Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ilie Stricatu
Pe cărările destinului.
Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)
1
2
ILIE STRICATU
Pe cărările destinului.
Romanul unei vieţi trăite
(1914-1918)
ARGONAUT/MEGA
Cluj-Napoca, 2017
3
Seria:
●ISTORIE●DOCUMENTE●MĂRTURII●
Proiect finanţat de
Primăria Municipiului Sebeş
Centrul Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş
STRICATU, Ilie
Bibliogr.; Index
ISBN 978-973-109-582-0 (Argonaut)
ISBN 978-606-543-855-2 (Mega)
Despărţământul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş, strada Crângului, număr 14, Sebeş,
515800, judeţ Alba, România, telefon: 0747-920019; e-mail: grozamihai@ymail.com.
Editura Argonaut, strada Ciucaş, număr 5/15, Cluj-Napoca, 400545, judeţ Cluj,
România, telefon: 0740-139984, fax: 0264-425626; e-mail: editura_argonaut@yahoo.ro.
4
,,Adevăratul eroism constă în a fi superior faţă de
problemele vieţii, în orice formă ne-ar provoca la
luptă!” (Napoleon Bonaparte)
5
6
CUPRINS
Ilie Stricatu
Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)
Introducere ....................................................................................... 46
Capitolul I: Drama de la Sarajevo, mobilizarea Austro-Ungariei
în Ardeal, 1914 ................................................................................... 47
Capitolul II: În Galiţia, pe câmpul de luptă ................................. 54
Capitolul III: Din Sibiu la drum spre ţara mamă ........................ 57
Capitolul IV: Peste munţi ............................................................... 61
Capitolul V: La graniţă..................................................................... 67
Capitolul VI: De la Voineasa la Râmnicu-Vâlcea şi Bucureşti .. 71
Capitolul VII: La ,,Liga Culturală” încorporarea ca voluntari ... 75
Capitolul VIII: Firuca...................................................................... 79
Capitolul IX: Mobilizarea 1916. Din nou pe câmpul de luptă .. 83
Capitolul X: ,,Grupul Cerna” se retrage........................................ 91
7
Capitolul XI: În captivitate ............................................................. 96
Capitolul XII: Viaţa în lagăre ....................................................... 100
Capitolul XIII: Krefeldiştii ........................................................... 107
Capitolul XIV: Repatrierea ........................................................... 110
Capitolul XV: La conul Trifu şi întâlnirea cu prietenii la Iaşi .. 120
Capitolul XVI: În Basarabia ......................................................... 127
Capitolul XVII: Întâlnirea cu Firuca ........................................... 131
Capitolul XVIII: Cu trenul spre Ardeal şi întâlnirea
cu părinţii ......................................................................................... 135
Capitolul XIX: De vorbă cu un ţăran, fost ostatic .................... 138
Capitolul XX: Un început de revoluţie în Ardeal.
Gărzile Naţionale ............................................................................. 143
Capitolul XXI: O fotografie ......................................................... 147
Capitolul XXII: În gara Alba-Iulia .............................................. 149
Capitolul XXIII: O aventură ........................................................ 151
Capitolul XXIV: Un alt vis se împlineşte ................................... 155
Rezumate......................................................................................... 159
Bibliografie ..................................................................................... 169
Anexă fotografică .......................................................................... 184
8
CUVÂNT ÎNAINTE
9
dar nu se mai dovedesc capabili să se oprească. Este o disperare
malefică, generată de un fanatism morbid.
Putem accepta ideea că Ilie Stricatu a avut calitatea de
memorialist, dar nu suntem siguri că a aspirat, în mod voluntar, la
această ipostază. A urmărit, bănuim, să aştearnă pe hârtie nu numai
calvarul existenţei sale pe cele două fronturi şi în prizonieratul cu acel
tratament inuman din acea Germanie bântuită de orgolii prusace, ci
şi acel final fericit al eliberării.
Scriptura sa rămâne, însă, pe lângă unele efuziuni lirice, redate
cu un incontestabil talent literar, o carte-document şi nu numai.
Această calitate se datorează contribuţiei lăudabile a celor trei editori,
care s-au preocupat de întocmirea unui studiu introductiv consistent
şi unui aparat critic pertinent în cadrul acestei binevenite reeditări.
Cititorul neavizat, dornic doar de o lectură de factură literară, se va
vedea asaltat, în mod benefic, de informaţii certe din varii domenii.
Se întrevede o osmoză între un ,,roman al unei vieţi trăite” şi un studiu
adiacent acestuia, prin notele explicative de la subsolul paginilor care
oferă cărţii o valoare documentară debordantă. Se va dobândi un
dublu profit spiritual.
Singurul handicap, în calea afirmării şi popularităţii, nu va fi
cartea în sine, în esenţa ei, ci scăderea dramatică a interesului pentru
lectură, oricare ar fi domeniile abordate.
Ni se va permite, credem, să dezvăluim, succint, în acest
spaţiu, câteva secvenţe privind relaţiile dintre familiile Stricatu şi
Limbeanu, după ce, cea dintâi, a devenit vecina noastră, în cocioaba
de peste drum, prin decizia acelor autorităţi comuniste infame.
Aveau multe de împărtăşit.
Printr-o ciudată coincidenţă, tatăl subsemnatului a fost şi el
încorporat în armata austro-ungară odată cu începutul Primului
Război Mondial. Avea doar 17 ani, dar numai bun, ca şi alte mii de
tineri ardeleni, drept carne de tun pentru cauza monarhiei austro-
ungare.
Ilie Stricatu a fost dus pe frontul din Galiţia, iar tânărul recrut
Gheorghe Limbeanu pe frontul din Tirol. După un an, împreună cu
10
alţi camarazi, a căzut prizonier la italieni, unde a stat în lagăr până la
sfârşitul războiului.
Italienii au manifestat un comportament mai omenos, dacă nu
mai tolerant, faţă de români, probabil în virtutea apartenenţei
comune la ginta latină. Prea multe facilităţi nu le puteau oferi în timp
ce şi ţara lor se confruntă cu o cumplită criză alimentară şi nu numai.
Cei doi foşti combatanţi făceau schimb de impresii, cu privire
la stările trăite, la necazurile trecute şi prezente. Iarnă, vară, în lagărul
din nordul Italiei, timp de peste doi ani trăiţi în cort, frig, mizerie,
păduchi. După o malarie cumplită a contractat şi un reumatism care
avea să-l suporte întreaga sa viaţă.
,,Domnul Stricatu”, cum i se spunea pe strada noastră, era
marcat de starea cumplită de dezmoştenire şi de abuzurile la care a
fost supus din partea zeloşilor slujitori ai puterii ,,democrat-populare”.
În serile de iarnă se strângeau în casa noastră vecinii apropiaţi
ca să-l asculte ca pe un ,,apostol pe cal” ce vorbea frumos şi ştia să
spună numai lucruri interesante. Era, într-adevăr, un narator
carismatic. Doamna Firuca venea mai rar. Ea trebuia să se culce mai
devreme pentru a se trezi dis-de-dimineaţă ca să ajungă la piaţă.
Devenise o precupeaţă, de nevoie, pentru a câştiga câţiva lei pentru
asigurarea traiului zilnic. Cu mama subsemnatului se înţelegea foarte
bine; aceasta ştia să o asculte cu răbdare şi îi împărtăşea necazurile.
,,Ce să facem Firuco, trebuie să ne descurcăm cumva. Sănătoşi să fim, vom răzbi
până la urmă!”. Era o femeie puternică, afişând mereu un optimism
robust.
Trebuie să arătăm că privaţiunilor prin care a trecut, li se
adaugă procesele intentate de proprietarul cocioabei, pretinzând
chirie sau chiar părăsirea imobilului. Nu accepta faptul că chiriaşii săi
nu au venit de bună voie şi îi chema periodic în judecată, deşi nu a
avut niciodată câştig de cauză. Chiriaşul îşi pleda cu deosebită
abilitate cauza, neavând nevoie de un avocat. Dar, această
permanentă hărţuială îi afecta vizibil starea de sănătate.
În acel blestemat deceniu al anilor ’50, multă lume era
copleşită de tot felul de obligaţii şi frustrări, cote mereu crescânde,
11
impozite împovărătoare. Tatăl subsemnatului era mereu asaltat de
diverşi activişti de partid ca să se înscrie în gospodăria agricolă
colectivă. În cele din urmă a cedat, ştiind că dacă se opune, copilul
său, care se pregătea de admiterea la facultate, va avea de suportat
consecinţele. Acestea erau ,,vremurile luminoase” create de noile
autorităţi comuniste…
12
UN MEMORIALIST TRANSILVĂNEAN MAI
PUŢIN CUNOSCUT AL PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL: CĂPITANUL ILIE STRICATU
(Studiu introductiv)
Marele Rãzboi”, în Credinţã şi viaţã în Hristos. Anuarul Episcopiei Sãlajului, numãr VII,
2014, p. 333.
3 A se vedea: Gheorghe Stoean, România în Primul Rãzboi Mondial: contribuţii
Rãzboi şi memorie. Scrieri româneşti despre Marele Rãzboi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, 2015.
4 Iuliu-Marius Morariu, ,,O mãrturie din Ţara Nãsãudului despre Primul Rãzboi
Rãzboi Mondial. Studii, articole, eseuri, coordonat de Corneliu Pãdurean, Eugen Ghiţã,
Arad, Editura Gutenberg Univers, 2016, pp. 193-194.
6 Nicolae Bocşan, ,,Memorialişti români din Banat despre Marele Rãzboi. Motivaţia
Cavaleriei, 1940.
12 Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijitã de Dorli Blaga, Bucureşti,
Mondial sau şi-au adus contribuţia la realizarea Marii Uniri (pentru mai multe
detalii, a se vedea: Floricel Marinescu, Ordinul Ferdinand I şi Medalia Ferdinand I, Cluj-
Napoca, Editura Mega, 2013).
19 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017.
20 Ibidem; pentru mai multe detalii, a se vedea: Mihai-Octavian Groza, Rodica
p. 179.
25 Soldaţii în termen, sau teteriştii, erau cei care, absolvind cursurile unei şcoli civile,
17
parte a populaţiei transilvănene, precum şi radicalizarea societăţii,
pusă de istoricul Liviu Maior pe seama tensiunilor acumulate atât în
Peninsula Balcanică (în urma celor două războaie consumate în
intervalul 1912-1913), cât şi în restul continentului european:27
,,Cântece patriotice maghiare răsunau în toate părţile, în bivuac, în barăci, pe
câmpul de instrucţie şi seara, când eram învoiţi în oraş, în toate cafenelele şi
restaurantele, nu se auzeau decât cântece patriotice direct provocatoare […] Stai,
stai, câine, Serbia/Nu va fi a ta Herţegovina”.28
Încă din primele momente ale mobilizării, în mintea tânărului
Ilie Stricatu s-a născut întrebarea, firească de altfel, ,,România ce va
face?”. Conştient de faptul că va lupta pentru o cauză străină, alături
de un grup de camarazi români, a hotărât ca, atunci când
împrejurările vor fi favorabile, să treacă graniţa, în Regatul României:
,,[…] Inima noastră, a tinerilor, nu putea să bată pentru o Austro-Ungarie în
care să nu avem zile de bucurie, unde feudalitatea ungurească ne-a strâns şi ne-a
rănit până la măduva oaselor. Braţele noastre nu puteau lupta pentru un stăpân
care aştepta de la noi sacrificiul sângelui, ca în schimb, la urmă să ne şteargă din
ţinuturile noastre, din plaiurile noastre strămoşeşti […] Un grup de tineri ne-am
hotărât să ne luăm libertatea de acţiune. În ungherele cazărmii de lângă râul
Cibin, apoi pe străzile în grupuri de câte 3-4, şi în cameră la particulari, pe care
le aveam închiriate, plănuiam posibilităţile de trecere în România”.29 Însă,
punerea în aplicare a acestui îndrăzneţ plan a eşuat, dat fiind faptul că
unităţile austro-ungare, concentrate în zona Sibiului, au fost trimise
să lupte pe frontul din Galiţia, Ilie Stricatu, în calitate de comandant
de pluton, urmându-şi trupa.30
27 Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în rãzboi (1914-
1916), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2016, p. 39.
28 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 9-10.
29 Ibidem, pp. 10-12.
30 Ibidem, p. 12; despre operaţiunile şi bãtãliile desfãşurate pe frontul din Galiţia, a se
vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã
de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007, p. 78; Doru Dumitrescu, Mihai
Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Rãzboi (1914-1918), Bucureşti,
Editura Corint Educaţional, 2014, pp. 119-120, precum şi însemnãrile scriitorului şi
omului politic Octavian Tãslãuanu, Trei luni pe câmpul de rãzboi: ziarul unui român, ofiţer
18
Timp de cinci luni, tânărul comandant de pluton Ilie Stricatu,
alături de alţi doi camarazi din Sebeş (Nicolae Oltean şi Constantin
Bozdog), a participat, în Galiţia, la luptele de la Grodek, Starizambor,
Stanislau şi San, în urma ultimelor două unităţile austro-ungare fiind
respinse, puse pe fugă şi hărţuite de trupele ruseşti până în
Transcarpatia, în zona trecătorii Uzsok.31
Îmbolnăvindu-se în timpul retragerii, Ilie Stricatu a fost trimis
la Sibiu, pentru a primi îngrijiri medicale în cadrul Spitalului Militar
de Garnizoană numărul 22.32 După opt zile de carantină, a fost
transferat în cadrul Spitalului Civil ,,Franz Joseph”, iar de aici, după
abia două săptămâni, a fost trimis la regiment, în condiţiile în care în
acea unitate sanitară erau trimişi soldaţii pentru refacere pe perioade
de până la şase luni.33
Fără a beneficia de o învoire semnată de comandantul unităţii,
Ilie Stricatu s-a întors acasă, la Sebeş, de unde, auzind zvonurile
privind intrarea Italiei şi României în război de partea Antantei (ceea
ce însemna că, mai devreme sau mai târziu, va fi obligat să lupte
împotriva fraţilor de peste munţi), împreună cu prietenul său, Petru
Moga, a hotărât să dezerteze din armata austro-ungară şi să treacă
graniţa, pentru a se alătura fraţilor români: ,,[…] În acest timp, prin
şoapte, auzeam că Italia şi România, vor intra în curând în hora mare a
războiului, alături de Franţa şi Serbia. Da, vor intra, azi sau mâine, noi de aici
ce să facem? Să mergem la război contra intereselor neamului din care făceam
parte? […] Azi, când Ardealul geme sub călcâiul ungurului şi când vocea
fraţilor din regat strigă ,,Vrem Ardealul!”, să nu întind braţul meu de luptă, să
mi-l unesc cu cel al fraţilor din regat? […] Cu energia caracteristică tinerilor în
în armata austro-ungarã, ce a luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia,
Bucureşti, Depozit General: Librãria Stãnciulescu, 1915.
31 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 14-16.
32 Ibidem, p. 16; despre aceastã instituţie, a se vedea: Mihai Racoviţan, Gheorghe V.
Vlad, Spitalul militar Sibiu. 260 de ani de atestare documentarã şi 140 de ani de medicinã
militarã modernã, Sibiu, Casa de Presã şi Editurã ,,Tribuna”, 1999.
33 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 18.
19
astfel de împrejurări, un grup de tineri români, între cari şi prietenul Petru Moga,
ne hotărâm cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii, să plecăm la Bucureşti”.34
Planul ,,de evadare”, ticluit de Ilie Stricatu, prevedea plecarea
din Sibiu, ,,pe la Sălişte, prin munţi, spre apa Lotrului”.35 Cu ajutorul unei
călăuze, contra sumei de 300 de zloţi, aceştia au trecut munţii, în
România,36 la graniţă fiind preluaţi de pichetul de grăniceri: ,,[…] Cu
bucurie frăţească suntem primiţi între grăniceri. După ce le istorisim tot calvarul
nostru, şeful pichetului dă ordin grănicerilor să ne pregătească ceva de ale
mâncării […] Dimineaţa, recreaţi, plecăm pe calea indicată de şeful pichetului,
cu o adresă către secţia de jandarmi, spre comuna Voineasa”.37
După şapte zile de ,,supraveghere sanitară, în carantină”, de la
Voineasa, cei doi au plecat spre Bucureşti, trecând prin Brezoiu şi
Râmnicu-Vâlcea.38 În trenul care îi ducea spre Bucureşti, spre
surprinderea lor, au întâlnit o cunoştinţă din Sebeş, ,,nana Rafila a lui
Vintilă”, care i-a informat în legătură cu prigoana abătută asupra
familiilor lor, rămase acasă: ,,[…] Dragii mei, să ştiţi, acasă este bai
mare, patrulele de jandarmi şi poliţia a scotocit tot prin casele părinţilor voştri.
Bieţii voştri părinţi sunt purtaţi la poliţie şi primărie de dimineaţa până seara.
Prin faţa caselor voastre de câte ori treci, sau intră câte un jandarm, sau iese câte
o patrulă […] cine intră în curtea d[umnea]voastră, la moment este înhăţat şi
condus la poliţie. Auzeam vorbindu-se că azi sau mâine, părinţii voştri vor fi
duşi la Cluj la judecată şi de nu vor spune unde sunteţi, pe toţi îi împuşcă. Necaz
mare”.39
Cu sufletele şi conştiinţa încărcate de suferinţa produsă celor
dragi, au ajuns în Bucuresti, oraş, încă, liniştit şi vesel: ,,[…] Aici era
pace, aici nu era război. Acolo erau ofuri şi vaiere, aici era mişcare şi viaţă. În
20
Ardeal era doliu, aici era veselie”.40 Cu puţinele resurse financiare de care
dispuneau, au reuşit să obţină un loc de cazare, la hotelul ,,Bratu”.41
Cu sprijinul ,,Ligii Culturale pentru Unitatea Politică a tuturor
Românilor”,42 prezidată la acea vreme de cel supranumit ,,Leul de la
Şişeşti”, Vasile Lucaciu,43 precum şi cu cel al Casei Şcoalelor,
condusă de profesorul şi omul politic Petru Gârboviceanu, în
virtutea pregătirii profesionale, Ilie Stricatu a fost angajat ca
suplinitor la şcoala din Dudeşti-Cioplea (astăzi cartier al
Bucureştilor), iar Petru Moga la cea din Ştubei Orăşti (astăzi
Orăşti).44
În contextul în care, încă din anul 1914, România a început să
se pregătească pentru intrarea în război, în vederea ,,participării la
lichidarea Austro-Ungariei” şi alipirii Transilvaniei,45 la începutul anului
1915, Ilie Stricatu, alături de camaradul său, s-a prezentat la Marele
Stat Major, unde şi-a manifestat intenţia de a se înrola, voluntar, în
armata română. După un ,,interogatoriu”, referitor la ,,[…] felul de
organizare al unităţilor, a echipamentului, a armamentului, despre starea morală
a trupelor, de felul de luptă al ungurilor şi al ruşilor, de procentele răniţilor, ale
morţilor şi al prizonierilor”, cei doi au fost îndrumaţi spre Direcţiunea
Şcolilor Militare şi încadraţi în cadrul Şcolii Militare Pregătitoare
pentru Ofiţerii de Rezervă, secţia geniu, ca şi elevi cu termen redus.46
La 1 iulie 1916, la terminarea şcolii militare, Ilie Stricatu, alături de
întreaga promoţie, a fost înaintat la gradul de sublocotenent.47
40 Ibidem, p. 36.
41 Ibidem, p. 37.
42 Iniţial, se numea ,,Liga pentru Unitatea Culturalã a tuturor Românilor”.
43 Horia Dumitrescu, ,,Nicolae Iorga şi Congresul Ligii pentru Unitatea Culturalã a
21
După cum bine se ştie, în vara anului 1914, în urma
Consiliului de Coroană de la Sinaia (3 august), împotriva apelului
lansat de regele Carol I pentru decretarea mobilizării generale şi
intrarea în război de partea Puterilor Centrale, principalii actanţi
politici s-au pronunţat în favoarea neutralităţii.48 În vara anului 1916,
după îndelungate tratative purtate cu reprezentanţii Antantei,
România a semnat un tratat de alianţă şi o convenţie militară cu
Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, privind intrarea în război, cu scopul
eliberării Transilvaniei şi Bucovinei, moment care a declanşat ceea ce
în istoriografia românească poartă numele de ,,războiul pentru întregirea
neamului”.49
Astfel, la 14 august 1916, regele Ferdinand a emis ,,Înaltul
Decret Regal pentru Mobilizarea Armatei”, apel la care proaspătul
absolvent al şcolii militare, Ilie Stricatu, a răspuns cu promptitudine,
fiind încadrat Regimentului 57 Infanterie, unitate mobilizată pe
graniţă, în preajma localităţii Bunoaica (Mehedinţi),50 ca parte a
,,Grupului Cerna”.51
Odată mobilizată, în noaptea dinspre 27 spre 28 august 1916,
armata română a trecut Munţii Carpaţi, ocupând Făgăraşul,
Braşovul, Secuimea, înaintând până la Topliţa, până în zona
Sighişoarei şi până în Mărginimea Sibiului,52 provocând un val de
48 Gheorghe Platon (coordonator), Istoria românilor, volum VII, De la independenţã la
Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2003, pp. 396-403.
49 Mircea Popa, Lucia Pop (coordonatori), Primul Rãzboi Mondial (1914-1918). Texte
cu ocuparea poziţiilor austro-ungare din zona Orşovei (pentru mai multe detalii, a
se vedea: Ştefan Nicolaescu, Petru Nicolaescu Cranta, Pagini de glorie din rãzboiul
pentru întregirea neamului: Grupul Cerna, Bucureşti, s. n., 1923).
52 Mircea N. Popa, Primul Rãzboi Mondial (1914-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţificã
53 A se vedea: Ioana Elena Ignat, Viaţa cotidianã în Fãgãraş în anul 1916: însemnãrile
vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 136-170;
Ioana Elena Ignat Kisanovici, Participare şi mobilizare în Transilvania în Primul Rãzboi
Mondial. Perspective socio-economice şi demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, 2015, pp. 37-38.
54 A se vedea: Emil Sigerus (editor), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an
23
jandarmilor, oficiul poştal şi primăria, punând stăpânire pe toate liniile de
comunicaţie”.58
Cu toate aceste succese, la scurtă vreme unităţile româneşti au
fost nevoite să îşi abandoneze poziţiile, în sud, la Turtucaia, o armată
română, condusă deficitar şi insuficient echipată fiind copleşită şi
distrusă de forţele superioare bulgaro-germane.59 În faţa pierderilor
suferite pe frontul de sud, Marele Cartier General a ordonat mutarea
unor unităţi de pe frontul din Transilvania,60 slăbind poziţiile
acestora şi creând condiţiile declanşării ofensivei germano-austro-
ungare pentru împingerea trupelor române pe linia Munţilor Carpaţi,
iar, în sud, pentru ocuparea Dobrogei de către trupele bulgaro-
germane.61 Regimentul 57 Infanterie, din care făcea parte Ilie
Stricatu, a primit ordinul să îşi părăsească poziţiile şi să plece spre
Câineni, ,,la muntele Robu”, apoi spre Turnu-Severin.62
În ciuda unei rezistenţe eroice, ,,Grupul Cerna” nu a reuşit să
facă faţă atacurilor germano-austro-ungare, în 13 noiembrie 1916
capitulând;63 paralel, pe linia Oltului, la Stoeneşti, trupele Puterilor
Centrale au forţat frontul, reuşind să ajungă în Câmpia Munteniei şi
să spulbere ultima încercare de apărare în apropierea Bucureştilor, pe
linia Argeş-Neajlov,64 obligând, astfel, autorităţile române să se
Torrey, traducere din limba francezã de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militarã,
2015, p. 26.
