Carte Basarabiei 18 PDF

Margareta Spânu-Cemârtan
COPIII BASARABENI ÎN SIBERIA

(povestiri)
Aceastã carte este editatã

cu Binecuvântarea
ÎPS Petru
Arhiepiscop al Chiºinãului,
Mitropolit al Basarabiei
ºi Exarh al Plaiurilor
Chisinău, 2018
2 Margareta Spânu-Cemârtan
CZU
C
Redactor – Victoria Popovici

Redactor tehnic – Victoria Popovici
Prefaţă – Viorel Cojocaru
Procesare computerizată – Valentina Melnic
Coperta – Aurel Guţu
Fotografii din arhiva personală
Spânu-Cemârtan, Margareta
„COPIII BASARABENI ÎN SIBERIA” Margareta Spânu-
Cemârtan –
ISBN
ISBN
Copiii Basarabeni în Siberia 3
Dedic această carte celor care au rămas în pământul îngheţat al Siberiei.

Veşnica lor pomenire!
Bunelul Grigore, bunica Sofia, fiica Maria şi trei feciori: Vladimir,

Alexandru şi Nicolae (în dreapta). 1936, s. Mihăileni, Râşcani.
Motto: „Eu consider că ura faţă de regimul care a băgat

milioane de oameni în mormânt este justificată.
Avem tot dreptul şi obligaţia de a urî acest regim”
(Ivan Solonevici)
Motto: „Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/

Bătută, ca vita, pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate!”
Gr. Vieru
Copil orfan
Copil orfan am suferit
În Siberia de gheaţă,
Un dor nebun m-a însoţit,
Cei şapte ani de viaţă.
Am revenit la vatra mea –

Pământul strămoşesc,
Mormintele străbunilor,
La graiul românesc.
Dar am găsit în casa mea

Străini şi paraziţi.
La cârmuire au venit
Doar cei mai răi bandiţi.
O, Doamne! Fă minunea Ta!

La sânul Mamei ca să fim!
Cu România – Ţara mea,
Două orfane. Margo (în dreapta), îmbrăcată
Pe veci să ne unim! în prima rochiţă cusută de ea.

PREFAŢĂ
Motto: „Omul fără Dumnezeu nu e nimic”
(N. Dostoevski)
PRIMEŞTE, DOAMNE, JERTFA LOR!
R afturile librăriilor de
astăzi sunt arhipline de
cărţi din diverse domenii. Trebuie
să recunoaştem că cele mai citite
sunt ale autorilor deja cunoscuţi
şi cele la care li se adaugă multă
publicitate. Toate au coperţi
atrăgătoare şi titluri care te incită
la lectură, dar nu toate sunt trăite.
Aici, nicidecum nu dorim să
discriminăm autorii şi cărţile lor
artistice sau fantastice, fiecare
carte îşi are cititorii săi. Pentru noi,
creştinii, cărţile trăite au cea mai
mare valoare. Creştinul nu citeşte
pentru a ucide timpul, el citeşte pentru a se forma, a se desăvârşi,
a se schimba etc. Pentru lecturarea acestor cărţi este nevoie de a
urca la conştiinţa autorului, de a retrăi emoţiile şi stările lui.
Dna Margareta Spânu-Cemârtan, prin cartea sa „Copiii
basarabeni în Siberia”, reaminteşte cititorului stările de conflict
care le-a avut familiile intelectuale şi cele gospodăreşti cu statul
recent format „comunismul”. Această carte descrie drama mai
multor familii de basarabeni din nordul Moldovei, care a trăit
intens calvarul comunismului începând cu colectivizarea forţată,

deportările – plagă în inima Ţării mereu sângerândă. Viaţa din
nordul siberian, reîntoarcerea acasă, lupta cu stigmatizarea
conaţionalilor şi a băştinaşilor devin şi ele subiectele cărţii
„Copiii basarabeni în Siberia”. De fapt, prin acest calvar au trecut
mai multe familii de basarabeni, dar forma şi stilul în care sunt
redate cărţile autobiografice ale dnei Margareta Spânu-Cemârtan
îi aparţin. Cartea este redată în proză şi lirică, păstrând stilul
memoriilor basarabenilor deportaţi.
Titlul cărţii este mai puţin incitant, dar dezvăluie cele mai
grele momente din viaţa protagoniştilor. Autoarea expune date
precise, ani concreţi şi personaje reale. Această carte nu este un
roman fictiv sau o dramă din domeniul fantasticului, este o carte
ce redă viaţa mai multor familii prin gura celui mai tânăr membru.
Sesizăm o formă de abordare a familiei: forma creştinească – de
respect pentru cei mari şi obligaţiile marilor pentru cei mici. Totuşi
e momentul să remarcăm că o familie tradiţională are la bază o
Cadavre în gropile cu var.

cultură transmisă genetic, care nu trebuie alterată. Iată că această
cultură din marea familie şi faptul că erau exemplari în sat au fost
motivele deportării şi duşi în pământurile înţelenite ale Siberiei
pentru a umaniza familiile – sălbăticia. Familiile deportate, până
s-au văzut ajunse în regiunea siberiana, alături de alţi conaţionali
cu aceeaşi soartă, au trecut prin multe încercări, au mers în paralel
cu moartea psihologică şi cea fiziologică. Spre bucuria şi atenţia
noastră, dna Margareta aminteşte cititorului că de fiecare dată a
simţit mâna divinităţii mulţumindu-i, în acelaşi timp, de pronia
dumnezeiască mereu atentă la grijile umane. Aceste momente au
fost mărturisite şi de alţi suferinzi ai torturilor comuniste. Citind
aceste momente, îl parafrazăm pe filosoful român, Petre Ţuţea, şi
el călit în temniţele comuniste: „Dumnezeu are o atenţie sporită
faţă de România şi români” sau de vorba filocalică: „... atunci
când omului îi este greu Dumnezeu îl ia în braţe...”. Iată că aceşti
copii ai Siberiei cu firea umană existentă şi azi au simţit braţele
dumnezeieşti.
Redarea emoţionantă a multor evenimente petrecute până
la, în timpul şi după deportare, ne face să înţelegem cât de mare
a fost suferinţa acelui calvar. De exemplu, m-am reîntors şi am
recitit povestioara cu mărul, dându-mi seama cât de mult ne-am
complicat noi viaţa. Nu mi-am imaginat niciodată că un simplu
măr de acasă poate aduce atâta fericire. Este o lecţie de învăţătură
pentru noi astăzi, când nimic nu ne mai bucură, suntem mereu
într-o stare de letargie a singurătăţii şi surplusului. Nouă astăzi ne
lipseşte bucuria mărului.
Spre surprindere, am sesizat că omul mereu cedează la
constrângere. Mulţi dintre moldoveni, care au suferit în deportări,
au fost ispitiţi de diavol să trădeze conaţionalii lor, aici amintim
de moldoveanca care a minţit la procesul de judecată al tatei, de
Vanea Spânu care a schimbat costumul, Maria cu Tamara Pleşca,
Iacob Bivol cu micuţul Valentin ş.a. Observ că faptele inumane
de reeducare de la Piteşti au fost reale pentru că acelaşi factor,
umanitatea, la momente de constrângere se modifică, îşi pierde
valoarea umană. La acest fenomen autoarea este convinsă că:
„împrejurările neomeneşti te împing la orice păcat şi rar om care

poate rezista ispitei satanice ca să rămână Om”.
Înaintând spre miezul cărţii eşti în aşteptarea momentelor
frumoase din viaţa personajelor. Prea mare a fost povara peste
protagoniştii acestei cărţi, prea mult s-a aşezat pe conştiinţa lor.
La o vârstă fragedă asistă la arestarea taţilor, rămân orfani de
mamă, trăiesc cumplitele clipe ale foamei, îndelungatul drum al
deportărilor, de mai multe ori se întâlnesc cu moartea. Pe lângă
toate acestea, mai gustă şi din pâinica orfelinatului. Trebuie să
menţionăm că toate orfelinatele pentru deportaţi erau dotate cu
sisteme şi politici de spălare de creier. Iată că prin acest sistem
ajunge Margareta, Tămărica şi Emil. Intervin cu o părere obraznică:
Doamne, e prea mult pentru un singur om, dar... Dumnezeu dă
mai mult celor puternici... ca să poarte şi slăbiciunile celor slabi.
Deşi pribegia a fost amară, întoarcerea la baştină a fost şi

mai amară. Faptul că te întorci acasă este bucurie, este imboldul
fericirii atât pentru nepoţică, cât şi pentru bunica Sofia. Bătrâna a
înălţat mai multe rugăciuni către Dumnezeu în pribegie, dar toate
se închegau în una simplă: „Ajută-mă, Doamne, să mor acasă, să
odihnesc în pământul puhav pe care m-am născut”. Doamne, oare
este altă bucurie mai mare decât să-ţi fie împlinită această cerere?
Iată de ce nu a reuşit stigmatizările băştinaşilor să zdrobească
definitiv sufletele familiilor deportate, pentru că Dumnezeu nu a
vrut, El a plâns şi a zâmbit împreună cu ei. Acestea au imunitate
la pedepse şi strâmtori, sunt rezistenţi la frig şi la foame.
Revenim la ideea că fericirea adevărată o construieşti
singur, în intimitatea ta. Fundamentul fericirii este dragostea, doar
atunci când iubeşti te consideri fericit. Iată că iubirea în familie
se cimentează pe fericire, iar din acest elixir al fericirii familiare
se hrănesc copiii. Tânăra Margareta se căsătoreşte abordând alt
gen de fericire – jertfa – fiind lecţia de viaţă însuşită şi trăită,
care se cere astăzi actualizată. Îi creşte pe cei doi feciori Victor-
Vitalie şi Romeo, îi învaţă mai întâi de toate să fie Oameni, apoi îi
formează prin diverse instituţii de învăţământ. Bucuria părinţilor
sunt copiii realizaţi şi, mai ales, rezultatul efortului unei mame
deportate este şi faptul ca să devină buni patrioţi. La toate Marile
Adunări Naţionale este nelipsită familia Cemârtan, la festivităţile
şi evenimentele naţionale este cea care reaminteşte românului-
basarabean de soarta la care a fost supus mişeleşte. Toate
cuvântările şi discursurile dnei Margareta Cemârtan nu incită la
ură şi discriminare, ci la faptul de a demonstra societăţii mancurte
că noi suntem acasă, chiar dacă am fost duşi departe de casă,
prin revenirea noastră Dumnezeu a demonstrat că pentru acest
pământ suntem sortiţi. Prin poeziile de la sfârşitul cărţii citim
nostalgia faţă de pământul şi graiul românesc, faţă de mamă, faţă
de Dumnezeu etc.
Toate lucrările care elucidează momentele istorice din viaţa
celor deportaţi sunt ca nişte candele care se cer mereu menţinute
aprinse. Flacăra lor poate fi mereu vie dacă le citim şi punem
efortul de a retrăi şi noi calvarul pribegiei. Din momentul ce
dorim să ne aprindem o candelă vie în familia noastră, atunci să
nu dăm uitării jertfa petrecută cu părinţii şi buneii noştri. Ei sunt
martiri ai neamului, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte pe
ambele categorii de martiri: ai lui Hristos şi ai Neamului: „Pe

eroi, ostaşi, luptători căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea
Ţării şi integritatea Sfintei noastre Biserici, pe cei ce au adormit
în lagăre, de foamete, în deportări, închisori să-i pomenească
Domnul Dumnezeu în împărăţia Sa” (cerere de la Vohodul Mare
din dumnezeiasca Liturghie).
Această carte a fost scrisă cu durere, cu lacrimi de gheaţă.
Lacrimile abia acum se dezgheaţă mărturisind altora despre
copilăria şi tinereţea lor furată de imperiul comunist, care dorea cu
tot dinadinsul să construiască fericirea pe lacrimile altora. Chiar
dacă nu dorim să cunoaştem adevărul istoric sau îl ascundem,
oricum în faţa Domnului toate sunt văzute. Jertfa românilor-
basarabeni urcă pe drumul Crucii ajungând la tronul împăratului
Ceresc. Doamna Margareta Spânu-Cemârtan, familia ei şi a altor
suferinzi vor avea ce prezenta la judecată, dar eu?
Viorel COJOCARU,
preot, prof. univ. Chişinău
Autoarea cu soţul Petru, fiul Romeo şi nepoţii – în

Piaţa Marii Adunări Naţionale. 25.III. 2018.
Motto: „A nu-ţi cunoaşte istoria neamului înseamnă a fi orb

de ambii ochi”.
Cuvânt - înainte
B asarabia a fost ocupată din nou de uniunea sovietică

comunistă timp de 50 de ani. O bucată din România-
mamă a fost ştearsă de pe harta politică mondială. Ocupanţii ruşi
au stăpânit acest popor nenorocit între anii 1940-1990, ucigând,
deportând, băgând în închisori şi spitale psihiatrice, forţându-l să
intre în colhoz, confiscându-i pâinea şi averea. Au umplut gropile
cu cadavre, astupându-le cu var.
Au distrus cele mai luminate minţi şi oameni gospodari.
Cine a reuşit să se refugieze, au devenit oameni liberi şi au
îmbogăţit alte ţări, Basarabia rămânând în sărăcie, stagnare şi
fărădelegi.
Pentru aceste crime diavoleşti nu există termene pentru a-i
trage la răspundere. Acest regim inuman pe nume genocid nu-ţi
poate trezi altceva decât dispreţ şi ură.
Cu părere de rău,
până acum a fost judecat
numai regimul fascist
hitlerist, dar cel sovietic a
fost uitat. De ce? Doar n-a
fost mai puţin monstruos
decât primul? Ba din
contra, a fost mult mai
diabolic. Şi dacă hitleriştii
au nimicit 20 de mil.
de vieţi omeneşti, apoi
regimul leninist-stalinist a
lichidat de pe faţa pământului 60 de mil. de oameni nevinovaţi. Este

o diferenţă? Numai în Basarabia regimul sovietic odios a nimicit
730 de mii de persoane. O sută dintre ele… prin canibalism. Plus
la aceasta a trimis la moarte sigură 14 mii de tineri în Afganistan.
A distrus toate monumentele de cultură şi artă română şi creştină.
Crimele din Basarabia nu au avut seamăn în lume. Numai călăul
(prietenul lui Lenin) Dzerjinski a împuşcat personal 1956 de…
preoţi. Şi acum Rusia păstrează străzile cu numele lui. Oare mai
sunt ei creştini?! Acest regim satanic, care a durat decenii, a fost, de
fapt, o aventură a partidului comunist, bazat pe violenţă şi teroare.
Obiectivul propus la realizarea acestei cărţi este ca tânăra
generaţie să afle despre crimele regimului sovietic totalitar şi să
păstreze în memorie jertfele, care au fost omorâte şi chinuite fără
nicio vină, inclusiv copiii de cândva, care şi-au mărturisit aici
destinul.
Apreciez curajul lor. Nu le-a fost frică, cu toate că armata
a 14-a stă în coastă şi e gata oricând să ne şteargă de pe faţa
pământului basarabean.
Dumnezeu să le dea sănătate şi multe bucurii.
Autoarea
Marinuţa cu fiicele Năstica şi Alicia
Dragă, Basarabie
Dragă Basarabie, Şi la Ţara-mamă,
Preafrumoasă eşti, Nici să nu gândim.
Dumnezeu ţi-a dat
Locuri ca-n poveşti. Scoală-te, orfano!
Nu îngenunchea!
Vin bălăi şi negri Luptă-te cu răul,
Ca puhoiul vin Şi vei câştiga!
Să mănânce struguri
Şi să beie vin. De-i cădea spre seară,
Cheamă-n ajutor
Ocupanţii noşti Mama noastră bună
Şi slugile lor Cu a ei feciori.
Vor să pună laba
Pe al tău popor. Dacă scumpei Mame-i
Va fi foarte greu
Vor să te distrugă, Va veni din ceruri
Robii lor să fim. Bunul Dumnezeu!
EMIL SPÂNU (n. 1938)

Motto: Nu-s groaznici ucigaşii şi trădătorii, că doar ei pot trăda şi
ucide, mai groaznici decât ei sunt oamenii indiferenţi. Cu al lor acord tăcut
în lume se face cele mai îngrozitoare crime.
(Iulius Fučík)
A cest băieţel ager s-a născut într-o familie de ţărani, în

s. Mihăilenii-Vechi, r-nul Râşcani, judeţul Bălţi. Avea
faţa rotundă, ochii căprui, jucăuşi şi părul ondulat de culoarea
spicului. Un adevărat înger. Cine îl vedea, îl deochea.
Părinţii Nicolae şi Dochiţa erau tineri gospodari. De abia
îşi terminase de construit casa, care avea cinci odăi spaţioase,
cu ferestre şi uşi mari, ca la nimeni în acel sat mare şi frumos.
Locuiau la marginea satului, nu departe de Baraboi, de unde
provenea bunica Sofia Cotorcea-Spânu şi care avea o sumedenie
de rude acolo. În cealaltă margine de sat, spre Ochiul-Alb, locuia
bunica de pe mamă Nadejda Albot-Scutaru şi bunelul Ion Scutaru,
unde la fel toate familiile cu numele Zbancă îi erau rude. Emil era
băiat alintat, căci avea doi părinţi şi patru bunei. Nu ştia de frig şi
de foame şi nici de frică. Era liber să colinde toată mahalaua, să
viziteze toate rudele şi să se joace atât cât dorea cu copiii vecinilor
şi cu verişorii.
Dar iată, când a împlinit Emil cinci ani, familia Spânu se
mări cu încă un membru, o surioară, care era adorată de toţi cei
care o înconjurau, mai ales de mama. O legăna, o hrănea cu sân,
o scălda şi-i cânta cântece de leagăn. La început Emil se uita la
soră cu mare interes. O pipăia şi o analiza, privind-o cu nesaţ.
Se obişnui cu această situaţie şi pleca la joacă. Numai că peste
o lună-două mămica lui dragă începu să-l roage să ia seama de
micuţă: – „Ia vezi, dragul mamei, de ce plânge surioara? Du-te
şi o leagănă. Stai lângă dânsa că ei ii urât. Şezi pe pat o ia-o în
braţe…”. Şi tot aşa până Emil nu mai avea timp de joacă. La
început, ştrengarului îi plăcea s-o dădăcească, că era ca o păpuşă
vie, apoi se plictisea şi o ştergea din loc fără să-l vadă maică-
sa, căci cu prietenii din mahala era mult mai interesant şi vesel.
Maică-sa l-a iertat o dată, de două ori, apoi l-a prins şi l-a tras de
ureche, zicându-i cu voce ridicată:
– Tu ştii că ea e sora ta mai mică, iar tu eşti badea ei. Trebuie
să ai grijă de ea şi s-o aperi de toate relele. De azi tu răspunzi de
dânsa. Dacă cade cumva de pe pat, dacă râgâie şi se îneacă, dacă
o fură ţiganii… şi tot aşa. Tu doar vezi că mama nu are timp.
Trebuie să spăl rufele, să fac mâncare, să-l ajut pe tat-tu. M-ai
înţeles? Ce ai înţeles?
– Că sunt badea şi trebuie să am grijă de surioară.
Şi, într-adevăr, Emil avea grijă de cea mică şi maică-sa se
bucura, lăudându-l în prezenţa lui Nicolae. Aşa creşteau cei doi
îngeraşi – în pace şi grijă din partea părinţilor şi buneilor.
Dar iată că veni războiul dezastruos, cu distrugeri în masă şi
epidemie de tifos. A murit multă lume, inclusiv Dochiţa – mama
copiilor, care era frumoasă ca o zână din poveşti. Împlinise doar
26 de ani… A plâns-o tot satul, dar mai ales Nicolae, care a rămas
văduv la numai 31 de ani şi cu doi copii mici. Copiii plângeau
pentru că toţi în jur plângeau. Ei nu înţelegeau ce tragedie s-a
întâmplat în familia lor. Nu ştiau, sărmanii, că viaţa lor frumoasă
şi fără griji a luat o întorsătură bruscă spre rău. Asta s-a întâmplat
în anul 1944, când armata sovietică-rusă a ocupat Basarabia. Se
zice că tragedia nu vine de una singură, şi aşa este. În acelaşi
an, bunica Nadejda plecă cu fiica mijlocie şi doi nepoţi mici în
Botoşanii de peste Prut, unde lucra soţul ei. Când au vrut să se
întoarcă acasă, la familie, graniţa s-a închis şi ruşii n-au lăsat-o să
vină la soţ şi la copii. Cine poate să facă aşa ceva? Numai diavolii!
Dar dezmăţul comunist nu se termină aici. Într-o zi, preşedintele
comunist al sovietului sătesc, Grişa Ţiganul, se duce la buneii
Sofia şi Grigore Spânu, le confiscă toate bunurile, scoţând toate
icoanele de pe pereţi, aduse tocmai din Ierusalim de bunelul

Grigore, în a. 1919. Împreună cu alţi doi soldaţi, le scoate afară, le
calcă în picioare şi le dă foc. Astfel pot proceda numai antihriştii!
Bunelul, supărat foc, i-a aruncat nişte vorbe pipărate. Pentru asta
l-au dus în lagărul de concentrare de la Briceva – Donduşeni şi
peste 3 luni, în a. 1945, l-au omorât. Toate rudele au rămas şocate,
inclusiv Emil, care-l iubea pe bunel foarte mult, mai ales pentru
faptul că-l lua des în trăsură şi-l plimba prin sat.
Prin anii 1940-1945, bolşevicii roşii au omorât foarte
mulţi oameni. Şi, ce credeţi, cu asta s-au terminat fărădelegile
comuniştilor satanici? Bineînţeles că nu. În 1946-1947 irozii
au organizat foametea artificială. Au măturat toate podurile
oamenilor, ca să le fie frică şi să intre în kolhoz. Şi atunci au
murit peste 300 de mii de persoane. Însă satana comunistă nu
s-a săturat şi, la porunca Rusiei, în 1949, a organizat al doilea
val de deportări în Siberia de gheaţă. Toată averea oamenilor
a luat-o statul, transformând-o în kolhoz. Au luat casa, căruţa,
trăsura, caii, vacile, oile, porcii, păsările şi, desigur, pământul
plin de roadă. Pe cei mai buni gospodari i-au încărcat, noaptea,
în maşini şi căruţe şi i-au dus pe la gări feroviare. Băgându-i mai
apoi în vagoane murdare de baligă şi urină. I-au chinuit cam o
lună în acele închisori pe roţi, fără aer, mâncare şi apă. Mulţi nu
au rezistat şi au murit pe drum. Noroc că mai erau două ferestruici
cu gratii şi oamenii pe rând se apropiau ca să ia o gură de aer
curat. În loc de veceu în podea era o gaură prun care-şi făceau
nevoile şi flăcăii, şi fetele mari. Vă imaginaţi ce ruşine? Condiţiile
antisanitare au influenţat mult asupra sănătăţii oamenilor – mulţi
s-au umplut de paraziţi, râie şi alte boli. Pe cei morţi, când se
oprea trenul, soldaţii îi aruncau în hindichiuri, fără ca cineva să-i
îngroape. Emil, fiind foarte curios, urmărea orice mişcare. Toate
aceste fărădelegi i s-au întipărit în memorie pentru toată viaţa.
Şi iată că, după două săptămâni de chin, trenul se opri pe un pod
lung. Era râul Volga. Soldaţii au deschis uşile şi le-au poruncit
tuturor celor care pot să iasă să bea apă pe săturate şi să-şi ia şi cu
ei, de rezervă. (Au făcut acest gest din cauză că numărul morţilor
creştea de pe o zi pe alta. Lumea a zbughit buluc din vagoane în
jos, spre râu. S-au dus şi Emil cu soră-sa şi Nicolae. Au luat cu ei
şi un ulcior. Coborând din vagon, au observat cum alţii, ajungând
la râu, îngenuncheau şi beau apă, stropindu-se fericiţi pe faţă.
Când, deodată, un tânăr s-a aruncat în apă, îndreptându-se mai
departe de mal. Soldaţii au strigat să se întoarcă, împuşcând în
sus în semn de avertizare. Însă tânărul înainta înotând. Şi numai
atunci soldaţii au început a împuşca în apă. Santinela gonea
lumea înapoi în vagoane. Alţi oameni, venindu-le în întâmpinare,
au format un vârtecuş. Soldaţii îi băteau cu patul armei. Emil s-a
oprit pe o clipă să vadă dacă tânărul mai înoată sau s-a înecat şi
tot atunci primi o lovitură în spate. A strigat de durere. Tată-său
a vrut să se apropie, dar nu putu, căci lumea îl împingea înainte,
goniţi de soldaţi. În sfârşit, cu mare greu, au ajuns la locurile lor
în vagoane şi când toţi s-au liniştit, a început fiecare să-şi spună
părerea despre acel tânăr care a dizertat. Unii îl apreciau pentru
fapta sa, cu speranţa că se va duce la americani şi le va spune că
ruşii îşi bat joc de basarabeni. Şi poate aceia îi vor elibera. Alţii
îl dojeneau că din cauza lui n-au ajuns la râu, nu au băut apă, nu
s-au spălat şi nu şi-au luat rezervă de apă.
Din alt vagon veni o veste că o femeie cu patru copii şi-a
aruncat copilul sugaci în râu prin gaura din podea când oamenii
erau plecaţi după apă. Se îndreptăţea că nu are lapte în piept şi
nu are cu ce-l hrăni. Nu mai poate suporta să-l vadă cum moare
treptat. Oamenii au tăcut şi nu i-au reproşat nimic. Dar bunica
Sofia nu a încuviinţat-o, spunând că copilul trebuia să moară de
moarte bună, nu să-i ia zilele maică-sa…
Emil, ascultând toate acele grozăvii, s-a gândit că la un
moment dat şi el va fugi ca acel tânăr viteaz. Peste o săptămână,
trenul a început să se oprească mai des. Se deschideau uşile şi
apăreau câte 2-3 ruşi, care cereau lucrători. La sfârşit de cale
ferată nu mai cerea nimeni. A venit un camion mare şi a încărcat
acele câteva familii rămase. Le-au dus în cătunul Orlovca, raionul
Kosulino, regiunea Kurgan. Comandantul a venit şi i-a prevenit

pe toţi că ei au fost aduşi acolo pe vecie şi, în caz că vor încerca
să fugă, vor fi împuşcaţi. I-au repartizat pe la casele băştinaşilor.
Familia Spânu nimeri la o văduvă cu două fete mari. Cea mai
mare era oarbă de ambii ochi. Una din cele două odăi li s-a dat
lor. Acea odaie nu avea cuptor, lejancă, plită, nu avea tindă, masă,
pat, scaune etc. Toate aceste lucruri Nicolae, împreună cu Emil şi
soră-sa, le-au făcut pe îndelete. Până a venit iarna erau toate gata.
Scândură era cât îţi dorea sufletul. Au cumpărat numai cărămidă,
gurar şi plită. Au săpat moldovenii noştri şi o fântână pe malul
lacului, căci ruşii beau apă din iaz, acolo unde se adăpau şi se
scăldau şi vitele, şi oamenii, unde se spălau rufele cu săpun…
Ruşii au apreciat gestul lor şi se foloseau şi ei de fântână.
Chiar a treia zi, şeful (un frontovic şchiop) i-a repartizat pe
toţi osândiţii la lucru. Pe Nicolae l-au obligat să lucreze la tăiat
pădurea. Deci, să târâie, să clădească şi să încarce în căruţe acele
bârne. Avea şi un plan de îndeplinit, însă nu izbutea din cauză că
era flămând şi nu avea putere să muncească. A trebuit să-l ia şi
pe Emil, de 11 ani, să-l ajute. Iarna îl obliga să meargă cu sania
în pădure după fân şi paie pentru cele două ferme. Zăpadă era
de un metru. O fermă era de vite şi alta de oi. Oile acolo nu se
mulgeau şi brânză nu se făcea. Le ţineau pentru lână şi pielicele.
Din lână, la fabrică, să făcea stofă pentru mantale soldăţeşti, pâsle
şi cojoace.
A venit iarna siberiană, cu geruri năprasnice de până la
minus 500. Atunci bunica a schimbat tot ce luase de acasă pe
haine vechi, dar căptuşite cu vată: pantaloni, cuşmă, pâsle cârpite
şi pufoaică. Toate erau pentru Nicolae, dar Emil n-avea nimic de
îmbrăcat. Şi atunci bunica a cusut două bluze de-ale sale împreună
şi le-a umplut cu puf de papură. În picioare i-a legat două basmale
umplute cu paie şi, în caloşii ei, se ducea la lucru. Când ieşea din
casă semăna cu o mătăhală cu şalul pe cap, dar când se întorcea,
semăna cu o babă de zăpadă. Nu se putea dezbrăca deodată,
deoarece hainele erau îngheţate. Trebuia să aştepte la cald măcar
vreo 30 de minute ca să se dezgheţe.
Uneori se ducea şi la şcoală ca să înveţe limba rusă.
Duminica, fiind zi liberă, se ducea cu băieţii pe lac. Inventase o
trotinetă şi-şi lua vânt pe ea dintr-un capăt de lac până ajungea la
celălalt capăt şi aşa de mai multe ori. Odată, însă, s-a dus într-o
parte şi a ajuns în copca astupată cu zăpadă. Se zbătea să iasă de
acolo, dar în zadar. A început a striga tare ca să-l audă băieţii. Ei
s-au speriat şi au fugit fiecare pe la casele lor, lăsându-l singur, fără
ajutor. Emil continua să strige cât îl mai ţinea pufoaica unsuroasă
a lui Nicolae. Deasupra apei îşi pierdu cunoştinţa. În acelaşi timp,
un bărbat şi o femeie au auzit strigătul de ajutor şi au venit să-l
salveze. L-au scos din apă leşinat. L-au dus acasă şi l-au culcat pe
pat, plecând imediat. Nicolae, bunica şi sora au scos hainele ude
de pe el, l-au urcat pe cuptorul cald şi i-au făcut frecţie cu gaz.
Peste 2-3 ore Emil a deschis ochii, trezindu-se parcă din somn şi
a povestit totul aşa cum s-a întâmplat. Dar nu a renunţat să mai
Orlovca şi lacul în care cât pe ce să-şi dea sufletul…
meargă pe lac. Inventa schiuri din scândură, patine din lemn şi

sârmă, trotinete. Băieţii băştinaşi nu aveau aşa ceva în sălbăticia
ceea şi umblau după Emil să le dea şi lor să se plimbe. Vă dau,
zicea şmecherul, dar dacă îmi daţi şi voi câte 4 cartofi. Şi aşa se
hrănea câte puţin.
Vara, l-au pus pe Nicolae şi pe Emil să pască turma de vaci
şi boi nărăvaşi. Unul din boi avea lungimea de vreo 4 metri, iar
burta îi ajungea la pământ. Au vrut să-l transporte în Kurgan, la o
expoziţie, dar nu încăpea în maşină. Îl ţineau ca să facă drumuri
prin zăpadă. Îl înhămau la un triunghi mare din bârne cu lăţimea
de 4 metru şi înălţimea de 2 metri şi, în loc de buldozer, făcea
drumuri dintr-un capăt de sat până-n altul. Iarna, însă, când
ruşii erau turmentaţi cu alcool, îl înhămau la o sanie şi se urcau
în ea câte 20 de persoane. Când îi dădeau bici, taurul o lua pe
de-a dreptul prin pădure. Aşa că nu rămânea nimic din sanie,
împrăştiindu-i pe toţi prin zăpadă. Şmecherul de Emil se hrănea
şi cu vacile. Căuta una-două mai blânde. Se aşeza în genunchi sub
ele şi le mulgea direct în gură. Dacă-l prindea cineva, avea să fie
pedepsit crunt. Să mori, dar să nu te atingi de averea statului! Aşa
era deviza călăului Stalin. Dar omului când îi este foame, merge
şi la moarte. Era foarte periculos să paşti vacile, deoarece acolo
erau mulţi tăuni, care înţepau dureros atât vitele, cât şi păstorii. În
asemenea cazuri, vaca ridica coada în sus, luând-o la fugă fără să
se uite unde şi peste cine calcă. Dacă nu te fereai iute din calea ei,
puteai să fii strivit şi calicit pe viaţă. Emil era mereu atent. Totuşi,
de un berbec nu a scăpat. În altă vară păştea turma de oi. Stătea
liniştit, sprijinit în băţ, cercetând câmpia unde să le mai mute să
pască. Când, deodată, simţi o lovitură zdravănă în spate – îşi
pierdu cunoştinţa. Se făcu seară. Nicolae îl aştepta acasă, însă el
nu venea. S-a dus pe câmp şi l-a găsit culcat la pământ, iar oile
îngrămădite lângă el. Pentru acel caz şefii iar i-a lipsit de plată.
L-a pus pe impermeabil şi l-a târât până acasă. Bunica era mai
ceva ca doctorul, l-a pus pe picioare într-un timp foarte scurt. Şi
iarăşi băiatul înţelept continua să se zbată ca să supravieţuiască,
îndurând frigul şi foamea. Nu se dădea bătut, şi pe soră o apăra
dacă o obijduia cineva.
În altă vară i-au pus să pască o herghelie de cai semi-
sălbatici, dându-le şi un cal bătrân de călărit ca să nu-i scape în
lanul cu grâu, căci erau preveniţi de şef. În caz că găsea vreo
urmă, nu le socotea trudozile. Calul bătrân nu putea alerga după
herghelie. Atunci
Emil cu taică-său
au prins calul-
lider şi l-au dresat
cu mare greu.
Nicolae, fiind
mereu flămând, se
îmbolnăvea des şi
Emil îl înlocuia.
Toate greutăţile le
lua pe spinarea sa.
În loc să se joace
Dresura mustangiilor. cu copiii sau să
înveţe la şcoală, era nevoit să se chinuie, îmbogăţind statul rus,
fără să primească ceva în schimb. Întocmai cum a scris rusul Ivan
Solonevici (1891-1953) despre ruşii săi din regiunea Voronej:
„Eram deţinut politic în lagărul din Siberia şi am văzut cum au adus
cu trenul deportaţi. I-au descărcat în taigaua sălbatică şi au plecat
după alţii. În două luni au decedat toţi copiii şi bătrânii. Apoi şi
ceilalţi mai vânjoşi. Şi au rămas în viaţă numai cei, care se ţineau
cu dinţii de fier, hrănindu-se numai cu cele ce dădea taigaua…”.
(„Rusia în lagărul de concentrare”, 1936). A scris parcă întocmai
despre aceşti basarabeni nenorociţi, aruncaţi în mijlocul taigalei
fără nicio sursă de existenţă, dar cerându-le munca pentru stat,
neavând milă măcar de copii. Să mai zică cineva că nu-i un regim
satanist inuman. Şi mai scrie Solonevici în acea carte că Stalin îi
compara pe oameni cu taracanii (gândaci de bucătărie) şi-i lichida
cu milioanele.
Într-o seară de toamnă târzie a anului 1952, pe când era
toată familia acasă, se auzi o bătaie în uşă. Stăpânul a strigat să
intre. Era un bărbat necunoscut, de o statură mijlocie, cam de
vreo 45 de ani, suplu şi îmbrăcat călduros. Şi, bineînţeles, imediat

cei din casă şi-au dat seama, după cuşma neagră şi gulerul de
miel la palton, că era din Basarabia. Aşteptau cu gurile căscate să
se prezinte, dar el era ocupat cu căratul geamantanului greu din
tindă. Şi abia văzându-se în siguranţă, s-a prezentat şi a spus că e
din Mihăileni.
Deoarece era cam întuneric în odaie, dumnealui s-a apropiat
de familie şi, privindu-i atent, a zis: „Iată că din cauză că nu ştiu
limba rusă bine, iar nu am nimerit la ai mei. Nu cunoaşteţi cumva
unde locuiesc alde Dumitru Albot?”. Desigur că toţi ştiau, dar
tare vroiau să audă noutăţile din sat şi despre fiicele bunicii –
Maria Mustaţă şi Anastasia Carazan. Omul se învoi să le spună
câte ceva. Gazdele erau numai ochi şi urechi. Totul le era extrem
de interesant, dar omul se grăbea la ai săi.
În final, deschise geamantanul cu o cheiţă, apoi desfăcu cele
două curele şi ridică capacul. Deodată se văzu toate bunătăţile
basarabene. Omul scoase de acolo un măr mare şi i-l dădu fetiţei
de pomană, de sufletul lui taică-său, care decedase cu câteva
săptămâni în urmă în acest cătun siberian. Copila se fâstâci şi
şovăi. Emil îl înşfăcă iute, ca nu cumva omul să se răzgândească.
Zise de vreo zece ori – bogdaproste, închinându-i-se până la
pământ.
Nicolae ieşise să petreacă omul. Când s-a întors, îl văzu
pe Emil aproape înţepenit, ţinând mărul în ambele mâini. Printre
degetele lui de copil se vedeau fâşii roşii şi galbene, atât de mare
şi frumos era acel măr, parcă căzuse din cer. S-au aşezat cu toţi la
masă, dar mărul l-au pus în mijlocul ei, şi-l priveau, ochii lucindu-
le de bucurie şi minune. Le părea că a venit în cocioaba lor însăşi
Dumnezeu cu tot cu Biserică, în care le venea să se aşeze în
genunchi şi să se roage. Niciunui nu-i venea în gând să-l mănânce.
Acel măr pentru familia lor creştină era chiar baştina mult dorită,
casa şi grădina lor. Mărul stătea pe masă fălos, mândru şi parcă
întreba: „Ei, cine va îndrăzni să mănânce o aşa frumuseţe?”.
Bunica l-a luat în mână ca pe un ou, de frică să nu-l scape. L-a
mirosit îndelung, oftând de
plăcere, apoi l-a transmis şi
celorlalţi. Emil, mirosindu-l,
a exclamat: „M-am simţit
acum acasă la noi şi la
Poporniţa mea dragă
(râuleţul de la marginea
nedelului lor). Revăd pomii
plini de roadă în toamnele
arămii, holdele îngălbenite
de paloarea soarelui şi
mirosul de mere coapte.
Aşa au stat cei osândiţi
de soartă, uitând să-şi
mănânce porţia de cartofi
Emil cu mărul din Basarabia, 1956. cu coajă. L-au tot învârtit,
mirosit şi sărutat ca pe o
icoană, amintindu-şi de pământul lor cu diferiţi pomi roditori, de
vie şi păşune, de mieluţii brumării şi negri cu care se jucau, de
vaca Florica nărăvaşă, care, când se sătura, o lua pe de-a dreptul,
prin ogoarele oamenilor şi nu-l asculta pe Emil, care o ţinea de
funie, de calul negru-lucios, cu numele Ţigan, de căţelul Tărcuş,
de copiii vecinilor şi verişori, şi de toate celelalte dragi şi scumpe
sufletelor rănite. Mai ales copii se întreceau în amintiri, căci
ei nu puteau uita locul unde le considerau un adevărat Rai. Şi
aceste locuri erau cele 5 hectare de pământ la marginea satului,
unde taică-său îi trimitea să pască vaca şi oiţele. Era o libertate
fantastică. Ce vroiai, aceea făceai. Iarba verde, mustoasă de lângă
râuleţul plin cu peştişori sătura repede vaca şi oiţele. Se culcau la
umbra sălciilor, iar copiii se adunau şi se jucau de-a mijatca, de-a
baba-oarba, se dădeau în scrânciob (o funie legată de o creangă).
La prânz, se urcau într-un cireş sau vişin şi înfulecau fructele
gustoase cu mămăliguţa din porumb hangani cât le poftea inima.
Apoi, obosiţi, se culcau pe iarba moale, lângă râuleţ, lăsând
picioarele în râu ca să le gâdile tălpile peştişorii, pe care îi puteai

prinde cu mâna. Ciocârlia harnică le cânta din ceruri şi-i ducea
în lumea viselor. După un pui de somn… iar la joacă, atunci
când oiţele se întreceau la păscut. Seara, când începeau a cânta
privighetorile prin sălcii, se pregăteau de plecare acasă.
Rând pe rând, toţi copiii cu oiţele lor ieşeau la drumul
principal. Şi Emil se porni înaintea oiţelor sale, iar soră-sa le
gonea din urmă, luând seama să nu se abată de la drum. Acasă îi
aştepta bunica şi taică-său cu scăldătoarea caldă. Apoi se aşezau
la măsuţa rotundă şi mâncau zeamă de pui sau mămăliguţă cu
jumări, scrob şi brânză de oi.
– Bunico! Dar ţii minte, zice Emil, cum în fiecare sâmbătă
coceai câte-un cuptor de pâine, plăcinte cu brânză, învârtite, vărzare
cu sfeclă şi cu mac, cu bostan sau mere? Dar la sărbători coceai şi
colaci mari şi rumeni, crăciunei, sfinţi şi neapărat nouă, copiilor,
hulubaşi cu codiţă şi ochişori. Dar ce prăjituri coceai! Se topeau în
gură. Unde-s toate-acestea? Parcă a fost o poveste, un vis.
– Dar ce sărmăluţe gustoase făcea bunica! zise sora. Ce
răcituri, plachie dulce, prune cu nuci, găină la cuptor, mieluţi
fripţi cu usturoi, zeamă cu tăiţei!..
– Hai, opriţi-vă, că îmi lasă gura apă, zise taică-său cu
nostalgie. Ce-a fost n-o să mai fie. Ne-au distrus de tot staliniştii
şi nu ştim pentru care vină…
S-au dus la culcare, lăsând mărul neatins. Au adormit târziu
de tot, ducând şi în somn frumuseţea lui şi mirosul îmbătător,
totodată, şi locurile dragi. Şi tot aşa, trei zile la rând.
A venit şi Sfânta Duminică. Bunica, ca de obicei, s-a
trezit prima. Ceilalţi, după ce s-au spălat, s-au pus în rând cu
ea în genunchi şi şi-au făcut cruce la iconiţa străveche a Maicii
Domnului şi s-au rugat Celui de Sus să le ierte păcatele şi să-i
ajute să scape din acel infern. Mărul stătea în mijlocul mesei şi
toţi îl furau cu ochii de parcă era şi el Icoană.
Terminând toate rugăciunile, bunica i-a chemat pe toţi la
masă. Apoi a luat mărul în mâinile tremurânde şi, cu cuţitul, i-a
făcut cruce, cum o făcea acasă la pâine înainte de a o tăia. A sărutat
mărul îndelung şi, şovăind, l-a tăiat în patru bucăţi egale. Apoi, ca
pe anaforă, le-a înmânat solemn la toţi câte o felie.
Dar nu s-a repezit nimeni să-şi înghită felia sa. Se uitau la
acele felii, le miroseau, simţindu-le sucul care se scurgea din ele,
şi, după vreo două ore, au început să muşte câte o mică bucăţică,
savurând-o îndelungat, de parcă-şi luau adio de la plaiul lor drag
şi scump şi de la casa părintească.
Remarcă: Cât nu aş căuta cuvinte potrivite pentru a descrie
ce însemnătate a avut acel măr în pustietatea rusească, nu ar fi de
ajuns. Emoţiile, gus
tul şi plăcerea, pe care
le-am simţit în acele
clipe, au rămas în
memorie pentru toată
viaţa.
Nu aş dori
nicicând copiilor şi
nepoţilor duşmanilor
noştri să afle
adevăratul gust al
merelor în gulaguri
staliniste. Sper că
bunul Dumnezeu nu
va mai permite un nou
genocid.
Dar mă întorc la
Emil.
Într-o duminică,
Nicolae îi dă zi liberă
lui Emil şi-l trimite
în Orlovca, la bunica.
Bucuros din cale-
Bărbatul din mijloc şi geamantanul lui pe
mormânt.
afară, el se spală, îşi ia
haine curate, mănâncă o supă cu ciuperci şi pleacă la prietenii-

