DUMITRU GĂINUȘĂ

EROII NU MOR NICIODATĂ!

CULEGERE DE TEXTE ALE PARTICIPANȚILOR LA CELE

CINCI CAMPANII MILITARE DIN ANII 1941 – 1945:
CAMPANIA PENTRU ELIBERAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI;
CAMPANIA PENTRU CUCERIREA ODESSEI;
CAMPANIA DE PE CÂMPIILE HARKOVULUI;
CAMPANIA DE LA STALINGRAD – COTUL DONULUI
CAMPANIA DIN VEST – BUDAPESTA – MUNȚII TATRA

MULȚUMESC EROILOR, VETERANILOR ȘI URMAȘILOR ACESTORA

CARE AU BINEVOIT SĂ-MI PUNĂ LA DISPOZIȚIE JURNALELE,
AGENDELE ȘI NOTIȚELE DIN CARE AM PUTUT ÎNȚELEGE ȘI PUNE
ÎN PAGINI FAPTELE LOR CARE NE-AU SCHIMBAT ISTORIA PENTRU
MULTE ZECI DE ANI.
PENTRU NOI, URMAȘII CELOR MORȚI, RĂNIȚI ȘI DISPĂRUȚI,
EI, VETERANII, RĂMÂN VII ÎN AMINTIREA NOASTRĂ.
 DUMITRU GĂINUȘĂ

EROII NU MOR NICIODATĂ!

editgraph
Buzău, 2021
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GĂINUȘĂ, DUMITRU
Eroii nu mor niciodată! / Dumitru Găinușă. - Buzău: Editgraph,
2021
ISBN 978-606-9743-46-1

821.135.1

Tipărit la Editgraph, Buzău

www.editgraph.ro
 5

ÎN LOC DE PREFAȚĂ
Istoria anilor 1866 – 1990 scrisă și predată în școli are, intenționat sau din
amnezie goluri inexplicabile. Norocul unora dintre noi că am apucat de la bunicii
și străbunicii noștri să aflăm, din istoria lor, adevăruri de necontestat.
Eu am avut norocul să fiu strănepotul, nepotul, fiul, apoi subalternul unor
oameni care au trăit sau au avut de la cine afla ce s-a întâmplat atunci, în
vremuri de răstriște care au schimbat istoria noastră, a românilor.
Străbunicul meu, Ștefănică I Ion (Taoșu), născut în anul 1872, a aflat ce s-
a întâmplat cu Domnul lor, Domnul Cuza și mi-a povestit cum s-au înființat
comunele, plasele, județele, plasele și „școalele” și ce a fost la 1907.
Bunicul meu, fiul lui Taoșu, Ștefănică Ion, a făcut armata în anul 1925, la
Regimentul 9 Dorobanți Rîmnicu Sărat apoi războiul, în același regiment, din
anul 1940 până în 1945 de la Prut până la Don și înapoi. După război a „lucrat
„25 de ani în Lunca Dunării, în coloniile de muncă forțată de la Răchitoasa,
Giurgeni și Piua Pietrii.
Bunicul din partea tatălui, Ion P Găinușă, născut la 15.02.1894, a făcut
armata la Divizia 1 Cavalerie București, în anii 1918-1921, a participat la
campania din Transilvania apoi, după spitalizare în urma rănilor prin împușcare,
a fost trimis la Cetatea Albă, la punctul de graniță cu Uniunea Sovietică. Aici s-a
îndrăgostit de Katia, educatoare la pension care a venit după el în 1923 să-i fie
nevastă pentru puțină vreme.
Tata, Gheorghe I Găinușă, sergent cu diagonală la Pichetul de Grăniceri
din Deta, în anii 1951-1954, a văzut destule orori, a văzut cum sunt luați oamenii
din somn, cu copii cu tot, duși la tren și direcția Lunca Dunării să nu cumva să
pactizeze cu titoiștii (bănățenii care cereau unirea Banatului Românesc cu cel
Sârbesc sub steagul marii Iugoslavii... ).
Din anul 1978, când am pășit ca tânăr ofițer pe porțile Școlii de Ofițeri de
Aviație de la Boboc-Zilișteanca, am lucrat sub comanda locotenentului-colonel
Titi Stere, locțiitorul comandantului pentru asigurarea tehnică de aerodrom
împreună cu care am efectuat dislocarea pe aerodromul Ianca (Brăila) cu două
escadrile de aviație școală, din 24 martie la 15 octombrie 1979, timp în care mi-a
povestit, de când era copil, născut în Cadrilater, la Kardam, repatriat în 1940,
odată cu dictatul de la Craiova, mutat în Cernavodă unde tatăl a găsit de lucru la
calea ferată, știa pe de rost cauzele și cursul războiului româno-bulgar din 1913,
mârșăvia bulgară și actele lor de sabotaj când ne-au bătut nemții la Turtucaia,
 6

visul lor de a lua Dobrogea și de a se uni cu rușii și multe, multe iredente,

pretenții și mofturi bulgărești, maghiare, rusești sau germane încă.
Căutând și întrebând, am primit de la veteranii de război jurnalele lor sau
mi-au povestit din ele. Unul dintre ei este sublocotenentul Napoleon Bogdănescu,
tatăl doamnei profesoare Iuliana Dobru care a binevoi să-mi dea notițele
dumnealui și mi-a permis să le prezint aici, în lucrarea de față.
Cu trecerea timpului observ că sunt prea puțini cei care se întreabă cine
suntem, de unde venim și unde vrem să ne ducă istoria în corola de minuni a
lumii.
Mulți din nepăsare, alții nu au la îndemână sursele care trebuie, alții sunt
manipulați să își pună țărână în cap și să nu ridice pretenții cu toate că suntem în
primele 10 țări europene ca importanță culturală, demografică și economică.
Sunt momente în viața fiecărui om când numărul întrebărilor pe teme
istorice depășesc cu mult numărul răspunsurilor. De ce? Din cauza istoriei
falsificate timp de zeci de ani de comunism.
Trecem prin localitățile țării și întâlnim troițe, obeliscuri sau monumente ale
eroilor patriei mai bine sau mai puțin întreținute de autorități și de localnici dar ne
punem întrebarea „UNDE SUNT MONUMENTELE EROILOR DIN 1941-1945?”,
război în care și-au pierdut viața 92.620 de ostași și 60.000 de civili, au fost răniți
333.966 și 367.976 dispăruți (cu prizonieri cu tot). Din 341.765 de prizonieri din
evidențele lagărelor sovietice s-au mai întors în țară doar 80.000 din 1952 până
în 1956.
Pentru acești eroi nu sunt monumente întrucât politica comunistă a vrut
ștearsă din memoria colectivă canpania din Est, a vrut să rămână doar de la 23
august 1944 încolo, spre Tatra și Austria. Ei, asta nu se poate. Nu se pot
ascunde 800.000 de vieți ucise așa că vrea un partid cu toți istoricii lui. Acești
eroi trebuie aduși la lumină cum se cuvine. Ei n-au nici o vină. Ei s-au dus de
voie, de nevoie acolo unde i-a trimis țara.
Nu-i vina ostașului român din tranșeea din Cotul Donului că Ion Antonescu
nu l-a ascultat pe generalul Șteflea care l-a anunțat de atacul sovietic în fața
căruia nu puteau rezista trupele înșirate ca mărgelele pe un front așa de mare
(Divizia 5 Infanterie Buzău apăra, în fața localității Serafimovici, un front de 21 de
kilometri în loc de 12) și că nemții nu ne dau ajutor cu blindatele lor.
Nu-i vina armatei române că sovieticii au întors frontul la 19-22 noiembrie
1942 pe un ger de minus 35 de grade. Este vina unor comandanți rupți de
realitatea frontului.
 7

Din ce povestește sublocotenentul Napoleon Bogdănescu și bunicul meu,

sergentul Ion Ștefănică, redau în lucrarea de față ce au trăit, ce au gândit și ce
au suferit ei în anii războiului nemilos dar și ce lauri și flori au primit din partea
securității comuniste.

Glorie veșnică eroilor!

Nota autorului:
Ei, eroii, reprezintă trecutul nostru cu care ne mândrim,
Noi, suntem prezentul care trebuie să-i cinstim,
Copiii și nepoții noștri sunt viitorul care trebuie să cunoască
trecutul și să învețe bine prezentul pentru a le fi bine în viitor.

Cu încredere în noi și în ei, urmașii noștri,

Dumitru Găinușă
 8

NAPOLEON BOGDĂNESCU,
CĂLĂTOR PRIN FURCILE CAUDINE ALE ISTORIEI

Apocalipsa din 19 noiembrie 1942

În anul 321 î.Hr., la Sud-Est de Capua, în apropiere de Caudium, romanii

învinși de samniți au fost înjosiți, fiind obligați să facă concesii mari. Veniți cu o
forță invadatoare în Samnium, cohortele romane conduse de doi consuli au fost
zdrobite în trecătoarea cunoscută sub numele de Furcile Caudine și făcute de
rușine. Samniții conduși de Gaius Pontius i-a dezarmat pe romani și i-a obligat să
treacă pe sub un jug, om după om, primind o lovitură de bici pe spinare să țină
minte. Consulii au fost obligați se semneze un tratat de pace pe cinci ani.
A trece prin furcile caudine a rămas în istoria trecută și încă persistă ca o
mare umilire. Prin furcile caudine ale istoriei a trecut și trece poporul român în
fiecare zi.
De la umilințele primite de la turci secole de-a rândul, de la tătari, de la
ruși, de la austro-ungari, de la nemți sau de la maghiari, nu a fost zi de la
 9

Dumnezeu fără fapte sau acte samavolnice. Nici noi n-am fost uși de biserică,
poate că uneori am răspuns și noi după cum am simțit la acea vreme dar asta nu
trebuie să ne facă inferiori în fața celor cărora am fost obligați să le răspundem.
Din bătrâni am rămas cu ideea că fiecare generație plătește prețul traiului
pe Pământ, că astăzi ești erou și mâine ești proscris pentru aceleași fapte de
bine, că astăzi ești apreciat și mâine poți fi condamnat, că furcile caudine ți se
așează în față când nu te aștepți. Vă vorbesc despre generația mea, cea născută
în anii 1915-1930 care, în majoritate, au trecut prin furcile caudine ale dictaturii
regale, ale dictaturii antonesciene și ale dictaturii comuniste de mai târziu. Au
fost momente în viețile noastre când ne rugam la Dumnezeu să ne scurteze
suferința după atâta ură, minciună, teroare, delațiune și furt.
Mă numesc Napoleon Bogdănescu, m-am născut în ziua de marți, 27
ianuarie 1914, ca al șaselea copil al familiei de români ortodocși, în care tatăl era
funcționar comunal, mama casnică și bunicul dascăl la biserica satului natal,
Cilibia, jud. Buzău. Tata a fost luat la oaste în martie 1916. S-a întors rănit în
piept în septembrie 1918 și după numai două luni a murit lăsând-o pe mama
văduvă, cu șase copii de crescut. Greu de trăit într-o lume în care nu știai ce-i
astăzi și ce va fi mâine. Bunicul se chinuia să administreze ce ne-a lăsat tata, o
casă în Buzău, tarlalele de grâu și porumb și ceva vițe de vie. Am terminat
școala elementară de șapte ani în Cilibia și în anul 1929 ne-am mutat în Buzău,
la casa noastră din strada Democrației, nr. 81.
În perioada 1928-1932 am urmat cursurile liceului Bogdan Petriceicu
Hașdeu din Buzău, liceu care poartă numele marelui pionier al filozofiei și istoriei
românești, academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și
om politic, fiul lui Alexandru Hârjou din Hotin, vorbitor a zece limbi străine.
Datorită a ceea ce am studiat și cercetat despre marele om al culturii române mi-
a fost atrasă atenția și am aderat la spiritul patriotismului și civismului oamenilor
care au luptat și luptă încî pentru nația română. Așa am ajuns să-l studiez cu
mare drag pe Octavian Goga și pe profesorul A.C. Cuza din Iași, fondatorul
Partidului Național Creștin, care promovau un patriotism și un național-creștinism
aparte. Nu știu dacă am ales bine sau rău dar am apreciat altruismul, patriotismul
și vioiciunea luptei pentru popor a lui Octavian Goga, tânărul care a trecut
noaptea Carpații de teamă să nu-l ia la oaste armata austro-ungară, să vină într-
un suflet la comandamentul Armatei a I a Română și să-i ceară generalului
Constantin Prezan (viitorul mareșal) să-l încorpoteze ca voluntar în linia întâi a
frontului de la Mărăști-Mărășești-Oituz. Generalul Prezan, cunoscându-i talentul
de reporter de război, îl trimite pachet lui Nicolae Iorga la ziarul „Românul „să
scrie articole pentru oștașii români cărora să le ridice moralul după înfrângerea
dureroasă de la Turtucaia, din Cadrilater. Exemplul lui Octavian Goga m-a
 10

marcat și m-a îndemnat să lupt pentru țară. Citiți dragi români romanul lui Goga
„Mustul care fierbe „și judecați singuri:
,,Noi cei de astăzi n'o vom ajunge nici odată. Suntem generația sacrificată,
care nu poate avea altă consolare decât ideia că a făcut din jertfa ei puntea de
trecere între trecut și viitor. Fericiți cei de mâine. Ei din mustul 'ce fierbe astăzi
vor putea gusta vinul pur, după ce fermentația a încetat, unda s'a limpezit și
drojdiile, vai, drojdiile s'au coborât la fund...”. OCTAVIAN GOGA.
În toamna anului 1932, după absolvirea liceului, am susținut examenul și
am intrat la Facultatea de Drept din Iași unde am fost mai aproape și am
participat la expunerile profesorului A.C. Cuza care ne îndemna să fim patrioți, să
fim demni, să fim ortodocși, să avem respect pentru istoria neamului nostru.
Poate a fost prea mult. Nu știu. Știu doar că m-a îndârjit să lupt pentru poporul
meu, pentru patria mea, pentru neamul meu. Nu am făcut politică. Am fost doar
simpatizant de dreapta.
Cu licența de avocat în mână m-am angajat în toamna anului 1936 la
Baroul Buzău. La o lună după angajare m-am prezentat la comisariatul militar
pentru vizita medicală în vederea încorporării ca militar cu termen redus (TR).
Pentru că nu aveam circumferința toracelui de 86 de centimetri am fost respins.
Eram prea slab trupește. A mai trecut un an și in toamna lui 1937 m-am
prezentat din nou la recrutare. Înainte să fiu respins am solicitat să mă vadă
comisia medicală a spitalului din Brașov la care eram arondați. Până să plec la
Brașov am intervenit printr-o rudă apropiată la generalul Traian Iliescu,
comandantul Diviziei 5 Infanterie Buzău, să pună o vorbă bună la comisie și să-
mi aprobe încorporarea.
Președintele Comisiei Medicale, colonelul Gherasim Ursu, mi-a aprobat
încorporarea, m-a chemat în cabinetul său și mi-a spus răspicat: „Felicitări
tinere! Pentru mine ești primul caz de intervenție ca cineva să fie luat la oaste,
sunt sute de intervenții să nu-i accept sub varii motive medicale. „La 15
octombrie 1937 am fost încorporat la Regimentul 7 Artilerie Buzău (pe locul unde
astăzi este Spitalul de Urgență Județean Buzău) unde am efectuat serviciul
militar până în octombrie 1938. În luna ianuarie 1939 am primit ordin de
concentrare în zona Basarabia, pe linia de cale ferată Iași-Odesa, unde am
efectuat serviciul de pază și apărare a căii de comunicație până la data de 01
decembrie 1939 când am fost trimis să urmez cursurile Școlii de Ofițeri de
Rezervă în Centrul de Instrucție al Artileriei de la Davilov (Mihai Bravu de astăzi
din jud. Giurgiu) de unde am ieșit pe poartă la 10 mai 1940, cu gradul de
sublocotenent de artilerie.
Revenit în R.7 Art. din Buzău, am fost repartizat la Bateria Instrucție
Recruți unde predam instrucția tragerii și instruiam ostașii ca observatori pentru
coordonarea tragerii (observatori aerieni, puncte înaintate de observație, pânde
 11

