioasă. Prin toată Venesuela vezi statui
imense de-ale lui Isus și de-ale Virginei Maria.

Un fapt amuzant despre Chavez este faptul că explica oamenilor

la TV cum să facă duș cu puțină apă. Apa potabilă e poate cea mai
mare problemă a Venesuelei.

La fel ca Peru, Ecuador și Colombia, Venesuela prezintă o

vegetație super faină.

VII) BRAZIL II

Dâci Fain,

Ți-am reintrat în Brazil și imediat după graniță am fost luat de

două doamne și un tinerel (fiul uneia dintre ele). Tinerelul asculta
soundtrack-ul filmului "Into the Wild". Văzând un autostopist a
convins "babele" să îl ia.
 Ajuns în Boa Vista, am luat-o la picior și am oprit la prima casă
pentru a cere apă. Pentru că mi-au oferit apă de un mod foarte
amabil și m-au întrebat curioși de sănătate, le-am cerut acces la
internet ca să pot transfera cei 50 USD primiți de la mama de pe
PayPal pe card. De fapt de la început urmărisem asta, de aia mi-
am aruncat apa din flacon. Nu mi-au dat doar acces la internet,
mi-au dat și o cameră, masă, mașină de spălat (hainele), plus
posibilitatea să dansez murdar sub duș. Murdar la propriu.

A treia zi dimineață mezinul familiei m-a dus la Consulatul

Gaianei, unde cu banii retrași de pe card mi-am obținut viza în
30 de minute! Amintire mi-au dat un prosop; nu mai aveam
prosop din Cusco, pentru că îl uitasem în hostel.

XVII) GAIANA

Laura von Sis de Laurentiis,

Populația Gaianei e în proporție de cca 80% urmașa sclavilor

aduși de pe continentul negru. Mai mult, în Gaiana au savana în
sud, jungla în nord, tigri, leoparzi, jaguari, crocodili, etc! Pe lângă
aceste animale foarte cunoscute mai au o duzină de animălașe
interesante și drăguțe ce nu ți-ai fii putut imagina că există. Red
howler monkey mi s-a părut cea mai funny. Da, Gaiana e
destinație turistică de lux. Ah, au și cea mai powerfull single drop
waterfall din lume: Kaieteur Falls.

Gaiana înseamnă "land of many waters", între noi fie vorba eu

nu înțeleg cum vine pământ al apelor; sau am dămblăgit io? Zi-i
mlaștină, dacă vrei!

De cum am intrat în Gaiana am început să înjur britanicii, te-ai

prins, se circulă pe stânga. Înţeleg că pe insula lor merg pe stânga,
dar când tot continentul sud-american merge pe dreapta și doar
tu o arzi pe stânga, e clar.

Am intrat în Gaiana după ce se înnoptase. Mi-au făcut toate

formalitățile în vamă. Am dat şi adresa hotelului la care le-am zis
că o să dorm. Una din condițiile obținerii vizei de Gaiana e să dai
adresele hotelelor la care vei dormi. Cauți pe Google ceva adrese de
hotel și ecuația e rezolvată.

Dat fiind că teoretic dormeam la hotel și vameșilor le-am lăsat

impresia că am venit cu o mașină plătită (taxi) din Boa Vista în
vamă, nu puteam să mă apuc să fac autostop acolo lângă ei așa că
i-am întrebat câte mile sunt până la prima localitate. Ni, ador să
exprim distanţele în mai multe unităţi de măsură şi să înţeleg că o
milă maritimă (1,85 km) este echivalentului unui minut de-al
arcului de meridian (minutul e a 60a parte dintr-un grad); dar
dacă circuli invers ne ciocnim săbiile.

Mi-au zis că până în prima localitate am 2 mile terestre (3,218

km). Răsuflând ușurat le-am zis că merg pe jos să îmi găsesc
hotelul. Mi-au zis că e periculos, savană, noapte și animale. Calm și
zâmbăreț am răspuns că nu e stres, nu mi frică și îmi și place să
merg pe jos. Mie îmi era de banii ce trebuia să îi dau pe taxiul care
ei mă invitaseră să îl aștept. Mai aveam 10 USD toți banii.

Au insistat să aștept pentru că ar fi periculos, eu am acceptat

calm și zâmbitor fiind sigur că pică din univers portița mea de
scăpare.

Nu au trecut 5 minute și a venit o mașină din Brazil, care a

trecut prin vamă ca prin brânză și i-a mituit pe ambii vameși cu
câte o sticlă de vin, sub ochii mei. Cănd i-am văzut cu sticlele în
copite le-am zis super degajat că până la urmă am poftă să merg
pe jos întorcându-le spatele fără ezitare. S-au pierdut.
 A doua zi am fost dus cca 100 km de microbusul unei biserici ce
ducea enoriași la scăldat (întru iertarea păcatelor), iar mai apoi
am fost luat de un jeep brazilian și dus până în Georgetown.

Georgetown e un sat foarte întins, format din case de lemn

ridicate pe stâlpi datorită inundațiilor. Georgetown e periculos. L-
am perceput de la bun început ceva gen Caracas.

Mă plimbam pe stradă când dintr-o căsuță cu ușa larg deschisă

a ieșit un cal tatuat hidos, cu voce horcăită, cu pielea feței super
ridată și învârtindu-se în jurul meu m-a luat tare, zicându-mi:

-Get in!

Pierdut, încercam să procesez în timp ce zâmbeam cât de

amabil posibil.

-I said get the fuck in!

Cu mâinile ridicate în sus inocent, m-am îndepărtat încet.

După evenimentul ăsta m-am convins că nu e de pus cortul prin

Georgetown așa că am început să scanez orizontul pentru
alternative. Am observat că sunt enorm de multe Charity House;
am mers din ușa unui Charity House în ușa altui Charity House
dorind să le cer să mă lase să pun cortul la ei în curte, dar toate
erau închise și nefuncționale. Am intrat într-o biserică și i-am
rugat pe ei să mă lase să le pun cortul în curte. Nu m-au lăsat dar
m-au îndrumat spre un Night Shelter. Night Shelter-ul m-a
primit, mi-a dat o cină spălăcită și o budă turcească care avea un
robinet sus pentru duș (o țeavă din care curgea apă). Fericit le-am
mulțumit și am dormit în același hambar cu încă cca 80.

A doua zi am ieșit pe stradă să caut un magazin de unde să îmi

cumpăr ceva de haleală. Am găsit un magazin, în fața căruia pe o
bancă, cu câte o bere în brâncă stăteau 3 băjeţi, la spart semințe.
Mi-am cumpărat o cutie de porumb fiert. Când am ieșit băieții m-
au salutat și m-au întrebat ce e cu mine, de unde îs și ce fac prin
al lor Georgetown. Le-am zis că o ard rătăcitor prin lume și tre să
aștept până luni pentru viza de Surinam. Era duminică.

M-au întrebat la ce hotel îs cazat și când le-am zis că la Night

Shelter-ul de după colt, au izbucnit toți în râs ca în poantele alea
divin de faine cu africani ce râd de se sparg.

Au început să mă controleze de păduchi. Caterincă de mă

împrăştiam. Mă distram cu ei de mă ungea pe suflet, fără să fi
trecut 2 minute de când ne-am cunoscut. S-au uitat unul la altul
ca în filme și și-au zis prima oară între ei, apoi mie:

-Nu ai cum să mai dormi acolo, ești invitatul nostru! În seara

asta mergem la o petrecere lângă New Amsterdam. Nici nu au
terminat bine de zis cele de mai sus că au sărit țanțoși în gip ca să
mergem să îmi iau lucrurile de la Night Shelter.

Night Shelter-ul era la 200 metri după colț; le-am zis că merg
singur pe jos după lucruri că nu e stres. De fapt voiam să merg și
să mi le iau fără să atrag atenția și să fac fanfaronadă. Ei însă
egzact aia voiau. În timp ce eu am intrat și mi-am luat lucrurile ei
se gălăgizau în pick up-ul gipului și dădeau muzica tot mai tare.

Eram 5: șofer, copilot, 3 în pick-up cu vântul în freză, o

sticloanță de rom, o sticlistă de vodkă, o rahitică butelie de vin și
un flacon de Coca Cola. Toate într-un sac de gheață. Sacul cu
gheață l-au scos de la rece când am plecat. În cele cca 90 minute
cât a durat drumul s-a topit doar juma din gheață.

Pe mama lui Clarence, o cheamă Romen. Se distrau că egzistă

țară Romen-ia și ziceau că Romen-ia sigur e țara celor care au
poştălit-o pe Romen.

Se mai distrau strigând:

-We kidnapped ă Romen!

 La un moment dat Clarence, stând cu vântul în freză și
cogâlcind din sticla de vin, ca să fie un jupân de-al spiritului dau
cu banii în lăutari a aruncat pe spate sticla cu vin, pe asflat! Eu,
fuuulgeeerrr, am aruncat tot sacul! Ăstora nu le venea să creadă și
se cocoșau de râs! Le-a plăcut faza și m-au strâns în brațe ca să
mă felicite.

-You have to be a fucked up modă'facăr! But don't worry, we

gonna buy some more drinks!

-Zuper!

Opresc și cumpără 6 beri, câte două de cap de vită furajeră!

Kilometri nu mai țin minte în ce sens treceau, dar treceau pe
stânga, și dă-i cu FUCK THE QUEEN. Timpul trecea și el, noroc că
acele de ceasornic britanice nu merg invers! Ajungem la benzinăria
în a cărei parcare se ținea party-ul și ne întâlnim cu ceilalți. Cum
ajungem eu mă absorb în singura tipă din grup. Ţin minte doar
faptul că în mai puțin de 2 minute mi-au făcut poză. Am
întrebat-o cum a fost. A răspuns:

-Fantastic! Is first time in my life when someone goes down on

me.

-WHAAAATTTTTTTT?!?!?! And how old are you?

-32!

-I can't belive this!

Întorcându-mă spre pulile de lângă mine, i-am întrebat:

-Guys, this is true? You don't eat pussy?

-Of course not! Just the woman gives blowjob!

-Ai die pula mea, futu-vă morții voștrii de cretini!

-What?
 -Ah, nothing! For sure the ladies are smart enogh to have the
revange for this injustice.

A doua zi în Georgetown:

-Heyyy!!! I saw you yesterday at the gas station party, making

love! Congrats!

Noaptea aceea am dormit-o la Clerance. A doua zi dimineață

Clarence m-a dus la ambasada Surinamului, iar la despărţire mi-a
dat 22 USD. Surinamul produce vize într-o săptămână...

Am căutat un internet cafe pentru a găsi un hostel. Am umblat

ampulea mult timp și tot ce am găsit era un Phone Shop. Adică
aveau telefoane de pe care să faci apeluri internaționale. Blow -
minding e că aveau afișat tarif pentru Coreea de Nord! L-am
întrebat pe tipul ăla ce gaianezi sună în Coreea de Nord, mi-a zis
că nu gaianezii, ci jurnaliștii britanici!

Tipul ce lucra acolo mi-a dat al său Iphone să caut cazare. Nu

am găsit nimic sub 20 USD așa că i-am mulțumit cât de sincer
am putut și am dat să plec ca să caut loc de pus cortul. Nu m-a
lăsat să plec, m-a dus la el acasă! Bunică-sa mi-a povestit cum
strămoșii ei au fost aduși din India ca sclavi în Gaiana de azi, cum
ea e hindusă dar soțul ei era musulman.

M-au culcat într-un pat de ăla de prințese, pat cu plasă

împotriva țânțarilor.

Am închis ușa camerei, m-am dezbrăcat complet și mi-am zis

să dorm ca o divă!. De nu eram într-o stare de euforie; distrat de
ideea că dorm într-un pat de prințesă, încât mi-am făcut 4 labe
în seara aia! Două au fost super - mega – divine.

Bătrânica îmi spusese că mă cazează oricât am nevoie, până îmi

vine viza de Surinam, însă fiul ei (tatăl tipului din Phone Shop),
după 2 zile a trecut pe acolo şi mi-a cerut să plec. Oki, of course.
 De data asta am găsit un internet cafe și am scris pe
CouchSurfing un mesaj atât de tâmpit: Nu am mai apelat la
CouchSurfing de mult timp pentru că mi se pare patetic că trebuie
să vă cuceresc cu povestea mea, care cică e cool, iar astfel să mă
cazați. Am preferat cortul, snobilor. Consider că un gest de
ospitalitate arătat unui călător ar trebui să vină de la sine, iar
călătorul să nu trebuiască să vă impresioneze!

Mă credeți sau nu, m-a invitat un diplomat mexican să mă

cazeze. Stând de vorbă cu el am conștientizat cum adesea
pierdeam firul discuției, cum treceam de la o stare la alta de un
mod îngrijorător. Mi-am zis că mă fut în el înconjur al lumii.

Am împrumutat bani pentru biletul de întoarcere în Europa.

Un om fain mi-a scris asta: Ma inspaimanti cu mesajele tale din

sticla. Te-am gasit la inceputuri, cand tocma plecai cata Rusii, m-
am bucurat ca duci bolunzia din mine in real, dupa aia incet te-
am nu urat, dar respins si sters de peste tot, tocmai pentru ca
viata mea ca sclav in galera devenea si mai insuportabila vazand in
departare un niebun care imi arata cum ar putea fi libertatea,
pizda aia de libertate care te face sa musti din cer si sa simti cum
iti dai plamanii si tot sangele din tine afara de bucuria de a fi...

Da' oricat incerc sa te evit, ma trezesc in miez de noapte tat

aici, citind, galopand pe langa tine, intelegand chiar si cele mai
dezlanate idei si stari prin care treci. Stream of conscioussnessu
asta din episodul Ecuador & Colombia imi mai fute o palma grava
si imi zdrobeste iar castelul de carti de joc, ai ajuns atata de
departe in carpe diem-ul pulii...

S-ar cruci ardelenii sa vada nivelu la care le-ai dus ideea (Oare
inteleg? Sper! O meriti!)!

No, nu stiu ce vreau sa zic de fapt, ca tat ma enervezi, ca tu esti

in pula cu satelitu si io-s intre patru pereti, dar ma faci sa vad
exact cat de incredibil de laș îs in felu meu si cum imi fut viata cu
talent. Cred ca de fapt asta ii felu meu de a-ti transmite ca vad in
tine o voluptate a singuratatii la care astia cu pusnicia, zenu şi
meditatia doar spera sa ajunga. Si ca, bravo ma pulifrici! Cumva io
zic ca ai atins Nirvana, sau daca nu, nu mai ai mult pana acolo.

