DUMITRU GĂINUŞĂ

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE DESTIN şi MANIPULARE

OPINII CONTROVERSATE

Editgraph
2020
 DUMITRU GĂINUŞĂ

ISTORIA ROMÂNILOR
ÎNTRE DESTIN şi MANIPULARE
OPINII CONTROVERSATE

Editgraph
2020
 Foto coperta 1: Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. 23 decembrie 1989.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GĂINUŞĂ, DUMITRU
Istoria românilor între destin şi manipulare: opinii controversate /
Dumitru Găinuşă. - Buzău: Editgraph, 2020
ISBN 978-606-663-878-4

94

Tipărit la Editgraph Buzău

www. editgraph. ro
 Dumitru Găinuşă – un român
care a îndrăznit să scormonească
trecutul, să observe prezentul şi să-şi
formeze propria opinie...
 7

În loc de prefaţă

Citită, trăită şi judecată atent, înţelegem că istoria lumii, de

la cea antică, a evului mediu, modernă şi mai cu seamă cea
contemporană reprezintă în fapt o luptă a opiniilor, a ambiţiilor, a
pretenţiilor cu motivaţii economice, etnice, confesionale sau
ideologice ale unor lideri sociali sau militari, ambiţii din care s-au
născut şi au murit imperii, s-au eliminat ori s-au favorizat naţii şi
popoare după voia şi puterea celor ce i-au finanţat sau i-au
manipulat. La mijloc a fost şi rămâne interesul celor care au
planificat manipularea.
Forţa care a mişcat istoria într-o parte sau în alta, care a
adus în istorie mari împăraţi sau comandanţi de oşti a fost şi va
rămâne în veci opinia colectivă, gloata care a crezut, a luptat şi
a murit în numele şi pentru victoria regelui care i-a trimis în lupă.

„La început a fost cuvântul!”

Opinia personală a unui lider, transformată prin

convingerea celorlalţi în opinie colectivă, are nenumărate valenţe
începând de la puterea de a transforma convingeri de la o minimă
importanţă la idealuri vitale, de la indiferenţă la fanatism, puterea
de a aduna în jurul său mase importante de oameni pe care îi
poate transforma în forţe sociale care să demonstreze şi să ceară
în stradă anumite drepturi sau transformări sociale, în forţe
politice, în partide politice bine organizate care pot lupta electoral
sau, şi mai grav, în forţe militare sau paramilitare care, de la
manifestaţii în stradă, la agresiuni împotriva forţelor de ordine
până la răsturnarea ordinii sociale prin mijloace de forţă, inclusiv
prin război civil transformă lumea în rău sau în bine. Depinde
 8

numai de EL, formatorul de opinie. Să nu-l uităm pe Adolf Hitler

care, din berăria din care promitea şomerilor pâine şi locuri de
muncă bine plătite în anul 1925 a ajuns, după anii de puşcărie,
şeful statului apoi pericolul păcii mondiale. Cum a ajuns până
acolo? Cu ajutorul maselor populare pe care le-a hrănit, le-a
echipat, le-a înarmat, le-a îndoctrinat, le-a promis că vor fi liderii
întregii lumi şi le-a dus până la Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă
unde i-au decimat Katiuşele. Păcat, mare păcat! Cum a ajuns atât
de departe? Prin vot, prin utilizarea opiniei colective alimentate de
o imensă propagandă menită să câştige în plan electoral, social şi
politic aducându-l pe smintit până la culmile cele mai înalte ale
politicii Germaniei – Furer und Reichskanzler – şef al statului şi al
guvernului. Prin minciună şi prin ură neţărmurită, cu banii evreilor
cărora le-a naţionalizat forţat averile, cu banii marilor firme de
medicamente care voiau să câştige piaţa mondială, cu ajutorul lui
Henry Ford care voia să-si dezvolte piaţa de desfacere auto în
Europa hitreristă, cu aplauzele şi cu concursul maselor populare
ajunse la un nazism nefast, a îndepărtat tot ce i-a stat în cale,
inclusiv pe cancelarul Franz von Papen în ianuarie 1933 apoi pe
preşedintele Germaniei, Paul von Hinderburg căruia i-a luat
autoritatea, şi-a însuşit-o şi a decretat dictatura lui, a nebunului,
după care a suprimat toate parlamentele regionale.
Ca dictatorul Francisco Franco în Spania. Ca Benito Amilcare
Andrea Mussolini în Italia. Ca Antonio Salazar în Portugalia ucis de
revoluţia garoafelor. Ca Miklos Horthy în Ungaria.
Îi urmează şi Regele Carol al II-lea în 1938 când suprimă
Parlamentul României şi îşi arogă toate drepturile conducerii
statului împreună cu patriarhul Miron Cristea ca prim ministru,
instalat la 01 februarie 1938. Dictatura Carlistă urmată de
dictatura Antonesciană.
L-am dat exemplu pe Hitler deoarece el este cel ce a
dovedit cu maximă elocvenţă la ce a putut duce puterea opiniei
colective transformate într-o mare forţă militară pusă în slujba
 9

răului. În setea lui de putere mondială. Nici Stalin, nici Mao, nici
Fidel Castro, nici Che Cevara, nici Gheorghe Gheorghiu n-au fost
altfel dar au fost după...
Nu exemplele mă preocupă ci consecinţele nefaste ale
opiniei colective aduse la rang de interes naţional sau de
importanţă vitală pentru popor care calcă totul în picioare,
sacrifică milioane de vieţi pe câmpurile de luptă, bagă alte
milioane în puşcăriile politice, înfometează popoare în interesele
lor meschine (vezi Venezuela anilor 2016-2019) sau iau viaţa
oamenilor nevinovaţi în atentate ale căror scopuri nu prea ai cum
să le crezi. În democraţiile în curs de dezvoltare, opiniile unor
mediocri, aduse la rang de pretenţii politice, aduc un neavenit la
guvernare şi-ţi strică patru ani din viaţă. Un mandat. O etapă din
viaţă pierdută. Poate etapa tinereţii în care trebuia să te dezvolţi.
Sau a bătrâneţii când ai nevoie de linişte.
Grija omenirii de acum încolo ar trebui să se îndrepte spre
demascarea, negarea sau anularea opiniilor unor lideri cu intenţii
vădite de a ajunge la putere pentru bunăstarea lor şi a acoliţilor
lor, respingerea categorică prin vot a partidelor sau a
independenţilor dubioşi, fără istoric, fără a fi dovedit capacitatea şi
destoinicia în arta conducerii înainte de a-şi depune candidatura,
fără a fi dovedit un caracter onest şi angajant. Nu susţin cu orice
preţ meritocraţia. Un mare deştept nu este neapărat şi un lider de
urmat.
Sunt savanţi, sunt somităţi, sunt oameni de o educaţie
erudită şi de o pregătire colosală care nu se vor lideri, nu se vor
conducători, se văd la catedrele lor, în laboratoarele lor, dar se vor
apăraţi de un sistem democratic corect care să le apere identitatea
şi interesele. Am înţeles din 1989 încoace că interesele celor care
asced şi ajung la putere nu concordă sau nu sunt pe deplin în
rezonanţă cu ceea ce ne dorim noi, românii din ţară sau din afara
ţării, că după alegeri ne împărţim în două, în cei care ne-am luat
ţara înapoi şi în cei cărora li s-au luat ţara, în fapt ne împărţim în
 10

cele două mari opinii colective, cu ei sau împotriva lor. Să nu

uităm că ambele tabere sunt partinice şi sunt numai în interesul
lor, al aleşilor.
Cât va mai dura acest calvar al democraţiei furate de
şmecherii care ne mint în campaniile electorale pentru a fi aleşi?
Aleşi care după alegeri îşi construiesc statul lor paralel, din rudele
şi acoliţii lor, care de care mai şmecher, cu ajutorul cărora vor fura
sau vor căpuşa banii contribuabililor sau ai Uniunii Europene cel
puţin un mandat de patru ani.
Va dura până când noi, cei ce dorim binele semenilor şi
copiilor nostri, vom câştiga.
Va dura până când partidele corupţilor vor dispărea din
jocul partidelor parlamentare indiferent dacă sunt de stânga, de
dreapta, de centru, de sus sau de jos.
Va dura până când majoritatea cetăţenilor cu drept de vot vor
conştientiza că în fruntea obştii trebuie aleasă o persoană pregătită
temeinic, cu un istoric nepătat, cu dorinţa şi voinţa de a administra
bine, corect şi în folosul comunităţii averea urbei sau a statului.
Nu sunt istoric, sunt un cetăţean român obişnuit, absolvent
a celor opt clase gimnaziale, patru ani de liceu tehnologic, trei ani
de şcoală militară de ofiţeri de automobile şi cinci ani de facultate
- inginerie mecanică, specializarea maşini şi motoare termice, dar
căruia i-a plăcut, din copilărie, istoria şi geografia. Bunicul din
partea tatălui, Găinuşa P. Ion, născut la 15 februarie 1894 în
Petrăcheşti, comuna Niculeşti, Plasa Slănic, veteran al primului
război mondial, zona Odessa şi cel din partea mamei, Ştefănică T.
Ion, veteran al celui de-al doilea război mondial, în est, culmea,
tot la Odessa, au fost primii mei învăţători de istorie şi geografie
aplicată. Încă din clasele primare, când începusem să pun întrebări
despre cum a fost, primeam în majoritatea cazurilor răspunsuri
prin povestirea unor episoade trăite de ei, în copilăria lor, pe front,
în socialism şi cât au prins din comunism, povestioare din care se
putea extrage o concluzie care era de fapt răspunsul la întrebare.
 11

Bunicii din partea mamei au trăit 20 de ani în zona

Răchitoasa – Giurgeni, Vadu Oii, acolo unde au primit în grijă, i-au
organizat şi învăţat să cultive orez pe deportaţii din zona Deta –
Jimbolia din anii 1951-1953, pe deţinuţii politici plimbaţi prin toate
coloniile de muncă, doar, doar or muri... aşa că... istoria
cunoscută de mine, din fragedă pruncie, este plină de multe
dovezi. Coloniile de muncă forţată din Lunca Dunării şi din tot
Bărăganul unde se întâmplau adevărate atrocităţi în genocidul
organizat şi planificat de comisarii sovietici şi puse în aplicare de
cozile de topor din Carpaţi, pentru toţi cei desemnaţi de ei, călăii,
să populeze gulagul, au dus la distorsionarea imaginii despre
statul de drept în ochii noştri, ai miilor de copii care vedeam,
auzeam şi ţineam minte tot ceea ce îşi povesteau în şoaptă
părinţii, bunicii sau prietenii lor în serile pline de ţânţari când îşi
trăgeau sufletul după o zi de muncă istovitoare. Aveam 10-12
ani... Aveam memoria ca buretele, absorbea tot.
Bunicul a încercat ca şef de fermă, apoi ca primar în
Răchitoasa, să le îmbunătăţească traiul dar a fost admonestat că a
pactizat cu deportaţii şi a fost schimbat imediat. Atunci, acolo, nu
se alegeau primarii, se numeau de la raion. Într-un an au fost
patru primari. Din dorinţa de nu se mai repeta timpurile trăite în
opresiune de mine, de părinţii şi bunicii mei, atrag atenţia
concetăţenilor mei să-şi pregătească corect viitorul în această
democraţie dâmboviţeană care poate aduce pe oricine în fruntea
statului, dintr-o greşeală sau dintr-o magistrală manipulare a unui
partid care se vrea la putere cu orice preţ, chiar cu preţul vânzării
viitorului copiilor noştri prin antamarea de împrumuturi fără noimă.
Numai de noi, de înţelepciunea, de pregătirea, de voinţa şi
de votul nostru depinde viitorul copiilor şi al nepoţilor noştri.
În prezentul volum scriu aşa cum gândesc, cu mintea
omului trecut prin viaţă în regimul comunist al anilor 50-90, dar şi
prin democraţia declarată de după 1989. Scriu aşa cum cred eu că
a fost. Nu am pretenţia că am descoperit adevărul. Este doar
 12

adevărul văzut de mine. Dau numai câteva exemple din

multitudinea lor pentru a se înţelege spiritul momentului respectiv
şi cât de grosolană a fost manipularea.
De aceea rog cititorii să nu creadă că am extras din context
fapte, oameni sau documente istorice ale vremii. Am vrut să
prezint istoria aşa cum se vede ea la Fierbinţi, la Dridu, la Văscăuţi
sau la Poplaca. Am coborât şi la barul din sat să-i ascult pe
Moromeţii locului.
Am urât şi urăsc liderii politici care au adus şi aduc camarila
lor la rangul de conducere a statului. Am urât şi stânga bolşevică
condusă de Ion Iliescu care a încercat să astâmpere dorinţa de
democraţie a poporului cu voinţa de nestrămutat a minerilor
conduşi de luceafărul huilei, Miron Cosma, chemat să-i înveţe
minte pe legionarii şi golanii poporului adunaţi în Piaţa Universităţii
în primăvara anului 1990. I-am urât şi pe ucenicii lui din următorii
treizeci de ani. Mulţi, foarte mulţi ucenici cu pretenţii de a fi aleşi
şi a conduce după bunul lor plac.
Judeţe la stăpân, vorba reporterilor televiziunii ProTv. Nu
crezi că-i adevărat ce vezi şi auzi!
Nu pot crede, chiar dacă sunt format, educat şi convins de
meritele politicii sociale de stânga, care promovează egalitatea
între oameni indiferent de sex, convingere religioasă, politică sau
de altă natură, în oamenii care cu dreapta ne explică dreptatea,
egalitatea şi ne prezic un viitor luminos, iar cu stânga să ne fure
ca Adrian Năstase, ca Viorel Hrebenciuc, ca Elena Udrea, ca Vasile
Blaga, ca Marean Vanghele, ca Darius Vâlcov, ca Radu Mazăre, ca
Miron Mitrea şi ca mulţi alţi primari, miniştri, preşedinţi de consilii
judeţene de sorginte socială, democrată, liberală sau de altă
culoare politică care ne-au devalizat averile naţionale sau le-au
vândut pe nimic companiilor transnaţionale numai să le iasă lor
comisionul de intermediere. Au vândut petrolul, gazele naturale, au
vândut aurul, cuprul, sarea şi toate minereurile din subsolul
românesc. Au vândut uzinele şi furnalele care ne asigurau existenţa
 13

pe piaţa oţelului şi a grâului. Au vândut viitorul copiilor şi nepoţilor

noştri prin împrumuturi nesăbuite la Banca Mondială doar pentru
a-şi da lor foloase necuvenite şi de a-i face pe plac electoratului cu
ajutor social, cu pensii speciale sau cu drepturi băneşti ce le revin
ca revoluţionari constituind de fapt un bazin electoral partizan pe
care se pot baza atunci când vin la vot în timp ce milioane de
români trudesc în ţară, în toată Europa, în America, Canada,
Australia şi prin alte îndepărtate colţuri ale lumii pentru a se realiza
ca familie, a-şi întreţine părinţii sau copiii rămaşi în ţară, români faţă
de care niciun guvernant nu s-a spetit să le asigure nişte condiţii cât
de cât omeneşti dimpotrivă, i-a taxat în orice situaţie. Grija lor, a
cameleonilor politici, este să se mute de la un partid la altul, de la
stânga la dreapta şi invers numai pentru a fi în frunte pe lista
electorală şi a fi reales pentru următorul mandat.
Stimaţi cititori, dacă prefaţa încearcă să definească profilul
meu, paginile viitoare sper să vă convingă să gândiţi pozitiv şi în
spiritul devenirii noastre viitoare ca cetăţeni demni şi egali cu toţi
cetăţenii lumii, indiferent de culoarea pielii, confesiune religioasă
sau crez politic. Alegeţi din toate partidele ce este mai bun. Ce-i
rău daţi la o parte prin vot. Alegeţi OMUL. El este purtătorul
vectorului de viteză care ne va duce mai departe, pe drumul mai
drept, spre un viitor mai bun.
Poate prin voinţa şi acţiunea noastră unitară vom ajunge
acolo unde ne dorim.
Dacă votăm cu mintea.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Cu consideraţie,
Locotenent colonel (r), inginer Dumitru Găinuşă.
14
 15

ISTORIA ROMÂNILOR LA SORŢII ISTORIEI

MARILOR IMPERII

În evoluţia sa, omul a dovedit că şi-a format o opinie despre

lumea care îl înconjoară, şi-a formulat obiectivele (scopurile) şi prin
mijloacele de comunicare din vremea respectivă le-a făcut cunoscute
semenilor săi. În funcţie de câţi adepţi convingea forma un grup, un clan,
o grupare care, organizată pe criteriile imperative ale asigurării condiţiilor
de trai, intra în concurenţă cu celelalte grupuri cu care trebuia să se
întreacă sau să lupte pentru păstrarea domeniului de vânătoare, a sursei
de apă, etc. Tot aşa, prin unirea mai multor grupuri s-au format familii
sau clanuri care le-au eliminat sau asimilat pe celelalte, s-au extins ca
teritorii, s-au organizat şi au ajuns să formeze într-un viitor popoare bine
definite prin limbă, obiceiuri, interese, ulterior credinţă, cultură, etc.
Şi astăzi se formează clanuri (unele interlope) cu scopuri bine
definite altele să se menţină la putere!!!
De puterea opiniilor colective a depins în istoria antică
constituirea unor culturi şi civilizaţii care au scris şi mai scriu încă istoria
lumii pe Tera. Multe din ele controversate şi astăzi.
Tot de atunci am învăţat că opinia poate fi uşor manipulată.
Simpla prezentare trunchiată a unui eveniment sau fenomen social sau
prezentarea tendenţioasă a unor părţi sau episoade din acesta pot
influenţa un bun şi onest cetăţean să-şi renege propriile opinii, să se
culpabilizeze sau chiar să treacă în tabăra adversă la prima ocazie
posibilă. Nu ştie că trece degeaba, că tot aia este şi acolo.
Cum era de aşteptat, condiţiile date de climă, apă, hrană şi alte
resurse naturale trebuincioase au favorizat formarea unor civilizaţii
prospere în zonele fertile ale Globului unde, mai bine hrăniţi, oamenii au
putut gândi şi acţiona mai bine, mai raţional, mai pragmatic, au crescut
mai viguroşi şi mai puternici. Putem aprecia aceste zone fertile ca fiind
pe Tibru, pe Eufrat, pe Nil, pe Gange, pe Fluviul Galben, pe Volga, pe
Dunăre, în zonele limitrofe ale mărilor şi oceanelor, în munţii cu păduri
seculare.
 16

Civilizaţia mesopotaniană a creat, prin unitatea diferenţelor de

opinie şi a fanatismului acestora popoarele summeriene, semite, akkadiene
şi asiriene care au dăinuit, s-au perfecţionat şi au format în timp o opinie
puternică, majoritară şi grandioasă, cea a islamului de astăzi.
Între aceste popoare s-a născut poporul evreu, pe Valea
Iordanului, popor care, nesilit de nimeni şi nerugat de nimeni s-a
autodenumit poporul sfânt pentru caznele la care a fost supus mii de ani
şi pentru care nici în ziua de astăzi, după mai bine de 2.000 de ani după
Iisus Hristos, pericolul de o lua de la început nu a trecut. Au scris Biblia
şi ne-au dat-o nouă. Ei au optat pentru alte cărţi sfinte. Cărţile lor.
Aflaţi acum 8.000 de ani în tribul de sumerieni al lui Avraam
(Abraham), având o opinie diferită de a celorlalte popoare dimprejur, au
plecat în pribegie nomadă prin Mesopotania, Canaan şi Egipt, alegând în
sfârşit să rămână în Canaan alături de localnici. Când au început invaziile
hicsorilor au fugit la anii 1550 îHr în Delta Nilului din Egipt unde Iosif
devenise vizir. S-au stabilit în Avaris. Fiica lui Iosif, Tize, s-a căsătorit cu
faraonul Amenhotep al 3-lea devenind regina Egiptului. Luaţi în robie de
către Ramses al II-lea al Egiptului, au fost puşi la munci grele pentru a
construi piramidele de la Giseh şi templele din Teba, Komok şi Abidos,
depozitele de grâne, drumurile şi podurile ce leagă oraşele între ele şi
alte obiective de infrastructură ale vremii. Eliberaţi din robie, evreii sunt
conduşi de regele Moise spre vechile teritorii de pe Valea Iordanului.
Neînţelegerile dintre generaţii, dintre grupurile care au muncit şi s-au
format în locuri diferite de pe teritoriul vechiului Egipt fac ca drumul să
nu mai aibă sfârşit. Ajung la destinatie după 70 de ani.
Cu o organizare statală slabă, evreii intră sub dominaţia
Babilonului apoi a Egiptului până la anul 1.800 î.e.n. când regele David
apoi fiul său Solomon, organizează administraţia civilă şi construieşte
centru religios şi templul din Ierusalim. După o scurtă perioadă, în care
opiniile au fost constructive, au organizat statul şi au strâns poporul în
jurul centrului religios, a venit regele Roboan, fiul lui Solomon care, cu
gânduri ascunse de mărire şi putere, motivând necesitatea consolidării
statului evreu impune biruri şi restricţii de nesuportat care au generat
formarea unei opinii colective împotriva regelui tiran şi a acoliţilor săi,
opinie ce ajunge la rang de conştiinţă naţională revoluţionară al cărei
apogeu este reprezentat de răscoala populară transformată în război
 17

civil urmat de divizarea statului în regate. O explozie care a pulverizat un

stat. Un exemplu de urmat pentru Imperiul Roman care se destramă în
mod similar dar la scară mai mare. Iudeea, regatul cu capitala la
Ierusalim, capitala culturală a evreilor, se aliază cu Egiptul împotriva lui
Nabucodonosor al Babilonului care, mai puternic, cucereşte Iudeea la
anul 586 îen, distruge Ierusalimul şi-i ia în sclavie pe evrei. Trădarea se
plăteşte scump.
La anul 539 î.e.n. Cirus, regele perşilor, cucereşte Babilonul şi-i
eliberează pe evreii care l-au ajutat, prin acţiuni subversive (sabotaje în
interior), să cucerească cetatea. De atunci evreii n-au uitat niciodată
manierele subversive indiferent pentru cine au luptat sau în folosul cui
s-au pus.
La anul 63 î.e.n. Iudeea a fost cucerită de Legiunea Romană a lui
Pompeius devenind provincie romană sub guvernatorul Pilat din Pont, în
administrarea internă a regelului israelit, Irod.
Istoria Iudeii n-o doresc nimănui. Între arabi şi creştini, între
Iisus Hristos şi Barabas, între a fi respectaţi sau urâţi de vecinii lor, între
a fi consumatori sau generatori de pace, de 2.000 de ani încoace situaţia
lor este tot tulbure. Să-i ajute Dumnezeu să-şi găsească pacea!
Opiniile lor, ale evreilor, au fost sedimentate, editate şi
răspândite uneori cu forţa, tuturor evreilor din întreaga lume, ca o carte
de căpătâi, în operele magnifice mişna (carte de tradiţii, morală, drept şi
ştiinţe agricole) şi halaka (carte de rituri, cultură, drept civil şi penal,
norme morale) sintetizate ulterior în talmud – sinteza opiniilor evreilor
din istoria lor tumultuoasă de peste 2.000 de ani (aşa-zisa lege orală
care completează şi explică Biblia. Biblia nu le-a fost suficientă).
Mare parte din scrierile lor sunt copii fidele ale celor mai scumpe
cărţi de religii ale popoarelor prin care au umblat în pribegiile lor. Ia să
vedem de ce.
Cele şapte zile ale Genezei (în şase a creat lumea şi în a şaptea
s-a odihnit) sunt copii ale celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris
Enuma Elis – mitul Babilonului despre Creaţie;
Grădina Edenului (casa zeilor) se află în Mesopotania, locul în
care se spunea că trăiesc zeii nicidecum în Iudeea.
Pomul Cunoaşterii din Grădina Edenului din care au mâncat mere
Adam şi Eva este un concept sumerian pentru zeiţa lor, Inanna,
nicidecum nu este un concept ebraic;
 18

Povestea lui Cain şi Abel este de fapt copia legendei celor doi
fraţi sumerieni Enlil şi Enki;
Potopul din Biblie este copia fidelă a Potopului din Mesopotania
din epopeea lui Ghilgameş;
Moise nu este evreu, este un bebeluş egiptean părăsit de mama
lui pe apele Nilului, salvat de fiica faraonului care l-a numit Mose (scos
din ape);
Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate de el din Cartea
Egipteană a Morţilor în perioada în care a fost preot la Heliopolis şi unde
a avut acces la toate sursele de informaţii religioase ale egiptenilor;
Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, este copiată
de la egiptenii care practicau de mii de ani această practică deloc
plăcută pentru micuţii băieţi cărora li se aplica supliciul;
Chivotul Legământului în care Moise ar fi aşezat cele zece porunci
divine este copia fidelă a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lumii
din Mesopotania (aceiaşi paznici heruvimi ai secretelor religioase);
Pentateuhul lui Moise (cele cinci cărţi ale Bibliei) nu este meritul
lui. La 16 ianuarie 1948, secretarul Comisiei Biblice de la Vatican, centrul
religios al Lumii, a spus-o clar şi fără tăgadă că documentul nu a fost
scris de un singur autor ci provine din mai multe surse, preponderent din
scrierile preoţilor lui Ezdra care au modificat povestea lui Akhenaton
pentru a se potrivi scopurilor poporului evreu;
Povestea numărului 40. În Mesopotania, numărul 40 era al lui
Enki, achivalentul numelui de Mare Prinţ. În Biblie numărul 40 este cel
mai des folosit – potopul a durat 40 de zile, David şi Solomon au domnit
câte 40 de ani, la 40 de ani Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40
de ani să-şi ia poporul şi a murit după alţi 40 de ani...
Concluzia? Biblia scrisă de evrei nu este Cuvântul lui Dumnezeu,
este o carte scrisă de un grup de oameni pământeni care au încercat şi
au reuşit să formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean.
Departe de noi să zdruncinăm credinţa în Sfânta Treime sau să
minimalizăm importanţa locurilor sfinte. Pe mine mă dezamăgeşte
comportarea lor faţă de noi, ortodocşii, lăcomia şi fariseismul lor.
De aici, din copy paste, istoria lor i-a învăţat să lupte, să
acumuleze, să asceadă la putere, să folosească opiniile altor popoare în
interesul lor, să folosească munca sau prostia altora, să facă uz de
 19

intrigă, să adune bani indiferent daca vinde nasturi sau vise. Care dintre
dumneavoastră vreţi să vă convingeţi mergeţi pănă în ţara sfântă şi
constataţi pe pielea dumneavoastră cât costă un litru de apă potabilă, o
bere, un cârnat cu o felie de păine, un pliculeţ cu 5 grame din nisipul din
prejma mormântului sfânt, un buchet de 33 de lumânări subţiri cât
beţele de chibrit, o cameră la un hotel de două stele sau un parcurs de
cinci kilometri cu un taximetru. La întoarcere veţi aprecia cum se cuvine
traiul din ţara noastră, România, oricât de mic aţi avea salariul. Raportul
preţ / calitate este indubitabil depășit la Ierusalem...
Felul lor de a trăi (numai din marja comercială fără să producă
lucruri) a deranjat în istorie multe naţii culminând cu ura germanilor
fascişti intoxicaţi de propaganda antievreiască, antibolşevică şi
antislavonă a lui Hitler din anii 1935-1944 care au arestat, internat în
lagăre şi ucis aproape şase milioane de evrei din cei peste zece milioane
care trăiau pe teritoriul Europei. Şi noi românii i-am ajutat pe nemţi. Şi
ungurii, şi bulgarii, şi italienii, şi spaniolii, şi cehii, şi slovacii, şi austriecii
au procedat la fel. Odată ajunse sub dictatura fascistă toate ţările
ocupate au purces la îndeplinirea dezideratului nazist de purificare etnică
ordonat şi supravegheat îndeaproape de Adolf Hitler.
Dar niciun popor nu a scăpat de amestecul mai voalat sau mai
incisiv al evreilor.
Din Cyty-ul londonez la străzile evreieşti din Frankfurt, de la
Federal Reserve Bank ce tipăreşte dolarul american cu cele treisprezece
trepte ale piramidei masonice – simbolul familiei Rotchild, stăpâna băncii
menţionate şi a First Naţional Bank of the United States la Rusia
bolşevică a lui Trotzki, alias evreul Leon Bronstein, ginerele evreului
american Schiff care l-a finanţat cu sute de milioane de dolari pentru a
declanşa revoluţia bolşevică din 1917, la papii negri ai Vaticanului din
Ordinul Iezuiţilor înfiinţat de Ignaţiu de Loyola, de origine şi conştiinţă
pur evreiască, nimic şi nimeni nu a scăpat ochiului şi profitului evreilor
interesaţi. Nimeni nu s-ar supăra dacă s-ar trata, negocia, analiza cinstit,
faţă în faţă, dacă n-ar avea intenţii ascunse dar acolo unde au avut
interese importante s-au amestecat fără scrupule. Din surse se
presupune că şi atentatul de la Sarajevo săvârşit de sârbul Gavrilo
Prinkip la 28 iunie 1914 asupra arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-
Ungariei a fost organizat şi finanţat de Leon Trotzki, alias Bronstein cu
 20

intentia de a muta centrul atentiei în partea Serbiei şi Austro-Ungariei

timp în care să se poată realiza marea revoluţie bolşevică în Rusia care
le-a promis în schimb „ţară” milioanelor de evrei din Europa (vezi
Republica Sovietică Socialistă a Evreilor ce se voia creată de Stalin din
teritoriile Galiţiei, Moldovei, Basarabiei, Maramureşului, Bucovinei,
Slovaciei şi parte a Ucrainei – teritorii recomandate de preşedintele SUA,
Woodrow Wilson, încă din anii 1919-1920 cu ocazia Conferinţei de Pace
de la Paris, pentru aşa zisul Israel European). Drept recompensă, în
1928, tătucul Stalin le face cadou evreilor orasul Birabijdan cu toată
regiunea (raionul) din Siberia, graniţă cu China, denumită Regiunea
Autonomă Evreiască, zonă economică şi comercială favorizată de relatiile
cu comercianţii evazionişti chinezi. Mai sus şi mai ascuns de vechiul
drum al mătăsii.
Analizând atent principalele evenimente din istoria Europei,
găsim un catalizator de origine evreiască. Masoneria care, în ascuns,
planifică şi corijează mersul lumii, s-a născut cu mult înainte de Hristos,
din breslele evreieşti, cu opinia sindicatelor de astăzi, purtau ca semne
distinctive şorţuri albe, scurte, din blană de miel, utilizau cifrele 3, 7, 13
şi 33 ca ordine ierarhică, au construit marele templu al lui Solomon ca
centru al atenţiei lor şi au creat în timp fel de fel de organizaţii şi ordine
cu interese specifice vremii: Ordinul Cavalerilor Templieri la anul 1800
împotriva lumii musulmane, Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan, Ordinul
Cavalerilor de Malta apoi, cu interese mai evoluate, Ordinul
Franciscanilor, Ordinul Dominicanilor, ca unelte de bază ale Inchiziţiei.
S-au constituit în timp fel de fel de loji masonice, care mai de
care cu denumiri mai pompoase, toate subordonate unei mari puteri:
puterea înţelepţilor Sionului.
Din masoneria londoneză s-a planificat revoluţia engleză din anul
1640 sau războiul anticatolic din Irlanda. Încă de la înfiinţare, Banca
Naţională a Angliei a fost acaparată de familia de evrei Rotschild care,
ulterior, prin împrumuturi acordate ţărilor care se pregăteau de război a
impus controlul asupra întregii averi a lumii. Toate ţările beligerante erau
datoare băncii lor, a masonilor.
Scopurile Sionului, prezentate în Noul Testament Diabolic, parte a
Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, document aflat în arhivele statului
Bavaria şi la British Museum din Londra, ambele pierdute de poştaşii
 21

Sionului (ucişi pe drum) au ca obiective finale conducerea politică,

economică, monetară, religioasă, culturală şi educaţională a tuturor
popoarelor lumii după interesele sioniştilor prin intermediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite (ONU) care va fi patronul şi binefăcătorul popoarelor.
Poporul care nu acceptă planul (cazul Greciei din iunie 2015) şi va insista
să se conducă singur, va fi pus la punct prin Fondul Monetar
Internaţional şi prin Banca Mondială care îi va tăia resursele şi dacă
cumva se revoltă va fi liniştit de Căştile Albastre instruite să liniştească
populaţiile răsculate. Oare Ceauşescu a fost pe placul sioniştilor când a
plătit datoria externă în anul 1985 şi nu a vrut să se împrumute, să
depindă de ei? Nicidecum. L-au făcut zob. N-au avut pic de milă. Au
înverşunat poporul român împotriva lui de mai era puţin şi-l atârnau în
ţeapă în ziua Crăciunului însângerat din 1989. Împuşcat în ziua naşterii
Domnului! De cine? De cei meniţi să-i apere. De ce? De teama puciştilor
că se întoarce la putere.
Aceste percepte au fost urmărite cu sfinţenie de membrii
ordinului secret al Iluminaţilor Bavarezi pentru realizarea Noii Ordini
Mondiale.
Iluminaţii sionişti, prin lojile engleze, franceze şi germane, au
adus lumii un „cadou monstruos” – socialismul şi comunismul în Europa.
Prin evreul Moses Mordecai Marx Levi, alias Karl Marx şi a prietenului
său, industriaşul german Friedrich Engels, ambii membri al Ligii Celor
Drepţi din Franţa au editat şi difuzat în toată lumea „Manifestul
Comunist” la 14 iunie 1847, înaintea tuturor revolutiilor din ţarile
europene. Acesta a aprins scânteia revoluțiilor în toată Europa.
Tot iluminaţii au plănuit, la 15 august 1871, pe o stradă evreiască
din Frankfurt, cele trei mari războaie mondiale cu scopurile lor:
1. Primul război mondial a avut ca scop distrugerea imperiului
habsburgic, intrarea Rusiei sub controlul Sionului şi folosirea ei ca
sperietoare pentru restul lumii. Cu această ocazie se va crea statul
evreiesc al Europei pe teritoriile României, Poloniei şi Slovaciei. N-a fost
să fie cu statul evreiesc, dar a fost cu o mare comunista atee la est de
noi care, pentru 50 de ani ne-a inundat zdravăn.
2. Al doilea război mondial s-a declanşat prin manipularea
neînţelegerilor dintre naţionaliştii germani şi sioniştii politici şi va avea ca
scop extinderea sferei de influenţă rusească pentru justificarea unirii
 22

eforturilor statelor democratice. Cu această ocazie se va intemeia statul

Israel în Palestina. Și aşa a fost!
3. Al treilea război mondial se va naşte din contradicţiile de
păreri dintre sionişti şi arabii islamici, între atei şi nihilişti şi se va încheia
cu instaurarea credinţei lui Lucifer. Vom trăi şi vom vedea.
Mărturie stă scrisoarea marelui comandor al francmasoneriei
americane, Albert Pike, trimisă la 15 august 1871 politicianului italian
Giusepe Mazzini. Dacă nu toate s-au concretizat aşa cum le-a ursit el,
marele mason de gradul 33, a creat Ku Klux Klan–ul pe teritoriul
american ca o expresie a puterii lor, a albilor, împotriva celorlalţi. Cu
toate relele făcute omenirii, are statuie la loc de cinste în capitala SUA,
Washington D.C. De ce? Poate pentru faptul că se lupta să impună o
nouă religie mondială cu zeul lor, Lucifer? „Lucifer este purtătorul
luminii. Nume straniu şi luminos al celui ce este Spiritul Întunericului!
Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea
sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau suflete egoiste.”
Pare de necrezut dar dacă legăm între ele evenimentele derulate
şi corelăm datele referitoare la motivaţii, la scopuri şi la rezultatele
obţinute, aflăm cu surprindere că iluminaţii, masonii, cavalerii de tot felul
care stau la mâna ovreilor deţinători de bănci şi de putere, s-au încadrat
până acum în limitele jocului planificat de ei, şi-au realizat scopurile
propuse şi le-au adus potentaţilor lumii un plus de putere financiară
necesară acestora pentru influenţarea istoriei viitoare. Dacă cel de-al
treilea război mondial nu s-a declanşat încă, iluminaţii ne-au propus un
joc nou, mult mai periculos decât războiul – criza economică mondială şi
criza confesională a noului islam. Dacă până acum scopul era să nu devii
puternic, să rămâi dependent de băncile Sionului, acum, mai mult ca
oricând, se pune problema existenţei naţiilor – cele aflate la ananghie
vor vinde de bunăvoie Sionului o parte din teritorii. Sionul va vinde
parcele, cât mai micuţe, evreilor lor care vor să fugă din calea focului
luptelor cu arabii palestinieni sau cu sirienii fanatici. Vor vinde mult mai
scump decât au cumpărat chiar dacă sunt semenii lor de neam, de
sânge, de credinţă. La ei contează doar suma la care se face tranzacţia –
marja. Atât. Nu le-ar prinde bine un cartier evreiesc de lux pe Acropole?
Sau niste chibuţuri în insulele Skiros, sau Ciclade sau Penopoles? Ei nu?
Dar la Pașcani sau la Vaslui ce ar avea? N-au loc?
 23

Nu sunt antisemit. Nu am nimic cu evreii care îşi duc traiul ca vai

de ei, ca şi noi, prin toate colţurile lumii, pe acolo pe unde au găsit
slujbe în măsură să-şi crească copiii şi vecini care să-i îngăduie. Şi ei au
fost, sunt şi vor fi victime ale conducătorilor lor, avizi de bani şi de
putere care i-au vândut şi-i vor vinde şi în viitor precum L-a vândut Iuda
pe Domnul nostru Iisus Hristos. Pe câţiva arginţi... Am avut, am şi voi
avea ceva împotriva celor care acţionează contra intereselor popoarelor
lumii sau contra propriilor popoare manipulându-le, dezorientându-le,
sărăcindu-le apoi părasindu-le la greu. Cu ei am ce am. Nu există
unitatea națiunilor fără respectarea drepturilor fiecăreia.
Cum să nu fiu împotriva masonilor care au impus Tratatul de la
Versailles aruncând mărul discordiei, sâmburele unui nou şi atroce
război, prin afectarea graniţelor de veacuri ale Serbiei, Ungariei,
României, Poloniei, Franţei şi Germaniei?
Câtă perfidie! Câtă indiferenţă pentru viaţa popoarelor, câtă grijă
pentru propriile interese!
Istoria ar trebui să ne prezinte evenimentele aşa cum s-au
derulat ele, în ordine cronologică şi tot ea ar trebui să ne dezvăluie şi
cine le-a generat şi cu ce intenţii.
Evenimentele istorice sunt pentru unii capricii ale destinului, iar
pentru alţii sunt roadele unor abile şi discrete manipulări. Măria Sa, Istoria,
nu a auzit de transparenţă? Acest termen uzitat din ce în ce mai des de
conducătorii lumii este obligatoriu numai pentru unii, nu pentru toţi?
Istoria a născut, a dezvoltat şi a desfiinţat imperii, popoare,
culturi şi civilizaţii, crezuri şi idealuri. Ce vedem în urma noastră? Ce
găsim în gropile săpate de arheologi în toate colţurile pământului? Găsim
urmele unor culturi şi civilizaţii grandioase ce dăinuiesc încă.
Cultura persană, care a unit mezii cu perşii, au ajuns un imperiu
sub Darius al lui Ispaspe, au cucerit totul până la sud de Dunăre şi au
dispărut.
Cultura indiană, cu peste 500 de limbi şi dialecte, preponderent
cea ariană, constituită ca putere religioasă încă din anul 540 îen. Când
Siddarta Gautoma a impus tuturora buddhismul cu cele opt căi ale sale:
credinţă, dreptate, hotărâre, cugetare, efortul faptei, al comportării dar
mai ales al meditaţiei yoghine şi al karmei. Și cum trăiesc astăzi? Ca
cerşetorii, vai de ei!
 24

Cultura chineză, cu cele trei opinii religioase distincte:

confucionismul, daoismul şi buddhismul, s-a format trecând peste
diferenţele religioase, prin supremaţia opiniei naţionaliste împotriva
tuturor invaziilor repetate ale hunilor lui Gingis Khan care, la 1215 a
ocupat China de Nord. Dacă tot am ajuns aici aş vrea să explic ce înţeleg
eu din cele trei curente religioase. Confucianismul, creat de părintele
Confucius, Kung Fu – tzi, este o doctrină etică, filozofică şi social-politică
cu un pregnant cult al naturii şi al strămoşilor care acordă un rol
important sacrificiilor, dezvoltă cheful de viaţă în natură şi-l divinizează
pe împăratul Chinei de altădată.
Buddhismul – respinge ideea de Dumnezeu ca Fiinţă Supremă,
acreditează ideea că viaţa este o suferinţă (dukka), că omul este ispitit
de dorinţe (tanha), necesitatea stingerii poftelor omeneşti şi găsirea
metodei de înlăturare a suferinţei care se poate realiza prin dezideratele:
o opinie adecvată, un gând corect, o vorbire corectă, o activitate corectă,
o existenţă corectă, un efort corect, o concentrare corectă, yoghină.
Daoismul acreditează ideea că lumea este guvernată de mai
mulţi zei şi că legătura dintre om, pământ şi cer exprimă cel mai profund
viaţa socială chineză.
Dorinţa de libertate îi determină pe chinezii conduşi de împăratul
Se Huan Ti să înceapă construcţia Marelui Zid Chinezesc, în anul 300, cu
o lungime de 3.000 Km, lat de 10-12 metri şi înalt de 6-10 metri,
construcţie continuată de dinastiile Xia, Shong, Quin, Tang, Song şi
terminată de dinastia Ming în anul 1555, dinastie răsturnată de la putere
de marea răscoală populară care divide statul în popoarele mongole,
chineze, japoneze şi coreene. A fost un pas însemnat al istoriei lumii.
Ce folos după atâta suferinţă că, în epoca modernă, apoi în cea
contemporană dau bieţii chinezi de un necaz şi mai mare – comunismul
habotnic sau maoismul.
Aflată într-o permanentă luptă cu cotropitorii japonezi sau
europeni, armata naţională chineză, un fel de Armată Albă a Rusiei la
1917, condusă de Ciu En Lai, favorizează mişcarea comunistă, inspirată
după revoluţia bolşevică, sperând că va aduna mai mulţi oşteni sub arme
dar, ghinion!
Mişcarea comunistă este condusă de un tânăr revoluţionar, Mao
Tze Dun, născut la 12 septembrie 1893, elev mediocru şi răzvrătit al
 25

liceului pedagogic, al cărui mentor era un profesor propovăduitor a

învăţăturilor lui Lenin şi a cărui fiică era îndrăgostită de tânărul şi
neastâmpăratul învăţăcel. După câţiva ani de instigare la revoltă a
ţăranilor neştiutori de carte, trece în anul 1924 la conducerea unei cete
de ţărani înarmaţi cu care începe lupta împotriva colonialiştilor,
burghezilor şi opozanţilor. Cu cât propaganda era mai mare cu atât şi
bătaia pe care o lua era pe măsură. După ce a pierdut mai bine de 90%
din luptători se retrage în 1935 în munţii din vestul Chinei (spre ruşi)
pentru reorganizare, refacere şi pregătire.
Afemeiat, răzbunător, egoist, lipsit de o educaţie şi pregătire
corespunzătoare, îşi elimină toţi potenţialii concurenţi şi pretendenţi la
conducerea revoluţie dar rămâne mai sărac cu câteva zeci de oameni
buni, pe care se putea conta. I-a convenit mai mult neştiutorii decât o
mână de lideri buni.
Profitând de situaţia critică în care se afla China anului 1936,
când japonezii ajunsese la Pekin, intră în coaliţia naţională formată de
Ciu En Lai cu generalul Cian Hai Și şi beneficiază de o bună echipare,
înarmare şi pregătire din partea consilierilor acestora, fapt benefic
eliberării poporului de sub ocupaţia japoneză. Trupele japoneze sunt
respinse treptat şi, după bombele atomice aruncate de americani la
Nagasachi şi la Hiroşima la 9 şi 11 august 1945, China este eliberată.
Japonezilor nu le mai ardea de război iar chinezii se lăudau că sunt mari
eroi ai unui război pe sfârșite.
În toată perioada războiului Mao profită de toate victoriile
obţinute cărora le atribuie şi dezvoltă un adevărat cult al personalităţii,
ocazie cu care răspândeşte comunismul în armată şi în rândurile
populaţiei din zonele în care acţiona. După eliberarea Chinei a declanşat
războiul civil împotriva naţionaliştilor conduşi de generalul Cian Hai Şi pe
care îl învinge, îl alungă din ţară şi proclamă Republica Populară Chineză
în anul 1949.
Calvarul nu s-a sfârşit, abia a început pentru miliardele de
locuitori ai bordeielor de pe tot întinsul
Chinei. La 01 octombrie 1949 trupele maoiste învingătoare
defilează grandios în Piaţa Tiannamen, aceiaşi piaţă în care, în anul 1989
sunt ucişi, sub şenilele tancurilor mii de cetățeni protestatari sub pretextul
apărării comunismului chinez de cei ce voiau să răstoarne orânduirea.
 26

Convins de puterea lui, Mao trimite trupele „eliberatoare” în

Koreea anului 1950 pentru a ajuta comunismul de la Phenian ameninţat
de duşmanii de clasă de la Seul, război în care au pierit 900.000 de
chinezi în frunte cu fiul lui Mao, avansat la gradul de colonel la frageda
vârstă de 27 de ani (când ofiţerii de elită din armatele moderne ale lumii
abia ajung la gradul de căpitan).
Trebuind să dea satisfacţie ţăranilor care l-au ajutat şi l-au făcut
lider naţional, Mao impune reforma agrară, măsură care duce la
naţionalizarea pământurilor şi bunurilor, la strămutarea cu domicilii
forţate în mlaştinile din sudul Chinei a şaisprezece milioane de chinezi, la
condamnarea şi uciderea a opt milioane de chinezi vinovaţi că au avut
pământ, au avut atelaje sau mici afaceri agricole. Mai rău decât
colhozurile lui Stalin!
Oare de ce aceste acţiuni împotriva firii şi a omenirii seamănă
atât de mult între ele fie că s-au comis în China, în Rusia sau în
România? De unde atâta răutate? De ce se credeau Dumnezei Hitler,
Stalin, Mao, Ana Pauker sau Gheorghiu Dej? De unde atâta expertiză în
mâna lor de needucaţi? De când până când hotărau ei binele în numele
„poporului muncitor”?
Aşa croia Hitler pe hartă o nouă Germanie, mare cât globul,
purificată de evrei, de ţigani sau de slavi, aşa croia Stalin pe hartă
graniţele republicilor sovietice socialiste din marele gulag, aşa croia Mao
pe harta Chinei noile centre industriale, aşa croia Ceauşescu pe harta
României canalele dintre Dunăre şi Marea Neagră, centrele industriale
din oraşele şi localităţile ţării lipsite de resurse de căram cu vapoarele
minereu din Peru şi plimbam vagoanele pe calea ferată pentru bruma de
materii prime pentru uzinele şi fabricile construite la dracu în praznic,
noul centru civic al Bucureştiului, etc., etc.
Ei hotărau în numele Marii Adunări Naţionale care avea un rol de
faţadă, de a aplauda marii conducători. Aşa cum este astăzi rolul
decorativ al consiliilor locale în faţa primarilor atotputernici.
Un exemplu pentru a vă edifica despre cele prezentate mai sus
este dat de nebunul de Mao care, intr-o noapte de nesomn din vara
anului 1952, hotărăşte că duşmanul poporului este reprezentat de
miliardele de vrăbii care mănâncă din recoltă aşa ca ordonă ca pe intreg
teritoriu Chinei să fie împuşcate toate bietele zburătoare. Zis şi făcut.
 27

Chinezii împuşcă toate vrăbiile, le fac tocăniţă şi le mănâncă dar

insectele se înmulţesc exponenţial şi devorează recoltele. Rămân bieţii
chinezi şi fără vrăbii şi fără recolte. În iarna grea dintre 1952 şi 1953
mor înfometaţi peste opt milioane de locuitori ai bordeielor, iar ceilalţi,
mai norocoşi mănâncă ce apucă, coji de copac, câini, pisici şi alţi
şobolani morţi şi ei de foame. Cu toate acestea ei îl venerau pe Mao
care, în anul 1958 face o boacănă şi mai mare. Vrând să-i concureze pe
sovietici la producţia de oţel ordonă ca în fiecare localitate să se
construiască câte un mic furnal în care să se topească toate „fiarele
vechi” şi să se livreze oţel. Pentru aceasta s-a promovat sloganul „În
satul fruntaş se va construi o brutărie”.
Atât le-a trebuit ţăranilor care voiau și ei pâine proaspătă,
aburindă, au adunat tot fierul de prin gospodărie şi cu el la furnal să
ajungă fruntaşi în întrecerea comunistă. Pluguri, grape, sape, furci,
ligheane, castroane, toate la furnal. Oțelul, nealiat cu ceea ce trebuie a
ieşit de o calitate incertă fiind neutilizabil în industria constructoare de
maşini dar plugurile, sapele, furcile s-au dus pe apa sâmbetei. Din lipsa
uneltelor producţia agricolă a fost sub aşteptări şi alte milioane de
suflete au trecut la Domnul murind în chinurile groaznice ale foamei.
Mao realizează eşecul, găseşte vinovaţi printre responsabilii care
administrau localităţile, îi condamnă la moarte prin împuşcare în faţa
locuitorilor şi trimite tot materialul „turnat” sovieticilor care-i dau în
schimb tractoare şi unelte agricole. Oameni buni vorbim de China care în
1953 avea 600 de milioane de locuitori, în 2000 fără un nebun ca Mao la
putere avea un miliard treisute de milioane număr care se menţine şi
astăzi.
În anul 1959 Mao se retrage de la conducerea partidului
comunist chinez şi, din umbră, pregăteşte marea „reformă culturală”
care, la 16 iunie 1966, prin studenţii răzvrătiţi, alungă profesorii din
universităţi, îi închid în închisori şi-i torturează, rivalii lui Mao sunt
condamnaţi pe loc de „tribunalul poporului” şi sunt împuşcaţi iar
preşedintele în funcţie, Li, este omorât în tratamente inumane în
puşcărie. Toate simbolurile naţionale chineze sunt înlocuite cu tablourile
şi lozincile lui Mao, numele străzilor sunt înlocuite cu nume de eroi
comunişti sau cu numele localităţilor în care s-au repurtat victorii. Aşa şi
Ceauşescu: ce Mihai Viteazul, nu-i mai frumos Leontin Sălăjan, ce Ștefan
 28

Cel Mare şi Sfânt? Nu-i mai bine Vasile Roaită sau Doftana, sau Dej? De
ce Nicolae Bălcescu şi nu Nicolae Ceauşescu? Cam aşa s-a întâmplat în
China, în Rusia şi în România. De ce să fie lozinci cu citate din Nicolae
Iorga când sunt mai mobilizatoare cele ale lui Nicolae Ceauşescu?
Nicolae Ceauşescu, uimit de marea revoluţie culturală chineză şi
de personalitatea lui Mao îl găseşte pe tânărul utecist Ion Iliescu şi-l
trimite în anul 1971 în China să se documenteze şi să vină cu un plan
bine definit cum să aplice aceleaşi metode şi în Romănia. Trebuia să
ajungă şi el zeu, ca Mao.
Soarta absolva poporul chinez de maoism la 09 septembrie 1976
când Mao, la 83 de ani, închide ochii, se duce în lumea celor drepţi şi
lasă poporul să aleagă două sisteme economice puternice – comunismul
şi capitalismul la aceiaşi masă, în aceiaşi localitate, bani albi şi bani negri
la aceiaşi bancă bine păzită de reprezentanţii statului care-şi apără
cetăţenii orinde s-ar afla pe Mapamond. A progresat rapid și s-a
distanțat cu mult de statele capitaliste avansate. Multe firme americane
și-au mutat afacerile în sudul Chinei, Germania împortă electronica pe
autoturismele cele mai elevate, Anglia la fel, Franţa a mutat uzina
Peugeot în China, toată Europa este invadată de produsele chinezești de
toate felurile. Unde te uiţi, lângă mărcile de renume stau şi falsurile
chinezeşti.
Cât rău a putut aduce manipularea maoistă! Câte victime, câte
gafe, câtă suferinţă! Câtă moarte! Câtă oroare! Unii din bătrânii chinezi
din Nordul subdezvoltat îl plâng și astăzi că el era singurul care le dădea
un castonaș cu orez pe zi indiferent dacă munceau sau nu dar astăzi nu
le mai dă nimeni degeaba. Ei nu au ajutor social ca majoritatea
românilor noștri. Foamea trebuie să te facă să muncești nicidecum să
lenevești pe banii celorlalți, ai contribuabililor.
Puţin mai la nord, în insulele japoneze, s-a construit o cultură
rigidă, din confruntarea de opinii şi ambiţii translatată permanent pe
câmpul de luptă. Trăiește numai cine învinge...
Clanurile stăpânitoare, cu organizare şi armate proprii, se luptau
permanent pentru putere. La anii 650, clanul Kotok îşi impune puterea şi
prin manipularea opiniilor celorlalte clanuri formează statul central
Yamoto cu capitala la Nara apoi la Tokyo. Ulterior, clanurile Taira, mai
elevate, mai democratice, îşi dispută supremaţia cu clanulrile militariste
 29

Minamoto luptându-se cu armatele de samurai, ajung militariştii

Kamakura la conducerea statului în anul 1186 care conduc statul printr-
un generalisim numit shogun. Citiţi vă rog romanul Shogunul că aveţi ce
învăţa de la japonezii anului 1200- 1500, ani în care civilizația lor era cu
sute de ani înaintea altora.
Glasul poporului japonez este neglijat, se conduce în forţă, cu
răutate, cu tradiţii, cu dogme, cu ochii pe clanuri şi pe avere, cu pedepse
tragice în caz de nesupunere. în anul 1640 sunt expulzaţi toţi europenii
sub pretextul spionajului. Drept urmare Japonia a fost izolată timp de
mai bine de 250 de ani, rămasă în urmă atât social cât şi tehnologic.
Gafe!
Opinia maselor populare se transformă într-un fanatism care îi
obligă pe cetăţeni să lupte şi să moară cu demnitate pentru nobilul pe
care îl slujea. Tradiţia s-a menţinut câteva sute de ani, până prin anii
1950 când, la cinci ani după terminarea războiului, soldaţii japonezi uitaţi
prin insulele Pacificului luptau în continuare pentru împărat şi pentru
ţară. Erau instruiţi să fie kamikaze, să moară detonând grenada în mână
lângă inamic, să intre cu avionul cu bombele acroşate pe grinda de
armare în obiectivul inamicului, să „explodeze” bombele ataşate de corp
când este prins de inamic, etc, etc. un fel de fanatici ai islamului de
astăzi care se sinucid explodând bombe în mijlocul mulţimilor creştine.
Schimbând brusc mentalitatea, japonezii au trecut în forţă la
dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, aplicând cele mai noi cuceriri
ştiinţifice şi, în câţiva ani, au ajuns acolo unde foarte multe naţiuni şi-ar
dori să ajungă, adică cu cel puțin 50 de ani înaintea tuturor celorlalte
popoare.
De unde atâta dorinţă a împăratului Japoniei de a acapara toată
Indochina, China şi tot Pacificul? Cui i-a folosit atâta măcel? Japoniei?
Nicidecum. Germaniei fasciste? Nu. Atunci cui? Nu cumva celor ce i-au
finanţat, ajutat şi mânat în luptă? Cei din umbră? Cei cu scopuri
mondiale bine definite? Cei din ale căror bănci s-au împrumutat şi
învinșii și învingătorii? Adică cei care au câștigat și din câștig și din
pierdere. A dracului socoteală.
Utilizând sintagme agreate de militariştii şi naţionaliştii vechilor
clanuri, împăratul a manipulat opinia propriului popor pentru mărirea sa
şi a armatei sale. Cu ce s-a ales? Cu două monumente funebre Hiroşima
 30

şi Nagasachi. A meritat efortul? A meritat să moară peste 2000 de piloţi

kamikaze la Pearl Harbour când au atacat fără somaţie Statele Unite ale
Americii? A știut el, împăratul Japoniei în ce se bagă? Nu. Nu a știut.
Militarist și habotnic a ascultat de consilierii lui care aveau interese
conturate.
Mai aproape de noi, pe cele şapte coline ale Romei: Quirinal,
Aventin, Coelius, Vimiral, Capitoliu, Palatin şi Esquilin, s-a construit, din
etrusci şi latini, cultura şi civilizaţia romană devenită imperiu, cu
conducere democratică, republicană. Prima structură republicană din
lume.
Cu o bună organizare statală, cu o opinie colectivă ajunsă la
extrem privind mărirea şi puterea lor, cu o armată puternică, numeroasă
(15 legiuni) şi bine instruită, romanii cuceresc Grecia, Corsica,
Macedonia, Tracia, Dacia, popoarele germanice şi britanice şi Nordul
Africii. Animaţi de dorinţa de mărire, bunăstare şi huzur, trec la cucerirea
lumii arabe, se întind mai mult decât pot stăpâni şi pierd, rând pe rând
toate provinciile care le aduceau bogăţii. Pilat din Pont rămâne pivot în
Iudeea.
Cele mai importante atacuri împotriva imperiului au fost cele ale
vizigoţilor în anul 410, ale hunilor în 441, ale vandalilor în 455, ale
gepizilor în 474 şi ale helurilor în 476.
Helurii profită de căderea Romei şi pun bazele stăpânirii
germanice. Marele imperiu a adus lumii un model de organizare statală,
de administrare, de pregătire, înzestrare şi utilizare a armatei, artă,
ştiinţă, rigoare şi civilizaţie. O civilizaţie născută cu sute de ani mai
devreme...
Roma, cea mai puternică cetate a lumii, organizată pe cartiere de
bresle, alimentată cu 11 apeducte, având 11 terme, 856 de băi publice,
8 poduri peste Tibru, 190 de depozite pentru grâu, 254 de mori de
măcinat, 1152 de fântâni, 11 forumuri, 37 de porţi de intrare în cetate, 2
amfiteatre, 36 de arcuri de triumf şi 28 de biblioteci ce au sprijinit şi
favorizat consolidarea opiniilor individuale, de grup, de breaslă şi de
popor. Era cea mai râvnită cetate pentru omenirea acelor timpuri. Era
cea mai aleasă dintre cetățile lumii. Lux, valoare, cultură, putere.
La romani nu avem de a face cu opinii impuse ci cu opinii
formate şi consolidate pe baze liber consimţite ajunse progresiv de la
 31

opinii de grup propagate de oratorii breslelor sau categoriilor sociale la

rangul de voinţă naţională în treburi ce priveau Roma sau Imperiul.
Aceste opinii au creat lideri, eroi sau legende care au menţinut în
parametri optimi sentimentul naţional al soldatului roman oriunde s-ar fi
aflat în lume, soldat care-şi purta cu mândrie uniforma şi îsi menţinea
nealterate limba şi tradiţiile. Cei asimilaţi au fost de multe ori mai
puternici decât cei care i-au asimilat. Mulţi mauri au ajuns conducători
de legiuni romane. Nero.
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituim noi, românii,
născuţi prin asimilarea romanilor de către daci în perioada 85 la 271,
anul retragerii aureliene, asimilare care a dus la o nouă limbă, la noi
obiceiuri, la o nouă organizare statală şi administrare. De limbă nu
suntem siguri nici astăzi.
Cu toate acestea, după 500 de ani de mărire, imperiul s-a
destrămat într-un ritm alert şi a rămas o Italie pentru care i-au trebuit
mulţi ani lui Garibaldi să o aducă în graniţele de astăzi. Puzzle.
Pentru ce au trudit marii împăraţi ai Romei: Marius, Sylia,
Tiberius, Claudius, Nero, Traianus, Domiţian, Romulus, Aurelian şi
Honorius? Pentru ce au luptat cele 15 legiuni romane? Pentru istorie?
Pentru grandoarea Romei? A Alexandriei? A cui? A nimănui? Merci!
Cum s-or simţi astăzi locuitorii Romei când păşesc pe aleile
călcate adinioară de grandioşii împăraţi şi de marii conducători de oşti?
Sau nu-i lasă istoria contemporană când socialiştii anilor 1915 au devenit
fasciştii lui Benito Mossolini din 1919 în fruntea cărora au plecat în marş
asupra Romei, de 1000 de ani liberă şi democratică în mijlocul căreia au
instaurat fascismul pe care l-au menţinut până în 1943, la 03
septembrie, data capitulării în faţa armalelor aliaţilor eliberatori. Tunurile
din Navarone au cedat în faţa aliaţilor? După atâta pregătire şi înarmare
au cedat în 15 zile sau au vrut să cedeze?
Întrebarea care se pune este cum a reuşit un derbedeu fără
căpătâi de care nu s-a legat nici şcoala şi nici o meserie să facă atâta
rău urmaşilor lui Remulus şi Romulus, fiii Lupoaicei?
Si cu ce timpuri i-a bătut Dumnezeu pe bieţii italieni! Mafia,
corupţia la toate nivelele, criza economică, crizele politice în urma cărora
au schimbat şi 3-4 primminiştri într-un an, inflaţia şi alte nenorociri pe
lângă erupţiile Vezuviului. Ce au fost odinioară şi ce sunt acum!!!
 32

Mai aproape de noi, din timpuri îndepărtate s-a format şi a ajuns

un colos marele Imperiu Otoman format la anii 1200, ajungănd la anii
1600 – 1800 să stăpânească Anatolia, Orientul Mijlociu, parte din Africa
de Nord, Balcanii până la Budapesta, Caucazul şi multe alte provincii ale
ţărilor româneşti sau ale Ucrainei sau Rusiei de astăzi. Fondatorul
Imperiului Otoman este Osman I-ul, care instalează capitala la Bursa şi
este urmat de Mehmet al II-lea care în ziua de marți, 29 mai 1453, prin
bătălia de la Kosovopolie cucereşte Constantinopolul, fapt pentru care
este supranumit şi Mehmet al II-lea Cuceritorul, conducătorul care
aduce Imperiul Otoman la rang de mare forţă şi frică pentru Europa.
Odată cu căderea Constantinopolului unde otomanii își mută capitala, s-
a pus capăt Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) an în care
moare şi ultimul împărat al acestuia, Constantin al XI-lea.
Constantinopolul rămâne capitala Imperiului Otoman până în 1922 când
se desființează şi oraşul revine la vechea denumire, Istambul, în anul
1930.
Suleiman Magnificul cucereşte la 1526 Belgradul apoi, prin bătălia
de la Mohacs, Budapesta şi întreaga Ungarie în urma căreia trece
Transilvania, Valahia şi Moldova sub paşalâc turcesc, fără să le
cucerească. La est, Suleiman cucereşte Bagdadul din mâna perşilor şi la
1535 asigură controlul otomanilor în întregul Orient Mijlociu. Poporul îl
numea sultanul întregii lumi ca şi cum cucerise Globul Pământesc. Drept
este că sub Suleiman Magnificul, Imperiul Otoman a cunoscut cea mai
mare mărire, a fost „perioada lor de aur”. Fiul lui, Selim, care şi-a ucis
fratele pentru a pune mâna pe tron, cu tatăl încă în viaţă, un beţiv şi un
incapabil, lasă treburile statului pe mâna sultanei Nurbanu, fostă slugă
din fetele răpite de pe coasta Italiei, dornică să copieze manierele fostei
sale soacre, sultana Hurem şi ea slugă furată de pe teritorii poloneze,
ocupată mai mult cu intrigile şi cu aranjamentele familiale ale fiicelor ei
aduce o pată ruşinoasă marelui imperiu şi o decădere pe măsură.
Perioada tristă a sultanatului celor două foste slugi care erau
preocupate de puterea lor şi nu a imperiului care era măcinat din interior
şi atacat permanent din exterior a contat foarte mult în istorie.
Căderea Imperiului Otoman a început cu războiul Crimeii şi s-a
finalizat cu războiul de independenţă din Balcani din anii 1873-1877 când
imperiul a pierdut majoritatea teritoriilor de la est, vest şi nord.
 33

Turcia independentă de astăzi s-a proclamat prin înlăturarea

ultimului său sultan, Mehmet al VI-lea Vahdettin, la 29 octombrie 1923,
data proclamării Republicii Turcia sub conducerea generalului Mustafa
Kemal Ataturk.
Generalul Mustafa Kemal Ataturk, preşedinte al Republicii Turcia
între anii 1923 – 1938, comandant militar în primul război mondial, aliat
cu Germania fascistă în luptele din Marea Marmara în 1915, pe frontul
din Caucaz în 1917 – 1918 apoi în luptele cu revolta arabă unde a
comandat armata turcă în luptele din Palestina şi Siria, şi-a dovedit pe
deplin calităţile de comandant militar şi om de stat. Mulţi îl comparau cu
feldmareşalul Machensen. Dur, drept, cinstit, ferm, educat, viteaz.
Turcia capitulează în faţa Antantei în octombrie 1918 şi Kemal
Ataturk preia conducerea partidului popular care favoriza politica apărării
acelor zone unde se vorbea limba turcă. Ajuns prin vot popular la
conducerea ţării a impus reformele politice, agrare, educaţionale,
economice şi culturale care au dus la modernizarea şi la democratizarea
Turciei de astăzi. Memoria lui impune şi astăzi respect, statuile şi
tablourile lui stau şi astăzi la loc de cinste în toate instituţiile publice, în
cazărmile armatei şi pe toate navele care străbat lumea. Dacă era în
România lui Ceaușescu nu mai găseai nici o poză cu el pe nicăieri, nici
măcar în manualele de istorie. Cinste şi recunoştinţă unui erou care a
trăit şi a luptat pentru propăşirea patriei sale! Poate şi el a greşit ca şi
mareşalul Ion Antonescu. Poate. Şi el a fost aliatul Germaniei naziste dar
nu a fost trădat de popor cum a fost trădat mareşalul de propriul rege...
Putem să ne îndreptăm atenţia asupra cuceririlor spaniolilor sau
ale portughezilor în teritoriile Americii de Sud şi ale Americii Centrale sau
asupra franţuzilor care au cucerit teritorii de pe coasta de vest a Africii şi
a altor cuceriri engleze, olandeze sau americane prin toate colţurile
lumii, prin Indii, prin Indochina, etc dar nu este cazul. Pentru fiecare din
aceste evenimente s-au scris mii de volume, s-au prezentat milioane de
clişee pe toate posturile de radio, televiziune sau în presa vremii. Ne
interesează toate acestea pentru a şti care este locul şi rolul nostru, al
românilor, în corul mondial, al statelor lumii şi care au fost motivele
schingiuirii istoriei noastre și a noastră ca cetățeni.
Ce ştim despre noi, despre înaintaşii noştri, despre cultura şi
tradiţiile noastre?
 34

Tratatele de istorie sunt studiate cu sârg de studenţii aflaţi în

sesiunea de eczamen. Studiu sumar cât să promoveze anul de studii.
Atât. Altfel n-ar fi posibil să întâlnesc tineri studenţi, aflaţi în practică, care
nu ştiu mai nimic despre poporul român. Minimele cunoştinţe rămase din
anii de studii sunt „îngrămădite” şi „alambicate” în prezentările lor sumare.
Amintiri din clasa şaptea... Secvenţe fără legătură între ele.
Dacă coborâm la cei ce au absolvit opt clase şi au trecut ceva ani
de la terminarea „înaltei şcoli” habar nu au cum s-a format poporul
român, cine a fost şi cine l-a ucis pe Mihai Viteazul, cine a fost Gheorghe
Doja, Nicolae Bălcescu sau Tudor din Vladimiri. Ioc, vorba turcului.
Întreabă-i cine-i Guţă, Florin Salam, Adi Minune, Denisa, Carmen
Şerban, Marius Olandezu sau Vali Vijelie şi te omoară cu cunoştinţele lor
despre manelele care au invadat spaţiul public, despre nevestele sau
amantele lor, despre orice este „foarte important” pentru ei şi irelevant
pentru poporul român. Sioniştii şi-au atins scopul în plan educaţional cu
românii. N-a fost nevoie să-i ferească de izul naţional că oricum s-au
depărtat ei „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” prin lipsa de interes
pentru istoria naţională. Mai important a fost pentru unele din mamele
tinerelor fete să le înveţe cum să „intre” în patul şi în viaţa unor oameni
cu avere, să ajungă modele ca Bianca Drăguşanu sau ca Monica Gabor
nicicum să ajungă femei pe picioarele lor, importante în viaţa socială a
ţării. Nu le-au plăcut modele de referinţă ca doamna profesor doctor
Monica Pop sau ca doamna Lucia Hosu Longin, Norica Nicolai, Renate
Weber, Dana Gârbovan, Gabriela Baltag sau Adriana Soicescu,
judecătoarea din Timiş, Ecaterina Androneascu, Gabriela Firea şi multe
altele. Nu. Mai uşor pui mâna pe avere prin sex şi joc de glezne decât
prin muncă şi educaţie... Carte multă nu se cere...
Am fost neplăcut surprins în discuţiile cu persoane care se
prezentau ca „educate” să aibă atât de puţine cunoştinţe despre istoria
românilor. De ce să nu ştim totul despre noi, despre istoria noastră? Cine
ne opreşte să aflăm cine au fost şi ce au făcut bunicii sau străbunicii noştri?
De ce să nu-i privim în ochi fără vinovăţie şi fără ură pe vecinii
noştri bulgari, sârbi, maghiari, ruşi sau ucrainieni? Nici ei şi nici noi nu
făceam o ţară mai bogată oricât ne-am fi bătut. şi noi şi ei am primit
numai ce ne-au lăsat înaltele cancelarii europene sau înalta poartă
otomană.
 35

În manualele de istorie găsim goluri pe intervale mari de timp.

Unde am fost în această perioadă? La Nisipurile de Aur? La Albena? La
Balaton? La Baku? În Baleare sau în Dominicană? Istoricii ştiu totul dar
n-au avut şi nu au voie să ne spună. De ce? Le este frică că vor fi
interpretate altfel decât doreşte Sionul? Dacă şi Biblia este plină de
exemplele şi numele Sionului, darămite ISTORIA?
Dacă căutăm, găsim informaţiile necesare. În şcoala de ofiţeri am
avut de la cine învăţa. Istorie militară. Ştiţi ce înseamnă? Înseamnă
transpunerea pe hărţi şi în teren a dispunerii oştilor combatante, a
manevrelor şi a acţiunilor de luptă utilizate în apărare, în ofensivă, în
staţionare sau în refacere, unde s-au creat breşele în fronturi şi de ce
unii au trădat şi au trecut de partea inamicului, alţii au abandonat lupta
şi au fugit unde au văzut cu ocii, altora li s-a oprit aprovizionarea şi n-au
mai avut hrană sau muniţii, altii n-au fost destoinici şi n-au ştiut să-şi
conducă subordonaţii în luptă, altii au îngheţat şi au pierit, etc care au
fost urmările militare, sociale şi economice ale acestor victorii sau
înfrângeri, etc. N-a însemnat doar data la care a luptat Mircea Cel Bătrân
sau Stefan Cel Mare şi Sfânt şi dacă a învins sau a fost învins. Înseamna
să ştii cum a pregătit lupta, cum a condus-o, ce manevre şi metode de
luptă a adoptat, de ce resurse umane, materiale şi de teren a beneficiat,
cu ce forţe s-a confruntat (personal, armament, muniţie, tactici de luptă,
etc.) şi care au fost urmările. Ce as a avut pe mânecă, cu ce a fost mai
bun sau mai slab ca inamicul? Dacă a utilizat factorul surpriză, etc.
Istoria militară nu este joacă. N-am învăţat-o doar noi. Au
învăţat-o şi o învaţă încă toţi cadeţii din Saint-Cyr- ul Franţei, Sandhurst-
ul Angliei, West Point–ul SUA, Allgemeine Kriegsschude –ul Germaniei şi
în toate academiile de înalte studii militare din toate statele moderne ale
lumii. De ce? Pentru că din învătămintele trecutului trebuie să modelăm
prezentul pentru a asigura viitorul naţiei. Siguranţa ei. Prosperitatea ei.
Credeţi că am fost acceptaţi în NATO doar pentru că le place
americanilor litoralul românesc? Nu. Un militar bine pregătit ştie să
ocrotească, ştie să aprecieze corect situaţiile tactice. El nu urăşte. El îşi
îndeplineşte misiunea. Ca eroii noștri din Afganistanul anilor 2020.
Ne-au acceptat pentru că ofiţerimea şi trupa armatei române era
pregătită, aşa cum a fost pregătită şi de mareşalul Ion Antonescu în anul
1941 să facă parte dintr-o coaliţie puternică atât că de acestă dată nu
 36

mai suntem de partea celor ce vor să cucerească, suntem de partea

celor care luptă pentru menţinerea păcii mondiale şi a respectării
dreptului fiecărei naţiuni la viaţă.
Fiind membri ai ONU (Organizația Națiunilor Unite înființată la 24
octombrie 1945 care are 193 de state membre care au semnat Carta prin
care se angajează să respecte drepturile omului, dreptul internațional și să
asigure pacea în lume) am fost acceptaţi în NATO (Alianța Tratatului
Atlanticului de Nord înființat la 04 aprilie 1949 la Wasington, având 29 de
state partenere care s-au asociat să lupte pentru pace pe tot globul)
pentru că societatea românească şi-a exprimat dorinţa nebună de a trăi în
democraţia care de mii de ani a guvernat lumea şi a fost sugrumată brutal
de dictatura Carlistă (dictatura lui Carol al II-lea în anul 1938), de
dictarura Antonesciană din septembrie 1940, de dictatura sovietică la 23
august 1944 apoi de dictatura comunistă care a „dăinuit” până la revolta
populară din decembrie 1989. Aşteptam americanii încă din 23 august
1944 când regele Mihai primea medalia Pobeda (victorie) de la sovietici
pentru că a întors armele împotriva foştilor camarazi şi pentru că şi-a
trădat armata şi pe şeful ei... .
Am fost acceptaţi în NATO fiindcă am dovedit că putem fi o
republică parlamentară, cu un stat de drept, cu obiective şi scopuri
clare, un popor menit să facă parte din organizatiile economice
europene şi mondiale fără a fi mai prejos decât celelalte. Aşa corupt, dar
tot ne vrem stat de drept.
Am fost acceptaţi pentru că în fiecare an zeci de ofiţeri români
urmează cursurile academiilor militare americane şi le absolvă cu brio,
zeci de ofiţeri parcurg cursuri de perfecţionare şi excelează.
În facultate m-am împrietenit cu profesorul de istorie. Studiam
cursul de „istoria culturii şi civilizaţiei”. Citisem aproape tot ce a publicat
Ovidiu Drâmba și mare parte din Nicolae Iorga. Da, nu-i nimic deosebit
pentru Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Inginerie
Mecanică, Maşini şi motoare Termice. Asta am făcut şi mi-am susţinut
eczamenul de licenţă în „modernizarea motorului ce echipează
helicopterul IAR-330, Pumma” adică îmbunătăţirea parametrilor consum /
putere. M-a îndrăgit fiindcă a găsit în mine un ofiţer care avea minimum
de cunoştinţe de istorie pentru a putea purta o discuţie pe aceste teme
dar şi pentru că aduceam completări oportune la unele opinii ale domniei
 37

sale. M-a uimit volumul şi calitatea cunoştinţelor domniei sale. A fost

corespondent de război în Vietnam, a fost peste tot în lume acolo unde se
derulau conflicte militare, sociale sau de altă natură, s-a întors cu câteva
„găuri” în piciorul stâng şi în mâna dreaptă dar cu foarte multe „secrete”
care nu se vor da publicităţii niciodată. Nu din cauza că „afectează grav „
starea celor ce vor face cunoştinţă cu ele ci de teamă să nu işte alt
conflict şi mai mare decât cel stins odată. A văzut şi a trăit clipe pe care
nici în cele mai negre coşmaruri nu le poate trăi un om. În calitatea mea
de ofiţer, cu cunoştinţele pe care le aveam despre armele chimice, arme
cu energie dirijată şi psihotronice, războiul electronic, etc. am înţeles că s-
a aflat în multe situaţii pe tărâmul poligoanelor de încercare ale acestora.
Domnia Sa m-a învăţat că dacă pui suflet, dacă crezi că acţiunile tale şi
ale semenilor tăi poți influenţa pozitiv viitorul naţiei, eşti obligat sine die să
acţionezi. Cu acest deziderat m-a convins să dobândesc din zi în zi mai
multe cunoştinţe pe care să le sedimentez la un moment dat şi să le „dau”
mai departe copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor mei spre neuitare, spre a le
desăvârşi convingerea că sunt cetăţeni liberi ai lumii, că sunt oameni în
stare să ducă binele mai departe, că vor fi apărători ai vieţii şi ai dreptăţii
pe Pământ oriunde s-ar afla pe timpul vieții lor.
Am învăţat că istoria se repetă şi că istoria se răzbună pe cei ce
supun voinţei lor alte naţii.
Într-o istorie scurtă, noi, românii, trebuie să ştim că ne-am
născut şi am fost întotdeauna aici, pe teritoriul României de astăzi şi
chiar mai mult de atât, nu ne-am dus peste nimeni, alţii au dat buzna
peste noi, ne-am născut din neamul tracilor care stăpâneau de la Marea
Egee până la Bug (oraşul pe care mareşalul Ion Antonescu îl voia lagărul
de exterminare al ţiganilor şi al evreilor la anii 1942-1943) şi de la sud
de Dunăre până aproape de Balaton.
Geto-dacii, strămoşii noştri, nepoţi ai tracilor, organizaţi în peste
100 de triburi şi ginţi au trăit între Balcani, Tisa şi Marea Neagră
(aproape harta României de astăzi), vecini cu celţii la sud şi la sud-vest
şi cu hunii la vest. Dacii trăiau în Transilvania şi Banatul de astăzi iar
geţii în Oltenia, câmpia Dunării, Moldova şi Dobrogea.
După sute de ani de convieţuire paşnică daco-geţii ajung în anul
600 îen. la o organizare pe patru formaţiuni statale, fiecare cu
organizare, administrare şi monedă proprie.
 38

Ameninţaţi de Darius al Persiei, se unesc şi îl înving la 514 îen şi

se împacă cu grecii care păzeau cu străjnicie Tomisul şi litoralul Mării
Negre.
Tot împreună îl înving pe Zopyrion, trimisul lui Alexandru Cel
Mare, venit cu mare oaste la 326 îen să cucerească Dobrogea de astăzi
şi sudul Olteniei.
Atacurile din est şi din vest se înteţeau. Conduşi de Robobostes,
dacii îi zdrobesc pe celţii care voiau să-şi paşte vitele pe poienile
mănoase ale Banatului şi Crişanei de astăzi, de a pescui pe Mureş şi pe
Târnave. Nu le-a ieşit. Au fost învinşi dar prizonierii lor au preferat să
rămână cu dacii, să fie asimilaţi, să trăiască şi să lupte alături pentru
existenţă. N-au plecat de pe meleagurile noastre.
De câtă toleranţă au dat dovadă înaintaşii noştri, dacii, la anii 350
îen.!
Daco-geţii intuiesc pericolele care se apropie de graniţele lor şi se
grăbesc să se organizeze. Îl aleg rege pe cel mai drept şi cel mai viteaz
desemnat de Sfatul Bătrânilor –Burebista care, la anul 100 îen. făureşte
statul unitar DACIA, cu monedă şi cu administraţie unitară, cu o armată
puternică de peste 200.000 de ostaşi bine echipaţi, instruiţi şi educaţi.
Burebista stăpânea o Dacie de la Marea Neagră la Balcani, la
Slovacia de astăzi, la Nistru, la Tisa, fapt ce deranja foarte tare marele
impereiu roman căruia îi crea nesiguranţă la nord de Dunăre. Eram la
acea vreme al doilea stat din Europa de astăzi ca mărime şi putere
militară.
Pentru a linişti spiritele neastâmpărate, la anul 48 îen. Burebista
îl ajută pe Pompeius în lupta lui împotriva lui Caesar. Mare greşeală a
făcut! Pompeius este învins iar Caesar, ajuns împărat al Romei, trimite
mare oaste să-l pedepsească pe barbar. Nu ştia cu cine se pune.
Barbarul învinge oastea lui Caesar şi-l atenţionează că, la nord de
Dunăre, este un stat bine organizat, bine condus şi bine apărat.
De ce s-or fi înfruntat atâta dacă la anul 44 îen. şi Caesar şi
Burebista sunt asasinaţi mişeleşte, în somn, de către nobilii lor cei mai
apropiaţi?
Ce coincidenţă nefastă! Ce destin! Ce mârşăvie! Ce manipulare!
Dacia nu se destramă după Burebista. Se fortifică, se pregăteşte
de un nou atac, se pregăteşte de ce poate fi mai rău.
 39

Noul rege, Duras, îi pune pe daci la muncă, la instrucţie, la

pregătire pentru apărare. Adună recoltele, fac provizii, pregăteşte
continuu oastea, pregăteşte populaţia pentru o eventuală invazie, le cere
tuturor unitate, muncă şi vitejie.
Bătrân şi cu mare grijă pentru viitorul sfintei sale Dacii, regele
Duras îl pregăteşte pe nepotul său, Decebal, să devină rege.
În anul 85, martie, îl trimite pe Decebal, în fruntea unei armate
bine pregătite în Moesia, la sud de Dunăre unde învinge garnizoana
romană şi-l decapitează pe guvernatorul Sabinus.
Decebal probează în luptă calităţile sale de conducător şi
atenţionează marele imperiu că, la nord de Dunăre, se ridică un alt mare
conducător.
Sfatul Bătrânilor îl confirmă pe Decebal ca rege al dacilor în timp
ce la Roma este instalat, cu mare fast, împăratul Domiţian, care trimite
imediat mare oaste să-l pună la punct pe neobrăzatul barbar care a
jignit onoarea imperiului.
Se întâlnesc la Tapae, la anii 105-106. Romanii vin pe trei coloane
principale de atac. Coloana I-a prin Banat, coloana a II-a prin Orşova-
Valea Cernei- Valea Timişului, Coloana a III-a prin pasul Vâlcan spre
Sarmisegetusa. Romanii au construit, în drumul lor, castre, poduri,
drumuri, viaducte, încet, sigur şi bine. Pas cu pas! Decebal îi aşteaptă şi-i
măcelăreşte. Legiunea V Macedonica – măcelărită, Fuscus, comandantul
Legiunii este ucis, Legiunea VII Gemina Felix este decimată, comandantul
lor este ucis, Legiunea Flavia Felix este dezorganizată, Legiunea I Italica
este şi ea înjumătăţită şi Legiunea XI Claudia divizată în aşa fel încăt nu
mai putea acţiona ca o entitate luptătoare.
Romanii au venit cu 70.000 de soldaţi plus armate din alte
popoare (plătite de romani), în total 150.000 de luptători conduşi de
Iulius Sabinus împotriva a 50.000 de daci. Un raport de 3: 1 în favoarea
invadatorilor. Dacă analizăm buna organizare, pregătirea şi înarmarea,
raportul devenea şi mai mare şi mai periculos. Nobilii s-au speriat că-şi
vor pierde averile. Se gândeau deja la trădare.
În faţa lor, doar Zamolxis, zeul suprem al dacilor şi iscusinţa lor
în luptă îi mai puteau salva.
Decebal rezistă trei ani invaziei romane şi este învins. Neputând
admite sclavia, se sinucide.
 40

Mândria noastră este onorată prin recunoaşterea de către romani

a vitejiei regelui dac şi acordarea locului cuvenit acestuia în vitrina
trofeelor din Columna Traiana din cetatea Romei şi Adamclisi.
Timp de câteva sute de ani teritoriul Daciei Felix este supus unor
reforme de organizare statală şi unei transformări benefice, constructive
şi trainice sub guvernatorii romani Terentius Scauvimius şi Iulius Bassus.
Graniţele erau sigure, organizarea statală era fermă.
Se formează limba română, se costruiesc şi la noi terme, fântâni,
poduri, drumuri, localităţi, mori de cereale, se cultivă, se recoltează, se
nasc copii din familii mixte (el roman şi ea dacă), se constituie
comunităţi, localităţi, fortificaţii. Se conturează trăsăturile unui nou
popor, viteaz şi instruit.
După retragerea Aureliană din provinciile de la nord şi de la sud
de Dunăre poporul român a continuat să se organizeze şi să-şi
consolideze conştiinţa de neam împreună cu romanii rămaşi aici.
Românii preţuiau şi preţuiesc pământul pe care trăiesc. Iubesc
limba şi neamul. Sunt preocupaţi de ceea ce lasă moştenire urmaşilor.
Ţara se organizează şi se modernizează continuu. Apar voievodatele şi
cnezatele. Apar noi şi bravi conducători, Glad, Menumorut, Gelu şi mulţi
alţii ştiuţi sau neştiuţi de istorie dar cu rădăcini în acest pământ
românesc pentru care au luptat, pe care l-au apărat şi pentru care foarte
mulţi şi-au dat viaţa. Pentru El şi pentru Ţară s-a lăsat decapitat
Constantin Brâncoveanu alături de fiii său, pentru el şi pentru ţară s-au
dus şi au luptat românii sub Mircea Cel Bătrân, Mihai Viteazul, Iancu de
Hunedoara, Stefan Cel Mare şi Sfânt şi sub mulţi, mulţi alţi conducători
care au jurat şi şi-au ţinut jurământul faţă de popor şi faţă de graniţele
acestei ţari.
Ștefan Cel Mare a spus „Moldova nu este a mea, nu este a
voastră, este a copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor voştri”. Poate aşa au
spus şi Mircea şi Mihai, şi Vlad, şi Bogdan, şi Alexandru Ioan Cuza, şi Ion
Antonescu dar istoricii n-au consemnat spusele lor. Au fost spuse odată
pentru totdeauna.
Numeroasele invazii, incursiuni şi migraţii barbare pe plaiul
minunat al fostei Dacii, au întărit convingerea românilor de a se apăra cu
orice preţ. Gelu, poreclit Blacul sau Valahul, apără Podişul Transilvaniei
la anii 890 la 904. Glad apără Banatul şi Menumorut apără între Criş şi
 41

Mureş, Litovoi apără Oltenia, Ioan Teleormanul, Seneslau zona

Dîmboviţei, Ilfov, Giurgiu.
Spre exemplificare redau spusele lui Menumorut către solii
principelui maghiar Arpad care-i cerea ţara Bihorului fără luptă:
„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca
un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om
străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut
bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. „
Aşa se unifică, formează şi fortifică cele trei mari provincii
româneşti – Ţara Românească sub Basarab I-ul, Mircea Cel Bătrân, Vlad
Ţepeş, Constantin Brâncoveanu, Ţara Moldovei sub Bogdan I-ul,
Alexandru Cel Bun, Stefan Cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Dimitrie
Cantemir şi Ţara Transilvaniei sub Iancu de Hunedoara. Posada Văii
Prahovei este horarul fiinţării noastre ca Ţara Românească.
Din anii 375 când hunii distrug statul goţilor din Ucraina de astăzi
şi ni s-au aşezat în coastă, liniştea noastră ne-a fost afectată pentru
multe veacuri.
Din călăreţii lui Attila anilor 434-453 care aveau un singur ţel –
acela de a jefui, omorâ şi silui, de a mânca şi bea din truda altora, de a
se crede mai presus de ceilalţi şi de a nu asculta de Dumnezeu, s-au
născut nepoţii lor, popoarele bulgar, ungar, peceneg şi tătar. Toate în
jurul nostru. Toate cu pretenţii de a rupe hălci de pământ de la vecini
dar şi mai mult de la ţara noastră binecuvântată.
Ungurii, originari de pe Volga inferioară, au efectuat 33 de
incursiuni în Europa şi au luat de 33 de ori bătaie până când, în anul
895, Otto I-ul al Germaniei le-a pus capac şi i-a imobilizat în Câmpia
Panoniei, punând capăt marii infiltrări maghiare la răsărit şi la apus de
Balaton.
Le-a lasat lacul Balaton să nu mai caute ieşirea la mare şi să
poată deveni Horthy amiral de apa dulce adică comandantul unei flote
care naviga pe lac nu pe mare sau ocean.
Dorinţa lor nebună de a acapara teritorii oriunde în Europa
(România, Slovacia, Iugoslavia) până şi în Africa de Sud nu le dă pace
nici astăzi, la început de mileniu III. Ei încă trag speranţe deşarte că vor
anula Tratatul de la Trianon şi vor pune mâna pe o provincie bogată,
măcar inima Transilvanie sau ţinutul secuiesc cum îl definesc ei (judetele
 42

Covasna, Harghita şi Mureş) pentru care au pregătit peste 3000 de

indivizi în organizaţii paramilitare cu neobrăzarea de a se pregăti prin
platoul Padiş şi Cheile Galbenei din Apuseni de a defila pe străzile din
Sfântul Ghorghe, de Ziua Ungariei, 15 martie, în fiecare an, începând cu
1991.
Nu-i vede nimeni că au uniforme asemănătoare cu ale husarilor,
că au arme, că nu vor să vorbească româneşte şi o ţin într-una cu
Ungaria Mare a lor până la Cheile Grădiştei... ?
Cine le citeşte istoria le plânge de milă. Se prezintă ca nişte
persecutaţi, ca nişte cetăţeni lipsiţi de drepturile fireşti de a trăi fericiţi
alături de conaţionalii lor din Romania, Slovacia sau Serbia!!!
Fac tot ce pot, pe toate canalele şi prin toate mijloacele ca toţi
copiii lumii să cunoască istoria lor aşa cum vor ei să fie cunoscută nu
cum a fost cu adevărat. Nicidecum nu vor să se mai ştie ce au făcut ei la
Ip şi la Trăsnea în anii 1940-1944 când au tăiat copii nenăscuţi în
pântecele mamelor lor, când au împuşcat sate întregi, au ars case, vite,
biserici, au prădat tot ce au gasit în cale dar ne interzic să le amintim
astăzi acele episoade barbare. Ne cer să fim ecumenici, paşnici,
prietenoşi în timp ce ei ne iau şcolile, bisericile, clădirile de vază din
centrele oraşelor transilvane din simplul motiv că au fost construite de
groful „X” sau „Y” în anul 1700... cu toate că munca a fost a noastră, a
romănilor şi că statul român i-a despăgubit odată cu bani grei.
Ne cer cu impetinenţă să modificăm Constituţia şi să nu ne mai
declarăm stat indivizibil şi unitar, să putem fi tăiaţi în felii, precum tortul
sau pizza şi dacă vom retroceda mai repede partea din centru, cu
garnitura cea mai gustoasă, cum sunt Mureş, Harghita şi Covasna, am fi
şi mai buni, şi mai europeni. Aşa solicita Lazlo Tokes Parlamentului
European în anul de graţie 2014. Instigator fără ruşine.
În anii 1990-1993, simţind ca hienele slăbiciunea statului român,
au intimidat românii stabiliţi în aceste judeţe să plece, să-şi lase casele şi
să se ducă în lumea românească. Au reuşit într-un procent apreciabil.
Cei rămaşi au renunţat să mai arboreze drapelul românesc, nici măcar
de ziua acestuia. Oare nu aşa au procedat sârbii cu musulmanii din
Kosovo? Unde au ajuns? Nicăieri.
Ce folos că serviciile secrete româneşti raportează periodic
situaţia grupărilor de maghiari înarmaţi din cele două judeţe majoritar
 43

maghiare, că nu-i bagă nimeni în seamă, îi lasă să facă impresie că sunt

vigilenţi şi atât. Nu aceasta este preocuparea guvernanţilor de la
Bucureşti. Ei sunt interesaţi doar de unde vine „paraîndărătul”. Atât.
Cum să ajungă la guvernare să poată „împărţi banii europeni” care sunt
din ce în ce mai mulţi, împrumutaţi pe zeci de ani viitori.
În mod similar cu gărzile civile ungureşti s-a nascut şi UCK-ul în
Kosovo de nu l-a putut stăpâni nici căştile albastre ani de zile! Adunaţi,
plătiţi şi instruiţi în însorita Californie a anilor 1989-1991, paramilitariştii
UCK-ului şi-au arogat drepturi de mari comandanţi de oşti, de „lideri
populari” şi au tras în tot ce mişcă până când au fost monitorizaţi şi
desconspiraţi de căştile albastre care i-au înlăturat cu mari eforturi. Este
foarte greu să scoţi din luptă o formaţiune paramilitară protejată.
Cronologic, sunt atestate comitate, voievodate şi conducători de
la anul 1000 incoace. Dovezi că am fost aici? Dovezile sunt atestate mai
jos în succesiunea faptelor.
În anul 1111 este atestat primul comitat din Transilvania –
Bihorul şi primul Principat al Transilvaniei cu Mercuris principe. La 1176
este atestat Leustachius ca voievod al Transilvaniei. La anul 1185
izbucneşte la sud de Dunăre răscoala antibizantină condusă de fraţii
vlahi Petru şi Asan.
În 1211 are loc colonizarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei.
1224 regele Andrei al II-lea al Ungariei acordă privilegiul saşilor în care
este menţionată pădurea românilor şi pecenegilor. 1247 în Diploma
cavalerilor ioaniţi sunt menţionate voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi
cnezatele lui Ioan şi Farcaş. 1277 încercarea eşuată a voievodului Litovoi
de a înlătura sezeranitatea maghiară. 1225 alungarea teutonilor din Ţara
Bârsei. Au stat aici doar 14 ai. 1241 marea invazie tătaro-mongolă.
Simon de Keza, în lucrarea Gesta Hunnorum et Hungarorum, îi
menţionează pe vlahi ca fiind trăitori în Câmpia Pononiei la descălecarea
ungurilor pe aceste meleaguri mănoase. O spune omul lor.
La anul 1330 Basarab I îl înfrânge pe Carol Robert de Anjou,
regele Ungariei, la Posada, fapt ce atestă independenţa Tării Româneşti,
şi află şi ei, pe pielea lor, că Ţara Românească există şi este puternică.
Acolo, la trei kilometri nord de Comarnic, cum urci pe Valea Prahovei
spre Sinaia, la Podul lui Neag, unde nu ai cum să te urci pe stâncile
abrupte, domnitorul Ţării Româneşti i-a pregătit o ambuscadă marelui
 44

Robert că abia, abia a scăpat cu viață. Prin această mare victorie a fost
atestat de fapt și de drept noul stat puternic și viteaz al întemeietorului
Basarab I ul. La 1346 Balica este atestat ca şef al statului Dobrogei iar la
1354 este înlocuit de Dobrotici care obţine titlul de despot. 1359 Nicolae
Alexandru se autodenumeşte singur stăpânitor şi înfiinţează Mitropolia
ortodoxă a Ţării Româneşti, prima instituţie ortodoxă. 1364-1365
descălecatul lui Bogdan înlătură suzeranitatea maghiară şi statul
moldovean se constituie ca entitate de sine statătoare – Moldova. La
1364 Vladislav Vlaicu primeşte ca feude Severinul şi Făgăraşul şi la 1370
înfiinţează Mitropolia de Severin. La 1387 domnul Moldovei, Petru I Muşat
depune jurământul de vasalitate faţă de regele Poloniei şi pune bazele
Mitropoliei Moldovei. Să nu uităm că la acea dată eram vecini la nord cu
polonezii cu care ne-am împăcat bine. în Sobieski şi românii Costache
Negruzzi ne arată cum la anii 1686, pe timpul domniei lui Dimitrie
Cantemir, polonii atacau fără sorţi de izbândă cetatea Neamţului.
1388-1389 moare Ivanco în lupta cu otomanii şi Dobrogea intră
în componenţa Tării Româneşti condusă de Mircea Cel Bătrân.
1392-1394 Roman I desăvârşeşte unificarea teritorială a Moldovei
de la munte pân la mare. 1395 martie Mircea Cel Batran încheie alianţă
cu Ungaria şi cu Polonia împotriva turcilor. La 17 mai 1395 Mircea Cel
Bătrân îl învinge le Baiazid I la Rovine. Marelui conducător i-a dedicat
Mihai Eminescu Scrisoarea a treia. O bucăţică de istorie a Ţării
Româneşti într-o magistrală poezie... Versuri de neuitat pentru toate
generaţiile trecute, prezente şi viitoare:
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: - Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort,
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini. De nu, schimb a ta coroană într-o
ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă
pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
 45

Magnifică prezentarea, magnific elogiul adus marelui domnitor!

La anul 1401 Patriarhia Constantinopolului recunoaşte Mitropolia
Moldovei. În Banat, la anul 1456, Iancu de Hunedoara îl zdrobeşte pe
sultanul Mehmed al II lea la sud de Belgrad.
În 1462 începe campania lui Mehmed împotriva lui Vlad Ţepeş.
La 1453 Sultamul Mehmed al II lea cucereşte Constantinopolul – prima
cedere a Constatinopolului, cetatea de scaun a împăratului bizantin
Constantin al XI-lea care se refugiază spre Muntele Athos unde își dă
ultima suflare.
În anul 1467 Ștefan Cel Mare îl înfrânge la Baia pe regele
Ungariei, Matei Corvin şi la 1475 îi înfrânge pe otomani la Podu Înalt, la
sud de Iași. În anul 1476 este înfrânt de Mehmed al II lea la Războieni.
1484 otomanii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă. 1497 Stefan Cel Mare îi
bate pe polonezi la Codrii Cosminului. În anul 1541 Transilvania devine
principat autonom, sub suzeranitate otomană, prin pașalâcul turcesc de
la Budapesta . Aşa au ajuns turcii la Baia Mare şi unii au rămas acolo.
1593 începutul domniei lui Mihai Viteazul. 20 mai 1595 intră sub
suzeranitatea lui Sigismund Bathory al Ungariei. 23 august 1595 îi înving
pe otomanii lui Sinan Paşa la Călugăreni şi în octombrie la Giurgiu ca la
1597 să încheie pacea cu Inalta Poartă. În 1598 încheie alianţă cu
împăratul Austriei, Rudolf al II lea, Mihai fiind considerat ca apărătorul
Europei de invazia otomană. La 28 octombrie 1599 îi zdrobesc pe unguri
la Şelimbăr şi de aici Mihai Viteazul devine stăpânul Transilvaniei.
În mai 1600 îl alungă de la tron pe Ieremia Movilă şi uneşte
Moldova cu ţara. Prima unire a Ţărilor Române. Prima împlinire a
speranţelor românilor de oriunde. Prima mare dorinţă relizată.
Septembrie 1600 generalul italian de origine albaneză, Greorghe
Giorgio Basta, pus în slujba habsburgilor şi vasal imperial, administrator
al Transilvaniei, îl înfrânge pe Mihai Viteazul la Mirăslău ca la 13 august
1601, cot la cot cu Mihai să-l învingă pe Sigismund Bathory la Gurăslău.
Tot el, mârşavul general Basta trimite călăii la 19 august 1601 să-l
asasineze pe domnul Țării Românești care se afla cantonat în cort, la
sud deTurda (astăzi Aleea Obeliscului, lângă biserica nouă, Mihai Vodă).
Pe troiţa veche, din lemn, sta scris Aici a fost răpus marele
Voievod Mihai Viteazul la 9 august 1601, iar pe Obeliscul ridicat în anul
1977, înalt de 1601 centimetri (anul morţii) stă scris Aici odihneşte Mihai
 46

Viteazul (1593-1601) Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată

Ţara Moldovei sub care sunt trecute luptele eroice de la Nicopole,
Sadova, Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău, Gurăslău.
În anul 1995, aflându-mă în misiune la Baza 71 Aeriană din Luna
(Câmpia Turzii), m-am dus într-o dupăamiază la mormântul domnitorului.
Obeliscul şi zona împrejmuitoare neîntreţinute, iarbă şi alte buruieni
năpădeau locul... Am aprins o lumânare la baza obeliscului dar mi-a fost
teamă să nu bată vântul şi să aprindă iarba. Am stat şi am meditat vreo
zece minute, am stins lumânarea şi am plecat Oare atât am decăzut?
Atâta lipsă de respect pentru istoria noastră, a românilor? Când pronunţi
Mihai Viteazul, pentru noi, românii, este la fel cum ai pronunţa un nume
de sfânt de mare însemnătate! Ştefan Cel Mare şi Sfânt! şi noi, epigonii,
ce facem? Lăsăm istoria în bălării? În 1977 un sculptor s-a zbătut să facă
un obelisc frumos. Pentru cine? Pentru el? Nu. Pentru noi.
Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Constantin
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, domni şi conducători de oşti care
dovedesc prin fapte că noi, românii, am fost aici dintotdeauna, nu am
migrat de nicăieri, şi n-am plecat niciunde, că toate pietrele, uneltele,
ruinele vorbesc numai de noi de la marea cea mare, în susul Dunării
pană la Tisa şi pe firul ei pănă la Nistru şi înapoi la mare. Dimitrie
Cantemir, cărturarul atotcunoscător, subliniază cu litere mari originea
latină a românilor.
Perenitatea noastră, sorgintea noastră romană nu trebuie
dovedită, trebuie luată doar ca atare. Poate în prezentarea de mai sus
sunt foarte multe date ce nu pot fi memorate, ideea este că am fost
întotdeauna aici, în România de astăzi. Aici ne-am născut, am crescut,
am muncit, am luptat, am murit şi ne-am îngropat morții. Cu trupurile
noastre s-a hrănit pământul mănos al câmpiilor noastre. Unde te uiți, la
stânga, la dreapta, dai de miile de cruci ortodoxe ale românilor.
Revenind la ale noastre, după domnia lui Dimitrie Cantemir încep
domniile fanariote, domni numiţi de Înalta Poartă Otomană din răndul
unor boieri sau dregători din Fanarul Constantinopolului (un fel de
Ferentari antic al Bucureştiului). Domni care nu aveau nimic cu țara
aveau doar lăcomia.
Cele 40 de domnii fanariote în Ţara Românească şi 36 în Ţara
Moldovei aduc un secol de instabilitate politică, de fiscalitate excesivă,
 47

de corupţie dar şi de modernizare a orânduirii prin reformele economice

şi sociale aduse de Codul lui Callimachi din 1817 în Moldova şi de Codul
Caragea din 1818 în Ţara Românească, ambele având ca scop
integrarea spaţiului românesc în marele spaţiu otoman (pe atunci nu
erau Coduri Fiscale). N-a prea ieşit... Domnitorul fanariot se considera
monarh absolut pentru popor dar era de fapt un funcţionar de rang înalt
al Porţii Otomane care se voia mai bogat, mai puternic, mai iubit de cei
ce-l numeau în post. Domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a fost
numit de şase ori domn al Ţarii Româneşti şi de patru ori domn al
Moldovei. De ce a fost uns domn? Fiindcă a trimis peşchesul turcilor la
timp şi în cantităţile convenite, că n-a avut răscoale, revolte sau alte
mişcări sociale care să-i ceară să plece şi pentru că a făcut ceva şi
pentru români – a ţinut să aducă o ordine în comerţ şi în administraţie.
Să nu uităm că au venit cu mâna goală, s-au instalat domnitori și și-au
făcut averi nesăbuite, aici în țara noastră, din munca şi sudoarea
noastră.
Domnitorii fanarioţi de origine greacă: Mavrocordat, Ipsilanti,
Moruza, Caragea, Şuţu, Hangeri, Rosetti au fost mai tehnocraţi, mai
departe de popor. Domnitorii români din familiile Callimachi sau Racoviţă
au fost mai vocali, mai simţiţi de popor iar domitorul Ghica, de origine
albaneză a dovedit în numeroase ocazii un mare curaj în negocierile cu
reprezentanţii fiscului otoman.
Perioada domniilor fanariote este oprită prin revolta populară
iniţiată de mişcarea eteristă condusă de Tudor Vladimirescu, un patriot
cu vederi reformiste, după unii un reprezentant al masonilor, după mine
un român care a dovedit mult curaj şi mult patriotism, care reuşeşte în
anul 1821 să instaureze un guvern revoluţionar, patriot, cu speranţe
mari pentru popor.
Cu tot patriotismul zecilor de mii de români, trădarea boierilor
vânduţi străinătăţii a învins, a readus tirania la putere şi l-au ucis pe
Tudor. Uşor, fără zarvă, fără regret. Mişeleşte! Acuzat de înţelegere cu
otomanii este arestat de căpitanii lui care nu-i suportau autoritatea şi
dus la Târgovişte unde Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste
din Moldova, îl ucide tăindu-l în bucăţi cu sabia după care îl aruncă într-o
fântână. Cine a câştigat? Manipularea. Intriga. Mârşăvia. Lăcomia. Ce a
mai rămas din Proclamaţia de la Padeş? Nimic. Nici măcar speranţa.
 48

Poporul a vazut că se poate răsturna tirania. Timp de două

săptămâni a trăit cu speranţa că viaţa lor se va schimba în bine. Învătăm
ceva din răscoalele franceze. Ştiau şi ei, cum ştim şi noi că binele nu
durează. Durerea durează. După o perioadă scurtă de relaxare vine
greul, vin birurile, vine viclenia masonilor, a fanarioţilor, a carliştilor, a
comuniştilor, a băsiştilor, a johaniștilor și... câţi vor mai fi cei care vor
chinui, fura şi silui acest popor... Pedepsească-i istoria să-i pedepsească!
După două săptămâni de speranţă au urmat, după uciderea lui
Tudor, 27 de ani de chinuri, de biruri, de taxe de fel de fel de restricţii şi
de pretenţii şi de bătaie de joc.
Ce au câştigat din revoluţie? Au câştigat dreptul de a aduce pe
tron domni români – în persoana lui Ioniţă Sandu Sturdza la Iaşi şi
Grigore Dimitrie Ghica la Bucureşti. Atât. N-a micşorat nici birul, n-a dat
nimic ţăranului, n-a reformat nimic. A durat putin. Rusia, după războil
ruso-turc din 1806-1812 îşi impune pretenţiile de stăpînire. Înalta Poartă
otomană i-a detronat pe domnitorul Munteniei, Constantin Ipsilanti şi pe
cel al Moldovei, Alexandru Moruzi acuzandu-i că sunt filoruşi, situaţie în
care ţariştii ruşi mută pe coastele de est ale Carpaţilor Orientali un
efectiv de 40.000 de militari. Otomanii vor să ocupe Bucureştiul ca pe un
cap de pod dar sunt învinşi la Obileşti de armata ţaristă condusă de
Mihail Miloradovici. Ruşii din Armenia distrug armata otomană iar flota
condusă de Dmitri Seniavin blochează strâmtorile şi zdrobeşte armata
otomană la Dardanele şi la Athos. Se semnează pacea de la Tilsit între
Napoleon Bonaparte şi ţarul Alexandru I-ul şi implicit şi armistiţiul cu
turcii. Ruşii nu se astâmpără. Prinţul Bagration, noul comandant al
forţelor imperiale ruse, traversează şi ocupă Dobrogea, atacă Silistra
fortificată de turci, este învins şi se retrage în Basarabia. Revin în 1810
cu fraţii Kamenski la comandă, atacă şi cuceresc Silistra care se predă la
30 mai. Ruşii atacă fortăreaţa Sumla unde sunt respinşi şi cetatea Ruse
pe care o cuceresc la 9 septembrie. La 28 mai 1812 mareşalul Kutuzov
semnează Pacea de la Bucureşti prin care Imperiul Otoman ceda Rusiei
Basarabia pentru totdeauna. O înţelegere între două imperii care nu mai
sunt! Tratatul de pace a fost semnat de ţarul Alexandru pe 11 iunie
1812, cu o zi înainte de a fi atacat şi invadat de armatele napoliene.
Ocuparea Basarabiei de către trupele ţariste a însemnat o dominaţie în
forţa şi a Moldovei şi a Ţării Româneşti, suspectate de colaborare cu
 49

Poarta Otomană. Cam aşa era. Legăturile boierilor noştri cu turcii erau
de poveste, ca a lui Werner cu Merkel. Ca ale Reginei Angliei cu prim
miniştrii canadieni sau austalieni Nici nu aveau cum să aibă încredere
ruşii să ne lase de capul nostru. Ştiau ei ce ştiau...
In perioada 1829-1834 administratia Moldovei şi Ţării Româneşti
este condusă de preşedintele divanurilor, generalul rus Pavel Dmitrievici
Kiseliov, pentru noi Kisseleff. General cu experienţă în armata ţarului
Rusiei, bun organizator, reorganizează administraţia celor două
principate, întocmeşte Regulamentele Organice (primele constituţii) şi
sprijină din răsputeri unirea Principatelor Române. Erudit, vizionar, loial.
Un erou neromân pentru România ca şi mai târziu, generalul francez
Henri Mathias Berthelot. Străini eroi ai României!
În anul 1835, inginerul român Teodor Diamant, convins de ideile
socialisamului utopic ale francezului Charles Fourier, înfiinţează la
Boldeşti-Scăieni, pe moşia lui Emanoil Bălăceanu, o Societate
agronomică şi manufacturieră, un fel de cooperativă agricolă de
producţie din anii 1960, unde membrii societăţii munceau pământul,
plăteau uiumul şi împărţeau ce rămânea. Sociatatea nu a dat rezultatele
scontate şi Falansterul de la Scăieni este abandonat. Pentru mulţi analişti
ai vremii a fost un subiect de analiză asupra a ceea ce însemna dispariţia
proprietăţii. Haosul.
La 27 de ani după Tudor, în anul 1848, anul revoluţiilor
europene, avem parte de o nouă demonstraţie de patriotism, de luptă
pentru libertate, de speranţă.