sau elemente de inducere în eroare a inamicului) din posturile de observație

dispuse la sute de metri, uneori chiar kilometri în fața liniilor de apărare ale
trupelor proprii. Cu binoclul și busola după noi, cu telefonistul sau operatorul
stației radio aproape, ne urcam în copaci, în podurile caselor părăsite și de acolo
transmiteam ochitorilor de la tunuri coordonatele corectate ale tragerii. Eram
primii vânați de inamic, eram cei mai ușor de luat prin surprindere și făcuți
prizonieri dacă nu foloseam cum se cuvine arta și tehnica mascării, adăpostirii și
protejării personalului.
Zilele de doliu național din 26-28 iunie 1940 m-au marcat și mi-au înnegrit
sufletul. Prin pactul Molotov-Ribbentrop, Basarabia și Bucovina de Nord era
„dată „sovieticilor. Nu s-au mulțumit cu atât, au luat și Ținutul Herței ca „dobândă
„că am stăpânit Basarabia 18 ani. Parcă au uitat toți că cetățile de la Hotin, de la
Tughina (Bender) sau Cetatea Albă au fost zidite de Ștefan Cel Mare și Sfânt, de
români, toți erau muți, orbi și surzi la nelegiuire. Mai mult, primul ministru, Ion
Gigurtu, un filogerman, ne spunea că așa este bine, așa cum a stabilit Reichul că
el știe cei mai bine pentru noi că doar din aceste motiv suntem aliați... Vai mama
lui.
Cohortele sovietice nu au așteptat trei zile retragerea trupelor și a
autorităților românești cum stipula Pactul, au intrat într-o zi de la Nistru până la
Prut și de la Cernăuți la Dorohoi, jefuind, violând, furând sau distrugând tot ce le
ieșea în cale.
Ofițerul Nelu Epure, fiul fostului comandant al Diviziei 5 Infanterie din anii
1917-1918, generalul Epure, batjocorit de o echipă de soldați sovietici care l-au
scuipat și i-au rupt epoleții, nu a rezistat rușinii și s-a sinucis prin împușcare.
Furcile caudine l-au învins. Trupele sovietice ne-au luat cu japca, armament,
muniții, materiale, hrană, echipamente, unele unități întorcându-se în cazărmi cu
mâinile goale. Generalul Ion Antonescu din Statul Major General i-a înaintat un
memoriu regelui Carol al II lea prin care-i cerea socoteală pentru lipsa de reacție.
Rezultatul? Regele despot l-a închis pe general la mănăstirea Bistrița.
Regimentul 7 Artilerie Buzău (R.7 Art) în care eram încadrat a ocupat
poziție în dreapta Prutului, în dreptul localității Dorohoi, cu misiunea de a distruge
podurile de peste Prut de la Rădăuți-Prut la Lipcani și Ștefănești-Stânca la
Păscăuți pe unde tot încercau rușii să treacă în ofensivă până spre crestele
Carpaților pe care voiau să le ocupe atunci, în grabă, să-i facă lui Hitler o
surpriză plăcută.
Marele Stat Major a ordonat ca Divizionul de Artilerie din care făceam
parte să treacă în completare la Regimentul 22 Artilerie comandat de colonelul
Rosetti Bălăceanu, regiment care, în retragere, a pierdut două divizioane din trei
câte avea până să treacă de la Reni la Galați. De la Dorohoi la Galați ne-am
deplasat în marș forțat. Timp de două luni am acționat în compunerea
 12

Regimentului 22 Artilerie cu misiunea de apăra podurile de peste Prut din zona

Galați – Giurgiulești- Reni ca la 3 februarie 1941 să ne întoarcem la unitatea
noastră din Crângul Buzăului, Regimentul 7 Artilerie, din compunerea Diviziei 5
Infanterie.
Instrucție, tunuri noi de producție românească fabricate la Uzinele Reșița,
muniție românească produsă de Uzinele Malaxa și Mărgineanca (Plopenii
Prahovei de astăzi), proceduri noi după regulamentele comune româno-germane
cu care statul român făcuse alianță.
Ordinul generalului Ion Antonescu, șeful statului român la acea vreme, din
noaptea de 20/21 iunie 1941 „Vă ordon treceți Prutul! „m-a găsit încadrat în
funcția de ofițer de legătură cu infanteria și observator înaintat pentru
coordonarea tragerilor asupra țintelor inamice.
Cunoscută sub numele de cod Operațiunea Munchen, ofensiva româno-
germană pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei a început la data de
2 iulie și s-a încheiat pe 26 iulie 1941. Misiunea Frontului de Sud al Reichului era
eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, stabilirea capului de pod la
Odesa și pregătirea pentru ofensiva din Urali, Operațiunea Barbarossa...
Parte a Grupului de Armate Sud, conduse de generalul Gerd von
Rondstedt, un apropiat al furerului, Grupul de Armate „General Antonescu „a
plecat la atac peste Prut cu Armata a 3 a română comandată de generalul de
corp de armată Petre Dumitrescu la nord, Armata a 4 a română comandată de
generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă (fost ministru de război) la sud,
Armata a 11 a germană pe centru și formațiuni în sprijin puse la dispoziție de
Marele Stat Major – Divizia de Gardă, Brigada de Grăniceri, Brigadă 7 Cavalerie,
Brigăzile 1 și 2 Fortificații, Regimentul 17 Infanterie, Corpul de Munte comandat
de generalul Gheorghe Avramescu, Gruparea Aeriană de Luptă (GAL) și alte
forțe, inclusiv de manutanță, sanitare și protecție antichimică. Divizia de Gardă a
suferit pierderi importante chiar la trecerea Prutului în zona localității Țiganca.
Divizia 5 Infanterie Buzău, a acționat pe centrul frontului, în compunerea
Corpului 54 german, pe direcția Sculeni – Copăceni – Râbnița – Văscăuți.
Pierderile mari suferite în zona Țiganca, unele confirmate ca fiind ordine
de luptă eronate, a dus la înlocuirea comandantului Corpului 5 Armată, generalul
de corp de armată Gheorghe Leventi, cu generalul de divizie Aurelian Son.
În ziua de 8 iulie 1941, Divizia 5 Infanterie din care făceam parte, aflată în
flancul drept al Corpului 54 german a fost atacată de cavaleria sovietică din
direcțiile Zgărdești – Mândrești. După opt ore de lupte grele am cucerit satul
Zgărdești și Pădurea Gliceni.
Mulți morți și răniți de o parte și de cealaltă. Lupta în contact cu inamicul
produce pierderi imprevizibile. În lupta în contact cu inamicul nu știi dacă ești pe
linia de ofensivă sau dacă ești înaintea ei, viteza te face să te tot duci înainte
 13

până te vezi izolat sau încercuit. Așa au păți și ai noștri și ai lor. De multe ori în
zăpăceala produsă unii aveau timp să treacă de partea lor, alții rămâneau
prizonieri, ridicau mâinile în sus și se rugau la Dumnezeu ca inamicul să aibă
suflet și să nu-i împuște, să-i ia în coloana lor și să-i ducă în lagăre... Din postul
meu de observare înaintat vedeam multe fațete ale războiului, unele dintre ele
incredibile, nici nu le puteai povesti fiindcă nu te credea nimeni. Cine s-a gândit
vreodată că în toamna anului 1941 mai erau soldați cu apucături de canibal? Că
ia scalpul sau urechea soldatului împușcat care încă nu și-a dat ultima suflare și
se zbate cerând ajutor? Am văzut soldați sovietici cu căciuli de cazaci care
făceau așa ceva. Am văzut soldați sovietici care-i căutau în gură pe muribunzi să
le scoată dantura din aur, ceasurile și accesoriile personale din buzunare și mai
grav, le smulgeau plăcuțele cu numerele de identificare de la piept să nu mai știe
nimeni cine și unde a murit... Aceste fapte erau încălcări grave ale convențiilor
internaționale care reglementau legile războiului. Erau crime de război.
În zona Țiganca s-au dus lupte grele, aviația a aruncat 37 de tone de
bombe, artileria a tocat metru cu metru și a reușit să cucerească terenul.
Pierderile au depășit așteptările. Cimitirul din satul Țiganca de peste Prut a
„adunat „1020 de eroi români care și-au vărsat sângele pentru reîntregirea
neamului românesc. Cu mare greutate au aprobat sovieticii amenajarea
cimitirului după regulile și normele internaționale. Din 1945 până după 1980 tot o
țineau că pentru o sută de morți nu se merită investiția. De investiție îți arde ție
ateule?
Pe 14 iulie am fost atacați de cavaleria sovietică în apropiere de
mănăstirea Hirova. Am suferit pierderi însemnate. Cu artileria Regimentului 7 din
Divizia 5 Infanterie am susținut lupta (pregătirea de foc de artilerie) batalioanelor
din Diviziile 3, 5 și 8 Infanterie și Divizia de Grăniceri. La 17 iulie 1941 am cucerit
Chișinăul și Masivul Cornești din vestul orașului. Frontul de Sud s-a reorganizat
și Grupul de Armate „general Antonescu „s-a desființat, Armata a 11 a germană
a luat în subordine Armata a 3 a română, Marele Cartier General comandat de
generalul Ion Antonescu a luat comanda Grupului de Divizii „Mattenkloht” cu
diviziile 5 și 15, divizia 1 blindată și toată Armata a 4 a. Divizia 5 Infanterie Buzău
a cucerit Movila Spânzuraților și a ajuns în localitatea Coșernița. Aici am primit
forțe proaspete cu care s-au completat efectivele și armamentul Diviziei și ale
unităților componente.
După ce armata română a cucerit Odesa, la 16 octombrie 1941, am fost
înlocuiți din dispozitivele de luptă, îmbarcați în trenuri și trimiși în țară pentru
refacere. Cu efectivele înjumătățite, cu tehnica și armamentul distrus, cu
jumătate din cai și atelaje, am ajuns la Buzău în noiembrie 1941, fiecare în
cazarma lui, noi, artileriștii, mai la nord.
 14

Pierderile suferite de armata română în prima campanie din est,

operațiunea Munchen, pe aliniamentul Nistrului până jos la Odesa s-a încheiat cu
4.271 de morți, 12.326 de răniți și 6.168 dispăruți, 58 de avioane distruse, tunuri,
armament și materiale distruse în proporție de peste 30%. Sovieticii au declarat
8.519 morți și dispăruți și 9.374 de răniți.
Numit președintele Comisie 8 Rechiziții, am plecat pe teren în județul
Prahova să rechiziționez cai și căruțe pentru refacerea forțelor diviziei. Evaluări
ale costului de rechiziție, procese verbale, documente semnate de organele
locale ale statului din Mizil, Băicoi, Boldești - Scăieni, Slănic Prahova, Vălenii de
Munte, Cheia am finalizat activitatea la sfârșitul lui martie 1942. Coeficientul de
completare, în conformitate cu ștatul de organizare a crescut de la 65% la 92% la
personal, de la 57% la 95% la cai și atelaje, de la 52 la 78% la automobile.
Intrată în etapa de instrucție finală, toate unitățile, subunitățile și formațiunile
diviziei au fost apreciate ca „bune de război”.
Am avut onoarea și ocazia să instruiesc un pluton de 24 de gradați și
soldați ca „observatori în posturi avansate ale dispozitivelor de luptă ale
subunităților și unităților” . I-am învățat să stabilească corect locul de stație cu
harta și cu busola, să aprecieze distanțele și gradele pentru corectarea tragerilor
artileriei, să dea coordonatele punctelor ce trebuie lovite de bombardamentele
aviației, și multe altele...
Între timp, Statele Unite ale Americii ne-a declarat război la 12 decembrie
1941 considerându-ne parte a Axei alături de Germania, Italia, Ungaria, Japonia
și altele și la 5 ianuarie 1942, mareșalul Ion Antonescu a acceptat cererea lui
Adolf Hitler să trecem Nistrul și să continuăm ofensiva în Caucaz. Vestea nu ne-
a picat bine fiindcă știam cu ce se mănâncă războiul și parcă vedeam cu ochii
minții ce ne așteaptă când trecem Stepa Calmucă și câmpiile Harkovului.
La 4 iulie 1942, după a doua campanie militară spre Caucaz, mareșalul
Ion Antonescu elogiază prin Ordinul de Zi nr. 29 pe armată comportarea Corpului
6 Armată, respectiv a diviziilor 1,2,4,20 și a detașamentului de schiori „colonel
Rotta” astfel: „Pe câmpiile de la Harkov ați luat parte la una dintre cele mai mari
bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”. În marea
bătălie de la Harkov Armata 11 a germana împreună cu Armata a 4 a română și
a 8 a italiană au luat peste 200.000 de prizonieri sovietici și au înaintat rapid
către zona cea mai importantă, Volga (Stalingrad, Cotul Donului, Moscova).
Cu peninsula Crimeea cucerită în întregime și cu Peninsula Kerci aproape
gata, generalul Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane care a
acționat pe centrul frontului, primește bastonul de feldmareșal. Mai multe date
despre bătălia de la Harkov găsim în „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, 1941-
1945. De la Nistru la Marea de Azov, iulie 1941-iulie 1942”, Editura Vasile
 15

Cârlova, București, 1997, p. 390. Citind parcă eram acolo, în tranșeele ude și
reci, cu bubuiturile tunurilor și răcnetele răniților.

Fâșia de ofensivă a Diviziei 5 Infanterie Buzău în luptele de eliberare a Basarabiei.

Cu forțele completate prin recrutări și rechiziții, cu instrucție la sânge, am

fost evaluați ca buni pentru front și trimiși cu trenurile speciale din Buzău la
Mariupol, pe țărmul Mării de Azov. De aici am plecat cu alte trenuri până la
Serafimovici, regiunea Volvograd, în cotul râului Don unde am înlocuit divizia
germană care se retrăgea pentru refacere. Nemții pierduse 45% din efective și
tehnică și cumulase multă, multă oboseală. Erau bieții ostași germani ca niște
stafii.
Din gara Buzău în care ne-am îmbarcat în cinci zile, în câte 8 trenuri pe zi,
nouă, artileriștilor, ne-a venit rândul în a patra zi, am trecut prin Făurei, Brăila,
Galați, Reni, Valul lui Traian, Basarabeasca, Cetatea Albă, Odesa, Mykolaiv,
Kherson, Berdiansk, Mariupol, districtul Kalmiuskyi în patru zile. Am debarcat și
am staționat două zile în pădurea din nordul orașului și de aici ne-am îmbarcat în
alte trenuri, eșalonat și am plecat pe ruta Mariupol, Donetsk, Luhansk până la
Millerovo. Noi coboram și nemții care se retrăgeau din dispozitiv se îmbarcau în
 16

vagoanele eliberate de noi. Răniți, slabi, fără vlagă, parcă veneau de pe altă
lume. Așa o să arătăm și noi peste ceva timp? Nu așa eram și noi după prima
campanie până la Nistru?
După primii zece kilometri parcurși de marș de la Millerovo spre Kashary
apoi spre Karginskaya, Kotovskiy și mai mult aproape de sudul localității
Buyierak până în tranșeele din fața localității Serafimovici am fost întâmpinați cu
lovituri de obuziere, de tunuri și vreo două raiduri de aviație din care ne-am ales
cu morți și mulți răniți.
Răniții cu nevoi de spitalizare au fost luați de coloanele germane care se
retrăgeau în zonele de refacere. În dreapta Donului sovieticii au reușit să
cucerească un cap de pod spulberând Armata a 8 a italiană aflându-se acum
exact pe direcția noastră de apărare, așa cum se prezintă mai jos harta
dispozitivului de apărare al Armatei a 3 a române cu D.5 I. în compunere. În
dreapta noastră (pe harta orientată spre Nord) era dispusă Divizia 6 Infanterie
comandată de generalul Lascăr. Peste două săptămâni diviziile 5 și 6 au făcut
front comun în bine cunoscutul Grup Lascăr care a fost lăsat să moară dintr-o
odioasă neglijență a celor ce trebuiau să ordone retragerea. Nici Hitler, nici
Antonescu nu a vrut să cedeze nici o palmă de pământ, nu i-a interesat cei
158.000 de militari români pierduți în acea luptă inegală.
Regimentul 7 Artilerie era împărțit care încotro în sprijinul forțelor din
dispozitiv. Din organizarea cu care am plecat din cazarmă pe două divizioane
(Dn) a 12 tunuri (3 baterii a 4 tunuri) calibru 75mm, model Schneider germane
sau Krupp și un divizion de 12 obuziere Skoda calibru 100mm și subunitățile de
regiment, respectiv compania de mitraliere, plutonul de gospodărire și transport,
serviciul medical și altele, am ajuns în dispozitivul de luptă dispersați între
batalioanele de infanterie ale diviziilor 5 și 6 infanterie, sub comanda
batalioanelor care ocupau pozițiile de apărare.
Prin Ordinul de Zi pe unitate al R. 7. Art., bateria nr 1 artilerie din divizionul
1 se mută la divizionul 2 și bateria 4 din divizionul 2 se mută la divizionul 1. (Ca
organizare, Dn. 1Art are Bt 1,2,3, Dn. 2 Art are Bt 4,5,6, Dn.3 Ob. are bateriile
7,8,9).
Bateria 4 avea cel mai bun trăgător în persoana căpitanului Petculescu
Iulian, comandantul bateriei, care m-a considerat cel mai bun observator și
coordonator al tragerilor din regiment și m-a rugat să mă mut la bateria lui. Am
acceptat și a doua zi, eram observatorul Bt 4 Art din R 7 Art al D 5 I. Sosit în
bateria 4 am găsit ca ajutor al comandantului pe sublocotenentul Dumitrașcu
Gheorghe căruia prin memoriu la mareșalul Ion Antonescu i s-a aprobat să plece
pe front (promoția nu pleca pe front decât după un an de instrucție) și comandant
al plutonului de mitraliori pe sublocotenentul Moldoveanu Ion, profesor de limba
latină la liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu din Buzău.
 17