Harta itinerariului călătoriei prin America de Sud:

Europa la dus: (6740 km): Bucureşti - Sofia - Rătăcire Aiurea -

Skopje - Prizren - Bar (via Albania) - Tirana - Atena - Budapeşt
- Madrid - Huelva - (feribot) - Insulele Canare - (avion) - Madrid
- (avion) –

America de Sud (26 725 km): Rio de Janeiro - Sao Paulo -

Iguazu - Ciudad del Este - Asuncion - Rosario - Buenos Aires -
Colon - San Jose - Gualeguaychu - Mercedes - Montevideo -
Gualeguaychu - Buenos Aires - Las Flores - Comodoro Rivadavia -
Sarmiento - Bosche Pietrificada - Comodoro Rivadavia - Rio
Gallegos - Ushuaia - Porto Natale - Torres del Paine - Porto
Natale - Rio Turbio - Esperanza - Calafate - Gheţarul Perito
Moreno - El Chalten - Tres Lagos - Cueva de los Manos - Perito
Moreno - Rio Mayo - Gobernador Costa – Esquel - Parque
National Los Alerces - El Bolson - San Carlos de Bariloche - Junin
- Zapala - Plaza Huincul - Rincon de los Sauces - Buta Ranqui -
Malarque - San Rafael - Mendoza - San Juan - San Jose de
Jachal - Villa Union - Patquia - La Rioja - San Fernando del Valle
de Catamarca - San Miguel de Tucuman - San Salvador de Jujuy
- San Pedro de Atacama - Salar de Uyuni - Potosi - La Paz -
2015 (15 150 km prin America de Sud) 2015 - Cusco - Nasca -
Ica - Lima - Cuenca - Mendez - San Jose de Morona - Mendez -
Puyo - Tena - Quito - Cali - Armenia - Salento - Armenia -
 Ibaque - Bogota - Medelin - Bucaramanga - San Gil - Barichara
- Santa Marta - Cartagena - Caracas - Cumana - Guiria -
Cumana - Maturin - Ciudad Guayana - Boa Vista - Georgetown -
New Amsterdam - Georgetown - (avion) –

Europa la întors (5 410 km): Londăn - Edinboro - Aberdeen -

Inverness - Brighton - Poole - Jersey - Saint Malo - Toulouse -
San Sebastian - Pamplona - Torino - Milano - Cluj Napoca.

TOTAL CĂLĂTORIE: 38 875 km!

XVIII) INGLĂND II

Dragă Dorel,

Pe avionul dintre Port of Spain (unde avusesem escală) și

Londăn (Ghet-uic) erau 8 stewardese, 7 lighiane de apa de ploaie
și zeița ploii indieno-africane.

Frate, aveau gesturile ei un farmec, niște unde, o naturalețe și o

carismă de a făcut-o pe doamna venesueleană de lângă mine să
zică: Celelalte biete stewardese în prezența ăsteia devin COMUNE,
VULGARE ȘI SILVESTRE!

O văd că termină de dus niște comenzi și merge să se retragă la

locușorul lor, după cortină. Mă duc după ea, ajung tacticos și
discret, întinzându-i pașaportul deschis la 1 din cele 3 pagini
libere:

-Închei un tur al lumii și vreau să sigilez pașaportul cu un

autograf de-al tău.

A zâmbit fain și inteligent. I s-a activat curiozitatea. Am

povestit vreo oră, tot avionul vedea asta! A fost o onoare. I-aș fi
dat 21-22 de ani, avea 31, voia măritiș și copil. Știa ce vrea. I-
am spus că eu sunt alt tip de victimă.

Dintr-o plimbare prin British Museum nu pot să uit shift-urile

tectonice ce mi le făcea mintea. Era ca la lotto, 6 din 49! Ca un
TV cu telecomandă care sare din film în film. Ah, Adi m-a
surprins deasemenea în perioada bună! Mult m-a ajutat și
existența lui! Ne-am cunoscut pe Memo.

XIX) SCOTLĂND

Dragă Timeea,

Tratez aci, în cărţulia mea, povestea Scotlănd, ajişderea poveştii

unei ţări, datorită respectului şi dragului foarte mari ce i le port,
deoarece am fost student în a lor ţară, iar experienţa respectivă a
fost ceva fabulos.

În Londăn, am stat 2 luni și ceva lucrând puțin și chinuindu-mă

inutil să mă integrez. După aceste 2 luni jumate am plecat până în
nordul Scoției. În Scoția pe lângă Loch Ness, m-a salvat unu' din
ploaie. După ce i-am urcat în mașină mi-a zis: Nu îți fă griji, o să
se oprească ploaia, aici nu plouă niciodată mai mult de o
săptămână!

La întoarcere m-a luat o doamnă de la nord de Stirling până în

Londăn, m-a întrebat după câteva minute dacă îs arhitect, i-am
zis că nu și am întrebat de ce aș părea arhitect. Mi-a zis că îs
foarte precis în a plasa lucrurile spațial. Fusese foarte aproape!
Când i-am zis că îs cartograf și cât am călătorit i-am confirmat
precizia-i. Gagica era baha'i.

Revenit în sud, ca să traversez Londăn spre Brighton am urcat

pe un tren fără să am bilet. Am luat o amendă. Tipu' ce mi-a dat
amenda era mort de beat! Abia se ținea pe picioare în văzul
tuturor pasagerilor!

Toaleta fiind cu prea multe botoane pentru ardeleanul doct din

mine, după ce am reușit să nimeresc butonul deschiderii ușii şi am
intrat, am găsit şi butonul închiderii uşii. M-am pus pe tron. În
timp ce mă concentram a scoate răul din mine, ușa s-a deschis.
Nu apăsasem botonul de blocare. Ioiii, să fi văzut drajilor ce
drăguță era domnuca care s-o speriat de goliciunea cracilor și
feselor mele. Ce dulce a chițâit! Pana mea, io veneam din
Amazonia.

XX) GIĂRZII

Dragă Timeea,

În Poole, am plătit feribotul de Giărzii (Jersey) cu lire scoțiene ce

le primisem de la un preot. Tipa ce a încasat banii, când i-a văzut
a zis:

-Scottish pounds are cheaper even than euros!

I-aș fii răspuns:

-Lăsați-i să își ia independența şi ieşiţi din UE!

În Giarzii, într-un parc, în pauza de amiază, corporatriști

îmbrăcați la 4 ace se jucau pe nisip cu niște bile metalice. Mi-a
plăcut mult.

XXI) FRONS II

Dragi Cristina şi Ionuţ,

E super să revin în a voastră Frons, francezii îs cu totul alt aluat.

În Franța un tip după ce m-a luat; a oprit de a mai luat un

cuplu de autostopiști, el francez, ea cehoaică. Ea știa citi în palmă.
Am rămas foarte plăcut surprins de modul în care m-a descris!
Consideram cititul în palmă o vrăjeală ieftină de-a unei categorii
de manipulatori, dar e o știință. Normal că nu ți se precize viitorul
citindu-ți-se în palma; dar îți pot fi spuse anumite tendințe.

În apropiere de Toulouse m-a luat Alex:

Un fost soldat francez din Liban mi-a dat 5 euro, 1 bere și 2

conserve de calmar. Moamăăă să-mi bag puuulaaa, delicios e
calmaruuu'!!!

În Marsilia a oprit un africănuţ inofensiv, super elegant, din

societatea înaltă şi m-a întrebat: Pulon de compani? N-am înțeles
așa că a repetat. M-am prins și am început să râd cu tot dragul și
toată simpatia pentru tip. I-am zis să se uite mai atent, chiar par
interesat de aşa ceva?

În același loc după vreo juma de oră a oprit un merțan super

bengos, cu 4 tipi în el. Au vrut să mă ia dar am refuzat. Ceva
puțea urât de tot!!! Cel din dreapta șoferului prin ochii-i injectați
și agitația de care dădea dovadă spunea clar că e un sclav al
mafiei. Anumite gesturi ale șoferului deasemenea nu transmiteau
încredere deloc. În nici un alt oraș n-am simțit atâta viață
criminală ca în Marsilia.

În apropiere de Marsilia o doamnă a oprit să mă ia doar pentru

că în acel loc avusese un accident cu ani în urmă și îi era frică să
nu pățesc și eu ceva. M-a dus vreo 5 km și mi-a dat 3 euro.

Două seri la rând, în două parcări diferite din Frons am văzut

echipe hoți motorină de tir. M-au văzut și ei. Mi-am văzut de
treabă!

Din Frons am trecut în Eușkera (Țara Bască Spaniolă), ca mai

apoi să revin în Frons.

Un basc ce m-a luat mai la nord de Pamplona, luase o

prostituată și mergeau la un motel. Cât de tareee!!! Să dai așa trip
la om încât să îl faci să oprească şi să te ia la autostop în drumul
lui spre dat la buci.

În apropiere de Nîmes, a oprit o franțuzoaică drăguță să mă ia,

dar nu mai știa unde merge, s-a fâstâcit, s-a bâlbâit... Ioi scumpă
a fost! Mâncu-i guriţa și sufletu'!

În Italia, după Milano m-a luat pentru cca 60 km o tipă taaare

faină. La urmă când mi-am luat rucsacul de pe bancheta din
spate, s-a întors spre mine, și-a pus cotul pe spătarul scaunului ei,
a pus bărbia pe cot și era mai absorbită și mai desprinsă decât
eram eu. Am pus rucsacul jos, am urcat iar pe scaunul de lângă ea
zicându-i că nu are rost să stea în poziția aceea incomodă. La
urmă am îmbrățișat-o și pupat-o pe obraji. Ioi, să-mi bag pula, că
doar când îmi amintesc trăsăturile-i atât de copilărești și fragede
și ochelarii ăia de fetiță cuminte m-aș putea îndrăgosti de ea.
 De unde m-a lăsat tipa asta m-au luat 2 algerience bune în
draci, mergeau la un party, erau sparte. Caterincă la greu cu ele,
una din ele, mi-a zis că îs un sfânt din aceeași categorie cu
Santiago de Compostela. Râdeam lovind scaunul ei cu capul. Erau
genul de fete cu care să faci o noapte de pomină dacă ai 300 -
400 euro; aveam 38, next time.

În Vlahia m-a luat unul de la Antidrog. Mi-a arătat insigna. Era

pe cocaină. Mai conducea și o mașină cu numere provizorii de
Austria. Văzând astea, mi-am zis să îi dau trip, să fac pe prostul.
Făcând pe inocentul și retărduțul, imediat după ce mi-a arătat
insigna ca să mă impresioneze, i-am zis:

-Ioi, dar eu am fumat marijuana de câteva ori!

-Păi să nu mai fumezi, că nu e bine!

-Ok! În Afganistan am fumat și haș și îi vâr pașaportul deschis

la viza de Afganistan sub nas!

M-a dat jos! Ha, ha, ha!

---

În martie 2016 am dat o liniuță pân´ la Paris:

În iulie 2016 am dat un tur Românicii:
 ÎNCONJURUL LUMII CU AUTOSTOPUL

I) CANADO

Dragă Ioan,

Plecasem în 4 august 2016 din Transilvania spre Inglănd, via

Barcelona, unde mi-am înfipt ochelarii adânc în nisipul plajei,
pentru a face un prieten să înţeleagă cum refuz total o anumită
conversaţie. În Inglănd am lucrat cât să am bani de zborul spre
Canado, astfel să mai încerc o dată să înconjor lumea cu
autostopul.

La plecarea din Transilvania refuzasem să mai iau cortul cu

mine, nu mai suportam să dorm în cort. Am dormit câteva nopți
în sacul de dormit, pe izopren, în iarbă, sub stele. A fost un
sentiment divin! În Inglănd am lăsat și izoprenul.

În Montreal, în vamă m-au ținut 45 de minute, nu credeau că

am în cont 3500 dolari cum ar fi trebuit și cum afirmam. După
ce au căutat pe Google, mi-au zis:

-Ai plecat spre Mongolia cu 70 de euro și vrei să te credem că

acum ai 3500 dolari? Loghează-te pe telefon la contul bancar și
arată-ne.

-Aveți dreptul să îmi căutați în telefon și contul bancar?

Într-un final m-au lăsat să intru. Din Montreal am traversat

Canado până în Vancouver în 10 zile. Toamna canadiană m-a
încântat și fermecat precum un paradis. În Calgary era venită
iarna, anumite străduțe, m-au făcut să mă simt în Home Alone;
să plutesc visând fără a mai simți frigul.

Am fost luat la autostop de un diacon penticostal, cu studii

teologice. A reușit spre marea-mi bucurie să mă elibereze de o
parte din încăpățânare. Pentru mine nu era vorba despre a alege
între credința în zei sau ateism; aşadar consideram ecuaţia
simplistă. Nu îmi imaginam că se pot produce transformări
interioare care să ajute a observa atitudini inconştiente, dar mai
ales inutile. Faptul că pentru mine ateismul şi credinţa în fantome
sunt non-sens-uri; nu îl face pe misionar să aibe dreptate în
speech-ul prin care încearcă să îţi exploateze reacţi inconştiente,
scoţându-le din context. Nici faptul că tu observi aiureala
discursului său; nu îţi asigură detaşarea şi zenul.

O noapte am dormit într-o biserică anglicană, o altă noapte un

preot penticostal mi-a plătit o cameră de motel. O altă noapte am
dormit în patul de sus al unui tir condus de un iranian, 3 nopți la
o tipă ce m-a luat la autostop, o noapte prin intermediul
CouchSurfing, o noapte la un hostel (Calgary), iar în Vancouver…
 Căutam Night Shelter sâmbătă seara, ca a doua zi să merg la
Biserica Ortodoxă să mă ajute să lucrez cât să economisesc bani
pentru bilet care să mă treacă Pacificul oriunde o fi mai ieftin, dar
și cald. Îndurasem mult frig în Sescheciuăn, prinsesem ninsoare.
Geaca mea era una de primăvară, pantalonii de vară (singura
pereche).

Căutând Night Shelter-ul trec pe lângă o clădire prea

asemănătoare cu bisericile slavone. Era lume, nuntă probabil.

Ajuns la Night Shelter, mi-au zis că nu au locuri și m-au trimis

la altul ce era vis-a-vis de biserică. Aceștia din urmă nu m-au
primit pentru că stabilimentul lor era doar pentru cei dependenți
de droguri. Nu îmi mai rămânea altceva de făcut, decât să merg la
biserică.