Războaiele şi revoluţiile Europei sunt şi ale României

Regele Filip Ludovic al Franţei a abdicat şi s-a instaurat a doua

Republică Franceză (prima a fost proclamată de Napoleon Bonaparte).
Revolutiile se întind la Palermo, la Roma, la Madrid, la Veneţia, Praga,
Varşovia, Berlin, Budapesta, Cluj, Iaşi şi Bucureşti. Revoluţia depăşeşte
posibilitatea imperiului habsburgic de a o controla sau limita. Scopurile
revoluţiei erau abolirea monarhiei şi conducerea statelor după model
republican. Revoluţia şi-a atins scopurile europene: Ferdinand I-ul a
abdicat şi a fost adus la tron Franz Iosif (1848-1914), s-a proclamat
Imperiul German Unificat cu cele 34 de state federale, s-a legiferat
 50

unificarea Italiei sub lupta lui Garibaldi şi s-au obţinut multe drepturi în
toate statele europene.
Anul 1848 găseşte România într-o stare de nemulţumire cruntă.
Jaful şi fărădelegile se manifestau de la cel mai înalt nivel până la nivelul
arendaşului care-i considera pe ţăranii de pe moşie nişte vite bune de
lucrat pământul.
Intelectualii urmăreua cu inima la gură ce se întâmplă şi
pregăteau nucleele de acţiune în marile centre culturale ale ţării,
Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova. Ideile lor au format OPINII
colective.
Studenţii parizieni (care studiau la Paris) conduşi de fraţii Goleşti
şi de Nicolae Bălcescu, au activat celulele pregătite în ţară şi la 27 martie
1848, începând cu „Petiţiunea de la Iaşi”, continuând cu Marea Adunare
Naţională de la Blaj din 3-5 mai 1848, cu „Proclamaţia de la Islaz” din 09
iunie, ajunge la 14 iunie să instaureze la Bucureşti primul guvern
democrat condus de Nicolae Bălcescu, după modelul Republicii Franceze.
A durat prea puţin ca să fie adevărat. Idealurile revoluţie erau mari.
Opinia colectiva a ajuns o FORTĂ. O forţă care a speriat istoria vremii. A
speriat marile imperii.
Forţa care a mişcat lucrurile în ţara noastră rămasă în urma
Europei...
Unire, frăţie, libertate, egalitate...!!! şi astăzi ne sunt scumpe dar
atunci?
Facem cunoştinţă cu cei mai de seamă cetăţeni de atunci, cei mai
învăţaţi, cei mai buni, cei mai patrioţi: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae
Golescu, Stefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti,
Ion C Brătianu, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu în Ţara Romanească,
Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo,
Lascăr Rosetti, Costache Negri în Moldova şi Avram Iancu, Andrei
Mureşanu, Alexandru Papiu Ilarion, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuţiu,
Timoftei Cipariu, Eftimie Murgu şi Andrei Şaguna în Transilvania. Din
toate colţurile ţării, învăţători, oameni de cultură, patrioţi şi-au unit
forţele să îzbândească revoluţia. Din Valea Slănicului au plecat aproape
toţi învăţătorii, anul şcolar 1847-1848 a fost blocat sau compromis.
În ajutorul nostru a venit şi o trupă de polonezi, cu ofițerii lor în
frunte, cu gândul să țină piept rușilor și, dacă revoluția câștiga, să atace
 51

şi să elibereze Kievul pe care voiau să-l aducă înapoi la țara mamă,

Polonia. Nu au avut noroc, au umplut pământul cu crucile lor pe
meleaguri vrâncene și buzoiene.
Speriaţi de mărimea şi scopurile revoluţiei, ruşii se înţeleg cu
otomanii şi atacă din toate părţile.
Reuşesc să înăbuşe revoluţia, îl exilează pe Nicolae Bălcescu la
Palermo unde îşi dă sfârşitul şi instalează la putere, la Bucureşti, pe
Constantin Cantacuzino urmat după puţin timp de Barbu Ştirbei şi în
Moldova pe Mihail Sturdza urmat de Grigore Alexandru Ghica.
Speranţa românilor nu a murit. Animaţi de succesele revoluţiilor
europene, în mod deosebit de cea franceză, patrioţii români cultivă în
conştiinţa poporului român voinţa şi dorinţa de unitate şi fraternitate şi
duc în afara ţării o politică unionistă favorabilă unirii Moldovei cu Ţara
Românească. Mihail Kogălniceanu publică în august 1848 programul în
36 de puncte sub titlul Dorinţele partidei naţionale din Moldova în care
se cereau egalitate politică şi civilă, instrucţiune gratuită,
împroprietărirea ţăranilor şi se încheia cu cea mai arzătoare dorinţă,
unirea Moldovei cu Ţara Românească, unirea fiind considerată cheia
boltiţei fără de care s-ar prăbuşi edificiul naţional. În inimile lor, patrioţii
voiau unirea şi cu românii transilvăneni dar imperiul nu-i lăsa să se
exprime în scris, aresta tot ce simţeau ei că ar fi complotist revoluţionar.
Acţiunile revoluţionarilor moldoveni şi munteni sunt încununate
de succes când, Congresul Naţiunilor de la Paris, din anul 1856,
stipulează într-un codicil posibilitatea unirii teritoriilor care au aceiaşi
limbă, cultură şi tradiţie.
Drept urmare, toate adunările ah-hoc din Moldova anului 1958 au
ca rezoluţie UNIREA celor două principate. Unire în cuget şi-n simţiri!
Frumos vis! Dacă nu erau încă proaspete mormintele eroilor revoluţiei
din 1848 nu se puteau coaliza atât de repede şi atât de bine să aleagă,
împotriva complotiştilor, acelaşi domn.
Moldovenii, intuind ce le trebuie la tron, l-au pregătiti pe
colonelul de grăniceri Alexandru Ioan Cuza, omul care a fost alături de
comitetul revoluţionar moldovean la Marea Adunare Naţională de la Blaj
din 1848, refugiat odată cu capii revoluţiei moldovene la Cernăuţi,
patriotul care simţea şi trăia spiritul unirii, să fie în centrul atenţiei
electorale, fiind ales domn al Moldovei la 05 ianuarie 1959. Pregătirea
 52

unirii continuă şi i se face campanie şi în Ţara Românească. Aici nu era

atât de bine cunoscut şi le-a fost mai greu unioniştilor.
La 24 ianuarie 1859, La Bucureşti, împotriva unor conspiratori
care nu-l voiau, este ales domn acelaşi colonel, Alexandru Ioan Cuza.
Era miza unirii. Era scopul patrioţilor care au luptat pentru această
măreaţă dorinţă mai bine de 15 ani. Data de 24 ianuarie 1859 va
rămâne în veci, ca data înfăptuirii „Micii Uniri”
România şi Republica Moldova sunt altfel astăzi? Nu. Atunci?
Când va fi un alt curent unionist şi o altă ocazie?
Culmea, când unioniştii moldoveni, de mână cu unioniştii români
vin în marş de la Chişinău la Bucureşti, la 15 iulie 2015, preşedintele ţării
noastre, Klaus Werner Johannis, pleacă în vizită în Spania iar unioniştii
sunt primiţi cu răceală la Cotroceni, în Sala Unirii, fără scaune şi fără
vreo pregătire în sensul bucuriei revederii. Păcat!
Mare le-a fost uimirea muntenilor şi moldovenilor când nu mai
descărcau dăsagii la graniţa de la Milcov, când constatau că şi aici, ca şi
dincolo, erau acelaşi reguli, aceleaşi legi, sub acelaşi domn şi sub aceiaşi
judecată. Numai ocaua era mai mică la moldoveni... Asta îl supăra pe
moş Ion Roată. Ocaua mică. şi astăzi mai avem cetăţeni care, ca şi Moş
Ion Roată, consideră că statul român conduce şi judecă cu mai multe
măsuri, mai multe ocale, funcţie de partidul de guvernământ dar în
ultimele legislaturi cam toate partidele conduc la fel.
Colonelul Alexandru Ioan Cuza, născut la 20. 03. 1820 la Bârlad,
a fost domn al Ţării Româneşti în perioada 24 ianuarie 1859 la 23
februarie 1866, a reformat şi a adus poporului român în şapte ani cât
alţii în secole:
 Reforma constituţională şi administrativă în 1862 când
formează statul unitar român, cu denumirea România, cu capitala la
Bucureşti;
 Secularizarea averilor mânăstireşti şi impozitarea cultelor cu
10% - fapt ce a atras ura slujitorilor înavuţiţi ai bisericii care vor unelti
să-l înlăture pe domn de pe tron.
 Reforma agrară din 1864 – prima mare reformă pentru popor.
Guvernul Mihail Kogălniceanu din timpul domniei lui Cuza a eliberat
clăcaşii de obligaţiile faţă de boieri şi i-a împroprietărit cu pământ pe
care trebuiau să-l plătească în 15 ani. Domnitorul a decretat Claca este
 53

desfiinţată pentru de-a pururea li de astăzi voi sunteţi proprietari liberi

pe locurile stăpânirii voastre!
 Reforma învăţământului din 05 decembrie 1864 prin care
învăţământul se organizează în învăţamânt primar, de patru ani, gratuit
şi obligatoriu, secuntar, de şapte ani, şi universitar de trei ani.
 Reforma administrativ – teritorială, organizarea statului pe
sate, comune, plase şi judeţe- prin Legea Rurală din 11 iunie 1862 se
reglementează administraţia urbană şi cea rurală ca la 31 martie 1864,
prin promulgarea Legii 394, pentru comunele urbane şi rurale şi pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene aduce clarificări şi instituie forma juridică a
comunei, numită Primărie, iar cele cu mai mult de 6000 de locuitori
aveau corp de pompieri şi un spital;
 Constituirea Guvernului României în 1863 cu Mihail
Kogălniceanu prim ministru;
 Constituţia României şi reforma electorală din 1864;
 Codul Civil din 1864 ca operă şi obiect al lui Mihail
Kogălniceanu, şeful guvernului, elaborat după Codul Civil Napoleonian a
rămas în vigoare şi în perioada comunistă, fiind înlocuit abia la 01
octombrie 2011 cu un nou Cod Civil copiat după cel din Quebec, Canada.
 Codul Penal din anul 1865 care prevedea ca pedepse
principale, munca silnică, recluziunea, detenţia, degradarea civică sau
închisoarea corecţională a fost modificat în timp după bunul plac şi
nevoia guvernanţilor de a scăpa de opozanţii săi;
 Reforma Armatei şi unificarea acesteia.
Dorinţa de putere, de avere şi de răzbunare a bogaţilor vremii
învinge binele naţiei. Îl omoară. De ce le-a ciuntit din averi să dea
ţăranilor, de ce a luat de la biserică să dea armatei, de ce, de ce, de ce?
În noaptea de 10-11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza,
domnitorul Romaniei, cu pistolul pus la tâmple de un căpitan complotist,
este silit sa abdice, în miez de noapte, ca urmare a conjurației pregătite
de coaliția dintre conservatori şi liberali radicali (monstruoasa coaliție)
care nu suportau regimul personal al domnitorului (legifera fără
consimţământul lor) instituit la 2 mai 1864 când ocaua avea mai multe
greutăţi decât cele stabilite de fizica pământului. Coaliţia, apărută după
alegerile din Adunarea Naţională din 1864, alcătuită din Ion C Brătianu,
radicalul C.A. Rosetti, ambii masoni declaraţi, cărora li s-a alăturat
 54

conservatorul Lascăr Catargiu (viitorul proprietar al schelei de petrol

Arbănaşi), moderatul Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Golescu,
Petre Mavrogheni şi alţi proprietari de terenuri şi oameni de afaceri
nemulţumiţi de reformele puse în aplicare şi de politica domnitorului –
monarh. La moartea domnitorului, Mihail Kogălniceanu, în alocuţiunea sa
a menţionat că nu greşelile, ci faptele lui cele mai mari i-au adus
căderea cu referire la pachetul de reforme cu care a modernizat ţara şi
cu care a nemulţumit marea masă a boierilor, a politicienilor şi a clerului.

Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Reformele lui Cuza a deschis calea normalizării, modernizării şi

dezvoltării localităţilor româneşti conduse de sfatul satului, ales de toţi
cetăţenii capi de familii. Păcat că n-a putut domni mai mult. Dacă era pe
scaunul domnesc la anii 1900 nu mai avea loc răscoala ţăranilor, nu lăsa
evreii să arendeze tot pământul Moldovei să lase truditorii să moară de
foame în bordeie… Dar n-a fost să fie bine. Diavolul şi-a băgat coada
prin urzeala mitropolitului Nifon Rusăilă care i-a incitat pe parlamentari,
pe ascuns, la nesupunere faţă de domn… Le trebuiau un domn străin şi
neştiutor… De ce? Chiar dacă a fost de acord cu unirea pe care la
început nu o agrea, cu majoritatea reformelor lui Cuza nu a putut fi de
acord cu secularizarea averilor bisericeşti din 1863, cu Legea sinodală şi
cu Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi (îi numea
domnitorul şi nu sinodul fiind considerat pe drept un amestec al
 55

domnitorului în treburile bisericeşti). Mitropolitul Primat Nifon Rusăilă a

fost preşedinte al Divanului Ad-hoc din Bucureşti la 29 septembrie 1857
şi al Adunării elective care l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan
Cuza la 24 ianuarie 1959 ca la data de 7 iulie 1864 să fie ales primul
preşedinte al Senatului României. Nu a fost de acord cu domnitorul să
treacă la calendarul Gregorian, a rămas pe stil vechi, în cel iulian. Pentru
noi, românii, mitropolitul Nifon Rusăilă a fost unul din liderii care au
condus unirea principatelor române, care au creat statul roman modern,
primul conducător al bisericii româneşti autonome şi primul preşedinte al
Senatului. Dacă a greşit dând apă la moară monstruoasei coaliţii numai
Dumnezeu ştie.
Ţara rămâne pe mâna Locotenenţei Domneşti compusă din
Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu (foşti revoluţionari de la 1848) şi a
colonelului Nicolae Haralambie (viitor general şi comandant militar în
războiul din 1877). Guvernul este condus de Ion Ghica. Adunarea
Electivă (a Deputaţilor) era condusă în continuare de mitropolitul primat
Nifon. Alexandru Ioan Cuza moare la 53 de ani, răpus de boală, departe
de ţară, la Heidelberg, în Germania şi este înmormântat „pe furiş” la
Ruginoasa. După evenimentele din 1989, osemintele sunt mutate tot „pe
furiş” de către slujitorii bisericii la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi pentru
a beneficia de mai mulţi bani de pe urma turiştilor care vizitează palatul
monahal în căutarea unor momente de reculegere la mormântul marelui
domnitor. Marketing ortodox? şi astăzi, în anul de graţie 2019, locuitorii
din Ruginoasa solicită aducerea înapoi a osemintelor domnitorului.
Păcat, mare păcat! De ce le luaţi mortul? De ce nu-l lăsaţi să-şi doarmă
liniştit somnul de veci. De ce nu-l lăsaţi în pace după ce l-aţi alungat?
Colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost şi trebuie să rămână veşnic
în amintirea poporului român ca primul şi cel mai de seamă domnitor al
României moderne.
Era de aşteptat ca reformele să deranjeze fanariotismul clicii
aflate la guvernare. Boierilor nu le mai revenea tot peşcheşul, trebuia să
dea şi la stat câte ceva, să întreţină şcolile şi armata în formare, să le
dea şi ţăranilor ceva peste iarnă să nu se răscoale şi uite aşa se împuţina
averea ce se vrea tocată la Paris! Aceştia au început să-l vândă pe domn
după primele reforme. Biserica îl încolţea prin toate ungherele să-i dea
averile înapoi, boierii se văitau că birurile sunt mari şi le voiau micşorate,
 56

generalii se războiau pe funcţiile de conducere „unificate”, dregătorii

interpretau codurile civile şi comerciale după cum voiau dând vina în
final tot pe Cuza. Atât de puţin s-a putut bucura moş Ion Roată de noua
lui viaţă de după unire! Ce l-a mai plâns pe domnul exilat şi mort de
inimă rea departe de ţara pe care a slujit-o şi a apărat-o cu mintea, cu
trupul, cu sabia şi cu sufletul său de militar educat şi instruit să apere
graniţele ţării în care s-a născut. Degeaba, arginţii n-au suflet!
Nu l-au plâns numai românii din ţară ci şi cei din Timoc şi din
Banatul sârbesc cărora le-a fost primul domn care le-a acordat atenţia
cuvenită şi s-a luptat pentru drepturile lor acolo, în ţara altora, să-i
recunoască ca români, să se poată boteza şi creşte ortodox, să înveţe în
limba maternă, să-şi crească copiii în obiceiuri româneşti. A durat puţin
dar le-a trezit conştiinţa lor de români. Îl amintesc şi astăzi bătrânii
locului.
I-a ridicat în picioare în faţa celorlalte naţii ale Balcanilor – sârbi,
croaţi, sloveni, kosovari, albanezi, macedoni, bulgari, turci, etc.
Dorinţa lui de a copia Republica Franceză se materializează, după
exilul lui, prin consfinţirea Parlamentului României şi a Constituţiei
republicii parlamentare la 01 iulie 1866.
Parlamentarii bucuroşi că au rămas fără domnul care-i punea la
treabă, îl desemnează pe masonul şi liderul lor, Mihail Kogălniceanu, un
apropiat al domnitorului Cuza, să constituie o comisie care să caute un
domn străin dar nu fanariot. Trecând prin Franţa şi Spania, Kogălniceanu
se opreşte la poarta guvernatorului Prusiei care avea un nepot disponibil
în persoana căpitanului de husari Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig
von Hohenzollern-Sigmaringen, neam de evrei, cu ştate vechi în inima
Europei și la tronul Germaniei.
Căsătorit cu principesa Elisabeta de Wied la 03 noiembrie 1869,
au un singur copil, pe principesa Maria, care moare la vârsta de trei ani.
Buna creştere, respectul faţă de valorile democraţiei
parlamentare, excelenta sa pregătire ca militar l-a făcut iubit şi respectat
de popor şi de cercurile erudite ale Bucureştiului de la acea vreme.
Carol I-ul a impus modernizarea armatei, a înzestrării şi pregătirii
unitare a ei, a dus o muncă de lămurire a tuturor ofiţerilor să se ridice la
nivelul armatelor europene. A reuşit în mare măsură dar ţara tot săracă
era.
 57

MS Regele Carol I-ul a ştiut să facă din generalii armatei eroi

naţionali iar din soldaţi braţe înarmate ale neamului românesc. Elocvent
este războiul de independenţă din 1877 când a condus personal acţiunile
armatei române de acolo, din cortul de comandament instalat la Dunăre,
de acolo de unde se emiteau ordinele de lupta pentru marile unităţi şi
unităţile care aveau de cucerit Plevna, Griviţa, Vidinul, Smârdanul, satele,
cotele, aliniamentele şi poziţiile ocupate de Imperiul Otoman în ultimele lui
zile de existenţă. Armata română ocupa frontul pe aliniamentul Nicopol –
Rahova – Palanko – Lom – Vidin – Smârdan-Turnu Severin prin Armata de
Operaţii constituită şi condusă ferm de generalul Alexandru Cernat,
alcătuită din Diviziile 3 şi 4 Infanterie şi Divizia de Rezervă, având în
subordine 43. 414 militari cu 7170 cai şi 110 tunuri, lăsându-le ruşilor
conduşi de marele duce Nicolae partea dinspre Silistra Dobrogei până la
Nicopol. Nu a dat voie trupelor ruseşti să-şi aroge victoriile noastre, nu a
lăsat pe nimeni să ne umbrească bucuria de învingători.
Câtă poezie s-a scris după marele război, căte pânze pictate de
Nicolae Grigorescu!
Vasile Alexandri, în poezia Peneș Curcanul, redă cu fidelitate
dorința și voința românilor de a alunga cotropitorii otomani și de a ne
câștiga mult dorita independență: (fragment)

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Domnitor până la 14 martie 1881 dată la care este proclamat

Rege al României de către Parlamentul de la Bucuresti şi este recunoscut
ca atare de marile cancelarii ale lumii.
Onoare, respect, responsabilitate, dăruire. Acestea au fost şi vor
rămâne de-a pururi calităţile primului nostru rege care ne-a dăruit
altruismul şi abnegaţia lui. El însuşi a fost şi va rămâne un erou pentru
poporul român. Erou pentru că a pus mai presus interesele ţării decât
interesele personale sau ale neamului său.
 58

Cum să-l apreciem decât cu elocinţă pe cel care i-a decorat pe

bravii generali Alexandru Cernat, Mihail Cerchez, George Manu şi Nicolae
Haralambie – capii armiei române, pe miile de ofiteri şi soldaţi care au
dovedit eroism şi care, unii dintre ei şi-au dat jertfă viaţa lor pentru
apărarea steagului, a colegilor lor sau a punctului minuscul de pe hartă
pe care l-au cucerit sau l-au apărat?
Comandanti de regimente, de batalioane, de companii sau
plutoane aflaţi în faţa ostaşilor, conducându-i cu eroism în luptele despre
care s-a vorbit, se vorbeşte şi se va mai vorbi multe secole de acum
incolo şi pentru care noi, românii, de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor
Neamului, ne ducem cu colivă, cu vin, cu tămâie, cu lumânări aprinse şi
cu coroane sau jerbe de flori la mormintele sau monumentele lor şi
ascultăm smeriţi slujba de pomenire a lor. Locotenti coloneii Ion Cotruţ,
Sergiu Voinescu, maiorii Candiano Popescu, Dimitrie Macri, Dimitrie
Leca, Gheorghe Şonţu, căpitanii Panait Botez, Vasile Irimia, Grigore
Andronescu, Leon Cracalia, Nicolae Valter Mărăcineanu, locotenenţii Ilie
Cumpănaşu şi Chivu Stănescu, aflaţi în fruntea dorobanţilor pe care-i
conducea spre sfânta izbândă, căzuţi în lupte alături de ostaşii lor. şi
alţii, mulţi asemenea lor. Dumnezeu să-i odihneasca la dreapta Sa! Sunt
doar câţiva dintre cei peste 10.000 de ostaşi români căzuţi la datorie de
la inceperea marelui război de independenţă – 11 iulie 1877 trecerea
Dunării şi bătălia de la Nicopol, până la sfârşitul lui, - bătălia de la Vidin–
Smârdan din februarie- martie 1878. Pentru această campanie de
înfăptuire a independenţei proclamate de Mihail Kogălniceanu la 09 mai
1977 s-au mobilizat 125.000 de militari, s-au pregătit 12.300 de cai şi
190 de tunuri. Mobilizarea armatei de la 66.000 la 125.000 s-a realizat în
doar 19 zile – de la 06 la 25 aprilie 1877 cu pregătire pentru luptă până
la jumătatea lui iunie.
Dorinta de libertate a romanilor, prezentarea acestora la centrele
de recrutare în număr mult mai mare decât era necesar şi dorinţa
recruţilor să ajungă mai repede la luptă a dus la scurtarea timpului de
pregătire şi la „gata de luptă” la 11 iulie 1877. Dorinţa şi voinţa lor, a
ostaşilor, a dat elan şi vigoare armatei, a dat sorţii de izbândă în luptele
purtate pe meterezele inamice.
Ziarele vremii notau despre fiecare cum s-a sfârşit: „Maiorul
Şonţu a stropit cu sângele său pământul roditor al gloriei!” De la
 59

general până la dorobanții sau curcanii regimentelor de linie se vorbea

cu elocinţă, cu respect şi cu recunoştinţă. La fel trebuie să vorbim
despre ei şi astăzi. Noi, românii. Măcar noi.
Regele Carol I-ul a supus Parlamentului Legea Improprietăririi
Eroilor de Război (urmaşii celor căzuţi în lupte, veteranilor răniţi sau
mutilaţi în război). Cum să nu-i fii recunoscător regelui că ţi-a dat ocazia
să-ţi dovedeşti patriotismul, cum să nu primeşti bucata de pământ prin
care Patria îţi este recunoscătoare?
Văduvele şi urmaşii au ridicat monumente, obeliscuri, parcuri şi
locuri memoriale în cinstea eroilor căzuţi în lupta neatârnării neamului
românesc în faţa otomanilor.
După războiul de Independenţa viaţa românilor s-a schimbat în
bine. S-a înjghebat mica industrie, a înflorit comerţul, s-a dezvoltat
învăţământul, s-a restructurat şi modernizat armata, justiţia, administra-
ţia statală. Viaţa politica a prins culoare şi curaj, au apărut partide
politice bine organizate, au apărut şi sindicatele.
În anul 1872 MS Regele Carol I-ul îşi vinde moşia (partea lui de
moştenire) din Germania şi cumpără 1.000 de pogoane de pământ în
satul Sinaia unde începe în anul următor pregătirea terenului pentru
construcţia castelului Peleş care este gata (inaugurat oficial) în anul
1883. Iniţial, arhitecţii Casei Regale i-au propus dealul Bisoca din nordul
Buzăului sau pe Platoul Meledic dar lipsa drumurilor de legătură i-au
făcut să renunţe.
Mai târziu, întrebat de jurnaliştii vremii de ce a construit castelul
aproape de graniţa austro-ungară, regele le răspunde: Să fiu în centrul
românilor. Magistral răspunsul Majestăţii Sale !
Costul total de 16 milioane lei/aur este suportat de MS Regele
Carol I-ul, domeniul fiind proprietatea Casei Regale nefăcând parte din
Domeniile Coroanei (Domeniile Statului de astăzi).
Prevăzător, MS Regele Carol I-ul declară moştenitor legal pe fiul
fratelui său, Leopold – prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen
pe care, începând cu anul 1889, îl aduce în ţară şi îl încorporează în
Armata Română unde îl lasă să „crească” româneşte, să se formeze ca
fiu al României pe care urma să o guverneze mai târziu. De la cadet la
general în 23 de ani de armată.
 60

MS Regele Carol I

Moare Mihai Eminescu. 15 iunie 1889 orele patru dimineața. A

murit sau a fost omorât. Luceafărul poeziei româneşti a apus pentru
totdeauna. Suspiciunile ajung pană la poarta palatului regal. Eminescu,
ca şi alţi ziarişti ai vremii descoperise că regele era amestecat în
dubiuoasa afacere Strosberg, un fel de Becthel de pe timpul lui Adrian
Năstase, afacere prin care nemţii trăgeau uriaşe sume de bani în baza
unor contracte false de furnizare a unor echipamente civile şi militare.
Să nu bată la ochi, a fost internat la sanatoriul doctorului Șuțu pentru
liniştire, intoxicat cu mercur, eliberat și plimbat prin spitalele din Viena
unde austro-ungarii voiau să-i închidă gura pentru totdeauna, adus în
țară şi internat la Sf Spiridon în Iași, spitalele Mărcuța şi Caritas din
București, ca în final să ajungă tot pe mâna călăului, în casa de sănătate
a doctorului Șuțu din str Plantelor nr 9 din București unde își găsește
sfârșitul... otrăvit cu mercur. Viaţa merge mai departe. Mai rău şi mai
anevoios.
Încep mârşăviile, manipulările, hoţiile şi fărădelegile care ne-au
însoţit în istorie. Veșnicia hoției și a minciunii parcă s-a născut la
București imediat cum a pus ciobanul Bucur stâna aici. După el George
Becali.
 61

Boierii s-au învăţat să-şi facă veacul la Paris, în cazinouri şi

lupanare, moşia o administrează arendaşii hoţi şi hulpavi care nu lasă
urmă de mălai în bordeiele sărmanilor.
Se înmulţesc furturile, omorurile, luatul cu de’a sila, munca
forţată, delaţiunile, judecata strâmbă şi multe alte nenorociri ale sărăciei
şi ale hoției.
Învoilele pentru anul agricol nu mai respectă regulile stabilite cu
boierii de drept. Arendaşii le-au schimbat în favoarea lor. Să nu-l uităm
din literatură pe Tănase Scatiul, eroul negativ al lui Duiliu Zamfirescu din
foiletonul publicat în februarie1895, ca supliment al romanului Viaţa la
ţară în care prezintă ascensiunea socială şi politică a personajului incult,
bădăran şi hrăpăreţ care se strecoară prin mită în clasa boierească... Ca
el au fost mulți, foarte mulți. Mai sunt şi astăzi personaje interlope când
ajung să doarmă pe saltele cu bani dar nu ştiu să se exprime corect. Ştiu
în schimb să şantajeze, să fure din munca şi avutul celor mulţi, să mintă
şi să facă corp comun cu mai marii lor, unii dintre ei politicieni de vază
...
Cine vrea să aprofundeze, să înţeleagă ce s-a întâmplat cu
adevărat în anii 1905-1910, să citească „Ciulinii Bărăganului” de Panait
Istrati sau „Răscoala” de Liviu Rebreanu. Nu-ti mai trebuie altceva.
Ca un scurt istoric, în primăvara lui 1907, după o iarnă grea, fără
hrană şi cu toate bolile subnutriţiei după ei, preponderent pelagra,
ţăranii din Flămânzii Moldovei (Botoşani) refuză să se invoiască asupra
arendei din anul agricol ce urma (nu le ramanea mai nimic) se ridică la
luptă cu mâinile goale împotriva asupritorilor (familiile boiereşti şi ale
vătafilor lor) care i-au adus aproape de moarte. Prin desfiinţarea iobăgiei
şi prin împroprietărirea din 1864 făcută de domnitorul Cuza s-a ajuns ca
ţăranii cărora nu le ajungea recolta pentru a trăi, să ia pământ în dijmă
(arendă) de la arendaşi şi la recoltare opreau cota cu care s-au învoit.
Aceste cote au fost diminuate an de an până au ajuns ca ţăranii să nu
aibă cu ce trăi. Era deja la a opta parte din ce recolta faţă de a treia
parte.
Moşia Flămânzi făcea parte din trustul fraţilor Fischer (evreu)
care deţinea 236.863 hectare de pământ devenita „Fischerland” (80%
din suprafaţa agricolă a zonei) şi 40% din tot pământul Moldovei. Unii
istorici (Dinu C Giurescu şi Constantin C Giurescu) afirmă că răscoala s-a
 62

manifestat împotriva evreilor posesori de pământuri care au „stricat”

invoielile agricole pentru a-şi spori averile lor nesimţite.
Răscoala se răspândeşte cu viteza pelagrăi care-i măcina
ajungând la Bacău, la Galaţi, la Buzău apoi în toată Muntenia şi Oltenia.
Ostilităţile depăşesc limitele. Se incendiază conacele boiereşti, se fură
sau se distruge mobilier, se fură vite, grâne, se batjocoresc femeile din
familiile boierilor sau ale arendaşilor, se produc fărădelegi care pun în
pericol statul român.
La mine în sat, în Petrăcheşti, s-au sculat câţiva săteni să ceară
socoteală boierului. S-au dus la conac dar au dat peste cazanul de ţuică
în lucru, s-au îmbătat şi s-au culcat. A doua zi şi-au cerut scuze.
După cum îmi povestea bunicul meu, în zona de deal a Buzăului
nu au fost zone fierbinţi. De ce? Erau puţini cei care au luat pământ în
arendă. Mai toţi eveau pământul lor iar la boieri munceau cu ziua şi erau
plătiţi (claca). Un preţ la arat, altul la praşit, altul la tăiat şi curăţat pomii
fructiferi, altul la vie şi cu totul altul la altoire sau la muncile mecanizate
cum era batoza sau gaterul.
De multe ori nu găseau boierii atâţia oameni cât să acopere toate
muncile câmpului (livezilor).
Partidul Conservator aflat la putere declară mobilizarea armatei,
adună în cazărmi peste 140.000 de ostaşi pe care îi trimite în faţa
rudelor lor răsculate să-i oprească cu puşca cu cartuş pe ţeavă.
Se trage în populaţia răsculată, se ucid oameni, se trage cu tunul
şi se distrug sate. Cade guvernul. Partidul Liberal preia puterea, îl
instalează pe Dimitrie Sturdza prim ministru şi cere armatei să lichideze
în sânge răscoala. Mor 11.000 de răsculaţi (unii spun 9.000) iar alţi
9.000 sunt luaţi în puşcării. Printre tinerii comandanţi de detaşamente
puse să tragă în răsculaţi se numără şi tânărul locotenent Ion Antonescu
care, mai târziu, în memorii, atenţionează că „Blestemul ostaşului român
este să menţină ordinea în ţara lui! „ Cam aşa a fost şi în decembrie
1989 domnule mareşal... Era la acea dată sublocotenent la Regimentul 1
Roşiori. Trimis cu un detaşament să blocheze intrarea răsculaţilor în
Galaţi s-a distins ca un excelent negociator convingându-i pe ţărani să
nu intre în oraş. Nu a tras nici un foc de armă, nici el nici oştenii lui.
Pentru comportarea sa a fost felicitat de prinţul moştenitor Ferdinand
care era la acea dată inspectorul general al cavaleriei armatei române.
 63

Ecoul răscoalei de la 1907 face înconjurul lumii. Guvernul şi

armata României s-au acoperit de ruşine. Liberalii României s-au
acoperit de glorie. Ţăranii prigoniţi vor ţine minte multe sute de ani unde
i-au adus cârdăşia latifundiarilor evrei cu neghiobia boierilor şi a
arendaşilor avari.
De ce nu a negociat guvernul cu răsculaţii şi nu a găsit calea de
comunicare paşnică şi nu a făcut nimic pentru mulţumirea locuitorilor
bordeielor, mana de lucru a tot ceea ce însemna profit la acea dată? De
ce?
De ce nici în ianuarie 1999 nu a binevoit să stea de vorbă cu
minerii răsculaţi şi agitaţi de poetul lor, Miron Cozma şi au trimis
batalioane de jandarmi să-i nimicească la Costeştii de Vâlcea? Partidele
politice au fost, sunt şi vor fi orbite de măreţie, imobilism, rigiditate,
îmfumurare şi convingerea că vor fi de-a pururi. Greşit. Partidul Ţarănist
nu mai este, Partidul Legionar nu mai este, Partidul Comunist nu mai este,
PUNR nu mai este, PPDD nu mai este, PNL era gata să nu mai fie, UDMR
ne dorim să nu mai treacă pragul electoral, UNPR să fie mai mititel sau
deloc, PSD şi el în patru, cinci bucăţi (Pro România, alte Pro...)
Cum vă simţiţi dragi guvernanţi când treceţi prin localităţile în
care sunt monumentele ţăranilor ucişi la 1907? Cum priviţi acel
monument? Cu mândrie? Cu satisfacţie? Cu neîmplinirea că minerii n-au
încă monumente pentru ce au făcut în anii 1991 sau 1999? Ei îl au
oricum pe cel din 1929 când guvernul ţărănist a ordonat foc asupra
greviştilor din Lupeni şi au ucis 173 dintre ei iar pe 257 i-au trimis în
spitale. Asta se întămpla în 1929 cu două săptămâni înainte de a preda
guvernarea liberalilor lui Brătianu. Ne-aţi dat aceste monumente pentru
că nu aveam unde depune coroane de flori? N-o să vă uităm niciodată!
Câtă grijă pentru ei, locuitorii bordeielor, sursa înavuţirii stăpânirii
şi carnea de tun a oştirii! Jelindu-şi morţii, dând pomenire bruma de
colivă cu lumânare că altceva nu aveau, şi-au văzut mai departe de
munca câmpului scrâşnind din dinţi.
Mai ţineţi minte ce au câştigat ţăranii lui „907” după cei 11.000
(după unii 9.000) de morţi? Un nimic, o dublă de mălai şi ştergerea
datoriilor din iarna trecută. Atât. Dar nu vine altă iarnă? Atunci ce veţi
face? Ce veţi mai spune electoratului? Războiul bătea la uşa abia închisă
după răscoala din 1907.
 64

Tripla Alianţă înfiinţată de cancelarul Otto von Bismark

(cancelarul de fier al Germaniai) din Germania, Austria şi Italia tropăie a
război. Antanta, gruparea formată din Franţa-Anglia-Rusia se opune cu
vehemenţă. Grecia, Serbia, Bulgaria, Macedonia şi Muntenegru luptă
pentru independenţă. Lupta lor defineşte „butoiul de pulbere din
Balcani” care v-a tulbura liniştea Europei pentru mai bine de 100 de ani
de acum înainte. Au trecut 100 de ani şi nu s-au liniştit apele nici în anul
2020.
Austria anexează Bosnia-Herţegovina în 1908 pentru a bloca
ambiţiile teritoriale ale Turciei supărată tare după războiul balcanic din
1877-1878 şi care se vrea şi ea cu teritorii în Europa. Serbia voia şi ea să
anexeze Bosnia. Va încerca din nou prin anii 1998-2000. S-a născut
prima criză bosniacă. Grecia, Bulgaria şi Serbia anezează teritorii turceşti
în anul 1912. Bulgaria atacă Dobrogea noastră.
Turcia atacă Bulgaria prin vest de Kyrkarely (direcţia Istambul-
Sofia). Regele Carol I-ul a pregătit pentru această mare serbare
bulgărească doua armate conduse de bravii generali Averescu şi Culcer.
Acţiunile militare sunt planificate, ordonate, înscrise în documente şi
trecute pe hartă de tânărul căpitan Ion Antonescu, proaspăt absolvent al
Scolii Superioare de Război şi numit şef al biroului operaţiuni militare la
Divizia 1 Infanterie Cernavodă. Comandamentul Operaţional al armatei
se mută la Cernavodă. Bine pregătit, contraatacul are drept sorţi de
izbândă trecerea armatei bulgare cotropitoare la sud de Dunăre cu vreo
sută de kilometri. Nu le-a mai trebuit Dobrogea. Prin Pacea de la
Bucureşti României i s-a dat Cadrilaterul bulgăresc alcătuit din judeţele
Durostor cu resedinţa la Silistra şi Caliacra cu reşedinţa la Bazargic.
România a luat Cadrilaterul cu 7.726 kmp, cu 282.000 de locuitori din
care numai 2, 9% romăni. Din 1913 până în 1938 procentul românilor se
ridică la 29%. în 1950 mai erau 6%. Istorie, istorie! Domnul Neagu
Djuvara ne prezinta pe larg acest episod (războiul balcanic, româno-
bulgar din 1912-1913) în „O scurtă istorie a românilor povestită celor
tineri” editura Humanitas, 2002. Pentru cine nu ştie ce s-a întâmplat
între noi şi bulgari la anii 1900 este imperios a citi cartea marelui istoric
contemporan cu vremurile despre care povesteşte.
Pierderile de vieţi omeneşti în acest conflict au fost minore, sub
100 de morţi dar epidemia de holeră a decimat multe suflete ale
 65

ocupanţilor dar şi ale ocupaţilor. Ministrul de interne bulgar a acuzat

armata română că ar fi adus holera iar armata română acuza populaţia
ocupată din împrejurimile Silistrei că ar fi răspândit-o. Eu am găsit în
anul 1987, la Şipka, între Velico Târnovo şi Plovdiv, case fără garduri,
din chirpici de pământ nebulgăriţi, netencuiţi, cu izmenele la uscat în
prunii din faţa casei, cu câinele legat de acelaşi par cu capra, de o
mizerie de nedescris. Şi nu erau ţigani...
Dumnezeu ştie cine a adus-o dar ştim ca am avut peste 950 de
morţi din cauza ei.
În acest scurt război a luptat şi tatăl lui Mircea Eliade, căpitan la
Regimentul 11 Infanterie Cernavodă. În „Memorii” volumul 1, Mircea
Eliade descrie cum nu se poate mai clar sentimentele românilor la acea
dată. A românilor dobrogeni. După liniştirea pretenţiilor teritoriale, în
Cadrilater s-au mutat foarte mulţi români şi aromâni fugiţi din calea
urgiei musulmane albaneze.
Şi după războiul balcanic din 1913 pacea era incertă. Europa
clocotea de idei şi doctrine naţionaliste. Imperiul Habsburgic era atacat
din toate părţile, aşa cum au prezis evreii la anul 1874.
Războiul Galiţiei toca multe vieţi de romăni luaţi cu japca la
război în armata austro-ungară. Cu bătălia de la Gnina Lipa ruşii pun pe
fugă austro-ungarii provocându-le pierderi de 324.000 morţi şi răniţi plus
130.000 luaţi prizonieri. Ruşii au pierdut 225.000 de oameni.
„Butoiul de pulbere din Balcani” explodează la 28 iunie 1914, la
Sarajevo, în Bosnia, unde sârbul Gavrilo Prinkip îl asasinează pe
arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei.
Din date protejate încă, se vehiculează că atentatul a fost
planificat, finanţat şi coordonat de Leon Trotzki, născut Leiba sau Lev
Bronştein dintr-o familie de evrei aşkenazi din Ucraina. Lev Davidovici
Troțki viitorul comisar al apărării (şef al Armatei Roşii), unul dintre primii
trei mari criminali ai Rusiei Bolşevice. Atentatul ar fi fost planificat pentru
a muta centrul atentiei în Balcanii vulcanici, timp în care bolşevicii să
aibă timp să-i asasineze pe Ramonavi, pe Rasputin, pe nobilii marii Rusii
şi să pună în locul lor nişte bolșevici, cu şcolile neterminate dar cu mare
drag de a aduce la putere proletariatul revoluţionar. Nu ştiu ce păcate
aşa de mari au avut ruşii de plătit de le-a dat bunul Dumnezeu aşa
pedeapsă. Război civil în contextul marelui război mondial din 1914-
 66

1918, o mare revoluţie bolşevică fără cap fară coadă care a decimat
clasa politică, clasa de mijloc şi intelectualitatea. S-au războit două
armate ale aceluiaşi stat – Armata Rosie a bolşevicilor (rasculaţilor)
împotriva Armatei Albe a marelui Ţar al Rusiei, a marii nobilimi, a ceea
ce a avut mai de preţ Europa în poezie, proză, teatru, balet, pictură,
muzică, sport, onoare şi demnitate. Au omorât tot – au omorât atăt
cartea cât şi scriitorul. Au ucis balerinul dar şi baletul.
Comuniştii lui Lenin se împart în anul 1903 în bolşevici radicali
(majoritari), dornici să desfiinţeze elita şi clasa de mijloc şi în menşevici
(minoritari) moderaţi, intelectuali, raţionali, umani care nu erau de acord
cu măsurile radicale propuse de liderii politici urcaţi de ei însăşi, prin
forţă, pe treapta cea mai înaltă a politicii bolşevice. Nu toţi cetăţenii
agreeau noii conducători cu pistolul la brâu.
Bolşevicii conduşi de Lenin, alias Vladimir Ilici Ulianov, un student
la drept care nu şi-a încheiat studiile niciodată, un răzvrătit arestat de
mai multe ori pentru tot felul de acuzaţii, majoritar de dezordine publică,
răsturnau în forţă tot ce era democratic şi instaurau clasa muncitoare pe
toate posturile de conducere ale statului.
Cum i-o fi scos necuratul pe aceşti oameni în istorie? Lenin,
Stalin, Mao, Musolini, Hitler? Cât rău au făcut omenirii! Câţi s-au luat
după ei divinizându-i şi cât s-au căit!
Atentatul de la Sarajevo a declanşat primul război mondial, prima
conflagraţie mondială de mari proporţii pe care au trăit-o locuitorii
Pământului.
Cronologic, primul mare război mondial a avut urmatoarea
desfăşurare:
La 28 iunie 1914, studentul sârb Gavrilo Prinkip îl asasinează la
Sarajevo pe arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei.
Serbia declară război Austriei. Rusia ajută Serbia.
La 01 august 1914 Germania declară război Rusiei iar la 03
august atacă Franţa. La 02 august Germania ocupă Luxemburgul si-i
cere Belgiei s-o lase să treacă pentru a ataca Franţa din nord. Belgia
refuză şi este invadată de nemţi la 04 august. La 04 august 1914 Anglia
declară război Germaniei şi se alătură Franţei şi Belgiei. La 04 august
Imperiul Otoman se alătură Germaniei şi începe lupta cu trupele engleze
cantonate în Marea Mediterană. Italia se declară neutră.
 67

La 05 august Austria declară război Rusiei, Muntenegru declară

război Austro-Ungariei. Imperiul Otoman închide Strâmtoarea Dardanele.
Cazanul de foc al Balcanilor fierbe la presiune maximă cu strâmtorile
ferecate, cu graniţele înconjurate de jarul focului ce avea să pornească.
La 12 august 1914 austro-ungarii trec Drina şi Sava şi pătrund în
Serbia fiind zdrobiţi de sârbi la 19 august la Yadar. La 17 august 1914
armatele ruse atacă Prusia dar sunt învinse de nemţi la Tannenberg. La
19 august ruşii se retrag. La 20 august 1914 trupele germane ocupă
Bruxellesul iar Franţa pierde bătălia din Ardeni unde Armata a 5-a este
zdrobită. La fel păţeşte şi Armata 4-a la Charleroi şi la Mons. Între 5 la
12 septembrie are loc marea bătălie de la Marna unde francezii îi înving
pe nemţii care se retrag de lângă Paris.
La 18 septembrie 1914 se semnează Acordul Secret Ruso-Român
prin care Rusia recunoaşte că Ardealul şi Banatul austro-ungar trebuie să
revină la patria mamă, România.
Între 29 septembrie la 31 octombrie 1914 are loc marea bătălie
de la Vistula cu peste 300.000 de morţi de ambele tabere dar cu o
Varşovie apărată de invazia germană. Pentru prima data sunt utilizate
zepelinele pentru a arunca bombe deasupra tranşeelor imanice.
10 octombrie 1914 a decedat MS Regele Carol I al României.
Este încoronat MS Regele Ferdinand I al României. Între 02 ianuarie la
12 aprilie 1915 se desfăşoară ofensiva rusă în Munţii Carpaţi. Filmul Prin
cenuşa imperiului regizat de Sergiu Nicolaescu spune totul. Groază,
oroare, disperare, moarte. Naţii înfrăţite de îngerul morţii şi orgolii care
se lasă greu învinse.
19 ianuarie 1915 are loc primul raid al zepelinelor care aruncă
bombe deasupra Londrei.
31 ianuarie 1915 are loc bătălia de la Bolimov unde germanii
folosesc pentru prima data arma chimică (gaze de luptă) şi mitralierele
montate pe avioane. Englezii le răspund cu mitralierele lor de pe
avioanele Vickers F. B. 5 din escadrila Royal Flyng Corps.
15 februarie 1915 începe Expediţia de la Dardanele a trupelor
engleze care voiau un cap de pod în zonă pe care şi-l doreau în viitor al
lor – un fel de Gibraltar de astăzi dar, Kemal Ataturk nu i-a lăsat cu
toate că a avut pierderile colosale în zona Canakkale. Batălia a durat
pana în martie 1916 fară un invins şi un învingător. Doar morti şi răniţi.
Mulţi, foarte mulţi şi de o parte şi de cealaltă.
 68

Otomanii ucid prin masacre, internări în lagăre ale foamei sau în

pușcării 1. 200.000 din armenii care trăiau În Anatolie şi Armenia de vest
şi deportează alte câteva sute de mii în Siria şi în Irak acţiune
coordonată de partidul de guvernământ Junii turci (Comitetul Uniunii și
Progresului) al paşei care încă se credea la conducerea celui mai mare
imperiu din lume. Genocid judecat aspru de istorie. În octombrie 2015
parlamentele a 29 de state recunosc și încriminează genocidul. Turcia îl
neagă şi astăzi, cu dovezile pe masă.
La 05 august 1915 germanii ocupa Varşovia iar la 19 septembrie
ocupa Vilnius.
01 iulie 1916 începe bătălia de la Somme care se încheie la 18
noiembrie cu victoria aliaţilor.
02 iulie 1916 bătălia de la Erzincan unde ruşii îi zdrobesc pe
otomani în Caucaz. Parte din moşierii şi bogătaşii de origine turcă fug în
Turcia. Parcă ştiau că peste doi ani vor fi prigoniţi de bolşevici.
17 august 1916 MS Regele Ferdinand semnează în numele
României tratatul cu Antanta (Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus)
ce intră în vigoare la 28 august 1916.
Pe 27 august 1916 România intră în război cu austro-ungarii la
Pasul Bran, mai exact la Punctul de Trecere al Frontierei de la Fundata
de unde, în 6 săptămâni, armata română este zdrobită şi împinsă până
la Turtucaia în Cadrilater. Abia acum guvernanţii au înţeles constatările
maiorului Ion Antonescu privind gradul de pregătire pentru luptă al
armatei române. Târziu ca întotdeauna în istoria noastră, a românilor. Pe
Valea Jiului ţinea piept atacurilor austro-ungare generalul Ion Dragalina
care a fost învins la 10 octombrie 1916.
La 08 noiembrie 1916 germanii ocupă Craiova iar la 16 noiembrie
ocupă Bucureştiul.
Învinsă şi decimată, Armata Română împreună cu autorităţile
statului şi cu familia regală se retrage în nord, la Iaşi de unde a preluat
conducea oficială a ţării începând cu 20 noiembrie 1916.
La 20 noiembrie 1916 moare împăratul Franz Joseph al Austriei.
Armata austro-ungara intră în derivă este prost plătită, prost echipată şi
aprovizionată cu muniţie şi cu cele necesare traiului.
La 25 noiembrie 1916 trupele române se angajează în lupte pe
aliniamentele Cricov (Ploieşti) – Urziceni reuşind în retragerea lor
 69

dezordonată să oprească inamicul la sud de Focşani pe aliniamentul

Nămoloasa – Valea Caşinului – Galaţi.
La 11 decembrie 1916 regele Ferdinand investeşte un guvern de
uniune naţională condus de liberalul Ion C. Brătianu şi de conservatorul
Take Ionescu care, la 28 decembrie adoptă Legea Tezaurului României
pe care îl dau în custodie Imperiului Rus.
La 30 decembrie 1916 este incoronat Carol I al Austriei ca
împărat al Austriei, Ungariei şi rege al Boemiei. Primele reforme le face
în armată pentru a opri declinul. Nu reuşeşte.
La 15 martie 1917 abdică Tarul Nicolae al II. lea al Imperiului
Rus şi la conducere vine un guvern provizoriu. Rasputin fusese asasinat
la 29 decembrie 1916 iar Romanovii erau pe cale de a fi asasinaţi de
celulele bolşevice care împânzise Rusia. La 26 martie 1917 Germania
promite Austro-Ungariei toată România dacă înving. Dumnezeu nu i-a
lăsat, i-a dat României minte şi putere să se ridice din ţărână şi să
învingă. La 06 aprilie 1917 SUA declară război Germaniei şi la 27 iunie
1917 debarcă în Franţa şi intră în luptă. Între 05 la 15 mai 1917 are loc
ofensiva Aliaţilor (englezi) din Salonic generând conflicte interetnice între
greci şi turci. Grecii ajung până la Izmir şi voiau să rămână cu toate
teritoriile din zona europeană plus Bursa, Izmit, etc.
La 16 aprilie 1917 Vladimir Ilici Lenin se întoarce din exil de la
Petrograd şi declanşează luptă comunistă în Rusia care reduce
semnificativ forţa armatei ruse.
La 30 iunie 1917 Grecia declară război Puterilor centrale
(Germania şi Austro–Ungaria). Începe războiul în munți.
24 iulie-03 august 1917, Armata 2-a Română, condusă de
generalul Alexandru Averescu înfrânge armata germană la Mărăşti. 06 –
20 august îi învinge pe nemţi la Maraşeşti şi la Oituz.
La 08 septembrie 1917 are loc lovitura de stat din Rusia dată de
generalul Kornilov. Lovitura eşuează.
25 octombrie 1917, ziua fatidică a bolșevismului, se declanșează
Marea Revoluţie Roșie care rade totul în cale, dărâmă conace, biserici,
case boierești și deschide drumul Uniunii Sovietice bolșevice.
15 noiembrie 1917 - Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia
dată la Petrograd semnată de Lenin şi de Stalin. Este momentul căderii
Maicii Rusii într-un război civil devastator. La 20 noiembrie 1917 Ucraina
 70

îsi declară independenţa. La 06 decembrie işi declară independenţa

Republica Democratică Moldovenească şi Finlanda. Între 08 la 26
decembrie 1917 – britanicii atacă Ierusalimul şi îl ocupă.
La 09 decembrie 1917 se semnează Pacea de la Focşani între
România şi Puterile Centrale în urma armistiţiului ruso-german de la Brest
– Litovsk. La 13 ianuarie 1918 Rusia întrerupe relaţiile diplomatice cu
România (şi tezaurul nostru este la ei). La 26 ianuarie 1918 guvernul I.C.
Brătianu demisionează şi-i predă prorogativele generalului Alexandru
Averescu (guvern technocrat, militarist). 18 februarie 1918 Germania
ocupă Estonia. Finlanda se aliază cu Germania de frică să nu revină la
Rusia. Le este frică de bolșevismului ateu și hrăpăreț. La 12 martie 1918
Moscova devine capitala Uniunii Sovietice şi Kremlinul centrul politic al
Cominternului – centrul socialismului şi comunismului întregii lumi. Lumina
noii lumi proletare. Steaua călăzitoare a socialismului și a comunismului.
La 26 martie 1918 mareşalul francez Ferdinand Foch este numit
Comandant Suprem al tuturor forţelor aliate, moment din care aliaţii
obţin succesiv victorii împotriva Puterilor Centrale. Îi zdrobesc.
La 07 mai 1918 România este obligată să semneze separarea de
Antanta prin Pacea de la Buftea. Șeful guvernului roman, Alexandru
Averescu semnează tratatul de pace. MS Regele Ferdinand, este oprit de
Regina Maria să semneze. Nu se duce la sala unde se aflau comisiile. 60
de personalităţi române protestează la Paris împotriva semnării forţate a
Păcii de la Buftea.
15 iulie – 05 august 1918 Marea Bătălie de la Marna unde
francezii şi aliaţii îi zdrobesc în contraatac pe germani. 19 la 21
septembrie 1918, englezii cuceresc Palestina şi la 01 octombrie intră în
Damasc. Scopul lor erau zonele petrolifere din Irak. N-au ajuns până
acolo. O să ia mai târziu Kuwaitul prin înțelegere cu otomanii.
La 30 octombrie 1918 Imperiul otoman semnează Armistiţiul de
la Mudros (insulă grecească) care a pus capăt ostilităţilor de pe teatrul
de război din Orientul Mijlociu dintre Imperiul Otoman şi aliaţi, îndeosebi
englezi. Imperiul Otoman se destramă şi lasă un loc, mult mai mic, noii
Turcii.
La 09 noiembrie 1918 are loc Revoluţia Germană soldată cu
abdicarea Kaiserului şi cu declararea Republicii Germane. La 10
noiembrie 1918 abdică Împăratul Carol I al Austro-Ungariei.
 71

La 11 noiembrie 1918 Germania semnează Armistiţiul de la

Campiegne (într-un vagon de tren, în pădure) şi luptele iau sfârşit la
orele 11, 00 (ziua de 11, luna 11, ora 11). Este sfârşitul unui război lung
și distrugător, în care au fost angrenate 70 de ţări beligerante, soldat cu
peste 7 milioane de morţi, 6 milioane de prizonieri, 3 milioane de văduve
de război, 6 milioane de orfani. De notat că 70% din morţi au fost în
urma tirurilor de artilerie care au lansat peste 1, 3 milioane de obuze,
20.000 de morţi din utilizarea gazelor de luptă şi peste 100.000
prizonieri nehrăniţi, netrataţi de boli şi de răni. Culmea, la finele
războiului vine şi pandemia de gripă spaniolă care mai face încă câteva
milioane de victime în toată Europa.
La 12 noiembrie 1918 Austria se declară republică. 14 noiembrie
se declară republică şi Cehoslovacia.
04 decembrie 1918 Iugoslavia se declară independentă. La 01
decembrie 1918 se săvârşeşte România Mare la Alba Iulia, cu mare fast
și cu speranța de nedespărțire.
02 martie 1919 Pacea de la Paris consfinţeşte sfârşitul Primului
Război Mondial. 02 martie 1918 are loc la Moscova prima Internaţională
Comunistă care incită la crearea unor celule în toate statele lumii în
ideea transformării întregii lumi într-o lume comunistă la mana unor
conducători ca Stalin, Mao sau Kim.
21 martie 1919 se declară Republica Socialistă Ungară sub
conducerea lui Bela Kun.
21 martie 1919 „Fasci di Combattimento” condus de Benito
Mussolini (Il Duce) se declară partid fascist. De aici începe calvarul
italian care se întinde pâna în 1943 când este omorât Benito.
15 mai 1919 incepe războiul greco – turc care cuprinde toată
provincia Izmirului şi a Anatoliei. Mărul discordiei este Salonicul. Au fost
tragedii în familiile mixte, între vecinii care s-au înţeles secole dea
rândul, între copiii care se jucau împreună, etc. Turcii rememorează
acest episod prin serialul Patria mea ești tu cu o pregnantă tentă
patriotică şi cu minimalizarea forţelor greceşti de ocupaţie. De la
jumătatea filmului încolo se cam depărtează de adevărul istoric.
La 28 iunie 1919 se încheie Tratatul de la Versailles, un tratat
de pace creat ca rezultat al negocierilor de șase luni purtate la
Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială
 72

a Primului Război Mondial între forțele Aliaților şi cele ale Puterilor

Centrale.
Între 20-30 iunie 1919 armata română trece Tisa, impinge
armata lui Bela Kun până la Budapesta, predă autoritatea guvernului
legitim şi-l îndepărteză pe instigator în braţele lui Stalin care îl împuşcă
pentru dezastrul creat şi suma colosală cheltuită degeaba. La 04 august
1919 capii Armatei Romane sunt primiţi în parlamentul ungar care le
mulţumește pentru îndepărtarea regimului communist al lui Bela Kun şi
pentru restabilirea ordinii de drept. Regele Ferdinad al României
primeşte onorul gărzii de onoare şi trupele române conduse de generalul
Gheorghe Măldărescu defilează în piaţa Parlamentului Ungariei. Toată
organizarea din teritoriului”ocupat,, este în grija generalului Traian
Moşoiu ajutat de generalul Dabija, comandantul trupelor de vânători de
munte.
28 iulie 1919 se împarte Banatul între România şi Serbia (Regatul
Sârbo – Croat – Slav).
23 martie 1920 amiralul fără flotă Horthy declară Ungaria
monarhie fără nimeni pe tron.
24 aprilie la 07 mai 1920 se desfăşoară războiul polono-ucrainian
împotriva Uniunii Sovietice soldate cu eliberarea Kievului.
04 iunie 1920 Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate şi
Ungaria în urma căruia s-au stabilit graniţele acesteia cu toţi vecinii –
România, Serbia, Croaţia, Cehoslovacia.
10 august 1920 Imperiul Otoman se desfiinţează prin semnarea
Tratatului de la Sevres în urma căruia pierde patru cincimi din teritoriu
dar rămâne o Turcie puternică pe calea modernizării şi a democratizării
sub conducerea lui Kemal Mustafa - tatăl Turciei Moderne.
28 octombrie 1920 Tratatul de la Paris consfinţeşte
recunoaşterea Basarabiei ca teritoriu al României.
Noi, românii, am trăit toate aceste frământări şi marele război
mondial aşa:
MS Regele Carol I-ul moare la 10 octombrie 1914 şi este urmat la
tron de nepotul său din frate, MS Regele Ferdinand I-ul, al doilea copil al
prințului Leopold, cu numele întreg Ferdinand Viktor Albert Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen, demn de unchiul său atât prin educaţie cât şi
prin onestitate.
 73

Născut la 24 augut 1865, Ferdinand, Rege al României după

moartea unchiului său, Carol I, la 10. 10. 1914, ofiţer român de cavalerie
şi vânători de munte, avansat de la locotenent la general de corp de
armată şi Inspector General al Cavaleriei la anul 1911, vorbitor de
engleză, franceză, germană şi rusă, căsătorit cu principesa Maria de
Edimburg şi Saxa Coburn-Gotha, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi
a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei ţariste, tatăl a şase copii – Carol al
II-lea 1893, Elisabeta 1894, Marioara 1900, Nicolae 1903, Ileana 1909 şi
Mircea 1913 (decedat în 1916 de febră tifoidă) este regele reformator al
României reîntregite prin înfăptuirea reformei agrare, militare şi electorale.
În ciuda îngrijorării unora dintre români, regele întregitor de ţară
ridică sabia împotriva armatelor ţării sale de origine, se alătură sufletelor
românilor patrioţi şi conduce statul şi armata pe drumul greu şi presărat
de morminte al războiului reîntregirii din 1916-1918.
România nu putea fi ocolită de marea conflagraţie. Aflată la
încrucişare de drumuri între Orient şi Occident, la încrucişare de limbi
orientale, slavone şi latine, la limita dintre civilizaţii, interese şi nevoi, am
avut în anii 1914-1916 un regim de neutralitate menţinut cu greu de
regele prusac. Graniţa cu habsburgii de pe creasta Munţilor Carpaţi
(Orşova-Mehadia-Petroşani-culmea munţilor Fagarasului- Fundata-
Predeal – limita jud. Covasna, Harghita – vest Oituz – vest Moineşti şi
Bicaz – Vatra Dornei – Cîmpulung Moldovenesc – Suceava – Siret –
Darăbani) era ameninţată.
Consiliat foarte atent de P. P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru
Marghiloman, cu un guvern bine condus de Ionel Brătianu, La 04 august
1916, MS Regele Ferdinand I-ul, văr cu cei ce stăpâneau Germania şi
Austria, ţine cont de voinţa poporului şi încheie convenţia cu Antanta care
a fost de acord cu cerinţele României – Ardealul, Basarabia, Dobrogea şi
Banatul să revină la patria mamă. Convenţia cu Antanta s-a semnat în
casa lui Vintilă Brătianu, în biblioteca de stejar a acestuia. Rusia trădează
şi nu ne acordă ajutorul militar la care s-a angajat (apărarea frontierei pe
creasta munţilor Moldovei). Ne lasă de izbelişte. Bolşevicii măsii’! Oastea
ţării nu era pregătită de război. După doi ani de război în Europa, armata
română era încă cu arme din 1877, fără instrucţie serioasă, fără
echipamente speciale (măşti contra gazelor, foi de cort, căşti, etc).
Folosită mai mult la strânsul şi la paza recoltelor, la fel de fel de munci
 74

mai mult sau mai puţin legale nu avea cunoştinţele, deprinderile şi

capabilitatea necesară a ţine piept inamicului pe fâşia de graniţă.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război scrisă pătimaş
de Camil Petrescu la 1930 prezintă cu fidelitate societatea românească
cu ostaşii speriaţi de moarte pe graniţă la Pasul Bran şi pe colinele de la
Moeciu, Fundata-Fundăţica şi cu madamele din Bucureşti curioase cum
se comportă nemţii cu femeile iar şmecherii nu ştiau pe unde să-şi mai
ascundă averile să nu cumva să le fie rechiziţionate!!! Da stimaţi
concetăţeni aşa era situaţia românească în vara lui 1916. A va fi şi mai
târziu în 1941 şi de-a pururi... Mereu altfel decât trebuie să fim. Mereu
cu alţii decât cu noi.
Din noaptea de 14 spre 15 august 1916 când a fost împuşcat
primul grănicer român în persoana locotenent colonelului Gheorghe
Poenaru Bordea, lângă clădirea pichetului de grăniceri din Fundata, în
şase săptămâni, oastea română a fost împinsă în interiorul teritoriului
naţional şi bătută la Turtucaia din judeţul Durostor al Cadrilaterului până
la epuizare, până la pierderea dorinţei de a mai lupta. Erau mai optimiştii
prizonierii care erau bine hrăniţi şi asistaţi medical în lagărele austro-
ungare sau germane decât luptătorii flămânzi şi speriaţi de ziua de
mâine ce se târau spre o speranţă, spre o himeră. Deznădejdea pusese
stăpânire pe oştean de la soldat până la colonel.
Am găsit în anul 1976, într-un sat argeşean de lângă Câmpulung
Muscel (Malul cu Flori), la un coleg de şcoală de ofiţeri care provenea
dintr-o familie cu tradiţii militare înscrisurile (agenda de suflet) a
bunicului său, fost sublocotenent, comandant de pluton de grăniceri la
Fundata. La 23 de ani, tânăr, necăsătorit, învăţător la o şcoală din
Curtea de Argeş, speriat de soarta oştirii şi a ţării, a descris atât de
sincer şi de simplu tot ce a trăit la 14 august 1916 încât nu încape
îndoilală faptul că pe aceste meleaguri au trăit, au luptat şi au murit
români adevăraţi, de o mare onestitate, vitejie şi patriotism.
Citind, am trăit momentele de parcă au fost ieri! De parcă am
fost acolo.
Din agenda sublocotenentului am reţinut în memorie (nu puteam
lua şi transporta înscrisuri într-o lume stăpânită de comunişti vigilenţi
care erau cu ochii pe noi, viitorii ofiţeri, mai ceva decât pe spionii străini
– ce facem, ce spunem, ce gândim, cu cine ne petrecem timpul, cum
vedem victoria socialismului... ) uimitoarele constatări:
 75

„Eram surprinşi de faptul că ne împuşcau fără motiv şi strigau la

noi să părăsim postul şi să fugim. Ostaşii habsburgi, mai mulţi maghiari,
care până mai ieri ne dădeau slană, pâine şi rachiu pentru care noi le
dădeam brânză, vin şi pastramă de capră, trag în noi fără motiv.
Colonelul care a venit să ne controleze, cu o zi înainte ca ăştia să
înceapă să tragă în noi, stă toată ziua lăngă telefon şi nu ne spune
nimic. Iese numai la masă şi ne spune să fim calmi. Atât. O fi căzut
guvernul? O fi fugit regele nostru Ferdinand şi le-o fi frică să ne spună?
Ce-i spun eu lui Vasile, lui Marin, lui Ion, lui Gheorghe, lui Mitrea, lui
Căpraru, lui Cazan când m-or întreba de ce trag ăştia în noi? Bine sau
rău trebuie să le dau un ordin.
Iau asupra mea toată vina dacă dau un ordin greşit. M-am dus la
schimbul din veghe, i-am adunat în sala rastelelor de arme şi muniţii, le-
am ordonat pozitia de drepţi şi le-am transmis ordinul:
– „Ostaşi, anulez starea de veghe, rămâne starea de pază şi cea
de somn, ocupaţi poziţiile înaintate de tragere în tranşee, dublaţi
posturile de pază şi răspundeţi cu foc la focul inamicului! Dumnezeu fie
cu voi şi cu mine!”
La miezul nopţii l-au împuşcat pe colonel. Ieşise să inspecteze
posturile de pază. N-a apucat săracul să intre în tranşee, l-au lovit cănd
venea dinspre clădirea pichetului spre tranşeea care leaga posturile de
observaţie cu cele de apărare. Dumnezeu să-l ierte! Avea doi copii. Am
telefonat la unitate la Rucăr să anunţ decesul şi să-mi trimită muniţii şi
hrană de război că nu mai sta nimeni acum să gătească ciorbe. Coman-
dantul batalionului a rămas mut câteva minute. Am crezut că ne-a tăiat
cineva firul la telefon. Ne-a luat frica. S-a tras toată noaptea. Și noi, şi ei.
Toată ziua am strigat la ai mei să economisească muniţia. Hrana
rece şi muniţia a sosit abia a treia zi. în dimineaţa zilei de 15 august
1916, a fost ucis sergentul Vasile Bălan. L-a lovit în ochiul drept. A murit
pe loc, în tranşeea dintre posturile de pază 3 şi 4. După-amiază a fost
rănit în braţul stăng soldatul Mocanu Badea. N-a vrut să plece la spital.
L-am pansat şi a rămas în pichet cu cei de la somn. Vorba vine de somn
că nu dormea nimeni. şi i-am spus colonelului să nu mai iasă afară cu
cascheta pe cap, sa-şi pună o bonetă că nu are stema aia mare care
luceste dar nu m-a ascultat. A vrut să moară demn. Aşa cum a trăit. Să-i
fie ţărâna uşoară!”
 76

MS Regele Ferdinand I al României.

Lăsând pichetul de grăniceri de la Fundata la sorţii istoriei,
grupul de armate germano-austro-ungare Kune, Morgen, Staabs,
Kosn şi Kraft, conduse de înspăimântătorul feldmareşal Mackensen (Cap
de Mort) ne presau din toate părţile îndeosebi din nord-vest, vest şi sud-
vest iar armata a 3-a bulgară, aliata nemţilor, din sud-est, în Dobrogea.
Toamna lui 1916 găseşte România într-o stare jalnică.
Demoralizaţi, înfrânţi, flămânzi, cu frigul în oase, ostaşul român se
retrage din faţa inamicului, nici măcar nu luptă cu acesta, doar fuge de
pe creasta Carpaţilor până la Turtucaia, în Cadrilaterul luat în primire de
la bulgari în 1913.
Organizează în grabă o fortificaţie de apărare dar sunt zdrobiţi de
germani, bulgari şi austro-ungari. în bătălia din 01 august la 06
septembrie de la Turtucaia au fost ucişi 6000 de ostaşi români şi au fost
luaţi prizonieri 28.000 (un sfert din ce mai însemna armata română).
Turtucaia reprezintă de fapt crima politicului împotriva poporului.
Au murit zeci de mii de tineri încorporaţi cu arcanul într-un război
nepregătit temeinic, într-un război al necunoaşterii realităţilor militare
româneşti, ai pretenţiilor de învingători de la Griviţa şi Plevna anului
1878, ruptă total de realitatea pregătirii a înzestrării şi a mobilităţii
trupelor germano-austro-ungare din 1916. Parcă judeca nevoile
războiului matroanele mahalelor Bucureştiului nicidecum un rege şi
grupul lui de experţi militari de sorginte filogermană...
Dar îi păsa că mor atâţia? Ce arau din neamul lui? Nu.
 77

Guvernul, regenţa şi bruma de armată se retrag la Iaşi lăsând

Bucureştiul în mâna nemţilor care au adus valsul vienez în toate
stabilimentele şi în toate cârciumile de la şosea.

Feldmareşalul Anton Ludwig August von Mackensen – născut la

06 decembrie 1849 în Leipnitz, Saxonia prusacă, a luptat pentru Imperiul
German din anul 1869 până în anul 1918 şi pentru Republica de la
Weimar, din 1918 până în anul 1920.
Este cunoscut pentru abilitatea şi fermitatea conducerii trupelor
în bătălia de la Vistula, Lodz sau Târnov, în campaniile din Serbia 1915,
România 1916 unde a avut sub comanda sa şi trupe bulgăreşti şi
otomane.
1916 – guvernator la Bucureşti. Moare la 08 noiembrie 1945, la
95 de ani, neîmpăcat cu gândul că s-a ales praful de Imperiul German
pentru care a luptat toată viaţa.
Cap de mort a fost cel mai de temut comandant militar al Europei
anilor 1912-1918.
Cui să ceară ajutorul? Bolşevicilor ruşi care l-au ucis pe Romanov
cu toată familia lui? L-au ucis pe Rasputin, au făcut din biserici grajduri
de cai, au ucis şi ideea de creştinism! Ateismul era religia lor. Negarea
valorilor, a elitelor şi confiscarea bunurilor lor.
Responsabilii puterii de la Iaşi s-au orientat către sora mai mare
a României dintotdeauna – Franţa.
Franţa chiar dacă era în plin război cu Germania ne-a dat un ajutor
vital – armament, avioane, tunuri, muniţii, măşti contra gazelor de luptă şi
instructori militari care să ne înveţe să le folosim cu maximum de
randament şi să adoptăm tactici moderne care să ne protejeze soldaţii.
 78

Bravul şi onestul general francez Henri Mathias Berthelot a reuşit

în perioada ianuarie-mai 1917 să aducă oastea română la parametrii
necesari ducerii acţiunilor de luptă împotriva unei armate de elită cum
era cea germană. În doar patru luni. Glorie eternă marelui erou!
Nu uitaţi că la acea vreme România era o ţară totalmente
francofonă...
Absolvent al Saint-Cyr Military Academy în 1883, veteran al
fronturilor din Algeria şi Indochina, comandant al Corpului 33 Armată în
bătălia de la Marna din 1914 când Germania a atacat Franţa fără
somaţie, este însărcinat ca Şef al Misiunii Militare Franceze în Romănia în
perioada 06. 10. 1916 la 08. 07. 1918 unde dirijează ajutorul militar
francez, conduce corpul de instructori francezi, organizează armata
română pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi ca entităţi capabile să ducă
acţiuni de luptă independent şi, după jumătate de an de muncă, are ca
rezultat marile victorii ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi
pe întregul teritoriu al României dornice de „a-şi lua ţara înapoi” şi a nu
o mai lăsa la cheremul germano-austro-ungarilor conduşi de Mackensen.
L-au împins pe feldmareşalul August von Mackensen prin Pasul
Jiului, Pasul Buzăului, Pasul Predealului, Pasul Oituzului, pe toate văile şi
văgăunile Carpaţilor de Curbură.
Ofensiva pornită pe meleagurile Moldovei – 21 iulie la 01 august
1917 Mărăşti, 06 la 16 august, Marăşeşti, 18-14 august Oituz, nu-şi
pierde avântul indiferent de numărul morţilor şi al răniţilor şi prinde
vigoare la Bucureşti la 29 noiembrie – 03 decembrie apoi pe tot teritoriul
românesc ocupat.
Cinste şi onoare acestui mare om de stat, militar desăvârşit şi
strateg care a demonstrat că Franţa nu-şi uită copiii. Glorie eternă! Micul
Paris din Bucureşti a fost salvat şi dat mai departe urmaşilor.

***
Eforturile MS Regelui Ferdinand şi ale MS Reginei Maria au făcut
ca toţi cei ce le-au stat în preajmă să simtă, să gândească şi să
acţioneze patriotic, să facă totul pentru eliberarea şi reîntregirea ţării.
Recunoştinţa poporului pe care l-a condus s-a manifestat prin
atribuirea la numele Majestăţii Sale a titlurilor de Ferdinand Întregitorul
sau Ferdinand Cel Loial şi oferirea de către Armata Română prin
 79

reprezentantul ei, generalul de corp de armată Eremia Grigorescu, a

bastonului de mareşal al României. În anii de refugiu la Iaşi, alături de
MS Regele Ferdinand a fost minunata Regina Maria cea care a fost
infirmieră pe front, ocrotitoarea ostaşilor răniţi sau mutilaţi, diplomat în
cancelariile străine, iniţiatoarea înfiinţării Asociaţiei Cultului Eroilor Patriei
(Asociaţia Ingrijirii Mormintelor Eroilor Patriei).
Elocventă pentru verticalitate, nobleţea şi onorabilitatea MS
Regele Ferdinand este Proclamaţia către ţară scrisă şi adusă la
cunoştinţa ţării de însăşi Majestatea Sa de la Palatul Cotroceni:
„Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre,
a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru
viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a
popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de
conştiinţă naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de
nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze
statul român şi Unirea Principatelor prin războiul independenţei, prin
munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat
nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai
Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele
două părţi ale Carpaţilor”. Cotroceni, 15 august 1916.
La 22 noiembrie 1922, în mesajul de deschidere a sesiunii
Adunării Naţionale Constituante, MS Regele Ferdinand I-ul spunea:
„Sunt fericit că mă găsesc, după marele act al încoronării, în
mijlocul Adunării Naţionale chemate să desăvârşească aşezământul
constituţional al României întregite. Acest act săvârşit în sfântă
împărtăşire cu întregul popor şi sub prezenţa înalţilor soli şi ai
reprezentanţilor aliaţilor şi celorlalte state, a consfinţit odată mai mult,
unirea românilor, închegată din sforţările şi sacrificiile necurmate ale
generaţiilor apuse şi a celei de astăzi. „
Tratatul de Pace de la Versailles stabileşte graniţele şi condiţiile
pentru partea învinsă. Număr limitat de militari şi armament. Prezenţa
observatorilor internaţionali pe teritoriul Germaniei.
Franţa ia de la germani Alsacia şi Lorena iar hotarele tuturor
ţărilor din Balcani sunt varză.
Primul război mondial se încheie cu prăbuşirea irecuperabilă a
patru imperii cât şi cu dispariţia a patru dinastii – Imperiul German cu
 80

Casa de Hohenzollern, Imperiul Austro-Ungar cu Casa de Habsburg,

Imperiul Ţarist cu Casa Romanov şi Imperiul Otoman cu sultanatul.
Pentru noi, românii, vor rămâne veşnic în amintire acţiunile de
luptă ale ostaşilor conduşi de generalul Ioan Dragalina pe Valea Jiului, la
Orşova şi pe Valea Cernei, ale miilor de viteji conduşi de generalii
Constantin Prezan şi Alexandru Averescu, ambii viitori mareşali ai
României, generalul Eremia Grigorescu pe frontul Moldovei şi al
Munteniei apoi „trecând batalioane române Carpaţii” cu generalul Traian
Moşoiu în frunte, au eliberat casă cu casă, sat cu sat, până a alungat
cotropitorii dincolo de Tisa. Generalul Ioan Dragalina, rănit într-o
ambuscadă pe podul de lângă mănăstirea Lainici unde se mărturisise şi
împărtăşise, pansat la Gura Sadului apoi operat la Târgu Jiu, transportat
cu trenul la Spitalul Regal din Bucureşti, moare la 24 octombrie 1916 de
septicemie. Regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul la 15
octombrie 1916 când era în viaţă.
La slujba de înmormântare participă alături de MS Regele
Ferdinand şi principele Carol al II-lea, primul ministru I. C. Brătianu,
ministrul de război Vintilă I. C. Brătianu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea,
Mihail Cantacuzino ministrul Justiţiei, Take Ionescu ministru de externe,
Henry Catargi mareşalul Palatului, generali, ofiţeri şi ataşaţi străini în
România. De câtă cinste s-a bucurat marele patriot luat la oaste forţat
de austroungari, fugit când era locotenent şi înrolat în armata ţării sale
cu gradul de sublocotenent. Ajuns general pe meritele, prin munca sa,
comandantul care l-a oprit pe generalul Paul von Kneus pe Valea Jiului a
fost înmormântat cu toate onorurile la Cimitirul Eroilor din Belu Militar.
Nu ştiu ce cred locuitorii localităţii Dragalina de pe Autostrada A2
(Gara Ciulniţa) despre el dar ar trebui să fie mândri că localitatea lor îi
poartă numele acoperit de glorie.
România a dus un război mai scurt dar mai aspru. Decretând
mobilizarea armatei la 15 august 1916, MS Regele Ferdinand a adus pe
picior de război, în trei săptămâni, Marele Cartier General,
comandamentele armatelor a 1-a, a 2-a, a 3-a şi a 4-a, comandamentele
a şase corpuri de armată, 23 de divizii de infanterie, 2 divizii de
cavalerie, 5 brigăzi de călăraşi, 1 brigadă de grăniceri, 2 brigăzi de
artilerie grea, 1 regiment şi un divizion de artilerie de munte (cu piesele
de tun samarizate), 1 flotilă navală de Dunăre, 3 unităţi de artilerie
 81

antiaeriană, 4 escadrile de aviaţie şi multe alte formaţiuni de deservire

sau de specialităţi militare (geniu, chimic, aerostate, cifru, etc) aducând
sub arme 833. 601 militari din care 19. 843 ofiţeri şi elevi ai şcolilor de
ofiţeri.
Având în vedere că la anul 1915 România era doar Moldova cu 2,
3 milioane de locuitori şi Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi
Dobrogea) cu 5, 6 milioane, un total de 7, 9 milioane de locuitori,
concentrarea a fost de 1 din 10 locuitori sau 1 din 4 bărbaţi cu vârsta
între 19 şi 40 de ani (bun de front). Un sfert din bărbaţii ţării au fost
luaţi la oaste. Un efort financiar colosal pentru situaţia economică a ţării
la acea vreme. Ostaşi aveam dar armament nu. Puştile erau vechi, de la
1877, mitraliere erau doar jumătate din necesar, piesele de artilerie doar
30%, cu echipamente erau dotate doar marile unităţi. Ostaşii erau
neinstruiţi pentru acţiunile de luptă necesare stabilizării frontului din faţa
trupelor germane net superioare ca pregătire şi înzestrare.
Din toate planurile ipotetice înaintate conducerii statului de către
strategii militari nu s-a legat niciunul. Poziţiile de luptă ocupate de
oastea română dea lungul lanţului carpatic era următoarea: Armata 1-a
condusă de generalul loan Culcer de la Calafat până la râul Argeş, cu
misiunea să facă joncţiunea cu Armata a 2 a la Alba Iulia, Armata a 2-a
condusă de generalul Alexandru Averescu de la Argeş la Pasul Oituzului,
cu misiunea să înainteze şi să facă joncţiunea cu Armata a 4 a în
sectorul Târgu-Mureş – Cluj, Armata a 4-a sau Armata de Nord, condusă
de generalul Constantin Prezan de la Oituz la Vatra Dornei unde făcea
joncţiunea cu armata rusă care avea de apărat până la Marea Neagră şi
care trebuia să iasă în Câmpia Tisei. Armata a 3-a condusă de generalul
Mihail Ceaur-Aslan avea de apărat de la Calafat, pe Dunăre, până la
Bazargic. Rezerva la dispoziţia Marelui Cartier General, de nivelul a două
divizii de infanterie era concentrată în jurul Bucureştiului.
De pe aceste aliniamente armata română a început ofensiva pe
frontul Carpaţilor cu scopul de a ocupa trecătorile şi de a dezvolta
ofensiva în Transilvania. De la declanşarea operaţiunii din noaptea de 14
spre 15 august 1916 trupele române au avut succes în bazinul
Haţegului, pe Valea Cernei, la Orşova, la Timişul de Jos, la Bran, la Sibiu
şi până la finele lunii august au eliberat oraşele Braşov, Sfântu
Gheorghe, Ghoerghieni, Miercurea Ciuc, Orşova şi numeroase localităţi
 82

dispuse pe aceste aliniamente situate la 120 km în spatele fostei graniţe

austro-ungare. Aveam la acea data 4 Armate cu 7 Corpuri de Armată, 23
de Divizii de Infanterie, 2 Divizii de Vânători de Munte, 2 Divizii de
Cavalerie, Marina cu Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre, Diviziunea
contratorpiloare, Diviziunea canonierelor de dragaj, Grupul de vedete
antisubmarin şi Escadrila de hidroplane de pe lacul Siutghiol, Aviaţia cu
Grupul 1 dislocat pe terenul de aterizare de la Răcăciuni – Bacău, cu
misiuni în folosul Armatei a 2-a, Grupul 2
pe aerodromul Tecuci cu misiuni în folosul Armatei a 4-a Ruse,
Grupul 3 dislocat la Galaţi cu misiuni în folosul Armatei a 1 a Române şi
cu rezerva constituită dintr-o escadrilă de bombardament şi una de
cercetare la dispoziţia Marelui Cartier General.
La 15 august 1916 se înfiinţează Corpul de Apărare Antiaeriană
cu 113 tunuri, mitraliere antiaeriene şi proiectoare cu care să survoleze
cerul nopţii şi să prindă la X ul lor avioanele inamicului...

MAREŞALII ROMÂNIEI
Mareşal Constantin Prezan Mareşal Alexandru Averescu

În acest timp feldmareşalul Mackensen ataca sudul Dobrogei cu

lovitura principală asupra capului de pod românesc ocupat de Divizia 17
Infanterie la Turtucaia. Înconjurată, lovită din toate părţile, neajutată de
Corpul de Armată Rus prevăzut în documente ca forţă de sprijin, cu
 83

pierderi de peste 70%, a pierdut poziţia ocupată retrăgându-se pe

aliniamente succesive până la linia căii ferate Cernavodă-Constanţa. MS
Regele Ferdinand îl demite pe generalul Mihail Aslan din fruntea Armatei
a 3-a, opreşte operaţiunile din Transilvania şi hotărăşte la 06 septembrie
1916 trecerea la pregătirea pentru contraofensivă.
La 18 septembrie 1916 doua divizii române trec Dunărea prin
punctul Flămânda şi înaintează spre sud urmate de alte patru divizii cu
scopul de a elibera Dobrogea şi Cadrilaterul de trupele de ocupaţie. În
acest timp trupele germano-austro-ungare întărite cu forţe aduse de pe
alte fronturi trec la ofensivă în Transilvania.
Armata a-1-a austro-ungară întărită cu Armata a-9-a germană
comandată de generalul Falkenhayn fost şef al Marelui Cartier General
German încep ofensiva spre Valea Oltului la 13. 09. 1916.
Forţele române sunt învinse şi se retrag pe poziţii succesive. Se
retrag şi trupele care au trecut Dunărea. Toată armata româna trece la
apărarea trecătorilor Carpaţilor.
Odată cu sosirea Misiunii Militare Franceze, în România sosesc
152 de avioane de tipul Breguet, Caudron, Nieuport, Farman, 42 ofiţeri,
45 de subofiţeri, 36 de caporali, 162 de soldaţi şi 48 de piloţi instructori,
observatori aerieni, specialişti în aerostaţii, în comunicaţii şi în telegrafie
fără fir.
Cu misiunea franceză au sosit în România 500 de ofiţeri şi 1150
de subofiţeri, gradaţi şi civili instructor pentru toate categoriile de arme
şi armament, tehnici şi tactici de luptă modernă.
Cei trei mari generali, dintre cei mai capabili din Europa se
chinuaiu să ocupe zonele agricole şi cele petroliere din România:
Falkenhayi şi Arz von Straussenberg la nord şi Mackensen la sud. Timp
de două luni s-au luptat pe acest front românesc de 1200 de kilometri,
un front tot atat de vast ca şi cel cu Rusia de la Riga la Carpaţi. Cu
preţul unor pierderi foarte mari au reuşit să ocupe intrările nordice în
defileele Bran, Predeal şi Buzău (Siriu). Ofensiva pe direcţiile Oituz şi
Ghimeş n-au avut succes, trupele române le-au zădărnicit înaintarea,
rezistenţa diviziei 15 infanterie intrănd în istorie prin deviza
comandantului ei, generalul Eremia Grigorescu, „Pe aici nu se trece! ”
devenită simbol legendar al întregii armate. Pe 6 octombrie 1916, dizivia
condusă de generalul Eremia Grigorescu poreclită Divizia de fier, trece la
 84

ofensivă la baionete alungând inamicul pe linia fostei frontiere dinainte

de începerea războiului. Bravul general este numit de MS Regele
Ferdinand comandant al Armatei a-2-a române în locul generalului Ioan
Culcer care este numit la Marele Cartier General. Să nu uităm că bravul
general era ginerele marelui moşier de origine greacă, George Ulise
Negropontes, primar al oraşului Mărăşeşti în timpul marii bătălii, omul
care a solicitat armatei române să-i bombardeze conacul în care erau
încartiruiţi nemţii. La solicitarea bravului general Eremia Grigorescu,
socrul său a donat 20 de hectare de pământ pentru construirea
Mausoleului de la Mărăşeşti şi pentru osuarele tuturor eroilor, mausoleu
în care a fost înhumat şi ginerele său, ucis de gripa spaniolă în 1919, la
numai 56 de ani, care a lăsat cu limbă de moarte să fie în veci, alături
de oştenii lui. Înălţătoare dorinţă! M. S. Regina Maria a rostit la căpătâiul
lui următoarele: „Uitarea nu va putea niciodată şterge numele aceluia a
cărui amintire trăieşte în sufletul unui popor.”
Pentru locuitorii din zona Arbănaşi, Ganţa, Podu Muncii,
Petrăcheşti, Niculeşti, Campulungeanca şi Floreşti, din nordul Buzăului,
este o mândrie că moşierul George Ulise Negropontes a avut aici o
sfoară de moşie impresionantă. Pentru mine, ca cetăţean, marele moşier
a fost un mare patriot pe lângă faptul că a dat-o pe fiica sa, Elena,
generalului Eremia Grigorescu (căpitan la data căsătoriei) şi nu a ales
dorinţa soţiei de a o căsători cu un bancher grec, a donat mare parte din
moşiile lui asociaţiilor de eroi sau văduvelor de război, ca împroprietărire
privată (nu de stat) pentru efortul depus de aceştia în război. Fiind al
patrulea fiu al unei foarte bogate familii de origine greacă, venită de la
Genova anilor 1848, cu flotă maritimă şi cu nave de Dunăre la, Brăila,
toată strada Tomis din Constanţa cumpărată de ei şi încă căteva străzi în
Brăila, cu peste 42.000 de hectare de pământ în zonele Afumaţi,
Mărăşeşti şi Buzău, cu case şi averi în Paris, marea familie de boieri au
fost tot timpul alături de regii României, dispărând odată cu ei. La
trecerea în revistă a Armatei Române la declararea intrării în război, la
29 august 1916, pe toate navele de mare şi de Dunăre, familia
Negropontes a arborat drapelul românesc şi a declarat că tot ce este al
lui este pus în slujba poporului român din care face parte. Onoare!
Atacul austro-ungarilor pe Valea Oltului la Turnu Roşu şi pe Valea
Topologului sunt oprite de Armata a -1-a de la Craiova condusă de
 85

bravul general Ioan Dragalina (fost coleg cu generalul Traian Moşoiu în

şcoala de ofiţeri austro-ungară în care au fost încorporaţi ca locuitori ai
Transilvaniei).
În cursul lunii noiembrie 1916, inamicul primeşte întăriri
numeroase, îşi reface forţele, se reorganizează şi atacă simultan pe mai
multe direcţii. Gruparea generalului Kuhne atacă cu 7 divizii Valea Jiului
apărată de o singură divizie română. Trece de Tărgu Jiu, de Craiova şi
se îndreaptă spre Bucureşti. Gruparea generalului Kraft pătrunde pe
Valea Oltului şi face joncţiunea cu gruparea generalului Kuhne. Gruparea
generalului Kosch forţeză Dunărea pe la Zimnicea şi atacă pe direcţia
Bucureşti. Marele Cartier General Român pregăteşte operaţiunea „Bătălia
pentru Bucureşti” condusă de generalul Constantin Prezan care, depăşită
numericeşte (raportul de forţe era 11 la 1 în favoarea trupelor germano-
austro-ungare) se retrage spre nord cu destinaţia Iaşi.
În retragere au loc bătălii crâncene pe Neajlov, pe Argeş, dar
trădarea a doi ofiţeri superiori români, filogermani, luaţi prizonieri, i-au
ajutat pe nemţi să contracareze planurile foarte bine gândite de strategi
şi să le folosească cu succes. Dându-şi seama că acţiunea a fost
desconspirată, generalul Prezan ordonă retragerea pentru limitarea
pierderilor. La 23 noiembrie 1916 armatele germano-austro-ungare
intrau în Bucureşti. Trădarea celor doi ofiţeri care cunoşteau planul de
operaţiuni militare ne-a costat scump. Ca şi fuga lui Pacepa de mai
târziu...
În iarna aspra a lui decembrie 1916 frontul s-a stabilizat pe
creasta Carpaţilor Orientali, pe cursul inferior al Siretului şi al Dunării
maritime, front ţinut de Armata a 2-a română compusă din şase divizii şi
de trei armate ruseşti. Două treimi din teritoriul naţional şi 3, 5 milioane
de locuitori intrau sub ocupaţia şi administraţia unui regim militar condus
de feldmareşalul Mackensen care a sustras sub pretextul acoperirii
pierderilor 1.140.809 tone de produse petroliere, 1,7 milioane tone de
cereale, 3,8 milioane de animale, maşini, utilaje, instalaţii cu totul.
Armata română a pierdut până la acest moment, decembrie 1916, peste
250.000 de oameni.
Din ianuarie până în aprilie 1917 armata română se
reorganizează, se completează cu efective, se înzestrează cu arme şi
muniţii primite de la aliaţii francezi şi se pregăteşte de contraofensivă.
 86

Comanda forţelor ruso-române de pe frontul din Bucovina pâna

la Marea Neagră i-a revenit MS Regelui Ferdinand, front subordonat
Comandamentului Suprem Aliat de Răsărit condus de Ţarul Nicolae al II-
lea al Marii Rusii. Adjunctul MS Regelui Ferdinand era generalul rus V. V.
Zaharov şi Şef al Marelui Cartier General Român era generalul
Constantin Prezan.
Avioane, mitraliere şi tunuri primite de la francezi, grenade, măşti
de gaze şi aparatură de transmisiuni primite de la englezi, metodologie,
tactică şi regulamente militare intrate în instrucţia armatei prin ofiţerii
francezi conduşi de generalul Berthelot, armata română a ajuns la
nivelul celorlalte armate moderne ale Europei. Ziarul italian Corriere della
Sera aprecia că armata română nu este cu nimic mai prejos oricareia din
armatele marilor puteri centrale.
Octavian Goga scria în ziarele româneşti „ o oaste mai nouă şi
mai vârtoasă ca cea dintâi, încercată de război şi cu braţul greu de
răzbunare, o oaste care este mândria ţării care aşteaptă cu sete ordinul
de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multă încredere
şi mai multă îndârjire! ”.
Planul de campanie din vara lui 1917 era contraofensiva cu
Armata 1-a în zona Nămoloasa ajutată de Armata 6-a rusă pe dreapta şi
în zona Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz cu Armata 2-a română şi Armata 4-a
rusă în dreapta apoi, printr-o manevră concentrică spre vest şi nord-vest
urma să nimicească Armata a- 9-a germană. Inamicul întărise frontul din
Galiţia în scopul de a ajunge la porturile de la Marea Neagră. În aprilie
1917 intră în război Statele Unite ale Americii.
La 11 iulie 1917, după o pregătire de artilerie bine coordonată de
cercetaşii aflaţi lângă obiective, comandantul Armatei a-2-a române,
generalul Alexandru Averescu ordonă atacul asupra poziţiilor austro-
ungare de la Mărăşti prin: „Ostaşi! A sosit momentul mult aşteptat de
toată suflarea românească, de voi însă mai mult decât de oricine, să
reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele
părinţilor, fraţilor, copiilor noştri sub apăsarea vrăjmaşului hrăpăreţ. Nu
uitaţi că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă şi mai sfântă cauză,
pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre”.
În 13 şi 14 iulie 1917 armata română ocupă poziţiile inamice, iau
2973 de prizonieri, 69 guri de tun, 27 de mitraliere, 2500 puşti şi o mare
 87

cantitate de muniţii şi adună osemintele a peste 5800 de ostaşi austro-

ungari. Costul acestei victorii a fost jertfa supremă a 1469 de ostaşi şi
rănirea a altor 3052.
Victoria de la Mărăşti dovedeşte creşterea capacităţii militare a
ofiţerilor şi vitejia soldaţilor.
Grupul de armate austro-ungare Gerok 3 încearcă să ocupe un
cap de pod la Mărăşeşti pentru ofensiva spre Nămoloasa dar... Ghinion!
Vorba lui Werner. Pe aici nu se trece!
Trecând de poziţia Diviziei 34-a rusă inamicul dă cu ochii de
Divizia 5-a infanterie româna care nu-i mai lasă să treacă. Zilele de 24
iulie la 24 august 1917 au însemnat epopeea armatei române având cap
de atac Divizia 5-a Infanterie care a zdrobit inamicul în luptele de la
Doaga, Străjescu şi Mărăşeşti. Ostaşii Regimentului 32 Mircea şi cei ai
Regimentului 3 Vânători s-au dezbrăcat la cămăşi şi au pornit lupta la
baionetă fapt ce i-a speriat pe nemţi şi pe austro-ungari care au rupt-o
la fugă.
Un factor moral deosebit de important a fost numirea generalului
Eremia Grigorescu la comanda Armatei 1-a române în locul generalului
Cristescu, numire care a generat un mare entuziasm în răndul ostaşilor.
Pentru ei era generalul „Pe aici nu se trece! ”. Jertfa bravilor ostaşi era o
măndrie când se aflau sub comanda generalui erou, Eremia Grigorescu.
Căpitanul Grigore Ignat, mort cu mitraliera în mână în transeea
inamicului alături de alţi 16 mitraliori ai săi, locotenenţi, căpitani şi maiori
morţi în faţa ostaşilor pe care-i comandau au dat vigoarea luptelor şi au
speriat oastea inamică.
Înaltul Ordin de Zi numărul 14 dat de comandantul suprem al
armatei române menţionează:
„Căpitanul Ignat Grigore din Regimentul 51 Infanterie a fost găsit
mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, înconjurat de oamenii săi şi de
mormanele de cadavre inamice. A luptat ca un brav şi tot astfel a
murit... înconjurat de dragostea şi devotamentul subalternilor săi care,
făcând cu piepturile lor zid de apărare în juru-i, i-au dat putinţa să-şi
mânuiască mitraliera lui dragă până la cel din urmă cartuş. ”
Cu toate pierderile suferite, inamicul aruncă în luptă toate forţele
disponibile în speranţa ca va menţine poziţia iniţială. Divizia 115
Infanterie Germană atacă în valuri şi reuşeşte să cucerească o parte din
 88

pădurea Răzoare intrând în adâncimea frontului apărat de Divizia 13

Infanterie Româna aproape 2000 de metri. Nelăsându-le timp de a se
bucura de victorie, generalul Ion Popescu, comandantul Diviziei 13
Infanterie trece la ofensivă, scoate rezervele pe flancuri şi-i prinde în
cleşte pe menţii din punga realizată de ei în dispozitivul nostru. Nemţii se
retrag ca şobolanii din faţa focului trecând dincolo de aliniamentul de
unde plecase la ofensivă. Comandantul Armatei a 1-a Română opreşte
ofensiva Diviziei 13 Infanterie şi-i obligă să întărească aliniamentul
cucerit. În acest timp Armata 1-a acordă ajutor Diviziei 9 Infanterie care
apăra aliniamentul Mărăşeştilor unde se presupunea că va avea loc
ofensiva germană. Valurile de asalt ale celor două divizii germane obligă
trupele Diviziei 9 Infanterie să se retragă pe aliniamentul căii ferate cu
gara Măraşeşti la centrul dispozitivului de apărare, în faţa clădirilor din
sudul oraşului (să nu lase oraşul fără apărare) cu focul de flanc al
artileriei pe malul estic al Siretului, realizând astfel un dispozitiv de
apărare de netrecut.
După 12 zile de coşmar, în ziua de 6 august 1917 s-a încheiat
operaţiunea Mărăşeşti cu victoria armatei române. În Ordinul de Zi nr.
90 al Armatei a 1-a Române dat de generalul Eremia Grigorescu se
consemnează pentru eternitate:
„ În lupte crâncene şi vijelioase, inamicul întreit în nesăţioasa lui
poftă de a cuceri şi restul din bogatul trup al scumpei noastre Românii,
năpustindu-se furios, s-a izbit 12 zile şi 12 nopţi de vitejia voastră ca de
o stâncă neclintită. La Şuşiţa şi Siret aţi năruit sforţările groaznice ale
sălbatecului duşman dovedind lumii odată mai mult că „nici pe aici nu se
trece”. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este înfrângerea.
Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane.
Ziua de 6 august 1917 a fost înscrisă de voi cu litere de aur în
cartea vitejiei neamului nostru afirmând în lumea întreagă drepturile lui
nebiruite”.
La 21 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu a încetat din viață,
în urma unei scurte suferințe (gripa spaniolă). A doua zi, Nicolae Iorga
scria: “Generalul care coboară în mormânt după ce așa frumos l-a
luminat o așa de curată glorie, a însemnat pentru poporul nostru mult
încercat, reazămul pe care nimic nu l-a putut zdrobi. Generalul Eremia
Grigorescu a contribuit esențial la izbânda de la Mărășești prin acea
 89

însușire fericită între cele fericite, care siguranța de sine, încrederea

absolută în succes, farmecul acestei calități de voință ce îl exercită
asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui asemenea om,
sugestionați de cuvântul, de gestul, dar mai ales de neclintita lui
hotărâre”.
Socrul său, moşierul George Ulise Negropontes, l-a aşezat lângă
oştenii lui, la Mausoleul de la Mărăşeşti.
Am fost de nenumărate ori la mausoleul de la Mărăşeşti, cunosc
foarte bine locurile şi de căte ori trec prin zonă, eu, ofiţer în rezerva
armatei române a anilor 2020, am o mare sfială şi parcă aud înfundat
ţacănitul mitralierelor, zbierătele răniţilor şi ordinele comandanţilor de
„La atac, înainte!”
Generalul Mackensen a înţeles că pe acolo nu se trece şi a căutat
alte locuri mai facile.
La 15 august trupele germane forţează frontul în zona Muncelu
dar... mare ghinion! Nici pe aici nu se poate trece! Aproape toate fostele
breşe din dispozitivul de apărare ale armatei române s-au închis.

Bătalia de la Mărăşeşti reprezintă cea mai însemnată victorie a

armatei române din primul război mondial. Ea a oprit planul lui
Mackensen de a scoate Romănia din război şi de a o fura de petrol,
grăne, vite şi chiar oameni, viitori soldaţi ai fronturilor germano-austro-
ungare. Încercarea lui Mackensen de a forţa frontul pe o lăţime de 30 de
km şi o adâncime de 8 Km l-a costat viaţa a 65.000 de militari în timp ce
 90

pierderile armatei române au fost de 450 de ofiţeri şi 21.000 de soldaţi.

De ce? Datorită bunei pregătiri a acţiunilor de luptă, a bunei echipări şi
instruiri a soldatului şi mai ales a bunei înzestrări cu artilerie, armament
de infanterie şi echipament de luptă competitiv. Au demonstrat pentru a
nu ştiu câta oară că sunt la fel de buni, sau mai buni decât nemţii,
austriecii sau husarii.
La 17 august 1917 ziarul Times scria cu respect: „ românii s-au
bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost
atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru a fugi mai iute de
frică să nu fie făcuţi prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă
pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei”. Concomitent cu
Operaţiunea Mărăşeşti, germanii declanşează la două zile diferenţă (26
iulie 1917) Operaţiunea Oituz cu intenţia să intre pe Valea Oituzului să
pătrundă pe Valea Trotoşului spre Oneşti, apoi spre Adjud unde urma să
facă joncţiunea cu Armata 9 Germană care trebuia să „treacă” de
Mărăşeşti. Ghinion! Niciuna nu a trecut! Toate planurile lor de operaţii
au fost rupte în bucăţi de armata română.
Armata rusă care apăra la nord intră în răzmeriţă. Revoluţia
bolşevică a îngenunchiat-o. Soldaţii bolşevici degradează şi arestează
ofiţerii, îi ucid sau îi închid prin beciuri, preiau comanda şi pactizează cu
nemţii în speranţa că va învinge România şi va rămâne Basarabia în
posesia lor . Groază, dezordine, teroare. Generalul Eremia Grigorescu se
duce peste ei şi vorbindu-le în limba rusă pe care o cunoştea la perfecţie
le ordonă să-şi reocupe poziţiile de luptă. În timp ce le vorbea i-a
înconjurat cu trupe de vânători de munte, spaima ruşilor. Când a văzut
că nu se face înţeles a schimbat tonul şi i-a ameninţat că dacă nu
eliberează ofiţerii şi nu-şi ocupă poziţiile în tranşee îi seceră cu
mitralierele. Miraţi şi impresionaţi de curajul generalului, soldaţii au
început să-l strige în urale”ţarevici,, adică ţar. Pentru următoarele două
săptămîni zona ocupată de ruşi a rămas stabilă apoi... bolşevismul a ucis
tot, onoare, angajament, profesionalism, patriotism, tot...
Datele de mai sus le-am cules din”Disciplina dezordinii,, scrisă de
Titus Popovici în Editura Maşina de scris.
Cu 54 de batalioane superechipate, cu 200 de guri de foc din care
32 grele şi 4 supragrele germano-austro-ungarii vin să atace trupele
române care se apărau cu 34 de batalioane şi 104 guri de foc de până la
 91

57mm constituite în Corpul 4 Armată Român din Armata a-2-a română

comandata de generalul Constantin Prezan, viitorul mareşal al României
despre care va scrie mai târziu Pamfil Şeicaru în ziarul Curentul:
... ofiţer de rară eleganţă morală, un aristrocat în gestul stăpânit,
în liniştea cu care întâmpină adversităţile. Nu-şi voia prestigiul militar
transformat în momeală electorală, nu-şi vedea rostul în combinaţiile de
partid. A vroit să rămână până la sfârşitul vieţii militar, generalul unităţii
naţionale şi nimic mai mult”.
După o puternică pregătire de artilerie combinată cu obuze
încărcate cu gaze toxice de luptă, inamicul trece la ofensivă şi în două
zile reuşesc să pătrundă 3-5 km în adâncimea frontului român.
Anticipând că imanicul are posibilităţi sa străpungă frontul, generalul
Prezan solicită ajutor de la Marele Cartier General care-i aloca Divizia 1
Cavalerie, o brigadă de grăniceri şi un batalion de vânători de munte cu
care reuşeşte să oprească ofensiva inamicului apoi să-l împingă în
spatele poziţiilor ocupate anterior.
Luptele eroice purtate de armata română în vara anului 1917 au
avut un puternic ecou internaţional fiind apreciate ca cele mai
importante victorii ale aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.
La 20 noiembrie 1917 Rusia sovietică încheie armistiţiul cu
Puterile Centrale la Brest-Litovsk. Cu Ucraina invadată şi cu linia de
aprovizionare tăiată, România încheie armistiţiul de la Focşani la 26
noiembrie 1917 dar i-a fost impusă Pacea de la Bucureşti (Buftea) din 24
aprilie 1918 prin care eram aserviţi economic Germaniei, armata
demobilizată şi redusă cu 60%, un teritoriu de 5. 600 km patraţi cedaţi
Austro-Ungarie în zona Braşov iar Dobrogea să fie cedată Bulgariei. MS
Regele Ferdinand nu a semnat şi nu a ratificat documentul. Ordonă
conducerii armatei să ia măsuri de protecţie. Armamentul ascuns în
peşteri sau în depozitele uitate de lume prin păduri, subunităţi ale
armatei izolate în munţi continuându-şi pregătirea, ofiţerii lăsaţi la vatră
se pregăteau în ascuns prin Cercurile Militare zonale în care aveau loc
şedinţe de informare în care serviciile de informaţii militare le prezentau
poziţiile ocupate de inamic, înzestrarea cu armament, tehnică de luptă,
starea morală şi mai ales determinarea cu care nu prea voiau să lupte
austro-ungarii, starea de pregătire a Gărzilor româneşti din Ardeal,
situaţia politică din zonă, acţiuni ale unioniştilor, etc.
 92

Apropiaţii casei regale recunosc cu sfială că MS Regele Ferdinand s-

a opus vehement războilui împotriva nemţilor, el a fost împiedicat să
semneze predarea necondiţionată a României prin Pacea de la Buftea de
către MS Regina Maria, fiică din tată englez şi mamă rusoaică. Era poreclită
prin dosurile palatului regele bărbat care şi- a demonstrat bărbăţia în
numeroase ocazii de pace şi de război. Tot din bârfele angajaţilor casei
regale care au tras cu urechea pe la uşile ferecate se spune că înainte să
declare război Germaniei, MS Regele Carol I ul a abdicat, lăsăndu-i lui
Ferdinand greutatea răspunderii. Istoria n-a consemnat acest fapt dar, ca o
apreciere deosebită pentru principele Ferdinand, sunt sigur că l-a însărcinat
cu greutatea deciziilor de război împotriva naţiei lui...
Consiliul de Coroană ţinut la Castelul Peleş din Sinaia cu două
săptămâni înainte de declararea războiului împotriva Germaniei a fost
condus şi de MS Regele Carol I şi de principele Ferdinand. Analiştii
militari au simţit ezitările principelui dar şi hotărârea regelui de apăra
România alături de Antanta.
M. S. Regina Maria a urmat îndeaproape sfaturile regelui Carol I
pe care l-a considerat o personalitate vizionară, onorabilă, principială şi
mai ales dornică de a face totul pentru libertatea poporului român. Tot
de la el a înţeles ce înseamnă să fii cunoscut şi apreciat de puterile
străine la masa tratativelor.
Ea a determinat entuziasmul cu care România a reluat războiul
alături de Antanta şi a reîntregit teritoriul naţional prin Marea Unire de la
1 decembrie 1918.