Frontul părea că s-a stabilizat, se aștepta o manevră a armatelor germane

pentru a trece la ofensivă pe direcția Moscova. Sovieticii au încercat o
contraofensivă la sud de Stalingrad provocând pierderi însemnate Diviziei 4
Infanterie. Trupele române și germane se tot mișcau în fiecare noapte de nu mai
înțelegeam nimic. Auzeam comenzi în germană, în maghiară, în rusă, în italiană,
parcă eram la Babilon. Noi, românii, nu aveam voie să deplasăm subunități mai
mari de nivelul unei companii (150 de ostași) fără coloană de însoțire germană.
Din ce am auzit de la maiorul din statul major al regimentului am înțeles că s-au
predat sovieticilor subunități românești întregi, sub comandă, în coloană, trecând
Donul înghețat ca la plimbare. Mai mult, coloana de dezertori era acoperită cu
foc de forțe sovietice care-i așteptau. Comandantul D.5.I. Buzău, generalul de
divizie Nicolae Mazarini, a ordonat să ne pregătim pentru iarnă. Am amenajat
grajduri pentru cai în văioage adăpostite, cu grădele bulgărite cu pământ și
acoperite, ne-am amenajat și am adus paie în locașele din tranșee să ne putem
acoperi, am pus la punct liniile telefonice, am amenajat punctele de gospodărie
unde ne aducea hrana, muniția, medicamentele și materialele și nutrețul pentru
animale.
Aproape zilnic soseau în punctul de primire prizonieri sovietici obosiți,
lihniți de foame sau bolnavi. Din ce ne povesteau ne făceau impresia că este vai
de mama armatei sovietice. Ne rugau să nu-i trimitem înapoi că-i împușcă ofițerii
lor în fața soldaților din subunitățile cărora aparțin. Ne povesteau cum în spatele
liniilor de apărare erau ofițerii NKVD ului care-i secera cu pistoalele mitralieră pe
cei ce se retrăgeau din tranșee spre spatele frontului.
După 5-6 noiembrie am găsit în sacii cu merinde ai prizonierilor conserve
americane, țigări, batoane din ciocolată și ei păreau mult mai întremați. Ne-am
dat seama că au primit ajutoare însemnate care le-au dat speranțe și curaj să
lupte. Din cercetările ofițerilor cu informațiile militare s-a aflat că rușii au primit
ajutoare masive constând în avioane, tancuri, artilerie, arme, muniții, hrană,
echipamente, medicamente, aproape tot de ce are nevoie o armată. Ne
așteptam la contraofensivă și eram tot timpul atenți la tot ce mișcă. Pe 8
noiembrie 1942, bine informat și pregătit, șeful Marelui Cartier General român,
generalul Ilie Șteflea, prezintă în Conferința de la Munchen sinteza Frontului Don
și se pronunță cu date și informații că sovieticii pregătesc o mare și puternică
contraofensivă. Nemții apreciază ca exagerate temerile bravului general și nu
acordă atenție echipării, aprovizionării și întăririi forțelor înșirate pe lungimea
frontului ca mărgelele pe ață, prea puține să facă față atacului. Diviziile 5 și 6
Infanterie apărau un front de 41 de kilometri, mai mult cu 16 km față de normalul
acțiunilor de luptă.
Din 25 august 1942 de când am intrat în dispozitiv, mareșalul Ion
Antonescu a primit de la Hitler comanda Grupului de Armate Don, cu două
 18

armate române, o armată germană și una italiană plus forțe blindate germane în
rezervă. În armata germană am văzut mulți luptători sovietici echipați în uniforme
nemțești. Erau prizonierii care au acceptat să devină ostași germani, să nu fie
trimiși în lagărele de exterminare din Germania sau Polonia. Peste ani am aflat
din publicațiile străine (Anthoni Beevor, Stalingrad, traducere de Delia
Razdolescu, RAO, pag. 12, 205-230) că numai Armata a 6 a germană avea în
compunere 50.000 de voluntari sovietici în uniforme germane. Unii erau voluntari
de bună voie din frica ce o aveau față de brutalitatea de neimaginat a sistemului
sovietic prin NKDV-ul lor pe care nu-i interesa omul, îl interesa doar frontul.
Rapoartele de luptă germane apreciază la superlativ loialitatea și vitejia acestor
„hivi „(de la germanul Hifwiliger adică voluntari din armata rusă în armata
germană).
NKDV ul a executat (împușcat în cap în fața trupei adunate) peste 13.500
din proprii soldați care se retrăgeau din fața atacurilor germane, române, italiene
sau maghiare.
Noi, ostașii D.5.I. Buzău, din compunerea Corpului 5 Armată al Armatei a
3 a Române, eram în centrul fâșiei de apărare al armatei care începea din sud
de la Kletskaia până spre nord la Yelanskaya. În stânga noastră apăra Divizia 14
Infanterie din Corpul 2 Armată. Eu eram cu observatorul înaintat pe o moviliță din
sudul localității Serafimovici.
 19

Am observat fum în exces. Am anunțat că se pregătește să ne atace o

grupare de tancuri și de blindate. Era în după amiaza zilei de 18 noiembrie 1942.
O grupare de tancuri însoțită de infanterie ne-a atacat frontal. A trecut Donul
înghețat de parcă erau pe uscat. Gerul era trecut de minus 30 de grade. Artileria,
obuzierele și echipele antitanc au reușit să-i respingă. Ne-am numărat morții și
răniții pe care i-am evacuat în spatele liniilor. Din câte am aflat au fost aproape
150 de ostași morți și 300 răniți. Pe direcția Diviziei 6 din dreapta noastră au
atacat cu mai puține forțe.
Spre dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, în jurul orelor 5,30 Donul s-a
umplut de fum și de huruit de șenile. Ne-am speriat. Știind că posturile noastre
de apărare erau la 15-20 de metri între ostașii aflați în tranșee era greu, aproape
imposibil să putem face față. Nu știam că în urmă cu câteva ore alte coloane de
blindate au trecut prin breșele create din 20 în 20 de kilometri și ne-au încercuit.
Comandanții noștri erau în mare majoritate prizonieri. Generalul Ioan Sion,
comandantul D.15.I. din Corpul 4 Armată a murit în lupta inegală în care a
încercat să reziste în apărare dar cohortele sovietice au trecut peste el și peste
cei peste 9.000 de militari.
Ajunși în spatele frontului, la 12-15 km de forțele principale, i-a luat ca din
oală și i-a făcut prizonieri pe generalii Nicolae Mazarini, comandantul nostru,
Mihail Lascăr, comandantul D.6.I., Constantin Brătescu, comandantul
D.1.Cavalerie, Savu Nedelea, comandantul D.11.I, Romulus Dimitriu,
comandantul D.20.I din rezerva armatei, zeci de colonei și ofițeri din statele
majore și comandamentele marilor unități. După ce a trecut peste noi cu
blindatele, s-au regrupat și ne-au încercuit. Un vacarm, peste tot, fum, miros de
pulbere, morți și muribunzi, cai morți, cai răniți și speriați, blindate și piese de
artilerie răsturnate, fumegânde.
În retragere ne-am deplasat spre sud și am ajuns în spatele Diviziei 6
Infanterie din Gruparea Lascăr. Am rămas în încercuire până în ziua de 23
noiembrie 1942 când am primit ordin ca toți ofițerii să ne adunăm la școala din
sat. Un căpitan rus, ajutat de interpret ne-a adus la cunoștință condițiile
capitulării. În schimbul garantării vieții trebuia să depunem armele și să
comandăm trupele spre lagărele lor de prizonieri. Nu existau alte căi de
rezolvare, nu aveam cu ce să forțăm ieșirea din încercuire. Spargerea încercuirii
se putea face cu o forță de blindate net superioară celei sovietice care să atace
pe o direcție pe care forțele noastre o puteau apăra ca pe un cap de pod dar
eram deja împrăștiați și bine ținuți sub cătarea armelor. Generalul Ilie Șteflea
ceruse nemților să aibă pregătită o armată de tancuri pentru astfel de manevre
dar nu a fost înțeles. Eram în încercuirea de la Cotul Donului românii din
armatele A.3 și A. 4, germani, italieni și maghiari.
 20

Am propus colegilor mei să evadăm din încercuire. Am fost refuzat

categoric de colegii mei Dan Antonescu, Ștefan Teodorescu, Nicu Fâșie și de
profesorul Moldoveanu care s-au hotărât să împartă aceiași soartă cu toți
prizonierii români. Peste câteva luni, generalul Mihail Lascăr ia comanda
Diviziei Horia, Cloșca și Crișan după modelul primei divizii de prizonieri, Tudor
Vladimirescu, constituind viitoarea armată a României comuniste de după
1944.
Comandantul Bateriei 4 Artilerie, căpitanul Petculescu și slt. Dumitrescu
Gheorghe au fost de acord cu propunerea mea și m-au însărcinat să găsesc
calea, breșa și procedura de evadare. Cu o pâine, o jumătate de rudă de salam
și o felie de brânză în sacul de merinde, cu câte șase grenade de mână în
buzunare, cu pistol mitralieră cu trei încărcătoare pline a 32 de cartușe și cu
busola la brâu am ieșit după ora 24 înaintând târâș spre sud-vest. După ce ne-
am îndepărtat de grupul sovieticilor care supravegheau zona, ne-am ridicat în
picioare și am mărit viteza de marș.
În zorii zilei ne-am oprit într-un hățiș din nordul localității Kotovskyi. Am
rămas toată ziua în groapa șanțului de unde vedeam ce se întâmplă pe câmp.
Cum satele erau la depărtare de zeci de kilometri între ele nu prea era mișcare.
Frontul era deja la aproape 100 de kilometri mai jos de noi. Au trecut vreo două
grupări motorizate dinspre Serafimovici în jos, spre noul aliniament al frontului.
Seara am plecat ocolind localitățile până am ajuns la Kashary. Ne-am adăpostit
într-o casă bombardată la aproape un kilometru în nordul satului. Frig de crapă
pietrele. Am găsit niște paie cu care ne-am învelit și am încercat să ne încălzim
unul în spatele celuilalt.
A trecut o coloană de camioane sovietice din care s-a tras degeaba
asupra noastră că nu ne-au văzut. Trăgeau a sperietoare așa. Așteptând să vină
seara, am înghețat bocnă. Foamea și setea ne-au vlăguit. Oboseala cumulată
din 18 la 26 noiembrie își spunea și ea cuvântul. La lăsarea întunericului am
pornit spre Millerovo. După trei ore de drum am găsit un avion german doborât,
cu doi ostași în el. Nu am găsit nimic de mâncare dar am găsit în zăpadă, la
câțiva metri, busola avionului pe care am luat-o știind că este mult mai bună
decât a mea. Spre dimineață am găsit pe câmp un cal care agoniza. Am tăiat
venele pulpelor și i-am băut sângele după care am tăiat bucăți de carne pe care
am mâncat-o crudă.
 21

Fascimil, original:

Am continuat să mărșăluim noapte de noapte până în ziua de 08

decembrie când am ajuns frontul din urmă și am fost somați de o santinelă
germană care ne-a prezentat comandantului formațiunii. Căpitanul Petculescu
care știa foarte bine limba germană după cursurile făcute în centrele de instrucție
ale artileriei germane, i-a explicat comandantului german care este situația
noastră și că avem nevoie de evaluare medicală. La postul de prim ajutor am fost
 22

diagnosticat cu degerături de gradul 2 și 3, căpitanul Petculescu cu degerături de

gradul 1, Dumitrescu cu degerături de gr. 1. Am fost trimiși la spitalul militar
românesc din Morozovskaia unde am primit primele îngrijiri specializate.
Colonelul de la Etape (ofițer cu operațiile militare în statul major) ne-a
chestionat și ne-a acuzat de dezertare spunându-ne că Divizia 5 Infanterie luptă
pe metereze la Cotul Donului. I-am răspuns politicos că au căzut toate
meterezele diviziei noastre și că grosul efectivului este în prizonierat sovietic. În
declarația pe care am scris-o am menționat că Divizia 5 a capitulat la data de 23
noiembrie 1942. Colonelul avea și el partea lui de dreptate, el știa că Divizia 5
Infanterie Buzău, sau ce a mai rămas din ea luptau în apărare, împreună cu
resturile Armatei a 3 a, la dreapta râului Cir, care se varsă în Don și se retrage
odată cu frontul spre Kiev. Ofensiva sovietică a fost reluată pe 17 decembrie
1942 și a ținut-o până la 27 decembrie. Decimată și lipsită de arme, Armata a 3 a
încetat să primească misiuni operative de front, rămășițele ei fiind retrase în țară.
Un factor important al slăbirii forței combative a militarilor români a constat
în moralul scăzut sub nivelul suportabilului. Să rămâi în încercuire și să nu te
ajute cu forțe care să străpungă cercul? Pe lângă faptul că mai bine de jumătate
din militari nu l-au susținut și-l urau pe Ion Antonescu pentru ordinul de a
continua lupta dincolo de Nistru îl acuzau acum, în calitate de comandant militar
al Frontului, de lipsă de patriotism lăsând două armate române să apere o fâșie
de trei ori mai mare decât prevedeau legile și regulamentele militare, fără
aprovizionare, acordând mai multă preocupare forțelor din zona Stalingrad decât
la Cotul Donului. Îl acuzau în gura mare pe mareșal că nu a luat în seamă cum
se cuvine informațiile oferite de generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier
General român referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru
contraofensiva cu numele de cod Uranus. După înfrângerile de la Cotul Donului,
Stalingrad și Stepa Calmucă, camaraderia de arme româno-germane a fost
ucisă. Nemții nu mai aveau încredere în comandanții români.
Germanii au pus eșecul pe seama românilor din armatele 3 și 4, ne-a
acuzat fățiș de nerespectarea obligațiilor asumate privind asigurarea
corespunzătoare a fășiilor de apărare a marilor unități și ale unităților angajate în
lupte. Unii dintre ofițerii germani ne acuzau de trădare la Cotul Donului și de
capitulare fără luptă. Ei considerau că forțele încercuite erau în măsură să
străpungă încercuirea dar nu și-au asumat, au cedat prea repede propunerilor
sovietice, fapt dovedit mai târziu prin asumarea de către generalul Mihail Lascăr
a funcției de comandant al celei de a doua divizie de prizonieri, Horia, Cloșca și
Crișan compusă, în majoritate, din ostașii Armatei a 3 a care s-au predat fără
luptă. Când am ajuns în spitalul de Cruce Roșie am fost întâmpinat cu urale și
numit erou că am evadat din cerc și am ajuns frontul din urmă. Aici am auzit cele
mai grave acuze împotriva lui Ion Antonescu și a lui Adolf Hitler pe care și unii
 23

dintre ostașii nemți în considerau nebun de legat. Auzise despre feldmareșalul

Rommel și despre mulți alți generali și ofițeri omorâți de regimul hitlerist care îi
acuzau de atentat
Poate era mai bine dacă îl omorau pe nebun și marii comandanți militari
tratau ieșirea din război a Axei. Poate.
Ofițerii români din spitalul de campanie în care am fost internat considerau
bătălia de la Stalingrad ca pe o experiență unică a armatei române trimise să
lupte într-o regiune prea îndepărtată de hotarele țării. În comparație cu marea și
rușinoasa înfrângere de la Turtucaia, pierderile de pe Don nu suportă
comparație. Acuzau fățiș guvernarea militaristă și încăpățânată de la București
care și-a decimat armata. Poate din aceste motive, armata română a fost așa de
ușor de convins să schimbe azimutul și să accepte ieșirea din război în condițiile
pronunțate de regele Mihai I la 23 august 1944 cu toate că știa în ce situație grea
se pune aflându-se cot la cot și intercalată cu marile unități și unitățile mobile
germane care ne puteau produce pierderi grele.
Spitalul militar de Cruce Roșie era condus de maiorul Ioan Gheorghe
ajutat de căpitanul Dumitru Gîdei și farmacistul Vasile Niculescu, ambii din orașul
Buzău. În spital m-au diagnosticat, pe lângă degerături, cu congestie pneumo
pulmonară dreapta. Am fost tratați în spitalul de campanie până la 30 decembrie
1942 când am fost trimiși în țară cu trenul sanitar condus de căpitanul Vâlcu,
patronul restaurantului din gara Buzău la acea vreme.
Ajuns acasă la Buzău, la 5 ianuarie 1943, am primit concediu medical de
30 de zile. Căpitanul Petculescu și slt. Dumitrescu au fost trimiși în spital la
București apoi în altele din țară unde timp de doi ani abia, abia s-au pus pe
picioare ca invalizi de război, în cârje. Am purtat corespondență cu ei mai bine de
30 de ani până aproape de zilele în care și-au dat duhul.
Din informațiile ulterioare am aflat că la Cotul Donului, în seara zilei de 19
noiembrie 1942 eram 143.336 de ostași ai Armatei a 3 a și 75.250 ai Armatei a 4
a, un total de 218.586 de ostași din care ne-am întors cu frontul doar 60.000. Un
număr de 158.000 de militari români s-au pierdut în campania Cotul Donului ca
morți, răniți sau dispăruți, inclusiv prizonieri.
Înainte de operațiunea Uranus a contraofensivei sovietice din 19.11.1942,
divizia noastră avea un efectiv de 474 ofițeri, 427 subofițeri și 13.624 trupă, un
total de 14.525 de militari gata de luptă. După campania Don am rămas 5.000.
Divizia 5 Infanterie Buzău a început refacerea în garnizoană în luna
februarie 1943. Încorporări, concentrări, rechiziții. Am fost internat în spitalul
Regina Maria din București unde am fost operat de apendicită și eram gata, gata
să fiu clasat medical datorită debilității fizice și a epuizării. Am stat în spital până
la 17 iunie 1943 și în concediu medical încă 45 de zile. Ca apt militar limitat am
fost numit comandantul Bateriei Depozit.
 24

