DUMITRU GĂINUȘĂ

CĂLĂTOR PRIN NEGURA ISTORIEI

roman memorialistic
 DUMITRU GĂINUȘĂ

CĂLĂTOR PRIN
NEGURA ISTORIEI
– roman memorialistic –

editgraph
Buzău, 2021
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GĂINUȘĂ, DUMITRU
Călător prin negura istoriei: roman memorialistic / Dumitru
Găinușă. - Buzău: Editgraph, 2021
ISBN 978-606-9743-45-4

821.135.1

Tipărit la Editgraph, Buzău

www.editgraph.ro
 5

CUVÂNT ÎNAINTE
Romanul de față mi-a fost inspirat de un om pe care l-am cunoscut în anii
80 în împrejurări cenușii, un român care a trecut prin negura istoriei după cum
spunea el, cu credință în Dumnezeu, cu gândul la familia sa, pedepsită fără vină
de soartă dar mereu cu speranța că va apuca vremuri mai bune pentru el și
pentru poporul său. Faptele și evenimentele vremii sunt reale și consemnate de
documentele istorice și de presa din acele zile. Orice eveniment descris poate fi
cercetat și verificat după consemnările autorităților și al ziarelor de mare tiraj.
Numele personajului principal, al rudelor și al apropiaților săi sunt fictive
pentru a nu-i expune urmașii unor noi și neavenite neplăceri. Orice potrivire de
nume sau locuri este o pură întâmplare. I-am situat în timp și în spațiu acolo
unde frământările au fost mai intense, mai importante, mai semnificative pentru
noi, ca popor. Numele unor iluștri și însemnați români cu care a interacționat sunt
reale, istoria evenimentelor descrise este istoria adevărată trăită de românii
acelor vremuri drept pentru care l-am poziționat pe erou în vâltoarea lor pentru o
mai bună înțelegere a emoțiilor, a trăirilor, a ideilor și a năzuințelor bunicilor și
părinților noștri care au dus greul și povara timpului de tristă amintire, a terorii
legionare, a anilor grei de război, a habotniciei ocupației sovietice apoi a epocii
comuniste atotvăzătoare, cunoscătoare și impunătoare.
De la dezastrul economic al României anilor de criză 1930-1933, la
creșterea economică de referință a anilor 1938-1940, când camarila regelui Carol
al II lea a luat de la gura nemților și a cehilor și a atribuit majoritatea contractelor
de înarmare industriașilor români din cercul de interes al camarilei conduse de
metresa Elena Lupescu, cu același paraîndărăt de 25%, a făcut din greșeală un
mare bine poporului român dornic de muncă. Industria a cunoscut o dezvoltare
rapidă, investitorii străini și români s-au bătut să prindă o societate româno-
americană, româno-engleză sau româno-germană de extracție sau prelucrare a
petrolului, metalului sau a altor resurse. S-au angajat sute de mii de români în
industrie și au învățat repede meserie de la muncitorii străini aduși pe bani grei
de patroni să-i învețe ce trebuie să facă. Au crescut uzinele și fabricile în trei ani
cât în douăzeci anteriori dar, după ce am fost predați la pachet sovieticilor la 23
august 1944, mare parte a acestora au fost demontate și duse în taiga cu
meseriași cu tot. Cel mai elocvent exemplu este al uzinei Ford din Calea
Floreasca și a uzinei de avioane I A R Brașov. N-a fost de ajuns pentru ei că au
luat tot ce le-a trebuit cu acte în regulă încă vreo opt ani prin societățile Sov
 6

Rom, pentru a-și recupera pierderile de război chipurile produse de armata

română, pierderi calculate numai de ei dar au inclus în acestea și forța de muncă
a peste 150.000 de români luați cu arcanul și duși în lagărele lor de prizonieri.
Tot nu le-a fost de ajuns. Au vânat savanții, oamenii de știință, oamenii cu
potențial și i-au făcut prizonierii lor până și-au pus la punct industria cu munca lor
ținându-i cu pușca la spate. Unul dintre cei vânați a fost eroul romanului meu
care, printr-un noroc, a ajuns în celula închisorii pregătită de comuniștii lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej să-l facă pierdut și să-l folosească mascat în industria
proprie de care avea nevoie după plecarea din țară a sovieticilor. Între gulag și
muncă la comandă a ales să fie unul din cei mulți care au dat viață combinatelor
chimice de la Ucea de Sus (Victoria), Copșa Mică sau Făgăraș apoi, lăsat lângă
familie, a cercetat și a proiectat instalațiile combinatului petrochimic de la Brazi.
O viață de om în slujba industriei românești și a poporului român dornic să-și
câștige cinstit pâinea cea de toate zilele.
Blândețea, înțelepciunea și încrederea cu care eroul romanului trece prin
numeroasele și nemiloasele clipe ale istoriei definesc de fapt trăsăturile poporului
nostru chinuit de ambițiile și poftele altora care ne-au asuprit, ne-au furat sau
necinstit așteptând să ne predăm pentru totdeauna voinței lor. Perenitatea, setea
noastră de viață, dragostea de țară, de familie și de neam i-a înnebunit, i-a înrăit
și i-a dezarmat. Ne-au lăsat în cele din urmă de izbeliște și în sărăcie după ce
ne-au luat tot ce au vrut, cât au vrut și când au vrut. Multe jafuri s-au înfăptuit cu
sprijinul conducătorilor noștri vremelnici.
Dacă fascismul a fost învins în sânge și în distrugere totală, comunismul a
fost învins din interiorul lui, prin implozie, din setea pentru libertate, dreptate și
demnitate, din ura împotriva asupririi, a supunerii voinței majorității unor impuneri
a minorității instalate forțat la putere de o megastructură socială de ideologie și
sorginte bolșevică.
Din romanul pe care îl dedic din inimă generației prezente și a celor
viitoare vreau să se înțeleagă că nimeni, niciodată și nicăieri nu deține adevărul
absolut și nu este pe veci stăpân semenilor săi. Nimeni și nicăieri nu poate
stăpâni peste voința majorității, nici atunci când o face prin vot universal. Lupta
pentru libertate și pentru demnitate va conduce lumea către un viitor mai bun
pentru toți cetățenii lumii.
A cunoaște istoria înseamnă a fi mai apărat împotriva manipulării care
divide entități sociale, prietenii și familii pentru a ajunge la putere cu voia noastră,
cu votul nostru.
Primejdia vremurilor apuse nu a trecut. Așa cum ne atrăgea atenția marele
filozof Mircea Vulcănescu, că, ,primejdia amăgirii cu iluzii și a risipirii zadarnice,
dar mai ales primejdia de a sluji de unealtă, de a fi folosit fără să știi de cei abili și
interesați pasc acest activism disperat, care mizează candid o dogmatică
 7

intransigentă, , oricând putem fi încolonați în doctrina de stânga sau de dreapta a

partidului care minte mai bine ca mai apoi, să conștientizăm că ne-am făcut rău
cu mâna noastră, mână care a introdus voit votul în urnă. Vedem în fiecare zi
luări de poziții ciudate ale aleșilor noștri care dacă se exprimau așa în campanie
nu-i votam, asistăm în fiecare zi la o formă ipocrită de legionarism manifestată de
parlamentari cuprinși de un civism reformator de fațadă, în timp ce ascund în
cuiburile lor mari fraude naționale. Asistăm, fără să vrem, la un deja vu al anilor
1930-1940 când camarilele jucau poporul cum voiau ele. Asistăm la niște acțiuni
punitive din partea guvernanților care mai de care mai îngrijorătoare, mai greu de
suportat de toată lumea. Pandemia de coronavirus 2019-2021 cunoscută și sub
denumirea de coronavirus Wuhan (orașul chinez unde s-au depistat primele
cazuri de infectări), focar de pneumonie chineză, începută la 12 decembrie 2019
și răspândită cu mare repeziciune în nordul Italiei apoi în toată Europa și în toată
lumea, virus ucigaș care a ucis peste 2,8 milioane de cetățeni până în iulie 2021
și care a îngenunchiat sistemul medical din toată lumea, a adus lumea în pragul
unei inedite și ciudate situații: frica de contaminare, izolarea, îndepărtarea de
viața socială blocată de autorități, scăderea încrederii în stat, în sistemul medical,
întristarea și lipsa încrederii în viitor. Mai rău de atât nu se putea întâmpla.
Cetățenii de astăzi se simt mai rău decât cei care au trecut prin gripa spaniolă
din anii 1919-1927. De ce? Fiindcă atunci nu exista televiziunea și media pusă în
slujba înfricoșării populației. Atunci nu lucrau atât de mulți pentru înstrăinarea
omului de Dumnezeu, de familie, de socialul satului în care trăiau, nu le lua
nimeni pofta de a trăi. Din trei știri, două sunt despre covid sau despre vaccin.
Tinerii se revoltă și vor Untold 2021. Copiii se revoltă că vor la joacă. Francezii,
englezii și italienii demonstrează împotriva măsurilor punitive de distanțare
socială. Școlile nu știu ce să facă, să întredeschidă sau nu ușa clasei să intre
copiii. Cum să intre? Cu mască sau fără mască? Amărâții cărora li s-au închis
minele sau societățile comerciale în care lucrau ce să facă? Ce pun copiilor pe
masă? Unde sunt măsurile de ajutor de stat pentru zonele defavorizate, sărace,
unde s-a vândut tot ce avea țara și a mai rămas doar țărâna Lupenilor, a Aninei
sau funinginea Copșei? Nu mai sunt. A fost cineva la Ucea să vadă ce mai face
Victoria astăzi? Dar în Colonia Făgărașului? Dar în Laboratorul Copșei Mici?
Ajung acolo numai când dau pungile cu mălai și zahăr în campaniile electorale
din care vor să iasă neapărat câștigători. Astăzi în zi de tristă izolare, înfrigurare
și foame, nici picior de om cu puterea cuvântului în guvern sau parlament... doar
o Șoșoacă care mai aprinde scânteia și bagă bățul prin gard.

Cu speranță și încredere într-un viitor mai bun,

Vă chem la unitate și rațiune !
Dumitru Găinușă, Vintilă Vodă, jud. Buzău, august 2021.
8
 9

ÎN ROMÂNIA ANULUI 1938

Trecute de ora 9,00 ale zilei de miercuri, 10 august 1938, aud goarna
poștașului prea aproape de poarta noastră și parcă mai tare și mai agitată ca de
obicei. Presimțeam de câteva zile că se va întâmpla ceva. Parcă se apropia
furtuna de casa noastră. Simțeam o presiune nelalocul ei. Mă trezește din visare
vorbele răstite ale Anastasiei, sora mea mai mică cu trei ani care preia de la
mama gălăgia dar și din sarcinile gospodăriei care nu sunt deloc puține:
– Ce tot sufli goarna așa de tare măi nea Ghiță, ce ești în pădure? Ce
veste ne-ai mai adus? Nu ți-a ajuns acu trei săptămâni când ne-ai adus
înștiințarea de poprire pentru impozitu mărit de ăștia așa, peste noapte?
– Nu fată dragă, nu. Amu v-am adus ordinul de încorporare al lui Mihai.
Gata, în toamnă pleacă la oaste. Uite, semnează aici de primire și să-l dai cât
mai repede că-i vreme rea cu legionarii ăștia la putere.
– Și nu mai țipa așa la mine că îmi fac doar datoria. Poprirea și
încorporarea o ordonă alții. Eiii și tu acu...
– Gata bre, gata. Am zi și eu că prea ne-au zăpăcit ăștia cu impunerile lor.
Dacă am plătit foncierea în aprilie de ce vii tu în iulie cu poprire? De ce ai crescut
tu impozitarea? Cine ți-a spus ție că trebuie să mărești impozitul așa tam, nisam?
De ce nu spui ce nu-ți ajunge? Hoție pe față nene Ghiță, asta este, hoție bre.
– Dacă ți-am zis că-s timpuri grele, ți-am zis. No, bună ziua și vouă că mai
am treabă în sat. Mai am de dus vești și bune și rele. Mai multe rele n-aș mai
duce! Ce timpuri ne-ai dat Doamne să trăim!
Aud pașii repeziți ai Anastasiei pe tinda casei. Intră vijelioasă pe ușa
camerei mele și începe cu gura mare:
– Mihai, uite mă, nea Ghiță poștașul ți-a adus ordinul de plecare la armată.
Știai ceva despre asta? Îl așteptai sau... așa și așa?
– Știu Anastasie. La terminarea facultății, cu vreo trei zile înainte de a ne
înmâna diplomele de absolvire, au venit niște ofițeri în aula Universității și ne-au
spus că în curând vom primi ordinele de încorporare pentru școlile de ofițeri de
rezervă care încep în toamnă. Știu că eu, ca absolvent al Facultății de Chimie din
cadrul Facultății de Științe a Universității București, ar trebui să mă duc la școala
de ofițeri de geniu dar ținând cont că sunt și sportiv de performanță s-ar putea să
mă trimită în altă parte, nu știu. Cum mi-o fi soarta.
 10

– Hai frate, desfă odată mai repede plicul ăla mă că sunt curioasă, să văd
unde te va duce armata.
– Ia uite Anastasie, școala de ofițeri de infanterie din Dealul Spirii,
București. Sunt ca acasă surioară. Da, scrie clar, TRIFU MIHAI, născut la
08.12.1915. Eu sunt. Trebuie să fiu la adresă pe data de întâi octombrie la ora
8,00. Dealul Spirii, cazarma Alexandria, din strada Uranus. Destul de clar. Bine
că nu mă duce la Sibiu.
Născut și crescut în satul Căciulați, comuna Căciulați, plasa Snagov,
județul Ilfov, comună cu peste 2000 de locuitori în peste 500 de case, cu două
mori acționate de apă, mașină de treierat cu abur, două școli și cinci biserici
(comuna Moara Vlăsiei de astăzi), la nici 30 de kilometri de București, aveam
impresia că în București sunt ca acasă dar... armata-i armată și are multe
secrete și necunoscute. Cum o vrea Domnul așa să fie !
Bunicul meu, Tănase Trifu, fierar, cizmar și blănar, a muncit, a strâns bani
și a cumpărat terenuri agricole în vreo șase locuri în jurul satului, a ținut trei
perechi de boi cu atelajele aferente, suta de oi, porci, păsări, iepuri de casă și pe
un luciu de apă a crescut nurci pentru blană. La bătrânețe a împărțit în mod egal
averea celor doi fii, Marin, tata și Tudor, unchiul meu pe care în respect ca pe
tata. Doi băieți muncitori și ascultători care au crescut averea nu au ciuntit-o ca
alții. Au tras și trag cot la cot s-o scoată la capăt.
Unchiul Tudor și tanti Mioara, mătușa, s-au ocupat și se ocupă de oi, de
vaci și de grădina de legume care le aduce un venit anual substanțial. Tata, mai
dibaci în ale meseriei, a ținut fierăria, blănăria, o mică fermă de porci, luciul de
apă pentru nurci și de vreo doi ani, de când s-au înmulțit vânătorii și puștile prin
toate satele a scos nurcile și a adus puiet de pește Mama este ocupată cu
grădina de zarzavaturi și cu chioșcul de legume din Dămăroaia. Vinde și ce
produce unchiul Tudor. El nu are copii dar ne iubește pe noi ca pe copiii lui. Pe
mama o ajută sora mea, Anastasia și fratele mai mic, Andrei. Eu am fost și
rămân ajutorul tatălui meu la fierărie și la mecanică deoarece, mai nou, reparăm
mașini de treierat, pluguri și mașini de cusut. Abia mă așteaptă să ies de la
cursuri să vin lângă el să-l ajut la mecanisme fine sau să-i bat fierul roșu să-i dau
călire și revenire pe nicovală.
Anul acesta ne-a mărit impozitul cu încă jumătate din cât era și în iunie și-au
dat seama că le mai trebuie și au mai adăugat 15% peste el și ne-au trimis la toți
popriri pe diferență. Pentru țară și popor hai? Hoților și nemernicilor! Nu vă mai
ajunge.
Din anul doi de facultate, tata mi-a cumpărat o motocicletă Zundapp K500,
an de fabricație 1936, o bijuterie de care m-am îndrăgostit și care și-a
demonstrat utilitatea în multe situații limită. Cu ea, scurtam timpul spre casă cu
2-3 ore.
 11

– Anastasie soro, până aici ne-a fost. Vine vremea să ne despărțim. Eu la

oaste, tu la casa ta, rămâne ăsta micu să-i ajute pe părinți. Ce mă fac cu el că
nu-i place nici fierăria, nici mecanica? Poate i-o plăcea măcar cartea.
– Ei, și tu. Are numai 16 ani ce să știe mă acum? Eu o să mă țin de mama
mereu, n-o s-o las singură niciodată. I-am zis și lui David că dacă ne luăm și
stăm la el, că-i singur cu mama lui, eu o s-o ajut pe mama în continuare și poate,
într-o zi, când o zice ea, vom prelua noi vânzarea în Dămăroaia în chioșcul din
curte de la tanti Leana
Tanti Leana i-a zis că-i vinde jumătate din casă să-și facă aprozar. Doar
este sora mamei nu ar avea de ce să o lase în drum. Poziția casei din strada
Nuferilor din dreapta Șoselei Străulești, cartierul Dămăroaia este destul de bună
pentru aprozar sau magazin unde să ne vindem produsele. Câștigăm toți, ea pe
vânzare, noi pe muncă.
– Anastasie, vreau să-ți zic o vorbă de ceva vreme dar mi-e frică. Mi-e
frică să nu greșesc. Uite, în facultate au venit acum vreo trei luni niște smintiți
îmbrăcați în cămăși negre, cu hăini din piele neagră, cu pistol la brâu și ne-a cam
amenințat că dacă vin ei la putere gata cu jidanii și cu țiganii, o să-i omoare pe
toți. Cu ei erau și niște asistenți din Universitate. Nu știu dacă o fi sau nu așa dar
bine ar fi să vă cam feriți de politică și de ei, de legionari. Știi că acum cinci ani l-
au asasinat pe primul ministru I. Gh. Duca în gară la Sinaia, au executat noaptea
foști demnitari, au spânzurat evrei și țigani. De anul trecut au prins curaj. Au ieșit
pe locul trei la alegeri și gata, sunt dumnezei. După congresul fasciștilor de la
Montreaux, din Elveția, au luat-o razna. În Germania, în Ungaria, in Austria au
făcut prăpăd. Au distrus casele, magazinele și fabricile evreilor, s-au dedat la
toate atrocitățile, toate acoperite de „așa a ordonat fuhrerul” la congres... Nenea
Paul, Dumnezeu să-l ierte, a fost un vecin și un meseriaș bun. A lucrat sobe de
toate felurile, pe toate gusturile, la toate casele. S-a prăpădit devreme dar a
rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai buni meseriași. Făcea din
teracotă orice, parcă era sculptor. Nici David nu-i băiat rău. Știe carte că doar a
terminat cu notă mare liceul. Merita la facultate dar cu ce bani? Acum lucrează la
ziar, la tipografie. Acolo-i buba. Îl găsește repede nenorociții. După numele de
ovreu (Iser) îl ia de pe stradă și-i agață steaua galbenă la piept de nu-l mai vezi
curând.
– Și de ce nu poți să-mi spui frate, hai? Sunt soră-ta mă, soră-ta. Cum să
nu-mi spui tu ce te frământă? Crezi că eu nu m-am gândit că o să fie greu cu ei?
M-am gândit mă, m-am gândit dar ce să fac? Îl iubesc, îl respect și-l vreau al
meu mă, îl vreau. Am trecut de 20 de ani de două luni. Mâine, poimâine zic astea
prin sat că-s fată bătrână deja, că m-am ofilit. Altele, foste colege de școală, au
copii de trei-patru ani.
 12

– Faci ce-ți spune inima surioară. Și dragostea, și suferința ne-o dă

Domnul și trebuie să le ducem pe amândouă deopotrivă. Să te țină Dumnezeu
așa, tare!
De gălăgia noastră și de goarna poștașului a venit mama peste noi.
Mama, Letiția Trifu, fostă Boiangiu, la 42 de ani, zveltă, părul negru, fața ovală,
ochii verzi, pătrunzători și iscoditori, mereu cu zâmbetul pe buze mai ales când
vinde produsele noastre la tarabă, se scoală cu noaptea în cap și împreună cu
tata dau la animale și la păsări apoi, după ce se luminează, tata aprinde focul la
fierărie și începe să-și aranjeze cele planificate pentru lucru iar mama se apucă
de preparat hrana în bucătăria cu masa de 12 persoane pe centru și cu fel de fel
de întorsături ale focului din plită în cuptor apoi în partea de încălzit. Când ne-a
făcut soba nenea Paul, tatăl lui David, am zis că face o fabrică. O căruță de
cărămidă arsă, încă una de teracotă și vreo două cu pământ galben și cu nisip.
Prima parte (cizma) încălzește plita pe care se pregătește mâncarea (4 ochiuri)
apoi, când tragi șabărul spre încălzire (o placă din tablă groasă care închide
coșul de evacuare directă a fumului și-l obligă să treacă prin partea cu teracotă
pentru încălzire) ține pereții din teracotă calzi încă 10-12 ore. În bucătărie
mănâncă cu noi și zilierii care vin la muncile câmpului de primăvara până toamna
la recoltat.
– Ce s-a întâmplat Mihai? De ce țipă mă asta așa? Ce-a mai făcut? Nu te
astâmperi fato niciodată. Ți se aude gura din mijlocul satului nu alta.
– Nu mamă, n-a făcut nimic, a adus poștașul ordinul meu de încorporare.
Gata, plec la armată. Mi-a venit rândul.
– Cee? Când? Au Doamne ferește-ne de necazuri! Astea nu-s timpuri de
făcut armata copilul mamei, astea-s timpuri tulburi și nu se știe ce se poate
întâmpla. Nu mai știi care ordin îi drept și care-i strâmb.
– Ce să fac mamă acum? Pușcărie dacă nu mă duc sau armată dacă mă
duc? Altă cale nu-i. Dacă fugim toți unde ajungem?
– Te duci mamă, te duci că nu-i de-ntors. Nu-i vezi cum stau cu ochii pe
noi? Cică la primărie a venit unu care stă lângă primar și verifică tot. Ce impozite
n-au fost strânse, ce dări n-au fost luate, cât s-a scos de la moara comunală, ce,
unde și cât s-a plătit la stat mai departe. Un fel de comisar așa dar tot cu cămașă
verde și negru la inimă. Spunea fata de la funciere că l-a auzit amenințând că-i
agață de stâlp pe ăia care nu plătesc până la Sf. Nicolae toate dările pe anul
aista. Tu ești om cu facultate mamă, ți-o prinde bine armata.
– Sau poate să-mi prindă rău mamă cine știe?
– Hai, până atunci trece-ți la treabă și voi că deja noi am obosit. Și eu și
tac-tu. Mai luați și voi din samarul nostru.
– Mamă eu aș avea nevoie de pe la prânz să mai învăț că mâine mă duc
la uzină la concursul de angajare.
 13

– Bravo mamă, să dea Domnul să treci concursul și să fii un domn

respectat că ai învățat destulă carte mamă!
– Ce trebuie să fac eu astăzi mamă, ce te doare? Ce arde?
– Uite, taică-tu a cam obosit și tot dă roată la mașina de dărăcit lână s-o
repare. Vezi unde se oprește și ajută-l să treacă mai departe apoi iei căruța cu
cai, te duci la Dumbrăveni și aduci niște lucernă pentru porci și pentru păsări că
nu mai avem. O lași pe culmea fânăriei să se pălească, să n-o mănânce crudă
că se îmbolnăvesc. După ce termini rămâi să înveți mamă.
– Gata mamă. Mă îmbrac imediat și am plecat.
După ce mama și Anastasia au plecat din odaie, m-am îmbrăcat cu
hainele de lucru, mi-am încălțat cizmele cu carâmb scurt (un fel de ghete mai
înalte dar fără șireturi) și m-am dus la atelier. Foala cu jarul încins și cu sculele
de fierărie în stânga, masa mare de lucru cu blatul din dulap de fag în dreapta.
– Am sosit tată, arată-mi și mie ce faci să te pot ajuta.
– Uite măi tată, roata asta de curea se mișcă în butuc, sare cureaua și
adio darac. Cred că acolo, în butuc, s-a întâmplat ceva și a prins joc mare. Am
demontat-o, am verificat-o, am pus-o înapoi dar tot aia este, nu merge și gata.
Nu-i pot pune nici pană că nu stă. Unde găsesc eu acuma butuc ca ăsta mă
tată?
– Măi tată, lasă-mă să văd și-ți spun eu cum o rezolvăm. Trebuie să
putem.
– Te-a trimis maică-ta așa-i? Nici n-am apucat să înjur că m-a și simțit că
nu pot. Doamne ce muiere am! Vede tot mă și atunci când nu se uită la mine mă.
I-a pus mă-sa ochi la ceafă măi copile. Când nu vede ea, vede bunică-ta de
parcă-i fata ei.
– Da tată, ne vede pe toți, ne ajută pe toți, ne iubește pe toți. Este mamă
nu glumă. Ai dreptate, parcă-i fata bunicii!
Am demontat roata, am văzut că-i uzată (conicitate și ovalitate mare), am
așezat-o pe conul nicovalei de fierărie să văd dacă se poate așeza, am băgat-o
cu butucul în foc până s-a înroșit și am bătut-o pe con până s-a îndreptat. I-am
majorat diametrul cu aproape doi milimetri. Din tablă de fier de 2 am tăiat un
manșon în loc de bucșă, am bătut-o pe con și am întors-o să nu se rotească. Am
reintrodus-o cu totul în jarul forjei până la roșu, am prins-o în clește și am bătut-o
pe fusul butucului. A intrat cam forțat dar după răcirea cu apă din cofă (găletușă
din lemn) s-a strâns așa de bine de parcă era o singură piesă. Prin încălzire la
roșu și răcire s-a și călit (oțelit) bine.
Am așezat cureaua, am pornit motorul (motor de moară într-un cilindru) și
am făcut proba. Centrată, așezată, strânsă prin fretare (încălzirea bucșei,
așezarea pe ax și strângerea după răcire) credeai că acum a venit din fabrică.
 14

– Măi Mihai tată, așa lucru mai rar măi! Bravo ție tată, bravo ție!
– Degeaba înveți dacă nu folosești ce ai învățat tată. Gata, am fugit la
Dumbrăveni să aduc lucernă. Mai ai nevoie de mine la altceva? Când mă întorc
aș vrea să mai învăț pentru concursul de mâine.
– Nu tată, mergi sănătos. Auzi, vezi că Negru cam șchiopătă, ia-l încet.
Când vii să ne uităm la potcoava copitei din dreapta din față. Să nu uiți.
Am plecat la grajd, am scos caii, i-am înhămat la căruța cu scoarțele înalte
(pereții laterali și fundul mai înalte cu trei palme față de căruțele normale) și am
plecat la Ciair (loc cu multă verdeață, cu umiditate mare, permite trei recolte de
fân sau lucernă pe an și de multe ori, în parcelele lui, îngrășăm vițeii sau
cârlanii). Negru în dreapta (unde drumul este mai puțin bătut) și Suru în stânga
(pe drumul pietruit). Erau caii care nu se supărau când le schimbai locul la atelaj.
Știau comenzile la fel chiar dacă astăzi era în stânga și mâine în dreapta. Când
să ies din curte, dau de o trăsură luxoasă care bloca ieșirea. Trăsură cu patru
cai. Vizitiul în față la primul cal din stânga. Aștepta. Agăț hățurile de umărul căruții
și cobor să văd ce este. Cum locuiam în stânga Palatului Ghica-Blaremberg, pe
ulița ce ducea spre baltă, eram des vizitați de fel de fel de pescari amatori care
mai de care cu sânge albastru, violet sau amestecat prin vene. Ies în mijlocul
uliței și văd la câțiva metri de baltă un grup de bărbați agitați. Mă așez în spatele
trăsurii să nu fiu văzut. Doi inși îl bruscau pe un al treilea și-l duceau la baltă. Îl
băgau cu capul în apă și-l amenințau că-l omoară dacă nu le spune unde a pus
mapa. După mai multe scufundări și înghițiri de mormoloci bietul om le-o fi spus
unde este mapa. Un al patrulea ins care părea a fi șeful, scoate pistolul și-l
împușcă în pulpa piciorului. Îl lasă în balta de sânge și pleacă. M-am retras în
curte și m-am ascuns să nu mă vadă. Trăsura s-a dus până la ieșirea din uliță
unde era loc de întors, îi îmbarcă pe cei trei indivizi și duși au fost. Am scos
căruța în uliță și m-am dus la rănit.
S-a legat singur cu cravata deasupra rănii din pulpa piciorului drept și
încerca să se ridice dar nu reușea. Prefăcându-mă că nu știu ce s-a întâmplat
l-am întrebat cum s-a rănit. De ce-i curge sânge?
– M-au împușcat nenorociții domnule. M-au împușcat să le spun unde am
pus mapa cu actele de proprietate ale casei. Dacă nu le-o vând cu 10 lei îmi
împușcă toată familia. Dacă găsesc mapa în pod unde am ascuns-o revin și mă
duc să semnez actul de vânzare – cumpărare la notarul cu care au ei înțelegere
și mă lasă să-mi iau familia și să plecăm din oraș unde om vedea cu ochii. Să nu
mai dăm prin București zece ani, așa mi-au zis.
– Cum așa ceva domnule? Nu-i altceva la mijloc? Nu cred că-i posibil așa
ceva.
– Este domnule, așa este. Pe strada mea sunt a cincea familie căreia i se
cumpără forțat casa cu câțiva lei. Scopul lor este ca toate familiile de evrei să fie
 15

scoase și aruncate din case. Zic ei că vor curăța orașul. Așa îl curăță? Ne alungă
pe noi și împroprietărește hoții de buzunare care-și fac de cap? Ce lege, ce
treabă este asta? Carol știe? Că și el îi jidov la origini, ca noi. Cum de lasă să se
petreacă astfel de fapte într-o țară ca a noastră? Ce-i chior și orb? Nu are
informatori? Nu știe?
– Doamne ferește domnule! Cum să vă ajut? Vreți să vă duc acum la un
doctor în Otopeni să vă curețe și să vă coasă rana?
– Nu, nu. Aștept să se întoarcă ei să mă ia. Numai așa îmi salvez nevasta
si fiicele. Dacă vrei dă-mi niște apă și o bucată de pânză să acopăr rana să nu-
mi curgă tot sângele din mine. Am făcut cravata garou, poate nu m-o lăsa
piciorul.
– Bine. Vă aduc acum.
M-am dus fuga în casă, am luat o sticlă, am pus jumătate țuică, am umplut-o
cu apă din cofă, am luat o pânză albă de zăgână (cu care se leagă și lasă brânza
la scurs) și i le-am dus. Mi-a mulțumit și m-a rugat să mă fac nevăzut. Să nu
pățească și familia mea mai târziu ce pățește familia lui acum. Am luat caii la
galop și am plecat spre podul ce trece peste baltă spre Pădurea Snagov, prin
verdele papurei și al stufului din preajmă. Am fost confuz toată ziua. Am făcut
totul mecanic. N-am spus nimănui nimic. De ce să-i sperii?
La întoarcerea din Ciair am văzut că nu mai era nici urmă din ceea ce
făcuse legionarii cu bietul jidov. L-am luat pe Negru, l-am priponit în jugul pentru
potcovit, am luat cuțitoaia (un fel de răzuitor de unghii) și l-am răzuit să văd de ce
îl doare piciorul drept din față. Nu și-a ferit piciorul. Parcă știa că vreau să-l
vindec. Am curățat copita cu o surcea din lemn până am ajuns la partea osoasă.
Una din caielele potcoavei a străpuns copita și a ajuns la carnea piciorului. Se
vedea sângele prin unghia curată. Cum a putut bate o caia mai lungă decât
unghia? Ce neisprăvit! Am luat cuțitoaia, am răzuit unghia în jurul caielei până a
rămas floarea bună de tras cu cleștele. Am extras-o cu cleștele ascuțit. Negru s-
a smuls din mâna mea. L-a durut. Am turnat zeamă de cenușă cu țuică pe gaura
din care a început să curgă sânge. Am legat copita cu potcoavă cu tot cu o
bucată de sac din iută. Nu s-a împotrivit. Se uita la mine cu ochii lui mari. Parcă
îmi mulțumea. L-am dus la iesle în grajd și i-am dat o mână de lucernă și niște foi
de porumb. Nu s-a repezit la ele. Mă urmărea în continuare cu privirea. Suru a și
furat o gură de lucernă de la el. Am plecat lăsându-i în tovărășia lor. De cinci ani
se împacă și se ajută unul pe celălalt. Îi simți când trag în greu căruța. Odată vezi
că-i Suru cu jumătate de cap înainte, după un timp rămâne în urmă și îi ia greul
Negru. Parcă ar fi frați, așa se comportă. Exemplu demn de urmat de oameni.
La masa de namiezi, de la ora 14,00, aduc vorba de Negru.
– Tată, cine l-a potcovit pe Negru? Caiaua a intrat în carne să știi. Curgea
sânge.
 16

– Îi căzuse potcoava piciorului din dreapta față acum vreo săptămână

când veneam din Dămăroaia unde am lăsat marfa la chioșc. Pe ciment nu mai
auzeam potcoava. Am oprit la Balotești, la fierarul din spatele prăvăliei lui Isaac
și l-am rugat să-i pună o potcoavă. Fierarul avea treabă și a trimis un ucenic. Am
văzut că le cam zăbovește dar am zis că-i mic și nu știe sau că se mișcă el mai
încet. M-am temut eu că a făcut vreo trăznaie dar n-am avut vreme să stau cu el.
– Mai bine veneai așa cu el acasă și-l potcoveam noi tată.
– Știu tată dar aveam multe de făcut și pentru cinci lei am zis că voi
câștiga timp.
După-amiaza zilei am învățat. Hidrocarburi și derivate. Tehnologia rafinării
petrolului. Am stins lampa târziu, după miezul nopții. Concursul este astăzi la
orele paisprezece la sediul uzinei din Titan. Caută chimist în petrochimie pentru
laboratorul lor.
Dis de dimineață m-am dus să văd ce face Negru. I-am scos bandajul și
am verificat cum stă. Nu curge sânge, nu se mai văd urmele de sânge din
unghie, nu pare a mai fi o problemă. Am luat pe o surcea var stins și am uns cu
el locul de unde am scos caiaua cu pricina. L-am scos din grajd, i-am pus
hățurile, l-am încălecat fără șa și hai la drum spre baltă. Atât la pas cât și la galop
nu mai simte durerea. Nu mai șchiopătează. Parcă m-am vindecat eu, așa m-am
bucurat. L-am adus în grajd, la ieslea lui, la umbră. Am curățat bălegarul și l-am
depozitat separat de cel al vacilor, în locul destinat gunoiului de grajd ce va
îngrășa solele de legume în primăvară. Bălegar, cenușă, resturi vegetale din
iesle, numite la noi ogrinji și var stins în amestec cu apă. Asta le trebuie
legumelor. Muncă, multă apă, căldură și lumină. Apă le dăm din baltă cu pompa
acționată de un motor pe gazolină. M-am spălat de toate cele și m-am dus la
bucătărie.
– Unde-i mama Anastasie?
– La aprozar, are multă marfă de la nenea Tudor. A plecat cu șareta cu
tanti Mioara. Au multe comenzi lăsate la tanti Leana. Au început să-i ceară marfă
și cei din Băneasa, din Pipera și chiar de pe Kiseleff. Nu le ajunge o șaretă până
deseară. La prânz pregătesc căruța și duc ce culege nenea Tudor. Are fel de fel,
pepeni, varză, ceapă, usturoi, roșii, ardei, leurdă, un butoi cu borș, unul cu varză
murată.
– Cine mă? Tu te duci cu căruța? Ești tu în stare să ții căruța pe drum
fato?
– Da mă, eu, mă ajută și David, vine cu mine că azi nu se duce la
tipografie. I-a spus șeful lui să stea acasă săptămâna asta că tot întreabă unii ce-
i cu el acolo, ce lucrează, al cui este? Ar vrea să lucreze și pentru ei, în
particular, după program, la o tiparniță prin Berceni. Lui David îi este cam frică de
ei. Par cam dubioși. Cam sărăntoci și cu gura mare.
 17

– N-ar trebui să se ducă. Ar trebui să stea mai în spate, mai în umbră.

– Așa i-am spus și eu după ce tu mi-ai povestit ce se întâmplă cu evreii
prin București și prin țară. Mihai, dacă din sat nu-l pârăște nimeni de unde știu
ăștia de el?
– După față și după nume soro. Spune-i să se îmbrace ca noi, să se tundă
ca noi, să semene cu noi. Să lase pălăria aia ciudată de Ițic de pe cap.
– Da frate, îi spun, mă țin de el, poate ne ajută Domnul să nu pățească
nimic.
– Eu mă îmbrac și mă duc la uzină că la ora două intru la interviu la
concursul pentru angajare. Poate dă Dumnezeu și intru.
– N-ai cum să nu intri Mihai. Tu, care ai avut numai note bune toată viața?
M-am îmbrăcat sport, cu pantalonii maro din in, cămașa gri deschis,
pantofi sport, maro. Am pornit motocicleta Zundapp K500 la prima pedală și cu
viteză redusă am plecat până la drumul pietruit din centru unde i-am dat drumul
la viteză. Am trecut prin Balotești, Otopeni, Băneasa, Unirii, Cățelu, Titan. Uzina
Malaxa din Titan, lângă halta de cale ferată, mare, frumos construită, m-a atras
ca un magnet. Mă voiam angajatul lor. Eram dornic să le arat ce am învățat și ce
pot face. Pe dinafară uzina părea imensă.
Portarul mi-a luat cartea de identitate, m-a trecut într-un registru și m-a
condus la biroul responsabilului cu personalul. M-a luat în primire un domn la 50
de ani, îmbrăcat la costum, tuns scurt, cu mustață, cu privirea ageră,
fulgerătoare.
– Tinere, am înțeles că ai terminat facultatea acum și vrei să lucrezi. Am
aici cererea dumitale și fotografia diplomei de licență. O să mergem la șeful
secției motoare, la domnul inginer Zorileanu, să stai de vorbă cu dumnealui. El
este reprezentantul angajatorului, el conduce aproape toată uzina. Ce spune el
este lege pentru noi toți. Domnul Malaxa are toată nădejdea în dumnealui.
În drum spre hala de motoare am putut vedea clădirile. Noi, înalte, zvelte,
îmbrăcate în cărămidă aparentă ca și gara de pasageri Titan, construită tot de
Malaxa după planurile arhitectului Horia Creangă, nepotul marelui povestitor Ion
Creangă, care ne-a bucurat copilăria cu poveștile lui, arhitect cu care mă voi
revedea peste câteva luni la Rafinăria Vega din Nordul Ploieștiului (astăzi
platforma Teleajen).
Intrăm în hala de motoare, mare, cu trei căi de lucru pe șine de cale ferată,
cu motoarele așezate de niște suporți la înălțimea de lucru a muncitorilor, care se
deplasau cu rolele lor pe șine, prin împingere, cu niște pâlnii și coloane de
evacuare a fumului din eșapamentele acestora, o... întreagă inginerie pe care n-
am mai văzut-o până acum nicăieri
La mijlocul halei, pe peretele din dreapta, vreo trei birouri cu geamuri mari
cu vedere în hală. Intrăm în biroul din centru. Mare, de 6x4 metri, latura mare
 18

paralelă cu hala, cu vreo șase birouri ocupate de patru bărbați și două femei.
Biroul din mijloc, mare, din lemn de nuc, cu două fotolii în față era ocupat de un
bărbat la peste 50 de ani, îmbrăcat cu cămașă albă la care a asortat o cravată
albastră, peste ele un halat gri, impecabil de curat si de ajustat. S-a ridicat în
picioare și a așteptat să mă prezinte domnul de la personal:
– Bună ziua domnule Zorileanu. Am venit să vă prezint un tânăr inginer
care vrea să se angajeze la noi. Poftiți dosarul dumnealui. Eu mă întorc la birou
și aștept telefonul dumneavoastră. Bună ziua.
Șeful biroului personal a plecat, lăsând pe biroul domnului Zorileanu
dosarul cu documentele mele de angajare, depuse din luna iulie, când m-a
anunțat profesorul meu de chimie că mi se potrivește un post de inginer la
Uzinele Malaxa.
– Inginer Zorileanu. Tudor Zorileanu. Sunt inginerul șef al uzinei. Bine ați
venit!
– Domnule inginer, mă numesc Mihai Trifu și sunt absolvent al facultății de
chimie, promoția iulie 1938, și îmi doresc să fac parte din colectivul domniei
voastre.
– Tinere te rog să te faci comod, ia loc pe fotoliu să stăm puțin de vorbă,
să ne lămurim ce vrem unul de la celălalt. Ceai, cafea?
– Mulțumesc domnule inginer, nu este nevoie. Un pahar cu apă îmi este
de ajuns.
– Haide, povestește-mi despre tine. Să știi că am o mare aplecare spre
tinerii ingineri care vor să se formeze în industrie. Am în secțiile celelalte cinci
ingineri tineri. Pe Jean Teodoru, inginerul chimist, l-ai prins în facultate? Este și
el aici, la laborator. Parcă-i promoție 1935. Este omul surpriză la reacțiile chimice
pe care le provoacă, mă mir că mai are fața întreagă!
– Nu-mi spune nimic numele domnule inginer dar eu nu sunt inginer, sunt
absolvent al Facultății de Chimie din Universitate. Inginerii sunt la alte facultăți, în
Regie, la Politehnică. Pe noi ne numește lumea chimiști nu ingineri.
– Știu, domnule, știu. Dumneata ca absolvent la Chimie ești pentru mine
tot inginer, inginer de laborator, omul care îmi spune dacă rețeta este sau nu
respectată, dacă produsele pe care le cumpărăm merită prețul sau nu. Din
fotografiile ce le am aici rezultă că ai terminat cu media 9,95 adică cu toate
meritele. De unde ești, ce faci, ce-i cu tine? Ce te atrage la noi de vrei să te
angajezi? Te ascult.
– Domnule Zorileanu, eu sunt din Căciulați, plasa Snagov, la 30 de
kilometri de București, am o soră și un frate mai mic, părinții mei au o mică
gospodărie agricolă, producție de legume, tata este fierar și mecanicul satului,
mama și sora se ocupă de vânzarea produselor noastre, cam asta facem. Nu
sunt căsătorit, nici pe cale de a mă căsători. Am avut o iubită până în martie dar
 19

s-a căsătorit cu unul pe care-l voiau părinții ei. Momentan nu sunt prins în nici o
relație amoroasă. Îmi este cam greu să-mi revin pe latura socială. Vreau să mă
angajez la dumneavoastră fiindcă consider că aici pot face chimie în adevăratul
sens al cuvântului. Simt asta. Simt că aici pot demonstra că pot pune în practică
ce am învățat pe băncile facultății.
Ca o coincidență, o domnișoară de la masa din colțul din stânga se
apropie cu un dosar și-l așază pe colțul biroului. Se apleacă, se uită la mine și-mi
toarnă apă în paharul gol de pe tava din fața mea. O privire lungă, zâmbitoare. O
cunosc de undeva, de unde domnule, de unde? Fizionomia ei mi-a rămas
întipărită în minte de câțiva ani. Parcă o așteptam. O visam în nopțile anilor
1935-1936...
– Domnule inginer, v-am adus dosarul pe care l-ați solicitat.
Se apleacă în semn de respect și se întoarce la biroul ei. Domnul inginer
Zorileanu ia dosarul, îl deschide și face ochii mari. Cu ochelarii pe nas, cu
privirea pe deasupra lor, începe interviul:
– I-a să vedem domnule despre ce vorbim. Ai fost șeful promoției anului
1938. Nu ai avut sancțiuni sau probleme în timpul studiilor. Ai motocicletă
nemțească, ai o situație materială bună, ești celibatar, ești numai bun pentru
mine. Hopa! Ești trecut de catedra de sport ca propus pentru școala de ofițeri de
rezervă ca instructor sportiv... De ce? Ești chimist sau ești sportiv, ce ești? Ce-ți
place mai mult, ingineria sau sportul?
– Păi... ieri a venit și poștașul să-mi aducă ordinul de încorporare pentru
data de 01 octombrie la Dealul Spirii. Nu am știut că are legătură cu activitatea
mea de sportiv. Sunt atlet, îmi place sportul dar nu vreau să fac din el o meserie.
Vreau să profesez în domeniul chimiei. Pentru asta m-am pregătit. Sportul a fost
și este un hobby, un mod plăcut de a-mi petrece timpul liber. Atât.
– Ce sporturi ai practicat în facultate?
– Și în liceu și în facultate am practicat atletismul, patinajul și tirul sportiv.
Am și armă de vânătoare dar nu prea am avut timp să merg la vânătoare. Mai
mult tata așteaptă și împușcă iepurii care vin să roadă pomii fructiferi.
– Eiii... se schimbă situația. Îți dai seama că nu te pot angaja permanent.
Poate, dacă vrei, te angajez colaborator la un program de analize chimice la care
vei lucra până aproape de data încorporării. Nu ne putem juca de-a armata nu?
Nu ne putem juca nici de-a răspunderea în ditamai uzina.
– Îmi pare rău domnule inginer, voiam să-mi încep cariera la
dumneavoastră, erați, sunteți cea mai înaltă și cea mai râvnită societate la care
am visat să mă angajez. Vă mulțumesc că mă veți primi și până la încorporare,
poate după armată voi putea reveni la dumneavoastră cu drepturi depline.
– Să dea Domnul să fie așa tinere. Mi-ar plăcea să lucrăm împreună.
Până atunci să ne mulțumim cu ce ne aduce ziua de astăzi și să ne bucurăm de
 20

ea. Luni vii la cabinetul medical, la domnul doctor Baranga, și cu hârtia dată de
dumnealui vii la domnișoara Eliza să-ți întocmească contractul de colaborare. Vei
fi plătit la proiecte, nu la zile lucru adică poți lucra și acasă și vii cu rezultatele pe
care le verificăm în laborator. Este bine așa?
– Este foarte bine domnule inginer, vă mulțumesc pentru tot. Luni voi fi
prezent la prima oră. Vă rog să-mi permiteți să mă retrag. Bună ziua!
– Bună ziua tinere! Ai grijă de dumneata! Te vreau întreg la minte și la trup
când vii la muncă.
Pe drumul spre poartă m-a cuprins o bucurie fără margini. Am ajuns unde
visam. Am ajuns să fiu colaboratorul celei mai mari și mai profitabile uzine din
București. Toate clădirile noi, înalte, frumoase, cu geamuri mari, luminoase. Trec
pe lângă gara Titan nou construită. Mare, cu etaj, cu patru coloane verticale, cu
pereții acoperiți cu cărămidă aparentă, cu geamuri mari, o frumusețe. Cât de mult
au însemnat 18 ani de progres tehnic al uzinelor Malaxa! Uzina Malaxa și-a
început activitatea în anul 1921 când a construit primul atelier de reparații
locomotive. Peste 7 ani ajunge să construiască prima locomotivă românească, în
anul 1928 și încă 100 până în 1933(uzinele Faur de astăzi). Nicolae Malaxa,
licențiat în inginerie la facultatea din Karlsruhe, landul Baden din Germania,
împreună cu inginerul și inventatorul Henry Holban și savantul George
Constantinescu, revoluționează construcția de locomotive și automotoare Diesel,
cele mai căutate în Europa și în lume.

Uzinele Malaxa în anul 1935 (23 August din 1948, Faur din 1991, nimic în 2020)

Trece la construcția celei de a doua uzine în care s-au fabricat țevile

nesudate, cele mai căutate din lume, cazangeriile, etc (uzina Republica din anii
 21

comunismului), infirmerie cu staționar de 48 de paturi (spitalul Malaxa de astăzi),

toate din dorința și ambiția de progres a marelui industriaș de origine greacă,
Nicolae Malaxa, care a vândut toate terenurile și casele moștenite în jurul
Vasluiului și a investit în industria pe care și-a dorit-o. Și-a dorit-o și a făcut-o de
renume mondial.
Și-a luat lângă el pe cel mai bun arhitect român al vremii, pe Horia
Creangă, cu care a construit clădirile apoi, un inginer de excepție, Tudor
Zorileanu, cu practică la uzinele Krupp. La Krupp a învățat ce înseamnă să-ți
pregătești oamenii în școlile tale profesionale, ce înseamnă să ai colectivul tău
de muncitori bine pregătiți cărora să le asiguri salarii, asigurare de boală, de
viață, pensie, cămin de locuit, cămin pentru recreere, spital și toate facilitățile cu
care să se simtă important pentru uzină și pentru societate. Acolo a înțeles că o
uzină fără un colectiv permanent de criză alcătuit din muncitori și specialiști loiali
nu poate avea succes. Cu colectiv de conjunctură nu ajungi departe. Acolo, la
Essen, în Regiunea Ruhr, în Renania de Nord, Westphalia, unde a fost angajat
din 1921 până în 1932, acolo unde a predat ucenicilor meserie, acolo a învățat
că a progresa înseamnă a cerceta, a avea inițiativă, a avea curaj să aplici în
practică ceea ce alții nu pot. Mai târziu am aflat că parte din meseriașii germani
din Essen aduși să-i învețe meserie pe ucenicii noștri erau foștii elevi ai domnului
inginer și profesor de practică, Tudor Zorileanu.
Am ajuns când bunica Smaranda așeza bucatele pe masă.
– Sărut mâna mamaie, ești singurică?
– Singură mamă dar o să vină toți la masă amu. Hai, ajută-mă și tu.
– Da Andrei unde este că ăsta se eschivează mereu de la treabă.
– Lasă-l că l-a luat tac-tu cu el, l-o fi muncit destul până la ora aista.
M-am schimbat repede, m-am spălat și am ajutat-o pe bunica să așeze
masa pentru opt persoane. Ciorbă de cocoș, mâncare de vinete cu carne de porc
din garniță și plăcintă cu mere. O cană de un litru cu țuică și două cu vin roșu, de
Tohani.
– De ce opt mamaie? De unde atâția?
– Păi mamă, voi cinci, Tudor cu Mioara și vine și David. N-are mamă unde
să mănânce că toată ziua l-a alergat Anastasia și mamă-sa nu-i acasă, este la
spital la Balotești că iar tușește cu sânge.
– Ce soartă mai are și băiatul ăsta mamaie! Tac-su mort, mă-sa bolnavă,
neamuri nu, prietenii se feresc de ei că-s ovrei, vai mama lor. Grea ursită au mai
avut!
– N-are nici o vină băiatul mamă, este curat, este muncitor, este grijuliu cu
Anastasia, ce să-i zic decât să-l ajute Dumnezeu să-i fie mai bine!
– Așa-i mamaie, n-are nici o vină. Poate că norocul lui să fie Anastasia că
ea este puternică, muncitoare, bună la inimă. Să-i ajute Dumnezeu!
 22

Se aud voci de afară și-i văd pe toți sărind din căruță și ducându-se la
cișmea să se spele. Mama și Anastasia s-au dus să se schimbe în hainele de
lucru, să nu le murdărească pe cele de oraș cu care se duc să vândă legumele.
– Bine ați venit dragilor, eu cu mamaie vă așteptăm cu masa gata. I-a
mirosiți, nu vă vine așa o poftă când vedeți ce vă așteaptă? Toate calde, cu
mămăliga aburindă.
– O, ce bine miroase măi nepoate, văd că ai adăugat leuștean proaspăt
peste ciorba de cocoș. Ideea ta sau a mamei Smaranda?
– A mea nene Tudore, a mea. Am știut eu că o să vă placă.
S-au așezat toți la masă. David lângă mama dar i-a păstrat loc soră-mi.
Tata lângă frate-su, Andrei în stânga mamei și lângă el tanti Mioara. Eu cu
mamaie stăteam lângă sobă să le dăm ce le mai trebuie.
– Așază-te și tu Mihai, lasă că pun eu ce mai trebuie pe masă.
– Dar dumneata mamaie? Dumneata când mănânci?
– Am gustat destul când le-am pregătit mamă, eu mă așez când ajungem
la plăcintă.
M-am așezat între tata și nenea Tudor. Uitându-mă la toți mi-am dorit să
fie așa întotdeauna, să fim uniți, puternici și sinceri unii cu alții. Să ne bucurăm
de munca și de prinosul nostru. Ajută-ne Doamne că și noi te slăvim!
– Ei, Mihai, cum ți-a fost astăzi tată? Povestește-ne.
– Tată, nu mă așteptam să mă primească așa de bine. Dacă nu plecam în
armată în octombrie, eram angajat cu acte în regulă dar așa m-au luat drept
colaborator la niște proiecte din laboratoarele lor. Pot lucra și acasă și acolo,
depinde cum este nevoie. Am rămas mut de cât de frumoasă este uzina, de
curățenie, de tehnologie, de tot ce am văzut. Parcă este un vis și nu în realitate,
parcă-i altă lume acolo tată. Toate par altfel, nemțește, vorba dumitale. Am
întâlnit acolo o fată, o juristă, pe care o cunosc de undeva dar nu știu de unde.
Frumoasă foc.
– Mă bucur pentru tine tată dar mă sperie gândul cu armata. Dacă
nenorociții ăștia nu-ți mai dau drumul și te opresc pentru nevoile lor, pentru
armata regală care se pregătește să se alăture Germaniei? Dacă tăvălugul ne
strivește pe toți. Nu știu, parcă am o gheară pe inimă când îmi aduc aminte de ce
se petrece în lume. Nu vezi că de când fustangiul ăsta de Carol al 2 lea a
schimbat Constituția (24 februarie 1938) și a trecut la tăcere toate partidele, au
rămas numai nemernicii ăștia de legionari să-și facă de cap? Ei nu sunt tot
partid? De ce nu i-a interzis și pe ei? De ce-i lasă să umble ca bezmeticii peste
tot? Și cu comuniștii la fel.
– Așa-i tată. Timpurile sunt destul de tulburi. Poate avem noroc să trecem
cu bine prin ele. Tot am speranță că domnul Iorga o să-l consilieze bine pe rege
și o să ne ferească de uneltiri și nenorociri.
 23

După masă am rămas la taclale (tihnă) vreo jumătate de oră. Am vorbit

despre toate cele dar mamaie o tot dădea cu „să-i vedem pe copiii ăștia la casa
lor, să treacă și ei altfel prin greutățile vieții, să le împartă” tot uitându-se la mine
și la Anastasia. Anastasia i-a retezat-o cu un” lasă mamaie că nu mai este mult,
poate chiar în toamna asta, pregătește-te să ne faci bucate bune ca astăzi”.
Pe la 15,00 ne-am retras cu toții lăsându-le pe mamaie și pe Anastasia să
strângă și să spele vesela. Andrei voia să fugă spre curtea din spate dar l-am
prins de braț și l-am întors în bucătărie.
– Frate, nu te miști de lângă mamaie până nu termină de dereticat și nu o
vezi că se duce să se odihnească, ai înțeles? Nu mă face să-ți spun de două ori.
– Da... aveam și eu o treabă la baltă, mă așteaptă băieții, mă întorceam
repede.
– Nu, nu. Te duci la treaba de la baltă după ce termini treaba de aici ai
înțeles? Eu așa fac. Alte treburi, după... Părinții noștri merită mai mult de la noi
Andrei.
– Da ce treabă să fac eu aici frate? Ce-i treabă de bărbat asta? S-o facă
Anastasia că-i fată. Ce ea merge cu mine să cosească lucernă?
– Faci ce-ți spune Anastasia. Faci numai treabă de băiat, nu te apuci de
treburi de bărbat că ești mic ai înțeles? Vezi că Anastasia cosește mai bine ca
tine să știi.
S-a întors bosumflat în bucătărie unde îl aștepta „cu ochii pe el” Anastasia.
– Uite Andrei, duci oasele astea la Smeu (câinele ciobănesc de opt ani,
mare cu pete albe și mai puține pete negre) și-i umpli teica cu apă proaspătă da?
Așa cum ne păzește el pe noi așa trebuie să-l îngrijim și noi pe el. Când te întorci
mături pe jos și duci gunoiul. După aia îți dau să duci mâncare la purceii mici și
gata, ai terminat. Nu-i greu deloc dar numai noi nu mai putem măi frățioare.
Am plecat cu David pe pridvorul din fața casei (terasa din lemn, situată la
intrarea și în același plan cu casa) și ne-am așezat pe canapeaua din stânga, la
umbră.
– Ești bine băiete?
– Nu sunt bine Mihai. Mama este în spital, eu nu știu dacă mă mai pot
duce la serviciu, nu știu din ce o să trăim.
– Poate n-o dura mult timpurile astea incerte și te vei întoarce la lucru.
Cine și ce ți-a propus să lucrezi pentru ei după program? Cum arată ăia?
– Meșterul spune că ar fi niște comuniști, că au o tiparniță veche și vor s-o
repare. Ce zici, să mă duc să-i ajut? Nici nu știu cu cât mă vor plăti.
– Nu prea am încredere în ăștia măi David. Prea sunt răi, prea vor să-i
mazilească pe cei ce ne conduc astăzi dar, cine știe? Dacă au și ei dreptate? Eu
zic să le repari tiparnița dar nu acolo la ei, să ți-o aducă acasă sau să găsiți alt
loc că dacă sunt sub supraveghere și vă prinde pe toți, înfundați pușcăria. Tu,
mai rău ca ei...
 24

– Și cum să fac Mihai asta? Nici nu-i știu, nici nu am cum să mă descurc
singur.
– Nu au vreun om de-al lor la tipografie?
– Ba da, au un ucenic, Matei. El i-a băgat pe ușa din spate când m-a
chemat meșterul să stau de vorbă cu ei. S-au purtat omenește cu mine, nu m-au
jignit.
– Caută-l și spune-i să găsiți un alt loc și ajută-i. Nu se știe niciodată. Dacă
se întoarce roata și ai vreodată nevoie de ei?
– Mulțumesc pentru încredere și sfat Mihai. Să fii sănătos. Plec să văd
cum ajung la mama la spital astăzi.
– Uite, mergi acasă și pe la ora șase vii pregătit să mergem la spital. Te
duc eu cu motocicleta. Mergem împreună la ea, nu te las singur.
– Mulțumesc frumos încă odată. Am fugit.
Telefonul din tinda casei (încăpere fără uși, ca un hol din care se intră în
celelalte camere) a început să țârâie. Nu apuc să mă ridic că Anastasia era deja
cu receptorul la ureche. Odată a făcut ochii mari și s-a uitat lung la mine.
– Da, sunt sora lui, spune-ți. Mihai, hai la telefon că te caută de la fabrică.
– Bună ziua, sunt Mihai Trifu, vă ascult.
– Eliza sunt domnule inginer. Bună ziua. Domnul inginer Tudor Zorileanu
vă roagă să veniți luni cu halat pentru lucrul în laborator. Să nu vă luați mâncare
că veți servi prânzul cu dumnealui, așa mi-a spus să vă transmit.
– Vă mulțumesc frumos pentru telefon. Așa o să procedez.
– O zi bună vă doresc și vă așteptăm cu drag!
Măi să fie! Îmi asigură și masa de prânz, mă și așteaptă cu drag! Ce ai
făcut Mihai să meriți așa ceva? Nici n-ai trecut bine de vizita medicală că te și
cheamă la treabă în laborator! Adică ai fost acceptat? Și fata? De unde o știu
oare? Așa de cunoscută îmi este privirea ei dar nu știu de unde s-o iau... Uituc
ești Mihai, uituc rău și n-ai prea avut așa multe ca să ai ce uita. Iubirea pentru
Nora ți-a șters memoria în doi ani.
– Ce ți-a spus frate vocea aia frumoasă? S-a schimbat la voce când i-am
spus că sunt sora ta. Parcă asta voia să audă, că sunt soră-ta.
– Hai, hai Anastasie! Mă cheamă luni cu halat de lucru și să nu-mi iau
mâncare cu mine că sunt invitat la masa lor.
– Hopa! Nici bine n-ai urcat că a și plecat teleguța cu tine! În ce-ai călcat
dimineață mă de ai așa noroc?
– Anastasie, lasă tu apropourile și pregătește ceva să-i duc mătușii Ilona
la spital. I-am promis lui David că-l duc cu motocicleta la spital să o vadă pe
mamă-sa. I-o fi dor și lui și ea. I-o fi grijă și ei de el că-i singur și neîndemânatic...
– Oh! Ce bine te-ai gândit. Faci un mare bine să știi. Cred că David ți-a
mulțumit nu? El se fâstâcește repede.
 25

– Da, mi-a mulțumit și sunt bucuros că pot să-l ajut să știi. Merită.
A venit David, cu o bocceluță în mână, cu ochii umezi. Cu lacrimi în ochi,
arătându-mi bocceluța mică, îmi spune:
– Nu știu ce să-i duc și nu prea am ce să-i duc Mihai. Să mă bată
Dumnezeu de neputincios ce sunt! Îmi vine să intru în pământ nu alta!
– Nu spune așa omule, nu spune așa. O scoatem noi la capăt, nu te
speria.
– Da Mihai, tu știi ce zici că ai și puterea și știința care te ajută dar eu? Ce
am? Orfan de tată, mâine, poimâine orfan și de mamă. Parcă sunt blestemat. Ne
mai aleargă și smintiții ăștia de legionari pe o parte și comuniștii pe cealaltă de
nu mai ai unde să te duci, nu mai ai la cine că te găsesc smintiții.
– Dă-mi mie ce ai acolo David. Dă-mi să văd eu ce trebuie să-i duci la
spital, eu știu mai bine că sunt femeie.
Anastasia a luat bocceaua din mâna lui David și a plecat cu ea la
bucătărie. Am rămas cu David în pridvor. Transpira și era palid la față. Mă uitam
la el și-mi aduceam aminte ce zvelt și frumos era acum patru, cinci ani când trăia
tată-său.
– Du-te la bucătărie la Anastasia, bea puțină apă să-ți revii. Sigur nu ai tu
altceva?
– Nu Mihai, nu am, îți mulțumesc de grijă.
S-a dus la bucătărie și după mai bine de sfert de ceas s-au întors amândoi
în pridvor.
– Gata frate, am pregătit ce-i trebuie. I-am pus de mâncare, fără sare, i-am
pus și un capot de-al meu. Poate culoarea roșie a capotului o mai înveselește.
Îmi venea să zbier de ciudă. Câtă bunătate avea tanti Ilona și cum a ajuns
după moartea lui nenea Paul! Parcă îl văd în ochi când venea la tata să-i facă uși
de sobă cu grătarul forjat pentru sobele de teracotă. Venea cu bănuții imediat ce-
l plătea beneficiarul. Niciodată un ban în minus. Dacă primea ciubuc mai plusa la
plata fierăriei. Știa că tata îi dă la plecare câte o sticlă cu vin bun. Odată a venit
la tata să-i facă un burlan din tablă groasă cu placă de așezare pe fumul de
ieșire din coș. O bijuterie i-a făcut tata, cu modele din lovitură de ciocan pe fierul
încins, cu un brâu cu frunze și floricele împrejur de s-a minunat boierul din Dridu
căruia i l-a montat în toamnă, acum cinci ani. De atunci, a mai comandat vreo
cinci pentru case mari de boieri. Acum, curtea pustie, nu mai sunt cărămizi subțiri
la uscat, cuptorul de ars cărămidă s-a dărâmat, atelierul de cioplit teracota este
gata să cadă. Și numai după trei ani și ceva de la moartea lui! Ce repede se
ruinează munca omului! Ce repede se umple locul cu bălării și cu lăstăriș! Parcă
n-a fost niciodată mână de om acolo!
M-am îmbrăcat de oraș, am pornit motocicleta și am plecat împreună cu
David la spital la Balotești. La poartă ne-a întâmpinat o soră trecută de prima
 26

tinerețe, cu o privire sfidătoare. I-am spus pe cine căutăm, s-a uitat în registrul ei
de evidență și ne-a spus sec:
– Vreți voi să o vedeți dar nu se poate. Este în salonul de izolare, are ftizie
și este contagioasă. Așteptați aici să văd ce spune domnul doctor. Numai
dumnealui aprobă vizitele la bolnavii contagioși.
– A încuiat poarta și a plecat spre pavilionul administrativ. S-a întors după
vreo douăzeci de minute cu niște hârtii în mână.
– Domnul doctor spune că aprobă vizita dar trebuie să completați hârtiile,
să le semnați apoi veți merge în salonul de vizitatori destinat cazurilor
contagioase de la izolare.
Zis și făcut. Am completat cererile de vizită cu datele noastre, cu datele
bolnavului, am semnat că am luat la cunoștință de regulile de prevenire și le-am
înapoiat. După ce le-a verificat și ne-a spus că este în regula, ne-a dat câte o
mască din pânză albă s-o punem pe față și am urmat-o în salonul destinat
vizitatorilor de la parterul blocului „internări”. Ca la pușcărie. Noi de o parte și
bolnavii de cealaltă parte a zidului, ne vedeam prin niște ferestre de jumătate pe
jumătate de metru cu geam de sticlă între noi, cu câteva găuri în partea de sus.
Ne-am așezat la primul geam și am așteptat să vină tanti Ilona.
A venit, ne-a văzut, a podidit-o plânsul și s-a așezat în fața noastră. Și-a
pus o mască din pânză albă care-i acoperea gura și nasul și a început să plângă.
Mi-au dat lacrimile. David era alb ca varul la față. Tremura. Asistenta a luat
pachetul și i l-a dus pe masă.
– Mamă, am venit să te văd. Mi-e dor de tine mamă. Mi-e greu singur în
casă mamă. Uite, ți-am adus de îmbrăcat și ceva de-ale gurii. Să știi că
Anastasia s-a ocupat de pachet. Te iubește mamă. Și eu te iubesc mult.
– Văd mamă, văd că-i mână de femeie. Să-i dea Dumnezeu sănătate că
inimă bună are destulă.
Desfăcea încet pachetul și când a ajuns la capotul de casă înflorat, cu
mult roșu, galben și negru, s-a uitat la mine, a început să plângă cu sughițuri și
ne-a spus:
– Este prea mult mamă, uite ce capot frumos mi-a dat, capotul ei de fată
frumoasă și bună ce este. S-o țină Dumnezeu sănătoasă!
– Să-l porți și să vii sănătoasă acasă mamă. Ce ți-a spus doctorul că ai?
– Mi-a spus că-i boala cam veche mamă, că s-a încuibat rău în plămânul
stâng și a trecut și la dreptul. O să fie cam greu cu tratamentul și cu regimul.
Poate mă ajută Dumnezeu să mă fac bine. Doctorul nu mi-a zis că-i bine.
Au mai vorbit, s-au uitat ceva timp unul la altul cu lacrimi în ochi și a venit
o soră să ne anunțe că trebuie să meargă la tratament. Am plecat triști de la
vizită. Prea slăbită, prea neputincioasă. Cât de mult te transformă boala! La
poartă, sora care ne-a primit ne-a îmbărbătat” ce nu poate face doctorul poate
 27

face Dumnezeu copii, să ne rugăm să o ajute și pe ea”. Am plecat spre casă cu

inimile zdrobite. Zdrobite de neputință.
Tuberculoza și bolile pulmonare făceau ravagii în Europa dar în România
și-a făcut de cap cum a vrut. Sărăcia întreținea boala. Statul tot înființează spitale
și sanatorii noi în toată țara dar bolnavii sunt tot mai mulți. Erau sanatorii bune la
Moroeni, la Breaza, la Predeal. Poate o ducem acolo după tratamentul împotriva
ftiziei. Poate se va face bine. Poate.
Ajuns acasă, am căutat să văd ce putem face să prevenim boala la noi în
familie. În casă este uscat, nu-i igrasie, podelele din scândură sunt bune în toate
camerele, s-a văruit înainte de Sfintele Paști, apa este curată și proaspătă la
cișmeaua (pompă manuală, cu amorsare, care trage apa din fântâna din curtea
casei) la care nu au acces străinii, gunoiul de grajd este dus pe platforme în
grădină (soclu din piatră zidită, înalt de jumătate de metru) unde se depozitează
separat gunoiul de vită de cel de cal, pasăre și porc stropite cu apă și var. Nu
sunt băltoace cu apă murdară dar sunt mulți țânțari din balta aflată la 100 de
metri mai jos și din heleșteul din grădina noastră alimentat tot cu apă din baltă.
Aici este boală curată. Trebuie să scăpăm de mușcăturile țânțarilor care
împrăștie molima sau să ne tratăm după înțepături. Nu poți trata balta decât dacă
s-ar da peste tot odată să-i distrugă pe ei și cuiburile lor cu miliarde de pui. Am
citit într-o revistă despre așa ceva.
O caut și stau de vorbă cu ai mei în seara asta. Am găsit revista și când
ne-am adunat în jurul mesei le-am propus măsurile pe care le văd a fi aplicate în
gospodărie:
– La spital la Balotești este deja mare aglomerare de bolnavi de plămâni,
tuberculoză, ftizie, oftică și alte afecțiuni. De la noi din comună sunt vreo opt, de
la Dridu vreo zece, ne cam dă boala târcoale. Cauza? Hrană proastă, odihnă
puțină, frig în case iarna, igrasie, gunoaie de tot felul prin curte și cel mai rău,
țânțarii. Ei, țânțarii, sunt purtătorii de microbi. Noi stăm bine cu curățenia dar
stăm mai rău cu țânțarii. Pentru asta, în revistă dă niște plante care-i sperie și nu-i
primește în curte. Uite, izma, rozmarinul, busuiocul, cimbrul, mărarul, urzica,
iasomia, mușcatele, regina nopții, fug țânțarii de ele ca dracu de tămâie. Hai să
vedem ce putem face acum și cum facem în primăvară să scăpăm de ei. Să ne
apărăm și noi că numai Dumnezeu nu ne poate apăra singur.
– Păi uite cum zic eu că aș face, începe mama. Nu mai plantăm mărarul,
busuiocul și cimbrul în spatele grădinii, le aducem aici în stânga, lângă casă,
între baltă și noi. Iasomia o înmulțim în fața casei, lăsăm și în spate că și acolo
vin țânțarii, izma de lângă gardul cu Tutunea o mutăm cu pământ cu tot în
dreapta casei și Anastasia ia toate mușcatele, le înmulțește și așază câte două
în fiecare cameră și mai agață și în pridvor câteva. Este bina așa Mihai? Marine?
 28

– Cum zici tu Letițio, eu sunt cu fierul nu cu revistele ca fii-tu. Dacă el

spune că-i bine așa, așa faceți că daia a învățat carte să ne spună cum să facem
astea care nu ne stă nouă în cap. El face diferența dintre noi, fără carte și ăi cu
carte.
– Mușcate am și în ghivece și în pământ ne spune Anastasia. Dacă știam
nu vindeam din alea bătute că tare frumoase erau. Mâine dacă am timp mă ocup
de ele. Tu Mihai te ocupi de iasomie și de izmă că le iei cu totul și le muți unde
crezi tu că-i bine dar să nu le ude nimeni că mă dați pe mine peste cap, astea nu
se udă așa ca varza sau ca roșiile, sunt pretențioase. Nici multă, nici puțină,
balanța este la mine. Tată, să-mi face-ți niște polițe cu picior să pot așeza
mușcatele la geam, să aibă lumină, că pervazul geamurilor noastre este îngust și
nu încap ghivecele.
Casa noastră, refăcută în 1932 de tata, avea pridvorul în față, la drum, o
tindă mare care o foloseam la pomenile după bunicul, unde veneau la masă
peste douăzeci de persoane, din tindă intram in dreapta în camera mare,
neocupată, camera bună cum îi ziceam, apoi camera mea cu vedere în dreapta
casei (vedere din față). În stânga era camera Anastasiei, prima la drum, apoi
camera lui Andrei. Pe ușa din centru spate intram într-un hol mic din care în
stânga intram în camera bunicii iar in fund în bucătăria mare, cu dușumea groasă
acoperita cu preșuri, cu masa de 12 persoane și un pat mare și lat lângă sobă,
pat în care dorm părinții și până nu demult, cu Andrei între ei. Toate camerele
aveau sobe, dușumele geluite și lăcuite, văruite numai în alb, tavanele cu podină
din scândură geluită, ferestrele cu gergevele cu geamuri duble, cu fier vertical la
o palmă unul de altul să nu poată intra hoții. În podul înalt și bine adăpostit
aveam o ursoaie mare care colecta fumul tuturor sobelor, cu ferestre cu uși
metalice pe unde puteam dirija fumul când afumam carnea, șunca și oasele
atârnate pe culmii din drugi de lemn curățat de coajă și cu rafturi mari pe margine
pentru fructele și strugurii aduși la adăpost după ce dădea bruma. În spatele
casei era o polată mare, cât latura casei unde adăposteam lemnele tăiate și
crăpate pentru foc, câteva butoaie și două tocitori de 1000 de litri pentru prune.
Toate frumos așezate la cumpănă și udate săptămânal toată vara, să nu le cadă
cercurile (se umplea fundul cu apă și se umfla lemnul de sus în jos). Aveam o
gospodărie mare, bine făcută și bine întreținută. Ne era drag în casa noastră.
Seara m-am apucat de studiu. Hidrocarburi, distilare la presiune
atmosferică, distilare in vid, cracare naturală, desulfurare, etc. Aveam ceva
neclar cu aditivii pe bază de plumb pentru creșterea cifrei octanice și ceva dubii
cu metodele de reducere a procentului de parafină din motorină. M-am așezat pe
căutat în cursurile de anul doi. Am avut un asistent foarte bun care ne-a explicat
cu lux de amănunte ceea ce profesorul ne-a predat la cursuri. În laborator aveam
ceva dotare dar nu se compară cu o rafinărie. A doua zi, am rămas să studiez.
 29

Mi-am făcut niște schițe pentru discuțiile de luni. Am luat în calcul mai multe
variante atât despre rafinare cât și despre desulfurare și aditivare.
Sâmbătă am plecat la oraș să-mi cumpăr halat și ce-mi mai trebuie pentru
început. Dintr-o librărie mi-am luat un caiet cu coperți din piele pentru notițe, un
set de creioane mai subțiri și mai groase, mai tari și mai moi pentru desen, setul
de tocuri și penițe de desen, am luat hârtie de calc pentru desenele mai
elaborate, cerneală, radieră de creion și radieră de cerneală, ace cu gămălie și
alte câteva nimicuri specifice lucrului de cercetare. Riglă de calcul și trusa pentru
geometrie aveam acasă. Nu-i poți prezenta cuiva o soluție tehnologică nouă
dacă nu i-o prezinți bine în scris și în desen. Desenul trebuie să fie lămuritor atât
în forme cât și în cote și detalii. Știam de la asistent că inginerii știu să citească
desenele.
Mi-am luat niște pantaloni din stofă subțire de culoare bleumarin, o
cămașă albă, o cravată bleumarin, pantofi moi din piele cu talpă mai groasă, fără
toc și un halat albastru ciel cu buzunarele și reverele tivite cu negru. Mi-al
cumpărat și 2 ace de cravată să nu atârne.
M-am oprit la Capșa și am cumpărat opt savarine iar de la Caru cu Bere
am cumpărat două sticle cu bere neagră, la litru. Voiam să le fac o bucurie alor
mei, așa, ca de început. Așteptam de ani buni clipa asta. Nu neapărat pentru
salariu, am bani, vreau să le arăt că sunt bucuros și nerăbdător pentru începutul
meu de carieră.
La trecerea prin fața Cercului Militar am văzut-o pe Eliza ieșind din
magazinul din față. Imaginea ei mi-a apărut brusc în fața ochilor ca o fotografie
veche la care mă uitam cu admirație. De unde o cunosc Doamne? Am oprit și am
strigat-o:
– Domnișoara Eliza, bună ziua! Să vă ajut?
– Mulțumesc, nu-i nevoie dar dacă tot ai oprit putem să stăm de vorbă.
Am mers împreună spre Palatul Telefoanelor, am coborât în jos în spatele
Palatului și i-am propus să ne oprim la o cafenea (cofetărie). A acceptat, am
coborât spre restaurantul Cina și am intrat într-o cafenea, la terasă.
– Ce prăjitură și ce limonadă preferați domnișoară? Cafeaua nu se alege,
este tabu aici dar prăjiturile și plăcintele sunt pe alese.
– Aș vrea ceva cu foietaj, cu brânză dulce și stafide. Limonadă de
portocale. Mulțumesc frumos! Ești amabil.
M-am dus să fac comanda și ne-am așezat la una din mesele de pe terasă
să pot avea motocicleta sub observație. Nu putea să o fure cineva că i-am făcut
un sistem de blocare al roții din spate dintr-un zăvor ascuns, cu arc, care bloca
butucul dar putea fura gențile atașate cu toate bunurile cumpărate în ele. A venit
chelnerița cu prăjiturile, cu limonadele și cu cafelele. Am plătit și i-am mulțumit
pentru serviciu.
 30

– Ei, dacă ne-am întâlnit aș vrea să facem cunoștință și să mă ajutați să

înțeleg care va fi rolul meu de chimist în proiectele uzinelor Malaxa. Dar mai întâi
de unde vă cunosc? Știu că ne-am mai întâlnit dar nu știu unde. Îmi cer scuze
pentru asta.
– Să încep eu. Când ai intrat pe ușa biroului la domnul inginer Zorileanu
mi-ai părut cunoscut. Ascultându-te, mi-am amintit vocea și mi-am dat seama că
nu m-am înșelat. În luna iulie a anului 1934 am fost împreună la Mamaia la cea
de a treia Jamboree Națională a Cercetașilor României. Ai luat cuvântul în fața
domnului Gheorghe Tătărăscu, primul ministru și ai făcut și o demonstrație de tir.
Eu eram în lotul de fete îmbrăcate în surori medicale, în stânga careului. După
festivitate a urmat masa și dansul pe terasa improvizată. Am dansat și ne-am
distrat împreună. Pentru mine a fost ca în povestea cu Cenușăreasa. Tu ai fost
cercetaș patru ani, anii de liceu. Știai cum se procedează, motiv pentru care te-a
dat exemplu. Oricum ai fost ca invitat că erai deja absolvent la „Gheorghe Lazăr”
dar erai încă în lotul lor. Acum un an ai fost invitat la manifestația organizată de
Straja Țării în Parcul Carol unde ai luat cuvântul și ai povestit cât bine a făcut
cercetășia copiilor de 14-18 ani din 1920 încoace și cât de importantă este Straja
Țării pentru pregătirea în continuare a tineretului în spiritul apărării poporului în
caz de nevoie. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. Nici atunci nu prea m-ai băgat în
seamă. Știi, și acum aud în urechi aceiași voce fermă, clară, bărbătească,
aceleași cuvinte alese care îți sfredeleau mintea.
– Ăsta sunt eu dar tu? Tu m-ai ținut minte până acum?
– Despre mine ce-ți pot spune? Am 21 de ani, sunt studentă anul doi la
Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale și în vacanțe, sau după
program de multe ori, lucrez la secretariatul domnului inginer. Aranjez toate
documentele în dosare, pe probleme, pe urgențe, cu notițe despre cum
îndeplinesc sau nu prevederile legislației și unde nu știu îl întreb pe unchiul meu,
fratele mamei, domnul profesor universitar Andrei Rădulescu. Acum este
președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a României dar rămâne și profesor
de drept civil și drept comercial internațional, poate acesta este motivul pentru
care domnul Zorileanu mă ține mai tot timpul pe lângă dumnealui, că am pe cine
întreba. Sunt zile în care la ieșirea de la cursuri mă așteaptă mașina uzinei să
mă ducă la birou și seara să mă ducă acasă că de acolo până în Pipera este
cale lungă. Tu? Cum ai ajuns la noi și de ce?
– Fostul meu profesor de chimie din facultate mi-a spus că uzina a scos la
concurs un post de chimist și am depus cererea acum două săptămâni. Am fost
și sunt curios de ce are uzina nevoie de chimiști specializați în petrochimie. N-am
aflat dar săptămâna viitoare voi ști sigur. Oricum, Uzinele Malaxa, IAR Brașov și
fabrica de automobile Ford, sunt cele mai moderne uzine din țară.
 31

– Uite ce este. Nu știi de la mine. În laboratoarele noastre încercăm să

producem combustibili speciali pentru motoarele mașinilor de curse, pentru
motoarele de aviație în special pentru cele ale germanilor. Domnul Krupp l-a
rugat pe domnul Malaxa să încerce așa ceva că va primi bani buni pe produse.
Petrolul românesc este cel mai bun petrol din Europa și nu numai, din el se pot
extrage multe fracții volatile pe care alții nu le pot obține. Știe că sovieticii au deja
așa ceva și balanța trebuie echilibrată. Sper că știi să păstrezi secretele
profesionale și mai ales pe cele de mare importanță pentru țară. Uzinele Malaxa
sunt capul de lance al industriei românești. Domnul Malaxa este un apropiat al
curții regale și fiica lui, Irina, este prietenă cu principele Mihai. Legături
importante în zilele noastre.
– Da? la asta nu m-am gândit. Dar de ce să producă carburanți într-o
fabrică și nu într-o rafinărie? De ce este așa de secret?
– Din rafinărie luam fracțiile care ne interesează, cu cât se vinde pe piață.
În fabrica noastră facem cercetare, îmbunătățim produsul apoi îl vindem cu un
preț mult mai mare. Așa merge economia. Mai vrea un combustibil mai bun
pentru locomotivele Diesel. Ce avem acum se spune că are multă parafină și
fracții inferioare care uzează prematur motoarele. La peste 250 de locomotive în
funcțiune este mare bai să nu ai motorină bună sau să-ți vină în reparație înainte
de vreme. Inginerii motoriști au stabilit că motorina proastă a stricat motoarele.
– Da. Este un scop bine gândit. Un combustibil mai bun, cu mai puțină
parafină, cu cifra cetanică mai ridicată, numai bun pentru noile locomotive Diesel.
Uzina nu are deja chimiști în laborator?
– Ai să vezi când vii de ce are nevoie de tine.
– Tu de ce știi toate astea? Tu ești pe latura juridică nu pe cea
inginerească.
– Pentru că sunt lângă biroul domnului Zorileanu, aud tot, știu ce vrea
dumnealui și îl ajut căutând prin ziare și reviste noutățile care să-i completeze
cunoștințele pentru subiectul în discuție.
– Ce faci astăzi în continuare? Nu vrei să ieșim la o plimbare după
amiază? Mi-ar face mare plăcere. Ne-am aduce aminte de timpurile adolescenței,
ne-am aminti de Mangalia 1934 și de alte momente frumoase. Poate am și
dansa, ca atunci...
– Da, dar vreau să ajung întâi acasă să las ce am cumpărat și să luăm
masa de prânz. S-ar supăra mama să mănânce singură și astăzi când știe că
sunt liberă.
– Numai mama, tatăl nu?
– Tata s-a ridicat la ceruri acum șase ani. Accident de muncă pe o schelă
la un bloc în construcție pe Calea Moșilor. Au murit patru oameni și alți șase au
rămas infirmi. Ne-au făcut o pensie de câteva sute de lei, un nimic. Noroc cu
 32

mama că lucrează ca desenator la revista Realitatea Ilustrată și la Editura Cartea

Românească unde câștigă un salariu bun, cu ce mai aduc și eu, ne întreținem.
Mulțumim Domnului că suntem sănătoase și că putem munci.
– Te pot duce eu acasă? Vrei să mergi cu mine cu motocicleta?
– Da, vreau. Locuiesc în Pipera lângă cimitirul și biserica Sfântul Ilie
Tesviteanul, pe ulița bisericii spre lac, a treia casă pe dreapta.
– Știu unde vine, lângă lac, să mergem. Biserica este lângă lac. Mă duceam
cu un coleg la aeroportul din Pipera să vedem parașutiștii cum se îmbarcă și cum
execută salturile. Mai vedeam și evoluțiile și acrobațiile avioanelor...
M-am așezat eu în șa, am pornit și am invitat-o să urce pe șaua din
spatele meu. A urcat, zâmbitoare, cu geanta între mine și ea. M-a apucat cu
ambele mâini și m-a strâns bine. Oare mă strânge că-i este frică sau mă strânge
că-i place? Voi vedea. Am plecat ușor spre Calea Victoriei, am dat în Griviței
apoi am ieșit la Arcul de Triumf. Din Băneasa am virat dreapta și m-am tot dus
printre casele din Pipera până am ajuns la biserica Sf. Ilie Tesviteanul. Mi-a făcut
semn să o iau prin dreapta bisericii, pe ulița spre lac și m-a oprit la jumătatea ei,
la vreo 200 de metri de biserică, în fața unui gard din piatră până la brâu, cu
scânduri lucrate artizanal, înalte, până la aproape doi metri. Am oprit motorul, am
tras cricul sub motor, am așteptat să coboare și am coborât și eu.
– Îți mulțumesc frumos, mi-ai scurtat drumul cu o oră. Când vii bați uite
aici, este un fel de toacă mică pe care o auzim din casă. Te aștept.
– Să aveți poftă la masă și odihnă plăcută!
Am plecat în trombă cu praf în urma mea. Nu trebuia să stric liniștea cu
zgomotul motorului meu dar... așa-i când vrei să te dai mare! Am ajuns acasă
înainte de masa de prânz.
– Ia să văd ce ți-ai luat frate. Desfă-le până nu vine ală micu că altfel
trebuie să-i iei și lui. Na-i văzut cum pune buza de sus a supărare?
– Ce să-mi iau Anastasie, ce-mi trebuie dar prăjiturile și berea du-le tu la
rece până după masa de prânz să le scoatem atunci, să fie cinstea mea ca o
surpriză.
– Aaa! Ce halat frumos ți-ai luat. Și pantofii, și pantalonii. Frumos, îmi plac.
Să le porți cu plăcere Mihai! Să fii sănătos că frumos ești destul.
– Mi-i calci și mie să ies cu ei la o plimbare astăzi? Și cămașa gri deschis,
aia cu gulerul înalt, cumpărată în mai, o știi tu că ai mai călcat-o.
– Da mă, ți le calc. Vedea-te-ar cine știu eu. Că tare te mai place, zău. I se
scurg ochii după tine nu alta.
– Cine Anastasie?
– Greta lui Muler, stă în casa de după primăria din Grădiștea. N-o știi?
Fata blondă, cu ochii albaștri, mai mare ca mine cu 2 ani? A terminat școala de
asistente și este la spitalul Elias? Cum mă să n-o știi? Tac-su este doctor
 33

veterinar, a fost și pe la noi când le-a făcut injecții la viței astă primăvară. Ăla
gras, cu burta mare, cu bretele late peste ea.
– Pe el îl știu dar pe fiică-sa nu. De unde mă știe ea pe mine?
– Ei de unde să știu, atâta știu că mereu când mă întâlnește mă întreabă
de tine ce mai faci, dacă te-ai însurat, fel de fel. O văd cum arde de dorință să te
întâlnească. Tu cu cine te întâlnești astăzi de te gătești așa?
– Cu o fată din Pipera. Am întâlnit-o la biroul inginerului unde mă angajez
luni. Ai vorbit cu ea la telefon. O cunosc de vreo trei ani, de la Cercetași.
– Hopa! Ce repede a pus mâna pe tine! Ce tupeu! Alta moare de câțiva
ani după tine și ea? Repede te-a mai cules! Și tu te-ai lăsat repede și moale în
mâinile ei!
– Anastasie, oprește-te. Nici nu știi cine este, nici nu știi ce va fi și gata, tu
cu ghicitul tău în noroc.
– Nu măi frate dar îmi pare rău de Greta să știi. A pus ochii pe tine de mult
și vrea să ajungă la tine folosindu-mă pe mine. Eu ca proasta i-am promis că azi
sau mâine vă fac să vă întâlniți. O să mă sune pe la patru, cinci.
– Nu Anastasie, nici prin gând să nu-ți treacă. Pe nevăzute așa nu vreau,
doar știi.
După masa de prânz, cu toată familia, adică șase persoane la masă cu
bunica în capul mesei și tata în celălalt capăt, am vorbit despre treburile casei și
cum să le împartă fără să mă ia în calcul pe mine. Nu prea le ieșea dar le-a făcut
pe hârtie să iasă adică i-au mai dat lui Andrei mai multe de făcut. N-a ripostat dar
nici n-a spus că a înțeles sau că se bucură.
– Ei acum să vă aduc ceva bun. Anastasia se scoală de la masă să aducă
din pivniță prăjiturile și berea. Uite, fratele meu ne face cinste înainte să ia leafa.
Ei dar sunt opt savarine și noi suntem numai șase, cum facem?
– Două le duci lu Mioara draga mea și așa ai rezolvat problema. Nu mai
socoti tu cu semn de întrebare așa, socotește pentru toți nu numai pentru tine, se
repezi la ea bunica. Ce mai știi tu să tragi jarul pe turta ta fato!
– Lasă bunico că dacă nu întreb acum se găsește unul mai mic și le
mănâncă el pe toate. Nu mai știi cu gogoșile la moșii de iarnă când gata, gata nu
mai aveam ce împărți că le-a mâncat Andrei calde, așa?
– Știu, mamă, știu da ce să-i faci? N-are răbdarea noastră că-i copil. O să
crească și o să înțeleagă el multe, sănătos să fie. Uite este la liceu, îl va termina,
va merge la facultate și va deveni om, ca Mihai. Nu mai țineți minte cum se purta
Mihai amu șapte, opt ani? Nu spunea el că nu se mai duce la școală, că rămâne
acasă și doarme cu caii. Nu l-a smucit Tase, Dumnezeu să-l ierte, din podul
grajdului unde voia să înnopteze? Ați uitat? Apoi, Doamne ce i-a mai plăcut!
Când a dat de ăia ai principelui Nicolae cu alergatul lor și cu trasul cu pușca mai
gata să nu se mai întoarcă de la școală. Nici mâncare nu-i mai trebuia.
 34

– Mamaie nu-i chiar așa. Dacă liceul meu era sub îndrumarea prințului
Nicolae și mi-a plăcut sportul nu aveam cum să nu fiu și eu în legiunea
cercetașilor mai ales că eu am prins legea învățământului din 1934 care mi-a
mărit durata de studiu de la trei la patru ani și am fost prima promoție de
absolvenți cu patru ani de liceu. Mi-a prins bine că am început facultatea normal,
fără anul pregătitor. Dacă din anul întâi aveam pregătirea militară ca disciplină de
ce să nu profit și să învăț bine milităria? Am fost cu delegația liceului la
Jamboreea Națională de la Sibiu în 1932 și la cea de la Mamaia din 1934 după
absolvirea liceului. Atunci am fost ca invitat special. Știi câți eram în 1934 ? Eram
50.000 de băieți și 14.000 de fete, toți și toate unul și unul. Acolo am cunoscut-o
pe fata pe care am întâlnit-o ieri la uzinele Malaxa. Parcă mi-e dor de timpurile
alea. Păcat că despotul ăsta de rege a desființat cercetășia în ianuarie anul
trecut. Nu mai voia cheltuială sau ce dracu l-a făcut să desființeze atâtea
organizații care nu făceau altceva decât să se pregătească și să crească odată
cu țara, demni, onești și responsabili? Păcatul lui să fie. Și acum mai am insigna
și medalia data de primul ministru Tătărăscu la Mamaia. La decernarea premiilor
am fost al cincilea care am primit medalia și diploma care îmi asigura intrarea
liberă oricând, la muzeul și la biblioteca armatei.
Din anul 1934 Asociația „Cercetașii României” a trecut sub oblăduirea
Oficiului pentru Educația Tineretului Român și se adresa tinerilor, băieți și fete,
între șapte și optsprezece ani băieții și douăzecișiunu de ani fetele și s-a numit
”Straja Țării” cu Legiuni de Cercetași zonale și Marile Falange ale Străjerilor.
Organizațiile de fete erau coordonate de principesa Ileana a României ajutată de
Nissa Cămărășescu și de căpitanul Ioan Dimăncescu. La 24 ianuarie 1937 Carol
al 2 lea desființează Straja Țării și nu mai pune nimic în loc. De ce? Nimeni nu a
deslușit această hotărâre. Poate pentru că principele Nicolae era prea îndrăgit de
cercetași? Poate. Îi era frică că poporul îl va vrea pe principe ca rege? Poate.
Nicolae a ales să se însoare cu fiica boierului de la Tohani, a renunțat la toate
pretențiile tronului, și-a luat nevasta și potgoria și și-a văzut de viață. Nu-i păsa
de tron, îi păsa doar de potgorie.
– Lasă mamaie că și prea multă militărie strică. Nu cumva din cauza aista
te ia ăștia la armată amu? Cine știe cum te-or fi încondeiat ăia atunci?
– Nu știu mamaie, nu știu. O să mă lămuresc eu. Pe întâi octombrie o să
văd cu ochii mei care-i pricina și de ce sunt repartizat la cazarma Alexandria.
– Frate, bune savarine ai luat dar nu te-ai gândit și tu la o limonadă?
– Dar nu mai este socată în damigeană Anastasie? De ce să bem
chimicale când avem fructele noastre atât de bune și de sănătoase?
– Așa este. Am plecat să aduc. Of, uitucă ce sunt, doar am fost în pivniță.
Pivnița casei, mare, de șase cu trei metri, zidită în piatră sub șopron, cu
rafturi pentru borcanele cu zacuscă și alte preparate cu roșii și zarzavaturi, cu
 35

butoaiele cu varză murată pentru noi că pentru vânzare aveam gropile cu

prelatele impermeabile din spatele grajdului, cu damigenele cu socată, zmeurată
și alte licori plus cele două butoaie pentru vin din strugurii pe care-i vom cumpăra
de la nenea Ștefan de la Tohani, de lângă Mizil, cu rafturi pentru cartofi, mere,
pere și gutui, era un pericol să intre hoții în ea.
Ne-am delectat cu savarinele, femeile cu socata, eu cu tata cu o sticlă cu
bere neagră și ne-am pus la sfat ce mai avem de făcut după amiază și
săptămâna viitoare.
– Să-mi spuneți cu ce vă ajut că eu pe la cinci și ceva plec la o întâlnire.
– Stai puțin și lămurește-mă mamă, ce întâlnire? Cu cine?
– Cu o fată pe care am întâlnit-o la uzină mamă. Nu-i ce crezi tu. Nu-i de
însurătoare, este despre serviciu și, de ce nu, să ne aducem aminte de amu 4
ani în urmă.
– Nu zău! Cumpărai tu pantaloni și pantofi noi de dragul uzinei nu-i așa?
– Mamă știi că eu mereu v-am spus ce-i cu mine. Așa o să vă spun și
acum. Tată cu ce te ajut? Ce te arde amu?
– Căruța de marfă tată. Roata din spate, stânga, joacă și cum caii nu stau
numai la trap, mi-e teamă că o pierd pe drum, ca pe potcoava lui Negru.
– Bine, mă uit eu la ea. Știam că și tata poate s-o repare dar era prea
obosit. Era timpul să-mi paseze mie din sarcinile lui.
Au plecat fiecare la ale lor. Eu m-am dus să văd căruța. Am tras-o în fața
fierăriei și am suspendat-o de spate ridicându-i osia pe o buturugă. Căruțele
noastre aveau osiile și axele roților din țeavă de fier, groase în carne, rezistente.
Rulmentul conic al roții era distrus. Noroc că am cumpărat mai mulți
rulmenți ultima dată. Am demontat roata (roți de mașină cumpărate din târg de la
Vitan, cele din față mai mici, cele din spate mai mari ) din flanșa cu prezoane
apoi am demontat butucul. Rulmentul spart a ieșit repede fără să fiu nevoit să-l
trag cu presa. Am demontat flanșa prinsă în șuruburi pe gulerul țevii axului din
spate și m-am dus cu ele la menghina mare unde am înlocuit rulmentul, l-am
siguranțat, am încheiat butucul și am montat totul la loc. Am făcut proba jocului
roții și strângerea rulmentului conic (strâns la maximum apoi am desfăcut o latură
de hexagon), am verificat și celelalte roți suspendându-le și verificându-le apoi
am dus căruța la loc în bună stare. Căruța de cai cu scoarțe înalte ducea
aproape 1200 de kilograme de cartofi sau 2 metri cubi de varză.
M-am dus să mă spăl la dușul din spatele fierăriei sub butoiul cu apă
încălzită de soare deasupra, pe grinda atelierului, furtun și duș în cabina din
scândură cu gratie din lemn drept podea. Ce se scurgea se cumula în groapa de
lângă cabina, acoperită cu tablă. Săpun de casă și leșie de cenușă cu mult pelin.
Când terminai miroseai a pelin de-ți muta nasul dar, vorba mamei, săpunul și
pelinul alungă toate bolile. Iarna era mai greu fiindcă ne spălam pe rând, în
 36

copaia așezată lângă soba din bucătărie. Mama voia să construim și noi o baie
cu veceu în casă ca la oraș dar amânam mereu. Între cei ce ne îmbăiam si restul
camerei ne separa un cearceaf întins ca perdeaua pe un drug de lemn destinat
de fapt uscării foilor din cocă din care mamaie tăia mărunt tăițeii. Multe femei
aduceau făină și ouă și o ruga să le facă și lor tăiței gustoși, tăiați mărunt și
uscați foarte bine de puteau fi păstrați în hârtie de ziar și trei săptămâni. Tanti
Lenuța mai dădea comenzi în ajunul sărbătorilor pentru multe cucoane din
cartier. Strângea mamaie bani buni dar o păcălea Andrei care o ușura repede de
ei. Abia de-i mai rămâneau bani de lumânări, tămâie și de liturghie când mergea
la biserică restul se duceau pe apa sâmbetei în bărcuța lui Andrei.
La cinci eram îmbrăcat, motocicleta curată și alimentată și eram gata de
drum. Oare ce să duc și eu ca la prima vizită? Da, un pepene galben. M-am dus
în saivan unde erau toate legumele și fructele pentru vânzare și am luat cel mai
frumos pepene galben din grămada unchiului Tudor. La plecare am rugat-o pe
Anastasia să-mi dea un buchet de trandafiri de mai multe culori și să-i spună
mătușii Mioara că am luat pepenele, să nu-l caute. Era posibil să fi pus și ea
ochii pe el (galben cu dungi longitudinale verde închis, o frumușețe) și să se
supere că nu-l mai are.
La cinci și jumătate eram în fața casei Elizei și băteam la toacă. A ieșit
mama ei. O femeie în jur de 45 de ani, durdulie, tunsă scurt, zâmbitoare și
primitoare după aspect.
– Sunteți domnul Mihai nu-i așa? Vă rog să intrați cu motocicleta să nu o
lăsați afară că nu se știe niciodată pe cine îl împinge păcatul.
M-am conformat și am intrat cu Zundapp-ul pe aleea pietruită de sub bolta
de viță de vie cu struguri negri, coarnă de masă, aflați în pârg. Cam peste vreo
lună vor fi copți și buni de servit ca desert. Am scos din geantă pepenele galben
și i l-am predat doamnei Caliope.
– Vă rog frumos să primiți acest pepene galben cules din grădinile
noastre.
– O, mulțumesc frumos dar nu trebuia să vă deranjați! Vă rog să intrați.
Am urcat pe veranda casei unde m-am așezat pe un scaun la o măsuță
rotundă pe care erau aranjate o carafă cu apă, trei pahare, șervețele și un platou
cu plăcintă din foietaj cu umplutură cu cremă de vanilie.
Nu au trecut trei minute că a ieșit Eliza din camera ei și a venit la masă.
Frumoasă, zveltă spre atletică, la un metru șaptezeci înălțime, talie îngustă, piept
generos, păr șaten, ochii verzi, ca mama. O rochie alb cu galben, strânsă în talie,
cu un brâu verde din mătase, geantă verde, pălărioară din macrame galbenă, o
frumusețe de fată.
– Bine ai venit Mihai. Ooo! Ce pepene frumos ai adus! Mulțumim frumos.
Mamă îl duci dumneata la rece? Vai ce trandafiri frumoși, de unde sunt?
 37

– Din grădina cu flori a surorii mele, Anastasia. Ți le dă cu mare drag.

– Îi mulțumesc frumos! Cu ea am vorbit la telefon? Te rog Mihai, servește.
– Mulțumesc frumos! Ești o domnișoară deosebit de frumoasă. Te felicit!
Mă mir cum de te-au lăsat în pace trubadurii Bucureștiului până acum.
– Lasă că nici cu tine nu mi-e rușine. Știi prea bine să-ți folosești calitățile
intelectuale și înzestrările fizice. Dacă nu vedeam, nu credeam.
Am mai vorbit despre noi prin apropouri câteva minute apoi ne-am hotărât
să plecăm la plimbare. Unde? Unde om vedea și ne-o plăcea acolo ne vom opri.
Mi-am luat la revedere de la doamna Caliope căreia i-am promis că-i aduc fata
acasă până se înserează, întreagă și mulțumită de plimbare.
Ne-am urcat pe motor și am plecat ușor pe ulița bisericii fără să ridicăm
prea mult praf, fără să ne înjure vecinii. Am urcat spre Băneasa, am virat stânga
și ne-am oprit la Fântâna Miorița, pe dreapta, la cafeneaua gării Băneasa. Ne-am
uitat împrejur și am întrebat-o:
– Eliza, vrei să mergem și să vedem din mers ce s-a mai construit și ce
este nou prin București, așa, ca și cum n-am fi bucureșteni?
– Da, vreau să vedem cât mai multe și să ne oprim acolo unde ne va
plăcea amândurora. Mi-e dor de București. Din autobuz sau din tramvai nu vezi
prea multe sau dacă vezi nu ai posibilitatea să le analizezi cum trebuie.
Am încălecat și am plecat cu viteză redusă prin fața gării, am făcut dreapta
și am dat ocol cartierului Dămăroaia, i-am arătat unde locuiește mătușa Leana și
unde avem chioșcul de legume proaspete, am luat-o la stânga spre Pajura, am
ieșit la Podul Constanța, de aici la Parcul Regina Maria, la Arcul de Triumf și
ne-am oprit la intrarea în Herăstrău. Am descălecat și am luat-o pe jos spre lac.
Ne-am oprit pe o bancă cu vedere la debarcader.
– Ce frumos se vede când ești binedispus! O frumusețe de parc și de lac!
– Așa este Eliza, toate sunt frumoase când ești fericit sau mulțumit. Când
negura se lasă pe lumina minții tale toate sunt gri, sunt urâte, sunt departe de ceea
ce vrei tu să fie. Să ne ferească Domnul de negura vremurilor. Vin timpuri grele.
– Te gândești prea departe Mihai. Noi să ne vedem de treaba noastră că
dacă politica chiar dacă se schimbă, economia și industria are nevoie de noi.
Specialiștii nu se nasc peste noapte, se formează în 20 de ani de școală.
Am stat de vorbă mai bine de jumătate de oră. Simțeam nevoia să-i spun
că este frumoasă și că o plac. Nu prea știam cum să încep dar... ca un făcut, ea
s-a lipit de mine pe bancă și și-a rezemat capul de umărul meu stâng.
– Ce bine te simt așa! Ești o femeie frumoasă, ești o femeie blândă și
educată pe care orice bărbat și-ar dori-o și ar iubi-o!
– Numai dacă și femeia acceptă „orice bărbat” nu?
– N-am vrut să spun asta, am vrut să spun că ești femeia ideală pentru
pretențiile oricărui bărbat. Adică ești fără cusur.
 38

– Știi, când te-am revăzut, mi-am amintit zilele de tabără la Mamaia. Nopți
la rând te-am visat și voiam să te reîntâlnesc dar Dumnezeu mi-a dat să te
regăsesc zilele acestea. Mulți bărbați au încercat să se apropie de mine,
ajungeam în punctul în care trebuia să mă hotărăsc dacă merg mai departe sau
nu, îmi apăreai în imagine și-i refuzam din varii motive. Scuza a vreo trei ani a
fost doliul după tata apoi mi-a fost mai greu să găsesc scuze. Mulți au spus în
spatele meu că sunt cu nasul pe sus și că vreau vreun ministru. Nu știu ce și
cum va fi dar știu că sunt foarte fericită că te-am găsit. M-am gândit că s-ar putea
să fiu rănită de refuzul tău dar oricâte zile frumoase vom avea împreună, voi
lupta pentru ele să știi.
– M-ai bulversat. M-ai speriat deja. De unde știm ce va fi mâine, sau
poimâine? Știu bine că îmi placi foarte mult și că vreau să fiu cu tine. Restul nu
iau în seamă, voi lupta să fiu cu tine atâta timp cât vrei și tu să rămâi lângă mine,
altfel nu.
Și-a ridicat capul spre mine. M-am aplecat și am sărutat-o pe buze. Nu s-a
ferit. Al doilea sărut l-a provocat ea. Am strâns-o cu putere în brațe. Am simțit-o
caldă și apropiată de mine. Cu privirea ochi în ochi ne-am ridicat, am plecat și
am ieșit la Arcul de Triumf cu viraj stânga spre Kiseleff. Mergeam ușor să avem
timp să observăm totul în jur, am trecut pe la Palatul Victoria aflat în construcție
și am luat-o spre Floreasca – Obor – Calea Moșilor- Universitate – Parcul
Cișmigiu. Am coborât, am luat vată de zahăr, ne-am așezat pe o bancă și am
privit trecătorii. Tineri sau bătrâni, săraci sau bogați, familii sau mame cu copiii de
mână, toți treceau agale prin fața noastră. Unii veseli, alții triști, unii gânditori, alții
distrați, așa cum este lumea. Mai tinerele neveste se cam uitau cu coada ochiului
la noi. O doamnă trecută de a doua tinerețe, la brațul soțului, s-a oprit și ne-a dat
binețe.
– Să fiți sănătoși și norocoși frumoșilor! Tare vă mai șade bine împreună!
A plecat spunându-i soțului: Ca ieri, Mitică, ca ieri! Of Doamne că scurtă mai este
tinerețea! Ce repede trece!
Eliza s-a lipit și mai tare de mine. S-a repezit și m-a sărutat în fugă pe
obraz. Am privit-o cu nesaț. Avea lacrimi în ochi. Respira sacadat parcă a frică
sau a fericire, nu știu.
După jumătate de oră am încălecat, am coborât la Dâmbovița, am urcat la
Cotroceni, am trecut de cazărmi și de gara Cotroceni, am coborât spre Crângași
și am oprit la Piața Chibrit la un birt cu mese pe terasă. Am comandat câte trei
mici și limonadă. Au trecut pe lângă noi fel de fel de oameni dar nu ne-au
deranjat. Majoritatea ne priveau admirativ sau curios. Curioși că ce căutam acolo
îmbrăcați așa de bine, cu o așa motocicletă frumoasă, considerau poate că am
greșit drumul. Ne-a distrat situația dar ne-au plăcut mititeii. Am încălecat pe șa și
am plecat înainte spre Străulești, am urcat spre Băneasa și ne-am întors acasă.
 39

Era ora opt și jumătate. Invitat să mai stau puțin, am parcat motocicleta în curte
și am urcat în cerdac. Ochii doamne Caliope parcă mă chemau să mai stau.
– Gata mamă? V-a plăcut plimbarea?
– Am colindat jumătate din București mamă. Frumos mai este! Am văzut
bulevarde și locuri pe care nu le-am văzut niciodată. Este mai mult decât o
excursie. Este ca o revelație mamă. Ca un vis transpus în realitate.
– Mă bucur mamă, mă bucur pentru voi, să vă fie de bine, cu ce să vă
servesc?
– Cu apă proaspătă mamă și cu niște șerbet din ală de trandafiri pe care
numai tu știi cum să-l faci.
Doamna Caliope ne-a adus apă, șerbet și câteva cubulețe din pepenele
galben.
Am vorbit de una, de alta dar am simțit atât la mamă cât mai ales la fiică
plăcerea de a mă avea invitat în casa lor. Am simțit căldură, am simțit iubire, am
simțit noblețe în toate gesturile și în toate vorbele cu care mi s-au adresat. Nu am
simțit prefăcătorie. Am plecat pe la 21,30 cu vreo 6 bucăți de plăcintă în geantă
ca plată pentru pepenele galben. Ajuns acasă m-am schimbat, m-am spălat
sumar și m-am dus la bucătărie la mama. În tindă m-a prins Anastasia și m-a
întrebat scurt:
– Ei, cum este frate? Pari mulțumit. Mă bucur pentru tine după mai bine de
jumătate de an de tristețe. Ce să-i faci, sunt și femei care nu vor să piardă ocazia
măritișului, altele n-au răbdare să aștepte sau nu au fost cuprinse de dragostea
care te obligă să aștepți cu anii. Cine știe? Cum îi fata? Îți place?
– Anastasie, cred că fata asta merită tot efortul dar nu știu ce-i mâine fato,
nu știu ce va fi cu mine, cu noi, cu ea, mi-e frică. Să n-o încurc. Uite, pune tu bine
plăcinta asta pentru dimineață. Este plata pentru pepenele galben pe care l-am
dus. Nu m-a lăsat mamă-sa să plec cu mâna goală. Se uita la mine de parcă nu
voia să mai plec acasă. Eliza îți mulțumește pentru trandafiri.
– Așa se face mă, așa se face. N-ai văzut că până și mamaie se poartă
frumos cu David? De ce? Fiindcă a fi gazdă este o bucurie și o onoare măi Mihai.
Ne-am văzut fiecare de ale lui și ne-am trezit duminică dis de dimineață.
Mama cu nenea Tudor, cu tanti Mioara au plecat cu marfa la vânzare, Anastasia
cu mamaie se ocupă de mâncare și tata cu Andrei de animale. Mie mi-au dat să
mă ocup de țesălat și îndrijit mânjii și să le aduc lucernă la iesle. Doi mânji
frumoși, la 11 luni fiecare, maro cu coama neagră, un fel de amestec de rase
huțul cu lipițan, aduși de plutonierul Manole de la herghelia Regimentului 4
Roșiori la numai șase luni. A dat tata o căciulă de bani pe ei dar a vrut neapărat
să ia cai puternici care să tragă căruța mare, încărcată cu legume, ca un lipițan
dar să și fugă ca un huțul. I-am șters, i-am țesălat ușor, le-am verificat copitele și
unghiile să nu fie ciobite, le-am curățat marginile cu cuțitoaia, le-am curățat locul
 40

(bălegarul de pe podeaua din dulap de fag) le-am adus fân amestecat cu lucernă
uscată și le-am umplut căușul din lemn cu trei găleți cu apă proaspătă.
O întreb pe Anastasia de David. Ce știe de el, de ce nu a venit deloc pe la
noi?
– Nu știu nimic de el frate. Nu vrei să te duci tu să vezi ce face? Te rog
frumos. Uite, ia cu tine cutiuța asta cu faguri și câteva plăcinte și dă-i că nu cred
că a mâncat ceva astăzi. Vai de el săracul parcă din zi în zi este mai slab și mai
abătut.
Am luat ce mi-a dat soră-mea și am plecat repede spre casa lui nenea
Paul, Dumnezeu să-l ierte! Pe drum, în fața casei lui, am văzut doi tineri care se
uitau curioși peste gard. Când m-am apropiat au plecat la două case mai în față
și s-au așezat pe o canapea șubredă. Am auzit lemnul trosnind sub ei. Am intrat
la David și l-am strigat la fereastră. A ieșit buimac, aproape speriat dar s-a liniștit
abia când a realizat că sunt eu și că sunt singur.
– Mihai, astă noapte mi-au adus tiparnița. Am lucrat la ea toată noaptea.
Am reparat mecanismul de antrenare al hârtiei dar nu calcă uniform pe
suprafață, partea de sus iese cu multă cerneală și partea de jos aproape că nu
se vede. Nu știu ce să-i mai fac și ăstora le trebuie la noapte neapărat. Vor să
facă niște afișe să le lipească pe vagoanele de călători. Ajută-mă te rog s-o dau
gata și să scap de ei. Mi-e frică cu ei la poartă. După ce mi-ai spus tu îmi este
parcă mi-a crescut frica și mai mult.
– Te ajut măi dar să văd și eu ce are. Du-te și spune-le ălora să nu mai
stea pe uliță că bate la ochi, să revină după vreo două ore după ea. Să vină unul
singur la tine în curte să nu-i ia vecinii la ochi.
S-a dus și i-a anunțat să plece, a revenit și ne-am apucat de treabă. Am
demontat placa de susținere, am verificat planeitatea și am bătut-o cu ciocanul
de lemn pe o gresie mare și plană. La fel am procedat și cu capacul. Înainte să le
montăm le-am șters și frecat cu perie din păr de cal care curăță bine conturul
literelor și placa lor de așezare astfel încât să apese cu aceeași forță pe hârtia de
tipărit. Am făcut proba și am constatat că funcționează mai bine ca nouă.
– David, să nu mai aduci așa ceva acasă, nu știi cine te supraveghează, te
prinde cu ele și faci cincisprezece ani de pușcărie pentru doi, trei lei cât te plătesc
ăștia. Să nu o scoți pe la poartă. Să iasă prin spatele grădinii și să se ducă cu ea o
mie de ani ai înțeles? Ține legătura cu unul dintre ei că nu se știe niciodată.
Deseară vii pe la noi să mănânci și tu o ciorbă, o friptură că te văd cam tras la față.
Îi spui Anastasiei că te-a chemat meșterul la tipografie să reparați ceva și că ești
mort de oboseală, că nu ai dormit toată noaptea. Hai. Mai repede.
– Am înțeles Mihai și-ți mulțumesc frumos pentru ajutor.
Am plecat acasă cu inima îndoită. Nu-mi inspirau încredere băieții care-l
așteptau pe David să le repare tiparnița dar nu am cum să-l mai ajut, a intrat în
 41

horă cu ei, s-o joace cum poate. I-am spus Anastasiei că a fost chemat astă
noapte de meșter, că au lucrat toată noapte și astăzi până pe la 10, doarme și
vine după amiază la noi. Din cât am observat Anastasia avea mai multă milă
pentru David decât dragoste. Se obișnuise cu el de trei ani și credea că vor fi
împreună. Numai Domnul poate ști. Mi-a mulțumit soră-mea și m-a rugat să-l ajut
să-și găsească liniștea și siguranța mai ales acum când este singur acasă.
Fiind duminică am rămas toată după amiaza de vorbă cu mine. Mă
gândeam că încep lucrul la laborator, mă implic mult și când să duc proiectele la
final, plec la oaste.
La oaste la ce m-or folosi? Numai să fac școala sau o să mă mobilizeze și
o să mă oprească definitiv? Dacă mă leg prea mult de Eliza și voi suferi după
ea? Dacă ne vom căsători și ne va fi bine? Dă-mi Doamne sfatul cel bun dar
dă-mi și bruma de noroc!
Luni dis de dimineață am băut ceaiul, am servit telemea de vacă cu unt și
cu dulceață de vișine și la orele șase și zece am plecat spre uzină. Am ajuns la
poartă la orele șapte fără zece. Coloanele de muncitori intrau în uzină prin vreo
patru porți.
Am rămas în dreapta porții până au intrat muncitorii și a sunat sirena apoi
i-am spus portarului că merg la cabinetul medical pentru angajare. I-am lăsat în
pază motocicleta cu siguranța antifurt pusă. M-am orientat după crucea mare,
roșie și am intrat în holul mare al cabinetului medical și staționar pentru bolnavii
care nu necesitau intervenții în spital. M-a întâmpinat o asistentă medicală,
fâșneață, slăbuță, care își lega șorțul alb peste rochie:
– Pe cine căutați dumneavoastră așa de dimineață?
– Am venit pentru fișa medicală de angajare. Domnul inginer Zorileanu
mi-a dat dispoziție să fiu la șapte aici apoi, cu fișa gata, să intru în proba de lucru.
– Dacă așa a zis domnul Zorileanu așa facem. Cuvântul dumnealui este
lege pentru toată uzina. Domnul Malaxa trimite la dumnealui orice problemă
legată de munca în uzină. Până vine domnul doctor de la ședință vom completa
fișa cu datele personale și cu cele antropologice. Vă rog să vă așezați și să mă
ajutați să completez. M-am așezat pe scaunul din fața biroului ei și i-am dictat
toate datele legate de naștere, domiciliu, studii și stare civilă apoi, la indicațiile ei,
m-am dezbrăcat la bustul gol să mă cântărească și să mă măsoare.
Exact când măsura circumferința abdomenului a intrat doctorul, a văzut-o
și a rugat-o:
– Lasă-l Floricică că-l mănânci mai târziu pe domnul inginer. Hai i-ai
tensiunea, fă-i spirometria, termină fișa și dă-mi-o s-o semnez să se ducă repede
la Zorileanu că are treabă cu el. Bine ai venit tinere, sunt doctorul Baranga.
Victor Baranga. Orice problemă ai, chiar și în laborator și ai nevoie de mine,
cheamă-mă. O zi bună să ai! Fii atent că ai acolo un coleg care ține să se
 42

automutileze cu acizi, cu baze, cu soluții, să nu cumva să te iei după el că nu știu

ce vă fac la amândoi.
– Vă mulțumesc frumos! O zi bună și dumneavoastră! Și doamnei
asistente!
– Da, da, lasă că ea o să te vadă săptămânal, n-o să mai scapi ușor de ea.
Mi-am pus întrebarea de ce săptămânal și de ce n-o să mai scap de ea.
Dumnezeu știe în ce belea am intrat! Cu fișa medicală în mâna stângă și cu
geanta din piele maro în dreapta am intrat în biroul domnului inginer Zorileanu
din Secția Motoare. Cum m-a văzut în cadrul ușii m-a și luat în primire:
– Hai domnule odată că-i prânzul. Nu i-ai spus doctorului că ne grăbim?
– Știa că ne grăbim domnule inginer dar asistenta nu și nu. Să mă
cântărească și să mă măsoare ea de colo până colo. Așa face cu toți?
– Nu știu dacă face cu toți așa dar cu tine o va face săptămânal.
– De ce săptămânal domnule inginer?
– Fiindcă vei lucra în niște condiții deosebite și trebuie să ne asigurăm că
nu îți este afectată sănătatea. Fiindcă ești tânăr și mi-ar plăcea să fii mereu așa
curat.
I-am înmânat fișa pe care, cu semn din cap, i-a dat-o Irinei (colega Elizei)
cu rugămintea ca astăzi să se semneze contractul să pot intra în pâine cu toate
pânzele sus. Mi s-a părut o mare grabă și cu semnarea contractului. Ce dracu
fac eu aici? Sunt cobai sau inginer? Este a treia oară când aud amenințări din
astea că săptămânal... Mă uit cu coada ochiului și văd că Eliza nu este la birou.
S-o fi întâmplat ceva? N-o fi bine? Nu pot să întreb că fac fata de rușine, tac
și aștept. Trebuie să aflu, dacă nu, trec pe la ea pe acasă când plec de la muncă.
Inginerul Zorileanu se ridică de la birou și mă invită să-l urmez reamintindu-mi că
s-a pierdut destul timp. Trecem prin hala de motoare și dăm de o ușă metalică pe
care o descuie, mă lasă să intru primul și o încuie la loc. Un hol imens cu scaune
pe trei laturi și o masă mare, lungă, pe centru. Vreo 18 scaune. Pe pereți câteva
tablouri cu muncitori echipați cu ținută de lucru și cu ținută de protecție. Sudori,
forjori, mecanici, pompieri. Intrăm pe ușa din dreapta și aici, un întreg laborator cu
bancuri și cu fel de fel de instrumente și recipiente pentru experiențe chimice.
Eprubete, căni gradate, pâlnii din sticlă, pipete, baloane de distilare, borcane și
sticle cu dop rodat, pahare berzelius, termometre de tot felul, cleme, clești,
pensete, stative pentru eprubete, microscoape, un minicreuzet, un motor cu un
singur piston cu cilindrul din sticlă, alte multe sute de sticle și sticluțe verzi, maro și
galbene cu fel de fel de substanțe. Iese în fața mea un tânăr robust, tip sportiv,
care se prezintă „Jan explozibilul”. Alături, un domn trecut de cincizeci de ani
„Tudor, șef de laborator și temnicerul ăstorlalți”. O doamnă suplă, frumoasă, la
patruzeci și ceva de ani, ca mama, care se prezintă „Veronica cu măsurătorile și
graficele” și ultimul dar nu cel mai neînsemnat”, Marian între chimie și electricitate”.
 43

M-am prezentat și eu în același mod” Mihai, începător în chimie și fizică, un fel de

adiabată nedefinită încă”. Au râs cu toții dar au luat în seamă adiabata mea în
speranța că prin noutățile și curiozitățile mele de începător îi pot inspira. Oricum,
au înțeles că alegând adiabata, am ales de fapt moto ul care ne va călăuzi
activitatea viitoare (studiul atent al admisiei izobare, al comprimării, al destinderii
adiabatice și al evacuării izocore ).
Aprinderea și dezvoltarea frontului de flacără într-o transformare izocoră,
explozivă, va face obiectul cercetării arderii complete și eficiente a carburantului,
creșterea randamentului și a puterii motorului în aceleași condiții de capacitate
cilindrică și raport de comprimare.
Domnul inginer Zorileanu mi-a prezentat de față cu toți proiectele aflate în
lucru dintre care cel mai important și mai urgent era aditivarea benzinei pentru
motoarele de curse și cele de aviație astfel încât să ajungem în trei săptămâni
să-l livrăm pentru studiul de omologare. Proiectul s-a blocat la procentul și
compoziția aditivului pe bază de plumb care nu dă rezultate pentru motoarele de
aviație, cu precădere pentru avioanele românești IAR 80, construite anul trecut.
Motoarele IAR K14-III C32 de 649 Kw (870CP) se supraîncălzesc și se calează.
Pare a fi de vină detonațiile necontrolate pe care motorul nu le poate suporta,
uzează excesiv cuzineții și lagărele, crește nepermis de mult temperatura și
odată cu aceasta crește foarte mult consumul de ulei.
– L-am adus pe tânărul chimist la recomandarea unui prieten din
Universitate care mi-a garantat că-i merge mintea repede. Arătați-i tot ce aveți
până acum să știe cum stăm. Poate că el, din afară, vede mai repede unde-i
hiba. Ne întâlnim cu toții la masa de prânz în separeul meu să-mi spuneți cum
stați. Succes!
Veronica m-a luat lângă ea și mi-a dat dosarul cu toate referatele,
măsurătorile și constatările. Lucrasem în laboratorul facultății la calculul puterii
calorice a carburantului pentru a genera puterea planificată a motoarelor, la
randamentele date de proiectant.
Am avut temă de proiect în anul terminal realizarea unui carburant
amestec de hidrocarburi cu bioetanol extras din porumb. Greu a fost la calculul
puterii calorice prin descompunerea carburantului în timpul arderii ( propagarea
frontului de flacără).
Cred că de la profesorul Comănescu știe că el mi-a dat tema, el a
corectat-o și a oprit-o în biblioteca secretă a facultății. Sunt curios dacă s-o mai
găsi în bibliotecă sau dacă nu a fost dosită din motive de secret de stat. Acum
am înțeles cum stă treaba și de ce sunt eu aici. Cred că ceva din cele 220 de
pagini scrise de mine în proiect sunt și pe aici.
Am luat dosarul, l-am așezat pe biroul meu proaspăt adus, nou-nouț, cu
toate furniturile de birou, cu riglă de calcul, cu top de hârtie, cu hârtie de calc,
 44

hârtie milimetrică în format A4... Când m-am întors de la cuier se uitau toți la
mine ca la cinematograf. Ce aveam de eram așa de diferit? M-am uitat din
instinct pe lângă mine. Eram în regulă.
– Doamne cum ne-ai procopsit cu fotomodelul aista? Uitați-vă mă la el și
visați frumos la noapte. Tu nu Veronică că ai fată de seama lui acasă. Ți-ar
prinde bine ca jinere!
– Jane lasă copilul în pace că nu-i explozibil ca tine. Este foarte frumos
îmbrăcat uite, nu-i ca tine numai pete pe halatul ală gri. La al tău nu mai ai ce
spăla, trebuie aruncat la gunoi și luat altul curat. Uite ce bine vine albastru cu
negru! Vezi, o frumusețe de băiat! Bine ai venit încă odată Mihai!
– Mulțumesc doamna Veronica, vă mulțumesc și pentru îndrumările pe
care mi le dați.
– Hai să-ți arăt toate cele de aici să le știi, poate ai nevoie de ele. Se ridică
domnul Tudor de la birou și îmi explică tot instrumentarul și regulile de securitate
a muncii încheind cu un ”să fii atent mereu ce pui în eprubete să nu ți se
împrăștie pe halat cum se întâmplă la Jan” și se uita insistent la petele de pe
halatul său. Atenție la experiențele cu materialele explozive sau incendiare da?
Timpul a trecut repede. S-a făcut ora 12, a sunat sirena și doamna
Veronica ne-a invitat să ne spălăm pe mâini, să ne dezbrăcăm de halate și să
mergem la masă, să nu-l lăsăm pe domnul Zorileanu să ne aștepte. De regula la
ora 12 și 10 minute se așază la masă și este bine să fim înaintea dumnealui. Zis
și făcut. Ne așezăm la masa rotundă, mare, de douăsprezece locuri. Pe masă
erau deja așezate coșurile cu pâine neagră, caldă, platourile cu fructe, solnițete
cu ulei, oțet și piper și carafele cu apă rece. La orele 12 și 9 minute a intrat pe
ușă domnul inginer Zorileanu însoțit de Eliza, încă o doamnă și doi domni. Am
dat să mă ridic în semn de respect. Jan m-a ținut de pantaloni gata să mi-i rupă.
Eram singurul care mă ridicam în picioare. Mi-a explicat Jan în limbajul lui care
sunt regulile domnului inginer Zorileanu. De la masă nu te ridici nici dacă vine
regele. Să aștepte afară domnia sa până termini de servit masa apoi să te
aștepte să te sulemenești în fața lui...
– Bine v-am găsit și poftă bună. Am invitat la masă pe reprezentantul
armatei care se interesează de stadiul proiectului benzinei de aviație, pe doamna
Iosifescu de la Rafinăria Vega din Ploiești și pe domnul Praporgescu de la
Arsenalul Armatei. Le-am promis că până la finele lunii august ne prezentăm
pentru probe și vom demara contractul de colaborare în trei pentru benzinele de
aviație.
– Bună ziua doamnelor și domnilor, sunt căpitanul Grigore Marcovici și
reprezint comisia de omologare a avionului IAR 80 care trebuie să intre neapărat
în dotarea aviației române altfel, vom plăti bani grei pe avioanele germane sau
cehoslovace. Regele nici nu vrea să audă de cehi după afacerea Skoda. Astăzi,
 45

împreună cu doamnele Eliza și Magda Iosifescu, am parafat la Notariatul Casei

Regale antecontractul de furnizare a benzinei ce va fi înaintat spre aprobare
Comisiei de Înarmare. Așa cum ați observat este grabă mare și sunt așteptări
foarte mari de la domniile voastre. Eu am toată încrederea că veți reuși.
Deci Eliza este cea care se ocupă de contractele uzinei! De ce stă în
biroul domnului Zorileanu și nu stă la Juridic? Pe timpul mesei nu s-a vorbit. Între
feluri mai puncta domnul Zorileanu câte ceva de care noi trebuia să luăm aminte.
Printre altele ne-a prevenit că probele se vor efectua la Brașov și nu la Pipera și
că pentru autenticitate, în fiecare avion de școală, în probe, va fi îmbarcat câte
un om din laboratorul nostru. Asta ca să nu greșim cu viața noastră sau cu a
altora. Nu și-a manifestat nimeni teama. Știam că nu poate fi așa. Știam că se
glumește pe seama noastră, a chimiștilor.
La ieșirea din sala de mese, Eliza a rămas în urma celorlalți motivând că
așază o curelușă la sanda și mi-a șoptit că dacă pot să o duc și pe ea acasă la
patru când terminăm lucrul. I-am făcut semn că am înțeles prin clipitul genelor.
Am continuat lucrul în laborator și, ca o curiozitate, am întrebat:
– Avem cumva proiectul motorului pentru care trebuie să omologăm
combustibilul? Calcul termic al motorului?
S-au uitat toți la mine parcă i-am electrizat. Ei credeau că doar cifra
octanică contează.
– La ce-ți trebuie proiectul motorului? Avem datele lui de referință, noi
calculăm doar carburantul și lubrifiantul, atât, nu umblăm la motorul lor. Dar am
eu proiectul, ți-l dau imediat, m-a asigurat domnul Tudor.
Până la ora patru fără un sfert am studiat proiectul motorului, desenele de
execuție, procesele, notele celor de la exploatare care l-au încercat la banc, totul.
Nu vedeam nimic deosebit dar, am întrebat într-o doară:
– Nu cumva gradul de aditivare trece de pragul arderii progresive și
depășește posibilitățile de răcire ale camerei de ardere? Nu cumva suntem în
pragul detonațiilor care duc la gripare? Adică nu cumva ne trebuie o benzină cu o
cifră octanică mai mare obținută din rafinare să nu forțăm prin aditivare?
– Păi aia este mai scumpă, nu mai avem profitul scontat. Șeful vrea 38%
profit. Cu cea de 80 ne rămâne 21%.
– Dar nu o să avem nici motoare oprite în aer nu? Dar decât tribunal și
condamnări nu-i mai bine cu 21% în bancă?
Le-am aprins scânteia. Toți căutau înnebuniți în fișele de observație ale
Veronicăi. Toate măsurătorile făcute la bancul de probă al motorului și notele
piloților cărora li s-au calat motoarele în aer. A început munca. Jan a pregătit
loturi de benzină cu cifra octanică din rafinare de 62, de 66, de 71 și de 80,
mostre pe care le aveam pentru cercetare la contractul de furnizare de la
Rafinăria Vega din Ploiești. Marian a pregătit motorul demonstrativ, cu cilindrul
 46

din sticlă, care simulează arderea la presiunea de compresie și măsoară prin

senzori temperatura degajată și detonația. Puteam măsura toți parametrii.
– Gata, este ora închiderii, știți că nu are nimeni voie să rămână după
program și nici să ia documente acasă. Acasă studiem manuale, reviste sau
cursuri de specialitate din facultățile de profil. Să nu cumva să luați ceva cu voi
că-i bai.
– Ce să luăm domnule Tudor? Petele de pe Jan?
– Și alea spun ceva Mariane, și alea atrag atenția spionilor.
– Mihai, ai acasă cursuri de motoare termice? Mai studiază pragul
detonației, al cifrei octanice minime și maxime admise, degajarea de căldură și
puterea generată.
– Am domnule Tudor, am și cursuri de motoare din Politehnică. Mi-au
trebuit la proiectul de anul trei cu tema calculul puterii motorului în funcție de
carburant.
– Apropo, proiectul tău de anul trei este la domnul Zorileanu. Bună lucrare
ai făcut. Felicitări copile! Felicitări!
Am ieșit cu toții din laborator după ce domnul Marian a verificat fiecare
banc în parte, a scos heblul la curentul electric, a oprit alimentarea cu gaz, a
închis toate ferestrele, mai ceva ca la armată. În fața halei mă aștepta Eliza. Se
prefăcea că verifică geanta să nu fi uitat ceva important în birou.
– Bună ziua domnișoară! Ce ai mai uitat în birou?
– Cred că am uitat cheia casei domnule Tudor. Domnule Trifu, rămâneți
puțin să discutăm despre condițiile de colaborare că nu sunt prea clare.
– Discutați, discutați și lămuriți domnișoară, nu-l scăpați că avem nevoie
de minți odihnite, noi ne-am cat uzat.
– Ei, lăsați domnu Jan că nu-i chiar așa. Sunteți printre burlacii cei mai
vânați din uzină, știu eu. Multe femei sunt cu ochii pe dumneavoastră.
Am rămas în urma tuturor, am privit-o curios. Era frumoasă, îmbrăcată
frumos și decent, parcă era o profesoara de la facultate pe care o poreclisem
Zeița. Când auzeai de Zeița vedeai în fața ochilor patru la limba franceză.
– M-am speriat când nu te-am văzut dimineață. Pari obosită. S-a întâmplat
ceva?
– Am plecat de acasă la șase dimineață, am ajuns la Casa Regală la
șapte treizeci și am făcut antecameră până la ora nouă și un sfert. Am intrat la
notar și în loc să ne verifice antecontractul am asistat la certurile lui prin telefon
cu alții. Mizerabilul! Mai citea un paragraf, își lăsa ochelarii pe nas, mă măsura cu
privirea din cap până în picioare, se întorcea la lecturat. Mai bine de o oră și-a
bătut joc de mine. Când a venit căpitanul, la unsprezece fără ceva, a intrat
valvârtej în birou, s-a așezat în fața lui și i-a spus atât” Ai exact zece minute să
citești, să semnezi și să duc actele la comisie, altfel, te duci tu la doamna
 47

Lupescu și-i explici de ce nu s-a apucat de treabă Malaxa, clar? „ Am rămas

șocată! Casa Regală, Elena Lupescu, domnul Malaxa! Am plecat de acolo
zăpăcită. Știam eu ce știam dar de aici și până la a forța nota în favoarea lui este
cale lungă Mihai. Căpitanul a luat antecontractul semnat și parafat de notar, nu l-a
citit, a semnat și ștampilat fiecare pagină, mi-a spus să-l aștept în hol și a urcat la
etaj. A coborât în cinci minute, m-a luat de braț și am coborât la mașina lui. Acolo
ne aștepta doamna Magda de la Ploiești care a urcat și ea lângă mine. Șoferul
nostru a înțeles din priviri și a mers la câțiva metri în urma noastră. Când am
sosit în uzină, căpitanul a intrat impetuos la domnul Zorileanu și i-a spus
”maestre, gata, vă puteți apuca de treabă dar mai repede să nu apuce grecii să
ne trimită mostre”. Ce-i asta?
– Gata, liniștește-te, vorbim acasă. O să ai tot timpul să dezlegi relațiile
acestea încrucișate. Eu m-am prins astăzi de ce sunt aici și cine m-a trimis.
Am plecat muți către poartă, am scos motocicleta din parcare, am
deblocat-o, am pornit-o, ne-am urcat în șa și am plecat spre casă. Portarul s-a
repezit repede să sune la telefon. Mult mai târziu aveam să aflu pe cine și de ce
a sunat și al cui pion este.
Am trecut prin Bucureștiul prăfuit din Șoseaua Cățelu, Pantelimon, Obor,
Floreasca, Băneasa, Pipera în mai puțin de o jumătate de oră. A deschis poarta
și m-a invitat să parchez motocicleta în curte. M-a invitat în casă.
– Vrei să rămâi cu mine peste noapte? Mama este plecată la Băicoi, la
bunica. Este bolnavă. Și-a luat liber săptămâna aceasta. Te rog! Nu mă simt
deloc bine și îmi este frică să stau singură. Dacă știam că pleacă mama
mergeam la unchiul.
– Dau o fugă până acasă, iau niște cursuri și mă întorc, bine?
– Bine, până atunci eu pregătesc ceva de mâncare.
Am plecat buimac spre casă și nu-mi puteam răspunde la multe întrebări.
M-a cunoscut de trei zile și mă cheamă noaptea la ea? De ce îmi povestește
atâtea amănunte? De ce se ocupă ea de contracte și nu avocatul uzinei? De ce
proiectul meu din facultate este la ei? De ce toți colegii din laborator colaborează
așa de frumos cu mine? Ce este la mijloc? Ce nu înțeleg eu?
Am ajuns acasă, le-am explicat alor mei că trebuie să ajung înapoi la
laborator cu niște cursuri din facultate, că este posibil să întârziem în noapte și
să dormim acolo, că, că... că. Mama și Anastasia s-au repezit să-mi aducă un
borcan cu zacuscă cu ciuperci, unul cu brânză dulce și smântână, o lipie (turtă)
coaptă de mamaie pe plită și vreo zece cârnăciori de oaie uscați și afumați. O
sticlă de trei litri cu limonadă. Să avem pentru toți. Anastasia s-a uitat lung la
mine. N-am dat nimic de înțeles. Am umplut geanta din stânga motocicletei și am
plecat. Mi-am schimbat cămașa, am luat una cafenie, din poplin. Am încălecat și
am plecat. La ora 18 eram la Eliza. Am scos din geantă ce am adus de acasă, le-
 48

a așezat pe masa din bucătărie apoi m-a îndrumat către baie să mă spăl. După
ce m-am spălat și am ajuns în bucătărie m-a întrebat dacă îmi este foame și ce
vreau să mănânc. Nefiind hotărât a scos un castron cu fasole bătută, cu ceapă
prăjită deasupra, a scos cârnații uscați pe care i-am adus și a adus un ulcior mic
cu vin rubiniu. Am mâncat și am privit-o îndelung.
– Ești așa de frumoasă și când ești obosită, și când ești supărată și când
ești îmbrăcată cu orice darămite dezbrăcată! Cred că ești ca o zeiță. Și numele...
Eliza, ca un cântec de frumos!
Ochii i s-au umezit, privirea i-a devenit galeșă și s-a aplecat spre mine să
mă sărute.
– Cum de mă admiri pe mine când ai avut și ai la picioare atâtea femei
frumoase? Eliza, a fost pretenția nașei mele, doamna Rădulescu, să mă boteze
după numele doamnei Eliza Brătianu, soția domnului Ionel Brătianu.
– Degeaba îmi spui de altele, nu au feminitatea și noblețea ta.
Am rămas câteva minute bune uitându-ne unul la celălalt. S-a ridicat, a
strâns de pe masă, a curățat fața de masă cu un șervețel, a dus resturile la coșul
de gunoi și s-a întors cu un ibric cu cafea fierbinte.
– Hai să mergem pe terasă să ne bem cafeaua, poate mai mult aer ne va
face bine amândurora.
Ajunși pe terasă, ne-am așezat la aceiași măsuță rotundă, față în față, pe
scaunele lucrate frumos în lemn de nuc și am povestit fel de fel de întâmplări din
liceu, din facultate și din activitățile de cercetași la care am fost amândoi parte.
Pe la orele zece seara m-a invitat să ne retragem. M-a condus în camera
ei. Cameră curată cu un șifonier mare din lemn de nuc, un pat generos cu tăbliile
în același model și culoare cu șifonierul, o noptieră cu oglindă mare spre perete
și două stative manechin cu umeraș pentru haine. Frumos. S-a așezat pe pat și
m-a invitat să o țin în brațe. Cât mai strâns. Am ținut-o cu plăcere câteva minute
în liniște dar la douăzeci și ceva de ani este cam greu cu abținerea. Mi-am dat
cămașa jos și am rămas în maiou.
Am întors-o pe spate și am răsturnat-o pe pat. Întins lângă ea, am
descheiat-o la nasturii halatului. I-am dezgolit umerii și sânul. A rămas cu ochii
închiși și cu mâna stângă în mâna mea. O mână caldă, catifelată, primitoare. M-
am apropiat și am sărutat-o. Parcă am fost prins de curentul electric pentru
câteva fracțiuni de secundă. A insistat să prelungească sărutul. Plăcerea a atins
punctul culminant. Sărutându-ne a acceptat împreunarea ca un act firesc și
binevenit. M-a rugat să o feresc, să nu rămână însărcinată. Am rămas lângă ea
împietrit de plăcere. Pentru mine era ceva de vis. Din ianuarie nu am mai avut
de-a face cu o femeie pe care s-o plac, pe care s-o doresc, căreia să-i admir
frumusețea trupului și a minții. Nu. A fost doar nevoia și atât. A fost cum spunea
Titi, un prieten, doar în comercial nicidecum în sentimental. De când s-a măritat
 49

fosta mea ibovnică și m-a lăsat cu buza umflată am avut ciudă pe cele ca ea.
Multe tinere măritate cu bărbați în vârstă au încercat să mă ademenească dar m-
am ferit de ele. De ciudă m-am ferit.
Am preferat femei trecute de treizeci de ani, mature, care aveau nevoie de
o infuzie de tinerețe. Cu unele mă mai întâlnesc pe stradă și le salut cu mare
drag. Nu am insistat fiindcă ele știu mai bine ca mine dacă trebuie sau nu să
continue aventura.
Nu a adus vorba despre fapt, nici că nu este fată mare, nici că va urma
altceva între noi, nimic. Fără condiții, fără pretenții, fără regrete. Doar plăcere.
Plăcere și dorință din ambele părți. Mi se părea aievea... Am sărutat-o prelung,
i-am mângâiat sânii și coapsele și i-am mulțumit în gând. Am cuprins-o în brațe și
am așezat-o cu capul pe pieptul meu. Am simțit o lacrimă prelinsă ce mi se
scurgea pe piept. Am întrebat-o de ce plânge. Mi-a răspuns că de fericire.
Femeile plâng și de fericire uneori nu numai de necaz. Mai târziu aveam să aflu
drama prin care a trecut și frica ce o are. Până dimineață s-au mai petrecut trei
bătălii mari din care am ieșit amândoi învingători. Dimineață era mult mai vioaie.
Dimineață ne-am îmbrăcat frumos, ne-am băut ceaiul de zmeură, am
servit câte o felie de pâine unsă cu smântână și am plecat la serviciu. Ajunși la
poartă am intrat pe baza legitimației Elizei care m-a luat pe mine ca pe un
colaborator nou căruia urmează să i se întocmească documentele. M-am dus la
personal și i-am rugat să-mi facă și mie legitimație de acces. Mi-au spus că o
lasă la poartă de unde o să o iau când plec acasă la orele 16. Ziua a trecut foarte
repede. Până la orele douăsprezece am stat în ședință toți patru și ne-am pus fel
de fel de ipoteze la care ne dădeam cu părerea toți și le eliminam pe cele cărora
nu trebuia să le dăm importanță. După masa de prânz am trecut la experiențe de
laborator.
Aici am constatat că pragul de detonație este mai scăzut la benzinele cu
cifră octanică mai mare, obținută din rafinare, decât la benzinele inferioare.
Frontul de flacără al arderii era mai omogen, indicele de detonație mai coborât,
temperatura transferată senzorului era mai mică. Concluzia era că nu se poate
produce benzină de aviație bună din benzină cu cifra octanică 60 așa cum vrea
contabilitatea. Se poate utiliza cea de 60 numai la motoare de peste 900 CP (662
Kw). Ținând cont că fracția de rafinare pentru benzina de 60 este mai mare și
mai ieftină se merită a se propune varianta unui motor pe care-l poate alimenta.
Din 60 brut ajungea la 96 aditivată iar cea de 80 ajungea la 100 – 110 aditivată.
Veronica întocmea fișele de măsurători, eu cu Jan urmăream testele de
laborator, domnul Tudor ne urmărea și mai citea din cursul meu de motoare
termice iar Marian eticheta combustibilii și soluțiile cu tetraetil de plumb și alți
aditivi și-i depozita separat, cu data, ora si numărul fișei de analiză. Am luat
proiectul motorului IAR 14K și l-am studiat cu atenție. Nu avea 900 CP, avea
 50

doar 857, compresor cu o singură treaptă, presiunea de admisie a aerului de

numai 1,078 bar apropiată de cea atmosferică, cei 14 cilindri răciți cu aer baleat
de elice, transferul de căldură destul de bun, dar un consum de ulei exagerat de
mare, aproape 7 litri la ora de zbor, ceea ce însemna că puterea de ardere a
benzinei era diminuată de particulele de ulei ce treceau de segmenții pistoanelor
în camera de ardere. Trebuie să luăm în calcul și acest aspect neplăcut. Benzina
de 100 se purta în camera de ardere ca cea de 80, restul era reziduu de ulei. Nu
puteam calcula cu așa pierdere de ulei. Joi, la orele zece, l-am chemat pe
domnul inginer Zorileanu în laborator și domnul Tudor i-a prezentat concluziile și
propunerile. Domnul inginer Zorileanu a hotărât și ne-a dat dispoziții clare să
achiziționăm cinci mii de litri de benzină neaditivată, cifra octanică 60 și cinci mii
de litri de 80 pe care să le aditivăm așa cum am stabilit concentrațiile finale și să
plecăm cu ele la Brașov (Ghimbav) în probe. În funcție de cum ies probele,
întocmim documentele de omologare.
După cele întâmplate la IAR Brașov soldate cu condamnarea din
decembrie 1937 a directorului uzinei, inginerul Petre Carp, a inginerilor de la
proiectare și a șefilor de ateliere pentru falsificarea, sub presiunea unor
reprezentanți militari mituiți, a datelor obținute în probele cu motoarele de aviație
aflate în lucru, nu se mai juca nimeni cu probele de laborator și cu fișele de
observație ale acestora. Motorul IAR-14K Ivc32 1000A1 trebuia să fie și a fost
motorul care a făcut istorie pe avionul de luptă IAR - 80.
Peste vreo 10 ani am aflat că inginerul Petre Carp, emigrat în Elveția, a
ajuns director de program la celebra firmă ASEA Brown Boveri (ABB). Un om cu
o pregătire excelentă. O minte luminată pierdută de România comunistă. Păcat.
Cu el și cu Aurel Persu, următorul director de la IAR, a fost proiectat și s-a
fabricat la Reșița automobilele Malaxa.
A doua zi domnii Tudor și Marian au plecat la Rafinăria Brazi și au adus
cisternele cu benzina stabilită. Vineri după amiază am aditivat-o în cazanul
nostru de distilare de 500 de litri și am depozitat-o în aceleași cisterne. Am
terminat sâmbătă pe la ora 16. Tata era la poartă călare pe Negru. M-a văzut, s-a
liniștit, m-a întrebat dacă am nevoie de ceva și a plecat liniștit acasă. Ne-am
găsit acasă pe la ora 18. Eram obosit mort. Le-am explicat că luni plecăm la
Brașov unde vom sta câteva zile. Mama s-a cam speriat.
– Ce fel de serviciu este ăsta mamă? Nu tu program de opt ore, nu tu
stabilitate, te mai cheamă și noaptea. Uite luni ai rămas peste noapte acolo,
miercuri la fel, astă noapte la fel, săptămâna viitoare pleci în delegație. Nu-i a
bine. Ăștia te mănâncă de viu până pleci la armată.
– Lasă mamă că duce nu glumă, este tânăr și este deștept fratele meu.
– Anastasio, nu ți-ar conveni dacă bărbatul tău ar avea o asemenea belea
de serviciu. Nu ți-ar tăcea gura nici ziua, nici noaptea.
 51

– Letițio, când am ajuns astăzi la poarta uzinei călare pe Negru de s-a

speriat portarul și când am întrebat de el, îl știa deja ca pe ”inginerul cel nou cu
motocicletă”. Îi străluceau ochii portarului când îmi spunea că Mihai este la lucru
în spate, la laboratorul uzinei. Că este zarvă mare cu locomotivele astea noi...
După masă m-am dus să mă odihnesc. Anastasia intră peste mine
valvârtej și-mi arată cu iz de amenințare cămașa gri.
– Uite Mihai, de atâta muncă ți s-a pătat reverul cămășii cu ruj roșu mă, din
ăla scump mă. Serviciu hai? Pe cine crezi tu că prostești măi Mihai, pe mine mă?
– Anastasie, stai puțin, asta s-a întâmplat luni dar ce-i acum este prea
adevărat și prea obositor să știi. Și să știi că tot laboratorul stăm cu sufletul la
gură dacă am nimerit sau nu benzina care trebuie pentru avioanele noastre.
– Ce benzină mă? Ce avioane mă? Tu vrei să te cred? Nu mă minți frate
că eu nu te-am mințit niciodată. Că nu ți-am spus tot e una dar să te fi mințit este
alta. Crezi că eu nu mă urc pe pereți când sunt cu David? Mi-e greu dar n-o fac
până nu mă mărit. Asta așa rămâne. O fată care este călărită înainte de nuntă
este o proastă. Eu nu pot respecta așa fată. Ferească-mă Cel de Sus!
– Asta crezi tu despre mine soră?
– Nu știu cum faci dar lămurește treaba. Fii cu capul sus și la lumină. Nu
te ascunde în întuneric că nu-i bine. Una a fost cu câte o savastiță măritată care
nu avea acasă și te-a luat în casă și alta-i cu fetele de măritat. Eu știu că prin
mine ai fost la vreo două, trei, pe mine mă ruga să vă fac lipeala. Când mai ai
rufe mototolite de ea să mi le dai mie să le spăl să nu plângă mama când le-o
vedea. Ne-am înțeles? Și așa mama este supărată după Nora.
– Da soro, da, ne-am înțeles dar uite ce-ți spun, să nu-ți pierzi încrederea
în mine niciodată. Tu rămâi pe veci sora mea. Te voi iubi și te voi apăra toată
viața mea, așa să știi. Nu amesteca una cu alta Anastasio.
Duminică dimineață ne-am sculat mai târziu, pe la șase și jumătate. Ne-am
luat fiecare animalele în primire și le-am dat ce le trebuie. Ne-am adunat la masa
de dimineață la care mama și mamaie doar ne-au servit dar nu s-au atins de
nimic. Sunt hotărâte să nu mănânce, să nu bea apă până după slujba din
biserica satului de unde iau anafura (cubulețe mici din pâine de prescură, slujite
de preot – Trupul lui Iisus Hristos). Se împărtășeau după postul Sfintei Fecioare
Maria.
Pe la zece am plecat la Eliza. Mi-a deschis Doamna Caliope. Am parcat în
curte și am urcat în cerdac. Aveam un buchet de trandafiri multicolori pe care l-
am așezat pe măsuță rotundă. Doamna Caliope a adus o glastră cu apă și i-a
așezat în centrul mesei. Se uita lung la ei și parcă îi mângâia cu privirea.
– Foarte frumoși sunt! Mulțumim frumos. Unde i-ați găsit?
– La o doamnă din Otopeni, pe lângă calea ferată spre Chitila. I-am văzut
acum un an în grădină, am oprit și am rugat-o frumos să-mi dea și mie un buchet
 52

când oi avea nevoie. Acum a venit nevoia și m-a servit cu mare plăcere. Am
rămas cu gândul la cât de curată și ce frumos era aranjată curtea! Mi-ar plăcea
așa ceva.
– Ooo! A venit domnul inginer pe la mine! Bine ai venit domnule!
– Bine te-am găsit Eliza! Dacă deranjez să-mi spui. Scopul meu a fost ca
acești trandafiri frumoși să-ți bucure privirea. Să fie ai tăi. Atât. Pot să mă retrag?
Văd că toată lumea are treabă numai eu nu am.
– Au! Am trecut la amenințări deja? Pe mine mă sâcâie întrebarea de ce
de miercuri până astăzi nu m-ai sunat, nu mi-ai vorbit, nu te-am văzut? Asta-i
întrebarea mea. Care este răspunsul tău?
– Am fost luat de val cu cercetarea, am avut succes și ne-am dus să le
analizăm și să le experimentăm și, îmi cer scuze, m-a luat valul. Știi ce-i foarte
curios? Că întrebări asemănătoare îmi pune și mama. Înseamnă că sunt întrebări
din dragoste. Tata nu-i așa. A văzut că-i groasă, a încălecat pe cal și s-a
prezentat la poarta uzinei să mă vadă. Este tot un fel de ”te iubesc băiatul tatii! ”.
– Știu că ați avut succes și toți din birou s-au bucurat când ne-a anunțat
domnul Zorileanu că ați nimerit-o. Știi cum a zis? A zis așa: ”A nimerit-o ăsta
micu mă, a nimerit-o, i-a scos din blocaj. De trei luni ne dăm roată și tot stricăm
motoare de avion. Am plătit cinci motoare până acum dar, gata, s-a sfârșit, ne
vom scoate pârleala”. Știi cum m-am simțit? În al șaptelea cer. L-a sunat pe
profesorul tău de la facultate și i-a mulțumit pentru că te-a recomandat. Mare om!
Domnul Zorileanu s-a declarat dator cu o masă la Capșa. Profesorul a acceptat.
I-am făcut deja rezervare pentru marți la ora optsprezece. M-a trimis să-i aduc
proiectul tău să-l înapoieze facultății.
– Așa este, mare om! Să știi că toți am lucrat la proiectul ăsta. Nu-mi arog
nici un merit. Fără cercetările lor anterioare nu câștigam timp. Îmi lua mai bine de
o lună să ajung la toate fișele Veronicăi.
Doamna Caliope, îmbrăcată, cu geanta pe braț, ne anunță că are treabă
vreo două ore în Băneasa la o colegă a ei. Ce înseamnă asta? Că două ore ne
facem de cap singuri? Ce înțelegere o fi între fiică și mamă?
– Nu crezi că aici, pe scaune, suntem cam departe unul de altul? Cum
rezolvi treaba asta ca gazdă?
– Simplu, mergem acum la mine în cameră și ne războim acolo.
M-a luat de mână și am intrat în camera ei. Am luat-o în brațe și am
sărutat-o. Am strâns-o la piept și am sărutat-o înfometat pe frunte, pe obraji, pe
buze. Știa să se unduiască după mine ca o felină. S-a întâmplat ceea ce trebuia
să se întâmple între doi îndrăgostiți atât că în plină zi este mai greu. După o oră
și ceva eram freș amândoi. Ne-am salutat cu vreo trei săruturi lungi și am plecat
acasă. Am ajuns la masă.
– De unde vii mamă? Ai nimerit la masă, îți trăiește soacra dar încă n-ai
scos-o la lumină. Mă rog la Dumnezeu să apuc ziua nunții tale.
 53

– Lasă mamă că se descurcă el cu delegațiile, cu una cu alta, gata, de

acum nu-l mai vedem curând. Ni-l fură una, două, i-a să vezi.
– Anastasio lasă-l, nu-i strânge tu lațul că nu ești mă-sa.
– Nu tată, nu-l strâng dar mă apucă ciuda pe el că-l văd tot mai rar și el
vine tot mai vesel, parcă în ciudă, așa.
– Cum să nu fie vesel fata tatii dacă până și portarul uzinei îl place și-l știe,
darămite șefii lui ?
A doua zi am plecat de acasă la orele cinci dimineața. Până la ora nouă
am verificat dacă combustibilul din cisterne și-a menținut concentrația,
compoziția chimică și cifra octanică, dacă s-a adunat condens la filtre apoi am
plecat către Brașov. In prima cisternă s-a urcat domnul Tudor, în a doua domnul
Jan cu Marian. Coloana s-a oprit la intrarea în comuna Bănești, în parcarea din
fața monumentului lui Aurel Vlaicu. Am verificat împreună starea mașinilor, am
servit o mică gustare, fiecare ce avea cu el de acasă și după o jumătate de ora
am plecat spre Brașov (Ghimbav). Urcuș greu, prin Predeal aglomerație, pantă
mare la Timișul de Sus... Am ajuns la orelor 13,30.
Lângă hangarul de aviație ne așteptau un grup de ofițeri și vreo trei civili.
Toți așteptau în spatele unui ofițer superior, aviator, comandorul inginer Radu
Irimescu (șeful aviației române) care, după ce s-a prezentat a dat dispoziție unui
ofițer tânăr să cheme tehnicienii și să facă proba vizuală a combustibilului (proba
cu borcanul) după care să alimenteze patru avioane, două cu 100 și două cu 80
și să aștepte. Pe noi ne-a condus în spatele hangarului într-o clădire mică, într-o
sală ca de școală cu multe scheme și planșe pe pereți și cu un motor secționat,
cu piesele vopsite diferit, ca material didactic de instruire, similar unui motor din
laboratoarele facultăților unde se țin seminariile. Mi-au atras atenția pistoanele și
segmenții care păreau tratați prin nitrurare. Ne-am așezat cu toții la mese și
colonelul ne-a luat la întrebări:
– Cine mai știe ce aveți în cisterne, de unde ați plecat și unde trebuia să
ajungeți?
– Numai domnul inginer Zorileanu, doamna Veronica care răspunde de
măsurători și ține fișele și notariatul Casei Regale unde am depus antecontractul.
Angajații uzinei știu că lucrăm la niște aditivi pentru ungerea motoarelor diesel de
pe locomotive. Unde lucrăm noi nu au acces persoane neautorizate.
– La ieșirea din Ploiești, până în râpa Băicoiului nu v-a depășit și nu v-a
așteptat ca și cum ar fi rămas în pană o Lancia Aprilia roșie? Nu v-a atras
atenția? Nu era o femeie blondă cu doi domni?
– Eu am trecut cu motocicleta în urma lor și am avut impresia că nu sunt
în pană, dar cred că fotografiau mașinile noastre, acum realizez. Doamna blondă
fotografia în spatele unuia dintre bărbați. N-am realizat imediat.
 54

– Ei vedeți! Noroc că am trimis și în fața și în spatele coloanei oameni să

vă păzească, altfel erați tot un incendiu la Timișul de Jos unde vă așteptau cu
lansatoarele de flăcări. Dar să lăsăm deoparte treaba asta că era de fapt treaba
Siguranței Casei Regale nu a dumneavoastră dar trebuie să știe Nicu Malaxa că
are și inamici în lumea afacerilor. Cine are buletinele de analiză și cine îmi
povestește unde este necazul cu pricina de am pierdut atâtea motoare până
acum? De ce am pierdut timp și bani? Din cauza cui?
Căpitanul Marcovici se ferea de privirea ministrului. Cred că era în legătură
cu ”opoziția” din care făcea și el parte...Făcea parte din lotul de militari care au
coordonat IAR-ul în 1936-1937 când au fost condamnați cei care au falsificat
rezultatele și probele.
– Domnule ministru (Tudor știa că stă de vorbă cu ministrul Aerului și
Marinei ) noi ne-am bazat pe calitatea oțelului din care sunt turnate cămășile de
cilindri și segmenții pistoanelor și nu am bănuit că temperatura degajată poate
depăși limita de rezistență a acestora dar, așa cum am experimentat în ultimul
timp, produsele noastre sunt sigure și nu pot genera alte avarii. Avem dubii
asupra consumului prea mare de ulei care poate genera perturbații în camera de
ardere a cilindrilor. Vrem să fim de față la probele de omologare și vă asigur că
așa cum le-am definit vor fi și omologate.
– Da, am înțeles cum stă treaba. Acum mergeți la masă, vă conduce și
rămâne cu dumneavoastră domnul locotenent Toma, reprezentantul uzinei din
partea Arsenalului Armatei. Poftă bună la masă!
Am mulțumit și am plecat în urma locotenentului. Ne-a condus tot într-o
clădire mică, în spatele halei de motoare de aviație a fabricii unde am dat de vreo
opt piloți, toți ofițeri, vreo doisprezece tehnicieni și patru sau cinci civili. Ne-a
explicat locotenentul că uzina este una și reprezentanța militară este altceva.
Acum suntem pe teritoriul Centrului de Încercare în Zbor a avioanelor produse de
fabrică. Avionul despre care vorbim a fost gata în septembrie 1937 și nici acum,
august 1938, nu a intrat în înzestrare din cauze tehnice. Bine că n-au murit
oameni, s-au pierdut numai motoare.
După masă, am plecat împreună cu locotenentul Toma la hangarul care
adăpostea patru avioane, două IAR-37 și două IAR 80 gata pentru probe. Piloții
uzinei erau lângă ele gata să se urce în carlină. În fața hangarului o mulțime de
civili și militari care așteptau să decoleze avioanele. Un bărbat în puterea vârstei,
înconjurat de vreo cinci civili între două vârste ne-a făcut semn să ne apropiem
de el.
– Sunt inginerul Viziru Grosu. Am lucrat la proiectul avionului IAR 80
alături de profesorul Ion Grosu, de domnii Ion Coșereanu, Gheorghe Zotta și Ion
Walnner și am verificat pe bandă fabricarea motorului IAR K14-IIIC32 de 870 CP
care îl echipează. Urmează să fabricăm și un motor mai mare, de 960CP dar mai
 55

avem de lucru la instalația de ungere care ne creează mari probleme. Vom sta
de vorbă, după probe să mă lămuriți voi, chimiștii, despre niște lucruri. Cine este
studentul profesorului Comănescu de la Universitate?
– Eu sunt domnule inginer. Trifu Mihai, licențiat în chimie cu proiectul de
stat în carburanți și lubrifianți pentru motoare cu combustie internă.
– Felicitări copile, ai înțeles relația și pretențiile adiabatei. Aici era de fapt
cheia. Nemții au ajuns la rezultate bune acum doi ani, pe același principiu,
stabilirea pragului de suportabilitate al camerei de ardere la arderea explozivă,
instantanee. Vom colabora pe viitor, fii sigur. Poate vă pot facilita o întâlnire cu
Gârneț de la Timișoara. El a ajuns la niște rezultate bune dar a modificat radical
proiectul.
Au urmat o serie de prezentări din partea fabricii, a proiectantului avionului,
domnul profesor Ion Grosu, era și domnul inginer Gheorghe Zotta de față care îi
explicau ministrului că IAR Brașov poate livra, în două, trei luni, 100 de avioane cu
toate harnașamentele anaxe (huse, truse, dispozitive de verificare și control, etc).
Au pornit avioanele, au ieșit din hangar primele două, IAR 80, și s-au
îndreptat spre linia (teul) de decolare de pe pista de pământ, cu iarba de două,
trei degete. Le-am auzit vuietul la accelerare apoi au început să ruleze pe pistă,
unul în spatele celuilalt la 20 de metri și la zece, doisprezece metri în lateral. Au
decolat și au început urcușul. Evoluții remarcabile,
tonouri, loopinguri, forțaj în urcare, picaj de cinci, șase sute de metri, toate
în stânga aerodromului, deasupra câmpului dintre Brașov, Sânpetru, Stupini și
Hărman. Ne-am uitat la ele mai bine de jumătate de oră. Au aterizat, s-a verificat
temperatura, nivelul uleiului în motor și urmele de ulei pe eșapament și nivelul de
combustibil apoi au decolat. Altă jumătate de oră. S-au întors. Piloții au coborât
foarte mulțumiți.
Au parcat avioanele în fața hangarului, tehnicienii le-au luat în primire să le
curețe, să le alimenteze și să le parcheze în hangar după ce pleacă celelalte
două, IAR 37.
Ca și primele, aceleași evoluții. Mai lente, mai puțin zgomot, looping-ul
gata, gata să intre în viteză zero. Au aterizat, s-a verificat temperatura, scurgerile
și nivelul de ulei, totul în regulă doar că, benzina nu face față sarcinii solicitate.
– Să rămână cu același combustibil fiecare și să reluăm probele mâine
dimineață la orele 08,00, cu încărcătură. Să nu se atingă nimeni de ele ați
înțeles? Nici musca.
– Am înțeles domnule ministru. Locotenentul colonel, șeful reprezentanței
militare al uzinei, a chemat piloții și tehnicienii (4 piloți și 12 tehnicieni) și au
rămas să stabilească între ei ce au de făcut pentru a doua zi.
– Delegația Malaxa, urmați-mă. Teodor, te ocupi de paza și apărarea
cisternelor și a avioanelor ca de ochii din cap ai înțeles? Nu se apropie nimeni,
 56

nici militarii, nici civilii. Sigilați hangarul. Vezi și de motocicleta aia că-i prea
frumoasă.
Am urmat delegația condusă de ministru aerului și la intrarea în clădirea
reprezentanței militare a ordonat cine să-l urmeze în sală. Noi, chimiștii, domnul
profesor Grosu, domnul Zotta, un maior și încă doi civili.
– Domnilor, cred că toți iubiți patria și vreți să vă faceți onest datoria față
de ea. Suntem în pragul unei prăpastii din care ne putem salva numai cu știința
și cu munca noastră. Dacă nu producem și nu facem să meargă bine IAR ul 80,
să putem înlocui amărâtele de avioane care au peste 15 de ani în serviciu, vom fi
nevoiți să cumpărăm de la nemți. Așa cum domnul Grosu, un mare patriot, a
proiectat în secret avionul, tot în secret trebuie să lucrăm până este gata, îl
omologăm și-l trimitem a doua zi la flotilele de aviație care le așteaptă. Vreau ca
nimeni să nu spună nimic nimănui. Brașovul colcăie de spioni care vor să
fotografieze prototipul, să fure date despre el să ne facă antireclamă și să ne
oblige, printr-o conjunctură favorabilă, să cumpărăm de la alții. Nici Regele, nici
noi nu vrem așa ceva. Până o scoatem la capăt ne ferim de ochii spionilor.
Delegația Malaxa se va caza la hotelul la care s-au cazat și domnii profesori și
nu ieșiți singuri la plimbare. Poate fi ultima dumneavoastră plimbare. Acum, în
liniște, ca și cum am discutat diverse, vă veți îmbarca în mașini și veți merge,
controlat, la odihnă.
Șoc. Ne uitam unii la alții (noi, chimiștii că ceilalți știau dinainte) și parcă nu
ne venea să credem. Ce liberi eram la laboratorul nostru și sub ce presiune am
ajuns acum! Am ajuns la un hotel (mai mult cazarmă) la ieșirea către Poiana
Brașov. La recepție scria mare și aurit Cercul Militar Brașov. Am primit cheile de
la o recepționera îmbrăcată ca o stewardesă și am urcat la etajul doi. Eu cu Jan
204, Tudor cu Marian 208. Eram cu vedere la munte, la șosea. S-a făcut ora
optsprezece. Nici nu știam dacă avem voie să coborâm sau nu. Aveam sau nu
aveam voie. O veni cineva să ne invite?
– Domnule Jan, ce facem? Coborâm? Mi-e foame de nu mai pot. La prânz
am mâncat cu noduri în barbă.
– Cum să nu coborâm tinere! Măcar patru halbe să beau că m-am uscat
tot de atâta secretomanie. Ce am eu cu avioanele lor? Eu am amestecat
eprubeta și gata, treaba lor. Și dacă mă împușcă spionii eu tot nu știu ce-i acolo.
Tot boscorodind am trecut pe lângă camera domnului Tudor, am bătut la
ușă, ne-a strigat să intrăm așa că ne-am proțăpit în fața lor. Jan i-a explicat că nu
se poate așa, că el nu poartă botniță, că trebuie să mănânce măcar șase cârnați
și să bea patru beri altfel nu se poate. L-a lămurit pe domnul Tudor și am coborât
toți patru la recepție. Acolo am văzut ofițeri cu eghileți la veston care intrau într-un
salon la stânga. Am intrat și noi după ei. Era restaurantul Cercului Militar din
Brașov. Ne-am așezat toți patru la o masă mai departe de ofițerime și am
 57

așteptat să vină cineva să ne întrebe ce vrem, ce căutăm acolo, de ce suntem

îmbrăcați în civil, etc. Am așteptat mai bine de zece minute. A venit la masa
noastră un domn căpitan însoțit de un ospătar. Ne-a dat binețe și ne-a invitat să
comandăm, totul este în contul armatei, noi vom semna doar foaia de consum pe
care ne-o aduce chelnerul după masă. Căpitanul a plecat în treaba lui, Jan a
rămas să cerceteze chelnerul.
Au concluzionat că ne-ar prinde bine câte o friptură de vițel cu garnitură de
fasole verde, câte o plăcintă cu brânză sărată, alune, o sticlă cu vin și patru beri,
în total 17 lei (cam 50 lei în 2020) ori patru consumatori ar însemna 68 de lei. Să
nu uităm că în 1938, cel mai bun an al economiei românești interbelice, salariile
medii ale muncitorilor erau de 2-2300 lei, 5000 lei un ofițer, 8-9000 lei un medic,
10-12.000 lei un judecător, 30.500 un ministru și 17.000 un prefect, la cursul de
100 de lei pentru un dolar. Prețul unei pâini de 1 kg era de 5 lei, 1 kg de unt 12
lei, 1 kg de carne de porc 15 lei.... Pardon! Credeți că suntem mult mai sus de
anul 1938? Nicidecum. Colegii mei aveau salarii între 7000 și 8000 lei. Eu încă
nu știu ce salariu voi avea sau dacă voi avea. Nu asta îmi era grija că aveam
banii mei suficienți.
Am servit masa, am mai stat vreo jumătate de oră după masă să ascultăm
o muzică de jazz foarte bună apoi am urcat la etaj, în camerele noastre.
A doua zi, la orele șapte eram gata de treabă. Am coborât în recepție și
am așteptam să ne preia cineva. A venit locotenentul Toma, m-a luat pe mine în
mașina lui, un Ford Y 1934 și colegii au plecat cu Skoda noastră. Pe drum m-a
întrebat dacă nu vreau să fac serviciul militar la ei la reprezentanța militară. I-am
explicat că am ordinul de încorporare pentru întâi octombrie la Dealul Spirii și că
nu știu ce va fi. Mi-a explicat că mă poate lua oricând de acolo fiindcă unchiul lui
este șeful Arsenalului Armatei din Uranus unde voi face eu practică, la
pirotehnie. Chimist fiind doar n-oi face armata la infanterie. Mi-a dat un număr de
telefon de serviciu și mi-a spus să-l sun la nevoie.
Cele trei zile ce au urmat au fost pline de surprize plăcute pentru noi. Au
fost încercate în zbor cele patru avioane câte șase, șapte ore pe zi, cu sarcină și
în gol. Nu s-au constatat neconformități. Concluzia? Exact ce am propus noi,
motorul de 870 cai putere să echipeze avioanele de școală IAR 37 și IAR 39 care
poate utiliza benzina de 80 (60 cu aditivare până la 80), mai ieftină și mai multă
(fracția de 60 se obținea la Rafinăria Vega în procent de 32% din volumul de
petrol rafinat în timp ce benzina de 80 ajungea la 12% mult mai puțin față de
nevoi ) și IAR 80, cu motorul de 960CP, va putea funcționa tot cu benzina de 80
de izooctani care îi conferă puterea și forța necesară manevrelor în aer.
Vineri la ora prânzului am plecat spre casă. Motocicleta mea, Zundapp
K500 (Kardan 500) 1937, parcată în țarcul din spatele hangarului a fost
alimentată, cadou, cu benzină de 80 aditivată, 15 litri în rezervor si 10 litri în
 58

canistră să-mi ajungă o lună (consum 2,5 litri la suta de kilometri, la o viteză
medie de 80-90 km/h). Am încins-o la drum să văd dacă s-ar putea ține după
mine un eventual urmăritor. N-an observat nimic deosebit. M-am oprit în centrul
orașului să iau cadouri pentru ai mei și pentru Eliza. Am cheltuit gata 700 de lei.
M-am întors la Bartolomeu și am luat-o spre Cristian, Râșnov și m-am oprit la
Pârâul Rece să beau apă și să se răcească motorul. Până la Predeal am încins
frânele. Am oprit la ieșirea din Predeal, lângă o ciușmea din poarta vânătorilor de
munte, să mă odihnesc.
Au trecut pe lângă mine cisternele uzinei. Aveau viteza mărită fiind cu
rezervoarele goale. Ne-am salutat militărește și ne-am continuat drumul. Cu
benzina de avion viteza și puterea motocicletei era mult mai mare și căldura
emisă de aripioarele radiante ale motorului nu trecea de nivelul cu care funcționa
cu benzina pe care o cumpăram din benzinării. Arderea completă este cheia
creșterii puterii oricărui motor. Nici calculul termic nu-i de neglijat, nu trebuie să
sari pragul de suportabilitate al pieselor componente, trebuie să fie asigurat
frontul de flacără în timpul de ardere necesar producerii lucrului mecanic scontat.
Da. Mai cercetăm și mai vedem. Avem laborator, avem oameni pregătiți, avem
voință. Adiabata este acum în mâna noastră, noi o modelăm.
Avionul IAR 80, la toții parametrii calculați de domnul inginer Ion Grosu, a
fost livrat armatei în toamna anului 1939 după ce inginerul Gârneț, absolvent al
Politehnicii din Timișoara în 1937, a proiectat un alt motor mult mai performant.
Cinste lor! Cinste eroilor!
Bușteni, Azuga, Comarnic, Ploiești, Balotești, acasă. Casă, dulce casă!
Revederea cu familia a fost fantastică.
Bine ai venit frate! Ce bine că ești cu noi! Anastasia a sărit la gâtul meu să
mă pupe ea pe ambii obraji, să mă strângă ea în brațele ei puternice.
– Bine v-am găsit Anastasie! Toată lumea-i bine?
– Bine frate, bine. Tata are ceva dar nu spune. Este tot mai ursuz. Nu ne
spune nici nouă, nici mamei, nimănui, parcă-i este frică de ceva, așa arată.
– Bine v-am găsit mamă și mamaie! Ce bine miroase! Chifteluțe așa-i?
– Să te pupe mamaie de băiat frumos! Ca bradu! Vedete-aș însurat cu
copii lângă voi și după asta pot să mor, nu mai am ce aștepta. Mi-a ajuns câte
am văzut. Doar voi îmi mai bucurați zilele nepoții mei frumoși.
– Și ăștilalți mamaie? Pe ei nu-i aștepți? Ce-o spune Andrei dacă nu-l
aștepți?
– Nu mai am timp și pentru el mamaie, nu mai am. M-aș mulțumi măcar cu
tine. Uite, Leana, mătușă-ta s-a liniștit, s-a măritat Antonia, gata, a terminat liceul
și si-a luat servici la cratiță, s-a văzut cocoană. Avem nuntă în toamnă. Să le fie
de bine!
– Tata, Andrei, unde sunt?
 59

– Trebuia să se întoarcă și ei. S-au dus la Brânzeasca să aducă niște

bostani din grădină să mai fierbem la porci. Trebuie să-i îngrășăm cu bostan fiert,
cu tărâță și cu zer de la vaci că se apropie Ignatul ca mâine mamaie, ca mâine.
M-am schimbat, am lăsat toate hainele cu care am fost la Brașov să le
spele mama, am luat pe mine pantalonii negri din doc, o bluză bleu, pantofii de
sport și am plecat la Eliza. Mama s-a răstit la mine că n-ar trebui să plec, că abia
am venit, că cine mi-a pus descântecul așa de tare, că... mai multe dar Anastasia
a oprit-o cu un ”lasă-l mamă, că are și el inimă ca tot omul, se duce, o vede și se
întoarce ce mai tura-vura”.
La auzul motorului, Eliza a sărit la poartă, a deschis-o să pot parca, a sărit
la pieptul meu strângându-mă cu toată puterea ei, sărutându-mă pe ambii obraji
și pe buze.
– Lasă-l mamă că-l sufoci și fuge băiatul de frica ta. Ușor că ai tot timpul.
– Nu mamă, nu. A fost o săptămână de coșmar pentru mine. De patru ani
îl aștept. De la Mamaia, din 1934 numai pe el îl visez noaptea mamă. Cât să mai
rabd?
– Bine v-am găsit doamna Caliope! Vă rog să primiți, și-i întind un pachet
frumos împachetat în care am pus un bibelou din porțelan înfățișând trei gladiole
stelate, albe. Pentru tine Eliza am altceva. I-am înmânat pachetul ei, mai mare și
mai frumos ambalat, prins cu fundă roșie.
L-a desfăcut pe măsuța rotundă din cerdac și a scos pe rând o eșarfă
multicoloră, mai mult galben-oranj, un brâu din mătase galben-oranj, o pereche
de mănuși croșetate galben-oranj și o tocă de cap cu borurile croșetate, galben-
oranj.
Mută și roșie la față de bucurie, a sărit la gâtul meu și m-a sărutat lung pe
buze. Doamna Caliope s-a retras spre camera de zi chipurile să așeze bibeloul la
loc de cinste dar am simțit că s-a retras pentru a-și elibera fata de teama reținerii,
s-o lase să se dezlănțuie în voie. Știa ea ce știa. Și eu am aflat mai târziu câte a
pătimit. Singura vină a ei a fost doar că era frumoasă, plăcută și inteligentă. Un
nemernic din garda de corp a lui Lucrețiu Pătrășcanu a pus ochii pe ea într-o
seară de decembrie 1936 când se afla în vizită la nașa ei, soția profesorului
Andrei Rădulescu, a urmărit-o, a trimis o mașină care a așteptat-o în colțul uliței,
a răpit-o, a dus-o într-o casă din satul Roșu unde a ținut-o peste noapte. Lucrețiu
Pătrășcanu, un comunist moderat la acea vreme, fost student al unchiului ei,
profesorul univ. Andrei Rădulescu, venea uneori să-l consulte în spețe juridice de
drept comercial pentru procesele pe care le susținea, a promis că va lua toate
măsurile ce se cuvin și va îndrepta lucrurile. Două luni n-a fost bună de nimic.
Mi-a povestit plângând cu sughițuri abia după ce și-a revenit după o altă și
odioasă răpire. Am stat la Eliza aproape o jumătate de oră timp în care am
admirat-o și am dezmierdat-o îndelung. I-am promis că revin a doua zi după
 60

prânz și vom merge la plimbare. Aveam nevoie și unul și celălalt să fim

împreună. Ajuns acasă i-am găsit pe ai mei la masă.
– A... uite mă că a venit băiatul meu! Ei, cum a fost tată?
– Bine tată, bine, am reușit, am câștigat contractul cu armata, vom avea
de lucru și vom fi asigurați de locuri de muncă în fabrică. Nici nu știi cât mă
bucur!
Am servit masa, am vorbit una-alta despre gospodărie și după masă m-am
dus după tata în atelier. Se uita la fierărie și parcă îi venea să plângă.
– Tată, ce s-a întâmplat? De ce ești așa de supărat? Ce se întâmplă cu
tine? Te rog să-mi spui, nu te feri de mine.
– Tată, uite ce este, a venit marțea trecută primarul cu un comisar de-al lui
și mi-a spus să le pun la dispoziție atelierul pentru niște muncitori care vor veni
din București să lucreze niște ornamente forjate pentru niște șefi din București. A
spus că atunci când vin ei să nu fie nimeni acasă. Cum să-i spun mamă-tii că
lăsăm casa pe mâna altora și plecăm unde? Nu mai știu ce să fac și funia se
apropie de par. Mâine la orele zece trebuie să vină ei.
– Măi tată aici nu este lucru curat. Se întâmplă ceva necurat. Nu cumva au
de gând să facă ceva pe lângă castel (castelul Ghica, vecin cu noi) și să pice
vina pe noi ca vecini? Lasă-mă să mă interesez eu.
M-am urcat pe motocicletă și m-am dus cu toată viteza acasă la domnul
inginer Zorileanu. Am sunat la poarta casei din Calea Moșilor, mi-a deschis o fată
în casă care m-a condus pe verandă. A venit domnul inginer căruia i-am povestit
cele întâmplate. Mi-a cerut numele primarului și detalii legate de data când avea
să vină la locul faptei. M-a asigurat că se ocupă el dar noi să plecăm de acasă în
dimineața zilei respective să nu se producă vreo nenorocire. Așa s-a și întâmplat.
Sub îndemnul că trebuie să vindem pepenii că se duc de bătrâni i-am
împărțit în trei locuri de-a dreapta șoselei de la Otopeni spre București. O căruță
cu tata și cu Andrei, până în podul de la Otopeni, o căruță cu mama și cu
mamaie la 50 de metri după pod și o căruță cu Anastasia și cu tanti Mioara la
răscrucea cu Drumul Chitilei.
Eu am așteptat telefonul domnului Zorileanu care m-a îndrumat să merg la
primar și să-l țin de vorbă cât pot de mult. Primarul era agitat. Se plimba de colo,
colo prin holul primăriei. Eu ședeam pe banca de lemn destinată cetățenilor care
veneau cu reclamații sau cu plângeri de tot felul. Îl tot întrebam dacă ăia termină
treaba până la ora douăsprezece când se vor întoarce ai mei acasă. Pe la 11,30
este chemat la telefon.
Iese din birou și vine la mine roșu la față dar cu zâmbetul pe buze și-mi
spune:
– Gata copile, le-a stricat treaba, i-a arestat Siguranța pe toți. Hai să
mergem acolo să vedem ce și cum.
 61

Eu am plecat cu motocicleta și m-am oprit după colțul uliței, spre palat.