24
retragă spre Iaşi (frontul fiind stabilizat pe linia Siretului şi de-a
lungul Dunării).65
În faţa dezastrului militar şi a prizonieratului, dar mai ales în
faţa pericolului de a fi descoperit, deservit curţii marţiale pentru
dezertarea din armata austro-ungară şi executat, în mintea
sublocotenentului Ilie Stricatu, pentru a-şi salva onoarea şi
demnitatea, s-a născut ideea sinuciderii, doar intervenţia ordonanţei
împiedicând acest gest: ,,[…] Sigur, dacă voi cădea prizonier, sfârşitul vieţii
mele va fi, împuşcarea la zid sau spânzurătoarea! Nu… decât să cad prizonier
mai bine un glonte cu revolverul meu. Pierdut şi descurajat, cu vâjâieli în urechi,
cu privirea pierdută, scot din port-revolver ,,Steiyerul” şi-l ridic spre tâmplă… O
mână puternică mă apucă de braţ. Ce faci? Mă întreabă cineva. Era Ion,
ordonanţa mea. Nimic Ioane, vreau să încerc revolverul, cu el nu am tras până
acum, trebuie să-şi facă şi el datoria, sau în mine un glonte, sau în neamţul care
va pune mâna pe mine”.66 Abandonând acest plan, cu sprijinul tacit al
camarazilor şi al superiorilor, a ars toate documentele care îi
dovedeau identitatea şi şi-a schimbat numele, din acel moment, pe
toată perioada prizonieratului, purtând numele ,,Ilie Popescu”.67
În ceea ce priveşte dimensiunea prizonieratului, în urma
confruntărilor militare amintite anterior, armatele Puterilor Centrale
au capturat un număr de circa 43.000 de soldaţi români,68 numărul
acestora crescând în perioada următoare, istoricul Ioan Bulei lansând
cifra de peste 125.000 de prizonieri,69 pe când istoricii Gheorghe
Nicolescu, Gheorghe Dobrescu şi Andrei Nicolescu avansează, pe
triaj”, unde prizonierii erau supuşi unor controale şi tratamente medicale, iar
,,efectele” acestora dezinfectate şi sterilizate (a se vedea: Hanibal Oraţiu Dobjanski,
Memoriale de rãzboi. Rãzboiul Balcanic, Primul Rãzboi Mondial, al Doilea Rãzboi Mondial,
ediţie îngrijitã şi prefaţatã de Mircea Popa, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015,
pp. 96-97).
73 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 62-66.
74 Ibidem, pp. 66-67.
26
varză şi odată pe săptămână un fel de peşte sărat, sec ca iasca aşa-numit
Klibfisch”),75 ,,bătălia” pentru întregirea raţiei zilnice, igiena, precum şi
modalităţile de petrecere a timpului.76
Zdrobiţi, copleşiţi şi apăsaţi de monotonia unei vieţi fără
orizont,77 privirile prizonierilor se întorc către Dumnezeu, realitate
consemnată de Ilie Stricatu, pentru prima dată, în momentul
predării: ,,[…] Puteam să mor în luptele cu ruşii, puteam să mor la trecerea
graniţei, puteam să mor la ,,Alion”, la ,,Robu”, la ,,Cocoşul”, la ,,Severin şi
Tia Mare” şi dacă Dumnezeu va vrea să mor voi muri oricând, dar n-aş fi dorit
să mor ca prizoneir. De cine să mă tem? Mă tem de unul singur, Dumnezeu!
Ajută-mi Doamne şi scapă-mă de toţi duşmanii mei şi ai neamului meu şi fă ca
dreptatea Ta să strălucească”.78 Observăm cum sentimentul religios se
accentuează spontan, în momentul contactului cu moartea şi cu
greutăţile frontului, producând o serie de mutaţii în viaţa sufletească
a soldatului care, sub impresia unei vii primejdii, se îndreaptă spre
Dumnezeu.79 Oficierea slujbelor religioase, mai ales în perioada
75 Ibidem, p. 66.
76 Ibidem, pp. 67-70.
77 Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, Rãzboiul redescoperit (1914-1918),
28
un nou plan: organizarea unei unităţi militare formate din prizonierii
de război români, care să lupte alături de trupele germane pe frontul
din Moldova.84 În acest demers, colonelul Sturdza a fost sprijinit de
180 de prizonieri puşi la dispoziţia sa de către autorităţile militare
germane,85 alături de care a început o adevărată periegeză prin
lagărele de prizonieri, cu scopul înfiinţării acestei unităţi, lagărul de la
Krefeld fiind desemnat drept punct de concentrare.
Conform mărturiei căpitanului Ilie Stricatu, iniţial, misiunea
colonelului Sturdza a fost primită cu simpatie de prizonierii români
(,,[…] toţi credeam în sinceritatea propunerilor colonelului Sturdza, era ofiţer
superior, mult timp educatorul şi îndrumătorul a multor promoţii de ofiţeri”),86
aceştia lăsându-se convinşi că armata este înfrântă şi că ,,dorinţa
noastră de acum este să salvăm ce se mai poate”, conţinutul conferinţelor
susţinute în mijlocul prizonierilor,87 amabilitatea comandanţilor de
populaţiunii noastre şi care vor fi, prin urmare, tendinţele noastre de cetãţeni
români?”, ,,Dezrobitu-sa poporul român şi în ce limitã? Care ar fi programul
dezrobirii viitoare? Ce însemneazã dezrobire, libertate şi anarhie?” (a se vedea:
Ibidem, pp. 71-73).
88 Ibidem.
89 Ibidem.
90 Pia Alimãneştianu, Însemnãri din timpul ocupaţiei germane, pp. 114-115.
91 Ion Cupşa, Mãrãşti, Mãrãşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militarã, 1967; Florian
Ţucã, Triunghiul de foc: Mãrãşti, Mãrãşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Sylvi, 1997.
92 Lucian Boia, Tragedia Germaniei (1914-1945), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010,
p. 85; André Liebich, De pe celãlalt ţãrm: social-democraţia rusã dupã 1921, traducere din
englezã de Bicskei Hedwig, Mihaela Herbel, Irina Pop, Claudiu Ţabrea, Cluj-
Napoca, CA Publishing, 2009, pp. 70-86.
30
Puterile Centrale (iniţial, o pace preliminară, în luna martie a anului
1918, semnată la Buftea, urmată de o pace ,,definitivă” în luna mai, la
Bucureşti).93
Pe lângă amputările teritoriale prevăzute de tratatul de pace, pe
lângă subordonarea economică şi politică a ţării, pe lângă
demobilizarea armatei,94 Puterile Centrale au procedat şi la eliberarea
prizonierilor de război.95 Fireşte, această iniţiativă trebuie pusă atât
pe seama încheierii păcii şi ieşirii României din război, cât şi pe
seama puternicei crize alimentare cu care se confrunta mai ales
populaţia Germaniei, întreţinerea prizonierilor de război
presupunând eforturi considerabile.
Momentul anunţării repatrierii a fost descris de Ilie Stricatu ca
un moment de uşurare, de eliberare, greu de înţeles, care l-a făcut să
uite şi să treacă peste faptul că era suferind: ,,[…] Cu toate acestea, la
anunţarea că în ţară s-a făcut pacea separată şi că în seara aceleiaşi zile vom fi
repatriaţi, cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate
obiectele, castron, tacâmuri, cămaşă, batistele şi mantaua. Câtă uşurare! O
bucurie pe care nu o puteam înţelege încă. Este vis, este realitate? Mergem în
ţară? Ştirea aceasta, răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător, mi-a dat noi
puteri de viaţă. Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de ,,repatriere” şi ideea
de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor.
Eram sănătos, eram fericit”.96
Întremat şi însufleţit, în compania tovarăşilor de suferinţă,
,,[…] îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele
zbârcite, pe alocuri arse şi coapte de etuve, cu degetele picioarelor ieşite prin
încălţăminte”,97 Ilie Stricatu, cu trenul din gara Breesen, a pornit spre
31
casă, fără a uita să consemneze ororile războiului întâlnite în gările şi
staţiile tranzitate: ,,[…] În gara Budapestei, soldaţii italieni prizonieri lucrau
la terasamentul liniilor de cale ferată. Aceşti prizonieri, debilitaţi, cu feţe supte cu
privirile strânse, cu mişcări domoale, abia ridicau târnăcoapele pe care le lăsau să
cadă fără să se împlânte […] Între santinelele care îi supravegheau erau şi
români din armata austro-ungară. Nici aceştia nu se deosebeau mult de italieni
[…] Resursele financiare şi alimentele se vede s-au terminat şi în Ungaria şi în
Germania era acum sărăcie”.98
La Turnu-Severin a aflat că trenul care transporta convoiul
foştilor prizonieri va merge în Moldova, cu oprire în Bucureşti
pentru ca cei a căror familii au rămas în teritoriul ocupat să se poată
întoarce la acestea.99 Însă, în gara Bucureşti, aceştia nu au primit
permisiunea de a coborî din vagoane.100 Drumul prin Câmpia
Olteniei este marcat de spectrul ocupaţiei inamice, de imaginea
terenurilor agricole neîngrijite, de imaginea unei populaţii sărăcite şi
resemnate: ,,[…] Ţarinile nelucrate, terenuri nearate, porumburi neprăşite se
vedeau în orice direcţie priveai, pe căile de hotar rele şi neîntreţinute, ici colea se
vedea rar de tot câte o căruţă ori câte un car, trase de nişte animale atât de slabe,
încât îţi făcea impresia că ele se reazemă de ulube şi de oiştea carului. Feţele
oamenilor erau posomorâte, înspăimântate, negre şi arse de soare, trişti şi
resemnaţi mergeau tăcuţi sau îşi lucrau glia cu sape de lemn, râcâind pământul,
cu prăjini, rămas în paragină. Armata de ocupaţie le-au luat animalele bune de
lucru, plugurile, sapele, căruţele şi carele”.101
Din gara Mărăşeşti, în ,,partea românească”, Ilie Stricatu a păşit
spre libertate, moment care, conform mărturiei acestuia, a pus capăt
comunităţii, solidarităţii prizonierilor de război: ,,[…] Prietenii pe care i-
am avut, au plecat fiecare la rosturile lor. Omul în libertate nu mai este aşa de
bun la suflet. Cei ce sunt în suferinţe se înţeleg mai uşor, pe când cei care sunt în
libertate, nu pot înţelege pe cei ce sunt încă în suferinţă. Libertatea trezeşte în
sufletele oamenilor dorinţe care nu se pot mărturisi şi interese care trebuiesc
32
soluţionate fără ca să ştie stânga ce face dreapta. În lagăr toţi eram prieteni, ne
ajutam cu un ban, cu o ţigară. Aici în libertate ne separăm, fiecare după
interesele lui”.102
În libertate, la îndemnul camaradului Paul Trifu, originar din
Piatra Neamţ, Ilie Stricatu şi-a petrecut o perioadă în casa acestuia,
până la aflarea veştii că Regimentul 57 Infanterie este concentrat la
Târgu Frumos.103
Întors la regiment, Ilie Stricatu a constatat, cu multă indignare
şi revoltă, că pe lângă Ministerul de Război se aflau ataşaţi ofiţeri
germani şi austro-ungari, care aveau misiunea supravegherii
acestuia.104 Astfel, se naşte ideea continuării luptei până la sfârşit şi
plecării în Franţa, alături de alţi camarazi, pentru a se înrola în
rândurile legiunii române.105 A reuşit să obţină un ,,paşaport pentru
studii în America”, călătoria spre Franţa urmând să se desfăşoare prin
Rusia, cu itinerariul: Vladivostok, Japonia, Hong Kong, Oceanul
Indian, Marea Roşie, Cairo, Marea Mediterană, Corsica.106
Însă, în aşteptarea momentului prielnic, s-a produs
inevitabilul, prăbuşirea fronturilor,107 şi intrarea României în război:
,,[…] În Bulgaria, la Sofia, era anarhie. Sârbii înaintau victorioşi gonind pe
bulgari spre ,,Strumiţa”, în Ungaria Tisza Pista era zăpăcit. Wilhelm al II-lea
solicită pacea prin Wilson. Ceho-slovacii aveau guvernul lor, iar sârbii în timpul
acesta au ajuns la Dunăre. Bucovina proclamase şi ea unirea cu ţara mamă.
Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 147-179;
Idem, Legiunea Românã din Franţa (1918-1919): pagini de istorie militarã şi diplomaticã,
Timişoara, Editura Mirton, 1996.
106 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 92.
107 Pentru mai multe detalii, a se vedea: Constantin I. Stan, ,,Prãbuşirea militarã a
Moldoveneşti”, în Revista de Istorie a Moldovei, numãr 3-4, 1997, pp. 13-18; Idem,
,,Declaraţia Sfatului Ţãrii de la 24 ianuarie 1918 şi proclamarea independenţei
Republicii Democratice Moldoveneşti”, în Destin Românesc, an VIII, numãr 2, 2001,
pp. 103-112.
112 Alexandru Chiriac, ,,Însemnãtatea actului de la 27 martie 1918 de la Chişinãu,
pentru unirea Basarabiei cu România”, în Academica, an IX, numãr 1-2, 1998, pp. 8-
9.
113 Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, pp. 297-300.
34
malul Nistrului mai ridicat decât cel dinspre Rusia, pionierii noştri trasau
defrişarea pădurilor şi săpau la fortificaţii, cu ajutorul populaţiei. Zilnic, de
dimineaţa până seara, uneltele şi braţele desfundau pământul pe întindere de
kilometri. În fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, în coloană lungă,
lucrători, lucrătoare, încadraţi de soldaţi, plecau din sat în cântece, spre malul
Nistrului la lucrările de fortificaţie”.114 În Basarabia, Ilie Stricatu a rămas
până la 1 decembrie 1918, când a primit primul său concediu, de
care a profitat, întorcându-se în Transilvania, de acum parte
componentă a României, pentru a-şi vizita familia.115
Drumul spre casă l-a făcut în compania unor camarazi, ,,Bocan,
cu căpitanul Peneş şi locotenentul Sava”, rememorând ,,înfrângerile suferite”,
,,biruinţele câştigate” şi ticluind planuri de viitor, într-o Românie liberă
şi unită. În tren a aflat primele informaţii legate de aşa-numita
revoluţie din Transilvania, de înlăturarea vechilor autorităţi austro-
ungare, de înfiinţarea şi organizarea consiliilor şi gărzilor naţionale
româneşti. Din gara Sibiu, i s-au alăturat preotul Sebastian Stanca şi
Nicolae Săliştean, originari tot din Sebeş.116
Momentul revederii familiei a fost unul emoţionant, umbrit,
însă, de vestea că unul dintre fraţii săi, Simion, a căzut pe front:117
,,[…] Familia mă întâmpină cu îmbrăţişări în lacrimi de bucurie, iar bătrânul
meu tată, sărutându-mă, m-a întâmpinat cu cuvintele din Biblie: ,,Pierdut ai fost
şi te-ai aflat, mort ai fost şi ai înviat”, fratele tău Simion este mort şi îngropat în
cimitirul din Lintz, vino întru bucuria noastră!”.118
Sfârşitul anului 1918 a marcat începutul unei etape noi în
istoria Transilvaniei, în general şi a oraşului Sebeş, în particular,
prăbuşirea fronturilor şi destrămarea monarhiei austro-ungare
favorizând naşterea organismelor naţionale care au pregătit actul
cãzut în anul 1918, pe frontul din Italia, fiind înmormântat în cimitirul oraşului Linz
din Austria.
118 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 103.
35
unirii: Consiliul Naţional Român Central, consiliile şi gărzile
naţionale comitatense şi locale.119 În cazul oraşului Sebeş, aceste
organisme au fost înfiinţate la începutul lunii noiembrie a anului
1918, urmând îndeaproape indicaţiile formulate de Consiliul
Naţional Român Central de la Arad.120 De-a lungul întregii lor
activităţi, atât Consiliul Naţional Român din Sebeş, cât şi Garda
Naţională Română din Sebeş, s-au ocupat de gestionarea
problemelor administrative ale oraşului, de asigurarea ordinii şi liniştii
publice, de dezarmarea unităţilor armatei germane aflată în retragere,
precum şi de pregătirea populaţiei în vederea participării la Marea
Adunare Naţională de la Alba-Iulia (este cunoscut faptul că Sebeşul a
dat cel mai mare număr de adeziuni din întreaga Transilvanie: peste
2400),121 făcând dovada faptului că şi românii au capacitatea de a se
organiza şi autoguverna.122
Deşi nu a luat parte, efectiv, la evenimentele din toamna
anului 1918, pe baza informaţiilor colectate de la rude, apropiaţi şi
prieteni, Ilie Stricatu consemnează, în memoriile sale, şi aceste
momente. Conform acestuia, în Sebeş, revoluţia a fost începută de
Fond Consiliul Naţional Român Alba-Iulia, numãr inventar 72, dosar 89, f. 1.
121 Ion Popescu-Puţuri, Ştefan Pascu (coordonatori), 1918 la români. Documentele
Unirii, volum IX, Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, pp. 166-180.
122 Pentru mai multe detalii referitoare la activitatea organismelor naţionale
38
spatele acestuia, ca soră medicală, iniţial la Spitalul Central din
Bucureşti, iar mai apoi la cel din Corabia.132
Momentul revederii s-a consumat în decembrie 1918, pe
străzile Bucureştilor, fiind consemnat de memorialist: ,,[…]
Emoţionat mi-am pierdut aproape tot echilibrul sufletesc, nu puteam să zic un
cuvânt. Priveam în faţa saniei ca un comandant, salutând milităreşte. Nu ştiu
dacă i-am sărutat mâna, dar primele cuvinte ale ei le-am auzit: ,,Ai îmbătrânit
Ilie!”. Ea era tot frumoasă, mai frumoasă mi s-a părut. Răspunsul meu a fost
spontan: ,,Timpul pe toţi ne îmbătrâneşte!”. Cum ţi se pare că sunt, îmi zice?
,,Eşti schimbată, eşti tot aşa de îmbătrânită ca şi mine”. Un râs plăcut îi
deschide buzele care lăsau să se vadă două şiruri de dinţi sănătoşi, albi ca spuma
laptelui”.133
Încă de la începuturi, familia Stricatu nu a privit cu ochii buni
această relaţie, Firuca fiind considerată o persoană mult prea libertină,
superficială, în antiteză totală cu firea serioasă şi responsabilă a lui Ilie,
la toate acestea adăugându-se şi activitatea sa de ,,gestionară” a unei
case de toleranţă din Sebeş.134 Cu toate acestea, ,,[…] după ce spiritele s-
au mai aşezat, când şi unii alţii ai familiei au revenit la sentimente mai bune”, cei
doi şi-au oficializat relaţia, prin căsătorie, în anul 1922, fiind
binecuvântaţi de ,,părintele Popian” de la Biserica Precupeţii Vechi din
Bucureşti (astăzi Biserica ,,Tuturor Sfinţilor”).135 Împreună, s-au
stabilit, pentru o scurtă perioadă de timp, la Hunedoara, cu aceasta
începând un alt capitol din viaţa familiei Ilie şi Firuca Stricatu: ,,[…] Şi
povestea continuă… ,,Mă iubeşti Ilie?”. ,,Te iubesc Firuco!”… şi am simţit că o
nouă lume, mai fără de griji, mai liniştită, mai frumoasă, ne învăluie, apoi într-o zi
am intrat iarăşi pe cărările spinoase ale lumii cu noi planuri, cu noi dorinţe,
deschizându-se o luptă nouă”.136
Constatăm, aşadar, pe baza celor prezentate mai sus, faptul că
însemnările căpitanului Ilie Stricatu, iniţial păstrate în manuscris, apoi
39
publicate, în anul 1940, constituie o sursă importantă, fundamentală
am putea spune, privitoare la participarea şi implicarea locuitorilor
oraşului Sebeş în Marele Război. Reprezentările, trăirile, experienţele
memorialistului ne schiţează o parte a zdruncinărilor, a haosului şi a
patimilor generate de izbucnirea Primului Război Mondial, un conflict
pentru care omenirea nu era pregătită din punct de vedere moral.
Însemnările căpitanului Ilie Stricatu ne prezintă un capitol de
istorie trăită, bogat în informaţii privind atât elementele de natură
militară, cât mai ales elementele de viaţă cotidiană pe front, de
spiritualitate, de trăirile şi emoţiile acestuia, îmbinate într-un mod
armonios şi redate într-un stil plăcut, accesibil, chiar literar pe alocuri,
toate aceste detalii reflectând o personalitate complexă, a cărui
biografie se cere a fi redescoperită şi valorificată.
Dat fiind faptul că în ultimul deceniu istoriografia românească a
înregistrat o serie de iniţiative privind recuperarea memoriei colective a
românilor transilvăneni participanţi la Marele Război,137 care vor
culmina cu anul 2018, când vom celebra centenarul Marii Uniri,
considerăm că recuperarea şi prezentarea memoriilor căpitanului Ilie
Stricatu este mai mult decât binevenită atât pentru comunitatea locală,
cât şi pentru întreaga naţie, în speranţa că aceasta va fi completată cu
noi informaţii documentare.
137 Pe lângã colecţia iniţiatã de istoricii Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela
Bedecean, a se vedea: Virgil Curta, Growing with the War. A Romanian Volunteer on the
Austrian-Italian Front (1915-1917), traducere, introducere şi note de Florin Curta,
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006; Árpád Czira, Cãlãtorie în jurul lumii (1914-
1916), ediţie îngrijitã şi comentatã de Viorel Ciubotã, Satu Mare, Editura Muzeului
Sãtmãrean, 2007; Mihai Dan, Istoria ce am petrecut în crâncenul rãzboi, ediţie îngrijitã de
Viorel Ciubotã, Ion M. Botoş, Satu Mare, Editura Muzeului Sãtmãrean, 2008; Ionel
Floaşiu, Mãrturii, ediţie îngrijitã şi prefaţatã de Petre Pop, Cluj-Napoca, Casa de
Editurã Paradigma, 2008; Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum I, În Rusia
sovietelor, Baia Mare, Editura Marist, 2008; Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum
II, În Siberia lui Kolceak, Baia Mare, Editura Marist, 2008; Simion Ghişa, Luptele
românilor cu bolşevicii în Siberia (1918-1920), Baia Mare, Editura Marist, 2009; Petre
Ugliş Delapecica, Jurnal de rãzboi din anii 1914-1919, ediţie îngrijitã de Ioana Rustoiu,
Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Alba-Iulia, Editura Altip, 2015.
40
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
41
marilor biblioteci universitare din ţară şi nu este cunoscută
comunităţii academice şi publicului larg, pasionat de istorie.