moldoveni de seama lui de care îi era tare dor. Numai că planul
de acasă nu a coincis cu cel de „piaţă”. Iată că îl întâlni în drum
pe vecinul Şurca Plehanov, un rus sociabil. Acela îl invită să
meargă la fermă şi acolo să împuşte cu praştia vrăbii. Zis şi făcut.
Mergând spre fermă, trecu pe lângă saraiul de alături care, spre
mirarea lor nu era încuiat. Curioşi fiind, băieţii au deschis uşa şi
au văzut un munte de lână strâns în suluri. Şi dacă Şurca a rămas
indiferent, apoi lui Emil i s-au aprins ochii:
– Vai! Ce de-a lână! O să iau un sul şi bunica mi-a împleti
ciorapi groşi şi lungi, în loc de pâsle, ca să nu mai umblu iarna cu
băsmăli umplute cu paie, de mă râd toţi copiii la şcoală.
Şurca protestă:
– Nu trebuie, că te vor prinde şi te vor împuşca, doar ai auzit
ce lege este.
– Nu te teme! N-o să ştie nimeni. Bunica şi ţie o să-ţi
împletească ceva, o jiletcă sau un pulover. Vrei?
– Ei bine, dacă zici tu, hai să-l luăm, că nu este nimeni prin
apropiere ca să ne vadă.
L-au luat subsuoară şi fuguţa l-au dus la bunica. La început,
bunica s-a bucurat, dar peste două-trei clipe îl întreabă brusc pe
Emil de unde a luat lâna, căci niciun rus nu are oi, ci numai vaci şi
capre. Emil, fără să-şi dea seama, îi povesti tot adevărul. Bătrâna
se sperie şi-i zise:
– Chiar acum du lâna înapoi! Ce vrei, să ne ucidă?
– Bunico! Mata glumeşti? Acolo saraiul e plin de lână şi
nimeni n-o să observe că lipseşte un sul. Şi-apoi, nu ne-a văzut
nimeni, îţi garantez!
– Nici nu vreau sa aud nimic! Du lâna la loc şi-am terminat
vorba! Hai, că degrabă se face seară şi trebuie să te duci la brigadă
să-i duci lui taică-tu haine curate şi ceva de-ale gurii. Aşa că
saraiul tot ţi-i în drum.
Emil cel vesel şi mereu optimist, se scârbi brusc şi se făcu
vânăt la faţă:
– Eu vreau ciorapi groşi ca să pot umbla la şcoală şi să-i ajut
lui tata la lucru, dar încălţat cu paie mi-i frig…
– Dacă mai scoţi un cuvânt, o să te spun lui taică-tu! N-aţi
legătura şi pleacă chiar acum!
Şurca se uita la cei doi şi nu înţelegea nimic ce vorbesc ei.
Au ieşit ambii cu nasu-n jos şi s-au îndreptat spre drum.
– Nepoţico, ia du-te din urma lor şi vezi dacă m-au ascultat
sau nu! (nu ştia, sărmana, că îşi vede nepoţelul ultima dată).
Copila i-a ajuns din urmă. S-au oprit toţi lângă sarai.
– Şurca, du-te tu şi-o aruncă în sarai!
– Dar de ce eu? Să mă vadă cineva şi să răspund? Nu!
– Atunci mă supăr pe tine, zise Emil dezamăgit.
– Supără-te! zise Şurca.
S-a întors şi a plecat acasă (însă îşi puse în gând să-l denunţe,
crezând că va face un eroism…).
Emil se uită la soră-sa:
– Du-te tu şi-o aruncă!
– Nu vreau, că iată a apărut o mulgătoare lângă sarai.
Emil, speriat, luând-o pe soră de mână, o apucă spre pădure,
pe drumul spre brigadă.
– Hai s-o aruncăm în tufişuri, zise soră-sa.
– Nu pot, mi-i jale. Eu vreau ciorapi călduroşi. Ai să vezi că
nimeni n-o să ştie (naivul de el). Hai cu mine la brigadă şi ai să-i
spui lui tata că am găsit-o pe drum, căci pe mine n-o să mă creadă.
– Dar bunica ce-o să zică?
– Se va pricepe că ai mers cu mine.
Copila se întristă. Până acum ea n-a ieşit din cuvântul
bunicii, dar nici a fratelui şi a mers cu el la Kuziminovka.
Nicolae s-a bucurat că i-a venit fiica să-l ajute, căci a doua
zi trebuia să plece la bazar (că numai vânduse o căldare de ouă
de raţe sălbatice) să cumpere cartofi, sare, chibrituri, aţă şi gaz
pentru felinar. S-a crucit că lâna-i găsită.
– Cred că a căzut din căruţa supraîncărcată, când o aducea
la Kuzumionovka, zise Nicolae. Aşterneţi-o pe pat şi va fi mai
moale de dormit.
A doua zi, copiii trebuiau de unii singuri să scoată herghelia

la păscut. Emil, pe calul-lider călare, da soră-sa pe jos, cu ghiciuşca
în mână, de care se temeau toţi caii.
Veni şi dimineaţa. Nicolae era deja plecat. Copiii au aprins
focul să-şi facă un ceai. Ţigan-liderul stătea de-a gata, legat de
gard. Deodată, Emil, punând mâna streaşină la ochi şi privind în
zare, zări doi călăreţi venind spre dânşii. Sări brusc spre cal, îl
dezlegă iute şi-l încălecă, totodată, zicându-i surioarei poruncitor:
– Eu plec în Moldova, tu să le spui că-s dus de ieri şi nu ştii
unde-s! Ai înţeles?
Şi a dispărut în pădurea de alături. Copila a rămas înlemnită
şi nu ştia ce să facă. Apoi intră în colibă, trase câteva lemne de sub
pat şi se băgă în locul lor, aşteptând cu frica-n sân ce-o să urmeze.
Călăreţii au sosit. Au descălecat şi au legat caii de gard. Unul
dintre ei se aşeză lângă foc, unde şezuse adineaori Emil, iar altul
a intrat în colibă, a ridicat plapuma veche şi găsi sub paie lâna.
– Am găsit-o! strigă din colibă acel bărbat.
– Caută-l, că trebuie să fie şi hoţul pe acolo dacă focul arde
şi caii îs în ocol!
Bărbatul se aplecă şi o văzu pe copilă nici vie, nici moartă
de frica lor. O apucă de-un picior şi cu putere o trase spre sine
peste lemnele de alături.
– Vai! Mă doare! strigă copila tare şi se ridică în picioare cu
rochiţa ruptă şi spinarea jepuiată.
Bărbatul o apucă de după gât şi o conduse până la foc. Ea
plângea de durere şi de frică.
– Unde-i banditul de frate-tu şi taică-tu? De ce caii până
acum stau în ocol?
– S-a dus la piaţă să cumpere cartofi, că nu avem ce mânca,
spuse copila plângând.
Tocmai sosise şi taică-su, care a fost luat imediat la trei
parale.
– O să te băgăm la închisoare pentru sabotaj, strigau
kaghebiştii, că ţii caii flămânzi până acum! Că îţi ascunzi banditul
şi tâlharul! Ai să răspunzi de toate, burghezule!
Sărmanul om… El nici cu spatele nu ştia ce s-a întâmplat.
Şi numai după ce au plecat sataniştii, Nicolae a aflat adevărul.
Emil a mânat calul până a dat de o şosea. S-a urcat într-un
camion ocazional, care mergea la Kurgan, lăsând calul liber. Acela
a ajuns seara la brigadă viu şi nevătămat. Ajuns la gara feroviară,
Emil a vrut să se caţăre pe un vagon cu lemne, dar se răzgândi.
El nu ştia în care parte e Moldova. Se apropie de un angajat al
căii ferate şi-i întrebă cum să ajungă în Moldova. Acela, amabil,
îi arătă direcţia şi dispăru imediat. Peste numai cinci minute veni
doi miliţieni şi-l luă de subsuoară, conducându-l într-o maşină
neagră. L-au cazat într-o cameră jerpelită, în care mai erau încă
şase adolescenţi, de diferite naţionalităţi. I s-a dat o supă, un ceai
fără zahăr şi două felii de pâine cleioasă. A doua zi, bătându-l cu
picioarele şi cu bâtele, l-au transferat într-o maşină-închisoare şi
l-au dus, pentru reeducare, în or. Celeabinsk, unde a stat închis
patru ani. Acolo i-a fost enorm de greu. S-a luptat ca un leu ca să
nu fie înghiţit de fraţii lui sălbatici. L-au pus să înveţe meseriile
de la fabrici şi uzine, mergând totodată, benevol, şi la şcoală. Îi
plăcea cartea şi o sorbea cu nesaţ. Asimila uşor tot ce i se arăta şi i
se spunea, memorizând informaţia pe toată viaţa. Direcţia şcolii îl
lăuda mereu şi îl dădea ca exemplu. Din cauza asta, colegii, fiind
invidioşi, nu-l puteau suferi. Dar
Emil, fiind curajos şi cu demnitate,
s-a descurcat şi, la 18 ani, a scăpat
de acolo cu atestat la vreo şase
specialităţi.
În 1956 a venit la baştina
mult râvnită şi dorită, dar n-a găsit
nici casă, nici masă. Tot ce a avut
îi aparţinea deja statului. A vizitat
toate rudele, care se cam fereau
de el, a mers la cimitir, unde şi-a
descărcat sufletul plângând pe
Emil la 17 ani.
mormintele mamei şi a bunicii,
care se întorsese cu un an mai înainte. L-a vizitat şi pe taică-său,

care nu a fost primit în sat şi a fost nevoit să plece la Drochia,
să se angajeze ca fochist la fabrica de zahăr, locuind la căminul
pentru bărbaţi.
Emil, fiind un specialist multilateral, a încercat să se
angajeze la muncă, însă i s-a refuzat, trimiţându-l în Siberia să
facă mai întâi armata, pentru că acolo era la evidenţă. Nu a avut
altă ieşire şi s-a întors. A făcut armata trei ani şi trei luni pentru
satanişti şi a îndurat şi acolo multe din cauză că scria scrisori la
Moscova pentru a-şi apăra drepturile. Anume pentru curajul de a
îndrăzni şi a-şi cere averea confiscată ilegal a fost bătut, ţinut la
frig şi foame, până l-au făcut invalid de grupa a II-a. Şi, totuşi,
în ciuda tuturor călăilor, el a rezistat. S-a căsătorit cu o fată la
fel de săracă ca şi el. Li s-au născut un băiat şi o fată, care au
devenit oameni cu studii şi cu demnitate. Are de la ei şi trei nepoţi
frumoşi. Dacă omul a lăsat o urmă frumoasă după sine, nu a trăit
degeaba. A lucrat în mai multe locuri până şi la Academia de
Ştiinţe, în calitate de inginer. Însă nu-i putea ierta pe comuniştii-
şefi, pentru că i-au distrus copilăria şi tinereţea, şi le lucra fără
tragere de inimă.
Fiind meşter la toate, făcea bani şi din vânt. Dacă era om
liber ar fi putut deveni un businessman, să-şi bucure rudele şi s-o
ajute şi pe soră-sa, dar taică-său i-a rugat pe copii să nu-şi facă
averi, să nu muncească pentru cozile de topor, tâlhari şi paraziţi.
Să aibă strictul necesar şi să doarmă liniştiţi. Aşa a şi fost. Dar a
regretat mult că nu a putut avea studii superioare, n-a ştiut ce-i
copilăria şi tinereţea fericită. Cei mai frumoşi ani au fost pierduţi,
lucru care nu se uită niciodată, dar nici nu se iartă cât de mult
te-ai strădui. Rănile rămân deschise şi nu se vor cicatriza până la
moarte. Păcat!
6 iulie 2008
Dovadă că Sofia Spânu a fost deportată cu fiul Nicolae, nepotul Emil şi

nepoţica Margareta Spânu în reg. Curgan.
Toamna
E toamnă. Trist şi liniştit.
Cad frunzele îngălbenite.
Eu stau pe bancă lângă lac
Şi meditez în aceste clipe.
E dumnezeiesc totul în jur

Şi nu mai am nimic a spune,
Dar simt că-s frunza cea din pom
Şi am să cad doar eu anume.
Când gata sunt s-aterizez

Şi nu mai este nici un ţel
Aud cum bunul Dumnezeu
Se adresa la duhul meu:
„Nu te grăbi! Ai suferit

Şi meriţi ca să mai trăieşti,
Dar crucea du-o la sfârşit,
Destinul să-l îndeplineşti.
Când cazi şi nu mai poţi porni,

Ridică-ţi ochii spre-al meu cer.
Te voi vedea, voi auzi
Emil în armata sovietică.
Şi voi veni în locul tău”.
De când exist pe acest pământ

Eu crucea grea o duc mereu
Când nu mai pot – sunt la pământ,
Mă tot ajută Dumnezeu.
VALENTIN GUŢU (n. 1948)

„Tăcerea este mormântul
pe care îl săpăm neamului nostru”
(Arhimandrit I. Pârvă)
A cest copil a avut un destin şi mai tragic decât al celorlalţi,

fraţii şi surorile sale. Pe parcurs, voi argumenta de ce.
Mama sa, Maria, a lui Ion Beregoi, din s. Ulmu (după
soţ Guţu) a avut peste 200 de hectare de pământ, căci ambii
proveneau din familii înstărite. Au avut împreună şapte copii şi,
dacă munceau din zori până-n noapte, le mergea bine-n toate. Se
bucurau că toţi copiii lor, când se vor căsători, vor primi dar de
nuntă a câte 28 de hectare şi vor avea cu ce trăi bine.
Dar, în anul 1944, soţul se îmbolnăveşte de tifosul adus
de război şi… moare, lăsând-o pe soţie văduvă la numai 35 de
ani. Apoi, ca o urgie neagră a venit regimul stalinist-bolşevic
şi a cozilor de topor, care îl trimite în satul Ulmu, Hânceşti (azi
Ialoveni) în calitate de preşedinte al sovietului sătesc pe Iacob
al lui Luca Bivol (n. 1923), originar din s. Costeşti, acelaşi
raion. Devotat cu trup şi suflet regimului comunist, s-a apucat
să demonstreze cu zel sătenilor calităţile sale „alese” ale raiului
comunist. Mai întâi a căutat să afle unde este o casă mai mare şi
bogată, în care să se aşeze cu traiul. Dar nu una oarecare, căci
de acestea erau mai multe, ci neapărat una în care sălăşluieşte o
vădană. Nenorocul i-a revenit Mariei. Iacob s-a instalat cu forţa
în casa ei, fără să-i ceară permisiunea. Mai apoi, a obligat-o pe
biata femeie să întreţină cu el relaţii sexuale. Sărmana Maria
a cedat, ştiind că în spatele lui stă un regim diavolesc perfid al
unei ţări mari şi puternice. Mai ştia săraca femeie cum priveşte
noua orânduire la cei înstăriţi, iar ea avea o droaie de copii, de
care trebuia să aibă grijă. Din acest act nesăbuit a apărut pe lume
Valentin, care va avea numele de familie al mamei Maria, adică
Guţu, deoarece părinţii nu erau înregistraţi oficial.
Între timp, reprezentantul puterii Iacob Bivol continua să
huzurească sub acelaşi acoperiş cu victima, care era cu 14 ani
mai mare decât el. Iacob apărea într-o ipostază oarecum neclară
parcă era soţ şi parcă nu. Dar nu uita pentru ce a fost repartizat
aici: confisca pâinea oamenilor, mătura podurile, într-un cuvânt,
pregătea terenul pentru viitorul kolhoz, confiscându-le toată averea
şi vitele. Şi pământurile, şi averea Mariei le cedase statului. Apoi,
şi alţi gospodari şi-au cedat averile, sub presiunea ameninţărilor
de a-i băga la închisoare sau de a-i duce în Siberia, aşa ca în 1941.
Şi totuşi, mulţi gospodari se împotriveau, ceea ce făcea ca
planul diabolic să nu fie îndeplinit integral şi, după cum spunea
Iacob, mai mulţi ani în urmă, într-o ediţie a emisiunii „Baştina”, la
TV Naţional, că a primit ordin de la raion ca el să pregătească lista
„chiaburilor” . Iniţial, a răspuns autorităţilor că nu are asemenea
persoane în sat. Şefii se deplasase personal la Ulmu şi, cu ajutorul
cozilor de topor, au întocmit totuşi lista.
Doi feciori şi o fiică a Mariei erau deja căsătoriţi şi locuiau
pe la casele lor. În groaznica noapte a deportărilor, fiicele au reuşit
să fugă la nişte rude. Năstica avea zece, iar Irinuţa şapte ani. Aşa
că în afară de Maria i-au încărcat în camion pe fiul Grigore de
15 ani, Liza de 13 ani şi micuţul Valentin de numai un anişor.
Pe lângă faptul că Maria a predat pământul şi averea, ea a mai
înaintat şi o cerere de intrare în kolhoz. Iacob, însă, a rămas pe loc.
I-au dus ca la abator, în vagonul pentru vite, înfometaţi şi însetaţi,
în aerul îmbâcsit de mirosuri urâte şi călduri insuportabile. Locul
destinaţiei era regiunea Tiumeni din Ural. I-au pus imediat la
muncă silnică ba într-un sat, ba în altul, fiind mereu flămânzi.
În scurt timp l-au deportat şi pe Iacob, cu toate că slujise
regimul. L-au pus şi pe el la muncă silnică. Dar, fiindcă gustase
din şefie, nu-i convenea deloc să muncească fizic. Îndemnat de
ruşi, a scris o plângere la Moscova, anexând şi acte ce confirmau
că e comunist devotat şi că a luptat în război, având şi decoraţii
militare şi că face parte din rândul celor săraci… După un an şi
ceva l-au eliberat şi l-au reabilitat. Atât timp doar a încălzit locul
pe acolo, întorcându-se în Basarabia ca holtei, uitând chiar şi de
propriul copil. Şi a rămas sărmana femeie de una singură să se
descurce cu cei trei copii, fără niciun ajutor.
Cel mai mult timp a petrecut Maria cu cei trei copii în satul
Kuria, raionul Dubrovno, regiunea Tiumeni. Ca şi în localităţile
precedente, i-au pus pe toţi la tăiat pădure în condiţii insuportabile:
foame, ger năprasnic de până la 500 cu minus. Nu se uitau că eşti
femeie voinică sau becisnică. Locuiau împreună mai multe familii.
Mai târziu, şeful i-a satisfăcut cererea Mariei de a trece cu traiul
aparte. Astfel, biata femeie şi-a construit pe malul vechi al râului
Irtâş, pe care se afla sătucul lor, un bordei. Şi numai peste ani şi-
au ridicat o căsuţă ca în Basarabia: cu amnari, vâlcuită, cu pereţi
din lut, feţuiţi şi daţi cu var, dar şi cu brâie albastre. Au acoperit-o
cu scândură, stârnind curiozitatea localnicilor, care nu mai văzuse
până atunci aşa ceva. Erau obişnuiţi cu izbe ruseşti din bârne de
brad, pline cu taracani şi ploşniţe. Spre marea bucurie a copiilor,
în gospodăria Mariei nu era nicio insectă. Vă imaginaţi? O femeie
firavă, cu trei copii, a reuşit să zidească o casă ca la baştină?! Ea
a dus cu sine şi suflul Patriei ca să nu-i fie dureroasă despărţirea
de plaiul său drag. În grădină a sădit cartofi, că în Siberia cartoful
înlocuiesc pâinea. Ruşii de acolo trăiesc numai cu cartofi fierţi cu
coajă, peşte uscat, lapte şi, desigur, rachiu sau braşcă (un fel de
samogon nu chiar tare). Asta e mâncarea lor naţională. Din lipsă
de făină, vestitele clătite se făceau numai la sărbători.
A semănat Maria porumb şi roşii, derutându-i pe cei din
partea locului, care începeau să nu mai înţeleagă ce fel de burghezi
exploatatori mai sunt aceştia, dacă muncesc, fără pic de odihnă.
Vedeţi, dacă omul e de viţă de gospodar preţuieşte orice
clipă şi făureşte să aibă folos. Cei mari plecau la lucru, iar Valentin,
cu părere de rău, rămânea acasă de unul singur încuiat în bordei
cu şoarecii şi apoi în casă cu şuieratul vântului pe la ferestre.
Sărmanul de el, se speria la auzul oricărui zgomot. Dar cui îi pasă
de sănătatea lui, care se

zdruncina câte un pic în
fiecare zi?
Cele două fetiţe
rămase la baştină scriau
scrisori cu lacrimi, căci
tare vroiau la mama. Ele
nu ştiau ce condiţii de trai
sunt în Siberia. Lor le era
dor de fiinţa care le-a adus
pe lume. Şi atunci inima
de mamă cedă. Îl trimise
pe fiul său Grigore, care
avea 21 de ani, să le aducă.
Acela şi-a cerut voie de la
comendant şi a plecat la
baştină. S-a întors numai
cu Năstica, care împlinise
16 ani. Irinuţa, speriată de
gerurile Siberiei, a ales
Micuţul Valentin cu fratele Grigore.
s-o aştepte cuminte pe
mama acasă.
După moartea călăului Stalin, Maria scria mai multe
scrisori-plângeri la Moscova ca să fie reabilitată şi eliberată din
acel infern. (Vedeţi, nici casa nouă şi frumoasă nu-ţi încălzeşte
sufletul, dacă nu e pe pământul tău!). Abia în anul 1956 li s-a permis
plecarea, cu condiţia să nu plece în satul său Ulmu. Mai apoi, în
urma rugăminţilor insistente, le-au permis numai copiilor să se
întoarcă în sat. Ce ipocrizie, copiii fără mamă?! Ce „umanitate”
comunistă!, iar mama lor să se ducă în alt raion. Dar Maria, în
pofida restricţiilor date, a revenit cu întreaga familie acolo, de
unde luaseră calea pribegiei. A avut femeia noroc că nu a fost
denunţată de nimeni pentru încălcarea condiţiei de întoarcere.
Casa nu le-a restituit-o. În ea se afla sediul unei brigăzi
a kolhozului. În curte se făcuseră ocol pentru cai, dar sărmana
familie a fost nevoită să se adăpostească pe la casele străine în
chirie. Umblau bieţii oameni de la casă la casă. Numai se instalau
mai binişor într-un loc şi, hop, că stăpânul a găsit cumpărători şi
tot aşa, până într-o zi Maria, care lucra deja în kolhoz, iar Valentin
era în clasa a şaptea, a rugat-o pe maică-sa bătrână să-i dea voie
să dărâme casa veche şi cu materialul acela să ridice o casă nouă.
Cumpărase şi loc la marginea satului. Toată vara a făcut lampaci.
Apoi a găsit meşter şi a ridicat pereţii, a pus amnarele, grinzile şi
căpriorii. În tot acest timp, Maria, mamă-sa şi Valentin stăteau în
gazdă la un sătean. Dar el, pe neprins de veste, hotărî să vândă casa
şi dădu biata familie afară în plină iarnă. Ce erau să facă, sărmanii
oameni? Pe maică-sa a primit-o, temporar, o rudă, iar Valentin
şi Maria au fost nevoiţi să se ducă să locuiască în casa nouă fără
acoperiş. Au improvizat din nişte scânduri un pat. Deasupra lui
au legat un ţol ca să nu-i ningă şi dormeau lipiţi strâns unul de
altul. Dimineaţa, plapuma lor era acoperită cu promoroacă (zi că
Certificat care adevereşte că Guţu Maria a lui Ion, a.n. 1909, a fost
deportată cu copilul Valentin până în a. 1956, şi acum e reabilitată.
nu-i Siberia şi aici?). Tot acolo Valentin îşi făcea lecţiile şi era
eminent, un bun exemplu pentru ceilalţi copii din clasă. O bucura
pe mamă-sa cu diplomele de laudă obţinute la diferite concursuri.
Surorile lui s-au măritat, iar Grigore a plecat în Kazahstan. Aşa
că aici rămăsese numai Maria cu Valentin. Iacob, întorcându-se
din Siberia, s-a instalat cu traiul la Chişinău, uitând de fiul său.
E drept că a venit într-o seară pe furiş şi şi-a făcut faţă că ar dori
să-l ia pe fiul său, motivând că are condiţii mai bune de trai, dar
Maria n-a vrut nici să-l asculte. Care mamă şi-ar da fiul de la casă?
Aşa s-a chinuit în frig bietul copil. Când s-a văzut în casa nouă,
sănătatea deja-i era şubredă. Peste puţin timp, Valentin a fost luat
la armată. După cătănie, a fost admis la Facultatea de filologie
a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău. A lucrat
la Radioul Naţional până când l-au depistat că are biografia
„pătată”. Mereu îi căutau nod în papură, numai să-l concedieze.
De exemplu, îi reproşau că scrie cuvântul românesc colonel, în
loc de polcovnic, porumb, în loc de popuşoi etc. A lucrat în mai
multe locuri, dar numai până şeful afla de trecutul lui şi se repeta
povestea cu concedierea. Bietul Valentin a simţit din plin puterea
comuniştilor, care permanent îi retezau şansele de a fi angajat
conform aspiraţiilor lui şi a înţeles perfect că încă înainte de a
naşte, bolşevismul l-a marcat cu sortul doi. Prin anii ‚80 soarta a
făcut să se întâlnească din nou cu taică-său, Iacob Bivol. Valentin,
după multă ezitare s-a decis să-şi roage tatăl să-i găsească un loc
de muncă, unde i s-ar acorda mai repede un apartament. Apoi
se răzgândi şi îşi retrase rugămintea. Mereu îl chinuia gândul:
„Oare acest tată merită reabilitat după câte rele a făcut?”. Dacă şi
a greşit, de ce n-a reparat greşeala măcar acum, când e în funcţia
de procuror adjunct, şi are casă cu 3 nivele, lăfăindu-se în bine?
El singur trebuia să-l caute şi să-i propună ajutor. Dar n-a făcut-o!
Această întâlnire l-a tulburat şi mai mult pe Valentin, căci fusese
abandonat nu doar de societate, ci şi de tatăl lui, care avea toate
cele necesare pentru a-i crea o altă soartă. Dar n-a dorit (dacă-a
fost din coadă de câine, aşa şi a rămas!).
Totul se poate ierta, dar oare Dumnezeu îl va ierta?
Nu s-a pierdut cu firea bietul Valentin, dar nici bine nu i-a
fost din cauza sănătăţii şubrede şi a regimului inuman stalinist.
Aş vrea să povestesc şi câte ceva despre soarta Mariei Guţu.
La finele anilor ‚80, când, din cauza vitregiilor la care-a supus-o
regimul comunist, Maria era paralizată de şapte ani şi locuia la
fiica Liza. Pe atunci a venit vestea că a fost reabilitată. S-a emis o
decizie de restituire a caselor. Dar puterea locală tergiversa special
predarea imobilului. Apoi, în 1989, i s-a întors casa, dar numai
ruinele, căci înainte de asta i-au dat foc bandiţii de comunişti.
Aceasta a fost o lovitură fatală pentru biata femeie, care şi-a dorit
cu tot sufletul să fie petrecută pe ultimul drum anume din casa ei.
Şi Maria a decedat… Firea ei blajină n-a făcut-o să-i blesteme pe
cei, care au nenorocit-o şi au dus-o la pierzanie. Ea mereu spunea:
„Dumnezeu cu ei”. Doamne, ce-i cu această nemărginită bunătate
a sufletului nostru? Oare nu cumva ea ne joacă festa? Şi cât va
mai dura ea?..
6 decembrie 2018
Lenin şi Stalin care au lichidat

de pe pământ 60 mil. de oameni nevinoveţi
TĂMĂRICA OALĂ (n. 1936)

Motto: Din piatră ştiu că m-am născut,
De-am rezistat la greu.
Dar am avut şi ajutor,
Chiar bunul Dumnezeu.
N umai cel ce a trăit în acele vremuri diabolice ar putea

înţelege gravitatea situaţiei în care se pomenise familia
Oală şi a consătenilor ei, de altfel, ca şi tot poporul din Basarabia.
Asupra sofienilor s-a abătut năpasta deportărilor din anul
1941. Deportările şi închisorile au distrus viaţa a sutelor de mii
de oameni şi au călcat în picioare demnitatea lor. Din s. Sofia au
fost deportaţi mai mult de zece familii. Tămărica îşi aminteşte
de unii dintre ei, ca de exemplu: Matei Oală, Iaşa Şireaev, Vasile
Bujor, Nicolae Gorbatoi, Mihail Schiţco, Anatol Soluţco, E.
Martinovschi, David Cebotaru şi familia Pintilei. Cu ei erau şi 43
de copii. Din aceşti 52 de oameni s-au întors numai… trei. (?!)
Era începutul verii anului 1941. Mai exact 13 iunie, ora
24.00, într-o vineri după Duminica Mare. Timpul era călduros şi
liniştit, ba chiar suspicios de liniştit, ca înaintea furtunii. Tămărica
plecase de-acasă cu soră-sa şi soţul ei. Îi abătuse să doarmă la ei,
cum o făcea deseori. Dar, de data asta n-o prindea somnul. Se tot
zvârcolea în pat, oftând şi gemând, că din cauza ei nici ceilalţi nu
puteau adormi.
Deodată i se făcuse dor de mamă-sa şi începu a plânge pe
la miezul nopţii:
– Vreau acasă la mama! Hai să ne ducem la mama! Eu nu
vreau să dorm aici…
Ce era să facă sora cu soţul ei? S-au îmbrăcat şi s-au pornit
prin întuneric la drum, în altă mahala, peste râpa satului. În timp
ce treceau podul, în sat se întâmpla ceva nelămurit. Câinii lătrau în
toate mahalalele. Se auzeau căruţele hodorogind prin sat. Aproape
de casa lor, la vecinul Colea Gorbatoi se auzea câinele lătrând şi un
răcnet de femeie. Sora Tămăricăi s-a speriat şi a început a tremura
ca varga. Avea o presimţire nesănătoasă. Ajungând acasă, văzu că
nici părinţii nu dormeau. Vorbeau încet între ei şi se plângeau că
nu-i prinde somnul. Şi că-i apasă pe suflet o greutate de nedescris.
Peste o oară au năvălit ca din senin nişte oameni cu
baionete. Odaia a fost luminată puternic cu o lanternă. S-au
adresat stăpânului într-o limbă străină. Vorbeau dur şi poruncitor.
Cotrobăiau peste tot şi, nervoşi, căutau ceva anume. S-au urcat
în podurile casei şi a saraiului, au căutat prin beci şi în cuptor.
Stăpânul casei li se adresă în limba română, căci erau prezenţi şi
şefi din sat, întrebându-i indignat:
– De unde să am eu arme şi aur? Ce, sunt bandit sau moşier?
Am un lot de pământ, şase copii şi o mamă de 92 de ani bolnavă.
Străinul îi porunci soţiei să-i îmbrace pe toţi copiii, să le
ia toate hainele şi ceva de-ale gurii, căci, după cum se vedea,
antihriştii îi fugărea din propria casă. Se mai ruga taică-său la
cei cu arma să o lase pe bătrâna mamă acasă. Şi dacă le trebuie
anume casa lor, ea se va duce la o fiică să trăiască, numai să moară
la baştină şi să fie îngropată alături de bărbatul ei.
– Nelizea!
strigau călăii, să
meargă şi ea! Ei
şi ce dacă va
pieri pe drum?
Nu, nu şi iar nu!
Tămărica
şi acum parcă o
vede cum sta cu
mâinile întinse
în genunchi şi-i
Siberia.
ruga pe călăi să
o lase să moară acasă, dar nu în Siberia. Nu avea sărmănica niciun

dinte în gură şi tare se ruga să o lase în sat. Dar fasciştii nici nu
se uitau la ea. Mama copiilor se blocase şi nu se putea mişca,
dar nici să vorbească nu putea. Trebuia să îmbrace copiii şi să se
gătească de drum, dar ea înţepenise ca o statuie. Lui taică-său nu
i se dădea voie să vorbească cu membrii familiei. Îi ordonau să
închidă gura dacă nu doreşte să primească un glonţ şi-i grăbeau
să iasă din casă. Stăpânul se zăpăcise de-a binelea, căci peste tot
erau oameni străini cu armele în mâini, care mereu căutau ceva.
Au fost goniţi cu toţii la căruţă, îmbrăcaţi care şi cu ce au reuşit.
Fratele Vasile cu soţia sa Maria se reţineau, căutându-şi hainele.
Bandiţii îi împingeau cu armele din urmă, zbierând la ei să se
grăbească. Şi aşa cele opt persoane au fost scoase cu forţa din
casă ca pe nişte animale şi încărcate în căruţa pregătită din timp.
Tămărica şi acum o vede pe mamă-sa cum au scos-o soldaţii afară,
îmbrâncind-o. Stătea în faţa casei cu capul descoperit, ţinând în
mână basmaua albă. Se uita la munca ei de-o viaţă, pe care trebuia
s-o lase călăilor şi nici nu auzea cum o strigau copiii din căruţă.
Doi soldaţi au împins-o cu patul armei spre căruţă. Ea s-a aşezat
lângă copii, iar când căruţa e ieşit din curte, bătrâna s-a ridicat
răcnind, cu mâinile întinse spre casă, rupându-şi părul de pe cap.
Aşa a ţinut-o până la Bălţi, făcându-i şi pe copii să ţipe disperaţi.
Te cutremurai, văzând acest tablou îngrozitor…
Doamne! Ce se făcea şi la gara mică de la Pământeni!
Adevărat iad! Femeile boceau, bărbaţii plângeau în hohote, copiii
răcneau. Soarele te ardea nemilos, copiii cereau apă, mâncare,
la veceu nu aveau unde merge. Un genocid adevărat pe capul
basarabenilor! Toate bunurile lor au rămas antihriştilor. Mulţi
s-au îmbogăţit de pe urma deportărilor, dar fericiţi aşa şi n-au mai
fost. Tămărica îşi aminteşte cum în bucătărie stătea covata plină
cu caş, brânză şi urdă, proaspătă, căci tocmai le venise rândul
la oi. Totul a rămas în urmă, fără să reuşească să ia ceva de-ale
gurii la drum. Pe lejancă, rămaseră vreo opt pâini mari, rumene,
scoase din cuptor cu o zi înainte. Cui au rămas? Evident, cozilor
de topor, leneşilor şi beţivanilor. Veneau rudele şi le aduceau câte
o legătură cu mâncare sau haine. Soldaţii îi goneau, dar rudele
oricum insistau, ştiind că nu luase nimic cu ei. În sfârşit, nu mai
veneau camioanele militare şi căruţele încărcate cu cei osândiţi.
S-au deschis vagoanele şi toţi au fost băgaţi în ele. Ca să încapă
mai mulţi, au improvizat poliţe cu două nivele din scânduri groase,
negeluite. Prin cele două ferestruici cu gratii nu trecea prea mult
aer şi lumea începea să se sufoce. Acest lucru îl simţeau mai mult
copiii, mici şi sensibili.
Zi şi noapte au tot mers fără oprire. Lumea murea de sete
şi bocănea la uşă insistent. În sfârşit, trenul s-a oprit într-o gară.
Li s-a dat apă şi peşte sărat. Apoi au mai urmat două opriri şi, în
sfârşit, au ajuns în oraşul Novosibirsk. Trenul a fost tras pe o linie
de rezervă şi soldaţii au poruncit femeilor şi copiilor să meargă la
baie, iar bărbaţii – aparte. După baie, femeile cu copiii s-au întors
la locurile lor, dar bărbaţii, încărcaţi în alte vagoane, au fost duşi
unde nimenea n-a mai ştiut. De atunci, familia Oală nu l-a mai
văzut pe stăpân şi nu a mai auzit nimic despre el. A fost tragic şi
pentru soţia lui, care a rămas de una singură cu cele 7 persoane,
patru dintre ele fiind mici de tot. Poţi să-ţi ieşi din minţi, nu alta,
aflându-te în aşa situaţie. Numai unul Dumnezeu avea grijă de
ea, ca şi de celelalte femei cu copii fără de soţi. Tămărica nu
ţine minte cât au stat la Novosibirsk în vagoanele puturoase. Dar,
într-o dimineaţă, soldaţii le-au poruncit să-şi ia bulendrele şi să
treacă pe vapor, căci trebuie să treacă pe celălalt mal al râului.
Tare a mai fost lung râul acela, că au mers multe săptămâni pe el.
Grozăvia din tren nici nu se compara ce cea de pe vapor. Lumea
era încărcată cu tot cu bagaje, ce nu încăpeau pe poliţe. Vaporul
era predestinat pentru marfă, nu pentru oameni. Şedeau sărmanii
ca scrumbia în cutie. Ca să te întinzi pe spate, nu aveau unde.
Trebuia să şezi ghemuit până-nţepeneai. Din cauza aglomeraţiei,
nici n-aveau cu ce respira. Mâncare şi apă nu li se dădea deloc.
În schimb, mizerie şi boli erau cât vrei. Nemaiputând îndura
asemenea grozăvii, mulţi mureau, mai ales copiii şi bătrânii. Cum
a suportat bunica de 92 de ani, e mare mirare.
În sfârşit, i-au descărcat în satul Pudino. Credeau că au

scăpat de dezastru, dar nu. De acolo i-au încărcat pe un şlep şi au
mers tot pe un râu, apoi pe un râuleţ şi la urmă pe o luntre lungă
împinsă cu nişte cârje mari şi lungi. De acolo i-au urcat în căruţe
cu un cal.
De-acum se făcuse frig şi pământul îngheţase, ba chiar
ningea, deşi abia era luna august. I-au dus într-un cătun cu câteva
căsuţe din bârne, înconjurat cu păduri dese şi mlaştină. Băştinaşii
au fost obligaţi să-i primească la gazdă. Familia Oală a nimerit
la o vădană cu trei fete mari. Le zicea Kozlova. Căsuţa lor avea
o odaie şi o tindă. În odaie era un cuptor mare, pe care dormeau
rusoaicele. Deportaţilor li s-a dat un ungher, jos, lângă uşă, cu
podeaua acoperită cu paie. Nu avea familia Oală nici pernă, nici
plapumă, nici un ţol măcar. La fel nu avea nicio lingură, o strachină
sau un ceaun. Şapte suflete aduse numai pentru a muri de chin şi de
foame. Zăpada era cât casa. Gerul – 50o cu minus, iar basarabenii
erau desculţ şi în haine de vară. Nu erau, bieţii oameni, în puteri
să muncească, dar au fost goniţi la tăiat pădure, la prelucrat inul
şi la împletit funii. Pentru acea muncă sisifică primeau doar câte
puţină făină de secară. În caz că se îmbolnăveau şi nu puteau ieşi
la muncă, venea brigadierul şi ţipa la ei şi-i numea cu cele mai
mârşave cuvinte ruseşti. Se comportau urât cu ei, nu le păsa de
eşti flămând sau bolnav. Lucrau din greu mamă-sa, fratele Vasile
şi soţia lui, Maria, care aveau numai 17 ani şi erau tineri căsătoriţi
(în luna de miere…). Deoarece umblau dezbrăcaţi, le îngheţau şi
dureau picioarele de atâta frig.
Tămărica ţine minte cum mamă-sa, la început, le fierbea
nişte jeandră, mai precis le opărea în două cutioare de la conserve
de 200 grame în cuptor, în faţa focului. Li se dădea câte 2 cutioare
de două ori pe zi fiecăruia. Apoi, câte una pe zi. Au ajuns zile când
primeau o cutioară pe zi la toţi. Spre primăvară toţi beau apă sărată
şi caldă, că nu mai avea biata femeie ce le da, deşi lucrau toţi.
În primăvară au fost mutaţi în alt sătuc la vreo câţiva kilometri.
Acolo erau două barăci şi o cocioabă unde fierbeau smoală
oamenii cei deportaţi
prin anii 1929-1932
din Ucraina. Nu se
ştie dacă mai trăia pe
atunci cineva sau erau
deja morţi. Familia
Oală era băgată în acea
cocioabă, unde trei
părţi erau ocupate de
un cuptor cu un ceaun
mare în mijloc. După
ce s-au retras apele
din zăpada topită,
Tămărica cu sora
umbla pe la cartofărie
ca să găsească vreun
cartof-doi îngheţaţi,
rămaşi din toamnă. Îi
usca la soare şi apoi mamă-sa îi pisa, îi amesteca cu răchiţele
(pomuşoare) strânse de prin mlaştină tot îngheţate şi fierbea un
fel de chiseli. Copiii mai strângeau urzică, lobodă, le fierbeau şi
le mânca. Vreo două luni la rând li se dădea în fiecare sâmbătă
câte o pâinică din făină integrală cam de 400 gr. La toată familia,
alcătuită din şapte persoane. Tămărica nu poate uita cum fratele
Vasile a adus pâinica cea dorită şi scumpă acasă şi a legat-o de
pod, ca să ţină până duminică, adică a doua zi dimineaţă. S-au
aşezat cu toţii la masă ca să mănânce fiertura de urzică şi lobodă.
La felul doi era o turtică neagră. Cine a mâncat aşa ceva, cândva,
îi ştie gustul – amară şi tare, cum ai roade o coajă de copac. Ochii
tuturor erau aţintişi la pâinea adevărată şi mirositoare.
Deodată, bunica Axânia se puse în genunchi în faţa lui Vasile
şi îl ruga să-i dea măcar o bucăţică mică de pâine, că stomacul ei
nu mai poate primi acea turtă cojoasă, căci, neavând dinţi, n-o
putea mesteca cum se cuvine. Se ruga cu atâta jale că copiii şi
mama lor au început a plânge în hohote. De parcă Vasile nu tot

vroia să mănânce. El era capul casei şi lucra cel mai greu, deci, şi
porţia de pâine trebuia să-i fie mai mare. Dar a rezistat şi a înghiţit
noduri de lacrimi, zicând:
– Bunicuţo, scumpa mea, te rog, mai rabdă până mâine
dimineaţă şi, de sfânta Duminică, vom mânca cu toţii ca pe o
anaforă. Doar ai răbdat atâtea în viaţa matale, mai rabdă până
mâine. Vezi că şi copiii nu-şi iau ochii de la pâinica cea mică. Cu
ei ce să fac?
În acea noapte n-a dormit nimeni, căci aşteptau să se facă
dimineaţă şi să guste din pâinica cea de aur şi să le ajungă pe toată
săptămâna.
În acea dimineaţă au gustat cu toţii cu adevărat din acea
pâinică scumpă, în afară de bunica. Ea n-a mai răbdat şi s-a dus
la ceruri unde nu e foame şi frig, nu e durere şi boli, lacrimi şi
jale. S-a dus fără să-şi împlinească pofta de a gusta din pâinica
adevărată. Murise cu ochii deschişi, aţintiţi spre pâine. În aşa
fel s-a dus fiinţa cea, care a crescut mulţi copii şi nepoţi, care
a muncit din greu ca să nu ştie de frig şi foame niciun membru
de familie. Acum, însă, ajunse să moară ea de foame. Nu e un
paradox? Era prima jertfă din acele opt persoane. Toţi s-au căznit
că nu i-a împlinit dorinţa de a gusta din pâinică înainte de moarte,
dar… era târziu.
Foamea şi frigul îşi făceau mendrele după dorinţa lor. Şi
cea cu coasa lucra bine, căci în următoarea duminică se stinse din
viaţă şi frăţiorul cel mai mic al Tămăricăi. Toţi erau umflaţi de
foame şi sleiţi de putere. În fiecare duminică, spre marea mirare,
plecau la ceruri unul după altul. Îi venise rândul şi capului casei,
adică fratelui Vasile. S-a stins ca o lumânare, lăsând-o văduvă
pe tânăra soţie, Maria. La înmormântarea lui, Tămărica a fost
trimisă de mamă-sa după cartofi îngheţaţi şi după răchiţele, ca să
facă chiseli şi să le dea măcar câte-o lingură la toţi. Mişcându-se
cu greu, Tămărica a adus cele cerute. Oamenii, care au venit la
înmormântare, l-au pus pe Vasile pe un ţol şi l-au dus la groapă,
pe care o săpase cu greu cu târnăcopul la numai 50 de centimetri
adâncime. L-au acoperit cu pământul îngheţat. Lacrimi mamă-sa
nu mai avea şi, după înmormântare, deveni cu totul neputincioasă.
Pierduse unicul ajutor, sprijinul şi nădejde ei. Picioarele n-o mai
ţineau şi, pierzând ultima speranţă îşi smulgea părul de pe cap
şi se bătea cu pumnii, blestemând acel regim neomenesc care i-a
adus la pierzanie. Nu, nu-i părea rău să moară, dar să moară dintr-
un motiv serios, nu în zadar, aşa ca acum. Să moară toată familia
şi să nu ştie pentru ce?! Ştia că fără bărbat în casă nimeni nu va
rezista şi bocea fără lacrimi de răsuna acea taiga siberiană. Dar ce
folos. O auzeau numai brazii viguroşi, zăpada şi gerul nemilos.
Într-o seară, biata femeie n-a avut cu ce hrăni acele două
mlădiţe şi le-a rugat să se culce, făgăduindu-le că a doua zi neapărat
le va coace o turtă din făină… Nu le-a mai copt, că nu avea din ce
şi nici surioara Lida nu a mai aşteptat turta şi… a decedat. S-a mai
dus un îngeraş nevinovat la Domnul şi a rămas Tămărica numai
cu mamă-sa. (Cumnata Maria, după moartea soţului, plecase în
satul vecin. Tinerică şi frumuşică cum era, şeful i-a dat de lucru la
vaci, cazând-o în baraca mare).
Sărmana femeie, nu mai avea puteri pentru nimic. Se uita
pe ferestruica mică şi vedea în fiecare zi acelaşi peisaj – cele cinci
morminte ale copiilor dragi, pe care nu i-a putut salva şi atunci
se ruga la Dumnezeu să o ia şi pe Tămărica, căci dacă moare ea
înainte copila va rămâne pentru chin şi necaz şi o va blestema
pe maică-sa că a adus-o pe lume şi a părăsit-o. Se ruga şi mai
tare să le ia Dumnezeu pe amândouă odată. Plângea şi se ruga.
Se ruga şi plângea. Dar n-a fost să fie, căci cumnata sa Maria
i-a găsit Tămăricăi de lucru în acel sătuc unde lucra şi ea – să
dădăcească copiii celor care lucrau în kolhoz. Un fel de grădiniţă.
Îi spăla, îi hrănea şi le purta de grijă. Trecuse câteva luni şi, într-o
zi, Tămăricai i se făcu dor de mamă-sa până la lacrimi. Unui
bărbat i s-a făcut milă de ea şi a dus-o călare la mama sa scumpă.
Ajunsă în acel cătun, află cu stupoare că maică-sa murise încă la
sfârşitul lui iulie şi că ultima ei dorinţă a fost s-o mai vadă o dată
pe Tămărica şi să guste o bucăţică de pâine caldă şi mirositoare.