Încurcat, știind că nu e ușor de găsit muncă la negru, am tot

povestit cu ei. Le venea greu să creadă câte le povesteam.
Povesteam cu vreo 3, făcând față la întrebări, dar tot se păstra o
neîncredere vis-à-vis de ireala mea poveste. Când m-au întrebat
unde am terminat facultatea, apare un al patrulea, Florin.
Răspund, iar Florin îmi zice că și el a terminat aceeași specializare,
la aceeași facultate, să îi zic nume de profesori. Și înșir: Gyemant,
Shafir, Păun, etc. Florin a confirmat celorlalți că întradevăr așa e.
S-au sfătuit între ei, nu se punea problema să riște cineva să îmi
ofere de lucru la negru. Li s-au mai alăturat 2 și fiecare a pus câte
100 dolari pentru biletu-mi de avion. Am făcut autostop cu
avionul. Mi-au zis că nu are rost să încerc să lucrez la negru, că
mai bine revin în țară și urmez procesul de imigrare, iar în cazul
în care mi-aș fi dorit să mă reîntorc m-au învățat cum să aplic.

Nu era nuntă, era Festivalul Mustului. Toate erau de un mod

cum la noi nu mai poate fi găsit. Ei au păstrat ce au adus cu ei
când s-au mutat.
 II) MALAISIA

Dragă Andreea,

Am traversat Malaisia din Kuala Lumpur spre nord în 3 zile.

Mâncarea malay-lor e genială, se simte influența bucătăriei
islamice. Prețuri super ok.
 Pădurea tropicală e colț de rai. Oamenii îs blânzi și respectuoși
cum n-am mai văzut, iar mai mult de atât nu știu dacă putem
cere de la viață.

Malaii, indienii, chinezii, arabii, europenii iar cel mai recent

americanii au făcut aici un ghiveci interetnic și cultural frumos.

Drumurile sunt surprinzător de bune, autostopul merge brici.

Un tip ce m-a luat la autostop m-a cazat 2 nopți ca să scot din

țesuturi frigul nord-american iar din oase oboseala celor 2 zile de
zboruri. Tot el mi-a luat bilet de bus pana la granița cu Prate-Tai.
Omul mă întâlnise în moscheea unde am fost invitat să dorm.

III) PRATE-TAI

Dragă Costi,

În Prate-Tai am găsit sărăcie, mizerie si dictatură. Am vrut să

văd Prate-Tai altfel, așa că am luat tren la clasa a treia. Eram
într-un moment în care nu mai eram capabil să zâmbesc, să fiu
amabil și deci să fac autostop. Mai pui că faci 1500 km cu 12 USD
și zici autostopului să facă pauză publicitară. Cât despre a
înconjura planeta folosind strict autostopul ca mijloc locomotor,
vom considera că am zburat din Vancouver în Saigon (Ho Şi Min).

În Prate-Tai am văzut o dictatură cum în Turkmenistan nu

este. 1 colonel și 4 soldați verifică fiecare pasager. Trăim în iad iar
drumul spre liniște interioară e realizarea faptului că frica e o
iluzie și dacă ne menținem poziția totul se va evapora ca un nor.

Pe de altă parte a fost ireal de magic cu acest tren! Nu pot

pune în cuvinte. Liceanul din mine a înviat pentru câteva ore. Şi
era in junglă in Prate-Tai… Timo, inima de Mowgli.
 Primele 5 ore, până s-a lăsat seara a fost absolut DIVIN
deoarece am stat pe geam, de la brâu în sus. Cum asiaticii îs mai
scunzi, geamurile trenurilor îs mai joase.

Modul în care adoarme jungla la asfințit, e o simfonia dragostei

de viață.

Plantații nesfârșite de orez deasemenea îți răpesc inima. O

învelesc în suflul lor.

IV) CAMPUCIA

Dragă Nicky,

Trenul ne ducea spre Campucia, toată ziua fusesem pe altă

planetă, în transă, cu o energie de om al pădurii, ce deranja pe cei
din jur. În momentele de genu' mai sunt câte unii ce incearcă să
intervină; să vină cu fițe elegante ca argumente pentru deranjul ce
și-l cauzează singuri. Îs crud cu ei și îmi place.

În tot acest timp (pe tren) flirtam cu o americancă. Eram

singuri "albi" din tren. Când am coborat în Aranyaprathet,
americanca mă enerva. Descopăr însă că în tren mai fusese o
franțuzoaică ce nu o observasem. Pardon, locuise 3 ani in Beljic, de
aia îmi părea franțuzoaică în primă fază. Am călătorit împreuna 5
zile frumoase.

Prima noapte am dormit-o într-un hotel imediat după graniță.

Îmi plătise viza. De ziua următoare urmând să călătorim cu
autostopul economisea 10 dolari, doar în primii 150 km. A doua
noapte, nu știam unde o să dormim, ne plimbam la sud de Seam
Reap, printre case plutitoare iar după ce s-a lăsat noaptea am
intrat pe podul ce lega una din case de drum. I-am zis că dormim
acolo și să n-aibe stres nici de țânțari. Au venit proprietarii, ne-au
adus covor, cearceaf si helicopter de ăla de făcut vânt. Fucking
prinți în junglă! La un moment dat în timpul nopții m-am trezit
ca să văd unul din tipi stând în poziție de yoga și holbându-se la
ea. I-am imitat poziția și i-am zâmbit prietenește până a plecat.

Dimineață sub rucsacul ei era o lighioană imensă. Portocalio-

maronie, grețos de urâtă, cu vreo 20 picioare. Am vrut să o arunc
înapoi în lac dar a omorât-o unul din băieți cu șlapul.

Ziua următoare, întorcându-ne dinspre lacul de la sud de Seam

Reap, am trecut pe lângă o școală muzicală de copii, care avea la
poartă un anunț confuz. Teoretic ziceau că au nevoie de voluntari,
practic mot-a-mot anunțul zicea așa: Visitor/Volunteer Needed.
Am vorbit cu directorul școlii, i-am zis că nu avem bani (mi se
terminaseră toţi cei 65 de euro rămaşi după achiziţionarea
biletului trans-pacific) și dorim să muncim pentru mâncare și
cazare. Am trăit unele din cele mai zen clipe din viața mea cu
Shai.

Totul începuse în fața gării, unde americanca încerca să

organizeze călătoria tuturor, eu îmi știam drumul. Ne
întrebaserăm reciproc încotro o fi graniţa, iar americanca voia să
fie organizatoarea unui tur, să ne ia cu ea, lol, cu autobuzul, la
Seam Reap. Când a auzit asta, Shai a avut o ieșire arogantă,
spunând ceva foarte frank. N-am înțeles ce spusese pe ivrit, dar o
trimitea naibii pe tipa aia cu pretenții de naiba știe ce lider.
Americanca a plecat, eu eram distrat și atras de eleganța
franțuzoaicei (cum îmi părea).

Până să apuc să zic ceva...

N-aș fi zis clișee sau tâmpenii nici mort; tipa era faină, muise
prostia americancei; dacă nu eram suficient de inspirat pentru
frumusețea ei, mă simțeam mai bine să o las să defileze singură.

Nu apuc să spun nimic că oprește un taxi tuk tuk. O ajut să urce

și o întreb unde mergem. Mi se aduce la cunoștiință că în graniță.
A fost ă great ride! Era noapte; iluminatul public, poziția
confortabilă în tuk tuk, atracția dintre noi și restul ingredientelor
inconștiente; au conferit un farmec unic acestei plimbărici.

Ajungem, plătesc taxiul, intrăm în graniță. Nu eram sigur ce

nuanță avea verdele cu care era colorată Campucia pe Wikipedia la
Hungarian Citizens Visa Requirments, dacă era verde închis nu îmi
trebuia viză, dacă era verde mai deschis, îmi trebuia dar o puteam
cumpăra în vamă. Aflu că îmi tre viză și e 30 dolari. Îi explic la
Shai că am de puțin timp pașaport moghior și nu știam exact
dacă îmi tre viză. Se prinde că nu am bani, îmi plătește ea viza și
îmi zice că o rezolvăm noi. Mai apoi îmi povesteşte că și ea își
așteaptă cetățenia și pașaportul moghior, pentru că a avut o
bunică născută în Moghiororsag și deasemenea pentru că
pașaportul evreiesc e foarte inconvenabil.

Shai a plecat de la școala muzicală după 5 zile cu niște prieteni

ce îi veniseră din Israel, ea era venită din Noua Zeelandă, unde
muncea. Eu am mai stat 3 zile, până a început vacanța copiilor și
a intrat o donație cu banii necesari biletelor de intrare pentru
Angkor Wat si Prasat Preah Vihear (20 + 10 USD).

Dupa ce a intrat acea donație, dracu‟ a făcut să mai intre și

altele. Am băut a doua oară din bani primiți donație. De data
asta, cu stil! Am vrut să văd cum e să bei absolut tot ce ai într-o
seară (150 USD). Nu făcusem asta niciodată, cu o sumă
respectabilă și tot timpul mi se părea un ritual de inițiere in
bărbăție. Am făcut-o, rămâne de văzut dacă mă transformă în alt
om.

Prin Campucia 85% din kilometrii autostopați singur m-au dus

Poliția si Armata! Poi Pet – Seam Reap i-am făcut cu Shai.
Ceilalţi 510 km autostopați singur m-au dus 9 vehicule din care 1
motocicletă de-a Poliției și 4 mașini de-ale Armatei - au blazon
un cap de tigru - una dintre acestea m-a luat de 3 ori. M-am
simțit escortat.

După primele zile atât de frumoase ce mi le-a oferit Campucia,

au venit alte zile, în care percepeam totul altfel. Sper că oboseala
să-mi fie de vină pentru amplificări.

Campucia rutei Seam Reap – Banteay Srey – Anlong Veng –

Sra Em – Prasat Preah Vihear, a fost cel mai imprevizibil traseu.
Am consultat 3 hărți înainte de a-l începe, pe fiecare hartă
drumul trecea prin alte orașe nod. Ceea ce sunt orașe pe hartă
sunt cătune în realitate. Nici o localitate nu are indicator de
intrare sau ieșire. Bornele kilometrice diferă, mai mult pe fiecare e
înscrisă altă localitate indiferent de direcția ce trebuie urmată în
prima intersecție pentru a ajunge la ea. Indicatoare rutiere, nevoie!
Asfalt, apoi noroi in junglă. Niciodată nu poți știi ce urmează în 5
km. Peisajul însă e de vis, experiența orgasmică!

V) LAO

Coane Glonț,

Mi-a pus Ioan-ul căruia i-am povestit Canado, banii de viză și

cu chiu cu vai am găsit Western Union-ul din cătunul Stoeng
Trong. Viza era 30 dolari, eu primisem 31,5 dolari.

În graniță, campucienii îmi cer 2 dolari taxă de nu știu ce

vrăjeală, le zic să îmi pună ștampila în pașaport, că apoi le plătesc.
Îmi pune vameșul ștampila, cer să o văd, iau pașaportul flexat și
plec. Ăsta, după mine:

-Hei, hei! Two dollars!

Îi fac tai tai cu mâna peste umăr, fără să mă întorc spre el.

Vameșul laoțian îmi cere și el 1 dolar pentru hârtiuța cât o

palmă, pe care trebuia să completez ceva. Îi povestesc panicat că
am doar 30 dolari cash, nu am scos mai mulți că mi frică de hoți,
iar restul îmi sunt pe card. Oare pot plăti cu cardul? Îmi zice să nu
îmi fac griji că e ok.

În timp ce stăteam pe bancă să îmi aștept viza, am rămas

îngrijorat și trist. Ha, ha.

Primele 14 ore in Lao au fost un vis. Un vis al retrăirii celor mai

frumoase vibe-uri din Rasiii dar ca și cum s-ar petrece într-o
Vlahie musonico-jungli-feerica. Având aceste feeling-uri rulând,
mă revedeam pe mine cel de atunci. Nu mi-am inchipuit vreodată,
că viața mi-a fost așa lină si mișto, pentru că atunci când era cel
mai (mowgli)feerica aveam preocupări intelectuale de a înțelege
femei, politică, istorie etc. Stelele au avut mărinimia să mă
reîntoarcă acolo, după ce m-au lăsat câțiva ani să-mi studiez
prostia.

Iubesc Lao-ul de un mod pătimaș. Tre să pun în seama cuiva

această fericire si doar pe el îl pot sacrifica.

Prima și singura mașină ce m-a luat în acea zi în Lao, după

trecerea graniței; a fost un autocar de veseli turiști vietnamezi. A
fost super fain cu ei. Aveam impresia că mă desprind de creier și
mă însor cu gagica ghid. Desprindere datorată faptului că nu aş
putea şti dacă creierul meu va mai funcționa la fel căsătorit fiind.

Intrat in Lao, MAE binevoiește să îmi zică cum în această țară

voi fi spânzurat dacă mi se va găsi iarba din Seam Reap. Între noi
fie vorba, merită mers in Seam Reap şi doar pentru iarba divină
ce o au, eu am cumpărat din față de la Happy Herb Pizza. E un
pretins tuk-tuk taxi driver ce vinde acolo tot timpu‟. În Campucia
e legal să fumezi pe marginea râurilor.

Autocarul de vietnamezi m-a dus până-n Pakse. Am ieșit un

druuuuummmm lung la picior din Pakse (12 km arăta ultima
bornă) și m-am culcat pe o placă funerară budistă, vis-à-vis de o
benzinărie unde mi-am reumplut flaconul.

A doua zi la 06:30 m-au trezit cățelușii ce păzeau “curcile”

budiste. Piatra mă surprindea iar prin confortul oferit, la fel ca
gresia celulei campuciene, unde m-a poftit să dorm un polițist
care îmi zicea că e periculos să dorm pe câmp doar în sacul de
dormit, deoarece sunt șerpi. Urma să văd șerpi imenși comestibili
de vânzare într-o piață, laolaltă cu lighene imense pline de
broaște, păienjenoi mega scârboși, etc. Sper că nu v-am întors
mațele pe dos.

Ziua ce venea nu mi-a prevestit că va decide unilateral să fie

mega crâncenă: foarte mult mers pe jos, pe un soare rupt din iad
ce lovea in creștet precum un bici. Respiratul devine foooarte
ardelenesc iar transpiratul de-a dreptul porcesc. Totusi această zi
a fost și norocoasă, am mâncat! În precedenta nu mâncasem
deloc! După 41 de ore mi-a dat să halesc un camionagiu‟ cu
macara (e prima oară când mă ia la autostop un camion cu
macara). Omul era de la țară, așe că m-am simțit super lejer să
mânc porcește, ca să îmi alin foamea și de mod spiritual. Recordul
rusesc de 40 ore pica.