Transcrierea şi editarea însemnărilor căpitanului Ilie Stricatu a
ţinut seama de regulile gramaticale şi ortografice prezente. Astfel că,
exigenţa de a oferi cititorului contemporan o ediţie reprezentativă
ne-a determinat să recurgem la următoarele îndreptări: în cazul
formelor abreviate am intervenit prin completarea părţii lipsă (între
paranteze pătrate ,,[…]”), am încercat actualizarea timpurilor şi
modurilor verbale ieşite din uz, acolo unde a fost cazul am suprimat
,,u” semivocalic final, am unit sau despărţit, în funcţie de caz, scrierea
prepoziţiilor, conjuncţiilor şi adverbelor, am remediat greşelile de
tipar şi am încercat, pe cât a fost posibil, să evităm cacofoniile. În
multe cazuri, din dorinţa de a păstra câte ceva şi din parfumul
expresiilor din epocă, am menţinut forma arhaică a cuvintelor,
asociindu-le note explicative.
Structural, am păstrat împărţirea lucrării pe capitole (24 de
capitole), precum şi titlurile acestora: ,,Drama de la Sarajevo,
mobilizarea Austro-Ungariei în Ardeal, 1914”, ,,În Galiţia, pe câmpul
de luptă”, ,,Din Sibiu la drum spre ţara mamă”, ,,Peste munţi”, ,,La
graniţă”, ,,De la Voineasa la Râmnicu-Vâlcea şi Bucureşti”, ,,La ,,Liga
Culturală”. Încorporarea ca voluntar”, ,,Firuca”, ,,Mobilizarea 1916.
Din nou pe câmpul de luptă”, ,,Grupul Cerna se retrage”, ,,În
captivitate”, ,,Viaţa în lagăre”, ,,Krefeldiştii”, ,,Repatrierea”, ,,La
conul Trifu şi întâlnirea cu prietenii la Iaşi”, ,,În Basarabia”,
,,Întâlnirea cu Firuca”, ,,Cu trenul spre Ardeal şi întâlnirea cu
părinţii”, ,,De vorbă cu un ţăran, fost ostatic”, ,,Un început de
revoluţie în Ardeal”, ,,O fotografie”, ,,În gara Alba-Iulia”, ,,O
aventură”, ,,Un alt vis se împlineşte”.
În altă ordine de idei, după cum se poate observa prin
parcurgerea textului, am procedat la realizarea unei ediţii critice,
asociind instituţiilor, evenimentelor şi personajelor menţionate note
explicative, ce completează informaţiile oferite de autor (lista
lucrărilor consultate în vederea întocmirii notelor explicative, precum
şi a studiului introductiv, este redată la sfârşitul lucrării).
42
Relansăm, aşadar, un volum memorialistic de excepţie atât
prin paleta largă de informaţii oferite, cât şi prin scriitura plăcută,
accesibilă, născut ca urmare a experienţei acumulate de căpitanul Ilie
Stricatu prin participarea la Primul Război Mondial, un volum cu
valoare pedagogică naţională, publicat ,,[…] ca generaţia de acum şi
viitoare să nu se teamă de suferinţe, ci în strălucirea credinţei de atunci să lupte
oricând va fi chemată, cu străpungătoare credinţă, ca ţara noastră să se ridice şi
să lucreze, cu tot devotamentul, păstrând încrederea neclintită în biruinţa
dreptăţii, căci suferinţa omenească există pretutindeni şi fiecare dintre noi avem
parte din ea pe calea destinului, care nu este trasată, dar, pe această cale dacă
mergi pregătit, oţelindu-te prin suferinţe, vei ieşi biruitor”.
La finalul acestui demers restitutiv, dorim să îi menţionăm şi
să mulţumim persoanelor şi instituţiei care au făcut posibilă apariţia
acestei cărţi-document. Ne aducem omagiile şi ne închinăm în faţa
memoriei regretatului istoric, profesor, mentor şi prieten drag,
Nicolae Bocşan (1947-2016), cel care ne-a încurajat ca, urmând
exemplul domniei sale de recuperare a memorialisticii bănăţene
privitoare la Marele Război, să iniţiem un astfel de demers şi pentru
Transilvania. Deşi modest ca întindere, demersul nostru respectă
acest îndemn, motiv pentru care, la un an de la trecerea profesorului
Nicolae Bocşan în lumea celor drepţi, îl dedicăm memoriei acestuia.
Gândul nostru cel bun şi sentimentele de recunoştinţă se
îndreaptă către domnul doctor Nicolae Tudorescu, nepotul de soră
al căpitanului Ilie Stricatu, care, cu multă amabilitate, ne-a pus la
dispoziţie textul pe care, prin prezentul demers, îl reedităm. De
asemenea, domnia sa ne-a oferit o serie de informaţii referitoare la
parcursul biografic al eroului nostru, informaţii pe care, din păcate,
nu le-am putut repera prin studiul documentelor de arhivă.
Sentimente de gratitudine şi preţuire adresăm şi domnului profesor
universitar doctor George Limbeanu, apropiat al familiei Stricatu în
anii adolescenţei şi studenţiei, pentru informaţiile preţioase
referitoare la marginalizarea şi patimile îndurate de Ilie Stricatu în anii
regimului comunist.
43
Calde mulţumiri aducem familiilor, prietenilor şi apropiaţilor
care ne-au înţeles frământările, ne-au tolerat absenţa din mijlocul lor
şi ne-au menajat pe parcursul cercetărilor.
Colegilor şi prietenilor Diana-Maria Dăian, Mihaela Tălpaş,
Laura Drăghiciu, Tomy Tamás, le mulţumim pentru traducerea
rezumatelor în limbile engleză, germană, franceză, italiană şi
maghiară.
Mulţumim Primăriei Municipiului Sebeş, domnului primar
economist Dorin Nistor, Centrului Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş,
doamnei Nadia Mitrea care, prin sprijinul financiar acordat, au făcut
posibilă apariţia celui de-al doilea volum al colecţiei ,,Personalităţi
marcante ale Sebeşului”.
Nu în ultimul rând, mulţumirile noastre se cuvin editurilor
Argonaut şi Mega, Cluj-Napoca, pentru disponibilitatea şi
profesionalismul de care au dat dovadă în definitivarea acestui
proiect editorial.
În încheiere, ne exprimăm convingerea că acest al doilea
volum al colecţiei ,,Personalităţi marcante ale Sebeşului” va trezi atât
interesul comunităţii academice, cât şi cel al comunităţii locale,
făcând dovada faptului că oamenii trec, faptele rămân…
44
ILIE STRICATU
45
INTRODUCERE
1A se vedea cele 8 volume ale lucrãrii lui Teodor V. Pãcãţian, Cartea de aur sau luptele
politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungarã, Sibiu, s. n., 1902; Vasile Stoica,
Suferinţele din Ardeal, ediţia a IV-a, Bacãu, Editura Vicovia, 2008; David Prodan,
Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formãrii naţiunii române, Bucureşti, Editura
Enciclopedicã, 2013.
46
CAPITOLUL I
DRAMA DE LA SARAJEVO, MOBILIZAREA
AUSTRO-UNGARIEI ÎN ARDEAL, 19142
austro-ungar din anul 1884, asasinat împreunã cu soţia sa, la 28 iunie 1914, în
timpul unei vizite la Sarajevo. Austro-Ungaria a folosit acest incident pentru a
formula pretenţii inacceptabile faţã de Serbia, ceea ce, de fapt, a dus la declanşarea
Primului Rãzboi Mondial (Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial,
traducere din limba englezã de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007, p.
76; Jean-Paul Bled, Franz Ferdinand. Der eigensinnige Thronfolger, Wien, Böhlau Verlag,
2013).
5 În realitate regimentul de honvezi de la Târgu-Mureş purta numãrul 22, cel de la
Sibiu purtând numãrul 23. Conform istoricului Ioan I. Şerban, în cursul Primului
Rãzboi Mondial au fost încorporaţi în armata austro-ungarã circa 650.000 de
români transilvãneni, repartizaţi în 12 regimente de linie (2 Braşov, 31 Sibiu, 33
Arad, 37 Oradea, 5 Satu Mare, 43 Caransebeş, 50 Alba-Iulia, 51 Cluj, 61 Timişoara,
62 Târgu-Mureş, 63 Bistriţa şi 64 Orãştie) şi în 6 regimente de honvezi (21 Cluj, 22
Târgu-Mureş, 23 Sibiu, 32 Dej, 4 Oradea şi 12 Satu Mare). În afara regimentelor de
linie cu o componentã predominant româneascã, o parte a românilor transilvãneni
47
Aici, eram concentraţi, pentru un curs de educaţie fizică, toţi
teteriştii6 din batalionul de honvezi, aparţinând Corpului 12 Armată.7
Drama de la Sarajevo a produs în sufletele noastre o
consternare şi în acelaşi timp o repulsiune faţă de actul terorist al
atentatorului.
Camarazii, unguri şi germani, cereau răzbunare pentru
atentatul săvârşit şi se agitau, noi românii, căci eram mulţi la număr,
aşteptam îngrijoraţi ziua de mâine, grupându-ne în număr mic, feriţi,
în locuri retrase, discutând evenimentele zilei.
-La ce ne putem aştepta?, ziceam noi.
-La un război, cu cine?
-România ce va face, fiind cu ,,Tripla Alianţă”?8
Ulterior, în anul 1915 Italia, urmatã de România în anul 1916, au intrat în rãzboi de
partea Antantei (pentru mai multe detalii a se vedea: Şerban Rãdulescu-Zoner,
România şi Tripla Alianţã la începutul secolului al XX-lea: 1900-1914, Bucureşti, Editura
Litera, 1977; Gheorghe Nicolae Cazan, România şi Tripla Alianţã: 1878-1914,
Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1979).
9 Referitor la loialismul dinastic al românilor transilvãneni a se vedea: Liviu Maior,
49
ungurul se alegea cu trânteala românului, iar românul cu înjurătura
ungurească ,,vad olàh” (valah sălbatic).
De altfel, în viaţa social şi naţională, unde trăiau români şi
unguri, se afla şi câte un ungur cu gura mai mare care, prin cuvinte
nesocotite, provoca animozităţi.
Trufia maghiară a mers aşa de departe încât chiar şi prin
legiuirile ce s-au adus, prin dispoziţiile ce se luau de guvernele
ungureşti, se tindea la deznaţionalizarea elementului românesc.
În astfel de împrejurări n-a fost mirare că mulţi dintre români
nu puteau sta cu braţele încrucişate. Inima noastră a tinerilor, nu
putea să bată pentru o Austro-Ungarie în care să nu avem zile de
bucurie, unde feudalitatea ungurească ne-a strâns şi ne-a rănit până la
măduva oaselor.
Braţele noastre nu puteau lupta pentru un stăpân care aştepta
de la noi sacrificiul sângelui, ca în schimb, la urmă să ne şteargă din
ţinuturile noastre, din plaiurile noastre strămoşeşti.
Războiul mondial se conturează.
Lumea militară şi civilă discută cu enervare cauzele dramei de
la Sarajevo.
Austro-Ungaria primise în anul 1878, din partea Congresului
European ţinut la Berlin,12 mandatul de a ocupa şi administra fostele
provincii turceşti, Bosnia şi Herţegovina.
româneşti din Ardeal”, în Anuarul Institutului de Istorie Naţionalã din Cluj, an V, numãr
5, 1928-1930, pp. 35-62.
51
Să ne jertfim pentru aceşti stăpâni, care cu toate jertfele ce le
vom aduce nu vor decât nimicirea noastră? Ce va face România? Va
merge ea alături de Austro-Ungaria sau contra ei? Nu trebuie să
meargă alături, noi ştim durerile noastre, ştim ce au suferit moşii şi
strămoşii noştrii, părinţii şi noi; şi de vom face de 99 ori bine pentru
alţii şi a suta oară să ne cerem drepturile noastre, capul ni se va lua.
Un grup de tineri ne-am hotărât să ne luăm libertatea de
acţiune.
În ungherele cazarmei de lângă râul Cibin, apoi pe străzile, în
grupuri de câte 3-4 şi în camere la particulari, pe care le aveam
închiriate, plănuiam posibilităţile de trecere în România.
Sfătuindu-ne prea mult, planul se zădărniceşte. Unităţile din
care făceam parte sunt pornite pe câmpul de luptă. Eugen Goga,18
care era cu noi, cade rănit în mâinile ruşilor, în primele lupte.
Din această zi, românii erau supravegheaţi cu mare stricteţe.
Fiecare pas al nostru era urmărit de ochiul autorităţii maghiare. Chiar
de am fi avut suflet de înger şi inimă de leu în îndeplinirea serviciului,
în faţa ungurilor eram consideraţi, ca trupuri ce trebuiau puse în faţa
tunurilor şi a mitralierelor ruseşti.
Numai Eugen Goga a căzut prizonier? Câţi dintre unguri nu s-
au predat sănătoşi în mâinile ruşilor şi câţi dintre ei n-au compromis,
mult trâmbiţata demnitate maghiară!
Cunosc un caz când trenul militar care ne transporta pe
câmpul de luptă, se opreşte la o gară în apropierea frontului
galiţian.19 Staţionarea fiind scurtă, în grabă ofiţerii şi soldaţii se dau
18 A se vedea: Eugen Goga, Douã Siberii: din însemnãrile unui ardelean, fost soldat austro-
ungar şi prizonier în Rusia, Bucureşti, Editura Librãriei C. Sfetea, 1916.
19 În timpul Primului Rãzboi Mondial, Galiţia constituia cea mai mare provincie a
Austriei. Astãzi ea acoperã întreg teritoriul Republicii Slovace, precum şi pãrţi din
Polonia şi Rusia aflate în nordul şi estul Munţilor Carpaţi. În timpul Primului
Rãzboi Mondial, Galiţia a fost teatrul unor importante operaţiuni militare: la
sfârşitul anului 1915 ruşii au declanşat o ofensivã împotriva oraşului Cernãuţi,
pentru a împiedica o posibilã acţiune austro-germanã împotriva României şi pentru
a-şi urma propriul plan de înaintare spre Caucaz; în acelaşi timp, generalul Bruşilov
a iniţiat un atac în zona mlãştinoasã a Pripetului, ocupând Cartorijsk-ul şi gonind
52
jos pentru a se aproviziona pe cont propriu din restaurantul gării, cu
ţigări, tutun, vinuri, rachiuri, etc.
Soldatul ungur rezervist, nu-i mai ţin minte numele, se
aprovizionează şi el cu toate bunătăţile ce erau spre vânzare în
restaurantul gării, fără să plătească un ban. Fiind reclamat la ofiţerul
de serviciu de la garda gării, drept justificare a felului cum şi-a
achiziţionat vinul şi tutunul, şterge două palme zdravene ofiţerului şi
o ia la sănătoasa cu vinul şi tutunul, strecurându-se prin aglomeraţia
soldaţilor, în vagoanele trenului militar.
Trenul se pune în mişcare. Ofiţerul pălmuit sesisează de cele
întâmplate pe comandantul trenului.
În mersul trenului se încearcă descoperirea soldatului vinovat,
însă soldaţii unguri, în spirit de camaraderie, îl tăinuiesc,
îndemnându-l să se culce în vagon.
Drept răspuns la cercetări, din fiecare vagon se auzeau
răspunsurile: ,,Aici nu s-a urcat”, ,,Soldatul vinovat nu este şi nu face parte
din regimentul nostru”, ,,Să fie căutat printre soldaţii valahi, din unităţile care
au rămas în gară”.
Sufletul nostru, al românilor care eram în tren, s-a umplut de
grozavă indignare, dar ce puteam face? Faţă de solidaritatea
ungurească, precum şi faţă de regimul de atunci, spre a nu fi martori,
ca din drepţi să ajungem mincinoşi, ne-am resemnat şi am înghiţit şi
găluşca aceasta ungurească. Şi am mers ca boii la junghiere.
20 Oraş în Polonia.
21 Oraş în Ucraina.
22 Afluent al Vistulei.
23 ,,Husar”: ,,Soldat de cavalerie în armata maghiarã”.
54
Ce să facem? De la avangardă ajutor nu se vedea. Să mergem
sau să ne oprim?
După altă jumătate de oră de aşteptare, văzând că regimentul
nu se mai apropie, ne-am hotărât să ne facem un adăpost.
În lumina fulgerelor, găsim în marginea păduricii, într-un gol
de pădure, o şură. În zgomotul picurilor mari de ploaie, cu paşi uşori,
intrăm în şură. Pe întuneric şi pe pipăite dăm de ceva paie şi fân, în
care ne-am culcat.
Să aprindem vreun chibrit nu cutezam. Lumina produsă de el
ne-ar fi trădat prezenţa, dacă în apropiere pe undeva ar fi fost ruşi.
Dormind iepureşte, uzi leoarcă de apă, în toiul nopţii ne
pomenim cu şura invadată de o mulţime de soldaţi. Ştiam că sunt
soldaţi, fiindcă auzeam comenzi date în şoaptă, când în limba
germană, când în altă limbă străină, pe care nu o cunoşteam, era
rusească, sau poloneză nu o pricepeam.
Nu ştiam ce să facem. Să ne arătăm, ar fi fost mai bine, căci ne
temeam ca nu cumva aceşti soldaţi să sondeze paiele şi aşternutul cu
săbiile şi baionetele lor. Nu pricepeam în mâinile cărora suntem.
Ruşi? Austrieci?
Îndată ne dăm seama că aceştia nu pot fi decât cehi şi slovaci
din armata austro-ungară.
Ne ridicăm din culcuş şi la lumina felinarelor ce s-au aprins de
ceho-slovaci, suntem observaţi şi întrebaţi din ce unitate facem parte.
Peste noapte am rămas în tovărăşia lor, iar în zorii zilei, ei şi-au
văzut de drum, iar noi am plecat în căutarea regimentului.
Spre seară, interesându-ne de la trupele în marş, găsim
regimentul adăpostit în corturi, pe nişte versanţi ai dealurilor din
apropierea Grodekului.
Tunetele din noaptea trecută au fost slabe pe lângă înjurăturile
tari cu care ne-au întâmpinat ofiţerii companiei şi ai regimentului.
,,Puneţi-i sub supraveghere!”, răcni comandantul batalionului,
maior Szöcs.
După ce le-am dat cu o zi în urmă doi prizonieri şi după ce ne-
am făcut datorinţa de ostaşi, aceasta să ne fie răsplata?
55
În a patra lună de război ofensiva rusească se înteţeşte.
La Stanislau24 suntem respinşi şi retragerea peste râul San se
face în cea mai mare dezordine. Fugim care pe unde putem, flămânzi
şi multe unităţi fără mantale şi fără raniţe.
Căruţe răsturnate, raniţe călcate cu picioarele, cai morţi şi
bolnavi, împiedicau trecerea unităţilor, care se retrăgeau în
debandadă. Trupele nu mai erau disciplinate, unităţile se retrăgeau pe
formaţiuni de turme.
În a treia zi de retragere, soldaţii, care îşi aruncaseră raniţele şi
mantalele, s-au îmbrăcat cu veşminte de-ale particularilor, luate de
prin casele satelor pe unde treceau.
Vedeai soldaţi cu căciuli galiţiene, cu mantale negre evreieşti,
cojoace şi pieptare ţărăneşti şi mulţi, foarte mulţi, cu umerii şi
vestoanele în faţă şi pe spate, plini de făină, din furgoanele cu saci,
răsturnate în mijlocul drumului.
Ruşii nu ne slăbeau. În două săptămâni, trupele austro-ungare
în retragere au ajuns de la Stanislau în Carpaţi la trecătoarea
,,Uzsocului”. De aici i-am lăsat, retrăgându-se prin Ungaria.25
Îmbolnăvindu-mă ajung la Sibiu, la spitalul militar. Oltean
Nicolae, în ziua plecării mele la spital, este rănit, oribil mutilat.
Ochiul şi faţa complet zdrobite. Toracele şi ambele mâini sfârtecate
de glonte, care l-a găsit în poziţie de tragere, culcat.
Astăzi, Oltean Nicolae trăieşte, ca invalid din război, în oraşul
Sebeş, în totală incapacitate de muncă, neîmproprietărit nici cu loc
de cultură, nici cu loc de casă, primind abia în 1938, o pensie lunară
de circa 800 lei. Constantin Bozdog a murit şi el, în luptele cu ruşii.
se vedea: Octavian Tãslãuanu, Trei luni pe câmpul de rãzboi: ziarul unui român, ofiţer în
armata austro-ungarã, ce a luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia,
Bucureşti, Depozit General: Librãria Stãnciulescu, 1915.
56
CAPITOLUL III
DIN SIBIU LA DRUM SPRE ŢARA MAMĂ
26 Rafila Sãliştean (?-1984): ,,Firuca”, fiicã a unei familii de ţãrani înstãriţi din Sebeş,
soţia cãpitanului Ilie Stricatu; fiind absolventã a Institutului Surorilor de Caritate
,,Regina Elisabeta” din Bucureşti a activat ca infirmierã, în cadrul armatei române,
în timpul Primului Rãzboi Mondial (informaţii puse la dispoziţie de domnul
Nicolae Tudorescu).
57
Cu energia caracteristică tinerilor în astfel de împrejurări, un
grup de tineri români, între care şi prietenul Petru Moga, ne hotărâm
cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii, să plecăm la Bucureşti.
Dintre toţi câţi ne-am hotărât, numai Moga şi eu am plecat la
drum către ,,Ţara Mamă”.
Plecaţi din cazarmă, luăm o cameră la hotel Bulevard.
Sfătuindu-ne încotro să o luăm, spre frontieră sau pe la Sălişte,27 am
hotărât că mai bine este pe la Sălişte, prin munţi, spre apa Lotrului.
Ne era mai greu şi mult, până să scăpăm din Sibiu.
În cazarmă s-a aflat despre plecarea noastră. În toate părţile şi
la toate ieşirile din oraş, fiind stare de asediu, erau posturi şi patrule.
Planul să mergem pe la Sălişte a fost bun, mai ales că un camarad al
nostru, Bratu, ne-a sfătuit să trecem şi prin Tilişca28 şi acolo la o
mătuşa a sa, ne putem adăposti, în apropierea munţilor.
După ce facem plata camerei, plecând din cameră, lăsăm pe
masă un bileţel către prietenul Vinţan, actualmente preot în
apropierea Orăştiei, încunoştinţându-l de plecarea noastră.
În gara Sibiu, luându-ne bilete de tren, ne strecurăm la
vagoane cu mulţimea tinerilor din Sălişte şi Tilişca, care veniseră la
Sibiu la revizuire şi recrutare.
În vagonul de clasa a II-a eram cu notarul comunei Sălişte şi
cu alţi călători. Biletele noastre erau pentru Sebeş, locul nostru natal,
intenţionat scoase aşa, ca eventual dacă am fi surprinşi şi urmăriţi, să
nu ni se poată aduce acuza de plecare peste graniţă.
În gara Sălişte coborându-ne, vedem o patrulă de jandarmi,
îndreptându-se către trăsura în care se urcă notarul.
De teamă ca să nu fim prinşi, am tulit-o printre vagoane şi de
acolo cu grabă am luat drumul către comuna Tilişca.
Înaintea şi înapoia noastră nu vedeam pe nimeni. Ajunşi la o
cotitură de drum pe lângă ,,Vale” auzim tropot de cal; repede
60
CAPITOLUL IV
PESTE MUNŢI
63
-,,Avem această credinţă mai mare decât un grăunte de muştar
şi dacă credinţa cât un grăunte de muştar poate muta munţii,
credinţa şi braţele tuturor românilor să nu poată muta graniţele?”.
-,,Amin!”, răspunde moş Stanca, cu vorbă gângăvită.
-,,La drum, zise călăuzul; moş Stancule stinge focul şi să ieşim
deasupra!”.