Deci, a murit cu aceeaşi dorinţă ca şi bunica. Acest lucru i l-a spus
o rusoaică, care o vizita din când în când la rugămintea mamei
sale. E groaznic să afli aşa ceva. Tămărica rămase uluită, intrând
în panică. Ce-o să facă ea fără omul drag, fără vorba-i scumpă, fără
nicio rudă pe acest pământ străin şi îngheţat. Tragedia o copleşise
şi tocmai acum şi-a dat seama de ce maică-sa îi dorea moarte.
Nu credea că va putea suporta toate cinurile care-o aşteptau. A
simţit chiar a doua zi, când stomacul îi ţipa de foame, iar frigul
o închista şi mai strâns. Ce să facă, biata copilă, de una singură?
Doar n-o să stea în cocioaba asta rece, fără lemne şi fără mâncare
şi să aştepte moartea. Cineva parcă-i poruncea: – „Îmbracă-te
şi du-te cu cerutul!”. Şi ea se îmbrăcă cu tot ce-i rămase de la
maică-sa. S-a dus la mormântul ei s-o binecuvânteze. A vizitat şi
celelalte morminte, şase la număr, şi a pornit la drum. Mergea din
casă-n casă cu mânuţa întinsă şi cerşea. Dacă-i dădea cineva un
cartof fiert şi un pahar cu lapte era în culmea fericirii. Însă când
obosea de atâta mers pe jos sau o apuca noaptea pe drum, neavând
unde se adăposti ca să se odihnească, s-a dus la cumnata sa Maria,
care a avut norocul şi, împreună cu o femeie, şi-au cumpărat o
căsuţă din bârne. Nu trecu mult timp, şi pe acea femeie o arestă şi
dispăru fără urme. Maria rămase stăpână în acea casă. Şi iată că
Tămărica se gândi că va trăi la ea măcar iarna, că vara iar se va
duce la grădiniţă şi va lucra numai pentru mâncare.
Dar ce viaţă i-a făcut cumnata copila nici în visurile cele
mai rele n-a văzut. În primul rând, o bătea crunt şi se mira de
ce n-a zdohnit ca şi ceilalţi. Dar cum putea, sărmana, să moară,
dacă Dumnezeu îi dăduse zile pentru chin? Ca să scape de bătaie,
copila uneori fugea de acasă. Însă unde să fugi, dacă afară e ger
de crapă pădurea?
Într-o zi, Maria a luat-o şi a dezbrăcat-o în pielea goală. I-a
legat mâinile şi picioarele şi a suit-o pe cuptor, plecând de acasă
pentru 3 zile şi lăsând casa neîncălzită… De ce n-a luat-o atunci
Dumnezeu, Tămărica nu ştie, căci era ţeapănă când s-a întors
Maria. A coborât-o jos de pe cuptor, crezând că e moartă. Dându-
şi seamă că e încă vie, Maria a adus din sarai o funie îngheţată şi a
bătut-o măr, stâlcindu-i o falcă. De data asta, a băgat-o sub cuptor
(acolo cuptoarele sunt făcute pe picioare cu înălţimea de vreo 50
cm). Şi când era gata copila să-şi dea duhul, iată că intră la Maria
cineva din şefi (o vizitau des ba unul, ba altul, că aşa e o moda
la comunişti, unde nu s-ar afla ei…). Auzind cum fetiţa geme de
durere sub cuptor, şefu’ a întrebat-o pe Maria:
– E copila cea orfană acolo? Noi ţi-am încredinţat-o şi tu
răspunzi de viaţa ei, de ce faci una ca asta? Scoate-o imediat,
altfel vei rămâne fără această casă!
A zis şi a plecat. Dar ce, credeţi că Maria s-a speriat?
Nicidecum! A scos-o de sub cuptor, a dezlegat-o, i-a dat rochiţa
s-o îmbrace şi a alungat-o afară, în ger. Era toată în vânătăi şi în
răni de la funie. Imediat o cuprinde gerul şi fetiţa se târî la vecinul
bătrân, care avea o capră. „dacă nu mă va primi, se gândi copila,
mă voi băga în căpiţa de fân din curtea lui”. Dar nu ajunsese până
la prag că îşi pierdu cunoştinţa. Când a ieşit moşu’ să-şi adape
căpriţa, o găsi pe copilă lângă pragul lui. Iarna, în Novosibirsk,
e semiîntuneric, fie noapte sau zi. Iar vara e tot timpul zi, nu e
noapte întunecoasă ca în Basarabia. Aşa, deci, moşu’ n-o observă
şi călcă peste ea. O ridică de jos şi o duse în casă, unde era cald şi
bine. O recunoscu imediat, căci nu o dată o văzuse la Maria şi-i
cunoştea purtările. A uns-o cu untură, i-a făcut frecţii, a culcat-o
pe cuptorul cald, a învelit-o cu o plapumă călduroasă şi i-a dat un
ceai fierbinte. Copila şi-a revenit şi i-a povestit moşului ce a păţit.
A doua zi, Maria îl întrebă pe vecin dacă n-a văzut-o pe
Tămărica. Acela a minţit şi i-a spus că n-a văzut-o.
– Uite, zicea ea, a fugit de acasă încă de ieri şi dacă nu-i la
dvs. cred că au mâncat-o lupii.
Dar de ce se comporta Maria astfel cu copila orfană? Era
o curată răzbunare. Şi pe cine şi-a găsit ea să se răzbune? Pe o
copilă nevinovată! Povestea e următoare… Maria era dintr-o
familie foarte săracă, din 11 copii. Tinerică şi frumuşică, Maria
s-a măritat cu Vasile din dragoste reciprocă, dar şi cu speranţa
că va trăi ca şi în familia Oală, în belşug şi nu va şti de sărăcie.

Şi părinţii erau mulţumiţi că a nimerit într-o familie muncitoare
şi îndestulată. Şi când colo, îi deportează numai din cauza că
locuiau împreună cu părinţii. Dacă locuiau undeva aparte, scăpau.
Aşadar, în loc de o viaţă fericită, Maria nimereşte în infern. A
murit toată familia Oală, inclusiv stâlpul casei – Vasile, cu care
nu trăise decât un an de zile cu tot cu Siberia. Rămasă fără soţ,
Maria imediat se duse în al sat, se lipi de şeful fermei, care a
jelit-o şi i-a dat să pască şi să mulgă vacile. Acum ea ştia precis că
va rezista şi nu va muri ca ceilalţi. Dar copila orfană îi încurca în
toate. Comendantul o obligase să împartă cu ea şi un cartof fiert,
şi-un pahar cu lapte, şi o bucăţică de pâine. Şi-apoi, o încurcau
cei doi ochi curioşi… Vă imaginaţi ce ură prinsese pe copilă? Nu
se simţea liberă în propria casă. Mereu îi reproşa Tămăricăi că ei
au fost înstăriţi şi de aceea au fost deportaţi, dar ea a fost săracă,
deci, nevinovată. De ce au adus-o în acest iad? Tămărica nu ştia
ce să-i răspundă şi strângea din umeri. Era greşeala bolşevicilor,
nu a Tămăricăi. Maria mereu scria scrisori la Moscova, dar nu-i
venea răspuns şi ea suferea nedreptatea cu toată fiinţa. Admitem
că era, totuşi, cineva din sat vinovat, dar nu această copilă jalnică,
care şi-a pierdut toată familia, inclusiv tata, în Ivdel. Încă erau
cu toţii în viaţă când au aflat că tiranii comunişti l-u omorât. Au
plâns, au bocit atunci cu toţii de răsuna taigaua siberiană mai ceva
decât lupii flămânzi, dar… ce folos. Tot lor şi-au făcut rău. Mai
ales maică-sa, care a rămas fără nicio speranţă că se vor întâlni şi
vor începe o nouă viaţă. După aceea, a decăzut şi moral, şi fizic
de i-au ajuns puteri numai pentru a-şi înmormânta puii săi unul
după altul. Numai Tămărica se împotrivea morţii. Se vede că aşa
i-a sortit destinul…
Deci, bătrânul vecin a pus copila pe picioare. I-a confecţionat
nişte opinci din coajă de mesteacăn. Le-a umplut cu fân, i-a dat
nişte obiele în picioare şi cuşma lui cea veche, cu urechi, cufaica
lui cârpită de mai multe ori, dar căptuşită cu vată, a încins-o cu o
aţă şi a trimis-o în lume, zicându-i că Maria oricum o va găsi la
el. I-a arătat drumul pe unde vine sania să ia laptele de la fermă.
I-a dat o legăturică cu cartofi fierţi, o bucăţică de pâine neagră şi o
roată de lapte îngheţat. Cu acest bagaj sărac a pornit în lumea mare
şi plină de ispite, numai să n-o omoare înverşunata Marie. Când
a venit omul cu sania, a luat-o fără s-o întrebe ceva. Mergând în
sanie, copila căzu pe gânduri:
– Cine mă aşteaptă? Unde mă duc? De ce trebuie să lupt
pentru a trăi? Aceste întrebări îi roiau în căpşorul ei mic şi nu găsea
răspuns. Dar iată că a ajuns la marginea unui sat. Omul o dă jos
şi pleacă cu treburile sale. Tămărica intră la prima casă, unde nu
se vedea nimeni. În odaia întunecoasă era un vas mare pus la foc
fără capac. Pesemne, că cineva vroia să facă braşcă (samogon).
Copila se gândi că anume în acea fiertură îşi va termina zilele şi
se sui fără de nicio frică pe scăriţa de alături. Când îşi făcu vânt,
cineva o prinse de picioare.
Copiii Siberiei din Basarabia. (Nici un zâmbet pe buze...)

– Stai, blestemato! Vrei să mă judece din pricina ta?! Cine

eşti şi de unde-ai apărut, nemernico? Dispari imediat de-aici, să
nu te mai văd! Copila a plecat întristată că nici aici Dumnezeu
n-a luat-o, după cum se ruga maică-sa. Mergea pe un drum
necunoscut şi înzăpezit. Încetul cu încetul, gerul o cuprindea tot
mai aprig. O durea tot corpul. Îi trecuseră şi foamea. Trupuşorul
ei fraged fu copleşit de o moleşeală plăcută. Când numai vroia să
se aşeze pe zăpadă, trecu pe alături un bărbat cu o sanie. O luă cu
el şi o duse într-un sat, la o femeie. Aceea i-a dat un ceai fierbinte
şi a culcat-o pe cuptorul cald. A doua zi, au venit vecinele una cu
un cartof fiert, alta cu un pahar de lapte şi tot aşa… Au ajutat-o pe
copilă să iasă din iarnă.
Stând mai mult cu stăpâna pe cuptorul cald, Tămăricăi
îi veni un gând: să plece acasă, în Basarabia. Tare îi era dor de
sora mai mare. Începu să întrebe de unul, de altul unde se află
Basarabia, dar nimeni nu auzise de o aşa ţară. O femeie i-a dat
ideea să plece la Tomsk, unde merg trenurile şi acolo va afla cum
să meargă în Basarabia.
– Da, da, zice alta. Din Tomsk toate trenurile merg la
Moscova. Tu cunoşti limba rusă şi la Moscova neapărat îţi vor
spune unde e ţara ta.
Copila, entuziasmată, s-a pornit acasă. Mergea din sat în sat
până a ajuns într-un loc unde trăiau deportaţii. Acolo, pe malul
unui râu, şi-au construit câte o cocioabă. Când au cunoscut-o,
acele femei au oprit-o la ele.
În acelaşi timp pe Maria o cercetau şi o învinuiau pentru
faptul că a dispărut Tămărica. Au ameninţat-o că va fi trasă la
răspundere. De frică, Maria a scris o scrisoare în satul Sofia şi a
povestit detaliat ce s-a întâmplat cu familia Oală. A pomenit şi de
Tămărica aşa… în treacăt, zicând că nu ştie nimeni e moartă sau
e în viaţă, dar ea va fi judecată pentru că n-a avut grijă de copiliţă,
precum îi poruncise comendantul.
I-a venit răspuns de la rudele Tămăricăi. Acelea o rugau
s-o caute pe fetiţă pe la moldovenii, oriunde s-ar afla ei. Şi
astfel, Maria ajunse şi în sătucul cela în care se oprise Tămărica.
Văzând-o, fetiţa a început a tremura ca varga, ascunzându-se după
casă. Întrebând basarabencele dacă n-au văzut-o pe copilă, acelea,
fiind deja la curent cu toate, au certat-o zdravăn şi au minţit-o că
fata a fost pe acolo, dar a plecat mai departe, sfătuind-o să nu o
mai caute. Maria le-a crezut şi a plecat înapoi.
Tamara n-a mai vrut să rămână acolo, şi a plecat iar la drum.
Mergea din sat în sat, cerşind câte-o bucăţică de pâine şi un cartof
fiert. Acolo, satele nu-s amplasate ca în Basarabia, îs la distanţe
mult mai mari unul de altul. Dacă o prindea noaptea în pădure, ea
se urca în pom, legându-se cu coajă de răchită, ca să nu adoarmă
şi să cadă jos. În felul acesta, copila se apăra de lupi. Când n-avea
putere să se urce în copaci, făcea o gaură în zăpadă, se băga acolo
să n-o bată vântul rece şi să-şi odihnească oscioarele. De multe
ori înnopta pe la oameni acasă. Ei erau miloşi şi-i dădeau câte
ceva de mâncare, mirându-se de curajul copilei, care râvnea să
ajungă în Basarabia ei dragă. Când i se terminau merindele, fetiţa
se hrănea cu coajă de copac, cu riscul că o va durea tare stomacul.
Într-o zi, ajunsă la o margine de sat şi fiind lihnită de foame,
a bătut la poarta primei case, în speranţa că o vor hrăni şi va
putea înnopta acolo. Trecu câteva minute, dar nimeni nu se ivea.
Fetiţei i s-a părut că stăpânul a văzut-o prin fereastră şi nu vrea s-o
primească, că i se întâmplase şi aşa cazuri. De scârbă, de foame şi
oboseală copila leşină la portiţă. Dar dacă Domnul face minuni,
iată că se ivi şi stăpâna, cu două căldări pe coromâslă. Fusese
după apă. Când o văzu, lepădă căldările, o luă în braţe şi o duse în
casă. Acea femeie n-avea copii şi a îngrijit-o pe Tămărica cu mare
dragoste. A tuns-o chilug, căci era plină de păduchi, a scăldat-o
în baia rusească, i-a dat din hainele ei şi i-a propus s-o înfieze.
Tămărica, când văzu un aşa suflet milos, a căzut de-acord, căci
tare se mai săturaseră de foame, de frig şi de drumuri fără capăt.
– Iată, se va termina războiul, se va întoarce bărbatul acasă
şi te vom înfia oficial, zise femeia hotărâtă.
Tămărica i-a povestit până-n mici detalii biografia sa

şi tragediile prin care a trecut familia sa. Femeia a înţeles-o şi
a compătimit-o, asigurând-o că la ei ea nu va ştia de frig şi de
foame, de bătăi şi de alte nenorociri.
Au trecut mai multe zile. Tămărica se simţea ca acasă.
Gospodărea împreună cu noua mamă: aducea apă de la râu şi
umplea cada mare, păştea vaca în pădure, o mulgea, spăla rufele,
hrănea porcul şi făcea mâncare.
Într-o zi, stăpâna casei primi o scrisoare, în care se spunea
că bărbatu-su e rănit şi se află în spitalul din Tomsk. Femeia o
lăsă pe Tămărica gospodină şi plecă în grabă la bărbat. În acelaşi
timp, veni un ordin de sus ca toţi orfanii să fie adunaţi şi duşi
prin orfelinate (ca să fie crescuţi fideli patriei ruse şi, la prima
chemare, să fie carne de tun, cum a fost Saşa Matrosov şi Pavlic
Morozov…). În aşa fel au nimerit şi asupra Tămăricăi miliţienii.
În zadar vecina le spunea că stăpâna are de gând s-o înfieze, în
zadar copila se zbătea şi plângea. Au tras-o în maşină şi au dus-o
la grămadă, unde mai erau vreo doisprezece copii de diferite
naţionalităţi. Apoi au fost conduşi pe o barjă, mai degrabă o
platformă cu motor. Peste un timp, barja a fost trasă la mal, ca să
încarce lemne pentru motor. În acel moment Tămăricăi i-a venit
un gând – să fugă. Tare vroia să se întoarcă la mama ei nouă, bună
şi miloasă. A făcut tot posibilul şi, tupilându-se, a şters-o de pe
barjă, ascunzându-se pe după brazi.
De fugit a fugit ea, dar unde s-o apuce nu ştia şi, astfel, s-a
început acelaşi chin de cândva. Se oprea prin sate şi cerea de lucru
în schimbul unui cartof fiert sau a unui pahar de ceai cu lapte, apoi
mergea în alt sat şi tot aşa. Gândul să se întoarcă în Basarabia
nicicând n-o lăsa.
Venise din nou iarna geroasă, care se începea în luna
august. Copila mergea pe drum parcă mânată de cineva. Vroia să
se lipească de cineva, dar nu avea de cine. Neştiind distanţa de la
sat la sat, o apuca noaptea pe drum. Îşi făcea un bârlog aproape de
drum şi acolo dormea până dimineaţă.
Odată se porni într-un sat mai mare, crezând că e mai bogat.
Dar, după amiază, se stârnise o viforniţă, care o dădea jos pe copilă.
S-a luptat cât a putut, iar când au părăsit-o puterile s-a aşezat în
drum furată de somnul morţii. Numai că încă nu-i venise anul,
ziua şi ceasul potrivit. În acel an, la baştină se întorcea un soldat
şchiop din război. Văzând o moviliţă în drum, el dădu cu cârja în
ea. Când acolo, simte ceva moale. Răscoli cu mâinile şi dădu de
Tămărica nici vie, nici moartă. A ridicat-o şi a băgat-o sub cojocul
său miţos , ţinând-o strâns la pieptul său cald.
– Dacă nu o voi putea salva, măcar o voi înmormânta-o
omeneşte în satul meu, se gândi soldatul, pornit la drum prin
viforniţă.
Se înserase. În depărare zări o luminiţă.
– Ce să fie oare? se întrebă neliniştit soldatul. E un lup sau
o casă?
S-a dovedit că era o căsuţă pentru vânători, în care tocmai
se afla un bărbat. Venise la vânat cu sania, iar calul stătea lângă
perete, acoperit cu un cojoc. Văzându-i pe drumeţi îngheţaţi şi
obosiţi, imediat le-a făcut câte-un ceai fierbinte şi a scos de sub
pat untură de bursuc cu care i-a făcut fetiţei frecţie. Copila şi-a
venit în fire, iar când vânătorul i-a dat să mănânce, ea a mâncat
cu poftă. A doua zi, i-a dus cu sania până în satul soldatului.
Părinţii i-au primit cu mare bucurie şi i-au îngrijit pe ambii cu
mare dragoste.
După însănătoşirea deplină, soldatul a plecat din nou pe
front. Copila rămăsese cu bătrânii. Stăpânul casei lucra la grajdul
de cai, iar stăpâna – în propria gospodărie. Când au întrebat-o cum
o cheamă, Tămărica le-a zis că numele de familie e Oală. Bătrânii
nu puteau pronunţa bine acest nume şi i-au zis – Ala Baghina.
Însă miliţia au găsit-o şi acolo şi au luat-o la orfelinat, în care
erau deja vreo două mii de copii orfani. Tămărica nu se plângea,
căci acolo se hrănea cât de cât, după sezon şi-i punea la lucru în
gospodăria orfelinatului – să îngrijească vacile, caii şi porcii.
***
Fostul secretar al satului Sofia, raionul Drochia , care a
inclus familia Oală pe listă în locul lui Istrate, lucra acum şef de
poştă în sat. Şi când Maria a scris părinţilor săi o scrisoare, el a
chemat-o pe sora Tămăricăi, care nu ştia carte, şi i-a citit-o pe
secret. Soră-sa a rămas uluită: cum să se piardă fără urmă copila?
Atunci şeful i-a zis:
– Eu v-am pus pe listă şi tot eu am s-o aduc pe Tămărica
voastră acasă, dacă mai este în viaţă!
Şi a început să scrie în toate orfelinatele din regiunea
Novosibirsk, atenţionând că copila are un semn pe mâna dreaptă
în formă de zmeură (maică-sa i-a zis că, pe când era gravidă, a
vrut să fure zmeură de la vecini şi, din această cauză i-a rămas pe
mânuţa Tămăricăi acel semn). Toate administraţiile orfelinatelor
o căutau cu numele de Oală Tamara, dar ea figura cu numele de
Ala Baghina. De aceea căutarea era în zadar.
În acel orfelinat lucra şi o evreică refugiată din Basarabia.
Când veni prima scrisoare de la baştină, directorul o chemă şi o
întrebă de unde e şi cum o cheamă cu adevărat. Fetiţa ezită, ştiind
că e numită „duşmanul” poporului sovietic şi se temu să-şi spună
numele adevărat. Vorbea rusa fără accent, limba maternă uitând-o
definitiv. Peste vreo zece zile i-au dus pe toţi copiii la baie. Acolo
educatoarea a depistat „zmeura” fetiţei şi îndată l-a informat pe
director.
Se terminase războiul şi mulţi părinţi veneau să-şi ia copiii
acasă. Numai pe Tămărica nimeni n-o lua. Din cauza asta era
mereu scârbită şi plângea. Atunci directorul o mai întrebă o dată,
cu binişorul:
– Uite, fetiţo, dacă ai spune adevărul de unde eşti şi cum te
cheamă, ar veni şi după tine să te ia cineva, dar aşa vei rămâne
pentru totdeauna la orfelinat…
– Nu, nu vreau aici să stau, vreau să plec în Basarabia. Eu
sunt Oală Tamara şi o să plec la sora mea din s. Sofia!
– Dar cum o cheamă pe sora ta? o întrebă directorul.
– Leliţa! zise copila. Nu, noi nu ştim de aşa nume. Dar pe
soţul ei cum îl cheamă?
– Nu ştiu.
– Ei vezi, nu ştii nimic. Cum am putea noi să te dăm pe
mâini străine? Nu se poate! Dar o să-i scriem o scrisoare surorii
tale şi vom vedea ce răspuns vom primi. Va trebui să mai aştepţi…
Tocmai se întoarse şi soldatul Baghin din război şi se
angajase să lucreze în acel orfelinat. Când a văzut-o tare s-a mai
bucurat, vrând s-o înfieze. Dar tocmai venise o scrisoare din s.
Sofia, în care toate rudele îi scriau câte ceva, în română, desigur.
Tămărica nu ştia să citească, dar a avut noroc de acea evreica, care
cunoştea româna şi i-a tradus-o. Tămărica plângea de bucurie,
încât îşi pierduse şi somnul de atâtea emoţii. După un timp, mai
venise o scrisoare din s. Sofia, dar nu mai avea cine i-o traduce –
evreica plecase deja în Basarabia.
La un control medical copilei îi depistase găuri în plămâni
şi a fost trimisă la tratament la un sanatoriu, în or. Tomsk. A stat
acolo un an de zile, apoi s-a întors la orfelinat. Bolnavi ca ea
erau mulţi copii şi iată acum se întorceau, cică, sănătoşi-„tun”.
Îi aduceau la orfelinat cu un vaporaş mic, care peste un timp s-a
blocat, deoarece a îngheţat apa în râu. Neavând încotro, copiii,
împreună cu tânăra însoţitoare au apucat calea pe jos prin pădurea
necunoscută, în căutarea vreunui sat. Mergând aşa prin pădure, au
dat de o căsuţă pentru vânători. Au găsit lemne pentru foc şi ceva
de-ale gurii. Apoi s-au culcat claie peste grămadă în acea mică
încăpere. Pe la o bucată de noapte, pe sub fereastră, au început să
urle o haită de lupi. Copiii au tras o frică de nedescris, căci uşa
era numai de formă. Cei mai curajoşi băieţi, aprindeau lemne şi
le aruncau în lupi, dar lupii nu se îndepărtau prea mult de uşă, cu
toate că se temeau de foc. Dacă se speriase chiar şi însoţitoarea,
vă imaginaţi ce frică-au tras fetiţele? Dimineaţă au venit cei de pe
vaporaş cu căruţa, aducând arme. Numai aşa lupii au fost alungaţi
în pădure. Acea frică nu o vor uita până la moarte.
Venise vara. Educatoarea aduna copiii şi-i ducea în pădure
să culeagă ciuperci, zmeură, mure etc. pentru orfelinat, dar şi

pentru spital. Odată, s-au rătăcit trei copii: Tămărica, un băieţel
şi o fetiţă. Când şi-au dat seama că cei trei copii lipsesc, toţi au
început a striga, însă ecoul se auzea în altă parte, şi cei care se
rătăciseră nu auzeau nimic. Au mers ei cât au mers până au dat
de o mlaştină mare. Apoi s-au oprit lângă un pom. S-au aşezat jos
şi au început tustrei să plângă, pentru că nu ştiau unde să plece.
Oprindu-se din plâns, li s-a făcut foame. Au mâncat zmeură, apoi
au adormit. Când s-au trezit, un urs mare stătea în două labe în
faţa lor. Tămărica, de spaimă, a leşinat. Ceilalţi doi s-au urcat
într-un copac. Ursul a mirosit-o, apoi, cu laba, a întors-o cu faţa
spre el. A mai mirosit-o o dată şi, încet-încet s-a dus de unde a
venit. Pesemne era sătul, sau poate îngerul păzitor i-a fost alături
Tămăricăi. Şi de data asta, trecând pe lângă moarte, Tămăricăi i-a
fost dat să scape şi de această cumpănă. Într-un târziu, educatorii
şi vânătorii au găsit copiii. Au dus-o pe Tămărica iar la sanatoriu.
Era prea slăbuţă şi neputincioasă. De la sanatoriu ea nu se mai
întorsese la orfelinat. Se ataşase de ea două doctorese (poate că
erau şi ele deportate). Erau două doamne amabile şi inteligente,
ţineau la Tămărica ca la copiii lor. Au aflat toată informaţia despre
ea şi de aceea au trimis la Moscova nişte cereri să o reabiliteze şi
s-o elibereze ca să plece la baştină.
În sfârşit, le veni răspuns la scrisorile trimise cum că fetiţa
e reabilitată şi tot ce i s-a confiscat îi va fi întors. Era anul 1946.
Anul când comuniştii organizau în Basarabia foametea artificială
ca să rămână mai puţini oameni în viaţă, iar în cei de vor rămâne
vii să le bage frica în oase, silindu-i să intre în kolhoz. Doctoriţele
cunoşteau situaţia din Basarabia, de aceea au sfătuit-o pe copilă
să mai îngăduie cu plecarea. Se iscă întrebarea; de unde puteau
şti acele două doctorese despre situaţia din Basarabia, care se afla
la mii de km.? Reiese că şi ele erau deportate şi primeau scrisori
de acasă. Aşa că Tămărica a scăpat de Siberia tocmai în 1948 la
vârsta de 12 ani.
Se gătise de drum copila cu mari emoţii. Ştia că acele două
doamne au mai scris surorii sale şi le-a spus să vină cineva la
Moscova ca să o ia acasă. O femeie necunoscută a condus-o
cu trenul până la Moscova şi acolo a predat-o la un orfelinat.
Trebuia să stea acolo până vine cineva din Basarabia să o ia.
La sanatoriu au îmbrăcat-o cu haine şi încălţăminte noi. Dar
la Moscova au dezbrăcat-o şi i-au dat nişte vechituri. Papucii
îi erau mari, de nu se ţineau de picioare. Stătea într-o odaie, în
care putea vedea prin ferestruică trenurile. Se apropie cineva de
fereastră şi-i strigă numele. Copila s-a repezit aşa desculţ cum
era să iasă afară. Era un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine soldăţeşti
– soţul surorii sale, adică cumnatu-su. Cineva o întrebă dacă-l
cunoaşte şi Tămărica dădu afirmativ din cap. Era gata, sărmana,
să plece cu oricine, numai să nu se întoarcă la orfelinat. I s-a
cerut cumnatului se semneze o hârtie şi apoi le-a permis să
părăsească acea instituţie. Ieşind, cumnatul s-a apropiat de ea
spunându-i ceva în română, îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe
frunte. Tămărica s-a speriat şi a fugit într-o parte ca o sălbatecă,
căci de când a murit maică-sa nimeni n-a mai îmbrăţişat-o şi
n-a mai sărutat-o pe frunte şi obraz. Fugise de lângă cumnat
şi alerga aşa desculţ pe stradă. Cumnatul, hai după dânsa fără
bagajul care-l lăsase la orfelinat. În sfârşit, a prins-o şi i-a vorbit
în limba rusă, lămurindu-i că aşa e tradiţia între neamuri sau
prieteni şi n-are de ce să se teamă. S-au dus la un magazin şi i-a
cumpărat papuci frumoşi şi o basma, apoi au mers la gară. Acolo
li s-a spus că fără bilet la baie ei nu au voie să le vândă bilet
la tren. Au fost nevoiţi să plece la baie, apoi la casa de bilete,
unde rândul era destul de mare. În acel rând se auzea numai
vorbă moldovenească. Luând bani de la cumnat, Tămărica,
fiind slăbuţă, se furişă printre oameni şi ajunse repede la casa
de bilete, cerând, în limba rusă, bilete la trenul Moscova-Kiev,
arătând totodată şi cele două bilete de la baie. În felul acesta
scăpase de acel rând mare. Era curajoasă copila. Când intră în
tren, auzi şi aici vorbă străină. Cumnatul i-a spus că ei vorbesc
în limba moldovenească şi aşa va vorbi şi ea peste câteva luni.
Fetiţa se întristă la gândul că nu va putea comunica cu sora ei

dragă.
Iată-i ajunşi în s. Sofia, care îi întâmpinase cu o pâclă deasă
şi un glod până la genunchi. Intră prin sala de aşteptare şi când
colo o vede pe Maria. De frică se ascunsese imediat între sobă şi
perete. Aşteptă până când femeia plecă, dar când să iasă de acolo,
nu putu.
– Hai, ieşi de acolo! îi zice cumnatul, zâmbind. Ce, te-ai
speriat?
– Am văzut-o pe Maria. Când a venit din Siberia?
– Asta-i sora ei. Degeaba te-ai speriat. Hai să te ajut să ieşi
de acolo.
S-au pornit spre casă. Cumnatul, când a văzut că glodul
intră peste papucii copilei, a luat-o subsuoară şi a dus-o aşa până
acasă. Trecând pe la deal de casa părinţilor, Tămărica îndată a
recunoscut-o, strigând:
– Uite, casa noastră! Şi hambarul, şi gardul nostru! Oare
cine mai trăieşte în ea?
Ştia de la maică-sa că a fost luată de stat cu tot cu avere.
– Sora ta, eu şi copiii noştri, adică nepoţii tăi, răspunse calm
şi mândru cumnatul. Sora ta ne aşteaptă cu nerăbdare, vrei s-o
vezi?
Au bătut la uşă şi a ieşit sora cu copiii săi, treziţi din somn,
îmbrăcaţi în cămăşi de câlţ. Şi pentru că în casă era semiîntuneric,
Tămărica o vedea pe soră-sa, iar aceea – nu.
– Văleu, ce s-a întâmplat de nu ai adus-o pe Tămărica?
întrebă speriată soră-sa. Şi, crezând că n-a găsit-o sau a murit,
leşină. Venindu-şi în fire, a văzut-o pe Tămărica mult aşteptată.
S-au îmbrăţişat, s-au sărutat şi au plâns de fericire. Dar când au
încercat să discute, nu le-a prea reuşit, căci Tămărica devenise
rusoaică adevărată, iar româna n-o cunoştea. A doua zi, când veni
rudele s-o vadă, s-o întrebe despre viaţa din Siberia, dar fetiţa
n-avea cum să le răspundă la întrebări, necunoscând limba.
– Măi, Ioane! Ce ne-ai adus rusculiţa asta aici? Ce să facem
cu ea? întrebau rudele în glumă.
Copila, ruşinându-se, se retrăgea din preajma lor. Dar peste
trei luni Tămărica a învăţat şi a început a vorbi în limba mamei şi
a strămoşilor săi.
***
Era deja căsătorită şi avea un copil mic, când se întorsese
şi cumnata Maria din Siberia, care se măritase deja acolo cu un
moldovean şi născuse trei băieţi. Sora, când a aflat, i-a propus
Tamarei să meargă şi s-o viziteze. Dar nevasta nu dorea s-o mai
revadă. Sora însă insistă, zicând că trebuie de iertat totul, că aşa
au fost timpurile satanice. Putea fi şi mai rău. De exemplu, ca
în anii de foame, când au fost cazuri de canibalism. Regimul
diabolic i-au făcut pe oameni să-ţi piardă minţile, aşa că trebuie
de înţeles şi de iertat. Până la urmă, s-au dus şi s-au văzut cu fosta
soţie a fratelui mai mare. Era anul 1956. Maria venise la mamă-
sa. Au găsit-o şezând pe pat, înconjurată de cei trei copii mici.
La vederea ei, Tămăricăi îi zvâcni dureros inima şi retrăi cu toată
fiinţa sa bătăile cu funia îngheţată. I se făcu rău. A dat copilul său
lui soră-sa şi a zbughit-o afară.
– Vai, ce frumoasă s-a făcut Tamara. Crezusem într-o vreme
că nu mai este în viaţă. Mereu fugea de mine.
– De ce oare? întrebă sora iritată. O băteai până la leşin.
I-ai fărâmat şi falca. Noroc de
moşul vecin, care a ştiut să i-o
pună la loc, de altfel, putea să
rămână cu gura strâmbă. Nu-i
omeneşte ce ai făcut tu, dar hai
să uităm totul. Bine că fata e bine
şi sănătoasă. Cu timpul, rănile
Tamarei s-au cicatrizat şi când
a auzit că o duce greu Maria, i-a
dus un sac cu făină de porumb şi
altul cu făină de grâu şi a zis că
e o pomană pentru cei morţi în
Tamara Oală Pleşca – azi Siberia.
Aşa s-a sfârşit destinul Tămăricăi, care a dorit şi ea ca toţi

copiii să aibă o copilărie fericită lângă tata, lângă mama, lângă
fraţi şi surori, dar antihriştii stalinişti au lipsit-o de toate acestea.
De ce?
Intervievată la 10 iulie 2011,
s. Sofia, r-nul Drochia
Pasăre fără aripi
Un copil orfan Un copil orfan

E un suflet tragic. E o pasăre fără aripi.
E un trandafir E un dor neîmplinit,
Strivit în picioare. E o lacrimă amară.
E o chitară fără coarde. E ca şi omul fără Ţară.
Margo şi fratele, orfani de mamă. (1958)

PETRICĂ DONCĂ (n. 1942)
F amilia Doncă locuia, în pace şi linişte, în satul

Cărpineni, Hânceşti. Erau oameni gospodari şi stimaţi.
Se mândreau cu unicul fecior – Petrică, care era gata la toamnă să
meargă la şcoală în clasa întâi, fiind născut în anul 1942. Filip şi
Elena erau harnici şi iubeau munca. Cele 21 de hectare de pământ
se străduiau să le muncească singuri, căci erau tineri şi sănătoşi.
Dar nu era niciun ţăran înstărit care să nu facă clacă. Azi lucrau
la unul, mâine la altul, şi tot aşa până terminau aratul, semănatul
sau recoltarea. Şi micuţul Petrică îi ajuta pe părinţi: scotea gâştele
şi mieluţii la păscut, plivea verdeaţa în grădină, mătura ograda,
dădea apă orătăniilor etc. Urma întru totul exemplul părinţilor. Îi
ajungea lui Petrică şi timp pentru joacă cu copiii vecinilor şi cu
verişorii săi.
Dar, din păcate, această frumoasă armonie a vieţii oamenilor
paşnici fu distrusă de balaurul roşu. A început războiul dezastruos,
aducând epidemii de tifos, sărăcie şi mii de morţi. Familia Doncă,
fiind înstărită, n-a stat deoparte – a ajutat armata română cu
alimente şi transport. România s-a implicat în război de nevoie.
Vroia cu orice preţ să-şi întoarcă Basarabia şi Bucovina, acaparate
de uniunea sovietică, adică de ruşii comunişti, în anul 1940. Dar
s-a întâmplat aşa că, cu ajutorul Americii, Angliei şi Franţei, ruşii
au învins Germania, însă s-a vărsat mult sânge, au murit sute de
mii de români pentru reîntregirea ţării.
Au început prigonirile în Basarabia. Pentru orice cuvânt
critic, pentru orice gest patriotic, oamenii erau judecaţi sau
împuşcaţi. Gemeau gropile cu cadavrele, acoperite cu var, în
Briceva, Bălţi, Chişinău şi alte localităţi.
În 1945, a fost arestat şi Filip Doncă, tatăl lui Pietrică, pentru
că a ţinut cu neamul său şi a ajutat armata română. L-au judecat

şi i-au dat 15 ani de închisoare, ducându-l în fundul Siberiei,
la Vorcuta, la muncă silnică. Acasă au rămas mama cu copilul
Petrică şi bunica fără ajutor şi apărare. Dar iată că veni al doilea
val de deportări, în anul 1949. Elena cu fiul Petrică şi soacră-sa
fu sculaţi din somn şi goniţi într-un camion, ca apoi să-i bage
într-un vagon murdar pentru vite. I-au dus în regiunea Tiumeni,
raionul Iurghin, satul Sosnovca. I-au dus ca hrană lupilor, căci
mulţi osândiţi nu rezistau la acea foame şi frig de până la minus
60 de grade şi decedau, ducând cu ei dorul de Basarabia. Dacă
era iarnă, nu se putea săpa groapă pentru decedat mai adâncă de
50 cm. Sicriul era acoperit cu acea gheaţă în două cu pământ şi
cu zăpadă. A doua zi, lupii dezgropau sicriul şi devorau mortul.
Rămâneau doar oasele, pe care omul le lua şi le punea la picioarele
altui decedat. Ruşii cunoşteau această situaţie, dar n-aveau nici un
fel de emoţii. Crucea era făcut din două beţe legate în cruce cu o
coajă de tei sau mesteacăn. Iarna, ruşii strângeau crucile pentru
foc, căci, din cauza beţiilor, nu erau aprovizionaţi cu lemne de cu
vară…
În felul acesta, imperiul rus a dorit să se izbăvească de
poporul ocupat, iar cu casele lor frumoase şi cu averea bieţilor
oameni să zidească gospodărie colectivă (kolhoz). Cei rămaşi în
sat s-au înscris benevol în kolhoz, numai să nu fie deportaţi în
Siberia de gheaţă. A suferit mult această familie în lipsa stăpânului
casei, mai ales Petrică. El nu avea cu ce îmbrăca şi încălţa ca
să meargă la şcoală, sau la joacă cu copiii. Şedea flămând în
cocioaba rusească toată iarna şi o aştepta pe maică-sa şi pe bunica
să vină de la muncă. Întorcându-se obosite şi îngheţate, adormeau
la masă, fără să-şi mănânce cei trei cartofi cu coajă, fără pâinică.
Numai peste doi ani de zile Petrică însuşi limba rusă. În acel
timp, bunica şi mamă-sa î-au cumpărat nişte pâsle vechi numai ca
să poată merge la şcoală. Între copiii băştinaşi, moldovenii noştri
erau de sortul trei. Îi numea duşmani. Dar ce rău au făcut aceste
trei fiinţe ca să le numească în halul acesta? Nimic! Petrică nici
Certificat eliberat de către primar şi secretar care confirmă că Doncă Filip al

lui Vasile a avut: 21,5 ha de pământ, casă bună, doi boi etc.
Certificat că a fost condamnat şi reabilitat.