Pe la 16:00 m-au luat 2 profesori universitari ce mi-au făcut

cinste cu o masă copioasă, 5 dolari de buzunar și un bilet de
autobuz pentru cei cca 350 km rămași până la Vientiane.

În Vientiane am ajuns la 00:00 și am dormit frumos pe jos în

autogară, împreună cu alți backpackeri japonezi si filipinezi. De
fapt ei dormeau pe scaune, doar eu m-am întins relaxant și
confortabil pe jos. Dimineață am luat-o la picior spre oraș. Am
mers vreo 3 km până am văzut un gipan ce se chinuia să iese cu
spatele dintr-o parcare. De obicei ăstora le tai calea, eu merg
foarte repede, nu îi încurc. De data asta drumul era aglomerat așa
că mi-am zis să îl ajut pe om dirijându-l. Prin geamurile fumurii
nu văzusem că era o coniță tinerică la volan. M-a dus in pick-up-
ul jeep-ului până în buricul orașului. Cand faci un gest neplanificat,
spontan si genuin față de o femeie va fi apreciat cum bărbații nu
pot avea plăcerea; iar dacă au plăcerea, s-o vomite.

În Lao, tiriștii își duc soțiile și copiii cu ei, deci n-au cum să ia la
autostop. Autostopul în Lao presupune mult mers pe jos și agățat
în pick-up-urile jeep-urilor sau mașrutcilor. Numesc aici mașrutci
niște chestii pe care le au ăștia, vehicule tip camionaș, cu bănci
pentru pasageri în remorcă. Acolo suntem înghesuiți cât de mulți.
Autostopul în Lao e un cu totul alt tip de sport. Țara e divină,
norii ploilor musonice, munții lor și vegetația specifică junglei te
îmbată.

Vientiane e o drăgălășenie de oraș! E altceva, îl ador! Recomand

Lao cu toată inima. Laoțienii spre deosebire de campucieni sunt
demni, mult mai demni. Și calmi.

Lao-ul de fapt e un sat imens (Ștefan Marinescu). De la granița

cu Campucia, până în Vientiane, în peste 700 km, de-a lungul
întregului drum sunt case. Localitățile nu au nici aici indicatoare
care să îți spună când intri sau ieși din ele; exceptându-le pe cele
foarte mari – Savanakhet.

Cu cei 5 dolari primiți de la profii universitari, intru într-un net

cafe. Primisem pe Facebook un mesaj de la un tip, pe care îl vom
numi Conu‟ Glonț. Omu‟ mi-a scris așa: Bă, ăsta, cum îți tremet și
io nește gloanțe? Am răspuns: Coane Glonț, 30 de dolari te rog,
pentru viza de Vietnam.

A zis omu‟ că e bine, a tremes gloanțele, am mers după viză dar

spre deosebire de vizele de Campucia și Lao, cea de Vietnam costă
60 dolari. Nu mai aveam nici un kip (moneda laoțiană), deci nici
bani de internet. De cei 30 dolari nu mă puteam atinge.
 Îmi zic că merg pe stradă până dau de un om care să mi se
pară die triabă, să îi cer telefonul ca să scriu un mesaj Conașului.

Întâlnesc o suedeză foarte drăguță, ce se plimba pe lângă bița-i

cochetă și o abordez ușor amuzat. Mă amuzam de mine însumi și
de povestea ce eram sigur că nu puteam apuca să i-o spun. Cum,
necum, probabil aerul meu aerian ce se amuza de mine, au făcut-o
atentă pe Ella. I-am scris Conașului, cu jenă. Omu‟ mi-a zis să fiu
serios și mi-a pus 5 dolari în plus peste cei necesari, ca să am și
de-o supă. După ce am scris Conașului, Ella m-a invitat la o cafea,
apoi ne-am mai plimbat v-o juma de oră.

Primele două nopți petrecute în Vientiane le-am dormit într-un

parc pe o bancă. A fost foarte ok, era cald. Mai apoi, plimbându-
mă am reîntâlnit un cuplu francez de vârsta a treia pe care în
prima zi îi abordasem ca să îi întreb unde e un obiectiv turistic. Nu
i-am recunoscut, m-au salutat, m-au întrebat cum îmi merge, le-
am zis că bine, că îs happy ca am putut aplica pentru viza de
Vietnam (că am avut bani pentru ea). S-au prins că în pofida
veseliei, îmi putea fi mai bine. M-au întrebat de ce am rucsacul cu
mine, la ce hostel stau. M-au prins, hi hi. Mi-au dat echivalentul a
12 dolari. Bani din care am dat 8 dolari pentru cazare (2 nopți
la un hostel) iar 4 dolari pe mâncare.

Tipul a zis că e obosit și oprim la un hotel. Voiam să văd cât e

de tare, și să îmi demonstrez mie cât îs de tare. Am zis ok, dar eu
dorm pe jos. A luat cameră. Eu am mers primul la duș și a
încercat să vină după mine, l-am împins urât și schimonosindu-
mă ca un demon. S-a panicat. Îmi făcusem plăcerea, îmi
demonstrasem ce voiam.

Am ieșit din hotel și am continuat la pas. Am fost luat de un

gipan Porsche ce m-a dus până în Vang Vieng. Am ieșit din Vang
Vieng la picior și am continuat, era trecut de 03:00, lună plină,
munții deveneau demențial de frumoși. Sub lună plină acei munţi
nu erau de pe Terra. Obosit, dar super bine dispus în continuare și
fredonând muzică populară ardelenească (vlahă), m-am așezat
oțâră.

Venea un camion cu viteză. Îi fac semn cu tătă voioșia ce o

aveam. Trântește o frână cât toate zilele. Reușește să oprească la
cca 100 metri. Fug după el, deschid ușa dreapta, erau 3 persoane
în cabină, mi se zice să urc pe cabină. Cabina avea un paravan
alunecos și abrupt, speram să pot sta sub el; pe el, sigur nu era
posibil. Urc pe cabină, surprize, mai erau 2 persoane care
dormeau, sub paravan. Mă întorc, 2 elefanți enormi! Singura
soluție era să stau în picioare, rezemat de remorcă (care aveam
șansa să fie mai înaltă decât cabina) și ținându-mă cu mâna de
paravanul sub care dormeau cei doi.

Un drum ce șerpuiește prin niște chei montane, de o frumusețe

inimaginabilă, pe lună plină, cu un râu răcoros în vale, cu vântul
bătând și răcorindu-mi toți porii... LAO, LAO...

Trebuia să feresc capul de sârmele electrice care treceau haotic

drumul (stâlpi de telegraf fiind doar pe o parte).

Am ajuns a doua zi la amiaz în Luang Prabang și după ce l-am

bătut la picior văzându-i și Mekongul, care îl mai văzusem în
Campucia, unde e mai impresionant, am luat-o spre Vietnam.

Era o căldură infernală. Am înaintat cu greu în acea zi, dar am

reușit să fac cca 250 km. Unde m-a prins noptea, eram între
munți, nu sat, nu localitate. Am mers pe jos până când am dat pe
marginea drumului de un fel de grajd (mirosea a bălegar, dar nu
erau animale), ce avea o platformă de lemn, pe care am întins
sacul și am dormit.
 Dimineață mă trezesc vocile unor polițiști, ce se instalaseră pe 3
scăunele. Grajdul era postul?

Am continuat, cu flaconul de apă gol, pe o căldură criminală.

Am avut șansa să dau de o fântână. Apăăă rece de munţi
caniculari! Au urmat munți de o textură diferită, dar de o
frumusețe la fel de nebunească. Munții aceștia erau ornamentați cu
căsuțe de lemn taaare faineee.

Nu mâncasem de cca 24 de ore când m-a luat un camionaș al

unui cuplu la cca 35 de ani, care atunci când au oprit să mănânce
m-au invitat și pe mine. Am urcat toți trei în remorca
camionașului, din 3 lăzi cu care transportau marfa au făcut
scaune, dintr-o a patra masă. Am mâncat orez gol cu frunză de
copac. Frunză dată printr-un ulei, mai apoi cu susan.
Înnebuneeeaaammm. Îmi plăcea frunza aia, de dămblăgeam. Îmi
simţeam corpul regenerându-se. Eram întratât de slăbit încât abia
mâncam. Mi-a luat ceva timp să văd că era și carne de pește ca să
acompanieze orezul.

Am continuat toată ziua respectivă și noaptea ce a urmat, ba la

picior, ba cu autostopul. Am moţăit 2-3 ore, în sac, direct pe
pământ, lângă o baracă muntenească de lemn, cât să fiu ferit de
rouă. Era frig. Pe la 07:00 AM, în timp ce se crăpa de zi, trece o
mașină. Nu oprește. Îmi pierd mințile și îi arăt muie cu ambele
mâini. Mai merg maxim 1 kilometru și dau de vamă, care
credeam că e la cca 150 km distanță. Mașina căreia îi arătasem
muie, era în parcare. Am scăpat cu bine.

VI) VIET NAM

Dragă Eva,

Îmi place să scriu dacă îs în transă - oarice stare de euforie. Îmi

place, în scris a lăsa să se dezlănțuiască "bruiajele" mentale și
inimești, ca astfel să scap de ele. Unii poate fentează bruiajele, sau
au scăpat de ele, sau plăcerea lor constă în a scrie de alt mod, io
doar zâc aci gama melodiei mele.

Să nu uităm fâsurile ce se vor rafinate, pentru mine, ei sunt

doar impotenți în ale vieții.

Am intrat în Vietnam pe la punctul de trecere Nam Cao. Primii

220 km au fost extraordinari de faini, printre munți avatar-ieni,
printre vietnamezii munților, niște oameni faini.

Primii 220 km i-am făcut cu niște tineri laoțieni, ce veniseră să

facă negoț.

Ieșit din Vietnamul curat, am dat de nebunia mega-incoerentă

a claxoanelor și motocicletelor. Trecând prin fața unei școli, jur că
era să mușc asfaltul leșinând când am văzut o gazelă îmbrăcată în
negru. Uneori sper din suflet să fie real tripul ăla conform căruia
îți găsești femeia care te pune la locul tău, nu îți mai tre să fii kind
of Tarzan, Mowgli, etc. Nicidecum nu mă fac că mă împiedic ca și
găina, mai bine mor. Ce femeie demnă ar accepta jumătați de
măsură? Nu una ce o vreau eu. Ce femeie demnă ar vrea unu' ce a
obosit și își caută fusta lu' mă-sa?

Aproape am lovit un țărănoi imens, ce mă urmărea acoperindu-

mă și vorbind cu precipitații, sperând să mă intimideze spre
deliciul prietenilor săi. Sigur l-am împins de pe bicicletă, poate l-
am și scuipat. Mi s-a rupt filmul. Noroc că s-a băgat un domn ce
părea bancher/profesor. Am crescut printre brute de genul.

După cca 2 ore m-a luat un tirist ce mi-a oferit o cină regească
la el acasă. Bucătăria vietnameză e raiul gurmanzilor: porții imense
de foarte multe feluri, porc în grăsime. Când la final m-am prins
că omul voia să mă însoare cu una din fetele lui, m-am rușinat
mai ceva ca o coniță. A ințeles. M-am bucurat.
 După ce am mâncat a trebuit să meargă în urmatoarea cursă
puţin la sud de Hanoi. Am ajuns noaptea și am dormit în patul de
sus.

A doua zi dis-de-dimineață am intrat la pas în oraș, în potopul

de motociclete și biciclete. E ireal, e de pe altă planetă. Eram într-
o stare mentală de om al străzii și mă uitam fermecat la dansul ce
se desfășura in fața mea, ca la operă: biciclete și motociclete ce își
cară măturile, nucile de cocos, portocalele, pălăriile, cizmele,
butucii de bicicletă, colivii cu tot felul de păsărele; domnițe
desprinse din raiuri sexuale ce merg pe scutere elegante la job-uri
în companii, motor-taxi-ști ce te iau gratis când se asigură și
înțeleg că nu ai bani. Şi iată-te in mijlocul potopului, sute de
motociclete pe 5-6 benzi la semafor. Să faci poză ar însemna sa
stingi lumina raiului.

Hipnotizat am continuat pânâ am dat de un KFC (lol), unde

după ce am văzut că un Pepsi mare e doar 0,8 USD; aveam nevoie
să pot plăti cu cardul pe care mai aveam 10,14 lei. Și minunile au
continuat. M-am spălat pe față și pe dinți la toaletă, profitând că
eram singurul client la 08:00 AM.

Mi-am pus telefonul la încărcat și am scris în jurnal.

Seara, obosit m-am pus lângă niște tineri, ce cântau în parcul

central. Era clar că și ei îs călători. Aveam nevoie de căldura
umană a unor prieteni. Erau o nouă zeelandeză și un italian. Au
mai apărut un ucrainean din Odessa, sosie de-a lui Jude Law, şi
un rus.

-You are russian?

-Bașchiria!

-Ufa!
 -Unbelivebleee!!! No-one knows that!!! Everyone thinks I'm just
russian.

-I was picked up by a baschir, Radmir, on the Road of Bones,

Ust Nera.

L-am impresionat.

-I'm hitchhiking too! Do you know Anton Krotov?

-Yes, I don't like him! He is very arrogant.

-He teached me hitchhiking and traveling without money.

-Great! I am happy for that!

-Where do you sleep?

-In the park, i don't have money.

-No, you sleep at our place.

O vilă, uh! Mâncase un a? Fusese palace? Trei etaje, cu mai mulți

călători în fiecare cameră. În camera lui Askar (bașchirul) era
Zeița Cailor Kazahi. Fotomodel, cu contract in Vietnam. O aură pe
femeia asta, de te poți gândi doar că tu ești norocosul pentru care
s-a coborât din al ei Rai ca să te ducă în galaxii mai frumoase. Mi-
a oferit primul dragon fruit din viața mea.

A doua zi, la lumină am văzut mizeria palatului. Băile în special.

Mai bine nu descriu. Am făcut cu toată inima pe Cenușăreasa. S-
au minunat toți. Cu o seară înainte îmi vazuseră speech-ul TedX.