Urcându-ne din râpă, continuăm drumul. După o oră se iviră
zorile. Amestecul acesta de noapte cu puterea luminii ne ţinu privirile
foarte încordate. Instinctul de apărare ne făcu să presupunem, că
după fiecare trunchi de copac mai gros, cineva ne pândeşte.
-,,N-aveţi teamă, zise călăuzul Gligor, din urmă nimeni nu ne
ajunge, înainte poate să ne iasă cineva în cale, rămâneţi şi ne urmaţi la
distanţă de vedere”.
Călăuzul şi moş Stanca o luară înainte. Din distanţă ne făceau
semne cu o căciulă să-i urmăm.
Soarele ieşi de după munte şi acum era deasupra pădurii.
Ciobanul şi călăuzul se opresc. Ciobanul ne face semn să oprim. ,,Ce
este?”, îl întrebăm. ,,Vedeţi, în faţa voastră este un gol mare de
pădure. Alte dăţi când am trecut pe aici, am trecut noaptea, acum
este ziua. Străbătând poiana ne poate observa cineva. Să ocolim la
stânga, nu putem urca stâncile ce se văd şi apoi peste vârfurile acelea
n-am mai fost şi ce ştim unde vom ajunge”.
Un cuţit parcă ar fi înfipt cineva în inimile noastre. Ce e de
făcut?
,,Aici nu putem sta, zise călăuzul, ne înapoiem puţin spre
dreapta, mai facem cale de un ceas şi ne adăpostim la stâna lui Pleşa.
Stână e pustie, are şi fân sub acoperiş, în stână vă puteţi şi odihni
până diseară, zise ciobanul”.
Stâna era cu trei încăperi, două din ele erau tixite cu nutreţ,
până sus, iar în a treia, care era destinată ca locuinţă pentru băciţe, se
aflau nişte cârlige afumate, o căldare de tuci spartă şi o şea de lemn
hodorogită, cele din urmă răzimate de un perete al încăperii.
Ciobanul ne face semn să ne urcăm pe fân.
64
Căţărându-ne ca pisicile pe bârnele pereţilor stânei, ajungem
sus şi ne acoperim cu fân.
Aici nu mai eram la larg. De acum eram prizonierii ciobanului
şi ai călăuzului.
În şoaptă vorbeam cu Moga: ,,Ce ne facem Petre? Noi stăm
aici ca la închisoare, dacă o fi să ne simtă cineva nu ne mai putem
apăra, ne ia ca din oală! Nu vor fi ai dracului românii ăştia să ne dea
pe mâna ungurului!”. ,,Mai ştii”, răspunse Moga.
Enervat, se ridică din culcuş, îşi îndreaptă privirile în toate
direcţiile pe sub acoperişul stânei şi apoi în şoaptă cheamă numele
călăuzilor. Niciun răspuns.
-,,Să ştii că ne-au luat banii şi s-au dus dracului! Ce să facem?”,
zise Moga.
-,,Să aşteptăm până diseară”, îi răspunsei. ,,Să aşteptăm şi să ne
păzim”.
În loc să ne odihnim, stăm acum de pază când unul, când
celălalt, până seara.
Către seară auzim în apropierea stânei pas omenesc şi pe
cineva de trei ori tuşind. Era ciobanul Stanca şi călăuzul Gligor.
Ciobanul ne face semn să ne coborâm, spunându-ne că ei au
fost în apropiere la nişte clăi de fân, ca să ne poată feri sau anunţa de
vreo primejdie.
Timpul se schimbase. Nişte nori negri acopereau pădurea. La
început erau mari, apoi mai întinşi şi tot ţesându-se au acoperit
într-o clipă toată bolta cerului. O noapte neagră şi rece ne învăluia.
-,,Să pornim, zise călăuzul, că de acum dăm de alt necaz,
aceştia sunt norii cu zăpadă”.
,,Vârful lui Petru”30 se vedea de cu ziuă, acoperit cu zăpadă,
stând ca un moşneag cu plete albe, privind tristeţea codrilor din
împărăţia sa.
Vârf montan, din Munţii Şureanu, Carpaţii Meridionali, având o înãlţime de 2130
30
metri.
65
După o oră de marş, pe frunzele şi crăcile uscate se aştern
primii fulgi de zăpadă, în altă jumătate de oră stratul de zăpadă era
gros şi fiecare urmă a noastră rămânea tipărită.
-,,Ce ne facem? Ne rămân urmele! Apoi de; zise călăuzul, ăsta-
i necazul despre care am vorbit, dar n-aveţi teamă”.
-,,Mai avem mult până la graniţă?”, îl întrebarăm. ,,Mâine pe
înserat suntem la graniţă!”, ne răspunse călăuzul.
Toată noaptea am mers prin zăpadă, urcând şi coborând,
încărcaţi de zăpadă şi uzi la picioare.
De mâncat, mâncarăm mergând, din traistă, mai multă brânză,
care se sfărâmiţa şi gustam din sticla cu rachiu, celelalte, salamul,
pâinea erau îngheţate.
După un popas în apropierea frontierei, popas făcut cu toţii
culcaţi în zăpadă, cu nasurile, fiecare la rădăcinile mai groase şi mai
ridicate din pământ ale copacilor, ni se arată de călăuz pichetul de
graniţă unguresc, la punctul de trecere ,,Obârşia Lotrului”.31
31Obârşia Lotrului este o importantã zonã turisticã din Munţii Parâng, Carpaţii
Meridionali, care face legãtura dintre patru masive muntoase: Parâng, Cãpãtânii,
Lotrului şi Şureanu.
66
CAPITOLUL V
LA GRANIŢĂ
67
Îl ascultăm şi sfârşiţi de oboseală, ne oprim părându-mi-se că
sunt pe altă lume.
Simţeam o lume cu totul nouă, nepătrunsă de mine.
Visam, aveam înaintea ochilor tot ce s-a petrecut şi
presimţeam ce va avea să se întâmple.
Prietenul Moga avea şi el atitudinea omului liniştit, trecut prin
puternice emoţii.
Călăuzul şi ciobanul au strâns la iuţeală crăci uscate de sub
zăpadă, ca să facem focul.
Curăţim zăpada pe locul unde ne aşezăm şi la jăratecul şi
flacăra focului, ne dezgheţăm merindele, iar după ce mâncăm şi ne
uscăm îmbrăcămintea, ne culcăm între focuri, pe care din când în
când, până dimineaţă, le alimentam cu lemne, când unul, când altul.
Dimineaţă ne luăm rămas bun de la călăuzi, mulţumindu-le de
osteneala şi binele ce ni l-au făcut, rugându-i să comunice părinţilor
că am trecut cu pace şi sănătoşi.
-,,Încotro s-o luăm Petre?”.
-,,Să mergem să aflăm în apropiere un pichet de grăniceri”,
răspunse prietenul Moga.
Un vânt subţire, ascuţit şi rece se dezlănţuieşte, aruncând
zăpada de pe coroana copacilor peste capetele şi feţele noastre.
Cu ochii şi urechile îmbâcsite de zăpadă păşim peste munţii şi
codrii acoperiţi şi ei de troiene mari de zăpadă.
Poteci şi dacă existau, acum nu se mai vedeau. Numai câte o
urmă mai proaspătă de sălbătăciune mai vedeam din când în când.
Către seară, după ce am coborât în multe văi, am urcat coaste
pe locuri nebătătorite de picior omenesc, zărim în fundul unei văi o
căsuţă şi deasupra ei, pe un stâlp, un drapel.
-,,Să fie oare pichetul românesc?”. Nu putea fi altceva. Stâlpul
cu drapelul erau dovezi că nu putea fi o căsuţă particulară, totuşi o
temere ne cuprinse pe amândoi. Putea acea căsuţă să fie şi pe
teritoriul Ungariei, graniţa pe la punctul nostru de trecere avea foarte
multe sinuozităţi, chiar după o zi de marş, aşa cum l-am făcut noi,
68
după ce ai trecut frontiera, poţi foarte uşor, dacă pierzi direcţia, să
ajungi iarăşi la frontieră.
Mai era drapelul care trebuia să ne lămurească pe ce teritoriu
se află căsuţa. Dar la acest drapel în apropierea amurgului, nu i se
putea distinge culorile, fiind şi el vechi şi spălăcit.
Deodată zărim la uşa căsuţei un soldat cu pelerină neagră şi cu
capelă moţată.
Era primul soldat român pe care l-am văzut.
Grănicerul ne face semne de chemare. Pichetul era românesc.
Cu bucurie frăţească suntem primiţi între grăniceri. După ce le
istorisim tot calvarul nostru, şeful pichetului dă ordin grănicerilor să
ne pregătească ceva de ale mâncării.
Şeful pichetului era un om voinic, frumos şi bine făcut, cu
umerii laţi, părea de o putere neobişnuită.
Se apropie de noi, ne invită să gustăm un pahar de vin, pe care
îl avea într-o damigeană şi gustând câte puţin, şezând cu toţii în jurul
unei mese ce servea şi de birou, şeful ne vorbea:
-,,Când v-am văzut sus pe culme, ştiam că sunteţi
,,ungureni”,32 ştiam că vă părăsiţi patria; nu fiţi descurajaţi, aici în
România, dacă vă purtaţi cu demnitate, veţi trăi fericiţi. Țara noastră
încă va intra în război, dar nu se ştie ceasul!
Noi nu vă facem mizerii, dacă ar fi să ne ţinem după cum
prevede regulamentul, trebuie să vă ţinem arestaţi şi să vă conducem
din post în post”.
-,,Patria noastră este România domnule şef. Am plecat din
Ardeal pentru că am simţit că aici ne este locul! Nu puteam să mai
trăim între unguri şi saşi, să le ascultăm laudele, ei liberi şi noi
subjugaţi. Nu am fugit de acolo de teama morţii, de murit trebuie să
murim odată. Am fugit de acolo fiindcă vrem să murim pentru ţara
şi neamul nostru”.
73
Uităm de necazurile din Ardealul nostru. Aici era pace, aici nu
era război. Acolo erau offuri şi vaiere, aici era mişcare şi viaţă. În
Ardeal era doliu, aici era veselie.
Alături de ceainărie era hotelul şi restaurantul ,,Bratu”.
,,Proprietarul hotelului trebuie să fie ardelean”, zise prietenul
Moga.
Intrăm la portar şi cerem o cameră cu două paturi.
Ca acte de identitate, am prezentat portarului biletele de liberă
circulaţie, eliberate de compania de jandarmi Brezoiu.
Cât am stat la hotel pe proprietar nu l-am văzut.
Portarul îşi încasa regulat costul camerelor.
De mâncat, nu mâncam la restaurantul ,,Bratu”, restaurantul
ni se părea prea luxos şi tariful mâncărurilor ridicat faţă de
posibilităţile noastre de plată. Trebuia să fim cruţători, nu mai aveam
pe tata şi mama la care să apelăm la cazuri de nevoie.
Peste drum de hotelul ,,Bratu” era un restaurant modest
,,Giurconiu”. La acest restaurant am tras până când am terminat
paralele.
74
CAPITOLUL VII
LA ,,LIGA CULTURALĂ”.37
ÎNCORPORAREA CA VOLUNTARI
76
Pentru mine nu era altă încăpere, decât antreul44 şcolii; aici, pe
o pătură şi mai pe urmă pe o saltea cu paie îmi odihnesc oasele
noaptea şi tot aici după plecarea elevilor de la şcoală, îmi pregăteam
într-o cratiţă, împrumutată de la d[oam]na Nichitescu, carne friptă şi
sare şi niţel piper.
Prietenul Moga, în duminici şi sărbători, venea pe la mine. Cu
el cutreieram Bucureştii. Străbăteam Calea Victoriei,45 Bulevardul
Elisabeta,46 Cişmigiul,47 Calea Griviţei, Filantropia, Şoseaua Kiselef,48
muzeele, Parcul Carol49 etc.
Într-una din zile, în Cişmigiu, facem cunoştinţă personală cu
un tânăr ardelean.
Ni se prezintă: ,,Sunt Bocan Iancu din Pianul de Sus”50 şi îmi
spune că mă cunoaşte din Ardeal, era coleg cu fratele meu Simion
(mort pe frontul italian şi îngropat la Linz,51 1918).
-,,Îmi pare bine de cunoştinţă! Ai vreun rost pe aici, eşti plasat
undeva?”, îl întrebai.
-,,De vreo două zile sunt în Bucureşti, vin de la Braşov, acolo
s-au făcut recrutările pentru clasa noastră, primind ordinul de
încorporare pentru Viena, am sosit la Bucureşti”, îmi zise.
44 ,,Antreu”: ,,Prima încãpere (de dimensiuni mici) a unei locuinţe, în care se intrã
venind de afarã (vestibul)”.
45 Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor; actualmente
ani de domnie ai regelui Carol I (în perioada comunistã a purtat numele de ,,Parcul
Libertãţii”).
50 Pianul de Sus, judeţul Alba.
51 Linz, oraş în Austria, al treilea ca mãrime, reşedinţã a landului Oberösterreich.
77
-,,Bine ai făcut frate Iancule, decât să faci armata la Viena şi să
te sacrifice pentru alţii, mai bine fă-o aici şi o facem cu toţii”, îi zisei.
Din momentul acesta am luat cu toţii hotărârea ca să ne
prezentăm la Marele Stat Major şi să cerem, de acum, încorporarea
noastră ca voluntari.
În ziua următoare nu am mai mers la serviciu.
La Marele Stat Major am fost primiţi cu simpatie. Ofiţerii ne-
au rugat să le istorisim episoade din război, sau interesat de felul de
organizare al unităţilor, a echipamentului, a armamentului, despre
starea morală a trupelor, de felul de luptă al ungurilor şi al ruşilor, de
procentele răniţilor, ale morţilor şi al prizonierilor.
Un colonel, dintre ofiţerii Statului Major, ne îndrumă să ne
prezentăm colonelului Alimănişteanu, de la Direcţiunea Şcoalelor
Militare.
După ce ne-am făcut cererile, primim încunoştiinţarea, că
suntem primiţi ca elevi cu termen redus la şcolile militare
pregătitoare pentru ofiţeri de rezervă ,,Artilerie, Geniu, Marină”
secţia geniului.
La 15 februarie, deşi cursurile erau începute, suntem îmbrăcaţi
în haina de ostaş român.
78
CAPITOLUL VIII
FIRUCA
83
Presimţeam că aceasta nu mai este o deplasare obişnuită.
Ştirile erau senzaţionale. România va intra în război şi cu preciziune
se ştia, trebuie să mergem contra Ungariei, de la care avem de
revendicat Ardealul.
Populaţia, pretutindeni prin satele pe care le-am parcurs, ne
întâmpina cu flori şi cu urale, dar în acelaşi timp se putea citi pe
feţele locuitorilor o oarecare teamă de cataclismul ce se va desfăşura
peste casele şi avutul lor, strâns cu atâta sudoare şi agoniseală.
Trupele mărşăluiau greoi pe drumul proaspăt construit. În
urma noastră veneau răsfiraţi călăreţi şi soldaţi, dintre cei aflaţi în
permisie. Până la Bunaica, unde am staţionat, efectivele unităţilor
erau aproape completate.
Deasupra satului Bunaica pe un platou, batalioanele pe linii de
companii pun armele în piramidă şi iau pe loc repaus.
Ofiţerii sunt chemaţi, să li se comunice noile ordine, la hanul
din marginea satului. Aici, cum acoperişul de şindrilă, care era o
prelungire a acoperişului casei, în faţa hanului, la orele 12 din noapte
la lumina slabă a unei lampe cu petrol, ni se comunică ordinul de
mobilizare.
Întregii armate i se spunea prin proclamaţie următoarele:
,,Ostaşi, v-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii
voştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor
voievozi Mihai Viteazul58 şi Ştefan cel Mare,59 ale căror rămăşite zac în
pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai
ostaşilor, care au învins la Războieni,60 la Călugăreni61 şi la Plevna.62 Veţi
lui Bogdan al II-lea (a se vedea: Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei
(1457-1504), Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 1990).
60 Desfãşuratã la data de 26 iulie 1476.
61 Desfãşuratã la data de 25 august 1595.
62 Desfãşuratã în intervalul 30 august-28 noiembrie 1877.
84
lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă grea vă aşteaptă, cu
bărbăţie să-i îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi
a noastră. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va
slăvi”.
În proclamaţia adresată întregii naţii se spunea: ,,Români,
războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat
adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe
temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul
nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui.
După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au
reuşit să întemeieze statul român prin unirea principatelor, prin războiul
independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne
este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai
Viteazul a înfăptuit numai o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale
Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii
noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme
somnul de veci. În noi, în virtuţile noastre, în vitejia noastră, stă putinţa de a le
reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să
propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor gintei noastre. Români!
Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie
toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al
unui popor, care are credinţă neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele
glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”.
De trei ori ,,Ura!” şi ,,Trăiască regele şi armata”, răsună
spontan din piepturile ofiţerilor.
Armele soldaţilor stăteau încă în piramidă. Aceste arme nu
mai erau acum instrumente de instrucţie, trebuiau de acum să
răspândească moartea. Cu ele trebuia să deschidem primele focuri
asupra duşmanului care ne aştepta fortificat la frontieră.
După ce li se comunică şi soldaţilor ordinul de mobilizare, se
ordonă plecarea spre frontieră, pe formaţiuni de luptă.
La orele 4 dimineaţa de la liniile înaintate se aud primele
bubuituri de armă.
Lupta s-a angajat.
85
Batalionul de sub comanda maiorului Aleman şi alte
batalioane din 57 şi 17 Infanterie, ocupa tranşeele ungureşti de pe
dealul Matorăţ, artistic lucrate, presărate cu puternice obstacole din
drugi de fier şi sârmă ghimpată.
Batalionul nostru era la rezervă, staţionat în corturi.
În decursul nopţii, ungurii dau contra-atacuri.
Bubuitul tunurilor, răpăitul mitralierelor şi pocniturile de armă
dădeau impresia că acolo s-au deschis gurile iadului şi se dă o luptă
între omenire şi puterea morţii.
Pentru mine acest lucru nu era aşa de impresionant ca pentru
ceilalţi din jurul meu, am mai trecut prin asemenea momente, nu ca
acum când privesc, ci luptându-mă, în luptele cu ruşii în Galiţia.
Acolo am fost mai timid în faţa morţii. Acolo nu puteam
porunci sufletului să facă acte de bravură, acolo îmi făceam numai
datorinţa.
Aici sufletul meu nu mai era încătuşat, aici aşteptam să mă
avânt cu toată puterea sufletului.
La o săptămână suntem introduşi în tranşeele de luptă.
Întreg dealul ,,Alion” era fortificat în lung şi în lat.
Ungurii erau în faţa noastră la distanţă de 600 metri, adăpostiţi
bine în tranşee. În zorii zilei primim ordinul de atac.
Primul foc de armă îl trag în nişte mogâldeţe ca muşuroaiele
de cârtiţe, mobile, ce se strecurau pe linia tranşeelor ungureşti; erau
capetele soldaţilor unguri.
Pârâiturile de armă au început acum pe toate liniile. Un
adăpost al ungurilor ieşit puţin la suprafaţă necamuflat îndeajuns de
bine este izbit de un proiectil de tun şi nimicit.
Lupta se încinge şi după un bombardament puternic de
artilerie pornim la atac, fără niciun adăpost în faţa noastră.
Ungurii se retrag prin şanţurile de comunicaţie, iar noi
revenim sub presiunea focurilor lor de artilerie, iarăşi în tranşeele de
unde am plecat.
86
Ungurii n-au mai revenit la tranşeele lor, un atac de flanc al
vânătorilor noştri i-au silit să se retragă după puţin timp spre
comunele Topleţ63 şi Bârza64 pe Valea Cernei.
Noi eram în urmărirea lor. În adăpostul dărâmat de tun am
găsit un soldat ungur, mort, cu îmbrăcămintea arsă, cu faţa şi
pântecele prăjite de foc; iar în tranşeele de tragere soldaţi morţi,
împuşcaţi prin cap, rezemaţi cu puşca de peretele tranşeelor; păzeau,
pare că, lăzile cu cartuşe părăsite de unguri.
Din plutonul meu am avut patru răniţi.
De pe culme ni se deschidea priveliştea pe Valea Cernei. În faţa
mea, jos în vale era comuna Bârza. A fost primul sat pe care trebuia
să-l cuceresc.
Un sat al Banatului, era tot ca un sat ardelenesc pentru mine.
Aveam speranţe mari, iar credinţa că tot ţinutul românesc va fi
dezrobit s-a întărit în mine ca o piatră de granit.
Primesc ordinul de la comandantul batalionului să cercetez
întreaga zonă de la poziţiile noastre şi până la comuna Bârza.
Cu două plutoane desfăşurate în linie de trăgători, cobor încet
spre sat. Ultimii soldaţi austrieci se retrăgeau prin comună, furişându-
se pe lângă case. Patrulele înaintate pătrund în sat. Cobor cu primul
pluton, străbat vreo câteva porţiuni de străzi şi după ce mă conving şi
de la locuitori, în care mă încredeam, fiindcă erau români, că ungurii s-
au retras şi sunt încă în retragere la ieşirea din comună, aranjez posturi
în sectorul cercetat.
Cu plutonul al doilea, împărţindu-l în patrule, cercetez restul
străzilor din comună, ocupând rând pe rând locuinţa jandarmilor,
oficiul poştal şi primăria, punând stăpânire pe toate liniile de
comunicaţie.
La primărie sunt întâmpinat de mulţime de popor, bărbaţi şi
femei, care au închinat comuna, arborând la edificiul primăriei un
mare steag alb.65
capitulare.
87
Între acei care au predat comuna, era şi notarul satului. Nu
prea vorbea bine româneşte. Îl întreb dacă e român. ,,Da, mi-s
român”, răspunde notarul, dar femeile care stăteau în jurul meu
îmi şopteau: ,,E jidov66 domnule”. Îl declar deţinut şi îl trimit la
brigadă.
În timpul acesta a sosit în comună şi căpitanul Georgescu din
1 Dolj, mai pe urmă maiorul Paraschivescu din 57 Infanterie.
Satul a rămas în stăpânirea lor, iar eu spre seară m-am reîntors
la batalionul meu.
Aici, primesc ordinul să mă duc în comună la locuinţa unui
cetăţean ungur, deţinut ca ostatic la Severin şi să ridic după un tablou
îmbrăcăminte şi obiecte de toaletă necesare lui ca ostatic.
În timpul când împachetam cu personalul casei obiectele în
cauză, un bombardament puternic de artilerie s-a dezlănţuit asupra
comunei.
În intervalul dintre trageri, cu doi soldaţi care erau cu mine şi
cu obiectele ridicate ne despărţeam de focul artileriei, plecăm din
comună la brigadă, unde am predat obiectele aduse.
Poziţiile cucerite de noi s-au păstrat. Ungurii mai încercau din
când în când câte un contra-atac, dar au fost întotdeauna respinşi.
Orşova încă era ocupată acum de Regimentul 17 Mehedinţi.
Pe celelalte fronturi, bulgarii invadaseră Turtucaia, iar
Germania ne-a declarat şi ea război prin surprindere.
După ce poziţiile aici la Cerna erau asigurate, Regimentul 57
primeşte ordin să plece la Câineni,67 la muntele ,,Robu”.
Marşul până la Strehaia68 l-au făcut soldaţii în cântece de fluier.
Gârboviţi de povara echipamentului, spre Strehaia, marşăluiau mai
greu.