În februarie 1944 am fost trimis să fac rechiziții în județul Hotin unde nu

aveam ce lua, nu eram bine primit chiar eram amenințat că mă vor ucide dacă
încerc să iau cu forța cai și căruțe. Colonelul Dimitriu, buzoian de origine,
prefectul județului Hotin, nu a binevoit să se implice așa cum erau ordinele
șefului statului. Am raportat situația și m-au relocat în județele Cahul și Bolgrad.
Aici am fost primit cu brațele deschise de românii care-mi dădeau de bună voie
de teamă să nu vină și să le ia rușii. Am rechiziționat 2.000 de cai și 850 de
căruțe.

(fascimil: zilele de fugă prin stepă, după ce am evadat din CERC ).

 25

La 16 aprilie 1944 Divizia 5 Infanterie Buzău, comandată de generalul

Grigore Nicolau era instalată în dispozitiv de luptă în nordul Iașului unde am
înlocuit o divizie germană decimată, retrasă pentru refacere în apropiere de
București. Regimentul 7 Artilerie, comandat de colonelul Negru Nicolae a luat
poziție de luptă. Am fost încadrat ajutorul comandantului Bateriei 6 Artilerie
comandată de locotenentul Puiu Nicolau, fiul comandantului diviziei. Am instalat
observatorul bateriei la Movila lui Chirilă tăiată de șanțul de apărare al
Regimentului 8 Infanterie Buzău comandat de colonelul Dicu. Bateria de tragere
era dispusă la marginea satului Hoisești cu vedere de tragere directă spre Valea
Bahluiului.
În ziua de 4 august 1944 sovieticii au concentrat artilerie și tancuri în fața
D.5.I.
Comandantul bateriei, slt.Puiu Nicolau a fost trimis la spitalul din Focșani
pentru operație de ulcer lăsându-mă la comandă. Pe 18 august a început
ofensiva sovietică a Frontului 2 Ucrainian cu o densitate de șase lovituri pe metru
pătrat. Pierderile noastre au fost colosale. Înlocuitorul comandantului Diviziei,
generalul de brigadă Constantin Rosetti Bălănescu, a căutat să protejeze trupa
ținând-o cât a putut în tranșee. În retragere, am ajuns la Adjud cu 600 de ostași
și 380 de vehicule unde trebuia să intrăm în dispozitivul de apărare pe
aliniamentul Nămoloasa – Mărășești unde urma să primim întăriri și unde se va
organiza o rezistență puternică dar am fost oprit de un locotenent cu îndrumarea
coloanelor care mi-a dat un ordin, semnat de comandant, generalul Grigore
Nicolau să rămân la Focșani. Alt ordin a fost să continui drumul spre Râmnicu
Sărat unde am ajuns la ora 2 din noapte. În cazarma Regimentului 9 Dorobanți
din Rîmnicu Sărat, unitate a Diviziei 5 Infanterie, era comandantul, generalul
Nicolau cu statul major al diviziei care ne-a primit salutându-ne cu lacrimi în ochi
și felicitându-ne că am rămas în viață. Mi-a ordonat să continui deplasarea până
la Poșta Câlnău unde va fi locul regrupării D.5.I. pentru a intra în oraș și a ne
încartirui în cazărmi.
Pe drum spre Poșta Câlnău ne-a prins seara de 23 august 1944 când
regele a anunțat ieșirea României din război și ne-a pus față-n față cu nemții
nervoși, ranchiunoși și recalcitranți în retragerea lor spre Brașov, prin pasul Siriu
și Cheia, fiind convinși că vor ajunge acasă. Ne făceau semne disperate și ne
arătau țevile mitralierelor îndreptate spre noi să părăsim partea carosabilă pentru
a putea să-și mențină viteza crescută de marș.
Am continuat drumul pe valea pârâului Câlnău și ne-am blocat la podul de
la Mărăcineni, la intrarea în Buzău unde, un general german dirija circulația și
permitea doar trecerea coloanelor germane. Am ocolit prin spatele localității și
ne-am poziționat la intrarea pe pod dinspre Săpoca-Potoceni. Când am prins un
gol între coloanele germane am intrat forțat pe pod, căruță după căruță, și am
 26

trecut în viteză luând-o spre vest, spre comuna Simileasca de unde am intrat prin
spatele Crângului în cazărmile noastre. Generalul furios ne făcea semn să mărim
viteza de trecere a căruțelor și a pieselor de artilerie care ne-au mai rămas după
luptele de la Iași.
Ajunși în cazărmi ne-am reorganizat în subunități. Din cei rămași în viață și
buni de luptă abia am format jumătate din efectivele prezente la Cotul Donului
înaintea atacului sovietic care ne-a decimat și ne-a luat prizonieri mai bine de
două treimi.
La 23 august 1944 armata română dispunea de șase mari unități în spațiul
dintre Nistru și Prut (diviziile 2,11,14,și 15 infanterie, 5 cavalerie și
Comandamentul 110 infanterie ) nouă la sud de aliniamentul Vaslui-Bacău
(diviziile 3,5,7,18,21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie și comandamentele 101 și
102 munte) și la nord de Bacău forțele principale ale Armatei a 4 a române cu 10
mari unități operative, diviziile 1,4,6,8,13,și 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată și
comandamentele 103 și 104 munte.
Armata germană avea pe teritoriul României 647.932 de ostași din care
430.000 dislocați în zona operațiilor, 159.194 în zona Etapelor și 57.838 în
regiunea interioara în apărarea marilor rafinării și zone petrolifere. Unui ostaș
român îi reveneau cinci ostași germani de luat prizonieri ceea ce era imposibil.
Ce-o fi gândit Regele?
În Proclamația către țară, din seara de 23 august, regele Mihai I anunță
clar scopul politic și militar: „Armata română încetează lupta alături de trupele
germane, în scopul de a obține pacea cu Națiunile Unite și de a reîncepe lupta
alături de forțele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului „dar din forțele
aliate au rămas numai cele sovietice, americanii și englezii nu au continuat
ofensiva spre Grecia- Bulgaria-România. Așa am rămas sub ocupație sovietică
pentru viitorii 50 de ani.
Poporul a fost anunțat că dictatura antonesciană a luat sfârșit și că odată
cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei noi ere,
în care drepturile și libertățile cetățenești vor fi garantate și respectate.
Nu știa sărmanul rege ce minciună este obligat să spună. La nici trei zile
după aceasta am simțit pe pielea noastră cum se respectă aceste drepturi.
Considerând că s-au semnat documentele între cele două state și nu mai
suntem în conflict militar cu sovieticii, generalul Radu Gheorghe care comanda
marea unitate de pe Valea Tazlăului se întâlnește cu staful sovietic să pună la
punct planul de cooperare al acțiunilor de luptă viitoare. Rușii îl arestează pe
general și ia prizonieri toată marea unitate română. În ziarul lor „Steaua Roșie
„din 3 septembrie 1944, se laudă că au luat prizonieri 100.000 de ostași români
și că au adus România la statutul de țară care a capitulat necondiționat ca
țară învinsă.
 27

La miezul nopții comandantul diviziei a primit ordinul de luptă „apărarea

aliniamentului de acoperire strategică delimitat de localitățile Siriu-Întorsura
Buzăului-Gilău-Orșova de către Armata 1 a română „din care Divizia 5 infanterie
are de acoperit zona de la malul stâng al Dunării- Ciuperceni-Smârdan-Poiana
Mare-Seaca de Câmp- Băilești, aproape 78 de kilometri din cei 900 dați spre
apărare întregii armate. Efectivele noastre erau reduse la aproape jumătate din
totalul ordinii de bătaie. În fiecare zi primeam recruți și voluntari dintre care unii
puneau pentru prima dată mâna pe pușcă. La mine la bateria de artilerie erau
bineveniți că aveam de manipulat multe proiectile de 75 mm și obuziere de 100
și 120 mm. Conform ordinului primit de divizie trebuia să fim în noul dispozitiv de
luptă la 28 august 1944. Ne-am pregătit de marș și la ora 1,00 din noaptea de 25
august am plecat în marș spre București. La ieșirea din Buzău către Ploiești am
fost oprit de un general german care nu ne-a permis intrarea pe drum și ne-a
îndrumat către Urziceni. Regimentul 7 Artilerie a primit ordinul de marș de la
comandantul Diviziei 5 Infanterie Buzău pe itinerariul Buzău – Mihăilești –
Urziceni – Armășești – Jilavele – Dridu – Fierbinți Târg – Balotești – Corbeanca –
Buftea – Săbăreni – Joiță – Bolintin unde trebuia să ne oprim pentru odihnă în
liziera pădurii de la Malu Spart. Eram a treia coloană care plecam din garnizoana
Buzău după regimentele de infanterie care plecau primele. Viteza de marș era
sporită. Caii odihniți țineau pasul cu tractoarele șenilate și cu camioanele pline cu
muniții. Majoritatea ostașilor erau cu un moral bun, sperau la idealurile transmise
de rege în Proclamația către țară prin care a ordonat întoarcerea armelor. La
câțiva kilometri între Dridu și Fierbinți am fost opriți de o coloană militară
germană care ne-au cerut să-i luăm prizonieri să nu pice în mâna sovieticilor.
Prin interpret i-am transmis că nu avem dreptul să luăm prizonieri, prin
armistițiul semnat cu sovieticii ne-am obligat să nu constituim lagăre de prizonieri
pe teritoriul național. Le-am urat să aibă noroc să ajungă acasă. I-am compătimit.
După trei ani de război au ajuns ai nimănui. Peste 1200 au fost luați de sovietici
din Pădurea Snagov și trimiși în taigaua lor. Așa am fost și noi în încercuirea de
la Cotul Donului, ai nimănui. Viața! Soarta! Războiul! Încăpățânarea mareșalului
sau nechibzuința regelui?
La trecerea dintre Balotești și Corbeanca ne-am întâlnit cu o coloană
militară germană care trecea spre Ploiești. Cu gurile de foc îndreptate asupra
noastră abia aștepta să deschidem focul să se năpustească asupra noastră. Le-
am făcut semn alor mei să nu ridice nici o țeavă de pușcă către ei, să vadă că-i
respectăm după atâtea luni de război împreună. Peste numai doi ani acest gest a
fost interpretat ca pactizare cu dușmanul și am fost acuzat fățiș că am luptat la
Cotul Donului alături de nemți și am orientări fasciste. Am ajuns cu bine în
Pădurea de la Malul Spart aproape de ora 16,00. Am făcut organizarea pe piese
dispersate între ele ca în caz de bombardament al aviației germane să nu fim
 28

loviți toți. Treceau avioane de luptă germane și românești pe deasupra noastră

dar ori nu ne-au văzut ori nu noi eram ținta lor.
Coloanele regimentelor de infanterie au fost atacate în mai multe rânduri
de aviația germană până când le-au fost distruse sau ocupate aerodromurile de
pe care se alimentau, se înarmau și decolau.
Am organizat paza și apărarea Bateriei Mixte de tunuri și obuziere și i-am
lăsat la odihnă până la ora 0,30 când am plecat mai departe în marș pe itinerariul
Bolintin- Crevedia- Poeni – Siliștea Gumești – Roșiori de Vede – Radomirești –
Caracal- Pădurea Vlădila unde am rămas la odihnă. Spre seară am plecat spre
dispozitivul de luptă pe traseul Rotunda- Valea Stanciului – Segarcea – Băilești-
Poiana Mare. În Poiana Mare am primit ordinul de dispunere pe aliniamentul
Desa – Pisculeț cu ochii și ținta pe Dunăre. Navele fluviale germane, armate
până în dinți, trăgeau în plin asupra trupelor noastre. Am tras asupra lor cu
tunurile cu ochire directă. Nu am pierdut nici o piesă de artilerie. Ochitorii și-au
făcut bine datoria și i-au avariat sau distrus pe nemți din primele salve.
Obuzierele aruncau și ele cu mare precizie.
Am rămas pe poziții până la 30 august când nu mai erau nave germane pe
fluviul Dunărea. Ne-am adunat la marginea localității Poiana Mare unde urma să
primim noile ordine. În Poiana Mare l-am întâlnit pe căpitanul farmacist Vasile
Niculescu din Buzău care avea farmacie acolo. Ne-am bucurat de revedere și
ne-am văzut fiecare de ale noastre.
În drumul spre Vest, la Vânju Mare, l-am întâlnit pe căpitanul Petculescu
Iulian. În cârje, abia se mișca ajutat de o infirmieră din spitalul de campanie, trist,
descumpănit și descurajat. Comisia militară de la Craiova l-a declasat și l-a trecut
la categoria „invalizi de război,,.
Am întâlnit rezistență germană la Calafat, la Maglavit și la Cetate. Trupele
germane fiind în fugă spre vest nu au opus rezistență, erau preocupați mai mult
să-și asigure spatele în retragere decât să lupte cu trupele noastre.
La Calafat am fost opriți și noi și batalionul de infanterie în sprijinul căruia
eram arondați. A venit în fiecare subunitate câte un ofițer sovietic însoțit de un
ofițer român și o grupă de 9 soldați sovietici care le asigurau paza. Au făcut
prizonieri toți ofițerii cu grad de la căpitan în sus, i-au îmbarcat în tren și duși au
fost în prizonieratul sovietic. La comanda batalionului a fost numit un căpitan
tânăr, detașat din Divizia Tudor Vladimirescu. Peste noapte a avansat vreo trei
sergenți pe care i-a făcut locotenenți cu o stea și i-a numit la comanda
companiilor de infanterie cu efectivele înjumătățite (60 la 80 de ostași în fiecare
companie). La fel s-a întâmplat în toate unitățile diviziei. 42 de ofițeri din divizia
noastră au fost luați prizonieri. Când divizia a ajuns cu forțele înaintate în
localitatea Rudari, între Filiași și Turceni s-a primit ordinul de desființare a
diviziei. Am rămas pe loc două zile până ne-a venit rândul fiecăruia să fim vărsați
 29