Țărănelul din mine nu înțelegea ce s-a întâmplat cu ei și de ce

se poartă cu mine așa cordial și impresionați. Imediat după, m-am
vazut în oglindă, nu îmi semănam deloc, arăăătam ca un diavol!!!
M-am bucurat să mă surprind, apoi am plânsss. Cât de puține
știm despre noi, cât de proști suntem încercând să "înțelegem", iar
in baza acestei iluzorii înțelegeri să construim formule, algoritmi;
să încercăm a deduce necunoscutul în baza cunoscutului.
 Acu ceva vreme nu mi-a plăcut un video cu mine de pe YouTube
și am cerut să fie șters celui care îl up-load-ase. Omul mi-a zis:

-Parcă ziceai că îți asumi tot.

Nu am înțeles atunci, vedeam doar acea parte a monedei

conform căreia YouTube îmi dă dreptul să cer să fie șters ceva ce
nu îmi place şi folosește numele meu. Mai mult, video-ul era o
banalitate în care arătam ca un copil, mi se părea că omu' îmi
caută nod în papură, așe că am lăsat-o baltă. Acum aș fi capabil
să răspund la al său: Parcă ziceai că îți asumi tot; astfel: Putem
asuma doar ce înțelegem, doar dacă vrem.

Italianul, uluit mi-a zis că până atunci doar el făcea curat și că

pot locui acolo o lună gratuit pentru munca ce o făcusem.
Ucraineanul mi-a luat un meniu delicios.

Plănuiam cu Askar să ne dăm un trip autostopic până în Prate-

tai, calculam timpi record în care ajungem. Ceva nu pușca. După a
doua noapte, îmbrățișându-i cu apăsare pe suflet am plecat. Am
înțeles mai apoi că eram insistent, nu simțeam feeling-urile omului
și insistam ca un copil emoțional ca acea călătorie să fie conform
trip-ului meu (vis) de călătorie cu un frate.

Din Hanoi, am luat-o spre sud, mărșăluiam ca un soldat. Văd o

bacnota de 500 dong (0,025 dolari - 10 bani), o ridic gândindu-
mă că poate urmează altele. Continui să merg și văd multe
bacnote false, de jucărie (hârtie) de 100 dolari. Nu ridic primele
din aceste bacnote false de 100 dolari, dar mai apoi îmi zic să le
adun, că în cel mai rău caz o să fie doar o distracție. Adun 3-4
false de 100 dolari și urmează una reală de 2000 dong (0,1
dolari - 40 bani). Mă opresc la a 15a falsă de 100 dolari și la 10
500 dong (0,5 dolari - 2 lei).

Evenimentul care a întrerupt colecționarea acestor trofee

prestigioase e următorul:
 Merg pe marginea autostrăzii, conectat la lumea mea
extraterestră, când mă scoate din vis un tip:

-Motorbike! Motorbike! Asta înseamnă că vrea să facă pe

taximetrist motociclist pentru mine.

E foarte dificil pentru vietnamezi să învețe engleza. Fonetica lor

e complet întortocheată (comparativ cu afonetica engleză), mai
mult limba lor nu e limbă, ei scot sunete. Transpune aia în alfabet
latin! Nu știu ce specii au habitat Vietnamul de azi, dar dacă noi
am venit din maimuțe, ei sigur au venit din altceva!

Tipul ce mă abordase pe marginea autostrăzii, nu doar că mă

scosese dintr-o stare interioara super faină dar o făcea și foarte
AGRESIV și VIOLENT. Majoritatea motor-bike-taxiștilor
vietnamezi te abordează așa.

Provocarea și demența la care au reușit să mă ducă taximetriștii

vietnamezi e inexplicabilă. În 31 de ani nu am avut
comportamente de genul. Tata însă le avea.

El, motorbike, io vârându-i violent sub nas flaconul gol de apă,

precum iobagul rupt de șale în dogoritorul soare al amiezii, și
crizat:

-Water! Water!

Dobitocul se preface că nu înțelege ce vreau să zic prin "Water"

și flaconul gol ce i l-am vârât sub nas, pe căldura aia infernală, așa
că cere lămuriri. Eu o mușc și duc flaconul la gură mimând băutul.
Păsărica mă întreabă dacă sug pula. Aici mi s-a rupt filmul, nu
mai pot reține dacă l-am luat de gât și mușcat; dacă l-am scuipat
și luat de gât, sau dacă l-am lovit. Amintirea următoare e cu un
priten de-a lu‟ ăsta ce strigă de la vreo 20 de metri de dincolo de
balustrada autostrăzii. Dară că nu înțelegeam ce zicea, dar văd că
stă la umbra unui cort răcoros fumând cu prietenii lui, lângă mult
binecuvântate flacoane de apa.
 Trec balustrada ca un animal:

-Water!

Iau un flacon, le arunc cu cea mai dulce scârbă 100 dolari falși,
apoi plec. E ca și cum i-am omorât. Uneori ne pierdem mințile.

După acest eveniment am aruncat celelalte 14 bancnote de 100

dolari falși. Nu voiam să ajung să cumpăr cu ele chestii mai
valoroase.

Am continuat la pas, până a oprit un jeep bengos pe care nu îl

auzisem că vine. În el erau 3 indieni avuţi; 2 bărbați în față și o
femeie în spate. Au oprit fără să le fii făcut semnul autostopului.
Eram îmbrăcat în pantalonii scurți negri și tricoul mulat, negru.

Tipul din dreapta scoate un teanc de bani și mă întreabă dacă

știu care e cursul dong - dollar. Apuc să simt că ceva e ciudat și îi
zic cu un ton profesional de bancher onest:

-I don't know, i haven't seen this kind of money, but on Google

it was saying that 22 300 vietnamese dong are worth one dollar.
I verified this a few days ago, before entering Vietnam.

Prostul o mușcă și mă întreabă cum de nu am văzut așa bani. Îi

răspund că nu am bani și îi arăt cei 10 500 dong colectați de pe
jos (care erau de hârtie, spre deosebire de bacnotele mai mari de
20 000 dong care sunt de plastic fin). Mulțumește și dă să plece.
Dar nu îl las:

-Hey, hey! One dollar!

-Why?

-Because you wasted my time.

20 000 dong (1 dolar), bani cu care am luat 2 ban mi - un fel

de sandwich-uri. Am continuat șiiiiii, bingo! M-a luat ambulanța la
autostop pentru a 4a oară în viața mea! Mai apoi m-a luat un tir
cu doi șoferi, băiețași de vreo 25 de ani, ce m-au dus până la
peage-ul de la 19 km sud de Hue. Mi-au dat să mănânc ca la
porc, eram slăbit.

Am mers cu ei toată noaptea. Am adormit; m-am trezit

zbătându-mă ca un șarpe în ham, transpirat și panicat.

Nu îmi mai amintesc cum a plecat tata în Espania când aveam

16 ani. Îmi amintesc doar că îl așteptam în poartă după 1 an
jumate când nu ştiam că se întoarce fără să anunțe, pentru a ne
face surpriză.

Adorm din nou și mă trezesc și mai desprins de Terra, panicat

și transpirat: În noul vis am retrăit stresul și teroarea
responsabilității întregii gospodării (10 porci, 30-40 oi) și a
surorilor, la vârsta de 12 ani, când a murit bunica în celălalt
capăt de țară.

Pe alt tir vietnamez m-am trezit buimac cu un feeling ce îmi

amintea de prima îndrăgostire, Timeea.

Tot ce mi-am dorit de mod genuin pentru sentimentele și

nevoile mele, n-am putut avea.

---

Să revin la autostop. Am mers pe jos de la acel peage situat la

19 km sud de Hue, pentru 12 km, până m-a luat un ghid turistic
prietenos ce mergea cu motocicleta la lucru, la cetatea imperiala
din Hue. Intrarea ar fi fost 7 dolari, nu îi aveam, așa că m-am
bucurat să o văd din exterior. Hue e colonie turistică americană.
De recuperez pozele, aci vine un moment epic.

Hue e drăguț, curat și western-aizd ca nici un alt loc în

Vietnam. Mui Ne e stațiune rusească, însă. Continuă să se distreaze
americanii si rușii la împărțirea Vietnamului.

Seara, am făcut drumul de întors spre acel peage, exceptând 3

km ce m-au luat o motocicletă. În aceea zi făcusem 39 km
(mersesem si la celebra pagodă turn), cu cca 8 kg în spate, fără să
fii mâncat nimic și fără să fii băut apă. Ultimul kilometru a părut
că ţine veşnic. Lumina peage-ului era Fata Morgana.

După peage, unde trebuia să stau la autostop, mă ia la mișto o

scursură ce juca cărți la o măsuță cu alți 3 prieteni, în fața tarabei
la care vindeau apă și alte porcării. Când şi-or făcut javrele curaj?
Unde erau până acum?

Epuizat, piele și os…

Merg la o țigară! Am înjurat suficient în povestea asta...

Nu îmi mai pot aminti discuțiile cu ei. Au fost două. Urlam în

vlahă dar știam că body-language-ul le zice tot ce trăbă și își vor
pune botul pe labe. Când am terminat, am dat să plec iar unul
dintre ei a grohăit ceva. M-am întors spre liderul lor și i-am
transmis ceva de genul:

-Ăla e nebun? Sunteți sclavi! O înghiţiţi pe silent!

Primul tir care trece mă ia. Îl simt pe om că are aroganțe și că

își închipuie că sensul acelei zile pentru el e să se amuze pe seama
mea. Îl iau cu respect. L-am tolerat super zen, aveam pregătită
muia pentru final. Înainte să cobor îi zic:

-5 dollars!

Se sperie, mă întreaba prin body language, de ce să îmi dea el

bani. Îi răspund pe vlahă, cu furie şi scârbă:

-Pentru că ești nesimțit, bă gunoiule! Și pentru că zic eu!

100 000 dongi = 4,4 dolari. E bine și așa.

De unde m-a lăsat continui la picior. În fața unei case stătea un

tip plin de sine. Îmi lăsa impresia că era patronul magazinului de
la parter. Io nu îi zic nimic, continui să merg. Mă abordează,
accept berea, apoi țigările.
 Îi ziceam că vreau să lucrez ca să am bani de viză de China, și că
pot lucra 3 săptămâni cât mai aveam viză pentru Vietnam. Tot ce
voiam era să pot economisi 50 dolari în 3 săptămâni. Știam că nu
mă va angaja, pentru că i mă jucam cu mintea cum voiam și deci
nu avea coaiele necesare pentru a îmi putea fi șef. Dar știam că nu
mă lasă să merg cu mâna goală. 17 dolari.

Am dormit în fața unei bănci, ce avea o terasă ca să mă

protejeze de ploaia ce se lăsase. A doua zi am continuat spre My
Son Hindu Sanctuary. S-a remarcat o zeitate de bunăciune
vietnameză, ce conducea un super merțan. A trecut de mine, apoi
s-a întors. Eram îmbrăcat tot în negru, mulat, mă simțeam bine.
Lup de Drum. Mi-a dat 4,4 dolari (100 000 dongi) și mi-a zis că
îs pe direcția greșită. Trebuia să trec pe partea cealaltă ca să
autostopez spre My Son Hindu Sanctuary. Nu mai pățisem de
astea.

My Son Hindu Sanctuary e ceva DIVIN! EXTRAORDINAR! De pe

altă planetă! Mie personal, mi-a plăcut mult mai mult decât
Angkor Wat.

Am continuat spre Saigon (Ho Şhi Min). O tipă foarte drăguță,

pe o motocicletă, văzându-mă mi-a zis frank: Want sex?

Am pretins că nu vreau, tocmai pentru că voiam. Am mers la

ea acasă, am făcut duș, am ieșit la un suc, dar n-a fost să iese. Tot
respectul pentru ea. E un o bestie de feeling să te ia o tipă direct
cu: Nice shoes, wanna fuck? Bună, Evo! Drăguţă foc!

Am dat bice în continuare spre Saigon. Din Saigon voiam să trec

în Campucia pentru a mă vedea cu Nicky, dar mi-am dat seama
că nu mai apuc. Trebuia să o fac până în 23 noiembrie, când el
avea avionul de întors. Dându-mi seama că nu reușesc, aveam
nevoie să intru pe Facebook ca să îi scriu acest lucru. Telefonului
meu nu îi mai funcționa wi-fi-ul din Campucia, deci trebuia să cer
ajutorul cuiva.

În noapte, mergând pe jos, am oprit la o vilă ce era mult în

afara acelei localități, în mijlocul junglei. Poarta era deschisă, eu
am zis helău frumos, a venit cineva, am explicat care mi problema,
m-au invitat la cină, mi-au pus telefon la dispoziție ca să îi scriu
lui Nicky și mi-au dat 10 dolari pentru cameră de hotel în acea
seară.

Am mers în curtea unei biserici și voiam să dorm pe o bancă

acolo. A venit preotul și m-a dus la hotel, a plătit el.

Aveam cca 30 de dolari, dar nu îmi păsa de ei, altădată cu

banii ăștia aș fi supraviețuit două săptămâni bătând drumuri,
alimentându-mi curiozitatea, descoperind. Acum totul mi se părea
non-sens așa că aveam nevoie să fac o tâmpenie care să mă re-
energizeze.

Am cumpărat o coală A3, am făcut un desen cu un avion și o

casă. Avionul era în colțul dreapta sus, casa în colțul stânga jos, iar
între ele era o săgeată ce le lega. Am pus această coală pe o cutie
și m-am pus zen în parcul central din Saigon, lângă catedrala
Notre Dame. Trebuia să pot pune la CV şi faptul că am cerşit.
Într-o oră și 40 de minute am strâns 62 de dolari. După acest
timp de 1 oră și 40 de minute m-a abordat o profesoară de
engleză și m-a întrebat dacă vreau job! WOW! Da! Clar! Ce fain!
M-a dus la una din casele ei, mi-a dat o cameră.

Totul a durat doar două zile, că io eram un copil idiot,

hipnotizat de curu‟ ei. Știam că acolo venisem să muncesc,
încercam să mă controlez, dar am acceptat că nu s-a putut.

Plecat de la gagica asta, am mers într-un hostel. În ziua în care

am plecat de la ea mi s-a stricat de tot telefonul. Am încercat să
îl repar în 6 locuri dar nu am reușit. După 5 zile de la despărțirea
de ea aveam să realizez că pierdusem și cartela SIM (Orange). Adio
Facebook și Yahoo Mail.