Mausoleul de la Mărăşeşti cu osemintele eroilor din 24 iulie/06 august şi

21 august/03 septembrie 1917.
 93

Cu o armată bine conservată, cu tehnica ascunsă în munţi, cu

aproape 160.000 de militari în loc de 30.000 cât i s-a impus la 25
octombrie 1918, România a denunţat Pacea de la Bucureşti, a decretat
mobilizarea armatei, se alătură Antantei, declară război Germaniei şi
trece la eliberarea teritoriului naţional. În termeni actuali s-ar spunea că
nu s-a predat niciodată. Pacea de la Buftea a fost degeaba. Ca
referendumurile lui Băsescu...
Moralul poporului român de dincoace şi de dincolo de Carpaţi era
favorabil luptei de reîntregire. De la 1848 până acum dorul românilor de
a fi totuna nu a încetat, s-a aprins şi mai tare. La începutul anului 1918
mişcarea naţională din Transilvania cunoaste o intensificare şi o unitate
în gândire şi în acţiune. Partidul Naţional Român şi Partidul Social
Democrat Român colaborează pentru a intreprinde acţiuni comune cu
tendinţe unioniste. S-au înfiinţat consilii naţionale româneşti sub
denumirea de sfaturi, gărzi naţionale româneşti, cu misiunea de a
organiza rezistenţa populaţiei, ajungând la 9 noiembrie 1918 să ceară
guvernului maghiar printr-o notă ultimativă să le predea puterea în toate
teritoriile româneşti. Vă închipuiţi cum a reacţionat Attilo, Marko, Bella,
Istvan şi ai lor la o asemenea solicitare? Rău, foarte rău. De ce ne
mirăm că maghiarii din Mureş, Harghita şi Covasna cer astăzi
autonomie? Fiindcă precedentul a fost creat atât că, astăzi ei sunt
minoritari şi nu pot defini teritoriul ca fiind al lor. La 1918 vorbeam de o
Transilvanie nicidecum de un ţinut unguresc din trei judeţe. Acesta este
principalul motiv al maghiarizării forţate, al momirii populaţiei româneşti
cu bani şi cu foloase materiale să-şi schimbe numele din ION în
ISTVAN... Românii nu s-au speriat. Au acţionat sub îndemnul acum ori
niciodată. Marele Sfat al Naţiunii Române din Transilvania, a scris şi a
publicat, în limbile română şi franceză manifestul „Către popoarele lumii”
prin care se afirma dreptul legitim al populaţiei româneşti de a înfiinţa, în
teritoriul în care locuia, statul său liber şi independent. S-a publicat şi
textul pentru convocarea Marii Adunări precum şi regulamentul pentru
alegerea deputaţilor. S-a conturat OPINIA de unitate naţională.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia au participat
1228 de deputaţi aleşi iar din toată Transilvania au luat parte peste
100.000 de români. A fost mai mult decât un spectacol. Cântece, poezie,
chemări patriotice, discursurile lui Vasile Goldiş, George Pop de Băseşti şi
 94

a multor oameni de seamă ai neamului românesc care au constituit

piatra de temelie a făuririi României Mari. „La început a fost cuvântul! ”
care a mişcat istoria lumii... Opinia Colectiva Constructivă.
Dar acest deziderat major trebuia apărat cu sfinţenie, chiar cu
arma şi cu preţul a mii de vieţi de români. şi a fost apărat cu cinste şi cu
multă trudă până când altă mare răutate a istoriei ne-a ciuntit. Raptul
din 1940.
Această opinie patriotardă şi plină de sentimente de unire a
neamului românesc sub acelaşi steag şi sub acelaşi rege, face ca la data
de 10 ianuarie 1918, cu acceptul Puterilor Centrale care nu voia o Rusie
bolşevică în Europa, Divizia 1 Cavalerie comandată de generalul Mihail
Schina, Divizia 11 Infanterie comandată de generalul Ernest Broşteanu şi
Regimentele 47 şi 48 Infanterie din Divizia 13 Infanterie, să treacă
Prutul şi să ocupe podurile, raioanele şi trecerile obligatorii lăsând în
urmă grănicerii care să asigure paza. La 13 ianuarie 1918 erau la
Chişinău. Nu au întâmpinat forţe ostile puternice. Răzleţe, mai mult
grupe bolşevice decît forţe armate.
Acţiunea militară în spaţiul sovietic s-a desfăşurat, în conformitate
cu Studiului înaintat de locotenent colonelul Ion Antonescu, Majestăţii Sale
Regele Ferdinand, la data de 02 ianuarie 1918, privitor la dislocarea în
Basarabia a unor formaţiuni militare care să asigure reaprovizionarea
trupelor aflate pe front, circulaţia regulată a trenurilor de aprovizionare pe
ruta Odessa-Socola-Iasi, sub directa supraveghere a comandantului
Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Mathias Berthelot, observator
militar al Aliaţilor (Antantei) care evalua şi cererea de ajutor militar din
partea guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti din componenţa
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste URSS.
În aprilie 1918, Armata Română avea în Basarabia patru divizii,
Divizia 1 Cavalerie la Bălţi-Soroca, Divizia 11 Infanterie lângă Chişinău
între Ungheni şi Leova, Divizia 2 Cavalerie între Leova şi Cahul şi Divizia
13 Infanterie de la Cahul în sudul Basarabiei cu comandamentul la
Bolgrad. Trupele române rămân pe aceste poziţii şi apără Basarabia de
urgia bolşevică până la 28 iunie 1940 când Molotov ne evacuează în 48
de ore prin raptul încheiat cu Ribentrop.
La 22 decembrie 1917, guvernul de la Chişinău solicită printr-o
telegramă Ministerului de Război de la Bucureşti ajutor militar pentru
 95

oprirea jafurilor şi a nelegiuirilor la care se dedau formaţiuni ale Armatei

Roşii. În perioada decembrie 1917 până în martie 1918, cu acordul
Puterilor Centrale şi în baza unor înţelegeri cu Antanta, Armata Română
asigură mari unităţi şi unităţi care asigură paza şi protecţia populaţiei din
zonă. În aprilie 1919 situaţia s-a agravat, trupele franceze au fost
alungate din sudul Ucrainei de către forţele armatei roşii, bolşevicii
reuşind la 8 aprilie să ocupe Odessa. Trupele române se retrag din
Tiraspol şi se repliază la Tighina. La 21 martie altă mare dandana
bolşevică, s-a proclamat Republica Sovietică Ungară condusă de Bela
Kun şi exista pericolul iminent ca Lenin să vrea Galiţia cu Ungaria, cu
toată Ucraina şi Moldova în URSS. Se bănuia că vor să facă joncţiunea în
nordul Bucovinei şi pe teritoriul Herţei. Se preconiza şi înfiinţarea
Republicii Sovietice Socialiste a Evreilor.
Dacă le reuşea, se duceau cu URSS ul în 1919 prin România până
în Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia.
Al dracului plan mai avea Lenin la 1919... A dat iar de Pe aici nu
se trece... Deocamdată.
Odessa a devenit centrul de coordonare al operaţiunilor
subversive împotriva statului român.
Intervenţia armatei române se impunea ca urgentă şi necesară
pentru salvarea Basarabiei şi chiar a României.
Cu această ocazie, bunicul meu, Ion P. Găinuşă, născut la 15
februarie 1894, încorporat de Centrul Militar Teritorial Beceni la data de
12 decembrie 1917, la 22 de ani, necăsătorit, fiul clăcaşului Petre
Găinuşă care cumpărase succesiv 2,5 hectare de pământ de la moşierul
George Ulise Negropontes în punctele Ciomaga şi Gurgui, un bun
cunoscător al creşterii şi utilizării în muncă a animalelor de tracţiune,
ajunge la 02 februarie 1918 în cantonamentul hergheliei Diviziei 1
Cavalerie, la 14 kilometri vest de Soroca în calitate de comandant de
grupă ţine cal având în grijă 12 cai de călărie, 6 cai de tracţiune, 4 cai de
samarizare şi 16 militari trupă. Era o perioadă tulbure. Rada Centrală a
Ucrainei nu recunoştea regimul bolşevic de la Petrograd şi se voia
independentă. Bolşevicii, organizaţi în Front- Otdel din Chişinău, parte a
grupării bolşevice Rumcerod din Odessa, atacau pe toate fronturile,
răsăreau din toate catacombele şi ocupau poziţii importante – gara,
poşta şi telegraful din Chişinău, poşta şi telegraful din Odessa, portul de
 96

la Marea Neagră, etc. Atacurile nocturne ale bolşevicilor asupra trupelor

române care apărau segmentul de cale ferată cel mai atacat, Tighina-
Bender-Socola fac multe victime. Mii de morţi şi răniţi din care mai mult
de jumătate rămâneau invalizi.
La 25 ianuarie 1918, generalul Constantin Prezan declara într-un
comunicat către basarabeni că „armatele române au intrat în provincie
pentru a aduce rînduială şi linişte în satele şi târgurile basarabene pentru
a pune la adăpost viaţa şi avutul întregului popor împotriva
răufăcătorilor”.
Dar SORTII ISTORIEI hotărăsc, prin Pacea de la Buftea, act
refuzat categoric de MS Regele Ferdinand, ca România să preia teritoriul
dintre Prut şi Nistru. Dar nu a fost să fie de-a pururi... În anul 1939, la
23 august, Molotov ni-l fură din nou pentru Rusia sovietică de astă dată.
Rusia ţaristă nu mai exista.
Aici a cunoscut bunicul meu atrocităţile săvârşite de bolşevicii
care atacau cu toată puterea averile, casele, bunurile, nevestele şi fiicele
boierilor Rusiei Albe. Aici şi-a cunoscut bietul soldat român, îngrijitor de
cai, viitoarea nevastă care l-a căutat de acolo de la Soroca (ea fiind
fugită din Odessa) peste Prut şi l-a găsit în vara anului 1921, în
Petrăcheşti, plasa Beceni, în satul său natal. Am apucat în anii copilăriei
şi ai adolescenţei să aflu de la el multe detalii istorice pe care n-am cum
să le uit niciodată. Nu vreau să le las uitării, vreau să le știe și copilul
meu, și nepotul meu, și copiii copiilor lui... Și alți români. Toţi care vor să
cunoască o altfel de istorie decât cea scrisă în manualele scolare. Istoria
poporenilor, a cetăţenilor României Mari... A cetâţenilor români de
oriunde.
Tânără, frumoasă, vorbitoare de limba rusă, română și franceză,
pregătitoare la un pension din Odessa, speriată de ura bolșevicilor
împotriva chiaburilor, a fugit cât a ținut-o puterea să scape, crezând că
în România va fi altfel decât în pârjolul Maicii Rusii. După trei luni de
pribegie a ajuns pe Valea Slănicului l-a găsit pe Ion, bunicul meu unde a
început să deretice gospodăria. Curățenie generală, văruit totul în alb
imaculat, aleile bordurate cu pietre de râu văruite, gardurile văruite. S-
au speriat vecinii de prea mult alb, de prea multe flori, ei voiau mai mult
colb și mai mult bălegar... Au trecut doi ani. A născut o fetiță, i-a dat
numele Alexandrina și-i spuneau românește, Lica. N-a apucat s-o înțarce
 97

că se simțea rău. Din ce în ce mai rău. Babele satului o descântau de

argint. Cine să-i pună argintul? Alea cărora nu le place varul alb. Alea
cărora le place ăla cenușiu sau bălegarul. Ea era de fapt intoxicată cu
arsenic de una din surorile lui Ion care nu o voia. O ura că era frumoasă
şi curată.
A murit Katya. A rămas fiica ei orfană de mamă. La nici șase luni,
sora bunicului a adus-o acasă pe Sanda, din familia Ghiribeajă, din
cătunul Ganța. I-a dat-o bunicului să se ocupe de casă și de fata cea
mică care deja mânca lapte de vacă nu mai avea nevoie de lapte
matern. Peste doi ani a început Sanda să nască. Dumitru primul fiu,
Ioana, fiică, Anica, fiică şi Gheorghe (tata) fiu. Când Lica a împlinit
șaispezece ani a şi dat-o de măritat. Biata fată a rămas însărcinată în
1939, soțul i-a plecat pe front în 1940, a murit la Sevastopol în vara
anului 1942 și fiul ei, Toma, a rămas orfan de tată și ea văduvă de
război. Nu s-a mai căsătorit chiar dacă atunci nu avea nici douăzeci de
ani. Mama vitregă și-a învățat copii să nu fie lângă ea că ea este fiica
rusoaicei. Parcă era un păcat. Viața! Dumnezeu nu doarme, judecă pe
fiecare după faptele lui.
 98

ROMÂNIA MARE

În timp ce românii transilvăneni hotărau la Alba Iulia soarta

României Mari, Divizia 7 Infanterie şi Divizia 1 Vânători trec crestele
Carpaţilor şi acupă aliniamentul din faţa localităţilor Bistriţa, Târgu
Mureş, Sighişoara, până la Braşov, ajungând la jumătatea lunii
decembrie 1918 pe malul Mureşului, pe toată lungimea sa. Un mare
ajutor primeşte armata română din partea gărzilor naţionale româneşti
din Transilvania, rezervă cu care armata putea stăpâni în siguranţă
situaţia.
M. S. Regina Maria intreprinde vizite la Paris, la Londra, la
Wasington unde lămureşte mai marii lumii că România merită să aibă
toţi copiii acasă aşa cum sunt ei, munteni, moldoveni, olteni sau
ardeleni. Diplomaţia română luptă la masa verde de la Versailles să
obţină acceptul pentru Marea Unire. Principalul motiv pe care l-a invocat
la toate intalnirile a fost noi, Casa Regală, nu am fost de acord şi nu am
semnat Pacea de la Buftea. Ştia să folosească pârghiile juridice ale
istoriei. Numai guvernele româneşti de mai târziu n-au ştiut s-au n-au
vrut...
Acțiunile MS Reginei Maria au constituit de fapt semintiile înfăptuirii
României Mari. A fost pentru noi, românii, cel mai bun ambasador, cel mai
înfocat luptător pentru reîntregirea neamului românesc.
După acceptul marilor puteri europene, armata română trece
Mureşul şi porneşte ofensiva oprindu-se pe aliniamentul Sighet, Baia
Mare, Sebeşul Mare, Zam, Bucova. Consiliul Militar Interalist de la
Versailles a decis la 13 februarie 1919 constituirea unei zone tampon
(demilitarizată) între Ungaria şi România. Guvernul maghiar refuză să-şi
retragă trupele. Comandamentul Trupelor Române din Transilvania
comandat de generalul Gheorghe D. Măldărescu (şef de stat major
generalul Ştefan Panaitescu) îşi întăreşte poziţiile pentru a face faţă unei
eventuale ofensive maghiare. Biroul de Informaţii al Armatei Române a
adus la cunoştinţa comandanţilor militari responsabili informaţiile despre
pregătirile lui Bela Kun şi al lui Troţki de atac concentric asupra nord-
 99

vestului Transilvaniei. Din vest şi din nord. Troţki voia să ia toată Galiţia,
Pocuţia şi Bucovina. Voia şi România şi Bulgaria şi Grecia şi Macedonia,
şi Serbia... Voia prea mult.
După o pregătire de artilerie haotică, maghiarii trec la ofensivă în
noaptea de 15/16 aprilie 1919 pe direcţia Văii Someşului, Crişului
Repede şi a Mureşului. Generalul Măldărescu ordonă trecerea la
contraofensivă respingând trupele maghiare pe tot frontul pe care
atacau acestea şi în două săptămâni, la 1 mai 1919, ajung pe
aliniamentul Csap-Seghedin unde rămân până la 20 iulie 1919.
Mirajul revoluţiei bolşevice se răspândeşte şi în ţările vecine.
Execuţia ţarului şi a întregii familii a Romanovilor, jaful şi teroarea
răspândită pe întregul teritoriu al Maicii Rusii infiinţarea de celule
bolşevice în toată Europa, induce în mintea multora năzuinţe deşarte de
a ajunge din cerşetori împăraţi, în justiţiarii clasei asuprite.
Aşa a ajuns şi Bela Kun, născut în satul Nimejea din Bistriţa-
Năsăud, dat afară din şcoala din Gherla pentru comportament golănesc,
fugit de acasă la Cluj unde se angajează la un ziar, un şantajist şi un
dezinformator sadea, se înrolează în armata austro-ungară, ajunge pe
frontul din Galiţia unde se lasă prizonier la ruşii bolşevici care îl educă în
spiritul lor, îl pregăteşte, îl finanţează şi-l trimite înapoi în Ungaria să
declanşeze revoluţia bolşevică la el acasă, la Pesta. Ca pe mulţi alţii ca el
trimişi acasă la ei în România, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia...
În Turcia au dat de dracu cu Junii Turci care i-au măcelărit la propriu în
marele masacru armean.
La 6 octombrie 1918 Austro-Ungaria capitulează. La 29 octombrie
1919 o celulă bolşevică îl asasinează pe primul ministru maghiar Tissa
Istvan. La 30 octombrie 1918 se formează guvernul contelui Karoly care
declară la 03 noiembrie independenţa Ungariei faţă de Austria. A
dispărut Imperiul Austru-Ungar. Parlamentul maghiar minimaliza
acţiunile belicoase ale lui Bela.
Norocul maghiarilor cu armata română că Bela nu a reuşit să-şi
ducă la bun sfârşit planul diabolic de bolşevizare înainte de termen a
Ungariei. Le-a venit rândul la comunism, ca şi nouă, după anul 1944.
Nici ei n-au vrut comunismul cum n-am vrut nici noi. La acea dată
nu erau mai mult de 300 de comunişti în toată ţara noastră. În 1941, iulie,
Eugeniu Cristescu, şeful serviciilor de informaţii al armatei, consemnează că
 100

erau doar 1213 comunişti înscrişi legal în evidenţele lor. Pe mulţi i-a protejat
de furia legionară internându-i în lagăre bine păzite de armată nu de
jandarmi. Deci cine a preluat frâiele României, ei sau bolşevicii ruşi?
Bineânţeles că tăvălugul rusesc atrecut şi peste noi dar şi peste ei...
Cu banii primiţi de la sovietici reuşeşte să adune o armată de
150.000 de maghiari nepregătiţi pentru luptă, care nici ei nu ştiau dacă
sunt sau nu bolşevici dar cărora banii primiţi nu le displăceau. Bela Kun
răstoarnă în forţă guvernul Karoly şi declară război României. Acum, în
luna mai-iunie 1919, armata lui Bela Kun se afla în faţa armatei române
dispuse pe aliniamentul Csap-Seghedin şi refuză să se retragă conform
tratatului de la Versailles.
Faţă în faţă cu ostaşii lui Bela stau ostaşii Diviziilor 16 şi 18
Infanterie române. Depăşită numeric de armata maghiară, armata
română se retrage 60 de kilometri în adâncimea frontului pe direcţiile
Szolnoc şi Tokay. Până la 26 iulie, prin contraofensive învăluitoare,
prinzându-i ca-n pungă pe maghiari, i-a bătut de le-a trecut pohta de
Mureş şi de Târnava. Lovitura de graţie le-a dat-o începând cu orele 3,
00 ale zilei de 30 iulie 1919 când generalul Rusescu, în fruntea celor
patru escadroane de cavalerie, taie frontul, face un cap de pod avansat
care se consolidează în câteva ore şi de aici – direcţia Budapesta unde
scapă încercata Ungarie de bolşevism prematur. Armata lui Bela Kun se
împrăştie ca un joc de puzzle, acesta fuge cât îl ţin picioarele în Austria
apoi în Rusia unde, la Moscova, a intrat în randul Partidului Comunist din
Rusia sovietica. A primit cetăţenia sovietică şi a fost numit în conducerea
Komiternului, răspunzând de Germania, Austria, Cehoslovacia si…
Romania. Odată cu Troţki intră şi el sub lupa lui Stalin care-i ucide pe
amândoi ca pe doi câini vagabonzi de pe bulevardul comunismului…
Comandamentul Militar Român condus de generalul Traian
Moşoiu asigură ordinea de drept până ce noul guvern îşi ia în primire
ţara ocazie cu care armata română demonstrează înaltele calităţi ale
comandanţilor precum şi virtuţile ostăşeşti ale trupei. Acordă asistenţă
bătrânilor şi copiilor, înfiinţează puncte de distribuire a hranei în oraş,
asigură paza şi siguranţa transportului, etc.
Un an mai târziu, Conferinţa de Pace de la Paris consfinţeşte
România Mare iar Tratatul de la Sf. Germain pune capăt pentru
totdeauna Imperiului Habsburgic. Devin libere şi Viena şi Budapesta.
 101

Tratatul de la Tianon stabileşte ulterior graniţele Serbiei,

Bulgariei, Ungariei şi României. Toţi mulţumiţi, mai puţin ungurii. Ei se
bazau pe recensămintele austro-ungare din anii anteriori, care le erau
favorabile datorită maghiarizării forţate a românilor, sârbilor, slovacilor şi
a altor naţii din anii 1871-1910. Cancelariile europene cunoşteau faptele
lor şi nu le-au dat câştig de cauză, i-au lăsat în spaţiul oferit de Otto I-ul
al Germaniei în anul 895 când i-a ţintuit acolo, unde sunt şi astăzi.
Războiul civil şi revoluţia bolşevică din Rusia a slăbit enorm
puterea statului pierzând teritorii mari care si-au declarat independenţa
– Polonia, Lituania, Estonia şi Finlanda.
Imensa jertfă a poporului român din marele război mondial din
perioada 1916-1919 nu a fost în zadar. S-a realizat marele deziderat al
tuturor românilor – România Mare, un singur stat naţional, unitar şi
indivizibil care a primit, prin toate tratatele de pace, consacrarea
internaţională.
Pentru aceste mari sacrificii ale zecilor de mii de eroi, tineri şi mai
puţin tineri, moldoveni, regăţeni, olteni, dobrogeni şi ardeleni, soldaţi
sau generali, femei sau bărbaţi, noi, urmaşii lor le suntem în veci
recunoscători şi nu-i vom uita niciodată. De ce?
 102

Pentru că ne simţim mai puternici când suntem mai mulţi fraţi.

Pentru că România este frumoasă numai cănd este întreagă – cu toţi
munţii, cu toate câmpiile şi podişurile, cu toare râurile şi întregul fluviu
care le adună, cu marea cea mare, cu Delta, cu Rarăul, Babele, Parângul,
Omul şi Moldoveanul. Cu Cheile Nerei, cu Vulcanii Noroioşi, cu Delta, cu
Felixul şi Herculanele, cu Praid şi cu Slănic Prahova sau Moldova, cu
Snagovul sau Lacul Roşu, cu toate frumuseţile naturii şi ale locuitorilor ei.
Pentru că este mai bogata cu toate recoltele strânse de noi, cu toate
bogăţiile solului şi ale subsolului, cu tot ce ne-a lăsat bunii şi străbunii
noştri – case, oraşe, învăţături, tradiţii, reguli, norme şi dogme pe care ni
le însuşim şi le purtăm cu noi până la moarte. Merită să-ţi dai viaţa pentru
aşa bogăţie ce trebuie să rămână urmaşilor tăi nu altora, oricare ar fi. Nici
bucuria nu-i deplină dacă nu o împărtăşeşti cu semenii tăi. Numai
împreună, la bine şi la greu, putem merge mai departe, spre viitor.
La puţin timp după retragerea armatei române din Budapesta,
Ungaria intră într-o altă mare şi periculoasă nenorocire – dictatura lui
Horty Mikloş de Baia Mare care omoară tot ce i se pare bolşevic, ţigan
sau evreu aşa cum mentorul său, Adolf Hitler, îl sfătuia să participe la
purificarea rasei ariene. A început cu arestarea şi execuţia tuturor
apropiaţilor lui Bela Kun care au rămas în ţară apoi cu evreii care
deranjau camarila hortystă. Amiralul fără flotă era nazist convins. Tănăr
ofiţer de marină în flota austro-ungară, participant la luptele împotriva
flotei italiene, avansat comandantul flotei Austro-Ungare, rămas fără
flotă după căderea imperiului, când flota a fost predată regatului
Iugoslaviei, este ales de parlamentul ungar regent al Ungariei la 1
martie 1920, funcţie pe care o deţine până la 15 octombrie 1944 când
trupele sovietice îl alungă în Portugalia.
Căsătorit la Arad în iulie 1901 cu Magdolna Purgly, au patru copii:
Magdolna, Paula, Istvan şi Miklos. Ca regent nu s-a implicat în viaţa
politică a Ungariei în perioada 1920-1938 dată la care suspendă
constituţia şi preia toată conducerea statului, la fel ca regele Carol al II
lea al României. După raptul teritorial asupra Serbiei, României şi
Slovaciei, Horthy intră în război, de partea Axei, în aprilie 1941 când,
alături de Bulgaria şi Germania atacă regatul iugoslav. Premierul ungar
Pal Teleki se sinucide în urma atacului ordonat de Hothy asupra
Banatului sârbesc.
 103

La 22 iunie 1941 participă la operaţiunea Barbarosa de partea

Axei atacând URSS ul. Au pierdut 147.000 de vieţi.
Ca şi Ion Antonescu, după marea înfrângere a Germaniei de la
Stalingrad din iarna lui 1942, Horthy tratează în ascuns cu englezii, la
Istambul, condiţiile ieşirii din război. Delegaţia secretă care trata cu
englezii este condusă de Albert Szent-Gyorgyi din care un membru
trădează. Hitler în cheamă pe Horthy la reşedinţa sa montană din
castelul Kessheim de lângă Salzburg, îl arestează şi în educă câteva zile
cu ceea ce are de făcut ca să nu îşi piardă viaţa. Hitler află cu această
ocazie şi tatonările făcute de Ion Antonescu în privinţa păcii cu aliaţii.
Pentru a-şi dovedi loialitate faţă de Hitler, Miklos, ajutat de Adolf
Eichmann, şeful secţiei securităţii germane care se ocupa de deportarea
evreilor, începe marea şi ucigaşa prigoană. Este instaurată la 29 martie
1944 legea prin care se înăsprea regimul de discriminare al evreilor din
teritoriile ungare, obligativitatea portului stelei galbene cusută pe
îmbrăcăminte, înregistrarea proprietăţilor, concentrarea populaţiei
evreieşti în zonele stabilite de ei, călăii omenirii. Sunt luate familii cu
copii cu tot doar cu hainele de pe ei şi duşi în lagărele provizorii.
Începând cu data de 16 mai 1944 încep marile deportări ale
trenurilor morţii. Arestaţii din toate cele zece judeţe ale Ungariei şi din
Transilvania sunt preluaţi, centralizaţi şi trimişi în lagărele de
exterminare din Polonia, preponderent la Auschwitz. Din evidenţele
serviciului de frontieră din Kosice, (conform datelor înscrise în
Halalvonatok Memora – Toronto 1984, paginile 4 la 12), arhivă preluată
de aliaţi, aflăm numărul şi locurile din care au fost dezrădăcinaţi aceştia:
Sighetul Marmaţiei 12. 849, din Vişeu de Sus 12. 074, din Satu Mare 18.
863, din Oradea 27. 215, din Dej 7. 674, din Cluj 16. 148, din Târgu
Mureş 7. 549, din Reghin 3. 149, din Şimleul Silvaniei 7. 581, în total un
număr de 113. 102 persoane au fost înregistrate că au trecut cu
trenurile morţii prin sumbra gară de graniţă... Şi cu încă 15.000 în 1941?
Dar câte au fost împuşcate înainte de a fi urcate în trenuri, câte au murit
de spaimă, de sete, de foame sau de boli?
La procesul criminalilor de război de la Nurberg, Horthy declară
că din 4 februarie 1944 germanii devenise şefi de facto în toate teritoriile
maghiare iar de la 19 martie acelaşi an, în urma operaţiunii Margarethe
I, când gestapoviştii au ocupat toată ţara, guvernul maghiar nu mai
 104

funcţiona. Personal, Horthy nu era de acord cu deportarea evreilor. A

ajutat multe familii să se ascundă sau să fugă din ţară în zonele mai
ferite dar frica de Hitler era mai mare şi trebuia să răspundă directivelor
acestuia.
La 24 august 1944, după capiutularea României şi a trecerii ei de
partea aliaţilor, Horthy a demis guvernul şi a anunţat ieşirea Ungariei din
război. Hitler, negru de furie, trimite un comandou al gestapoului şi-l ia
ostatec pe fiul lui Horthy. O grupare de tancuri germane însoţite de
trupe de asalt intră în Budapesta, îl capturează pe Horthy şi a doua zi, la
17 octombrie 1944, anunţă la radio revocarea armistiţiului. În urma
acestui act, Horthy abdică şi lasă ţara la voia întâmplării. Nu-i convenea
nici cu nemţii dar nici cu ruşii. După acest asalt nemţii ordonă
împuşcarea evreilor aflaţi în detenţie în Budapesta şi aruncă cadavrele în
Dunăre. Horthy şi familia sa sunt luaţi ostateci de fascişti şi ţinuţi în
castelul Hirschberg din Bavaria de unde sunt capturaţi de americani în
luna mai 1945. Heinrich Himmler nu a executat ordinul lui Hitler de a-i
împuşca şi a-i lăsa hrană câinilor.
Pentru o informare mai corectă a ceea ce s-a întâmplat în
perioada 1920-1945 în România şi în Ungaria putem studia Români şi
maghiari în vârtejul istoriei scrisă de Alain du Nay în 2008 la Buffalo-
Toronto, The Holocaust în Northern Transylvania sau Denaturări şi
falsificări care jignesc şi profanează memoria victimelor terorii horthyste
a doctorului Oliver Lustig.
La 28 iunie 1919, la cinci ani de la inceperea primului război
mondial, în urma Conferinţei de Pace de la Paris, preşedintele american
Wilson, reuşeşte să impună Liga Naţiunilor, viitoarea Organizaţie a
Naţiunilor Unite (ONU), organizaţie interguvernamentală al cărui scop
propus la acea dată era asigurarea păcii în întreaga lume.
Cu 58 de ţări membre, Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea
angajamentul tuturor pentru prevenirea conflictelor prin negociere şi
arbitraj, condiţiile de muncă şi de viaţă, tratamentul corect al populaţiilor
indigene, traficul de persoane şi traficul de droguri, comercializarea
armamentelor, sănătatea mondială, statutul prizonierilor de război şi
protecţia minorităţilor etnice din Europa. Trupele italiene au fost acuzate
internaţional când luau în colimator drept ţinte corturile crucii roşii în
conflictul italo-etiopian la care Benito Mussolini a replicat ritos şi a acuzat
 105

Liga de părtinire... Germania, Japonia, Italia şi Spania ies din Ligă şi

formează Axa fascistă care pune în pericol apoi deranjează liniştea
întregii lumi. Liga devine o organizaţie internaţională neputiincioasă.
Viitoarea societate, ONU, va avea mai multe state membre şi mai
multă forţă care să asigure pacea.
Europa este copleşită de ofensive ideologice. Doctrine bolşevice,
naţionaliste, fasciste, hortyste, franchiste etc. Nici noi nu suntem ocoliţi.
Celulele comuniste se organizează şi tind să se declare partid. Fasciştii
se organizează şi ei în fracţii unele mai creştine decât celelalte. La 8 mai
1921 se afişează ca forţă politică în România Partidul Comunist din
România (P C d R). Ca replică împotriva bolşevismului, Corneliu Zelea
Codreanu organizează la Iaşi, Cluj şi Bucureşti mişcari studenţeşti cu
puternice tendinţe naţional – socialiste, antievreieşti şi antibolşevice
fluturând în faţa naţiunii crezul socialismului naţional – creştin (începutul
fascismului).
Crize politice, economice, şomaj, foamete, deznădejde. Oameni
disperaţi care nu mai ştiu încotro s-o apuce pentru a-si întreţine familiile.
S-ar vinde pe ei numai să le fie copiilor lor mai bine.
Iluminaţii, masonii şi cavalerii urmăresc situaţia politico-
economică a lumii şi îşi vâră coada adânc în Germania cuprinsă de criză.
Maşinăria pusă în mişcare prin Interessen-Gemeinschaft Farbenindustrie
a finanţat 45% din campania electorală a lui Hitler din anii 1930. Ea
primea banii de la Rokfeller Standard Oil care rafina petrolul german, de
la Morgan prin General Electric care controla radioul german, AEG şi
Siemens, compania Telecom ITT din reţeaua de telefonie germană,
fabrica de avioane Focke-Eulf, General Motors prin familia DuPont şi prin
Opel Henry Ford care controla 100% din acţiunile Volkswagen. După
1935 Germania a primit brevete militare de la firmale americane
Pratt&Whitnez, Duglas şi Curtis Wright cu care a construit vestitele
avioane Junkers-87. Cât de mică este lumea în faţa marilor interese
financiare ale iluminaţilor! Tot ei îi finanțează şi pe ruși în 1942. Ea,
societatea iluminaţilor, viitorul Grup al celor, cinci, şase, şapte, opt sau
nouă de mai târziu, a creat nazismul, tot ea trebuia să finanţeze şi
bolşevismul. Toate împrumutate la aceaişi mare bancă mondială...
Dacă la începuturi nu s-a declarat ca autoritate mondială, din
1997 a devenit cunoscută publicului mondial ca Grupul celor Opt sau G-
 106

8, declarat ca un forum internaţional al guvernelor celor mai dezvoltate

state din punct de vedere economic, tehnologic şi militar, alcătuit din
Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Regatul Unit al Marii Britanii
şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii şi Rusia. La 2 martie
2014, motivănd implicarea în conflictul din Ucraina, Rusia este eliminată
şi rămâne Grupul celor Şapte, G-7 la care se adaugă UE ca al optulea
participant. Din 2005 a fost invitat la planificarea vieţii pe Pământ şi
Grupul celor Cinci – Brazilia, China, India, Mexic şi Africa de Sud... De
ce? Nu ştie nimeni, n-a transpirat nimic din planurile lor de viitor.
Analistul politic Titus Alexander, în lucrarea sa Unraveling Global
Apartheid descrie Grupul G-7 drept un cabinet al minorităţilor globale cu
rol de coordonare al afacerilor mondiale. A acaparării pieţelor de
desfacere.
Fundaţia Haritage a ieşit public de multe ori atrăgând atenţia că
G-7 dirijează ajutoarele alimentare fără a face loc libertăţii economice
ale statelor din zonă îndeosebi în centrul Africii şi al Americii de Sud.
Banii Băncii Mondiale sau banii iluminaţilor, au creat un teren
propice pentru Stalin, pentru Hitler, pentru Mussolini, pentru Franco şi
pentru mulţi alţi emanaţi cu pretenţii de lideri mondiali să-şi racoleze
soldaţii fideli din rândurile muncitorilor sărăciţi şi sfâşiaţi de criză. În
ianuarie 1919, bolşevicii germani declanşează Operaţiunea Spartakus cu
intenţia de a instaura la Berlin un guvern pro-bolşevic. Oparaţiunea este
înăbuşită de armată. Bolşevicii se reorientează catre fracţiile naziste. Din
rău în mai rău. Un an mai târziu naţionaliştii încearcă să preia puterea cu
forţa dar iau bătaie de le dispare cheful. Mişcarea rămâne în istorie ca
Puciul lui Kapp. Mişcarea nazistă ia amploare şi se face simţită în toate
centrele urbane germane. Cu o propagandă bine pusă la punct,
ascunzând scopurile finale şi prezentând numai avantajele imediate
(locuri de muncă, educaţie, sănătate, ordine socială) şi bunăstarea ce şi-
o dorea orice german, mişcarea prinde în mreje toată populaţia. şi pe
bolşevici şi pe anarhişti dar şi pe neutri, pe nepolitizaţi.
Conducătorul mişcării naziste, Adolf Schicklgruber, Hitler după
mamă, cetăţean austriac de origine germană, emigrat în Germania,
lucrător la un ziar socialist, ales în fruntea mişcării în anul 1921 când se
declară Partidul Nazist din Germania, dă dovadă de iniţiativă şi vigoare
politică. Doi ani mai târziu i se urcă fanaticului la cap ideea de a prelua
 107

puterea în stat. Cu mare zarvă de nazişti-socialişti – culmea filiaţiei între

naziştii supernaţionalişti şi socialiştii apatrizi, internaţionalişti – iese pe
străzile Berlinului să schimbe guvernul. Bătaie, arestări, împrăştierea
demonstranţilor de către forţele de ordine şi fanaticul judecat şi aruncat
în puşcărie pentru următorii cinci ani. În încercarea de a prelua puterea
au murit 1200 de germani alături de alţi 2311 răniţi şi mutilaţi. Liderul
lor, Adolf Hitler, primeşte numai cinci ani de puşcărie. Atât.
Hitler scie în cinci ani de detenţie Main Kamph (Lupta Mea) –
apologia crimei, a naţionalismului şi a purificării rasei. Culmea, odioasa
carte prinde printre naţionaliştii revizionişti germani ai vremii! Interzisă
editarea și răspândirea ideilor mai bine de 50 de ani, astăzi, în zilele de
graţie ale anului 2020, sunt germani care îl regretă. Unii au fabulat
pasaje din carte și le-au publicat ca veridice... Erezii ale ereticului?
Ai noştri deţinuţi au scris în anii de graţie 2012- 2020 fel de fel de
prostii numai să beneficieze de reducerea pedepsei. Gigi Becali a scris în
puşcărie cât n-a citit el toată viaţa. Şi copilul lui ţicnit, Stoica MM la fel...
Norocul nostru că în afară de nimicuri nu au emanat idei care să
ridice o categorie socială la luptă...
În Italia, Benito Mussolini organizează primul partid fascist,
Partidul Naţional Fascist din Italia. În octombrie 1922 porneşte Marşul
Fascist asupra Romei de mii de ani liberă. Se instalează căpcăunul
premier al Italiei apoi ia conducerea deplină declarându-se conducătorul
suprem. Prim ministru şi comandant suprem... Numai împărat nu s-a
declarat că-l omorau garibaldiștii. Încă mai sunt şi astăzi garibaldişti care
veghează la unitatea naţională a Italiei şi care încă mai poartă
medalioane cu împăraţii Romei. Cinste lor!
Dictatură într-o ţară de mii de ani democrată! Blesfamie sau
pedeapsă? Blestem...
Tot de la socialism a plecat şi el pe când era un tânăr institutor.
Nu i-a plăcut munca, nu i-a plăcut cartea, nu i-a plăcut ordinea. I-a
plăcut jaful, intriga, puterea deplină asupra a tot şi a toate. Mai mult
asupra oamenilor.
Plecând de la instigarea muncitorilor din carierele de piatră unde
era muncă grea pe bani puţini, adunând adepţi prin centrele industriale
sărace, a ajuns prin promisiuni şi prin banii primiţi de la bolşevici să
formeze o ceată de peste 100.000 de adepţi. Promiţându-le marea cu
 108

sarea, plătindu-i cu banii confiscaţi de la alţii, armata sa de revoluţionari,

viitorii fascişti, s-a mărit exponenţial. Într-o lume a şomajului,
promisiunile prind repede adepţii în mreje, mai ales când nivelul
educaţional este scăzut.
Visul lui de a ajunge deasupra clasei elevate s-a împlinit. Va lăsa
Dumnezeu să dureze aşa pedeapsă? Jafurile, arestările pe principiul
„dacă nu-i cu noi este duşmanul nostru”, execuţiile fără judecată,
defăimarea personalităţilor marcante în piaţa publică, acapararea
resurselor şi dirijarea hranei spre adepţii lui lăsându-i pe ceilalţi să
moară de foame, au oripilat opinia publică italiană şi mondială. Ăsta a
fost visul lui, de a umili şi de a distruge clasa elevată. Sute de italieni vin
în România, în Banat, să caute de lucru. Mulţi şi-au adus familiile şi au
rămas aici. şi astăzi avem conaţionali de origine italiană cu care ne
mândrim ca şi cu ceilalţi locuitori ai României Mari. Sârbi, croaţi, cehi,
slovaci, polonezi, maghiari, ruşi lipoveni, aromâni, tătari, turci, greci,
germani, saşi etc...
În toate ţările europene iau fiinţă celule bolşevice, sâmburii
marelui rău ce va veni şi peste noi.
Nici România nu este iertată. Din nefericire pentru noi a apărut
replica concurentă a ideologiei comuniste, Garda de Fier, formaţiune
profascistă, legionară prin organizare, care se erijează în opozanta
comunismului, salvatoarea credinţei neamului şi în slujba apărării
intereselor naţionale împotriva internaţionalismului comunist şi al
ateismului. Aveam doi într-unul! Un an mai târziu, după concluziile trase
din acţiunile criminale ale comuniştilor din Odessa, partidul comunist
este scos în afara legii şi Garda de Fier este recunoscută ca partid politic
legal. Mare greşeală! Cu cât asupreşti un partid cu atât câştigă mai mulţi
aderenţi. Trebuia lăsat la suprafaţă şi discreditat în faţa poporului să nu-i
dea niciodată mandat să conducă ţara. Am câştigat doi monştri – un
partid comunist şi un partid legionar. Ambele cu relele lor. Ambele aveau
pe cineva de omorât. Ideologia Gărzii de Fier se încadra în curentul
fascist european. Tot mai multe state europene trec la fascism – Italia,
Portugalia, Spania, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria. România era
înconjurată de o mare fascistă. Politica românească lasă de dorit. După
moartea MS Regele Ferdinand Întregitorul, în iulie 1927, lupta pentru
putere dintre partidele ţărănist şi liberal degenerează ajungând până la
 109

sabotaj naţional. Poporul are de suferit. Intervalul 1927-1929 este nefast

pentru noi, românii. După fuziunea partidelor ţărănesc cu naţional şi
ridicarea rigidităţii şi a încăpăţânării lui Iuliu Maniu la rang de virtute,
parte dintre ţărăniştii înfocaţi dezertează şi formează grupări politice
independente. Gruparea ţărănistă a lui Nicolae Lupu şi cea a lui Grigore
Filipescu trec la Partidul Poporului iar cea a lui Ion Agârbiceanu trece la
Partidul Liberal. Şi astăzi asistăm la asemenea dezertări sau fuziuni
ciudate. Fuziunea Partidelor Liberal cu Democrat Liberal din 2014,
partide aflate până mai ieri în poziţii diametral opuse n-a făcut decât să
dezguste electoratul. Aşa şi atunci. Aşa şi acum. Fracţiuni şi grupuri din
acelaşi partid care se dezlipesc şi vor singure puterea. De ce nu luptă să
facă ordine acolo, în partidul lor ală mare? De ce se lipesc de alţii? De ce
Victor Ponta înfiinţează un partid mai mic, tot de stânga, pe lângă
marele PSD în 2019? Să-l fărâmițeze? De ce nu luptă la vârf să-l
reformeze? Se pupă la televizor cu Marcel Ciolacu şi se atacă pe la spate
ca duşmanii!
Nemulţumit de rezultatul alegerilor din 6 mai 1928 când ţărăniştii
au obţinut doar 74 de mandate faţă de 318 obţinute de liberali, Iuliu
Maniu organizează la Alba Iulia o mare adunare naţională cu peste
100.000 de participanţi din toată ţara în care se cerea guvernului liberal,
abia instalat prin vot cu un an înainte, să părasească puterea.
PNŢ-ul luptă pe toate căile să-l înlăture pe MS Regele Mihai şi să-
l instaleze pe tatăl lui, Regele Carol al II-lea , care renunţase la
succesiunea tronului în favoarea căsătoriei neligitime cu Elena Lupescu
dar acum, după atâţia ani, vrea iar la tron şi le-a promis ţarăniştilor că
dacă îl instalează vor fi protejaţi . Fără ruşine, fără ascunzişuri. Cu Carol
al II-lea suveran, adus prin lupta ţărăniştilor, Iuliu Maniu îşi putea atinge
scopurile politice meschine. Trădarea intereselor naţiunii în favoarea
intereselor de grup ale lui şi ale acoliţilor lui avizi să ajungă mai repede
la visteria statului. La banii ţării. Ca toţi cei ce i-au urmat de atunci şi
până astăzi.
În perioada premergătoare adunării de la Alba Iulia, PNŢ-ul a
făcut mare vâlvă pe plan intern şi internaţional dând impresia că pe
teritoriul României se desfăşoară un adevărat război civil.
La fel a procedat şi Traian Băsescu când a fost suspendat de
Parlament în 2007 şi în 2012 – toată Europa lui Merkel tuna şi fulgera că
 110

în România s-a abolit democraţia şi s-a „deranjat” ordinea de drept prin

suspendarea preşedintelui jucător, prietenul interlopilor şi a lui Bercea
Mondial. El era de fapt cel care deranja.
Asta pentru că l-au apărat acoliţii din partidul popular european,
liderii de teapa lui Silvio Berlusconi, alt mafiot.
La adunarea de la Alba Iulia au participat muncitori din Valea
Jiului, maghiari mobilizaţi de partidul popular maghiar, formaţiunile
etnicilor germani şi alte forţe politice de care PNT-ul avea acum nevoie şi
pe care le vor abandona după atingerea scopului. Ion Mihalache asigură
participanţii că PNT este hotărât să lupte prin orice mijloace iar
Pantelimon Halipa, un agitator versat avertiza că „suntem gata să dăm
sângele nostru”. Pentru ce atâta sânge nene? Eşti vampir? Numai cu
sânge puteţi guverna? Cu votul popular nu?
La încheierea adunării, mulţimea încurajată de Ion Mihalache şi
de Vaida Voievod să plece acum în marş la Bucureşti, a depus jurământ
de credinţă pe hotărârea adoptată – de a da jos guvernul liberal. După
modelul marşului lui Mussolini asupra Romei. Inspiraţia Occidentului?
Nu. Inspiraţia unor agitatori.
Minerii din Valea Jiului nu s-au dus în marş spre Bucureşti. Vor
avea alte ocazii la mineriadele din 1990-1991 sau mai târziu. Cine ştie?
Ţărăniştii îi vor ţine minte şi-i vor pedepsi un an mai târziu, în august
1929 la Lupeni când, cu ocazia unei greve, guvernul Iuliu Maniu (10. 11.
1928 - 06. 06. 1930) va pune tunurile pe ei şi-i va măcelări. 28 de morţi
prin împuşcare şi 72 de răniţi. Aşa a vrut şi Gavril Dejeu, ministrul de
interne din 1999 când voia cu orice preţ să oprească marşul minerilor
porniţi spre Bucureşti . Nu i-a ieşit pasienţa...
Lupta acerbă a ţărăniştilor împotriva liberalilor (jos Brătianu, jos
Brătianu ca Alina Gorghiu în 2015, Jos Ponta, Jos Ponta) devine jenantă
pentru popor. Ţărăniştii au ajuns să saboteze interesele guvernului
român în străinătate organizând proteste manipulate în faţa
ambasadelor şi a consulatelor, să aducă în presă acuze nefondate,
intervenţii şi bârfe la adresa regenţei (Regele Mihai era minor şi ţara era
condusă de regenţă) până la 03 noiembrie 1928 când primulministru,
Vintilă Brătianu, îşi depune mandatul şi lasă camarila carlistă să-i
instaleze pe ţărănişti la guvernare după scrutinul măsluit din 12-19
decembrie.
 111

Cu Elena Lupescu la „butoanele” puterii, ca Elena Udrea pe

timpul lui Băselu, cu un rege veşnic „la chef” şi cu”cocoşelul vesel,, cu
ţărăniştii înguşti la minte la guvernare, România intră în marea criză
economică mondială din 1930-1933 sfâşiată şi furată. Toate contractele
mari erau vămuite de Elena Lupeasca şi camarila ei, luau paraîndărătul
de până la 50% în special din contractele privind achizitia de armament
şi muniţie din Franţa, Anglia sau Germania. A se revedea afacerea
SKODA. Garda de Fier se făcea din ce în ce mai simţită în şcoli, în
biserici, în rândul populaţiei nemulţumite de prestaţiile politicienilor pe
care îi voiau morţi sau pedepsiţi grav. Legionarii le promiteau o „justiţie
morală”. Comuniştii câştigau şi ei adepţi printre muncitorii nemulţumiţi
de condiţiile de muncă sau de renumerare. Liberalii au intrat într-un con
de umbră, nu mai erau activi în viaţa politică, nu mai erau interesaţi de
mersul ţării, erau dezamăgiţi de poziţia şi de ipocrizia regelui Carol al II-
lea. Blazare. Dezinteres. Izolare. Pe plan internaţional România intră în
atenţia hoţilor mondiali care se aciuiază la Bucureşti.
La izbucnirea grevelor ceferiştilor de la atelierele Griviţa din
Bucureşti, 16 februarie 1933, ţărăniştii sub comanda primului ministru
Alexandru Vaida Voievod pun tunurile pe ei şi-i aduce la tăcere cu 7
morţi prin împuşcare şi 32 de răniţi. Două conflicte interne înăbuşite în
sânge de guvernanţii ţărănişti. Ura poporului era din ce în ce mai mare şi
chiar apar organizaţii care îşi propun uciderea unor lideri politici tărănişti,
inclusiv pe regele Carol al II-lea. Tinerii studenţi se înscriu în masă în
organizatiile tineretului legionar şi foarte puţini la comunişti. Simţeau că
aceste două forţe politice au forţă, au sânge, vor să mişte lucrurile.
Ambele aveau o propagandă puternică cu slogane agreate de
ascultători. Situaţia socială era explozivă. Explozivă era şi propaganda.
Din 1929 guvernul ţărănist condus de dr. Alexandru Vaida
Voievod împrumutase sume uriaşe de la bancile franceze, sume ce nu se
regăseau nici în măsuri sociale, nici în investiţii, nici în înarmare.
Datoria fiind mult mai mare decât posibilităţile de rambursare,
primul ministru ţărănist, dr. Vaida Voievod, îl acuză public pe controlorul
care supraveghea finanţele statului român, în persoana bancherului
Charles Rist, că îşi depăşeşte atribuţiunile. Un FMI interbelic? O Ligă a
Naţiunilor cu agenţii bancheri prin toate ţările în nevoie sau în desfrâu ?
Neavând înţelegere şi nemaisuportând presiunile poporului care murea
 112

de foame, primul ministru Vaida Vioevod îi prezintă regelui demisia şi-l

propune la guvernare pe opozantul său, preşedintele liberalilor dr. I G
Duca despre care ştia că are soluţii de redresare a finanţelor ţării.
În ziarul „Adevărul” din 9 noiembrie 1933, Al. Gruia anunţa la
rubrica „Ultima oră”: „Criza ministerială a izbucnit. D. Dr. Al. Vaida-
Voevod a oferit regelui demisia”: „D. Al Vaida-Voevod va recomanda
regelui pe şeful celui mai puternic partid din opoziţie, dl. I. G. Duca.
Preşedintele partidului liberal are, după cum ne-a asigurat membrii
guvernului cu care am stat de vorbă azi dimineaţă, cele mai multe
şanse. Este posibil să se încerce întâi alcătuirea unei combinaţii în care
să intre gruparea dlui George Brătianu şi d. Octavian Goga”.
La 16. 11. 1933 s-a instalat guvernul Duca. Moştenirea financiară
era dezastruoasă.
I.G. Duca face totul să aducă bani în ţară. Rist cerea dobânzi
prea mari. Chiar dacă luau un nou împrumut, peste jumătate se ducea
pe achitarea datoriei anterioare. Acum apar jocurile de culise,
MANIPULĂRILE. Prins la ananghie este pus să judece între mai multe
condiţii impuse. Toate rele. Una era cea indicată de bancherul Horace
Finally, directorul Banque de Paris şi totodată lider al Alianţei Israelite
Universale să accepte primirea şi încetăţenirea a peste 250.000 de evrei
refugiaţi din Germania de teama terorii hitleriste. DA sau BA? Cealalată
era să aducă la tăcere şi să-i treacă în ilegalitate pe fasciştii Gărzii de
Fier. Să-i scoată din cursa electorală în care se înşurubase în toate
judeţele ţării şi căştigau foarte mulţi aderenţi. Duca şi Titulescu au
acceptat să-i scoată pe legionari. Au încetăţenit şi evrei. Nimeni nu ştie
câţi. Iluminaţii au fost mulţumiţi şi finanţele româneşti au revenit la locul
lor ba, mai mult, au dat bani împrumut şi pentru noile şi marile contracte
de înarmare …
Garda de Fier a fost scoasă din cursa electorală, membrii
importanţi au fost arestaţi şi închişi fără judecată şi eliberaţi după
scrutin, la 26-27 decembrie 1933. Ordinul a fost dat de regale Carol al II
lea.
Aromânii au fost supăraţi că în loc să-i încetăţenească pe ei,
prigoniţii din faţa fasciştilor greci, i-a încetăţenit pe evrei. Membrii
marcanţi ai aromânilor, legionarii Ion Caranica şi Doru Belimache au fost
cei care au jurat în faţa icoanei Răstignirii din Biserica Albă de pe Calea
 113

Victoriei că-l vor ucide pe trădătorul de I G Duca şi aşa s-a întâmplat.

Impreună cu alt legionar, Nicolae Constantinescu, s-au deplasat cu
acelaşi tren în care călătorea primul ministru, au aşteptat să iasă de la
întrevederea cu regale Carol al II lea şi au pregătit asasinatul pe peronul
gării din Sinaia, la întuneric, aşa cum procedau legionarii dar şi trupele
SS germane. Noaptea ca hoţii.
I.G. Duca mai avea de făcut câţiva paşi până la vagonul
guvernamental şi ar fi trebuit să treacă prin biroul şefului de gară, dar
cineva a uitat să îl conducă şi s-a deplasat pe traseul călătorilor de rând.
La intrarea pe peron, o explozie, un nor de fum, o petardă aruncată în
calea lui I. G. Duca. În panica momentului, Nicolae Constantinescu i-a
pus o mână pe umăr şi apoi i-a tras o rafală de cinci gloanţe în ceafă. A
murit pe loc. Aceasta este, pe scurt, povestea morţii, la 29 decembrie
1933, a primului ministru I.G. Duca. A plătit fiindcă a salvat ţara de la
mezat. A plătit pentru bijuurile Elenei Lupescu. A plătit pentru orgiile lui
Carol al II lea …
A doua şi a treia zi, din ordinul regelui, Ministerul de Interne face
descinderi la adresele membrilor Legiunii, percheziţii şi au loc peste
10.000 de arestări cu internări la Jilava şi Rîmnicu Sărat. Voia să-şi spele
ruşinea?
Anul 1934 începe sumbru, trist, speriat de violenţă, de nepăsarea
statului faţă de cetăţeni, de abuzuri şi ilegalităţi, corupţie şi mai ales
amestecul intereselor străinătăţii în trebile țării.
Guvernul este preluat provizoriu de Constantin I Angelescu până
la 03.01.1934 când este instalat guvernul
Gheorghe Tătărescu care face 4 remanieri până la 28.12.1937,
dată la care legionarii care ies pe locul trei la alegeri, sunt băgaţi la
guvernare de rege şi îl instalează ca prim ministru pe Octavian Goga.
Europa era speriată de cele două curente ideologice total opuse –
la răsărit marea ofensiva a bolşevicilor pentru o lume fără reguli, fără
ordine socială, egalitate, muncă şi prosperitate pe principiul totul
aparţine clasei muncitoare iar la apus nazismul care se dorea
atotputernic, cu o ordine socială stabilă, cu formarea omului nou,
puternic, arian prin eliminarea tuturor cetăţenilor lumii de etnie
evreiască, rommă sau slavă precum şi a tuturor comuniştilor sau
bolşevicilor. Două opinii stranii. Două doctrine diametral opuse.
 114

Nazismul avea ca scop final ierarhia raselor umane - poporul de

stăpâni este rasa ariană .
Hitler considera arienii (populaţiile de origine germanică, nordică,
considerate rase superioare care au adoptat ca simbol svastica – crucea
gamată) fiind de drept stăpânii lumii pe care trebuiau să o cucerească
prin toate mijloacele. Pentru aceasta trebuiau să construiască un stat
autoritar, o naţiune superioară prin păstrarea purităţii rasei şi a
respingerii îndeosebi a evreilor şi a slavilor prin recurgerea la război şi
violenţă. Asuprirea populaţiei lumii de către una singură, cea ariană. Un
fel de Planeta maimuţelor.
La 02 august 1934 Adolf Hitler devine furer (primministru) al
Germaniei iar la 30 decembrie şi şef al statului prin înlăturarea de la
putere a preşedintelui Republicii de la Weimar.
Din 1932 în Portugalia s-a instalat la putere Antonio Salazar – un
dictator fascist.
În Italia tronează fascismul la el acasă prin Il Duce - Benito
Mussolini.
Prin Ungaria se plimba amiralul Horthy cu ameninţări că va ucide
tot ceea ce este evreu, ţigan sau comunist. Toţi foştii apropiaţi ai lui Bela
Kun au fost arestaţi şi au suferit decese „subite”.
Bulgaria şi ea bolborosea cuvinte nemţeşti încă de prin 1934. Nu
prea înţelegeau nici ei ce zic …
Albania tropăia şi ea după melodii nemţeşti. Nu prea aveau arme
dar dovedeau voinţă. Opinii.
Grecii înebunise şi ei şi sperau că nemţii le vor da toate teritoriile
de dincolo de Bosfor ale otomanilor până la Izmir, la Konia, la Kayseri şi
toată Anatolia. Vise …
Ustaşa iugoslavă se voia şi ea fascistă. Unde te uitai când puneai
busola pe harta Europei vedeai numai fascism.
Legiunea Naţională Fascistă în Belgia, Partidul Fascist din Franţa,
Partidul Crucilor cu Săgeţi din Ungaria, Crucea de Foc din Letonia,
Falanga din Polonia, Garda de Fier din România, Partito Nazionale
Fascisto din Italia, toate acestea reprezentau forţele politice şi sociale
care atrăgeau de partea lor populatiile popoarelor din care se născuse cu
promisiuni deşarte, cu tendinţe şi idealuri de răzbunare şi mai ales
„alinierea la cel mai mare partid nationalist din istorie, Partidul
 115

Naţionalist German ”. O situaţie fără ieşire la fel ca cea trăită de noi,

generaţiile anilor 50-60 sub conducerea marelui partid comunist sovietic
care stapânea de la ţărmurile Pacificului până la Zidul Berlinului, din
1945 pană în 1989. Unde să te duci, cu cine să te lupţi? Cine te crede,
cine te înţelege şi cine te trădează? Ultima a contat mai mult. 1936-
1939, explozia socială şi războiul civil din Spania.
Spania a cunoscut cea mai mare durere a luptei „dintre fraţi”.
Cea mai lungă pedeapsă a secolului XX. După viaţa politică agitată din
anii 1850-1912 cu multe revolte, revoluţii şi războaie civile provocate
când de reformişti, când de conservatori cu scopul de a ajunge la putere
în stat, după Constituţia din 1912, liberalii voiau să abolească monarhia
şi să instaureze un stat liberal. Alte forţe susţineau monarhia.
Susţinătorii Infantelui Carlos – zis carliştii – uniţi sub lozinca „Dumnezeu,
Ţara şi Regele”, luptau pentru autonomia regională a Ţarii Bascilor şi a
Cataloniei. Şi în 2018 la fel? N-au murit ideile separatiste. În ce timpuri
trăim?
Forţele Republicane sau Legaliste luptau pentru unitatea Spaniei,
erau împotriva tendinţelor separatiste sau de autonomie locală la fel ca
peste 70 de ani.
Naţionaliştii care voiau o a doua Republică Spaniolă după cea
din1873 reuşesc în 1931 s-o instaureze şi să înlăture monarhia. Prin
reforma agrară din 1932 a câştigat încredere în rândul populaţiei mai
ales în rândul ţăranilor care au primit pământ. Cea de a doua Republică
Spaniolă a ajuns să fie condusă de o formaţiune de centru-stânga cu
legături spre comuniştii greci şi sovietici.
Alegerile din 1936 aduce în fruntea politicii spaniole coaliţia
socialist-liberală (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania, Stânga
Republicană şi Partidul Uniunea Republicană) comunişti şi alte grupări
naţionaliste regionale cu 34% din voturi iar guvernul CEDA, în exerciţiu,
33 de procente.
Socialiştii refuză să participe la guvernare şi ţara intră în criză
politica. Comuniştii câştigă teren. Cominternul îi ajută printr-o
propagandă internaţională uriaşă cu scopul ca aceia să ajungă la putere
şi să declanşeze revoluţia bolşevică de sorginte sovietică. Au loc asocieri,
mişcări de politicieni de la o formaţiune la alta, se nasc platforme
electorale din forţe până mai ieri în opoziţie, având ca final o criză
 116

politică profundă. Sunt asasinaţi 330 de oameni politici iar alţi 1511 sunt
răniţi în atentate, greve sau proteste stradale. Ofiţeri ai Gărzii Naţionale
asasinaţi. Parlamentari asasinaţi. Şefi de formaţiuni politice asasinaţi.
Primari asasinaţi.
Se formează nucleul naţionaliştilor care să declanşeze revoluţia
sau războiul civil. Generalul Jose Sanjurjo ajutat de generalul Emilio Mola
pune la punct planurile strategice. Generalul Francisco Franco, fost
comandant al Academiei Militare Spaniole, trimis de primul ministru
Casares Quiroga cu domiciliul forţat în Insulele Canare (pentru a nu
acţiona), omul care a înăbuşit revolta socialistă din 1934, ofiţer de mare
prestigiu, cu mare respect şi adulat de tinerii ofiţeri aştepta semnul
declanşării operaţiunii. Generalul Manuel Goded Lopis era cu domiciliul
forţat în Insulele Baleare. Toţi trei erau spaima conducerii armatei
republicane. Erau monştrii sacri ai puterii militariste spaniole. Un cuvânt
al lor era suficient să declanşeze o mare mişcare populară. La 17 iulie
1936, complotiştii au dat semnalul loviturii de stat cu parola „În toată
Spania, cerul este senin. ”
Din Insulele Canare în Marocul Spaniol, cu Armata spaniolă a
Africii condusă de ofiţeri naţionalişti au ajuns în Madrid, Barcelona,
Aragon şi Catalonia apoi nordul şi nord-estul Spaniei, sudul Andaluziei în
Sevilla (Sevillia) şi în Granada. Un atac de trei săptămâni şi ţara era în
mâna celor ce nu voiau comunismul.
Guvernul spaniol uneşte toate forţele republicane în Armata
Populară Republicană şi cere ajutor Internaţionalei Socialiste.
Cominternul abia aştepta. Brigăzi de voluntari înarmaţi pleacă pe calea
ferată din Rusia, din România, din Polonia cu direcţia Spania. şi Mexicul
trimite trupe.
Trupele franchiste sunt şi ele ajutate de Corpul de Trupe
Voluntare Italiene cu 70.000 de luptători şi de Legiunea Condor
Germană cu 19.000 de luptători şi 300 de avioane. Se mai înscriu şi
Cămăşile Albastre Irlandeze cu voluntari de partea lui Franco.
Comuniştii români trimit voluntari în Batalionul Ana Pauker
(atenţie, nume de erou necunoscut, care nu a dus nici o luptă dar, ca
fetiţa lui Stalin, reprezenta ideea de comunist român) ce va fi în
subordinea Brigăzii 11 Thaelmann, mai precis cu o baterie de artilerie
încadrată în Batalionul de Artilerie Dombrowschi dislocat la Estramadura,
 117

cu compania de mitraliere şi compania de infanterie Griviţa (nume luat

după grevele de la Griviţa din 1933 nicidecum după Griviţa războiului de
independenţă din 1877, adică tot o emanaţie comunistă) la Aragon care
devin apoi componente ale Diviziei 45 Internaţionale ce va duce ofensiva
pe râul Ebro.
Bătălia de la Brunete demonstrează calităţile de ofiţer de artilerie
ale lui Valter Roman (tatăl viitorului prim ministru al României, Petre
Roman), care va fi numit şeful artileriei Diviziei 35 Internaţionale, funcţie
de şef de armă de o responsabilitate destul de însemnată. În toamna
anului 1938, la terminarea războiului civil, cele câteva sute de români
rămaşi în viaţă nu se întoarc acasă unde puteau di arestaţi şi trimişi în
puşcărie pentru că au luptat împotriva lui Franco, au preferat să se
înroleze în Forţele de Rezistenţă Franceze şi să se întoarcă acasă dupa
terminarea războiului, cateva zeci, în mai 1945. Vai de ei şi de amintirile
lor! Vieţi furate sau folosite...
După nouă ani de război au găsit ţara în mâna comuniştilor.
Unora le-a plăcut, altora nu.
Să nu uităm că atât franchiştii cât şi republicanii au protejat
copiii, femeile şi bătrânii din zonele în care se desfăşurau luptele. Tabere
de refugiaţi republicani în Anglia, Franţa, Belgia, URSS şi Mexic şi tabere
de refugiaţi franchişti în Germania, Portugalia, Italia şi Olanda unde au
fost „încazarmaţi” mii şi mii de oropsiţi ai sorţii în urma
bombardamentelor de la Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica şi
aproape în toată Ţara Bascilor.
Execuţiile sunt la ordinea zilei în ambele tabere. Masacrul de la
Badajoz din 1936, cele 50.000 de execuţii franchiste şi 30.000
republicane, execuţia a peste 7000 de slujitori ai bisericii de către
republicani, sunt fapte care nu pot fi uitate de fiii, nepoţii şi strănepoţii
celor morţi, mutilaţi sau ajunşi la capătul puterilor neştiind încotro s-o
apuce. Mai ales cei din Barcelona, Tarragona, Gerona sau Berga, toate
din ţinuturile Cataloniei cu influenţe şi pretenţii europene, franceze şi
germane .
După moartea generalului Sanjurjo (accident de avion), la 21
septembrie 1936, la adunarea generalilor naţionalişti de la Salamanca,
generalul Francisco Franco este ales comandant general al forţelor
naţionaliste, forţe ce dispuneau de peste 600.000 de militari, 600 de
 118

avioane şi 290 de piese de artilerie, aproape cu 50% mai mult decât

armata republicană.
În 1939 cucereşte Tarragona, Barcelona, Girona şi toată
Catalonia rămânând ultima Valencia pe care o cucereşte la 01 aprilie
1939 dată la care Francisco Franco şi-a proclamat victoria.
Anii care au urmat n-au fost deloc uşori pentru poporul spaniol.
Represalii, arestări şi execuţii ale foştilor activişti republicani, deportări,
muncă forţată, schimbări din funcţiile administrative, etc.
Aproape un milion de refugiaţi politici îşi găsesc casă şi masă în
Rusia sau în Mexic. Viaţa sub cizma lui Franco a durat până la 20
noiembrie 1975 când acesta moare şi lasă locul Regelui Juan Carlos să
reinstaureze o monarhie parlamentară. Ideile naţionaliste revin în 2014-
2015 în guvernul regional din Barcelona...
Revenind la situaţia Europei din anii 1930 aflăm că alegerile din
Germania îl aduc premier pe Adolf Hitler proaspăt ieşit din închisoare.
Președintele Republicii Germane, Paul von Beneckendorff und Hindenbug,
l-a declarat pe Hitler Cancelar al Germaniei care impune în 48 de ore Legea
dictaturii naziste. Urmărea pas cu pas punerea în aplicare a ceea ce a scris
el în Main Kampf. Transformarea ideilor nebunului în opinii populare…
La 30 iunie 1934 ordonă Noaptea cuţitelor lungi, operaţiune prin
care îşi elimină toţi foştii rivali din interior, din partidul lui, din ultimii
zece ani. În noiembrie 1935 impune Legile antisemite de la Nurberg prin
care confiscă toate marile averi ale evreilor, le limitează circulaţia pe
teritoriul Germaniai şi interzice comerţul şi afacerile acestora cu statul.
Hopa! Chiar aşa? Cine crezi că te lasă să ataci interesele Sionului? Nici
Biblia nu-i atacă şi-i ataci tu? Un nazist? Stai să vezi ce te așteaptă! Va fi
vai de arienii tăi!
Supărat pe averea rămasă evreilor, propagând puritatea etnică
germană, la 7 noiembrie 1938 ordonă Noaptea de cristal, noapte în care
devastează toate casele, magazinele, sinagogile şi locaţiile deţinute de
evrei. Noaptea de cristal derivă de la noianul de cioburi din vitrinele
sparte de fasciştii înfierbântaţi. Nazismul câştigă teren în Europa. La noi,
legionarii ajung la guvernare, prin „bunăvoinţa” lui Carol al II-lea care o
ia razna începând cu toamna anului 1937. „Eşti legionar pentru că eşti
teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a
fi legionar”. Aberaţii fără noimă.
 119

Îndoctrinat de consilierii naţionalişti, Carol al II-lea apleacă capul

către legionari. Erau mai aproape de nemţi? Erau creştini? Ce ai tu, Carol,
cu creştinismul? Ai fost un ateu derbedeu de la 18 ani. Un dezertor de pe
frontul din Odessa. Bunicul meu îmi povestea că toată trupa voia s-o vadă
pe Zizi, Ioana Maria Valentina Lambrino, cu care s-a cununat religios la 31
august 1918 în catedrala ortodoxă din Odessa. Pentru dezertare este
condamnat la inchisoare. Regina Maria îl cheamă în ţară şi-l ţine închis la
Mănăstirea Hotiţa din Bicaz doar, doar o uita-o pe Zizi. Dar nu. După
liberare o ia pe Zizi şi fug la Paris unde pun de un copil, Mircea Gregor
Carol, pe care niciodată familia regală nu l-a recunoscut. După 1989,
regele Mihai se înfoia la reporterii care aduceau vorba de Mircea Gregor
cu toate că era fratele lui vitreg cu drepturi deplinie pe linia filiaţiei...
Despărţit de Zizi cu bani grei daţi de Regina Maria, tânărul Carol,
suferind de priapism (erecţie permanentă chiar după finalizarea actului
sexual) era mereu în căutare de femei. Fiind iniţiat de bunicul său,
regele Carol I ul de la 16 ani, când i-a adus o actriţă de teatru
experimemtată în aceste proceduri, nu s-a mai oprit din a ataca femei în
toate ipostazele posibile. Precum cotoii după pisicile în călduri...
În 1920, cei responsabili de traiul şi viaţa derbedeului i-a adus o
transilvăneancă frumoasă şi deşteaptă, Maria Martini, plătită regeşte,
numai să-l ţină pe nebun în frâu. După un an, cu toată fereala, a rămas
însărcinată şi a trebuit să plece cu copilul care era gata să iasă la aer
curat în palatul regal.
MS Regele Ferdinand, acceptă căsătoria aranjată a prinţului Carol
cu Elena a Greciei şi Danemarcei. La 10 martie 1921 tinerii miri se
instalează la palatul regal din Bucureşti unde prințesa Elena îl va naşte
pe Mihai, viitorul rege al României. În cartea Pentru cei de mâine,
Memorii, 1966, Constantin Argentoianu prezintă faptul că prinţesa Elena,
era traumatizată profund de prinţul care pe unde o prindea îi ridica fusta
în cap şi o supunea zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de
canapea, la acte sexuale agresive. Drept urmare, prinţesa îşi ia copilul şi
pleacă la Athena să se trateze. Rămas singur acasă 2, că singur acasă 1
a fost cu Zizi, Carol bântuia bordelurile preferate din cartierul Crucea de
Piatră, intre Dristor şi Vitan, de unde lua prostituate fără selecţie, de lux,
sau de duzină, cu condicuţă sau fără condicuţă, pe care le aducea la
palat, îşi satifăcea foamea de femei după care trimitea mojordonul să le
 120

ducă înapoi. Pe drum, le opreau oamenii siguranţei politice a lui Mihail

Moruzov, le dădea o sumă consistentă de bani şi le explica că dacă se
aude unde au fost, vor fi arestate şi omorâte de deţinuţii are n-au văzut
femeie de peste 10 ani... Asfel de comportări regale ne sunt povestite de
Armand Călinescu, şeful internelor pe atunci, în Insemnări politice ediţia
1990.
Din Enciclopedia Britanică, 2010, aflăm şi alte detalii din viaţa
viitorului rege. A cunoscut-o pe Elena Magda Lupescu, soţia
locotenentului Ion Tâmpeanu, la un film, în toamna lui 1924, unde era în
căutare de femei. Enciclopedia Britanică o caracterizează drept o
aventurieră româncă, cu o viaţă amoroasă scandaloasă, roşcată, cu ochii
verzi, un pic durdulie şi cu un bun simţ al umorului. Luată de la film şi
dusă la palat... rămas fulgerat de frumuseţea şi robusteţea ei, Carol s-a
îndrăgostit şi au devenit amanţi. În 1925 renunţă la tronul României şi
fuge cu Lupeasca la Paris, devenind un bărbat liber, sub numele de
Carol Caraiman. În lipsa sa este numit rege, în 1927, fiul său minor,
Mihai. Ţara este condusă de o locotenenţă domnească.
Paul D. Quinlan, în Regele Playboi, Carol al II lea al României –
2010 dezvăluie, fără perdea, orgiile organizate, viaţa de huzur pe care a
dus-o sub directa supraveghere a serviciilor secrete române care îl
urmărea şi pe el şi pe Lupeasca, al cărui nume de cod era Roaiba.
Constantin Argentoianu ne spune că în spatele tuturor deciziilor
luate de Carol se ascundea fusta amantei roşcate şi că oricine se
manifesta împotriva legăturii lor devenea imediat vrăjmaşul regelui.
În vara anului 1930, când primul ministru ţărănist Iuliu Maniu îl
aduce pe scaunul Regelui României o instalează pe jidovca cu părul roşu
la palatul regal, cu toate drepturile ale unei regine. Ruşine şi păcat.
În jurul Elenei Lupescu se lipeşte camarila regală formată din
marii bancheri şi industriaşi ca Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt,
industriaşi, Aristide Blank, bancher, Mihai Manoilescu, politician, Gabriel
Marinescu, prefectul poliţiei, Puiu Dumitrescu, secretarul particular al
regelui şi mulţi alţi avizi de bani şi putere.
Camarila, o mână de profitori, formează o curte regală neoficială
care distribuie favoruri şi ţes intrigi de tot felul. Prin ei treceau toate
contractele statului român ce urmau a fi sau a nu fi semnate de regele
cu mintea în cu totul altă parte decât la treburile statului.
 121

La insistenţele Elenei Lupescu, care se temea că nu va mai fi

ascultată camarila ei de către noii lideri legionari, regele impune dictatura
regală la 11 februarie 1938 înlocuind guvernul condus de Octavian Goga
cu un guvern consultativ (nu faci nimic până nu mă consulţi pe mine,
regele) condus de patriarhul Miron Cristea. Regimul democratic s-a oprit
aici, la 11.02.1938. Pe 20 februarie 1938 Carol a abolit Constituţia de la
1923 a înlocuit-o cu constituţia lui, de la 1938, care acordă puteri însutite
regelui printre care şi puterea de a guverna ţara, peste guvernul în
funcție. Aşa a făcut şi Traian Băsescu când a instalat guvernul Emil Boc la
23 decembrie 2008. Dacă Tăriceanu era o personalitate peste care nu
putea trece, separarea puterilor în sta erau clar definite şi se observau din
avion, a făcut ce a făcut şi şi-a adus guvernul lui în care el hotăra, el
dicta, el anunţa poporul cu televizorul la orele 18,00. Emil Boc era
degeaba, vorba lui Tudor Gheorghe în cântecele lui.
La 30 martie 1938 decretul regal dizolvă toate partidele politice
din România înfiinţănd partidul lui, Frontul Renaşterii Naţionale (similar
partidului nazist) avândui ca fondatori pe Armand Călinescu, Grigore
Gafencu, Mihai Ralea, Ion Gigurtu, generalii Rusescu, Samsonovici,
Rujinski, Sichitiu şi Manu, oameni de cultură C Rădulescu Motru, Dimitrie
Gusti, Lucian Blaga, consilierii regali mareşal Constantin Prezan,
generalul Văitoianu, patriarhul Miron Cristea, istoricul Nicolae Iorga,
politicienii Gheorghe Tătărescu şi C Argentoianu. Norocul nostru că nu a
ţinut mult. În toamna lui 1940, la 5 septembrie când predă ţara fiului
său, Mihai şi generalului Ion Antonescu ca şef al statului, îşi ia roşcata şi
fuge în Portugalia. De teamă să nu fie prinşi şi puşi pe frigare, fug în
Cuba de aici în Mexic, de aici în Brazilia unde se căsătoresc civil la Rio de
Janeiro şi jidovca jucăuşă devine prinţesă de Hohenzollern după atîţia
ani de luptă corp la corp cu neastâmpăratul Carol. După război se întorc
în Europa, la Estoril, în Portugalia unde trăiesc bine mersi până în 1953
când regele fustangiu moare în urma unui stop cardiac dar tot cu
cocoșelul ca briceagul. Soarta! Blestem sau plata poliţelor luate cu
japca?
În continuarea volumului mai dăm de ei în situaţii importante
pentru istoria poporului român.
Nefiind de ajuns atâta umilinţă politică, regele despot instaurează
monarhia autoritară, decretează starea de asediu şi cenzura pe tot
 122

cuprinsul României, dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele politice

singura forţa politică în stat recunoscută de el fiind Frontul Renaşterii
Naţionale – partid inventat de el. Toţi guvernanţii şi oamenii politici cu
acces la banii statului sunt obligaţi să-i dea explicaţii regelui prin
cabinetul Elenei Lupescu iar contractele cu statul sunt dirijate de oamenii
din camarila acesteia. Această organizare statală criminală deranjează
politicienii cu coloană vertebrală precum şi pe generalii cu funcţii de
conducere din Ministerul de Război. Patrioţii acuză STATUL PARALEL din
spatele patriarhului Miron Cristea ajuns pe post de prim ministru
degeaba, fără prerogative. El doar transmitea ce îi dicta Elena Lupescu.
MS Regele Carol al II-lea are o atitudine benevola şi slugarnica
fata de capii miscarii legionare şi este de acord cu politica acestora de
curatire a societăţii româneşti. Este asasinat mişeleşte de un comando
legionar primul ministru Armand Calinescu, omul care a dat o nota de
verticalitate, onestitate şi prestigiu Romaniei. Aşa a fost asasinat şi
primul ministru Ion Gheorghe Duca la 9 noiembrie 1933 pe peronul gării
din Sinaia după ce avusese o întrevedere cu Carol al II-lea. Pot crede că
este mâna lui? A dat vina pe cuibul de legionari Nicadorii pe care nu s-a
sinchisit niciodată să-i prindă şi să-i pedepsească. Aiurea, a fost dorinţa
lui de răzbunare. Armand Călinescu este eroul tazaurului Poloniei pe
care l-a preluat la Dorohoi, l-a plimbat prin toată ţara să nu-l captureze
nemţii şi l-a îmbarcat pe o navă comercială care l-a depus la Londra. Un
om cât o Românie asasinat de un cuib smintit de legionari! Armand
Călinescu era recunoscut ca notorietate de toate cancelarii lumii. Ca
Titulescu.
Din 1919 de când Kominternul a înfiinţat celule bolşevice în toate
ţările europene, în Turcia şi chiar în Statele Unite ale Americii, lupta
politică şi socială a cunoscut noi forme de manifestare, de acţiune sau
de rezistenţă. Scopul lor era să slăbească puterile statelor fasciste şi să
le încorporeze în internaţionala comunistă din sfera de influenţă a URSS.
Populaţia românească ura bolşevismul, ura ateismul, ura să ia cu japca
pământul altuia. Străbunicul meu, Petre Găinuşă, s-a chinuit să
economisească şi să cumpere pământ pentru cei patru fii ai lui. Să-i lase
fiecăruia bucata lui de pământ pe care s-o cultive, s-o prăşească şi să
trăiască cu roadele strânse de pe ea. N-a acceptat niciodată colhozul.
Erau terenuri cultivate cu porumb, cu bostani, cu viţă de vie, cu cartofi,
 123

până la liziera pădurii. De 123 de ori mai mult teren cultivat în zona de
deal decât astăzi, în anul de graţie 2020. Astăzi nici nu se mai văd
fostele răzoare. Este tot un mărăciniş, tot un teren nelucrat.
În satul meu natal, Niculeşti, un bol de viaţă şi lumină pe
Pământ, la 45 de grade, 25 de minute şi 180 de secunde Latitudine
Nordică şi 26 de grade 44 de minute şi 5100 de secunde Longitutine
Estică, la 37 kilometri Nord de municipiul Buzău, pe firul răului Slănic,
afluent al răului Buzău în care se varsă în punctul Săpoca, sat
component al comunei Vintilă Vodă, atestat documentar la 15 martie
1840, dată la care Sfatul Sătesc înaintează la Plaiul Slănicului prima
statistică a stării civile, devenit reşedinţă de comună la prima şi marea
Reformă administrativ-teritorială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din
anul 1864, cu 1426 de locuitori la acea dată, 600 de hectare arabile, 494
bovine, 62 cabaline, 2434 ovine, 1238 caprine, 4213 stupi de albine şi
100 de gospodării care creşteau viermi de mătase pe care luau bani buni
nu a fost o revoluţie bolşevică. Atunci, la 1918-1922 au apărut şi la noi
câţiva coate goale care voiau tovărăşia bolşevică, voiau din banii şi din
bucatele boierilor. Voiau şi ei la conac. Nu erau mulţi, erau ca cei cu
ajutor social de astăzi, 10-15% din populaţia activă. Câţiva s-au
exprimat dar poporul normal la cap nu i-a luat în seamă. Abia prin 1947
s-au pus unii din stigmatizaţii anilor 1920 – 1930 în fruntea obştii să-i
popească pe bogătani... A fost vai şi amar. S-a omorât frate cu frate. S-
au pârât, acuzat sau certat de unii dintre ei au ajuns în puşcăriile
comuniste fără vină. Din simpla ură şi pâră.
Sătenii mei erau preocupaţi cum să-şi cinstească eroii morţi în
război, să ridice un monument spre neuitare, să-şi îngrijească rănile,
bolile şi nevoile într-o lume din ce în ce mai frământată.
Majoritatea bărbaţilor satului erau angajaţii societăţii petroliere
Astra Română care din anii 1900 forau şi extrăgeau petrol de cea mai
bună calitate din sondele amplasate în punctele Arbănaşi, Pâcle,
Ciomaga, Ganţa, Dimiana sau Deleni. Munceau în ture de 8-10 ore iar
restul timpului lucrau în gospodăriile individuale. Tâmplari, zidari,
sondori, lăcătuşi, mecanici, toţi calificaţi acolo, la locul de muncă. Pe
timpul ocupaţiei germane au înfundat puţurile ca menţii să nu fure
petrol. în 1917 nemţii aveau încartiruiţi la schela Arbănaşi 2.417
prizonieri sondori, 587 trupă şi 68 de specialişti angajaţi dar... rezultate
 124

mici, foarte mici. Sabotajul era un deziderat patriotic pentru sondorii din
zonă. Atenţie, sabotaj dar nu stricăciuni.
Până să plece pe frontul din Basarabia bunicul meu a lucrat la
schela Pâclele ca îngrijitor la caii de tracţiune pentru atelajele şi utilajele
petroliere (cărat ţevile şi materialele de zidărie, schelele de sonde,
învârteau utilajele de foraj sau de extracţie în punctele unde nu erau
motoarele care să acţioneze hidraulica, etc). După lăsarea la vatră a
lucrat până în 1940 când au avut loc disponibilizări masive. În perioada
1922-1928 au fost încercări de constituire a unor celule bolşevice la
nivelul societăţilor petroliere dar nu au avut succes, nu au sabotat, nu
au făcut rău. Au vorbit şi au visat cum să ajungă şi ei la lenjeriile fine şi
la bucatele de pe masa boierilor sau a comercianţilor.
În perioada 1928-1940, la conacul lui George Ulise Negropontes
din Petrăcheşti, astăzi proprietatea domnului Decebal Dumitrescu, un
fizician de mare valoare, s-au format şcoli de pregătire a sătenilor
dornici să cultive şi să trăiască de pe urma pomilor fructiferi de o înaltă
calitate. Mosierul a adus doi angajaţi nemţi, Muller şi Kleiner care au
înfiinţat pepiniere de prun, măr, păr, cireş, vişin apoi, împreună cu
sătenii au constituit pe terenurile moşierilor dar şi ale cetăţenilor livezi
foarte productive de prun din soiul tuleu gras, tuleu vânăt, anaşpet,
darjan, reenglote, măr ionatan, păr pergamut aşa încât prin anii 1930
erau furnizori de fructe pentru zonele Buzău, Ploieşti şi Bucureşti. Cum
să vrea bolşevism şi colectivizare proprietarii de livezi tinere şi roditoare
de pe urma cărora îşi asigurau traiul?
După ei, oamenii cu stare s-au luat toţi locuitorii şi au înfiinţat
livezi. Plecau cu carele pline spre oraş şi se întorceau cu cele trebuitoare
traiului. Coloane de atelaje trase de cai sau de boi, zeci de ţărani care
mânau (făceau pauză de odihnă) în locuri sigure şi bine păzite de ei
(Crucea lui Parlat de la Zărneştii de Slănic, lunca Săpocii) unde aşezau
căruţete în cerc şi făceau de pază cu rândul să dea alarma când îi atacau
bandele de hoţi şi de tâlhari care speriau valea. Unii îşi spuneau haiduci
dar tot hoţi ordinari erau, altfel nu luai banii şi produsele de la gura
copiilor pentru care se zbăteau sătenii.
Cei fără pământ şi fără căpătâi erau luaţi în grijă de mosieri şi
ţinuţi pe lângă conac la treburile zilnice, li se zicea argaţi. Moşieri ca
George Ulise Negropones, Traian Ștefănescu, preotul Dumitru Posmagiu,
 125

preotul Anastase Chelaru, Generalul Leon Gavriliu şi soţia sa Steluţa,

Aurelian Mosoiu, fratele generalului Traian Mosoiu, Alexandru C
Pâcleanu, au fost şi sunt pomeniţi cu stimă şi astăzi, dupa 100 de ani...
Au lăsat comunității, spre neuitare, comori naționale. Nici astăzi, după
suta de ani n-au căzut zidurile construite de ei chiar dacă unii vor să
cumpere doar terenul de sub ele...
Pe unde te duc paşii dai de urmele lăsate de ei. Tache şi
Ecaterina Tocilescu au donat pământul, clădirile şi toată munca lor să
înfiinţeze şi să funcţioneze în veacul veacurilor şcoala generală de 8 ani
în satul Vintilă Vodă, Alexandru C Pâcleanu a lăsat urbei clădirile
spitalului comunal, clădirea poştei, cazarma, fostă primărie, Eftimie
Ştefănescu a donat materialele pentru refacerea bisericii din Niculeşti,
mutată cu greu din coasta dealului Poteca, Negropontes a cedat parte
din clădire să funcţioneze primăria Niculeşti, i-a învăţat pomicultură,
agricultură şi creşterea animalelor pe mai toţi clăcaşii din Petrăcheşti,
Podu Muncii, Niculeşti şi Ganţa...
Activitatea bolşevică se intensifică odată cu venirea la putere în
Uniunea Sovietică a lui Stalin, succesorul lui Lenin, decedat în 1924
(suferise un atac cerebral în 1922 din care nu şi-a mai revenit decât în
mausoleul din Kremlin unde şi astăzi arată ca figurile din ceară din
muzeele londoneze).
Stalin, ca şi Hitler în noaptea cuţitelor lungi, trece imediat la
asasinarea tuturor rivalilor şi potenţialilor concurenţi din propriul partid.
Îl dă afară pe Trotzki, iniţiatorul şi finanţatorul revoluţiei şi comandant al
armatei roşii. Nu s-a mulţumit să-l dea afară, îl exilează în 1926 iar în
1940 îl asasinează. Unde a ajuns Stalin! Un seminarist răzvrătit care
spărgea bănci în numele revoluţiei, câtă bătaie a luat prin puşcării,
degeaba, răul nu piere ci iese la suprafaţă când nu te aştepţi. Ajuns la
putere dă satisfacţie celor care l-au dorit în detrimentul tuturor celorlalţi.
Minţind poporul că vrea să instaureze o republică mai bună decât
a doua republică franceză, în care oamenii să fie mai egali decât în
Franţa, mai puternici, mai harnici şi mai patrioţi, răspândea ideologia
leninistă pe tot teritoriul Maicii Rusii şi-i îndemnau să ucidă tot ce
reprezenta vechea monarhie, vechea ideologie, vechea religie.
Propaganda era colosală, sărăcia şi lipsa de cultură ajuta nespus la
înregimentarea maselor în detaşamentele bolşevice, revoluţionare şi mai
 126

ales dornice de răzbunare pe clasa aristrocată (foştii invaţători,

profesori, preoţi, medici, boieri, oameni de stat, ofiţeri ai Armatei Albe,
etc). Omul nou, ateu şi dedicat muncii în egalitate şi frăţie bolşevică.
Incubator. Doctrină socială exacerbată.
Născut în orașul Gori din Georgia, la 6 decembrie 1878 în
Georgia, Iosif Vissarionovici Stalin, numele lui de botez Ioseb Besarionis
Dze Jugashvili din tată georgian și mamă osetină (Osetia), ajunge
secretar general al partidului communist al Uniunii Sovietice la 3 aprilie
1922 şi conduce în forţă marele colos bolşevic până la data decesului, 5
martie 1953 când, la 74 de ani, pleacă la Judecata de Apoi. Prima soție a
murit în 1907 de pe urma căreia a rămas cu un fiu, ofițer în Armata
Roșie, mort în lagărele naziste. A doua soție cu care a avut doi copii, s-a
sinucis în 1932. Fiul, ofițer aviator a decedat în 1962 de ciroză în urma
consumului exagerat de alcool iar fiica a fugit în America în 1967. Putem
judeca omul, pe Iosif, după cum și-a ținut familia. Un tiran.
Istoria îl acuză de moartea a peste 50 de milioane de cetăţeni
sovietici. Îl poate ierta Dumnezeu? Nu. Niciodată. Asemenea specimene
umane nu pot fi iertate. Astfel de specimene trebuie arătate tuturor, cu
tot răul pe care l-au provocat pentru a nu se mai repeta în istoria
omenirii asemenea atrocităţi. Pentru a fi atenţi pe cine votează.
Cooperativizarea forţată a agriculturii cu peste 16 milioane de
victime, mai multe în Ucraina, zona fostei Republici Sovietice Socialiste
Autonome a Germanilor de pe Volga. Gulagul sovietic se instaurează cu
mare repeziciune în toată Rusia. Se răzbună pe artă, pe cultură, pe tot
ce nu era proletar sau de sorginte proletară. A fost o teroare
inimaginabilă. Împuşcau intelectualii pentru a le lua apartamentele
mobilate, cu hainele în dulapuri, pe care le repartizau fruntaşilor din
lupta comunistă. Unii, mai fruntaşi ca alţii primeau ce era mai bun. Ca
întotdeauna.
A cooptat fanatici comunişti care au devenit dumnezeii
torționarilor şi au îndeplinit directivele staliniste de sovietizare în
România, Bulgaria, Polonia, Germania Democrată, Cehoslovacia şi
Ungaria. În Iugoslavia nu i-a mers. Mareşalul Tito s-a opus stalinizării şi
a lăsat cetăţenii iugoslavi să treacă liber la un socialism controlat de
partidul de guvernământ. Aşa cum au crezut ei mai bine. Mai sunt
printre ei socialişti şi astăzi, în 2020. Dar nu-ţi dai seama decât după ce
 127

începi să lauzi Occidentul. Atunci te atacă și te pune la punct cu unde-s

mulți puterea crește, portmoneul se mărește... Așa o fi la ei, la noi unde-
s mulți și au spor umflă numai portmoneele unora nu ale tuturor... Ale
celor ce ştiu să mintă la alegeri şi să fure banii noştri pe toată durata
mandatului.
Comuniştii români îi divinizau pe bolşevici, doreau să ajungă şi ei
mai repede să ia cu forţa casele oamenilor cu stare. şi aşa s-a întâmplat.
Un gulag aproape de cel sovietic. Milioane de români deportaţi,
întemniţaţi sau ucişi. Casele lor repartizate tovarăşilor care s-au
evidenţiat în lupta comunistă. Gratis.
Erau puţini dar erau. Sabotaje în mare parte nereuşite, afişe cu
chemări la nesupunere, la refuzul de a se înrola în armată şi de a lupta
împotriva sovieticilor, la sabotarea producţiei şi al transportului
produselor petroliere către Germania, etc. Populaţia nu dădea mulţi bani
pe comuniştii ăştia ai anticristului sovietic. Pe unde-i prindea siguranţa
statului le rupea picioarele şi-i trimitea la şcoală la Doftana. Tineretul
prin facultăţi asculta şi studia doctrina şi unii dintre ei se înrolau în
rândurile comuniştilor din România. Nu erau mulți dar erau. La fel erau
şi în Turcia, şi în Grecia şi în Italia. Propagandişti printre studenţi.
Oropsiţi de poliţie şi de chestură.
Politica românească era cu ochii pe Europa. Anul 1935 era anul
fascismului european. Românii, sătui de lupta şi de gafele partidelor
istorice tradiţionale, care se succed la putere şi se bâlbâie la guvernare
şi-a spus speranţa prin votul liber-consfinţit în Garda de Fier. Un mare
rol l-a avut propaganda favorabilă a lui Carol al-II-lea care nu mai voia
să audă de ţarăniştii care l-au adus la putere şi nici de liberali. Erau
pentru el istoria de care nu mai avea nevoie. Trebuia să-şi ascundă
trecutul printr-o nouă formulă politică.
Ce voia Garda de Fier? Cu ce se prezenta în faţa alegătorilor? Cu
o politică fascistă: - să cureţe ţara de comunişti şi de evrei; să-i
pedepsească pe liderii partidelor politice care au guvernat prost şi au
adus ţara la faliment; să aducă religia ortodoxă la rangul de putere în
stat; să relanseze economia naţională prin muncă, educaţie şi abnegaţie
identică şi în stransa legatura cu cea germană.
Ajunşi la putere au început prigoana în toată ţara. Liderul de
necontestat al legionarilor a fost Cornelui Zelea Codreanu născut la Huşi
 128

la data de 13. 09. 1899 din tatăl Ion Zielinski (în poloneză Zielinski se
traduce Codreanu) şi mama Eliza Brauner, de origine germană, bavareză
care, după absolvirea liceului militar la Mănăstirea Dealul şi a şcolii
militare de ofiţeri de infanterie de la Botoşani a aderat la „Garda
Conştiinţei Naţionale” în 1919 ca anticomunist convins. Îşi ia nume
românesc neaoş să fie credibil.
Studiază la Berlin şi la Jena ocazie cu care participă la mitingurile
organizate de Hitler şi este atras de unităţile paramilitare naziste
Sturmabteilung care defilau pe marile bulevarde.
În 1923 fondează, împreună cu profesorul universitar de la Iaşi
A. C. Cuza (naşul său de botez şi un împătimit legionar), Liga Aparării
Naţional-Creştine – partid antidemocrat şi antisemit cu tente religioase şi
justiţiare. Un fel de replică la doctrina şi ideologia bolşevică.
Continuă activitatea anticomunistă şi de răzbunare a relei
guvernări pâna în anul 1933 când fondează partidul Totul Pentru Ţară
prezidat de inginerul Gheorghe Clime, partid cu o platformă violent
fascistă, antisemită şi antibolşevică. Regele îl obligă pe primul ministrul
I. G. Duca, să interzică participarea la alegeri a liderilor Gărzii. Drept
răzbunare, legionarii îl asasinează pe I. G. Duca. Ministrul de interne,
Victor Iamandi, ordonă şi pune în executare asasinarea legionarului
Stere Ciumetti, responsabil cu organizarea uciderii primului ministru.
La procesul asasinării primului ministru I. G. Duca, alături de
Corneliu Zelea Codreanu sunt acuzaţi de conspiraţie criminală generalul
Gheorghe-Cantacuzino Grănicerul şi Nichifor Crainic. Zelea Codreanu
este achitat de justiţia Carlistă şi porneşte jihadul în toate oraşele ţării.
Un grup de zece legionari, studenţi la teologie îl asasinează în
spital pe jurnalistul Stelescu care-i acuza zilnic în presă. Îi ciopârţesc
trupul cu topoarele. Grupul este denumit de căpitan „Decemviri” (zece
bărbaţi) iar cel care l-au asasinat pe I. G. Duca, „Nicadori”. Făptaşii au
fost asasinaţi la răndul lor, odata cu Codreanu, pe timpul transportului
de la închisoarea Rimnicu Sărat la Jilava, în 1938. Cum a ajuns Codreanu
în închisoare? Uşor. Carliştii de atunci, băsiştii de mai târziu ştiu să
urzească intrigi şi să beneficieze de „dragostea populară”.
Istoricul Neagu Djuvara aprecia: „ Suprimarea căpitanului şi
arestarea principalilor fruntaşi ai mişcării au dus la dezorganizarea
Legiunii şi la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist,
 129

Horia Sima”. Această numire a scindat mişcarea legionară în „simiştii” lui

Horia Sima şi „codreniştii” lui Ion Zelea Codreanu – tatăl lui Corneliu
Codreanu care l-a acuzat pe Sima de spion al lui Moruzov (şeful
serviciilor secrete ale lui Carol al II-lea, un fel de Florian Coldea al lui
Băsescu din anii 2007-2010), că este un delapidator al fondurilor primite
de la germani pentru de a organiza o armată legionară, antisovietică, că
l-a trădat pe „căpitan” şi i-a tradat „cauza”.
Cu declaratii nationaliste şi cu ganduri ucigase de razbunare,
legionarii incep prigoana curătirii tării de trădători, de anticrişti, de evrei
şi de comunişti.
La 21 septembrie 1939 smintiţii de legionari îl asasinează pe
primul ministru Armand Călinescu pe care îl acuză că a ordonat
asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Grupul legionar Răzbunătorii,
organizat de ploieşteanul Miti Dumitrescu, un avocat care nu era
legionar dar a fost indignat de uciderea grupului de legionari pe timpul
transportului de la Rîmnicu Sărat la Bucureşti, a barat cu o căruţă calea
de acces a maşinii primului ministru pe Podul Elefterie, l-au blocat din
spate cu maşina lor, l-au scos afară din maşină şi l-au împuşcat după
care s-au dus la Radiodifuziunea din str. General Berthelot unde au
anunţat ţara că l-au pedepsit pe tiran. Au fost prinşi, împuşcaţi şi expuşi
în public pe Podul Elefterie timp de trei zile cu interdicţie de a fi
înhumaţi. Atârnaţi de stâlpii podului. Aşa cum făceau ei altora le-a făcut
şi siguranţa politică lor.
În consecinţă Regele Carol al II lea ordonă Noaptea Cuţitelor Lungi
a României şi asasinează în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 un
număr de 252 de legionari, câte 2-3 în fiecare localitate urbană în care
trupurile acestora au fost expuse în pieţele publice. Noul prim ministru
numit de rege, generalul Gheorghe Argeşeanu ordonă măcelul – 10
legionari la Bucureşti, 7 la Braşov, 44 în lagărul din Miercurea Ciuc, 13
legionari în lagărul din Rîmnicu Sărat, 31 de legionari în lagărul din Vaslui
şi 147 în ţară, câte 2, 3 sau 4 de fiecare judeţ, în total 252 de oameni într-
o singură noapte. I-au pedepsit după metodele lor să-i înveţe minte.
Apocalipsa 11: 7-9 „Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara
care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorâ. şi
trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă,
duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. şi din
 130

popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor
trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt,, . Ca
şi în cazul asasinării lui Codreanu, jandarmeria a fost cea care a dus la
îndeplinire planurile criminale ale regelui Carol al II lea.
Măsură barbară, oripilantă care a generat resentimente în rândul
populaţiei. şi ca nelegiurea să fie completă (asasinare fără judecată, fără
condamnare) a mai impus regele despot ca profesorii că încoloneze
elevii şi să-i ducă în piaţă să vadă cadavrele mutilate cu afişele lângă
ei”Aşa vor păţi trădătorii de ţară,, .
Asta ca nimeni să nu mai îndrăznească să creadă că îl va înlătura
pe Carol al II lea. Să-i treacă pohta...
În anul 1940 când mişcarea legionară ajunge la putere alături de
generalul Ion Antonescu, proclamă ziua de 22 septembrie 1939 ca”Ziua
Eroilor şi Martirilor Legiunii,, dezgroapă 80 de fruntaşi asasinaţi şi-i
înhumează creştineşte în cimitirul Manăstirii Predeal. Comuniştii anilor
1945 profanează cimitirul dând foc crucilor şi distrugând troiţele şi
ordonă ascunderea în uitare a necropolei legionare.
În 1998, veteranii legionari grupaţi în partidele Pentru Patrie sau
Totul pentru ţară şi Fundaţia Buna Vestire, cu sprijinul legionarilor din
occident, au ridicat un monument impunător pe locul cimitirului legionar
din Predeal. Fast, prezentări de eroi legionari, doar, doar or prosti
poporul să-i creadă. Cum să-i iert pe fascişti?
Comandourile legionare arestează, condamnă la moarte şi-i
execută pe foştii prim ministri ai Romaniei - Constantin Argentoianu şi
Ion Gigurtu, pe fostul ministru al finantelor Virgil Madgearu, pe
Gheorghe Tatarescu şi pe marele istoric şi profesor Nicolae Iorga,
oameni politici verticali care se declarau public impotriva ideologiei şi
practicii legionare la fel cum se declarau şi împotriva ideologiei
comuniste.
În timpul Primului Război Mondial, Nicolae Iorga a fost unul
dintre susținătorii Antantei și a susținut intrarea României în război
împotriva Austro-Ungariei pentru a elibera Transilvania şi Bucovina. În
timpul refugiului de la Iași, el a condus un ziar care avea rolul de a ridica
moralul soldaților aflați pe front. Popularitatea dobândită în timpul
războiului l-au propulsat pe Nicolae Iorga în prim-planul vieții politice. A
condus, pe rând, ambele camere ale Parlamentului și a fost prima
 131

persoană aleasă președinte al Senatului României Mari. A intrat în

conflict ideologic cu Garda de Fier şi ca prim ministru, a semnat Decretul
prin care a scos-o în afara legii.
Conflictul s-a acutizat după ce Garda de Fier l-a asasinat pe prim-
ministrul liberal I. Gh. Duca.
Din 1937, Iorga a decis să se retragă din viața publică, după ce
primise mai multe amenințări cu moartea din partea legionarilor. În 1938,
după instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, Nicolae Iorga a
fost numit consilier regal. În acea perioadă, a primit o scrisoare
insultătoare din partea liderului legionar, Corneliu Zelea Codreanu. Nicolae
Iorga l-a dat în judecată, iar premierul Armand Călinescu a ordonat
judecarea lui Codreanu pentru conspirație. Deși Nicolae Iorga și-a retras
ulterior plângerea, procesul a mers înainte, iar Codreanu a fost arestat. În
toamna anului 1938, Corneliu Zelea Codreanu și alți lideri legionari au fost
uciși, sub pretextul că ar fi încercat să fugă de sub escortă. În noiembrie
1940 după ce se pronunţase în aula Academiei Române că Regele Carol al
II-lea este un jidov hoţ, străin de interesele românilor, care s-a folosit de
legionari să-şi ascundă scopurile mârşave, profesorul atâtor generaţii de
intelectuali și-a dat seama că soarta sa îi este pecetluită. N-a trecut mult
şi s-a întâmplat. În 27 noiembrie 1940, la vila lui Nicolae Iorga din Sinaia
s-au prezentat cinci indivizi care au spus că sunt de la Polița Legionară şi
că îl vor duce la București pentru un interogatoriu. Nicolae Iorga lucra la
Istoria Universală şi le-a cerut soției și servitoarei să îi lase neatinse
lucrurile, pentru că spera că se va întoarcă curând, apoi s-a urcat în
mașina legionarilor. A doua zi, trupul său a fost găsit la marginea comunei
Strejnic. Marele istoric fusese asasinat cu nouă gloanțe, toate trase de
aproape. În ciudă, în setea de răzbunare...
Cât de uşor le-a fost să elimine un istoric, un patriot formator de
opinie sănătoasă!!! Cuvântul lui era lege.
A fost primul român, primul om de stat care şi-a spus părerea în
public despre Casa Regală. El a spus-o răspicat şi documentat că regii noştri
multlăudaţi nu sunt altceva decât nişte evrei, că nu au avut şi nu au calităţi
deosebite, că nu li se cuvin laude pentru nimic, că nu au făcut altceva decît
să sugă sângele românilor atâţia amar de ani. Nişte hoţi. Toţi.
România era ţara în care cetăţenii trăiau ca în Evul Mediu, era cea
mai înapoiată din Europa chiar dacă trecuse atâţia ani de la reformele
 132

marelui domnitor Cuza, că au venit cu ce au avut pe ei şi şi-au clădit

palate în inima României, că s-au înconjurat de camarile încă din 1870
numai ca să fure avuţia naţională. Dacă i se cuvine cuiva respect, aceea
este Regina Maria care n-a avut nimic cu amestecul de sânge evreiesc,
tatăl englez şi mama rusoaică, de origine pură, i-a dat curajul şi dârzenia
să lupte şi în locul soţului ei cu apăcutături şi comportări de pămpălău.

Germania, încălcând flagrant prevederile Tratatului de Pace de la

Versailles, care-i interzicea depășirea numărului de militari şi de
armamente, continua inarmarea, pregatirea şi ideologizarea până la
fanatism incepand cu copiii de 7-8 ani până la bătrânii trecuti de 70 de
ani. Să nu fie văzută, pregătea ofițerii în academiile sovietice în baza
tratatului secret de la Rapallo din 1922 prin care Germania ajuta
Uniunea Sovietică cu specialiști și tehologie iar rușii îi lăsa pe cadeții
nemți să se pregătească în arma aviație, tancuri, infanterie, arme
chimice... În centrul de la Lipetsk s-au pregătit 300 de aviatori germani,
la Kazan s-au perfecționat în mînuirea tancurilor iar la Saratov au
dezvoltat arme chimice, în mod deosebit gaze de luptă (atunci a fost
descoperit sarinul, cel mai periculos). A ajuns nebunul nazist să
pregătească aproape 100.000 de specialiști militari anual când de fapt
100.000 trebuiau să fie cifra maxim admisă prin tratat.
Se fabricau şi se inzestrau unitatile cu tancuri, cu avioane, cu
submarine, cu cuirasate, cu echipamente de ultima generatie capabile să
corespundă pretențiilor unui război modern, fulger, supranumit războiul
blitz.
 133

Ajutat de feldmaresalul August von Mackensen, Hitler

organizează în asa fel armata incat să o poată controla numai el, în orice
situatie de criză. Toate forțele se subordonau numai lui, pe linie directă.
Toți ofițerii depuneau jurământ de credință pentru el cum
depuneau românii pentru rege.
 OKW — Înaltul comandament al forțelor armate cu sef numit de el.
 OKH — Marele stat major al armatei de uscat cu șef numit de el.
 OKM — Marele stat major al Marinei. Comandant Amiralul Erich
Raeder apoi Karl Donitz omul fidel al ideilor şi acțiunilor lui Hitler;
 OKL — Marele stat major al Aviației. Comandanții Aviației
mareşalul HermannGoring care a fost și ministru de externe apoi Robert
Ritter von Greim tot omul lui de încredere.
 Organizații paramilitare
Sturmabteilung (SA) Batalioanele de asalt, cunoscute și sub
denumirea de Cămășile brune, au fost o organizație paramilitară nazistă
care a jucat un rol-cheie în ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. A
fost fondată de Adolf Hitler la München, în 1921, la început recrutând
membri din Freikorps. Au fost măcelărite de Gestapo în noaptea cuţitelor
lungi din 30 iunie 1934.
Schutzstaffel (SS)- a fost o organizație paramilitară fascistă care
reprezenta baza partidului nazist. SS-ul a evoluat de la o organizație
paramilitară mică la o importantă forță paramilitară nazistă care a servit
ca o Gardă Pretoriană pentru Führer sau ca o „Escadrilă de apărare”
pentru partidul nazist.
Allgemeine SS, politia secreta a corespondentei.
Waffen SS a fost ramura militară a importantei organizații
paramilitare National-Socialiste SS, Schutzstaffel, condusă de
Reichsführer-SS Heinrich Himmler. A fost fondată în Germania în anul
1939 după despărțirea SS-ului în două părți, însă titlul de Waffen-SS a
fost primit oficial abia la data de 2 martie 1940.
Germanische SS politia presei din Germania şi din toate teritoriile
ocupate. Politia propagandei.
 Poliția de stat
-Biroul Central al Securității Reich-ului (RSHA)
(Orpo) Ordnungspolizei, abreviată Orpo, a fost forța polițienească
în uniformă din Germania Nazistă între 1936 și 1945. Organizația Orpo a
 134

fost absorbită în monopolul nazist al puterii după ce poliția regională a

fost plasată în jurisdicția guvernului central nazist.
Schutzpolizei, abreviată Schupo, este o ramură a Landespolizei,
organul de poliție al landurilor germane. Schutzpolizei înseamnă,
literalmente, „poliția de securitate” sau „de protecție”, deși este tradusă,
de obicei, ca poliția în uniformă. Începând din 1976 angajații
Schutzpolizei poartă uniforme verzi.
Jandarmeria este un corp militar însărcinat cu sarcini de poliție
pentru protecția populației civile. Membrii acestui organism se numesc
jandarmi.
S I P O - Serviciul de contrainformatii al politiei de stat.
Gestapo a fost poliția secretă oficială a Germaniei naziste. S-a
aflat în subordinea SS-ului, administrat de Reichssicherheitshauptamt.
Împreună cu aparatul de informații numit Sicherheitsdienst, a fost
încorporat în 1939 în RSHA. Uniformele gestapoului erau negre.
(Kripo) Reich Criminal Police Department or RKPA
(SD) Sicherheitsdienst des Reichsführers-SS, sau SD, era o
agenție de informații a SS și a NSDAP. A fost prima organizație fondată
de Partidul nazist și era considerată o organizație soră a Gestapo-ului.
Nimeni nu mai ştia de cine să se ferească, pe cine să asculte, ce
să facă. Fiecare cetăţean german avea obligaţii şi se afla sub comanda
unei organizaţii paramilitare. Nici în armată nu era altfel. Nu ştiai când te
ascultă SD-ul, SS-ul, când îţi citeşte scrisorile Allgemein SS şi când te
ridică Gestapoul. Erai dator să taci şi să faci ce-ţi spune superiorul.
Gradele militare erau frecvent călcate în picioare. Un căpitat SS ordona
unui colonel al armatei...
Toate structurile militare erau indoctrinate să distrugă, cu preţul
vieţii, toţi evreii, ţiganii şi slavii din teritoriile cucerite şi ocupate
vremelnic. Fără milă, fără rabat, fără analiză...
Cu această forţă colosală, la 12 martie 1936, Hitler ordona
militarizarea la vedere a zonei Rinului, încălcând grav condiţiile tratatului
de la Versailles din 1920 , tratat care a încheiat Primul Război Mondial şi
i-a luat Germaniei Alsacia şi Lorena, provincii dintotdeauna franţuzeşti.
Prin condiţiile impuse în Tratatul de la Versailles, Germania
trebuia să devină un stat incapabil de a mai declanşa un război ceea ce
va declanşa un puternic curent revizionist în fruntea căruia s-a instalat
 135

Adolf Hitler, current naţionalist care l-a adus la putere. O gafă a istoriei
mondiale. Unde a fost Liga Naţiunilor? Unde au fost spionii care verificau
condiţiile de trai, economia, starea armatei din fiecare stat membru?
Aud? Nu cumva au fost lăsaţi intenţionat să se înarmeze şi să declanşeze
un nou şi mare război mondial. Care erau scopurile ştim.
În noiembrie 1937 Hitler încheie Pactul Antikomintern sau Axa
Roma-Berlin- Tokyo. Ciuma cenuşie.
În martie 1938 Hitler profita de miscarea comunistă din Viena
(agitaţi de ilegaliştii infiltraţi de sovietici) şi sub aura eliberatorului îşi
ocupă ţara natală, Austria.
La 23 august 1939 încheie Pactul Ribentrop – Molotov prin care
Hitler se înţelege cu Stalin, cu care s-a înțeles întotdeauna, să anexeze
Polonia pâna la Varşovia şi de aici încolo să o ia sovieticii care urmează
să ia şi Basarabia. Pe lângă prevederile pactului, Hitler a mai luat și alte
căteva fâșii.
În baza pactului, la 01 septembrie 1939, Germania atacă Polonia
prinmetoda războiului fulger ajungand la Varşovia în două săptămâni.
Sovieticii atacă şi ocupă cealaltă jumătate.
Germania ataca Franţa care, după cîteva lupte însăilate, se
declară învinsă în iunie 1940.
Nemţii se aşează ca la ei acasă în Bulgaria, în Cehoslovacia, în
Ungaria şi în România. Mai ales în România unde pregătea baza de
plecare la ofensivă a Grupului de Armate Sud cu direcţia Kiev,
Stalingrad...
După ce Hitler îi făcu-se cadou lui Horthy Ardealul de Nord,
Basarabia cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei lui Stalin acum a venit
rîndul ca Hitler să le facă cadou bulgarilor Dobrogea de Sud (judeţele
Durostor şi Caliacra). 100.000 de români s-au retras în ţară şi 60.000 de
bulgari din România s-au relocat în cele două judeţe. Castelul Reginei
Mamă Maria rămâne în pământ străin... Ca multe altele...
În primăvara lui 1941 se conturează Frontul de Est, marea
bătălie prin care Germania îşi propune să cucerească toată Europa, să o
cureţe de evrei, de ţigani şi de slavi. Să cureţe lumea de rasele
inferioare.
Era parcă transpunerea în practică a învăţăturilor lui din Mein
Kampf (Lupta mea), cartea scrisă de Hitler în două volume, în cele nouă
 136

luni de detenţie în fortăreaţa Landsberg din Bavaria în anii 1923-1924, în

500 de pagini dactilografiate de camaradul său Rudolf Hess, în două
volume, – platforma program a nazismului, baza ideologiei naţional-
socialistă germană, un capitol special reprezentându-l soluţia la
problema evreiască şi crearea spatiului vital al poporului arian german.
Soluţia finală este descrisă de criminal cu detalii.
Profesorul şi istoricul Viorel Mărginean susţine că teoria raselor
superioare şi inferioare nu este a lui Hitler ci este copiată după francezul
Joseph Arthur de Gobineau care susţinea că în lume există rasa pură,
ariană, rase impure, evreii şi ţiganii şi rase inferioare, latinii, slavii,
asiaticii şi populaţiile de culoare. După Hitler, rasele impure şi rasele
inferioare trebuiau să dispară prin Soluţia Finală.
Cartea a fost interzisă 70 de ani după 1945, singurii care au scos-
o la iveală au fost americanii şi britanicii care au publicat-o în regim
închis doar pentru istorici şi pentru academiile militare. După expirarea
termenului de interdicţie cartea a fost republicată în Germania de către
institutul Zeitgeschichte însoţită de comentarii ştiinţifice şi istorice care
combăteau minciunile şi ideile năstruşnice de purificare şi creare a
spaţiului vital. Adică ce a scris nebunul nu era adevărat? Acum aflăm, în
2014? De ce? Unde sunt senzorii protecţiei mondiale împotriva
fascismului, împotriva islamiştilor, a grupărilor mafiote sau ale
cartelurilor de droguri? Ce păzesc? Unde eşti CIA, unde eşti Mosad, unde
eşti M-5, M-6, M-x? Unde eşti tu FSB – serviciul federal de securitate al
Rusiei care le ştii pe toate? Sau ai interdicţie de a te exprima şi de a
interveni? De la cine?

Să fie o farsă a istoriei sau o lucrare a iluminaţilor care aşteptau

rezultatele planificării lor?
Să fie DESTINUL sau o abilă şi mârşavă MANIPULARE?
Cum au reușit cei doi monști să ducă la pieire milioane și
milioane de suflete nevinovate?
 137

ROMÂNIA, STAT NAŢIONAL LEGIONAR

Cum a ajuns România aliată cu Germania nazistă?