în alte unități luptătoare. Bateria pe care o comandam avea doar doi ofițeri de
rezervă, nu a luat în prizonierat pe nimeni dar ne-au vărsat, ca subunitate
întrunită la Regimentul 18 Artilerie din Divizia 9 Infanterie care se pregătea în
zona litoralului, între Murtfatlar si Tulcea pentru plecarea pe Frontul de Vest. Pe
timpul instrucție cu trupa, am fost evaluat de o comisie militară mixtă româno-
sovietică care a hotărât să mă mute la Batalionul 2 Administrativ București cu
misiunea de a pregăti muniția de artilerie în Fortul de la Cernica. După o lună am
fost mutat la bateria de artilerie din rezerva Diviziei de Gardă cu care am plecat
pe front în Ungaria.
În campania din vest România a participat cu 2.578 de ofițeri, 2.049
subofițeri și 68.339 trupă, un total de 68.339 militari cu care a ajuns până pe
crestele Munților Tatra, în Slovacia și în Austria. Am avut parte de multe
nedreptăți, pedepse și umilințe. La plecarea pe front am primit în completare
tunuri și obuziere rusești cu muniția aferentă. Ne-am îmbarcat în gara Periș și
am plecat spre Ungaria. Oradea – Szolnak – Lokitelek – Kiskumfelegyhaza –
Tass. La 3 km de gara din Tass am fort debarcați și ni s-a dat itinerariul către
dispozitivul de luptă din sudul localității Szekesfehervor (la sud de Budapesta).
Am ales să dispun piesele de artilerie după niște movilițe, în spatele unor
clădiri bombardate. În câteva ore am săpat tranșeele și șanțurile de legătură.
Din localitate, de după fiecare clădire, ne pândeau mitralierele și brandurile
nemților și ale maghiarilor încă nedespărțiți de ei. S-a tras toată noaptea și în
dimineața zilei următoare până după 12,00. În timpul zilei cercetașii noștri ne-au
adus în adăpostul dintre tranșee copii speriați și morți de foame. I-am hrănit și
le-am făcut culcușuri să se odihnească. Ostașii noștri din unitățile Diviziei de
Gardă cucereau casă cu casă, stradă cu stradă. A treia zi menții au fost
alungați din localitate. Imediat după fuga nemților a sosit o companie de
infanterie sovietică care a defilat prin fața locuitorilor adunați cu forța la drumul
mare să-i vadă și să-i țină minte ca eliberatori. Nouă, românilor nu ni s-a dat
voie să ne apropiem la mai mult de 3 km de localitate să nu cumva să ne
recunoască populația pe care am eliberat-o. Un grup de șase copii între 11 și
14 ani au rămas cu noi, nu au vrut să plece acasă. Care casă? Părinți nu mai
aveau, casă nu mai aveau. Ne-au însoțit până aproape de Viena. După ce am
eliberat prima localitate am primit ordinul de marș și de luptă pentru eliberarea
localității Gyor. La fel s-a întâmplat și aici, noi am luat morții noștri și i-am
îngropat iar sovieticii au luat laurii victoriei nemuncite. Furcile caudine ale
istoriei nu se lasă plecate, vor să fie mereu în față uzitând de manipularea cu
care au fost obișnuite și cu care au mințit și au chinuit toate popoarele lumii.
După luptele din Gyor care au durat aproape 11 zile am fost trimiși spre
Brucknedorf în Austria. Aici s-au dus lupte grele mai bine de trei săptămâni. Am
avut șase morți și 14 răniți în bateria pe care o comandam.
 30

După Brucknedorf am primit misiunea de a susține cu artilerie unitățile

Gărzii care înaintau spre Viena. Pe noi ne-a oprit la Scandorf, pe malul drept al
Dunării, la 35 de kilometri est de Viena, să păzim apele Dunării să nu treacă
nave germane.
Aici ne-a prins iarna din 1944 spre 1945 și am rămas până la încetarea
războiului, la 9 mai 1945 când am fost trimiși acasă. Fiind printre ultimii români
care ne îmbarcam spre casă, am ajuns în București la jumătatea lui iunie și am
fost demobilizați la 6 iulie 1945.
Am crezut că s-a terminat calvarul odată cu terminarea războiului. N-a fost
să fie așa. Sovieticii, ajutați de „comuniștii de serviciu din țară „ne căutau să ne ia
prizonieri în Siberia pentru învinuirea de a fi luptat în campania din est, în special
pe cei din regiunea Stalingrad și Don. N-am apucat să stau acasă două
săptămâni că a trebuit să fug și să mă ascund de cei care mă căutau cu
lumânarea. Am stat fugit aproape patru luni. M-am întors și m-am prezentat la
Baroul Buzău să-mi iau postul de avocat în primire. A fost bine până la 01 august
1948, când am fost scos din post și aruncat acasă ca un răufăcător, considerat
nedemn pentru funcția de avocat. De ce? Fiindcă am luptat împotriva Națiunilor
Unite.
În ianuarie 1948 guvernul Petru Groza a emis o lege prin care se
desființează Baroul Avocaților și se înființează Colegiul Avocaților în care sunt
admiși numai avocați cu vederi procomuniste și care nu au pledat împotriva
burghezilor sau a proprietarilor de întreprinderi de tot felul. Asta însemna că vor fi
admiși numai comuniști. La nivel național au rămas fără slujbe peste 17.000 de
avocați, juriști, procurori și judecători.
La data de 18 februarie 1949 am fost arestat și condamnat pentru uneltire
împotriva statului la un an de închisoare. Am fost trimis la închisoarea Brașov
(Codlea) de unde am fost eliberat la 17 februarie 1950 și ținut cu domiciliu
obligatoriu în Buzău până în luna aprilie 1954. Mai greu mi-a fost cu asigurarea
traiului zilnic.
Până în decembrie 1950 nu am fost primit la lucru în nici o întreprindere
neavând o „recomandare „de cazier de la organele de securitate.
Pe 7 decembrie 1950 am fost primit să mă angajez ca patiser la
restaurantul CFR din Buzău fiind detașat la stația Vernești la un chioșc de gogoși
(gogoșar). Aveam nopți în care nu puteam lipi geană pe geană. După aproape
cinci ani de război, de comandă a unor subunități de artilerie, după câte an trăit,
am văzut și am simțit să ajung să fac gogoși călătorilor navetiști grăbiți să prindă
trenul să nu le fie tăiată ziua de muncă. Doamne apără-ne de asemenea soartă!
Observat îndeaproape de organele securității și ale miliției locale și chemat din 2
în 2 săptămâni să dau declarație despre ce am făcut, ce am văzut și amenințat
 31

că dacă nu colaborez cu ei nu mă vor lăsa să trăiesc m-au încadrat bucătar apoi

contabil.
La 01.01.1952, după stabilizarea monetară care i-a lăsat pe mulți români
cu saltelele pline cu bani fără valoare, m-au încadrat casier încasator la
restaurantele, cofetăriile și gogoșeriile statului. Mi-am făcut datoria corect și
cinstit. La 01.07.1955 am găsit post de jurist consult la Vinalcool Buzău unde am
rămas până la 15 aprilie 1957 când s-a desființat întreprinderea. Am găsit post și
m-am angajat consilier juridic la Întreprinderea de Panificație Buzău apoi la Uzina
Metalurgica, la Moara 11 iunie și în ultima perioadă la Întreprinderea de Industrie
Locală Buzău de unde am ieșit la pensie la 01 aprilie 1975.
În toată această perioadă nu am încetat să mă interesez și să aflu cât mai
multe despre perioada istorică nefastă pe care am trăit-o.
Nu a fost de ajuns 100.000 de morți și 130.000 de prizonieri luați de
sovietici pe timpul războiului, după terminarea acestuia ne-au mai luat 18.000 din
unitățile militare românești, 20.000 din lagărele de prizonieri germane din zona
Austria-Germania, au deportat 40.000 de civili din Moldova și Transilvania plus
72.000 de cetățeni români de naționalitate germană. La toate insistențele
guvernului român și la somațiile Națiunilor Unite, au fost eliberați, eșalonat în anii
1952-1956. Unii au fost condamnați la ei pentru fapte închipuite și ținuți încă
câțiva ani să muncească fără plată. Maica Rusia!
Nefiindu-le saturată pofta de jaf au înființat societățile comerciale mixte
sovieto-române chipurile pentru ajutorul tehnic acordat românilor și totodată
pentru plata în produse a datoriei de război a României fața de URSS. Așa au
luat ființă Sov Rom urile din toate ramurile economiei românești. Sov Rom Petrol,
Sov Rom Lemn, Sov Rom Cereale, Sov Rom Comerț, Sov Rom Chimie, Sov
Rom Film ei au venint în partidă cu o foaie de hârtie ca bilet la ordin sau cambie
iar noi cu un contract prin care ne obligam să le dăm 60% din producție până la
concurența sumei înscrise în foaia de valoare. Cotele impuse s-au sfârșit în
1956, an în care și-au retras din România parte din cei 220.000 de militari și
comisari care au trăit 11 ani pe spatele poporului român care le-a asigurat salarii,
hrană, cazare, carburant și multe alte facilități impuse prin Directive ale
generalisumului Stalin urmate de Nikita Hrușciov după moartea lui. Ultimii soldați
și comisari sovietici au părăsit România cu „flori și pupături în gară „în anul 1958.
Fiind urmărit tot timpul de securitatea comunistă, până după decembrie
1989, eram deseori chemat la miliție sub diferite motive să mi se pună în vedere
că-mi vor lua pensia dacă mai pun întrebări și mai vorbesc cu foștii colegi despre
perioada 1941-1950 sau dacă le povestesc ce am trăit în pușcărie. În iunie 1988
când s-au înmulțit afișele, foile volante și articolele împotriva conducerii optuze și
totalitare a familiei Ceaușescu am fost chemat din nou la miliție, am fost
amprentat, fotografiat ca la intrarea în pușcărie și pus să scriu pe rând cu ambele
 32

mâini să mi se poată face comparație olografă în caz de nevoie. Cu alte cuvinte

mi se spunea printre rânduri să stau cuminte, să nu trezesc cine știe ce elanuri
contrarevoluționare împotriva conducerii de partid și de stat că-i mare bai cu
viața mea.
După evenimentele din decembrie 1989 am fost cooptat și numit membru
în conducerea Asociației Foștilor Deținuți Politici filiala locală Buzău. Parcă le era
frică tuturor să se exprime. Mai multe spunea Lucia Hossu-Longin în emisiunile
ei decât reprezentanții noștri din conducerea asociației. Încă le era frică de
securitatea de după 1989 ținută în aceleași mâini, de aceiași comuniști, cu
aceleași idei ca în anii 50, dar cu denumirile funcțiilor schimbate. Nu mai erau
prim secretari de partid dat aveau pârghiile statului în mâini, erau căpitani de
județ...
Am făcut parte din comisia locală pentru aplicarea Legii 118/1990 privind
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor deportate în
străinătate ori constituite în prizonieri. Nici aici nu am simțit că se face dreptate.
Apăreau persoane necunoscute până mai ieri care „dovedeau „cu martori că fac
parte din aceste categorii și-și cereau drepturile înaintea celor care le meritau pe
deplin. La un moment dat am luat cunoștință că s-au întocmit liste cu mii de
persoane care solicitau drepturi de despăgubire. Majoritatea solicitanților nu
treceau de vârsta de cinci ani la data la care reclamau că au fost aspru
persecutați de securitatea politică comunistă. La rubrica „acuzațiile aduse „la
condamnare trăgeau linie sau menționau în paranteză că „știe domnul X sau
domnul Z”.
Dacă mă întrebați acum, după o viață trăită printre furcile caudine ale
istorie, ce aș alege, vă pot spune că dacă aș fi pus s-o iau de la început aș
proceda la fel. Aș lupta cu prețul vieții mele pentru neatârnarea și independența
patriei mele, România, pentru dreptul neamului meu la o viață demnă, creștin-
ortodoxă, pentru viitorul copiilor și al nepoților mei într-o lume liberă, într-o piață a
muncii concurențială, eficientă și recunoscătoare după munca și meritul fiecăruia.
Știu că încă este greu dar mă rog la Dumnezeu să ajute poporul roman să
iasă la liman, să ajungă din urmă țările care și-au consolidat democrații
adevărate, respectate atât de conducători cât și de popor. Să ajungă omul
potrivit în locul meritat și râvnit, să nu ajungă să fie condus de netrebnici, de hoți
și de delatori.

Ocrotește Doamne poporul român!

 33

Cu gândul și inima la memoria tatălui meu greu încercat de istorie,

mă rog pentru odihna lui veșnică și-i mulțumesc că prin jertfa lui ne-a dat
un exemplu demn de urmat.
Dumnezeu să te odihnească în pace tată!
IULIANA DOBRU, fostă BOGDĂNESCU, profesor la Liceul „Mihai
Eminescu” Buzău, fiica eroului eseului meu.
Septembrie 2021, Buzău.

Am pus în pagini, din însemnările eroului Napoleon Bogdănescu,

cele mai relevante momente din istoria neagră a celui de-al Doilea Război
Mondial, trăită de români.
Dumitru Găinușă
 34

ION ȘTEFĂNICĂ,
SERGENTUL CU NOROCUL LA BONETĂ

9 august 1940. Sat Cărătnău de Jos, comuna Sărulești, județul Buzău.

Ajuns acasă, după o zi de muncă la livada din Podul Mereilor a moșiei lui
Tiberiu Moșoiu (fost guvernator al Băncii Naționale a României, profesor
universitar la Cluj), unde cu o mână de oameni am cosit în jurul prunilor să putem
culege, mă întâmpină nevasta schimbată la față a teamă.
– Ioane, vezi mă că a venit poștașul cu o telegramă. Am pus-o pe lavița
din hol.
– Azi a sosit Ană?
– Azi mă, pe la namiezi.
– Copiii unde sunt? Nu-i văd prin curte.
– Pe Costică și pe Dumitru i-am trimis la gârlă, la Picineaga să aducă
niscaiva popdeal să toc la rațele astea că s-au cam pricăjit. Rițica doarme, este
răcită nu știu ce are.
– Tu cum ești, te văd că te miști cam greu.
– Cum ai vrea să mă mișc în luna a șaptea de sarcină bărbate?
M-am dus în hol și am luat plicul cu telegrama de pe laviță (ladă mare cu
capac ce folosea și drept canapea și, la aglomerație, se dormea pe ea ):
„Caporal Ștefănică Ion, În conformitate cu Ordinul.... Marelui Stat Major, în
data de 21 august 1940, vă prezentați la Regimentul 9 Dorobanți Rîmnicu Sărat,
cu....”
M-am speriat. Cu trei copii, cel mare, Costică, 11 ani, al doilea, Dumitru, 7
ani, a mică, Rițica, 5 ani și al patrulea stătea să iasă, cui las eu casa, nevasta și
copiii? Ajută-mă Doamne să răzbesc timpurilor grele ce se prăvălesc asupra
noastră!
– Ană nu-i bine deloc. Eu plec săptămâna viitoare în concentrare. Cu-i vă
las?
– Nu-i tata socru lângă noi bărbate? Am nădejde. Tu să fii sănătos și să te
ferească Dumnezeu de ce-i mai rău! Eu m-oi descurca cumva. Băieții s-au ridicat
binișor, or să mă ajute cu vitele și cu gospodăria. Mă mai ajut cu fina de lângă
noi că și finu, Ștefan Turea a primit telegramă ca și tine.
– Nu-i a bună nevastă, nu-i a bună deloc.
 35