Primarul a venit cu șareta. I-am văzut cum îi urcă în camionul păzit de soldați și
cum pleacă cu ei spre București. La fața locului a rămas un ofițer cu trei soldați.
– Hai, curaj domnule primar, gata, s-a terminat joaca. Ofițerul aștepta
personalul specializat să facă fotografiile și cercetarea la fața locului și să
întocmească documentul de constatare.
– Ce voiau să facă domnule căpitan, care le era scopul?
– Scopul lor era să aranjeze minele și grenadele cu ajutorul cărora aveau
de gând să treacă la fel de fel de atentate. Am mai găsit asemenea locuri atât că
acolo am nimerit după miros, aici am nimerit la pont. Mulțumim pentru ajutor
domnule primar! Așa da patriotism. Felicitări!
– Dar eu nu am vorbit cu nimeni domnule ofițer, de unde ați scos-o că eu
v-am ajutat? Vai de capul meu și al familiei mele cu smintiții ăștia! Nici nu știți ce
nebuni sunt.
– Păi noi așa am fost anunțați, că primarul din Căciulați ne-a solicitat
oficial ajutorul.
– Domnule o să mă omoare ăștia, ce fac, cum îmi apăr familia?
– Vă lăsăm doi soldați înarmați să vă apere ceva vreme.
Mi-a plăcut abilitatea Siguranței în situația dată. Înseamnă că domnul
inginer Zorileanu nu este oricine, are cunoștințe sus puse. Poate și din acest
motiv este mana dreaptă a patronului, domnul Malaxa, omul care-l ascultă și-l
respectă în orice împrejurare. Din acest motiv spun toți prin uzină că ordinul
domnului inginer Zorileanu este lege pentru toți. În viitorii doi-trei ani m-a mai
scos din multe situații periculoase din care nu credeam că voi mai ieși. Atunci m-
am convins pentru a suta oară de puterea lui.
Când s-au întors ai mei acasă, fericiți că vându-se toată marfa, s-au
speriat de Roverul 14, negru, parcat în curte, de ofițerul și de cei doi soldați din
fața atelierului și s-au repezit cu toții la mine.
– Frate ce se întâmplă aici, ce ai făcut frate? Nu ne nenoroci!
– Stai cuminte Anastasie, n-am făcut nimic, n-am greșit cu nimic, am
apărat casa și țara, atât am făcut. Ia și ascultă la domnul ofițer și te lămurești.
Tata s-a apropiat de căpitan și i-a mulțumit pentru ajutor. Un sergent se
uita lung după fusta soră-mi. I-ar plăcea! Au sosit cei de la serviciul special, cu o
dubiță Peugeot, au fotografiat și au încărcat minele și grenadele și au plecat în
treaba lor.
Căpitanul ne-a rugat să fim atenți câteva zile, să ne apărăm gospodăria și
dacă suntem de acord, v-a trimite seara doi-trei soldați să facă pază. Eu am fost
de acord, tata nu. Se baza pe simțurile lui Smeu, ciobănescul cu prea multe
simțuri și prea multe feluri de a lătra, pe armele de vânătoare pe care le foloseam
cu mare precizie amândoi. La vreo patru zile au venit seara vreo trei inși la
 62

poartă să ne ceară socoteală. La primul foc de armă tras de tata s-au dus
învârtindu-se. În aceiași seară au dat foc la hambarul primarului. Amenințau în
gura mare pe uliță că ne arată ei la toți ”țăranii ăștia închipuiți”.
Luni, la orele 9,30 a venit în laborator domnul inginer Zorileanu, ne-a
felicitat pe toți și ne-a spus că la masa de prânz să fim la 12 in sală că va veni și
domnul Nicolae Malaxa să ne felicite. Așa a fost. Ne-a felicitat, ne-a dat câte o
primă de 10.000 de lei și ne-a promis că peste două săptămâni vom lua în
primire o secție din rafinăria Vega pe care o s-o modernizăm și să o s-o
transformăm într-o zonă de producție militară. Vom avea toate drepturile pentru
petrolul din conducta trei, din zona Băicoi, pe care o vom gestiona și prelucra
după metodele noastre. Vom avea sprijinul Casei Regale, al Siguranței și al
Ministerului Aerului și Marinei. Inginerul Zorileanu i-a spun domnului Malaxa că
eu voi pleca în armată la data de întâi octombrie la care marele industriaș a
spus-o franc:
– Și Vaticanul dacă-l ia, tot cu noi va lucra, voi face totul să-l avem în
echipa noastră. Să-mi dai toate datele lui. Să fii cuminte băiete, avem noi grijă.
Am avut cea mai mare bucurie, cea mai intensă satisfacție a muncii și a
devenirii mele. Eliza, din partea opusă a mesei, a aplaudat. Domnul Malaxa a
replicat un „aplauzele la scenă deschisă îți vin de unde trebuie tinere, felicitările
mele! Ține-o tot așa! „
Toată săptămâna ne-am făcut probleme cum va fi și ce vom face la Vega,
Rafinăria Societății Anonime Române, cu capital majoritar german, din nordul
Ploieștiului, după mahalaua Bereasca. M-am văzut cu Eliza în fiecare după
amiază. Doamna Caliope, rugată de fiică-sa, nu ne deranja cu orele. Ne-am iubit
ore întregi, fără teama de a fi admonestați. Ne-am plimbat seara prin Herăstrău,
am mâncat fel de fel de bunătăți prin cafenele, cofetării sau berării. Am fost
câteva seri la restaurantul Pescăruș din Herăstrău (construit după proiectul
marelui arhitect Horia Creangă), muzică bună, lume selectă, mâncare aleasă. I-am
luat cadouri, hainele și pantofii care am văzut că-i fac cu ochiul din vitrine, m-am
simțit atât de bine în preajma ei încât mi-a fost frică că n-o să dureze. Mă
simțeam mândru dăruindu-i lucruri frumoase. Celor de acasă le-am luat cadouri
ca pentru ei.
Soră-mii i-am luat un costumaș în două piese, cu pantofi moderni, toate de
culoare muștar, mamei un costumaș verde închis, bunicii o maramă frumoasă, o
pereche de pantofi din piele neagră, lui Andrei un costum de haine maron închis
cu dungulițe gri, verticale, cămașă, cravată și pantofi maron iar lui tata i-am luat o
cămașă din in, o vestă din piele maron lucrată frumos și o pereche de bocanci
din piele maron cu talpă groasă, așa cum purtau boierii iarna. Știam că
urmărește să cumpere așa ceva pentru iarna ce venea. Am ajuns acasă cu toate
și le-am așezat seara pe masa din cerdac, i-am chemat pe toți afară și le-am
 63

spus că îi iubesc. Fiecare și-a recunoscut ce-i al lui fără să le spun eu. Mama și
mamaie a început să plângă de fericire. Soră-mea s-a aruncat la gâtul meu și mă
pupa fără încetare. Andrei se minuna, proba pe lângă el hainele și-i spunea
mamei ”mamă amu să le vezi ce trag la mine toate, toate”. Tata s-a așezat pe
canapea, a așteptat să ne liniștim și ne-a spus:
– Bucurie mai mare ca asta nu-i! Bucuria este pentru noi toți. Am ajuns cu
toții sănătoși să ne vedem băiatul pe banii lui. Am ajuns să ne bucurăm toți de
prima lui leafă. Să ne țină Dumnezeu sănătoși! Mulțumim băiatul tatii!
– Tată, uite, îți dau aici 5000 de lei să-i gospodărești așa cum știi
dumneata mai bine. Sunt banii din prima pe care mi-a dat-o domnul Malaxa. La
tine stau cel mai bine. Mi-ai dat toată viața cât mi-a trebuit. Acum este și rândul
meu să-ți dau. Mi-aș dori să vă pot apăra toată viața mea dacă m-ar ajuta
Dumnezeu.
– Nu se poate tată, sunt banii tăi. Pentru ce ți-am dat eu ție, tu mi-ai
muncit mai mult decât străinii pe care i-am plătit. Tu știi mai bine ca noi cum să-i
chivernisești. Mâine, poimâine vom veni noi la tine să ne chivernisești banii
noștri, tu ești ăla care ai învățat cea mai multă carte. ai ajuns om important și știi
ce să faci cu noi.
Am mai vorbit de una, de alta, până când mama ne-a invitat bucuroasă la
masă că ne așteaptă bucatele pe plita sobei. Ne-a servit pe fiecare cu o fasole
scăzută cu cârnați, cu salată de varză și turte calde coapte de bunica. Când mi-a
așezat farfuria în față, Anastasia m-a cuprins în brațele ei puternice, m-a sărutat
pe păr și a rostit cu voce tare:
– Frate, eu, mama și mamaie, te rugăm frumos, că dacă îți vine să te
însori și te-oi însura să nu ne părăsești, să stați aici cu noi că avem unde. Aș fi
fără inimă și fără nădejde dacă ai pleca de lângă noi. Orice va fi, dacă suntem
toți, suntem în siguranță, suntem puternici și fericiți.
M-a marcat spusele ei. Mama și mamaie aveau lacrimi în ochi. Tata se
uita lung la ele.
– Bine, dacă așa vreți, așa încerc să fac. Poate săptămâna viitoare vă
aduc ibovnica în vizită. S-o chinuiți voi cu întrebările. S-o speriați voi că sunt al
vostru și că nu sunt al ei. Să vedem care dintre voi este mai puternică.
După ce a strâns masa, Anastasia ne-a adus două platouri cu brânzoaice
(gogoși cu brânză sărată la mijloc), o carafă cu vin și una cu socată, pentru
femei. După ce a afirmat că ”după atâta muncă merităm un ospăț” ne-a urat poftă
bună și s-a așezat.
Săptămâna următoare i-am explicat Elizei cum stă treaba cu familia mea.
Nu a fost surprinsă, nu s-a speriat, a acceptat planul meu ca sâmbăta viitoare,
după amiază, să vină acasă la marea anchetă socială a familiei Trifu. Eram deja
la jumătatea lunii septembrie.
 64

Făcusem câteva vizite la Rafinăria Vega și încropisem, împreună cu

colegii mei și cu proiectanții uzinei un calendar al activităților de înființare a
rafinăriei speciale din cadrul marii societăți petroliere. Am trimis planurile la
secretariatul domnului Malaxa și s-au întors aprobate. Ștampile și semnături de
la Casa Regală, de la noul Minister al Economiei Naționale și de la Ministerul de
Război, departamentul Înzestrării Armatei care va deveni peste o lună Ministerul
Înzestrării Armatei. S-au dat în lucru cazanele și instalațiile de distilare, țevile și
coturile rotunde la 90 și la 120 de grade, supapele de siguranță, sitele de
sedimentare, toate cele ce vor echipa noua secție rafinare benzine speciale,
toate calculate de mine și de domnul Tudor care era un adevărat vizionar. Am
calculat totul cu un coeficient de siguranță 5. Eu calculam puterea dezvoltată,
domnul Tudor rezistența piesei.
Referatul care însoțea documentația aprobată prevedea că activitatea de
înființare și de producție a noii rafinării se va efectua de uzinele Malaxa sub
supravegherea și cu ajutorul armatei. După cu arată mai târziu istoricul Ioan
Scurtu, domnul Nicolae Malaxa s-a îmbogățit și și-a dezvoltat rapid afacerile cu
sprijinul masiv acordat de guvern, sub formă de credite și comenzi de stat pentru
care primea în avans sume colosale. Deja contractele cu statul acoperea 98%
din producție iar profitul a atins rata de 500 la 800%. Apropierea lui de Casa
Regală se datora în mare parte paraîndărătului înțeles cu Elena Lupescu care
conducea acțiunile camarilei. Constantin Argentoianu, președintele Consiliului de
Miniștri apoi președinte al Senatului, afirma într-un interviu: „Nicolae Malaxa și-a
construit un fond de rulment al corupției cu care rezolva afacerile”. Fiind de față
când Malaxa i-a înmânat regelui o servietă cu 100 de milioane de lei l-a auzit ce
i-a declarat: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot
ce ați făcut și vă rugăm să primiți această sută de milioane de lei ca o modestă
contribuție pentru operele de asistență ala Palatului.”
Pe lângă toate aceasta venea și partea amoroasă dintre principele Mihai I
și fiica lui Malaxa, Irina. Elena Lupescu specula cu vârf și îndesat în folosul ei
această idilă...
Revenind la rafinărie, pentru început aveam o listă cu gradele și numele
ofițerilor cu care vom colabora. Printre ei era și locotenentul Toma de la Arsenal.
M-a bucurat vestea. Deja vedeam în el un prieten. Din primele clipe când ne-am
văzut ne-a atras ceva unul spre celălalt. Voința noastră de a ne face pe deplin
datoria. Amândoi foști cercetași.
Culmea, tot documentarul cu ceea ce însemna producția de benzine și
uleiuri speciale pentru aviație a grupului Malaxa era cuprins în anteproiectul
PLANULUI CINCINAL avansat de Consiliul Superior Economic la data de 12
aprilie 1938, la capitolul organizare și raționalizare a economiei țării. (N-a
inventat Nicolae Ceaușescu planul cincinal, a încercat doar să folosească cele
 65

mai bune exemple ale capitalismului românesc, anul 1938 fiind anul de vârf al
acestuia).
Domnul inginer Zorileanu, cu domnul arhitect Horia Creangă, cu o echipă
mare de constructori au început deja să ridice clădirea administrativă din partea
noastră de rafinărie. Cuptoarele alimentate cu gaz metan, serpentinele și toate
cazanele de rafinare au început a fi construite la noua fabrică de țevi fără sudură,
aliate, groase în carne, mai solide cu aproape 50% față de eforturile maxime la
care ar fi fost supuse după calculele noastre. „Să țină pe veci măi copii, să se
știe că au fost construite la Malaxa” ne asigura domnul Zorileanu. Veronica cu
Marian se mutase la Ploiești, la hotelul Central din oraș (Berbecul de astăzi) de
unde erau luați în fiecare dimineață cu limuzina uzinei, un Dodge D5 nou, verde
închis, cu motor puternic și o caroserie sigură. Șoferul, un tânăr la 30 de ani,
atletic, era trimis de armată să le asigure paza și transportul. Veronica consemna
totul în fișele de observație iar Marian coordona construcția chesoanelor din
beton pe care vor fi montate cazanele. În fiecare vineri dimineața erau în biroul
de proiectanți al uzinei Malaxa unde puneau cap la cap ce s-a făcut și ce se va
face în continuare. Au fost și multe corijări din mers. Multe din modificări au fost
cerute de domnul Tudor în urma calculelor efectuate.
Sâmbătă după-amiază m-am prezentat acasă la Eliza s-o iau în vizită la
familia mea. Doamna Caliope, cu lacrimi în ochi, îi culegea niște scame
inexistente de pe rochie. Se uita cu speranță în ochii noștri.
– Să fie într-un ceas bun copii! Mihai, te rog frumos dacă vezi că ceva nu
este în regulă, adu-o acasă, n-o lăsa să suporte cine știe ce. Te rog mult, numai
eu știu câte a suferit copila mea.
– Nu doamnă, nu are ce păți, cât este cu mine va fi în siguranță oriunde
ne-om duce. Ce suferă ea voi suferi și eu, vă rog să aveți încredere.
Ajunși acasă, toată familia ne aștepta în cerdac. Toți îmbrăcați frumos,
Anastasia și mama îmbrăcate cu costumele noi pe care le-am dăruit eu, tata și
Andrei în pantaloni negri cu cămăși albe, mamaie cu fustă neagră și o iie alb cu
albastru, cu părul dumneaei alb, strâns în coadă lungă, ochii ei frumoși și
primitori... of, Doamne, ce familie frumoasă am! Cât mă bucur și ce fericit sunt
când îi am lângă mine!
Eliza, îmbrăcată în rochia alb cu galben, cu brâul, mănușile și toca
galben-oranj, o frumoasă ca o zeiță din povești, ochii verzi ca niște safire,
contrastau cu galbenul și albul rochiei...
– Bună ziua, bine v-am găsit! Eu sunt Eliza, prietena lui Mihai.
– Bine ai venit! Anastasia s-a repezit, a luat-o în brațe și a pupat-o pe
obraz.
– Bine ai venit domnișoară! Îi urează tata uimit de frumusețea ei.
– Bine ai venit fată frumoasă! Ai ochii nurorii mele. Așa am rămas mută și
 66

eu de frumusețea ei amu douăzeciși cinci de ani. Bunica se îndreaptă spre Eliza,

o prinde de umeri, o apleacă și o sărută pe frunte.
Mama o ia de mână și o așază pe canapeaua acoperită de o cuvertură din
lână cu romburi roșu cu negru pe fond gri deschis. Se așează lângă ea, cu mâna
ei în cășul palmelor mamei, și o aud spunându-i:
– Bine ai venit în casa noastră fata mamii! Să dea Domnul să vă iubiți
toată viața! Iubindu-vă voi, ne bucurați pe noi, părinții, bunicii și frații. Să nu vă
pierdeți unul de celălalt. Tare vă stă bine împreună, să nu fiți de deochi!
Plăcintă cu brânză dulce, prăjitură cu multă nucă și cu miere, socată și
limonadă cu mentă, muzică la gramofonul lui Andrei. Maria Tănase și Ionel
Fernic, regretatul compozitor, pilot de aviație, mort prea devreme, la numai 37 de
ani în accidentul aviatic din 22 iulie 1938 (acum două luni) când, în calitate de
pasager în avionul firmei poloneze LOT, a fost lovit de fulger și doborât la
pământ, în flăcări. Melodiile lui nemuritoare pe ritm de tangou „Adio, Doamnă”,
„Iubesc femeia”, „Îți mai aduci aminte, Doamnă?”, „Cruce albă de mesteacăn” „E
primăvară”, „Mi-a murit norocul”, „Țiganca”, ”Pe boltă când apare Luna” „De ce
mi-ai spus că mă iubești” răzbăteau prin geamul deschis de Andrei la urechile
noastre. Era o după amiază fericită. O priveam pe Eliza. Era în culmea fericirii.
Nu se aștepta la o asemenea primire. Mama, mamaie și tata s-au retras, eu m-
am dus în atelier să iau canistra cu benzină, încă de aviație, să alimentez
motocicleta timp în care Anastasia a luat-o la puricat pe Eliza. Și-au povestit fel
de fel, Eliza i-a răspuns la toate întrebările printre care, cea mai ascuțită pentru
ea era ”cum a pus asta stăpânire pe fratele meu așa de repede? Ce are asta în
plus?” Acum s-a lămurit pe deplin ce are Eliza în plus: frumusețea, noblețea,
finețea, erudiția și buna educație. După mai bine de o oră, timp în care mi-am
făcut de lucru în camera lui Andrei care mi-a spus de vreo trei ori că este uimit de
frumusețea ei, ne-am hotărât să plecăm. Mama a venit cu o paporniță pe care
mi-a înmânat-o rugându-mă să nu cumva să sparg ouăle că sunt proaspete, de
două zile. N-am comentat cu toate că Eliza se tot opunea cu un ”nu trebuia să vă
deranjați, vă mulțumesc frumos!” Anastasiei nu-i venea s-o lase să plece, parcă
voia să doarmă cu ea.
Pe drumul spre casă, Eliza mă strângea cu putere în brațe, mai mult decât
de obicei. Ajunși la poarta ei, am văzut-o cu lacrimi în ochi. După ce am parcat și
am urcat în verandă a strigat-o pe doamna Caliope care a venit în fugă
ștergându-și mâinile ude pe șorțul ce-i proteja capotul spunându-i tare ”mamă a
fost cel mai frumos vis din viața mea”. Când a văzut papornița, doamna Caliope
s-a uitat lung la Eliza și la mine, s-a închinat și a rostit ”Să-i țină Dumnezeu
sănătoși pe părinții tăi Mihai, și pe voi, mulțumim mult pentru tot! „ și a început să
scoată pachetele cu brânză, cu carne de porc, cu o găină tăiată și curățată, vreo
treizeci de ouă, verdeață, niște fasole mare colorată maro cu alb, o sticlă de
 67

limonadă cu mentă, prăjitură cu nucă și plăcintă cu brânză dulce și stafide. Se

mira de fiecare pachet pe care îl desfăcea și se uita la noi cu recunoștință și cu
dragoste de mamă.
Am rămas câteva minute pe verandă cu Eliza, momente în care mi-a
șoptit, cu lacrimi în ochi, că nu a avut niciodată asemenea emoții, nu s-a întâlnit
până acum cu o așa mare bucurie. Mi-a mulțumit prin câteva zeci de săruturi
pătimașe. La întoarcerea acasă m-a luat în primire Anastasia.
– Cum de ai întâlnit tu așa fată măi frate? Cum mă ducea pe mine mintea la
Greta lui Muller mă? Cum de am avut îndoieli față de tine? Cum de sunt așa
proastă? Cum să gândesc până nu văd? Cum ai stat tu să n-o cauți 4 ani? Frate,
m-a electrizat fata asta. Frumoasă, educată, stăpână pe ea, sociabilă, m-a uimit cu
prietenia ei. Uite, mi-a dat numărul de telefon și mi-a spus să o sun ori de câte ori
simt nevoia să vorbesc cu ea. Știi, sunt unele probleme care se discută numai între
femei. Te iubesc frate! Te iubesc dar cred că o iubesc și pe ea, să nu fii gelos, da?
Mama, mamaie, tata, Andrei, toți au fost plăcut impresionați de Eliza.
– Da, o femeie care te merită și pe care o meriți băiatul tatei. Frumoasă,
deșteaptă, iubitoare, așa ceva îți trebuie să faci casă bună la rangul tău.
Rang? Doamne, unde am ajuns! Mihai Trifu din Căciulați domn? Nu se
poate. Eu m-am considerat și mă consider un om obișnuit. Odată calea
bătătorită, mi-a fost mult mai ușor să mă împart între familie și iubită. Nu mă mai
întreba nici unii nici ceilalți de ce vin la ora târzie, nici de ce și unde plec la
amiază, nimic. Într-o zi m-a rugat mama să o duc într-o după amiază la mama
Elizei, să stea ele de vorbă” așa, ca între mame”.
Se cunoșteau de la chioșcul cu legume unde a venit de câteva ori să se
aprovizioneze cu ce-i trebuie. Am transmis mesajul și peste câteva zile s-au
întâlnit. S-au împrietenit din primele minute, ambele cu experiența vieții, ambele
curate și ambițioase pentru copiii lor, s-au înțeles de minune. Eliza era așa de
fericită că nu sunt obstacole în calea iubirii noastre de-i venea să strige noaptea
la lună. Parcă era mai curajoasă, mai sigură pe ea și mai încrezătoare în relațiile
cu lumea ce ne înconjoară. Momentele de teamă și de lacrimi fără motiv s-au
împuținat. Așa cum mi-a spus mai târziu, a pus mâna pe ”speranță”...
A sosit ziua încorporării mele la cazarma Alexandria din Dealul Spirii.
Cunoșteam zona, cunoșteam cazarma, cunoșteam poarta pe care trebuia să
intru și să-mi fac datoria față de țară. Ca fost cercetaș nu aveam probleme de
acomodare, de antrenamente sau de instrucție. Nimic nu mă speria mai mult
decât faptul că până la depunerea Jurământului Militar n-o să pot ieși din
cazarmă, nu mai sunt liber să colind pe unde îmi place sau pe unde am treabă,
dar asta este, toți au trecut prin așa ceva. Toți recruții au cunoscut perioada de
instrucție până la depunerea jurământului față de rege și față de țară, până să
primească arma lui, până să iasă și să se fălească cu uniforma lui de dorobanț.
 68

Sâmbătă, 1 octombrie 1938, m-am trezit la ora 5 să nu cumva să întârzii.

M-am spălat, m-am îmbrăcat și m-am urcat în șareta condusă de tata. Negru și
Suru erau echipați de sărbătoare cu canafi roșii în coamă și în coadă. Parcă și ei
erau mai fuduli astăzi.
M-am prezentat la orele șapte și jumătate la punctul de control cu ordinul
de chemare la oaste și cu buletinul în mână. Nu aveam valiză de lemn ca ceilalți,
aveam o geantă de voiaj din piele maro cu două burdufe. Am luat cu mine
ciorapi, lenjerie intimă, săpun, batiste, o pereche de pantaloni de doc, două
pulovere, un bluzon albastru și o bluză sport. Nu simțeam nevoia să iau mai
multe cu mine știind că voi primi acolo toate cele trebuincioase. După ce ne-au
verificat actele și bagajele ne-au condus într-o o sală de sport, cu multe băncuțe
din lemn pe care ne-au așezat în ordine alfabetică. La ora nouă a venit un
plutonier care ne-a strigat pe nume și ne-a separat în patru grupuri. Un grup
format din studenții de universitate, altul din studenții de politehnică, altul din
studenții de drept și comerț și ultimul din studenți din toate facultățile, un amestec
pe care mai târziu l-am înțeles cum trebuie, de ce trebuie. Ne-a numit Plutonul 4.
Căpitanul Roșca, comandantul detașamentului de studenți, ofițeri în rezervă, ne-a
spus că noi, plutonul 4, suntem cu stea în frunte.
N-am uitat spusele lui: „avem de învățat unii de la alții, eu de la voi și voi
mai mult de la mine”. Așa a fost. Au fost poate cele mai frumoase timpuri pe care
le-am trăit alături de ei, colegii mei, cursanții școlii de ofițeri de rezervă din Dealul
Spirii. Octombrie 1938,până în iulie 1939. De la promoția noastră încoace s-a
stricat totul. Modele germane, teroarea din partea siguranței, jurăminte peste
jurăminte mai încolo de jurământul față de rege și față de țară... Legionari
amestecați în treburile catedrelor de pregătire, vai de noi și de istoria noastră
mutilată dar mai rău pentru ofițerii și ostașii care nu credeau fascismul lor.
În plutonul nostru eram numai optsprezece cursanți. Toate celelalte trei
plutoane erau de 24 de cursanți. Tot detașamentul școlii de ofițeri de rezervă
număra 90 de elevi organizați în trei plutoane, a trei grupe de 8 elevi și ultimul cu
câte șase în grupă. Culmea, în plutonul nostru fiecare grupă era constituită din
specialități diferite dar toți cu un istoric sportiv în spate. După o săptămâna ne-am
cunoscut unii pe alții, eu chimist, un inginer de drumuri și căi ferate, un inginer
mecanic, un electromecanic, unu de construcții, un absolvent al facultății de mine
și un jurist. Un amalgam bine constituit de cine trebuie. La altă grupă era un
preot, iar la ultima un absolvent la litere. Ca sportivi, eram atleți, boxeri, înotători,
voleibaliști, handbaliști, zece cochetasem cu tirul sportiv, cinci încercasem
motocrosul, trei erau piloți pe avioane de agrement. N-am văzut niciodată atâtea
talente la un loc și doar am fost unul din fruntașii sportivi al Jamboreei Naționale
a Cercetașilor din România.
Ne uitam cu respect unul la celălalt. În fiecare zi făceam instrucție la
sânge.
 69

Trei sergenți din Garda Regală se ocupau de instrucția noastră de la orele

5,30 la 21,30 când era stingerea. Eram trei grupe a șase cursanți, cu sergentul,
șapte. Pas de defilare, întoarceri din loc și din mers, salutul de pe loc, din mers,
din pas de defilare, manevrarea armamentului pentru onor, salutul, mersul și
alergatul în formație, toate, toate, fără cusur. Ne alerga până la epuizare dar ne
plăcea. Sergenții s-au dovedit a fi bine educați, bine instruiți și dedicați în a-i
învăța pe începătorii în ale milităriei. Aveam ore de înot, ore de sport
preponderent atletism, ne lăsa să jucăm câte o oră footbal sau handbal și ce era
mai atractiv, după masa de prânz, la ora de relaxare, se organizau concursuri de
cultură generală gen cine știe câștigă cu teme din toate domeniile. Câștigătorul
era recompensat de comandantul de pluton cu o prăjitură și o sticlă cu limonadă.
În prima sâmbăta a venit la poarta cazărmii, tata. A stat cu mine vreo oră și ceva,
l-am liniștit că totul este bine și l-am rugat să-i spună Anastasiei s-o sune pe
Eliza și dacă poate, duminica viitoare să le aducă pe amândouă că mi-e dor de
ele. S-a ținut de cuvânt și Eliza și-a pus pilele în mișcare.
Duminica următoare, după masa de prânz, de la ora 13,00, așteptam pe
aleea din fața porții să mă cheme sergentul, ajutorul plutonierului de serviciu pe
punctul de control. L-am văzut pe la 13,25 alergând pe alee, spre pavilionul nostru.
– Știi unde îl găsesc pe elevul Trifu Mihai? Știi în ce sală este?
– Eu sunt domnule sergent, eu aștept familia să mă viziteze.
– Domnule elev, este o mașină neagră, luxoasă, cu două fete mamă,
mamă! Nu prea mi-a fost dat să văd așa ceva în ultimele luni pe aici. Cine sunt?
– Sora mea și prietena mea cred. Hai să vedem.
Ajuns la punctul de control, subofițerul m-a lăsat să merg în parcare la
mașină, să nu stăm în sala de oaspeți unde este mare aglomerație, că nu mai
încăpem. M-am uitat în oglindă, mi-am aranjat ținuta, boneta, centura la jumătate
și am ieșit pe ușă afară.
Domnul inginer Zorileanu mă aștepta în fața mașinii sale, renumitul Rolls-
Royce 20, negru, cu mânere și ornamentele din lemn de mahon. Anastasia cu
Eliza pe latura din stânga a mașinii, aliniate parcă pentru inspecție. Frumoase
amândouă de te băga în boală! L-am salutat militărește pe domnul Zorileanu, am
sărutat-o pe obraz pe Anastasia și i-am sărutat mâna elegant Elizei, cu
aplecarea capului, precum la saloanele de dans. Știam că se uită la mine toată
lumea din sala de oaspeți, printre ei și colegi de-ai mei. Știam că s-a dus buhul în
toată cazarma că au venit la poartă două zeițe.
– Domnule inginer, am onoarea să vă salut și să vă mulțumesc pentru
deosebita bucurie pe care mi-o dăruiți astăzi!
– Cu plăcere tinere, cu plăcere, dar plăcere mai mare ai când te voi lăsa
câteva minute cu fetele. Eu mă întâlnesc cu un ofițer care mă așteaptă și cu care
am ceva de vorbit. Revedere plăcută vă urez!
 70

Pe alee venea un locotenent colonel pe care l-am văzut în grupul ofițerilor

geniști din catedra de arme și muniții pe care, peste doi ani, îl voi reîntâlni ca
reprezentant militar în uzina Malaxa, producătoare de proiectile de artilerie.
Când a ajuns colonelul la poartă a pășit pragul și domnul Zorileanu. S-au
salutat și s-au dus în pavilionul comandamentului. Noi am urcat în mașină să ne
putem pupa în voie. Le-am pupat pe amândouă, am vorbit de toate cele, că mi-e
dor de ele dar și lor le este dor de mine și tot așa. Am înțeles cu toții că până
după depunerea Jurământului Militar, la întâi decembrie, nu voi părăsi cazarma.
Când au auzit că abia peste cinci săptămâni ar putea să mă vadă le-a apucat
plânsul pe amândouă. Anastasia îmi spunea că acasă le este dor de mine la toți
iar Eliza se plângea zor nevoie că nu mai poate dormi noaptea de dorul meu. Măi
să fie! Așa da! Sunt cineva.
Peste jumătate de oră a ieșit domnul Zorileanu însoțit de colonel, s-au
apropiat de mașina noastră lângă care stam aliniați ca la inspecție, ne-a salutat
și le-a urat sănătate și răbdare după care m-a invitat înăuntru:
– Domnule elev, vizita s-a gătat. Ți-a dat putere pentru până duminica
viitoare. Haide să mergem în cazarma noastră dragă.
Ne-am despărțit și l-am urmat pe colonel la un pas în spatele și în stânga
lui. Pe alee mi-a spus că după jurământ voi fi repartizat în echipa locotenentului
Toma de la Arsenal, secția aviație, împreună cu care mă voi ocupa de
petrochimie. Îmi venea să săr în sus de bucurie dar m-am mulțumit cu un ”vă
mulțumesc domnule colonel!”
Zilele au trecut repede, la fel și săptămânile... Instrucție de dimineața până
seara, trageri în poligonul de la Pantelimon, lângă fortul numărul 7, marșuri pe la
Roșu, Chiajna, Chitila, ziua și noaptea, mers în coloană până nu mai simțeai
bocancii în picioare. Mărșăluiam în jurul Bucureștiului și vizitam forturile
concepute de generalul belgian Brialmont în anul 1883, când Regele Carol I voia
să fortifice și să apere capitala cu 18 forturi în care să fie încartiruite baterii de
artilerie terestră și antiaeriană. Unele erau bine întreținute, altele mai puțin dar în
toate erau unități militare. Fortul 1 Chitila, foarte bun, Fortul 2 Mogoșoaia mai
puțin, Fortul 3 Otopeni, bun, Fortul 4 Tunari era și depozit de alimente și
echipamente militare, Fortul 5 Ștefănești adăpostea mai mult fructe și murături
decât muniții, Fortul 6 Afumați la fel, Fortul 7 Pantelimon era dotat și apărat
foarte bine, Fortul 8 Cernica la fel, Fortul 9 Cățelu era depozit de piese pentru
geniu și artilerie, pulberi și trotil fiind la o aruncătură de băț de uzinele Malaxa, în
Fortul 10 nu am avut voie să intrăm, Fortul 11 Popești în dezordine, Fortul 12
Leordeni la fel, Fortul 13 Jilava era mai mult închisoare decât armată, Fortul 14 și
15 în Broscărie nu am intrat, Fortul 16 Bragadiru era artilerie, la fel la Fortul 17
Domnești iar la Fortul 18 Chiajna era depozit de cazarmament și echipament.
După ce le-am vizitat pe toate ne-a prezentat concepția de apărare circulară a
 71

Bucureștiului. Toate forturile erau legate între ele prin cale ferată și drum de
acces acoperit cu macadam. Diametrul cercului pe care îl formau pe hartă era
între 23 la 25 de kilometri. Ne apropiam de depunerea Jurământului față de Rege
și față de Țară. Jurământul l-am depus pe strada din fața gării Băneasa iar
festivitatea (parada) de Ziua României a avut loc la Arcul de Triumf cu toate
școlile militare din garnizoana București. Regele Carol al 2 lea, cu toată suita, era
pe scenă. Ofițerii și cadrele din Ministrul de Război, din instituțiile și din unitățile
militare erau aliniate la dreapta tribunei, spre Monumentul Eroilor Aerului.
Publicul civil era aliniat pe partea cu parcul Herăstrău. Noi, toți elevii și soldații
care depuneam jurământul veneam dinspre gara Băneasă încolonați pe școli, pe
unități, pe arme, coloana se termina cu blindatele armatei după ce trecea
înaintea lor cavaleria. La ora 09,00, cu regele pe peronul gării Băneasa, am
depus Jurământul de credință, toți odată, toți într-un glas, după care ne-am
aliniat și am plecat încolonați către scena și publicul care ne aștepta. Când ne-am
apropiat la vreo două sute de metri de scenă, au trecut pe deasupra noastră vreo
trei serii a câte trei avioane, primele de vânătoare, poloneze, următoarele de
școală, IAR 37 și ultimele trei de transport. Eram în al optulea detașament de
defilare și ultimul dintre școlile de ofițeri, după noi veneau vreo șase blocuri de
soldați. Cred că am depus jurământul vreo 800 de tineri și am defilat vreo 1000.
Pedeștri, cavalerie, blindate, automobile sanitare, alte specializate, în total mai
bine de o oră de trecere prin fața regelui și a ofițerimii care ne saluta când
treceam prin fața lor. Am terminat “colindatul” pe la 11,30. Am ajuns în Dealul
Spirii în formație, cu cântec, am depus armamentul, ne-am schimbat în ținuta de
oraș și am plecat acasă până luni (joi am depus jurământul și ne-a dat liber trei
zile). Abia așteptam ziua când vom părăsi cazarma dar acum ne bucuram că
avem permisie trei zile.
Am coborât la pas pe strada Uranus de unde am luat autobuzul Henschel,
până la autogara Băneasa, unde am luat alt autobuz, Renault, de 24 de locuri,
care m-a dus până la Balotești unde am coborât și am luat-o pe jos până acasă.
Lumea mă saluta fără să mă cunoască, eu salutam fără să-i cunosc, parcă
trăiam o altă viață, o viață în care lumea respectă militarul și militarul trebuie să
respecte și să apere lumea. Primul care m-a simțit că mă apropii de poartă a fost
Smeu. Cu un lătrat a joacă pe care îl știam foarte bine m-a chemat la el. M-am
dus și l-am pupat. M-am uitat la caii din grajd. Se odihneau în picioare. Când am
intrat au întors ochii lor mari și frumoși spre mine. I-am mângâiat și m-am dus în
țarcul mânjilor care parcă crescuse mult în două luni, s-au rotunjit la crupă și la
greabăn. Păsările și porcii la cotețele lor parcă se odihneau după masă. Am
intrat prin spatele casei, în bucătărie. Tata era în pat, mama deretica ceva la
sobă, mamaie moțăia pe un jilț cu andrelele și ghemul în brațe.
– Bine v-am găsit dragilor, să vă fie de bine masa!
 72

– Ooo, bine ai venit băiatul mamei! Mi-a fost tare dor de tine mamă. Abia
așteptam să vii! Să-ți pun să mănânci că ți-o fi foame. Ce vrei să-ți pun, am
cartofi copți cu unt și friptură de pui și am niște pastramă prăjită mamă!
– Nu mamă, nu mănânc acum că am fost obligați să mâncăm la masa
festivă, deseară mâncăm cu toții. Andrei, Anastasia unde sunt? Nu văd nici o
mișcare prin casă.
– Ei mamă, azi a înmormântat-o pe Ilona, Dumnezeu s-o ierte, acum fac
ordine prin casă că David săracul a căzut de tot, nu poate nici să se țină pe el
darămite să ducă o pomană. Eu le-am gătit, le-am făcut pachetele, i-am trimis pe
copii cu ele și acum pun și ei toate în ordine acolo.
– Dumnezeu s-o ierte mamă! A fost o femeie bună, blândă și gospodină,
eu așa o țin minte. Parcă era făcută pentru nenea Paul. Din ochi se înțelegeau.
– Așa a fost mamă dar a fost prea puțin, copilul aista avea nevoie de ea ca
de aer dar dacă asta este ursita n-ai ce-i face. Ce vrea Domnul cu noi așa
rămâne, n-ai cum te opune. Tu ce faci acum? Ești bine? Încotro o iei?
– Mamă, mă schimb de hainele astea, mă duc până la Eliza și vin înapoi.
David să vină la noi la masă în seara asta și poate la noapte doarme Andrei cu
el. Să nu-l lăsăm singur până nu-și revine.
– Vedem mamă. Vedem. Andrei este și el copil nu-i în stare să stea singur
cu el darămite cu altul! Hai du-te că te așteaptă, i-o fi dor și ei de nu mai poate!
Poate veniți duminică împreună la masa de prânz.
Tata încuviința din cap ce spunea mama, bunica dormea liniștită în jilțul ei,
cu capul în piept și ochelarii pe nas. Nu a simțit nimic. O mândrețe de bunică
frumoasă și blândă.
Seara m-a sunat domnul inginer Zorileanu să mă anunțe că mâine, la
orele 10, să-l însoțesc la o festivitate unde este amfitrion domnul Nicolae Malaxa
care a construit casa din Victoriei 118 în care s-a instalat și a funcționat, la
București, din data de16.11.1938 AGIR, Asociația Generală a Inginerilor din
România, înființată la Iași în 12 august1918 sub îndrumarea primului președinte,
Teodor Balș.
Ajuns la Fântâna Miorița unde mi-a spus să-l aștept, mi-a explicat că
astăzi este o zi importantă pentru toți inginerii din România. Ne-am dus la Casa
AGIR, la inaugurare. Au fost prezentate realizările inginerilor români de-a lungul
vremii. Calea ferată Buzău-Mărășești construită în exclusivitate după planurile și
proiectele inginerilor români, constituirea ”Societății trainice de ingineri și
tehnicieni români- Societatea Politehnica” apariția revistei săptămânale
”Inginerul” în 1872, sub conducerea inginerului Davidelu, aportul președintelui
AGIR din anii 1893, inginerul Anghel Salingny care a înființat cercurile de
specialitate ”Cercul Electro-Tehnic Român” ”Cercul de Căi Ferate,”, Cercul
Aeronautic” și alte multe realizări sub conducerea marilor personalități ca Nicolae
 73

Dabija, Dimitrie Frunză, Elie Radu, Ion I C Brătianu, Vintilă Brătianu, Spiru Haret,
Traian Lalescu, Aurel Vlaicu, Gheorghe Assan și alții. După toate prezentările,
luările de cuvânt, laudele și lamentările, domnul Malaxa a concluzionat: "Marile
biruinți române, în războaie și înfăptuiri obștești, își aflau simbol și legământ cu
generațiile urmașe, în ziduri ce stau mărturie veacurilor. Pe linia acestei tradiții
străbune, încercăm și noi astăzi – fără de trufie – să ridicăm această casă, la
temelia căreia punem credința în izbânda și mai departe a puterilor vii ale țării
noastre, de a-și alcătui și dezvolta o industrie proprie, care să fie și să rămână a
neamului românesc". Am ajuns acasă plin de mine, mândru că sunt parte a
acestei organizații și că domnul Malaxa s-a uitat de mai multe ori în ochii mei
când chema tineretul să-și exprime patriotismul prin afirmarea cunoștințelor și a
cercetării în producția industrială, principala sursă de creștere a bunăstării tuturor
românilor.
După-amiaza m-am simțit năuc de mândru ce eram. Le-am povestit alor
mei care voiau să afle fel de fel de amănunte. Erau și ei muți de uimire de
ascensiunea mea rapidă.
A doua zi am pornit motocicleta și am plecat spre Pipera. Nu aveam nici
un cadou cu mine. Mi-am zis că astăzi eu sunt cadoul lor. Am bătut la poartă, a
ieșit repede și mi-a deschis poarta, a încuiat-o după mine și mi-a sărit de gât
după ce am așezat motocicleta pe cric. Mă săruta repede pe ambii obraji și pe
frunte. Parcă nu mă văzuse de mult timp.
– Gata, gata că ai tot timpul trei zile să-ți ostoiești dorul.
– Nici nu știi, nici nu-ți poți închipui cât dor mi-a fost, cât te-am visat și cât
m-am închinat să nu pățești ceva. Hai în casă, am făcut cald la mine. Mama
întârzie la serviciu în seara asta să încheie niște articole pentru revista de mâine
în care prinde și defilarea de la Arcul de Triumf. Toate titlurile le vor ăștia ornate
cu fel de fel de desene cu tentă patriotică. Parcă au înnebunit. Când pleacă mă
sună să o aștept.
– Bun, o așteptăm amândoi când ne cheamă dumneaei.
Mi-a povestit de la serviciu în rezumat că totul decurge ca la carte cu
Rafinăria Vega, toată lumea este mulțumită și că mă așteaptă și pe mine cu
reprezentanța militară să trec pe acolo. Așa sunt înțeleși.
– Domnul inginer a făcut demersurile către Arsenalul Armatei și a cerut
ajutorul tău în mod oficial. Ajutorul solicitat a fost acceptat zilele trecute de
Ministerul Înzestrării Armatei și de Arsenal.
Ușor, ușor ne-am lipit unul de celălalt, ne-a sărutat nebunește, ne-am
dezbrăcat și am intrat sub cerga din lână țurcană. Ne-a trezit din visul nostru
frumos telefonul doamnei Caliope care a anunțat că pleacă spre casă. Ne-am
îmbrăcat repede și am plecat pe jos până la stația de autobuz de la podul de
trecere peste lac (astăzi Bulevardul Pipera).
 74

La câteva minute după ce am ajuns noi a sosit și autobuzul. Era stația

finală a Chevrolet-ului care scârțâia din toate încheieturile. A coborât doamna
Caliope și când ne-a văzut și-a ridicat mâinile să mă cuprindă, m-a strâns în
brațe și m-a sărutat pe frunte. Era trecut de ora optsprezece. Nu am mai intrat în
casă, am plecat la ai mei. Am ajuns când așezau masa. Soră-mea m-a
îmbrățișat. Andrei m-a strâns tare în brațe. Cu ochii umezi, Anastasia mi-a șoptit
la ureche:
– Știi ce rău este fără tine frate? Parcă-i goală casa.
David s-a ridicat de la masă, a venit lângă mine, m-a îmbrățișat și a
început să plângă.
– David, nu vei fi singur niciodată, vei fi cu noi, vei fi ca un frate pentru
mine să știi
– Mulțumesc Mihai. Greul abia începe. Eu nu-s în stare nici pentru mine
darămite pentru gospodărie. Nici nu știu de unde s-o iau și ce să fac. Păsări nu
am, porc nu am, vite nu am. Sunt eu și curtea plină de bălării. Serviciul este cum
este, tipografia se cam duce de râpă în mâna comuniștilor... nu știu ce voi face.
– Măi băiete, capul sus.Tu știi mecanică fină, tu repari tiparnițe și mașini
de tipărit. Acolo-i artă nu numai putere. Nu vrei să te angajezi la Malaxa sau la
Vega?
– Nu știu ce să fac. Mi-a zis unchiul Iosif să trec pe la el să vedem ce vom
face împreună. El singur, eu singur, vom vedea. (Iosif Iser pictor român, profesor
la un liceu de artă, rămas văduv, cu casă pe lângă Piața Amzei, un protector al
tinerilor artiști evrei pentru care a suferit grele represalii legionare ). Deseară plec
la el și rămân acolo câteva zile. Să vedem încotro o vom lua.
– Bine, dacă așa vrei, așa faci. Oricum este fratele lui nenea Paul și te
iubește ca pe copilul lui.
Nu știa săracul că și el și unchiul lui vor fi vânați de legionari să le
cumpere casa cu douăzeci de lei ca dovadă a dragostei față de țară și popor.
David a dispărut la 2 ianuarie 1939, nimeni, niciodată, n-a aflat nimic despre el.
Prin 1950 s-a lăudat un lider comunist din Otopeni că ar fi fost cu el în forțele
armate împotriva lui Francisco Franco în Spania, că ar fi căzut în luptă într-o
ambuscadă prin Navarra. Tata n-a crezut că David era bun de război. Nici eu n-am
crezut. Încurcate-s Căile Domnului! Poate altă cale n-a avut.
Vineri, doi decembrie 1938. Am dereticat cu tata prin atelier, l-am ajutat să
repare o centrifugă de tras mierea de albine a unui apicultor din Balotești apoi
am spălat și bătut cercurile la niște butoaie pe care le-a păpurit (a adăugat fâșii
de papură între doagele care s-au deformat în timp ) și le-a probat, la apă.
– De unde atâtea butoaie vechi tată? Parcă noi nu aveam atâtea.
– Nu-s ale noastre tată, le-a adus din vecini și le-a lăsat maică-tii cu pricaz
pentru mine să nu mă plictisesc. Le-o trebui pentru țuică. N-au avut grijă de ele
 75

peste vară, nu le-a pus pe drept, nu le-a turnat apă pe funduri, vai mama lor. Nici
papura n-o să țină o veșnicie. La anu trebuiesc păpurite din nou.
– Bine, bine și plata? Doar n-o să muncești pe degeaba.
– Nu tată, mă vor ajuta la vară cu câte o zi la prașilă. Face mult pentru noi.
Eu las pe încredere, nu vreau bani că n-au de unde să-mi dea, știu asta.
A trecut repede timpul până la patru după amiază. Eliza m-a sunat la ora
trei că pleacă mai devreme și ajunge pe la patru acasă și are ceva să-mi spună
neapărat. Pe la patru și jumătate eram la ea. Abia făcu-se focul la soba din
camera ei și la bucătărie. Doamna Caliope dormea în bucătărie pe timp de iarnă
să economisească un foc. Parcă toate prin casă erau văruite și vopsite proaspăt.
M-au surprins.
– Ați făcut curățenie de curând, toate îmi par vopsite proaspăt.
– Nici nu știi ce bine mi-a prins să am mâna și mintea ocupată până vine
noaptea. Două luni am luat la puricat toate prin casă. Le-am curățat, le-am
revopsit, le-am lăcuit, am văruit... Asta fiindcă nu știu să croșetez.
– Haide să stăm în bucătărie că îmi place mult cum ai decorat acolo. Ce
ștergare frumoase pe perete, străchinuțe ornamentale, foarte frumos, să nu-ți fie
de deochi!
– Hai lasă-mă cu asta, stai să-ți spun ce se aude prin birou. A venit la
domnul Zorileanu un locotenent, Toma, însoțit de un plutonier cu o geantă
militară cu documente. S-au închis în separeul din spatele biroului și au stat
acolo mai bine de o oră. La plecare l-am auzit pe locotenent mulțumindu-i
domnului inginer că-l ajută să-l ia în echipa pe Trifu. M-a surprins și m-a bucurat
că ți-am auzit numele.
– Mi-a promis Toma la Ghimbav că mă va ajuta să-mi fie armata ușoară
dar nu cred că-i doar atât. Cred că are el o sarcină importantă de la cineva. Vom
vedea, deocamdată, eu am de trecut examenul de specialitate și cel de pregătire
militară generală după care mă repartizează pentru practică la Arsenalul Armatei
din strada Uranus. Așa mi-a spus domnul locotenent-colonel cu care s-a întâlnit
domnul Zorileanu când m-ați vizitat atunci, la cazarmă.
A venit și doamna Caliope, s-a bucurat să mă vadă, m-a întrebat ce fac ai
mei și mi-a spus că îi este dor de mama, că s-au văzut de câteva ori și o simte
ca pe o soră. A fost și la chioșcul din Dămăroaia unde s-au întâlnit săptămâna
trecută.
Am stat de vorbă despre toate cele ce ne leagă, am băut o cafea la ibric și
am plecat acasă cu promisiunea că a doua zi vom ieși în oraș și ne vom distra.
Era a doua oară din 14-16 august 1938 încoace când programul ”Muncă și voie
bună” dădea liber muncitorilor pentru recreere. În august au fost organizate
tabere la mare și la munte la care au participat ucenici și ucenice, tineri muncitori
care au beneficiat gratis de masă bună, jocuri, cântece și educație ”străjerească”.
 76

Aceasta a fost cea mai mare și mai frumoasă expresie de respect pentru
muncitorul român pe care ministrul muncii de la acea vreme, domnul Mihai
Ralea, un erudit și un patriot, a vrut-o aplicată în toate atelierele și fabricile din
România. În 14 la 16 august 1938, peste 1000 de muncitori, meseriași și
funcționari particulari din toată țara au făcut excursii la Constanța unde s-au
bucurat de odihnă și distracție gratis, toate costurile au fost acoperite de Casa
Regală și de Ministerul Muncii. A fost expresia respectului pentru muncă, pentru
muncitorul român.
La orele 10 m-am prezentat la poarta Elizei. Am rămas vreo două ore
împreună și ne-am bucurat de intimitate după care am plecat pe jos la stația de
autobuz. Ne-am plimbat prin tot centrul Bucureștiului, am mâncat, am băut cafele
și am mers să vedem filmul ”Bing-Bang” la Cinema ARO (astăzi cinema Patria pe
bulevardul Magheru). Aventura a doi șomeri bucureșteni care au câștigat la loto
și și-au realizat visurile, o comedie savuroasă și cu multe învățăminte. Pe placa
din hol am citit cu satisfacție că blocul și sala de cinema au fost construite de
același mare arhitect, Horia Creangă, în anul 1935, sală dotată cu aer condiționat
(prin ventilația trecută printre țevi răcite cu apă rece). Arhitectul Horia Creangă,
împreuna cu soția sa și cu fratele lui, Ion, toți arhitecți, au dat României lucrări de
valoare arhitecturală și culturală de excepție. Ne-am întors acasă pe la trei după
prânz.
La patru și ceva am ajuns acasă. Pe la șase și jumătate, Anastasia vorbea
la telefon cu Eliza. Au vorbit peste sfert de oră. Am înțeles, fără să vreau, că
mâine îmi vor face o surpriză. Am stat cuminte, n-am întrebat nimic. Seara, la
masă, ne-am bucurat că suntem împreună, că suntem sănătoși și că avem ce ne
trebuie. Nici o vorbă cu ce se întâmplă mâine. Pe la orele zece, duminică
dimineața, l-am văzut pe Andrei că iese cu șareta pe drum. L-am întrebat speriat
pe tata de ce-l lasă singur cu șareta că-i mic și-i ia unul și caii și șareta. Tata mi-a
spus liniștit că ”numai astăzi tată, numai astăzi”. Mă așteptam la surprize dar nici
prin gând nu-mi trecea că le vom avea la masă pe doamna Caliope și pe Eliza.
Pe la unsprezece și jumătate s-a întors Andrei cu șareta. Înseamnă că a așteptat
să vină autobuzul la Balotești. Vedeam pe geam cum coboară din șaretă,
doamna Caliope cu o geantă ca de pălării iar Eliza o geantă de mână ca pentru
piață. Le căra cam greu. Andrei s-a dus să deshame caii și să ducă șareta sub
șopronul grajdului, sub paza lui Smeu. Femeile au intrat pe furiș în bucătărie. Era
liniște. N-am vrut să le stric plăcerea, m-am prefăcut că am de studiat niște
cursuri. Din timp în timp mai deschidea Anastasia ușa și mă întreba dacă-mi
trebuie ceva. Se trăda pur și simplu că niciodată nu mai făcu-se așa ceva până
acum, dacă îmi trebuia ceva îmi luam singur nu-mi aducea ea. Eu aveam grija ei
nicidecum nu avea ea grija mea. Așa ne-a învățat mama, cel mare să aibă grijă, ca
de ochii din cap, de fratele sau sora mai mică. Dumnezeu și familia sunt sfinte.
 77

La ora douăsprezece m-a chemat Andrei la masă. M-a lăsat pe mine să

intru primul. Când am deschis ușa au început să cânte cu toți în cor ”mulți ani
trăiască!”. Deci asta este surpriza, mă sărbătoresc de ziua mea de naștere, opt
decembrie, zi în care voi fi la cazarmă. După ce au gătat cântecul, prima care a
venit la mine, cu ochii în lacrimi de fericire, a fost mamaie. M-a pupat pe frunte ca
de obicei și mi-a spus cu glas moale:
– La mulți ani mamă! Să fii sănătos și fericit! Ca ieri erai mai mic decât
covata aista de frământat aluatul! Astăzi ești ca bradul! Ești stâlpul casei mamaie.
Mama m-a îmbrățișat și cu lacrimi în ochi m-a întrebat:
– Vezi câți suntem lângă tine dragul mamii? Să fii sănătos și fericit mamă!
Tata mi-a urat sănătate, Andrei ”la mulți ani!” lăsându-le pe urmă pe
invitate. Doamna Caliope a scos o cutie cu două stilouri cu penițele aurite, unul
pentru scris mai gros și aplecat, ca desenatorii, celălalt cu scrisul subțire.
– La mulți ani Mihai! Tu ne-ai făcut să simțim că trăim. Așteptam să se
întâmple ceva care să ne schimbe viața. Tu ești acel ceva magic care mi-a făcut
fata fericită și odată cu ea și pe mine. La mulți ani încă odată și nu uita niciodată
că te iubesc din tot sufletul meu de mamă!
– Mulțumesc frumos doamna Caliope! Mulțumesc pentru cadou dar și mai
mult vă mulțumesc pentru felul cum m-ați primit în familia dumneavoastră!
– La mulți ani dragul meu! Îți doresc tot binele din lume și-ți voi da inima
mea pentru totdeauna ! S-a apropiat, mi-a dat o căciulă-șapcă din blană de miel,
moale, cafenie și un fular din borangic bleu. S-a apropiat și m-a sărutat pe ambii
obraji. A rămas lângă mine ținându-mă de braț.
Ultima care mă urează este soră-mea, Anastasia. A început să scoată și
să pună pe masă, una câte una:
– Fratele meu, la mulți ani îți spun toți dar eu ți-am făcut și-ți dau alături de
la mulți ani un ilic, trei perechi de ciorapi din lână, una gri, una maro și una
neagră, un brâu din blană de iepure garnisit cu stofă din postav și două cămăși
de piele din molton fin să-ți țină de cald iarna. Trebuie să știi că în afară de brîu și
de cămășile de piele, toate celelalte sunt făcute de mâinile mele. Toată
dragostea mea de soră am pus-o în ele. Să le porți sănătos și să nu ne uiți! Te
iubim frate! Te iubim mult.
Am rămas mut cu câtă căldură m-a înconjurat familia. Mamaie nu se mai
oprea din plâns. Zâmbea și plângea. Îi plăcea. Tot ea a deschis discuția pe care
o așteptam toți:
– Ei mamaie, toate bune și la locul lor dar hai să vedem ce faceți voi, când
vă cununați că timpul trece mamaie și eu nu mai am prea mult timp. Hai Letiție,
tu ce zici?
– Ce să zic mamă soacră, ce depinde de mine? Depinde de ei, de
serviciul lor, de timpul lor, numai de ei depinde. Și eu aștept ca și dumneata.
 78

– Letiție, cum să pui tu problema însurătorii când el abia a plecat în

armată? Nu vă gândiți că-i îngreunați viața băiatului?
– Da ce tată, nu mai sunt oameni însurați în armată? Ăia cum o duc? Ce
însurătoarea te omoară? Tu cum ai fost în război, n-ai fost însurat?
– Nu Anastasio, nu te omoară dar nici bine nu-ți face. Lasă să ne spună ei
când vor să se ia, să nu-i forțăm noi.
– Tată, pentru noi fetele este mai greu, lumea-i rea, bârfește, onoarea
suferă. Uită-te și dumneata la fata asta frumoasă, poți s-o lași așa, la vrerea
gurilor rele?
– Lasă Anastasio că așa mi-a făcut și mie mă-ta mare. Cum a pus mâna
pe Letiția m-a făcut în două săptămâni să ne logodim și la numai șase luni ne-a
făcut și nunta. Am plecat la război, din primele zile, cu Mihai de numa șase luni.
Vai mie cât am suferit! Pe lângă grija de glonț aveam mai mare grija lor.
– Și ți-am făcut rău Marine? Ți-au picat galoanele cumva? Eu dacă o
scăpam pe Letiția alta nu mai vream. Zi mersi că ai avut noroc cu toptanul, nu
găseai ca ea de la Dridu până la Otopeni. Să-mi mulțumești câte zile oi avea. Să
nu te aud vreodată că-ți pare rău că nu știu ce-ți fac. Mulțumește-i Domnului în
fiecare zi pentru ea, pentru bunătatea și pentru dragostea ei!
– Vezi bunico? Nici eu nu vreau altă cumnată, numai pe ea o vreau. Ne-
am plăcut de cum ne-am văzut și ne-am înțeles din priviri. Ne vedem noi des dar
am vrea și mai mult. Am vrea să fim împreună mereu.
– Tată, mamă, cred că problema asta este a mea și a Elizei. Eu zic să
vedem ce se întâmplă cu mine lunile astea și după Sfintele Paști să ne luăm.
Dacă credeți că este bine, de Crăciun să oficiem logodna. Este bine așa? Eliza
tu cum zici?
– Eu cred că altfel nu s-ar putea chiar dacă am vrea Mihai. Mulțumesc.
Este foarte bine așa. Nu mamă?
– Da mamă, Dumnezeu să vă ajute să vă împliniți visul!
– Este foarte bine tată. Așa mă gândeam și eu că ar trebui. Hai să ciocnim
pentru înțelegere. Să ne ajute Domnul să ne împlinim voia!
Tata a ridicat paharul cu vin și noi toți am închinat cu ce aveam în pahare,
unii vin, alții limonadă, mamaie numai cu apă.
Seara, la șase, am scos șareta pregătită de Andrei, am îmbarcat invitatele
și am plecat cu ele la stația de autobuz de la Balotești. Șareta de patru locuri, pe
banchete opuse, cu arcuri și cu roți de automobil, cu ladă mare în spate de
încărcai jumătate de căpiță cu fân, se deplasa fără zgomot legănându-ne după
denivelările drumului pietruit. Eliza, să lungească timpul de a fi împreună, mă
roagă să le duc până la pod la Otopeni că de acolo au autobuz direct la Pipera,
nu mai schimbă la Băneasa. Zis și făcut. Am trecut podul Otopeni și am oprit în
stația autobuzului care avea capătul de linie la piciorul podului. Autobuzul era în
 79

stație, aștepta oră plecării. Am urcat invitatele în autobuz și așteptam să plece

acasă. Șoferul care mai avea vreo șapte minute până la ora plecării a coborât
să-mi admire caii. L-a atras în mod deosebit Negru. Crupa mare, rotundă,
greabănul lin, nu se vedeau coastele, coama deasă și neagră, pulpa și jaretul
ferm, buletele gleznelor curate, moțul din frunte rebel, în vârtej... A rămas mut de
așa frumusețe. Nici Suru nu-i mai prejos dar Negru parcă avea o altă
sprinteneală. Și la trap și la galop, el este cel care ține ritmul, el ascultă și
execută repede comenzile, are o mai bună prezență de spirit, chiar dacă este
animal, ne arată că știe tot. Parcă ghicește ce vrea stăpânul. Ne-am luat rămas
bun și m-am întors agale acasă. Parcă totul este mai frumos, mai îmbietor, și
casele, și oamenii, și natura.
Otopenii de Sus și Otopenii de Jos, cu case frumoase de-a stânga și de-a
dreapta șoselei, cu vile frumoase din loc în loc, cu grădini în care vezi de
primăvara până toamna flori de toate culorile, mărimile și gusturile, cu satul
Odăile urmărind calea ferată spre Chitila cu școala de șapte clase, cu doi doctori
și trei veterinari, cu brutărie, berării, birturi și cafenele pentru toți trecătorii, și
săraci și bogați și cu o trupă de jandarmi care vegheau la liniștea satelor. Pe
clădirea școlii era arborat drapelul cu stema regală, ca semn de cinstire a celor
20 de ani de la formarea României Mari. Drapelul viselor tuturor românilor de
pretutindeni.
Ajuns acasă am pregătit bagajul pentru dimineață. Ilicul și ciorapii lucrați
de Anastasia, brâul dăruit de ea, stilourile de la doamna Caliope și briceagul
multifuncțional (furculiță, linguriță, desfăcător de conserve, tirbușon și două lame
de cuțit) de la Andrei. Tata mi-a promis că la orele șase plecăm cu șareta și mă
duce până la Băneasa de unde pot lua autobuzul până la Cotroceni. Ne-am
culcat devreme, până în ora zece seara, cu ceasul pus de tata să sune la cinci
dis de dimineață. Parcă toți așteptam să sune ceasul.
La cinci și ceva era forfotă mare în bucătărie. Mama împacheta ceva de-
ale gurii, Anastasia niște prăjituri cu nucă făcute de ea, mamaie stătea nemișcată
în jilțul ei din lemn de ulm și ne privea zâmbitoare. Bărbierit, îmbrăcat în uniforma
de elev, la șase și un punct am plecat cu șareta condusă de tata. Era încă
întuneric. Abia la Băneasa s-a luminat de-a binelea. Autobuzul era în stație,
ocupat pe jumătate. Mi-am luat rămas bun de la tata și am urcat în autobuz. Am
găsit un loc spre spate. Autobuzul s-a umplut repede și la șapte și un sfert a
plecat. Băneasa, a trecut podul peste lac, a urcat la Miorița, Arcul de Triumf,
Calea Griviței, Popa Tatu, Biserica Mihai Vodă, Uranus. La ora opt fără zece
eram la poarta cazărmii Alexandria.
 80

NEGURA ISTORIEI NE ÎMPUȚINEAZĂ SPERANȚA

Luni și marți am făcut pregătire pentru examenul de miercuri-vineri. Sala

tehnică de armament și muniții și platoul de instrucție au devenit favoritele
noastre.

Cazarma Alexandria din Dealul Spirii - 1938

În laboratoarele școlii am revăzut machetele și piesele secționate din
armele și munițiile la care urma să fim verificați, blindatele, tunurile, căștile,
măștile de gaze, echipamentele de comunicații, bucătăriile rulante, fel de fel.
La instrucția de front am făcut repetiții pentru comanda grupei și a
plutonului de infanterie în formație, în marș, întoarceri, saluturi, onoruri etc.
La instrucția tragerii am învățat regulile și procedurile din poligoanele de
trageri, luarea corectă a liniei de ochire, etc.
La instrucția sanitară am repetat cum să stabilizăm răniții, cum să folosim
garoul, cum să bandajăm rănile, ce să facem și ce să nu facem pentru a preveni
bolile venerice, molimile și tuberculoza.
 81

La Religie am repetat despre Biblie, despre biserica noastră ortodoxă și

despre toate sectele care ne dau târcoale și ne ademenesc – despre scapeliți și
selivanoviști, despre secta studenților numiți mileniști sau ruseliști care nu depun
jurământ și nu fac serviciul militar, despre secta teodoriștilor sau a mântuiților,
despre secta secerătorilor din zona Brașovului, despre secta darbiștilor, a
nazarenilor sau pocăiților, despre adventiști, despre penticostali, despre baptiști
sau despre secta tremurătorilor, despre adepții stilului vechi bisericesc, despre
ce cred ei, ce-i diferențiază de noi, cum să ne ferim să nu fim orbiți de jurămintele
lor, cum să-i lăsăm în pacea lor fără să ne stricăm pacea noastră. Am învățat
despre rolul ofițerului la căpătâiul rănitului când nu au preot, ritualuri și obiceiuri
ortodoxe ce trebuies cinstite de toată trupa și toate gradele oștirii române...
La Istoria românilor, de la Basarab I încoace, am repetat despre iredenta
bulgară care vrea înapoi Cadrilaterul, iredenta ucraineană care vrea Basarabia la
ei, sau iredenta maghiară care vrea Ardealul și tot Banatul, ce vor, ce pretenții
teritoriale ridică de la statul român, cum trebuie să-i lămurim pe ostași să lupte
pentru ”Țară, Tricolor, Rege și Pământ” să-i lămurim că Țara este mai presus de
noi, de viețile noastre, că trebuie păzită cu ”para inimii și tăișul sabiei noastre
tinere de ostași viteji”.
La administrație am învățat despre achiziții și rechiziții, despre gestiune și
păstrarea averii armatei, despre cum trebuie să îi ocrotim pe cetățenii eliberați de
sub focul inamicului sau pe cei ale căror locuri le-am cucerit, despre ce spun
legile militare internaționale că avem sau nu avem voie să facem în timp de pace
și în timp de război. Ce prevăd tratatele internaționale pentru timp de război, ce
obligații avem ca ofițeri în respectarea acestora.
Căpitanul nostru, comandantul detașamentului instrucție militari cu termen
redus, sau cum ne mai porecleau ofițerii fără șapcă (ofițerii în rezervă au doar
ținută de instrucție, nu au ținută de oraș), căpitanul Roșca, ne-a amenințat că
”cine ia medie sub șapte este repartizat la trupă să facă gardă până termină
armata” ne-a pus pe gânduri.
L-am întrebat cine vine în comisia de examinare. Nu știa nici el, atât știa
că va fi un locotenent colonel din școală și că majoritatea celorlalți sunt de la
Arsenalul Armatei din unitatea de Gardă Regală și președinte va fi unul dintre
generalii numiți de rege ci o zi înainte de examen. Nimeni nu știe ce gândește
regele.
Miercuri dis de dimineață ne-am pregătit pentru examen. Primul examen
planificat era instrucția de front a soldatului, a grupei și a plutonului. Platoul dintre
clădirile școlii s-a umplut de uniforme. Noi, trei grupe a șase elevi, o grupă de
elevi ai școlii de subofițeri tehnici și o grupă de soldați cu armele la ei, cei care
vor executa comenzile noastre, am intrat primii la examinare. Culmea! Plutonul 4
intră primul. De la coadă la cap.
 82

Pe latura comandamentului, o masă lungă și șase scaune. Masa comisiei

de examinare. Pe masa curată, acoperită cu fețe de masă albe, imaculate, doar
sticle cu apă și pahare pe platouri din sticlă cu șervețele brodate alături. La
centrul mesei, cu fața spre platou, trona icoana Maicii Domnului cu pruncul la
piept și un buchet de busuioc legat cu o panglică tricoloră, lată de doi centimetri.
Căpitanul Roșca a comandat vreo cîteva mișcări de încălzire de genul:
„Pluton v-aliniați! Pluton drepți! Pluton pentru onor la dreapta prezentați Arm!
Pluton la dreap-Ta! la stân-Ga! etc” (pe litera mare se punea accentul comenzii).
La ora opt fix au ieșit pe ușa comandamentului evaluatorii și au luat loc la
masă. Frig, teren uscat, soarele răsare, lumina foarte bună. Președintele comisie
de examinare, domnul general de brigadă Aldea Aurel, comandantul Divizie 11
Infentarie. Membrii: colonelul Mareș Nicolae, locotenții colonei Tronaru Levente,
Stoica Petruș, maiorul Lazăr Toma și preotul Tudor Iftode. Domnul general ne-a
prezentat cum se va desfășura examenul – în ordine alfabetică, ne prezentăm în
fața comisie, salutăm de pe loc și din mers, luăm poziția descoperit, efectuăm o
închinăciune la icoana ce va trona pe centrul mesei, spunem”Tatăl Nostru” după
care, comandăm o grupă de elevi subofițeri sau militari în termen efectuând toate
mișcările instrucțiunii de front odată cu ei. La terminare vom conduce grupa la
locul ei, o vom lăsa în”pe loc repaus”, ne vom prezenta în fața comisiei și vom
raporta că am terminat exercițiul. La orele două din dupăamiază vom merge la
sala de clasă unde vom fi examinați la religie și la istorie. După noi, intra la
verificare elevii plutonului 1. Mâine dimineață vom fi examinați la cunoașterea
armamentelor și la orele zece vom pleca la trageri în poligonul de la Chitila.
Vineri vom fi verificați la administrație, instrucțiunea sanitară și legislație iar la
orele două vom afla rezultatele și vom primi repartițiile de practică.
Eram al 16-lea din 18 în ordine alfabetică. Plutonul nostru era”ăla cu stea
în frunte”. Noi eram primii examinați. După noi, ceilalți, plutonul 1, 3 și 2. Așa a
fost stabilit.
Am început examenul. Se mai întâmplau bâlbe, unele întoarceri
bălăngănite dar, în marea lor majoritate, colegii mei erau fermi, cu vocea clară,
comenzi răsunătoare în ecoul dintre clădiri, fără sincope. M-am prezentat când
mi-a venit rândul: „Domnule general sunt elev Trifu Mihai, am onoarea să vă
salut! Vă rog să-mi permiteți să mă descopăr și să spun rugăciunea Tatăl Nostru!
„ Am spus Tatăl Nostru cu ochii în ochii preotului care parcă mă încuraja și mă
aproba, am terminat, m-am acoperit ordonăndu-mi singur ”Aco-pe-Riți!” am
salutat președintele comisiei cu mâna la chipiu, m-am întors și m-am deplasat, în
pas de defilare, în fața grupei pe care o aveam de comandat. Am urmat pașii
exercițiului până la capăt. Ferm, cu voce clară, cu comenzile regulamentare. La
final am mulțumit grupei pe care am comandat-o, m-am întors la stânga-împrejur
și m-am deplasat în pas de defilare în fața comisiei: „Domnule general, sunt
 83

elevul Trifu Mihai, am terminat exercițiul de instrucție de front al grupei. Vă rog

să-mi permite-ți să mă retrag!”. Domnul general Aldea mi-a ordonat ”Pe loc
repaus elev! Mulțămim!”
La orele zece și ceva eram gata. După noi, au intrat pe platou cei din
plutonul 1. Căpitanul Roșca era mulțumit de ”cum ne-am mișcat”. Ne-a luat în
formație de pluton și ne-a dus către dormitoare să depunem armamentul în
rastele. Ne-a lăsat să ne odihnim până la masa de prânz de la orele
douăsprezece. Ne-am mai uitat pe notițele de la religie că pe cele de istorie le
învățasem bine în facultate.
La orele două fără zece eram în sala de clasă, câte unul în bancă (primii
opt) ceilalți la două bănci în spatele lor. La ora patru și jumătate mi-a venit
rândul. Am tras subiectul 12: „Turtucaia, ultima speranță spulberată și ce a urmat
după ea” și ”îndatoririle ofițerului la moartea unui soldat pe câmpul de luptă sau
la instrucție”.
M-am prezentat” domnule general sunt elev Trifu Mihai, vă rog să-mi
permiteți să susțin examenul la istorie și religie! „ A încuviințat prin înclinarea
capului și mi-a luat biletul pe care i l-am înmânat cu mâna dreaptă. Am prezentat
ce a însemnat tăvălugul germano-austro-ungar cu trupele bulgărești alături, ce a
însemnat superioritatea numerică a armamentelor, lipsa de instrucție a soldatului
român, coroborată cu deznădejdea ce a cuprins trupa după moartea generalului
Dragalina, eforturile făcute de MS Regele Ferdinand de a proteja ceea ce a mai
rămas dar, mai mult ca orice, ce a însemnat să te vezi la fundul gropii și să
nutrești speranța că Dumnezeu te va ajuta să revii.
La religie am prezentat pe larg ce prevede regulamentul la organizarea și
oficierea, fără preot, a unor evenimente tragice pe linia frontului, am mai pus și
de la mine câte ceva și am încheiat prezentarea. M-am prezentat ”domnule
general, sunt elevul Trifu Mihai, am terminat prezentarea subiectului de examen!
Vă rog să-mi permite-ți să mă retrag.”
A doua zi, la orele șapte și patruzeci eram pe holul din față sălii tehnice. Și
aici, ca și la examenele anterioare am avut de așteptat până mi-a venit rândul.
Trecuse de nouă și jumătate când am fost chemat să trag biletul și să-mi
pregătesc răspunsul. Biletul 17: descrierea, întreținerea și reglarea tirului puștii
ZB model 1930, pistoletul Colt model 1911 și obuzierul Skoda de 150mm. Am
făcut prezentarea, am arătat pe machete cum funcționează și cum asigură
precizia solicitată dacă ținem cont de reguli. La sfârșit, maiorul Lazăr m-a
întrebat, după ce a solicitat aprobarea domnului general, de ce elemente depinde
viteza de deplasare a proiectului obuzierului, menținerea lui pe traiectorie și
precizia lovirii țintei. Am început cu calculul caloric al pulberii utilizate
(încărcăturii), cantitatea acesteia, rezistența la recul și la deformare a țevii, la
greutatea și forma profilului glonțului proiectilului (cu șparnele, cu gaze de luptă,
 84

cu exploziv, etc) și dacă acesta este destinat lovirii personalului sau al

blindatelor. Am desenat pe tablă schema tunului de 75mm francez, cu
amortizorul hidraulic de recul apoi am încercat schematic să explic de unde aș
începe și cum mi-aș croi cercetarea pentru o rază de acțiune mai mare și o
precizie mai bună. Când am terminat, domnul general Aldea s-a ridicat în
picioare, m-a felicitat pentru excelenta prezentare, m-a întrebat ce facultate am
terminat și i-a spus, cu voce gravă, maiorului:
– Niciodată să nu spui că este gata. Vor fi și să dea Dumnezeu să mai fie
tineri care vor să cerceteze și să aducă țării un plus de valoare. Apoi s-a adresat
mie cu un ”Felicitări tinere!“.
Am terminat examenul la orele zece fără un sfert. Ne-am dus la dormitor,
am luat armamentul din rastel și am plecat în curtea din spate să ne îmbarcăm în
autocamionul care ne va duce la poligonul de tragere de la Chitila. Ne-a însoțit
un plutonier armurier care, pe drumul de la Uranus, Cotroceni, Roșu, Chitila, ne-
a umplut capul cu ”să nu respirați”, să nu lipiți ținta stânga sau dreapta”, să fiți
siguri apoi apăsați foarte încet trăgaciul” etc., etc. Pe lângă faptul că ne
zdruncina camionul ne mai bruia și el. Când am ajuns ne-a luat în primire
căpitanul Roșca. „Să fiți atenți!”, Să nu vă grăbiți!” ”Să ochiți așa cum v-am
învățat!” și multe altele. Parcă dădea examen el, așa se preocupa de rezultatele
noastre.
Ne-am deplasat în stânga la poligonul de tir cu pistoletul. Țintele la 25
metri, ținte piept, de 80x60 cm cu forma bustului omului. În spatele țintelor, la
patru metri, un zid din beton căptușit pe partea noastră cu dulapi groși din lemn
de brad menite să rețină gloanțele. În spatele nostru a venit domnul general
Aldea, un locotenent colonel și maiorul Lazăr. Am tras câte trei focuri de pistolet,
pe patru linii a patru ținte. Am fost în seria a patra, ținta nr. 2. Am tras două focuri
în cercul mic de zece puncte și unul în al doilea cerc, de nouă puncte, total 29 de
puncte din treizeci. Nu a tras nimeni trei în cercul de zece. Am fost patru cu 29
de puncte, ultimii doi cu 20 de puncte. Tot plutonul a fost cotat cu ”foarte bun”.
La orele 12 și 30 am trecut la poligonul pentru puști ZB, pe trei serii a șase
linii de tragere. Țintele erau de mărimea 120 pe 60 centimetri, la distanța de 50
de metri, aveam trei focuri cu care să le doborâm. La comanda căpitanului Roșca
trăgeam câte un foc și ne opream cu pușca pe direcția de tragere. Se notau
țintele doborâte apoi comanda a doua serie de ”foc” apoi pe ultima. Din prima
serie am lovit țintele doi, la a doua doi și la ultima doi. În total am doborât țintele
din primul foc opt elevi, șase din al doilea foc și patru din al treilea foc. Plutonul a
fost notat cu ”foarte bine”.
Întorși la cazarmă pe la orele 15,30 am verificat armamentul în prezența
sergenților instructori, l-am depus în rastel, ne-am spălat și n-am dus la masă.
Eram morți de foame. După masă, ne-am odihnit jumătate de oră apoi am trecut
 85

la curățatul armamentului. Ulei de armă, (ulei de mecanisme fine) c\rpe albe,

perii din păr de cal împletit pe vergele din sârmă... La orele cinci din după amiază
eram în clasă la studiu pentru a doua zi. Am învățat până la ora nouă seara.
Vineri la orele șapte și patruzeci eram pe holul din fața clasei cu primii opt
în bănci, așteptau să tragă subiectele de la comisie. La opt fără cinci au venit toți
membrii comisie și s-a așezat la masă. A început examenul. Mi-a venit rândul pe
la orele nouă și patruzeci. Am intrat, m-am prezentat și am cerut permisiunea să
trag subiectul: înregistrarea fizică și valorică a rechizițiilor, întocmirea rapoartelor
de intrări și ieșiri din gestiune, combaterea râiei și a pelagrăi în rândul ostașilor
pe front și precizări ale legilor internaționale privind utilizarea gazelor și a
substanțelor toxice de luptă. Am pregătit subiectele mai bine de jumătate de oră.
Am prezentat subiectele în fața comisiei și am așteptat întrebări. Domnul general
mi-a adresat întrebarea „dacă rechiziționezi atelaje cu cai și proprietarul este
singurul întreținător al familie cum procedezi?” Am explicat că voi solicita ordin
de încorporare pentru proprietar, dacă este între 20 și 40 de ani, întocmesc
documentele de plată a bunurilor rechiziționate să se poată întreține familia
odată cu cererea de ajutor de stat pentru copii pentru toată durata cât tatăl este
mobilizat. Mi-a mulțumit pentru prezentare, am salutat și am părăsit sala de
clasă. La orele paisprezece ne-am prezentat în sala noastră de clasă să primim
rezultatele.
La ora paisprezece și un minut au intrat în clasă membrii comisiei cu
domnul general Aldea în frunte, comandantul școlii și căpitanul Roșca,
comandantul detașamentului de elevi, după el. Ne-am ridicat în picioare, am luat
poziția drepți și am așteptat comanda. Domnul general ne-a ordonat ”pe loc
repaus!” și ne-am așezat în bănci. Domnul căpitan Roșca ne striga după catalog.
Cine era strigat se ridica în picioare și aștepta ca domnul general să citească
notele și repartiția de practică. Note de la opt la zece, medii de la opt treizeci în
sus dar nici una de zece. În ordinea mediilor am fost al doilea. Am luat nouă la
”religie”. Celelalte note au fost numai de zece. Căpitanul Roșca a mulțumit
comisiei pentru corectitudinea cu care a acordat notele și și-a exprimat
mulțumirea că este cea mai mare medie a unui pluton de elevi la examenul de
trecere în etapa a doua de formare, stagiul de practică. Așteptam cu nerăbdare
repartițiile. Doi la Care de Luptă, patru la geniu, doi la Garda Palatului serviciul
transport, șapte la unitățile de călărași și dorobanți și ultimii trei, printre care și eu
la Arsenalul Armatei, curte vecină cu noi. Eu, chimist, Eduard Ponea, inginer
mecanic și Vicențiu Tăbleț, inginer electromecanic. Toți trei ne vom prezenta luni
de dimineață, cu tot bagajul, la locotenentul Toma de la sectorul aviație. De la
orele 14,00 suntem liberi până luni dimineața la orele opt când ne vom prezenta
cu foaia de repartiție la noile posturi de pregătire. Fără armă, fără muniție, doar
cu cele două ținute de instrucție, mantaua, pătura, ranița, masca contra gazelor
 86

și sacul pentru merinde cu gamela, lingura și furculița în el. Am plecat acasă cu

toate bagajele parcă mă mutam din țară. Tatăl lui Eduard a venit cu mașina și l-
am rugat să-mi ia și mie harnașamentele să nu le car de pomană până la
Căciulați. Vicențiu s-a oferit să le ia el și să le aducă luni dimineața, odată cu ale
lui. Am luat în geantă numai lenjeria ce trebuia spălată. Am ajuns acasă pe la
șapte și jumătate seara. Se înnoptase. Dau telefon la Eliza. Nu răspunde. Mai
dau telefon peste zece minute. Nimic. Revin pe la opt. Răspunde doamna
Caliope precipitată. Nu știe nimic de Eliza. Intru în panică. Sun pe domnul inginer
Zorileanu. Răspunde doamna Zorileanu care îl cheamă la telefon cu un ”dragă
vino la telefon că te caută un tânăr”. Domnul inginer îmi spune că a plecat pe la
orele 15,30 cu Irina, colega de birou. Caută telefonul Irinei și mi-l dă.
O sun pe Irina care îmi spune că s-au despărțit în stația de autobuz din
Popa Tatu de unde Eliza trebuia să ia autobuzul de Pipera. Am intrat în panică.
Au intrat toți în panică. Domnul inginer Zorileanu suna din zece în zece minute să
afle vești. M-a asigurat că anunță prietenii lui de la Siguranță, de la Poliția
Bucureștiului și de la Gardienii Publici să caute, să scotocească, s-o găsească și
să o aducă acasă. Toată casa era dată peste cap. Mama, mamaie, Anastasia,
jeleau, tata înjura, Andrei se întreba cum de se poate să dispară un om fără
urmă așa, din senin în București, capitala tării?
Am pornit motocicleta din șopron și chiar dacă este frig, este singurul
mijloc rapid de locomoție pe care îl am. Anastasia mă roagă s-o iau și pe ea:
– Vin și eu cu tine, rămân la tanti Caliope că n-o fi bine. Avea dreptate.
Am ajuns pe la nouă și jumătate seara. Doamna Caliope era distrusă, din
”fata mea unde ești” n-o scotea. I-a făcut Anastasia un ceai de tei, a ținut-o în
brațe, degeaba. O podidea plânsul și se oprea doar când auzea țârâitul
telefonului. Mă întreba domnul Zorileanu dacă a ajuns cumva acasă. Nu și nu.
S-a făcut trei dimineață. Nimic. Nu știam unde să mă duc, ce să fac. Poliția și
gardienii publici nu au găsit nimic pe străzi, erau aceiași cerșetori și pierde vară
dintotdeauna, aceleași ”savastițe” care-și vindeau trupul pe lângă birturile și
hotelurile Bucureștiului, aceiași hoți de buzunare și șmecheri de alba-neagra
care colorau și miroseau urât în toate zonele de ”interes”. Așteptam. Îmi făceam
fel de fel de gânduri pe care nu vreau să le exprim că mă sperii și eu de ele.
Dimineață m-am dus cu doamna Caliope la Prefectura Poliție Capitalei să
depunem cererea de căutare a dispărutei Barbu Eliza, în vârstă de 22 de ani, cu
semnalmentele cunoscute... Ne-a luat în primire un comisar de poliție care, după
ce ne-a invitat în birou, ne-a prezentat partea neagră a Bucureștiului cu gradul
înalt al prostituției, cu crimele din casele de toleranță și din jurul acestora. În
fiecare zi sunt date dispărute în București 5-6 fete și 2-3 neveste. Astă noapte au
fost găsite șase fete moarte, două la Crucea de piatră (Dristor), una pe Calea
Griviței, una la hotelul Princiar, una la hotelul Bristol (Esplanade), una la hotelul
 87

Splendid și una la hotel Bulevard. Toate sunt majore și stăpâne pe viața lor. Este
ca în Apocalipsa. Apocalipsa 14:8 Un alt înger, al doilea, a urmat spunând: „A
căzut, a căzut Babilonul cel mare, cel care a dat să bea la toate neamurile din
vinul mâniei datorat desfrânării lui! „Doamna Caliope a început să plângă în
hohote.
– Fata mea nu este așa domnule comisar, ea este studentă la drept
comercial, are serviciu bun la Uzinele Malaxa, s-a logodit cu Mihai care este elev
la școala de ofițeri de rezervă Dealul Spirii, a plecat bine la serviciu, a plecat la
15,30 cu o colegă, s-au despărțit la Popa Tatu și de atunci n-a mai văzut-o
nimeni. Vă rog să mă ajutați să o găsesc. Vă rog din inimă!
– Bine doamnă, așa facem dar trebuie să mă ajutați și dumneavoastră.
Uitați aici notă cu telefonul meu de la serviciu și de acasă, mă anunțați, la orice
oră, cu tot ce aflați. Întocmiți cererea de căutare, cu toate datele, unde a fost
văzută ultima dată, treceți telefonul dacă aveți și încep căutările. Dați-mi
fotografia fetei.
Am scris eu cererea cu toate datele convenite cu doamna Caliope, le-am
dat comisarului Bârsana Toefil și am plecat acasă. M-a sunat domnul Zorileanu,
m-a întrebat ce am făcut, i-am spus și mi-a cerut numele comisarului care se
ocupă de caz. Ziua de sâmbătă, 10 decembrie 1938, a trecut cel mai greu.
Sufocant de greu. Ne veneau în minte toate nenorocirile. Pe la șase după
amiaza ne-a sunat comisarul Bârsana și ne-a spus că ar fi dat de un fir. A găsit
niște martori care au văzut ceva la plecarea autobuzului din Popa Tatu, o fată
frumoasă, cu un pardesiu grena, cu pălărie și cizme negre care a cam fost luată
pe sus de trei inși și băgată într-un Ford Y negru cu numărul de înmatriculare
murdar. După căutări, forduri negre sunt vreo șaizeci din care vreo treizeci ar
putea fi suspecte. M-a întrebat dacă fata a avut de-a face cu comuniștii, ei sunt
cei mai mulți care dețin Forduri fabricate în România, sunt mai ieftine și nu vor
să-i îmbogățească pe capitaliștii de la Mercedes. Am făcut ochii mari la doamna
Caliope care auzea convorbirea și mi-a spus că a avut în urmă cu un an și ceva
o altercație cu unul din garda de corp a lui Lucrețiu Pătrășcanu. A auzit și
comisarul și ne-a promis că va lua legătura cu cine trebuie de la Siguranță și-i va
găsi. L-am sunat pe domnul Zorileanu și i-am spus tot ce am aflat. Doamna
Caliope l-a sunat pe profesorul Andrei Rădulescu. Acesta l-a sunat pe Lucrețiu
Pătrășcanu. Pătrășcanu, un intelectual școlit și educat, a apelat la toți cunoscuții
lui pentru a afla date despre eveniment. Nimic. Cel ”acuzat” de doamna Caliope
era plecat la Iași de mai bine de două săptămâni. Cercetările s-au oprit. Așteptau
vești și informații din teren.
Pe la patru dimineața am fost sunați să mergem la o casă din apropierea
aeroportului Pipera unde s-a iscat bătaie mare între soldații de la aerodrom și
niște inși care țin legată o fată pe care o obligă să se culce cu bărbații cărora le
 88

cer câte 300 de lei de fiecare. Unul din vecini l-a recunoscut pe unul poreclit
Luntrașul care i-a amenințat pe soldați că-i bagă în pușcărie dacă nu își țin gura.
Îl știa de la un scandal de luna trecută când s-a bătut cu vreo trei inși în plină
stradă că le-a luat prea mulți bani pentru jumătate de oră cu o femeie.
M-am dus fuga acolo cu Anastasia. Doi gardieni publici păzeau afară.
Am intrat în odaia dărăpănată. Eliza era aruncată pe jos, plină de sânge
pe față, cu o eșarfă legată de mâna stângă, aproape inconștientă. Au sosit
domnii Zorileanu și Andrei Rădulescu cu mașinile. Am luat-o în brațe pe Eliza și
am așezat-o pe perna din spate a mașinii domnului Zorileanu. Anastasia lângă
ea, o mângâia pe cap și plângea, doamna Caliope în față, lângă domnul inginer.
Direcția Spitalul Colțea unde era de gardă o nepoată a domnului Zorileanu. Am
plecat în urma lor. Am așteptat pe hol să iasă doctorul din sala de operație. Eu,
doamna Caliope și Anastasia eram cu sufletul la gură. Domnul doctor ne-a
prezentat situația: degetul mic de la mâna stângă tăiat de la ultima falangă, urme
de arsuri cu țigări pe piept, a fost violată, i-au tăiat părul în batjocură și are urme
de tăieturi de cuțit pe spate. Așteptăm să-și revină și să ne spună ce o mai
doare.
Acum este sub anestezie și cu perfuzie, o putem vedea după orele
douăsprezece. Doamna Caliope a leșinat. O asistentă a ajutat-o cu un
pansament în care a îmbibat o soluție cu un puternic miros de eter. Am rămas cu
toții împietriți rugându-ne ca Eliza să-și revină. Oricum o fi numai să-și revină și
să nu ne părăsească. Nu știu cum au trecut orele dar, la douăsprezece, asistenta
ne-a chemat în izolatorul în care era Eliza. Palidă la față, parcă fără sânge, s-a
uitat la noi și parcă ne ruga să o iertăm. Mi-au dat lacrimile. M-am repezit și am
sărutat-o pe frunte. I-am luat mâna în mâna mea și i-am sărutat-o. Pe cealaltă
parte doamna Caliope și Anastasia o țineau de mâna cealaltă. Cu lacrimi în ochi
ne-a spus:
– Am crezut că mă omoară fiindcă i-am văzut”, am crezut că este ultima zi
a vieții mele. Este a doua oară când mi se întâmplă. De ce mamă, de ce?
A început să plângă ușor. Nu mai avea vlagă să plângă. Apocalipsa 11:8,
a șaptea trâmbiță: „Și a venit timpul să-i distrugi pe cei care au distrus pământul!”
Pe la orele 16,30 a venit domnul Zorileanu cu comisarul Bârsana. Au stat
de vorbă cu Eliza, i-a cerut detalii și au asigurat-o că vor face totul să-i prindă și
să-i pedepsească pe făptași. Comisarul Bârsana a postat la ușa salonului doi
jandarmi cărora le-a ordonat scurt ”nimeni nu intră aici decât mama, cumnata și
soțul, oricine altcineva intră numai în prezența lor. Doctorii sau asistentele intră și
își fac treaba cu ușa deschisă, voi veți fi cu ochii pe ei. Dacă pățește ceva
pușcăria vă mănâncă, clar?” Bieții jandarmi au răspuns cu un ”Am înțeles, să
trăiți!”. Pe la orele 19 am plecat acasă cu Anastasia urmând ca a doua zi să vină
sora mea să stea cu ea. N-am avut liniște, n-am avut somn, n-am avut noapte.
 89

La orele șase am plecat cu tata cu șareta la stația Băneasa. Am ajuns la

Arsenalul Armatei, la sectorul Aviației să-l găsesc pe domnul locotenent Toma.
Au sosit și colegii mei și am așteptat cu toții în fața ușii metalice pe care scria cu
litere mari, albastre”, AVIATIE”. La opt și trei minute a venit domnul locotenent
Toma. Ne-a dat bună dimineața, noi i-am răspuns cu ”să trăiți!” și am intrat cu
toții în birou. După ce ne-am așezat pe scaune și ne-am tras sufletul domnul
locotenent ne-a prezentat ce vom avea de făcut împreună:
– Domnilor ingineri, aici avem doar un birou și un atelier dotat cu scule și
dispozitive de care ne vom ajuta să dezvoltăm niște cercetări minimale, empirice,
privind modernizarea tehnicii militare de aviație. Am încredere în seriozitatea, în
onestitatea și în patriotismul dumneavoastră. Toți trei aveți cele mai bune
recomandări de la personalități de mare importanță pentru țară și nu am a vă
ascunde secretele care ne preocupă pe noi, toți angajații Arsenalului, în ceea ce
privește producția națională de război. Poate vă întrebați de ce sunteți trei ingineri
de trei feluri. Simplu. Activitățile pe care le vom organiza și desfășura cuprind toate
cele trei domenii, chimia pentru carburanți, lubrifianți și explozibili, mecanica pentru
motoare, agregate și armament, electromecanica pentru acționări directe sau de la
distanță așa că, niciunul nu este mai presus decât celălalt și numai împreună
putem avea rezultate. Nu plecăm de la zero, plecăm de la ce avem acum și
încercăm să modernizăm. Programul nostru va fi de la orele opt la șaisprezece,
vom pleca pe teren, vom avea cazare și mâncare, veți avea tot timpul ordin de
deplasare în garnizoanele unde vom sta să vă puteți deplasa liberi, veți dormi
acasă fiindcă sunteți cu toții bucureșteni sau din localitățile limitrofe. Aveți întrebări?
– Dacă ne putem îmbrăca civil, a fost întrebarea colegului Eduard Ponea.
– Nicidecum îi răspunde locotenentul. Îmbrăcat militar, toate organele
statului sunt obligate să-ți acorde ajutor, îmbrăcat civil toți hoții vor să te fure.
– Dacă avem asigurată masa de prânz sau trebuie să ne-o asigurăm noi.
– Aici, la Arsenal, avem popotă, mergem împreună la masă, eu plătesc,
voi veți primi tichete de masă pe care le completați și la dați ospătarului în loc de
plată.
– Harnașamentele date de la școală le aducem aici sau le ținem acasă?
– Bună întrebare. Cred că cel mai bine aste să le aduceți aici. Sunt
păstrate la loc sigur, nu le pierdeți și la alarmă veniți tot aici așa că, mâine le
aduceți și le vom depozita într-un dulap metalic din secție, dulap la care o să
aveți fiecare cheie.
Ne-a arătat biblioteca cu toate proiectele, studiile și documentațiile care ne
preocupă dar a lăsat în coadă de pește un ”și ce vă mai vine prin minte, puneți
pe hârtie și stăm de vorbă întâi între noi apoi...ducem mai sus”. Interesantă idee!
Până la prânz ne-am acomodat și familiarizat cu biblioteca. Am găsit
proiecte de importanță majoră, cutezătoare, de viitor, multe dintre ele imposibil
 90

de pus în practică cu posibilitățile industriei actuale. Ne-a condus în minihangarul

în care trona un schelet de avion IAR 80 cu toate anexele pe el dar cu planurile
(aripile) demontate și așezate lângă perete, pe stative. Toate piesele erau reale
nu erau machete. La ora douăsprezece am mers la masa de prânz împreună.
Ofițeri superiori, inferiori, subofițeri, civili și noi, soldații cu trese de student pe
umeri, fiecare la mesele lor, pe grade, pe birouri, pe prietenii. Foarte frumos.
Șeful cantinei ne-a adus carnetele cu tichetele de masă, ne-a arătat cum să le
completăm și nu a uitat să ne spună că ”aici mâncarea este foarte bună, ce
mănâncă colonelul, mănâncă și plotonerul”.
După masă ne-am întors în birou în sala de studii care era orice pentru
noi, încăpere mare, cu două ferestre mari spre strada Uranus, cu bibliotecă pe
tot peretele plin din spate, cu două mese mari de opt persoane așezate oblic în
așa fel încât să nu se deranjeze unii pe alții chiar dacă ar fi 16 oameni înăuntru.
Am căzut pe gânduri. Mă frământa ce face Eliza. Vicențiu m-a văzut supărat și
m-a întrebat. I-am povestit. S-a albit la față:
– Și mai poți sta aici? Mai poți fi atent la altceva? Doamne ce nemernici!
Doamne, eu i-aș împușca fără nici o remușcare! Hai! Ridică-te și hai să mergem.
Mergem la chestură și cerem socoteală. Nu se poate așa ceva.
– Cum măi Mihai să fie luată cu forța din stradă măi! Ce fac polițiștii, ce fac
jandarmii, ce fac gardienii publici măi? De ce-i plătim din taxele noastre măi!
Cum măi așa ceva? Întreabă Eduard consternat. A ieșit pe ușă și s-a întors cu
locotenentul Toma care ne-a dat liber și ne-a rugat să nu intrăm în necazuri, să
avem mare grijă cu poliția legionară că nu sunt de încredere.
– Uite ce este, unde vă duceți să fiți în banca voastră. Voi nu aveți dreptul
să cereți socoteală organelor statului, voi mergeți numai să vă interesați politicos
și să-i rugați să ancheteze corect cazul. Vedeți că vis a vis de femei ușoare, de
prostituție, de crime pasionale nu-i departe prefectura poliției întrucât șeful ei,
prefectul Gabriel Marinescu, este în cercul de curvăsării al regelui, el îi caută și-i
aduce femeile la ușă așa că, reținerea este ideea cea mai bună în timpurile astea
tulburi. Vă rog frumos să nu-mi creați neplăceri.
– Am înțeles domnule locotenent, n-o să vă facem necazuri.
Pe drum le-am povestit amănunte. Vicențiu mi-a spus că este rudă prin
mezalianță cu comisarul Bârsana, cotat ca unul dintre cei mai buni comisari
români, și a plecat la prefectura poliției. Eduard este nepotul medicului șef de la
Colțea și îl va ruga pe unchiul lui să facă tot ce se poate s-o vindece atât la trup
cât și la minte.
Ne-am regăsit la orele optsprezece la spitalul Colțea. Au adus flori,
trandafiri roșii și crizanteme albe. I-au urat însănătoșire grabnică și i-au spus că
sunt solidari cu durerea ei și vor face totul ca, prin rudele și prietenii lor, să ne
ajute să găsim vinovații!
 91

Eliza, cu lacrimi în ochi, le-a mulțumit după care a prididit-o plânsul.

Colegii s-au retras, doamna Caliope a ieșit pe hol și a închis ușa. Am cuprins-o
în brațe, am sărutat-o pe frunte și cu mâinile ei în mâinile mele i-am promis:
– Eliza, te rog să faci tot ce poți să-i ajuți pe doctori să te vindece. Tu ești
și vei rămâne femeia de care m-am îndrăgostit orice s-ar întâmpla. Te rog să ai
încredere în dragostea mea. Ne vom reveni și vom fi bine, ai să vezi. Dumnezeu
ne iubește și ne ajută! Nu-ți mai face gânduri negre. Nu mă las până când
nemernicul nu va fi în pușcărie. Nu-i las să scape. Colegii mă ajută, au
cunoștințe, au relații, ne vor da un ajutor valoros. Te rog, lasă-ne să te ajutăm.
– Da Mihai dar m-au însemnat tăindu-mi degetul mic de la mâna stângă,
ca la curvele din bordel. Cum voi ieși eu în fața lumii?
– Asta te preocupă pe tine? Cum vei arăta în fața lumii? Preocupă-te să te
faci bine în rest lasă degetul. O mulțime de oameni, bărbați și femei au suferit
accidente și sunt fără mâini nu doar fără o mică parte din deget.
Am îmbărbătat-o, am rugat-o să gândească pozitiv și să creadă în viitorul
nostru. Anastasia a deschis ușor ușa și s-a strecurat înăuntru. Ne-a rugat pe
amândoi să avem încredere în noi și în viitor și ne-a spus că noi suntem exemplu
pentru ea, să n-o dezamăgim.
Am ieșit afară pe hol unde mă așteptau colegii. Vicențiu mă întreabă
curios:
– Fata care a intrat acum la ea cine este Mihai? Este foarte frumoasă și
pare foarte puternică și sigură pe ea.
– Este sora mea mai mică, Anastasia. Este o luptătoare, așa este.
– Mă uimește o așa strânsă legătură de familie pe care ai realizat-o!
– Nu am realizat-o eu Vicențiu, toți am participat, Eliza, mama ei, familia
mea, am crezut că Dumnezeu ne iubește și ne protejează dar... ne-a fost dat să
trecem peste așa ceva. Cine știe ce ne mai așteptă?
– Eu plec la prefectură la unchiul meu să-l rog să insiste pe caz.
– Mulțumesc Eduard, aștept să mă suni deseară. Mulțumesc mult.
Am plecat toți, a rămas numai Anastasia în rezerva Elizei. A reușit să o
facă să mănânce, a pieptănat-o, a aranjat-o puțin și i-a pus pe cap o eșarfă a ei
la care ținea foarte mult. Nu se mai vedea părul ciuntit în bătaie de joc. Parcă a
ieșit puțin din starea de șoc în care a fost adusă la spital. Dădea semne că vrea
să revină la viață.
Pe la zece seara m-a sunat Eduard să-mi spună că Luntrașul a fost găsit
spintecat pe trotuarul din fața stabilimentului de prostituate de la Crucea de
Piatră. Era numai în cămașă și avea o crizantemă roșie în gură. Mi-a spus că
atunci când i-a arătat Elizei portretul robot aceasta a avut un șoc spunând că
”acesta este portarul nostru de la uzină”. Așa este, s-a dovedit a fi unul din
portarii de la poarta unu a uzinei Malaxa. Era unul dintre liderii sindicatului. Se
 92

dădea mare șef pe unde se ducea. Pe el îl sunase portarul acela hulpav? O

cunoștea și voia să o aibă, să o umilească și să câștige și bani buni pe ea dacă o
sechestra într-o speluncă de bordel. Așa a făcut și cu logodnica sergentului care
l-a spintecat. A răpit-o în august, a ținut-o ostatecă într-o casă din strada Leova
(dintre Dristor și Bolgrad) la unul din tovarășii lui de fărădelegi, i-au tăiat degetul
mic de la mâna stângă, i-au făcut două tatuaje reprezentând organe genitale
bărbătești pe ambele fese apoi, în septembrie, a obligat-o să presteze servicii
amoroase în casa unei matroane de la Crucea de Piatră. Logodnicul a cercetat,
a aflat despre ce este vorba și a ajuns, ca oricare client în brațele femeii. Femeia
s-a speriat, matroana a anunțat finanțatorul că-i o mare problemă la taxare,
acesta a venit în grabă s-o pună la punct pe curvă moment în care, din dulap a
ieșit baioneta care n-a mai vrut să stea în vârful puștii ZB și l-a spintecat de la
mațe până la lingurică pe stăpânul femeilor ușoare după care l-a depozitat la
vedere pe trotuar. I-a așezat în gură o crizantemă roșie, la fel cum a lăsat el o
mușcată roșie, tăiată, pe masa din camera din care a răpit-o cu un an în urmă.
Matroana a anunțat repede prefectura poliției care a înconjurat casa și a început
ancheta dar ia-l pe ucigaș de unde nu-i. Au făcut filtre, au făcut descinderi, au
întrebat în stânga, în dreapta, nimic. Nici sergentul nu era, nici baioneta lui.
Femeia știa că anul trecut, când era cu el, făcea serviciu la un regiment de
dorobanți dar nu știe la care. S-au chinuit trei ani să-i dea de urmă. Sergentul s-a
pierdut în negura istoriei de la Prut până la Don... Logodnica i-a ținut pomenile
până prin 1947. Nu avea cruce, nu avea mormânt dar avea un suflet care îi
aprindea o lumânare.
Mai rău cu Eliza. Era în stare de șoc, de spaimă, de neîncredere în
oameni, de rușine, de ciudă, de teama că va ajunge iar pe mâna lor, a
nemernicilor, a dezaxaților care își bat joc de tot și de toate în văzul lumii.
Nemernici fără Dumnezeu. Colcăia Bucureștiul de hoți de buzunare, de violatori,
de șefi de clan, de fel de fel de nelegiuiți.
Apăruse chiar la vedere, cu afișe pe geamurile tramvaielor, marea Școală
de Șmecheri ai Bucureștiului. Șeful școlii de pick-pockeți (hoți de buzunare), Ilie
Ciolac, ajutat de hoții instructori (profesori) Foamelungă, Ilie cel Bun, Dumitrescu-
Chioru, Elena Mihăilescu-Foamfă, Aron Pincaș-Americanul, Gavrilescu-Autobuz,
Șarangă-Cuțit au speriat capitala ani la rând până prin 1945 când nu s-a mai
auzit de ei pe niciunde. I-o fi ”mâncat” legionarii sau nemții? Pe o ușă intrau în
arestul poliției, noaptea dădeau darul polițiștilor corupți și a doua zi erau din nou
pe bulevard sau în brațele matroanelor pe care le finanțau.
Dimineață, pe la orele nouă, locotenentul Toma ne-a anunțat că trebuie să
grăbim instalarea utilajelor la rafinăria Vega și să producem benzina noastră de
aviație deoarece ieri, 10 decembrie 1838, la recepția dată de Casa Regală, s-a
semnat acordul cu Germania pentru livrarea a 25% din producția de țiței pe
 93

următorii trei ani și ei, nemții, ne vor trimite benzină de aviație rafinată prin
Ungaria. Exportul către Germania era în prezent de 60.000 de tone/lunar și
nemții cer peste 300.000 începând cu ianuarie 1939. Peste 80%?
Dacă nu producem benzina noastră, efortul de înarmare (dădeam țiței,
luam armament și muniții) era grav afectat deoarece dădeam țiței ieftin și luam
benzină de 20 de ori mai scumpă. Am înțeles care este situația. I-am pus pe
colegii mei în cunoștință de cauză cu tot ce făcusem la Malaxa pentru producția
proprie de benzină de aviație, locotenentul Toma ne-a explicat că problema
motoarelor de avion s-a rezolvat, pe IAR 80 vor fi motoare de 1000 de cai și pe
cele ușoare, de recunoaștere sau de școală ( IAR 37 și IAR 39 ) vor fi montate
cele de 870 de cai. Ne-a anunțat că s-a rezolvat cu consumul de ulei în exces.
Am prezentat schema circuitului pentru rafinarea petrolului la Rafinăria
VEGA suprapusă pe harta de detaliu a terenului. Ne-am documentat vreo trei zile
cu tot ceea ce ne trebuia să supraveghem, ca reprezentanți militari, instalarea
utilajelor de către uzinele Malaxa, probele și calitatea benzinelor rezultate. Ne-
am stabilit atribuțiunile personale în cadrul echipei reprezentanței militare, pe
care le-am prezentat domnului locotenent. Le-a studiat vreo două ore, a făcut
modificări privind consemnările zilnice și calea rapoartelor de la întocmire,
avizare, verificare, aprobare și arhivare, ne-a dat fișele de raportare după tipicul
militar și angajamentul pentru păstrarea secretului militar. Observațiile ce urmau
să fie înaintate reprezentanților uzinei Malaxa sau șefilor rafinăriei trebuiau să
poarte, obligatoriu, semnătura domnului locotenent colonel Neamțu Filimon, șeful
biroului achiziții din Departamentul Înzestrării și ștampila acestuia. Când plecau
observațiile din acest birou deveneau ordine pentru toți civilii și militarii implicați
în activitatea verificată. Toți patru ne deplasam cu un automobil militar Nash
LaFayet de 90 de cai putere cu un motor în linie, cu șase cilindri, în patru uși cu
cinci locuri. Pe drum bun prindea și 90 de kilometri pe oră. Negru, cu bara față și
bara spate cromate, avea un aer aristocratic. N-a ținut decât trei zile până când
s-a calat motorul. Ne-au adus colegii la cravată de la intrarea în Chitila până pe
strada Uranus la cazarma noastră.
Ne-au dat în loc un Ford SAR V8 Fordor Sedan, frumos, negru, în patru
uși, motor V8 de 3621 cmc și 85 de cai putere, jante de 16 inch, care atingea și
120 de kilometri pe oră dar consuma 25 de litri de benzină la 100 de kilometri
față de cealaltă care consuma doar 16 litri. Nu consumul de benzină era grija
noastră că nu plăteam noi.
Fordul construit la fabrica FORD SAR din Calea Floreasca din București,
fabrică construită în anul 1935 de Henry Ford, care a început activitatea în ziua
de 4 mai 1936, a produs mii de mașini până la data de 11 iunie 1948 când a fost
naționalizată, demontată și cărată bucată cu bucată la ruși unde a produs cu
primii muncitori români prizonieri de război pentru doi ani, aceleași mașini, cu
 94

masca față și cu imagine de Molotov. Din ceea ce mi-a povestit prin anii 60 un
fost maistru din secția de rodaj motoare te crucești. Îi țineau rușii în palme cu
mâncare bună, vin din podgoriile Basarabiei, îi invita la chermeze cu multe
tovarășe văduve ce mai, trai pe vătrai numai să-i învețe pe găgăuzi să facă
treabă. Dacă Malaxa a plătit 180 de nemți să vină în București să-i învețe pe
români strungul, freza, raboteza, forja și alte sute de mașini unelte, rușii au luat
totul degeaba, dea gata, ca pe bunuri confiscate, plus 200 de meseriași prizonieri
să le pună în funcțiune. Din martie 1949 i-a dat voie să trimită pachete acasă la
familie, scrisori, ba mai mult, le-a asigurat și convorbiri telefonice planificate. Au
fost și câțiva care s-au opus și n-au vrut să-i învețe meserie pe ucenicii sovietici.
Pe unul l-au găsit mort în magazia de piese, altul a căzut de la etajul patru al
căminului de nefamiliști unde erau încartiruiți și vreo doi au fost transferați în
Siberia să repare niște motoare... N-ai ce face când tăvălugul este cât cerul de
mare. Mai bine viu și poate mă întorc acasă la nevastă și la copii decât să mă
”întorc telegramă” cu data și ora morții așa cum au sfârșit zeci de mii de
prizonieri din lagărele Siberiei...
Revenind la programul nostru de studenți reprezentanți militari, care, în
plină iarnă 1938, făceam naveta București-Ploiești, de la șase dimineața la șase
după amiaza, uneori la 22,00 sau 23,00, am reușit să ajungem cu
documentațiile, cu fișele de observație și cu planurile de execuție la zi, cu detalii
privind locurile vulnerabile unde putem fi minați, sabotați și scoși din producție în
așa fel încât la Ignat, când porcii se visează cu mărgele roșii la gât, în ziua de 20
decembrie, eram gata și noi cu documentația pentru domnul colonel Neamțu
Filimon spre avizare și aprobare. Locotenentul Toma era tensionat, era prima lui
prezentare de asemenea anvergură. A legat dosarul, l-a numerotat, l-a înregistrat
la secret de stat și a plecat la biroul colonelului. Din acest moment eram liberi la
programul de voie. Fiecare se pregătea după cum simțea nevoia. Am observat
că fiecare coleg studia cu sârg revistele de specialitate dar și Revista
Aeronauticii și Marinei care avea multe articole de interes major pentru noi,
cercetașii în ale producției românești de înarmare.
În mai toate serile m-am dus la spital la Eliza. Doctorul mi-a spus că nu
este bine, nu și-a revenit și nu este stabilă psihic. Are ore în șir în care se uită în
gol, în care nu cere nimic, nu vrea nimic, n-o bucură nimic. Și în momentele în
care am fost împreună am avut senzația că este absentă, zice da fără să știe de
ce, nu răspunde la întrebări, nu se bucură, nu se supără. Frică n-ar mai trebui să
aibă din momentul în care comisarul Bârsana a venit și i-a spus că făptașul este
mort și unul din colaboratorii lui a fost arestat, judecat și trimis cinci ani la
închisoare. A retras paza de la ușa salonului, a fost mutată într-un salon cu patru
paturi cu două dintre ele ocupate cu două doamne vesele cu care putea socializa
dar nu se vedeau progrese. Doamna Caliope și Anastasia sunt deznădăjduite
 95

dar nu vor să se dea bătute. Anastasia a hotărât s-o scoată din spital și să o
aducă acasă la noi unde toată ziua este cineva cu ea, s-o antreneze la treabă, s-o
scoată din starea asta de letargie dar și din atmosfera apăsătoare a spitalului.
Pe 21 decembrie 1938, orele 10,30 a sunat telefonul în biroul nostru. A
răspuns Eduard Ponea:
– Domnule colonel sunt elev Eduard Ponea vă rog să ordonați. Am înțeles.
Da, în 15 minute, am înțeles, am onoarea să vă salut !
Lasă telefonul în furcă și ne spune amenințător:
– În 15 minute vine colonelul în birou. Haideți să facem ordine. Mă duc să-l
chem pe Aurelian (Toma) din hală.
Am trecut repede la treabă. Măturat, șters praful de pe mese, strâns
revistele și manualele de pe mese, închis fereastra. A venit și locotenentul și
ne-am așezat cu toții pe scaunele de la prima masă din fața ușii de la intrare. La
10 și 15 minute a intrat colonelul pe ușă.
Descoperit, cu vestonul strâns în centura cu diagonală, cu cizmele foarte
bine lustruite, a închis ușa și s-a oprit la un metru în spatele ei. Locotenentul
Toma i-a dat raportul, a primit aprobarea să ne așezăm și am luat loc la masă
fără vreun carnet sau document în față, masa goală. Colonelul s-a așezat, a scos
documentele din plic și ne-a spus:
– Domnilor, așa cum m-am așteptat, ați dat dovadă de seriozitate, de
profesionalism și de ce nu și de patriotism. Știu că ați avut o perioadă grea, unii
cu evenimente nefericite în familie dar ați făcut o treabă foarte bună. Astă
noapte, împreună cu comisia militară, am studiat planurile și măsurile propuse de
dumneavoastră și s-a luat hotărârea să fie încartiruită acolo o subunitate de pază
care să asigure accesul controlat dar să și apere zonele pe care le-ați
nominalizat a fi fragile. Cât privește sabotajul este treaba siguranței care în mod
cert va fi acolo în permanență. Vreau să vă mulțumesc și să fiți de acord ca de
Crăciun să-l propun pe domnul locotenent Toma Aurelian să fie avansat la
excepțional de către domnul ministru de război. Dumnealui câștigă un an din
stagiu, noi câștigăm un foarte bun camarad iar dumneavoastră veți căștiga un
comandant cu notorietate și cu prestanță. Pentru dumneavoastră domnilor elevi
am obținut pentru fiecare o permisie de zece zile din data de 23 decembrie 1938
până la 02 ianuarie 1939. Domnule căpitan Toma, dumneata vei fi pe 24
decembrie la orele 09,30 la Statul Major General unde te voi aștepta să intrăm la
domnul ministru, ne-a acordat zece minute. Felicitări!
S-a ridicat, a lăsat pe masă ordinele de permisie și citația pentru
locotenentul Toma de a se prezenta la minister apoi, pe 26 la Cercul Militar pentru
avansare. Ne-a salutat și a plecat. Toată întrevederea a durat fix 15 minute. Minute
în care am fost ca hipnotizați. Nu credeam că ni se întâmplă nouă. O recompensă
la care nici nu am visat. Locotenentul Toma era în al nouălea cer. Mulțumea
Cerului dar ne mulțumea și nouă.
 96

– Vă mulțumesc stimați colegi! Suntem o echipă de profesioniști dar și de

foarte buni camarazi, atât între voi cât și cu mine. Să vă ajute și să ne ajute
Dumnezeu să ne îndeplinim misiunile încredințate! Astăzi și mâine facem curat în
secție și în laborator, de poimâine sunteți acasă, în permisia pe care o meritați
din plin. Dacă sunteți de acord, până la masa de prânz, a doua zi de Crăciun, să
ne întâlnim pentru câteva momente la Cercul Militar. Cu ocazia avansării vreau
să vă fac cinste în mod oficial. Vă rog să nu veniți singuri, veniți cu iubitele
voastre să se bucure și ele că le scoatem în lume. Vă rog frumos!
Cum poți să-l refuzi? N-ai cum. L-am asigurat că vom fi prezenți la Cercul
Militar.
Pe 23 decembrie, la orele 10,30 m-am dus să o scot pe Eliza din spital. A
venit Vicențiu cu mașina familiei sale, un Hillman Minx Magnificent model 1936,
albastru, cu dungă albă la jumătatea ușilor, o frumusețe de mașină. Doamna
Caliope nu a putut veni. M-am dus cu Anastasia, am semnat formele, am dat
numerele de telefon la care poate fi găsită de doctor (telefonul ei și al meu de
acasă) și ne-am îmbarcat. Eu cu Eliza pe bancheta din spate, Anastasia alături de
Vicențiu, în față. Vedeam prin oglinda interioară cum se uită Vicențiu la Anastasia.
Pe furiș, îi roșea obrazul, parcă se și intimida... Anastasia arunca ocheade pe furiș.
Măi să fie! S-au văzut o singură dată și gata? Al naibii Cupidon, ăsta! Pe drum
Eliza a stat cu capul pe umărul meu. Nu a vorbit dar mă ținea strâns de mână.
Ajunși acasă am condus-o pe Eliza în camera ei unde Anastasia făcuse focul și
schimbase lenjeria, eu am stat cu Vicențiu în bucătărie unde era cald și bine. Sora
mea ne-a servit cu o cafea la ibric, turcească, cum știa ea să o facă (o fierbea
două, trei minute la foc mic, ținea ibricul cu mâna deasupra focului aragazului). Am
întrebat-o dacă are gaz în butelie (gazul livrat de Rafinăria Astra Română, în butelii
de 8 kg din care era 8% propan și restul butan, aproape ca în zilele noastre) mi-a
confirmat că mai are cam jumătate dar m-a rugat să verific ochiul mic al aragazului
Electrolux care nu avea putere așa cum avea al ei de acasă. Imediat s-a oferit
Vicențiu că-l verifică el, eu să stau cu Eliza până este el gata. Așa am făcut, am
vrut să văd cât de departe merge Anastasia așa, din prima.
Eliza citea romanul ”Ciuleandra”, roman psihologic scris de Liviu Rebreanu
în anul 1927 la care m-a frapat motto ul”... și nu știi că tu ești ticălos și mișel și
orb și gol...” din Apocalipsa 3:17. Și-a ridicat ochii și mi-a spus:
– Știi, oamenii poartă o mască să nu arate lumii cum sunt ei. Așa și eroul
romanului, Puiu Faranga, vrea să arate că este om dar el este de fapt un monstru
diabolic. Citesc cartea a doua oară. Cum și ce trebuie să faci să cercetezi omul și să
știi în care să ai încredere și în care nu? De ce atrag eu monștrii asupra mea Mihai?
– Nu Eliza, nu. Tu nu atragi monștrii. Monștrii sunt invidioși pe frumusețea
ta, pe eleganța ta, pe felul tău de a fi. Ești ca o floare frumoasă pe care unii vor
să o fure.
 97

– De ce pe mine? Ce a avut acel portar nenorocit cu mine? Acum revăd

unele gesturi pe care le făcea, cu ce poftă nesimțită mă privea și cum se uita
după mine... Acum văd, acum realizez că eu l-am provocat. Trebuia să mă
îmbrac în salopete murdare și să port ochelari de vedere fumurii să nu mă
observe, să fiu ca toate acele femei care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta
și vin la muncă cu speranța că vor avea ce mânca și ceva bruma de bani să se
întrețină? Oare avea dreptate Pătrășcanu când îi spunea unchiului meu că este
multă nedreptate, inechitate și exploatare a muncitorilor? Așa o fi? Știu că
angajații de la Malaxa n-ar pleca în altă parte fiindcă aici au fost și sunt mulțumiți
de salarii și de condițiile de muncă din uzină. Chiar și comuniștii care pun afișe
peste tot recunosc că la Malaxa se respectă legea muncii dar la Grivița și la mulți
alții nu se respectă. Dar ce legătură are foamea cu ce mi-au făcut mie? N-are
legătură, are legătură cu capul, cu ce spune Rebreanu în Ciuleandra. Și câți n-or
mai fi ca Puiu Faranga!
– Așa este. Vezi bine că Bucureștiul și țara au fost cuprinse de niște
bande nenorocite de proxeneți, de ucigași, de hoți și de descreierați legionari sau
comuniști care nu mai știu cum să scoată bani și foloase din munca altora. De
ținut minte că de acum încolo trebuie să ne apărăm de ei, să nu le dăm ocazia să
se mai ia de noi.
Deocamdată vei sta acasă până te refaci complet. Nu vei rămâne
niciodată singură. Eu și Anastasia vom fi mereu cu tine. Când vei fi bine îți vei
relua cursurile la facultate și să vedem dacă vei mai lucra la Malaxa. Acolo va lua
domnul inginer Zorileanu măsurile pe care le știe el. Am și trebuie să ai încredere
în el. Mă duc să aduc lemne. Vrei să faci baie, încălzesc apa din boiler?
– Nu. Nu fac baie acum, dacă o fi fac deseară când vine mama de la
serviciu.
Am ieșit să aduc lemne și să umplu lada de lângă sobă. Trec prin bucătărie
unde Anastasia stătea de vorbă cu Vicențiu care s-a scuzat că trebuie să ajungă
acasă și a plecat luându-și la revedere de la noi. O întreb pe Anastasia:
– Ce faci Anastasie? Dai curs inimii sau minții? Până mai ieri spuneai că
mori după David. Acum nu mai mori după el? Ce s-a întâmplat?
– Frate, n-am dormit multe nopți, m-am gândit în fel și chip. De ce a fugit și
n-a spus nimic? Am dat pe la nenea Iosif de trei, patru ori, nimic. Și el se teme de
ce face și unde o fi nepotul lui... Nu. Nu-i de mine dacă la prima frică fuge. Ori n-ai
curaj și nu ești bărbat, ori ți-a pus alta oala cu farmece. Nu-i cazul lui cu
farmecele. Unde-i?
– Nu cred că-i aminte lui David de farmece, altceva se întâmplă cu el. Mi-e
teamă c-o fi fugit la sovietici. Ei îi apără pe evrei. Îți place Vicențiu?
– Nu știu de ce dar simt că Vicențiu mă place și îl plac și eu. Este altfel.
 98

– Eu nu zic nimic Anastasie. Nimic nu zic că viața nu ține cont de mine sau
de tine. Dumnezeu ne-a dat viața să o trăim cu intensitate, cu demnitate și cu
iubire. N-a spus să fii pe veci cu primul ieșit în calea. Cum simți așa faci. Eu am
fost și voi fi mereu lângă tine. De mine să nu te ferești niciodată. Eu sunt pățit.
– Mulțumesc frate! Mulțumesc mult. Tu contezi cel mai mult pentru mine
să știi. După mama bineînțeles. Nu ți-o lua în cap, mama-i mama.
Am plecat acasă să văd ce mai trebuie și ce nevoi de ajutor au părinții.
Mamaie și mama parcă erau ca în prima zi de doliu. Nici nu se uitau în ochii mei
când îmi vorbeau.
Tata era și el supărat dar nu se arăta, parcă îl depășeau sarcinile și era
gata să izbucnească. Andrei stătea numai în calea lui și-l întreba mereu ce să
mai facă. Îl apucase dragostea de muncă în gospodărie... sau nu voia să-l
supere pe tata.
Am salutat cu un sărut mâna la care n-am primit răspuns, doar privirea
mamei care parcă mă compătimea. M-am dus în camera mea și m-am schimbat
în hainele normale de muncă și de mers în lume ca un gospodar. M-am dus la
cai și am făcut curat apoi la mânji. Am stat cu ei mai bine de jumătate de oră de
s-a speriat tata. Când a venit mă privea din ușa grajdului cum mângâiam mânjii.
A plecat cu ochii în lacrimi.
După-amiază am scos șareta, le-am luat pe mama și pe mamaie și am
plecat cu ele la Eliza. Voiau să o vadă neapărat. Au luat ciorbă de dovleac,
plăcintă cu ceapă și cu ardei, gogoși de post și niște vin pentru femei, mai dulce.
Când am ajuns, am legat caii de mânerul porții, le-am pus fân în tainiță și
foaia de cort în spate să nu lase baligă pe stradă. Mamaie a intrat prima, mama
după ea și eu la urmă cu papornița din împletitură de papură. Tare s-a mai
bucurat doamna Caliope când le-a văzut pe amândouă urcând în pridvor.
– Unde este fata? întreabă grăbită mamaie. Vreau s-o văd eu prima.
Doamna Caliope a condus-o pe mamaie la Eliza cu un uite cine a venit la
tine fata mamei!
– Anastasio lasă-ne singure fata mamei. Anastasia a ieșit afară țâfnoasă.
– Fata mamei uite care este treaba, viața este grea dar noi trebuie să știm
să trecem prin ea. Crezi că numai acuma se întâmplă asemenea lucruri? Nu
mamă, s-au întâmplat mereu. Sora mea a pățit la fel. L-a prins pe nenorocit
peste câtva timp și i-a tăiat bărbăția. Nimeni n-a știut ce va face ea și cu
logodnicul ei care o iubea. Nenorocitul nu s-a lăsat și peste doi ani a intrat peste
ea în casă s-o omoare. Avea copilul mic, în fașă. A luat un satâr și l-a pocnit de
la nenorocit la cap. L-au dus noaptea la șosea la Tâmboești să creadă lumea că
a fost bătut acolo. N-a mai ieșit om, s-a chinuit cu cerșitul vreo doi ani și a murit.
Soră-mea și-a văzut mai departe de viață, de bărbat și de copii. A murit amu trei
ani de bătrânețe, avea șaptezeci și cinci de ani, era mai mare ca mine cu 4 ani. A
 99

luptat mamă, a luptat pentru ea și pentru viața ei. Așa trebuie să faci și tu, să fii
mereu atentă și să lupți cu tot ce vrea să te doboare. Nu uita niciodată că ai
lângă tine un om bun, pe nepotul meu, care este un suflet curat, iubitor și
muncitor mamă, n-o să te lase niciodată de izbeliște. Da? Vreau să văd la tine
mai multă zbatere pentru tine și pentru el. Vreau să văd cum te agăți de viață. O
chem și pe Letiția amu la tine. Dă-i speranțe de bine mamă că-i tare tristă și ea.
E mamă și te iubește ca pe fata ei să știi.
Au stat de vorbă, i-au povestit una, alta, parcă a mai înveselit-o. Anastasia
a plecat în oraș să-și cumpere oarece. Să cumpere ceva sau are vreo întâlnire
secretă cu Vicențiu? Mama a hotărât ca a doua zi, de Crăciun, să vină doamna
Caliope cu Eliza la noi, să sărbătorim împreună Nașterea Domnului Iisus Hristos.
Zis și făcut, după slujbă să fiu la ele să le aduc. Doamna Caliope s-a bucurat de
invitație, Eliza mai puțin. Parcă îi era rușine.
A doua zi, noi, toată familia am mers la biserică la slujba de Crăciun. Am
depus o coroană din crengi de brad cu flori nemuritoare, albastre, împletită de
mamaie, la monumentul eroilor din fața bisericii și am intrat la slujba preotului
Mitică Rădulescu, omul care se confundă cu parohia și cu satul. Este preotul
parohiei Adormirea Maicii Domnului de pe moșia palatului Ghica, hirotonisit în
anul 1927. S-a chinuit mult să restaureze biserica reușind în anii 1929-1931 să o
aducă la nivelul așteptărilor noastre. Zidurile reparate, zugrăvite în alb imaculat,
tabla înlocuită pe acoperiș, picturile interioare restaurate, o frumusețe de biserică
care ne cheamă la ea cu prilejul tuturor sărbătorilor din an. De dragul preotului
satului, veneau aici la marile sărbători și credincioșii din satele învecinate,
Canela, Moara Săracă (Moara Vlăsiei de astăzi), Pășcani și alții care-și găsiseră
locul de casă de-a stânga și de-a dreapta râului Cociovaliștea care trecea prin
satele noastre, oameni cărora le bucurase sufletele cu cuvinte binecuvântate
când îi vizita cu crucea sau cu icoana. Slujbă frumoasă, Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur la care am plătit eu, mama și mamaie, trei dintr-o casă când obiceiul
este ca fiecare casă să plătească o liturghie dar mamaie nu și nu, preotul Mitică
merită de trei ori liturghia. Așa era, avea dreptate mamaie.
S-a terminat slujba la orele zece. După predica preotului s-au împărțit
pachete la săraci să aibă și ei ceva bunătăți pe masa de Crăciun după care a
plecat fiecare la casa lui.
Am luat șareta și am plecat în Pipera unde am ajuns într-o jumătate de oră
cu caii înspumați dar bucuroși de drum. Le-am pus cergile de protecție pe ei și
m-am dus să le iau din casă. Doamna Caliope plângea, Eliza plângea. Ce s-a
întâmplat? Eliza nu voia să vină în vizită, era speriată și îi era teamă că se vor
uita la ea ca la o stigmatizată.
– Eliza eu sunt jumătatea ta. Ce pățești tu trăiesc și eu dar ține minte
pentru toată viața, așa cum eu sunt al tău și tu ești a mea și suntem copiii lor.
Gata, hai.
 100

Le-am îmbarcat și dă-i Negrule și Surule viteză. Am ajuns acasă când se

răsturna mămăliga. Le-am așezat la masă și am așteptat ca mama și Anastasia
să ne servească. Eliza s-a așezat lângă mamaie, doamna Caliope lângă ea, eu
vis a vis. Am văzut cum a pus mâna stângă, cu mănușa din broderie, pe mâna
bunicii și s-a uitat lung în ochii ei. Bunica i-a zâmbit și încurajând-o cu un
„frumoasa mea, ești cu mine”.
Ne-am ridicat în picioare când tata a început rugăciunea Tatăl nostru:
Tatăl nostru Care – Le ești în Ceruri, Sfințească-se numele Tău, Vie împărăția
Ta, Facă-se voia Ta, Precum în Cer așa și pre Pământ. Pâinea noastră cea de
toate zilele, Dă-ne-o nouă astăzi, Și ne iartă nouă greșalele noastre, Precum și
noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pre noi în ispită, Și ne izbăvește de cel
rău, Că a Ta este împărăția, Slava și Puterea. În numele Tatălui, al Fiului și al
Sfântului Duh, Acum pururea și în vecii vecilor, Amin! Tare, clar și ferm. La final a
adăugat: Să ne ajute Dumnezeu să fim sănătoși și să fim împreună! la care noi
toți am răspuns Amin! Ne-am așezat la masă liniștiți, mulțumindu-i Domnului
pentru toate.
Am început cu sărmăluțe în foi de viță cu multă smântână, a urmat o
tochitură cu mai multă carne de porc decât de obicei apoi friptură de porc cu
salată de varză roșie. Nelipsitele scovergi cu brânză dulce de vacă și cu urdă.
Vin dulce (tăiat cu hrean) pentru femei și mai aspru pentru mine și pentru tata.
Andrei a băut două guri de la mama apoi a completat cu limonadă cu mentă de
la Anastasia. Anastasia l-a admonestat cu un” ce mă, tu n-ai nici acu paharul
tău? „ la care Andrei s-a întristat. Nu se aștepta la așa ceva de la Anastasia.
Eliza a mâncat bine, a băut un pahar cu vin și a mâncat din scovergile cu
care o îmbia bunica. N-o lăsa deloc în pace. După masă am stat și am povestit
despre bunele și relele anului pe care îl încheiem. Tata se pronunța că eu i-am
adus o mare bucurie angajându-mă și găsindu-mi fata care mă merită. Aici s-a
oprit, n-a mai continuat. Anastasia a luat-o pe Eliza în camera ei unde au stat de
vorbă ca între fete. Andrei a plecat să se întâlnească cu băieții lăsându-ne pe noi
să vorbim în voie treburi serioase. Doamna Caliope mulțumea că ne-a găsit și că
o ajutăm atât de mult.
– Nu știu ce mă făceam singură doamnă Letiția, cred că picam și eu odată
cu ea. De serviciu n-am cum să mă las că nu avem altă sursă de venit, pensia de
urmaș este de numai 800 de lei adică un sfert din salariul unui muncitor, eu de
bine de rău câștig 3.000 uneori și 3.500 de lei. Cum este acum, în decembrie
ajung și la 4.000 de lei. Ce să fac? Încotro s-o iau? Să-i dea Dumnezeu sănătate
și viață lungă lui Mihai că tare este de treabă, l-am îndrăgit ca pe copilul meu!
Mi-a dat un sprijin enorm, nu mă mai simt singură în lupta pentru fata mea.
– Doamna Caliope, nu veți fi niciodată singure, vă vom sta reazem
oricând, numai să ne spuneți. Eu cred că suntem cu toții o familie acum.
 101

– Mulțumim domnule Marin, mulțumim mult, Dumnezeu să vă ajute!