Procura pentru 92,07 lei. Compensaţie pentru întreaga gospodărie.

nu înţelegea ce e duşman sau burghez şi, din cauza asta, suferea
enorm. Mamă-sa şi bunică au fost obligate să lucreze în locul
bărbaţilor la uzina de traverse pentru calea ferată. Li se plătea
mizerabil. Au rezistat ca prin minune şi Petrică cu mamă-sa s-au
întors acasă. Bunica,însă, … a rămas sub gheaţa Siberiei. Ea n-a
rezistat genocidului rusesc.
La baştină, nu-i aştepta nimeni, căci şi tatăl Filip, trecând
prin chinuri groaznice, n-a rezistat şi a decedat, fiind îngropat în
mormântul comun din taigaua siberiană.
Aşa că Elena şi fiul ei Petrică începură viaţa de la zero,
trecând prin mizeria comunistă, prin acel regim diabolic. Cu anii,
şi-au ridicat o mică căsuţă, lucrând în kolhoz, unde îi ajuta şi
Petrică foarte mult. A terminat şapte clase, dar mai departe nu
îndrăzni să meargă, pentru că i se retezase aripile, şi nu putea
zbura. A lucrat toată vara în kolhoz, alături de mama. S-a căsătorit,
a făcut copii… Peste un timp a devenit invalid de gradul II, din
cauza unui picior frânt.
Restructurarea lui Gorbaciov a adus câteva schimbări şi
s-au adoptat legi noi în Parlament. Fostele republici unionale le-
au făcut dreptate şi au plătit compensaţii oamenilor reabilitaţi,
cărora li s-a confiscat ilegal averea. Şi Parlamentul nostru a decis
să facă acelaşi lucru. Unora li s-a dat bani în sumă de până la şapte
mii de ruble, iar altora li s-a întors casele, iar familiei Doncă li
s-a calculat tocmai… 92 de lei şi 70 de bani (vedeţi procura din
martie 1993 cu nr. 139 eliberată de primarul Pâslaru). Ce-i asta,
oameni buni? Aşa-zişii democraţi continuă să-şi bată joc de jertfe
ca în regimul stalinist! E clar că ei nu sunt democraţi, ci adevăraţi
fascişti comunişti! Şi faptele lor dovedesc acest lucru.
Vedeţi adeverinţa scrisă în limba rusă, unde se adevereşte
că cetăţeanul Donca Filip al lui Vasile a fost ţăran înstărit şi avea
21 ha de pământ, casă bună, 1,5 ha de viţă de vie, doi boi ş.a.
(şi toate astea costă doar 92 de lei şi 70 de bani?!). Ăsta-i preţul
acelei gospodării calculat de diavolii comunişti. Sunt convinsă că
aşa nedreptate şi batjocură nu se întâmplă nicăieri în lumea asta.
Numai în Basarabia poţi întâlni aşa ceva…
Bătrâna şi neputincioasa Elena, având în palmares un

buchet întreg de boli, s-a bucurat de cel 92 de lei şi 70 de bani şi
nici nu şi-a dat seama că a nimerit în capcana diavolească. Recent
a fost promulgată o altă lege, mai umană, dar nu şi pentru scârbita
femeie. I se zice acum: „Ce mai vrei, ai acceptat acea sumă, ai
primit-o? Gata, nu mai ai dreptul la nimic!”.
Feciorul Petrică umblă şchiopătând peste tot, căutând
dreptate, care nu poate fi în aşa ţară haotică, unde se fură tot şi
mai ales munca oamenilor.
Mai speră, sărmanul Petrică, poate măcar CEDO îi va face
dreptate. Dar nu ştie cum să ajungă acolo. Şi-apoi, îi trebuie şi
bani pentru avocat, şi ani mulţi, pe care el nu-i mai are…
– Nu aş fi descris acest caz dacă era unic, însă, după cum am
aflat sunt sute de asemenea cazuri, iar bieţii bătrâni bat pragurile
pe la instanţe, unde s-au cocoţat tâlhari, fără inimă şi îşi bat joc de
acei osândiţi fără vină.
Bineînţeles, numai dacă se va produce Reîntregirea cu
Patria-mamă vom putea ajunge la liman şi ne vom putea găsi
dreptatea. Cu toate că România nu încetează să ne ajute cum
poate. Iar Rusia lacomă ne strangulează până acum.
Anexez certificatul de reabilitare al soţilor Doncă şi
adeverinţă prin care se confirmă că au fost bogaţi şi au exploatat
munca străină…
Securiştii trebuiau să mai spună un adevăr că cei năimiţi la
lucru, de obicei, primeau pe zi cât un colhoznic pe an. Da! A fost
un adevărat genocid! Dă, Doamne, să nu se mai repete! Păzea!

6 decembrie 2009
OLGUŢA BUJOR (n. 1932)

Motto: „O rugăciune către ceruri zboară,
O rugăciune către Dumnezeu,
Mă rog acuma pentru a mea Ţară,
Şi pentru tine, sfânt poporul meu”
(Nicolae Furdui Iancu, interpret român)
L a 13 iunie 1941, pe la orele trei de noapte, au năvălit ca

tâlharii patru miliţieni. Doi au întrat în casă, iar ceilalţi
doi stăteau afară. Li s-a ordonat părinţilor să se îmbrace şi să iasă
din casă. Au trezit-o şi pe Olguţa din somn. Copila, buimăcită,
nu ştia ce se petrece şi-l întrebă pe taică-său unde îi goneşte. I-a
răspuns că nici el nu ştie. Miliţianul a zbierat la părinte că nu
are voie să vorbească cu nimeni. Stăpânul avea mâna dreaptă
ruptă. Soţia sau fiica, ca de obicei, îl ajutau să se îmbrace şi să se
dezbrace. Acum, însă, nu le-au dat voie şi au ieşit afară în cămaşa
de noapte. Olguţa, în fugă, a înhăţat din sertar trei linguri de lemn,
pe care le strângea la piept. Altceva nu li s-a dat voie să ia. Pe
stăpân l-au suit într-o căruţă, escortată de trei miliţieni, iar pe
Olguţa şi pe mamă-sa în altă căruţă, cu un singur miliţian. Au ieşit
din curte cu mâinile goale. Vecina Mărioara a lui Toader Rusu
le-a dat o bucată de pâine. I-au dus la sovietul sătesc. Acolo au
adunat mai mulţi oameni din satul Sofia, raionul Drochia. Dar din
căruţe nu li s-a dat voie să coboare nimeni şi nici să intre cineva în
ogradă. Plângeau cu toţii. În jurul gardului se adunase multă lume.
Care se uita cu bucurie neascunsă, care cu mare jale. Din acest
sat au fost deportate vreo şapte familii. Familii mari, cu mulţi
copii. Au murit în Siberia foarte mulţi oameni. Din familia lui
Vasile G. Bujor s-a întors numai Olguţa. În familia lui Matei Oală
au fost opt persoane. S-au întors numai două. În familia lui Ion
Martinovschi au fost deportate patru persoane, au decedat cu toţii.

Din familia lui Iacob Şireaev au fost duse în Siberia trei persoane
– toate trei au murit. La Nicu Gorbatâi – patru persoane, s-au
întors numai două. La Mihail Schiţco – 4 persoane, au decedat cu
toţii. La Ion Fiştiuc au fost deportaţi doi, ambii au murit. Acum,
în viaţă, au rămas numai trei oameni din foştii deportaţi pe care îi
ştie Olguţa Bujor.
I-au dus la gara feroviară din Bălţi şi, după câteva ore de
chin, i-au băgat în vagoanele murdare şi puturoase pentru vite.
Încă nu se pornise trenul, când au venit surorile căsătorite şi
cumnaţii şi le-au adus câte ceva de mâncare, o plapumă, o pernă
şi nişte îmbrăcăminte.
În tren, i-au ticsit unul peste altul, de n-aveau, sărmanii
oameni, unde măcar să se întindă. De la Bălţi trenul a pornit abia
pe data de 14 iunie, noaptea. Vagoanele clocoteau de răcnete.
Li s-a dat o căldare pentru veceu şi au zăvorât uşile. În vagoane
n-aveau cu ce respira, se adunase o putoare insuportabilă. Dar şi
afară era o căldură mare. Când ajungeau pe la gări, copiii strigau
prin ferestruicile cu gratii: Apă! Apă! Celor de pe peron li se făcea
milă de ei şi le întindeau câte-un pahar de apă.
Curând pe bărbaţi i-au despărţit de soţii şi de copii. Pe ei i-au
băgat în vagoanele 1 şi 2. Olguţa şi mamă-sa erau în vagonul 74,
care era urmat încă de multe altele. Uneori, soldaţii le permiteau
copiilor, când trenul staţiona la vreo gară, să iasă afară la veceu,
dar ei alergau cu toţii la vagoanele 1 şi 2 să-şi vadă taţii. Îi strigau
pe nume. Olguţa n-a putut să-şi vadă tatăl, pentru că nu ajungea
la ferestruica vagonului.
Au mers aşa în duhoarea ceea, flămânzi şi însetaţi, până
au ajuns în oraşul Novosibirsk. Pe femei şi pe copii i-au dus la
baie, trecând pe lângă vagoanele 1 şi 2. Olguţa a strigat: „Vasile
Bujor!”. Şi taică-său a strigat: „Mărioară, să ai grijă de Olguţa, că
pe noi la mare chin ne duc!”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte,
care i s-au întipărit Olguţei în memorie pe toată viaţa. Când s-au
întors de la baie, vagoanele 1 şi 2 nu mai erau. S-a făcut asta
special, ca să nu se audă bocetele şi ţipetele de disperare.
Pe cei rămaşi i-au urcat pe corăbii pe râul Irtâş. Apoi i-au
trecut pe râul Obi, Lena şi, în sfârşit, pe Guzik. S-au oprit în
raionul Pudino. Acolo i-au împărţit prin alte cătune. Olguţa cu
maică-sa au nimerit în Verh-Ciuzic. De la Pudino până la acel
cătun erau vreo 70 de km. Li s-a dat o căruţă şi cei care ştiau limba
rusă, au urcat repede în ea. Mama Olguţei nu ştia limba rusă, pe
lângă asta mai era şi bolnavă, după trei operaţii, şi mergea pe jos
cu fiica sa, împiedicându-se de foame şi oboseală. Rămânea în
urma tuturor. Soldatul se enerva, striga la ea, se apropia şi-i dădea
cu cizma peste picioare. Copila se ţinea de maică-sa şi soldatul o
lovea şi pe ea.
Cu mare greu au ajuns în acel cătun, unde i-au împărţit
pe la casele băştinaşilor şi s-a început viaţa de ocnaşi. Chiar
din prima zi au obligat-o pe maică-sa să lucreze în kolhoz. Iar
Olguţa a mers la şcoală în clasa I. Numai că având stomacul gol
nu poţi nici lucra, nici învăţa. Aşa că, după amiază, copila pleca
în pădure după hrană. Aducea ciuperci, pomuşoare, buruiene şi
rădăcini. Mamă-sa şi Olga Fiştiuc lucrau la secerat secară. Când
era lanul mai aproape de cătun se ducea şi Olguţa cu ele. Făcea
focul şi cocea bobiţele de secară şi le mânca, căci pâine nu era
deloc. Într-o zi, lanul fiind departe de cătun, Olguţa nu s-a dus
la ele. Seara, maică-sa şi consăteanca au pus în buzunare vreo
200 de gr. de secară şi s-au îndreptat spre casă. Dar le-a ieşit în
cale paznicul, şi văzând că au furat secară, le-a dat pe ambele în
judecată, primind câte doi ani de închisoare fiecare.
Nu mult timp după aceea, femeile primesc câte-o citaţie să
se prezinte la raion, la secţia de miliţie. Era de Sfânta Varvara,
Sava şi Sf. Nicolae. Olguţa n-avea unde să rămână de una singură
şi atunci maică-sa a rugat-o pe vecina-rusoaică, care avea doi
copii, iar bărbatu-su era pe front, s-o ia şi să trăiască la dânsa
până ea se va elibera.
A dormit ultima seară cu maică-sa. Pe la o bucată de noapte
s-au trezit, sărmanele, şi hai să se gătească de drum lung (70 km).
O trezeşte şi pe copilă ca să se ducă la vecină aşa cum au stabilit,
Atenţie! Niciun zâmbet copilăresc, de parcă ar fi bătrâni.
copila a ieşit dezbrăcată până la cărare. Mamă-sa bocea de răsuna

pădurea. Olguţa se întoarse la bordei prin întuneric şi, ajunsă la
uşă, i se făcu frică să intre în acea beznă. Şovăie şi nu ştie cum să
procedeze. Apoi luă băţul de lângă uşă şi porni din urma mamei
şi a tantei Olga prin pădurea întunecată. Aruncase frica la o parte,
numai să fie cu scumpa ei mamă. Nu-şi imagina cum ar putea trăi
fără omul drag. Le-a ajuns din urmă tocmai în satul Zivovca, la
cinci km depărtare. Când le-a zărit umbrele, a început a striga:
„Mamă! Mamă! Merg şi eu cu mata la închisoare! Nu vreau să
rămân singură!”. Femeile s-au oprit şi au început iar a boci:
– Ce să fac eu cu tine, scumpa mea! Eu doar mă duc la
închisoare, nu în ospeţie. Şi-apoi, pe tine n-or să te primească
acolo. Du-te înapoi!
– Nu, nu, mămicuţă! Eu mă prăpădesc fără mata! Nu mă
alunga, te rog!
Mamă-sa căzu în genunchi în faţa ei şi o ruga ca pe Maica
Domnului să nu meargă cu ele, ci să plece înapoi la vecina Niurca
Topalova, cu care s-a înţeles deja. Când văzu copila cât de mult
o roagă mama cu lacrimi în ochi, a cedat. S-a întors la vecină
prin pădurea întunecoasă. Tocmai se lumina de zi când a ajuns la
Niurca Topalova. Se culcă şi dormi acolo numai o noapte, căci
mamă-sa s-a întâlnit într-un sat cu femeia lui Gheorghe Agachi
din s. Pelenia şi s-au înţeles ca Olguţa să vină la ea sau la Mărioara
lui Ion Vreme, căci ei nu aveau copii.
Şi iată că, chiar a doua zi, Mărioara veni după Olguţa şi-a
luat-o la dânşii, în satul Nameghena.
Pe maică-sa şi pe Olga Fiştiuc le-au judecat la doi ani de
puşcărie. Le-au dus la închisoarea din Krivoşeni. În toamna
anului 1943, Olguţa a revenit în satul Verh-Ciuzic, la aceeaşi
gazdă, adică la rusoaica Niurca, căci nu avea voie să trăiască în
altă parte, dacă era pusă la evidenţă anume acolo. Aşa i-a ordonat
comendantul. Olguţa îngrijea de gospodăria Niurcăi, căci aceea
avea doi copii şi lucra la fermă. Copila mulgea vaca, săpa ogorul,
spăla rufele, gătea mâncare etc.
Într-o zi o întâlneşte un bărbat, pe când ducea laptele stăpânei
la separat, şi-i spune că i-a venit mamă-sa de la închisoare şi e în
satul Nameghena. Cică e tare bolnavă şi a poruncit ca Olguţa să
se ducă la ea. Copila, de bucurie, lăsă toate treburile şi s-a dus
prin pădure, făcând acei 10 km în fuga mare, numai ca să-şi vadă
fiinţa scumpă.
Ajunsă acolo, i s-a spus că mamă-sa, de dorul odoraşului,
n-a mai putut aştepta şi s-a pornit în sat. Dar, fiindcă prin pădure
treceau două drumuri, ele nu s-au întâlnit. În acea noapte, Olguţa
dormi la t. Mărioara şi o doua zi porni în satul unde erau la
evidenţă. A găsit-o pe mama ei dragă cu un pic de suflet la Niurca.
Întâlnirea a fost de nedescris – cu bocete şi lacrimi de bucurie, cu
sărutări şi îmbrăţişări fierbinţi.
Acum ce să facă fără casă şi fără masă? Unde să se
adăpostească? Nici nu-şi puteau imagina cu ce să trăiască? Dar
iată că Dumnezeu le ajută… Ele află că două fete pleacă cu traiul

la oraş şi-şi vând bordeiul. Dar de unde să ia aceste fiinţe bani –
una mică şi alta bolnavă? Şi atunci Olguţa le propuse să le dea în
schimb bluziţa ei şi rochiţa de caşmir, pe care i-a dăruit-o tanti
Olga, când plecase la închisoare. Fetele au fost de acord şi astfel
s-au pricopsit cu un cuib al lor. Acum se mai liniştise sufleteşte.
Olguţa merse la şcoală în clasa a treia. Iar maică-sa stătea mai mult
la pat, fiindcă era bolnavă rău. Acesta a şi fost motivul eliberării
ei din închisoare înainte de termen. Se îmbolnăvise grav şi n-avea
leac.
Într-o zi, pe când Olguţa era la şcoală, un coleg o zări pe
maică-sa prin fereastră şi-i strigă: „Bujor, îţi vine maică-ta!”.
O văzu şi Olguţa rezemată în băţ şi cu două scrisori şi două
fotografii în mână. Învăţătorul i-a dat voie s-o întâlnească şi s-o
ajute să intre în clasă. S-au mirat cu toţii s-o vadă, ştiind-o ţintuită
la pat. Femeia întră cu mare greu în clasă şi începu să plângă de
bucurie că, în sfârşit, a primit două scrisori, două fotografii cu
fiicele, ginerii şi nepoţii de la baştină. În drum spre casă au mai
citit o dată scrisorile mult aşteptate. Maria privea fotografiile, le
săruta şi le uda cu lacrimi de fericire. Acum ea nu se mai temea de
moarte şi că Olguţa va rămâne singurică.
După vacanţa de iarnă, copila n-a mai putut frecventa şcoala
din cauza sănătăţi precare a mamei sale. Trebuia să aibă grijă de
toate: să aducă lemne din pădure prin zăpadă şi ger, să facă focul,
să facă mâncare…
În februarie 1945, Maria se mai ridica câte puţin, dar,
începând cu martie, a căzut la pat. Fiicele cunoşteau situaţia ei
şi-i trimiteau bani pentru mâncare şi medicamente, dar de unde
să le cumpere, dacă nimeni nu vindea nimic. Mamă-sa zăcea pe
scânduri goale. Olguţa i-a aşternut pe pat fân, adus din pădure,
ca să-i fie moale. Din plapuma căptuşită cu lână, ea a scos lâna,
a vândut-o şi a cumpărat cartofi. Acum mamei sale i s-a rănit
coastele şi şoldurile până la sânge, fiindcă nu se mai putea întoarce.
O ajuta cu mare grijă copila cum putea şi ea. Nici cana cu ceai nu
mai avea puteri s-o ţină în mână. Când fetiţa se ducea în pădure
după lemne, maică-sa se ţinea de bocit: Copiliţa mea! Scumpa
mea! Buna mea! Iartă-mă că te-am adus aici în pustietatea asta şi
te lepăd! Ai să rămâi singurică numai de chin şi de necaz! Pentru
ce, Doamne, ne pedepseşti atât de dur?!
Olguţa o mângâia, asigurând-o că boala îi va trece într-o zi
şi totul va fi bine, conştientizând, în acelaşi timp, că scumpa fiinţă
se stingea ca lumânarea. La închisoare au putut s-o trateze, dar
n-au vrut. Comuniştilor le trebuie slugi voinice, ca că robească,
trăind numai cu aer. De aceea şi i-au dus în fundul Siberiei, ca
să-i nimicească şi le-a reuşit. Care ţară ar proceda aşa cu propriul
popor? E ştiut lucru că Lenin şi Stalin erau paranoici, cu defecte
la creier. De aceea, de omul smintit şi cu arma în mână trebuie să
te temi.
Într-o zi de joi, la 17 martie, Olguţa s-a dus, ca de obicei,
după lemne în pădure. A venit acasă, a făcut focul şi, încălzindu-şi
mânuţele îngheţate, mamă-sa-i şopti: „În satul Venero locuieşte o
femeie deportată, încă în anul 1933. Varvara îi spune. Are vacă şi ar
putea vinde puţină brânză, smântână, unt, măcar să le gust înainte
de a muri. S-a îmbrăcat biata copilă şi s-a dus într-acolo. A trecut
cu greu peste o apă curgătoare, adâncă şi peste care nu era pod, ci
doi brazi răsturnaţi. Distanţa era de vreo 3-4 km, dar, cu ajutorul
Domnului, a ajuns cu bine şi fără probleme. Varvara i-a vândut ce
i-a cerut şi fetiţa s-a întors acasă. Asta s-a întâmplat în săptămâna
mare a Paştelui, când maică-sa Maria i-a zis că Duminică noaptea
va muri. Olguţa nici nu vroia să audă aşa cuvinte îngrozitoare.
Dar a stat atunci toată noaptea cu Maria alături. Nu s-a mai suit pe
cuptorul cald să se culce. Au vorbit de toate… Copila se îneca în
lacrimi la cele auzite. A doua zi, vineri, iar s-a dus în pădure după
lemne. La întoarcere, Maria i-a poruncit să se ducă la meşterul
Capral şi să-l roage să facă sicriu (cu plată) din scândurile scoase
din podele, că totuna, zicea ea, Olguţa nu va mai putea trăi de
una singură în acel bordei. Aşa şi a făcut copila. S-a dus şi i-a
rugat să-i facă sicriu mamei sale. Acei oameni au venit s-o vadă
pe Maria, zicându-i: Marie, mai aşteaptă! Nu te duce, că ai copilă

încă mică, şi trebuie să ai grijă de ea… N-o părăsi!
– Eu n-aş părăsi-o, dar pe mine moartea nu mă leapădă,
şopti femeia.
I-a făcut moş Capral sicriu, dar bani n-a luat. I-a zis copilei
să-i strângă că îi vor trebui degrabă.
Sâmbătă şi duminică Olguţa a tot stat lângă maică-sa,
întrebând-o plângând:
– De ce mă laşi, mămunică? Ce-o să fac eu de una singură?
Cum să trăiesc mai departe?
– Vei umbla pe la oameni cu cerşitul şi cu dormitul când
într-un sat, când în altul, că mai sunt oameni miloşi. Da, îţi va
fi greu, dar ai să reuşeşti, că tu eşti harnică şi ascultătoare, zise
Maria abia şoptind.
Era duminică seara. După ce au mai vorbit despre rude,
despre satul Sofia şi despre Basarabia, mamă-sa o rugă să nu se
sperie dacă va muri noaptea şi să nu plece din bordei. Dar acum
să se ducă pe cuptoraşul cald şi să doarmă. Nu avea nici saltea,
nici pernă şi nici plapumă, căci tot ce avea pe cuptor i-a aşternut
mamei sale. Încălzindu-se, a adormit. Dar pe la miezul nopţii auzi
strigând:
– Olica! Olica! Vino la mama că mor şi trebuie să-mi ţii
lumânarea!
Olguţa a coborât repede şi, prin întuneric, dădu de picioarele
mamei, care erau reci ca gheaţa. Apoi a atins cu mânuţa şi faţa
mamei, udă de lacrimi. Copila a bâjbâit chibriturile şi a aprins
lumânarea. S-a lipit de obrazul ud al mamei. Îmbrăţişând-o,
mamă-sa a răsuflat adânc şi… şi-a dat duhul. Fetiţa neînţelegând
ce s-a întâmplat, mai aştepta ca mama să-i mai spună ceva.
Văzând că tace, Olguţa o întrebă ce o doare. Dar nu primi nici un
răspuns. A repetat întrebarea, crezând că mama n-a auzit-o. Dar
iar nu i-a răspuns. Numai atunci Olguţa a înţeles că maică-sa a
părăsit-o pentru totdeauna. A strigat atât de tare că s-au zguduit
pereţii bordeiului. Dar, ce folos… Singurul ei sprijin, mila şi
bucuria a plecat în ceruri, unde nu e frig, foame şi violenţă. Dar ce
să facă ea, o copilă firavă, fără experienţă de viaţă şi fără resurse
de existenţă?
A aprins focul în sobă şi în bordei se lumina. A stat aşa
lângă maică-sa, plângând până dimineaţă. Se tot întreba în sinea
ei: „Cum de ai ştiut, măicuţă, că ai să mori anume duminică
noaptea? Cine ţi-a şoptit această veste îngrozitoare, pe care eu
n-o crezusem?”. Dimineaţă, s-a ridicat cu greu de lângă Maria, de
parcă îmbătrânise cu 50 de ani. Se duse încet spre familia Capral
ca să aducă sicriul. După aceea s-a pornit greoi şi la comendant ca
să-l roage să sape cineva groapa. Au săpat-o cu greu doi oameni
străini, deoarece pământul era foarte îngheţat. Au înmormântat-o
la marginea pădurii, punându-i şi o cruce din lemn, făcută de
acelaşi moş Capral – fără preot, fără lumânări, fără rude
şi fără pomeni. În ziua de azi şi câini cînd pier îi îngroapă
mai frumos, ba le mai instalează şi monumente. Cei duşi în
Siberia au fost izgoniţi de societatea noului regim comunist.
Sataniştii se temeau de oamenii culţi, harnici şi gospodari ca
să nu molipsească noua orânduire de aceste „metehne”. Ei
aveau nevoie de roboţi ascultători şi atât!
Şi dacă Maria s-a dus şi a scăpat de chinuri insuportabile,
apoi Olguţa, după înmormântarea mamei sale, n-a mai intrat
în bordei. Nu o mai lega nimic, decât doar frica, jalea şi obida.
Lemne pentru a încălzi casa nu mai avea şi nici puteri să le care
din pădure. Primele zile a dormit prin băile oamenilor, unde era
niţel mai cald. Apoi îşi cerea voie să înnopteze la sovietul sătesc,
unde în fiecare zi se făcea focul, căci tot acolo era şi comendatura.
Într-o zi, comendantul o întrebă dacă are pe cineva la baştină
sau nu. Copila i-a zis că are două surori căsătorite. Asta era prin
anul 1946, decembrie. El le-a scris lor scrisoare, şi a mai scris şi la
un orfelinat din Siberia. I-a venit răspuns din ambele părţi că o vor
primi. Atunci el a întrebat-o pe copilă – unde ar vrea să meargă:
la orfelinat sau la surori? Şi copila, fără să cântărească prea mult,
a zis că la surori. Acela le-a scris lor, cerându-le semnătura, cum
că vor avea grijă de fetiţă. Când primi confirmarea, Olguţa fu

eliberată din surghiunul siberian şi, în anul 1947, plecă acasă.
Acasă o aştepta nu numai bucuria reîntâlnirii şi tot ce
îi era drag şi scump, dar şi o foamete cumplită. Comuniştii de
la cârmuire i-au întors pământul părinţilor, ca să aibă de unde
da postavcă. Dar cum poate o copilă de una singură să lucreze
cu mâinile goale acest pământ, când l s-a confiscat caii, căruţa,
plugul etc.? Bineînţeles, nu se putea descurca. Surorile aveau a
lor gospodărie şi nu reuşeau să se descurce şi cu alte lucruri. Şi
atunci au găsit o soluţie: urgent s-o mărite.
Acum îi era puţin mai uşor, dar tot ce strângeau de pe lan,
veneau activiştii şi le confiscau toată munca lor, lăsându-i să
moară de foame… (Dintr-o Siberie în altă Siberie…).
Tânăra nevăstuică trăia cu soţul în casa ei părintească. Abia
au rezistat să nu moară. Iată că trecu şi sărăcia. Lumea care a
rămas în sat s-a mai înviorat cât de cât. Pe câmpuri se vedea o
roadă bună, ce bucura ochiul.
Dar iată că veni anul 1949. An nefast, tragic şi de neuitat.
Călăii comunişti, la 4 martie, iar îi bat la uşă şi-i poruncesc să
meargă după ei. Deci, a fost căsătorită doar un an şi jumătate.
De la s. Sofia şi până la Bălţi a ţinut o gură. Plângea de răsunau
dealurile. Au dus-o la închisoarea din Bălţi, unde a stat o lună
şi jumătate. O scoteau la cercetări numai noaptea. Îi ziceau că
taică-său a fost primar în sat cu doi ani înainte de a se naşte
ea (Ei şi? Ce vină are ea?). Din Bălţi au dus-o la Chişinău. Şi
acolo au interogat-o, punându-i numai întrebări prosteşti? Apoi
au transferat-o pentru 15 zile la închisoarea din Odesa. Şi aşa au
chinuit-o ca pe Hristos în închisorile din Celeabinsk, Novosibirsk,
Tomsk, Paraboli şi, în sfârşit, a ajuns schelet adevărat în raionul
Pudino, de unde plecase.
A durat un an de zile, ducând-o şi arestând-o pentru că
taică-său a fost om cărturar, om de treabă, gospodar. Eliberând-o
din temniţă, i-au poruncit să-şi caute de lucru, dacă doreşte să mai
supravieţuiască.
Căutând de lucru, Olguţa, întâmplător, auzi vorbă română
între o femeie şi fiul ei minor. S-a apropiat de ei şi au făcut
cunoştinţă. Era Vera Lungu din Bălţi. Nevăstuica i-a povestit
destinul dezastruos şi i-a cerut un sfat cum să procedeze mai
departe. Vera i-a recomandat să meargă la şeful de securitate ca
slugă (Tocmai în cuibul viespilor…). Ştiu că nu-ţi va plăti, dar,
în schimb, ai să fii la cald şi sătulă, îi zise Vera convingător.
Olguţa, de numai 17 ani, fu de acord şi Vera a pus cuvânt pentru
ea. Aşa a nimerit biata nevastă la duşmanul nr.1, care îşi bătea
joc de oameni nevinovaţi încriminându-le că au exploatat munca
străină.
Acel om plin de sadism avea soţie, patru copii, trei vaci, trei
viţei, cinci porci şi o grămadă de păsări (el nu-i burghez, sireacul!
Acum avea nevoie şi de slugă) şi un obicei bine stabilit: ca în
toată sâmbăta să i se facă focul la baie, şi după baie să mănânce
cu toţii colţunaşi cu carne, tăvăliţi în smântână.
L-a slujit biata nevastă timp de şase luni. Se epuizase total,
căci nu avea timp să-şi odihnească oasele. Absolut toate trebuia
să le facă anume ea, pe când soţia îi dădea numai porunci şi se
lăfăia în patul moale. Măcar de cei patru copii să aibă grijă, dar
uite că nu. Totul era pe capul Olguţei. Se întâlneşte nevasta într-o
zi la magazin cu Vera şi i se plânge că nu mai poate răbda atâta
muncă silnică şi că va pleca unde o vor duce ochii. „Măcar să-
mi fi cumpărat o pereche de ciorapi sau chiloţi în aceste şase
luni”, zise Olguţa plângând. Vera o compătimi şi-i găsi alt loc
de muncă. Îi găsise tot să fie slugă, numai că la medicul-şef al
acelui raion, care avea numai doi copii, o vacă şi un purcel, pe
care trebuia în curând să-l taie. Vera a recomandat-o şi doctorul a
acceptat-o. Olguţa s-a bucurat mult, şi în sâmbăta viitoare n-a mai
trebuit să lipească colţunaşi securistului. Când au ieşit din baie…
colţunaşii iată că nu-s. A ridicat stăpâna un scandal de răsuna
ograda. Olguţa şi-a strâns catrafusele şi a ieşit din curte. Stăpâna,
înfuriată, îi tăie calea şi-i aminti că-i trimisă aici să muncească
toată viaţa. O ameninţa că va veni soţul de la lucru şi o va face
cu ou şi cu oţet... Olguţa era deja călită şi nu s-a speriat. S-a dus

la familia doctorului. Dar ce credeţi, securistul a lăsat-o în pace?
Lucrase deja câteva luni la medicul-şef, când, într-o zi, îi veni o
citaţie în care era scris că va fi judecată pe 10 ani. În felul acesta
a încercat securistul s-o sperie deocamdată. Mai apoi, a trimis-o
comendantul să scoată bârnele din râu, cu ajutorul a trei boi. (Vă
imaginaţi ce muncă era pentru biata femeie?). Ridica bârnele ude
şi le lega de funii, pe jumătate fiind în apă. Boii nu se isprăveau şi
Olguţa trebuia să le tragă de cap… şi aşa toată ziua până înnopta,
până cădeau şi ea, şi boii de oboseală. A doua zi iar o luau de la
început. Şi tot aşa câţiva ani la rând. S-a răzbunat securistul bine
pe ea…
Când regimul a mai slăbit, că murise Stalin, Olguţa se
înscrisese la cursuri de croitorie. Toamna, când terminase studiile,
a venit şi eliberarea. Nu i s-a semnat actul, până nu a restituit banii
pentru cursuri. Şi, în 1956, a plecat la baştină, adică Acasă. Dar
acasă o aştepta o altă surpriză, mai straşnică decât Siberia. Fostul
ei soţ a vândut casa ei părintească lui Victor Fuior şi s-a însurat
cu altă femeie…
Nu era de ajuns că lichelele din sat au golit-o de toată
averea, dar şi omul cu care îşi legase destinul şi au împărţit un
pat, i-a făcut festa. Mai poate fi numit om un asemenea individ?
Era şi el un comunist criminal tâlhar şi parazit.
Pentru biata nevastă de 24 de ani era foarte dureros să
vadă cum străinii se bucură de munca părinţilor ei, dar şi a ei
însăşi chiar. Când trecea pe lângă casa ei, se oprea, se uita lung
şi plângea de obidă. Locuia Olguţa la surorile sale, dar nu era
împăcată sufleteşte. Mereu o chinuiau întrebările: „De ce atâta
nedreptate? Ce rău am făcut eu cuiva, sau acestui stat, de m-au dat
afară? Cum să trăiesc eu acum şi unde?”.
Într-o seară, la Olguţa veni Fuior şi o invită la dânsul. I-a
propus să-şi cumpere casa sa de la el cu 5700 de ruble. Olguţa
parcă se bucura, dar parcă se scârbi: cum să-ţi cumperi cu aşa
sumă enormă propria casă? E un paradox? Şi-apoi ea nici nu avea
aşa bani. Ce să facă? Noroc de surori şi de familiile lor. Au pus
mână de la mână şi i-au împrumutat bani ca să-şi răscumpere
casa părintească. Acum Olguţa se va linişti şi se va bucura că nu
mai incomodează rudele cu prezenţa sa. Şi-apoi, în propria casă
şi pereţii te ajută. Câte amintiri bune are ea în legătură cu casa,
dar câte rele cu Siberia, care i-a confiscat nu numai averea, dar
şi copilăria, şi tinereţea. Ceea ce e mai frumos şi scump în viaţa
omului, a fost înghiţit de satanicii comunişti.
Nu mult timp după aceea s-a căsătorit cu Petru Moţoc şi au
început a întoarce câte puţin datoriile. Le era enorm de greu, căci
Olguţa nu avea părinţi, iar soţul nu avea tată. Toată viaţa lor au
muncit la kolhoz mai mult pe gratis. Acum sunt ambii pensionari
cu o pensie la fel de mizerabilă, dar bucuroşi că e pace şi diavolii
de comunişti nu se mai fac de cap ca pe vremea lui Stalin. I-a
iertat pe toţi duşmanii lor, dar de uitat nu poate uita nimic. Crede
că Dumnezeu a văzut totul din ceruri şi vor fi judecaţi măcar
acolo cu dreptate.
Oare aşa să fie?
Intervievată la 6 aprilie 1989
Antihristul sovietic.
LARISA ROTARU (n. 1937)
S tatistica arată că din numărul populaţiei băştinaşe din

Basarabia au fost deportaţi peste 1.381.000 de oameni,
dintre care 95% români. Scopul principal al Rusiei a fost să
golească de conţinut Basarabia şi să o rusifice forţat, pentru a
se pierde originea latină, dar şi pentru a construi colectivizarea
plănuită de antihristul Lenin.
Calvarul deportării a familiei Rotaru din s. Parcani,
Şoldăneşti, a început la 6 iulie 1949, pe motiv că era o familie
înstărită, iar capul casei – Ion al lui Elisii Rotaru (n. 1892) fusese
primar liberal. Pentru această faptă nobilă, Ion Rotaru a fost
arestat şi băgat la închisoare pe un termen de 10 ani, confiscându-i
jumătate de avere. Asta s-a întâmplat la 24 august 1945. L-au dus
la Cricova, unde a şi decedat de foame, la 2 februarie 1947, la
vârsta de 54 de ani. A fost aruncat în groapa comună.
Era luna lui cuptor. Lucrările agricole erau în toi. Văduva
Elena Rotaru (n. 1900) cârmuia gospodăria cu pricepere, iar
cei patru copii o ajutau în toate, dându-i ascultare. În aceeaşi
curte locuia şi bunelul copiilor (poate de aceasta şi erau atât de
cuminciori şi ascultători), adică tatăl Elenei – Anton Şerban. El
veghea cu stricteţe să se respecte disciplina, tradiţiile şi obiceiurile
strămoşeşti, ce îi caracterizează pe basarabeni.
Pe la orele 3.00-4.00 de noapte, brusc, au dat năvală cinci
militari cu un camion, şi preşedintele sovietului sătesc Primovici
(beţivanul satului). Poarta era încuiată şi cei doi câini lătrau a
pericol. Anton şi Elena s-au priceput că au venit să-i deporteze,
fiindcă de cu zi văzuse cum pe lângă pădure se instalase armata,
pregătindu-se de acţiuni agresive. La insistenţa soldaţilor, ei au
deschis poarta. (Aceeaşi poartă, pe care intrase şi Mareşalul Ion
Antonescu, la 17 iulie 1941). Au tras camionul chiar lângă uşa
Şerban Anton cu fiica Elena Rotaru (dreapta), cu copii Veronica, Efimia,

Larisa, Patriciu şi nepoţica Viorica.
casei şi au tăbărât cu toţii înăuntru, luminând cu lanternele toate

colţurile odăilor. Le-au ordonat să-şi scoale copiii, să-i îmbrace şi
să-i urce în camion, motivând că sunt cu toţii arestaţi.
Ca înadins, ziua, fiica cea mai mare – Veronica (de 22 de
ani), plecase la Chişinău şi lăsase copiliţa ei în vârstă de 3 anişori
să doarmă cu bunica Elena, de care era tare ataşată. Ele purtau
numele de Bujor şi nu erau în listă, căci Zinovie Bujor a fost un
activist şi un comunist sadea, adică colegi cu cei care au venit să-i
deporteze. Să fi fost în viaţă, scăpa de Siberia, dar în 1945, pe
când încă nu se născuse fiica sa Viorica, l-a omorât un camion,
răsturnându-se peste el. (Intenţionat sau aşa i-a fost hărăzit de
destin, nu se ştie…). Iată anume această plăpândă fiinţă s-a speriat
foarte tare de aceşti călăi. Bunica ştia că ele nu-s în listă şi-i zicea
să rămână cu bunelul Anton. Viorica nu vroia să rămână de bunica
şi a intrat în panică. Atunci comunistul Primovici a ordonat să fie
şi ea deportată. Toţi membrii familiei erau speriaţi, dezorientaţi
şi plângeau în hohote. Nu ştiau unde îi vor duce şi pentru ce vină.