În gară, îmbarcându-ne obosiţi, am adormit în vagoane.
În Carpaţi, la muntele Robu, era bătălie mare.
66 ,,Jidov”: ,,Evreu”.
67 Câineni, judeţul Vâlcea.
68 Strehaia, judeţul Mehedinţi.
88
Înaintarea trupelor în Ardeal a fost oprită de puhoiul german
de sub comanda generalului Falkenhayn.69
Trupele române erau în retragere de la Sibiu.
Muntele Robu era linie de rezistenţă. O linie de couville, ce
servea la exploatare în timp de pace, pe muntele Robu, era stricată,
ici colea vagoane răsturnate şi stropite cu sânge ne arătau că pe aici
în proaspăt s-au dat lupte.
Linia frontului era mai sus nu chiar pe creastă, acolo pe culme
era inamicul. Oricâte atacuri am fi dat ne-ar fi fost imposibil să-i
scoatem din poziţiile lor. Nici ei nu puteau pătrunde niciun pas la
noi. Fiecare menţineam poziţiile.
Aici, zi şi noapte, ţăcăneau mitralierele; pe noapte cu lună, pe
noapte întunecoasă, bubuiau grenadele şi tunurile.
Exploziile puternice ale proiectilelor de tun cutremurau
pământul. Aici s-au prăpădit şi mari şi mici dintre ai noştri.
Primul neamţ cu cască aici îl văd, la Robu.
Soldaţii plutonului meu erau în prima linie de trăgători, când
pentru mine soseşte ordinul să plec la Turnu-Severin.
Îmi iau rămas-bun de la fiecare soldat, îi îndemn să lupte cu
bărbăţie şi cu credinţă, asigurându-i că oricât am avea de suferit,
biruinţa va fi a noastră.
germanã în anul 1869, iar în 1908 era general de cavalerie şi comandant al Corpului
17 de Armatã. În 1914 a devenit unul dintre generalii lui Hindenburg, remarcându-
se în cea de-a doua bãtãlie pentru Varşovia. În 1915 i s-a încredinţat comanda
supremã a forţelor austro-germane care acţionau în Galiţia, apoi a înaintat în sud-
estul Poloniei, participând la operaţiunile care i-au silit pe ruşi sã evacueze Varşovia.
Avansat la gradul de feldmareşal, la sfârşitul anului 1915, Mackensen a cotropit
Serbia. Ca urmare a intrãrii Regatului României în rãzboi, a fost numit la comanda
armatei care a invadat Dobrogea în august 1916. Dupã ocuparea unei pãrţi a
României, dupã colapsul Imperiului Ţarist şi dupã încheierea Pãcii de la Brest-
Litovsk, Mackensen a devenit conducãtorul de facto al zonei ocupate din România
pânã la încheierea armistiţiului. Dupã încheierea rãzboiului, a fost internat ca
prizonier în Ungaria, dar i s-a permis sã se întoarcã în Germania în anul 1919 (a se
vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, p. 121).
91
În furnicarul acesta de soldaţi, rachetele luminoase săgetau
văzduhul ca apoi să cadă la pământ cu o coadă în formă de cometă,
luminând liniile de trăgători.
Exploziile puternice ale proiectilelor de tun zguduiau
pământul, soldaţii loveau şi se apărau. În faţa Severinului zăceau
acum, după cum se spune în Biblie ,,şi cei mari şi cei mici, corpurile celor
tari şi a celor slabi. Corpurile cailor, corpurile tuturor, a celor mici şi a celor
mari”.
Cei rămaşi în zorii zilei, străbătând Severinul, ne refacem în
comunele Cerneţi74 şi Pietrele Albe,75 lângă Severin.
Descurajat, mă gândesc la deşertăciunea lumii acesteia.
Generaţia noastră este de sacrificiu, dar generaţia lui Horea,76
Cloşca77 şi Crişan,78 a lui Iancu79 şi Vladimirescu80 n-au fost tot de
sacrificiu? Suntem noi mai buni ca ei? Nu pentru noi s-au jertfit ei?
Iosif al II-lea doleanţele acestora, unul dintre liderii rãscoalei ţãrãneşti din 1784 din
Munţii Apuseni (a se vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul
www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:22).
77 Cloşca (Ion Oargã): unul dintre liderii rãscoalei ţãrãneşti din 1784 din Munţii
Apuseni, cel mai apropiat colaborator al lui Horea, pe care l-a însoţit în trei dintre
cãlãtoriile sale la Viena (a se vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul
www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:29).
78 Crişan (Marcu Giurgiu): militar în armata austriacã, unul dintre liderii rãscoalei
ţãrãneşti din 1784 din Munţii Apuseni, organizatorul cetelor de ţãrani rãsculaţi (a se
vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul
www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:35).
79 Avram Iancu (1824-1872): avocat, revoluţionar român, lider al legiunilor armate
93
-,,Nu poţi părăsi unitatea, noi mai avem de luptat, trebuie să
răzbim spre Bucureşti, ştiu ce soartă te aşteaptă, nu fi descurajat; de
azi încolo te numeşti Popescu”.
Scotocesc toate buzunarele, îmi strâng toată corespondenţa,
fotografia Firucăi în costumul de maică, toate foile de patrulare şi le
dau foc.
De acum, sub alt nume, păşesc alături de compania mea.
La Segarcea,82 fiind la ariergardă, trebuia să oprim înaintarea
germanilor. În urma noastră erau Regimentul 144 bavarez şi unităţi
austro-ungare.
La un post de trecere, unde aveam pe caporalul Purec Petre,
se semnalează prezenţa inamicului. Mă duc personal la post. Întăresc
postul cu încă o grupă.
Observ în imediată apropiere, înaintând pe brânci prin nişte
boschete de salcâm, un soldat şi în urma lui pe alţi trei soldaţi
austrieci. Îi lăsăm să se apropie. Caporalul Purec, prin surprindere, îi
somează să se predea, trăgând un foc de armă. Unul din ei, care era
mai în apropiere se şi ridică în picioare, aruncă arma şi se predă.
Cu privirea la acesta, pe ceilalţi trei i-am pierdut din ochi.
Soldatul prizonier se numea Siebelhasca şi spunea că este de la
Viena. Ne-a arătat fotografia cu soţia şi trei copii ai săi şi ne-a rugat
să nu-i facem vreun rău.
În retragere l-am purtat cu noi. Soldaţii mari puneau pe umerii
lui raniţe, câte o manta şi îl obligau să mai ducă când aveau merinde,
sacul cu merinde.
În apropiere de Tia-Mare83 l-am predat la comandamentul
,,Grupului Cerna”, unde mai erau vreo 200 prizonieri, între care cei
mai mulţi cicliştii.
La Tia-Mare ocupăm poziţii de apărare.
La orele 2 ½ după-masă un pluton din compania mea era
desfăşurat în trăgători, un pluton la dispoziţia sublocotenentului
96
Când auzeam zgomotul de pas al santinelei care ne păzea şi
când intra în cameră la noi eram sigur că vine să mă ridice.
A doua zi, 7 decembrie, suntem încolonaţi în stradă; pe şosea
se scurgeau în faţa noastră soldaţii ,,Grupului Cerna” în coloană
tristă ca o turmă fără păstor şi fără suflet.
Un locotenent austriac ne face apelul şi plecăm în marş spre
comuna Cilieni,85 aici suntem lăsaţi în cantonament.
În casa unei ţărănci din marginea comunei, la lumina unei
lămpi, sublocotenentul Scăueriu ne pregăteşte o ciorbă cu găină,
cumpărată de la gazdă.
Aici avem alţi camarazi, pe Manu, Mărăşescu, d[octo]r Arghir,
Diţescu şi Fortunescu. Şi acestora le spun ca şi celorlalţi: ,,Îmi ziceţi
Popescu”.
La ora 8 dimineaţa pregătim un ceai, zahărul l-a dat Mărăşescu
din economiile lui, ceaşca o iau de la gazda casei.
Nu apucasem să beau ceaiul şi neamţul ne ordonă să ieşim.
Plec cu ceaiul în ceaşcă şi până la locul de adunare îl beau,
ceaşca o păstrez în buzunarul mantalei, nemaiputând-o restitui
gazdei.
Un locotenent austriac călare, ne conduce la Corabia,86
depărtare de 15 k[ilo]m[etri] de la Cilieni.
Oraşul Corabia era tixit de trupe germane şi austro-ungare.
Pe acoperişurile caselor erau arborate drapele germane,
austriece şi ungureşti.
La vederea lor am simţit străbătându-mi prin inimă un fior
rece. Cu o descurajare îmi reaminteam trecutul.
Le-am văzut în oraşul meu natal în timp de pace, le-am văzut
aşa cum le vedeam aici în Corabia prin diferite localităţi pe frontul
rusesc, dar nu mă aşteptam niciodată ca aceste steaguri să le văd
arborate în Țara Românească.
89 Pentru situaţia prizonierilor de rãzboi români a se vedea mai multe detalii la: Jean
Nouzille, Dumitru Preda, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine:
1917-1918, ediţia a II-a revãzutã şi adãugitã, Bucureşti, Editura Semne ’94, 1997;
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Calvarul prizonierilor
români din Primul Rãzboi Mondial. Mãrturii documentare, volum I-III, Piteşti, Editura
Universitãţii din Piteşti, 2006; Luchian Deaconu, Ofiţeri români prizonieri de rãzboi:
1916-1918: mãrturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2013.
90 ,,Bacara”: ,,Joc de cãrţi în care nouarii au valoare, iar decarii, numiţi bacara, sunt
egali cu zero”.
91 ,,Chemin de fer”: ,,Joc de noroc asemãnãtor cu bacaraua, la care fiecare jucãtor
distribuie sau adunã jetoanele sau banii pierduţi şi plãteşte câştigurile jucãtorilor”.
93 ,,Alişveriş”: ,,Vânzare, negoţ, afaceri (reuşite)”.
100
ofiţerului român de un negustor pârlit mi-a răscolit însă toate fibrele
până în adâncul inimii.
Câtă umilinţă a trebuit să suferim şi am suferit cu resemnare şi
cu speranţa care veşnic ne da noi puteri de viaţă.
De la Timişoara prin Seghedin,94 la orele 5 dimineaţa ajungem
la Budapesta.
Prin vânt şi frig, cu mantaua prinsă pe umeri, alerg cu tot
grupul de ofiţeri spre nişte barăci, unde ni se dă o ciorbă de fasole cu
carne de cal.
Ziua întreagă, de la 5 dimineaţa, până la orele 9 seara, suntem
închişi în vagoane, care erau manevrate pe toate liniile.
Flămânzi, nemâncaţi de dimineaţă, îngheţaţi de frig, ajungem
la orele 4 dimineaţa la gara Şoproni. La orele 6 dimineaţa la gara
,,Sopronyék”95 ne aşteptau cu felinare şi torţe aprinse, soldaţii
austrieci.
Căpitanul Cornicioiu ne face apelul din ordinul ofiţerului
austriac.
Spre ziuă, soldaţii austrieci sting felinarele şi torţele şi plecăm
spre lagăr, trecând prin comuna Sopronyék.
Suntem informaţi că în lagărul Sopronyék a fost spital de
exantematici; lângă baraca n[umă]r[ul] 71 era cimitirul ruşilor morţi
în acest spital.
Barăcile erau mizerabile, ploaia se strecura în paturile noastre
prin acoperiş. Sublocotenentul Coviltiru punea în pat şi scuipătoarea
cu nisip ca să strângă apa ce pica de sus.
Frigul se înteţise, cărbunii pentru încălzitul barăcilor îi
cumpărăm, contribuind fiecare cu câte o coroană.
Hrana a fost apă sărată cu minuscule bucăţi de cartofi.
Slăbeam din zi în zi. Crăciunul anului 1916 îl facem în tren, flămânzi
şi sleiţi de puteri.
102
ora 11 din noapte sosim la Hamburg102 şi de acolo la orele 4 după
masă sosim la noul lagăr ,,Ströhen Moor”.
Lagărul era pe câmp, cu barăci şubrede şi cu saltele înfundate
cu jurnale vechi, cu reviste, cu blocuri şi cartele de pâine. Pe
aşternutul acesta cu noduri nu am putut dormi. În ziua următoare
îmi desfac salteaua şi mărunţesc toată hârtia din saltea în fâşii subţiri,
lungi şi mai scurte. Aveam acum un aşternut mai bun. Pătura era din
cele pentru trupă, ruptă şi foarte uzată.
Hrana, cea mai rea posibilă.
După atâtea luni de captivitate, în acest lagăr eram aproape
leşinat de foame.
Lagărul Ströhen Moor, era lagăr de represalii.
Ofiţeri voinici, robuşti ca locot[enentul] Hasnaş aveau aici
siluete de copii şi figuri de moşnegi.
Volbură Poiană, poetul, era cu noi cu adevăratul său nume de
Năsturaş.103
În Joia Mare la 30/12 aprilie 1917, înainte de Paşti, era vânt şi
frig. La ora 4 după masă am cerut o marcă de la locot[enentul]
rezervă Cercel, n-avea decât 20 pfenigi,104 mi-a promis însă că de
Paşti, se va face luntre şi punte şi mă va ajuta.
Seara am mâncat 40 gr[ame] de pâine, bând 3 ceşti de ceai fără
zahăr.
Mulţi dintre ofiţeri, din cauza debilităţii generale, ameţeau şi ca
trăsniţi se rostogoleau ca butucii la pământ.
Colonelul Urdăreanu, ca protest contra răului tratament,
părăseşte sala de mese, făcând propunere să refuzăm ciorba ce ni s-a
102 Hamburg, oraş în Germania, al doilea ca mãrime.
103 Constantin Nãsturaş (1890-1972): ofiţer (în timpul Primului Rãzboi Mondial a
participat la luptele de pe teritoriul Bulgariei), poet român (cunoscut sub
pseudonimul Volburã Poianã), colaborator al revistelor ,,Sãmãnãtorul”, ,,Neamul
românesc literar”, ,,Viaţa Româneascã”, ,,Cosânzeana”, ,,Familia”, ,,Transilvania”,
,,Patria”, ,,Ramuri”, ,,Cele Trei Crişuri” etc. (a se vedea: Anca Sârghie, Din istoria
presei româneşti, Bucureşti, Editura Techno, 2004, pp. 115-116).
104 ,,Pfenig”: ,,Unitate monetarã divizionarã germanã, reprezentând a suta parte
dintr-o marcã”.
103
servit, dar ciorba rămasă în castronul său pe masă, este repede
sorbită nu pot să ştiu de cine, dar în castron nu a mai rămas.
De altfel, ofiţerii în general deşi debilitaţi îşi păstrau
demnitatea, dar acum în faţa înfometării mai adunau şi coji de
cartofi, fir de iarbă verde din curtea lagărului, resturi de sfeclă de la
bucătărie şi cu sare, care era din belşug, mai pregăteam câte o ciorbă
în ibrice făcute din cutii de conserve.
O mâncare mai savuroasă, am pregătit mai mulţi inşi din
carnea de găină, pe care unii dintre ofiţerii camarazi au prins-o în uşa
barăcii, scăpată din curtea comandantului, care era alături.
În Vinerea Patimilor, zi posomorâtă cu ploaie şi zăpadă, cu
frig în cameră, cer o ţigară de la locot[enentul] Pesacov, m-a refuzat,
nu avea nici el.
Pe la orele 11, înainte de masă ne strângem în jurul
locotenentului Boldescu, care ne întreţinea cu anecdote, ne vorbea
despre ,,visuri”, despre ,,morţi” şi despre ,,înviere”.
Ce sublimă şi ce liniştitoare este această credinţă a ,,învierii”.
Cu sufletul împăcat, cu toate simţurile liniştite, serbăm acum
această ,,înviere” departe de lagăr.
Nu mai auzeam pe cei din jurul meu, eram departe cu gândul,
eram acasă în sânul familiei, lângă părinţi, fraţi şi surori, în biserica
locului natal, ascultând evanghelia ,,învierii”.
,,La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
cuvântul. Toate prin trânsul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut”
(Ioan, cap[itolul] 1).
Da. Atunci mi-am zis şi acest război prin voia lui s-a făcut.
Carnagiile de pe toate fronturile erau semnele Apocalipsei.
,,Şi deschizându-se sigiliul a ieşit cu cai la locul şi acelui ce şedea pe el i s-
a dat putere să ia pacea de pe pământ” (Apocalipsa, cap[itolul] 6, vers[et] 4).
,,Şi a ieşit un cal galben şi numele acelui ce şedea pe el era moartea şi
infernul urmă după ea şi i s-a dat putere peste a patra parte a pământului să
omoare cu sabia şi cu foamete” (Apocalipsa, cap[itolul] 6, vers[et] 8) şi
acum am înţeles că a venit ziua mâniei Celui Prea Înalt.
O mână mă apasă uşor pe umăr şi o voce îmi zice:
104
-,,Coane Iliucă! Mi-a sosit un pachet cu alimente de la
Berna”.105
Era vocea camaradului Paul Trifu.
Văzându-mă Trifu atât de liniştit, mă cinsteşte cu un pesmete,
îl păstrez pentru ziua de Paşti.
Sâmbăta Paştilor, după ce îmi spăl farfuria şi tacâmurile, pe la
orele 12 din noapte, scriu o bucată de hârtie cu litere mari urarea de
înviere ,,Christos a înviat” şi afişând-o la un loc vizibil lângă soba din
mijlocul barăcii, mă culc.
În ziua de Paşti mă scol mai mulţumit. Timpul era frumos cu
un soare plăcut.
În urma consfătuirii din Vinerea Patimilor şi din iniţiativa
maiorului Adia, comandatura permite să se oficieze în ziua de Paşte
un serviciu religios pentru prizonieri.
Un preot ortodox este adus în lagăr.
Împodobim sala de mese cu crengi de brad şi 3 icoane pictate
de camaradul Ştefănescu.
În timpul serviciului religios, la ieşire, mă podidesc şi pe mine
lacrimile.
Singur, plăpând, trec pe lângă cele două fântâni din curtea
lagărului, străbat curtea până la capăt, îmi şterg lacrimile şi intru în
camera barăcii uşurat, dar foarte abătut.
La prânz în sala de mese ni s-a dat o supă de sfeclă (mâncare
de ,,Paşti”).
În cameră mănânc pesmetele primit vineri de la camaradul
Trifu.
Aici soseşte şi camaradul Scăueriu cu 3 mărci primite de la
locotenentul Cercel.
De bucurie plecăm la cantină, bem câte o limonadă,
cumpărăm vreo câteva ţigări şi o sticlă cu vin.
106
CAPITOLUL XIII
KREFELDIŞTII
110
arse şi coapte de etuve,110 cu degetele picioarelor ieşite prin
încălţăminte, mi se păreau de acum întineriţi, cu feţele frumoase şi cu
privirile clare.
Locotenentul Fană Pop din Corabia,111 vorbind cu un sergent
german Schultze, repatriat şi el din captivitatea rusească, îi zice: ,,Ne
repatriaţi de teama englezilor, dar să ştiţi că nu veţi scăpa de ei,
războiul va fi terminat când vor sosi şi englezii în acest lagăr şi vă va
pune pe d[umnea]voastră în locul nostru”.
Neamţul zâmbi, probabil înţelegea starea noastră sufletească.
Dolmetcherul ne anunţă să fim gata de plecare.
Gornistul german sună de trei ori strident, sacadat fără pic de
muzicalitate, raa, ta-taa, ta-ta, ta-taaa, semnalul de adunare.
În faţa porţii comandaturii ni se face ultimul apel.
Cu boarfele strânse în pelerine, în legături de cămăşi, alţii cu
geamantanele la mână şi pe umeri escortaţi de un pluton şi doi ofiţeri
germani, pornim în drum spre gară.
Prin comuna Breesen, erau copii, femei şi bătrâni, sat curăţel
însă fără viaţă.
Din rândurile convoiului nostru, dintre ofiţerii prizonieri
aruncau, din când în când, câte un pezmete copiilor şi femeilor din
drum.
Copiii şi femeile, la vederea pezmetului, se aruncau grămadă
asupra lui, întindeau apoi mâinile, făcându-ne semne să li se mai
arunce.
Soldaţii germani cu o oarecare sfială faţă de noi îi mustră şi nu-
i lasă să se apropie de convoi.
Ne-am dat imediat seama că Germania este în criză
alimentară.
110 ,,Etuvã”: ,,Aparat metalic format dintr-o incintã etanşã, folosit pentru sterilizare
şi deparazitare prin mijloace chimice şi fizice, pentru menţinerea la o temperaturã
ridicatã a unor substanţe sau piese”.
111 Corabia, judeţul Olt.
111
În tren ni se spunea de către un soldat german, Baur, de prin
Meklemburg,112 că de un an de zile populaţia primeşte pâinea,
zahărul şi carnea cu cartelă.
În gara Berlin şi Charlottenburg113 acelaşi aspect al înfometării
ca şi în comuna Breesen.
Ofiţerii aruncau din vagoane pezmeţi pe peroanele gărilor.
Mulţimea care staţiona pe aceste peroane, lume bună, burgheză,
cucoane şi domni, se certau pentru un pezmete.
În sufletul meu simţeam o bucurie, nu fiindcă vedeam acest
tablou, dar fiindcă îmi dădeam seama că puterea germană este în
declin.
Ştiam că de acum, că am terminat noi războiul prin pace
separată cu germanii, dar îmi dădeam seama că adevărata luptă se dă
acum între germani şi francezi, războiul nu e terminat.
O pace ca cea de la Buftea nu era satisfăcătoare, jertfele făcute
de români şi bravurile făcute la Mărăşeşti îmi întărea credinţa că
pacea de la Buftea,114 prin care ţara era ciopârţită, Dobrogea dată
bulgarilor, Carpaţii pe întreagă întinderea lor, pe o adâncime de 20
k[ilo]m[etri] ungurilor, nu era decât ceva provizoriu. În acest timp,
Basarabia proclamându-se republică moldovenească independentă,
Sfatul Țării din Chişinău votase unirea cu România.
România se vedea lipsitã de orice sprijin. În aceste condiţii, dupã unele preliminarii
la Buftea, s-a semnat pacea de la Bucureşti, în ziua de 7 mai 1918. Condiţiile impuse
României au fost deosebit de grele: Dobrogea era ocupatã de Puterile Centrale,
Austro-Ungaria îşi extindea stãpânirea de-a lungul crestelor Carpaţilor, surplusurile
de petrol şi cereale ale ţãrii au intrat în posesia Germaniei, care, îşi instituia un
control asupra întregii economii româneşti. Pacea promulgatã de Parlament, nu a
fost promulgatã de regele Ferdinand (a se vedea: Nicolae Bocşan, Sorin Mitu,
Toader Nicoarã, Vasile Vesa, Manual multifuncţional de istorie modernã a României, Cluj-
Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 1998, pp. 195-196).
112
Nu mă îndoiam acum că victoria finală va fi a aliaţilor. Pe
frontul franco-german luptele erau violente.
Dar la oboseala gândurilor, bucuria că mă repatriez a început
să se umbrească, noi gânduri şi planuri îmi frământau creierul.
Unde se va face predarea noastră? La Bucureşti? Acolo era
ocupaţia germană. Cum şi cu ce forme se va face această predare?
Adevăratul meu nume nu este Popescu. Pot să fiu descoperit
chiar în ultimul moment.
Poate mă vor preda în faţa unor ofiţeri austrieci care mă
cunosc.