– Să nu cumva să-i dați de înțeles că vă este milă de ea ați auzit? S-o
lăsați în zeama ei și s-o impulsionați să lupte pentru ea și pentru Mihai. Eu așa
am stat de vorbă cu ea și am văzut că mă înțelege. Ați auzit femeilor?
– Da mamă soacră, da, te-am auzit dar sunt momente când mă uit la
frumusețea ei și când știu ce a pățit nu mă lasă plânsul, nu mă lasă inima să n-o
compătimesc, poate greșesc dar așa sunt eu, bine că ești dumneata tare.
– Mihai tată, caută și mergi cu ea undeva să mai uite, să vadă ceva
frumos, poate la un film, la un teatru, undeva. Uite, poate plecați pe la Sinaia, pe
la Brașov.
– Da tată, mergem mâine la Cercul Militar, suntem invitați de locotenentul
nostru care a fost avansat la excepțional la gradul de căpitan și numit oficial în
funcția de reprezentant militar al biroului șase din Arsenal. Până acum era ofițer
în biroul reprezentantului militar dar fostul șef a fost numit reprezentant militar la
Fabrica de muniții de artilerie și armament Malaxa, va lucra cu domnul inginer
Zorileanu de la întâi ianuarie. Acolo, la Cercul Militar, vor fi momente care-i vor
trezi interesul și pofta de viață. Acolo am speranța că se va ridica în picioare.
Am vorbit de una, de alta dar cel mai important era să facem totul să o
aducem la lumină pe Eliza, nora mea frumoasă cum spunea mama. Am plecat
să-l sun pe Vicențiu să-l întreb dacă nu cumva ne poate lua el cu mașina. Gând
la gând cu bucurie, el voia să mă sune să fiu de acord să o invite pe Anastasia
că el nu are prietenă. Fosta lui a plecat cu părinții la o rudă în Franța prin luna
iunie și nu s-a mai întors, a venit doar tatăl său care motivează fel de fel de
scuze, că s-a înscris acolo la o școală de asistente, că n-o mai lasă mătușă-sa
să revină în țară, dar de ce nu i-a scris o scrisoare băiatului să-i spună ce și
cum? Înseamnă că alta-i calimera! Intru la fete în cameră să le spun ce și cum
vom face facem mâine:
– Fetelor, mâine la ora zece trebuie să fim fercheși la Cercul Militar.
Prezența obligatorie, nu putem lipsi nici morți. Este o datorie de onoare.
– Și eu frate? Și eu?
– Da Anastasio, și tu. Vicențiu te-a rugat să-l însoțești, să nu-l lași singur.
Acolo, la Sala de Marmură, la ceremonii importante, toți ofițerii sunt însoțiți de
neveste, de logodnice sau de prietene chiar și pentru acel eveniment. Așa este
pricazul. Nu-l putem lăsă pe locotenentul Toma de izbeliște la ceremonia de
avansare.
– Adică până la mine n-a mai găsit pe altcineva frate? De unde până unde
eu? Nu cumva se joacă cu mine și cu soarta mea?
– Eu zic să te bucuri Anastasio, să fii mândră că te-a ales. Eu îl văd pe
Vicențiu ca pe un băiat îndrăgostit de tine.
– De unde ai văzut tu Eliza așa ceva? Ce ți-a dat ție de înțeles că ar fi așa?
 102

– Privirile voastre încrucișate din mașină când m-ați adus de la spital. Bine
și cum facem Mihai? Eu nu sunt în formă bună. Poți risca cu mine așa?
– În seara și noaptea asta stați la noi, vei dormi cu Anastasia. Mâine
dimineață ne duce tata cu șareta la voi acasă de unde ne ia Vicențiu la orele nouă
și jumătate. Vă las să vă plănuiți cum să faceți să fiți cele mai frumoase din sala
întrunirii. Eliza, indiferent ce simți trebuie să fii prezentă cu farmecul tău oficial,
elevat și aristocratic, te rog frumos. Te rog pentru mine, pentru tine și pentru ei.
M-am dus în bucătărie și le-am spus ce vom face în seara aceasta și
mâine. Doamna Caliope a făcut ochii mari. Nu-i venea să creadă că vor dormi în
altă casă decât într-a lor. Mama a liniștit-o spunându-i că le rânduiește ea așa
încât să încăpem toți chiar dacă este iarnă. Doamna Caliope în camera bună,
Eliza cu Anastasia, ceilalți ca până acum. Gata. Seara ne-am adunat cu toții în
bucătărie, am servit friptură din pastramă de porc, cartofi copți cu unt în mijloc și
smântână împrejur, cu mult mărar uscat mărunțit peste ei, vin și socată
proaspătă din florile uscate de bunica.
Am râs, am povestit multe, ne-am simțit foarte bine. A doua zi de Crăciun,
am hrănit animalele și păsările, am dereticat prin bătătură și la șapte și jumătate
ne-am așezat la masa pregătită de mama și de bunica. Turte coapte pe plită,
brânză de vacă, șuncă, pastramă de pui, lapte bătut în putinei, unt, după care
am băut câte o cafea turcească făcută de Anastasia. La orele opt eram gata de
drum. Ne-a dus tata cu șareta în viteză mare să aibă fetele timp să se
pregătească. Și-au ales lucruri frumoase, le stătea așa de bine de-ți venea să le
mănânci din ochi. La ora nouă și ceva a venit Vicențiu. Amândoi eram îmbrăcați
în costume bleumarin cu dunguțe fine, gri. Parcă ne-am vorbit. Paltoanele nu
erau la fel, al meu negru, al lui gri. Doamna Caliope ne-a spus rugăciunea
împotriva deochiului. Vicențiu rădea, nu credea în așa ceva și familia lui nu prea
respecta astfel de obiceiuri. Tatăl lui lucra în Ministerul Industriei și Comerțului.
Niciodată nu a știut Vicențiu ce face concret tatăl său dar știa că era absolvent al
dreptului comercial. Mama sa era profesoară de limba franceză la Școala
Centrală de Fete din Grădina Icoanei unde era directoare Elena Malaxa, soția
marelui industriaș român. I-au dat roată multe fete dar nu s-a lipit cu inima de
niciuna. Erau spilcuite și se chinuiau să-și arate educația de pension peste
măsură de exagerat. Nu numai că i-a displăcut dar unde auzea de una că a făcut
pensionul fugea de ea cât în țineau picioarele. Să nu cumva să nu ții degetul mic
drept când ridici ceașca cu ceai, să nu cumva să nu te apleci când saluți o
femeie, să nu cumva... să nu cumva... stați voi acolo liniștite, Vicențiu voia o fată
normală, care să soarbă din ceașcă, care să râdă cu toată pofta, care să se
zbenguie ca și el. Asta-i Anastasia frate!
Ne-am îmbarcat și am plecat spre Cercul Militar, clădire impozantă în plin
centrul capitalei, cu o arhitectură deosebită. Vicențiu ne-a povestit pe drum ceva
 103

din istoria Cercului Militar. Totul a început în anul 1876 când Asociația Ofițerilor
din Garnizoana București, peste 5000 de cotizanți, au înființat Cercul Militar, au
obținut personalitate juridică prin Înaltul Decret nr. 1612 din 18 martie 1896, au
adoptat statutul acestuia și s-au instalat, în chirie, în hanul cârciumarului
Oteteleșanu. Regele Carol I a aprobat Statutul Cercului Militar și după Războiul
de Independență a ajutat ca acesta sa-și îmbunătățească și să își diversifice
activitatea. Construcția începută în anul 1911 după proiectul arhitectului Dimitrie
Maimarolu cu ajutorul inginerului Anghel Saligny, este finalizată în anul 1923.
Astăzi vom fi invitați în Sala de Marmură, o frumusețe arhitecturală dar și mai
frumoasă prin prezența noastră.
– Vicențiu ai mai fost vreodată în interiorul Cercului Militar?
– Da Mihai, am fost în 1934, împreună cu părinții, ca invitați ai ministrului
industriei și comerțului de atunci. A dat o serată în cinstea industriașilor români
pe care i-a premiat și le-a acordat titluri de facilități fiscale. Țin minte pe Max
Auschnitt de la uzinele din Reșița, pe Nicolae Malaxa din București, pe Gheorghe
Nica din Brașov, pe Nedelcu Panait Chercea de la Brăila, pe Iacob Muschong de
la Lugoj sau pe Dumitru Mociorniță de la Ploiești. Când și-au primit premiul au
ținut fiecare câte o mică alocuțiune și au promis că nu vor precupeți nici un efort
dacă țara le-o va cere. M-a impresionat profund. Eram în ultimul an de liceu și
datorită educației tropăia patriotismul în mine. Oare patriotismul crește odată cu
îmbogățirea și scade odată cu sărăcia Mihai? Observ că sunt mari diferențe în
rândul populației.
– Nu Vicențiu, nu crește așa. Crește fiindcă regele și guvernul au nevoie
de ei. Atât. Îi gâdilă să le fie aproape. Poporul de rând este patriot pentru bucata
lui de pământ.
Am ajuns la Cercul Militar, am parcat mașina unde ne-a făcut semn
soldatul îndrumător, am coborât și am urcat scările la Sala de Marmură. Când
am pășit în pragul ușii, Eliza m-a strâns tare de braț. I-am luat mâna în mâna
mea, i-am strâns-o și i-am spus nu-ți fie teamă, nu ne facem de rușine.
Anastasia era roșie în obraz. Eduard Tonea ne-a văzut și a venit cu prietena lui
spre noi. Ne-a salutat și ne-a spus să-l urmăm. Ajunși la măsuța înaltă la care
stăteam în picioare s-au făcut prezentările. Doamna Eleonora Toma, soția
căpitanului nostru, domnul Eduard Ponea, inginer mecanic, elev al școlii de ofițeri
de rezervă, Cezara Iosifescu, prietena lui. Ne-am prezentat și noi. Anastasia s-a
prezentat ca sora lui Mihai nicidecum ca prietena lui Vicențiu. Căpitanul Toma
Aurelian era, alături de alți patru căpitani, cu toate fireturile pe ei, așteptând
sosirea ministrului.
 104

Cercul Militar București în anul 1938

La ora zece fix a intrat pe ușile larg deschise ministru de război, domnul
general Nicolae Ciupercă. Parcă era un monument, nu părea a fi om. Drept,
înalt, cu cizmele și ținuta ajustate perfect, cu o mustăcioară aranjată, cu o privire
atotcuprinzătoare, a salutat prin aplecarea capului, s-a uitat la toți cei prezenți și
s-a oprit lângă aghiotantul lui care i-a prezentat ofițerii avansați de domnia sa. A
dat noroc cu fiecare, i-a îmbărbătat cu o palmă peste umărul stâng și s-a urcat
pe piedestalul alocuțiunii. Nu a scos nici o foaie de hârtie, nu s-a uitat undeva
anume. Știa totul pe de rost. A început scurt și militărește” Suntem astăzi în a
doua zi de Crăciun să ne bucurăm alături de domnii ofițeri proaspăt avansați
pentru meritele lor deosebite. Nefiind război vă întrebați poate care sunt motivele
avansării înainte de termen. Pe locotenentul Ignat Vasile l-am avansat pentru că
a studiat, a încercat și a brevetat două metode noi de folosire a obuzierului
românesc de 100 de milimetri, metode cu ajutorul cărora am perfecționat
probabilitatea lovirii țintelor de la 9 pe unu la trei pe unu, înseamnă o economie
de muniție de 60% dar și o precizie și o rapiditate mai bună. Căpitanul Ignat a
folosit toate metodele matematice pentru a desăvârși o procedură militară de
mare importanță. Felicitări domnule căpitan!
Pe locotenentul Soare Nicolae l-am avansat pentru studiul și aplicarea
unei mai bune proceduri de deminare a fluviului Dunărea. O mult mai bună
siguranță și o mai bună rapiditate. Felicitări domnule căpitan!
Pe locotenentul Toader Mihai l-am avansat pentru modernizările aduse
parașutei Irvin, modernizări care oferă o mai bună siguranță și protecție
 105

parașutiștilor. Tot domnia sa a conceput și pus în practică simulatorul de

parașutare pentru acomodarea tinerilor parașutiști cu procedurile de îmbarcare în
avion, de salt din avion, de deschidere a parașutei și de aterizare în siguranță.
Propunerile domniei sale o să le cuprindem pe toate într-un regulament al
parașutiștilor foarte necesar armatei noastre. Felicitări domnule căpitan!
Și ultimul dar la fel de important ca ceilalți, pe locotenentul Toma Aurelian
l-am avansat pentru că, împreună cu echipa sa care mi-a promis că va fi de față,
a urgentat și a reușit să obțină rezultate foarte bune în industria de apărare
înainte să ne sufoce contractele străine și scumpe de înarmare. Felicitări și
succes în continuare domnule căpitan, dumneavoastră și echipei dumneavoastră
pe care o felicit public! „
După alocuțiune a coborât de pe piedestal, a dat mâna cu toți și i-a decorat
cu Ordinul Coroana Românie cu spade în grad de cavaler atașându-le personal
decorațiile pe pieptul fiecăruia. Era o liniște de mormânt în sală. S-a urcat din nou
pe piedestal, a salutat mulțimea prezentă, ne-a urat distracție plăcută și a plecat. În
urma domniei sale, liniște și respect... Fă-ți datoria oricând. Totdeauna va fi cineva
care să te vadă: tu însuți, spunea marele istoric Nicolae Iorga.
Domnul căpitan Toma a venit la masa noastră, ne-a salutat pe toți, s-a
exprimat că este surprins în mod plăcut de frumusețea fetelor care ne însoțesc și
ne-a invitat la bufetul suedez să servim ce ne dorește inima. Au apărut vreo trei,
patru muzicanți cu vioară, chitară, violoncel și clarinet care au început să cânte
melodii de jazz. Un ambient plăcut, de excepție. Fetele au început să comunice
între ele, doamna Eleonora le întreba fel de fel și le sfătuia, noi, băieții, eram
preocupați să-l întreținem pe domnul căpitan. Ne-am deplasat împreună prin sală
și ne-am întâlnit cu căpitanul Toader. L-a felicitat pe Toma și ne-a felicitat și pe
noi pentru camaraderie și pentru performanță. Domnul căpitan Toma ne-a rugat
să trecem pe la birou în ziua de 28 decembrie, pentru o oră, două, să ne plănuim
pentru începutul de an 1939. S-a făcut orele 11 și 30. Ne-am retras cu
rugămintea lui Eduard să găsim un loc să facem revelionul împreună. I-am
promis că ne vom gândi și vom hotărî împreună. Ne-am urcat în mașina lui
Vicențiu și am plecat către casă. Ne-a lăsat pe mine și pe Eliza și a continuat
drumul să o ducă pe Anastasia acasă. Am rămas la Eliza. Am dormit cu ea în
brațe. A dormit ca un copil. Din când în când zvâcnea de parcă a visat ceva urât.
O strângeam mai tare în brațe și o sărutam pe frunte. Se liniștea. Doamna
Caliope a intrat de câteva ori să mă întrebe în șoaptă dacă am nevoie de ceva. Îi
făceam semn cu capul că nu îmi trebuie nimic, totul este în regulă.
Ne-am trezit dimineață la șase și jumătate în a treia zi de Crăciun, ziua de
Sfântul Ștefan, miercuri, 27 decembrie 1938. Prima care a ieșit din pat a fost
Eliza care s-a dus la baie. S-a întors, s-a așezat lângă mine cu capul pe pieptul
meu, așa cum se sculase.
 106

M-am bucurat că se poartă normal. Pe la șapte ne-am sculat din pat, ne-
am îmbrăcat și am mers la bucătărie. Doamna Caliope era tot într-o fierbere, ne
pregătise micul dejun, ne-a făcut cafeaua și ne-a spus că la orele nouă trebuie
să fie la birou. Ne-am văzut de ale noastre, am mâncat, am aprins focul în
camera Elizei, am întreținut focul în bucătărie și în baie. Pe la orele 13,30 a venit
Anastasia. Le-am lăsat pe ele și am plecat acasă. Nu puteam să stau
împopoțonat în hainele de bal. Am stat mai mult de vorbă cu tata. Am vorbit de
toate dar și pe el și pe mine ne speriau veștile din sat și din țară.
Unii țin cu legionarii și vor să se răzbune pe foștii primari sau funcționari,
să le ia casele evreilor, să-i omoare pe țigani, alții se dau comuniști din fabricile
în care lupta de clasă este în toi și vor să le ia casele burghezilor sau a
îmbogățiților, alții au intrat în fel de fel de secte religioase acuzând conducerea
bisericii noastre ortodoxe de trădare și de preaslujire a unui rege despot și
nemernic. Alții se fereau de ceilalți cum era și în cazul nostru. Unchiul Tudor și-a
adus doi băieți de prin Sita Buzăului să-l ajute cu oile și cu grădinile. Doi zdrahoni
cu care s-a împăcat la preț și la condiții și este foarte mulțumit de munca lor.
Sunt serioși, sunt muncitori și sunt respectuoși. Unul și-a adus și nevasta cu care
s-a însurat de vreo doi ani și care-i ajută atât prin casă cât și la strânsul cașului și
la prelucrarea laptelui. A inclus-o și pe ea la plată. Celălalt i-a cerut voie să se
ducă și el să se însoare și s-o aducă și el pe nevastă aici. Vorba lui nenea Tudor,
dacă or fi oameni de treabă poate s-or pripăși aici și vor face casă. Le dau gratis
locul de casă numai să fie lângă mine să mă ajute să țin gospodăria în viață.
Tata ar fi de acord să ia o familie tânără să trăiască cu noi și să ne ajute
că noi ne-am făcut mari, plecăm la casele noastre și ei rămân singuri și
neajutorați cu atâta pământ. Are dreptate în felul lui dar parcă încă nu-i vine.
Parcă nu mă simt încă rupt de gospodărie.
Pe la opt seara Vicențiu a adus-o pe Anastasia acasă și m-a dus pe mine
la Eliza.
– Mihai, tu te superi că vreau s-o cunosc pe Anastasia? Spune-mi dacă
ești sau nu de acord. Spune-mi dacă ai încredere în mine sau nu.
– Nu Vicențiu, nu am nimic împotrivă doar mă întreb dacă vă veți înțelege
că ea nu este ca tine. A făcut numai liceul de fete, este o zburdalnică și o femeie
care știe să ia taurul de coarne și să-l facă să are glia așa cum vrea ea. Nu știu
dacă vă potriviți, să nu vină ziua în care tu să fii nemulțumit de statutul ei social
sau de erudiția ei, să nu te simți sufocat de ea și să vrei să-ți iei lumea în cap.
– Nici pe departe Mihai. Este foarte bună așa cum este, știe multe, mă
completează în domenii pe care eu nu le stăpânesc, are prezență de spirit, știe
să se comporte în societate și îmi place foarte mult. Ea vrea să găsească o
ocazie să facă o școală de calificare dar la cursuri serale sau la fără frecvență că
ziua vrea s-o ajute pe mama ta în gospodărie. I-am recomandat școala
 107

particulară de asistente medicale de pe lângă spitalul Malaxa unde am o rudă

care predă acolo. Mi-a spus că ar vrea să mergem să se intereseze de condiții.
Ești de acord ?
– Cum să am ceva împotriva calificării surorii mele Vicențiu? Dimpotrivă,
vreau și eu să o ajut să urmeze școala.
– Bun, ne-am înțeles. Îmi dai voie să mă întâlnesc cu ea fără a mă feri de
tine?
– Sigur că da. Te rog să ai grijă de ea așa cum aș avea eu. Cu ea să
vorbești deschis, fără ocolișuri că te prinde din trei cuvinte. Este isteață și
prezentă.
Ne-am despărțit și ne-am hotărât ca mâine să mergem cu toții la
complexul Pescăruș din Herăstrău unde o să ne plănuim pentru Revelion
împreună cu colegul Eduard.
Când am intrat pe ușă în camera Elizei, s-a ridicat din pat, a sărit la gâtul
meu, m-a înconjurat cu brațele și a rămas lipită strâns de mine. I-am căutat gura
să o sărut. S-a ferit. Avea lacrimi în ochi. N-am forțat nota. M-am așezat lângă ea
pe pat și i-am făcut semn să se așeze lângă mine. Am strâns-o la piept și am
rămas așa. Eram in pantaloni și în pulover cu ciorapii din lână împletiți de
Anastasia. Am rămas îmbrățișați mai bine de sfert de oră. Am încercat din nou să
o sărut. A stat dar o făcea parcă din obligație. Tot nu era ea, fata vioaie și
dornică de a fi sărutată și dezmierdată. M-am bucurat că este un început și că nu
s-a ferit sau că nu a început să plângă. Cu răbdare, cu blândețe și cu dragoste
și-o reveni. Noaptea a fost un sfetnic bun. I-am spus doamnei Caliope că a
început să doarmă bine în brațele mele, că nu se mai trezește speriată, că nu
mai tremură, că poate zilele acestea de permisie ne-o ajuta să treacă peste
traumă.
Vineri, 28 decembrie 1938, orele nouă, m-am întâlnit cu Eduard și cu
Vicențiu la Biserica Mihai Vodă de pe cheiul Dâmboviței. Am urcat pe Bulevardul
Preot Mircea, am intrat pe Uranus și am ajuns la poarta Arsenanului. Eram
înscriși de domnul căpitan pe un document de acces la punctul de control unde
am fost preluați de un soldat și conduși la birou. Când am intrat pe ușă am dat de
domnul căpitan Toma însoțit de un bărbat în civil, o sticlă de șampanie pe masă
și șase pahare. Ne-a urat bun venit și l-a prezentat pe invitat ”domnul comisar
Pandele Traian de la Biroul de Informații al Armatei” care ne va pregăti pentru
situații deosebite. De ce sunt șase pahare pe tavă? Urmează să vină un armurier
al serviciilor secrete care ne va prezenta și el niște materiale. Dacă suntem atenți
terminăm în două ore, dacă nu, venim și mâine. Doamne cât de bine și repede
se mișcă cei din sistemul militar! Parcă ne citește gândurile. Comisarul ne-a
prezentat care este importanța strategică a activităților noastre, ce interese
economice și de spionaj se ascund în spate, ce trebuie să facem și de ce trebuie
 108

să ne ferim. În concluzie ne-a spus că suntem persoane vizate a fi răpite și

torturate să spunem ce știm, amenințate prin atentate la familiile noastre, etc.
Ne-a prezentat ce să facem în situații delicate, la ce și la cine să apelăm în caz
de nevoie. La rafinărie, la uzina de la Ghimbav și la aerodromul de la Pipera vom
fi asigurați de oamenii siguranței care sunt încadrați acolo.
Pe traseu sau oriunde vom avea nevoie să nu apelăm la comisarii poliției
sau la prefectura poliției. Să apelăm numai la jandarmii cărora le spunem
indicativul Acvila. Toți șefii jandarmeriilor locale au fost instruiți cum să acționeze
la acest indicativ. Indicativul apără sute de persoane din sistemul de apărare, din
guvern și din instituțiile statului.
– Începând de astăzi veți purta arma asupra voastră indiferent unde vă
aflați, nici la wc nu intrați fără armă lângă voi. Vă veți apăra cu prețul vieții
voastre. Să nu vă treacă prin cap să vă lăsați prinși de spioni. Evitați
aglomerările, evitați să fiți singuri pe stradă noaptea, evitați locurile dubioase. V-
am scăpat odată când treceați cu cisternele cu benzină pe la Timișul de Jos dar
nu voi putea fi mereu pe urmele dumneavoastră. S-a înțeles domnule căpitan?
S-a înțeles bine domnilor? Vă las aici numerele de telefon unde mă puteți găsi pe
mine sau pe colegii mei care se ocupă de spionajul economic, de apărarea
intereselor statului român în lumea asta de trădători de neam și de țară...”
A sosit și armurierul cu o geantă de voiaj cam grea. A dat bună ziua și a
cerut permisiunea să ne prezinte marfa. Pistolete STEYER model M1912,
austriece, greutate 1,2 kilograme, cu cartușe de 9 milimetri, Parabellum, în patru
încărcătoare a opt cartușe. În tocul din piele al pistoletului încăpeau două
încărcătoare și cu unul în pistol, trei, în total 24 de cartușe. Ne-a prezentat
pistoletul, demontat, remontat de fiecare dintre noi și ne-a spus că ne așteaptă
peste o oră în poligonul mic de la Chitila.
Domnul căpitan Toma le-a mulțumit amândurora și i-a rugat să servească
un pahar de șampanie și câte un fursec făcut cu drag de soția lui. Am servit cu
toții fursecurile, am băut șampania apoi ne-am atașat tocurile, cu curelușele de
prindere pe sub haine, în stânga, să-l putem scoate cu ușurință cu mâna
dreapta. După ce au plecat invitații ne-am îmbarcat în Fordul nostru V8 și am
plecat la poligon. Domnul căpitan l-a rugat pe Vicențiu să conducă. Am ajuns la
poarta poligonului, sergentul ne-a deschis bariera și ne-a indicat să mergem în
dreapta, lângă mașina neagră care ne așteaptă pe alee.
Armurierul ne-a făcut pregătirea privind scoaterea cu rapiditate a pistolului
din toc, ridicarea siguranței, armarea și tragerea cu sau fără luarea liniei de
ochire. Ne-a dus în zona țintelor și ne-a dat câte 16 de cartușe să tragem de voie
la țintele bust, căzătoare. Bătaia eficace a pistolului era la 50 de metri, țintele
erau la 20 de metri de noi. Primele cartușe s-au dus cam degeaba dar de la al
patrulea încolo cădeau țintele ca secerate. După ce am terminat, ne-a luat pe
 109

câte unul, ne-a dus la locașul pentru aruncarea grenadelor, ne-a dat două
încărcătoare cu opt cartușe fiecare și ne-a pus să tragem în ținta care se ridică
fără să ochim, la repezeală. Cum se ridica ținta, scoteam pistolul din toc,
deblocam siguranța, armam, îndreptam arma spre țintă și trăgeam. Primul foc,
nimic. Cu al doilea am doborât ținta nr 2. S-a ridicat ținta 4, am scos repede și
am apucat să trag cu mâna dreapta, am nimerit-o. Se ridicau țintele aleator, când
voia armurierul, pe linii de tragere diferite, să ne surprindă. Din șaisprezece
cartușe am nimerit de zece ori ținta, Vicențiu de opt ori și Eduard de șapte ori.
Căpitanul Toma, ultimul trăgător, a nimerit de douăsprezece ori. Armurierul a
rămas mut. Ne-a spus-o sub cuvânt de onoare că la asemenea trageri niciun
ofițer n-a doborât mai mult de șase ori din șaisprezece cartușe câte au fost date.
Nu i-am spus că eu și domnul Toma am fost sportivi la tir în liceu.
Ne-am luat la revedere de la armurier, i-am urat ”an nou fericit!” și am
plecat la cazarma noastră. Aveam senzația că nu mai suntem liberi cu pistoalele
atașate de corpul nostru, ne simțeam mai în pericol decât așa liberi cum eram
până acum, vorba aia ”ferice cel sărac cu duhul! „ Nici căpitanul Toma nu se
simțea mai bine. Ne-a mărturisit că nu a purtat niciodată pistol decât în zilele cât
a fost ofițer de serviciu la secretariatul Arsenalului dar știe că mai toți ofițerii de
instrucție poartă permanent pistolul armat la ei, dorm cu el sub pernă. Mă
gândeam deja cum o să fac când voi fi acasă, cum voi sta cu Eliza în pat cu
pistolul sub pernă! Oi vedea și mă voi orienta la fața locului cum abordez
problema.
După ce l-am lăsat acasă pe Eduard și pe Vicențiu, m-a lăsat domnul
căpitan Toma la Eliza. L-am invitat în casă dar s-a scuzat că a trecut prânzul și
soția sa îl așteaptă să meargă la un sărbătorit în familie, un Ștefan.
După ce am intrat în casă, m-am dezbrăcat de palton, m-am spălat la baie
și m-am așezat la masa din bucătărie. Descheindu-mă la veston, doamna
Caliope a văzut tocul pistolului. A făcut ochii mari întrebându-mă din priviri ce-i cu
el. I-am făcut semn să se liniștească și când am avut ocazia i-am spus că ne
obligă să purtăm pistolul la brâu oriunde ne-om afla până terminăm școala. M-a
avertizat s-o pregătesc pe Eliza să nu-și facă alte gânduri. Am servit masa de
prânz la doamna Caliope care nu s-a dus la serviciu că are toate șpalțurile
revistei gata de zilele trecute și va avea liber până pe data de doi ianuarie. Bună
treabă, ne mai lasă să respirăm, pe mine și pe Anastasia.
Vorbesc de lup și lupul la ușă. A intrat val vârtej, ne-a salutat pe toți, a
pupat-o pe obraz pe Eliza și s-a dus cu ea în cameră. Eu m-am îmbrăcat și am
plecat acasă cu autobuzul. Am ajuns pe la patru. Le-am spus alor mei cum stă
treaba cu pistolul la care tata mi-a spus-o franc ”băiatul tatii, degeaba nu ți l-au dat,
apărându-te pe tine aperi avuția țării care stă și în mintea ta! „ Drept este, la asta
nu m-am gândit. M-am odihnit până spre seară. Pe la șapte au venit Anastasia cu
 110

Vicențiu. I-am primit în camera mea. Tata nu-l văzuse, nu-i luase seama. Mama îl
știa. Mamaie, curioasă, vine în cameră și ne întrebă a cui este mașina aia
frumoasă din uliță. S-a uitat la Vicențiu, acesta s-a ridicat, a dat bună seara și a
spus că este colegul și prietenul meu, a venit să mă ducă la Eliza că nu este bine.
Mamaie, ochi ageri, s-a cam prins de ce este el la noi și o întreabă pe Anastasia”
Este frig rău afară Anastasio de ești așa roșie în obraji? „și a plecat zâmbind.
Mamaie, mamaie! Tare le mai vezi matale pe toate! A rămas Anastasia să dea cu
subsemnatul la mamaie și eu am plecat cu Vicențiu la Eliza. Pe drum mi-a povestit
că s-au plimbat tot orașul, că au ajuns în Titan să vadă unde este spitalul Malaxa,
au mâncat la Cristodor, la doamna Uța (un restaurant în stil oriental pe strada
Râureanu, colț cu Podul Mogoșoaiei), mușchi de berbecuț la tigaie cu garnitură și
salată de varză, au mâncat înghețată cu fistic, s-au simțit bine împreună și voiau să
nu se mai termine ziua. Să nu deranjeze prea mult m-a rugat să-i dau telefon
mâine să vină să mă ia și s-o aducă pe Anastasia dar nu vrea să mai ajungă acasă
că Anastasia se ferește de lume, să n-o bârfească. Așa să fie. L-am asigurat că
vom lua măsuri să nu creăm probleme nimănui, mai ales părinților noștri.
L-am întrebat dacă părinții lui știu ceva despre idila ce s-a înfiripat între el
și sora mea. I-a povestit mamei sale care este dornică s-o cunoască pa
Anastasia. Parcă îi este frică să se ducă numai cu ea, ar vrea să merg și eu cu
Eliza sau, poate facem revelionul în salonul din casa lui, cine știe. Mi-a explicat
că părinții lui sunt invitați să facă revelionul la Capșa cu colegii din minister, chiar
cu ministrul industriilor și comerțului, domnul Miliță Constantinescu, care era și
guvernator al Băncii Naționale a României. I-am spus că sunt de acord dar să
vedem ce spune și Eduard. Mîine, să facem lista cu ce trebuie de la fiecare să ne
putem apuca de treabă. Mi-a spus că femeia care are grijă de casa lor este o
bucătăreasă și o fata în casă deosebit de bună și că îl iubește ca pe copilul ei.
Să nu se simtă singură o s-o invite și pe fata ei care are cincisprezece ani, să n-o
lase singură cu bunica ei, să se bucure și ea de revelion. Plus că o să ne încânte
cu vioara ei de tânără artistă.
Deci mâine dimineață, împreună cu Anastasia, cu Vicențiu și cu Eliza ne
vom plănui și ne vom întâlni cu Eduard și cu Cezara, cu treburile stabilite pe
hârtie (milimetrică, vorba lui Eduard). Seara a trecut frumos, Eliza a terminat
”Ciuleandra” lui Liviu Rebreanu, a înțeles că firul călăuzitor al cărții este lupta
pentru viață, că viața este cel mai de preț dar pe care ni-l face Dumnezeu și alte
asemenea considerații foarte importante pentru mine. Doamna Caliope era
încântată de cum gândea fata ei după ce a terminat romanul cu pricina. Da,
speranța de viață, dragostea de semeni și dorința de a fi împreună cu soțul, copiii
și cu familia ta definește de fapt rostul femeii pe lume.
Am făcut căldură în cameră, ne-am schimbat în pijamale și ne-am băgat
sub cergă. Era mai veselă, mai dornică să mă cuprindă cu brațele ei firave, mai
 111

femeie. Nu mai era statuie ca zilele trecute. Nu am inițiat nimic, am lăsat-o pe ea

să aibă inițiativa. La un moment dat s-a apropiat și m-a sărutat pe buze. M-am
întors către ea și am așteptat al doilea sărut care m-a surprins. M-a sărutat cu
patimă ca înainte de evenimentul neplăcut din viața noastră. Gestul ei m-am
bucurat enorm. Simțeam dorința seminței de a naște răsadul, simțeam dorința de
viață a firului de iarbă la începutul primăverii, simțeam că am pentru cine lupta.
Și-a așezat capul pe pieptul meu și a început să fredoneze melodia ”Cruce albă
de mesteacăn” a lui Ionel Fernic pe versurile lui Artur Enășescu:

1.Cruce albă de mesteacăn, 2.Peste brațele întinse 3 Și-n tăcerea nesfârșită 4. Cruce albă de mesteacăn
Răsărită printre creste Din poiana fără flori Sub arcadele de brad, Biciuită de furtuni
Cine te cunoaște-n lume Uneori se-apleacă-n noapte Nu s-aude decât plânsul Peste lemnu-ți gol, doar luna
Cruce fără de poveste ? Cârdurile de cocori . Cetinilor care cad . Pune albele-i cununi .

5.Ca de-o mână nevăzută 6. Și ca mâine fulgii iernii 7. Sfântul îngropat sub tine 8.Braţele-ţi de vânturi smulse
Slovele-ți se șterg de ploaie Te vor prinde-n a lor salbă Cine-l va mai ști de-acum Se vor pierde pe poteci
Tot mai mult te bate vremea Și vei dispărea din lume Cruce albă, rătăcită Numai brazda de țărână
Vânturile te îndoaie... Cruce de mesteacăn albă. Lângă margine de drum ? Nu-l va părăsi pe veci .

Am rămas mut de bucurie! Tine minte versurile, ține minte melodia, îi place
și o fredonează cu plăcere! Ajută-ne Doamne să ne găsim drumul! Nu Ne lăsa de
izbeliște!
A doua zi ne-am întâlnit să stabilim ce facem de revelion. Ne-am găsit cu
toții la Bufetul din Kiseleff (Casa Lahovari) unde, fiind trecut de ora zece, am
comandat o gustare ușoară, o limonadă cu multă lămâie și o cafea turcească.
Plata a făcut-o Vicențiu urmând să ne decontăm între noi, băieții. Vicențiu ne-a
refuzat categoric dar ne-a mulțumit că-i suntem aproape. Ne-am consultat
asupra meniului, asupra muzicii la care a câștigat fratele meu, Andrei, cu
gramofonul și muzica lui la care, Vicențiu ne-a spus că fata menajerei este o
măiastră a viorii. Pe Andrei l-a divulgat Eliza povestindu-le colegilor ce muzică
bună a ascultat la el. Hotărârea a fost să-l invităm chiar dacă are numai
șaisprezece ani.
Cezara s-a apropiat de Eliza într-un mod care m-a făcut curios. Prea
apropiată, prea familiară. La finalul întâlnirii am aflat că sunt colege de
universitate, la facultăți diferite dar amândouă au avut și au același mentor,
profesorul Andrei Rădulescu.
Ne-am despărțit aproape de ora unu. Eduard a plecat cu Cezara, noi patru
am plecat cu Vicențiu. Am rămas la Eliza până pe la ora patru după care ne-a
dus Vicențiu acasă. Am stabilit să ne întâlnim a doua zi, în seara de revelion, la
orele șapte seara, cu Andrei în stare echipat de luptă, cu gramofonul și cu toate
discurile lui de vinil. Anastasia era tot o bucurie. M-a pupat de vreo trei ori, mi-a
spus că fără mine ea era un nimeni, că... că.
 112

– Anastasio, tu ești sora mea, tu mereu vei fi lângă mine orice se va

întâmpla pe lumea aceasta, ai înțeles?
– Am înțeles frate dar dacă nu erai tu eu nu cunoșteam asemenea
oameni. Eliza, Vicențiu, Cezara, Eduard... erau de neatins pentru mine. Tu, ei,
îmi dați motiv să lupt pentru devenirea mea, pentru statutul meu social, pentru
meseria mea viitoare. Vreau să fiu asistentă medicală Mihai, simt că asta vreau
să fiu, vreau să fiu la înălțimea lui Vicențiu, nu mai vreau să fiu doar o
zarzavagioaică și o vânzătoare de legume în piață, vreau mai mult fiindcă simt că
pot să duc Mihai. Ajută-mă te rog!
– Te voi ajuta Anastasie, te voi ajuta cu tot ce pot, numai să fii convinsă că
vrei.
Le-am spus părinților despre revelionul de mâine, despre invitația
Anastasiei și a lui Andrei la care mama a avut de făcut o obiecție importantă:
– Vedeți voi că Andrei este mic mamă și necopt la minte. Ăstuia i se urcă
fumul repede la cap. Să nu-l scăpați. Să nu vă facă rău și vouă și să-și facă rău
și lui.
Mama cam avea dreptate dar... mizam pe puterea Anastasiei de a-l ține în
frâu. Poate dacă se vede între atâția băieți educați și atâtea fete serioase nu va
face vreo prostie. Poate va copia numai ce este bun de la noi. Poate.
Seara a trecut cu vise pentru toți dintre noi. Mamaie s-a exprimat plastic:
v-a luat valul vieții pe toți mamaie, țineți-vă-ți că de-acu-i acu! Dumnezeu să vă
aibă mereu în pază!
A doua zi, după ora șaisprezece, a venit Vicențiu cu mașina să ne ia pe
toți trei cu bagaje cu tot. Pe mine m-a lăsat la Eliza și el cu Anastasia și cu
Andrei au plecat acasă la el să pregătească salonul, masa și muzica. Anastasia
s-a ocupat de plăcinte și de socată.
Din ce mi-a povestit Anastasia am înțeles că părinții lui Vicențiu i-a primit
foarte bine, doamna Tăbleț a recunoscut-o pe Anastasia de la școala de fete
unde i-a predat franceza, a plăcut-o și a invitat-o să se simtă ca acasă și să-l
ajute pe Vicențiu. Doamna Tăbleț a plecat la un salon unde s-a coafat și s-a
pregătit pentru recepția la care trebuia să-și însoțească soțul. Anastasia a fost
uimită de cât de repede a cooperat Andrei cu Antonia, fata menajerei. Au ales și
au stabilit ordinea melodiilor, au ascultat unele melodii pe care fata voia să le
însoțească cu vioara, au stat și au montat aparatele împreună mai bine de două
ore. La opt seara ne-a claxonat Vicențiu să ieșim la poartă pentru îmbarcare și
deplasare la salonul lui. Doamna Caliope ne-a urat La mulți ani copii! Un an 1939
mai bun! Ne-a sărutat pe frunte pe amândoi. Ea rămânea cu aparatul de radio să
asculte ce se petrece în noaptea dintre ani.
O mamă care spera în viitor. O mamă care s-a confruntat de tânără cu
vitregiile vieții... O mamă căreia soarta i-a luat bărbatul la numai 37 de ani... O
 113

mamă amenințată că dacă nu face treabă bună la redacție va fi dată afară și nu

ar mai avea cu ce ține casa, o mamă pe care unii bărbați o privesc ca pe o
femeie bună la pat și atât... O mamă care a trăit istoria Bucureștiului și a
României în cele mai grele timpuri ale ei. Născută în anul 1896, în casa familiei
Rădulescu din Ploiești, tatăl sondor, mama casnică, a urmat școala primară și
gimnaziul apoi școală de arte și meserii, secția desen unde a deprins arta
desenului tehnic și artistic. A colaborat un timp cu renumitul desenator Aurel
Petrescu la impresionantele benzi desenate realizând cele mai prestigioase filme
mute de animație în anii 1920. Căsătorită cu Tudor Barbu în 1922, s-a mutat în
casa acestuia din Pipera și s-a angajat ca desenator la diferite reviste și ziare din
București.
Pe timpul colegiului și mult timp după ce l-a absolvit a fost deseori curtată,
amenințată, momită cu sume mari sau speriată că-i vor face rău ei și familiei
dacă nu desenează caricaturi și însemne specifice pentru comuniștii care voiai
ziarele lor, pentru tinerii care au aderat la Garda Conștiinței Naționale, viitoarea
mișcare legionară din anul 1927, până când, în 1923, a intrat sub aripa unui
mare om de cultură care conducea editura Cartea Românească unde avea de
desenat de la paginile abecedarului până la scene de luptă din istoria națională,
desene în creion, alb-negru.
O mamă care a văzut multe, foarte multe exemple negative care i-a crescut
nivelul de alertă pentru fiica ei. A văzut, cu ochii ei, ambiția și ura unora împotriva
altora, a țărăniștilor împotriva liberalilor în anii grei 1930-1935 când, după aducerea
pe tron a regelui fugar și renegat de familie și popor, Carol al 2 lea, țărăniștii au
uzurpat aproape toate puterile în stat, au încercat să atace Bucureștiul cu mase
populare impresionante, să vină în marș asupra Bucureștiului așa cum a atacat
Benito Mussolini Roma și a schimbat ordinea democratică în Italia. A văzut
începuturile Apocalipsei...
A văzut cum în marea criză economică din 1930-1934, comuniștii fac din
niște ucenici de mâna a doua eroi ai luptei de clasă care se urcă, ca lujerul de
fasole pe arac, a văzut haita de legionari care, sub semnul crucii, taie și
spânzură mai ceva ca fii Diavolului. Vedea și asculta asemenea oameni în
birourile editorilor unde antamau lucrări pentru ei – cărți, reviste, afișe, broșuri,
etc și voiau reprezentări grafice pe măsură. Ce bine era când desena abecedarul
din anul 1931 și cât de greu este să desenezi un monstru, pe ucigașul elogiat de
legionari ca pe un erou, ca pe un zeu, în ajunul Anului Nou 1934, după ce îl
asasinase pe primul ministru I G Duca pe peronul Gării Sinaia! Un om cât o
istorie! Un om chemat să scoată țara din criză. Un om ucis mișelește de cei din
camarila care nu voia registrele cu averea țării la vederea tuturor. Un om care a
ales să-i scoată pe legionari de la guvernare decât să împroprietărească cu
pământ românesc 250.000 de evrei din Europa așa cum ordonase masoneria de
 114

la Paris. Un om care a respectat articolul 3 al Constituției țării care prevedea clar

că ”Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de gintă străină”. Un
erou căruia poporul român ar trebui să-i mulțumească în fiecare zi! A văzut, a
desenat și a citit despre odioasa camarilă condusă de Duduia (metresa regelui,
Elena Lupescu) care a atras lângă ea marii industriași ai vremii și i-a momit cu
contracte grase cu statul din care 25% din valoarea totală i-o plătea înainte de
intrarea în vigoare a acestora. A citit și a văzut cum oameni importanți ai vremii
se împotrivesc prin varii metode, caricaturi, postere cu chemări la răscoală și
nesupunere, chemări bolșevice la sabotarea industriei naționale (un fel de
omoară-ți capra că tu nu mai vrei să bei lapte), fel de fel. A ajuns la finele anului
1938 cu o vastă cunoaștere a traiului românului din toate clasele sociale, din
toate partidele și formațiunile care mai de care cu pretenții de patriotism. A ajuns
să vadă cum un rege despot a suprimat Constituția din anul 1923, cea mai
democratică din istoria românilor, cu Constituția lui, a nebunului, antidemocratică,
forțată și totalitară, constituție care a suprimat activitatea tuturor partidelor politice
lăsând să-și facă mendrele bandele de legionari și alți aventurieri înscriși în
Frontul Renașterii Naționale, adică partidul lui, al regelui despot. Partidul Național
Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Național Creștin au fost obligate să
părăsească în tăcere scena politică. Liberalilor le era cel mai greu întrucât ei
acaparase majoritatea băncilor, a industriilor și comerțului și acum le-a luat
caimacul Elena Lupescu la toate paraîndărăturile. Cum să treacă uiumul averii
țării de la ei la metresa regelui? Doamne păzește-ne de ei! Constituția din 27
februarie 1938 a fost impusă ca răspuns la marile tulburări sociale produse de
comuniști și de legionari, tulburări ce au dus în multe situații la dezordine politică
și publică. Guvernul instalat de rege cu patriarhul Miron Cristea în frunte, ca și
Parlamentul, aveau roluri auxiliare pe lângă Casa Regală, adică erau degeaba.
Guvernul meu, Parlamentul meu, Constituția mea, Armata mea, Siguranța mea,
a ajuns ca la 22 iunie 1940 să-și formeze propriul partid, Partidul Națiunii, partid
unic, cu el, Carol al 2 lea, în frunte. Pentru cetățenii obișnuiți cu democrația era o
mare nedreptate, o încălcare flagrantă a drepturilor elementare ale omului. Mai
toate ziarele și foile clandestine criticau acest fapt neobișnuit prin caricaturi și
chemări la nesupunere. Era o situație explozivă, nesigură, nefastă, nedreaptă.
Cam așa stăteau treburile statului și ale societății românești la finele anului 1938,
cel mai bun an al economiei naționale dijmuită 25% de casa regală devenită, din
adulată în 1918, în cea mai urâtă de toți românii anului 1938. Tuturor le era
teamă de regele nestatornic și de politica fără cap.
Revenind la revelionul nostru, la ora nouă și jumătate eram cu toții în
salonul familiei Tăbleț, cu ce am adus de acasă și cu ce s-a aranjat din timp.
Domnul și doamna Tăbleț ne-au urat petrecere frumoasă, un ”La mulți ani fericiți
copii!” și au plecat la Capșa.
 115

Ne-am distrat de minune, am mâncat feluri alese, am băut vin bun și

limonadă, am dansat, am ascultat melodii de neuitat, ne-am făcut jurăminte între
noi, ne-am strâns legăturile pentru timpurile grele ce vor veni. Andrei și Antonia
se întreceau să ne arate cât de talentați sunt în ale muzicii și ale dansului. Nu am
știut că fratele meu mai mic știe atât de bine să danseze tangouri și valsuri, nu
am știut că fredonează cu o voce atât de minunată melodii la modă, nu am știut
că s-a autoeducat atât de frumos. Nu am știut că Anastasia se poate întrece pe
sine în ceea ce înseamnă cunoștințele despre alimentația rațională și sănătoasă,
nu am știut că știe atâta anatomie... nu am știut multe fiindcă nu i-am dat ocazia
să-mi demonstreze. I-am văzut cu alți ochi pe frații mei în noaptea dintre ani
(1938/1939)... Eliza era încântată de amândoi, și de Andrei și de Anastasia. Se
uita cu ochi iubitori și la unul și la altul dar și ei îi acordau atenție cu orice ocazie
le venea la mână... Toți ceilalți au fost încântați de legătura noastră de familie dar
Anastasia s-a întrecut pe sine. Am plecat acasă pe la trei dimineață. Mulțumiți de
masă, mulțumiți de muzică, mulțumiți de dans și de antren, eram toți fericiți. Eu
am rămas la Eliza, pe Anastasia și pe Andrei cu toate ale lui i-a dus Vicențiu
acasă. Eliza s-a lipit de mine în pat. Am simțit-o încordată și m-am oprit. Am
înțeles că nu este momentul. Va veni el și acel moment dacă mă iubește și are
încredere în mine. Am dormit până pe la orele nouă. După masa de dimineață
am plecat cu toții la mine acasă. Doamna Caliope avea câte un cadou pentru
fiecare, așa, ca de Anul Nou. Am ajuns înaintea mesei de prânz. Ne-am urat unii
altora, ne-am simțit foarte bine împreună. Spre seară ne-a dus tata cu șareta la
pod la Otopeni de unde am luat autobuzul spre casă. M-am îmbrăcat în uniformă
întrucât dimineață trebuia să fiu la Arsenal. Știind că nu pot face naveta zilnic cu
autobuzul acasă, tata a înțeles că voi rămâne mai des la Eliza și nu s-a abținut
să mi-o spună cu înțeles că ”tu dacă rămâi acolo mai mult timp ori o ceri de
nevastă ori nu știu ce faci”. I-am spus că nu-i momentul, ea încă nu a ajuns să se
comporte ca o femeie cu un bărbat, că mai are până își revine. Tata insista că lumea
este lume și nu-i închide nimeni gura decât actul de căsătorie sau mormântul.
A doua zi am început activitatea la Arsenal. Ne-am făcut planuri de
activitate, domnul căpitan Toma ni le-a aprobat, ne-a atenționat să fim atenți că
acum avem arme cu noi și putem fi în pericol și dacă le folosim și dacă nu le
folosim, mai rău este să fim dezarmați, să ni se ia pistoalele și să ajungem în
penal. De lunea viitoare, 08.01. 1939 vom primi o a doua mașină de serviciu, o
Skoda Popular, model 1937, albastră, care va fi la dispoziția domnului căpitan,
noi, cei trei, vom avea Fordul SAR V8 Forfor Sedan, negru, fabricat în 1936.
Motivul? Sunt zile în care unii merg la Vega la Ploiești, alții la Malaxa la București
sau în altă parte unde este reclamată prezența noastră.
M-a bucurat hotărârea deoarece nu mai eram obligați să stăm cu zecile de
minute prin stațiile de autobuz, nu ne mai sculăm la cinci dimineața, nu mai
ajungem noaptea acasă.
 116

Săptămâna următoare a fost plină de activitate. Eu cu Vicențiu la Malaxa,

domnul căpitan cu Eduard la Vega. Vicențiu s-a ocupat de realizarea unor
acționări de la distanță a unor detonatoare electrice aflate în fabricație dar care
dădeau rateuri. A rezolvat-o în patru zile cu mostre cu tot. Era încântat domnul
inginer Zorileanu.
Eu m-am ocupat în laborator, împreună cu domnii Jan și Tudor, să realizăm
un aditiv antispumant mai bun. Am reușit. Tot aici am cercetat îmbunătățirea
benzinelor etilate.
Utilizând metoda de separare a hidrocarburilor aromatice prin extracție
selectivă, inventată de domnul inginer Lazăr Edeleanu acum mai bine de 15 ani,
am mers pe cracarea catalitică a benzinei cu un grad moderat octanic pe care
să-l îmbogățim prin aditivare până la cifra octanică 102. Părea imposibil dar
experimentele ne-au demonstrat că se poate. Problema erau cazanele de
fierbere la 370-400 de grade Celsius (distilare), orizontale, cu fante pentru
omogenizare care erau greu de făcut în România. Problema noastră era
eliminarea detonației la ignitia benzinei în motorul cu compresie ridicată cum era
motorul de aviație sau motorul mașinilor de curse de care era preocupat domnul
Nicolae Malaxa.
Având în față ecuația arderii benzinei în camera de ardere a motorului cu
compresie ridicată trebuia să avem reziduuri cât mai puține, să eliminăm conținutul
de cenușă și de gudron care formau calamină și zone de autoaprindere (jar).
Ne-a ajutat formula chimică pe care am realizat-o ascunsă în aditivul de
plumb TEL – tetraethyllead cunoscut de toată lumea ca aditiv de îmbogățire a
cifrei octanice a benzinei. Nu aveau cum să bată la ochi bidoanele din tablă de
cinci litri, vopsite în negru, cu semnul galben al otrăvii pe care scria mare Atenție,
pericol de intoxicare cu plumb! Ne-au vizitat niște reprezentanți militari dubioși
cărora le-am explicat că rezultatele muncii noastre trec obligatoriu prin Arsenal și
că cel mai indicat ar fi ca acolo să ceară informațiile care-i interesează. Nu i-am
revăzut niciodată.
La masa de prânz am fost invitații domnului inginer Zorileanu la masa
mare, rotundă, din separeul lui. Serveam masa cu dumnealui numai când eram
invitați în rest, chema la masa musafiri sau colegi cu care avea ceva de analizat
sau de sărbătorit. Vineri am plecat la Arsenal cu rezultatele și formulele ce vor fi
puse în aplicare, cu ordinul Arsenalului, pentru Rafinăria Vega Ploiești.
Am raportat la Arsenal despre interesul unor ofițeri de informații și, chemat
în Biroul colonelului Vizitiu, mi-a explicat un maior că în afară de ofițerii
Arsenalului, nimeni, de niciunde, nu are voie să știe rezultatul vreunei cercetări.
Mult mai târziu am aflat că Șeful Serviciului Secret Român, Mihail Moruzov, avea
o colaborare strânsă cu serviciul omolog de la Berlin (Abwehrul) condus de
Eilhelm Canaris dar făcea joc dublu dând informațiile și la Deuxieme Bureau
 117

francez ori la Intelligence Service englez fapt ce a dus la arestarea lui de către
generalul Ion Antonescu în octombrie, apoi a fost executat de legionari în
închisoarea Jilava, la finele lunii noiembrie 1940.
Din corespondența spionului Mihail Moruzov cu serviciul secret francez,
corespondență capturată de nemți, reiese că acesta era pus în cunoștință și
marșa sau coordona acțiunile de sabotaj ale comuniștilor și organiza, alături de
forțe străine, sabotarea și distrugerea zonei petrolifere Ploiești, blocarea traficului
dunărean în zona Cazanelor, incendierea sau distrugerea materialelor
transportate pe calea ferată, etc.
Din ianuarie 1941, după zdrobirea rebeliunii legionare, a fost detașat la noi
la Arsenal, comisarul Pandele Traian care, în prezența noului Șef al Serviciului
Secret al Armatei, domnul Eugen Cristescu, ne-a prezentat pericolele care ne
pasc în economia națională, în transportul materialelor spre front și, de ce nu,
chiar pe linia frontului unde au loc dese acte de sabotaj, trădări și părăsirea
pozițiilor de luptă. Pe tot timpul activității în cadrul Arsenalului Armatei, din 1941
până în 1945, nu am avut probleme de siguranță a proiectelor de cercetare, a
documentelor arhivate sau acte de sabotaj directe asupra activității mele și a
colegilor mei. Am simțit de multe ori ajutorul din umbră al comisarilor Siguranței
conduse cu competență și cu profesionalism de domnul Eugen Cristescu. Păcat
că în loc să-l ridice la rangul de profesor în școala de siguranță națională,
comuniștii l-au executat mișelește. Sau poate l-au asasinat pentru că știa
dosarele capilor mișcării comuniste și n-aveau cum merge înainte cu crimele și
trădările săvârșite anterior.
Și comuniștii, și legionarii voiau să ajungă la putere dar să aibă CV-ul
curat ca lacrima, să se ascundă bine crimele și faptele antisociale săvârșite
anterior.
 118

ROMÂNIA LA RĂSCRUCEA DINTRE IDEOLOGIILE

FASCISTE ȘI COMUNISTE. OPINIILE DIVERGENTE ALE
POLITICIENILOR VREMII NASC MONȘTRI.
Vineri noaptea spre sâmbătă a fost spart laboratorul de chimie al uzinei
din care au dispărut toate documentele din sertare și toți recipienții cu substanțe.
Pesemne n-au știut că ne terminasem treaba. Jan era siderat. El făcea
amestecul după cantitățile și ordinea de amestec pe care o dictam eu după fișele
de evidență a experimentelor care stăteau numai la mine. El nu ținea minte care
sunt acestea, atât spunea că este bun sau rău rezultatul. Ba că erau detonații, ba
că era ardere incompletă, ba că frontul de flacără se produce prea exploziv...
Fiind primul care a ajuns sâmbătă la serviciu, la orele 7,45, am anunțat imediat
serviciul de pază al uzinei care a venit și a sigilat locul. Era smulsă o fereastră cu
toc cu tot, și cu zăbrelele de fier antiefracție. Cu ce a fost trasă că omul nu are
asemenea forță? La cercetarea poliției s-au găsit urmele de cai în drum, de acolo
au ajuns la fereastră cu frânghii de peste 12 metri... După cercetări intense, cu
arestări și tortură în beciurile siguranței, paza clădirii în cârdășie cu trei muncitori
din celula comunistă de sabotaj a industriei de înarmare, plătiți de agenți pe care
nu-i cunosc și nu-i pot identifica, în total cinci persoane, au spart și furat din
laborator tot ce au găsit și le-a încărcat în duba de pâine parcată pe Bulevardul
Protopopescu Tache, în dreptul numărului 58. De aici au plecat fiecare la casa
lui. Comisarul Pandele Traian de la informații militare a bănuit serviciul de spionaj
sovietic dar peste ani, unul dintre comuniștii care s-a lăudat că a adus servicii
utile luptei de clasă, că ar fi furat documentele și invențiile burgheziei de la
Malaxa pe care le-a cedat comuniștilor greci, frații lor de luptă și de suferință. Nu
știa nemernicul cât rău putea să facă economiei României și așa șubrezită de
camarila Elenei Lupescu, duduia roșcată care-l ostoia pe regele Carol al 2 lea de
furiile priapismului (mereu cu scula erectă...). Pătrășcanu a rămas mut când i-a
povestit profesorul Rădulescu faptele ortacilor lui. Niciodată n-ar fi fost de acord
ca România să piardă vreun bănuț prin asemenea fapte josnice și antipatriotice.
De fapt toată lupta comuniștilor din anii 1937-1944 a fost o luptă de atragere a
câți mai mulți militari în politica lor prosovietică, de sabotare a efortului de război,
a capacităților de apărare, furturi și distrugeri din tot ceea ce pleca spre front.
Urau luxul burghez, aristocrat sau moșieresc, dar le-ar fi luat pentru ei. Într-o
 119

Românie de bordeie, de cocioabe, de pofte, de sete, de foame și de pelagră ei

se considerau salvatorii clasei muncitoare. Aveai două perechi de boi? Erai
moșier. Aveai darac de lână sau moară? Erai burghez. La naționalizare, baronul
roșu ales prim-ministru, doctorul Petru Groza, s-a exprimat plastic în ședința
biroului partidului muncitoresc român prezidat de Gheorghe Gheorghiu (viitor
Dej): Am fi avut mai mult și mai valoros dacă ortacii dumneavoastră nu le-ar fi
sabotat și furat mai bine de zece ani! adică un fel de v-ați păgubit cu mâna
voastră, v-ați furat singuri căciula blegilor...
Libera circulație a persoanelor, a ideilor, a invențiilor, a capitalurilor și a
forței de muncă a creat în România interbelică cele mai performante industrii ale
Europei. Ce ați făcut cu uzinele Ford din Calea Floreasca construită de Henry
Ford în anul 1935? Ce ați făcut cu uzinele Malaxa, cu Mociorniță, cu Max
Auschnitt de la Reșița, cu Gheorghe Nica din Brașov, cu Nedelcu Panait
Chercea de la Brăila, cu Iacob Muschong de la Lugoj, cu Cuban, cu alte mii și
sute de oameni și industrii premiate și recunoscute de o lume întreagă? Ați
sabotat-o, ați demontat-o piesă cu piesă și ați livrat-o sovieticilor ca prieteni buni
ce ați fost! Mizerabililor! Nu puteați să le naționalizați cu ei cu tot? În liniște și
pace? Nicolae Malaxa s-a naționalizat singur și v-a consiliat ani buni dar nu l-ați
înțeles. El a construit în România, a dat salarii la peste 20.000 de muncitori, a
produs cât nu a putut produce România zeci de ani și ce s-a ales de munca și de
agoniseala lui? Falimentarea, ruinarea și vânzarea la fier vechi a halelor
Laminor, de Osii, de Locomotive, de Motoare, de Tevi, de armament... Mare
păcat! Auzi la ei, uzinele 23 August și Rebublica, cele mai mari din țară, ajunse
unde? La fier vechi. De ce? Din setea unora de a primi comisionul pentru
”reconstrucție”! !!
Uzinele ARO au fost salvate de o mână de ingineri, maiștri și muncitori de
la IAR care au furat strungurile și le-au mutat noaptea, cu căruțele, de la Brașov
la Câmpulung Muscel să nu le ducă sovieticii în taigaua mută, au produs zeci de
ani mașini performante și s-a găsit Ion Iliescu și Adrian Năstase să o vândă pe
trei lei unor strângători de fier vechi pentru furnalele turcilor... Neisprăviților! Nu
vă este rușine să spuneți că sunteți social-democrați și de partea poporului? Sau
că sunteți liberalii economiei de piață pe care ați furat-o leu cu leu, piatră cu
piatră, bordură cu bordură, proiect cu proiect?
Nu ați vândut doar o uzină nelegiuților, ați vândut o parte din istoria
industrie și a economiei românești, ați furat și v-ați făcut palate și industrii într-o
economie paralelă a paraîndărătului care nu se supune fiscalității, ați creat o
putere paralelă care întocmește dosare, cercetează și judecă la comandă
politică, folosiți puterea pentru a deturna averea țării și a o trece în cartea voastră
funciară ca insula Belina și alte multe și multe domenii ale statului retrocedate
după pofta voastră, vouă sau rudelor voastre de cumetrie.
 120

Am primit ordin de la Arsenal să nu transportăm documente, probe,

mostre decât în siguranță, sub pază militară. Laboratorul și birourile care lucrau
pentru armată, de la uzinele Malaxa și de la alte unități cu producție militară au
fost luate sub pază militară. Santinele cu cartuș pe țeavă. Accesul controlat la
sânge. Au fost perioade grele pentru noi toți. Până și de muncitorii care instalau
utilajele ne era teamă să nu ne atace sau să ne răpească și să ne predea
agenților sovietici. Nu puteam spune nimănui din afara sistemului ce-i cu noi.
Trebuia să fim mereu atenți, să prevenim scurgerile de informații.
În luna martie, sectorul special din rafinăria Vega, a început să producă
benzine de aviație. Pe cisternele de distribuție ale OSIN scria tot OSIN–OIL și
VEGA-OIL cu etichete de benzină albastră ethyl. Societatea DISTRIBUTIA din
București, strada G-ral Budișteanu, nr.11 Bis, prelua din rafinării și distribuia cu
sute de mașini în toată țara: benzină auto de 70, 71 și 75 izooctani, benzină ethyl
80-87 CO pentru avioane cu motoare cu compresie înaltă, benzină pentru curățat
denumită crinul alb, pentru scopuri farmaceutice, casnice sau industriale,
benzină pentru brichete în bidoane mici, combustibili speciali pentru calorifere,
ceară de parchet, păcură pentru ars, pardosin (petroxin) pentru pardosele,
motorină pentru motoarele diesel, petrol lampant pentru iluminat, petrol rafinat
(fără fum) pentru iluminat, gătit și încălzit, uleiuri minerale pentru uns, unsori
consistente pentru gresat angrenaje grele, bitum și smoală pentru pavaje sau
întrebuințări industriale, cocs de petrol praf și bulgări pentru foc, tractosin –petrol
verde, motorină, benzină grea și uleiuri pentru agricultori și morari, o gamă foarte
largă de produse petroliere produse în zecile de rafinării românești.
Primele sute de tone de benzină de avion produsă de noi a fost
transportată cu cisternele OSIN sub pază militară. Când n-a mai fost interes să
fure rețeta n-au mai fost nici atacuri dar actele de sabotaj au continuat peste tot,
în toată țara, pe toată perioada războiului.
La 7 martie 1939, odată cu preluarea guvernului de către Armand
Călinescu, după moartea la Cannes, în Franța, a primului ministru și patriarh al
României, Miron Cristea, alta a fost politica producției militare. Un patriot
desăvârșit, cunoscător al economiei românești și al potențialului ei dacă era
ajutat de armată, a deschis noi unități de producție, a exportat la preț bun
benzina de aviație mult așteptată de flotilele germane de Meseserschmitt BF 109
sau MF 110, de Junkers JU 87 Stuka care roiau peste tot pregătind mii de piloți
de vânătoare și de bombardament. Benzina de aviație ne-a adus profit în balanța
înzestrării cu tehnică militară a armatei. Săptămânal vedeam în parcul
Arsenalului, blindate, tanchete, șenilate, obuziere, mitraliere sau tunuri produse
în Germania, propuse a fi livrate României în contrapartidă. Am simțit că am pus
și eu umărul la creșterea valorii producției românești sau la aducerea ei la
adevărata valoare de piață. Nemții erau foarte mulțumiți, un carburant bun, o
ardere completă însemna mai multă putere și un consum specific mai mic.
 121

Chiar dacă s-a declarat neutră, România, personal primul ministru Armand
Călinescu, a ajutat cât a putut Polonia atacată și de nemți și de ruși asumându-și
consecințele: ”tezaurul polonez (estimat la aproximativ 45 milioane de dolari), a
tranzitat teritoriul românesc și a fost îmbarcat în portul Constanța, pe un vas sub
pavilion englezesc, iar când Uniunea Sovietică a atacat și ea Polonia, guvernul
român a acceptat ca președintele și guvernul polonez să treacă frontiera în țara
noastră, cu condiția de a nu desfășura nici o activitate politică. Aceștia au fost
urmați de 100.000 refugiați, dintre care 60.000 militari, mulți refuzând să mai
părăsească teritoriul României. Din cartea lui Irimia Vasile și Ion Ardeleanu –
Mareșalul Ion Antonescu. Secretele guvernării, Editura Românul, București,
1992, pag.54. aflăm multe detalii, multe acte de curaj ale lui Armand Călinescu.
Pe 25 martie 1939 orele 15,30 mă pregăteam să plec spre casă. Am pornit
motocicleta și mă pregăteam să încalec în șa când am fost rugat de un jandarm
de la poartă să-l sun pe un șef al lor de la București. Am cerut să formeze
numărul la centrală și mi-a răspuns comisarul Pandele. M-a atenționat să am
grijă că are informații precum că o celulă comunistă vrea să mă răpească. Să fiu
atent la sectoarele de drum mai puțin circulate din zonele împădurite. Drumul
meu obișnuit, cu motocicleta, era Vega – Cart Gheorghe Doja, - centru-gară-
Hipodrom-Tătărani-Românești-Pucheni-Potigrafu-Balotești- acasă. Acum, știind
că pot fi ”așteptat” și vânat, am luat-o din centru spre Corlățești-Cătunu-Buda-
Olari-Balta Doamnei-Gruiu-Snagov-Dumbrăveni, la locurile noastre din Ceair,
ieșirea către Balotești, stânga acasă la Căciulați.
Dacă au fost sau nu au fost pe urmele mele nu știu, știu doar că nu am
văzut pe nimeni să se țină după mine, nici nu prea avea cum să se țină după o
motocicletă care rula cu 110 km/oră. Mașina nu putea trece de 40 pe drumul de
țară pe unde am luat-o. Am ajuns acasă plin de praful câmpului, lihnit de foame și
obosit de încordare. Am sunat-o pe Eliza că nu mă simt bine și am rămas acasă.
Anastasia avansase deja în relația cu Vicențiu, Andrei se întâlnea pe
ascuns cu Antonia... eu am rămas în aceiași stare cu Eliza. Nu mă puteam
apropia de ea ca de la bărbat la femeie. Împlineam trei luni de abstinență totală.
Pe la nouă seara m-a sunat și m-a rugat să o duc mâine, duminică, până
la o colegă să ia niște cursuri la care nu a fost prezentă. Vocea îi trăda
îngrijorarea. De ce? Oare realizează că la 23 de ani este greu să stai așa lemn-
Tănase, vorba bunicii? Când te vedea că stai așa fără rost și fără tragere de
inimă te taxa imediat. Bunica știind povestea m-a prevenit că o să-mi fie cam
greu vreo șase luni dacă nu cumva mai mult. Cam așa este bunico, ai dreptate.
Am adormit obosit și supărat. Dimineață l-am ajutat pe tata să repare bătătorul
batozei. Am terminat pe la 10,20.
Am sunat-o pe Eliza să se pregătească și la 11,10 am luat-o în șa și ne-am
dus pe strada Lăzureanu din 13 Septembrie, la colega ei. Am așteptat în șa să
intre ea dar colega ei ne-a invitat pe amândoi în casă. Casă modestă la interior,
 122

clădire impozantă la exterior, cu multă căldură din partea gazdelor. Simina,

colega ei de facultate, o brunetă zveltă cu părul ca abanosul, ochii negri și mari,
cu pulpele puțin cam plinuțe, ca ale Anastasiei, ne-a servit cu dulceață de vișine
și ceai de tei cu câte trei felii de lămâie tăiate fin și cu glazură de zahăr pe
bordura ceștii. Mama ei ne-a dat binețe, ne-a adus câte două felii de cozonac de
post și s-a mirat de tinerețea și frumusețea noastră. Au vorbit despre cursurile lor
de economie și de drept, i-a dat caietele cu cursurile cerute și am plecat spre
casă. La ora 13,30 am servit masa de prânz cu Eliza și cu doamna Caliope. Am
rămas încă vreo oră la masă, cu o cafea și cu multă vorbă și am plecat acasă. La
poartă a început să plângă, să mă roage să vin să dorm cu ea fiindcă se simte
foarte rău noaptea când nu sunt cu ea. Dacă mă simte alături doarme liniștită și
se poate odihni. I-am spus că în seara aceasta pot veni dar mâine seară nu am
cum, am de pregătit niște situații la Arsenal. Din februarie am rărit nopțile în care
am dormit cu ea fiindcă îmi fac rău, mă agit degeaba. M-am întors pe la nouă
seara. M-a invitat la cină dar servisem masa acasă, nu m-a lăsat mamaie să plec
fără să mănânc. De când eram mic mamaie m-a obișnuit să mănânc dimineața
indiferent ce oră este și seara să nu mă culc cu burta goală că visez urât și nu
mă pot odihni. Dacă în timpul zilei am sau nu am ce mânca, să am măcar ”bruma
de mâncare în burtă” vorba ei. Chiar dacă nu am mâncat, am stat cu ele la masă
și am băut vin de Tohani. Pe la orele zece ne-am retras în dormitorul Elizei. În
pijamale, sub cerga groasă, am încercat să adormim mai repede. Eliza avea chef
să mă sărute și să stăm de vorbă. Îmi punea fel de fel de întrebări. Dacă m-am
văzut cu Irina, colega ei de birou? Dacă mai mă duc pe la uzină sau nu? Dacă la
rafinărie sunt fete frumoase? Dacă mă văd și cu alte fete de când ea este așa
cum este? Am înțeles unde bate.
– Eliza, uite cum stă treaba cu noi. Trauma prin care ai trecut nu dispare
când vreau eu sau când vrei tu. Ne trebuie timp și voință. Dacă vrei să fii cine ai
fost trebuie să lupți. Să lupți chiar și pentru mine. Să lupți să nu mă duc la altă
femeie să-mi rezolv problemele. Ești o femeie frumoasă, deșteaptă și știi mai
bine ca mine ce trebuie și când trebuie să faci. Tu conduci acum situația, eu nu
voi trece niciodată peste voia ta. Nu te voi forța în nici un fel să faci altceva decât
crezi și decât simți. Te-am iubit și te iubesc foarte mult. M-am bucurat de
feminitatea ta atât cât mi-ai arătat tu și mi-ai dat cele mai fericite momente din
viața mea, momente pe care n-am cum să le uit până voi închide ochii. Dragoste
adevărată, furioasă, pasională. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat. Mă rog la
Dumnezeu să revii la starea de dinainte.
– Știi, eu sunt speriată că te voi pierde. Numai când mă gândesc fuge
pământul de sub mine. Mi-e foarte frică. Aș vrea să te am tot timpul lângă mine
dar știu că nu se poate. Măcar la două-trei zile stai cu mine. Uite, acum, dacă
dormi cu mine, până marți nu-ți simt lipsa dar miercuri mă panichez.
 123

Am stat momente bune fără să vorbim, am ținut-o strâns la piept și la un

moment dat și-a ridicat capul și m-a sărutat. Îmi ținea obrajii în palmele ei. Am
văzut în ochii ei, printre lacrimi, un licăr de bucurie. M-am ridicat, am adus-o sub
mine, i-am dezgolit umerii și am început să o mângâi și să o sărut. Când m-am
apropiat cu palmele de zona intimă s-a încordat foarte tare. M-am retras dar am
continuat s-o sărut pe umeri în timp ce ea mă strângea puternic cu brațele ei
firave. M-am retras ușor, ușor să nu bănuiască că m-am supărat. A mai încercat
odată peste vreo cincisprezece minute dar nu m-am mai întors peste ea ca data
trecură. Am rămas așa și am continuat s-o țin cu capul pe pieptul meu. A adormit
greu. Se învinovățea că nu-mi poate fi femeie. Îi este greu și ei...
Eram descumpănit. Oare avea dreptate mamaie că o poate ține starea
asta un an? Sau mai mult? Sau pentru totdeauna? Doamne ferește! Într-o zi
Anastasia a venit în camera mea cam cu coada între picioare așa. M-a luat pe
departe că de când cu Eliza bolnavă nu ne-am mai distrat ca tinerii, că suntem
parcă blocați în letargie că... nu știu și tu cum reziști... că are ea o colegă la
școala sanitară care m-a văzut odată și m-ar plăcea... un fel de ți-am găsit eu
leacul. Anastasia începuse școala sanitară în 6 februarie, a dat toate examenele
de diferențe și era acum cu drepturi depline anul întâi.
– Anastasie, de aventuri îmi arde mie acum? Cum poți gândi tu așa?
– Nu frate, n-am vrut să zic că... dar îți trebuie și ție femeie, ești ditamai
bărbatul ce eu nu știu cum este cu voi? Ea a fost măritată, s-a despărțit, vrea să
te ajute așa fără vreo obligație...poate vrea să se ajute și pe ea cu tine cine știe.
– Nu acum Anastasie, nu acum. Mai aștept. Eu mă simt rău doar când
sunt cu ea în brațe altfel nu am nici o problemă. Când nu sunt cu ea n-am nimic.
Mulțumesc că te gândești la mine. Voi cum sunteți?
– Suntem bine frate. Doamna Tăbleț m-a ajutat, a vorbit cu niște
profesoare să mă pregătească, să susțin examenele și să intru direct în
semestrul doi. S-a purtat foarte frumos cu mine. Vicențiu este un om bun, cred că
mă iubește și oriunde sunt cu el mă protejează, mă ține de mână oriunde ne
ducem, nu-mi dă drumul deloc. Acolo, la școală, când mi-a citit numele în
catalog, domnul doctor Baranga a făcut ochii mari și m-a întrebat dacă nu cumva
am un frate frumușel și inginer angajat la uzină. I-am spus că da, am, dar acum
face armata. S-a bucurat și mi-a promis că mă va ține în practică pe lângă
Floricica, asistenta șefă a staționarului uzinei. Mama este cam supărată că a
rămas fără mine la treabă dar pe de altă parte este fericită că voi fi asistentă
medicală și îmi voi asigura traiul mai ușor.
– Pe la Eliza când ai dat ultima dată?
– Miercuri când am ieșit de la școală. Era cam supărată că a rămas în
urmă cu învățatul. Mă tot întreba de tine dacă vii târziu acasă, dacă te sună vreo
fată... Îmi venea s-o bat nu alta. Am vrut să-i zic să aibă pretențiile astea când o
 124

fi femeie cu tine așa cum a fost înainte dar m-am oprit, mi-am mușcat limba de
m-a durut. Dar tot i-am zis câte ceva. Dacă doctorul a spus că-i bine de ce o mai
ține că o doare și că nu este bine? Da, la cap înțeleg, dar la trup nu mai ai nimic
fată, gata, vezi-ți de viață mai departe, nu te opri.
A doua zi am intrat ajutorul ofițerului de serviciu la Arsenal. Ofițer de
serviciu, maiorul Popoiu Oprea, genist, specialist în muniții și explozibili. Cum
după amiază nu prea aveam ce face, treceam la două ore pe la gardă și cam
atât, am stat de vorbă și i-am răspuns la întrebările lui curioase despre calculul
puterii calorice, puterii de explozie, puterea de a-și mări de sute de ori volumul
prin reacție chimică, etc. A fost încântat de cunoștințele mele și mi-a promis că o
să colaborăm atunci când va avea nevoie de un sfat pe linia chimiei militare cum
o numea el. Îl interesa în mod deosebit obținerea unui trinitrotoluen mai
concentrat din aceiași cantitate de azot prelucrată. I-am spus că este cam greu
cu industria chimică pe care o avem, doar uzinele Malaxa pot produce cazane de
rezistența necesară prelucrării azotului. Ne-am mai întâlnit prin cazarmă, la
masă, ne-am salutat cu drag și cu respect reciproc. Ne-am reîntâlnit în anul
1952, la Combinatul Chimic din Făgăraș, ca deținuți politici cu regim special
(după modelul rusesc, specialiștii erau ținuți separat de deținuții care trebuiau
exterminați) și folosiți la formarea bazelor economiei socialiste.
La Arsenal timpul trecea fără să simțim, eram prea ocupați cu îndeplinirea
atribuțiunilor funcționale ordonate de căpitanul Toma sau de șeful Secției.
La 10 mai 1939, de ziua Regalității Române, era ziua de naștere a
căpitanului Toma. Ne-a invitat după program la cârciuma lui Niță Sterie, la
intersecția străzii 13 Septembrie cu Uranus. Ne-am ospătat până spre orele
optsprezece și am ascultat cu mare plăcere melodiile interpretate de Cristian
Vasile, în majoritatea lor, compoziții ale lui marelui compozitor Ionel Fernic. La
plecare, domnul căpitan a chemat un taximetru cu care au plecat toți trei (el,
Eduard și Vicențiu) având aceleași direcții. Eu am luat-o pe jos către Uranus să
iau autobuzul de la Biserica Mihai Vodă până la Băneasa. La câțiva zeci de metri
de coborâre pe Uranus m-am întâlnit cu colega Elizei, Simina. S-a îmbujorat și i-
a zâmbit fața când m-a recunoscut. Ne-am salutat, m-a întrebat de Eliza, mi-a
spus să am răbdare și m-a invitat la ea să bem o cafea. A descuiat ușa și am
intrat în casă. Cald în salon, cald în bucătărie... dar nimeni acasă. Hopa! Nu m-a
invitat degeaba. A motivat că trebuie să se schimbe de haine și s-a întors într-o
ținută lejeră. M-am prins și am intrat în joc. Și mie îmi era cald dar nu puteam
lăsa pistolul departe de mine. M-am făcut lejer, am rămas în tricoul militar, kaki,
am băut cafeaua apoi m-am așezat pe canapeaua tapisată, alături de ea. Am
surprins-o cu un sărut și asta a fost tot. Am continuat cu entuziasm amândoi
până am ajuns dezbrăcați complet și a urmat ceea ce trebuia să urmeze între un
bărbat și o femeie, ambii dornici de așa ceva. I-am mulțumit și ea m-a rugat să
 125

nu cumva să afle Eliza, mai ales în starea în care se află. La plecare mi-a dat un
bilețel cu numărul de telefon și m-a rugat să o sun numai miercurea și vinerea
când mama ei este în tura de serviciu la internatul școlii de fete de la Grădina
Icoanei, când pleacă la 14 și vine a doua zi la 10. Important de știut pentru mine.
Nu se știe niciodată, este deșteaptă, este frumoasă, este aproape de cazarmă
dar niciodată ca Eliza. Nu se compară. Deocamdată trăim prezentul.
Următoarele săptămâni am rămas în cazarmă și am asigurat continuitatea
rapoartelor zilnice în baza datelor telegrafiate de întreprinderile de producție
militară. Domnul căpitan Toma era foarte mulțumit de cum le înregistram,
arhivam, socoteam, scriam și înaintam ierarhic domnului colonel Vizitiu, omul
care ținea în mână partea de înzestrare și producția de apărare. M-am bucurat
de câteva miercuri și vineri să fiu de serviciu la Simina, am mai dormit câteva
nopți și în cazarmă (aveam tot confortul și două paturi într-un birou alăturat) unde
m-a găsit la telefonul ofițerului de serviciu Eliza, când a avut nevoie de mine... și
am ajuns în luna iunie la examenul de absolvire. Trei săptămâni de instrucție la
sânge cu un căpitan de cavalerie ajutat de trei sergenți pursânge, apoi o
săptămână de examen la toate cele, adică la ce am fost examinați în decembrie,
înainte de a începe stagiul de practică, în plus multă legislație, regulamente,
metodică și psihologie militară. Am terminat cu media 9,35, primul din plutonul
meu și al doilea din detașamentul de ofițeri de rezervă. Dacă știam că va conta,
mă lăsam pe tânjală doar să trec, să nu fiu observat. Ce m-a mirat a fost
examenul la religie în care, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române, preotul
profesor universitar doctor, Ioan Pașca, decan al Academiei Teologice Ortodoxe
din Cluj, a pus un accent mai mare pe partea de ortodoxie decât pe politica
pentru rege și pentru țară. Pr. prof. dr. Ioan Pașca a urmat Facultatea de Teologie
din Innsbruck, Austria, a fost profesor la Academia Greco-Catolică din Gherla
apoi profesor de religie ortodoxă la Liceul de Fete din Cluj, profesor de morală,
sociologie și filozofie creștină la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj unde este
propus și avansat decan în anul 1926. Dacă după moartea patriarhului Miron
Cristea a fost grabă mare să numească prim ministru în persoana avocatului de
46 de ani, Armand Călinescu, conducerea BOR ului a fost asigurată de
Locotenența Patriarhală până la data de 5 iulie 1939 când Senatul României a
votat și regele Carol al II lea l-a numit patriarh pe mitropolitul Moldovei, Nicodim
Munteanu.
Ca urmare a rezultatelor bune obținute le examenul de absolvire (de grad),
m-au mobilizat de trei ori în momente în care numai de armată nu-mi ardea. A
fost unul din motivele arestării mele de mai târziu, că am ajutat ”industria de
apărare a burgheziei și a călăului de Antonescu pusă în slujba Germaniei
naziste”. Era acuzația utilizată pentru majoritatea ofițerilor care n-au fost pe front
și care trebuiau să înfunde pușcăriile.
 126

La festivitatea de avansare a venit generalul de brigadă Alexandru Ioanițiu,

comandantul Școlii Superioare de Război. Comandantul centrului de instrucție ne
striga în ordine alfabetică, ne deplasam în pas de defilare la masa pe care erau
așezate diplomele noastre de absolvire, ne prezentam apoi domnul general ne
felicita și ne înmâna diploma și gradele de sublocotenent. După festivitate ne-am
prezentat la sala de pregătire unde ni s-a înmânat suma echivalentă unei solde de
grad, adică 700 lei. Odată cu solda mi-a înmânat plicul cu ordinul de mobilizare
pentru următoarele trei luni, adică de la 3 iulie până la data de 29 septembrie. Eu,
Vicențiu și încă trei. În anexa la ordin ne specifica că putem purta ținută civilă în
afara unității dar vom avea în permanență armamentul asupra noastră. Vicențiu
era nervos, aproape să izbucnească. Eduard a scăpat, nu l-a mobilizat. Au
mobilizat încă trei ingineri, un licențiat în mecanică și ceilalți în industrii, adică
ingineri de fel de fel. Toți cei cinci ofițeri eram mobilizați la Ministerul Înzestrării
Armatei, Administrația Publică Autonomă Arsenalul Armatei, Inspectoratul general
tehnic, Biroul de control asupra industriei private care se ocupă cu fabricarea
materialelor de război. Te speriai numai când citeai titlurile... Eu și Vicențiu știam
ce reprezintă aceste titluri și denumiri. Prea știam.
De vineri, 23 iunie, aveam permisie până pe 3 iulie, o săptămână. La
punctul de control ne aștepta domnul căpitan Toma de la Biroul 6 Control
Producție de Apărare. Ne-a explicat că vom avea de supravegheat Rafinăriile
Vega-Concordia și Brazi din Ploiești, Uzina Concordia din Ploiești producătoare
de tunuri antitanc și muniții de 47mm sub licența Schneider, Uzina Mărgineanca
(Plopeni) pentru munițiile de artilerie și Uzinele Malaxa – Fabrica de muniții de
artilerie și armament din complexul uzinelor de material rulant, Pulberăriile
armatei de la Grozăvești și Cățelu. Ne-a bătut apropoul să facem și noi cinste că
am fost avansați. Ne-am prins de autoinvitație și ne-am dus la cârciuma lui Niță
Sterie, în deal, la 13 Septembrie. Am servit pește pregătit în vreo trei feluri, câte
o țuică galbenă de prună, un vin alb, Fetească de Pietroasele, până s-a făcut ora
șase de după amiază. Domnul căpitan a telefonat la garajul Arsenalului și a
chemat mașina cu șofer să ducă acasă pe cei care stau mai departe. Vicențiu cu
încă doi au plecat pe jos spre Obor. Domnul căpitan, eu și încă doi ne-am
plimbat cu mașina vreo oră și ceva până am ajuns acasă. Mama mi-a sărit la gât
de cum a auzit mașina. Era bucuroasă că am terminat cu ale armatei. L-a invitat
pe căpitan la o socată rece și la plăcinte cu urdă dulce. Anastasia a venit și ea să
mă felicite apoi a venit pe terasă mamaie, să mă pupe ea pe frunte că am ajuns
ofițer... băiatu lu mamaie a ajuns om mare, nu-i jucărie bre, nu-i jucărie !.
Când ne-am adunat cu toții la masa de seară i-am anunțat că peste o
săptămână mă întorc mobilizat tot acolo. Și-au arătat dezamăgirea. Tata, nervos
a exclamat nu-i bine tată, nu-i bine mă deloc. Știa el că dacă armata are nevoie
de tine nu te-o duce la bal.
 127

Am sunat-o pe Eliza să o întreb ce a făcut la examenul de licență. Era

fericită, a terminat cu bine, este jurist specializat in drept economic internațional.
Am felicitat-o și i-am promis că a doua zi facem o ieșire la șosea. Era veselă. Dă
Doamne s-o țină tot așa! M-a prins somnul serii mulțumit, fericit doar cu o mică
reținere vis a vis de viitorul cenușiu al nației. Simțeam că România fierbe.
Simțeam cizma germană pe noi.
Sâmbătă, 24 iunie 1939, ne-am plimbat cu motocicleta prin Herăstrău, prin
zona Bordei, Piața Victoriei, Bulevardul Colței, Piața Romană, Grădina Icoanei,
Cișmigiu, Str. Popa Tatu, Buzești, înapoi acasă. Am oprit oriunde mi-a făcut
semn că-i place. Așa a fost convenția de când am plecat de acasă.

Cișmigiu 1939 –o oază de liniște în plin centrul Bucureștiului interbelic

Am oprit la grădina de vară a restaurantului Oteteleșanu unde i-a fost

poftă de mititei, la Cișmigiu vată de zahăr, la Herăstrău înghețată... Era fericită.
M-a rugat să rămân cu ea restul zilei. Am cumpărat carne, cârnăciori, pastrama,
jimblă și prăjituri și am gătit alături de doamna Caliope. Pe la orele 16,00 am
servit o masă copioasă, am băut o cafea, am stat de vorbă, toate de bun augur.
Am luat-o pe Eliza pe motocicletă și ne-am dus acasă la ai mei. S-au bucurat
când au văzut-o că este bine. Mamaie a luat-o în primire s-o prelucreze ea cum
știe mai bine. A ținut-o la lecții mai bine de jumătate de oră. A ieșit îmbujorată de
la ea dar hotărâtă. Hotărâtă să trăiască și să-mi fie soție.
Pe la orele 19,00 am plecat cu tata cu motocicleta până la Fierbinți Târg,
să stăm de vorbă cu o familie tânără și cu părinții lor, să ne tocmim pentru a-i lua
la muncă în gospodărie. Am trecut prin vreo trei ulițe mizere, cu fel de fel de
scursuri și gunoi aruncat pe mijlocul drumului, acolo unde și-a făcut ploaia căuș
să curgă la vale, zeci de copii curioși la auzul motorului Zundapp ului meu ne
tăiau calea, unii aruncau cu corcodușe după noi, bătrâni cu hainele rupte,
desculți și murdari pe la porți, stăteau parcă s-o aștepte pe doamna cu coasa, o
imagine deplorabilă pe care în satul meu n-am prea văzut-o. Am ajuns la căsuța
fără gard unde ne spuse-se tanti Joița că locuiește familia lui Ionuț. Amărâți,
 128

desculți dar curați. Toată căsuța văruită, curtea curată și îngrijită, ne-au plăcut.
Diferență mare față de ceilalți văzuți înaintea lor. Ne-am înțeles și cu cei tineri și
cu cei bătrâni să-i luăm și să le asigurăm casă, masă și 500 lei pe lună de fiecare
plus un bonus de 100 de lei, în total 1100 lei pe care îi plătim în ziua de 5 pentru
luna încheiată (pe 2-3 plăteam impozitele, banca, dările la stat...). La recoltat le
asigurăm o căruță cu știuleți de porumb, 10 de saci cu boabe de grâu, doi purcei
și zece păsări. Dacă vin și cei bătrâni la munca câmpului vor fi plătiți cu 25 de lei
pe zi și două mese. Nu numai că s-au bucurat dar voiau să ne pupe picioarele de
bucurie. Ne-au întrebat ce să ia cu ei? Coasă nu are, sapă nu are, topor este
unul singur... nu au mai nimic. Le-am spus să vină numai cu ce au pe ei, atât,
acasă îi va lua sora mea în primire și le va asigura toate cele. I-am lăsat să se
pregătească până luni dimineață când îi va lua tata cu șareta. Deocamdată vor
sta în camera bunicii până când le facem căsuța lor în continuarea atelierului, cu
fața spre drum. Am zis să mai facem două camere că nu se știe în viitor ce va fi.
Dacă citiți dragi români Trilogia Balcanică a scriitoarei britanice Olivia Manning
sau România și Europa. Acumularea decalajelor economice, de Bogdan
Murgescu, veți afla cu durere ce discrepanță era între traiul boierilor care nu mai
știau pe unde să-și cheltuiască averile și muribunzii, flămânzii și mereu bolnavii
țărani care mureau pe capete și la care nu se uita nimeni, nici regele, nici
guvernul, nici țărăniștii, nici liberalii, nici legionarii, nici comuniștii. Majoritatea
erau paria. Peste 70% din populația țării trăia de azi pe mâine. Ce i-a mânat pe
ei în luptă la 1917? Speranța că vor fi împroprietăriți cu o palmă de pământ la
care vor putea munci și din care să-și poată asigura bruma de trai. Întorși
bucuroși acasă că am găsit mână de lucru bună, am stat la masă, ne-am bucurat
că suntem în familie apoi am plecat acasă cu Eliza. Fiind într-o formă foarte
bună, n-o mai văzusem așa din iarna trecută, Eliza nu avea stare. Mă tot
mângâia, mă tot săruta, tot îmi dădea să înțeleg să ne retragem în camera ei.
Am menținut-o în starea de euforie în care se voia și... fără să mă mai opresc,
am reușit s-o am ca femeie așa cum am avut-o înainte de evenimentul nefericit.
Eram fericit că n-am pierdut-o. Eram fericit că vom avea viitor.
Eram fericit că am trecut pragul împreună, că nu a fost nimic forțat și
deranjant, că revine la starea de femeie fericită. Mă săruta cu foc în timp ce lacrimile i
se scurgeau pe ambii obraji. Lacrimi de fericire, de împlinire, de mulțumire.
Apocalipsa 21:4 -”Și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va șterge orice
lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici jale, nici strigăt, nici
durere, pentru că lucrurile dintâi s-au dus.“
Ne-am trezit târziu în dimineața de duminică însorită deja. La micul dejun
le-am anunțat pe mamă și pe fiică, cu voce hotărâtă, că vreau să ne căsătorim în
toamna asta, că nu mai vreau să zăbovim. Cu ochii mari de uimire și cu lacrimi în
ochi, doamna Caliope m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:
 129

– Să-ți dea Dumnezeu sănătate mamă! Poate vă puteți liniști și voi!

Eliza nu a spus nimic, se uita mută la mine cu ochii în lacrimi. S-a ridicat
de pe scaun, m-a îmbrățișat, m-a strâns cu brațele ei albe, cu pielea catifelată și
cu degetele lungi ca de pianist. Am rugat-o să se îmbrace, să mergem la ai mei.
Odată ce-i anunțăm și stabilim detaliile în mare, sâmbăta viitoare vom sta de
vorbă cu toții, ambele familii, pe îndelete.
Ai mei au fost bucuroși că ne-am hotărât și au propus ca sâmbăta viitoare
să facem logodna, să invităm și rude dar și pe preotul Mitică cu preoteasa,
Matilda, să știe și ei. Anastasia s-a uitat lung la Eliza, s-a uitat la mine, s-a
luminat la față și mi-a încuviințat din pleoape că este bine. O vede altfel, o vede
așa cum a cunoscut-o, frumoasă, elegantă, iubitoare. O vede ca pe o femeie
numai bună de măritat.
Întorși acasă în Pipera, am așezat darurile mamei pe masa din bucătărie
în timp ce Eliza îi povestea doamnei Caliope cum a decurs întâlnirea cu doamna
Letiția și că a fost de acord să facem nunta pe șapte octombrie. Am avea timp
pentru toate pregătirile, sănătoși să fim. Seara ne-am culcat mulțumiți, fericiți și
ne-am bucurat de tandrețurile pe care ni le-am acordat unul celuilalt fără rețineri”
așa cum ne iubeam acum șapte luni. Văpaie!
Zilele ce au urmat au fost pline de evenimente fericite. I-am adus pe tinerii
însurăței și i-am instalat în casă. Mamaie, mama și tata i-au luat în primire ca pe
copiii lor și i-au învățat ce și cum se face, care este ordinea și care sunt
prioritățile casei, am croit cu ei împreună locul căsuței lor, am bătut țărușii pentru
săpăturile ce urmau să înceapă la fundație. Ion (Ionuț, viitorul nostru fin de
cununie) era mai reținut, parcă îi era teamă să se așeze la masă, parcă nu se
simțea suficient de curat. Zoe, mai oacheșă, mai vioaie, mai isteață, pricepea
repede totul și ajuta parcă era acolo de când lumea. Anastasia a îmbrăcat-o, a
încălțat-o cu sandale, i-a dat vreo două perechi de papuci, lenjerie intimă, de
toate. Era frumoasă pacostea! Frumoasă de-i lua mințile omului câteodată.
Andrei i-a dat lui Ionuț de încălțat, pantaloni și cămăși pe care el nu le mai purta,
crescuse în ultimul an aproape cinci centimetri, a depășit 1,75 metri. Au luat în
primire cu sfială camera bunicii. Pe bunica am mutat-o în camera mea unde
aveam un fotoliu pe care îl puteam desface și dormi pe el la nevoie. Abia aștepta
bunica să dorm măcar o noapte cu ea. Să stea ea de vorbă cu mine pe îndelete.
Să-mi spună ea ce-i cu femeile astea închipuite, care se lasă greu... Să mă
învețe ea ”cum îi lumea asta păcătoasă”... În ciuda așteptărilor Elizei, am dormit
prima noapte cu bunica. A fost o fericire pentru bătrânețea ei. A plâns de bucurie
când mi-a spus ”Noapte bună mamaie!” Am simțit-o cum m-a învelit de vreo
două ori. Tata era bucuros că s-a umplut casa cu vigoare. Să ne dea Domnul
sănătate să putem munci și stăpâni ce avem! Nu se mai temea de neputință...
Adevărul era că aveam cam mult de muncă. Acasă un pogon cu grădina
de zarzavat, la Ceair spre Dumbrăveni, trei pogoane cu lucernă, cu păpușoi, cu
 130

bostani, lângă Pădurea Brânzeasca, două pogoane cu porumb, lângă Pădurea

Bilgaru, patru pogoane cu grâu și cu ovăz, spre Dimieni un pogon cu porumb și
două pogoane cu grâu, în total 12 pogoane de pământ. Mult pentru doi, trei
oameni. În zilele de prașilă, de recoltat sau de cosit luam cu ziua câte opt sau
zece oameni buni de treabă. Masă, apă, băutură, adu-i și du-i acasă... asta este.
Duceam batoza la un loc și plecam de acolo când terminam de treierat și recolta
vecinilor care ne ajutau la clacă, la cules.
Acum îi știam în siguranță, trei, patru inși odată la treabă de la noi, cu
nenea Tudor și încă trei de la el care făceau clacă la noi, altă forță. Anastasia,
gata, nu mai are cum, școală, gărzi săptămânale la staționarul uzinelor Malaxa,
la ordinul asistentei șefe, Floricica, în noiembrie au examenul de terminare a
cursului pregătitor al școlii sanitare (surorile de ocrotire) și trece la modulul de
practică (serviciu remunerat cu cursuri de o zi la două săptămâni). Tot acolo, la
dispensarul staționar Malaxa era și școala de surori medicale, fete cu gimnaziul
terminat care nu mai dau la liceu și se califică la locul de muncă în paralel cu
școala. Erau 16 fete la asistente (surori de ocrotire, absolvente de liceu) și 24 de
fete la surori, absolvente de gimnaziu, împărțite jumătate dimineața de la orele 8
la 12, jumătate după amiaza de la 11,30 la 19,30 și câte două asistente și patru
surori rămâneau peste noapte să îngrijească bolnavii. La peste 8.000 de
angajați, uzinele Malaxa avea un staționar cu 48 de paturi, trei doctori, patru
asistente și 12 surori medicale la care se adăugau cele 40 de fete aflate în
pregătire care întăreau și ajutau personalul medical, aproape cât un spital
particular. În anii 1935-1943 Malaxa asigura cele mai bune salarii, cele mai bune
condiții și cea mai bună asistență medicală tuturor angajaților săi. Știind că aici
sunt cele mai bune condiții de muncă și cei mai buni meseriași nimeni n-ar fi vrut
să plece în altă parte, la alt angajator. Nici Anastasia n-ar vrea. Ar vrea să devină
asistent medical la domnul doctor Baranga. Să lucreze și cu doctorul Schmith
chiar dacă era rece ca statuia dar nu greșea niciodată la diagnostic, și cu
doctorul Ichim care făcea tot ce putea să le aline durerea răniților cu oasele
rupte. I se părea mult 2000 de lei salariu când era de fapt în școală. Asistenta
Floricica are salariu de 5000 de lei dar are zece ani de serviciu după școala
sanitară făcută la Viena. Are momente când este mai dură și mai precisă decât
doctorii! Ea a ales trei colege pentru cursurile de moașe comunale și le-a trimis la
școala Carol Davila la studii. La terminare vin tot la staționar și ele, pentru
gravidele angajate sau pentru rudele angajaților uzinei.
Multe cursuri de sociologie, psihologie, etică profesională și de ocrotire a
mamei și copilului le-a ținut doamna Floricica în locul medicilor dar la examen nu
s-a simțit. Primarul din Căciulați a contactat-o și a rugat-o să vină asistent
medical la circumscripția de la primărie dar a refuzat politicos spunându-i că vrea
să profeseze în spital nu pe la casele oamenilor pe care nu-i poate ajuta că nu va
 131

avea cu ce. Bun răspuns i-a dat. Sănătatea și asistența sanitară presupune bani
pe care nici un primar nu vrea să-i cheltuiască fără folos pentru el. Da. Anastasia
și-a găsit calea, este făcută pentru asta.
Săptămâna de permisie am folosit-o din plin. Am început căsuța tinerilor
luați ca ajutor în casă, am refăcut soba din teracotă din camera Elizei cu gura de
foc și cazan de apă caldă în baie. Am refăcut soba de teracotă din bucătărie cu
parte de încălzire în camera doamnei Caliope și am construit, cu un vecin
cărămidar, o sobă din teracotă, godin pe role, pentru camera de oaspeți. Am
instalat o electropompă submersibilă în fântâna comună cu vecinul din dreapta,
cu țeavă de alamă îmbrăcată în vată de sticlă și carton asfaltic, la 60 de
centimetri adâncime în pământ cu care am alimentat baia și bucătăria printr-un
rezervor de 400 de litri așezat în pod, pe ursoaia fumurilor de evacuare de la
sobe, să previn înghețul apei. Plutitorul cazanului oprea alimentarea cu apă de la
pompă. În bazin turnam săptămânal soluții pentru decalcifiere și purificare a apei.
Apa din bazin alimenta si baia și bucătăria. În timp de vară aveam apă caldă de
la încălzitorul tip radiator montat pe acoperiș, încălzit de soare, iar iarna prin
boilerul electric din baie. Cu ajutorul a doi vecini și a unui instalator am
modernizat aproape toată casa. Anastasia este invidioasă acum că nu am făcut
așa ceva și la noi acasă când suntem doi meseriași recunoscuți, eu și tata. I-am
promis că vom face și la noi în toamna asta dar trebuie să cumpărăm un
generator de curent și poate și un automobil dar să vedem ce bani strângem fără
să afectăm nunta. Acasă, la Căciulați eram învățați să trăim ca într-o gospodărie
de țară.
Am reînceput activitatea la Arsenal. Primele trei zile au fost zile de
pregătire a programului de verificare și control, de studiu și documentare a
proiectelor produselor ce le aveam în fabricație dar pentru mine și pentru
Vicențiu, ne-a pregătit un maldăr de dosare ale Pirotehniei referitoare la pulberi,
capse și focoase pentru muniția de artilerie și alte sisteme de automatizare și
comandă de la distanță. Celorlalți trei colegi, Istrate Oprea-inginer mecanic,
Ristea Eleodor și Grigore Ilie – ingineri de industrii le-a dat caietele de sarcini ale
uzinei Mărgineanca (Plopeni) și Concordia din Ploiești.
Domnul căpitan Toma ne face cu ochiul și ordonă cu voce gravă:
„Domnilor, începe perioada cea mai grea din istoria Arsenalului, să asigurăm
arme, muniții și materiale de război de calitate la prețuri suportabile de poporul
român. Greul pică pe noi, care trebuie să dovedim că produsul este bun și îl
cumpărăm sau îl refuzăm. Dacă îl refuzăm fabrica dă faliment și mii de români
rămân fără salariu. Nu este de joacă. Trebuie să fim mai atenți decât dacă am
cumpăra pentru noi. Trebuie să găsim calea să fie bine și armatei dar să le fie
bine și lor, muncitorilor, să-și ia salariile. Rolul nostru, al biroul ingineresc pe care
l-am creat cu greu anul trecut, ajutat de foștii mei profesori și de șefii care m-au
 132

înțeles, este să verificăm materiile prime, procedurile și fluxurile de lucru,

asigurarea respectării calității pe flux, să aducem îmbunătățiri dar să ne
încadrăm în aceleași costuri. Cu domnul Trifu am experiența benzinei de aviație
refuzate de IAR Brașov care nu recunoștea că motoarele lor sunt defecte sau
insuficient de bine echipate și că acolo este buba. Noroc cu profesorul Gârneț că
a înțeles și a dispus reproiectarea motorului după ce se livrase 100 cu defecte.
Pentru a demonstra că avem dreptate trebuie să studiem, să cercetăm, să
experimentăm, să dovedim. Cu proceduri stabilite împreună, maiștrii și tehnicienii
noștri vor verifica la sânge, bucată cu bucată, la recepția militară. Vă rog să
acordați toată atenția muncii dumneavoastră cum și noi, armata, vom acorda
toată grija și tot respectul activității dumneavoastră. Vă urez succes! Nu uitați,
Casa Regală a direcționat tot bugetul apărării către industria națională”.
Am studiat dosarele tehnice și caietele de sarcini ale licitațiilor pentru
producția de pulberi necesară muniției de infanterie și artilerie – Pulberăriile
Armatei de pe Cheiul Dâmboviței (zona Mihai Bravu și Vitan-Bârzești de astăzi),
Dudești-Pulberărie (Theodor Pallady de astăzi), Târgșorul Nou lângă Ploiești și
Fabrica de Pulberi Făgăraș. Rețete diferite, formule chimice diferite, calități diferite.
Se cerea o pulbere care, după ardere, să scoată mai puțin fum, să aibă o viteză de
ardere mai mare, cu mai multă căldură și mai multă destindere (putere de aruncare
a proiectilului de artilerie pentru cele cu bătaie de la 10.000 la 15.000 de
metri).Practic aveam de calculat energia combustibilului transformată în lucru
mecanic. Asta însemna formule noi, cercetări de laborator, experimentări... unde?
Tot domnul căpitan Toma ne-a dat răspunsul: aici, la Arsenal, vă veți amenaja
laboratorul lângă hala de artilerie, unde sunt zidurile cele mai groase și unde
sunteți feriți de ochii curioșilor. Acum am înțeles de ce l-a mobilizat pe Vicențiu.
Este atent, este ager la minte, este prieten cu mine și este loial și patriot în
comportare. Ca inginer electromecanic vede altfel mecanismele de dare a focului,
închizătoarele pieselor de artilerie, hidraulica reculului, etc. Adică numai împreună
putem cerceta și experimenta. Ne-a repartizat un maistru militar pentru atelier,
Traian Zevedei, un băiat tânăr, fost lăcătuș la Pulberăria Dudești, om care știe ca-n
palmă fluxul de producție al fabricii. Am făcut cunoștință, ne-am sfătuit cum să
amenajăm atelierul. Traian s-a dus la manutanță și a adus ceea ce i-am dat pe
listă, le-a aranjat cu o grupă de soldați, au făcut curățenie și pe la 14,30 ne-a
chemat să vedem locul nostru de muncă. Mi-a plăcut godinul din fontă din centrul
camerei, mare de 1,8 metri cu diametru de 0,9 metri, cu burlane cu schimbător de
căldură din țeavă neagră de fier groasă în carne, cu masa semirotundă, cu godinul
în centru, cu bancurile de lucru cu sertare, cu blatul gros din lemn de stejar finisat,
cu menghină, cu diverse truse de scule.
Miercuri, 5 iulie 1939, mare defilare ocazionată de investirea de către rege
a noului patriarh al României, mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu care
 133

încheia interimatul. În joia de 6 iulie 1939 am ieșit la raport la domnul căpitan

Toma și i-am solicitat ca trei zile să ne lase pe toți trei la Fabrica de armament și
muniții Malaxa să ne documentăm cum încearcă ei rezistența tuburilor de
proiectile și a țevilor de tun să știm ce proceduri de verificare aplicăm. Ne-a
aprobat, ne-a întocmit documentele și delegațiile și ne-a repartizat să folosim
Fordul SAR V8. Toți trei aveam permis de conducere eliberat de Prefectura
Poliției Capitalei, Direcția Circulație. Traian s-a oferit să conducă el, că este mai
mic în grad și nu se cuvine să conducă ofițerul. După masa de prânz am plecat
uzinele Malaxa.
Am trecut pe la domnul inginer Zorileanu să-l salut apoi i-am însoțit pe
colegi la biroul reprezentantului militar al uzinei, domnul locotenent-colonel
Zelenski Paul, ofițer de artilerie grea. Știa că ajungem la dumnealui, ne-a așezat
la masă, ne-a oferit o cafea din ceainicul cu plită electrică de pe noptieră, ne-a
prezentat micile probleme tehnice de precizie fapt pentru care a solicitat o grupă
de verificatori de calitate la recepție care să măsoare dimensional toate punctele
sensibile ale tubului de proiectil, fixarea corectă a proiectilului (ambutisarea lui) și
a capsei pe tub, etc, probleme tehnice datorate grabei și a ordinelor pripite ale
șefilor interesați de realizarea planului de producție. Ne-a spus dactul că s-au
întâmplat incidente fel de fel în probe, n-au murit oameni dar au fost răniți destui.
Laboratorul uzinelor Malaxa a achiziționat aparatură germană cu care să verifice
calitatea munițiilor și anume așa-zisa bombă manometrică și bomba calorimetrică
cu ajutorul cărora pot determina cu mare precizie forța pulberii, ca volumul
gazelor de ardere rezultate (puterea de azvârlire a glonțului) și caracteristica
vitezei de ardere a pulberii (explozivitatea).
– Domnule colonel vă mulțumim pentru informare și vă rugăm să ne arătați
și nouă laboratorul să știm de unde să începem. Poate se va încheia un contract
de colaborare cu uzina să putem încerca și pulberile produse de alți furnizori.
Așa că, domnule căpitan Toma, ori noi suntem în urmă cu tehnologia, ori
domnul Nicolae Malaxa este cu mult înaintea celorlalți. În caietele de sarcini n-
am văzut că așa trebuie încercată pulberea, acolo era cu tunul cu aprindere care
aruncă ghiuleaua și măsurai până unde se duce, ca la aruncarea ciocanului de
către sportivi...
Domnul colonel ne-a condus, culmea, la laboratorul chimic unde am lucrat
sub conducerea domnului Tudor. De cine dăm în ușă? De domnul inginer Jan
Teodoru!
– Domnilor ofițeri bine ați venit! Dacă știam că veniți așa de mulți
aprindeam fitilul și ieșeam pe geam. Zâmbea și mă privea insistent. Da... tu...
na-i terminat armata? De ce mai ești îmbrăcat în uniformă? Iaaa! Ești ofițer
deja? Sublocotenent? Ca mine? Ai vrut tu să rămâi sau nu ți-au dat ăștia
drumul?
 134

– Domnule șef de laborator, te rog să-ți revizuiești atitudinea că oi avea

dumneata pulbere în mână dar noi avem fiecare pistol și n-am vrea să-l încercăm
aici și acum. Și așa nu prea arătați a șef după halatul murdar!
– Am înțeles domnule colonel, pentru el am zis ce am zis, sunt supărat pe
el că m-a părăsit. Niciodată n-am mai simțit plăcerea de a experimenta în
eprubete sau în creuzete adiabata aia a lui... Mi-a dat speranțe degeaba.
– Ei uite, cred că o să colaborați încă ceva vreme dar acum numai pentru
producția de înarmare. Este grabă mare domnule sublocotenent, grabă mare.
– Ascult ordinul domnule colonel.
Mi-am dat seama că cei doi au mai avut de a face unul cu celălalt și se
plăceau, tachinându-se subtil și cu mult înțeles.
– Domnii ofițeri te vor consulta în niște probleme mai delicate. Dacă îi poți
ajuta, cu mintea și cu aparatura, vor veni cu un contract de colaborare pe care îl
vor semna șefii de ambele părți și ne vom îndeplini părțile de răspundere ce ne
revin fiecăruia. Dacă simți că nu te ține cureaua să-mi spui și vorbesc cu domnul
director Zorileanu să găsească pe altcineva în locul dumitale, unul mai
experimentat.
– Nu are unde să găsească domnule colonel. Eu de patru ani mă chinui să
arunc uzina în aer și n-am reușit decât să-mi pârlesc halatul, știe domnul inginer
Zorileanu. Așa, spuneți acum ce vă doare, nu mă țineți ocupat.
I-a povestit domnul colonel Zelenski care-i treaba cu calitatea pulberilor și
ce vrem să facem, a înțeles și a jurat:
– Jur să fac tot ce pot să nu aibă niciunul dintre ei halatul curat!
In timp ce noi am discutat cu domnul colonel și cu Jan în laborator, Traian
s-a dus la recepția militară pe linia de control. A rămas să vorbească domnul
colonel cu domnul inginer Zorileanu pentru forma legală a colaborării noastre.
Am plecat acasă cu automobilul nostru. L-a lăsat pe Vicențiu, m-a dus pe
mine în Pipera apoi Traian a parcat la părinții lui acasă, în curte, pe Șoseaua
Străulești. Automobilul Ford SAR V8 Fordor Sedan era numai la dispoziția
noastră. La nevoie, numai domnul căpitan Toma putea dispune altfel.
A urmat o perioadă de studiu individual, de căutat prin literatura militară de
specialitate, am căutat prin toate articolele apărute pe această temă, am încercat
fel de fel de formule adiacente formulei de bază a forței pulberii, a arderii în
mediu închis, etc.
Forța pulberii = [Constanta Gazelor de pulbere x Temperatura specifică
degajată x (1- partea resturilor solide în produsele de ardere)], de aici aplici
îmbunătățiri termenilor ecuației. Calitatea pulberilor pe bază de nitroceluloză
(pulberi fără fum) depinde de o serie de factori, de la calitatea materiei prime la
tehnologia de fabricare, la aditivii adăugați, etc. Trebuia să-i caut pe cei mai buni
dar și cei mai ieftini, așa cum cerea caietul de sarcini al licitației... Pulberile pe
bază de amestecuri puteau fi îmbunătățite mai ușor dar domeniul lor de
 135

adresabilitate era mai mic îndeosebi pentru rachetele cu combustibili lichizi și

solizi după modelul rachetei A-2, realizată în 1934 de căpitanul Walter
Domberger, specialist în artilerie, ajutat de tânărul inginer austriac Wernher von
Braun, în laboratoarele și poligonul din Kummersdorf. Problemele care au dus la
întreruperea programului A-2 au apărut la sistemul de răcire al acesteia dar, la
trei ani mai târziu, produc rachetele V1 și V2 cu care bombardează Londra.
Precizia lor a fost o surpriză pentru toți. Nimeni n-a crezut.
Ne-au trebuit cinci săptămâni de experiențe de laborator, de comparații între
diferitele tipuri de pulberi și de producători și împreună cu domnul maior Popoiu
Oprea, de la Pirotehnia Armatei, am reușit să realizăm un amestec de pulberi cu
care am încărcat proiectilele de tun lung Schneider, model 1936, de 105 mm, cu
bătaie precisă la 15 kilometri și am verificat eficacitatea. Proiectilele noastre,
pregătite la Malaxa, s-au dus toate, trase de o baterie de trei tunuri, la 15.000 metri
în țintele marcate în teren, cu abateri mai mici de jumătate de metru față de
proiectilele cu pulbere normală care nu puteau lovi ținte la distanțe mai mari de
14.400 de metri cu toate că erau reglate pentru 15.000 de metri. Coordonatorii de
trageri erau siderați. Dacă nu se fac experimente cu toate loturile, riscăm să ne
omorâm singuri ochind inamicul și proiectilul să cadă peste noi...600 de metri
diferență? Era cât distanța de la tranșeele noastre la ale inamicului...era spațiul dintre
lumi. Era teritoriul armaghedonului unde numai bunul Dumnezeu te putea salva.
La 15 septembrie 1939 am stabilit cu exactitate, pe tipuri și calibre de
proiectile, ce amestec de pulbere se folosește. Am obținut semnăturile tuturor
ofițerilor din comisiile de omologare, ai șefilor de poligoane (Smârdan și Cincu
Mare) și am depus dosarul de omologare la cabinetul șefului Inspectoratului
General Tehnic al Arsenalului Armatei. La data de 26 septembrie 1939, am fost
chemat împreună cu Vicențiu la cabinetul domnului colonel Vizitiu care ne-a
premiat pe fiecare cu suma de 5000 de lei. Eram mulțumiți.
Solda lunară era de 4000 de lei, masă de prânz asigurată, transportul
gratuit, diurnă de deplasare pentru cazare și masă. Ofițerii de carieră primeau în
plus 500 de lei pentru chirie dacă nu erau din garnizoană și încă 500 de lei
pentru ținută (civilă și militară), ajungeau la o soldă lunară de 4500-5000 de lei.
Noi, rezerviștii, am primit câte două rânduri de ținute de instrucție, din doc subțire,
bonete și bocanci. Eram ca soldații atât că aveam grade de sublocotenenți și
centurile mai frumoase, cu stemă nichelată. De multe ori lui Traian îi era rușine
că el este îmbrăcat în ținuta de oraș și noi, inginerii, eram îmbrăcați ca soldații
dar nici mie, nici lui Vicențiu, nu ne păsa. Știam că la sfârșitul lunii vom preda
totul, ne vom primi soldele și vom fi liberi. Vom pleca acasă.
Joi, 28 septembrie 1939, am fost chemați la cabinetul ministrului înzestrării
armatei. Domnul căpitan Toma nu știa de ce și era tensionat. La ora 10,40, așa
cum a fost ordinul, ne-a condus aghiotantul în biroul domnului ministru.
 136

În formație, căpitanul în față și noi în spatele lui, s-a prezentat

regulamentar, s-a descoperit de caschetă, ne-am descoperit și noi după raport și
am rămas în poziția de drepți în fața biroului mare, oval, încărcat cu dosare și cu
rapoarte.
Ministrul a venit în fața biroului, ne-a strâns mâna fiecăruia în timp ce ne
prezentam, și-l întreabă pe căpitan:
– Domnule căpitan, dumnealor sunt tinerii care ne-au adus atâtea
performanțe industriale? Lor le datorăm bucuria artileriștilor?
– Domnule ministru raportez: problema benzinei de aviație și a motoarelor
cu defecțiuni de proiectare a sesizat-o domnul inginer Mihai Trifu. Domnul inginer
Gârneț a luat la cunoștință și va corecta proiectul; problema pulberilor pentru
muniția de artilerie au rezolvat-o domnul Trifu împreună cu domnul inginer
Vicențiu Tăbleț și cu foștii colegi de laborator de la Malaxa. Lăsând la o parte
zilele de studiu și nopțile de nesomn, rezultatele tragerilor și-au spus cuvântul.
Dacă tehnologia va fi predată industriei civile și nu va fi ținută de Pirotehnia
Armatei se pot crea oricând abateri datorate materiilor prime pe care industriașii
le vor cât mai ieftine în scopul creșterii profitului propriu, excepție Malaxa unde
nu se pune această problemă, am avut una dintre cele mai rodnice și profitabile
colaborări pe linia cercetării și a producției.
– Știu domnule căpitan, am avut multe întrevederi cu Nicu (Malaxa) și am
încredere în profesionalismul lui. Problema pentru care v-am chemat este
următoarea: la propunerea domnului Nicolae Malaxa, domnul ministru de război,
domnul general Ioan Ilcuș, proaspăt numit după moartea domnului prim ministru
Armand Călinescu care asigura conducerea, a semnat ordinele de avansare, la
excepțional, și trecerea în rândul cadrelor active a domnilor sublocotenenți Trifu
Mihai și Tăbleț Vicențiu și i-a numit consultanți pentru situațiile excepționale cu
care se confruntă producția de apărare. Vă felicit domnilor ofițeri, am onoarea să
vă înmânez ordinele și noile grade militare! Domnule căpitan vă rog să oficiați
procedura de aplicare a gradelor.
Eu cu Vicențiu, muți, în poziție de drepți, nu știam dacă visăm sau dacă
trăim realitatea momentului. Ne-a trezit căpitanul Toma. Mi-a făcut semn cu cotul
să răspund aprecierilor ministrului și a gestului de recunoștință pe care îl face.
– Domnule ministru, sunt locotenent Trifu Mihai, am onoarea să servesc
Patria sub drapelul Armatei Române! Trăiască Regele! Trăiască România!
– Domnule ministru, sunt locotenent Tăbleț Vicențiu, am onoarea să
servesc Patria sub drapelul Armatei Române! Trăiască Regele! Trăiască România!
– Vă urez viață lungă și frumoasă domnilor locotenenți. Țara a avut nevoie
de dumneavoastră și dumneavoastră ați răspuns prezent. Vă mulțumesc în
numele conducerii Armatei! Vă înmânez Ordinul Ministrului de Război prin care
vă califică drept consultanți onorifici ai Administrației Publice Autonome Arsenalul
 137

Armatei. Asta înseamnă că oriunde ați fi și primiți telegrama noastră prin care vă
solicităm să vă prezentați la Arsenal, toți șefii, patronii, jandarmii și prefecții sunt
obligați să execute ordinul și să vă dea tot concursul să-l îndepliniți la timp.
Armamentul și ținuta militară rămân asupra dumneavoastră până la noi ordine.
Aveți dreptul la ținută de oraș pentru ofițeri inferiori. Încă odată vă mulțumesc și
vă asigur de toată simpatia și încrederea mea. Am onoarea!
– Domnule ministru avem onoarea să vă salutăm! Vă rugăm să ne
permiteți să ne retragem.
– Am onoarea domnule căpitan, domnilor locotenenți!
Am plecat năuci de la cabinetul ministrului. Nu mai suntem ofițeri în
rezervă? A zis că intrăm în corpul ofițerilor activi? Doamne ferește! Pe noi nu ne
întreabă nimeni?
Doamne luminează-ne calea prin negura istoriei ce o trăim! Am primit
ordinele ministrului de numire în funcțiile de ofițeri ai Arsenalului responsabili cu
înzestrarea armatei și ordinele de recompensă în care era menționată și
permisia. Traian, ne-a dus acasă doar că pe bancheta din față era și domnul
căpitan. Eu am coborât ultimul, în Pipera. Când m-a văzut Eliza cu ranița după
mine a rămas mută. N-a făcut pași pe alee în întâmpinarea mea. Cu vocea
scăzută, de om speriat, m-a întrebat în șoaptă:
– Nu te-au lăsat Mihai? Te țin în continuare? De ce? Doamne cu ce om fi
greșit?
– Nu Eliza, nu m-au mobilizat în continuare. Acum sunt ofițer activ al
Armatei Române cu toate drepturile și obligațiile ce-mi revin.
– Nu creeed! Nu creed! Se întâmplă ceva și tu nu îmi spui Mihai. Tu nu
mai scapi de ăștia niciodată măi bărbate!
– Nu dragă, nu se întâmplă nimic, gata, hai să ne ocupăm de nuntă, de
casă, de ce arde acum.
– Noi suntem cei care vom arde Mihai, noi. Nu vom avea liniște niciodată.
Nu mă voi bucura de tine ca o nevastă normală, vei fi mereu plecat pentru
nevoile și interesele armatei Mihai, nu uita asta. Nu uita că viața mea ești tu,
Mihai. Nu uita că fără tine eu nu exist. Eu sunt moartă fără prezența ta Mihai.
– Bine Eliza, așa o fi cum spui tu, uite n-o să plec din București. Spune-mi
te rog la ce v-ați gândit cu nunta. Ce noutăți sunt?
– Bine, uite, domna Letiția vrea să mergem neapărat să stăm de vorbă pe
îndelete despre salon, preot, lăutari și toate alea de la început până la sfârșit.
– Bine, bine, mergem, stai să mă spăl și să mă schimb. Doamna Caliope
nu a venit?
– Nu vine până pe la cinci, are mult de lucru. Sunt multe schimbări de la
asasinarea primului ministru Armand Călinescu de nelegiuiții ăia de legionari.
Ziua în namiaza mare să-i blochezi drumul și să-l împuști? Eu credeam că numai
 138

cu mine se poate întâmpla o asemenea nenorocire dar nu cu un prim ministru?

În ce țară trăim Mihai? Este posibil așa ceva?
Asasinarea președintelui Consiliului de Miniștri al României, Armand
Călinescu, în ziua de 21 septembrie 1939, de către un cuib de legionari, a șocat
poporul român, instituțiile statului, chestura, prefectura, jandarmeria și armata.
Se luau măsuri de protecție la toate nivelele, societățile, publicațiile, primăriile ca
nu cumva să se repete nelegiuirea. O fi contat și treaba asta în hotărârea
ministrului de război să ne dea armele și munițiile după noi acasă? Poate. Pe
plan internațional s-au întâmplat multe nenorociri – Italia a atacat și a cucerit
Albania în aprilie 1939, în 23 august 1939 miniștrii de externe ai Germaniei și
URSS ului au semnat Tratatul de Neagresiune dintre cele două mari puteri.
Pactul Ribbentrop-Molotov- cum a intrat în istorie, a împărțit Polonia în
două, a luat Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței pe care le-a dat sovieticilor și
și-au împărțit ca pe un tort Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania. Începând cu
întâi septembrie 1939 Europa și-a pierdut liniștea și odată cu ea întreaga lume.
Niciunde nu mai era nimeni în siguranță. Partidele și fasciile fasciste tropăiau
peste tot. Erau mai răi ca ciuma, ca tifosul, ca pelagra. Era o stare de
nesiguranță, de teamă, de butoiul cu pulbere lângă foc. Poate că acesta este
motivul pentru care guvernarea s-a hotărât să investească masiv în industria
proprie de înarmare, să aibă un minim necesar propriu, să aibă cu ce negocia.
Franța și Anglia ne-au încuiat porțile când nu ne-am declarat de partea lor și am
preferat neutralitatea. Germania ne dă târcoale să fim de partea ei cu resursele
și cu armata... Dumnezeu știe cum vom trece prin toate astea! Noi vom duce
greul. Noi, poporul român.
Despre proasta înzestrare, echipare și instruire a Armatei Române va
vorbi, la 27 iunie 1940, după înfrângerile dureroase de la Țiganca și din lunca
Prutului, șeful Statului Major, generalul Florea Țenescu, în fața Consiliului de
Coroană care îl acuza că nu a pregătit cum se cuvine trupa:
“Mă acuzați pe mine? Atunci vă întreb eu: ce ați făcut timp de 20 de ani
pentru țară și armată? Care sunt aliații mei? Cu cine avem tratate de amiciție sau
ajutor militar? De la cine și pe ce graniță îmi intră armament, muniții, dacă dau
bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa și în cinci zile voi avea
rușii la Turnu Severin! Eu îmi dau demisia (i-a fost refuzată – n.n.) și trec la
postul de apărător al țării. Dumneavoastră numiți alt șef de stat major. Sunt
artilerist și cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei,
posibilitățile de rezistență. Refuz să duc țara la dezastru.”
Cu toate eforturile depuse de Ministrul Înzestrării Armatei, cei
cincisprezece ani de corupție, de furt și de secătuire a visteriei statului de către
Casa Regală și toți hoții și profitorii din camarilă, și-au pus amprenta dureroasă
pe trupul țării. Degeaba te chinui să îngrași porcul în ajun, nu ține, nu ajungi
 139

departe. Într-o analiză a Biroului Tehnic al Arsenalului s-a spus pe față că IAR
Brașov și-a bătut joc de banii țării, au livrat 100 de motoare de avion defecte care
au fost plătite în avans, a împiedicat pregătirea a peste 500 de piloți militari. Din
557 de avioane câte trebuia să înzestreze cele 39 de escadrile prevăzute la
mobilizare, se putea conta doar pe 260 de avioane și acelea, în majoritate, de
producție străină. IAR Brașov a adus prejudicii statului de 350.000 lei. Din banii
ăștia s-au înfruptat toți, regele și camarila, apropiații lor și cei din ministerele care
au coordonat activitatea, printre care mulți generali și ofițeri ai armatei …
Am plecat la Căciulați pe la 10,30. Mama și Anastasia erau deja cu
creionul chimic și cu caietul gata de lucru. Ne-a luat în primire de cum am intrat:
– Hai, hai mamă, ca mâine trebuie să conducem o nuntă măi copii, nu-i
joacă, ne cunoaște atâta lume. Trebuie să fim așa cum ne știe lumea pe noi, Trifii.
– Da mamă, știu că vă cunoaște, știu că vreți să fim cu moț dar nu se
poate așa, la ordin, ca la armată, aici fiecare are câte o pretenție, câte un moft,
câte o poftă sau câte un pârțag. Să și le spună fiecare acum să știm cum facem.
– Uite mamă, s-o luăm cu alea mai grele. Părintele Mitică vrea să facem
nunta pe poiana de lângă biserică. Este loc mare, putem așeza mesele în voie,
are băieții lui cu care poate face umbrarul în caz de plouă, ar fi și conacul în
spate, la vedere, voi ce ziceți? Pe nași i-ați întrebat ceva?
– Zic că-i foarte bine mamă. Tu ce părere ai Eliza?
– Ar fi frumos dar dacă se supără moștenitorii palatului dacă aud? Nu-i
facem rău preotului? Nașul (profesorul Radulescu) este încântat că facem nunta
la țară, la aer curat și să nu ne înghesuim prin vreun salon în oraș.
– Nu mamă, nu-i facem rău că domnița Ileana când a fost aici acum trei
ani ne-a spus tuturor în biserică că de partea asta, biserica și poiana din față,
dispune așa cum crede de cuviință preotul în care are toată încrederea. Dacă
asta am rezolvat-o, tu Mihai, ajutat de Andrei și de cine mai crezi trebuie să faceți
parii și căpriorii umbrarului, să căutați și să aduceți cetină de brad și pânză
cauciucată peste ele să nu plouă. Trecem amu la muzică, găsiți voi lăutarii sau îi
luăm pe alde Corcodel de la Fierbinți cum zici? A trecut pe la noi și o zis că vrea.
– Dacă vine cu noră-sa aia oacheșă este bine dar dacă va cânta numai
știrbu ăla de băiat al lui mai mare nu-i bine deloc.
– Ei te duci la ei și-i tocmești mamă, să nu-i ia alții. Eliza cu Anastasia să
se pună la plan cu mâncarea să-mi spună ce tai din păsări, din cârlani și cum
facem. Umblați mai repede că am nevoie de un răspuns că am multe găini de
jumulit în vinerea nunții. Cu plosca cine umblă vineri seara pe la casele
oamenilor să-i invite la nuntă? Numa ăsta micu cu doi, trei ai lui nu poate,
tocmește tu Mihai pe dascălul ăla mic din Dumbrăveni că-i frumos, guraliv și-i
plăcut de lume. Dacă-i dai ceva bani și vreo cinci ocale de țuică umblă tot satul,
toată noaptea. Anastasio, ce fete vin să stea cu mireasa mamă?
 140

– Păi o să vină două colege le la mine și Melania lu Nae că-i frumoasă,

isteață și-i umblă ochii după băieți ca la draci mamă, la cincisprezece ani ai ei.
– Lasă că și mă-sa era cu burta la gură la anii ei... dar îi bună de umblat
printre mese, să agațe florile de nuntă în pieptul mesenilor și să se agațe și ea de
unul, de altul, treaba ei...
– Nici n-am apucat să termin vorba mamă că m-a și pupat de bucurie. M-a
întrebat la ce oră să fie la mine și a și fugit să viseze la băiați. Să fie și ea în
pleasna biciului, acolo unde-i place.
– Nu fi rea Anastasio, nu toate îs tari, multe pică repede în păcat, n-apucă
să se cunune, n-apucă să se coacă. Așa-i de când lumea.
– Buuun. Amu să vedem noi, femeile cum vom arăta, cum ne-om îmbrăca
și cum vom sta. Tu Mihai te poți duce la tată-tău să vă mai puneți la plan.
Am stabilit cu tata cum vom aranja umbrarul, scena pentru muzicanți,
mesele, tot. Am plecat să caut vreo trei flăcăi cu care să aduc cetina și să fac
umbrarul în ziua de miercuri. Am verificat dacă scândurile din care facem mesele
sunt suficiente și sunt drepte. Am făcut socoteala la cuie și la scoabe pentru
mese și canapele. Pe la orele patru m-am dus la Fierbinți la lăutar, la Corcodel,
să-l tocmesc cu muzica. Aici am dat de o mare problemă.
– Nu puteai să-mi spui mai demult domnule? Iaca am o nuntă la Mizil, tot
duminica asta. Doar să mă împart în două, numai așa pot. Doar am trecut mai
dăunăzi pe la boierul Marin, tatăl dumitale și nu mi-o zâs nimica.
– Corcodele, uite te plătesc cum trebuie dar vino cu oacheșa și mai ia unu
doi cu acordeon și țambal că n-o să poți duce. Spune-le de bani buni și-ți voi da
cât trebuie numai treabă să faceți. Trec joi seara să te văd pregătit cu ei cu tot,
să văd cum te prezinți la nunta mea, așa, ca o repetiție generală.
– Joi seara să fie boierule dar știi cum nu? O țuiculiță, un vinișor, o fleică...
– Știam Corcodele, știam că ai cererea lungă și permanentă. Oricum te
cinsteam.
– Gata, palma bătută ține jarul să nu se stingă boierule. Te aștept.
Am ajuns acasă spre seară și i-am luat pe alde Ionuț la verificat. Camerele
curate, aranjate, paturile, mesele și mobilierul curat, dușumelele curate, văruit
frumos, sobele frumos lucrate, mi-a plăcut. Ionuț și Zoe bine îmbrăcați și încălțați,
parcă mai vioi și mai rotunjori la obraji.
– Mă Ionică, voi sunteți cununați mă? Aveți actele în regulă?
– Nu suntem cununați domnule, am anunțat la primărie și ne-au zis că
atunci când vom avea bani să ne ducem să ne facă acte. Amu nu știm dacă să
ne ducem sau nu că nici părinții ei n-au acte, nici soru-sa... numa ai mei au, atât.
– Nu știți hai? Nu știți. Măi copii, traiul vostru fără acte nu numai că este un
păcat dar la o adică nu vă puteți ține ce bruma aveți că vă iau alții mă. Mâine ne
ocupăm de acte și duminică după ce ne cunună pe noi, vă cunună și pe voi. Veți
 141

fi și voi miri împreună cu noi. Mâine vă ia soră-mea Anastasia în primire și pe voi

apoi, la ora zece, mergem la primărie la Fierbinți. Să aveți certificatele de naștere
cu voi să putem purcede la toate cele.
– Cine o să ne fie nași domnule că noi nu avem pe nimeni?
– Eu cu Eliza o să vă fim nași. După cununia noastră vă cununăm pe voi.
Le-am spus Elizei, Anastasiei și mamei despre ei, au rămas cu gura
căscată dar au marșat la planul meu. Mama era cam îndoită că-i cheltuială
multă, că ale noastre costă și că una, că alta... dar Anastasia i-a scurtat-o:
– Mamă dacă i-am luat în casă sunt ai noștri acum. Să zicem mersi că o
facem acum și nu-i nici o cheltuială în plus, altă dată. Văd eu cum îi îmbrac, am
văzut rochii de mirese și de 400 de lei, mai pentru ea așa, dar vă zic eu că
frumușică cum este lumea o s-o placă și o s-o îndrăgească pe loc.
– Așa-i mamă, este o mare pomană să-i cunune, poate Dumnezeu o
vedea și-i va apăra că prea a suferit și el și Eliza. Este mare dar să cununi. Cu
Marin am cununat trei perechi de fini, n-ați văzut cum vin la noi toți, ca la tac-su?
Am botezat opt până acum și n-o să se oprească ăștia, ne mai cheamă dar cred
că o să vă trimitem pe voi de acum încolo la ăi tineri ai lor că așa se face, ne vom
ține de nași în continuare.
A doua zi dis de dimineață, după ce au dat la vite și și-au încheiat
treburile, i-a luat Anastasia în șaretă și a plecat cu ei. De la spital din Balotești le-
a luat adeverința medicală că sunt buni de căsătorie, de la un comersant i-a luat
costum, cămașă, pantofi și lenjerie lui Ionuț, i-a luat si lui Zoe ce-i trebuie, cu
rochie de mireasă cu tot și la ora zece era acasă cu amândoi fericiți. I-am luat eu
în șaretă și am plecat la primărie la Fierbinți. Le-am făcut cererile, am plătit, s-au
întocmit actele urmând ca vineri să se ducă să semneze și să ia certificatul. Tot
vineri trebuia să merg cu Eliza la primărie în Căciulați să ridicăm și noi certificatul
de căsătorie așa că i-am luat la pachet cu noi.
Vineri seara i-am pregătit pe flăcăii cu plosca (recipient din lemn, ca un
butoiaș de 3 litri, unul cu vin altul cu țuică), cu Andrei în frunte, le-am dat și un
țigan cu vioara după ei și s-au tot plimbat prin Căciulați, Canela, Moara Săracă,
Pășcani, Dumbrăveni și prin Dimieni să anunțe nunta după ce au mai umplut
butoiașele de vreo trei ori. Au venit foarte încântați. Andrei era în culme fericirii
că i-a văzut pe oameni, așa cum sunt ei, la casele lor, acum știe după fizionomie
cam pe unde locuiește fiecare. Se simțea mai stăpân pe el, mai bărbat, mai
cetățean, mai al satului.
Sâmbăta a trecut ca o clipă, prea multe de făcut, atât bărbații cât și
femeile. Fina Zoe s-a dovedit a fi argintul viu de colo până colo. Cine cerea ceva
ea se ducea fuga și aducea. Le știa pe toate unde sunt, cum trebuie să fie și cum
trebuie să se întoarcă înapoi, la locul lor, să n-o supere pe mama Letiția sau pe
mamaie.
 142

Seara i-am adus pe nași la noi acasă. A venit și doamna Caliope. După ce
l-am plimbat pe nașu cu șareta pe la Dumbrăveni, pe la Brânzeasca și pe la
Dimieni, să vadă și el cum stă ogorul, ne-am așezat în cerdac la vorbă cu tata.
Despre câmp, despre recolte și despre țară, despre oameni, despre partide și
despre Casa Regală.
Tata s-a dus la culcare după vreo jumătate de oră de conversație. Eu cu
nașul am rămas să ne povestim temerile la o carafă cu vin. Indiferent ce voiam
să luăm în discuție ajungeam tot la starea de război din Europa, de lângă noi și
la situația explozivă din țară. Nașul își arăta îngrijorarea că:
– Înțelegerea dintre Hitler și Stalin prin Pactul Ribbentrop-Molotov nu va
ține mult. Amândoi vor mai mult. Amândoi vor să fie stăpânii lumii (globalizarea
de mai târziu) și asta îi va aduce curând în stare de război. Și unul și celălalt vor
dincolo de ce și-au împărțit. Deja Franța, Anglia, Canada, Australia și Noua
Zeelandă au declarat război Germaniei, capitalurile noastre sunt peste tot, unele
pot fi blocate sau confiscate cum este tezaurul la Kremlin, blocat din 1916.
Britanicii și americanii au blocat toate conturile statului și ale tuturor românilor.
Grigore Gafencu care susține din toată inima Franța și Anglia se ceartă la cuțite
cu Ion Gigurtu care nu vede altceva decât ordinea, disciplina și pregătirea
Germaniei. Doamne ferește să fii între ei. Am avut elevi care acum sunt oameni
politici de stânga, de dreapta de centru dar parcă n-au ajuns încă la exacerbare.
Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre cei mai buni elevi ai mei, pe care l-am pregătit
pentru doctorat la Viena și care mă vizitează când simte și el nevoia de un sfat în
domeniu s-a speriat așa comunist cum este, de amploare luată de fascism în
țara noastră de la alegerile din 37 încoace. Profesori universitari, preparatori,
studenți, funcționari, militari care le iau, le înfloresc și împărtășesc ideile legionarilor
și ale filogermanilor.
– Domnule profesor, eu am observat în armată o îndârjire pentru
înarmare, o ură față de rege și față de miniștri, o zbarete de a demonstra că sunt
superiori civililor. Și în industrii se poartă cam abuziv. Nu-i bine deloc.
– Da, este posibil să vezi așa din mai multe motive: unii o fac de patrioți ce
sunt și pe ei îi interesează țara nu politica, unii sunt de partea legionarilor și-l vor
îndepărtat pe rege cu toată clica lui iar alții au interese majore în ceea ce
însemnă contractele cu statul de unde ciupesc destul pentru ei. Sunt mulți patrioți
printre ei, ofițeri care vor ști să discearnă care ordine să le execute și pe care nu.
Ești ofițer și știi foarte bine istoria României din ultimilor 20 de ani. Ai simțit pe
pielea ta multe abuzuri sau încălcări ale liberei inițiative. Din Casa Regală ce ai
lua tu ca exemplu? Ce ți s-a părut ție că ar fi în regulă și ai putea aplica? Care îți
este impresia generală?
– Aș vrea să pot învăța de la Principele Nicolae. Un altruist, un bun sportiv,
un bun cunoscător al istorie, al armelor și al construirii unor echipe competitive în
 143

toate domeniile. Uneori, la antrenamentele pentru Jamboreea Națională a

cercetașilor voiam să mă pregătesc atât de bine încât să nu mă fac de rușine când
o asista la exercițiile mele. De el îmi era rușine nu de altcineva. El era un exemplu
pentru noi. Păcat că a fost trimis departe! De ce asemenea oameni sunt îndepărtați
și sunt ținuți lingușitorii, hoții și lacheii?
– Pentru întreținerea spiritului de camarilă Mihai. Aveai ce învăța de la
Principele Nicolae, era un erudit. Era bine educat, cunoaște arta și cultura
franceză și engleză, are cunoștințe solide și are un foarte bun echilibru în toate.
L-am avut de multe ori invitat la festivitățile de absolvire a studenților. Nu-l
interesa tronul.
– Da, nu știu ce să zic dar eu sunt prins la mijloc domnule profesor. Sunt
cu armele după mine și cu securea deasupra capului la fiecare contract al
Arsenalul Armatei. Cu Eliza nu știu ce voi face. N-aș mai trimite-o la Malaxa că
acolo este aglomerație și zarvă mare și va fi mereu speriată că o va răpi iar un
descreierat.
– Lasă Mihai că de Eliza mă ocup eu. Deocamdată un fost student și bun
prieten m-a rugat să-i găsesc pe cineva la secretariatul Legației Franceze. Eliza
știe foarte bine limba franceză, scris și vorbit, are cunoștințe juridice de drept
comercial internațional, este potrivită pentru post. Peste două săptămâni are
interviul de angajare. Cu Zorileanu ai vorbit? El are putere absolută la Arsenal.
Este prieten cu mai toți șefii.
– Nu, n-am vorbit, acum după nuntă mă duc acolo să văd cum fac să fiu
repartizat la Malaxa sau la o fabrică din București.
– Va fi bine pentru tine Mihai, nu te speria. Toată industria românească
este la capacitate maximă. Peste trei sferturi din fabricile și uzinele țării și-au
dublat producția, au primit contracte de la stat. Aproape jumătate din fondul de
înarmare este din producție internă față de 12% cât era până acum șase luni.
Niciodată nu-i prea târziu dar se putea asta și în 1933 în plină criză când
nemernicul de Carol îi îmbogățea pe nemți și pe cehii de la Skoda pentru
paraîndărătul lui. N-o să-l ierte istoria niciodată. Dacă era și atunci ca acum eram
departe domnule, departe și siguri pe noi. De unde pleacă hoția? De acolo
pleacă, din dormitorul metresei lui, din urzeala amantlâcurilor și a legăturilor de
interese. Și Malaxa le face jocul să știi.
– Domnule profesor astea sunt și temerile mele. Mi-e teamă că într-o zi nu
mai avem nimic, ne vinde ca pe oi.
– Nu poate Mihai, sunt destui politicieni și oameni de stat cu mintea la cap
și cu relații sănătoase în lume. Nu se poate să fim zdrobiți de infamie. Nu-ți
pierde speranța.
Ne-am mai spus unul altuia gândurile și ne-am dus la culcare. M-a luat
somnul târziu. Eliza a adormit repede, în pat cu mamaie. O strângea mamaie la
 144

piept și-i spunea: frumoasa mea, ce blândă și ce bună ești! S-a uitat mamaie la
mine cu lacrimi în ochi.
Anastasia dormea cu doamna Caliope, în paturi separate, Andrei în a
doua cameră de la Ionuț, tata cu mama în bucătărie și nașii în camera mare din
față. La ora cinci dimineața s-a umplut curtea de gălăgie. Vreo șase femei, vreo
trei flăcăi și câteva fete făceau focul la pirostriile de afară în care mama cu
Anastasia așezase ceaunele în care să fiarbă felurile de mâncare. Toate
pirostriile rostuite ca la armată, în linie, cu table în spate să prevină incendiile...
Sărmăluțe cu mămăliguță caldă, pilaf cu carne de pasăre prăjite și murături,
friptură de porc cu piure de cartofi cu salată de varză și cozonac copt la cuptorul
mare de afară odată cu pâinea mare, ardelenească, așa cum l-a învățat pe tata
un brutar în armată. Avea o plăcere deosebită să taie feliile de pâine proaspătă
în fața mesenilor. Cine să mai doarmă? Ne-am trezit toți și ne-am amestecat la
treabă cu cei veniți să ajute. Cine crezi că era vioara întâi? Fina Zoe. Ea
răspundea la întrebările și la comenzile tuturor. Unde nu mai putea îl mișca pe
Ionuț cu du-te repere și adu cutare lucru sau vino și ajută-mă să scot astea de
aici... și tot așa de ara săracul numai cu ochii și cu urechile pe ea.
Cât timp s-au ținut slujbele de cununie pentru mine și pentru finii mei, s-au
adus ceaunele fierbinți cu mâncare, cu capace din scândură geluită deasupra și
s-au așezat la capetele șirurilor de mese. Părintele Mitică s-a întrecut pe el și s-a
încadrat cu ambele slujbe de cununie într-o oră când de obicei una singură o
ținea aproape o oră și ceva de leșina mireasa. După slujbă a luat toată lumea
loc la mese. Patru rânduri de mese a zece metri cu canapele de o parte și de
cealaltă, în capul lor masa mare a mirilor, a nașilor și a socrilor dar în centru,
între Eliza și Doamna Caliope l-am așezat pe preotul Mitică și pe coana
preoteasă, Matilda. Muzica am așezat-o pe o scenă înaltă de un metru sub
stejarul bătrân din stânga bisericii să nu ne spargă timpanele și să fie auzită egal
de toți mesenii. Muzicanții aveau masa lor lângă scenă, erau serviți odată cu noi
chiar dacă mâncau pe rând să țină muzica mereu trează. Pe Ionuț și pe Zoe i-am
ținut la masă, lângă noi, doar Ionuț se mai ducea să verifice câte ceva ce-l
trimitea mama sau Anastasia că ele erau stăpânele petrecerii și știau ce și cum.
„Ionuț vezi mamă dacă și la masa 4 au oamenii tot ce le trebuie sau vezi mamă
că ăia nu mai au vin”. Hore, sârbe, dansuri fel și chip, tinerii se întreceau în a le
face pe plac fetelor, ele își învârteau cozile pe la ochii lor. Părintele Mitică a jucat
și dumnealui și cu preoteasa și cu mama. Mi-a încălzit sufletul petrecerea,
bucuria și fericirea ce se citea pe chipurile tuturor. Ajută-ne Doamne să ne putem
bucura de viața ce ne-ai dat-o! Vicențiu lângă Anastasia, Andrei cu Antonia,
Eduard cu Cezara, domnul căpitan cu doamna Eleonora, Traian cu logodnica lui,
domnul Jan, doamna Veronica și domnul Tudor, Irina, fosta colegă a Elizei, cu
toții s-au bucurat și s-au distrat la nunta noastră. Domnul inginer Zorileanu a
 145

venit pe la ora 15, a dat darul și au plecat la 17 la o întâlnire cu niște foști colegi
nemți, de la Krupp. Vicențiu a adus un fotograf care a surprins nunta dar și
Palatul Ghica în fundal. Când ne-a adus fotografiile era așa de mirat era că s-a
exprimat cu voce gravă:
– Măi Mihai, nici în cărțile cu povești nu am găsit o imagine atât de
frumoasă măi! Auzi tu, Palatul de la Căciulați! Palatul Ghica! Nuntă la Palatul
Ghica!
Palatul a fost construit de domnul Țării Românești, Alexandru Dimitrie
Ghica, în anii 1830-1834, pe domeniul de 15 hectare cumpărat de tatăl său, în
1807, de la boierul de Căciulați, Iordache Mavrodin. Palatul, în stil neoclasic, la
fel ca biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului de pe domeniu, parcul și
facilitățile aferente, au fost reședința de vară a domnitorului. În 1859 după Unirea
Principatelor, domnitorul pleacă din țară și lasă palatul surorii sale, Profira,
căsătorită cu colonelul Vladimir Moret Blaremberg care restaurează moșia în
anul 1890. În palat rămâne fiica Profirei, Maria care moare în anul 1924.
Moștenitoarea palatului, Irina, căsătorită Mavrocordat, consolidează clădirea,
face reparații și completează mobilierul palatului ca în anul 1931 să repare și să
refacă pictura bisericii. Alți descendenți reclamă dreptul la moștenire și datorită
neînțelegerilor dintre ei, castelul ajunge în administrarea Academie Române prin
donațiile făcute de familiile Blaremberg, Mavrocordat și Filipescu. Celelalte două
familii cu drepturi de moștenire au rămas cu pretențiile neonorate până după
1991 când au primit despăgubire.
În 1943, ca urmare a aglomerației de cizme fasciste din București se mută
în palat toată Legația Franței de unde se vor întoarce la casa lor în septembrie
1944. Ideea închirierii palatului de la Academia Română a avut-o Eliza mea. Ea a
ales locul. Îl știa.
La insistențele francezilor, după război, regele Mihai I emite Decretul
Regal 2023 din 26 iunie 1945, prin care palatul și parcul sunt clasate monument
istoric. Degeaba, comuniștii noștri, după modelul sovieticilor au distrus tot. În
iunie 1949 se instalează aici sediul securității politice a județului Ilfov, unde sunt
cercetați, torturați și omorâți mii de deportați din Banat (titoiștii), legionarii,
chiaburii, dușmanii sau contracandidații șefilor comuniști. În anul 1983, cu ocazia
unor săpături pentru canalizare, s-au descoperit sute de cadavre într-o groapă
comună, fără vreun petec de haine pe ei, zeci de cranii cu urma gloanțelor care
au trecut prin ele, unele peste altele.
Din 1951, după răfuiala comunistă, palatul revine în proprietatea
Academiei Române cu destinație de casă de recreație unde au venit și au lucrat
în liniște Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu și alții. Pentru unii era un mod de a se
recrea într-un loc supravegheat.
După 1990, palatul este în grija domnului Nicolae Călin Pantazi, fiul unui
fost deținut politic care, în calitate de administrator reprezintă Academia Română
 146

și pregătește locul pentru utilizarea lui ca platou de filmare. Suferă și astăzi de

nevoi de reparații și restaurare ca și în anii 1930... Nu s-a schimbat nimic, doar
stăpânii și câinii. Zidurile rămân în continuare în suferință. Nicolae Iorga spunea
că: „Nici o casă nu trăiește fără suflet de gospodar în ea”... Așa este maestre.
Casa fără suflet se numește peste ani ruină și sufletul care trăiește in casa
nedorită se numește prizonier...
N-am apucat să mă bucur prea mult după nuntă, miercuri m-a sunat
domnul inginer Zorileanu să mă anunțe că a doua zi să vin la laborator îmbrăcat
în ofițer. De ce în ofițer? Eliza și doamna Caliope s-au speriat.
– N-o să te lase ăștia în pace niciodată bărbate. O să te ia de colo dincolo
de n-ai să mai știi de tine.
– Eliza, eu am încredere în domnul inginer Zorileanu, știe el ce știe. Tu să
știi una și bună, te iubesc mereu, fără încetare și fără rețineri.
Joi dis de dimineață eram la biroul domnului inginer Zorileanu în ținuta de
instrucție cu gradul de locotenent. Când m-a văzut așa s-a mirat și s-a exprimat
dezamăgit:
– Am crezut că dacă te-a avansat îți acordă și ținută ca la toți ofițerii nu ca
la soldați. Nu așa o zis ministrul de război? Lasă că rezolv eu. Uite de ce te-am
chemat în uniformă, domnul Malaxa mi-a cerut să întăresc controlul de calitate
să nu mai refuze militarii loturi de proiectile. M-am gândit să creez un
compartiment de control al calității militarizat. Armata va ține cont de cererea
noastră, noi vă plătim salariile egale sau mai mari ca soldele. Tu și Vicențiu,
locotenenți, ajutați de trei maiștri care vor fi ochii, urechile și mâinile voastre veți
controla și corija tot. Veți avea și automobil de serviciu. De fapt va fi automobilul
tău pe care Nicu (Malaxa) ți-l dăruiește drept mulțumire pentru serviciile aduse.
– Domnule inginer dar treaba asta nu stă la îndemâna noastră, nu ne
putem îmbrăca așa repede fără un ordin al manutanței armatei.
– Nu te vei îmbrăca de capul tău, veți beneficia de regulamentul ofițerilor
inferiori, în două ore se rezolvă, astăzi vă veți duce la manutanță să vă croiască
amândurora uniformele. Fii atent, vreau să fie brici ai înțeles? Să se uite lumea la
voi ca la niște idoli mă băiete. Vreau ținută aleasă, comportare aleasă dar fermă,
vreau să ne reprezinți cu toată capabilitatea, onestitatea și puterea ta de
cercetător. Vorbești cu Vicențiu după ce ne anunță ministru hotărârea și emite
ordinul. Acum te rog să mergi la laborator la Jan că iar și-a dat foc la halat
degeaba. Omul ăsta întâi experimentează apoi studiază? O fi invers în gândire?
Nu pleci acasă până nu stăm de vorbă amândoi.
M-am dus la laborator și l-am văzut pe Jan fără sprâncene, cu jumătate de
păr lipsă...
– Ce-ai făcut prietene? M-a chemat de urgență armata să te salvez de la
automutilare că altfel Curtea Marțială scrie pe fundul tău. Cum să te automutilezi
fără aprobare, mă Jane?
 147

– Nu mai râde mă de mine că am dat de dracu. Oho! Te-a avansat

locotenent mă? Felicitările mele! Mă băiete, se bagă nea Malaxa ăsta în toate
drăciile mă. S-a găsit el să promită ministrului că în două săptămâni livrează nu
știu câți kilometri de fitil subacvatic de aprindere a trotilului pentru unitățile de
geniu. L-a pus dracu să promită că produce la trei sferturi din prețul achizițiilor de
la cehi. Uite, na, mai am o săptămână și eu tot la început sunt. Le-am luat pe ale
lor, le-am analizat, nimic, nimic. La foc nu vezi nimic.
– Jane ai ținut cont de aditivii înfășurători la ardere, de asigurarea
continuității și a înaintării flăcării în tub închis, fără oxigen dinafară? Cu ce-i dai
flăcării oxigen măi?
– Nu mai știu nici eu, Veronica nu este să-mi atragă atenția din fișele de
compoziții, fata asta mică nu știe prea multe...
– Care fată? Avem colegă nouă? Cum este?
– Da, chimista de la turnătoria de oțel a fabricii de țevi. A mutat-o la noi că
acolo nu mai are ce face. Analiza șarjei turnate o face inginerul șef de secție cu
maistrul de la turnătorie. Este așa și așa, nici tânără nici bătrână, nici urâtă nici
frumoasă, nici mică nici înaltă, nici slabă nici grasă... Este Maria și atât deocamdată.
– Tu-i faci acum analiza antropologică sau vrei să-mi spui că-ți place?
Este măritată? Câți ani are? Cum se poartă?
– Este văduvă băiete, d-asta mi-e frică. Dacă o s-o țină tot așa? În rest e
bine.
– Ești culmea Jane! Nu mai crede toate pisicile negre care-ți taie calea!
Ne-a întrerupt domnul Zorileanu care a venit să mă anunțe că s-a rezolvat
cu armata, de luni sunt șeful biroului mixt de control al calității produselor militare
livrate Armatei Române de uzinele Malaxa. Leafa o luăm de la Malaxa, de la
Arsenal luăm numai solda de grad dar toate fișele, rapoartele și dosarele de
omologare le depunem la Arsenal ca și până acum. Adică suntem tot ai
Arsenalului. Bun. Așa da, nu suntem de capul nostru.
– Luni când veniți să fiți îmbrăcați ca ofițerii așa cum ți-am zis. Între tine și
Vicențiu stabiliți relațiile, organigrama, atribuțiunile, tot. Joia viitoare mergem la
Nicu (Malaxa) cu dosarul gata să poată emite deciziile ce se impun. Să nu-l
lăsăm să modifice prea multe că nu este bine. Luni vii cu Vicențiu cu mașina lui
și pleci cu automobilul tău, un Mercedes-Benz 170V, nou nouț, adus luna trecută.
Domnul Malaxa zice că acest automobil stă cel mai bine la tine. Tu știi să-i dai
benzină și ulei bun, să-l întreții și să-i faci reclamă bună oriunde te vei duce cu el.
Biroul vostru va fi în stânga, lângă biroul meu, în hala de motoare.
– Iauzi Tu, Doamne, cât a crescut ăsta mic în doi ani! Mă uimești Mihai,
mă uimești dar știi ceva? Meriți mă, meriți, ai mintea brici.
– Mulțumesc Jane și-ți mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat pe
timpul cercetării de la începuturi până astăzi.
 148