În Lee Hostel - Home for Backpackers, Ho Şi Min (Saigon) am

întâlnit un arhentino, sosie identică de-a lui Messi. Tipul a încercat
să facă de cardul bancar un italian. Era să dau croșeul de dreapta
ce se impunea. Nu l-am dat din cauza unei zeițe britanice, din
patul de vis-a-vis. Zâna a simțit în avans... S-ar fi panicat... Se
speriase deja.

Zâna m-a făcut să intervin pentru prima oara de mod elegant.

Până acum eram un infatuat ce făcea dreptate demonstrativ.
Rănile sufletești ce mă impingeau la asta mi-ar fi scuze. Între timp
sperăm că rănile s-au transformat în principii.

Sosia lui Leo, manifesta față de mine iar eu față de el, toate
slăbiciunile noastre. Mă rog, îmi puteţi spune că îs dus cu pluta, eu
îs animal ca Suarez, dar în Messi văd suferinţa, de aia îl apreciez
mai mult. Dacă în vreo viaţă viitoare voi fi fotbalist, sper să muşc
de 4 ori, nu doar de 3 ori, precum Luisito.

I-am oferit lui Lio the night of his life in Donkey Club. Când nu
am putut să îi dau croşeul şi să îmi satisfac setea de a mutila un
hoţ, mi-am jurat că în noaptea aia îl scot în club să vadă ce
înseamnă un haos party. Putea fi însăşi Messi din Rosario, avea de
luat notiţe. Nu mai rețin numele străzii pe care se află Donkey
Club, dar e aceeaşi cu cea pe care se află Lee Hostel – Home for
Backpackers.

---

Am plâns ca un mongol când am realizat că nu iubeam ci eram

infatuat. Plângeam în oglindă, neînțelegând de ce javra de viață
nu mă strivește pentru că am fost infatuat. Viața nu e un soldat
demn, e o curvă pe care soldații o strunesc şi dirijează. Soldații
sunt superiori vieții.
 Aveți idee cum plânge un tigru mongol? Nebunia. Să te
desconsideri până la cele mai ascuţite extreme ale justiției. E
singura viață ce o accept. Doar mai apoi voi începe să trăiesc.

În acea noapte mi-am pierdut adidașii, am rămas desculț.

A doua zi din fața casei unui localnic m-am prefăcut că vreau să

cumpăr o pereche de șlapi. Avea mai multe perechi de şlapi la
intrare. Mi-a dat una moca.

Am luat-o înapoi spre nord. Prima destinație îmi erau dunele de

nisip de la Mui Ne. Am ajuns acolo pe timp de noapte, am fost
lăsat aiurea, a trebuit să merg 14 kilometri pe jos (ÎN ȘLAPI). Am
ajuns cu picioarele făcute varzăăă; dar a fost un orgasm spiritual
să alerg de nebun, pe timp de noapte, pe crestele acelor dune.

Am continuat până în următoarea seară, făcând un total de

850 km din cei 1900 ce îi aveam din Ho Chi Minh, până la Hanoi.
În acești 850 km șoferii mi-au dat să mănânc, totul a mers ok.

După 850 km m-a luat Chang, pentru cei 1050 km rămași

până la Hanoi.

Chang, mi-a plătit, nu una, două fete. În universul ăsta

autostopic trebuia să existe bărbatul ăla ce mi frate, mă ia la
autostop și îmi plătește o tipă, dar două?! Doar aşa de dragul
infailibilităţii camaraderiei soldăţeşti.

258 890 km făcusem cu autostopul ca să îl întâlnesc pe Chang.

Îmi mai rămâne doar dorința de a fi luat la autostop și de mașina
Pompierilor. Restul toate s-au împlinit.

Pașaportul moghior, cel pe care am viza vietnameză, l-am uitat

în hostelul zânei britanice. Ajuns în Hanoi am dormit pe stradă –
pe o canapea găsită sub un pod. Canapeaua era legată noaptea cu
un lanț, ziua era folosită pentru clienții unui vânzător de ceai. O
altă noapte am dormit-o în fața unui templu. Din temple luam
mere și portocale de pe altar, așa mă învățase un preot budist.
Mergeam pe jos pe stradă, până ajungeam așa epuizat și flămând
încât cei care mâncau pe vreo terasă mă opreau și mă invitau să li
mă alătur.

Plimbându-mă aşa, o doamnă m-a îmbiat să îi cumpăr un

tricou cu Ho Chi Minh. Era tareee frumoasăăă, la cca 45 de ani.
Era o plăcere să îi vorbesc, așa că i-am zis că îmi pare rău dar
chiar nu pot cumpăra. A întrebat de ce, mai apoi a continuat să
întrebe multe alte chestii. I-am arătat și pașapoartele.
Impresionată m-a felicitat, mi-a dat 3 mandarine și tricoul cu Ho
Chi Minh.

Aveam nevoie de o adresă ca să îmi fie trimis pașaportul. M-au

ajutat cei de la Blanc Hanoi B & B (Ma May Street). Recepționerul
lor se plictisea într-o zi, așa că stătea pe scări, m-a văzut trecând,
m-a salutat, am povestit, m-a prezentat șefului, mi-au oferit
cazare și masă pentru 6 zile, iar eu în schimb doar făceam ore de
engleză cu mezinul familiei. După 6 zile au zis povestea mea unor
domni francezi, întrebându-i în numele meu dacă nu mă pot ajuta
cu 30 de dolari pentru viza de China; dat fiind că ei m-au ajutat
cu 6 zile de cazare și mâncare. Francezii mi-au dat 135 dolari.
Mi-a ajuns și pașaportul, am obținut viza de China și am dat bice
spre nord. Înainte de a părăsi Vietnamul i-am vizitat terasele din
Sapa. Îs fantastice!

Demonii suferinței vietnameze iubesc într-un mod unic!

Beam ultimii 1,1 dolari, spumos turnați în acea halbă. Trăiam

acele momente ca și cum ar fi ultimele. Sorbeam din bere și
pluteam indiferent la tot ce era în jur, stăteam pe terasă.
 Mersul ei m-a înmuiat în cu zăpăceala magiei picioarelor plinuțe
și a măricelului, dar delicioso-slăninuțo fundului. Chip mască
angelică și păr pieptănat simetric.

El o păzea stresat, era ursulețul ei, spera să devină imaginara-i

proiecție a sinelui, prin a o domina. Prin aroganță. Ea se
transforma, înțelesese viața.

VII) REGATUL DIN MIJLOC

Angelaaaaa,

I DID IT!!! Am ajuns în China!!! N-am putut știi dacă urmau să

mă mai țină picioarele și inima să mai pot ajunge în China-ți, dar
chiar dacă n-aș fi ajuns, aș fi avut tot timpul sufletul împăcat că o
înțelegi. Mulțumirile și recunoștința mea sunt cu atât mai mari.

No, dragilor, pe Angela am întrebat-o dacă ar fi vreo nebunie

care i-ar place să o fac în China, mi-a zis să ud zidul, pentru că
au murit atât de mulți oameni construindu-l; e un simbol al
crimei și un penibil obiectiv turistic. M-am pișat pe el la modul
figurativ, nevizitându-l.

Era 16 decembrie 2016 când am intrat în China. Urcam spre

nord, urcam spre frig. Mergeam spre Tibet cu două
bluze/hanorace. Geaca de primăvară de la văru‟ o aruncasem în
Campucia, ca astfel rucsacul să fie cât de ușor, pentru că îl ducea
Shai; eu luasem rucsacul ei, mult mai greu. Chiar și ultimele zile
din Vietnam fusesără răăăcoooroase. Cu fiecare sută de kilometrii
făcută spre nord era mai frig.

Primul ce m-a luat la autostop în China, și-a luat panică și m-a

dus la un post de poliție, explicându-le la ăia din proprie inițiativă
că nu a făcut nimic. I-au zis că e ok și că mă poate duce, m-a mai
dus vreo 50 de km și m-a lăsat la un alt post de poliție,
explicându-le acelaşi lucru și la ăia. De acolo m-au luat 2 tinerei
distrați ce m-au invitat la ei, au încercat să îmi repare telefonul,
mi-au oferit o cină cât China și mi-au plătit o cameră la hotel.
Mi-am făcut curaj să îi întreb dacă nu au o geacă de iarnă veche,
ce nu o mai folosesc și ceva încălțări. Șlapii din Saigon, îi lăsasem
în Hanoi, unde cei de la hotel îmi dăduseră niște teniși cu talpă
foarte uzată. Simțeam carnea tălpii cum atinge asfaltul.

Gagiii mei chinezi, mi-au dat un hanorac, o geacă subțirică și

niște teniși Converse. Era un orgasm cu așa încălțăminte comodă.
Leviiiiiiiiitaaaam!!!

Jur că nu am cum să îmi amintesc numele localității lor (e la

cca 250 km sud de Kunming, în Yunnan).

A doua zi am am reușit să ajung la Dali, via Kunming. Din Dali

am ieșit la picior pe marginea autostrăzii, înspre Lijiang, pe timp
de noapte. M-a luat la un moment dat pentru 2-3 kilometri un
tip într-o uniformă ce seamănă cu cea a jandarmilor noști. Avea
multe întrebări, la care răspundeam dezinvolt. La un moment dat
mi-a povestit că după ce fusese profesor pentru mulți ani, acum
lucrează pentru Govărmănt. Bravo.

M-a lăsat înainte de un peage, el urmând să coboare de pe

autostradă. Din peage am luat-o la picior, era un vânt crunt şi un
frig aspru. Țin minte un pod înalt ce a trebuit să îl traversez și de
pe care simțeam că mă ia vântul. La cca 2 km după pod am avut
șansa să fie o benzinărie. Totul era închis, spre bucuria mea, așa că
am scos ușa unei toalete din țâțâni, am pus-o pe gresie și am
dormit cât de cât omenește. Asta în pofida clanței, care ținea ușa
înclinată. N-am vrut să rup clanța ca să dorm comod. Să o
deșurubez nu eram capabil, eram prea obosit și scrum psihicește.
Ca să nu alunec de pe ușă am dormit de-a curmezișul. Și uite-așa
Angela dragă, am dormit o noapte în două dungi, în dungă la
pătrat. Asta ca să arăt că nu-s într-o dungă.

A doua zi am dat bice și am reușit să ajung până la 10 km nord

de Deqen (chinezii îl pronunță Tegin), trecând prin minunatul sat
Shangri La.

Ajuns în Tegin, între niște munți gigantici, pe frig crâncen,

așteptam moartea ca pe-o curvă. Nu credeam că voi supraviețui.
Încerc ușa unei bombe de bar. Minune! Era legată cu o sârmă.
Intru, i-au bureții de pe scaune, îi pun pe jos, sub mine și reușesc
să dorm cât de cât. Chinuit de frig, binenţeles.

Reușesc să intru în Tibet trecând pedestru neobservat de postul

de control din Foshan. Trec și de următorul post de poliție (Salt)
dar doar pentru 1 km. Vin gagiii după mine, îmi zic să mă urc în
mașină, ne întoarcem la post și mi se aduce la cunoștiință că n-
am voie în Tibet fără permis. Lol, really?

Amu, Angela dragă, o paranteză despre Tibet. Dincolo de faptul

că e cel mai impresionant și divin loc ce l-am văzut vreodată, dacă
e să îl descriu socio-politic pe limbajul meu, aş zâce așe: O clică
clerică de războinici criminali, ce își tratau vasalii precum tăietorii
de lemne vitele, până acu 70 de ani, este vândută în ambalaj
lacrimogen de către americani. Războinicii, după ce și-au asigurat
cu sabia belșugul material și un trai porcesc de regesc, au dat-o în
tripuri spiritiste. Acum dau filme naivilor vestici, pozând în victime
de-ale chinezilor. De ce nu mai sunt războinici? Nu îi mai țin
balamalele?

Dacă nu făceau chinezii drum spre Lhasa și aeroport, nu mai era

turmă de turiști spiritiști spălați pe creier, căutători de eternitate?

Britanicii au încercat să cucerească Tibetul înaintea chinezilor,

SUA are muuult mai multe Tibet-uri decât China.
 Ah, când China într-un an, toarnă de 4 ori mai mult beton
decât tot restul planetei, SUA încearcă să minimalizeze fascinantul
univers al Regatului din Mijloc? Spre binele tuturor tot mai mulţi
înţeleg irelevanţa şi micimea SUA.

Din Tibet fac cale întoarsă spre Kunming. În Shangri La ajung pe

timp de noapte pe un friiigggg CUMPLIT pentru tenișii și
pantalonii mei de vară. Merg pe jos cât de voios pot, ca să îmi țin
de cald, iar după 3 ore mă salvează cineva luându-mă la autostop.
Tremuram din toate încheieturile. Îmi oferă o cameră și cea mai
groasă plapumă ce am văzut-o ever.

Următoarea zi am reușit să ajung în Kunming, cei care m-au

luat ultimii la autostop mi-au plătit o cameră la un hotel.
Dimineață am ieșit la picior spre nord. Mergând așa pe marginea
unei autostrăzi cu 4 benzi, mă ia un super mega gipan, care îmi
dă 200 yuani (cca 30 dolari). Continui spre Chengdu. Șoferul
mașinii care mă luase după lăsarea serii mă invită la cină cu
prietenii lui, în Panzhihua. După ce mâncăm, unul mă invită la un
night club. Un paradis în care am habitat 48 de ore. Veneau lăzile
cu bere, cu o eleganță, ce l-ar face invidios şi pe Guţă.

Voiam să mă mortalizez emoțional. Să prostesc viața.

După prima noapte mă tunsesem, nu mai arătam ca Tarzan

prin liane.

Cele peste 100 de frumuseți de gagici prezente în acest night

club, nu dansau la bară. Nu vă închipuiți acest loc ca un night club.

Google Translate era de vină. Chinezu‟ voia să mă testeze, știa ce

voi înțelege din ceea ce spune idiotu‟ de Google. Nu știa că avem
hora satului.

Mai mult, nici una din gagici nu mersese la futut cu vreunu din
bărbații din sală. Era doar un spectacol al frumuseții lor: cântau,
dansau, veneau să converseze și să bea cu tine.
 A doua seară, continuă același vibe. Parcă ar fi scris pe intrarea
în club: Aici e Dictatura maximei chinezești „Doar Sufletele Se
Lipesc”.

Mă duc la toaletă a treia sau a patra oară în acea seară și sunt

urmat de o minionă căreia nu îi remarcasem sexualitatea până
atunci. Era faină, zglobie, dar în cel mai bun caz liceeanca care îți
va face probleme.