Au reuşit să ia cu ei ceva din haine, şi, cu ajutorul bunelului, au
aruncat în camion o găleată, un topor, o beschie şi o cană. Atât!
Apoi au urcat, bocind, Elena – de 49 de ani, fiica Efimia – de 15
ani, fiica Larisa – de 12 ani, fiul Patriciu de 10 ani şi nepoţica
Viorica, de numai 3 anişori. Copiii nu vor uita până la moarte
acest gest diabolic. Au ieşit în curte la ivitul zorilor. Unii vecini,
din solidaritate, le-au aruncat în camion nişte merinde, căci ei
nu reuşiseră să ia nimic de-ale gurii, fiind bulversaţi şi grăbiţi de
către călăi.
I-au dus la gara feroviară din Şoldăneşti unde, întâmplător,
se văzuse şi cu fiica Veronica, care se întorsese din Chişinău. A
fost băgată şi ea în vagonul murdar şi puturos. Era înspăimântată,
dar, într-un fel, şi bucuroasă că va fi împreună cu fiiculiţa ei
dragă – Viorica. În vagon, stăteau precum chibriturile în cutie
– îngrămădiţi pe podea, culcaţi pe jos. Nevoile fiziologice şi le
făceau în gaura podelei. Când trenul se oprea, soldaţii le dădeau
de mâncare hamsii, peşte sărat, puţină apă şi câte 200 gr. de pâine
neagră. Cei care nu rezistau – mureau. Cadavrele erau aruncate în
apă, pe câmp, de le mâncau jivinele şi păsările. Ei nu ştiau unde
vor fi duşi, şi din această cauză erau foarte speriaţi şi stresaţi,
sărmanii oameni.
Drumul lung spre Siberia era insuportabil, un adevărat
calvar. „Pe micuţa Viorica credeam că o pierdem, povesteşte
Larisa. Din puţina hrană pe care o primeam i-o dădeam ei, şi dacă
mai rămânea ceva, ne înfruptam şi noi”. După trei săptămâni au
ajuns în Siberia. Armata a repartizat familiile în diferite localităţi.
De la gara oraşului Lebeajinski i-au urcat într-un camion şi i-au
dus, repartizându-i prin sate. Familia Rotaru a fost dislocată în
sovhozul Lopatinsk, raionul Lebeajinski, regiunea Kurgan (Uralul
Siberian).
Când i-au coborât, băştinaşii i-au întâmpinat cu furci şi
topoare, ameninţându-i şi fugărindu-i. Şi numai când copiii
băştinaşilor au strigat să le dea pace, fiindcă străinii sunt oameni
normali şi ei, s-au liniştit. Şeful i-a găzduit pe toţi 6 într-o…
baie, unde mai erau vreo 20 de persoane. Lumină aveau de la
lumânări şi lampă. Condiţiile de trai erau dezastruoase. Totuşi, în
decembrie, au fost mutaţi într-o baracă plină cu ploşniţe, dar era
sobă şi plită, unde puteau găti ceva de mâncare.
După un an de muncă silnică, din noapte până-n noapte, li
s-a oferit un lot de pământ pentru a-şi construi o casă din lemn.
Sovhozul i-a ajutat cu materiale de construcţie, dar în privinţa
hranei situaţia era grea de tot. Un an întreg au stat la rând ca
să primească a câte 200 de gr. de pâine neagră şi cleioasă. Vă
imaginaţi? Un an de zile trebuia să lucrezi cu stomacul gol?! La
primirea acestei bucăţele de „anaforă” era un adevărat coşmar.
Trebuia să prinzi rând la magazie pe la orele 2.00-3.00 de noapte,
că să fii singur că o vei primi şi că n-ai stat în rând degeaba.
O familie din 11 persoane, deportată şi ea din Basarabia,
satul Gordineşti, r-nul Edineţ o ducea extrem de greu şi acelea
200 de gr. de pâine o salva de la moarte sigură, mai ales iarna,
când taigaua nu te mai ajută. Şi iată, că acea copilă de 14 ani,
care lucra în rând cu cei maturi, împreună cu taică-său, au prins
rând de cu noapte. Dimineaţa, când s-a deschis magazia, lumea,
înnebunită de foame, a năvălit peste cei slabi şi firavi, cum era
acea copilă. Au dat-o jos şi au strivit-o cu picioarele în văzul lui
taică-său, care striga din răsputeri la mulţime să nu-i omoare fiica,
pe Lidia Siminel. Din păcate… în zadar! Copila a murit la spital,
strivită de cei osândiţi, fără să mai guste din acea pâinică amară.
E o dovadă în plus că oamenii înfometaţi devin agresivi ca
nişte fiare şi nu e de mirare că şi în Basarabia bolşevicii satanici au
adus lumea (intenţionat) la canibalism prin anii 1946-1947. Deci,
acelaşi regim era şi în Siberia sălbatică. Lidia a fost prima jertfă
a familiei Siminel, lăsată pentru veşnicie în pământul îngheţat al
Siberiei. Apoi au urmat şi alte jertfe, căci anume pentru asta şi i-au
dus: să îngraşe pământurile Siberiei cu sângele celor nevinovaţi.
În 1952, lumea scăpase cât de cât de foamea aprigă. Pe
alocuri, se vindea şi făină de grâu şi Elena le cocea copiilor câte o
pâinică ca la baştină. Sărmanii copii nu se îndurau s-o mănânce,
atât de gustoasă şi mirositoare era, dar puţină…
Din primele zile, i-au

repartizat la lucru. Elena a fost
obligată să lucreze la ferma de
păsări, dar copilele Efimia, de 15
ani, şi Larisa, de 12 ani, au fost
obligate să îngrijească turma de
porci la o fermă mare. Veronica
a fost mult mai norocoasă, căci
au trimis-o la cursuri de croitorie
şi a devenit croitoreasă. A cusut
îndeosebi haine militare. Fiica ei
frecventa grădiniţa, iar Patriciu –
şcoala. Dar oare Efimia şi Larisa
nu şi-ar fi dorit şi ele să frecventeze Ion Elisei Rotaru din Parcani,
şcoala aşa ca toţi copiii? Evident fost primar liberal
că-şi doreau! Căci erau dintr-o familie de gospodari şi celelalte 3
surori mai mari, care s-au refugiat în Ţară, aveau studii superioare.
Dar cozile de topor au hotărât să facă şi din ele nimicuri ca şi
dânşii. Numai că nu mor caii când vor câinii!..
Se sculau, bietele copile, la ora 4.30 dimineaţa, căci la ora
5.00 trebuia să fie cu găleţile la bucătăria fermei pentru a lua hrană
caldă şi a o căra în grajdul porcilor la o distanţă de 500 m. Trei
luni de vară era suportabil, dar în celelalte luni era un adevărat
chin, căci gerul ajungea la -40-500. În picioare erau încălţate cu
cizme de cauciuc, îmbrăcate cu scurte căptuşite cu vată. Pe cap
purtau cuşme, de se vedeau numai ochii. Când respirau, aburii se
prefăceau în cristale. Erau obligate să care pe ele a câte trei găleţi,
două pe umeri cu coromâsla şi una în mână. Mâinile îngheţau
mereu. Copilele se opreau şi băgau mâinile în laturile calde şi apoi
iar porneau la drum. Dar mâinile fiind ude, îngheţau şi mai tare,
de nu le mai puteau mişca. Da, ce dureri insuportabile sufereau
bietele copile. Şi aşa de trei ori pe zi. Gerul năprasnic pătrundea
prin tot corpul lor firav. Plângeau de necaz, dar lacrimile se
prefăceau imediat în mergele de gheaţă şi nu ajutau la nimic.
„D-apoi viscolul şi uraganul ce făceau din noi, era ceva de groază
numai să-ţi aminteşti, povesteşte, cu tristeţe Larisa. Gerul era al
doilea duşman al nostru, iar primul – erau cei care ne-au deportat,
precizează acum femeia”.
E drept că li se dădea zi liberă duminica, în plus li se înmâna
şi un pachet cu mâncare, care trebuia atât de consumat, ca să
ajungă până luni. Era foarte dificil să te abţii şi să nu-l consumi
deodată.
Capul casei, adică Elena, lucra numai noaptea ca paznic,
de la ora 18.00 până dimineaţă, la 6.00. Şefa fermei, din milă, îi
dădea câte 2-3 ouă , ca să le ducă copilaşului, dar o făcea cu mare
frică, căci un securist îi controla pe neaşteptate. Tot el veghea
dacă cineva nu evadează. Trebuia să te deplasezi într-un anumit
perimetru, pentru orice abatere de la traseu îţi riscai viaţa. Şi
totuşi, a fost un caz de evadare şi în acel cătun. Un flăcău, pe
nume Petru Chetraru, a evadat în Moldova şi s-a logodit cu iubita
sa, care îl aştepta. Securiştii l-au urmărit şi l-au depistat unde se
afla. Vrând să scape, bărbatul a sărit prin fereastră, dar gloanţele
l-au ajuns şi l-au omorât…
Propaganda bolşevică zilnic îndobitocea tineretul şi, mai
ales, copiii minori. Acest lucru l-a recunoscut şi Larisa, care a zis
sincer că a plâns amarnic, când i s-a spus că a zdohnit… Stalin.
Maică-sa, când a văzut-o, i-a zis: „De ce plângi, prostuţo? Stalin
ne-a adus aici la chinuri şi pe taică-tău l-au omorât tot la ordinul
lui. Bucură-te că am scăpat de el. Acum vom fi liberi şi ne vom
întoarce acasă!”. Spălarea creierilor se făcea zilnic la radio, ziare
şi la şcoală. Îţi ziceau că e o ruşine să ai un tată gospodar, muncitor
şi mai ales – primar. Să lucrezi din noapte până-n noapte, dar
pentru stat, nu pentru sine şi copiii tăi. Ei lasă să umble cu zdrenţe
şi înfometaţi! Deci, mendrele Diavolului Lenin se împlineau cu
vârf şi îndesat.
Dar n-a durat mult, căci tot ce e zidit pe sânge şi oase – se
ruinează.
„Odată, povesteşte Larisa, s-a rupt o vagonetă, care aducea
apa în bazinul porcilor, unde ei se scăldau, şi acel vagonet m-a
prins sub şine”. A suferit enorm, dar a ferit-o Dumnezeu de la

moarte.
Când copilele terminau seara lucrul, trebuiau să numere
porcii şi să predea paznicului. Uneori nu se ajungeau, căci unii
piereau. Pe cei morţi îi fierbeau, îi mărunţeau şi le dădeau ca
hrană la ferma de păsări.
Şi aşa zilnic îşi ispăşeau „pedeapsa” cele fiinţe nevinovate.
Efimia, a fost obligată să conducă şi tractorul, căci nu se ajungeau
bărbaţi. Îl lua cu dânsa şi pe frăţiorul Patriciu. Peste tot, unde
îi trimitea puterea sovietică, ele erau fruntaşe, că aşa-i viţa
gospodarilor din talpă. Nu se uitau că-i înţepau ţânţarii nemilos,
până la sânge şi umblau umflaţi toată ziua, sufereau gerurile
cumplite şi tot iadul siberian ca să îmbogăţească Rusia hrăpăreaţă
şi lacomă. Basarabenii au construit acolo vreo sută de case trainice
şi frumoase şi strada au numit-o „Moldavscaia”.
Jalea cea mai mare era că din biserică comuniştii au făcut
club, unde se dansa, se înjura, tineretul se bătea, scuipa. Dar şi
s-a întâmplat o adevărată minune: o rusoaică creştină găsise o
iconiţă veche şi murdară, cu chipul abia zărit al lui Iisus Hristos.
Femeia a şters-o grijuliu şi, văzând că nu mai sunt culorile vii,
a pus-o pe o oală cu lapte, în loc de capac. Într-o zi, pe când era
şi o basarabeancă în vizită la ea, iconiţa, brusc, s-a luminat ca un
fulger şi după aceea a devenit nouă, în culori aprinse. O bucată de
timp femeile au rămas surprinse şi mute, apoi şi-au dat seama că e
lucrarea lui Dumnezeu şi au vestit tot satul. De atunci, toţi care au
crezut, şi mai ales basarabenii, au început a merge la acea casă ca
la biserică şi a se ruga la acea icoană sfântă. Deportaţii au primit
acel fenomen ca semn că degrabă vor fi liberi din acel infern.
– Dacă nu era mama cu noi, eram să fim pierduţi. Numai
ea, cu blândeţea şi bunătatea ei, cu deşteptăciunea şi răbdarea ei,
ne-a scos la liman. Mulţi copii şi bătrâni au rămas în acel pământ
rusesc îngheţat. Ea purta iconiţa Maicii Domnului, luată de acasă
în sân, şi mereu credea că anume Maica Domnului va pune un
cuvânt către Tatăl nostru şi fiul ei Iisus Hristos, ca să ne ocrotească
de cele rele şi primejdioase şi să ne elibereze din sclavia rusească.
În 1956, mama a visat că zbura în aer. Se urca spre cer şi a
ajuns deasupra curţii din Parcani, la casa părintească. Când plutea
deasupra grădinii, un bărbat voinic vru să o prindă şi s-o dea jos,
dar ea a zis: – „Nu! Lasă-mă să cobor singură!”. În jur se adunase
multă lume. Ea i-a privit zâmbind şi a zis: – Ce, aţi crezut că m-aţi
dus la moarte? Dar, iată, Dumnezeu m-a adus înapoi!”.
A doua zi, ca prin minune, a venit vestea că suntem liberi de
a pleca la baştină…”.
S-au întors acasă în 1956. Dar casa lor a fost transformată
în primărie, adică „sovietul sătesc”. Şi au fost nevoiţi s-o ia de la
zero, străduindu-se să uite de iadul siberian.
În 1967, Elena a decedat la vârsta de 67 de ani. La priveghi,
lângă sicriu, a venit Ion Scutelnic, care s-a aşezat în genunchi şi
a început a plânge ca o femeie, bocind: – „Leliţă Ileană, iartă-
mă, dacă poţi, căci eu am dat declaraţii false împotriva lui badea
Ion. V-am băut sângele nevinovat, aţi suferit fără vină. Aţi fost
oameni buni şi miloşi. Aţi fost alături de toţi cei care vă cereau
ajutorul. Iar eu, păcătosul, am minţit că aţi avut slugi şi nu le
plăteaţi munca. Iartă-mă, leliţă, te rog, iartă-mă, că nu mai am
linişte de atunci. Eliberează-mă de acest păcat mare!”.
O rudă s-a apropiat de Ion Scutelnic, l-a ajutat să se ridice
în picioare şi l-a silit să iasă afară, zicând: „Ieşi afară, canalie
mincinoasă, ai nenorocit o întreagă familie nevinovată!”. Vă
imaginaţi cum e să trăieşti o viaţă cu conştiinţa neagră, să duci
acel păcat până la moarte şi să nu fii iertat? E o lecţie bună pentru
cei alde Ion Scutelnic. Păzea!
La înmormântare au fost prezente şi cele trei fete din
România: Maria, Eufrosinia şi Olga.
Larisa, după Siberia, s-a transferat cu lucrul la Chişinău,
unde locuieşte până-n prezent. S-a căsătorit cu Nicolae Chiciuc
şi au împreună un fiu, Gheorghe. De la el au o nepoţică – Elena.
Efimia s-a căsătorit cu Ion Tonici din Rezina şi a născut două fete:
Silvia şi Elena.
Patriciu, după armată, s-a căsătorit şi a avut un fiu cu numele
Valeriu, care, înainte de a muri (la 29 de ani) a născut o fetiţă, pe
care a numit-o Catincuţa. Patriciu a decedat la vârsta de 73 de ani,

în anul 2012.
Nepoţica Elenei şi fiica Veronicăi, Viorica, s-a căsătorit cu
Victor Serusov şi are trei fete: – Stela, Aleona şi Larisa.
Veronica Bujor nu s-a mai recăsătorit şi a decedat la Orhei,
în anul 2007.
Acestea sunt numai nişte frânturi din viaţa zbuciumată a
familiei Rotaru şi de alde ei au fost sute de mii, Dă Doamne, ca
acest calvar să nu se mai repete niciodată.
MARGO SPÂNU (n. 1943)

Motto: „Dacă nu ai tată, eşti orfan pe jumătate,
dacă nu ai mamă, dar ai tată, eşti orfan de tot”
În anul 1949, nimerise şi Margo în Siberia de gheaţă la fel ca

toţi ceilalţi osândiţi pe nedrept. Avea şapte ani neîmpliniţi
când au urcat-o în camion, împreună cu bunica, tatăl şi fratele mai
mare, fiind orfană de mamă la vârsta de doar un an şi jumătate.
A fost dusă acea familie în Orlovka, raionul Kozulino, regiunea
Kurgan (Ural – porţile Siberiei). Fetiţa nu va uita niciodată acele
bocete, ţipete a disperare ale tatălui şi ale rudelor atunci când i-au
încărcat şi i-au dus la gara Pământeni din Bălţi. Nu va uita nici
închisoarea pe roţi, cu boli, foamete şi sete timp de trei săptămâni,
care a marcat-o pe toată viaţă.
Ajunşi la destinaţie, comendantul chiar a doua zi i-au
pus la munci grele, fără să pună măcar nafură-n gură. Era ceva
neomenesc. Lui taică-său i s-a dat normă la tăiat pădure. Dacă
nu o îndeplinea – nu i se plătea nicio trudozi. La acel kolhoz,
„Jdanov”, munca era remunerată la sfârşit de an, cu cereale.
Şi, bineînţeles, Nicolae nu putea îndeplini planul, fiind mereu
flămând şi de statură mică. Şi atunci bietul om era nevoit să-l ia şi
pe fiul său de numai 11 ani la muncă silnică. În acest timp bătrâna
mamă o lua pe Margo de mânuţă şi pleca în pădurea bogată din
preajmă. Găseau rădăcini, ierburi de leac, usturoi, măcriş, steje,
pomuşoare şi ciuperci, pe care le cocea pe plită. Şi tot aşa, zi de
zi, s-a învăţat copila să aprovizioneze familia cu mâncare. Taică-
său a împletit un coş, pe care, seara, îl băga în lac, iar dimineaţa
găsea 2-3 peşti în el. Primăvara, Margo înota prin mlaştină,
căutând cuibare de raţe sălbatice, în care găsea uneori câte 15-20
de ouă. Le aduna în căldare, iar taică-său le ducea la piaţă ca să
le schimbe pe cartofi. De ascultătoare şi responsabilă ce era, biata

fetiţă n-a gustat niciodată niciun ou. Bunica des îi spunea că ea
e nădejdea şi sprijinul familiei şi dacă nu va alerga ea să aducă
mâncare, atunci n-are cine. Copila, simţindu-se deja matură,
cu şi mai mare râvnă alerga în pădure să aducă de-ale gurii. Se
întorcea seara târziu obosită, murdară, zgâriată, dar mulţumită că
a venit cu plinul.
În schimb, când se lăsa gerul şi cădea zăpada, ea nu putea
să meargă nicăieri şi nici măcar la şcoală care era la 200 de m. Nu
avea fetiţa nici ce îmbrăca, nici ce încălţa. Tot ce a reuşit bunică
să ia de acasă, le-a schimbat pe haine vechi, dar căptuşite cu vată
pentru taică-său. Fratele, de asemenea, a rămas dezbrăcat. Dar
bunica i-a cusut din pânza, pe care a luat-o pentru şervete de
înmormântare, un fel de scurtuţă, şi-a umplut-o cu puf de papură.
Pe cap i-a dat şalul său şi la picioare i-a legat două băsmale
umplute cu paie. Se ducea bietul copil la lucru, semănând cu o
mătăhală, dar când se întorcea, semăna cu o babă de zăpadă. Dacă
vroia imediat să se dezbrace, crăpau hainele ca sticla. Trebuia să
stea câteva minute la cald ca ele să se înmoaie. Dacă aruncai zoile
în sus afară, cădeau în formă de gheaţă. Păsările în zbor, cădeau
îngheţate. Cine le găsea, făcea „zeamă” din ele.
În acel cătun erau două ferme. Una de vaci şi alta de oi. Ca
să ajungă la ele, lucrătoarele trebuiau să se ţină de sârma trasă
de la casă la casă până la fermă. Dacă nu te ţineai de sârmă, te
lua viforniţa, uraganul pe sus şi te ducea departe de drum, apoi,
în câteva minute, te acoperea cu zăpadă, că nu te mai găsea
nimeni. Deportaţii noştri, iarna, toţi umblau cu răni pe faţă şi la
nas. Băştinaşii se ungeau cu unt şi nu păţeau nimic. Ei toţi aveau
acolo vaci, dar osândiţii n-aveau nimic şi sufereau groaznic. Dar
cine să-i creadă? Dacă cineva se plângea, şefu’ îi zicea: „Da ce-
ai crezut că te-au adus la sanatoriu aici? Poţi nu poţi, ispăşeşte-ţi
vina că ai fost burghez şi ai exploatat munca năimită. Eşti culac!”.
În alt an, şefu’, văzând că Nicolae nu se isprăveşte cu planul,
l-a pus să pască herghelia de cai semisălbatici. Brigada de cai era
tocmai la 12 km de cătunul Orlovka. Până atunci îi păştea patru
ciobani, acum însă, l-au pus pe unul singur. Nicolae a motivat că
nu se poate isprăvi. Atunci şefu’-i zice: „D-apoi mai ai doi ţânci,
lasă-i să te-ajute! Şi ia seama, dacă dispare vreun cal, sau îi scapi
în grâu, nu mai vezi nicio trudozi”. Ce era să facă bietul om, l-a
luat şi pe fiul său, ca întotdeauna. Ajuta şi Margo deseori, când
taică-său se îmbolnăvea.
Într-o zi, fratele a dat de-o poiană cu căpşune şi a luat-o şi
pe Margo călare cu două căldări pe un cal bătrân care, când îl
goneai mai tare se sufoca şi cădea. Fiindcă se grăbeau tare, fratele
îi dădu pinteni. Acela se repezi din toate puterile, dar peste vreo
20 de minute se prăbuşi peste Margo. Fratele reuşi să sară într-o
parte. Copilei i se vedea de sub cal numai capul şi mâinile. Calul,
având vreo 500 kg., o lăţea cu totul. Plesneau oscioarele copilei,
îi ieşeau ochii din orbite. Nu putea nici răsufla, nu încă să mai

strige. Fratele, când văzu că surioara moare, a plesnit calul cu
biciul peste cap. Acela s-a opintit să se scoale, dar reuşi numai să
se ridice pe jumătate, adică pe burtă. Lui Margo i-a fost de ajuns
să-şi revină şi să respire cât de cât. Peste câteva minute, calul
îi eliberă şi picioruşele. Fratele o trase din drum spre un pom.
Era neputincioasă de tot. Şi-a revenit deja acasă, la bunica, care a
tratat-o cu plante, masaj şi rugăciuni.
… Eu ştiu că înger-păzitor
Era mămica mea din cer.
Şi acum, când rănile mă dor
Tot mila Lui prin ea o cer…
A trecut vreo lună până i-au crescut oscioarele şi i-au
dispărut durerile din corp. Dar ispitele se ţineau la rând de acel
nenorocit copil. Iată că bunica o trimite la brigadă să ducă ceva
de-ale gurii şi haine curate pentru fiu şi nepot. Margo merse cu
bucurie, că-i era dor de frate şi tată, dar şi de mânjii neastâmpăraţi.
Când sosi la brigadă, taică-său se bucură.
– Ai sosit la timp, draga mea, zise taică-său vesel. Ni s-a
dat voie să domesticim liderul (adică calul, care mereu conducea
herghelia unde nu se cuvenea), aşa că eu plec de unul singur la
păscut, iar voi îl veţi domestici pe lider, căruia i-am pus numele
„Ţigan”.
Zis şi făcut. A doua zi, după indicaţia tatălui, copiii începu
dresarea calului. Fratele era deja la curent. El văzuse acasă cum
taică-său l-a dresat pe „Ţigan” când bunelul Grigore i la dăruit. A
pândit momentul potrivit şi i-a aruncat laţul pe gât. Apoi l-a tras
lângă gard şi l-a legat strâns. A vrut să-i pună şeaua pe spinare, dar
calul imediat a aruncat-o, ridicând copitele din spate. A repetat aşa
băiatul până calul s-a lehămetit şi a lăsat-o. Apoi a fost dezlegat
şi tras în jurul gardului din interior. Au alergat mult şi bine până
au obosit ambii. A doua zi, povestea s-a repetat. Fratele a reuşit
să-i lege şeaua şi să-i pună căpăstrul. Umbla printre picioare ca
un titirez. Calul nu se putea dezmetici. Şi când îi păru fratelui că
spre seară se poate de încercat, i-a zis surorii să se urce pe gard şi
apoi să sară pe cal. I-a dat cuvântul că va veghea cu patru ochi şi
nu va păţi nimic. Margo nu-l crezi şi se temu, dar biciuşca flutura
deasupra capului şi nu avu încotro. Se sui pe gard şi se aruncă pe
Ţiganul legat strâns de gard. Simţind o povară pe spinare, calul
începu a dănţui tananica – ba în sus, ba în jos, ba într-o parte, ba
în alta. Margo sărea ca o minge de aici-încolo. Se făcuse ghem, se
ţinea de coamă, că la căpăstru nu ajungea. S-a lipit strâns de cal,
şi ţipa cât o ţinea gura. Fratele a înţeles că o să cadă şi a dezlegat
calul de la gard. Acela numai asta şi a aşteptat. Şi ca să n-o dea
jos pe fetiţă, a deschis poarta şi i-a tras calului un bici din urmă.
Calul, de durere, n-a mai sărit în sus, ca s-o dea jos pe Margo, ci
s-a avântat în pădure. Nu mergea, ci zbura. Fetiţa era încleştată de
cal şi cu mânuţele, şi cu picioruşele. Nu mai ţipa. Se tot întreba:
Unde aleargă nebunul? Când se va opri? Cum va nimeri la brigadă
înapoi în caz de
cade? La toate aceste
întrebări ea nu găsea
răspuns şi se speria
de tot. Să fi alergat o
oră sau două, copila
nu ştie, dar, deodată,
o creangă de brad sub
care a galopat calul
a izbit-o dureros în
piept şi a doborât-o
la pământ. I se tăiase
răsuflarea şi pentru
câteva minute Margo
îşi pierdu cunoştinţa.
Şi-a dat seama de
asta când şi-a revenit,
căci calul dispăruse
Creanga cu pricina.
cu totul.
Copila s-a speriat şi mai tare, căci se întuneca, dar ea nu

ştia unde se află şi încotro să meargă. O durea foarte tare pieptul.
Ce să facă ea de una singură în taiga? „Ah, da, trebuie să mă urc
pe un copac”, se gândi ea. S-a urcat pe un brad cu crengile joase.
Văzându-se acolo sus, se ruga la Dumnezeu, aşa cum o învăţase
bunica. De durere, nici nu putea să adoarmă, dar nici nu vroia – se
temea ca nu cumva adormind – să cadă din copac şi s-o mănânce
jivinele.
– Oare unde-a fugit calul, se întreba copila. Dacă se va
pierde, o să-l judece pe tata, că doar aşa i-a spus şefu’. Dar oare
poate să-l mănânce lupii? Nu, nu cred. El va fugi de ei, că e tânăr
şi puternic.
Aşa vorbea în gând copila toată noaptea, până s-au ivit zorii.
Calul, însă, ajunsese la brigadă chiar în aceeaşi noapte. Fratele fu
nevoit să-i spună totul lui taică-său. Pe întuneric, n-avea rostul să
se pornească în căutarea fiicei şi a lăsat-o pe dimineaţă. Cum se
zori, luă calul bătrân de căpăstru şi porni în căutarea lui Margo,
luându-i urmele Ţiganului, care se vedeau bine pe solul puhav
din pădure. Mergea şi o striga, iar peste un timp îi auzi vocea.
În sfârşit, a găsit-o. A pus-o pe cal şi a dus-o la brigadă. Apoi a
trimis-o cu o căruţă ocazională la bunica. Iar oblojeli, masaje şi
rugăciuni…, iar vânătaia de pe piept i-a trecut tare greu. Ce bine
să ai o bunică deşteaptă, se gândi copila, de altfel demult muream.
Şi aşa plină de vânătăi, copila umbla din zori până-n noapte în
căutarea hranei. Nu avea timp să se joace cu alţi copii. N-a mai
ştiut ce-i asta copilărie. Trăia numai în zbucium şi grijă. Dar ştia
ferm că îngerul păzitor, adică mămica ei din cer, o va salva de
toate rele, cum spunea bunica.
Într-o duminică, bunica îi pregăti o torbă cu haine curate şi
ceva de-ale gurii ca să le ducă la brigadă. O petrecu la drum şi o
preveni să nu caşte gura pe la ciori, dar să se grăbească ca până-n
seară să fie acasă şi nici într-un caz să nu rămână la brigadă ca
să nu se mai întâmple iar ceva. Fetiţa se porni, dar copilul copil
rămâne, distrat şi uituc.
Era primăvară, şi totul în jur se trezea la viaţă. Ba ici o
brânduşă, ba acolo un ghiocel, o gâză, o pasăre, o şopârlă etc. Pe
toate copila vroia să le analizeze şi să le pipăie cu mânuţa ei.
A ajuns la brigadă după amiază. A stat de vorbă cu fratele
şi cu taică-său şi le-a spus cuvintele bunicii de a nu rămâne la ei
pe noapte. Taică-său a fost de acord. I-a dat hainele murdare şi
a hotărât să-şi petreacă fiica la drumul mare. Mergând cu ea de
mânuţă şi povestindu-i despre cum a umblat el la şcoală, cum
făcea lecţii de dans, teatru şi că ţine minte şi acum un fragment
dintr-o piesă:
Floricică, frumuşică, cine te-a făcut pe tine? întrebă el.
– Cine m-a făcut pe mine, tot acelaşi şi pe tine. Tatăl meu şi
Tatăl tău este bunul Dumnezeu, răspundea partenera lui. Îi cânta
frumos cântece despre război. Şuiera artistic ca nimeni altul.
Margo uita totul pe lume când era alături de tatăl ei. Povestea cum
s-a întâlnit cu maică-sa la joc, cum a prietenit şi s-a căsătorit. Cum
petreceau sărbătorile în sat şi multe, multe altele. Vorbind aşa s-au
pomenit că au trecut demult drumul care ducea spre Orlovka. O
luase inconştient sau special spre satul Kuziminovca. S-au oprit
la magazinul din margine. Uşa era închisă, se vindea marfa pe
unica fereastră şi aceea era cu gratii, ca să nu o prade fugarii de
prin închisori. Taică-său s-a luat de vorbă cu vânzătoarea, pe
care Margo n-o vedea, deoarece fereastra era înaltă. Taică-său
i-a ghicit dorinţa şi a ridicat-o sus. Fetiţa nu văzu nimic decât o
femeie grasă,blondă, zâmbindu-i larg. Apoi i-a dat o ciocolată, pe
care fetiţa a dezvelit-o curioasă, a rupt-o în două şi a împărţit-o
cu tata.
Se însera de tot. Se ivise şi luna subţirică, iar taică-său nu se
sătura de vorbă cu acea vânzătoare. Margo era neliniştită, iar apoi
se împăcă cu gândul că va rămâne să înnopteze la brigadă, cum
o făcea de multe ori şi se liniştise, jucându-se pe alături cu nişte
insecte. Dându-şi seama că s-a înnoptat, taică-său îi zise:
– Draga mea, de ce taci, nu vezi că e noapte? Hai, ia torba
şi pleacă repede!
– Cum? Noaptea prin pădure? De una singură? Nu vreau!

– Vai, vai, vai! N-am ştiut că am o fiică aşa de fricoasă!
Ridică o creangă de jos şi i-o dădu lui Margo, zicând:
– Ia vărguţa asta, şi când şoricelul se va apropia, tu
plesneşte-l!
– Care şoricel, eu de lupi mă tem, zise copila plângând.
– Hai nu scânci, doar eşti fetiţă ascultătoare, zise taică-său
sever.
Margo luă torba şi se porni la drum. Iar taică-său se îndreptă
spre brigadă. Când el dispăru după pomi, Margo vru să-l ajungă
din urmă, dar se temu, că o primise odată pentru neascultare. Asta
nu va uita niciodată. Aşa că o luă la fugă pe drumul de câmp.
Fugea ea, fugea şi luna după ea. Copila se mira de acest fapt.
Îi părea bine că cineva mergea cu ea şi nu e singură. Cu cât se
apropia de pădure, cu atât mai mult o luă frica. Îi părea că se va
prăbuşi într-o imensă groapă neagră şi nu va mai ieşi de-acolo.
Iat-o ajunsă în bezna totală. Se auzi din diferite părţi fel de fel de
glasuri, sunete. Undeva chiţcăia vulpea, hohotea bufniţa, în altă
parte mieuna râsul, lătrau şacalii şi… alte voci îngrozitoare. Bine
că nu se aud lupiu, că de ceilalţi eu nu mă tem, că nu se aruncă la
oameni (aşa era informată de băştinaşi). Dar nu dovedi să termine
gândul, că în dreapta ei se şi auzi un glas jalnic. Nu trecu niciun
minut şi din partea stângă îi răspunse un alt urlet mult mai fioros.
Copilei i se făcu pielea de găină şi o trecu sudori prin tot corpul.
Poate nu mă vor ajunge, se gândi copila, şi fugi din răsputeri cât
mai departe. Dar când auzi şi a treia voce înaintea sa, Margo se
opri nedumerită. Ce să facă? Ah, da! Trebuie să mă urc în copac,
se gândi ea. Cârni doi-trei paşi de pe drumul bătătorit şi dădu cu
capu-n copac. Îl atinse, dar nu găsi nicio creangă de care să se
agaţe, urletele însă continuau şi fetiţei îi părea că acuşi-acuşi o
s-o înhaţe şi va rămâne din ea numai rochiţa şi torba. Renunţă
la ideea dea se urca în copac şi alergă mai departe. Când nu se
auzea nimic, credea că lupii au plecat, iar când din nou începeau
să urle, de frică, se scăpă în pantaloni, biata copilă. Rochiţa udă
o încurca să fugă. Se lipea de picioruşe şi n-o lăsa să grăbească
pasul. Venele îi pulsau atât de tare, că i se părea că-i crapă capul
de durere. Nu-i ajungea aer, inima i se zbătea ca nebuna, dar ea
alerga mai departe. Alerga, lovindu-se de copaci şi abătându-se de
la drum. Când simţea sub picioare solul moale, revenea la drumul
bătătorit şi iar se abătea, şi tot aşa bâjbâind cu picioarele, se ţinea
de drum. Dar iată că, în sfârşit, lupii nu se mai aud. Oare de ce? se
întrebă copila în gând. Poate că sunt deja pe lângă mine? Şi fetiţa
întoarse capul să vadă acele luminiţe pe care le vedea iarna pe la
ferestre. Dar nu văzu ochii lupilor şi alerga mai departe. Uite că a
ieşit din pădure, se văd în depărate umbrele negre ale caselor. Mai
sunt vrei 300 de metri şi a scăpat. Dar de ce latră toţi câinii din
cătun? Ce s-o fi întâmplat? se întrebă fetiţa de 9 ani. Vai, acum pe
câmpul gol mă vor vedea bine lupii şi, de frică, alerga copila cât o
duceau ochii. Iat-o ajunsă lângă uşa sa. Bătu cu pumnul de câteva
ori, dar nu deschise nimeni. La vecini ţipa purcelul şi câinele
scheuna jalnic. Pe Margo o apucase din nou frica. Dacă bunica
nu deschide, lupii mă vor ajunge din urmă şi mă vor mânca, se
gândise în sinea ei fetiţa. Dar poate bunica a murit, de aceea nu
aude bătăile în uşa tindei. Se repezi la fereastra de după casă şi
strigă cât o ţinu gura: Bunica! Bunica!
Dar ecoul răsună în jurul lacului, repetându-i cuvintele.
– Cine e acolo? întrebă bunica.

– Eu sunt, Margareta! Da ecoul multiplica prin pădure:
Mar-ga-re-ta-a-a.
Copila pe o clipă uită de lupi, căci ecoul a frapat-o şi a
mirat-o atât de mult, că nu-l va uita niciodată. Era primul ei ecou
auzit.
S-a izbit rapid la uşă, a tras zăvorul să nu intre lupii şi, pe
întuneric, a dat peste bunica. Au căzut ambele jos, s-au îmbrăţişat,
au plâns şi au stat acolo până dimineaţă. Una slabă de bătrâneţe şi
foame, şi alta slăbită de puteri şi frică.
– Draga mea, te-ai născut fără noroc şi toată viaţa ta ai s-o
duci greu, a zis bunica, parcă citind de pe hârtie. Şi asta pentru că
n-ai mamă.
Nu-i nimic mai blând
Decât mama ta,
Nu-i nimic mai sfânt
Decât Ţara ta!
Margo era prea mică ca să atragă atenţie la acele cuvinte.
Dar s-a mirat destul de mult, când bunica se sculă într-o dimineaţă
şi, zâmbind, îi zice:
– Ştii că tiranul de Stalin degrabă va pieri?
Margo râse:
– De unde poţi şti mata?
Şi, într-adevăr, peste o săptămână, diavolul s-a stins. Margo
tocmai era la şcoală, la 5 martie 1953, când învăţătoarea i-a
anunţat că a murit tătuca poporului sovietic. Basarabenii s-au
bucurat şi au strigat cu toţii „Ura!”, iar băştinaşii numai zâmbeau.
În schimb, învăţătoarea plângea amarnic. Întorcându-se acasă,
Margo a întrebat-o pe bunica sa cum de-a prezis că Stalin va muri.
Că aşa şi s-a întâmplat.
– Am avut un vis, răspunse ea calmă.
Când fratele lui Margo fu prins şi băgat în colonie, în familia
Spânu rămăsese numai trei persoane. Taică-său nu se descurca cu
însărcinările şefului şi de aceea nu primea nimic pentru munca
depusă. Era o situaţie destul de grea. În anul 1952, Nicolae a fost
numit în calitate de ajutor de combainer. A venit într-o seară şi a zis:
– Dacă-aţi vedea cât grâu se pierde în urma combinei, aţi
plânge de milă.
Bunica a tresărit:
– Dar dacă eu cu Margo ne-am duce să strângem boabele
din ţărână, ne-ar zice cineva ceva?
– Cred că nu. Totuna se pierd.
Zis şi făcut. A doua zi, dis-de-dimineaţă, cele două fiinţe
s-au dus pe câmpul de-acum strâns, s-au lăsat în pirostrii şi au
început a stânge una câte una boabele. Şi tot aşa, mai multe zile la
rând, până a dat frigul.
– Bunico, hai să încărcăm ţărâna cu grâu în saci şi să-i ducem
acasă. Apoi, la lumina ferestrei şi, seara, la cea a felinarului să
alegem grâul.
– De acord, draga mea, zise bunica mulţumită.
Au aburcat pe spate câte-un sac una alteia şi, hai acasă cinci
km. pe jos. Când oboseau, făceau o pauză, punând sacii pe trunchi
de copaci, nu la pământ, de frică că nu vor avea puteri să-i ridice
iar. Stăteau vreo zece minute, îşi trăgeau sufletul şi, hai mai departe
la drum. Sărmana bunică, de atâta cărat, s-a încovoiat şi aşa a şi
rămas pentru totdeauna. Între timp, a nins, şi pământul fu acoperit
cu zăpadă până-n primăvară. Acolo, odată ce cade zăpada, nu se
mai topeşte până primăvară. Ba din contra, se adună tot mai multă
şi se îngroaşă. Oamenii, caii şi săniile merg pe deasupra ei. Şi
abia prin mai începe a se topi. La vremea ceea se întorc şi păsările
călătoare. Câtă bucurie aducea primăvara nici nu se descrie în
cuvinte.
După atâta muncă istovitoare, iată că veni şi marea
„bucurie”. Strânsese la vreo 10 kg. de grâu. L-au uscat pe cuptor,
sperând că-l vor da la râşniţă şi vor face turte cu cartofi. Visul era
frumos şi mult dorit, însă nu s-a realizat, deoarece diavolul are
planurile lui.
Nicolae venise de la muncă, mâncase o supă cu cartofi şi se
culcă pe cuptor alături de fiică-sa. Pe la miezul nopţii, cineva bătu
la fereastră. Margo coborî de pe cuptor să vadă cine e. Era Niura.
– Cheamă-l pe tat-tu, zise ea în şoaptă.