Dintr-o istorie a sorţii, din neputinţa partidelor politice de a cârmui
ţara, din laşitate, de teama bolşevismului sub care am ajuns mai târziu,
sau poate din dreaptă judecată. Toate acestea se înfăptuiau în acelaşi
timp şi în acelaşi spaţiu, în Parlamentul României anilor 1930-1940.
Luptele subversive ale partidelor politice de a ajunge la
guvernarea ţării pentru a o prădui, sila populaţiei pentru politicienii
corupţi, indiferenţa şi neincrederea în votul dat la urne, despotismul,
nepotismul şi bătaia de joc a regelui Carol al II-lea ajung la alegerile din
1937 să aducă la putere mişcarea legionară care succedând la putere
după guvernele Goga şi Gigurtu care nu au adus rezultatele aşteptate de
popor se afişează public ca fiind forţa politică care va aduce dreptatea,
credinţa, scoala şi armata la locurile lor în societatea românească şi că-i
va trage la răspundere pe cei care au făcut-o de ruşine. În mintea lor
cuprinsă de fanatismul nazist credeau că vor face din derbedeul de Carol
al II-lea un Ferdinand Întregitorul. Nicidecum. El tot de Lupeasca şi de
camarilla ei asculta. Tot interesele lui mărunte şi le satisfăcea, nu-l
interesa statul roman şi nevoia lui.
Europa era ocupată deja de doi mari lideri care se credeau
Dumnezeu pe pământ:

Adolf Hitler şi Iosif Vissarionovici Stalin

- liderul fasciştilor - liderul comuniştilor
 138

Mișcarea comunistă, instruită şi finanţată de Moscova, trece la

atac pe toate căile – sabotaje ale industriei de apărare, ale
comunicaţiilor inclusiv ale transporturilor militare pe calea ferată,
propaganda prin afişe sau prin viu grai îndemnând populaţia la
nesupunere şi la refuzul de a pleca pe front. Se infiltrează şi atrag de
partea lor studenţii, ţăranii fără pământ, muncitorii nemulţumiţi din
uzine, tinerii ofiţeri nemulţimiţi de fermitatea generalilor.
Mişcarea legionară mânată de ură şi de răzbunare trece la polul
opus al audienţei naţionale şi-i atacă pe comunişti prin toate găurile pe
unde se ascund în ilegalitatea lor. Îi omoară chiar şi în puşcării. Devine
din zi în zi o forţă politică urâtă de popor. O sperietoare. Un bau-bau.
Liderii politici care au condus ţara se ascund de furia nelegiuţilor
de legionari. Armata şi poliţia îi apără instalandu-le chiar santinele la
poartă dar... ca-ntotdeauna şi acestea sunt cumpărate.
La 28 iunie 1940, guvernul Ion Gigurtu accepta ocuparea Basarabiei
şi a Nordului Bucovinei de către trupele sovietice care puneau în aplicare
Pactul Ribentrop-Molotov. Armata română şi autorităţile statului se retrag în
48 de ore fără a opune vreo rezistenţă lăsând pradă bolşevicilor peste
1.000.000 de români, cu toate actele de proprietate şi evidenţele civile,
registrele cadastrale şi actele juridice de importanţă vitală pentru un stat, în
concluzie i-a lăsat de izbelişte fără dreptul ca mai târziu, când situaţia se va
limpezi, să-şi poată revendica proprietăţile. O crimă împotriva românilor din
toate aceste locuri. După 1991 românii expropiaţi aveau posibilitatea să-şi
recapete pămînturile luate cu japca de soviete. În România au venit din
toate colţurile lumii şi şi-au revendicat şi luat înapoi pământurile confiscate
de comunişti. Unii chiar în centru Bucureştiului, lângă Palatul Victoria, în
Parcul Bordei sau în Parcul Herăstrău.
Românii din teritoriile ocupate de sovietici au fost deportaţi în
toată Siberia şi în locul lor au fost strămutaţi ceceni, cazaci, uzbeci,
circhizi, găgăuzi şi ruşi recompensaţi după anii de luptă din taigaua rece
şi pentru recunoaşterea meritelor luptelor duse de aceştia cu albii (nobilii
ruşi).
Poporul iese în stradă şi-i cere regelui la 30 iunie 1940 „Vrem
Basarabia’napoi”.
Generalul Ion Antonescu, ministru de război în guvernul Octavian
Goga, îi cere regelui, printr-un memoriu, să negocieze un timp de
 139

retragere de 20 de zile, timp în care armata şi autorităţile să poată

transporta în ţară ceea ce le aparţinea, îndeosebi arhivele.
Ca răspuns la memoriu primit regele despot ordona arestarea
generalului Ion Antonescu şi internarea acestuia, sub pază militară, în
lagărul din Bistriţa. Nu-l interesa soarta românilor vânduți lui Stalin.
Nenorocirile nu se opresc aici. în luna august al aceluiaşi an
nefast 1940, o altă şi dureroasă amputare a teritoriului naţional se
produce în favoarea Ungariei Hortyste prin cedarea Transilvaniei de
Nord, cu peste 1.400.000 de români în urma semnării Arbitrajului de la
Viena, drept recompensă acordată de Hitler lui Horthy pentru ajutorul
acordat Germaniei în lupta acestuia împotriva evreilor.
Horthy deportase până la acea dată peste 800.000 de evrei din
Ungaria spre lagărele de exterminare naziste.
Din nou poporul iese în stradă şi-i cere regelui despot: vrem
război, vrem Transilvania’napoi, vrem fraţii şi copii noştri alături de noi
... În zadar.
Partidele politice s-au ascuns, nu mai funcţionau, parcă n-au fost
niciodată. Oricum se aflau scoase în afara legii prin Ordonanţa Regală
Carlistă (conducere dictatorială) din martie 1938.
Garda de Fier condusă de Horia Sima după asasinarea lui
Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari câştigă din ce în ce mai
mult sprijin popular şi mai multă încredere.
Organizată după principii fasciste, pe cuiburi, familii şi subfamilii,
această forţă a răului, a întunericului, a cămăşilor verzi, se înarmează
ilegal până în dinţi, promite poporului omu şi pogonu, adună
personalităţi, chiar şi lideri comunişti cum a fost Dumitru Groza, un
criminal odios care înfiinţează, la 12 noiembrie 1938, Corpul Muncitoresc
Român- un mare front popular legionar.
Garda de Fier se voia neapărat la putere dar nu se voia în faţă, la
lumină, se voia în spate, la umbră şi întuneric de unde să poată
manipula, speria, forţa şi omorâ fără să dea socoteală.
Pentru a putea conduce cu succes şi pentru a-şi atinge scopurile
finale îl lămureşte pe regele Carol al II-lea să-l aducă la guvernare pe
generalul Ion Antonescu, personalitate nepătată, iubită de popor şi mai
ales de armata care începuse să dea semne de ostilitate faţă de clasa
politică.
 140

Ţărăniştii insistă şi ei la rege să-l aducă pe Antonescu acuzând că

în armată este o mişcare antisistem, antiguvern şi împotriva regelui. Așa
era. Toată ofițerimea știa de afacerea Skoda și de alte mari învârteli
oneroare ale camarilei carliste. Nu-l suporta nici pe rege, n-o suporta nici
pe Roaiba...
Lui Carol al II-lea nu-i convine solicitarea, presimţea că-i vine
sfărşitul dar nu are de ales. Era deja strâns în lesă.
La 04 august 1940, orele 12, 00, Carol al II-lea îl cheamă la Palat
pe generalul Ion Antonescu, direct de la închisoarea Bistriţa, şi îl
însărcinează cu formarea guvernului.
Pentru o imagine mai clară a momentului istoric, ziarul Universul
din 06.09.1940 scria:
,,Iată-l, este generalul Ion Antonescu, omul care în care demult
neamul românesc îşi pune nădejdile, omul care abia acum, de trei zile, a
fost eliberat din închisoarea Bistriţa unde era ţinut fără lege şi fără
judecată, omul care, abia când a ajuns cuţitul la os şi hotarele ţării, în
mare parte, au fost pierdute, este chemat să aducă linişte şi mângâiere
unui neam amărât de guvewrnare tiranică în care trăieşte de zece ani şi
în timpul căreia au fost omorâţi mişeleşte tinerii generaţiei naţionaliste şi
au fost prădate miliardele ţării sub pretext de înarmare.
Urăm să-i ajute Dumnezeu!”
Stimati concetăţeni, ştiţi ce scrie istoria clasei a IV-a primare a
anului 1991 despre acest moment istoric? Cu mare sfială şi nu care
cumva copiii anului şcolar 1991-1992 să afle cine a fost cu adevărat
bravul mareşal Ion Antonescu, la pagina 121, autorii manualului, Elena
Fotescu şi Dumitru Almaş spun doar atât: „În fruntea statului a fost pus
un general, Ion Antonescu, cu titlul de conducător al statului.” Atât. Un
general din noianul de generali care băteau ţurca prin Bucureşti. Ruşine
vouă pigmeilor!
Manualele de istorie alternative, scoase de Andrei Marga, ministrul
învăţământului la acea vreme, aducea elogii evreilor Silviu Brucan, Andrea
Esca şi Mihai Tatulici, iar marilor eroi ai istoriei noastre naţionale, Mihai
Viteazul, Mircea Cel Bătrân sau Ştefan Cel Mare le erau dedicate doar
câteva fraze. De la pagini întregi învăţate de înaintaşii noştri din istoria
marilor conducători, au ajuns să fie doar enumeraţi şi atât. De ce? Ca să li
se inoculeze românilor că suntem un neam de trădători, de corupţi, de
 141

hoţi şi de leneşi incapabili să ne conducem singuri, musai trebuie să fim

conduşi de alogeni – de fanarioţii puşi de Înalta Poartă, de regii prusaco –
evrei aduşi tam-nisam după alungarea celui mai important domn al istoriei
moderne a Regatului României, Alexandru Ioan Cuza, sau de evreii
bolşevici care au preluat puterea după august 1944.
Hohenzollernii, de origine şvabă, din sudul Germaniei, din
vecinătatea oraşului Hechingen din landul Baden-Wurttemberg au dat
Prusiei şi Germaniei cei mai mulţi conducători, de la Albert de Prusia din
anii 1550 la ultimul împărat al Germaniei, Wilhelm al II lea din anii 1940.
Ce-i atrăgea pe ei în România? Castelul Peleş, domeniile şi bunurile pe
care le-au dobândit aici. Dacă trăia Nicolae Iorga în zilele noastre ne
spunea clar că trădarea faţă de nenţii pe care continuăm să-i linguşim
nu-i reală, este doar o manipulare ordinară a celor puşi să ne vadă cu
botul pe labe. Nemţii ne-au urât dintotdeauna, au prins ocazia cu
trădarea de la 23 august 1944 săvârşită de nemţul lor, Mihai, uitând că
ei n-au trădat groaznic, de mai multe ori, rupând părţi însemnate din
trupul României şi dându-l altora – sovieticilor Basarabia la 23 august
1939 (doar cu un an înainte să le întoarcem trădarea) şi la 30 august
1940 când am dat Transilvania hortiştilor maghiari, Cadrilaterul
bulgarilor. Cine a trădat mai mult?
Lucrarea evreilor din presa românească (peste 90% din cei ce
conduc destinele massmediei sunt evrei sau supuși evreilor) de a ne
arăta zilnic numai fapte rele, crime, violuri, hoţii, arestări ale marilor
oameni de stat, politicieni sau oameni de afaceri, nu fac altceva decât să
ne inducă în minte, picătură cu picătură că suntem un popor fără viitor.
Greşit. Toate popoarele lumii întâmpină necazurile care ne sunt date şi
nouă. Dacă la noi este o crimă într-o perioadă de referinţă, la americani
împuşcă căte un nebun zeci de oameni, crime în Italia, în Spania, în
Germania, peste tot dar acolo, spre deosebire de noi, din respect pentru
conaţionali, reporterii lasă organele în drept să ancheteze şi să ducă la
final cazul pentru care la noi se face tărăboi mare. Nici DNA ul nu poate
aresta un om important până când reporterii trimişi de Sion nu sunt la
faţa locului să-i filmeze cu cătuşele la mâini. Nu contează dacă sunt sau
nu vinovaţi. După proces, dacă sunt achitaţi nu-i mai prezintă nimeni.
Născut la data de 02 iunie 1882 la Piteşti, ofiţer de carieră, Şeful
Biroului Operaţiuni Militare al Corpului de Armată care a respins ofensiva
 142

armatei bulgare în Campania din 1912-1913, Şeful Secţiei Operaţii al

Marelui Stat Major al Armatei Române în primul război mondial, ataşat
militar al României la Londra şi la Paris, comandant al Scolii Superioare
de Război, Sef al Marelui Stat Major şi Ministru de Război, a negociat cu
regele despot Carol al II-lea să preia guvernarea numai dacă acesta
abdică şi-l lasă la tron pe fiul său, Mihai. La 04. 09. 1940 generalul Ion
Antonescu este numit prim ministru al României şi Conducător al Statului
cu puteri dictatoriale. Dictatura Antonesciană.
A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai prin actul
de la 23 august 1944 cand a întors armele împotriva Germaniei cu care
a fost aliat din 1940, arestat şi predat sovieticilor, judecat de tribunalul
poporului, condamnat la moarte la 17 mai 1946 şi executat prin
impuşcare în curtea închisorii Jilava la data de 01 iunie 1946.
Prin excelenţă, ofiţerul Ion Antonescu a fost un ofiţer de operatii
militare de la gradul de căpitan pana la cel de colonel. Ofiţerii activi, în
rezervă sau în retragere cunosc importanţa vitală a gândirii, experienţei
şi a perspicacităţii ofiţerilor de operaţii.
Pentru activitatea sa a fost decorat de regale Carol I-ul cu „Virtutea
Militară” de aur şi numit Sef al Biroului Operaţii al Armatei a 4 a desemnată
să asigure apărarea împotriva trupelor austro-ungare care forţau limita de
nord a graniţei impuse de Viena la Pasul Bran. Regele Carol I, militar prusac
exigent, nu făcea cadouri prin decoraţii, nu avansa şi nu decora pe oricine,
trebuia să fie dovedite pe deplin meritele pentru care erai propus pentru
decorare. Era zgârcit în a da merite, onoruri şi decoraţii.
În această funcţie, maiorul Ion Antonescu işi exprimă îngrijorarea
că soldatul român nu este instruit, echipat şi înarmat în măsură să ţină
piept inamicului. Este tratat ca fatalist şi panicard dar analiştii cu
experienţă îi dau dreptate în faţa argumentelor prezentate dar frica de
reacţiile Casei Regale le închideau gurile.
Şef Birou Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord când s-au
retras la Iaşi, sub comanda directă a generalului, viitor mareşal,
Constantin Prezan căruia i-a sugerat şi i-a prezentat argumente serioase
să ceară ajutor material şi militar Franţei, ceea ce s-a realizat cu succes
şi cu mare importanţă pentru ţară.
Avansat locotenent-colonel, la propunerea generalului Constantin
Prezan, este numit de MS Regele Ferdinand în funcţia de Şef al Secţiei
 143

Operaţii a Statului Major General. La 34 de ani în funcţia cheie a Armatei

României. Majestatea Sa, Regele Ferdinand a rostit cu satisfacţie:
„Este ziua promovării lui Ion Antonescu în postul de
responsabilitate faţă de poporul roman, faţă de geografia României şi
faţă de istoria Ei”. Magistrală apreciere majestate.
Succesele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi mai departe au la bază
şi concepţia, strategia şi tactica transpusă în documentele de luptă de
ilustrul operator Ion Antonescu ajutat de colegii săi, maiorii şi căpitanii cu
studii militare sau cursuri de perfectionare în fieful academiilor militare
franceze sau germane. Respect! Ei sunt managerii şi creierul acţiunilor
militare. Ei sunt alfa şi omega tuturor acţiunilor militare în toată lumea.
Ei sunt primii vizaţi de serviciile de spionaj ale inamicului. Ei sunt
titanii luptelor. Ei sunt ajutoarele, ochii şi urechile, şefului Marelui Stat
Major, al statelor majore ale marilor unităţi şi ale unităţilor operative
sau, pur şi simplu, sfetnicul comandantului de batalion independent.
Ei prevăd şi trec pe hărţile militare acţiunile şi contraacţiunile, ei
ordonă cercetarea în adâncimea inamicului, ei recoltează şi prelucrează
datele şi întocmesc planurile de acţiune şi activităţile tuturor
compartimentelor, forţelor luptătoare de la soldat la general, de la
grupă, pluton, companie, batalion, brigadă sau corp de armată, fiecare
cu misiunea lui, cu bucata lui de pământ de apărat, atacat sau ocupat,
când şi pe unde vine muniţia, medicamentele şi hrana, cine, cu ce şi pe
unde le aduce, pe unde sunt evacuaţi şi unde vor fi duşi răniţii, civilii
ocupaţi sau eliberaţi, când şi unde bat tunurile, rachetele, aviaţia, pe
unde vin elicopterele şi care sunt culoarele aeriene ce trebuiesc apărate
şi ferite de focul inamicului, etc., etc.
O acţiune militară impune o pregătire minuţioasă atât materială,
fizică, cât şi intelectuală şi documentară, editarea unor planuri, hărţi,
ordine de luptă, dispoziţiuni tehnice şi de specialitate, documente de
gestiune, etc. Toate rămân posterităţii pentru dreapta judecată. Ele
formează arhiva care devine mai târziu istorie.
De ei, de ofiţerii de operaţii, au depins şi depind succesele sau
catastrofele noastre, ale cetăţenilor.
De ei, de ofiţerii de operaţii depinde dacă o rachetă lansată în
1999 de pe USS Navy Entreprise cade la Sofia, în şura cu fân a lui badea
Dimitrov sau mai la vest, într-o bază militară sârbă. Pentru bieţii bulgari
 144

nu-i totuna. Pe ei îi doare că sunt bombardaţi fără vină, doar din lipsa de
cunoştinţe de geografie a operatorului care a dat coordonatele ţintei.
Sau de o mârşavă manipulare prin bruiaj...
De ei, de ofiţerii de operaţii a depins dacă miile de bombe din
avioanele americane au căzut deasupra nemţilor sau deasupra propriilor
soldaţi care zăceau de trei săptămîni în mlaştinile râului Elba pentru că le
murise comandantul suprem, președintele SUA şi senatul nu a desemnat
persoana care să-l înlocuiască. Ei sunt oamenii care au pe conştiinţă
zecile şi miile de morţi din analiza greşită a situaţiei reale din teren sau a
alegerii unor tactici şi procedee de luptă neadecvate. Ei sunt cei ce
trebuie ascultati la analiza situatei de dinaintea luării hotărârii, ei sunt cei
carora le datorăm buna noastră pregatire informativă. De ei nu a tinut
cont Hitler la hotararea de asalt asupra Moscovei inţesată de trupe
rusești cu armament şi tehnică modernă donată de americani. Este cel
mai elocvent exemplu de infatuare, de aroganta, de rupere de realitate.
Şeful operaţiunilor frontului i-a explicat că trupele nu sunt aprovizionate
cu ţinută de iarnă, cu hrană, muniţii şi medicamente, că cele două
unităţi de căi ferate germane nu pot repara mai mult de 20 de kilometri
pe zi, că linia căilor ferate va fi gata peste şase săptămâni, că pe calea
aerului aprovizionarea este insufucientă. Nu şi Nu. Hitler a vrut să atace
Moscova aşa, numai cu hrana pentru şapte zile. A făcut cea mai mare
greşeală. Şeful Opraţiunilor Militare germane s-a împuşcat la câteva ore
după ce furrerul a dat ordinul de ofensivă. Ştia că tot el va fi găsit
vinovat. Păcat, s-au dus cei mai buni strategi militari , Erwin Rommel,
vulpea desertului, Guderian cel mai bun tactician al luptelor blindatelor și
a tancurilor, și mulți alții... Din imfatuarea unui conducător militar care a
satisfăcut stagiul militar ca soldat combatant pe frontul de vest în primul
război mondial, în regimentul Reserve, în calitate de furier, cu campanii
în Franţa şi în Belgia, rănit în bătălia de la Somme, credea că numai el le
ştie pe toate şi toţi trebuie să facă ce spune el . Greşit dragă soldat.
Unde sunt operatorii? Unde sunt marii comandanţi de arme?
Ei, operatorii, stabilesc procedeele de luptă, tipul de muniţie,
protecţia populaţiei civile din teritoriul apărat sau atacat. Ei planifică şi
conduc războiul oriunde în lume, în orice ţară, în orice armată, chiar de
mercenari, partizani sau revoluţionari. Comuniștii l-au folosit la insurecția
din 23 august 1944 pe colonelul Dumitru Dămăceanu, șeful Statului
 145

Major al Comandamentului Militar al Capitalei, supărat pe Antonescu că

nu l-a avansat general... L-a avansat regale Mihai la 29 august 1944 şi l-
a desemnat să facă parte din Comisia de Armistiţiu dintre România şi
Naţiunile Unite condusă de Barbu Ştirbey care, la 12 septembrie 1944,
semnează la Moscova aşa cum au vrut ruşii... Păcat. A fost un ofiţer
foarte bine pregătit, cu studii militare superioare în Italia, cu rezultate
excelente în conducerea regimentelor pe care le-a comandat la trecerea
Nistrului... dar... istoria l-a trecut dincolo ...
Comandanţii lor aprobă sau nu documentele, pun semnătura şi
aplică ştampila apoi urmăresc rezultatele corijând pe ici pe colo ce se
mai poate corija din mers. Ei sunt cei ce ordonă trupelor în baza
planurilor emise de operatori.
Ei, ofiţerii de operaţii, sunt cei care nu au somn, nu au odihnă,
asteaptă informaţiile din teren, fotografiile aviaţiei, informaţiile
cercetaşilor pe care le compară cu planurile de operaţii. Nici când sunt la
odihnă nu au linişte. Fac ăştia ce am scris eu? Am uitat vreun amănunt?
Au toate informaţiile pentru a lua o hotărâre corectă? Acestea sunt
întrebări care nu le dau pace niciodată.
Nici în timp de pace nu au un trai mai bun. Tot timpul ei
întocmesc planuri şi hărţi de exerciţiu pentru trupele proprii, documente
pe care le probează în fel de fel de aplicaţii militare, cu trupe sau fără.
Dacă în teren nu se pot aplica planurile lor este mare belea. Ori nu s-au
citit corect diferenţele de nivelment şi trupele sunt expuse ca tintele la
soare, ori pot fi surprinse în ambuscade intrucat nu s-au prevăzut masuri
de asigurare de luptă suficiente şi întotdeauna cineva este vinovat, etc.
Timp de 20 de ani am trăit şi am slujit patria alături de astfel de
oameni care, mare parte, mi-au rămas prieteni pe viaţă. Am fost lângă ei
cu date şi informaţii privind transporturile terestre şi asigurarea mijloacelor
tehnice de aerodrom necesare ducerii acţiunilor de luptă ale structurilor
militare de aviaţie, paraşutişti, radiolocaţie, artilerie şi rachete antiaeriene.
Eram acolo pentru a le aloca mijloacele, a prezenta avantajele,
dezavantajele şi pericolele traseelor de bază, de rezervă şi de ocolire,
vitezele de marş, măsurile de asigurare tehnică şi asigurare de luptă a
deplasării, a haltelor de odihnă şi de refacere a capacităţii, a raioanelor de
odihnă, de reparaţii sau de evacuare, etc. Toate acestea le treceam în
Dispozitiunile tehnice de luptă pentru Regimentul___ din data de _.
 146

Aveam şi eu părticica mea de plan de operaţii alături de ei,

magiștrii şi iluştrii operatori ai marilor unităţi şi unităţilor din structura
Statului Major al Forțelor Aeriene Române, oamenii cheie, nevăzuţi şi
necunoscuţi de publicul larg. Erau şi datele mele înserate în lungile
planuri de acţiuni militare.
Impreună cu ei executam misiuni la Baloteşti, la Cluj, la Câmpia
Turzii, la Caransebeş, Reşiţa, Gearmata Timişorii, Borcea Bărăganului,
Mihail Kogălniceanu şi Tuzla Constanţei, Ianca, Boboc, Focşani, Bacău,
Tecuci, Chitila, Strejnic, Sulina, Boteni, Deveselu, Caracal, Craiova, Deva,
Haţeg, Braşov, Ploieşti, Muntele Mic, Ceresnaia sau Valea Deni, Baba
Ana sau Tohani, Băicoi sau Cataloi şi oriunde în sutele de cazărmi mai
mult sau mai puţin pregătite pentru luptă la acea dată... Majoritatea nu
mai sunt astăzi. Ruine sau aşezăminte pentru bătrâni.
Am lucrat cu ei şi le-am cunoscut chinurile. Mulţi sunt mandri de
munca lor şi avansează în ierarhia militară cu demnitate. Puţini ajung în
Statul Major General. Unii îmbătrânesc prematur, alţii se smintesc, alţii
se cufundă în alcool, alţii au probleme familiale majore.
Ce făceam eu făceau şi colegii mei din Secţia Auto a Direcţiei
Tehnice dar mie îmi venea răndul mai des fiindcă eram mai tânăr şi
eram atras de specificul muncii în operaţiile militare de stat major
deoarece veneam cu experienţa dislocărilor anuale ale studenţilor
Academiei Militare de Aviaţie de la Boboc – Buzău pe alte aerodromuri
pe care se instruiau câte două escadrile de aviaţie .
Poate printre cititorii mei vor fi şi operatori sau soţiile acestora
care au primit reculul muncii lor.
Numai ei înţeleg cu adevărat ce vreau să spun. Drumul lor, de la
tânăr ofiţer, la comandant de subunitate luptătoare, la ofiţer de stat
major apoi la ofiţer în biroul sau secţia operaţii, este un drum greu, plin
de ispite şi de obstacole. Nu ajung aici dacă nu au fost comandanţi de
subunităţi şi nu au obţinut rezultate bune. Nu-i poţi învăţa pe alţii ceea
ce tu nu ştii. Meseria armelor nu este dans sportiv - câştig sau nu câştig
premiul cel mare dar nu se întâmplă nimic altceva. Aici mor oameni chiar
şi în aplicaţii. Cad avioane, mor paraşutişti, vânători de munte sau alte
categorii de militari, se tamponează sau se răstoarnă autovehicule,
incidente sau accidente la trageri cu muniţie reală, etc.
Tot operatorii prevăd în planurile lor măsurile de prevenire a
tuturor acestor nenorociri.
 147

Ofiţerii de operaţii trebuie să cunoască totul, ei se transpun în

rolul celor care vor primi misiunile de luptă şi planurile lor de operaţii,
cunosc manevrele, tacticile şi procedurile ce trebuiesc utilizate, cele mai
bune, cele mai optimizate. Pentru ei nu există glumă, necunoaştere sau
clemenţă. Nici ei nu se iartă când greşesc. Nici Curtea Marţială nu-i iartă.
Poate din această cauză n-au linişte niciodată.
Ei bine, căpitanul Ion Antonescu, şef al operaţiilor Diviziei 1
Cavalerie, mare unitate cantonată la Cernavodă, parte a Corpului V
Armată comandată de generalul Culcer, a planificat, trecut în documente
şi transmis unităţilor subordonate, după aprobarea acestora de catre
commandant, toate ordinele de luptă, dispoziţiunile şi reglementările
necesare desfăşurării în legalitate a actiunilor militare de respingere a
armatei cotropitoare a Bulgariei care, în trei zile, 16-18 iulie 1913, atacă şi
respinge inamicul de la Cernavodă până la 30 de kilometri nord de Sofia.
Conflictul se incheie la 28 iulie 1913 prin Tratatul de Pace semnat la
Bucureşti pe 28 iulie 1913 în urma căruia României îi revine Cadrilaterul
cu cele doua judeţe Durostor şi Caliacra. Nu a fost el acolo în tranşee dar
el a desenat pe hartă unde se aşează fiecare, când mănâncă, când se
duce să-şi facă nevoile, ce armament şi muniţie trebuie să aibă asupra sa,
la ce oră şi la ce comandă iese din tranşee, cu baioneta în vârful puştii şi
cum atacă inamicul care i-a luat Dobrogea. Unde se opreşte din ofensivă
şi ce face ulterior. Asta face şi pe timpul operaţiunilor militare ale primului
război mondial, asta face până ajunge la Budapesta.
După eliberarea Budapestei de comuniştii lui Bela Kun şi
predarea autorităţii statului guvernului legitim, la 04 august 1919, MS
Regele Ferdinand îl decorează pe bravul ofiţer, pentru merite militare
deosebite, cu Ordinul Militar Mihai Viteazul – cea mai înaltă distincţie
militară a vremii.
Avansat la gradul de colonel în anul 1920 este propus şi urmează
cursul de perfecţionare la Şcoala Superioară de Război a Franţei apoi un
curs de informaţii la Versailles. Pentru erudiţia, pregătirea şi cunoaşterea
la perfecţie a limbilor engleză, franceză şi germană, MS Regele Ferdinand
îl numeşte ataşat militar al României la Paris apoi la Londra unde rămâne
până la 14 iulie 1926 când este retras de guvernul condus de generalul
Alexandru Averescu (totdeauna în contradicţie cu generalul Constantin
Prezan al cărui ucenic a fost şi va rămâne colonelul Ion antonescu) la
 148

propunerea Partidului Tărănist, respectiv a lui Iuliu Maniu. Retras din

funcţie, este numit comandant al regimentului 9 Roşiori. Curioasă rotire a
cadrelor! Cu şapte clase mai jos? Aşa-i în România condusă de partidele
istorice? Aceiaşi”scoală-te tu ca să mă aşez eu,, s-a repetat şi se repetă
de-a pururi în istorie. Vin liberalii, jos ţărăniştii, vin comuniştii, jos toţi, vin
pesediştii, jos liberalii, ţărăniştii şi toată opoziţia, rămân doar udemeriştii şi
reprezentanţii naţionalităţilor, iar vin liberalii, jos pesediştii dar rămân
udemeriştii... şi tot aşa de a luat frica un bun profesionist să accepte
postul de director de şcoală sau de instituţie publică din deconcentrate că
la rotirea politicii trebuie să lase postul altcuiva. Circ ieftin.
Şefii armatei nu tac şi-l propun apoi îl numesc comandant al Scolii
Superioare de Război începând cu 15 iulie 1927. La 10 mai 1931 este
avansat la gradul de general de brigabă şi numit Subşef al Marelui Stat
Major al Armatei Române. Pentru a efectua stagiu la trupe, necesar
avansării în ierarhia militară, este numit comandant al Brigăzii 3 Infanterie
Piteşti apoi Comandant al Comandamentului 4 Teritorial Argeş. La el acasă.
La 25 decembrie 1937 este avansat general de divizie (2 stele) şi
numit în cea mai înaltă funcţie militară a vremii – ministru al Apărării
Naţionale în guvernul condus de Octavian Goga.
La 30 martie 1938 demisionează din funcţie motivând că nu
poate aduce armata la nivelul cerut cu un buget nesatisfăcător pentru
înlocuirea a 70% din armamentul învechit necesar instruirii trupei.
Se repeta episodul 1916 când toţi îl credeau panicard? Să
demisionezi dintr-un guvern legionar? După dezastrul cu afacerea Skoda
care în loc de tunuri şi mitraliere a adus nişte jucării inutile şi mai
scumpe cu 25% faţă de cele livrate Serbiei, faptă de care este acuzat şi
Carol al 2- lea, acţiune comandată de camarila Elenei Lupescu, cu
implicarea lui Romulus Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu şi a unor şefi ai
armatei în excrocheria pusă la punct de reprezentantul Skoda, Bruno
Seletzki, care au păcălit statul roman cu 300 milioane de lei, armata era
cu arme şi muniţii din 1917.
Afacerea Skoda suna cam aşa - noi îţi dăm avans 300 milioane lei
pe care tu ni-i rambursezi prin suveica paraîndărătului şi-i câştigi prin
creşterea preţului cu 25%. şi uite aşa trăim bine noi, şmecherii. şi acum
şi peste 1000 de ani... Şi-mi spui mie, vulpe bătrână că Hohenzollernii
nu-s neam de jidan? Nu ţine. L-am pozat.
 149

Observatorul economic britanic, Sir Wilfried H Lang, un admirator

al MS Reginei Maria a României, scrie în memorii că:
„în regimul domniei lui Carol al II-lea, adică în anii 1930-1940 s-
au schimbat 24 de guverne, în medie un guvern la şase luni cu mulţi
miniştri lipsiţi de răspundere şi care nu aveau altceva în gând decât să-şi
umple buzunarele în timp ce România era supranumită Bujorul Balcanilor
datorită dezvoltării economice din industria petrolului, a locomotivelor
Malaxa, a industriei pielăriei Mociorniţă, industrie textile Kammgarn, a
industriei aeronautice din Braşov, cu leul la acea vreme valută forte. „
Prin Decretul Regal 3052 din 05 septembrie 1940, Regele Carol al
2-lea îi acordă generalului Ion Antonescu puteri depline în stat, abdică de
la tron şi-l lasă urmaş pe Voievodul Mihai I de Alba Iulia (Mihai I de
Hohenzolern, alţii spun de România) care depune jurământul de credinţă.
În manifestul către ţară menţionează că: „Azi, zile de vitregie
nespusă îndurerează întreaga ţară în faţa marilor primejdii. Aceste
primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care
am fost născut şi crescut, să le înlătur, trecând astăzi fiului meu, pe care
ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei.” Vorbe goale rostite
de un rege iresponsabil şi hoţ.
La 16 septembie 1940, regale Mihai I declară, prin decret regal,
statul roman, cu conducerea actuală şi sub regenţa sa ca fiind stat
legionar, mişcarea legionară fiind singura putere politică legală, toate
celelalte partide fiind trecute în ilegalitate. La fel ca tac-su.
Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima, este numit
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al guvernului Ion Antonescu,
şeful statului naţional - legionar. Au atras în tabăra lor, a legionarilor,
oameni grei din politică, cultură, armată – Nae Ionescu, Mircea Eliade,
Emil Cioran, Radu Gyr, Ghica, Cantacuzino, Sturdza, mulţi preoţi
ortodocşi, profesori, studenţi şi ofiţeri nemulţumiţi de duritatea
conducerii totalitare a generalului Ion Antonescu şi de standardele
ridicate impuse de acesta pentru avansarea în gradul următor.
Pentru Ion Antonescu era gravă situaţia. Nu suporta să-i sufle în
ciorbă legionarii. Le-as atras atenţia de nenumărate ori să stea potoliţi
că pune tunurile pe ei. N-au înţeles. Poporul nu admitea suprimarea
democraţiei şi a vieţii politice prin instaurarea dictaturii.
Horia Sima pune în aplicare planurile revizioniste. În noaptea de
26-27 noiembrie 1940 familiile legionare conduse de Dumitru Groza (un
 150

bolşevic în slujba Legiunii?) săvârşesc masacrul de la Jilava unde ucid 65

de deţinuţi comunişti în celulele lor. Fapta s-a întâmplat cu buna ştiinţă a
conducerii închisorii care n-a fost trasă la răspundere. Pentru legionari
fapta reprezenta răzbunarea pentru uciderea lui Zelea Codreanu şi a
celorlalţi 12 deţinuti în 1938 pe timpul transportului de la Rimnicu Sărat
la Jilava. Nu sunt singurele crime abominabile. Au instituit în toate
localităţile stâlpul imfamiei unde îi legau sau îi spânzurau pe comunişti,
pe foştii conducători acuzaţi de corupţie sau de laşitate cărora le
intentau procese de conştiinţă pentru proasta guvernare sau
administrare. După ce-i omorau îi lăsau 2-3 zile legaţi de stâlp să-i vadă
toată lumea şi mai ales, să ia aminte. S-a ajuns la o stare socială destul
de imflamată. Explozivă în localităţile cu populaţie majoritar evreiască.
Horia Sima atrage atenţia poporului, în presă şi la radio că aşa
cum a prezentat Corneliu Zelea Codreanu în 1937, la instalarea guvernului
Goga, este valabil şi astăzi”cine sunt mai vinovaţi pentru starea de
nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de
acord că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru
arginţii iudeii şi-au trădat neamul. Jidanii ne sunt duşmani şi în această
calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se
aşează pe aceiaşi linie cu ei sunt mai mult decât duşmani, sunt trădători.
Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine întâi trădătorului şi în al
doilea rând duşmanului. Dacă aş avea un singur glonţ iar în faţa mea un
duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător”
Generalul impune Gărzii să respecte legile ţării şi să nu-şi
depăşească atribuţiile la guvernare.

MS Regele Mihai Mareşal Ion Antonescu

 151

La 03 decembrie 1940 capii Gărzii hotărăsc să-l pună la punct pe

generalul care se crede şeful statului şi nu-i lasă să-şi atingă scopurile
istorice de purificare a poporului român. Prin crimă.
Legiunea Arhanghelului Mihail înfiinţată la 24 iunie 1927 de
Corneliu Zelea Codreanu, numită şi Miscarea Legionară, organizaţie
paramilitară teroristă de orientare naţionalist-fascistă, creată după
modelul organizaţiilor naziste SA şi SS cu caracter mistic-religios, violent
anticomunist, antisemit şi antimasonic se împarte în două grupări:
simiştii lui Horia Sima şi codreniştii conduşi de tatăl lui Corneliu Zelea
Codreanu, două fascii care-şi aduc acuzaţii reciproce, au loc altercaţii
între ele, trădări, etc.
Rebeliunea legionara din noaptea anului nou 1941, anunţată de
Horia Sima ca Noaptea Sfântului Bartolomeu Legionar are un final tragic.
Uşor de tras de limbă de spionii lui Eugeniu Cristescu - şeful Serviciului
Special de Informaţii (SSI) şi un apropiat al generalului Ion Antonescu,
duşman de moarte al lui Horia Sima pe care nu l-a lăsat să-şi infiltreze
oamenii în sistem, omul care a reformat secret service prin eliminarea
tuturor oamenilor fideli lui Mihai Moruzov, fostul şef al serviciului şi
foarte apropiat de Carol al 2-lea, a aflat şi i-a tradus generalului toate
planurile de bază, de rezervă şi de urgenţă ale capilor legiunii. Împreună
cu Biroul 2 Informaţii al Armatei, urmăreau pas cu pas acţiunile şi
intenţiile legionarilor şi ale unor comunişti furioşi. Exista temerea ca cele
două forţe (legionarii cu comuniştii) să se unească şi să răstoarne în
forţă guvernul. Erau simpatizanţi şi printre ofiţerii armatei, ai poliţiei şi ai
jandarmeriei. Tot Eugeniu Cristescu ştia care sunt şi cum să-i ocolească.
De câteva zile organizaţiile paramilitare legionare din Bucureşti –
Răzleţii, Vestitorii, Ajutorul Legionar, Centrul Studenţesc şi Corpul
Muncitorilor Legionari demonstrau pe bulevardele capitalei cu lonzinci
antisociale: Vrem guvern legionar, Trăiască Horia Sima şi Legiunea,
Moarte masonilor şi jidanilor! Împrăştiau zvonuri că generalul a trădat
ţara şi a cedat teritorii sovieticilor, că s-au furat banii ţării, etc şi i-a luat
în vizor pentru a fi asaninati pe general Antonescu, Alexandru Rioşeanu -
şeful Poliţiei Capitalei şi al Siguranţei şi Eugeniu Cristescu – şeful
serviciului secret. Asta făceau legionarii în loc de Steaua de Ajun sau de
Pluguşor. Să nu aibă românul linişte la masă de Crăciun. Nici de
Bobotează, nici de Sfinţii Trei Ierarhi. Nu-i ajungea frică războiului.
 152

Generalul Ion Antonescu cunoştea toate isprăvile legionarilor

săvârşite până la 29 decembrie 1940 încoace: 9 asasinate soldate cu 180
de morţi, 450 de maltratări, 323 sechestrări de proprietăţi şi persoane, 88
de violări de domicilii, 1162 de cumpărări forţate de la proprietari obligaţi cu
pistolul la tâmplă să vândă la preţuri de nimic, 260 de ocupări forţate de
domicilii şi 65 de devastări de locuințe sau proprietăţi.
Aşteptaţi la colţ, ianuarie 1941 îi găseşte pe legionarii întărâtaţi
împotriva armatei şi a generalului la poarta palatului, gata de atac. Li se
răspunde cu foc concentrat, sunt zdrobiţi, arestaţi şi internaţi în puşcării.
Garda este înlăturată de la guvernare, capii acesteia fug în Germania şi
în Spania. în urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, şeful
statului, generalul Ion Antonescu, a organizat un plebicist în urma căruia
o majoritate covârşitoare de peste 90% a votat împotriva mişcării
legionare şi în consecinţă statul naţional legionar a fost desfiinţat la 14
februarie 1941. De frică, generalul Antonescu l-a izolat pe regele Mihai şi
l-a înconjurat cu o reţea de informatori ca nu cumva să coopereze cu
legionarii. Ştia că regele joacă strâmb. Ca şi tatăl său.
Iuliu Maniu şi I C Brătianu nemulţumiţi că nu participă la viaţa
politică a ţării, fac memorii şi aduc la cunoştinţa generalului care,
onorabil, le propune: „Dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările
actuale se poate face o altă politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru
a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la
acţiune”. N-a vrut niciunul, au fugit ca dracu de tămâie.
Să treacă peste suspiciune, la 10 mai 1941, de Ziua Natională a
României, şeful statului semnează ordinul de înălţare a regelui Mihai la
gradul de general de armată.
Legionarii rămaşi în ţară s-au ascuns ca şi comuniştii. Părea că
nu mai există nici un cuib de legionari.
După 1945 mulţi legionari au fost încadraţi în noua securitate a
Anei Pauker, alţii în CIA americanilor, în structurile NATO. Ziaristul Virgil
Lazăr a publicat în România Liberă (ediţia internetică) din 05 august
2011, cu titlul Cum a recutat CIA legionari români, în urma dezvăluirilor
prof. univ. dr. Gheorghe Gorun, care prezintă dovezi despre cazul
agentului secret legionar Mircea Popovici, paraşutat pe teritoriul
României în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1952 de către forţele
speciale americane, odată cu alţi 50 de legionari care trebuiau să-i ajute
 153

pe legionarii care formau rezistenţa în munţi. Au urmat paraşutarea altor

trei echipe în anul 1953, echipa Jaques la Agnita, echipa Pascal în Munţii
Apuseni şi echipa Fii Patriei în zonele împădurite din Sălaj, Bihor şi Satu
Mare. Din Grecia au fost paraşutaţi 13 legionari dar, cum au ajuns la sol,
Toma Bebi s-a predat Securităţii şi i-a trădat pe ceilalţi 12. În Cartea
Albă a Securităţii editată de Serviciul Român de Informaţii găsim date
relevante ale cooptării a zeci de legionari în structurile Oficiul de
Coordonare Politică înfiinţat de CIA sub conducerea lui Frank Wisner cu
misiunea de a recuta refugiaţi români aflaţi în Germania, Austria şi
Iugoslavia în cadrul reţelelor de agenţi în ţările din blocul sovietic.
Pe timpul rebeliunii legionare, la propunerea lui Eugeniu Cristescu,
generalul Ion Antonescu îi internează pe capii celulelor comuniste în
lagărul de la Târgu Jiu şi-i păzeşte foarte bine. Printre ei şi liderul
comunist Gheorghe Gheorghiu (mai târziu Dej). Legionarii au înebunit de
furie când au găsit la poarta foştilor lideri politici pază militară sau când nu
l-au găsit pe comunist acasă. Atunci au jurat moarte generalului care ne
încurcă şi ne dă peste cap planurile! Ion Antonescu i-a invitat pe evreii din
România să se păzească iar cei intraţi ilegal să părăsească teritoriul ţării
că urmează timpuri negre. Nu toţi au ascultat. Unii au păţit-o. Alţii nu.
Care n-au ascultat acuză astăzi holocaustul. Degeaba!
Întreb retoric: dacă i-a apărat pe comunişti şi pe evrei de
prigoana legionară de ce mareşalul Ion Antonescu nu a fost reabilitat în
procesul din 1997? Cine nu a vrut? Ne poate spune cineva?
În noaptea de 21 ianuarie 1941, Corpul Muncitoresc Legionar,
aproape 20.000 de membri înarmaţi până în dinţi, o mare de nelegiuiți,
echivalentul a două divizii militare, se adună pe strada Roma şi în tot
centrul Bucureştiului şi timp de două zile, până la 23 ianuarie orele 18,
00 se derulează sângeroasa Rebeliune Legionară. Cetăţeni mutilaţi fără
vină, clădiri incendiate, soldaţi împuşcaţi, nelegiuiri de tot felul, etc. în
urma cărora armata impune forţă, stăpânire şi control aducând liniştea
dorită de popor. Sânge. Mult sănge pe caldarâm!
Horia Sima fuge împreună cu capii familiilor importante lăsându-i
pe toţi ceilalţi de izbelişte şi în grija Domnului.
România, care nu mai era stat naţional legionar, cu conducerea
dictatorială a mareşalului Ion Antonescu, se pregăteşte de război alături
de Axa Roma – Berlin – Tokyo.
 154

Din 6 la 17 aprilie 1941 se desfăşoară atacul forţelor germane,

italiene, bulgare, ungare şi elene împotriva Iugoslaveiei care, în final,
cedează Muntenegrul şi insulele din Adriatica Greciei, parte din Croaţia şi
jumătate din Slovenia Italiei, Voivodina Ungariei, Bulgariei îi cedează
Macedonia şi estul Kosovei. Serbia şi puţinele zone rămase neîmpărţite
rămân sub ocupţie germană. Aşa au crezut ei că atacă Trianonul? S-au
înşelat.
Din primele zile de ocupaţie toţi cotropitorii au de furcă cu
trupele de partizani, conduse de Iosif Broz Tito, autodenumit general,
bine pregătite de ruşi şi ajutate cu arme, materiale de război şi hrană
prin comandourile franco - engleze din Mediterana. Îi lovea unde nu se
aşteptau şi dispăreau. Prinde-i dacă poţi.
Putea fi România în afara Axei sau împotriva Germaniei în
asemenea situaţie? Iugoslavia a ocupat-o şi împărţit-o în 10 zile. Pentru
România le ajungeau 5 zile. Dacă eram cu URSS ul eram spulberaţi în
primele 15 zile de război. Intre ce era să aleagă mareşalul Ion Antonescu?
La 23 mai 1941 Adolf Hitler îl numeşte pe generalul-colonel Ritter
von Schobert, baronul din poezia lui Tudor Arghezi, comandant suprem
al trupelor germane cantonate pe teritoriul României, ţara destinată să
pregătească baza de plecare la marea ofensivă împotriva Rusiei
bolşevice a Grupului de Armate Sud. În cadrul acestei mari operaţiuni
militare se regăsea Grupul de Armate General Antonescu constituit din
Armata 11 Germană şi Armatele 3 şi 4 române cu misiunea de a asigura
flancul drept (estic) al Grupului de Armate Sud care trebuia să
cucereasca Moldova de dincolo de Prut, Odessa, Crimeea, Kievul stepa
Volgăi şi zona petrolieră a Caucazului.
Grupul de Armate Centru trebuia să atace pe direcţia Smolensk –
Moscova traversând ceea ce astăzi este Belarus şi regiunile central-estice
până spre Mongolia şi China.
Grupul de armate Nord trebuia să atace prin Ţările Baltice, să
intre şi să atace prin nordul Rusiei, să cucerească Leningradul (Sant
Petesburg) şi să facă joncţiunea cu Grupul de Armate Centru.
La 22 iunie 1941, Hitler ordonă operaţiunea cu nume de cod
BARBAROSA – atacul asupra Uniunii Sovietice şi a sateliţilor acestora.
Pentru această operaţiune au fost pregătite 3.000 de tancuri,
5.000 de avioane, 67.000 de guri de tun şi 3.000.000 de soldaţi echipaţi
 155

până în dinţi care au pornit un atac pe un front de 3. 200 de kilometri

adică un soldat pe metru liniar de atacat. Cea mai mare forţă armată de
atac din toată istoria lumii.
Culmea ironiei, bine informat asupra acţiunilor inamicului, Stalin
ignoră şi nu ordonă măsuri de prevenire. În 10 zile nemţii înaintează în
adâncimea frontului rusesc aproape 160 de kilometri, capturează tehnică
şi armament, ia 150.000 de prizonieri şi distrug 75 % din aviaţia
sovietică.
Stalin, supărat, se retrage să mediteze şi timp de 15 zile se
tratează cu multă vodkă. Se ştia pe cai mari. Sau poate a lăsat să se
petreacă atacul nemţilor ca să creeze determinarea sovieticilor de a se
ridica la lupta populară şi de a învinge inamicul hiterist... Un altfel de
Pearl Harbour? Poate.
Armata Roşie era în avantaj: 24.000 de tancuri, adica 4: 1,
artilerie 3: 1, ostaşi 2: 1 conduşi de ofiţeri fără experienţă, tineri,
întrucât pe cei buni, foştii ofiţeri ai Armatei Albe i-au ucis în lagărele
Siberiene.
Grupul de Armate Sud, condus de feldmareşasul Gerd von
Rundstedt, avea în compunere 45 de divizii de infanterie germane, 11
divizii de tancuri Panzer, 4 divizii de infanterie uşoară de asalt, 5 divizii
motorizate, Armatele 3 şi 4 române, Armata 8-a italiană Garibaldi, Armata
2-a ungară Jany şi un front de la Cernăuţi până la Constanţa. Bine
echipată şi bine organizată, forţa Grupului de Armate Sud era de neoprit.
Trupele române sunt peste tot, amestecate cu forţele germane
începând cu Corpul 2 al Armatei a 4-a conduse de generalul Constantin
Constantinescu-Klaps în zona Tulcea, Corpul 11 la Galaţi, Corpul 5 la
Bârlad, Corpul 3 la Vaslui, Corpul 4 în avangardă avansată pe direcţia
Târgu Frumos – Ungheni – Rîbniţa – Balta, Armata a 3-a română spre
nord, în munţii Sucevei, Botoşanului şi Herţei până la Cernăuţi şi între
ele, Armata 11-a germană pe direcţia principală de atac Bălţi – Soroca.
Nemţii nu lăsau greul pe umerii altora cum au făcut ruşii.
La 21 iunie 1941, generalul Ion Antonescu ordonă mobilizarea
armatei române prin Decretul 830 şi a doua zi, 22 iunie 1941, prin
Proclamaţia către ţară, declară război URSS ului.
Declaraţia de război, rostită la radio şi publicată în toată presa
lumii:
 156

„Români, pentru rege, pentru ţară, ca să răzbunăm nedreptatea,

ca să întemeiem lumea nouă, ca să cinstim numele de români, cu
Dumnezeu înainte, urmaţi-mă!
Aflând de la radio despre trecerea Prutului de către trupele
române, regele Mihai I adresează următoarea telegramă generalului Ion
Antonescu:
„În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei
pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul meu
se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, și către ostașii
țării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin
munca, tăria și străduința domniei voastre neamul întreg şi cu mine
trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostașilor noștri bravi le urez
sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale
neamului. Trăiască în veci România. Trăiască viteaza noastră armată! ”.
Ca la 23 august 1944 să-l înjunghie pe la spate şi să-l predea
bolşevicilor împotriva cărora a luptat mai bine de trei ani şi a pierdut
sute de mii de vieti de ostaşi patrioţi...
Cum putea să-l ierte comuniştii care l-au judecat şi condamnat la
moarte ca pe un criminal de război că a luptat pentru reîntreginrea
neamului românesc?
La 18 iulie 1941 întregul teritoriu al Basarabiei a fost eliberat de
trupele sovietice şi luat în primire de trupele şi administraţiile româneşti
până la Nistru, Odesa şi Bug.
La 21 august 1941, Regele Mihai îl avansează pe generalul de
armată Ion Antonescu la gradul de Mareşal al României. Al treilea
mareşal, militar pur sânge, care se alătură foştilor săi comandanţi,
Mareşalul Constantin Prezan şi Mareşalul Alexandru Averescu. Glorie şi
veşnică pomenire!
Odată cu înălţarea în grad a generalului Ion Antonescu la rangul
de maresal al României, Regele Mihai îi conferă Ordinul Mihai Viteazul
clasa I pentru merite excepţionale la comanda armatelor româno-
germane din Grupul Armate Sud ale Axei care au eliberat toate teritoriile
româneşti din stanga Prutului până la Nistru.
Răuvoitorii spun că generalul Ion Antonescu s-a avansat singur.
Nu. Sunt suficienţi martori din Casa regală care au povestit despre
pregătirile regelui pentru evenimentul ce avea să-l ridice pe general la
rangul pe care îl merita.
 157

La solicitarea furerului, şeful statului roman a acceptat

continuarea ofensivei dincolo de Prut considerând că duşmanul trebuie
distrus până la capăt pentru a nu se mai scula cu pretenţii.
La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Antonescu
făcea o analiză a motivelor pentru care nu ezitase să ia o asemenea decizie:
„În circumstanţele internaţionale de azi, pe cine ne putem sprijini
în situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem
sfârtecaţi. şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau
germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau
să fi făcut cum spun unii, să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii.
Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi
să aştept să ni se dea Basarabia de către englezi? şi dacă am pornit la
luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român?
Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi.
Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai
priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi
Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul
armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun că
mi-am luat partea mea şi mă opresc aici? Ca doi ţărani, care pun ce au
împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt-
eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta nu
o fac nici doi ţărani. şi cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta pe
plan militar? Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român pe
veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le
fi spus nemţilor La revedere!”.
Antonescu a rămas ferm în a-şi susţine punctul de vedere inclusiv în
timpul procesului, declarând la 6 mai 1946, în faţa „judecătorilor poporului”:
„Când o ţară se angajează într-un război, armata acestei ţări
trebuie să meargă până în fundul pământului pentru ca să distrugă
forţele inamice, să câştige războiul... şi răspunsul cel mai bun care vi-l
dau este că, atunci când s-a intrat în a doua fază a războiului, pentru
cucerirea Transilvaniei de nord, armatele române nu s-au oprit la
frontieră, au mers până în inima Europei”.
Acest argument este întotdeauna uitat astăzi. De ce se critică
vehement trecerea Nistrului, iar trecerea Tisei niciodată? România a fost
declarată stat învins în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1947.
 158

Dacă faptul că armata română a ajuns până în Austria (trecând

prin Ungaria şi Cehoslovacia) în urma unei campanii la sfârşitul căreia nu
i-a fost recunoscută cobeligeranţa nu e pus sub semnul întrebării, de ce
se contestă atât de vehement campania din Est? Dacă dincolo de Nistru
am cucerit alături de armata germană, iar la vest de Tisa am eliberat în
alianţă cu Armata Roşie n-am fost tot noi?
Manipularea istoriei din interese politice şi ideologice nu ţine doar
de trecut...
Dacă argumentele strategice invocate de mareşalul Antonescu
erau greu de contestat atunci ca şi acum, cele referitoare la loialitatea
faţă de un aliat care contribuise decisiv, inclusiv cu jertfă de sânge,
pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, au fost şi sunt
anacronice pentru un popor dispus întotdeauna să adopte o atitudine
pragmatică, cu rezultate dezastruoase în cele din urmă. De ce în
Bulgaria nu s-a întâmplat la fel? În Ungaria, în Italia, în Grecia, în Turcia
lui Kemal, în Albania sau aiurea de ce s-a judecat altfel? Ei n-au fost tot
aliaţi cu nemţii? N-au tropăit bocancii alături de soldaţii germani?
Cu 402. 747 armată de uscat, 56.176 în aeronautică şi 14.180 în
marină, un total de 473.102 militari, 253 de avioane care constituiau 3
Flotile de Aviaţie de Bombardament, 1 Flotilă de Aviaţie de Vânătoare,
subunităţi de recunoastere şi de transport, în total 50 de escadrille
(subunităţi luptătoare), 22 de nave maritime, 17 fluviale, 4
distrugătoare, submarinul Delfinul, 3 vedete torpiloare şi 3 puitoare de
mine, 4 Grupuri de Artilerie Antiaeriană cu 12 Divizioane s-a angajat
total în lupta reîntregigii. Au lăsat 5011 eroi în mormintele săpate în
pământ românesc dincolo de Prut, la Ţiganca, la Cania, la Tighina, la
Bălţi, la Severinovka, la Rassoşca, 13.987 răniţi şi 4.487 de dispăruţi, în
total 24.396 de ostaşi pierduţi în 33 de zile de război al reîntregirii. Fii ai
patriei Române. Eroi care n-au precupeţit viaţa lor în faţa provocării
istoriei de a-şi reîntregi ţara ciuntită printr-un tratat forţat.
La 20 iulie 1941, guvernul generalului Ion Antonescu a instalat
administraţia românească, cu generalul Constantin Voiculescu guvernator
în Basarabia şi generalul Corneliu Calotescu guvernator în Bucovina cu
atribuţii civile şi militare în zonă, organizate pe sectoare conduse de un
directorat care rezolva problemele curente de afaceri, administraţie,
fiscale, agricultură şi domenii, economie naţională, învăţământ şi culte.
 159

Basarabia era împărţită în 9 judeţe: Bălţi, Cetatea Albă, Cahul,

Chilia, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina iar Bucovina cu judeţele
Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ la care s-a adăugat Hotinul
Basarabiei. Judeţele erau organizate pe plase conduse de prim-pretori.
Plasa reprezenta unitatea administrativ-teritorială iar comuna unitatea
juridică cu buget propriu (ca şi astăzi).
Condiţia pusă de şeful statului ara ca prefecţii şi prim-pretorii să
fie titraţi (să aibă studii universitare).
De ce în zilele noastre din anul de graţie 2020 nu se impun studii
minime pentru anumite funcţii administrative? Nu mai încap nepoţii,
amantele sau obligaţiile? Când ne vom trezi? Niciodată?
Teritoriul dintre Nistru şi Bug a fost administrat similar celui din
Basarabia la data de 19 august 1941 cu guvernator al Transnistriei în
persoana profesorului universitar George Alexianu. În concepţia statului
roman trebuia ca acest spaţiu să fie eliberat de evrei şi de ruşi şi populat
cu românii ce urmau să vină din enclavele din Ucraina şi Crimeea.
În toate provinciile eliberate s-a reconstruit reţeaua de şcoli
naţionale în limba română cu 25 de licee, 39 de şcoli practice (de
meserii) şi 2.256 de şcoli primare.
De ce trebuia cucerită şi ocupată Odessa? Pentru că era o bază
importantă a armatei sovietice, era gura de ieşire la Marea Neagră, era
la 150 de kilometri de Delta Dunării, 300 km de Podul de la Cernavodă şi
400 km de Bucureşti. Era un pericol pentru securitatea României.
La 5 septembrie 1941, conducătorul statului român, mareşalul
Ion Antonescu, propune guvernului de la Bucureşti să continue ofensiva
spre Bug alături de armatele germane, hortyste şi italiene cuprinse în
Operaţiunea Barbarosa. Din punct de vedere militar, hotărârea era
îndreptăţită.
Transnistria, ţinutul de dincolo de Nistru până la Bug, în
podişul Podoliei, cu o suprafaţă de 40.000 de kilometri pătraţi,
mărginită la sud de Marea Neagră şi la nord de râul Liadova cu două
milioane şi jumătate de locuitori majoritari ucraineni şi ruşi la care se
adăugau 300.000 de evrei, 290.000 de români şi 125.000 de germani,
a fost denumită de bolşebici Republica Autonomă Moldova, cu
capitala la Balta, pentru a aminti României pretenţiile sovietice asupra
Basarabiei.
 160

Aşezările populate preponderant de români erau şi sunt Tiraspol,

Râbniţa, Dubăsari iar cele populate de evrei erau Crasnoi, Olgopol,
Crivoie, Ozero, Berşad, Şargorod, Copaigorod şi Oceacov.

Cum niciun rău nu vine singur, pe langă rezistenta trupelor

sovietice, armatele româno-germane se loveau de actiunile subversive
ale rezistentei lasate sământă de bolsevici incă de la trecerea Prutului.
Tovarăşi trimişi de Moscova să organizeze lupta în teritoriile ocupate.
Bolşevici din celulele Odesei şi ale Kievului planificau, organizau şi
înfăptuiau sabotaje ale convoaielor militare româno-germane, atacuri
nocturne asupra militarilor, răpirea, torturarea şi mutilarea ofiţerilor şi
ostaşilor eliberatori pentru unii şi cotropitori pentru alţii, s-au dedat la fel
de fel de acţiuni ostile statului roman. Printre ei şi micii comunişti români
din rezistenţa ilegalismului dâmbovinţean.
Nemţii şi românii s-au enervat în aşa hal la aflarea veştilor că se
trage asupra militarilor din podurile caselor încât l-au determinat pe Ion
Antonescu să ordone pogromul de la Iaşi - arestarea, îmbarcarea în
trenuri speciale şi uciderea a peste 13. 266 de evrei după istoricul dr.
Radu Ioanid şi 14. 850 după membrii Comisiei Internaţionale pentru
studierea Holocaustului în România. Intre 27 şi 29 iunie 1941 s-a
desfăşurat unul dintre cele mai violente pogromuri din istoria evreilor din
România – ucişi în casele lor sau adunaţi în faţa portilor caselor,
imbarcaţi în trenuri, omorâţi pe câmp şi aruncaţi în gropi comune,
nemarcate...
Nimeni nu va şti niciodată cât a fost adevar şi cat a fost
manipulare. Manipulare să-i facă jocul lui Hitler? Manipulare să-i aducă
liniştea răzbunării generalului Ion Antonescu?
Una dintre mărturii – Lazăr Rozin, un copil evreu de 14 ani din
Iaşi:
„Au intrat în casa noastră, urlând şi jefuindu-ne toate bunurile.
Ne-au poruncit să ieșim cu toții din casă, inclusiv mama şi surorile mele.
Am ajuns la secția de poliție și pe drum am văzut cum oamenii erau
bătuți şi cadavre de evrei erau înșirate pe străzi. (... ) Ne-au îngrămădit
în trenuri (... ) nu știam ce avea să se întâmple (... ) credeam că ar fi și
 161

dat foc vagoanelor dacă nu le-ar fi fost teamă să distrugă locomotiva.

Timp de cinci zile ne-am sufocat în trenul supraaglomerat. Majoritatea
oamenilor au murit în vagon (... ) dormeam pe cadavre(... )” arhivele de
la Yad Vashem, grupul de înregistrări 1033, dosarul 7211 al procesului
de la Nurberg.
Un fenomen deosebit la Iași a fost alcătuirea de bande de femei
și bărbați, uneori soți, care ghidau pe soldați și pe polițiști către casele
evreilor înstăriți, pe care apoi le jefuiau cot la cot cu soldații români şi
germani, cu jandarmii și polițiștii care-i însoţeau. Nu toți locuitorii au fost
părtași la pogrom, dar fără colaborarea civililor nu ar fi fost posibilă
depistarea evreilor de către soldații și jandarmii care nu cunoșteau
împrejurimile. Faptele lor au lătat o mare pată neagră pe istoria
românilor anilor 40-50. Holocaustul! Crimă împotriva umanităţii!
Prin pogromul ordonat de mareşalul Ion Antonescu început în
toamna anului 1941 şi terminat la finele anului 1943 au fost deportaţi
dincolo de Nistru 110. 033 de evrei din care 59. 392 au murit din cauza
condiţiilor improprii de trai. După explozia comandamentului românesc
din Odessa au fost arestaţi şi ucişi alte zeci de mii de evrei. Nici ţiganii n-
au scăpat de furia lui. Au fost arestaţi şi trimişi la Bug 24. 617 ţigani din
care au trăit şi s-au întors în România după 1944 doar 11. 783... Nici ei
nu erau chiar nevinovaţi – furturi, jafuri, fărădelegi, au atacat noaptea
depozitele de alimente din forturile din apropierea Bucureştiului ... Au
plătit scump dar nu s-au învăţat minte.
În Regatul României Ion Antonescu a protejat evreii. Nici ei n-au
făcut rele, nici el nu i-a deportat. Aici a intervenit Regina Mamă, clerul şi
avertismentul Statelor Unite care l-a determinat să nu trimită nici un
evreu în lagărele din Polonia, acolo unde planificase Gestapoul fluxul
către fabricile morţii.
Pe lânga grija frontului de est, mareşalul Ion Antonescu era
copleşit de grija românilor din Transilvania care erau terorizaţi,
batjocoriţi şi asupriţi. Viceprimministrul şi ministru de externe al
României, Mihai Antonescu, fără grad de rubedenie cu mareşalul, a
informat permanent cancelaria germană despre relele tratamente la care
sunt supuşi românii în Transilvania de către trupele şi serviciile secrete
horthyste – demolarea bisericilor ortodoxe şi a şcolilor româneşti,
anularea drepturilor de proprietate, jafuri, masacre şi alte atrocităţi cu
 162

dovezile pe masă dar... furerul aprecia fanatismul lui Hothy şi intarzia

măsurile de normalizare a situaţiei.
Numai în perioada 30 august 1940 la 01 noiembrie 1941
hothyştii au săvârşit 919 omoruri, 1126 schingiuiri, 4126 bătăi, 15. 893
de arestări, 124 de profanări şi 447 de jafuri. Cele mai odioase masacre
şi nelegiuiri au cele săvârşite la Ip la Tresnea, la Moisei, la Cerişa, la
Marca, la Breţcu, la Prundu Bârgăului... pe care românii nu le vor uita în
vecii vecilor şi le vor scoate ochii ungurilor precum ne scot nouă ochii
evreii cu progromul. În volumul”Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul
României, septembrie 1940 - octombrie 1944”editura politică 1985 (când
ţările socialiste erau surori) în 340 de pagini cu extrase şi foto din
hotărâri judecătoreşti, etc. autorii Oliver Lustig, Mihai Fătu, Mircea Muşat
şi Ion Ardeleanu ne explică, cu lux de amănunte, ce a însemnat furia şi
fărădelegile săvârşite de husarii conduşi de cozile de topor din localităţile
oprimate.
Mihai Antonescu îi prezintă feldmareşalului Goering (ministrul de
externe al Germaniei şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai
furerului) necesarul armatei române în bani, arme, muniţii şi aur pentru a
stăpâni inflaţia. Neamţul rămâne neamţ. Ne-au dat aur, bani, arme,
muniţii, utilaje şi echipamente petroliere şi a redus numărul militarilor
germani cantonaţi în Romania. În legătură cu comportarea Ungariei,
mareşalul Goering, un strălucit diplomat, a afirmat fără reţinere la 26
noiembrie 1941: „mi-am pus astăzi decoraţia Mihai Viteazul în semn de
respect pentru armata română şi pentru România. Dar n-aţi văzut şi nu
veţi vedea pe pieptul meu o decoraţie ungară. Ungaria se poartă prost nu
numai cu românii ci şi cu germanii de pe teritoriul său. Ungaria nu ştie să
ia din învăţăturile trecutului suficiente lecţii. Vă asigur că împărtăşesc şi eu
gândul dumneavoastră care consideră graniţa din 1940 ca foarte grea.
Convin că nu este o graniţă. Aveţi încredere şi răbdare. „
Mihai Antonescu a intervenit şi pe lângă Ribentrop şi pe lângă
Hitler să pună capăt opresiunii maghiare. A fost înţeles şi atât. Nu s-au
dispus măsuri, nu i-a scurtat-o lui Horthy. Dimpotrivă l-a aţâţat la
deportări massive.
Iarna lui 1941 spre 1942 era planificată pentru refacerea forţelor
luptătoare care urmau să continue atacul pe direcţia Stalingrad
(Volvograd) şi să înconjoare Moscova.
 163

Armata română era planificată să facă asigurarea flancurilor, pe

schiuri, prin unităţi mobile. Până la 31 decembrie 1941 armata română
din 473. 103 militari pierduse în lupte 5. 447 ofiţeri, 2. 331 subofiţeri şi
126. 358 trupă, în total 134. 136 ostaşi din care 77% în acţiunile de
dincolo de Nistru, în Ucraina, în Crimeea, în Urali, pe ţărmul Mării de
Azov. România a alocat pe frontul de sud al acţiunii Barbarosa 64% din
efectivele şi tehnica armatei cu care a plecat la război. Rezerva a rămas
concentrată în Regatul României, în garnizoanele regimentelor de linie.
Un exemplu concludent îl reprezintă soarta Diviziei 20 Infanterie
comandată de generalul Nicolae Tătăranu care luptau în încercuire la
Stalingrad, mare unitate în compunerea Armatei a 6 a germane
comandate de generalul Friedrich Paulus care a pierdut în ianuarie 1943
un număr de 234 de ofiţeri din 427, 209 subofiţeri din 431, 6601 trupă
din 13. 217, 5600 de cai şi aproape tot armamentul din dotare. Singura
cale de aprovizionare fiind pe aerodromul Pitomnik şi acesta fiind ocupat
de ruşi, au rămas fară hrană, fără muniţii, fără medicamente. Şi toate
astea în numai trei atacuri masive sovietice: 14 şi 27 septembrie şi 14
octombrie 1942. A fost un atac masiv, împotriva unor trupe incercuite,
înfometate şi vlăguite. Afară erau minus 30 de grade.
Peste ani, fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie ne
povesteşte la 09 februarie 2016 în articolul din Dezvăluiri BIZ: „Era o iarnă
cumplită în luna decembrie 1942 şi ianuarie 1943. Unii ostași au murit din
cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte şi hrană. Aprovizionările nu se
puteau face decât pe calea aerului. În această situație nu mi-e rușine să
spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a
mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat
pufoaica, pantalonii vătuiți şi un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca
pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu
zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau
resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu
alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-
mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă
soluție nu aveam decât doar moartea”.
A văzut cu ochii lui cum trupele speciale Einsdtz din SS
exterminau evreii, ţiganii şi sătenii din zonele ocupate. Măcelăreau,
ardeau cu aruncătoarele de flăcări, aruncau în aer casele, adunau sătenii
 164

în centrul satului, îi mitraliau apoi îi incendiau. În urma lor rămânea doar

cenuşa.
Maiorul Ion Niculescu din statul major îşi aminteşte şi ne
povesteşte în acelaşi articolcum a început calvarul pentru luptătorii
încercuiţi, fără apă, fără combustibil, fără muniţii şi fără speranţă
suportând ziua şi noaptea o avalanşă de gloanţe, proiectile, mine şi
bombe aruncate din toate direcţiile, atacuri massive de tancuri, lupte
corp la corp. După ce au tras şi ultimele gloanţe, bravii ostaţi ai Diviziei
20 Infanterie, în ultima lor sforţare, se năpustesc asupra inamicului cu
baionetele, cu lopeţile sau cazmalele individuale înscriind în istoria
neamului cele mai strălucite pagini de glorie şi eroism izvorâte din
spiritual de abnegaţie, neţărmurită iubire de patrie şi spirit de sacrificiu
total pentru Neam şi pentru Cruce.
Şi Divizia 1 Cavalerie a avut aceiaşi soartă. Sergentul Adam
Peica, comandant de grupă în Regimentul 1 Roşiori ne povesteşte: „Am
terminat proviziile, iar cele parașutate de aviația germană erau în
cantități insuficiente. Foamea făcea ravagii. Neavând încotro a trebuit să
tăiem caii, aceste animale superbe, inteligente şi nevinovate, atât de
îndrăgite de ostașii noștri. Curând s-a terminat și carnea de cal,
consumată cu economie pentru a nu fi siliți să ne predăm sovieticilor,
așa cum ne cereau ei prin megafoane. Am terminat şi muniția. Era un
ger năprasnic de minus 40 de grade și mulți ostași români, slab echipați
au degerat sau au murit de frig. Cu baioneta pusă la armă, am încercat
să rupem cercul, dar inamicul ne oprea cu tragerile de artilerie și de
brandturi. Grozăviile îndurate nu pot fi exprimate în cuvinte. Mai ales
suferințele morale nu se vor uita niciodată. Le vom duce cu noi în
mormânt. Rezistența trupelor noastre era pe sfârșite. Eu am avut noroc,
fiindcă printr-o minune un aviator curajos m-a smuls, ca şi pe alți
camarazi din cercul în care ne aflam și am scăpat de prizonierat”.
Ultima zi de rezistenţă germano-română la Stalingrad a fost 2
februarie 1943. De aici haos şi gulag...
Ei nu s-au predat. Ei nu s-au înscris în divizia Tudor Vladimirescu.
Ei n-au vrut să lupte împotriva ostaşilor armatei române. Ei au murit
acolo, la Stalingrad. N-au cruci, n-au monumente, au doar rugile
noastre, ale românilor din rândul cărora au plecat pe front. Atât. Şi
pentru ei am ridicat troiţa din dreapta bisericii. şi pentru ei rămâne de-a
 165

pururi versul lui Nicolae Iorga: Să îndrăgim această glie, Scăldată-n

sânge de eroi!
Făcând minuni de vitejie Ei au creat o Românie şi pentru ei şi
pentru noi …
Atacate şi decimate succesiv, forţele D. 20 I. ajung în ţară, la
16 aprilie 1943 cu numai 54 de ofiţeri, 39 subofiţeri, 1470 trupă, 110 cai,
39 de trăsuri, 10 autovehicule, o bicicletă, 1283 arme, 5 puşti-mitralieră
şi 6 tunuri antitanc, adică 1 din 10 plecaţi pe front la începutul
războiului...
In volumul Stalingrad 1942 al istoricului american Peter Antill,
pag. 130-131, ni se prezinta pierderile germanilor şi ale aliatilor în
operatiunea BLAU dusă de grupul de armate Sud. Odata cu finalul
bataliei pentru Stalingrad, Wehrmachtul a suferit o infrangere atat de
gravă incat a fost evident pentru toata lumea ca initiativa strategică era
de partea URSS ului. Germania a pierdut 350.000 de militari (150.000
morti, 35.000 raniti şi 150.000 prizonieri şi 15,000 dispăruţi), italienii
110.000 de soldati, ungurii 143.000 şi romanii 160.000. Groaznic de
mult. Mussolini si-a atras ura poporului italian, ungurii n-au mai reusit
să-si refacă armata iar românii s-au ales cu diviziile de prizonieri care li
s-au opus pe frontul din Urali pana la Iasi, la insurectie...
Eșecul operațiunii BLAU a însemnat de fapt eșecul întregii
operațiuni BARBAROSA. Atât.
La 07 decembrie 1941 Japonia atacă Statele Unite ale Americii la
Pearl Harbour din Hawai distrugând baza marinei SUA. SUA intră în
război alături de Franţa şi Anglia. Pentru a slăbi puterile Axei, SUA ajută
URSS ul cu 20.000 de avioane de lupta, 8.000 de tancuri, 400.000 de
automobile, 7.500 locomotive, staţii radio de emisie-recepţie,
medicamente, hrană, toate asamblate (fabricate) pe teritoriul sovietic.
Un ajutor militar colosal.
Din câte am analizat pe harta operaţiunilor de luptă prezentată
de Peter Antill în volumul Al doilea război mondial – Stalingrad 1942, la
pagina 55, forţele române, maghiare şi italiene erau în prima linie a
ofensivei intercalate ici, colo cu mari unităţi germane. Astfel Armata a 4
a română, prima din sud, pe direcţia Stalingrad, împotriva Frontului rus
Emerenko, în stanga ei şi în spate Armata 4 a Pantzer, după ea Armata
6 a germană, Armata a 3 a română comandată de generalul Dumitrescu,
 166

Armata a 8 a italiană, Garibaldi şi Armata a 2 a ungară Jany. Tăvălug în

spatele lor. Poate şi din această cauză pierderile noastre au fost groaznic
de mari. Strategia aprobată de Ion Antonescu era copiată după hărțile
de operații ale Reichului german. Eram la remorca lor, ei conduceau. De
unde atâtea legături ale americanilor cu URSS-ul? Din strânsa legătură
de peste 30 de ani a evreilor americani Jocobs Schiff, J. P. Morgan, Otto
Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman,
Frank Vanderlip şi alţi finanţatori ai planului MARBURG care au planificat,
finanţat şi coordonat Marea Revoluţie Bolşevică din octombrie 1917 prin
care intenţionau să creeze un nou sistem social, comunist, în care ei să
devină jupânii noii lumi. De la cumpărarea de la ruşi a teritoriului Alasca
încoace...
Omul lor de legătură era evreul Lev Troţchi (Leon Bronstein)
omul de încredere al lui Stalin şi al lui Lenin care avea deschis contul
bancar în care primea la Stockolm sumele trimise din SUA.
Evreii americani aveau legături importante în Rusia încă
dinaintea cumpărării, în martie 1867 a Alaskăi (partea estică a Siberiei)
la un preţ de nimic. 1, 5 milioane de hectare de pământ la preţul de 7, 2
milioane de dolari, adică 5 dolari pe kilometre pătrat! Aur, blănuri
scumpe, petrol, masă lemnoasă şi multe, multe altele.
Magnaţii americani sub masca Crucii Roşii Americane din 1917 au
tratat cu Lenin viitorul cooperării:
General Electrics să realizeze electrificarea Rusiei, Standard Oil
Company, imperiul lui Rockefeller exploatează 50% din câmpurile
petrolifere şi vinde din 1927 încolo produsele rafinate în toată Europa,
Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer Singer, Harvester, Ford, Caterpilar
intră pe piaţa virgină a Rusiei şi o ocupă pentru 50 de ani viitori, firmele
engleze Royal Dutch, Shell, Metro-Vikers, Birmingham Arms, Stery,
Ferguson, francezii cu Duverger şi Duralumin şi italienii cu Fiat scot
profituri serioase încă din 1918. Moskviciul şi Lada sunt copii fidele ale
modelelor Fiat. Mai toate produsele erau copii ale produselor americane
dar cu altă carapace.
Cum să nu-i ajute acum? De ce să moară soldaţi americani şi
englezi când pot muri ostaşi sovietici călare pe tancurile americane cu
stemă rusească? Logic nu?
Frontul de Est a fost dur, distrugător şi nefast pentru toţi
beligeranţii. Din septembrie 1941 când a început blocada Leningradului
 167

care a durat 900 de zile (aproape 2 ani şi jumătate) apoi bătălia

Moscovei până la 14 aprilie 1942, bătălia Stalingradului (Volvogradului)
din noiembrie 1942, în Stepa Kalmâcă şi la Cotul Donului au fost şi s-au
jertfit şi ostaşii români constituiţi în unităţi sau subunităţi luptătoare de
sine stătătoare sau în sprijinul marilor unităţi germane înpreună cu care
au început lupta în 22 iunie 1941 (a se vedea legăturile strânse dintre
militarii germani ai Armatei a XI-a şi cei din Armatele române 3 şi 4). În
structura Armatei a XI-a Germană erau incluse: Corpul de Cavalerie
Român cu două Brigăzi a patru escadroane fiecare, Diviziile 5, 13 şi 14
Infanterie şi Divizia 1 Blindate Română. Aceleaşi arme, aceleaşi manevre
de luptă, aceleaşi concepţii şi tactici militare. După doi ani de front erau
camarazi, nu mai ţineau cont că sunt români, nemţi sau italieni.
Majoritatea ofiţerilor români au urmat cursuri de pregătire în
armata germană unde au fost chiar şefi de promoţii.
1971 august 27, eram la pescuit împreună cu bunicul meu, tatăl
mamei, Ştefănică Ion şi încă trei camarazi de’ai lui în zona Rachitoasa,
pe insuliţele din mijlocul Dunării (3-4 kilometri nord de podul de la
Giurgeni-Vadu Oii) în dreptul chesoanelor de irigaţii ale orezăriilor
construite de ei . De la nea Traian, fost sergent, comandant de piesă de
artilerie grea pe calea ferată, ajuns până la 80 de kilometri vest de Cotul
Donului, am aflat multe vitejii şi multe crime săvârşite cu voie, de
nevoie, din ştiinţă sau din neştiinţă. Bravul soldat roman, condamnat la
ani de detenţie pentru că a simpatizat cu legionarii, cu domiciliul forţat la
Răchitoasa pâna în 1964 nu mai avea unde să se ducă acasă. Nu mai
avea casă, nu mai avea nimic. În casa lui din Bucureşti s-a mutat un
tovarăş împroprietărit de partidul muncitoresc roman iar el cu nevasta
lui, învăţătoare, a luat bocceaua şi şi-a urmat drumul oaselor spre
muncă şi domiciliu forţat. Acolo a rămas, în blocurile de la Giurgeni, din
colonie.
A întâlnit ruşi în uniforme germane plecaţi în diversiune pentru
hrană sau pentru apă, ruşi care au trecut de partea nemţilor, indeosebi
ruşi ucraineni, prizonieri ruşi care se bucurau că au ajuns în taberele
românilor (în trei zile erau predaţi, conform protocolului, SS-ului german).
La 6 martie 1943, rănit de o schijă în picior a fost demobilizat şi trimis
acasă, la fortul 8 din Jilava, unde prepara muniţie de artilerie pentru front.
A fost eliberat în 28 mai 1945 de la Jilava, unitatea de manutanţă.
 168

El ştia cum au ajuns atâţi de mulţi prizonieri români la sovietici. A

văzut cu ochii lui cum subunităţi întregi, de nivel pluton sau companie,
se predau ruşilor fără luptă. Ruşii le propuneau prin megafoane să se
predea şi comandanţii subunităţilor trădătoare, ridica batista albă în
vârful baionetei ataşate la puşcă. Din acel moment nu se mai trăgea
asupra lor, ruşii le asigura culoarul pe care aceştia se târau pe coate şi
genunchi să ajungă la tranşeele lor. Ajunşi la ei li se dădea ceai cald şi
de aici erau evacuaţi în spatele frontului, în lagăre.
În căutările mele utlerioare am intrat în posesia unor date din
prizonieratul românilor în NKVD-ul sovietic care m-au cutremurat.
Influenţaţi de Circulara Partidului Comunist Român din 8 iulie 1941 prin
care chema soldaţii români să dezerteze din Armata Română şi să se
alăture Armatei Roşii, parte din ofiţeri, subofiţeri şi trupă au încercat să
determine subunităţi întregi să treacă de partea inamicului dar pe unii
dintre ei nu i-a lăsat Dumnezeu să trădeze. Din 26 mai 1942,
Cominternul sovietic foloseşte trădători români pe post de propagandişti
antihitlerişti pe care-i plimbă prin toate lagărele de prizonieri să ţină
prelegeri şi să caute adepţi la lupta antifascistă. Ana Pauker, comisarul
cominternist cu studii la Moscova verifica tot.
Ana Pauker, născută Robinsohn la 28. 12. 1893, în localitatea
Codăeşti din judeţul Vaslui din părinţi evrei, tatăl haham şi bunicul rabin,
studiază medicina la Geneva dar se lasă de şcoală şi se căsătoreşte în
Franţa cu activistul comunist Marcel Pauker care, în 1938 este împuşcat
de bolşevicii care l-au dibuit a fi spion al occidentului.
Arestată de mai multe ori pentru acţiuni de instigare la luptă
antisocială, fuge în 1926 la Moscova unde urmează şcoala de activişti ai
Cominternului şi preia postul de instructor pentru Balcani. Agitaţia şi
munca de lămurire a cât mai multor ostaşi să-şi trădeze comandantul şi
regale i-a adus rangul de comisar pentru România în care se întoarce
îmbrăcată în uniforma Armatei Roşii, în fruntea Diviziei Tudor
Vladimirescu şi rămâne la guvernarea comunistă ca vicepremier şi
ministru de interne până în 1952 când Gheorghiu Dej se satură de ea şi
o acuză de legături cu legionarii, de deviere spre dreapta, de
cosmopilitism, o condamnă în 1953 şi uită să o mai reabiliteze. Nicolae
Ceauşescu o reabilitează în 1965 dar n-o lasă la conducere, o trimite la o
editură a partidului, alături de Valter Roman, alt aventurier sovietic.
 169

Printre primii agitatori au fost Aurel Stoica şi Vasile Negoiţă care

au reuşit să convingă prizonieri români din lagărele Temnikov şi Oranki
să ceară înrolarea în unităţile de luptă antifasciste. În 18 decembrie
1942, Ana Pauker reuşeşte să-l convingă pe Gheorghi Dimitrov, şeful
Comitetului de Stat al Apărării URSS, să înfiinţeze Scoala politică
Antifascistă prin care să poată creea o forţă militară ce se va alătura
Armatei Roşii şi va lupta împotriva lui Antonescu, a lui Mossolini şi a lui
Hitler. Profesorii români ca Mihail Roller sau Alexandru Bârlădeanu le
explica pe îndelete diferenţa dintre comunism şi capitalism, dintre statul
care se îngrijeşte de toţi cetăţenii săi şi cel căruia nu-i pasă de ei...
Despre rege şi despre egalitarismul proletarilor într-un stat communist...
Începuse holocaustul. O gravă oroare a omenirii anilor 40-50
când opinia personală a nebunului de Hitler a ajuns la paroxism, a
câştigat pe nedrept, prin manipulare şi minciună prea mulţi aderenţi care
au construit şi menţinut în funcţiune fabricile morţii din toată Europa... .
În numai doi ani, nemţii au exterminat şase milioane de evrei din
zece câţi erau în evidenţele statelor europene. În Germania şi în Polonia
funcţionau 30 de lagăre de exterminare care lucrau în flux continuu cu
ceea ce le trimeteau italienii, ungurii, bulgarii, românii sau grecii.
Holocaustul a fost şi toţi am fost parte. Unii mai mult alții mai puțin dar
crima este la fel.
În perioada 12 septembrie 1940 la 23 august 1944, între dr.
Wilhelm Fiderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din
România şi mareşalul Ion Antonescu au avut loc schimburi de scrisori şi
întrevederi vizând ameliorarea situaţiei evreilor cetăţeni români sau a
celor din Basarabia şi Bucovina deportaţi după 22 iunie 1941 în
Transnistria. La insistenţele acestuia de ai scoate pe evrei din ghetourile
de la Bug, mareşalul i-a răspuns fără rezerve:
„Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele
noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece şi
astăzi când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge,
cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii dumneavoastră din
Basarabia ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe
meleagurile Mării de Azov? Dar potrivit unei vechi tradiţii voiţi să
vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori făcându-vă
că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi.
 170

Ce aţi făcut dumneavoastră anul trecut când aţi auzit cum

s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, când au scuipat ofiţerii
noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut
au omorât mişeleşte soldaţii cu bâtele. Avem dovezi. Aceiaşi
ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au
sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În
timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi
au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au
adus doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate,
cadavrele martirilor noştri care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20
de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sunt fapte care se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi
dumneavoastră şi pe care le puteţi afla în amănunt. V-aţi întrebat
dumneavoastră de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se
retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit
copii de 14-15 ani cu buzunarele pline cu grenade? V-aţi întrebat
câţi din ai noştri au căzut omorâţi mişeleşte de coreligionarii
dumneavoastră şi câţi dintre ei au fost îngropaţi înainte de a fi
morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi? Le veţi avea. Sunt acte
de ură, împinsă până la nebunie pe care evreii dumneavoastră au
afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier astăzi
demn şi conştient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care aţi fost primiţi în
mijlocul nostru şi trataţi, evreii dvs. ajunşi comisari sovietici,
împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără
seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi la un masacru inutil, numai
pentru a ne provoca nouă pierderi. În regiunea Mării de Azov,
trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat pe loc câţiva
ofiţeri şi soldaţi răniţi. Când au reluat înaintarea şi-au găsit
camarazii mutilaţi îngrozitor. Oameni care puteau fi salvaţi şi-au
dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au
tăiat limbile, nasul şi urechile. Îţi dai domnule Fiderman seama
de spectacol? Te îngrozeşti? Te înduioşezi? Te întrebi de ce atâta
ură din partea unor evrei cu care nu am avut niciodată nimic de
împărţit?
 171

Dar ura lor este a tuturor, este şi ura dumneavoastră. Nu

vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflet, de ceea ce nu
merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită.
Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri
copii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă face şi dumneavoastră
atâta rău?
Mareşal Antonescu.
Dacă judecăm holocaustul trebuie să avem dovezi din toate
părţile, atât ale acuzatorilor cât şi ale acuzaţilor. Soarta războiului se
clatină. Atenție la ultima frază! Ce întrebare cuprinzătoare!
La Casablanca Stalin le cere aliaţilor, la 24 ianuarie 1943, să
deschidă Frontul de Vest care să mute atenţia şi efortul nemţilor să se
poată organiza şi să treacă la ofensivă de la Moscova spre vest. În
nordul Africii, generalul Erwin Rommel, poreclit vulpea deşertului pierde
teren şi se retrage spre Alger, în Tunis. Trupele de diversiune britanice
îşi fac de cap şi-l enervează pe general.
În Pacific SUA începe ofensiva înpotriva trupelor japoneze din
Filipine, Singapore, Indonezia, Indochina, Tailanda unde, la 07 iulie
1942, japonezii pierd iniţiativa. Italienii pierd teren în Africa în fata
comandourilor engleze şi franceze, Grecia pierde teren în faţa
Iugoslaviei, Bulgaria pierde Macedonia care se întoarce la Iugoslavia.
Frontul de Vest avansează şi la 3 septembrie 1943 Italia capitulează în
faţa aliaţilor, în majoritate americani. Conferinţa de la Teheran din
octombrie 1943 stabileşte detaliile zilei „Z” - marea debarcare a aliaţilor
în Normandia din 06 iunie 1944 când 500 de vase, 12.000 de avioane şi
doua milioane de militari debarcă pe tărmurile Franţei pentru a elibera
Europa de sub ocupaţia fascistă.
URSS ul câştigă în contraofensivă şi ajunge la 02 iunie 1944 la Iaşi.
După atentatul asupra lui Hitler din iunie 1944 acesta dezorganizează
armata, il asasinează pe mareşalul Erwin Rommel pe care îl suspecta că a
plănuit atacul cu bombă din buncăr, şi-i lasă pe SS işti să-şi facă de cap.
Comandanţii marilor unităţi germane intră în panică, trag mai
mult în retragere decât în atac.
În operaţiunea URANUS sovieticii, ajutaţi de americani şi de
englezi obţin victorii de multe ori nemeritate deoarece marea parte a
armatei se predă fără luptă. Din cei aproape 130.000 de militarri români
 172

priozonieri la ruşi, unii din necesităţile luptei alţii s-au predat de

bunăvoie la insistenţele celulelor comuniste din armată astfel încât, în
toamna anului 1943, după numeroasele vizite ale Anei Pauker, Vasile
Luca, Valter Roman, Petre Boilă, Nicolae Cambrea, Mircea Haupt,
Dumitru Petrescu, Iacob Teclu activişti politici comunişti, 20.411 dintre ei
au trădat jurământul faţă de rege şi faţă de ţară şi s-au înrolat în
Diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan pentru a lupta
împotriva fraţilor lor, ostaşii români şi a aliaţilor germani. La un
recensământ al dispăruţilor în război din iunie 1945 aflăm că 61.662
prizonieri au fost repatriaţi, 20.411 formase primele două divizii de
voluntari şi alţi peste 50.000 se mai aflau încă în lagărele din taigaua
sovietică. După întoarcerea armelor au fost luaţi prizonieri, pe teritoriul
României, alţi 97.732 în majoritate turnaţi de comuniştii din rândul
armatei sau din rândul celor ce se erijau în noii conducători . Un total
sumbru al morţilor şi al dispăruţilor de 309. 533 pe frontul din est plus
58.443 pe frontul din vest în luptele din Ungaria, Cehoslovacia, Austria.
Mulţi, foarte mulţi. Câţi oare au luptat şi câţi au trădat? 20.000 numai la
Stalingrad lăsând descoperită direcţia principală de atac a sovieticilor...
Dacă nu trădau şi nu se predau era posibilă o stabilizare a frontului
german? Greu de spus...
Din evidentele NKVD ului care s-a ocupat de toate lagărele de
prizonieri de pe teritoriul URSS sau cel ocupat ulterior cum a fost cazul
lagărelor de la Focşani, Galaţi, Ploieşti sau Sighet, Armata Roşie a luat 3.
120.944 prizonieri înregistraţi oficial din care 1.390.516 după capitularea
Germaniei (8-9 mai 1945) adică toţi care au luptat împotriva sovieticilor...
total nelegitim. Din cei 227 de generali, 82.111 ofiţeri şi 3.038.606
sergenţi şi trupă luaţi prizonieri, 21.787 au format diviziile antihitleriste
maghiare, 20.446 diviziile româneşti, 9.098 divizia cehoslovacă, 7.345
germană, 2.542 iugoslavă și 1935 poloneză. Nicolae Cambrea, locotenent
colonel prizonier, ajunge general în armata comunistă română şi erou de
care era foarte mândru nepotul lui, regizorul Sergiu Nicolaescu. Aşa de
frumos în prezenta în filme de aproape în credeai…
Pentru comunişti şi pentru nemţi nu era o noutate. Sovieticii mai
înfiinţase unităţi din prizonierii de război. Un batalion, ulterior brigadă
cehoslovacă condusă de locotenent colonelul Ludvik Svoboda, divizia
poloneză Tadeusz Kosciuszko comandată de colonelul Zygmunt Berling.
 173

Aşa cum afirma istoricul militar Florin Şperlea, cadrele militare din
aceste mari unităţi aveau să fie, ca şi în cazul românesc, baza viitoarelor
armate îndoctrinate politic şi ideologizate, viitoarele instrumente docile
de presiune la îndemâna noilor regimuri comuniste din ţările respective.
Pregătiţi în lagărul de la Riazani, după un curs de 3-6 luni, tinerii ostaşi
deveneau sublocotenenţi sau locotenenti (după studii) şi trimişi să ia în
primire subunităţile de infanterie, artilerie sau tancuri. Majoritatea
ofiţerilor prizonieri nu au acceptat propunerea, nu au vândut sânge de
frate pe un blid de terci, cum povestea un supravieţuitor,
sublocotenentul Mateianu. Unii au fost exterminaţi, alții, mai destoinici,
au fost folosiţi pentru pregătirea materialelor de război în uzinele
sovietice, alţii s-au sinucis...
Pregătite, înarmate şi echipate, cele două mari unităţi ale
prizonierilor români au fost trimise în rezerva Frontului 2 Ucrainian
începând cu luna mai 1944. Deja luptau înainte ca regele Mihai să
declanşeze insurectia de la 23 august. Erau sub observaţie sovietică...
Culmea, erau mândri că vor lupta împotriva armatei lui Antonescu
pentru eliberarea patriei. Adică cu frații lor. Ce ironie a sorţii! Eşte pe
front şi ai în faţă ca inamic pe fratele tău!
Cum??? Antonescu era un cotropitor al propriei sale patrii ? Câtă
manipulare!!!
Având carne de tun gratis sovieticii fac planuri şi iniţiază
operaţiuni militare în care au victorii succesive cu trupele române în
prima linie. Erau luptători buni.
Operaţiunea Uranus, de eliberare a Moscovei, operaţiunea Galop
– contraofensiva sovietică în Ucraina, toate cu superioritate numerică
atat a numărului de militari cât şi a gurilor de foc.
România este supusă unor operaţiuni aeriene devastatoare
începând cu aprilie 1944 ca urmare a înţelegerii dintre aliaţi la
Casablanca. Aviaţia americană, staţionată în Italia, precisă şi hotărâtă să
îndeplinească dezideratul Malta, trece la bombardarea resurselor
armatelor româno-germane îndeosebi a rafinăriilor petroliere şi a zonelor
de extracţie de pe Valea Prahovei. Armata română execută operaţiuni de
mascare aproape perfecte. Construiesc macheta oraşului Ploiesti la 32
de kilometri, spre Urziceni, o luminează difuz şi americanii aruncă peste
ea mii de tone de bombe timp de aproape două luni. Pe cerul României
 174

se desfăşoară adevărate demonstraţii aeriene. Dar şi multă moarte şi

groază sosită din cer. 137 de zile de bombardamente. Se întrec în
măiestrie piloţii români cu cei americani, cu nemţii, cu ruşii, mai veneau
şi englezii... Episoade de neîntrecută dăruire a piloţilor noştri.
Armata 15-a aeriană americană dislocată în Italia şi în tot sudul
Europei a început lupta cu tot Reichul într-un arc de 180 de grade pe o
adâncime de 1000 de kilometri ca rază, de la Le Havre până la Atena
având ca obiectiv distrugerea tuturor fabricilor şi a altor entităţi care
lucrau pentru Hitler. Din baza aeriană de la Bari-Foggia plecau sute de
bombardiere escortate de avioane de vânătoare care, în zilele de 4
aprilie 1944 au atacat Bucureştiul, pe 5 aprilie Ploiestiul, 15 aprilie
Bucureştiul şi Ploieştiul, 16 aprilie Braşovul şi Turnu Severin, 21 aprilie
Bucureştiul şi Turnu Severin apoi... zeci de alte atacuri succesive.
La 4 aprilie 1944 au atacat 313 bombardiere escortate de 119
avioane de vânătoare cu misiunea de a distruge complexul de căi ferate
Gara de Nord. Evaluând greşit atacul, Ira Eaker, comandantul suprem al
forţelor aliate din Mediterana i-a mărturisit comandantului suprem al
forţelor aeriene ale SUA, Hap Arnold,: „am ucis aproape 12.000 de
oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiaţi aflaţi în trenuri, iar ceilalţi 6.000
fiind locuitori din jurul căilor ferate”... Aud?? Unde-i precizia? Unde-i
cercetarea în adâncime? Unde sunt coordonatorii de trageri aeriene?
Unde este protecţia populaţiei civile?
Primul bombardament al Ploieştiului din 5 aprilie 1944 a fost
executat cu 230 de bombardiere însoţite de 180 de avioane de
vânătoare. Au fost ucişi 278 de civili, 16 ostaşi români şi 26 de ostaşi
germani. La fiecare atac americanii pierdeau câte 10 bombardiere care
se rătăceau pe traiect şi deveneau ţinte de neiertat pentru vânătorii
români. În noaptea de 8 spre 9 aprilie 1944 piloţii grupului englez 209
RAF, cu baza tot la Foggia, lângă armata 15 a aeriană americană, ridică
50 de bombardiere Wellington, fiecare cu câte două bombe torpile a 500
kg fiecare, nume de cod castraveţii, pe care i-au plantat pe Dunăre
blocând astfel toate barjele nemţeşti la ţărm de unde puteau fi uşor
atacate.
Piloţii americani căzuţi prizonieri sunt cazaţi la Sinaia şi la Timişul
de Jos iar cei decedaţi sunt înmormântaţi cu slujbe oficiate de preoţi
catolici (Giurgiu 11 aprilie 1944, etc.).
 175

La 10 iunie 1944, 100 de avioane de luptă atacă baza de la

Popeşti-Leordeni unde era cantonat Grupul 6 Vânătoare comandat de
Dan Vizanty, un as al aviaţiei armatei române care, alături de alţi eroi,
Constantin Bâzu Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu, Ioan Milu cu care
au scris istorie pe cerul Frontului de Est apoi pe cel de Vest. În 12
minute grupul este alarmat şi a scos în aer 36 de avioane IAR-80,
avioane de calibrul şi calitatea avioanelor germane Meseerschmitt
BF109, a avioanelor japoneze Mitsubishi A6M sau cu Hawker Hurricane
din Marea Britanie care, la 4000 de metri altitudine atingeau viteza de
510 kilometri pe oră şi aveau la bord şase mitraliere Browning. Erau
rapide, cu fuselaj robust, cu parametri de zbor de invidiat.
A fost construit în perioada decembrie 1939, februarie 1944 şi
casat de ciudă, de ruşi, în 1945. Grupul 6 Vânătoare condus de Dan
Vizanty a doborât 24 de avioane Lightninguri P-38 şi i-au pus pe fugă pe
ceilalţi. Comandantul grupului, Dan Vizanty a doborât 3 avioane inamice
şi a avariat grav altele 10. La aterizare au fost întâmpinaţi de
comandantul Aviaţiei Militare, generalul Gheorghe Jienescu care a trimis
maşina personală să aducă sărbătoriţilor 24 de sticle de şampanie
franţuzească. Comandantul grupului, Lupul Carpaţilor cum era poreclit
de aviatori, a condus funerariile pentru cei trei camarazi căzuţi în luptă.
După anul 2000, cercetătorul american Jay A Stout, fost pilot de
vânătoare, veteran al operaţiunii Furtună în Deşert, relatează în cartea
sa, Fortăreaţa Ploieşti, campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler
cu obiectivitate, pe baza unor bune documentări istorice, confruntările
aeriene româno-americane, în special bătălia din 10 iunie 1944 de la
Popeşti-Leordeni.
23 august 1944 îl găseşte pe Dan Vizanty în carlinga avionului
său unde medita la sol asupra evenimentului la care nu avea explicaţii.
Pe frecvenţa radioului său a intrat colonelul german Neumann,
comandantul forţelor aeriene germane din Bucureşti care l-a anunţat că
peste o jumătate de ore ordonă atacul aerian asupra Bucureştiului şi-l
întreabă ce va face în această situaţie. Vizanty i-a răspuns scurt , ridic
aviaţia de vânătoare. Neumann: te înţeleg, fiecare cu datoria sa.
Răspunsul lui Vizanty către fostul camarad şi prieten: Nu există
alternativă. Tristă realitate! Dacă ne ajută Dumnezeu ne vom reîntâlni
într-o zi pentru a evoca clipele plăcute petrecute împreună... Tristă
 176

despărţire. Ca lider al grupurilor 1 şi 6 vânătoare, a reuşit să scoată din

luptă peste 25 de avioane germane din toate categoriile.
Vreţi să ştiţi soarta marelui erou al războiului aerian după 1945?
A fost îndepărtat din armată la 22 august 1947, condamnat la 5 ani de
puşcărie la Poarta Albă pentru uneltire împotriva ordinii sociale, cap de
acuzare când nu aveai alte motive temeinice, ignorat, marginalizat,
trecut la munca de necalificat la Plafar, muncitor agricol, macaragiu, etc
până în 1968 cand Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, aflat în
singura vizită în România îl întreabă în mod oficial pe Nicolae Ceauşescu
despre soarta aviatorului regalist Dan Vizanty. Şoc. Ceauşescu trimite
după el, îl ridică de pe şantierul în care lucra, îl îmbracă repede în
uniformă de comandor şi-l prezintă preşedintelui francez. Acesta se
prinde că ceva nu este în regulă şi întors în Franţa ia legătura cu foştii
aviatori români refugiaţi la Paris, piloti de renume pe cursele aeriene
civile, organizaţi în societatea internaţională a piloţilor de vânătoare”Les
Vielles Tiges,, să facă ceva şi să-l extragă din gulagul românesc. Sub
pretextul colaborării la cercetarea privind istoria aviaţiei europene, la
chemarea primarului Parisului, Jacques Chirac, în iunie 1977, la 67 de
ani, este extras şi stabilit la Paris. Jacques Chirac i-a înmânat Medalia de
Argint a oraşului Paris în semn de respect. Un pilot erou, cu 4600 de ore
de zbor, cu 43 de victorii personale, cu 10 distincţii militare importante,
târât în mocirla comunistă a mediocrităţii, discreditat, înjosit numai
pentru faptul că a executat cu onoare ordinul de a apăra ţara? Tristă şi
dureroasă istorie! La Paris l-a întâlnit pe prietenul său, colonelul german
Neumann, cu care a băut o şampanie şi au depănat amintiri de pe
frontul ucarinian. A participat activ la istoria aviaţiei europene şi a primit
o pensie de merit de la statul francez. Ruşine. Mare ruşine. Soarta
nefastă a marelui erou al aerului o putem citi în cartea scrisă în 2012 de
istoricul Daniel Focşa.
În anul 2010, la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti, s-au întâlnit doi
piloţi veterani ai marii conflagraţii mondiale – un pilot american, Davis
Barrie, fost pilot de aviaţie de bombardament căzut în luptele de
deasupra Ploieştiului, luat prizonier şi dus de Bâzu Cantacuzino la
Istambul în mai 1945 şi un pilot român, pe IAR - 80, generalul în
retragere Ion Dobran, care l-a doborît. Povestiri, amintiri lipsite de
reproşuri, chiar pline de admiraţie din partea americanului care i-a
 177

felicitat pe românii care i-au îngrijit rănile, l-au hrănit şi l-au dus înapoi la
ai lui. La 80 de ani trecuţi peste ei îşi depănau amintirile de parcă au fost
ieri!
Mareşalul Ion Antonescu a înţeles de la bătălia Stalingradului că
Germania a pierdut iniţiativa şi chiar războiul şi a încercat să-l
lămurească pe Hitler, la 5 august 1944, să negocieze capitularea cu
ruşii. Hitler nu-i recomandă capitularea. La plecare, mareşalului îi era
frică să nu-l aresteze echipele lui Hitler aşa cum l-a capturast şi ţinut
prizonier pe Horthy în martie ’44 act în urma căruia Germania a ocupat
în totalitate Ungaria.
A fost vai şi amar de toţi ungurii care s-au crezut mai presus
decât gestapoviştii...
La 15 august 1944, conducerea statului român, la iniţiativa
mareşalului, hotărăşte să iasă din război, prin capitulare, în faţa ruşilor.
Frontul era stabilizat pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Prin scrisoarea
1372 din 21.08.1944 de la Ankara către Foreing Office, mareşalul Ion
Antonescu se declara de acord cu primirea trupelor aliate ca prietene dar
acum, când în România sunt peste 800.000 de militari germani, bine
înarmaţi, cu experianţa războiului din est, cu majoritatea comandanţilor
cunoscuţi de ofiţerii români ca buni camarazi, operaţiunile militare
împotriva Germaniei ar duce la distrugerea poporului român.
Raportul de forţe era de 3, 2 la 1 în favoarea germanilor, era
sinucidere naţională. Dar n-a fost aşa. Manipularea a hotărât altfel. A
hotărât să întoarcă armele când nu a trebuit.
Regele Mihai acceptă planurile Anei Pauker şi ale lui Gheorghe
Gheorghiu încă din februarie 1944 când află de formarea celor două
divizii de prizonieri pe teritoriul URSS ului şi plănuieşte ieşirea din război
prin întoarcerea armelor împotriva germanilor şi cooperarea cu trupele
sovietice. Aşa scăpa şi de Antonescu.
Răspunsul primit de mareşalul Ion Antonescu de la Ankara
privind condiţiile ieşirii României din război, aşa cum o vedea aliaţii, este
dat de curierul Niculescu Buzeşti lui Iuliu Maniu care îl duce direct
regelui Mihai. 22 august 1944. Graba ca nu cumva mareşalul să dispună
alte măsuri, sau să trateze el cu ruşii, regele Mihai stabileşte cu
comuniştii sî-l aresteze pe mareşal şi să întoarcă armele împotriva
germanilor. Pe 23 august 1944, orele 08, 43 mareşalul îi spune
 178

doctorului Zilişteanu că aştepta cu nerăbdare răspuns de la Stockolm la

propunerile de pace înaintate prin ambasada din Ankara şi se întreba de
ce n-a sosit. Ordonă trupelor de pe Valea Prahovei şi Valea Buzăului să
intre în dispozitiv de luptă şi să sporească măsurile de siguranţă. Ordonă
şefului de cabinet, colonelului Davidescu să-i stabilească o întâlnire cu
ministrul german Clodius care se afla în România. Este chemat de
urgenţă la Palat de regele Mihai. Ordinul i-a fost comunicat de generalul
Sănătescu, complice la arestarea mareşalului. Se duce cu mintea liniştită
având de gând să-i prezinte regelului planul de ieşire din război şi
măsurile ce trebuiesc luate pentru aceasta. Ajuns la palat este primit cu
răceală, este admonestat pentru duritate şi încăpăţânare. Stenograma
întâlnirii, transcrisă după o înregistrare audio pe placă, făcută în salonul
galben al palatului, în 23 august 1944, descoperită de cercetătorul
Mircea Vâlcu-Mehedinţi, publicată în volumul său”Istoria comunismului
din România. Origini. Activitate. „reiese clar cum mareşalul Ion
Antonescu şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu
sunt certaţi de rege că au adus ţara la gura prăpastiei, fapt pentru care
sunt vinovaţi şi va lua măsura să întoarcă armele împotriva germanilor şi
să predea ţara unui guvern competent. Telegrama scrisă în numele
regelui, care urma să fie trimisă aliaţilor, fără condiţii negociate, este
citită de Mihai Antonescu dar mareşalul nu este de acord cu ea. Regele
s-a enervat, dar, regizând toată scena, cheamă garda palatului care-i
arestează. Regele încheie cu un „Vax! Luaţi-l de aici. Să vie generalul
Sănătescu”.
Proclamatia, citită la radio de regele Mihai, în seara zilei de 23
august 1944 orele 22, 12 al carei text fusese convenit şi aprobat, cu mai
multe zile în urma, de liderii Blocului National-Democrat (alcatuit din
Partidul National-Taranesc Iuliu Maniu, Partidul National-Liberal Dinu
Brătianu, Partidul Social-Democrat Titel Petrescu şi Partidul Comunist
Lucreţiu Pătrăşcanu):
"Români,
în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în
deplina intelegere cu poporul meu, că nu este decat o singură
cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totala: iesirea noastră
din alianţa cu Puterile Axei şi imediata incetare a războiului cu
Natiunile Unite.
 179

Români,
Un nou guvern de uniune natională a fost insărcinat sa
aducă la indeplinire vointa hotarâtă a tării, de a incheia pacea cu
Natiunile Unite. Romania a acceptat armistitiul oferit de Uniunea
Sovietica, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest
moment inceteaza lupta şi orice act de ostilitate impotriva
armatei sovietice, precum şi starea de razboi cu Marea Britanie şi
Statele Unite. Primiti pe soldatii acestor armate cu incredere.
Natiunile Unite ne-au garantat independenta tarii şi neamestecul
în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea
dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.
Români,
Poporul nostru intelege sa fie stăpân pe soarta sa. Oricine
s-ar impotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge
drepturile nimanui este un dusman al neamului nostru. Ordon
armatei şi chem poporul sa lupte prin orice mijloace şi cu orice
sacrificii impotriva lui. Toti cetătenii să se strângă în jurul tronului
şi al guvernului, pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da
ascultare guvernului şi se va opune vointei poporului, este un
tradator de tara.
Români,
Dictatura a luat sfârsit şi cu ea inceteaza toate asupririle.
Noul guvern inseamna inceputul unei ere noi în care drepturile şi
libertatile tuturor cetătenilor tării sunt garantate şi vor fi
respectate.
Alaturi de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizand
toate fortele natiunii vom trece hotarele impuse prin Dictatul
nedrept de la Viena, pentru a elibera pamantul Transilvaniei
noastre de sub ocupatia străină.
Români,
De curajul cu care ne vom apara, cu armele în mână,
independenta impotriva oricarui atentat la dreptul nostru de a ne
hotari singuri soarta, depinde viitorul tării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să
pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei
Românii libere, puternice şi fericite”.
 180

Pentru fapta sa, regele Mihai a fost decorat de ruşi cu medalia

Pabeda (Victoria), cea mai înaltă distincţie a lor la acea vreme. Poate
acesta a fost preţul trădării mareşalului. Poate.