Poate, ofiţerul român care mă va lua în primire, verificând
identităţile ofiţerilor, va constata că în tablourile Regimentului 57
Infanterie sau a Batalionului 2 Pionieri, unde am servit, nu există
ofiţeri cu numele Ilie Popescu.
Poate pe această chestiune în momentul repatrierii se vor
naşte discuţii şi iată, mă vedeam descoperit şi reţinut de forţele
germane la repatriere.
Trenul se apropie acum de Budapesta.
Descurajarea aceasta n-a durat mult timp, voi scăpa şi de astă
dată, împrejurările ce se vor ivi îmi vor indica ce voi avea de făcut.
În gara Budapestei soldaţii italieni prizonieri lucrau la
terasamentul liniilor de cale ferată.
Aceşti prizonieri, debilitaţi, cu feţe supte, cu privirile strânse,
cu mişcări domoale, abia ridicau târnăcoapele pe care le lăsau să cadă
fără să se împlânte.
Cu feţele arse de soare, nebărbieriţi, fără încălţămite, cu
hainele sfâşiate, cu cămăşile unsuroase de sudoare şi cu mâinile
noduroase şi murdare, prizonierii italieni, cunoscându-ne că suntem
români, ne cereau de mâncare.
Între santinelele care îi supravegheau erau şi români din
armata austro-ungară. Nici aceştia nu se deosebeau mult de italieni.
Îmbrăcămintea lor era aproape tot atât de murdară ca şi a
prizonierilor, mai aveau pe ei o centură şi o armă pe care se rezemau.
113
Unul dintre santinele, cu mers obosit, cu călcâiele picioarelor
târâind nişte bocanci devocaţi, scorojiţi, mai mari decât laba
piciorului, înfundaţi cu obiele, ce atârnau ca nişte zdrenţe la
înfrăşurătura tureacului,115 se apropie de noi şi cu aceaşi asemănare
de foame ne roagă să-i dăm şi lui ceva de mâncare.
N-am avut cu ce-i ajuta. Le-am spus că şi noi suntem
prizonieri şi de la plecare n-am mâncat decât o singură dată la o gară
în apropierea Berlinului.
Resursele financiare şi alimentele se vede s-au terminat şi în
Ungaria şi în Germania era acum sărăcie.
Încurajat de aceste constatări aveam o siguranţă în puterile
mele, un echilibru interior se stabili în sufletul meu, aveam de acum
credinţa că războiul se va termina cu înfrângerea ungurilor şi
germanilor.
Şuierul prelung al locomotivei ne dădea semnalul de plecare.
La fiecare uşă a vagoanelor se auzeau vocile înţepătoare ale
santinelelor germane ,,aufsteigen”.116
Vreo câteva bufnituri de vagoane, apoi încă o opinteală a
locomotivei, un pufăit rar, apoi din ce în ce tot mai des, de
locomotivă, pune trenul în mişcare.
Priveliştea ce se înfăţişa ochilor era cu totul alta decât în
Germania.
Aici ţarinele, dealurile aveau înfăţişare mai aproape de sufletul
meu, vedeam pământuri arate, lanuri de grâu, oarze, trifoaie, lucerne,
oveze, cartofi, sfecle şi plantaţii de vii.
În Germania, pe unde am umblat, mi se părea totul artificial,
nu am văzut lanuri de grâu, decât la Meklemburg. Porumbul în
regiunea de nord a Germaniei nu creşte decât la mărimea firului de
ceapă, în schimb pădurile de brazi pe sute de hectare erau plantate
pe linii geometrice. Fâneţele şi proprietăţile în apropierea comunelor
115 ,,Tureac”: ,,Parte a cizmei care acoperã piciorul de la gleznã pânã sub genunchi”.
116 ,,Aufsteigen”: ,,Urcarea”.
114
şi chiar în locuri mai îndepărtate erau împrejmuite cu sârmă
ghimpată sau cu prăjini.
Coşurile înalte de prin comune şi oraşe din apropierea liniei
ferate ne indicau că acest popor german trăieşte mai mult din
industrie. Casele înnegrite de fumul din fabrică păreau nişte zidiri
vechi. În jurul lor nu era viaţă, totul mi se părea rece şi rigid.
În Banatul timişan, asemănător cu şesul Olteniei, natura mi se
părea că zâmbeşte. Lanurile de grâu se legănau la cea mai mică adiere
a vântului, semănăturile de porumb, cartofi, etc., frumos aşezate şi
bine lucrate, casele curate.
Populaţia care era la munca câmpului se deosebea mult de cea
din Germania.
Mersul, gesturile, semnele ce ni le făceau aceşti bănăţeni şi
bănăţence la trecerea trenului, erau indicii că aici inimile sunt mai
deschise, mai comunicative, nu aşa de dârji, închişi ca germanii.
La Vârciorova117 intrăm în scumpa noastră ţară. Privim cu toţii
la ferestrele vagoanelor.
Vedeam poziţiile de luptă părăsite în 1916, vorbim în vagoane
despre împrejurările şi întâmplările de atunci.
Camarazii care erau din Turnu-Severin emoţionaţi se pregăteau
să se întâlnească în gara Severinului cu rudele şi cunoscuţii lor.
În vagon era numai vorbă şi mişcare.
În gara Severin trenul se opreşte.
Pe peronul gării vreo câteva persoane, cucoane şi domni
autorizaţi de comandatura germană, am schimbat vreo câteva cuvinte
cu vreo câţiva ofiţeri prizonieri.
Aici, aflăm de la unul la altul că transportul nostru va merge la
Moldova şi se mai vorbea că la trecerea noastră prin Bucureşti, acei
din rezervă care au familiile în teritoriul ocupat de germani vor fi
lăsaţi la vatră.
118 ,,Ulube”: ,,Prãjini prinse de crucea cãruţei, trãsurii, între care se înhamã caii”.
119 ,,Oişte”: ,,Barã lungã de lemn fixatã în crucea cãruţei, trãsurii, de care se înhamã
caii”.
116
Din mişcările şi gesturile lor, din discuţiile presărate cu
anecdote, îţi făceau impresia că sunt în călătorie de studii sau în
excursie.
Într-o după-amiază frumoasă, cu soare, cu adiere uşoară de
vânt, care ne mai răcorea de căldura înnăbuşitoare din vagon, trenul
soseşte în Gara de Nord.
-,,Bucureşti! Bucureşti!”, exclamau ofiţerii de bucurie.
-,,Să ne dăm jos fraţilor, să mai vedem şi de sufletul nostru,
aici e capitala noastră”, exclama un ofiţer.
-,,Unde să te dai domnule! Nu vezi că aici în gară tot germanii
dau comandă”, răspunse un altul.
Şi într-adevăr, ofiţerii germani care ne-au escortat, au dat
ordine santinelelor să nu permită nici unuia dintre noi să coboare din
vagon.
Pe peronul gării erau militari germani. Spre ei se îndrepta un
grup compus din doamne şi bărbaţi şi vreo câteva surori de caritate.
Grupul acesta al ,,Crucii Roşii” se apropie de comandantul
care ne escorta şi împreună cu el şi cu alţi ofiţeri germani, parcurg
peronul de-a lungul trenului, prin faţa vagoanelor noastre.
N-am cunoscut nicio persoană din acel grup.
Surorile de caritate, bucureştence, ne-au servit, prin ferestrele
vagoanelor, pâine şi cafea neagră.
Din Bucureşti, trenul se îndreaptă spre Moldova, împrăştiind
prin gară un miros greu de fum.
În apropierea Mărăşeştilor, terenurile de cultură şi de-o parte şi
de cealaltă a liniei ferate, erau năpădite de bălării.
Roţile vagoanelor retezau buruienile crescute pe terasamentul
liniei.
Pe toată întinderea nu se vedea fiinţă omenească.
Pe această întindere pustie, se vedea numai o dâră groasă de
fum, lăsată de locomotiva trenului.
Fumul acesta, în pustietatea aceasta, se frământa şi se răsucea,
în lupta lui cu elementele naturii, se rarifica şi se înălţa lin, tot mai lin,
sus, sus de tot, până când nu se mai vedea.
117
Pământul era şi el frământat, gropile făcute de obuze ne arătau
că frământarea pământului aici s-a făcut cu trupurile şi sângele
soldaţilor noştri, că s-au dat lupte pe viaţă şi pe moarte.
Biruinţa de la Mărăşeşti a lăsat morminte multe şi de-o parte şi
de alta, care acum sunt acoperite cu bălării, în loc de flori.
Gândurile mele, în faţa acestei privelişti se adunau toate. În
toată fiinţa mea se aşeză o linişte şi cu pietate priveam aceste locuri
sfinte, unde cu sânge românesc s-a scris şi pus pecetea pe actul de
dezrobire a neamului românesc.
Dar gara Mărăşeşti, ca şi Oltenia şi Muntenia, erau tot sub
ocupaţie germană.
O aripă a gării era ocupată de nemţi, iar cealaltă de români.
La sosirea trenului în gară, ofiţerii prizonieri se rânduiesc pe
peron în flanc câte doi şi în formaţiunea aceasta se apropiau conduşi
de ofiţerul neamţ spre un grup de ofiţeri români, care aşteptau
echipaţi în ţinută de campanie.
Observ imediat că gara Mărăşeşti era punctul unde trebuia să
se facă predarea noastră.
Trenul cu care sosisem, manevra în gară.
O idee îmi veni. Părăsesc coloana şi dintr-o săritură sunt pe
scările vagonului. Trenul manevra spre zona românească. Santinela
germană mă somează să mă cobor.
Sub pretext că mi-a rămas ceva din bagaje în vagon, răspund
că mă voi conforma.
Vagoanele manevrate ajung repede în zona românească.
Aici soldaţii demobilizaţi aşteptau formarea trenurilor ca să
poată pleca fiecare la casa lui şi în teritoriul ocupat de germani.
În zona românească germanii nu mai aveau putere asupra
mea, la postul de trecere, era santinelă română.
Cobor din tren în mijlocul soldaţilor şi a ofiţerilor români.
Ofiţerul de serviciu, care supraveghea formarea trenurilor cu
plecarea demobilizaţilor, la postul de trecere, era locotenentul
Maniţiu.
118
În timpul cât stăteam încă de vorbă cu ofiţerul, camarazii
rămaşi pe peronul gării Mărăşeşti, erau şi ei liberi în zona
românească.
Prietenii pe care i-am avut, au plecat fiecare la rosturile lor.
Omul în libertate nu mai este aşa de bun la suflet.
Cei ce sunt în suferinţe se înţeleg mai uşor, pe când cei care
sunt în libertate, nu pot înţelege pe cei ce sunt încă în suferinţă.
Libertatea trezeşte în sufletele oamenilor dorinţi care nu se pot
mărturisi şi interese care trebuiesc soluţionate fără ca să ştie stânga ce
face dreapta.
În lagăr toţi eram prieteni, ne ajutam cu un ban, cu o ţigare.
Aici în libertate ne separăm, fiecare după interesele lui.
În definitiv e ceva natural, în viaţa socială, fiecare trebuie să-şi
aibă locşorul lui.
În căutarea acestui locşor, neglijam unele prietenii, căutam
altele şi o veşnică alegere după mai bine ne stăpâneşte sufletul.
La un moment dat mă văd alături de camaradul Trifu.
-,,Ce faci acolo coane Iliucă? Încotro o iei?”, mă întrebă Trifu.
-,,La regiment m-aş duce sau la vreun prieten”, îi răspund.
-,,Vii cu mine la Piatra Neamţ? Acolo am numai pe mama,
care ne va îngriji” şi îmi zise în continuare: ,,Ştiu că eşti transilvănean
deşi nu mi-ai mărturisit-o prin lagăre, ştiu că nu te cheamă Popescu,
am discutat aceasta cu maiorul Calistrat Stoenescu, ştiam cu
preciziune că eşti ardelean şi te admirăm cu cât calm ai ştiut răbda,
înfrunta şi străbate suferinţele captivităţii”.
-,,Ai părinţi coane Iliucă?”. ,,Slavă Domnului că am scăpat din
captivitate coane Pavele, am părinţi, dar nu mai ştiu nimic despre ei
din 1914 şi văd că trebuie să mai sufăr, nu mă pot duce la ei, nu le
pot scrie şi dorinţa de a şti ceva despre ei, de a-i revedea, este un
ideal pe care trebuie să-l îndeplinesc”.
Şi văzându-mă liber pe câmpia Mărăşeştilor, fără adăpost, m-
am decis să plec la Piatra Neamţ, la camaradul Trifu.
119
CAPITOLUL XV
LA CONUL TRIFU ŞI ÎNTÂLNIREA
CU PRIETENII LA IAŞI
123
Peste noapte am rămas la el. În sentimentele acelea de
revedere create de emoţiile întâlnirii am discutat până târziu în
noapte.
În zorii zilei, mă scol recreat.
El pleacă la serviciu, eu plec la unitate îmbrăcat cu pantalonii
şi chipiul lui de campanie.
De atunci ne întâlneam des cu toţii.
Regimentul meu era la Târgul Frumos, Batalionul 2 Pionieri se
mutase la Podul Iloaiei.123
În duminici şi sărbători eram cu toţii, când la T[âr]g[u]
Frumos, la Podul Iloaiei şi de foarte multe ori la Iaşi.
La Iaşi pe lângă Ministerul de Război erau ataşaţi militari
germani şi vedeam şi destui ofiţeri austrieci. Nu eram mulţumit cu ce
vedeam.
Cum, adică şi aici unde este regele, unde este guvernul şi
armata română să fiu încă sub controlul germano-austriac?
La regiment nu mai erau decât cadrele.
Trăsuri şi care erau numai cele necesare pentru transportul,
combustibilului, a furajelor şi a alimentelor, câte 2 până la 4 cai de
regiment.
La Târgul Frumos, hrana rece a trupei era carnea de cal.
Într-o livadă străbătută de un pârâu, era abatorul de cai.
Toţi caii scoşi la reformă, erau aici adunaţi şi din ei, când era
necesar, se tăia câte unul pentru hrană.
Cartofi şi grâu nu se mai găsea.
La popota124 ofiţerilor se făceau toate sforţările ca să se poată
pregăti ceva mai bun de mâncare.
Satele din apropiere erau pustii, fără locuitori, mulţi nu s-au
mai înapoiat de pe câmpurile de luptă şi cei mai mulţi, familii întregi,
au murit de tifos exantematic.125
126 Pentru mai multe detalii a se vedea: Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri,
Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 147-179; Idem, Legiunea Românã din Franţa
(1918-1919): pagini de istorie militarã şi diplomaticã, Timişoara, Editura Mirton, 1996.
125
În Bulgaria la Sofia, era anarhie, sârbii înaintau victorioşi
gonind pe bulgari spre ,,Strumiţa”,127 în Ungaria, Tisza Pista128 era
zăpăcit.
Wilhelm al II-lea129 solicita pacea prin Wilson.130 Ceho-slovacii
aveau guvernul lor, iar sârbii în timpul acesta au ajuns la Dunăre.
Bucovina proclamase şi ea unirea cu ţara mamă.
Trupele franceze trecuseră Dunărea în România pe la
Zimnicea,131 iar germanii se retrăgeau din ţară în panică, lăsând
depozitele cu prada. România face mobilizare nouă.
Cu Divizia I Acoperire pornesc iarăşi la război.
De astă dată itinerariul acestei divizii se schimbă.
Regimentul, după o noapte de marş, se reîntoarce la Târgul
Frumos.
În timpul acesta îmi vine mutarea la batalionul de origine.
Sunt la unitate cu locot[enentul] Bocan, la Batalionul 2
Pionieri la Podul Iloaiei.
126
CAPITOLUL XVI
ÎN BASARABIA
128
Acolo, la horele duminicale, în şopruri133 sau şuri134 ţărăneşti,
tineretul se distra dansând, horă,135 învârtită,136 măruntă137 şi câte o
polcă138 fără multă politeţe.
În obiceiul ţărănesc fetele aşteptau în faţa şurii sau a
pavilionului de dans să fie invitate.
Invitarea se făcea prin gesturi şi chemări simple şi neprecise.
Se întâmpla de multe ori ca la chemarea unei ,,Ane” sau
,,Mării” se porneau 2 sau 3 spre horă, iar tânărul era nevoit să
precizeze care anume dintre ele este chemată.
În pauză, în dosul şoprului, apoi prin grădină la locuri mai
ferite pe unde totuşi se circula, vedeai perechi, perechi de
îndrăgostiţi, care acoperiţi pe faţă cu o năframă139 sau sub o pălărie
de paie femeiască cu boruri140 mari, se sărutau şi se destăinuiau unii
altora.
Din aceste întâlniri, în fond inofensive, rezultau cele mai multe
căsătorii.
În reflexele acestea îmi reaminteam de primul sărut primit de
la Firuca înainte de război, eram dornic să o pot întâlni undeva, să o
revăd, să-i istorisesc toate suferinţele, să-i spun dorurile, să o
îmbrăţişez cu mai mult curaj.
doua jumãtate a secolului al XIX-lea, a devenit unul dintre cele mai cunoscute
dansuri de bal”.
139 ,,Nãframã”: ,,Bucatã de pânzã de in, cânepã, bumbac, borangic etc., tivitã pe
129
Simţeam nevoia unei alintări, nu din partea altora, din partea
ei.
Pe ea o iubeam.
Icoana ei mi-a rămas întipărită în suflet şi în tot ce mă
înconjura.
Eram obsedat de gândul şi dorinţa să aflu dacă mai trăieşte,
dacă există pe undeva, dacă va fi tot aşa de frumoasă, tot aşa de
veselă, de zglobie, de îndrăzneaţă, de bună şi curajoasă să înfrunte
valurile capricioase ale acestei lumi.
Părul ei blond, de aur strălucitor, era asemănător cu a multor
blondine poloneze, rusoaice pe care le întâlneam la Cernăuţi şi
Hotin.
Am cunoscut-o la un cinematograf în Cernăuţi.
Nu ştia româneşte, vorbea poloneză, rusească şi germană.
Dar nici în tovărăşia ei, sufletul meu nu se simţea liniştit.
130
CAPITOLUL XVII
ÎNTÂLNIREA CU FIRUCA
143,,Curtezan”: ,,Persoanã care face curte, care aduce omagii cuiva, mai ales unei
femei pentru a-i câştiga favorurile”.
133
În convorbirile noastre povesteşte peripeţiile vieţii ei de soră:
-,,Am fost însufleţită de-a face bine pentru alţii, mai mult decât
pentru mine. Ca soră am fost neobosită totdeauna la datorie. De
superiorii mei am fost bine apreciată. Serviciul ce mi s-a încredinţat l-
am purtat cu demnitate şi cu răspundere. Am mulţumirea că în timpul
războiului mi-am făcut datoria faţă de ţară cu prisosinţă, mii de
bolnavi au fost trataţi şi îngrijiţi de mâinile mele. La spitalul ,,Central”
conduceam o secţie, mai târziu, fiind bine apreciată, mi s-a încredinţat
conducerea spitalului din Corabia. Invidia camaradelor m-a dezgustat.
Eram eu de vină dacă puteam pune mai mult suflet, mai multă energie
în îndeplinirea serviciului? Eram invidiată şi pentru că eram mai
frumoasă decât altele. Nu era uşor să străbaţi şi să ieşi cu demnitate
din această frământare a omenirii. Mulţi mă curtau şi pe toate căile
eram ispitită în fel şi forme a mă pierde în rândurile şi moravurile
zilelor de acum. Nu s-a mai putut! Tifosul exantematic şi munca
obositoare de la Corabia m-au extenuat. De tine nu mai ştiam nimic,
bolnavii care îi îngrijeam spuneau că ai murit. Aşa m-am hotărât să
părăsesc cariera de soră şi să intru în rândul oamenilor, să-mi fac un
rost în viaţă şi să mă mărit. Un cunoscut de la Corabia mă curtează,
probabil mă căsătoresc. Fotografia lui e aici. Ce zici?”.
-,,Ca prieten din copilărie, îţi spun ca întotdeauna. E bătrân
Firuco, e mai bătrân decât mine, tu nu te măriţi!”.
Ea zâmbi, ne trata cu o dulceaţă şi îmi spuse să comunic
părinţilor ei că ea este sănătoasă şi că în curând îi va cerceta.
-,,De altfel, zise ea, eu am fost pe acasă, trăiesc şi ai voştri, sunt
aşa cum i-ai lăsat, însă nu le-am putut spune nimic despre tine, tata şi
mama au fost ostatici, abia acum au fost puşi în libertate”.
După aceste mărturisiri şi informaţii ne despărţim, promiţându-
ne că la înapoiere ne vom revedea.
134
CAPITOLUL XVIII
CU TRENUL SPRE ARDEAL
ŞI ÎNTÂLNIREA CU PĂRINŢII
145 Sebastian Stanca (1878-1947): preot, istoric, scriitor, gazetar, protopop stavrofor
şi consilier al Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, preşedinte al Societãţii
Literare ,,Petru Maior” în anii studenţiei, fondator, alãturi de alţi intelectuali
transilvãneni, al gazetei ,,Luceafãrul”, redactor al ziarului ,,Poporul Român”,
,,Telegraful Român” şi ,,Lupta”, preot în localitatea Vulcan, Sebeş, apoi din 1919 la
Cluj, în timpul Primului Rãzboi Mondial încarcerat şi deportat în vestul Ungariei,
asesor referent şcolar în cadrul Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului,
organizator al muzeului eparhial, membru în Adunarea Eparhialã din Cluj şi în
Congresul Naţional Bisericesc, membru în secţia istoricã a ASTRA, autor al mai
multor lucrãri de istorie bisericeascã, schiţe, amintiri, traduceri etc. (pentru mai
multe detalii referitoare la activitatea acestuia a se vedea: Mircea Pãcurariu,
Dicţionarul teologilor români, ediţia a III-a revãzutã şi adãugitã, Sibiu, Editura
Andreiana, 2014, p. 605; Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric-cãrturar uitat.
Protopop stavrofor Sebastian Stanca”, în Astra Salvensis, an II, numãr 4, 2014, pp.
85-93; Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric cãrturar astrist uitat: protopop stavrofor
doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa, activitatea şi opera”, în Analele Aradului,
an I, numãr 1, 2015, pp. 614-630; Mircea-Gheorghe Abrudan, Mihai-Octavian
Groza, ,,Un colaborator destoinic şi ,,prim sfetnic” al episcopului Nicolae Ivan:
protopopul cãrturar Sebastian Stanca (1878-1947)”, în Tabor, an X, numãr 2, 2015,
pp. 86-106). Recent, în demersul privind recuperarea memoriei acestei personalitãţi,
prin strãdaniile istoricilor Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu,
Iuliu-Marius Morariu a fost publicat un volum de studii referitor la viaţa şi
activitatea acestuia (a se vedea: Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta
Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878-1947). Un
cleric cãrturar din Sebeşul de altãdatã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016).
136
Familia mă întâmpină cu îmbrăţişări în lacrimi de bucurie, iar
bătrânul meu tată, sărutându-mă m-a întâmpinat cu cuvintele din
Biblie: ,,Pierdut ai fost şi te-ai aflat, mort ai fost şi ai inviat! Fratele
tău Simion este mort şi îngropat în cimitirul din Lintz,146 vino întru
bucuria noastră!”.
Zilele petrecute în concediu, au fost zile de mulţumire
sufletească, pentru părinţi, fraţi, rude şi cunoscuţi.