Am plecat, l-am anunțat pe Vicențiu să ne întâlnim la manutanță, ne-au

luat măsurile urmând ca sâmbătă la 12 să ridicăm costumele, caschetele,
cizmele și accesoriile.
Am început activitatea, în baza ordinului ministrului Înzestrării Armatei, ca
reprezentant militar în comisia mixtă de control al calității armamentelor și
munițiilor livrate de uzinele Malaxa (București, Tohanul Vechi, Reșița și
Margineanca-Plopeni unde a dat în antrepriză tuburile de proiectile de artilerie și
ogivele pentru bombe de aviație ).
În uzină toată lumea mă știa ca fiind șeful comisie militare care
controlează tot ce se livrează armatei și cum aproape 87% era în contractul de
producție militară, cam toată lumea era controlată. Controlam fluxul de producție
împreună cu Vicențiu și cu un maistru care răspundea de secția respectivă și
care lucrase ani buni acolo. Toți cei trei maiștri au fost specializați la Stuttgart la
uzina de la care domnul Nicolae Malaxa angajase muncitori germani să lucreze
în România să-i pregătească pe ucenici. Maiștrii, care erau acum controlori, au
fost ucenicii nemților în anul 1927. Maistrul metalurgist, Frunză Costache, se
ocupa de turnătorie și de forje, maistrul prelucrător prin așchiere, Preda Manea,
se ocupa de verificarea reglajelor de precizie efectuate strungurilor și celorlalte
mașini unelte iar maistrul lăcătuș, Trandafir Călin, se ocupa de secția asamblări
și probe. Aproape șase ore din nouă cât lucram eram pe teren. Ne împărțeam
astfel încât să cuprindem tot, să nu rămână vreun atelier nevizitat, vorba
domnului Malaxa te vede omul că ești cu ochii pe el, altfel lucrează dar dă-i
avans, nu-i pune frână, adică să nu-i agasăm, să nu-i timorăm, să-i ajutăm să
depășească problemele cu care se confruntă, să-i ajutăm constructiv, să nu
devenim sperietorile lor, să ne vadă ca pe ajutoarele lor.
Din decembrie 1939 încolo, comisia militară de recepție a livrărilor au
raportat cu 80% mai puține refuzuri și astea pentru neconformități minore.
Procentul de refuz s-a redus la 3-4%. Venitul uzinelor Malaxa au crescut cu 15%.
Mult pentru acea vreme. Uzinele Voina din Brașov aveau o rată de refuz de
peste 30% din producție, aproape că nu mai aveau profit, a fost necesară o
injecție de capital să poată depăși problema. Au copiat metoda Malaxa și prin
mai 1940 și-au revenit. Șeful comisiei mixte de control al calității, fostul nostru
colegul de școală de ofițeri, Grigore Ilie, absolvent de Politehnică, specializarea
industrii, a cooptat în echipa lui maiștri de la IAR Ghimbav și doi maiștri militari
de la Arsenalul Armatei din Sibiu, școliți la Krupp, în Bavaria.
Eu aveam avantajul că maiștrii mei au fost șefii acelorași muncitori pe care
acum îi ajutau să nu greșească. Nu se ferea nimeni de noi, acolo unde erau
probleme ni le prezentau deschis și ne rugau să-i ajutăm să-și primească aceleași
salarii bune, să nu fie penalizați (muncitorii și șefii care erau găsiți vinovați de
refuzurile comisie militare erau penalizați cu 5 până la 20% din salariu pe una până
 149

la trei luni). Nu voiam ca muncitorii și familiile lor să sufere. Am avut o șarjă care nu
corespundea calitativ, pe care a simțit-o forjorul la prima bătaie de ciocan
pneumatic. Șarja a fost trasă pe dreapta și utilizată la confecționarea produselor
fără cerințe militare. Maria, chimista din laborator, a constatat că minereul adus la
furnal nu era de calitatea corespunzătoare, nu îi ieșea ei socoteala în diagrama
fier-carbon. Am dispus, prin decizie, ca toate loturile de minereu, amestecuri de
aliaj și adaosuri să fie analizate înainte de turnare și certificate ca atare, pentru
OLC (oțel laminat de calitate) 25, OLC35, OLC45, OLC 55 și OLC60, oțelurile
aliate cu mangan pentru șenile și piese de uzură, aliate cu crom, cu molibden sau
cu nichel-crom-molibden funcție de cerințele de rezistență impuse în caietele de
sarcini ale licitațiilor adjudecate de uzinele Malaxa.
La ședința de analiză din 20 decembrie 1939, miercuri, orele 14,00, după
ce directorul financiar, șeful personalului, medicul șef și șefii de secții și-au
prezentat rapoartele și domnul director general, inginer Tudor Zorileanu a
concluzionat, patronul cel mare, domnul Nicolae Malaxa, ne-a mulțumit tuturor
pentru implicare, seriozitate și profesionalism, ne-a spus că în primele luni ale
anului 1940 vom produce șenilate și arme mai perfecționate pentru armată, mai
multă muniție de infanterie și artilerie, dar ar vrea să producă și automobile. Nu
este încă convins dacă automobilele pot fi produse aici, în București, sau în
uzinele din Reșița. Nu a reușit să-și atingă visul decât în 1945. În colaborare cu
strălucitul inginer Petre Carp, fost director la IAR Brașov care a proiectat
automobilul cu un motor cu 3 cilindri în stea, cu 30 de cai putere care dezvolta o
viteză de 120 Km/oră, au scos pe bandă 800 de automobile MALAXA 1C pe
care, în august 1947, rușii au confiscat-o, au demontat fabrica bucată cu bucată
și au mutat-o în Urali, la Podgorye, cu muncitori cu tot. Nu a uitat să-l felicite pe
domnul inginer Zorileanu pentru fermitatea, flexibilitatea și luciditatea de care a
dat dovadă în deciziile pe care le-a luat și nu în ultimul rând pentru crearea
biroului mixt de control al calității producției. M-a felicitat personal, în fața
auditoriului, pentru implicare și pentru buna colaborare cu conducerea uzinei și
cu Arsenalul Armatei, colaborare care a adus o creștere importantă la profitul
societății. A dispus directorului financiar și șefului personalului să analizeze și să-i
prezinte, până la 23 decembrie, cu cât pot crește salariile angajaților, creștere
care se va aplica începând cu luna aceasta. Nu s-a mai întâmplat așa ceva la
alte societăți bucureștene. Peste 70% din muncitori aveau salarii de peste 2400
de lei, salariul mediu din economie nu depășea 2000 de lei. Începând cu
decembrie 1939, muncitorii și ceilalți angajați ai uzinelor Malaxa au beneficiat de
o majorare de 15%. Salariul meu a ajuns la 9000 de lei lunar, Vicențiu 7000,
maiștrii 4000 lei.
De Crăciun ne-au dat prime de jumătate din salariu la toți angajații biroului
mixt de control al calității. Personal, aveam mare trecere prin toate secțiile,
 150

atelierele, birourile și compartimentele uzinelor Malaxa chiar și la reprezentanța

militară condusă eficient de domnul colonel (avansat la 01 decembrie) Zelenski
Paul. Nu aveam simpatii politice dar aveam felicitări atât din partea comuniștilor
cât și din partea legionarilor. Felicitările le primeam în scrisori anonime trimise pe
adresa biroului. Am avut cazuri în care am prevenit sabotaje din informațiile
trimise la plic de muncitorii care nu voiau ca din cauza șefilor celulelor lor de
partid sau a cuiburilor să-și piardă locul de muncă, voiau să ducă acasă salariul
întreg. Aveau dreptate. Nimănui nu-i convenea să facă foamea.
Acasă toate treburile erau la locul lor. Tata era mulțumit de recoltă, de
ajutorul ”finilor ăi mici” de Anastasia, până și de Andrei care deja devenea un
ajutor de nădejde dar nu-i cum ai fost tu măi tată, nu le are cu fierul, bunica era
toată ziua cu gura pe Zoe care le făcea pe toate prin casă, mâncare, curățenie,
dă la păsări, dă la porci, du asta colo, adu-o p-aia de dincolo, dar nu se supăra. Îi
plăcea când o lua bunica la puricat și-i zicea ia vin-o tu la mama și stai aci, lângă
mine să-ți mai tragi sufletul și să te despăduchesc io... O ținea în brațe ca pe
nepoata ei. Când mă duceam cu Eliza acasă nu știau ce să ne mai facă de
bucuroși ce erau. Eliza îi lua cadouri așa cum îi plăcea ei să-și vadă finuța, rochii,
șorțuri, sandale, papuci, batice, mărgele de se bucura aia mică cu toată gura. I-a
luat și lui Ionuț ghete, pantaloni de dimie groasă pentru iarnă, cămăși, pulovere
de s-a supărat la un moment dat Andrei că Ionuț arată mai bine ca el la
îmbrăcăminte. S-a supărat Eliza, l-a luat cu ea într-o zi și l-a îmbrăcat apoi l-a
învățat cum să se îmbrace la moda elitei studențești din anul 1939. Și-a revenit
repede Andrei care a început să cam lipsească de acasă sâmbăta și duminica
pentru a se întâlni cu iubita lui, Antonia, fiica doamnei Ileana care se ocupa de
casa familiei Tăbleț, părinții lui Vicențiu. L-am întrebat dacă toate sunt cum
trebuie și mi-a confirmat că da, este bine, iubește și-i place.
Tata ar fi vrut să cumpere tractor și utilaje agricole că banca îl îmbia să-l
împrumute pe zece ani (plug, semănătoare, prășitoare) dar nu-i convenea că
pământurile erau separate, parcele mici colo și dincolo și mai mult s-ar plimba
decât ar ara. Caii îl ajutau în orice situație încă și în anul 1939 nu prea aveai
încredere în viitor, războiul bătea la ușă. Acum a realizat că împroprietărirea din
anii 20 are și dezavantaje nu numai avantaje. A împărțit suprafața agricolă în
milioane de parcele greu de lucrat cu plugul mic tras de boi sau de cai, unde nu
poți aduce apa că te costă cât nu face, unde nu poți ara cu tractorul că nu ai
unde să întorci și tot așa. Mai târziu, s-au chinuit comuniștii să unească solele să
le poată lucra mecanizat, exproprierea din 1945, naționalizarea din 1948,
colectivizarea din anii 50 obținând rezultate bune în anii 70-80 dar libertatea din
1989 i-au aruncat din nou în structurile de proprietate din interbelic, greu de
lucrat și imposibil de rentabilizat. Un fiasco postdecembrist așa cum a fost și în
interbelic! O istorie ratată a agriculturii românilor dornici de muncă atât atunci cât
 151

și acum. O sută de ani de sărăcie! În anul 1976, prin decretul prezidențial 202,
asociației crescătorilor de păsări din Căciulați-Moara Vlăsiei i se conferă ordine și
medalii pentru producția obținută la hectar și pentru sporul de creștere în
greutate de 1,65 kg pe fiecare pasăre în intervalul de 56 de zile, performanță
greu de atins. Odată cu cei din Căciulați au fost medaliați prin același decret și
cei din comuna Brădeanu, județul Buzău pentru producția de 6.045 kg porumb
boabe la hectar, CAP Buzău pentru producția de 46.900 kg sfeclă de zahăr la
hectar, sere Bărcănești, Prahova, cu 148.409 kg de legume la hectar, IAS
Mangalia cu 17.071 kg de struguri la hectar, Institutul de Cercetări Mărăcinei,
Argeș, cu 15.440 kg fructe la hectar...Poate unele cifre au fost ”rotunjite” dar la
anii 75-80, agricultura românească și-a arătat adevăratul potențial și valoare care
a plătit toate datoriile externe antamate de partidul comunist pentru
industrializarea țării, pentru reconstrucția orașelor și satelor, pentru electrificarea
tuturor localităților, pentru învățământ și sănătate, pentru o industrie pe care
urmașii primilor conducători comuniști au distrus-o sistematic, noaptea, ca hoții.
O industrie de care au profitat hoții, securiștii și țiganii (rromii). Toți i-au dat roată
până au șters-o din peisaj, până ultima bucată de fier a fost îmbarcată pe vapor.
Eliza lucra deja de trei săptămâni la Legația franceză unde verifica, viza și
făcea propuneri la toate contractele încheiate cu statul român precum și alte
aspecte ale relațiilor oficiale dintre state. Era apreciată și îndrăgită de colegii și
colegele de nație franceză. La una dintre recepții am fost invitați împreună. Eu nu
mă descurc foarte bine cu franceza vorbită, cu cea scrisă nu am nici un fel de
problemă în schimb știu germana la perfecție. Am învățat germana în liceu, în
facultate și mai mult, am avut colegi de naționalitate germană cu care mi-am
perfecționat cunoașterea limbii. Ne-am împrietenit cu o tânără familie de francezi
detașați la ambasada din România. Aveau vederi socialiste. Am mers împreună
într-o excursie la Sinaia, Bușteni, Brașov, Sibiu. Le-a plăcut foarte mult, ne-a
unit, ne-a consolidat relația de prietenie. La serviciu Eliza avea mare ajutor în ei
deoarece îi spuneau dinainte ce ideologie îl guvernează pe șeful căruia trebuia
să-i predea referatul la care lucra și ce n-ar trebui să conțină documentul. I-a fost
de mare ajutor și atunci, și mai târziu când comuniștii erau pe urmele ei și o
forțau să devină spion voluntar.
La 10 mai 1940 a căzut Franța sub cizma nemților. La 27 mai cade și
Belgia. Casa Regală s-a hotărât să se alieze Germaniei așa cum au făcut Italia,
Albania, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Cehoslovacia. Am fi fost singurii
nealiniați din zona de est a Europei. În 27 mai 1940 s-a semnat ”Pactul Petrol –
Armament” („Öl-Waffen Pakt”) prin care 90% din exporturile de țiței ale României
erau destinate celui de al III lea Reich în schimbul armamentului și a
echipamentului de război. Ciudat! Producția internă s-a diminuat. A avut de
suferit toată industria românească. Grupul Malaxa a avut o pierde de numai 8%
 152

deoarece si-a diversificat producția și a asigurat proiectile și pentru tunurile

nemților. La reprezentantul militar al uzinei s-au adăugat încă patru militari
germani, un ofițer și trei sergenți. Eu nu eram amestecat cu ei dar, la o negociere
privind calitatea proiectilelor livrate i-am înfruntat prin propunerea de a le verifica
în teren unde eu îi spun la ce distanță bate și ce precizie au proiectilele din loturi
diferite, calculate de mine. Am făcut experimentul la 14-16 mai 1940 și i-am
demonstrat exactitatea calculelor puterii pulberilor, calculul greutății proiectilului
și al traiectoriei acestuia. A rămas mut de uimire și a transmis la Berlin că în
România funcționează cea mai performantă și mai tehnologizată fabrică de
muniții de artilerie din Europa. Niciodată nu ne-am mai contrazis de atunci.
Știindu-i limba, educația, erudiția și patriotismul, l-am respectat și l-am ajutat la
toate rapoartele și verificările pe care le făcea. Asta mi-a atras ura comuniștilor
din uzină cu toate că le spuneam printre rânduri că mă fac frate și cu dracul
numai ca ei să o ducă bine și să asigure pâinea familiilor lor, să nu-i las să mute
producția în Cehoslovacia așa cum aveau intențiile. Unii dintre ei, ajunși mari șefi
prin anii 1950, și-au adus aminte de eforturile mele și m-au scos la liman
folosindu-mă în rezolvarea unor probleme industriale grave ale industriei
românești în formare. Poate a fost norocul meu sau ghinionul meu, nu mai știu
cum să le judec. Prea multe sus apoi jos, prea mult urmărit și de cei buni și de
cei răi!
În luna mai 1940 Germania a ocupat Danemarca și Norvegia și a câștigat
luptele de la Namsos, Andalsnes și Narvik. O bună parte a loviturilor de precizie
ale artileriei germane s-au datorat proiectilelor livrate de uzinele Malaxa din
București. Cu ocazia unei recepții la care au participat reprezentanții Casei
Regale și ai ministerului de război, domnul Nicolae Malaxa a primit felicitările
ambasadorului Germaniei la București, von Wilhelm Fabricius. Belgia, Olanda și
Luxemburg au fost și ele ocupate la începutul verii anului 1940. Franța a semnat
armistițiul la 22 iunie 1940, dată la care Legația franceză din București, de frica
nemților, căuta noi locații în care să se mute în caz de urgență.
Uniunea sovietică cu cei mai odioși bolșevici în frunte au ocupat statele
Baltice și au anexat Basarabia, Bucovina și Herța. Mii de români fugiți din
Cernăuți, din Bălți, din Chișinău, din Turiatka sau din Ungheni, amestecați cu
polonezii care căutau care încotro, își găseau adăposturi provizorii prin casele
românilor de pretutindeni. Unii în Banat, alții în Bărăgan, alții prin Dobrogea,
Teleorman sau Oltenia, mulți prin București și prin jurul acestuia, vai mama lor de
loviți ai soartei! Veaceslav Mihailovici Molotov - Comisarul Poporului pentru
Afaceri Externe al U.R.S.S. declara, în martie 1940 - în fața Sovietului Suprem:
„Printre țările meridionale vecine pe care le-am citat, este una cu care noi nu
avem un pact de neagresiune: România. Aceasta se explică prin existența unei
chestiuni litigioase, nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către
 153

România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că

aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară.
Din 1812, de la războiul ruso-turc, sovieticii râvneau la vinurile podgoriilor
moldave, la casele și la pământurile lor...Când le-a picat bine, a pus stăpânire pe
cetățile lui Ștefan Cel Mare, pe podgoriile, pe câmpiile și pe luncile cu grădini de
zarzavat din Basarabia.
Anastasia cu Vicențiu au adus în mai multe rânduri refugiați polonezi
acasă la Căciulați. Îi țineau câteva zile în odăile finilor ăi mici, îi hrăneau, îi
doftoriceau și-i duceau apoi spre mai departe, întremați și buni de drum.
Anastasia a avut multe scrisori de mulțumire de la familii de polonezi sau
ucraineni pe care i-a ajutat. În iulie 1940 s-au căsătorit în condiții nefaste.
Domnul Tăbleț a fost dat afară, deferit justiție și gata, gata să fie linșat de
legionarii care-l așteptau la tribunal după judecata pentru lipsa de eficiență a
folosirii banului public. Asta era acuza la îndemâna legionarilor să-i pedepsească
pe foștii demnitari și oameni de stat. Pentru conducătorii politici acuza era ”a dus
țara de râpă și trebuie pedepsit de justiția legionară, patriotică”. Când ajungea un
român în această poziție se aștepta să fie judecat de nelegiuiți și spânzurat la
stâlpul infamiei din centrul urbei. Era rușinea supremă pe care n-o putea suporta
nici un om educat. Mulți se împușcau înainte să fie vizitați de cuiburile legionare.
Familia fugea de acasă prin vecini, când revenea îl găseau pe bietul om
întins pe jos și plin de sânge cu gaura mare în ceafă și pistolul în mână...
Groaznic de suportat! Nașii de cununie ai familiei Tăbleț, Ilda și Aaron Bercovici,
care i-au cununat și pe Anastasia cu Vicențiu, la biserica Sf. Elefterie din strada
cu același nume din cartierul Cotroceni, unde aparțineau ca parohie, fiind
locuitorii străzii Doctor Lister, au plecat în Elveția, în mai 1941, de frica terorii
legionare care nu s-a oprit odată cu oprimarea rebeliunii din ianuarie. Fiica lor a
vizitat România și pe finii ei, Vicențiu și Anastasia Tăbleț abia în anul 1992. Prea
târziu pentru toți... Negura istoriei a întunecat mințile românilor.
Necazul este că nu au fost suficient de pedepsiți criminalii legionari care s-
au dedat la asemenea fapte reprobabile. Cum nici torționarii comuniști n-au fost
pedepsiți. Unii au stat în funcții importante în stat și ne-au dat lecții de
democrație. Cum nu le-a fost rușine lui Silviu Brucan și Alexandru Bârlădeanu să
se înscăuneze în loja conducătorilor statului postdecembrist în 1990? I-o ierta
vreodată Dumnezeu?
Harta României furate, ciopârțite după Tratatul de la Viena care dicta
alipirea Nordului Transilvaniei la Ungaria, după Pactul Ribbentrop–Molotov care
a lipit Basarabia URSS ului și Cadrilaterul, Bulgariei, avea granițele conform
hărții din foto de mai jos:
 154

Guvernul lui Gheorghe Tătărăscu, instalat în noiembrie 1939, făcea față cu

greu atacurilor legionare ajungând să-și depună demisia și să fie înlocuit de
guvernul de orientare fascistă a industriașului Ion Gigurtu. Acum legionarii se
simt în largul lor. Se făleau și la sat și la oraș că ei sunt trimișii lui Dumnezeu să
împartă dreptatea în lume...
Aveau câțiva miniștri în guvernul nou format, aveau oameni în chestură,
prefectură, poliție, armată chiar, în justiție, peste tot. Cu minciuna că sunt cei mai
patrioți, folosind parte din zestrea oratorică a lui Corneliu Zelea Codreanu din anii
1927-1938, până să fie asasinat din ordinul regelui Carol al 2 lea, noii legionari ai
lui Horia Sima (simiștii) se întreceau în atrocități. Sute și mii de deposedări de
proprietate, jafuri, violuri, incendieri, maltratări, crime, umilirea oamenilor de
seamă în centrul urbei...
Guvernul Ion Gigurtu este obligat, prin ultimatum din 28 iunie 1940, să
cedeze în patru zile, Uniunii Sovietice, teritoriul dintre Prut și Nistru, nordul
Bucovinei cu 44.500 km pătrați și o populație de 3.200.000 suflete, dintre care 62
% erau români în Basarabia, Bucovina de Nord cu ținutul Herța, cu o arie de
peste 6.300 km pătrați și o populație de circa 500.000 suflete. Ungaria cerea
Ardealul iar bulgarii strigau la nemți că nu mai pot trăi dacă nu iau înapoi
Cadrilaterul. România era pusă la zid de aliații cărora le livram petrol și muniții,
de aliații pe care-i țineam în puf, din banii noștri, pe teritoriul României. Ion
Gigurtu declară la radio că trebuie să facă concesii teritoriale pentru a putea fi
protejați de umbrela Axei prin intermediul Germaniei. Total greșit!
 155

Hitler se exprima încă din 25 august 1939 că: „România nu mai este în
situația de a lua parte la un conflict împotriva Axei." Germania nu dorește însă un
război pe teritoriul românesc, fiindcă asemenea conflict ar putea să ne lipsească
de petrolul necesar iar cel de-al III lea Reich are o mare nevoie de produse
petroliere. Scopul urmărit era acela de a subordona economia românească și de
a-i controla resursele petroliere, precum și alte materii prime, ca o condiție
preliminară pentru aprovizionarea îndestulătoare a Germaniei într-un război de
mai lungă durată. Pentru o bună reușită a acestui plan și din motive politice
europene, România va trebui micșorată deoarece poporul român, democrat din
fire, a rămas sufletește alături de Anglia și Franța și, în consecință, Axei nu-i
convine o Românie mare care să aibă în Balcani rolul de diriguitoare." Și așa a
fost, România nu mai putea lupta, era blocată între convenții și tratate mizerabile.
Nici pe departe nu se adevereau previziunile filogermanului Ion Gigurtu precum
că Germania ne va iubi și ne va ajuta. A doua catastrofă s-a produs în noaptea
de 29 spre 30 august 1940, la masa verde de la Viena unde s-a semnat, cu 21
de voturi pentru și 10 împotrivă, Dictatul de la Viena (Al doilea arbitraj de la
Viena), act internațional prin care România a fost silită să cedeze Ungariei
jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 Km.p. cu 976.955 cetățeni de
naționalitate maghiară și 1.321.581 de români, 176.342 evrei, 32.458 germani și
28.788 alte naționalități). La Primul Dictat (Arbitraj) din 2 noiembrie 1938,
provincia slovacă Felvidek a fost luată cehoslovacilor și dată ungurilor care
ocupase și Rutenia din Ucraina Subcarpatică (Transcarpatia de astăzi).
Germania și Italia își făceau jocurile pe hartă apoi le impuneau tuturor. După ce
că la 28 iunie 1940, am predat sovieticilor Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul
Herța, la 30 august am predat Ardealul ungurilor, Germania ne-a obligat să
semnăm la Craiova, la 7 septembrie 1940, acordul prin care predam Bulgariei tot
Cadrilaterul, județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață de 6.921 km pătrați și o
populație de 410.000 locuitori. La finele anului 1939, România ocupa locul 8 în
Europa cu o suprafață de 295.049 kmp și cu 19.993.802 locuitori ca, în mai puțin
de trei luni, între 26 iunie și 7 septembrie 1940, România să rămână cu 66,2%
din suprafața teritoriului, prin pierderea unei suprafețe de 100.913 km pătrați și
cu 66,7% din populație prin pierderea a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la
sută din populația aflată la 1 ianuarie 1940. În cifre absolute se indică o scădere
a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câți erau la 1 ianuarie 1940, la
13.311.969 de suflete, dar și o întărire a componenței naționale - 11.380.000
adică 85,6 la sută erau români, și numai 536.000, adică 4 la sută maghiari,
525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000,
adică 0,6 la sută ruteni, ucraineni și ruși, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.
așa cum ne arată dr. Radu-Ștefan Vergatti, în cartea Harta care ne doare.
Executarea silită a României. 1920-1940. Pentru mai multe detalii, cine vrea să
 156

cunoască tragedia românească a anului 1940, le poate afla din cartea Veteranii
pe drumul onoarei și a jertfei. 1941-1945 editura Vasile Cârlova, București 1998,
pag.12-24. și Istoria poporului român, Editura Militară, București, 1989.
Raptul teritorial și urmările lui, pe fiecare județ, oraș, comună și sat din
Ardeal sunt prezentate cu referiri la masacre, omoruri, schingiuri, deposedări de
bunuri, case și terenuri, expulzări și alte atrocități săvârșite de autoritățile
maghiare și de administrațiile publice locale conduse de ei în cartea Teroarea
hrthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944,
Editura București 1985, coordonată de Mihai Fătu și Mircea Mușat care sunt și
autori alături de Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea, Oliver Lustig și Ludovic Vajda
și cu colaborarea lui Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Ion Calafeteanu, Ladislau
Fodor, Ion Pătroiu și Gheorghe Unc. Rămâi mut de cruzimea și de fanatismul
honvezilor care au ucis mame cu pruncii în burtă!
În timp ce guvernul maghiar condus de contele Istvan Tisza proceda la
maghiarizată forțată, pe toate căile, a românilor din Ardeal, regele Carol al 2 lea
tăcea.
În timp ce sovieticii deportau, jefuiau, siluiau și ucideau români în Basarabia,
Bucovina și Herța, regele Carol al 2 lea tăcea. Românii mureau cu sutele la
Biserica Albă să treacă la Sighetul Marmației, la Velykyi Bychkiv, Roșishka, Luh
sau Khmeliv să treacă Tisa să intre în Bucovina, la Lipcani, Sculeni, Ungheni,
Costuleni, Leușeni, Leova, Cahul, Reni sau Izmail să treacă Prutul din Basarabia
către țara mamă, regele Carol al 2 lea tăcea. În timpul tăcerii regelui, sovieticii au
înjumătățit românii din Basarabia și Bucovina, parte omorâți și îngropați în gropi
comune fără cruci, parte deportați în Siberia și Caucaz.
Lipsa de curaj a regelui Carol al 2 lea era dur criticată de popor. Toți îl
considerau nedemn de tatăl lui, Ferdinand Întregitorul. Îl măcina situația. Nu mai
știa cum să facă să-și repare imaginea șifonată. S-a consultat în ascuns cu
liberalii și cu țărăniștii care i-au sugerat un guvern și un regim totalitar condus de
un militar cu renume în armată.
Susținătorii mișcării legionare, în majoritate studenți și țărani, preoți și
intelectuali organizau marșuri, procesiuni religioase, cântau imnuri patriotice,
țineau slujbe, spectacole, efectuau muncă voluntară și campanii cu caracter
obștesc și ajutau tinerii care se evidențiau să se înscrie la facultăți sau instituții
de învățământ preuniversitare. În toate ocaziile își transmiteau ideile antiliberaliste,
antisemite și anticomuniste, idei care atrăgeau studenții ca magnetul pilitura de
fier.
În primele zile ale lunii septembrie, legionarii, studenții și cetățenii din
București au ieșit masiv în stradă să demonstreze împotriva regelui și a
guvernului care a cedat, fără luptă, teritorii străinilor. La 4 septembrie 1940, sub
asaltul străzii, regele Carol al 2 lea îl cheamă să formeze guvernul de uniune
 157

națională pe generalul Ion Antonescu care demisionase din armată după ce îi

înaintase un memoriu prin care îi cerea acestuia un termen de 20 de zile să
retragă armata și autoritățile din teritoriile ce vor fi predate rușilor la care, în loc
de răspuns, a primit ordin de reținere cu domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița.
Dacă nu preluau arhivele, registrele agricole și actele juridice publice, românii
fugiți își pierdeau toate drepturile. Cine să înțeleagă? Regele cu gândul sub fusta
Duduiei? Ce-i pasă lui că Ion nu va mai avea acte de proprietate la Cernăuți, la
Nisipeni, la Cahul sau la Izmail? Nu-i pasă. Așa cum a dat el ordinul, sovieticii
deveneau proprietari de drept pe casele părăsite. Să fie o întâmplare sau o
odioasă manipulare? Generalul Antonescu l-a avertizat din timp de efectele
juridice ale actului de cedare a teritoriilor dacă documentele de stat ale
administrației rămân la ei. Ce a făcut? L-a internat pe general la Bistrița? De ce?
Să-l poprească el ca pe un vechil... Mizerabil personaj.
Mă aflam în ziua de miercuri, 4 septembrie 1940, în biroul domnului
director general Tudor Zorileanu să discutăm cu un industriaș german problema
intrării în fabricație a mașinilor blindate și a șenilatelor pentru armată când a
întrat, val-vârtej, peste noi, domnul Nicolae Malaxa să ne anunțe că astăzi vor
ajunge la putere ai noștri, de astăzi încolo ne putem afirma ca națiune alături de
Germania... Știam că avea mulți prieteni legionari printre care pe filozoful Nae
Ionescu, pe Emil Cioran sau Mircea Eliade, personalități ca Ghica, Cantacuzino,
Sturdza, etc.
Cu prilejul vizitei în Germania, marele profesor Nae Ionescu, cu mandat de
la Malaxa, a negociat un import de minereu de fier în condiții foarte avantajoase
fapt pentru care i-a achitat integral casa din Băneasa. Din condiții necunoscute,
Nae Ionescu moare subit la 15 martie 1940. Doar legionarii știu cauza morbidă a
morții strălucitului profesor. Malaxa avea prieteni și printre comuniști. Era în relații
de amiciție cu Lucrețiu Pătrășcanu, cu Andrei Pătrașcu, ajuns secretarul partidului
comunist pe municipiul București, oameni pe care îi finanța periodic pentru
activitățile lor subversive sau de reprezentare. La recomandarea lui Lucrețiu
Pătrășcanu este numit consultant specialist la uzinele pe care i le naționalizase
guvernul Groza ocazie cu care, dintr-o delegație comercială la Viena, fuge în
Statele Unite ale Americii unde își trimisese dinainte sute de milioane de dolari în
băncile cu care colaborase în anii anteriori și acolo va rămâne până la moarte.
Alte sume colosale le-a trimis din vreme fiicei lui, Irina Malaxa, căsătorită
cu laureatul Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, George Emil Palade,
stabiliți in America din anul 1946, unde aveau tot ce le trebuie alături de cei doi
copii, Georgia și Philip. Nicolae Malaxa a decedat, de moarte naturală în anul
1956, în New Jersey (SUA).
Așa cum prezintă istoricul Gheorghe Buzatu în O istorie a petrolului
românesc, ediția II a, revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009:
 158

Guvernele din ultimul an al domniei regelui Carol II nu și-au depășit condiția

unora „de serviciu”. Aflate sub tutela necondiționată a Suveranului, a camarilei și
a partidului unic patronat de acesta (Frontul Renașterii Naționale, rebotezat la 22
iunie 1940 Partid al Națiunii), cabinetele carliste, dirijate pe rând de Armand
Călinescu, generalul Gh. Argeșanu, C. Argetoianu, Gh. Tătărescu și I. Gigurtu,
au gestionat o țară care, în perspectiva neîndoielnică a eșecului Marilor Aliați din
Vest în fața Reichului, se îndrepta sigur – în ciuda deținerii unor atuuri ferme
(inclusiv petrolul) – spre catastrofa granițelor din vara lui 1940. Lipsa de fermitate
a guvernanților, viciată de preocuparea permanentă de a nu fi în dezacord cu
hegemonii continentului, aliații anglo-francezi ori Axa lui Adolf Hitler, i-a
descurajat și derutat pe români, iar pe potențialii adversari i-a fortificat. Criza
„vechiului regim” carlist devenise cronică înainte ca acesta să se fi prăbușit, la 5-
6 septembrie 1940, sub impactul nemulțumirii populare provocate de prăbușirea
granițelor României Mari. În domeniul politicii petroliere, în orice moment, fiecare
cabinet, instalat după asasinarea lui Armand Călinescu la 21 septembrie 1939, a
venit cu noi promisiuni și a fost întâmpinat cu nejustificate speranțe: guvernul Gh.
Argeșanu, urmat după numai șapte zile de echipa lui C. Argetoianu, iar la 28
noiembrie 1939 de aceea a lui Gh. Tătărescu. În condițiile incendiului ce bântuia
Europa, premierul Tătărescu a lansat din prima zi un ambițios program
presupunând realizări imediate și reforme eșalonate pe o mai lungă durată,
urmărindu-se în ansamblu „a se rezolva problemele prezentului și a se asigura
căile viitorului” într-o perioadă când nu se știa cine pe cine și care pe care...
Ministrul german de externe, Dr.Kleist, dezvăluie unui ziarist în anul 1958
amploarea, caracterul și mobilurile acțiunilor externe ale Reichului nazist care nu
a prevăzut niciodată o operațiune militară împotriva României întrucât numai
ocuparea Cehoslovaciei speria și determina Ungaria, Iugoslavia și România să
adere la Axă. România va intra sub cizma germană prin instaurarea monopolului
german asupra petrolului românesc, printr-un tratat de alianță care va subordona
România Reichului și printr-o colaborare militară care să nu-i permită României
nici o deviație de stânga...
Carol a părăsit țara în mod rușinos, însoțit de Duduia (Elena Lupescu) și
de câțiva fideli, s-a perindat prin lume și a murit în exil, în Estoril, Portugalia, la 3
aprilie 1953, la o lună după moartea lui Stalin din data de 3 martie 1953. Măcar a
apucat să se bucure.
Revenind la toamna anului 1940, a doua zi după instalarea guvernului
militarist al lui Ion Antonescu în alianță cu Mișcarea Legionară a lui Horia Sima și
declararea Statului Național – Legionar, partidele politice ale vremii au refuzat să
participe la guvernare obligându-l în acest fel pe general să accepte condițiile lui
Horia Sima de a purta uniformă legionară (cămașa verde cu diagonală) și să
adopte jurământul și salutul legionar. Această coaliție a deschis calea afluirii
 159

trupelor germane în toată România. Începând cu 12 octombrie 1940 când a sosit

Misiunea Militară Germană sub comanda generalului de cavalerie Erich Hansen,
până în februarie 1941, s-au instalat în România 170.630 de militari pentru care
statul român avea obligația să le asigure cazare, mâncare și servicii de
subzistență conexe.

Carol II cu Elena Lupescu în anul 1937.

Imaginea Bucureștiului și a României în general semăna cu un teritoriu

ocupat și controlat de armata germană. În acest context dezolant de ocupație,
legionarii se dedau la crime și la atrocități de nedescris. În noaptea de 26 spre 27
noiembrie 1940 au fost asasinați mișelește istoricul Nicolae Iorga, economistul
Virgil Madgearu și 64 de persoane aflate în arestul închisorii militare Jilava (în
Fort). Pe lista neagră a legionarilor cu persoanele ce trebuiau asasinate și
expuse public în piețe se aflau și Mihail Moruzov, șeful serviciului secret,
prefectul Niki Ștefănescu, generalii Ion Begliu Gheorghe Argeșanu și Gabriel
Marinescu, prefectul poliției capitalei, colonelul Anibal Panaitescu, ofițeri de
poliție și de jandarmi, comisari și chestori, funcționari și militari. Comisarii Paul
 160

Voinescu, Nicolae Suciu și Nicolae Gheorghe Raleț au fost torturați și uciși în

beciul Prefecturii Capitalei. Mulți au fost salvați de locotenent colonelul Alexandru
Rioșeanu, subsecretar de stat la Ministerul Internelor un bun executant al
ordinelor generalului Ion Antonescu, un ofițer foarte bine pregătit profesional. La
Deva, legionarul Ion Moța a declarat orașul ca fiind legionar și a evacuat toți
evreii luându-le casele și bunurile.
Acesta a fost punctul în care generalul Antonescu s-a declarat împotriva
politicii și acțiunilor represive ale lui Horia Sima care depășea toate limitele
omenești.

Grupările criminale de legionari – Corpul Muncitoresc Legionar, Grupul

Spărgătorilor de Fronturi, Grupul Răzleților, al Fraților de Cruce, Comitetul celor
1000, se dedau zilnic la devastări, jafuri și crime abominabile. Oameni de stat,
generali, miniștri, istorici, arestați de guvernul Antonescu sunt uciși fără milă de
legionarii cărora li s-a permis accesul în Fortul 13, închisoarea militară Jilava,
special pentru a-i suprima. Printre ei este ucis si Mihail Moruzov, fostul șef al
serviciilor secrete, arestat și înlocuit de Antonescu cu Eugen Cristescu
Horia Sima nu s-a oprit, a continuat campania de asasinate politice,
economice și rasiale culminând cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941, lovitură
de stat eșuată împotriva generalului Ion Antonescu care s-a dezis public de crimele
legionare. Învinsă și dizolvată prin decret de stat, Legiunea s-a scindat în simiștii lui
Horia Sima și codriștii lui Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu, asasinat în toamna
anului 1938 de oamenii regelui Carol al 2 lea. Unul din capii mișcării legionare i-a
cerut domnului Malaxa două tanchete șenilate aflate în probe de omologare cu
care să lupte împotriva lui Antonescu. Malaxa le-a dat două șenilate blindate pe
șasiu de Renault care au rămas blocate de artileria armatei în Piața Palatului.
Mergând pe firul evenimentelor și anchetând în amănunt implicarea marelui
industriaș în rebeliunea legionară, șeful statului a dispus anchetarea și luarea sub
sechestru a întregii averi, deci și a uzinelor Malaxa.
A fost greu pentru conducerea uzinei dar cu domnul inginer Tudor
Zorileanu la conducere, angajații n-au simțit și nu au suferit în niciun fel. Abil și
cu relații, domnul Malaxa a fost scos de sub incidența penală chipurile că cele
două tanchete i-au fost luate cu forța, furate de proprii angajați, că el nu a știut de
ele, a aflat când erau deja în piață... la, la, la și a scăpat. Prin birourile din
administrativ femeile bârfeau că dacă mai era Carol în țară nu se atingea nimeni
de Malaxa că principele Mihai I este iubitul și viitorul soț al Irinei (Lulu Malaxa)
dar soarta a făcut ca în 1941 Lulu să se îndrăgostească de medicul George Emil
Palade cu care fuge și se căsătoresc în Statele Unite ale Americii.
În urma anchetei Ministerul de Război a încetat contractul de colaborare
cu componenta controlului mixt al calității produselor dar și-a întărit controlul
 161

asupra activității uzinei. Pe mine și pe Vicențiu ne-au trimis la Arsenal. Aici,

surprize! Domnul căpitan Toma a fost numit reprezentantul militar al uzinei IAR
Brașov, domnul maior Popoiu reprezentant la Fabrica de Pulberi Făgăraș și ne-
am pomenit cu șef de birou în persoana maiorului Șendrea Emil, ofițer tehnic de
aviație și fost pilot la școala de ofițeri de aviație dislocată din vara anului 1940 pe
aerodromul Boboc-Zilișteanca, pe terenul donat de Alexandru Marghiloman
eroilor aviatori din 1917-1919. Părea un om dur, implacabil cu o privire de parcă
vedea prin tine. Ne-a luat în primire cam tare, de cum am intrat pe ușă, la ora 8 și
3 minute, înainte să ne prezentăm:
– Nu aveți impresia că ați întârziat domnilor ofițeri? Domnule locotenent
Trifu, ce scuze aveți?
– Domnule maior, sunt locotenent Trifu Mihai, raportez, nu am nici o
scuză.
– Domnule locotenent Tăbleț?
– Domnule maior, sunt locotenent Vicențiu Tăbleț, raportez, nu am nici o
scuză.
– Vă rog să luați loc și să notați în agendele dumneavoastră de lucru.

Șenilate blindate Malaxa 1940.

Ne-am uitat unul la altul și nu știam cum să-i spunem că noi nu am avut
voie să notăm niciodată în agende. Toate notițele noastre le consemnam în fișele
de evidență tipizate de armată pe care le predam Arsenalului. Ne-a văzut
descumpăniți.
 162

– Ce le-ați uitat acasă? Poftiți. Ne întinde câte o agendă, un stilou și un

creion. Acum aveți. Să vă însoțească oriunde vă veți duce. Nu o să puteți ține
minte tot și o să aveți multe date de înregistrat și raportat. Când nu ne putem
întâlni față în față îmi lăsați pe birou agendele cu rapoartele personale.
Ne-a explicat ce vom face în perioada următoare. Ne vom ocupa de
verificarea calității pieselor de schimb pentru aviație livrate de Întreprinderea
Optică Română, societate pe acțiuni la care acționar majoritar era Nicolae
Malaxa, fabrica din Titan de lângă parcul Titan (mai târziu Parcul IOR apoi Parcul
Alexandru Ioan Cuza) producătoare de aparatură mecano-optică și de
Întreprinderea Matak Otopeni producătoare de aparatură de orientare radio
pentru aviație. Ordinul este ca atunci când suntem anunțați că s-a pregătit un lot
pentru livrare, luăm doi tehnicieni din domeniu de la aeroportul militar Pipera și
împreună, verificăm bucată cu bucată fiecare piesă livrată. Documentația cu
toate seriile notate și timbrele aplicate va fi predată Biroului Comercial al
Arsenalului care v-a întocmi documentele de plată. Ne-a atenționat că toate
documentele pe care le întocmim reprezintă certificate de recepție și garanție și
suntem pasibili de judecată în Curtea Marțială dacă nu ne facem datoria și se
întâmplă incidente, accidente sau catastrofe din cauza noastră. Personalul tehnic
de la Pipera este foarte bine pregătit din punct de vedere profesional și știe să
facă recepții, noi suntem reprezentanții Arsenalului care certificăm bun de livrat și
bun de plată. Ne-a lăsat trei zile de pregătire să ne documentăm și să cunoaștem
în detaliu procedurile de lucru să nu intrăm în contradicție cu cei din comercial-
finanțe-buget.
Ne-am deplasat la Pipera, la Flotila 1 Vânătoare, unde domnul locotenent
colonel Victor Sorin, șeful personalului tehnic, ne-a prezentat atelierul de reparații
și întrețineri periodice, importanța ambalării și etichetării corecte a pieselor
achiziționate, reguli de depozitare și manipulare astfel încât să se monteze pe
avion piese bune, fără defecte de construcție, transport, depozitare sau montaj.
Am făcut cunoștință cu tehnicienii (maiștrii militari) din comisiile de recepție
internă din care vor fi delegați la solicitările noastre. Printre zecile de avioane am
văzut un furnicar de oameni care le întrețineau, le porneau și le probau. Unii în
ținută militară, alții în combinezoane albastre, alții cu negru, alții cu verde. Mai
târziu am aflat că erau tehnicienii unor escadrile cărora li se montau avioanele
aici, le pregăteau de zbor, efectuau primele zboruri de acomodare și se dislocau
apoi pe aerodromurile lor. Fiecare escadrilă avea culoarea ei, avioanele ei,
harnașamentele ei, piloții și tehnicienii ei. Majoritatea avioanelor erau IAR 80.
Cu forțe noi, cu instructori germani, cu tehnică, aparatură și piese de
schimb germane, aviația militară română avea suportul tehnic necesar formării și
instruirii pentru luptă a piloților. Nouă ne revenea sarcina să asigurăm calitatea și
conformitatea produselor comandate întreprinderilor românești, să facem
 163

recepția faptică, s-o certificăm și s-o înaintăm spre plată. Mi se părea destul de
simplu. Vicențiu era mulțumit că nu mai face naveta la Titan – Cățelu și mă tot
tatona cum să facem cu naveta. Eu i-am spus că automobilul primit de la uzinele
Malaxa mi-a fost cedat cu act de vânzare-cumpărare, era recompensa acordată
de domnul Malaxa pentru serviciile aduse și că-l pot lua și pe el când nu poate
lua mașina familiei. Domnul Tăbleț nu mai avea mașină cu șofer, era acum
funcționar superior la Banca Marmorosch Blank și cum banca trecea printr-o
perioadă grea după falimentul din 1933, avea de plătit Băncii Naționale Române
creditul pentru redresare, nu mai avea bani de cheltuieli cu protocolul angajaților.
Fiind banca care deținea monopolul sării și al tutunului românesc, avea nevoie
de economiști experimentați ca el în ale producției și exportului. Fiind una dintre
cele mai vechi bănci din România, a rezistat până la naționalizarea din anul
1948. După naționalizare, domnul Tăbleț a fost menținut funcționar superior până
s-a pensionat în anul 1956 și s-a retras cu soția la Râmnicu Vâlcea.
În martie 1941 Eliza l-a născut pe Tudor, fiul nostru multașteptat. Când
i-am adus de la Maternitatea Caritas din strada Traian, nr 27-31, ne așteptau în
tinda casei toată familia. Tata și finii lipseau încolo erau toți. Toată familia era în
zarvă, toți voiau să-l vadă, să-l ia în brațe, să-l pupe pe mânuțele lui mici...
Doamna Caliope se chinuia cu Anastasia să-i servească pe toți cu prăjituri, cu
limonadă și cu bine ați venit să ne vedeți crăișorul. Anastasia era cam palidă la
față și parcă nu avea tot nervul cu ea. Am prins-o în bucătărie, am luat-o de
mână și am întrebat-o:
– Ce-i cu tine soro? De ce ești așa? Spune-mi ce te apasă. Ori ești
bolnavă ?
– Mihai, eu cred că am ceva jos, mă doare din ce în ce mai tare când stau
mult în picioare sau când fac efort. Mi-e frică să mă duc la doctor. Am tot citit de
toate, am mai întrebat-o și pe Floricica dar n-am aflat încă ce este cu mine.
– Nici nu afli soro până nu te consultă un doctor ginecolog. Lui Vicențiu i-ai
spus?
– Nu i-am spus încă, am zis să-i spun când aflu sigur ce am.
– Anastasie nu întârzia că nu-i de joacă. Uite, dacă vrei, mâine seară
mergem la doctorul care s-a ocupat de Eliza atât la control cât și la naștere. M-am
împrietenit cu el după câteva întâlniri.
– Da frate, vreau, n-am încotro. În seara asta îi spun lui Vicențiu și
stabilești tu cum să facem. Am încredere în tine așa cum am avut mereu, știu că
tu nu mă lași de izbeliște și știi pe unde să umbli ca să rezolvi orice.
I-am povestit Elizei despre necazul Anastasiei. N-a rezistat și a sunat-o s-o
încurajeze și să o îndemne să meargă neapărat la doctor. Anastasia îi dădu-se
vestea lui Vicențiu, acesta mamei lui și s-au alarmat toți. Ținea foarte mult soacra
la ea, o vedea puternică emoțional, stăpână pe sine și foarte gospodină. Rămasă
 164

fără femeie în casă, doamna Tâbleț a învățat de la Anastasia să facă mâncare,

să facă curat, să spele, să țină casa cum se cuvine. Mama Antoniei s-a angajat
bucătăreasă la școala de fete unde învăța și fiică-sa, școală devenită peste ani
școala specială de fete pentru diplomații și fruntașii comuniști înființată de Ana
Pauker după modelul moscovit unde și-a lăsat și ea copiii cu anii.
A doua zi i-am telefonat doctorului Abel. Mi-a spus că ne așteaptă la orele
17,30. El este de gardă până a doua zi. M-am dus cu Eliza la Vecențiu, i-am luat
cu mașina și ne-am prezentat la spital la 17,00 (maternitatea din strada Traian).
L-am găsit pe doctor, l-am salutat, i-am explicat în mare cum stă treaba și
a luat-o în sala de consult. Eliza s-a dus cu ea s-o susțină moral. După control,
doctorul Abel a anunțat-o că are fibrom intramural care trebuie operat cât mai
repede. Ne-a avertizat că în urma acestei operații este posibil să nu mai poată
avea copii dar altă cale nu-i. Parcă ne-a lovit trenul. Cum să nu aibă Anastasia
copii? Pentru ce trăiește? Pentru ce visează la viitor? M-am uitat uluit la doctor.
Acesta, cu o expresie tristă și gravă ne-a spus:
– Este la fel de posibil să nu fie afectată funcția reproductivă. Sunt șanse
50-60%. Sunt obligat să vă pun în temă înainte de a intra în operație. Dacă vă
hotărâți o aștept pe doamna săptămâna viitoare, marți, pentru internare să o pot
pregăti și opera joi. Sâmbătă este acasă.
Anastasia plângea, Vicențiu era vânăt la față, Eliza o susținea și încerca
s-o încurajeze. Ne-a zdrobit vestea.
– De ce eu? De ce nu mă lasă Dumnezeu să am copii mei? De ce nu le dă
Dumnezeu copii celor care îi doresc și dă la toți amărâții și neputincioșii care-i
omoară prin lipsa de îngrijire? De ce?
Au urmat câteva zile triste pentru toată familia. N-o puteai încuraja că nu
aveai argumente. Mama și tata nu știau. O știau gravidă că avea burta cam
mare. Anastasia plângea tot timpul. L-am anunțat pe doctorul Baranga și acesta
a venit s-o viziteze duminică seara. A venit și asistenta, Floricica, care o
îndrăgea. Doctorul Baranga i-a spus clar că sănătatea ei primează, chiar dacă
n-o să poată purta ea copilașul în pântec, sunt milioane de copii care își caută o
mamă. Această idee ne-a dat de gândit, parcă și Anastasia s-a îmbărbătat că
poate crește un copil abandonat de mama lui.
Marți am internat-o la maternitatea Caritas. Doctorul Abel a luat-o în primire,
a dus-o la biroul de internări apoi i-a luat sânge și urină pentru analize. Joi la orele
11,30 a operat-o și la 13,00 a adus-o în salon. Eliza a stat cu ea până seara, a
îmbărbătat-o, i-a dat să mănânce ceva ușor și i-a povestit ce minuni poate aduce
un copil în viața unei femei. A considerat că este binevenită metoda dușului rece
sau a celei populare de cui pe cui se scoate. Anastasia n-a reacționat imediat dar,
după vreo două ore i-a spus Elizei că viața ei și a lui Vicențiu nu poate fi distrusă
de faptul că nu va putea naște, asta nu-i încurcă să înfieze un copil.
 165

Externată din maternitate și refăcută, după zece zile și-a reluat munca la
staționarul uzinei Malaxa. Era parcă și mai îndârjită în a citi, în a învăța noi
proceduri medicale, a se perfecționa și a ajuta bolnavii. Era foarte apreciată de
toți.
Pe la jumătatea lunii mai, în plin război în Europa, doctorul Baranga a
chemat-o pe Anastasia și i-a spus că o tânără de origine poloneză, Natia,
împușcată în plămânul stâng, trage să moară și are copilul în pântec gata să
iasă. I-a propus să-l adopte ea. Zis și făcut, l-a luat pe Vicențiu cu toate cele
necesare pentru internare și la 17 mai 1941, orele 21,30 erau la maternitate la
doctorul Abel. Doctorul Abel le-a povestit că Natia era poloneză, evreică la
origine, are 25 de ani, este profesoară de muzică, soțul este ofițer în batalionul
englez constituit din fugarii armatei poloneze. Au acceptat, s-a internat pentru
naștere și a doua zi era cu copilașul în brațe. Natia și-a dat sfârșitul uitându-se în
ochii Anastasiei parcă rugând-o să-l iubească și să-l protejeze. Și Dumnezeu a
făcut să devină un copil iubit și fericit. Un copil deștept și puternic.
Săptămâna care a urmat a fost de acomodare a nou născutului cu lapte
de mamă (de la alte femei care au născut) până când a rămas cu un preparat
stabilit de doctor din lapte pasteurizat îmbunătățit cu multe vitamine. Nici
Anastasia, nici Vicențiu nu au vrut să-i găsească un nume până nu am fost cu
Eliza lângă ei. După mai bine de trei ore am stabilit să-l cheme Mircea și să-l
botezăm noi, eu cu Eliza, deoarece nașii lor de cununie au plecat în Elveția și nu
se știe dacă se mai întorc vreodată în țară. Câteodată, Anastasia pica într-o
letargie contagioasă și rămânea cu ochii în tavan minute bune. Se gândea la
tinerețea, la frumusețea și la erudiția Natiei, ucisă mișelește de niște legionari
descreierați care-i căutau și-i omorau pe polonezii aciuiați prin casele românilor cu
frică de Dumnezeu și cu suflet mare pentru cei năpăstuiți. O fi păcat mai mare ca
acesta? Să iei viața unei femei care așteaptă să aducă pe lume un copilaș? Nu
cred că Dumnezeu poate ierta așa cruzime! Doamna Tăbleț era tot o grijulie cu
nepotul, la fel ca mama. Nici una nici cealaltă nu știau că nu l-a născut Anastasia,
numai noi patru știam și doctorii Baranga și Abel. Toți știau că a născut Anastasia,
la șapte luni, un copil frumos și sănătos. Ea apărea că a născut în acea noapte,
Natia nefiind înregistrată în documente din motive de securitate. A fost
înmormântată în cimitirul evreiesc prin grija doctorului Abel și a lui Vicențiu.
Doamna Tăbleț a rămas acasă să-și crească nepotul și să se îngrijească
de gospodărie. Veniturile familie erau suficiente pentru trai, nu mai trebuia să
muncească și ea.
În 4 iunie 1941 am fost chemat la Arsenal, la Biroul Informații Militare. Am
așteptat în anticameră aproape o oră. La ora 11.30 m-au chemat în birou. La masa
mare, opt ofițeri și doi civili studiau teancuri de documente. M-a luat în primire
căpitanul Istrate, ofițerul care se ocupa de protecția informațiilor Arsenalului.
 166

– Domnule locotenent, căpitanul Toma a fost trimis în inspecție la unitățile

de aviație să ia notă de nevoile acestora, te-a numit pe dumneata să preiei
atribuțiunile de birou. Căutăm să luăm și să ascundem toate proiectele de
cercetare, modernizare și fabricare a armelor și munițiilor românești, să le punem
la adăpost de ochii de vultur ai nemților sau, Doamne ferește-ne, de ochii
spionilor sovietici. Înțelegi că toate ne aparțin nouă, românilor, nu au voie străinii
să pună mâna pe ele. Dacă este să vindem, vindem tunuri nu proiectele și
schițele acestora. Tehnica o mutăm la Teiș, la 5 km nord-vest de Târgoviște, în
cazarma unității mecanizate dar dosarele de omologare și cele în lucru le
ascundem pe unde numai noi vom ști de ele.
– Am înțeles domnule căpitan, proiectele, cercetările, observațiile și
constatările noastre sunt depozitate în arhiva Biroului 6 dar situațiile
centralizatoare săptămânale și lunare au fost predate domnului colonel Vizitiu, la
astea avem doar ciornele noastre și registrele de evidență.
– Nu-i nimic, totul trebuie predat și dosit, să nu rămână nimic care să le
dea de înțeles despre rezultatele noastre altfel o să vedem colegi arestați și duși
prin fabricile germane să producă tehnică militară performantă pe care ne vor
obliga s-o cumpărăm scump de la ei. Știu că ai niște studii despre pulberi, acelea
devin secrete de stat de importanță vitală ai înțeles?
– Am înțeles domnule căpitan, mă duc să le pregătesc și vă voi solicita
ajutor când trebuie să le îmbarc în camioane.
– Faci inventarul și opisul tuturor să știm unde și ce să căutăm la nevoie.
Am plecat speriat de la biroul informațiilor. M-am dus la birou și am început
să fac pachete cu opis. Traian le așeza în lăzi de muniții, eu scriam inventarele și
opisul dosarelor. Am terminat pe la orele 23,30. Eliza, care știa de la ora 18 că
întârzii, mă aștepta speriată.
– Se apropie războiul și la noi nu-i așa? Ce vom face? Unde te vor duce?
Doamne apără-ne! Ești bine, ai mâncat ceva?
– Eliza războiul a cuprins toată Europa. Nu-i cale de oprit, nu ne rămâne
decât să ne rugăm să scăpăm teferi. Atât.
– Știu bărbate, știu. Știi câtă frică este pe colegii mei francezi? Nu au vești
de acasă, nu au cunoștință de ce atrocități se petrec în orașele și satele lor, vai
mama lor! Tu ce faci, ce ți-au spus?
– Să ne facem datoria față de țară Eliza, asta ne-a cerut comandanții
noștri.
Zilele următoare asta ne-a fost misiunea, să transportăm și să asigurăm
depozitarea documentelor. Pentru biroul 6 s-a dispus o locație în pădurea de la
Ghimpați, la o fostă fermă de vaci, la vreo 4 kilometri de fortul militar. Parte din
lăzile cu evidența s-au depozitat într-un loc iar cele cu proiectele, cu schițele și
cu dosarele de omologare sub pământ, în bordeiele cu siloz, acoperite cu carton
 167

asfaltic și mascate cu coceni și sfeclă tocată pentru vite la 2 kilometri de primele.

Dosarul cu harta și cu opisul lăzilor l-am predat căpitanului Istrate de la
informațiile militare. Prin 1953 au fost dezgropate și aduse în arhiva armatei de
către un sergent, fost subordonat al căpitanului Istrate care a fost omorât în
chinurile interogatoriilor consilierilor sovietici. Bravul ofițer n-a vrut nici mort să le
spună unde sunt documentele mult râvnite de ruși. Cinste lui și tuturor celor ca
el! Cinste lui Gheorghiu-Dej care și-a protejat oamenii și valorile naționale atât
cât a putut!
La locul faptei ne-a ajutat cinci civili conduși de Traian, maistrul nostru de
la Arsenal. Am avut dubii că au fost utilizați civili din zonă la așa ceva. În 1947, la
una din anchetele la care am fost supus după arestare, unul dintre anchetatori
mi-a dat de înțeles că ce a dus în pădure la Ghimpați nu va pleca niciodată la
ruși. M-a bucurat vestea. Plutonierul gardian mi-a spus pe drum către celula de
arest că a făcut parte și el din echipa cu care le-am îngropat, că tovarășul Traian
l-a selecționat.
Înainte de a deschide ușa celulei mi-a spus în șoaptă că tovarășul Traian
Zevedei nu se lasă până nu mă va scoate de aici și nu mă va duce la loc sigur.
Oare? Ne-o lăsa negura asta bolșevică să trecem peste această sincopă
blestemată a istoriei noastre, a românilor?

21 iunie 1941, români în genunchi, în fața Palatului Regal, cerând eliberarea Basarabiei.
 168

TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI S-A PRĂVĂLIT PESTE ȚARĂ

22 iunie 1941, Armata Română trece Prutul.

Seara zilei de 21 iunie 1941 m-a găsit în biroul comercial al Arsenalului

unde centralizam situațiile de plată către IOR și Matak.
La orele 20 intră în birou un maior care ne anunță ca pe o veste bună:
„domnilor mîine intrăm oficial în război de partea germanilor, astăzi Dumnezeu
ne-a binecuvântat să luptăm pentru Basarabia și Bucovina noastră.” Știam din
analizele Arsenalului că armata română nu era pregătită de război, nu era
înzestrată suficient cu tehnică și armament și nu era instruită pentru a intra acum
în război dar promisiunile făcute lui Hitler de Ion Antonescu trebuiau respectate.
Ce dacă mor un milion de ostași luați cu forța de la coarnele plugului?
Ce dacă vom fi înjumătățiți într-un război prea mare pentru noi? Imaginea
lui de salvator al poporului îl face să pornească războiul sfânt, anticomunist,
drept și național așa cum îl considera el, șeful regimului totalitar din România de
 169

zeci de ani democrată și siluită de un rege nerod prin Constituția lui din februarie
1938 rămasă încă în vigoare. Un regim politic sănătos la cap abroga Constituția
lui Carolică și a aducea la loc de cinstea pe cea din 1923, cea mai democrată,
cea mai dreaptă și cea mai sigură pe care a avut-o România vreodată. Grija lui
Petru Groza când a luat frâiele puterii după 1945 a a fost să repună în vigoare
Constituția României din 1923 pe care o considera sfântă pentru el și pentru
popor.
Și astăzi îmi răsună în urechi Ordinul către Armată al generalului Ion
Antonescu dat de la Piatra Neamț în zorii zilei de 22 iunie 1941, după ce
armatele 3 și 4 române cu armata 11 a germană începuse ofensiva către Prut
(fragment ):
„Ostași,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale să vă
duc la biruință.
Să șterg pata de desonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe
fruntea și epoleții voștri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a
bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
Ostași,
Vă ordon,
Treceți Prutul,
Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miază-Noapte.
Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei și Codrii Voievodali ai
Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre........”
Românii și armata era împărțită în cei ce voiau război și Basarabia înapoi
și cei cărora le era teamă că bolșevicii vor izbândi și ne vor face viața amară așa
cum ne-a ursit-o Țarul Petru Cel Mare la anii 1700. Mulți nu se vedeau în stare
să lupte în acest război. Unii nu se simțeau în putere, alții nu erau instruiți, altora
nu le venea să plece la război, să-și lase nevasta și copiii de izbeliște. Un
amalgam de sentimente și de păreri contradictorii.
Luând exemplul englezilor care au chemat femeile să ocupe slujbe vitale
în industria de război în tot spatele frontului, o mână de femei curajoase și
pregătite au format, la inițiativa prințesei Marina Cantacuzino, sora marelui erou,
pilot de vânătoare, Bâzu Cantacuzino, o formațiune de evacuare a răniților pe
calea aerului, renumita Escadrilă Albă, care a evacuat în timpul războiului mii de
răniți zburând la joasă înălțime, sub 50 de metri, pentru a nu fi doborâte cu
artileria antiaeriană. Cu însemnele Crucii Roșii pe fuzelaj, pe planuri și sub
planuri, inspirate de asociația de femei din Finlanda, Lotta Svard, femeile pilot
care au format subunitatea au vrut și au fost ascultate să facă parte din Forțele
 170

Aeriene Regale ale României și să poarte uniforme militare cu grad de

sublocotenent să nu fie confundate cu spionii și tratate ca aceștia.
24 de femei pilot printre care Marina Cantacuzino, Nadia Russo, Mariana
Drăgănescu, Virginia Thomas (căsătorită cu un ofițer englez detașat în
România), Smaranda Brăiescu, campioana mondială la parașutism feminin,
Virginia Duțescu, Irina Cioc (Burnaia), Maria Nicolae sau Victoria Pokol, nume de
rezonanță în aviația română, s-au pus chezaș pentru săvărșirea unor fapte
eroice pe tot frontul de răsărit apoi, care din ele a mai apucat, pe cel din apus.
Regizorul Ion Sava produce un film, o coproducție româno-italiană, numit
Squadriglia Blanca, cu actorii Claudio Gora, Nadia Gray (din Dolce Vita), cu
Mariele Lotti (iubita multor ani a regelui Mihai I), Lucia Sturdza-Bulandra și
Marcel Anghelescu, actori iubiți de spectatorii vremii care au lăsat istoriei un
exemplu de altruism, de eroism și de omenie dovedit cu prisosință de femeile
pilot care au încadrat Escadrila Albă și care, drept răsplată au fost întemnițate și
omorâte în închisorile comuniste sub vina că au apărat regimul criminal al lui Ion
Antonescu.
Idila regelui Mihai, proaspăt trecut de vârsta majoratului și actrița italiană
Mariella Lotti, născută Maria Camilla Anna Pianotti, în același an cu regele, 1921,
este descrisă cu subiect și predicat de jurnalul francez France Dimanche, astfel:
“Prima lor întâlnire a avut loc pe 19 octombrie 1939. Mariella Lotti, vedeta
unei trupe italiene aflate în turneu în România, dădea o primă reprezentație de
gală la teatrul regal din București. Din loja sa, Mihai de România n-a slăbit-o din
ochi. Săptămâna următoare, pe 25 octombrie, ziua în care împlinea 18 ani, Mihai
a obținut, favor special, autorizația de a-i prezenta pe Mariella Lotti și pe tovarășii
săi Curții Regale a României. A dansat toată seara cu ea. Idila se afla abia la
început. Odată încheiate reprezentațiile trupei în România, Mariella nu s-a întors
la Roma. S-a instalat într-un luxos hotel al Capitalei și a locuit acolo timp de două
luni. În fiecare dimineață, Mihai de România o lua cu mașina în lungi plimbări și o
aducea seara”. A ținut-o lângă cu ea până în vara lui 1944 când Mariella trebuia
să fie la Roma eliberată de nemți și de Mussolini, unde trebuia să încânte ochii și
urechile eliberatorilor...
Cea mai mare nedreptate i s-a făcut Mariei Ana Aurelia Drăgescu care a
transportat în perioada 1941-1943 peste 1500 de răniți de pe front, a fost mutată
la Grupul 2 Observație unde execută mii de misiuni de transport și observație pe
frontul din Slovacia fiind recompensată cu bareta Ordinului Virtutea Aeronautică.
Considerată pilot civil după război, transportă medicamente și aparatură
medicală până la 1 februarie 1949 când este mutată instructor de zbor la Școala
de Pilotaj de la Ghimbav unde primeau benzină numai pentru o oră de zbor să
nu poată părăsi teritoriul național. Scoasă din aviație în 1955 ca fiind participantă
la războiul antisovietic și având origine nesănătoasă, se angajează dactilografă
 171

la Policlinica CFR Ana Ipătescu din București de unde iese la pensie cu bruma
de bani. Abia în anul 2003 i-au fost recunoscute meritele militare, a fost decorată
cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler și avansată la gradul de
locotenent în rezervă. Unde ați fost istoricilor și comisiilor de eliminare a
nedreptăților din 1990 până în 2003? Așteptați să moară să nu cumva să vă coste
vreun leu reparația morală și civică a eroinei? În anul 2012, la împlinirea vârstei de
102 ani de viață a fost înaintată, onorific, la gradul de comandor în retragere.
Mariana Drăgescu a fost una dintre eroinele filmului documentar despre Escadrila
Albă regizat de Șerban Creangă în Studioul cinematografic al Armatei Române în
anul 2004. Păcat că negura istoriei a trimis-o în colțul întunecat al încăperii unde
n-au mai văzut-o și n-au mai respectat-o urmașii! Mare păcat!
Sute de piloți militari de excepție au fost prigoniți, trimiși la munca
câmpului sau la strungurile ce umpleau noile fabrici și uzine construite după anul
1950. Unul din cazurile cele mai cunoscute este Radu Theodoru, veteran al celui
de-al doilea război mondial, trimis din est în vest de regele care ne-a predat
sovieticilor, scos din armată de teroarea roșie și angajat strungar într-o mică
fabrică, omul care a scris peste 70 de romane cu tentă istorică și militară, care a
ținut trează conștiința românilor, avansat la gradul de general de flotilă aeriană
după anii 1990, mutat la țară, la Comana Argeșului, unde are liniștea necesară
scrisului, lasă generațiilor viitoare carte de conștiință prin care ne roagă să
apărăm libertatea cu prețul vieții, să nu lăsăm o mână de descreierați să strice
viața unui popor. Am citit cu interes și printre rânduri romanele domniei sale
Cronica Eroică 1877-1878, Dincolo de linii, Biografie de război, Brazdă și paloș,
Învierea lui Iuda, Strămoșii sau Călărețul roșu. Fantastică îmbinarea realității
dure cu năzuința spre mai bine din mintea autorului, cu visele lui de victorie, cu
speranța care moare ultima.
Revenind la ziua de 22 iunie 1941 am descoperit multitudinea de
sentimente și resentimente care guvernau populația Bucureștiului. Unii chiuiau
de bucurie că vom lua Basarabia înapoi, alții plângeau că vor fi luați la arme și
vor pleca pe front, alții se zbăteau deja între viață și moarte fiindcă nu aveau ce
mânca, alții se dădeau mari patrioți strigând în gura mare ”hai la luptă”... Doamne
mare Ți-e grădina! Chiar nu se gândeau că un război nu poate aduce nimic bun
niciuneia dintre părțile beligerante?
Pe toate bulevardele Bucureștiului tropăiau trupe germane țanțoșe și bine
echipate care se chinuiau să inducă in mințile noastre, ale românilor, că sunt
puternici.
Operațiunea Barbarossa, declanșată în iunie 1941, a scos la luptă peste
trei milioane de soldați din multe nații: germani, austrieci, italieni, maghiari,
români, sârbi, bulgari și alții care țineau morțiș să fie cot la cot cu Fritz. Rușine!
Sovieticii erau încă amorțiți de mândria cu care i-au injectat Stalin, Beria și Lenin.
 172

N-a fost așa. I-au luat nemții ca din oală și i-a împins o treime în propriul teritoriu
național. Armata română era mânată în luptă de ambiția generalului Ion
Antonescu căruia îi propusese Hitler că-l va numi comandantul Frontului de Sud
al Axei, funcție din care putea fi avansat la gradul de mareșal. A doua zi, directorul
Arsenalului, ne-a prezentat, în fața formației, în careul din curtea interioară,
prioritățile și sarcinile ce ne așteaptă. Ideea centrală era aprovizionarea frontului cu
arme, muniții și tehnică militară capabilă să facă față nevoilor și solicitărilor
marilor unități și unităților aflate în contact direct cu inamicul. Ne-a prezentat
faptul că toate platformele petroliere au fost luate în primire de comisiile germane
care controlează capacitatea de producție, calitatea, repartiția și transportul
carburanților spre front. Industria de apărare trebuia menținută în capacitate
maximă și trebuie ajutată de armată să poată controla, ambala și trimite spre
front produsele, armele, munițiile și piesele de schimb. La finele ședinței de
informare directorul a ordonat ca toți ofițerii care au asigurat reprezentanțele
militare să se prezinte la biroul personal să primească noile numiri, atribuții și
responsabilități.
Ajuns după vreo două ore de așteptare la biroul cu pricina, am primit
ordinul de numire, legitimația militară model nou și dosarul cu atribuțiunile postului.
Am fost numit în funcția de șef al Biroului 106 expertiză tehnică pentru cercetarea
litigiilor referitoare la produsele militare livrate de Societatea Româno-Germană
pentru Industria și Comerțul Fierului SAR Rogifer, societate înființată în anul
1941, prin Subsecretariatul de Stat al Înzestrării și Administrației Armatei și
Societatea Anonimă Uzinele Reich-ului HermanGoring care se ocupa de
producția și exportul munițiilor, armamentului, focoaselor, corpurilor proiectoare
și a tuburilor din alamă ale cartușelor produse de uzinele Tohan, Titan,
Mărgineanca (Plopeni), București, Făget, Orlat, Șeica Mare, Râșnov, Sibiel și
Arad. Societatea arendase uzinele Malaxa până la 1 ianuarie 1943 și producea
sub controlul lor. Biroul și laboratorul de cercetare rămânea la Pirotehnia
Arsenalului, deci tot aici eram mobilizat pentru aprovizionarea frontului. Vicențiu
Tăbleț și Ristea Eleodor erau, conform organigramei, subalternii mei. Maistrul
militar Traian Zevedei cu încă trei maiștri mobilizați săptămâna trecută completau
biroul. Rolul nostru nu era deloc decorativ. Eram puși între fabricile din concern și
armată. Toate reclamațiile, toate inconvenientele, toate pretențiile nemților care
refuzau loturi din fondul de livrare trebuiau analizate, verificate și corectate de
noi, comisia de împăciuire. Răspunderile contractuale erau colosale dar pentru
noi erau mai grele răspunderile de natură patriotică, națională, de protejare a
industriei naționale și a muncitorilor noștri. Biroul s-a înființat ca urmare a
înmulțirii numărului de reclamații la care juriștii și economiștii nu mai puteau face
față, aveau nevoie de expertize autorizate care să stea la baza soluțiilor propuse
de ei. Eu am primit fără să cer, fără să știu, o diplomă eliberată de Universitatea
 173

București prin care eram ridicat la rangul de expert în probleme de chimie,

petrochimie și tehnologia prelucrării. În baza acestei diplome pe care nu știu cine
a solicitat-o, Ministerul de Război mi-a eliberat o legitimație prin care aveam
drept de control în toate obiectivele industriale, în toate problemele legate de
producția de apărare cu mențiunea că” i se va pune la dispoziție toate
documentele, toate informațiile și toate probele în vederea efectuării expertizei”.
Primele reclamații de soluționat au fost la fabrica din Orlat (Winsberg în
germană), la 17 km de Sibiu, pe Valea Cibinului. Neconcordanța dintre cerințele
caietului de sarcini și caracteristicile stofelor livrate era majoră. Postavul fin
solicitat de partea germană nu asigura rezistența necesară pentru front, era
pentru ținutele de oraș ale ofițerilor. Cauza? Caietul de sarcini a sosit în fabrică la
trei luni după începerea producției și a livrărilor. Soluția? Postavul gros, întărit cu
fibră sintetică pentru rezistență, va fi livrat în următoarele trei luni, după
modificarea războaielor de țesut și a mașinilor unelte implicate în fluxul de
producție. Părțile au înțeles și s-a stins litigiul inițiat de partea germană.
Producția de postav fin a continuat și a alimentat croitoriile germane și române
care confecționau ținutele de oraș și de ceremonie ale ofițerilor.
La Uzina Mărgineanca (Plopenii de astăzi) au fost reclamații cu proiectilele
de 100mm. Litigiu a fost rezolvat în trei săptămâni. La Uzina Mecanică Tohani
Zărnești, au fost soluționate problemele litigioase apărute în urma reclamațiilor
legate de traiectoria și de bătaia muniției livrate frontului. La Făgăraș am
soluționat litigiul fitilului de aprindere al explozibilului care dădea rateuri. Multe
reclamații nu se confirmau și au fost preluate de juriști, de avocați și de
reprezentanții militari îndriduiți să le rezolve diplomatic.
N-am avut pauze prea mari între deplasările de colo dincolo și mai ales
între sesizare și răspuns. Ajungeam de multe ori acasă după miezul nopții.
Acasă erau probleme de rezolvat și eu nu aveam timpul la dispoziție să le fac
față.
– Mihai, nu te supăra dar ești mai mult absent decât prezent acasă. Sunt
și treburi de bărbat nerezolvate, uite nu mai curge apa la baie, gardul de la drum,
din dreapta stă să cadă, când plouă se umezește colțul din spate-dreapta al
bucătăriei și dacă mă uit bine mai găsesc. Nu te supăra, dar nu pot fără tine
bărbate, am și copilul de gât, mama este așa închilozată de coloană cum o știm,
ce să fac singură?
– Eliza, te rog frumos să-i mulțumești Domnului că nu m-au trimis pe front,
atunci nu mai aveai cui să-i faci reclamație. Te rog frumos să ai răbdare că poate
săptămâna viitoare voi rămâne vineri, sâmbătă și duminică acasă și le voi
rezolva pe toate. Uite, ieri m-am întâlnit cu mama unui fost coleg de facultate,
mobilizat în Brigada 4 Mixtă care a ocupat orașul Cernăuți. A primit telegramă că
a fost ucis în luptele de stradă. Era demoralizată complet. Știa că frontul nu
 174

aduce vești bune dar nu se aștepta atât de repede. Uite, la 9 iulie 1941 armata
română a eliberat teritoriul românesc din nordul Bucovinei, a ajuns la granița de
stat a URSS ului. Gata, s-a terminat.
– Mihai știu că este greu și că nu știm ce-i mâine dar de când m-am
hotărât să lupt pentru viață, mă voi agăța de orice ca familia mea să aibă ce-i
trebuie, să nu sufere. Am vorbit cu Anastasia să știi și ne-am hotărât ca la nevoie
să ne adăpostim la Căciulați, acasă la mama Letiția. Acolo mă simt în siguranță.
Aici tot am impresia că ne pândește cineva care ne va ataca pe nepregătite, nu
știu ce să zic, am o teamă permanentă. Poate unde nu ești tu acasă, nu știu.
– Dacă nu te simți în siguranță, mai bine vă duc pe toți trei acasă la
Căciulați. Nu mai faci naveta la Palat, doar treci gardul dintre noi și domeniul
Ghica, doamna Caliope este mai puțin solicitată și n-o mai deranjează atât de
mult spondiloza iar Tudor are și el unde să respire aer curat. Dacă sunteți de
acord, sâmbătă plecăm acolo.
Așa am făcut, i-am dus la Căciulați cu bagaje cu tot. Anastasia a fost
mutată la ordin, cu forța, la spitalul militar de pace (spitalul militar de astăzi de
lângă Gara de Nord) transformat din 25 iunie 1941 în spital mixt de zonă
interioară (teritoriu neocupat). S-au dublat numărul de paturi, numărul sălilor de
chirurgie, mulți medici și asistente din București și din țară au fost mobilizate în
noul edificiu. Nu prea mai avea timp să dea pe acasă. Făcea câte trei gărzi pe
săptămână, mai nou, asista la operațiile chirurgicale fiind ajutorul de nădejde al
medicilor veniți, ca și ea, să ajute la efortul de război. Zilnic soseau cu trenurile
sute de răniți. Triaj, pansamente, medicamente, unii trimiși acasă sau în
cazărmile unităților din București, alții, mai grav, la cazarma Malmaison din Calea
Griviței, nr. 137A (fosta școală militară de cavalerie devenită în anii 40 locația
Curții Marțiale apoi locul de cercetare, anchetare, schingiuire și exterminare a
adversarilor comuniștilor din anii 50-60). Anastasia a ajuns în martie 1943
asistenta șefă a Secției Chirurgie, funcție de mare răspundere la acea vreme.
Mai târziu, Floricica i-a venit ca subalternă și a ajutat-o cu toată priceperea ei de
asistentă educată și experimentată.
La Căciulați, în grija familiei mele și a finilor mei, erau doamna Caliope,
Eliza cu Tudor și doamna Tăbleț cu Mircea. Dacă erau feriți de zbaterile zilnice
ale armatei și populației Bucureștiului nu înseamnă că erau bine, erau tot timpul
cu gândul la noi, la mine și la Vicențiu. Preferam să dormim în biroul de la
Arsenal decât să străbatem noaptea străzile Bucureștiului pline de patrule, de
jandarmi și de legionari încă nearestați.
În iunie 1942 am avut de soluționat un alt litigiu la Uzina Mărgineanca
(Plopeni). Era la a patra sesizare de sertizare defectuoasă a proiectilelor muniției
de artilerie. Ne-am deplasat la fața locului eu, Vicențiu, Traian Zevedei și un
maistru prelucrător prin așchiere cu vreo zece ani experiență. După 48 de ore de
 175

verificări și cercetări ne-am dat seama că cineva a dereglat intenționat mașinile

pneumatice de sertizat. Presiunea de lucru era mai mică cu 2 bar față de
standard în timp ce manometrele indicau presiunea nominală ce trebuia
asigurată. Arcurile manometrelor au fost înlocuite cu altele în așa fel încât pe
cadran să indice mai mult cu 2 bar față de ce trecea prin rețea, bai-pasul fiind și
el reglat în corelație cu ceasul. Oamenii siguranței au început cercetările și au
găsit vinovații. Au fost arestați și duși au fost, n-a mai auzit nimeni de ei
niciodată. Maistrul de atelier, cu vădite sentimente procomuniste, m-a solicitat la
o discuție cu șeful de secție, un tânăr care mi s-a părut a fi destul de isteț și care
înțelege foarte bine care este situația de stare de război și pedepsele ce se dau
pentru sabotaj. Pedepse cu moartea. Nu i-a omorât, i-a trimis pe front ca soldați
ai unui regiment trimis în completarea Diviziei 6 Infanterie.
– Domnule locotenent, dumneavoastră ca patriot și ca român nu trebuia să
demonstrați tehnic sabotajul. Poate oamenii scăpau, nu v-a fost milă de ei?
– Domnule maistru, dacă opt luni am livrat muniții de calitate, fără reclamații,
cum explicați că așa, dintr-o dată, nu mai sunt bune mașinile unelte? Dacă
măsurătorile corespund cu proiectul, dacă dimensional toate sunt la locul lor, ce
mai rămâne de cercetat? Presiunea de sertizare a proiectilelor pe tuburi nu? Noi,
eu, apărăm statul român de cauzele contractuale care ne pot împovăra plățile.
Ținem 200.000 de militari germani pe cheltuiala noastră? Vreți să plătim dublu și
pentru armele produse de noi și revândute de nemți? Cum credeți că apărați avuția
națională? Prin sabotaje din care să ieșim tot noi vinovați? Prin refuzul loturilor la
care am muncit și nu pot fi livrate și plătite? Cu ce plătiți muncitorii?
– Domnule locotenent, tovarășul Manea n-a înțeles cum este cu
pedeapsa. O fi zis capra face și oaia trage. Nu-i așa tovarășe, dacă vrei să
sabotezi, sabotează ceea ce-i în primirea neamțului, după ce ne-a plătit prețul că
altfel amărâții ăștia de muncitori n-or să aibă ce mai duce acasă. Eu o să vorbesc
la Ploiești să se revizuiască politica asta a sabotajului. Eu nu vreau să fac
pușcărie sau să-mi trimit oameni în pușcărie că așa vrea un nu știu care, din
ilegalitate. Știu de la Malaxa că domnul locotenent a lămurit celula comunistă să
nu-și saboteze propria munca. Știu că și domnul Malaxa face tot ce poate să-și
apere muncitorii. Pe el nu-l interesează care-i comunist și care-i legionar, pe el îl
interesează să producă, să livreze, să primească banii și să-și plătească
oamenii. Asta vreau și eu.
– Domnule locotenent, dacă-i așa cum spuneți, nu se va mai întâmpla, voi
face în așa fel încât să păzim fabrica, o să vedeți. Să nu-mi spuneți mie Manea
dacă nu-i lămuresc. Sigur așa este domnule inginer? Nu mă păcăliți?
– Da Manea, așa este. Dacă continuați așa o să fim arestați, trimiși pe front
și muncitorii ne rămân neplătiți, rămân de izbeliște, la cheremul siguranței lui
Antonescu. Manea, eu de ce nu știu că ați schimbat manometrele și siguranțele?
 176

– Domnilor, considerați că această discuție nu a avut loc. Eu am propus să

se transmită părților că am rezolvat problema prin înlocuirea manometrelor
defecte și ca măsură pe viitor, verificarea acestora să se facă lunar. Spre
spălarea păcatelor scrieți în raport că le-ați înlocuit cu altele Zimmerman,
germane.
– Vă mulțumim și vă asigurăm că vom lua măsurile de protecție ce se
impun. Dacă dumneavoastră veți avea nevoie de ajutorul nostru o vom face cu
cea mai mare plăcere, uitați cartea mea de vizită. Locuiesc în Chitila domnule
locotenent.
– Domnule inginer vă mulțumesc că m-ați înțeles și oricând veți avea în
mine un ajutor condiționat de sinceritate. Să înțelegem că unele cutume nu le
putem schimba noi.
Așa cum spunea domnul Gheorghe I Brătianu, în primul număr, din anul
1941, al publicației Geopolitică și geoistorie că: România are sorocul și primejdia
naturală de a sta la o astfel de răspântie geopolitică, suntem, ceea ce numea
Nicolae Iorga, un stat de necesitate europeană, în atenția Estului și Vestului,
Nordului și Sudului deopotrivă și în tot timpul, sunt conștient că în același sat,
oraș, uzină sau fabrică sunt și simpatizanți ai nemților dar și destui simpatizanți ai
rușilor dar să nu uite nici unii nici ceilalți că suntem cu toții români și că trebuie să
ne apărăm viețile noastre și ale copiilor noștri, să avem ce le pune pe masă să
poată trăi. De aceea vă rog să fiți atenți la metodele folosite în luptele
dumneavoastră politice. Eu, ca militar, sunt obligat să apăr interesele României
așa cum sunt ele definite de cei îndriduiți să o facă. Eu nu am voie să comentez
sau să mă opun. Dacă mi-aș sabota armata, pe colegii mei, m-aș numi criminal
nicidecum patriot. Și așa au murit destui nevinovați până astăzi din vini
neasumate încă.
– Tocmai că am înțeles foarte bine rolul dumneavoastră motiv pentru care
v-am dat cartea de vizită să vă pot întoarce ajutorul. Nu se știe niciodată
domnule locotenent.
Efortul depus pentru front era deosebit de greu pentru poporul român.
Milioane de barili de petrol, sute de vagoane cu arme și muniții, tehnică de tot
felul, cereale, vite, zahăr, sare, țesături, îmbrăcăminte, încălțăminte luau drumul
frontului și pentru armata noastră și pentru armata germană. Germania și-a plătit
toate contractele la zi, nu existau întârzieri mai mari de 15 zile. Majoritatea
plăților se făceau prin Arsenalul Armatei. Greul era pe umerii românilor. La finele
anului 1941, armata română pierduse, conform raportului pe care l-am primit la
Arsenal, 129.873 de militari morți, răniți și dispăruți. Numai bătălia asupra Odesei
a însemnat pierderea a 58.855 din care 11.046 morți, 42.331 răniți și 5.478
dispăruți. Cea mai cumplită lovitură, și cea mai mare rușine ca român am avut-o
în luna octombrie când, în urma exploziilor provocate (minarea clădirii) la
 177

Comandamentul militar român de către partizanii sovietici din zonă au murit 16

ofițeri de comandă în frunte cu comandantul militar al orașului, generalul Ion
Glogojanu, 46 de subofițeri și soldați, 18 civili și 4 ofițeri germani de marină.
Mareșalul Ion Antonescu a ordonat, și generalul Iosif Iacobici a pus ordinul în
aplicare, arestând și ucigând pe loc 5000 de localnici, în majoritate evrei, în zilele
următoare alți 19.000 au fost împușcați, spânzurați, explodați sau arși de vii ca în
luna următoare să deporteze 45.000 de evrei în lagărul de la Bogdanovka unde
au fost exterminați în lunile următoare. Intrat în istorie ca Masacrul de la Odessa,
declanșat la 22 octombrie 1941 și finalizat în aprilie 1942, îl aduce pe Ion
Antonescu, autoavansat la gradul de general de armată în 5 februarie 1941 și la
cel de mareșal la 22 august 1941 (urmând exemplul tuturor armatelor din vest, s-
a avansat la gradul de general de armată atunci când a avut sub comandă peste
80.000 de militari și la gradul de mareșal când a fost numit de Hitler,
comandantul Teatrului de Operații Sud, cu 2 armate germane, 2 armate române,
1 armată italiană și 1 armată ungară) în boxa acuzaților în calitate de criminal de
război cu toate că, în perioada 1942-1944, și-a modificat atitudinea față de
minoritatea evreiască, refuzând predarea evreilor români către germani ba mai
mult, a favorizat salvarea multor evrei din Occident sau din Transilvania de Nord
ocupată de unguri. Orice ar fi făcut după aceea nu avea cum să șteargă odioasa
răzbunare pe care a ordonat-o clar, la 24 octombrie 1941. Parte a ordinului 3161
cuprindea de fapt Planul de înlăturare a elementului iudaic de pe teritoriul
basarabean aflat sub stăpânire sovietică, plan aflat în sarcina locotenent-
colonelului Alexandru Ionescu (Alion). Despre toate acestea am luat cunoștință
de la fostul meu coleg de școală de ofițeri, locotenentul Mircea Apostol, inginer
electromecanic care a asigurat serviciul de transmisiuni radio al
comandamentului din Odesa, rănit grav în luptele de la Sevastopol unde s-au
repoziționat trupele sovietice și evacuat, pe calea aerului, de sublocotenentul
pilot Irina Burnaia, internat în spitalul militar, aflat în îngrijirea asistentei șefe
Anastasia Tăbleț, sora mea. După ecuson a dibuit-o că este soția unui ofițer, fost
coleg de pluton cu el. Ce mi-a povestit, m-a înfiorat.
– Mihai, eram la mai puțin de 50 de metri de comandament când s-a
produs explozia. Nu-mi puteam închipui că este posibil așa ceva. Zburau bucăți
din pereți peste tot. Ditamai clădirea s-a năruit într-un mare nor de praf care a
acoperit casele și străzile din jur. Am ajutat la evacuarea răniților până seara.
Stațiile radio mi-au fost distruse, toate comunicațiile comandamentului le-am
asigurat de la punctul de comandă al Batalionului 10, mitraliori. Am văzut cu ochii
mei civili spânzurați de stâlpii rețelei electrice a troleibuzelor, civili împușcați în
plină stradă și lăsăți acolo să zacă, camioane pline cu arestați, coloane de sute
de civili mânați de la spate de soldați. I-am auzit pe soldații batalionului povestind
și tremurând de frică precum că locotenentul-colonel Nicolae Deleanu,
 178

comandantul lor, a împușcat personal 50 de evrei, că alte câteva sute au fost

duși în afara orașului, închiși într-o magazie din lemn căreia i-a dat foc cu toți
arestații înăuntru. Cei care reușeau să iasă prin ferestrele acesteia erau mitraliați
de soldații care parcă abia îi așteptau. Groaznic și odios! Cine a văzut așa ceva
nu-i poate ierta nici pe unii, nici pe alții niciodată
– Mircea, tu cum te simți acum, ești spre bine?
– Nici nu mai contează piciorul stâng amputat de sub genunchi Mihai,
contează că mi-au ucis sufletul. Nu pot dormi noaptea de strigătele, de fețele lor
congestionate, de sutele de copii nevinovați pe care i-am văzut spintecați de
baionete. Ce fel de ostași am ajuns noi Mihai? Ce am învățat să facem și ce facem
acum Mihai? Unde sunt comandanții în fața cărora am dat examenul de grad
Mihai? Unde sunt calitățile morale, ostășești și civice ale ofițerului român Mihai?
– Mircea poate că exagerezi, poate că au o scuză, nu știu. Eu nu pot
judeca de aici din spatele frontului.
– Nu Mihai, aici nu au scuză. Când spinteci copii cu baioneta n-ai nici o
scuză. Ești la fel de criminal ca și cei care au aruncat în aer comandamentul,
care ne-au îngropat de vii 6 ofițeri și 24 de soldați la Kubanka, în nordul Odesei.
Le-au tăiat limbile, i-au îngropat și i-au lăsat numai cu capetele afară de i-a
îngrozit pe cei care i-au descoperit și i-au scos din gropile săpate în pământ. Mai
omorâse înainte mulți ofițeri și trupă prinși singuri prin casele prin care s-au
încartiruit la ordin. Vorbeau românește se prefăceau că te iubesc și te omorau pe
la spate. Știi cum au făcut ucrainenii cu refugiații polonezi Mihai? I-au luat în
casă sub pretextul că-i salvează și noaptea i-au jefuit, i-au ucis și i-au îngropat în
grădină. Sute Mihai, sute și mii prin toată Galiția și Transcarpatia. Au făcut din
pământul țării lor un cimitir infinit Mihai. Așa au făcut și ai noștri în Basarabia și la
Odessa. Un cimitir al ororii.
– Tu ce faci după ce te externează? Te întorci pe front sau te
demobilizează? Familia ta știe de tine?
– Nu cred că mă mai ia pe front, cred că mă reformează sau, la cerere,
poate rămân în spatele frontului într-o unitate de recepție și asigurare cu
aparatură radio și telegraf. Despre familie ce să-ți zic? Tata a murit acum doi ani
într-un accident de muncă la fabrica de becuri, Lumen, unde așa din senin, a
explodat un creuzet. Cred că a fost un sabotaj pus în aplicare de niște ucenici
derbedei din care doi au murit atunci, acolo, arși de vii. Comuniștii i-au declarat
eroi prin afișele lipite noaptea pe garduri, pe tata nu. De aici am tras concluzia că
a fost un sabotaj de prost gust. Mama cu sora mea s-au mutat la Vălenii de
Munte, la bunicii materni unde lucrează ca soră medicală la cabinetul unui văr
de-al tatei. Atâta mai am.
– Uite Mircea, eu îți propun să faci tu raport că vrei să rămâi sub arme, la
partea sedentară, la noi la Arsenalul Armatei, că nu vrei să fii reformat și vrei să
 179

participi la misiunile de refacere a stocurilor. Cred că este mai bine în vremurile

astea tulburi. (Marele Cartier General, constituit la 21 iunie 1941 odată cu
intrarea României în război era organizat pe Eșalonul I dislocat pe front în zona
de operații și Eșalonul II în București cu misiunea de refacere și regenerare a
forțelor luptătoare ).
– Aș vrea să fie așa Mihai, nu am ce face în civilie, dar să vedem dacă mă
lasă ăștia. Știi ce-i acolo măi? Măcel, Mihai, măcel. Nu cred că infernul este mai
rău.
– Mircea, dacă ai nevoie de ceva te rog să nu te sfiești să-i spui soră-mii,
Anastasia, nevasta lui Vicențiu.
– Așa am să fac Mihai. Îți mulțumesc pentru vizită și pentru suportul moral
pe care mi-l acorzi. Îți urez numai bine ție și familiei tale.
Am plecat descumpănit din spitalul militar. Nici pe holurile mari nu mai au
loc bieții răniți și mutilați! Din discuțiile cu Mircea am înțeles că mai sunt colegi de
promoție morți, răniți și chiar doi dați dispăruți. Doamne unde am ajuns!
Degeaba s-a opus generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4
a, degeaba a făcut memoriu și l-a înaintat regelui și mareșalului, memoriu prin
care semnala că pentru salvarea poporului român, n-ar trebui să continue lupta
dincolo de Nistru. Moralul trupei este scăzut după două luni de lupte, extenuarea
fizică a ajuns la apogeu, planurile de atac nu sunt adecvate condițiilor de teren
(multe unități și subunități românești au fost prinse și decimate în ambuscadele
pregătite de sovietici pe văile râurilor), atacurile partizanilor sunt furibunde și din
ce în ce mai dese și nu în ultimul rând, propaganda sovietică a atins mințile
ostașilor și chiar a ofițerilor români. Mareșalul i-a răspuns fostului ministru de
război prin scoaterea din funcție, pensionarea și înlocuirea lui cu generalul
Iacobici, un apropiat al acestuia cu care împărtășea aceleași sentimente
antisemite și antibolșevice („Domnia jidanilor și a străinilor s-a sfârșit. Soarele
dreptății românești din nou a răsărit”).
Păcat că un mare general ca Nicolae Ciupercă să nu fie ascultat. Perioada
ce a urmat a fost și mai grea pentru toți.
Ancheta efectuată de Secția 3-a operații din Marele Stat Major a enumerat
cauzele insucceselor de la Odesa ca fiind proasta organizare, dotare, instrucție,
slaba calitate morală și potențialul combativ scăzut al marilor unități și unităților
Armatei a 4 a dar, să nu atingă onoarea șefului statului, au pus accentul pe lupta
subversivă a comisarilor iudeo-bolșevici din armata roșie care a activat toate
celulele bolșevice și pe cele de partizani din zonele ocupate. Armata a 4 a era
obligată să ducă o propagandă împotriva comunismului cu lozinci care frizau o
manipulare josnică: „Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi. Luptați
contra provocatorilor de războaie!”; „Armatele române și germane nu vin pentru a
se răsbuna pe populație. Ele luptă pentru distrugerea cahalului jidovesc și a
 180

comunismului”; „Cine luptă pentru comunism, luptă pentru subjugarea tuturor

popoarelor de către comuniști și jidani”; „Comuniștii și jidanii v-au luat
pământurile, casele, vitele și recoltele voastre. Armatele române și germane vin
să vă dea înapoi avuturile voastre”; „Jidanii, comuniștii și trădătorii neamului n-au
ce căuta în Basarabia și Bucovina de nord! Să plece până nu-i prea târziu!”. Cu
astfel de lozinci au fost deportați și ținuți în ghetoul din satul Slobodca, din
regiunea Berezovca, câteva mii de familii de evrei.
Guvernatorul Transnistriei, doctorul în drept, Gheorghe Alexianu, care a
vizitat lagărul din ghetou în 3-5 noiembrie 1941, îngrijorat de posibilitatea iscării
unei epidemii majore, adresează un raport mareșalului cu propuneri de deportare
a tuturor evreilor din Transnistria și Odesa în lagărele germane. Mareșalul n-a
fost de acord, a stabilit măsuri la nivelul armatei române. Din zecile de mii de
evrei arestați, o bună parte au fost eliberați de unitățile române sub motivul
”atacuri ale partizanilor asupra lagărelor” și evadarea acestora (care au fugit la
sovietici). Pentru salvarea evreilor din lagăre au fost judecați și pedepsiți mulți
ofițeri care nu au dovedit vigilență și au fost trimiși în linia întâi a frontului
germano-român. Manevre și manipulări mârșave. De fapt a fost înțelegerea între
comuniștii sovietici cu celulele comuniste românești.
Cursul războiului s-a schimbat. Mai multe pierderi, mai puține victorii
românești pe fronturile din Crimeea, Harkov, Caucaz, la Cotul Donului și
Stalingrad și prin Stepa Calmucă. Numai la Kuban am pierdut 30.074 ostași.
După atacul aerian asupra Ploieștiului și a Constanței din 12 iunie 1942,
am asistat la repunerea în funcțiune a Rafinăriei Vega mai bine de două
săptămâni până au început să fie distilate fracțiile care interesau, benzine și
motorine.
În bombardament au murit 14 muncitori dintre care 5 comuniști. Cu ocazia
înhumării, la groapă, înaintea cuvântului preotului paroh, un camarad al
decedatului a strigat în gura mare că ”dacă nu luptam împotriva sovieticilor ei nu
ne atacau și Lucrețiu trăia, nu eram bombardați” la care majoritatea mulțimii a
început să-l huiduie pe mareșalul Antonescu. Asemenea manifestări erau din ce
în ce mai dese mai ales în cercurile comuniștilor și al celor ce considerau că
războiul pe teritoriul URSS ului este un moft al mareșalului și nu o necesitate.
Pe timpul lucrărilor de înlocuire a instalațiilor și a conductelor avariate am
auzit cu urechile mele chemări la sabotaj ale comuniștilor de genul ”să nu
terminăm la timp reparațiile, să-l lăsăm pe Hitler fără carburant să nu mai poată
înainta tancurile lui Heinz Guderian” sau ”moarte fasciștilor””, moarte călăilor
naziști și legionari” etc. Nu se mai fereau de mine sau de colegii mei, nici nu ne
mai băgau în seamă.
Pentru apărarea zonei petroliere Ploiești au început să ia poziții de luptă
zeci de unități militare germane și române. Brigada a 5 a apărare antiaeriană
 181

română, Divizia a 5 a apărare antiaeriană germană, cu un total de 82 de baterii

de tunuri a.a. 14 baterii de proiectoare, 15 stații radar de supraveghere a spațiului
aerian și alarmare despre apropierea aviației inamice, escadrile de avioane de
vânătoare, baloane încărcate cu hidrogen, generatoare pentru producerea ceții
artificiale și un Serviciu de Pândă și Alarmă pe o rază de 200 de kilometri. Toate
forțele de apărare erau în subordinea generalului Kuderna, comandantul Diviziei
a 5 a germană. Eram din ce în ce mai preocupat de soarta mea și a familiei
mele. Nu eram departe nici de București, nici de Ploiești, ambele orașe fiind
vizate de aviația aliaților. Dacă uzinele bucureștene nu reprezentau primul
obiectiv al acestora, rafinăriile Ploieștiului erau cele mai vizate.
Fiind chimist și cunoscând tehnologia de rafinare foarte bine, Arsenalul m-
a detașat la Rafinăria Vega pentru supraveghere și evidența producției. Vicențiu
a rămas la Matak Otopeni la producția de aparatură radio și radiofar pentru
aviație. După trei luni a fost transferat la Matak și locotenentul Mircea Apostol,
specialist în ale comunicațiilor. De nu știu unde și până unde Anastasia i-a făcut
cunoștință cu Greta, transferată și ea la spitalul militar, la chirurgie, acolo unde
era cea mai mare aglomerație. Într-o duminică de octombrie 1942, ne-am întâlnit
acasă la Căciulați, în beciul amenajat de tata ca adăpost pe timpul
bombardamentelor unde am stat de vorbă până la miezul nopții. Anastasia,
Vicențiu cu Mircea cel mic al lor, Eliza cu Tudor care se tot plimba de la unul la
celălalt să-i arate ilicul lui cu floricele împletit de mamaia cea mare, Greta care nu
se dezlipea de Mircea deloc, tânăra familie Bernard din Legația franceză, cu
orientare socialistă, care se minuna de pastrama de oaie proaspăt scoasă de la
fum de tata, ne uitam unii la alții și ne gândeam în sinea noastră când ne vom
mai vedea așa toți laolaltă. Printre cele mai rele dintre toate relele, Mircea ne
povestea că Stalin a deportat polonezii, coreenii, ucrainenii, lituanienii, letonii,
estonii, germanii de pe Volga, balkarii, cecenii, ingușii, calmâcii, turcii meșketieni,
tătarii din Crimeea, culacii, românii și alte nații în care nu avea încredere în luptă
sau să nu coopereze cu invadatorii naziști, în Siberia și în Stepă, în zonele
petrolifere din Baku și împrejurimi, Volga și Ural, Kazastan și Sahalin unde, sub
regim de muncă forțată, au asigurat milioanele de tone de petrol pentru armata
sovietică. În iarna grea care a trecut au murit peste 40% dintre deportați,
jumătate dintre tătarii din Crimeea au murit în primele șase luni. Răul se
manifesta din toate părțile, nu venea nici o veste bună de nicăieri nici de la cizma
fascistă, nici de la ciuma roșie, bolșevică.
– Măi oameni buni, noi când mai trăim? Când Dumnezeu ne vom putea
plimba în liniște și fără frică, când vom mai putea dansa sau cânta? Om mai trăi
să ne putem bucura măcar de ceea ce aveam înainte de 1940?
– Nu știu Anastasie, dar nu s-ar vedea că vremea va fi bună, dimpotrivă,
mi-e teamă că ne va călca tăvălugul sovietic de nu vom mai ști de noi pe unde și
 182

cum. Doamne apără-ne! Ce au putut face la ei cu comunismul lor dar la noi se

vor întrece pe ei. Am avut niște biete poloneze în spital la Elias, vai mama lor ce
batjocorite și rănite au fost în părțile intime. Mi-am făcut cruce și am plâns când
le-am tratat.
– Da Greta, au avut noroc cu tine că-ți faci datoria dar ce să zic de
nenorocitele de surori care le-au otrăvit pe cele de la spitalul Caritas? Ce fel de
mamă ești dacă omori prin otrăvire niște amărâte gravide? Au fost fugărite mii de
kilometri de la casele lor ca să le omoare nenorocitele aici și să se laude că au
adus mari servicii Legiunii. Doamne fie-ți milă de copiii tăi, nu-i lăsa la mâna
nelegiuiților!
Anastasia știa de cele întâmplate de la Natia, fata poloneză care i-a dat
copilul să-i fie mamă. O frumusețe de fată. La spital a văzut atâția răniți, mutilați
și muribunzi încât și în somn vede numai carne de om sfârtecată. Greta vede la
fel.
Eliza nu avea de a face cu știrile despre război și încă nu înțelegea cum
să moară atâția oameni, cum să fie așa de mare dramă. Cu gândirea ei logică se
arăta nedumerită:
– Măi oameni buni, ne atrage atenția Eliza, dacă datele sunt reale și avem
până acum 84.321 de morți înseamnă populația a jumătate de județ Ilfov,
înseamnă 337.284 de metri pătrați în cimitire adică 67 de pogoane de pământ
dacă ar fi să se respecte legile internaționale ale cimitirelor militare. Toți acești
eroi au familii, au neveste și copii pe care-i lasă orfani. De ce? Din pretenția lui
Hitler și a lui Stalin de a fi stăpânii lumii? Cred că nici unii nici ceilalți nu sunt
scutiți de vina de a fi niște criminali fără Dumnezeu și fără măsură.
– Eliza, dorința de a stăpâni lumea este una și crima împotriva umanității
este alta. Dacă s-au pus de acord să ocupe Polonia de ce sovieticii au ucis toată
ofițerimea și fruntea elitei în pădurea Katyn? Nemții de ce au înființat lagărul de
exterminare la Auschwitz, în regiunea poloneză Oswiecim, să nu facă cheltuială
cu transportul până în Germania? Ambele mari orori una lângă alta? Nu le-a
ajuns, au mai înființat trei ajungând la un complex care putea extermina 5000 de
prizonieri pe zi, complexul Auschwitz-Birkenau. Uite, Antonescu, după crima
comisă la Odesa n-a mai predat evreii nemților, i-a plimbat de colo dincolo, de la
Târgu Jiu la Doftana, la Jilava, La Tulcea, de le-a pierdut urma. De ce? Fiindcă
după crimă a încercat să se căiască și la îndemnul unui trimis american i-a venit
ideea că la o adică să se poată bizui pe ajutorul lor. Din iarna anului trecut
armata a luat în primire, a încartiruit și păzit familii de evrei să nu fie ridicați de
Gestapo. Din câte am înțeles de la un căpitan aviator, mareșalul vrea să câștige
capital politic în fața anglo-saxonilor care i-au cerut să-i protejeze în schimb s-a
pus pe masonii de toate felurile și le-a stricat găștile. În particular, cu colonelul
Davidescu și cu apropiații lui printre care și un căpitan cu legăturile telefonice și
 183

telegrafice, s-a exprimat că este alături de Germania în conflictul cu rușii, neutru

în conflictul dintre germani și englezi și de partea americanilor în războiul cu
japonezii... Dacă ar fi așa ar însemna că mareșalul joacă la două capete... Să nu
uităm că prima lui nevastă, din anii 1922-1926, a fost evreică, Rașela Mendel, o
femeie educată și cu relații în lumea bună...
– Nu Mircea, nu sunt de acord cu tine atâta timp cât a ucis peste 50.000
de suflete în zona Odesa. Puteau fi și alte măsuri punitive. Aveam de făcut calea
ferată distrusă de bombardamente și de sabotaje, minele de sare, sondele de
extracție cu coloanele de transport de montat sub pământ și câte nu, de ce să-i
omori, poate nu sunt toți vinovați, poate unii trag ponoasele nebuniilor câtorva
dintre ei așa cum tragem și noi ponoasele după comuniștii noștri care aruncă în
aer garnituri întregi de vagoane. Pe ăștia de ce nu-i duce la Bug și-i protejează
prin lagărele de la Târgu Jiu? Ce sunt ei, comuniștii arestați, monedă de schimb
cu sovieticii sau ce?
– Eliza, politica mareșalului este foarte greu de înțeles. Știu că așa cum l-am
cunoscut la Odesa, este un dur, un implacabil care a luat taurul de coarne și
conduce singur așa cum conduce Hitler sau Mussolini. Nu l-am auzit niciodată
solicitând părerile subordonaților, l-am văzut doar acuzând generalii de proastă
conducere.
– Știți ceva dragilor? În seara asta v-am adunat și cu alt scop nicidecum
să-l analizați pe Antonescu. Ne-am adunat să ne plănuim când și cum facem cu
Greta și cu Mircea să-i căsătorim? Cine cunună, unde facem și noi o nuntă mică
și ascunsă privirii jandarmilor, cum ne îmbrăcăm noi, femeile, ce bucate
pregătim? Cam despre astea am vrea să vorbim în seara asta. Să mai ieșim din
doliul ăsta permanent. Viii cu viii, cât om mai fi vii!
– Anastasia eu zic să vorbim cu preotul Mitică ca după cununie să ținem
petrecerea la Palatul Ghica unde avem noi Legația. Este departe de ochii lumii,
sala de la demisol este numai bună, ar fi condiții.
– Nu Eliza, s-ar supăra mama că nu vom fi în casa noastră. Primăria este
la doi pași, jandarmul ne este rudă, n-am avea ce să pățim plus că una este
acasă la tine și alta-i în altă parte.
– Bine Greta, așa să fie. Dacă spui că vom fi în siguranță n-am nimic
împotrivă. Ce nași ți-ai ales? Pe care dintre noi?
– N-am ales Eliza, aș vrea ca voi să stabiliți. Nu vreau să pară că vă forțez
eu.
– Greta, Eliza are o pereche de fini, eu nu am și vreau și eu să fiu văzută
de Dumnezeu că fac o faptă bună așa că dacă ești de acord te cununăm noi.
– Mulțumesc Anastasia, Dumnezeu să vă binecuvânteze!
– Dacă-i așa fată, vorbește cu primăria, făcețivă-ți analizele prenupțiale și
gata, să stabilim data nunții.
 184

– Păi dacă sunteți de acord haideți să fie duminică, 18 octombrie, că

duminica cealaltă este sfântul Dimitrie și nu se fac slujbe de cununie. Vorbesc
așa acasă? Mircea o anunți tu pe doamna Sofica și pe sora ta?
– Sigur că da. Le aduc sâmbătă, cu o zi înaintea cununiei.
Zis și făcut, duminică, 18 octombrie 1942, roaba lui Dumnezeu, Greta
Muller, ortodoxă după mamă, s-a cununat cu robul lui Dumnezeu Mircea Apostol,
ortodox pe toate ramurile arborelui genealogic al familiei sale. Masă restrânsă,
numai cu noi și familiile mirilor, până la orele 18,00 dar cu mulțumirea în suflet că
ne-am mărit familia.
Munca de 10-12 ore pe zi la uzinele, fabricile și rafinăriile care aveau
contracte cu Arsenalul, ore și zile de pregătire a munițiilor și materialelor pentru
susținerea frontului au fost epuizante și greu de dus de noi toți. Luna noiembrie a
venit cu vești și mai rele de pe front. Sovieticii au atacat sectoarele românești de
la Cotul Donului considerându-le mai slab apărate, fără rezervă mobilă de tancuri
și de blindate. Trupele române erau puține, prost echipate și înarmate pentru un
front atât de larg, fără rezervă, fără asigurare de spate.
Favorizate de ninsorile și gerul puternic care făcea imposibilă orice
manevră dar și de dezertorii români trecuți la ruși care le-au dat informații corecte
despre pozițiile de apărare ale marilor unități și unităților românești, armata rusă
a reușit să spargă frontul în regiunea Klețkaia și să încercuiască mare parte din
dispozitivul de apărare moment în care generalii care comandau Diviziile 5 și 6,
constituite în Grupul Lascăr (comandantul Diviziei 6) au decis să se predea.
Subunitățile care nu s-au predat au fost măcelărite de ruși. În bătălia
Stalingradului armata română a pierdut 160.000 de militari, morți sau prizonieri.
Groaznic de mult, greu de suportat de popor. Majoritatea considerau acțiunile și
ordinele mareșalului Ion Antonescu ca fiind greșite, antiromânești și antipopulare.
Propunerea generalului Nicolae Ciupercă, fost ministru de război, că nu
trebuia să trecem Nistrul se adeverea. Pe unde mă duceam trimis de Arsenal,
întâlneam tot mai mulți oameni, de convingeri politice diferite, care se exprimau
că nu sunt de acord ca armata română să lupte la Stalingrad, că ar trebui retrasă
și protejată. Poate aveau dreptate dar acum era prea târziu.
La IOR, personalul pregătit să ne prezinte lotul de lunete pentru mitralierele
Brauwning cal. 30mm, era cu doliu în piept și cu banderolă neagră pe mâneca
stângă. Se uitau la noi (eu, Traian și maistrul Tenea de la Pirotehnie) ca la inamici.
– Tot îi trimiteți să lupte cot la cot cu criminali, tot? Nu vedeți că Dumnezeu
nu vă ascultă și ne omoară copiii nevinovați în stepa înghețată a Stalingradului?
Nu vă este frică de Dumnezeu?
– Dacă ne judecați așa n-ați vrea să treceți în locul nostru și noi să
devenim muncitori fără obligații militare? Știți că dacă nu ne facem treaba Curtea
Marțială nu ne iartă? Știți că avem și noi copii acasă? Ce credeți că putem face,
 185

cum putem să ne împotrivim când în spatele nostru sunt armele nemților? Da,
mulți s-au predat sovieticilor. De frică sau din convingeri politice, nu știu. Lor le-o
fi bine? S-a întors vreunul de acolo să ne spună sau să vă spună cum este?
Credeți că dacă trec de partea lor îi onorează cu prea mult bine? Nicidecum. O
să-i scoată în față, în primele linii, așa cum ne scot nemții pe noi. Ori cu nemții,
ori cu rușii, tot primii vom fi sacrificați, în linia întâi, în primele tranșee, în primele
eșaloane înaintate. Din platoșa nemților trecem în platoșa rușilor. Ce câștigăm?
– Nu ajungeam la dezastrul aista dacă vă opreați la Nistru. Acolo-i granița
noastră, acolo trebuia să se oprească nicidecum să-și acopere gradul de
mareșal cu atâția zeci de mii de morți, pedepsi-l-ar Dumnezeu!...
– Aici aveți dreptate dar de ce nu ați demonstrat atunci, să nu treacă
Nistrul, așa cum ați demonstrat în fața Palatului în iunie 41, să luptăm pentru
Basarabia noastră?
Împotriva voinței poporului, a șefilor partidelor istorice și chiar a generalilor
cu funcții de răspundere ca Iacobici, Șteflea, Ciupercă, Dragalina, generalul Ion
Antonescu trimite pe frontul din pustietatea sovietică, în ciuda tuturor, 27 de
divizii din care unele în Caucaz (preponderent vânători de munte) și altele spre
Stalingrad. După ce au cucerit prin mari sacrificii Sevastopolul Crimeii, Peninsula
Kerci și Harkovul, la 21.08.1942 au cucerit vârful Elbrus din Munții Caucaz în
urma cărora el a fost avansat la gradul de mareșal și Erich von Manstein la
feldmareșal, la 4 iulie 1942, dă Ordinul de Zi nr 29 prin care elogiază Corpul 6
Armată comandat de generalul Corneliu Dragalina, diviziile 1,2,4,20 infanterie și
detașamentul de schiori ”colonel Rotta” care, pe câmpiile Harkovului, au învins
trupele sovietice și le ordonă înaintarea spre Donul inferior, cu direcția principală
de ofensivă spre Stalingrad. Numai în Sevastopol am pierdut 8.454 de militari din
care 1.597 morți, 6.571 răniți și 277 dispăruți... Diviziile 1,2,3 și 4 vânători de
munte s-au umplut de glorie dar și de mii de morți și răniți.
Ajunse la porțile Stalingradului în toamna anului 1942, armatele 3 și 4
române, decimate, neechipate, lipsite de armamentul și muniția necesară sunt
desfășurate de nemți în linia întâi, pe fronturi largi, fără posibilități de control
eficient. Comandantul Armatei a 3 a române, generalul Petre Dumitrescu, apără
un front mult mai mare decât regulile războiului (front de supraveghere nicidecum
de apărare) între Klețkaia și Suhoi Donețk cu centrul în localitatea Morozovsk
solicită sprijin comandantului Armatei a 4 a germane, Panzer, care conducea
frontul. Sprijinul n-a venit niciodată. Comandantul Armatei a 4 a române,
generalul Constantin Constantinescu-Claps, solicită sprijin și aprovizionarea
comandamentului de la frontul german. Nu a primit nici un răspuns. Trupa nu
avea muniție, medicamente, echipament de iarnă. Era 5 noiembrie 1942. Ger
năprasnic de crăpau pietrele. Foamea și frigul i-a cuprins pe ostașii români. De
foame, au început să mănânce cadavrele cailor proaspăt omorâți de șparnele.
 186

La 19.11.1942 începe contraofensiva sovietică sub numele de cod

URANUS care a durat 199 de zile. Subunități întregi sunt prinse în pungi de foc
fără posibilități de joncțiune cu trupele românești sau germane. Cad prizonieri mii
de ostași. Văzând că frontul este spart pe mai mult de jumătate din pozițiile de
apărare, comandanții armatelor române hotărăsc să se predea și să salveze
astfel zeci de mii de vieți. În urma luptelor crâncene din zona Don, pierderile Axei
sunt imense. Germanii au pierdut 400.000 de militari, românii 200.000, italienii
130.000 și ungurii 120.000 în total 850.000 de militari pierduți în 6 luni de război
crâncen într-o lume înghețată, străină, haină care își apăra Maica Rusie lăsată
moștenire de Petru cel Mare. Din toată cohorta de 27 de divizii abia de s-au
întors în țară 3 și acelea vai mama lor.
În mai 1943 l-am întâlnit pe colegul meu din școala de ofițeri de rezervă,
Stan Ioanide, întors de pe front, invalid de război cu piciorul stâng amputat de
deasupra genunchiului care, cu lacrimi în ochi, îmi povestea că a fost comandant
de pluton obuziere în rezerva Diviziei 1 Infanterie din Corpul 4 Armată al Armatei
a 3 a române, rănit în luptele de la Klețkaia și demobilizat după 3 luni de
spitalizare la Odessa. Din 221 de ofițeri, 241 de subofițeri și 6.895 trupă cu cât a
intrat în luptă divizia au rămas doar 17 ofițeri, 22 de subofițeri și 1.237 trupă,
adică 17% și din aceștia mai mult de jumătate, răniți, infirmi sau căzuți prizonieri.
Cum să nu strigi să te ajute Dumnezeu să oprească nebunia? Cum să fii de
acord cu șeful statului care-și vrea statui? Au dreptate românii care se uită urât la
noi că le aducem numai moarte și sărăcie în case...
Am recepționat lunetele, le-am îmbarcat în camion și le-am dus la Arsenal
să-și urmeze calea legală spre front. Am rămas marcat de spusele muncitorilor.
Au dreptate, oricum am da-o, mor oameni. Mor prea mulți români nevinovați.
Vicențiu a adaptat un sistem de antene cu ajutorul cărora ascultam vocea
românilor din Ankara, din Parisul ocupat, din Londra și chiar din Moscova.
Recenziile lui ne erau de mare ajutor în a înțelege mersul lumii în acest război
cumplit. Pornind la atac pe flancurile apărării sovietice, la Orel și la Belgorod,
armatele Axei (germani, români, italieni și maghiari) au fost măcelăriți de artileria
care-i aștepta și care se pregătise bine în urma informațiilor obținute de la spionii
filoruși din frontul Wehrmachtului, culminând cu bătălia de la Kursk, cea mai
mare bătălie din cursul marelui război mondial unde s-au înfruntat cele mai
puternice blindate din lume, un total de 1.100 tancuri, autotunuri și alte șenilate
înarmate cu fel de fel de aruncătoare de flăcări, de aruncătoare de grenade
antitanc mobile, cu tancuri echipate cu pluguri pentru deminare, etc. Aici s-a
produs cotitura majoră a cursului războiului. Învinși și fugăriți prin toată stepa,
germanii pregăteau poziții de apărare în grabă și erau mereu depășiți. Sovieticii
au eliberat în câteva zile orașele Orel, Belgorod, Harkov ajungând aproape de
Sevastopol. Îmi era frică să vorbesc cu vreun coleg sau prieten despre aceste
 187

evenimente care nu ne erau prezentate în mod real în presa românească.

Soseau prin poștă militară mii de saci de corespondență cu telegramele de mort
sau dispărut pe câmpul... De aici îți dădeai seama că s-au însutit telegramele cu
morții câmpurilor de luptă. Realizai dimensiunile dezastrului și din volumul
corespondenței.
Aveam speranțe ca la Conferința din ianuarie 1943 de la Casablanca,
unde Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Visarion Stalin să pună
capăt războiului. Stalin nu s-a dus, a trimis un mareșal de-al lui. Războiul a
continuat la fel de aprig.
Peste tot în țară era o atmosferă ostilă, de oameni care nu mai voiau
altceva decât să fie lăsați în pace. Majoritatea localităților erau închise, evreilor le
era interzis să iasă din localitatea de domiciliu, cine intra și ieșea era verificat la
documente și bagaje de către patrulele care asigurau paza drumurilor. Noi, cu
legitimație militară de liberă trecere, stăteam la coadă să fim verificați, numai la
alarmă eram ajutați să trecem mai repede.
La 01 august 1943 am fost bombardați de aviația americană cantonată la
Bengazi, in nordul Libiei. 177 de bombardiere grele, B-24 Liberator, zburând la
joasă înălțime, au bombardat și avariat instalațiile rafinăriilor ploieștene. Artileria
antiaeriană și aviația de vânătoare au doborât 53 de avioane, au ucis 440 de
aviatori și au capturat 220. Duminica neagră, cum au numit-o americanii, le-a
adus cea mai mare înfrângere aeriană după toate atacurile anterioare asupra
Italiei, Greciei și Iugoslaviei în încercarea lor de a scoate din funcțiune toată
industria de război pusă în slujba Germaniei.
Pentru noi a fost un mare semn de întrebare care s-a materializat în
realizarea unor planuri de mascare veritabile. Am început încă din septembrie
1943 să construim rafinării machete care să semene identic cu cele reale pe care
le protejam cu ceața artificială produsă de mașinăria germană. Una din copiile
rafinăriei s-a instalat în sudul Ploieștiului, la Tăriceni, iar a doua, în vest, la
Trestieni. În rest, ceață artificială de nu aveai cum să vezi Ploieștiul din avion.
Pentru atacurile pe care știam că le vom primi am început ridicarea Ploieștiului
fantomă în zona Dumbrava-Radila-Trestieni (nord-est de Breaza), cu machete
din tablă și carton asfaltic. Am început lucrul în toate hangarele și atelierele
ascunse pentru a le monta în termen scurt, noaptea. Rafinăriile false realizate
aproape identic cu cele reale erau uneori luminate noaptea cu parașute de
iluminare. Nu știu dacă macheta Ploieștiului fals a fost finalizată dar știu că
macheta rafinăriei PetroBrazi de la Tăriceni ne-a produs multă, multă frică în
prima jumătate a anului 44. Aflată la 8 km vest de Potigrafu și 30 km nord-vest
de Căciulați, bombele americane produceau așa mari explozii încât aveai
impresia că au fost lansate la câțiva metri. Primul bombardament din 4 aprilie
1944 a lovit la estul rafinăriei machetă, între Tăriceni și Potigrafu. Armata a 15 a
 188

americană ne-a atacat cu 313 bombardiere însoțite de 119 avioane de

vânătoare. Obiectivul principal a fost distrugerea Gării de Nord din București și
rafinăriile din Ploiești. Când se spune că prea multă carte sau instrucție strică,
este adevărat. Aproape de două ori pe zi și odată noaptea, populația
Bucureștiului și a Ploieștiului era alarmată antiaerian. La auzul sirenelor lăsăi tot
din mână și fuga, fuguța la adăpost. Marți, 4 aprilie 1944, orele 11, toți locuitorii
Bucureștiului s-au adăpostit la alarma de exercițiu în cel mai apropiat adăpost
antiaerian dar la orele 13, când cerul s-a umplut de bombardiere, Populația
Bucureștiului, sătulă de atâtea antrenamente ziua și noaptea, nu s-au mai
adăpostit și i-au prins cu duiumul pe străzi fiind victime sigure.
Americanii, după socotelile lor au apreciat că au ucis peste 12.000 de
români, în majoritate civili, au distrus 1000 de vagoane și 12 linii de cale ferată,
triajul, uzina de curent, rezervoarele de combustibil ale societății Distribuția din
Chitila, case, linii telefonice, de curent electric, linii de tramvaie, etc. Oficial au
fost uciși 2.942 de bucureșteni și alți 1.416 au fost răniți. A doua zi, miercuri, 5
aprilie 1944, au lovit cu toată forța Ploieștiul, în cinci atacuri succesive. Pe lângă
dărâmăturile majore, vântul a împrăștiat focul distrugând alte 1000 de case. Un
bombardier s-a prăbușit peste pușcăria din strada Rudului din Ploiești. A dărâmat
și incendiat clădirea ucigând 100 de femei închise în celulele distruse. Autoritățile
au permis locuitorilor rămași fără case să iasă din localitate și să se
adăpostească la rude sau la cetățenii care-i primeau în gazdă în localitățile
apropiate. În majoritate au fost evacuate femeile casnice și copiii. A primit și
mama o femeie cu o fetiță de șase ani din Chitila. Bărbatul era pe front, casa le-a
fost avariată, serviciu nu avea, a fost mulțumită că a putut lua bruma de haine,
ceva veselă, obiecte de uz casnic și un pisoi din rasa bengalez, alb cu dungi și
pete maro, o frumusețe de care s-au îndrăgostit și Tudor al meu și Mircea al
Anastasiei. I-am cazat în a doua cameră a lui Ionuț. Femeia de a doua zi ne-a
întrebat unde poate să muncească să-și câștige pâinea. Auzind-o Anastasia că
este soră medicală și că a lucrat doi ani în spitalul Colțea, a și luat-o în primire și
a dus-o la spitalul militar unde era o nevoie stringentă de personal. S-a
împrietenit repede cu alte surori medicale cu care lucra în tură și s-a integrat total
în activitatea, pe repede înainte, a secției de chirurgie. Curată, plăcută și blândă,
Maria a intrat în atenția doctorilor care au învățat-o proceduri de pansare a
rănilor, a amputațiilor, a pregătirii rănitului pentru operație, a îngrijirii acestuia
după operație, etc. Nu voia niciodată să schimbe tura, voia să fie mereu sub
aripa Anastasiei care se dovedea a fi pricepută, dură dar ordonată. Când nu
puteau veni acasă, rămâneau amândouă în casa familiei Tâbleț unde rămăsese
Anastasia cu Vicențiu și cu domnul Tăbleț care rareori ajungea acasă mai
devreme de orele 21,30. Fetița ei, Sanda, era puțin cam sperioasă în casă nouă,
a pus ochii pe Zoe și nu mai pleca de lângă ea. S-au întors la casa lor, reparată
 189

cât de cât prin mai 1944. Bombardamentele nu s-au oprit aici. În noaptea de
Înviere au atacat Bucureștiul și Ploieștiul apoi Turnu Severin, Brașovul, Craiova,
Câmpina, Focșaniul, Galațiul, Buzăul, Piteștiul, Timișoara, Aradul, Giurgiu,
Târgoviștea, Râmnicu Vâlcea, Moreniul, Băicoiul, Dărmăneștiul, Bacăul și
Moineștiul. Din 16 aprilie până la 31 iulie 1944, au bombardat aproape zilnic.
S-au oprit pentru că riscau să-i bombardeze pe sovieticii care se apropiau cu
viteză mare de București. In mai 1944 frontul se stabilizase pe aliniamentul Kuty-
Pașcani-Târgu Frumos-Iași-Chișinău-Dubăsari-cursul Nistrului-Marea Neagră.
Presiunea era foarte mare. Aglomerare de militari germani, aglomerare de răniți
și mutilați români prin toate spitalele, așezămintele sociale și mănăstirile,
aglomerare de refugiații care au ajuns să trăiască prin păduri, pe văile râurilor, pe
oriunde numai să nu-i prindă bolșevicii. Preoți, profesori, țărani și chiaburi, toți la
un loc fugiți din calea tăvălugului din satele și orașele basarabene sau
bucovinene. Nu le-a ajuns rușilor crimele din ianuarie-februarie 1941 când au
ucis cu sânge rece sute de români care voiau să treacă granița prin punctul de
frontieră Lunca din ținutul Herța sau Biserica Albă, ca să ajungă la frații lor
români? Nu le-a ajuns că au umplut cimitirul Mahala cu trupurile lor? Iar trebuie
să trăiască aceiași frică și teroare? Nu. Fug cu miile cât mai departe de cătarea
puștilor sovietice, să treacă Prutul și să intre în ȚARĂ. Armata a pus la dispoziția
refugiaților garnituri de tren să ajungă în inima Olteniei, în Banat sau în Dobrogea
numai să se evite aglomerările din București, Ploiești, Buzău și căile de
comunicații către Moldova sau spre Galați. Unul din cazurile de mai sus l-a
reprezentat fostul președinte al României, Emil Constantinescu, născut la
Bender, Tighina, în Republica Moldova de astăzi, din mamă ploieșteancă și tată
oltean, repartizat ca inginer agronom în Basarabia. În 1943 familia fostului
președinte s-a refugiat în satul Brădetu din județul Argeș. Ca el au fost alte zeci
de mii de familii oropsite să-și lase casele, pământul și acareturile și să plece cu
ce încape într-o bocceluță. Munca de o viață rămasă de izbeliște la cheremul
sălbaticilor sovietici.
Armata română, împreună cu armata germană, fortifica linia de apărare
Focșani-Nămoloasa-Brăila, vechea linie naturală de apărare din primul război
mondial. Fronturile 2 și 3 Ucrainene au început atacul la 20 august 1944 pe
direcția Iași-Chișinău. Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) a angajat lupta cu
Grupul de armate germano-române în Ucraina de Sud. Era o stare foarte
tensionată în rândul populației. Frică, groază, milă pentru copii, pentru bătrâni,
pentru bolnavi...
Începută la 20 august, ofensiva sovietică a Frontului 2 Ucrainian, condus de
mareșalul sovietic Rodion Malinovski, a dat peste cap apărarea româno-germană
și amenința să ajungă în câteva zile la București. Pentru a-i scoate în față pe
comuniștii români să primească ei meritele victoriei, i-a obligat să-l aresteze pe
 190

mareșalul Ion Antonescu pe principiul ”tai-ei capul că restul pică de la sine” ca să

fie și ei, alături de sovietici, participanți la lupta împotriva hitlerismului... Ideile lor au
prins repede în rândurile celor sătui de război, de sacrificii, de morți și de mutilați.
Voiau orice dar numai război nu. Sintagma ”pentru rege, pentru țară” și-a pierdut
din valoarea sentimentală ce anima până mai ieri inima oricărui român...
Mareșalul Ion Antonescu, abia sosit de pe linia frontului, în seara zilei de
22 august 1944, a solicitat o audiență la rege să-i comunice că după ce fortifică
linia frontului va negocia cu aliații ieșirea din război și va face joncțiunea cu
trupele americane care înaintează în Grecia spre Bulgaria și România.
Regele Mihai I, pregătit de conducerea comunistă, îl arestează pe
mareșal, îl predă rușilor și bate palma cu mareșalul Susaikov să-i predea ȚARA,
România.
Dumnezeu va judeca care dintre ei a avut dreptate. Să le fie țărâna ușoară
la amândoi! Nu vom afla niciodată verdictul dat de Dreapta Judecată de Apoi!
 191

GROMOVNICUL (POGROMUL) SOVIETIC NE-A ÎNCUIAT ÎN

GULAGUL BĂRĂGANULUI.
Dex: gromovnic = Devastare (jaf, incendiu, dărămare, distrugere și chiar
ucidere) făcută de plebe.

Văzând că sovieticii se apropie vertiginos de București, forțele politice

simpatizante aliaților, cu precădere comuniștii vasali sovieticilor, au devansat cu
trei zile planul de ieșire din război pus la punct de apropiații regelui pentru ziua
de 26 august.
Mesajul regelui din seara de 23 august 1944 a adus pentru mulți români
bucurie dar pentru și mai mulți a adus multă frică, groază și deznădejde. Marii
industriași, militarii care au luptat pe Frontul de Est, clerul, profesorii, prefectura,
poliția se așteptau cu toții la represiuni sau chiar la pedepse cu moartea așa cum
au procedat legionarii pe principiul ”roata morii se-nvârtește”. Nimic nu-i
deosebea în gândire și în metode. Eram acasă după serviciul de zi pe unitate
(Inspectoratul Tehnic al Arsenalului a rămas în clădire, numai birourile
reprezentanților militari, Pirotehnia și materialele erau mutate de mai bine de 8
luni la Târgoviște-Teiș, unitatea de tancuri de mai târziu) în speranța că nu vor fi
găsite de comisarii sovietici. Le-a găsit și le-a folosit pe toate ca pe o nimica de
”pradă de război” ce li se cuvenea fără acte, fără nimic.
– Măi Mihai tată, legionarii măcar purtau crucea cu ei și se rugau la
Dumnezeu măi dar ăștia nici cruce n-au, nici Dumnezeu n-au. Ăștia or să toace
tot, tot, tot după bunul lor plac să vezi tu. În 1917, am fost însoțitor ca gardă de
corp la generalul Eremia Grigorescu când ne-am dus peste ei în tranșee că nu
mai voiau să lupte. Ce am văzut acolo m-am speriat măi. Își mâncase caii măi,
mâncau carne de om împușcat proaspăt și făceau aprecieri precum că este mai
bună carnea de ungur decât aia de neamț măi... Parcă-i văd în ochi nu i-aș mai
vedea.
– Tată eu cred că trăim alte timpuri acum, poate ne arbitrează aliații, poate
nu rămânem la cheremul lor.
– Sunt răi mamaie, sunt mai răi ca diavolul, așa ne-a spus popa Mitică.
– Mamaie să ne rugăm să nu fie așa. Poate avem noroc. Popa Mitică
trebuie să aibă o rugăciune și pentru asta.
 192

– Bărbate ce faci tu acum, unde te duci, că ăștia sunt peste tot?

– Unde să mă duc nevastă, mă duc la unitate, acolo așteptăm ordinele și
vedem încotro. Ce, sunt dezertor? Nu. Ce mi-e scris aia o să trăiesc.
Ce era în sufletul meu numai eu știam. Știam că nu voi fi iertat. Ori pe front
ori în pușcărie, în altă parte nu aveam unde să mă duc...
A doua zi de dimineață am găsit în birou doi ofițeri, un căpitan și un
locotenent colonel care ne-a anunțat că Ministerul Înzestrării Armatei s-a
desființat, atribuțiunile au fost preluate de Subsecretariatul de Stat al Industriei de
Război care este în reorganizare. Am fost anunțați să nu părăsim cazarma că
vom fi luați pe rând de comisia militară de evaluare care ne vor elibera noile
ordine cu misiunile fiecăruia. Mi-a venit rândul la orele 11,30. În biroul colonelului
Vizitiu s-au instalat un locotenent colonel și trei căpitani. La masa mare din birou
stăteau înghesuiți vreo 12 civili cu banderole roșii pe antebrațul stâng, cu
carnețele și creioanele în mână.
– Domnule locotenent colonel, sunt locotenent Trifu Mihai, reprezentant
militar al fostului Birou 106 Achiziții produse militare, compartimentul soluționare
litigii contractuale.
– Da domnule locotenent, știm cine ești. Ia spune-mi unde vrei să fii
încadrat, la Rafinăria Vega sau la Pulberăria Dudești? Le cunoști pe amândouă.
De amândouă avem nevoie la urgență.
– Domnule locotenent colonel unde ordonați acolo mă voi duce, le cunosc
foarte bine pe amândouă.
– Tovarășe colonel vă rog să ni-l repartizați nouă la Mărgineanca. Am
colaborat și înainte și ne-a fost de mare ajutor. Nu numai că ne-a apărat cauza
dar a dovedit că știe unde să caute, ce și cum să găsească.
– Tovarășe Covaciu, aici vorbim de importanța unor materiale vitale pentru
front, nu ne jucăm. Dumnealui va reprezenta armata populară care se va
constitui peste puțin timp și va trebui să știe să coordoneze controlul tehnic de
calitate a produselor. Este printre puținii ingineri cu toată cartea la zi, bine făcută.
– Am înțeles tovarășe, trăgeam și eu speranțe dar vă rog să mi-l luați pe
căpitanul care a stat mai mult cu nemții decât cu noi. Vrem un meseriaș care să
ne ajute în producție nu unul cu biciul la spatele nostru care să ne încurce.
– Domnule locotenent, eu vă recomand pentru Pulberăriile Vitan și
Dudești. În aceste momente avem nevoie de multă muniție pentru a continua
războiul alături de tovarășii sovietici.
– Domnule colonel, vă rog să ni-l repartizați nouă, la muniții de artilerie și
aviație că nu avem încă soluții de a îndeplini planul de producție.
– Tovarășe căpitan Zamfir, știu că în primul rând ne dor munițiile dar nici
rafinăriile n-au specialiști tineri și neangajați politic cum este tovarășul Trifu. Bine,
îl lăsăm să stabilim între rafinăriile ploieștene și pulberăriile bucureștene.
 193

Domnule Trifu, te anunțăm în cursul zilei de astăzi, cel mai târziu mâine la prânz
după ce hotărâm la nivel central. Oricum mi-a făcut plăcere să te cunosc și să
aflu că te vor mai mulți. Mulțumim. Sunteți liber.
– Domnule locotenent colonel am onoarea să vă salut!
Am plecat descumpănit din biroul noii comisii militare. Vicențiu a fost numit
reprezentant militar la Matak Otopeni iar Mircea a fost trimis la fortul nr. 7
Pantelimon, responsabil cu evidența și depozitarea aparaturii radio, telegrafie și
fir. Traian, maistrul nostru, nu se regăsea pe nicăieri. Peste câțiva ani am aflat că
el era în spatele comuniștilor care ne numeau în noile funcții militare. El ne
cunoștea foarte bine și știa la ce ne pricepem fiecare mai bine. Acasă aveam să
aflu alte vești mai triste. Anastasia a fost obligată să evacueze ofițerii răniți,
operați sau în refacere din șase saloane și să primească ofițeri și soldați români
și sovietici care luptau împotriva germanilor. A fost o dihonie, o noapte a minții, o
apocalipsă, vorba Anastasiei. La ora două noaptea a chemat-o la cabinetul
medicului șef o femeie ofițer, unul din medicii Diviziei Tudor Vladimirescu cum s-a
recomandat, care ne-a transmis ordinul ca până la orele 10 să eliberăm și să
pregătim șase saloane a 24 de paturi pentru răniții lor. Am rămas mută.
– Doamnă doctor dar nu sunt refăcuți, nu s-au prins operațiile, mulți sunt
cu perfuziile agățate de stative, cum să-i mut, îi omor..
– Nu mă interesează cucoană, dacă nu poți, pun pe altcineva să facă asta.
Nu mai comenta că te arestez și te trimit felceriță pe front într-o unitate rusească.
– Domnule doctor, spuneți ceva, cum să procedez, unde să-i duc?
– Îi ducem la cazarma Malmaison din Grivița Anastasia, să văd cu cine
mai pot vorbi acolo. Vezi câte ambulanțe avem disponibile în curte și sună te rog
la Malaxa, la doctorul Victor Baranga și cere-i tu ajutor.
– Am înțeles domnule doctor, plec să văd ce pot face.
După cum povestea Anastasia, a plecat buimacă din cabinetul doctorului.
Nu mai înțelegea nimic. De ce să scoată ofițerii și să aducă soldații în loc. De ce
să-i scoți pe cei operați să aduci alții care n-au trecut triajul? Primează viața sau
interesul? Nu sunt tot români, nu au suferit la fel? S-au dus la război de plăcere
sau că i-a trimis statul?
A căutat și a găsit șase autoambulanțe si patru ambulanțe trase de cai.
Puteau transporta câte douăzeci odată. Doctorul Victor Baranga i-a trimis toate
cele patru ambulanțe ale lui și i-a spus că primește în staționarul lui 12 răniți
operați pentru refacere. Anastasia a adunat toate asistentele și surorile din
schimb și le-a pus în temă ca până la ora zece să fie toți răniții la locul lor iar ele
la zece fix în stare să primească și să trieze răniții care vin. Cazarma Malmaison
a devenit o închisoare a răniților. Un spital de îngrijiri paleative.
Nici un doctor cu ei, doar două asistente din spitalul militar care au chemat
femei voluntare în ajutor. În primele trei zile au murit 26 din cei 132 de bătuți ai
 194

sorții duși acolo. Când au ieșit din schimb, Anastasia, Maria și alte șase surori s-
au dus la Malmaison să le școlească pe voluntare ce și cum să facă. Era mult
mai rău decât pe front după cum povesteau unii dintre răniți. Acolo se bucurau
măcar de compasiune, aici parcă sunt aruncați pe insula leproșilor. Câțiva au
trăit fiindcă au fost luați acasă de familiile lor, altfel mureau de infecții și
cangrene. Doctorul Baranga a primit 12 ofițeri operați în ultimele trei zile. Mâini și
picioare amputate, plămâni ciuruiți de gloanțe extirpați și tot așa. Au fost bine
îngrijiți și trimiși acasă de comisiile militare ad-hoc care nu aveau ce ”condamna”
sau trimite pe front.
Începând cu orele 10,30 au sosit cu ambulanțele de la gară peste 100 de
răniți. Români și sovietici. Secția a fost luată în pază de opt soldați cu cartuș pe
țeavă. Femeia ofițer care a preluat sarcinile șefului de secție și dădea ordine
peste ordine. Triajul nu s-a putut face conform procedurilor, s-au luat după cât de
tare striga și înjura fiecare de pe targa lui. I-au dus în paturile saloanelor, i-au
dezbrăcat, le-au spălat și pansat rănile și au constatat că mai mult de jumătate nu
aveau nevoie de operații, trebuiau doar pansați, trebuiau prescrise medicamentele
și puteau pleca în refacere acasă sau la cazărmile lor. S-a petrecut un fapt
nedemn de ființa umană. O crimă medicală. Răniții grav, pe care doctorița
căpitan i-a repartizat în ultimul salon și pentru care a prescris mai puține
tratamente, că dacă vor trăi vor fi infirmi și nu mai pot ajuta frontul, iar cei cu răni
ușoare au fost băgați în prima urgență apoi în dormitoare, cu medicamente și
hrană cât mai bună să se refacă și să-și reocupe locurile în tranșee. Nu mai
eram spital, eram centru de refacere.
– Frate, nu aveai cu cine să te consulți, nu aveai voie să faci altceva. Ne
ordona nouă în limba română apoi în limba rusă dădea ordine soldaților să ne
urmărească să facem așa cum a spus ea.
– Așa este Anastasie, bine că te-a lăsat Dumnezeu tare și cu sânge rece.
Să nu te pui în furcă cu ea că vrea să facă pe eroul sovietic și ea. Voi puteți face
față tură după tură așa Anastasie? O să cădeți într-o zi și nu vă crede nimeni.
– Am vorbit cu căpităneasa s-o chemăm pe Floricica de la Malaxa. A zis
că da, să-i dau datele să le transmită comisariatului militar să-i facă ordinul de
mobilizare la noi. Cred că o să vadă și ea și o să înțeleagă că medicina nu se
face cu pistolul la spate. I-am zis să-i pună pe soldații bolșevici să facă și ei ceva
să nu mai stea statui pe hol. A lăsat numai șase pe care i-a pus să legitimeze pe
cine intră și cine iese, alții decât noi, personalul medical, să țină curățenia pe
holuri, să care hrana în saloane, a mișcat ceva. Mi-a spus că va ține numai cinci
pe secție, și unul să fie planton la intrare să nu intre vreun criminal cum s-a mai
întâmplat în alte spitale staționare.
Era mulțumită că Vicențiu n-a fost mobilizat pe front ca alții. Anastasia era
hotărâtă să lupte pentru copilul ei. Cu Eliza era mai complicată situația.
 195

Ambasada Franței din strada Biserica Amzei din București s-a evacuat în Palatul
Ghica de la Căciulați. Dintre funcționari au mai rămas doar jumătate, ceilalți au
plecat din luna aprilie să se înroleze în armata de eliberare (partizanii lui Charles
de Gaulle). Familia Bernard reprezenta legătura informativă cu Franța, încă trei
persoane dețineau arhiva și evidența tuturor actelor oficiale și a contractelor cu
statul român și patru oameni de teren, doi reporteri și doi reprezentanți ai legației
care trebuiau să fie prezenți la toate evenimentele care le reclama prezența.
Eliza era traducătorul și intermediarul juridic între cele două state. Unii
așteptau rușii, altora le era frică de ei. O doamnă trecută de 50 de ani, nepoata
unei familii nobiliare ruse fugite din calea bolșevicilor in 1917 și stabilită la Paris
povestea fără încetare ororile prin care a trecut poporul rus din 1917 până în
1924 când au fost uciși ultimii nobili și ultimele elite ale artei, armatei, bisericii și
culturii ruse. La 26 august 1944 s-au prezentat la palat trei tovarăși cu brasarde
pe braț, au făcut o evaluare a tot ceea ce este acolo și le-a spus că în
săptămâna următoare se vor muta înapoi în clădirea ambasadei franceze, adică
pe proprietatea lor, construită în anul 1890, unde vor fi apărați de militari români.
Lor, comuniștilor, de fapt le trebuia castelul pentru activități ascunse vederii
noastre, ale poporului. Peste două săptămâni, guvernul român a recunoscut
guvernul proviziru francez condus de generalul Charles de Gaulle și activitatea a
reintrat în normalul tradițional. Au sosit din Franța alți opt funcționari numiți de
noul guvern. Erau aproape douăzeci de angajați și mai urmau să fie angajați încă
cinci din București (șoferi, bucătari, îngrijitor, dactilografă). Traiul era greu dar
trebuia dus mai departe, spre o rezolvare istorică.
Bătălia pentru eliberarea Bucureștiului de sub ocupația germanilor a fost
dură și distrugătoare. Pentru a-i evacua pe cei aproape 8000 de militari germani,
în 24 la 27 august s-au dus lupte grele. Celor două Corpuri de Armată conduse
de generalii Constantin Constantin și Gheorghe Mihail li s-au alăturat și Divizia 9
Infanterie din Dobrogea. Luptele aeriene au fost cele mai crâncene.
Aerodromurile din apropierea Bucureștiului erau cele mai vizate de ambele
tabere. Armata, cu forțele patriotice alături (tineri care n-au pus niciodată mâna
pe armă dar au devenit eroi uteciști) au atacat aerodromurile nemților pentru a
nu-i lăsa să bombardeze orașul. Ziua de 26 august a fost ziua în care nemții au
aruncat toate bombele deasupra cazărmilor, uzinelor de producție militară,
rafinăriilor și a depozitelor de carburanți, centralelor electrice și căilor ferate.
Băneasa, Pipera, Otopeni, Clinceni, Popești Leordeni, Tămădău și alte câmpuri
de zbor erau primele vizate de loviturile aeriene dar și de artileria antiaeriană.
Americanii au venit și ei, tocmai de la Aviano (vest de Milano, Italia), să
bombardeze aerodromurile nemților și să ne ajute cu aviația de vânătoare.
Trupele germane se retrag din București în noaptea de 27/28 august 1944 dar
sunt capturate de Armata a 4 a română în zona Gherghița-Malamuc-Drăgănești-
 196

Balta Doamnei-Lacu Turcului în estul Pădurii Snagov, la 25 km est de Ploiești, de

unde au fost preluați de tăvălugul sovietic și duși în Siberia. Primele subunități de
cercetare sovietice au intrat în București pe 30 august. Pa 31 august 1944, când
cohortele sovietice ale Armatei 53, conduse de generalul locotenent Ivan
Susaikov, au intrat ca eliberatoare în București, nu mai era niciun picior de neamț
pe străzile orașului. Primirea aranjată cu flori, cu pâine și cu sare, pe toate marile
bulevarde, a fost regizată de celulele comuniste atât de puține și de plăpânde că
nu dădea românul nici doi bani pe ele. Din partea guvernului provizoriu și a
oficialităților române au fost întâmpinați de Constantin-Titel Petrescu, liderul
comuniștilor, generalul Iosif Teodorescu comandantul Comandamentului Militar
al Capitalei și de generalul Victor Dombrowski, primarul general al Bucureștiului.
În spatele cohortelor sovietice au defilat, îmbarcați pe autocamioane și blindate
americane militarii Diviziei 1 Voluntari ”Tudor Vladimirescu”, divizie constituită din
prizonierii români, echipată, înarmată și instruită în lagărele rusești, care au
luptat să facă din România un satelit sovietic după modelul lor. Au reușit.
De la un sergent mutat din garda regală la Arsenal am aflat că mareșalul
Ion Antonescu și ministrul de externe, Mihai Antonescu au fost arestați de rege,
predați unui grup de comuniști conduși de Emil Bodnăraș (fost ofițer român
dezertor, activat în armata de prizonieri) care îi vor face cadou mareșalului
Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice de pe teritoriul României. Asta
aștepta mareșalul, un mareșal român bun de condamnat la moarte, bun de ”toată
vina”.
Guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu, instalat la 26
august, cu susținerea Blocului Național Democrat al cărui lideri erau Iuliu Maniu,
Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu, au luat repede
țara în primire. În primele ore și-au eliberat din pușcării oamenii lor apoi au
schimbat conducerea armatei, prefecturii, poliției, jandarmerie și a desființat toate
ministerele până la o nouă organizare. Constantin Sănătescu a transmis foarte
clar comunicatul privind situația armatei germane cantonată în România:
„Guvernul României a informat reprezentanții Germaniei că dorește să își
lichideze în bună înțelegere raporturile cu acesta. Armata română, fiind hotărâtă
să se apere, nu va întreprinde niciun act ostil împotriva vechiului aliat. La această
ofertă, Germania a răspuns cu acțiuni agresive, desfășurate simultan în mai
multe puncte ale țării. Germania s-a pus în stare de război cu România.”
Cel mai greu le-a fost militarilor armatelor a 3-a și a 4-a române aflate în
dispozitiv, pe frontul comun cu germanii în fața trupelor sovietice. Crezând că s-a
încheiat pacea s-au dus să li se alăture rușilor dar, surpriză....rușii i-au dezarmat,
i-au luat prizonieri, i-au îmbarcat în vagoane și în Siberia cu ei. Unități întregi au
fost dezarmate și luate în prizonierat. Până la semnarea armistițiului, la 12
septembrie 1944, rușii ne-au luat peste 130.000 de prizonieri pe care i-au dus în
 197

lagărele de muncă ale URSS să refacă industria lor și să aducă agricultura la

nivelul dorit de Stalin.
După intrarea în București și în țară, sovieticii s-au dedat la tot felul de
josnicii, unele de neînchipuit pentru umanitate. Jafuri la drumul mare și în văzut
tuturor, spargeri de magazine, muzee, lăcașe de cult, toate devalizate, devastări
ale operelor capitaliste, rechiziții fără acte de mijloace de transport, cai și vite,
violuri, beții, devastări de crame, de restaurante, incendierea camerelor de hotel
și multe, multe acte de eroism animalic ale uzbecilor, kazahilor, azerilor,
tadjicilor, turkmenilor, găgăuzilor și a altor nații din stepa pustie ajunse acum la
porțile civilizației europene...
Să nu intre într-un scandal diplomatic, guvernul a ordonat pază militară
dublată cu jandarmi la toate ambasadele din București și la toate legațiile din
țară. Ambasada Franței era apărată cu forțe dublate de comuniștii patrioți cu
brasardă pe mâna stângă.
În noaptea de 12/13 septembrie 1944, delegația română, condusă de
Lucrețiu Pătrășcanu, însoțit de generalul Dumitru Dămăceanu și de Barbu
Știrbey, a semnat cu Națiunile Unite reprezentate numai de mareșalul Rodion
Malinovski (deci Națiunile Unite erau reprezentate numai de URSS), Armistițiul.
Partenerul nostru de armistițiu este doar URSS nicidecum Națiunile Unite! A fost
cea mai neplăcută surpriză pentru cei ce l-au vrut mort pe Antonescu... nu s-au
bucurat, ba mai mult, au fost conștienți că au îngropat România într-o beznă
comunistă condusă de niște bezmetici. Armistițiul era dureros pentru noi. Ne
impuneau să recunoaștem că am anexat abuziv Basarabia, Bucovina și Herța,
să plătim despăgubirile ce ne vor fi calculate și aduse la cunoștință, să asigurăm
totala libertate de mișcare a trupelor sovietice aflate pe teritoriul României, să
participăm la război cu toată armata, alături de ei, până la victoria finală, să
arestăm și să pedepsim toate persoanele acuzate de crime de război, să le
predăm toți deținuții acuzați de crime legionare, să scoatem din toate funcțiile
cheie ale armatei comandanții care au condus trupele pe frontul de răsărit și să-i
înlocuim cu ofițerii pregătiți de ei în diviziile de prizonieri. Nu ne-am putut bucura
nicicum că s-a terminat războiul, pentru noi abia începea. Au început
încorporările în masă, ofițerii și trupa din partea sedentară a fost trecută la
unitățile luptătoare, în total au fost mobilizați 2.578 de ofițeri, 2.049 subofițeri și
68.339 trupă, în total alți 72.966 de români trimiși în tranșee sau pe toate
coclaurile în urmărirea unităților germane în retragere. Unde era mai greu acolo
trimitea în linia întâi trupa armatei române. Înadins.
Eu eram trecut în categoria inginerilor cu importanță în refacerea
economiei de război după plecarea nemților. Repartizat la pulberăria Dudești
(Bdul Theodor Palady de astăzi, întreprinderea chimică) mi-au dat în primire
toată documentația germană cu toate rețetele produselor lor, să le traduc, să le
 198

compar cu ale noastre și să le dau la tradus în limba rusă biroului de dactilografe

comuniste care au mutilat documentul final necunoscând termenii tehnici. La
cercetarea din ianuarie 1945, s-a dovedit că eu am tradus foarte exact din
germană în română dar mai departe au tradus ”artiștii” și au rezultat artificii nu
rețete de proiectile. Ca să rezolve bine treaba, rușii au luat prizonieri vreo trei
profesori de chimie din Cernăuți, care știau rusa ca pe română și au lucrat în
zavoda lor direct din limba română. Nu era săptămână să nu vină doi, trei ofițeri
ruși cu câte un chimist prizonier să se informeze mai bine in laboratorul meu. Am
sesizat de mai multe ori că ar fi bine să vină în comisia de recepție maiorul
Popoiu de la fostul Arsenal care stăpânește procedurile de omologare și
expertiză dar nu m-a ascultat nimeni, l-au trimis comandant de companie geniu-
deminare în primele linii ale atacului pe direcția Budapesta. În mai 1945, în
ultimele zile de război, a fost împușcat în șoldul drept și demobilizat după care, în
iulie a fost arestat pentru vina că în perioada 1940-1944”a participat la războiul
împotriva Națiunilor Unite, a fost un element reacționar și profascist” eliberat în
iunie 1953 pentru ”lipsă de probe”. Nu a fost niciodată judecat.
Odată cu întoarcerea armelor și cu răsturnarea guvernului Antonescu, a
fost validată Constituția din anul 1923 la care s-au adăugat paragrafe comuniste:
Art IV completat în consecință cu Armistițiul din 12 sept 44:”vor putea fi urmăriți
sau sancționați toți cei care au contribuit la dezastrul țării, în special în legătură
cu războiul purtat împotriva Națiunilor Unite, elementele reacționare și fasciste”
(publicat în Scânteia și România Liberă din 29 ianuarie 1945)
În baza acestui articol toți prefecții, primarii, chestorii, judecătorii, polițiștii
și militarii au fost luați la purificat de comisiile populare constituite din elemente
revoluționare, patriotice și comuniste. De aici până la epurarea în masă a
armatei, din 9 august 1945, au fost arestați și deportați prin lagăre, fără a fi
judecați, peste 9.800 de ofițeri români.
Aveam impresia, de multe ori, că sunt urmărit. Nu mă mai simțeam în
largul meu. Simțeam că ceva se va întâmpla. Într-o după-amiază de august, în
anul 1945, au intrat în biroul meu trei indivizi îmbrăcați precum comisarii de
poliție cu cravată, pălărie, pardesiu. Am presimțit că-i de rău. Colegii mei de
birou s-au uitat mirați la mine și așteptau să le spun ceva. Ce să-ți zic Manole?
Ce să-ți zic Andrei? Ce să-ți zic Maria?
– Cine-i Trifu Mihai?
– Eu sunt.
– Voi ieșiți afară. De mâine nu mai ești ofițer, nu mai ești nimic mă ai
înțeles? Vei fi un simplu prizonier mă burghezule. Va fi vai de viața ta luxoasă!
– Dacă așa este ordinul, am înțeles.
– Nu fi obraznic. Ce faci tu aici?
– Analizez calitatea materiilor prime pentru pulberărie, produsul final, iau
probe, le sigilez, le predau armatei săptămânal, întocmesc documentele de
 199

gestiune și la predau biroului comercial, traduc rețete din germană și le dau

rușilor.
– Și ce asta-i treabă de cercetător măi nesimțitule? Asta faci tu? Te faci că
faci? Cui mai trebuie ce faci tu mă dacă războiul s-a terminat din luna mai? Te
ascunzi aici? Îți este bine și cald așa-i? Las că vezi tu ce te așteaptă în lagărul
rusesc.
Am tăcut. Așteptam să-și urmeze șirul aberațiilor. Ceilalți doi, în picioare,
în spatele șefului lor, care stătea pe scaun, lăsau la vedere tocul pistolului model
rusesc.
– Ia spune-mi cine te-a pitit pe tine aici mă lustruitule?
– Locotenentul colonel Vladici de la fostul Arsenal. El mi-a semnat ordinul
de numire aici ca reprezentant militar.
– Ce știe ăla mă cu ce se mănâncă transformarea industriei românești din
capitalistă în comunistă mă? Tu știi mă?
– Nu știu. Eu am terminat facultatea de chimie în 1938, m-am angajat și
am lucrat ca inginer în domeniul chimiei. Nu știu ce înseamnă capitalist sau
socialist. Dacă o să am ocazia o să învăț, dacă nu, nu.
– Gata cu vorbăria mă învățatule, lasă tot și hai cu noi.
– Cine sunteți dumneavoastră? Unde să merg? Eu am niște răspunderi
aici, cui le las mai departe? Stați să dau în primire cuiva.
– Nu ție rușine mă? Tu mă întrebi pe mine cine sunt? Îți arăt eu cine sunt.
În acest timp a venit directorul fabricii anunțat de colegii mei. A intrat val
vârtej pe ușă și a început să zbiere.
– Cine mama dracului sunteți voi mă? Cine v-a trimis aici fără să știu eu
mă? Cine mă, pistolarii dracului? Voi sunteți comuniștii de mâine mă huliganilor?
S-a sculat șeful lor de pe scaun, ceilalți doi au scos pistoalele dar au
rămas nedumeriți.
– Tovarășe Radu, dumneavoastră sunteți? N-am știut că sunteți aici, de
când sunteți aici? Sunteți director aici?
– Din martie 1939 sunt aici mă. Care-i treaba cu voi?
– Îl căutăm p-ăsta de vreo săptămână. Nenorocitul ăla de Vladici a plecat
pe front cu blindatele lui în octombrie 44 și n-a lăsat nimic din pepiniera cu care
să facem și noi treabă. Tovarășii de la SovRom Petrol îl caută înnebuniți pentru
niște cercetări, analize, Paștele mă-sii și mi-au zis că dacă nu-l găsesc mă trece
pe lista incompetenților. Ăia l-a găsit pe niște rapoarte cu benzinele de aviație din
anii 40 aflate la Ghimbav, la fabrica de avioane, de acolo i-au luat urma.
– Bine mă și așa te porți cu omul? Știi cât ne-a ajutat pe noi, pulberarii,
omul ăsta mă nerodule? Habar nu aveți voi mă, lichelelor. Așa. Acuma că l-ai
găsit ce vei face? Cum faci să-l muți la petrolul sovieticilor? Pă tine te doare de ei
mă sau de noi?
 200

– Simplu, îl arestez, îl duc la Fortul 13 din Jilava și de acolo îl iau rușii, ce-i
așa greu ?
– Voi sunteți nebuni mă? Vreți să ajung la Pătrășcanu mă? Vreți să nu mai
fiți pe lumea asta mă sau vreți să vă tragă în țeapă Gheorghe Gheorghiu?
– Și atunci cum facem domnu Radu că pe noi așa ne-a învățat să facem,
să luăm cu japca și să ducem unde ni se spune.
– Cine v-a trimis mă mai concret?
– Tovarășul Nedelea de la municipiu. El ține legătura cu rușii pentru
rezerva de cadre tehnice din București.
– Lasă că vorbesc eu cu el chiar acum. Pune mâna pe telefon si-i cere
centralistei legătura în oraș, la 44854.
– Salut tovarășe Nedelea, sunt Radu de la pulberăria Dudești. Radu mă,
Radu care ți-a salvat nepotu mă. Voi ați înnebunit de tot mă, cum să dăm mă
rușilor creierele și invențiile noastre mă, noi cu ce mai rămânem mă? Mă voi știți
că industria chimică este la pământ mă, cu cine mama dracului o s-o puneți pe
picioare mă vânduților cu sufletul? Uite ce-i, fă la un fel și fă-l pierdut. Nu știu
cum faci dar fă. Auzi mă, unde este Martin mă, unde l-ați trimis? La Făgăraș?
Cum nu mai este nimic? Toată fabrica mă? Și la Copșa Mică mă? Ce-mi spui tu
mie mă! Uite mă blegule, pentru astea-i bun ingineru Trifu mă, nu pentru petrolul
SovRom-ului rusesc. Fă ce oi ști și cum oi ști dar să nu-i mai prind p-ăștia pe
aici că-i de rău. Da mă, da. Voi face totul să fie civil, da. Să trăiești! Gata mă
leilor, v-am scăpat de povară. Pe unde îl vedeți să-l apărați mă să nu-l arestați.
Tineri pregătiți ca el mai rar mă, mai rar. Ca voi sunt mulți mă da ca el sunt prea
puțini mă pentru nevoile poporului și ale partidului.
Au plecat trimișii sovieticilor cu coada între picioare. Am rămas nedumerit
și cu spaima că mâine sau poimâine vor venii alții care mă caută să mă trimită în
taiga.
– Mihai, de mâine te îmbraci civil, nu mai vii cu automobilul, vii cu
motocicleta sau cu autobuzul să nu bați la ochi în nici un fel. Nu mai stai în biroul
ăsta. Stai în secție în biroul dinspre drum unde sunt mai mulți muncitori cu ochii
pe tine să te apere. Actele le muți în biroul de lângă mine, la dactilografe, pe ele
le împart în birourile pentru care lucrează. Orice ți se întâmplă să-mi spui să pot
interveni. Deseară le spun eu mai multe și lui Nedelea și lui Rădulescu, ce dracu,
ei nu știu să apere ce-i românesc mă, dau totul pe tavă rușilor mă, tâmpiții
dracului?
Știam că guvernele conduse de generalii Constantin Sănătescu și Nicolae
Rădescu au fost guverne marionete în mâna rușilor dar nici chiar așa! Alegerile
din decembrie 1944 au arătat că sunt puțini comuniști să poată face un guvern
așă că trei din cinci posturi sunt ocupate de țărăniști și de liberali, unul de
comuniști și unul de social-democrați. Chiar așa să și-o ia în cap gloatele astea
 201

sovietizate? Să facă ei arestări la drumul mare în numele Uniunii Sovietice?