Margo l-a trezit, spunându-i să se apropie de fereastră. Zis
şi făcut.
– Hai cu noi să luăm grâu de la făţărie, că paznicul s-a
îmbătat şi doarme.
Nicolae şovăi.
– Nu te teme, suntem şapte femei, inclusiv Eva Calistru,
moldoveanca voastră.
– Bine, acuşi mă îmbrac, spuse bărbatul.
Bunica o întrebă pe fetiţă ce a dorit rusoaica, şi copila i-a
spus.
– Nu! Nici într-un caz! Colea, nu te duce, te rog eu, nu face
una ca asta! Te vor împuşca sau te vor închide, şi-atunci ce ne
facem noi fără tine?
– Mă duc, că oricum iarna asta vom muri de foame. Special
nu mi se plăteşte nimic, dar numai cu buruiene nu poţi exista.
Şi s-a dus. A venit cu sacu-n spate, să fi fost vreo 10-15
kg de grâu amestecat cu zăpadă. L-a înşirat pe cuptor să-l usuce
şi se culcă liniştit. Când se crăpă de ziuă, iată că veni miliţianul
împreună cu comendantul şi-l arestară pe Nicolae.
– Ai să putrezeşti în închisoare tâlharule ce eşti! strigă cu
ură comendantul. Unde e grâul?
– Pe cuptor, a zis Nicolae liniştit.
Miliţianul se urcă pe cuptor, strânse grâul, apoi văzu o
torbă în loc de pernă şi o luă şi pe-aceea. Bunica când văzu acest
lucru, se aruncă la picioarele miliţianului, zicându-i în limba sa,
înfocată:
– Acest grâu nu e furat! L-am strâns cu nepoţica o lună de
zile din urma combinei. Vă rog, nu ni-l luaţi că o să murim de
foame!
Margo, plângând, le-a tradus cuvânt în cuvânt ce a zis
bunica.
– E bine că l-aţi strâns din urma combinei, dar de ce nu
l-aţi dat la stat, aşa cum se cuvine? Înseamnă că e tot furat! a zis
comendantul nervos.
– Ia-l şi pe el, îi ordonă miliţianul.
Nicolae s-a îmbrăcat, iar în loc de pâsle a încălţat galoşii.
L-au aşezat pe sanie şi… duşi au fost. În urma lui, răsuna cocioaba
de bocetele celor două fiinţe nenorocite. Acum ce erau să facă –
una bătrână, iar alta mică? Mai sperau că judecata îi va da dreptate,
şi aşteptau cu nerăbdare şedinţa de la Dolgovka.
Le arestaseră şi pe cele opt femei. Peste câteva luni fusese
şi judecata. Bunica a fiert nişte cartofi şi a mai pus ceva într-o
legăturică şi a trimis-o pe Margo cu o femeie şi cu prietena sa
Niusea Scobioală la Dolgovka, care se afla la 25-30 km depărtare.
– Vezi, acolo, la judecată, să le spui tot adevărul cum a fost,
o povăţuia bunica pe Margo. Cum l-au chemat, cum nu vroia, dar
l-au convins…
Au ajuns cu mare greu, mai ales Margo, căci era numai
piele şi oase. Niusea s-a dus la maică-sa la spital, iar femeia şi
Margo au dormit la uşa judecătoriei, căci era vară. A doua zi s-a
început procesul. În sală erau la vreo 15 oameni. Că erau rude sau,
poate, dintre cei curioşi, nu se ştie. Margo cu acea femeie s-au
aşezat pe prima bancă ca să-i vadă pe arestaţi mai îndeaproape.
Iată-i veniţi sub escorta soldaţilor. Margo s-a aruncat la taică-său
şi, îmbrăţişându-l, a zis:
– Tăticule, hai acasă…
Dar, imediat, a fost izbită pe o bancă liberă din spate. Se
uitau unul la altul, în tăcere. Margo plângea. S-a ridicat prima
femeie şi a zis:
– Noi, femeile, n-am vrut să mergem la furat, dar Nicolae
Spânu ne-a îndemnat şi noi am cedat. El ne-a organizat.
Margo, auzind asemenea minciuni, s-a ridicat în picioare şi
a strigat:
– Tanti Valentina, de ce minţiţi? Mata ai venit noaptea şi l-ai
sculat pe tata!
– Închide gura, mucoaso, strigă judecătorul. Că acuş te dăm
afară!
– Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o şi pe moldoveanca lor,
Eva Calistru, zise Valentina.
Eva se ridică şi zise!

– Da, într-adevăr, Nicolae a fost cu ideea.
– Tanti Eva, ce-i cu mata? răcni Margo. Nu te temi de
Dumnezeu.
– Scoateţi-l afară pe puiul acesta de duşman, porunci
judecătorul.
Doi soldaţi o apucă de mâini şi o îmbrânci afară. Cineva din
cei prezenţi în sală strigară s-o lase în pace, că un copil nu poate
minţi, dar… în zadar, nimeni nu l-a ascultat.
Fetiţa a aşteptat afară la uşă şi când a ieşit săteanca i-a spus
că lui taică-său i-au dat 10 ani, iar celor opt femei – câte 8 ani de
închisoare. Copila a aşteptat să iasă şi cei arestaţi. Margo iar s-a
repezit la taică-său să-i dea legăturica, dar a fost împinsă într-o
parte.
– Scumpa mea, să ai grijă de bunica şi multă sănătate vouă!
a reuşit să zică Nicolae înainte de a fi băgat în maşina-închisoare.
Femeilor nu le-a păsat că Nicolae cu familia murea de
foame. Lor le-a trebuit
un ţap ispăşitor, Şi l-au
găsit. Păcat. Iar de la
Eva Calistru chiar nu s-a
aşteptat. Pentru aşa faptă,
Dumnezeu nu o va ierta
niciodată, repeta în sinea
sa Margo.
De acum înainte
sărmanele Margo şi
bunica nu mai aveau cu
ce-şi duce zilele. Cartofii
se terminaseră şi ele se
ţineau numai cu ceai din
căpşune.
După ce-a pierit
Stalin, toţi deportaţii
sperau că vor vi eliberaţi. Taică-său la închisoare
Bunica a scos din ascunzătoare costumul de mire al lui Nicolae,
l-a împachetat frumos şi a rugat-o pe Margo să scrie pe acel
pachet adresa, aşa cum o scria la scrisori. Spera, sărmana femeie,
că bietul ei fiu se va întoarce în Basarabia şi va avea ce îmbrăca
de sărbători. Îl rugă pe consăteanul Vanea Spânu s-o ia pe Marco
în căruţa sa şi s-o ducă la Konsulino la poştă. Vanea Spânu lucra
căruţaş şi o dată pe săptămână aducea benzina şi, totodată, îl
vizita şi pe fiul său Vasile, care era acolo însurat şi lucra tractorist.
Iată-i ajunşi la poştă. Au intrat ambii. Margo era de statură
joasă şi nu ajungea la masă să vadă ce se face. Vanea vorbi ceva
cu operatoarea şi se retrase cu tot cu pachet, chemând-o afară şi
pe Margo.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă fetiţa îngrijorată.
– Păi, vezi că ai greşit adresa. Trebuie de transcris şi de pus
în altă pânză. Hai la Vasile al meu şi el o s-o împacheteze din nou
şi, mâine, o s-o trimită, că acum eu nu am timp, trebuie să merg
mai repede după benzină, că ar putea să se închidă depozitul.
Margo îl crezu şi veni acasă. Când i-a povestit bunicii cum
a fost, aceea a rămas trăsnită.
– Gata! S-a pierdut costumul lui Nicolae. N-o să mai aibă
ce îmbrăca!
– Nu, bunico! Nenea Vasile îl va trimite mâine, zise copila.
Şi l-a trimis, numai că în loc de costum a trimis nişte cârpe
murdare de mazut şi benzină.
Încearcă şi demonstrează că nu sunt tâlhari adevăraţi! Iată
aşa procedează oamenii fără frică de Dumnezeu.
Într-o zi, sosi comendantul şi cu căruţaşul Semion din cătun
şi îi porunci lui Margo să se îmbrace că va merge la orfelinat.
Copila nu ştia ce-i acela „orfelinat”, dar nu dorea să se despartă
de bunica nici într-un caz. Bunica se gândi îndelung, apoi zise:
– Eu, mâine-poimâine mă voi duce la ceruri, dar tu ce vei
face de una singură? Aşa că du-te, şi dacă te vei ruga, vei scăpa şi
de acolo, cum ai scăpat de mai multe ori de la moarte.
I-a dat toate hăinuţele pe care le avea, inclusiv burnuzul
de pe dânsa. A încălţat-o cu pâslele tatei, umplute cu paie şi a

îmbrobodit-o cu şalinca sa, scoţând-o de pe cap. S-a aşezat Margo
în sania cu fân la spatele comendantului şi al lui Semion. A ieşit
bunica, gârbovită şi dezbrăcată, s-o petreacă. A sărutat-o pe
frunte şi a binecuvântat-o, făcându-i cruce din urma săniei (nu
ştiau că se văd pentru ultima dată). Au mers până la raion şi acolo
comendantul s-a coborât, Simion şi Margo merse la Dolgovka.
Au ajuns tocmai seara. S-au oprit la izolator. A dat-o în primire
unui miliţian şi a mers să înnopteze undeva. Au băgat-o pe copilă
într-o cameră cu şapte infractori. I-au dat o strachină cu balandă,
pe care copila a mâncat-o într-un minut, atât de flămândă era. S-a
culcat îmbrăcată pe patul care i s-a dat şi s-a întors cu spatele ca
să nu-i vadă pe cei şapte bărbaţi care se uitau la ea ca la film şi-i
puneau întrebări stupide, ca de exemplu: Tu ai limbă, poţi vorbi?
Ce crimă ai făcut de te-au băgat şi pe tine aici? Eşti orfană sau ai
părinţi? De unde eşti şi cum te cheamă?
Copila, speriată, n-a răspuns la nicio întrebare. A doua zi,
şeful o chemă în birou şi-i ceru adeverinţa de naştere. Fetiţa nu
avea nici un document. Şeful a clătinat din cap şi a zis:
– Uite că nici un orfelinat nu vrea să te primească fără
buletinul de naştere. Ce să fac cu tine? Va trebui să scriu în sat la
tine ca să ţi-l trimită. Până atunci vei trăi aici.
Răspuns din satul ei, Mihăilenii-Vechi, Râşcani, aşa şi nu
venea, şi fetiţa a trebuit să trăiască încă două luni împreună cu
bandiţii, tâlharii şi violatorii. Numai ce nu a auzit ea de la ei. I se
ridica părul pe cap. Nu a mai răbdat şi, plângând, s-a dus la şef cu
pretenţii că nu mai poate şi că vrea să se întoarcă la bunica.
Trecu un timp, şi, în sfârşit, sosi şi buletinul şi şeful îl chemă
din nou pe Semion de la Orlovka. Acela veni supărat, îmbrăcat în
haine noi, căptuşite, şi într-un cojoc lung până-n pământ. Era în
toiul iernii, când frigul ajungea până la 50 de grade cu minus. A
urcat fetiţa în sanie şi a gonit calul învelit cu o plapumă groasă la
drum spre raionul Zverinka (în traducere – Fiarele), care se afla la
vreo 120-150 de km depărtare de Dolgovka. Au mers până seara,
când fetiţa deja înţepenea
de frig. S-au oprit la o casă
la marginea unui sat. Şi ca
în poveste, s-a dovedit a
fi o familie de moldoveni
cu patru copii şi toţi patru
– băieţi. Stăpânii i-au
primit ca pe fraţii lor, iar la
masă ambii i-au cerut lui
Semion s-o lase la dânşii,
că vor avea grijă de ea ca
de propriul copil…
– Nu, nu se poate,
zise Semion vajnic, eu sunt
dator s-o dau în primire cu
aceste acte secrete. Aşa că,
mă iertaţi.
Copila tare ar fi vrut
să rămână, dar nu se putea.
Toată noaptea stăpâna
casei a trebăluind la bucătărie, gătind dejunul, dar şi ceva pentru
drum. A petrecut-o cu lacrimi.
Lui Margo i-a părut rău toată viaţa că nu a memorizat numele
acelor oameni buni. Calul mergea iute ca să nu îngheţe. Gerul
se înteţise. Semion nu rezistă în hainele lui călduroase şi pâslele
sale noi. Cobora din sanie, mergând pe jos, ca să-şi încălzească
picioarele. Îi spunea şi lui Margo, dar ea se împotrivea, deoarece
pâslele îi erau mari, până peste genunchi, şi se temea să nu rămână
de sanie. Peste un timp, simţi dureri în picioare, apoi în tot corpul.
I se făcu somn, dar n-avea voie să adoarmă, pentru că Simion a
obligat-o să vegheze de nu vin lupii după ei. A scos spre seară
puşca de sub fân şi o ţinea de-a gata. Dacă calul era tânăr, putea
să scape alergând, dar dacă calul era bătrân , moartea era sigură.
Îi scăpa numai puşca. Dacă ochea bine şi ucidea măcar un lup,
ceilalţi 10-15 nu-i mai urmăreau, ci îl devorau pe fratele lor rănit.

Margo se temea tare de lupi, căci a auzit atâtea întâmplări, că i se
ridica părul pe cap. Unuia i-au găsit numai picioarele în pâsle şi
copitele calului. Altul, cică, a reuşit să se urce în copac, dar l-au
găsit peste două zile ţeapăn ş.a.m.d. Zeci şi zeci de întâmplări
fioroase. Aşa că Margo acum nu se mai lupta cu gerul, ci numai
cu frica.
Au ajuns seara la orfelinat de la marginea pădurii şi trei km
până la s. Zverinca. Semion a oprit calul lângă o casă în care se
văzuse lumină. A bătut în uşă şi a ieşit un bărbat. Era directorul
orfelinatului, care tocmai făcea serviciul. Simion striga de pe
prag:
– Hai, scoală-te, că am ajuns la orfelinat! După care a intrat
cu directorul în odaie.
Margo a încercat în fel şi chip să se mişte, dar nu-şi simţea
corpul deloc. A început a plânge. Lacrimile îi îngheţau pe obraji.
Dar iată că bărbaţii nu au mai avut răbdare şi au ieşit să vadă de
ce nu vine Margo. Au găsit-o în sanie înţepenită de frig. Au luat-o
în braţe şi au dus-o în biroul directorului, culcând-o chiar pe
masa lui. Acela s-a făcut palid şi i-a sunat de urgenţă doctorului
din Zverinka. Între timp, o dezbrăcă pe copilă de rufele vechi şi
subţiri, o descălţă de acele pâsle cu paie şi strigă la Semion:
– Dumneata trebuie să fii băgat la închisoare din motivul
că ai calicit un copil! Uite cum te-ai îmbrăcat dumneata şi cum e
îmbrăcată fetiţa!
– Păi… cu ce a avut cu aceea şi s-a îmbrăcat, se îndreptăţea
Semion, bâlbâindu-se.
– Puteai să împrumuţi de la cineva pentru două zile nişte
haine groase, de ce n-ai făcut-o? Vezi că eu nu primesc în acest
orfelinat copii calici, ci doar sănătoşi. Dacă nu se va reface, vei
pleca cu ea înapoi!
Veni şi doctoreasa cu injecţii, unsori ş.a. Îi făcu frecţie cu
spirt, din care cauză copila şi mai ameţită era. După care i-au făcut
frecţie cu acea unsoare, întrebând-o dacă o doare ceva sau nu.
– Nu, zicea fetiţa, pe jumătate adormită. Şi aşa, toată
noaptea, s-au îngrijit de ea. Şi numai spre dimineaţă copila a
strigat că o dor picioarele.
Directorul şi doctoreasa au răsuflat uşor, zicând în acelaşi
glas:
– S-a născut în cămaşă! Va trăi! Dar toată viaţa va suferi.
Aşa a şi fost.
– Ai noroc, tovarăşe Semion, să fetiţa şi-a revenit, altfel
putrezeai la ocnă, zise directorul Anton Haritonovici Semaşco,
care la mâna dreaptă avea numai trei degete. Celelalte două le
pierduseră în război. Era de naţionalitate ucrainean şi cunoştea
Basarabia. În acei trei ani, s-a comportat omeneşte, în comparaţie
cu educatoarea Raisa Alexandrovna, care, cu orice preţ, vroia
s-o facă pionier şi şefa clasei, ca prin responsabilitatea dată să se
reeduce şi „apucăturile” burgheze duşmănoase să-i iasă din cap.
Semion a fost lăsat să ia masa la ospătărie. I s-a luat dosarul
secret, directorul a semnat o hârtie şi i-a dat-o lui Semion,
petrecându-l înapoi în Orlovka.
Şi aşa începu viaţa între copii semisălbatici. Niciunul nu
avea rude pe undeva, decât fraţii Nicolae şi Maria Berezovschi
din Bălţi, la fel orfani de mamă. Era caţapcă şi zicea că nu
ştie moldoveneşte. Şi-apoi era cu patru ani mai mare şi locuia
în baracă cu grupa mare. Aşa că Margo, timp de 3 ani, îşi uită
şi limba, şi numele căci numai învăţătoarea Lidia Vasilievna
Vizghina, iarna, la şcoală, îi zicea pe nume, ceilalţi o numeau
cum le venea la gură: duşmanca, burgheza, moldovanca, spina,
şacalca, gadina etc. Directorul s-a bucurat când i-a citit biografia
şi i-a aflat numele.
– Oho! Şi tu porţi numele de Margarita – Rita ca şi fiică-
mea, zise directorul chiar în prima zi.
Fetele nu vroiau să comunice cu ea. Dar o fetiţă, cu patul
alături de al ei, s-a apropiat, cu toate că i se reproşa că prieteneşte.
Într-o zi de vară, când fetele erau plecate care şi pe unde, Margo,
ca întotdeauna, aşezată pe pat, broda ceva. Vine Zoia Ponamareva
şi o cheamă la scăldat în lacul de alături şi mai ales să rupă nuferi,

care creşteau în partea cealaltă a lacului. O rugă atât de insistent,
că Margo cedă. Lăsă lucrul şi plecă cu Zoia. Au intrat în apă aşa
îmbrăcate, ca nu cumva să le vadă vreun băiat. S-au bălăcit la mal,
apoi au pornit a rupe nuferi, care au tulpina groasă şi lungă. Zoia
înota mai departe, iar Margo mergea pe fundul lacului, iar apa îi
era până la gât. Se întinse să mai rupă un nufăr şi se prăbuşi într-o
adâncitură. Ea nu ştia să înoate şi a început să se zbată. Cu cât
se zbătea mai mult, cu atât mai tare i se încolăceau picioarele în
rădăcini. Când simţi că nu mai are puteri, a început a o striga pe
Zoia, care era la 3-4 metri înainte. Până aceea se apropie Margo,
se duse de-acum la fund şi nu se mai zbătea. Zoia s-a cufundat, i-a
atins capul, a luat-o de păr şi a scos-o deasupra. Dar fetiţa nu răsufla.
Şi-atunci a tras-o la mal şi a început să-i facă respiraţie artificial,
apăsându-i pe piept. După ce copilei i-a ţâşnit apa din interior, şi-a
revenit. Şi de data aceasta, sărmana a mai trecut de-o cumpănă
îngrozitoare. Din acel caz fetele s-au împrietenit, în ciuda faptului
că celelalte se uitau rău la Zoia. Erau cazuri când toate fetele se
băteau între ele. De
băieţi nici nu mai
vorbim. Şi nu numai
că se băteau, dar şi se
duceau în Zverina şi
furau tot ce le cădea
sub mână. Sătenii,
când îi vedeau, de
frică, închideau
porţile şi obloanele.
Lumea îi numea
lepădături, bandiţi
Margo cu prietena Zoia.
şi tâlhari. Margo se
simţea jignită, auzind că e numită lepădătură. Ea ştia că are bunică,
frate şi tată şi, într-o zi, vor veni să o ia de acolo. Numai că timpul
trecea, dar nimeni nu venea, şi de asta era nevoită să îndure toate
umilinţele. Când educatoarea vru să o facă pionieră, fata protestă,
îi scrisese bunicăi scrisoare să o întrebe dacă se poate. I-a răspuns
prietena sa Niusea Scobioală, deportată cu mamă-sa din Moşeni.
Bunica i-a interzis lui Margo să fie pionieră şi copila o ascultă.
Dar n-a ştiut, sărmana, că va fi pusă la „congelare” într-o debara,
unde se păstrau măturile, lopeţile şi cârpele pentru spălat podelele.
Nu-i dădeau nici mâncare, fiindcă o prinsese cum, noaptea, îşi
făcea cruce şi spunea „Tatăl nostru”. Au bătut alarma şi, ca s-o
umilească, au organizat careu, poreclind-o în derâdere „богомол-
ка” (adică, evlavioasa). De ruşine, copila a cedat, şi peste doi ani
s devenit pionieră. Acum îi era şi mai greu, pentru că trebuia să
ducă evidenţa fiecăruia cum învaţă şi ce note primeşte. Rezultatul
îl ducea directorului. Uneori, băieţii îi punea piedici, ca să nu
ajungă la director. Se întâmplă că, împiedicându-se şi căzând, îşi
julea nasul şi buzele. Îi dădeau foc cravatei roşii, pe la spate. I
se aprindea şi părul, şi bluza fetei. Fiind tot timpul ocupată cu
lucru, n-avea când să se certe cu fetele. Îşi făcea singurică zestrea.
A umplut un geamantan cu ştergare, prosoape, cearşafuri, feţe de
masă şi de perne etc. Aşadar, pe când toţi se distrau, ea broda,
croşeta, împletea, cosea etc.
Într-o zi frumoasă de vară, obosită de atâta croşetat, şedea
pe pat rezemată de perete şi citea „Robinzon Cruzo”. Fata cea mai
zdravănă, Valea Bronschi, se apropie de ea, îi apucă cartea şi-o
aruncă pe podea. Margo s-a uitat mirată la ea, neînţelegând ce se
întâmplă. Aceea o apucă de picioare şi o trage în jos. Copila se
lovi puternic cu capul de perete. Se opinti să se ridice şi se năpusti
ca o fiară asupra Valei. O apucă de la spate de gât şi o strângea
cu putere. Namila se lăsă jos peste Margo cu tot corpul. Margo
încleştase talia Valei cu ambele picioare şi o strânse din răsputeri,
întrebând-o: ai să mai obijduieşti pe cei mai mici şi mai slabi ori
nu?
Era seară şi toate cele 10 fete erau acasă.
Cineva strigă:
– Valea, dă-i bătaie moldovencei, nu te lăsa!
Altele ziceau:
– Spina, învaţ-o minte, să nu ne mai pună să facem de
serviciu în locul ei.
Şi tot aşa. Se rostogoleau fetele pe podea, niciuna neavând
de gând să cedeze. Văzând Valea că nu poate scăpa de Margo, a
zis că, gata, se lasă bătută.
– Nu! Până nu-ţi ceri iertare de la mine şi de la toate fetele
pe care le-ai obijduit, nu-ţi dau drumul, zise Margo înfuriată.
– Cer, gata, cer iertare, a şoptit Valea şi început să tuşească
înăbuşit. Margo i-a dat drumul. De atunci, niciuna din fete n-a
mai îndrăznit să pună mâna pe Margo, dar luau cuvintele rostite
de ea în derâdere: „Mă voi lupta până la sânge, dar nu mă voi lăsa
călcată de tine!”. Cred că această frază o citise într-o carte despre
partizani.
Când nu avea pânză şi aţă pentru cusut, lua faţa de pernă
şi se ducea pe malul râului Tobol, care se găsea chiar lângă
Zverinka, şi acolo, în nisip, găsea o grămadă de oase. Le dădea
la oficiul de colectare şi i se plătea ceva bani. Apoi, la sezon,
culegea pomuşoare, strângea ciuperci, pe care le vindea tot acolo,
aşa că nu avea timp pentru distracţii, muncea ca un adult. Odată
a căpătat cartea „Învierea” de L. Tolstoi pe scurt timp şi, ca s-o
citească în linişte, a luat pătura de pe pat şi s-a dus mai departe, în
nişte buruiene înalte. A citit până a adormit. A scăpat şi prânzul.
Educatoarea s-a îngrijorat:
– Fetelor, unde-i moldoveanca? N-aţi văzut-o?
S-au pornit s-o caute, strigând-o. Margo s-a trezit şi a ieşit
din buruiene. Educatoarea, supărată foc, zicea:
– De ce eu trebuie să răspund de o duşmană a poporului
sovietic, căci putea să te muşte un şarpe, doar ştii că prin locurile
aceste sunt mulţi! Am crezut că ai şters-o, ca şi frate-tu, în
Moldova!
Margo se miră mult. De unde să ştie ea de acest caz, că doar
n-a spus nimănui? Au trecut toate. A primit o lecţie şi mai mult
n-a repetat.
În altă zi, luă cartea şi plecă la drumul mare. Se aşeză pe
marginea lui şi citea cu nesaţ. Când colo, se aporie de ea un
bărbat şi o femeie, care au întrebat-o de ce stă acolo de una singură
atât de departe de sat.
– Eu nu-s din sat, ci din orfelinat. El nu e departe, iată-l, e
după brazii ceia, le răspunse Margo cu îndrăzneală.
De obicei, fetiţa era timidă, dar, de data aceasta, ea singură
nu înţelegea de ce e atât de îndrăzneaţă.
– Dar ce, şi cei din orfelinat citesc cărţi? întrebă mirat
bărbatul.
– Nu ştiu în grupa mare, dar în grupa mică numai eu citesc,
spuse cu mândrie fata, nefiind sigură e bine că citeşti sau nu.
Au descusut-o pe fetiţă, punându-i multe întrebări.
Peste o săptămână, directorul o chemă la el în birou.
– Oare ce rău am făcut? De ce mă cheamă? se întrebă fetiţa.
Când intră, îi văzu pe acei oameni, zâmbind. Nevasta se
ridică de pe scaun şi-i întinde o legătură cu de-ale gurii, zicând:
– Te-ai mai gândit că ne vom mai întâlni? Iată ne-am sfătuit
ambii şi am hotărât să te înfiem, să fii a noastră. Vrei?
Copila se fâstâci şi ezită să răspundă. Îi erau dragi aceşti
oameni, dar ca să fie a lor – nu!
– Nu pot, eu am bunică, frate şi tată şi aştept să vină să mă
ia.
– Prostuţo, se implică directorul, bunica poate să moară
mâine-poimâine, fratele va avea familia lui, dar tata – nu-i
mamă… Şi apoi unde să te duci, dacă nu aveţi nici casă, nici
masă?
– Nu-i adevărat! Am lăsat două case în sat, a noastră şi a
bunicii.
– Au fost ale voastre, acum nu mai sunt! zise directorul
ferm.
Dar copila nu înţelegea, cum dacă le avea, acum să nu le
mai aibă, doar asta nu-i o vacă, un cal. E o casă mare, muncită de
părinţi?!
– Bine, bine, zise directorul, dacă nu vrei, nu avem ce face.

Şi acei oameni s-au întors trişti acasă.
– O să-ţi pară rău că nu te-ai dus. La noi, de când lucrez eu
aici, e primul caz când cineva a dorit să înfieze un copil atât de
mare ca tine. De obicei, mulţi înfiază sugari, din spitale. Aşa că eu
mă mândresc cu aşa discipoli.
A trecut şi asta. Într-o zi, în baracă, vine gâfâind la Margo
un băieţel, şi-i zice:
– Vi-ne-e-e ta-t-ă-l tăuuuuu!
Margo înlemni pe o clipă, apoi aruncă lucrarea şi alerga
după băiat spre Tobol. Îl cunoscu de departe. Era la fel de scund şi
de slab, îmbrăcat într-un sacou, cu chipiu pe cap. S-au îmbrăţişat
îndelung, apoi au mers la baracă. În 5-10 minute s-au adunat toţi
copiii. I-au înconjurat, uitându-se cu jind şi fiecare gândindu-se în
mintea lor: „De ce nu eşti al meu?”.
Nicolae a scos din buzunar un pachet cu bomboane şi
le-a împărţit tuturor, lăsându-i şi lui Margo câteva. Apoi, din
buzunarul stâng, a scos o basma şi i-a pus-o pe cat fiicei sale, care
şedea pe genunchiul lui. Pe celălalt
genunchi se aşezase o copiliţă mai
mică decât Margo, care-l netezea
pe haine şi pe faţă. Băieţii îi luă
chipiul de pe cap şi îl măsură, apoi
îl cuprindeau de spate şi se uitau
duios în ochii lui. Cât m-aş strădui
să redau acea scenă dramatică, nu
aş găsi cuvintele potrivite… Asta
trebuie să vezi cu ochii proprii.
Margo, într-un fel, era geloasă, dar,
totodată, îi compătimea pe aceşti
sărmani copii. Le-a iertat imediat
toate obidele, constatând că ei nu
sunt vinovaţi că au fost aruncaţi pe
sub poduri, pe la gunoişti şi spitale. Margo cu cornişorul dăruit de
tata la orfelinat.
Nu sunt vinovaţi că nu are cine-i
educa şi milui. Şi ca să vorbească ceva cu taică-său, Margo i s-a
adresat în l. rusă, rugându-l să meargă la lac, unde nu e nimeni.
Dar, în zadar… Copiii s-au luat după dânşii, toţi doriţi să aibă
şi ei un tată. Până atunci n-o credeau pe Margo că are tată, iar
acum s-au convins. Au început s-o stimeze şi să-i zică pe nume,
rugând-o să-i zică părintelui să-i ia şi pe dânşii de acolo.
Nicolae a intrat la director, a vorbit ceva, apoi a mers
la ospătărie cu toţi copiii să ia masa şi, a doua zi, a plecat,
făgăduindu-i fiicei că se va angaja în Kurgan la lucru, la uzina de
tractoare. Va închiria o odaie şi va veni s-o ia şi pe dânsa. N-a
venit. A primit o scrisoare din Mihăileni că bunica a plecat, apoi şi
taică-său şi, la urmă – fratele. Margo a intrat în panică. Se simţea
şi ea abandonată. Şi a început să atace rudele cu scrisori în limba
rusă. Şi, în sfârşit, Dumnezeu se îndură, şi directorul primi cererea
de la taică-său că o cheamă acasă. La fel a scris şi Berezovschi
Nicolae pentru cei trei copii din Bălţi. Bucuria lui Margo nu avea
margini. Visul cel de şapte ani, în sfârşit, se împlinea. Era fericită,
iar asta i se citea pe chip. Aştepta ziua plecării ca pe Dumnezeu.
Dar directorul nu se grăbea. A făcut ce a făcut şi a căpătat o foaie
de tratament în tabăra pionierească pentru Margo. Nu vroia să se
facă de ruşine în faţa lui taică-său. Prea slabă şi sfrijită era copila,
cu toate că zilnic li se dădea câte o lingură de untură de rechin.
Iată că Margo e gata pentru tabără. I s-au dat hăinuţe noi de
vară şi o instruire cum să se comporte:
– Tu ia seama, zice directorul serios, să te porţi frumos, să
nu ne faci de ruşine, căci de când e orfelinatul, pentru prima dată
am obţinut o foaie la tabără. Nu ni se dă, dar nici nu îndrăznim
să cerem, tu vezi ce comportament au copiii noştri, dar la tabără
se duc cei mai buni şi disciplinaţi copii de prin toată regiunea
Kurgan.
– Am înţeles, nu vă faceţi griji, totul va fi bine, dar tare n-aş
vrea să merg acolo. Vreau mai repede acasă.
– Nu-i cum vrei tu, ci cum spun eu. Chiar mâine plecăm,
zise directorul.
Iat-o pe Margo la tabără. A crezut c-a nimerit în Rai. De

4 ori pe zi – mâncare aleasă, plimbări, concerte, jocuri, distracţii
câte vrei. Dar cel mai mult a bucurat-o pe Margo… biblioteca.
Aici nu trebuia să roage administraţia de a face rost de vreo
carte. Intra în bibliotecă şi uita să meargă la prânz. Dar, bietei
copile, nici aici nu i-a mers bine. Nu trecu nicio săptămână că
se şi îmbolnăvi de scrofuloză. Au luat-o imediat la orfelinat şi
de acolo au dus-o cu un camion ocazional la spitalul din Kurgan.
Acolo a simţit prima injecţie la cei 13 ani şi prima electrocutare.
În orfelinat nu erau prize, unde să bagi degetele… Tot acolo a
văzut minunea. Unei fete de 20 de ani, născută oarbă, i s-a făcut
operaţie şi, pentru prima dată în viaţă, a văzut lumina zilei. Oare
asta nu-i minunea lui Dumnezeu?
Peste două săptămâni, copila s-a întors la orfelinat şi a
depistat că-i dispăruse zestrea, la care a muncit timp de 3 ani.
A dispărut geamantanul, ticsit cu de toate. A suferit nespus de
Maria Berezovschi şi Margo, discipolele orfelinatului din Siberia.

Anii 1953-1956. (În prezent: la 78 şi, respectiv, 75 de ani).
mult după lucrurile sale,dar şi mai mult după zeci de fotografii.
Deci, a plătit din plin orfelinatului pentru întreţinerea sa timp
de 3 ani. Margo era sigură că furtul l-a înfăptuit administraţia
instituţiei. Doar numai educatoarea mereu o ruga să dea lucrurile
ei la Expoziţia din Kurgan, dar fata refuza de fiecare dată. Şi, iată,
că au deposedat-o de „avere” iar, ca în 1949.
În luna august, directorul i-a adunat pe cei patru copii-orfani
şi, împreună cu soţia, i-a condus cu trenul până la Bălţi. Copila
aştepta, cu emoţii mari, întâlnirea ci taică-său, dar el n-a venit. I-a
întâlnit tatăl celorlalţi copii şi i-a condus până acasă. Era seară.
Toate rudele se adunase în acea odaie mică ca să-şi vadă nepoţii,
numai Margo şedea lângă uşă fără nicio atenţie. A pus capu-n jos
şi medita: „La ce-am venit eu dacă nimeni nu mă aşteaptă? De
ce a scris cerere dacă nu mă vrea?..”. Şi, deodată, bocăni cineva
în uşă. Era o nevastă şi un bărbat tânăr. Margo tresări, apoi iar
plecă capul. Nu era taică-său. Nevasta, după ce-i salută pe toţi, îi
măsură pe fiecare cu o privire pătrunzătoare. Apoi, brusc, se opri
în faţa lui Margo: „Tu eşti Margareta?”. Copila îşi ştia numele
scurt – Rita, şi de aceea nu reacţionă.
Atunci nevasta scoase o fotografie mică de-a lui Nicolae şi
i-o arătă fetiţei, întrebând-o cine-i acela, însă copila nu înţelegea
ce vrea femeia de la ea. Şi atunci s-a implicat tânărul bărbat,
vorbindu-i în limba rusă. Şi numai aşa a înţeles Margo cine sunt
şi ce doresc. Era tanti Măriuţa, soţia lui unchiul Gheorghe (fratele
mamei sale), care nu aveau copii, dar aveau mare nevoie de ajutor,
căci stricase casa veche a bunicilor, de pe linia mamei lui Margo
şi vroiau să clădească una nouă. Abia tocmai acasă bunelul Ion
Scutaru i-a lămurit în limba rusă (făcuse armata la ţarul Nicolae)
că Margo a fost luată de aceşti moşi, nu de taică-său, care trăia la
Drochia şi nu avea unde o lua. Iată această copilă firavă fără sevă
în ea, micuţă de statură, trebuia să o înlocuiască pe Măriuţa la
kolhoz, dar şi acasă, căci stăpâna era şi o croitoreasă bună, altfel
nu mai pornea casă nouă. Prin acei ani 1955-1956, îşi făceau case
numai comuniştii de la cârmuire şi meseriaşii. Cine şi-a ridicat
o casă, ştie cât e de greu, mai ales, dacă eşti ocupat cu normele
la kolhoz. Lui Margo i-a fost de două ori mai greu, căci nu avea
experienţă în ale gospodăriei, atât de mare ca aceasta. La orfelinat
făcea de serviciu o dată în 25 de zile la bucătărie, o dată la 10
zile în baracă şi de două ori pe vară la prăşit ogorul orfelinatului.
N-avea timp nici la veceu să meargă omeneşte. Mereu era fugărită
din urmă. Din cauza asta a suferit toată viaţa. A avut probleme
cu rinichii, din cauza greutăţilor cărate. Într-o noapte n-a dormit
deloc din cauza durerii în burtă. A doua zi, era somnoroasă şi
indispusă. Pândi momentul când Măriuţa intrase în serai, şi fuga
în casa nouă neterminată, lungindu-se pe nişte scânduri. Imediat
aţipi. Dar tot atunci auzi o voce ascuţită:
– Gheorghe! Vino Gheorghe şi ţi-i vedea nepoata cum
hoscheşte ziua mare! Pentru asta noi te hrănim?!
Margo a sărit în picioare ca arsă. Veni moşul şi, fără să
scoată o vorbă, îi lipise o palmă bărbătească peste obraz. Margo
văzu cu-adevărat stele verzi. Dar n-a plâns, era deja călită la
orfelinat. S-a apucat rapid de lucru, cerându-şi iertare. Aceleaşi
probleme în toată ziua: – du-te, vino, adă, du, cară apă din vale în
deal cu două căldări (distanţa până la fântână 400-500 m.), calcă
lutul, şezi noaptea în grajd şi pândeşte când se vor băliga caii,
ca să amesteci lutul cu balegă, apoi făţuieşte pereţii. Apoi du-te
la norme, prăşeşte, sapă, culege, scoate, curăţă, spală hainele, fă
curăţenie, găteşte mâncare, plămădeşte, coace şi tot aşa… căci
Măriuţa are de cusut.
Într-o zi, veni învăţătoarea să o înscrie la şcoală. Măriuţa
i-a zis să nu-şi facă griji căci ea o va face croitoreasă şi va primi
mai mulţi bani decât primesc învăţătorii. Margo plângea de obidă,
pentru că tare vroia să înveţe. Plângea şi spera că, totuşi, va veni
taică-său şi o va lua de acolo.
Şi, într-adevăr, Nicolae veni peste câteva luni. S-au întâlnit
cu lacrimi de bucurie. Două fiinţe nenorocite la un loc. S-au dus,
căci era duminică, la surorile lui taică-său, s-au văzut cu verişorii,
care s-au comportat ca străinii, au vizitat locul casei lor, din care
au construit şcoală la Mihăilenii Noi, apoi s-au dus în centru la
casa bunicilor, unde era policlinica, la fântâna, de unde au băut
apă tot timpul şi, la urmă, s-au dus la cimitir, la mormintele
bunicii şi a mamei. Au plâns ambii – două suflete chinuite de
soartă. Seara, s-au întors la moşul Gheorghe. I-au pus la masă şi,
după ce-au mâncat, au trimis-o pe Margo la culcare, rămânând
tustrei să vorbească. Despre ce au vorbit ei până târziu, Margo
n-avea de unde să ştie. Dar n-a dormit toată noaptea, visând că se
va duce cu taică-său şi vor începe o nouă viaţă. Îşi imagina cum îi
va spăla hainele, cum va face mâncare, curăţenie prin casă şi când
va împlini 16 ani se va angaja la muncă. Spre dimineaţă aţipi.
Când se trezi, văzu că taică-său era deja la poartă, iar Măriuţa şi
Gheorghe îl petreceau.
Margo se repezi la Nicolae şi-l întrebă de ce pleacă de cu
zori şi de ce fără ea. Nicolae se uită jalnic la fiică şi îi zise:
– Nu pot să te iau, draga mea. Eu locuiesc la cămin şi am
acolo un singur pat. Comuniştii ne-au luat totul. Văd că aici ai ce
mânca, ce îmbrăca şi cumnata Măriuţa te va învăţa croitorie, aşa
că nu te plânge. Rabdă, draga mea, că n-ai încotro.
– Tăticule, nu mă lăsa! Ai scris cerere la director şi eu am
crezut că vin la mata! Ia-mă cu mata, că n-o să-ţi pară rău! Eu
am să-ţi spăl rufele, o să fac mâncare, curăţenie în casă şi mă voi
angaja la lucru. Îţi promit că n-o să-ţi fiu o povară! Ştiu deja să
fac de toate.
Nicolae sta cu ochii în pământ. Copila se puse în genunchi
şi ca la o icoană se ruga s-o ia cu dânsul, plângând în hohote.
– Ia ridică-te, şi nu mă fă de râs! A crede mahalaua că te tai,
de tare ce strigi, zise sever Măriuţa. Ce pişi ochii?! Nu înţelegi că
tat-tu n-are unde te lua? Eşti fată mare de-acum! Ruşine să-ţi fie!
Margo aştepta o reacţie de la tată-său, dar el tăcea, cu
privirea în pământ. Atunci fetiţa s-a ridicat în picioare şi a fugit
la râpă, sub sălcii. Acolo a plâns îndelung. Şi-a amintit nu o dată
vorbele directorului: „Tata nu e mamă…”. Margo a înţeles că:
„Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus”, şi nu ai nicio putere să schimbi
ceva.
Rabdă inimă şi taci Şi nimic nu poţi să faci