Uşor, foarte uşor te-ai debarasat de mareşal majestate! Un ofiţer

care din 1907 până astăzi a luptat pentru România în trei războaie şi alte
câteva conflicte interne! Un erou al naţiunii române! Un exemplu de
abnegaţie, cultură şi cinste! Nu puteai să întorci armele cu mareşalul în
frunte? Doar ştiai că el deja încearcă pe căile ambasadelor străine să
iasă din război. De ce? Cine te-a învăţat să-l trădezi în această manieră?
Iuliu Maniu?
Fapta majestăţii voastre va fi judecată de măria sa, istoria... şi
de Dumnezeu.
Actul de trădare al regelui a fost denumit de comunişti”Insurecţia
naţională de la 23 august 1944”.
Aliaţii au apreciat că actul de la 23 august 1944 făcut de
România a scurtat războiul cu aproape 8 luni. Alţii spun că dacă ţineam
piept ruşilor pe linia Focşani-Nămoloasa-Galați şi le întârziam înaintarea
cu 2-3 săptâmâni, trupele germane se reorganizau şi puteau opri
ofensiva sovietică undeva în Munţii Tatra astfel încât aceştia nu ar fi
dominat toata Europa de Est timp de 50 de ani. N-ar fi ajuns până acolo.
Nu-i lăsa Franţa şi Anglia.
 181

Pentru poporul român nu a fost o binecuvântare întoarcerea

armelor. Sovieticii ne-au tratat ca pe duşmani pe tot teritoriul, ne-au
furat, ne-au batjocorit, ne-au luat dreptul de a ne simţi stăpâni la noi
acasă ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în cei 3 ani de ocupaţie
germană.
Ne-au luat prizonieri ofiţerii şi gradaţii buni din armată, cu
precădere pe cei care luptase împotriva lor, şi au adus în locul lor ofiţerii
din cele două divizii de prizonieri pregătite de ei. Regele se baza acum
pe cei care l-au trădat?
Nu se uitau că unităţile româneşti luptau împotriva nemţilor,
veneau în unitate, arestau ofiţerii, lăsau câte 3-4 ofiţeri de-ai lor, câte
20-30 de revoluţionari comunişti cu banderolă roşie la braţul stang şi
plecau mai departe.
Ostaşii nu mai ştiau de cine să asculte. De ruşi, de comunişti sau
de superiorii lor? O nebuloasă care a făcut victime. Multe victime. În
bătălia pentru Bucureşti, la Băneasa, la Popeşti, la Chitila, s-au făcut
gafe de neiertat. Stângăcie, ezitare, spaimă, lipsă de iniţiativă. Avânt
revoluţionar, tineresc, prost înţeles.
Au fost aruncaţi în luptă, în faţa germanilor experimentaţi, tineri
comunişti care pusese mâna pe puşcă cu 2-3 zile în urmă. Ce să ştie să
se apere sau să atace? După război au fost declaraţi eroi ai insurecţiei
naţionale. Manipularea a fost la înălţime. Manipulare comunistă care
declară eroi nişte morţi nevinovaţi.
Sovieticii nu luau prizonieri nemţi izolaţi, îi deposedau de haine,
ceasuri, dantura din aur, îi împuşcau şi-i îngopau sumar cu ceva pietre
sau pământ, fără cruce, fără plăcuţa de identificare fără posibilitatea
recunoaşterii lor de către urmaşi. Crimă de război niciodată judecată şi
condamnată de Liga Naţiunilor. De ce? Cine conduce Liga?
Crime succesive de la Stalingrad până la Berlin. Tăvălugul terorii
şi al gulagului.
În localitatea mea, sovieticii au dezbrăcat 12 ostaşi nemţi, au luat
tot ce aveau pe ei, i-a împuşcat şi a surpat peste cadavre un mal de
pământ al pârâului Pecineaga la cateva sute de metri înainte de a se
vârsa în râul Slănic. Pe toţi 12 i-au îngropat goi, într-o baltă de noroi
sărat, după ce le-au luat tot. Fără cruce, fără slujbă, fără Dumnezeu! 12
vieţi curmate care poate dacă-i luau prizonieri mai trăiau atâtea zile câte
 182

îi lăsau divinitatea. Nici cu românii nu s-au purtat bine, ne urau din toţi
rărunchii. Din fascişti nu ne scoteau.
În sătucul de munte al bunicilor mei, de până la 50 de case, au
spart pivniţele, au luat ţuica şi vinul, au batjocorit femei cu vârste între
14 la 45 de ani, au tăiat limba unui băietan care a văzut cum i-a fost
siluită mama, şi au plecat cu 3 cai luaţi cu japca, cu 6 porci şi 2 capre
tăiate în grabă. N-au făcut nemţii în opt luni cât au stat în zonă ce au
făcut ruşii în cinci zile! Blestemul poporului român a fost să trăiască cu
ruşii până după stalinizare, să ne închinăm lor şi cozilor lor de topor 50
de ani, să ne eliberăm şi să nu scăpăm de ură nici după 70 de ani!!! De
ce? Care dintre genele poporului nostru trag spre stânga radicală şi-n
zilele noastre?
Ne-am ales cu o armată făcută de ruşine, cu un rege trădător, cu
ura veşnică a nemţilor pentru înalta trădare cu care i-am onorat, cu mii
de ofiţeri arestaţi şi internaţi în puşcăriile comuniste pentru singura vină
că au luptat în războiul reîntregirii naţionale, cu aviatori şi marinari fugiţi
prin toate colţurile lumii unde şi-au dovedit potenţialul şi au beneficiat de
stima şi de respectul comunităţilor în care au trăit, cu un sistem politic
impus, cu reformarea tuturor valorilor naţionale româneşti şi înlocuirea
acestora cu lozinci sovietice, cu tabloul lui tata Stalin în toate şcolile,
instituţiile şi chiar în casele comuniştilor habotnici, cu prostie ajunsă la
rang de conducere, cu ticăloşia trădării neamului sau a vecinului că a
simpatizat cu legionarii numai pentru a scăpa de tine de la răzor, cu
mult şantaj, cu o colectivizare forţată, cu distrugerea satului românesc –
leagănul tradiţiei naţionale, cu o armată de profesionişti cu patru clase
primare şi cu o poliţie cu metode legionar-staliniste adusă la putere de
Ana Pauker, comisar al Cominternului şi reprezentanta fidelă a lui Stalin
pe pământ românesc.
Din luna mai 1944, opoziţia constituită din Blocul Democrat alcătuit
din Partidul Naţional Ţărănesc – Iuliu Maniu, Partidul Liberal – Dinu
Brătianu, Partidul Social-Democrat Titel Petrescu şi Partidul Comunist
Român Lucreţiu Pătrăşcanu şi-au dat mâna şi au oferit soviaticilor un pact
de neagresiune al României cu URSS ul iar disidenţa lui Gheorghe
Tătărescu colaborează cu mareşalul Mollotov obţinând”simpatia,, lui
Vişinski care, la 6 matrie 1945 îl recompensează cu postul de viceprim
ministru în guvernul Groza. Englezii apreciază public că:
 183

Arestarea mareşalului Ion Antonescu şi capitularea armatei fără

niciun armistiţiu, prin voinţa regelui Mihai, a anulat baza juridică şi
morală a apărării drepturilor României, a dus la dezonoare, la ruşine şi la
imfamie. Aşa este. Acesta este adevărul istoric. Ruşine Majestate! Cum
ai fi vrut să te primească românii după 1990?
La defilarea trupelor sovietice eliberatoare participă Dr Petru
Groza, preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ivan Susaikov,
locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control în Romania, regele
Mihai I şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (şi-a adăugat Dej la numele de
familie ca respect pentru şcoala superioară absolvită în puşcărie, la Dej)
în calitate de conducător al partidului comunist şi reprezentanţii
muncitorilor din uzinele şi intreprinderile bucureştene bucuroşi că au
vinit ruşii...
În acest timp mareşalul este predat comuniştilor şi dus de ruşi
într-un castel de lângă Moscova unde este ţinut până la judecată. De ce
nu l-a predat aliaţilor să-l judece la Nurnberg. Acolo unde, în baza
hotărârii luate de aliaţi în Carta de la Londra, privind judecarea şi
pedepsirea organizaţiilor, formaţiunilor civile şi militare naziste precum şi
a liderilor care au condus sau au ordonat crimele de război să fie
judecaţi de un tribunal internaţional, în palatal de justiţie de la
Nurnberg, în sectorul ocupat de americani, unde nu au fost distrugeri
masive în luptele de ocupaţie şi clădirea tribunalului este în stare bună .
Din tribunalul internaţional făceau parte căte doi judecători din SUA,
Anlia, Franţa şi Rusia. Stalin o ţinea morţiş să-i execute prin împuşcare
pe toţi 100.000 de ofiţeri superiori nemţi … Preşedintele SUA, în glumă i-
a replicat că 49.000 ar fi suficient …
Aici au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte Martin Bormann,
secretarul Partidului Nazist (PN), Hans Frank, guvernatorul Poloniei şi
coordonatorul lagărelor de exterminare, Wilhelm Frick, ministru de
interne, Herman Goring, şef al aviaţiei şi ministru de externe, Joachim von
Ribentrop, ministru de externe, Alfred Rosenberg, şeful sectorului
ideologic al naziştilor, Wilhelm Keitel şi Alfred Jodl, şefi ai trupelor de uscat
care au semnat cu aliaţii capitularea, Ernst Kaltenbrunner, şeful SS ului şi
alţii. De ce dacă Antonescu a fost declarat de ruşi criminal de război n-a
fost predat aliaţilor? Fiindcă putea fi achitat? Aşa ce şi-au spus, îl judecăm
şi-l condamnăm noi la moarte prin tribunalul poporului pus de noi …
 184

Pacea cu URSS ul semnată de comunişti la 12 septembrie 1944 a

păgubit ţara cu 3 miliarde de dolari faţă de 300 de milioane câte sunt
înscrise în act. Aleen Brooke, şeful Statului Major Imperial Britanic afirmă
în faţa reporterilor din toată lumea că”prin actul de la 23 august săvârşit
de România, s-a deschis ruşilor porţile care au dus la ocuparea unei
jumătăţi din Europa” . Aşa ne-a judecat şi aşa ne judecă lumea
occidentală şi astăzi, după 75 de ani... S-a demonstrat ceea ce era de
demonstrat, că regale Mihai nu a avut sfetnici buni.
Personal am avut ocazia, la întâlniri cu militari NATO, la aplicaţiile
desfăşurate pe teritoriul României în anii 1994-1998, să le văd reţinerile
în relaţiile cu noi, militarii români. Nemţii n-au venit cu aeronave la
aplicaţiile respective cu toate că au fost invitaţi. De ce? Mai bine nu-i
întrebăm. Nici francezii n-au venit! Au fost la un singur eveniment
aviatic, la Băneasa, cu avioanele Miraj 2000.
De ce oare se împacă atât de bine francezii cu nemţii cu toate că
au fost inamici înverşunaţi? Din respect? Din cauză că au tratat orice
diferendum dar niciodată trădarea? De ce în anul de graţie 2020 nu este
scos la iveală pentru marele public dosarul 23 august 1944? De ce dispar
încet, încet şi puţinele dovezi? Cine se bucură de uitare? Cine are acest
interes? Cine îl plăteşte pe cel ce le face dispărute?
Odată cu armata sovietică eliberatoare au intrat în România miile
de cozi de topor comuniste pregătite să preia puterea. 98% dintre ei
sunt de origine evreiască …
Ana Pauker (Hanna Rabinsohn) secretar general al partidului, Ilca
Melinescu (Ilka Wasserman) secretara biroului Anei Pauker, Egon Balaş
în MAE, Iosif Chişinevschi (Jakob Roitman) şeful propagandei
Partidului comunist, Vasile Luca (Luka Laszlo) fondatorul
Comitetului Democratic Evreiesc, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri,
condamnat la moarte în 1954 pentru crime împotriva poporului, Zoltan
Eidlitz şeful personalului ministerului de finanţe, arestat şi el în 1952,
prof. Avram Bunaciu (Abraham Gutman) acuzator public din oficiu în
procesele de la finele războiului, Leonte Răutu (Lonia Oigenstein)
rectorul academiei Stefan Gheorghiu, Gheorghe Stoica (Moscu Kohn)
ambassador în R D Germană, Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef)
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Petre Borilă (Iordan Drăgan
Rusev) commandant al Diviziei Tudor Vladimirescu, Gheoghe Apostol
 185

(Aaron Gerschwin), Ghizela Vass, Valter Roman (Ernst Neulander)

organizatorul securităţii comuniste în România, maiorul Lewin, fost ofiţer
în Armata Roşie, şef al cenzurii pentru presa din România, Silviu Brucan
(Saul Bruckner) redactor şef al ziarului Scânteia, Alexandru Bârlădeanu
membru al CC al PCR şi după revoluţia din 1989 preşedinte al Senatului
României, Alexandru Graur (Alter Brauer) directorul societatii de
radiodifuziune, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur, Mihai Roller
autorul celei mai falsificate istorii a României, Leonte Tismăneanu (Enea
Leon) tatăl lui Vladimir Tismăneanu pe care îl ascultam atenţi cu toţii
după 1989, Teohari Georgescu (Burah Tescovici) ministru de interne,
Alexandru Nicolschi (Boris Grumberg) şeful Siguranţei, gl. lt. Moises
Haupt comandantul militar al Bucureştiului anilor 1945-1947, colonelul
Zeller, inspectorul general al penitenciarelor comuniste, căpitanii List,
Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri
de Securitate de la Băneasa (Cepeca), şi multe alte sute pe listă la care
se adaugă spioni ruşi ca Emil Botnăraş viitorul ministru al apărării sau
Leontin Sălăjan, mii de cozi de topor care cu toţii au avuto misiunea de a
îngenunchia şi preda România în braţele comunismului sovietic. şi aşa s-
a întâmplat. Asta este crimă.
În 1997 Belu Zilber îşi publică memoriile şi spune cu subiect şi
predicat cum au fost împărţite între jidani funcţiile vitale în statul român:
Harry Brauner institutul de folclor, Mihai Roller istoria românilor, Ivaşcu
presa, Chişinevschi ideologia, Botnăraş armata, Teohari Georgescu
internele.
În 1949 Mihai Roller editează şi ordonă ca toţi elevii să înveţe
istoria Republicii Populare Române aşa cum a stabilit-o el, patriotul şi
atotcunoscătorul românului de tip nou, sovietizat. Ruşine naţiune! Cum
să permiţi să-ţi scrie istoria veneticii evrei trimişi de Moscova? A avut
dreptate Gheorghiu Dej când i-a omorât ca pe năpârci. Prima a fost Ana
Pauker. Ea se credea şefa lui Dej. După moartea lui Stalin a rănas Anuka
de izbelişte.
Când încă poporul nu se lămurise ce se întâmplă cu ţara, după 23
august 1944, regele Mihai I formează un guvern condus de generalul
Sănătescu care lasă armata sovietică să ocupe România. României i se
refuză cobeligeranţa şi este obligată să lupte, în linia întâi, cu 20 de
divizii, pe frontul de vest, pe direcţia Ungaria - Cehoslovacia - Austria -
 186

Germania. Alt calvar, altă nedreptate. Sunt băgate în faţă diviziile Tudor
Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan pe direcţia Sfântu Gheorghe –
Oradea. Lasă armata cealaltă pe Mureş, pe Târnava, pe Someş... Oarba
de Mureş exemplu cel mai concludent că ruşii, care au întocmit planurile
de luptă, au trimis românii să atace la deal fiind ţinte sigure şi fără
scăpare. Mii de morţi în două săptămâni? Asta s-a vrut. Să-i omoare. Să
nu-i mai ia prizonieri. Să scape de ei şi să-i declare eroi.
Aşa a fost şi în marşul triumfal din vest unde au tocat în linia întâi
numai trupe româneşti, maghiare sau cehoslovace. Ei, sovieticii, veneau
de la spate, împuşcau pe cei ce se retrăgeau din linia întâi şi îşi arogau
laurii victoriei prin toate localităţile în care bolşevicii localnici scoteau
femeile şi copiii să-i întâmpine cu flori, vin, pâine şi sare... O fanfaronadă
de doi lei.
Budapesta a fost eliberată stradă cu stradă de trupele române
dar, la festivitate, au fost scoşi şi trimişi spre Tatra. Sovieticii au primit
laurii şi cheia oraşului în faţa parlamentului maghiar. Eliberatorii...
Soldaţii români au scos din ruine şi hrănit copiii speriaţi de atâtea
orori şi la gata, au fost obligaţi să-i părăsească şi plece spre Kosice, satul
distrus în totalitate de nemţi drept răzbunare că partizanii au ucis cinci
soldaţi germani care încercau să fure şi ei nişte găini dintr-un coteţ mai
răzleţ să-şi facă de mâncare. Erau flămânzi, răniţi, speriaţi şi ostoiţi de
opt luni de fugă din faţa inamicului. Unii erau oameni fără vină că au
fost trimişi într-un război istovitor, nenormal, nelegal, nenicicum... Dar
erau parte din el. Din războiul smintitului care voia rasa ariană deasupra
şi singura supravieţuitoare pe mapamond.
La 25 octombrie 1944, de ziua de naştere a regelui Mihai, este
eliberată ultima palmă de pământ românesc la Carei, devenind astfel,
Ziua Armatei Române cu toate că soldaţii români eliberase localitatea cu
două săptămâni înainte dar aşa a hotârât URSS, aşa a rămas iar după
eliberare, la Carei, s-a construit imediat un monument rusesc în
memoria morţilor lor. Parcă noi n-am fi fost acolo. Abia după 8 ani s-a
construit monumentul eroilor români de la Carei. De ce dragi
conducători comunişti? De frică sau de prea mare drag de ruşi? De ce ei
înaintea noastră când pierderile noastre au fost de zeci de ori mai mari?
După generalul Sănătescu, uns de rege prim ministru, care nu
prea colabora cu comuniştii, vine la guvernare generalul Rădescu care
 187

acuză public pe postul naţional de radio că doi străini de ţară, Ana

Pauker şi Vasile Luca complotează împotriva intereselor ţării şi fac ce
vor. Te-ai pus cu cine nu trebuie generale.
Poziţia generalului a deranjat şi când a venit în ţară Andrei
Vişinski, omul lui Stalin pentru România, Bulgaria şi Iugoslavia a demis
guvernul şi a instalat la putere oamenii lui.
 188

6 MARTIE 1945, ZIUA ÎN CARE A MURIT

LIBERTATEA ROMÂNILOR

La 6 martie 1945, Andrei Vişinski instaurează oficial la Bucureşti

guvernul democrat Doctor Petru Groza.
Nu era o noutate pentru românii care ştiau că la 11 octombrie
1944 Churchill stabilise cu Stalin ca România, Bulgaria, Iugoslavia,
Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania 50% şi Grecia 10% să fie
state comuniste satelite Moscovei. Petecul de hârtie cu această odioasă
împărţire se află la Biblioteca Centrală din Londra.
Iuliu Maniu cunoştea această înţelegere dar nu voia nicicum
comunism. Intervine cât poate pe lângă mai marii Europei pe care îi
cunoştea pentru a împiedica aceasta odioasă predare în mâna
bolşevicilor dar... nu se mai poate. Abia acum a înţeles ce mare greşeală
a făcut trădându-l pe mareşal, ascunzându-i scrisoarea în care erau
stipulate condiţiile capitulării şi lăsându-l pe rege să ne predea
sovieticilor. Târziu mon cher. Târziu! Aşa ai trădat şi în toamna lui 1928
când l-ai adus la tron pe Carol al II lea. Numai pentru aţi fi bine ţie şi
acoliţilor tăi. Ruşine! Te mai şi pomenesc de bine unii care nu te ştiu. şi
tu ai fost un manipulator generator de opinii deşarte.
Acum nu mai vorbim de destin, vorbim de o manipulare cu
agravantă o înaltă trădare!!! Pentru mine, cetăţean român de rând, când
am aflat de trădarea lui Maniu, am rămas dezamăgit. A însemnat ură
pentru trădători. A însemnat anularea respectului pentru un mare partid
cu o lungă istorie.
La 27 mai 1945, la două săptămâni după capitularea Germaniei în
faţa aliaţilor, la cererea expresă a lui Stalin, marile puteri, Marea Britanie,
SUA şi Franţa recunosc guvernele comuniste din România, Bulgaria Ungaria
şi Finlanda. Vişinski îşi făcuse bine treaba. După ele vin şi celelalte state din
Estul communist al Europei: Cehoslovacia, Germania, Polonia. Nu aveau
drag de ruşi dar nu aveau încotro, ei erau în clădirea guvernului.
Destin crunt pentru 150 de milioane de est-europeni români,
maghiari, germani, cehi, sloveni, slovaci, croaţi, macedoneni care puteau
fi luati de aliaţii care eliberase Grecia, Italia sau Franţa.
 189

La insistenţele lui Iuliu Maniu şi ale lui Dinu Brătianu, la 20

august 1945 regele cere demisia guvernului Petru Groza dar, ghinion,
răspunsul sovietic este dur, ori stă cuminte în banca lui ori va fi înlocuit
de tatăl său, Carol al 2 lea, sătul de stat pe plaja din Rio de Janeiro
unde-l ţineau anglo-americanii, de unde aşteapta pe ţeavă să se întoarcă
în ţară. Regele Mihai tace şi stă cuminte la palat la Sinaia. Nu-l voia pe
tacsu pe tron.
În această stare de tensiune, de criză constituţională, de
suspiciune, de lipsă de încredere, România, ultimul bastion de latinitate
şi de libertate din Răsăritul Europei este abandonată pentru totdeauna
pârjolului sovietic. Comuniştii români, nici 10% din electoratul vremii, au
furat voturile până la 90%, au pus stăpânire pe armată, pe toată
administraţia, pe penitenciare, pe poliţia secretă, pe forţele de interne,
pe întreaga maşinărie a votului la alegeri şi acum trebuia să ajungă la
averea ţării deţinută încă de proprietarii ei de drept (oameni de înaltă
probitate morală ca Nicolae Malaxa absolvent al politehnicii germane din
Karlsruhe sau a marelui moşier şi industriaş Jean Mahail). Cum să
ajungă la ea? Simplu. Colhozul sovietic este soluţia la îndemână. Cine
are mai mult de doi boi sau 100 de acri de pământ îi predă patriei,
uzinele, fabricile, intreprinderile individuale trec toate, dar toate, în
proprietatea statului. Mai rămân câţiva ani micii comercianţi mai
descurcăreţi (mandatari) care şi ei sunt jupuiţi cum trebuie de fel de fel
de dări şi impozite şi se lasă păgubaşi prin anii 1868...
Guvernul Groza încheie contracte pe termene lungi, de 10, 15
sau 25 de ani cu URSS fără ca electoratul să ştie, fără ca poporul să
realizeze pentru câţi ani s-a îndatorat. Cotele de lână, de lapte, de ouă,
de carne, de grâne, de ţiţei, de oţel au început să se impună în toate
localităţile ţării. Nu te întreba nimeni nimic, la data scadentă venea şi-ţi
luau porcul din coteţ, viţelul din grajd şi plecau cu ele spre ORACA (baza
de predare a cotelor care fiinţa în orice plasă din raion) viitoarele centre
de coordonare şi contabilitate ale Centrocoopului – reţeaua de magazine
şi alte unităţi de alimentaţie publică locală, peste ani UJECOOP (uniunea
judeteană a cooperatie de consum).
Partidele politice din Blocul Democrat, care au conspirat în
spatele mareşalului, au fost înghiţite de partidul comunist iar ceea ce nu
a putut înghiţi a trimis în puşcăriile de tip nou, în gulaguri. Trădătorii au
 190

avut şi au parte de colaborare cu asupritorii... Cei verticali,

neînduplecaţi, educaţi şi patrioţi, nu au rezistat, au murit pe toate
şantierele deschise de comunişti special pentru ei. Pentru uciderea lor.
Canalul Dunăre – Năvodari a început să fie săpat la lopată şi scos
cu roaba numai aşa să aibă ce face deţinuţii. Dictatura proletară a
început să-şi scoată colţii în guvernul Groza. Nemulţumiţi de ritmul lent
în care Groza înfăptuia noile politici proletare, a început să se lucreze pe
la spatele lui aşa cum lucrau legionarii sau cum a lucrat regale în spatele
mareşalului Ion Antonescu.
Epurările masive din armată, arestarea generalilor şi a ofiţerilor
superiori care erau înlocuiţi cu comisari sovietici avansaţi peste noapte la
gradul de colonel sau general sau cu ofiţeri instruiţi în diviziile Tudor
Vladimirescu, Horia, Cloşca şi Crişan sau Avram Iancu, şcoliţi în lagărele
de prizonieri. Primele două divizii au fost baza dezvoltării armatei
române pe model rusesc. Toate celelalte unităţi trebuia să se alinieze la
ele. Să fie lichidate. Nu au ţinut cont de nici un merit obţinut pe câmpul
de luptă al celor scoşi din armată ca necorespunzători...
De frică, ruşii au decimat unităţile de vânători de munte, de
paraşutişti, de scafandri, subunităţile de cercetare care au fost pe front
şi au obţinut rezultate. Cunoşteau ura lor din timpul războiului.
Administraţia a suferit aceiaşi transformare. Activiştii comunişti s-
au instalat în posturile de primar, secretar, administrator, ministru,
secretar de stat, toate funcţiile statului (învăţământ, cultură, sănătate,
etc) fără nici o jenă. Şcoală? Ce este aia? O facem după. Trebuie să ne
dea diploma... doar noi suntem şefii.
În mai 1946 mareşalul Ion Antonescu este adus în ţară din
detenţia sovietică, este judecat de un tribunal al poporului, revoluţionar,
condamnat la moarte şi executat prin înpuşcare în curtea închisorii
Jilava. Nici de cenuşa rămasă de la crematoriu n-a avut parte mama sau
soţia mareşalului. Până şi cenuşa i-au pitit-o comuniştii speriaţi să nu se
întoarcă cumva mareşalul. Alături de mareşal au fost executaţi apropiaţii
lui – vicepreşedintele Cons. de Miniştri Mihai Antonescu şi ministru de
externe, Gheorghe Alexianu fost guvernator al Transnistriei şi Constantin
Z Vasiliu fost secretar de stat la ministerul de externe.
Anton Dumitrescu, ajutor al comandantului Batalionului de Gardă
al Palatului în 1940-1944, povesteşte cum el i-a adus la cunoştintă
 191

mareşalului că este arestat ca mai apoi să-l predea gărzilor comuniste

ale lui Emil Botnăraş (fost ofiţer inferior al armatei române, dezertor şi
fugit la ruşi în anii 30, acum mare conducător militar) viitor ministru al
apărării naţionale, în prezenţa şi cu complicitatea colonelului Dumitru
Dămăceanu, şef al Statului Major la Comandamentul Militar al capitalei,
viitorul strateg al armatei comuniste.
Pe data de 31 august 1944 a fost predat ruşilor şi trimis sub pază
strictă, într-un conac lângă Moscova, până în ajunul procesului. Culmea,
completul de judecată este format numai din cozi de topor comuniste:
Vasile Niţă, muncitor, reprezentant al comuniştilor, Ion Păuna, muncitor,
reprezentant al partidului social-democrat, Joviţă Dumbravă, plugar,
membru al Frontului Plugarilor, Constantin Tiulescu, muncitor din partea
confederaţiei generale a muncii, şi acuzator şef, Dumitru Săracu, fost
chelner la Capşa. Parcă cu Ceauşescu a fost altfel? Simulacru. Frica să
nu se întoarcă la putere. Ura faţă de elite.
După pronunţarea condamnării la moarte, când i s-a dat ultimul
cuvânt mareşalul a rostit să audă tot poporul:
„Scump popor român, sunt mândru că am făcut parte dintr-o naţie
cu dublă ascendenţă – romană şi dacă, a cărei istorie a fost luminată de
strălucitoarea figură a lui Traian şi de jertfa marelui Decebal.
Am luptat în două războaie pentru Gloria Ta! Sunt fericit să
cobor, cu câteva clipe mai devreme lângă martirii Tăi! Toţi au luptat
pentru dreptatea Ta!
Las ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea, tot ce a fost
rău iau asupra mea, în afară de crimă.
Acest război care s-a sfărşit cu înfrângerea Germaniei nu va pune
capăt conflictului mondial deschis în 1914. Prevăd un al treilea război
mondial care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca
atare, dumneavoastră şi urmaşii dumneavoastră veţi face mâine ceea ce
au încerc să fac astăzi dar am fost înfrânt. Cer să fiu condamnat la
moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi fi
mort pe pământul patriei, în schimb voi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi
aici când veţi fi morţi.
Domnule mareşal multă dreptate aţi avut în pesimista
dumneavoastră previziune. Bombele cad la Belgrad, la Nis, la Pristina, la
Podgorica, la Sofia din greşeală, atât că nu-i spune război. Nici
 192

agresiune. Dar se petrece tot acolo unde a bubuit butoiul cu pulbere al

Balcanilor în vara lui 1914. şi suntem în anii 1999-2000 la 54 de ani
după moartea domniei voastre! Dacă i-ar spune război ar fi al treilea aşa
cum aţi spus-o. Nici noi, românii, nu-i spunem război, îi spunem conflict
şi-i ajutăm pe atacatori cum i-am ajutat şi pe nemţi. Aşa-i la noi mereu.
Dacă operatorii de pe Entreprise ar fi confundat Belgradul cu
Bucureştiul aşa cum l-au confundat cu Sofia şi ne-ar fi trimis plocon
câteva rachete atunci i-am fi spus război? A câta oară i-am dezamăgit pe
sărbi? În 1951-53 am mutat graniţa mai spre ei, pe linia Deta – Jimbolia
şi-l făceam pe Tito călău. Acum suntem de partea celor care-i
bombardează neîncetat. Ce rău ne-au făcut ei de le suntem potrivnici?
Statuile mareşalului Ion Antonescu vor rămâne doar în inimile
noastre, ale celor care am căutat dovezi, am aflat adevăruri de la
martori, ne-am convins că am fost victimele unor grosolane manipulări
ale bolşevicilor, ale legionarilor, ale comuniştilor, ale aventurierilor
politici, ale ţărăniştilor, regaliştilor şi liberalilor anilor de după 1989 dar
mai ales ale democraţilor care au reuşit să ne ducă la fundul crizei
economice din anii 2009-2011. Am fost prea uşor manipulaţi! Am fost
minţiţi şi asmuţiţi împotriva noastră! Am fost şi suntem la voia sorţii!
Peste noi şi între noi s-au aşezat opiniile contradictorii ale liderilor şi
proasta noastră înţelegere despre manipulare.
Exemplu cel mai clar pentru noi, românii care am trăit parte din
aceste „istorii” este Directiva din octombrie a lui Stalin, numărul 19544,
către Ana Pauker, comisarul sovietic instalat în România anilor 1944 –
1947:
1. Desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea marilor moşii şi
ruinarea moşierilor.
2. Desfiinţarea armatei în forma actuală şi crearea unei armate
noi, din diviziile Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu, ultima fiind încă în
Rusia, ca şi din toţi ofiţerii care activează acum pe teritoriul sovietic
3. Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului
Naţional Liberal ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre
ele.
4. Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru ai lipsi pe
ţăranii mici proprietari de pământ de maşini şi vite. Aceasta va deschide
calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.
 193

5. Abdicarea regelui şi exilul familiei regale. Lipsirea regelui de

simpatia poporului.
6. Suprimarea treptată a firmelor de import-export care fac
afaceri cu SUA, Marea Britanie şi Franţa şi îndreptarea exportului spre
URSS şi ţările de sub dominaţia sovietică.
7. Suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi
răpirea membrilor lor.
8. Crearea unei organizaţii de poliţie, întemeiată pe o miliţie
populară după modelul NKVD –ului.
9. Îndreptarea populaţiei rurale spre industrie. Dezvoltarea
intreprinderilor de industrie în România.
10. Nici unui străin, cu excepţia celor din ţările de sub influenţă
sovietică, nu i se va permite intrarea liberă în România.
Sursa – Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop –
Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane 1944-1947, Editura
Iconica, Bucureşti, 1993 –historia. ro.
În timp ce poporul roman era siliut de armata sovietică, cu fiii
răniţi într-un mare război plecaţi cu puşca la spate în alt război,
comuniştii puneau la cale înfăptuirea celor zece puncte ale directivei
tătucului lor, Stalin...
Până la 04 mai 1945, ostaşii români au luptat pentru eliberarea
Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei remarcându-se în luptele din zonele
Debretin, Miskolc, Budapesta, Munţii Hegyalya, Bukk, Matra, Praga,
Zvolen, Banska-Bystrica, Munţii Metalici, Javorina, Tatra cu 37 de divizii,
cu un efectiv de 540.000 de militari eliberând, după rapoartele militare,
8.700 de localităţi în care au pierdut aproape 170.000 de vieţi de eroi
români.
Naţiunile Unite au estimat că efortul României în războiul din vest
a costat peste un million de dolari SUA la cursul anului 1938. Poate a fost
mai mult dar comisarii sovietici au minimalizat suma în favoarea lor.
În noaptea de 7 spre 8 mai 1945, orele 02, 41 Germania a
capitulat necondiţionat în faţa aliaţilor, prin actul semnat de şeful
armatei germane, generaloberst Alfred Jodl şi de preşedintele Reichului,
marele amiral Karl Donitz la Cartierul General Aliat de la Reims şi la 8
spre 9 mai, la Berlin, la orele 00, 01 în faţa preşedintelui american
Eisenhower şi a sovieticilor conduşi de mareşalul Jukov, act semnat de
 194

feldmareşalul Wilhelm Keitel, şeful armatei germane din Gruparea

Centru. De ce a fost semnat al doilea act al capitulării Germaniei?
Fiindcă lui Stalin nu-i conveneau condiţiile capitulării semnate la Reims,
el voia jumătate din Germania şi toată Polonia dar şi pentru faptul că nu
recunoştea că Hitler ar fi murit, credea, după informaţiile lui că acesta ar
fi fugin în pădurile argentiniene …După cele două acte semnate pentru
capitulare, voctoria aliaţilor împotriva Germaniei hitleriste s-a stabilit a fi
ca dată oficială ziua de 9 mai 1945. Acest diferendum considerat fără
însemnătate a pus semnul războiului de după război, a războiului rece
dintre aliaţi şi sovietici.
La Conferinţa de pace de la Paris din anul 1946 am fost trataţi ca
stat învins şi Tratatul de pace din 10 februarie 1947 a stabilit ca graniţa cu
URSS ul să fie cea din 1940 de la pactul Ribentrop-Molotov, dictatul de la
Viena să fie anulat şi Transilvania să revina României, graniţa cu Bulgaria
să fie cea din 1913, fără Cadrilater. Nu ne era străină împărţeala deoarece
ştiam că aliaţii ne-au predat sovieticilor încă de la Conferinţa de la Yalta
din 4-11 februarie 1945 dintre SUA, Marea Britanie şi URSS.
La 6 martie 1945 după ce este instalat guvernul Petru Groza pe
scheletul Frontului Naţional Democrat şi al grupării Tătărescu, s-a aplicat
puctul unu al directivei lui Stalin – a fost legiferată reforma agrară în
baza căreia au fost expropriate 1. 100.000 hectare din care 990.000 au
fost împărţite ţăranilor din listele comuniştilor.
Din Colectivizarea agriculturii – de la raţiune economic la miză
politică a istoricului Petre Constantin aflăm că în plenara partidului
muncitoresc român din 3-5 martie 1949 s-a decis să se adopte modelul
sovietic de transformare socialistă a agriculturii. În baza hotărârilor
plenarei s-au înfiinţat 176 de gospodării colective (copia colhozurilor)
bazate pe principiul socialist al distribuirii produselor după muncă în care
au fost înscrişi 12. 060 de gospodării ţărăneşti totalizând 34. 341 hectare
de teren în care erau 3. 302 membri ţărani mijlocaşi, 8. 297 ţărani săraci
şi 497 ţărani fără pământ, fără nimic. Cu Legea 177 din iunie 1947
acţiunile reformei agrare nu puteau fi atacate în instanţe întrucât
acestea reflectau dorinţa şi voinţa poporului...
Colectivizarea din România a fost un mod represiv şi abuziv de
accelerare a sovietizării ţării şi de desfiinţare a proprietăţii private şi a
cunoscut trei etape principale.
 195

Prima atapă, din 1949 în 1953 a constat în deposedarea

proprietarilor de pământ, de averi şi unelte şi strămutarea acestora în
coloniile de muncă forţată, fără pretenţia de a-şi revendica vreodată
dreptul asupra proprietăţii. Din acest motiv trebuiau exterminaţi ei şi
moştenitorii legali ai acestora.
A doua etapă debutează odată cu moartea lui Stalin, în 1953 şi
durează până în 1957, perioadă în care sistemul duce la bun sfârşit
exterminarea a peste 50.000 de deportaţi deposedaţi de averile lor.
Revoluţia din Ungaria din 1956 afectează negativ zelul comuniştilor în
exterminarea arestaţilor din gulaguri.
A treia şi ultima etapă a colectivizării forţate se derulează în
perioada 1958 – 1962 când formele socialiste de proprietate au ajuns la
96% din terenul arabil al ţării şi la 93, 4% din toată suprafaţa agricolă.
Proprietăţile private au rămas nesemnificative, în zone greu accesibile, în
posesia unor munteni care încă se mai pot bucura cî-şi poate creşte
vitele în linişte dar... vin cotele obligatorii şi-i cocoşează cu munca în van
pentru bruma ce le mai rămâne în urma vizitei colectorilor bine educaţi
de şefii de partid ai raioanelor şi judeţelor ţării.
Revenind la situaţia internaţională de după marele război mondial
găsim lumea încă în conflicte majore.
La 6 şi 9 august 1945 americanii aruncă bombe cu încărcătură
nucleară (bomba atomică) la Hiroşima şi Nagasaki totalizând 170.000 de
victime. Oroare. Groază. Dezgust. Speriaţi că Hitler ar produce bomba
atomică în anul 1941, cercetătorii şi spionii aliaţilor fac totul să ajungă în
posesia datelor proiectului şi să realizeze, în anul 1943, în Laboratorul
Naţional Los Alamos, prin proiectul Manhattan, fuziunea nucleară cu
uranium 235.
La 11 mai 1945 americanii au stabilit şase ţinte în insulele
japoneze: oraşele Kyoto, Hiroşima, Nagasaki, Yokohama, portul Niigata
şi Palatul Emperor. Nici ei nu ştiau ce efecte vor avea bombele.
La 02 august 1945 au hotărât să intreprindă primul atac asupra
Hiroşimei. Din Baza 393d Bomb Squadron dislocată în Missouri, SUA,
pleacă primul avion de bombardament, un B-29 Superfortress, botezat
Enola Gay, pilotat de colonelul Paul Tibblets în care era îmbarcată
bomba echivalentă cu 12.000 tone de TNT (trinitrotoluene, trotil) care
cântărea 4000 de kilograme, din care 64 de kilograme uranium 235,
 196

avea o lungime de 3 metri şi un diametru de 71 de centimetri botezată

Little Boy (Băieţelul). Pilotul s-a speriat când a văzut ciuperca de foc
după explozie. Nu-i venea să creadă aşa ceva. S-a căit că a acceptat
misiunea. 6 august 1945, orele 08, 15. Prima crimă asupra umanităţii
săvârşită cu o încărcătură nucleară. 140.000 de victime, 60.000
sfârtecaţi de suflul exploziei, 62.000 orbiţi, incendiaţi şi iradiaţi şi încă
20.000 morţi din iradiere în următorii 5-6 ani.
După o asemenea crimă o săvârşeşte şi pe cea din 09 august
1945 asupra Hiroşimei? Au Dumnezeu? Nu ştiu.
Japonia a rămas o ruină infestată cu uraniu îmbunătăţit. Pentru
zeci de ani viitori. Crimă împotriva umanităţii.
În martie 1946, grupuri de comunişti demobilizaţi din diviziile de
prizonieri ai frontului rusesc, pleacă în Grecia unde se alătură armatei de
eliberare alcătuită din peste 50.000 de comunişti înstruiţi şi ei la
Moscova. Războiul civil, fraticid, din Grecia se derulează până în anul
1949 cănd, după ce ruşii şi-au luat mâna de pe ei, au fost zdrobiţi de
armata naţională elenă şi zeci de mii de comunişti s-au refugiat în
România şi în toate sovietele de unde s-au întors, parte din ei, după 10-
12 ani.
Început ca o luptă de gherilă a grupărilor comuniste împotriva
trupelor guvernamentale elene în nordul ţării, aproape de graniţele cu
Iugoslavia şi Albania, conflictul se dezvoltă cu scopul de a alunga de la
putere regimul legitim monarchic pe care îl acuza de fascism şi voiau
neapărat instaurarea unei republici socialiste. Mareşalul Tito aflat în
conflict deschis cu Stalin a luptat împotriva gherilelor de sorginte
sovietică, le-a învins şi a deschis graniţa cu Grecia pentru totdeauna.
Albania, influenţată de Tito, nu le-a acordat ajutor gherilelor, le-a lăsat
să moară de foame şi frig în munţi. În septembrie 1949 s-au lăsat
păbubaşi, s-au predat sau au fugit în ţările socialiste care aveau ordin de
la Stalin să le ajute.
România lui Gheorghiu Dej a primit, cazat şi hrănit în staţiunea
Sinaia un număr de 5700 de copii greci şi din 1951 alţi 3400 de copii
nord-coreeni refugiaţi din calea războiului celor două Korei.
Istoricul Radu Tudorancea de la Institutul de Istorie Nicolae
Iorga din Bucureşti ne prezintă faptul că cei 12.000 sau 13.000 de greci
comunişti refugiaţi în România, au reuşit, pe lângă comunităţile elene
 197

existente în ţară de sute de ani să omogenizeze un nucleu revoluţionar

elen în Uniunea Patriotică Elenă, de sorginte filo-comunistă.
Sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Grec s-a stabilit
la Bucureşti încă din toamna anului 1948 iar liderilor acestuia li s-au
repartizat locuinţe în cartierul Primăverii, în casele din care comuniştii
români îi evacuau pe ofiţerii, funcţionarii, profesorii şi doctorii anilor
1930-1940, un fel de pleacă tu să-l instalez pe ăsta …
Moartea lui Stalin i-a liniştit pe înfocaţii comunişti greci. Fără
ajutor material cu ce lupţi, numai cu ideile?
Partidele politice din zilele noastre au câştiga alegerile numai cu
ideile lor de mai bine? Nicidecum. Banii ţării, împărţiţi tot de ei între ei, cu
afacerile oneroase prin care finanţează fel de fel de campanii electorale,
micii şi berea oferită norodului cu diferite ocazii, organizate de politicianul X
sau Y, cu cântecele lui Fuego şi ale Mariei Dragomiroiu, cu milioane de
minciuni să ne aburească, aşa ajung la guvernare. Cu ajutorul nostru.
La 19 noiembrie 1946 guvernul Dr Petru Groza organizează
primele alegeri libere de după marele război mondial abia încheiat.
Alegeri libere cu pistolul în coastă … Chipurile libere.
Alegeri forţate la care nici nu s-au numărat buletinele de vot, s-
au întocmit doar procesele-verbale din care reieşea că Blocul Partidelor
Democrate (de stanga) au obţinut 379 de mandate, Partidul Naţional
Ţărănesc 32 şi Partidul Naţional Liberal 3.
Alegerile au fost falsificare grosolan, peste un million de ţărani cu
spinările rupte de bâtele oamenilor cu comunismul ridicat la cap de
aburii alcoolului şi peste 90% dintre aleşi sunt comuniştii puşi pe liste de
comisarii sovietici de sorginte evreiască paraşutaţi din timp pe teritoriul
naţional. Degeaba contestaţii ţărăneşti, liberale, democrate sau de altă
natură. Acelaşi VAX! Luaţi-i de aici. aşa cum i-a spus regele Mihai
mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944 când l-a arestat şi l-a
predat sovieticilor. De aici oare zicala Vax albina? De la regale Mihai? A
luat şi el destul Vax în viaţa lui. Şi-a plătit aproape toate păcatele din
timpul vieţii. Să vii tu pe aeroportul Otopeni şi să nu te lase poporul tău
să cobori, să nu poţi intra în ţara din care ai fost alungat!
În vara lui 1947 comuniştii au trecut la suprimarea partidelor
istorice. Fel de fel de acuzaţii nefondate, unele puerile, au adus în faţa
tribunalului poporului liderii partidelor tărănesc, liberal şi democrat. În
 198

procesul din octombrie-noiembrie, au băgat în puşcării sute de lideri, au

desfiinţat partidele. Constantin I C Brătianu a suspendat activitatea
Partidului Naţional Liberal prin proclamaţie (nu au mai avut ce desfiinţa
comuniştii). Sîc!
Unul dintre diversioniştii comunişti îi promite lui Ion Mihalache
că-i poate scoate din ţară să poată constitui un guvern în exil.
Organizează presupusa evadare şi în dimineaţa zilei de 14 iulie 1947,
orele 6, 30 îi duce pe 10 dintre liderii ţătănişti pe câmpul de zbor de la
Tămădău, la 46 de kilometri de Bucureşti, astăzi cum treci de Fundulea
şi intri în Plumbuita, pe mâna stangă, printre bălţile şi lacurile ce
înconjoară Tămădăul Mic şi Tămădăul Mare. Unul dintre piloţi care era
spionul lui Teoharie Goergescu, ministrul securităţii statului a anunţat
prin radio că sunt gata de decolare. Atât le-a trebuit comuniştilor din
siguranţa politică. I-a luat ca din oală. În loc să se îmbarce în cele două
avioane IAR-39 şi să aterizeze la Ankara de unde aveau aranjată
plecarea în Marea Britanie, au plecat direct în beciurile securităţii
româneşti. Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, Nicolae Penescu,
secretarul general cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului ţărănist
Dreptatea şi el cu soţia, Ilie Lazăr, Constantin Gafenco, Gheorghe
Popescu, Dumitru Borcea şi Eugen Borcea. Judecaţi şi condamnaţi la ani
grei de închisoare în vestitul proces Tămădău din 29 octombrie şi 11
noiembrie 1947 sunt încarceraţi şi partidul ţărănesc este desfiinţat prin
lege. Iuliu Maniu este închis la 75 de ani şi condamnat la muncă silnică
pe viaţă, confiscarea totală a averii şi plata cheltuielilor de judecată în
sumă de, atenţie, 50.000 de lei, moare la 03 februarie 1953 în
închisoarea de la Sighet. A meritat să tratezi cu comuniştii stimabile?
Punctul următor al directivei staliniste era distrugerea monarhiei.
Trădarea în formă continuată şi confiscarea tuturor unităţilor de
producţie şi a proprietăţilor private ...
Regele Mihai a plecat la 12 noiembrie la Londra, la nunta
principesei Elisabeta a Marii Britanii, viitoarea regină pentru foarte mulţi
ani viitori. Înainte de plecare împuternicise guvernul Groza să-i preia
prerogativele. Parcă era mare lucru pentru doctoral Groza! România era
singura ţară din lagărul sovietic cu regim încă monarhic.
La întoarcerea în ţară, la 22 decembrie 1947, regele a avut o
discuţie cu dr. Petru Groza care a încercat să-i spună dorinţele staliniste.
 199

Regele refuza să creadă că va fi aruncat la coşul de gunoi al istoriei. L-a

dat la o parte tatăl său odată, acum îl dau şi ruşii deoparte? Doar i-a
ajutat… Doar l-au medaliat… Tot Vax?
Groza i-a explicat că noua Românie nu mai poată fi condusă de
un regim monarchic, cu partide istorice vechi, iată a fost înlăturată şi
gruparea Tătărescu şi au fost aduşi oameni instruiţi la Moscova – Ana
Pauker la Ministerul de Externe şi Vasile Luca la Ministerul de Finanţe,
etc, etc.
Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej redactase deja actul de
abdicare fără ca regele să ştie, mai rămânea să îl determine să abdice şi
să-l citească la radio. În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947 Groza şi
Dej în cheamă pe rege la Palatul Elisabeta unde îl pune în faţa lucrului
împlinit: abdicarea. Regele, după spusele lui, şantajat de comunişti că
vor împuşca 1000 de studenţi răzvrătiţi, a semnat actul de abdicare;
„Abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei la Tron renunţând pentru mine
şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al
României. Las poporului roman libertatea de aşi alege noua formă de
stat.”
La sedinţa de la orele 09,10 a Adunării Deputaţilor, prezidată de
Mihail Sadoveanu, Petru Groza a citit actul de abdicare şi proclamaţia
guvernului. În seara zilei de 30 decembrie a fost difuzat la radio Mesajul
Prezidiului Republicii:
„Poporul român și-a dobândit acum libertatea de a-și lua forma
de stat cea mai potrivită cu aspirațiile sale firești: Republica Populară…
Nicio piedică nu mai stă acum în calea dezvoltării depline a democrației
noastre populare, menită să asigure tuturor celor ce muncesc, cu brațele
sau cu mintea, de la orașe și sate, buna stare materială şi culturală, și
care să constituie garanția suveranității și independenței noastre… Totul
depinde acum numai de munca și destoinicia noastră, de iubirea noastră
de popor şi de Republica noastră Populară, de devotamentul fiecăruia
pentru propășirea țării”.
Regele părăseşte ţara la 13 ianuarie 1948 cu o garnitură de tren
verificată şi însoţită de pază comunistă. Unii spun că a plecat cu o
adevărată avere după el, alţii că a plecat cu lucrurile personale inclusiv
automobilele la care ţinea foarte mult... . Neimportant. Important este
că a abdicat de la tron. Trădarea se plăteşte.
 200

S-a plâns pe la toate curţile europene de relele tratamente la

care a fost supus şi că a fost şantajat să abdice dar nimeni nu-l ascultă,
nimeni nu-l ajută. Nu l-au uitat că datorită lui, scurtând războiul, au
ajuns ruşii în centrul Berlinului. Trebuia să nu fie de acord cu insurecţia,
să plece la verii lui din Anglia şi să-l lase pe mareşal să treteze cu ruşii.
Aşa nu abdica, nu era decăzut din drepturi şi chiar dacă au fost
comuniştii 50 de ani la guvernare, după 1898 revenea în ţară pe locul
lui, la tron. Rămânea în istoria românilor un erou nu un trădător cu
medalia Pabeda în piept. Mai rău, Consiliul de Miniştri hotărăşte la 22
mai 1948 să-i retragă cetăţenie română pentru defăimarea ţării atât lui
cât şi tuturor urmaşilor Hohenzolernilor. Vorba lui Nicolae Iorga în 1938
în aula Academiei Române – nişte jidovi flămânzi de fală şi avere...
Mihai de Hohenzolerm se căsătoreşte cu Ana de Bourbon-Parma
şi vor avea patru fiice – Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Astăzi,
despre morţi, numai de bine!
Cu ochii pe averile bisericii catolice pe care nu o voia ca parte din
căpetenia statului comunist român, la 17 iulie 1948 este denunţat
concordatul cu Vaticanul şi sunt preluate toate şcolile catolice, terenurile,
cladirile şi averile deţinute de scaunele episcopale care au fost reduse de
la şase la două, comuniştii aveau nevoie de averi pentru recompensarea
loialilor lor. La protestele vehemente ale Vaticanului, comisarul sovietic
Ana Pauker propune ruperea relaţiilor diplomatice cu Papa pe baza unor
infracţiuni de drept comun de care popii catolici erau acuzaţi că le
savârşesc făcând trafic de valută... Asta era acuza? De aici şi până a
confisca averile!
Pentru a desăvârşi prevederile Directivei 19544 trasate de Stalin
Anei Pauker - lipsirea ţăranilor şi a micilor proprietari de mijloacele de
producţie să-i facă dependenţi de colţul de pâine dat de partid trece la
naţionalizarea forţată a averilor acestora în toată ţara. Cum? Simplu. Sub
pretexte puerile sunt arestaţi şi duşi la dracu în praznic moşierii şi ţăranii
mijlocii cu peste 10 pogoane de pământ arabil şi mai mult de două
perechi de boi. Aveai moară de apă sau de foc? Erai chiabur. Aveai
darac de lână sau maşină de tricotat? Erai chiabur. Aveai automobile,
combină, tractor? Erai chiabur. Erai preot sau profesor şi eveai ceva
avere? Erai legionar. Uite aşa, peste şase milioane de români au fost
catalogaţi de partidul comunist ca elemente reacţionare, cu tendinţe
 201

potrivnice intereselor statului naţional român, muncitoresc, înfrăţit cu

marele popor sovietic eliberator.
Zis şi făcut. În toate oraşele, plasele, raioanele, comunele şi
satele României, activiştii comunişti stabilesc în regim de urgenţă şi
transmit marii unităţi NKVD înfiinţată la Bucureşti, cu subunităţi în toată
ţara, aşa numita Unitate Mobilă, numele, prenumele şi adresa acestora,
câţi membri ai familiei trebuiesc mutaţi şi ce averi trebuiesc confiscate.
Din auzite am aflat că pe mai marii moşieri ai anului 1947 i-au îmbarcat
într-un velier cu destinaţia Istambul pe care l-au scufundat la mijlocul
Mării Negre. Crimă cu premeditare.
Aici am istoria la purtător - bunicul meu din partea mamei, Ion
Ştefănică, un angajat al gulagului din Lunca Dunării, Răchitoasa 1958-1972.
Născut la 1904 în satul Cărătnăul de Jos, comuna Săruleşti, Plasa
Beceni, raionul Buzău, absolvent a patru clase primare la şcoala din sat,
ajuns conducător de atelaj (car cu boi) la 16 ani, munceşte în pădurile
familiei de unde taie, fasonează şi vinde lemne de construcţii şi lemne de
foc pe Valea Slănicului. Satisface serviciul militar la Regimentul 49
Infanterie Rîmnicu Sărat ca furier şi curier poştal (călare) între anii 1924-
1926. Căsătorit în anul 1928 cu Ana, au cinci copii, Constantin, Dumitru,
Maria (mama), Eugenia şi Ana. În octombrie 1940 este mobilizat la
unitatea la care a efectuat serviciul militar de unde, în iunie 1941 trece
Prutul şi se opreşte la Chişinău unde rămâne ca unitate de ocupaţie
până în 1943 când sunt retraşi la Galaţi. La întoarcerea frontului din 23
august 1944, sergentul Ion Ştefănică se afla acasă, în permisie de cinci
zile, pentru refacere, după plaga de glonţ din piciorul stang. La
întoarcere, întârzie trei ore după apelul de seară efectuat de un ofiţer
sovietic femeie. Trimis la carcera unităţii, pedepsit disciplinar şase luni ca
şef de echipă la vărăria din Târgovişte, este mutat în februarie 1945 la
unitatea şcoală de horticultură din Vălenii de Munte. Se înscrie şi el la
şcoala de brigadieri cu toate că menirea lui aici era să asigure paza şi
traiul celor şcolarizaţi, selecţionaţi de celulele de partid. În mai se
termină războiul, predă armele dar rămâne să continue şcoala. În
decembrie este calificat brigadier horticol cu toate că ce învăţase aici
practicase din copilărie – plantat, îngrijit, altoit pomi fructiferi şi viţă de
vie, organizat şi îngrijit pepiniere, împăduriri de foiose sau de conifere,
tot ce însemna traiul în regiunea de deal şi de munte.
 202

Întors acasă, cu şcoală şi cu curaj, este angajat brigadier la

intreprinderea forestieră, viitoarea IFET, unde conduce o brigadă de
cincizeci de oameni care tăiau, trăgeau din pădure, fasonau şi
transportau lemnele cu carele până la punctele organizate şi păzite de
unde erau preluate cu autovehiculele şi repartizate fabricilor de mobilă,
şantierelor de construcţii sau livrate populaţiei pentru încălzirea
locuinţelor. Din gaterele acţionate de apa râului plecau pe calea ferată
mii de trenuri cu cherestea fasonată cu destinaţia principală, Rusia.
Defrişau din noiembrie până în aprilie şi plantau brazi, pini şi fagi din mai
pană în septembrie. Nu rămânea nici o palmă de pământ neplantată,
nelucrată sau neîngrijită.
În anul 1957 se încheie activitatea forestieră în arealul Slănicului
şi este mutat ca şef al colectorilor de produse, taxe şi impozite la Plasa
Beceni. Avea în grijă 12 colectori pe opt comune, de la Beceni până la
Lopătari, Bisoca de unde colectau animale (porci, oi, capre, vaci), fructe
crude sau confiate (lojnite), ouă, lâna oilor, mătasea viermilor, lapte,
brânză, ţuică, vin, etc. şi bani pentru impozite. Nici o gospodărie nu era
uitată.
În februarie 1958 înţelege că nu-i place ce face şi că trebuie să-şi
găsească rostul. Un prieten arestat şi mutat de comunişti, preotul
Stoicescu din Lopătari, originar din Vintilă Vodă, îi trimite vorbă prin
preoteasă că la Răchitoasa unde este el cu domiciliu forţat se angajează
brigadier priceput la agricultură, pomicultură, etc. Se duce la Răchitoasa
şi este angajat, pe loc, brigadier la orezăria care se infiinţa pe 42 de
hectare. Muncă, muncă, organizare şi, cu peste 1200 de strămutaţi cu
domiciliu forţat ajunge să înfiinţeze o orezărie unică în România acelor
ani cu o producţie record din primul an. Anul următor se mută şi bunica
cu cele două fete nemăritate, Eugenia şi Anişoara. Anişoara a primit bine
vestea şi mutatul, a început ucenicia la o croitoreasă dar Eugenia nu a
acceptat niciodată să trăiască în colonie cu miliţieni şi câini dresaţi de jur
împrejurul localităţii ca nu cumva vreunul să plece de capul lui. Nu
accepta să-şi unească destinul de un osândit. Se vedea o pradă
nicidecum o femeie dorită. Aici l-a întâlnit şi a comunicat cu Constantin
Ticu Dumitrescu, arestat la evenimentele din Timişoara din 1956 şi
condamnat la opt ani de detenţie liberă cu domiciliul forţat la
Răchitoasa.
 203

În 1959 bunicul a fost ales sau numit primar al comunei

Răchitoasa, comună alcătuită 92% din deportaţi.
Comuna Răchitoasa se învecina cu Giurgeni (Vadu Oii), Mihail
Kogălniceanu, Mihai Bravu şi Luciu cu acces la gara Lunca Dunării aflată
la 7 km distanţă şi drum de acces, pe digul Dunării spre Giurgeni, la 3, 5
km. În sudul localităţii, pe malul drept al Dunării, erau celelalte colonii şi
puşcării în care erau osândiţi aproape 40.000 de români din care 19. 582
chiaburi 3. 214 colaboratori cu armatele germane, 1. 218 cu grad ridicat
de risc şi 3. 487 colaboratori cu autorităţile sârbe pe timpul deportărilor
dintre Deta şi Jimbolia din 1951. Ceilalti erau adunaţi de la Timişoara,
Cluj, Oradea după contrarevoluţia maghiară din 1956 sau ca elemente
retrograde din administraţia statului. Era tot un dute-vino de camioane
care aduceau sau luau deportaţi sau miliţieni.
În Răchitoasa, la anii 1953 erau 124 de bănăţeni (sârbi), 142
basarabeni, 44 macedoneni, 309 germani, 40 iugoslavi, 11 italieni şi
1510 români, toţi osândiţi la ani mulţi de muncă forţată. Dintre ei 850
erau intelectuali (inclusiv preoţi), 231 absolvenţi de liceu şi doar 274
neştiutori de carte.
Numai în Bărăgan s-au amenajat 18 colonii de muncă forţată –
comuna Răchitoasa 2. 180 cetaţeni, comuna Lăţeşti (GAS Borduşani) 1.
748 cetăţeni, Valea Viilor 2. 114 cetăţeni, comuna Salcâmi 1. 998
cetaţeni, comuna Movila Gâldăului 1. 411 cetaţeni, comuna Olaru cu 1.
994 membri, comuna Pelicanu 1. 447 membri, comuna Dropia cu 1. 304
membri, comuna Dâlga cu 2. 004 membri, comuna Fundata (astăzi
Perieţi) cu 1. 380 membri, toate din Banat, din Şandra şi Becicherecul
Mic. Astăzi, multe din aceste localităţi nu mai sunt, este câmpul plin cu
ciulinii Bărăganului... Atât.
Cei mai răi care care nu înţelegeau cerinţele noii puteri comuniste
de la Bucureşti erau încarceraţi în fostele lagăre germane pentru
prizonierii de război francezi şi englezi de culoare (negri) din anii 1917-
1919 din Slobozia şi din Mărculeşti. De aici, după interogatorii nesfârşite,
plecau ori la Peridava, la osânda cea mare, ori la Răchitoasa la orezărie.
Ori spre viaţă, ori spre moarte. Cale de mijloc nu exista. Casa ta era deja
dată unui lider communist.
Desăvârşirea reformei agrare ordonată de Stalin prin comisarul
Ana Panker începe la 02 martie 1949 prin adoptarea de către guvernul
 204

Petru Groza a Legii exproprierii moşiilor mai mari de 50 de hectare şi a

fermelor cu mai mult de 10 vite mari sau 50 de vite mici ... în baza
căreia au fost luate cu japca 6. 258 de moşii şi 4. 456 de conace ca apoi,
în martie 1945, prin Decretul 83 din 1949, să finalizeze opera de
colectivizare, de anulare a independenţei ţăranului, de expropiere a
bunurilor acestuia.
În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, activiştii comunişti şi
securişti bine instruiţi politic, au intrat în casele românilor stabiliţi de ei
ca fiind moşieri sau duşmani ai poporului, i-au pus să semneze că
cedează în folosul statului tot inventarul inclusiv mobila şi îmbrăcămintea
şi că se angajează să lucreze pentru noua Românie populară în
gulagurile pregătite special pentru ei la Giurgeni-Răchitoasa, Stelnica,
Făcăieni, Salcia, Urleasca, Jegălia, Satul Nou, Peninsula, Poarta Albă,
Peridava, Sfiştovca, Bac, Stânca, Kilometrul 31, Saligny 4, Grindu,
Frecăţei, Salcia, Saivane, Modelu, Olaru, Perieţi, Piua-Pietrii, Gura
Ialomiţei, Luciu, Valea Călmăţui, Rubla, Dâlga, Strâmba sau oriunde în
Câmpia Bărăganului alături de ceilalţi 80.000 ca ei. Alţii în Ciudanoviţa,
Jebel şi Gătaia Caransebeşului, alţii la Bicaz, Stejaru, Săvineşti, Socola,
Galata sau Răducănenii Moldovei şi cei ce trebuiau neapărat să moară,
erau internaţi în puşcăriile aferente minelor de cărbune sau minereu de
la Zlatna, Brad, Gai, Baia Sprie, Cavnic, Nistru sau Sighet.
În total, după arhive, au fost scoase din case şi mutate în colonii
de muncă forţată în anul 1949 un număr de 4. 375 de familii cu 9. 250
de membri... . Au urmat alte peste 50.000 până în 1962. Casele lor au
fost distribuite luptătorilor care s-au remarcat în lupta şi munca
comunistă a ilegalităţii. Cu japca …
Au fost eliberaţi din lagăre, la presiunile internaţionale, prin
decretele 767 din 1963 şi 411 din 1964. Puţini.
Clerul a fost şi el nimicit. Bisericii greco-catolice i s-au confiscat
mai mult de jumătate din bunuri, l-a obligat pe patriarhul României,
venerabilul Nicodim, să rupă relaţiile cu Vaticanul şi cu Athena, să devină
autocefală şi să asculte de ordinele lor, ale conducătorilor bolşevici.
Neexecutând ordinul Kremlinului, patriarhul Nicodim moare suspect,
preoţii mai în vârstă sunt acuzaţi de uneltire înpotriva statului, deportaţi
prin Bărăgan sau întemniţaţi mai bine de zece ani. Noul patriarh,
Justinian, mai tânăr şi mai aplecat spre poporul proaspăt eliberat de sub
 205

jugul hitlerist, răspunde comenzilor sovietului şi aşează patrahirul

neascultării pe capetele noilor mitropoliţi, arhimandriţi şi ce au mai fost
ei, acceptând să hirotonisească mii de preoţi tineri, un mare procent din
aceştia instruiţi de securitatea statului asupra a ceea ce au de făcut şi de
inştiinţat... Un fel de pârâcioşi cu mandate.
La fiecare Gospodărie colectivă se tăia panglica de către
conducătorii comunişti însoţiţi de un consilier sovietic care raporta la
Kremlin, victoria socialismului în lume.
Importantă nu era inaugurarea noilor gospodării agricole ci
Victoria împotriva duşmanilor poporului. Rapoartele NKDV ului erau
clare: câte familii, căţi barbaţi, câte femei, câţi copii au fost deportaţi şi,
mai important, câtă frică s-a instalat în inimile românilor pentru a nu se
mai împotrivi colectivizării...
Gulagul românesc a cunoscut cea mai dureroasă desfăşurare sub
cizma evreilor instalaţi la putere într-o Românie care nu se vrea
bolşevică în anii 1945-1962, când încă îi aşteptau degeaba pe americani
şi când încă mai credeau că şi comuniştii au un Dumnezeu şi nu por
purcede la crime. Din păcate, comuniştii erau atei, nu aveau un
Dumnezeu care să-i călăuzească.

***

În toată Europa anilor 1945-1948 erau frământări majore,

dureroase. URSS ul luptă fără scrupule pentru a stăpâni cât mai mult.
Germania era zdrobită după bombardamente aliaţilor, Cehoslovacia şi
Polonia şi ele, Ungaria în criză, România în schimbări de tot felul, poligon
de experiment sovietic. Parcă ne-a prins blestemul lui Petru Cel Mare de
la anul 1725: „Poporul rus este primul chemat în viitor la dominaţiunea
generală a Europei. Am găsit Rusia gârlă şi o las râu, urmaşii mei vor
face din ea o mare întinsă, destinată a face roditoare Europa sărăcită iar
undele ei se vor revărsa peste toate stăvilarele ce nişte mâini
slăbănoage ar putea să-i aşeze în cale şi descendenţii mei ştiu sa-i
dirijeze cursul”. Urât şi periculos blestem.
Ruşii erau aproape de a îndeplini visul lui Petru Cel Mare al lor,
atâta doar că nu au ajuns să ocupe Francia, Italia, Spania şi Portugalia...
Asta mai lipsea! Dar le-a ajuns Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria,
 206

Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germană şi toate uniunile

sovietice pe care le-a stăpânit cu cinci milioane şi jumătate de soldaţi
care păzeau ca toate trenurile greu încărcate să aibă directia Moscova...
sau cea ordonată de Kremlin.
S-au opus cât au putut aplicării planului Marshal în Germania, au
construit Zidul Berlinului în 1961, a făcut blocadă trei ani, a privat
cetăţenii germani istoviţi de ajutoarele umanitare, dar... le-a ieşit pe nas.
Răbdarea a 45 de ani şi-a spus cuvântul. Au spulberat Zidul şi idea de
comunism... Parcă au fost baloane de săpun aşa de repede au fost
zdrobite de popoarele asuprite de sovietici şi de liderii lor comunişti.
Zidul Berlinului este grandiosul monument al Cortinei de Fier,
reclamată de Winston Churchill în 1946, când a început alt mare război
mondial, Războiul Rece.
Câte monumente au încântat lumea! Colosul din Rhodos, Farul
din Alexandria, Grădinile suspendate ale Semiramidei, statuia lui Zeus
din Olympia, Piramida lui Keops, Templul Zeiţei Artemis, Mausoleul din
Halicarnas, Marele Zid chinezesc, mai nou, pentru noi, românii, Masa
Tăcerii şi Poarta Sărutului lui Brâncuşi. Dar Zidul Berlinului? Va dăinui
oare? Nu. Dumnezeu nu lasă lumii suferinţă veşnică. Pedepseşte un
popor pentru fărădelegile lui un timp anume dar nu veşnic. Îl iartă că
Dumnezeu a făurit lumea şi o iubeşte. Îi iubeşte şi pe nelegiuţi... Pe toţi
îi cheamă la El şi le aplică Dreapta Judecată de Apoi.
Aşa au făcut penitenţă şi nemţii. A trecut. Ruşii n-au făcut
penitenţă pentru nimic cu toate că au adus multe nenorociri în istoria
Europei. A forţat prin eforturi subversive capitularea României. A folosit-
o şi a aruncat –o la gunoi. Nu i-a mai trebuit. S-a folosit de regele Mihai
şi l-a îndepărtat. S-a folosit de Trotzki şi l-a îndepărtat... S-a folosit de
Bela Kun şi l-a îndepărtat. Asta înseamnă să fii bolşevic până la moarte.
Popoarele asuprite de sovietici încearcă să se elibereze dar nu
reuşesc. Cu toată înfrângerea au demonstrat că au vrut să înlăture jugul
Moscovei. Cu preţul a multe vieţi curmate brusc...
Cehoslovacia încearcă în 1968 şi se alege cu peste 300 de morţi
şi 500 de răniţi. Culmea! În februarie 1948 Partidul Comunist
Cehoslovac, împreună cu uneltele sovietice a dat lovitură de stat şi a
înlăturat guvernul democrat care conducea ţara. Acum, invers. Trădarea
se plăteşte.
 207

Polonia încearcă şi ea în 1948 să copieze Iugoslavia dar mişcarea

este reprimată de comuniştii polonezi ai lui Gomulka ajutat de trupele
sovietice încă incartiruite în preajma Varşoviei.
Ungaria încearcă şi ea în 1956 dar se alege cu picioare rupte şi o
asuprire mai grea. Mai rău că în contrarevoluţia maghiară s-au implicat
şi mulţi români. Studenţii din Timişoara, cetăţeni români de etnie
maghiară care au vrut să plece şi să lupte la Budapesta împotriva
tancurilor sovietice, piloti militari care au fugit cu MIG ul 15 de pe
aerodromurile transilvane la Budapesta, etc. etc. Au fost arestaţi,
condamnaţi şi internaţi în puşcării peste 12.000 de cetăţeni români care
au simpatizat cu mişcarea contrarevoluţionară maghiară.
Singura ţară – confederaţii de naţiuni – Iugoslavia, se opune
sovieticilor prin liderul lor, mareşalul Josif Broz Tito care le explică că ei
nu aplică directivele lui Stalin, la ei sunt alte condiţii de a construi
socialismul nicidecum pe cale bolşevică. Am luptat patru ani cu ei ca
partizani, am trăit şi am murit de multe ori până am salvat ţara şi
niciodată nu i-o voi preda lui Stalin să facă colhoz. Pentru mine, Tito
rămâne eroul naţional al fostei Iugoslavii. Cu această replică, mareşalul
Tito a ajuns un călău în faţa lui Stalin şi s-au rupt toate relaţiile frăţeşti.
Nu contracte pe termen lung, nu închinări şi temenele la Moscova, nu
nimic. Iugoslavii şi-au construit singuri socialismul lor, cu muncă în afara
ţării, cu acumulare, cu industrializare prin cooperare cu englezii, cu
francezii sau cu americanii, cu aplicarea tuturor soluţiilor prin care
bunăstarea cetăţenilor este şi bunăstarea ţării. A încercat Stalin să
destabilizeze graniţa româno-sârbă în anii 50, măsură care a dus la
strămutarea majorităţii cetăţenilor de etnie sârbă în Bărăganul ciulinilor
lui Panait Istrati, cu fel de fel de şicane dar Tito a rămas pe poziţie şi si-
a văzut de treaba lui până în anul 1980, luna mai, ziua 4, când închide
ochii în Ljubljana, în Republica Slovenia fost stat al Republicii Socialiste
Federative Iugoslavia. Erou a fost, erou cinstit de popor a murit. Erou
rămâne pe veci pentru sârbi, pentru croaţi, pentru sloveni, pentru
macedoneni şi pentru toate alte naţii care trăiesc de veacuri pe aceste
meleaguri. Chiar şi pentru românii din spaţiul fost iugoslav.
Între noi şi sîrbi au fost relaţii de vecinătate şi bună convieţuire
dintotdeauna. Graniţa actuală dintre noi a fost stabilită de Imperiile
Habsburgic şi Otoman în anul 1739 cînd otomanii au luat Serbia. În
 208

1924, după Tratatul de la Trianon din 1920, România a încheiat cu

Regatul Sârb un protocol pentru ratificare de frontieră semnat de
ambele părţi la 10 aprilie 1924 . România a cedat Serbiei satele Meda,
Midiş, Şurian, Căptălan, Crivobara şi Gaiu iar Serbia ne-a cedat satele
Beba Veche, Cherestur, Ciortea, Iam (Jam) şi oraşul Jimbolia. Calm,
cinstit şi bine judecat, localităţile cu popolaţie majoritară au trecut la
ţara mamă.
Profesorul Miodrag Milin de la Universitatea Banatul din
Timişoara ne explică ce a însemnat titoismul de la graniţa româno-
iugoslavă din anii 1950. După război, în 1945, grupări de luptători
antisovietici, partizani cu ideile lui Tito au atacat jandarmii şi soldaţii
sovietici din satele de graniţă dorind să înglobeze în circuitul comunist
iugoslav părţi importante din Banatul românesc.
În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1945 jandarmii şi soldaţii
sovietici intervin în forţă împotriva gărzii sîrbeşti care făcea propagandă
pentru Banatul iugoslav. La Deta, la Denta, la Torontal, la Ivanda, la
Biserica Albă, la Vârşeţ, conflicte între localnicii care voiau unirea cu
Banatul iugoslav şi forţele de ordine.
Partizanii iugoslavi atacă frecvent satele româneşti de dincoace
de graniţă, jefuiesc locuitorii români, ucid jandarmii, dezarmează şefii de
posturi, împuşcă la întâmplare. MADOSZ ul unguresc îşi arată şi el colţii.
Ungurii fugiţi în 1940 s-au întors şi fac şi ei numai nelegiuiri. Apare
informaţia că sîrbii ar intenţiona să acupe Banatul românesc şi că ruşii îi
lasă să acţioneze. Sârbi din România se înrolează în armata lui Tito. 80
din Biserica Albă, 67 din Moldova Veche, încă peste 1000 din alte
localităţi de graniţă. Ura faţă de românii lui Antonescu creştea în
conştiinţele manipulate ale sârbilor. Ei se credeau pe aceiaşi baricadă cu
ruşii şi împotriva noastră, a ungurilor şi a italienilor care au luptat la
Stalingrad. Opinii nefaste ale unor manipulatori bezmetici.
Era bănuită o mişcare secesionistă, antistatală, sârbă.
Sperietoarea Banatul = Iugoslavia a fost o diversiune creată de ruşi,
folosită din plin, mai târziu, de către comuniştii români care l-au acuzat
pe Tito.
Din teza de doctorat a Laurei Herţa susţinută la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în anul 2011 cu tema relaţiile româno-
iugoslave în perioada 1950-1970 coordonată de prof. univ. dr. Ladislau
 209

Gyemant, aflăm că opiniile potrivnice ale partizanilor sârbi fanatici şi filo-

ruşi din Banat cu cele ale localnicilor români consideraţi de primii ca
fascişti, ajung să fie fructificate de liderii comunişti de la Bucureşti care
agită steagul şi ura împotriva lui Tito luând măsuri exagerate împotriva
locuitorilor bănăţeni de etnie sârbă. Conflictul nu s-a manifestat între
două state ci între două partide şi curente, ambele de sorginte
comunistă, la instigarea lui Stalin, nemulţumit că Tito i-a întors spatele.
Au avut de suferit şi sărbii şi românii din Banat.
URSS ul şi-a îndreptat atenţia spre turci şi spre greci să-i facă să
aducă la putere formaţiuni comuniste dar nu le-a ieşit. Comuniştii turci
n-au mai ştiut pe unde să fugă de furia guvernanţilor care numai de
comunism nu le ardea prin anii 70. Provoacă războiul dintre turci şi greci
în 1977, ajută comuniştii greci să se manifeste periculos, cu cocteiluri
Molotov, etc. Celulele comuniste italiene şi franceze se agitau şi ele prin
anii 70 dar s-au convins că nu este calea cea dreaptă.
În contrapartidă, occidentul trece la măsuri de contracarare a
ofensivei ideologice sovietice. Planul Marschal început în anul 1947 în
Franţa, cu finanţare în etape, până în 1951, dă roade, industrializarea se
accelerează, se construieşte mult, se aduc condiţiile de trai la cele mai
ridicate cote, se extinde în Germania de Vest, Spania şi Italia apoi
urmează nordul Olandei, Suediei şi Norvegiei. De sume importante
beneficiază şi Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Islanda şi Irlanda,
Portugalia, Turcia, Elveţia şi nu în ultimul rând Regatul Unit al Marii
Britanii. În total s-au alocat în cei trei ani de finanţare uriaşa sumă de
12. 731 milioane de dolari.
URSS ul se opune din răsputeri ajutorului american în Europa dar
nu are încotro. În contrapartidă pune control pe toată industria şi
comerţul ţărilor socialiste pe care le-a ocupat prin aşa numitul CAER –
Tratatul de Cooperare al Ţărilor Socialiste... . din care el lua şi înapoi nu
mai dădea.
Corea de Nord, ajutată de URSS şi China, atacă Coreea de Sud în
1949. Trupele ONU intevin la 25 iulie 1950 şi începe războiul Coreii care
durează până în 1953 timp în care sunt tocate trei milioane de vieţi şi
alte douăsprezece milioane au de suferit.
În 1952 americanii fabrică bomba cu hidrogen, de 10 ori mai
puternică decât bomba atomică. Războiul rece solicită cheltuieli pentru
 210

cercetări militare din ce în ce mai mari. URSS cere şi sateliţilor săi să

participe financiar la cercetarea în vederea modernizării armatelor
întrunite, armatele Tratatului de la Varşovia înfiinţat la 14 mai 1955,
replica sovietică la NATO ca forţă de manevră a conducătorilor de la
Kremlin.
Numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă
mutuală, o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană, pe care
URSS voia să le apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din
partea alianţei NATO, tratat ce durează până la 01 iulie 1991 când, la
Conferinţa de la Praga se dizolvă. În 1955 aliaţii se retrag din Germania
de Vest lăsând în urma lor o ţară prosperă şi în stare să se apere cu
ajutorul aliaţilor.
Între NATO şi Tratatul de la Varşovia erau diferenţe foarte mari -
armament, tehnică militară, pregătire, concepţii de apărare, strategii şi
tactici de luptă, etc.
Modelele regimentelor sovietice au umplut ţările Europei de Est
cu 1 ofiţer la 3 subofiţeri şi 24 de soldaţi faţă de NATO cu 1 ofiţer la 12
sergenţi şi 150 de soldaţi (un ofiţer la o companie NATO faţă de 1 ofiţer
la pluton sau 5 ofiţeri la o companie în est). Pregătirea era precară, mai
multă bătaie de joc decât aplicaţii tactice cât mai aproape de condiţiile
reale de luptă. De trageri nu mai spun, două, trei pe ciclu de instrucţie...
şi când se executau tragerile de instrucţie în poligoane mai mult căutam
tuburile cartuşelor trase decât să fim atenţi la ţinte.
Regula impusă de ofiţerii de contrainformaţii era să nu cumva
vreun militar să fure un cartuş cu care ar putea atenta la viaţa geniului
Carpaţilor sau la alt cap luminat al comitetului central de partid. Când te
întorceai de la trageri predai cartuşele netrase plus tuburile cartuşelor
trase să iasă numărul cartuşelor cu care ai plecat în poligon. Nu ieşea
numărul, ăia eram. Înapoi în poligon şi nu ne întorceam până nu ieşeau
cartuşele la număr. În armatele occidentale nu-i interesa această
socoteală. Scopul lor era să ochească şi să distrugă ţintele...
Soseau ofiţeri de la academia militară sovietică, pe funcţii mari şi
îşi completau studiile liceale la seral, pe unde apucau. Adică de la coadă
la cap? Când l-au trimis la academie nu au văzut că nu a absolvit liceul?
N-au ştiut cei ce l-au selecţionat că pe lângă voinţă îi trebuie şi ştiinţă?
Ştiinţă completată la zi?
 211

Nu aveai cum să te iei de ei că erau fruntaşi în munca socialistă,

în fabrici, uzine sau pe ogoare. De aici până la a fi ofiţer? Cât de mare
este distanţa? Această metodă s-a folosit pentru menţinerea vie a
spiritului muncitoresc în armată până prin anii 1985. Patruzeci de ani de
perpetuare a taci că nu eşti membru de partid sau taci că nu ai
experienţa muncii în uzină, etc.
Când am luat în primire compania transport şi deservire zbor în
Boboc, în anul 1980, eveam din cei 124 de militari în termen 67
absolvenţi de liceu şi 57 absolvenţi ai şcolilor profesionale de mecanici
auto şi şoferi sau de mecanici utilaje grele. Cu oricare din ei stăteam de
vorbă simţeam că are cunoştinţe, este educat, are simţul răspunderii
asupra a ceea ce face. Constituiau o forţă cu care puteai realiza multe
din solicitările comandanţilor.
Cu 124 de militari în termen şi cu 68 de angajaţi civili, scoteam în
cursă, zilnic, în medie, 150 de autovehicule şi autospeciale iar cu altele
12-14 asiguram, în staţionare, siguranţa medicală şi stingerea
incendiilor.
Cum unde sunt mulţi sunt şi prostii multe, nu era sâmbătă şi
duminică fără peripeţii. Că fugea din unitate şi se duceau la birtul din
gara Boboc şi reveneau pe mai multe cărări decât cele regulamentare,
că întârziau din învoiri şi permisii câte 1-2 zile, mai treacă, meargă dar
să scoată un autocamion din parcul auto prin împingere, fără să-l
pornească să nu i se audă motorul, să-l ducă împins până aproape de
bretela de la pista de decolare-aterizare, să se ducă la bal în Jirlău, la 25
de kilometri, să-l bată pe miliţian şi să-i ia pistoletul cu cele
douăsprezece cartuşe nu mai este de iertat. Le-am dat alarma la orele
02, 00, i-am luat în marş forţat până la Zoiţa şi înapoi (un total de 30-32
de kilometri), cu zeci de salturi şi treceri prin teren minat, cu atac chimic
mai bine de jumătate din distanţa de deplasare, cu toate accesoriile ce
se scot la alarma de luptă plus pătura în bandulieră. Pe jumătate din ei îi
urcam în camion cu sânge în bocanci, cu senzaţii de vomă, cu stări de
istovire. La întoarcere, explicându-le că armata poate fi şi aşa în mai
multe săptămâni de instrucţie, au scos pistoletul cu toate cartuşele şi le-
am înapoiat miliţianului care s-a dat cocoş la ostaşii mei. La orele 08, 30
evenimentul era rezolvat în biroul comandantului. Nici el, nici noi nu
puteam raporta nimic superiorilor. Comandantul meu ştia, l-am rugat să-
 212

mi aprobe planul de desfăşurare al instrucţiei de noapte apoi, după

recuperare, să-i înapoiem împreună pistoletul miliţianului.
Marţi, a doua zi după ziua”Z,”m-au chemat la biroul comitetului
de partid să mă prelucreze. Cine să mă prelucreze? Secretarul de partid,
un locotenent colonel la 60 de ani, miner în Valea Jiului, activat în 1958
ca sergent-major, şcoala de partid a armatei în 1960, avansat
locotenent-major, încadrat în biroul de partid al unităţii de aviaţie de la
Siliştea Gumeşti (nord de Roşiori de Vede, între Balaci şi Siliştea, în
apropierea casei lui Marin Preda), mutat la Ianca apoi la Boboc, a dat
diferenţele la liceul din Ianca (figura cu 7 clase primare).
Prima lui grijă a fost să ţipe la mine că sunt un ofiţer fără origine
sănătoasă, că am folosit metode hitleriste în instruirea soldaţilor
companiei şi că va propune înlocuirea mea din funcţie şi deferirea spre
judecata tribunalului militar. Nu am ripostat, nu mi-am cerut scuze. M-a
întrebat ce m-a determinat să fac instrucţie de noapte. Am raportat că
fiecare ciclu de instrucţie are planificată o aplicaţie prin alarmare, marş
forţat şi trecere peste raioane minnate sau contaminate chimic. Nu era
satisfăcut de răspuns. Nepotul lui, internat în infirmerie cu răni la ambele
picioare i-a povestit adevăratul motiv dar colonelul nu se putea exprima
în faţa celorlalţi.
M-a acuzat că am planificat şi efectuat instrucţia de noapte fără
aprobare. I-am raportat că documentul se află pe masa comandantului,
eu am doar caietul comandantului de companie cu observaţiile din
timpul instrucţiei. A plecat glonţ la biroului comandantului. Se auzeau
vocile ridicate prin zidul despărţitor. S-a întors roşu la faţă şi m-a
ameninţat treaba asta nu va rămâne aşa, te voi dovedi eu că ai depăşit
limitele. Ştiam şi eu că le-am depăşit dar ştiam pentru ce. Dacă nu
scoteam de la ei pistoletul şi cartuşele era eveniment deosebit pe
armată, comandantul destituit, eu trecut în rezervă şi poate condamnat
că nu am educat cum se cuvine trupa şi alte şi alte măsuri la care nici nu
voiam să mă găndesc nici eu nici comandantul. Aşa, cu 15 militari în
infirmerie, cu alţi vreo 25 care abia îşi puteau ţine picioarele în bocanci,
următoarele trei luni nu am mai avut nici un eveniment.
Când s-a liberat ciclul, în gara Buzău unde i-am dus cu autobuzul
şi mi-am luat la revedere de la ei, îmbrăţişându-ne, caporalul Robe
Istvan mi-a spus eu am luat pistolul miliţianului tovarăşe locotenent
 213

major. Vă mulţumim că niciunul dintre noi nu a fost arestat şi nu a făcut

puşcărie militară. Să fii sănătos Istvan!
Comandantul s-a făcut că nu ştie nimic chiar dacă ofiţerul cu
contrainformaţiile era călare pe el şi secretarul de partid îl ameninţa că
va raporta la Bucureşti. Pe mine când mă întrebau mă miram şi eu de
asemenea veste. Cheia era miliţianul. Nu avea cum să spună cuiva că a
fost dezarmat şi bătut măr de cinci soldaţi pe care a încercat să-i sperie
că-i arestează pentru deranjarea liniştii publice la bal la Jirlău şi că le
arestează şi camionul...
Secretaru de partid a ieşi la pensie şi nu ştia să facă diferenţa
dintre avioanele L-29 şi L-39, dintre MIG-15 şi MIG-19... Ca lucrătorul
din gară care ciocănea saboţii de frână dar nu ştia de ce...
Ca el au fost mulţi. Foarte mulţi. După modelul Diviziei Tudor
Vladimirescu, nu trebuia să ai multă carte, trebuia să fii un bun luptător
politic împotriva răului... Care bre? Eu eram răul pentru voi, că-mi
făceam treaba?
Gheorghiu Dej s-a cam săturat de Ana Pauker şi de directivele lui
Stalin şi în 1947 îi găseşte o acuzaţie de trădare, o arestează şi o bagă în
puşcărie. Toţi legionarii aduşi de ea în siguranţa statului fug de rup
pământul prin Spania, Germania sau SUA. Peste ani ne dau lecţii de
patriotism de la postul de radio Europa Liberă. Ei, legionarii torţionari!
Lui Dej nu i-a mers prea bine după înlăturarea Anuşkăi deoarece
sovieticii l-au îmbolnăvit şi l-a cam scos din joc. Unii spun că a fost
iradiat, alţii că a fost otrăvit, noi ştim că s-a chinuit vreo 6 ani cu fel de
fel de tratamente. Când era în vizite de lucru era bland, punea întrebări
normale şi-i lăuda pe oameni pentru realizările pe care le prezentau.
Poporul de rând l-a îndrăgit şi tare a mai plans când a murit. Aşa l-au
îndrăgit şi pe Ceauşescu...
După Ana Pauker a trebuit să preia cineva comanda luptei
împotriva duşmanilor politici. A picat pe Marin Jianu, ministrul adjunct al
afacerilor interne care, prin intermediul generalului Pavel Cristescu, şeful
Miliţiei Populare urmărea, aresta sau lichida opozanţii.
Cazul cel mai concludent este al lui Eugen Alimănescu, maior de
miliţie care primea lista cu cei care trebuiau lichidaţi şi el executa ordinul
de lichidare întocmai şi la timp. A ucis deţinuţi politici în celulele
închisorilor, partizani anticomunişti în Dobrogea (Haiducii Dobrogei) şi în
 214

Banat, a lichidat profesori şi foşti oameni politici în casele lor. La Tecuci,

a luat fiica unui professor, a dus-o într-o magazie, a siliut-o barbar apoi
l-a împuşcat pe taicăsău. Lega ziare de piciorele victimelor le dădea foc
şi-i obliga să depună mărturii mincinoase. Ameninţa cu spânzurătoarea,
cu tăierea degetelor de la maini şi picioare, tot felul de apucături
diavoleşti.
Târziu, după anii 70, regizorul Sergiu Nicolaescu l-a folosit ca
erou pozitiv, comisarul Moldovan sau Miclovan, în filmele sale de acţiune
Ultimul cartuş, Un comisar acuză, Revanşa sau Cu mâinile curate făcând
uz de povestirile unchiului său, fost şef de poliţie în Bucureştii anilor
1935-1951.
Centrul de Consultanţă Istorică din Bucureşti deţine declaraţiile
olografe ale torţionarului Eugen Alimănescu, unul din miile de torţionari
comunişti care au terorizat poporul roman zeci de ani. Istoricul Dumitru
Lăcătuşu expert în cadrul institutului menţionat mai sus, a cercetat
această activitate odioasă de curăţire a terenului, are multe date şi
multe exemple. În volumele sale, Experimentul Piteşti şi Forme de
represiune în regimurile comuniste, editura Polirom 2008, întâlnim atat
de multe exemple încât ne întrebăm dacă torţionarii comunişti au fost
sau nu ucenicii doctorului Josef Mengele din lagărele de exterminare
naziste? Cred că au fost mai răi. Atei, fără Dumnezeu, fără frica de
păcat, fără frica de deapta judecată de apoi.
În anul 1958 sovieticii retrag armata victorioasă din România dar
mai rămân până în 1961 în Bulgaria să păzească graniţele cu Grecia şi
Turcia.
În 1950, enervaţi de succesele Planului Marshal, URSS ul
accelerează şi preia tot controlul asupra Tratatului CAER – planificarea
producţiei şi comerţului între ţările socialiste cu centrul plănificării la
Moscova. România trebuia să rămână o ţară eminamente agrară, Cehia
şi Germania ţări industrializate şi celelelte juma-juma. N-a ieşit că
Ceauşescu s-a vrut independent şi a industrializat şi unde a trebuit şi
unde nu a trebuit...
Ce însemna pentru noi CAER ul anilor 50-60? Însemna că noi
produceam caiele pentru caii mongolezilor şi le trimeteam cu trenul până
la UlanBator. Cât costa caiaua şi cât costa transportul nu conta,
important era că aveau de lucru ceferistii.
 215

Noi cu grâul, Polonia cu magnetofoanele, Ungaria cu mezelurile,

Bulgaria cu castraveţii şi dovlecii, China cu tenişii şi cu maiourile,
Germania cu produse electronice, Cehia cu maşini şi utilaje şi uite aşa,
toată ziua şi toată noaptea treceau trenurile prin toate macazurile din
Siberia-n Balcani şi din Urali la Berlin şi la sfârşit de lună, comisarii
Kominternului îi înmânau lui Stalin raportul întrecerii socialiste...
În 1953 Stalin închide ochii şi se duce după Lenin. Mare necaz
pentru unii, mare bucurie pentru alţii. Succesorul său, Nikita Hruşciov,
trece la destalinizare. Nu-i plăcea să fie altul mai lăudat decât el. Statuile
dărâmate, tablourile din şcoli şi instituţii aruncate la gunoi, directivele
staliniste anulate, oamenii lui daţi laoparte şi înlocuiţi cu oameni noi,
şcoliţi şi pregătiţi să ducă sovietizarea spre victorie. Restructurează KGB
ul (siguranţa politică) de la 260.000 la 90.000 de ofiţeri pe care îi obligă
să aplice proceduri şi metode adecvate timpului pe care îl trăiau şi să
apere interesele de stat ale URSS ului. Plecând de la CEKA anului 1917 –
Siguranţa bolşevică, la OHRAM ul apărării lui Stalin, la GPU, NKVD şi în
final la KGB, angajaţii săi s-au ocupat de tot ce mişcă – economie, artă,
cultură, religie, istorie, naţionalităţi conlocuitoare, armată. Mai ales
armată şi securitate... Din 1954 nu mai intră nimeni în serviciile de
siguranţă dacă nu era titrat, şcolit şi instruit suficeient încât să
performeze... Era Putin.
În Ungaria anului 1956 KGB ul le dă speranţe liderilor din opoziţia
comunistă, le aprinde fitilul revoluţiei apoi înăbuşă mişcarea în sânge.
Mult sânge. Peste 10.000 de morţi şi 100.000 de arestaţi şi condamnaţi.
Ce a demonstrat KGB ul prin aceasta?
A arătat că poate răsturna o orânduire, o guvernare sau poate
înăbuşi în sânge o mişcare socială de sorginte anticomuinistă. A lăsat
poporul să răstoarne guvernul Rakosi-Gero şi l-a adus pe omul lor,
patriotul Imre Nagy care a denunţat amestecul brutal al URSS în
Ungaria. La 4 decembrie armata soviatică le dă lovitura de graţie cu
hora tancurilor în pieţele Budapestei, îl înlătură pe Imre de la guvernare
suindu-l pe scaunul guvernamental pe omul lor, marionetă, Janos Kadar.
Le-a atras atenţia celorlalţi socialişti din ţările satelite să stea cuminţi să
uite de idealurile de independenţă naţională. Şi-a atins scopul de
sperietoare. De BAU-BAU. Nichita Hruşcoiv este mulţumit de rezultat. Cu
Europa rezolvată Hruşcoiv îşi îndreaptă atenţia către SUA şi Cuba.
 216

Şi-au verificat şi probat propriile forţe şi abilităţi de care vor avea

nevoie în iarna anului 1989.
Nici România nu a scăpat de furia lor. Odată cu mişcarea
antibolşevică din Ungaria anului 1956 au fost arestati şi internaţi în
puşcării mulţi români simpatizanţi din Timişoara, Oradea, Arad, Cluj,
Satu Mare, Baia Mare şi alte localităţi indeosebi din ţinutul secuiesc, Tg
Mureş, Odorhei, Miercurea Ciuc, Glodeni, Chibed, Stînceni, Bonţida,
Şintereag, Nimigea, Someşul Rece, Muncel, . Mişcarea românească
antisovietică scoate la iveală, cu această ocazie, grupările studenţeşti din
Bucureşti, Braşov, Iaşi, Timişoara şi Cluj care, cu foi volante şi inscripţii
de solidaritate faţă de maghiarii răsculaţi apoi cu adunări şi mitinguri în
pieţele centrale din care cel mai mare la Timişoara în urma cărora au
fost arestaţi peste trei mii de studenţi şi au fost condamnaţi la ani grei
de închisoare un număr de 31 de studenţi şi tinere cadre universitare. La
Cluj 35. La Braşov 34. în toată ţara au fost condamnate 130 de persoane
ca fiind împotriva sistemului, catalogaţi ca duşmani ai poporului .
Mişcarea anticomunistă a prins grai deoarece se manifesta din
plin şi în Polonia unde Wladislaw Gomulka, un antistalinist înfocat a scos
pe străzile din Poznan mii de polonezi împotriva cărora n-au putut să se
manifeste sovieticii aşa că, la 23 octombrie 1956, Polonia a adus la
guvernare un antistalinist dar tot communist, Gomulka cu oamenii lui,
patrioţii fostelor puşcării bolşevice. Un fel de Lucreţiu Pătrăşcanu al
nostru, mai mult socialist decât stalinist.
La 17 august 1958 pleacă din România ultimul contingent al
Armatei Roşii. Pe toate bulevardele marilor oraşe au ieşit românii cu mic
cu mare, cu flori şi cu pancarde de mulţumire, strigând în gura mare să-i
audă comisarii sovietici din spatele lor. Manifestaţie de faţadă.
Pentru a câştiga şi mai mult teren ruşii îşi întind aripile influenţei
în Pacific, Indochina, Iran, Iraq, Siria, Etiopia, Libia, Angola, Vietnamul
de Nord, Coreea de Nord. Încearcă în SUA dar o ia pe cocoaşă.
Revoluţionarii greviştilor anilor 60 din Chicago sunt puşi cu botul pe labe
şi majoritatea conducătorilor celulelor comuniste sunt împuşcaţi, din
întâmplare, în ambuscadele stradale sângeroase... Celulele comuniste
din Peru, Nicaragua, Chile fac şi ele zgomot, scot în stradă mii de
cetăţeni pe care îi agită la acţiuni antiguvernamentale. Regimurile
militariste aflate la conducere în Brazilia, Uruguay, Paraguay, Chile şi
 217

Argentina au hăituit, arestat, anchetat şi condamnat mii de cetăţeni

bănuiţi că aveau legături cu grupări radicale de stanga. Droguri, Sânge,
Crimă, Spaimă peste tot în lume. Pentru eliminarea dizidenţilor care au
scăpat furiei şi au fugit din ţările lor, SUA dă mână liberă CIA-ului să
desfăşoare operaţiunea cu nume de cod Condor care s-a dovedit a fi o
multinaţională a serviciilor secrete care au eliminat mulţi luptători
comunişti. În Argentina regimul militar a ucis peste 30.000 de socialişti,
sindicalişti stângişti, rude şi prieteni ai activiştilor comunişti.
Dintre liderii anilor 75-76 au fost ucişi Orlando Letelier, ministrul
chilian de externe, un inamic al regimului Pinochet, Bernando Leight
asasinat la Roma, generalul Carlos Prats, seful statului major al armatei
chiliene sau Juan Jose Torres, fostul preşedinte naţionalist al Boliviei.
Operaţiunile Condor au fost declasificate de Defence Intelligence Agency
în 1992 desconspirând acţiunile nelegale ale multor responsabili cu
securitatea din guvernul SUA. După unii operaţiunea Condor a fost o
organizaţie contrateroristă legitimă şi necesară şi nu a ezitat să susţină
financiar şi logistic partenerii sudamericani în vânătoarea de comunişti.
Au avut multe aventuri şi în Europa de Est. Praga 1973!
Hruşcoiv îl convinge pe Fidel Castro să instaleze în Cuba silozul
de rachete balistice. În Cuba, adică în coasta americanilor. Să le aducă
nu numai comunismul, să le aducă şi armele lor mai aproape. Culmea
nesinţirii după americani, culmea curajului după sovietici, culme culmilor
pentru comuniştii cubanezi victorioşi. O palmă de pământ care dă o
palmă unui mare continent!
Fidel Castro şi Ernesto Che Guevara, doi aventurieri care au scos
la luptă şi au determinat moartea a milioane de oameni. Fidel Castro,
eliberatorul Cubei şi Che Guevara, conducătorul revoluţionarilor sud-
americani au scris istorie împreună. Istorie tristă.
Născut la 14 iunie 1928 în Rosarie, provincia Santa Fe din
Argentina, din tatăl Ernesto Guevara şi mama Celia, cu strămoşi din Ţara
Bascilor, Che Guevara ajunge în 1948 student la medicină în Buenos
Aires. În 1951 începe călătoria războinică în America Latină. În 1932
ajunge în Chile în mijlocut minerilor exploataţi şi neputiincioşi.
Călătoreşte în Peru, Amazonia, Columbia şi Venezuela unde aruncă
seminţele luptei împotriva asupritorilor, a proprietarilor de moşii şi de
obiective industriale. După ce îşi ia diploma de doctor, în iunie 1953,
 218

plecă din nou în Bolivia, Peru, Ecuador şi Guatemala. Instigă la revolte

antisociale, ajunge membru al administraţiei de stânga a preşedintelui
Jacobo Arbenz care, la 27 iunie 1954 cade victima unui puci militar.
Rămâne şi luptă în Guatemala până în septembrie 1954 când pleacă la
specializare în Cuba unde primeşte titlul de Che...
Pentru meritele sale de luptă comunistă, Fidel Castro îl onorează
cu gradul de el Comandante, cel mai înalt rang din cadrul guerilei şi-i
conferă Steaua Jose Martin pe care Ghevara o aşează pe bereta sa
neagră. Mândru şi încrezător. Dornic de luptă prin orice mijloace.
După cucerirea puterii totale în Cuba, în anul 1959, Che Guevara
primeşte cetăţenie cubaneză printr-o lege specială dată de Castro care îl
numeşte comandantul închisorii din Cabana, unde a executat în numai
şase luni 156 de prizonieri politici.
Trimis de Castro prin lume, Guevara agită împotriva imperialismului
american lansând faimosul îndemn Să creăm noi Vietnamuri! În 24
februarie 1965 ţine un discurs la Alger care deranjează Moscova. Atât i-a
fost. Castro nu-l mai scoate în lume, în exilează în Congo unde începuse
războiul fraticid luptând împotriva lui Mobutu. Întors acasă pleacă în Bolivia
unde formează o şcoală de gherilă în regiunea forestieră boliviană
Nancahuazu. Înconjurat de novici, fără ajutor din partea localnicilor este
capturat la 9 octombrie 1967 unde regimul militar condus de Rene
Barrientos îl execută odată cu alţi câţiva lideri comunişti aflaţi ca şi el în
detenţie, Simeon Cuba, Juan Pablo Chang şi alţii.
Rămăşiţele lui şi a altor şase luptători au fost aduse în mausolelul
din Santa Clara – Cuba.
Sud-americanii primeau ajutoare comuniste prin Cuba, Aficanii
prin Etiopia şi Orientul prin Iraq. Războiul rece.
În anul 1962 ruşii aduc rachetele în Cuba. Un adevărat butoi cu
pulbere gata să explodeze. Americanii ameninţă Cuba să se oprească. Fidel
Castro nu ascultă. Le rânjeşte americanilor pe sub vestitul său trabuc.
Răde mânzeşte că blocadă totală americană i-au omorât de foame.
Milioane de cubanezi sunt cu gândul să evadeze din temniţa care a cuprins
toată insula. Mulţi fug cu fel de fel de ambarcaţiuni în SUA. Mulţi mor.
Preşedintele American, John F. Kenedy, un înverşunat al
masoneriei mondiale, al culiselor CIA-ului şi al altor aranjamente şi
matrapazlâcuri politice, reclamă public pericolul nuclear ruso-cubanez.
 219

Cetăţenii americani se agită, îşi sapă adăposturi antiatomice în

grădini, îşi fac provizii de hrană şi de apă, devin isterici. Toţi cu frica de
ruşi şi de cubanezi. Etrangerii din state au mult de suferit.
Profitând de susţinerea populară, Kenedy ordonă blocada Cubei
tăindu-le sovieticilor drumul pe apă spre depozitele de rachete. Le-a
blocat şi calea către comuniştii sud-americani. CIA şi KGB se întâlnesc,
cad la învoială şi aduc pacea poporului american prin asasinarea
preşedintelui Kenedy şi aducerea la putere, prin vot, a unui apropiat al
serviciilor, Lyndon B. Johnson la data de 22 noiembrie 1963. Atenţia
populară este distrasă de la pericolul cubanez la moartea preşedintelui
American. Manipulare grosolană. Soarta unui mare popor manipulată de
serviciile secrete ale celor două mari puteri mondiale.
Războiul se mută în spaţiul cosmic. Sateliţi cu întrebuinţări
militare, rechete, arme nucleare, arme chimice, bombe cu fragmentare,
bombe care îşi caută singure ţinta, etc. etc.
Sputnik, Mir, Apollo, sunt nume care ţine trează atenţia
cetăţenilor lumii. Cosmonauţi premiaţi, în viaţă sau post-mortem, bugete
naţionale ciuntite care privează de un trai decent milioane de cetăţeni,
iar noi, cetăţenii lumii, ne-am ales cu o puzderie de sateliţi care nu ştim
unde or să cadă şi pe cine or să lovească atunci când îşi vor epuiza
resursa. Dar dacă sistemele de comandă şi dirijare încap pe mâna unor
smintiţi? Atunci? Cine răspunde de distrugerea cupolei de minuni a
lumii? Nu mai are cine să răspundă că vom cu toţii dincolo...
CIA şi KGB ajung iar la înţelegere şi-l trec pe făraş pe Nikita
Hruşciov care deja se credea stăpânul lumii. Cum? Mai presus de CIA
sau KGB? Se poate? Jos cu el.
Uşor, frumos, la alegerile din 1964, iese pe primul loc Leonid
Brejnev. Ponderat, ferm în conducerea comunistă, cu convingerea că este
liderul lumii socialiste nu lasă nimănui posibilitatea să părăsească CAER ul
şi lagărul socialist. Le atrage atenţia în mod serios celorlalţi că atunci când
forţele ostile socialismului încearcă să direcţioneze dezvoltarea unei ţări
socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a ţării în
discuţie dar şi o problemă şi o preocupare comună a tuturor ţărilor
socialiste... Un fel de vrei, nu vrei, faci ca noi, că altfel...
Doctrina Brejnev a fost folosită la invadarea Cehoslovaciei şi
înfrângerea Primăverii de la Praga din 1968 la care au participat şi alte
state socialiste, invazia din Afganistan din 1979...
 220

Gheorghiu Dej moare subit, la 19 martie 1965, de cancer la ficat

şi este înlocuit cu Nicolae Ceauşescu. Bulgaria se laudă cu Teodor Jivcov
la conducere, Germania cu Erik Honeker, etc.
Când a murit Dej eram elev în şcoala primară. Plângea tot satul. L-
au considerat un bun conducător şi cu grijă faţă de popor. Bătrânii
vorbeau în şoaptă că vai de noi dacă vin la putere lupii ăştia de comunişti
care n-au mamă, n-au tată. Dej a fost om, ne-a scăpat de Ana Pauker şi
de comisarii sovietici. A tăiat contractele care ne luau tot grâul şi toată
carnea, a început să se simtă că trăim mai bine. Dar cât? Apară-ne
Doamne! Credeau ce-i lăsa siguranţa politică să creadă. Nu ştiau adevărul.
Nicolae Ceauşescu, născut la 26 ianuarie 1918 în Scorniceştii
Oltului, din tată beţivan şi mamă casnică, fugit din sărăcie la 11 ani în
Bucureşti, la sora lui cea mare, croitoreasă, s-a aciuiat ucenic pe lângă
un cizmar, Alexandru Săndulescu, membru al partidului comunist, care l-
a iniţiat şi l-a folosit în misiuni conspirative împotriva guvernării (lipea
noaptea afişe antiguvernamentale şi chemări la greve) şi devine un
patriot minor.
În noiembrie 1933, la numai 15 ani, minor fiind, devine membru
al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), formaţiune politică aflată în
ilegalitate, este arestat pentru agitaţie comunistă, bătut în beciul poliţiei
şi eliberat. Ca membru al Comitetului Naţional Antifascist a fost arestat
de mai multe ori pentru strângerea de semnături în sprijinul eliberării
unor comunişti ceferişti fiind catalogat de autorităţi ca fiind un agitator
comunist periculos. Mic şi al dracului.
În 1936, la numai 18 ani, pe când era secretar regional UTC
încearcă, împreună cu comunistul de etnie poloneză, Vladislav
Tarnovski, să adune celulele comuniste pentru actiuni de sabotaj.
Deconspiraţi de unul dintre oamenii Siguranţei politice infiltrate în UTC ul
lor, este arestat în Târgovişte împreună cu alţi comunişti, judecat de
Tribunalul Braşov, condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare şi
internat la Doftana unde-i întâlneşte pe unii din capii comuniştilor, Vasile
Luca, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Gheorghiu, Chivu Stoica şi
Gheorghe Apostol. Aici a învăţat să lupte împotriva conducătorilor
statului român, împotriva intereselor poporului …
Eliberat în 1938, este închis din nou în 1940. În acest răstimp o
cunoaşte pe activista comunistă Elena Petrescu, poreclită păsărica
 221

fiindcă nu purta chiloţi pe sub fustă. Încarcerat la Jilava, transferat la

Caransebeş şi în 1943 la Văcăreşti, este mutat de mareşalul Ion
Antonescu, împreună cu alţi comunişti periculoşi în lagărul de la Târgu
Jiu unde erau asigurate toate condiţiile de maximă securitate (să nu fie
asasinaţi de legionarii dezlănţuiţi şi cu sete de sânge). A fost eliberat la 4
august 1944. Concluzia? A activat mai mult în puşcării decât în libertate.
De unde atâta recunoaştere publică de mare eliberator? De niciunde…De
unde se credea un Mihai Viteazul? De nicăieri. Nu a fost pe front, nu a
organizat diviziile de prizonieri, nu a făcut nimic de apreciat. Nu a
satisfăcut nici măcar serviciul militar deoarece era condamnat penal şi
nu putea fi recrutat. Atunci? Care îi sunt meritele?
După 23 august 1944 este numit de liderii comunişti secretar
general al UTC . Avea 26 de ani. După abdicarea regelui Mihai de la 30
decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române, în februarie
1948, la primul congres al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Nicolae
Ceauşescu a fost numit subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii în
guvernul Petru Groza ca la 18 martie 1950, să fie numit general-maior,
ministru adjunct la Ministerul Apărării Naţionale şi Şef al Direcţiei
Superioare Politice a Armatei!!! ! Pardon? ? ? General-maior din ce? Nu a
făcut măcar o zi de armată, a făcut numai puşcării. General maior la 30
de ani când ofiţerii şcoliţi sunt căpitani? Doamne fereşte-ne! Am scris
bine că a fost numit general că nu avea de la ce să fie avansat.
Înţelegeţi acum în ce dezastru ideologic am trăit? General maior
avansat din nimic, nici măcar din soldat! Ce pregătire, ce cunoştinţe, ce
istoric îl recomandă pentru avansarea la gradul de general?
La puţin timp după eliminarea grupării moscovite a Anei Pauker,
Nicolae Ceauşescu este numit, în 1954, membru al Comitetului Central al
PMR şi responsabil cu problemele de cadre (poziţia a doua în PMR) poziţie
pe care o va ocupa, pentru 40 de ani viitori, soţia sa, Elena Ceauşescu.
În 1956, participă la Cluj, la reprimarea mişcării de simpatie faţă
de revoluţia anticomunistă ungară.
La 4 decembrie 1957, ca şef al directiei politice a armatei,
general-locotenent deja, înăbuşă răscoala ţăranilor vrânceni de la Vadu
Roşca care se împotriveau colectivizării forţate. Împuşcă pe loc, cu mâna
lui, 9 ţărani răsculaţi şi alţi 18 sunt condamnaţi la 15-25 de ani de
puşcărie comunistă.
 222

Despre evenimentul de la 4 decembrie 1957 de la Vadu Roşca ne

povesteşte Varujan Vosganian în cartea sa autobiografică „Cartea
şoaptelor”. Ca aici au fost multe, multe localităţi în care s-a intrat cu
puşca cu cartuş pe ţeavă, în total 80.000 de arestări finalizate cu 30.000
de condamnări la ani grei de temniţă. Printre torţionari era şi prea
tânărul general Nicolae Ceauşescu. Fără mamă, fără tată.
Istoricul Ioan Scurtu ne explică cum a ajuns Nicolae Ceauşescu
primul om în stat. Ion Gheorghe Maurer, un apropiat al lui Gheorghiu
Dej, îl propune în Comitetul Central, în faţa lui Chivu Stoica, Emil
Bodnăraş şi Alexandru Drăghici pe Nicolae Ceausescu ca sucessor la
şefia Partidului Comunist din Romania. De ce? Fiindcă el îl vede ca pe un
comunist naţionalist, potrivnic directivelor moscovite, un comunist care
nu împărtăşea ideile lui Brejnev (era mai nealiniat, ca Tito aşa)…
Ideea a prins, a fost propus, cu milioane de merite de partid,
general-colonel, etc. etc. şi a fost ales în unanimitate. La 47 de ani a
devenit seful statului român. Fără şcoală, fără a fi efectuat stagiul
militar, fără nimic.
Din analiza celorlalte propuneri a reieşit că: Ion Gheorghe Maurer
este intelectual şi nu este potrivit să conducă clasa muncitoare. Cum?
Mareşalul Antonescu a numit în posturi de conducere din judeţele
basarabene numai titraţi. Era prima condiţie impusă la depunerea
candidaturii. Chivu Stoica s-a exprimat că nu are pregătirea
corespunzătoare. Avea dreptate, nu avea mai multă şcoală decât Nicolae
Ceauşescu. Emil Botnăraş acea un CV destul de încurcat – dezertor al
armatei române, mulţi ani la ruşi nu prea se ştia ce a făcut, era dubios.
Alexandru Drăghici o spune pe faţă că sunt învăţat să execut nu să
gândesc. Cum? Chiar aşa? Singurul neîntrebat şi ocolit de manevră, a
fost Gheorghe Apostol care se vedea în locul lui Dej. Dacă Maurer l-a
propus pe Ceauşescu şi ceilalţi au fost de acord, Apostol a rămas cu
discursul în buzunar şi cu buza umflată. Ceauşescu nu l-a uitat pe
Apostol şi la exilat ambasador prin Brazilia. Apostol a fost iniţiatorul
scrisorii celor şase care l-a bulversat pe Ceauşescu în 1989. Scrisoarea
publicată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă la data de 11 martie
1989, concepută de Gheorghe Apostol şi semnată de Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu
şi Silviu Brucan este mult prea târzie şi cu puternice tente comuniste. Cei
 223

şase veterani comunişti acuză public în scrisoarea deschisă izolarea

internaţională a României, sistematizarea forţată a satelor şi oraşelor
ţării, utilizarea banilor publici pentru construcţia unor centre civice prea
costisitoare, deturnarea securităţii de la menirea ei la siguranţă politică
şi la intimidarea membrilor de partid cinstiţi care critică regimul.
Toţi cei şase au fost puşi în discuţia comitetului central, arestaţi
la domiciliu şi păziţi cu stricteţe, Gheorghe Apostol fiind reţinut la
penitenciarul Rahova şi obligat să scrie o scrisoare de dezminţire şi
autoacuzare. Nu-i putea lichida fiindcă intrase în atenţia publică
internaţională. Revolta din decembrie 1989 i-a salvat din arest.
Revenind la instalarea lui Ceauşescu ca şef al statului, de cum şi-
a luat în primire postul şi-a modificat fişa şi şi-a trecut în dreptul lui mult
mai multe prerogative decât a avut Dej. S-a îndepărtat de linia de
obedienţă faţă de Moscova. În 1968 când URSS, Polonia, Ungaria şi
Bulgaria au ocupat Cehoslovacia nu numai că nu a participat cu trupe la
marea aplicaţia dar a şi condamnat-o ferm în faţa a milioane de români
la mitingul din 21 august când a spus-o drept: se vor găsi unii care să
spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe
contrarevoluţionare. şi aşa a fost. Gata, gata să ne tăbare sovieticii la
graniţă, la Albiţa.
Pentru a preveni organizarea unor manifestaţii împotriva
conducerii comuniste sau de altă natură antisocială a reorganizat
teritorial, administrativ şi militar România de nu se mai ştia cum şi de
unde vine ordinul şi cine îl mai execută. Dacă în august 1950 România
era organizată pe 58 de judeţe, 424 de plăşi, 6. 276 de comune, la 06
septembrie au fost reorganizate pe 28 de regiuni cu 177 raioane, 148
oraşe şi 4052 comune ca în septembrie 1952, să fie iar reorganizată,
prin comasare, pe 18 regiuni – Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad,
Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea,
Piteşti, Ploieşti, Stalin (Braşov), Suceava, Timişoara şi, pe criterii entice,
Regiunea Autonomă Maghiară (1960 - Regiunea Mureş Autonomă
Maghiară).
În 1968, când a văzut ce s-a întâmplat în Cehoslovacia, trece iar
la reorganizare să scape de Regiunea Mureş Autonomă Maghiară care-i
stătea în gât. De ce să fie autonomă? De ce să nu o conducă Mitică şi să
o conducă Ferentz sau Karoly? Ia să-i fac eu mai mici, cu mai mulţi
 224

Mitici... şi aduce România pe 39 de judeţe, 236 de oraşe din care 47

municipii, 2706 comune având în componenţă 13. 149 de sate. Uşor de
condus, de controlat şi de manipulat. Prim secretarii de judeţ erau
numiţi de el.
De atunci până astăzi s-au cam menţinut entităţile administrativ-
teritoriale cu mici modificări, 41 de judeţe, 8 regiuni de dezvoltare, 103
municipii, 320 de oraşe (din care multe vor să redevină comune că i-au
omorât impozitele) şi 2859 de comune (UAT – unităţi administrativ-
teritoriale cu personalitate juridică şi ordonator principal de credite –
zona de interes a politicului ajuns la ciolan pentru fraudarea fondurilor
din programele naţionale de dezvoltare locală - PNDL).
La acea dată şi comuna mea natală a fost înghiţită de comuna
Vintilă Vodă, fostă Cercul Rural Vintilă Vodă din anii 1918-1925 cu
atribuţii de asigurare a serviciilor poştale, de telefonie, telegraf, pază şi
ordine, sanitare, cultural, etc. cam ce are şi astăzi.
Regiunile de dezvoltare incită încă multe interese liderilor politici
care se zbat să atragă fonduri europene pe care să le fraudeze
inteligent. Regiunile de dezvoltare, folosite îndeosebi pentru
coordonarea proiectelor de dezvoltare regională au fost create după
multe dezbateri şi după intereselor lor, ale baronilor locali – Regiunea
Nord-Est cu judeţele Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău şi Vaslui,
Regiunea Vest – Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş; Regiunea
Nord-Vest – Bihor, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, şi Sălaj;
Regiunea Centru – Alba, Sibiu Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov;
Regiunea Sud-Est – Tulcea, Vrancea, Galaţi, Brăila, Buzău şi Constanţa şi
Regiunea Sud – Muntenia – Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa,
Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman; Regiunea Bucureşti – Ilfov şi Regiunea
Sud-Vest Oltenia cu judeţele Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt şi Dolj.
La trei zile după moartea lui Dej, Ceauşescu a schimbat
denumirea Partidului Muncitoresc Român (PMR) în Partidul Comunist
Român (PCR), Republica Populară Română(RPR), în Republica Socialistă
România (RSR). Grupul baronilor condus de Maurer intră în dizgraţia
conducătorului iubit. Trebuia să-l elimine din calea lui.
Maurer voia o industrializare lentă, în ritmul dezvoltării societăţii,
Ceauşescu voia o industrializaare rapidă la care să se alinieze societatea.
Greşit. Pierderile au fost colosale.
 225