Aveam cunoștință că în țară, bande de comuniști atacă prefecturile și primăriile și
își instalează cu forța oamenii lor. Trupele sovietice împiedică armata și
jandarmeria să acționeze, le consemnează în cazărmi. Deci sunt mână în
mână...Dacă ministrul de interne aducea la cunoștință faptele antipopulare era
admonestat de comuniști și de comisarii sovietici că ”împiedică poporul să se
manifeste liber”... Măi să fie! Ministru de interne s-a destăinuit unor cercuri
apropiate că în fiecare dimineață primea rapoarte cu jafurile, asasinatele și
fărădelegile petrecute în ultimele 24 de ore care erau cu sutele numai în București.
Aducând la cunoștința membrilor sovietici ai Comisiei Aliate de Control aceștia nu
au luat în seamă considerându-le treburi interne care pe ei nu-i interesează dar
i-au pretins să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere când
era atacat de soldații ruși... Doamne, Dumnezeule! Este normală o asemenea
orânduire? Ce-o spune poporul despre ei? Generalul Nicolae Rădescu, in cartea
”Generalul Rădescu și ocupația sovietică” Lisabona, 26 august 1947, o spune cu
subiect și cu predicat: Succesul relativ al luptei mele pentru a menține ordinea, pe
de o parte, si publicarea comunicatului de la Yalta, pe de alta, comunicat
prevăzând consultații și acțiuni comune ale Uniunii Sovietice, Statelor Unite și Marii
Britanii în vederea instaurării în țările satelite a unor guverne provizorii
reprezentative, au avut drept consecință imediată intensificare a activității
comuniste pentru a răsturna guvernul condus de mine și a-l instaura pe al lor.
Ce pot să fac eu fiind în cunoștință cu aceste aspecte social-politice din
România anului 1945? Să tac. Să mă ascund. Să mă folosesc de toate
cunoștințele și relațiile să-mi pot întreține familia. La o analiză mai atentă a
situației noastre am constatat că Eliza este apărată de familia Bernard din
Legația franceză care au cunoștințe printre comuniștii români alături de care au
luptat ani buni în Franța printre care Nicolae Cristea, Olga Bancic (pe numele
adevărat Golda Bancic), Iosif Clisci, Alexandru Lazăr (arestat de Gestapo în iunie
1944), inginerul Iancu Zilberman, Floricel Marinescu, Carol Goldstein, Edmond
Hirsch (ca urmare a activității sale in Rezistență, Hirsch a fost arestat în toamna
anului 1942 de către Brigada Specială anticomunistă). În Franța ar fi participat
131 de tovarăși români, dintre care 65 și-au pierdut viața. Aceștia au activat cu
preponderență în regiunile Paris, Lyon și Marsilia. Activiști ca Lapte-Dulce
Alexandra, Cașmir Lebensohn, Bruno Marcu, Ion Miga, Ștefan Obârzan, Fred
Olghischer, Horia Prischite, Dumitru Pascota, Nicolae Pop (alias „Radu Măcriș”),
Emil Rosenstein, Fani Strulevici, Schauber, Suzic, Nicolae Wexler, Emanuel
Weiss, Dr. Waserman, Zalmanovici și alții au fost tot timpul în legătură și parte la
acțiuni cu celulele socialiste franceze. Cu toții aveau vederi social-democrate.
Tata era vizat de noul primar comunist să predea parte din pământuri,
daracul de lână, cazanul de țuică, o pereche de boi și mânjii. L-a avertizat să nu
 202

cumva să le vândă sau să le ascundă că știe de ele. Asta este. Vorba lui, bine că
suntem încă sănătoși. Averea vine și pleacă, familia trebuie să rămână unită.
Anastasia este bine așa cum este. Abia în 1947, după arestarea mea, a fost luată
la puricat și scoasă din funcția de asistentă șefă apoi, la nici o săptămână i-au
spus să-și caute serviciu sau să plece acasă că are dosarul de cadre murdar.
Familiei Tăbleț i s-au confiscat casa și autoturismul și au fost obligați să se mute
într-un duplex (casă pentru două familii cu gard între ele) prin spatele Pieței
Chibrit. Vicențiu a fost epurat din armată, condamnat la patru ani de domiciliu
forțat și încadrat ca inginer, șef de atelier, la Societatea pentru exploatări tehnice
(Fabrica de avioane SET) inginer Grigore Zamfirescu din Băneasa, transformată
din octombrie 46 în ateliere de reparații ale aviației civile Băneasa unde a rămas
pe post de inginer până în 1980 când a ieșit la pensie de la Romaero Băneasa.
Vicențiu n-a povestit nimănui, niciodată, ce a fost, ce a făcut, cum a trăit, în ce a
crezut și care a fost aportul său la economia românească a anilor 1938-1945. A
fost pentru toți ”inginerul ăla care nu spune nimic dar le gândește pe toate”. De-a
lungul carierei sale și-a adus aportul la foarte multe invenții și modernizări a
dotărilor tehnice ale atelierului de reparații și a elementelor electrohidraulice din
componența avioanelor de pasageri, în mod deosebit a modelului românesc
cunoscut ca ROMBAC 1-11. Nu l-a supărat securitatea comunistă niciodată.
Domnul Tăbleț a fost numit consilier bancar odată cu naționalizarea băncii la
care a lucrat atâta amar de vreme, Banca Marmorosch Blank & Co înființată în
anul 1848, bancă de 100 de ani, desființată de comuniști prin naționalizare în trei
ore. Asta este. Dumnezeu le rabdă pe toate și bune și rele și tot El știe ce face
cu noi, cu toți trăitorii.
Anul 1945 au fost cel mai greu pentru poporul român. Un an al secetei și
al penuriei de alimente sub amenințarea sovietică a lui Andrei Ianuarievici
Vișinski, adjunctul ministrului sovietic de externe, Veaceslav Molotov, fost
menșevic, actual bolșevic, fost procuror general al poporului rus pe timpul
epurărilor și a condamnărilor politice din anii 1924-1929, un grosolan în
diplomație și un bandit în relațiile interumane, venit special în România să
organizeze alegeri libere și să instaleze un guvern democrat, procomunist.
Bandele de comuniști reușise să înlocuiască prin forță, șantaj și amenințări
primarii și prefecții din majoritatea județelor. Rolul primarilor nou aleși era să
aducă poporul la vot și să aplice ștampila pe partidul comunist, acum și în viitorii
80 de ani ai României democrate în care ești obligat să-i votezi că altfel te taie de
la drepturile ce ți se cuvin sau, mai rău, îți scoate toate piedicile și ți le pun în
față. Șantaj, frică, lehamite...
După demisia generalului Rădescu, regele Mihai care făcea apel la
înțelegerile de la Yalta, l-a nominalizat, din ordinul lui Vișinski, care i-a tăiat-o
scurt că Yalta sunt eu, pe dr Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să
 203

formeze guvernul de orientare procomunistă. De ce Petru Groza? Pentru că de

tânăr avocat a cochetat cu politica de stânga, a făcut front comun cu Uniunea
Populară Maghiară, Comitetul Democrat Evreiesc și cu Partidul Comunist Român
încă de când acestea se aflau în ilegalitate și acum avea ambiția să distrugă, prin
orice cale, partidele istorice, țărănesc și liberal care nu l-au acceptat niciodată ca
membru. Era un fel de spărgător de gheață pilotat de Andrei Vișinski care trebuia
să curețe terenul de tot ceea ce înseamnă capitalist sau burghez. La orele 19.30
în ziua de 6 martie 1945, Petru Groza depune jurământul de credință în fața
regelui Mihai și a Reginei mamă, Elena. Dureros pentru rege și pentru popor dar
mai dureros pentru democrație. În timp ce Groza depunea jurământul, unitățile
MKVD ului (poliția politică sovietică) au luat poziții de tragere în caz că poporul
vrea să se răscoale. Încă din 28 februarie, 6 batalioane rusești s-au cazat în
cazarma Regimentului 2 Vânători și Regimentul 6 Mihai Viteazu și încă trei
subunități de lunetiști și mitraliori în clădirile jandarmilor din jurul Palatului.
Pregăteau o baie de sânge în caz că era nevoie.
Guvernul dr. Petru Groza planifică alegerile libere, pe 19 noiembrie 1946,
să aibă timp bolșevicii să pregătească poporul, să-l învețe ce și cum să aleagă.
Primarii comuniști instalați cu forța de comisarii sovietici pe motiv că fostul
primar sau prefect a fugit, a demisionat sau că s-a îmbolnăvit, aveau misiunea de
a verifica și stabili nivelul cotelor ce trebuiau colectate și livrate rușilor. Cum?
Simplu.
La un pogon de pământ trebuie să dai la cotă zece saci cu porumb sau 8
saci cu grâu, un porc și patru păsări. La un pogon de fâneață dai două oi sau doi
miei și tot așa, înmulțeai numărul de pogoane cu cota și dădeai, dădeai până nu-
ți mai rămânea nimic. Tata era obligat să treiere cu batoza cu motor pe gazolină
la toți sătenii altfel i-o lua și din uiumul de un sac de trei duble la 10 saci treierați
trebuia să dea o treime. Pentru daracul de lână trebuia să dea 1500 de lei
impozit, 30 de lei pentru un cal și 25 de lei pentru o vacă. Făcând socoteala, nu
rămâneai cu nimic dar nici nu puteai să nu lucrezi locul că te judeca și te
condamna la închisoare. Nenea Tudor le-a făcut acte pe câte două pogoane de
pământ la fiecare din cei doi ciobani înainte de impuneri, în ianuarie 1945. Tata
le-a făcut acte pe două pogoane din Ceair lui Ionuț și lui Zoe. Toată ziua se
plimbau perceptorii să verifice stadiul culturilor agricole, șeptelul, turmele de oi,
micile ateliere, porcii și păsările din cotețe, notau și plecau. Azi veneau unii de la
Regiunea Bucegi, mâine alții de la județul Ilfov și mai toată ziua cei trei perceptori
ai primăriei. În satul nostru eram zece, doisprezece de la care aveau ce aduna,
la majoritatea aveau numai de scăzut dar îi lua la fel de fel de munci. Săpau
șanțuri, dărâmau casele bombardate și curățau terenul, încărcau și descărcau
vagoane prin toate gările din apropiere, preponderent la Chitila și la Periș, nu-i
slăbea cu munca deloc nici pe ei. În toamna lui 46 tata s-a dus la primărie și le-a
 204

cerut să-i dea oameni care să ajute la recoltat și un perceptor care să

socotească tot și să-și ia dările. În timp ce vorbea cu primarul, Leonte, un lăcătuș
cazangiu de la atelierele Grivița, numit primar în 22 februarie, om care a înțeles
bine situația și rolul lui în primărie, un comisar sau ce dracu o fi fost de la județ i-
a auzit și i-a chemat la el în birou.
– Cum vă numiți și cine sunteți?
– Marin Trifu sunt domnule, sunt din Căciulați și vin la domnu primar să mă
ajute să recoltez și să-mi fac datoria față de stat cu dările. Până amu îi chemam
la muncă și-i plăteam dară amu nu mai am pe cine că toți sunt sculați cu
noaptea-n cap și pleacă la alte munci prin alte părți. Numai eu cu femeia și cu
finii nu pot face față, suntem prea puțini. Aveam câte zece oameni și abia
terminam în cinci șase zile dacă nu ploua. La porumb îi mai greu.
– Bine, o să adun femeile bune de muncă și când te hotărăști îl anunți pe
primar să ți le aducă.
– Domnule, vreau să lămurim și treaba cu plata. Dacă am de dat cotă mai
mult de jumate din ce strâng eu cu ce le mai plătesc? Îmi este milă de cei care
muncesc, este un păcat să-i muncești și să nu-i plătești. La o adică le dau din
recoltă la sfârșitul zilei, spuneți și dumneavoastră cum să fac să fie bine.
– Da, este mai bine așa. Primare, să socotești plata oamenilor și s-o scazi
din cotă ai înțeles? Are dreptate omul, nu-i putem munci pe degeaba, ne-ar
blestema și la vot în noiembrie n-ar mai veni... Fiecare femeie să ia sacul cu ea
și la plecare, seara, să-l ducă acasă. La zece saci, dă la cotă două găini. Ai
înțeles?
– Am înțeles tovarășe Ifrim, am înțeles. Nenea Marin mereu a fost bun și
drept cu oamenii, are dreptate.
– Domnule Trifu, să ții mereu legătura cu primarul că o să-ți fie bine și
dumitale. O să avem mare nevoie de oameni ca dumneata să ne administreze
câmpurile cât de curând. A plecat tata năuc din primărie.
De ce se arată așa de omenos domnu Ifrim ăsta? De ce îl laudă primarul?
Primarul o fi el bun ca om dar ce știe el despre munca câmpului? În 43 l-am
ajutat cu fân și lucernă pentru vacă că nu mai avea ce să-i dea că i-a putrezit
fânul afară, în grădină? Cine l-a pus să-l lase afară și să nu-și facă fânărie?
Beutura? De, dacă bei de unde bani frate? Eu nu i-am luat bani, m-a ajutat să
refac acoperișul din tablă pe spatele casei și nu mi-a cerut bani. Om de treabă de
altfel dar de la el până la primar îi cale cam lungă. Așa o trebui să fie noii primar
sau l-o învăța ăștia ce trebuie să facă?
Primarul s-a ținut de cuvânt, a venit cu 12 femei bune de muncă, unele cu
puradeii după ele, fiecare cu sacul gata să și-l umple cu știuleți de porumb,
mulțumite de masa de la 10,00 și cea de namiezi de după 14,00, în patru zile au
terminat de cules și de depănușat știuleții, le-a dat fiecăreia patru saci, a dat cotă
 205

180 de saci și a rămas cu 130 de saci pe care i-a dus la uscat, în leasa înaltă din
vergele de lemn. Pentru 130 de saci aduși acasă a dat 228 de saci. A rămas la
gata cu 35 % din recoltă. La grâu a fost mai rău. Recolta mai mică decât în 44, a
dat cate doi saci fiecărei femei, a dat cotă 100 de saci și a rămas cu 80 de saci,
din 234 adică sub 35%. De la batoză au mai rămas cu 60 de saci, 22 a dat la
stat. În octombrie a dat 4 porci la 120 de kg fiecare, 8 oi, 12 cârlani și un butoi de
200 kg cu brânză plus 2300 lei impozit pe celelalte (darac, fierărie, tâmplărie).
Ne-a înjumătățit. Primarul ne-a dat exemplu, domnul Ifrim a venit în vizită la tata,
au stat de vorbă, i-a arătat toate cele prin gospodărie, i-a spus că dacă mă ajută
băiatul, inginerul, repar orice pe lumea asta, fapt ce l-a făcut pe inspector să-i
propună o colaborare în ceea ce privește activitatea agricolă a comunei, să fie un
fel de consilier al primarului, să-l sfătuiască să nu greșească, să nu supere
poporul și așa trecut prin atâtea greutăți. S-a gândit tata ce s-a gândit, s-a
interesat ce au pățit cei care nu au fost de acord să predea pământ și s-a decis
să ajute satul, să nu-l lase la cheremul neștiutorilor în ale pământului. Ia mai
puțin din recoltă dar rămâne acasă cu familia și îi ajută și pe ceilalți să trăiască.
La vreo două zile după ce a terminat de recoltat a venit primarul la tata să-l
anunțe să vină cu batoza la Canela, la Moara Săracă și la Dascălu, unde s-au
expropriat moșiile și s-au împroprietărit vreo 500 de săteni dar nu au cu ce
treiera și dacă aduce batoză nu are cine s-o folosească.
L-a întrebat cum face cu cota de dat la stat. Primarul i-a spus ce i-a spus
și lui tovarășul Ifrim: „se ia uiumul normal și se calculează cota din el, te-oi ajuta
cu jumătate de cotă de gazolină”. Așa facem că altfel n-avem cum cu ăștia pe
capul nostru.
Pentru a-și atrage voturi la alegerile din toamnă, comuniștii au folosit
Legea exproprierii, numărul 187 din 23 martie 1945 în folosul lor. S-au luat cu
japca pământurile unora și s-au dat altora:
Art. 3. - În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi
împărțite plugarilor îndreptățiți la împroprietărire următoarele bunuri agricole cu
inventarul viu și mort afectat lor:
Pămînturile și proprietățile agrare de orice fel aparținînd cetățenilor
germani și cetățeni români, persoane fizice sau juridice, de naționalitate (origine
etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
Pămînturile și alte proprietăți ale criminalilor de război și ale celor vinovați
de dezastrul țării;
Pămînturile celor care s-au refugiat în țările cu care România este în stare
de război;
Terenurile și toate bunurile agricole ale absenteiștilor;
Terenurile a celor care în ultimii șapte ani consecutivi nu și-au cultivat
pămînturile, cu excepția loturilor pînă la 10 ha;
 206

Bunurile agricole de orice fel ale cetățenilor români care s-au înscris
voluntari pentru a lupta împotriva Națiunilor Unite;
Bunurile de mână moartă.
Prisosul terenurilor agricole constituind proprietăți ale persoanelor fizice
care depășesc suprafața de 50 ha, și anume: pămîntul arabil, livezile, fânețele,
bălțile și iazurile artificiale, fie că servesc sau nu pentru pescuit,
Art. 4. - Construcțiunile, conacele, armanele, drumurile, livezile și orice
lucrări de îmbunătățiri funciare, cu toate instalațiile lor, vor fi cuprinse în cota de
50 ha, prevăzută la art. 3, pct. h, proprietarul având dreptul de a alege cota
rezervată pentru dânsul de unde voiește, dar într-un singur loc.
Art. 5. - Se consideră ca o singură proprietate agricolă în ce privește
aplicarea art. 3, pct. h:
Terenurile agricole aparținând aceluiași proprietar, aflate în diferite părți
ale țării;
Proprietățile agricole ale soțului și soției. În cazul când soția are
proprietate separată de a soțului, moștenită sau primită ca zestre înainte sau
după căsătorie și dovedită cu acte, va rămâne asupra soției 10 ha, cu latitudinea
din partea soților de a-și rezerva cotele legale din una sau ambele proprietăți,
după buna lor învoială;
Art. 6. - Tractoarele, batozele, locomobilele, secerătoarele și combinele de
pe bunurile agricole prevăzute la art. 3, trec asupra Statului, care va crea centre
județene de închiriat mașini agricole la dispoziția agricultorilor. Celelalte unelte
agricole și animale de tracțiune trec asupra Statului, proporțional cu suprafața de
teren agricol expropriat și vor fi date țăranilor împroprietăriți.
Art. 7. - Toate bunurile agricole arătate în art. 3 și 6 trec imediat, fără nici o
despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2.
Așa cum i-a explicat domnul Ifrim, tata era mulțumit că nu i-au luat batoza
lui dragă. Chiar dacă lucrează și pentru alții dar este încă a lui. Și până acum a
lucrat pentru alții, nu-i prima dată. Pământul nostru, 12 pogoane, adică șase
hectare nu intra încă în discuție a fi luat. Mai bune sunt cotele impuse și predate
de-a gata la ei decât pământul sterp, nelucrat.
Am rămas în dubiu după ce mi-a povestit tata ce i s-a propus dar, știind
tendințele bolșevicilor i-am spus-o fără reținere:
– Tată, mai bine te faci frate cu ei și-ți aperi familia decât să-ți ia totul cu forța
și să-ți dea foc la casă. Ce au câștigat cei ce s-au opus? Durere. Durere și moarte.
– Așa m-am gândit și eu tată. De ce să fac ca Iordache de la Dridu? I-a
bătut pe perceptori în mijlocul bătăturii și la trei zile i-a dat foc la casă și l-a pus
să semneze că cedează tot pământul obștii. Care obște bre? A cui?
În noiembrie s-au înmulțit bătăile, jafurile, amenințările, șantajul. Unora le-a
dat foc la cluca cu ciocani, altora la grajd, pe alții i-a pus să semneze chitanțe de
 207

mână cu datorii nefăcute, fel de fel de nelegiuiri și ca o concluzie generală: dacă

nu votați cu noi, pedepsim tot satul. Au căutat să-l convingă și pe Ionuț să se
înscrie la comuniști, să fie și el șef să nu mai fie argat. Ionuț s-a supărat tare pe
derbedeii care-l voiau cu ei și le-a explicat că el nu este argat, el este finul lui
nenea Marin, trăiește și muncește la un loc, nu se simte a fi sluga nimănui, se
simte obligat să muncească pentru ce mănâncă, ce cheltuie și ce salariu
primește. L-au bătut și l-au speriat că dacă nu va vota cu ei îl va omorî pe tac-su
care și așa nu mai are mult de trăit după atâta beutură... Ziua alegerilor a fost cu
bâta în mâna comuniștilor și a cozilor lor de topor. I-a scos din case și i-a trimis la
vot sub amenințarea că dacă nu-i votează le omoară copiii, la vot au făcut pe dracu
în zece să vadă unde pune ștampila votantul și dacă n-o punea în pătrățica lor, la
ieșire din sală era luat bietul om la ciomege. A fost o zi de coșmar, de teroare, de
apocalipsă... Niciodată nu-i vor uita cetățenii pe cei care i-a amenințat cu copiii sau
cu rudele. Rezultatul alegerilor, cum era de așteptat, a fost așa cum au vrut
bolșevicii: Petru Groza cu Blocul Partidelor democrate (procomuniste) împreună cu
aliații au câștigat 379 de mandate, țărăniștii 32 și liberalii 3
Cu această ocazie România a ales și a deschis calea constituirii Blocului
Răsăritean Comunist care va domni, prin democrația proletariatului, mai bine de
45 de ani. A deschis cu această ocazie Cutia Pandorei cu toate intrigile,
răzbunările, răfuielile și batjocura la nivel național. Cine? Niște nemernici care au
sabotat 20 de ani economia, armata, politica și societatea în general, care au
instigat ostașii să se predea rușilor fără luptă și care acum, sub umbrela Armatei
Roșii, sunt niște Dumnezei. Ptiu, drace!
Cu mine au fost momente de râs și de plâns. La Pulberăria Dudești am
lucrat foarte bine cu domnul Radu, directorul fabricii până în septembrie 1946
când s-a oprit producția de pulberi și a trebuit să reconfigurăm fluxul tehnologic
pentru fabricarea vopselurilor, lacurilor, preparatelor din glicerină și etilen glicol
printre care și lichid antigel necesar alimentării instalațiilor de răcire ale
motoarelor pe timp de iarnă. Trei luni de chin, de comenzi și de urmărit realizarea
lor la cazangeriile Malaxa, montaj, probe funcționale, calculul prețului de cost al
fiecărui produs finit, alinierea prețurilor dar și a cheltuielilor la prețurile impuse și
tot așa. Domnul Radu m-a propus de trei ori la premiere dar se întorceau listele
fără mine. Domnul Radu a intrat la păreri și s-a dus să se intereseze. S-a întors
foarte supărat.
– Măi Mihai, măi, ăștia nu înțeleg că un om nu este vinovat că s-a născut
într-o familie înstărită, că a învățat carte câți alții o sută la un loc, că a ajuns om
în stare să cerceteze și să creeze lucruri, că trebuie lăsat în liniște și pace să
poată ajuta la progresul nației, ei nu și nu, că ai fost unealta cu care Malaxa și-a
mărit profitul, atâta știu. Da ce mă, Malaxa nu este bine mersi în uzina lui, de
mână cu Pătrășcanu mă? Adică el da și tu nu?
 208

– Domnule Radu, dumneavoastră nu aveți cum să mă ajutați mai mult. Vă

mulțumesc că v-ați purtat onorabil cu mine până acum. Ce să fac? Să plec?
Unde să mă duc? Să mă duc înapoi la Malaxa și să pic odată cu el? Ce să fac?
Cum să fac? Oriunde m-aș duce ei mă găsesc după dosarul scris de un
descreierat. Nu scap.
– Măi băiete, aici sunt eu și nu se pot manifesta abuziv. Ai văzut și atunci
că te-am apărat și n-ai plecat în lagărul de la Baku unde te voia SovRomPetrol
ul. Acum nu mai știu nici eu ce să inventez că nu mă mai crede nimeni. Uite și
leafa ți-a micșorat-o de la 4000 la 2800 de lei să fii în rând cu toată lumea să nu
fii tu mai cu moț. M-a admonestat și pe mine că-ți cânt în strună. La comitetul de
partid s-a ridicat unul și a zis să ți se confiște mașina că-i din sudoarea lor, de la
Malaxa. Unul de la centru, Matei, care se zice că este în echipa lui Dej, s-a
interesat de tine și vrea să știe ce poți face. I-am dat toate datele tale și mi-a
promis că mă anunță în câteva zile cum te poate ajuta. M-a asigurat că va avea
grijă de tine orice ar fi.
– Păi nu mai bine vă vând dumneavoastră Mercedesul și-mi dați mie
Fordul SAR în schimb? Așa câștigăm amândoi.
– Să știi că este o idee bună, mie n-are cum să mi-o confiște iar ție ți-o
lasă că nu mai este mașină de lux, este mașina cea mai răspândită în București.
Am făcut actele prin ianuarie 1947 și la început de februarie mă plimbam
cu Fordul SAR V8, an de fabricație 1938, de 3621cmc cu 85 CP, model fabricat
în uzina FORD SAR ROMANIA din București, Calea Floreasca, serie din 4 mai
1936 până la din 11 iunie 1948 la naționalizare.

FORD SAR V8 Forfor Sedan model 1939

 209

În martie 1947 am fost chemat la Poliția Capitalei unde am fost legitimat și

condus în biroul ”Poliției de Siguranță” la biroul domnului comisar Otu. M-a
chestionat șase ore. Întrebările au cuprins perioada august 1938 la 23 august
1944. I-am prezentat totul așa cum a fost, fără să ascund ceva. I-am spus că știu
să calculez și să dimensionez instalațiile chimice și petrochimice, pulberării sau
produse chimice de tot felul. M-a întrebat mai mult despre IAR 80 și benzina de
aviație. I-am povestit cu lux de amănunte totul. A înțeles că nu am făcut politică,
că nu am fost pe front în lupta împotriva sovieticilor, că n-am vină și că nu pot fi
predat rușilor. La final, când s-a ridicat de la birou, a venit lângă mine și mi-a
spus:
– Domnule inginer, pentru mine ești un om deosebit, un patriot, un om
responsabil, un cercetător de succes dar pentru ei, ești în mijloc de producție cu
care vor șă-și modernizeze fabricile industriei chimice și rafinăriile lor în toată
pustietatea rusă luai-ar dracu să-i ia. Te rog să mă înțelegi că dacă te las liber, te
arestează ei sub oricare alt motiv și Rusia te mănâncă, dacă te arestez eu te voi
apăra de ei și vei rămâne în țară, lângă familie. Indiferent prin ce vei trece să fii
convins că noi te apărăm.
Am rămas mut. Am înțeles că nu am nici o scăpare. Am marșat pe
onorabilitatea lui. Era absolvent al facultății de drept, promoția 1936. Ar trebui să
fie un om vertical și cu putere de analiză. Ar trebui să am încredere în el.
– Domnule comisar, vă rog frumos ajutați-mă măcar ca familia să nu
sufere și ea, destul va suferi prin lipsa mea.
– Da domnule, știu că soția dumitale este la Legația franceză, este bine
apreciată de personalul de orientare socialistă care i-au și făcut recomandări
foarte bune, recomandări care au ajuns până la noi, la chestură să știi.
M-au ținut în arestul poliției capitalei o săptămână. Vicențiu se ocupa de
toată familia, el venea mai des pe la mine deoarece, sub pretextul anchetei,
comisarul Otu mă scotea din celulă și ne lăsau în biroul de anchete câte 15-20
de minute. Eliza a fost lăsată la vorbitor de două ori, într-o duminică și într-o
miercuri. Otu nu voia să fie văzută prea mult.
– Ce-ți fac ăștia Mihai? Care sunt acuzațiile, cu ce te poate închide
dragule?
– Acuzația oficială este de ”colaborare cu Germania nazistă” și
închisoarea este de 5 la 10 ani. Singurele dovezi oficiale sunt cele de la IAR
Brașov unde am semnat actele de omologare a benzinei de aviație. Atât. Unii
mai spun că l-am ajutat pe Malaxa dar el este bine mersi, uzina este în picioare,
el este toată ziua prin birourile noilor conducători, aici nu văd să-mi găsească
vreo vină.
– Și cum Mihai, vei sta 5 ani în pușcărie? Mor. Eu nu suport așa
nedreptate. Am să-i scriu regelui și am să-l rog să te grațieze că doar pentru el și
 210

pentru țară ai muncit. Îmbunătățirea aditivilor pentru benzina de aviație ai făcut-o

pentru avioanele noastre că altfel ne costa scump aia din Grecia sau din Austria,
știu toți asta, au uitat?
– Eliza, regele este vai mama lui și el. Nu mai are nici o putere, i-au
mâncat-o bolșevicii pe toată. Eu nu scap. Dacă mă lasă acum ăștia mă iau
ceilalți mai târziu. Măcar acum sunt pe mâna unui român cu frică de Dumnezeu,
un absolvent al facultății de drept, mai mare ca mine cu trei ani, un comisar
român.
– Mihai îmi este frică. Tu nu ai nici cea mai mică vină. Dacă cineva ar vrea
să te învinovățească o poate face dintr-un singur motiv, că ești prea deștept,
atât. Vina că ți-ai făcut datoria. Asta-i vină ta Mihai, inteligența și munca?
A fost greu. Greu pentru mine, greu pentru familie. Faptul că am fost
arestat, că Vicențiu a fost și el pedepsit au avut repercusiuni asupra Anastasiei.
Doctorița i-a amenințat pe comisari că va pleca și ea dacă i-o ia pe Anastasia. Nu
s-au clintit. Anastasia a fost pusă să aleagă dacă pleacă acasă prin demisie sau
acceptă postul de soră medicală în subordinea unei asistente șefe care trebuie
să sosească. La fel a fost anchetată și Floricica care și-a depus demisia
motivând că trebuie să se întoarcă la staționarul Malaxa unde au nevoie de
îngrijiri medicale 9.000 de muncitori. Comisarul a pus-o să modifice dar nu a
acceptat, a închis ușa după ea și dusă a fost. Anastasia a rămas acasă la
Căciulați aproape trei săptămâni. S-a odihnit, s-a bucurat că este cu băiatul ei
scump, s-a gândit la viitor. Eliza voia să o ia la Ambasada Franței fiindcă știa
limba și era pricepută în tot ceea ce înseamnă îngrijiri medicale dar, ca un făcut,
doctorul Matei, prieten cu doctorul Baranga, de la spitalul din Balotești, a venit la
tata și l-a rugat să-i spună Anastasiei să se prezinte la el și să înceapă serviciul
că la ofticoși și la bolnavii de plămâni nu vin bolșevicii, nu-i interesează. La 15
iulie 1947 Anastasia a început serviciul la Spitalul TBC Balotești cu 50 de paturi
pentru boli infecțioase și 20 de paturi pentru bolnavii de tuberculoză. O joacă
după cum spunea ea. Ca asistentă șefă organiza toate turele de zi și de noapte
și conducea activitatea medicală a spitalului. De multe ori doctorii trimiteau
noaptea salvarea după ea să le vină în ajutor în diferite cazuri, preponderent cele
de sufocare care necesitau intubare. De aici a ieșit la pensie cu toate laudele în
anul 1980. O viață în slujba îngrijirii bolnavilor. O viață trăită sub imperiul fricii, al
neputinței și al frustrării de normalitatea vieții medicale. O viață de femeie
încercată de toate relele lumii.
Revenind la anul 1947, în timp ce eram încă în arestul Poliției Capitalei,
comisarul Otu mi-a comunicat că a primit ordin de sus să mă predea la închisoarea
Jilava. Mi-a promis că mă dă în primire cui trebuie și că voi fi protejat.
A doua zi m-a dus personal, cu un jandarm în spate la Jilava unde m-a
prezentat și i-a atras atenția directorului închisorii:
 211

– Îl păzești ca pe ochii din cap. Să nu cumva să ajungă în mâinile rușilor

că ne-am ars amândoi. Știe de el tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul
industriei și comerțului. Atenție, când ți se va cere, îl îmbraci civil și îl duci tu
personal acolo unde este chemat de ei, ai înțeles?
– Am înțeles. Unde să-l duc, la profesori sau la ingineri?
– La ingineri. Să fie în celulă cu cei trei arestați săptămâna trecută.
– Am înțeles, să trăiți. (Mi-am dat seama de puterea comisarului Otu.)
În celula în care m-a repartizat erau trei paturi ocupate. Mi-a revenit patul
din dreapta, cum intram pe ușă, la etaj (suprapus). Celula mică, un gemuleț de
0,4 x0,4 metri cu gratii prin care intra bruma de lumină naturală. Gardianul care
m-a adus m-a prezentat celorlalți: „erați numai trei, acum veți fi patru ingineri să
puteți juca și voi o șeptică”.
Am făcut cunoștință, ne-am înțeles că nu ne vom ataca în nici un fel,
niciunul dintre noi n-a fost pe front, n-a sabotat nimic, ne-am făcut doar meseria
acolo unde am fost angajați. Marcel, inginer tehnolog, 34 de ani, a lăsat acasă la
Sinaia o mamă bolnavă, și o soție care nu prea se împăca cu soacra. Neculai,
inginer proiectant, 41 de ani, a lăsat acasă soția cu doi copii. Marin, inginer
electromecanic, 33 de ani, din Urziceni, necăsătorit, cu ambii părinți bolnavi de
tuberculoză. Eu eram cel mai tânăr, 32 de ani, o soție și un copilaș de 6 ani.
Eram tineri, puternici, toți am făcut sport, rezistam la foame și la frig. Numai la
teama de închisoare fără judecată nu rezistam. În a patra zi m-a vizitat maistrul
militar Traian Zevedei de la Arsenal.
– Tovarășe locotenent, vă rog să aveți încredere că vom face totul să fiți
apărat.
– Care este rolul tău Traiane? De unde grija ta pentru mine?
– Sunt membru al partidului comunist din 1942 tovarășe locotenent. Acum
sunt inspector de specialitate la ministerul industriilor. Am terminat facultatea
anul trecut. Dumneavoastră și domnul Vicențiu mi-ați trezit interesul spre
învățătură, pentru muncă, pentru demnitate. Nu vă pot lăsa de izbeliște. Amândoi
sunteți nevinovați. Pe domnul Vicențiu l-am ajutat pe timpul anchetei și nu l-a
condamnat că nu aveau de ce. Va lucra tot acolo, la Otopeni. Nici nu va simți că
este condamnat.
– Bine, bine și cu mine cum rămâne Traiane?
– Pe dumneavoastră vă caută comisarii ruși să vă ia prizonier la ei să vă
oblige să faceți muncă de cercetare în folosul lor dar nu vă vom lăsa, veți fi pitit
de ai noștri și veți lucra liniștit până le dispare furia și uită de dumneavoastră.
– Eu pitit și familia mea cum va trăi fără mine Traiane?
– Va trăi cu ajutorul nostru care vă suntem datori tovarășe locotenent.
După o săptămână de stat în celulă ne-a anunțat să ne pregătim că ne
mută la altă închisoare. A doua zi ne-a dus la baie, la tuns, ne-a dat ținută
 212

(zeghe) nouă, bonetă și bocanci militari. Am rămas surprinși de cât de bine

arătam cu haine noi. Ne-a condus în curtea interioară și ne-a îmbarcat într-o
mașină militară de 12 locuri în care erau 2 jandarmi și 2 soldați înarmați. În față,
lângă șofer s-a așezat gardianul însoțitor care ne-a spus că la orice control vom
fi opriți va vorbi numai el. Când am ieșit pe poarta pușcăriei și am luat-o către
Băneasa am crezut că ne duce la Râmnicu Sărat dar nu, am trecut de Ploiești
ocolindu-l prin vest și am continuat drumul spre Brașov. La Băicoi ne-a oprit
patrula militară mixtă, români și ruși. Gardianul s-a prezentat și a dat tabelul cu
noi și cu însoțitorii. Noi nu aveam acte, nici un deținut nu era scos cu actele la el,
avea doar un bon pe suport de carton cu numele, prenumele, închisoarea și
ștampila acesteia dar am văzut că acolo erau alte patru nume, nu erau numele
noastre adevărate. De ce așa? De protecție. Caut în buzunarul de la piept și-mi
citesc numele: „Voinea Paul”... Hopa! M-am gândit la domnul comisar Otu. Știe el
ce știe. Le-am făcut cu ochiul colegilor care au devenit curioși.
Patrula a telefonat la Jilava, la coordonatorul lor de acolo, am așteptat
confirmarea și am plecat mai departe. Gardianul s-a întors la noi și ne-a spus
doar atât: niciodată să nu vorbiți, eu sunt ăla care vorbește deocamdată. Am
trecut de Brașov, de Codlea și am oprit la o vărărie (cuptor de ars piatra de var)
la Vlădeni, unde am fost așteptați de doi muncitori cu pită, brânză, slană și vin.
După ce am mâncat și am băut un pahar cu vin am plecat mai departe spre
Făgăraș, am trecut de el, de Voila, de Sâmbăta, de Viștea și am intrat în comuna
Ucea. Mașina a virat pe drumul din stânga și am început urcușul spre munte. Am
trecut și de Ucea de Sus și am intrat în pădure. Munte, drum greu, pădurea
deasă. Unde ne-o duce? Or vor să ne omoare cum îi omorau legionarii pe foștii
demnitari, noapte în pădure? Am intrat într-un fel de sat, cartier de uzină. A oprit
mașina la una din casele tip ale muncitorilor cehi care au construit uzina chimică
de aici în anii 1937. Auzisem de ea.
A parcat mașina în curte, am coborât prin spate și am intrat însoțiți de
jandarmi în casa cu 4 camere, bucătărie, baie, pod înalt cu mansardă. Ne
aștepta o doamnă trecută de 50 de ani care ne-a poftit pe toți la masă. Ciorbă de
cocoș, friptură de miel cu garnitură de cartofi și salată de varză. Cei doi soldați
au rămas afară, de pază.
După ce am mâncat și am băut iar câte un pahar cu vin, gardianul a
început să ne facă instructajul:
Domnilor sau tovarășilor, cum să vă zic? Tovarăși să nu creadă alții
altceva și să vă obișnuiți cu aceste apelative. Eu v-am adus aici să vă puneți
mintea la contribuție să modernizăm uzina chimică SovRomChim (apoi
Combinatul Chimic I.V.Stalin iar din 1954, după moartea criminalului, s-a numit
Combinatul Chimic Victoria) așa cum au vrut sovieticii. Directorul este un rus
bețiv, are doi consilieri și o pramatie de femeie care se dă mare chimistă.
 213

Tovarășul Dej ne ordonă să facem lucrurile așa cum trebuie că ăștia pleacă într-
o bună zi și noi rămânem cu uzina. Veți lucra într-un birou din blocul
administrativ, la proiectare, alături de alți opt ingineri. Acolo unde veți găsi
nereguli, le veți îndrepta că ăsta-i motivul pentru care v-am adus aici. Aveți aici
haine civile. Nu v-a ști nimeni că sunteți pușcăriași. Ținuta de pușcărie mi-o
predați s-o duc înapoi. Numele voastre sunt cele de pe cartonașe, actele voastre
false sunt deja la șeful cadrelor, om de-al nostru. Jandarmii sunt muncitori de la
Dudești, te cunosc pe dumneata Trifule, soldații sunt de la gardă din București să
vă apere pe toți patru vreo 2 săptămâni până vă obișnuiți aici. Vor face parte din
paza uzinei. Eu sunt trimis din partea partidului să asist la discuții și la hotărârile
care se vor lua și-l voi ține mereu ocupat pe director. Directorul știe că-i vin
ajutoare de la București că nu se descurcă cu ce are el, vai mama lor. De azi
încolo eu sunt pentru voi și pentru toată lumea tovarășul Matei de la ministerul
economiei. Doamna Mina va fi ajutorul nostru și legătura cu organizația de partid
de la Sibiu în caz că avem nevoie de ceva foarte urgent. S-a înțeles care ne este
misiunea? A mea și a voastră?
– Am înțeles tovarășe Matei dar nu înțeleg cum de nu cercetează mai
atent directorul ăsta, ne ia așa de buni?
– Ordinul este dat de comisarii sovietici partidului comunist român să pună
mâna la reconstrucția țării să poată plăti dările, cotele și despăgubirile de război
așa că sunt interesați să producem cât mai mult, cât mai repede și cât mai bine,
restul nu îi interesează. Ei sunt judecați după cota trimisă pe tren Rusiei și atât,
nu contează metodele folosite pentru asta. Să nu-i dăm noi de bănuit oarece să
ne cerceteze că ne mută în Siberia una, două, pe toți.
– Păi noi pentru asta suntem făcuți tovarășe Matei. Am modernizat
rafinării, pulberării, instalații de tot felul, am fost acolo unde țara a avut nevoie de
noi. Eu am lucrat la Malaxa dar niciodată nu am pus sub semnul întrebării de ce
fac asta pentru țară. Când au crescut veniturile, domnul Malaxa a mărit salariile
tuturor muncitorilor. Am fost fericit că am participat și eu la bunăstarea lor ca
acuma să ajung să fiu judecat că am ajutat Germania? Păi nu toți cei 8.000 de
muncitori lucrau pentru armata țării și vindeam și nemților pe bani buni muniție de
artilerie și alte nu știu câte produse? De ce unii așa și alții altfel, care-i politica?
– Da Trifule, pardon Voinea, așa este, n-ai nici o vină, noi știm asta dar
trebuie să te ascundem mă, că v-au găsit ăștia prin brevetele de invenție și vă
caută cum căutau ăia aurul prin munții Americii.
– Cum anunțăm și noi familiile că nu mai suntem la Jilava tovarășe Matei?
– Anunț eu Morarule, anunț eu (deja ne striga după noile nume), fac eu
scrisori și anunț în așa fel încât să nu se sperie, să aibă sufletele împăcate și, nu
se știe, poate vă veți putea vedea peste ceva timp.
Am încercat hainele civile, le-am mai ajustat pe ici pe colo cu ajutorul
 214

doamnei Mina apoi ne-am apucat de studiat planșele și capitolele proiectelor așa
cum ni le-a adus tovarășul Matei, dacă s-o numi așa.
A doua zi ne-am prezentat la sala mare de proiectare cu planșete, cu
literatură, cu tot ceea ce trebuie unei echipe care coordonează și corijează ceea
ce este de corijat. Ne-a prezentat ca fiind ”echipa de la București constituită de
comitetul municipal de partid” Proiectul noii construcții era cam sumar și avea
mai multe considerente de ordin economic decât precizări tehnice. După prânz
ne-am pomenit în sala de proiectare cu Natașa, chimista sovietică care superviza
totul. Ne-a spus că în trei luni trebuie să avem toate calculele gata să poată da
comandă de utilaje, de instalații, de tot ce ne trebuie să facem uzina să producă
la capacitatea proiectată. Am lucrat șase luni alături de proiectanții și diriginții lor
de șantier. Multe utilaje aduse din Rusia, țevile și coturile de la Malaxa, supapele
de la Reșița, etc. Mulți dintre colegi erau curioși de ce nu ne ducem și noi acasă,
de ce nu vin familiile la noi dar au înțeles într-un târziu că noi eram ținuți cu forța
acolo. O fată (femeie) la 30 de ani, frumoasă foc, desenatoare la planșetă, s-a
îndrăgostit de Marin. Într-un târziu i-am spus că toți patru suntem arestați,
nejudecați și încă necondamnați pentru că am lucrat pentru Germania. Ne-a
păstrat secretul dar avea momente când din chiar Doamne, o apuca plânsul cu
sughițuri.
L-a așteptat pe Marin până în 1952, când s-au căsătorit și au rămas la
Ucea lucrând amândoi la combinatul chimic. Lui Marin i-au dat drumul în 1952,
cum le-a dat drumul multora. Comisarii sovietici au fost retrași și nu-i mai
interesau persoane, îi interesau cote de trimis spre URSS. În 1952 numărul de
militari ruși s-a redus de la 240.000 la numai 32.000 iar comisarii s-au redus cu
80%. În vara lui 1958 au plecat toți. Ducă-se!
Era o perioadă critică pentru România. Seceta din anul 1946, distrugerile
provocate de război, jafurile și furturile, lipsa forței de muncă, exproprierea făcută
haotic, care a divizat suprafețele agricole, lipsa tractoarelor, a mașinilor și a
animalelor de lucru, cotele drastice impuse de sovietici, a lăsat românul fără
pâine, fără mămăligă, fără carne, fără ouă și fără lapte. Zona Moldovei era cea
mai afectată. Mii și mii de moldoveni umpleau trenurile spre Muntenia, Oltenia
sau Ardeal în căutare de lucru și de hrană. Mulți morți de foame și de boli, și mai
mulți sălbăticiți. Copii trecuți de 10, 12 ani, fugiți de acasă și aciuiați de pripas pe
oriunde găseau o bucată de pâine. Majoritatea dintre ei nu s-au mai întors acasă
au rămas pe la familiile care aveau nevoie de ei la munca câmpului. Așa s-au
încetățenit copii moldoveni prin Timiș, prin Caraș, prin Dolj, Olt sau Teleorman.
Acolo au rămas, au crescut, au făcut casă și masă. Am simțit și noi lipsa multor
alimente dar și mai mult ne durea lipsa informațiilor de acasă. În august m-am
pomenit cu Anastasia în casa în care locuiam. Venise săraca într-o fugă după ce
a aflat de la directorul închisorii Jilava unde sunt. Mama directorului era internată
 215

în spital la Balotești, el era din Potigrafu. S-au cunoscut prin intermediul bătrânei
și la atâtea plânsete n-a mai rezistat și i-a spus cum să mă caute și unde să mă
găsească. A venit cu trenul, însoțită de Ionuț. Pe Ionuț l-a lăsat la gară la Ucea
să nu cumva să fie arestat. De ea nu-i păsa. Doamna Mina a primit-o cu drag și
din bucatele ei ne-a hrănit pe toți. Nu mai putea de bucurie că sunt întreg și că
nu sunt dărâmat de muncă. Chiar a apreciat că sunt rotofei în obraji.
– Frate eu credeam că ești la canal cu toți deținuții politici. Plângeam în
fiecare zi cu Eliza și cu Tudor în brațe. A venit odată unul, Traian, din Străulești,
să ne spună că nu ești la muncă grea, ești la muncă inginerească, de birou dar
tot deținut ești. Cum ești tu, ești sănătos, ai ce-ți trebuie, ai ceva libertate?
– Anastasie, noi toți patru suntem arestați, nejudecați, necondamnați,
suntem într-un fel pitiți să nu ne ia rușii la uzinele lor, adică ne păstrează pentru
industria noastră. Aici suntem îmbrăcați civil și suntem ingineri proiectanți la
uzina chimică care se construiește. Acum ne-a mai dat sarcină și cercetăm
pentru Copșa Mică. Nu știu cât mai stăm aici dar stăm mai bine ca la pușcărie
vezi și tu. Spune-mi ce-i acasă. Ce fac ai noștri? De Tudor mi se rupe inima în
două nu alta.
– Acasă-i bine Mihai. Eliza se simte bine, muncește, Tudor începe școala
la Balotești, Vicențiu este bine acolo la Băneasa, socrilor le-a luat casa și mașina
și le-au dat un apartament într-o vilă duplex, au grijă unul de altul, soacră-ta vrea
să-l ia pe Tudor să se țină ea de el la școală în Băneasa, tata-i bine, se înțelege
bine cu primarul ăsta nou, mama și mamaie la fel, finii sunt bine dar la toți ne
este dor de tine, mai ales lui Andrei. Așa mare cum e, plânge noaptea în pătură.
– Andrei ce face? Este sănătos, n-a intrat în vreo belea până acum?
– Andrei este puțin derbedeu cum îl știi. Vine rar pe acasă, toată ziua iese
când cu Antonia când cu altele, s-a mutat cu serviciul la Radio, a terminat
facultatea de electronică, azi zice că-i reporter, mâine că-i tehnician, nici el nu
știe prea bine ce este. Câștigă bani buni, și-a cumpărat motocicletă JAWA 350
Ogar. I-am spus să ia motocicleta ta din fânar dar n-a vrut, a zis că-l oprește rușii
și i-o ia. Nici nu se-nsoară nici nu ne spune nimic. Când îl prinde tata la muncă îl
omoară nu alta.
– Cum stați cu recolta, cu vitele? S-a mai întâmplat ceva?
– Nu frate. Avem pământul tot, avem toate animalele atât că avem cotele
de dat la stat care sunt prea mari, nu mai putem crește și vinde porci, berbeci,
cârlani, rămânem cu sub jumătate din ce culegem. Legumele le vindem de acasă
că la chioșc dacă se duce mama cu tanti Mioara i le confiscă rușii. Cu clienții vechi,
pe care-i ține tanti Lenuța pe caiet, ne împăcăm săptămânal, când le duce Zoe
acasă plasele cu de toate și îi dă banii. Greu, foarte greu. Nu știu cum va mai fi dar
le-am spus-o la toți în gura mare că atât timp cât muncim și câștigăm salarii putem
întreține toată familia indiferent dacă ne ia tot sau ne mai lasă ceva. Toate se
 216

opresc la tine frate. Le stă dumicatul în gât când se așează la masă. Pe Eliza o
năpădește plânsul și pleacă de la masă. E greu frate, e foarte greu fără tine.

Combinatul Chimiv I.V.Stalin din 1946 devenit Victoria în 1953, odată cu schimbarea
denumirii localității din Ucea de Sus în orașul Victoria.

Anastasia a plecat seara însoțită de doamna Mina și de o nepoată a ei.

Avea tren la 22.30. Ionuț o aștepta pe peronul gării din Ucea. Ajungeau la
București-Chitila unde coborau, a doua zi la 5 și ceva dimineața.
Colegii mei au rămas muți, n-au zis nimic, se uitau în gol și își aminteau de
familiile lor. Părinții lui Marin decedase de ceva timp în spital la Balotești în
salonul tuberculoșilor. Le-a închis pleoapele ochilor Anastasia. I-au îngropat
rudele la Urziceni, la cimitirul de care aparțineau ca familie. Marin a picat ca
secerat pe patul lui. Nu-i mai văzuse de un an și jumătate pe bieții părinți. Au
murit săracii cu grija copilului lor surghiunit de hoardele anticristului comunist.
În noiembrie 1947 am fost mutați, în aceiași formulă, cu aceleași nume
false, la Copșa Mică. Tovarășul Matei ne vizita la două, trei săptămâni. Era
mulțumit de munca și de rezultatele noastre. Eram în regim liber, nu mai eram
păziți de nimeni. Trebuia doar să-i spunem șefului biroului proiectare unde
suntem, ce facem, ce ne trebuie. El ne coordona și ne păzea. Tot el se ocupa de
traiul nostru. Ne-a repartizat o femeie de serviciu din grupa lui de partid. Venea
de trei ori pe săptămână, făcea curat, ne spăla cămășile, ne pregătea câte o oală
cu ciorbă și una cu felul doi și pleca. Când ajungeam noi acasă ea nu mai era,
era la casa ei. Gătea foarte bine, era curată și nu ne-a lipsit niciodată nimic din
casă.
 217

Copșa Mică, în maghiară Kiskapus (Poarta Mică), locuită de români, sași

și maghiari, loc cu rezerve foarte mari de gaz metan, cu un incendiu care a pornit
de la sonda nr 5 de extracție gaze naturale, din neglijență (lipsa cementării
corecte când s-a ajuns la 784 metri adâncime și presiune de peste 100
atmosfere) și datorită ploilor torențiale care au umflat Târnava și a inundat stația
de pompare a apei pentru noroiul de sondă, a făcut ca la 11 iunie 1933 gazele
să-și facă loc printre nisipuri și grohotișuri și dintr-o scânteie să ia foc. Incendiul a
durat 7 ani până l-au stins, la 28 martie 1940, cu multă apă și cu noroi turnat
peste punga cu gaz. Flacăra se ridica la 100 de metri făcând imposibilă
apropierea de crater. Aici, în Copșa Mică, a fost ridicată în 1935 fabrica de negru
de fum Sonametan (care a forat în 1932 să alimenteze cu gaze naturale Sibiul).
S-a construit ulterior uzina de producere și prelucrare a zincului, Sonemin,
ulterior Sometra care a scos primul lingou de zinc în luna noiembrie 1940, avea
acum peste 500 de angajați la care se adăugau cei peste 1500 de la fabrica de
negru de fum. Ambele uzine trebuiau modernizate pentru creșterea producție cu
peste 300 %. Așa era ordinul ministrului economiei, al tovarășului Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Cu ce producea plăteam cotele la ruși și mai și rămânea pentru
țară.
Aici, la Copșa Mică, ne-a prins ziua de 30 decembrie 1947, ziua pierderii
definitive a speranțelor de democrație, ziua în care m-am simțit trădat de regele
meu care a dat bir cu fugiții. Proclamarea Republicii a fost primită cu urale de
către majoritate și cu multă teamă și groază pentru o minoritate speriată de
invazia, ocupația și stăpânirea sovietică. Din această minoritate făceam parte și
noi, inginerii pitiți de regimul comunist proaspăt instalat la putere.
Dumnezeu să ajute România și pe români acum și de-a pururea! Amin!
 218

CIZMA SOVIETICĂ A ZDROBIT SPERANȚELE ROMÂNILOR

Primeam aproape zilnic informații despre viața bucureștenilor.

Săptămânal, soseau din București delegații printre care și tineri ingineri (mulți
dintre ei cu vederi democrate) care ne vizitau, sub pretextul schimbului de
informații tehnice. Locuiam într-o casă a uzinei din Copșa Mică, în viitorul cartier
denumit mai târziu Colonia Laborator, dinspre Axente Sever. De ce această
denumire a străzii și a cartierului ? Fiindcă toată lumea știa că aici au locuit
inginerii care au modernizat fabrica, inginerii ăia muți din Laborator, ăia pe care
nu-i știe nimeni de unde îs și cum au venit aici.

Copșa Mică 1952

Aveam de mers doar un kilometru până la fabrică, treceam linia ferată, o

luam înainte, pe o cărare paralelă cu râul Vișa și intram pe poartă. Eram bine
primiți, nu ne deranja nimeni. Pentru toți era ceva nou și erau preocupați de
munca lor. Părea că viața a reintrat în normal pentru noi. Parcă lumea a uitat de
morții, schilozii și încă răniții marelui război. Nu au uitat chiar toți. Studenții,
 219

intelectualii și țăranii protestau în toate centrele culturale ale țării împotriva

regimului impus cu forța de sovietici. Unii comuniști, mai pragmatici, se declarau
în dezacord cu metodele impuse și acceptate prea ușor de popor. Liderii
partidului țărănesc, arestați pe aerodromul Tămădău (25 km sud București) când
încercau să fugă cu un avion, au fost judecați și condamnați la muncă silnică, pe
viață, iar partidul a fost scos în afara legii.
Democrație furată, de ce-l mai acuzăm pe Carol al 2 lea că a suprimat
activitatea tuturor partidelor democrate din România anului 1938? Dar ăștia ce
fac acum? Mai rău.
Din 12 noiembrie la 19 decembrie 1947, regele Mihai I cu regina-mamă,
Elena, au participat la nunta Principesei Elisabeta (regina Marii Britanii din zilele
noastre) cu Prințul consorț Filip. Aici a cunoscut-o pe Principesa Ana de
Bourbon-Parma pe care o cere și cu care se va căsători. La întoarcerea în țară a
fost primit cu urale de unii și cu răceală de Lucrețiu Pătrășcanu și de acoliții lui
care, la coborârea din tren, în Gara Regală Băneasa, nu au vrut să dea mâna cu
majestatea sa. Gruparea comunistă cu Petru Groza alături și cu sovieticii în
spate pregăteau în spatele cortinei sovietizarea țării.
În seara de 30 decembrie 1947, când a fost chemat la Palat, regele a aflat
de la aghiotantul său că toate unitățile de pază au fost dezarmate, înlocuite cu
soldați din Divizia Tudor Vladimirescu, palatul a fost înconjurat de tancuri și după
fiecare castan, copac sau stâlp era plantat câte un agent comunist înarmat.
Forțat să abdice de comuniștii grăbiți și de baronul roșu, dr. Petru Groza,
amenințat că în stradă sunt cetățeni nevinovați drept carne de tun nevinovată,
mesajul citit de rege la radio a lăsat poporul fără speranța că iadul comunist se
va sfârși, și-au luat adio de la libertate, de la democrație, de la echitate, de la
civilizație, de la tot. Am ascultat la radio declarația de abdicare de la tron a MS
Regele Mihai I.
Ne-a trecut un fior rece pe toți. Eram învățați cu el, cu capriciile casei
regale, cu tabieturile și cu modul lor de exprimare. Ce va fi de acum încolo? Ce
va voi să aleagă ca sistem politic și administrativ cetățenii României? Vor fi lăsați
să judece și să hotărască în liniște și pace sau vor fi duși la urne cu puștile la
spate sau cu copiii închiși în cine știe ce grajduri până de termină votul și sunt
aleși ai lor? Ajută-ne Doamne de cei mai rău și apără-ne de anticrist! Lasă-ne
Doamne conștiința de neam, de țară și de credință neclintită!
A doua zi, 31.12.1947, dis de dimineață, mai toți muncitorii strigau în gura
mare, fluturând ziarul în mână ”A fugit regele, am scăpat de el! Ura!”
Ați scăpat de el dar veți da de dracul fără el de azi încolo... Pe data de 3
ianuarie regele a fost îmbarcat în trenul personal la Sinaia și trimis la Viena,
capitală europeană ocupată de ostașii americani. La Viena a fost vizitat în vagon
de un ofițer american care i-a salutat pe rege și pe regina mamă confirmându-le
 220

că sunt liberi după care, însoțiți de garda americană, au debarcat la Lausanne, în

Elveția, țară neutră. Lausanne a devenit orașul familiei regale până la moarte.
Lausanne a rămas în conștiința Casei Regale a doua casă.
Ziua de 31 decembrie a fost ziua neagră în care siguranța comunistă a
arestat, bătut, batjocorit și trimis în lagărele de muncă forțată peste 1200 de
studenți și alți 1000 de cetățeni care nu suportau schimbarea regimului democrat
în unul comunist. Republica Populară Română a fost declarată cu mare emfază
de președintele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza și aplaudată de masele de
muncitori scoși cu forța în stradă să poată fi fotografiați de reporterii occidentali
spre laudă în presa străină. Ziarele comuniste nu mai conteneau să păteze
onoarea familiei regale de la Carol I încoace și prezentau elogios evenimentul:
„Oamenii muncii au primit cu mare entuziasm și însuflețire înlăturarea
monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române. Pretutindeni în țară, la
orașe și sate, au avut loc mari manifestări pline de însuflețire și entuziasm ale
maselor, care vedeau în înlăturarea monarhiei și proclamarea Republicii
populare expresia prăbușirii definitive a puterii bughezo-moșierești. Câteva zile
muncitorii, țăranii și soldații adunați în piețele și pe străzile orașelor din întreaga
țară, și-au manifestat profunda lor bucurie față de istoricul eveniment, pe care l-
au transformat într-o mare sărbătoare. În fabrici și uzine, la sate, în instituții și pe
șantiere, oamenii muncii adunați în mari mitinguri au exprimat, în rezoluții și
telegrame bucuria și hotărârea de a lupta cu toate forțele pentru întărirea tinerei
republici”. Aiurea. Toată lumea era speriată de ce-i așteaptă. Dacă a fost alungat
el, regele, dar noi, poporenii ce vom păți oare? Apocalipsa.
Alexandru Moraru ne prezintă în Revizionism și amnezie istorică. Actul de
la 30 decembrie 1947 între falsificare și ignorare. Istorii, sinteze, manuale, munca
asiduă a ideologilor comuniști care a adus în derizoriu 100 de ani de istorie
românească, de preaslăvire și preamărire a câtorva comuniști care au beneficiat
de impunerile cizmei sovietice să-și facă de cap și să maltrateze timp de 50 de
ani un popor decimat într-un război al nimănui, amărât și chinuit de lipsuri de
toate felurile. După cum afirmă autorul” În perioada comunistă s-a falsificat și s-a
deformat semnificativ nu doar desfășurarea propriu-zisă a evenimentului care a
pus capăt unei întregi epoci din istoria noastră, dar s-a făcut posibilă o evitare
voluntară, o amnezie indusă și o ignoranță prelungită – care a depășit ca
moment istoric și impact însuși comunismul – în rândul istoricilor.”
Spre exemplu, manualul pentru clasa a-IV-a, editat în 1992, și realizat de
pseudo-istoricul Dumitru Almaș – propagandistul comunist care infestase cu
tălmăciri, revizuiri și falsificări brutale manualele școlare de istorie din anii ‘60-‘70,
de pe care generații întregi de elevi și-au însușit o istorie profund falsificată –,
utiliza amnistia, ca formulă de evitare a unor realități istorice. Momentul celui de-
al doilea război mondial, suficient conturat la nivel de detalii, deși și acesta,
 221

asezonat cu numeroase teorii discutabile și chiar revizioniste, se încheie foarte

abrupt cu teoria înțelegerii de la Ialta. Abdicarea regelui apare doar menționată,
fără nici un fel de alte detalii, de context sau de urmări, de considerații politice,
tehnice sau legislative: „În 1947 regele Mihai a fost silit să abdice, România a
devenit republică”. Totul se încheie într-o notă optimist-naționalistă, formulă
reziduă din anii comunismului târziu: „De-a lungul istoriei, după cum ați văzut și ați
învățat, poporul român a trecut prin multe și mari necazuri și primejdii. Unele până
aproape de pierzanie. A suferit mult, dar nu și-a pierdut nădejdea. Și până la urmă,
muncind cu dăruire, luptând și cu încredere în puterea și în dreptatea lui, iubind
patria și libertatea mai mult ca orice, a ajuns la liman și la lumină”. Bla, bla, bla.
Declarația Regelui Mihai I, făcută în fața reporterilor, într-un hotel
londonez, întrucât Elveția și Franța nu i-au permis să facă declarații oficiale pe
teritoriul lor, să nu-i bage în conflict cu sovieticii, arată clar care a fost situația la
momentul abdicării:
„În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, domnii Petru Groza și Gheorghe
Gheorghiu-Dej, membri ai guvernului, mi-au prezentat textul actului de abdicare,
somându-mă să-l semnez imediat. Ambii au venit la Palatul Regal după ce
acesta fusese înconjurat de detașamente armate și au afirmat că mă fac
răspunzător de vărsarea de sânge care va urma măsurilor ordonate de ei în
cazul în care nu voi semna în timpul dat. Acest act mi-a fost impus prin forță de
un guvern instalat la cârmă și menținut de o putere străină și nereprezentând
voința poporului român. Acest guvern a violat angajamentele internaționale care
îl obligau să respecte libertățile politice ale poporului român, falsificând alegerile
și anihilând pe conducătorii politici democrați care aveau încrederea țării. Astfel,
îndepărtarea Monarhiei constituie un nou act de forță în politica de aservire a
României. În aceste condițiuni nu mă consider legat în nici un fel de actul de care
mi-a fost impus. Plin de încredere în viitorul nostru, rămân cu același devotament
și putere de muncă în slujba poporului român de care mi-am legat soarta.”
Degeaba Majestate, zarurile au fost aruncate tocmai de la Kremlin...Le-a căzut
șase-șase cu poartă în casă la București. Din septembrie 1944 românii au înțeles
că „Yalta sunt ei, rușii, nicidecum Națiunile Unite”. Ne-au vândut.
Am intrat în anul 1948 cu mari dezamăgiri. Nu mai aveam speranță că se
va reveni la o viață normală așa cum am avut-o până la 22 iunie 1941 când s-a
declarat starea de război. Nu mai credeam într-o revenire la normalitate.
La Copșa Mică nu se lua în seamă prea mult schimbările la nivel central.
Se angajau din ce în ce mai mulți muncitori, producția a început să crească,
salariile au ajuns la un mediu de 1800 de lei (cam 75% din ce era în 1938) dar
puterea de cumpărare scăzuse datorită foametei din ultimii doi ani. Față de 1938,
veniturile muncitorilor erau acum cam la 65%. Toată lumea o ducea greu, nu
numai muncitorii. Lipsa alimentelor mărea rata inflației.
 222

Pe 25 ianuarie 1948 m-a vizitat Eliza cu Tudor, aduși de domnul Radu,

directorul uzinei chimice Dudești. Domnul Radu s-a întreținut cu directorul fabricii
de negru de fum căruia i-a explicat ce-i cu noi, inginerii pitiți de noul regim să nu-i
fure rușii și l-a rugat să aibă grijă de noi așa cum are el grijă de nepoata lui pe
care abia a scos-o din mâinile siguranței la protestele din Piața Palatului după
abdicarea regelui. Un fel de cui pe cui se scoate sau se protejează... Așa a fost
și așa va rămâne de-a pururi. Legea lui OM (Ohm? )
Eliza mi-a explicat că prin Legea 3 de săptămâna trecută comuniștii au
desființat Baroul Avocaților și au creat în loc Colegiul Avocaților în care au fost
cooptați numai de-ai lor, cu vederi sau merite comuniste. Sute de avocați au rămas
fără slujbe în București. Motivele cele mai des întâlnite la refuzurile de angajare au
fost, conform art. 3 din lege, că ”nu pot fi încadrați avocații care au manifestat
atitudini anti-democratice în viața lor publică sau profesională sau care, anterior, au
exercitat în mod nedemn această profesie”. Trei foste colege de facultate au fost
respinse că au apărat în procese patroni de firme capitaliste sau societăți private
împotriva muncitorilor care le-au creat prejudicii. Lucrețiu Pătrășcanu, în calitate de
ministru al justiției, a mai intervenit pe ici pe colo dar celulele comuniste s-au opus
pe toate căile (ca în 28 februarie să fie și el arestat sub acuzațiile inventate de
șovinism, naționalism burghez și de colaborare cu organele de siguranță din
perioada interbelică când el era unul dintre cei mai buni avocați ai epocii)... Ce să
mai zic de mine? Dacă Pătrășcanu a fost arestat și condamnat darămite eu? O
frunză-n vânt... Stau și inspir negru de fum la Copșa Mică până or muri ăștia și m-
or lăsa în pace dacă copii lor nu le vor urma ”pildele”...
Din martie 1948 am fost mutați la uzina de zinc. Calcule, analize, probe de
laborator, note de revizuire a unor instalații până când am ajuns la concluziile
finale pentru bun de execuție. Ne-a prins toamna aici. Ploile reci de octombrie
ne-au trezit la realitate. Casa în care eram găzduiți era construită în anul 1939, la
înființarea societății de prelucrare a zincului prin tehnologia de distilare în
cuptoare cu retorte orizontale de tip Bierkengang. Casa din cărămidă, cu
instalație de apă, cu sobe din teracotă cu arzătoare pe gaz metan, cu spații
generoase pentru două familii, a fost preluată de statul român, în februarie 1945,
sub motivul că a servit producției de război germane. În aprilie am fost anunțați
că vom fi mutați la un han din zonă deoarece casa va fi repartizată tovarășului
secretar de partid al uzinei. Asta este. Oricum nu ne lega prea multe amintiri de
casa din strada Colonia Laborator din cartierul cu același nume. Ne-au mutat,
prin grija directorului uzinei, în hanul de la intrarea în Copșa Sat. Aici altă
poveste, mult mai frumoasă. Doamna Helda, patroana, ne-a repartizat câte o
cameră fiecăruia, la etajul unu, aripa din dreapta, mai puțin circulată știind că
”domnii ingineri au de lucru și acasă nu numai la birou”. Masă bună toată ziua,
seara o haită de ceterași cu o guristă animau atmosfera restaurantului, lume
 223

vine, lume pleacă, greu de controlat. Noi plecam la serviciu la 6,30 să intrăm la 7
pe poartă și ne întorceam după ora 18. La 19 luam masa la restaurantul ei unde
mai întârziam vreo jumătate de oră să ne bucurăm ochii de animația sălii. Mai
soseau la han și oacheșe, și artiste, și agitatoare comuniste, unele ne făceau
ochi dulci, altele erau trimise cadou dar până la urmă echilibrul nostru mental,
emoțional și profesional a învins și n-au avut urmări negative din contră,
directorul tehnic ne-a invitat de mai multe ori să-l însoțim la fel de fel de recepții
date în cinstea victoriei socialismului și a industrializării zonei Târnavelor. L-am
însoțit la casa de cultură din Mediaș, din Sibiu, din Agnita sau Sighișoara unde
prezentam avantajele industrializării și nevoia de forță de muncă pe care o
așteptăm s-o pregătim și s-o plătim.
La 11 iunie 1948 a fost dată Legea 119 pentru naționalizarea tuturor
întreprinderilor industriale, bancare, miniere și de transporturi prin care 8.894 de
societăți au trecut, în 24 de ore, în proprietatea statului. Tot acum s-a hotărât și a
doua expropriere a românilor de pământ, mijloace de muncă și facilități conexe
prin hotărârea ca acolo unde suprafețele agricole permit, tot pământul trece în
proprietatea statului, țăranului să-i rămână pentru nevoile proprii 1500 de metri
pătrați lângă casă. S-au repartizat loturi de pământ să-și facă casă și gospodărie
angajații care nu aveau de nici unele. Toate aceste loturi s-au repartizat lângă
vatra satului, s-au trasat ulițe noi, s-au creat facilități minime și așa au ajuns
unele sate să-și dubleze sau să-și tripleze suprafața din intravilan. S-au constituit
primele Gospodării Agricole Colective și primele Gospodării Agricole de Stat.
Tata a fost cât pe ce să facă accident vascular cerebral. Nu putea să înțeleagă.
Cine și cu ce face cooperativa? Cum? Cine mă, cine? În prima fază ne-au luat
pământurile de la Pădurea Brânzeasca și de la Dimieni-Tunari. Am rămas cu
cele de la Ceair, de lângă pădurea Snagov, trei pogoane. Primarul l-a luat pe tata
să-l ajute să organizeze cooperativa de la Moara Săracă, la Dimieni se ocupa
primarul din Tunari. S-a dus să vadă și să judece cu capul lui ce-i acolo.
– Măi Leonte, cum zici tu mă că vom ara și semăna atâta pământ, cu cine
mă? Cu ce mă, cu ce? Uite ce-i, dacă vrei să faci treabă, așa experimental cum
zici tu că faci, du-te repede la domnul acela Ifrim și cere-i vreo cinci tractoare cu
pluguri, cu grape, cu semănători că din toamnă trebuie să ne apucăm dacă vrei
să faci treabă dacă nu, cheamă-i pe ruși că ei știu cum este cu colhozul. Să-ți
dea măcar trei tractoriști buni că pentru două sunt eu cu Ionuț al meu, le-a
învățat pe toate ale meseriei și învață repede și munca pe tractor.
– Nea Marine, hai bre să ne punem bine la plan că ăștia mă dă afară pe
mine, eu mă duc înapoi la Grivița dar vine altu căruia nu-i pasă nici de comună,
nici de oameni, nici de nimic și-atunci să te văz. Ce zici bre, mă ajuți?
– Leonte tată, io ți-o spun și o punem și pe hârtie să ajungă unde trebuie.
Diseară ne întâlnim la mine, cu Anastasia și cu Vicențiu al meu facem scrisoarea
 224

să n-o poată respinge ăștia de la județ, altfel îi bai mă, îi bai. O chem și pe Eliza
că ea le știe bine p-astea cu legile țării. Să vezi tu cum o să le deschizi ochii
ălora, să vezi.
Seara au făcut scrisoarea în numele primarului, pe cinci pagini, cu
amănunte, cu observații pertinente, cu specific local evidențiat de parcele, de ce
vrea să cultive, de cum va întreține culturile, cum va recolta și cam ce producție
va recolta la hectar în comparație cu cât au recoltat oamenii anul acesta. A fost
bine primit la județ, i s-a promis ajutor dar, tovarășul Ifrim, i-a atras atenția ca tot
ce înseamnă agricultură în comuna Căciulați ar trebui să înceapă sub îndrumarea
lui nea Marin Trifu... Știind ce au pătimit alții cărora le-au luat pământul cu bătaie,
cu dat foc la case sau la acareturi, tata s-a mulțumit să apere ce bruma îi mai
rămăsese. Se gândea că va lua și el parte din recoltă, așa cum spuneau
comuniștii, pentru pământul care l-a dat la cooperativă și pentru munca depusă.
Știa că altă cale nu-i. De ce să rupă tot și să se vadă pe la Valea Ialomiței într-un
bordei când poate rămâne acasă cu toți ai lui lângă el? De ce să piarză tot?
În luna decembrie 1948 se pregătea o mare inspecție de la București la
Copșa Mică. În ajunul Crăciunului au sosit cu trenul vreo opt persoane. A avut
loc o ședință de câteva ore după care au vizitat uzina cu noile instalații, în
totalitate românești.
Printre invitați era și tovarășul Matei sau cum l-o fi chemat care ne-a făcut
semn discret cu mâna apoi a strâns din sprâncene ca și cum ne-ar fi spus
ascundeți-vă. Ne-am tras mai în spatele celorlalți. La orele 15,00 am fost chemați
toți patru la directorul tehnic în birou.
Am crezut că ne cheamă tovarășul Matei. Nu era el. Doi tovarăși spilcuiți,
la 40 și ceva de ani așa ne-au invitat să luam loc la masă. Cel care era șef a
scos din mapă un plic pe care l-a desfăcut și a scos documentele noastre de
identitate adevărate și niște certificate verzi.
– Tovarășilor ingineri, noi suntem ceea ce lumea numește siguranța
politică. Noi am verificat în amănunt activitatea dumneavoastră și nu avem
motive să vă condamnăm dar, cum comisarii ruși încă vă caută, suntem obligați
să vă ascundem vederii lor. Aici aveți documentele care atestă angajarea
dumneavoastră în fabrica de explozibili și pulbere din Făgăraș care trebuie
reconstruită de la zero. Aveți actele de identitate adevărate, nu mai folosiți
numele conspirative. Nu mai sunteți în regim de arest, sunteți de astăzi în regim
de supraveghere permanentă sau, cum se spune în popor, condamnați la locul
de muncă. La fabrică o să vă ia în primire tovarășul inginer Iurie Martin, unul
dintre primii ingineri care a deschis fabrica în 1939 și care este omul nostru de
legătură. El va ține evidența muncii voastre, pe ștatul lui veți fi plătiți și nu părăsiți
locul fără știrea lui. Am fost bine înțeles? De astăzi sunteți în concediu. Vă primiți
leafa și nu mai dați pe la birou, vă pregătiți de mutare.
 225

– Da tovarășe, am înțeles care este situația noastră dar de familiile

noastre cine se va ocupa? Noi nu mai existăm pentru ei. În pușcărie măcar știau
unde să ne găsească dar aici?
– Întâlnirile voastre cu membrii familiei trebuiesc bine gândite să nu-i
puneți pe ei în pericol. Oamenii noștri i-au prins pe unii care căutau informații
despre voi prin vecini și care urmăreau membrii de familie. Am scăpat de ei, unii
mai rusofili sunt deja în pușcărie pentru niște tâlhării inventate de noi numai să-i
scoatem din schema de lucru a comisarilor sovietici puși să ne fure și inteligența
nu numai fabricile și uzinele. Apropo, la IAR Brașov au demontat și au luat cu ei
aproape toate mașinile unelte cu care produceam avioane. Noroc cu câțiva mai
inimoși și mai curajoși organizați de tovarășul inginer Aurel Persu, directorul
uzinei, au furat parte din utilaje, cu știrea noastră, și le-au pitit în pădure, la
Câmpulung Muscel, la câțiva kilometri de uzina mecanică.
Aici și acum am înțeles că partidul muncitoresc român avea ca obiectiv
independența economică și neatârnarea de politica Kremlinului în ceea ce
privește industrializarea, formarea echipelor de cercetare și dezvoltare proprii,
ascunse privirii comisarilor sovietici, ascunse conducerii sovietice care voia să
controleze absolut tot, oriunde, oricând și oricum. Am înțeles că Gheorghe
Gheorghiu-Dej nu mai era trup și suflet cu I. V. Stalin, că îl cam ura de la o
vreme...
În acest timp a intrat tovarășul Matei care ne-a salutat, a apreciat că
suntem bine și sănătoși și ne-a asigurat să avem încredere în tovarășii care ne
asigură siguranța și traiul că ”n-o mai fi mult și vom scăpa de ei, vom clădi
industria noastră fără recomandările și presiunile lor”. La plecare ne-a mulțumit
pentru aportul adus dezvoltării industriei românești.
Pe data de 3 ianuarie 1949 ne-au îmbarcat lucrurile într-un camion al
uzinei, pe noi ne-a luat șoferul în limuzina lui și ne-a dus la Făgăraș. Drum greu
deoarece a trebuit să ocolim toate punctele în care puteam fi opriți și legitimați
așa că am luat-o către Sibiu, am făcut stânga la Șeica Mare, am ajuns la Bârghiș
de aici la Agnita, Cincu, Șoarș, Făgăraș unde ne-am oprit la o casă în apropierea
uzinei, loc ce va deveni mai târziu, Colonia Combinat, un ghetou comunist în
care au locuit peste 5000 de suflete și care a fost distrus sistematic de țigani și
de hoții de fier vechi de după anul 2000. Am debarcat bruma de bagaje ce
aveam și am intrat în casă. Aici am găsit cald, o oală cu ciorbă pe plita din
bucătărie, pâine și niște plăcinte cu brânză alături de o carafă cu vin subțire,
negru. Am fost încântați de primire și așteptam să vină cineva să ne vadă. Spre
seară a venit inginerul Iurie Martin însoțit de o femeie la 30 de ani, oacheșă și
vioaie în priviri, frumoasă, zveltă și îndemânatică.
– Bine v-am găsit la casa voastră tovarăși! Eu sunt Martin. Să nu-mi spuneți
niciodată Iurie că mă supăr. Tovarășa Irina, este una dintre desenatoarele noastre
 226

dar acum preia și sarcinile de gospodină pentru voi. Locuiește la a doua casă de
voi, are un băiețel de 8 ani și este văduvă de război. Ea vă cunoaște secretul și vi-l
apără cu sfințenie, să nu ajungeți și voi pe mâna sovieticilor care i-au ucis bărbatul
la nici 28 de ani. Știe ce înseamnă chinul, singurătatea și suferința.
Am făcut cunoștință, Irina a plecat la casa ei în care locuia cu părinții
soțului, socrul fiind muncitor la fabrică, și am rămas să stabilim detaliile și
programul de lucru. Ne așteptam la așa program: ora 7 începe lucrul, ora 12
pauză, ora 13 reîncepe, ora 16 sună sirena și se pleacă acasă, ora 16,30 ne
adunăm în biroul de proiectare și facem analiza până picăm de acord cu
definitivarea proiectului supus analizei. Clar ca bună-ziua. Leafa este de 1800 lei
lunar (salariul mediu era la acea vreme de 1000 lei).
Masa o avem asigurată la fabrică, pentru seara și pentru zilele de odihnă
ne împăcăm cu Irina, contracost. Să nu ieșim în evidență prin oraș, să nu fim
prinși de haitele plătite de comisarii sovietici să aresteze persoanele nominalizate
de ei în comunicările periodice către siguranța statului. Întâlnirile cu membrii
familiei să nu le vom avea aici, în casă. Când avem planificată o întâlnire care să
nu fie mai mult de odată pe lună să-l anunțăm să ne pregătească o cabană a lor,
mai sus de Râușor, pe albia Sebeșului. Când vin membrii familiei în vizită să
coboare în gara Mândra, să nu intre în Făgăraș. De la Mândra îi vor aduce un
om al lor de acolo, de la gară. Este un taximetrist de serviciu al comuniștilor.
Comuniști, necomuniști, cum erau recunosc că erau bine organizați, știau
tot, vedeau tot, planificau tot. De a doua zi ne-am pus pe treabă. Ne-a prezentat
conducerii ca fiind detașați de la uzina Dudești, din București, să lucrăm la
proiectarea și punerea în operă a noii fabrici chimice de lângă fabrica de pulberi
care era în plină modernizare și ea. Colegii ne-au primit bine, unii dintre ei ne
văzuse și la Victoria, alții la Copșa Mică, s-a dus repede vestea că ”inginerii ăia
noi” au venit să ne ajute. Ne-am integrat repede în colectiv. A fost mult de
muncă. De multe ori ajungeam și la orele 23 acasă. Noroc cu Irina că ne aștepta
cu copilașul ei cu masa caldă și focul făcut în cele două camere în care stăteam.
Eu eram în cameră cu Marin, din Urziceni iar în camera cealaltă s-au instalat
Marcel cu Neculai.
Luna ianuarie 1949 a venit cu o nouă sperietoare – s-a introdus pedeapsa
cu moartea pentru trădare și spionaj economic. În nici o altă țară nu s-a legiferat
așa ceva, nici în URSS. Trebuia să fim foarte atenți ce documente luăm să
studiem acasă, cu cine ne întâlnim și ce vorbim. Aveam noroc cu Martin care ne
aranja întâlnirile cu membrii familiei dar m-am gândit că ni se poate înscena
oricând o tentativă de spionaj și gata cu noi. Am vorbit cu Martin și i-am explicat
că mai bine nu ne vedem cu familiile, mai bine trimitem scrisorile prin el decât să
ne vedem la ștreang, noi sau nevestele noastre. Au trecut patru luni și noi tot
refuzam întâlnirile cu familia. Refuzam să ieșim în oraș, refuzam prieteniile cu
 227

colegii de birou sau cu alți angajați. Eram închiși în noi și speriați de ceea ce ni
se poate înscena. Ne petreceam timpul liber citind sau ascultând posturi de radio
străine. I-am solicitat lui Martin să ne faciliteze o întâlnire cu tovarășul Matei sau
cu comisarul Otu. În luna mai a venit tovarășul Matei. Ne-am întâlnit în biroul
secretarului de partid din fabrică, un moldovean cu puțină carte, puțin bun simț
dar cu ochii pe tot ce mișcă și pe director în mod deosebit. Ăsta era rolul lui, să-l
păzească pe director să nu se abată de la linia trasată de partid. Care-i linia
partidului politrucule pârlit? Tu o știi? Dacă ești așa de deștept de ce nu ești tu
director măi înfumuratule? Aha! El, directorul este argatul tău acum și tu cu patru
clase și cu vederile tale obtuze conduci industrializarea țării măi amărâtule?
– Ce s-a întâmplat măi tovarăși ingineri? Ce-i cu atitudinea asta de
frondă? Pe cine credeți voi că păcăliți? Vi s-a urât cu binele? În loc să socializați
cu ceilalți tovarăși din fabrică, să nu se simtă că sunteți feriți de știți voi cine, voi
ce faceți? Stați ca huhurezii în casă și duminica să vă ia ăștia la ochi că sunteți
adventiști sau reacționari? Ce dracu, voi nu mai aveți încredere în mine?
– Tovarășe Matei, dumneavoastră știți mai bine jocul ielelor în siguranța
politică. Legea asta n-a fost dată așa, la voia întâmplării, ea a fost dată ca unii ca
noi să fie găsiți vinovați de fapte închipuite, să fim judecați și condamnați la
închisoare pe viață sau să ne dea condamnare pentru anii ăștia în care ne-ați
pitit, să fie legală detenția. După ce că vă ajutăm prin munca noastră, ai
dumneavoastră instituie legi care să ne ducă la moarte. Ne este frică de tot ce
mișcă pe lângă noi, ne este frică că familiile noastre vor suferi pe nedrept. Și așa
au suferit destul până acum. Intrăm în al treilea an de când suntem arestați fără
vină și pitiți ba prin pușcării ba pe la mama dracului prin toate coclaurile unde se
construiesc fabrici și uzine. Dar asta nu se pune, acum a scos-o p-asta cu
spionajul economic. Ce vor să ne facă? Să ne predăm singuri rușilor și să ne
cerem scuze că am întârziat să ne predăm? Să ne facem penitență că au pierdut
timp din cauza noastră?
– Tovarășe Trifu, nu gândi așa. Nici nouă nu ne este ușor. Suntem sub
presiune sovietică să grăbim toate reformele, sunt cu ochii pe noi, uite ce a pățit
Pătrășcanu, l-au arestat până și pe el, omul nostru de bază care a tratat și a
semnat armistițiul cu sovieticii, era gata să mă aresteze și pe mine, noroc cu Dej
că a intervenit imediat altfel... Eu, noi, am luat măsurile de protecție care mi-au
stat în putere, nu pot face mai mult. Uite am să fac tot ce pot ca prin comisarul
Otu să vă puteți vedea familiile. El vă duce, el vă aduce. Veți pleca fiecare acasă
câte trei zile. Să fiți atenți cu vecinii. Care știți că aveți dușmani, nu vă arătați pe
afară că nu putem lăsa oameni de pază peste tot. Uite dumneata și cu Marcel
mergeți astăzi cu mine. Luni după amiază vă aduce oamenii lui Otu înapoi.
Vinerea viitoare plecați voi doi, Marin și Neculai. Luna viitoare la fel, așa nu vă
mai punem familia pe drumuri, n-o mai urmărește nimeni. Cine vă întreabă
 228

sunteți concentrați la uzina chimică Făgăraș unde aveți legitimațiile de angajați.

Este bina așa? Sunteți oameni ai muncii ca toți ceilalți. Nu aveți a vă mai feri de
nimeni.
– Încă mi-a frică tovarășe Matei, eu care nu mai am familie, unde să mă
duc? Ce să fac? Aveam la Ucea pe cineva dar mă mai așteaptă oare? La mine la
Urziceni nu mai este nimeni, casa este părăsită după moartea părinților.
– Îmi pare rău Marine, condoleanțe! Dacă vrei, te duci la Ucea în interes
de serviciu și te interesezi. Când terminăm treaba aici te poți muta acolo.
Am plecat acasă în vinerea de 20 mai 1949. Vedeam prima dată casa
după mai bine de doi ani. Pe Marcel l-a lăsat la ieșirea din Sinaia, după pod,
aproape de casa lui. Pe mine m-a dus domnul Matei până acasă. Am coborât în
fața casei și am intrat pe poarta din față. Mama, în tindă, a scăpat cana cu făină
din mână și a rămas nemișcată. Am intrat, domnul Matei a dat bună ziua, nu l-a
auzit mama, s-a ferit din calea noastră. In camera din față era o mică ședință.
Tata, primarul Leonte, Ionuț și încă doi tinerei puneau la cale treburile următoare.
Au rămas muți când ne-au văzut.
– Băiatul... tatii... tu... ești tată...? Năuc cum era s-a sculat de la masă și
m-a îmbrățișat. A venit și mama și s-a agățat de gâtul meu. Primarul l-a invitat pe
domnul Matei să ia loc la masă și s-a prezentat. Am rămas îmbrățișați câteva
clipe bune. Cu lacrimi în ochi mama a plecat la bucătărie. M-am dus după ea.
Mamaie s-a speriat și a zis că nu sunt eu. Doamna Caliope a început să plângă.
Zoe s-a aruncat în brațele bunicii.
– Băiatul lu mamaie, trăiești... n-am crezut că trăiești mamă, am crezut că
mă minte astea... Pă unde te-au dus mamaie? Ce ți-au făcut?
– Mamaie, pe unde n-am fost, în pușcărie la Jilava, la fabrica chimică de la
Ucea de la Sibiu, la Copșa Mică lângă Mediaș, acum sunt la Făgăraș tot la uzina
chimică. Sânt ca și Vicențiu, condamnat la locul de muncă pentru că am lucrat
pentru burghezie mamaie, pentru cine puteam lucra atunci că ei, comuniștii, nu
aveau fabrici, aveau doar păduchi și afișe de lipit pe garduri. Ei unde au muncit,
nu tot la burghezi? De ce nu se arestează și pe ei?
– Rămâi acasă mamă, până când stai? Să te vadă mamă și ăla micu că
tare îi este dor de tine. Plânge mereu.
– Rămân până luni doamna Caliope, avem timp să ne vedem și să ne
spunem de toate
Tovarășul Matei a stat de vorbă cu tata, cu primarul și cu ceilalți și i-a
rugat să aibă grijă de mine să nu mă dibuiască comisarii sovietici pe lista cărora
sunt pentru deportare. Primarul i-a jurat că va face totul să mă protejeze. Au sosit
și copii de la școală. Tudor mi-a sărit în brațe de cum m-a zărit, Mircea la fel.
Spre seară a sosit Eliza apoi Vicențiu și seara, după 20,00, a ajuns și Anastasia.
Eram cu toții la masă, bucuroși că suntem întregi și laolaltă. Ne-am povestit toate
 229

cele, mai puțin din clipele care ne-au adus multe lacrimi. Voiam să fim stăpâniți
de speranță și de liniște nu de durerea despărțirii.
Eliza se bucura de bunele relații cu angajații ambasadei Franței care știau
să îmbine armonios interesul pentru contractele cu România cu orientarea
socialistă procomunistă a orânduirii. I-am spus să fie atentă cu comisarii politici
care verifică și arestează după bunul plac pe cei care nu le fac jocul. Îi acuză de
trădare una, două.
M-am ferit de ochii lumii. Nu m-a deranjat nimeni până luni când am plecat
înapoi spre Făgăraș. La ora 14,00 a sosit un autoturism Ford, de culoare neagră
și m-a claxonat din uliță. Cu bagajele făcute din timp, cu ceva schimburi curate și
cu multe feluri de mâncare în ulcele de lut, m-am îmbarcat imediat, fără să iasă
familia după mine. Șoferul, un băiat bine educat, bine îmbrăcat, cu o privire
vioaie m-a luat în primire:
– Bună ziua tovarășe inginer, eu sunt Matei, subofițer în biroul tovarășului
comisar Otu. Nu vă temeți, n-o să ne oprească nimeni până la destinație. Avem o
rețea de supraveghere foarte bine pusă la punct. O să fim opriți doar de
jandarmii de la Băicoi care știu de noi, ne au în consemn. Ce bine stați aici, lângă
baltă! Când treceam pe aici priveam cu admirație casa dumneavoastră. Eu sunt
din Dridu, tata se cunoaște cu tatăl dumneavoastră.
– Matei, mi-e frică și de umbra mea că le voi face rău alor mei prin
expunerea asta la vedere. Este prima dată când văd casa din toamna lui 1947.
– Nu mai este ce a fost tovarășe Trifu, rușii au rămas din ce în ce mai
puțini, nici nu cred că mai sunt 30.000 câți au fost declarați dar știți ce? Sunt
foarte mulți în civil care-i controlează pe comuniștii noștri. Ce-i mai urmăresc.
Ce-i mai arestează! Am fost de multe ori pe urmele lor să-i urmăresc ce fac.
Parcă sunt trimiși la pont așa ai dracu. Cred că se folosesc de proștii și invidioșii
noștri care pârăsc toată ziua, cei care au ciudă pe capra vecinului. De ce ați fost
trecut pe lista lor, ce le-ați făcut?
– Am lucrat la niște formule noi de îmbunătățire a benzinei de aviație în
1938-1939 și m-au găsit pe lista cu semnături de omologare la IAR Brașov și au
dat ordin să mă caute și să mă predea să mă ducă la rafinăriile lor de la Baku.
Pe colegul meu de laborator, l-au găsit în 1946, l-au săltat de acasă și dus a fost.
Nimeni nu mai știe de Jan Teodoru de la laboratorul uzinei Malaxa de atunci.
– Doamne ce timpuri trăim tovarășe inginer! Niciodată n-am crezut că va fi
așa. Când m-am înscris în partid, în martie 1945, mi-au spus să termin școala
profesională de mecanică și voi fi pus șef de garaj pe nu știu unde, norocul meu
că m-au luat în armată și m-au trimis șofer la chestură de unde m-a luat
tovarășul Otu, altfel era greu de mine, cine știe ce tâmpenii mă puneau să fac.
Am un văr pe care l-a trimis cu pușca-n spate să ia cu japca cotele din curțile
oamenilor săraci. S-a speriat și s-a înjurat singur când lua trei găini din zece câte
 230

avea amărâtul cu trei, patru copii de crescut... S-a bucurat că l-a mutat la siloz, la
Urziceni.
Am trecut de jandarmii din Bărcănești care ne-au făcut semn să trecem
mai repede și ne-au oprit cei de la Băicoi. În timp ce jandarmii ne verificau actele,
un sovietic căuta în albumul cu fotografiile persoanelor căutate de ei. Jandarmul
i-a arătat legitimația și ordinul de misiune al lui Matei, rusul a închis albumul, a
înjurat și ne-a făcut semn să trecem. La Sinaia l-am luat pe Marcel și la 17,00
eram în colonie la Făgăraș.
Irina pregătea masa pentru ceilalți doi colegi. S-a bucurat când ne-a văzut,
a îmbogățit meniul cu ce am adus noi și i-am dat și ei să ducă acasă ceva bun,
pastramă, caș, telemea de oaie, plăcintă cu brânză, un borcan cu miere de
albine și unul cu zacuscă făcută de mama și de Zoe. Ne-a mulțumit și a început
să plângă.
– De ce plângi Irina? Te-am supărat noi cu ceva?
– Nu domnule Mihai, plâng de cum îi orânduită lumea în ziua de astăzi.
Ăia care habar nu au ce-i cartea sunt sus unde taie și spânzură iar
dumneavoastră, cercetători, oameni care ați demonstrat ce știți să faceți, vă pitiți
să nu vă omoare nemernicii. Nu știu eu prea multe, n-am decât școala tehnică de
desen, fac desen tehnic de 12 ani dar înțeleg ce-i în milioanele alea de linii,
liniuțe, puncte și semne ale unui proiect așa mare cum este o fabrică chimică cu
mii de țevi. Înțeleg prea bine că dumneavoastră sunteți cei care știți cu ce se
mănâncă chimia industrială. Vine un moldovean prost să vă sperie și pe
dumneavoastră și pe domnul director. Viață-i asta?

Combinatul Chimic de la Făgăraș în anii 1960, la finalizarea construcției.

– Nu-i nimic Irina, suntem încă în viață, ne facem meseria pe care o știm,
ăsta ne-a fost datul, p-ăsta-l ducem. Dumnezeu ne vede.
 231

– Asta nu-i viață domnu Mihai, asta-i chin pe față. Vorbesc câteodată cu
domnul Martin și îmi face semn cu degetul la gură să tac, să nu mă audă
pereții... Câteodată nu mai pot de atâta nedreptate.
Cât am stat eu în cameră să mă schimb, Irina a rămas cu Marcel în
bucătărie. Observasem de ceva vreme o apropiere între ei care depășea buna
curtoazie. Se cam potriveau la trup, la inimă și la muncă. Erau harnici și frumoși
amândoi.
– Irina să știi că m-am gândit foarte mult la ce ți-am propus și vin din nou
să te rog să te gândești și tu. Viața trece repede. Cu ce rămânem? Cel puțin știm
că vom împărți împreună și bucuriile dacă or fi dar și necazurile.
– Marcel, eu am un copilaș de 8 ani. Crezi că vei putea să-l iubești sau să-
l crești alături de mine ca pe copilul tău?
– De ce nu? Dacă fosta nevastă n-a vrut copil, n-a vrut să stăm în casă cu
mama, a plecat și a depus actele de divorț imediat după ce m-au arestat scriind
numai prostii acolo, eu ce vină am? Iubesc copiii, iubesc ideea de familie, iubesc
să am și eu un loc în care să fiu primit cu drag. Copilul nici nu-și cunoaște tatăl,
nici mormântul lui nu l-a văzut Dumnezeu să-l ierte, nici nu știe ce-i ăla tată, știe
numai de tataie.
– Așa este, dacă tu ești convins că este bine, ne luăm și gata. Ai mei
pleacă la casa lor la Mândra, sunt numai patru kilometri până la casa lor și ne
mutăm noi amândoi în chirie, la mine aici, în colonie, vrei așa?
– Asta așteptam să-mi spui, că mă vrei de bărbat, restul unde o să stăm,
cu cine și cum, vom vedea, ne descurcăm.
– Felicitări dragilor, îmi pare nespus de rău că nu vă pot fi naș în condițiile
date dar sunt bucuros pentru voi, Casă de piatră să aveți și zile senine că
amândoi aveți nevoie de ele! Vă iubesc ca pe fratele și pe sora mea.
– Mulțumim Mihai, Dumnezeu să ne ajute și să vă ajute? Poate o vrea și
cu noi și cu voi. Nu poate lăsa Dumnezeu să învingă nedreptatea.
În iulie s-au cununat cu acte în regulă, Marcel a vândut casa din Sinaia și
au cumpărat o casă cu grădină în comuna Mândra la două ulițe de casa părinților
Irinei. Mama lui Marcel murise de șase luni, n-a putut merge la înmormântare de
frica siguranței, au îngropat-o sora ei cu nepoții. Să fie păcatul lor, al comuniștilor
fără de Dumnezeu. Toată lumea mulțumită de activitatea noastră, Martin fericit
că are și el o pereche de fini cununați dar secretarul de partid era curios de unde
am apărut noi așa, din senin și de ce facem noi regulile proiectării și construcției
instalațiilor? Martin i-a spus că-i ordinul lui Dej transmis prin Matei dar nu prea
era convins. Avea el bruma de informații de pe la Ucea și le cam învârtea pe
deget așa, alba-neagra.
L-a chemat prima dată pe Neculai, fiind mai în vârstă, inginer proiectant de
instalații și construcții industriale, el cam era șeful nostru.
 232

– Măi tovarășe, de unde veniți voi mă ăștia patru de se uită toți în gura
voastră ca la popă? Cine sunteți voi mă? De unde v-au trimis aici mă?
– De la București tovarășe secretar. De la uzina chimică Dudești.
– Nu mă prostiți voi pe mine mă auzi, spune drept, care-i treaba cu voi?
Ce și cine dracu sunteți voi?
– Tovarășe secretar noi am fost propuși de tovarășul Radu, directorul
fabricii și am depus un jurământ în fața tovarășului Dej. Dacă aveți ceva de
întrebat, de comentat sau de ce mama dracului vă vine în minte, întrebați vă rog
pe tovarășul Matei, mâna lui dreaptă. Este clar? La revedere. A plecat trântind
ușa după el.
A venit repede în sala de proiectări și ne-a povestit faza cu moldoveanul
încrezut. Martin ne-a pus în gardă să fim atenți că ăsta pune securiștii lui din
Făgăraș să ne cerceteze așa că trebuie să-l anunțăm pe Matei să-l mute cât mai
repede la vreo gospodărie agricolă prin Bărăgan. Așa a făcut. L-a sunat pe Matei
la Ministerul Economiei și Comerțului, i-a explicat ce face tovarășul și a doua zi a
fost chemat la Biroul Organizație de Partid din Făgăraș unde a primit noua lui
misiune la Hârșova. A ripostat că el nu se împacă cu țânțarii, că fel de fel de
motive dar n-a avut încotro, a doua zi i-au îmbarcat bagajele la tren, și-a luat
batoza de nevastă de peste suta de kilograme și fata de 15-16 ani și duși au fost.
Asta ne-a dat încredere că oamenii cărora le-am pus viețile în palmă ne
protejează. Să dea Domnul și de aici înainte!
Noul secretar de partid a sosit de la București, chiar din fabrica Dudești,
fost maistru și șef de secție vopsele, un băiat de treabă, serios, școlit bine de
tovarășul Radu, știa ce spune, spunea puțin dar se ținea de cuvânt. Când ne-a
întâlnit la prima ședință operativă s-a bucurat și a asigurat comitetul de partid că
au făcut o bună achiziție cu noi. Știa situația noastră și ne-a asigurat de toată
încrederea și de tot sprijinul cu condiția să ne facem treaba așa cum m-a
cunoscut el pe mine. Ne-a spus că oricând, orice ne trebuie să-l căutăm la birou
și să-i cerem sau să-i propunem.
În decembrie 1951 ne-a chemat pe toți patru în biroul lui să ne prelucreze.
– Măi tovarăși, vreau să-mi spuneți despre viața voastră. Martin mi-a spus
că pentru uzină ați făcut foarte multe dar noi am făcut cât trebuie pentru voi? Eu
unul mă simt dator față de munca și de sacrificiile voastre.
– Tovarășe secretar, faptul că nu suntem în pușcărie, că ne putem face
meseria și că avem unde sta și ce mânca considerăm că este de ajuns. Poate
s-o termina surghiunul și ne vom putea reveni în familiile noastre. Eu am așa o
teamă că nu se va termina, că ne vor găsi mereu și mereu alte vini și vom sta
semiarestați mult și bine. Știu că unora le convine situația.
– Nu tovarășe Trifu, nu se poate așa ceva, orice vină are un sfârșit.
Tovarășe Neculai, dumneata?
 233

– Ai mei la Fundulea nici nu mai știu de mine tovarășe secretar, mi-e frică
să le scriu că vin toți peste mine și le fac rău și lor. Mai bine să primească lunar
niște bani, să știe că trăiesc și gata.
– Tovarășe Marcel, dumneata ?
– Mama a murit singură în casă ca un câine tovarășe secretar, nici la
înmormântare n-am fost că nu mi s-a dat voie. Am găsit și eu aici o femeie cu un
copil, văduvă de război cu care m-am însurat și sper să fac casă bună.
– Felicitări tovarășe și succes în viață. Mă bucur că ești la casa ta. Să ai
speranță. Marin, dumneata?
– La mine mai rău ca la Marcel tovarășe secretar. Părinții au murit unul
după altul de tuberculoză, casa la Urziceni s-a dărâmat, nu mai am pe nimeni,
am fost singur la părinți. Am și eu speranță la o femeie de la uzinele Ucea.
– Măi tovarăși, treaba este așa. Timpurile vor fi grele câțiva ani. Vă spun
că vă știu oameni cu scaun la cap, peste două, trei săptămâni va fi o reformă
monetară grea. Sunt mulți bani la saltea, a ajuns o pâine 200.000 de lei, salariile
gata 20.000.000 dar săracul rămâne tot sărac și bogatul tot bogat. Eu o să
vorbesc săptămâna viitoare cu patronul magazinului Zimbrul să vă vândă ce vreți
voi să cumpărați că nu se vor schimba decât maxim 3.000 lei noi de persoană,
restul îi aruncați. Vă faceți socotelile și mă anunțați maxim joi. Nu vă pot ajuta
mai mult. Schimbul se va face aici în uzină unde se vor prezenta oamenii băncii
cu banii cei noi.
Așa am făcut. Am pus deoparte 500.000 lei vechi pentru a-i schimba pe
3.000 lei noi, restul la cumpărături. Numai cu aprobare puteai schimba mai mult,
ce-ți rămânea îi aruncai pe foc, nu mai erau în circulație.
Vinerea viitoare, în ajunul Crăciunului ne-am dus la secretarul de partid, l-
am anunțat că vrem să cumpărăm lucruri pentru noi și ne-am dus la magazinul
universal. Am luat două costume de haine, pardesiu, palton, ghete, pantofi,
cămăși, pulovere, ceva pentru neveste și copii, cam de 1500 de lei noi fiecare.
Am cumpărat cutii cu măsline, babic, portocale și alte bunătăți dar, de la fiecare,
am luat și pentru Irina și pentru copilul ei de îmbrăcat, încălțat și alimente. Când
i-am chemat seara au rămas muți. Irina a pus mâinile la ochii plini de lacrimi. Ne-
a mulțumit tuturor și ne-a urat sărbători fericite chiar dacă suntem departe de
casă.
În 28 ianuarie 1952 s-a declarat reforma monetară. S-au emis bancnote și
monede noi, model 1952. S-a stabilit termen de patru zile pentru preschimbare.
Pentru prima 1000 de lei, rata de schimb era de 100 lei vechi la 1 leu nou,
până la 3000 de lei era pentru prima mie 100 la 1 și pentru următoarele două de
200 lei vechi la un leu nou și ce depășea 3000 de lei vechi, rata de schimb era
de 400 lei vechi la 1 leu nou. Suma maximă ce putea fi schimbată de o persoană
fizică era de 3.000 de lei noi, adică 392.000 lei vechi. Majoritatea aveau la saltea
 234

mii de milioane de lei vechi pe care le-au aruncat fără să le poată utiliza. Prețul
aurului era de 12 lei si 45 de bani pentru 1 gram și de 2,8 lei pentru o rublă
rusească.
Tata a pierdut vreo cinci saci cu bani vechi. Nu l-am putut ajuta. Tot 1000
de lei noi a luat el, 1000 de lei mamaie și 1000 de lei Andrei. Ionuț cu Zoe nu
prea aveau dar le-a dat tata să aibă și ei 1000 de lei noi.
Salariul mediu a devenit 400 de lei față de 20.000.000 vechi, eu am primit
salariul nou în ianuarie, de 750 lei. Până în vară aveam strânși aproape 4.000 lei
noi. Odată cu stabilizarea s-au stabilit prețurile maxime (mercurial) pentru toate
alimentele, utilitățile și lucrurile necesare traiului. Unde-i prindea cu alt preț sau
cu ocaua mică, canalu-i mânca. Oricum majoritatea gestionarilor din magazinele
statului (naționalizate) erau din rândurile comuniștilor, a informatorilor poliției
politice sau rudele celor ajunși la putere pe plan local cărora le furnizau
informațiile solicitate. Se construia de fapt noua clasă socială, muncitoare, a
României, bazată pe informarea siguranței despre traiul vecinilor.
În luna august s-a înființat Gospodăria Agricolă de Stat după model
sovietic pe pământurile din Căciulați, Dimieni, Otopeni și Balotești, 183 de
hectare, la care tata a fost numit responsabil cu mecanizarea. Se înființase și
Stațiunea de Mașini și Tractoare (SMT) la Tunari cu care trebuia să colaboreze.
Urma ca după ce-și adună țăranii recoltele și dau cotele la stat să se borneze
loturile și să înceapă aratul de toamnă. Pentru unii a fost greu. Care aveau mai
mult de trei hectare și s-au opus au fost îmbarcați la trenul spre Urziceni și duși
au fost pe la Răchitoasa, Făcăieni, Lățești sau Stelnica de lângă Dunăre unde au
rămas cu domiciliul forțat mai bine de zece ani. Alții, mai răi, au fost duși în
colonii mai năpăstuite, alții la Canalul Dunăre-Marea Neagră la care au început
lucrările la 25 mai 1949 cu scopul vădit de a-i extermina că se opun construcției
socialiste de tip sovietic. Unul din cazurile mai grave a fost al familiei Tutunea
care, amenințând că-și dă foc cu casă cu tot dacă i se ia pământul, a fost arestat,
dus în beciurile Palatului Ghica și bătut vreo trei zile de oamenii securității. Mama
auzea noaptea țipetele oamenilor bătuți de securiștii politici care luase în primire
conacul și îl ruga pe tata să nu ne lase fără el să nu se pună rău cu ăștia. Mai
bine sărac decât infirm. Mai bine sărac aici decât în stufărișul Deltei sub
baionetele milițienilor. Pentru constituirea gospodăriei ne-au trecut cu trei
pogoane de la Dimieni, în primul lot cu suprafața de 80 de hectare care se
întindea până aproape de Otopeni (capătul pistei de decolare-aterizare de mai
târziu). La al doilea lot ne-au luat cele patru pogoane de lângă Pădurea Bilgaru.
Am rămas la finele anului 1949 cu două pogoane la Pădurea Brânzeasca, cu
pogonul de lângă casă și cu cele trei pogoane din Ciair, lângă Pădurea Snagov.
În 1952 ne-au luat cele două pogoane de lângă Pădurea Brânzeasca, o
căruță cu doi cai și batoza și au constituit Gospogăria Agricolă de Producție
 235

Colectivă (viitorul C A P ) la care chipurile eram acționari. Terenul de trei

pogoane din Ciair ni l-au luat în 1954 când a luat ființă ferma de păsări. Am
rămas cu o căruță cu cai (mânjii din 1939), cu fierăria și cu daracul de lână pe
care ni l-a trecut în evidențele primăriei și trebuia să lucrăm pentru gospodăria
agricolă când avea lână de dărăcit. Asta era. În schimbul tuturor cedărilor de
bună voie ne-au lăsat pogonul de lângă casă considerându-l în acte teren
degradat, inundabil. Tata a fost salariatul gospodăriei agricole de stat până s-a
pensionat în anul 1964. A ieșit cu pensie bună și s-a ocupat în continuare de
grădina de legume pentru care a încheiat contract cu un aprozar din Piața
Buzești de la care, la fiecare trei zile, venea mașina să ia marfă proaspătă iar
iarna venea să ia varză murată, sfeclă roșie și ceva fructe. Nu era împins de
nevoia de a câștiga bani că avea însă voia să fie mereu util, să producă, să
vândă, să simtă că trăiește. Ionuț cu Zoe au rămas cu părinții mei, le-a făcut act
pe casă cu grajd cu tot și le-a trecut și 1500 de metri de pământ, au avut o fetiță,
Irina, cam bolnăvioară. Ionuț a învățat meserie la locul de muncă și a fost un fel
de fac de toate. Era când pe tractor, când la batoză, când la darac. A fost
îndrăgit de primar, de președintele CAP dar și el a răspuns cu muncă pe măsură.
Zoe a rămas cu mama să ducă gospodăria și să o țină curată și ordonată. Erau
cu toții o familie unită, credincioasă și sănătoasă.
Timpul trecea greu când te fereai de lume să nu te vândă siguranței
politice. Pentru mine a fost și mai greu la Făgăraș deoarece, din 1950 au început
să vină loturi de deținuți la munca brută, la săpat șanțuri, la construirea halelor, la
fel de fel de munci.
Într-o dimineață de martie, în 1952, m-am dus cu un maistru de instalații la
un punct de trecere sub presiune a amoniacului. În timp ce verificam diametrele
conductelor și unghiurile coturilor (să nu fie în unghi drept fiindcă se reducea
prea mult viteza de trecere și presiunea) am auzit o voce cunoscută. Mă întorc
și-l văd în zeghe, slab și obosit, pe maiorul Popoiu Oprea, de la Arsenal. M-am
speriat. Mi-am zis că așa puteam să fiu și eu dacă nu aveam norocul să mă
ascundă comisarul Otu.
– Bună ziua domnule maior, ce faceți aici?
– Domnul inginer Trifu așa-i? De la Arsenal?
– Da domnule maior, am efectuat odată serviciul de zi împreună, vă
amintiți?
– Cum să nu-mi amintesc domnule, îmi amintesc totul și nu-mi vine să
cred că am ajuns aici. De ce așa soartă?
– Cât aveți condamnarea?
– 10 ani cu pierderea tuturor drepturilor civile și militare. Sunt din lotul
Budapesta. Patru ofițeri, doi subofițeri și opt soldați condamnați pentru că am
comentat, chipurile am făcut propagandă împotriva armatei roșii, că noi am avut
 236

jertfele pe străzile Budapestei, le-am eliberat casă cu casă iar ei, sovieticii au
beneficiat de defilări pe bulevarde în calitate de eroi eliberatori. Ne-a pârât un
nemernic de-al nostru și asta a fost. 10 ani? Oricum nu scăpam necondamnați că
făceam parte din armata veche.
– Cum sunteți acum, cum se poartă cu dumneavoastră?
– N-au nici o vină gardienii săracii, și ei sunt ca noi, urmăriți de alții. Stăm
în barăci claie peste grămadă, mâncarea ca la pușcărie, norma de muncă
întreagă, cât ne-o mai ține Dumnezeu în picioare, nu știu.
– Vă doresc putere și voință domnule maior. Domnul să fie cu
Dumneavoastră?
– Mulțumesc tinere, mai am trei ani, poate apuc eliberarea. Poate.
La 2 iunie 1952 a fost numit Președinte al Consiliului de Miniștri Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Cu temeri pentru o rusificare nedorită a României, i-a înlăturat
din funcțiile cheie pe comisarii sovietici cu atribuții în guvern. A eliminat-o pe Ana
Pauker, colonel al armatei roșii și consilier al lui Stalin pentru problemele
românești, pe Vasile Luca și Teohari Georgescu care le făcea jocul sovieticilor și
a adus lângă el români patrioți așa cum erau ei, unii comuniști, alții social-democrați.
Și în partidul lor muncitoresc a fost o mare epurare, peste 190.000 de membri au
fost dați afară, majoritatea legionari. În 1937 numărul membrilor legiunii era de
peste 300.000, ca în 1940 să ajungă la 500.000
Pe 11 iunie 1952 au sosit plicurile cu eliberarea noastră. Tovarășul Matei a
avut grijă să ne dea fiecăruia câte o recomandare care ne va fi de folos la
angajarea noastră viitoare. Martin era tulburat de evenimente și-i părea rău că
rămâne fără noi dar fericit că nu ne vom mai ascunde în continuare, că nu vom fi
fugari toată viața. Era mulțumit că-l va avea ajutor pe Marcel care s-a căsătorit cu
Irina și la nevoie îl mai poate cere și pe Marin care se duce la Ucea după femeia
lui. Ne-am bucurat seara ca niște copii, toți patru. Irina ne-a pregătit scovergi,
plăcintă cu brânză și ne-a adus un vin bun de la un gospodar din Mândra, vecin
cu ei. Am stat la masă și la vorbă până târziu în noapte.
Vineri, 13 iunie 1952, după ce am făcut lichidarea la personal, cu bagajele
în mașina lui Martin, am plecat spre București. Când am ajuns acasă nu le
veneau să creadă că s-a terminat. Am stat la masă cu toți apoi Martin a plecat cu
Neculai în București să-l predea unui văr al lui care venise cu mașina să-l ducă
acasă, la Fundulea. Bucurie mare în familiile noastre. Până duminică au venit să
mă vadă toate rudele, prietenii care mai rămăsese și familia de francezi cu vederi
socialiste cu care nu am vrut să dezvolt prea multe subiecte de teama siguranței
politice. M-am dat laborant chimist și atât, fără merite, fără importanță, fără
vederi și fără năzuințe politice.
Copiii au luat vacanța de vară și voiau să stea mai mult la țară, la
Căciulați. Tudor al meu și Mircea al Anastasiei învățau la școala generală 163
 237

din Calea Giulești (lângă stadionul Giulești de astăzi) unde îi ducea cu schimbul
doamna Caliope sau doamna Tăbleț. Erau mai ceva ca frații, nu-i puteai despărți.
Uneori și noaptea dormeau unul la celălalt.
– Gata tată, stai cu noi, nu mai pleci?
– Gata tată, așa cred, că voi rămâne cu voi de acum încolo.
– Uraaaa! Mircea, tata nu mai pleacă, avem cu cine ne juca, bravooo!
– Da ce mă, cu Vicențiu nu vă jucați?
– Ba da mă, ne jucăm da puțin așa că el citește mereu pentru serviciu și
nu le are cu joaca așa, ca tine.
I-am plimbat cu motocicleta, am scos mașina din umbrarul din spatele
garajului și i-am plimbat până la Dridu și înapoi, erau așa de fericiți că-mi venea
să-i mănânc. Sâmbătă dimineața i-am dus la pescuit în colțul de baltă adăpostit
de salciile din răzorul grădinii noastre, să nu ne vadă nimeni că ne puteau
amenda. Era vorba să amenajeze parte din baltă ca societate piscicolă,
îngrădită, controlată, cu hrană pentru pești, etc. Am deschis, prin conductă cu
site, calea apei din baltă spre iazul din grădina noastră și am adus puiet de pește
să crească. In baltă era fitofag, la mine a adus tata numai crap. Balta adâncă de
2,5 la 3 metri, cu laturile de 30 pe 15 metri, cu pompă de aer pe centru pentru
oxigenare, mai ales iarna la îngheț, acoperită de sălcii pe latura spre baltă, cu
gard înalt din scândură pe vecinătate, avea peste tona de pește bun de scos. I-
am învățat cum să le dea să mănânce ștrot și tărâță de porumb, cum să-i
pescuiască fără să le rupă gura, cum să-i arunce înapoi pe cei sub 300 de grame
și mai ales, cum să se ferească de ochii iscoditori ai vecinilor. Sâmbătă la prânz
eram toată familia adunată în curtea din spate, la umbra teiului, la masă. Prima
întâlnire de după război. Părinții mei, mamaie, Ionuț și Zoe, Anastasia cu
Vicențiu, doamna Caliope, Eliza, domnul și doamna Tăbleț, Greta cu Mircea
Apostol și bineînțeles, copiii, care nu se mai opreau din joacă. Din capul mesei,
în loc să ne zică Tatăl Nostru, tata a deschis întrunirea cu urarea:
– Ei, bine ați venit și bine ne-am găsit cu familia întreagă. Greul a trecut.
Ce a fost de luat, ne-a luat. Dacă n-am fi necesari la muncă, ne-ar lua de tot dar
cu cine mai lucrează? Ne-a despărțit pe unii de alții ani buni. Poate nu va mai fi
nevoie. N-am furat și n-am dat în cap nimănui, poate Dumnezeu o vedea și ne-o
apăra de rele!
– Să te audă Dumnezeu Marine! Anii ăștia mi-au mâncat viața, credeam
că mi-au luat nepotul.
– Mamaie nu lasă Dumnezeu pedeapsă pentru vină nefăcută, unde ai
văzut mata așa ceva? Uite, gata. A trecut.
– Nu Anastasie, nu. N-a trecut. Nu te poți atinge bre de un om care a
învățat și care n-a făcut rău nimănui...
– Mamaie, poate și greutățile astea ni le-a dat Dumnezeu să ne
întărească, de unde poți ști că nu-i așa?
 238

– Nu Anastasio mamă, nu și nu. Rânduiala a fost încălcată în batjocură

mamă. Mihai, cinci ani de surghiun, Vicențiu cu urmăritorii la spatele lui, cuscrilor
le-a confiscat ditamai casa și le-a dat un apartament într-o casă tocmai lângă
calea ferată, Anastasia mutată și ea din ditamai asistentă șefă la spitalul militar la
turbeculoșii de la Balotești, pământurile ni le-au luat, ne-a luat și batoza, și caii cu
căruță cu tot adică prea multe. Tase murea a doua oară dacă vedea ce-i acum.
Murea cu ei de gât Anastasio... Ăla nu tăcea, nu se apleca după voia lor, a
comuniștilor.
– Mamă Smarandă, am colegi din bancă care au dus-o și mai greu, alții
acum sunt în chinurile morții la pușcăria de la Pitești unde a început de vreun an
reeducarea prin tortură. Nu l-a mai cunoscut nevasta pe bietul om când s-a dus
să-l vadă, se ferea de ea de parcă i-ar face rău. Un gardian care are un frate
vecin cu noi ne-a povestit că la așa chinuri nu s-ar fi gândit nimeni să-i supună
pe deținuți. Zilnic se umple morga de decedați. Dacă experimentul lor dă
rezultate și-i omoară mai repede vor să aplice metodele diavolești și în alte
pușcării cu deținuți politici. Nu știu cum rabdă Dumnezeu așa bătaie de joc.
– Pușcăria de la Pitești face parte din lotul de colonii de exterminare a
elementelor dușmănoase înființate prin Decretul 6 din 1950. Mi-a fost teamă
atunci că dacă mă prinde siguranța politică să nu mă ducă acolo și pe mine.
– Așa puteai să ajungi și tu Mihai? Și Vicențiu? Doamne apără-ne?
– Ei n-au făcut propagandă mamă, ei au muncit, au fost ofițeri tehnici la
Arsenal, n-au tras cu pușca. Ei au luptat cu mintea.
– Săptămâna trecută, joi parcă, a venit milițianul cel nou (din decembrie
1949 s-a înființat Direcția Generală a Miliției populare), numit șef de post, să ne
ia în evidență în cartea lui de imobil zice. Ce-a mai stat, ce s-a mai uitat prin
toate ungherele, parcă căuta ceva. I-am zis-o scurt așa că dacă are ceva
nelămuriri să-l întrebe pe primar. Nu era el lămurit unde-i Mihai și ce-i cu el. I-a
explicat primarul că a venit acilea și i-a spus că Mihai este șeful unui grup de
ingineri proiectanți la uzina chimică de la Făgăraș. N-a prea plecat lămurit. L-am
întrebat de unde este de fel și mi-a spus că-i din Făurei. Nu și-a adus familia încă
aici că sunt timpuri rele și nu vrea să pățească copiii lui ceva rău. Ne-a spus că
atunci când vii acasă să treci neapărat pe la el cu actele să te ia în evidență.
– Ne-a spus să te duci neapărat Mihai că vrea să stea de vorbă cu tine și
șeful miliției raionului Căciulați (prin organizarea teritorială din 1950 pe 28 de
regiuni cu 177 de raioane și 4052 de comune, satul nostru era reședința raionului
Căciulați, județul Ilfov) că te are el într-o evidență anume, aparte.
– Mă duc mamă, mă duc. Am de mers în multe locuri să mă repună în
drepturi. Milițianul vrea să știe situația mea militară și să-mi actualizeze datele
cred, altceva nu ar avea de-a face cu mine. Eu nu am încă mutația la Pipera.
 239

– Vii și cu mine la ambasadă Mihai? Le este dor de tine și de limba ta

germană perfectă. Jane, noua traducătoare din germană și rusă, abia așteaptă
să te cunoască. Te rog mult vino cu mine.
– N-ar fi bine să mă arat pe acolo Eliza, ambasada este filată non stop de
agenții ruși. Mă vede vreunul în vreo fotografie de recunoaștere de-a lor și gata...
Mai târziu, poate la anul sau invit-o tu aici într-o duminică.
– Colegul tău ală frumușel căruia i-au murit părinții de tuberculoză ce face
Mihai, unde s-a dus?
– S-a dus la Ucea de Sus (Sibiu), la combinatul chimic unde a lăsat o fostă
colegă care-l plăcea, poate or putea relua legătura. A zis că mă sună Anastasie
și dacă vin vreodată pe la rude, pe la Urziceni, or să treacă pe la mine. Dar mai
frumos cu Marcel, ăla din Sinaia. S-a însurat cu desenatoarea tehnică de la
Făgăraș, cea care avea grijă de noi, a vândut casa și au cumpărat casă cu
grădină în prima comună de la Făgăraș către Brașov, la Mândra.
– Vezi cum le așază Dumnezeu măi frate? Mai sunt pe lumea asta și
oameni cu noroc. Uite, eu zic că am avut noroc că m-a dat afară de la militar
central și am ajuns asistentă șefă la Balotești. Nu mai sunt la chirurgie, una-i pe
tratament și alta-i în terapie intensivă după operație, numărul de decese este
mult mai mic, oamenii sunt pașnici și la locul lor, este multă curățenie și
disciplină, altceva, sunt mult mai liniștită și cu bani mai mulți.
– Mihai știi ceva mai mult despre mecanismul CAER ăsta constituit în 1949
și de care vorbesc ăștia la radio acum? CAER în sus, CAER în jos, toată ziua.
– Da tată, este un consiliu economic dictat de Moscova tuturor țărilor
ocupate de sovietici prin care fiecare țară este obligată să producă și să exporte
celorlalte ceea ce hotărăsc ei. Este o replică proastă a Planului Marschall care
repune pe picioare vestul Europei, împrumuturi nerambursabile la ei, rambursabile
la noi, produci ce-ți cere ei nicidecum ceea ce ești tu pregătit și poți produce ieftin.
Pe noi ne-a cam planificat mai mult pe petrol și pe agricultură, nemții democrați,
cehii și polonezii pe produse industriale, bulgarii pe legume și mongolii pe carne de
catâr, niște nemernici în toată regula. După mintea lor mai mult plimbi vagoanele
pe calea ferată decât câștigi prin vânzarea produselor. Din câte am aflat de la
oameni apropiați lui Dej nu-i convine și vrea să dezvolte industria românească
așa cum crede el, nu cum vor rușii. Ăsta-i motivul principal pentru care nu m-au
predat rușilor și m-au folosit să proiectez și să calculez pentru construcția
uzinelor din țară. Necazul este că în loc să ne ajute să vindem, ei ne fură
continuu cu SovRom urile lor înființate la 9 mai 1945 drept convenție de armistițiu
cu care ne ia cu japca mai mult de jumătate din producție la preț de nimic.
– Deci, așa cum am bănuit, țara românească nu se va dezvolta după
nevoile ei, va fi încazarmată în cizma rusească nu? În continuare în contractele
lor nu? Dumnezeii măsii de bolșevici! Cu Petru cel Mare al lor cu tot!
 240

– Așa este Vicențiu, așa este. Am stat pe lângă inginerii șefi, șefii birourilor
de proiectări, chiar pe lângă secretarul de partid de la Făgăraș și le-am simțit
înverșunarea împotriva dictatelor sovietice. Parcă ascund ceva de ei, vor să fie
patrioți cu avuția națională după ce au cărat nemernicii trei sferturi în Siberia lor.
Tu cum ești? Cum stai cu serviciul? Te șicanează ăștia?
– Măi eu stau bine. Serviciu lejer, mulți nepricepuți pe lângă mine cărora
le mai dau câte un ghiont așa și le spun vezi că acolo ai greșit, nu iese cum
trebuie, uite fă așa sau așa în rest dau în fiecare joi după amiază pe la circa de
miliție să semnez registrul de verificare la domiciliu, citesc, mă joc cu Mircea
dacă apuc de mama sau de tata și cam atât. Știi, uneori parcă soarta îți arată cu
degetul câte ceva. Aveam casă cu opt camere și noi eram numai trei. Acum
avem casă cu trei camere, bucătărie, baie și suntem cinci. Ne simțim mai bine
acum, mai apropiați unii de ceilalți.
– Deci îți place apropierea așa-i? Noaptea când mergi la baie și le auzi
sforăitul la toți parcă ești mai bogat cu câteva inimi.
– Așa-i Mihai, și noi parcă simțim că trăim ca familie. Dincolo, când venea
Tăbleț de la bancă parcă simțeam nevoia să nu mai fiu protocolară dar el așa mă
învățase. Mereu îmbrăcată elegant, mereu coafată proaspăt, mereu cu zâmbetul
pe buze, parcă eram vânzătoare la Romarta nu alta. El avea o vorbă atunci:
când tu nu te porți protocolar acasă, nici la serviciu nu vei reuși, vei capota. Uite
că acum mă simt mult mai bine fără protocol. Nu-i așa Victor?
– Așa-i nevastă, așa-i dar atunci reprezentam o bancă și niciodată nu
știam cine ne intră în casă și cum vom fi judecați.
– Mamă undei fratele Andrei? Ce-i cu el, nu știe că ne adunăm toată
familia la masă? A uitat tabietul instituit de tata?
– Lasă-l frate că-i pe cai mari acum. Profesorul lui din facultate, domnul
inginer Gheorghe Cartianu, l-a angajat ca șef al stației de emițătoare de la
Tâncăbești și de vreo trei zile n-a mai plecat de acolo. Îi place ce face și vrea să
fie ca tine mă, bun și apreciat după rezultate. Mâine dimineață vine acasă. În
noaptea asta se pregătesc interviuri cu oameni politici, se trag în bandă cum
spune el. Este unul din inginerii cei mai plăcuți de acolo.
– Nu se însoară că-i cam trece timpul?
– Se ține una după el dar n-o prea vrea. După eșecul cu Antonia nu mai
vrea cântărețe, vrea altceva. A pus ochii pe o doctoriță tânără de la noi din spital
dar să vedem. Fata-i și frumoasă și deșteaptă și devreme acasă că-i de aici, din
Balotești, tata-i cunoaște familia că i-a ajutat de multe ori cu batoza. Așteptăm,
frate, așteptăm ce ne-o aduce Domnul. El să fie sănătos!
Am stat de vorbă până aproape de miezul nopții. Ne-am culcat toți cum
am putut, claie peste grămadă și le-a plăcut tuturor, nu s-a plâns nimeni că nu a
avut loc suficient. Dimineață ne-am găsit la ciușmeaua de afară să ne spălăm pe
 241

față. Femeilor le-am lăsat baia cu toate cele, baie lucrată de tata cu Ionuț după
reguli impuse de mama, să fie de 4x4 metri, să aibă și cadă și duș, să aibă două
chiuvete și 2 tronuri de WC, să fie după o jaluzea sau cortină să nu se vadă. Așa
a ieșit că altfel n-aveau încotro. Mamaie făcea baie numai cu Zoe, nu voia cu
mama fiindcă ”asta mică are mâinile mai vioaie făi Letiție, nu te supăra, și-mi
place de ea că-i mai tânără”. Mama s-a bosumflat. Întotdeauna mama s-a
considerat și s-a simțit ca fiind fiica mamaiei Smaranda, că mama ei a murit de
tânără. Așa a ținut-o, așa a crescut-o. S-o dea la o parte acum? Nu se poate.
Am servit un mic dejun îmbunătățit pe la orele 10, am mai stat de vorbă și
pe la 12, cu boccelele fiecăruia pregătite de mama și de Zoe au plecat fiecare la
casa lui. Am plecat și eu cu Eliza și cu doamna Caliope pe la 18. Copiii n-au vrut
să plece de la tataia Marin fiindcă le-a promis că dimineață îi pune să facă
curățenie la cai și după amiază îi învață să călărească. Mamei i-a fost cam
teamă când a auzit așa ceva dar tata a liniștit-o spunându-i că Roibu este cel mai
bun cal pe care l-a avut. Eu m-am mirat să aud asta știind că cel mai liniștit cal al
nostru a fost Negru dar, uitarea-i uitarea.
Ajunși acasă la noi, am luat fiecare colțișor la verificat. O foaie de tablă de
înlocuit pe spatele acoperișului casei, gardul din lemn, peste cel de piatră de
refăcut, trotuarul pietruit s-a cam deranjat, a crăpat cimentul dintre gresii, via a
crescut cum a vrut ea pe umbrar, de revopsit tâmplăria din pridvor, la două uși le
scârțâiau balamalele...
– Eliza, eu vreau să stau vreo două săptămâni să rezolv problemele casei.
Am vreo 4500 de lei strânși din leafă, am cu ce cumpăra ce-mi trebuie. Mă duc
mâine până la meșterul Păun din Chitila să văd dacă putem face gardul din fier
forjat să nu mai putrezească. Tot cu el pun și tabla pe casă. De vopsit, vopsim
amândoi și chemăm și copiii să ne ajute că le place. Ce zici?
– Bani avem Mihai, avem și noi peste 5.000 de lei strânși, voiam să ne
apucăm în august când luam concediu dar dacă poți rămâne tu acasă este cel
mai bine. Tu știi altfel să rezolvi problemele tehnice, nu te dai după meseriaș.
– Mihai mamă, dacă poți, verifică și instalația de gaz mamă că sunt
momente când îți frige buza de nu arde nici aragazul și nici boilerul ca lumea,
abia pâlpâie, nici o cafea n-o poți face ca lumea.
– Da mamă Caliope, o să rezolv și gazul, o să verific toate conductele,
garniturile să nu fie vreun pericol. Mă gândesc dacă o ajunge și la noi conducta
de gaz să ne racordăm și să trecem toate sobele pe arzătoare cu gaz că-i mai
comod și chiar mai ieftin. La Ucea așa aveam toate sobele și boilerul din baie.
Noaptea ce a urmat a fost noaptea revederii sau a revenirii noastre. Multă
dragoste, multă gingășie, multă dorință nespusă... Am simțit-o pe Eliza în
deplinătatea feminității ei elevate. Am simțit că am înviat dintr-o letargie de mult
instalată. Ne-am trezit dimineața, după puține ore de somn mai revigorați, mai
hotărâți să luptăm pentru noi.
 242

Am plecat la raion, la Căciulați, să-i prezint milițianului documentele mele.