M-am dus la finu Ștefan să ne punem la plan. El era chemat pe 23 august

1939.
Avea și el doi copii, nevastă, gospodărie, bucurii și necazuri, ca tot
românul.
Pe 21 august 1940 m-am prezentat la poarta regimentului de la ieșirea din
Rîmnicu Sărat către Focșani. M-a dus argatul domnului Moșoiu cu șareta. Plecat
la orele 3,00 din Cărătnăul de Jos – Cărătnăul de Sus – Câmpulungeanca –
Mărgăritești –Fântânelele - Batogu – Murgești – Livada – Grebănu – Plevna –
am ajuns la 6,20 în Rîmnicu Sărat.
Sergentul de la poartă m-a luat în primire:
– Caporal Ștefănică Ion, la pavilionul C, la domnul locotenent Arsene.
Repede.
Am plecat pe alee spre pavilionul C. La intrare m-a oprit santinela. I-am
arătat telegrama și m-a condus în primul birou pe partea stângă.
– Domnule locotenent sunt caporal Ștefănică Ion, am primit ordinul de
concentrare și m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.
– Da caporale. Împreună cu cei 2 fruntași și cu 12 soldați veți constitui
poșta militară a regimentului 49 Infanterie care se înființează în curtea din
spatele Regimentului 9 Dorobanți. Ne așteaptă războiul caporale, n-avem
încotro.
Regimentul 49 Infanterie Rîmnicu Sărat, înființat tot dintr-un batalion de
rezervă în anul 1913, în compunerea Brigăzii 23 Rezervă, în campania militară
din 1913 împotriva cotropitorilor bulgari, desființat și reînființat tot din rezervă la
27 august 1916, parte a Brigăzii 26 Infanterie din Comandamentul III Teritorial
Român, desființat la 11 noiembrie 1918 ca acum, în prag de război să fie din nou
înființat, din Ordinul 8000 al Marelui Stat Major și să completeze efectivele de
război ale Diviziei 5 Infanterie. Șeful poștei militare era locotenentul Arsene
Pompiliu, ajutat de sergentul Matei Ilie și de mine, coordonatorul transporturilor
poștale ale celor două grupe de poștași militari conduse de fruntașii Călin Justin
(absolvent de seminar teologic ) și Mareș Grigore (student la litere).
După două săptămâni de instrucție și de pregătire specifică poștei militare,
locotenentul m-a trimis la biroul furierilor regimentului să preiau ordinele scrise de
comandant și să le distribui la subunități. Poșta militară cu regulile ei! Geantă din
piele cu trei despărțituri, cu locașuri pentru plicuri, pentru hărți și pentru capsulele
sigilate cu ordinele secrete. Semnam la primire de ele și le dădeam pe
semnătură, în caietul de corespondență, ofițerilor sau aghiotanților acestora.
Ordinele secrete pe predam numai ofițerilor cărora le erau destinate, niciodată
aghiotanților sau subalternilor acestora.
Fiind căsătorit, cu trei copii acasă, la două săptămâni mă lăsau în permisie
de 3 zile. În alergătura mea prin cazarmă am întâlnit mulți cunoscuți din satul
 36

meu și din satele vecine, Schei, Vintilă Vodă, Sîrbești, Merei, Niculești sau Podu
Muncii. Anton Nicolae de 20 de ani și Anton Dumitru de 27, Bicoiu Dobre de 29
de ani, Barbu Dumitru de 33 de ani, Bobocel Gheorghe de 20 de ani, Manea Ion
de 36 de ani, Ursache Dumitru de 25 de ani, Voicilă Ștefan de 29 de ani și alții,
tinerei și speriați ca Lazăr Ștefan, Leu Constantin, Drenea Emil sau Burtel Ion.
Cazarma Regimentelor 9 Dorobanți și 49 Infanterie Rîmnicu Sărat era destul de
mare, aveau unde să-i alerge și să-i instruiască pe recruți.
În baza ordinului șefului statului, generalul Ion Antonescu, Diviziile 5, 6 și
13 infanterie încep instruirea cu ofițerii și trupele germane care se încartiruise
deja în toată România. Nu ne convenea dar nu aveam încotro. Nemții au fost
încartiruiți în cazarmă și pe noi ne-a trimis în împrejurul Rîmnicului Sărat, în
satele Bălțați (Valea Rîmnicului de mai târziu), Rubla și Dărămați (cartierul din
vestul orașului ). În case, în corturi, în bordeie, vai mama lui de soldat român.
Noi, poșta, eram încartiruită într-o școală dinspre podul de fier ce trece peste răul
Rîmnic, la intrarea în Dărămați. Comandamentele regimentelor s-au instalat în
hotelul Modern din centru. Erau zile în care plimbam corespondența militară și de
3-4 ori pe același traseu, ziua și noaptea. Oare ne verifica pe noi sau erau așa
de multe de transmis?
La 10 mai 1941, după opt luni de instrucție, de Ziua Regalității, am fost
declarați „buni de război,,. Eram de acum la fel ca cei din unitățile permanente,
nu mai eram „rezervă,,.
22 iunie 1941, ziua în care a început războiul împotriva Uniunii Sovietice,
ne-a prins pe picior de „aplicație”. Din 18 iunie am tot plimbat capsulele cu
ordinele secrete de la comandantul de regiment la comandanții de batalioane și
am înțeles că vom pleca într-o aplicație spre Moldova, aplicație care va fi
condusă de Corpul 54 German. De ce? Nu ne conduce comandantul Diviziei 5
Infanterie?
La ora 3,30 am fost treziți cu goarna cu cântec de alarmă. Ne-am zis că
începe aplicația. M-am prezentat la parc, am scos caii și automobilul șefului
poștei și ne-am prezentat la locul nostru de alarmă din compania comandă (stat
major).
– Ostași, la ora 2,00 a început războiul. Șeful statului, generalul Ion
Antonescu a declarat război Uniunii Sovietice, ne-a ordonat să trecem Prutul și
să-i eliberăm pe frații noștri basarabeni. Așa cum v-am instruit, vă veți face
datoria față de țară și de neam. Voi veți fi ochii și urechile comandanților noștri.
Atenție! Pe lângă corespondență veți transmite de sus în jos și de jos în sus și
informații pe care le veți memora și transmite. Aceste informații vor muri odată cu
voi dacă este cazul, nu vor pica niciodată în mâinile inamicului. Ați înțeles?
– Am înțeles domnule locotenent. Am rostit toți într-un glas.
 37

Calul meu, Cocor, un roib la 5 ani, puternic și ascultător nu se depărta de

mine niciodată. De la comandament la punctul poștal ajungeam în câteva
minute. La punctul poștal repartizam corespondența pe batalioane de unde erau
repartizate mai departe altor soldați care ajungeau la punctele de comandă ale
companiilor, bateriilor și plutoanelor independente. Era un flux foarte bine pus la
punct.
De la ora 5,00 la 12,00 ne-am îmbarcat în 4 trenuri cu direcția Moldova.
Am plecat cu al doilea tren, la orele 9,00 spre Focșani. La Tecuci ne-a trecut pe
o linie de manevră și am lăsat să treacă unitățile germane ale Armatei a 11 a.
Am plecat spre seară în direcția Bârlad. Înainte de Crasna ne-a trecut iar pe o
linie moartă unde am stat până dimineața.
Pe la orele 2,30 am plecat cu trei soldați ai poștei să căutăm hrană la cai.
Am găsit la un conac în Albești. Ne-au adus o jumătate de căruță cu fân proaspăt
cosit. Abia în seara zilei de 24 iunie am ajuns în raionul de debarcare din sudul
localității Hârlău.
Aici am aflat că Regimentul 7 Artilerie Buzău și Regimentul 8 Dorobanți
Buzău erau desfășurate pentru luptă de două săptămâni înaintea noastră.
Divizia 5 Infanterie Buzău a plecat la luptă cu Regimentul 8 Infanterie
(Dorobanți) Buzău, Regimentul 9 Infanterie (Dorobanți) Rîmnicu Sărat,
Regimentul 7 Artilerie Buzău, Regimentul 8 Artilerie Rîmnicu Sărat, Regimentul
48 Infanterie (rezervă) Buzău, Regimentul 49 Infanterie (rezervă) Rîmnicu Sărat,
Regimentul 23 Artilerie Buzău și cu formațiuni de sprijin și logistică de nivel
divizie, un efectiv de peste 15.500 de militari din care 518 ofițeri, 464 subofițeri și
14.518 trupă.
Divizia 5 Infanterie Buzău a trecut cu toate unitățile în compunerea
Corpului 54 din Armata a 11 a Germană care ducea lupta ofensivă pe direcția
principală Bălți – Soroca din care Diviziei 5 Infanterie i-a revenit direcția Sîngerei-
Prodănești-Gordinești-Orhei - Rezina cu ocuparea frontului de apărare pe malul
Nistrului, la sud de Rîbnița până jos, la nord de Lalova. La nord de noi era Divizia
14 Infanterie și la sud Divizia 50 Infanterie Germană. La nord de Armata a 11 a
Germană ataca Armata a 3 a Română și la sud, pe direcția Odesa, ataca Armata
a 4 a Română, toate 3 constituind Grupul de Armate General Antonescu.
După cum se știe, în zorii zilei de 22 iunie 1941, 153 de divizii germane,
14 divizii finlandeze și 12 divizii românești, cu un total de 3.500.000 de oameni,
3.700 de tancuri și 2.740 de avioane au început atacul împotriva granițelor
Uniunii Sovietice, cea mai mare operațiune militară din toate timpurile, cunoscută
sub nume de cod BARBAROSSA.
Rezistența sovietică a fost foarte puternică. Din cazemate, din tranșee, din
spatele clădirilor, s-au apărat mai bine de 10 zile producându-ne pierderi mari.
Morți, răniți, dispăruți fără urmă, ne-a speriat. Frica a cuprins oastea de la soldat
 38

la general. Ziarele din țară nu spuneau tot dar între noi, poștașii, se transmiteau
veștile cu puterea luminii.
Din regimentul nostru au început să plece câte o companie azi, alta mâine,
să completeze pierderile Regimentului 9 Dorobanți Râmnicu Sărat. Oare acesta
este motivul pentru care ne spun toți „rezervă,,? Eram mai tot timpul în spatele
frontului cu 15-20 de kilometri. Ne mai lovea uneori câte un proiectil răzleț dar nu
ne-a provocat pierderi. Pe 8 iulie 1941, în apropiere de Chirileni, am fost mutat la
poșta Regimentului 9 Dorobanți (regimentul de bază din care s-a constituit, la
mobilizare, regimentul 49 infanterie ).
Regimentul 8 Dorobanți, ca toate celelalte forțe ale Diviziei 5 Infanterie
Buzău, erau angrenate în lupte sporadice cu cavaleria rusească care ne tot
încerca să ne străpungă frontul. În noaptea de 13 spre 14 iulie s-au intensificat
atacurile și spre dimineață ne-au atacat cavaleria inamică susținută de artileria
de câmp. Direcția principală de atac a fost în zona Mănăstirii Hirova. Lupta a
durat până după orele 10,00 Regimentele 8 și 9 Dorobanți cu 48 și 49 infanterie
în spate, a adus Diviziei 5 prima mare victorie. Lupte crâncene s-au dat pe tot
frontul ocupat de Corpul 54 German din care făceam parte. Și nemții și rușii au
avut pierderi grele. Comandantul Armatei a 11 a germane sub comanda căreia
ne găseam a evaluat pierderile și ne-a felicitat pentru dârzenie. Era negru de
supărare că pe direcția Orhei s-a acționat greșit, că nu eram pregătiți să atacăm.
După patru zile de pregătire, divizia noastră, împreună cu Divizia 50 Infanterie
Germană a întreprins un atac fulgerător, cu o foarte bună pregătire de artilerie
care le-a stricat organizarea sovieticilor și am reușit să intrăm în Orhei la 16 iulie
1941 și de aici a fost o nimica toată până la Nistru unde ne-am pregătit apărarea
în tranșeele săpate de noi până la 19 iulie.
După 25 iulie 1941 am fost scoși de pe linia frontului și trimiși în zona
Vadu lui Vodă pentru pregătire și completare. Pierderile suferite nu au fost
niciodată completate 100%. Din 3 august am fost puși sub comanda Corpului 4
Armată al cărei comandant era fostul ministru de război, generalul Nicolae
Ciupercă.
În zilele de 3 la 8 august 1941 am transportat corespondență între
comandamentul diviziei, comanda regimentului și comandanții de batalioane de
m-am speriat. După amiază a trebuit să schimb calul că nu mai făcea față.
Ordine peste ordine, hărți peste hărți, ofițeri supărați, ofițeri speriați că vom trece
Nistrul...
Pe 7 august, Regimentul 9 Infanterie Rîmnicu Sărat a primit ordinul de
luptă pe direcția Corotna – Kahorlyk – Vyhoda – Ilinka – Kremydivka – Kordon.
La Sud de noi acționa Regimentul 8 Infanterie Buzău și la Nord o unitate
de infanterie germană. Așa cum auzeam prin punctele de comandă batalionare,
am înțeles că sovieticii aveau fortificații și tunele de trecere pe o rază de mai bine
 39

de 40 de kilometri de la centrul Odesei. Din câte am înțeles atunci ne aștepta

una dintre cele mai cumplite bătălii, dincolo de Basarabia noastră.
La orele 16,30 am fost chemați de șeful poștei militare, căpitanul Isac
Panait, care ne-a ordonat că indiferent ce se întâmplă, noi, poștașii militari,
trebuie să avem mare grijă de documentele pe care le transportăm, să nu ne
lăsăm prinși, să facem uz de toate câte știm să le protejăm și să le ducem la
destinație. Eu, împreună cu 3 soldați, asiguram transportul documentelor de la
comandamentul diviziei la punctul de comandă al regimentului. Ceilalți poștași
asigurau corespondența de la regiment la batalioane, la baterii și la formațiunile
de regiment. După 9 august corespondența a asigurat-o divizia cu plutonul ei de
poștă. Am fost vărsat cu grupa mea la batalionul 1 infanterie, la formațiunea
medicală (punctul medical batalionar mobil).
În dimineața zilei de 8 august 1941 a început ofensiva asupra Odesei.
După luptele grele din zona Țiganca – Basarabeasca, soldații erau descurajați,
obosiți, speriați de ceea ce urmează, erau fără vlagă.
Nici n-am început bine lupta că în prima localitate pe care am atacat-o,
Nezavertailovca, ne-au întâmpinat rușii cu fel de fel de explozii controlate, case
care explodau în fața noastră, mine care explodau la capetele punților, podețelor,
ulițelor, de nici nu mai aveau curaj să înainteze. Văzând atâția ostași sfârtecați
de mine și de explozii, am ajutat sanitarii să-i panseze și să-i care cu tărgile în
afara zonei periculoase Sânge peste tot, țărâna ulițelor roșie de sângele
soldaților noștri, cadavre sfârtecate aruncate peste tot. M-am speriat că nu
vedeam cadavrele inamicilor. Unde sunt? De ce mor numai ai noștri?
Comandantul batalionului a transmis ordinul de retragere la liziera pădurii
din spatele localității. După o oră, a ordonat atacul prin încercuire. M-am dus la
adăpostul sanitarilor să ajut la evacuarea răniților. Am scos și transportat în afara
zonei de luptă 12 răniți din care 7 mutilați, fără o mână, fără un picior sau mai
mult, dintre care 4 au murit în următoarele ore. La lăsarea serii localitatea a fost
cucerită, verificată casă cu casă, cu toate anexele acestora, curățată de inamici.
Ordinul a fost să nu rămânem în case, să ne grupăm în locuri ferite de
eventualele explozii. Seara ne-am grupat de-a lungul râului Stoyanove.
Batalionul a pierdut 6 ofițeri, 2 subofițeri, 8 sergenți și 48 de ostași. Până la
Odesa câți vom mai pierde Doamne?
Pătru, ostașul din grupa mea de poștă, a fost împușcat în piciorul drept,
deasupra genunchiului. L-am condus la staționarul sanitar unde a fost pansat și
trimis spre spatele frontului, la spitalul de campanie din Căușeni. Vasile tremura
ca varga! I-am spus să se închine, să zică Tatăl Nostru și să se ferească de
glonțul inamicului.
Am rămas la formațiunea medicală a batalionului 1 infanterie până la
retragerea în țară a unității pentru refacere. În zorii zilei am început ofensiva,
 40

odată cu întregul Corp IV Armată, pe direcția localității Hradenytsi. În marș forțat,

am înconjurat localitatea mărginită la vest de Lacul Cuciurgan. Și aici case care
explodau în fața noastră, și aici mine și capcane fel de fel dar nu se trăgea
asupra noastră. Cei câțiva localnici s-au adăpostit în școală și în biserică. Casele
care explodau erau departe de ei. Culmea, aici nu am avut pierderi mari, am avut
în jur de 14 răniți din care 3 grav.