Ion Gheorghe Maurer este admonestat în faţa congresului din

1974 şi tras pe dreapta. Ceuşescu îl numeşte primministru pe Manea
Mănescu iar el este înălţat de la secretar general al partidului la
Preşedinte al Republicii. Sceptrul de preşedinte îi este înmânat, cu mare
fast, de Ştefan Voitec în faţa delegaţilor Marii Adunări Naţionale
participanţi la congres. În 1972, după vizita de lucru în China dispune
întregului aparat de partid să lucreze la imagine. A început cultul
personalităţii marelui conducător. Model China anii 50. Jurnale
televizate, filme, afişe, lozinci, simpozioane, conferinţe, sesiuni ştiinţifice,
studii şi cărţi privind istoria României anilor 70-80 toate despre
activitatea politică şi patriotică a iubitului conducător (un copil nebun
hăituit prin puşcării pentru fapte antisociale). Nici o carte nu puteai
deschide fără să nu dai de poza lui zâmbitoare pe copertă.
Francezul Jean-Marie le Breton scria în cartea sa: Europa
Centrală şi Orientală între anii 1917-1990: La întoarcerea sa dintr-o
călătorie în Coreea şi China, Ceauşescu luă un anumit număr de măsuri
privitoare la tineret şi la inteligenţă. Atunci a fost destituit tânărul
secretar de partid Ion Iliescu ca incapabil . Realizările lui Mao Zedung l-
au uluit pe Ceauşescu. Tot atunci Ceauşescu anunţă că rotirea cadrelor
va deveni un principiu de bază al partidului – anii următori i-a rotit în fel
de funcţii de i-a ameţit. Drept urmare, în 1973 intră în CC al PCR şi
Elena Ceauşescu, ca a doua putere în stat. Familia stat. Charles de
Gaulle şi Richard Nixon fac loby României şi lui Ceauşescu. România este
singura ţară socialistă care a participat la jocurile olimpice organizate la
Los Angeles în 1984. La acea vreme România era singura ţară din blocul
comunist care avea relaţii diplomatice cu Israelul, cu R F Germania, cu
Franţa, cu Anglia. Interesul lui Ceauşescu pentru Orientul Mijlociu şi
pentru Israel era vădit pentru a candida la premiul Nobel pentru Pace.
Media la Bucureşti negocierile de pace dintre reprezentantul Palestinei,
Yasser Arafat şi Golda Meir, primul ministru israelian. Generalul Mihai
Pacepa, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, a înlesnit multe întâlniri
între geniul din Carpaţi şi şefii de la Cairo sau Ierusalim. 1968, România
a fost prima ţară socialistă care a deschis linia de transport aerian cu Tel
Avivul printr-o cursă săptămânală. Pe această relaţie se vindeau evreii
din România. Văzând că merge, evreii au deschis şi ei linia săptămânală
Tel Aviv – Constanţa.
 226

În 1987 Mihai Pacepa scria în volumul Orizonturi Roşii că

Ceauşescu îşi finanţa proiectul politic personal prin acţiuni ilegale – trafic
de personae, trafic de armament, spionaj industrial, extorcare de bani,
mită, corupţie, crimă. Toate se planificau şi se realizau prin acţiunile de
influenţă cu nume de cod Orizont. A cooperat şi cu Carlos Şacalul, pe
numele lui Ilich Ramirez Sanchez, vestitul şi mult căutatul terorist
venezuelean, şcolit şi instruit de Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei, omul care a coordonat şi pus în aplicare atentatul asupra
cartierului general al OPEC din Viena, crime la comandă în Franţa şi în
toată lumea, lichidarea unor dezidenţi politici fugiţi din România pentru
care Ceauşescu a plătit pentru lichidarea lor, inclusiv atentatul asupra
postului de radio Europa Liberă pe care geniul din Carpaţi nu-l agrea.
Carlos este capturat de o grupă de comando din Legiunea Străină
Franceză în Sudan, este extrădat în Franţa, este condamnat la închisoare
pe viaţă şi este închis la Penitenciarul Clairvaux unde s-a căsătorit cu
avocata sa, într-o ceremonie musulmană.
Despre Ceauşescu a spus-o clar într-un interviu că nu era prea
inteligent dar era patriot şi că s-au înţeles foarte bine în anii în care au
cooperat. Să pui tu, şef de stat, un ucigaş plătit să-ţi lichideze dezidenţii!
Ce fel de om dovedeşti că eşti? General colonel? Om de stat? Nu. Doar
om de nimic …
Prin oamenii corupţi din jurul lui Yasser Arafat cumpăra
armament american, englez sau german, de la puşti, pistoale la tancuri
sau rechete şi îi punea cu ochii pe jar pe ingenerii români să producă
altele la fel de performante dar cu altă înfăţişare, românească. Industria
românească nu avea soluţii tehnologice de fabricare pentru toate
componentele. Oţeluri special aliate pe care România nu le producea,
focoase inteligente pe care nici ruşii nu le aveau dar el îi forţa să le
producem în ţară. Aveam arme şi muniţii de care ne era frică să stăm pe
lângă ele …Ştiam că sunt produse de curând şi că nu erau testate
suficient.
După vizita preşedintelui american Richard Nixon în România, în
urmă căreia Nicolae Ceauşescu voia să cumpere rachete antiaeriene şi
antitank din SUA, Brejnev a luat foc. S-a făcut luntre şi punte să
cumpărăm mai ieftin de la ei. Rachetele ruseşti Volhov şi Neva au dăinuit
prin divizioanele de rachete antiaeriene până prin anii 1996-2000...
 227

În 1975, în urma vizitei lui Nixon în România şi a lui Ceauşescu în

Marea Britanie, România a primit clauza naţiunii celei mai favorizate.
Aceasta a însemnat concesii: liber la emigrarea evreilor în Israel, a
germanilor şi a saşilor în Germania, toate contracost... Mult contracost…
Culmea, în anii 80, cu Mihail Gorbaciov la Kremlin, Ceauşescu se
enervează că acesta a părăsit linia dură a stalinismului şi lasă frâiele în
voia sorţii. El se temea că i se va ştirbi din cultul personalităţii. Pe plan
intern înăbuşă din faşă orice tentativă de liberă exprimare a oricărei
opoziţii interne.
Anii 80 au fost cei mai grei pentru românii care, obligaţi de
organle locale de partid, îl preamăreau pe marele conducător cu toate
ocaziile – de ziua lui, 26 ianuarie, de 1 mai, ziua muncii, de 23 august,
ziua marii insurecţii armate confundate în ultimii ani cu ziua naţională.
Lozinci, afişe, care alegorice, blocuri de defilare militare, apărare civilă,
ale muncitorilor de la... şi de la... ale uteciştilor, ale pionierilor, ale
şoimilor patriei, etc. etc. dar... traiul era din ce în ce mai rău – nu tu
carne, nu tu lapte şi produse din lapte, nu tu cafea, ciocolată, citrice, nu
tu orez, făină, paste, medicamente, lapte praf pentru sugari, nu tu mai
nimic în afară de adidaşii – picioare de porc şi fraţii Petreuş – picioare de
pui ceva parizel, peşte şi foarte rar un salam în schimb toate magazinele
erau pline de ghiveci de legume, fasole păstăi, mazăre şi multe, multe
gemuri şi dulceţuri refuzate la export din motive de calitate. Magazine
alimentare cu toate rafturile pline de borcane cu fel de fel de legume.
1984, noiembrie. Fiul meu, Răzvan avea 2 ani şi nu găseam în
farmacii sau magazinele alimentare lapte praf Humana 2. După câteva
zile de căutări fără rezultat eram cu soţia în bucătărie şi căutam soluţii.
Să sunăm la colegii de la Gearmata Timişorii sau pe la Caransebeş poate
ei aveau alte căi de aprovizionare dar cum să-i anunţ când toate
telefoanele sunt ascultate, cum să mă duc să iau cutiile că nu mă învoia
nimeni două zile? În timp ce noi căutam soluţii, copilul vine şi ne spune:
mamă dă-mi ceai, eu nu mai beau lapte că sunt mare. Ne-am simţit
neputiincioşi, ne-am simţit inutili ne-am simţit ruşinaţi că nu suntem în
stare să-i dăm un amărât de lapte praf! România anului 1984!
Pe timpul iernii căldura în apartamente era dată cu porţia – de la
18 la 22 şi de la 06 la 10. Rar ajungeam la o temperatura de 15-18
grade în casă. În dormitorul copilului utilizam câte un radiator electric
 228

dar, şi curentul era cu porţia, erau ore în şir, în orele de vârf de sarcină
când consumatorii casnici erau debranşaţi. Consumul de energie pentru
populaţie a fost redus de către Consiliul de Stat al Planificării cu 20% în
1979, cu 50% în 1983, cu 65% în 1985. Iarna la minus 15-20 de grade
Celsius. Apa caldă cu porţia – duminica 4 ore, marți 2 ore, joi 2 ore şi
sâmbăta 4 ore. De multe ori la etajele superioare nu ajungea apa caldă
din lipsa presiunii, dacă apucai jumătate din intervalul în care era livrată
erai satisfăcut. Din lipsa căldurii pereţii apartamentelor se umpleau de
igrasie.
Benzina pentru autoturismele proprietate personală raţionalizată
şi ea din 1985, 20 litri, lunar, circulaţia fiind alternativă – o duminică
circulau cele cu număr de înmatriculare par, duminica viiitoare cele cu
număr de înmatriculare impar. Plecai în concediu la mare, adunai în
canistre cota pe trei luni şi te duceai, altfel nu. În tranzit primeai, cu chiu
cu vai, 10 litri dacă erai la al doilea judeţ limitrof şi semnai vreo două
tabele în care treceai seria şi numărul actului de identitate, numărul de
înmatriculare şi culmea, motivul deplasării. Bunuri de consum de lungă
folosinţă? Televizor color numai cu aprobare de la mai marele partidului
pe judeţ (liste făcute din timp), aragaz te înscriai pe liste şi aşteptai cam
30-45 de zile, frigider Arctic de Găieşti la fel, mobilă pe tabelele de
aşteptare sau alegeai din cele trei modele expuse permanent prin toate
magazinele de profil, piese de mobilier fabricate în puşcării,
preponderent la I.L. Caragiale în Prahova...
Pentru autoturismul Dacia 1300 sau 1310 te înscriai, plăteai
avansul de 20% şi cam în şase luni erai planificat la IDMS să o ridici.
Costa cam 70-75.000 lei adică 23 de salarii medii (un Logan de 30.000 lei
aproape 20 de salarii medii lunare în 2019). Un apartament de 3 camere
120-140.000 lei adică 54 de salarii (în 2018 aproape 150 de salarii medii).
În anii 1950-1965 şi 1986-1987, a fost instituită raţionalizarea
produselor alimentare de bază – pâinea, uleiul, zahărul, orezul, făina se
livra pe bonuri, cartele sau tabele avizate de „organe”.
Marile împrumuturi bancare (1,2 miliarde dolari în 1972 la 13
miliarde în 1982 ca în 1989, după privarea cetăţenilor de atâtea bunuri şi
facilităţi să ramburseze şi ultimul dolar) sunt dirijate către investiţiile mari
din infrastructură – metroul din Bucureşti, Canalul Dunăre - Marea Neagră,
cartierele de locuinţe, şosele, reţele de electrificare a localităţilor etc.
 229

Să câştige bani din orice sursă a profitat de cererile de emigrare

ale etnicilor germani şi a evreilor şi le-a impus, prin Decretul Consiliului
de Stat 402 din 01 noiembrie 1982: „Persoanele care cer și li se aprobă
stabilirea definitivă în străinătate sânt obligate să plătească integral
datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste şi alte organizații. De
asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și
orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a
aprobat stabilirea definitivă în străinătate sânt obligate să restituie, în
valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare,
specializare şi perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului
liceal, superior, postuniversitar și doctorat. ”
În baza acestui decret statul roman percepea 1800 mărci
germane pentru un cetăţean cu studii medii, 5500 pentru studenţi şi
7000 pentru cei cu studii superioare. Observând că cererile curg din 01.
01. 1988 a stabilit sumă fixă de 8. 950 de mărci indiferent de studii, bani
ce au fost dirijaţi numai pentru plata datoriei externe. Peste 200.000 de
etnici germani şi 250.000 de etnici evrei au fost taxaţi mai ceva decât de
automatul de la intrarea în metrou. Radu Ioanid în cartea sa
Răscumpărarea evreilor editura Polirom, Iaşi 2005, prezintă pe larg
istoria acordurilor secrete între România şi Israel sau Germania de Vest
şi cum s-au derulat tranzacţiile între avocaţii migranţilor şi serviciile
securităţii româneşti... nici Antonescu n-a reuşit să disloce atâtea
persoane oricâte crime ar fi făcut. Noroc că a dat decretul cu
interzicerea avorturilor că altfel rămânea ţara goală.
Odată cu vânzarea evreilor şi a nemţilor a pus accentul pe
stimularea forţată a sporului natural al populaţiei. Prin Decretul 770 din
1966 s-au interzis avorturile (excepţie cazurile medicale extreme), decret
înăsprit în 1985 când numai femeile în vârstă de peste 42 de ani cu
probleme medicale grave puteau avorta o sarcina de până la trei luni. A
adus în atenţia publică titlul de mamă eroină. Dacă năştea mai mult de
10 copii primeau gratuit un autoturism ARO, circulau pe tren, maşină
sau vapor gratuit şi mai primeau şi o vacanţă anuală gratuită într-o
staţiune balneară. Majoritatea mamelor eroine erau ţigănci. Aceste
măsuri au dus la creşterea numărului de copii abandonaţi care au fost
instituţionalizaţi în orfelinate. În anul 1990 s-au inventariat peste
100.000 de copii în orfelinate sărace, fără doctor, fără condiţii minime de
 230

trai. Tot în 1990 s-a descoperit că foarte mulţi copii din orfelinate sau
din familii normale erau infectaţi cu HIV SIDA. După multe cercetări s-a
adeverit că îmbolnăvirea s-a produs din carenţe ale practicii medicale –
seringi nesterilizate, microtransfuzii de sânge în condiţii de curăţenie
neadecvată, etc. În anul 2004 erau sub tratament 6000 de copii din
această categorie.
O altă preocupare căreia i-a acordat toată atenţia a fost
sistematizarea localităţilor, îndeosebi în mediul rural. Propaganda
comunistă trâmbiţa o viaţă mai bună, condiţii de trai excelente, ţăranul o
vedea ca pe o a doua şi mare colectivizare. Sistematizarea rurală însemna
să-ţi laşi casa şi pământul din cătunul”X,, unde creşteai pasări, porci, 5-6
oi, 2-3 capre şi să te muţi jos, le centru, într-un apartament de trei
camere încălzit cu sobe de teracotă şi fără apă caldă. Pe foarte mulţi i-a
speriat problema. Unii şi-au pus capăt zilelor cand s-a pomenit cu primăria
şi cu poliţia la poartă . Alţii, mai puturoşi, s-au bucurat că au scăpat de
muncă. Mai greu a fost în marile oraşe. Bucureştiul a fost tăiat felii, felii.
Zona Uranus unde erau vestitele laboratoare militare dar şi fostele
bordeluri a fost rasă de pe faţa pământului şi a început marea constructie
a Casei Poporului şi a sediului Ministerului Apărării Naţionale. Au fost rase
parţial şi cartierele Antim şi Rahova ca să încapă Casa Poporului. 400 de
arhitecţi conduşi de Anca Petrescu au proiectat, coordonat sau condus
lucrările a 20.000 de muncitori, în trei schimburi. Cotată ca a doua cea
mai mare clădire din lume după Pentagon, cu un volum de 2. 500.000
metri cubi, cu 7000 de încăperi unele de mărimea unui teren de footbal,
cu un cost exorbitant de peste două miliarde de dolari, pe spinarea unui
popor înfrigurat, flămând, fără acces la artă, la cultură, la nimic. A cincea
parte din centrul capitalei a fost demolată. Apar marile cartiere
muncitoreşti – Militari, Drumul Taberei, Berceni, Giurgiului care cer
demolări masive. Dispar casele şi vilele de sute de ani cu farmecele lor şi
apar în loc blocuri tip, identice, zeci la rând de nu ştiai nici tu unde stai
dacă lipseai mai mult de acasă şi nu vedeai ce s-a mai construit în ultima
săptămână. Odată cu importantele sistematizări au fost demolate, mutate
sau distruse multe monumente, opere de artă ale vremii, parcuri sau
locuri altădată frecventate de protipendada vremii.
Pentru a face loc Casei Poporului a ordonat demolarea sau
mutarea bisericii şi a mănăstirii Văcăreşti, Mănăstirii Cotroceni, Mănăstirii
 231

Mihai Vodă şi a bisericii Sfânta Vineri iar pentru constuirea noilor cartiere
bucureştene, demolarea altor 23 de biserici din care, inginerul Eugen
Iordăchescu a reuşit să salveze prin translatare (mutare) Biserica Mihai
Vodă, Biserica Schitul Maicilor, Biserica Sfântu Ilie Rahova, Biserica
Sfânta Vineri, altele 6 în Bucureşti şi doua în alte localităţi din ţară.
Un alt pariu pe care şi l-a făcut singur a fost centrala atomo-
electică de la Cernavodă pe care nu a vrut s-o facă ruseşte cu
Gorbaciov, după modelul Cernobîl care a generat accidental nuclear de
la 26 aprilie 1986 de a speriat tot globul pământesc, a făcut-o cu
specialişti şi cu tehnică canadiană, modelul Candu. A fost un succes care
dăinuie în timp şi dă roade atât pentru noi, poporul român cât şi pentru
băieţii deştepţi care se îmbogăţesc prin firmele lor de apartament
aplicând 5-20% profit la facturile de distribuţie a energiei electrice.
Alt pariu, de astă dată pierdut a fost termocentrala de la Anina
care trebuia să ardă şisturi bituminoase amestecate cu huila din zonă. A
costat peste un milliard de dolari, a adus 8000 de muncitori din Moldova,
Oltenia şi Maramureş, i-a încartiruit cu familiile într-o sută de blocuri de
locuinţe construite special pentru ei, le-a dat salarii de 12-13.000 lei
lunar, de patru ori mai mari decât ale medicilor din Bucureşti şi din 1976
până în 1984 au lucrat la marea operă care în 1988 a fost închisă ca
fiind nerentabilă, chiar păguboasă. Au rămas bieţii oameni atârnaţi la
Anina până după 2010 că nu aveau unde să se ducă. Morţi de foame, cu
frigul în oase, cate o familie într-un bloc, întreţinea focul cu uşile şi cu
gergevelele de la celelalte apartamente, neocupate, până când s-au
stins şi ultimii mohicani. Acum zona arată mai rău ca zona 51 din SUA
(poligonul de trageri ale aviaţie şi de incercari şi probe neconventionale).
Nici învăţământul n-a scăpat de reforme. După anii 50 au fost
epurate din sistem toate cadrele care nu aveau sorginte comunistă sau
nu erau membri de partid. Din 1974 au fost scoase de la catedre cadrele
care nu excelau la învăţământul politico-ideologic, la doctorat se puteau
înscrie numai cei cu recomandare de la activul de partid în care activa.
Din 1972 a introdus practica de producţie în licee şi în şcolile
profesionale, legând învăţământul de tutela marilor platforme industriale
dându-le planuri de producţie.
După fuga lui Ion Mihai Pacepa în vara lui 1978, în învăţământul
superior se înscriau numai persoanele considerate de conducerea
 232

comunistă ca fiind de încredere şi loiale ţării şi conducătorului ei iubit.

Academia Română a fost aproape desfiinţată şi rămăşiţele ei înglobate în
şcoala de politruci – Academia Ştefan Gheorghiu care şi astăzi tronează
în spatele statuii Leu (Complexul Studenţesc Leu din spatele
Cotrocenilor).
Fuga lui Pacepa, adjunctul departamentului de informaţii externe
(spionaj) al Securităţii Statului Român şi obţinerea de către acesta a
azilului politic în SUA a dat peste cap multe socoteli ale minţii bolnave a
comunistului şef, Nicolae Ceauşescu. Frică. Frică de tot ce mişcă. Frică
că-i vor fi desconspirate crimele abominabile. A intensificat, după
restructurarea securitătii din 1988, infiltrarea agenţilor în toate
structurile şi toate locurile frecventate de mulţime de români sau străini.
În Biserica Ortodoxă Româna a infiltrat peste 2500 de agenti, în Biserica
Română Unită cu Roma 263 de informatori din totalul clerului Greco-
catolic de 586 (60%) toţi sub comanda Direcţiei I a Securităţii. Cui te
spovedeai de fapt? Parcă şi astăzi am frică de spovedanie... Profesori
spioni, economişti spioni, preoţi spioni, peste tot era tot o spionită. Îţi
era frică să vorbeşti şi singur în casă să nu cumva să te audă Pereţii în
care spionii siguranţei politice înfigeau microfoane cu nemiluita …
Pacepa a dat peste cap toată reţeaua de spioni români aflaţi la
posturi în toată lumea. Mulţi au fost retraşi alţii au dispărut iar alţii au
trecut cu totul la capătul celălalt al băţului - agenţii dubli au fost cooptaţi
de drept de cealaltă parte. Alţii, cu putere economică sub ei, au format
Grupa Mare despre care voi povesti în paginile ce urmează. Toate
acestea le găsiţi uşor, unele printre rânduri, în cartea sa”Orizonturi roşii
– Cronicile unui spion comunist,, apărută în 1996. Acolo puteţi citi şi
cerceta legăturile şi colaborarea lui Ceauşescu prin formaţiunile de
securitate cu organizaţiile teroriste arabe, cu Carlos Şacalul, cu mediile
Israelite pe care chipurile le media întâlnirile cu palestinienii... . multe,
multe, multe. De frică să nu mai dea peste un alt Pacepa, pune în
funcţiile cheie din stat numai membrii de familie cu soţia sa Elena,
cabinetul 2, în frunte. Fratele cel mai mare, Marin, absolvent al ASE, la
Agenţia Economică a României la Viena, în pivotul tranzacţiilor dintre
imperii – banii din armamentul livrat pe furiş arabilor, din spionaj, din
vânzarea evreilor, etc. Viena a fost şi a rămas centrul românesc de
pregătire şi manevră de la Iancu de Hunedoara sau Mihai Viteazul
 233

încoace. De prea mult timp cu ei, nici petrolul n-am vrut să-l dăm
altcuiva, l-am dat OMV ului, pădurea la fel, urmează gazul natural din
Marea Neagră, aurul din Apuseni şi gata... Marin moare la Viena la 28
decembrie 1989 în condiţii deosebit de suspecte pentru unii. Pentru
mine este clar că a fost redus la tăcere după ce i-au luat parolele de la
conturile bancare. Au fost unii mai hoţi şi mai iuţi decât ei. Fratele Ilie,
şcolit cu 7 clase primare şi o şcoală militară politică în 1952, este
avansat anormal de la soldat la general şi pus de fratele său la
conducerea armatei în calitate de sef al direcţiei politice, general la 51
de ani. Nu numai ca ofiţer politic dar i-a dat privilegii şi pe linia cercetării
istorice. Avea datoria să găsească prin ruine urmele fratelui său,
preşedintele şi geniul Carpaţilor care a fost mai bun şi mai înainte de
Mihai Viteazul cu care se compara mereu. Ca Valeriu Zgonea în
Parlament!
Florea Ceaușescu, introdus de fratele Nicolae la ziarul Steagul
Roşu, avansează la Scânteia, dispare într-un timp prin 1988 când se
presupune că trăia ca sosie a lul Nicolae Ceauşescu cu care semănă
foarte mult după care se duce în neant fără urmă. A murit la 84 de ani
de bătrâneţe.
Nicolae Nicu Andruşă Ceauşescu, şef de cadre la ministerul de
interne, comandant al şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa
(Cepeca), arestat în timpul mişcării sociale din decembrie 1989 de
generalul filo-rus, Kostial. Elena Ceausescu, viitoare Bărbulescu,
profesoară de istorie la Scorniceşti, promovată inspector şcolar la judeţul
Olt. Niculina Ceauşescu, sora mai mare, croitoreasă în Bucureşti, Maria
Ceauşescu, viitoare Agachi, şefă de secţie la Electromagnetica Bucureşti
şi Ion Ceauşescu, cel mai mic dar cel mai inteligent dintre fraţi, ajunge
profesor, pe meritele lui, la Institutul Agronomic Bucureşti, şef al
Academiei de Ştiinţe Agricole, ministru secretar de stat, prim vice-
preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, după revoluţie a ieşit la
pensie şi-a deschis o firmă cu profil horticol şi a scris multe cărţi şi
articole pe teme agricole. Alţii au scris mai târziu, în puşcării, numai
prostii (Gigi, Meme şi alţii)...
Lui Nicolae Ceauşescu i se urcase cultul personalităţii la cap şi-i
obliga pe toţi să-i pronunţe toate titlurile secretar general al Partidului
Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România şi
 234

Comandant Suprem al Forţelor Armate – mai era să fie şi patriarhul

României şi gata. El era totul. El era geniul cârmaci pe care îl lăudau
ziarele, el era patriotul înflăcărat pe care îl cântau pionierii şi şoimii
patriei, el era cel mai iubit fiu al poporului roman în faţa tuturor
cetăţenilor, el era geniul Carpaţilor pentru străinii care vizitau România.
Pe reporterii străini, normali ca cap, îi pufnea râsul.
Cultul personalităţii începe din anul 1973 când apare primul
volum omagial al cârmaciului erou al clasei muncitoare asuprite, care
este aşezat la loc de onoare în fotografiile istoriei alături de domnitorii şi
regii României cei mai de seamă – Alexandru Ioan Cuza, Stefan Cel
Mare, Mihai Viteazul, MS Regele Carol I sau Ferdinand... . adicălea
legimitatea sa nu poate fi pusă la îndoială. Lângă Alexandru Ioan Cuza?
Lângă Stefan Cel Mare? Lângă Mihai Viteazul? Mă eşti nebun?
La investirea sa în funcţia de preşedinte al României, Zaharia
Stancu, preşedintele Uniunii scriitorilor îi face cadou un volum de poezii,
omagial, intitulat Floarea darurilor cuprinzând în filele sale de lux poezii
ale 262 de poeţi patrioţi români, germani, evrei, maghiari şi de alte
naţionalităţi printre cei mai înfocaţi fiind Adrian Paunescu, Platon Pardau,
Tiberiu Utan, Veronica Porumbacu, Zaharia Stancu, Victor Tulbure, Ion
Cocora, Petre Got, Marin Gafton, Nicolae Dragoș, Grigore Hagiu, Eta
Boeriu, Mircea Dinescu, Ștefan Augustin Doinaș, C. D. Zeletin, Marin
Tarangul, Barbu Cioculescu, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Gellu
Naum, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Ben Corlaciu, Ion Caraion. Nu a
primit nimeni, niciodată, atâtea pupături în versuri. Atâtea laude
necuvenite.
În scrierile sale adunate în volumul Sunt un copil al războiului
rece omul şi românul Stelian Tănase ne explică pe îndelete cât era
propagandă şi cât era realitate din toate câte ne învăţa geniul Carpaţilor.
Nu era ziar de la Dumnezeu să nu-l slăvească, să nu-l amintească
sau să nu ne spună ce ne-a trasat tovarăşul pe linia îndeplinirii
cincinalului, sau a indeplinirii obiectivelor X sau Y, sau orice altceva fără
de care nu se putea fără el, conducătorul mult iubit de toţi cetăţenii
patriei socialiste şi mai ales de copiii ei.
Al doilea om în stat, soţia sa, Elena Ceauşescu, fostă Petrescu, cu
o pregătire de şcoală elementară (4 clase) era deja savant de renume
mondial şi mamă iubitoare a poporului roman. Savant în domeniul
 235

chimiei care pronunţă CODOI în loc CO2,... Mai vine una mai târziu care
pronunţă douăzecidouăzeci în loc de douămiidouăzeci. şi era prim
ministru cu pretenţii de preşedinte al tării!
Din cei trei copii doar pe Nicu Ceauşescu a reuşit să-l coopteze în
politica mare. Valentin, primul copil, cercetător la Institutul de Fizică
Atomică, absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti şi a Imperial
College din Londra, îndrăgostit de footbal, a ajutat material şi spiritual
echipa Steaua Bucureşti mai ales în pregătirile pentru Cupa Europei din
1986 de la Sevilla. Modest, respectuos, competent, a fost îndrăgit şi
respectat de colegi, prieteni şi cunoscuţi. Căsătorit cu Iordana Borilă,
fiica evreului Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev, născut la Silistra în
1906, veteran al războiului spaniol împotriva lui Franco alături de Valter
Roman, propagandistul noii Românii în faţa prizonierior din Rusia pe
care i-a convins să se înroleze în diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia,
Cloşca şi Crişan), au un fiu, Daniel – Valentin născut în 1981. Se despart
în 1988 şi după 1990 Iordana cu Daniel după ea emigrează în Israel,
acasă la ea, apoi în SUA ca mai apoi să revină în România. De ce se
întoarce? I-a rămas ceva pe aici sau au trimis-o iscoadă antemergătoare
la ceva?
Valentin Ceausescu se recăsătoreşte cu Roxana Dună şi are cu ea
al doilea copil, pe Alexandra, născută în 1996, absolventă a facultăţii de
arhitectură. Pensionar, la locul lui, se bucură cu cei ce i-au mai rămas
prieteni şi mai ales cu footbalul... Este respectat şi bine primit de toată
lumea normală la cap.
Zoe Ceauşescu, al doilea copil al soţilor Ceauşescu, absolventă a
Facultăţii de Matematica, specialist în analiză matematică, cercetător la
INCREST Bucureşti, căsătorită cu profesorul universitar Mircea Oprean,
moare în 2006, de cancer pulmonar.
Nicu Ceauşescu (prinţişorul mamei cum era poreclit) absolvent al
Facultăţii de Fizică din Bucureşti, al şcolii de ofiţeri de aviaţie Aurel Vlaicu
în 1976, pilot român brevetat pe drept, este uns de mama sa secretar al
comitetului judeţean de partid Sibiu (cum ar fi în anii 2019 preşedinte al
consiliului judeţean care împarte toţi banii şi face tot ce vrea el dar fac şi
toţi ceilalţi ce vrea el), arestat la 25 decembrie 1989 la Băneasa de un
coleg al meu de unitate, şef al barajului de control trafic, luat pe sus de
banda lui Voican Voiculescu, înjunghiat degeaba de un revoluţionar prost
 236

cu o şurubelniţă care i-a perforat ficatul, a fost un prizonier bland şi

resemnat, şi de aici... condamnări, procese de mască la televizor,
plimbat prin puşcării şi prin spitale şi ucis în final din malpracsis
medical... în 1996, la numai 45 de ani. Sau s-a vrut să moară.
Pe lângă viaţa şi activitatea celor trei copii s-au ţesut multe
poveşti, multe intrigi, multe exegerări dar vă asigur că nu au făcut mai
multe decât fac copii de bani gata din zilele noastre. Dacă judecăm cu
aceiaşi măsură. Dar mai există oare o măsură? Despre morţi numai de
bine!
Nicolae Ceauşescu a adus agricultura la un nivel nesperat de
superior, lucrări agricole ca la carte, seminţe alese, irigaţii pe mai toate
câmpiile, ferme de porci, de vite mari, de oi, export în masă, a
electrificat toată ţara, a construit drumuri şi şosele – Transfăgărăşanul
este cel mai înalt exemplu, a reconstruit sute de oraşe, a industrializat
toate zonele României socialiste, a adus în piaţa muncii peste 12
milioane de cetăţeni, a dezvoltat industria militară. Tancuri, blindate,
autovehicule, avioane de luptă, avioane de şcoală sau de agreement,
elicoptere, nave fluviale şi maritime, armament individual de infanterie,
tehnică de geniu, de transmisiuni, echipamente de protectie antichimică,
instalaţii şi echipamente de tot felul. Ajunsesem în 1988 a patra ţară
exportatoare de armament din lume (mare parte sub embargouri).
Produceam armament bun fiindcă era copiat după cei mai buni din lume.
Pregătirea militară a teritoriului şi a populaţiei trece pe un plan superior
pentru a înfăptui dorinţa nebunului ca fiecare localitate să devină o
cetate de muncă, luptă şi viaţă. Furase metodele lui Tito pe care le
considera cele mai bune dar la noi altele erau condiţiile, mai proaste.
Sub acest pretext, a fost introdusă pregătirea militară în licee şi facultăţi
sub titlul de PTAP – pregătirea tineretului pentru apărarea patriei
(premilitara) obligănd studentele la o zi de pregătire militară pe
săptămână, a organizat gărzile patriotice ale muncitorilor, ţăranilor şi a
tuturor locuitorilor apţi pentru serviciul militar. Nouă, ofiţerilor, ne era
frică de cât de multe arme erau aruncate prin toate rastelele CAP urilor,
uzinelor, fabricilor, scolilor şi a altor instituţii pe care le gestionau nişte
nepregătiţi... Când aveau trageri, de două ori pe an, în minipoligoanele
localităţilor, trebuia să-ţi ţii copiii în casă că nu se ştia pe unde îi căutau
gloanţele marilor ţintaşi… S-a dovedit în decembrie 1989, când numai
 237

cine nu a vrut nu a avut în mâini un pistol mitraliera şi 60 de cartuşe 7,

62mm că nu se poate afla cine a apărat şi cine a împuşcat revoluţia
română. Arme împărţite tuturor cu buletinul de identitate? Atât?
L-a împins necuratul să ordone participarea gărzilor patriotice la
marile aplicaţii cu trupe unde ne-am lămurit de pregătirea lor. Una este
să tragi cu puşca, alta este să fii militar pregătit pentru luptă. Noi nu
reuşeam să-i pregătim bine pe ostaşii noştri în 16 luni de armată că erau
luaţi pe toate ogoarele să strangă recoltele darămite membrii gărzilor
care aveau 2-3 trageri pe an în nişte poligoane improvizate (pentru arme
GECO sau cu aer comprimat). În euforia lui credea ca are 18 milioane de
luptători! Aiurea. Avea aproape 15 milioane de cetăţeni care se
transformau în carne de tun nevinovată.
Cuprins de un naţionalism istoric cu un caracter aniversar,
patriotard, considerându-se alături de înaintaşii săi, Mircea Cel Mare cum
l-a denumit pe Mircea Cel Bătrân, de Stefan Cel Mare şi de Mihai
Viteazul era uşor de minţit, de gâdilat, de împăcat. Era începutul
sfârşitului epocii lui. În 1984 un ofiţer din blocul de paradă a vrut să-l
împuşte dar a fost trădat de colegi şi arestat. Unii spun că a fost o
tentativă de lovitură de stat pusă la punct de un grup de trei generali
printre care şi generalul Nicolae Militaru. Nu cred că s-a expus Militaru.
Sigur a instigat pe altcineva.
În 1987 a avut loc un protest al muncitorilor de la Steagul Roşu
Braşov, înăbuşit de forţele de securitate, mişcare soldată cu 61 de
condamnaţi la ani grei de închisoare şi 67 cu domiciliu forţat cu
interdicţie de a intra în Braşov, Bucureşti sau Timişoara 5 la 8 ani. De ce
au ieşit în stradă? De foame, de frig, de lipsă de libertate culturală,
confesională, de prea multă miliţie şi securitate pe capul lor, de prea
mult gulag...
În martie 1989 Gheorghe Apostol (omul care trebuia să-i urmeze
lui Gheorghiu-Dej), Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu
Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Gheorghe Răceanu, lideri politici
comunişti ai vremii, i-au scris lui Nicolae Ceauşescu reproşându-i că
exercită o dominaţie absolută asupra partidului. Scrisoarea deschisă,
cunoscută ca scrisoarea celor şase a ajuns cunoscută în toate mediile
politice ale lumii fapt ce l-a exasperat pe marele conducător. Toată ziua
o citea Europa Libera şi Vocea Americii... Măsuri radicale, arestări la
 238

domiciliu, interzicerea legăturii cu alte persoane. În acest timp au apărut

în plopii de la caminul studenţesc ai Politehnicii din Grozăveşti mere,
pere şi micşunele... A înebunit miliţia şi securitatea să le adune, să afle
cine le-a plantat, de ce, ce a însemnat şi cui sunt dedicate... Parcă nu se
ştia zicala „Când va face plopul mere şi răchita micşunele”!!!!
Şi totuşi poporul defila... şi defila... şi defila pe blocuri de paradă
frumos constituite...
Cu o aşa mare încredere în poporul luptător şi fidel marelui
conducător, Nicolae Ceauşescu nu a crezut niciodată că sistemul
comunist din România se va dărâma, se va pulveriza, se va dilua atât de
repede.
Într-o Românie devenită lagăr de muncă forţată de unde nu
puteai lipsi nici sâmbăta, chiar dacă erai în săptămâna redusă de lucru,
SRL, în care trebuia să prestezi muncă patriotică la părculeţul dintre
blocuri sau pe nu ştiu ce bulevard, concediul de ohihnă îl luai când ţi-l
dădeau ei nu când voaia tu, în ţara în care muzica rok era interzisă,
veselia în casă numai până la orele 22, 00, cununia religioasă interzisă în
biserici pentru noi, ofiţerii armatei, miliţiei sau ai securităţii, cu toate
lozincile de nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine dar ea era pe
cartelă, cu salarii după vrerea clasei muncitoare – un muncitor în
construcţii avea cu 50% mai mult ca un profesor sau un doctor, un
miner mai mult cu 50% decât un ofiţer, şi chiar dacă aveai bani nu aveai
ce cumpăra... . ţi se lua cu totul şi cu toate. Te apuca sila când intrai în
magazinele alimentare.
Am fost cununat de naşii mei, căpitanul aviator Iova Angelică în
sufrageria socrilor mei, pe ascuns, l-am botezat pe fiul meu, Răzvan,
acasă, în apartamentul din Broştenii Buzăului în care l-am adus pe
preotul Popescu de la biserica Sf Dumitru din Buzău cu cristelniţă cu tot,
i-am cununat pe finii mei, căpitanul Rusen Marius, la Verneşti, acasa la
părinţii finei mele, Viorica şi tot aşa... Nu eram singurul. Au fost foarte
mulţi ca mine. Am avut noroc cu colegii de la contraspionaj care ei se
făceau că nu au văzut, noi ne făceam că nu am făcut... Ce să zic despre
epoca de aur??? Silă.
Prin toate mijloacele de propagandă ni se aduceau la cunoştinţă
tarele capitalismului, şomerii din toată lumea, foametea din ţările
africane, războiul afgan, toate, ne inducea ideea că toate se produc
 239

numai din intrigile capitaliştilor şi din încăpăţânarea lor. Numai în

comunism era lumină… Nu ştiam noi tunelul în care să o căutăm.
Ce era aceea separare a puterilor în stat? Niciodată. Marea
Adunare Naţională, forumul suprem de conducere a ţării, guvernul,
justiţia, miliţia, armata, securitatea, toate conduse de rudele sau de
apropiaţii lui, ai geniului Carpaţilor. Toate se derulau după directivele lui.
Nouă ne rămânea doar să batem din palme.
Nu mişca nimic fără acordul lor. Eram mai ceva ca iobagii pe
moşie cu botniţa la gură. Controla limita subzistenţei şi nu lăsa pe
nimeni să moară de foame. Dacă nu voiai să munceşti, (cum fac
milioane de cetăţeni astăzi) te chema miliţia, organul de partid din
localitate şi te repartiza în 48 de ore într-un loc de muncă. Nu conta ce
vrei tu, conta unde voiau ei să fii în câmpul muncii, după nevoia lor .
Nu te duceai, te urmărea şi te interna câţiva ani într-o colonie de
muncă. Nu te rata. Te vedeai la Anina sau la Cernavodă una, două.
Comisii care controlau traiul îmbelşugat al cetăţeanului constituite din
profesori la medicină, angajaţi ai primăriilor, cadre medicale verificau
familiile cu mulţi copii, bătrânii şi găseau soluţii pentru mai bine. Aşa a
fost. Sfatul medicului să mâncăm raţional, cât mai puţină carne, multă
soia, peşte, legume şi fructe cât mai multe. Dacă te prindea foamea
printr-un oraş nu găseai de mâncare decât peşte, chiftele din peşte,
conserve din peşte, amestec de legume, denumit ghiveci de legume şi
compot din toate fructele refuzate la export. Laptele pentru copii? Dacă
nu te trezeai la orele 03,00 să te duci la coadă, nu mai găseai. La 08,00
era închis şi magazinul de produse lactate darămite să mai cumperi
lapte, sana sau iaurt? Nimic.
Persoanele mai reacţionare sau cele care mai comentau
împotriva situaţiei din ţară erau filate, li se întindea o cursă şi erau
arestate şi condamnate pentru furt din avutul obştesc. Adio cu ei.
Nimeni, niciodată nu-i mai băga în seamă indiferent cine au fost înainte.
Deveneau paria.
Este drept că a lăsat ţara la cheie, cu o infrastructură bună, cu
milioane de blocuri de locuinţe construite în ultimii 20 de ani, cu mii de
fabrici şi uzine noi, fără şomeri, cu şcoli şi spitale, cu câmpii mănoase şi
irigate, cu maşini, cu utilaje, cu de toate mai puţin cu libertate şi cu
multă foame, boală şi frig.
 240

Toate avansările, toate promovările treceau prin ochii şi urechile

Elenei Ceauşescu, responsabila cu problemele de cadre al conducerii din
eşaloanele 1, 2 şi 3: primsecretar de judeţ, director de fabrică,
comandant de categorie de forţă armată, armată, corp de armată,
divizie, şef department de cercetare, rector, etc. treceau prin filtrul ei.
Era şi o bună colecţionară de titluri personale. De la cele patru clase
primare avea acum 35 de titluri, diplome şi medalii pe care le publica
anual în almanahul Femeia sau Flacăra.
Era membră de onoare la diferite institute din lume: Franţa 1970,
New York 1973, Costa Rica, Ecuador, Peru, Argentina, Filipine, Mexic,
Iran, Iraq, Grecia, Japonia, Kuwait, Ghana şi chiar Marea Britanie.
Cocoţaţii din Deal, Adunaţii Copăceni şi Cucuruzu mai lipseau din
panoplia ei...
Pe timpul lucrărilor de execuţie a Canalului Dunărea-Marea
Neagră a fost o adevărată vânătoare de motive să te facă să lucrezi 2-3
ani acolo. Să te ierte că te-ai înbătat, să te ierte că ai divorţat, să te ierte
că nu ştiu unde ai fluierat, acceptai supliciul, detaşarea la canal. La fel a
fost şi pentru civili nu numai pentru noi, ofiţerii. Eu am trimis la canal de
bunăvoie, cu bunăştiinţă, un ofiţer care greşea de nenumărate ori pe zi.
Locotenentul Guţă. Ori se îmbăta, ori fura, ori cerşea de la ostaşi... După
doi ani de canal şi-a mai revenit dar nu de tot. Tot la votkă trăgea. Tot
fără vlagă păşea.
După epopeea Transfăgărăşanului care a durat 10 ani, unde au
murit 1150 de oameni, mai mulţi militari şi deţinuţi, a venit rândul
canalului unde iar mor oameni şi tot mai mulţi militari şi deţinuţi. Au fost
situaţii când au fost înghiţite de ape utilaje cu oameni cu tot. Cui i-a
păsat? Nimănui altcuiva decât părinţilor şi fraţilor care observau că nu-l
mai liberează pe Costel din armată...
Să te ferească Domnul să ajungi la judecata lor. Aveau soluţie
pentru orice, oricum şi oricând TU nu aveai dreptate aşa că era spre
binele tău să nu te pui cu ei. Ei erau mulţi şi subversivi. Nu ştiai cine te
toarnă – vecinul de apartament, colegul de muncă, subalternul supărat
pe tine că nu l-ai învoit odată, soacra că te-ai despărţi de fiisa, etc.
În 1977 minerii din Lupeni l-au chemat pe Ceausescu în mină să-i
arate condiţiile şi salariile... au fost înţeleşi şi li s-au dublat salariile (de
2,5 ori mai mari ca ale unui professor şi cu 0,5 mai mare ca al unui
 241

medic). Oricum nu conta diferenţele deoarece banii obţinuţi în plus se

duceau repede pe orice dar mai mult pe băutură şi pe friptură… Era tot
un fum de grătare pe Valea Jiului de se observa din sateliţii de pe
orbită…
Sistemul de supraveghere era bine pus la punct de securitate
prin informatorii ei. Informatorii erau de două categorii – cei instruiţi
care turnau din prea multă dragoste faţă de comunismul care i-a scos de
la coarnele plugului şi i-a făcut domni, în fabrică, la oraş, i-a dat casă,
serviciu nevestei, şcoală copiilor şi cei şantajaţi să toarne că altfel îi
închideau tatăl, fiul, nevasta sau fratele pentru nu ştiu ce vină închipuită
fabricată de ei.
În fiecare bloc de locuinte erau 2-3 informatori care aveau ţinte
date de organe - un profesor, un doctor, un ofiţer, un director de
intreprindere pe care trebuiau să-l fileze şi să informeze la ce oră vine de
obicei acasă, dacă bea sau face scandal, cine îi sunt musafirii, ce mobilă
şi ce bunuri scumpe are în casă, copii la ce şcoală învaţă, etc. Mulţi şi-au
pierdut slujbele sau libertatea din turnătoriile acestor informatori care
erau din ce în ce mai mulţi. Am probat câţiva prieteni aruncându-le nadă
şi urmărindu-le comportarea. Unii, raţionali, s-au prins şi au parat
elegant, alţii au intrat în capcană. În capcana pe care tot ei o pregăteau.
Ştiam că le stau în gât multora. Eram tânăr dar cu multe atribuţii
pe care alţii şi le doreau şi nu aveau cum să le aibă. Eram ofiţerul cu
cercetarea penală specială în garnizoana Boboc, leagănul aviaţiei militare
şi civile a anilor 80, eram şeful detaşamentului de asigurare tehnică
pentru misiunile DIE (de importanţă exceptională) care trebuia să
ajungă cu statiile radio, meteo, agregat de pornit avioane şi cisterna cu
petrol la toate locurile de aterizare-decolare ale elicoperelor cu care
venea şeful statului la vânătoare în munţi sau în vizite de lucru în
judeţele Buzău, Vrancea, Brăila şi Galaţi. Eram aproape tot timpul
supravegheat. Stiam şi mă comportam ca şi cum aş fi fost la filmare. Un
altfel de sâc. Un fel de uite-mă şi n-ai ce-mi face … Am fost tot timpul
fidel şi apropiat de comandanţii mei de unitate. Necazurile mele erau şi
ale lor. Dacă se producea un accident sau un eveniment nedorit dădeau
socoteală. Nici nu apucau să ia decizia că organele erau anunţate de
ofiţerii de contrainformaţii sau de politrucii care se voiau deasupra
comandantului …
 242

Nu aveam acces la literatura internaţională, la muzica care

expoda în milioane de discuri pe Mapamond, la Coca Cola sau Pepsi
Cola, la cafea naturală sau la portocale... beam năut de ne săturam şi ne
mulţumeam cu un Ci-co sau Lămîiţa (Î din I era atunci) şi acelea greu de
găsit... Cafea UNICA – năut în amestec cu secară...
Treceau turiştii polonezi spre mare şi cu teama de a nu ne prinde
miliţia, sau a nu ne turna contrainformatorii noştri, cumpăram borcane
cu ness Brasero sau pliculeţe cu ness şi ţigări Kruja la preţuri pe care nu
le puteam aprecia dacă sunt corecte sau nu. Faţă de ţigările noastre,
Mărăşeşti, Naţionale, Carpaţi, Bugegi sau Amiral, Cişmigiu, Golf, Aroma,
Bega, Aviator, Coloana, Fortuna, Doina, Tomis, Callatis, Litoral, Record,
Bran, Mureş, Pescăruş, Snagov, erau net superioare. şi erau din
Iugoslavia nicidecum din Polonia... Mai găseam BT (Bulgar Tabac) destul
de bune. Mai toate miroseau şi aveau gust asemănător. Nimic fin.
Coniac de calitate aveam din podgoriile noastre, Tomis, Ovidiu,
Vaslui, Drobeta, vinuri de Murtfatlar – Rai de Murtfatlar, Sec de
Murtfatlar, Conu Alecu, Ferma Nouă, Lacrima lui Ovidiu, Areza, Babanu
şi Zaraza sau vinurile de Jidvei de Odobeşti sau de Cotnari, Dealul
Mare... vreo 12 mărci de bere.
Radioul controlat, televiziunea controlată şi cenzurată la sânge,
presa cenzurată, căutam volume de beletristică prin podurile bunicilor,
traduceri din engleza sau franceza anilor 30. La televizor nu aveai ce
vedea. Programul 1 de stiri, programul 2 de coruri şi muzică patriotică.
Dacă pe TVR 1 cânta Corul Madrigal, pe TVR 2 cânta Corul CFR ului
…Filme cu tentă patriotică, cu teme de industrializare, agricultură şi
câteva cu teme istorice. Dar şi cele cu teme istorice aveau un ceva fortat
în ele. Se trădau că nu urmăresc firul istoriei şi încearcă să facă eroi
nişte bieţi muncitori sau ţărani care nu făceau altceva decât să-şi câştige
pâinea zilei de mâine.
Luptători cu puşti şi pistoale, urmăriri şi bătăi prin cimitire, toate
poveşti de adormit copii. Dacă nu-i instalau ruşii la putere cu forţa nici
dracu nu ştiau de ei, de luptele lor aşa zise patriotice...
Cutremurul din 4 martie 1977 a dat mult de gândit conducerii
comuniste. A fost nevoie de toată armata, de toată miliţia, de toate
forţele din fabrici, uzine şi instituţii să dezgroape morţii, să facă
curăţenie şi să reconstruiască oraşe din temelii. Zimnicea, Bucureşti,
 243

Ploieşti, Craiova şi alte zone grav afectate. Dacă tot s-a dărâmat,
Ceauşescu a ordonat sistematizarea - blocuri mici şi multe, înghesuite şi
adio case, vile şi terenuri... Cât mai înghesuiţi să fie cât mai uşor de
supravegheat. Toate blocurile cu o singură ieşire, ca la strungă.
Frica de a nu se risipi vreun ştiulete de cucuruz pe altundeva şi
să nu ajungă în silozurile exportului a început marea prigoană împotriva
celor ce înfăptuiesc crime împotriva avutului obştesc.
În industria vinului s-a descoperit o mare reţea de furt care l-a
înavuţit pe un cârciumar, Ştefănescu. Arestat, condamnat la moarte şi
executat la 14 decembrie 1981 la închisoarea Jilava, i s-au confiscat
peste 19 kilograme de aur şi pietre preţioase, sume colosale de bani. Din
averea confiscată de la el se spune că s-a construit Podul Grand din
Calea Griviţei, pe locul unde a lucrat şi a botezat vinuri Gheorghe
Ştefănescu, poreclit Bachus, mafiotul epocii de aur. După doi ani s-a
turnat filmul Secretul lui Bahus ca un semn al vigilenţei şi
profesionalismului poliţiei secrete comuniste în a depista infractorii când
de fapt acest cârciumar fura de peste 20 de ani cu miliţienii de mână …
Legea penală prevedea că pentru un prejudiciu de 500.000 lei,
echivalentul a 7 autoturisme Dacia 1300, erai condamnat la închisoare
pe viaţă. Pentru sume mai mici între 12 la 15 ani închisoare. Pentru o
traistă cu porumb, 2-3 ani de închisoare. Am trăit să văd arestări la
trecerea cu bacul la Gropeni (Brăila) unde, după o zi de muncă
istovitoare, un tractorist a luat o dublă de grîu de la ferma Şeicuţa şi a
plecat spre casă. Turnat de unul dintre ei, la coborărea de pe bac, că nu
aveai pe unde să treci Dunărea prin alt loc, l-a aşteptat un miliţian cu doi
soldati de securitate cu automatele la piept şi dus a fost vreo 3 ani...
Acolo, la ferma Şeicuţa, în Balta Mare a Brăilei (Insula) am văzut
cât de jos şi de inuman poate ajunge un om şi cât de uşor îi poate
distruge viaţa altui om.
Asiguram autocamioane şi militari în termen şoferi să transporte
grâul şi porumbul recoltat şi depozitat provizoriu în grămezile păzite
staşnic de miliţie, din centrul insulei la şlepurile în aşteptare pe Dunăre.
Ajunşi la şlepuri, urcam o rampă şi se descărcau autocamioanele prin
simpla coborâre a oblonului din spate. Se umplea şlepul, venea altul şi
tot aşa de la ivirea zorilor până la lăsarea întunericului era tot o
vânzoleală şi o descărcare... Ferma Şeicuţa, vis a vis de Gropeni, 18 Km
în amonte de Brăila, 1984.
 244

Ne trezeam la 4 dimineaţa, plecam în cursă la 4,30 – 4,45, masa

de dimineaţă o luam la volan, o felie de pâine cu unt şi marmeladă,
prânzul îl serveam prin rotaţie, între 13 la 15,00 cine se întorcea de la
şlep trecea pe la cantină iar masa de seară, era cea mai copioasă pentru
noi deoarece se găsea întotdeauna câte un bucătar, un om de la
aprovizionare, şefa de fermă de multe ori, să aducă peşte proaspăt,
carnea unui porc tăiat că a căzut printr-un canal şi şi-a rupt piciorul cu
care ne ajuta cu suplimente alimentare pentru buna noastră comportare.
Nu aveau nici o vină. Şi ei, ca şi noi, erau prizonierii Insulei Mari a Brăilei
până ce toată recolta se strângea în silozurile din portul Constanţa.
Aveam 35-40 de militari de hrănit la o fermă ca a noastră de
camionagii. Alte ferme aveau militari la cules sau studenţi unde erau
peste 100 de hrănit. Eu l-am înlocuit în noiembrie-decembrie 1984 pe
colegul de la Ianca care s-a îmbolnăvit de ulcer. Era şi un mare iubitor
de vodkă, căpitanul de atunci Doru Bulai, Dumnezeu să-l odihnească! Nu
uit cât oi trăi cum la radio şi la televizor se declara oficial că s-a încheiat
Campania agricolă cu o recoltă record care o depăşea în fiecare an pe
cea din anul anterior iar pe noi ne apuca 15 decembrie adunând ştiuleţii
de porumb şi cărându-i la şlepuri... Manipulare, minciună, trădare. Asta
era. Imi venea să strig în gura mare că nu-i adevărat dar nu-mi
convenea să mă duc la canal. Şi ne era mereu foame, şi ne era frig, şi
ne era frică că ne fură şleaurile noroioase şi ne răsturnăm în canalul plin
cu apă, şi ne era milă de colegii noştri care erau răciţi sau suferinzi de
alte boli preponderant gastrice şi ne era frică să spunem cuiva că nu
ştiai cum înţelege şi ce va face împotriva noastră. Ne trezeam iar şi iar
cu noaptea în cap şi căram la şlepuri grânele Bărăganului din Insula
Mare.
Şi acum, după 35 de ani mă trezesc uneori în dimineţile umede
de noiembrie, friguroase sau ploioase şi mă tem să nu-mi derapeze
vreun camion în canal, să nu-mi omoare sau să-mi rănească vreun
soldat. şi acum mă trezesc rugându-mă Apără-ne Doamne şi păzeşte-ne
de rău, că nu noi vrem să muncim duminica, EI ne obligă!
Ca prin vis revăd fermele din Insula Mare, IAS urile de la
Afumaţi, Zimnicele, Moviliţa, Făcăieni, Stelnica, Vlădeni şi altele... Revăd
cu ochii închişi mocirla, frigul, mizeria, foamea, frigul şi dezgustul faţă de
făţărnicia celor ce ne conduceau ca pe niste sclavi... Ingineri agronomi
 245

supuşi pretenţiilor unor şefi de fermă care nu aveau nici o legătură cu

ştiinţa agronomică. Erau nişte... vătafi harnici.
Nu-mi pare rău de munca depusă, îmi pare rău că şi-au bătut joc
de noi nişte neica nimeni, şefi de fermă, administratori, preşedinţi de
CAP sau IAS, primari sau organe de partid fără şcoală, fără Dumnezeu
dar cu origine sănătoasă care ne speriau că ne raportează că nu ne
îndeplinim planul, că sabotăm producţia agricolă valoroasă a patriei, că
murdărim calitatea de militari. Nişte nimeni, nişte agramaţi, nişte
infatuaţi. Aveam soldaţi de mii de ori mai buni şi mai pregătiţi ca ei... Ne
venea să mâncăm chibrituri decât să ascultăm aberaţiile lor. Am avut
colegi care şi-au sfârşit cariera în urma certurilor cu asemenea jigodii.
I-au raportat că îndeamnă soldaţii la nemuncă sau că au furat din
recoltă şi au vândut-o pe băutură, etc. Veneau la judecata organizată în
grabă de comandanţii de unităţi cu câte 2-3 martori mincinoşi în baza
cărora se întocmea dosarul de cercetare penală şi erau deferiţi parchetelor
militare. Mizerii de nedescris. Am cunoscut de tânăr adevărata faţă a celor
ce au condus România pe treptele de jos ale societăţii. A trebuit să iau
măsuri de protecţie pentru mine şi pentru ei, subordonaţii mei.
Am cunoscut şi peste ani mulţi patroni şi antreprenori care le
seamăna identic... Noii, patroni care am format economia de piaţă în
primii ani de după 1989... Parcă o formau ei nu păpuşarii din spatele
lor... Parcă nu ştia toată România că marii patroni au furat şi vândut
peste graniţă averea din depozitele fabricilor comuniste! N-a mai rămas
rulment, piatră de polizor, burgiu sau tarod pe raft. Toate plecau în
Turcia, Bulgaria sau aiurea cu portbagajele burduşite de ei, patronii de
astăzi. Majoritatea agramaţi, bâlbâiţi, hoţi, mincinoşi şi făţarnici dar cu
angajaţi titraţi pe care vrea să-i domine, se cred deasupra lor, mai
deştepţi ca ei. Fals. Când te scapă ăştia din mână te mănâncă puşcăria
stimabile patron parvenit …Hoţ te-ai născut, hoţ mori.
Şefii noştri care veneau în control aveau grijă să-şi umple
portbagajele cu legume, carne, vin şi să ne liniştească la modul fiţi mă şi
voi cuminţi, nu-i mai supăraţi că au şi ei răspunderile lor . Îmi venea să
plâng de ciudă... A trecut. Dumnezeu să-i ierte!
Am iertat dar n-am uitat. N-am să uit niciodată. Acum îi judec şi îi
cred altfel pe românii condamnaţi fără vină şi batjocoriţi de nişte
neoameni în închisori sau în coloniile de muncă forţată.
 246

Nimeni nu are voie să-l batjocorească pe semenul lui, orice ar fi

făcut. Pentru orice faptă trebuie să existe o dreaptă judecată şi o
pedeapsă pe măsură faptei – privarea de libertate. Atât.
Mi-am apărat şi mi-am păzit ostaşii de rău aşa cum am ştiut eu
mai bine. şi ei au ştiut să-mi răspundă. Ne-am învăţat cum să ne
apărăm, cum să ne ajutăm dar mai ales, cum să ne respectăm.
Îndeosebi cum să ne respectăm. Am fost respectat ca ofiţer şi
comandant al lor, am respectat sergenţii şi gradaţii care-i conduceam,
am respectat munca tuturor soldaţilor pe care i-am condus. Nu i-am pus
în inferioritate, nu m-am depărtat de ei. Dacă ei dormeau în vagonul de
marfă, pe baloţi de paie, în convoaiele de cale ferată când ne deplasam
cu 30-40 de vagoane cu tehnică, am dormit şi eu alături de ei. Am lăsat
în vagonul de gardă numai garda cu comandantul lor. Timpul petrecut
cu ei ne-a fost benefic. Ne-am apropiat, ne-am cunoscut mai bine, ne-
am înfrăţit ca nişte camarazi ce apără aceiaşi redută. Am învăţat
împreună din experienţa acumulată în alte campanii agricole, în aplicaţii
sau din urmărirea producerii unor defecţiuni şi avarii ca urmare a
proastei utilizări. Ei şi-au făcut bine treaba. Au întreţinut bine maşinile,
le-au reparat când a trebuit, le-au condus cu atenţie şi n-am avut
evenimente. Găseau lemne pentru foc să ne putem încălzi, găseau câte
în purcel mistreţ avariat pe drum şi-l aduceau la fermă să-l tăiem şi să
ni-l pregătească la masă. Eu, cu binele pe lângă şefa de fermă, inginer
agronom, femeie şi mamă de tot respectul, făceam rost de lenjerie
curată, ciorapi din lână, cizme din cauciuc, pufoaice cu blană sintetică.
Simţeau diferenţa dintre ei, soldaţii mei şi ceilalţi soldaţi din alte ferme.
Campania din anul anterior, la Zimnicele (14 km est de Zimnicea), unde
am avut 12 autocamioane cu 15 militari în termen în coloana condusă de
un coleg de la Deveselu (Caracal) a fost cu multe incidente. Accident
uşor cu un autocamion care din cauza nedepozitării corecte a
alimentelor proprii, a intrat o conserva sub pedala de frana şi a intrat
într-un gard. Gata să intre în dormitorul locuinţei de dincolo de gard.
Altul nu a verificat dacă cei din caroserie şi-au terminat treaba şi a plecat
cu un militar agăţat de oblonul din spate. În cădere şi-a luxat glezna
dreaptă. Altul nu s-a îngrijit să îşi usuce de seara hainele, a plecat cu ele
ude în cursă şi s-a îmbolnăvit necesitând spitalizare. Altul a încercat să
vândă 20 de litri de benzină din rezervorul autocamionului, a fost pârât,
 247

prins de miliţie şi condamnat la doi ani de batalion disciplinar. După ce a

termint condamnarea s-a întoars în unitate să continue cele trei luni
rămase până la liberare. Toate acestea le prezentam ca pe studii de caz
cu exemple concrete. Unele din ele le cunoşteau unii dintre cei care au
fost colegi cu împricinaţii (ciclul 1) şi îmi întăreau spusele. A fost. A
trecut. Am iertat. N-am uitat. N-am să uit niciodată. N-am să-i uit pe cei
ce se credeau Dumnezeii noştri dar nu ştiau să respecte munca din zori
până în noapte a ostaşilor noştri. Fiii patriei la datorie. Asta-i datoria?
Tatăl lui l-a trimis să facă armata să devină bărbat instruit şi pregătit
pentru viaţă nu să-ţi fie ţie sclav. Să te lauzi tu la judeţ că ai terminat
recoltarea cu cinci zile înaintea vecinului tău de fermă.
Peste ani i-am întâlnit pe unii dintre cei care atunci ne-au făcut
rău. Ce să-i spui? El nu ştie că a greşit, că a fost prost. El ştie că a întărit
comunismul prin vigilenţa lui. Că a servit Patria, ca şi noi. Ferice cel
sărac cu duhul. Culmea era că tot el se dădea cocoşat de atâta muncă şi
atâta răspundere...
Printre valorile pe care le-am promovat şi care mi-au fost foarte
dragi au fost constituirea, organizarea şi conducerea unor echipe de
lucru solide, pregătite, solidare şi mai ales, corecte în relaţii.
De tânăr locotenent am înţeles că arma automobile din armata
română nu se poate conduce oricum şi la ordinul oricui. Aici trebuie să ai
oameni bine pregătiţi moral şi profesional, cu rezistenţă fizică suficientă
să poţi îndeplini sarcinile ce ţi se dau. Am considerat dintotdeauna
soldaţii ca pe fraţii mei mai mici, ulterior ca pe copiii mei. Încă din
primele luni ca ofiţer am fost trimis la Sighetul Marmaţiei de unde
trebuia să aduc în garnizoana Boboc 80 de recruţi din care 70 de şoferi
şi 10 mecanici de utilaje grele, toţi cu minimum un an practică. Eu
împlineam 23 de ani în luna decembrie şi majoritatea lor aveau 20, 21
sau 22 de ani. Timp de cinci zile am selecţionat în casa de cultură unde
era improvizat central militar teritorial de recrutare şi am pregătit lotul
cu care am plecat din gara Sighetul Marmaţiei la 03 octombrie 1978 ca
să ajung la unitate la 05 octombrie (vagonul de clasa a II-a a trecut prin
triajele de la Beclean, Dej, Apahida, Teiuş, Braşov, Ploieşti şi Buzău unde
asteptam locomotive de manevră şi 2-3 ore). Pe drum ne-am cunoscut
prin simplele saluturi pe care le-am considerat camaradereşti. Le-am
explicat că a fi bine pentru ei şi pentru mine este să înţelegem locul şi
 248

rolul fiecăruia în acest mare angrenaj care se cheamă Armata Română.

Fuga din eşalon atrage după sine arestarea şi trimiterea lui, pentru 2-3
ani, într-un batalion disciplinar de muncă la căile ferate, în mine sau pe
şantiere, dar înţelegerea şi însuşirea normelor de disciplină militară
înseamnă că-şi va satisface stagiul militar normal şi se va libera la
termen.
Pe drum m-am împrietenit cu patru recruţi care mi-au marcat
cariera. Marius, singurul fiu al unei familii de medici din Viseul de Sus,
absolvent al liceului cu profil auto din Baia Mare, nu a intrat la facultate
în Cluj, s-a angajat revizor tehnic la o coloană auto de unde a fost
încorporat.
Statură atletică, cunoscător al limbilor germană şi maghiară, un
bun psiholog, a ajuns sergentul companiei al cărei locţiitor tehnic eram
în acea perioadă. După armată a urmat facultatea din Braşov, unde s-a
căsătorit şi a rămas asistent la catedra de automobile. L-am întâlnit în
anul 1988 în centrul Braşovului, pe lânga Casa Armatei şi am povestit la
o cafea mai bine de o oră. Anul 1990 l-a prins nepregătit pentru noua
situaţie a învăţământului universitar, şi-a luat soţia şi copilul şi a plecat
în Germania, la Wolfsburg, unde s-a angajat ghid la muzeul Volkswagen.
Acolo a rămas.
Silviu, un aventurier al vremii, absolvent al liceului mecanic
Marmaţia din Sighet, promoţia 1976, a plecat la Cluj unde s-a angajat
şofer pe ambulanţă. După şase luni s-a mutat la o intreprindere cu profil
de geodezie cu care a colindat toţi Munţii Apuseni cu autoutilitara TV-12
(o dubiţă cu capacitatea de 1500 kg, construită de uzina Tudor
Vladimirescu din Bucureşti, zona Toporaşi). Un blond cu părul creţ şi
ochii albaştri, cu priviri jucăuşe şi vesel tot timpul. Ajuns caporal, a fost
şeful echipajului de intervenţie medicală pe autosanitara unităţii. Îl
apreciam şi eu, comandantul lui, căt şi medicii şi asistentele care
asigurau asistenţa medicală a zborurilor de instrucţie cu elevii.
Paul, Ionuţ sau Marian, alţi tineri de toată isprava cu care am
lucrat 16 luni calendaristice, ziua şi noaptea, iarna sau vara, pe ger sau
pe caniculă, acolo, în garnizoana care a dat ţării mii de ofiţeri piloţi de
supersonic, transport, elicoptere sau indispensabilii dirijori la aterizare
sau coordonatori ai zborului din punctele de comandă ale aviaţiei
militare şi civile.
 249

În anul 1981, cu 84 de militari în termen în subordine, 68 de

angajaţi civili, 4 ofiţeri, 8 maiştri militari şi 6 subofiţeri asiguram zborul a
cinci escadrile de aviaţie, a căte două starturi de zbor pe zi, pe
aerodromul Boboc şi Ianca sau alt aerodrom militar pe care dislocam
două escadrille deoarece nu încăpeau să zboare toate pe aceiaşi pistă de
decolare-aterizare. Câte 12 avioane de escadrilă ori cinci zburau pe cerul
patriei căte 60 de avioane de şcoală, vânătoare şi vânătoare-
bombardament din clasa Delfin L-29 şi Albatros L-39ZA, de fabricaţie
cehoslovacă, din care unul, numărul 146, a fost instalat, la intrarea în
municipiul Buzău, pe soclul căruia stă mărturie”BUZAU-ORAŞ AL
AVIAŢIEI ŞI PARAŞUTISMULUI MILITAR ROMÂNESC,, .
După pensionarea lui, a lui 146, a fost pensionat şi pilotul şi
instructorul de zbor, căpitanul-comandor Vasile Surduc, un om făcut
pentru zbor şi pentru aviaţia românească. Prea tânăr, prea pensionar …
Și mulți din generația lui sau mai mici. Piloți pentru care țara a
cheltuit sume colosale să-i țină brevetaţi la clasa a I a care poate zbura:
- Ziua în condiții meteo normale; - Ziua în condiții meteo grele
(ploaie, ninsoare, vânt);
- Noaptea în condiții meteo normale; - Noaptea în condiții meteo
grele.
Dacă au rămas numai tineri, cine mai zboară noaptea în condiții
meteo grele? Nimeni?
În anul 2020, după preluarea guvernării de către PNL, guvernul
Ludovic Orban, după moţiunea de cenzură la care a picat guvernul PSD
Viorica Dăncilă, ministrul de interne, Marcel Vela află de la secretarul de
stat şi şef IGSU (inspectoratul generat pentru situaţii de urgenţă), Raed
Arafat, că numai trei centre din ţară pot asigura transportul cu
elicopterele SMURD pe timp de noapte, celelalte nu au piloţi pregătiţi să
zboare noaptea. Ministrul l-a întrebat pe bună dreptate ce aţi făcut 12
ani de când sunteţi şeful ecestei structuri , de ce nu aţi pregătit piloţi? La
răspunsul că nu au fost fonduri l-a apucat râsul pe ministru. Au fost bani
de furat prin toate casele de sănătate dar pentru asigurarea urgenţelor
medicale nu s-au găsit. A făcut apel la pensionarii militari, piloţi de
elicoptere clasa I a, i-a găsit pe cei mai tineri, ieşiţi de 1-3 ani din
sistem, la 51 sau 52 de ani şi i-a angajat la urgenţă. Deci se poate
atunci când se vrea, când politica înseamnă şi aplecarea spre cetăţeanul
 250

în nevoie. Iar piloţii militari sunt în primul rând ofiţeri educaţi şi patrioţi.
Rezonabili şi profesionişti.
Pentru toate cele 60 de avioane în zbor trebuia să asigur
autocamioanele sau autoutilitarele care le tractau din linia de avioane la
startul de zbor sau de la capătul pistei de decolare-aterizare înapoi, la
start, autoalimentatoarele cu petrol de aviaţie cu care le realimentam
înainte de a decola, autoagregatele de pornit avioane (autovehicule cu
generatoare de curent, cu 24 de acumulatori de 27v x 72Ah, cu cabluri
de secţiune mare, din cupru, împletite, prin care treceau 1200 -1500
amperi la pornire – antrenarea rotorului turbinei motorului de avion
până la 10-12.000 rotaţii pe minut la care avea loc aprinderea
combustibilului), autostaţii pentru alimentarea cu oxigen tehnic, cu aer
comprimat la 200-250 bar, autospecialele de pompieri şi autosanitarele
care asigurau intervenţia în caz de nevoie. Nu a fost nevoie de
autosanitară niciodată. Pompierii mai interveneau când lua foc vegetaţia
după pornirea vreunui motor de avion prin alte locuri decât cele special
destinate cu parapet de protecţie a jetului de gaze arse sau când se
jucau tehnicienii şi dădeau foc la găurile din pământ pe unde ieşeau la
aer curat popândăii sau alte rozătoare.
Cîte 14-18 autovehicule pe start, două, uneori, vara şi trei
starturi pe zi pe un aerodrom, ori două aerodromuri pe care se zbura,
aproape 80-100 de autovehicule cu echipajele lor în fiecare zi, de luni
până vineri şi sâmbăta până la orele 15,00. Pe lângă noi, cei ce
asiguram direct zborul, mai aveam de acordat asistenţă tehnică la 2-3
autoproiectoare care luminau pista la aterizare pe timp de noapte, 3-5
autoradiofaruri care emiteau în eter semnale radio în cod morse cu
indicativul aerodromului, 3-4 autostaţii de legătură sol-aer şi sol-sol,
automăturătoare pentru curăţat eventualele pietricele sau bucăți
desprinse din pistă sau din bretelă... autobuzele şi microbuzele de
transport la şi de la start, autoutilitarele pentru transportul hranei la
punctul de conducere al zborului unde serveau masa pe rând, între
decolări şi aterizări, piloţii instructori, elevii piloţi, tehnicienii şi cei ce
coordonau zborul din punctual de conducere al zborului (PCZ)... Fiecare
avion avea câte 6-8 ieşiri a cite 30 sau 45 de minute pe start, insemna în
total peste 120 de tractări şi porniri, 60 de alimentări, 30-40 de
intervenţii ale autospecialelor cu oxigen sau aer comprimat.
 251

Şi pentru a fi chinul şi mai plăcut în fiecare primăvară, în martie,

avea loc aplicaţia militară numită dislocare pe alt aerodrom. Dislocare pe
roţi, pe tren şi pe calea aerului.
Pregăteam cu o lună înainte hărţile pentru aplicaţie, dispoziţiunile
tehnice şi măsurile ce le luam înainte, pe timpul şi după dislocare, toate
aprobate de comandantul Scolii de Ofiţeri de Aviaţie”Aurel Vlaicu,,
generalul cu o stea Mereu Constantin şi avizate favorabil de şeful
Biroului Operaţii din Aviaţia Militară, colonelul Petru Obreja. Eu
pregăteam harta marşului cu autovehicule şi cel cu eşaloanele de tren
iar piloţii, traiectele de zbor şi hărţile specifice aviaţiei de luptă. În
asemenea situaţii s-au pregătit şi format generaţii de piloţi militari care
au dovedit excelente calităţi pe timpul carierei, care astăzi, când sunt şi
ei la pensie, privesc cu mândrie în urma lor.
Cu două săptămâni înainte, echipele de gospodari, angajaţii
compartimentului cazarmare, zidari, instalatori, tâmplari, pregăteau
încăperile în care urma să ne mutăm. în unele cazuri erau condiţii
normale, în altele nu. La Ianca, la Borcea sau la Deveselu ne mutam în
blocurile dezafectate, nelocuite, care n-au avut încălzire, ai căror pereţi
musteau de igrasie...
Cu o zi înaintea dislocării se alarma unitatea, se scoteau şi se
îmbarcau în vagoane de marfă paturile, dulapurile, mesele şi toate cele
trebuincioase elevilor, se constituiau eşaloanele pe cale ferată apoi, la
urmă, eşalonul înaintat cu autobuzele cu cadre, elevi, personal de
deservire, autocamioanele cu echipamentele din urgenţa întâia adică
cratiţele, oalele, vesela, cu care serveam masa la sosire. De la Boboc la
Ianca, prin Jirlău, cu o singură haltă mică, la intrarea în satul Galbenu,
ajungeam în două ore de mers în marş în coloană de 25-30 de
autovehicule. Autocieternele şi autospecialele erau îmbarcate pe trenul
care sosea a doua sau a treia zi (stăteau mult în triajele de la Buzău şi
Făurei).
 252

Atunci dădeam proba de foc a ceea ce înseamnă profesionalism,

voinţă, dorinţă de a face totul ca la carte, solidaritate, camaraderie. M-
am întâlnit peste zeci de ani cu foşti studenţi ajunşi la gradul de general
(Gl. Flt. Aer. Liviu Burhală) cu care am depănat cu plăcere amintiri din
anii 80 printre care dislocările au rămas de neuitat şi pentru ei şi pentru
mine. Ne-am amintit cu plăcere şi cu recunoştinţă de comandanţii noştri
de atunci, colonelul Victor Rotaru, naşul naşului mei, colonelul Vasile
Ţintă venit de la Divizia 70 Aviaţie, colonelul Gheorghe Leonescu, cel mai
pedant şi mai fair play ofiţer din garnizoană, colonelul Aurel Stan şi,
peste toţi, generalul Constantin Mereu veşnic omniprezent, veşnic
împăciuitor şi corect cu noi. Să nu-i uităm niciodată pe inginerii care au
gestionat tehnica de aviaţie, colonelul Ioan Burnichi, colonelul Ioan Huiu,
Ristea, Popa, căpitanii Gheorghe Gonciarul şi Constantin Bonciu,
subinginerii tineri şi voioşi din promoţia lui Radu Gabriel (Omida), etc.
maiştrii militari Gică şi Benone Moraru, Tică Paraschiv, Viorel Chitic şi
mulţi, mulţi alţii cu care am colaborat direct şi cu care ne-am făcut
luntre şi punte să asigurăm din punct de vedere tehnic zborul de
instrucţie.
Ei, subordonaţii mei din serviciul de asigurare tehnică de
aerodrom al Grupului de Aviaţie Şcoală Vânătoare şi Vânătoare-
Bombardament din garnizoana Boboc, au fost şi vor rămâne pentru
 253

totdeauna în inimă familia mea, prietenii mei alături de care am muncit

şi am învăţat ce înseamnă responsabilitatea, corectitudinea, altruismul,
obligaţiile ce-ţi revin ca lider, cooperarea şi integrarea cu toate celelalte
compartimente în tot ceea ce înseamnă marea echipă care are un singur
şi mare obiectiv: pregătirea şi formarea ofiţerilor piloţi pentru Aviaţia
Militară.
Cum era posibil să răspund cerinţelor funcţiei din
Comandamentul Aviaţiei Militare (a controla şi coordona activitatea
tehnică de automobile în 28 de unităţi subordonate) dacă nu aveam
experienţa a zece ani de muncă pe cel mai aglomerat aerodrom din
Europa de Est (aşa eram consideraţi în anii 1980-1986) cu 12-14
avioane cu reacţie, 8 avioane uşoare şi 4-6 elicoptere în zbor simultan?
Zburau elevii anilor 1, 2 şi 3 piloţi pe supersonic şi fetele anul 1 piloţi pe
avioane uşoare şi elicoptere după care, băieţii şi fetele pentru aviaţia de
transport şi elicoptere se detaşau pe aerodroamele Focşani şi Buzău
până la terninarea şcolii. Era tot o forfotă peste tot.
Cum Dumnezeu sunt numiţi miniştri în domenii în care nu au
lucrat niciodată? Cum să aşezi ministru al sănătăţii un personaj care a
fost contabil? La apărare unul care nu a efectuat stagiul militar?
La aceste întrebări mi-a răspuns un mare om, un mare roman, în
iunie 1991. Plecând de la Statuia Aviatorilor, după manifestările
ocazionate de Ziua Aviaţiei, mergând pe jos până la intersecţia 1 Mai cu
Turda să luăm tramvaiul până la Lujerului, prietenul meu, profesor de
istorie la liceul”Tudor Vladimirescu,, din Militari unde va începe şi fiul
meu peste ani, îmi propune să-i facem o vizită unui mentor de-al lui. Zis
şi făcut. Abia aşteptam să întâlnesc români care au trăit perioada
interbelică.
O luăm pe jos pînă la Basarab şi de aici tramvaiul până aproape
de Cişmigiu. Aici, într-un bloc vechi de patru etaje, urcăm la al doilea
nivel şi sună la o uşă care nu avea înscris nici numărul apartamentului,
nici numele proprietarului cum eram obişnuit în majoritatea cazurilor. Ne
deschide uşa o doamnă trecută de 60 de ani şi ne invită înăuntru,
cunoscându-l pe însoţitorul meu. La fereastra garsonierei, un bătrân
slăbuţ, puţin gârbovit dar cu ochii iuţi în toate părţile, ne întâmpină cu
un bine aţi venit tinerilor. Ne face cunoştinţă – eu, maior în aviaţia
militară Găinuşă Dumitru – el, numai Petre. Prietenul meu adaugă
 254

ŢUŢEA. Am rămas profund uimit. Auzisem de el ca de un Dumnezeu al

filozofiei, ca despre un Socrate de Bucureşti. Citisem ceva pe sub mână
din cele şapte capitole de Antropologie creştină scrise de el. Eram
intrigat cum de fiind prieten cu Lucreţiu Pătrăşcanu în anii 1934-1942,
este arestat şi întemniţat 13 ani în 1948. Nu puteam să-l întreb.
Ieşise de câteva zile din Spitalul Elias şi se exprima că se simte
bine. Citisem în ziarele vremii şi am prins o emisiune a lui Vartan
Arachelian la televizor care se intitula Cuvântul care zideşte la care am
rămas mut de naturaleţea, simplitatea şi puterea cuvintelor filozofului şi
omului Petre Ţuţea. Îmi sunau şi acum în minte spusele lui: Călinescu,
faţă de Nae Ionescu, nici n-a existat, n-avea vocaţie filozofică nici cât un
măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el
însuşi sau „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.” şi închei cu
magistrala lui constatare după alegerile din mai 1990 că „Un tâmpit mai
mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de
idioţi! De asta numai eu am fost în stare”, ceea ce însemna că după ce
te-a făcut comunismul timp de 50 de ani tot cu el votezi?
Eram intrigat de faptul că a fost tânăr director în ministerul
economiei anilor 1936, prieten cu Lucreţiu Pătrăşcanu, infiltrat în
cuiburile legionare pentru spionaj în favoarea comuniştilor, este arestat
în 1948 şi întemniţat ca legionar. Cum? Nu l-a salvat nimeni? Era pentru
acea perioadă o minte luminată a economiei naţionale. Negociase
contracte şi tratate la Berlin, la Wiena, La Budapesta, la Moscova sau la
Istambul, era o personalitate marcantă, nu putea fi eliminată, trebuia
folosită de baronul roşu, dr. Petru Groza. Nu s-a vrut. Nu mai încăpeau
evreii debarcaţi de Kremlin la conducerea totală a României. Coleg cu
Emil Cioran, cu Constantin Noica, cu Mircea Eliade! Pe el îl bagi la
temniţă? Fiindcă era singura modalitate de răzbunare a unui legoinar
care îl cunoştea şi care era acum în serviciul secret al Siguranţei
comuniste înfiinţat de Ana Pauker …
Ne-a povestit cum a fost ucis Nae Ionescu în lagărul de la
Miercurea-Ciuc şi cum a scăpat din acelaşi lagăr Mircea Eliade, pe fondul
întrebărilor insistente ale francezilor şi ale englezilor de unde sunt? şi ce
le-aţi făcut? Ajuns la Braşov, Eliade a tuns-o clandestin în Franţa imediat
şi pentru totdeauna. Despre ce a fost ne-a povestit vreme de jumătate
de oră şi a încheiat cu”Aveţi mare grijă, istoria şi soarta naţiei noastre a
 255

rămas numai pe mâna voastră, a românilor patrioţi şi buni cunoscători ai

istoriei trecute, nimeni nu va avea interes să o apăraţi. Ideea Europei
unite, suprapusă cu cea a federalizării, lasă tot greul pe umerii voştri...
Deja a început dărâmarea încrederii populare în democraţie şi în mai
bine. Oameni politici controversaţi, miniştri şi şefi de instituţii care n-au
nici o treabă cu meseria pe care o gestionează, subminarea autorităţii
forţei de apărare şi a celei de ordine publică prin chemarea la lupta de
clasă a minerilor şi a muncitorilor din fabrici, înlăturarea de la conducere
a partidelor politice de tradiţie, cu credibilitate în occident, toate astea
sunt făcute cu cap şi cu intenţia de a se menţine la putere ei, comuniştii,
să fie siguri că poporul prostit îi va vota de-a pururi. Asta-i politica lor de
a minţi, a fura şi a induce în eroare poporul numai să rămână la putere,
ei şi copii lor peste decenii.” şi astăzi, în anul 2020 am amintirea domniei
sale aproapre şi recunosc că mult adevăr ne-a spus atunci cu mintea lui
de filozof vizionar. La 3 decembrie 1991 a murit în spital, conştient şi cu
teamă de judecata lui Dumnezeu. A fost înmormântat în satul său natal,
Boteni, de lângă Câmpulung Muscel. Simplu, liniştit, orthodox aşteptând
Judecata de Apoi. Cu mâinile pe piept în sătucul lui de munte.
Revenind la amintirile mele din anii 80, văd cu ochii minţii
şantiere peste tot. Creştea Buzăul, creştea Mizilul, Caracalul, Măcinul sau
Rîmnicu Sărat, creşteau toate oraşele ţării. Cartiere noi, mii de blocuri de
locuinţe, zeci de mii de cetăţeni la muncă patriotică, duminica până la
prânz, să amenajăm straturile cu flori, aleile şi zonele verzi dintre
blocuri, şosele, căi ferate, intreprinderi noi peste tot.
Se construiau, cu şantierele româneşti, autostrăzi, sonde,
hidrocentrale, uzine şi fabrici în Libia, în Iraq, în Iran, Kuwait, Pakistan,
Egipt, Angola, Congo... Eram pe urmele francezilor în toate. Ei
autostrăzi, noi şosele, ei fabrica de apă grea, noi fabrica de măşti de
gaze şi costume de protecţie antichimică. Ei petrol, noi stingerea
incendiilor la sondele de petrol din toată Persia.
În anii 1981 - 1983 am funcţionat cu o şcoală de ofiţeri de aviaţie
în Angola, şcoală gestionată de noi, şefii de compartimente ai şcolii de
ofiţeri de aviaţie din Boboc - Buzău. Aşa cum ne-a învăţat pe noi
instructorii mareşalului Henry Bertelot în 1917 aşa îi învăţam noi, în
1981, pe Tobo Jogo, Kuga Mala şi Kugo Mogo să piloteze avioane, să
conducă zborul din punctul de comandă, să asigure mijloacele de
 256

aerodrom, datele meteo, de radiolocaţie şi alte multe date necesare

executării misiunilor de luptă aeriene. Era începutul războiului civil în
Angola. Asasinate, sabotaje, atacuri nocturne... S-a întors doar
personalul, tehnica avariată de războiul civil a rămas acolo. Sarcina
propriu-zisă de realizare funcţională a detaşamentului tactic, Grupul de
Aviaţie Român „Sirius” comandat de generalul aviator Aurel Niculescu, a
revenit Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu” de la Boboc. Un
fel de”şcoala altfel,, ...
Ianuarie 1981, 68 de ofiţeri români, aviatori, 51 de maiştri
militari, 4 subofiţeri şi 27 de angajaţi civili au fost debarcaţi la Negage –
Uige, într-o fostă baza aeriană portugheză (Angola fiind fostă provincie
portugheză de sub care se eliberase de câţiva ani) care dispunea de
minimum de hangare, clădiri şi teren amenajat pentru decolare-
aterizare. S-au constituit catedrele de învăţământ, laboratoarele, totul ca
într-o şcoală de pilotaj normală. La 30 decembrie 1982 s-au întors acasă
cu misiunea îndeplinită că au scos la simplă comandă 138 de piloţi, au
promovat examenele de absolvire 38 de nenaviganti care, mai departe,
au pus bazele şcolii naţionale de piloţi militari angolezi. Ei între ei pe
bazele curiculei şcolare şi a planurilor de învăţământ româneşti.
Cine doreşte să aprofundeze această misiune externă a armatei
române poate găsi pe net „operaţiunea SIRIUS 1980”. Redau fragmente
din articolul revistei Cer Senin:
„Echipa românească a reuşit, într-un timp record, de numai doi
ani, să formeze instructori de zbor, personal didactic, de stat major,
tehnic, navigatori de sol, meteorologi, ofiţeri de logistică aviaţie. În
momentul în care românii au păşit pe teritoriul angolez, ţara era
măcinată de războiul civil purtat de cele trei grupări rivale: Mişcarea
Populară de Eliberare a Angolei (MPLA), Forţele Naţionale de Eliberare a
Angolei (FNLA) şi Unitatea Naţională de Eliberare Totală a Angolei
(UNITA).
Dacă sovieticii şi cubanezii erau înarmaţi până-n dinţi, românii
aveau mâinile goale, pregătiţi de muncă şi gata să le împărtăşească
tainele aviaţiei. Ruşii se închinau ori de câte ori îi vedeau pe românii
neînarmaţi, pentru că, în Angola, în acei ani de război, puteai fi în orice
clipă omorât. Dotaţi cu 12 avioane de şcoală IAR 823, şase elicoptere
IAR 316 B şi alte şase avioane BN 2, românii au reuşit să pregătească
 257

146 de elevi. Au fost şi momente dramatice pentru grup, în anul 1981,

când a avut loc un accident de zbor cu un aparat IAR 813, în care şi-au
pierdut viaţa instructorul locotenentul comandor Gheorghe Preda şi
elevul Ruy Nelson. În memoria celor doi aviatori, comandorul Liviu Tomi
a înălţat un monument în curtea şcolii. „
Eu am dat declaraţii în faţa organelor şi am întocmit documente
justificative doi ani pâna am lichidat gestiunea compartimentului auto
detaşat şi pierdut în Angola (4. 842. 358 lei în 1984 echivalentul a 65 de
autoturisme Dacia, noi). Din cei care au fost acolo şi s-au întors s-au
risipit pe la unităţile de unde fusese selecţionaţi şi ridicau din umeri.
Autoateliere, autocisterne, autoutilitare, autoturisme, piese de schimb,
acumulatori şi anvelope... Toate pierdute.
România era tot mai prezentă pe toate pieţele lumii.
Autocamioane, autoturisme de teren şi de oraş, autobuze, microbuze,
tractoare, autoutilitare de tot felul plecau zilnic din portul Constanţa
către mări şi zări din Peru în Argentina, din Canada în Coreea şi China, în
Polonia, Ungaria, Germania Democrată, URSS, Mongolia, Indochina,
Orient... peste tor vedeai Dacia Taxi, ARO în toate variantele alături de
Land Rover şi alte mărci de renume. Am fost şi sunt mândru că le-am
văzut plecând la export cu miile, mult mai multe decât cele care
rămâneau în ţară. Trenuri peste trenuri cu zeci de vagoane încărcate cu
ele, maşinile fabricate în România, treceau prin gările din drumul lor
catre port sau spre vestul României şi centrul Europei de Est. Ne
bucuram nespus când apucam din IDMS (Intreprinderea de desfacere a
materialelor sportive) câte o Dacia 1310 refuzată de unguri sau de
nemţi. Parcă şi finisajele erau mai delicate, motorul mai silenţios... Sau
poate că ni se părea nouă.
Nu se terminase bine revoltele socialiste din Franţa, din Italia,
din Anglia, că s-au dezvoltat reţelele mafiote. Este luat ostatec şi ucis de
Brigăzile Roşii fostul primministru, ministru de externe, profesor
universitar de drept Aldo Moro. Pericolul înarmării unor formaţiuni
extremiste de stânga, justiţiare, fanatice, pune un mare semn de
întrebare dacă democraţia poate fi apărată doar cu vorbe şi cu structuri
ale statulu care să asigure libertatea persoanelor. Mulţi studenţi socialişti
sunt arestaţi, anchetaţi şi unii condamnaţi. S-a făcut linişte în Italia.
Grecia continuă cu manifestări periculoase, cu lupte între poliţie şi
 258

demonstranţi dar... la un punct se înţeleg unii cu alţii şi nu sunt morţi.

Numai răniţi. Mulţi răniţi. Nici comunişti parcă nu mai sunt.
Războiul din Vietnam început la 01 noiembrie 1961 purtat între
Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord) sprijinită de URSS,
China şi Coreea de Nord şi Republica Vietnam (Vietnamul de Sud) ajutat
de SUA era spre final, se apropia căderea Saigonului. Americanii pierduse
60.000 de militari, războiul se încheia la 30 aprilie 1975 cu cea mai mare
înfrângere a americanilor din toate timpurile. Poporul ura conducerea SUA
pentru miile de victime şi pentru cheltuielile inutile făcute în 10 ani de
război. Milioane de victime sudvietnameze, nordvietnameze şi de alte
naţii. Peste 1. 500.000 de morţi... Peste 6.000.000 de familii îndoliate,
deportate sau fugite de frica războiului. Peste 20.000 de militari americani
afectaţi de sindromul războiului din junglă.
A fost un război macabru, neconvenţional, cu fel de fel de arme
experimentale şi de o parte şi de alta Aici s-au întâlnit faţă în faţă ruşii
cu americanii, chinezii cu vietnamezii, coreeni cu coreeni, unii în nord
alţii în sud, KGB ul se întâlneşte cu CIA ul şi cu alţi mosadişti, M-6 isti
care fac din jungla vietnameză un adevărat malaxor de vieţi. Un
laborator modern de încercări.
SUA intervine în Chile cu trupe de elită pentru reprimarea
insurgenţilor pro-castrişti şi repune în drepturi guvernul militarist. Tot în
1981 intervine cu trupele SEALT în Nicaragua. 48 de ore fatale.
Brejnev ordonă în 1979 invazia Afganistanului unde talibanii
fundamentalişti au răsturnat guvernul pro-sovietic. Americanii îi ajută pe
talibani cu arme, muniţii, medicamente şi echipamente. Chiar cu
instructori. Talibani la cursurile academiilor militare din SUA sau în
centrele de instruire a rangerilor!!!
Din nou KGB ul cu CIA ul pe acelaşi front? Mii şi mii de afgani
mor de foame, alte mii sunt ucişi de fundamentalişti, alţii de ruşi...
Războiul fraticid durează 10 ani până când sovieticii se retrag în ruşine
că n-au izbutit să reinstaureze ordinea comunistă la Kabul şi în toată
ţara stâncilor, a caprelor, a catacombelor, a gherilelor islamiste şi mai
ales a opiumului. Americanii, cu interese majore în zonă (erau deja în
Kuwait şi Iraq) intră în forţă să-i răpună pe talibani. Să le exploateze
minele pline de resurse minerale dar şi să le ia tot aurul şi tot opiumul.
Afganistanul este cel mai mare producător de opium din lume.
 259

Opa! Dau de armele lor în măna talibanilor. Erau bătuţi cu

propriile arme. Bune arme!
Dintre islamişti se ridică cu pretenţii de unsul lui Alah, Osama Bin
Laden (Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin) cunoscut ca liderul
organizaţiei teroriste al-Qaidei acuzat de americani că a planificat şi
condus atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 când teroriştii lui au
deturnat două avioane cu care au lovit turnurile gemene de la World
Trade Center (centrul mondial de comerţ) respectiv clădirile WTC 1 şi
WTC 2, construite în anii 1972, 1973 cu câte 110 etaje fiecare, avariate
şi incendiate, care s-au prăbuşit făcând multe victime şi producând
spaimă şi groază în toată lumea.
Tot el a fost considerat responsabil de atentatul sinucigaş
împotriva sinagogii Griba din Tunisia la 11 aprilie 2002, soldat cu 21 de
morţi, atacul terorist asupra trenurilor din Madrid din 11 martie 2004
soldat cu 191 de morţi şi 2000 de răniţi, atentate sinucigaşe în metroul
şi autobuzele Londoneze, atentate la Istambul şi în Egipt, ultimul soldat
cu 68 de morţi în staţiunea balneară Sharm el-Sheikh în iulie 2005. A
fost găsit şi ucis de comandourile americane la 2 mai 2011 la
Abbottabad în Pakistan. Luat ca din oală şi fript la propriu după ce i s-a
luat proba ADN. Uciderea lui n-a uimit lumea islamului ci i-a îndârjit şi
mai mult la luptă. Luptă de 50 de ani şi nu sunt învinşi. Luptă prin toate
mijloacele, cu oameni puţini dar cu efecte distrugătoare mari.
În celălalt capăt al lumii, argentinienii invadează insulele Falkland.
Atât le-a trebuit că premierul Marii Britanii, doamna de fier a Europei,
Margaret Thacer, ordonă trupelor engleze să intervină. În 60 de zile au
făcut linişte. În timp ce era preocupată cu ce se întâmplă în Insulele de Foc
(Falkland), Margaret Thacer se confruntă în ţară cu mari frământări sociale,
minerii răsculaţi pentru salarii mai mari, oprirea programului de închidere a
minelor şi altele. Trupele speciale care au intervenit după ce poliţia era
depăşită de situaţie a adus liniştea londoneză obişnuită.
La răsărit de noi, în marele gulag sovietiv, intervin chimbări la
vârf. Leonid Brejnev este înlocuit cu Iuri Andropov, fost şef al KGB. După
doi ani, în 1983, lasă locul lui Konstantin Cernenco care conduce URSS
ul doi ani şi moare lasând în locul lui pe Mihail Gorbaciov – un reformist
al sistemului cu vederi mai mult democrate decât comuniste. După unele
reforme administrative care au lăsat majoritatea hotărârilor la nivel local,
 260

aduce perestroika – programul de restructurare a conducerii centrale,

reformarea serviciilor secrete, limitarea drepturilor de control ale
administraţiei centrale asupra celor locale şi mai nou, glasnostul –
deschiderea către lume, transparenţa care nu a căzut deloc bine nici
KGB ului şi nici conducătorilor statelor comuniste satellite.
Glasnostul a generat în câţiva ani căderea comunismului în URSS
şi în Europa. Prin el cetăţenii sovietici încazarmaţi vedea lumea din afara
sistemului comunist, vedea ce se întâmplă în democraţiile occidentale şi
voiau şi ei libertate. Gorbaciov este eroul căruia Europa trebuie să-i
mulţumească. Stalin a ocupat-o, Gorbaciov a eliberat-o... După plată şi
răsplată. Astăzi nici glasnostul şi nici perestroika nu mai trăiesc. Numai
oligarhii. Atât.
CIA ul nu se astâmpără, profită de poziţia de obsaid a KGB ului
şi lucrează la descompunerea imperiului lui Petru Cel Mare – desfacerea
URSS ului în felii, felii, în fostele state membre .
În februarie 1989 polonezii ridică la luptă sindicatele libere din
Gdansk, după ei se ia societatea poloneză până la Varşovia şi aduc la
putere un guvern democrat şi un preşedinte în persoana liderului sindical
Lech Walessa. Gorbaciov interzice trupelor sovietice să intervină. Polonia
a dat exemplu că se poate. Tot în 1989 biserica catolică îl desemnează
papă pe preotul polonez Karol Voitila, cu nume de sanctitate Papa Ioan
Paul al II lea. Încă un semn bun pentru Europa de Est. Un semn
ecumenic de acceptare a esteuropenilor în marea cetate a Vaticanului, în
lumea occidentului, în lumea democraţiei mai mult sau mai puţin
funcţională dar legiferată.
Conducerea de partid din România, prin vocea geniului
Carpaţilor, Nicolae Ceauşescu, declară mişcarea poloneză ca pe o
trădare a idealurilor comuniste, la fel cum îl judecă şi pe Gorbaciov cu
glasnostul şi cu reformele lui. Tot încerca să ne spună că nouă,
românilor, că nu ne trebuie glasnost.
Ceauşescu simte că vestul câştigă teren. Siguranţa politică îşi
intensifică activitatea. Este distrusă o grupare de intelectuali acuzaţi de
practici transcedentale, cu membri din apropierea clanului conducător.
Îşi încheie cariera Andrei Pleşu, Ana Blandiana şi alţi câţiva 12-13
intelectuali arestaţi, acuzaţi de apartenenţă la mişcarea transcedentală
iniţiată de profesorul Stoian, sunt scoşi din posturi şi marginalizaţi.
 261

Se pregătea congresul partidului comunist roman din noiembrie

1989 la care trebuia ales, pentru viitorii cinci ani, acelaşi preşedinte,
eroul patriei, Nicolae Ceauşescu. În oraşele mari apar afişe, foi volante
sau înscrisuri pe ziduri cu jos tiranul sau jos comunismul. Înebuneau
miliţienii. Arestau şi anchetau câteva sute de studenţi cazaţi în căminele
din Regie. Nimic. De teama revoltelor spontane, au închis Casa de
Cultură a Studenţilor pentru renovare. Miliţia, gărzile pariotice, trupele
de securitate (jandarmeria de astăzi) patrulau zi şi noapte pe toate
străzile pentru a preveni adunările grupurilor turbulente, inscrisurile pe
ziduri sau împrăştierea de foi volante sau bileţele cu chemări
anticomuniste. Ştiau ei ce ştiau.
Poporul trăgea speranţa ca la congres Ceauşescu să se retragă şi
să lase locul altuia mai tânăr, mai reformist, mai gorbaciovist. Dar nu,
nebunia l-a dus la paroxism. S-a crezut Dumnezeu pe pământ românesc.
Greşit.
 262

SFÂRŞITULUI COMUNISMULUI
ÎN EUROPA DE EST ŞI ÎN ROMÂNIA

La început de noiembrie 1989, un grup de excursionişti est-

germani este ajutat de guvernul de la Budapesta să ajungă în Germania
de Vest unde denunţă toate relele tratamentele ale lui Erik Honeker ca la
o săptămână mai târziu să se agite atât est germanii cât şi vest germanii
şi, la 9 noiembrie 1989, să dărâme Zidul Berlinului ridicat de sovietici în
1961, să-şi dea mâna spre veşnică unire... Erik Honeker este arestat sub
ochii neputiincioşi ai soldaţilor sovietici obligaţi să se urce în vagoane şi
să ia direcţia... Maskva...
Nemţii şi din est şi din vest trec la refacerea structurii
administrative a unei singure Germanii, cu peste 80 de milioane de
locuitori, mare şi puternică. Cu bunele şi cu relele ei. Este a lor şi numai
a lor, a nemţilor, nu mai aparţine grupului de la Kremlin care le trasau
viitorul luminos …
Conducerea comunistă din România acuză mişcarea est germană
ca fiind o înaltă trădare, o barbarie săvârşită de complotiştii germani ajutaţi
de agenturile americane. Drept este că CIA ul şi-a cam adus importantul
aport mai ales în Germania unde avea interesul. Pivotul Europei.
La 24 noiembrie 1989, al 14 lea congres al PCR, este ales, în
unanimitate de voturi, în funcţia de secretar general al partidului
conducător, Nicolae Ceauşescu. Era la putere din 1965, de 25 de ani!
poporul era stupefiat că nu se opreşte, nu lasă lumea să trăiască normal, că
nu mai pleacă la pensie ca orice om. Degeaba. Marele conducător, coleg cu
Mihai Viteazul şi cu Ştefan Cel Mare, nu se lasă dus în nici un fel. Se vrea la
putere. Ţara este a lui, partidul este al lui, meritele sunt numai ale lui.
Polonia s-a schimbat, Cehoslovacia s-a schimbat, Ungaria s-a
schimbat, Germania Democrată s-a schimbat, până şi Bulgaria s-a
schimbat numai noi NU.
Ungaria face schimbul de guverne dintre vechii comunişti şi
reformatorii actuali la 21 decembrie 1989 în ziua în care Ceauşescu
chema poporul la lupta împotriva huliganilor de la Timişoara.
 263

Ungaria începuse revoluţia încă din mai 1989 când partidele din
opoziţie – Alianţa Tinerilor Democraţi (FIDESZ), Forulul Democrat
Maghiar şi Alianţa liber-democrată au determinat schimbări majore la
conducerea partidului comunist prin renunţarea la Karoly Grosz şi
aducerea la putere a reformistului Moklos Nemeth care a permis
discuţiile libere dintre forţele politice. La 16 iunie 1989, cu ocazia
reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Imre Naghy şi ale
colaboratorilor lui care au iniţiat şi condus contrarevoluţia maghiară din
1956, festivitate la care au participat peste 500.000 de persoane cer
democratizarea ţării şi ruperea de URSS. Începe avalanşa schimbărilor la
vîrful partidului – Ianos Kadar este exclus şi înlocuit cu democratul Imre
Posgav. Revoluţia antisocialistă ungară s-a desfăşurat fără victime, fără
distrugeri, fără manifestaţii de stradă violente, totul s-a rezolvat prin
alegeri libere ca fiind singura soluţie de abandonare a socialismului.
Ceauşescu i-a numit în public trădători ai cauzei socialiste atât de
dorite de popoarele Europei de Est...
Cehoslovacia urmează şi ea calea Ungariei...
După greva muncitorilor din 27 noiembrie 1989, extinsă la o
miscare socială de amploare la Praga, guvernul comunist al lui Alexander
Dubcek abandonează paşnic puterea şi o predă revoluţionarilor conduşi
de actorul Vaclav Havel. Schimbul se petrece în prezenţa trupelor
sovietice neputiincioase să intervină deoarece preşedintele lor, Mihai
Gorbaciov, le-a interzis să intervină... Miscarea rămâne în istoria lumii ca
Revoluţia de Catifea sau Primăvara de la Praga. Păcat că în 1993 are loc
Divorţul de catifea prin care se despart fostele state cehoslovace – Cehia
şi Slovacia.
Republica Democrată Germană a reuşit să doboare jugul
comunismului mai uşor deoarece Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria erau
exemple de reuşită.
Dacă Ungaria ridicase restricţiile la graniţa cu Austria la 23
august 1989, cetăţenii treceau liber frontiera, a facilitat ca mai bine de
13.000 de turişti est-germani să treacă graniţa, necontrolat, în Austria şi
să ceară azil politic.
În septembrie-octombrie miscarile sociale stradale din Berlin şi
din celelalte oraşe est-germane se înteţeau şi voiau jos comunismul.
Trupele sovietice aveau ordin să nu intervină.
 264

Conducătorul comunist est-german Erich Honecker demisionează

la 18 octombrie 1989 şi-i lasă locul democratului Egon Krenz care
hotărăşte, peste noapte, la 08 noiembrie 1989 să acorde vize est-
germanilor să-şi viziteze rudele din Germania Federală. Zeci de mii de
berlinezi au luat cu asalt punctele de trecere ale frontierei şi, din joacă în
joacă, au inceput să dărâme Zidul Berlinului cărămidă cu cărămidă de
unde şi porecla lor de ciocănitori în zid. Ziua de 09 noiembrie 1989 este
sărbătorită ca Ziua Căderii Zidului Berlinului. Toate posturile de radio din
lume prezentau reportaje de la faţa locului numai noi, românii, nu. Nu se
voia să se ştie că lumea se scutură de comunism? Cât timp credea
nebunul, geniul Carpaţilor, că ne poate ţine ca în incubator, rupţi de
lume? Era în preajma Congresului PCR ce urma să aibă loc pe 24
noiembrie.
În săptămânile următoare Germania Democrată deschide încă 10
puncte de trecere a frontierei şi la 22 decembrie 1989, la Poarta
Branderburg, germanii de ambele părţi cer cu prioritate desfiinţarea
graniţei artificiale şi reunificarea Germaniei notificată oficial la 3
octombrie 1990.
Posturile de radio care emiteau şi în limba româna – Europa
Liberă şi Vocea Americii prezentau în fiecare seară ce se întâmplă în
Europa dar... nu puteam să credem tot. Tot ne spuneam că sunt
exagerări, că vor să ne incite la revolte. Nu era aşa. Chiar se întâmplau
acele mişcări sociale pe care nu le vedeam realizate vreodată. Minunea
s-a întâmplat şi se întinde peste jumătate de Europă prea mulţi ani
furată şi pedepsită fără drept.
Cam aşa stătea Europa Răsăriteană la 01 decembrie 1989 când
familia Ceauşescu încă se credea la putere. Era o stare generală
explozivă în toată ţara. Cu urechile pe postul de radio Europa Liberă care
pe lângă multe aţâţări la revoltă ne mai spunea câte ceva din realităţile
europene, cu ştirile din gură în gură care nu erau toate adevărate, la
veşti că ăla sau alălalt a fost arestat sau schimbat din funcţie ne duceam
zilele fără speranţa că ne eliberăm într-un viitor apropiat sau că ne vom
elibera fără multe victime...
Organul central al partidului comunist roman a formulat ipoteza
că toate aceste schimbări sunt roadele unor agenturi capitaliste care,
ajutate de pasivitatea URSS ului, vor acţiona şi pe teritoriul României
 265

situaţie în care trebuie să fim în măsură să le combatem şi să menţinem

drumul către comunismul mult visat de poporul roman.
Nu apucă să croiască alte programe şi directive că, la 02
decembrie 1989, pe nava amiral sovietică Maxim Gorki (crucişător)
armată la ţărmul maltez Marsaxlokk, se întâlnesc liderii mondiali Mihail
Gorbaciov şi George Bush aflaţi până mai ieri pe picior de război şi astăzi
prieteni declaraţi oficial...
Postul de radio Europa Liberă, post finanţat mai bine de trei
decenii de CIA ul american, prezintă, cu detalii, lupta patrioţilor români
(pro-sovietici) Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu,
Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu, care, cu
mult curaj, la 11 martie 1989, s-au adresat forumurilor mondiale
solicitând ajutor în efortul de înlăturare a regimului totalitar.
Cei şase prezentau ororile comuniste din România, lipsurile,
totalitarismul şi asuprirea făţişă a populaţiei. Arestaţi, interogaţi,
ameninţaţi, şantajaţi, n-au putut fi eliminaţi aşa că i-a arestat la
domiciliu şi i-a păzit mai ceva decât pe ouăle de aur.
De ce au recurs la acest gest după ce au condus România mai
bine de 50 de ani? De ce să-i asculte lumea pe ei? De ce oare toţi şase
au avut legături cu URSS şi nu cu ţările democrate?
De ce nu s-au ridicat nişte pro-americani? Fiindcă orice mişcare
de eliberare din Europa de Est era controlată şi acceptată în condiţiile
impuse de KGB? Adică toate au fost planificate tot de la Kremlin? Adică
orice mişcare anticomunistă trebuia orientată tot spre Perestroika?
Pentru mine era o enigmă, era ca un cap de pod fals, ca o MANIPULARE
murdară. Să mă scoată din comunism tot un comunist? Alexandru
Bârlădeanu care le explica prizonierilor în 1942 că-i mai bine să lupte
alături de ruşi împotriva fraţilor lor ? Silviu Brucan, fiu de evrei, director
al cotidianului Scânteia, a cerut în articolele sale condamnarea la moarte
a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi a
lui Pamfil Şeicaru. Soţia lui, tot evreică, Alexandra Sidorovici a fost
acuzator public al Tribunalului poporului între anii 1948-1950. A fost
profesoară de ziaristică la Universitatea Bucureşti chiar dacă avea doar
şase clase. Ambasador în SUA şi ambasador la ONU, a solicitat şi i s-a
aprobat o întâlnire cu Mihai Gorbaciov în noiembrie 1988. Ce au vorbit
numai ei ştiu dar nu cred că au vorbit despre binele românilor. Oare
 266

după discuţia cu Gorbaciov semnează scrisoarea celor şase în martie

1989? Devenit Oracolul din Dămăroaia după 1990, face afirmaţii
deplasate la adresa poporului român care mai are mult de învăţat până
va putea fi acceptat de popoarele occidentale...
Tot ei, liderii comuniştilor anilor 50 sunt formatorii de opinii ai
noii structuri esteuropene a anilor 1990?
Asta-i culmea manipulării la români! Să-l accepţi ca formator de
opinie pe un fost lider comunist!