La ora 8,30 erau mai bine de treizeci de persoane în curtea miliției raionului
Căciulați. Unii după documente de identitate, alții după cazierul necesar
angajării, era un furnicar în fierbere de te lua capul. Am bătut la ușa șefului de
post și am intrat.
Bună ziua, sunt Trifu Mihai, am fost chemat pentru înscrierea în registrul
de imobil al localității.
– Da tovarășe, da, așteaptă puțin afară să termin cu sergentul și te chem
eu.
Am ieșit afară în curtea miliției raionale. S-a apropiat de mine o tânără
care m-a întrebat sfioasă, cu voce scăzută:
– Sunteți domnul Mihai Trifu din Căciulați? Sunteți inginerul din cercetare
ascuns de comuniști atâția ani?
– Domnișoară nu vă cunosc, da, sunt Mihai Trifu, nu sunt cercetător, sunt
chimist.
– Nu domnule, nu știți dumneavoastră dar la noi în Balotești toți tinerii
studenți vă dau exemplu și sunt consternați de ce poate face bolșevismul din
valorile noastre naționale. Știți că ați apărut în revista Paris Match și în ziarul Le
Monde unde ați fost nominalizat ca ”cercetătorul ascuns de partidului comunist
din România” ? V-am recunoscut după fotografie. Vă rog să nu mi-o luați în
nume de rău.
– Nu domnișoară, nu am de ce să mă supăr, problema este că dacă sunt
cunoscut sunt și ușor de arestat, asta-i rău. Nu mă pot bucura pentru meritele
mele, nu mă pot supăra pe dumneavoastră că știți, nu mă pot apăra de hoarda
securistă care mă urmărește peste tot. Abia așteaptă să greșesc ca să mă
încarcereze din nou și să mă țină pe unde a înțărcat dracul copiii.
– Știu domnule, știu toată drama dumneavoastră, Andrei, fratele
dumneavoastră a plâns o noapte întreagă acum doi ani când nu mai știa pe unde
sunteți pitit de securitatea comunistă.
– Dar unde v-ați întâlnit cu Andrei, de unde vă cunoașteți?
– Este amic sau prieten cu verișoara mea, medic la spitalul din Balotești,
unde este sora dumneavoastră asistentă șefă. Verișoara mea de la ea a luat
lecții cum să se poarte cu bolnavii de TBC când s-a angajat.
– Ce mică este lumea domnișoară? Mă bucur că știrile circulă repede și
cât de cât fidel! Mă surprinde că tinerețea dumneavoastră nu a fost alterată de
ideile comuniste și gândiți normal, omenește, așa cum ar trebui să gândim toți.
– Tovarășul Trifu Mihai este prezent?
– Da tovarășe sergent, eu sunt.
– Poftiți la domnul șef de post.
Când am intrat, în birou era șeful de post și un căpitan de miliție.
 243

– Bună ziua, sunt Mihai Trifu, locuitor al comunei Căciulați. Am venit cu

documentele pentru a fi luat în evidență.
– Știm cine ești tovarășe Trifu. Vă rog să ne dați documentele de identitate
să vă luăm în evidență. Între noi va fi o cooperare continuă de acum încolo. Vom
fi în aceiași barcă.
– Nu v-am înțeles. În care barcă? De ce?
– Păi noi v-am protejat cinci ani acum este timpul să ne informați și
dumneavoastră pe noi cu noutățile care ne interesează.
– Despre ce să vă informez tovarășe căpitan? Eu sunt chimist, eu calculez
puterea și forța soluțiilor chimice transportate pe conducte în uzinele chimice sau
în rafinării. Ce vă pot spune eu dumneavoastră? Despre cine? Despre azot,
despre fosfor, despre carbon, despre ce? Aha, am înțeles, despre cei care mă
păzesc, da, despre cum se comportă cu mine pe timpul supravegherii nu? S-au
purtat bine până acum.
– Nu așa măi tovarășe. Ne interesează cine se dă pe lângă dumneata să
afle din secretele noastre. Pe ăia trebuie să-i arestăm noi. Dumneata trebuie doar
să-i atragi în locurile în care să le putem dovedi vinovăția, unde să-i ascultăm și
să-i înregistrăm, să avem dovezi. Vă cam caută și francezii, si italienii, si grecii... de
ruși nici nu mai povestesc...Francezii v-au dat în ziarele lor de mai multe ori.
– Adică eu să fiu momeala? Mie ce-mi iese la afacerea asta. Eu am fost
cinci ani înconjurat numai de securiști și secretari de partid, niciodată de oameni
liberi, așa voi fi și de acum încolo, dumneata aici, altul lângă casă, altul la
serviciu. Care dintre voi va avea grijă de mine de acum încolo?
– Nu ne înțelegem tovarășe inginer, puteți pleca, noi am terminat ce
aveam de făcut. Raportăm mai departe situația dumneavoastră să vă putem
urmări. Pentru mutație, ne lăsați nouă cererea și săptămâna viitoare, joi, mergeți
la circa de miliție din Pipera unde vom duce noi dosarul de evidență. Foaia asta
verde să n-o pierdeți, este foarte importantă pe linie de stat și de partid.
Am plecat enervat de la miliția raională Căciulați. Foaia asta verde era
certificatul meu de confirmare a capacității profesionale, eram acum un fel de
erou al muncii socialiste. Auzi domnule, să-i atrag pe alții în plasă să-i aresteze
ei! Măi să fie! Trebuie neapărat să stau de vorbă cu Otu să mă scoată din
urmăririle astea să nu mai am de-a face cu îngâmfatul ăsta. Auzi tu, să-i spun lui
cine ar avea interes să mă tragă de limbă sau de altceva...
Am trecut pe acasă. Andrei dormea. Camera lui era plină de caiete,
reviste, planuri, documente. L-am trezit ușor și l-am rugat să nu mai aducă acasă
așa ceva că i se poate înscena oricând o vină și poate fi învinuit și arestat pentru
tentativă de trădare a secretelor de stat. Ei nu caută prea multe dovezi, le ajunge
un petec de hârtie pe fiecare să-l poată prezenta ca dovadă a faptei incriminate.
– M-am gândit și eu la asta Mihai dar să stau numai acolo să învăț nu pot,
simt și eu nevoia de acasă.
 244

M-am bucurat să-l găsesc ocupat cu ceva care-i place, că învață și

muncește pentru desăvârșirea pregătirii lui. Parcă s-a maturizat, are altă privire,
alt glas, altă gândire. Felicitări frate! Ai intrat cu dreptul în rândul adulților, adio
copilărie... Am plecat apoi la Rafinăria Brazi din sud-vestul Ploieștiului. Știam că
este încă sub control sovietic. Ăsta era și scopul. Nu mă va căuta nimeni la el
acasă. Fosta rafinărie Creditul Minier din 1933, distrusă aproape în totalitate în
bombardamentele din 1943-1944, era acum în plină dezvoltare și modernizare.
M-am prezentat la serviciul personal unde am dat documentele de studii și
certificatul eliberat de domnul Matei. Când a văzut certificatul, șeful cadrelor a
făcut ochii mari și s-a schimbat la față, a devenit mai primitor, cu o voce mai
blândă, mai atent la ce-i spuneam... Mi-a dat să aleg între șef de laborator și șef
birou proiectare. Am ales șef de laborator unde mă simțeam în apele mele. Știam
de la Făgăraș că aici se aplică metode noi de absorbție și fracționare a gazelor
naturale prin care să se poată produce gazul pentru buteliile GPL auto precum și
introducerea metodelor moderne de reformare (cracare) catalică a petrolului,
așa-zisa metodă sub licență Sinclair Baker, solventarea cu furfurol a uleiurilor,
etc. La acea dată era cea mai performantă rafinărie. Rafinăria 7 a SovRom ului,
viitorul Combinat Petrochimic Brazi.
După ce mi-a făcut copii la toate documentele, m-a invitat la directorul
rafinăriei. Un om la 60 de ani, solid, cu ochii albaștri, pătrunzători care ne-a invitat
să luăm loc. S-a informat despre mine, a verificat documentele și mi-a spus clar:
– Tovarășe Trifu, aici este 80% cercetare mascată și 50% producție
clasică. Lucrăm 130%. Rușii primesc motorina și benzina din contract iar noi
pregătim rafinăria pentru producția noastră românească, după ce pleacă ăștia.
Te rog să te implici și în proiectare, să nu ne sară țevile în cap din cauza unuia
care nu știe să calculeze presiunea pe unele tronsoane. Tu când vii la treabă?
De când începem? Vii la mine în prima zi să te prezint eu. Sandu Teodor este
numele meu. Atenție! Ești încadrat șef laborator dar vei fi numărul unu la
proiectare, ne-am înțeles? Tu faci calculele.
– Peste două săptămâni vin tovarășe director. Am de făcut niște reparații
acasă care mă așteaptă de cinci ani.
– Bine. Toadere dă-i numărul tău de telefon și dacă are nevoie de ajutor vii
și-mi spui, să facă treabă bună și acasă mă, să-i arătăm noi ce înseamnă
solidaritatea petroliștilor mă, că acum este de-al nostru mă.
– Am înțeles tovarășe director. Vă rog să-mi permiteți să plec.
Am pornit motocicleta în parcare și am plecat acasă, la Pipera. Mama
Caliope mă aștepta cu sufletul la gură.
– Ce ai făcut mamă, cum a fost?
– A fost bine mamă, la miliție le-am dat actele de evidență și le-am spus
că nu voi fi niciodată colaboratorul nimănui iar la Rafinărie, la Brazi m-au primit
cu brațele deschise ca șef de laborator. Peste două săptămâni încep lucrul.
 245

– Bine mamă, bine că s-a rezolvat situația ta, nu erai nici prezent nici
absent erai fantomă mamă, fantomă...
După masa de prânz am plecat la meșterul Păun. Am stabilit cu el ca de
mâine dimineață să începem cu gardul. Am pregătit locul, am măsurat, am fost la
magazinul de fierărie din Pipera, am comandat fierul și până seara aveam totul
acasă. A doua zi a venit meșterul cu formele pentru îndoit fierul, am adus sudura
sub strat de flux cu tensiunea și intensitatea controlată (reglabilă să nu ardă) de
la atelierul meseriașilor din Băneasa, închiriat cu 25 lei pe zi, și ne-am apucat de
treabă. În două zile am terminat de sudat toate plasele, în figuri geometrice,
romburi, pătrate, dreptunghiuri, cercuri, semicercuri, o frumusețe după care le-am
fixat în sudură de mustățile din zidurile de piatră. A treia zi am înlocuit pe casă nu
una ci patru foi de tablă care corodase și lăsa să pătrundă apa la astereală. L-am
plătit pe meșter, am luat o masă bună împreună și am rămas în relații de foarte
bună prietenie, ba mai mult, mi-a cerut voie să folosească modelul meu de gard
și la alții. Cu dragă inimă, și dacă mai vrei și alte idei, stăm de vorbă nene Păun...
Joi m-am dus de am luat copiii să mă ajute la vopsit. Le-am cumpărat
vase, pensule, mănuși, șorțuri mici, scăunele pe care să se ridice să ajungă până
sus la stâlpi, le-am pregătit din scândură două scări în triunghi de 1,5 metri
înălțime cu platforme de stat ca niște trepte mai mari, abia îi așteptam. La ora
9,00 eram în curte la mama să-i scoale pe copii. Erau deja la masa de dimineață.
Le-am povestit despre ce este vorba și i-am văzut dornici de treabă pe amândoi.
Am plecat și ne-am apucat de treabă. Culori vii, mult alb, verde deschis, albastru
ciel, maron spre cafeniu, după o schiță pe care o făcusem împreună cu Eliza.
Copiii se întreceau pe ei. I-am rugat să fie fără grabă. Seara, am luat-o pe Eliza
și i-am dus la cofetăria Pescăruș în Herăstrău. Aici am dat de o altă dandana.
Vreo două familii erau la terasă și aveau vreo trei fete oacheșe cu ele. N-am
putut să-i țin pe țângăi în frâu că s-au dus să le invite la plimbare sub privirile
noastre. A venit Tudor, mi-a cerut bani, le-a cumpărat vată de zahăr, s-au învârtit
în sus, în jos, de la șosea la lac și înapoi, sub privirile foarte atente ale mamelor
lor. Erau băieții mei în al nouălea cer. Culmea, toate trei învățau, ca și ei, la
școala 163 din Calea Giulești... Măi să fie, la 11 ani? Eliza era tot un zâmbet. Nu-
i venea să creadă că la 11 ani poți avea așa atracție. La plecare și-au luat la
revedere ca îndrăgostiții în gară...
Sâmbătă am terminat de vopsit toată lemnăria casei. Băieții au plecat la
familia Tăbleț în Piața Chibrit. Doamna Caliope i-a spus doamnei Tăbleț să fie cu
ochii pe ei că parese că s-au îndrăgostit și să nu facă vreo boacănă. Duminică am
luat-o pe Eliza și ne-am plimbat cu Ford-ul prin oraș. Am fost pe itinerarul pe care
l-am făcut prima dată împreună – Gara Băneasă, Pajura, Dămăroaia, Bucureștii
Noi, Crângași, Grozăvești, Cotroceni, centru, Obor, Tei, înapoi acasă. Era fericită,
simțea că trăiește, că iubește, că-i place, că nu mai are frică, că nu mai are grija
 246

mea unde oi fi, că-i liniștită ca mamă și ca nevastă. Frumoasă, distinsă, plăcută,
avea tot ceea ce și-ar fi dorit un bărbat să găsească la o femeie.
Acasă am pregătit eu o friptură de iepure de câmp prins de tata, garnisit
cu șuncă, cu pastramă de porc afumată, înconjurat de cartofi acoperiți cu unt și
cu legume. Am asortat un vin alb, sec, de Jidvei. Au mâncat cu o așa poftă de
am rămas mirat. Doamna Caliope nu mai contenea cu laudele. Ne-am băut
cafeaua pe terasă și am depănat amintiri plăcute. Le-am prevenit să nu invite
acasă musafiri din ambasadă sau de la reviste că s-ar putea să fiu în continuare
sub supraveghere după articolele apărute în presa franceză. Cu părere de rău
dar încă câțiva ani vom trăi mai izolați, mai feriți de privirile iscoditoare.
Săptămâna următoare am reparat instalația de gaz, am cumpărat o butelie
de 50 de litri să ne țină mai mult și am păstrat-o rezervă pe cea de 20 de litri, am
modernizat boilerul să regleze focul după temperatura la care voiam să fie apa
caldă, am zugrăvit tinda casei și bucătăria, am adus niște tablouri cu peisaje de
munte și le-am poziționat pe terasă și în tindă, am mai verificat instalația de apă,
prin pod, prin magazie și am lățit aleea de intrare de la poartă să pot parca
automobilul Ford SAR V8 Fordor Sedan, albastru, cumpărat la schimb de la
tovarășul Radu de la Dudești. O zi întreagă am reglat carburatorul să consume
mai puțin că mă ucidea la pompă, 25 de litri la suta de kilometri. Am reușit să-l
cobor la 17 litri, mai mult n-am putut. Trebuia să mă duc în lung în viteza a doua
să i-o pot da pe a treia (trei erau toate) să ajung la 90 de km/h. Era o mașină
robustă, sigură, rezistentă cu un tren față solid (amortizoare, arcuri, bascule).
Zilele libere au trecut repede.
Luni, pe 30 iunie 1952, ora 7,30 m-am prezentat la poarta Rafinăriei Brazi
(SovRomPetrol Brazi, Rafinăria 7 numerotată de comisia româno-sovietică).
Portarul mi-a indicat să parchez motocicleta sau mașina pe platoul din fața
pavilionului administrativ, ca toți inginerii de aici. Șeful personalului era ocupat cu
unul aflat în control. Mi-a făcut semn să mă așez pe un scaun și să-l aștept.
– Domnule inginer să fie într-un ceas bun și pentru noi și pentru
dumneavoastră! La 9,00 mergem la tovarășul director. Uitați aici, vă rog să semnați
contractul de angajare. O să vă dau o copie după ce-l semnează directorul.
– Mulțumesc frumos, aștept afară să se facă ora 9,00 să nu vă rețin din
treabă văd că sunteți foarte ocupat.
Afară, pe bancă, era o doamnă în halat albastru, cu niște foi în mână. Mi-am
dat seama că sunt fișe de analiză a produselor petroliere rafinate. La motorină
era încercuit procentul de parafină. Mi-a sărit în ochi că depășea cu 100% nivelul
normal.
A văzut că mă uit spre fișe și a intrat în vorbă:
– Bună ziua, ori sunteți șeful cel nou de la laboratorul nostru ? Ce tânăr
sunteți! Bine ați venit! Eu sunt Maria, una din cele trei șefe de tură.
 247

– Da, încep astăzi, aștept să intru la domnul director să mă prezinte și să-

mi dea fișa postului.
– Ce bine că ați venit, de trei săptămâni le spun că ne bagă rușii în
pușcăria cu motorina asta puturoasă dar nu mă crede nimeni, toți vor să umplem
mai repede vagoanele cisternă și să le dăm analizele bune. M-am săturat.
– Trifu, Mihai Trifu mă numesc. Ce studii aveți ca șefe de tură în laborator?
– Eu am terminat facultatea de chimie industrială, Cici la fel, Matilda și
Nușa sunt laborante cu școala tehnică postliceală dar au experiență de ani buni
în secțiile de rafinare de unde le-am luat să completăm echipa.
– Ohooo, avem cu cine doamnă, avem cu cine face treabă, felicitări tuturor!
Am urcat amândoi la etajul unu la biroul directorului. Am lăsat-o pe Maria
în față să urce scările. Durdulie, pulpele groase ca ale Anastasiei, talie medie,
bust generos, păr blond spre roșcat, achii albaștri, atrăgătoare, comunicativă și
convingătoare. Când ne-a văzut directorul pe amândoi l-a apucat râsul.
– Tovarășe Trifu să nu-mi spui că este o întâmplare că v-ați găsit așa,
tam, nisam la ușa mea cu o analiză proastă pe care Maria o reclamă de vreo trei
săptămâni. Asta numai rău prevestește, o dau afară mâine să scap de ea și de
fișele ei.
– Tovarășe director, eu nu mai aduc analize bune să le atașez la facturi și
la cisterne, le dau așa cum ies. Să le modifice alea frumoase, de la contabilitate
și să și le bage la facturi. Ce vină am eu că toți se grăbesc și nu decantează cum
trebuie, nu fierb cât trebuie și nu pun soluția de parafinare prescrisă? Ce vină am
eu? Eu nu mai falsific nimic, le dau așa cum ies ca pe acestea.
– Da, tovarășe Trifu, te-ai lămurit deja, acum mergem toți trei pe traseul de
rafinare să facem cunoștință cu colegii.
Ne-am plimbat toată rafinăria, zeci de hectare. La 11 am revenit în biroul
directorului. Maria după mine. Obosită. Obosită și supărată.
– Ai cunoscut colegii din teren, ai cunoscut femeia care mă terorizează în
fiecare zi cu analizele și certificatele, vreau să găsiți cât mai repede metode și
procedee ieftine să nu ne prindă ăștia că le livrăm prostii că ne ard.
Până la 16 m-am acomodat cu laboratorul. Regula era ca laboranții să
preleveze probele, ei să numeroteze și să aducă eșantioanele (eprubetele) și să
nu plece nici o probă din laborator. După 30 de zile se sigilau în lăzi
asemănătoare cu cele de muniții și se depozitau în beciul destinat arhivei de
probe. Echipajele de laboranți de câte patru făceau serviciul în ture de 12 cu 24
de ore. Șefa de laborator, Avram Cecilia (Cici), 3 șefi de ture, făceau și ture dar
asigurau și continuitatea conducerii la programul de opt ore. Aveam în total 18
angajați, cu mine 19 din care 12 femei și 6 bărbați, eram 3 cu facultate și ceilalți
16 cu studii medii sau postliceale. Pe Cici au numit-o șefă de laborator, cu
același salariu iar pe mine șeful biroului de control-calitate cu atribuții peste
 248

laborator. Salariu bun la acea vreme, 1.800 de lei, Cici 1400, șefii de tură 1200 și
laboranții 1050 de lei noi. Toți erau foarte bine pregătiți să preleveze și să
analizeze probele. Toți erau bine intenționați și cunoșteau foarte bine procedurile
și metodele de prelevare și verificare. Am studiat toate rețetele și toate analizele
reale ale produselor.
Nu stăteam deloc bine. Era o nebuloasă între performanța instalațiilor,
exactitatea aplicării procedurilor tehnice și a tehnologiilor și pregătirea corectă a
materiei prime înainte de intra la rafinare. Am început cu Maria să experimentăm.
Două săptămâni de calcule, de analize, de verificări a eșantioanelor extrase pe
traseele de rafinare. Cici ne asigura spatele să nu fim deranjați, să putem lucra în
liniște. Am găsit șase soluții de rezolvare dar care trebuiau făcute cu instalațiile
oprite. Am întocmit memoriul pentru ședința operativă a conducerii rafinăriei. La
trei zile după ce am predat memoriul tehnic directorul a chemat în sala de
consiliu toți șefii de secții, proiectanții, șeful sectorului de întreținere și reparații,
șeful personalului, șeful serviciului economic, secretarul de partid și au fost
invitați doi șefi din Sov Rom Petrol București (compania româno-rusă care
stăpânea petrolul românesc) care lucrase, până să fie promovați, ca ingineri în
secțiile de rafinare și pe care directorul îi considera de partea lui.
– Tovarăși, v-am chemat în ședință extraordinară, urgentă și stringentă, să
vă prezint problemele care ne-au încurcat și ne încurcă de doi ani încoace să
livrăm produse de calitate, competitive și ieftine. Am bănuit mereu că ceva nu
este în regulă, tovarășa Avram m-a atenționat de multe ori că motorinele și
uleiurile nu sunt ceea ce trebuie, că suntem în pericol de a ni se opri producția.
Astăzi am înțeles care este buba și am hotărât să cer remedierea imediată a
neconformităților. Dacă nu se poate, îmi dau demisia și mă întorc în secție, de
unde am venit. Nu-i nici o supărare să nu mai fiu director dar este supărare să fiu
acuzat și condamnat de sabotaj. Uitați cum stă treaba. La verificarea cazanelor
s-a constatat că supapele de presiune nu sunt ceea ce trebuie, cracarea
catalitică nu se face la temperatura și la presiunea din rețetă. Scade presiunea,
scade și temperatura, este lege. Viteza de trecere a fracțiilor între cazanele de
extracție este mai mică decât trebuie fiindcă patru coturi mai strânse de 120 de
grade reduc viteza. Acidul sulfuric, furfurolul și soda nu se adaugă și nu intră în
reacție conform rețetei fiindcă nu au temperatura și presiunea rețetei, sub 350 de
grade și sub 1,5 bar. V-am chemat să vă informez că trebuie neapărat să
remediem toate acestea. Avem aici, șef de laborator care a proiectat, împreună
cu colegii proiectanți, rafinăria Vega, uzina chimică de la Ucea, uzina de zinc de
la Copșa Mică, uzina de produse explozibile de la Făgăraș, pulberăria Dudești
adică om care a probat că știe cum și de ce face ce face. Am toată încrederea în
el dar avem o mare problemă. Cum închidem rafinăria o săptămână? Cine ne
lasă. Cine își asumă pierderile?
 249

– Tovarășe director, sunt inspectorul Samoilă de la SovRom Petrol. Noi vă

vom acoperi o săptămână dar înaintați-ne un memoriu că s-au fisurat niște
cazane, niște conducte, ceva, nicidecum că au fost prost proiectate că intrăm toți
la apă, la canal. Faceți sesizarea azi, mâine și în trei zile să avem memoriul să-l
ducem ministrului spre aprobare. Domnule Trifu, ești sigur că astea sunt
problemele? Să nu oprim producția și să dăm de alte belele că-i gravă situația,
pușcăria ne mănâncă pe toți, nu ne iartă nimeni, ordinele vin încă de la Kremlin.
– Nu domnule inspector, am studiat toate circuitele, toate procedeele,
rețetele sunt bune dar instalațiile nu. Se pot remedia într-o săptămână.
– Tovarăși, nu știu cum s-o iau dar aici cineva trebuie să facă pușcărie. Eu
vreau vinovații să-i belesc. Cine-s ăia?
– Cine să fie Toadere, ăia de la Trust de la București, cu rusoaica aia
după care-ți curgeau ochii, ai uitat? Ia-o și bag-o unde vrei tu. Ce fel de secretar
de partid ai fost când se instalau cazanele? Ce verificai tu?
– Da tu, Sandule, tu ca director unde erai? Erai în duminica orbului mă?
– Eu am fost șef de secție rafinare Toadere, eu n-am fost nici proiectant
nici constructor. Și apoi știi ce? Nu m-am pus eu director mă, voi m-ați pus. Uite,
acum aveți motiv să mă schimbați, să scăpați de mine că v-o spun drept. Suie-te
tu mă director și gata. Lăsați-mă-ți dracului în pace. Mai am doi, trei ani până-n
pensie. Crezi cumva că vreau să-mi scrie pe pălărie director mă?
– Tovarăși, gata, este rușine, sunteți oameni cu funcții nu sunteți oricine.
Gata, haideți să rezolvăm că am avut destule reclamații de pe șantierele rusești
că li s-au înfundat injectoarele, eșapamentele, vai de ei. Bine că nu ne-a prins
iarna cu așa motorină că congela dracului pe conducte cu toată benzina de
amestec pusă în ea. Tovarășa Avram, de când ies analizele proaste?
– Niciodată n-a ieșit la parametrii caietului de sarcini tovarășe inspector
dar de vreo trei săptămâni nu se mai poate numi motorina, este o fracție mai
bunicică de păcurină limpezită. Atât.
– Gata tovarăși, liniștiți-vă. Să rămână în birou numai persoanele din
conducere, ceilalți mergeți la treabă.
Inginerii proiectanți, șefii de secții de rafinare, șefii de ateliere, secretarii de
partid n-au zis nici pâs. Au tăcut ca melcii. Au ieșit din sală cu ochii în pământ
târșâindu-și picioarele pe parchetul lustruit cu simț de răspundere.
Cici a făcut ochii mari la mine și mă întreba din priviri dacă să plecăm sau
nu. I-am făcut semn să rămână. Am rămas în birou directorul, secretarul de
partid, șeful secției întrețineri-reparații, proiectantul șef, cei doi inspectori de la
centrală veniți în control și noi doi de la laborator. Unul din ei ne-a luat în primire:
– Hai să luăm loc și s-o gândim cu cap. La minister s-a hotărât sporirea
capacității de producție cu încă o unitate de cracare catalitică și cu al doilea turn
de distilare atmosferică. Trebuie să legăm reparațiile noastre de ramificarea
 250

rețelelor spre noile capacități, să poată începe lucru la acestea, să se știe de unde.
Tovarășe proiectant, poți face asta? Nu trebuie să fie un proiect de construcție ci
doar un plan la scară a ceea ce trebuie să facem. Tovarășe Sandu, dumneata ai
curaj și ai simț să faci ceea ce trebuie, cred că îți trebuie un alt secretar de partid,
unul mai tânăr și mai inginer. Te rog să te gândești și să ne spui să intervenim
unde trebuie. Tovarășe Toader, pe dumneata ne chinuim să te promovăm. Spațiile
verzi din oraș au nevoia de o mână de fier. Haideți, la revedere și vă aștept
tovarășe director, cu tovarășul Trifu și cu tovarășul Manea, proiectantul, să ne
prezentați memoriul. Bună ziua și spor la treabă! Țineți-o așa că o țineți bine!
– Da tovarăși, vom rezolva și vom fi din nou ceea ce trebuie. Vă mulțumim
că ne înțelegeți și ne ajutați!
Am rămas pe loc eu, Cici, proiectantul și șeful de la întrețineri. Ne uitam
unii la alții uimiți dar hotărâți să facem treabă.
– Tovarăși, pe dumneavoastră mă bazez s-o scoatem la capăt. Biroul meu
este și al vostru, veniți oricând vă trebuie ceva. Aroane, să le dai oameni să
măsoare, unelte, utilaje, tot ce au nevoie să verifice și să croiască memoriul. Cici,
mulțumesc. Dacă nu erați voi nu-i credeam pe ceilalți care-mi spuneau că nu-i
bine. Hai la treabă. Orice vă trebuie vă aduc din piatră seacă mă să știți.
Ne-am pus pe treabă. Am stabilit coturile ce trebuie înlocuite și poziția
acestora față de nivelul de umplere, am comandat la uzinele Malaxa (23 August)
supape noi, la capacitatea necesară presiunii de lucru, cu recuperarea fracțiilor și
reintroducerea lor în circuit în sistem bypass, am comandat pompele și am
stabilit ce segmente de conducte trebuie înlocuite și sugrumate în secțiune
pentru menținerea presiunii pe traseu pentru a sigura viteza de transport. Am
verificat cu proiectantul și am stabilit racordările cu extinderea ce urma a începe
și a se finaliza în 14 luni viitoare cu furnal cu tot. Am pregătit memoriul și l-am
lăsat la dactilografiat și desenat. Am plecat acasă mulțumit. Pe 22 iulie 1952 ne-
am prezentat la București la Sov Rom Petrol. Ne așteptau inspectorii care ne-au
condus la biroul directorului general. Tovarășul director Sandu, eu și șeful
biroului proiectare, tovarășul Manea Pompiliu.
– Bună ziua tovarășe director! Tovarășii sunt de la Rafinăria 7 Brazi, cu
problema extinderii și a modernizării.
– Bine ați venit tovarăși, luați loc și să începem analiza. Mă grăbesc să
ajung la o ședință la tov. ministru.
Tovarășul director Sandu le-a prezentat din punct de vedere economic ce
înseamnă creșterea capacității de rafinare cu încă 35%, calitatea produselor noi
va fi mai bună, cheltuielile sunt suportabile, etc. Directorul centralei, fost director
tehnic la Rafinăria Borzești, știa foarte bine problemele tehnice. Deja era plictisit
de dizertație. După ce am expus noi tot memoriul, cu planuri în detaliu cu tot, s-a
uitat lung la noi și ne-a spus-o pe șleau:
 251

– Măi tovarăși, mă bucur că v-ați dat seama și că acum corijați un proiect

prost făcut, prost executat și cu cheltuieli mai mari decât era necesar. V-a ajutat
norocul să-l găsiți pe inginerul Trifu disponibil că altfel... dacă îl mai ascundea
Matei vreo doi ani ăia erați, pe mulți vă mânca pușcăria. Unde-i nemernicul ăla
de Tudor că se lăuda că niciodată și nicăieri nu va fi o rafinărie mai bună ca la
Brazi? Un nimeni să-mi spună mie după 30 de ani în petrol ce-i aia rafinărie?
Bine, dați-mi memoriul și mă duc eu direct la Dej, să știe el de la început care-i
treaba și să nu-l mai asculte pe unul și pe altul când recomandă specialiști în
domeniul petrolului. Sandule, săptămâna viitoare vin eu la fața locului să stăm de
vorbă și să stabilim detaliile și cheltuielile.
Am ieșit de la centrala SovRom Petrol Muntenia (Calea Griviței) tauți de
teamă, de fericire și morți de foame. Directorul Sandu, ne ia după gât și ne spune
amândurora:
– Dacă nu mergem la masă și nu ne ospătăm mor. Haideți la un local ca
lumea că merităm, am scăpat de pușcărie.
Am găsit un local în apropierea Gării de Nord spre Polizu și am intrat la
masă noi trei și șoferul, un nepot al directorului care îi era și gardă de corp,
înarmat și pregătit să intervină. Am servit vreo trei feluri de mâncare, am băut
două sticle de vin alb de Drăgășani după care ne-am dus acasă. Simțeam că
viața mea reintră în normal, că sunt util, că-mi câștig pâinea onest. Săptămâna
următoare a venit directorul centralei la rafinărie, a văzut totul cu ochii lui, a
înțeles și a decis ca peste cinci zile să începem treaba pe trei schimburi să
terminăm într-o săptămână. A apreciat corect după mintea mea. La ședința de
final din biroul directorului l-a trimis pe secretarul de partid în concediu două
săptămâni dar să-și ia toate urmele din birou să nu se mai întoarcă. Săptămâna
următoare a venit un alt secretar de partid, fost inginer la schelele de la Videle,
tânăr, vioi și foarte comunicativ, Mareș George, căsătorit, soția învățătoare, nu
au copii dar vor să aibă. I-au dat casă în Ploiești în trei zile, și-a mutat soția, toate
lucrurile și la 15 august, de Sfânta Maria, ne-au invitat în casă nouă. Întrucât ziua
sfintei a fost vineri, a organizat petrecerea sâmbătă. Am fost cu Eliza, au venit
Maria, Cici, directorul, șefii de secții, toți cu soții sau soțiile, eram mai bine de 18
persoane la masă, afară, sub un cais frumos, într-o curte bine îngrijită din strada
Teleajen, pe lângă Gara de Sud (în stânga rondului din fața gării cum stăm cu
spatele la gară). Era o atmosferă de sărbătoare, multă lume pe bulevard, tineri
frumoși ținându-se de mână, toți luminoși la față și zâmbitori, parcă te chemau la
viață. La un moment dat, tovarășul director Sandu, a ciocănit cu o furculiță într-
un pahar din cristal, să audă toată lumea și a început:
– Tovarăși, tovarășe, ridic acest pahar cu vin de Tohani în cinstea
dumneavoastră, a tuturor invitaților, în cinstea Sfintei Maria Mareș căreia îi urez
casă de piatră și fericire, în cinstea tovarășului Mareș căruia îi urez bine ai venit
 252

și să fii sigur că vei avea succes alături de noi și dumneavoastră tuturor vă

mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut până acum și pentru solidaritatea,
responsabilitatea și onestitatea cu care facem echipă împreună! Vă urez
distracție plăcută, că o merităm și să obținem rezultate bune! Vă asigur că sunt
mândru de voi toți.
– Tovarăși, vă mulțumesc din suflet că mi-ați onorat invitația și mai mult vă
mulțumesc pentru felul cum m-ați primit. Vreau să vă asigur că necazurile
dumneavoastră vor fi și necazurile mele și vreau să fiu parte la toate succesele
viitoare. Bine ați venit în casa noastră, vă urez distracție plăcută!
Am servit fripturi cu salate, pastramă de oaie și de porc, asortate cu cartofi
sau orez, prăjituri, fructe, am dansat, ne-am distrat și ne-am împrietenit. Eliza era
în al nouălea cer că a găsit o familie tânără ca noi, educată și curată din toate
punctele de vedere. S-a împrietenit cu Maria din primele discuții. Și-au propus o
întâlnire și în București. Șeful secției piroliză, inginerul chimist Victor Slăvescu,
un prieten mai vechi al directorului Sandu, m-a prins de braț, m-a luat deoparte și
m-a rugat să-i dau niște detalii despre noua instalație la care se lucrează:
– Domnule inginer, am înțeles că noua instalație de piroliză este mult
diferită de ce avem noi acum. Vă rog să nu vă supărați dar oamenii mei sunt tare
speriați, unii nici nu vor să audă că vor lucra acolo, la ”bomba cu furnal”.
– De ce domnule inginer? Ce-i sperie? Nu tot furnal este?
– Nu mă înțelegeți greșit dar au auzit de la muncitorii luați cu forța la
rafinăriile din Baku că acolo a explodat un furnal din acesta de a făcut totul praf
pe zeci de - kilometri și a omorât mai bine de 1000 de oameni. Asta-i frica lor.
– Nu trebuie să avem frică dacă calculăm corect și respectăm proiectul de
construcție. De fapt tot secretul constă în controlul temperaturii și al presiunii pe
tot traseul de rafinare din cazane și din decantoare.
– Și rușii ce au greșit domnule inginer?
– Domnule Slăvescu, suntem de vârstă apropiată, studii apropiate,
înțelegem bine ce se petrece în jur, vă rog, putem să ne spunem pe nume, fără
protocol? Slăvescu a încuviințat din cap. Uite, suntem după o modernizare a
vechii instalații de cracare, ne-a ieșit cum trebuie, probele sunt foarte bune.
Piroliza după cum știm amândoi, înseamnă ruperea sau spus tehnic, cracarea
moleculelor de hidrocarburi lichide sau gazoase pentru obținerea de olefine
necesare pentru polimerizare. Dacă cazanul sau reactorul este bine calculat
matematic pentru determinarea volumului, a mărimilor termodinamice și cinetice
specifice procesului termocatalitic, dacă proiectanții și constructorii respectă
dimensiunile și capacitățile serpentinelor, a conductelor și a coloanelor de
distilare, nu se va întâmpla nimic rău. Dacă se face iar rabat de la proiect, că a
găsit un contabil o țeavă mai ieftină, dar mai subțire în carne, atunci se pot
produce catastrofe. Dacă vrem să ajungem întregi acasă trebuie să
 253

supraveghem și să supervizăm toate elementele construite sau montate. Trebuie

să gândim că prin piroliză crește cu 40% producția de benzine, motorine și
uleiuri. Profitul va fi enorm.
– Da viața noastră nu-i importantă Mihai? Degeaba iau 1800 de lei pe lună
dacă viața îmi este pusă în pericol.
– Trebuie să izbândim Victor, nu se poate altfel. Mâine, poimâine pleacă
rușii și rămânem stăpâni pe instalație.
– Da mă, trebuie, dar tu ne-ai arătat că vor fi temperaturi de 600 la 800
grade Celsius, presiuni de la 2 la 8 bar, bombă curată pentru jumătate din Ploiești.
Mă sperie zona de radiație a cuptorului că are pereții prea subțiri iar zona de
vaporizare este bombă curată. Ați calculat bine mă? Am întrebat-o pe Maria și mi-a
spus că ea nu face calcule pentru proiectare, ea doar face analiza produselor
obținute, atât. 1000 de metri cubi la 8 bar este bombă mă Mihai, bombă.
– Am calculat Victor, am calculat. Mărimile termodinamice maxime,
echilibrul chimic, studii cinetice, dinamice, dinamica fluidelor toate sunt calculate
și răscalculate, nu te gândi la pericole, gândește-te la construcția corectă, la
exploatarea corectă și la producțiile ce le vom obține. Maria își face foarte bine
meseria în laborator. Toate experiențele de laborator le-am făcut împreună să nu
greșim compoziții, temperaturi, presiuni, etc, toate sunt corecte.
Avea toate motivele de îngrijorare. Așa cum mă întreba Victor dacă am
calculat bine ce vrem să construim, au mai fost ingineri, maiștri și chiar muncitori
care au întrebat la fel în 1983 la catastrofa de la Rafinăria Teleajen. După doi ani
de construcții, voia să fie dată în funcțiune de ziua președintelui Nicolae
Ceaușescu, la 6 decembrie 1983 (Sf. Nicolae). La proba finală, datorită unor
modificări din motive de economie ale proiectului, fără știrea proiectantului șef,
nu s-a ținut cont de grosimea, numărul de spire și rezistența unei serpentine care
a cedat, a aruncat totul în aer ucigând prin deflagrație 27 de angajați, rănind grav
alți 73 și distrugând totul pe o rază de 50 de metri. Autoturismelor din parcarea
rafinăriei le-au fost smulse plafoanele și aruncate spre râul Teleajen (articolul
Violetei Stoica din ziarul Prahova din 11 decembrie 2011 este lămuritor și pune
degetul pe rană ).
Lunile care au urmat au fost epuizante. Directorul, șefii de secții,
proiectantul, secretarul de partid, eu și șeful de la achiziții eram pe teren la
fiecare două zile. Verificam totul, măsuram, urmăream proiectul, luam probe,
stăteam de vorbă cu constructorii apoi consemnam în procesul verbal de
verificare cele constatate, măsurile și termenele următoare. M-am simțit membru
al echipei, am simțit că ceea ce fac își găsește aplicativitatea potrivită, am simțit
că am colegi, că am prieteni de încredere.
Pe 22 august ne-a vizitat Neculai cu soția lui, Olga. Se mutase de curând
în București, șef de secție la uzina Malaxa (23 august), a primit locuință într-un
 254

bloc pe Mihai Bravu, este mulțumit. Am depănat amintiri de la Ucea și de la

Copșa Mică. Unele erau adevărate aventuri tragi-comice altele mai mult amintiri
plăcute dar în toate ne aminteam de frica ce o aveam să nu fim recunoscuți și
duși în cine știe ce lagăr de muncă din marea comunitate comunistă de la
Plovdiv-ul Bulgariei la Baku, Rostov-on-Don, Vorkuta sau Hanti-Mansiisk capitala
marilor câmpuri infinite pline cu sonde în extracție a țițeiului sovietic din Siberia
de Vest.
Neculai mi-a povestit că Gheorghiu Dej a aflat și a interzis experimentele
de reeducare de la Pitești. Parte din torționarii și din doctorii care-i îndobitoceau
pe deținuți au fost deferiți justiției.
– Știi cum s-a aflat măi Mihai? Uite, un profesor din Bârlad, rudă prin
mezalianță cu Dej, a fost arestat și dus la Pitești să-l învețe minte. După opt luni
omul era terminat psihic. Fiica lui a ajuns la Dej. Dej și-a trimis oameni sub
acoperire în penitenciar, unul ca deținut și doi gardieni. În două săptămâni s-au
adeverit toate cele reclamate. A înlocuit toți șefii închisorii, a dat afară jumătate
din gardieni și a angajat alții cărora le-a spus-o clar că un om poate greși, poate
fi judecat și condamnat la ani de temniță dar nimeni, niciunde și nicicum nu are
voie să atenteze la integritatea psihică și fizică a unui condamnat. A dat exemplu
că Antonescu ne-a condamnat dar ne-a protejat de nemți, de legionari, de
torționari. Le-a pus capac măi Mihai, i-a pus în gardă că vor urma drumul Anei
Pauker cât de curând. Pe vreo 20 i-a condamnat la urgență și i-a internat tot la
Pitești, lângă vechii deținuți dar cu alți paznici.
– Cum mă să facă Dej așa ceva? Noi toți îl vedeam o sperietoare
nicidecum o speranță.
– Uite mă că dă dovadă câteodată de conștiință. Cu tovarășul Matei,
prietenul lui, cum a fost? A fost bun cu el cât și-a văzut de treabă și ne-a protejat.
Ai văzut că l-a dat deoparte? De ce? Fiindcă Matei și-a luat-o în cap. Voia ca Otu
să fie valetul lui. Uite că Otu nu-i valet, este om școlit, responsabil și un bun
anchetator, evaluator, analist economic de succes.
– Unde-i Matei acum, ce face? Știi de el?
– Este secretar de partid pe la Reșița. Are de modernizat turnătoriile. I-a
dat de treabă vreo zece ani.
– Otu pe unde o mai fi? Ai mai auzit de el?
– Este mare mă acum. Vărul meu, Traian, și el milițian cu școală nouă, a
lucrat cu el vreo trei luni în stagiatură la comerțul exterior. Îmi spunea că Otu s-a
urcat pe cai mari, pleacă în delegații în străinătate, toată ziua este prin bănci, prin
ministere, treabă serioasă. Traian este acum căpitan la miliția economică pe
București. Măi da ce bine stați voi aici în Pipera mă, liniște, lacul aproape,
verdeață cât cuprinde, tot să trăiești. La mine este prea mult ciment și prea
puțină iarbă dar asta este, nu le pot avea pe toate ca tine.
 255

– Mă nu știu cum să-ți spun da cu mine a fost om. Franc, deschis,

profesionist. Un comisar și jumătate.
Am discutat de una, de alta și ne făceam speranțe ca nu cumva să se mai
întoarcă timpurile în care am fost fugari. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne
vom reîntâlni într-o bună zi cu toții și poate ne vom reveni la bucuria de a trăi. Zis
și făcut. În septembrie, din telefon în telefon, ne-am găsit și ne-am hotărât să ne
găsim la Mândra, la Marcel și la Irina. Am plecat la drum în dimineața zilei de
sâmbăta 27 septembrie 1952. Eram în mașină cu Eliza, cu Neculai și cu Olga.
Am ajuns la Mândra la masa de prânz. În poienița de lângă casă ne aștepta
masa întinsă pe care Irina așezase bucate alese pentru asemenea întâlnire.
Surpriză! Pe lângă Marin și Ilona de la Ucea (Victoria), erau prezenți Iurie Martin
cu soția și secretarul de partid, Costache Paul cu soția. Bucuria revederii ne-a
încălzit inimile tuturor.
– Cum adicălea măi băieți să vă întâlniți voi fără mine mă? Ce am fost eu
pentru voi mă? Așa care va să zică mă? Eu care vă puneam la dispoziție cabana
să vă întâlniți cu familia m-ați uitat mă? Știți care-i pedeapsa măi băieți? Deseară
când plecăm de aici, Trifu doarme la mine, Neculai la Paul și Marin rămâne la
Marcel măi, uite așa să ne mai aducem aminte de zilele care ne-au unit și în care
am făcut treabă bună mă.
– Martine, nu zic nu dar de ce cu Trifu și nu cu mine?
– Măi Neculae, am zis că dacă tu ai fost la Dudești, ai ce vorbi cu Paul că
el a lucrat 12 ani acolo mă. Eu mai am niște întrebări pentru Mihai mă, că la unul
din cazane nu prea îmi merge treaba mă. L-am oprit de vreo trei ori mă până
acum.
Am stat la masă, Irina cu mama ei ajutate de Ilona ne-au servit exemplar,
Irina se mai văzuse cu Ilona și se purtau ca două surori. Am mâncat, am ascultat
muzica Mariei Tănase ale cărei discuri le-a adus Neculai, apoi Ionel Fernic după
discurile aduse de Eliza și ne-a apucat seara. Pe la orele 21 au venit speriați de
la uzină doi maiștri care ne-au urat toate cele bune și voiau să ne întrebe pe noi,
mai deștepții, ce se va întâmpla acum după ce i-a apucat păștia pandaliile și au
despărțit iar regiunile.
Decretul 331 din 19.09.1952, pus în aplicare la 27 septembrie, reducea
numărul de regiuni administrative la 18 dar au înființat Regiunea Autonomă
Maghiară prin comasarea a 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin
(Brașov) cu centrul administrativ la Târgu Mureș (județele Covasna, Harghita și
Mureș din anii 2020). Amândoi meșterii fiind din Harghita erau speriați că vor
reveni zilele terorii horthyste din anii 40. Nu-i suporta pe maghiari în nici un fel.
Degeaba am căutat să-i liniștim că nu mai sunt vremurile alea, că lucrurile s-au
schimbat dar noi știam că această regiune a fost înființată din ordinul lui Stalin
care i-a promis Ungariei facilități în România și a încercat să liniștească maghiarii
 256

din România cu o așa zisă autonomie locală controlată sistematic de securitatea

politică rusească.
În cartea „Administrație și politică în Regiunea Autonomă Maghiară (1952-
1968)”, prof. univ. Claudia Tișe ne lămurește:
„A fost un experiment impus de dictatorul sovietic Stalin la presiunea
liderilor comuniști de la Budapesta. Regimul din România s-a folosit de această
situație pentru a încerca să rezolve problema maghiară din Transilvania.
Înființarea Regiunii Autonome Maghiare a fost un simplu experiment politic, prin
care autoritățile române au căutat să rezolve problemele naționale implementând
modelul sovietic. Oferind minorității maghiare iluzia unei autonomii administrativ-
teritoriale și culturale reale în regiunea secuiească, până în 1953 autoritățile
române au încercat să controleze această minoritate prin intermediul influenței
pe care Uniunea Populară Maghiară a avut-o asupra locuitorilor zonei. Odată cu
dizolvarea Uniunii și asimilarea maghiarilor în Partidul Muncitoresc Român (viitor
Partidul Comunist Român), conducerea de partid s-a străduit să determine
intelectualitatea maghiară să se subordoneze politicii comuniste, sperând că în
acest fel își va întării influența și controlul politic în regiune. În nici un caz, ea nu
a intenționat să permită minorității maghiare să beneficieze de o autonomie
politică și teritorială reală, nedorind să riște imposibilitatea de a mai controla
regiunea. Această mentalitate politică se încadrează perfect în modelul sovietic,
pe care niciun stat cu democrație populară din sfera de influență a Moscovei, nu
îndrăznea să-l eludeze”.
Pentru că nu li s-a părut destul, în 1960 rupe raioanele Luduș și Târnăveni
de la Regiunea Cluj și la lipește la noua Regiune Mureș Autonomă Maghiară și
județele cu populație majoritar maghiară Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe le
ia și le lipește Regiunii Brașov (fostă Stalin). Populația maghiară a regiunii
autonome a scăzut de la 77,3% la 62,2%. Regiunea Autonomă Maghiară se va
numi mai târziu Regiunea Mureș Autonomă Maghiară care va funcționa din 1952
până în 1968.
Tot doamna prof. Claudia Tișe ne prezintă percepția populară a vremii:
Constituirea Regiunii Autonome Maghiare a fost percepută în mod diferit
de populația din zonă. Pentru românii din regiune, ea a fost privită ca o structură
administrativă care putea să le pericliteze modul de viață obișnuit. A existat
reținerea că odată cu impunerea noii conduceri administrative locale maghiare,
populația românească o să fie exclusă din viață politica și socială a regiunii.
Noua autonomie a fost privită cu reticență datorită manifestărilor naționaliste din
zonă, răspândite de anumite cecuri intelectuale maghiare, care au sperat că vor
putea transforma autonomia culturală și administrativă într-o autonomie politică.
A existat teama transformării zonei într-o regiune maghiară independentă de
administrația politică românească”. Viața politică internă și externă a Ungariei și
 257

a României au fost marcate și coordonate de interesele sovietice din regiune, iar

Moscova a impus celor două state să-și rezolve neînțelegerile pe cale
diplomatică, aplicând modelul sovietic.

Harta cu regiunile administrativ-teritoriale 1952-1968 în foto de mai jos:

Duminică după-amiaza ne-am întors în București pe ruta Mândra, Codlea,

Brașov, Săcele, Cheia, Văleni de Munte, Ploiești. Ne-am bucurat de priveliștile și
peisajele minunate ale munților, de frumusețea caselor așezate de-a lungul văilor
râurilor, de frumusețea oamenilor de la țară. Eliza cu Olga se mirau de
frumusețile întâlnite în drum.
– Uite Olga ce peisaj frumos pe versantul din stânga, vai ce culori
frumoase! Verde închis, verde deschis, roșu, galben, maron. Ce-i aici Mihai?
– Muntele Roșu Eliza, pasul dintre Cheia și Brașov. Uită-te și în dreapta să
vezi crestele ascuțite ale munților.
– Eliza, uite în față dreapta, jos, cât de mici sunt casele și animalele pe
poiană!
– Mihai, te rog frumos, unde găsești un loc de popas, vrem să ne săturăm
de aerul curat și de frumusețea de aici. Te rog!
După ce am trecut de serpentinele abrupte, am ajuns la intersecția cu
drumul ce intră în Cheia prin nord, la intrarea râului Teleajen în localitate. De aici
vedeam în vale până la turla mănăstirii Cheia. În spatele nostru, Vârful Ciucaș, în
 258

stânga Culmea Zăganu împădurite în majoritate cu brad și fag. Se simte aerul

puternic ozonat. Am scos apă cu ciutura unei fântâni și am băut cu cănile noastre
de voiaj. Rece, sățioasă, cu un miros specific de rocă calcaroasă. Am stat la
popas jumătate de oră după care am coborât pe firul apei Teleajenului și am oprit
la Mănăstirea Suzana, construită în anii 1740 de credincioasa Suzana Arsicu din
Săcele, din bârne de lemn. În 1840 biserica este reconstruită prin grija
episcopului Chesarie al Buzăului sub directa conducere a maicii starețe, Suzana
Albuleț. Frumos rânduită, vopsită în alb ca și chiliile, cu iarba, arbuștii și florile
îngrijite, un loc minunat de popas și de revenire la credința sfântă în Dumnezeu.
După ce au aprins femeile lumânări și s-au închinat la icoane, ne-am pornit la
drum și ne-am oprit în parcul din centrul orașului Vălenii de Munte (Parcul
Nicolae Iorga de astăzi) unde ne-am tras sufletul și am băut câte o cafea la ibric.
Odihniți și cu poftă de a vedea cât mai multe din mersul mașinii am pornit
la drum în jos pe Valea Teleajenului trecând prin Gura Vitioarei, Făgetu,
Măgurele, Lipănești, Boldești, Blejoi, am traversat Ploieștiul intrând pe strada
Take Ionescu, redenumită de comuniști Doftana, pe Eugen Stătescu redenumită
și ea V.I.Lenin, pe Max Schapira redenumită Krupskaia (Nadejda Krupskaia,
iubita lui Lenin) apoi pe str. Toma Socolescu, marele arhitect care a creionat
planul urbanistic al Ploieștiului interbelic, redenumită Iulius Fucik după numele
unui comunist ceh ucis de soldați când sărea gardul pușcăriei și am ieșit la
Hipodrom iar de aici am dat în șoseaua Bucureștiului. Intrigați de cât de repede
au dat uitării numele marilor oameni de cultură și au trecut la botezarea străzilor
după numele bolșevicilor am mers mai departe, să vedem ce s-a întâmplat și în
orașul nostru. Surpriză!
Zeci de străzi pe care până acum nu le observasem a avea numele
schimbate aveau plăcuțe indicatoare noi. Treceam pe străzi dar nu mă uitam pe
plăcuțe că știam locurile foarte bine. Șoseaua Jianu se numește acum
Bulevardul Generalissimul Stalin, Piața Palatului este acum Piața Republicii,
Bulevardul Carol este Bulevardul Republicii, Bulevardul I.C.Brătianu a devenit
Bulevardul Nicolae Bălcescu, Bulevardul Lascăr Catargiu este Bulevardul Ana
Ipătescu, Bulevardul Mareșal Prezan este acum Bulevardul A. Jdanov și multe
străzi cu nume de care nu am auzit niciodată în literatura, istoria sau presa
vremii. Strada Olga Bancic (Golda Bancic), Bdul Emil Bodnăraș, Bdul Gheorghe
Dimitrov, Leonte Filipescu, I.C.Frimu, Alexandru Moghioroș, Ilie Pintilie, Vasile
Roaită, Alexandru Lahovari, Bdul Kalinin și multe alte peste 160 de străzi cu
denumiri schimbate peste noapte, peste noaptea minții... Cum să schimbi tu mă,
român, numele străzii Mareșal Constantin Prezan, eroul primului război mondial,
în A. Jdanov, un general, viitor mareșal sovietic, avansat pentru crimele comise
ucigându-și soldații care se retrăgeau din tranșeele atacate de nemți și de
români pe câmpiile Harkovului?
 259

Sectoarele bucureștene au fost și ele schimbate, nu mai sunt patru culori

ca până acum, sunt opt nume noi care nu-mi spun nimic: 30 Decembrie, 1 Mai în
care este cuprinsă și strada mea din Pipera, Grivița Roșie, 16 Februarie,
V.I.Lenin, Nicolae Bălcescu, 23 August și Tudor Vladimirescu... Bucureștiul
schimbat total și dezorientat pe noua hartă. Geografie terfelită, istorie terfelită,
cultură terfelită, onoare de neam terfelită! Cât mai înghiți Doamne?
Ajunși acasă după orele 21,00 dăm de altă dandanaie. Doamnele Caliope și
Tăbleț, cu copii față-n față, căutau soluții de rezolvare amiabile. La 12 ani, băieții
au deschis ochii pe fetele cu care s-au intersectat în Herăstrău când i-am scos la
plimbare. Ce au făcut sau ce n-au făcut că mamele celor două fetițe s-au prezentat
la ușa doamnei Tăbleț să-i ceară socoteală că nu mai au liniște în case de când cei
doi le dau târcoale pe la geamuri. Le păzesc pe fete toată noaptea să nu iasă pe
geamuri și să plece hai hui pe străzi alături de trubadurii fără tihnă. Ce-i mai rău că
una dintre mame a amenințat că pune miliția pe ei că soțul lucrează acolo, la beciul
miliției, fapt ce i-a dat de gândit doamnei Tăbleț care, ca și noi, am trecut prin niște
schimbări politice de prost augur ce nu ne-au prins prea bine. Eliza îmi face semn
să-i iau eu în primire că am mare trecere în fața lor. Asta am și făcut.
– Ei dragilor, ia să auzim care este treaba cu voi. Vă rog pe amândoi să-mi
spuneți tot, fără să ascundeți ceva, fără rușine, fără rețineri, fără teama că veți
păți ceva deoarece noi, părinții și bunicii voștri, vă vrem numai binele? Nu vă
putem ajuta dacă nu știm adevărul gol, goluț. Ascult.
– Tată, nu s-a întâmplat nimic, n-am făcut nimic altceva decât să le
spunem că ne place de ele și că vrem să ne jucăm împreună. Da, ne-am dus pe
strada lor, am fluierat melodia care le place, au ieșit la geam, ne-am făcut
semne, ne-am mai întâlnit de câteva ori în colțul străzii, au fugit repede că le era
frică de mamele lor și cam atât. N-am fost noaptea așa cum zic ele. Noi nu ieșim
noaptea din casă că ne este frică de golani.
– Ele știu unde locuiți voi?
– Da, știu că le-am arătat.
– Asta-i rău. Înseamnă că, încolțite de mamele lor, le-au spus unde locuiți
ca să vină ele să vă atace.
– Dar de ce să ne atace? Ce am făcut? Nu numai noi am vrut să ne
întâlnim, au vrut și ele.
– Da tată, dar de frică au cedat și v-au vândut, au spus că voi nu le lăsați
în pace ca să scape ele de pedepse. De când locuiesc ele acolo?
– De doi ani tată, Anca a venit cu părinții din Urziceni și Laura din Videle.
Tatăl Laurei este milițian iar al Ancăi lucrează la Gara de Nord. Când ne-au
întâlnit pe stradă, în colț, lângă toneta de înghețată, nu ne-au zis nimic nici unul
nici celălalt, nici ele nu s-au ferit. Chiar tatăl Ancăi ne-a salutat, ne-a făcut cu
mâna. Care-i vina noastră? Ce greșeală am făcut?
 260

– Nu aveți vină copiii tatii, aveți doar ghinionul de a socializa cu cine nu

trebuie. Fetele n-au nici o vină dar la vârsta voastră mamele lor vă poate acuza
de vagabondaj, de tulburarea liniștii publice și de alte multe rele pentru care
puteți fi pedepsiți fără vină, chiar cu scăderea notei la purtare sau cu
exmatricularea. Sunt în clasă cu voi?
– Nu tată, sunt la o clasă paralelă, sunt tot în clasa a VI a ca și noi.
– Sunteți hotărâți să scăpați din situația asta urâtă?
– Da unchiule Mihai, sunt hotărât să pun capăt răutăților pentru care a
plâns așa de mult bunica. Nu vreau ca bunica mea să fie supărată, a fost destul
pentru altele.
– Da tată, vreau să pun capăt. Spune-ne cum să facem.
– Uite copii. De mâine nu le mai căutați în curtea școlii sau în sala de
clasă. Când vă întâlniți prima dată le rugați să nu vă mai caute fiindcă mamele lor
nu sunt de acord să fiți prieteni. Dacă ele continuă să vă caute, vă feriți să fiți
singuri, să fiți mereu în prezența a cel puțin doi, trei colegi fiindcă atunci nu au
curaj să facă nimic deoarece din dorința de răzbunare vă poate acuza de fapte
pe care voi nu le veți face și vă vor pârî la mamele lor.
– Adică ce pot face?
– Își pot rupe hainele, penarele, caietele ca și cum le-ați rupt voi și se duc
acasă să se plângă mamelor.
– Cum să facă așa ceva tată? Este posibil? Asemenea înscenare?
– Da tată, metoda nu-i nouă, a fost folosită mereu pentru răzbunări de
prost gust.
– Tată, eu am observat că Anca are în ea o răutate aparte. Dacă are
napolitane le ține ascunse, îmi dă mie o bucată mică dar celorlalți, lui Mircea și
Laurei nu vrea să le dea. Când a venit Laura cu o fustă nouă, plisată cum zice
ea, a stat vreo două zile bosumflată că ei nu i-a cumpărat maică-sa una mai
frumoasă. Este rea, eu voiam oricum să nu o mai caut niciodată. Laura nu-i așa,
pentru Mircea este o pierdere. Numai el poate decide ce va face în viitor.
– Și ce să fac Tudor, să mă acuze cealaltă de alte fapte urâte? Nu. Mai
bine încheiem și gata.
Bunicile mulțumite că s-a rezolvat, le-a dat câte o prăjitură cu frișcă și cu
vișine. Când a venit Vicențiu să-i ia cu mașina, Tudor l-a mai îmbărbătat pe
Mircea că răul va trece și vor întâlni și ei fete care să nu le aducă necazuri.
În săptămânile următoare cele două mici drăcoaice au încercat să-i acuze
de fel de fel de rele dar nu le-a mers, băieții au avut martori care să infirme
acuzele și diriginta le-a amenințat că dacă-i mai hărțuiesc vor avea scăzută nota
la purtare.
La ședința cu părinții diriginta lor le-a atras atenția că au tendința de a
acuza fără motive din invidie sau din răutate. A trecut și au scăpat. Mama Ancăi
 261

s-a uitat cam cu jind la băieți când i-a întâlnit veseli pe stradă venind de la
școală. După vreo opt ani, mama Ancăi a întâlnit-o pe doamna Tăbleț în zona
Pieței Chibrit unde și-a cerut scuze pentru ce a spus atunci, că băieții nu sunt
vinovați atât cât sunt fetele. Anca a fost o rebelă, o invidioasă și o intrigantă, s-a
mutat cu unul prin Vitan, nu mai dă pe acasă, a părăsit școala, părinții, prietenii...
Era atât de supărată încât i-a stârnit mila. Copii.
În 8 octombrie 1953 mă aflam în sectorul Izomerizare să analizăm în
comisia tehnică cauza unei avarii la un compensator de presiune. După ce am
finalizat și scriam procesul verbal de constatare, unul dintre colegi ne-a povestit
că în timp ce se afla în Germania Democrată într-un schimb de experiență, a fost
martorul unei situații pe care îi este frică să o povestească.
– Măi fraților, unuia dintre inginerii cu care lucram i-a fost împușcat fratele
în plin centrul Berlinului măi. Să vezi cum. De doi ani au crescut cotele și dările
către ruși. Pe teritoriul lor sunt cartiruiți 500.000 de ostași sovietici. Să facă față
cheltuielilor majorate, statul, de fapt partidul comunist, a mărit normele de muncă
cu 10% pentru aceleași salarii. Primind mai puțini bani la leafă, muncitorii s-au
răsculat și au ieșit în centru să-și ceară drepturile furate. Ajunși aproape de
Poarta Branderburg au fost întâmpinați de tancurile sovietice care au trecut peste
ei măi oameni buni. Au omorât vreo 50 și au rănit câteva sute. (în 2013 piața din
fața ministerului de finanțe s-a redenumit Piața răscoalei populare din 17 iunie
1953 ).
– Cum măi Vasile să pună tancurile pe ei? Ce-s câini măi?
– A pus nene Iancule, a pus tancurile pe ei. Îți dai seama la noi dacă se
răscoală muncitorii cărora le-a ciuntit salariile cu aproape 8% ce se întâmplă?
Baie de sânge fac ăștia în centrul Ploieștiului bre, baie de sânge.
– Doamne ferește Vasile, Doamne ferește!
În secțiile de extracție aromate, separare aromate, hidrofinare motorină,
desulfurare, cracare catalitică și la întreținere era o atmosferă tristă, oamenii
parcă lucrau fără voie bună, abătuți. Or fi știind toți ce s-a întâmplat la nemți? Le-
o fi frică că se va întâmpla și la noi? Am plecat abătut spre birou. La intrare în
pavilionul administrativ m-am întâlnit cu secretarul de partid. Nici el nu arăta prea
bine.
– Mihai, ce faci? De unde vii?
– Am fost cu comisia tehnică la izomerizare să vedem de ce a cedat
compensatorul ală de presiune. Tu unde te duci? S-a întâmplat ceva? Nu ești în
apele tale George. Mă sperii când te văd pe tine, reprezentantul partidului,
supărat.
– După voi veneam Mihai. Așa este, nu sunt în forma cea mai bună dar
hai în birou la mine. O cafea?
– Da, dar fără zahăr.
 262

Ajunși în birou, ne-am dat căștile și pufoaicele de protecție jos, ne-am

făcut comozi și, să avem motivul vizitei, am scos pe măsuța de lemn, ciornele
mele pentru raportul final al cercetării cauzelor ce au dus la blocarea
compensatorului și implicit la oprirea procesului de izomerizare a benzinei
(transformarea hidrocarburilor cu reacții de lanț drept în catene ramificate din
care se obțin multe alte produse petrochimice ).
– Măi Mihai, nu-i bine deloc măi. Uite, ieri seară am fost chemat la
București să dau socoteală de ce au crescut cheltuielile cu modernizarea
rafinăriei, că ne batem joc de banii poporului, că... fel de fel de acuze. Nici nu știu
ce să fac, ce să-i spun eu lui nea Sandu? Că nu-i un director bun și cheltuie
mult? Știm toți de ce și pe ce cheltuim.
– Măi George eu ți-aș spune mai multe că te văd om cu simț de
răspundere și cu scaun la cap. În alte părți este mai rău, sunt oameni anchetați,
condamnați, vai de lume măi.
– Ce știi Mihai, ce ne ascund ăștia nouă măi? De ce m-au ales să fiu
secretar de partid și mi-a dat repartiția fără să mă întrebe mă? De ce m-a dus la
școala de partid să-mi spună să păzim averea poporului, să-i omorâm pe
capitaliștii care au mai rămas în țară mă? Să se folosească de mine? Să aibă pe
cine judeca mă? Mă tu știi că eu mă simt mereu urmărit de mi-e și frică să spun
ce și cum gândesc mă? Parcă-i rafinăria mea mă, așa cred ăștia.
– Nu George, nu te-au ales la întâmplare. Tu, inginer bun la schela Videle,
iubit de sondori, aveai și ai un trecut bun, necontestat de nimeni. La rafinărie nu
puteai să aduci un tâmplar sau un cizmar și nici nu puteai să numești unul de aici
care-i știe pe oameni. Trebuia unul din afară care să pună biciul pe ei, să-i
sperie. Tu, educat cum ești, nu i-ai speriat nici nu te-ai opus când am comandat
materiale bune, țevi de calitate, cazane groase în carne, etc. să nu punem
angajații și orașul în pericol. Ei, acolo sus, sunt puși cu ochii pe jar să dea mai mult
Moscovei. Moscova are pretenții mult mai mari. A văzut că se poate și cere, vorba
aia, îi dai un deget dar el îți vrea toată mâna. Așa-i și la noi. Știi ce au pățit nemții în
vara asta? Au pus tancurile pe ei. La ei s-au răsculat măi dar la noi nu se va
răscula nimeni, fiecare va căuta să fure ceva de la alții și să se ascundă mă.
– Știu Mihai, ne-a prelucrat după evenimentele din 17 iunie din Germania
și ne-a pus să-i supraveghem pe instigatori, să-i luăm cu fulgi cu tot să nu se
întindă pecingenea. Tu știi mai multe, ai informații de la ambasada Franței, vezi
altfel lucrurile fiindcă ai prins alte timpuri înainte de 23 august 44.
– George, trebuie să căutăm cât mai repede înțelegere la șefii din centrală
care știu de anul trecut despre ce este vorba. Numai ei le pot închide gura celor
ce vor cât mai mult pentru ruși, chiar la Dej trebuie să ajungem. Hai să vorbim
deschis cu directorul Teodor Sandu, să știe cum abordează subiectele cu alții
dinafară.
 263

După ce ne-am băut cafeaua, am luat hârtiile de acoperire și ne-am dus la

director. George, spre deosebire de alți secretari de partid care intrau cu bocancii
în viața oamenilor, a bătut la ușă, a așteptat să audă intrați și am intrat.
– Ooo, da ce-i cu voi măi flăcăi? De când umblați voi împreună?
– Da tovarășe director, căutăm ceva împreună dar nu reușim fără
dumneavoastră și nici nu vrem să rămânem singuri în căutările noastre. Ne ajutați?
– Nu așa pe nevăzute măi George, hai să vedem care-i treaba mai întâi.
– Tovarășe director, i-am povestit lui Mihai și ne-am hotărât să vă
informăm pe dumneavoastră apoi să vedem încotro. Uitați cum stă treaba cu șefii
mei. Sunt supărați rău că noi cheltuim prea mult cu retehnologizarea, cu
extinderea, cu modernizarea că suntem risipitori și că vor lua măsuri imediate și
drastice împotriva noastră. Ei cred că noi am furat sau că ne-am bătut joc de
banii țării.
– Cine măi George, cine ne acuză mă și de ce mă? Ce mă, am dus ceva
acasă la noi mă? Cine-s ăștia mă? Cine-i în stare să ne judece pe noi mă?
– Tovarășe director, la ședință, de fapt zis conferință, au fost comisari
sovietici, miniștri, secretari de stat, oameni din centralele industriale și noi, vreo
200 chemați să ascultăm și să ne considerăm vinovați. Pe unii i-au lăudat, în
special pe cei din agricultură care au înființat gospodăriile agricole de stat iar pe
mulți dintre noi ne-au luat la puricat și ne-au amenințat cu judecata și cu
pușcăria. Ne-au numit trădători ai idealurilor partidului muncitor. Ne-au făcut
profitori din sudoarea poporului că vezi Doamne, ce furăm noi, furăm de la gura
lor, a oamenilor muncii care se străduiesc din răsputeri să plătească sovieticilor
datoria făcută de burghezie. Nu vă mai povestesc ce a fost la gura lor că mi-e
rușine mie darămite dumneavoastră.
– Cum mă una ca asta? Eu de ce nu știu? Eu de ce nu am fost invitat
acolo mă George că eu îs tartorul nu?
– A fost un fel de analiză cu activul de partid tovarășe director. Pe noi ne-
au acuzat mai mulți. Primul care s-a ridicat a fost ministrul colectărilor, Mihai
Dalea, care ne-a acuzat că datorită cheltuielilor noastre prea mari, sporul
financiar a scăzut, rezervele au scăzut și că cere o anchetă la noi la rafinărie. I-a
dat apă la moară lui Petre Borilă președintele comisiei controlului de stat (pe
numele real Iordan Drăgan Rusev, evreu născut la Silistra, în Bulgaria, tatăl
Iordanei și viitorul socru al lui Valentin Ceaușescu) care a amenințat că mulți or
să intre la pușcărie din rafinăriile din Ploiești că-și bat joc de poporul român
chinuit de lipsuri, că din cauza noastră o duce poporul greu și nu mai scapă de
necazuri că dacă noi nu ne băteam joc de bani, poporul trăia mai bine.
– Cum mă George să zică așa ceva mă? N-am fost mă cu proiectul la
centrala Muntenia și l-au aprobat mă? Nu erau acolo și costurile mă? Unde era
mă partidul atunci? N-a văzut mă cât costă când a aprobat?
 264

Secția Piroliză, Combinatul Petrochimic Brazi.

– Știu tovarășe director dar nu înțeleg de ce s-au schimbat așa deodată.

Ministrul comerțului exterior, Alexandru Bârlădeanu, a atras atenția că o balanță
negativă a comerțului va atrage după sine repercusiuni de la Moscova. Cel mai
rău a fost Miron Constantinescu de la comitetul de stat al planificării care a zis că
mâine, pe mine, pe dumneavoastră și pe ăla care a aprobat proiectul ne trimite
cât de curând la canal să ne băgăm mințile în cap. Singurul care a mai așezat
puțin lucrurile a fost Chivu Stoica, vice prim ministru care i-a rugat să fie calculați,
să se verifice ce s-a făcut până acum, dacă ne-am încadrat în proiect și ce mai
urmează de acum încolo. Dacă se poate face economie să se facă dar să nu
cumva să se reducă din calitate că rafinăria nu este joacă, nu este pentru un an
este pentru o viață. A cerut ajutor și ministrului metalurgiei și comerțului,
tovarășului Carol Luncear să ne dea concursul în găsirea unor soluții tehnice și a
unor produse mai ieftine dar sigure.
– Măi George ce-mi spui tu mie măi! Și eu care citeam în ziare că ne
laudă, că s-au conferit merite, medalii și Paștele mă-sii ce s-a mai împărțit acolo
 265

la Sala Palatului și când colo tu stăteai ghiocel în picioare să iei mustrări. Măi
copii, dacă-i așa hai să ne pregătim de control. Eu am să fac ședință cu șefii de
secții să le spun că nu sunt mulțumit de curățenie, că rămân cupoane de tablă și
bucăți de țevi rebut fiindcă n-au măsurat cum trebuie, mă rog, îi fac să înțeleagă
printre rânduri că vom plăti tot ce stricăm. La contabilitate le cer niște situații la zi
să știm cum stăm. Mihai să ai pregătite calculele în baza cărora am cerut
anumite dimensiuni, grosimi și alte cerințe ale unor instalații să înțeleagă de ce. I-
a spune-mi cu compensatorul care-i treaba?
– Compensatorul trebuia să se strice fiindcă supapa de reglare a presiunii
de compensare, fabricată la tovarășii sovietici s-a blocat, nu a deschis la
presiunea de lucru și a distrus membranele separatoare.
– Acum ce facem?
– Demontăm tot, scoatem membranele rupte, le înlocuim cu altele de la
Malaxa și aducem supapă de la Reșița cu care au echipat austriecii utilajele lor și
nu s-a stricat niciunul până acum.
– Și cam cât costă prostia asta, rusească?
– Cam 150.000 de lei tovarășe director.
– S-o trecem pe hârtie și să le arătăm ce înseamnă economii la unele
subansambluri sau materiale. Să le arătăm cine greșește și cine face prețurile
mari la produsele finite. Auzi tu, auzi ce le veniră lor în minte, că am furat...
– Nu a zis că am furat dar cam pe acoalea așa... Mi-era așa rușine tovarășe
director! Se uitau toți la mine ca la un hoț.
– Gata, haideți la treabă, tu George îți faci datoria și anunți la centrală că
ai stat de vorbă cu mine, adică m-ai prelucrat și așteptăm comisia de inspecție.
Am plecat la treburile noastre dar aveam o teamă permanentă că vom fi
pedepsiți pe nedrept. M-a cuprins teama că voi fi mutat iar și iar cine știe pe
unde, că iar îmi las familia fără sprijin moral, că iar se va supăra Tudor pe mine.
Nu mai aveam încrederea de care dădeam dovadă acum șase luni. Din zi în zi
observam cum cu mâna dreaptă se vrea progresul și cu stânga se opreau
cheltuielile pentru a face economii la buget. Comisarii sovietici ne supravegheau
permanent acolo, la centrul de monitorizare și planificare a bugetului țării și ne
opreau investițiile. Erau instalați în toate ministerele.
Luni, 27 octombrie, într-o zi mohorâtă, la orele 11,00 au sosit la rafinărie
șase autoturisme din care au coborât vreo 17 persoane care au urcat în
pavilionul administrativ. Au intrat direct în biroul directorului care era și sală de
ședințe. Directorul nu era în birou. George care are biroul alăturat și i-a văzut, i-a
întâmpinat și a trimis secretara după director.
Șeful comisiei era Anton Prisacă din centrala Sov Rom Petrol Muntenia.
Știam că este omul rușilor deoarece se recomanda inginer petrolist după doar
șase luni de plimbări pe la Moscova. Din comisie era câte un reprezentant din
 266

ministerul metalurgiei și construcțiilor de mașini, comitetul de stat al planificării,

ministerul finanțelor, doi din ministerul petrolului și doi profesori universitari din
nou înființata facultate de petrol și gaze din București. După ce s-a prezentat
directorul ne-au chemat pe toți șefii de secții și toți responsabilii gestionării și
funcționării rafinăriei. Ni s-a explicat scopul inspecției și am plecat fiecare cu un
delegat după noi. Cu mine au venit ambii profesori.
In biroul șefului laboratorului aveam toate dosarele cu calculele în baza
cărora s-au dimensionat și comandat utilajele, conductele, furnalele, tot. Maria,
șefa de tură ne-a ajutat cu scos și prezentat dosarele. Ne-a prins ora 22,00.
Mai aveam de verificat calculele furnalului la care aveam proiectul de la
centrală, copia fidelă a unui furnal de la rafinăria nouă din Baku la care eu am
solicitat modificări pentru care am prezentat calcule. Cei doi profesori s-au arătat
curioși la unele, satisfăcuți la altele și neștiutori la instalațiile pirolizei pe care nu
le-au învățat în facultate și aveau doar scheme de principiu nicidecum calcule de
impunere a cerințelor către cei de la proiectare. Pe teren nu s-au găsit abateri de
la proiect, materiale stricate din manopere sau alte neconformități așa că, la
orele 23.30 ne-a chemat pe toți în birou unde ne-au explicat rezultatele.
– Măi tovarăși, într-un fel se vede treaba de la București și cu totul altfel se
vede la fața locului măi. Da, mi-a plăcut ce am văzut, vă felicit pentru atâta
muncă, acum rămâne ca zilele următoare să verificăm costurile unor instalații și
materiale ca să putem trage concluzia corectă. Tovarășe Sandu, n-am știut că
ești atât de îndrăgit de subalterni. Felicitări! Ne vom întâlni cu toții joi, 30
octombrie, pentru concluziile finale. Noapte bună!
Am plecat acasă descătușat. Mi-am dat seama că toată tevatura a plecat
de la comitetul de stat al planificării care a observat la noi o scădere a profitului
net datorită masivelor investiții ce se impuneau a fi efectuate și pe care ei nu le
luase în calcul pentru următorii doi ani din cincinalul lor. Greșeală de aritmetică în
planificare sau greșeală intenționată de planificare? Undeva era o șmecherie
între comisia româno-sovietică și consiliul de stat al planificării. Cineva forța nota
în favoarea țării noastre și ascundea de ruși cheltuielile cu investițiile.
A trecut timpul și joi la orele 10,00 ne-am întâlnit în plen. Ședința de joi a
fost prezidată de directorul SovRom Petrol Muntenia București căreia îi eram
subordonați. Un inginer masiv, cunoscător, fost șef de foraj în zona Buștenari,
Băicoi, Videle și Roșiori de Vede. În preambul a explicat riscul pe care l-am
depășit livrând produse de foarte proastă calitate înainte de modernizare apoi a
apreciat proiectul corect înaintat de noi și modul cum l-am pus în operă. Necazul
de care s-au sesizat finanțiștii l-a reprezentat costul produselor, materiilor prime
și al instalațiilor comandate.
– Cum măi tovarăși, același cazan de 10.000 de litri să coste un preț
pentru unii și dublu pentru voi? Ale cui sunt învârtelile astea Sandule? Cine a
făcut prețul și l-a introdus în calcul mă? Cine Sandule?
 267

– Noi am trimis cererile de ofertă prin poștă tovarășe director general și la

două săptămâni am primit oferta. Nu am mai avut timp să solicităm și la alții
considerând atelierele 23 August, cele mai aproape de noi și cele mai
performante. Așa ne-a indicat și pe linie de partid, să luăm totul de la 23 August
și mai puțin de la Reșița. De două ori am fost atenționat telefonic să nu cumva să
comand în altă parte.
– Am luat firul furăciunii Sandule, știu cine și cum dar caracatița s-a ridicat
până lângă mine în centrală mă. De lângă mine mă i-a spus să crească prețul
că-i urgență mare și că se plătește oricât. Să-i vezi acu la pușcărie ce se mai
bucură că te-au păcălit sau că ne-au păcălit. S-au păcălit pe ei rău de tot mă
Sandule.
– Nu m-a păcălit pe mine tovarășe director general, ne-a păcălit pe toți, a
păcălit tot poporul. Care-i vina mea? Că nu știu prețurile cazangeriilor? Nu mă
interesează cât timp partidul veghează și le confirmă prețurile.
– Da mă, ne-am lămurit. Vedeți-vă-ți de treabă ca și până acum și să știți
că faceți ce trebuie. Acum vă rog să mergeți fiecare la treaba lui, rămân în sală
directorul rafinăriei, secretarul de partid, Mareș, tovarășii Manea, Trifu și
Slăvescu. Să vină și tovarășii profesori universitari.
– Măi tovarăși, am fost sesizat că dumneavoastră toți, ca echipă ați
demonstrat că știți să calculați totul foarte bine, să proiectați și să puneți în operă
ditamai rafinăria măi. Aici este mai mult ca la Borzești măi tovarăși. Uite,
tovarășul Matei, decanul facultății de Prelucrarea Țițeiului din Institutul de Petrol
și Gaze București, împreună cu cei doi profesori care au fost în control, vă roagă
să faceți parte din corpul didactic și să luați niște ore de importanță majoră pentru
studenți dar și pentru noi, care trebuie să formăm viitorii ingineri petroliști. Nu vă
întreb dacă vreți sau nu vreți, vă dau dispoziție ca până pe data de 15 noiembrie
să vă faceți graficul în așa măsură încât tovarășul Mareș să predea ore de foraj,
tovarășul Manea ore de proiectare instalații de rafinare, tovarășul Slăvescu orele
de cracare naturală și catalitică iar tovarășul Trifu orele de calculul și
dimensionarea instalațiilor de foraj, de extracție și de rafinare. Știu, este greu, dar
și facultății îi este greu cu profesori fără experiență. Să știți că voi avea grijă de
plata cum se cuvine a orelor pe care le veți preda, salariile le luați de aici, în
aceleași condiții.
Ne-am luat la revedere, decanul ne-a invitat să trecem pe la ei în zilele
următoare să ne prezinte facultatea iar cei doi profesori titulari erau fericiți că vor
avea colegi care să vorbească pe limba lor.
– Ei măi George, vezi mă că dracu nu-i așa de negru măi? Uite, în loc să
mergi la canal acum mergi la facultate mă, dar pe ușa din față mă, ca profesor.
Măi tovarăși, uitați care-i treaba, vă veți face voi profesori universitari dar să nu
vă pună dracu să mă lăsați în fundul gol că vă nimicesc mă, ați auzit? Voi, ca și
 268

mine, suntem proprietatea acestei rafinării măi, rafinărie care va fi cea mai
tehnologizată din țară măi. Până nu-i gata și nu se văd roadele unui an fiscal
încheiat nu pleacă unul de aici mă, să vă fie clar. Gata, haideți acasă că ne-a
ajuns. Din deținuți în eroi, din stigmatizați în adulați, dă-o încolo de treabă că ne-
au zăpăcit de tot.
Am ajuns acasă în jurul orelor 17,00. Obosit dar fericit. Doamna Caliope s-
a grăbit să-mi așeze masa. Parcă nici foame nu îmi mai era de bucurie că am
scăpat de verificările comisiei pe care o credeam că este împotriva noastră.
– Mamă te rog să o așteptăm și pe Eliza, să nu mănânc singur.
– Da mamă, dacă mai poți aștepta este numai bine. Vezi tu ăla micu că nu
știu ce are, este cam supărat.
M-am dus în camera lui. Citea poezii de Vasile Alecsandri. Era bosumflat.
– Ce face băiatul tatii? Toate bune cu el?
– Nu prea sunt bune tată. Am luat nota șase la literatură. A avut dreptate
tovarășa profesoară, nu poți să iei nota zece dacă n-ai citit tot ce a scris poetul
sau scriitorul respectiv. Eu știam doar Dan, căpitan de plai, Peneș Curcanul și
Hora Unirii dar din Cântec ostășesc, Hora la Plevna, Sergentul, Țara, Ștefan
Vodă și codru nu știam nimic. Așa îmi trebuie dacă mă iau după Mircea. A zis el
că învață trei și eu trei, că-i deajuns, dar n-a fost. Pe el nu l-a ascultat, are un
nouă, eu acum am un nouă și un șase, îmi mai trebuie trei de zece.
– Vezi tu măi copilul tatii că meritele se câștigă și se mențin greu? Acum
mă crezi de ce mă lupt cu toate alea să le pot da tuturor răspunsul corect? Nu fii
supărat, învață și dovedește cine ești, meritele îți vor fi recunoscute. Cu fetele
cum mai stai?
– Ei măi tată, ce fete mă, de fete îmi arde mie acuma? Am scăpat de Anca
și acum se ține o colegă de clasă după mine dar nu i-am dat de înțeles nimic. Îmi
tot trimite bilețele în penar.
– Nu-i frumos băiatul tatii. Dacă o fată te place și vrea să-ți fie prietenă să
n-o refuzi că-i urât. Fiți prieteni cuminți că vei vedea pe parcurs dacă merită sau
nu, dacă o s-o placi și o să te placă, abia după asta iei o decizie. Ție îți place de
ea? Poți s-o descrii?
– Îmi place tată dar îmi este frică. Bunica lui Mircea ne-a explicat că tu și
unchiul Vicențiu ați fost niște ingineri deștepți în regimul trecut, că ați fost
pedepsiți pe nedrept de cei care ne conduc acum și că s-ar putea ca și noi să fim
trecuți pe listele nu știu cui să ne pedepsească, așa-i? Dacă-i fac rău cu prietenia
mea?
– Nu-i chiar așa tată. Da, eu și cu Vicențiu am reprezentat armata română
în contractele cu industria pentru achizițiile necesare frontului și ne-au învinovățit,
drept pentru care am fost dați la o parte și mutați prin toate părțile. El a fost
judecat și condamnat cu suspendare dar cu domiciliu forțat, controlat, eu nu am
 269

fost judecat sau condamnat dar am fost ascuns privirii celor care mă căutau să
mă ducă în lagăr la ruși să lucrez pentru industria sovietică. Am avut noroc cu
conducători care au iubit și iubesc România și m-au ținut acasă. Uite, acum nu
mă mai ascund, locuiesc cu voi ca orice familie normală, a trecut dar, mai sunt
oameni care mă consideră vinovat. Eu nu am vină, eu mi-am făcut datoria față
de țară cum mi-o fac și acum.
– Ei, ce-i cu voi așa de serioși măi băieți? Ori ai pățit ceva Tudor?
– Nu mamă, n-am pățit nimic, îmi explica tata ce s-a întâmplat cu el de a
fost plecat de acasă atâția ani. De la el am înțeles mai bine decât mi-a explicat
bunica lui Mircea.
– Dar de ce îți faci tu problemele astea în loc să înveți? S-a luat cineva de
tine, ți-a zis cineva ceva?
– Nu mamă, nu mi-a zis nimeni nimic, mă gândeam doar la ce s-a
întâmplat.
– Haideți la masă că îmi este foame și vreau să-mi fiți alături.
– Bine, hai la masă tată.
– Uite care este treaba, s-ar putea să nu mai lucrez la ambasadă, s-ar
părea că voi primi repartiție ca profesoară de limba franceză la Școala
Comercială nr.4 din Crângași,(Liceul Doamna Stanca de mai târziu, apoi
Tehnometal și astăzi Colegiul Carol I). S-ar părea că o să trebuiască să încep
după vacanța de iarnă. Nu prea mă simt bine după atâția ani lucrați ca jurist și
interpret în ambasada Franței dar asta este, am înțeles că acolo trebuie să fie
infiltrați spioni comuniști. Eu nu vreau să fiu spionul nimănui. Eu vreau să fiu
mamă și nevastă și atât.
– Ce bine o să mă simt cu nevasta profesoară de liceu dar să-ți spun că
eu, tot din semestrul viitor, voi preda la facultatea de petrol și gaze din București.
– Cum așa Mihai, acasă când mai vii măi bărbate, noaptea?
– Nu Eliza, vor fi toate în timp rezonabil, nu vor fi după-amiaza. Poate,
uneori, înaintea sesiunilor de examene, când trebuie să-i pregătesc, nu știu, voi
vedea, toată treaba rea este că mi s-a interzis să refuz.
Din una în alta am dezbătut mai toate problemele de familie care trebuie
să ne lege, să ne unească, să ne facă mai buni, mai performanți, mai importanți
în noua societate care începea să se creioneze cu oameni școliți, educați,
muncitori așa cum eram cei din generația mea, a anilor 1938-1940, plini de
vigoare și de dorința de a experimenta și îmbunătăți procesele tehnologice acolo
unde lucram.
Timpul trecea. M-am informat despre programa de învățământ, mi-am
făcut temele după care trebuia să creionez cursurile de calculul și construcția
instalațiilor petroliere cu pondere pe cele de rafinare – distilarea atmosferică și în
vid a țițeiului, cracarea catalitică, hidrofinarea, reformarea catalitică, cocsarea,
 270

desulfurarea, fracționarea gazelor, extracția aromatelor, fracționarea rafinatului,

separarea aromatelor și izomerizarea. Cam multe dar proiectele la care am lucrat
m-au ajutat foarte mult. Acum mai trebuia doar să încadrez cursurile în cele două
ore de predare.
Anul Nou 1953 l-am petrecut împreună cu toată familia acasă, la Căciulați,
unde am primit cetele de băieți cu plugușorul și după revelion, fetițele cu
sorcova. Toată lumea sănătoasă, bine dispusă și hotărâtă să mergem înainte.
Tata era nemulțumit că la gospodăria agricolă de stat nu mai are oameni
suficienți la lucru. I-a adus și pușcăriași, și militari dar nu-i ca atunci când îl trage
inima pe om. Acum are mai multe femei decât bărbați. Femei pe tractor, femei la
semănat, femei la prașilă, femei la recoltat, s-a săturat de gura lor. Mai au puțin
și vor fi numite șefe de ferme, atunci să vezi dandana și ceartă între ele. Mama
cu Zoe țin în frâu gospodăria proprie și grădina de legume. Ne-au luat și cele trei
pogoane de la Ceair, am rămas cu bruma de pământ de abia ai ce da de
mâncare la cai, noroc că i-a luat Ionuț la treabă la gospodărie și aduce căruța
plină cu baloți de paie de grâu de mai are puțin și umple toată șura. După cum
spune el, acolo unde muncești, de acolo mănânci, și tu, și calul.
Necazul lor este cu Andrei că nu se mai însoară. Doctorița de la spitalul
TBC de la Balotești tot îi bate apropouri Anastasiei dar nimic, nimic, dar în seara
de revelion a adus-o s-o prezinte familiei... De cum au intrat pe ușă mi-au plăcut.
– Bine ați venit copii, mă bucur că sunteți cu noi de revelion.
– Sărut mâna mamă, v-o prezint pe Ana, prietena și dacă ea vrea,
logodnica mea.
– Bună seara și bine v-am găsit! Eu sunt Ana Cocor și sunt prietena lui
Andrei și colega Anastasiei.
S-a prezentat toată lumea, inclusiv copiii apoi s-au așezat lângă
Anastasia. Mă uit la ei, tineri, frumoși, cu speranțe. Ana m-a văzut cum îi privesc.
S-a îmbujorat în obraji și s-a uitat fugar la Andrei. Eliza a surprins momentul și
s-a exprimat ca pentru toți:
– Mamă, tată, dragilor, vreau să vă mărturisesc că aici, la mamaia
Smaranda și la mama Letiția mi-am găsit alinarea, liniștea și echilibrul atunci
când simțeam că totul s-a sfârșit pentru mine. Aici am stat când mi-a fost greu,
aici m-am refugiat în zilele aprige ale bombardamentelor asupra Bucureștiului și
Ploieștiului, aici m-am refugiat când rușii atacau Pipera aeroport și Băneasa și
umblau ca bezmeticii prin toate curțile și prin toate casele, aici mi-am regăsit
echilibrul când Mihai era cu domiciliu forțat la Ucea, la Copșa sau la Făgăraș, aici
mi-am reparat sufletul în fața lui Dumnezeu când mi-a fost cel mai greu. Să vă
dea Dumnezeu viață lungă și liniștită și să vă ferească de rele! La mulți ani
mamaie, la mulți ani mamă, la mulți ani tată, la mulți ani frați, surori și cumnați!
Să dea Dumnezeu să ne găsească mereu uniți și cu dragoste unii față de ceilalți!
 271

– Mamă, tată, mamaie, cumnați și aproape frați și pentru noi, familia

Tăbleț, dumneavoastră ați reprezentat modelul nostru de referință în ceea ce
înseamnă familia, celula societății. Revelionul la care ați participat și la care
mama a apreciat-o pe Anastasia a fost momentul de cumpănă care ne-a
semnalat că în primul rând contează familia și abia după aceia serviciul,
aprecierea socială sau ce vorbește lumea. Aportul adus de Anastasia în liniștea
familiei noastre a însemnat foarte mult. Îmi amintesc când o învăța Anastasia pe
mama cum să gătească o ciorbă, o tocăniță, sarmale sau cum să frământe un
cozonac. Îmi amintesc cu drag cum făceau curățenie în casă amândouă de
parcă erau mamă și fiică și eu eram ginerele de îmi era rușine să le deranjez. Îmi
amintesc cum o aștepta mama pe Anastasia să vină de la spital după o tură de
gardă de 24 de ore. Cu sufletul la gură o aștepta să-i pună să mănânce și să o
vadă că adoarme în patul ei. Toate acestea au însemnat pentru mine o mare
transformare de la modul de viață al personalităților vremii cu valet la scară și
femeie în casă la viața tihnită și liniștită de familie în care fiecare membru are un
rolul lui. Mircea, la șase, șapte ani, când a fost obligat de Anastasia să-și facă
patul, să-și facă ordine în cameră, să curețe unde a murdărit a făcut ochii mari și a
zis că mama lui este rea. După un an a zis că mama lui l-a învățat cum să se
comporte în casă. A apreciat cum se cuvine gestul. Eu, ca ginere al dumneavoastră,
vă mulțumesc din suflet pentru cum m-ați primit, cum m-ați învățat să înțeleg lumea
și cum să am grijă de familia mea. La mulți ani sănătoși și fericiți tuturor!
– Mamă, tată, frate Mihai, Andrei, cumnată dragă, am ajuns la vârsta și la
înțelepciunea de a ne apăra ce-i al nostru într-o lume care încă nu știe ce vrea.
Am trecut prin multe. Am muncit alături de mama și am vândut legume în
Dămăroaia ani de zile. Lumea ne-a iubit. Ne aștepta să le dăm marfă proaspătă,
ieftină și bună. Am înțeles la un moment dat, când fratele Mihai mi-a explicat că
trebuie să fac ceva pentru mine, pentru viitorul meu, că trebuie să fac școala
sanitară de asistente. N-a fost ușor. Am avut de învățat de la domnul doctor
Baranga, Dumnezeu să-l ierte! Că a fost omorât de ruși sau că a murit de inimă
rea nu știu dar știu că a fost un om mare, un medic dedicat vindecării bolnavilor
indiferent de starea lor socială. Am învățat de la Floricica proceduri și metode
avansate așa cum a învățat ea la școala din Viena. Am învățat că nu contează
dacă ești sau nu ești bun în meseria ta, dacă nu te vrea sistemul, te dă afară.
Așa am plecat de la spitalul militar central. Am plecat că nu m-a vrut o doctoriță
școlită la ruși. Am plecat la spitalul TBC din Balotești. Nu știu cât rău sau cât bine
mi-a făcut dar aici am bani mai mulți și nu stau toată ziua după doctori în
operație. Au încercat să mă ia înapoi la spitalul militar dar m-am dat afectată
microbiologic și s-au lipsit. Adică le-am dat sictir. A fost foarte dezamăgit
căpitanul doctor care a venit să mă lămurească. I-am zis ceva de care s-a temut
să comenteze sau să spună mai departe: când nu va mai fi picior de rus în
 272

România mai putem sta de vorbă. Din toate cele trăite de mine am învățat multe
lucruri. Am învățat de la mamaie ce-i buna cuviință, ce-i credința în Dumnezeu și
ce-i omenia. Am învățat de la mama ce-i munca serioasă și cât de greu se
câștigă banul. Am învățat de la tata ce-i perseverența și voința de a face. Am
învățat de la Mihai ce-i încrederea de sine și încrederea în ceilalți, am învățat de
la Eliza ce înseamnă să iubești cu adevărat și să-i fii fidel unui bărbat care merită
toată dragostea, am învățat de la doamna Tăbleț ce înseamnă noblețea și etica
socială și am învățat de la soțul meu ce înseamnă cu adevărat încrederea. Vă
mulțumesc tuturor și vă urez La mulți ani fericiți!
– Văd că faceți într-un fel anume să mă scoateți la microfon și pe mine.
Da, eu ca băiatul cel mic al lui nenea Marin Trifu, am ajuns la gata 30 de ani și
am rămas tot ăla mic. Da, v-am făcut să vă gândiți cu îngrijorare la mine că nu
mă însor, că nu sunt la casa mea cu nevasta și cu copiii mei. Perioada pe care o
trăim nu este una normală, sunt schimbări de la o zi la alta. Eu care sunt la
curent cu toate știrile, trag mai repede niște concluzii. Poate până acum nu am
găsit femeia căreia să-i acord tot creditul meu. Uite, am găsit-o. Acum apar alte
probleme, ea vrea să-i fie nașă Anastasia, eu vreau să fie Eliza. Cum o rezolv?
Simplu, fac ce zice femeia că așa-i de la nașterea lui Iisus încoace. Oricum eu vă
mulțumesc pentru grija pe care mi-o purtați și vă urez tuturor un an nou, cu
sănătate și fericire! Să știți că Ana mea este de acord cu ce am spus.
Am mâncat, am băut, ne-am culcat claie peste grămadă fericiți că suntem
împreună și ne-am trezit a doua zi, pe 01 ianuarie 1953, orele 8,30, când ne
sorcoveau trei fetițe frumoase din vecini îmbrăcate cu niște cojocele deosebit de
frumoase, lucrate cu modele populare, împodobite cu canafi roșii, galbeni și
albaștri.
La mulți ani 1953! La mulți ani mare familie română!
Doamna Caliope, doamna Tăbleț, mama și mamaie, una lângă alta, aveau
lacrimi în ochi, au ridicat paharul și se uitau cu setea de părinte mulțumit la noi
toți. Ajunsesem toți la aceleași cote de apreciere, de iubire și de grijă. Mare lucru!
Nu ne-a ajuns petrecerea în familie de revelion joi spre vineri așa că am
rămas și pe data de 2 ianuarie, sâmbăta, tot acasă la Căciulați mai puțin doamna
și domnul Tăbleț care au plecat imediat după masa de prânz. După amiaza ne-a
plimbat Ionuț cu șareta în jurul lacului. O frumusețe de peisaj cu stuf și papură
uscată în toate culorile, cu jumătatea de lac înghețată spre margini, acolo unde
apa este mai puțin adâncă. Am simțit că natura, locul unde m-am născut și am
crescut, oamenii locului, sunt parte din mine și că ceva din sufletul meu rămâne
mereu aici, acasă. Când plec parcă plec mai sărac cu ceva... parcă o parte din
mine rămâne acolo, nu pleacă cu mine.
În primele zile ale lui ianuarie 1953 am avut mult de lucru. Pe lângă
atribuțiunile de organizare, coordonare și control a activității de analize de
 273

laborator, controlul calității proceselor pe flux și verificarea punerii în operă a

noilor instalații în conformitate cu proiectul aprobat, trebuia să pregătesc cursurile
pentru studenții din anii întâi până la anul patru și asta nu oricum ci cu aportul
șefului catedrei de petrochimie care coordona planul de învățământ și implicit
aproba și cursurile mele. Pe timpul colaborării noastre a trebuit să modifice el
majoritatea temelor cuprinse în plan deoarece nu mai erau de actualitate,
procesele s-au modernizat și diversificat, temele vechi se opreau doar la principii.
Scopul nostru era ca la terminarea facultății un tânăr inginer să se poată angaja
ca debutant șef de secție sau de instalație de rafinare, ca șef de lot de foraj sau
de extracție dar să fie la fel de pregătit ca cei care exploatau deja aceste tipuri de
instalații. În ședințele cu rectoratul s-a stabilit ca tot ce predăm la cursuri să fie de
actualitate și în concordanță cu tehnologia existentă în țara noastră și în
străinătate, cu accentul pe statele socialiste din CAER (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc, creat la inițiativa URSS în 1949, ca organizație economică a
statelor comuniste europene ).
Colegii mei, profesorul de foraj și extracție, George Mareș, de proiectarea
instalațiilor, Manea Pompiliu și Victor Slăvescu la procese tehnologice de
petrochimie rezonau cu cerințele actuale ale facultății și erau încântați că vor
pune umărul la formarea tinerii generații de ingineri. Toți erau hotărâți să mergem
cu predarea cunoștințelor dincolo de principii, să le stimulăm dorința de a
cerceta, de a inventa, de a găsi soluții mai bune de optimizare a proceselor.
Ajută-ne Doamne!
Eliza era în mare fierbere cu pregătirea personală în calitate de
profesoară. Pe lângă pregătirea lecțiilor în concordanță cu manualele, făcea
exerciții de încadrare în program (ce poate preda în 40 de minute și 10 minute
pentru întrebări, răspunsuri la întrebări, recapitulări) dar mai ales la alegerea
ținutelor cu care se va duce la școală.
Era atentă să se îmbrace sobru, elegant, cromatica potrivită vârstei de 37
de ani, nici prea mult roșu dar nici deloc, nici prea mult galben dar nici deloc, etc.
O măcina totuși o întrebare căreia târziu i-a găsit răspuns. De ce a fost
transferată de la Ambasada Franței așa pe nepusă masă, nu se mai găseau
profesoare de limba franceză? Ea a terminat facultatea de studii juridico-
economice nicidecum limbi străine? Cred că eu eram buba. Să nu cumva să
vând secrete prin ea, să putem fi urmăriți mai ușor, dracu să-i pieptene de
securiști și politruci cu mințile lor îmbârligate... Începusem să fim în concurență
cu petroliștii francezi, portughezi sau spanioli de când trimiteam echipe sau
specialiști prin Etiopia, prin Libia sau prin Congo. Abia peste doi ani a aflat
adevărul de la soția unui securist căreia îi pregătea fata, prin meditații
suplimentare, pentru admiterea la facultate. Aia știa totul despre noi. Multe nu le
știam nici eu despre mine. Ne povestea cu interes de parcă mai aveam ceva de
 274

câștigat. Acum soțul ei se ocupa de securitatea telefoanelor, urmărea

centralistele. După cum ne povestea ea că a decăzut de la mare șef care verifica
dosarele de cadre, la ascultat și urmărit telefoanele, chipurile la un examen de
grad a luat note așa de mici că nu merita să fie menținut în post, trebuia dus undeva
unde îl duce capul, la mult mai ușor. De atunci a început să bea, să se poarte urât cu
nevasta și cu fata, a decăzut și ca om nu numai ca funcție. Altă variantă pe care și-o
explica singură femeia era aceea că și-a făcut comuniștii treaba murdară cu el și
acum l-a dat la o parte, nu le mai este de trebuință. Așa o fi.
Tudor, care a auzit ce povestea femeia, a rămas încremenit. Ce poate
face omul pentru bani, pentru funcție, pentru putere! Cât de josnic poate ajunge
un om fără conștiință! A început copilul să judece lucrurile altfel.
Ne vedeam fiecare de treabă și eram mulțumiți. Eu mai primeam pentru
orele predate încă 800 de lei, ajungeam la 2600 de lei lunar, Eliza la 950 de lei,
un total îndestulător de 3550 de lei când salariul mediu era de 750 de lei.
Economia românească părea că s-a dezmorțit și că începe să crească. Apăreau
uzine și fabrici noi, șantiere de construcții, școli, spitale noi dar lipsa de personal
își spunea cuvântul. Marea parte a celor cu studii au fost uciși în marele război
mondial. În nevoia de a produce mai mult și mai repede comuniștii au numit în
funcții de conducere oameni fără pregătire, fără experiență, motivând că vor
aplica adliteram modelul sovietic. Nu era așa. Modelul sovietic s-a format în 33
de ani, din 1918, de la revoluția lor și până astăzi tot progrese au avut. Pe lângă
cei aproape 26 de milioane de morți în război și-au mai omorât vreo 20 de
milioane în luptele de clasă. Asta da experiență. Numai pentru colectivizarea
agriculturii au ucis peste 8 milioane de cetățeni din toate naționalitățile uniunii. Ce
modele să luăm de la ei când la noi altfel este pământul, relieful, bogățiile solului
și ale subsolului din care fură ei în fiecare zi? Acum ne fură și conștiințele? Nu se
mai satură!
La 5 martie 1953 a murit Stalin. Generalissimul Stalin. Omul care a speriat
Europa anului 1945. Născut în orașul Gori, din Georgia, la data de 18.12.1878,
fiul cizmarului Vissarion Ivanivici Djugașvili, gruzin de origine și al Ekaterinei
Geladze, osetină de origine, al doilea din cei patru frați din care trei au murit de
tineri, pe numele său adevărat, Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, și-a luat numele
de Stalin (om de oțel) după cruzimea cu care îl bătea tatăl său, un bețiv și un
nemernic fără scrupule. Ajutat de evreul David Papismedov din Gori cu bani și cu
cărți, reușește să se ridice din plebe, să urmeze cursurile seminarului teologic,
să-și scuture capul și să plece la revoluția bolșevică unde reușește să ajungă
lider stradal. Normal că după reușita revoluției, pe principiul cine strigă mai tare
câștigă, a ajuns secretar general al partidului comunist al Uniunii Sovietice, după
moartea lui V I Lenin, în 1922. (Așa au ajuns și la noi, după 1989 foarte mulți
emanați ai străzii). Eliminându-și liderii din concurență ( Lev Troțki, Beria și alții)
 275

își consolidează autoritatea cu marea epurare care și-a atins apogeul în 1937,
anul în care și ultimul învățător din vechiul regim a fost omorât sau îndepărtat din
funcție după ce i-a luat casa și i-a dat-o unui loial de-al lui. Să aibă toată puterea
în mână, din 1946, s-a autodenumit prim-ministru al Uniunii Sovietice. A condus
Uniunea Sovietică și țările satelite prin ură, teroare, frică, forța armelor și teama
gulagului. Nu cred că l-a putut iubi cineva. În teroare și-a ținut și familia. Prima
soție, Ekaterina Svanizde a murit de inimă rea după trei ani de căsătorie. Fiul lor,
Iakov, pilot militar, a murit într-un lagăr hitlerist după ce tatăl său a refuzat
schimbul de prizonieri cu nemții. A doua soție, Nadejda Allilueva, s-a sinucis în
1932, împușcându-se după o ceartă cu Stalin, lăsând orfani doi copii, Vasili, pilot
militar mort, în 1962 din alcoolism și Svetlana care a fugit în SUA în anul 1967.
Moartea lui Stalin a adus liniște în inimile multor români care se temeau de alte și
alte repercusiuni ale comisarilor acestuia. Și eu m-am bucurat mult că am scăpat
de Duhul Rău de la Est... dar m-am bucurat degeaba, copiii și nepoții lui
hoinăreau prin Europa dar în România le plăcea cel mai mult. Erau prea mulți și
prea hulpavi. Erau ca pecingenea, își întindeau antenele peste tot.
Serviciul și activitatea din facultate mergeau foarte bine. Aveam rezultate,
eram înconjurat de oameni serioși, deschiși la nou și dornici să participe și mai
mult la dezvoltarea lor personală. Am avut inițiativa și am propus rectoratului ca
studenții din anii doi și trei să facă practică în producție inclusiv cu orele de
laborator, cel puțin trei zile pe lună, prin reorganizarea calendarului și al orarului
de învățământ. Studenții au fost entuziasmați să vadă un laborator adevărat, să
vadă instalațiile de rafinare, să le înțeleagă, să nu fie străini de ceea ce învață.
Inginerii, maiștrii și muncitorii i-au primit cu brațele deschise, i-au luat în colectiv
și le-au răspuns la toate întrebările cu exemple practice. În vară, la examene s-a
văzut diferența, s-au cules roade mult mai bune, peste 80% dintre studenți au
obținut note și medii peste 8 fapt ce a bucurat decanatul și rectoratul. Noi,
profesorii externi, eram acum cei mai iubiți, cei mai căutați de studenți, pe unde
ne găseau ne întrebau câte ceva din ceea ce au văzut pe teren. La cursuri, pe
timpul predării, aveam dese exemplele din cele văzute de ei în practică. Se legau
lucrurile altfel. În luna iunie, înainte de terminarea cursurilor, am fost vizitat de o
comisie de profesori ai Institutului Politehnic București care a asistat la orele cu
studenții din toți anii de studii. Peste trei săptămâni am aflat de la secretarul de
partid, George Mareș, că voi fi transferat ca profesor titular la facultate.
Vineri, 24 iulie 1954, m-a chemat directorul la birou. În birou erau aproape
toți prietenii colegi din rafinărie. Mareș, Slăvescu, Manea, Tudor, Cici, Maria,
colega mea, contabila șefă și încă doi.
Am întârziat, vă rog să mă scuzați, știți, traficul m-a încurcat.
Vino aici, lângă mine, Mihai. Așa, în stânga mea ca întotdeauna. Măi
Mihai, tu ești la noi de puțină vreme mă dar nouă ni s-a părut că ai fost aici
 276

dintotdeauna. Tu ne-ai ajutat în doi ani cât alții într-o viață mă. Curajul tău,
experiența ta, spiritul tău de echipă ne-a făcut bine tuturor. Ne-ai învățat multe.
Uite, noi toți de aici te-am chemat să-ți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi,
să-ți urăm succes ca profesor universitar dar te rugăm ca atunci când avem
nevoie, să ne ajuți cu tot ce poți. Îți mulțumim pentru tot.
Am rămas fără cuvinte. Mi-au dat lacrimile de emoție și abia de am putut
rosti cuvintele pe care cu greu le găseam.
– Eu vă mulțumesc dumneavoastră că m-ați primit cu brațele deschise, m-
ați considerat de-al vostru fără prejudecăți și m-ați încurajat să cercetez, să
calculez și să particip la calculul și construcția acestor magnifice instalații
moderne. Nu vă pot uita niciodată pentru binele pe care mi l-ați făcut și pe care
mi-l faceți în continuare primindu-mă cu studenții în practică. Știu că drumul pe
care îl încep nu are nici piedicile dar nici bucuria izbânzii dumneavoastră.
Mulțumirea mea va fi dacă reușesc să vă asigur ingineri tineri bine pregătiți care
să vă aducă vigoarea și rezistența necesară derulării activității viitoare. Vă
mulțumesc din suflet tuturor! Vă asigur de toată disponibilitatea mea când îmi veți
solicita ajutorul. Nu voi precupeți nici un efort pentru a vă ajuta la nevoie.
– Tovarășe Trifu, eu am fost trimis de directorul general să particip nu la
despărțire ci la convingerea dumneavoastră de a face parte în continuare din
colectivul de cercetare al Centralei de Petrol și Gaze Muntenia în calitate de
expert. Ne bazăm foarte mult pe experiența, pe flerul și pe deschiderea
dumneavoastră către nou. Cu ocazia eliberării dumneavoastră din funcția de
inginer șef control calitate și analiză vă înmânez numirea în funcția onorifică de
consultant de specialitate al Centralei de Petrol și Gaze Muntenia. Vă mulțumim
și vă urăm succes!
Da, aveam trei brevete de invenții, aveam o experiență vastă în industria
chimică și petrochimică dar nu mă credeam potrivit pentru a fi profesor la
facultate. M-am despărțit greu de colegii cu care muncisem un an de zile și în
mijlocul cărora mă simțisem foarte bine, acum parcă nu mai aveam de lucru așa
mă simțeam. Da, m-am înțeles foarte bine cu rectorul Institutului de Petrol și
Gaze, cu cele două facultăți, Facultatea de Foraj-producție; Facultatea de
Prelucrare a Țițeiului, eminentul profesor univ. Sergiu Rașeev, o somitate în
domeniu, dar am înțeles că și dumnealui este mutat în altă funcție din
septembrie. De ce? Dumnezeu să-i înțeleagă pe cadriștii și securiștii ăștia! Mai
vedem ce o fi, poate o fi mai bine. Poate.
Luna august a trecut foarte repede. Și eu și Eliza ne duceam la serviciu în
fiecare zi cu toate că nu prea aveam ce face. Au fost sesiunile de restanțe la
care am participat în comisiile de examinare, am acordat note în paralel cu alți
doi profesori, abateri foarte mici unul de celălalt, m-am integrat ușor în colectivul
catedrei. Am fost bine primit de colegi, unii mă știau din facultate, alții m-au
 277

cunoscut când predam ore ca extern, important era că puteam face echipă. Am
introdus în modalitatea mea de notare grilele. Parte din ele le-am explicat
studenților, care au fost de acord. Nu toți profesorii preferau exactitatea că unii
dintre studenți mai trebuiau ajutați și sistemul de grile nu prea te lăsa dar
majoritatea, îndeosebi cei cu științe exacte, cu calcule de dimensionare, au fost
de acord.
Noul rector, tovarășa conf. dr. Alexandra Sidorovici, vedea cu ochi buni
relațiile mele cu profesorii și cu asistenții cu care făceam într-un fel echipă. Îi
plăcea tinerețea și modul cum ne implicăm să transmitem mai multe informații de
actualitate studenților. Apărea un articol în ziar sau revistă, îl analizam și fiecare
dintre noi îl prezentam ca noutate studenților dar le și explicam în detaliu ce
înseamnă noutatea respectivă. Ne simțeam în așa fel integrați în realitate, nu mai
eram în trecut doar cu niște formule chimice, procese fizico-chimice și calcule de
rezistență fără cap și fără coadă, doar pe capitole, cursuri și semestre, nu, acum
predarea era continuă și activă.
În decembrie 1954 am avut parte de surprize neplăcute. Înscris la doctorat
din luna septembrie 1952, urmând întocmai programul de prezentare a temelor
date semestrial, a articolelor și a studiilor de specialitate publicate trimestrial, am
fost anunțat că nu am prezentat studiul de fezabilitate al unei stații de epurare a
apei contaminate cu produse petroliere și mă amână din examen, mă replanifică
pentru iunie 1955. M-am dus cu programul și cu tematica la rectorat. Aici,
surpriză! Programul lor nu semăna cu al meu, avea trecute două teme în plus.
Am arătat documentele mele semnate și ștampilate din luna octombrie. Mi-au
spus că nu se poate așa ceva, eu nu am fost atent sau am încurcat documentele
de pregătire. Am solicitat să ies din programul de pregătire pentru doctorat, să nu
mai particip și să nu susțin examenul. S-au supărat, au luat-o ca pe o jignire. În
final, i-am explicat președintelui comisie, un academician de tip nou, comunist și
patriot că eu nu am nevoie de acest titlu, pot lucra ca inginer chimist sau
petrochimist oriunde. Nici așa nu a fost bine.
– Măi tovarășe, nu înțelegi că aici, în ditamai institutul trebuie să fim toți
titrați, ce nu înțelegi?
– Nu înțeleg de ce eu am un program de pregătire și dumneavoastră aveți
altul tovarășe academician. Cred că nu trebuie să răspund eu la această
întrebare. Eu am înțeles ce trebuia. Vă mulțumesc frumos. Pot să mă retrag?
– Nu tovarășe, nu poți să te retragi. Uite, cred că una din probleme este că
nu ești membru de partid. De ce?
– Nu aveam cum să fiu membru de partid tovarășe academician. Eu am
fost șeful promoției anului 1938 al facultății de chimie. Am lucrat la laboratorul de
analize al uzinelor Malaxa, am fost reprezentant militar la Arsenalul Armatei din
1941 până la 23 august 1944 apoi am fost trimis la uzina de la Ucea (Victoria),
 278

Copșa Mică, Făgăraș și într-un târziu la Rafinăria 7 Brazi. Când și cine mă făcea
pe mine membru de partid ca fost participant la înarmarea și înzestrarea armatei
regale? Nimeni. Asta este. Fiecare ne trăim amarul așa cum putem. Vă rog
frumos, să mă lăsați să mă întorc la rafinărie, să stau și să hibernez în laborator
și să nu mai atrag atenția nimănui. V-aș fi recunoscător.
– Tovarășe, cred că nu mai înțeles. Eu vreau să fii aici, printre studenți,
să-i provoci să învețe mai mult și mai bine dar să fii un exemplu de activist al
politicii noastre. Asta vreau de la dumneata. Ce-i așa greu de înțeles?
– Păi dacă nu pot fi membru de partid cum pot să le fiu exemplu de model
comunist tovarășe academician?
– Simplu. Te faci membru de partid și în iunie la anul vii și îți ridici titlul de
doctor în petrochimie. Când revii cu tema restantă, în martie la anul, atunci vom
ști că toate condițiile sunt îndeplinite. Ne-am înțeles?
– Da, am înțeles, mai rămâne să rezolv cu recomandările și cu intrarea
mea în partid. Vă mulțumesc pentru lămuriri și pentru franchețea dumneavoastră.
– Ne întâlnim în iunie la anul.
Am plecat din biroul rectoratului bulversat. Ce să fac? Să fiu membru de
partid comunist? Să rămân veșnic un refuzat că nu sunt în rând cu lumea?
Încotro Mihai? Trebuie să mă duc la Ploiești să stau de vorbă cu George Mareș.
Nu am spus nimic acasă. Eliza a văzut că nu sunt în apele mele dar nu a insistat.
Miercuri, 16 decembrie 1954, după două cursuri predate la anul II, am
plecat direct la Ploiești. Am ajuns la Brazi după ora 12. George s-a mirat să mă
vadă așa tam, nisam. I-am povestit ce am pățit și m-a rugat să-l ascult și să-l
înțeleg.
– Mihai, nu vreau să te sperii, nici să te încurajez să-ți faci nu știu ce
planuri de viitor. Problema este că nu vei scăpa de ei niciodată. Știi de ce?
Fiindcă sunt peste tot mă, sunt de sus până jos mă, n-ai cum să-i ocolești, n-ai
cum să te faci că nu-i vezi. Oriunde te-oi duce dai de ei și de ciuda lor pe noi mă.
Știi cum am ajuns eu secretar de partid? Nu știi. Să nu crezi că am vrut. La
schela Videle, după naționalizare, eu eram inginerul cu mecanizarea, cu forța
motrică cum se spunea atunci. Muncitorii mă iubeau fiindcă i-am învățat multe,
m-am purtat omenește cu ei, nu mi-am bătut niciodată joc de nimeni. Postul de
director îl pândeau trei neisprăviți care se dădeau mari luptători împotriva
burgheziei. Erau din cei ce-i agitau pe muncitori la greve. Niciunul dintre ei nu
avea studii, doi erau sondori șefi de echipe și unul era maistru sondor. Au
chemat pe unii de la București care ocupase abuziv ministerul petrolului să facă
ordine că vezi doamne muncitorii nu sunt încă lămuriți ce-i cu lupta de clasă, ce-i
cu comunismul și-l vor director pe inginerul cu motricea cum ziceau ei. Eu nu
știam nimic. M-au chemat în biroul directorului unde erau toți cu ochii pe mine și
m-au luat la lămurit că eu sunt băiat tânăr, pregătit, am studii, n-am ce căuta într-
 279

o schelă, locul meu este într-o rafinărie mare unde aș avea ce face. Aici dacă
rămân voi fi acuzat că i-am servit pe burghezi și voi înfunda pușcăria. În
concluzie mi-au spus să mă gândesc și în trei zile să le spun unde vreau să fiu
secretar de partid, la Brazi sau la Borzești. O noapte întreagă am plâns cu
nevasta dar amândoi am hotărât să ne continuăm viața cu mine în libertate. Am
dat telefon că accept. M-au școlit trei săptămâni la București, mi-au împuiat capul
cu meritele tovarășilor Gherghe Gheorghiu-Dej, Maurer, Bodnăraș, Chivu Stoica
și alții de care nici dracu nu auzise. M-au amenințat că eu trebuie să văd tot, să
știu tot și să-i informez săptămânal, să fiu cu ochii pe director să nu fure, pe
agitatori să nu provoace greve, să găsesc printre muncitori susținători cu care să
întreprindem activități în sprijinul politicii partidului...
– Cum mă să te oblige mă la așa ceva? Ce-i șantajul ăsta măi George?
Așa a ajuns politica astăzi mă?
– Da Mihai, asta-i politica lor astăzi, ori ești cu ei, joci cu ei și-i ajuți, ori ești
paria, un deținut sau un deportat din motive imputabile, că uneltești împotriva
poporului.
– Bine mă și eu cum fac? Încotro s-o iau, cum să mă schimb?
– Nu Mihai, nu trebuie să te schimbi, important este să nu te manifești și
să nu vorbești împotriva lor. Ca membru de partid îți vezi liniștit de treaba ta, de
meseria ta pe care ei nu o știu și te vor lăsa în pace. Dacă cumva te împinge
păcatul să intri în concurență cu ei sau cu ai lor pentru o funcție mai importantă
te vor faulta cu dosarul de cadre, că ai servit burghezia, că nu ai origine socială
sănătoasă și atunci te pot retrograda. Acum cu cine concurezi, ce te face să fii
așa de speriat și de revoltat?
– Stai puțin George că acum îmi dau mai bine seama despre ce este vorba.
Ne-am înscris la doctorat cinci și sunt trei locuri. Gata, acum înțeleg mai bine
politica lor de cadre. L-am văzut pe unul dintre ei cerându-i informații secretarei
despre mine. Ce-l interesa pe el? Înseamnă că vrea să apeleze la pile, să elimine
concurență, gata. Eu voi renunța la doctorat și voi cere să revin în rafinărie. Aici mă
faci tu membru de partid, mă opresc din a face valuri și cred că ne va fi bine și
nouă și lor. S-or schimba timpurile, vom vedea. Cine mă poate ajuta acum?
– Numai directorul centralei te poate ajuta Mihai. Dacă nu te cere el, nu te
vor lăsa să pleci. Vorbesc cu el?
– Vorbește George. Vorbește și te rog să mă ajuți să ies din atenția lor,
să-mi văd de viață liniștit. Am un copil de crescut George, nu-l pot lăsa pe drumuri.
– Mergem acum la nenea Sandu să-l punem în temă și să ne ajute și el,
ditamai directorul care te iubește ca pe copilul lui. Știi că nu are copii nu?
– Hai. Oricum nu plecam până nu-l vizitam.
Am bătut la ușă și am intrat după ce i-am auzit vocea baritonală cu poftiți
la noi vă rog. Era în birou cu Slăvescu și cu Manea. Masa era plină de planșe cu
 280

detaliile cazanului 26 care crease probleme. Când m-au văzut s-au luminat la
față, parcă mă așteptau. Pompiliu Manea s-a repezit la mine și m-a luat în brațe.
– Oooo! Bine ați venit domnule profesor! Te-a chemat George mă? Ți-a
spus că ne-am blocat mă?
– Mihai tată ia loc și ascultă mă ce zic ăștia doi că-i bat nu alta. De ieri
seară mă fierb în foi de varză mă nu alta.
– Mihai, bine ai venit în primul rând! Cazanul strangulează debitul și
generează mai mult levigat toxic decât de obicei. Am înlocuit supapa de bypass.
Am înlocuit conducta de revenire și control presiune. Nimic. E ceva ce ne scapă.
L-am chemat pe tovarășul Nedelcu din centrală. A analizat, s-a sucit, s-a-nvârtit,
nimic, nu știe nici el. Zicea să căutăm vinovații din schimbul în care s-a produs
avaria că atunci s-a întâmplat ceva. Asta-i rezolvarea?
– Victore știi că am mai vorbit noi că piroliza poate deveni o bombă dacă
nu o controlăm. Nu-i glumă.
– Geoge tu ce zici să facem mă? Tu trebuie să ai soluții că doar ești
secretarul nostru de partid.
– Tovarășe director eu zic să-l sunați pe tovarășul director la centrală și
să-l rugați să ni-l aducă pe Mihai înapoi. Dacă o mai ținem așa cu domnul
Nedelcu, cu nu știu cine mai vine, mâine, poimâine sare furnalul în aer și adio
Ploiești, vine noaptea peste România.
– Mă tu ai dreptate măi George, acum în sun. Mihai ești de acord să vii
înapoi copile? Nu ne lăsa.
– Da domnule director, vreau să vin înapoi. Acolo predau lecții dar aici pun
în practică ceea ce știu.
Tovarășul director Sandu a ridicat receptorul, i-a cerut centraliste cu șeful
cel mare:
– Tovarășe director nu-i glumă. Aici mai are puțin și sare totul în aer. Nu
am voie să opresc rafinarea, nu am voie să opresc livrarea, am voie doar să văd
cum totul se apropie să sară în aer. Da, Slăvescu este lângă mine. Da, Și
Manea. Nu. Am primit cazanul gata făcut, noi doar l-am instalat. Da, conductele
sunt la diametrele din proiect. Nu. Nu avem nici o propunere. Tovarășul Nedelcu
nu v-a propus nimic? Da, a venit acum o oră, l-a chemat Mareș. Da, este cu noi
aici la masa de lucru. Poftiți. Mihai, vorbește te rog cu tovarășul director.
– Am onoarea să vă salut tovarășe director general! Da, am aflat despre
ce este vorba, trebuie șuntată instalația să n-o oprim și să secționăm cazanul.
Nu. Nu există altă soluție. Da, voi rămâne aici oricât este nevoie de mine dar
vorbiți dumneavoastră la institut să mă înlocuiască. Da, vreau să revin la
rafinărie. Vă mulțumesc. Poftiți tovarășe director, vorbiți dumneavoastră.
– Vă rog tovarășe director, da, vă sunt recunoscător. Nu. Nu va fi
nicidecum rău pentru el. Este fratele și colegul nostru. Vă mulțumesc din suflet.
 281

Am rămas cu toții să găsim și să dispunem în maximum trei ore ce să

facem. L-au chemat pe Tudor de la întreținere.
– Tudore, pregătește echipa mare de sudori, pregătește autospecialele de
pompieri pline cu apă pentru răcire, pregătește echipa medicală și ambulanțele
să fie lângă noi, pregătește lăcătușii, instalatorii și electromecanicii, la ora 17,00
ne întâlnim cu toții la cazanul 26, ăla cu avaria.
– Am înțeles tovarășe director. Am înțeles. Dacă-i și Mihai aici este de rău.
Ne-am echipat ca pentru intervenție la avarie, cu costumele de azbest, cu
căștile pe cap, cu stațiile radio la piept și la 17,00 am fost pe platoul betonat din
fața cazanului 26. Victor Slăvescu i-a pus pe toți în cunoștință de cauză și le-a
explicat cum vom acționa, ce reguli de securitate vom respecta, cum vom acționa
în caz de avarie majoră sau pericol de explozie, ce soluție utilizăm pentru
prevenirea incendiului, etc. Toți erau ochi și urechi. Se închid vanele, se face
bay-pas între intrare și ieșire, se mută totul pe cazanele 21 și 25, construite de
noi și se intervine la 26. Se taie capacul, se intră înăuntru și se verifică apoi se
înlocuiesc membranele sparte sau deformate cu altele făcute la Reșița, se
înlocuiesc cele șase supape cu altele noi, de Reșița, se sudează capacul și se
face proba. Am început treaba la 17,15. La 18.00 au sosit de la București
directorul centralei, domnii Nedelcu și Ispas și domnul academician președintele
comisiei de doctorat care era chipurile expert. Se uitau, întrebau în stânga și în
dreapta, voiau să se lămurească unde-i buba. Am ieșit din cazan la 19,32. Negru
de țiței și de fracții bituminoase. Am scos 7 membrane pe care le-am așezat pe
beton. Slăvescu a pus să se spele cu soluție calcinată. 5 erau încovoiate, rupte
lângă punctele de prindere, ciuruite la mijloc. Două erau deformate, supte și
ciuruite în mijloc. Directorul Sandu a pus să se facă fotografii cu fiecare în parte,
cu numere lângă ele ca la fotografiile făcute de criminaliști. Directorul centralei
era negru de supărare. Academicianul nu avea cuvinte, doar se mira de tot ce
vedea. La orele 21,17 am terminat și am deschis circuitul prin cazanul 26. În 15
minute a intrat în regimul de sarcină. Funcționa perfect, toate presiunile și
temperaturile se mențineau în limitele nominale, levigatul s-a stabilizat și el la
debit minim. Ne-am dus să ne schimbăm și ne-am adunat în biroul directorului la
orele 22,00. La masă erau deja directorul centralei, inspectorii Nedelcu și Ispas,
academicianul și rectorul institutului, doamna dr. Alexandra Sidorovici. Au venit și
cei doi profesori de petrochimie care participase la ancheta de anul trecut,
oameni cu scaun la cap și cu expertiză. Am intrat în birou toți odată, eu, George,
Manea, Slăvescu, Tudor și ne-am așezat pe scaune. Directorul centralei m-a
invitat în capul mesei.
L-a rugat pe domnul director Sandu să-mi dea schițele cazanului.
– Ei, uită-ne ajunși și în pragul prăpastie măi tovarăși. I-a spune tovarășe
Trifu, unde-i buba.
 282

– Tovarășe director general, proiectul, schițele, calculele sunt corecte.

Materialele de construcție ale membranelor nu respectă condițiile de calitate, de
rezistență, de elasticitate și nu preiau eforturile hidraulice ale instalației.
– Cum adică măi tovarășe?
– Știți și dumneavoastră că uneori procesele termohidraulice sunt de
necontrolat. Sunt reacții chimice care la 60 de grade produc o presiune iar la 68
de grade o presiune de zece ori mai mare. Așa-i și aici. Dacă se cumulează
bulzuri de cocs și se încing dau peste cap toată diagrama de rafinare. La aceste
șocuri trebuie să reziste cele șapte membrane, să amortizeze aceste șocuri și să
livreze la ieșire aceiași presiune, același debit și aceiași temperatură. Asta nu s-a
întâmplat și cedând membranele, toată presiunea, toată bomba stătea în pereții
cazanului. Pentru toate cazanele am pregătit din timp membrane făcute aici la
noi, la tovarășul Tudor, în secția de reparații, cu respectarea tehnologiei și a
cerințelor impuse componentelor, din tablă de oțel aliat la Reșița, verificată în
laboratorul metalurgiei la toate eforturile calculate de noi. Cred că la uzina 23
August s-a folosit altă tablă. Asta ne-o va spune laboratorul metalurgiștilor. O
membrană este, așa cum ați văzut, o piesă de 8 metri în diametru, cu 64 de
puncte de prindere de perete, cu o elasticitate controlată la presiune. Acum, dacă
pereții cazanului au respectat condițiile de material, de grosime și de sudură a
îmbinărilor ar trebui să funcționeze cinci ani continuu, fără avarii.
– Da, am înțeles. Tovarășe Trifu, dumneata nu mai pleci de aici următorii
cinci ani până la înlocuirea și proba tuturor cazanelor de rafinare. Dumneata,
Tudor, Slăvescu și Manea rămâneți aici ca stâlpii podului peste Dunăre măi, nu
vă mai iartă nimeni, nu vă mai schimbă nimeni. Mâine după-amiază mă duc la
Dej să stau de vorbă cu el să-i pună la treabă pe ăștia care se fac că fac cazane.
Aste nu-s locomotive cu abur măi tovarăși, astea-s bombe care omoară lume
măi. Tovarășa Sidorovici, ai înțeles bre ce este aici? Ai înțeles ce trebuie să știe
studenții și profesorii bre? Dacă era Rașeev era altceva, ăla înțelegea din fașă.
Când dracu s-o-ntoarce de la Moscova? Le-a trebuit să se laude că au cel mai bun
profesor, uite, ia-l de unde nu-i acum. N-o fi la fel și la Vega, și la Borzești? Acolo
cine veghează la bunul mers al instalațiilor. Ei nu au încă instalații moderne ca ale
voastre, ei sunt încă pe vechi dar nu-s feriți de avarii și de explozii.
A doua zi, la ora 11,00 m-am prezentat la rectorat să-mi depun demisia
din postul de profesor universitar. În biroul tovarășei Sidorovici era și
academicianul care mi-a tras preșul de sub picioare, era și șeful de cadre și șeful
catedrei de petrochimie.
– Bună ziua, îmi permiteți să intru?
– Sigur tovarășe inginer, intrați.
– Tovarășe rector, vă rog să fiți de acord cu demisia mea din postul de
profesor universitar.
 283

– Nu tovarășe Trifu. Nu vă puteți da demisia. Centrala Muntenia a cerut

deja transferul dumneavoastră la Rafinăria Brazi. Unde să pun demisia dacă
sunteți deja transferat așa, peste capul nostru, peste voia noastră? Nu v-a păsat
deloc că suntem și noi pe lumea asta și că avem nevoie de dumneavoastră, ați
decis așa, singur. M-a făcut de râs pe față tovarășul director general dar nu-i
nimic, roata se întoarce. Niciodată să nu spui niciodată.
– Tovarășa rector, de când am terminat facultatea eu am lucrat numai în
cercetare și în producție. Viața m-a dus că am vrut sau nu în cele mai mari uzine
chimice ale țării, acum în rafinării. Nu zic că nu-mi place la catedră dar aici sunt
alte situații mai puțin convenabile, mai puțin de acceptat pentru mine. Mi-am dat
seama că nu prin titlul de doctor sunt mai bine situat social. Cel mai bine mă simt
respectat de colegii mei așa cum îi respect și eu pe ei, așa cum se bucură ei să
mă bucur și eu și invers. Am învățat că acolo sunt mai puțin titrat dar mai
important. Mult mai important pentru ei dar și pentru mine.
– Hei, tovarășe, unde bați dumneata apropoul?
– Tovarășe academician eu nu bat apropouri, eu am spus cum cred și
cum vreau să-mi continui activitatea. Atât.
– Oricum ne vom întâlni la anul în iunie la sesiunea de doctorat. Să nu
cumva să lipsești că te aduc cu arcanul să știi. Nu scapi de mine. Nu vreau să te
sperii dar am nevoie ca măcar trei din zece doctoranzi să fie ce trebuie.
– Dacă timpul și activitatea din rafinărie mă lasă să mă pregătesc voi veni
la examen. Dumneavoastră v-aș fi recunoscător dacă m-ați anunța dacă mi s-au
mai adăugat teme în programul de pregătire de care n-am fost anunțat. Să le
pregătesc și pe acelea.
– Cum, cum, n-am înțeles? Ce teme în plus? Ce înseamnă toate acestea?
– Mai nimic tovarășa rector. Când m-am dus pregătit de examen,
tovarășul academician m-a anunțat că sunt descalificat că nu am prezentat două
teme din program. Temele acelea nu erau în programul meu, erau numai în
programul dumnealui. M-a pasat la anu în iunie, dacă pregătesc toate temele...
– De ce tovarășe academician? De ce toate acestea? Știți bine câtă
nevoie am de profesori cu experiență.
– Fiindcă l-ați înscris la doctorat fără să fie membru de partid tovarășa
rector. Dacă știți că nici student nu poți fi dacă nu ești membru de partid cum ați
gândit că un profesor poate fi doctor așa, nemembru de partid?
– Da? Așa care va să zică? Lasă că se întoarce el Rașeev și o să pună la
punct treburile astea. Ce are tovarășe capacitatea intelectuală, spiritul de
inovație cu politica de partid? Omul preda chimie industrială și petrochimie
nicidecum economie politică. Acolo aveți nevoie de profesori după calapodul
tovarășului Bârlădeanu, aici, în petrol, avem nevoie de eminențe românești și
atât. Marele Edeleanu era comunist? Nu. Rașeev este membru de partid? Nu.
 284

– Tovarășă, dacă vrei să mai fii rector revizuiește-ți te rog atitudinea față
de partidul muncitoresc român altfel schimbăm foaia. El te ține în post.
Să nu mai pun paie pe foc și să n-o mai lungesc, am luat repartiția de pe
masa rectorului, am dat bună ziua și am plecat. Am ajuns acasă mulțumit că am
ieșit din atenția publică a comuniștilor vigilenți, că-mi pot vedea de meseria mea
așa, fără să fiu doctor, să rămân numai inginer cum îmi zic toți. Seara, la cină, s-
au bucurat cu toții că rămân mai jos dar mai sigur. Rafinăria are și va avea de
lucru zeci de ani viitori, aici nu se vor face schimbări dese că n-au motive. La
facultate scap acum și mă ia la verificat peste doi, trei ani când vor mai fi și alții
interesați să fie profesori, unii cu dosare muncitorești beton.
A doua zi m-am prezentat la Rafinăria Brazi, în biroul meu de la laborator.
Maria și colegii s-au bucurat să le fiu din nou alături. Știau cu toții că atunci când
o analiză de laborator nu iese bine eu mă duc să rezolv problema și sunt altfel
ascultat de ceilalți. Nu se mai simt lăsate de izbeliște.
La 08,30 m-am dus la biroul directorului știind că este ședința de informare
de dimineață. Bat la ușă, nimic. Mai bat odată. Nimic. Apare secretara cu o față
de om speriat. Mă vede și vine grăbită la mine.
– Domnule Trifu (așa îmi spunea când eram singuri, în prezența altora îmi
spunea tovarășe) este gravă situația. A murit un om, alții sunt accidentați vai
mama lor, e rău, e rău de tot. A venit și miliția, și procuratura...
– Unde doamnă, ce s-a întâmplat, cum?
– La tovarășul Tudor în secție. A murit secretarul de partid pe secție,
Săracu, ăla nou și vreo șase muncitori cazangii sunt la spital.
– Cum au făcut, ce au făcut?
– Nu știu, tovarășul director este acolo. Și tovarășul Mareș este acolo.
– Gata, gata, liniștiți-vă, o să se rezolve cumva, mă duc acolo.
Ajuns la secția întreținere dau de mulțimea de oameni care mai de care
mai speriat dar care voia să ajute. Tudor era alb ca varul, nu putea să articuleze
nici un cuvânt. M-a recunoscut Ilie, sudorul cel mai bun din atelier.
– Ce s-a întâmplat Ilie?
– Încăpățânarea și îngâmfarea domnule inginer. Când i-am spus că nu-i
bine ce face, că-i moarte curată, m-a dat afară din atelier și m-a amenințat că mă
dă afară. Na, acum. Să mă dea, dar nu mai are cine, că a murit.
– Cine mă, despre ce vorbești?
– Tovarășul Săracu, secretarul de partid, mare maistru cazangiu, s-a
apucat el cu șase oameni să decupeze cazanul de 1000 de litri de la gazele de
compensare. Cum a străpuns tabla groasă cu becul de tăiat, cum a sărit totul în
aer. A zis că l-a umplut jumătate cu apă. De unde, ce apa nu dă și ea oxigen? Nu
dumneavoastră ne-ați prezentat acum un an lecția de protecția muncii la sudarea
cazanelor, conductelor și a altor elemente prin care a trecut țiței, fracții sau gaze
 285

de sondă? Nu ne-ați arătat treaba aia cu gudroanele lipite care iau foc? Dar el nu
era aicea, el a venit luna trecută, de nu știu unde, pe post de maistru și secretar
de partid. Uite, na.
Au fost evacuați toți oamenii din hală, au verificat pompierii totul și am ieșit
afară. Directorul Sandu, cu portavocea în mână ne-a anunțat să fim în biroul lui
în cel mult 15 minute.
– Să vii și tu Ilie, și tu Trifule, Tudore adu-i pe toți care au fost în atelier în
momentul exploziei.
Ne-a adunat în biroul directorului șefii de secții și șefii ateliere de la
întreținere, erau doi procurori și trei milițieni, doi în uniformă, unul civil. Ne-am
așezat în jurul mesei de consiliu. A deschis discuția procurorul de caz, tovarășul
Pantea, om trecut de 50 de ani, procuror criminalist din 1935, neamestecat politic
nici înainte, nici după schimbarea regimului dar ca om de mare probitate
profesională și morală nu a fost înlăturat din funcție, vorba lui când ne-am întâlnit
peste vreo zece ani, eu am anchetat criminali nu oameni politici, și atunci și
acum fac exact aceiași treabă, cât oi mai putea.
– Tovarăși, din ce am văzut cu toții, fapta este clară, omor și vătămare
corporală din culpă pe fondul nerespectării flagrante a normelor de protecția
muncii. Tovarășii de la miliție au făcut fotografiile cu toate elementele cazului,
acum luăm declarațiile și tragem primele concluzii la fața locului. Tovarășe
Tudor, știai ce fac oamenii dumitale la prima oră a dimineții?
– Nu știam tovarășe procuror. Eram la piroliză. Am aflat când am auzit
explozia.
– Ce scrie regulamentul de ordine internă tovarășe director, cum se
desfășoară lucrul cu focul deschis?
– Regulamentul scrie clar tovarășe procuror, nu începi lucrul fără autorizația
de lucru cu foc deschis semnată de șeful de secție și de responsabilul cu
protecția muncii. Doar Tudor are voie să elibereze autorizația.
– Cine-i responsabilul cu protecția muncii pe secție?
– Tovarășul inginer Ichim, tehnologul șef și responsabilul cu mecanizarea.
– Ia spune tovarășe inginer când ai efectuat instructajul cu oamenii în cauză,
ce le-ai predat teoretic și practic și unde au semnat că au luat la cunoștință?
– Am avut instructajul periodic acum două săptămâni, le-am predat
regulile interne de prevenire a accidentelor la manipularea și transportul maselor
grele, primul ajutor în caz de fracturi și reguli de prevenire a incendiilor și
exploziilor la sudarea țevilor, cazanelor și altor recipiente care conțin gudroane
de produse petroliere. Poftiți fișele de instructaj cu semnăturile angajaților.
– Tovarășe director să vină cu ștatele de plată să comparăm semnăturile.
Este cineva din secție care a asistat la instruire? Poate să-mi redea cu vorbele lui
cum s-a desfășurat?
 286

– Da tovarășe procuror, Ilie mă numesc, sunt sudor la atelierul 4

întreținere. Am fost la instruire și ni s-a predat ceea ce spune tovarășul inginer.
La sudură ne-a prezentat o butelie de aragaz secționată pe interiorul căreia se
vedeau cocoloașe de gudron care nu puteau fi spălate. Ne-a explicat tovarășul
inginer că nu se pune apă că la temperatura sudurii mai mult aprinde flacăra
decât o stinge și ne-a arătat o soluție, o emulsie care stinge focul.
– Bine tovarășe, ia loc. Tovarășe Tudor, avea atelierul 4 dispoziție să
repare cazanul cu pricina? Cine a dat dispoziție? Cine a destinat oamenii și ce
măsuri s-au luat, dacă știți de ele?
– Tovarășe procuror, cazanul a fost demontat acum o lună și trebuia trimis
la cazangerie la 23 August, la București, deoarece cazanul cu pricina face parte
din lotul de cazane la care s-au constatat defecțiuni la membrane.
– Tovarășul maistru știa acest lucru? Dacă știa de ce s-a apucat el să-l
taie?
– Știa tovarășe procuror. El a fost mutat la noi acum trei luni. A lucrat 16
ani la cazangerie, la 23 August. A fost numit de centrală maistru, șef de atelier și
secretar de partid. Nu a fost de acord să trimitem cazanul la București și m-a
amenințat că mă denunță la centrală că fac mofturi și că nu economisim banii
poporului. În dimineața aceasta, la ora 7 și 15 minute a luat șase sudori și a
început lucrul la cazan fără să spună nimănui. Oamenii l-au ascultat că este șeful
lor, n-au cum să-l refuze. Tovarășul Ilie s-a opus și a plecat din atelier să se ducă
la cadre să-și depună demisia. Voia să plece la Rafinăria Teleajen de când i-a
venit noul șef. Știa că vrem să-l trimitem la școala de maiștri și dacă a văzut că s-a
ocupat postul a acceptat propunerea lui Varlam de la Vega, Teleajen cum îi spun
acum.
– Cum, vreți să-mi spuneți că a lucrat fără autorizație de lucru cu foc? Că
a pus oamenii în pericol dintr-o ambiție personală?
Nu a răspuns nimeni. Ne uitam unii la alții și ne gândeam la cei duși la
spital în stare gravă, la familiile lor, la copilașii lor rămași de izbeliște.
– Tovarăși, m-am convins, semnăturile seamănă cu cele din ștatul de
plată, instructajul s-a făcut, persoana responsabilă cu respectarea normelor de
lucru în atelier le-a încălcat flagrant punând viețile celorlalți în pericol. Tovarășii
milițieni vor lua declarațiile, vor fotografia documentele care ne interesează și
vom instrumenta cazul în categoria catastrofelor deoarece momentan avem un
mort și șase răniți. Nu știm câți vor muri în zilele următoare. Tovarășe director să
te pregătești să declari presei așa cum s-a întâmplat, să nu încerci să ascunzi
ceva sau să dai o altă interpretare cazului. Bună ziua.
Au rămas milițienii în birou și au luat declarații la toți cei de față, cei
responsabili și cei cu atribuții pe linie de protecția muncii și de prevenire a
incendiilor. Eu i-am luat pe Tudor și pe Mareș și am plecat la spital. Aici am dat
 287

cu ochii de ceea ce era mai dureros de văzut. Un muncitor și-a pierdut brațul
drept, altul brațul și piciorul stâng, altul era desfigurat la față și nu se știa dacă nu
i-au fost afectați ochii, altul cu o bucată de tablă înfiptă în pulpa piciorului, altul cu
capul spart și brațele fracturate după ce a fost aruncat de fluxul exploziei câțiva
metri. Familiile erau pe holuri plângând și blestemând sistemul care-i muncește
ore în șir fără protecție. Toți răniții erau păziți de milițieni ca nu cumva să intre la
ei altcineva decât doctorii și să-i influențeze în declarații. Rău, foarte rău. Abia
după două săptămâni au putut da declarații.
Pe 20 martie 1954 ne-au chemat în biroul directorului. Eram la masa de
consiliu toți șefii de secții, secretarul de partid, șeful personalului, contabila șefă,
responsabilul cu protecție muncii și cel cu prevenirea și stingerea incendiilor.
Tovarășul director Sandu ne-a explicat că vor veni directorul centralei, secretarul
comitetului de partid, președintele tribunalului, procuror șef, șeful miliției, procurorul
de caz și alți reprezentanți din minister. Ne-a rugat să fim politicoși, respectuoși
și să ne rezumăm la răspunsuri scurte și clare indiferent care o fi situația. La 10
fix au sosit invitații.
– Tovarășe director general bine ați venit! Personalul cu funcții de
răspundere din rafinărie este prezent la dispoziția dumneavoastră.
– Bună ziua tovarăși! Nu am venit deloc bine, vedeți cu ce echipă am venit
să anchetăm moartea unor nevinovați. Vă rog să luați loc și să dăm cuvântul
șefului tribunalului Ploiești să ne prezinte situația. Poftiți, aveți cuvântul.
– Tovarăși nu vă prezint ce s-a întâmplat fiindcă știe tot poporul din ziare,
dumneavoastră poate știți mai multe. Așa cum era de așteptat, indisciplina naște
monștri. Un om care nu ascultă de reguli, care se crede mai presus de ceilalți și
calcă în picioare toate învățămintele de securitate a muncii scrise cu sângele
multor muncitori uciși în timp și pentru care s-au făcut norme și reguli clare de
pregătire a locului de muncă, de lucru și de prevenire, ne-a adus în situația să
plătim patru pensii de invaliditate permanentă și șase pensii de urmaș pentru cei
doi muncitori care nu au mai putut fi salvați și au murit în spital. Este destul de
grav ceea ce s-a întâmplat, personal o numesc crimă și nu ucidere din culpă dar
asta este altă poveste. Acum am venit să vă spun că ministrul justiției mi-a
respins propunerea și cere toți vinovații, adică să-i cuprind în vinovăție și pe cei
care trebuiau să asigure să nu se întâmple așa ceva. Îmi pare rău să o spun dar
așa s-a decis. Toți șefii lui pe cale ierarhică vor fi judecați și condamnați pentru
neglijență gravă în serviciu. Tovarășe director general, vă rog să numiți un
înlocuitor pentru tovarășul Sandu. Tovarășii Sandu și Tudor vor fi arestați și
cercetați în stare de arest.
– Tovarășe președinte, eu consider arestarea lui Sandu și a lui Tudor ca
abuzivă. Da, cât timp va fi cercetat va fi la dispoziția organelor și va fi înlocuit dar
nu sunt de acord cu arestarea lui.
 288

– Așa am primit ordin tovarășe director general. Dacă nu credeți sunați-l

pe ministrul justiției, pe tovarășul Anton Tatu Jianu și vă convingeți. Credeți că eu
am fost de acord? Mi-a spus clar că dacă țin la viața mea să-l ascult.
– Tovarășe director general, eram sigur că mă vor aresta. Știam că vor
încerca să acopere carența și grandomania de partid pe linie de cadre. M-a
întrebat cineva dacă sunt de acord cu numirea tovarășului Anton Săracu pe
postul de maistru principal și șef al atelierului 4? Nu. M-a întrebat cineva de ce
este numit un secretar de partid care nu cunoaște secția, atelierul și oamenii lui?
Nu. Cine-i vinovat? Sandu că nu și-a depus demisia când s-au găsit unii să-i facă
echipă fără voia lui.
– Tovarășe Sandu ai grijă ce vorbești și ce declari, nu te juca cu focul, nu-ți
pune familia în pericol.
– Tovarășe secretar dumneavoastră ați ucis acești muncitori nevinovați,
dumneavoastră l-ați numit pe Săracu, dumneavoastră i-ați cântat în strună că-i
bun cazangiu și repară el aici într-un atelier amărât ditamai cazanul,
dumneavoastră sunteți primul vinovat și nu mă voi opri în a o declara public. Nici
împușcat nu tac. Știu că ați lucrat împreună ani buni în cazangerie.
– Gata, să n-o mai lungim, tovarășii milițieni să-și facă treaba și să ducă
vinovații în arest. Noi vă lăsăm să vă puneți treburile în ordine și să faceți orice
să nu se mai repete așa ceva.
Au plecat procurorii și milițienii cu Sandu și cu Tudor cu cătușele la mâini.
Am rămas noi cu cei din centrală.
– Ia zi Aroane, cum ai făcut tu de ți-ai bătut joc de rafinăria asta mă? Cine-i
mă Săracu ăsta de l-ai adus aici mă?
– Tovarășe director general, Săracu a fost cazangiu la Malaxa, a fost în
grupul de manevră al tovarășului Gheorghe Apostol, atunci în februarie 1945, când
comuniștii lui Andrei Pătrașcu au arestat sindicaliștii lui Apostol de l-a împușcat pe
Apostol, Săracu ăsta a fost omul lui Apostol, el mi l-a dat să-l pun șef aici.
– Măi băiete tu îți dai seama ce-mi spui mă? Cum să facă mă pușcărie
Sandu sau Tudor, sau amândoi, pentru un descreierat de activist ca Săracu mă?
Gata, asta-i altă treabă de care mă ocup numai eu, voi vedeți-vă de ale voastre.
Tovarășe Mareș, te ocupi de rafinărie împreună cu șefii de secții. Să-i ai mereu
lângă tine pe Slăvescu, pe Trifu și pe Manea, să hotărâți numai împreună mă ați
înțeles?
– Am înțeles tovarășe director general. Ajutați-ne vă rugăm cu arestații
fără vină. Ne judecă conștiința pe toți.
– Vă ajut mă, vă ajut. Gata, haideți la treabă. Să fiți atenți mă! Să nu
cumva să se mai întâmple mă ceva că ne arestează ăștia pe toți mă.
Au plecat. Am rămas toți în birou ca trăsniți de fulger. Ne uitam unii la alții
și nu înțelegeam.
 289

– Oameni buni eu vă propun să mergem la masă și să ne gândim la ce

vom face astăzi, acum, mâine și mai departe. Nu cred că ne vor lăsa în pace, vor
veni în control când unii când alții, când partidul, când miliția.
– George, nu plecăm astăzi până nu emitem niște decizii și nu vom sta de
vorbă cu toți angajații. Să știe toți ce s-a întâmplat astăzi.
– Da Mihai, așa vom face, haideți să ne gândim cum este mai bine dar în
primul rând cum este legal că uite, fără vină poți fi judecat că nu ai luat nu știu ce
măsuri de prevenire. Să ne gândim la ele.
– Eu vă propun ca prima dată să-i anunțăm pe toți angajații să respecte
orele de program, să nu efectueze operațiuni sau proceduri în afara protocolului
și a atribuțiunilor fiecăruia și să nu lucreze în mediu exploziv decât sub
conducerea șefilor lor direcți, cu autorizație de lucru în mediu exploziv, în mediu
toxic sau cu pericol de incendiu.
– Păi era șef autorizat măi Pompiliu, nu muncitorul cere autorizația de
lucru cu foc, șeful de atelier o cere. Dacă ăla le-a spus hai la treabă, oamenii au
crezut că are tot ce-i trebuie mă, alta-i problema aici, problema controlului
permanent al lucrului în toate secțiile și în toate sectoarele. Paznicii paznicilor mă.
– Da George, așa este dar nu vezi că acum alții sunt vinovați. De ce mă,
de ce?
– Fiindcă cineva trebuia să-i spună lui Tudor sau lui Ichim ce se petrece
acolo măi Victore, asta-i buba, controlul controlului măi că înnebunim dracului de
tot cu toții de ajungem să ne fie frică să intrăm pe poartă dimineața mă.
– Măi fraților eu vă propun să ne organizăm noi în schimburi și să
supraveghem totul măi, cooptăm lângă noi inginerii și maiștrii pe care-i știm că sunt
competenți și serioși și facem în schimburi fraților, asta-i treaba. Uite, noi, patru
vom fi în schimburi director, Ichim cu meșterii Vasile, Popa și Trancă vor asigura
secția reparații și întrețineri, Victor numești șefii de ture la tine și la secțiile 1,2,3 și 4
și vor face la fel. Acolo-i mai simplu că sunt instalațiile în funcțiune, ei vor asigura
camera de comandă unde au toate informațiile necesare controlului.
– Așa-i cel mai bine Mihai, hai să punem pe hârtie totul și să-i chemăm să-
i instruim apoi, la 15,45 ne adunăm pe platou cu tot personalul să le aducem la
cunoștință hotărârea.
Am servit masa în viteză și cu noduri. Noduri de teamă, noduri de ciudă,
noduri de frică, noduri de nedreptate. Ajunși la birou am chemat trei dactilografe,
le-am așezat la masa de consiliu cu tot ce le trebuie să putem termina mai
repede.
Am schițat completările la regulamentul de ordine interioară, atribuțiunile
șefului de tură specifice fiecărei secții și obligațiile personalului angajat pe linia
securității muncii, prevenirii și stingerii incendiilor. Am luat fiecare ciorna și ne-am
ales câte o dactilografă să bată în dublu exemplar. Am terminat la 14,30. Le-am
 290

citit și recitit până le-am învățat pe de rost. L-am numit pe Ichim, prin decizie,
responsabil cu securitatea muncii pe rafinărie. L-am luat în echipă cu noi.
La 15,45 eram pe platou în fața angajaților care ne așteptau. George
Mareș a făcut doi pași în față și a început instructajul:
– Tovarăși așa cum știți la noi în rafinărie s-a produs o catastrofă din care
au pierit trei oameni și alți patru au rămas infirmi pe viață. Ce scriu ziarele, ce zic
unii și alții este una, noi știm care-i adevărul gol, goluț. Din dorința de a face bine,
de a repara un cazan cu probleme pe care altă uzină nu l-a calculat bine,
maistrul Săracu, Dumnezeu să-l ierte, a vrut să-l repare aici în secție. Din
nefericire nu a ales soluția cea mai bună și s-a produs explozia în urmă căreia el
a murit sfârtecat și pe ceilalți șase i-a aruncat cât colo. Pentru a nu se mai
întâmpla astfel de situații de acum încolo, conform dispozițiilor pe care le dăm
astăzi, nimeni, nicăieri și niciodată nu va mai lucra cu flacără deschisă fără
aprobare, fără a fi asistați de persoanele responsabile și competente să facă așa
ceva. Se interzice categoric oricui să pună becul de tăiat cu flacără sau
electrodul pe un cazan, o butelie, o conductă de transport fără a avea autorizația
semnată de tovarășul inginer Ichim, responsabilul cu protecția muncii pe
rafinărie. Începând de astăzi, 20 ianuarie 1954, conducerea va fi asigurată în ture
de mine și de tovarășii ingineri Slăvescu, Manea, Trifu și Ichim. Vom fi aici 24 de
ore din 24. Orice vi se pare în neregulă vă rog să ne aduceți la cunoștință în cel
mai scurt timp, fără a vă gândi că pârâți pe cineva, vom analiza și vom lua
măsurile ce se impun să nu mai moară și alți oameni nevinovați. Tovarășul
inginer Ichim va da citire obligațiilor angajaților pe linia securității muncii și a
prevenirii incendiilor, documentul va fi afișat la poartă împreună cu regulamentul
de ordine internă și în zilele următoare veți semna în fișele de protecția muncii de
instructaj. Niciun delegat, nici o mașină nu intră pe poartă înainte de a preda
țigările și chibriturile sau brichetele și nu va fi controlat eșapamentul dacă are site
parascântei. Numai păzind regulile ne apărăm viețile.
Oamenii erau supărați, erau obosiți, unii erau speriați. Se uitau la noi cu
fărâmă de speranță și încredere. George Mareș a prins momentul și a continuat:
– Organizațiile de bază de partid, sindicatele, să analizeze până
săptămâna viitoare problemele din fiecare secție, din fiecare atelier și să vină cu
propuneri concrete vinerea viitoare la orele 15,00, când vom avea o ședință
extinsă.
După ce a plecat personalul, ne-am îndreptat către biroul directorului.
George a hotărât ca în biroul lui să fie adus un pat de campanie, militar, unde să
ne odihnim noaptea măcar câteva ore. Serviciul de tură la noi era de 24 de ore
plus orele de zi, adică de astăzi de la 8 dimineața până mâine la 16,00. Fiecare
își făcea treaba lui iar de la 16 până a doua zi la 8 asigura continuitatea
conducerii. La fel în secțiile rafinăriei. Turele la instalațiile de rafinare erau
 291

normale, noi veneam peste ei, atât. Ne-au trebuit vreo trei săptămâni să ne
obișnuim și noi, și ei deoarece una, două, eram peste ei în control și nu se
simțeau comod cu șeful în spate. Ne-am obișnuit unii cu alții. Vedeam cu ochii
noștri toate problemele, oricine reclama ceva știam unde este, cum este și
căutam soluții. Nu trecea o oră să nu fie un control peste ei de la secție, de la
director, de la protecția muncii. Din cei mai vechi și mai meseriași ne mai
spuneau că așa era pe timpul celălalt, venea patronul la ei când voia, stătea de
vorbă cu ei, le cerea părerea, era altfel, nu ca acum, când toți nepricepuții de
tovarăși se dau zmei și ei sunt vai mama lor. Întrebarea care-i nemulțumea era:
cine l-a pus pe Săracu șef la atelierul 4?
Miercuri, 14 aprilie 1954, eram la masa de prânz cu toți colegii din
conducere. La radio s-a anunțat hotărârea judecătorească de condamnare la
moarte, cu executare, a lui Lucrețiu Pătrășcanu, fostul ministru al justiției.
Execuția va avea loc în data de 18 aprilie la închisoarea Jilava. Am rămas muți.
M-a apucat un tremurat ușor. Îl cunoșteam personal, l-am întâlnit la nașii noștri,
profesorul universitar Rădulescu care i-a fost profesor apoi îndrumător. Era un
om educat, manierat, cu toată țigla pe casă. Cum să fie acuzat de așa ceva
”trădare de patrie, acțiuni de paralizare a luptei patriotice împotriva fascismului,
organizarea unui grup complotist contrarevoluționar și antistatal în scopul
acaparării puterii și a restabilirii regimului burghezo-moșieresc” ce aberații sunt
astea? El a fost comunist ilegalist, el a fost pionul principal de la 23 august 1944,
el a tratat armistițiul cu rușii, cum să fie adevărate acuzațiile? Nu se poate, este
altceva la mijloc, vor să-l dea la o parte să nu treacă în fața celor fără școli, a lui
Dej în mod deosebit. Știam că a fost arestat din vara anului 1948 când a
demisionat din funcția de ministru dar nu s-a auzit nimic de vreun proces. Din
1948 până în 1954 să fii ținut în închisoare nejudecat? Ce stat este ăsta mă? Ce
țară și ce lege mă? Odată cu el au fost trimiși în judecată și Herbert Zilber
directorul Institutului de Conjunctură Economică, Ion Mocsoniy-Styrcea mareșalul
curții regale, industriașul Alexandru Ștefănescu, antreprenorul Jac Berman,
pictorița Lena Constante, consulul României la Paris Herant Torosian și Hari
Brauner directorul Institutului de Folclor. Dintre toți au fost condamnați la moarte
și executați numai Pătrășcanu și Remus Koffler. Unii spun că l-au condamnat la
moarte deoarece era deja mort la pronunțarea sentinței, îl împușcase un gardian
sau un anchetator, pus de Gheorghiu Dej prin interpușii lui.
Mai târziu, după anul 1990, V Frunză scrie în lucrarea ”Istoria stalinismului
în România” că a murit împușcat pe la spate chiar de anchetatorul său, Iosif
Moldoveanu. Au avut de câștigat de pe urma morții lui Dej, Gheorghe Apostol,
Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu. Nicolae Ceaușescu îl reabilitează
postmortem (că nu mai avea cum să-i ia locul) pe Lucrețiu Pătrășcanu și-i
recunoaște meritele în plenara comitetului central din 22-25 aprilie 1968
 292

Degeaba. Târziu. Mă uit lung la George și-l întreb din ochi de ce? El îmi
răspunde clipind lent ”ăștia sunt peste tot mă, peste tot”.
Execuția lui Pătrășcanu ne-a dat de gândit la toți. Cât de ușor este
eliminată concurența, ce ușor fabrici probe într-un dosar de trădare de țară! Cât
de ușor iei viața unui om! Ce simplu este pentru ei, criminalii politici!
Eliza era speriată de-a binelea. Credea că-i vor judeca pe toți care l-au
cunoscut, că va începe o mare vânătoare de opozanți ai politicii partidului. Mi-a
fost greu s-o conving să-și vadă de treaba ei și să nu mai inventeze vinovății și
pedepse. Doamna Caliope se temea să nu fie ridicat și domnul Rădulescu că i-a
fost profesor lui Pătrășcanu. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, pe el îl voiau,
el trebuia scos dintre probabilii eligibili la funcții în partid sau în guvern.
– Eliza nu te mai frământa atât, ce a fost să fie arestat a fost, gata. Uite de
doi ani Dej a scos din funcții torționarii care au umplut pușcăriile și gulagurile cu
români în majoritate nevinovați. Pe Ana Pauker a scos-o din funcție, pe Vasile
Luka pe Teohari Georgescu, gata, s-au potolit. Acum te ridică dacă vorbești
împotriva lor, dacă încerci să le iei locul din față cumva, altfel te lasă să muncești
că au nevoie de forță de muncă pe toate palierele de pregătire. Când eram la
Făgăraș m-am întâlnit cu un fost maior de la Arsenal, arestat politic fără vină. L-a
plimbat săracul pe la Gherla, pe la Dej, pe la Ciudanovița, Brad, Saligny. Ce a
văzut acolo s-a speriat, parcă a fost aruncat între canibali. Era așa de împăcat cu
sine că pentru el viața nu mai are rost încât nu mai simțea nici frigul, nici foamea,
nici biciul milițianului care-l mâna de la spate. Mi-a povestit fel de fel de răutăți de
la Cavnic (Kapnikbaya în maghiară), de la Nistru de Maramureș, de la Baia Sprie
de câteva nopți n-am putut dormi gândindu-mă de câtă răutate, de câtă
monstruozitate dau dovadă torționarii. În numele cui? Al unor comuniști educați în
URSS cum să îngenuncheze un popor? Cum să ducă la excelență persecuțiile?
– Mihai mamă s-a dus vecina de pe ulița cealaltă să-și caute fiul la
Periprava și la Sfiștofca de Tulcea și nu l-a găsit. I-a spus ofițerul de la lagăr că
ar fi murit într-o bătaie între deținuți. S-a dus săraca la minister, aici în București
și după trei săptămâni l-au găsit la lagărul de la Salcia de Brăila. Nu mai arăta a
om, la 33 de ani era o stafie. Arestat din ianuarie 1848 că a demonstrat la
abdicarea regelui, judecat la sfârșit de an 1949, i-au dat 15 ani de muncă silnică.
Pentru ce oameni buni? Că a strigat lozinci de susținere a regelui? N-a furat, n-a
bătut. N-a făcut rău nimănui. Cum să-i dai 15 ani de muncă silnică?
– Tu Mihai să-i lași în pace, să fugi din fața lor să nu-și amintească cine ai
fost.
– Dar cine ai fost tată? De ce trebuie să te ascunzi tu și acum? Tu nu ești
inginer chimist?
– Da tată, asta sunt dar înainte să vină comuniștii la putere am lucrat la
laboratorul uzinelor Malaxa, tot ca inginer. Ei zic că acolo am ajutat burghezia să
 293

crească economic. Ca ofițer am fost la Arsenalul Armatei unde am coordonat

producția de armament și muniții și ei zic că l-am ajutat pe Antonescu și armata
germană și tot așa. Să nu povestești nimănui tată că nu se știe, mă arestează
din nou.
– Da tată, am înțeles, trebuie să nu spun nimic din toate astea nimănui să
nu-ți fac rău. Spun și eu că lucrezi la rafinărie la Ploiești și atât nu? Unchiul
Vicențiu la fel a pățit și el ?
– Da tată, îmi pare rău dar te rog să te abții să povestești altora treburile
astea că nu se știe ce putem păți. Uite, să nu atrag atenția m-am retras și de la
doctorat, i-am lăsat locul unui nimeni în materie de chimie dar care are origine
sănătoasă, fiu de țărani scăpătați, luat sub ocrotire de moșierul satului și trimis la
școală să ajungă om.
– Păi nu-i același lucru, nu a învățat ajutat de clasa exploatatoare cum îi
zic ei astăzi?
Acum fac socoteala că după Ana Pauker cad multe capete. A dracului
Hana Rabinson cum era numele ei real nu s-a mulțumit să-i educe prin chinuri
groaznice pe prizonierii căzuți la ruși și să-i înroleze forțat în diviziile Tudor
Vladimirescu și Avram Iancu, a vrut și toată puterea în România când a intrat
îmbrăcată colonel pe tancurile sovietice la 23 august 1944 și s-a pus vicepremier
și ministru de externe în perioada 1947 - 1952.
Prima ei grijă când a ajuns la externe a fost să cedeze Insula Șerpilor
rușilor care au susținut-o și au promovat-o. După 1990, Vladimir Tismăneanu, în
Raportul despre crimele comunismului, menționa la pag 46 că ”Ana, Luca, Teo,
Dej – bagă spaima în burgheji” fiind vorba de Vasile Luka și Teohari Georgescu.
Tot ei au înființat cele 38 de lagăre de muncă forțată și gulaguri, pe tot cuprinsul
țării arestând, condamnând la ani grei de muncă forțată peste 70.000 de români
din care peste 20.000 au murit în chinuri groaznice. Dacă îi adăugăm și pe cei
158.000 de prizonieri deportați în gulagurile sovietice din care au murit peste
50.000 putem să ne dăm seama ce a însemnat binefacerile comunismului
imediat după un război care a secerat milioane de vieți. Apocalipsa din est peste
credința din vest, asta a fost. Dej și-a dat seama că cei trei sunt de o răutate
nesăbuită și că prin faptele lor atrag ura poporului împotriva partidului așa că a
luat măsura ”hoțul strigă hoții” și pe ei și pe mama lor. Trebuia să-și refacă
imaginea șifonată prin eliminarea din scena politică a celor considerați răi.
Trebuie să redevină conducătorul iubit al tuturor românilor. Trebuie să pozeze în
erou național.
Ana Pauker a fost trimisă să traducă din limba rusă la Editura Politică așa
cum a fost trimis mai târziu Ion Iliescu la Editura Tehnică și puși sub observație
directă, adică cu securistul după ei, la vedere. A murit în 1960 de cancer mamar,
singură, cu soțul, Marcel, executat de ruși în 1938, fără copii lângă ea cu toate că
 294

ai avut 5, fără prieteni, fără rude. Fiica ei, Tatiana Brătescu, stabilită în București,
consideră viețile părinților ei, în numele idealurilor cărora a fost și ea sacrificată,
niște vieți ratate. Așa este, prea multă ură, prea mult sânge, prea multă
înverșunare. În anii 1943-1944 cât a fost instructor politic al Diviziei Tudor
Vladimirescu preda cu înverșunare ”uciderea fără milă și în chinuri a celor ce au
sărăcit poporul român și au cheltuit în huzur banii meritați de clasa muncitoare”.
În martie 1949, la începutul colectivizării, au fost mutați cu domiciliu obligatoriu în
coloniile de muncă forțată 2.972 de familii de mari proprietari. În noaptea de
Rusalii 17 spre 18 iunie 1951 au fost scoși din case cu bocceaua în mână 40.000
de români din zona Deta-Jimbolia de pe granița iugoslavă și deportați în lagărele
de muncă din Bărăgan – Luciu, Giurgeni, Răchitoasa, Piua Pietrii, Salcia, Piatra
Frecăței, Grădina, Chirnogi, Strâmba, Cireșu, Saivane, Grindu, Gura Ialomiței,
Dâlga și altele. Nici astăzi nu știm dacă deportarea acestora s-a produs din
motive de protejare a graniței cu Tito (grupările titoiste care încercau să rupă
Banatul românesc și să-l lipească la ei) sau a fost o epurare a elitei devenite
primejdioase pentru politica partidului din acea vreme. Bătaia de joc,
samavolniciile și ororile nu mai încetau nici în închisori nici în lagărele de muncă.
Presa franceză scria despre acestea fără încetare. Centrele de persecuție ale
dușmanilor poporului s-au înmulțit, crimele și ororile sunt la tot pasul. Piteștiul,
Sighetul, Dejul, Aiudul, Lugojul, Caransebeșul, Ocnele Mari, Urlațiul, Mislea,
Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Suceava și Iașul băteau recordul. Nici în Moldova
nu era altfel La Bălți, Soroca, Cricov, Pruncu și Tighina mureau mii de români
vinovați că au vrut odată unirea cu țara. La fel era și la Cernăuți sau la Rahova
Ucrainei.
Știind ce se întâmplă, Gheorghiu Dej a dispus încetarea samavolniciilor și
a împărțit loturile de deținuți în două. Cei mulți și buni de muncă, la treabă pe
câmpii și cei răi, agitatorii, în spitalele de psihiatrie de la Socola, Săpoca,
Bălăceanca, Poiana Mare, Gătaia, Câmpina, Jebel, Podari, Zalău sau Șteiu
(Petru Groza), așezăminte de sănătate mintală din care nu mai ieșea nimeni viu.
Cu sutele erau internați zilnic. Comandanții lagărelor de muncă selecționau după
buna lor apreciere pe cei care trebuiau internați la psihiatrie. Celor rămași la
muncă li s-au îmbunătățit condițiile de hrană și de odihnă dar bătaia de joc a
rămas până în 1964 când, forțați de forumurile internaționale, a trebuit să renunțe
la lagărele de muncă și la închisorile politice. Pentru a demonstra superioritatea,
din 1965 încoace, arestau opozanții politici, le înscenau delicte de drept comun și
tot îi țineau în pușcărie 5-7 ani. Niciodată comunismul n-a renunțat la forță.
Niciodată nu a lăsat justiția să judece dreptatea, judecau ei, comuniștii, în
birourile lor de partid după care instigau masele să le susțină deciziile criminale.
Pe 10 octombrie 1954 a început procesul torționarilor de la Pitești în frunte
cu Eugen Țurcanu, un student de la Iași, condamnat la 7 ani de detenție la
 295

închisoarea Suceava pentru că, la intrarea în partidul comunist, nu și-a denunțat

nevasta că era fiica unui comandant legionar, a intrat în grupul condus de
legionarul Alexandru Bogdanovici care propunea conducerii penitenciarelor un
parteneriat prin care primeau avantaje de hrană, cazare și scutire de muncă iar
ei renunțau la convingerile politice și participau activ ca membri ai Organizației
Deținuților cu Convingeri Comuniste la reeducarea prin schingiuire a celorlalți
deținuți. Țurcanu a omorât în bătaie 30 de deținuți. De faptele lor știa șeful
securității Alexandru Nicolschi (numele real Boris Grumberg), comandantul
penitenciarelor, colonelul Czeller și ofițerul politic al acestora Ițicovici Marina.
Eugen Țurcanu, ca șef de grup, a fost mutat în august 1951 la Gherla să pună pe
picioare mecanismele schiungiurilor și în iarnă a fost adus la Jilava, la centru.
Prin sentința din 10 noiembrie 1954, Eugen Țurcanu, împreună cu alți 21 de
torționari au fost condamnați la moarte și executați prin împușcare, în curtea
închisorii Jilava, la data de 17 decembrie 1954. Un nimic pe lângă oceanul de
rău pe care l-a inițiat, întreținut și făptuit. Uneori nu reprezintă nimic moartea unui
criminal pus de alții să săvârșească crimele, important este să-i condamnăm și
să-i izolăm pe cei care planifică, coordonează și regizează crimele în masă
împotriva propriului popor.
Pe 25 aprilie s-a întors la serviciu directorul Sandu. Ne-am bucurat sincer
când l-am văzut că intră pe ușă. Era tras la față, mai gârbovit și cu vorba mai
domoală. Ne-a salutat și s-a uitat lung la noi.
– Fraților, să vă ferească Dumnezeu de milițienii ăștia noi, n-au mamă, n-au
tată mă. Știau că n-am vină și m-au înghiontit, mi-au aruncat strachina cu
mâncare, ce nu mi-au făcut. Să vă ferească Dumnezeu. Copii eu am venit să vă
salut și să vă spun că-mi dau demisia. Mai am până la pensie doi ani. Nu știu
cum voi trăi fără leafă dar știu că nu mă mai caută miliția pe acasă. George, te
rog frumos cheamă tu secretara să-mi dea ce-mi trebuie și cheamă-l și pe Traian
de la cadre că vreau s-o lămuresc cu toți odată.
– Tovarășe director de ce nu mai așteptați ceva vreme poate se
astâmpără, poate vă lasă în pace și puteți reveni? Aveți atâția ani la conducerea
rafinăriei, cu dumneavoastră s-a ridicat tot, chiar nu vede nimeni?
– Vede George, vede dar n-au ce să facă. Abia m-a scos din arest și din
dosar, a ajuns până la Dej mă să mă scoată, tu îți dai seama ce putere au
mincinoșii ăștia mă? Abia Dej a reușit să-l pună sub urmărire pe secretarul de
partid care l-a adus pe Săracu aici. L-au ridicat și pe șeful cadrelor din centrală
că i-a făcut jocul mă. Ce fac eu mâine, poimâine când directorul general nu mai
este mă? La cine mă duc mă? Mai bine sărac și liber în casa mea decât în
pușcărie nevinovat. Om trăi din leafa nevestei ceva ani după aia om mai vedea.
Pe Tudor nu vor să-l scoată din caz, au zis că-l condamnă la trei ani cu
suspendare. Or să-i dea drumul acasă săptămâna viitoare să-l judece în stare de
 296

libertate. Vai de el în ce stare este. Să-l vizitați măi copii să nu-l lăsați singur că o
ia razna săracul mă.
Când au sosit secretara și dactilografa le-a dictat demisia, a semnat-o în
două exemplare, unul l-a dat cadristului iar celălalt l-a dat secretarei să-l
transmită directorului general. Și acum îmi răsună în ureche fraza cu care a
motivat demisia: Ca urmare a catastrofei produse în rafinăria pe care cu drag am
condus-o opt ani, în urma căreia și-au pierdut viața trei angajați și alți patru au
rămas infirmi, demisionez ca semn de respect pentru ei și ca teamă că, fără voia
mea, aceste nenorociri se vor repeta atâta timp cât ambiția, nesăbuința și lipsa
de experiență aduc oameni în munci pentru care nu sunt pregătiți. După ce a
asistat la înregistrarea documentului și i s-a dat un exemplar înapoi, îndemânatica
secretară l-a transmis prin telex (rafinăria avea o centrală telegrafică Penta din
1937 care funcționa perfect) la centrală, și-a luat pardesiul, ceva fotografii din
sertar, ne-a dat bună ziua și a plecat. Abătut, trist, dezamăgit, umilit.
Peste o oră ne-a sunat directorul general.
– Mareș, unde-i Sandu?
– A plecat tovarășe director general. A plecat trist și abătut. După o viață
de om la rafinărie! După 42 de ani de meserie...
– Știu mă, știu. Dă-mi numărul lui de acasă. Poate îl conving să vină în
centrală până iese de drept la pensie.
A încercat directorul general de mai multe ori să-l convingă. Nu a reușit.
Am fost pe la el de câteva ori. Am observat că se simte deranjat de vizitele
noastre. Anul următor au vândut casa din Ploiești și s-au mutat la Breaza.
Doamna Sandu a fost mutată asistentă șefă la Spitalul de Boli Pulmonare din
Breaza de Jos, pe prundul râului Prahova. Domnul Sandu, om care nu putea sta
locului, a înființat o livadă de pomi fructiferi pe 1500 de metri pătrați, o seră, o
grădiniță de legume, a crescut păsări de ouă, carne dar și păsări de ornament,
găinușe pitice, bibilici, păuni, rațe de vreo trei feluri, curcani americani cu capul
mare și roșu, etc., și-a umplut zilele cu tot ceea ce îi făcea plăcere să aibă lângă
casă. Mi-a spus că mare parte din bani îi scoate din vânzarea acestora. S-a
închis în sinea sa, nu citea ziare, nu asculta știrile la radio, nu-l interesa politica
sau mersul lumii. Îl interesa doar casa domniei sale și soția pe care a iubit-o
până în ultimele clipe din viață. A murit în anul 1968, la două zile după invazia
URSS ului în Cehoslovacia.
viață de om în cinstea muncii, a educației și a respectului. O viață pe care
niște nemernici i-au furat-o la final, când să se bucure și el de toate meritele.
Fără copii, doamna Sandu a ținut mereu legătura cu noi prin vecinul ei, Toader
Adrian, laborant la Brazi, navetist la Breaza, om cu un simț al respectului și al
omeniei ieșit din media cetățenilor. Nepoata lor, Sanda, o asistentă medicală
iscusită, i-a ținut loc de fiică și a rămas să o îngrijească mutându-se în casa lor
 297

cu soțul și cu fiul lor, Matei. Cât au ținut-o picioarele, doamna Sandu s-a dus în
fiecare zi la mormântul soțului. Nu a ținut cont că-i vară sau iarnă, că plouă sau
ninge, nu, lua cu dumneaei tămâie și lumânări și stătea la mormânt să vorbească
cu Toderaș al ei (Teodor Sandu), să-i spună ea ce mai este prin lume. Pleca
numai după ce se stingeau lumânările.
La șapte ani de la moartea domnului Sandu, la șapte zile după ce i-a făcut
pomenirea de șapte ani, a chemat-o pe nepoata ei să-i spună că-i gata, poate
pleca după Toderaș. Sanda s-a speriat, a crezut că mătușa ei a luat-o razna.
N-a mai lăsat-o să doarmă singură ca până atunci și a dormit cu ea. Au stat
de vorbă vreo oră și după ce i-a zis noapte bună copila mea, a închis ochii și a
adormit pentru totdeauna. Sanda m-a anunțat pe mine atunci, în miez de noapte și
eu i-am sunat pe ceilalți. Am pregătit o înmormântare de nivelul dumnealor, ne-am
făcut datoria față de prea muncita și batjocorita familie de oameni educați, serioși și
onorabili de care și-a bătut joc un sistem netrebnic, mincinos și ciudos. Dumnezeu
să-i odihnească în liniște și pace, acolo, în Valea Teleajenului, în locul de veci pe
care și l-au cumpărat din timp de parcă așteptau cu nerăbdare să îl ocupe! De ce?
De prea multă nedreptate și suferință. De prea multă bătaie de joc. De prea multă
înfumurarea a unor neaveniți care se vor Dumnezeii poporului.
Revenind la zilele de corvoadă la conducerea rafinăriei, într-o zi de
miercuri ploioasă din luna mai, după prânz, au sosit în control, neanunțați,
conducătorii Centralei Petrolifere Muntenia, parte a SovRom Petrol, societate
sovieto-română pentru exploatarea, transformarea și comercializarea petrolului
brut și derivatelor petrolului, înființată la 17 iulie 1945, desființată în 1956 când
toate acțiunile au fost cumpărate de statul român. La înființare rușii au dat bilete
la ordin din datoria de război ce trebuia plătită de noi, la desființare au anulat
biletele adică n-au cheltuit nici o rublă, n-au investit nimic, doar au luat 50% din
producție. Omenoși nu? Ei nu ne spuneau Rafinăria Brazi ci Rafinăria 7 fiindcă
eram numărul 7 în registrul lor de evidență a contractelor. Acum eram numărul 1
după volumul producției. S-au instalat în birou, au cerut cafele și ceva alune, au
vorbit între ei mai bine de 15 minute apoi l-au luat pe George în primire.
– Ia spune tovarășe Mareș, cum stă treaba? Ați îndreptat greșelile?
Sunteți în stare să conduceți? Ia spune-mi tovarășe cum este cu turele alea ale
voastre de control? Cum dracu le-ați inventat?
– Tovarășe director (era directorul adjunctul al centralei) am luat și noi
măsurile care le-am crezut de cuviință să putem preveni abaterile. Până una, alta
n-am avut probleme, angajații au înțeles, sunt cooperanți, este bine.
– Păi bine mă, voi așteptați să fie ei cooperanți? Pe câți i-ați pedepsit, câți
ați dat pe mână miliției? Nici unul?
– Nu am motive să-i pedepsesc tovarășe director. Eu cu ei fac producția,
n-o fac singur, eu nu le caut nod în papură, eu îi ajut să rezolve mai bine și mai
repede problemele.
 298

– Nu mă Mareș, nu așa mă. Nu ești bun de director mă, aici trebuie unul
care atunci când îl vede angajatul să mănânce chibrituri mă nu alta, să intre în
pământ mă,?
– Unde ați văzut voi mă director îmbrăcat în pufoaică și cu casca pe cap
mă? Cum să arate așa un director mă? completează altul mai tânăr.
– Tovarășe director eu știu să-mi fac datoria și atât, nu știu să fiu altfel. Eu
mă consider unul de-ai lor, sunt petrolist prin muncă și prin formare.
– Așa? Păi d-aia nu merge treaba mă fiindcă te consideri de-al lor mă, nu
deasupra lor mă. Dă-ne planurile de producție și să-mi aducă situația livrărilor de
la începutul anului până acum să văd eu cu ochii mei cât de bine este aici mă.
A scos George dosarele cu rapoartele de producție, a cerut de la
comercial dosarele cu livrările și le-a pus pe masă.
Directorul, cu un comisar sovietic și cu încă doi, luau notițe după
rapoartele de producție, alt comisar cu încă doi luau notițe din rapoartele de
livrări după buletinele de analiză. La un moment dat directorul întreabă răstit:
– Cine-i Trifu ăsta mă Mareș? De ce încercuiește mă unele valori din
buletine mă? Ce semne sunt astea mă? Ce secrete ascundeți mă?
– Să vă spună el tovarășe director, este aici, de față.
– Eu sunt Trifu tovarășe director. Valorile încercuite sunt la limita minimă a
parametrilor de calitate. Când ajung buletinele de analiză la comercial, se face
copie și se dă câte un exemplar șefului secției rafinare care l-a produs, un
exemplar laborantului secției care dispune imediat măsuri de încadrare la media
intervalului. Când nu poate singur, vine la tovarășul director și împreună cu toată
conducerea tehnică căutăm și aplicăm soluții. În acest fel nu ajungem să
producem cantități mari de calitate proastă, îndreptăm lucrurile din mers.
Cumpărătorul are un buletin de analiză curat, fără consemnări, conform STAS
ului (ISO de astăzi).
– Uite mă că mai învăț câte ceva de la voi mă. Ai auzit Gogule? Ia vezi tu
cum faci să vină ăia de la Dărmănești să ia niște lecții aici că ar avea ce învăța,
nu-l mai lăsa pe îngâmfatul ăla de capul lui acolo. Ai văzut că-i plin de reclamații?
– Am luat seama tovarășe director. Săptămâna viitoare mă duc în control
la ei.
– Măi tovarăși uitați care-i treaba. De la 1 iulie vă trimit director pe unul
care trebuie avansat mă. Va sta la voi șase luni, maxim un an, după care se va
duce în minister. Voi să vă faceți treaba în continuare ca și până acum dar să-l
ascultați mă că-i tare orgolios. Voi sunteți o echipă bună mă, mi-e milă să fie
stricată mă. Hai, gata tovarăși, am văzut ce aveam de văzut, facem o vizită în
rafinărie și plecăm să informăm că-i bine aici pentru el.
I-am condus în echipă prin toată rafinăria. Era curat, era ordine, inginerii și
subinginerii petroliști, laboranții, operatorii și mecanicii de întreținere erau bine
 299

echipați, curați, activi și siguri pe ei, instalațiile bine întreținute, fără scurgeri, fără
pierderi, vopsite, izolate, etc. Le plăcea. Întreba câte un angajat ce face, care
este funcția lui, dacă este mulțumit de condiții, dacă știe să respecte normele de
protecția muncii, etc. Au primit răspunsuri pe măsură și au plecat încântați.
– Mai Mareș mă, o să-i fie ăstuia floare la ureche să vă conducă mă.
Ferice de el mă, intrigantul dracului, spionul spionilor!
Așa s-a întâmplat. La 01 iulie 1955, la orele 10, a sosit noul director însoțit
de secretarul comitetului de partid al centralei și de un inspector de cadre. Au
intrat în biroul directorului ca la ei acasă și s-a instalat pe scaunul de pe care se
ridicase cu două secunde înainte George. S-a prezentat și a cerut să fie chemată
imediat echipa de conducere a Rafinăriei 7. Ne-a sunat George din biroul lui că i-
a fost teamă să nu-l asculte ”ăia”. Ne-am prezentat la birou cu carnetele de notițe
în mână. Eu m-a prezentat în halat, Victor în pufoaică (o geacă ca o plapumă cu
fața de doc gri), Ichim în pufoaică cu casca în mână, Manea în halat, șeful
cadrelor, contabila șefă, medicul șef al infirmeriei, secretara, șefii celor 4 secții de
rafinare și șeful depozitului care avea de la începutul anului rang de șef de secție
că avea în subordine și formațiunea de pompieri civili. Se uita la noi când intram
pe ușă și spuneam bună ziua de parcă îi furam ceva din traistă.
– Gata mă? Ați venit toți?
– Da, au venit toți i-a răspuns George.
– Așa se vine în biroul directorului tovarăși? În halat? Cu casca de
protecție în mână? Ce-i nesimțirea asta mă? Voi sunteți ingineri mă? Așa arată
un inginer mă? De mâine să vă văd la costum și la cravată că vă dau afară pe
toți. Voi reprezentați crema tagmei petroliștilor mă. Așa mă? Ca niște sondori
mă? De astăzi eu sunt directorul Rafinăriei 7 Ploiești. Mă cheamă Radu Spiridon
mă. Voi o să-mi spuneți numai tovarășul Radu mă, ați înțeles? Acum să vă
prezentați fiecare și să-mi spuneți ce-i cu voi aici mă, cu ce vă ocupați, pe ce
mâncați voi banul poporului mă. Începem din stânga mea și terminăm cu ultimul
de colo.
– Tovarășe director Radu, sunt George Mareș, secretarul comitetului de
partid. De la data catastrofei până acum am ținut locul, prin decizie, de director.
– Tovarășe director Radu, sunt Manea Pompiliu, șeful biroului proiectare.
– Tovarășe director Radu, sunt Victor Slăvescu, șeful secție rafinare-piroliză.
– Tovarășe director Radu, sunt Marian Ichim, șeful secției întreținere-reparații
și responsabil cu protecția muncii.
Ne-am prezentat toți. Mă uitam la colegii mei care erau dezamăgiți,
descumpăniți, parcă i-a lovit trenul. Secretara a început să plângă. De la
plecarea domnului Sandu era speriată că azi ești, mâine nu mai ești cu nemernici
ăștia de comuniști. Numai când auzea ceva ceartă pe holuri intra repede în birou
și nu ieșea cu ochii din hârtii.
 300

– Ce ai cucoană, te-a bătut careva? De ce dai apă la pisici? Te văd femeie

în toată firea ce dracu ai? Ia să vedem noi dacă vă știți obligațiile pentru care
luați leafa. Cine-i tehnologul șef aici, pe cine trag la răspundere dacă ceva nu
merge? Cine-i ăla de răspunde de ce-i aici când nu sunt eu?
– Nu avem o asemenea funcție tovarășe director, poftiți organigrama la zi
cu oamenii trecuți în pătrățele.
– Să vezi ce pătrățele îți dau eu ție, eu vreau să știu pe cine belesc dacă
nu merge ceva. Ce mă credeți idiot să răspund eu pentru ce nu fac alții? Tu ești
șeful de cadre așa-i? Să rezolvi treaba asta până deseară. Și voi șefii de secții
de ce răspundeți mă, ce faceți voi aici?
– Avem obligațiile postului la șeful de cadre tovarășe director, acolo scrie
tot ce trebuia să facem.
– Nu, nu, nu rămâne așa, le fac eu cum trebuie mă, nu le las eu așa.
– Tovarășe director cu mine mai aveți treabă că am de verificat și semnat
niște analize pentru vagoanele încărcate care pleacă la export. Deja ne-a somat
șeful de gară că suntem în întârziere.
– Tu cine ești mă? Aha, Trifu, șef analiză și control calitate produse... auzi
mă ce funcție are ăsta mă, de inspector mă, nu-ți vine să crezi mă. Mă acolo
trebuie să fie niște fete mă nu ditamai bărbatul mă. Ce cauți tu acolo mă?
– Așa-i postul tovarășe director. Dacă nu se poate plec și las locul unei
fete pe care o aduceți dumneavoastră.
– Nu ți-e rușine mă? Așa vorbești tu cu mine mă nesimțitule? Lasă că vezi
tu. Nu pleci de aici până nu-ți găsesc o funcție pe măsura ta mă, ai înțeles?
S-a luat de toți, niciunul nu era pe placul lui. După el a luat cuvântul
politrucul.
– Tovarăși, eu vă invit să fiți serioși, să dați ascultare tovarășului director,
are recomandări foarte bune și vrea să vă călăuzească spre un nou stas de
calitate și de stabilitate.
Ăsta-i mai prost ca alălalt. Auzi, stas de stabilitate! Nici nu știe ce este ăla
da îl pronunță. Ce dracu facem măi fraților? Directorul general al centralei știe
oare ce se întâmplă aici? Știe ce HopaMitică ne-a adus? Va afla el cât de
curând.
Am ieșit din birou exact când a fost sunat de primul secretar al Regiunii
Ploiești să-l întrebe de ce au întârziat plecarea vagoanelor cu motorină. A fost
luat ca din oală. Năuc a început să strige:
– Să vie la mine ăla care răspunde de vagoanele astea mă. Nu i-a
răspuns nimeni. A început să urle. Cine-i ăla mă care mă sabotează mă?
S-a prezentat șeful depozitului care i-a spus că fără semnătura lui Trifu și
a lui nu pleacă nimic din rafinărie dar dacă i-a ținut aici la arest două ore nu-și
asumă nimeni răspunderea, dacă se întâmplă așa și altă dată el își dă demisia și
 301

pleacă la Sulina acasă că-l așteaptă vaporul. Ne-a apucat râsul. Directorul s-a
enervat și a început să amenințe:
– Vă bag în pușcărie pe toți mă pe toți ați înțeles? Unul câte unul mă. Ori
eu ori voi mă, din două, una.
Am ieșit din birou lăsându-l să abereze. Îl chema pe George la el mereu,
pentru orice nimic. Vreo trei zile au fost de comă, de râsu-plânsu. Pe 8 iulie 1955
l-a chemat pe șeful de cadre să-i facă documentele să-l dea afară pe Șerdin,
șeful secției 1 rafinare. Ăsta i-a spus că nu-i glumă cu datul afară, că Șerdin n-a
avut nici o abatere, că una, că alta, nimic, să-l dea afară că nu s-a prezentat
politicos când a trecut el pe acolo. Șeful de cadre, pus în funcție de directorul
general al centralei, avea curaj să se ia de el.
– Oi fi dumneata director tovarășe Radu dar cu munca și cu datu afară nu-i
așa oricum. Să dai afară pe cineva trebuie să ai argumente bune bre nu prostiile
care le spui dumneata. Aici s-a muncit cu răspundere, aici sunt oameni dedicați
acestei meserii. Eu am fost patru ani operator la rafinare la Vega în anii 35-39, știu
ce-i aia. Lasă-i să muncească nu-i mai zăpăci de cap că mă duc la ministru și spun
tot să știi. Nu te pune cu mine. Habarna-i cine-i Trifu, cine-i Mareș, cine-i Manea.
Ăștia sunt de mii de ori mai importanți ca dumneata. Vezi-ți de treabă și stai liniștit
pe scaun nu întoarce tu lumea pe dos că ți s-a sculat așa. Vezi, vezi!
– Cine ești tu mă să mă ameninți pe mine mă, nu ți-e rușine? Știi cine sunt
eu mă neisprăvitule? Nu știi. Mie trebuie să-mi mulțumească tot poporul mă că
am tratat cu rușii condițiile Sov Rom ului Petrol mă. Eu știu multe mă. Vezi-ți de
treaba ta și fă ce-ți spun că altfel zbori de aici imediat ai înțeles? N-ai cum să te
pui tu cu mine niciodată mă omule mic.
– Am înțeles. Pot pleca?
– Da, fă-ți treaba mă așa cum îți zic eu mă că va fi vai de capul tău mă.
Traian de la cadre i-a spus totul directorului general, ăsta l-a pus pe Radu
să-și ia concediu vreo 15 zile să se calmeze, l-a prelucrat să-și vadă de treaba lui
și să lase oamenii în pace dar el nu putea să stea fără să jignească, fără să arate
cât de tare este el, că toți depind de el și numai de el până prin septembrie cănd,
în disperare, directorul general a vorbit cu ministrul să-l detașeze dracului mai
repede că prin avansare scăpăm toți de el și acolo, pe linie moartă, la statistici,
nu mai are cui să facă rău. Și când a plecat a amenințat că vine el în control și ne
arată el nouă cine este, o să vedem noi toți ce putere are el în țara asta de tot
căcatul. Ichim i-a tăiat-o scurt:
– Directorașule vezi de treaba ta că tu nu mori de moarte bună, pe tine o
să te sfâșie câinii ăia din minister în trei zile mă. Știi cine-i acolo? Crema câinilor
mă, crema lor, nici nu simți când îți trage preșul de sub tine mă.
N-am mai auzit de el niciodată. George Mareș a primit decizie de
conducere șase luni după care a fost numit de drept directorul Rafinărie 7 Brazi.
 302

A meritat pe deplin numirea. Numirea lui a fost ca o binecuvântare pentru toți.