Pe deasupra noastră treceau neîncetat avioanele românești încărcate cu

bombe însoțite de avioanele de vânătoare Heinkel 112 și Hurricane ale Grupului
5 Aviație, PZL-11F ale Escadrilei 43 Vânătoare sau Escadrila 17 Bombardament.
A doua zi, localitatea a fost curățată de elemente inamice și a fost predată
subunității de poliție militară cu atribuții de combatere a acțiunilor partizanilor
sovietici, paza localității, asigurarea ordinii interne, supravegherea elementelor
prosovietice.
Marșul până la Kaharlyk a fost groaznic. Atacuri ale aviației sovietice,
lovituri de artilerie, atacuri ale partizanilor din toate tufișurile și adăposturile. Morți
și răniți. Primii sanitari uciși. Ne-au fost împușcați 4 cai din cei 12 pe care îi
aveam la căruțele de transport răniți. Nu i-a interesat că aveam crucea roșie
mare cât toate zilele pe toate laturile atelajelor și deasupra, pe coviltir.
Kaharlykul a fost cucerit cu mare greutate și cu multe pierderi. Trei zile ne-am
chinuit să-i scoatem pe sovietici din bârlogurile lor. Dinspre Odesa veneau știri
îngrozitoare. Mii de morți și răniți, mulți dispăruți. Abia au trecut ostașii români de
prima linie de fortificații că erau forțați să se retragă în adăposturi, să nu atace
mai departe. Mii de bombe, de proiectile, de explozii și de distrugeri dar sovieticii
 41

erau de neînvins. Se auzea că mulți sunt retrași în Crimeea să se refacă și să se

înarmeze mai bine pentru atacul pe uscat și pe mare.
Ne-a prins întâi septembrie la intrarea în Kaharlyk. De aici am plecat spre
Vasilivka. Am întâmpinat rezistență și atacuri din hățișurile albiei pârâului
Baraboi. În timp ce ne strecuram mergând târâș spre o moviliță de pământ a fost
împușcat în piept, în partea dreaptă, Vasile, ostașul meu din grupa de poștași. S-
a ridicat să se uite cât mai avem de mers târâș și i-am văzut spatele însângerat.
Parcă ai fi tras într-un pepene, așa a sărit sângele din el. L-am tras în jos, l-am
dezbrăcat de veston și l-am pansat acolo, fără să-l evacuez. După un sfert de
oră ostașii noștri au înaintat și am putut chema doi sanitari cu care l-am evacuat
pe Vasile la punctul sanitar mobil (căruțele cu coviltir).
Vasile, un băiet la 22 de ani din Coțatcu, la vreo 15 kilometri nord de
Rîmnic, cu doi frați mai mici și o soră acasă, un priceput într-a-le scrisului și
cititului, voinic, cu voință și cu drag de viață, zăcea acum, fără suflare, străpuns
de glonțul sovietic.
Am cucerit localitatea după miezul nopții. Ne-am grupat în adăposturi
(șanțuri, grupuri de copaci, movile de pământ) unde abia am putut mânca bucata
de pâine cu brânza de oaie și cu bruma de șuncă afumată. Nu tu ceapă, nu tu o
roșie, nu tu o legumă. Eram nemâncați de seara trecută. Am adormit cu ultima
bucată de pâine în mână. La orele 2.30 am auzit focuri de armă. Grupele de
pază erau atacate de partizani. Știau nenorociții pe unde și cum să ne atace.
Ne-am trezit, ne-am culcat la pământ și ne-am pregătit puștile cu
baionetele în vărful țevii pentru un eventual atac la baionetă. Nu au atacat, au
tras de acolo de unde erau și s-au retras. Dimineață, la ora 5.00, ne-au adus
ceai, pâine, brânză și magiun de prune roșii, țigănești. La sosirea formațiunii de
poliție militară (jandarmerie) am plecat pe mai multe coloane, spre Altestove.
Eram efectivele Regimentului 9 Infanterie la care s-au vărsat și cei ce au mai
rămas din fostul Regiment 49 Infanterie rezervă desființat la 30.09.1941 prin
ordinul Marelui Stat Major 8494B/1941. La fel a fost vărsat Regimentul 48
Infanterie la Regimentul 8 Infanterie Buzău. Cu toate întăririle primite, eram sub
80% din ordinea de bătaie a regimentului.
La 2 octombrie eram în fața debarcaderului să trecem lacul spre
localitatea Chobotorivka. Trupele noastre au cercetat și curățat terenul pe 5
kilometri la stânga și la dreapta debarcaderului să nu fim atacați de partizani. Am
așteptat noaptea să putem trece neobservați. La ora 2,15 am pășit pe malul de
est al lacului unde ne-am adăpostit înainte de intrarea în localitate, prin nordul
acesteia. În timp ce ne săpam adăpostirile cu lopețile mici de infanterie din
dotare, ne-au simțit sovieticii și au început să tragă în direcția noastră cu tot ce
aveau. Gloanțe șuierând, obuze, proiectile, șparnele, explozii, incendii de
vegetație, calvar. Ne-am făcut una cu pământul folosind toate denivelările,
 42

movilițele și șanțurile de la lac în sus spre șesul localității. În zori ne-a venit
aviația în ajutor. Au bombardat și mitraliat la metru pătrat din fața noastră până la
marginea localității. Cum bombardau, cum înaintam prin salturi înainte în gropile
făcute în fața noastră. Răniții cu plăgi ușoare nu se lăsau duși la staționar,
mergeau înainte cu noi pansați sumar. La aproape o oră de atac eram la intrarea
în localitate, adăpostiți de un șanț de scurgere a apei pluviale. În stânga mea,
caporalul Matei Pamfile, comandantul plutonului 3 din compania a 2 a a
batalionului 1 infanterie din Regimentul 9 Infanterie Rîmnicu Sărat, rămas la
comandă după rănirea gravă a locotenentului Zugravu înainte de a trece cu
bacul, m-a rugat ca în caz de va fi și el împușcat să iau comanda plutonului. L-
am întrebat câți mai suntem. După caietul lui, înmânat de locotenent, mai eram
17 ostași din 32 câți plecat-am din Corotna. Asta însemna să las grupa sanitară
mai mică. Nu. Însemna să fim toți și luptători și sanitari la nevoie că toți am fost
instruiți cum să acordăm primul ajutor.
Eu am învățat mai multe în școala de gradați când am făcut armata acum
14 ani și încă le am proaspete în minte mai ales că am pansat și evacuat pe
targă zeci de răniți de la Prut încoace. La ora 8,30 s-a sunat goarna pentru atac.
Am plecat târâș spre primele case. Adăpostiți după ziduri, am început lupta cu
soldații sovietici. Superiori numericește i-am determinat să se retragă. Aici n-au
mai explodat clădirile deoarece sovieticii nu au evacuat locutorii din vreme. Ori n-
au vrut ori n-au mai avut timp.
La mijlocul satului, dintr-o casă deja controlată, un băiat de nici 12 ani a
început să tragă cu pușca în noi. A rănit doi ostași. Din spatele meu cineva a
aruncat o grenadă pe geamul casei. Tăcere. Am trimis doi ostași să verifice.
Băiatul era mort lângă geam, cu capul sfărâmat de șparnele. Imaginea copilului
cu pușca la ochi apoi mort la câteva minute m-a urmărit mult timp. M-am întrebat
mereu dacă nu cumva ar fi avut o șansă la viață dacă am fi procedat altfel. Dacă
așteptam să termine muniția îl puteam prinde viu dar noi nu aveam timp să stăm
în localitate.
Spre seară am primit ordin să rămânem în localitate. Ne-am încartiruit în
trei case la câteva sute de metri distanță între ele. În fața noastră era
nemărginimea câmpiei plină de sovietici. Ne-am baricadat în așa fel încât să
putem rezista la loviturile artileriei și ne-am organizat serviciul de pândă și pază.
La lăsarea nopții ne-au adus hrana caldă de data asta. Fasole cu slănină și câte
o gogoașă cu brânză sărată la mijloc. Bun. Eram după 6 zile de hrană rece. Mai
târziu am aflat că grupa de bucătari ai companiei au primit de la doi localnici
vorbitori de limbă română doi saci cu fasole și slănină afumată.
Mi-am dat seama că și acolo, la atâta distanță de țară, erau români care
ne așteptau.
 43

A doua zi am primit ordin să ocupăm poziție de apărare la dreapta

drumului ce leagă localitatea Chobotarivka de localitatea Ilinka, cu fața spre nord
să oprim eventualele coloane sovietice ce veneau în ajutorul forțelor ruse din
Odesa. Plutonul nostru, 15 ostași cu caporalul 16, am ocupat poziția de apărare
într-un grohotiș în stânga unei ferme din Tykha, aproape de jumătatea distanței
dintre localități. Timp de o săptămână am zăcut în tranșeele săpate în 2 zile. Nu
au trecut coloane dar am fost atacați de vreo trei ori de aviația sovietică. Atac cu
mitralierele de la bordul avioanelor. Nu am avut răniți. la dreapta noastră, spre
Ilinka, au fost bombardate pozițiile celorlalte companii de infanterie. Acolo au fost
zeci de morți și răniți.
Aici ne-a prins 22 octombrie 1941, ziua cea mai neagră din campania
asupra Odesei. După câte am aflat a doua zi de la comandantul companiei
noastre, la ora 17,45 a sărit în aer clădirea comandamentului armatei române din
Odesa. Clădirea fusese minată din timp și la ora respectivă a fost inițiată explozia
printr-un impuls radio transmis din Crimeea. În urma exploziei au murit 16 ofițeri
români printre care și generalul Ion Glogojanu, 4 ofițeri de marină germani și 46
de subofițeri și ostași.
Comandanții militari au declanșat o adevărată răzbunare împotriva civililor
din zonă, acuzându-i de acțiuni subversive de tipul luptelor de partizani și au
ucis, la întâmplare, adulți și copii poate mulți dintre ei nevinovați. Valul răzbunării
nu s-a oprt aici, în zilele următoare au fost uciși, luați prizonieri și trimiși în lagăre
zeci de mii de localnici, în majoritate evrei.
Noi am rămas pe poziții de apărare până la 26 octombrie 1941 când am
fost înlocuiți de Corpul 2 Armată comandat de generalul Macici și am fost trimiși
în țară pentru refacere. Mai eram 12 ostași din 32 în plutonul 3 din compania a 2
a a batalionului 1 infanterie.
În țară am aflat că în operațiunea de cucerire a zonei Odesa am fost trimiși
340.000 de ostași români, că nemții n-au participat la aceste lupte, că au fost
uciși 17.729 de militari români, 63.345 au fost răniți și 11.471 au fost dați
dispăruți (posibil luați prizonieri). În total s-au pierdut 92.545 de militari, adică o
treime din câți am plecat la luptă. Regimentul 9 Infanterie Rîmnicu Sărat a avut
pierderi foarte mari în personal, armamente și materiale de război. Era
necorespunzător pentru luptă.
Cu toate aceste pierderi, generalul Antonescu a felicitat armata română
pentru această mare victorie obținută prin ocuparea Odesei și a împrejurimilor
ocazie cu care a fost deschisă calea ofensivei spre Mariupol – Luhansk – Rostov
pe Don – Volvograd apoi spre inima Rusiei. Starea morală a oștirii era la pământ.
Ajunși în țară, după 5 noiembrie 1941 am început refacerea. Am primit
permisie 5 zile apoi am fost trimis la compania de instruire recruți a batalionului 1
infanterie. La 1 decembrie 1941 am fost avansat la gradul de sergent și trimis la
 44

școala de sergenți de la Buzău. Aici am învățat ce înseamnă să fii ajutorul

comandantului plutonului de infanterie. Am învățat că trebuie să-ți cunoști foarte
bine ostașii, să știi pe cine și cum te poți bizui, să-l știi pe fiecare la ce se pricepe
mai bine. După terminarea școlii am fost vărsat la compania a 3 a din batalionul
2 infanterie al regimentului din care făceam parte. Comandantul companiei, un
căpitan avansat odată cu mine, trimis de la Regimentul 8 Infanterie Buzău unde
luptase în calitate de comandant de pluton, mi-a dat în primire plutonul 2 la care
urma să vină din rezervă un sublocotenent în funcția de comandant. Am
continuat instrucția împreună cu cei doi caporali, comandanți de grupe, Sava
Marin din Jirlău și Cornea Ilie din Balta Albă, ambii foști ostași în campania din
Basarabia, la nord de direcția de atac a Batalionului 3 Infanterie. Eu țineam locul
comandantului de pluton, eram comandantul grupei a 1 a, Sava a 2 a și Cornea
a 3 a, fiecare cu câte 12 soldați, în total 40 de militari dacă era și comandantul de
pluton cu noi. Compania a 3 a din batalionul 3 infanterie număra 144 de ostași și
mai trebuia să primească din rezervă încă 16. Plutonul meu era instruit să
acționeze în cazurile de atac chimic la nivelul întregului batalion. La alarma de
atac chimic câte 2 ostași din fiecare grupă se duceau la rezerva chimică a
batalionului și acționau sub comanda ofițerului cu protecția antichimică. Fără ei,
în caz de nevoie, rămâneam 34 de ostași buni de luptă care puteam primi o fâșie
de apărare de 250 de metri sau o direcție de ofensivă cu lățimea de 50 de metri.
La 6 martie 1942 a sosit comandantul de pluton, sublocotenentul
Sultănescu Vicențiu, avocat, la 30 și ceva de ani, om cu familie și copii acasă la
Ploiești. Fusese instruit la cursul de trei luni de comandanți de plutoane de
infanterie organizat de Divizia 5 Infanterie Buzău. Ofițer de o ținută morală
excepțională, tip sportiv, agil la minte și în mișcări, era tot timpul în fața noastră la
instrucția plutonului. La instrucția grupei ne observa și ne nota în caiet pe fiecare.
La fel la antrenamentele de marș, de cățărare, de trecere prin teren minat sau
contaminat. Era mereu cu ochii pe noi și seara, chema comandanții de grupe să
analizeze cu fiecare dintre noi calitățile și defectele ostașilor. Culmea, peste 75%
din observațiile lui se potriveau cu ale noastre.
La 18 aprilie 1942 am fost îmbarcați la tren și trimiși pe front. Am debarcat,
după 4 zile de mers cu zeci de opriri și garări pe linii de așteptare, în estul
orașului Mariupol. Am debarcat și am ocupat poziții de apărare în nordul
aeroportului din estul localității. Timp de 3 săptămâni compania noastră a
asigurat apărarea zonei de aterizare și decolare a avioanelor românești și
germane. Atacuri de noapte ale partizanilor respinse cu greu de ostașii noștri.
Doi morți și 8 răniți în primele trei zile apoi mai puține atacuri de noapte și mai
puține pierderi. Din plutonul nostru au fost răniți 3 soldați care au fost trimiși la
spitalul de etapă. În 18 mai 1942 am fost scoși din dispozitivul de apărare și
trimiși să asigurăm apărarea comenzii regimentului încartiruită în localitatea
 45

Malakhov. Apărarea circulară presupune multe riscuri. Punctele de trecere erau

fortificate cu saci cu nisip în spatele cărora erau mitraliorii. În zona noastră de
acțiune circulau numai ostași ai regimentului și formațiunile de manutanță. Nu am
fost atacați de nimeni dar am văzut ce Dumnezeu lasă rar să se vadă. Convoaie
întregi cu morți și răniți care se retrăgeau de pe linia frontului. Lupte grele în jurul
localităților Karasev și Pronin spre direcția de atac a Diviziei 5 Infanterie care
trebuia să ajungă și să ocupe poziția de apărare, de 21 de kilometri, pe malul
stâng al Donului, cu centrul în localitatea Serafimovici. Pierderile suferite în
ofensiva spre Don au ajuns aproape la 30% din efectiv. În septembrie ne-am
desfășurat la nord de localitatea Peschanyy, pe valea unui izvor secat unde
asiguram paza și apărarea formațiunii de aprovizionare cu muniții a diviziei și
făceam parte totodată din eșalonul 2 al frontului.
Atacurile partizanilor și ale soldaților sovietici rămași în spatele frontului
erau furibunde. Abia la jumătatea lui octombrie i-am scos din ascunzișuri și i-am
scos din luptă. Mulți s-au predat și i-am trimis în spatele frontului la unitățile care
se ocupau de prizonieri dar mai mulți au fost uciși în luptele de gherilă.
Când părea că s-au liniștit luptele, rar mai auzeai lovituri ale artileriei grele,
a venit gerul peste noi. Dacă ziua când bătea soarele erau minus 10 la minus 12
grade, noaptea cobora sub minus 20 de grade. Toate înghețate, noi erau cu
ținutele de vară peste care ne îmbrăcam cu mantaua și ne mai înveleam și cu
pătura de campanie și tot înghețam oricât am fi umblat. Am primit din țară căciuli,
pulovere și izmene. Ne-au mai ajutat cu ceva fulare, brâie și cingători din lână.
Statul pe loc ne îngrozea. Tremuram și ne mișcam continuu în șanțurile noastre
de apărare și, cu rândul, ne duceam să ajutăm la încărcare-descărcare de
muniții.
Aici ne-a prins atacul sovietic din 19-20 noiembrie 1942 când frontul rus a
spart frontul apărat de noi pe o lățime de aproape 20 de kilometri pe direcția
Diviziilor 9 și 14 Infanterie aflate la stânga noastră, pe direcțiile localităților
Bozkovskaya și Rubezhinsky. Ne-am pomenit cu coloane de tancuri și infanterie
rusești la câțiva kilometri în fața noastră. Am primit ordin de retragere spre sud-
est, pre râul Cir (Chir) unde să ocupăm poziții de apărare cu ce a mai rămas din
Divizia 5 Infanterie. Mare parte din forțele diviziei au fost încercuite de sovietici.
La fel și forțele diviziilor 6, 14 și 15 infanterie din dreapta frontului Infanterie.
Până seara, rușii au reușit să închidă cercul și să-i ia prizonieri pe toți. Puțini au
reușit să străpungă cercul. Majoritatea au fost împușcați sau au murit de frig prin
ascunzișuri. Prea puțini au reușit să ajungă din urmă unitățile românești în
retragere.
La 22.11.1942 forțele românești din cerc au capitulat și au fost duse în
lagărele sovietice. Din aproape 15.000 de ostași ai Diviziei 5 Infanteria dacă am
mai
 46