Că viaţa e un joc. Dacă n-ai noroc…
A doua zi în tăcere s-a apucat de lucru ca să le intre în

voie „părinţilor” şi să nu le iasă din cuvânt. Casa tot se ridica.
Meşterii lucrau în odaia mare la uşi şi ferestre, altă brigadă lucra
la acoperiş. Deci, lucrul mergea în toi. Şi Margo alerga ca titirezul
peste tot ca să reuşească şi să nu-i mai reproşeze că mănâncă pe
degeaba pâinea lor. Nu ştia, sărmana, că va da iar de belea.
Într-o zi, făcând curăţenie în casa mare, găsi un petic de hasa.
Copilei i se aprinse ochii. Dar când a mai dat şi de aţă colorată
(mulină), în genere, a uitat de toate. A croit o batistă pătrată, luă
cârligul şi hai la lucru. Era sigură că Măriuţa o va lăuda când îi va
arăta batista gata. Tare vroia să-i facă o surpriză şi se duse iar în
odaia din colţ, de unde tocmai plecase meşterii acasă, căci se făcu
seară. Dar, fiind mereu vegheată, copila se pomeni cu Măriuţa în
prag, strigând:
– Vino, Gheorghe, şi-i vedea ce-ţi face nepoată-ta şi pentru
ce noi o întreţinem!
Gheorghe veni repede ca soldatul să ia măsuri, fără să zică
măcar un cuvânt. Margo, speriată, zise:
– Tanti, eu nu dorm, eu lucrez la o băsmăluţă pentru
dumneata!
Dar n-a dovedit biata copilă să-şi termine vorba, că fu
înhăţată de după gât, târâtă la masa meşterilor şi dată cu putere cu
nasul în acele scânduri negeluite. O dată, de două, de trei ori…
O trântea des şi tare de ţâşnea sângele nu numai pe masă, dar şi
pe pereţi. Fruntea îi era julită de scânduri, nasul cârn, buzele
crăpate, dar el nu se mai putea opri. Tanti Măriuţa se uita ca la
spectacol, Şi numai când a văzut că sângele îi ţâşneşte şi din gură,
a strigat: „Gata, Gheorghe, ajunge!”. L-a luat de spete şi l-a tras
într-o parte. Apoi au ieşit din odaie, lăsând-o de una singură.
Nu plângea nici de astă dată. Ştia de-acum că lacrimile nu
o vor ajuta-o la nimic. Dar era speriată de-a binelea. De-odată,
se auzi ceva. Dar dacă ei vin iar s-o bată? Şi a zbughit-o pe altă
uşă afară. Înconjură casa şi beciul, şi ieşi la portiţă. Acolo era
o strachină cu apă pentru câine. A luat câteva mâini de apă şi
şi-a spălat faţa de sânge, ieşind din ogradă. Era spre seară. Când
ieşi la marginea satului, se întrebă: „Unde să mă duc? Cine mă
aşteaptă?”. Şi, deodată, îi veni răspunsul: „Tu doar ai tată! Ce mai
cauţi?”. Dar unde-i Drochia, copila nu ştia. Spre norocul ei, spre
sat venea o căruţă şi ea îl întrebă pe căruţaş în care parte se află
Drochia. Omul rămase uimit:
– D-apoi unde te duci, copilo, în toiul nopţii şi a cui eşti?
Dacă văzu că ea nu-i răspunde, îi arătă direcţia şi porni caii.
Dar şi Margo o luă din loc cu paşi grăbiţi.
– Ce bine că pe aici nu sunt păduri şi nu-s lupi, se gândi
copila, şi o luă la fugă.
Ajunsă într-un sat, crezu că e Drochia, dar n-avea de cine
întreba. Nici ţipenie pe drum. Şi atunci fetiţa bătu la o poartă.
Câinele lătră şi ieşi stăpânul, arătându-i direcţia spre Drochia.
Ajunse în satul Ţarigrad. Şi Margo fugi mai departe. Când a
ieşit din Ţarigrad, Margo a văzut multe luminiţe în depărare.
„Iată acolo şi este fabrica de zahăr, se gândi ea”. Se opri lângă o
baracă lungă şi bătu la uşă. A ieşit un bărbat şi i-a spus că acolo
Nicolae Spâni nu e şi să întrebe la cealaltă baracă. În sfârşit, îl
găsi pe taică-său, culcat pe pat, că era deja târziu. Când a văzut-o,
s-a speriat. Toată rochiţa era plină de sânge, buzele despicate şi
fruntea julită. S-au îmbrăţişat şi au lăcrimat îndelung.
– Aşa şi am simţit, că nu ai să rezişti acolo, zice Nicolae
în şoaptă. I-a dat un cârmoj uscat şi un pahar cu apă şi apoi s-au
culcat de-a picioarele pe acel pat îngust.
A doua zi s-au pornit să caute o gazdă. Şi, cu mare greu,
au găsit o bucătărie de vară, care semăna cu o poieţică. În ea era
un cuptor, o lejancă şi o masă mică. Atât! N-aveai unde te-nvârti,
dar plata era de 25 de ruble, ca pentru o odaie mare. Chiar a doua
zi, Nicolae i-a găsit fiicei de lucru. Nu era greu, dar tare puturos
acel lucru. Acolo munceau încă trei bărbaţi. Cineva le aducea
cu căruţa cadavre de câini împuşcaţi. Trebuia să-i jupoaie, să le

săreze blana şi s-o aşeze în lăzi. Cineva din ei scotea măruntaiele
şi le aduna într-un bac.
Peste tot era sânge şi putoare de hoit. Zburau muştele peste
tot, se băgau în nas şi în gură. Putoarea se îmbiba în haine şi în
păr, de nu puteai răsufla. N-aveai unde te spăla. Toate se întâmplau
într-o curte mare. Se ducea acasă copila şi taică-său o întreba de ce
nu se spală. Şi acei bărbaţi, cu care lucra copila, se întrebau şi se
mirau că părinţii i-au găsit un astfel de lucru, unde nici bărbaţii nu
vor să lucreze, fiindcă sarea ceea mânca şi cizmele de cauciuc, şi
mâinile. Copila nu conştientiza consecinţele acelui lucru. Pentru
ea era important să nu stea pe capul tatălui. Avea să lucreze mult
şi bine pentru acele 25 de ruble, dar veni inspecţia şi depistă că
ea nu are paşaport, deci, nici viză de reşedinţă şi a fost concediată
după opt luni de muncă.
I-a mai găsit Nicolae un lucru de sezon – să dea prin
răzătoare varza şi morcovul şi să le pună la murat în poloboace.
Acolo lucrau numai fete tinere. Se plătea numai zece ruble pe
lună. Atât cât mânca copila. Dar gazda?
Veni într-o zi stăpâna cu pretenţie că lui fiică-sa i-a dispărut
25 de ruble şi că nimeni altul nu putea să le fure decât numai
Margo că, cică, ea a fost educată la orfelinat, da acolo toţi îs tâlhari.
Nicolae protestă, însă stăpâna i-a dat în judecată. La timpul cuvenit
s-au prezentat la proces ambele părţi: stăpânii casei, fiica şi fiul
lor, Margo şi Nicolae. Înainte de şedinţă, anchetatorul îi citise
caracteristica lui Margo (de la orfelinat) în care s-a scris numai de
bine. La judecată, s-a descoperit că banii îi furase chiar fiul lor,
în vârstă de 12 ani, adică fratele pătimitei de 18 ani. Tot atunci
băiatul şi-a recunoscut vina şi şi-a cerut iertare, dar Nicolae nu i-a
iertat şi a găsit o altă gazdă – spaţioasă şi luminoasă. Stăpâni erau
caţapi şi aveau nevoie de o dădacă la o fetiţă de 4 anişori. Stăpâna
era gravidă şi nu spăla podelele, nu scutura, nu aducea lemne din
serai, mai întâi – îşi cruţa sănătatea. Toate aceste le făcea Margo,
inclusiv plimbările cu fetiţa.
De-acum erau cu toţii mulţumiţi, mai ales că nu plăteau
nimic pentru gazdă. Margo avea timp să facă totul şi la stăpâni,
şi la ei. Îi rămânea şi timp liber. Atunci taică-său ce-a făcut ce-a
dres numai el ştie, dar i-a cumpărat o maşină manuală de cusut
şi trei metri de americancă (stofă) pentru cămăşi bărbăteşti şi i-a
zis să-i coase două cămăşi. Sărmanul de el, credea că Măriuţa a
învăţat-o croitorie cât a stat acolo. Nu a avut timp să înveţe măcar
ceva elementar la maşină. Nicolae se duse la lucru, dar Margo a
început a se gândi în fiece zi, până îi veni o idee: să ia măsurile
de pe cămaşa veche. Le-a cusut, dar şedeau pe Nicolae ca pe o
mătăhală din ogor. Au râs ambii cu lacrimi. Niciodată nu l-a văzut
pe taică-său atât de vesel. Erau cât de cât fericiţi, mai ales Margo.
Şi-a cusut o rochiţă de vară şi s-a fotografiat în ea şi cu prietena
sa Axânuţa.
Într-o zi, a întors paltonul lui maică-sa pe dos, că era deja
şters de vreme. Avea un guler de vulpe polară (piseţ). Când l-a
descusut, a găsit la poalele lui trei bancnote româneşti. S-au mirat
ambii, dar n-au priceput de ce a pus banii acolo. Să fi fost un
buzunar tăinuit – era clar, dar aici, la poale, de unde nu le mai
puteai lua, dacă nu descoseai jumătate de palton? Aşa că se puse
copila pe treabă serios.
Numai că nu se întâmplă nimic cum vrei, ci cum ţi-i dat.
Iată că vine Măriuţa şi-şi cere iertare de la Nicolae:
– Te rog, cumnate, dă-mi-o pe Margo, că nu pot merge prin
sat, toţi mă învinuiesc că i-am stricat fetei viaţa de la orfelinat şi ţi-
am agăţat-o matale de gât. Vă dau cuvântul că mai mult Gheorghe
n-o s-o bată şi nici de lucru nu avem aşa de mult. Casa e aproape
gata. Numai normele de la kolhoz trebuie lucrate. Iarna, vă jur, o
s-o învăţ croitorie, căci am auzit că ia-i cumpărat maşină de cusut
şi o să facă bani buni.
Nicolae o crezu din nou şi-i porunci fiicei să plece la
Mihăileni.
– M-a trădat din nou, se gândi fata, şi-l rugă să nu se
despartă. Dar…
S-a început iar aceeaşi poveste. Muncea ca sclava şi vară,
şi toamnă. Aceeaşi Siberie, numai că la baştină. Scotea sfecla

din pământul îngheţat cu canga. Mâinile îi erau vinete şi ţapene.
Curăţa sfecla şi o căra la o distanţă mare. Curăţa porumbul pe
zăpadă şi tot aşa era munca silnică pentru o fetiţă de numai 45 kg
cu înălţimea de 1.50 m.
Venise iarna şi fetiţa aştepta cu nerăbdare s-o înveţe a
coase profesional. Dar… speranţe deşarte. Măriuţa i-a poruncit
să scarmene toată lâna, care tot ea o spălase. După aceea a pus-o
să coase doroşte, cu flori în formă lungăreaţă sau pătrate, care se
pun pe pereţi ca să împodobească casa nouă. Toate astea Margo le
făcea cu mare plăcere. Asta era stihia ei.
A cusut până a venit primăvara şi-au început iar lucrările
agricole şi acasă, şi-n kolhoz. Numai că iarna se făceau serate
(baluri) pe la casele oamenilor şi Margo era obligată să meargă
cu vărul lui maică-sa Petru Scutaru, care era cu doi ani mai mare
decât dânsa, pe la acele baluri ca să se înveţe a dansa. Mergea fără
dispoziţie şi cu mare ruşine. Au văzut-o cavalerii şi au început s-o
peţească, dar Măriuţa îi căuta un băiat nu oarecare: să fie cu casă,
cu masă , cu serviciu şi… comunist. Ca să o apere de la ceilalţi
comunişti de la cârmuire şi să nu păţească ca ea… (Citiţi cartea
„Lupii”, ediţia a III-a, pag. 285 – „Unchiul Gheorghe Scutaru”).
Şi l-a găsit întocmai cum a dorit ea. A făcut nunta fără să-l
întrebe pe taică-său sau pe Margo, care a plâns cât a plâns, apoi
a mers ca oaia după cum au mânat-o. Numai că la urmă nunta
s-a transformat în înmormântare. A început a plânge taică-său
când îşi lua rămas bun de la mireasă. Lui Margo numai asta şi i-a
trebuit. A plâns în hohote de nu se putea opri, după care şi femeile
au început a plânge.
Aşa s-au terminat copilăria şi adolescenţa lui Margo, la
vârsta de 16 ani.
Ce a urmat puteţi afla din cartea „Romanul vieţii mele”, pe
care o găsiţi în bibliotecile Chişinăului sau acasă la autoare (tel.
022- 28-23-20).
27 martie 2018
Te caut, dulce mamă
Te caut, dulce mamă, Te caut, dragă mamă!

Prin grâne, printre flori Spune-mi, unde eşti?
Şi prin pădurea deasă Sau poate tu din ceruri
Cu frunza cea de dor. Pe mine mă priveşti?
Te rog, o, scumpă mamă, Să fiu cu tine alături,

Să vii ca să mă duci, La pieptu-ţi să mă strângi,
În lumea celor bune, Să nu mai ştiu de frică,
În lumea celor dulci! De milă să nu-mi plângi…
Cele mai scumpe fiinţe: - Tata Nicolae, mama Eudochia cu

Margo în braţe, bunica Sofia şi fratele. (1943).
DIVERSE
Replică la un reproş
Motto: „Faptele care vorbesc de la sine…
merită să fie observate şi luate în calcul”
(Ion Diordiev)
Nu aveam de gând să scriu aceste rânduri, dar m-am întâlnit

recent cu un cunoscut, care mi-a reproşat că celor rămaşi acasă
le-a fost mai rău decât celor deportaţi în Siberia. Dovada e că cei
deportaţi s-au fotografiat în haine bune şi frumoase, iar el, dar şi
alţii, nu aveau nici pantaloni pe ei şi erau nevoiţi să-şi mănânce şi
propriul… rahat. Recunosc, e ceva neomenesc! Şi îl cred, căci şi
oameni din satul meu care au rămas acasă au trăit acelaşi infern
bolşevic. Deci, regimul diabolic era acelaşi – fie acasă, ori în
Siberia, nu-i aşa? Atunci, de ce în Siberia ne-a fost mai bine?
Sau poate credeţi că în Siberia ne-a cârmuit oameni gospodari,
oameni cu carte, oameni de viţă bună? Bineînţeles că nu. Şi acolo
fruntaşii şi oamenii erudiţi au fost, ca şi în Mihăileni, ucişi, duşi
prin închisori sau deportaţi şi mai departe la Polul Nord. Aţi fi vrut
ca acasă să vă fie mai bine? Oare nu toate cozile de topor, lingăii
şi trădătorii v-au cârmuit? Tătuca Lenin, apoi fiul lui Stalin aşa
au zis: „Cine-a fost un nimeni, acela va fi totul!”. Adică „Cine-a
fost o coadă de câine, acela va fi nacealnic!” (ca Grişa-ţiganul).
Numai că un scurt timp de violenţă şi batjocură, Dumnezeu l-a
întors la… coadă de câine, adică a devenit un nimeni, lăsându-l
fără vedere la ambii ochi. (Păzea, fraţilor!)
Faptul că deportaţii s-au fotografiat în haine bune
demonstrează încă o dată că au fost deportaţi cei mai gospodari
Autoarea la miting cu propriul placat.
oameni, nu sărăcimea, de la care comuniştii nu avea ce confisca ca

să facă kolhoz. Şi-apoi, cine avea să se fotografieze în pantaloni,
cufaică, cuşmă-uşancă şi pâslari cârpiţi, cu care lucrau zilnic? Cu
toate că sunt şi de acele fotografii prin arhivă.
Dacă le-a fost bine în Siberia, de ce s-au întors la baştină?
Unii şi-au făcut gospodărie frumoasă pe acolo, dar au lăsat totul
şi au venit unde nimeni şi nimic nu-i aştepta. Au luat viaţa de la
zero. Oare de ce? Am cunoscut o persoană, care a zis că în Siberia
i-a fost bine.
– Şi de ce te-ai întors de la acel bine? întreb eu curioasă.
– Păi dacă reveneau toţi, am revenit şi eu.
– Vedeţi? Se întorceau toţi? Înseamnă că: „Fie pâinea cât de
rea, tot mai bună-n Ţara mea!”. Deci, dorul de baştină te usucă,
te macină şi te arde. Ferice de cel care nu ştie ce-i dorul!
Şi mai am o întrebare către cei, care zic că în Siberia ne-a
fost bine: dacă ne-a fost bine, de ce jumătate dintre cei deportaţi,
în scurt timp au rămas în pământurile îngheţate (vezi „Tamara
Oală” şi alţii). Doar în Siberia nu era secetă şi erau, cum spuneţi,
bine îmbrăcaţi?! N-o să răspundeţi! Fiindcă nu aveţi dreptate!
La baştină, te ajută şi proprii pereţi ai casei tale, pe care nu
ţi-a confiscat-o. La baştină, te ajută şi clima blândă, câmpurile
mănoase, rudele, biserica, Dumnezeu şi chiar mormintele
strămoşilor. Pe toate acestea cei din Siberia nu le aveau şi
nicidecum nu poţi compara baştina cu Siberia străină!
Dar cui îi pare că în Siberia e mai bine, n-are decât să
se ducă şi să guste din acel bine. Dar nu acolo, unde a pătruns
civilizaţia acum, ci în pădurile sălbatice cu fiare flămânde, unde a
fost familia noastră şi a multor alţii.
Şi, ca dovadă că nu numai eu am aşa păreri, vă dau ca
exemplu, un citat din cartea „Să nu ne răzbunaţi” de Ion Moraru:
„Toate torturile la care-am fost supus au fost greu de îndurat, dar
depărtarea de vatra părintească, de părinţi şi bunei, a fost cea mai
grea povară…”.
Acesta e adevărul!
Desen de
Aurel Guţu
BATJOCURA OCUPANŢILOR
Motto: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul,
dar nu pot ucide sufletul”. (Matei 10-28)
P ublic un caz dintre sute de mii, cum în Republica

Moldova, aşa-numita Independentă şi Suverană, dar
mai ales Democrată, ocupanţii îşi bat joc de băştinaşi.
Am locuit în or. Bălţi 22 de ani. Acolo rar când auzeai limba
română. Orice mediocru venit la lucru şi cu traiul se străduia din
răsputeri să înveţe limba rusă rapid, altfel auzea în fiecare zi că
e oaie sau berbec prost. E foarte greu să suporţi aşa batjocură pe
pământul tău, în ţara ta, dar cum să te opui ocupanţilor care au
venit cu arma asupra ta.
Mi-a zâmbit norocul şi am trecut cu traiul în capitală. În
sectorul unde locuiesc sunt puţini ruşi şi eu m-am bucurat că voi
avea cu cine vorbi şi, în sfârşit, mă voi simţi şi eu Acasă la mine.
Uneori mai merg şi în centrul Chişinăului: la piaţă, la policlinică,
la poştă etc. Iată-mă la Piaţa Centrală. Caut un cadou fiului de
ziua lui de naştere. Întru în magazinul nr. 2, cu marfă diversă. La
nivelul doi, văd în vitrina
înaltă un ceas de buzunar
cu lanţug de culoare
galbenă. Întocmai cum
purta tata la sărbători în
buzunarul de la piept.
Mă apropii de vitrină,
după care şedea vânzătorul
şi îl întreb amabil cât costă
acel ceas şi dacă e din aur
sau numai poleit cu aur.
– Adică ce, româncă spurcată ce eşti, ai uitat limba rusă?!
zise, în limba sa, vânzătorul tânăr înfuriat.
Am rămas stupefiată la cele auzite. Calmându-mă un pic,
i-am răspuns, în limba mea:
– Domnule, eu nu sunt în Rusia şi nu sunt rusoaică şi,
conform legii, am tot dreptul să mă exprim în limba acestui stat.
– Încă mai îndrăzneşti să-mi vorbeşti? Acuşi când ţi-oi arde
una, va rămâne numai loc ud! se răsti el cu ură.
Se ridică de pe scaun şi se îndârji să mă lovească peste cap.
Eu, de obicei, sunt cu reacţia întârziată, dar atunci, instinctiv,
m-am aplecat spre spate şi mâna lui a trecut pe lângă nas. Am
rămas tablou. Nu era pentru prima dată când mă contram cu ruşii
din cauza limbii, dar să mă lovească cineva, nu mi se întâmplaseră.
Urmăresc reacţia cumpărătorilor şi a vânzătorilor. Toţi – cu
privirile în pământ, de parcă n-au văzut şi n-au auzit nimic.
Indignată la culme, merg să-l caut pe directorul magazinului.
Trag de uşă, dar e încuiată. Deschid uşa de alături şi le întreb pe
acele două doamne unde e directorul.
– Dar cu ce vă putem ajuta? întrebă una dintre ele.
Le povestesc ce s-a întâmplat şi le rog să-mi spună numele
acelui vânzător.
– Veaceslav Ivanov îl cheamă. Dumneata du-te acasă că noi
o să-i transmitem directorului şi va lua măsuri.
Am ieşit, înţelegând că a fost doar un pretext să scape de
mine. M-am îndepărtat de uşa lor. Când acolo, văd că de biroul
lor se apropie un bărbat impozant, aşa cum îs toţi directorii.
Doamnele l-au avertizat că-l caută o doamnă (cu pretenţii) şi
că ar fi bine să nu se arate în ochii ei. Între timp, eu m-am retras
după un perete. El, văzând că în coridor nu e nimeni, a intrat în
biroul său. Eu – după el. Era ucrainean, dar vorbea cât de cât şi
româna. De nevoie, m-a ascultat şi mi-a zis să plec liniştită că va
întreprinde măsuri cu acel vânzător.
– Nu, nu! Eu nu plec de aici până vânzătorul nu-şi va cere
scuze în prezenţa dvs.
– Dar eu nu am nimic cu el. Nu sunt şeful lui, îi închiriez

numai spaţiul.
– Dumneata răspunzi de cele ce se întâmplă în această
încăpere. Sau doreşti să chem poliţia?
– Nu e nevoie. Haideţi să mergem la el.
Şi ce credeţi, tare s-a mai speriat neghiobul? Chiar în
prezenţa directorului, şi-a permis să ponegrească românii în tot
felul, rostind în ruseşte cele mai urâte cuvinte. Nu reuşea şeful să
spună un cuvânt şi el spunea zece. Că, cică, românii sunt fascişti
şi ne-au ocupat un timp oarecare şi dacă ei (ruşii) nu ne eliberau,
demult zdohneam, că umblam în opinci, că nu aveam carte. M-a
scos din minţi şi i-am răspuns în limba lui. I-am zis că ei nu sunt
eliberatori, ci ocupanţi şi că i-am cunoscut de-a binelea în cei
şapte ani, cât am trăit acolo. Că sunt puturoşi, leneşi şi beţivi. Că
s-au învăţat de la nomazi să acapareze bogăţii şi slugi străine, că
ei ştiu numai a distruge şi a ucide…
Nu mă puteam linişti. Şi el turna verzi şi uscate în adresa
românilor. Văzând că n-are niciun rost discuţia, am dat a lehamete
din mână, şi am plecat. Mergând pe stradă, m-au podidit lacrimile.
N-am să las să treacă aşa uşor lucrurile, m-am gândit atunci.
Am scris un articol şi l-am expediat pentru publicare la patru
ziare. Am scris şi o plângere pe numele deputatului Săcăreanu.
Articolul a apărut în „Literatura şi arta”, „Flux” şi „Hyde park”.
De la dl Săcăreanu am primit un răspuns cum că acel vânzător a
fost concediat. Am primit şi o citaţie de la poliţie, să mă prezint
în calitate de reclamant, acolo aflând că numele vânzătorului era
cu totul altul.
Vedeţi ce se întâmplă cu românii noştri?! De acea şi ne
numesc ruşii „berbeci proşti”, că suntem la cheremul lor şi ne
umilim în faţa lor. Dar nu s-a terminat cu asta. Ocupantul mi-a
găsit adresa, a venit clandestin şi mi-a pus în cutia poştală o ţidulă
denigratoare, m-a avertizat că degrabă voi fi moartă şi să scriu
urgent Testamentul. Eu l-am scris şi l-am publicat în săptămânalul
„Literatura şi arta”.
Răspuns de la MAI.
I-am răspuns aşa: „Dacă era în faţa ta un bărbat tânăr, sunt

sigură că nu îndrăzneai să-l loveşti numai că ţi-a vorbit în limba
sa. Îmi ordoni ca să-mi gătesc Testamentul. Să ştii că nu mi-i frică
de moarte, căci buneii tăi, Lenin şi Stalin, dar şi cei biologici
demult m-au omorât fizic, mi-a rămas numai sufletul viu, pe
care, te asigur, nicicând nu-l vei ucide, dar numai îl vei elibera din
colivia strâmtă, să se ducă în ceruri la libertate, unde nu-ţi smulge
ocupanţii limba din gură timp de 200 de ani.
Deci, m-am îngrijit demult de Testament pentru copii mei.
Iată-l:
1. Să nu fie trădători de neam;
2. Să nu-şi vândă demnitatea de Om şi limba mamei pentru
30 de arginţi, ca Iuda;
3. Să nu râvnească nicicând la pământuri şi bogăţii străine
(cum o faci tu);
4. Să muncească cinstit singuri şi să nu-şi facă sclavi (cum o
Margo luptă şi acum cum poate.
faceţi voi, „velucoruşii”, din toate popoarele acaparate cu arma);

5. Să nu-şi facă bogăţii în plus, căci Ivan numai asta şi
aşteaptă;
6. Să stimeze orice naţionalitate ca pe a sa, dacă e Om şi nu
e un călău ca tine – Ligaciov Vladimir al lui Iulian;
7. Să-l aibă pe Dumnezeu mereu în suflet, căci, avându-l –
conştiinţa îi va fi curată;
8. Să nu-şi uite mormintele strămoşilor. (Cum faceţi voi,
ocupanţii). Cât timp vor îngriji de ele, vor îngriji sufletele lor. (Nu
ca voi, care proveniţi din nomazi, şi nu mai ştiţi nici de Patrie, nici
de Dumnezeu şi de mormintele străbunilor;
9. Blestemaţi să fie, dacă temporar vor trăi într-o ţară străină
şi-i vor impune pe băştinaşi să le vorbească limba lor ( ca tine,
nemernicule!). Atât!
Să ştii, ocupantule, Ligaciov Vladimir Iulianovici, că oricât
de mult aţi ucide, nu-i veţi putea lichida pe toţi. Vă va veni şi vouă
rândul şi va dispărea şi al vostru imperiu, cum au dispărut multe
altele!
Dacă nu am fi fost noi şi alte popoare subjugate de voi,
demult piereaţi şi voi fără slugi. De aceea şi ne-aţi ocupat, ca să
chefuiţi în bunătăţurile noastre (obţineţi 80% din business), fără
a munci!
Îţi ştim şi noi coordonatele, dar suntem creştini şi nu ne
stă în fire să vă terorizăm (cum o faci tu) la telefon pe tine şi
pe familia ta, scrisorele şi vizite personale. Sperăm că-ţi va veni
mintea la loc şi-ţi vei cere iertare. În caz contrar, vom apela la
Legea Supremă şi îţi va părea foarte rău!
Fără un pic de stimă pentru tine, românca

Margareta Cemârtan
„Literatura şi arta”, 25.12.2003
P.S. Dragi basarabeni! Nu vă lăsaţi călcaţi în picioare, daţi-

le riposta „fraţilor” mai mari (cum îşi zic ei), căci sunteţi pe-al
vostru pământ şi la voi acasă! Aveţi demnitate şi arătaţi-le locul
ocupanţilor! Dacă nu le convine, n-au decât să plece în ţara lor
bogată şi „sfântă”! Să le ajute Domnul
Autoarea în Târgul-Neamţ liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” 19 oct. 2016.

DE CE TREBUIE SĂ IUBIM RUSIA?

(Adresare către cei minţiţi şi rătăciţi)
Motto: „Păziţi-vă! Nu vă asemănaţi cu cei de alt neam!”

(Epistola lui Eremia, 1-4)
P ropaganda rusească şi slugile ei întreprind zi şi noapte

agitaţie politică pentru a ne convinge să ne unim din
nou cu Rusia, adică să revenim în ţarc. Şi de ce nu? Dacă peste
tot ni se spune „tupâie baranî” (berbeci proşti). Dar eu şi alte mii
de patrioţi îi întrebăm pe trădătorii spioni şi mancurţi: pentru
care merit să ne unim din nou cu (matuşca) Rusia, sau cu Sfânta
(Sveataia) Rusie, cum îşi zic ei obraznic? S-a văzut că în cei 200
de ani această Sfânta Rusie s-a arătat în tot felul, numai ca Sfântă
– Nu!
Lacomă şi hrăpăreaţă? – Da! Războinică şi violentă? –
Da! Leneşă şi beţivă? – Da! Distrugătoare şi desfrânată? – Da!
Iubitoare de pământuri şi de bogăţii străine? – Da! Atunci, unde a
Sfinţia ei? E pe deplin Diavolească! Şi asta o dovedesc Mitropoliţii
şi Patriarhii ei, care binecuvântează războaiele de ocupaţie!
Să medităm împreună, merită
oare Rusia să fie iubită de poporul
nostru?
Poate trebuie într-adevăr s-o
iubim pentru cele 5 mii de oameni
din Bucovina, Fântâna Albă, atraşi
în capcană şi ucişi la 1 aprilie 1941,
numai pentru că au dorit să plece în
România?
1) Trebuie să iubim Rusia
pentru că în anii 1812 şi 1940-’44 ne-a ocupat şi până azi suntem
sub papucul ei?
2) Ne-a luat cetăţenia română fără să ne întrebe, fără
referendum. Dacă se consideră atât de „sfântă”, de ce a procedat
aşa?
3) Sau poate să-i apreciem pe ruşi pentru că ne-au închis
bisericile şi au făcut din ele grajduri pentru vite? Pentru că ne-au
smuls limba din gură, silindu-ne să le-o vorbim pe-a lor?
4) Sau trebuie să-i stimăm pentru că au năvălit peste noi cu
tot soiul de „neamuri” nepoftite ca specialişti, cărora le-au oferit
imediat apartamente pe gratis, iar băştinaşii stăteau la rând câte
20-25 de ani şi nici cu bani nu-şi puteau achiziţiona o casă dacă
aveau 10 cm2 mai mult de persoană?
5) Să-i iubim, pentru că ne-au otrăvit toate pământurile din
care motiv se nasc copii handicapaţi şi oameni bolnavi de ciroză?
E normal aşa?
6) Sau poate tânjeşte cineva după regimul comunist când îşi
puteau fura munca proprie, pentru care se plătea numai atât ca să
nu mori, dar nici să trăieşti omeneşte?
Se bucura omul
muncitor de 2-3 kg de
porumb, pe când şefii
furau cu maşinile şi
nu-i trăgea nimeni la
răspundere.
7) Vă pare
rău că vinul nostru
se ducea în Rusia
numai cu 4 copeici
litru, dar benzina lor
ne o vindeau cu 40
de copeici?
Vara, lumea să
bătea stând în rând
ca să cumpere un
kg de cireşe sau alte
fructe şi legume şi
acelea de sortul doi-
trei, pe când toate
bunătăţile se exportau
cu avionul chiar de
pe deal. Credeţi că
e normal să fie aşa?
Cine munceşte, dat
cine mănâncă…
8) Dar poate să
iubim Rusia pentru că
în 1991-92 ni s-au confiscat toţi banii, păstraţi pentru zile negre.
Anume ea atunci mai era încă la putere. Tot ea a ordonat slugilor
ei să mintă poporul credul cu bonuri, îmbogăţindu-se peste
noapte. E omeneşte să te jefuiască „fratele mai mare” ortodox? E
creştinească oare o aşa fărădelege?
9) Cine din acel regim satanist pleca peste hotare? Numai
şefii comunişti. Ceilalţi nu aveau voie, şi asta ca să nu vadă cum
trăieşte lumea capitalistă liberă.
10) Cine avea pe atunci limuzine? Numai comuniştii şi
aceia aşteptau la rând câte 10-15 ani.
11) Sau poate de aceea să iubim Rusia că ne-a pus sub
coastă armata a 14-a şi trăim mereu în frică? Alte ţări care ţin
armate străine primesc milioane de dolari, dar noi ce avem? Ah,
da! Uitasem că avem vreo câteva sute de morţi, în 1992, şi nu
suntem siguri că mâine-poimâine nu ne vor ataca, aşa cum au
atacat Ucraina. Aşa trebuie să procedeze ortodocşii creştini?
12) Dar poate pentru asta să-i stimăm că au acaparat mai
toate bisericile noastre şi au adus în ele preoţi-spioni, trădători şi
mancurţi, care instigă poporul rătăcit să voteze călăii lor?
13) Sau pentru aceea că în 1944 şi 1992 au bombardat mai
toate podurile şi cele mai importante clădiri de peste Prut şi Nistru,
Foametea organizată.
iar acum suntem nevoiţi să cheltuim milioane pentru a le repara?

14) Credeţi că trebuie să-i mulţumim Rusiei – „mamă” că
îşi bate joc în fiecare an de vinul şi fructele noastre, călcându-le
cu buldozerul şi râzând în batjocură? Aşa e creştineşte? A numărat

cineva câte milioane s-au pierdut? Noi aşa procedăm cu producţia
lor?
15) Trebuie să ne unim din nou cu Rusia fiindcă în 1946-
1947 ne-a măturat toate podurile şi ne-a luat pâinica de la gură, ca
să moară peste 300 de mii de basarabeni, asta vreţi?
16) Sau vă pare bine că au deportat, ucis şi îngropat sute de
mii de oameni nevinovaţi în gropile cu var, că au băgat în colhoz
cu forţa, confiscându-vă vitele şi inventarul de pe lângă casă. Aţi
fost bucuroşi să vă ia totul muncit cu sudoare, numai ca să vă lase
în viaţă? Pentru asta trebuie să iubim Rusia?
17) Sunteţi de acord că pentru adevărul spus în faţă unui şef
bolşevic, erai luat noaptea şi dispăreai fără urmă sau erai băgat în
spitalul de nebuni? Putin şi acum procedează aşa!
18) Uitaţi-vă cum cetăţenii din Ţările Baltice (dacă au fost
şi sunt uniţi) i-au pus la respect pe ruşi, silindu-i să le înveţe limba,
istoria şi tradiţia. Dar noi ce facem? O hulim pe Ţara-mamă,
pe care ne-a dat-o Dumnezeu, motivând că jandarmul român a
fost rău. Nu-i aşa! Jandarmul educa oamenii să nu fure, să nu
mintă, să nu fie beţivi şi leneşi, să nu fie violenţi, întocmai cum
procedează un tată bun cu copiii săi. Oare nu ruşii ne-au adus şi
ne-au molipsit de aceste vicii? Oamenii în vârstă cunosc foarte
bine aceste lucruri, dar îi acceptă. De ce? Uneori mi se creează
impresia că la o jumătate de populaţie i s-a implantat microcipuri
în creier de îşi iubesc călăii săi, de nu aud, nu văd şi nu recunosc
propria Mamă, care rupe de la gura sa şi-i ajută pe basarabeni
să nu moară de foame. E ceva îngrozitor de urât şi neiertător de
Dumnezeu!
19) Dacă aşa-zisul preşedinte Dodon-Fâsu şi lichelele lui
zic că în Rusia a fost bine, de ce la prima adiere de vânt s-a ruinat
uniunea sovietică? De ce n-a durat sute de ani ca în America şi
alte ţări capitaliste libere? De aceea că comunismul s-a zidit
pe sângele şi oasele oamenilor nevinovaţi! Duceţi-vă în Rusia,
cât îi ea de mare, unde nu aţi săpa veţi da de oase omeneşti. Tot
pământul e îmbibat de sângele oamenilor (despre acest lucru pot
spune ca martor ocular). De aceea a durat numai 70 de ani acest
diavolesc „soiuz”. Doriţi repetarea? Rusia putea să fie o ţară mai
bogată decât America, dacă oamenii aveau libertatea de a trăi în
pace, cu legi normale şi respectate.
Aşa că, Dodonule-Fâsu, ia aminte de toate aceste lucruri, nu
ameninţa şi nu dori sângele propriului popor, că nu te vei spăla de
el cât vei trăi tu şi cea care te-a făcut, cu toate rudele tale în veci.
Păzea! Dodon!
20) Dar, poate, băştinaşilor le place Dodon care, în bătaie de
joc de memoria celor 300 de tineri ucişi în Transnistria de cazacii
ortodocşi, şi-a cerut scuze de la aşa-zisul preşedinte Krasnoselski
şi a depus flori la mormântul lor. Aţi mai văzut cândva aşa ceva
ca să te închini şi să săruţi cizmele celui călău care ţi-a ucis tatăl
şi fraţii?
21) Dodon-Fâsu se face de cap, datorită banilor furaţi şi cei
pe care îi varsă Kremlinul pentru mii de spioni-trădători, inclusiv
lui şi pentru zeci şi sute de televiziuni şi radio şi ziare mincinoase,
care îndobitocesc lumea credulă şi rătăcită, pe când noi, băştinaşii,
nu avem decât un procent de sursă de informaţie. Altfel, demult
eram reîntregiţi cu Patria-mamă.
22) Gorbaciov şi Selezniov au recunoscut că vor face tot
posibilul ca să nu ne unim cu Ţara-mamă. Dar au uitat mişeii că
mai este şi Dumnezeu în Ceruri şi se va face re-Unirea fără voia
sataniştilor!
23) Până azi, 3 aprilie 2018, numărul localităţilor din
Republica Moldova care au semnat declaraţia simbolică de Unire
cu România a ajuns la 157, inclusiv Academia de Ştiinţe a RM,
Universitatea de Stat a Moldovei şi Uniunea Scriitorilor.
24) La 25 martie 2018, în PMAN, a avut loc un eveniment
nemaipomenit de important: Marea Adunare Centenară, la care
s-au prezentat mai mult de 100 de mii de basarabeni, dornici de
Reunirea cu Patria-mamă. Carul s-a urnit din loc şi nimeni nu-l
va mai putea opri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Autoarea
Model de personalitate a zilelor noastre

Motto: „După dispariţia ta, va rămâne doar ceea
ce ai înfăptuit pentru alţii”
Ion Diordiev
D e curând am citit încă una din cele zece cărţi ale prietenei
mele, Margareta Spânu- Cemârtan – „Amintiri din
Siberia”. La 19 noiembrie a.c., această are prolifică împlineşte 73
de ani, prilej cu care nu doar o felicit, dorindu-i sănătate şi ani
rodnici în îmbogăţirea noastră moral-spirituală, dar vin şi cu o
mărturisire de recunoştinţă.
La una din prelegerile de Etică pedagogică la Facultatea de
Istorie şi Geografie, cu tema: „Codul deontologic şi personalităţi
moral-etice-spirituale alături de noi”, am recomandat studenţilor
cartea-manual „Pedagogia etică
praxiologică” (Pontos, Chişinău,
2010) şi cărţile scriitoarei
Margareta Spânu-Cemârtan
– „Salvarea sufletului meu”
(Chişinău, 2010) şi „Amintiri
din Siberia” (Chişinău, 2014) ş.a.
Pentru că în lucrările practice ale
studenţilor se recomandă studii
individuale ale personalităţilor
marcante din mediul nostru, le-
am explicat de ce eu şi consătenii
mei din satul Mihăileni, Râşcani,
ne mândrim cu savanţi de renu
me, scriitori, pedagogi, medici, ingineri, cum sunt binecunoscuţii:
Eugen Coşeriu, Valentin Mândâcanu, Raisa Lungu-Ploaie, Corina
Fusu, Teodor Popovici, Margareta Spânu-Cemârtan ş.a.
***
A fost îndeajuns să amintesc numele Margaretei Spânu-
Cemârtan, ca studenţii să-mi ceară cărţile ei pentru lectură.
Această firavă femeie a îndurat de mică groaznicele chinuri
ale iadului siberian, dar a supravieţuit, a devenit scriitoare, iar
acum ne este model de personalitate cu verticalitate, cu dragoste
de Dumnezeu, de oameni, de Ţară, de limbă, cu omenie şi devota
ment. Interesant e că mulţi studenţi o cunosc prin participările ei
active la viaţa politico-socială, prin omagiile aduse unor figuri
proeminente ale spaţiului românesc: „Eugen Coşeriu-un lingvist
genial”, „Gheorghe Briceag (despre un luptător neînfricat pentru
cauza naţională), prin cărţile cu titlurile: „Opt zile în Rai”, „Siberia
de acasă”, „Salvarea sufletului meu” etc., în care autoarea îşi
exprimă, entuziasmată, ferma convingere: „... nu-i altă ţară mai
frumoasă şi mai dumnezeiască decât Ţara Românească!”.
***
Vorbindu-le studenţilor, am creionat chipul acestei
femei, etalon deontologic moral-etic-spiritual. Ei au infirmat
stereotipul universitarilor cum că tinerei generaţii nu i-ar plăcea
să citească. Nu numai că mi-au cerut cărţile dnei Margareta
Spânu-Cemârtan, le-au citit şi au prezentat lucrări individuale cu
propuneri preţioase.
Nu pot să nu recunosc influenţa operei Margaretei Spânu-
Cemârtan asupra conştiinţei naţionale. Lecturând asemenea perle
artistice ca „Mărul din Siberia”, „Lupii”, „Amintiri din Siberia”,
„Orfelinatul din Siberia”, studenţii s-au întrebat: – De ce cinema
tografia din R. Moldova, dacă ea mai există, nu ecranizează aceste
lucrări? Doar este evident că, prin dramatismul lor, ele ar contribui
la conştientizarea răului produs de „eroii” noştri, în frunte cu
Autoarea cu copii de la biblioteca „Târgovişte”, 2017.
Grişa-ţiganul (Postolache), una din cozile de topor, trădător, be

ţivan, tâlhar şi leneş din Mihăileni. Cu regret, asemenea oameni
mai avem şi astăzi printre noi.
Pe dna Spânu-Cemârtan o întâlnesc la toate mitingurile din
PMAN, la toate lansările de carte, la şedinţele Cenaclului literar-
artistic „Ideal”. Această femeie mărunţică, dar care se înalţă
prin spirit până la Cer, ne cheamă: „Oameni buni, fiţi demni
de Dumnezeu, de Ţară, de popor, de pământul pe care ne-am
născut!”.
Virgil MÂNDCANU,
prof. univ., deputat în Sfatul Ţării -2
Pelerin pe tărâmul cuvintelor

(Lansare de carte)
L a 23 noiembrie 2017,
la Biblioteca Naţională
a Moldovei, în cadrul Cenaclului
„Ideal”, moderat de academicianul
Vasile Căpăţână, a avut loc lansarea a
câtorva cărţi ale neobositei scriitoare
Margareta Spânu-Cemârtan, şi anume:
Amintiri din Siberia, Romanul vieţii
mele, Ghici cine sunt? şi Caisul
fermecat, la care am avut onoarea să
fiu prezentă. Prin intermediul acestor
lucrări, autoarea vine să ne amintească
că lacrima Basarabiei încă nu s-a uscat. Subiectul cărţilor este
chiar cel al familiei sale, care a îndurat chinurile exilului silit în
Siberia. Margareta Spânu-Cemârtan e o personalitate deosebită,
axată pe revărsarea unor sentimente şi întâmplări care şi-au pus
amprenta pe existenţa sa.
Întregul eveniment a avut drept scop descoperirea tainelor
deportărilor, cu ajutorul experienţei celor care au fost afectaţi
direct, a celor deportaţi. Autoarea cărţilor şi-a propus să trezească
empatia publicului şi să-l ajute să afle mai multe despre această
tragedie, mai multe decât poţi cunoaşte din paginile manualelor
de istorie. Cărţile dnei Cemârtan sunt o reconstituire a tabloului
istoric al deportărilor staliniste. Personajele cărţilor, rememorează
episoade din copilăria, adolescenţa sau tinereţea celor, care, fără
vreo vină, au fost deportaţi în Siberia, împreună cu familiile
care au fost victime ale represiunii staliniste. Poveştile lor sunt,
deopotrivă, o reconstituire a acelor vremuri de nedreptăţi şi

suferinţe, care, chiar dacă într-o formă vagă, continuă şi astăzi.
La acel eveniment, şi fiul scriitoarei, Romeo Cemârtan,
doctor în Teologia Ortodoxă, şi-a prezentat cărţile sale ştiinţifice:
Rezervaţia peisagistică – Ţipova şi Complexul muzeal
Mănăstirea Rupestră Medievală Horodişte, în limbile română,
engleză şi rusă. În cuvântul introductiv, el a relatat: „Aceste locuri
minunate sunt vizitate de peste 15 mii de pelerini şi turişti din
republică şi de peste hotare. Mănăstirea rupestră medievală e o
adevărată perlă a patrimoniului naţional şi este inclusă în cele mai
prestigioase cataloage şi prospecte turistice din Europa”. Aceste
lucrări sunt de o importanţă incontestabilă. Ele conţin informaţii
foarte utile şi preţioase. La realizarea acestor cărţi, autorul a depus
o muncă colosală, fapt pentru care îi mulţumim mult.
Apoi moderatorul Vasile Căpăţână a recitat poezia
„Siberia”, semnată de Margareta Spânu-Cemârtan şi a făcut
cunoscut publicului cu referinţele la cărţile autoarei scrise de
Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Ianoş Ţurcanu, ex-ministrul Culturii
Ion Unigureanu, Andrei Vartic, Iurie Colesnic, Stela Cemortan,
Boris Movilă, istoricul Ion Varta, publicistul şi traducătorul Vlad
Pohilă, scriitorul şi prof. Mihai Morăraş, ziarista Raisa Ciobanu
ş.a.
Despre importanţa şi aprecierea cărţilor Margaretei Spânu-
Cemârtan s-au expus: Virgil Mândâcanu, prof. universitar,
deputat în Sfatul Ţării-2 şi consăteanul protagonistei seratei, Ion
Cuzuioc, scriitor, medic, critic, scenarist, Iulian Filip, pictor şi
poet, Scriitorii Victor Prohin şi Valeria Dascăl, poetul şi prof.
univ. Gheorghe Reabţov, istoricii Ion Buga şi Mariana Ţaranu,
fostul deportat şi redactorul cărţii „Amintiri din Siberia”, Valentin
Guţu, Ion Diordiev, Nadejda Pascal, la fel şi Nadejda Brânzan,
medic şi fost deputat în primul Parlament. Ţinem să menţionăm
şi faptul că toate cărţile dnei Spânu-Cemârtan (12 la număr) sunt
citite cu nesaţ atât în ţara noastră, cât şi în România.
Confesiunile Margaretei Spânu-Cemârtan s-au împletit
armonios cu un program artistic bine închegat. Compozitorii şi
soliştii Ilie Văluţă, Raisa Plăieşu (scriitoare), Angela Braşoveanu
şi Iulian Caranfil au interpretat cele mai frumoase cântece despre
mamă care i-au înduioşat pe cei prezenţi în sală, culegând aplauze
furtunoase.
Momentul culminant al seratei a fost acel când autoarea
a primit din partea fiului Romeo şi a nepoţilor Iulia Spânu,
Alexandru, Vlad şi Elisaveta Cotoman, Cristian-Ovidiu, Theodor-
Liviu şi Nica-Margo Cemârtan cele mai calde felicitări, dorindu-i
protagonistei ani mulţi, bucurii de la cei dragi şi noi realizări pe
tărâmul cuvântului.
Şi, ca de obicei, la finele acelei minunate serate, autoarea a
mulţumit celor prezenţi: „Sunt fericită că am ajuns la aceşti 75 de
ani şi am avut norocul să cunosc atâtea personalităţi notorii. Vă
mulţumesc din tot sufletul că m-aţi onorat cu prezenţa Dvs. Sunt
măgulită şi adânc mişcată.
Am constatat în toţi aceşti ani că nu sunt altceva decât o
Academicianul şi moderatorul Cenaclului „Ideal” V. Capaţână.