Ultimul Congres al comuniştilor din România,

24 noiembrie 1989

Nu cumva după mintea celor şase trebuia răsturnat Ceauşescu

dar trebuia păstrată conducerea comunistă şi reformată puţin pe ici, pe
colo? Era oare impusă o barieră pe care nu aveam voie să o trecem?
Întrebări şi iar întrebări din marea tolbă a manipulărilor cu care
eram obişnuiţi de atâţia ani.
Radioul şi Televiziunea română avea programul ei de coruri şi de
reportaje despre marile realizări ale socialismului. Nimic altceva.
Marţi, 5 decembrie 1989, de ziua mea de naştere, am invitat
colegii de birou, cu soţiile, la Casa Centrală a Armatei din Bucureşti unde
rezervasem o masă de 12 persoane. Obişnuiam ca de ziua fiecăruia
 267

dintre noi să ieşim cu soţiile şi să aniversăm. La orele 19, 00 eram în

formulă completă. Şeful nostru, colonelul inginer Ionel Dumitraşcu, era
puţin mai reţinut decât îl ştiam noi, subordonaţii lui neastâmpăraţi.
Maiorii Mihai Crudu şi Nicolae Iordache au încercat fără sorţi de izbândă
să-l înveselească. Eu şi colegul meu, căpitanul Constantin Ailincăi sau
plutonierul major Stan Stelian nu aveam nici o şansă. Restaurantul nu
era plin ca în alte dăţi, era cam linişte. La plecare am întâlnit un
cunoscut, ofiţer de securitate din Direcţia 5 a, fosta UM 0666, cu care m-
am intersectat în misiunile de însoţire ale lui Nicolae Ceauşescu în care
eram şi eu prezent cu mijloacele de deservire a zborurilor din perioada
1983-1988. Sub motivul că am uitat bricheta şi ţigările la masă, l-am
abordat direct: Se întâmplă ceva şi-mi scapă. Te rog ajută-mă să înţeleg.
Mi-a răspuns scurt şi lămuritor că în mai puţin de o lună România
explodează şi nu va mai fi nimic ca înainte . I-am cerut să ne întâlnim
undeva să vorbim la care mi-a răspuns trist dacă mai apucăm, sâmbăta
viitoare sunt acasă, ne auzim la telefon şi ne întâlnim.
Am să-l numesc în continuare „Zet”. Nu vreau şi nu am nici un
motiv să-l divulg şi să-i fac rău mai ales că acum, în anii 2020, reprezintă
un echilibru major al stirilor geopolitice care mai de care cu indicaţii
precise de manipulare. Ca analist al geopoliticii, a fost şi rămâne printre
puţinii echilibraţi şi ancoraţi în realitatea europeană şi mondială. A fost
un ofiţer foarte bine pregătit din toate punctele de vedere. Scoala de
ofiteri de infanterie, curs de parasutisti, curs de scafandri, curs de lupta
antitero. Facultatea de istorie. Recunoaşterea de care se bucură astăzi o
merită din plin. Are tot respectul meu şi a multor altor ofiţeri care l-au
cunoscut.
Ultima misiune execută în comun a fost în toamna lui 1987 unde
am stat în ploaie şi în frig cinci zile aşteptând să vină conducătorul
statului la vânătoare însoţit de preşedintele Bulgariei, Teador Jivcov.
Ultima vanatoare din Munţii Buzăului la care a participat presedintele.
Eram la Cabana Milea, pe Valea râului Bâsca la nord de comuna
Gura Teghii, jud. Buzău. Să nu credeţi cumva că eram cazați la cabană.
Nu. Nu aveam voie să ne apropiem la mai puţin de 50 de metri de
cabana unde erau cei însărcinaţi cu paza, traiul şi medicaţia dictatorului.
Am stat 5 zile din cauza timpului nefavorabil şi a amânării deplasării de
către preşedinte.
 268

Am constituit în unitate la Boboc eşalonul misiunii de deservire a

zborului (misiune DIE) alcătuit din:
- autocisternă pe şasiu DAC-444, cu 5.000 litri petrol de aviaţie
cu buletin de analiză, cu probă luată şi sigilată de ofiţerul de
contrainformatii militare, cu toate gurile de umplere şi golire sigilate de
acesta, păzită în permanenţă de şoferul angajat civil şi caporalul instruit
ca laborant. Le desigilam numai în prezenţa ofiţerului de securitate care
îmi prezenta plicul cu parola pe care o aveam şi eu, la data şi ora
stabilită pentru instalarea dispozitivului ;
- autostaţie radio de legătură sol-aer pe şasiu de GAZ – 66 cu trei
militari în echipaj, cu panourile sigilate, cu codurile de acces în plic sigilat
ce puteau fi utilizate numai în prezenţa unui ofiţer de securitate din
eşalonul preşedintelui desemnat de cel ce-mi prezenta parola;
- autostaţie meteo pe şasiu de autoutilitară TV-14D (Tudor
Vladimirescu, diesel) cu doi militari în echipaj, cu toate panourile sigilate,
se deschideau în prezenţa securistului desemnat;
- autoradiofar de dirijare la aterizare pe şasiu ZIL -131 cu doi
militari în echipaj;
- autoturism ARO 244 diesel, 4x4 cu şeful de eşalon şi trei militari
pentru pază şi deservire.
Eram în total 12 militari (un ofiţer, 1 maistru militar, 3 subofiţeri, 2
sergenţi, un caporal, 4 soldaţi) şi un angajat civil, cu cinci autovehicule, cu
hrană rece pentru trei zile şi cu ordinul să nu cumva să intraţi în vreo
încurcătură că puşcăria vă mănâncă. Nu aveam voie să avem asupra
noastră decât legitimaţiile militare, nu tu act de identitate sau vreo poză
cu familia, iubita sau oricine altcineva, nimic nimic. La o adică nu ştia
nimeni de unde eşti decât că aparţii unităţii militare 01919 Boboc. Atât.
La ajungerea în dispozitiv mă prezentam şefului dispozitivului de
securitate care trimitea un om al lui să ne inspecteze. Ne verifica
legitimaţiile, ne controla corporal să nu avem arme de foc sau arme albe
sau altceva ce putea fi folosit în vreun scop necurat apoi controla
autovehiculele în toate colţurile sigiliile, etc şi, la final, ne atenţiona să
nu cumva să ne atingem de ele (sigiliile). Cei trei caporali însărcinaţi cu
paza aveau pistoale mitralieră şi încărcător cu 30 de cartuşe 7, 62 mm.
Când am format dispozitivul, le-au fost luate încărcătoarele cu cartuşe şi
au primit ordinul: voi apăraţi cu baionetele, cu puştile vă apărăm NOI .
 269

I-am şoptit ofiţerului controlor că undeva, în spate, cineva ne

observă prin binoclu. Aplecat asupra lăzii de scule a autocisternei mi-a
şoptit aici nimeni nu este singur, fiecare este controlat de altcineva, nu
ştii de cine aşa că trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi filmat în
permanenţă. Ştiam metoda folosită de contraspionaj şi i-am dat
dreptate. De ce nu a avut loc niciun atentat pe timpul şedinţelor de
vânătoare? Poate şi datorită faptului că fiecare avea în ceafă altă ţeavă
de puşcă? Ştiam de la ofiţerii de contrainformaţii care ne instruiau
periodic că orice pas greşit poate fi ultimul şi să nu ne mirăm când
asistăm la arestări rapide sau chiar la incidente prin împuşcare.
Am plecat din unitate, în coloană, pe itinerarul Boboc, Buzău,
Verneşti, Magura, Cislău, Nehoiu, Gura Teghii, Varlaam, cabana Gura
Milea unde ajuns în dispozitiv la orele 14, 30. Am făcut o singură haltă
mică, la Cislău, în imediata apropiere a unităţii militare care avea şi ea
obligaţii să ne observe prin contrainformatorul ei. Am băut apă, am
verificat încălzirea butucilor roţilor autovehiculelor, am verificat şi
completat cu apă, ulei şi lichid de frană unde a trebuit şi, după numai 15
minute, am plecat în marş spre punctul mic, însemnat pe harta misiunii,
din inima munţilor. Am parcurs 138 de kilometri în 4 ore şi jumătate.
Drum greu, de munte şi trebuia să menţinem viteza la care puteau
circula autocisterna plină cu petrol şi autostaţiile grele.
Dispozitivul nostru, a fost stabilit la 5 kilometri nord-est de satul
Varlaam, intr-o poiană, la sud de Cabana Pionierilor, la 1158 metri
altitudine (după staţia noastră). Am parcat în aşa fel încât să lăsăm loc de
trecere altor vehicule, am verificat funcţionarea grupurilor electrogene
(două), am verificat dacă tehnica este în regulă şi gata. Ştiind că a doua zi
spre seară plecam acasă nu ne-am îngrijit să montăm toate accesoriile
cortului şi ale vetrei după regulile cazone, am zis că scăpăm ieftin ca şi în
alte dăţi (vizite de lucru în judeţele limitrofe). Am agăţat cortul de staţia
radio în extensie, am strâns crengi de brad şi am aşezat păturile direct pe
ele, am făcut un foc la care am pus la fiert cateva conserve de fasole cu
costiţă la care am adăugat apă să iasă mai multă, am mâncat pe săturate
apoi ne-am aşezat în jurul focului. Fiecare povestea de-ale lui, nimic
important, nimic de ascuns. Un civil al dispozitivului m-a chemat la cabana
comandament unde mă aştepta colonelul. M-am prezentat celui ce m-a
chemat la ordin şi aşteptam întrebări. Nu m-am aşteptat de fel să văd un
 270

bătrănel cu o chelie pronunţată, îmbrăcat cu un pulover de lână gri

(amestec de lână ţurcană) cu pantaloni mozaic de vânători de munte şi
bilgheri de paraşutist în picioare şi nu mă aşteptam să decurgă aşa
discuţia. M-am prezentat cu tovarăşe colonel sunt căpitanul Găinuşă
Dumitru, şeful eşalonului de deservire a zborului din UM 01919 Boboc. A
aşteptat să-mi termin prezentarea şi m-a întrebat dacă am avut probleme
pe drum, dacă ne-am întâlnit cu cineva care ne-a atras atenţia. I-am spus
că singurul care mi-a atras atenţia a fost un căpitan de la unitatea de la
Cislău care se uita cam curios şi cam de aproape la autostaţia radio şi că
l-am rugat să menţină distanţa faţă de ea. Dacă am încredere în
subordonaţii mei. Am. Cine i-a numit pentru misiune? Şefii lor direcţi.
Dacă a fost vreunul schimbat în ultima clipă? Nu. Care este starea mea de
sănătate şi de pregătire? Sunt sănătos, sunt cu toate cursurile la zi şi
vreau să dau examen de admitere la academia militară de arme întrunite.
Răspunsul lui m-a intrigat. „De ce să dai la academia militară? De ce nu
dai la facultate? Ţi-ar fi mai bine”. Cum să dau la facultate când m-am
pregătit atât de mult, am urmat cursul de comandanţi de batalioane la
Făgăraş timp de şase luni, mi-am chinuit familia cu naveta mea la două
săptămâni, cu copil acasa de 3 ani şi jumătate... Nu. Nu se poate. Ce fel
de ofiţer este acesta de mă sfătuieşte astfel?
A încheiat discuţia cu un orice problemă ai vii la mine ca la tatăl
tău, eu sunt răspunzător de tine şi sunt dispus să te ajut . Nu am dat
atenţie spuselor lui. Am plecat intrigat de mirosul de friptură la grătar ce
venea din spatele cabanei. A doua zi dimineaţă am fost treziţi din somn,
la 05, 30 de un ofiţer de securitate responsabil cu comunicaţiile. Ne-a
pus să pornim autostaţia radio şi să o probăm pe nişte coduri de legaturi
date de el. A fost totul în regulă, ne-a confirmat că este bine şi din acel
moment unul din transmisionişti va sta la post în permanenta legătură
cu postul dat de el (codul dat de el era punctul lor de comandă, aşa ne
vedea că suntem de veghe, dublură la echipamentele lui de
transmisiuni). Ei erau trei, se puteau roti când şi cum voiau. Erau bine
instruiti şi cunoşteau foarte bine ce aveau de făcut. Aveau şi deprinderile
şi experienţa necesară. Pe la 07,30 ne-a probat şi staţia meteo şi ne-a
lăsat-o pornită cu om la post. La 08,15 ne-a probat autoradiofarul şi ne-
a lăsat să batem pe frecvenţa dată de ei toată ziua. Am bătut degeaba.
Nu interesa pe nimeni.
 271

Fiecare îşi vedea de treaba lui, mânca ce avea în sacul cu

merinde, bea apă când voia, nu era nimic organizat, eram ca un
dispozitiv în aşteptare.
Pe la orele 10,30 m-a vizitat Zet. Am povestit fiecare ce avea mai
interesant. El era un mare admirator al mercenarilor din Legiunea
Străină Franceză de la care copia procedee de luptă, metode de
antrenament, etc după nişte reviste şi schiţe pe care le primea de la
superiorul lui responsabil cu pregătirea fizică şi cu tragerile cu puşca
semiautomată cu lunetă (PSL). Ofiţer de infanterie, promoţia 1977,
sportiv de performanţă, triatlon, tir sportiv, schi, înot, karate, brevetat ca
paraşutist militar, absolvent al facultăţii de istorie, pregătit în centrul de
instrucţie al securităţii de la Cepeca şi repartizat la Direcţia 5 a
generalului Neagoe, în grupa de luptă antiteroristă, ne-am simpatizat şi
ne-am apropiat în iunie 1985 la Brăila (zona Lacul Sărat) unde am
executat o misiune DIE pentru vizita preşedintelui. Ne-am reîntălnit în
Bucureşti în 1988-1989 cu copii la circ, la ştrandul din Tei, la montagne
ruse-ul din Herăstrău, etc. apoi, ne-am întâlnit de voie, la braserii
(cărciumioare) mai departe de tumultul şi curiozitatea unora... Era un fin
observator al geopoliticii. Un înveterat al istoriei românilor şi al istoriei
militare în general. Era pasionat ca şi mine cu ce s-a întâmplat la Cotul
Donului şi în Stepa Kalmâcă, la Odessa şi la Tiraspol.
Prin mai 1989 ne-am întâlnit la Doi Cocoşi pe drumul Chitilei
unde, la terasa de afară, ne-am povestit multe. Despre viaţă, familie,
dorinţe viitoare... Mai mult despre dorinţe.
Am stat de vorbă vreo zece minute până când el a fost chemat
prin staţie în dispozitiv. El era lunetistul. El era responsabil cu eliminarea
intruşilor, dar şi cu doborîrea ursului dacă nu-l nimerea comandantul
suprem.
La orele 12,10 am fost anunţaţi să închidem totul, să trecem de
voie la paza mijloacelor şi să aşteptăm până la ora la care vom fi anunţaţi
că vor sosi oaspeţii. şi am stat. Am stat. Am stat. Ploaie, frig, iar ploaie,
chiar lapoviţă. În cort frig şi ud. În maşini nu aveam voie să stăm, în
cabană nu ne primeau. Căutam lemne uscate şi menţineam focul sub un
brad înalt, foc la care fierbeam mereu ceai. Un pădurar ne-a adus soc
uscat pentru ceai, apoi ne-a adus din sat brânză, lapte, zahăr pentru ceai
iar securiştii ne-au trimis pâine şi carne de vânat cu care am făcut nişte
 272

frigărui. Hrana noastră rece era pe terminate. Spre seară m-am dus la
colonelul responsabil de eşalon şi l-am rugat să ne ajute cu hrana. Mi-a
confirmat că ne va ajuta. Aşa a fost.
A patra seară de aşteptare m-au chemat la ei la masă. După
câteva pahare cu vin şi-au dat drumul la gură:
- Şefu, ăia trei care-l însoţesc mereu în elicopter sunt ai
armatei? Cine sunt? întrebă unul dintre ei care părea mai speriat, mai
curios, mai... altfel.
- Ei... ăia sunt ai EI mă, nu-s ai armatei. Se spune că au fost
pregătiţi prin Libia apoi au fost în garda lui Arafat, l-ar fi păzit prin Gaza.
Să vă feriţi să-i supăraţi. Mai ales pe Raţ. Pe căpitan. Este răzbunător.
Unul dintre ei se uită lung la Zet şi-i reproşează:
- Tu de ce taci ca mutu, măi lunetistule? Ai prieten la aviaţie
acum? Ciudatule!
- Ce-ţi veni mă, ce ai? Ce vrei să spun eu? Că stau ca morcovul
plantat de voi cu luneta la ochi ore în şir şi observ toate neregulile şi
neglijenţele voastre? Cum lăsaţi urşi liberi în spatele dispozitivelor? Cum
vă duceţi toţi după el şi-n spatele vostru e vraişte? V-a spus-o şi Neagoe
de atâtea ori.
Un ofiţer solid, la 45-50 de ani întreabă:
- Şefu cine sunt cei din rândul întâi care ne tot evaluează de
două ori pe an şi ne tot mută de colo colo de nu mai ştim de noi? M-am
săturat să plec în misiuni cu unii pe care nu-i cunosc şi-i văd pentru prima
oară. Cu ăia de antitero din Bujoreni mă duc oriunde că am încredere în
ei, unii mi-au fost colegi de şcoală la Sibiu dar ăştia cine sunt?
- Poate fi unul dintre noi Silviule, unul care este pe ştatul nostru
iar acolo, în rândul întâi cum îi spui tu, are altă misiune. Poţi fi chiar tu
care ai venit de curând printre noi, poate fi Emil care este cu noi de trei
luni, poate fi Costel care n-a împlinit anul... Poate fi bucătarul. Am păţit-
o în 1978 când subordonatul meu, şeful echipei antiteroriste, era de fapt
şeful meu care m-a evaluat şase luni executându-mi ordinele ca în final
să mă propună spre promovare cu trei pagini de recomandări. Mai bine
nu mă avansa şi nu-mi scria atâtea. Trei cursuri am făcut după
evaluarea lui. Nu mai erau sfinţi pe cer cu care să-l înjur …
Am înţeles pe deplin care era situaţia lor. Nu doream să fiu în
locul lor. Am văzut cu ce arme şi muniţii lucrau. Nu erau cine ştie ce.
Toate 7,62, cateva Glock 19, cateva Beretta şi cam atât.
 273

În a cincea zi, la orele 09,30 am primit ordinul pachetul ajunge la

11,40. Zarvă, alertă, grabă. Trebuia să strângem totul, să fie curăţenie
perfectă, să fim frumos echipaţi, bărbieriţi, să fie totul în perfectă stare.
La 11,55 am auzit zgomotul motoarelor elicopterului MI-17 însoţit de
Dauphin – bijuteria aviaţiei franceze.
Primul a aterizat MI-17 din care au coborât opt persoane, timp în
care Dauphenul a făcut câteva rotiri deasupra zonei şi la 5 minute a
aterizat. Au coborât cei doi preşedinţi şi s-au îndreptat către cabană. Nu
au salutat pe nimeni, nu au vorbit cu nimeni. După vreo 15 minute au
iesit cu armele de vânătoare cu ţevile rabatate şi s-au îndreptat spre
locul de vănătoare, la 300 de metri în nord-vestul cabanei. Linişte de
mormânt peste tot. Toţi membrii dispozitivului retraşi la 50 de metri în
jur.
La 12, 30 au apărut cei doi urşi lopătari, mari, blânzi, frumoşi, cu
mersul legănat din fundurile lor grase şi s-au îndreptat spre locul pe care
îl ştiau de mai bine de doi ani unde primeau mancarea – pulpa de viţel.
Odată ajunşi la pulpa de viţel agăţată în cârlige pe o ţeavă încastrată în
beton, înaltă de doi metri în aşa fel încât să poată mânca trebuiau să se
înalţe pe două picioare, chiar să sară puţin să-i poţi vedea splendoarea
de cap (trofeu).
Au fost lăsaţi să mănânce vreo 5-6 minute apoi s-au auzit focurile
de armă. Trei focuri. Două Jivcov şi unul Ceauşescu. Urşii s-au zbătut
încă 15 minute şi s-au trântit la pământ. Cei doi preşedinţi s-au dus să-i
vadă apoi s-au înapoiat la cabană. Peste 30 de minute trofeele erau
ambulate şi încărcate în elicopterul mare, MI-17. La 14, 07 au decolat şi
duşi au fost. Nu a alimentat cu petrol nici un elicopter dar pilotul
elicopterului Dauphin, maiorul Vasile Maluţan, m-a chemat şi mi-a
semnat pentru 1000 de litri. Dumnezeu sa-l odihnească în pace şi linişte!
A fost un om de un altruism exemplar. Păcat că mor de tineri asemenea
oameni!
Şeful dispozitivului ne-a adunat pe toţi şi ne-a mulţumit pentru
modul cum ne-am comportat şi am suferit de frig şi de foame cinci zile.
După şase luni de la ultima mea misiune DIE mi-am amintit cu amar şi
cu indignare de şeful dispozitivuluii de securitate. După ce am depus
oficial raportul prin care solicitam aprobarea de a da examen de
admitere la academia militară, am fost chemat de ofiţerul de
 274

contrainformaţii militare care mi-a explicat că bine pentru mine ar fi să

urmez o facultate civilă deoarece am dosarul pătat. Pătat cu ce? Mi-a
explicat că am sorginte de simpatizant legionar, că tata nu a vrut să se
înscrie în partid, că bunicul meu a pactizat cu deportaţii din Lunca
Dunării drept pentru care a fost schimbat din funcţia de primar al
comunei Răchitoasa de lângă Giurgeni – Vadu Oii şi scos din rândurile
partidului. M-a ucis. Mi-a spulberat toate speranţele făcute de trei ani.
De ce m-am chinuit prin atatea cursuri la Sibiu, la Făgăraş? La ce mi-au
trebuit? De unde ştia şeful dispozitivului de securitate că n-am ce căuta
la academie? Înseamnă că a avut acces şi a studiat dosarul meu
personal pe care nici eu nu-l ştiam? Până aici s-a ajuns? Atât de mare
era frica? Până unde ducea supravegherea şi informarea din eşalon în
eşalon şi ne plimba ca piesele de şah pe tablă? Generalul Mereu care mă
simpatiza m-a liniştit şi m-a încurajat să dau la facultate, să-mi continui
studiile. Tu eşti făcut să fii inginer de automobile măi băiatule, tu nu eşti
pentru comandă …Facultatea îţi va veni mănuşă la ceea ce ştii tu să faci.
Aşa mă liniştea generalul.
Acum, după ce eram bulversat de tristeţea unora din şefii mei şi
din informaţiile despre celelalte state socialiste care se eliberau rând pe
rând de povara comunistă aveam nevoie de lămuriri, de informaţii mai
precise nu numai de ceea ce voia să ne transmită Europa Liberă . În
dimineaţa zilei de sâmbătă, 8 decembrie 1989 îl sun şi-mi răspunde soţia
lui, o olteancă frumoasă din Drăgăşani, asistentă medicală la un
dispensar din Obor care, după ce mă întreabă ce face Răzvan, fiul meu,
mi-l dă la telefon pe Zet. Am convenit să ne întâlnim la jumătatea
distanţei dintre noi, la Piaţa C A Rosetti. Ne-am întâlnit pe la 14, 30, ca
din întâmplare pentru cei care erau în staţia troleibuzului 85 şi am plecat
împreună, cu sacoşele de piaţă în mână, pe strada Slănic, în jos, spre
Unirea. Era mai slab, mai tras la faţă, mai abătut. Mergeam încet, unul
lângă altul fără să ne privim. M-a întrebat direct:
- Te-ai speriat? Ai văzut ceva grav? Ai auzit ceva? Ce te-a
speriat?
- Da, am văzut. Am înţeles câte ceva de la şeful meu, fost coleg
de academie militară tehnică şi prieten cu generalul Nicolae Spiroiu care,
de câteva zile, este foarte abătut şi din frânturi am înţeles că în curând
se va întâmpla ceva rău. Te rog să mă lămureşti.
 275

- Este o stare generală explozivă. Ştii ce se întâmplă la

Timişoara? Acolo se strigă cu gurile a peste cinci mii de demonstranţi Jos
comunismul. Acolo sunt deja morţi şi răniţi. Celor de sus le este frică că
se răstoarnă sistemul, celor de sub ei le este frică că-şi pierd pâinea şi
celor care vor să-i răstoarne le este frică de noi. Toate astea după ce la
întâlnirea de la Malta s-ar fi dat liber la înlăturarea guvernelor comuniste
din Europa. Nu vezi, s-a mişcat Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, pe 10
luna trecută Jivkov a predat Bulgaria reformatorilor gorbaciovişti din
partidul lor comunist dar la noi se vrea tot el la putere şi pune şi de un
congres cum n-a mai fost, regizat şi pregătit dinainte.
La toţi le este frică că se vor întâmpla nenorociri, crime şi alte
alea datorită armatei secrete din garda personală a preşedintelui. Unii
spun că sunt câteva mii de agenţi, foşti copii din orfelinate, crescuţi,
educaţi şi instruiţi prin taberele libiene sau arabe şi că stau la pândă să
elimine orice mişcare socială care s-ar isca. Din câte ştiu eu nu ar exista
aşa ceva, poate fi doar o sperietoare. N-aveam cum în atâţia ani să nu
dau de ei pe undeva, prin niscaiva poligoane. Oricum, în toate marile
oraşe s-au format celule de criză care monitorizează starea socială, şi
parcă aşteaptă ca cineva să o inflameze cu ceva şi să o scoată în stradă.
Pe noi ne aleargă Neagoe de colo, colo, când la Primăverii, când la CC să
fim acolo, să fim cu ochii pe ei. Pe cine? Care sunt ăia? Cert este că va
începe scandalul şi va fi vai şi amar de cei puşi să-l apere. Pentru voi,
militarii, va fi şi mai rău că voi veţi fi puşi să apăraţi poporul în stradă, la
vedere, cu puşca cu gloanţe în mâini. Pe noi nu ne vede nimeni.
- Tu ce vei face, cum te vei descurca? Lidia şi fetiţa ce vor face?
- Pe fetiţă am trimis-o astăzi la socri la Vâlcea (Drăgăşani), Lidia
va fi la serviciu la circa medicală. Ar trebui să trimiţi şi tu băiatul la
Buzău, să-l ştii ferit, mai ales că şi soţia ta este tot în armată şi mai
mult, la Flotilla Prezidenţială.
- Şi zici că nu-i scăpare? Vom fi în vâltoare? Va fi mai devreme
de revelion?
- Depinde numai de cei ce se pot aduna, protesta şi răsturna
orânduirea. Am auzit că sunt şi mulţi militari implicaţi în planurile de
îndepărtare a lor de la conducere. Contraspionii voştri sunt intrigaţi,
speriaţi şi ameninţaţi cu puşcăria că n-au descoperit nimic. Pe cumnatul
unui coleg, ofiţer de contrainformaţii, l-au arestat şi îl anchetează de ce
 276

nu a prevenit ca la bilanţul diviziei de tancuri din Olteniţei să nu se ridice

nişte subofiţeri care să pună nişte întrebări nelalocul lor. Unele dintre ele
vizau schimbările sociale din Europa de Est. Cam mult pentru un
subofiţer. Acuzele sunt că de ce ştie ăla atât de multe. Înţelegi?
- Înţeleg că vor fi schimbări şi la noi, aşa se aşteaptă şi cei de la
Europa Liberă dar când se va întâmpla şi ce vor pune în loc?
- Păi ce să pună decât nişte comunişti mai mici, din eşaloanele
patru sau cinci de care n-a prea auzit poporul. De unde să ia alţii? Ce
crezi că ne vând americanii şi lideri la pachet?
- Va fi un fel de plecaţi voi să ne aşezăm noi la masa puterii?
- Da. Cam aşa. Să vedem ce va fi. Bine nu. Să fii cu băgare de
seamă, fereşte-te să porţi armă.
Am ajuns la Unirea, ne-am întors pe bulevard la Colţea şi ne-am
oprit la Piaţa Universităţii unde ne-am despărţit urându-ne pentru ultima
oară sănătate şi numai bine!
Priveam în jur, pe zidurile fântânii de la Universitate, copii, tineri
frumoşi care se drăgăleau fericiţi, care rădeau şi se purtau frumos. Cum
să nu-i iubeşti? Cum să nu lupţi pentru ei, pentru viitorul lor?
În drum spre casă, în autobuzul 178 de la Universitate până la
Apusului, îmi sunau în urechi spusele lui Zet toate castanele voi le veţi
scoate din foc, voi veţi fi cei cu armele în maini în faţa oamenilor
răsculaţi sau voi veţi fi cei judecaţi şi condamnaţi pentru crimele comise
de alţii, pe ascuns ... M-a cuprins un tremurat uşor. Un adolescent m-a
privit curios şi m-a întrebat: nenea vă este rău, vreţi să luaţi loc?
Ajuns acasă îi spun soţiei că ne aşteaptă zile grele, că s-ar putea
să apară revolte, arestări, poate şi mai mult, crime şi distrugeri. Nu cred
că se vor întâmpla lucrurile ca în Ungaria sau Cehoslovacia, ăştia nu se
vor lăsa plecaţi uşor, vor lupta pentru averile şi posturile lor pe viaţă şi
pe moarte.
Ascultam pe ascuns Europa Liberă dar nu înţelegeam nici
gravitatea situaţiei, nici termenul la care se va declanşa vreo mişcare
socială. În seara zilei de 16 decembrie 1989 au anunţat că la Timişoara
un grup de enoriaşi apăra un preot protestant care, sub ameninţarea
miliţiei, trebuia să se mute cu domiciliu forţat în Sălaj.
Dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, într-o linişte totală a
Bucureştiului, parcă nimeni nu aflase nimic, l-am luat pe socrul meu şi
 277

pe Răzvan, fiul meu, i-am îmbarcat la tren şi i-am detaşat la Buzău, în

vacanţă.
La orele 13,30 ministrul Apărării Naţionale, generalul colonel
Vasile Milea a ordonat alarma de luptă parţială cu numele de cod Radu
Cel Frumos pentru toate unităţile militare şi stare de necesitate pe întreg
teritoriul Timişului. Mişcarea socială ia amploare. La orele 18, 00
ministrul apărării ordonă întregii armate române indicativul Radu Cel
Frumos. Telefoanele din cartierele Militari şi Drumul Taberei au fost
întrerupte între orele 14 la 19, 30. La 19. 45 când m-a sunat, pentru a
cincisprezecea oară colegul meu, maiorul Mihai Crudu, mustrându-mă că
mă aşteaptă pedeapsă, mi-am luat soţia, am luat amândoi trusele de
alarma (cămăşi şi maiouri de schimb, lenjerie, igienă personală, pijama,
bani, un pachet cu mancare pentru 8-12 ore), am chemat un taxi şi ne-
am îndreptat spre cazărmi – eu la Comandamentul Aviaţiei Militare din
Băneasa (vis a vis de academia de poliţie) şi soţia la aeroportul Otopeni,
la Flotila Prezidenţială de Aviaţie unde lucra în compartimentul
contabilitate logistică.
Şoferul de taxi, speriat mă întreabă speriat”dom’căpitan ori
începe războiul? Am cărat la armată astăzi cât într-un an”. Ei na, te-ai
speriat numai de atât? Ce faci la mai rău?
Observam că nu prea mă crede dar n-aveam ce-i spune altceva.
Contactul cu colegii mei de birou m-a speriat. Toţi erau tăcuţi,
circumspecţi, bănuitori. Niciunul dintre comandanţi nu ne-a spus nimic,
ne-a ordonat doar să ridicăm armamentul şi muniţia de război şi să stăm
la locurile noastre în birouri. Dacă alarma se prelungeşte vom servi masa
la popota unităţii unde serveam masa, contracost, la 10 şi la 14 iar de
dormit vom primi saltele, pături şi cearceafuri şi vom dormi în birourile
noastre, pe mese, pe sub mese sau pe unde apucăm. Atât. Pentru ce
ne-au chemat în cazarmă?
Ce să cred eu, căpitan al armatei române după 15 ani de
cătănie? Că nu suntem bine conduşi, informaţi şi pregătiţi pentru
timpurile cenuşii pe care le trăiam? Că cineva nu-şi face datoria?
Colegul meu, plutonierul major Stan Stelian mă întreabă intrigat ce
dracu este agitaţia asta, cu cine intrăm în război de luăm armele şi
muniţiile pe noi? Ce să-i spun, că suntem aduşi în cazărmi să-i apărăm pe
conducătorii speriaţi de mişcarea şi ura propriului popor? Nu. Nici nu ştiam
 278

ce să pregătesc. Pentru cine? Am luat, din inerţie, documentarul asigurării

tehnico-materiale de care răspundeam şi am început să actualizez datele
– contractele aflate în derulare cu unităţile economice cu care aveam
încheiate contracte de achiziţii, gradul de asigurare materială faţă de
cerere (care niciodată nu trecea de 40%), situaţia tehnică din unităţi ca
urmare a neasigurării pieselor de schimb pentru refacerea stării tehnice
sau lipsa sumelor necesare reparării în unităţile de profil ajungându-se, în
unele unităţi de luptă la un grad de asigurare tehnică de sub 60%
(cumulul nereparării din anii anteriori). Deveselu, Craiova, Ianca, Borcea,
Cîmpia Turzii, erau cele mai afectate şi cele mai importante în ecuaţia de
astăzi... Ca întotdeauna, când vine pericolul ne prinde în fundul gol. Aşa s-
a întâmplat şi la 1916, şi la 1940… Atunci am avut noroc cu franţuzii şi cu
nemţii… Acum cu cine dracu o să avem noroc? …
Acum, la 17 decembrie 1989, cu Radu Cel Frumos ca musafir
situaţia era groasă. Anul era pe sfârşite şi suma cheltuită era la 62%
faţă de planificat iar planificatul era 40% din necesarul real. Unde
suntem? La 50% din capacitatea operativă a unităţilor. Ce înseamnă
asta? Înseamnă că nu se pot efectua manevrele de mobilitate, de
dislocare a escadrilelor sau a regimentelor în raionele de rezervă sau de
manevră pe alte piste de decolare-aterizare din ţară. Aviaţie în genunchi,
asta înseamnă... Întrebarea este dacă se vor căuta sau nu vinovaţi? Să
nu creadă cineva că pe timpul lui Ceauşescu era floare la ureche.
Nicidecum. Până la 30 iunie întocmeam şi înaintam ierarhic, cererea de
fonduri, pe articole şi aliniate bugetare pentru al doilea an următor.
Ministerul Apărării mai tăia căte ceva motivând că ne va redistribui din
rezervă iar Consiliul de Stat al Planificării ciuntea câte 15-20% ca fond
de urgenţă pentru marile obiective de interes naţional care nu se mai
terminau niciodată...
Din puţinul ce-l primeam trebuia să păstrăm şi pentru sarcini
neplanificate, o rezervă, o campanie agricolă costisitoare pentru noi, o
paradă, etc. pentru care nu puteai să soliciţi sume nefiind în programul
de pregătire pentru luptă al aviaţiei militare. Te pomeneai cu nota
telefonică de ma minister să asiguri la... un număr de ... autocamioane,
... autobasculante, ... microbuze sau ... autobute pentru ... zile la
dispoziţia... ... Atât. De restul te ocupai să fie toate aşa cum ţi le solicita
prin nota telefonică dacă nu... era vai şi amar de toţi.
 279

Abia terminasem de croşetat planul de achiziţii pentru anul 1990

alergând cu jalba în proţap pe la Baza de Aprovizionate Tehnico-
Materială din Militari (la capătul străzii Bujoreni) cu Policolor, cu MEFIN
Sinaia, cu Steagul Rosu Brasov, cu Săcele, cu anvelope Zalău, cu
acumulatori Bistriţa, cu Elba Timişoara, cu hidraulice Sibiu - IPAS, toate
acestea aşezându-le în grafice de aprovizionare şi adunate în depozitul
central de la Târgşor, lângă Strejnicul Proieştiului, vis a vis de puşcăria
de femei şi acum vine dandanaua să ne strice eşalonarea?
Anul acesta a fost cel mai greu. Din iunie am început să primesc
din ce în ce mai puţini bani. Am cumulat restanţe la furnizori. Aceştia au
sistat livrarile până la efectuarea plăţilor. Armată fără bani.
Sumele pentru trimestrul 3 nu acopereau restanţele din
trimestrul 2 şi tot aşa. Sunau telefoanele, se dădeau explicaţii seci, se
ridica din umeri şi atât. Noi tot fără piese rămâneam.
Acum, în noaptea de duminică spre luni din 17-18 decembrie
1989 eram puşi să dăm socoteală cu ce plecăm la război? Cu câte mai
sunt în stare de funcţionare. Şefii ne întrebau câte autocamioane de
tractat avioane sunt în operativitate, câte autocisterne de alimentat cu
petrol, câte autoagregate de pornit avioane, câte autospeciale de control
tehnic, alimentat cu oxigen tehnic şi oxigen medicinal, câte agregate de
aer comprimat (pentru frâne), etc, etc, radio, radiofar, chimice, geniu, ...
Câte bune şi câte nu? Câte ne vor cere Radu Cel Frumos şi cu câte îl
vom onora?
După miezul nopţii, şeful ne-a dat voie, mie şi colegului meu,
Costică, să ascultăm Europa Liberă undeva unde nu vă vede nimeni mă,
aţi înţeles?. Aici am aflat că la Timişoara s-au adunat încă de ieri,
sâmbătă, 16 decembrie 1989, orele 12, 00 peste 50 de enoriaşi în faţa
casei pastorului reformat Laslo Tokes să se împotrivească forţelor
miliţieneşti care aveau ordin să-l mute forţat pe pastor undeva în Sălaj,
conform hotărârii judecătoreşti şi a poruncii mai marilor bisericii lui.
Pastorul nu voia nici de al dracului să plece din Timişoara şi si-a chemat
enoriaşii în ajutor. Pe ăia care-i ştia el că-l protejează.
Luaţi la pietre şi huiduieli amărâţii de miliţieni au plecat la sediul
poliţiei şi s-au întors dupa trei ore cu un pluton de 28 de militari în
termen de la securitate-trupe, copii învăţaţi cu publicul dezlănţuit.
Învăţaţi să încaseze şi ei.
 280

Cum au sosit, miliţienii şi militarii trec în forţă să împrăştie

mulţimea. Mulţimea creştea exponenţial şi umplea străzile adiacente. Până
spre miezul nopţii mulţimea ajunge la 4000 – 4500 de persoane. Agitaţi,
incendiază un tramvai, răstoarnă câteva autoturisme, sparg vitrinele
magazinelor din zonă. Primul secretar al judeţului Timiş, Radu Bălan,
anunţă Bucureştiul că nu-i de glumă şi că nu-i poate domoli. Ţara nu ştia
nimic. Radioul şi televiziunea difuzau concerte simfonice şi muzica corului
de femei al CFR ului. La orele 18,00 patrulele de miliţie, grupări din
Gărzile Patriotice şi patrulele de militari ai Diviziei 10 Infanterie
organizează cordoane pentru a limita afluirea populaţiei către casa
pastorului. Ca la o alarmă generală, mii de cetăţeni afluiesc către zona cu
pricina, mulţi studenţi din cămine, locuitori din împrejurimile Timişorii.
În noaptea caldă din 16-17 decembrie 1989, cu temperaturi de 14-
15 grade, câteva mii de cetăţeni, tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, cu
streaguri tricolore, cu pancarde pe care scria vrem libertate mărsăluiau
prin Piaţa Maria şi pe străzile Timişoarei prin faţa cordoanelor de ordine
ale miliţiei şi armatei. Curaj. Mult curaj. Dimineaţa de 17 decembrie
găseşte în stradă peste zece mii de persoane. Se fac primele arestări, se
sparg primele capete, se rup primele mâini şi picioare, cu alte cuvinte se
trece la treabă. Se sparg şi primele vitrine ale magazinelor, se fură
primele mărfuri... Să pară acţiuni huliganice? Să pară a fi nişte vandali?
Oare cine a spart vitrinele, cetăţenii sau cei pregătiţi să dea aspectul unei
cete necontrolate numai bună de arestat şi bătut.
Piaţa Operei plină de lume, consiliul judeţean înconjurat de
mulţime, străzile adiacente blocate. Ora 10 din dimineaţa de 17
decembrie. Acum se văd vitrinele sparte ale magazinelor din Piaţa Maria.
În dimineaţa de 17 decembrie din Baza 90 Transport Aerian de la
Otopeni pleacă primii reprezentanţi nominalizaţi de Nicolae Ceauşescu să
facă ordine – generalul Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major, generalul
Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice, Ion Coman, fostul ministru al
apărării, membru CC al PCR şi responsabil de apărare şi ordine internă,
colonelul Filip Teodorescu, omul cu atribuţii de a contracara acţiunile
agresive ale serviciilor secrete străine, omul care, vândut de spionii dubli
a fost desconspirat, arestat şi tratat ca un răufăcător. Ciudat. Ce poate
face manipularea! Din patriot devii torţionar! Abia după vreo cinci ani a
putut explica lumii cât de mare a fost manipularea.
 281

La orele 11,30 din 17 decembrie are loc şedinţa comitetului

politic executiv al partidului comunist roman (CPEx al PCR) la care
domină concluzia - mişcarea anarhică de la Timişoara, instigată şi
coordonată de agenturile străine, trebuie lichidată imediat de către
armată şi miliţie.
Singurul care a rămas rezervat a fost ministrul apărării,
generalul-colonel Vasile Milea care s-a exprimat că regulamentele
militare nu prevăd situaţia folosirii armelor împotriva cetăţenilor români.
Prevăd sau nu, pe şeful statului nu-l interesa, el avea un singur
scop, acela de a lichida mişcarea aşa cum a lichidat-o la Braşov în 1987
sau la Vadu Roşca în 1962. Cu foc la gura ţevii. Cu morţi şi răniţi şi cu
mulţimea speriată care va trebui să plece acasă şi să-l lase să conducă
ţara încă vreo 25 de ani. Ei nu şi nu.
La orele 18,00 generalul Milea ordonă Radu Cel Frumos în toată
ţara.
La primirea indicativului, unităţile militare ordonau alarma de
luptă parţială, aduceau în cazarmă toate efectivele mai puţin cei aflaţi în
spitale, se distribuiau armele şi muniţiile de război şi se aştepta ordinul
pentru misiunea de luptă. Care luptă dacă inamicul nu există? A cui
luptă împotriva cui?
La orele 14,00 erau în centrul Timişoarei peste 30.000 de oameni
care, în jurul orelor 16, 00 au început să incendieze autoturisme parcate
pe stradă, să vandalizeze tot ce le stătea în cale. Au apărut primii morţi
din senin când încă nu se trăsese niciun foc de armă.
Cercetaşii Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare de la Buzău,
infiltraţi în mulţime, ajung la concluzia că populaţia este alimentată cu
zvonuri şi instigată la acţiuni agresive împotrivă forţelor de ordine. Au
văzut cum au murit cetăţeni căzuţi sub loviturile pietrelor şi a bordurilor
aruncate aiurea de persoane răufăcătoare, călcate în picioare în
îmbulzeli gratuite, etc. etc. Apar zvonuri că ar fi 30-40.000 de morţi.
Lumea intră în panică. Poate fi soţul sau soţia, parintele sau copilul celui
panicat. Din gură în gură numărul morţilor creştea mereu.
Speriaţi, unii vor să fugă spre casele lor dar, stupoare, apar primii
împuşcaţi dintre cei ce vor să plece din piaţă nicidecum dintre cei ce vin
în piaţă... De ce? Să nu se golească piaţa şi să nu se liniştească mişcarea
socială începută? Ce vor de fapt, liniştea străzii sau răsturnarea
 282

orânduirii? Sunt scoase două coloane de militari din cazarma Diviziei 10

Infanterie, cu drapelul de luptă pentru a impresiona mulţimea. Aiurea.
Sunt luaţi la pietre şi la huiduieli. Gata, gata să le ia drapelul din mână.
Generalul Stefan Guşă ordonă retragerea în cazarmă.
Rămân să asigure paza sediului consiliului judeţean de partid
militarii paraşutişti din unitatea de cercetare şi cei sosiţi ca întărire, tot
de la Buzău, militarii Diviziei 10 Infanterie Timişoara şi subunităţi ale
ministerului de interne echipate cu scuturi şi căşti. Ţara nu ştia nimic.
Nici armata. Ştiau numai cei ce vedeau ce se întâmplă acolo. Nici noi
care aveam legăturile telefonice cu Timişoara nu aflam mare lucru
deoarece celor din Giarmata li s-a interzis să spună ceva şi i-a anunţat
că telefoanele sunt ascultate şi paraverificate. Noi cei din Aviaţia
Militară aflam câte ceva (frânturi de adevăr) de la colegii noştri din
Baza 90 care aveau contact cu piloţii şi cu tehnicienii sosiţi din
misiunile de la Giarmata Timişorii. Nu eram convinşi că este aşa. Tot
ne era frică că sunt momeli cu care să ne testeze, să ne incite la ură
sau la nesupunere.
Se planificase înăbuşirea mişcării din Timişoara fără ca ţara să
ştie? Dar ce, despre Braşov a ştiut ţara? Nu. De cei deportaţi în anii 50
ştia cineva? Nu. Îi luau noaptea miliţienii, îi îmbarcau în trenuri de marfă
la a doua sau a treia staţie cf. şi duşi erau. A doua zi, când rudele sau
vecinii celor osândiţi anunţau organele statului primeau răspunsuri de tot
râsul precum că au fugit în munţi la legionari, dă-i dracului, nu-i mai
căutaţi. Şi câteva luni de zile erau cu ochii şi urechile pe satul cu pricina.
În Piaţa Operei din Timişoara situaţia se imflama din oră în oră.
Mulţimea striga la soldaţi criminalilor, fasciştilor, ucigaşilor sau nu-i
ascultaţi pe comandanţii voştri, ei sunt criminalii lui Ceauşescu sau
sunteţi fraţii noştri, nu trageţi în noi... etc.
Ostaşii stăteau în formaţie, ascultau ordinele comandanţilor,
ştiind că neexecutarea de ordin în stare de necesitate înseamnă mulţi
ani de puşcărie. Mulţimea nemulţumită că soldaţii nu fraternizează au
începul să arunce în ei cu pietre, sticle şi alte obiecte la îndemâna. Au
blocat roata motrică a unui tanc cu o rangă şi au forţat clapele turelei
să-i incendieze pe membrii echipajului. Au atacat cu sticle incendiate un
transportor blindat cu echipajul complet în el... au răsturnat o
autospecială de pompieri pe care au aruncat-o în Bega.
 283

Noaptea de 17-18 decembrie 1989 a fost noaptea bombelor

informaţionale. Postul de radio Europa Liberă anunţa că jurnaliştii sârbi
şi maghiari care sunt în zonă au văzut cu ochii lor mii de morţi pe
caldarâm, că s-a ajuns la 40-50.000 de morţi şi alte zeci de mii de răniţi.
Mă uit la colegi şi văd că feţele lor sunt transfigurate de teamă, de
uimire, de neâncredere. Un oraş cu peste 300.000 de locuitori să aibă
50.000 de morţi în două zile? Nu se poate. Unul din şase locuitori?
Imposibil.
Cel mai mare judeţ al ţării, cu peste 8500 de kilometri pătraţi şi cu
peste 600.000 de locuitori dar... nu se poate aşa ceva. Masacru?
Exterminare? Imposibil. Mulţi credeau. Eu făceam exerciţii de imaginaţie
să înţeleg unde sunt depozitaţi, transportaţi, înmormântaţi, etc. Nu vedem
soluţii pentru 50.000 în termen atat de scurt. Operaţiunea Barbarosa, cea
mai amplă şi mai mare operaţiune militară din toate timpurile, pe un frunt
de 3600 de kilometri, cu trei milioane de militari germani, au făcut în
prima zi de atac 45.000 de victime în rândul sovieticilor. În 25 de kilometri
pătraţi cum să faci 50.000 de victime? Niciodată. Dezinformare,
MANIPULARE menită să aducă lumea în stradă, cât mai repede, în toată
ţara, să-i incite la furie şi să dărâme totul în cale.
În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989 am realizat că trăim o
situaţie dificilă. Comandamentul Aviaţiei Militare nu avea posibilitatea să
cazeze, să hrănească şi să asigure condiţii de lucru cadrelor chemate în
cazarmă. Noi, Direcţia Tehnică, aveam la dispoziţie pentru 60 de
persoane din care 48 de bărbaţi şi 12 femei două chiuvete cu apă rece,
două cabine de wc, 30 de locuri la mesele popotei, fără paturi, doar cu
pături de campanie pe care le asezam pe birouri şi pe scaune să putem
aţipi câteva minute din noapte. Nici o veste. Nu ne aduna nimeni, nu ne
întreba nimeni nimic, nu ne informa nimeni. De ce? Pe la orele 10, 40
şeful nostru, colonelul inginer Ionel Dumitraşcu ia legătura telefonică cu
maiorul Emilian Costache, şeful serviciului auto din Giarmata Timişorii
cum spun ei, bănăţenii, care, pe ocolite, ne spune că situaţia nu este
bună, este chiar explozivă, că nu sunt veşti că s-ar rezolva paşnic. De la
ofiţerii care se întorceau de la Baza Aeriană de la Otopeni aflam cam
aceleaşi situaţii tulburi – sânge, spaimă, încleştare şi de o parte şi de
cealaltă adică şi din partea populaţiei dar şi din partea forţelor de ordine
şi a armatei.
 284

Cu toţii speram ca generalul Stefan Guşă să găsească cea mai

bună soluţie. Aveam încredere şi speranţă în el.
La orele 08. 40 ale zilei de luni, 18 decembrie 1989, generalul
Stefan Guşă, comandantul militar al tuturor forţelor puterii din judeţul
Timiş, însoţit de aghiotant, într-o Dacie 1300 neagră, fără gardă de corp,
fără pistol, se prezintă pe platforma industrială ELBA în mijlocul mulţimii.
Fără teamă, fără gânduri ascunse, bravul general al armatei
române, militar de carieră cu toate şcolile la zi, inginer militar, fost
comandant de unitate de tancuri, de unitate mecanizată, de mare
unitate, le cere clar şi răspicat muncitorilor aflaţi în grevă să se
organizeze, şi să respecte ordinea de drept.
Le explică pe înţelesul lor ce să facă şi ce să nu facă. Le explică
care sunt ordinele armatei şi care sunt consecinţele dacă nu sunt
respectate. Le promite că-i lasă să manifeste dacă respectă regulile şi le
dă de înţeles că ce s-a întâmplat până acum, nu mai trebuie să se
repete. Fără morţi şi răniţi.
A fost momentul în care poporul din Timiş a înţeles că Armata
nu-i va ataca ci mai mult, îi va apăra, contrar ordinelor transmise de CC
al PCR din Bucureşti. Din acest moment, bravul general a devenit
trădător al socialismului lui Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu, negru de
furie, a trecut comanda fortelor de ordine din mana generalului Guşă, în
mâinile generalului Victor Atanasie Stănculescu, locţiitor al ministrului
apărării naţionale şi şef al Direcţiei de Înzestrare a Armatei la acea dată.
Ajuns la Otopeni, îmbarcat într-un AN-24 militar, negru de furie,
de teamă, de frustrare, descinde în sediul comitetului judeţean de
partid, îl trege de urechi pe Radu Bălan şi înţelege de la generalul Guşă
că situaţia nu este aşa cum se vede de la Bucureşti, este aşa cum se
vede în Piaţa Operei...
Bulversat de situaţie, se duce fuga la spitalul militar din
Timişoara unde stă ascuns peste opt ore acuzând o criză biliară lăsând
totul în cârca generalului Guşă. Întors la Bucureşti, se duce la spitalul
Militar Central unde îşi montează un manşon de ghips la rotulă -
meniscul piciorului stang, doar, doar va scăpa să dea ochii cu
Ceauşescu. N-a scăpat. I-a făcut jocul şi la finalul concertului l-a ucis.
Populaţia adunată în stradă a înţeles că se întâmplă ceva între
armata de la Timişoara şi conducerea centrală de la Bucureşti şi s-a
 285

concentrat în Piaţa Operei (centrul oraşului), în faţa sediului consiliuliu

judeţean de partid şi în faţa catedralei ortodoxe fără pietre, fără intenţii
de a ataca militarii. Violenţa a încetat în jurul orelor 10 din ziua de 18
decembrie 1989 când au început să afluiască spre centru grupuri de
muncitori şi cetăţeni organizaţi în blocuri compacte. În Piaţa Operei se
aud primele sloganuri jos tiranul, fără violenţă şi ce-i mai important,
armata e cu noi...
La 19 decembrie, în plin scandal la Timişoara, Nicolae Ceauşescu
pleacă cu aeronava prezidenţială la Teheran, într-o vizită oficială
planificată în Iran. Comanda armatei, a CC al PCR şi a guvernului
rămâne în mâna consoartei, Elena Ceauşescu pe care o ştia mână de
fier.
La Timişoara apar primii reprezentanţi ai manifestanţilor, Lorin
Fortuna şi Claudiu Iordache care încearcă să coaguleze revendicările şi
să le formuleze coerent pe o listă de solicitări către conducerea ţării.
Organele de partid din Timişoara s-au speriat când le-a auzit.
La lăsarea serii încep tirurile din toate părţile, pe deasupra
capetelor manifestanţilor şi a militarilor. Primii morţi prin împuşcare pe
treptele catedralei apoi în Piaţa Operei. Generalul Guşă cere socoteală
trupelor care afirmă răspicat că au răspuns cu foc la tirurile de trasoare
ce brăzdau cerul deasupra lor. Mulţimea, cu lumănări aprinse, ghemuită
pe caldarâm, se ruga pentru semenii săi morţi şi răniţi. Nu se mai aude
şi nu mai întreabă nimeni de pastorul Laslo Tokes... De ce? I-a expirat
rolul?
Cercetaşii Batalionului 404 din Buzău verifică zona şi raportează
13 morţi şi 23 de răniţi. Cu ocazia cercetării concluzionează că cei care
deschid focul asupra mulţimii o fac să-i sperie, să-i trimită acasă. Prea
multe urme de gloanţe pe ziduri faţă de câţi morţi şi răniţi sunt. Numai
pe clădirea comitetului judeţean de partid sunt sute de urme în ziduri şi
s-au numărat doar 19 morţi. Până acum, au fost ucise în total 83 de
personae în toată Timişoara, în patru zile de la începutul manifestaţiilor.
Mult dacă ne gândim la vieţile secerate dar extrem de puţin faţă de miile
de rafale de arme automate câte s-au auzit şi căte urme au lăsat pe
ziduri!
Constată şi raportează generalului Ştefan Guşă că tirurile cu
trasoare vin din blocurile dimprejur şi că nu sunt cu tentă de front, de
 286

masacru. Dar ce tentă au? Cine sunt cei care trag? Arestaţii din sediul
miliţiei din Timişoara ajung la 473 de persoane. Mult.
Aglomerare, spaimă, frică. Nimeni nu ştia cine trage, de ce trage
şi ce vrea.
La orele 23, 53 a fost împuşcat în picior un paraşutist de la
Caracal care apăra clădirea conducerii de partid. Glonţ de 5, 5mm.
Armata Română are 7, 62mm. Glonţul l-a lovit direct, nu a fost din
ricoşeu.
A fost ţintă sau a fost întâmplare? Militarii se agită. A tras cineva
de aproape. Dintre ei? Sunt ţinte vii aşa cum stau aliniaţi. Comandanţii
lor, paraşutişti bine instruiţi, i-a scos din formaţie şi i-a adăpostit lângă
zidurile clădirii comitetului judeţean de partid pe care o apără, în afara
traiectoriei tururilor care îi secera. Tirurile dinspre blocuri. În spatele lor
îşi organizează ei paza. Ştiu cum să o facă.
Marţi, 19 decembrie 1989, am fost scoşi la adunare pe platoul din
faţa pavilionului. Ora 08, 30.
Comndantul Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus, flancat de doi
ofiţeri din Consiliul Politic, ne-a anunţat că la Timişoara de derulează o
mişcare anarhică, antisocialistă, mişcare pe care o incriminează poporul
care îşi exprimă adeziunea fermă pentru conducerea de partid şi de stat
şi faşă de conducătorul mult iubit Nicolae Ceauşescu şi ca urmare
trebuie să ne exprimăm şi noi adeziunea şi să o transmitem Direcţiei
Politice a Armatei, respectiv tovarăşului general colonel Ilie Ceauşescu,
fratele geniului Carpaţilor. La incheierea comunicatului am fost invitaţi să
batem din palme şi să scandăm Ceauşescu PCR şi Ceauşescu România.
Atât? Nimic despre morţi, nimic despre răniţi, nimic despre greva
generală în desfăşurare? Prima mare grevă generală din 1947 încoace.
Bătutul din palme şi sloganurile strigate au fost anemice. Nimeni nu
avea curajul să strige cu voce tare, nici măcar politrucii. Erau şi ei albi ca
varul şi fără vlagă ca şi comandantul aviaţiei.
Între timp s-a deplasat la faţa locului primul ministru, Constantin
Dăscălescu, care încearcă să liniştească mulţimea de la balconul sediului
consiliului judeţean de partid (CJP). Este huiduit. Se retrage dar reapare
cu un manifestant acoperit cu un cearceaf alb pe care scria libertate. Nu
are credibilitate, mulţimea continuă să-l huiduie. Dăscălescu se întoarce
la Bucureşti unde este făcut albie de porci de către conducătoarea
 287

rămasă la butoanele puterii. Piloţii s-au speriat la cât de rău arăta

Dăscălescu la întoarcere. Cei cinci însoţitori erau şi ei speriaţi. Toţi au
fost muţi tot drumul.
În seara zilei de marţi, 19 dec. 1989, generalul Ştefan Guşă
ordonă blindatelor să se retragă în cazărmi. Mulţimea se declară
satisfăcută că generalul s-a ţinut de promisiunile făcute la ELBA.
Respectul său a crescut în ochii şi mintea mulţimii dar... s-a
postat fără să vrea de partea poporului răsculat.
Elena Ceauşescu nemulţumită şi înfuriată pe generalul rebel şi pe
lipsa de vigoare a generalului Stănculescu, ordonă gărzilor patriotice din
Gorj şi Olt să formeze echipe de patrioţi, să se înarmeze cu bâte
confecţionate special la o fabrică de cherestea, să se îmbarce în trenurile
cu direcţia Timişoara şi când debarcă să ia la bătaie tot ce întâlneşte pe
stradă. Să-i înveţe minte. Intenţia i-a ieşit pe nas în câteva ore.
Ajunşi în gara Timişoara sunt întâmpinaţi de populaţie cu pâine
caldă şi cu ceai, li se explică care este situaţia reală, liderii lor sunt
invitaţi în centru să vadă cu ochii lor, stau de vorbă cu oamenii din
stradă, îşi cer scuze, se urcă în trenuri şi... cu toată viteza înapoi spre
casă, ruşinaţi de intenţiile lor.
Seara zilei de 19 dec. 1989 aduce alte focuri de arme, din toate
colţurile, pe toate străzile adiacente centrului. Un grup de tineri, dornici
să aibă şi ei arme şi muniţii, sar gardul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană,
nu se supun somaţiei santinelei şi după somaţii succesive sunt
împuşcaţi. Peste două luni sunt declaraţi eroi ai revoluţiei. Cum? Eroi
infractori? Aşa ceva nu poate accepta. În ce ţară vrem să trăim? În ţara
minunată a minciunii?
Mulţimea din Piaţa Operei, terorizată de trasoarele ce brăzdează
cerul nopţii, se apropie de formaţiunile de militari care-i înconjoară să-i
protejeze. Militarii se strâng lăngă mulţime s-o convingă că nu trag şi că
o apără. şi totuşi cine trage? Întrebare care ne va chinui următorii 100
de ani...
Ştim că sunt tot români, tot militari sau civili cu atribuţii de
apărare cum i-a numit smintitul pe cei din Gărzile Patriotice sau, mai
rău, politrucii care au gravitat şi vor gravita mereu în jurul conducătorilor
politici locali care şi-au adus şi îşi vor aduce rudele şi prietenii în poziţii
cheie …
 288

Ziua de miercuri, 20 decembrie 1989, găseşte Timişoara

liniştită, în grevă generală, organizată şi convinsă că ţara o s-o urmeze...
Din zorii dimineţii, ambasada României din Budapesta este asaltată de o
mulţime agitată care cere oprirea măcelului de la Timişoara şi tragerea
la răspundere a vinovaţilor. Ambasada din Belgrad la fel. Wiena la fel,
Parisul la fel, New York, Otawa şi altele la fel …
Liderii din Piaţa Operei îi solicită generalului Stefan Guşă pază
militarizată la principalele obiective din oraş şi în mod deosebit a celor cu
grad ridicat de periculozitate – fabrica de vopseluri Solventul, depozitul
de combustibil, de butelii de aragaz, fabricile cu profil chimic, etc. uzina
de apă potabilă, fabricile de pâine, depozitele de alimente ale UCECOOP,
combinatul de creştere a porcilor COMTIM, etc...
Manipularea şi războiul psihologic se manifestă atât în rândul
populaţiei civile cât şi în rândul militarilor. Familiile ofiţerilor sunt
ameninţate cu moartea, cu incendierea locuintelor dacă soţii sau taţii lor
nu trec de partea revolutionarilor. Ofiţerii încazarmaţi primesc veşti că
familiile lor au fost răpite de manifestanţi... Comandanţii de unităţi au
dispus măsuri de pază sau încartiruire a familiilor ameninţate pentru a
preveni crimele puse la cale de cei ce instigau la nesupunere.
Nemulţumiţi că nu au determinat armata să tragă, teroriştii trag şi
asupra mulţimii, şi asupra militarilor şi în cazărmile bine păzite. Tirul se
întinde pe mai bine de două ore. Apar alţi morţi, alţi răniţi, alte familii
speriate sau îndoliate.
Nicolae Ceauşescu, întors mai devreme cu două zile din Iran, se
manifestă ca un turbat împotriva generalilor care nu au fost în stare să
înăbuşe mişcarea anticomunistă din Timişoara. Îi califică ca incompetenţi
pe capii armatei şi ordonă împrăştierea fără milă a demonstranţilor. Nu
interesează cu ce arme şi metode, scopul este unul singur: eliberarea
străzilor.
Vizita în Iran era planificată din luna septembrie de către miniştrii
de externe ai celor două ţări şi avea ca motiv principal schimbul de
mărfuri, România să livreze 3, 5 milioane tone grâu şi Iranul să ne
livreze în contrapartidă 11, 3 milioane tone petrol pentru industria textilă
(fire şi fibre sintetice).
După cum ne prezintă Ion Stoian, ultimul ministru de externe al
României în rechizitoriul de după arestarea sa, au decolat de pe
 289

aeroportul Otopeni la 18 dec. 1989 orele 9, 05 şi au aterizat la Teheran

la ora locală 12, 00. În avion cu preşedintele a fost numai membrii
echipei de negocieri verificaţi sub semnătura sa, a şefului protocolului,
Nicolcioiu şi a şefului Direcţeie a V a, generalul Neagoe. Pe timpul
zborului şi pe timpul vizitei Nicolae Ceauşescu nu a amintit nimic despre
evenimentele din Timişoara. Primea informaţii prin telefonul de la bord
de la Elena Ceauşescu. Între timp, secretarul de stat din MAE, Duma,
primea telegrame de ameninţare de la toate ambasadele. Elena
Ceauşescu i-a interzis lui Duma să i le trimită ministrului Ion Stoian, a
spus că le rezolvă ea.
Franţa anunţa că va privi cu înţelegere pătrunderea trupelor
sovietice în România. Secretarul de stat al SUA, Baker, se declară de
acord cu Franţa. Matyas Szuros, preşedintele interimar al Ungariei
declară public că având în vedere situaţia critică din România consideră
că a sosit timpul să elibereze teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine.
Cum? Ce zici ungure? vorba lui Băsescu bată-l necuratul! ...
Aproape de graniţa noastră, la Kiev, pe 19 decembrie 1989, a
avut loc întâlnirea şefilor statelor majore din ţările Tratatului de la
Varşovia care au analizat situaţia din România. Se pregătea o intervenţie
în forţă. La Ungheni, pe Prut, armata sovietică instalase podul de vase
până la jumătatea apei, restul era gata în două-trei ore ...
Acum putem pune cap la cap solicitările lui Ion Iliescu şi ale
generalului tristei figuri Nicolae Militaru să vie ruşii.
Istoricul Adrian Cioroianu ne prezintă în cartea sa Cea mai
frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor,
editura Curtea Veche, 2013, faptul că Ceauşescu s-ar fi dus în Iran cu
lăzi pline cu lingouri din aur să solicite în schimb trupe de mercenari care
să-l ajute în reprimarea revoluţiei din România dar şi faptul că
preşedintele Iranului, Ahbar Haşemi Rafsajani, l-a refuzat categoric şi că
l-a destituit pe ministrul de externe care nu i-a spus cât de urât este
Nicolae Ceauşescu de poporul român. Cred că este pobililă o asemenea
cerere atâta timp cât şeful Marelui Stat Major din România, generalul
Ştefan Guşă, era catalogat de ei drept trădător...
Generalul Guşă, ameninţat că nu acţionează, ordonă scoaterea în
stradă, în centrul Timişoarei, a unui batalion de 24 de transportoare
blindate TAB-71. La intrarea în oraş, primul TAB din coloanaă, condus de
 290

plutonierul major Martin Manase, opreşte în faţa mulţimii indignate că

armata recurge la forţă şi le explică acestora că armata a adus blindatele
să protejeze populaţia de tirurile din timpul nopţii. La auzul celor spuse
de comandantul TAB ului, populaţia se entuziasmează, se urcă pe TAB-
urile incolonate şi pornesc cu viteză redusă spre centrul oraşului. Ora 12,
30. Miercuri 20 decembrie. Intrarea blindatelor în piaţă aduce bucurie în
inimile populaţiei răsculate.
Coloana de blindate cu demonstranţii călare pe ele, cu steaguri
tricolore în mâini, este întâmpinată cu urale de populaţia adunată în oraş
şi apar primele sloganuri ce vor deveni istorie.
„ARMATA E CU NOI!” „REVOLUTIA A ÎNVINS!” „JOS
DICTATORUL!” şi cea mai importantă „AZI ÎN TIMIŞOARA, MÂINE ÎN
TOATĂ ŢARA!”. Ce ai făcut Guşă? Ai declanşat revoluţia fără să vrei? Ai
aprins scânteia? Ai dat speranţe unei mulţimi dornice de libertate?
Doreleee... ! Ce ai vrut şi ce a ieşit! ...
C. P. Ex. ul PCR-ului este informat de trădarea generalului Guşă
şi hotărăsc să-l înlocuiască pe dezident cu un general patriot şi să-l dea
în primirea Curţii Marţiale (fiind declarată starea de asediu era instaurată
şi Curtea Marţială). Armata din Timişoara este declarată trădătoarea
cuceririlor socialiste ale României. Adică? Avem două armate? Una loială
şi una trădătoare? Fascii militare? O dăm în patima lui Francisco Franco?
Nici când am luat bătaie la Bran şi ne-am oprit din pumni la
Turtucaia Cadrilaterului în 1916 n-am fost calificaţi atât de aspru. De ce
mă temeam nu am scăpat, de conflictul dintre armata fidelă
conducătorului iubit împotriva armatei trădătoare care apără mulţimea
răsculată din Timişoara. Acum chiar că pare a fi război fraticid!
La teleconferinţa cu primsecretarii de judeţ şi cu comandanţii
militari, Ceauşescu prezintă gravitatea faptului că generalul Ştefan Guşă
a trădat interesele partidului conducător şi a lăsat bandele de huligani
din slujba străinătăţii să răstoarne ordinea de drept şi să instige întreaga
ţară la nesupunere prin sloganurile şi pretenţiile lor. A încercat să inducă
idea că se atentează la suveranitatea statului, la integritatea sa
teritorială. Cine atentează? Cine ne atacă din exterior? Ungaria? S-a
exprimat liderul lor smintit nicidecum poporul maghiar. Tot deranjul este
numai la interior. Care va fi pasul următor al CC al PCR? Care vor fi
ordinele pentru Armată?
 291

La orele 19, 30 am încercat să aflu veşti despre familia mea. Am

reuşit să iau legătura cu garnizoana Boboc şi să aflu că la Buzău este
linişte de mormânt, nimeni nu spune nimic, toată lumea stă ascunsă în
case, deci socrul (soacra decedase în iunie 1985 la numai 59 de ani) şi
copilul sunt bine. La Otopeni, la Flotila Prezidenţială unde soţia mea,
Mariana, era contabilă (referent) la logistică, era vânzoleală mare, piloţii
şi tehnicienii erau ţinuţi în”gradul 1,, adică gata de decolare cu avioane
de transport AN-24 şi AN-26, cu elicopterele prezidenţiale sau cele de
însoţire, şi cu aeronava de lung curier, Boeing 747, care abia sosise din
Iran, era menţinută în permanenţă în stare de gata de zbor. De ce?
Peste ani, generalul Mircea Budiaci a recunoscut că a primit ordin de la
CC să ţină aeronava pregătită de zbor la ordinul comandantului suprem.
Ordinul este ordin.
La telefonul dat unui vecin de apartament, familia Cojocaru, aflu
că în blocul nostru este linişte, dar, la câteva sute de metri de noi, la
Turbomecanica, grupuri de muncitori adunate în curtea intreprinderii se
pregătesc pentru dimineaţa zilei următoare să plece, în blocuri
compacte, spre centrul Bucureştiului. Alt coleg îmi spune că şi de la
Semănătoarea s-au format grupuri de muncitori, la 23 August, la IMGB,
la Pipera, la Autobuzul, la Berceni... Parcă sunt vorbite! Şi studenţii de la
Universitate sunt vorbiţi să iasă în piaţă... Se anunţase mitingul de
mâine.
Din teritoriu aflăm că la Cluj, la Iaşi, la Braşov, la Sibiu, la
Constanţa, lumea fierbe şi vrea să afle adevărul şi să apere demonstraţia
de la Timişoara. Armata. Ce va face Armata?
Dacă nu va executa ordinele comandantului suprem va fi deferită
Curţii Marţiale, dacă va executa ordinele acestuia şi va trage în popor va
fi condamnată pe veci ca fiind criminală şi împotriva propriului popor.
Voi, armata, veţi fi singurii vinovaţi, numai voi veţi fi cu arma în mână.
Dreptate ai avut căpitane Zet. Ai învăţat bine lecţiile manipulării. Tu şi
prietenii tăi, contraspionii, care m-au uimit cu volumul şi calitatea
cunoştinţelor lor, cu tăria de caracter, cu riscurile la care se expun, unii
cu puteri paranormale, alţii cu biodetecţia, alţii cu cel de al treilea ochi,
alţii cu hipnoza, cu levitaţia, cu fel de fel de deprinderi şi îndemânări
demne de invidiat, sunt fericit că v-am cunoscut chiar dacă nu vă ştiu
adevăratele nume sau adrese, am încredere că slujiţi mai bine ca oricine
 292

poporul roman căruia îi aparţineţi indiferent de cine îl guvernează astăzi,

mâine sau poimâine, că veţi acţiona după propriile voastre legi,
procedee şi proceduri guvernate de o excelentă idee centrală şi
definitorie Totul pentru patrie, totul pentru poporul căruia îi sunt dator
cu viaţa şi cu munca mea oriunde m-oi afla! Succes dragi prieteni!
Eliminaţi trădătorii dintre voi. Domnul fie cu voi!
Dimineaţa zilei de joi, 21 decembrie 1989, ne-a adus o supriză
neaşteptată.
Ca un capriciu al destinului sau ca o abilă manipulare, Nicolae
Ceauşescu, comandantul nostru suprem, care susţinea sus şi tare că
fiecare localitate românească este o cetate de muncă şi luptă pentru
apărarea ţării multilateral dezvoltate şi care avea o mare încredere în
Gărzile Patriotice conduse de prim secretarii de partid din judeţe şi ca
exprimare a nemulţumirii că armata n-a dat rezultate la Timişoara,
cheamă populaţia Bucureştiului, şi gărzile patriotice din intreprinderi la
un miting de solidaritate cu conducerea de partid şi de stat care luptă
împotriva destrămării ţării şi a menţinerii ordinii de drept pe care vor să
o răstoarne grupurile de huligani de la Timişoara şi pe care armata şi
miliţia nu i-au pus la punct.
Coloanele de muncitori, de pionieri, de membrii ai Gărzilor
Patriotice din toate sectoarele Bucureştiului afluiesc spre Piata Palatului
(sediul CC al PCR) să fie gata să-l asculte de secretarul general la orele
10,00. Atunci cei organizaţi de dimineaţă pe intreprinderi ce voiau?
Acelaşi lucru sau altceva? Ştiau ceva sau sew duceau ca oile?
Dacă vin numai oameni loiali va fi o chemare să lichidăm
Timişoara. Dacă vin insurgenţii va fi vărsare de sânge. Nu am pe cine să
întreb dacă sunt informaţii despre boicotarea mitingului dar sigur ceva
împotrivă era.
Mitingul a început (transmis în direct de Televiziunea Română) la
10,30. După cum a început am crezut că suntem în prima variantă, cu
pionieri, cu utecişti, cu muncitori veniţi să-l susţină pe Ceauşescu dar, la
11.40, când secretarul general încrimina din balconul CC al PCR acţiunile
huliganilor de la Timişoara, din mulţime a început să se audă huiduieli şi
au fost ridicate două pancarde cu JOS TIRANUL. În mijlocul mulţimii s-
au aruncat petarde care să-i sperie, să-i împrăştie. Copiii au fost
protejaţi de muncitori şi au fost scoşi din piaţă apoi, mai abitir, au
 293

început scandările cu JOS TIRANUL cu TIMIŞOARA cu VREM LIBERTATE

... Ceauşescu, transfigurat, s-a retras în uşa balconului. Era speriat de
reacţia mulţimii. Nu-i venea să creadă că ce vedea şi ce auzea era
adevărat...
Elena Ceauşescu şi generalul Vasile Milea îl încurajau să reia
discursul. Culmea, televiziunea română nu a interupt transmisia, a lăsat
să vadă toată ţara ce se întâmplă în Piaţa CC al PCR unde, din 1945
încoace, s-a întâmplat numai ce a vrut conducătorul suprem, şeful
comuniştilor din România, geniul din Carpaţi... Nu mai este aşa.
Era pentru prima dată din 1947 încoace, de la greva generală de
după abdicarea regelui Mihai când un asemenea eveniment din Piaţa
Palatului este mediatizat în timp real... Atunci a transmis radioul până
când un securist comunist l-a scos din emisie pe crainic. Poporul a
apucat atunci să prindă că ceva nu este în regulă cu abdicarea.
Ceauşescu revine în balcon şi promite mărirea salariilor cu 100
lei. Cu asta voia el să amăgească poporul? Cu una sută lei? Atât
înţelegea el din revendicările populaţiei?
La huiduielile cu care a fost întâmpinat de mulţime când a propus
majorarea salariilor cu una sută lei, s-a retras buimac din balcon.
Mitingul s-a interrupt dar televiziunea continua să transmită imagini din
piaţă. Unde era siguranţa politică a televiziunii? Unde erau devotaţii care
cenzurau totul? Au fugit, au schimbat barca sau au vrut şi ei să-l scape
din mână pe geniul Carpaţilor? Le-o fi ajuns şi lor. S-or fi săturat.
Din punctul meu de vedere, în ziua de 21 decembrie 1989, orele
12,30, dictatura comunistă a lui Nicolae Ceauşescu a luat sfârşit.
Bucureştiul s-a unit cu Timişoara prin punţi de suflete româneşti. Nici o
forţă a puterii comuniste de la Bucureşti nu va putea opri voinţa de
libertare, de anticomunism, a milioane de români din toată ţara. De aici,
din Bucureşti, revolta se va întinde în toată ţara şi va fi coordonată şi
manipulată prin televiziune. Televiziunea va prezenta 24 de ore din 24, 7
zile din 7 ce va vrea noii conducători care vor ocupa BALCONUL
MANIPULĂRII... Formatorii de OPINII CONTROVERSATE. Trădătorii de
neam şi ţară ajunşi la putere în balcon.
Forţele de ordine trec la evacuarea Pieţei Palatului. Bătuţi,
împinşi, loviţi, cetăţenii nu vor să plece acasă. Dubele miliţiei nu mai
prididesc transportând arestaţii la sediile miliţiei, la Jilava sau la
 294

Văcăreşti. Degeaba, mulţimea este mai mare, mai agitată, mai revoltată
de acţiunile în forţă ale miliţiei şi pe alocuri ale armatei. Liderii probabili
ai opoziţiei sunt păziţi ştaşnic la domiciliu să nu cumva să ajungă să
aţâţe mulţimea – Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Corneliu Coposu, Mircea
Dinescu şi alţii. Văzând că miliţia nu face faţă situaţiei, Nicolae
Ceauşescu ordonă generalului Vasile Milea, ministrul apărării naţionale,
să scoată tancurile armatei în stradă.
La orele 14,30 Divizia 1 Mecanizată din Şoseaua Olteniţei
primeşte ordinul ministrului apărării naţionale să scoată TAB urile în
stradă. Subunităţile mecanizate sunt conduse de către comandantul
Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, generalul Ioan Hortopan. Cu
focuri de avertisment, subunităţile scoase în stradă împing mulţimea
spre Sala Dales şi spre hotelul Intercontinental.
La Sala Dales apar primele victime împuşcate în cap şi în
picioare. Manifestanţii se retrag către spitalul Colţea. Strigăte de „jos
dictatorul” şi „fără violenţă” însoţesc coloanele de manifestanţi. Un
autocamion militar iese din carosabil şi face opt victime din rândul
manifestanţilor. Ulterior, soldatul Cismaru Nicolae, conducător auto la
Baza de Transport a M.Ap.N. din bulevardul Ghencea, relatează în
rechizitoriul procesului penal că a fost lovit cu o piatră în cap aruncată
prin geamul din stanga al autocamionului, a pierdut controlul volanului
şi, pe frână, a oprit în coloana de manifestanţi. A fost condamnat şi a
executat cinci ani de închisoare pentru ucidere din culpă. La orele 19,
30, dispozitivul militar constituit din 37 de TAB-uri şi peste 1000 de
militari aşezaţi în cordoane succesive, împing mulţimea către Splaiul
Independenţei – Unirii, dincolo de spitalul Colţea. După nici o oră,
mulţimea construieşte o baricadă care să-i protejeze de armele
soldaţilor, basculante, ambulanţe, autoturisme, cărucioare, panouri de
construcţii, mese, scaune, birouri aduse în grabă în faţa spitalului Colţea,
cu faţa către Universitate. Aproape o mie de români, bărbaţi şi femei,
tineri şi vărstnici se luptă să se apere la baricadă.
Hotărâţi să nu lase Timişoara de izbelişte şi să nu se stingă
flacăra revoluţiei, liderii evenimentului, oameni care au probat un curaj
deosebit ca Dan Iosif care cerea mulţimii din spatele baricadei, prin
portavocea alimentată la acumulatorul unei Dacii, să nu plece acasă şi să
aştepte poporul care va veni în centrul capitalei sau ca Dumitru Dincă
 295

care alerga de colo, colo să-i mobilizeze pe cei ce apărau baricada şi alte
zeci de tineri care mobilizau la unitate şi la curaj, au generat teamă şi
nesiguranţă conducătorilor politici cărora nu le venea să creadă ce
vedeau şi ce auzeau.
Unii mai răutăcioşi au bârfit că cei ce instigau la revoltă au fost
cei certaţi cu legea. Nu-i adevărat, au fost oameni care au dovedit mult
curaj, indiferent de nivelul lor de pregătire. Eroi sunt deopotrivă şi
soldaţii şi generalii, şi tăranii şi intelectualii. Eroismul nu are nevoie de
diplome de studii sau de un statul social.
Ceauşescu, turbat de furie, ordonă armatei să distrugă baricada
cu tancurile. Spre miezul nopţii, tancurile Diviziei 57 din Olteniţei cu
generalul Hortopan în frunte, intră în plin în baricadă. 49 de morţi, 700
de răniţi, 800 speriaţi, deznadăjduiţi, arestaţi şi duşi în arestul Jilava deja
supraaglomerată. Mulţimea este împinsă spre Piaţa C A Rosetti
adăpostindu-se pe unde apucă. Din curtea Ministerului Agriculturii de
astăzi sunt arestaţi la întâmplare şi duşi la Rahova. Spre dimineaţă
pompierii spală trotuarele cu tunurile cu apă să pară că se intră în
normal. Care normal? După atâta sânge?
Cumnatul meu, atunci căpitanul Bănică Constantin, astăzi colonel
în rezervă, absolvent al Academiei Militare promotia 1989, repartizat la
Grupul de Pompieri din centrul capitalei ca ofiţer cu prevenirea, a rămas
blocat într-un magazin de obiecte muzicale din Calea Victoriei de unde
vedea şi auzea cam tot ce se întâmplă dar nu-i venea să creadă că
puterea nu intervine în forţă, ruseşte, cum ne aşteptam ... Cum, după
atâtea milioane de crime făcute de comunişti în istorie se lasă intimidaţi
de o manifestare? Ei care i-au îngenunchiat pe simpatizanţii
contrarevoluţiei maghiare din 1956? Pe răsculaţii din Vadu Roşca? Pe
braşovenii răsculaţi în 1987? Din spusele lui, atât comandantul grupului
de pompieri cât şi ofiţerii din statul major erau blocaţi, nu înţelegeau că
se schimbă comanda şi vin noi ordine, noi misiuni şi că trebuie să dea
dovadă de profesionalism. Ei erau şi trebuiau să rămână pompieri.
Veşnicii luptători cu focul şi cu calamităţile. Atăt şi era mai mult decât
suficient.
Auzind că în noaptea precedentă au murit oameni la baricadă,
muncitorii şi locuitorii Bucureştiului ies din case şi afluiesc spre centru.
Studenţii ies primii cu unii dintre profesori în frunte. Toată lumea voia
 296

să-l alunge pe dictator. Elicopterele armatei survolau şi filmau cartierele

bucureştene pentru a da informaţii organelor despre ceea ce se
întâmplă. Locotenent colonelul aviator Vasile Maluţan, pilot pe
elicopterul prezidenţial care i-a luat de pe acoperişul CC-ului, mi-a
povestit prin luna august 1990 că atunci a crezut că se va produce un
mare masacru. A fost uimit de câtă mulţime de oameni afluiau spre
centrul capitalei din toate cartierele. Era o mare de oameni pe care o
aştepta tancurile şi transportoarele armatei şi câteva mii de soldaţi,
cadre militare, de securitate, de miliţie sau de partid despre care şi el, şi
eu ştiam că sunt înarmaţi până în dinţi, de la primul secretar de partid
de judeţ pâna la ultimul şofer de politruc de intreprindere... Nu mai spun
gărzile patriotice!!! Era scenariul unui groaznic masacru. Ieşit la pensie,
s-a angajat pilot utilitar pe un elicopter şi a murit agăţat de firul de
înaltă tensiune al unei reţele electrice ce traversa tarlaua pe care o
cunoştea ca pe propriile buzunare. Gândurile negre, întrebările la care
trebuia să răspundă lunar procurorilor militari care uitau, reluau şi
aprofundau cazul apoi ieşeau la pensie şi începea altul... Un as al aviaţiei
care se juca cu orice tip de elicopter, moare suspect pe tarlaua de la
Fundulea, între fiarele contorsionate ale elicopterului de producţie
americană Robinson-22 Beta înmatriculat de SC Agrostar Călăraşi SRL sub
numărul YR RBA. Şi asta la o zi după audierea în Comisia de Cercetare a
Evenimentelor din 22 decembrie 1989, adică la data de 26 mai 1995. Ce
criminali de procurori ai noii orânduiri au vrut să-l incrimineze? De ce? Că
şi-a făcut datoria aşa cum prevedeau legile militare la acea dată?
Era speriat că se poate întâmpla oricând a altă urâtă şi nefastă
lovitură de stat. Niciodată nu a denumit-o revoluţie, o cataloga ca o
mişcare socială declanşată şi coordonată de nişte reptile criptocomuniste
cu legături puternice în conducerea de partid şi de stat. Cred că avea
dreptate. Transformarea cameleonului comunist. Părăsirea puterii de
faţadă de către vechii conducători şi predarea ştafetei copiilor sau a
acoliţilor lor mai tineri.
La orele 07,00 ale zilei de vineri, 22 decembrie 1989, centrul
Bucureştiului era ocupat în totalitate de cetăţeni revoltaţi care cereau
Jos Dictatorul! sau Jos Comunismul! Cine erau în primele rânduri?
Tinerii, studenţi, elevi, muncitori, intelectuali, fără prejudecăţi şi hotărâţi
să învingă sistemul care nu le permitea să se manifeste. Părinţii şi bunicii
 297

care au cunoscut chinurile celor care s-au opus comunismului dar au fost
zdrobiţi de forţa proletară, revoluţionară şi patriotică au stat în spate sau
nu au ieşit de teamă că vor fi zdrobiţi pentru a nu ştiu câta oară. Au fost
distruse în anii 50 aproape trei milioane de vieţi. Nu au crezut că
dictatorul va fi învins. Nu au crezut că apropiaţii lui îşi vor lua mâinile
după el sau, mai mult, că vor fi chiar călăii lor.
Reporterii radio-tv afirmau că sunt peste un milion dar rapoartele
cercetaşilor paraşuţişti apreciau că sunt până în 600.000. Mult. Enorm
de mult. Oare aceste cifre ajungeau şi la urechile ceauşeştilor?
Un centru al Bucureştiului ocupat de manifestanţi şi de forţele de
ordine. A câta oară în istorie? Tot pe aici s-au derulat şi ororile rebeliunii
legionare. Oare realizau conducătorii de astăzi dimensiunea protestului,
a mâniei, a urii faţă de conducerea comunistă? Nu cred că înţelegeau
corect motivele ce-i ţineau în piaţă.
Reporterii anunţau proteste în centrul Braşovului, al Clujului, al
Iaşului, al Sibiului, al Aradului, al Devei, ...
Se numără morţii şi răniţii. 19 morţi la Dales, 13 la Colţea, 5 la C
A Rosetti, 12 pe Magheru... Răniţi peste 600, arestaţi 1170... Sunt prea
mulţi pentru o stare nedeclarată de conflict intern.
Medicul Alis Grasu, actualul manager al Serviciului de Ambulanţă
Bucureşti-Ilfov îşi aminteşte cu groază de zilele de 21 şi 22 decembrie
1989. În Piaţa Palatului era să fie împuşcată în timp ce ridica un rănit
dar glonţul s-a oprit în pieptului unui căpitan de armată care o tot
verifica dacă este medic sau nu, din sediul CC ului a ridicat trei răniţi
prin împuşcare, la plecare s-a tras prin parbrizul ambulanţei gata, gata
să o nimereasacă. Medicul Lucia Bratu din sediul de coordonare al
Salvării de la etajul Spitalului Colţea a văzut cu ochii ei groaza şi oroarea
din Piaţa Universităţii. Tot ea ne spune că au venit doi civili s-o caute pe
soţia unui uslaş dar au ascuns-o într-un WC dar că femeia de serviciu a
trădat-o şi a predat-o securiştilor. Medicul Lucia Oană povesteşte că în
dimineaţa zilei de 22 decembrie dintr-un elicopter au fost aruncate
bileţele cu chemări Nu vă agitaţi, Nu vă lăsaţi manipulaţi, Vin străinii şi
ne ia ţara... şi miliţienii le adunau să nu apuce lumea să le vadă...
Personalul care ieşea din tură nu pleca acasă, rămânea la serviciu să-i
ajute pe ceilalţi care nu mai pridideau cu evacuarea şi transportul
răniţilor.
 298

Şi totuşi cine sunt cei care trag? Sunt numai împuşcături după
somaţii sau sunt aleşi numai cei ce trebuiesc eliminaţi? Sunt mulţi militari
şi miliţieni datori vânduţi partidului conducător? Sunt mulţi cei luaţi din
fabrici, uzine şi cooperative agricole de producţie, de la coada sapei, de
la batiul strungului sau de la şarja de oţel turnat promovaţi în funcţii de
conducere din armată, miliţie, securitate sau chiar în marile uzine sau
şantiere de brigadieri? Aşa cum au fost numiţi ei, ceauşeştii în primele
funcţii din stat fără şcoli, fără merite deosebite, fără a fi eroii vreunei
lupte? Aceiaşi politică ca în anii 50... Pe ei şi pe mama lor că noi suntem
la putere, noi am suferit în puşcării, noi merităm totul... Josnic. şi tot ei
comuniştii zbierau în gura mare că toţi suntem egali. Da, dar ai lor erau
mai egali decât noi! Aşa a fost, inechitate pe faţă, recomandare la
comandă pentru cine trebuie... Aşa a fost şi aşa a rămas şi după 1989...
Prin 2018-2019 şi mai al dracului, au ajuns secretari de stat din şoferi,
şefi de deconcentrate din rândul amantelor care nu au luat examenul de
bacalaureat, ingineri şi doctori cu diplome false şi multe, multe alte
inechităţi sociale pe care cu greu le rabdă Dumnezeu. Nemernicilor!
Egalitate nu? Egalitatea lor nicidecum a noastră, a celor mulţi.
Oare aceştia nu-şi apără privilegiile? Ce-l doare pe el de popor,
pentru el poporul este nevasta, copiii, amanta şi rudele apropiate,
restul... dă-i dracului de trădători. Mi-a fost frică în acele zile să spun ce
gândesc. Am avut şi colegi din categoria muncitori foarte bine pregătiţi,
foarte fermi şi verticali. Au dat examen la Politehnică şi nu au luat, au
fost obligaţi să se angajeze dar n-au uitat ce au învăţat. Au fost şi sunt
oameni de tot respectul dar... au fost şi mulţi agramaţi încrezuţi de care
nu s-a lipit niciodată cartea. S-a lipit numai pâra, minciuna şi invidia... În
anul doi de şcoală militară am fost ales de lectorul de automobile,
colonelul Victor Jeflea, să amenajez, împreună cu un coleg din anul trei,
Virgil Canja, laboratorul de automobile. Seara ascultam muzică la un
aparat de radio mic, marca Cosmos, rusesc. Îl ascundeam în spatele
unei panoplii cu instalaţia electrică a transportorului blindat TAB-71. Un
amic din rândul muncitorilor vigilenţi m-a pârât ofiţerului de
contrainformaţii. Anchetă, arest, ameninţat că mă exmatriculează. 10
zile de calvar pentru un aparat de radio... Colonelul Jeflea şi
comandantul meu de companie, căpitanul Năstase, s-au luptat mult să
mă salveze. Dumnezeu să-i ocrotească acolo în ceruri unde sunt demult!
 299

După aproape trei luni de la eveniment, comandantul şcolii, colonelul

Vasile Dumitraşcu, mă întâlneşte pe alee şi mă întreabă dacă ştiu cine a
făcut informarea la contrainformaţii. I-am răspuns că nu ştiu dar mă
aştept de la mulţi colegi să facă acest gest. M-a sfătuit să-mi aleg cu
grijă prietenii mai ales că sunt şi în Cercul de Istorie Militară unde am
ocazia să aud şi să văd multe. Aşa a fost domnule comandant. Aveam să
citesc, să văd şi să aud multe. Am fost unul din puţinii norocoşi aleşi de
dumneavoastră.
Revenind la 22 decembrie 1989, mă închinam cu vârful limbii pe
cerul gurii şi mă rugam să nu se producă un măcel. Mă gândeam cu
teamă la Otopeni unde era soţia încazarmată. Ştiam că acolo se vor
produce multe crime din mii de interese deoarece acolo... era poarta
spre libertate pentru unii şi punctul de păzit şi apărat pentru alţii. Poarta
prin care pot intra agenturili străine...
La orele 10, 45 Nicolae Ceauşescu citeşte comunicatul prin care
declară oficial starea de necesitate pe tot teritoriul României. Asta
însemna că toată România era în picioare. Asta înseamnă că toată ţara
este alături de Timişoara. Emisiunea la tv a continuat cu muzică
simfonică şi muzică corală. Parcă cânta fanfara după mort!
La ora 11,20 Nicolae Ceauşescu anunţă la radio şi la tv moartea
trădătorului Vasile Milea. Stop. Am rămas blocaţi. Mie şi colegului Costică
Ailincăi ne-au dat lacrimile şi ne tremurau bărbiile.
Maiorul Mihai Crudu a început să plângă şi murmura nedesluşit
că ăştia ne împuşcă pe toţi, crede că suntem trădători, că nu l-am
apărat... Maiorul Nicu Iordache a fugit la wc cu senzaţii de diaree...
Colonelul Ionel Dumitraşcu s-a albit la faţă şi se vedea că are maxilarele
încleştate, injura Dumnezeii măsii de troglotit cu ideile lui cu tot! A
început să îi elimine pe toţi cei care nu fac ce zice el...
Nu a fost un general bun, se comporta ca un caporal când venea
în inspecţii, verifica cu degetul praful de deasupra dulapurilor dar nu
vedea că plouă prin acoperiş, turba când întâlnea un militar cu ţinuta
neregulamentară dar nu-l interesa că acel militar are luni sau ani pe
şantier, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, la canalul de irigaţii de la
Tecuci, la minele de la Bâlteni sau Rovinari sau că nu mai poate de
purecii şi paduchii din Balta Brăilei unde adună porumbul cu care se
laudă alţii cu producţii record... Nu răspundea cu bineţe, nu ierta şi nu-l
 300

interesa situaţia militarului pe care îl judeca dar... a fost militar

pursânge, de la copil de trupă la general-colonel (patru stele). Era capul
nostru, al armatei. De ce este trădător, de ce l-au împuşcat, de ce atâta
ură? Sau l-a împuşcat de frică? Frica să nu-i ia locul la conducerea
statului român printr-o dictatură militară?
Cu numai jumătate de oră înainte, generalul Milea ordonase
armatei indicativul RONDOUL (armata să nu deschidă focul, să se
retragă în cazărmi). Asta să fie cauza morţii, lipsa de fermitate în
oprimarea manifestaţiilor şi instigarea armatei să treacă de partea
poporului răsculat? Generalul Milea, român neaoş, din Lereştii Argeşului,
a văzut şi a realizat ce s-a întâmplat noaptea trecută. A văzut săngele pe
caldarâm şi a realizat că poate fi catalogat de popor ca un criminal care
a tras în popor. Soarta conducătorilor armatei române în situaţii de criză
a fost groaznică. Mareşalul Ion Antonescu ucis mişeleşte de un tribunal
al poporului sovietizat şi manipulat, generalul Milea ucis de haita unui
blestemat suit la putere prin fraudă electorală, intelectuală, emoţională
care a condus poporul cu pistolul la tampla tuturor opozanţilor lui.
Medicii de la spitalul Elias au povestit ulterior că li s-a interzis să
intervină chirurgical, că s-a chinuit aproape o oră până a inchis ochii
după ce i s-a scurs tot sângele din vene. Dacă se sinucidea se împuşca
în cap nu în inimă. Era general nu era un oarecare să nu ştie unde este
mortală împuşcătura!
Aripile morţii ministrului apărării au ajuns până la noi,
subordonaţii lui, cărora ne şficuiau obrajii şi ne lăsău fără vorbe. Fără
curaj. Fără vlagă. Ne gândeam la comandantul nostru să nu fie chemat
la palat şi împuşcat. Doar fusese cu el în Iran în 18 la 20 decembrie
dar... ce conta pentru ei?
Dacă nebunul, învăţat de scumpa lui soţie, şi-a pus în gând să
decapiteze Armata şi să utilizeze în acest conflict gărzile patriotice
conduse de colonelul Pârcălăbescu, fost aghiotant şi şef de cabinet al
Elenei, promovat la rang de ministru fără portofoliu ca şef al gărzilor, a
ales fals. Mulţi din gărzi erau oameni de calitate, ofiţeri sau subofiţeri în
rezervă care ştiu ce au de făcut şi care le este rolul. Niciodată nu ar fi
tras de voie în popor.
Nici la această dată nu a înţeles că ofiţerii armatei, cei pe care nu
i-a avansat în august 1989 că s-a întârziat lucrările la Casa Poporului sau
 301

la canal, cei ameninţaţi cu Curtea Marţială pentru sabotarea economiei

naţionale, nu au cum să tragă în propriul popor? Nu a înţeles dementul
că armata este chemată să apere poporul nicidecum să trăgă asupra lui?
N-a înţeles că ofiţerimea română îl ura de moarte pentru crimele comise
de el? S-a avansat singur general-colonel în 1961 fără să facă o zi de
armată, s-a suit pe funcţia de şef al direcţiei politice a armatei fără să fi
terminat şcoala primară. Dacă l-a ucis pe generalul Milea şi-a semnat
singur condamnarea la moarte. Nu mai are cum să scape acum. Ce spun
generalii de frunte ai armatei? Hortopan, Cheller, Zeca, Guşă,
Stănculescu, Vasile Ionel? Imediat ce s-a anunţat moartea generalului
Vasile Milea, biroul lui din M Ap N a fost ocupat de şeful direcţiei politice,
generalul-colonel Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Ce simplu era! A
murit ministrul, trăiască ministrul! Nu-i aşa dragilor. Ilie Ceauşescu era
preocupat de siguranţa fratelui şi a cumnatei şi căuta soluţii să-i extragă
din CC al PCR şi să-i ducă într-un loc sigur. Unde măi frate loc sigur într-
o Românie în care te caută toţi să te plesnească? Generalul Neagoe,
şeful Direcţiei a V a a securităţii, cu datoria de a apăra familia
dictatorului îi propune lui Ilie Ceauşescu să fie evacuaţi pe calea aerului
întrucât n-a mai rămas nici un centimetru de asfalt liber, totul este
ocupat de demonstranti pe mai multe zeci de hectare din jurul palatului.
Ca urmare, Ilie Ceausescu ordonă generalului Iosif Rus, comandantul
aviaţiei militare, să pregătească elicopterele şi să evacueze familia
prezidenţială din sediul CC al PCR.
Tot românul şi tot mapamondul a vizionat la posturile de
televiziune sosirea elicopterului Dauphin, cu numărul 202, pe platforma
de pe acoperişul palatului şi plecarea acestuia cu familia ceauşeştilor, pe
deasupra mulţimii. Pentru unii uşurare pentru alţii întristare... depinde
de ce parte a baricadei s-au aflat.
Maiorul Aurel David, ofiţer de securitate încadrat în Serviciul 2 –
însoţitori demnitari din Direcţia a V a de Securitate (UM0666) comandată
de generalul Marin Neagoe, povesteşte în rechizitoriul procesului său din
1990 că Ion Dincă (Ion Teleagă) sosit în grabă de pe platforma Pipera îi
spune pe şleau preşedintelui că”muncitorii nu vin să ne susţină, vin să
ne dea jos”. Ceauşescu se arată speriat şi fără vlagă dar nu
demisionează. Secretarul personal al preşedintelui, Mihai Hîrjeu a fugit, a
dispărut. Generalul Marin Neagoe la fel. Mulţi alţi demnitari s-au făcut
 302

nevăzuţi după moartea generalului Vasile Milea. El, cu alţi patru au

rămas să-i asigure paza. Mulţimea forţase uşile palatului şi ocupase
parterul. Un pluton de uslaşi cu armale pregătite apărau etajul unu.
Generalul Iulian Vlad a ordonat să nu tragă nimeni că a curs destul
sânge până acum. Ceauşescu când fugea către lift le-a spus şi el să nu
trageţi în ei... Maiorul Aurel David a deschis drumul către acoperişul
palatului urmat de căpitanii Paulică Tănasi, Florian Raţ şi Marian Rusu.
După decolare el şi Tănasi au fost arestaţi de revoluţionari şi duşi la
Fortul militar de la Ştefăneşti alături de alţii ca el dar şi cu unii ca Nica
Leon care era şi el arestat. Anchetaţi şi acuzaţi de crimă, au fost eliberaţi
la finele anului 1991 din lipsă de probe. Singura vină rămânea doar buna
executare a sarcinilor din fişa postului. Diferenţa dintre Jurământul
Militar şi nevoia de conservare prin trădare!
În Flotila Prezidenţială, evenimentul s-a văzut astfel – la orele
11, 30 comandantul flotilei, colonelul Petru Tenie, primeşte ordinul de
zbor de la generalul Horia Opruţă, şeful secţiei aviaţie din comandament
cu misiunea de a prelua de pe acoperişul palatului CC al PCR familia
prezidenţială. Pentru siguranţă, elicopterul va fi insoţit de încă un
elicopter SA-365 şi de două elicoptere MI-17 care să-i asigure spatele în
caz de nevoie (indicativ 203). Echipajul alcătuit din pilot, locotenent
colonelul Vasile Maluţan, copilot căpitanul Mihai Ştefan şi mecanicul de
bord, maistrul militar Drăgoi Stelian, se ridică de la sol cu elicopterul
Dauphin indicativ 202 cu direcţia Palatul CC al PCR. Aterizează pe
acoperişul palatului, la semnalele făcute cu un cearceaf de către un
ofiţer din paza preşedintelui, aşteaptă cu motoarele pornite 30 de
minute şi la 12, 08 decolează având la bord pe Nicolae Ceauşescu şi
aghiotantul său, ofiţerul de securitate Florian Raţ, Elena Ceauşescu şi
aghiotantul ei, căpitanul de securitate Marian Rusu, membrii CC Emil
Bobu şi Manea Mănescu. Direcţia – Balta Mică – adică palatul de la
Snagov unde aterizează la 12, 21. Emil Bobu şi Manea Mănescu rămân
la Snagov iar ceilalţi, decolează la 12, 47 pentru direcţia Boteni – Titu.
Ajunşi la verticala aerodromului de la Titu aud în staţie strigătele de
fericire ale mulţimii din Bucureşti Dictatorul a fugit! şi Am învins! .
Speriaţi, vor să se ducă la Piteşti dar Maluţan le explică că sunt
ţinte uşoare şi pot fi doborâţi atât de la sol cât şi din aer. Speriaţi,
ordonă să aterizeze lângă şosea la ferma avicolă Sălcuţa, lângă Boteni.
 303

Elicopterul se întoarce la Otopeni, căpitanul Rusu se eschivează şi

pleacă spre Bucureşti cu o ocazie iar soţii Ceauşescu însoţiţi de maiorul
Raţ iau la ocazie un autoturism Dacia 1300, roşie, condusă de doctorul
Decă, spre directia Târgovişte, unde aveau de gând să organizeze o
mare ripostă populară.
Ioc. Ajunşi la Văcăreşti, doctorul Decă acuză o pană şi-i predă lui
Nicolae Petrişor care-i îmbarcă în Dacia 1300 neagră 4-DB-3005 şi-i duce
să-i ascundă în Centrul de Plante unde-i lasă la 14, 50. Petrişor se duce
în Târgovişte să dea alarma şi întâlneşte un cunoscut, un militian care,
împreună cu şeful de post, se duc îi preia şi-i ascund în pădurea Rătoaia
până la înserare. La 17, 45 îi predă şefului poliţiei Târgovişte care, la 18,
05, îi predă unităţii de securitate UM0147. Securitatea anunţă
comenduirea garniozoanei militare şi la 18, 35 sunt preluaţi de
comandantul garnizoanei, colonelul Andrei Kemeneci care îi
„încazarmează” la garnizoană, unitatea militară 01417 din faţa gării din
Târgovişte. Prizonierul propriei sale armate pe care a decapitat-o!
Cooperarea miliţie-securitate-armată a funcţionat perfect în acele prime
ore ale răsturnării orânduirii comuniste.
Dupa 24 de ani, 9 luni şi 2 zile de conducere opresivă şi
habotnică, zilele de preşedinte al Republicii Socialiste România, de
secretar general al partidului comunist roman şi comandant suprem al
forţelor armate s-au sfârşit. 20 martie 1965 la 22 decembrie 1989... o
epocă tristă.
Poporului român i-a fost adusă izbăvirea prin vocea poetului
nonconformist Mircea Dinescu care, împreună cu actorul Ion Caramitru,
(nu se putea să fie altcineva decât unul trimis de Sergiu Nicolaescu) au
apărut pe postul televiziunii române şi au anunţat, la orele 13, 50
„Acestea sunt momentele când Dumnezeu Și-a întors faţa către români!
Să ne ridicăm privirile către Dumnezeu! Armata din Bucureşti este cu
noi! Dictatorul a fugit!” Fraze istorice, fraze sfinte, qintesenţa dorinţei de
libertate rostită în câteva fraze...
Am avut câteva minute de LIBERTATE după care ne-a cotropit
MANIPULAREA.
304
 305

MANIPULAREA OPINIILOR CETĂŢENILOR

ROMÂNI
şi
DETURNAREA ATENŢIEI DE LA PROBLEMA
PRINCIPALĂ – ÎNLĂTURAREA COMUNISMULUI

MANIPULAREA şi însuşirea revoluţiei de către manipulatori a

început la orele 14,00 prin intermediul televiziunii române. Au apărut ca
din senin marii viitori conducători ai României Libere – Ion Iliescu care
nu ne slăbea din dragi tovarăşi, Petre Roman, şeful catedrei de
hidraulică şi maşini hidraulice la facultatea de energetică a Politehnicii
Bucureşti, Gelu Voican Voiculescu (un Fidel Castro al anilor 1990,
îmbrăcat într-un pullover militar kaki, cu barba neîngrijită dar cu ochi de
viezure) şi căteva zeci de persoane, civili şi militari care aprobau
înclinând capul în semn de DA la ceea ce indemnau cei trei muşchetari.
Semăna a regie de prost gust.
În televiziune şi mai ales în platou nu aveai acces decât dacă erai
chemat sau aproba cineva. Apar şi primii militari, dezertori din unităţile
lor, cu ţinutele în neregulă, cu vocabularul neadecvat situaţiei dar
chemaţi de popor la televizor... Primul intrus, căpitanul subinginer Vasile
Lupoi, bâlbâit, în contradicţie cu locul în care se afla, dezertat din
unitatea de construcţii militare de la Casa Poporului.
Apare şi veteranul oştirii, generalul-colonel Nicolae Militaru, fost
comandant al Armatei a 1-a, un nemernic ajuns general la 34 de ani
când ofiţerii şcoliţi ajung maiori, un despot în miniatură, mereu susţinut
de generalii sovietici cu care a fost coleg şi cărora le da informaţii
secretizate despre capacităţile de producţie militară, îndeosebi ce arme
avem în fabricaţie după modelele furate din Orientul Mijlociu şi care este
stadiul de proiectare şi fabricare a armei cu laser …Tras pe linie moartă
de Nicolae Ceauşescu care l-a mirosit că este trădător, vine acum şi
ordonă unităţilor militare din Galaţi, din Focşani, din Rîmnicu Sărat, din
Buzău, din Târgovişte şi din Ploieşti să vină în marş spre Bucureşti să
apere poporul de terorişti. Hopa! A apărut termenul de terorist! Cine l-a
 306

inventat stimabile tovarăşe general? Ai tăi sau ai noştri? Câte tancuri,

tunuri şi TAB-uri să apere Bucureştiul stimabile? Câte zeci de mii de
morţi vrei? De ce nu ordoni matale ca toate blindatele şi toate pistoalele
mitralieră să intre în cazărmi şi începând cu orele 22, 00 să nu mai iasă
nimeni afară până nu se reinstaurează ordinea de drept a statului şi a
capitalei mai ales? În ce carte militară scrie că reinstaurarea ordinii
populare se face cu tancul?
Să aduni toată armata la Bucureşti ca la Turtucaia să laşi cale
liberă ruşilor pe la Ungheni-Galaţi sau Albiţa-Iaşi? Nu ştii că Armata a 14
a rusă din Găgăuzia abia aşteaptă ocazia să ne ajute? Nu ştii că n-au
uitat nici acum ura pentru Armata Română de la 1919? Ştii că deja au
încropit podul de vase peste Prut? Nu ai toată ţigla pe casă? Nu o ai că
noi ştim asta. O ştim din anii 70. Suntem sătui de cei ca tine! Cine eşti tu
să ordoni? Unde ne sunt comandanţii militari? Unde este generalul
Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major şi membru plin şi nominal al
Tratatului de la Varşovia, încă în vigoare? El este astăzi comandantul
suprem al armatei.
El este singurul în măsură să ne ordone după moartea ministrului
apărării şi fuga comandantului suprem. El reprezintă statul român la
Varşovia, în toată Europa de Est şi în toată lumea, din est sau din vest.
Crainicul televiziunii române, Teodor Brateş, şeful manipulatorilor
din televiziune, citea comunicate din ce în ce mai incâlcite şi mai stranii
pe care le dădea în direct, fără o analiză atentă pentru o situaţie de
criză, fără discernământ chiar, fără dovezi sau probe care să susţină
gravitatea spuselor dar care creau panică în rândul populaţiei. Ăsta era
de fapt scopul, să creeze panică, spaimă, frică.
Teodor Brateş, pe numele lui adevărat Froim Bernard, de
naţionalitate evreu, născut în 1933, şi-a schimbat numele, odată cu toţi
evreii urcaţi pe scaunele puterii din România în 1956, vorbitor de rusă,
franceză şi ebraică, luat din uzina în care era ajutor de mecanic în 1947
şi urcat şi el pe un scaun de activist politic, trece redactor la
Radioteleviziune în 1948, urmează cursurile şcolii de partid A. A. Jdanov,
viitoarea Stefan Gheorghiu după care ajunge director al acestei instituţii,
singura şi de maximă audienţă pentru popor.
Apropo de Stefan Gheorghiu adus în faţă de Ceauşescu în anul
1970 când a schimbat numele şcolii politice. Născut în Ploieşti în anul
 307