George nu avea dușmani, George avea doar oameni care trebuiau lămuriți sau
folosiți acolo unde ei erau foarte bine pregătiți, dovedea cu prisosință că a fost un
sondor foarte bun și un om bun pentru echipă, din aceste motive îl voiau sondorii
de la Videle directorul lor. Ne-am bucurat ca niște copii când ne-a dat vestea. Era
ca și cum am fi câștigat toți lupta cu răul.
 303

EUROPA DE EST SCUTURĂ JUGUL SOVIETIC

Observând că nu m-am prezentat la examenul de doctorat din iunie 1955,

rectorul Institutului de Petrol și Gaze București, tovarășa conf. dr. Alexandra
Sidorovici, m-a sunat să mă anunțe că a doua zi să prezint, la sala 341, tema cu
titlul calculul și construcția instalației de absorbție și fracționare a gazelor cu
ajutorul căreia se produce gazul pentru buteliile GPL auto. Chiar dacă nu am
dosarul gata îl voi prezenta în următoarele 15 zile. Celelalte teme erau de la
vechea înscriere, predate, verificate, notate. Nici prin gând nu-mi trecea să mă
mai prezint vreodată la examenul de doctorat L-am sunat pe George să-i spun
despre ce-i vorba. George s-a bucurat de parcă era vorba despre el.
– George, eu nu sunt membru de partid mă, cum mă cheamă ăștia așa
tam, nisam mă fără să se informeze despre situația mea?
– Cred că-i mâna altcuiva aici Mihai. Taci din gură și las-o așa. Ți-am
spus, sunt unele domenii și unele locuri în care nu-i obligatoriu să fii membru de
partid. Tu vei fi mereu un expert în domeniu și vor avea nevoie de tine. Să mă
suni când termini. Îți țin pumnii. Succes prietene!
– Plec mai devreme astăzi să mă mai uit pe niște ciorne acasă da? Te
superi?
– Hai mă, du-te și fă ce trebuie mă, așa cum ai făcut întotdeauna. Tu să-mi
ceri voie mie mă, așa am ajuns noi măi Mihai?
Am plecat acasă oarecum fericit dar și nedumerit. La intrarea în Balotești,
pe stânga, la spital, agitație mare. Milițieni mulți, lume multă, zarvă mare. Am
oprit să văd despre ce-i vorba. Un grup de milițieni trăgeau de un doctor în halat
alb, îi pusese cătușele și-l târau să-l bage în dubă. Alții îl târau pe unul îmbrăcat
în pijamale de bolnav căruia îi curgea sânge pe gură. Lumea striga ”lăsați-ne
doctorul” și ”colhozul se face cu oameni sănătoși, sănătatea ne-o dă doctorul”
dar milițienii nimic, trăgeau de el, l-au băgat în dubă și duși au fost. Am plecat cu
gândul s-o sun pe Anastasia să aflu ce s-a întâmplat acolo. Mi-a povestit cum că
ar fi adăpostit un deținut politic dezertor căruia i-a întocmit documente de
internare TBC fără să fie bolnav. Din auzite, fugarul era văr al soției doctorului,
student arestat în 1947, când protesta împotriva abdicării regelui. Șapte ani de
pușcărie pentru că a demonstrat în Piața Palatului! Doamne ce oameni!
 304

A doua zi m-am prezentat la examen. Aveam în mână numai schițe și

calcule, nimic din ceea ce înseamnă proiect de prezentare. Aveam pentru
celelalte teme proiectele predate de anul trecut. Când am întrat în sală, surpriză!
Pe lângă comisia condusă de academicianul care mă voia membru de partid
erau la masa prezidiului directorul centralei petrolului, adjunctul cu petrochimia,
fostul decan, Rașeev, un consilier din minister și o doamnă de la facultatea de
chimie din Cluj.
M-am prezentat și am rugat să fie adusă o tablă de predare pe care să pot
face demonstrațiile. Am început la orele 10,30. Am prezentat instalația desenând-o
pe tablă, am făcut calculele în fața lor, am prezentat punctele nevralgice și ce se
poate întâmpla dacă nu se respectă datele impuse. Am terminat la orele 13,30.
Toată comisia era mută. Domnul prof.dr. Rașeev, o somitate în domeniu, s-a
ridicat de la masă, a venit lângă mine, mi-a strâns mâna și s-a pronunțat:
– Tovarăși, proiectul acesta nu l-a văzut nimeni da? Este comoara noastră
din care trebuie să scoatem bani. Proiectul va fi atașat la dosarul de examinare
după construcția și darea în funcțiune a instalației, ne-am înțeles? Tovarășe
Trifu, dacă tot ai gândit toate astea de ce nu continui să predai studenților?
– Tovarășe academician, timpul de predare îmi scurtează timpul de
cercetare și țara nu-și permite să piardă bani.
– Felicitări tovarășe, așa te vreau, uite și eu am părăsit catedra până îmi
voi termina cercetările. Poate reușesc în 2-3 ani să dezvolt partea de petrochimie
pentru producerea poliuretanilor, materialelor plastice și a vopselelor.
– Tovarășe Rașeev oricând mă pun la dispoziția dumneavoastră să ajut
dar aș vrea să aibă prioritate Rafinăria 7 Brazi, vă garantez că merită toate
eforturile pentru modernizare, colegii mei sunt o echipă ideală pentru asta.
– Mulțumesc că te-ai oferit tinere, ținem legătura.
– Tovarăși, eu am insistat ca Mihai Trifu să fie doctor în petrochimie
fiindcă a salvat rafinăria 7 de la dezastru de mai multe ori. Am înțeles de la el că
munca face totul dar numai cu respectarea condițiilor reieșite din calcule, din
probe, din experiențe, din știință. Aici nu luăm bre orice tigaie și o facem peste
noapte cazan de rafinare. De oameni ca Trifu are nevoie România noastră
astăzi. Felicitări Mihai! Un birou de la etajul meu va fi pentru tine și pentru
tovarășul Rașeev. Acolo vreau să stabilim toate detaliile, de toate felurile, în
elanul ăsta în care se construiește peste tot rafinării și fabrici cu profil chimic pot
apărea și catastrofe dacă nu calculăm totul corect.
– Vă mulțumesc și vă asigur că nu voi precupeți niciun efort pentru
cercetarea și dezvoltarea petrochimiei românești. Voi fi prezent în rafinărie să pot
vedea cu ochii minții toate procesele și să previn orice nenorocire.
La plecare, directorul centralei mi-a dat dispoziție să mă prezint la el în
birou în cel mult două ore. La 16,30 eram la secretară. Mă așteptam să-l
întâlnesc pe tov. Rașeev.
 305

– Vă așteaptă tovarășe Trifu dar sunt mai mulți să știți, pe vreo trei nu-i
cunosc. Succes tovarășe Mihai! Succes!
Auzi, tovarășe Mihai! Secretara l-a sunat pe director și m-a însoțit la
intrarea în birou (sala de ședințe operative).
– Tovarășe director, s-a prezentat tovarășul Trifu.
– Da Simina, s-a prezentat că a vrut el crezi tu, eu l-am chemat fato, eu.
Mulțumesc. Mihai i-a loc la masă. Tovarăși, el este inginerul care a ajutat
industria chimică și petrochimică să crească. El este eroul de la Brazi. El a fost,
este și va fi omul care vede cu ochii minții de ce nu ies produse de calitate, de ce
explodează un cazan, de ce nu zboară avioanele fără benzina sau petrolul nu
știu care. Iancule, tu ai fost la Malaxa când era și el nu? Tudore tu ai fost la
Făgăraș când era și el nu? I-a spuneți voi de ce l-ați plimbat prin toate coloniile
fără vină mă? Ce v-a făcut mă băiatul ăsta de l-ați vrut priponit mă? Ei acum,
faceți pe dracu în zece și întocmiți-i un dosar de cadre de care să pice toți în cur
când l-o citi mă. Spuneți adevărul mă, nu vă cere nimeni să mințiți, dar de la un
dușman al poporului la un om ca Trifu este cale ca de la cer la pământ mă.
Mihai, le dai toate detaliile într-un memoriu care să cuprindă perioada de când ai
terminat facultatea până acum mă, clar, cu martori, fără să omiți nimic. Dacă vă
pune dracu să-i mai băgați bețe în roate cum vrea dobitocul ăla de academician
vă zdrobesc mă, la Dej mă duc și-i spun tot mă. El știe despre ei mă, despre
inginerii pitiți de ochii rușilor. Mie astăzi mi-a fost rușine mă la examen când am
văzut că numai Rașeev înțelege ce spune și noi ăștilalți toți, niște mari
conducători, habar nu aveam ce scria omul ăsta pe tablă mă. Rușine mă!
– Măi Vasile, dar nu noi am zis mă să fie poprit mă. Comisarii Anei Pauker
îl căutau cu lumânarea mă. Era trecut la categoria cercetători în petrol și gaze și
aveau nevoie de ei ca prizonieri pentru industria lor mă. Ce vină avem noi mă?
Din partea mea este totul în regulă mă. Am cercetat dosarul, familia era acolo
sub pragul de chiaburi dar tată-su s-a înscris în gospodărie, a cedat pământ, vite,
batoză, a lucrat și lucrează și el acolo, sora este asistentă la spital, fratele este la
nodul radio de la Tâncăbești, verificat și paraverificat, soția este profesoară,
soacra a fost desenator la reviste, ne-a ajutat și pe noi cu schițe de afișe, n-am
ce zice mă, e-n regulă. Alții peste mine nu mai au ce verifica mă, eu pun ultima
semnătură mă Vasile. Nu fii supărat pe mine mă, că am mâncat o pâine
împreună mă. Pâine amară. Mulți ani mă Vasile.
– Tudore tu ce ai de zis mă?
– Nimic Vasile, n-a fost legionar, n-a participat la demonstrații, nu are nici
măcar o amendă, n-am ce zice mă.
– Bine mă, să vă văd. Vă ajunge o lună mă?
– Da Vasile, ne ajunge.
Am plecat de la directorul centralei oarecum împăcat. Înseamnă că
academicianul este un cui pus de cineva să vegheze la puritatea și la
 306

concentrația comunismului în soluția asta alcalină a societății românești mereu și

mereu sălcie și amară. Asta este. Voi fi membru de partid ca alte zeci de mii de
intelectuali care vor să-și continue activitatea și viața lor și a familiilor lor. Peste
trei săptămâni, în cadru festiv, în comitetul de partid al rafinăriei, m-a prezentat
George Mareș ca fiind parte din colectivul de conducere administrativă și politică
a întreprinderii. S-au bucurat toți. O parte din ei știau că poate așa s-o fi terminat
surghiunul meu. Poate. Așa am zis și eu dar... timpul nu respectă întotdeauna
speranțele noastre. Și în această nouă calitate de membru de partid tot eram
urmărit, evaluat, temperat să nu spun ce am trăit.
Viața merge mai departe. Muncă, cercetare, familie. Eliza era fericită în
noul post. Mai nou, directoarea școlii comerciale, știind că este absolventă de
ASE, i-a dat să predea legislație contractuală și comercială la anii terminali.
Observând că-i place și că elevii sunt interesați de cursurile ei, a diminuat din
orele de limba franceză și a adăugat la norma didactică ore de legislație
comercială. Absolvenții ultimului an, angajați contabili, administratori sau agenți
comerciali erau foarte mulțumiți și veneau câteodată să participe la cursurile
serale care-i interesau, la care simțeau că au lacune. Toate cunoștințele erau de
actualitate și se aplicau în viața de zi cu zi. Era fericită că munca ei nu se
risipește în van. Era fericită că predă unor tineri dornici să învețe.
Tudor era clasa a șaptea. Pretenții peste pretenții dar... luat la puricat se
înmuia. Era pasionat de matematică și fizică, mai puțin de chimie. Din literatură
iubea mult poezia. Recita câteodată minute întregi din Eminescu, Minulescu sau
Ion Pribeagul. Te și mirai cum de i se întipăresc în minte odele atât de iubite de
poeți. Odă Celei care minte era mai des recitată. M-am prins că-l supără o
colegă care-i place. De unde potrivirea din Minulescu? E mai mult decât cred?
L-am prins mai liber spre seară și i-am dezlegat ușor și pe nesimțite limba.
– Tudor i-a spune-mi tată ce-i cu tine, ori ești îndrăgostit? Așa pare când
te văd din partea asta, dinspre geam.
– Hai tată, cum să mă întrebi așa ceva? Abia am 15 ani, se poate?
– Se poate tată, se poate. A iubi nu-i o rușine tată. A iubi și a fi iubit este o
binecuvântare dar a iubi fără să fii iubit este o mare pedeapsă. După ce tot reciți
tu din Minulescu nu-mi prea place. Ai o dezamăgire, ai ceva.
– De ce? Ție nu-ți place Minulescu? Este așa de direct și taie răul din
rădăcină.
– Ba da, îmi place Minulescu, dar nu-mi place să te crezi eroul din oda
celei care minte. I-a spune-i tu tatălui tău care-i treaba.
– Tată este o fată foarte frumoasă, cam retrasă și ori de câte ori vreau să
mă apropii mai mult de ea mă respinge dar simt că are ceva pentru mine că prea
mă privește lung și trist uneori. Am urmărit-o și am văzut că din colțul străzii o ia
de mână un băiat mai mare care o smucește după el și o iau la fugă. Mie mi-a
rămas mintea la ea. O cheamă Cezara. Ce nume frumos nu-i așa?
 307

– Da tată, are nume frumos dar tu ai terminat școala, vei fi la Școala

Comercială din Crângași, ea unde va fi?
– Nu știu tată. Mircea spune că a mai întâlnit-o de câteva ori prin Piața
Chibrit dar s-a ferit să-i vorbească.
– Tată să nu faci gesturi necugetate, să nu intri în vreun necaz. Nu știi ce-i
în familia lor cum nici alții nu știu ce-i în familia noastră nu-i așa? Hai să privim
înainte. Fete sunt cu duiumul pe lumea asta.
– Ei parcă tu ai fi altfel. Din toate câte sunt ți-a plăcut doar mama nu-i așa?
De ce oare? Fiindcă așa-i ursita?
– Așa-i tată dar eu aveam atunci 23 de ani nu 15. De la 15 la 23 ai tot
timpul să le vezi, să le placi să le iubești, să le lași pe drumul lor pe cele care
nu-s de tine.
– Așa-i tată dar uneori așa-mi vine să dau curs viselor, dorințelor,
speranțelor...
– Să nu te oprești să speri și să vrei copilul tatii, asta-i viața adevărată pe
care ne-a dat-o Dumnezeu.
Anul 1956 ne-a adus speranțe de libertate. Polonezii se răzvrătesc
împotriva conducătorilor staliniști de genul Anei Pauker și-i alungă de la putere
înlocuindu-i, la 19 octombrie 1956, cu comuniștii moderați conduși de Wladyslaw
Gomulka. Mii de arestați, zeci de morți și răniți dar reușesc să spargă balonul în
care i-au încazarmat bolșevicii.
Luând exemplul lui Iosif BrozTito care a ales un socialism liberal pentru
Iugoslavia și care a întors spatele Kremlinului, au sperat și ei că vor reuși dar n-
au luat în considerare faptul că niciodată Gomulka nu a gândit liberal și că va
reinstaura un comunism cu altă față, de carton, care nu va mulțumi poporul și
care peste câțiva ani se va răscula să-l răstoarne așa cum l-a adus la putere.
Roata istoriei nu uită și nu iartă. Și geografia dar și istoria a început să se
răzbune pe nelegiuiți. Din ce în ce mai des.
Sindicatele de la Gdansk, cel mai mare șantier naval, n-au încetat să
spere și să se organizeze pentru o nouă și mai puternică revoluție... Definitivă și
fără de întoarcere.
Studenții din Ungaria îi copiază pe polonezi și la 16 octombrie, începe
mișcarea studențească de la Szeged, care se întinde în toate centrele
universitare, solicitând schimbarea regimului conducător de forță, de sorginte
sovietică cu unul național, patriotic și protector. Radio Europa Liberă nu mai
contenea cu prezentarea acestor mișcări urmate de arestări și bătăi în stradă
între organele de ordine și studenți. Imre Naghy, conducătorul studenților
maghiari în Revoluția Socialistă din Octombrie, lider comunist, trăit în Rusia din
1920, nu le-a adus nimic nou, a reinstalat comunismul la Budapesta și a mai dat
liber la ceva mălai fără cartelă. Represaliile au fost groaznice pentru mii de
studenți și de locuitori ai Budapestei și ai întregii Ungarii.
 308

Warșovia 25.10.1956 cu Gomulka la tribună.

Studenții români au simțit nevoia să se răscoale și ei odată cu ceilalți

europeni considerând că împreună vor putea înlocui regimurile sovietice care au
întunecat Europa. Din jumătatea lunii octombrie apar și la nivelul facultăților din
București grupuri de organizare locală. Facultatea de Științe Juridice, Filologie,
Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filozofie, Petrol și Gaze, Agronomie,
Istorie, Matematică și chiar la Institutul Medico-Militar s-au organizat adunări
studențești care se declarau de acord și în sprijinul revoluționarilor maghiari. S-
au evidențiat ca lideri ai studenților Paul Goma și Crista Depner de la Filologie,
Ligia Filotti, Rodica Ojoc și Vladimir Trifu de la Științe Juridice, Adrian Ianuli,
Alexandru Mălinescu și Mitică Popescu de la Teatru, mulți alții din Timișoara, Cluj
și Târgu Mureș printre care și Constantin Ticu Dumitrescu. Actorul Mitică
Popescu nu a cerut niciodată, după 1990, drepturi de disident politic, de asuprit
fără vină sau de lider al vreunei mișcări politice sau sociale.
A dat dovadă de bun simț și de respect pentru sutele de mii de români
maltratați de teroarea roșie, comunistă. Cunoscându-se faptul că Iosif
Chișinevschi milita pentru schimbarea și liberalizarea regimului din România,
după moartea lui Stalin, că era adeptul unor mișcări sociale de genul celor din
Polonia sau Ungaria, studenții l-au chemat să le asculte revendicările și să le
reprezinte cererile în forurile superioare ale partidului muncitoresc român.
Chișinevski nu a onorat invitația.
Principalele întrebări care au îmbrăcat forma unui protest studențesc în
stradă erau:
 309

1.Dacă regimurile din cele două țări sunt identice și internaționalismul

comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce
această provincie este românească din punct de vedere istoric?
2.De ce țăranii sunt nevoiți să facă coșciuge pentru copii din ulucele de la
garduri când România are o producție însemnată de lemn? Unde se duce
lemnul?
3.De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o țară agricolă?
4. De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?
5.De ce nu există pește pe piață?
6.De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preț care nu acoperă
nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
7.De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte
pentru uzine de prelucrare a gazului metan?
Întrebările au luat forma unor lozinci și a unor sloganuri purtate și
exprimate de studenții și de populația participantă la marșurile de protest
organizate în principalele centre universitate din țară. La Iași, la Cluj, la Târgu
Mureș și la Timișoara se fac arestări numeroase, sunt luate grupuri întregi și
duse la secțiile de miliție sau chiar în incinta închisorilor din apropiere. Cu cât
erau mai mulți arestați cu atât ieșeau mai mulți studenți să protesteze. După
lichidarea în forță a mișcării de la Budapesta au încetat și mișcările sociale din
România. Unde-s mulți puterea crește dar așa?... Nu.

Budapesta 1956 – tancuri și moarte pe străzi.

 310

Văzând că nu se întâmplă nimic, din 28 octombrie, un post de radio pirat,

România viitoare. Vocea Rezistenței. pe care securiștii spun că l-au depistat prin
goniometrie prin munții Iugoslaviei, prezenta zi și noapte revendicările
studenților, în special înapoierea provinciilor răpite României și îndepărtarea
staliniștilor care au compromis comunismul și au adus frica și foametea în țară.
Războiul Canalului de Suez, început la 29 octombrie 1956, i-a ținut pe loc pe
protestatari fiindcă nu știau ce va urma Războiul s-a terminat repede, colonelul
Gamal Nasser, conducătorul Egiptului, nu numai că nu a reușit să naționalizeze
Canalul de Suez, proprietate franco-britanică, dar a mai pierdut și teritorii în fața
israelienilor din Sinai.
La Timișoara sunt arestați 2000 de studenți. În București au apărut afișe cu
chemări de genul "Jos rusa și marxismul", "Vrem știință, nu politică în universitate"
și "Urmați exemplul studenților unguri, cehi și poloni". Au început arestările.
Adunarea studențească din Piața Universității din 5 noiembrie a fost
compromisă. Armata cu puștile scoase a ocupat piața din timpul nopții. Parte din
studenții curajoși nu s-au oprit, au continuat să se deplaseze spre piață. Studenții
comuniști le nota numele și dădeau listele securității. Așa i-a arestat pe
majoritatea. Din trădare de neam.
Bătăi, torturi, exmatriculări, deportări, închisoare între 1 și 6 ani pentru mai
bine de 500 de studenți. Într-un discurs ținut de Nicolae Ceaușescu, la 15
noiembrie 1956, s-a dictat ca ministerul învățământului să întocmească un
program concret de măsuri care să ducă la îmbunătățirea compoziției sociale a
studenților. Primii afectați au fost studenții foști deținuți politici din anii 1945-1952
cărora li s-a permis să revină la studii apoi studenții care nu au origini sănătoase
terminând cu studenții care încă nu sunt membri de partid. De aici înțelege
fiecare câtă inteligență românească s-a risipit din ambiția de avea o compoziție
socială comunistă. Virgil Trofin, numit secretar general al Uniunii Tineretului
Muncitoresc, cerea demascarea tuturor opozanților sub deviza Trebuie să știm
câți dușmani există în țara noastră și încearcă să lupte împotriva partidului
nostru. Președinte al Uniunii Asociațiilor Studențești din Republica Populară
Română a fost numit Ion Iliescu, un alt comunist școlit la Moscova. El veghea la
formarea spiritului comunist, revoluționar și patriotic al tuturor studenților.
Anul 1956, anul revoltelor studențești din Europa de Est, a fost și anul
tancurilor sovietice scoase să calce carne de om în piețele publice. A fost anul în
care sovieticii și-au arătat puterea de sperietoare a celor ce râvneau la libertate.
Una dintre studentele afectate de acele evenimente, Stela Covaci, ne
dezvăluie în Persecuția-Mișcarea studențească anticomunistă-București, Iași
1956-1958, metodele folosite de comuniștii fără suflet și fără inimă pentru a
înăbuși orice mișcare de protest orice formă de luptă pentru libertate. Nimeni,
niciodată nu a dialogat, nu a analizat cererile demonstranților, nu a fost
 311

prezentată nici o analiză a evenimentelor, a cauzelor care le generează, totul era

acoperit de sintagma ”dușmani ai poporului care rod la grinda construcției
comuniste”...
Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu fructifică în favoarea lor
mișcările studențești și reclamă, la plenara de partid, din 3 iulie 1957,
fărădelegile săvârșite de staliniștii instalați la putere la București. Ambii sunt
decăzuți din drepturi și îndepărtați din conducerea de partid și de stat. Ambii și-
au mâncat pensia păziți de milițienii de la colțul străzii. Ambii au realizat, prea
târziu că, cu ei nu te poți pune. Sunt peste tot.
Pe fondul tuturor nemulțumiri populare, al fricii și al lipsurilor materiale de
tot felul, conducerea comunistă a strâns călușul și mai mult. Naționalizarea nu a
rezolvat totalmente problema, trebuia strânsă fiecare fărâmă de putere, de
valoare, de produse industriale sau alimentare. Colectivizarea forțată era în toi.
În toată țara erau mișcări de împotrivire dar în final pușca, pușcăria și tortura
rezolva totul. În localitatea Vadu Roșca din Vrancea, Suraia și Răstoaca, o zonă
cu pământ reavăn, pe lunca râului Putna, țăranii s-au răsculat împotriva
colectivizării, a înființării Gospodăriei Agricole Colective după model rusesc și, la
4 decembrie 1957, ocupă drumul și nu lasă trupele securității și ale armatei să
intre în sat. Comandantul subunității de securitate deschide focul atunci când
țăranii i-au atacat cu topoare. Conflictul ia proporții. Intervine armata. La fața
locului vine reprezentantul statului, generalul locotenent Nicolae Ceaușescu,
șeful direcției politice a armatei, avansat după cele patru clase primare absolvite,
care constată că au fost împușcați 26 de cetățeni dintre care 9 au decedat. Se
înfurie și cere explicații. În final arestează și trimite în temniță 73 de țărani
răsculați. A înjumătățit satul și așa îmbătrânit după ce le mai murise 32 în război.
Au continuat și au arestat în toată țara, până în 1962, peste 20.000 de țărani din
care 8.000 au rămas și și-au târât zilele prin închisori și lagăre de muncă forțată
unde din nimic au construit localități funcționale cum a fost cazul celei de la
Răchitoasa, Lățești, Tovărășia, Salcia, Stoenești, Saivane, Grădina, Periprava,
Sfiștovca, Grindu, Bândoiu, Poarta Albă, Peninsula, Gura Ialomiței și alte vreo 30
asemănătoare lor. Cu acești minunați deportați s-au construit orezăriile de la
Giurgeni-Vadu Oii, fermele de porci, de păsări, de animale, grădinile infinite de
legume din care se încărcau miile de vagoane cu direcția Maskwa, fără oprire
până la Ungheni, unde schimbau boghiurile pentru ecartamentul mărit al căilor
ferate sovietice...
Anul 1958 ne-a adus totuși o alinare. Pe 24 mai a fost semnat acordul
româno-sovietic de repatriere a trupelor rusești de pe teritoriul național care,
conform art. 3 al Armistițiului semnat de părți „Guvernul și Înaltul Comandament
al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca
liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări
 312

orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe

cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer.” Până în
luna august trebuia să plece toți. Dar nu. Dumnezeu nu iartă ușor fărădelegile.
Trebuiau să mai distrugă încă multe din valorile naționale românești.
Scriitorul Mihail Sebastian ne povestește în jurnalul său atmosfera din
Bucureștiul ocupat la 30 august 1944 de sovietici:
"Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile (după cum
îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și
pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza
aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri.
(Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)"
După jurnalul marelui scriitor, actorul american David Auburn a scris o piesă
de teatru intitulată Jurnalul lui Mihail Sebastian, pe care a pus-o în scenă la New
York în anul 2004. Chiar dacă au plecat trupele, au rămas consilierii militari
sovietici, foarte bine plătiți, pe cheltuiala noastră, până în anul 1961. Ei supervizau
ceea ce nu ajungeau să vadă ofițerii din fosta divizie Tudor Vladimirescu și mai
marii politicii. Ei au transformat armata română, prin epurări repetate, dintr-o
armată constituită după modele franceze sau germane într-o mare masă de
manevră sovietică bună de carne de tun, de strâns porumbul de pe câmp sau de
construit digurile, canalele și hidrocentralele patriei. De la ei a venit îndemnul de
armată populară, din popor, pentru popor.
În martie 1962 s-a îmbolnăvit bunica. Din zi în zi era mai rău. Ne-a chemat
mama să venim sâmbătă să o vedem că nu se știe. Ne-am dus cu toții în
sâmbăta de 17 martie. A cerut să intrăm la ea cât mai repede. Am intrat cu Eliza
de mână. I-am văzut lacrimile pe obraz.
– Veniți lângă mine mamă să vă simt aproape, să rămân în mine cu
mirosul vostru drag. Ce frumoși sunteți mamă și ce bine vă stă împreună după
atâtea încercări la care v-a supus Dumnezeu! Să fiți blânzi mamă unul cu
celălalt. Necazuri sunt multe, voi să le puteți face față prin dragostea și bunătatea
voastră mamă.
– Bunico să știi că te iubim mult, mult de tot. Tu ai știut cum să mă scoți
din necaz, cum să-mi dai curaj, cum să lupt.
– Da mamă, luptă mamă că ai pentru cine. Ai un băiat frumos și bun
mamă. El este viitorul nostru și al vostru mamă.
Am sărutat-o pe frunte și am ieșit să intre Anastasia cu Vicențiu. Au stat și
ei tot 5-6 minute și au ieșit. Anastasia plângea, Vicențiu avea ochii în lacrimi. Au
intrat doamna Caliope cu Tudor apoi doamna Tăbleț cu Mircea. Am rămas cu
toții de veghe în pridvorul casei părintești. Pe la ora 3 a cerut lumânare. S-au dus
toate femeile la ea. Cu ochii în ochii lor, a luat lumânarea cu ambele mâini, le-a
hotărât să fie tari și să-și vadă de viață mai departe și a închis ochii pentru
totdeauna.
 313

S-a stins așa cum a trăit, în liniște, hotărâtă și liniștită. Cea mai afectată a
fost Zoe. Nu s-a oprit din plâns ore întregi. Din mamaia mea nu o scotea.
Înmormântarea s-a săvârșit marți, 20 martie 1962, cu tot satul și cu toți cei trei
preoți.
La pomenirea de după înmormântare, tata ne-a spus tuturor cu glasul
moale:
– Copiii mei, vă spun cu mâna pe inimă că ce am trăit noi în ultimii 20 de
ani, nici la dușmani să nu le doriți. Frica de legionari că te spânzură degeaba de
stâlpul casei, frica de război că-ți poate lua copilul pe frontul nesfârșit, frica de
ocupantul german că nu știu ce-ți face, frica de ocupantul sovietic că-ți ia totul din
casă, frica de comuniști că te condamnă degeaba sau te deportează, frica că-ți ia
pământul și animalele, frica că nu ai ce mânca și nu ai cu ce te încălzi iarna care
vine, frica că nu-ți vei vedea nepoții crescând. Frica să nu te pârască vecinii
pentru cine știe ce vină din invidie că ai mai multe ca ei. Până când ne dai
Doamne toată frica numai nouă? De ce Doamne ne încerci atâta Doamne?
– Gata tată, a trecut. Nu mai au ce să ne ia, gata. Eu i-am iertat. Au luat
tot ce au vrut. Gata.
– Nu Mihai, nu tată. Nu se vor lăsa ăștia până nu ne vor lua și ideile din
cap. Până nu ne iau credința, până nu ne iau speranța, nu se lasă, din ce în ce
sunt mai puternici, mai sufocanți, mai răi, mai mulți. Sunt precum curpenii otrăviți
care ne sufoca pomii în Ciair. Mai ții minte? Îi tăiam de 3-4 ori pe vară și tot se
urcau în vârful prunului în câteva zile după ploaie. Pentru ei ploaia a fost bogată
tată. Bogată rău. Bogată din sudoarea frunților noastre tată.
Moartea bunicii ne-a dat tuturor un exemplu de demnitate, de onoare, de
sfințenie. A plecat împăcată la Dumnezeul pe care l-a slăvit toată viața, în fața
căruia își spunea toate păsurile, de la care lua puterea pentru fiecare zi de
mâine.
Mult timp după înmormântare ne-am gândit fiecare la viețile noastre, la
curățenia noastră interioară, la grija pentru credința și pentru datoria noastră față
de lume și față de divinitate, față de copiii și urmașii noștri câți vor fi să fie.
Mama a avut reacții destul de controversate. Apatică, o căuta pe bunica
Smaranda prin camera ei sau pe afară, o striga din când în când ”mamă unde
ești?” sau ”hai mamă că-i gata masa”... Odată dispărea și o găsea Zoe după ore
bune la mormântul bunicii vorbind cu ea sau tămâind pământul încă reavăn
care-i acoperea sicriul... Recunoștință.
Viața se derula pe repede înainte. Colectivizarea s-a finalizat în toată țara
cu jertfe, industrializarea era pe cale să depășească aprobările Moscovei care ne
voia o țară semiindustrializată, preponderent agrară, transformarea învățământului
după decretul 175 din 1948, a culturii și a cultelor era spre finalizare. Biserica
catolică a fost pusă pe butuci, greco-catolică la fel, ortodoxa a fost înțesată de
 314

oamenii securității astfel încât să participe activ la lămurirea populației că

gospodăriile de stat și colhozul aduc binele țării sărăcite de burghezia îndepărtată
și surghiunită în pușcării. Nu cumva aceiași Biserică va îndruma românii anilor
2020 spre vaccinare anti covid? În 1948 Bisericii Ortodoxe Române i s-au închis
jumătate din mănăstiri alungând călugării și maicile care încotro. Mulți călugări nu
s-au dus în lume, s-au dus în fel de fel de adăposturi montane unde și-au trăit
ultimii ani din viață. Călugării care aveau priză la credincioși erau luați noaptea din
așternuturi și duși ori în pușcării, ori prin spitalele de psihiatrie, între alții care-și
pierduse de mult timp mințile. Printre cei alergați și schingiuiți de securitate a fost
și preotul Arsenie Boca (Zian Boca numele de naștere), unul din cei mai titrați și
mai cunoscători ai ortodoxiei școlit după Academia Teologică din Sibiu, la Sfântul
Munte Athos și la școala celor mai înalți prelați care se întâlneau la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus unde a fost stareț mulți ani, apoi la Prislop Sâmbăta de Sus a
fost suta de ani azimutul ortodoxiei românești.
Istoria României a fost siluită și întoarsă pe dos în așa fel încât bruma de
comuniști din ilegalitate au construit statul nou, socialist. Te apuca râsul dar ce
să-i spun lui Tudor, că nu-i așa? Îi făceam un mare rău, îl lua la ochi ca opozant
și ajungea la mine că așa l-am educat. Mă prefăceam că așa cum scrie în
manual, așa a fost. El bănuia că n-a fost așa dar nu avea argumente. Peste
câțiva ani, prin clasa a XI, a auzit, s-a informat și a înțeles ce-i cu istoria care a
transformat niște bieți ucenici morți din cauze diverse în mari eroi comuniști care
au luptat pentru libertatea poporului. Abia atunci am putut sta de vorbă pe
îndelete. Abia atunci înțelegea cum se cuvine cine și ce a făcut pentru țară și
pentru popor.
La moartea bunicii avea 21 de ani. Era cu Mircea al Anastasiei și cu
Ancuța, fetița lui Andrei de numai 8 ani. Toți trei, de mână, cu capetele plecate,
în urma carului cu boi care ducea sicriul, ne urmăreau durerea și înțelegeau
valorile adevărate ale familiei. Așa îi va urmări istoria de-a lungul vieții fiecăruia,
rând pe rând. Au trăit perioadele cele mai rele ale istoriei românilor.
În 1964, la 16 iunie, sunt grațiați și eliberați 3.476 deținuți politici (cărora
nu apucase securitatea să le facă dosare de drept comun pentru ultraj,
tulburarea liniștii sau alte vinovății închipuite ) și peste o săptămână alți 3.244.
Din relatările multora reieșea faptul că nici a zecea parte nu au rezistat regimului
de detenție, numărul morților fiind însutit mai mare decât cel declarat oficial.
Prin august 1964, într-o frumoasă după amiază de sâmbătă, îl văd din
pridvorul casei pe Tudor, care pășea pe alee, alături de o frumoasă domnișoară,
pe care o ținea de mână. Când au urcat scara m-am ridicat în picioare să-i
întâmpin. Parcă aevea, mă vedeam pe mine venind la Eliza... Parcă ieri... Ce
repede a trecut tinerețea! Ce repede! Avea dreptate doamna care s-a mirat de
noi în Cișmigiu...
 315

– Tată să fii tu cu inima împăcată am venit cu fata pe care o iubesc să ți-o

prezint, să nu mai stai tu cu grija mea.
– Bună ziua domnule profesor, bine v-am găsit! Mă numesc Cezara
Marina și sunt prietena lui Tudor.
– Bine ați venit domnișoară, vă rog să luați loc la măsuța noastră rotundă.
Eliza vino te rog că avem musafiri. Să-i așezăm la masa noastră, aceiași din
1938.
– Cum să am musafir pe copilul meu Mihai? Bine ați venit copii! Mă întorc
imediat cu tot ce trebuie. Așezați-vă copii.
– Eliza a adus limonadă cu mentă, prăjituri din foaie de napolitană și felii
de pară tăiate și curățate.
– Cezara, ce frumos te-ai îmbrăcat! Voiam să spun de fapt că tu ești foarte
frumoasă, ești de reclamă pe prima pagină a revistei să știi.
– Vă mulțumesc doamna profesoară, dumneavoastră mi-ați fost cel mai
bun exemplu întotdeauna.
– Ehei... deci tu nevastă nu ești străină de veste. Tu știai dar nu-mi
spuneai nimic. De ce? Să fiu eu mai departe de fiul meu?
– Tată, Cezara este fata de care îți povesteam când recitam din
Minulescu. Ea mi-a ocupat gândurile mulți ani. S-a ferit de mine de când era
clasa a 7 a și până în clasa a 11 a. N-am știut de ce se ferește de mine până nu
mi-a povestit fratele ei, Paul, necazul lor. Știi îți spuneam că vine un băiat mai
mare la colțul străzii, o ia de mână și fuge cu ea. Fugeau și ocoleau pe niște
străduțe să li se piardă urma, credeau că vor fi și ei arestați ca tatăl lor, domnul
Traian Marina, profesor la liceul Mihai Viteazul până în 1948, când a fost acuzat
de apartenență la un grup de dușmani ai poporului, că l-ar fi ascuns pe un preot
legionar căutat de securitate. Din grijă să nu-mi facă rău, se ferea să se apropie
de mine. Domnul Marina a fost eliberat anul trecut și lucrează ca șofer pe
basculantă la o întreprindere de construcții. Este obligat să lucreze acolo încă trei
ani.
– Și cum v-ați regăsit copii? Au trecut patru ani nu?
– Mircea, care o căuta să-i spună că o iubesc, a întâlnit-o și i-a spus că o
caut. Ea i-a povestit în mare care este situația ei socială. Știa că familia Tăbleț
suferise din cauze asemănătoare. Mama ei o cunoștea pe bunica Tăbleț.
Împreună au găsit calea să ne întâlnim. Când a terminat clasa a 11 a, la plecarea
de la scoală a luat-o în mașină și direct la mine a adus-o.
– Păi tu erai anul doi la facultate atunci nu?
– Da, eram anul doi la TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini), la
Politehnică.
– Bine, bine asta era acum doi ani. De atunci până acum? Iar v-ați
despărțit?
 316

– Nu tată, nu ne-am despărțit. Au fost perioade grele pentru noi. N-am vrut
să vă supărăm. Abia acum trei luni i-am povestit mamei și bunicii. Ele mi-au dat
curaj să continui. Când a depus dosarul la facultate la ASE a fost respinsă pentru
originea socială nesănătoasă. A intrat în depresie. Mama ei și mai rău. Mi-a
trebuit mult să o scol în picioare. A fost obligată să se angajeze. Am găsit un post
de contabil la Regionala CFR. Acolo o lasă în pace, n-o șicanează nimeni pe
teme de origine socială. Unii îl știu pe bunicul Cezarei și o apără.
– Ce șicane să-i mai facă măi tată, nu-i destul că i-au interzis dreptul la
învățătură? Nenorociții! Cezara, părinții cum sunt acum fata mea? Sunt bine?
– Și-au revenit domnule profesor dar tristețea va rămâne veșnic pe
chipurile lor. Tata din profesor de fizică a ajuns șofer pe autobasculantă iar
mama din bibliotecar de liceu, taxatoare pe tramvai. Ce putem zice?
– Zic bine că au scăpat de ei, de pușcărie, de confiscat averea, de toate
relele pe care le-au făcut altora.
– Da, casa ne-a lăsat-o că este casa bunicilor care locuiesc cu noi.
Bunicul a fost maistru cazangiu la Grivița, l-au cunoscut mulți, unii mai în vârstă
știu că sunt nepoata lui și mă mai întreabă de el.
– Tată, mai ții minte când te întrebam ce vină ai de te-au ținut atâția ani
departe de noi? Ei de atunci încoace tot aflu fel de fel de cazuri care mai de care
mai stranii. Uite, un maistru de la mine, de la uzina Republica, care te-a cunoscut
îmi zice mereu că-ți semăn, mi-a spus că pe unul din inginerii care erau șefi pe
timpul lui Malaxa l-au condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că a slujit
capitalismul. Păi asta-i vină măi tată?
– Nu tată, nu asta-i vina. Este vorba despre inginerul Spiridon care s-a
opus arestării a trei muncitori acuzați că ar fi legionari dar cei trei participase la
rebeliunea din 1941, ei au condus blindatele date cadou de Malaxa legionarilor la
rebeliune. Spiridon era cam partizan al legionarilor și se cam pronunța cu orice
ocazie. El a fost condamnat că a fost legionar, nu ca burghez, că era sărac lipit,
ce câștiga pierdea la cărțile de joc. Maistrul de astăzi, Marin, era ucenic atunci,
eu l-am luat ca din oală și l-am mutat la alt atelier să-i piardă siguranța urma. Era
un tânăr priceput. Priceput este și acum și este un om serios.
– Copii, vreau să vă bucurați de clipa asta și să serviți prăjiturile mele, vă
rog. Cezara, când ai timp vii pe la mine să ne consultăm la niște ținute de
toamnă-iarnă? Vreau să-ți prezint niște combinații cromatice de sezon.
– Vin cu dragă inimă doamna profesoară, dumneavoastră ați fost și sunteți
întotdeauna în pas cu moda. Ce se mai uitau celelalte profesoare după
dumneavoastră când treceați pe hol! Așa îmi plăcea să vă văd! Îmi bucurați ziua,
în ciuda ocheadelor invidioase ale lor.
– Copii, mă bucur să vă văd împreună, sunteți frumoși, vă iubiți dar vă rog
să faceți pașii siguri și cum se cuvin. Viața este grea, este crudă uneori dar nimic
 317

nu-i mai frumos decât atunci când depășiți greutățile împreună. Să nu vă pierdeți
niciodată speranța, să nu puneți niciodată la îndoială dragostea unuia față de
celălalt și, cel mai important, să fiți sinceri unul cu celălalt în toate împrejurările.
– Tată ne împrumuți și nouă mașina astăzi? Vreau să o duc pe Cezara la
bunica Letiția care vrea neapărat să o cunoască.
– Da tată, ia cheile din cuier și mergeți.
– Stați că vin și eu cu bunica Caliope. N-am mai fost de trei săptămâni pe
la dumnealor. Tu ce faci Mihai? Vii cu noi?
– Îl aștept pe Vicențiu pe la mine în după amiaza aceasta, avem niște
treburi de rezolvat împreună.
A scos Tudor mașina pe stradă și le aștepta pe femei să le îmbarce. Cred
că-i voi da mașina asta nouă lui și o voi păstra eu pe cea veche. Renault
Dauphiene 1959, alb, frumos, minion, cu un consum mic de benzină față de Fordul
V8 1939 care are un consum mai mare decât dublu la 100 de km pe care George
mă sfătuiește să-l trec pe gaz, cu un motor mai performant. Trebuie să fac ceva
lunile următoare să-l las pe Tudor cu o mașină frumoasă. Am reușit în primăvara
lui 1965 să așez caroseria Ford ului meu pe platforma unui Volkswagen
Transporter T1 Sopfie, modificare făcută de colegii mei în secția reparații a
rafinăriei. Butelie cu gaz de 100 de litri, la un motor de 1600 cmc, cu un consum de
8 litri benzină sau 11 litri gaz la 100 de kilometri rulați. Așa mai merge. Caroserie
frumoasă, tapițerie refăcută, era de lux acum. Când plecam la plimbare cu familia
era o plăcere să o privească și să se mândrească cu ea. Singurul necaz era că nu
o puteam alimenta cu gaz decât la stația rafinăriei și la o stație din Chitila, la fosta
OSIN Distribuția, fondată in 1929, care îmbutelia gaz în butelii de aragaz sau, cum
spuneau ei, în butelii comerciale. Intram la alimentare pe calea de acces a
mandatarilor cu butelii de 100 de litri. Un plin mă ținea aproape 900 de kilometri.
În primăvara lui 1966 Tudor s-a căsătorit cu Cezara și amândoi au decis
să locuiască cu noi și cu bunica Caliope pe care o iubeau mult. Am păstrat o
legătură strânsă cu familia Marina care, cum au ieșit la pensie, s-au mutat la
Dridu, în casa bunicilor doamnei Marina, unde și-au găsit liniștea bătrâneții. Casa
din București au vândut-o după moartea bunicilor Cezarei împărțind banii în trei –
fiul, fiica și părinții. Fiul lor, nepotul meu, Robert Trifu, născut la 15 mai 1966,
ne-a bucurat tuturor bătrânețile. Frumos, vioi, cu întrebări care ne surprindeau
prin curajul gândirii, ne-a fascinat pe toți.
La 19 martie 1965 a murit, în condiții suspecte, Gheorghe Gheorghiu Dej,
omul care a vrut să-l păcălească pe Stalin dar nu a prea reușit. Rămas fără Petru
Groza din 1958, fără mulți din fosta sa echipă pe care i-a îndepărtat sau i-a băgat
în pușcării, a fost înlocuit imediat de un lup mai tânăr și mai feroce, Nicolae
Ceaușescu, un comunist care voia să-l copieze pe Nikita Hrușciov, adică să
scoată tot ce era stalinist și învechit și să treacă la o nouă etapă, superioară,
 318

etapa dezvoltării comuniste. Imediat ce ajunge în vârful turnului și în capul mesei,

schimbă numele partidului muncitoresc român în partidul comunist român și
denumirea de Republica Populară Română în Republica Socialistă România. S-
au mai redus din forțele de securitate fiindcă s-au desființat, la cererea expresă a
ONU, lagărele de muncă și închisorile politice. A rămas crema, cei mai
perfecționați în lupta împotriva opozanților comuniștilor. Opozanții lor au fost
internați în spitale de psihiatrie. Unul din colegii de la rafinărie avea un unchi
condamnat ca activist legionar, ținut în lagărul de la Periprava, pe brațul Chilia, la
nord de Pădurea Letea (astăzi pensiunea Ultima Frontieră), mutat la Salcia în
1958 și la spitalul de psihiatrie Nifon (Măgura jud Buzău) în 1964 de unde a fost
luat în sicriu în toamna anului 1968. A stat 22 de ani în pușcării. Pentru ce?
Pentru că a crezut în idealurile frumos prezentate de Corneliu Zelea Codreanu
că va triumfa dreptatea și religia? Că-i vor învinge pe bolșevicii atei și pe ovreii
Cabalei? Că vor schimba lumea în bine? După care model? Al fascismului?
Nicidecum. Al bolșevismului? Nici atât. Dacă nicăieri în lume nu este un model
de luat în seamă de ce să te chinui să-i urmezi? Nimic, niciunde, nicăieri nu poți
copia modelul altora. Una este să te inspiri și alta să-i urmezi. Modelul fascist a
fost la fel de rău ca și modelul comunist – ambele depind de lider, de cap. Ai tăiat
capul, ai distrus orânduirea. Sistemul democratic este construcția care poate fi
perfecționată. Este singura potrivită pentru România. Când? Când poporul român
va scăpa de jugul comunismului care-i sugrumă grumazul și când se va limpezi
de ideile infiltrate de ei de ură, de invidie, de răzbunare...
Au crezut mulți europeni că vor schimba lumea, că vor alunga jugul comunist,
dar au rămas doar iluzii, vise, speranțe. De multe ori liderii lor au devenit călăii lor.
După polonezii lui Gomulka și după maghiarii lui Imre, cehul Alexander
Dubcek care voia să construiască un altfel de socialism cu libertatea totală a
persoanei, mai ceva decât iugoslavii lui Tito, scoate în stradă studențimea și
poporul sătul de impunerile Moscovei cerând libertatea de a-și alege socialismul
după nevoia lor, nu după șabloanele Cominternului. Mișcarea numită Primăvara de
la Praga este lovită din fașă de tancurile aplicației Tratatului de la Varșovia cu
nume de cod Operațiunea Dunărea care, în noaptea de 20 spre 21 august 1968,
ocupă aeroportul capitalei cehoslovace și debarcă tancurile și mașinile de luptă
blindate ale URSS ului, Bulgariei, Ungariei și Poloniei pe care le trimite în piața din
centrul capitalei. Până seara, Praga și împrejurimile sunt înțesate cu 250.000 de
soldați care se dedau la acte de vandalism, bat în stânga și în dreapta, arestează
și ocupă în forță toate instituțiile statului. 137 de cehoslovaci sunt uciși și 500 răniți.
Sunt arestați 3.800 de cetățeni aflați în piețele publice sau pe străzile capitalei.
România și Albania au refuzat să participe la această invazie într-un stat prieten.
Mai mult, Nicolae Ceaușescu ia poziție fățișă și critică dur agresiunea. În calitate
de comandant suprem al armatei României, a ordonat alarmă de luptă parțială cu
 319

efortul pe granițele de est, de nord și de vest. Din informațiile serviciilor secrete ale
armatei știa că la punctele de trecere a frontierei de la Lipcani spre Dorohoi,
Costești, Albița, Sculeni, Stânca, Grozești, Stoianovca (Țiganca) și Giurgiulești-
Galați erau concentrate subunități, unități și mari unități mecanizate și de artilerie
autopurtată, însoțite de unități de pontonieri, menite să mărească capacitatea de
trecere peste Prut, un total de aproape 150.000 de militari sovietici gata să treacă
peste România, Iugoslavia, Cehoslovacia și să închidă cercul prin nordul Poloniei,
o mare manevră de forțe si totodată o demonstrație a puterii militare sovietice la
acea vreme. În marșul lor voiau să lase spre neuitare niscaiva trupe la București și
la Belgrad care să mai domolească ceva din elanul revoluționar de independență și
patriotism al celor două popoare vecine și prietene acum. Ceaușescu a fost taxat
dur pentru gestul și pentru mesajul său. Leonid Brejnev l-a notat în carnețelul lui
roșu și-l va pedepsi cu prima ocazie dar cehii și slovacii au apreciat cum se cuvine
atitudinea României, a Iugoslaviei și chiar a RD Germane care nu s-a lansat prea
mult chiar dacă era împinsă de la spate.
Dând de hotărârea României, Iugoslavie și Albaniei de nu participa la
aplicație și de a se pronunța împotrivă, sovieticii s-au rezumat la a ajuta
Cehoslovacia și atât, s-au întors în garnizoanele lor. Unii spun că s-au speriat de
laserele românești care le-au sudat șenilele tancurilor la intenția de a trece Prutul
dar n-au înțeles că URSS-ul cu armata sa aeriană putea ocupa orice stat
comunist în 3-5 ore numai cu tehnica aeropurtată sau desantată. Povești.
Adevărul este că și-a pus în cap ONU pentru vreo 10 ani. Criza cubaneză 1962,
acum criza din centrul Europei Răsăritene...

Praga, la data de 22 august 1968, după ce tancurile rusești au trecut peste

demonstranți.
 320

Din momentul Cehoslovacia 1968, Nicolae Ceaușescu și partidul

conducător au luat o serie de măsuri care să întărească încrederea poporului în
forța sa de apărare și a țării indiferent de cine va vrea să ne invadeze. A hotărât
ca armata română, responsabilă cu pregătirea poporului pentru apărare, să
construiască drumuri de legătură, cu posibilități de blocare a inamicului prin
ambuscadă, care să asigure trecerea munților din est spre vest, unde se găseau
și se pregăteau posibilități de apărare mai facile. Așa a luat ființă proiectul
Transfăgărășanului început de regimentele de geniu de la Alba Iulia din nord și
cel de la Râmnicu Vâlcea în sud (Argeș), ajutate de subunități de elicoptere care
mutau utilajele și piesele de pe un pisc pe altul mai sus, de parașutiști și vânători
de munte care minau și aruncau în aer milioanele de metri cubi de rocă mai
calcaroasă sau mai tare ca granitul. Drumul a fost gata, la nivel de macadam în
toamna anului 1974 și asfaltat în vara lui 1977. Peste timp a fost apreciat ca fiind
cel mai frumos și mai atractiv drum peste munți din toată Europa.
Tot după marea invazie a Cehoslovaciei s-a hotărât înființarea Gărzilor
Patriotice în fiecare localitate sau mare întreprindere cu armele și munițiile
(pentru o unitate de foc, militarii din toate armele și specialitățile militare cunosc
valoarea unității de foc ) depozitate la circumscripțiile de miliție sau la sala de
armament a uzinei în care lucrau, cu ținuta militară, masca de gaze și accesoriile
la domiciliul fiecăruia astfel încât în urgența a doua de mobilizare aceste forțe să
fie în măsură să intre în luptă alături de unitățile armatei aflate în prima linie.
Tineretul trecut de 14 ani era cuprins și el în PTAP – organizațiile de
Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei, unde învățau cum să îmbrace
costumul de protecție antichimică, masca contra gazelor de luptă, cum și unde
să se adăpostească, cum să supraviețuiască în niște condiții impuse, cum să
tragă cu armele GECO sau cele cu aer comprimat, cum să acorde primul ajutor
răniților, cum să spioneze în folosul armatei proprii și multe altele.
Unitățile de pompieri întărite cu subunități militare pregăteau populația să
se apere la bombardamente și la alte mari distrugeri (ALA- apărarea locală
antiaeriană) cum să se ascundă în adăposturile subterane sau pe la subsolurile
blocurilor de locuințe sub care erau amenajate adăposturile, etc. Era tot o
vânzoleală militară peste tot.
Așa s-a pus în aplicare ordinul comandantului suprem ca fiecare localitate,
fabrică, uzina, întreprindere cu mai mult de 50 de angajați să fie în măsură să
apere local viața și proprietatea. Fiecare localitate să fie o cetate de muncă, de
luptă și de apărare. În baza acestor hotărâri s-au înființat școlile (clasele) de
pregătire a femeilor pentru viitoarele funcții de ofițer, subofițer și maistru militar
pentru unitățile de infanterie apoi în intendență, marină, aviație, chimic și alte
specialități militare. Toate studentele parcurgeau cursuri de pregătire militară sub
 321

conducerea directă a ofițerilor femei, promoție 1973-1975 Făgăraș, care

încadrau catedrele de pregătire militară generală a universităților...Prima
promoție de cadre militare femei, 12 octombrie 1973, a numărat 21 de subofițeri
și 150 de ofițeri. Chinul lor nu s-a oprit aici. Timp de 3 ani următori au trebuit să
parcurgă, obligatoriu, module de pregătire și să susțină examenele de
specializare în diferite arme, cele mai grele fiind chimia, intendența și geniu.
Marea majoritate au rămas la infanterie și au continuat studiile universitare în
facultățile în care erau încadrate. Din promoția 1973, peste 80 de ofițeri femei, au
ajuns la gradul de colonel iar doamna Floarea Șerban, a fost prima femeie
general din Armata României care a îndeplinit din anul 2015 funcția de director
general al ROMARM – industria națională de apărare. După ea, la propunerile
partidelor aflate la guvernare au fost avansate multe femei la gradul de general
sau chestor. Nu comentez oportunitatea.
Odată cu pregătirea populației și a teritoriului pentru apărare, partidul
comunist a accelerat progresul industrial, a cerut mai multă inovare și cercetare,
mai multă raționalizare prin cei trei R- refolosire, reciclare și recuperare a
componentelor. Și peste 80 de ani nemții procedează la fel atât că se numește
remanufacturare adică nu-ți dă piesa nouă până nu o predai pe cea veche pe
care a spală, o aduce la dimensiunile standard și ți-o revinde ca nouă.
În industrie se mișcau lucrurile repede. Nu știu la alții cum a fost dar la
Rafinăria 7 Brazi progresul și-a făcut din plin prezența. Împreună cu domnul
prof.dr. Rașeev, cu un grup de proiectanți și cu colegii mei buni și dragi am
conceput, proiectat și pus în operă instalația de absorbție și fracționare a gazelor
GPL auto, unii mai deștepți au spus că sunt mai ieftine și fac economiei așa că
vreo trei luni am lucrat cu specialiștii din calculul și construcția motoarelor de la
Institutul de Motoare Termice București (INMT-Institutul Național de Motoare
Termice sau ICTCM-ul SA de astăzi din Șoseaua Olteniței lângă Piața Sudului)
să găsim cele mai economice posibilități de adaptare a buteliilor și a instalațiilor
de alimentare cu gaz pe toate autobuzele, camioanele și utilitarele din dotare.
Nimeni nu și-a pus vreodată întrebarea ce se întâmplă la explozia unei butelii cu
150 de atmosfere și 100 de metri cubi de gaz pe un autobuz. Toți întrebau cu cât
este mai ieftin. La gata am primit medalia pentru merite deosebite în munca
socialistă și un bilet de tratament la Herculane. Din iunie 1948 tot încercau să
treacă autobuzele din București pe gaz dar după necazurile avute pe traseul 31,
s-au oprit, deoarece ori nu se alimenta, nu dezvolta viteză ori erau gata, gata să
ia foc. După proiectele noastre, abia prin anii 1980 s-a trecut la echiparea în
masă a parcului de autovehicule din proprietatea statului la alimentarea cu gaz
metan. Autobuzele arătau ca niște lansatoare de rachete așa de urâte erau.
Mirosul de gaz metan nears te însoțea peste tot. Economia a dus la multe
necazuri. Din cele 5-7 regulatoare de presiune și de temperatură pe care le
 322

calculasem a ajuns pe autovehicul doar unul, alimentat direct de la butelii lăsând

tot greul pe mixerul motorului (plămânul în jargon popular) și al ventilului de
amestec aer/gaz. Toate piesele necesare alimentării autobuzelor cu gaz metan
le-a confecționat Societatea Națională de Gaz Metan, Sonametan București,
după proiectele noastre.
Rafinăria a fost retehnologizată în întregime în anii 70-80 ajungând de
referință în petrochimia românească. După fuzionarea cu Combinatul
Petrochimic Brazi, în 1973, s-a creat aici cel mai puternic centru al petrochimiei.
Mai toată ziua se perindau prin sala de consiliu fel de fel de academicieni și
reprezentanți ai conducerii centrale de partid. După câțiva ani, toate tezele de
doctorat, toate articolele pe teme de petrochimie, erau supervizate de Elena
Ceaușescu, adusă de Nicolae Ceaușescu pe scaunul din dreapta lui, să se
ocupe de tot ceea ce însemna politica de cadre. Nimeni nu putea ajunge în
careul din vârful ierarhiei fără avizul ei. Conducătorii unităților economice de
importanță națională, rafinăriile, marile fabrici și uzine, profesorii universitari,
generalii, secretarii de partid de la județe, miniștrii, toți, toți erau trecuți prin sita
ciurului ei. Bârfa politică spune că pe unii mai arătoși i-a verificat și pe sub
așternuturi să le vadă ”potențialul”...
Drumurile rămân în stare proastă mulți ani, necesarul de transport este din
ce în ce mai mare, lipsa stațiilor de alimentare și teama unora de accidente și
catastrofe au oprit dezvoltarea trecerii pe gaz a autovehiculelor care a fost
reluată sub presiunea lui Nicolae Ceaușescu în anul 1980 când trebuia să
reducă la jumătate toate cheltuielile pentru a plăti datoria externă a României. În
anii 80 rar mai vedeai un autobuz, un autocamion sau o furgonetă fără butelii de
gaz deasupra. Eram ca în Războiul Stelelor. Nu mai interesa pe nimeni ce
pericol reprezintă pentru locuitori, conta economia.
Majoritatea întreprinderilor de transport călători și mărfuri se lăudau în
plenarele de partid că au economisit milioane de tone de motorină și benzină dar
la populație nu se simțea nimic, dimpotrivă, au fost introdusele cotele de benzină
de 20 de litri lunar pentru fiecare număr de înmatriculare proprietate personală.
Când au apărut zvonuri că nu le ajunge cota proprietarilor de autoturisme să se
poată deplasa în concediu la mare sau la munte, dibaciul conducător a decretat
altă prostie, circulația alternativă a autoturismelor adică o duminică numerele cu
soț, duminica următoare numerele fără soț așa, să-ți ajungă benzina. Nu exista o
prostie mai mare, pe lângă cota mică de 20 de litri, îți mai lua și dreptul să circuli
două duminici din lună că așa a hotărât eu, cârmaciul. Dacă poporul mai voia să
ceară ceva îi lăsă să circule odată pe lună și gata. Tăcere.
 323

Autobuz articulat Roman Diesel, RD-117, alimentat cu gaz metan.

Se pune un accent deosebit pe productivitatea muncii, pe folosirea

intensivă a suprafețelor cultivate, pe tehnologizarea proceselor industriale, pe
creșterea volumului de marfă la export, pe economisirea tuturor resurselor
naturale și folosirea judicioasă a acestora. Crește rolul și importanța activiștilor
de partid care erau obligați să cunoască, să urmărească și să dirijeze totul în
spiritul impus de conducerea centrală a partidului. Deja era frica devierii de la
politica agresivă a partidului. Scoate femeile în față, în primul rând pe Elena
Ceaușescu după care le încolonează pe Lina Ciobanu, Alexandrina Găinușă,
Aneta Spornic și alte câteva sute de activiste care reprezentau crema de pe
tortul partidului din acea vreme. Osanalele pentru Elena Ceaușescu o iau razna.
De 8 martie, Ziua Internațională a Femeilor, presa vremii aduce laude și osanale
însemnate, îndeosebi revista Femeia, care promovează un discurs hilar de genul
”cu acest prilej, femeile țării aduc un fierbinte omagiu tovarășei academician
doctor inginer Elena Ceaușescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al
PCR, prim viceprim - ministru al Guvernului, președinte al Consiliului Național al
Științei și Învățământului, eminent militant revoluționar, om de știință de înalt
prestigiu internațional, pentru eroica sa activitate consacrată propășirii patriei,
binelui și fericirii poporului, pentru contribuția sa de inestimabilă valoare la
elaborarea și înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului nostru,
la fundamentarea și aplicarea planurilor și programelor de dezvoltare economică
și socială a țării, la înflorirea științei, învățământului și culturii, la afirmarea demnă
a României în lume.” Mai rămânea vreun loc pentru altcineva? Nu. Ea era totul,
era alfa și omega științei dar nu știa să pronunțe dioxid de carbon, îl citea CODOI.
 324

Ea nu a scris niciodată nimic, doar a dictat. Nu avea nici măcar minimele

cunoștinței ale utilizării cratimei în scrierea în limba română. Ce Academie
Română, ce Asociația Inginerilor din România? Era numai ea peste tot, peste toți
și peste toate... Toate studiile și cercetările din petrochimie erau trimise ei. Le
semna, și le însușea, le trimitea Academiei și organismelor naționale și
internaționale de certificare și omologare și devenea așadar cercetător în
noaptea neagră a chimiei. O rușine. O mare rușine.
Mă întâlneam cu colegi în rafinărie care căutau prin toate dosarele noastre
să afle în ce stadiu suntem cu anumite cercetări. Le copiau, le duceau la analiză
și ne anunțau că până luna viitoare trebuie să fim gata că altfel, ne întâlnim cu
tovarășa și nu ne va fi bine. Ce însemna asta? Cercetare sub imperiul fricii cu
pierderea libertății? Am refuzat să mai visez produse și proceduri noi. Îmi era
frică că voi intra în vreun conflict fără să vreau. Îmi era teamă că voi fi pedepsit
că nu aduc noi și noi invenții.
Pornind de la intenția de a construi fabrici și uzine în toate zonele urbane
și rurale ale țării, a obligat Direcția Securității Statului, prin serviciile de spionaj
economic să aducă cât mai multe mostre și planuri, proiecte, detalii ale mașinilor,
instalațiilor, armelor și munițiilor din toată lumea. Unde nu se putea fura se
achiziționa prin contracte internaționale câte un exemplar pentru ”probă” după
care se copiau în țară și se multiplicau ca ciupercile. Spionajul militar și cel
economic era în floare. Funcționarii ambasadelor românești peste graniță, ai
legațiilor sau ai consulatelor erau pregătiți temeinic de securitate, dotați cu
aparatură de fotografiere, copiere, transmitere a datelor apoi erau trimiși la
posturi. Nici șoferii sau bucătarii nu erau ocoliți. Anual li se făcea analiza
activității patriotice de spionaj. În urma analizei mulți erau înlocuiți cu alții mai
bine pregătiți. Și tot așa, tot așa, ani la rând. Vizate erau în primul rând instalațiile
industriale de prelucrare a petrolului, a minereului de tot felul, a mașinilor unelte
și a armamentelor. Armele și munițiile erau furate de pe câmpurile de luptă din
Coreea, Vietnam, Orientul Mijlociu unde se întâlneau armele sovietice cu cele
germane, americane, franceze și israelite și unde nu se mai știa care pe care.
Aduse în țară se trecea imediat la copierea dimensională și funcțională mai puțin
la calitatea oțelurilor și a tablelor din care erau confecționate. Puse unele lângă
altele, ale lor erau tot timpul impecabile, ale noastre dacă nu le vopseai sau nu le
gresai des una, două erau pline de rugină... Un fost coleg de școală de ofițeri de
rezervă Dealul Spirii, 1939, trecut prin toate testele și examenele comuniste,
ajuns colonel inginer într-o structură a departamentului de înzestrare a armatei
îmi povestea prin anul 1976 că s-a săturat de „copiile infidele” ale tehnicii și
armamentului importat pe căi ilegale. Cu rachetele le-a dat cu virgulă...
Pentru Combinatul Petrochimic de la Pitești s-a importat cu bani grei o
instalație din SUA după care s-au copiat altele și altele care, la 15 aprilie 1974,
 325

au explodat și au pus în pericol un oraș întreg. Cum le-o fi copiat de s-au

corodat, erodat și spart în trei ani nu se știe. Din ce-mi spun unii colegi, s-au
copiat numai dimensional, calitatea oțelului cazanului, a conductelor, a coturilor și
a supapelor de siguranță nicidecum. Rezultatul? O mare explozie, o mare pierdere,
o mare încăpățânare și condamnarea unor nevinovați la ani grei de închisoare cu
vina închipuită că din cauza lor s-a produs avaria din ziua de Paște. Elena
Ceaușescu insista cu ”neglijența în serviciu în ziua de Paște”... să fie pedepsiți
vinovații... Vinovați au fost cei ce au acceptat să proiecteze prin copiere asemenea
instalații de cea mai mare tehnicitate fără calcule de rezistență, fără coeficienți de
siguranță, fără aparatură de monitorizare și avertizare.
Tot din cauze asemănătoare a avut loc altă explozie la secția de cracare
catalitică de la Pitești în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1978, altă mare
explozie la secția piroliză a Combinatului Petrochimic Teleajen în noaptea de 6
spre 7 decembrie 1983, explozie urmată de un mare incendiu la 23 decembrie
1981 tot la Pitești. Pe lângă viciile de proiectare s-au constatat și multe nereguli
în planul de mentenanță, de întrețineri periodice și reparații ale instalațiilor cu
risc. Motivul? Organili superioare de partid nu au aprobat oprirea instalațiilor
pentru remont din cauze necunoscute nouă...
Mulți oameni cu funcții importante la nivelul municipiului Pitești și al județului
Argeș și-au sfârșit cariera din cauza pretenției mult iubitului conducător de a cumpăra
una și a copia zece instalații destinate petrochimiei. Nu-l interesa că nu avem oțeluri
la calitățile impuse în cerințele de proiectare, că nu avem o suficientă dezvoltare
tehnologică pentru a produce aparatură și piese de mare tehnicitate. Într-un cuvânt
”pe afară era vopsit gardul dar la interior nu corespundea nimic”. Doar vopseaua
era de multe din instalațiile pe care doamna Elena Ceaușescu le-a proiectat.
Colac peste pupăză, agramata și neștiutoarea de carte, Elena Ceaușescu,
era persoana care conducea destinele petrochimiei românești în calitate de
academician, doctor, inginer în chimie și al treilea om în stat (președinte, șeful
guvernului și ea, vice prim-ministru) în rest nu mai conta. Conta ca Nicolae
Ceaușescu să intre în biroul ei cu ideea lui și să iasă cu ideea ei că altfel... nu
mai călca în dormitor.
În timp ce pe ea o ridicau în slăvi, pe femeile țării le obliga la educație
comunistă forțată. Cristina Olteanu prezintă în cartea sa filmele cu tematică
asemănătoare astfel: Tovarășa 1967 despre femeia educatoare, Gospodina
1978 despre femeia gospodină, Pictori femei 1974 despre femeia artist, Femeia
la volan 1979 despre femeia șofer, Eternul feminin despre activitatea cotidiană a
unei țărănci...Filmele, unele de scurt metraj, rulau în toate cinematografele, în
toate satele și cătunele patriei, de trei ori pe săptămână, joia, sâmbăta și
duminica. Acolo unde nu erau încă cămine culturale cu sală de cinematograf,
ajungeau caravanele partidului atotcuprinzător.
 326

Congresul al X-lea al PCR din 25.11.1974 forțează nota și mai mult și

pune presiune pe cetățeni prin activiștii de partid și prin securitatea politică a
vremii. Peste tot, în atenția populației, tronau lozincile „Nici pâine fără muncă, nici
muncă fără pâine” și ”Munca în folosul poporului este obligația de bază a tuturor
cetățenilor” care au inundat spatiile publice, presa și televiziunea. Din acest
moment niciun cetățean care a împlinit vârsta de 18 ani nu are voie să stea
neîncadrat în producție. Ai terminat liceul și nu ai luat la facultate, ai 30 de zile să
te angajezi și să-ți câștigi pâinea. La anu dai din nou examen. Dacă ai trecut
examenul ești student, dacă nu, te întorci la vechiul loc de muncă. Absența
nejustificată de la programul de muncă care depășea trei zile lucrătoare atrăgea
după sine anunțarea și căutarea cu organele de miliție, judecarea în fața
colectivului de muncă și pedepsirea cu zile de muncă patriotică, peste programul
orar de producție. George Mareș era sufocat de câte 10-12 ședințe lunare de
judecată a unor tineri și tinere care, din dragoste, uitau să mai vină la program.
Erau aduși însoțiți de milițieni, ținuți separat de publicul chemat cu forța în
sală, prezentarea faptei de către un procuror spilcuit ca și cum ar fi fost o crimă
împotriva umanității, anunțată sentința de către un judecător de serviciu, întărită
de 1-3 asesori populari și supusă la vot o măsură de evitare a unor astfel de
fapte de genul ”supun la vot măsura ca organizația de partid si de tineret să-i
supravegheze pe inculpați o perioadă de 6 luni și să ia toate măsurile ce se
impun să nu recidiveze. Cine este de acord? Împotrivă? Abțineri?”...Cine dracu
putea vota împotrivă sau să se abțină de la vot ?
Colac peste pupăză, sistematizarea țării este ajustată de o catastrofă
naturală majoră. Cutremurul din 4 martie 1977. Ultimul mare cutremur care a
afectat milioane de cetățeni români distrugându-le casele și bunurile.
Cutremurul care a zguduit România cu 7,4 grade pe scara Richter, cu
epicentrul în zona Vrancea, la o adâncime de 100 de kilometri, cu o durată de 56
de secunde a făcut 1.578 de victime din care 1.424 în București, cu 11.300 de
răniți și 35.000 de locuințe distruse a ajuns până în Bulgaria unde a dărâmat trei
blocuri de locuințe și a ucis 100 de persoane în localitatea Sviștov. Groază, frică,
moarte, deznădejde.
Eram cu Eliza în salon și urmăream un film bulgăresc cu un cioban care-și
tot căuta turma rătăcită pe niște dealuri când totul a luat-o razna. S-au răsturnat
bibelourile de pe mobilier, ceva pahare și tablouri sparte și lustra care nu se mai
oprea din legănat. Am ieșit cu toții afară. Nu observam nici o stricăciune a
acoperișului sau a elementelor exterioare ale casei. Pe lumină oi vedea ce-i cu
tabla de pe acoperiș și cu astereala și cu alte avarii ale instalațiilor și ale
construcției. Aveam toată casa automatizată, apa, încălzirea, canalizarea, totul.
Tabloul de comandă și control nu evidenția nici o avarie. Nici la vecini nu am
observat stricăciuni majore.
 327

Nicolae Ceaușescu, întors din Nigeria în regim de urgență, a decretat

stare de necesitate pe întreg cuprinsul României și cu ajutorul Crucii Roșii
internaționale a organizat căutarea și scoaterea de sub dărâmături a victimelor.
Profitând de starea de necesitate și sub motivul degrevării și curățării
arterelor rutiere de ruine, întreprinderile de construcții, armata și deținuții au
distrus, încărcat în basculante și transportat la depozitul de deșeuri din Glina
biserici, monumente, case întregi neafectate de cutremur croind pe harta lui, a
conducătorului iubit, un alt București, cu Casa Poporului, cu Bulevardul Unirii de
astăzi, cu spații generoase în locul aglomerării de birturi, berării, florării și
carmangerii de dinainte. A dărâmat și a scos tot de pe fostele 15 străduțe din
jurul Arsenalului Armatei din strada Uranus, pe vechiul loc fiind construit
complexul Ministerului Apărării Naționale și mai jos, Casa Poporului. Nu numai
Bucureștiul a suferit transformări după 1977, ci și multe alte orașe. Acolo unde
s-au sesizat clădiri distruse au fost trimiși arhitecții cu lecțiile luate din Coreea de
Nord să facă sistematizarea. Pe repede înainte au fost întocmite și aprobate
planurile demolării și reconstrucției naționale care viza toate localitățile fără rabat.
Proiectele blocurilor de locuințe erau tipizate, la fel pentru toți. Drobeta Turnu
Severin, Zimnicea, Craiova, Galați, Brăila, Ploiești au fost și ele afectate, pe
Valea Prahovei s-au produs mari alunecări de teren. La Zimnicea au dărâmat
toate casele construite din chirpici, chiar și cele neafectate de cutremur, să facă
loc noilor blocuri de locuințe. În multe zone s-a procedat la fel, era ocazia să se
treacă la o altă arhitectură urbană, cea a blocurilor cu 4 sau mai multe etaje, pe
unele bulevarde s-a ajuns la 10 etaje. Banii din asigurări, din ajutorul
internațional și din alte surse dirijate de ONU au fost centralizați și folosiți de
partidul comunist român așa cum a întocmit planurile de reconstrucție ale țării. A
ajuns cu sistematizarea până la nivelul satelor. A construit blocuri în care să-i
mute forțat și să-i țină sub control pe fermierii și pe locuitorii proprietari de
terenuri agricole, păduri sau pășuni.
La miezul nopții a sosit microbuzul să ne ducă la Rafinărie. În microbuz
era și tovarășul ministru, Florescu, care voia să vadă cu ochii lui Brazi și
Teleajen.
– Uite cum vom proceda. Vom institui un comandament al acțiunii din care
vom face parte noi, tovarășul profesor universitar, tovarășii de la securitate,
directorul Mareș și unul din șefii numiți de el. Toate datele se vor centraliza la
noi, le vom analiza și vom hotărî împreună.
– Tovarășe ministru eu trebuie să verific la fața locului niște instalații pe
care le cunosc de la proiectare, să văd dacă nu s-au produs avarii acolo, apoi pot
lua niște hotărâri.
– Nu-i nimic, când aveți nevoie de date din teren veți merge și le veți
recolta personal, știu că așa procedați.
 328

Pe drum am vorbit despre una, despre alta, ofițerii de securitate ne-au

spus că în zona centrală a Bucureștiului sunt avarii majore, blocuri dărâmate”
oameni sub dărâmături, morți și răniți, avarii la instalațiile de apă, gaze și energie
electrică.
Am ajuns la Rafinărie la orele 01,35. George Mareș ne aștepta în sala de
consiliu cu o oală mare cu ceai cu lămâie. Ne-a prezentat situația comunicată de
centrele de comandă și coordonare. Piroliza a fost închisă până la verificare,
secția 4 a închisă, două instalații la care s-au observat emisii de abur și gaze în
exces, închise, au rămas în funcțiune cam 60% din instalațiile de rafinare. Victor
Slăvescu ne-a prezentat parametrii citiți de aparate înainte și după cutremur. Nu
erau diferențe foarte mari dar puteau fi deformări, tensionări, mici fisuri care
puteau genera o nenorocire.
– Tovarăși, eu vă propun să verificăm întâi parametrii citiți în toate
punctele de comandă, să-i comparăm cu standardele și pe lumină să mergem să
verificăm toate instalațiile.
– Da tovarășe Trifu, așa consider și eu că ar fi bine. Ce ziceți tovarășe
Mareș?
– Așa gândesc și eu tovarășe ministru. Ne ia cam trei ore să vizualizăm
totul, facem fotografii, comparăm cu ce avem în standardul de proiectare și
hotărâm ce închidem și ce facem. Dacă a venit Mihai am toată încrederea în
calcule. Tovarășe ministru, Mihai Trifu, Victor Slăvescu și Manea Pompiliu sunt
de fapt și de drept stâlpii de rezistență ai acestui combinat. Eu am fost și voi fi tot
timpul vocea lor, semnătura și ștampila lor. Cu ei nu am greșit niciodată până
acum, poate nu vom greși nici astăzi. Între cerința de a da cât mai repede
instalațiile în funcțiune și teama de a nu se produce vreo nenorocire pentru noi și
pentru oraș, recunosc, sunt părtașul celei de a doua variante. Nu-mi pasă dacă
voi fi judecat pentru asta. Am trăit o istorie tristă când pentru o inițiativă pătimașă
a unui maistru am avut morți, răniți și doi colegi condamnați fără vină. Nu-mi iese
din minte imaginea tovarășului director Sandu când și-a depus demisia trist,
vlăguit, hărțuit și batjocorit fără să aibă altă vină decât aceea că a fost director
într-o întreprindere în care politica de cadre o făceau acoliții politici ai vremii.
Păcat.
– Tovarășe director reveniți-vă și priviți cu ochii obligației de partid sarcina
de a repune cât mai repede în funcțiune instalațiile avariate. Avem cerințe
externe la contractele de livrări, avem combinate care stau după fibrele și
pulberile noastre, ținem în loc zeci de fabrici ale industriei chimice, nu-i glumă
deloc.
– Înțeleg perfect sarcina de partid tovarășe ministru dar trebuie să înțeleg
și siguranța și viața angajaților și a locuitorilor Ploieștilor care și așa inspiră 24 de
ore din 24 toate fracțiile volatile de benzen. O bombă le mai trebuie acum?
 329

Sunteți conștient că nu vom mai vedea lumina zilei dacă mor oameni? Credeți că
atunci îi mai pasă cuiva că am dat în funcțiune mai devreme cu trei sau cinci zile
instalațiile? Nu. Ne vor acuza pe toți.
– Atunci vă ordon să facem totul ca la carte. Și eu sunt om ca și voi și nu
vreau să devin criminal urgentând darea în funcțiune fără o verificare completă și
competentă. Important este să nu ne acuze nimeni că tragem de timp. Este în
regulă, suntem cu toții de acord cu această soluție? Tovarășii de la interne, da?
În regulă.
Am trecut la treabă și am căutat cu Slăvescu și cu Manea punctele slabe
ale furnalelor, locurile de intrare și control, măsurile de siguranță, etc. Am chemat
șefii subunităților de pompieri civili și militari, geniștii trimiși în sprijin de
garnizoană, și pentru toate procedurile l-am consultat pe Tudor Valeriu de la
întreținere cu ce oameni, cu ce scule, cu ce ajutoare... el era cel mai în măsură
să ne spună cum procedăm să ajungem să efectuăm o evaluare corectă.
La ora 7,30 eram cu șapte echipe pregătite să acționăm. Mareș cu Manea
și cu delegații au luat la inspectat instalațiile de rafinare exterioare, conducte,
vane, cămine de distribuție, cazane, manometre, debitmetre, cititoare de viteză
ale fluidelor etc. Eu cu Victor Slăvescu și cu Tudor am luat furnalele și pirolizele.
La ora 11 eram gata cu verificările. Furnalul nr. 1 avea două fisuri la bază și o
deplasare de câțiva centimetri a instalației interioare. Furnalul nr 2 fără avarii.
La ora 12 ne-am adunat în sala de consiliu să concluzionăm și să
dispunem măsurile de remediere. În total 18 vane, 13 coturi, 56 de elemente de
susținere a coloanelor, cementarea fisurilor furnalului 1 și consolidarea fixării
instalației interioare. Am stabilit că după aprovizionarea pieselor necesare ne-ar
trebui maximum trei zile lucru pentru remediere. Am trimis comanda de piese la
Republica București care le-a și introdus în lucru și au promis că marți, 08 martie
1977 după ora 18,00, vor fi gata. Asta ar însemna că vineri, 11 martie am fi gata
cu reparațiile. În total 7 zile de imobilizare a instalațiilor. La nivelul contabilității
pierderile ar fi de 1.727.500. 000 lei (347.500 dolari la cursul de 4,97 lei pentru 1
dolar).
Ministrul Florescu, un om demn, pregătit și împotriva improvizațiilor, a
copiilor infidele după instalații străine, frecvent opozant al ideilor lui Nicolae
Ceaușescu, și-a însușit în totalitate propunerile și a dat decizia finală pentru
achiziție și grafic de lucru. În seara zilei de sâmbătă, 05 martie 1977, am plecat
acasă să ne ocupăm de rănile familiei. Telefoanele au fost repuse în funcțiune.
Am sunat acasă. Mi-a răspuns Zoe plângând.
– Ce s-a întâmplat Zoe, ce pagube avem?
– N-avem cine știe ce pagube nașule, mai rău este cu tata Marin, este la
spital acum. L-a luat Andrei inconștient și a plecat cu el.
– Ce a pățit Zoe? De ce era inconștient?
 330

– I-a căzut o cărămidă de la horn în cap nașule. Când a simțit cutremurul a

ieșit fuga afară, n-a stat în tocul ușii cum a stat mama Letiția și la ieșire l-a lovit și
a rămas lat. Noroc că a venit Andrei imediat să vadă ce-i cu noi și a plecat cu el
la spital la Floreasca, la urgență.
– Altceva Zoe, voi, fetița voastră, mama cum sunteți?
– Suntem bine toți nașule, Ionuț repară acum hornul, verifică și curăța și
celelalte sobe și gata, nu avem altceva.
– Bine Zoe spune-i mamei că mă duc la spital și după aceea vin acasă.
– Eliza a auzit ce am vorbit cu Zoe și era gata îmbrăcată. Am plecat
amândoi la spitalul Floreasca. L-am găsit pe Andrei la etajul 2. Cu capul în mâini,
cu ochii în lacrimi, se uita la noi și nu ne vedea. L-am luat în brațe și l-am strâns
puternic.
– Nu sunt speranțe Mihai, nu sunt. A ieșit doctorul din operație și mi-a
spus că-s slabe speranțe. Dacă ne ajută Dumnezeu mâine după amiază îl scoate
din coma indusă. Atunci vedem dacă avem sau nu avem vreo speranță.
– Andrei, du-te acasă frate să te odihnești, rămân eu aici.
– Cum să rămâi tu Mihai după o noapte și o zi de alergat prin rafinărie? Eu
am stat pe scaun 12 ore n-am alergat ca tine. Pot. Mai rămân. Vin Anastasia cu
Ana la 22 când ies din tură de la spital. Rămânem toți până atunci și mâine
venim unul din noi. Eu o aduc mâine pe mama Mihai, să-l vadă și ea, nu se știe
ce va fi.
Așa am făcut. L-am văzut prin geam pe tata. Legat la aparate, intubat, cu
perfuzii... Greu. Nu ne rămâne decât să ne rugăm. La 21,30 a trecut doctorul
care l-a operat.
– Familia Trifu? Este destul de grav oameni buni, lovitura i-a afectat mai
bine de o treime din creier. Era inundat cu sânge. Să vedem după 24 de ore care
va fi situația, până atunci nu ne putem exprima. Să avem speranță.
– Vă mulțumim pentru efort domnule doctor. Poate va avea noroc să mai
trăiască. Era încă în putere la 86 de ani. Toată viața a muncit, nu a stat o zi
locului.
– Am observat domnule Trifu, are o construcție atletică bine proporționată
la vârsta dumnealui. Nu ne-a rămas decât să ne rugăm pentru dumnealui. Vă
urez putere și răbdare și dumneavoastră!
Ne-am rotit la căpătâiul lui toți frații, mama, și nepoții până joi, 24 martie
1977, când după ora 18,30 a decedat. La înmormântare, în duminica de 27
martie, a participat aproape tot satul. Toți l-au cunoscut și l-au iubit. Membrii
cooperativei agricole l-au cunoscut ca pe omul care-i ajuta la toate, care, cu
calmul și bruma lui de știință, ieșea în față și propunea măsuri și metode de lucru
adecvate cu care marii inspectori comuniști erau de acord, femeile pe care le-a
învățat să folosească mașinile și instalațiile de mecanizare, copiii pe care-i
 331

dojenea cu blândețe și cărora, la plugușor, sorcovă sau alte colinde le umplea

buzunarele cu bomboane, plăcinte, covrigi și mere. Se băteau să ajungă mai
repede la nenea Marin să-l ureze și să mănânce o plăcintă cu brânză cum numai
mamaia Letiția știa să o facă...
La molifta de dezlegare citită de preotul tânăr, marea de oameni a rămas
mută, nu se auzea nici musca, la fel și la rugăciunile de iertare și de dezlegare a
sufletului răposatului de orice blestem sau afurisenie.
La groapă, înainte de coborârea sicriului, președintele cooperativei
agricole i-a citit necrologul. Lung, plin de fapte care a schimbat lumea în bine, a
unit-o și a învățat-o cum să trăiască și să traverseze timpurile grele ale
reconstrucției, ale așezării poporului pe noile făgașe ursite de marile puteri.
Printre rânduri, a lăsat să se înțeleagă că nenea Marin a știut să-și apere familia
și comunitatea de rele, se ducea el înaintea celorlalți să-i lămurească pe activiști
cum să planifice astfel încât să nu sufere lumea. După ce i s-a luat toate
pământurile, batoza, daracul și carele, nenea Marin s-a dedicat muncii de
organizare a membrilor cooperatori astfel încât să iasă cu toții în câștig față de
vremurile de dinainte când erau situații în care rămâneai cu porumbul în leasă că
nu aveai cui să-l vinzi. Nenea Marin nu a clacat, nu s-a opus conducerii statului și
partidului, a stat, a judecat și a propus cum este mai bine pentru toți. A fost
pentru mulți mai mult decât un învățător, a fost taica care ne spune cum este mai
bine să facem. Toți participanții la procesiune erau cu ochii în lacrimi. La
parastasul ce a urmat după înmormântare, pe aceiași poiană frumoasă din fața
bisericii aparținătoare de domeniul conacului Ghica, unde că ani în urmă am
organizat nunta mea cu Eliza și a lui Ionuț cu Zoe, au participat, la zece mese
lungi, tot satul și mulți alții dinafară printre care și doi foști activiști comuniști care
au condus destinele agriculturii fostului județ Căciulați, pensionari și ei și prieteni
de nevoie, apoi de voie, cu nenea Marin Trifu...
Noi, copii și nepoții, am stat la masa din centru, lângă preot, primar și
președintele cooperativei. Primarul, om la 50 de ani care cunoștea istoria familiei
noastre, a făcut ca tot ce s-a săvârșit și s-a spus în ziua înmormântării să
rămână aici, lângă mort, să nu se interpreteze în fel și chip prin cine știe ce
organizații de partid la nivel de comună sau de județ. Nenea Marin Trifu a fost,
este și va fi al nostru, al locuitorilor Căciulațiului.
– Domnule Mihai, aveți cuvântul meu că nu va suferi nimeni nimic, știm cu
toții cine a fost nenea Marin și-i vom păstra amintirea lui așa cum a fost el, un om
între oameni. Sandu în cuvântul său a vrut să spună mai multe fiindcă au trăit
multe împreună și el și dacă se apropie de pensie nu-i mai pasă de securitate,
unde o să-l mai ducă pe el la 63 de ani? Dar nu-i voi lăsa să-i facă rău.
– Domnule primar, eu am încredere în sătenii noștri că vor judeca cum
trebuie viața și activitatea tatălui meu și chiar dacă ar fi comuniști care vor să
 332

șteargă cu buretele amintirea lui nu au cum să o facă fiindcă pe unde te duci dai
de urmele lui. Că sunt canale de irigații, drumuri printre tarlale, sole nivelate și
aduse la standarde moderne, sere și solarii, prin toate găsim munca și ideile lui.
Pentru mine tata se încadrează perfect în istoria tumultoasă a satului nostru,
Căciulați, fost comună, fost centru de județ, fostă moșie a domnitorului Ghica...
– Așa este domnule inginer, dar parcă a luat prea multe în piept. Întâi cu
prigonirea dumneavoastră apoi cu naționalizarea, cu colectivizarea, cu desele
schimbări organizatorice, cu pretențiile unuia și a altuia care nu avea nici în clin
nici în mânecă cu agricultura, prea multe a dus și le-a făcut față. Îmi aduc aminte
acum doi ani, când l-am chemat să judece și să ne dea soluții pentru crescătoria
de crap din lacul din spatele conacului, știa tot despre specia asta de pește,
despre apa și fauna din lac, despre aerisirea lui cu ajutorul râului care trece prin
el, că a avut crescătoria de nutrii și nu a avut necazuri cu mâlul, tot, tot știa. Ne-a
ajutat foarte mult. Eu numai când îl vedeam la fața locului, oriunde era chemat,
mă linișteam, aveam speranța că nu greșim.
– Odată cu el a murit o istorie a comunității noastre. El a fost omul care i-a
ținut pe ceilalți cu meșteșugurile lui, cu atelierul de fierărie, cu daracul, cu batoza,
cu reparat butoaie și tocitori, cu legume, cu carne de vânzare, a trecut prin primul
război mondial, prin perioada interbelică, prin reconstrucția de după 1945 până
astăzi când le lasă pe toate la locul lor, roditoare și profitabile și pleacă la
Domnul fără supărare, fără invidie, fără regrete.
– Așa este domnule primar, a fost un om bun la suflet, bun la meșteșug și
bun să formeze echipe adevărate.
Rămași acasă, toată familia îndoliată dar unită, am avut timp de gândire
pentru noi. Mama era obosită, mâhnită că a rămas fără soțul care i-a fost stâlp,
nădejde și faptă o viață întreagă dar se mulțumea că i s-au săvârșit toate cele
cuviincioase la plecarea lui dintre noi și că a fost condus de toți oamenii pe care
i-a iubit, i-a ajutat și i-a îndrumat. Ne uitam cu drag și cu iubire cum ținea să stea
cât mai mult în preajma noastră.
– Mamă odihnește-te puțin în camera ta, poate și oboseala te face să te
simți rău.
– Nu Mihai mamă, nu-mi vine să dorm, sunt așa, ca lemnu, nu mai simt
nimic. Între voi mă simt mai bine mamă. Dorul de voi mă frământă mereu chiar
dacă veniți săptămânal pe la mine, așa parcă v-aș vrea pe toți odată dar nu cu
ocazii ca amu mamă, nu, ferească-ne Domnu!
– Eliza, eu rămân aici câteva zile, vreau să urmăresc starea mamei, să nu
apară reacții ca după bunica.
– Păi trei zile cât am dreptul după înmormântare stau și eu aici Mihai. Pe
tine te mai cheamă la rafinărie ziua dar eu sunt acasă, cu Zoe. Poate mai trebuie
una, alta, nu știm.
 333

– Frate, eu cu Vicențiu ne gândeam să ne mutăm aici, să-l lăsăm pe

Mircea cu nevasta și copiii în casa din Giulești. Eu mă simt mai bine aici. De
multe ori mi-e dor de plivit o solă cu ceapă sau cu salată, mă cheamă grădina...
– Foarte bine soro, cine știe, peste câțiva ani poate refacem cu toții
colonia Trifilor aici, la Căciulați. Dacă-i așa, haideți să evaluăm ce reparații, ce
modificări și ce modernizări să facem și să începem să ne organizăm.
Cu mama între noi, am ieșit în curtea din față să ne facem planul. Mama
se uita mută la noi. Nu-i venea a crede că vrem să venim lângă ea.
– Mihai, începe tu frate că ai avut mereu înclinații spre a construi. Mai ții
minte când ai trasat și ai bătut țărușii și ai desenat casa lui Ionuț și a lui Zoe? Era
ca în povești. Parcă a fost ieri și uite ce bine stă și astăzi în picioare.
– Măi Anastasie în primul rând hai să vedem cine participă. Andrei tu ce
zici frate?
– Mihai, noi avem casă la Balotești, la trei kilometri de voi. Noi vom
rămâne acolo. Eu cedez toate drepturile în favoarea voastră, a ta și a Anastasiei.
Cu ce pot vă voi ajuta, o voi face cu cea mai mare plăcere.
– Mihai dacă tot faci aici o evaluare ca lumea nu vrei să te oprești și la noi
la Balotești să ne dai și nouă sfaturi?
– Da Ana, cum să nu vă dau. Sfaturile nu costă dragă cumnată, munca
costă, munca și materialele. Dar dacă vrei să schimbi să fie toată familia de
acord da?
Am stabilit împreună să refacem acoperișul în așa fel încât să acopere din
două ape partea din spate cu bucătăria și baia. Pereții exteriori trebuiau
îmbrăcați în plasă și tencuiți din nou cu aceleași glafuri la ferestre și uși, refăcută
lemnăria verandei și înlocuită dușumeaua cu parchet, construirea unei centrale
termice exterioare și înlocuirea teracotelor cu calorifere, construirea unei băi de
serviciu astfel încât la patru sau mai multe persoane să ne fie suficiente,
închiderea părții din față a tindei (spațiul dintre camere de 6 pe 4 metri) și
folosirea spațiului comun pentru relaxare tip living, construirea din lemn a unui
balcon și a unei camere mari la mansarda înaltă de 3,5 metri pe creastă și 1,8
metri la marginea susținută de popii (contrafisele) căpriorilor podului cu intrarea
pe o scară în spirală din verandă. În așa fel aveam sala centrală comună (tinda)
din care intram în două camere pe partea stângă, trei camere pe dreapta, pe ușa
din spate intram în bucătărie, din bucătărie intram în baia mare din stânga de
care trebuia să lipim încă o baie, să fie ambele pe aceiași scurgere spre fosă.
Anastasia a și concluzionat:
– Pe stânga familia Trifu Mihai și Eliza cu copiii și nepoții lor, pe dreapta
familia Tăbleț Vicențiu cu copiii și nepoții dar și cu mama care s-a și instalat în
camera bunicii Smaranda.
– Mamă credeți voi că mai apuc eu ziua în care să stau cu voi?
 334

– Cu credință în Dumnezeu și cu sufletul tău curat apuci mamă, de ce să

nu apuci? Tata mai avea mult de trăit dacă nu-i pica cărămida în cap.
Zilele următoare am măsurat, am calculat și am făcut necesarul materialelor
de construcții. În dezordinea socială generală de după cutremur, fiecare refăcea,
construia sau moderniza ca ”necesitate” nicidecum ca ”moft”. Mizând pe această
treabă m-am dus la Dridu la niște meșteri tâmplari să vorbim despre acoperiș. Au
fost de acord și au și venit să-mi calculeze necesarul de cherestea și de tablă
zincată groasă. Tot ei mi-au spus că din lemnăria veche se poate recupera peste
jumătate dar numai pentru consolidări nu pentru rezistență (popi, întărituri, etc).
Cu ajutorul președintelui cooperativei agricole care a sunat la Tunari la un
depozit de cherestea, am adus grinzile și scândura a doua zi. Tractorul cu două
remorci, prima cu 6 metri cubi de scândura și în a doua cu 56 de grinzi din lemn
de 8x12x400 centimetri, cu opt oameni în microbuz, le-a descărcat și depozitat în
curtea din spate, lângă atelier, unde urma să fie fasonate pentru așezarea în
operă. Cu tabla mi-a fost mai greu. L-am sunat pe George Mareș care a și
purces la a o procura de la depozitul județean de materiale de construcții
Prahova. Culmea, mi-a adus tablă de 0,5 mm, zincată pe ambele fețe. Mi-a spus-o
cu drag prin telefon” de export mă Mihai, de export la nemți mă nu alta”. La
rafinărie toate avariile au fost remediate și au intrat în fluxul normal, după ce o
echipă a comitetului central al partidului comunist ne-a vizitat și ne-a interogat ca
nu cumva să se întâmple vreo nenorocire ca la Pitești.
Am cerut jumătate din concediu de odihnă și m-am apucat de lucru.
Vicențiu a venit și el și se ocupa cu meșterii să demonteze vechiul acoperiș, să
croiască balconul și camera din pod, să nu cumva să rămână spații nefolosite. A
venit cu ideea să utilizăm la interiorul camerei din pod o izolație buretoasă,
utilizată la avioanele de pasageri pe care o înlocuiau cu ocazia reparațiilor
capitale ale saloanelor acestora. Tot el a lăsat loc pentru țevile de apă ale celor
două calorifere pe care le voia montate la mansardă. Mi-a fost de un real ajutor
așa cum mi-a fost întotdeauna. În tinerețe nu se voia în față, mă lăsa pe mine dar
să te ferească Dumnezeu să-l superi spunându-i că Mihai nu are dreptate sau că
greșește. Ăla erai cu el.
În atâția amar de ani mi-a devenit frate, nu mai era cumnat. De multe ori
se certa cu Anastasia susținând ideile mele. Odată curățat podul și refăcut
acoperișul și camera de la mansardă a trecut la confecționarea, cu mâna lui a
florăriei din lemn care trebuia să îmbrace balconul de la mansardă apoi să
croiască treptele scării în spirală.
Dușumeaua terasei din fața casei am înlocuit-o cu dulap din salcâm uscat
după ce am turnat o șapă de beton în care am încastrat grinzile de fixare.
Sâmbătă când au venit Eliza cu Anastasia s-au minunat, nu mai recunoșteau
casa după acoperișul și balconul nou care de departe luau ochii trecătorilor. Erau
încântate. Tudor, care le-a adus, a rămas mut.
 335

– Tată, unchiule, cum ați reuși într-o săptămână să ridicați așa ceva? Câți
oameni au lucrat, o sută?
– Noi doi, meșterul cu șase oameni și câteva fete care au cărat scândura.
– Du-te tu cu fetele tale cu tot, tu cu Zoe le-ați dat la mână, crezi că mă
păcălești tu așa ușor pe mine? Parcă nu te știu eu cum ești.
Eliza, Anastasia și Zoe s-au întrecut pe ele și au gătit sărmăluțe, friptură
de curcan cu garnitură, plăcintă cu brânză dulce, au adus un vin bun de la
Balotești de la un unchi al Anei lui Andrei, au făcut limonadă din soc cu multă
lămâie, ce mai, sâmbătă seara eram la masa de pe terasă cu toții, Tudor cu
Cezara, Mircea cu soția, Ionuț cu Zoe și cu fata lor, Irina de o frumusețe,
curățenie și vrednicie luate de la mama ei. L-am sunat și l-am invitat pe Sandu,
președintele cooperativei cu nevasta și cu băiatul care o sorbea din ochi de
câteva luni pe Irina. Peste un an s-au căsătorit și a fost ceartă mare unde să
stea, Zoe n-o voia dată din casă, cuscrul o voia lângă el.... Ea, contabila CAP
ului, cu facultatea terminată, el, tehnician veterinar, șeful fermei zootehnice
făceau împreună o partidă excelentă.
A doua zi am fost cu toții la slujba din biserică unde mama cu Anastasia
au împărțit de nouă săptămâni pentru tata. Eu cu Eliza, cu mama între noi, cu
Tudor, Cezara și nepotul Robert în spatele nostru, Anastasia cu Vincențiu în
dreapta noastră, cu nepoata lor Violeta de mână cu Ancuța lui Andrei în spatele
lor, cu Zoe și Irina în fața noastră, cu coșul cu coliva și sacoșa cu pachetele de
împărțit lângă ele. Andrei și Ana erau de serviciu în turele lor de 12 cu 24.
– Domnule Mihai, nici nu știți cât mă bucur că nu lăsați de izbeliște casa lui
nenea Marin. Mi-a fost ca un tată. M-a găzduit fără bani aproape nouă luni până
ne-au dat de la primărie casă în locul unui medic care a plecat la București. Vă
fericesc că aveți amintirea vie a unui tată de tot respectul.
– Mulțumesc părinte, mă bucur că aveți despre el o părere bună.
– Mă bucur mai mult pentru mama Letiția că nu este singură, că vă are
aproape. Era cu Zoe ca și cu fiica ei dar nu-i ca atunci când sunt copiii cu tine.
Zilele care au urmat au fost zile de muncă asiduă. Zidarii au început să
cioplească zidurile exterioare, să le îmbrace în plasă și să le acopere cu un strat
suficient de mortar de ciment cu var și nisip să le dea forma, dreptul la cumpănă
și aspectul dinaintea vopsirii. O altă grupă de meșteri au început construcția băii
de serviciu din zid de cărămidă arsă. M-am dus să-l caut pe meșterul Păun în
Chitila cu care aveam de gând să confecționez cazanul centralei termice. Ajuns
acasă la el dar aflu de la fiica cea mare că s-a prăpădit în toamna anului ce a
trecut.
M-am dus la Tudor la rafinărie cu desenul. A dat dispoziție atelierului să
înceapă lucrul la o ”centrală de veghe la secția 4 rafinare”. A treia zi era gata. Pe
lemn, cărbune dar și cu arzător pe gaz anexat, depindea de mine când îl schimb.
 336

Cazanul de încălzire, de 80 de litri, din fontă turnată (luat de la un alt cazan scos
din funcțiune) cu voleții de foc reglabili, cu pereții din plăci din fontă groasă
acoperiți cu materiale ceramice de izolare a căldurii, cu electropompă de
circulație a apei, cu robineți si conducte de alimentare și golire, la 1,8x1,6x1,2
metri, mi-a adus-o acasă în noaptea de miercuri spre joi. Am așezat-o pe
platforma betonată, armată cu piatră și am construit apoi pereții și hornul înalt de
5 metri cu laturile interioare de 300x300 mm. De aici s-a jucat Vincențiu cu țevi și
coturi filetate din cupru prin toate camerele. A adus de la uzina de reparații
avioane radiatoare din aluminium și din cupru scoase din uz pe care le-a montat
și le-a acoperit cu grilaje din șah din lemn sau ornamente din lemn de mai mare
dragul. Am cumpărat calorifere numai pentru tindă (living) și pentru camerele din
față unde primeam oaspeți în rest au fost numai invențiile lui Vicențiu care s-au
dovedit a fi mult mai bune decât caloriferele din fontă. În salonul central (fosta
tindă) a montat un radiator de încălzire cu ventilator în spate, cu tunel de dirijare
a aerului cald (un fel de tun de aer cald) care, atât cât funcționa simțeai căldura
imediat. După calculul volumului și a debitului de trecere prin calorifere, pentru o
eficiență maximă a încălzirii, am căutat la Tudor la rafinărie o pompă cu
jumătatea din debitul celei de pe retur pe care să o montez pe turul instalației.
Pleci cu 2,5 atmosfere pe țeavă de un țol, treci prin 14 calorifere și vrei să ai
debit la retur? Nu se poate fără o pompă care împinge pe tur. Fără ea oboseam
și stricam pompa principală într-un timp scurt.
În două săptămâni am terminat de renovat casa, cu ornamente, cu gresie,
faianță și toate cele ale construcției la gata. Ne-a costa în banii anului 1977 suma
de 132.000 lei, echivalentul a 53 de salarii medii de 2500 lei lunar sau a două
autoturisme Dacia 1300. Am plătit eu 82.000 ca frate mai mare și Vicențiu 50.000.
Eram fericiți că am reușit. Ne făceam socoteala că peste unul sau doi ani putem
ieși la pensie și vom trăi liniștiți lângă balta cu pește din grădină, lângă sera și
solarul nostru dar mai ales, lângă mama și lângă finii noștri vrednici și dragi.
La gata, am chemat nevestele, nurorile și nepoții să-și dea cu părerea cum
amenajăm la interior. Toți aveau păreri dar nu concretiza niciunul. I-am luat la trei
și i-am rugat să scrie pe hârtie fiecare cum și-ar dori să arate. Dacă sunt așa
cum ar trebui după atâta școală aș vrea și desene de la ei. Am luat foile și
împreună am găsit dorințele comune și pe celelalte le-am discutat, s-au votat și
s-a stabilit cum vom face. Culmea! Toți au vrut să păstrăm lucrurile vechi cărora
să le dăm o altă culoare sau să le înconjurăm cu lucruri noi care să le scoată tot
pe ele în evidență. I-am rugat pe toți să caute, să cumpere și să aducă ce am
stabilit. Preponderent le-au găsit la anticariate, magazine de vechituri sau la
atelierele meșterilor care țineau la a confecționa mobilier de calitate. Fiecare și-a
remobilat camerele lui, pe cheltuielile lui. La jumătatea lui august toate erau gata,
cu zugrăveli interioare cu tot.
 337

Anastasia a hotărât să se mute aici la începutul lui septembrie 1977. Ea

avea oricum solele cu zarzavaturi înființate din primăvară și venea mereu la ele
să le plivească. In luna mai am cumpărat o scroafă cu patru purcei, câte unul
pentru fiecare inclusiv pentru Zoe care-i îngrijea, aveam peste 50 de păsări din
toate speciile, preponderent găini de carne și ouă, heleșteul cu pește, vreo 30 de
iepuri de casă în cuștile construite de Ionuț, gospodărie mare pentru comunismul
anului 1977. Andrei cu Ana aveau de toate la casa lor dar Ancuța venea des pe
la mătușa Anastasia să-i mai povestească despre roșii, despre ardei, despre
țelină și alte legume indispensabile traiului. Studentă în ultimul an la agronomie,
voia să simtă pământul și puterea sa mirifică la fața locului, era sătulă de carte,
de cernoziom calcaros, de histosol, de folisol, de erodosol, argile, nisipuri și alte
alea. Voia să vadă ea cu ochii ei diferența dintre o solă îmbunătățită cu balegă
de vacă, var stins și cenușă față de alt sol ameliorat cu îngrășăminte chimice de
genul fosfaților sau azotaților. Anastasia îi arăta practic cum trebuie să arate solul
pentru fiecare legumă în parte. Ce-i trebuie solului ca să crească și să rodească.
– Uite Ancuță mamă, pentru ceapă, usturoi, ardei sau roșii merge solul ăsta
mai reavăn, mai nisipos, pentru țelină merge ăsta mai nisipos-argilos, castraveții
merg la solurile care țin mai mult apa și stau la semiumbră dar la toate le trebuie
bălegar de vacă, macerat măcar o iarnă, cu un îngheț să treacă peste el.
– Mătușă Anastasie dar dumneata de unde ai învățat toate astea?
– Cred că dintotdeauna oamenii care au iubit pământul l-au cunoscut și l-au
folosit cum se cuvine. Mamaie, mama, tata, unchiul Tudor, tanti Mioara îmi
arătau mereu și mă sfătuiau. De la 13 ani până m-am măritat i-am ajutat și mi-a
plăcul pământul pe care îl lucram. Niciodată nu m-am uitat cu alți ochi decât cu
cei de recunoștință pentru tot ceea ce ne dă dacă suntem buni și știm cum să-l
folosim. Pământul ca și oamenii este bun Ancuță, important este cum ajungem
să-i cunoaștem și cum să-i facem să ne fie bine împreună.
– Întotdeauna te-am admirat pentru puterea ta tanti Anastasie. Vorbeam
odată cu mama că dumneata și cu tanti Eliza ați format o echipă din firi diferite
dar ați reușit să fiți mereu o familie unită și iubitoare. Dumneata mai puternică,
mai luptătoare, tanti Eliza mai simandicoasă, mai elitistă dar împreună ați fost ca
una singură. Cum?
– Eu am iubit-o pe Eliza de cum am văzut-o Ancuță. Am știut că numai ea
putea fi lângă fratele meu, Mihai. Așa cum am simțit că Vicențiu trebuie să fie
jumătatea mea. Pur și simplu așa am simțit. Vrei să-ți spun că pe Eliza o iubesc
la fel ca în 1938 când am cunoscut-o, că o consider de facto sora mea? Tu cum
simți și cum judeci oamenii Ancuța? Care sunt valorile care te călăuzesc într-o
relație, că ai 23 de ani și tu mamă.
– Uite tanti Anastasie, eu cu mama vorbesc foarte puțin despre treburile
astea, atunci când vreau s-o întreb despre lumea bărbaților văzută prin ochii ei
 338

mă repede și-mi spune că treaba ei este să mă educe în așa fel încât să pot lua
singură deciziile, că nu trebuie să decidă ea în locul meu. Îmi spune deseori că
trebuie să casc ochii și urechile mari înainte de a judeca pe cineva, că dragostea
este oarbă și multe fete au dat-o cu oiștea în gard.
– Așa este mamă, are dreptate Ana. Trebuie să simți că el este alesul dar
trebuie să-ți faci bine lecțiile privind ce așteptări ai de la ales. Dar dacă am ajuns
la acest subiect ia spune-mi, ai prieten, simți ceva pentru el, cum ești când
sunteți împreună? Îl vrei să fie al tău sau te îndoiești de alegere?
– Am un coleg, mai mare ca mine cu doi ani dar el făcând armata la
termen redus este în an cu mine, este din Drăgășani, dintr-o familie care a avut
zeci de hectare cu viță de vie dar le-au fost naționalizate, le-a luat casa și pe ei i-
au mutat într-o cocioabă, tatăl lui a murit acum câțiva ani, sora lui a terminat
arhitectura și a fugit acum doi ani în Franța, mama lui este acum prin Râmnicu
Vâlcea, soră medicală într-un sanatoriu de boli pulmonare. Are în el multă durere
și multă îndârjire de a dovedi că este om și că știe ce face în viață. L-a îndrăgit
foarte mult decanul facultății, l-a cooptat în multe proiecte de practică și este
foarte bine pregătit profesional. Se miră și el că a scăpat ochiului vigilent al
partidului și l-au acceptat la facultate fără să fie membru de partid.
– Da, este de apreciat. Înseamnă că cineva crede în potențialul lui și nu-l
interesează dosarul ca pe alții.
– Cu mine s-a purtat frumos dar când eu i-am dat de înțeles că vreau mai
mult m-a avertizat că nu vrea să-mi strice ”dosarul cu originea socială sănătoasă”
întrucât el abia a scăpat să nu fie dat afară din facultate că părinții lui au fost
moșieri. M-a durut și n-am înțeles inițial despre ce-i vorba dar mi-a povestit vărul
Tudor pe îndelete cum stă treaba cu dosarele securității. El a cercetat toată
drama unchiului Mihai pe care a și trăit-o în copilărie.
– Uite ce-i Ancuță fata mea, astăzi trăim alte timpuri, nu mai sunt
grozăviile din anii 50, trebuie să vă faceți viața voastră mamă, să nu fiți cu gândul
la vremurile noastre. Acum au nevoie de voi mai ceva decât pretențiile politice,
au nevoie de știința și de munca voastră mamă așa că trăiți cu satisfacția că ei,
conducătorii, au nevoie de voi și nu invers. Așa am gândit și noi de am izbândit,
altfel clacam, ne lua capul și ne duceau la balamuc. Uite, după ce ne vom muta
aici, îl vei invita într-o duminică să petrecem împreună. Te asigur că altfel va
vedea viața lui și pe a voastră împreună după ce va sta la masă cu noi.
– Mulțumesc mătușă Anastasie, Dumnezeu să vă ajute!
Nu a durat mult și în prima duminică de octombrie, când eram cu toții
adunați în cerdac (terasa din fața casei) au intrat pe poartă, Ancuța cu Silviu,
prietenul ei din Drăgășani.
– Bine v-am găsit dragii mei, ne primiți și pe noi?
– Bine ați venit Ancuță, poftiți lângă noi!
 339

După ce l-a prezentat pe Silviu și s-au așezat lângă Tudor și Cezara cu

care se înțelegeau ei din priviri, cu Robert între ei (avea 10 ani deja) căreia îi era
fin de botez, s-au integrat în programul nostru – masă cu bucate alese, cafea,
stat de vorbă și plănuit viitorul apropiat. Asistând la discuțiile noastre de familie,
Silviu și-a dat seama că uneori și durerea unește nu numai bucuria. Printre
rânduri a înțeles foarte bine soarta mea și a lui Vicențiu fapt ce l-a determinat să
privească cu alți ochi viitorul în sensul că dacă ești pregătit, ești necesar
conducerii de partid și de stat te vor lăsa în pace să-ți vezi de viață și de familie.
I-am anunțat pe toți că datorită anilor lucrați în combinatele chimice, în
grupa a doua de muncă, îndeplinesc condițiile de pensionare, am depus cererea
și aștept răspuns, poate în martie, aprilie, 1978, voi fi pensionar. Vicențiu și-a
făcut socotelile și mai avea doi ani de stat dar se simțea bine navetist pe ruta
Căciulați-Băneasa aeroport. Nici nu voia să facă naveta cu autoturismul lui,
Dacia 1300, se ducea cu autobuzul în care avea timp să citească articole din
revista Știință și tehnică... Era o plăcere să iasă în stația de autobuz la 6
dimineața și să se întoarcă după ora 17 ale fiecărei zile indiferent de timp și
anotimp. Era plăcerea lui să privească lumea așa cum este ea. De multe ori tineri
și tinere îi cedau locul cu formula ”domnule inginer, acesta este locul
dumneavoastră”... La 62 de ani se ținea bine, alură de atlet, grizonat, cu
mustăcioara aranjată în permanență, cu un basc cu moț lăsat pe urechea stângă
fapt datorită căruia mulți îl porecleau Arghezi, cu ochii sfidători și atenți în toate
părțile, era o plăcere să-i fii companion jumătate de oră în autobuz.
Nu a durat mult și peste vreo două săptămâni am fost chemat de George
Mareș în biroul lui unde mă așteptau un bărbat în puterea vârstei și două
doamne, una trecută de 50 de ani și alta de până în 40.
– Bine ai venit Mihai, uite te rog să iei loc și să asculți cu atenție ce vor
tovarășele să-ți propună.
– Bună ziua tovarășe Trifu, sunt decanul facultății de petrol și gaze din
Ploiești. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine, sunt asistentul care v-a cerut voie
să participe la cursurile dumneavoastră când predați la București. Noi, profesorii
din facultatea din Ploiești vrem să vă rugăm ca odată cu pensionarea să fiți de
acord să predați, în contract cu ora, cursurile de procese termocatalitice și chimia
petrolului (chimie analitică) în care v-ați susținut teza de doctorat și în care ați
lucrat mai bine de 20 de ani. Vă promitem că orarul îl veți face dumneavoastră,
nu trebuie să fiți la ora 8 la facultate ca noi, ceilalți, dar înseamnă mult pentru noi
să avem un doctor inginer ca profesor și să învățăm toți de la dumneavoastră
ceea ce trebuie să știm. Printre rânduri vrem să vă spunem că știm de ce s-au
produs catastrofe la Pitești și de ce nu s-a produs niciuna la Brazi, știm că a fost
mâna dumneavoastră și a echipei cu care ați lucrat atât de bine atâția ani, din
1952 până astăzi, 26 de ani.
 340

– Oameni buni, eu sunt la vârsta când trebuie să mă dau la o parte, am 62

de ani, vouă vă trebuie un profesor de 40 de ani, cu putere și cu vocea ridicată la
catedră. O voce care să străpungă urechile studenților.
– Tovarășe Trifu, eu am fost studenta dumneavoastră și vreau să vă spun
că niciodată și nicăieri nu am asistat la un curs atât de cursiv, explicit și întreg ca
al dumneavoastră Acesta este și motivul pentru care îl însoțesc pe tovarășul
decan. Vă rog să nu ne refuzați și să veniți în echipa noastră. Da, este bine cum
spuneți că trebuie tinerețe la catedră dar nu este ușor dacă nu ai acumulat
suficiente cunoștințe în domeniu. Vreau să vă spun că mi-aș dori să fiu și eu
profesor în catedra dumneavoastră, să predau cursuri concepute de
dumneavoastră, cu exemple clare și palpabile ca ale dumneavoastră. Uitați,
lângă mine este Violeta, inginer de chimia petrolului, înscrisă la doctorat, care
vrea să vă fie asistentă. Vă rugăm să ne ajutați să creștem calitatea
învățământului superior la Ploiești. Uitați și tovarășul director general Mareș vine
și dumnealui după pensionare în catedra de foraj, nu veți fi singurul din generația
dumneavoastră. Abia împliniți 62 de ani, alții predau la 73 de ani. Față de mulți
alții, dumneavoastră sunteți legende în lumea petrolului românesc, nu puteți să
ștergeți odată cu ieșirea la pensie munca a 40 de ani de cercetare și inovare în
industria petrochimică românească.
M-au convins să accept cu condiția pusă de mine să nu fiu încadrat pe un
post mai mare de profesor universitar. Nu vreau funcție de conducere la vârsta
mea și nu mai vreau ”verificări de cadre” după criteriile de dosar impuse.
Vineri, 20 ianuarie 1978, ora 15,30, în sala de consiliu a rafinăriei, cu toți
șefii de secții, de ateliere, de laboratoare, în total peste 30 de persoane, cu doi
reprezentanți din minister, cu decanul facultății, profesoara și asistenta de la
Institutul de Petrol și Gaze Ploiești, mi-a fost înmânată decizia de pensionare.
Unii mai tineri se uitau cu respect și cu reținere, cei mai vechi erau cu ochii umezi
de emoție iar George Mareș nu mai contenea cu prietenul și tovarășul meu de
muncă care iată, s-a văzut cu sacii în căruță și nu va mai răspunde la apelul de
dimineață de mâine încolo. S-au servit aperitive, friptură cu garnitură de cartofi și
salată de varză, plăcintă cu brânză și stafide, coniac, vin, șampanie, apă
minerală și sucuri din fructe. La un moment dat s-a ridicat un secretar din
minister, fost student al meu, care a luat cuvântul:
– Tovarăși, asistăm astăzi cu mândrie dar și cu părere de rău la
pensionarea unui om de mare demnitate și probitate profesională, șeful promoție
1938 al facultății de chimie, inginer și cercetător în domeniul carburanților, a
pulberilor explozive, a petrolului, petrochimiei și industriei chimice, omul care și-a
pus amprenta pe calculul și construcția marilor combinate chimice de la Victoria,
Copșa Mică, Făgăraș și de ce nu a fostei Rafinării 7 Brazi, astăzi Combinatul
Petrochimic Brazi, mândria petrochimiei românești. Pe unde te duci vezi cazane,
 341

coturi, conducte și separatoare calculate de dumnealui. Știm cu toții că s-au

încercat și alte metode dar nu au dat rezultate. Am avut la Pitești echipe de
specialiști care erau să dărâme din temelii orașul acum patru ani. De aici
concluzia pentru noi toți este că nimic și nimeni nu ne obligă să construim, să
punem în funcțiune și să exploatăm instalații și utilaje pentru care nu avem un
coeficient de siguranță minim necesar să nu sărim în aer. Domnul profesor
doctor inginer Mihai Trifu ne spunea în facultate să nu cumva să ne limităm la un
coeficient de 2,5 la care rugina, temperatura și aciditatea ni-l scade într-un an la
1,25. La cursurile dumnealui am învățat ceea ce în nici o altă facultate nu s-a
predat până acum încă cursurile de mecanica ruperii, despre calculul în
exploatare a unei instalații avariate prin coroziune sau cedare de material, cât
mai rezistă, ce avarii sau distrugeri poate produce, pe ce rază, cu ce putere, etc.
Era pentru prima dată când se punea problema la cursurile noastre despre
siguranța cetățeanului vis a vis de ce se poate întâmpla la avaria sau explozia
unei instalații. Mi-aș dori să-l ascult în continuare pe domnul profesor la astfel de
cursuri la care, indiferent ce vârstă voi avea, le voi asculta și înțelege cu mare
plăcere. Închei urându-i domnului inginer sănătate, pensie lungă și frumoasă
alături de noi și de viitorii studenți ai domniei sale! Vă asigurăm domnule inginer
că vom fi mereu aproape așa cum ne-ați fost dumneavoastră aproape mai bine
de 40 de ani.
– Tovarăși, tovarășe, dragă Mihai, astăzi este o zi grea pentru mine. Cu un
ochi mă bucur pentru tine cu celălalt mă supăr că mă lași fără tine. Am început
amândoi activitatea în această mare rafinărie. Eu veneam din foraj din schelele
Teleormanului, tu veneai de la combinatul din Făgăraș. Ne-am apropiat, ne-am
împrietenit, am muncit, ne-am bucurat și ne-am întristat împreună mai bine de 25
de ani. Lângă noi au murit oameni din neglijență sau din încăpățânare și
mândrie, s-au stins destine fără a fi avut vreo vină dar am și crescut generații de
specialiști și muncitori tineri care și-au format familii, mulți chiar aici, devenind din
colegi soți și părinți pentru copiii lor, am crescut cu toții de la o rafinărie la ditamai
combinatul pe care, astăzi Mihai, mâine poimâine eu, Pompiliu Manea, Victor
Slăvescu sau Tudor Valeriu, oameni cu care am asigurat continuitatea conducerii
ani de zile, vom părăsi și noi sistemul și dacă avem noroc și zile vom trăi liniștiți
ca pensionari. Îți urez sănătate și putere Mihai! Sănătate să poți duce și putere
să răzbești la mințile studenților pe care îi vom lua în primire cât de curând.
– Au mai vorbit câțiva, apoi Victor Slăvescu și ultima, șefa laboratorului
chimic, Cecilia Avram care anul acesta ieșea și ea la pensie. Cuvintele ei au fost
și laudative și de atenționare pentru cei ce ne vor urma, ceva de genul ”dacă nu
ai un expert să-l întrebi cum să procedezi în situații de criză, ești pierdut. Pentru
noi, laboratorul, domnul inginer Mihai Trifu a fost farul care ne-a dat în
permanență siguranța drumului pe care îl parcurgeam.”
 342

În final am luat cuvântul să închei:

– Stimate colege, stimați colegi, stimați invitați. În toamna anului 1952
pășeam pe treptele acestei clădiri cu cererea de angajare în mână. Înainte de a
intra la director am întâlnit-o, din întâmplare, pe draga și perseverenta mea
colegă, Maria, care de ceva vreme atenționa despre proasta calitate a produselor
rafinate dar nu o înțelegea și n-o asculta nimeni. Rapoartele de laborator cu
parametrii și indicatorii rezultați erau un dezastru pentru chimia petrolului. Am
intrat împreună la director, dragul și părintele nostru, nenea Sandu, plecat prea
devreme și prea brutal dintre noi, pe care l-am convins să remediem
neconformitățile. Am rezolvat. Vreau să vă asigur că în această mare platformă
petrochimică nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un om, un vizionar, un messia
care să impună ce și cum se face, am fost mereu echipă care am gândit, am
cercetat și am proiectat împreună toate instalațiile și echipamentele de rafinare,
procesare, depozitare sau transport. Sunt fericit și vă mulțumesc că m-ați primit
în echipa dumneavoastră și am putut construi alături de dumneavoastră. Vă
asigur că oricând veți avea nevoie și voi putea să răspund cerințelor
dumneavoastră vă voi fi alături.
Vă mulțumesc pentru frumoasa și emoționanta festivitate pe care mi-ați
pregătit-o cu ocazia pensionării și vă urez sănătate, succes și să vă ferească
destinul de necazurile prin care am trecut eu și unii dintre colegii mei mai
vârstnici!
Am încheiat festivitatea pe la orele 17,30 când, după ce au plecat toți la
casele lor, am rămas în birou cu vechii colegi, cu George, cu Victor, cu Pompiliu
și cu Valeriu.
Am desfăcut plicul și am scos decizia de pensionare. 2856 lei pensie. În
acea perioadă (1977-1978) salariul minim era de 1750 lei, mediu brut de 2344 lei
și net de 2011 lei (impozit 14%), eram cu o pensie egală cu salariul Elizei la liceul
Tehnometal din strada Porumbacu nr 52 Crângași (fosta Școală Comercială
acum Tehnometal, viitorul liceu Doamna Stanca apoi colegiu Carol I ) din fața
cimitirului calvin – Calea Crângași. În plic, pe lângă felicitarea semnată de
ministrul industriei chimice, tovarășul Mihail Florescu, cel mai longeviv, tenace și
pregătit dintre toți miniștrii Consiliului de Miniștri ai României anilor 1965-1979,
era un cec de 25.000 lei drept primă pentru serviciile aduse cercetării și
dezvoltării industriei românești.
Colegii mei nu s-au mirat, s-au exprimat că se așteptau la așa ceva din
partea ministrului Florescu pe care l-am cunoscut cu toții în momente grele
pentru Combinatul Petrochimic Brazi, momente în care ne-a acordat încredere și
ajutor financiar. Vorba lui George” măi fraților nu toți comuniștii sunt răi și optuzi
măi, mai sunt și ca noi destui dar ce pot face în fața ordinului nebunului de a face
din rahat bici care trebuie să mai și pocnească când dă el ordin? „.
 343

Ajuns acasă la Căciulați seara, pe la 19,30, așteptat de Eliza, de

Anastasia și de Zoe hotărâte să pregătim mâine, sâmbătă, 21 ianuarie 1978, o
petrecere de pensionare cu toată familia. Nici n-am apucat să termin că Zoe
gata, tăiem un miel, un curcan, ceva pui și trecem la treabă, la amiază să fim
gata. Eliza i-a sunat pe toți și i-a invitat ca și cum eu nu eram de față cu formule
de genul” unchiul Mihai a ieșit la pensie și vrem să-i facem o surpriză plăcută și
vă invit să participați începând cu ora 18,000 la conacul nostru din Căciulați,
vecin cu palatul Ghica și cu balta cu mormoloci...” de nu avea cum să cârtească
niciunul. Contam pe vreo 24 de persoane, prieteni și rude.
La prima oră a dimineții Ionuț, finul și aproape fratele nostru, ajutat de
ginerele lui, a tăiat un miel la 20 de kg din 12 câți are, un curcan alb de vreo 18
kg din rasa crescătoriei din Bacău, vreo 8 pui la până 1 kg și 2 iepuri de casă la
6-8 kg fiecare. La ora 12 au încins grătarele și au început să frigă puii dați în
jumătate. În ceaune fierbea și se prăjea carnea de iepure și de miel. În bucătărie
se pregăteau plăcintele, prăjiturile, orezul și cartofii natur. Tudor, venit devreme,
a plecat după pâine la brutăria din Moara Vlăsiei unde avea Irina o verișoară,
șefă de punct de lucru, apoi s-a dus la Balotești să ia vin bun de la unchiul
Ancuței și să umple vreo 20 de sifoane.
La ora 17, toată casa încălzită, salonul cu mesele așezate, cu pâinea,
tacâmurile și vesela așezată, cu sifoanele și sticlele cu vin la loc de cinste,
așteptam invitații. Au sosit primii Andrei cu Ana și Ancuța cu Silviu urmați de
Mircea Tăbleț cu Ema și cu fiica lor, Victoria, care peste două luni împlinea 9 ani.
Zoe cu Irina erau chelnerițele de serviciu ajutate de Robert, nepotul meu și de
finul Ionuț la nevoie, soțul Irinei era la grătar supărat pe tatăl lui care-l dojenea că
a ars carnea de miel și i-a luat tot gustul... Mama o ajuta pe doamna Caliope,
anchilozată de mai bine de două luni în scaunul ei pe rotile. Se țineau de mâna
una pe alta ca două surori neputincioase.
Datorită bolii dumneaei ne-am mutat și noi definitiv la Căciulați, cu ea cu
tot, să-i lăsăm în pace pe copii și pe nepot. La câteva luni boala a ajuns la creier,
i-a luat toate comenzile și după o lună a decedat. Tudor cu Cezara s-au simțit
singuri fără ea. Robert încă o mai căuta pe mamaia Caliope prin curte până să
realizeze că de acolo de unde s-a dus nu se va mai întoarce niciodată.
Petrecerea s-a dus până după miezul nopții. Pe la orele 19,00 l-am invitat pe
primar cu soția, pe preot cu preoteasa și fiica de 8 ani făcând trecerea astfel de
la viața orășeanului care am fost la viața țăranului cu nevoia lui de cunoaștere și
bună vecinătate cu sătenii de aici din Căciulații Ilfovului.
La orele 20,30 au sosit, pe nepusă masă, George Mareș și Victor
Slăvescu cu soțiile.
A fost o petrecere minunată cu voie bună, cu antren, cu dans, cu bucate
alese.
 344

Adaptarea de la om al muncii timp de aproape 40 de ani, din august 1938

până în ianuarie 1978, la viața de pensionar, să nu te mai trezești dimineața cu
noaptea în cap, să nu mai ai teamă de ce se întâmplă la serviciu este grea.
Mă trezeam tot la ora 5,30 fierbeam și beam cafeaua la ora 6,00 și eram
gata îmbrăcat la 6,30... Menținând ritmul, la ora 7 plecam cu Eliza să o duc la
școală, făceam cumpărăturile pentru toate familiile din domeniile Căciulați –
pâine, ulei, sare, făină, carne unele legume pe care nu le aveam noi și la ora 9
eram înapoi acasă unde Zoe pregătea în comun pentru toți. Între casa lui Zoe și
noi nu am făcut niciodată gard. Curtea era comună fiindcă tot ei o îngrijea.
Grădina era dată în jumătate cu heleșteul la mijloc să avem cu toții acces la
pește dar și la apa pentru irigat. Grajdul vechi, modernizat de Ionuț adăpostea
iarna 12-15 oi și 2 vaci de lapte cu viței cărora le asigura în fânărie baloți de paie
și de lucernă pe îndestulate. Mai jos de grajd a construit cotețele pentru porci,
zidite în cărămidă la trei rânduri să le fie cald, cu pardoseală din beton armat peste
care a așezat o podea din lemn de salcâm să le fie cald, cu scurgeri și cu teici din
tablă groasă încastrate în podea în care avea scroafa cu purceii mici și alte 4
compartimente pentru cei separați de peste 5-6 luni, în total cam 12 porci anual din
care 3-4 pentru consumul propriu, ceilalți pentru a fi vânduți în viu din care 4-5 la
contractul cu statul de pe urma cărora lua tărâță de grâu și porumb. Între grajd și
cotețe a construit leasa de porumb cu podea groasă din lemn, cu paiantă din grinzi
de salcâm îmbrăcați cu plasă metalică măruntă să nu curgă grăunțele, acoperiș din
tablă și vreo 6 guri de evacuare la înălțimi diferite după nivelul grăunțelor la interior.
Nu știu cum făcea de cumpăra cu acte câte 7-8 tone ca membru cooperator și
avea în leasă mereu 15-20 de tone. La moara de uruială de lângă grajd era mereu
butoiul plin cu amestec de tărâțe de grâu, porumb și mazăre de se îngrășau una
două animalele și păsările. Era o gospodărie mai înstărită decât în urmă cu 20 de
ani când i-am adus pe ei să stea cu noi. Din anii 1975 încoace începuse populația
să se descurce în diferite feluri – unii cu porcii, alții cu păsările, alții cu legumele,
alții cu vitele, meseriașii cu lucrul peste program în construcții, etc. că nu-ți venea
să crezi că trăim în comunism. Tăia unul vițelul, împărțea la tot satul și primea la
rândul lui când tăia altul. La fel cu porcii, cu curcanii, cu mieii sau iezii. Numa o
auzeai pe Zoe ”mă duc până la Filofteia că mi-a oprit și mie o pulpă de ied să fac
ceva de mâncare” sau vedeai alte femei la ea când tăia un miel sau un ied și tot
așa tot satul. Nu s-ar fi trăit așa dacă nu erau de acord și primarul și președintele
CAP ului, și milițianul care tăceau, trăiau și ei pe lângă țăranii care produceau
mâncare și-i apărau în caz de nevoie.
Din analiza vieții anilor 78-80, 85 chiar, am concluzionat că s-a format în
România o clasă socială nouă, clasa românilor descurcăreți care își îmbogățeau
nivelul de trai prin canalele subterane ale legii lui OM care avea drept valoare
sintagma ești om cu mine și eu sunt om cu tine, situație care a durat până s-au
 345

schimbat securiștii siguranței statului cu tinerii nou intrați în funcții care au vrut să
facă dreptate. Ce au făcut? Au arestat toți șefii de magazine care distribuiau
alimente și produse industriale în afara cotelor, l-au arestat pe renumitul
Ștefănescu de la crama de la Podul Grant și l-au condamnat la moarte (vezi
filmul Secretul lui Bachus), au condamnat și închis gestionarii de magazine
alimentare sătești care nu respectau programul cote versus achiziții (îți dau mălai
dacă îmi dai brânză sau ouă, etc) și au speriat crescătorii de animale să nu mai
taie vite (3-5 ani de pușcărie dacă tăiai vițelul tău din curte fără aviz de la medicul
veterinar că este pe moarte), legumicultorii să nu mai vândă decât prin aprozare
și alte zeci și sute de măsuri numai de ei știute.
Și la noi s-a redus drastic metoda tai eu și-ți dau și ție. Dar, gata, cu
Decretul 94-martie 1983 s-a interzis sacrificarea animalelor pentru consum și se
instituie obligativitatea de a declara animalele, înstrăinarea și tăierea bovinelor și
a cabalinelor. De acum deveneai infractor dacă-ți tăiai de capul tău vițelul,
berbecul sau vaca bolnavă. Pentru că l-ai crescut dar l-ai tăiat fără voia lor
primeai 3 ani de pușcărie. Toate trebuiau predate la abatoarele statului. Primarul
și milițianul i-a anunțat pe toți să fie cu băgare de seamă că-i decret, nu-i joacă.
Noi, pentru familiile noastre unite aveam ce tăia și mânca, se ocupa Ionuț cu
Irina, fiica lui, contabila CAP ului.
Din 6 martie 1978 am început să predau ore la facultate. Ajungeam mai
repede la facultatea din Ploiești decât la liceul unde preda Eliza din Calea
Giulești. Aveam șase cursuri a două ore pe săptămâna pe care le-am planificat
câte două în zilele de marți, miercuri și joi de la orele 9 la 11 primul și de la 11 la
13 al doilea. Lunea și vinerea eram liber. Am pregătit și structurat cursurile după
metodele mele. Nu am editat manuale dar am lăsat să se litografieze mare parte
din ele, scrise de mână, cu desenele efectuate de mine, în câte 20 de exemplare
la dispoziția studenților și încă 5 în biblioteca tehnică. Am avut surpriza ca la
multe cursuri să participe și profesori, asistenți, șefi de lucrări sau de laborator
din facultate ca apoi, împreună, să gândim cum trebuie să îmbunătățim
programa școlară să corespundă nevoilor imediate ale industriei chimice și
petrochimice și să dăm o direcție pentru dezvoltare personală în cercetare.
În februarie 1979 s-a prăpădit mama. Ca și bunica, a zăcut doar câteva
zile, a chemat preotul să o împărtășească și după ce ne-am perindat toți pe la
căpătâiul ei s-a stins cu zâmbetul pe buze, dornică să-l întâlnească pe Marin al ei
de care îi era tot mai dor. Ca și după tata, durerea a fost mare. Lume multă,
datini îndeplinite ca la carte și gata, liniște, pace și durere în sufletele celor
rămași să-i poarte capetele, pomenirile și sărindarele. De câte ori mergeam la
cimitir mă simțeam aproape de sufletul ei. Mama.
În martie 1979, la o ședință cu decanul facultății, am fost anunțați că s-a
constituit Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, organizație care
 346

copiază modelul polonezilor din șantierul naval Gdansk și față de care

conducerea superioară de partid este foarte speriată și hotărâtă s-o anihileze din
fașă. Rugămintea dumnealui este să nu facem propagandă, să nu ne
amestecăm și să nu promovăm ideile acestora chiar dacă au temei și legătură cu
viața socială din România. Ce-i rău că sunt mulți adepți în Ploiești, preponderent
în rafinăriile de la Teleajen și Brazi. Deja securitatea a făcut arestări. În iunie, am
aflat că liderii noii organizații sindicale, în frunte cu Ionel Cană și Vasile
Paraschiv au fost arestați și internați forțat în spitalul psihiatric de la Nifon, din
județul Buzău, lângă mănăstirea Ciolanu.
La câțiva ani după această intenție de democratizare a țării, în ianuarie
1983, Dumitru Iuga, operator la televiziunea română, organizează un protest
spontan, după modelul Solidarității poloneze, ”Mișcarea pentru libertate și
dreptate socială din România”. Încercând să atragă atenția studențimii de la
Universitate, este arestat si condamnat în 1984 la 12 ani de detenție pentru fapte
antisociale. Pentru a tăia accesul populației la aparatura de scris, multiplicat sau
difuzat știri necontrolate de statul comunisto-securist, la 28 martie 1983, este
emis Decretul 98 privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare
reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, dată de la care nu aveai voie să
deții mașină de scris fără autorizație de la miliție. Pentru a multiplica un curs
pentru facultate trebuia să obțin aprobarea ofițerului arondat cu protecția
informațiilor care, pentru a-mi da viza, trebuia să-l citească, să-l arate șefilor lui...
abia peste 10 zile se întorcea aprobat, mai dura vreo două săptămâni până era
multiplicat deoarece prioritate aveau cursurile de economie politică... Te lăsai
păgubaș și scriai pe tablă, să copieze studenții.
Am urmat o perioadă de succes câțiva ani buni. Venitul lunar mi se
îmbogățea cu încă 2500 de lei. Aveam gata 5.500 lei. Prin luna mai 1987, ne-am
adunat din nou în familie și ne-am consultat ce să facem cu banii. Teren nu
puteam cumpăra, mașini mai mult de una de familie nu se aproba, Tudor abia își
schimbase mașina cu alta nouă, ne-am hotărât să cumpărăm o casă în București
pe numele nepotului, Robert Trifu care împlinea 21 de ani și avea dreptul la o
locuință proprietate personală. Student la facultatea de inginerie mecanică a
Institutului Politehnic București, cu spirit de inițiativă, a căutat și a găsit lângă
Parcul Verdi din Floreasca o casă cu patru camere și dependințe, curte de peste
300 de metri pătrați, la o sumă mai mică decât ne pregătisem noi. Am făcut
actele și s-a apucat să amenajeze la interior și la exterior împreună cu 4 colegi
cărora le-a promis că-i va ține în gazdă gratuit un an de zile. În toamna lui 1987
era bună de locuit drept pentru care s-au mutat, în chirie, în cele patru camere de
locuit aranjate și mobilate, cu contract și viză de la miliție, 4 studenți din
Politehnică și 2 studente la arhitectură (câte 2 în cameră) care plăteau utilitățile și
150 lei lunar pentru întreținere și impozite. În medie pe băieții care l-au ajutat la
 347

amenajare îi costa 250 lei lunar iar pe fete 450 lei. Erau mulțumiți cu toții mai ales
că seara, între 19 la 23 aveau program comun de socializare în salon (sufrageria
mare, neocupată, la îndemâna și uzul tuturor) unde aveau două mese mari,
scaune, fotolii, o canapea, televizor, magnetofon, aparat de radio, difuzoare
pentru radio local, jocuri de șah, table, remy și cărți de joc.
Ducându-mă cu el să-l ajut cu centrala termică, cu instalațiile, i-am auzit
vorbind despre încercările studenților de a se opune politicii optuze a partidului.
– Despre aceste lucruri discutați voi Robert? Asta vă preocupă pe voi
acum? Nu vă mai preocupă cursurile? Nu vă mai preocupă dezvoltarea voastră?
– Nu bunicule, nu vreau să crezi altceva dar și la noi ajung vești despre ce
se întâmplă în țară și în lume și mă sperie gândul că vom rămânea în urma
tuturor. Că vom fi veșnic sclavii iubitului conducător.
– Nu mai vorbiți așa copii. Feriți-vă de tot ce înseamnă uneltire împotriva
statului comunist. Sunt pedepse grele.
– Bunicule, cum de în centrul comunismului, la Kremlin, Gorbaciov a
lansat o politică de destindere, de descentralizare, de ieșire în exterior cu
informațiile, cultura, arta și știința și la noi nimic, nimic, din ce în ce mai cenzurat,
mai închis, mai controlat? Nu de la ei am importat comunismul? De ce nu
importăm acum și noi glasnostul și perestroika? Măcar atât să se vadă că nu
suntem mai oropsiți decât ceilalți comuniști din lume.
– Domnule profesor sunteți bun să ne explicați și nouă ce este perestroika
cu toate valențele ei?
– Da Marcela, vă explic. Așa cum după moartea lui Stalin a trebuit făcută
destalinizarea adică curățarea conducerii statului, a administrației de la toate
nivelele de oamenii pregătiți și instruiți să țină poporul în teroare, în frică și
supunere față de conducătorii bolșevici numiți pe principii de eroi în lupta cu
propriul popor, Mihail Gorbaciov a analizat și a constatat că numărul ofițerilor de
securitate, ai celor din administrațiile locale și centrale precum și la nivelul
conducerilor regionale depășește cu mult necesarul pentru obiectivele lor. Mai
mult, americanii le-au demonstrat prin informații veridice că cifrele și datele
raportate de securitatea rusă erau intenționat eronate pentru a determina
conducerea centrală să ia decizii dirijate de ai mutând totodată efortul financiar
spre acele obiective false de unde urmau a fi furate de oamenii unui sistem
soviatic, corupt. În urma acestor date șeful statului sovietic i-a înjumătățit, a dat o
mai mare putere de decizie conducerilor regionale, aplicând prima mare
descentralizare a conducerii comuniste sovietice. De acum înainte nu mai
hotărăște Kremlinul câte caiele să producă Kievul pentru caii cazacilor din
Kazan, fiecare să hotărască ce și cât produce și să umble singuri după contracte.
Conducerea centrală urmărește și-i ajută numai când se împotmolesc. Prin
aplicarea glasnostului se acordă libertatea persoanelor fizice să-și deschidă
 348

afaceri lucrative, de comerț sau servicii proprietate personală chiar cu

posibilitatea încheierii de contracte externe cu restricțiile legale dintre state.
– Așa de multă libertate? Noi vom ajunge vreodată la așa ceva?
– Vom ajunge Ovidiu, vom ajunge atunci când celelalte state comuniste
vor fi obligate să-i copieze. Va veni și timpul nostru. Necazul este că nu
realizează conducătorii noștri că au ajuns pe buza prăpastiei. Asta-i nenorocirea
care ne va paște, să fim prea multe victime pentru un lucru demult realizat de
Moscova.
– Bunicule, nu ne comparăm cu ei nici pe departe. La noi totul este sub
controlul partidului, nu-i nimic liber, nici măcar legătura de pătrunjel. De ce
bunicule? De ce sunt ai noștri mai răi ca rușii bunicule? Ei nu sunt români
bunicule? Ei n-au rude, n-au prieteni, n-au pe nimeni? Unde se cred ei că sunt?
Uite, noi avem de toate că tu ai fost ditamai profesorul universitar, cercetător,
bunica profesoară de liceu o viață întreagă, străbunicul ne-a asigurat de toate la
Căciulați dar marea majoritate a românilor n-au nimic bunicule, trăiesc de la o
leafă la cealaltă cu ce le dau nenorociții ăștia pe cote de pâine, de zahăr, de ulei,
de benzină și de toate cele.
– Robert copile, au fost timpuri și mai grele ca cele din ziua de astăzi, a
fost foametea în 1946, a fost naționalizarea, au fost cotele de război de plătit la
sovietici, a fost cutremurul bunicule care a distrus atâtea și au trebuit reconstruită
țara. Nu zic că nu se putea acorda o atenție mai mare cetățeanului, o libertate
mai mare dar în capul lor sunt alte socoteli, peste capul nostru. Eu te rog pe tine
să ai răbdare și să ne așteptăm rândul. Uite, astăzi în URSS, mâine poate în
Polonia, în Cehia, în Ungaria, trebuie să ajungă și la noi mișcarea pentru drepturi
și libertăți cetățenești, nu se poate ca împrejur să se schimbe totul și noi să
rămânem așa. N-om fi Coreea de Nord. Voi ați cules informații de capul vostru
sau vă ține cineva la curent cu știrile politice internaționale?
– Bunicule sunt prin Politehnică mulți studenți, profesori și asistenți care
discută astfel de subiecte și consideră de datoria noastră, a tinerilor, a studenților,
să promovăm și să dezvoltăm opinii despre libertate, despre deschidere către
exterior, despre schimbul de experiențe cu exteriorul. Cei de la Energetică spun că
șeful lor de catedră de la Hidraulică, profesorul Petre Roman, cu studii prin Franța,
le cam dă de înțeles că ar fi timpul să se pornească o mișcare populară care să
forțeze schimbarea în bine. Au fost câțiva studenți plimbați pe la secția de miliție a
institutului și chestionați despre ce și cum se întâmplă prin Politehnică dar n-au
arestat pe nimeni până acum.
– Stai mai departe copile. Tu vei ieși imediat în evidență știindu-mă pe
mine care am fost în cercetare în vechiul regim și vor avea convingerea că eu te
învăț și te instig la revoltă. Va fi greu pentru noi.
 349