Mă ia de braț și îmi spune:

-I like you, you are very handsome.

Mă aplec spre urechea-i dreaptă și strângând-o orgasmic de

pătimaș de fund îi zic:

-Really?

Răspunde Yes, cu toate coaiele care trebuia să o facă. O sărut,

răspunde pasional.

Ne întoarcem la masă și vine malacul clubului - cel mai imens

bodyguard, încearcă să se pună între noi. Îl pun în dreapta mea.
Tipul atletic, minim 2 metri, omul respectat de absolut toată
lumea pentru spiritul său. Dar dacă știe ce e respectul, știe cine
sunt. Facem conversații de complezență, schimbăm nume, cifra
anilor, apoi eu revin la Ling Fi, căreia îi cerusem să mă lase să îi
zic Nim Fi. Malacului îi arătasem tot respectul dar trebuia să știe
că prefer să mor decât să interfereze cu seara ce o aveam.

Ajungem la ea acasă. Îmi zisese că locuiește cu părinți. Eu nu

voiam să aleg între sexualitatea animalică dintre noi și plăcerea de
a fii mielușelul ei. I-aș fi dat 18 ani.

Ajunși la ea, îmi prezintă cea mai bună prietenă și îmi zice că
vom dormi toți 3 în același pat. Mă emoționez copilăreşte.

Speram că nu vor să le fut, nu mă vedeam apt.

 Ne punem la somn, după vreo 10 minute mi se scoală. O scot
din pantaloni și i-o pun în mână. Se uita la ea, o întorce, o
studiază, împreună cu prietena ei. Să ți se uite două chinezoaice cu
drag la pulă. Vorbesc despre pula mea, mai apoi se întorc la
poveștile lor.

Îi dau bluza și sutienul jos, fără să întâmpin rezistență. Tremura

ușor.

O sărut pe spate. Toată energia efortului de a mă controla,

încercam să o transmit prin buze. După vreo 2 minute de sărutat
gingaș nu mai rezist și încep să o ling animalic pe tot spatele,
strângând-o tot mai tare de sâni. Nu îmi venea să cred,
strângeam cât de tare puteam de sâni și îi plăcea. Încerc să îi dau
pantalonii jos, dar refuză categoric, îmi transmite să o strâng de
sâni. Asta da!

Eu nu mai rezistam. Scot pula, io pun între bucile pantalonului

mulat, o cuprind strângând-o în continuare cât pot de tare de
sâni. Mă deplasez spre altă galaxie...

Mă dă deoparte ca pe un fraier. Asta mă enervează și mi-o

scoală din nou, aproape instantaneu.

O pun pe spate. I mă pun pe piept ca să îmi facă oral. Refuză,

pentru plăcere.

Nu mai întâlnisem femeie să îi placă lupta atât de mult.

Cu mișcări încete, verific în continuare până unde îi place să fie

forțată. Da! Oh!

Mă termin, îs epuizat, îmi ia capul pe piept, mă mângâie și mă

pupă. Simțeam că mă îndrăgostesc.

Dimineață vraja se risipește. Îmi spune că are 21 de ani. Îmi zice

să mergem să mâncăm. Zic ok. Mă duce la club și îmi închipui că
urma să apară malacul iar eu va trebui fac muncă comunitară în
schimbul emoționalului extraterestru ce mi-l oferise zeița
chinezoaică. N-a fost cazul, mi s-a dat să mănânc, apoi tipa m-a
dus la tipul cu care venisem la club. Nu aveam telefon, nici
numărul lui, la el era rucsacul meu și mă mai aflam și într-un
imens oraș chinezesc.

După cele două nopți petrecute în club, am mai stat o noapte să

mă refac, apoi am continuat spre Chengdu. La finalul primei zile,
după ce se înnoptase deja, am reuşit să ajung până la 300 km sud
de Chengdu. Am dormit într-o parcare de pe marginea autostrăzii
în coliba paznicului acesteia. În acea noapte am trecut din nou un
pod foarte înalt pe jos, de data asta vântul era și mai puternic,
abia mergeam cât să mă mențin și să nu fiu ridicat. Am tras o
panică serioasă și mi-am promis să nu mai trec poduri atât de
înalte şi lungi. Nu pe timp de noapte.

A doua zi am ajuns în Chengdu și plimbându-i-mă pe străzi am

dat de Lazy Inn Hostel, unde am odihnit 3 nopți, cu 9 dolari. Bani
aveam de la tipul cu gipanul.

După 3 zile am ieșit la drum ca să continui spre nord. Toată

ziua m-am învârtit aiurea pe autostrăzile din jurul Chengdu-ului.
Se lăsa noaptea și reușeam în sfârșit să fiu pe drumul bun, făcusem
40 kilometri utili în acea zi.

Ah, doar reuşisem să dau de drumul bun, dar eram pe marginea

unei autostrăzi cu 4 benzi. Vine securitatea autostrăzii, mă duce la
cel mai apropiat post de poliție. Eu eram îmbrăcat gen Moș Ion
Roată, tot mai primisem câte o bluză sau un hanorac de la câte
unii și le puneam pe mine ca Baba Dochia. Intrat în secția de
poliție, dau jos 3 rânduri.

M-au găsit pe Google-ul lor (Baidu), s-au tras în poze cu mine și

au chemat Directorul Provincial de Turism și o traducătoare. Eu
nu știam dar eram la 10 km de Dujiangyan - (Tudianien – cum îl
pronunță ei) – una din cele mai iubite destinații turistice de-ale
chinezilor. Aici în Dujiangyan este un fabulos, sistem natural de
irigații, construit acum 2000 de ani și care de atâta timp
continuă să ude întreaga câmpie a Chengdu-ului. Tot aici e cea
mai futuristă rezervație de panda giganți, iar la 15 km distanță e
vârful Qingcheng, locul nașterii filosofiei taoiste.

Directorul și traducătoarea mi-au plătit o cameră la un hotel

iar a doua zi mi-au arătat orașul. Sunt onorat să descopăr și să
învăț turism în acest mod. Mulțumesc, Dujiangyan.

Am continuat spre Langio (Lanzhou) pe coama unui platou

foarte înalt (3500 m) şi friguros. Eram surprins să nu mai simt
răul de înălțime ce mă terorizase în Anzi. L-o fi îngheţat frigul.
Atât îmi lipsea să simt şi puna (arhentinii numesc răul de înălţime
puna). Prima noapte m-a prins puțin la nord de Roor Ga -
Soldatul Roșu – Emily, traducătoarea din Dujiangyan, mă
avertizase de sălbăticia şi frigul zonei, extrem de îngrijorată. Era
cancer şi zăpadă. Îmi venea să îmi mângâi tenişii, să le povestesc
cât sunt de dulci şi cum am nevoie să cred în ei. Mergeam pe jos
cât de energic puteam ca să îmi țin de cald. Am fost salvat de un
păstor nomad parcă desprins din Rai. Etnic turc, ce semăna cu
Sandokan, de o blândețe și o haiducie, rupte din alte lumi. Mi-au
dat să mănânc hrană fierbinte, ceai fierbinte, iar după ce m-am
regenerat, mi-au făcut un pat cu 3 plapumi.

A doua zi am continuat spre Lanzhou (Langio), unde am ajuns

noaptea, pe un frig și mai al naibii. Langio e un gigant cu 5
milioane locuitori, să fi găsit un bus care să mă ducă un pic spre
nord, până mă scoatea din localitate, suna a sinucidere curată,
pentru pantalonii de vară ce îi aveam pe mine. Tenișii aveau doar
menirea de a se asorta cu pantalonii.
 Frigul îndurat prin China și Kazahstan mi-au modificat
structura corpului. Îl retrăiesc cu fiecare amintire şi după 1 an
jumate.

Am căutat autobus ca să ies spre nord și să continui cu

autostopul precum un Bat Man sinucigaș, dar nu reușeam nicicum
să găsesc busul potrivit, chiar dacă schimbasem două autobuse iar
2 gagii de treabă și o tipă foarte amabilă au făcut tot ce au putut
să mă ajute. Un al patrulea m-a convins și ajutat să merg la gară.
Era prea frig. Tremuram incontrolabil cu mişcări atât de largi, că
de la distanţă ai fi putut spune că dansam.

Aveam 40 dolari primiţi de la Emily, ea a vrut să îmi plătească

tren sau autobus dar am reuşit să o refuz, promiţându-i că îl voi
lua dacă ajung în situaţie critică. Ceva mai critic decât acel
tremurat incontrolabil n-am trăit. Hitchhikerii consideră fiind
autostop atunci când alții îți plătesc transportul. Cu cca 30 dolari
am luat tren până la Turpan (1 720 km).

Pe tren scriam în jurnalul primit de la Mark în hostelul din

Chengdu: Pot continua doar imaginându-mi că a îndura acest frig
e cea mai frumoasă experienţă ce aş putea-o trăi, că sunt cel mai
norocos. Frigul e singurul sens al vieţii mele actuale. Vreau să iubesc
frigul. Mă posedă cum nimic nu m-a posedat. Mă linişteşte, îmi
face bine. Îl iubesc.

Turpan se află la 190 km est de Urumqi. În Turpan am văzut

Sugong Tower, fără să am bani de intrare. Doar să îl văd din afară
a fost o enormă bucurie. Emoțional parcă eram pe altă planetă.

În aceaşi seară am ajuns în Urumqi, era 31 decembrie 2016.

Căutam hostelul, abia mergeam de frig, iar mâinile îmi tremurau
ca niște crenguțe suflate de vânt, oasele feţei săreau dansant şi
incontrolabil din locurile lor schimonosindu-se la cei cărora le
ceream indicaţii; speriaţi mă lăsau amanet. La 00:20 am intrat în
hostelul refugiu salvamont. Sunt onorat să găsesc așa un hostel.
Faptul că în 5 ani, prin 88 de țări am intrat în hostele în doar 17
țări, sper să fie o poezie călătoricească.

Aveau un calculator, voiam să scriu:

No, cu câteva berici ieftine încălzindu-mi țesuturile

cvasidegerate, fac iar "dragoste" sufletească scriind.

Intrat în hostel, ridic privirea și mi se oprește inima, deasupra

recepției scrie: "Frig, dar fabulos. Miruna, decembrie 2009!" Îmi
vine să plâng dar caștigă sentimentul de bucurie maniacală și cu
un entuziasm cosmic îi explic recepționerului că ACOLOOO... pe
tavan... scrie pe româââneșșșteeee...

Tipului nu îi pasă …

MIRUNA, da, e mega-fabulos acest tărâm, e un colț de rai

sufletesc, o simfonie pe care poți muri fericit, împlinit și liniștit. Iar
cel mai important Miruna, de ce mi-a trebuit mie să fiu blogger?
"Persoană publică"? M-am înclinat în fața ta și am plâns.
Mulțumesc.

Înainte să mă pun să scriu pe blog, m-am pus la o bere cu

proprietarii barului. Când a intrat un frate rus (Anton) în bar,
totul s-a schimbat. Chinezii au mers la somn, am rămas doar noi
la masa și am povestit. La final mi-a dat ghetele sale, urma să se
întoarcă acasă cu avionul și acolo are altele.

Anton mi-a dat și cca 15 dolari. Când i-am zis mulțumesc mi-
a zis de cel mai natural mod și ușor contrariat, că nu am de ce
mulțumi, că asta e normal. Sunt mai rus decât vlah. Aş spune că
sunt 20% vlah, 20% moghior şi 60% rus. Inima și sentimentele
mele bat după ritmuri rusești. Construcția mea emoțională și
structura-mi mentală sunt rusești. Normal că iubesc Rasiii mai
mult decât orice, inima mea e Rasiii.
 Urumqi pi șientru e un New York păzit de tancuri. Mi-ar place
să văd New York-ul așa.

După 3 zile state în hostelul din Urumqi am continuat spre

Kârgâzstan, via Kazahstan (Almaty). Pe când mai aveam 50 de
kilometri până la granița cu Kazahstan, într-o intersecție neștiind
încotro să o iau am întrebat polițiștii din postul de control aflat
acolo. Nu credeți că au găsit pe net poza cu mine și talibanul și cea
cu camionul armatei ruse. M-au verificat timp de 14 ore,
trecându-mă prin 5 secții de poliție, ca la final să mă pună pe un
bus ce m-a dus în graniță.

În graniță m-am întreținut v-o juma de oră – o oră, cu o

vămeșiță, extraordinar de frumoasă și grațioasă.

Nimic nu e scris cu caractere latine în China, nici măcar Hotel.

VIII) KÂRGÂZSTAN

Dragă Vlad,

Mergeam spre Bishkek, via Almaty. Nu îmi venea să cred că am

traversat China pe timp de iarnă și am ieșit viu din ea. Era genial
să fiu iar în Kazahstan și să pot vorbi rusă. Kazahii au schimbat
uniformele vameșilor și ștampilele.

În acea noapte am rămas în Jarkent (Giarchent) și cu 2 dolari

am găsit cazare. Scriam: Ce fain e să revii după ani, la o amintire
frumoasă. La o iubire.

Kazahii încă se identifică ca războinici liberi ai stepei. Călare,

ținându-se de coama frumoșilor lor cai e imaginea frumuseții unei
iubiri, dar și avertisment despre cum schilodește mental o iubire.
Când zbori prea sus, vei cădea, sunetul căderii să îți fie sunetul
inimii.
 Am negociat la 2 dolari, scoțând acest preț cu spiritul de
călător trudit, Moș Ion Roată (Rad înseamnă Roată pe limba doici).

Turcoaica bună în draci, dracii infatuării de femeie cinstită.

Îmbrăcată mulat în negru, delicioasă rotofeie milf. Și-a păstrat
sexualitatea încordată, presupunând că tre să las eu de la mine,
dat fiind că sunt străin. A presupus greșit. A pariat pe un cal
kazah mort.

Patul îmi era o plapumă, așezată pe covor, într-o cameră bine

încălzită. Până am mâncat mi-a ascuns sub plapumă un power-
battery (baterie externă). Cât de specific turcesc. Am scos charger-
ul de sub plapumă și l-am pus alături dar m-am simțit ca și
handsome-ul din poveste, căruia îi pui o boabă de fasole sub fund
ca să îi scoli pula.