Margo cu nepoţii de pe frate: Iulia, Vlăduţ şi Elezica Cotoman.
bucată de pământ. De ce? Pentru că, la propriu, am fost umilită

de bolşevicii locali, sufocată şi chinuită în închisoarea pe roţi
(vagoane) strivită de cizma rusească, congelată în gheaţa Siberiei
şi otrăvită de ideologia leninist-stalinistă în orfelinatul sălbatic
din Siberia.
Dar eu, ca prin minune, m-am ridicat şi am înviat ca
Pasărea Fenix din propria cenuşă şi, în ciuda tuturor duşmanilor,
am dat rod la doi feciori frumoşi, care, la timpul lor au dat viaţă
la încă opt vlăstari puternici. Oare asta nu e o minune? E un
dar de la Dumnezeu, pentru care nu încetez să-i mulţumesc! Al
doilea dar a fost cel de a scrie douăsprezece cărţi. Eu, împătimită
de cărţi de când mă ştiu, nu am avut posibilitate să studiez, şi
numai ajungând la o vârstă înaintată am putut să-mi realizez
visul, aşternând pe hârtie toată viaţa mea. Pe parcursul anilor
Margo cu nepoţii: Cristian-Ovidiu, Theodor-Liviu, Nica-Marga.

Nadejda Brânzean, doctor şi deputat al Parlamentului în
Legislatura 1990-1994.
am depozitat în creieraşul meu foarte multă informaţie, şi mai

am multe de spus, dar, din cauza sănătăţii şubrede, mă trezesc cu
foaia albă pe masă… Mă bucur, însă, de ceea ce am reuşit până
acum şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.
La intrare, toţi cei prezenţi la eveniment aţi primit în dar
câte-o cărticică cu titlul „Ghici, cine sunt?”. Cei care au citit
cărţile mele, ştiu deja cine sunt. Sunt o incurabilă îndrăgostită de
neamul meu şi de Ţara mea – România. În toţi aceşti aproape 30
de ani de la Independenţă contribui şi eu cu ce-mi stă în puteri
pentru Reîntregirea ei. Căci, şi în Sfânta Carte e scris că vom fi
iertaţi, dacă vom fi cu neamurile noastre. Mai ales că am suferit
nu numai noi, ci şi fraţii noştri de peste Prut. Şi-au dat viaţa sute
de mii de oameni, ca să ne elibereze de sub ocupaţia bolşevică,

dar sângele lor s-a vărsat în zadar, din cauza altor mari puteri.
Au rămas văduve mii de femei, copii orfani, mame fără feciori şi
Ţara fără forţe. Acum Dumnezeu ne-a dat o altă şansă. Haideţi
să nu o ratăm din nou, căci unde-i unu nu-i putere la nevoi şi
la durere, doar vedeţi cât ne ajută şi acum România, rupând
bucăţica de la gura sa. Şi numai atunci când vom fi uniţi, vom
trăi ca ei, iar mai apoi ca europenii. Vom fi ocrotiţi şi vom trăi în
linişte şi pace. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
P.S. La plecare, vă rog să primiţi câte o pomană pentru cei
care s-au jertfit prin închisori, războaie şi deportări. Veşnica lor
pomenire!”.
Cu un ton sincer, confesiv Margareta Spânu-Cemârtan
îndeamnă cititorul să păstreze cu sfinţenie memoria celor care
au rămas în Siberia de gheaţă în morminte fără cruci şi a celor
care au fost împiedicaţi să revină pe meleagurile natale. Pentru
că memoria este cea mai de seamă avere pe care noi le-o putem
lăsa copiilor şi nepoţilor noştri. Cărţile dnei Cemârtan ne vorbesc
totodată despre calvarul celor reveniţi acasă şi lupta lor pentru
a-şi reface viaţa într-o Basarabie devenită „republică sovietică”,
încercând, dureros, să-şi continue traiul, aşa cum îl cunoşteau
dinaintea deportărilor.
Scriitoarea Margareta Spânu-Cemârtan are un adevărat cult
pentru istorie, neam şi limbă, pe care le cinsteşte-n cuvânt, le
omagiază în vers, atât cât îi stă în putere unui român. Îi adresăm
autoarei recunoştinţa şi simpatia noastră pentru zbuciumul şi
munca ei anevoioasă pe tărâmul cuvântului, dorindu-i multă
sănătate, linişte sufletească şi noi realizări.
Victoria POPOVICI,
ziaristă la revista „Florile Dalbe”
Eugen Coşeriu
Motto: „Fericit este omul care a aflat înţelepciunea,
căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi
aurul cel mai de preţ, şi decât pietrele cele mai rare”
D ragii mei cititori! Vreau să aduc în atenţia Dvs.

crâmpeie din biografia unei personalităţi de talie
mondială, lingvistul Eugen Coşeriu.
Marele savant Eugen Coşeriu s-a născut la 21 iulie 1921, în
satul meu de baştină, Mihăileni, judeţul Bălţi. Tatăl lui, Ion al lui
Isaia, era felcer-sanitar şi venise din s. Pârjolteni-Lăpuşna. Mama
sa, Zinovia a lui Vasile si a Tatianei Spânu, născută în Mihăileni,
era casnică. Eugen a urmat şcoala din satul natal, apoi Liceul „Ion
Creangă” din Bălţi. În 1939 este student la Facultatea de Litere
şi de Filozofie
a Universitarii
din Iaşi, unde a
obţinut o bursă
de studii în
Italia. Mai târziu,
profesorul a
declarat: „nu am
plecat niciodată,
ci numai m-am
ridicat deasupra
Mihăilenilor la
o Înălţime destul
de mare ca să
pot îmbrăţişa
Universul”.
Susţine consecutiv două doctorate – Litere la Roma (1944) şi Filo

zofie la Milano (1949). Din 1951 profesează la Universitatea din
Montevideo (Uruguay), iar din 1961 şi până la sfârşitul vieţii sale
a fost profesor Ia Universitatea din Tübingen (Germania). Aici s-a
lărgit cu mult scoală ştiinţifică a profesorului Coşeriu, ajungând a
fi „cu iradiere universală”, cu discipoli din multe ţări, inclusiv din
Japonia, America de Sud si Africa. Savantul nepereche cunoştea
circa 30 de limbi. Vorbea şi scria în 11 limbi.
Încă de mic se evidenţia acel copil-minune, scria
poezii, juca teatru, desena frumos şi lua primele locuri la toate
concursurile din sat, dar si din Tară. Avea o memorie fenomenală,
era o adevărată vedetă printre elevi. Învăţătorul zicea: „Măi, între
voi creşte un munte!”. Eugen a mai avut o soră – Iulia (tot filolog
şi ea), cu trei ani mai mică, care a trăit în România si a decedat la
92 de ani, în februarie 2016.
Văzându-i capacităţile uluitoare, profesorii de la universitate
i-au acordat o bursă pentru Italia chiar în anul doi de studii. A
învăţat în cele mai vestite universităţi: Sapiensa, Milano, Roma
şi Padova. Acolo s-a şi căsătorit şi are cinci copii. A susţinut
Doctoratul şi a lucrat în Paraguay 12 ani. Apoi a fost invitat în
Germania, oraşul Tübingen, unde a şi decedat la 7 septembrie
2002 (la 82 de ani).
Cincizeci de Academii de pe tot globul pământesc i-au
acordat titlu onorific de „Doctor Honoris Causa” (ca nimănui
altuia).
Eugen Coşeriu a menţinut legături strânse cu mediul ştiinţific
românesc şi cu baştină, revenind deseori atât în satul său natal
(în 1991, 1998 şi în 2001), cât şi la Bucureşti, Cluj, Chişinău. În
luarea sa de cuvânt zicea: „Întotdeauna am peregrinat, am umblat
prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţiul şi cu Basarabia,
cu Iaşiul şi cu România mea frumoasă, cu limba mea – română în
inimă”. Şi mai zicea Copernicul veacului XX, cu o mare durere
în inimă: „Să diferenţiezi limba moldovenească de cea română
e o utopie şi o absurditate. E aceeaşi limbă! E dureros să afli că
limba română în Basarabia a degradat atât de tare. Falsificarea
culturii şi a istoriei mi-au adus suferinţe morale”.
Lucrările lui E. Coşeriu au fost apreciate şi tipărite mai întâi
în America latină, Spania, Italia, Germania, Franţa şi Japonia, şi
numai la sfârşitul anilor în URSS si România, nemaivorbind de
Basarabia comunistă, care abia acum se trezeşte...
La 12 octombrie 2012, a fost inaugurat un bust lângă
Primăria din satul natal. I s-a dat numele său liceului şi clasei-
muzeu. La acest eveniment au asistat personalităţi marcante, dar
şi Ambasadorul Germaniei.
Consăteanul său şi al meu, doctorul-stomatolog Teodor
Popovici, a editat recent cartea „Marele Coşeriu. Reper
fundamental al lingvisticii moderne”. Lansarea cărţii s-a
desfăşurat la Academia de Ştiinţe, dar şi la baştină, unde a asistat
şi fiica cea mai mare – Eugenia Coşeriu Lettner cu soţul Carlos,
veniţi din Austria.
Ce noroc că omul de ştiinţe s-a refugiat peste Prut în 1940
şi părinţii în 1941. Altfel îi putrezeau şi lui oasele în Siberia de
gheaţă ca a bunicilor şi a mătuşilor lui.
Şi Domnia Sa a suferit prin străini, dar n-a trecut ca noi prin
foametea artificială, dezmăţul bolşevic-comunist şi război.
Marele umanist ne-a proslăvit nu numai Mihăilenii, care
este înscris în toate Enciclopediile lumii, dar si Ţara România.
Trebuie să cunoaştem cu toţii că nasc si la Moldova lui Ştefan cel
mare – OAMENI, adică Stele de primă mărime. Eu mă mândresc
cu eruditul-contemporan, nu numai că e un savant de primă
mărime, dar şi că e o rudă a mea din a treia generaţie.
Îmi stăruie în minte cuvintele lui Grigore Vieru despre
marele lingvist: „Eugen Coşeriu este cel mai de seamă lingvist
modern al lumii. Născut în Basarabia, a ţinut cu toată fiinţa sa
la această chinuită palmă de pământ. Evident, marele savant a
fost însoţit permanent şi de un mare noroc, venit şi el de Sus, de
la Dumnezeu: norocul de a fi vieţuit în străinătate. Dacă locuia
printre noi, nu rămânea de mult nici oscior în el – îl mâncau, în
primul rând, confraţii. Românul poate să preţuiască cu adevărat

numai valoarea refugiată în străinătăţi sau numai pe cea care s-a
dus în mormânt. Ştiind asta, marele savant plecase la timp din
Ţară. Dar îndureratul său gând a fost întotdeauna îngemănat cu
destinul ei.”
Plecarea dintre cei vii a genialului lingvist Eugen Coşeriu
este o pierdere irecuperabilă pentru ştiinţa limbii din toată lumea.
Numele şi opera profesorului a înconjurat Terra, iar fiecare studiu
al genialului savant este o carte de căpătai pentru lingviştii si
filosofii de orişice orientare ştiinţifică.
Dumnezeu să-l odihnească în pace şi veşnică să-i fie
pomenirea!
Margareta SPÂNU-CEMÂRTAN
Margareta Spânu-Cemârtan la miting cu A. Nastase şi Maia Sandu.

Am cerut şi mi s-a dat

„... Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă,
ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi”.
(Ioan 1,3)
N imerind în orfelinatul sălbatic din Siberia, am devenit

din copil creştin o ateistă adevărată, căci mi s-a spălat
creierul cu sisteme politice. Acesta era scopul primordial al
comuniştilor – de a transforma oamenii în roboţi.
Revenind la baştină, sub tutela mătuşii, cu greu m-am
adaptat la creştinism. Mergeam cu ea la biserică, dar nu credeam
în Dumnezeu.
Dar iată că moşii m-au măritat cu un… comunist, ca să
fiu ocrotită de comuniştii de la cârmuire, care îşi băteau joc de
oricine şi nu erau traşi la răspundere. Deci, mă îndepărtasem şi
mai mult de religie. Dar, după ce l-am născut pe al doilea fecior,
care după şase clase studiate în limba rusă, a dorit să plece la
Kiev la Colegiul de Coregrafie ca să devină dansator. Acolo,
între colegii ruşi, s-a ciocnit de probleme psihologice şi ca să le
rezolve a început concomitent a studia de sine stătător Psihologia
şi Filosofia, care l-a adus la Teologie. Asta era lucrarea Domnului
(după cum cred eu azi). Şi după doi ani de lucru în Ansamblul
„Ciprian Porumbescu” din Suceava, a intrat la facultatea de
Teologie din Iaşi. Soţul, desigur, s-a împotrivit. Eu, la rândul
meu, din contra, l-am susţinut cum am putut. Ştiam învăţătura
bunicii până la 10 ani că omul creştin nu poate fi rău şi chiar mă
bucuram că în viitor băiatul nu-mi va crea niciun fel de probleme.
Dar, totuşi, o problemă a apărut chiar de la anul doi. Vine el în
vacanţă acasă şi-mi zice:
– Eu nu am voie să fie teolog, dacă părinţii îmi sunt ateişti.
– Ce are una cu alta? Tu mergi pe

calea ta, iar noi pe calea noastră.
– Nu!
– Aşa nu se poate! De când mă ţin
minte, ţi-am cerut ceva: haine, jucării,
dulciuri?
– Nu, nu-mi amintesc aşa ceva.
Ai fost un copil deosebit.
– Păi, uite, acum îţi cer un singur
lucru – să citeşti Biblia, pe care ţi-am
dăruit-o acum trei ani, împreună cu
iconiţa lui Iisus Hristos.
– Promit că am s-o citesc, doar
ştii cât de mult îmi place lectura. Romeo la 20 de ani.
Şi, într-adevăr, am încercat şi nu
o dată, dar mai departe de prima pagină nu mă urneam. Mi se
închideau ochii şi adormeau. Pe când alte cărţi le citeam cu mare
uşurinţă. Mă miram, dar nu pricepeam nimic.
Şi aşa treceau anii. Romeo venea în vacanţă şi prima
întrebare era dacă am citit Biblia. Cu mare ruşine, îi spuneam
adevărul că nu pot, că nu-mi reuşeşte, nu înţeleg nimic.
– Dacă ai să vrei, vei reuşi. Eu nu te voi lăsa în pace, să ştii!
Ni vroiam să mă cert cu el şi am răbufnit în plâns, zicând:
– Doamne, dacă eşti, dă-mi un semn oarecare, ca să nu mă
mai cert cu fiul, care vine acasă atât de rar!..
Am zis acele cuvinte ca să-l îmbunez şi să mă lase în pace.
Eram sigură că nu mi s-a da niciun semn.
Fiul a plecat la Kiev întristat, dar şi eu am rămas scârbită,
căci nu mai eram prieteni cum am fost. După o săptămână, înainte
de somn, meditam în sinea mea:
– De ce oare toată lumea, afară de comunişti, se închină lui
Buda, Alah, Crishna, Bog, Dumnezeu etc., dar eu nu? Ce, sunt
mai deşteaptă decât ei sau neapărat trebuie să fiu întocmai ca acei
leninişti-stalinişti? Dacă m-ar auzi bunica, ce-ar zice oare?
Nu, aşa nu-i bine! Ia să mă apuc eu serios de Biblie, că
doar aproape toate personalităţile marcante au avut tangenţă cu
teologia. Iau Sfânta Carte în mâini şi, ca de obicei încep a citi de
la prima pagină a Testamentului Vechi. Dar… aceeaşi situaţie,
ochii mi se închid…
– Dacă-i aşa, mă gândesc eu, atunci o voi citi duminică,
ziua în amiaza mare, să văd nici atunci nu voi putea citi?!
Am pus cartea deschisă pe noptieră şi m-am uitat la ceas.
Era ora 23.45. Am stins abajurul şi m-am culcat pe partea dreaptă.
Deodată simţii că parcă mă apasă cineva pe partea stângă.
Speriată, vrui să scot mâna ca să-1 pipăi, să pricep cine poate
fi. Însă mă apăsă şi mai tare ceva moale, dar enorm de greu şi
nu putui scoate mâna… Începu să mă doară tot corpul. Vrui să
strig, dar nu aveam voce şi apoi cine mă putea auzi, dacă eram
singură în casă? Unicul locatar aici eram eu. Nu vedeam nimic,
căci era întuneric beznă. Iarăşi încercam să strig, ca să aibă milă
acel ce mă lăţea ca un bou de o mie de kilograme, dar din gură-
mi ieşea numai un muget slab. Deja simţeam cum îmi plesnesc
oasele. Vroiam să plâng, dar lacrimile nu ieşeau şi apoi cine le
putea vedea. Începui să simt cum îmi ţâşneşte sângele pe nas,
pe gură şi pe ochi. Apoi am simţit cum mi-au ieşit intestinele pe
dos. Eram de-acum o bucată de cârpă. Dar creierul lucra, căci mă
gândeam mereu: „Iată că mor şi măcar nu ştiu din a cui pricină”.
Şi, deodată, m-a înseninat gândul că aşa ceva poate face numai...
Satan. „Da, da, Satan! Atunci trebuie să-mi fac cruce şi să spun
„Tatăl nostru”. Dar cum să-mi fac cruce, dacă mâna n-o mai puteam
ridica şi apoi prea târziu îmi dădusem seama cine mă omoară.
Eu nu mai suflam. „Acum o să-mi lăţească capul. Şi totuşi, ia să
zic eu rugăciunea „Tatăl nostru” în gând.” Am dovedit şi am zis
odată, apoi încă o dată, şi încă o dată. Deodată simţii că-mi vine
aer în plămâni şi sânge cald în vene. Am răsuflat adânc. Corpul
îmi revenea la loc, dar greutatea pe mine încă mai era. Atunci
am încercat să scot totuşi mâna de sub mine şi să-mi fac cruce,
sperând că jivina mă va părăsi. Mi-a reuşit. Mi-am făcut cruce cu
mare greu şi am zis încă o dată „Tatăl nostru”. Monstrul mă slăbi
şi mai tare. Atunci mi-am zis: „Trebuie să ajung la întrerupător şi

să aprind lumina şi atunci voi vedea cine e pe mine. Şi apoi, ştiu că
necuraţii se tem de lumină şi va pleca”. Aşa am şi făcut. Cu mult
efort şi mari dureri, am reuşit să mă dau jos de pe pat, căzând pe
brânci cu tot cu greutate. În aceeaşi poziţie m-am târât pe podea
vreo 3-4 metri până la uşă, la întrerupător, cărându-1 şi pe cel ce
mă apăsa. Când am aprins lumina, nu mai era nimeni şi eu am
devenit uşoară şi întreagă. Numai prin crăpăturile podelei fâlfâia
para focului. „Iată, acolo e iadul, mi-am zis în gând. Cum de nu
se aprinde apartamentul?!” Odaia era pustie, spaţioasă, cu pereţii
albi. Numai într-un ungher era patul vechi de fier, înconjurat cu o
perdea de cit înflorată, unde dormisem eu. Când colo, de sub pat
iese un motănoi roşcat-vărgat cu ochii sticliţi, şi agale, se îndreptă
spre mine. Iată-l pe Beelzebub, strigai eu, mai bine mă arunc de
pe fereastră, de la etajul IV, decât să mă chinuie din nou. Voi
rămâne vie – bine, nu – măcar voi avea o moarte uşoară. Deschisei
repede uşa, ieşii şi o închisei imediat din urma mea, cu gândul că
motanul nu o va putea deschide. Ieşind în coridorul îngust trag
de uşa bucătăriei. Ea se deschise, dar eu nu putui trece, direct în
uşă, după prag, stă un bărbat în haină lungă şi neagră, slab, de
o statură mijlocie, cu părul castaniu până la umeri. Prin partea
stângă parcă aş fi putut trece, când colo, sta o masă de birou, pe ea
un scaun de lemn, vechi, cu spetează, şi pe scaun şedea un bătrân
cu barbă şi plete lungi albe, în haine balahon – sure. Bătrânul nici
nu s-a uitat la mine. Privirea-i era îndreptată spre fereastra, la care
râvneam să ajung. Dar nici eu mare atenţie nu i-am dat. Mi-am
zis în gând, supărată: „Ce o mai însemnând şi asta de s-a cocoşat
sus pe scaun?” Şi am dat un pas înapoi, spre dreapta. Adică din
nou la spatele omului în negru. Eram decepţionată. Mă temeam
să nu mă ajungă motanul şi nu ştiam cum să procedez: să-1 dau
pe om într-o parte? Da cum să pun mâna pe el, doar se vede că
e un călugăr. Şi atunci omul întoarse capul spre mine şi se uită
dojenitor cu ochi blânzi, apoi întoarce capul înapoi, de parcă ar
fi spus: „Nici nu vreau să te văd...” Văzându-1 la faţă am căzut
în genunchi şi am strigat involuntar: Iisuse Hristoase, Tu eşti!
Te-am recunoscut! Ştiu, ştiu că
te-am rugat să-mi dai un semn
oarecare ca să cred şi să nu mă
mai cert cu feciorul. Plângeam
şi ziceam: „Acum cred! Cred
şi la alţii o să le spun, că este
şi Satan, şi Dumnezeu! Iartă-
mă, Te rog, iartă-mă… Nu mai
ştiam ce să mai zic. Căutam
rapid în minte ce i-ar trebui să
mai audă de la mine, dar mă
fâstâceam, căci îmi era tare
ruşine de El. Iisus parcă-mi
ghicise gândul, şi uitându-se la
mine, mi-a întins mâna dreaptă
şi a zis: „Amin”, întorcându-şi
Aşa mi s-a arătat Iisus Hristos. capul. Mi se făcuse atât de uşor,
de parcă aş fi zburat.
***
Mă simt pe patul meu din dormitor trează. Aprind lumina şi
mă uit la ceas. Era exact ora 24.00 ... Speriată şi mirată la culme,
mă ridic din pat şi încerc să văd dacă mă ţin picioarele şi mă
ascultă creierul.
– Dacă totul e normal, atunci eu unde am fost timp de 15
min. şi cine m-a adus la loc?
Nu am mai dormit în acea noapte. M-am aşezat la masă şi
am scris tot aşa cum s-a întâmplat cu mine. Însă nu m-am putut
linişti încă multă vreme. Şi ca să aflu ce s-a întâmplat, am cerut
explicaţii de la Mitropolitul Moldovei şi a Basarabiei, căci era
anul 1995. Dar răspuns n-am primit nici până azi. Nici fiul meu,
teolog, n-a îndrăznit să-mi tălmăcească acest fenomen. După
aceasta am citit Biblia uşor, dar puţine am înţeles şi numai la a
treia citire am găsit răspunsul întâmplător la acea minune, spre
marea mea bucurie. Iată-l: „Şi apoi Dumnezeu zice: – „Când au

ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi Eunuc nu
l-a mai văzut”. (Faptele Apostolilor 18-19) Şi, în felul acesta, am
fost şi eu transferată în alt loc. Şi răspuns la întrebarea a doua: –
„În zilele de pe urmă voi turna din Duhul Meu pe orice om:
fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea
vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri!” (Faptele Apostolilor
2-17). Mai e nevoie de alte explicaţii? Cred că nu. Nu ştiu din ce
categorie făceam eu parte, căci aveam 51 de ani, dar că am avut
vedenie – cu siguranţă. Eu ştiu că adorm foarte greu. Trebuie să
treacă măcar o oră şi ceva. Dar ca să mă trezesc e şi mai greu, căci
de la vârsta de 13 ani am căpătat o boală la ochi, în care dimineaţa
se adună firicele de sare ca nisipul şi până nu se topesc, nu pot
deschide ochii. Acest lucru durează la fel o oră şi ceva. Deci, e
clar că n-a fost un simplu vis.
A fost cerut semnul şi Dumnezeu mi l-a dat. De atunci nu
am dubii. Tot de atunci mi s-a schimbat şi viaţa în bine. Asta e
marea minune. Acum, dacă mi s-ar cere viaţa pentru Dumnezeu,
i-aş da-o fără ezitare. Nu mă mai mir că mulţi preoţi s-au jertfit,
dar nu s-au lăsat de credinţă. Numai F. Dzerjinski (prietenul lui
Lenin) a omorât 1956 de preoţi în 1918. Şi apoi cum să nu crezi
când şi soţul a devenit creştin. Cum să nu crezi în cei sfinţi şi
Maica Domnului, dacă minunile-s pe faţă. Iată numai trei cazuri
din sutele pe care le-am auzit şi citit. Am văzut la TV mormântul
lui Arsenie Boca şi ceva din biografia lui o dată, de două ori şi a
treia oară mi-a zvâcnit inima din piept. S-a iscat dorinţa aprigă de
a vizita mănăstirea de la Prislop. Şi Dumnezeu, ca prin minune
m-a făcut să vizitez mormântul lui cu ajutorul oamenilor sufletişti
din Făgăraş, ca de exemplu: Ioan Cişmileanu, Maria şi Gheorghe
Gabor şi Andrei Cârlijean. Nu am cerut nimic pentru mine, nici
sănătate, nici belşug, ci numai să-l izbăvească pe bărbatul meu
de fumat şi de băutură, căci tare se văicăra sărmanul că nu poate
scăpa de aşa vicii. Am cumpărat şi o poză de-a lui Arsenie Boca,
la care mă rugam zi de zi ca la icoană, crezând că rezultatul va fi
pozitiv. Şi… a fost. S-a lepădat de fumat uşor de parcă nici n-a
tras-o cu ţigara timp de 67 de ani.
Cu alcoolul a fost mai greu. I s-a
dat un semn important, după care
s-a lepădat definitiv şi de acea
meteahnă. Acum e cu totul alt om.
Oare asta nu e o minune? Şi acum
un caz de importanţă minoră, dar
uimitor: am strâns bani ca să achit
serviciile comunale lunare. Dar,
în acel moment, am fost chemată
la o vecină. Am dosit banii în
grabă şi am plecat. Peste două zile
trebuia să plec la poştă ca să achit
facturile, dar… banii nu-s. Am
Arsenie Boca răscolit toată casa, dar în zadar.
Am căutat şi a doua zi, şi a treia, dar fără niciun rezultat. M-am
aşezat la icoana lui Arsenie Boca şi am cerut cu lacrimi în ochi să
mi se deschidă ochii şi memoria. După ce am obosit de plâns, mi-
am zis: – Se vor găsi ei cândva… şi m-am liniştit, întinzându-mă
pe pat ca să mă relaxez. Dar ca să nu pierd timpul în zadar, am
luat de pe poliţă o broşură s-o citesc. Sub ea erau banii… Se iscă
întrebări: Cum de au apărut atunci când eu nu-i mai căutam? De
ce s-au găsit acolo, unde eu am răscolit de trei ori? Cine pusese
coada pe bani? Desigur, necuratul. Cine m-a îndreptat anume
acolo şi mi-a deschis ochii? Desigur, că la care m-am rugat.
Oare asta nu e o minune?
Şi acum alt caz, cu vecinii. Bărbatu-su era de-acum om
pierdut de beţie. Lupta aprig biata femeie, dar nu-i ajuta la nimic şi
atunci a plecat la Sfânta Matroana din Moscova. Acolo au oprit-o
ca femeie de serviciu pentru termen de două luni, totodată se ruga
şi asista la toate slujbele. La un moment preotul i-a poruncit să
plece acasă, că de-acum înainte va fi totul bine. Nu-i venea a
crede. Dar minunea s-a întâmplat cu adevăratelea: Şedeau cu
toată familia la masă şi mâncau. Brusc, bărbatul cade jos şi se
zbate înroşindu-se. S-au speriat cu toţii, dar omul tot aşa brusc
a adormit. După 30-40 de minute s-a trezit parcă din somn şi a

continuat să mănânce. Din acea zi nu a mai gustat alcool. I se
făcea rău numai la vederea lui. Oare asta nu e o minune?
Cum puteam eu să nu scriu despre Credinţă, dacă în viziunea
mea, eu am făgăduit lui Iisus Hristos că: „de azi voi crede şi la
altora le voi spune că într-adevăr este şi Dumnezeu, şi Scaraoşchi?
Deci, mă ţin de cuvânt, că aşa e corect dacă eşti Om cu chipul şi
asemănarea Celui de Sus. Slavă Domnului că este şi ne veghează
ca un Tată bun, dar şi sever.
Au mai rămas şi câteva întrebări de la vedenia mea, ca de
pildă:
1) Cine era moşul de pe scaun şi de ce nu s-a uitat la mine?
Dacă era un Apostol, de ce şedea mai sus decât Iisus Hristos? Dar
poate era chiar Tatăl lui Iisus şi … al nostru? Atunci de ce trebuia
să se uite la o păcătoasă şi nevrednică ca mine?
2) De ce Iisus a permis lui Satan să facă din mine o cârpă?
Şi tot eu răspund: Dacă Apostolii au suferit pentru credinţă, apoi
eu cine sunt faţă de ei?
3) Cum de am zis Tatăl Nostru după 41 de ani, doar nu-l
ştiam? Cine mi l-a dictat?
4) De ce l-am cunoscut că anume e El cu adevărat, doar
în casă erau atârnate pe pereţi zeci de chipuri de ale Lui? De ce
anume acel chip, care s-a făcut de pe giulgiul lui, cu care a fost
înfăşurat, fiind mort şi care se păstrează şi acum în Torino (Italia)?
Mai multe enigme sunt în vedenia mea, dar le las cu Domnul.
Sunt preafericită că L-am cunoscut pe Iisus Hristos şi-i
mulţumesc din tot sufletul!
P.S. Îmi permit să dau un sfat celor care nu reuşesc să
citească Cartea Cărţilor – Biblia. Ca să nu păţiţi ca mine, înainte
de a o citi, duceţi-vă la biserică şi cereţi binecuvântarea preotului,
totodată rugaţi-vă la Domnul să vă lipsească de Satan, care îşi
pune mari eforturi, ca să nu cunoască adevărul încă o persoană.
El nu se împacă cu pierderea unui suflet de al său şi pune diferite
piedici în calea lui.
Cu mine este Dumnezeu
(Dedicaţie celor suferinzi)
În viaţa mea au apărut Da, nu-i uşor, eu recunosc,
Probleme mari de necrezut. Ispite sunt la orice pas.
Eu nu mă tem şi o să înving! De voi cădea, m-oi ridica!
Destinul crud o să-l resping! Dar de Hristos eu nu mă las!
Şi în noroi voi rezista! Eu voi putea! Voi reuşi!

Nu voi muri, nu voi ceda! Că nu sunt singur pe pământ.
Mă va durea, dar voi zâmbi. Cu mine este Dumnezeu
Alături de Hristos voi fi! Şi Crezul meu în Duhul Sfânt!
24 martie 2015
Autoarea în râul Iordan (Israel) - 4.IX-2015.

Recunoştinţă
„Un bătrân din cei zece, când s-a văzut vindecat, s-a întors
slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ, la
picioarele lui Iisus Hristos şi i-a mulţumit.”
(Luca 17-16)
M ulţumesc şi eu Domnului pentru că ne-a auzit

rugăciunile fierbinţi de a ne întoarce acasă şi să nu
rămânem în pământul îngheţat al Siberiei.
Mulţumesc Domnului pentru destinul plin de zbucium, dar
acasă, unde şi pereţii te ajută.
Mulţumesc Domnului pentru bucuriile scurte, pentru
fericirea de a fi Mamă.
Pentru puterile de a creşte doi feciori cuminţi, a zidi două
case, a sădi mulţi copaci şi a scrie 12 cărţi la adânci bătrâneţe,
care au ajuns în toată Ţara Românească, Franţa, Italia, Marea
Britanie, Germania, America, Spania, Ungaria, Austria, Serbia,
Cehia, Rusia (Siberia) şi Ucraina.
Dar şi celor oameni care m-au susţinut şi m-au ajutat la
lansările şi distribuirea cărţilor mele:
Vlad Pohilă şi Vlad Caragea din Chişinău;
Alexei Păluţă şi Mihai Nicolae din Bucureşti;
Oana şi Ciprian Tat din Galaţi;
Ioan Cişmileanu, Andrei Cârlijeanu şi Maria Gabor din
Făgăraş;
Marcel Bouroş şi Diana Faur din Constanţa;
Gigel Bârliba şi Mihaela Gheorghiţă din Târgu Neamţ;
Antonina Marin şi Florin Bojor din Bistriţa-Năsăud;
Gheorghe Cărbunescu din Râmnicul Vâlcea;
Mircea Nedelciuc din Sibiu;
Tamara Borta şi pr. Grigore Roşcanu din Iaşi;
Mihai Ghimpu şi Chiril Lucinschi din Chişinău, valabil şi
alţii.
Dumnezeu să le dea sănătate şi să-i ocrotească de cele rele.
Feciorii Victor şi Romeo – bogăţia mea.

SUMAR
1. Copil orfan (versuri)...................................................................................4
2. Prefaţă. Primeşte, Doamne, jertfa lor..........................................................5
3. Cuvânt-înainte . ........................................................................................ 11
4. Dragă Basarabie (versuri)......................................................................... 13
5. Emilaş Spânu (n. 1938)............................................................................. 14
6. Toamna (versuri)....................................................................................... 32
7. Valentin Guţu (n. 1948)............................................................................. 33
8. Tămărica Oală (n. 1936)........................................................................... 40
9. Pasăre fără aripi (versuri).......................................................................... 62
10. Petrică Doncă (n. 1942)..........................................................................63
11. Olga Bujor (n. 1932)...............................................................................71
12. Larisa Rotaru (n. 1937)...........................................................................84
13. Margo Spânu (n. 1943)...........................................................................93
13. Te caut, dulce mamă (versuri) . ............................................................127
DIVERSE
14. Replică la reproş...................................................................................129
15. Batjocura ocupanţilor . .........................................................................132
16. De ce trebuie să iubim Rusia?...............................................................138
17. Model de personalitate a zilelor noastre ..............................................144
18. Pelerin pe tărâmul cuvintelor ...............................................................147
19. Eugen Coşeriu . ....................................................................................153
20. Am cerut şi mi s-a dat ..........................................................................157
21. Cu mine este Dumnezeu......................................................................165
22. Recunoştinţă..........................................................................................166
23. Diplome.................................................................................................168

Carte Basarabiei 18 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Basarabiei 18 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Margareta Spânu-Cemârtan

COPIII BASARABENI ÎN SIBERIA

Aceastã carte este editatã

Redactor – Victoria Popovici

Prefaţă – Viorel Cojocaru

Procesare computerizată – Valentina Melnic

Coperta – Aurel Guţu

Fotografii din arhiva personală

Dedic această carte celor care au rămas în pământul îngheţat al Siberiei.

Bunelul Grigore, bunica Sofia, fiica Maria şi trei feciori: Vladimir,

Motto: „Eu consider că ura faţă de regimul care a băgat

Motto: „Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/

Am revenit la vatra mea –

Dar am găsit în casa mea

O, Doamne! Fă minunea Ta!

PRIMEŞTE, DOAMNE, JERTFA LOR!

intens calvarul comunismului începând cu colectivizarea forţată,

Cadavre în gropile cu var.

„împrejurările neomeneşti te împing la orice păcat şi rar om care

Deşi pribegia a fost amară, întoarcerea la baştină a fost şi

ambele categorii de martiri: ai lui Hristos şi ai Neamului: „Pe

Autoarea cu soţul Petru, fiul Romeo şi nepoţii – în

Motto: „A nu-ţi cunoaşte istoria neamului înseamnă a fi orb

B asarabia a fost ocupată din nou de uniunea sovietică

lichidat de pe faţa pământului 60 de mil. de oameni nevinovaţi. Este

Marinuţa cu fiicele Năstica şi Alicia

EMIL SPÂNU (n. 1938)

A cest băieţel ager s-a născut într-o familie de ţărani, în

icoanele de pe pereţi, aduse tocmai din Ierusalim de bunelul

Kosulino, regiunea Kurgan. Comandantul a venit şi i-a prevenit

Orlovca şi lacul în care cât pe ce să-şi dea sufletul…

meargă pe lac. Inventa schiuri din scândură, patine din lemn şi

vreo 45 de ani, suplu şi îmbrăcat călduros. Şi, bineînţeles, imediat

picioarele în râu ca să le gâdile tălpile peştişorii, pe care îi puteai

haine curate, mănâncă o supă cu ciuperci şi pleacă la prietenii-

A doua zi, copiii trebuiau de unii singuri să scoată herghelia

care se întorsese cu un an mai înainte. L-a vizitat şi pe taică-său,

Dovadă că Sofia Spânu a fost deportată cu fiul Nicolae, nepotul Emil şi

E dumnezeiesc totul în jur

Când gata sunt s-aterizez

„Nu te grăbi! Ai suferit

Când cazi şi nu mai poţi porni,

De când exist pe acest pământ

VALENTIN GUŢU (n. 1948)

A cest copil a avut un destin şi mai tragic decât al celorlalţi,

de sănătatea lui, care se

Lenin şi Stalin care au lichidat

TĂMĂRICA OALĂ (n. 1936)

N umai cel ce a trăit în acele vremuri diabolice ar putea

o lase să moară acasă, dar nu în Siberia. Nu avea sărmănica niciun

În sfârşit, i-au descărcat în satul Pudino. Credeau că au

mama lor au început a plânge în hohote. De parcă Vasile nu tot

pe Tămărica şi să guste o bucăţică de pâine caldă şi mirositoare.

că va trăi ca şi în familia Oală, în belşug şi nu va şti de sărăcie.

Copiii Siberiei din Basarabia. (Nici un zâmbet pe buze...)

– Stai, blestemato! Vrei să mă judece din pricina ta?! Cine

Tămărica i-a povestit până-n mici detalii biografia sa

să culeagă ciuperci, zmeură, mure etc. pentru orfelinat, dar şi

Fetiţa se întristă la gândul că nu va putea comunica cu sora ei

Aşa s-a sfârşit destinul Tămăricăi, care a dorit şi ea ca toţi

Pasăre fără aripi

Un copil orfan Un copil orfan

Margo şi fratele, orfani de mamă. (1958)

Grişa-ţiganul (Postolache), una din cozile de topor, trădător, be