rămas 3.000. Noi, puțini cât am rămas, ne retrăgeam pe aliniamente

succesive din fața frontului rusesc care ataca cu o forță parcă venită din cer.
Prea multe tancuri, prea mulți soldați bine echipați, prea multe guri de foc. Se
vedea de departe ajutorul acordat de americani noilor contingente de soldați
sovietici. Noi ne retrăgeam pe direcția Luhansk. În luptele duse în contact
permanent cu inamicul am pierdut mulți ostași. Sublocotenentul Vicențiu
Sultănescu a fost rănit grav la piciorul stâng, retras la spitalul mobil de campanie
și trimis în țară. Caporalul Ilie Cornea a fost împușcat în plămânul drept și trimis
în țară. Înainte de Luhansk am rămas cu 19 ostași în pluton și după luptele din
marginea orașului, am rămas 11. În 26 decembrie 1942 am fost rănit la brațul
stâng. M-au pansat în zona în care m-a tăiat șparnelul și am continuat
retragerea. La 3 ianuarie 1943, în timp ce ne apăram în fața localității Ternivko,
la est de nodul de cale ferată din Pavlohrad, am primit ordin de retragere în țară,
pentru refacere. Am fost înlocuiți de o companie germană care venea din
refacere.
Pe drumul spre casă mi s-a inflamat rana deasupra cotului stâng și a
început să se învinețească. Când am ajuns la Rîmnicu Sărat, la 8 ianuarie 1943,
eram cu febră mare și cu o stare de sănătate proastă. M-au internat în spitalul
orășenesc. La 27 ianuarie am fost externat cu rana curățată și fără febră. Am fost
în permisie 5 zile. La întoarcerea în cazarmă am primit ordin să mă prezint la
Regimentul 8 Artilerie, la bateria de aprovizionare și transport. Am primit
misiunea de a alimenta cu muniții și materiale bateriile divizionului 2 artilerie. Am
primit, pe lângă cele 14 atelaje trase de cai și 8 automobile de transport.
Regimentul s-a refăcut și a fost declarat bun de luptă abia la sfârșit de noiembrie
1943. În decembrie au început să fie mutate spre front divizioane din regiment.
Divizionul nostru a fost dat în sprijinul infanteriei la sud de Soroca. Am rămas în
dispozitiv până la jumătatea lunii martie când a început atacul sovieticilor. De aici
am început să ne retragem pe direcția Târgu Frumos unde abia, abia am rezistat
atacurilor sovietice din 9 la 12 aprilie. Ne-am retras pe culmea dealului din vestul
localității unde am pregătit pozițiile de tragere ale bateriilor. Atacuri sporadice ale
aviației, lovituri ale artileriei sovietice în rest era o așteptare care te speria. Au
reluat atacul la 2 mai 1944. Au atacat o săptămână. Am avut pierderi însemnate.
Piese de artilerie scoase din luptă, servanți și ochitori morți, ne-au înjumătățit.
Am fost înlocuiți de artileriștii regimentului din Brăila. Retrași la Negrești, ne
pregăteam să reintrăm în luptă ca forțe de completare, așa cum aveam ordinul.
Din peste suta de ostași câți eram la Soroca am mai rămas în picioare 38, cât o
baterie. Ne uitam unii la ceilalți și nu aveam curaj să vorbim. Așa puțini câți eram
am ocupat poziții de tragere pe șaua dealului. Am primit ordin să deschidem foc
cu toate gurile de artilerie asupra coloanelor sovietice în cazul în care acestea
străpungeau frontul.
 47

Pe 20 august 1944 a început marea ofensivă sovietică. Cerul plin de

avioane, exploziile bombelor și ale proiectilelor peste tot, case dărâmate, străzi
distruse, morți și răniți peste tot. La orele 22,45 din ziua de 23 august 1944, intră
peste mine în adăpost soldatul Ilarie Năsui, speriat.
– Domn le sergent, domn le sergent, se întâmplă rău.
– Ce ai măi Ilarie, ce ai pățit?
– Regele a întors armele împotriva nemților.
– Armele cui le-a întors măi Ilarie că noi suntem tot una cu nemții în toate
tranșeele și în toate pozițiile de luptă mă nerodule, cum să întoarcă armele măi?
– Dom sergent întreabă dumneata mai departe și lămurește-ne că-i de
rău. Toți ostașii sunt speriați de moarte.
M-am dus repede la baterie să aflu mai multe. Comandantul bateriei,
locotenentul Savu, era livid la față, îi tremurau mâinile și glasul. Când m-a văzut
parcă voia să se rezeme de mine.
– Ioane, ai aflat mă ce se întâmplă cu noi? E jale mare mă, e jale.
– Dom le locotenent stați să vedem, ce-l lasă mareșalul așa? Cine-i șeful
statului?
– L-a arestat pe mareșal Ioane. Regele s-a aliat cu comuniștii și ne-a
predat rușilor mă. A scăpat de noi ca de pecingine mă, Dumnezeii mă-sii!
– Dom le locotenent, doar a plecat de pe front mareșalul și a promis că va
face totul să reziste pe linia de apărare Focșani-Nămoloasa. Acuma cum este?
– Cred că regele n-a luat în seamă nimic Ioane. Nu-i pasă câți dintre noi
vom fi uciși și câți vom fi duși la muncă în taiga.
– Ce facem acum dom le locotenent? Ăsta a înnebunit de tot? Doamne
apără-Ne!
– Ne retragem ușor, ușor către cazarmă și așteptăm alte ordine Ioane.
Du-te și-i lămurește pe ostașii tăi să stea cuminți și să ne asculte ordinele că
altfel s-a zis cu noi. Cu Dumnezeu înainte Ioane!
– Să trăiți dom le locotenent!
M-am dus la grupa transport și i-am instruit pe ostașii mei să nu cumva să
se apuce de vreo nefăcută și să deschidă foc fără ordin. I-am pregătit de marș.
Am îmbarcat muniția și harnașamentele și am încolonat căruțele și automobilele.
La ora 2 din noaptea de 23 spre 24 august 1944 am plecat încolonați spre
Rîmnicu Sărat. Din tot divizionul dacă mai eram jumătate. Coloana număra 48 de
căruțe și 42 de automobile de care erau agățate piesele de artilerie. Erau 114
ostași, 4 subofițeri și 3 ofițeri. Ordinul primit era să ocolim arterele principale pe
care se retrag nemții.
Am plecat cu toată viteza pe care o puteam prinde spre Valea Mare –
Oșești – Cozmești- Delești – Bălteni – Rediu unde ne-am oprit în pădurea din
vestul orașului Vaslui. Am dispersat mijloacele să nu fie distruse de atacurile
 48

aeriene ale rușilor sau ale nemților și am așteptat să se facă noapte. Nu aveam
legătură telefonică nici radio. Veștile pe care le aflam veneau de la un sergent
din Bateria 1 care avea un aparat de radio la care asculta și transmitea mai
departe. Rușii înaintau cu viteză mare și nu întâmpinau o rezistență pe măsură.
Românii nu mai luptau dar nici nu au deschis foc împotriva nemților alături de
care au luptat atâta amar de vreme.
În cursul dimineții, ostașii de la aprovizionare au făcut rost de alimente și
au pregătit o masă caldă cât să ne ajungă până a doua zi.
La lăsarea întunericului am plecat în marș către Chițoc – Corbu – Lipovăț
– Fundu Văii – Căpușeni – Vișinari – Horoiata unde ne-am oprit adăpostiți și
mascați de vegetație.
Peste zi ne-am ocupat să hrănim caii și să reparăm ce s-a stricat pe drum.
Seara am plecat spre Sălcioara – Simila – Bârlad (prin vestul lui) – Trestiana –
Grivița – Zimbru – Crăiești și ne-am oprit la Vârlezi. Ne-a prins oboseala și după
ce ne-am adăpostit și mascat, am dormit câteva ore bune. După amiaza a venit
un sergent cu motocicleta și ne-a spus să ocolim Focșanii prin est și să nu ne
ducem în cazarmă, să rămânem pitiți prin apropiere. Seara am plecat spre Corni
– Măcișeni – Valea Mărului – Cudalbi – Grivița – Ivești – Nănești – Ciorăști –
Puiești unde ne-am adăpostit în valea dintre Puiești și Nicolești. Pe tot drumul
dar și de aici, din Puiești auzeam coloanele germane trecând în mare viteză spre
Buzău cu gândul să treacă Carpații pe la Siriu sau pe la Predeal și să ajungă
acasă la ei.
M-am învoit și am plecat acasă în permisie să-mi văd nevasta și copiii. Era
în seara zilei de 28 august 1944. Am trecut prin albia râului Rîmnic, am luat-o pe
firul apei până la Rubla apoi peste câmp spre Plevna, Grebănu și am intrat în
pădure spre Murgești apoi spre Chiperu, Câmpulungeanca, Cărătnăul de Sus,
Cărătnăul de Jos, acasă. După 3 zile m-am întors la unitate. La intrarea in
Plevna m-am întâlnit cu un ostaș din divizion care mi-a spus că-i bai mare, ne
îmbarcă la tren și ne trimit la Dunăre, la Calafat să-i lovim pe nemții care se
retrag pe fluviu.
Am grăbit pasul să ajung la tren pe linia de manevră din nordul orașului.
Cu tot divizionul în fața vagoanelor în care se îmbarcase tehnica și materialele, o
femeie căpitan, în uniforma Armatei Roșii, făcea prezența și verifica om cu om.
Vorbea românește fără greșeală. M-am prezentat că m-am întors din permisie și
i-am cerut voie să intru în formație. Mi-a ordonat să mă alătur altor 3 soldați,
întârziați și ei. A asistat la îmbarcarea și plecarea trenului cu divizionul și nouă
ne-a ordonat s-o urmăm alături de alți patru soldați români în uniforme sovietice.
Ne-a urcat în camion și ne-a dus la gară unde ne-a predat unei patrule
românești care ne-a întocmit pe loc formele de mutare la vărăria din Târgoviște.
Am plecat toți 4 spre un tren ce urma să plece în direcția Ploiești în care ne-am
 49

urcat fără să întrebăm prea multe. Ordinul de serviciu prevedea ca a doua zi să

ne prezentăm până la orele 19,00. Cu trenul până la Ploiești apoi cu altul până la
Dărmănești unde era ruptă linia ferată și de aici pe jos. Am ajuns a doua zi la
orele 16,00 la vărăria din Viforâta din nordul orașului. Comandantul taberei, un
sublocotenent la 40 de ani, gras și cu un picior mai scurt, ne-a luat în primire.
– Ați călcat greșit și v-au prins rușii? Oricum și aici este mai rău decât pe
front.
– Păi ce aici este pușcărie sau ce este?
– Este vai de mama noastră dacă nu scoatem și nu livrăm 5 vagoane cu
var pe zi pe care să le trimitem spre Rusia. Până și eu eram gata, gata să iau
bătaie de la un nemernic de comisar de-al lor care a văzut el că nu-s pline ochi
vagoanele. Sergent, ție îți dau sarcina să aduceți piatra de var din carieră dar s-o
alegeți să nu rămână rest prea mult că muncim degeaba. Aici, la cuptoare, am
soldați instruiți bine, pricepuți și harnici.
– Am înțeles domnule sublocotenent. Am mijloace de transport?
– Ai patru camioane și vreo 10 căruțe cu cai. Cu mâna de lucru stăm mai
prost. Am adus pușcăriași de la Ploiești dar trebuie păziți bine nu glumă. Numai
gardienii pușcăriei nu-s de ajuns în carieră că nu-i vede pe toți. Să fii atent când
pleci cu camioanele sau cu căruțele să nu ți se agațe vreunul de ele că intri tu în
bucluc locul lor.
Aici am găsit ostași trimiși de pe frontul din Crimeea, de la Sevastopol, de
la Mykolaiv și de la Iași.
Am lucrat aici zile și nopți când ne forțau să mai încărcăm câte un vagon
peste normă. În octombrie, s-a vrut suplimentarea cotei cu încă trei vagoane pe
zi fără să se construiască alte cuptoare.
Cuptoarele erau încărcate la refuz și ardeau zi și noapte. Am lucrat la
vărărie până la 10 mai 1945 când am fost demobilizat și am rămas angajat, și
cursant, la școala de horticultură de la Voinești, curs pe care l-am terminat, cu
certificat, la 15 iulie 1945. Cursul m-a ajutat să-mi câștig existența într-o meserie
pe care am îndrăgit-o de copil, horticultura și viticultura.
Întors acasă, la nevastă și la cei 5 copii ai mei, am căutat să reiau vechile
îndeletniciri, trasul lemnului din pădure, fasonatul lui și transportul la beneficiari,
întreținerea livezilor, strânsul și valorificarea recoltei la târgul din Rîmnicu Sărat.
Eram mai puțini peste tot. Din satul meu lipseau vreo cinci, din satele
învecinate mai mulți, din vechii mei prieteni sau cunoștințe erau mulți răniți și
mutilați. Era jale în toată România.
Odată cu înființarea SovRom Lemn, pe raza localității s-a înființat
societatea de exploatare a lemnului (viitorul IFET) care marca, tăia și fasona
masa lemnoasă, o scotea din pădure și o depozita în locurile stabilite pentru a fi
 50

preluate de firmele de transport, îmbarcate la trenurile cu direcția Maskwa...

M-am angajat la ei.
După 5 ani de tăieri și împăduriri, s-a desființat societatea. Am căutat și
am găsit de lucru în Lunca Ialomiței, raionul Fetești, comuna Piua Pietrei, satul
Răchitoasa, la ferma de porci apoi la orezăriile din Giurgenii Noi unde am fost
brigadier.
Niciodată membru al partidului comunist, niciodată altceva decât muncă și
iar muncă, am trăit să văd cum din anii 1951-1952 au fost aduși în colonie familii
deportate din Banat (titoiștii) apoi studenți, profesori și cetățeni care au îndrăznit
să se solidarizeze cu maghiarii la contrarevoluția din 1956. Inundațiile din anul
1970, provocate de ruperea digurilor din cotul Dunării înainte de podul de la
Giurgeni-Vadu Oii, au ucis sute de oameni nevinovați. În urma inundațiilor satele
Răchitoasa și Piua Pietrei au rămas pustii și au fost desființate peste câțiva ani.
Și astăzi se vede turla fostei biserici din Piua Pietrei (Orașul de Foci) din curba la
stânga spre Giurgeni.
Niciodată n-am crezut că omul poate cunoaște a durere atât de mare în
viață. Uneori mă gândeam că le-a fost mai bine celor uciși în lupte că n-au mai
apucat să vadă atâtea rele. Generali batjocoriți de gardienii coloniei în văzul
tuturor, preoți forțați să cânte Internaționala Comunistă, oameni lăsați peste
noapte în balta orezăriei sub paza a doi-trei gardieni cu glonț pe țeava puștii pe
motiv că nu și-au făcut norma zilnică și multe, multe și umilitoare alte batjocuri.
Ieșit la pensie în anul 1974, întors în satul natal, în casa noastră pe la care
dădeam doar două săptămâni pe an, am fost martorul altor atacuri și ingerințe
ale ideologiei comuniste asupra cetățeanului de rând. Vrei mălai, dai cotă de
ouă, carne, lapte sau lână. Vrei televizor sau mobilă, la fel. Pentru a mai îndulci
traiul am crescut viermi de mătase pe care-i hrăneam cu frunză de dud. Contau
al dracului de mult în contractele cu statul. Nu mai știam ce să facem să putem
trăi omenește.

Viața mi-a fost o întrebare și o căutare continuă. Îți mulțumesc Doamne că

mi-ai purtat pașii prin toate colțurile, bune și rele, luminate și întunecate! Cum o fi
pentru cei care rămân? Le-o fi mai greu? Le-o fi mai bine?

Ocrotește-i Doamne că sunt copiii Tăi!

 51

Aduse în pagini după povestirile bunicului meu, Ion Ștefănică, la care

mi-am petrecut multe vacanțe de vară și de la care am aflat multe secrete
ascunse de istoria scrisă de cei puși să scrie cu multă amnezie.

Dumnezeu să te aibă în pază, bunicule!

Dumitru Găinușă

„Să îndrăgim această glie

Scăldată-n sânge de eroi!
Făcând minuni de vitejie
Ei au creat o Românie
Și pentru ei și pentru noi.”
Nicolae Iorga.
 52

Odessa, tocătorul de vieți și pentru ei (sovieticii) și pentru noi (românii).