Când și-a făcut drum prin cameră i-am arătat încărcătoru‟ și

i-am spermiculat, prin gesturi, că era sub plapumă, ridicând
plapuma și băgându-i palma între fese. Mi-a adus un prelungitor
ca să o pun la încărcat. I-am făcut semne insistente de <Nu, nu!
Nu e a mea!>

Vine omu‟ în a cărui <pat> m-am pus. V-aţi prins că doară îți
întinzi singur plapuma aici, într-un colț era un teanc de plapume
pe care nu-l văzusem. Îi povestesc la om că era un încărcător ce l-
am dat doamnei <madam>, şi că ea nu mi-a zis că ăla e patul
altcuiva, chiar dacă i-am arătat ce am găsit.

---

M-am născut în Alba Iulia. Aici eram străin pentru că eram

pocăit, 99% erau ortodoxi. Părinți erau unul din Suceava, altul din
Cluj. La vârsta de 10 ani ne-am mutat toată familia în Valea lui
Mihai, Bihor. Aici eram străin ca nou venit, ca vlah între cei 90%
moghiori și din nou ca pocăit. Apoi te miri că am devenit drumeț.

---
 A doua zi (4 ianuarie 2017) am continuat spre Almaty și
Bishkek, trecând pe lângă Canionul Șarân. Înconjurasem Terra cu
autostopul! Mai fusesem în acest loc în 6 octombrie 2013!

În aceeași seară am intrat în Kârgâzstan. Ţara asta îmi fusese

refuzată de două ori, de două ori îi plătisem viză. Ironic, acum
intram fără viză, cu pașaport moghior. Era deja noapte pe când
am intrat, mă îndreptam voios la picior spre Bishkek când oprește
un taxi cu volan pe dreapta să mă îmbie în a sa mașină. În stânga
șoferului era un țăcănit de rus ce semănă enorm de mult cu
Kamikaze-ul tâmpițoi de Victor. Am urcat pentru a râde cu el,
tocmindu-mă la echivalentul a 1 dolar cu şoferul. Rusul mi-a zis
că știe un hostel cu 1 dolar pe noapte.

M-a dus în șopronu‟ lui de scule și am băut și fumat iarba

munţilor kârgâzi până pe la 5 dimineața. Dimineață mă trezeam
paralizat de frig. Ceaiul ce mi l-a adus Anton, e cel mai cel ceai ce
l-am băut vreodată! Mi-a regenerat corpul. Îmi venea să mă sperii
de modul în care îmi curgea, nu spre stomac, ci prin corp.

După ce am băut ceaiul m-a dus să mă prezinte unor prieteni:

un producător, un regizor și un scenarist. Reali. Cei mai tari din
Kârgâzstan, cu producţii în cinematografe. Aveau nevoie de un
vorbitor fluent de engleză, într-o comedie. Am locuit într-o
cameră de hotel 17 zile, timp în care nu s-a făcut nimic concret.
Mă duceau pe la potențiali sponsori, încercând să atragă fonduri
cu povestea mea. Încercam să explic politicos că povestea mea nu
reprezintă garanţie pentru nimic, cu atât mai puţin pentru regie,
producţie film şi promovare. Aş fi vrut să le cer frumos să nu mai
facă asta, dar tot nu apucam.

Într-o seară beat fiind și căzut pe gânduri mă pregăteam

sufletește de a pleca și a îmi băga pula. Ei încercau să mă fută de
cap; nelăsându-mă să leg gândurile necesare pentru a mă enerva
şi a le zice adio. Le-am zis să tacă. N-au tăcut. L-am luat pe
producător de gât și i-am spart nasul cu un cap în gură. A doua zi
ne-am despărțit bărbătește, mi-au zis că îs om bun. Serios?

Acea zi în care am plecat nu știam încotro s-o iau, speram doar

să fac sex cu frigul. Am mers muuuult pe jos, până târziu în
noapte. În Bishkek, un pic mai sus de universitatea Ataturk, pe
partea opusă e o moschee. Între blocurile comuniste din jurul
moscheei un bătrânel mi-a zis că este un cămin studențesc ce îmi
poate oferi cazare ieftină. Nu aveam telefon sau net, nu puteam
găsi hostel, mergeam pe jos de peste 8 – 10 ore, fără scop sau
direcție. De plăcere.

Bătrânelul mă trimisese la un spital. Probabil pe bună dreptate

mă considera nebun, dacă voiam cazare cu 5 dolari și încercam să
îl conving că sunt tipo turista.

În acel spital am întâlnit îngeri ce mi-au desfășurat în fața

ochilor frumusețea vieții așa cum nu o mai văzusem.

Pentru 5 dolari am primit și o cină serioasă, în camera-mi

ferecată precum o celulă de-a gulag-ului. Mulțumesc fundației
norvegiene care mi-a finanțat salvarea de îngheț în acea noapte.

A doua zi am continuat spre nord (Almaty – Astana), zicându-

mi să mă întorc în țară. M-a prins noaptea un pic la nord de
Almaty, mergând pe jos prin zăpadă, complet ud în picioare
(aveam niște ghetuțe foarte ok, primite în Bishkek, ghetele de la
Anton-ul din Urumqi erau mărimea 45, iar eu port 41). Un Askar
m-a luat din drum, mi-a dat să mânc la un restaurant, apoi m-a
dus să dorm la el acasă unde mi-a dat iar să mânc, plus mult ceai
fierbinte. A doua zi a combinat șoferul unui autobus de Astana, să
mă ducă gratis.

Ajuns în Astana, am căutat hostel pentru ore întregi. Vital a fost

ajutorul unui tânăr amabil ce se bucura să își practice engleza. La
al treilea hostel m-au acceptat fără bani, cu pașaportul garanție și
promisiunea că le plătesc după 4 zile.

A fost tare fain în Nochleg Hostel. Aici l-am cunoscut pe

belarusul Igor, lecții de istorie și de istoria creștinismului, ca cele
primite din partea lui, nu mi-a mai fost dat să primesc vreodată.

Igor când mi-a văzut numele de familie (РАД / RAD) pe viza

de Rasiii (cu chirilice), a început să râdă:

-Știi ce înseamnă РАД?

-Da, vesel!

-Păi ai nume rusesc.

-Știu. Spiritul îmi este rus.

Din Astana în Uralsk pentru cei 1945 de kilometri care le

despart, am luat un tren cu 21 dolari. Astana e a doua cea mai
rece capitală din lume, aflată foarte puțin la sud de Siberia.

Sentimentul e că am traversat Siberia cu trenul pe timp de

iarnă.

Experiența în sine a fost extraordinară; după 5 ani de autostop,

să călătoresc altfel, să realizez cât e de relativ totul și cum un alt
mijloc de transport schimbă tot ce vezi și simți, experiențele și
călătoria în sine. Pot doar să fiu recunoscător. Iubesc autostopul
mai mult decât pe mine însumi, dar îmi dădeam și filme în care îl
făceam speșăl, filme. Acest ultim tronson cu trenul a fost cel mai
frumos cadou ce mi l-a putut face rezonabilitatea stelelor.

În Uralsk am dormit în gară pe -26.

Acele 4 zile mâncasem doar biscuiți, ceai, mere și mandarine.

Pantalonii erau din materialul din care îs tricourile cu mânecă

scurtă.
 IX) RASIII – PARTEA A TREIA

Dragi AMSD,

Am traversat Rasiii pe friguri crunte, contracronometru, cu o

viză de tranzit de 3 zile.

Din Uralsk am luat un alt tren până la Saratov. Costi şi mama

îmi trimiseseră gloanțe. În Saratov am dormit o noapte în SarHaus
Hostel. Oamenii nu au vrut să îmi ia bani.

A mă întoarce în Rasiii a însemnat a mă întoarce în Rai. La

ieșire am îngenunchiat și i-am sărutat zăpada (pământul).

Din Saratov în Voronej (sic) am luat alt tren, ca din Voronej în

Kiev să iau 3 microbuse. În Kiev, rămas fără bani, am continuat cu
autostopul.

Am oprit în Roman-ul lui Virgil să fumez o ţigară în cinstea lui

şi să plâng.

Supraviețuisem încă unei nopţi crâncene, noaptea de 11 spre

12 februarie 2017, mergând între Bacău şi Oneşti. Când
pantalonii îmi erau deja coajă de gheaţă, m-a salvat o maşină ce
m-a lăsat în gara din Oneşti, unde am dormit pe un calorifer.
Iarna pantalonului de vară.

HITCHHIKING KARMA

Mai aveam 120 km și ajungeam.

Trece o mașină. Oprește la cca 150 metri depărtare.

În timp ce dădeau înapoi, discutau:

-E Timo, îți spun.

-Nu are cum, nu avea ochelari, nu seamănă deloc, ăsta e imens.

-Ți-am zis eu că e Timo!

---
 Traseul ultimei călătorii:

Cluj Napoca – Budapeşt – Vin – Velbert – Liege – Barcelona –

Paris – Londăn – Montreal – Laval – Gatineau – Lac Sainte
Marie – Otter Lake - Pembroke – Nord Bay – Sudbury – Blind
River - Sault Ste Marie – Thunder Bay – Winnipeg – Calgary –
Vancouver – Kuala Lumpur – Kemmaman - Rantau Panjag –
Sungai Golok – (tren) – Aranyaprathet – Seam Reap – Prasat
Preah Vihear – Stung Treng – Vientiane – Luang Prabang – Nam
Can – Hanoi – Ho Chi Minh – Hanoi – Lao Cai – Kunming – Dali
– Lijiang – Shangri La – Deqen – Foshan – Salt – Foshan –
Deqen – Shangri La – Lijiang – Dali – Kunming – Panzhihua –
Chengdu – Lanzhou – Turpan – Urumqi – Almaty – Bishkek –
Almaty – Astana – Uralsk – Saratov – Voronej – Kiev – Cernăuți
– Lăzăreşti.

---

Dacă te dai bătut va fi mai greu, dacă rabzi demn greul va

devenii un spirit ce te va alimenta cu tărie și nu te va trăda
niciodată.

---
 Statistici / Picanterii / Bucurii:

Nordkapp - Ushuaia în 6 luni (același an calendaristic - 2014) -

cu autostopul.

M-a luat la autostop: de 10 ori Politia (Afganistan, Irak,

Turkmenistan, Cile, Ecuador - pe motocicletă, Colombia, Ei-ra,
Inglănd, Doiciland, Regatul din Mijloc), 1 dată Jandarmeria
(Frons), de 3 ori Armata (Rasiii & 2 ori Campucia), 1 dată Divizia
Anti-Drog (Vlahia), de 4 ori Ambulanța (Vietnam, Ucraina &
Transilvania de 2 ori - o dată pe patul pacientului pentru că în
cabină era șoferul și 2 asistente), 1 elicopter (Arhentina), 1 vas
viking cu pânze (Norghe), mașină electrică (Polşa), 3 mașini
decapotabile (2 în Ei-ra, 1 în Frons), de 2 ori în portbagaj
(Mongolia, Turkmenistan), de 2 ori pe tir - cabină (Venesuela și
Lao), Chrysler (Su-omi), 1 mașină de epocă (Citroen din anii 40,
condus de un preot, în Monaco), 2 caruri funerare/mortuare
(Transilvania, Al Magrib - șoferul nu avea o mână, iar cu mâna ce
o avea vorbea la telefon, "conducând"), 2 sniperi, 1 criminal (ce a
iubit o valahă), 1 traficant de droguri, 1 contrabandist de țigări, 1
autocar de femei (ce veneau de la schimbul 2), 1 mașină furată (în
Slovenia - condusă de un bulgar), de 4 ori în remorcă (Siberia,
Arhentina, Arhentina, Peru), 1 dată în camionaş cu macara.

Autostop: 267 265 km; 188 710 km internaționali, 79 655 km

în Transilvania & Vlahia & Moldova; 88 ţări

Tren: Sungai Golok – Aranyaprathet (1500 km), Astana –

Voronej (2900 km). Total 4400 km.
Bus: Ben Guerir – Agadir (320 km), Lima – Huaquillas (1200
km), Kuala Lumpur – Kemmaman (300 km). Voronej – Kiev
(700 km) Total 2 520 km.

1935 km în 24 ore (Arhentina), 3790 km în 6 zile cu aceeași

mașină (Rasiii); 14 șoferi m-au dus mai mult de 1000 km :Trifat
 3790, Andrei 2810, Ali 1980, Cristi 1900, tiristul canadiano-
iranian 1600, Leo 1410, Suceveanul 1350, Clujeanul Dinamovist
1290, Nicu 1275, Victor 1265, Sebi 1100, Serghei 1050, Chang
1050 km, Zurkuf 1000); 6 șoferi m-au luat a doua oară când m-
au regăsit pe drum (Rasiii, Afganistan, Arhentina și de 3 ori în
Transilvania), 1 șofer m-a luat de 3 ori (Campucia)

Am traversat Sahara, Gobi, Atacama, Karakum; Siberia,

Patagonia, Savana Venesuelei & Gaianei; am intrat puțin în
Amazonia

80 050 km în 2013

55 țări în 2014

265 km/oră în Doiciland.

31 ore pentru o mașină să treacă (Mongolia)

23 ore pentru a fi luat (Patagonia)

21 ore pentru a fi luat (Patagonia)

300 km pe timp de noapte fără faruri (Peru), 1 km cu spatele pe

autostradă (Sipria), 100 km în portbagaj (Turkmenistan), 400 km
în remorca unui pick-up (Arhentina).

în 5 ani, prin 88 țări, am plătit pentru cazare în 21 de ocazii (17

ţări)

Sex cu 3 șoferițe ce m-au luat la autostop. Amor cu femei de 13

naționalități diferite.

În Siberia am ajuns în șlapi pe temperaturi sub 0 grade.

Am ajuns cu autostopul la CurCiatov, poligonul unde sovieticii au

testat 456 bombe atomice.

Am ajuns cu autostopul în Karlag, cel mai mare gulag sovietic.

Am făcut autostop pe fundul unei mări (Aral) printre deșeurile

chimice rămase de pe urma uzinelor ce i-au provocat moartea.
Cel mai rece loc de pe Pământ (exceptând Antarctica) - Oimiacon,
Siberia (2013). Cel mai cald loc de pe Pământ - Kerman, Iran
(2014)

Atacat în Iran și Venesuela. Jefuit în Mongolia și Iran. Atacat de

12 câini in Bosnia. Trecut pe lângă 2 urși în Siberia. Un lup mi-a
cântat de noapte bună lângă cort în Kazahstan. Poză cu taliban în
Afganistan.

N-am reușit a onora Fuji-ul doamnei Camelia și Dominica Sorinei.

********************************************************

Gabrielei Hulea