– Nu bunicule, eu nu mă manifest, nu vorbesc cu nimeni despre aceste

subiecte dar te rog să-mi permiți să stau de vorbă cu tine că tata și mama refuză
orice dialog pe această temă. Ăsta-i motivul de nu-ți spuneam nici ție.
– Au dreptate Robert, amândoi au avut copilării grele. Cezara a suferit mai
mult decât Tudor. Părinții ei din intelectuali au fost trecuți la munca de jos, șofer
pe basculantă și taxatoare pe tramvai. Nu cred că suportă oricine asemenea
josnicii, mulți și-au pus ștreangul de gât în anii de după 1945.
– Domnule profesor noi credem că viitorul trebuie să fie proiectat și cu
ajutorul nostru al tinerilor să nu ne fie dat ca până acum prin cuvântarea
tovarășului Nicolae Ceaușescu la plenara, la congresul sau la conferința nu știu
care.
– În toate statele democrate este consultată societatea civilă Tudorele. Și
la noi este consultată prin votul reprezentanților Marii Adunări Naționale, cei aleși
de noi să ne reprezinte. L-ai văzut pe careva cu mâna sus când sunt întrebați
”Voturi împotrivă?” Nu. Problema voastră este alta acum. Sunteți 6 studenți într-o
locuință nepăzită încă de oamenii securității. Să fiți atenți ce vorbiți, cu cine
vorbiți sau în preajma cui vorbiți. Dacă vă arestează pe unul vă ia a doua zi pe
toți. Eu am trăit asemenea timpuri și le știu metoda. Vă vor învrăjbi unul împotriva
altuia cu depoziții false, vă vor hărțui și chinui până veți recunoaște o faptă
antisocială pe care încă nu ați săvârșit-o apoi vă vor judeca în aula facultății și vă
vor da exemplu pentru ceilalți condamnându-vă la ani grei de închisoare. Îi vor
obliga pe colegii voștri să aplaude când se dă sentința și să se dezică de voi.
– Și cum ne putem apăra de așa ceva domnule profesor?
– Prin multă grijă, atenție și perseverență Angela. Nimeni nu intră să
verifice sau să repare ceva în casă fără să fie unul dintre voi de față. După ce
pleacă verificați în amănunt să nu vă fie plasat un receptor să vă asculte de la
distanță. Nu discutați asemenea subiecte de față cu alți colegi sau colege fiindcă
puteți da peste o iscoadă bine pregătită de securitate. Nu aduceți persoane
necunoscute în casă. Motivați că vă dă afară gazda. Prietenul sau prietena pe
care o aveți verificați-o foarte bine să nu vă vină echipată forțat cu aparatură de
înregistrare.
– Ei, nu prea mai sunt așa că deja patru suntem împreună iar Sandu nu o
aduce aici pe Victoria, nepoata dumneavoastră, ei se tot duc în Parcul Tei la nu
știu cine le ține hangul. Nici acum nu-i aici, este cu ea la o terasă de fițe.
Victoria știe să scoată untul din el oriunde s-ar afla...
– Să înțeleg că Marcela este prietena lui Ovidiu și Angela prietena lui
Tudorel iar Sandu este cu Victoria?
– Cam așa ceva bunicule. Uite am scăpat de o serie de pericole vezi tu ?
Suntem numai între noi, cunoscuții. Doar Sorin mai bântuie prin oraș în căutare
de ibovnică, se dă cel mai frumos burlac pe unde se duce.
 350

– Hai măi Robert că nu-i chiar așa. Am avut o dezamăgire și îmi este greu
să-mi revin, atâta tot.
– Copii, nu uitați, chiar dacă nu veți mai fi împreună, în chestiunea aceasta
sunteți toți în aceiași barcă, să vă fie clar și să nu uitați că dați de belele.
– I-am lăsat pe copii să se gândească la metodele proprii de apărare și
protecție în casa din Floreasca și am plecat cu Robert acasă. Pe drum am
continuat discuția cu mai mult interes și cu mai multă atenție.
– Bunicule să știi că și acum un an când făceam armata la tancuri, în
Olteniței, majoritatea colegilor mei, militari cu termen redus, vorbeau aproape la
liber că nu va mai trece mult și vom scăpa de Ceaușescu dar nu consideram că
este suficient, susțineam că trebuie abolită toată structura de partid care a
îngenunchiat statul.
– Și nu s-a luat nimeni de voi? Nu v-a admonestat nimeni?
– Nu bunicule, locotenentul nostru, comandantul de pluton, ne atenționa
mereu cu un gata cu comentariile periculoase, dușmanul ascultă și intrăm
dracului cu toții la apă, tribunalul militar scrie pe noi, gata am zis și tăceam toți.
Eu cred că erau mulți ca el care gândeau așa în armată.
– Cu ei, ofițerii este o altă poveste Robert. Ei au un spirit de castă, se
apără unii pe alții ca frații, se judecă între ei fără să știe nimeni, au o altfel de
gândire și un alt mod de a reacționa, cu alte cuvinte sunt căliți pentru orice. După
jurământul militar depus față de rege și față de țară noi am jurat în 1939 că ne
vom apăra unul pe celălalt chiar cu prețul vieții și că vom lupta pentru onoarea
noastră oriunde ne vom afla, în țară, pe front, în prizonierat sau în pușcărie cu
condiția să nu ne mințim unul pe celălalt. Cine minte este pus la stâlpul infamiei.
– Să știi bunicule că i-am admirat pentru tot ceea ce fac, cum gândesc și
cum s-au comportat cu noi. Ne-au învățat totul despre tancuri, ne-au învățat cum
să ne apărăm, cum să ne protejăm, cum să fim o echipă perfectă. Toți colegii
mei și eu bineînțeles am dat tot ce am putut să le arătăm recunoștința. Am luat
rezultate foarte bune la trageri, am ieșit bine la alarme și la aplicația din poligonul
Mălina, nu am avut evenimente deosebite, ne-am purtat bărbătește unii cu alții.
De multe ori m-a rugat să se întâlnească cu tine bunicule, este ahtiat după istoria
care nu s-a putut preda în școli. Vrei să te întâlnești odată cu el?
– Vreau Robert, de ce să nu vreau. Dacă pe tine te-a convins că este om
de ce să-mi fie mie teamă? Disidența din armată a fost și va fi în permanență un
pericol pentru conducătorii comuniști. În mai toate țările cu regim militarist sau
milițienesc cum este la noi, loviturile de stat le-au dat armata împreună cu milițiile
lor create de cei aflați la putere. Tot așa au preluat și ei puterea.
– Gata bunicule, s-a făcut. Te anunț din timp. Uite am ajuns acasă la tine.
– Mulțumesc copile și te rog să ai grijă de tine și de ceilalți că sunt copii
buni să știi, nu vă puneți în pericol pentru nimicuri.
 351

Nici eu nu credeam că se va schimba ceva vreodată. Mă temeam că

Nicolae și Elena Ceaușescu sunt nemuritori, că ne îngroapă și pe noi și pe copiii
noștri, că nu vom scăpa niciodată de securitatea lui politică de proastă factură.
Pentru a verifica dacă ce știu eu din sursele mele știu și copiii din facultățile
capitalei (oameni cu funcții de conducere în ministere și unii în securitate, toți
fiind convinși că prin ce am trecut eu am învățat suficient să mă apăr și să-i
apăr), sub diferite pretexte mă duceam la nepotul meu, Robert, să-l ajut la
treburile casnice de întreținere a instalațiilor casei.
După ce i-am alimentat rezervorul centralei cu 6 butoaie de 200 de litri de
combustibil lichid și i-am montat un ejector care să pulverizeze combustibilul sub
presiune în arzătorul deja supraîncălzit de arzătorul pe gaz mărind substanțial
randamentul centralei, toți studenții, băieți și fete au pregătit o masă în salon cu
toate bunătățile obținute de ei. Ce credeți că puteau pregăti? Omletă, cartofi
prăjiți, crenvurști prăjiți și... felii de pâine prăjită cu ou (le numeau friganele),
câteva sticle de suc CICO (Pepsi Cola era numai pentru nomenclatură) și câte o
cafea amestec cu năut să țină mai mult. M-au așezat în capătul mesei și m-au
onorat cu respectul lor. Robert, mai incisiv și mai curios ca de obicei, fiindcă era
nepotul meu, pornește șirul de întrebări lămuritoare pentru ei toți. Erau toți numai
ochi și urechi.
– Bunicule, tu trebuie să știi că ai mulți prieteni sus puși, afli noutăți și știi
să tragi cele mai bune concluzii, te rog spune-ne și nouă ce se întâmplă astăzi cu
România noastră, ce speranțe să ne facem pentru viitor?
– Copii, timpurile sunt grele și orice speranță de libertate va cere multe
jertfe. Organizarea partidului comunist și a statului polițienesc de astăzi este
foarte puternică nu atât în calitate cât în cantitate. Știți și voi că din 1947 încoace
a tot țesut la înlocuirea conducătorilor care gândesc patriotic cu cei care sunt
servili și umili în fața marilor conducători staliniști sau comuniști care și-au însușit
puterea și au împărțit loialilor lor funcțiile bune. Niciodată marii oameni de
cultură, de știință sau adevărații lideri naturali nu au fost și nu vor fi lăsați să
acceadă la putere fapt pentru care aceștia au ales, unii dintre ei, să lupte pe cont
propriu sau să încerce să organizeze o opoziție după modelul celorlalte state
socialiste. Ați văzut că după sindicaliștii polonezi s-a încercat și la noi constituirea
unui sindicat puternic care să se lupte în idei cu comuniștii, i-au arestat și i-au
lichidat în trei zile. Cine i-a predat? Apropiații lor. Grevele de la Turda, de la Cluj,
de la Nicolina-Iași și de la Brașov au fost lichidate. Doina Cornea cu fiul ei au fost
arestați și trecuți pe dreapta, Petre Mihai Băcanu de la România Liberă la fel,
Mihai Creangă și Anton Uncu, la fel. Nimic nu-i poate răsturna fără o masă
impresionantă de oameni care nu vor ceda și vor cere în stradă schimbarea lor.
Polonia se mișcă, Ungaria se mișcă, Cehoslovacia se mișcă, Germania
Democrată se mișcă. Și la noi se mișcă și se simte un vânticel de libertate dar
 352

nu-l auzim toți deoarece forțele represive acționează imediat și brutal pentru
lichidarea lor. Vă sfătuiesc să nu faceți pași greșiți. Toate căminele facultăților,
toate sălile de studiu, toate locurile pe care le frecventați sunt strașnic păzite și
sunt arestați imediat cei ce încearcă să spună ceva împotriva conducerii. La
Universitate au ajuns studenți spioni care-i urmăresc și-i toarnă pe colegii cu alte
păreri decât cele spre lauda iubitului conducător. Uitați, eu am 74 de ani și țin la
două săptămâni, după orele 14,00 câte o prelegere în aula facultății de petrol și
gaze. Accesul este liber, vin studenți din toți anii de studii, asistenți, uneori și
profesori dar văd și fețe noi, necunoscute, față de care trebuie să am mare grijă
cum pun în temă problemele. De multe ori răspund la întrebările studenților
despre începuturile industriei chimice la Victoria, la Copșa Mică, la Făgăraș, la
Brazi, metode și materiale folosite, cum s-au modernizat instalațiile, etc. Este o
plăcere să-i ascult și îi simt foarte mulțumiți de răspunsurile primite. Odată, prin
noiembrie anul trecut, unul dintre musafirii necunoscuți m-a însoțit de la sală
până la catedră și m-a rugat să nu aduc niciodată în discuție cu cine și cum s-au
realizat obiectivele industriale că ar fi o veste neplăcută și le-aș răni elanul
tineresc al studenților. Poate are dreptate că astăzi nu mai sunt mulți care țin
minte acele vremuri, poate este mai bine să nu le povestesc chinul prin care am
trecut mulți care am lucrat acolo ca deținuți, că nu se cuvine, le-am tăia din
elanul revoluționar de uteciști.
– Domnule profesor, nu s-a găsit și nu se găsește nimeni din apropierea
lor să le spună că greșesc? Nu are nimeni curajul să le prezinte realitatea, să nu-
i mai lase să se exprime cu recolte la hectar mai mari ca oriunde în lume, cu
volume de producții industriale fantastice, cu minciuni pe care nu le mai crede
nimeni? Tata lucrează în agricultură, este inginer la întreprinderea agricolă de
stat de la Hârșova și-mi povestea că anul trecut a fost obligat să raporteze o
producție de 3,8 tone de grâu la hectar când de fapt era de 2,87 și 4,5 tone de
porumb când ea nu trecea de 3,2 nici în locurile irigate cu aripi de ploaie. La noi
avem noroc că-i suprafața reală mai mare cu 20% decât cea din actele în baza
cărora se face media la hectar că altfel, n-avea de unde scoate. Dacă toți mint, în
toate zonele țării atunci nu-i vinovat Ceaușescu, sunt vinovați mincinoșii nu?
– Marcela, tatăl tău este obligat să semneze de producția dictată de un
comunist speriat de conducerea centrală de partid dar efectul minciunii se
răsfrânge asupra noastră. Raportând o așa producție, cota de stat este pe
măsură atunci ce mai rămâne pentru consumul propriu în brutăriile locale? Mai
nimic. De aici vin cartelele cu cotele de pâine, de făină sau de mălai. Ăla acolo
sus știe că ne-a rămas destul că din 3,8 tone el a luat numai 2,5 iar restul ar fi
suficient. Ai înțeles mecanismul? Se raportează mai mult, se exportă mai mult și
noi rămânem să mâncăm din minciuna noastră. Să știi că în anii 50 nu a fost
așa, nu se raporta mai mult decât se producea, asta cu minciuna a luat-o razna
 353

de prin 1985 încoace, de când s-a ridicat la putere coana Elena. Ea vrea să arate
statelor lumii că România este motorul, aici sunt recoltele și producțiile de vis,
aici este Paradisul comunist de fapt nicidecum în China sau în Coreea. Să arate
el lumii ce nu pot face sovieticii.
– Domnule profesor, bunicul meu a fost preot și a avut și ceva pământ pe
care i l-au luat în 1960. A fost arestat de două ori, odată că s-a opus hotărârii
episcopului de Buzău, Antim Anghelescu, de a desființa schitul mănăstirii
Sihastru din satul Ploscuțeni, județul Vrancea, ctitorită de boerul Sandu Șendrea
și călugărul sihastru Sebastian, în apropierea Siretului și a doua oară, prin 1967,
la peste 70 de ani, că au găsit în podul bisericii din sat cărți și manuale din anii
1935. Vă dați seama că a fost prezentat un abecedar de o frumusețe și acuratețe
rară drept carte de căpătâi a burgheziei? Cum să judeci un om că deține o carte
veche? Cum tu episcop să marșezi la actele și faptele securiștilor și să
pedepsești un om care a fost și popă și învățător și doctor pentru numeroasele și
săracele familii de țărani pe care-i slujea, îi boteza, îi cununa și-i înmormânta?
Cum să te răzbuni pe un om cu un asemenea suflet? A fost preot militar pe front
până la Odessa unde a fost rănit de o schijă și reformat, a suferit cât nu au
suferit mulți fiindcă așa cum spunea el, Dumnezeu să-l ierte, înțelegea durerea
tuturor și-i trata spre mulțumirea sufletului lui și pacea cu Dumnezeu.
– Așa este Angela, este dureros să ne amintim ce au trăit înaintașii noștri
dar trebuie să fim mândri că au fost fermi, au fost oameni și au știut să treacă
prin nenorocirile vremii. Nu uita că desființarea a 62 de mănăstiri cu schit cu tot a
fost hotărâre de partid prin decret în 1959, cu acordul patriarhului României,
Justinian Marina, care a fost de acord să le reducă cu 35 %. După desființarea
celor 62 au mai rămas 132 și acelea cu efective la jumătate. Tot atunci s-a
suplimentat numărul de călugări și maici de la mănăstirile rămase pe traseele
turistice ale străinilor dar numărul suplimentat a fost ocupat numai cu securiști
pregătiți la facultatea de teologie. Asta a fost.
– Dar ție cum ți-a fost bunicule să stai atâția ani departe de bunica, de
tata, de toți ai noștri?
– Mi-a fost greu Robert dar teama cea mai mare era să nu cumva să se
răzbune pe Eliza și pe Tudor, pe tatăl tău. Am avut noroc că am avut ca
supraveghetori, ca șefi și ca salvatori, oameni pregătiți, oameni cu suflet și cu
influență pe lângă șeful statului de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej care, să vă
spun drept, m-a întâlnit o singură dată, la Făgăraș, dar spunându-i-se despre
mine, m-a felicitat pentru munca depusă și mi-a transmis că oricând am nevoie,
să apelez la oamenii lui de încredere pe care-i cunosc deja. Atât domnul Matei
care m-a luat din închisoare, m-a dus la Ucea de Sus apoi la Copșa Mică și la
Făgăraș, continuând cu directorul Centralei Sovrom Petrol București și cu
directorii de la Brazi am cooperat în condiții foarte bune. Pentru ei nu conta dacă
 354

ești sau nu ești membru de partid, pentru ei conta ce știi și cum faci să ai
rezultate bune. Atât. Erau și ei presați de controlul comisarilor sovietici, de cei
peste 150.000 de soldați sovietici care ne ocupau țara, de Sov Rom urile care își
luau benevol cotele din toate producțiile noastre, de pe toate câmpiile și din toate
gospodăriile țărănești. Pe alții i-au durut rău burta când m-am înscris la doctorat,
acolo voiau să fiu zor nevoie membru de partid. M-au făcut din creion în două ore
membru de partid și m-au lăsat să-mi fac meseria fără probleme. Am fost un
norocos al sorții în toate timpurile pe care le-am trăit atât în capitalism cât și în
comunism. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a apărat de rele!
Se aude soneria de la poartă. Gardul, înalt de 2 metri, din fier forjat, cu
țepușe de sulițe în partea superioară, nu putea fi sărit cu ușurință. Poarta
metalică, închisă cu zăvor la interior, avea montat pe stâlpul din stânga (opus
clanței) butonul soneriei care avea difuzorul pe holul casei. Soneria a sunat în
codul casei, odată lung și de trei ori scurt ceea ce însemna că este un cunoscut
de-al casei.
– Trebuia să fie Delia, mă duc eu bunicule.
– Ați cunoscut-o pe Delia domnule profesor?
– Nu Angela, cine este?
– Este iubita lui Robert, o frumusețe de fată dar rea de nu se poate.
– Adică cum rea? Ce nu face și ce face de o descrii ca fiind rea?
– Să nu fie contrazisă, să nu-i critici ținuta, să nu-i critici iubitul.... eheiii
este mare țâfnă... O să vă convingeți imediat.
– Bună seara tuturor, bună seara domnule profesor, eu sunt Delia
Nănescu, prietena lui Robert. Să fiu scutită de întrebări mai bine vă spun eu că
sunt studentă anul întâi la arhitectură, tata este inginer constructor, mama
profesoară de limba și literatura română, mai am un frate mai mic cu doi ani și
mă mândresc, dar să nu audă miliția, că sunt nepoata arhitectului profesor
Constantin Nănescu, vice-președinte al Asociației Arhitecților Români din anii
1940-1943 și autorul cursurilor Construcția care s-au predat în Politehnică și se
mai predă și astăzi la arhitectură dar sub alte nume care n-au conceput vreodată
vreun curs universitar. A, să nu uit, locuiesc aici, în Floreasca la câteva minute
de mers pe jos. Locuim în casa moștenită de tata de la bunicul pe Calea
Floreasca, colț cu strada Grădina Floreștilor, lângă lac.
– De ce trebuie să-mi spui toate astea domnișoară? Cine sunt eu să am
asemenea onoare? La tinerețea, frumusețea și inteligența ta pălește intenția
oricui de a te contrazice. Așa-i Robert?
– Bunicule le-ai cam ghicit aici. Nu am nici o speranță că o pot convinge
de altceva decât ce crede ea.
– Dumneavoastră sunteți bunicul iubitului meu, Robert, sunteți ca și
bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, istoria vie a României de astăzi și totodată
 355

persoana îndriduită să ne dea sfaturi și povețe, altcineva, născut și crescut sub

aripa protectoare a tovarășei Elena Ceaușescu nu are și nu va avea niciodată
acest drept în fața mea.
– Măi să fie! Cam dură analiza domnișoară dar am un deja vu că este
suficient de realistă.
– Delia cu ce noutăți vii de la Arhitectură tu?
– Cu vești proaste Angela. A început să se miște niște grupuri de studenți
de anul III care au conceput niște afișe antisistem pe care vor să le lipească
noaptea pe zidurile clădirilor din centrul Bucureștiului, Iașului, Clujului, Timișoarei,
Sibiului și Brașovului. Din câte am înțeles este un student dizident, nepot de
legionar sau de fost deținut politic, dracu să-l ia, îl cheamă Marian Munteanu, el îi
organizează și îi conduce în acțiunile de agitație publică. Un coleg de grupă,
Cătălin, a fost chemat la ofițerul de securitate al facultății, a dat declarații dar nu
știu rezultatul și nici pe el nu-l cred că-mi pare cam unsuros. A încercat să-mi
explice ceva dar, de față cu alte două colege i-am spus că nu mă interesează
nici pe departe activitatea, viața și convingerile lui dar cred că a fost pus de
securist să ne tot evalueze în care barcă vrem să fim, a lor sau împotriva lor.
– Copii, se apropie congresul partidului comunist și odată cu el se
întărește paza și securitatea politică oriunde, oricând și permanent. Să fiți cu
mare băgare de seamă. Dacă aveți convingeri antisistem vă rog să vi le păstrați
pentru atunci când tot poporul se ridică împotrivă și vrea să-i răstoarne. Cu cât
sunteți mai puțini cu atât veți umple la refuz pușcăriile. Nu vă cer să nu credeți în
schimbare, vă cer ca schimbarea să se producă cu voi pe baricade nicidecum cu
voi în pușcării. În pușcărie nu mai exiști ca entitate umană, devii un animal hrănit
spiritual de călăii comuniști. Nu uitați de fenomenul Pitești. Chiar dacă a fost
desființat, ideologia și metodele lui sunt încă funcționale în mințile și depozitele
securisto-comuniste și oricând pot fi readuse în practica de zi cu zi.
– Am înțeles foarte bine bunicule. Deocamdată noi toți adunăm informații
și atât. Când va sosi momentul le vom folosi în favoarea noastră și a poporului
neștiutor de avatarurile adevărului comunist de astăzi.
– Să vă povestesc ce am aflat de un coleg de la automatică. Spunea că
după Revelion, pe 2-3 ianuarie, au apărut pe zidurile de la Ștefan Gheorghiu
afișe, format A3, cu jos comunismul, jos Ceaușescu. Au înnebunit milițienii.
Toată ziua și toată noaptea patrulau milițieni însoțiți de soldații securității. Au
apărut în nopțile următoare și la Universitate, la Intercontinental, la ASE, la
Construcții în Tei și chiar la Teologie măi. Curaj, n-am ce zice.
– Tudorele, să fii sigur că acolo este un grup nu o persoană. Unii țin de
șase și alții lipesc afișele, nu-i ușor. Ceaușescu știe cum vine asta că și el la 15
ani lipea afișe și lua bătaie pe săturate când era prins. Acum poate că-și zice în
gând că ce ție nu-ți place, altuia nu-i face... Așa-i roata morii, se învârte mereu,
 356

mereu...Păcat că nu mai este funcțională închisoarea de la Doftana unde ne-a

dus în excursie cu școala să ne arate ce a pătimit el.
– Haide, cine merge la o plimbare prin orașul nostru drag? Măcar două-trei
ore...
– Delia dar deja este ora 18 și s-a înnoptat afară, unde să mergem la ora
asta?
– Uite o luăm prin Parc, trecem spre Circul de Stat, Tei și ne întoarcem.
Mai vedem lumea, mai facem mișcare dar trebuie să fim măcar 4-5 să avem
siguranță că nu se ia nimeni de noi.
– Măi eu zic că Delia are dreptate. Ne mai vede lumea, vecinii, milițienii
sectoriști, se mai obișnuiesc cu noi, noi cu ei, hai să mergem. Nu se știe niciodată.
– Așa Angela, ia-te și tu după ea, nu vezi că n-are stare? L-ar plimba pe
Robert peste tot...
Cum, necum, au plecat toți șase, la braț, ca îndrăgostiții. Am ajuns acasă
mulțumit de statutul și de nivelul lor de cultură.
Miercuri, 29 martie 1989, m-am dus la Ploiești, zona Hipodrom să mă
întâlnesc cu prietenul meu, Victor Slăvescu, fostul meu coleg de la Brazi care m-
a invitat cu un ultimatum de genul: Dacă nu vii să vorbim mâine nu mai ești
prietenul meu.
– Mihai să stai deoparte de orice poate deveni inflamabil în politică că a
început să se miște lumea acolo, la vârf și va atrage ușor, ușor poporul la
răzvrătire. Ei ne scot în față, ei ne îndeamnă să ieșim în stradă.
– Ce s-a întâmplat Victore? De unde teama asta a ta?
– Măi, zilele trecute, la postul de radio Europa Liberă a fost citită
scrisoarea celor 6, așa a fost denumit protestul unor înalți demnitari comuniști
împotriva șefului lor, capul de căpetenie, Nicolae Ceaușescu. Primul, Gheorghe
Apostol, fost contracandidat al lui Ceaușescu după moartea lui Dej, președintele
Confederației Generale a Muncii până în 1969, prim-vicepreședinte al Consiliului
de Miniștri și trimis de Elena Ceaușescu, ambasador prin Brazilia și Uruguay. Al
doilea, Alexandru Bârlădeanu, absolvent al facultății de drept de la Iași,
economist marxist, comunist din ilegalitatea anilor 1930, propagandist al ideilor
comuniste cu care i-a convins pe prizonierii români din lagărele sovietice să se
înroleze în diviziile Tudor Vladimirescu și Avram Iancu și să lupte împotriva
românilor de pe fronturile întinse ale Maicii Rusii, ajuns ideologul economiei
centralizate, ambasador al României la CAER (Consiliul de ajutor economic
reciproc al statelor socialiste), membru apoi vice-președinte al Academiei
Române fără a scrie vreodată vreo carte, ajuns în dizgrația academicienei
doctor-inginer analfabetă funcțional, Elena Ceaușescu, scos la pensie pe ușa din
spate a Comitetului Central Al treilea, Corneliu Mănescu, omul care a dovedit
lumii întregi că știe ce vrea și ce trebuie, ministru de externe în anii 60-70,
 357

devenit incomod pentru familia prezidențială căreia îi cam lua fața la întâlnirile cu
oamenii de stat din vestul occidental. Mănescu era cunoscut de toată lumea ca
primul președinte din statele socialiste al Adunării Generale a ONU. Al patrulea a
fost Constantin Părvulescu, omul de bază al comuniștilor din anii 40-50, omul
căruia Dej i-a încredințat, în noiembrie 1944, să organizeze a treia divizie de
prizonieri în taigaua rusă și care, în mai 1945 a adus-o în țară și a umplut
cazărmile golite de nenorociții care ne-au luat prizoniere regimente întregi care
au dus frontul ani de zile alături de colegii lor germani, italieni și maghiari. La
congresul al XII lea din 1972, Părvulescu a luat cuvântul și s-a declarat împotriva
alegerii lui Ceaușescu în fruntea partidului motivând că a dus la extrem cultul
personalității și a ajuns mai ceva decât Stalin sau Mao. Al cincilea semnatar a
fost Grigore Răceanu, sindicalistul care a ridicat muncitorii din Cluj la grevele din
anii 33-35, sindicalistul care i-a adunat pe muncitorii de la IAR Brașov și i-a scos
de atâtea ori în stradă, arestat, condamnat și urmărit o viață întreagă și se pare
că și fiul său, Mircea Răceanu îi calcă pe urme. Deja l-au condamnat la urgență
la pedeapsa cu moartea pentru trădare de țară și trădarea idealurilor comuniste
ale întregului popor. Al șaselea, dar nu cel din urmă, a fost Silviu Brucan, Saul
Bruckner la naștere, ideolog marxist, ziarist comunist, ambasador la ONU, apoi
în Statele Unite ale Americii, un apropiat al lui Mihail Gorbaciov cu care se spune
că ar fi avut mai multe întâlniri și convorbiri anul trecut.
– Și ce spun ei în scrisoare Victore? Ce vor? De ce o spun acum și n-au
spus-o mai înainte? Ei unde au trăit până acum?
– Păi o spun să convingă poporul să nu-l mai lase pe Ceaușescu să fie
reales la congresul XIV din noiembrie Mihai. Uite ce spun ei că Ceaușescu a
pierdut legătura cu poporul, că nu mai lucrează pentru popor și că a încălcat prea
multe acte normative interne și internaționale începând cu Actul final de la
Helsinki, semnat de 35 de state, la 01 august 1975, care prevede printre altele
respectarea drepturilor suveranității statelor, nerecurgerea la forță și amenințate,
reglementarea pașnică a diferendelor, respectarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Plecând de la aceasta și de la Constituție, ei reclamă
că drepturile omului nu sunt respectate deloc în România de astăzi, că s-a
înfometat poporul, s-a izolat de lumea culturală, tehnologică și științifică dinafară
prin interzicerea contactului cu străinii, deturnarea securității de la rolul ei și
folosirea preponderent împotriva propriului popor, emigrația masivă a
minorităților din România cu taxă fixă pe fiecare nivel de pregătire, blocarea
relațiilor economice cu Piața Comună Mondială, violarea corespondenței,
sistematizarea localităților după bunul lui plac, construirea Centrului Civic cu un
buget netransparent și fără predictibilitate și multe, multe, multe altele.
– Păi cam au dreptate măi Victore. Întrebarea mea este alta, ideea este a
lor s-au le-a vândut-o Gorbaciov așa ca să-l pună la punct pe Ceaușescu, să-l
 358

forțeze să treacă și el la glasnost și la perestroikă ? Adică cum tu care ai luptat

ca eu să fiu obligatoriu membru de partid te întorci acum împotriva capului tău?
De ce acum și nu în 1980, după începerea sistematizării localităților? De ce
acum și nu în 1965, când puteai să nu fii de acord cu alegerea lui în cea mai
importantă funcție în stat și în partid? Unde erai atunci? Atunci îți plăcea de el?
– Nu știu Victore dar sunt înnebuniți toți. Ginerele meu este maior de
securitate aici în Ploiești. M-a rugat să nu deschid gura pe subiectul ăsta, să nu
vorbesc cu vecinii sau prietenii despre asta că-i mare pericol. El se ocupă de
Brazi și de Teleajen. L-a cunoscut fiica mea la Teleajen, la explozia din 1983,
când a stat cu ea vreo două zile în laborator să urmărească reacțiile chimice
simulate din instalația de piroliză. Ce bine ai îndrumat-o Mihai către chimie, și
acum îmi mai amintește și-mi mulțumește că ți-am adus-o s-o pregătești pentru
examenul la facultate. Ce te mai lăuda cât ți-a fost studentă!
– George Mareș știe ceva Victore? V-ați întâlnit?
– Da mă, a venit la mine luni seară chipurile să-mi aducă niște romane pe
care i le împrumutasem și abia aștepta să rămânem singuri în sufragerie să-mi
povestească ce i-a spus nepoată-sa de la București despre acest caz.
– Înseamnă că se duce repede vestea Victore. Dacă tu știi de la ginerele
tău securist, George știe de la nepoata lui studentă la București înseamnă că mai
sunt mii ca noi. Ăsta-i lucru bun că cu cât sunt mai cunoscuți autorii scrisorii cu
atât nu pot fi suprimați de securitatea politică comunistă. Asta-i salvarea lor,
aducerea la cunoștința poporului despre fapta lor înseamnă de fapt legitimarea
lor ca dizidenți și ca atare trebuie izolați de conducerea comunistă dar nu pot fi
sugrumați că vor fi judecați de tribunalele internaționale. Aici este cuiul.
– Da Mihai, așa este dar și eu și tu știi că ăștia și-au țesut o întreagă
pânză de păianjen cu rude, cu prieteni, cu servili care oricând le sar în ajutor
omorându-și fratele, tatăl sau vecinul la ordinul partidului.
– Nu-i chiar așa Victore. Uite, George, secretarul nostru de partid din anii
50-60, ulterior directorul nostru, era un mare om politic al vremii dar niciodată nu
a îmbrățișat în integrum politica partidului comunist de după 1975 încoace,
mereu se manifesta reținut la anumite porniri de slăvire a conducătorului iubit.
– Mihai ții minte cum era Rafinăria 7 Brazi în 1952 și vezi astăzi cu ochii tăi
ditamai combinatul. Ții minte ce cocioabe erau pe străzile din apropiere și din
mărginimea Ploieștiului și uite și tu ce cartier de blocuri cu 10 etaje se vede în
apropierea hipodromului. Toate acestea s-au realizat cu munca noastră Mihai, a
poporului pe care nu l-a lăsat să se odihnească, l-a pus să învețe, să muncească
și să creeze obiective de infrastructură și de industrie cât de cât performantă,
spitale, școli și case de cultură peste tot, aproape trei milioane de apartamente
noi în ultimii 10 ani, o agricultură performantă, a electrificat toată țara, a adus
România la nivelul statelor moderne, se bate cu Ungaria, cu Cehoslovacia sau
 359

cu Polonia. Că suntem mai sus ca Bulgaria dar mai jos ca Germania Democrată
ține de moștenire. Și pe ei i-au furat rușii dar n-au avut înaintea lor turcii sau
nemții cu toate războaiele și dările lor. Mă, dacă am ajuns la un asemenea nivel
de ce nu liberalizează mă viața românilor?
– Vrea să aducă România la nivelul Chinei și al Coreii de Nord Victore,
vrea ca poporul să se închine la el încă 100 de ani după moarte, vrea ca nimeni
să nu-l contrazică vreodată, vrea să nu fie dator niciunei bănci străine și vrea să
fie și el în rând cu Regina Marii Britanii, cu președintele Franței sau al Statelor
Unite ale Americii, vrea să fie și nevasta lui cea mai importantă, cea mai titrată și
cea mai iubită femeie de pe glob, nu vrea să accepte că prințesa Diana este mai
frumoasă ca ea, nu vrea să accepte că Indira Ghandi este mai deșteaptă ca ea...
Sunt nebuni Victore asta este. Sunt megalomani, sunt rupți de realitate, sunt
criminali în gândire și în acțiune.
– Cum mă să se compare mă cu Marea Britanie mă Mihai? Sunt nebuni?
– Sunt nebuni Victore și i-a înnebunit și pe cei de lângă ei. Nu vezi că au
rămas cu ei numai lingăii, numai cei ce nu puteau fi niciodată aleși în funcții
înalte dacă trăia Pătrășcanu? De ce crezi că s-a dat la o parte sau a fost dat la o
parte Corneliu Mănescu? Fiindcă era titrat și educat din tinerețe, școlit și educat
pentru a conduce Adunarea Generală a ONU Victore, adică ședința unde se
planifică mersul lumii mă nu a unei țărișoare ca a noastră.
– Păi cine a mai rămas cu capul pe umeri acolo sus în comitetul central
Mihai? Cine mai ține cumpăna mă?
– Cine să o țină Victore? Nimeni. Ea, țața din capul mesei nu are nevoie
de cumpănă. Ea îl manevrează pe Nicu, ce-i spune ea noaptea, face prostul ziua
mă
– Măi Mihai eu tot nu cred că toți ăștia sunt de acord cu el mă, cred că în
sinea lor abia așteaptă să-l scape din mâini și să se ducă de-a rostogolul unde
va vrea istoria cu el mă.
– Așa o fi Victore dar deocamdată joacă toți aceiași horă a unirii cu el mă.
Ce să-ți spun că miniștrii și secretarii de stat, adică uneltele cu care pun în operă
ideologia lor megalomană și idioată sunt mai breji? Nu sunt mă. Unul ca Tudor
Postelnicu la Interne, ucenic cu școala de partid și atât, Ion Stoian strungar la
Externe, Maria Bobu, soția lui Emil Bobu la Justiție, Ana Mureșan la comerț
interior și tot așa, oameni de paie care în afară de am înțeles mărite conducător
nu au ce spune. Cum să-i spună Ana Mureșan Elenei Ceaușescu că românilor
le-a rămas doar ghearele de la păsări că trupul pleacă tot la export sau că din
porci au rămas numai buturii cu unghiile, că ouă nu-s, că lapte nu-i, că preparate
din carne ioc. Ne aduce pește congelat cu toate vapoarele de prin toate oceanele
în care riveranii nu pescuiesc de teama infestării cu petrolul sau chimicalele
scurse accidental și ni-l aduce nouă ca bun și necesar. Ai văzut pe zidul din
 360

dreapta, dinspre Basarabi, când intri cu trenul în Gara de Nord ce scrie? Nici o
masă fără pește. Pește, pește dar de care pește? Ai văzut vreun păstrăv sau
vreo știucă? Nu. Numai merlucius și ton congelat, fitofag și crap de crescătorie.
Așa scrie mare cu litere mari de un metru să vadă tot neștiutorul de carte.
Postelnicu se laudă că a făcut liniște cu miliția și cu securitatea lui la grevele de
la Lupeni din 1977 și acum, din mișcarea din centrul Brașovului, adică a dat cât a
putut în poporul pe care îl iubește nespus... Jigodiile.
Ne-am întreținut vreo jumătate de oră după care ne-am suit în mașinile
noastre dragi, Dacia 1310, cu care am plecat abătuți la casele noastre. Eram
într-o stare spirituală ca atunci când de trei zile cerul este negru și aștepți furtuna
care să descarce presiunea, apăsarea și neliniștea și să vină odată soarele și
lumina. Așa eram noi, ăștia mai bătrâni și trecuți prin prea multe furtuni. Eram
mai Gică contra. Le puneam pe toate alea rele în față și le analizam. Acasă,
Anastasia, Vicențiu și Eliza erau ca după înmormântare. Ascultase cu toți, la
orele 18,00, Europa Liberă.
– Mihai, ce crezi că va urma după scrisoarea celor șase? Se va tulbura
sau nu apa în pahar? Îi va pune pe jar pe toți ajunșii sau nu?
– Cumnate dragă cred că scrisoarea este semnalul lui Gorbaciov prin
care-i spune lui Ceaușescu gata măi Nicule cu prostia, gata cu minciuna, gata cu
megolamania, gata cu gulagul. Dacă prostul nu se prinde și nu schimbă macazul
va fi vai de el și de cei ce-i țin țucalul. Vor fi spulberați de popor.
– Alo! Bărbate, ce-i limbajul ăsta dragă? De când te preocupă pe tine
țucalul lui?
– Eliza dragă, am trăit prea mult amar și am suportat prea mulți proști să
ajung la venerabila vârstă de 74 de ani să-mi mai fie frică de cineva. Nu dragă,
nu-mi este frică să vă spun că se apropie sfârșitul epocii de aur a prea iubitului
mare și mesianic conducător. Să se ducă dracului cu toți ai lui și să lase poporul
în pace. Știi cum clocotește revolta în nepotul nostru, Robert, în nepoata noastră,
Victoria și în colegii și prietenii lor? Ca mustul care a plecat în fiert în luna
octombrie dragilor. Entuziasmul lor este în stare să sfarme damigeana și s-o ia
razna către vest, către lume, către civilizație, către deschidere, chiar către
perestroika lui Gorbaciov care este mult superioară gândirii și ideologii cizmarului
mesianic și al soției lui, testilista de București, care a împrăștiat sifilisul în toate
organizațiile de partid ale perioadei interbelice cu toate depravatele ei după ea să
le facă pe plac tovarășilor conducători și invitaților de la Kremlin prin casele lor
conspirative în anii 1038-1940. Pe atunci se iubea cu naistul Gheorghe Zamfir
dar au pus ochii pe ea comuniștii. A fost întâi amanta lui Marin Ceaușescu,
fratele mai mare, apoi a lui Mișu Zugravu, un executor al comuniștilor și membru
al Gărzii de Fier aflat în structura de putere comunistă a anilor 1938-1941. Olga
și Gizela Vass au adus-o de mânuță la întâlnirile conspirative ale comuniștilor și
 361

le-a băgat-o pe gât să se distreze după epuizantele ședințe. În 1940 pune mâna
de tot pe Nicolae și în 23 decembrie 1947 îl duce în fața ofițerului stării civile și
devine din Lenuța lui Briceag (Petrescu) ditamai Elena Ceaușescu... Nu-i gata
filmul. Să aducă beneficii partidului se duce sub acoperire la rând cu prostituatele
de lux în încartiruirile ofițerilor germani să iscodească și să aducă vești importante.
Vești n-a adus dar venea mereu obosită și cu chiloții rupți. În acest răstimp Nicolae
Ceaușescu era ocupat să intre și să iasă din pușcării pentru activitatea ilegalistă de
mare importanță de lipit afișe pe garduri. Ba la Brașov, ba la București, ba la
Doftana sau la Jilava, se tot plimba dintr-o pușcărie în alta. În acest timp Elena
lucra cu toate forțele și pe toate fețele dar nu s-a lăsat de iubirile de furat.
Coordonatorul programului nuclear al României anilor 1970, Ioan Ursu, care era
și preparatorul ei în ale ingineriei, o altoia pe toate părțile și avea chiar curajul s-o
atingă în public, acolo unde ea voia să pară cea mai serioasă dintre femei.
Doctorul familiei, Abraham Schechter, pe care l-a despărțit de nevastă că
nu are origini sănătoase, l-a obligat să-și pună capăt zilelor în anul 1973 când s-a
aflat de legătura lor. Bietul om s-a aruncat de pe acoperișul Spitalului de Urgență
din Floreasca. Despre toate aceste aventuri povestește fratele mai mic, Andruță
Ceaușescu în cartea Lui Ion Petcu, Ceaușescu un fanatic al puterii, care prezintă
în facsimil ce scria cu mâna ei de testilistă, Elenea Ceaușescu în autobiografie:
„În ianuarie 1950 am fost repartizată la secția externă a CC PMR unde am lucrat
până în 1952 de unde mam înscris la facultatea de chimie pe care am terminato
în 1957. După terminarea facultăți, lucrez la institutul de cercetări chimice, fac
parte din biroul organizației de bază”....
analfabetă funcțional care nu dovedește că a terminat cele patru clase
primare pe care le-a trecut în biografie. De la țesătoare la chimia moleculară este
o cale așa de lungă. Câteodată n-am cu el cât am cu ea. El ca cizmar a dovedit
că poate duce un partid după el dar ea de la o neștiutoare de carte la
academician doctor inginer? ?? Ne bate Dumnezeu pe toți cei care o suportăm, o
ascultăm și o băgăm în seamă măi oameni buni!
– Mihai calmează-te că te-ai enervat prea tare. Știu ce știe nepoata mea,
Victoria, știu ce știe nepotul tău, Robert, mă chinui cât pot să-i fac să înțeleagă
să se ferească de necazuri. Le-am dat exemplul tău, al meu, al Cezarei dar
tinerețea lor nu admite așa mare mojicie ca un popor deștept să fie condus de o
buruiană ca Ceaușeasca. Asta este, trebuie să ne obișnuim cu gândul că ei vor
lupta cu o mai mare ardoare să aducă normalul la locul lui.
– Știu Vicențiu, știu ce spui dar astăzi nu mai este ca în 1945, astăzi
forțele de securitate și de represiune sunt mult mai puternice, mai dotate, mai
perfecționate și ei nu le vor putea face față. Vor muri înainte să-și ceară
drepturile. Vor fi zdrobiți de cizma neiertătoare a dragostei întregului popor
pentru iubitul lor conducător. Îl vor sufoca cu atâta dragoste.
 362

– Ba da Mihai, așa este cum spui tu dar sub imperiul fricii, milițienii fac
exces de zel ca mulți alții. S-o termina și cu ei odată și odată. Se vor delimita și
competențele lor și obligațiile noastre. Uite, polonezii din sindicatul Solidaritatea
negociază deja cu partidul comunist drepturile și libertățile cetățenești, nivelul de
salarizare, condițiile de trai și multe altele. Ei se așteaptă la schimbări importante
într-un timp relativ scurt, de ordinul a 4 la 6 luni nu mai mult. La Budapesta spun
ăștia de la Europa Liberă că au manifestat pentru libertate peste opt mii de
persoane care cer, nimic mai mult, constituirea unui partid de opoziție care să le
reprezinte drepturile. Vezi, acum nu mai este ca în 1956, studențimea noastră n-
a mai ieșit în stradă. De ce oare? De frica milițienilor, securiștilor și a membrilor
gărzilor patriotice care patrulează toată ziua și toată noaptea pe străzile
principale. Să vedem cum vor face față dacă ies în stradă un milion de persoane
și nu mai pleacă acasă până nu-i vede pe ei plecați. Atunci e atunci! Și pentru
conducători și pentru milițieni.
– Măi Vicențiu tu știi multe și spui puține mă. I-a fă-ne și nouă câte o
informare la masa de seară să fim și noi la curent cu evenimentele că poate așa
om ști să ne protejăm copii și nepoții de rele mă.
– Pe cine să protejez Mihai? Pe Victoria? Nu se poate. Nimeni n-o poate
domoli din ura ei față de comuniștii din capul țării.
Zilele trec. Tudor și Mircea erau din ce în ce mai ocupați, mai triști, mai
fără vlagă. I-am convocat pe toți, copii și nepoți, frați și cumnați să ne regăsim de
1 mai (sâmbătă 29 aprilie, duminică 30 aprilie și luni 1 mai) la hacienta noastră
dragă. Ne-am cinstit între noi, am stat pe terasă, nepoții s-au strâns deoparte și
au hotărât să-și aducă prietenele și prietenii așa că Robert a plecat cu Victoria
să-i ia pe Sandu și pe Delia dar s-au întors împreună cu Tudorel și cu Angela pe
care n-au vrut să-i lase singuri acasă. La un moment dat nu mai aveam loc pe
terasă așa că ne-am mutat în livingul mare. Fratele Andrei cu Ana, fiica lor
Ancuța cu Silviu și cu nepoata lor, Maria, care a împlinit 8 ani, Tudor cu Cezara,
cu Robert și cu Delia, Mircea cu Claudia, cu Victoria și cu Sandu, fina Irina cu
Cezar și cu fiul lor, Andrei de 11 ani, Tudorel cu Angela și cu noi șase ai casei
ne-am făcut de 24 de persoane la masă Zoe cu Eliza, Anastasia și Ancuța s-au
ocupat de ale bucătăriei și ne-au servit cu toate cele până târziu în noapte. A
trecut milițianul cu un soldat din trupele de securitate de două ori prin fața porții,
ne-a salutat și au plecat. La a doua vizită le-a dat Eliza câte o gustare cu friptură
de curcan, câte o plăcintă cu brânză dulce și cu stafide și o sticlă cu limonadă de
lămâie. Ne-au mulțumit și au plecat mai departe în treaba lor. Peste noapte au
rămas cu noi nepoții cu prietenii lor care s-au culcat toți, unii peste alții, în
camera mare din față. Li s-a părut cea mai fericită noapte din viața lor. Unitate în
gândire, voie bună, mâncare bună...
A doua zi, duminică, am servit micul dejun la orele 10, apoi am scos vreo
cinci crapi mari, i-am curățat cu Anastasia și i-am pus pe jeratec. Cu o mămăligă
 363

aburindă și cu mujdei de usturoi am luat aprecierile tuturor. Restul a fost fantezie,

prăjituri, plăcintă, vin, limonadă... S-au odihnit fiecare prin camerele lor sau prin
cele de oaspeți după care au plecat cu toții la Snagov, la o terasă, unde s-a
organizat o seară pentru tineret. La miezul nopții s-au întors acasă în aceiași
formulă, fericiți că s-au distrat. I-am trezit din somn la masa de prânz. Eram fericit
să-i văd pe ei fericiți.
Anastasia ne-a făcut o cafea așa ca-n tura de la spital, tare și amăruie cu
un strop de coniac în ea. Ne-am așezat cu toții comod pe canapelele și fotoliile
din living (fosta tindă – hol mare la intrarea în casă). M-am așteptat la întrebări.
– Bunicule poți să ne spui care este rata de succes a sindicaliștilor
polonezi?
– Da Robert. Au promisiuni ferme din partea conducerii că Sindicatul
Solidaritatea va candida la alegerile pentru Senat și Sejm (camera inferioară).
Deja s-au tipărit buletinele de vot, deja a început campania electorală în condiții
normale. 98%.
– Bunicule chiar crezi că-i lasă comuniștii și sovieticii să intre la putere?
S-au prostit în așa hal? Cum?
– Nu mai au susținerea sovieticilor Robert, acum sunt la cheremul și la
votul poporului de care și-au bătut joc.
– Doamne, Dumnezeule, ce minune ne arăți! Deci se poate oameni buni,
se poate și altfel decât la noi.
– Se poate Delia, se poate dar trebuie așteptat momentul când istoria și
geografia te lasă să-ți faci parte. Nu se poate fără acordul lor, al istorie și al
geografiei deodată. Numai împreună sunt puternice.
– Cum adică bunicule? Cum să te lase geografia? Hai că de istorie mai
înțeleg, mai sunt cutume, alea, alea, dar geografia?
– Geografia se răzbună uneori pe istorie Robert. Uite dacă ne lăsa
geografia din anii 1940 și nu ne lua Moldova, nu ne învecinam acum cu ei,
Cadrilaterul nu-l luau bulgarii și tot așa. Polonia s-a bucurat acum de momentul
pe care i l-a dat istoria de a-i ține pe sovietici în cazărmile lor să-și păzească
rachetele din nord și să nu mai tropăie cu bocancii lor prin centrul Warșoviei.
Geografia le permite că Ucraina, Lituania și Belarus nu se ceartă cu polonii pe
graniță și nu sunt vecini cu Rusia, centrul puterii comuniste.
– Și dacă ajung și ei la putere ce pot face domnule profesor, cum vor
îmbunătăți viața și libertățile cetățenilor?
– Prin reforme politice, economice și chiar administrative Delia, numai așa
pot dovedi că luptă pentru cetățeni.
– Tare sunt curioasă să văd schimbările de la ei. Dacă ne-ar lăsa
nenorociții libertatea presei am fi și noi la curent.
 364

– Dacă vei fi la curent vei fi și ațâțată să ieși în stradă și să-ți ceri drepturile
dragă Victoria, acesta este motivul izolării noastre de presa străină, de contact cu
străinii, de orice idee sau ideologie care ne poate trezi la luptă.
– Să știți că la arhitectură se mișcă lucrurile rapid, sunt din ce în ce mai
multe afișe și mai mulți arestați.
– Delia stai departe că ești cam frumușică foc și nu se știe cum
reacționează gardienii.
– Nu Angela, nu. Știu că sunt cu ochii pe mine după dosarul bunicului.
Numai în ciudă le fac și stau toată ziua în ochii lor să mă vadă că nu întreprind
nici o acțiune dușmănoasă cum spun ei.
– Spre seară au plecat la casele lor cu câte ceva în bocceluțe. Deliei i-a
dat Eliza dulceață de vișine, brânză proaspătă, urdă, ouă, zacuscă și plăcintă cu
mere și scorțișoară. Angelei i-a dat dulceață, brânză, ouă și plăcintă. Era fericită
că a dat unor perechi de tineri de toată isprava. Robert a început să cam
înnopteze pe la Delia
– Mihai, când îi văd așa tineri și frumoși îmi crește inima de bucurie. Parcă
mă văd pe mine când plecam cu sacoșa plină de la mama Letiția. Ce vremuri! Ce
oameni! Ce fericiri am trăit aici în casa asta alături de tine! Mă rog și seara și
dimineața să le ajute Dumnezeu și să-i ferească de necazuri.
– Așa este Eliza, sunt tineri, frumoși, deștepți. Ți se umple inima de fericire
când ești lângă ei. Te doare când îi vezi supărați.
Pe 4 iunie au loc alegerile locale și pe 18 iunie alegerile generale în Polonia.
Toată presa străină la fața locului, observatori internaționali, observatori locali, tot o
mare vânzoleală. Rezultatul neașteptat de bun. Candidații Solidarității au obținut 99
din cele 100 de locuri în Senat și 161 de locuri în Sejm. Nu tu intervenția miliției
sau a armatei, nu tu demonstrații sau reacții din partea comuniștilor, totul parcă se
desfășura cu acordul tuturor. Parcă cu toții așteptau această schimbare de macaz.
Peste câteva zile ascultăm la Europa Liberă că miniștrii de externe austriac
și maghiar au tăiat sârma ghimpată a gardului de graniță din punctul de trecere a
frontierei Sank Margarethen - Sopronkodiha și lasă cetățenii să treacă liber în
ambele părți. Sute de turiști est germani aflați la Budapesta trec nestingheriți
granița din Ungaria în Austria și de aici în Germania Federală. Scandal
internațional. Gălăgie la Berlin. Viena și Budapesta nu zic nimic. Tac. Grănicerii se
întorc cu spatele când trec cetățenii granița. Pe 19 august are loc deschiderea
festivă, simbolică a graniței prin așa zisul Picnic Pan-european, ocazie cu care alți
600 de est germani trec prin Austria în patria mamă, Germania Federală.
Pe 23 august 1989 două milioane de oameni și-au dat mâna și au
constituit Lanțul Baltic, pe o lungime de 600 de kilometri de-a lungul Estoniei,
Letoniei și Lituaniei atrăgând atenția întregii luni de mizerabilul Pact Ribbentrop-
Molotov.
 365

În seara celei de a doua zi, 24 august 1989, Europa Liberă ne anunță că

unul din liderii Solidarității poloneze, Tadeusz Mazowiecki a fost desemnat prim
ministru după ce candidatul comunist nu a putut forma cabinetul. Cu această
ocazie, într-o țară comunistă se instalează primul guvern necomunist din 1945
încoace. Uniunea Sovietică nu se implică. Mihail Gorbaciov în prezidiul Dumei de
Stat îi dă exemplu de curaj, de solidaritate și de responsabilitate socială. Măi să fie!
Pe 11 septembrie, guvernul maghiar este somat de guvernul est-german
să le repatrieze cei 13.000 de refugiați care, după exemplul turiștilor vor să
ajungă în Germania de Vest Guvernul maghiar anunță că nu-i repatriază și-i lasă
să treacă în Austria și de aici unde vor ei să se ducă. Cortina de Fier dintre
Austria și Ungaria s-a topit peste noapte. Ungaria a permis constituirea partidelor
de opoziție, FIDESZ – Alianța Tinerilor Democrați, Forumul Democrat Maghiar și
SzDSz – Alianța liber democrată cu care, încă din primele zile ale lunii mai au
purtat discuții, după modelul polonez, pentru instaurarea unui guvern și a unui
regim democrat de uniune națională, fapt împlinit la 21 decembrie 1989.
Germania de Est clocotea de nemulțumire cu trupele sovietice lângă ele.
În dimineața zilei de 9 octombrie 1989, străzile orașului Leipzig, al treilea ca
mărime din Saxonia, se umple cu demonstranți. Din oră în oră sunt tot mai mulți.
La prânz ajung 70.000 de est germani în stradă. Miliția nu mai face față, armata
nu are ordin să intervină. Nu se opresc, se duc și cer demisia conducerii
comuniste și alegeri libere. După Leipzig se ridică și celelalte orașe ajungând ca,
la 18 octombrie, să demisioneze președintele Erich Honecker și odată cu el și
guvernul comunist. Germanii nu pleacă din stradă până la 4 noiembrie când peste
un milion de est germani cer demisia tuturor comuniștilor din funcții și libertatea
cetățenilor de a trece nestingheriți în partea de vest a Berlinului. Peste cinci zile, la
9 noiembrie 1989, guvernul est-german abrogă restricțiile de călătorie ale
cetățenilor și de aici până la căderea Zidului Berlinului mai sunt câteva ore.
A doua zi, 10 noiembrie 1989, autoritățile bulgare anunță înlocuirea din
funcție a președintelui Todor Jivcov cu disidentul Petăr Mladenov și odată cu el
înscăunarea unui guvern de sorginte social-democrată după modelul Gorbaciov.
La 17 noiembrie 1989, mișcarea studențească care milita pentru
înlăturarea conducerii comuniste la Praga este atacată de miliție și blocată la
porțile conducerii fapt ce i-a îndârjit și mai mult pe cehoslovaci să iasă în piață și
să manifeste. Demonstranții nu părăsesc piața și intră în grevă generală.
Văzându-se fără sprijin sovietic, Alexander Dubcec predă puterea în mod pașnic
dramaturgului Vaclav Havel, liderul Forului Civic. Nu tu morți, nu tu răniți, nu tu
arestați. De ce? Pentru că niște conducători comuniști au înțeles că-i gata cu
forța și cu șantajul și că este timpul să predea puterea în mod pașnic drept
pentru care evenimentul va fi notat în istorie ca Revoluția de catifea de la Praga.
Ferice de ei! Fericirea n-a durat prea mult că i-a prins secesiunea.
 366

Urmare a acestor transformări colosale ale Europei de Est, conducerea

ceaușistă intră în panică și ordonă forțelor de securitate să dea dovadă de
vigilență, să elimine din fașă orice tentativă de revoltă socială. Din 10 noiembrie
milițienii și militarii trupelor de securitate formau patrule întărite cu membri ai
gărzilor patriotice cu care supravegheau totul, porturile, aeroporturile, gările,
autogările, piețele publice, bulevardele, centrele universitare, tot. În întreprinderi
își făceau datoria conducătorii organizațiilor de partid care vegheau să nu cumva
să miște vreunul în front.
În timp ce popoarele Europei de Est se zbăteau să înlăture sistemele
comuniste care le-au asuprit, batjocorit, înfometat, înghețat și mințit mai bine de
45 de ani, România noastră se pregătea pentru întâmpinarea înaltului congres al
XIV – lea în care tovarășul Nicolae Ceaușescu urma să se autopropună la
conducerea țării pentru încă 5 ani. La 71 de ani se voia președinte până la
moarte, nu i-au ajuns 24 de ani din 1965 încoace. El, dibaciul și mesianicul
conducător nu lua în seamă ce se petrece în jurul lui. Ungaria și Bulgaria a
aruncat legătura comunistă care le acoperea ochii, Polonia, Germania
Democrată și Cehoslovacia la fel, Iugoslavia a părăsit doctrina stalinistă din 1948
dar noi nu și nu, noi eram buricul pământului și farul luminos al comunismului în
lume.... De la coana Elena pleca lumina și știința pe tot globul.
Miliția, securitatea și gărzile patriotice (membrii de partid din conducerea
organizațiilor de bază din întreprinderi, înarmați cu pistoale mitraliere, îmbrăcați
în uniforma specifică, instruiți mai mult pe linie de partid decât pe linie militară dar
întotdeauna cu capul sus și cu atenționarea armatei că ei sunt forța populară
care apără țara) patrulau neîncetat pe toate bulevardele, în toate piețele și în
locurile aglomerate. Să fie ei mai siguri, au închis casele de cultură ale
studenților din toate centrele universitare pentru dezinsecție, deratizare și
zugrăvire. Toate odată măi frate?
În după-amiaza de sâmbăta, 18 noiembrie 1989, au venit în vizită nepotul,
Robert, cu Delia însoțiți de nepoata Victoria cu prietenul ei, Sandu. Nici n-au
intrat bine în casă că ne-au și chemat la interviu în living.
– Bunicule, gata, începe să se miște lumea și la noi, gata cu frica bunicule,
mai avem puțin, foarte puțin până la libertate. Vom fi și noi în rând cu lumea
bunicule, în rând cu Europa.
– Despre ce noutăți vorbiți voi măi copii? Ce vă face pe voi să credeți că-i
gata?
– Bunicule, colegii Deliei au format niște grupe de comunicare cum s-au
organizat și culeg informații pe toate canalele dar, una din colege s-a împrietenit,
îndrăgostit, nu știu, de un reporter francez cazat la Lido. El i-a povestit și i-a
arătat fotografii din Warșovia, din Budapesta, din Praga, din Berlin. Sunt reale
bunicule, sunt mii de oameni în piețe și miliția nu intervine în nici un fel. Nici
 367

armata. Ei zic că ar fi bine să ocupăm piețele luni, când începe congresul la Sala
Palatului și să nu plecăm până când delegații nu vor înțelege să facă schimbarea.
– Doamne ferește Robert! Acum când toate forțele sunt concentrate în jurul
lor? Când securitatea este cu ochii pe voi, studenții, mai ceva decât pe infractori?
Nu Robert, nici să nu vă gândiți la așa ceva bunicule. Dacă vreți să ieșiți în stradă
trebuie s-o faceți la 3-4 zile după congres când toți milițienii și securiștii s-au întors
în localitățile lor de baștină și-i lasă numai pe cei încadrați aici, în București, când
gărzile patriotice depun armele și munițiile în rastele considerând misiunea
îndeplinită, nu acum Robert, acum este sinucidere curată copile.
– Așa-i măi capete pătrate, v-am spus că nu-i bine acum când milițienii se
uită prin tine să vadă ce ai în buzunare.
– Victoria nu știu ce-i cu tine. Până acum erai prima la toate acțiunile și
acum? Dai înapoi?
– Nu Delia, nu dau înapoi dar colegii mei de la facultatea de construcții au
zis că fără cei din Politehnică nu ies, fără susținere populară sigură nu ies că nu-
și pun libertatea la mezat fără sorți de izbândă. Ai văzut cehii? 5000 de studenți
dar între ei alți 5000 de muncitori și locuitori ai Pragăi. Așa da, dar numai noi,
câteva sute de studenți nu-i bine deloc. Eu zic că bunicul Mihai are perfectă
dreptate, nu-i momentul acum.
– Între timp au sosit, ca din întâmplare, Tudor cu Cezara și Mircea cu
Claudia, copii noștri dragi. Când i-au văzut pe toți la masă s-au schimbat la față.
Erau supărați pe ei. Avusese discuții aprinse în ultimele săptămâni.
– Ce v-am spus eu Robert? Ce v-am spus sâmbăta trecută măi? Chiar nu
înțelegeți copii în ce pericol vă puneți? Ce tot îl chestionați pe bunicu și-l puneți
în posturi incomode mă, voi nu aveți milă deloc? Știți doar cât a pătimit.
– De ce tată, noi n-am făcut nimic, am adunat doar informații și atât. Vrem
și noi să fim în cunoștință de cauză.
– Mamă, v-am explicat destul de clar ce copilărie am avut noi, ce au pățit
părinții noștri, ce au pățit cei ce s-au răsculat la Brașov, câte familii s-au
nenorocit degeaba. Nu vedeți că din zece români, șase sunt cu ei, cu comuniștii,
ce nu înțelegeți? Vreți să vă desenez?
– Lasă-i Cezara să le explic eu mai pe înțelesul lor mamă. Copii, eu cu
Anastasia am luat în piept teroarea anilor 1947-1952 când și Mihai și Vicențiu
erau cercetați, anchetați și închiși de securitatea comunistă. Eu aveam mereu
cele mai proaspete informații de la prietenii mei din legația franceză. Niciodată nu
mi-a dat vreunul din ei o veste că noi, românii, vom scăpa de comunism, toți
știau că am fost deja vânduți de puterile centrale sovieticilor și că vom muri în
gulagul roșu, în ghetoul construit de noi, sub teroarea comuniștilor noștri.
– Mamaie, stai puțin că aici greșești. Nu vezi că libertatea pleacă acum de
la Moscova, de la Mihail Gorbaciov? Nu înțelegeți că omul ăsta a înțeles înaintea
 368

tuturor că sistemul comunist moare sufocat de propria lui mândrie și închistare

față de piața liberă? Nu înțelegeți că Gorbaciov a înțeles că nu se mai poate
continua cu o economie încuiată în CAER, că are nevoie de Franța, de
Germania, de Statele Unite și de toate țările libere ale lumii? Este un vizionar
oameni buni, asta este Gorbaciov, asta-i perestroika lui de fapt.
– Robert, eu nu spun că nu se poate, eu spun să nu vă bazați doar pe voi,
tinerii, că nu-i bine. Așa cum apar revoluționarii, apar și trădătorii. Știți câți
studenți au fost dați afară din facultăți la contrarevoluția maghiară din 1956? Vă
spun eu, 380 la București, 187 la Iași, 527 la Timișoara și 482 la Cluj. Cine i-a
turnat la securitate? Colegii lor care depuneau mărturii, de multe ori mincinoase.
Asta-i realitate Robert, ți-o spune bunica ta.
– Doamna Eliza dumneavoastră credeți că acum sunt mult mai puțini
români dornici de schimbare decât în 1956?
– Da Delia, sunt mult mai puțini mamaie. Știți care sunt cauzele? Istoria.
Istoria care se răzbună pe cei care nu o cunosc. Din 1948 încoace istoria care se
predă în școli este întoarsă pe dos, distorsionată, evenimente și pasaje întregi
din istoria marelui Nicolae Iorga sunt ascunse publicului larg. De atunci încoace
toate meritele transformărilor politice, sociale, economice și de orice altă natură
le sunt atribuite comuniștilor ilegaliști care erau o mână de oameni atunci. Nu zic
că ceilalți au fost mai breji. Nu. Legionarii cu păcatele lor de neiertat, țărăniștii cu
trădările și cu manipulările lor numai să stea pe scaunul puterii, așa cum au făcut
aducându-l pe tron pe afemeiatul și escrocul de Carol al 2 lea, liberalii avizi să
înghită tot sistemul bancar și toată industria românească în formare, toți numai
cu interese materiale majore dar cel mai rău a fost sistemul comunist care ne-a
predat sovieticilor toată economia, toată forța și toată munca anilor 1945-1956,
unsprezece ani de biruri, de bătaie de joc, de mojicie. Credeți voi copii frumoși că
după 40 de ani de istorie falsificată și de elan pionieresc și utecist mai sunt
cetățeni români să-i urască pe comuniști? Nu mai sunt. Au rămas elitele care n-au
uitat istoria adevărată, urmașii celor cărora naționalizarea și colectivizarea le-a
luat tot și i-a deportat în bordeiele Bărăganului, câțiva ca voi care știți ce au fost
bunicii voștri și cum au fost chinuiți până la limita supraviețuirii și cam atât.
Sunteți prea puțini mamaie, prea cu mâinile goale, prea cu sufletul curat și prea
puțin în cunoștință de cauză cu metodele bolșevice de tortură și dezicere de eul
personal de care dau dovadă torționarii de astăzi în beciurile miliției. Ăsta-i
adevărul gol, goluț copiii mamii.
– Eliza dacă tu nu i-ai lămurit lasă-mă pe mine te rog să le dau câteva
exemple.
– Da Vicențiu, te rog. Tu ai trecut prin atât de multe chinuri că ai tot dreptul
să le explici cum stă treaba acum.
– Dragii mei nepoți și copii, am fost anchetat în beciul miliției din Floreasca
timp de trei luni. Am fost înfometat, ținut într-o celulă de izolare de 1,5 pe 1,5
 369

metri stropită cu apă pe jos din 3 în 3 ore, bătut, amenințat că-mi vor aresta
nevasta, că-mi vor lua copilul la orfelinat, câte și mai câte. Ce voiau de fapt?
Voiau să mă dezic de colegii mei, să declar împotriva lor fel de fel de fapte
împotriva statului, să mă dezic de toată activitatea mea din perioada războiului,
să ascult de noua conducere și să-mi pun toată munca în slujba poporului
muncitor care a ales calea socialismului. Dacă cumva atrag atenția și încerc
numai să mă ridic împotriva noii conduceri, conform angajamentului pe care m-
au forțat să-l semnez, recunosc vina că am ajutat armata fascistă și consimt să
execut zece ani de închisoare. Înțelegeți cum funcționa sistemul? Pe Mihai în
schimb l-au luat în 1947 și l-au ținut să calculeze și să proiecteze instalațiile
combinatelor chimice până în 1952 când l-au eliberat dar l-a dirijat în așa fel
încât să fie pinionul motric al dezvoltării combinatului petrochimic de la Brazi,
steaua petrochimie românești cu care s-a împopoțonat coana Elena Ceaușescu
cu toate titlurile lumii, ea care nu știe ce face cratima într-o propoziție simplă.
Asta-i realitatea copii, trăim o lume condusă și înțesată de copiii comuniștilor din
anii 50 ajunși în posturi înalte din care nu se vor a fi coborâți. De ce-l susțin ei pe
Ceaușescu? Pentru că în jurul lui s-a țesut pânza de păianjen a urii, a minciunii,
a corupției, a nepotismului și a amantlâcului dar și a sinecurii care le asigură un
trai îndestulat. Ei se știu și se apără unii pe alții chiar dacă se dau certați de ochii
lumii. Brucan nu-i departe de ei.
– Bunicule, ești prea dur. Tu care n-ai vrut să vorbești cu nimeni, cum ai
putut ține în tine atâta amar? Cum?
– Ăsta-i adevărul Victoria. Uită-te în jurul tău și vezi câți colegi copii de
milițieni, de securiști, de secretari de partid de președinți de CAP uri, IAS uri și
gospodării de partid ai pe lângă tine și apoi vezi cum se distribuie vectorii
purtători de libertate. Ia vezi tu dacă ei sunt de acord să renunțe la privilegiile pe
care i le asigură părinții sau bunicii lor apoi faci socoteala câți din piață strigă
pentru libertate și câți notează în carnețelele securității numele, prenumele și
semnalmentele voastre ca martori la acțiunile voastre antisociale.
– Tată eu cred că generația tânără gândește altfel nicidecum ca bunicii și
părinții lor
– Nu Mircea, nu gândesc altfel fiindcă au fost învățați după principiul noi și
ai noștri trebuie să ne păstrăm sinecura, ceilalți sunt doar sclavii noștri și trebuie
să muncească pentru noi că așa ne-a învățat tata și bunicul.
– Bunicule am un coleg fiu de secretar de partid de județ dar să auzi cum
îi înjură și cât de împotrivă este de m-am mirat de pornirea lui revoluționară.
– Să nu fie doar fațada nepoată, să nu joace vreun rol în lumea asta tulbure...
– În concluzie ce facem noi, tinerii care vrem să se ducă dracului
Ceaușescu cu toți ai lui? Cum trecem și noi la o viață socială liberă, la un altfel
de sistem, nu știu dacă capitalist sau nu dar măcar ca socialismul sârbilor?
 370

– Domnule profesor, am o colegă fiică de ofițer al armatei. Este foarte

bună la învățătură, cu un talent la desen de-ți ia fața, cam retrasă în ea, nu
neapărat introvertită dar retrasă. M-a abordat săptămâna trecută și mi-a propus
prietenia ei sinceră în toate cele. Este firavă, este frumoasă, este deșteaptă dar
retrasă. Am fost reținută în ai acorda încrederea, am spus că mai vorbim. Ce
părere aveți dumneavoastră? Să-i accept prietenia? O fi sinceră?
– Delia, dacă este fiica unui ofițer al armatei are o educație sănătoasă, fii
sigură de asta. Armata are alte reguli, acolo sunt niște cutume ale castei, ale
juntei dacă vrei. Ofițerii nu-l înghit pe Ceaușescu din foarte multe motive. El a
fost numit general cu o stea și pus în fruntea direcției politice a armatei când nu
avea terminate cele patru clase primare. Nu s-a oprit aici, a scos din funcții ofițerii
școliți bine prin Franța, Germania sau Anglia, care au făcut 3-4 ani de front și a
numit în locul lor tineri comuniști fără pregătire. Acum, să fie sigur că armata nu
mai este o problemă pentru el, l-a numit pe fratele lui, Ilie Ceaușescu, general și
șef al direcției politice a armatei, și-a adus toate rudele și toți acoliții de teapa
soților Emil și Maria Bobu în funcțiile cele mai înalte din stat. Pe ofițerii care au
îndeplinit condițiile de stagiu nu i-a avansat la 23 august, ca în fiecare an, i-a
amânat că nu au îndeplinit sarcinile de partid la Casa Poporului și la Canal. Chiar
dacă sunt ofițeri de partea lui Ceaușescu sunt cei cu funcții politice și cei
introduși în armată pe ușa din dos din rândul pilelor cu care și-a îmbogățit
procentul de apărători ai politicii lui megalomane. Sunt puțini cei de partea lui,
majoritatea îi sunt împotrivă. Ofițerii au înțeles că această luptă este a poporului
nicidecum a lor. Sintagma din popor pentru popor este variabilă.
– Am mai auzit tema asta tată. Îl știi pe meșterul Spirache de la fosta
cazangerie. Băiatul lui este maior la tancuri pe Antiaeriană. Ne cunoaștem de
copii. Acum două săptămâni ne-am întâlnit întâmplător la Lizeanu.
Era supărat că le-a ridicat toată muniția din unitate și a centralizat-o într-un
depozit prin Ghencea să nu cumva să fie vreunul care o ia razna și vrea să
repete atentatul din 1981. Atunci tot din unitatea lui au fost locotenenții majori
care voiau să-l împuște pe Ceaușescu. Au fost condamnați la moarte iar pe
generalul Ion Ioniță l-a dus într-un centru de psihiatrie unde și-a dat duhul în
brațele securiștilor. După spusele lui, armata nu are acces la nici un cartuș în
perioada cât se desfășoară congresul de săptămâna viitoare. După spusele lui
nici santinele în gardă nu mai au cartușe, și ei sunt păziți de ofițerii de
contrainformații militare. Doamne unde s-a ajuns! Când făceam eu armata nici nu
mai adunam tuburile după trageri, aveam cartușe peste tot prin corpul de gardă
dar niciodată nu a dispărut nici unul. Atunci, în 1961-1962, când eram militar în
termen la depozitul de piese tancuri-auto de la Tunari, era o liniște și o bună
înțelegere de nu-ți venea să crezi. Făceam două săptămâni activități în depozit,
primire, stocare, distribuire piese de schimb și o săptămână gardă la 14 posturi
 371

de santinelă. Comandanții noștri veneau rar pe la noi, ne lăsau mai mult în grija
subofițerilor șefi de depozite și a celor care asigurau serviciul de comandant de
gardă sau de șef de schimb (viitorul caporal de schimb din anii 70-90). Atunci, pe
unde treceai vedeai încărcătoare pline cu câte 30 de cartușe de 7,62mm de care
nici dracu nu se atingea.
– Copii, să nu vă împingă păcatul să povestiți altora ce am discutat noi
aici, în hacienta Trifilor clar? Să așteptăm să fim împreună cu tot poporul când o
vrea el schimbarea, să ne bucurăm cu toți, până atunci răbdare, mamă, răbdare.
Nu uitați ce ne-a spus Vasile Alecsandri în Hora Unirii, unde-s mulți puterea
crește și dușmanul nu sporește, acesta-i dictonul vremurilor pe care le trăim.
– Mulțumim bunică Anastasia, mulțumim de sfat și de îndemn. Ați auzit
urechi blegi? Numai când vom fi mulți vom învinge până atunci ne vor spulbera
ăștia ca pe pureci la dezinsecție.
– Fie ca tine verișoară Victoria, fie ca tine.
– Au rămas la masă, i-a ademenit Anastasia cu ciorbă de cocoș, cu o
musaca de cartofi cu carne tocată de porc, cu câte o baterie din patru papanași
cu multă smântână, multă socată cu lămâie la care era o adevărată specialistă.
Au plecat nepoții târziu în noapte. Au rămas cu noi copiii noștri, Tudor și Mircea
cu soțiile.
– Tată, tu chiar crezi că avem vreo speranță să scăpăm de ăștia?
– Tudore, dacă te uiți împrejur vei vedea mersul lumii încet dar sigur spre
o altfel de orânduire. A plecat din Germania fascismul? A cuprins aproape toată
Europa de Est? Da. A rămas vreo țară din jurul nostru în afara Axei? Nu. Elveția,
o cetate financiară, militară și culturală s-a aflat între Franța și Germania și, cu
înțelegerea amândurora, a rămas neutră. De ce? Pentru a se juca ei la masa
bancară acolo, în țara nealiniată, să se întâlnească acolo, la masa bancherilor
rușii cu nemții, cu englezii sau cu americanii. Ce au făcut americanii? Au ajutat și
Germania prin uzinele Ford și prin multe alte societăți de comunicații dar au
ajutat și rușii cu fel de fel de bunuri și servicii inclusiv cu arme și muniții. De ce a
jucat la două capete? Să fie sigur de câștig după război și a fost. La Yalta s-au
înțeles între ei până unde rușii și până unde națiunile unite? S-au înțeles de până
și Berlinul, la jumătatea suprafeței unei țări sovietizate l-au împărțit în patru
sectoare, la est, unul mare cât toate celelalte, comunist, iar în vest trei sectoare
amărâte conduse de americani, englezi și francezi? Ce au câștigat vesticii? N-au
câștigat nimic. Au rămas ca un ghimpe în coasta rușilor 40 de ani. Circulau din
Germania federală în democrată cu avionul până când i-au lăsat rușii să
construiască o autostradă total izolată și păzită prin care să circule sub control
sovietic. Acum de unde pleacă unda de șoc a comunismului? Din centrul lui, de
la Kremlin. Și să vrea Ceaușescu nu are cum să stopeze mersul Europei de Est
către perestroikă. Și-n curmeziș de se pune tot îl aruncă ăștia ca pe o măsea
 372

stricată, ca pe diavol ai să vezi câtă manipulare și câtă ură o să se adune

împotriva lui, ai să vezi. O să fie persoana non grata de România.
– Tată, eu am împrejurul meu numai credincioși ceaușeștilor. În funcția pe
care o am sunt înconjurat numai de loiali, numai de secretari de partid,
comandanți de gărzi patriotice, securiști... nici nu mai știu dacă mai sunt și unii
care gândesc liber și logic acolo. Eu m-am dat lovit că am de cercetat, de studiat,
de proiectat fel de fel de cazane și de ibrice care mai de care copiate după
revistele din vest. Multe nu ies dar cu tot ceea ce făceam înainte pentru
petrochimie, foraj, extracție, depozitare produse petroliere suntem cei mai căutați
în lume. Acum am în uzină vreo trei ingineri libieni, doi irakieni, trei congolezi, doi
sudanezi și unii de prin Vietnam sau Coreea că nu știu să-i deosebesc care vor
să învețe ce înseamnă țevile nesudate, cazangeria și multe altele. Majoritatea
sunt cam speriați, cam retrași, un libian tot încearcă să-mi spună că ne așteaptă
un dezastru și că vom fi spulberați de pe fața pământului că așa a auzit el la
ambasadă. Era speriat de câtă miliție este la vedere pe stradă. Nici la el, unde
Gadafi este însoțit de sute de polițiști, nu-i așa aglomerare de caschete pe
bulevarde. N-a văzut nicăieri atâta pază ca aici, în București.
– Tudor care este poziția ta acolo mamă, cum te situezi în opinia lor?
– Mamă eu sunt cu problemele mele de cercetare, de urmărire a
omologării produselor, a îmbunătățirii caracteristicilor, cam cu asta mă ocup și în
biroul meu de proiectare nu am auzit și nu vreau să aud comentarii pe teme
politice dar în prezența lor, a factorilor de decizie ai uzinei tac și mă prefac că
aștept hotărârile lor. Mai bine tac și nu mă amestec decât să fiu luat sub
observația lor.
– Să stai deoparte mamă că tu vei fi printre primii bănuiți după dosarul de
cadre.
Luni, 20 noiembrie 1989, au început lucrările celui de-al XIV lea congres al
partidului comunist român. Vâlvă mare, ziare, reportaje la radio și televiziune
precum că tot poporul, de la șoim al patriei la pionier și utecist până la masele de
comuniști din fabrici și uzine cerea neîncetat realegerea tovarășului Nicolae
Ceaușescu în înalta funcție de secretat general al partidului pe care l-a călăuzit
din cele mai vechi timpuri (de când era coleg cu Mihai Viteazul) și care este
singurul în măsură să ne ducă spre un viitor luminos, al comunismului multilateral
dezvoltat... Fără el moare România.
În ciuda a tot ceea ce se întâmpla în Europa de Est, a mesajelor de ”du-te
Nicule” ale lui Mihail Gorbaciov, el nu și nu, voia neapărat să fie reales în al
șaselea mandat de patru ani la conducerea României. Să pună el accentul pe
fraza care dă satisfacție poporului iubitor, prea iubitul conducător se exprimă în
deschiderea lucrărilor congresului, vis a vis de transformările dimprejurul nostru
că: „Țările bogate - și din ele un mic grup de bogați - au acumulat anual zeci și
 373

zeci de miliarde de dolari din țările în curs de dezvoltare. Este o situație care nu
poate să continue mai departe. Așa se prezintă lumea spre care unii domni ne
îndeamnă să revenim: a inechității, a jafului, a asupririi. Am cunoscut-o sute de
ani și o sută de ani sub capitalism. De aceea am declarat că pentru noi a apus
întotdeauna o asemenea cale. Poporul nostru spune câteodată: când o face
plopul mere și răchita micșunele!
Congresul s-a terminat vineri, 24 noiembrie 1989, așa cum a dorit familia
care a pus stăpânire pe România, Ceaușescu a fost reales la al 14 lea congres...
S-a așternut din nou hibernarea. În întuneric după orele 22,00, în frig, în foame
dar mai ales într-o teamă continuă că poate fi mai rău, că soarta nu-ți mai
aparține, că le aparține lor, conducătorilor comuniști. Tineretul se revoltă pe unde
apucă. Degeaba.
Unii încep să ocupe piețele sub pretextul unor întâlniri nevinovate și
întâmplătoare pe la Piața Universității, în spatele Arhitecturii, la Ateneu, în Piața
Amzei sau Dorobanți pe lângă ASE, în Tei sau în Parcul IOR, pe la Cuțitul de
Argint. Miliția îi urmărește îndeaproape dar nu are motive să-i aresteze atât că, la
orele 22.00, îi trimite acasă sub amenințarea amenzii și a reținerii că deranjează
liniștea poporului muncitor.
Din discuțiile cu Robert și cu Delia îmi dau seama că ei nu se lasă
păgubași, continuă să se organizeze și așteaptă momentul să se ridice și să-și
ceară libertatea în piață. Studenții politehniști sunt mai agitați. Complexul lor este
cel mai mare, este cât un cartier în Grozăvești. Cei din Universitate sunt mai la
vedere, mai la bulevard.
– Bunicule, fii atent, alaltăieri au apărut în plopii din complexul studențesc
și pe stradă, pe Grozăvești, spre Politehnică, mere roșii legate ca-n pomul de
iarnă bunicule. A înnebunit toată miliția, au lăsat câte o patrulă la fiecare 25 de
metri pe toată lungimea bulevardului. În spatele lor au apărut afișe pe ziduri cu ”A
făcut plopul mere” sau” Jos comunismul!”.
– Este ca un spirit de frondă așa, să le arate că nu sunt de acord cu
rezoluția congresului nepoate.
– Cam așa bunicule. Au curaj bunicule. Sunt mulți care gândesc așa, care
vor să-l scoată din sărite. La Iași au vrut să iasă în piață dar unul dintre studenți i-
au trădat și în noaptea de 13 spre 14 decembrie 1989 așa că milițienii și militarii
din trupele de securitate au ocupat locul în piață înaintea lor. Pe organizatori i-a
arestat, nu știe nimeni unde i-au dus. Faptul că miliția a ocupat piața înaintea
studenților și a ieșenilor nu înseamnă un fel de ”stați la un loc că știm de voi și nu
vrem să vă facem rău”? Nu cumva le spune că poporul nu este de acord cu voi,
studenții care vreți să manifestați pe străzi.
– Eu știu dacă au gândit așa nepoate? Poate iau toate măsurile să nu
ajungem în vreun scandal care să atragă atenția lumii asupra noastră. Poate
 374

unde se mișcă toată Europa de Est vor să arate că la noi este liniște și că tot
poporul este adunat în jurul conducătorului iubit, reales zilele trecute. Să ia
exemplu și Gorbaciov de la noi nu numai noi de la el.
– Hai bunicule că-i prea de tot. Ce să-i arate furnica elefantului? Ce zici,
se vor opri aici sau vor declanșa lupta pentru a răsturna ultimul sistem comunist
din zonă?
– Nu Robert, nu se vor opri fiindcă sunt prea multe exemple lângă noi, la
granițele noastre. Chiar dacă nu au toate informațiile, metodele și mijloacele de
revoltă, cineva bine intenționat dinafară îi vor pregăti și dirija în așa fel încât
mișcarea socială să nu mai poată fi oprită și să ceară cu toții același lucru –
abdicarea lui Ceaușescu și a întregii conduceri comuniste pe care a instalat-o
lângă el. Va fi o acțiune de declanșare a urii împotriva lor, a tuturor comuniștilor.
– Adică un fel de manipulare așa bunicule? Un fel de agitare a spiritelor?
– Adică așa, tot răul din viețile noastre, ale tuturor, vor fi puse în cârca lor,
un fel de ”pe ei și pe mama lor” așa.

– Bunicule dacă tot ai apucat timpurile alea rele din anii 50, tu crezi că
Ceaușescu a împușcat oameni cu mâna lui la Vadu Roșca la colectivizare?
Angela care este de acolo așa spune că ar fi împușcat personal vreo cinci săteni,
pur și simplu le-a pus pistolul în ceafă și a apăsat cu sete pe trăgaci.
– Robert știu că el nu a tras cu arma, sunt martori care confirmă că a fost
acolo și a anchetat cine și de ce a tras, în ce împrejurări, apoi a dispus măsuri și
de o parte și de cealaltă. Știu că acolo au fost 9 morți, 17 răniți prin împușcare și
 375

73 de arestați. Asta știu sigur și știu că el a condus operațiunile de represiune

împotriva multor localități din țară în care locuitorii nu voiau colectivizare.
– Și atunci de ce-i mai acuză pe cei care au tras în răsculații de la 1907
bunicule, ei nu sunt la fel ca liderii conservatori și liberali care au ordonat foc
împotriva răsculaților?
– Vina este aceiași Robert dar așa cum răstălmăcesc și falsifică ei istoria,
pe țăranii de la 1907 i-au omorât criminalii de burghezi care nu le dădeau pământ
iar la Vadu Roșca, revoluționarul Nicolae Ceaușescu i-a ucis pe criminalii care
nu-și predau pământurile și atelajele gospodăriei de stat și s-au împotrivit voinței
poporului de a li se lua cu japca pământurile, ai înțeles?
– Păi cum bunicule adică îmi iei pământul din proprietate, căruța cu boi și
vrei să te pup? Să te iubesc? Cum să fiu împotriva poporului că-mi păzesc
zestrea mea? Ăștia chiar că-s duși cu capul. De ce n-au cumpărat pământul?
– Fiindcă clasa muncitoare, majoritară și săracă, a hotărât să ia totul de la
clasa exploatatoare dar nu le-a ajuns, i-a deportat prin Bărăgan, le-a luat casa și
au redistribuit-o unui fruntaș comunist. Vai de popor bunicule, vai de el!
– Deci ce scriu ăștia pe foile subversive este adevărat bunicule. Angela și
Delia sunt pornite rău. Delia a desenat niște postere cu el cu pistolul într-o mână
și cu barda plină de sânge în cealaltă.
– Dacă o prinde face multă pușcărie Robert. Ai grijă de ea că-i păcat de
tinerețea și de frumusețea ei nepoate.
Sâmbătă, 16 decembrie 1989, după orele 18 ne-au vizitat și copii și
nepoții. Vicențiu a deschis aparatul de radio, modificat de el, cu care se putea
asculta foarte bine radio Europa Liberă (Radio Free Europe), post de radio
finanțat de Statele Unite ala Americii din anul 1949, unde redactori, crainici și
corespondenți de presă de renume prezentau realitățile Europei de Est. Pentru
România ascultam știrile prezentate de Emil Georgescu, de Monica Lovinescu,
de Vlad Georgescu, de Mihai Cismărescu, Noel Bernard sau de Emil Hurezeanu
care nu erau deloc încurajatoare.
Emil Hurezeanu, prezintă că în după amiaza de 15 decembrie 1989, o
mulțime de enoriași și simpatizanți ai pastorului reformat Laszlo Tokes s-au
adunat în Piața Maria din Timișoara și protestează împotriva ordinului de
evacuare al acestuia. Din relatările postului de televiziune maghiar care a
prezentat cu șase luni în urmă situația tensionată dintre pastor și autoritățile
locale se înțelege că pastorul a solicitat Protopopiatului Reformat din Timișoara
să intervină cu solicitări scrise și documentate prin care să ceară ca statul român
să oprească sistematizarea satelor și distrugerea comunităților religioase și să
reconstruiască lăcașele de cult pe care le-a demolat abuziv Pentru această
poziție a fost atenționat apoi pedepsit cu mustrare de către episcop ca mai apoi,
văzând că nu se potolește și aduce critici conducerii de partid și de stat, uneori
 376

chiar în biserică, după slujbă, a fost chemat și atenționat de secretarul de partid

al județului, Radu Bălan care l-a amenințat agresiv cu arestarea.
De ziua Reformație a organizat un spectacol de muzică și poezie
împreună cu studenții secției maghiare de teatru, Thalia, recitând multe poezii ale
lui Dsida Jeno, poet interbelic cu multă priză la public. Drept măsură de
represiune, conducerea de partid a desființat secția de teatru în limba maghiară.
Episcopul a dispus suspendarea pastorului din post și mutarea acestuia, cu
domiciliu forțat în satul Mineu, din județul Sălaj. Tribunalul Timișoara a pus în
aplicare adresa trimisă de Maria Bobu prin care ordona executarea imediată a
ordinului de evacuare. Aflând vestea, 250 de enoriași au semnat, în 13
decembrie, o petiție prin care cerea revocarea ordinului și dorința prezbiteriului
să rămână în continuare pastorul lor.
Pe 15 decembrie, primarul Timișoarei, Petre Moț, însoțit de un responsabil
al securității, merg acasă la Tokeș și-i propun să stea de vorbă cu enoriașii
strânși la poartă și în piață și să-i trimită la casele lor. Tokeș refuză. Peste noapte
lumea se adună în Piața Maria și în strada Timotei Cipariu unde era casa
parohială a Episcopiei Reformate Timișoara. Pe 16 decembrie Tribunalul Timiș
trimite forțele de ordine să pună imediat în aplicare ordinul de evacuare. Lumea
se opune vehement.
Începe îmbrânceala între milițieni, soldații din trupele de securitate și
populație. Încep luptele cu pietre, cu elemente de construcții la îndemână și,
pentru a bloca accesul masiv al forțelor de ordine în piață, răstoarnă și
incendiază un vagon de tramvai. Forțele de ordin primesc întăriri dar și mulțimea
din piață crește din oră în oră. Răniți cu capete sparte de pietre, vătămări de
pumni și bastoane, arsuri de la flăcările ce ardeau tapițeria și elementele
combustibile ale tramvaiului, fum, strigăte și ordine de colo, colo. Conflictul ia
amploare în ciuda transmisiilor telefonice ale forțelor de ordine precum că au sub
control situația. După amiază, târziu, familia Tokeș este îmbarcată într-o dubă a
securității și este dusă în satul Mineu, acolo unde preciza ordinul de evacuare.
Enoriașii sunt siderați, îndârjiți și cheamă populația în ajutor. Vestea se
transmite ca fulgerul în cartier și în tot orașul. La orele 23 erau în Piața Maria
peste 5000 de protestatari. Mult, foarte mult pentru forțele de Interne neobișnuite
în ultimii 30 de ani cu așa ceva. Ei așteptau să bată acolo, undeva la 20 sau 30
de persoane și gata, ne întoarcem în cazarmă. N-a fost să fie așa. S-au speriat și
din imprudență și-au făcut victime proprii colegi. Deja au apărut primele victime
de o parte și de cealaltă.
Emil Hurezeanu a prezentat la Europa Liberă până după miezul nopții
ceea ce se întâmpla în Timișoara, știri relatate de reporteri sârbi și maghiari care
se aflau la fața locului. După ce a fost luat pastorul cu familia, mulțimea s-a
îndreptat către comitetul județean de partid să ceara socoteală. Aici au fost
 377

întâmpinați de forțele de ordine cu gaze lacrimogene și asfixiante. Miliția

arestează primele 80 de persoane. Pompierii vin în sprijin să împrăștia mulțimea
cu tunurile cu apă. Ne uitam unii la alții și nu ne venea să credem. Parcă era o
poveste a lui Petre Ispirescu în care balaurul era alergat de mulțime să le lase
satul în pace dar balaurul tot făcea victime împrejurul lui...
– Bunicule dacă nici acum nu crezi că se poate, înseamnă că ești Gică
Contra...
– Cred Robert, cred că ceea ce prezintă Europa Liberă este aproape de
realitate că acolo guvernează altă lege a presei, acolo dacă minți ești pierdut,
acolo manipularea are mai mici șanse decât aici, la noi.
– Domnule profesor, este cazul să ieșim și să chemăm populația în piață?
– Nu Delia, nu acum, lasă-i să-i vedem ce fac acolo. Dacă iese cu morți
atunci poporul iese singur în stradă și va sancționa represiunea. Nu mai suntem
în anii 50. Nu mai pot uza de aceleași metode ca atunci. Într-o lume educată,
responsabilă și patriotă n-ai cum să tragi cu pușca în proprii cetățeni. Arestezi,
anchetezi, condamni, bagi în pușcărie dar atât, nu iei vieți omenești din propria
grădină, nu-ți mai dă voie legile internaționale, vin ăia peste tine...
– Mihai ascultă tu la radio Deutsche Welle că știi bine germana, vezi este
așa ce spune Hurezeanu?
– Am ascultat un rezumat al situației din România prezentat germanilor.
Da, așa era, pastorul a fost evacuat, mulțimea s-a dezlănțuit și acum sunt
confruntări serioase între forțele de ordine și manifestanți în Piața Maria și în
zona comitetului județean de partid.
– Da Vicențiu, așa este. Deutshe Welle nu și-ar permite știri neverificate.
Este adevărat, la Timișoara este revoltă mare.
– Ce facem bunicule, stăm și ascultăm sau acționăm?
– Cum să acționezi nepoate, ia să văd ce-ți trece prin minte?
– Păi anunț prietenii, colegii, alte facultăți și ne adunăm în Piața
Universității și cerem oprirea represiunii din Timișoara. Deocamdată atât se
poate apoi, dacă se adună multă lume, putem cere mai multe.
– Și cam câți credeți că veți fi voi în Piață?
– Poate 500, maxim 1000.
– În jumătate de oră veți fi arestați toți, unul nu scapă la câtă miliție și
securitate este pe cu ochii pe voi.
– Da, ai dreptate, așa este. Trebuie o ocazie când piața este ocupată de
mai mult de 5-6.000 de persoane altfel vom fi ușor de arestat și de împrăștiat.
– La orele 1,30 ne-am culcat fiecare pe unde am apucat. Victoria făcea
schimb cu Sandu la ascultat. Moțăiau pe canapea lângă radioul deschis pe
Europa Liberă, vocea din eter care i-a măcinat pe comuniști 40 de ani. Ne-am
trezit duminică dimineața la orele 8,30.
 378

– Eram nedormiți dar înfrigurați de speranța că poate se produce și la noi

schimbarea.
După masa de prânz ne-am adunat în living să mai ascultăm știri despre
Timișoara. La 14,55 Emil Hurezeanu anunța că armata a primit ordin de luptă
parțială și toți militarii au fost chemați în cazărmi unde au primit armament și
muniție de război. Din toate informațiile la acea oră, conducerea de partid vrea
să lichideze din fașă revolta anarhică din Timișoara dar să și asigure granițele
împotriva unor agresiuni la care se aștepta Nicolae Ceaușescu după invadarea
Cehoslovaciei din 1968. Avea mare teamă și știa de ce, știa că sovieticii nu uită
și nu iartă. Mai ales pe el.
– Este grav copii, este grav. Dacă armata a primit ordin de luptă este mult
mai grav decât ne închipuim noi aici.
– Bunicule crezi că militarii vor trage în populație? Vor executa ordinul
nebunului?
– Nu cred Robert, nu cred dar și printre militari sunt infiltrați fel de fel de
securiști de agitatori comuniști, sau oameni pregătiți să organizeze o manipulare
oribilă din care unii să apese pe trăgaci. Atât le-ar trebui. Oricum tot greul, toată
ura apoi toată pedeapsa pe umerii lor va cădea. Vai mama lor, numai militar să
nu fii acum. Numai acolo, în fața mulțimii să nu te afli.
– Eu mă duc repede acasă, mă pregătesc și-mi adun toate prietenele să le
informez cu ce-i la Timișoara. Cred că prin intermediul radioului vom ști când să
ieșim masiv în piață și să nu mai plecăm până nu pleacă ei. Hai Robert, du-mă
acasă te rog. Hai mai repede.
– Delia tu chiar crezi că-l vom putea răsturna aici la București unde și-a
construit toate facilitățile de apărare?
– Nu are unde să se ducă Robert, și-n gaură de șarpe îl găsesc și-l fărâmă
ăștia de câtă ură au pe el. Dacă ascultă radio Europa Liberă, dușmanul lui de
moarte declarat, îi face pe ascultători să iasă cu furcile și să-i rupă. Hai.
– Cezara hai să mergem și noi acasă poate trimit ăștia după mine că sunt
comandant de detașament de gărzi patriotice și nu se știe ce vor face.
– Mergem Tudor, mergem. Mama Eliza te rog nu te deranja să ne pui
nimic de mâncare. Nu ne mai este aminte. Am uitat de foame, dă-ne te rog vreo
zece ouă și o pungă cu mălai, atât. Am niște brânză dulce cu smântână de la
mama, niște carne afumată la garniță, avem ce mânca, sănătoși să fim. Trebuie
să am ceva pentru lupii ăștia tineri că vin în haită seara la bucătăria mea.
– De ce zici așa tanti Cezara zici așa că atunci când îți călcăm pragul te
bucuri nu te superi. Vrei să nu mai venim?
– Nu Victoria mamă, nu. Eu spun că sunt zile în care veniți câte șase și
trebuie să am în frigider că nu vă voi ține seara flămânzi. Ce să-i zic eu Angelei,
o frumusețe și o bunătate de fată, s-o las flămândă? Ai văzut că atunci când vine
 379

cu pește sau cu carne de ied de la Vrancea vine la mine să pregătim și vă

cheamă pe toți la masă? Cum se cheamă asta Victoria mamă, nu se cheamă
prietenie, omenie, drag de tine și de voi? Eu așa sunt mamă, pentru mine sunteți
toți copiii mei frumoși pe care îi vreau întregi, sănătoși, deștepți, respectați și
nearestați.
– Doamna Cezara, lăsați-o pe Victoria, nu vedeți că vă ațâță să-i ziceți
ceva? Așa-i ea, băgăcioasă.
– Alo! Delia, așa vorbești de fata mea de față cu mine mamă?
– Nu-i așa doamnă Anastasia, nu și dumneavoastră spuneți de multe ori
să se astâmpere că o caută cu lumânarea în toate părțile? Nu zice și mama
Claudia la fel? Eu i-o zic mereu să mai stea locului dar ea nu și nu.
– Gata, gata copii n-o dați dintr-una în alta, vă rog, hai să vedem ce va fi
zilele astea, cum vom trece greul.
– Gata unchiule Mircea, am plecat, haideți dragilor, care mergeți cu mine?
– Eu m-am supărat așa tare că nu mai vin cu voi Robert, plec cu tata, cu
mama și cu Sandu și rămânem la noi.
Au plecat toți, am rămas noi patru. Vicențiu a încuiat ușa din spate de la
bucătărie, poarta de la drum și ușa din față. Oricine venea la noi nu putea intra
decât dacă descuiam. Nu mai zic de cei doi câini din rasa labrador, unul negru și
celălalt cafeniu care dădeau ocol tot timpul împrejurul gardului de nu se apropia
nimeni. Au făcut cărare bătută pe lângă gard dar niciodată nu se legau de flori,
de arbuști sau de legume, nu, aveau cărările lor. Când nu aveau la cine lătra se
așezau amândoi pe grătarul din lemn din fața cuștilor de unde aveau maximă
vizibilitate și așteptau. Zoe știa că noi ne ferecam bine ușile și dacă avea nevoie
de noi, bătea în geamul camerei în care stătea Anastasia. Când bătea Zoe în
geam câinii lătrau într-un anumit fel ca și cum s-ar juca, ca și cum ne-ar chema la
joacă. Am ascultat împreună cu Vicențiu veștile transmise de radio Europa
Liberă și Deutshe Welle. Veștile erau din ce în ce mai rele. Numărul morților, al
răniților și al arestaților creștea de la oră la oră. Părea că-i măcel, că trag cu
armele automate în mulțime...
Mare parte din știri erau preluate de la radio Budapesta și de la agenția de
presă iugoslavă Tanjug. De multe ori comentatorii anunțau că ”știrea este
comunicată de agenția Tanjug dar trebuie verificată, rugăm pe cei care au date
exacte să ne contacteze”. Parcă știau ei că se poate face din țânțar, armăsar și
cam așa a fost. Din cele prezentate de crainici reieșea că populația nu a părăsit
Piața Maria în noaptea de 16/17 decembrie ci mai mult, sunt din ce în ce mai
mulți și vin spre centru, spre catedrala ortodoxă și spre sediul comitetului
județean de partid. Peste noapte este zarvă mare în centrul Timișorii.
În dimineața zilei de 17 decembrie, în marșul lor către centru, manifestanții
au spart vitrinele librăriilor, au devastat rafturile cu cărți politice și toate operele
 380

marelui dibaci au fost aruncate în stradă unde li s-au dat foc. Între timp sediul
comitetului județean de partid, este luat în pază și apărare de 400 de soldați ai
diviziei din Timișoara. La orele 13,30, ministrul apărării naționale ordonă
indicativul de luptă parțială Radu cel Frumos și împreună cu CC al PCR, ordonă
stare de necesitate în întregul județ Timiș. La orele 13,45, din Calea Girocului,
vin către centru subunități de tancuri. Protestatarii blochează câteva din ele cu
răngi și bucăți de țevi introduse la șenile și construiesc o baricadă în fața lor.
Două tancuri sunt incendiate, echipajele ies în grabă și o rup la fugă spre
cazarmă. La 15,30 conducerea garnizoanei Timișoara este preluată de șeful
Marelui Stat Major al Armatei, generalul Ștefan Gușă, ajutat de Victor Atanasie
Stănculescu și Mihai Chițac iar pe linie de partid și de stat de către generalul Ion
Coman, secretar general al PCR și fost ministru al apărării. Cu ei de față, după
orele 16.00, manifestanții au demontat și distrus inscripția PCR de pe fațada
comitetului județean de partid și au incendiat câteva încăperi prin ferestrele de la
parter.
Generalul Ștefan Gușă dă ordin de tragere atunci când subunitățile sunt
atacate cu pietre. După ora 18 începe calvarul, soldații trag în centru, la
catedrală la sediul comitetului județean de partid, pe Calea Girocului unde erau
tancurile blocate, pe Calea Lipovei, peste gardul diviziei de apărare antiaeriană,
în curtea diviziei mecanizate și pe alocuri, pe străzile adiacente. Agenția Tanjug
dă știrea în toată lumea că sunt peste 30.000 de morți. Realitatea constatată
după evenimente adeverește un număr de 59 de morți și 294 de răniți. Morții nu
mai încăpeau în morga spitalului județean. Au fost scoși cei 48 de decedați
necunoscuți depozitați în frigiderele speciale și au fost îngropați în cimitirul
săracilor. Din Ordinul Elenei Ceaușescu, 43 de cadavre ale manifestanților uciși
au fost preluate de securitate, în operațiunea cu nume de cod Trandafirul și au
fost arse la crematoriul Cenușa din București. Cenușa rezultată din arderea
cadavrelor a fost aruncată la canalizarea orașului. Știrile internaționale
inflamează sensibilitatea și emoțiile românilor. După ei, morții au ajuns la peste
40.000 și răniții la fel ceea ce lăsa impresia că este o adevărată baie de sânge
față de care nu ai cum să nu protestezi, trebuie să ieși în stradă și să ceri în gura
mare ”gata, nu mai trageți, plecați dracului odată și lăsați-ne să trăim în pace”.
Tot Emil Hurezeanu ne spune că Nicolae Ceaușescu a plecat într-o vizită
oficială în Iran, țară prietenă și de mare importanță pentru noi după mintea lui. A
investit și acolo ca și în alte state miliarde de dolari în speranța că face el o altă
piață de desfacere a produselor românești. Iran și Iraq investiții în industria
petrolieră și chimică, în Iraq aveam vreo două fabrici construite de noi, gata 612
milioane de dolari SUA, în Sudan 169, în Libia 45, în Nigeria 12,5, în Mozambic
12,4 în Republica Centrafricană 10,6 în Somalia 2,5 și mai urma să fie, în
Guineea 2,5 în Cuba 1,5 în Coreea de Nord 0,5 în Tanzania 0,18 adică un total
 381

de 867 milioane de dolari nerecuperați niciodată. Iranul ne-a returnat petrol în

contravaloarea a 184 milioane de dolari în 1990-1994. Cum să pleci când ești în
plin conflict intern nerezolvat? Ai toată țigla pe casă? Cine te minte așa de bine
de te face să nu vezi nenorocirea din țara ta. Lasă că o s-o vadă Iranul, te vei
întoarce tu cu coada între picioare... Ți-ai lăsat consoarta analfabetă la timonă și
ai părăsit vaporul? Ai greșit. Vaporul ia altă rută, nu mai ține cont de harta ta...
Deutshe Welle anunță că în Timișoara vin tancuri și blindate de la Buziaș,
de la Lugoj și de la Arad. Ce or face cu atâtea tancuri altceva decât să intimideze
populația? Tot ei prezintă că trupe de parașutiști de la Buzău au preluat paza
comitetului județean de partid în care, cu câteva ore înainte au intrat
manifestanții și au aruncat toate dosarele din dulapuri pe geam.
Manifestanții declară grevă generală în toată Timișoara. Au început să se
strige sloganuri în grupuri mici apoi au fost preluate de toată mulțimea. Acum ori
niciodată!, Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!, Ceaușescu fii boier, fă și tu ca
Honecker!, Nu vă fie frică, Ceaușescu pică! pe lângă Jos dictatorul!, Jos
comunismul!, Vrem libertate! sunt cele mai des auzite. Spre după amiază
mulțimea s-a concentrat în zona catedralei, acolo unde au fost împușcați oameni.
Cu lumânări în mâini mulțimea cânta Deșteaptă-te române. Generalul Mihai
Chițac a ordonat foc de împrăștiere și personal a tras cu pistolul în demonstranți.
Focurile de arme automate continuă toată noaptea. Alți 7 morți și alți 98 de răniți.
La orele 10, crainicul lui Deutshe Welle anunță că peste 10.000 de
demonstranți au ocupat centrul orașului și au declarat grevă generală. Prezintă
câteva interviuri cu muncitori de la Optica, AEM, Electro-Timiș, ELBA, Solventul,
Azur și Electromotor care, cu toții erau hotărâți să nu înceapă lucrul și să nu
plece din piață până când Ceaușescu și clica lui nu-și dau demisia așa cum au
făcut ceilalți președinți comuniști din Europa. Generalul Ștefan Gușă comunică
Bucureștiului că demonstrația nu mai poate fi oprită, că orice intervenție
provoacă creșterea urii și a îndârjirii manifestanților de a nu pleca acasă drept
pentru care, la orele 15,30, a ordonat retragerea blindatelor în cazărmi și a
ordonat ca militarii să nu mai facă uz de armă. Spre seară, când știau că încep
focurile de armă, parte din manifestanți s-au adăpostit după cordoanele de
militari. Demonstranții care au apucat să acorde interviuri reporterilor străini spun
că militarii sunt nelămuriți, nu vor să tragă în manifestanți dar nici nu vor să fie
judecați de tribunalele militare că nu și-au îndeplinit misiunea de apărare a
sediului comitetului județean de partid și a celorlalte obiective care le-au fost
încredințate.
– Bunicule, tu crezi că mai poate conduce România după ce au ucis peste
60.000 de persoane? Crezi că va scăpa?
– Robert, în primul rând nu cred că pot fi 60.000. Da, sunt mulți morți și
răniți dar nu este o cifră confirmată oficial. Trebuie să existe o evidență la spitale,
 382

la miliție, la conducerea de partid dar toate astea sunt în mâna lor, a securității
lor. Că sunt 60.000 sau 10.000 sau 1000 tot aia este pentru demonstranți, este
judecată și pusă fapta la stâlpul infamiei istoriei. A tras în popor. A crezut că-i în
anii 50. A crezut că sunt bieții țărani din Vadu Roșca pe care i-a împușcat. A
crezut că populația Timișoarei se sperie și pleacă acasă. Or fi și locuitori care s-
au baricadat sa-și apere familia că este un instinct normal dar acum sunt prea
mulți cei care au prins curaj și nu mai pleacă acasă, stau în piață până pleacă de
la putere toată conducerea comunistă.
– Bunicule Mihai, crezi că vor reuși să-i alunge de la putere?
– Cred Victoria, cred. Dacă armata a retras tehnica în cazărmi de aici
încolo este mai ușor. Vor fi în continuare morți și răniți că și comuniștii au arme în
sediile lor, mai sunt gărzile patriotice care nu știm cum gândesc, mai sunt multe
zile de conflict intern deja declarat și cunoscut de o lume întreagă.
– Copii să nu stați pe străzi, să nu vă duceți în piață mamă că vă omoară
ăștia cu Ceaușescu la spatele lor. Și dacă au milă n-au ce face mamă, vor trage
în voi strângând din dinți să se salveze pe ei.
– Nu bunică Anastasia, nu ne ducem, stăm și așteptăm momentul să iasă
toată lumea și atunci ieșim și noi. Să fim cât mai mulți. Să fim ca în Timișoara.
– La noi la Universitate sunt peste 1000 de studenți gata să iasă în piață și
să strige Jos Ceaușescu!. Sunt liste făcute pe facultăți, pe ani de studiu, pe
grupe, care și cum trebuie să stea și lângă cine, o adevărată organizare militară
așa cum ne-au învățat locotenentele noastre. Să le dea Dumnezeu sănătate că
ne-au învățat să tragem cu pușca, uite, dacă-i cazul, hop și noi, fetele, ce? noi nu?...
– Delia nu-i glumă, trebuie să vă gândiți bine la multe situații. Prima ar fi că
dacă acel cineva care are lista cu voi este prins sau trădează, pușcăria vă
mănâncă. A doua ar fi că dacă ieșiți și nu vă organizați bine veți fi împrăștiați ușor
cu tunurile cu apă și ultima, dacă dă Dumnezeu să reușiți, ce faceți mai departe?
– Domnule profesor, nu știu sigur ce vom face dar știu că dacă poporul va
fi liber să aleagă, el va ști cel mai bine ce să aleagă. Nu cred că va mai alege
vreodată comunismul. Nu știu dacă va mai accepta vreodată să fie conduși de o
analfabetă. Nu știu dacă va trebui să primeze votul pentru cel mai iubit sau votul
pentru cel mai pregătit, nu știu, de ce să vă mint.
– Delia tu chiar crezi că se lasă ăștia duși așa că iese poporul în stradă?
Mie tare mi-e frică că se vor transforma precum cameleonii în noii noștri
conducători după alungarea actualei clici, tare mi-e teamă.
– Și eu am această teamă Victoria dar altă voință imediată decât să mă
manifest împotriva lor nu am.
– Am stat la masă cu toții, am încercat să mai schimbăm subiectul dar ei,
copii, de la Robert la Delia, de la Victoria la Sandu ieșeau numai chemări la
curaj, la revoltă, la dârzenie. Am realizat că istoria României a fost schimbată în
 383

bine, de puține ori în sutele de ani de chin, de elanul tineresc, de studențimea

care s-a vrut întotdeauna în față, să ducă mai departe ceea ce au încercat și nu
au reușit înaintașii lor. Așa am caracterizat mișcarea pornită de Tudor
Vladimirescu la 1821, apoi cea mai mare revoluție din lume a anilor 1848-1849 la
care au participat și au inițiat idealurile ei tinerii conduși de Nicolae Bălcescu.
Revoluția de la 1848 a zguduit lumea, a schimbat viața Europei în bine, a dat
speranță popoarelor că se pot împotrivi marilor imperii. Așa o fi și acum? Istoria
trebuie să se repete, trebuie să se găsească călători care să alunge negura
vremurilor urâte, care să distrugă marele imperiu al comunismului european.

Timișoara 20 decembrie 1989 ora 12,00. Generalul Ștefan Gușă a retras blindatele în
cazărmi.
 384

SOARELE FIRAV DE DECEMBRE ALUNGĂ CU GREU NEGURA

GREA A ISTORIEI

Ziua de 20 decembrie 1989 ne-a dat temeri, ne-a dat speranțe dar ne-a
adus și un noian de întrebări fără răspuns. Posturile de radio străine apreciau că
răsturnarea guvernării comuniste se apropie. Timișorenii s-au strâns de
dimineață cu miile în Piața Operei și strigă cu toată puterea JOS DICTATORUL!,
ARMATA E CU NOI!, EXISTĂ DUMNEZEU! și mai vechile Azi în Timișoara,
mâine-n toată țara! La orele 10 se apreciau a fi peste 25.000 de demonstranți.
Dacă au văzut că militarii lasă masele de demonstranți să treacă
nestingherite, miliția și securitate au părăsit zona și s-au retras în locațiile lor. În
jurul orelor 12, manifestanții s-au urcat pe transportoarele amfibii blindate, au
ridicat steaguri cu stema țării decupată și le-au dat mâncare, cafea și țigări
militarilor din cordoanele de securitate. Acesta a fost momentul când pe Nicolae
Ceaușescu l-au apucat pandaliile și a început să strige la capii armatei că-i va
omorî dacă nu rezolvă situația și nu readuce liniștea comunistă în Timișoara. La
orele 12,30 după cum relatează Emil Hurezeanu, întreaga populație a
îngenunchiat și, în cor cu cei din balconul Operei, au spus rugăciunea Tatăl
Nostru, toți într-un glas, după care unul din cei aflați în balcon a decretat prin
portavoce ”Timișoara – primul oraș liber de comunism al României!” fiind
întâmpinat cu urale și aplauze.
La 14,30 a sosit primul ministru, Constantin Dăscălescu, care a cerut să
stea de vorbă cu reprezentanții manifestației. În urma discuțiilor a reieșit că
demonstranții nu vor ceda, nu vor pleca acasă până când conducerea comunistă
în totalitatea ei nu demisionează, până nu vor fi judecați și condamnați cei care
au ucis oameni nevinovați și nu vor lăsa poporul să aleagă liber calea spre viitor.
Întors mult prea devreme și nervos din Iran unde nu prea a avut sorți de
izbândă, că mai marii iranienilor bănuiau că dibaciul este pe făraș, a izbucnit și a
cerut capetele vinovaților de neputința de a împrăștia mulțimea. A adunat
comitetul executiv și a ordonat înăbușirea în sânge a manifestației. Nu ținea cont
că ungurii, cehii, polonezii, est germanii, bulgarii au înlăturat conducerile
comuniste în mod pașnic, el nu și nu, el este geniul din Carpați și este iubit de
întregul popor, acolo sunt doar câțiva golani agitați de agenturile străine. Știa că
 385

generalul Ștefan Gușă a înțeles gravitatea situației și faptul că istoria se mișcă și

în România dar a insistat să-l numească trădător al idealurilor comuniste și că va
trebui pedepsit cum se cuvine. Ceaușescu, la îndemnul consoartei, îl numește la
conducerea forțelor militare din Timișoara pe generalul Victor Atanasie
Stănculescu care se prezintă la post. Când a văzut cu ochii lui care-i situația, s-a
speriat, s-a dus la spitalul militar și și-a pus un picior în aparat gipsat și a plecat.
La telejurnalul de seară Nicolae Ceaușescu prezintă succint situația de la
Timișoara, îndemnând poporul să ia poziție și să înăbușe demonstrația”
huliganilor care, puși în slujba agenturilor străine, au trecut la acțiuni criminale și
teroriste”. O spunea de parcă aceștia au ucis oameni, parcă ei au tras în popor.
Ce cer ei? Ce a cerut și comuniștii 45 de ani: libertate, democrație, o viață sigură
și pe măsura muncii fiecăruia. Acum acestea nu mai erau deziderate ale
comunistului de tip nou care trebuia să făurească comunismul multilateral
dezvoltat? Nu, ei trebuiau să facă să aibă lumină și căldură în case, mâncare
sănătoasă pe mese și libertatea de exprimare fără îngrădire și fără a cita numai
din prostiile mesianicului iubit conducător? Cum vine acum? Este altă calimeră?
Tot el anunță că mâine, 21 decembrie 1989, va avea loc, în Piața Palatului, un
miting de susținere a cuceririlor revoluționare. Măi să fie? În loc să se izoleze el
se afișează? În loc să se ferească de mulțimea dezlănțuită el o cheamă în piață?
Curaj sau inconștiență? Prostie sau joacă cacealmaua? Cine-l sfătuiește așa
prost?
Timișoara își vedea mai departe de consolidarea relației cu armata, de
cum să se apere împreună pe timpul nopții de tirurile securității și al celor care nu
se voiau dați jos și care au început să facă victime atât din rândurile civililor cât și
al militarilor. Au fost răniți prin împușcare militarii care apărau catedrala și
comitetul de partid. Militarii s-au enervat de situație și s-au hotărât să-i găsească
pe făptași. Nimeni, niciodată nu va povesti cum, ce și cu cine s-a întâmplat atâta
doar că au fost găsite niște corpuri neînsuflețite îmbrăcate în uniforme militare,
de miliție, de securitate sau în simple combinezoane negre. Lupta în
Armaghedon este dură și neiertătoare. Luptele trupelor speciale nu vor fi
niciodată aduse la lumină și nu vor fi judecate de instanțele lumești. Ele rămân
acolo undeva în ”portofoliul președinților”...
La București părea că situația este cu totul alta decât la Timișoara.
Mulțime de pionieri, uteciști și muncitori de pe platformele industriale ale
Bucureștiului s-au adunat în Piața Palatului pentru mitingul de susținere a
regimului comunist și a iubitului conducător în special. Acuze la adresa
huliganilor din Timișoara, planuri de viitor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
mărirea salariilor cu 100 de lei și alte promisiuni ca de fiecare dată dar, în mod
paradoxal, apar primele huiduieli din centrul mulțimii. La 12,06 transmisiunea
televiziunii se întrerupe dar se reia după 2-3 minute. Uimit văd că pancartele pe
 386

care erau scrise sloganurile comuniste au fost înlocuite cu Jos tiranul! sau cu Jos
comunismul!
Au apărut și primele împușcături, primele grenade aruncate. După zgomot
eram sigur că va începe măcelul. Ne gândeam cu toții la nepoții noștri
neastâmpărați că și ei sunt în piață alături de manifestanți. Eram sigur că-i așa.
Transmis în direct de televiziune, evenimentul dă semnalul întregii țări să
se scoale la luptă, să iasă în stradă și să nu se lase până nu-i alungă pe fanaticii
conducători. Clujul, Sibiul, Brașovul, Iașul se ridică spontan și la 12,30 au umplut
piețele centrale, împrejurul sediilor comitetelor județene de partid (Casa Albă
locală cum erau denumite în contrapartidă cu Washingtonul) transformându-se
unii din luptători ai gărzilor patriotice în forțe armate care apără revoluția. O
singură brasardă tricoloră pe brațul stâng îi deosebea pe cei în slujba
președintelui de cei din slujba revoluției...
Centrul Bucureștiului s-a umplut cu sute și mii de oameni. Afluiau de pe
toate marile bulevarde ale capitalei. Elicopterele miliției survolau neîncetat zona
și raportau ierarhic situația afluirii. Nicolae Ceaușescu și camarila au înnebunit.
La 13,30 persoane instruite și pregătite au aruncat petarde și au înțepat femeile
cu fel de fel de obiecte ascuțite provocând panică. Armata a intervenit cu o
autospecială pentru război psihotronic emițând sunete de foarte joasă frecvență
care a speriat mulțimea îndepărtând-o de Palat. Milițiile după ei. S-au retras către
Sala Dalles și au fugit către Intercontinental știind că acolo sunt cazați mai toți
ziariștii și fotoreporterii străini. Se aud împușcături.
Mor și sunt răniți demonstranți. Studenții se baricadează în Universitate și
ajută răniții dimprejur. Între timp pe toate străzile adiacente centrului se foiesc
forțe de ordine care vor să-i prindă în clește pe demonstranți. Mor în continuare
oameni. Zona CC-ului, a Palatului, a Pieții Universității este întărită cu transportoarele
blindate ale armatei și cu cordoane de militari care să împingă mulțimea și să
elibereze locul.
La orele 16,00 un camion al armatei pierde controlul volanului și intră în
demonstranții din dreptul Intercontinentalului. Mor 7 demonstranți și sunt răniți
alții 8. Începând cu ora 18 aproape 2000 de manifestanți ridică o baricadă între ei
și forțele de ordine. Baricada din Piața Universității limita accesul dinspre B-dul
Magheru spre Unirii. Armata încearcă să distrugă baricada cu un TAB. TAB-ul
este incendiat și capturat de demonstranți după ce a lăsat echipajul să-l
părăsească.
Atât le-a trebuit generalilor furioși. Generalul Ioan Hortopan, șeful trupelor
de uscat de atunci dă ordin de tragere împotriva demonstranților. Începând cu
orele 20 încep arestările. Milițienii și militarii scot din mulțime și încătușează
demonstranții care li se păreau a fi mai vocali și mai convingători. Văzând că nu
fac față arestărilor, trec la maltratarea demonstranților pe unde-i prind. Treptele
 387

metroului se umplu cu sânge. Zeci de răniți sunt transportați la spitalul Colțea de

lângă ei. Unii mai grav sunt transportați la Urgențe la Floreasca.
La orele 21,15 au venit acasă Robert cu Delia. Delia avea urme de sânge
pe mâini și pe haine. Tremura.
– Ce ai pățit mamă? De ce ești în starea asta?
– Am scos de pe trotuar și am adăpostit într-o sală de curs o colegă
împușcată. Am pansat-o cât am putut. A pierdut tot sângele și a murit. A rămas
acolo moartă pe o masă. Am acoperit-o cu o draperie de la o fereastră. Săraca,
avea doar 22 de ani! Am fugit de acolo de teamă să nu ne acuze că am omorât-o
noi. Nu mai pot, nu mai pot, mă lasă nervii, nu mai pot...ucigașii! nenorociții!
– Gata mamă, gata, hai să te speli, să-ți dau să te schimbi și să-ți pun
hainele la spălat
– Mamă, te rog fă-ne niște ceai într-un vas mare, de 10 sau 20 de litri să-l
duc la baricadă că sunt morți de frig.
– Te duci înapoi Robert? N-ar trebui acum mamă că acolo-i jale mare. Tu
nu asculți ce spun reporterii din Intercontinental mamă? Nu vezi că-i jale și
pericol? Pe Delia n-o iei în starea asta ai înțeles?
– Am înțeles bunico, am înțeles. Nici eu nu mă duc la baricadă, mă
așteaptă doi colegi la Foișorul de Foc cu ceaiul și dacă am avea și ceva de
mâncare ar fi bine.
– Uite iei și gogoșile acestea cu brânză, și niște clătite, vouă vă fac altele,
du-le lor că le-o fi foame. Să te întorci înapoi Robert că Delia nu-i bine mamă.

București 22 decembrie 1989 Piața Palatului.

 388

– Da bunico, mă întorc dar până atunci ai tu grijă de ea că dacă află taică-

su o omoară cu bătaia că a fost în piață.
– Robert ce știi de Victoria și de Sandu?
– Nu știu nimic bunică Anastasie, ei sunt cu grupul studenților de la
construcții înspre ASE, nu sunt la Universitate, așa știu de la niște colegi care au
prieteni acolo. Ei stau toți la un loc, nu sunt dispersați ca noi în centru.
– Dacă o vezi spune-i că o rog din toată inima să fie atentă și să se
păzească de rele mamă.
– Îi spun bunico, îi spun dacă-i găsesc. Poate este acasă, la Verdi, în
Floreasca la Angela și la Marcela care fac niște turte cu magiun pentru colegii
lor.
Robert a plecat în trombă cu mașina să le ducă ceai și gustări colegilor.
Delia a rămas tremurând și tresărind de spaimă în patul pregătit de Eliza. Eliza a
sta lângă ea să o liniștească cu ceai de tei, cu un distonocalm, cu mâna pe capul
ei cu bucle negre frumos aranjate. A îmbrăcat-o cu hainele ei de odinioară... Ce
frumoasă este mititica! Se gândea cu spaimă să nu treacă și Delia prin ce a
trecut ea. Să nu cunoască acea frică.
Între timp radio Europa Liberă făcea apel la români să oprească măcelul.
Emil Hurezeanu și Neculai Constantin Munteanu continuau să prezinte reportaje
ale agențiilor de presă cu reprezentanți la fața locului. Radio Budapesta, agențiile
Tanjug și TASS, reporteri ai BBC, ai Deutshe Welle prezentau știri de te
înspăimântau. Demonstranți fugăriți de zeci de agenți ai securității, îmbrăcați
civil, care împușcau cu pistoletul în fuga lor femei, bărbați și copii. Tot ei ne spun
că numărul arestaților a trecut de o mie după dubele care-i tot cară la sediile de
miliție sau direct la pușcării. La orele 23,20 ne spun că armata a intrat cu
tancurile în baricadă și au distrus-o alungând demonstranții către Piața Rosetti și
spre Unirii. Nu mai țineau cont pe cine împușcă și pe cine arestează, îi luau la
rând. A urmat o noapte de coșmar. Reporterii spuneau că în piață și-au făcut
apariție automăturători, autostropitori și autotunuri cu apă care spălau sângele de
pe caldarâm. Baia de sânge de la București este cunoscută acum de întreaga
lume. Abia acum nu mai aveau cum să scape comuniștii nici în gaura de șarpe, vor
fi alergați și omorâți acolo unde vor fi prinși, fără milă. N-ai cum să ai milă față de
un ofițer, subofițer sau simplu soldat care-i pune unui copil pistolul la ceafă și-l
împușcă fără nici o reținere. Pentru ei nu mai poate exista iertare. Niciodată. Crima
nu se prescrie. Noaptea a trecut foarte greu printre suspinele și tresăririle Deliei și
grija pentru ceilalți. Robert s-a întors cu Victoria și cu Sandu pe la trei dimineața.
Anastasia era în al nouălea cer că-i bine. A luat-o la trei imediat.
– Fă asta mică, maimuțo, tu crezi că faci ce vrei tu fă? Grija noastră a
bunicilor și a părinților cu-i o lași fă pacoste? Robert maică-ta știe de tine?
 389

– Da bunico, știe că suntem aici la voi. Le-am zis ieri dimineață, că stăm
aici.
– Aha! Care va să zică noi suntem acoperirea voastră hai? Paravan nu?
– Cam așa mamaie, cam așa. Îți place că ești folosită? Bravo, Victoria!
– Taci că pun jordia pe tine acuș. Bine măcar că ești întreagă, restul mai
vedem.
– Ia tăceți să ascultăm ce spune Emil Hurezeanu. Vicențiu a dat radioul la
maximum de se auzea de afară.
Fragment, așa cum a fost citit de Emil Hurezeanu, în seara zilei de 21
decembrie 1989:
Sibiu, 21 decembrie 1989. A început la ora 10.00. 15 mii de demonstranți.
S-a tras doar în doi bărbați și un copil, mortal, în Piața Republicii, apoi focul a
încetat. Este mobilizată numai unitatea 0815 de Securitate de pe Calea Poplăcii,
miliția și securitatea civilă. În cursul zilei au sosit la Sibiu în număr foarte mare
locuitori din orașele Mediaș, Mârșa, Avrig și Cisnădie. Numărul actual la această
oră este de circa 25-30 de mii. Mulțimea este adunată în număr foarte mare în
fața Comitetului județean de partid, în Piața Republicii, centrul civic, Hotel
Continental, magazin Dumbrava și Piața 6 martie. Încă la ora aceasta a nopții se
demonstrează pașnic, cu lumânări în mână și se strigă lozinci: „Armata e cu noi,
poporul!”, „Astăzi nu lucrăm și vă demonstrăm c-o să câștigăm!”; s-a cântat
„Deșteaptă-te române!”, „Jos clanul Ceaușescu!”, „Democrație!”, „Libertate!”.
Peste 50 de persoane au fost ucise joi, în timp ce forțele de securitate
române au deschis focul în cel puțin două orașe împotriva demonstranților care
cereau înlăturarea dictatorului Ceaușescu, se relatează la Budapesta și la
Belgrad. Agenția Tanjug susține că cel puțin 20 de studenți ar fi omorâți la
București de miliția care a deschis focul asupra miilor de demonstranți. Asupra
demonstranților de la București s-a tras și din elicoptere. Radio Budapesta
relatează că 32 de demonstranți au fost uciși la Cluj și că împușcăturile
continuau pe străzi și ieri seara. Sunt mulți morți pe străzile Timișoarei, ale
Bucureștiului și în alte orașe, scrie agenția Tanjug, care continuă, arătând că în
București miliția a deschis focul cu arme automate împotriva demonstranților și
că, din nou, asupra lor s-a tras și din elicoptere, și că mașini blindate au trecut
peste studenți.
Tanjug arată că 20 de tineri au fost uciși încercând să ajute doi oameni
care fuseseră călcați de mașinile blindate în Piața Universității din capitală.
Tanjug scrie că „ordinul a sunat: „Foc!”, au izbucnit împușcăturile și cel puțin 20
de demonstranți au căzut”.
Pe bulevardele centrale din București, jos, în stradă, lângă forțele de
intervenție speciale ale Securității, au putut fi văzute trupuri neînsuflețite de tineri.
Într-o relatare anterioară la televiziunea din Belgrad corespondentul agenției
 390

Tanjug declara: „Ei, studenții, mi-au spus printre lacrimi că pe trotuar sunt 20 de
oameni morți”. El a mai arătat că grupuri de studenți s-au îndreptat spre fabrici
pentru a-i determina pe muncitori să se alăture revoltei anti-Ceaușescu. Ulterior
am primit confirmarea acestei informații, și anume că tinerii și studenții
Bucureștiului sunt deciși să se solidarizeze cu muncitorii Bucureștiului care intră
în aceste prime ore ale dimineții într-o grevă generală, până la capăt. Este o
informație pe care am primit-o prin telefon, de la București.
Agenția Tanjug revine și spune că joi seara studenții ridicau baricade din
lăzi de gunoi în fața Hotelului Intercontinental, în centrul Bucureștiului, și că doar
în această zonă circa cinci mii de demonstranți se adunaseră și strigau: „Armata
e cu noi!”, „Fără violență!”. În ultima propoziție a depeșei Tanjug sunt indicii că
miliția va interveni. De asemenea, la București bat clopotele în toate bisericile
orașului, femeile cu lacrimi în ochi aprind lumânări pe străzi.
Radio Budapesta informează că un număr de persoane au fost ucise în
timpul demonstrației care a avut loc joi seara și la Târgu Mureș. Nu a dat cifre,
dar a menționat că români și etnici maghiari au participat împreună la acțiunea
de protest care a urmat unei greve înregistrate în întreaga zonă, în întregul oraș.
S-au auzit împușcături și au fost victime, spune Radio Budapesta despre
evenimentele de la Târgu Mureș. Un refugiat român intervievat de televiziunea
din Belgrad a spus că a văzut mulți morți la Timișoara, unde, potrivit relatărilor de
până acum, conform ultimului bilanț, ar fi fost ucise circa patru mii de persoane
de către forțele de securitate în timpul demonstrațiilor de sâmbătă și de
duminică. „În Timișoara este groaznic, spune martorul ocular. Oameni morți,
femei, copii morți”.
Și acum, o nouă informație de la Timișoara, o informație pe care v-o
relatăm cu titlul senzațional. Caracterul ei senzațional însă ne face să fim și
relativ circumspecți. O comunicăm așa cum am primit-o. În cursul acestei
dimineți colegul Neculai Constantin Munteanu a fost sunat la telefon. Cineva cu o
voce gâtuită de emoție i-a spus doar atât: „Sunt pe un aeroport într-o misiune,
lângă mine se află o secretară de la Cabinetul doi de partid”. Cabinetul doi de
partid este eșalonul din Comitetul central și din partid condus direct de soția
satrapului de la București, de Elena Ceaușescu. Acesta i-a spus, doar atât:
„Cifrele victimelor înregistrate la Timișoara și ale arestările discutate la Cabinetul
doi de partid în cursul serii de miercuri într-o reuniune de urgență și secretă ale
acestui organism sunt următoarele:”. Le redăm, deci, atenție, sub beneficiul de
inventar, însă nu putem face abstracție în aceste momente de nicio informație.
Deci, iată ce a spus acest individ: „4632 de morți. Repet, este vorba de cifre de la
Timișoara. 4632 de morți, 1282 de răniți în spitale, unii în județe apropiate” – cifra
mi se pare foarte mică – „13.214 arestați și 7.613 condamnați la moarte la
Timișoara”. Cifrele respective ar fi fost discutate într-o ședință cu ușile închise a
 391

Cabinetului doi a comitetului executiv miercuri seara. Cel care ne-a transmis
știrea bineînțeles își păstrează anonimatul.
Cum poate gândi un cetățean roman, întreg la minte într-o atare situație?
Unde-i dorința românilor de a construi comunismul multilateral dezvoltat? Unde-i
unirea lor în jurul marelui conducător? Nu mai este nimic, este doar ură, silă și
dorință de libertate pe de o parte și lupta pentru menținerea la putere de partea
cealaltă, partea înarmată. În continuarea emisiunii, Emil Hurezeanu îi dă cuvântul
medicului Ion Vianu care are din Germania cu o chemare pentru concetățenii
români.
Ion Vianu: De aici, din Europa, repercutate prin radio, strigătele de mânie,
pocnetul puștilor și al armelor automate, liniștea de moarte care le urmează ne
apar deodată în înspăimântătoarea lor realitate. Poporul român a tresărit și
tiranul se clatină. Mâine se va scutura poporul și cel care îl asuprește va cădea
în străfundurile de iad ale istoriei.
După ce a inventat puterea întregului popor prin foamea, frigul și frica
instaurate ca singure principii de guvernământ, Ceaușescu creează democrația
baionetelor, libertatea blindatelor și fericirea elicopterelor de asalt. Copiii, ținând
o lumânare în mână, bunicii dimprejurul lor, muncitorii înfometați devin în logica
barbară a asupritorului teroriști încercați și sunt bătuți fără milă. Răniții mor în
spitale pentru că doctorii nu au cu ce să-i îngrijească, iar părinților și fraților celor
căzuți le este refuzată până și mângâierea de a-i coborî în mormânt.
Inima noastră se încrâncenează de durele la gândul că în chiar această
clipă frații și surorile noastre mor de glontele năvălitorului venit dinăuntrul țării.
Dar în același timp ea se umple de speranța că mâine dreptatea se va întoarce
pe pământul rodnic și nespus de frumos de pe care a fost izgonită și că stă în
puterea românilor să facă o țară dreaptă și puternică, mai mult decât a fost
vreodată. O să fie Crăciunul, cea mai blândă și mângâietoare sărbătoare din
toate câte sunt, ea amintește de nașterea unui prunc în care s-a adunat toată
nădejdea lumii.
Români, uniți-vă în cuget și în simțiri, dar și în faptă, pentru ca această
nădejde să renască, minune încă o dată repetată pe solul patriei. Nu mai e
nevoie să vă spun „Deșteaptă-te române!”. Să știți numai că Europa întreagă,
lumea întreagă așteaptă cu răsuflarea tăiată deznodământul și că rugăciunile
cele mai fierbinți se înalță pentru voi.”
– Ce zici Mihai, mai este cale de întoarcere frate?
– Sunt convins că nu mai este Vicențiu. Gata. Epoca de aur a apus, acum
trebuie să vină epoca adevăratei construcții democratice a unei societăți prea
obosită de muncă, de frică, de foame și de frig. Noi ca noi, suntem la apus, am
prins și zilele frumoase ale anilor 1938, am prins și teroarea legionară, războiul
din est și din vest, opresiunea, pedeapsa că ne-am făcut datoria față de țară,
 392

surghiunul apoi supușenia în fața unor pigmei cu pistolul la tâmpla noastră, pasul
înapoi în fața unor oameni de nimic cu pretenții de academicieni și multe alte
mojicii ce ne-au fost destinate spre intimidare și înjosire. Uneori și lor le-a fost
rușine de ce ne făceau nouă. Unii au recunoscut și s-au dat câțiva pași înapoi.
Alții nu.
– Da mă Mihai dar nu ne-au omorât mă, chiar ne-au întărit în convingerile
noastre și am făcut tot ce am putut spre progres, spre mai bine pentru poporul
român în ciuda urii lor, a comuniștilor înfocați de Victoria socialismului.
– Te-ai gândit Vicențiu că toată această perioadă de noapte comunistă ne
putea transforma copii și nepoții? Te-ai gândit vreodată că dacă nu erau atât de
inteligenți ne puteau considera dușmani și ne-ar fi ocolit?
– Nu lasă Dumnezeu așa ceva măi cumnate. Cum crezi tu că m-aș fi simțit
dacă Robert mă ura? Intram în pământ înainte de vreme mă. Intram în pământ
așa amărât și neînțeles ca nenea Sandu mă, directorul meu arestat pe degeaba
mă. M-a durut așa de mult întâmplarea lui că n-am s-o uit până mor mă. Hai să
ascultăm ce se mai aude prin țară.
Vineri, 22 decembrie 1989, la orele 8 și ceva, copii și nepoții noștri au venit
acasă, înfrigurați, supărați, speriați. Veneau la noi ca într-o oază de siguranță,
într-un balon protector de unde puteau vedea și auzi dar unde să fie în siguranță
Tudor cu Cezara, Mircea cu Claudia, Victoria cu Sandu, Robert, Delia care era
deja în patul din camera de oaspeți. Pe la orele 9,30 a venit și fratele Andrei cu
Ana cu nepoata lor, Maria. Văzând că-i atâta lume, Anastasia s-a dus la Zoe să
taie niște păsări să facă de mâncare. Zoe avea pregătiți tăiței uscați așa cum a
învățat-o pe ea mamaia Smaranda.
La orele 10.51 a început emisiunea la televizor cu imnul de stat ”Trei
culori” Prezentatorul George Marinescu citește cu voce gravă ”Decretul
prezidențial cu privirea la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării”
care, tradus pe limba poporului, toate unitățile militare sunt în stare de alarmă,
sunt interzise toate adunările publice, se interzice circulația grupurilor cu mai mult
de 5 persoane și se interzice circulația persoanelor după ora 23,00 încheind cu
chemarea marelui conducător ca Muncitorii să apere tot ceea ce s-a realizat:
suveranitatea și independența țării! „
Nicolae Ceaușescu anunță că trădătorul Vasile Milea s-a sinucis. Vestea
a creat panică. Panica se va resimți mai mult în armată, acolo unde ofițerii, prin
spiritual lor de castă, nu vor agrea niciodată moartea șefului lor, o vor răzbuna.
Indiferent cum a fost el, a fost șeful lor, omul plecat de la copil de trupă până la
general cu toate școlile și cu toate stagiile efectuate. Niciunul dintre miniștrii
apărării de după 1945 nu se poate compara cu el ca nivel de pregătire.
Programul televiziunii intră într-un format curios, ciudat. Pe fondul
Rapsodiei Române a lui George Enescu, sunt filmați demonstranții de la poarta
 393

televiziunii din Pangratti și personalul carului 4 care se pregătea de emisiune. Ne

așteptam cu toții să se întâmple ceva. Nu știam ce se va întâmpla dar eram într-o
tensiune destul de mare. După ora 12 carul 4 intră în emisie. La o masă din
studiou, actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu iau cuvântul: „Fraților,
mulțumită lui Dumnezeu ne aflăm în studiourile televiziunii” spune Ion Caramitru.
Mulțumește armatei, studenților, oamenilor din jurul său și celorlalte mii și mii de
români și alte naționalități care ne-au adus aici. Trebuie să avem răbdare, am
așteptat 25 de ani, mai putem aștepta câteva minute. Poporul a învins! spune
Mircea Dinescu.
Din acest moment televiziunea română a prezentat încontinuu imagini,
reportaje și interviuri din toate locurile fierbinți din țară. Niciunde nu s-a întâlnit
vreo luare de poziție în apărarea clicii comuniste aflate încă la putere.
Toți voiau Jos călăul! Jos Ceaușescu! Jos analfabeta! Jos comunismul!
Jos dictatorul! Moarte criminalului! Noi suntem poporul, jos cu dictatorul! Nu
plecăm acasă, morții nu ne lasă! Nu ne este frică, Ceaușescu pică! Și noi am fost
soldați și nu am tras în frați!
Tot televiziunea ne prezintă miile și zecile de mii de cetățeni din centrul
Bucureștiului și zecile de coloane care afluiau pe toate marile bulevarde.
Elicopterele survolau în neștire zona centrală și aruncau fluturași cu fel de fel de
chemări pentru populație, unele îi îndemnau să se ducă acasă, altele îi chemau
în centrul capitalei să continue lupta.
La ora 12,06 cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu se îmbarcă în elicopterul
prezidențial aterizat pe acoperișul clădirii și fuguța părăsește Comitetul Central al
PCR pentru totdeauna. Mulțimea din Piața CC ului este în extaz, strigă Libertate!
aruncă căciulile și fularele, se dezlănțuie fiind sigură că ”Dacă ai tăiat capul, ai
ucis sistemul”...
– Gata tată, s-a terminat? Te-ai răcorit de ei?
– Da tată, pot să închid ochii liniștit. Totalitarismul instaurat de familia
Ceaușescu a fost învins. De acum totul va fi numai în mâna și la voința
poporului, atât cât va putea el sau cât va fi lăsat să judece pentru el și pentru
urmașii lui. Fii sigur că vor mai fi reacții și încercări de a readuce sistemul
zdruncinat la locul lui dar nu se mai poate. Dacă nu mai are susținere de la
Kremlin adio cu ei, îi mănâncă capitaliștii hulpavi care stau cu ochii pe petrolul,
pe minereul și pe grânele noastre. Și la ruși sunt mulți care vor să fie ce-au fost
odată, mari bogătași. Așa a fost, așa este și așa va fi de-a pururi. Vom fi iubiți și
doriți atât cât avem ce le da sau cât au ce să ia, cu voia, cu furatul sau cu forța.
– Bunicule te așteptai să-l răstoarne?
– După data de 20, când armata a încetat represiunea în Timișoara, mi-am
zis că-i gata Robert. L-au scăpat din mână, l-au lăsat la mâna poporului agitat de
toate agențiile de presă străine. Și televiziunea a avut un rol aici. Un mare rol.
 394

Zilele care au urmat, știute de toată lumea, au fost zile de groază pentru
popor, pentru armată, pentru toți. Armata apăra revoluția dar noaptea se
transforma în vânătoare de fantome. Cum venea întunericul, cum apăreau
”teroriștii” cu miile, cu zecile de mii, cu mii de avioane care atacau teritoriul
național, cu apa otrăvită, cu bombe amplasate în gurile de metrou, cu fel de fel
de amenințări. Generalul Gușă, șeful Marelui Stat Major, locțiitorul ministrului
apărării ucis cu câteva ore înainte, ordonă, din studioul 5 al televiziunii,
retragerea armatei în cazărmi (Toate unitățile și subunitățile intră în cazărmi. Nu
se deschide foc în niciun fel de situație împotriva oamenilor. Este nevoie de
liniște în toată țara). Să vedem cine mai trage. În spatele lui, bubulii lui Ion Iliescu
și ai lui Nicolae Militaru, instigă televiziunea să ordone armatei să trăgă în plin în
”fantomele” indicate de ei. Prezentatorii televiziunii se adresează soldaților și-i
instigă să folosească armele din dotare fără să mai aștepte ordine de la
comandanții lor. Teodor Brateș: Să intre tancurile și să dărâme clădirile în care
se află acești criminali sau, poporul vă dă acum ordine, nu mai așteptați de la
niște comandanți poate prea limitați de la limitele impuse de dictatură”. Doamne
ferește! Cum să instigi soldatul să folosească arma automată în mulțime? Și în
poligon iei măsuri ca nu cumva să îndrepte arma în altă direcție decât pe direcția
de tragere dar aici, în mulțime? Ucigașilor!
Ordinul generalului nu-i pe placul emanaților transformați acum în noii
conducători ai Frontului Salvării Naționale în frunte cu același comunist notoriu,
Ion Iliescu însoțit de o șleahtă de foști conducători politici și, pe ici colo, câte un
disident, câte un revoluționar și câte un fiteșcine fără importanță pentru ei.
Importantă era păstrarea sinecurei, a privilegiilor și a respectului unanim pentru
că ei sunt călăuzitorii nației... pentru care aveau nevoie de cât mai mulți morți și
răniți. Datorită acestor criminali instigatori, morții revoluției au fost în număr de
129 până să fugă Ceaușescu și 747 după acest moment.
De ce nu sunt judecați pentru instigare la crimă odioșii crainici ai
televiziunii? Fiindcă au executat întocmai ordinele lui Ion Iliescu, Nicolae Militaru
și Voican Voiculescu?
Ușor, ușor, oamenii importanți pentru revoluție sunt scoși din linia întâi,
linie care este imediat ocupată de ideologii comuniști de teapa lui Alexandru
Bârlădeanu, generalul prosovietic Nicolae Militaru, securistul Dumitru Mazilu,
revoluționarii castriști Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif, Adrian Sîrbu, mai tinerii
Cazimir Ionescu, Petre Roman, Ion Caramitru, Dan Hăulică și pentru imagine,
intelectuali ca Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Mircea Dinescu și
alții, un amalgam condus de un mare ideolog comunist, transformat în salvatorul
nației, Silviu Brucan.
În ziua de Crăciun este judecat, condamnat la moarte și executat cuplul
Nicolae și Elena Ceaușescu cu patru capetele de acuzare: Genocid- peste
 395

60.000 de victime (fals); Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni

armate împotriva poporului (adevărat); Subminarea economiei naționale (fals);
Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari
depuse în băncile străine (fals). Evenimentul a produs oroare și dezgust. Am trăit
vreo trei luni de coșmar. Coșmarul venea prin ecranul televizorului. Știri
alarmante, apocaliptice, contradictorii...
Nu trecea oră fără să apară crainicii televiziunii cu știri aberante. Teodor
Brateș, capul răutăților, George Marinescu, Paul Soloc, Victor Ionescu, Nicolae
Melinescu, luau bilețelele primite de la tovarășii conducători ai revoluției și
dădeau citire unor știri aberante: apa potabilă din București, Timișoara, Sibiu și
Brașov a fost otrăvită de teroriști, din vila nu știu care trag teroriștii, pe Șoseaua
Olteniței înaintează o coloană de blindate a teroriștilor, din muntele nu știu care
ies elicoptere înarmate care trag în populație, pe Marea Neagră vine o flotă să
atace Constanța, a trecut de Alexeni o formație de avioane către capitală, să vină
armata să apere televiziunea, castelele de apă, magazinele alimentare, etc,
aberații... La gata, când s-au oprit ultimele focuri de armă, pe la jumătatea lui
februarie 1990, s-au numărat morții și răniții: 1.142 morți, 1.138 răniți și 760 de
persoane suspecte de terorism arestate. Până la 60.000 în Timișoara și sute de
mii în toată țara, unde or fi? De ce până la 25 decembrie 1989 au murit numai
138 și rănit 127 și după executarea lui Ceaușescu au murit peste 1000 și au fost
răniți peste 3000? De ce tovarășe Ion Iliescu? De ce tovarășe general Nicolae
Militaru? De ce tovarășe Gelu Voican Voiculescu? De ce tovarășe general
Stănculescu? De ce tovarășe Petre Roman? De ce dragi tovarăși din cei 760 de
reținuți nu a fost nici unul condamnat? De ce i-ați reținut? Ce vină au avut la
arestare?
Zilele și lunile care au urmat mișcării sociale din decembrie 1989 au fost
pline de evenimente antisociale, antiguvernamentale, antiromânești chiar.
Faptele antiromânești au fost comise planificat și sistematic de clica de
conducători instalați la putere. S-au reînființat și au intrat în activitate fostele
partide istorice, au apărut sute de partide și partiduțe care mai de care mai
departe de ceea ce vrea românul ( cu sorginte de stânga, de dreapta, de centru,
conservatoare, liberale, țărăniste, regaliste, naționaliste, creștine, creștin-democrate,
socialiste, etc.). Se acuză între ele, se bălăcăresc, se fac de toată rușinea dar ei
nu înțeleg asta, dau mai departe cu acuzele mai ceva decât în proverbul ”când
ești mort nu știi, la fel și când ești prost”. Greve de tot felul, mișcări sociale
ațâțate de ideologii politice, răfuieli între demonstranții care acuzau că revoluția a
fost furată de șmecheri și minerii sau muncitorii chemați în număr impresionant
să-i pedepsească pe ”golanii” care duc țara de râpă. O serie de mineriade care
ne-au trimis la coada Europei gata, gata să fim catalogați o țară greu guvernabilă
sau neguvernabilă, o perioadă tulbure pentru români mai ceva decât cea din anii
 396

30 timp în care, guvernanții au scos țara la mezat, au vândut-o bucată cu bucată

în așa fel încât să nu mai poată fi refăcută niciodată, de nici un guvern, forță
politică sau militară. Pământul luat din gospodăriile agricole colective sau de stat
și împărțit în milioane de parcele greu sau imposibil de lucrat mecanizat,
pădurile, pășunile și luciul apelor date și ele foștilor proprietari, urmașilor
acestora dar, preponderent, șmecherilor care au cumpărat cu doi lei drepturile de
moștenire ale acestora. După ce și-au luat bucata de pământ la Suceava,
Rădăuți, Anina sau Făcăieni, șmecherii le-au ”comasat” pe malul Snagovului, la
Predeal, Sinaia, Mamaia sau Bușteni. Vezi că se poate Dorele? Ori nu-ți ajunge?
Vor lua ei și șenale navigabile din Deltă, cabanele de vânătoare ale fostului
partid comunist, taberele de copii de pe țărmul mării și, chiar dacă nu crezi, și
Insula Belina cu Brațul Pavel, la est de Turnu Măgurele. Vor lua tot, nu vor lăsa
nimic, nimic la mana cetățeanului care bagă buletinul de vot în urnă. Ce-i trebuie
lui? El, cetățeanul român postrevoluționar, are datoria de a munci prin toată
Europa și a aduce banii acasă la amărâții care votează. Chiar dacă nu plătește
taxe, reduce din cheltuielile sociale ale statului. Statul va face programe de
dezvoltare ca pe timpul camarilei lui Carol al 2 lea să poată fura și ei, noii
conducători măcar 25% din valoarea fiecărui contract atribuit firmelor
”competente” de casă, chemate să cumpere caietele de sarcini.

Doamne unde m-a adus negura istoriei? De la legionarii din 1939, la

comuniștii din 1950 și la smintiții de astăzi! Iartă-ne Doamne și ne izbăvește
odată! Lasă-ne copiii și nepoții în pace!
– Ia vezi tu nevastă, s-a risipit negura de deasupra noastră?
– Nu bărbate, nu s-a risipit încă, mai trece vreme până atunci.
– Și noi, femeie, noi ce facem?
– Așteptăm să mergem la Domnul bărbate, să-l rugăm pe El s-o
risipească.
– E prea târziu nevastă, negura istoriei ne-a învelit pe toți...
Cu îndemnul să nu uităm că suntem români, că suntem creștini, indiferent
ce timpuri sunt și ce timpuri vin, cu speranța într-o Românie care să ne țină în
poală ca o mamă pe toți, bunici, copii și nepoți, să facem tot ce putem să le ținem
vatra caldă pentru viitor. Poate așa s-o risipi negura rece a istoriei noastre triste
și prea puțin cunoscută.

Cu considerație,
Dumitru Găinușă

Buzău, august 2021.

 397

CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………………………………. 5

ÎN ROMÂNIA ANULUI 1938 ………………………….……………………………... 9
NEGURA ISTORIEI NE ÎMPUȚINEAZĂ SPERANȚA …………………………... 80
ROMÂNIA LA RĂSCRUCEA DINTRE IDEOLOGIILE FASCISTE ȘI COMUNISTE.
OPINIILE DIVERGENTE ALE POLITICIENILOR VREMII NASC MONȘTRI … 118
TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI S-A PRĂVĂLIT PESTE ȚARĂ …………………. 168
GROMOVNICUL (POGROMUL) SOVIETIC NE-A ÎNCUIAT ÎN GULAGUL
BĂRĂGANULUI …………………………………………………………………….. 191
CIZMA SOVIETICĂ A ZDROBIT SPERANȚELE ROMÂNILOR ……………… 218
EUROPA DE EST SCUTURĂ JUGUL SOVIETIC ………………..................... 303
SOARELE FIRAV DE DECEMBRE ALUNGĂ CU GREU NEGURA GREA A
ISTORIEI …………………………………………………………………………… 384
398