141
soldaţi germani culcaţi pe paie. Ne-am retras încetişor, am plecat la
locuinţa fratelui meu Nicolae, care era în război şi acolo la soţia lui
am stat două săptămâni până când a venit armata română”.
-,,Dumneata tot nu ştii pentru ce ai fost internat”.
-,,Ba, acum ştiu, mi s-a spus de la poliţie, unde trebuia în cele
două săptămâni să mă prezint în fiecare zi. Firuca mi-a trimis din
Regat o scrisoare pe care ungurii au oprit-o la cenzură. În ea scria că
România va intra în război contra Ungariei şi ea va veni cu prima
ambulanţă a Crucii Roşii şi cu drapelul românesc peste Carpaţi”.
Bătrânul, uşurat că a scăpat din atâtea primejdii, mândru că se
vedea la casa lui, turna în pahare vinul adus pe masă de soţia sa şi
închinând pentru sănătate pronunţă cu glas puternic: ,,Trăiască
România Mare”.
142
CAPITOLUL XX
UN ÎNCEPUT DE REVOLUŢIE ÎN ARDEAL.
GĂRZILE NAŢIONALE
154 Istoriografia româneascã a aplicat evenimentelor din toamna şi iarna anului 1918
termenii de ,,mişcãri revoluţionare”, ,,revolte”, ,,rãscoale”, ,,revoluţie” sau ,,acţiuni
populare”, pe când memoria colectivã le-a catalogat drept ,,revoluţie”, aceasta fiind
concepţia epocii. Personal, optãm pentru termenul de ,,revoluţie”, dat fiind faptul
cã în urma mişcãrilor din toamna şi iarna anului 1918 a avut loc o schimbare
fundamentalã a structurii de putere din Transilvania şi Banat, vechile autoritãţi fiind
fie alungate cu forţa, fie obligate sã îşi depunã mandatul, vidul de putere fiind
umplut de noile organisme naţionale româneşti: consiliile şi gãrzile naţionale
(pentru mai multe detalii a se vedea: Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în
memorialistica ,,mãruntã” sau istoria ignoratã (1914-1919), Reşiţa, Muzeul de Istorie al
Judeţului Caraş-Severin, 1995, p. 62, 93; Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra
Primului Rãzboi Mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004, pp. 261-266).
155 Pentru organizarea românilor transilvãneni, bãnãţeni şi bucovineni la Viena a se
vedea: Mihai-Octavian Groza, Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din
Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; Idem,
,,Pagini din activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor
din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Consemnãri despre trecut.
Societate şi imagine de-a lungul timpului, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana
Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2015, pp. 199-210; Idem,
143
unguri, cehi, nemţi, care erau organizaţi în gărzi, nu mai era o
conducere unitară, fiecare grup de gardă lucra pe cont propriu. Ce
înţeles vor fi având conducătorii politici ai naţionalităţilor, nu ştiam.
În Sebeş, revoluţia a început de la un grup de soldaţi care, străbătând
străzile, trăgeau focuri de armă. Lumea paşnică s-a retras în curţi şi
locuinţe, iar pe străzi în tot oraşul se auzeau numai bubuituri de arme
şi mitraliere. Până seara românii care, veniseră de pe fronturi cu
arme, grenade şi mitraliere s-au organizat repede în cete de gărzi.156
Saşii la fel erau organizaţi cu garda lor săsească. Ungurii, cu jandarmii
şi cu organele poliţiei îşi aveau garda lor, aşa că într-un moment dat
erau trei gărzi în oraş cu interese contrare. Mulţimea înarmată cu
arme mitraliere şi particulare s-a strâns în jurul gărzii româneşti. Toţi
voiau să pună stăpânire pe conducerea oraşului. Saşii s-au retras
repede, au rămas însă organizaţi în gardă, pentru apărarea avutului
lor. Lupta românilor s-a dat cu gărzile ungureşti, care erau întărite cu
soldaţi şi jandarmi din direcţia comunei Vinţ.157 În timpul acesta,
trupele regulate germane erau în retragere sub comanda lui
Mackensen, prin gara Sebeş. Trenuri militare germane, cu
aprovizionări şi pradă din România, se scurgeau pe linia ferată Sibiu-
,,Drumul spre Alba-Iulia trece prin Viena. Activitatea Senatului Militar Român
Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în
volumul Administraţie româneascã arãdeanã. Studii şi comunicãri din Banat-Crişana, X,
coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press,
2015, pp. 163-179; Mihai-Octavian Groza, Diana-Maria Dãian, Iuliu-Marius
Morariu, Romanians Defending Vienna. The Romanian Central Military Senate of the Officers
and Soldiers, Saarbrücken, Éditions Universitaires Européennes, 2017.
156 A se vedea mai multe detalii la: Mihai-Octavian Groza, ,,Sebeşul şi Marea Unire.
144
Vinţul de Jos. Garda naţională română, pătrunde în localul primăriei.
Acolo se somează foştii conducători să predea cheile şi sigiliile
oraşului. În fruntea gărzii aveam acum pe d[omnu]l d[octo]r Danil
Tecău158 avocat, venit şi el de pe front cu gradul de locotenent. La
primărie nu mai erau decât oficianţi inferiori, fostul secretar Aldea pe
care îl lăsase ungurii şi saşii cu cheile primăriei nu era aici. Mulţimea
înfuriată se îndreaptă spre locuinţa lui Aldea în Calea Viilor. De aici îl
ridică cu forţa şi îl somează să plece la primărie să facă predarea.
Sosiţi în piaţa din faţa primăriei, garda ungurească, care era ascunsă
în străzile din jurul primăriei, deschide focuri de armă asupra
mulţimii şi gărzii româneşti. În lupta aceasta neorganizată, se trag
focuri de arme de ambele părţi, iar secretarul Aldea este împuşcat
mortal, în faţa primăriei, nu se ştie de cine. Mulţimea a pătruns în
primărie, unde era şi localul poliţiei, punem stăpânire pe întreg
edificiul şi instalăm pe primul primar român, d[octo]r Lionel Blaga159
avocat. Conducerea gărzii se instalase şi ea în camerele destinate
poliţiei. La primărie aveam primar cu sfatul naţional, iar la poliţie
aveam garda naţională sub conducerea d[omnu]lui d[octo]r Danil
Tecău. În oraş nu era încă linişte. Populaţia a început să devasteze
depozitul de cherestea, apoi prin oraş unde erau depozite de vinuri,
populaţia ducea vinul pe puteri, cu ciuberele şi cu butoaiele.160 De la
gară duceau petrol şi benzină din cisternele aduse ca pradă şi părăsite
de trupele germane. În cazarmă, unde mai erau încă efecte militare,
158 Danil Tecãu a ocupat funcţia de comandant al gãrzii naţionale române din Sebeş
în toamna şi iarna anului 1918, apoi pentru o scurtã perioadã de timp a ocupat şi
fotoliul de primar al oraşului.
159 Lionel Blaga: nãscut în 1885 în Lancrãm, în familia preotului Isidor Blaga,
161 ,,Manej”: ,,Loc special amenajat unde se dreseazã sau se antreneazã caii”.
146
CAPITOLUL XXI
O FOTOGRAFIE
147
Mă invită într-un mod mai mult hazliu ca să părăsesc armata
ca să-i fiu de ajutor la o întreprindere unde licitase, pe care cu
ajutorul meu spunea ea, ar conduce-o foarte bine.
Flacăra dragostei a început să-mi încălzească inima.
La întâlnirea noastră eram mai intimi, cu toate că ea şi aici
acasă îmi spunea că se căsătoreşte, numai pentru motivul că
pretendentul mâinii ei, semăna foarte mult cu mine şi avea aceleaşi
calităţi sufleteşti ca şi mine.
Într-o cameră în casa părinţilor ei, unde eram numai singuri,
stând faţă în faţă, mă priveşte drept în ochi şi mă întreabă: ,,Mai
păstrezi fotografia mea?”, ,,Mă iubeşti, Ilie?”.
Drept răspuns o îmbrăţişez cu putere, o strâng la piept.
Sânii ei tari şi elastici mi-au dat senzaţia unei beţii ameţitoare,
ochii ei albaştri mari, mari şi strălucitori, faţa ei aprinsă şi buzele, care
acopereau dinţii albi sănătoşi, pe care le sărutam, au aprins în sufletul
meu flacăra dragostei vechi, care acum simţeam că arde fără
posibilităţi de a se mai stinge.
Momentele acestea de fericire, au răscolit prin amintirile
trecutului nostru cu atâta tărie, încât fără să facem un program de
viitor, ne consideram nedespărţiţi.
Iubirea adevărată nu are program, ea nu se clădeşte pe calcule,
ea este imaterială, este ca o flacără arzătoare şi dătătoare de lumină,
această flacără a iubirii poate fi mai vie sau mai slabă, la un moment
dat poate lăsa urme de gelozie şi de răzbunare.
148
CAPITOLUL XXII
ÎN GARA ALBA-IULIA
149
Da, Alba-Iulia de acum este a noastră, armata română v-a
răzbunat şi pe voi şi pe Mihai Viteazul, ea intră acum victorioasă şi în
capitala Ungariei, la Budapesta.162
Cu un ,,pentru rugăciune descoperiţi” în sunetul goarnelor
plecam uşor cu trenul spre Lugoj.
Lângă Lugoj, în comuna Lugojel,163 aproape de Mureş,
batalionul nostru intră în cantonament, în rezervă la dispoziţia
diviziei.
Cu secţia de pontoane pe apa Mureşului făceam exerciţii de
vâslit şi de facerea şi desfacerea podurilor pe pontoane.
Pe Firuca am încunoştiinţat-o de trecerea mea prin Alba-Iulia
pe o carte poştală, corespondenţa între noi era neîntreruptă.
După 3 luni, batalionul primeşte ordin de plecare în Basarabia,
de astă dată în oraşul Bălţi.164
150
CAPITOLUL XXIII
O AVENTURĂ
165 ,,Tresã”: ,,Şiret din fire de lânã, de mãtase sau de metal ori bandã de metal care
se fixeazã la uniformele militare, pentru a indica gradul”.
151
Mi-am dat imediat seama că d[omni]şoara nu putea fi decât
Firuca.
Unde se vor fi ducând ei prin bezna nopţii?
Ea probabil văzând că trenul militar nu mai soseşte în gara
Vinţ, a plecat cu personalul în întâmpinarea mea.
Ce este de făcut?
Cuprins de nelinişte, las pe medic şi pe pasageri în vagon şi mă
îndrept spre biroul de mişcare al gării.
Aici, şeful de gară mă anunţă că logodnica mea este la un
canton în apropierea gării Deva şi mă invită să vorbesc la telefon cu
dânsa.
Mă mai liniştisem, însă nu mă pricepeam cu ce pot să ajut în
împrejurarea aceasta.
Logodnica mea? Da, dar ea nu era încă logodnica mea.
Se vede că în dorul, în nerăbdarea de a mai aştepta în gara
Vinţ şi în graba de a mă întâlni mai repede, a pierdut întâlnirea şi
acum apelează să o salvez.
Da, este logodnica mea domnule şef, ,,a vorbit de mult la
telefon cu d[umnea]ta” şi fără să mai aştept răspunsul şefului de gară,
repezindu-mă la telefon aud cuvintele ei disperate: ,,Fă ce poţi şi ia-
mă de aici”.
-,,Aici nu e gară, e o haltă de unde vorbesc”.
-,,Peste noapte nu pot rămâne aici”.
Am rugat-o să fie liniştită şi să mă aştepte acolo.
În acel moment îmi veni ideea să plec cu locomotiva trenului
şi să o aduc la Deva.
Nu am destăinuit acest plan decât medicului Popescu.
Pe şeful secţiei l-am întrebat dacă pe linie mai circulă curând
vreun tren.
Fără să-şi dea seama de ce îi pun această întrebare, şeful gării
îmi răspunde că până la 1 după miezul nopţii linia este liberă.
Soldaţii sunt daţi în grija plutonierului major să-i ţină strânşi în
vagoane, iar medicul şi eu, ne îndreptăm spre locomotivă şi rugăm
152
pe mecanicul şef al locomotivei să desprindă şi să plecăm cu
locomotiva după Firuca.
Mecanicul, la început a ezitat, însă la stăruinţele noastre şi
asigurându-l că linia este liberă şi că toată răspunderea ne-o luăm noi,
îndeosebi eu în calitate de comandant al trenului, a desprins maşina.
După puţină manevrare prin gară, fără să presupună cineva ce
intenţiuni avem, maşina ajunge pe linia bună şi în 15 minute suntem
la haltă.
Firuca şi ordonanţa ne aşteptau.
N-am putut vorbi, nu era timp de vorbit.
M-am dat jos, o îmbrăţişez, îi sărut buzele şi obrajii fără să ne
spunem un cuvânt, eram emoţionaţi.
O luai de braţ cu strângere uşoară şi apoi îi zisei.
-,,Să ne urcăm”.
-,,Nemaipomenit! Cum ai avut ideea să vii cu locomotiva?”.
-,,Nu puteam să te las în suferinţă, cuvintele tale emoţionate,
vorbite la telefon, fapta ta frumoasă, de a veni în întâmpinarea mea,
apropierea ta de mine, a aprins în mine şi mai mult scânteia idealului
din adolescenţă. Viaţa mea frământată, avântul tău, mi-au dat ideea şi
curajul de-a face ceea ce ai văzut”.
Medicul îi sărută mâna şi visător îi zice: ,,Cu Ilie nu poţi fi
decât fericită d[omni]şoară. El e prea bun. Eu m-am ataşat de el mai
mult decât de oricare altul. Ceea ce am făcut acum, nu este decât o
poezie cu riscuri şi cu mare răspundere”.
Prin noaptea care ne înconjura, figurile noastre păreau ca nişte
stafii, în lumina focului locomotivei.
Scânteile din focul locomotivei erau ca nişte licurici răspândiţi
cu îmbelşugare pe ambele părţi a maşinii.
Mi se părea că venim de undeva, departe mi se părea că am
fost tot împreună şi că acum mergem tot împreună undeva departe,
să fim numai amândoi.
La 15 minute, în gara Deva, mecanicul ataşează locomotiva la
vagoane şi în miez de noapte în vagonul locuinţă, ne îmbrăţişăm şi în
153
istorisirile întâmplărilor de acum, visam şi făuream planuri pentru
viitor.
Prin gara Vinţului de Jos am trecut cu trenul, fără să
observăm, el nu se mai opreşte decât la Târgu-Mureş.
Firuca îmi zise: ,,Ilie, la Vinţ trebuie să mă dau jos!”.
-,,Am trecut de Vinţ, suntem la Târgu-Mureş, vii cu mine până
la Bălţi, acolo ne îngrijim de o locuinţă şi apoi te vei înapoia”.
-,,Nu, nu se poate. Părinţilor mei le-am spus că merg numai
până la Vinţ în întâmpinarea ta. A trecut o zi şi o noapte de când eu
sunt plecată de acasă şi ei sunt îngrijoraţi de absenţa mea”.
Nu am mai insistat, cunoscându-i încăpăţânarea şi voinţa de a
face ceea ce doreşte.
În gara Târgu-Mureş ne despărţim.
-,,Rămâi cu amintiri frumoase, îmi zise Firuca şi să nu mă uiţi!
La rândul meu voi aranja totul ca nimeni să nu poată aduce vreo
acuzaţiune care ar ştirbi din prestigiul şi demnitatea ce trebuie să o
avem şi să o păstrăm”.
Am înţeles şi am pătruns în tot sufletul ei. Eram la o vârstă
când eram stăpâni pe raţiunea noastră, sentimentele şi raţiunea se
împleteau la noi în mod destul de armonios.
În lacrimi de bucurie şi cu regret că totuşi trebuie să ne
despărţim, ne îmbrăţişăm.
Trenul militar porneşte spre Basarabia pe calea lui fixată de
şinele de fier, iar Firuca cu un tren de persoane se înapoiază la
părinţii ei.
154
CAPITOLUL XXIV
UN ALT VIS SE ÎMPLINEŞTE
-Sfârşit-
158
ON THE PATHS OF THE DESTINY.
THE NOVEL OF A LIVED LIFE (1914-1918)
(Abstract)
159
The memoirs elaborated by captain Ilie Stricatu referring to
the experience lived during the year of the First World War
constitute a historical source of great interest, while re-editing the
memoirs is more than necessary if we take into account the fact that
not only the academic sphere is preparing to celebrate 100 years
from the Great Union. The memoirs present the internal conflicts of
a young soldier of the Austro-Hungarian army, who has recently
graduated from the Pedagogical Institute from Sibiu and who is
forced to fight for a foreign cause. In addition to this, the memoirs
outline his struggle to cross the Carpathian Mountains and to join
his co-nationals from the Romanian Kingdom, his enrollment as a
volunteer in the Romanian army, the experience of the
Transylvanian campaign from the autumn of the year 1916, the
experience as a prisoner, the contact with the camps of prisoners
and also the moment of returning home and of meeting again his
family. The complete war experience of captain Ilie Stricatu can be
compared to Rafila (Firuca) Săliştean’s experience, his future wife,
originary from Sebeş, who has participated in the war as a medical
nurse.
The notes of captain Ilie Stricatu, conserved initially in a hand-
written form, then published in the year 1940 represent an
important source, we could even say foundamental for the
involvement and the participation of the Romanians from Sebeş in
the Great War. The representations, the emotions, the experiences
of the author outline a part of the internal conflicts, of the chaos and
of the passions generated by the outburst of the First World War, a
conflict for which the humanity has not been prepared yet.
160
AUF DEN WEGEN DES SCHICKSALS.
DER ROMAN EINES LEBENS (1914-1918)
(Zusammenfassung)
161
stellen die Unruhen eines jungen Soldaten aus der k. u. k. Armee,
frischer Absolvent des Pädagogischem Institutes aus Hermannstadt,
welcher für eine fremde Sache kämpfen musste, dar. Beschrieben
werden auch seine Anstrengungen um nach Königreich Rumänien
zu fliehen, um mit seinen Mitmenschen zu kämpfen, aber auch dass
er sich zum Militärdienst als Freiwilliger in das rumänische Heer
gemeldet hat, die Erfahrung der Siebenbürgischen Kampagne aus
dem Herbst 1916, die Gefangenschaft, der Kontakt mit andere
Gefangene und der Augenblick wo er wieder nach Hause kehrte.
Die ganze Kriegserfahrung des Kapitäns Ilie Stricatu überschreitet
sich mit dem Schicksal des jungen Mädchens Rafila (Firuca)
Săliştean, welche seine Gattin wurde, stammend auch aus Mühlbach,
die am Krieg als Krankenschwester teilgenommen wurde.
Die Vermerke des Kapitäns Ilie Stricatu, wurden zuerst im
Manuskript aufbewahrt um 1940 veröffentlicht zu werden und
bilden eine wichtige Quelle über die Einbeziehung und Teilnahme
der Bürgern aus Mühlbach zum Großen Krieg. Die Erfahrungen,
Gefühlte, Vorstellungen des Schriftstellers skizzieren zum Teil den
Chaos, der Leidenschaften des Ersten Weltkriegs-ein Konflikt
welches die Menschheit überraschte.
162
SUR LES SENTIERS DU DESTIN.
LE ROMAN D’UNE VIE VÉCUE (1914-1918)
(Résumé)
163
Les écrits mémorialistiques signés par le capitaine Ilie Stricatu
concernant son expérience accumulée dans les années de la Première
Guerre Mondiale, constituent une source historique d’un grand
intérêt et la reprise des ceux-ci est très bien accueillie, dans le
contexte où, dans cette période, le monde universitaire et non
seulement pas lui, est en train de célébrer le centenaire de la Grande
Union. Ces écrits nous présentent les inquiétudes d’un jeune soldat
de l’armée austro-hongroise, qui vient d’absoudre l’Institut de
Pédagogie de Sibiu et qui a été obligé de lutter pour une cause
étrangère. On y présente, aussi, les efforts que le jeune soldat a faits
pour traverser les Carpathes pour rejoindre ses compatriotes du
Royaume de la Roumanie, le recrutement comme volontaire dans
l’armée roumaine, l’expérience de la campagne de Transylvanie de
l’automne du 1916, l’expérience de la captivité, le contact avec les
camps de prisonniers mais également le moment de la rentrée et de
la rencontre avec sa famille. Toute l’expérience de guerre du
capitaine Ilie Stricatu croise celle de Rafila (Firuca) Săliştean, la
femme qui allait devenir son épouse, originaire toujours de Sebeş, et
qui a participé dans la guerre comme infirmière.
Les écrits du capitaine Ilie Stricatu, initialement préservés en
manuscrit, ensuite publiés dans l’année 1940, constituent, par
conséquence, une source importante, (fondamentale, on pourrait
dire) concernant l’implication et la participation des habitants de la
ville de Sebeş dans la Grande Guerre. Les représentations, les
sensations, les expériences du mémorialiste nous décrivent une
partie des boulversements, du chaos et des douleurs générées par
l’éclatement de la Première Guerre Mondiale, un conflit pour lequel
l’humanité n’était pas moralement préparée.
164
SULLA STRADA DEL DESTINO.
IL ROMANZO DI UNA VITA VISSUTA
(1914-1918)
(Riassunto)
166
A SORS ÚTJÁN.
EGY ÁTÉLT ÉLET REGÉNYE (1914-1918)
(Összefoglalás)
167
évfordulójánaka megünneplésére készülődik. Számunkra bemutatja
egy fiatal katona gyötrődéseit az osztrák-magyar hadseregben, a
frissen lediplomázotthallgatót a nagyszebeni Pedagógiai Intézetből,
aki kénytelen volt harcolni egy számára idegen ügyért, erőfeszítéseket
tett meg, hogy átlépje a Kárpátokat és csatlakozzon honfitársaihoz a
Román Királyságban, önkéntesként tevékenykedett a román
hadseregben, az 1916-os erdélyi hadjárat tapasztalatai, a hadifogság,
és a hazatérés pillanata, amikor újralátja családját. Felesége nővérként
szintén részt a háborúban.
Stricatu Ilie alapvető forrásértékű kéziratos feljegyzéseit 1940-
ben tették közzé, melyből többek közt Szászsebes lakossága háborús
részvételéről is képet kapunk. A háborús megrázkódtatások,
tapasztalatok egy szubjektív, de biztos nem egyedi ábrázolását
ismerhetjük meg ebből az írásból.
168
BIBLIOGRAFIE1
SURSE INEDITE:
SURSE EDITE:
MEMORIALISTICĂ:
172
LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE:
173
15) Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din
1918: contribuţii demografice, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2000;
16) Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din
Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura
Şcoala Ardeleană, 2015;
17) Caracostea, Dumitru, Aspectul psihologic al războiului, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1922;
18) Cazan, Nicolae, Gheorghe, România şi Tripla Alianţă: 1878-1914,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979;
19) Clark, Christopher, Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în
1914, traducere de Cristina Mihaela Tripon, Bucureşti, Editura
RAO, 2015;
20) Crăciun, Victor; Marinescu, Gheorghe, Constantin; Netea,
Vasile, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: 1890-
1948; 1989-2003, Bucureşti, s. n., 2003;
21) Cupşa, Ion, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militară,
1967;
22) Dragomir, Silviu, Avram Iancu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968;
23) Dudaş, Vasile, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura
Augusta, 1996;
24) Dudaş, Vasile, Legiunea Română din Franţa (1918-1919): pagini de
istorie militară şi diplomatică, Timişoara, Editura Mirton, 1996;
25) Giurescu, C., Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002;
26) Groza, Mihai-Octavian; Nisipeanu, Gabriela-Margareta;
Morariu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878-
1947). Un cleric cărturar din Sebeşul de altădată, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2016;
27) Groza, Mihai-Octavian; Dăian, Diana-Maria; Morariu, Iuliu-
Marius, Romanians Defending Vienna. The Romanian Central Military
Senate of the Officers and Soldiers, Saarbrücken, Éditions Universitaires
Européennes, 2017;
174
28) Hitchins, Keith, România: 1866-1947, traducere din limba engleză
de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996;
29) Ignat, Elena, Ioana, Viaţa cotidiană în Făgăraş în anul 1916:
însemnările vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, 2011;
30) Iorga, Nicolae, America şi românii din America, Vălenii de Munte,
Aşezământul Tipografic ,,Datina Românească”, 1930;
31) Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României:
1916-1919, volum I, ,,Originile şi pregătirea războiului nostru: Campania din
1916; Pagini de glorie din războiul pentru întregirea neamului: Grupul Cerna”,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ,,România Nouă”, 1922;
32) Kisanovici, Ignat, Elena, Ioana, Participare şi mobilizare în
Transilvania în Primul Război Mondial. Perspective socio-economice şi
demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015;
33) Leu, Valeriu; Albert, Carmen, Banatul în memorialistica ,,măruntă”
sau istoria ignorată (1914-1919), Reşiţa, Muzeul de Istorie al Judeţului
Caraş-Severin, 1995;
34) Liebich, André, De pe celălalt ţărm: social-democraţia rusă după 1921,
traducere din engleză de Bicskei Hedwig, Mihaela Herbel, Irina Pop,
Claudiu Ţabrea, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009;
35) Limbeanu, George, Străfulgerări, Sibiu, Casa de Presă şi Editură
,,Tribuna”, 1999;
36) Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică: soldaţi şi ofiţeri uitaţi,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004;
37) Maior, Liviu, Habsburgi şi români: de la loialitatea dinastică la
identitatea naţională, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006;
38) Maior, Liviu, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în
război (1914-1916), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016;
39) Marinescu, Floricel, Ordinul Ferdinand I şi Medalia Ferdinand I,
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013;
40) Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-
XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971;
175
41) Neamţu, Gelu, Avram Iancu-mit, realitate şi simbol, Cluj-Napoca,
Editura Argonaut, 2012;
42) Netea, Vasile, ,,Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România,
Iaşi, Editura Junimea, 1978;
43) Nouzille, Jean; Preda, Dumitru, Le calvaire des prisonniers de guerre
roumains en Alsace-Lorraine: 1917-1918, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Semne ’94, 1997;
44) Otu, Petre, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic,
legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005;
45) Otu, Petre Radiografia unei trădări: cazul colonelului Alexandru D.
Sturdza, Bucureşti, Editura Militară, 2011;
46) Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1971;
47) Panaitescu, P., Petre, Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Corint,
2002;
48) Papacostea, Şerban, Ştefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504),
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1990;
49) Păcăţian, V., Teodor, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale
românilor de sub coroana ungară, volum I-VIII, Sibiu, s. n., 1902;
50) Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din
Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986;
51) Păcurariu, Mircea, O viaţă dăruită bisericii şi neamului. Sfântul Ierarh
Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei, Sibiu, Editura Andreiana, 2012;
52) Platon, Gheorghe (coordonator), Istoria românilor, volum VII, De la
independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003;
53) Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016;
54) Popa, N., Mircea, Primul Război Mondial (1914-1918), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979;
55) Pölöskei, Ferenc, István Tisza: ein ungarischen Staatsmann in
Kriesenzeiten, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1994;
176
56) Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării
naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013;
57) Racoviţan, Mihai; Vlad, V., Gheorghe, Spitalul militar Sibiu. 260 de
ani de atestare documentară şi 140 de ani de medicină militară modernă, Sibiu,
Casa de Presă şi Editură ,,Tribuna”, 1999;
58) Rădulescu-Zoner, Şerban, România şi Tripla Alianţă la începutul
secolului al XX-lea: 1900-1914, Bucureşti, Editura Litera, 1977;
59) Sârghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Bucureşti, Editura
Techno, 2004;
60) Sigerus, Emil (editor), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an
sturmbewegte Tage. Zugunsten der siebenbürgisch-sächsischen Kriegswitwen und-
weisen, Hermannstadt, Druck und Verlag von Joseph Drotleff, 1917;
61) Stoica, Vasile, Suferinţele din Ardeal, ediţia a IV-a, Bacău, Editura
Vicovia, 2008;
62) Torrey, E., Glenn, România în Primul Război Mondial, traducere
din limba engleză de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor
Publishing, 2014;
63) Tudorescu, Florin, Nicolae; Popa, Adrian, Terra Sebus. Ţara
Sebeşului cu locurile, cu oamenii şi realizările lor, Sebeş, Tipografia ,,Librăria
Daniela”, 2016;
64) Ţucă, Florian, Triunghiul de foc: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti,
Editura Sylvi, 1997;
177
Corneliu Pădurean, Eugen Ghiţă, Arad, Editura Gutenberg Univers,
2016;
4) Berceanu, B., Barbu, ,,Diversiunea colonelului Alexandru D.
Sturdza şi judecarea locotenent-colonelului Constantin Gr.
Crăiniceanu”, în Europa XXI, număr 3-4, 1994-1995;
5) Bocşan, Nicolae, ,,Rolul consiliilor naţionale”, în Steaua. Revistă a
Uniunii Scriitorilor, an XXXVI, număr 12, 1985;
6) Bocşan, Nicolae, ,,Memoria bănăţeană a Marelui Război şi a
Unirii cu România”, în volumul Marele Război în memoria bănăţeană
(1914-1919), I, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae
Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012;
7) Bocşan, Nicolae, ,,Religia războiului reflectată în memorialistica
bănăţeană despre Marele Război”, în Credinţă şi viaţă în Hristos.
Anuarul Episcopiei Sălajului, număr VII, 2014;
8) Bocşan, Nicolae, ,,Memorialişti români din Banat despre Marele
Război. Motivaţia redactării scrierilor”, în volumul Primul Război
Mondial. Perspectivă istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de
Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015;
9) Bocşan, Nicolae, ,,Un memorialist bănăţean mai puţin cunoscut
despre Marele Război: Lae din Banat”, în Restituiri Bănăţene, număr 3,
2015;
10) Chiriac, Alexandru, ,,Însemnătatea actului de la 27 martie 1918
de la Chişinău, pentru unirea Basarabiei cu România”, în Academica,
an IX, număr 1-2, 1998;
11) Dănilă, Nicolae, ,,Şi Sebeşul a făcut Unirea!”, în Îndrumător
Pastoral, volum XXII, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008;
12) DeVoss, David, ,,Searching for Gavrilo Princip”, în Smithsonian,
august 2000;
13) Dumitrescu, Horia, ,,Nicolae Iorga şi Congresul Ligii pentru
Unitatea Culturală a tuturor Românilor de la Focşani (13-14
septembrie 1931)”, în Cronica Vrancei, an XIII, număr 7, 2012;
178
14) Enache, Mihăiţă, ,,Prizonieri români în lagărele germane în anii
Primului Război Mondial”, în Istoria Redescoperită, an II, număr 1 (4),
2014;
15) Fătu, Constantin; Moscu, Mihaela, ,,Betrayals in the Nation
Union War”, în International Journal of Communication Research, volum
VI, număr 1, 2016;
16) Groza, Mihai-Octavian; Groza, Rodica, ,,Date privind istoria
învăţământului sebeşean (capitol al lucrării ,,Poveste de şcolar…”)”,
în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea,
Sebeş, Editura Emma Books, 2014;
17) Groza, Mihai-Octavian, ,,Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte
privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3
noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii
locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books,
2014;
18) Groza, Mihai-Octavian, ,,Activitatea Consiliului Naţional Român
din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-
februarie 1919)”, în volumul Sebeş, timp regăsit. Lucrările Conferinţei
,,100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia
sebeşenilor la război şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de
Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014;
19) Groza, Mihai-Octavian, ,,Pagini din ,,memorialistica măruntă” a
Primului Război Mondial. Însemnările lui Radu Mărgean”, în Astra
Salvensis, an II, număr 3, 2014;
20) Groza, Mihai-Octavian, ,,Un cleric-cărturar uitat. Protopop
stavrofor Sebastian Stanca”, în Astra Salvensis, an II, număr 4, 2014;
21) Groza, Mihai-Octavian, ,,Lucian Blaga: memorialist al Primului
Război Mondial şi al evenimentelor premergătoare Marii Uniri”, în
Tabor, an IX, număr 10, 2015;
22) Groza, Mihai-Octavian, ,,Un cleric cărturar astrist uitat:
protopop stavrofor doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa,
activitatea şi opera”, în Analele Aradului, an I, număr 1, 2015;
23) Groza, Mihai-Octavian; Abrudan, Mircea-Gheorghe, ,,Un
colaborator destoinic şi ,,prim sfetnic” al episcopului Nicolae Ivan:
179
protopopul cărturar Sebastian Stanca (1878-1947)”, în Tabor, an X,
număr 2, 2015;
24) Groza, Mihai-Octavian, ,,Religia Marelui Război reflectată în
textele memorialistice”, în volumul Primul Război Mondial. Perspectivă
istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe
Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015;
25) Groza, Mihai-Octavian, ,,Pagini din activitatea Senatului Militar
Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27
noiembrie 1918)”, în volumul Consemnări despre trecut. Societate şi
imagine de-a lungul timpului, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana
Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015;
26) Groza, Mihai-Octavian, ,,Drumul spre Alba-Iulia trece prin
Viena. Activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi
Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul
Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana,
X, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş”
University Press, 2015;
27) Groza, Mihai-Octavian; Stanciu, Daniela-Maria, ,,Die Religion
des Großen Krieges widerspiegelt in Memoirs”, în Astra Salvensis, an
III, număr 5, 2015;
28) Groza, Mihai-Octavian, ,,Din istoria mai puţin cunoscută a
Marelui Război. Instituirea ,,graniţei culturale”, arestarea,
încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria
(1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, număr 6, 2015;
29) Groza, Mihai-Octavian; Dăian, Diana-Maria, ,,Displacements of
Populations in the Years of the Great War. The Arrest, the
Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian
Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między
Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia,
Editura Armagraf, 2016;
30) Groza, Mihai-Octavian, ,,The Religion of the Great War as
Reflected in the Memoirs of the Romanians from Transylvania and
Banat”, în volumul Education, Religion, Family in the Contemporary
180
Society, coordonat de Ion Albulescu, Adriana-Denisa Manea, Iuliu-
Marius Morariu, Saarbrücken, Lambert Academic Publishing, 2017;
31) Ilie, Cornel, ,,Trădarea colonelului Sturdza”, în Historia, număr
28, 2011;
32) Lupaş, Ioan, ,,Sibiul ca centru al vieţii româneşti din Ardeal”, în
Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, an V, număr 5, 1928-
1930;
33) Moga, Dumitru-Nicolae; Moldovan, Eugen, ,,Sebeşul şi Marea
Unire”, în Îndrumător Pastoral, volum XXII, Alba-Iulia, Editura
Reîntregirea, 2008;
34) Morariu, Iuliu-Marius, ,,O mărturie din Ţara Năsăudului despre
Primul Război Mondial. Jurnalul colonelului Anchidim Şoldea”, în
volumul Sebeş, timp regăsit… Lucrările Conferinţei ,,100 de ani de la
declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi
Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de Rodica Groza, Sebeş,
Editura Emma Books, 2014;
35) Negustor, Gheorghe, ,,A lupta, a muri, a te mântui-promisiunea
vieţii veşnice şi credinţa soldaţilor: 1914-1918”, în volumul Lucrările
Sesiunii Naţionale a Doctoranzilor în Istorie, coordonat de Mihai D.
Drecin, Ioan Horga, Barbu Ştefănescu, Oradea, Editura Universităţii
din Oradea, 2009;
36) Nicoară, Toader, ,,Repere ale unei istorii a sentimentului
religios”, în volumul Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în
Transilvania, coordonat de Sorin Mitu, Florin Gogâltan,
Oradea/Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1995-1996;
37) Otu, Petre, ,,Turtucaia. Sfârşitul iluziilor, începutul dezastrului”,
în Document, an IX, număr 1-4, 2006;
38) Pavlović, Voijslav, ,,Războiul sârbilor. De la Sarajevo 1914 la
Belgrad 1918”, în volumul Marele Război şi Europa danubiano-balcanică,
coordonat de Francesco Guida, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2016;
39) Popovschi, Valeriu, ,,Sfatul Ţării şi formarea Republicii
Democratice Moldoveneşti”, în Revista de Istorie a Moldovei, număr 3-
4, 1997;
181
40) Popovschi, Valeriu, ,,Declaraţia Sfatului Ţării de la 24 ianuarie
1918 şi proclamarea independenţei Republicii Democratice
Moldoveneşti”, în Destin Românesc, an VIII, număr 2, 2001;
41) Pricopie, Remus, ,,Operele lui Spiru C. Haret-o mărturie-
maraton despre interes public şi responsabilitate”, în volumul Operele
lui Spiru Haret, I, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de
Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009;
42) Radosav, Doru, ,,Memoria ,,de jos” a războiului. Câteva
consideraţii”, în Anuarul Institutului de Istorie Orală, număr XIV, 2014;
43) Radu, Sorin, ,,Mitul eroului salvator: cazul generalului Alexandru
Averescu”, în Apulum, număr XXXV, 1998;
44) Sava, Igor, ,,Congresul de Pace de la Berlin, independenţa
României şi sacrificarea Basarabiei”, în volumul Tratatul de Pace de la
Bucureşti din 1812. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul
Rus, coordonat de Sergiu Musteaţă, Chişinău, Editura Pontos, 2012;
45) Stan, I., Constantin, ,,Prăbuşirea militară a Puterilor Centrale în
Balcani la sfârşitul anului 1918”, în volumul Primul Război Mondial.
Perspectivă istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de
Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015;
46) Şerban, I., Ioan, ,,Românii în armata austro-ungară în anii
Primului Război Mondial”, în Annales Universitatis Apulensis. Series
Historica, număr 2-3, 1998-1999;
SURSE ONLINE:
1) www.enciclopediaromaniei.ro;
2) www.europeana1914-1918.eu;
3) www.firstworldwar.com;
4) www.wikipedia.org;
182
RELATĂRI:
183
184
ANEXĂ FOTOGRAFICĂ
185
Foto 2: Căpitanul Ilie Stricatu (1896-1975)
(Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)
186
Foto 3: Rafila (Firuca) Săliştean în uniformă de infirmieră
(Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)
187
Foto 4: Medalia Militară ,,Ferdinand I”
(Sursă: Colecţia familiei Tudorescu)
188
Foto 5: Primarul Ilie Stricatu (al treilea din stânga),
participând la Serbările Unirii (1 decembrie 1929)
(Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)
192
Lăzăroiu, sublocotenent 90, Medean, Sergiu 37, 140
95, 96, 99 Metea, Vasile 75
Lehoveanu 95 Meteş, Ştefan 82, 175
Lenin, Iosif V. 34 Mieczkowski, Robert 141, 180
Leu, Valeriu 13, 15, 40, 143, Mihai Viteazul 84, 85, 150,
171, 172, 175, 178 176
Liebich, Andre 30, 75 Mitrea, Nadia 44
Limbeanu, George 12, 17, 37, Mitu, Sorin 61, 112, 173, 181
41, 43, 175, 183 Moldovan, Eugen 37
Limbeanu, Gheorghe 10 Moga, Dumitru-Nicolae 37,
Lucaciu, Vasile 21, 75 181
Lupaş, Ioan 51, 181 Moga, Petru 19, 20, 21, 58,
59, 65, 68, 73, 74, 76, 77, 79,
Macavei, Anamaria 143, 180 120, 121
Macovescu, căpitan 83 Moga, Valer 13, 172
Maior, Liviu 18, 49, 175 Moga, Vasile 80
Maior, Petru 136 Morariu, Iuliu-Marius 14, 27,
Makensen, Ludwig August 136, 144, 174, 181
von 91 Moscu, Mihaela 29, 179
Mandache, vizitiul 76 Muntean, Dumitru 37, 146
Manea, Adriana Denisa 27, Musteaţă, Sergiu 51, 182
181
Manea, Mihai 18, 24, 172 Nadia 128
Maniu, Gheorghe 188 Năsturaş, Constantin 103, 106
Maniţiu, locotenent 118 Neamţu, Gelu 92, 140, 145,
Manu 97 169, 176
Marinescu, Constantin Negustor, Gheorghe 27, 181
Gheorghe 75, 174 Netea, Vasile 75, 174, 176
Marinescu, Floricel 16, 175 Nichitescu, Ion 76
Matei, evanghelistul 46 Nicoară, Toader 112, 173, 181
Măgereanu, Nicolae 90, 93, 95 Nicolaescu Cranta, Petru 22,
Mărăşescu 97, 99 90, 172
Mărdărescu, Gheorghe 150, Nicolaescu, Ştefan 22, 90, 172
172
193
Nicolescu, Andrei 25, 26, 100, Petre, soldat 128
169 Platon, Gheorghe 22, 25, 176
Nicolescu, Gheorghe 25, 26, Poiană, Volbură, vezi
100, 169 Năsturaş, Constantin
Nicolescu, Nicolae 71, 76, Poloskei, Ferenc 126, 176
172 Popa, Adrian 16, 177
Nicula, Vasile 92, 149 Popa, Iacob 23, 175
Nisipeanu, Gabriela- Popa, Mircea 22, 26, 83, 169,
Margareta, 136, 174 171, 176
Nistor, Dorin 44 Popa, Mircea N. 22
Nouzille, Jean 100, 176 Popa, Septimiu 140, 171
Pop, Fană 99, 111
Oargă, Ion 92, 149 Pop, Irina 30, 175
Oltean, Nicolae 19, 54, 56 Popescu, Alexandru 96
Oprişan, Ion Gr. 26, 171 Popescu, Cristina 27, 173
Oniţiu, Ioan 17 Popescu, Ilie vezi Stricatu, Ilie
Orga, Valentin 26, 171 Popescu, M. 151, 152
Otu, Petre 24, 28, 71, 107, Popescu, Mirela 18, 24, 172.
176, 181 Popescu-Puţuri, Ion 36, 169
Oţetea, Andrei 93, 176 Popian, preot 39, 157
Pop, Ioan Aurel 22, 176
Panaitescu, Petre P. 84, 176 Popa, Lucia 22, 83, 169
Papacostea, Şerban 22, 84, Popovschi, Valeriu 34, 181,
173, 176 182
Paraschivescu, maior 84 Pop, Petre 40, 171
Pascu, Ştefan 36, 169 Pop, Roxana Dorina 143, 180
Pavlovic Voijlsav 51, 181 Potra, George G. 24, 175
Păcăţian, Teodor V. 46, 176 Postescu 136.
Păcurariu, Mircea 80, 136, Preda, Dumitru 100, 176
139, 172, 176 Pricopie, Remus 75, 182
Pădurean, Corneliu 14, 178 Princip, Gavril 47, 178
Peneş, căpitan 35, 135 Prodan, David 46, 177
Peşacov, locotenent 90, 104 Purec, Petre 94
Petrea, prefect 125
194
Racoviţan, Mihai 19, 177 Sinaci, Doru 144, 180
Radosav, Doru 14, 182 Sfetea, C. 52, 171
Rafila lui Vintilă 20, 72, 73 Sofia, împărăteasa Austriei 47
Radu, Sorin 71, 182 Stanca, cioban 63, 64, 65
Rădulescu-Motru, Constantin Stan, Constantin I. 33, 182
75 Stanca, Sebastian 15, 41, 136,
Rădulescu-Zoner, Şerban 48, 140, 159, 161, 162, 163, 165,
177 167, 170, 174, 179, 180
Răzdolescu, Delia 24, 175 Stanciu, Daniela-Maria 28,
Roşu, Tudor 40, 171 180
Rustoiu, Ioana 40, 171 Stavrache 96
Stoean, Gheorghe 13, 172
Sava, Igor 50, 182 Stoenescu, Calistrat 119
Sava, locotenentul 35, 135 Stoica, Vasile 46, 177
Săliştean, Bucur 79, 81 Stoicescu, Vasile 75
Săliştean, Firuca 8, 11, 16, 38, Stricatu, Ana 16, 141
39, 42, 57, 69, 80, 94, 120, Stricatu, Ilie 7, 9, 10, 11, 13,
129, 131, 132, 134, 136, 138, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22,
142, 147, 150, 151, 152, 153, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 31,
154, 155, 156, 157, 158, 160, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39,
162, 164, 166, 168, 186 40, 41, 42, 43, 45, 57, 105,
Săliştean, Nicolae 136, 146 107, 109, 119, 120, 133, 147,
Sârghie, Anca 103, 177 148, 151, 153, 154, 158, 159,
Scăuieriu 98, 99, 105, 106 160, 161, 163, 164, 165, 166,
Scheffer, traducător 102 167, 168, 171, 184, 185, 187,
Schifirneţ, Constantin 76, 182 188
Scott Berg, Andrew 126, 173 Stricatu, Ioan 141
Seche, Luiza 172 Stricatu, Nicolae 16, 141, 143
Seche, Mircea 172 Stricatu, Petru 143
Siebelhasca, soldat 94 Stricatu, Simion 35, 77, 137
Sigerus, Emil 23, 177 Sturdza, Alexandru 28, 29, 30,
Simina, Nicolae Marcel 188 107, 109, 178, 181
Simion, Elisabeta 31, 170 Suciu, Nicolae 37, 146
Simu, Ioan 37 Szocs, maior 55
195
Şaguna, Andrei 80, 176 Tudorescu, Florin 35, 177
Şerban Ioan I. 47, 48, 182 Tudorescu, Nicolae 16, 17,
Şipu, Diana 18, 47, 53, 172 38, 39, 41, 43, 57, 183 187
Ştefan cel Mare 17, 84, 85, Tudorescu, Nicolae Florin 16
176
Ştefănescu 105 Ţabrea, Claudiu 30, 175
Ştefănescu, Barbu 27, 181 Ţucă, Florian 30, 177
Ştirbei, Vodă 99
Ugliş Delapecica Petre 40,
Tamás Tomy 44 171
Tălpaş, Mihaela 44 Urdăreanu, colonel 103, 106
Tămaş, Oana Mihaela 13, 14,
27, 35, 62, 172, 178, 180, 182 Vaida-Voevod, Mircea 140,
Tăslăuanu, Octavian C. 18, 145, 169
56, 171 Vasilescu, Alexandru 132
Tecău, Danil 37, 145, 146 Vârnoveanu, căpitan 96
Teodor, Pompiliu 22, 173 Vesa, Vasile 112, 173
Tissza, Pista 33, 126, 176 Vinţan, preot 58
Todie, sublocotenent 106 Vlad, George V. 19, 177
Topârceanu 75 Vladimirescu, Tudor 92
Torrey, Glenn E. 21, 24, 28,
31, 34, 51, 170, 177 Wachmann, Constantin 28
Trifu, Paul 33, 105, 106, 107, Wilhelm al II-lea 33, 126
109, 119, 120, 121 Wilson Woodrow 126
Tripon, Cristina Mihaela 47,
174
196