1979, tâmplar de profesie, umbla prin toate părţile să lămurească

muncitorii să se organizeze în sindicate şi să lupte pentru condiţii de
muncă şi de viaţă mai bune. Nu a fost niciodată comunist. A fost un
sindicalist fervent care a ajuns să organizeze sindicate ale bucătarilor,
ale tăbăcarilor sau ale chelnerilor din Ploieşti. Organizează sindicatele din
Galaţi să pactizeze cu răsculaţii de la 1907 şi să răstoarne în forţă
orânduirea. Deviza sa era „Lucurile rele, de care suferim, nu vor fi
îndepărtate de cei care sunt deasupra noastră, ci de voinţa, puterea şi
hotărârea noastră”. Moare în martie 1914 la numai 35 de ani.
Considerându-l mai presus decât mulţi lideri comunişti ai vremii,
Nicolae Ceauşescu hotărăşte în octombrie 1971 să schimbe numele şcolii
politice din A. A. Jdanov (Andrei Aleksandrovici Jdanov – ideologul
partidului comunist al URSS ului anului 1924) în Academia Stefan
Gheorghiu. Era tot un fel de destalinizare, de nealiniere la politica
Kremlinului …
Leonte Răutu, rectorul academiei din perioada 1972-1981 declara
scopurile finale ale şcolii de partid:
„Fiecare cadru de conducere, indiferent de domeniul specializat
în care își desfășoară activitatea, este, în primul rând, un militant
revoluționar, un om politic care acționează neabătut pentru înfăptuirea
politicii interne şi internaționale a P. C. R., dă dovadă de devotament
fără margini față de partid, față de patrie, față de națiunea noastră
socialistă, aplică în viață principiile eticii și echității socialiste, ale
umanismului socialist”.
Adică să facă totul, chiar crimă, pentru a-şi arăta devotamentul?
Asta făcea şi Brateş? şi Petre Popescu? Şi Victor Ionescu? Abia în anul
2018, după ce prşedintele Klaus Johanis a dat aviz favorabil procurorilor
parchetului general pentru urmărirea penală a lui Ion Iliescu, Petre
Roman, Gelu Voican-Voiculescu pentru infracţiuni contra umanităţii, a
fost anchetat şi inculpat şi Teodor Brateş care, ca adjunct al redactorului
şef al Redacţiei Actualităţi din TVR a fost principalul factor de diseminare
a ştirilor false, cu character diversionist care au contribuit la instalarea
psihozei teroriste ce a afectat profund populaţia României. Mesajele
televizate în care crainicul s-a referit la atacuri teroriste asupra
obiectivelor militare şi civile, apă otrăvită, clădiri minate, atacuri cu
elicoptere, desanturi aeriene, atacuri ale coloanelor de blindate, toate
 308

acestea repetate au adus la paroxism posesorii de arme şi cartuşe care

au deschis focul la întâmplare făcând multe victime.
Din toate aceste comunicate am înţeles că populaţia trebuia
speriată, armata şi miliţia trebuiau întărâtate una împotriva celeilalte, şi
că psihoza teroriştilor trebuie alimentată şi ţinută trează pentru a ne
ruga de salvatorii noştri, Brucan, Bârlădeanu, Iliescu, Militaru sau Voican
Voiculescu să vină şi să ne conducă spre victorie, spre pabeda. Teroriştii
atacă televiziunea! Teroriştii atacă radioul! chemări de genul Să vină
armata să apere televiziunea! Să vină poporul să apere televiziunea
româna liberă!
Din dupăamiaza zilei de 22 decembrie 1989 a început lungul
calvar al poporului roman care nu a fost lăsat nici să se liniştească, nici
să lupte, nici să-şi spună cuvântul, nici să ia decizii. A fost condus spre o
confuzie totală, spre o pistă falsă că trebuie să ne apărăm ţara dar nu se
vedea nicăieri atacatorul.
Comandanţii noştri ne asigurau că sunt zvonuri, că sunt elemente
ale războiului psihologic cărora trebuie să le facem faţă, să nu cădem în
capcană. Să tratăm cu ochii minţii toate ştirile care ne ocupă timpul.
Pe lângă fosila de Militaru apare şi un marinar nebun, fără mare
fără fluviu dar cu priză mare la securitate, căpitanul de rangul I (colonel)
Cico Dumitrescu care întărea solicitările generalului ca marile unităţi din
Moldova şi din Regat să afluiască spre Bucureşti. Tâmpit este puţin spus.
Trădător al intereselor româneşti i se cuvine.
Cine şi-ar fi închipuit în 22 decembrie 1989 că nebunul de
Militaru ajunge ministru al apărării şi Cico adjunct la interne? Dracu. Noi
nu aveam cum să avem încredere în unii ca ei. Ne-am opus pe toate
căile dar mârşăvia a învins. Manipularea a învins. Trebuia să-l scoată din
joc pe singurul om de stat care reprezenta România la acea oră,
generalul Ştefan Guşă. Trebuia discreditat imediat şi scos din atenţia
publică.
În seara zilei de 22 sunt chemaţi la televiziune generalii Ştefan
Guşă şi Iulian Vlad, şefii armatei şi ai securităţii. Obosit, marcat de
evenimente, cu conştiinţa încărcată de morţii şi răniţii din Timişoara,
supărat pe ce se întâmpla în capitală, ordonă ceea ce cu toţii aşteptam
Toate unităţile şi subunităţile armatei aflate în stradă să se retragă în
cazărmi. Era singura soluţie pentru prevenirea unui genocid. Ori noi în
 309

stradă şi populaţia în casă, ori populaţia în casă şi noi în cazarmă. Asta

era soluţia. Populaţiei nu-i poţi da ordine. De 45 de ani tot primeşte
ordine, acum vrea să ordone EA, populaţia. Armata este altceva. Ştie ce
înseamnă ordinul, ştie să execute fără să comenteze, ştie să selecteze
ordinele dacă sunt valide sau nu. Manipulatorilor nu le convenea situaţia,
ei voiau zarvă mare, şi poporul şi armata în stradă, în aceiaşi barcă plină
de sânge. În spatele generalului comanda fără ştirea acestuia, Voican
Voiculescu, mâna cu care Ion Iliescu aranja jucăriile manipulării.
La Moscova s-a anunţat că Ceauşescu a fugit. Duma de Stat a
URSS s-a ridicat în picioare şi a aplaudat 10 minute neîncetat. Asta
aşteptau? Ştiau dinainte că acesta era rezultatul? Înseamnă că KGB ul
şi-a făcut datoria aşa cum şi-a făcut-o şi în 1956 în Ungaria, 1968 în
Cehoslovacia şi în 1980 în Afganistan şi în multe alte locuri. În spatele
generalului Guşă s-a format o clică condusă de generalul Militaru care
ordona marilor unităţi şi unităţilor în contradictoriu cu ceea ce planifica
şeful de facto al armatei. Pentru a fi şi mai uşor de condus de către
manipulatori, generalii Guşă şi Iulian Vlad au fost ţinuţi toată noaptea în
interviuri timp în care la M Ap N se făceau cărţile cu Petre Roman,
generalul Victor Atanasie Stanculescu şi Gelu Voican Voiculescu
Intrată în istorie ca Noaptea generalilor noaptea de 22 pe 23
decembrie 1989 a fost începutul preluării revoluţiei de către clica care îl
voia mort pe Ceauşescu pentru a se urca ei la putere. În acea noapte S-
A FURAT REVOLUTIA ROMÂNĂ. Cum? Simplu. Armata a pierdut
controlul, miliţia şi securitatea au fost desfiinţate, unităţile de elită de
spionaj şi contraspionaj au fost atacate, devalizate de arhive şi de
documentele importante, ministerele puse cu botul pe labe şi populaţia
ameninţată cu atacurile teroriştilor pentru a fi mereu preocupată cu ceva
important. Câtă diferenţă între noi, românii şi ceilalţi, cehii, estgermanii
sau ungurii … Ce frumos şi-au predat portofoliile fără un cartuş în
stradă! Fără un mort, fără un rănit …
În timp ce Ion Iliescu ne îmbărbăta cu dragi tovarăşi să ne
mobilizăm şi să-i neutralizăm pe terorişti multimea din Piata Palatului,
din centrul capitalei, din Timisoara, Cluj, Iasi sau Braşov strigau în gura
mare Jos comunismul! în ideea ca nu cumva noii lideri comunişti să preia
puterea dar chiar aşa s-a întâmplat. Liderii instalaţi la putere s-au
panicat şi au încercat să dea vina pe Ceauşescu şi pe acoliţii lui că vor să
 310

reinstaleze conducerea comunistă a CC al PCR. Aiurea. Nu mai era nici

un membru al CC al PCR prin preajmă, toţi au fugit şi s-au ascuns cât
mai adânc în mulţime sau pe aiurea. Ameninţaţi de generalul Militaru cu
deconspirarea lor ca agenţi ai securităţii sau ca unelte de opresiune,
membrii ai trupelor de siguranţă politică, înarmaţi cu armament
neconvenţional, de calibre diferite de ale armatei sau ale miliţiei, au
adus teroarea deasupra Bucureştiului cu trasoare şi cu cartuşe cu cap
vidia, cu glonţe explozive sau incendiare dar, mai mult pe deasupra
capetelor decât în mulţime. Cum? Dacă din balconul Palatului CC ului
vorbea Petre Roman, Voiculescu sau Iliescu şi zidurile dimprejur erau
ciuruite de gloanţe iar ei vorbeau liniştiţi ce înseamnă? De ce nu a ajuns
niciun glonte, nici măcar din ricoşeu în balcon? De ce nici un lider
neocomunist nu a fost atins? De ce au fost ucişi numai tineri fără vină?
Pentru panică, pentru a induce frica în popor, pentru a-l ţine în
ascultare, vorba popii. Fiindcă cei ce-i coordonau pe terorişti erau de ai
lor, de ai manipulatorilor. Altfel nu se explică cum în următorii 30 de ani
nu a fost găsit şi judecat niciun trăgător.
Ca să arate marele pericol al teroriştilor, manipulatorii versaţi au
acuzat că se trage din incinta Bibliotecii Centrale Universitare (BCU), că
acolo ar fi oamenii generalului Neagoe care au avut şi au misiunea să-l
apere pe dictator. Au chemat armata să-şi facă datoria faţă de popor.
Tanchiştii n-au stat pe gânduri şi dacă au fost chemaţi de popor... au
deschis focul asupra prestigioasei instituţii construite pentru educarea
poporului prin cultură.
Au lovit cu proiectile incendiare, au distrus acoperişul, zidurile şi
mobilierul. Jurnalista Alina Ungureanu scria la 5 ianuarie 1990 în
Tineretul Liber: „focul nu a fost, de data aceasta, nici rezultatul
gloanțelor trasoare, nici al pistoalelor mitralieră. Focul a fost pus
intenționat, conform unui plan conceput și aprobat anterior. Peste
depozitele de carte ale Bibliotecii Centrale Universitare a fost turnat un
produs incendiar de tristă amintire în istoria popoarelor lumii: napalm”.
Ca la #Colectiv peste ani …
Au ars peste 500.000 de volume din fondul de carte veche sau
carte rară. Noul Testament de la Bălgrad, Biblia lui Şerban Cantacuzino,
Cartea de învăţătură de la Iaşi, Evanghelia de la Bucureşti, Gramatica
românească de la Buda, Istoria literaturii române scrisă de Călinescu,
 311

manuscrise eminesciene şi multe, multe documente de epocă care

atestau existenţa noastră pe aceste meleaguri. Cine era interesat să
dispară aceste dovezi? Trebuie să subînţeleagă orice român al cui a fost
scopul.
Pe lângă incendiu, noul director al bibliotecii, prof. univ. dr.
Mircea Regneală, a povestit ulterior că au dat năvală o hoardă mare de
ţigani care au furat tot ce le-a stat în cale şi au devastat toate birourile.
Cine îi supraveghea? Un maior care s-a prezentat că nu este ofiţer de
carieră, este în rezervă şi este concentrat, s-a făcut că-i dă afară pe
ţiganii care timp de peste o oră şi-au făcut de cap. N-a arestat pe
nimeni, n-a bătut pe nimeni, doar i-a rugat frumos să iasă afară... De
unde până unde ofiţeri din rezervă mobilizaţi? De niciunde. Era un
acoperit.
Ce s-a vrut de către manipulatorii însetaţi să dispară istoria din
volumele bibliotecii şi odată cu ele şi pretenţiile noastre de vechi locuitori
ai acestui pământ se vede din fotografia coperţii... Haos.
Generalul Guşă vede la televizor un reportaj cu subunităţi ale
armatei care intrau în Piaţa Palatului. Stupefiat, dezamăgit, negru de
supărare a înţeles că actul de comandă al armatei a fost grav infestat şi
convine cu generalul Iulian Vlad să preia miliţia şi securitatea sub aceiaşi
comandă pentru a evita un genocid. Generalul Vlad este de acord şi
ordonă structurilor din subordine să treacă în subordinea armatei.
Cooperarea a fost acceptată de ambele tabere dar nu a convenit noii
conduceri din sediul MApN care voia să vadă măcel între structuri.
Generalul Militaru căuta să incite armata împotriva miliţienilor sub
motivul că aceştia aveau salarii duble, fel de fel de privilegii, etc. dar
armata nu a pus botul. Militarii ştiau că miliţienii trebuiau să-şi reia locul
în menţinerea ordinii publice în ţară iar trupele de securitate să-şi ia în
primire paza obiectivelor industriale.
Manipulatorii interesaţi să pună mâna pe putere cât mai repede
au influenţat media să comenteze negativ şi în derâdere emisiunea
noaptea generalilor. În timp ce ei se chinuiau să conducă structurile
militarizate spre o comandă unică şi sigură, singura cale de evitare a
unui război civil, pe deasupra capetelor demonstranţilor şuierau trasoare
de toate calibrele trase de pe acoperişurile blocurilor sau de la ferestrele
apartamentelor spre satisfacţia noilor lideri emanaţi în primele ore de
 312

după plecarea lui Ceauşescu. Televiziunea, Sala Radio, hotel Bucureşti,

Biblioteca Natională, Ministerul Apărării din Drumul Taberei, gardurile şi
zidurile cazărmilor, toate ciuruite de gloanţe. Morţi şi răniţi din tirul direct
şi din ricoşeuri. Sânge, frică, groază, nesiguranţă. Asta trăiau locuitorii
Bucureştiului în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989. Culmea
curiozităţii, când actorul Ion Caramitru a cerut din balconul Palatului CC
ului opriţi focul nu a mai tras nimeni, nici teroriştii, nici armata. Aproape
o jumătate de oră a fost linişte. De ce? Erau în aplicaţie? Erau la
repetiţie? Deci toată suflarea îl asculta pe Caramitru ca pe un nou
conducător? Îl protejau ambele tabere? De ce Ion Caramitru, de ce Ana
Blandiana, de ce Mircea Dinescu, de ce Doina Cornea? Simplu, erau
personalităţi publice, foarte cunoscute şi trebuiau să se folosească de ele
pentru liniştirea populaţiei speriate că nu se va mai întoarce comunismul
la timonă. Este clar că totul a fost un scenariu al manipulării. Cu Ana
Blandiana în faţă şi cu Silviu Brucan în spate? Astai golănia celor care au
furat revoluţia.
Parte dintre ei şi-au dat seama că sunt folosiţi şi s-au depărtat de
clica criminală care a furat revoluţia (Ana Blandiana, Doina Cornea) dar
cei versaţi au rămas lângă clică să tragă foloase materiale importante –
Caramitru şi Dinescu. Hoţii revoluţiei au încercat modelul maghiar sau
cehoslovac cu artişti sau cu dezidenţi cunoscuţi aduşi în faţă să câştige
electoratul dar nu aveau credibilitatea liderilor din ţările luate drept
model. În anul 2012, la înmormântarea preşedintelui cehoslovac Vaslav
Havel, un actor dezident al regimului comunist, au participat aproape
toţi conducătorii statelor europene care l-au apreciat ca pe un om de
mare valoare. Liderul sindical Lech Walessa în Polonia s-a bucurat de
mare încredere populară. Pentru poporul român apariţia la televiziune în
primele moment de libertate a lui Ion Iliescu, un împătimit susţinător al
revoluţiei culturale după modelul chinezesc al anului 1971, era ca şi cum
se predă ştafeta între doi comunişti adică Ceauşescu predă conducerea
lui Iliescu să conducă ţara spre noi culmi ale socialismului. Nu suna bine
deloc. Au început să circule zvonuri precum că Ion Iliescu, Nicolae
Militaru şi Virgil Măgureanu planificase în 1988 înlăturarea lui Ceauşescu
prin împuşcare, la parada militară dar căpitanul Radu Nicolae a trădat şi
nu s-a pus planul în aplicare. Minciuni. Dacă trădau mai rămâneau în
viaţă trădătorii? Nicicum. Zvonuri aruncate de generalul Nicolae Militaru.
 313

Pe cine crezi că prosteşti javră bătrână? Auzi, operatiunea corbii. Aiurea,

ai rămas singurul corb miop.
în seara zilei de 22 decembrie, intră triumfal în Piaţa Palatului
cunoscutul regizor de filme Sergiu Nicolaescu, în fruntea unei coloane de
blindate aduse de el de la Negoieşti (Regimentul 7 Mecanizat, la 5 km
sud de Ploieşti). Istoria acestei dislocări este curioasă şi dovedeşte
implicarea puciştilor în actul de confiscare a valorilor revoluţiei populare.
Sergiu Nicolaescu l-a convins pe comandantul Regimentului 7 Mecanizat
Ploieşti, căpitanul Ioan Nicolescu, numit în funcţie de generalul Vasile
Milea la 25 octombrie 1987, că generalii Guşă şi Vlad vor să pună mâna
pe putere şi ei, patrioţii, trebuie să apere revoluţia aşa cum a dat
indicaţii tovarăşii Ion Iliescu şi Voican Voiculescu. Căpitanul Ioan
Nicolescu pune botul şi ordonă încolonarea regimentului mecanizat şi
pleacă, fără aprobarea superiorilor, în marş triumfal către Bucureşti.
Tancuri, transportoare blindate (TAB), maşini de luptă ale infanteriei
(MLI) trupă înarmată de război, cu căţel cu purcel, cu toţii la Bucureşti
aşa cum ordona şi încă ordonă tovarăşul general Nicolae Militaru.
Generalii Guşă şi Vlad se declară depăşiţi şi ies din scenă, nu mai
transmit ordine, nu mai ţin frâul armatei şi al structurilor de interne.
Păcat. Mare păcat. Puciştii au câştigat şi jubilează că l-au scos de la
comandă pe şeful de drept al armatei. Baza de transport aerian şi Flotila
Prezidenţială sunt ocupate de blindatele lui Nicolescu. De ce? Să nu
decoleze şi să nu aterizeze niciun aparat de zbor până nu aprobă ei, noii
guvernanţi. Cunoscându-l de ceva timp, Sergiu Nicolaescu îl pregătea pe
căpitan să slujească poporul în lupta sa pentru înlăturarea jugului
comunist al ceauşeştilor. Îi aducea arme să i le regleze, îl ţinea aproape.
La orele 11, 00 din ziua de 21 decembrie 1989 a venit la punctul
de control al unităţii regizorul Sergiu Nicolaescu însoţit de actorul
Vladimir Găitan. Ce voiau? Voiau 12 grenade ofensive pe care să le
folosească în folosul poporului. Cum? Măi sunteţi nebuni? Cum să
slujeşti poporul cu grenade ofensive? Uite aşa, a doua zi, în Piaţa
Palatului au fost aruncate în mijlocul mulţimii speriate grenade ofensive.
Au produs victime. Multe victime.
Așa a început degringolada, cu grenadele aruncate de oamenii lui
Sergiu Nicolaescu. Carul televiziunii nu cumva tot de el asculta? În
memoriul înaintat de colonelul Ioan Nicolescu președintelui Traian
 314

Băsescu prezintă cu date şi fapte implicarea noilor conducători în puciul

pe care l-au pus la cale. Mai târziu a intrat în posesia dosarului CORBII
instrumentat și de locotenent colonelul Gheorghe Trosca de la USLA pe
care l-au împușcat pentru a-i închide gura. Din dosar a aflat cine erau
pionii – generalul Militaru, generalul Șerb, generalul Vasile Ionel,
generalul Paul Keller, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu
şi alții. Pe timpul acțiunilor de apărare a aeroportului Otopeni, alături de
batalionul de parașutiști de la Buzău şi de militarii Flotilei 50 Aviație şi ai
regimentului 90 aviație a prins mai mulți teroriști care, cu pistolul la
tâmplă au recunoscut că acționează la ordinele noului guvern condus de
Ion Iliescu... Și-a dat seama la timp că a fost un ofițer folosit de
manipulatorii care au furat victoria mișcării sociale din decembrie 1989 și
si-a trecut forțele regimentului în conservare.
El, cu câinele lui şi cu asistenta medicală a infirmeriei
regimentului fac legea în popota piloţilor, în dormitoarele soldaţilor şi în
toată curtea. Subunităţile de paraşutişti din Buzău şi Boteni aduse ca
întărire să apere aeronavele sunt marginalizate şi puse sub comanda
căpitanului Nicolescu, numit de Sergiu Nicolaescu comandant militar al
garnizoanei Otopeni. Ruşinos! Cum s-au simţit crema piloţilor militari în
acea perioadă? Ce era în mintea coloneilor Tenie şi Tudose de la flotilă?
Păcat.
În balconul Palatului CC ului se hotărăşte ad-hoc ca noua
conducere să se numească Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN)
şi să ia de urgenţă în primire conducerea ţării, să înlocuiască guvernul
încă în funcţie condus de Nicolae Dăscălescu. Cine să fie membrii CFSN
ului? Ia să vedem ţesătură puciştilor: liderii de facto Ion Iliescu
preşedinte, Dan Marţian secretar, Petre Roman şeful guvernului, Silviu
Brucan politica externă, Ion Caramitru cultură, Dumitru Mazilu drepturile
omului, Karoly Kiraly minorităţi naţionale, Doina Cornea, Ana Blandiana,
Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dan Deşliu, Aurel Dragoş Munteanu,
Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Gelu Voican Voiculescu,
căpitanul Mihai Lupoi (dezertorul ajuns la televizor în 21 decembrie),
căpitanul rangul I Emil Cico Dumitrescu şi alţii până la 40 de membri
care, la 27 decembrie 1989 ajung la 145 de membri... Din start se vedea
culoarea politică a noii conduceri adică am scăpat de dracu şi am dat de
tacsu. .
 315

Intenţia de a rămâne în lumea socialistă a determinat demisii

imediate ale membrilor marcanţi care voiau libertate, voiau democraţie
după modelul francez sau englez nicidecum perestroika rusească. Încep
dezertările din conducerea frontului, 23 ianuarie 1990 Doina Cornea, 26
ian. Dumitru Mazilu, 29 ian. Ana Blandiana, 04 februarie 1990 Silviu
Brucan mai târziu Tokeş, Corneliu Mănescu, Bârlădeanu care s-au
exprimat clar şi ferm că revoluţia a fost furată de pucişti. Bârlădeanu să
iubească perestroika? Niciodată.
La 22, 30 în noaptea de 22 a apărut o altă mare spaimă în inimile
românilor. Toate ecranele radarelor civile şi militare s-au umplut de ţinte
aeriene de toate mărimile, vitezele şi eşaloanele de zbor majoritatea cu
direcţia nord-vest spre sud-est sau dinspre Marea Neagră spre
Constanţa-Mangalia!!!
Panică în punctele ce comandă ale aviaţiei şi apărării antiaeriene,
panică în ministerul apărării, panică la televiziune, panică în rândul
populaţiei. Numai liderii CNFS nu se panicau. Ei ştiau cine sunt
invadatorii şi cine coordona toată reţeaua de ţinte false din baloane la
care agăţau fel de fel de hârtii de staniol, bimetale şi emiţătoare de
semnale alimentate cu baterii de lanternă. Puciştii aveau organizată atât
de bine reţeaua de terorişti încât nu a fost prins şi deferit justiţiei nici
măcar unul de atunci şi până în anii 2020 (douăzecidouăzeci). Concluzia?
Ei ne speriau, ei ne apărau. şi din arest erau eliberați și trimiși înaloi, la
treabă.
Comandantul Aviaţiei Militare a ordonat ca toate aeronavele
militare să rămână la sol şi să fie apărate terestru şi antiaerian.
Aşteptam cu nerăbdare să vedem ce se va întâmpla, dacă vom fi atacaţi
din aer şi cum ne vom apăra. Televiziunea şi radioul se întrec în ştiri
aberante. Se prezintă adăposturile apărării locale ca fiind buncărele lui
Ceausescu. Aici vedem locuri de cazare organizate, grupuri electrogene
filtre de aer, instalaţii de decontaminare, etc. Degeaba. Puciştii le
prezentau ca fiind apărarea lui Ceauşescu care lăsa poporul pradă
inamicului şi el se escundea în subteran. Prezentau un tunel al metroului
din zona Eroilor ca fiind calea de evacuare subterană a lui Ceauşescu
spre aeroportul Otopeni. Minciuni sfruntate. Ştiam că nu este adevărat.
Drept dovadă, noua conducere nu a fost în stare în viitorii 30 de ani să
lege Otopeniul de Bucureşti nici pe calea ferată, nici cu metroul, nici cu
 316

funicularul darămite prin tunel... se chinuie de zece ani cu cinci kilometri

de metrou în Drumul Taberei şi nu-l dau gata darămite până la Otopeni?
Vai mama lor de hoţi care au vrut doar pentru ei nicidecum pentru
poporul care plăteşte taxele şi impozitele cele mai mari din toată Europa.
Anunţat telefonic de comandantul aviaţiei despre atacul aerian de
pe ecrane, generalul Guşă dă replica în direct la televizor: Cine să ne
atace domnule? A văzut careva pe cerul patriei un avion sau elicopter
inamic? De unde atâtea zvonuri? Comandantul Aviaţiei Militare ordonă
regimentelor de la Borcea şi Mihail Kogălniceanu să ridice în aer şi să
facă recunoaştere cu celulele de alarmă adică două MIG-21 de la Borcea
şi două MIG-29 de la Kogălniceanu. În aşteptare erau încă şase MIG-21,
şase MIG-23 şi zece MIG-29. Au survolat şi scotocit toată Dobrogea, au
cercetat mii de kilometri pătraţi din Marea Neagră şi nu au văzut nimic în
timp ce ecranele erau pline de ţinte. Clar, războiul electronic a început.
Toată noaptea ne-a fiert. Psihologic, electronic, mai rămâne cel chimic
sau nuclear. Ferească-ne Dumnezeu de ele!
Dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 ne-a adus un musafir
nepoftit care voia să conducă aviaţia şi apărarea antiaeriană, generalul
în retragere Ştefan Kostyal, fost locţiitor al comandantului apărării
antiaerine în anii 70, un comunist fervent şi un spion sovietic pregătit la
Moscova în anii 50, prieten şi susţinător al generalului Nicolae Militaru. I-
a băgat în şedinţă pe generalii Iosif Rus, comandantul aviaţiei şi Mircea
Mocanu comandantul apărării antiaeriene şi i-a prelucrat despre
loialitatea faţă de noua conducere a ţării, adică CFSN ul. Atât. A plecat
cum a venit, incadrat de doi tineri revoluţionari dintre care unul era
Victor Viorel Ponta, elev de liceu la cei 17 ani ai lui. Oare de ce? Ce
căuta un elev de liceu alături de un general filo-sovietic din slujba
generalului Militaru?
Ne spune Dodo Romniceanu la 23 decembrie 2016 în articolul
său din curentul. info din interviul luat generalului Kostyal, agent GRU la
fel ca Nicolae Militaru (spioni trădători) din care rezultă că acesta i-a
arestat pe generalul colonel Ilie Ceauşescu în sediul M Ap N şi pe
generalul de securitate Nicolae Andruţa Ceauşescu la şcoala de ofiţeri de
securitate de la Băneasa şi i-a predat lui Nicolae Militaru.
Cu toată grija comandantului aviaţiei şi a şefului sectiei operaţii,
colonelul Petre Obreja, tot s-au întâmplat minuni. O escadrilă de MIG-29
 317

de la Mihail Kogălniceanu zbura cu toate armele şi muniţiile spre

Bucureşti să bombardeze cuiburile de securişti. Au fost interceptaţi la
verticala aerodromului Borcea şi întorşi acasă. Cine i-a ridicat în aer?
Cine a dat ordinul de armare a aeronavelor cu bombe de aviaţie?
Comandantul bazei aeriene a jurat că a primit ordin de la comandantul
aviaţiei, personal de la generalul Iosif Rus. Generalul Rus realizează că îi
este folosită vocea şi ordonă ca toate ordinele viitoare să fie criptate. De
cine să fie criptate? De oamenii securităţii puşi în funcţii în armată?
Greşită soluţie. Cine deţinea aparatura de modulare a vocii? Cei de la
compartimentul război electronic. Întrebaţi au negat. Atunci cine utiliza
tehnica militară de ultima generaţie? Tot păcatul pica pe armată ştiind
tot poporul că ea deţine controlul. Cine ne juca aşa? Oamenii puciștilor
care, acolo unde fabricau tehnica, oprea şi pentru ei doar nu o livra pe
toată armatei!
Răspunsul ni-l dă generalul Militaru care explică la televizor
existenţa unui plan de apărare al conducerii comuniste codificat planul
Z-Z, conform căruia securitatea şi ofiţerii de contrainformaţii ar avea
ordine precise să lichideze comandanţii dizidenţi şi să-i înlocuiască cu
alţii loiali cauzei.
Zis şi făcut. Toţi ofiţerii de contrainformaţii au fost puşi la zid şi
păziţi cu puşca cu cartuş pe ţeavă. Ce am făcut cu asta? Am
destructurat o reţea de informaţii şi contrainformaţii militare care s-a
clădit în mai bine de 30 de ani. Ce am pus în loc? Ofiţeri nepregătiţi
pentru această misiune care au agravat crizele politice şi militare, care
au pus paie pe foc în loc să stingă focul. Parcă îl văd pe colonelul
Rădulescu, şeful contrainformaţiilor militare al aviaţiei militare păzit cu
puşca de plutonierul major Stan Stelian în biroul compartimentului
antichimic, vecin perete în perete cu biroul nostru. Jalnic. O stare de
discomfort şi de teamă. În locul său a fost numit un căpitan din secţia
operaţii. Era foarte bun în ceea ce făcea până acum dar este pregătit
pentru contrainformaţii militare? Nu. Îi mai trebuiau ceva ani în dublă
până să fie scos la simplă...
Unde credeţi că ajungeau documentele contrainformatorilor
militari confiscate de noii ofiţeri numiţi în funcţii? La biroul generalului
Militaru care căuta CEVA. Nimeni nu ştia ce căuta dar nu se opreau din
căutat. Arhivele USLA, arhivele contrainformaţiilor şi informaţiilor
 318

militare, arhivele securităţii, toate aveau să treacă prin filtrul marelui

nemernic urcat pe scaunul ministrului apărării naţionale.
Cât de bine ne-a manipulat parşivul! Ştiam cu toţii că ofiţerii de
contrainformaţii militare erau selecţionaţi din rândul absolvenţilor
academiei militare dintre cei mai buni în meseriile lor şi numiti în
unităţile de profil cărora le cunoştea foarte bine specificul adică tanchist
la tancuri, aviator la aviaţie, marinar la marină, etc. Pe oamenii aceştia
nu-i puteai minţi că te miroseau imediat.
Pentru noi, ofiţerii, planul Z-Z nu era o necunoscută. Ştiam că
sunt documente şi planuri de acţiune comună şi de cooperare între
armată şi securitate, miliţie, gărzi patriotice, etc. Era normal într-o
acţiune de apărare a patriei ca fiecare să coopereze şi să-şi dea
informaţii despre ceea ce îi interesau să nu se calce pe bombeu unii pe
ceilalţi.
Agresivitatea ştirilor, morţii şi răniţii care nu mai conteneau să fie
constataţi în pieţe, la gurile de metro, pe bulevarde, ajuns la peste
50.000 după Theodor Brateş, Gheorghe Popescu şi alţi crainici din
televiziune (în realitate nu depăşeau 1000 în toată ţara) care creau o
stare de teamă şi te îndemna să ieşi la luptă.
Asta era tema lor, să panicheze poporul, să-l aducă într-o gravă
eroare şi să-l manipuleze.
Luptă împotriva cui? Din filtrele organizate pe toate arterele
principale ale Bucureştiului au fost aduşi în cazărmi sute de persoane
catalogate drept terorişti. Nu s-au găsit asupra lor arme şi muniţii,
aparatură specifică, nimic. Au fost reţinuţi că erau îmbrăcaţi cu blugi,
purtau barbă sau erau altfel decât najoritatea. Au strâns în regimentul
de tancuri de la Pantelimon peste 1000 de persoane. Cercetate,
verificate şi judecate au fost eliberate. Nu au existat dovezi că ar fi fost
teroroşti. Nu au fost prinşi trăgând sau efectuând acte de terorism. Cei
vinovaţi nu aveau cum să fie prinşi. Ei erau de fapt cei ce supervizau
toate acţiunile armatei, ale gărzilor patriotice sau ale grupurilor de
revoluţionari.
Unora le-a cerut scuze statul român obligat să recunoască că a
greşit. Scenarii de groază precum că Ceauşescu are o armată secretă, cu
buncăre prin munţi din care zboară elicoptere, sute de copii orfani
pregătiţi prin Libia şi prin Iordania, sute de centre dotate şi înarmate cu
 319

cele mai noi tehnologii. Că ar trebui să atace buncărele de la Mierea din

Verneştii Buzăului, de la Moşna – Mediaş, de la Urecheşti la sud de
Târgu Jiu, la Haţeg, la Ilia, etc. etc fel de fel de aberaţii. Bieţii militari din
depozitele amintite mai sus s-au speriat că vor fi atacaţi de revoluţionarii
hotărâţi să le distrugă elicopterele închipuite. Că studenţii arabi, ţinuţi cu
burse româneşti în facultăţile unde studiau mai bine de zece ani erau de
fapt terorişti trimişi de Yasser Arafat să-l apere pe dictator. Numai
nemernicii auzeai. Din zvon în zvon teama era şi mai puternică. De ce
trebuia instigată mulţimea să sară gardurile cazărmilor să ia armament şi
muniţii? De ce gărzile patriotice au scos armele din rastele şi le-a
împărţit pe bază de buletin oricui trecea pe stradă? De ce stimabile
general Nicolae Militaru? De ce domnule Ion Iliescu? Să fie cât mai
multe arme pe străzi? Să nu se mai ştie cine şi ce? Prinde teroristul dacă
poţi.
Cineva cu vocea comandantului regimentului de elicoptere de la
Alexeni, colonelul Alexandru Lucian, anunţă comandantul aviaţiei că
trupe ruseşti sunt desantate din elicoptere la capătul pistei de decolare-
aterizare a regimentului din sudul localității Urziceni. Generalul Rus îl
anunţă pe generalul Guşă care dă replica în direct: „Au debarcat desant?
Paraşutişti? La Alexeni? De unde, din trei elicoptere? Conduci personal
această operaţiune, nu intră unul ai înţeles? Dumnezeu să-l odihnească
pe bravul general Ştefan Guşă dar mare teamă mai avea de ruşi. Îl
cunoştea pe generalul locotenent Aleksandr Lebed, comandantul
Armatei a 14 a rusă cu care nu era de glumit. Când a auzit că Ion Iliescu
şi Nicolae Militaru au cerut ajutor militar ruşilor, generalul Guşă a
înebunit. De faţă cu generalul Ioan Hortopan, Ion Iliescu voia să
contacteze comandamentul sovietic căruia să-i solicite ajutor aerian
pentru combaterea ţintelor care umpleau radarele. Generalul Guşă îl
roagă să renunţe Nu domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... a mea de ruşi!
Iliescu nu recunoaşte fapta şi nici spusele lui Guşă. Nicolae Militaru,
instalat de două ore ca ministru al apărării îl sună pe generalul sovietic
Piotr Luşev, comandantul-şef al Forţelor Armate Întrunite ale Tratatului
de la Varşovia, încă în vigoare la acea oră şi-i cere ajutor militar. Ştia că
s-au întrunit la Kiev pentru a discuta situaţia din România. Convin să
primească pe aerodromul Mihail Kogălniceanu aviaţia detaşamentului
precursor care să se instaleze şi să primească forţele aeropurtate ruse.
 320

Transmite ordinul comandantului garnizoanei Constanţa să trimită o

grupă de ofiţeri de marină care vorbesc fluent limba rusă la M
Kogălniceanu să-i întâmpine pe ruşi şi să le fie translatori şi îndrumători,
ghizi.
Când s-a pomenit cu ei în birou, şeful de stat major al
regimentului de aviaţie, colonelul Frunză Mitriţă a rămas mut şi a refuzat
să-i primească. Supărat după episodul cu generalul Rus că a trimis
aviaţia asupra Bucureştiului după un ordin fals, a replicat că ordinul
trebuie să-l primească de la Rus nicidecum de la marinari. Au rămas
marinarii în punctul de comanda al apărării antiaeriene de la Ovidiu
câteva ore şi văzând că nu se mai întâmplă nimic au plecat la navele lor.
La verificările comisie de cercetare a evenimentelor, contraamiralul
Constantin Iordache recunoaşte că a primit ordinul, pe telefonul
secretizat, de la noul ministru al apărării, generalul Nicolae Militaru.
Generalul Luşev recunoaşte în 1990 că a fost solicitat de generalul
Militaru să acorde României ajutor militar dar, atâta timp cât ofiţerul în
funcţie al Tratatului, generalul Guşă a refuzat, a contramandat ordinul.
Corect. Nu mai era situaţia favorabilă sovieticilor din 1968 când au
invadat Cehoslovacia.
În afară de ruşi, generalul Guşă era convins că nu aveam de cine
să fim atacaţi. Pentru acurateţea planului de operaţii, a solicitat ajutor
maghiarilor. Cum? Simplu. O grupă de ofiţeri de aviaţie şi apărare
antiaeriană ai punctului de comandă principal (ALMAZ) din Ungaria s-au
prezentat în punctul de coordonare şi conducere a zborurilor de la
Baloteşti (ALMAZ) şi de aici, prin reţea radio a armatei, secretizată,
verificau în sistemul lor dacă se văd ţintele care ne umpleau ecranele
radarelor. Nu semănau deloc datele lor cu ale noastre. Aşa s-a lămurit
că eram în plin război radioelectronic faţă de care noi nu aveam armele
de apărare necesare. Am scăpat de acest pericol când cooperarea cu
NATO ne-a facilitat achiziţionarea noilor sisteme de navigaţie aeriană şi
de coordonare a zborurilor în mod special a aparaturii de detectare a
ţintelor aeriene.
În dupăamiaza zilei de 23 am fost pentru prima dată atacaţi.
Biroul vecin, din dreapta noastră, a fost ciuruit de gloanţe. Noroc că
şeful resurselor umane, lt. col. Ghincea Stelian nu era în birou. Din
analiza mea nu putea să se tragă decât din curtea interioară. Clădirile
 321

fiind în careu nu exista o traiectorie cu vector din afara curţii... Cine? De

ce? Cu ţintă sau fără ţintă? Să-l ucidă sau să-l sperie? Vom afla
vreodată? În noaptea de 23 pe 24 decembrie 1989 toate laturile
cazărmii noastre au fost atacate şi din spatele gardurilor soldaţii noştri
au tras cu pistoalele mitralieră mii de cartuşe 7, 62mm. Unde? În cine?
De ce? Pe lumină, în dimineaţa de 24 s-au găsit în pădure, la 20-30 de
metri, între noi şi poligonul de trageri al trupelor de securitate, două
simulatoare de foc, alimentate cu a baterie auto de 12v, ciuruite de
gloanţele noastre.
Ne-am dat seama că cineva ne încearcă de minţi dar nu are
suficientă putere. Totuşi cine a tras în biroul şefului cadrelor aviaţiei?
Întrebare rămasă pentru totdeauna fără răspuns. Am fost obligaţi să
realizăm o apărare comună în cooperare cu apărarea antiaeriană, cu
trupele de securitate din sud, cu scoala de ofiteri de militie din est. Baraj
comun la staţia Privighetorilor (intersectia DN 1 cu Băneasa spre grădina
zoologică), apărare comună pe laturi. Focurile au încetat pentru
totdeauna. Ideea a fost să nu ne războim noi între noi sau noi cu miliţia
de peste drum. Cam aşa voiau manipulatorii dar nu le-a ieşit. Apreciez
cooperarea fermă şi loială a ofiţerilor de miliţie şi a elevilor din şcoala de
ofiţeri vecină cu noi. La baraj am încercat să-i feresc de ura lumii, le-am
dat foi de cort şi bonete albastre, de aviaţie. Am rugat colegii paraşutişti
să nu-i lase în faţă, să nu fie admonestaţi.
Psihoza teroriştilor a cuprins toată ţara. Milioane de zvonuri şi de
informaţii că au văzut terorişti prin subsoluri, prin podurile caselor, prin
păduri, prin metrou, pe oriunde de nu mai ştiai unde să te uiţi dar
chemau numai armata să-i prindă. Numai Brateş la televiziune chema şi
poporul cu pieptul gol şi armata să apere clădirea cu piepturile goale...
Să fie armata peste tot şi nicăieri că de multe ori au tras unii în alţii
trimişi în misiuni după zvonuri fără un plan amănunţit şi fără măsuri de
siguranţă. Marea vânătoare de fantome a început. De la morga din
Timişoara lipsesc multe cadavre. Medicii acuză conducerea de la
Bucureşti că i-a luat să-i incinereze la crematoriul Cenuşa. Operaţiunea
Trandafirul condusă personal de Elena Ceauşescu. De ce? Să nu rămână
nici o urmă a crimelor lor. La cimitirul săracilor sunt deshumate cadavre
legate cu sârmă ghimpată, desfigurate, cu incizii la întâmplare, bărbaţi şi
femei de toate vârstele, toate prezentate ca victime ale revoluţiei. Nu
 322

era aşa. Erau 40 de cadavre nerecunoscute, de peste 90 de zile, rămase

în frigiderele spitalului care trebuiau evacuate pentru a face loc
cadavrelor proaspăt împuşcate din centrul oraşului. Cineva a avut grijă
ca filmul deshumării lor să ajungă la toate televiziunile de ştiri ale lumii
pentru a incita la ură împotriva comunismului din România. Urât. Să faci
dintr-o minciună o ştire macabră este inuman şi neprofesional.
Manipulare de doi lei! Clica de pucişti a recurs la toate metodele de
manipulare pentru a alimenta ura împotriva Ceauşeştilor şi a conducerii
de partid dar, trebuie spus, prin glasul mulţimii, că domnul Iliescu nu
este aşa, el este un român bun care a ajutat multă lume la Timişoara şi
la Iaşi pe unde a fost primsecretar de judeţ. Ai dracului comunişti unii
buni şi unii răi. Cine-i împărţea pe bolşevici în cele două cete? Puciştii cu
manipulatorii lor, neocomuniştii? De unde era Iliescu un om aşa de bun
de nu-l cunoştea nimeni în afara celor ce-l lăudau fără încetare pe toate
canalele media. De ce?
Să rămână impregnat în mintea românului numele lui, oricând va
fi pus să aleagă, să voteze, să zică şi în somn Ion Iliescu. Mai ceva ca
Tatăl Nostru. Manipulare grosolană şi deturnarea atenţiei populare de la
scopul real al mişcării sociale din decembrie 1989. Se încerca crearea
eroului momentului crucial de schimbare a puterii.
Într-un apartament din zona hotelului Bucureşti este arestată o
bătrână de 74 de ani care trăgea noaptea în mulţime cu o puşcă
mitralieră calibrul 7. 62 mm. Măi sunteţi nebuni? Chiar aşa? Baba şi
mitraliera?
Morţii din Timişoara, teroriştii care otrăvesc apa potabilă, care
trag asupra mulţimii odată cu lăsarea serii, care s-au ridicat din patul de
spital şi au fugit în ascunzătorile lor, toate acestea duc către o mare şi
importantă concluzie Moarte Ceauşeştilor! Moarte tuturor ce luptă pentru
ei! Ură. Ură neţărmurită faţă de conducătorul mult iubit?
În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, generalul Militaru
ordonă trupelor USLA (unitate de securitate destinată luptei antiteroriste
îndeosebi pază şi însoţire personalităţi) din bulevardul Bujoreni (2-3 km
distanţă) să vină urgent să apere zona ministerului apărării prin
scotocirea apartamentelor blocurilor de vis a vis de unde se trăgea
noaptea. Un mastodont de minister cu toate armele şi categoriile de
forţe în curte, cu blindate, cu tancuri, cu peste 500 de militari în pază şi
 323

apărare, chemi USLA cu câteva ABI uri (autoturisme ARO blindate care
abia se puteau deplasa cu 50 km pe oră datorită greutăţii proprii) să te
apere. Nemernic general, nemernic pucist. Ajunşi în faţa porţii
ministerului (în faţa complexului Orizont) sunt întâmpinaţi cu foc din
curtea interioară, tiruri cu mitralierele TAB-urilor care reuşesc să
străpungă blindajul uşor al uslaşilor şi să-i omoare. Doi, trei rămaşi în
viaţă i-a dus fuga la Fortul de la Ştefăneşti unde acţionau lacheii lui Gelu
Voican Voiculescu şi ai lui Sergiu Nicolaescu. Ei erau regizorii din umbră
ai acţiunilor teroriştilor aflaţi sub ordinele puciştilor.
Pentru televizor îi prezintă ca atacatori ai ministerului apărării, ca
pe nişte terorişti nemernici care au fost lichidaţi de patrioţii care apără
ministerul. Lasă intenţionat cadavrele uslaşilor întinse pe caldarâm peste
care urinează în semn de învingători trecătorii patrioţi! Îl prezintă pe
comandantul eşalonului de uslaşi, lt. col. Gheorghe Trosca ca pe un
terorist că are pe veston grade de locotenent colonel şi pe manta gradul
de maior. Prostii. Nu ştia dementul de general că mai toate misiunile
executate de uslaşi erau în combinezon negru sau în civil şi mantaua a
stat cu anii agăţată în cuierul din biroul bravului ofiţer. Zeloşii militari îl
decapitează pe colonel şi-i lasă trupul plin de sânge în zăpada murdară a
străzii. Înscriu cu creta pe ABI uri cuvântul terorişti. Gheorghe Trosca,
şeful de stat major al unităţii de luptă antiteroristă, singura unitate de
acest gen din România, ofiţer pregătit în şcoala de ofiţeri de infanterie a
armatei de la Sibiu, ofiţer care a condus zeci de misiuni de anihilare a
grupărilor teroriste care voiau să asasineze şefi de state aflaţi în vizită în
ţara noastră sau să deturneze curse aeriene, etc. să moară împuşcat de
armata română la ordinul unui general scelerat, plin de ură şi nerăbdător
să preia toate dosarele de urmărire ale structurilor statului, în mod
deosebit dosarul CORBII .
Spre dimineaţa zilei de 23 decembrie, crainicul televiziunii
române, Petre Popescu, anunţă că trei camioane pline cu terorişti se
pregătesc să ia cu asalt aeroportul Otopeni şi cheamă armata şi
populaţia să intervină de urgenţă. S-a intervenit. A urmat un masacru.
Ajunşi la barajul din DN 1, au fost îndrumaţi spre estacada terminalului
de mărfuri a aeroportului. În primul camion s-a urcat şi căpitanul
Ionescu, reprezentantul dispozitivului de apărare organizat de Divizia 70
Aviaţie Otopeni. După parole date şi confirmate, convoiul de camioane
 324

cu militarii din trupele de securitate a pornit spre aeroport. La câteva

zeci de metri de estacadă s-a pornit potopul asupra lor. Se trăgea din
toate părţile. Patruzeci de morţi şi mulţi, mulţi răniţi pe loc. Căpitanul
Ionescu este ucis prin împuşcare şi este găsit cu capul ciuruit de
gloanţe. Infern. Chemaţi la ordin în ziua de 21 decembrie din centrul de
instruire din Câmpina, UM0865, după o noapte de pază a Palatului CC
ului, au fost retraşi în unitatea de la Băneasa (astăzi comandamentul
jandarmerie române) în dupăamiaza zilei de 22 pentru refacere. Seara
actorul Mircea Diaconu a venit în unitate să ia un grup de militari pe care
să-i prezinte la televizor ca pe apărători ai revoluţiei din partea securităţii
române. De ce? Cine te-a pus să regizezi această punere în scenă?
Puciştii? Pe cine vrei să scoţi de sub acuzare şi de ce? Mincinosule! De
unde dracu v-aţi făcut voi, regizori şi actori revoluţionarii poporului?
Sergiu Nicolaescu, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Ion Caramitru...
Scoşi noaptea, îmbarcaţi în trei camioane, cei 80 de militari în
termen sunt trimişi din ordinul generalului Iosif Rus, membru al
Consiliului Militar Superiar al FSN ului, informat de serviciile de la
televiziune, să apere aeroportul în timp ce crainicii anunţau forţele
militare din dispozitivul de apărare că sunt atacaţi de terorişti (vor veni
cu camioanele). MANIPULARE criminală organizată de pucişti să întărâte
poporul împotriva Ceauşeştilor pentru care luptau teroriştii. Crimă prin
inducerea în eroare a forţelor militare din apărarea aeroportului.
Dispozitivul de apărare al aeroportului, comandat de generalul
Dumitru Drăghin era constituit din subunităţi ale Diviziei 70 Aviaţie, ale
Batalionului de Transmisiuni al Aviaţiei, ale Divizionului de Apărare
Antiaeriană plus întăriri cu subunităţi de securitate – pază aeroportuară,
subunităţi mecanizate din Regimentul 7 Mecanizat Ploieşti, grăniceri şi
poliţie de frontieră. Planurile operaţiunilor de apărare erau clare şi
explicite, fiecare cu sectorul său de apărat, coduri radio, parole de
recunoaştere, etc. Degeaba. Puciştii au reuşit să învingă şi să provoace
masacrul în care au pierit mulţi români, soldaţi, ofiţeri, subofiţeri şi civili
din care 48 de militari în termen de la Câmpina. La anunţurile crainicilor
că aeroportul va fi atacat, generalul Drăghin organizează scotocirea
tuturor caselor din vecini, a canalelor, a posturilor TRAF, etc. Autobuzul
care schimba tura de tehnicieni ai aeroportului a fost ţinta tirurilor
militarilor. În urma erorii moare prin împuşcare colegul meu, căpitanul
 325

Florin Paraschiv, detaşat la aeroportul Otopeni ca şef de garaj, două

femei şi patru bărbaţi din Direcţia Tehnică a aeroportului. De ce şi Cine a
avut nevoie de ei morţi? Puciştii ştiu de ce. Pentru panică, pentru a
instaura frică şi ura împotriva a tot ceea ce înseamnă comunism,
securitate, terorişti...
Anchete fără sfârşit, lăsate şi reluate, avocaţi pregătiţi să-i apere
pe vinovaţi, procurori care încurcă intenţionat iţele masacrului ca să nu
aflăm niciodată adevărul şi mai grav, cine ajunge aproape de adevăr
este îndepărtat sau eliminat. Curioasă justiţie morală postdecembristă!
Crainicii televiziunii ne prezintă fel de fel de martori care mai de care mai
mincinoşi, taximetrişti, asistente medicale, şoferi de pe ambulanţe care
în neştiinţa lor aduceau omagii luptătorilor de la otopeni care i-au învins
pe terorişti. Vai de conştiinţa voastră! Cât de uşor sunteţi manipulaţi şi
vă daţi de partea diavolului!
Anchete, comisii de cercetare, vinovaţi şi nevinovaţi la un loc,
nici până în anul 2020 nu s-a făcut lumină. A fost acuzat generalul
Drăghin, la recurs a fost absolvit de vină şi acuzat comandantul aviaţiei
militare, generalul Iosif Rus, care a ordonat suplimentarea forţelor de
apărare .
Tribunalul Militar care judecă Dosarul Revoluţiei comunică după
30 de ani (când multe capete de acuzare s-au prescris) că vinovat este
fostul comandant al Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus: "Totodată,
inculpatul Iosif Rus, în calitate de comandant al Aviaţiei Militare, ar fi
intervenit în noaptea de 22/23. 12. 1989, fără drept şi în deplină
cunoştinţă de cauză, asupra planului de apărare a Aeroportului
Internaţional Otopeni şi ar fi contribuit astfel la moartea a 48 de
persoane (40 de militari şi 8 civili), precum şi la rănirea gravă a altor 15
persoane. La 23. 12. 1989 a emis ordinul diversionist de schimbare a
cocardelor tricolore ale elicopterelor aparţinând Regimentului 61 Boteni,
fapt ce ar fi dus la deschiderea focului fratricid, implicit la rănirea unor
persoane. A emis şi alte ordine militare, conduite care în afara
rezultatelor concrete enunţate ar fi contribuit la agravarea psihozei
teroriste". Aşa o fi. Nu ar acuza fără dovezi. Cu elicopterele au dreptate.
Comandorul Ion Suciu a confirmat.
Pe cealaltă latură a aeroportului Otopeni se derulau alte crime.
La lăsarea întunericului se trăgea din turla bisericii din Otopeni asupra a
 326

tot ce mişca în baza aeriană. În curtea unităţii, pe aleea de la poartă

spre comandament a fost împuşcat în cap, prin casca de oţel,
locotenentul major paraşutist Purcherea Laurenţiu, cumnatul fostului
meu şef din Boboc, căpitanul Vasile Purdescu (Bebe). Glonţul cu cap
vidia a străpuns casca de oţet ca pe o bucată de carton şi a rămas în
craniul ofiţerului. Spaimă şi groază printre militari. Cine are cartuşe cu
glonţ vidia? Scotocirile din dimineaţa zilei următoare nu a găsit decât
tuburi de cartuşe de pistol mitralieră calibrul 7, 62mm. Noaptea
următoare a tras din nou dar nu a rănit persoane în schimb a incendiat
şura de fân a gospodăriei agroozootehnice. În urma incendiului au
rămas viţeii fără nutreţ.
Căpitanul Ion Nicolescu capturează un atelaj cu trei indivizi care
transportau lăzi cu muniţie de război 7, 62. Bătuşi şi ameninţaţi cu
împuşcarea, indivizii recunosc că fac parte din forţele revoluţionare ale
domnului Gelu Voican Voiculescu şi au primit ordin să transporte muniţia
la biserica din Otopeni. Nicolescu ştia din ziua de 22 decembrie 1989 că
teroriştii sunt oamenii noii conduceri a României Libere şi Democrate...
În celălalt capăt al Bucureştiului, în curtea Bazei Militare de
Transport din Ghencea, este împuşcat colonelul Ion Năstase, fostul meu
comandant de companie din şcoala de ofiţeri, tată a trei copii, toţi
minori, Geanina, Lavinia şi Cosmin . A fost un om deosebit. Un
comandant instruit, pregătit şi un bun pedagog. Dumnezeu să-l
odihnească în pace! Pe mine personal m-a salvat să nu fiu dat afară din
şcoala de ofiţeri pentru un amărât de aparat de radio Kosmos la care
ascultam ceea ce mă lăsa să ascult un tranzistor comunist.
Între orele 16, 00 la 22, 00 am fost de serviciu la baraj. Ce-i
barajul? Este un punct obligatoriu de trecere organizat pe o arteră de
circulaţie importantă unde se verifică fiecare autovehicul, fiecare
persoană, fiecare marfă transportată şi mai ales fiecare document. La
barajul organizat la Privighetorilor – intersecţia DN 1 cu Aleea
Privighetorilor (drumul spre gradina zoologică din Băneasa) unde se
controla traficul dinspre Bucureşti spre Otopeni şi invers, dinspre
Băneasa spre Bucureşti, dinspre strada Jandarmeriei (drumul Chitilei)
spre Bucureşti şi invers participam militari din aviaţia militară, trupele de
paraşutişti, militari din apărarea antiaeriană a teritoriului, elevi şi cadre
ai şcolii de ofiţeri de miliţie şi militari din securitate trupe, fosta unitate
 327

de pază aeroportuară. Echipele mixte trebuiau să aibă în componenţă un

şef cu studii juridice, 7-8 luptători bine pregătiţi (de obicei paraşutişti),
un genist, un chimist, un medic militar, unul sau doi ofiţeri sau maiştri
militari de specialitate automobile şi doi trei ofiţeri sau maiştri militari de
intendenţă funcţie de trafic. Am stabilit, de comun acord, să fim
amestecaţi adică 3-4 paraşutişti, 2-3 aviatori, 4-5 militari din paza
aeroportuară, 5-6 elevi din şcoala de ofiţeti de poliţie cu şef prin rotaţie.
Eu am fost repartizat în partea dinspre comandamentul aviaţiei adică pe
sensul Otopeni spre Bucureşti. Calea de rulare spre Otopeni era blocată
cu un autocamion DAC 10215FA, partea dinspre Otopeni liberă pentru
circulaţie. De o parte şi de alta a drumului aveam improvizate puncte de
apărare din saci cu nisip în care încăpeau trei militari cu pistoale
mitralieră şi o puşcă semiautomată cu lunetă care erau pregătiţi să tragă
în oricine ar fi scos o armă sau vreun dispozitiv exploziv cu care să ne
atace. Împreună cu un caporal paraşutist (şi şofer) şi cu doi elevi de la
poliţie verificam autovehiculele – în habitaclu, în portbagaj, în caroserie,
sub autovehicul, în rezervorul de carburant. Tot ceea ce ni se părea
suspect scoteam afară şi dădeam spre căutare grupei chimice şi de
geniu care hotărau dacă era sau nu vreun pericol.
Am controlat un număr de aproximativ 150 de autovehicule în
şase ore de cart. Nu am găsit nimic care să ne atragă atenţia în schimb
cei ce verificau persoanele au reţinut aproape patruzeci de bărbaţi şi opt
femei suspecte după ei – unele fără documente de identitate şi
îmbrăcate mai deosebit, câteva cu paşapoarte (nu văd vina) suspectate
că ar vrea să părăsească ţara, şase bărbaţi care nu puteau justifica
armele găsite asupra lor – două puşti de vănâtoare IJ, trei pistoale TT şi
un pistolet Carpaţi. Cu toţii au fost transportaţi cu un miocrobuz, sub
pază, la regimentul de tancuri din Pantelimon. Nu pot spune că aceşti
oameni au fost terorişti. Nu am găsit arme necunoscute pentru noi, unii
spuneau că sunt miliţieni şi li s-a spus să nu poarte asupra lor
legitimaţiile, unul era securist pază aeroport Otopeni, iar cei doi cu IJ –
urile erau braconieri cu vreo trei iepuri în rucsac.
Mi-a atras atenţia un sergent de la securitate trupe –paza
aeroport care avea un stil anume de a privi persoanele verificate, ferm,
în ochi, fără să clipească, cu întrebări bine alese de genul”vă rog să ne
spuneţi unde vreţi să ajungeţi şi care este motivul deplasării ştiind că
 328

Bucureştiul fierbe”sau”ceea ce ne spuneţi dumneavoastră nu ne

convinge vă rog să mă urmaţi la echipa de verificare corporală. Se vedea
de la o poştă că acest militar în termen, gradat, a fost bine instruit şi
pregătit şi îşi făcea pe deplin datoria. L-am reîntâlnit în vara anului 1996
în Gara de Nord. Ne-a făcut plăcere amândorura reîntâlnirea şi amintirile
de atunci. Era şeful pazei şi siguranţei hotelului Lido din Bucureşti.
Nu ştiu ce cred unii şi alţii dar sunt convins că în trupele de
securitate au fost recrutaţi tineri bine educaţi, întregi la cap care au
putut fi instruiţi foarte bine pentru aşi face datoria faţă de patrie.
Pentru mine a fost singura misiune la baraj. În continuare am
primit misiunea de a întâmpina paraşutiştii care aterizau de la Câmpia
Turzii sau Caracal la Otopeni, să-i îmbarc în autobuze şi să-i duc la
locurile în care erau repartizaţi să apere – Televiziunea, Primăverii, Hotel
Bucureşti, Radiodifuziune, etc. Eram echipat cu ţinuta de serviciu, cu
manta şi căciulă, cu pistoletul Carpaţi cu douăsprezece cartuşe la
cureaua pantalonilor şi însoţit de doi militari în termen paraşutişti,
înarmaţi cu pistol mitralieră cu pat rabatabil. Atât. Nu m-a atacat nimeni,
nu am scos pistolul din teacă niciodată şi nici nu m-a întrebat nimeni la
barajul de la Otopeni altceva decât parola de recunoaştere. Majoritatea
mă cunoşteau şi mă salutau înainte de a mă întreba. Am efectuat peste
30 de curse în două săptămâni. Căpitani de sacrificiu, eu şi colegul meu,
căpitanul Constantin Ailincăi.
Ajunul Crăciunului însângerat din 1989 ne-a prins cu mai multă
teamă, cu mai multă teroare.
Televiziunea prezintă bilanţul morţilor din Timişoara, din Cluj, din
Sibiu, din Buzău, Bacău, Brăila şi din alte oraşe din ţară. În total, până la
24 decembrie, erau declarate cu certitudine 672 de morţi şi 3121 răniţi.
La Televiziune aveam primii paraşutişti morţi, împuşcaţi din clădirea de
vis a vis, clădire aparţinând ambasadei sovietice. S-a tras cu AG-7 prin
ferestrele ei şi tot au mai tras din ea în noaptea ce a urmat. Sediul
televiziunii române a fost apărat de un dispozitiv militar compus din forţe
ale unităţilor terestre cu specific de pază şi apărare, conduse de
locotenent colonelul Oană Marin, şef al dispozitivului de apărare în
sprijinul căruia au venit batalioanele de paraşutişti ale Aviaţiei Militare şi
anume batalionul comandat de maiorul Croitoru Ilie de la Titu-Boteni,
baltalionul comandat de locotenentul colonel Gurski Ilie de la Caracal şi
 329

batalionul comandat de maiorul Popescu de la Buzău. Să fie balamucul şi

mai mare, Teodor Braţeş, crainicul fatidic al televiziunii, mai cheamă
armată în sprijin, de la Medgidia UM 01248, din Bucureşti UM01210,
UM01060, UM 01649 Hotarele, subunităţi aduse de Sergiu Nicolaescu de
la Ploieşti şi încă vreo 120 de civili din gărzile patriotice de mai, mai, nu
aveau cum să tragă fără să se împuşte unii pe alţii. Victime au fost de la
batalionul de la Boteni care a pierdut 10 militari paraşutişti; locotenentul
major Liviu Mihai Dragomirescu şi militarii în termen Barbu Marian,
Barbu Mihail, Matei Petrişor, Cristea Adrian, Dima Gabriel, Nae Ion, Puiu
Sorin, Drăguţ Dumitru şi Preda Dănuţ, toţi apărând latura dinspre
Floreasca. Din povestirile unui sergent care a apărat televiziunea în acele
zile groaznice reiese faptul că s-au tras multe tiruri şi din curtea
televiziunii, poate printre cei puşi să apere erau şi terorişti sau persoane
care trebuiau să producă panică prin moarte, prin împuşcare...
Concluzia este că TERORISTII au existat şi şi-au bătut joc de noi
toţi, militari, miliţieni, securişti, civili revoluţionari sau civili spectatori la
televizor fiindcă şi ei erau tot din rândurile noastre, din structurile militare,
de interne sau de partid. Că nu au fost judecaţi şi condamnaţi pentru
crimele comise este altă poveste. Este povestea celor care i-au eliberat sau
a celor care i-au trimis să tragă în noi cum au fost nemernicii care se erijau
în noii conducători ai României de după 22 decembrie 1989.
Urmele luptelor se vedeau în tot centrul capitalei – Hotelul
Bucureşti devastat, Biblioteca Naţională distrusă (foto pe coperta 1),
Piaţa Palatului cu toate clădirile ciuruite de gloante, Piaţa Universităţii la
fel, Televiziunea şi Radioul cu tencuiala ciuruită, aeroportul Otopeni şi
Băneasa cu urme vizibile de tiruri, ministerul apărării, comandamentul
Armatei a 1 a şi multe, multe altele.
La orele 08, 45 am preluat de la estacada aeroportului Otopeni
40 de paraşutişti sosiţi de la UM01856 Caracal pe care i-am dus la Hotel
Bucureşti. Holul de la intrare era devastat, geamurile sparte, pereţii
afumaţi, peretele din spatele recepţiei spart. Cineva a aruncat la miezul
nopţii o grenadă defensivă care a făcut ravagii. A omorât un civil şi a
rănit doi paraşutişti. După colţ era un paraşutist cu AG-7 încărcat. De
ce? Să tragă cu el bănuiesc. Cu AG-7? Doamne, apără-ne!
La ora 11,00 am preluat de la Otopeni 30 de paraşutişti de la UM
01841 Câmpia Turzii pe care i-am dus la Primăverii, la conacul
 330

Ceauşeştilor. Aici era ca la redută. De jur împrejur paraşutişti pe burtă,

în locaşe individuale de tragere improvizate (după un sac cu nisip, după
un zid improvizat din cărămizi, etc) cu cătările aţintite spre exteriorul
curţii.
În stradă era permanent o mulţime de 100-150 de civili, bărbaţi
şi femei, adulţi, cu ochii pe porţile incintei. Dacă intra altcineva în afară
de militari era jale. Strigăte, pietre aruncate, etc. De ce? Suspectau că
apropiaţii ceuşeştilor manevrau ceva, că nu moare comunismul, că se
întoarce la putere. Am remarcat doi tineri care parcă supervizau totul în
jur şi la nevoie ştiau cu ce lozinci să incite mulţimea. În interior,
administratorii, îngrijitorii şi angajaţii însărcinaţi cu funcţionarea casei
erau la posturile lor şi erau responsabili de inventar. Interiorul casei era
în grija lor. Noi, militarii, nu aveam voie să intrăm în casă.
Ziua de Crăciun, primul Crăciun după 43 de ani de comunism,
când în fiecare casă de român era împodobit bradul de care au agăţat şi
o panglică neagră de doliu pentru morţii libertăţii noastre, aduce vestea
că cuplul Ceauşescu va fi judecat de tribunalul militar excepţional
constituit printr-un decret al CFSN scris şi semnat de preşedintele
acestuia, Ion Iliescu, în sediul ministerului apărării. El, Ion Iliescu, Gelu
Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, Paul Keller, Nicolae Militaru ,
Victor Atanasie Stănculescu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Mircea
Diaconu, Teodor Brateş îi voiau neapărat şi imediat morţi. Poate şi alţii îi
voiau morţi. Unii susţin că numai aşa vor înceta teroriştii lupta lor
absurdă. Speranţe deşarte. Manipulări. Opinii controversate.
Televiziunea îşi face hidoasa datorie şi prezintă cum este scos
cuplul prezidenţial din transportorul blindat, cum i se aşează căciula de
astrahan deranjată de trapa mică de evacuare din cutia blindată, cum
sunt conduşi în clădirea regimentului din Târgovişte, cum comandantul
acesteia, colonelul Andrei Kemenici îi întâmpină şi-i conduce în sala de
judecată, cum se efectuează vizita medicală a inculpaţilor apoi cum se
desfăşoară procesul. Odios. Rudimentar. Abuziv. Incredibil pentru
majoritatea populaţiei care nu se aştepta la aşa ceva.
Parcă nu era adevărat! Nu puteam crede că este real. Niciodată
nu am crezut că vor fi învinşi.
Completul de judecată al tribunalului militar autointitulat de
televiziune tribunal al poporului ca cel din 1946 când îl judecau pe
 331

mareşalul Ion Antonescu, cu tot felul de bâlbâiţi şi aserviţi, a fost format

din doi judecători militari, coloneii Gică Popa preşedinte şi Ioan Nistor
membru şi trei asesori populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul
major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir. Grefier era plutonierul
major Jan Tănase. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul militar,
maior Dan Voinea, iar apărarea din oficiu era reprezentată de avocaţii
Constantin Lucescu şi Nicolae Teodorescu. Procesul a început la orele
13,20 şi s-a terminat la orele 14,40. O oră şi douăzeci de minute să judeci
capete de acuzare: genocid cu peste 60.000 de victime, subminarea
puterii de stat prin acţiuni armate împotriva poporului, subminarea
economiei naţionale şi încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri
de peste un miliard de dolari depuşi în bănci străine. Nimic adevărat. Erau
sub 1000 de morţi, economia naţională era la locul ei fără datorii externe,
nu au existat sume în valută depuse în bănci străine, erau sume în rulaj la
Dan Voiculescu şi la alţii. Da, Ceauşescu era vinovat de genocid, acela din
Vadu Roşca din Vrancea unde în calitate de şef al direcţiei politice a
armatei a împuşcat la 04 decembrie 1957 nouă ţărani care nu voiau
colectivizarea şi multe altele dar astea de astăzi, nu. Acuzaţiile au fost
doar afirmate nicidecum dovedite dar nu conta, marea masă manipulată
de televiziune voiau neapărat mortea conducătorului statului. Ca în 1946.
Avocaţii apărării l-au acuzat în loc să îl apere. Procesul s-a finalizat la orele
14, 45 cu sentinţa multdorită de Ion Iliescu şi de Victor Stănculescu –
condamnarea la moarte prin împuşcare. Două ore de proces pentru
genocid? Doar atât? La 14,50 soţii Ceauşescu sunt scoşi în curtea
interioară a unităţii militare şi împuşcaţi de un pluton de execuţie
constituit din trei cadre din unitatea de paraşutişti, UM01842 Titu, alese
de generalul Stănculescu: căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan
şi sergentul major Octavian Gheorghiu. România a înlemnit pe timpul
procesului dar mai ales la aplicarea sentinţei de execuţie prin împuşcare.
În ziua de Crăciun. Creştinilor nu le-a venit să creadă că-i adevărat.
În 1990 colonelul Gică Popa a fost avansat general şi la 01 martie
s-a împuşcat în biroul său. Nici ofiţerii din plutonul de execuţie n-au dus-
o prea bine, unii s-au smintin, altii s-au îmbolnăvit subit...
Crainicul televiziunii, Petre Popescu nu mai înceta cu acuzele la
adresa cuplului prezidenţial. Şi după moarte le era frică de ei şi de
armata de politruci care-şi pierdeau privilegiile.
 332

Ziarul Financial Times din 26 decembrie 1989: „România nu

trăieşte după spiritul şi litera legii. Conducerea de la Bucureşti trebuia să
organizeze judecata în public şi aplicarea sentinţei de condamnare la
moarte trebuia să se săvârşească la 10 zile după pronunţare. Capetele
de acuzare nu au fost dovedite. A fost un simulacru de proces”. După
părerea mea a fost un ASASINAT politic.
A doua zi după execuţia Ceauşeştilor, 26 decembrie 1989, noua
conducere a FSN depune jurământul de credinţă. Cine sunt aceştia?
Comuniştii de tip nou, şmecherii şi parveniţii setoşi de putere.
Preşedintele al conducerii provizorii, Ion Iuliescu, 59 de ani,
inginer hidrotehnist, fost secretar al uniunii tineretului muncitoresc din
Romania, ministru al tineretului în anii 1967, membru CC al PCR,
considerat în anii 70 ca un succesor al lui Ceauşescu. În anii 1971-1972
a fost trimis în China să copieze metodele şi căile de îndeplinire a
revoluţiei culturale după modelul lui Mao. Nu satisface pretenţiile impuse
de Ceauşescu, este îndepărtat şi mutat la Timişoara ca prim secretar de
partid (şef al judeţului) şi revoluţia este înfâptuită de fideli.
Sute de intelectuali îşi pierd posturile, mii de străzi cu nume
shimbate, pasaje din istorie modificate astfel încât să fie mai important
Nicolae Ceauşescu decât Ştefan Cel Mare... Strada locotenent erou
Sitaru – de pe frontul de est modificată în strada sergent erou Marin,
strada Nicolae Iorga devine strada Lucreţiu Pătrăşcanu... şi tot aşa
milioane de oameni trimişi la miliţie să-şi schimbe buletinele cu noile
adrese să nu locuiască pe străzi cu nume de burghezi. Adevărata
revoluţie culturală a clasei muncitoare – ce Hegel, ce Victor Hugo, ce
Honore de Balzac, ce Voltaire, ce Emile Zola sau Stendhal, nu-i mai bine
istoricul comunist Miron Constantinescu sau scriitorii Mihail Sadoveanu,
poeţii Tudor Arghezi, Victor Tulbure, Eugen Barbu, Mihai Beniuc, Otilia
Cazimir, Dan Deşliu Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu care
proslăveau meritele marelui conducător? Nemernici, pupincurişti şi
falsificatori. Acum mulţi nu recunosc ce au scris cu patimă acum zece
ani. Dar volumul omagial din 1974?
Tovarăşul Ion Iliescu a fost aruncat din Cc al PCR dar n-a picat
rău – primsecretar la Timişoara, primsecretar la Iaşi, director general la
Apele Române şi finalul, în decembrie 1989, director al editurii tehnice
din Bucureşti. Numele lui a fost aclamat de sute de cetăţeni care se
 333

lăudau care mai de care că l-au cunoscut, că este un om deosebit,

numai bun de conducător al noii Românii. Al dracului de spunea unul că
a fost un comunist fervent al conducerii centrale de partid. Personal cât
am fost în teren nu am auzit pe nimeni că l-ar cunoaşte şi că ar fi un om
bun. Numai în faţa aparatului de filmat se găseau susţinători. O abilă şi
împuţită manipulare neocomunistă.
Prim ministru al Guvernului României (26.12.1989 – 28.06.1990)–
Petre Roman, 43 de ani, şef al catedrei de mecanica fluidelor la Institutul
Politehnic Bucureşti, fiul lui Valter Roman, veteran al războiului civil din
Spania, fost membru al CC al PCR, fost director al Casei de Edituri a PCR.
Poate săria aşchia prea departe de trunchi? Niciodată. Tatăl lui, născut
Erno Neulander, de origine evreiască şi de loc din Transilvania, lider
comunist, cu mama, Hortensia Vallejo, activistă comunistă originară din
Ţara Bascilor, au dat naştere la patru copii, Raul, Mirella şi Carmen prin
Spania şi Petre în România. Descurcăreţ şi el şi tacsu.
Viceprim-miniştri Gelu Voican Voiculescu, Mihai Drăgănescu, Ioan
Aurel Stoica, Anton Vătăşescu.
Ministru al apărării naţionale – generalul colonel Nicolae Militaru,
74 de ani, de 13 ani în retragere, fost comandant al Armatei a 2 a din
Bucureşti, studii militare la Frunze în Rusia, avansat de cinci ori înaintea
termenelor legale, scos din armată ca filorus. Este singurul care denunţă
existenţa grupului CORBII, grup care voia să-l elimine fizic pe Nicolae
Ceauşescu. Este dat jos de CADA armatei la 16 februarie 1990 şi înlocuit
cu generalul Victor Atanasie Stănculescu. Nu a apucat să fie judecat
pentru crimele din perioada evenimentelor din 1989 pentru că la data de
27 decembrie 1996 a decedat la vîrsta de 71 de ani iar Dosarul
Revoluţiei a fost repus pe rol abia în noiembrie 2018, după 29 de ani de
la săvârşirea faptelor penale.
Ministrul Industriilor – general locotenent Victor Atanasie
Stănculescu, 62 de ani, fost şef al înzestrării armatei, un om pregătit
pentru orice funcţie în economia naţională şi în comerţul exterior.
Ministru de interne – general Mihai Chiţac, fost şef al armei
chimice al armatei apoi Viorel Ursu.
Ministru de externe Sergiu Celac, Justitie Teofil Pop, Cultură
Andrei Pleşu, Învăţământ Mihail Şora, Culte Nicolae Stoicescu,
Agricultură Nicolae Ştefan, turism Mihai Lupoi, căpitanul dezertor la
 334

revoluţie şi alţii fără vreo importanţă în atenţia publică sau să lase ceva
istoriei postdecembriste.
Ca o replică acidă la tot ceea ce organiza FSN ul au apărut
partidele de OPOZIȚIE pentru prima dată după 43 de ani... Corneliu
Coposu şi Ion Diaconescu anunţă reînfiinţarea Partidului Naţional
Ţărănesc-Creştin, desfiinţat de comunişti în 1947 prin capcana numită
Operaţiunea Tămădău. La acest partid au aderat imediat ca la o
comandă, oameni de seamă ai elitei româneşti – actorul Ion Caramitru
(unul dintre principalii pucişti), istoricul Ioan Alexandru, Paul Schuster,
Alexandru Zub, academicianul Ion Mânzatu şi alţii. Tribunalul Bucureşti
hotărăşte înfiinţarea partidului la 08 ianuarie 1990. La alegerile din 20
mai 1990 Ion Raţiu candidează pentru funcţia de preşedinte al ţării.
PNT-CD a obţinut 12 mandate de deputat şi 1 de senator. Prea mic, prea
neînsemnat dar este un nou început.
Pe parcurs au aderat la partidul ţărănist Gabriel Ţepelea,
Cicerone Ioaniţoiu, Radu Vasile, Nicolae Ionescu Galbeni, Mircea
Ciumara, Vasile Lupu, Ulm Spineanu, Remus Opriş, Victor Ciorbea,
Gheorghe Ciuhandru, Constantin Dudu Ionescu, Radu Sârbu, oameni
care au condus destinele României în timpuri foarte tulburi.
Partidul Naţional Liberal se exprimă la 26 decembrie 1989 în
Piaţa Palatului că îşi reia activitatea politică întrucât el nu a fost
desfiinţat de comunişti, şi-a încetat doar temporar activitatea. Prin
Decizia Civilă nr. 4 din 15 ianuarie 1990 Tribunalul Bucureşti consfinţeşte
reluarea activităţii având ca reprezentanţi legali pe Radu Câmpeanu şi pe
Dan Amedeo Lăzărescu care, chiar din 22 decembrie hotărâse împreună
cu alţi lideri – I. V. Săndulescu, Sorin Botez, Nicu Enescu şi Dinu
Zamfirescu cum să reorganizeze partidul. La alegerile din 20 mai 1990
au obţinut 39 de mandate parlamentare. Mult pentru educaţia politică a
votanţilor din 1990!
Păcat că sciziunile s-au ţinut lanţ de acest partid cu pretenţii de
elită europeană. Prima, în 23 iulie 1990 a creat Partidul Naţional Liberal
– Aripa Tânără cu Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Andrei Chiliman,
Radu Boroianu şi Dinu Patriciu la conducere. Lupii tineri avizi de averi. În
1991 se aliază cu FSN ul şi intră la guvernare cu Theodor Stolojan având
miniştrii în cabinetele economiei şi finanţelor – George Danielescu,
justiţie – Mircea Ionescu Quintus, industrii – Dan Constantinescu.
 335

Cu o istorie din 24 mai 1875, cu zeci de ani la guvernarea ţării,

cu oameni din elita societăţii la conducere a demonstrat că este o
resursă inepuizabilă dar şi uşor de contestat de o societate care nu a
înţeles şi nu va înţelege prea curând liberalismul în opinie şi în politica
socială.
Mircea Ionescu Quintus reuşeşte în perioada 1996-2000 să
reunească toate fracţiile liberale sub o singură aripă ca parte a
Convenţiei Democratice apoi să-şi întărească poziţia ajungând cea mai
importantă forţă politică a opoziţiei împotriva formaţiunilor de sorginte
socialist – comuniste. Din anul 2000 ideologia politică liberală a fost
diluată, uitată şi au permis tuturor neaveniţilor, avizi de putere şi de
avere să adere la partidul care în loc de modernizare suferea o
dureroasă transformare în rău. Ajuns un loc al traseiştilor politici, PNL a
făcut şi face jocul ocultei.
Partidul Social-Democrat Sergiu Cunescu şi ea cu suficienţi
aderenţi din rândul intelectualităţii, juca pe un eşicher politic mare de la
stânga la dreapta.
FSN ul nu se declară formaţiune politică, anunţă poporul că
pregăteşte alegerile şi că se desfiinţează după finalizarea scrutinului.
Aiurea. Formatorii de opinii răspândesc zvonul că dacă nu va mai fi FSN
ul va fi vai şi amar de ţară şi atunci, poporul isterizat cere în stradă ca
FSN ul să se declare formaţiune politică şi să conducă ţara spre noi culmi
ale progresului socialist, să fie cea mai mare forţă politică de stanga,
forţa lor de încredere . Unde să te ducă amice? În China că Rusia nu te
mai primeşte?
Opoziţia începe să demonstreze în pieţele publice din Bucureşti şi
Timişoara împotriva deciziei FSN de a continua activitatea ca partid
politic. Pancarde cu FSN neocomunist, FSN a furat revoluţia, Jos
comuniştii, etc au umplut pieţele publice.
În jurul puterii se adunau tot mai mulţi lideri comunişti din fostul
CC al PCR – Ilie Verdeţ, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Paul
Niculescu Mizil, Gheorghe Apopstol, oameni de care era sătul poporul
citindu-i şi ascultându-i mai bine de 50 de ani. Se vedea de la o poştă că
tot spre comunism se îndreaptă FSN ul.
Noii lideri, peltici şi agramaţi, dădeau interviuri fără oprire dar
toate cu aceiaşi temă – ce bine este că suntem conduşi de tovarăşul Ion
 336

Iliescu şi echipa lui! Dintre aceştia se remarcau enervant de mult

Dumitru Mazilu, Dan Iosif şi Dumitru Dincă. Parcă erau înregistraţi şi
redau un pasaj dintr-o piesă de teatru.
Ca din adins, televiziunea prezenta fără oprire aspecte din
Primăverii, din casa Ceauşeştilor, poveşti despre Nicu Ceauşescu, poveşti
cu vânători oropsiţi, cu angajaţi care au pătimit ani grei pe lângă oalele
cu mancare, porţiile de caviar, băuturile fine, căldură, lux, sau lenjeria
fină... Mizerii. Prea mult pentru o societate care se voia liberă. Ceea ce
prezentau ei în reportaje era deja desuet.
Nici nu s-a aşezat bine guvernul Petre Roman că preşedintele
interimar Ion Iliescu şi anunţă poporul, în Mesajul de Anul Nou că
reduce săptămâna de lucru la 5 zile, liberalizează comerţul, anulează
decizia de raţionalizare a alimentelor, desfiinţeaza CAP urile
(Cooperativele Agricole de Producţie) şi împarte pământul membrilor
acestora, desfiinţează securitatea politică, abolirea pedepsei cu moartea
(cuplul Ceauşescu fiind ultima execuţie), ieftenirea gazului metan şi al
energiei electrice pentru locatari persoane fizice, organizarea de alegeri
libere la 20 mai 1990. Nu prea mai rămânea nimic să hotărască
parlamentul Românie, fusese deja hotărât.
Cum să nu-l iubească şi să nu-l voteze poporul când le-a dat tot
ce şi-au dorit? Dar de unde? Ne răspunde marele Caragiale de acolo, din
mormânt, prin personajele din piesa de teatru O Noaptea Furtunoasă:
„Cine să ne dea? „„Statul, soro, statul”„De unde frate? „„Treaba lui,”,
Cine este statul? „„Ăla care are şi ne dă.”Realizăm oare că din noaptea
de Anul Nou 1990 noi suntem STATUL, noi plătitorii de taxele şi
impozitele ? Nu cred că se gândeau românii la aşa ceva de Revelionul
anului 1990. Aşa, cu promisiunile de Anul Nou, CFSN ul a adunat în jurul
lui milioane de simpatizanţi şi apărători, care, în luna aprilie 1990, s-a
transformat cameleonic în partid politic cu care a zdrobit opoziţia prin
minciună şi manipulare prin opinii nefondate.
Partidele din opoziţie au primit de Anul Nou cea mai cumplită
lovitură sub centură. CFSN ul nu era legitimat să schimbe atâtea cutume
comuniste. Acesta trebuia să fie apanajul Parlamentului ales după 20
mai 1990 cu toate forţele politice alese de popor. Acum ceilalţi ce fac?
Pun în aplicare Directivele tovarăşului Ion Iliescu? Cam aşa devine cazul.
Din Directive ne-am răsculat, în Directive ne întoarcem. Din comunism
spre un luminos socialism.
 337

Poporul fierbea – pe de o parte bucuroşi că nu mai lucrează

sâmbăta şi pot comercializa la liber orice, alţii speriaţi că dacă se
desfiinţează CAP ul ei ce mai conduc? Alţii erau speriaţi de morţii care nu
mai conteneau în toate oraşele, alţii căutau căi de a ajunge aleşi în
comisiile şi comitetele de tot felul înfiinţate de CFSN în toată ţara.
Nu termină bine mesajul de Anul Nou că Ion Iliescu este
contestat în stradă ca neocomunist, ca un lider comunist care vrea să
reinstaureze conducerea comunistă cu o altă faţă, mai umană, mai spre
perestroika lui Mihail Gorbaciov. În anul 2001, la 12 ani de la revoluţie,
Ion Iliescu recunoaşte că începutul anului 1990 a fost marcat de lupta
dintre cele două modele privitoare la viitorul României: unul al întoarcerii
în trecutul comunist, cu o restauraţie umană, celălalt axat pe construirea
unei societăţi noi, moderne, democrate şi transparente, cu deschidere
spre lumea liberă. Recunoaşte că bilanţul economico – social nu este
unul pozitiv şi că nivelul de trai al populaţiei este sub cel din 1989.
Recunoaşte franc că tranziţia a generat corupţia care a căpătat
dimensiuni inacceptabile, a erodat economia, societatea, poliţia, justiţia
şi chiar politicul. 2001. Recunoaştere pe faţă, cu subiect şi predicat.
Recunoaşte că, CORUPŢIA, nu are culoare politică. Este transpartinică.
Din 02 ianuarie 1990 convoaie lungi de camioane cu ajutoare intră
prin vămile graniţei naţionale din vest. Haine, pături, fructe, semipreparate,
zahăr, ulei, făină, etc sunt dirijate de reprezentanţii FSN către marile
depozite, săli de sport, şcoli sau cămine culturale. Descărcate şi păzite de
armată, erau împărţite de acolo unde trebuia. Unii aveau prea mult, alţii nu
aveau mai nimic. Nemulţumiri, înjurături şi chiar manifestări de stradă.
Revoluţionarii fiecărei localităţi ştiau cui să împartă... mai trimiteau o
camionetă în cătunele de ţigăni cu menţiunea votaţi cu noi că altfel nu vă
mai dăm... sau noi suntem ai domnului Iliescu, să nu uitaţi să-l votaţi...
12 ianuarie 1990 Zi de Doliu Naţional pentru Eroii Revoluţiei.
Manifestaţii, coroane de flori, luări de cuvănt ale celor care au fost în
zonele respective în momentele critice, hotărâri ad-hoc de înfiinţare a
comisiilor şi comitetelor de anchetă şi de analiză a faptelor petrecute.
Paraşutiştii noştri au comemorat la televiziune unde aveam deja zece
morţi. Jale, durere şi îndârjire.
Bucureştenii au ocupat Piaţa Universităţii unde a fost ridicată şi
slujită Crucea Eroilor Revoluţiei de la Kilometru Zero al României şi al
 338

Bucureştiului. Familii îndoliate cu colive, colaci şi lumânări, revoluţionari

care cereau în portavoce răzbunare, alţii strigau jos comunismul şi
comuniştii etc.
Din dupăamiaza de 12 şi toată ziua de 13 ianuarie societatea
civilă a stat în piaţă şi a strigat jos comuniştii cerând împărţirea puterii
cu CFSN ul. Marian Munteanu, Dumitru Mazilu, Dumitru Dincă şi mulţi
alţii se perindau prin tribuna improvizată şi cereau moarte pentru
moarte. Au început să apară corturi instalate în fata Teatrului Naţional şi
zeci de tineri care s-au instalat până la trotuare.
Pe 16 ianuarie armata a hotărât ca jumătate din efectivele de
cadre să plece la domiciliu, după orele 16,00 iar cealaltă jumătate să
rămână în cazarmă. Ajuns acasă la 17 ianuarie 1990, împreună cu soţia
care nu se simţea deloc bine după atacul armat asupra biroului ei la 24
decembrie 1989 când, din turla bisericii din Otopeni (800 metri în linie
dreaptă) au început tirurile cu gloanţe 7, 62mm care, prin fereastră, au
ciuruit dulapurile şi peretele opus. De ce? Fiindcă era lumina aprinsă la
orele 22,30 când întocmea notele de transfer pentru alimentele ce
trebuiau scoase din depozit la orele 03,00 pentru masa de dimineată a
piloţilor, tehnicienilor, militarilor în termen şi angajaţilor civili
încazarmaţi în Flotila prezidenţială din 17 decembrie 1989 şi în plus a
efectivelor regimentului de la Ploieşti adus de Sergiu Nicolaescu. Până
dimineaţa la orele 07, 25 când s-a întors din dispozitivul de pază şeful
şi colegul ei de birou, locotenentul major Zaharia, a stat întinsă sub
caloriferul de sub fereastră, cu lumina stinsă de gloanţele trase de cei
ce voiau neapărat să ţină sub teroare personalul celei mai importante
cazărmi din Otopeni.
Zilele care au urmat s-a simţit rău, apatică, speriată şi obosită
de efortul depus atât la întocmirea actelor de evidenţă contabilă cât şi
de ajutorul acordat bucătareselor în prepararea hranei şi menţinerea
curăţeniei. Era bine acceptată de harnicele şi deosebitele femei bucătar.
Aura, o ardeleancă zdravănă cu experienţă în arta culinară din ministerul
de externe unde a lucrat la protocol, Maria, olteancă harnică şi
pricepută. Îi era drag să se afle în preajma lor şi să le ajute. După doi,
trei ani, această frică trăită s-a manifestat endocrinologic până a ajuns la
spitalul C I Parhon pentru tratament apoi, în 1998, nu a mai putut sta în
picioare şi a trebuit să luăm a hotărâre cu privire la viitorul familiei
 339

noastre. Mutarea la Buzău. Frica lasă urme. Urme adânci în trup şi în

suflet şi în amintirile care ne năpădesc nopţile de nesomn.
Vecinii din bloc mă întrebau insistent unde sunt şi când vor fi
judecaţi teroriştii. Doi vecini m-au văzut la barajul de la Privighetorilor şi
credeau că eu ştiu totul despre ei. Le-am explicat că i-am predat
garnizoanei Pantelimon, că acolo are loc verificarea şi anchetarea lor de
către procurorii militari, în esenţă se lucrează la ei aşa cum se va
exprima tovarăşul Ion Iliescu în următorii 3-4 ani până când a decis că şi
teroriştii sunt oameni şi i-a eliberat. Şi cu morţii noştri cum rămâne
stimabile? Aşteptăm să aflăm peste 50 de ani? Cine-i mai judecă atunci
pe vinovaţi că toţi procurorii care instrumentează crima acum nu vor mai
fi atunci? Sau ăsta-i scopul?
Pe 18 ianuarie 1990, Ion Iliescu anunţă că a semnat decrerul-
lege de trecere a patrimoniului fostului partid comunist în proprietatea
statului. Care stat tovarăşe? Statul şi partidul FSN? Ceva este putred.
Anunţul a fost făcut ca să mai liniştească mulţimea din piaţă, să creadă
că a fost abolit comunismul.
Nimeni nu s-a exprimat că Partidul Comunist Român a fost
desfiinţat. Mai târziu, prin februarie ne-au chemat în careul unităţii să
ardem carnetele de membru de partid. Unii l-au păstrat. Eu nu. La ce să-
l ţin? Ca ce amintire să-l ţin? Am fost membru de partid din 25
octombrie 1977 până în februarie 1990 când s-a desfiinţat oficial partidul
comunist român . Am fost primit în partid în anul doi de şcoală de ofiţeri,
conform regulii că studenţii cu media generală peste 8, 00 sunt primiţi în
partid numai cu adeziune, fără verificare de cadre, ceilalţi, nu, vor fi
pregătiţi şi primiţi în partid în unităţile militare în care vor fi repartizaţi.
Unii n-au fost primiţi niciodată dar nici n-au avansat mai mult de gradul
de căpitan. Noi, studenţii care treceam anul III, făceam două săptămâni
de instrucţie în plus faţă de ceilalţi şi eram numiţi ajutori ai
comandanţilor de subunităţi de elevi.
La 26 ianuarie 1990 partidele din opoziţie (istorice) ajung la o
stare de isterie generală antrenând şi societatea civilă împotriva
conducerii FSN iste. Iese în evidenţă liderul Ligii Studenţilor, Marian
Munteanu, care cere şi solicită tuturor părţilor participante fără violenţă.
Marian Teofan Dragoş Munteanu, născut la 19 iunie 1962 în
localitatea Grădiştea din Giurgiu din tată basarabean şi mamă
 340

moldoveancă din Piatra Neamţ, student la Facultatea de Litere a

Universităţii Bucureşti, pe de o parte acuzat de colaborator al fostei
securităţi, pe de alta ca prolegionar şi ucenic al filozofului Petre Ţuţea,
membru al asociaţiei 21 Decembrie, va marca Piaţa Universităţii pe tot
parcursul anului 1990 şi câţiva ani după această amplă manifestare ca
unul dintre cei mai instruiţi şi mai aprigi manipulatori şi formatori de
opinie. A făcut câteva luni specializare în Statele Unite ala Americii unde
a învăţat foarte bine arta manipulării...
De teamă, liderii FSN sunt transportaţi de colo colo cu
transportoarele amfibii blindate. Taxi blindat. Televiziunea îl surprinde
din când în când pe Voican Voiculescu pe turela unui TAB. El Capo!
Poporul, apărător al noului mare conducător Ion Iliescu, atacă cu
pietre şi cu alte unelte contodente manifestanţii din piaţă. Pe unii chiar
vor să-i linşeze. Unii s-au ales cu capetele sparte.
Petre Roman ordonă armatei să-i scoată cu blindatele pe liderii
opoziţiei, Corneliu Coposu, Diaconescu, Radu Câmpeanu, Dumitru Mazilu
şi alţii ameninţaţi de mulţimea fsn istă că-i linşează...
La insistenţele societăţii civile, reprezentanţii FSN ului şi ai
asociaţiei revoluţionarilor, 21 Decembrie, prezintă la televiziune bilanţul
morţilor şi al răniţilor revoluţiei după evidenţa ministerului sănătăţii:
1104 morţi şi 3321 de răniţi din care 126 de morţi şi 1107 răniţi din 14 la
22 decembrie când a fugit Ceauşescu. Până la 60.000 de morţi? În
Timişoara au murit 93 şi au fost răniţi 373 din care 73 de morţi şi 296 de
răniţi în perioada 14 – 22 decembrie 1989. În ţară s-au constatat:
La Arad 19 morţi şi 38 de răniţi, la Brăila 42 morţi, la Braşov 39
de morţi, la Cluj 29 morţi şi 58 răniţi, la Constanţa 32 morţi şi 116 răniţi,
la Sibiu 99 de morţi şi 100 de răniţi, la Cisnădie 2 morţi şi 10 răniţi, la
Hunedoara 6 morţi şi 19 răniţi, la Târgu-Mureş 7 morţi şi 18 răniţi, la
Buzău 25 de morţi şi 17 răniţi... şi în multe alte localităţi în care nu s-a
manifestat niciodată dar au apărut eroii...
Din totalul morţilor 221 au fost militari din care 62 ucişi la
aeroportul Otopeni. Din recenziile procurorilor mlitari în majoritatea
cazurilor, excepţie Timişoara 14 la 22 decembrie, cauzele au fost
neîndemânarea miilor de civili care au primit arme şi muniţii, lipsa de
instruire a militarilor, starea de ebrietate şi a unora şi a celorlalţi,
instigarea la deschiderea focului de către elemente diversioniste
 341

denumite generic terorişti. Aşa cred şi astăzi. Majoritatea morţilor şi

răniţilor din greşeală.
O veste îmbucurătoare ne este transmisă de ministrul elveţian de
justiţie care ne asigură că averea dictatorului Nicolae Ceauşescu este
îngheţată şi cei 400 milioane de dolari-aur din banca de la Zurich vor
reveni reprezentanţilor legali ai statului român.
După trei săptămâni, acelaşi ministru declară că nu s-a gasit
niciun dolar în niciun cont din Elveţia. Ce să credem? Cum să-i credem?
Manipulare sau control internaţional? Dan Voiculescu sau alţii?
 342

ROMÂNIA PE CALEA TRANZIŢIEI CĂTRE

DEMOCRAŢIE. CADA ŞI PROCLAMAŢIA DE LA
TIMIŞOARA

Comandantul Aviaţiei Militare ne anunţă la raportul din dimineaţa

zilei de 19 ianuarie 1990 că şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan
Guşă a fost destituit din funcţie şi numit locţiitor al comandantului
Armatei a 4 a la Cluj. Odată cu această destituire l-a deferit organelor de
anchetă militară pentru crimele săvârşite la Timişoara. Ruşine vulpe
bătrână şi mincinoasă de general Militaru! Ruşine!
Reacţia s-a manifestat imediat. Militarii din Timişoara, s-au
organizat în Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei –
CADA – cu sediul în Regimentul de Aviaţie de Vânătoare din Giarmata la
care au aderat imediat cadrele din celelalte unităţi de aviaţie şi
paraşutişti din ţară, trimiţând către armată şi către societatea civilă
solicitările ei: * demisia generalului Militaru şi a tuturor generalilor aduşi
din rezervă sau retragere;
- interzicerea dreptului de a fi ales în funcţii publice a foştilor
demnitari comunişti;
- retragerea subunităţilor armatei de pe şantierele naţionale şi de
la strânsul recoltei de pe câmpuri, trecerea acestora la un program
intensiv de pregărire şi instrucţie pentru a fi în măsură să execute
misiuni specifice armatei;
- FSN-ul care s-a urcat la putere şi nu vrea să deschidă calea
pluralismului politic să se autodizolve după alegerile generale din 20 mai
1990;
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale militarilor, de la soldat la
general;
- neimplicarea armatei în politică şi în treburile interne ale ţării,
ordinea publică să fie preluată cât mai repede de miliţia căreia să i se
asigure suportul necesar îndeplinirii misiunilor specifice;
- definirea, cât mai urgent, a rolului jucat de armată în revoluţia
română, a poziţiilor FSN şi a partidelor politice vis a vis de armată şi
 343

stabilirea noii politici şi strategii militare a României ţinând cont că toate

condiţiile geopolitice din jurul nostru s-au schimbat.
Nu ştiu cât i-a picat de bine lui Ion Iliescu dar lui Nicolae Militaru
ştiu că i-a picat greu la ficat.
Înebunit de furie, cerea noilor contrainformatori din structurile
militare cât mai multe dosare şi informări cu care să şantajeze
comandanţi şi pe cei care puteau fi numiţi la comandă.
Pe 26 ianuarie mulţimea din piaţă (Universităţii) fierbea, se
mărea şi a ocupat strada obturând calea de trafic destul de aglomerată.
Toată sâmbăta de 27 ianuarie cu manifestaţii, portavoce, cereri,
ameninţări, istericale. Televiziunea transmite imagini din unghiuri
devaforabile, cu personaje nebărbierite, nemachiate pentru interviuri să
poată creea o impresie urâtă, potrivnică. Interviurile luate sunt
trunchiate pentru a forma opinii potrivnice. În dimineaţa de duminică, 28
ianuarie, clasa muncitoare chemată de Ion Iliescu să apere cuceririle
revoluţiei vine cu miile din toate marile platforme industriale din Bucureşti
şi Galaţi (de ce Galaţi?) pregătiţi să le arate ghioga la antecriştii vânduţi
străinătăţii care vor să răstoarne statul de drept abia instalat de tovarăşul
Iliescu. Cum să nu-l apărăm pe conducătorul mult iubit? Nu le trecuse de
Ceauşescu... De ziua lui, a fostului conducător, s-au dus şi au recitat
versuri la mormântul din Cimitirul Ghencea. Numai lui. Ei nu.
Contramanifestaţie FSN sub imperativul să ne apărăm statul şi
revoluţia. Altă mare şi oribilă manipulare tipic bolşevică. Marea masă
populară să ne apere pe noi, conducătorii comunişti. Să moară ei pentru
noi...
Bătaia se încinge până la porţile poliţiei capitalei unde se acuză
că au atacat sala de armament. Care armament dacă totul era la
purtător? Marian Munteanu şi alte sute de cetăţeni sunt arestaţi şi duşi
la Rahova unde au fost anchetaţi. Majoritatea arestaţilor a fost eliberată.
Nu erau probe incriminatorii.
În seara zilei, tovarăşul Ion Iliescu acuză manifestaţia ca fiind
antistatală, antisocială şi cu manifestări legionare şi cheamă poporul din
ţară să vină la Bucureşti să apere cuceririle revoluţiei şi să restabilească
ordinea de drept. Minerii din Petroşani se adună cu sutele în faţa
primăriei şi hotărăsc să plece la Bucureşti cu topoare şi bâte. Adună
ortacii din Vulcan, Livezeni, Aninoasa, Paroşeni, Lupeni şi la primele ore
 344

ale dimineţii cinci mii de mineri se urcă în trenurile pregătite de putere şi

descind la Bucureşti. De ce trebuiau să apere noua putere? Pentru că la
19 ianuarie promisese delegaţiei de mineri că le va majora salariile cu
15%, sporul de noapte ridicat la 25%, schimbul de lucru în subteran
diminuat de la 8 la 6 ore de lucru, săptămana de lucru de 5 zile... Cum
dracu să nu-i apere pe Iliescu şi pe Roman. Pentru că cineva i-a
manipulat abil amintindu-le că în anul 1929 ţărăniştii au pus jandarmii
să-i împuşte la Lupeni unde şi-au cerut drepturile. Dimineaţa zilei de
luni, 29 ianuarie 1990, minerii sosiţi în gara Băneasa se întălnesc în
marşul lor spre centru cu poporul venit din Iaşi, Fălticeni, Constanţa,
Medgidia, Năvodari, Călăraşi, Piteşti, Ploieşti, Craiova, Slatina, Giurgiu,
Alba, Bacău şi din alte zone ale ţării, mai puţin din Ardeal. Toţi voiau
acelaţi lucru:
„Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir!” şi Moarte trădătorilor.
Ajunşi în centru au fost dirijaţi de miliţieni către sediile
nouînfiinţatelor partide din opoziţie. Geamuri sparte, copiatoare şi maşini
de scris distruse, mobilier devastat, dulapuri şi seifuri devastate, sume
de bani şi valută furată, oameni bătuţi pe stradă sub bănuiala că ar
cocheta cu ţărăniştii, etc. Au bătut şi devastat toată ziua după care s-au
îmbarcat în trenuri şi s-au întors la casele lor. şi ei şi civilii. Au creat o
imagine de ţară în plin război civil, neguvernabilă şi nedemocratică.
Lumea era împărţită între simpatizanţii FSN şi opozanţii acestuia.
Raportul era cam de 3 la 1. În armată era cam de 1, 5 la 1. Din zi în zi
ne convingeam că drumul ales de FSN nu este cel mai bun, că liderii
aduşi în faţă nu sunt de calitate şi n-au cum să performeze. Numai când
îl vedeam pe Militaru sau pe Gelu Voican Voiculescu ne duceam cu
gândul la anii 60 în insula lui Fidel Castro. Nu vedeam în ei conducătorii
pe care ni-i doream pentru modernizarea şi liberalizarea României.
Ca ofiţer al Aviaţiei Militare aveam şi eu speranţa că
reprezentanţii CADA vor câştiga ceva drepturi. Speranţe deşarte ca
multe, multe altele în aceşti ani de grea cumpănă pentru noi toţi.
La 01 februarie 1990 Piaţa Victoriei este ocupată de ofiţerii şi
subofiţerii armatei române. Populaţia este descumpănită. Nu acceptă
ideea că armata îşi poate cere drepturile în stradă. Primii sosiţi în Piaţa
Victoriei au fost aviatorii de la Giarmata urmaţi de cei de la Ianca Brăilei
apoi Borcea, Kogălniceanu, Bacău, Boboc, Deveselu şi Craiova. Baza
 345

aeriană de la Otopeni îi aproviziona cu ceai cald şi cu sandwich-iuri. S-au

alăturat şi militari din unităţile de uscat şi din marină. Din zi în zi erau tot
mai mulţi. La 12 februarie 1990 un grup de 68 de ofiţeri au fost primiţi
de vice prim ministrul Gelu Voican Voiculescu care nu a acceptat
solicitările. Nu voia îndepărtarea lui Nicolae Militaru din fruntea
ministerului apărării, nu voia îndepărtarea cadrelor compromise la
revoluţie, nu voia îndepărtarea politrucilor din armată, nu prea voia
nimic din solicitările ofiţerilor. În seara zilei de 12 februarie m-am dus şi
eu în Piaţa Victoria să mă conving. Grupuri, grupuri de militari, cuminţi,
nu zbierau, nu aruncau cu pietre, statui verticale în aşteptarea unor
răspunsuri. M-am convins că nu sunt manipulaţi dar sunt speriaţi.
La 17 februarie 1990 Wasington Post scria: ofiţerii din aviaţie şi
armată au manifestat toată săptămâna cerând demisia generalului
Militaru şi a lui Chiţac pentru că au avut legături cu Ceauşescu şi au
acţionat contra revoluţiei române. La noi nu scria nimic niciun ziar. Nu-i
lăsa noua cenzură?
Văzând că ofiţerii sunt hotărâţi să nu cedeze, primul ministru,
Petre Roman, primeşte delegaţia CADA cu care negociază şi stabilesc pe
loc:
1. Demisia generalilor Nicolae Militaru şi Mihai Chiţac;
2. Retragerea militarilor de pe şantierele naţionale în cazărmile
cărora aparţin;
Atât. Două din opt revendicări. APELUL către preşedintele
Consiliului de Uniune Naţională, lansat de CADA, prin care se dorea
prevenirea destabilizării armatei în condiţiile în care nu se respectă
principiile democratizării ţării, înmânat premierului Petre Roman, cerea
punctual: 1. stabilirea adevărului privind rolul armatei în revoluţia
română în perioada 16-20 decembrie 1989 la Timişoara; 2. înlăturarea
din armată a cadrelor militare compromise care au fost părtaşe la
dictatura comunistă şi a generalilor reactivaţi în timpul revoluţiei; 3.
trecerea în rezervă a ministrului apărării care prin ordinele date a creat o
stare de mare tensiune şi nesiguranţă; 4. Trecerea în rezervă a
ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac, care a condus acţiunile de
reprimare a revoluţiei din Timişoara;
5 numirea în funcţia de ministru al apărării naţionale a unei
personalităţi civile ca reprezentant al armatei în Parlamentul României;
 346

6. promovarea în funcţii de conducere a marilor unităţi şi

unităţilor militare a unor ofiţeri selecţionaţi pe baza unor criterii stabilite
la nivel naţional, unitare, care să aibă în centru atenţiei pregătirea
generală şi cea militară, calităţile personale şi performanţele acestora;
7. legile şi decretele să fie valabile în armată ca în viaţa civilă pe
baza normelor unitare de aplicare, să nu mai fie emise ordine ale
ministrului pentru aplicarea acestora. De multe ori ordinele date
denaturează spiritul şi litera legii emise; 8. Desfiinţarea direcţiei şi a
birourilor politice din armată. Desfiinţarea unităţilor prezidenţiale (Flotila
Prezidenţială de Aviaţie, unităţile de protocol sau de pază şi securitate a
demnitarilor). Acestea s-au desfiinţat şi amestecat cu celelalte forţe în
câteva luni;
9. dreptul cadrelor militare la demisie în condiţiile legii; 10.
excluderea posibilităţilor de manipulare politică a armatei de către
partidele politice aflate la conducere pe timpul mandatelor acestora;
11. formarea unui comitet naţional pentru problemele de apărare
naţională, subordonat preşedintelui ţări şi desfiinţarea funcţiilor de
senator pentru probleme de apărare; 12. Partidele politice să-şi
precizeze poziţia faţă de armată şi de problemele apărării naţionale;
Documentul a fost difuzat, prin grija membrilor CADA, în toate
unităţile militare cu explicaţii şi argumente pentru fiecare punct în parte
şi cu probabilitatea a ceea ce avea să se întâmple dacă acestea nu vor fi
puse în practică. Viaţa ne-a demonstrat că şi astăzi unele puncte cerute
în manifestul CADA sunt încă necesare şi că aplicarea lor ar duce la o
transparentizare a actului de conducere al armatei . Cum să nu-l vrei pe
generalul Nicolae Ciucă în fruntea armatei anului 2019 când este unul
dintre cei mai experimentaţi ofiţeri români din teatrele de operaţii,
apreciat de toţi şefii NATO şi cei ce conduc ostilităţile prin Orient? De ce
să-l dai jos? Că-i prea deştept?
Puterea FSN-istă nici nu voia să audă de aceste revendicări. Mai
mult, voia ca toţi ofiţerii care au aderat la CADA sau au fost în Piaţa
Victoriei să fie imediat îndepărtaţi din armată. După ce Petre Roman i-a
îndepărtat pe Militaru şi pa Chiţac, CADA s-a dizolvat şi ofiţerii care au
constituit-o şi-au văzut mai departe de treburile militare cu care erau
obişnuiţi. Conducerea armatei a fost preluată de generalul Victor
Atanasie Stănculescu care, diplomat şi duplicitar de mic copil, plătea
 347

nişte poliţe motivând solicitările CADA (schimbări din funcţii, promovări,

etc).
CADA a reprezentat buna intenţie de democratizare a armatei.
Dacă nu s-a reuşit înseamnă că istoria noastră, a românilor, a fost
blestemată prin manipulare, la intenţii măreţe şi rezultate infime. Dacă
membrii fondatori au fost prigoniţi de conducerea fesenistă ani de zile,
târâţi prin tribunale cu motive puerile, daţi afară din armată şi
ameninţaţi în toate felurile este lipsa de coeziune a unui popor care nu a
vrut şi încă nu vrea să se scuture de comunism... Nici după 30 de ani...
Ca toate intenţiile mari şi aceasta a fost învinsă de forţele răului,
ale menţinerii la putere cu orice preţ aşa cum s-a întâmplat cu Avram
Iancu, cu Nicolae Bălcescu, cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Ion
Antonescu.
A fost un dat sau a fost o manipulare?
Şi CADA, şi minerii în Bucureşti, şi opoziţia care acuză întoarcerea
la comunism, obligă FSN ul la alte abile şi mai bine lucrate manipulări.
Trebuia să satisfacă nevoia de informare a poporului care apără şi vrea
de’a pururi FSN ul la putere. Cum? Cu televizorul.
Să ţină poporul la televizor şi să-i dea speranţe, pe 2 februarie s-
a transmis prin televiziune şi radio procesul marilor lideri comunişti
Manea Mănescu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu şi Emil Bobu.
Din experienţa mea de ofiţer cu cercetarea penală specială, cu
ştiinţă despre Codul Penal şi Codul de Procedură Penală mi-am dat
seama că procesul avea deja trasată sentinţa. Întrebări fără noimă
menite să ascundă tarele sistemului comunist şi să acuze numai omul,
explicaţii precare şi nelămuritoare, acuze fără să fie dovedite dar,
sentinţa este sentinţă: condamnare la închisoare pe viaţă şi confiscarea
totală a averilor personale. Pardon? Personale? Dar fiica lui Dincă, soţia
lui Popoviciu de unde are averea incomensurabilă? Cum le-a adunat în
comunism? De ce nu confiscarea extinsă adică la tot ce a adunat şi a dat
membrilor familiei?
Pe 6 februarie 1990, Consiliul Naţional al Frontului Salvării
Naţionale se transformă în partid politic sub sigla Frontul Salvării
Naţionale – FSN. Criză în opoziţie, harachriri în societatea civilă, mulţime
de bucureşteni şi de studenţi de la universitate în stradă, în corturi, sub
corturi... Acuze, lozinci...
 348

La 11 februarie 1990 a fost eliberat din temniţă, după 27 de ani

de detenţie, liderul sud-african Nelson Mandela. Ştirea a trecut uşor în
Bucureştiul frământat de luptele dintre FSN şi opoziţie.
La 18 februarie mulţimea se dezlănţuie şi se răscoală împotriva
Guvernului şi a institiţiilor statului. Ocupând Piaţa Victoriei, atacă şi vor
să intre în clădirea Guvernului. Pancarde cu Jos securitatea, Securiştii în
mină să avem lumină, Revoluţia a fost o rotaţie de cadre, FSN=PCR du-
te în URSS. Delegaţii opoziţiei au cerut un dialog cu reprezentanţii
guvernului. Au fost întâmpinaţi de vice prim ministrul Gelu Voican
Voiculescu în vesta a la Che Chevara cu pistolul mitralieră la piept.
Atitudinea netrebnicului, cu arma la îndemână a deranjat şi a incitat
mulţimea din Piaţa Victoriei care au început să forţeze intrarea în
clădirea guvernului. Soldaţii s-au dat deoparte lăsând calea liberă.
În ambuscadă au fost rănite 27 de persoane şi arestate 105.
Noaptea de 18 spre 19 februarie 1990, 4000 de mineri din Valea Jiului,
conduşi de liderul lor sindical Miron Cozma, născut la 31 decembrie 1954
în localitatea Derna, jud. Bihor, de profesie subinginer exploatare
minieră, un bărbat hotărât şi bine informat de cei meniţi să-l manipuleze
să-şi atingă scopurile apoi să-l arunce la groapa de gunoi a istoriei ajung
în aceiaşi gară, Băneasa, sub protecţia armatei şi a miliţiei. Condamnat
definitiv în anul 1999 pentru nenorocirile şi victimele mineriadei din 1991
este graţiat de tătucul care i-a chemat la Bucureşti, Ion Iliescu, în anul
2004, la nici jumătate din stagiul de detenţie. Nu scapă cu această
reducere că la 13 iunie 2017 este trimis din nou în judecată, alături de
complicii săi, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi Virgil
Măgureanu pentru infracţiuni contra umanităţii. Nu au existat incursiuni
la sediile partidelor din opoziţie sau în alte zone ale oraşului, au părăsit
capitala în după-amiaza zilei de 19 februarie 1990.
Din cei 105 arestaţi unii au fost ţinuţi în penitenciarele Rahova,
Jilava şi Rîmnicu Sărat câteva luni în ciuda intervenţiilor Crucii Roşii
internaţionale şi a altor organizaţii care acuzau abuzul. În anul 2007 o
parte din cei arestaţi au câştigat procesul la CEDO şi au obligat statul
român la sume fabuloase drept despăgubire. Din banii cui mon cher? Din
banii noştri, ai plătitorilor de taxe şi impozite. Ce vină am eu, cetăţean
care-mi plătesc dările să suport uriaşa cheltuială a despăgubirilor din
vina ta, guvern?
 349

După plecarea minerilor au continuat manifestaţiile de stradă,

fără incidente, iar FSN ul a invitat liderii opoziţiei la discuţii. Luări de
poziţii diametral opuse, jigniri, acuze, ameninţări...
Timişoara, copiază CADA şi la 12 martie organizează o mare
manifestaţie în Piaţa Operei ocazie cu care lansează „Proclamaţia de la
Timişoara” . Proclamaţie manifest însuşită de popor.
Arătând că timişorenii au planificat din 14 decembrie declanşarea
revoluţiei dar securitatea le-a încurcat iţele şi au profitat de scandalul
ocazionat de mutarea pastorului Tokes, din 16 la 20 decembrie ea,
Timişoara, a purtat un război cu securitatea, miliţia, armata şi trupele
zeloase de activişti ai partidului. Morţii, răniţii, arestaţii şi molestaţii nu i-
a oprit pe timişoreni să continue lupta. Ba mai mult, i-a îndârjit şi la 20
decembrie 1989 activitatea întregului oraş a fost condusă din Piaţa
Operei de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al
revoluţiei. în acea zi sfântă armata a fraternizat cu demonstranţii
hotărând să apere împreună victoria obţinută.
Judeţul Timiş a fost de fapt iniţiatorul şi făuritorul marelui ideal
de care se bucură tot poporul, libertatea şi înlăturarea opresiunii şi al
sistemului comunist care a ţinut ţara în loc atâţia ani.
Cele 13 punctele ale proclamaţiei sunt: (fragment)
1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore,
nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele
Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În
consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei,
am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și
falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea
la valorile autentice ale democrației și civilizație europene.
2. La Revoluția de la Timișoara au participat toate
categoriile sociale. Pe străzile Timișoarei au căzut, secerați de
gloanțe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcționari,
studenți, elevi, copii și chiar locuitori ai satelor, veniți în sprijinul
Revoluției. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste,
de dominație prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale.
3. La Revoluția de la Timișoara au luat parte oameni din
toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost
preponderent, este drept să recunoaștem că oameni de toate
 350

vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza Revoluției.

Lista victimelor, deși incompletă, este o dovadă în acest sens.
4. Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit,
alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sârbi şi membri ai
altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru
pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și
european, în care naționalitățile au refuzat şi refuză
naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că
sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un
curs de reeducare în spiritul toleranței şi al respectului reciproc,
singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.
5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale
Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem
alegeri libere! ” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele
mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice
puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european.
Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate
partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei.
6. După patru decenii de educație și propagandă exclusiv
comunistă, există în conștiința tuturor românilor prejudecăți
aparținând acestei ideologii. Existența lor nu este o vină pentru
purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în
renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act
contrarevoluționar.
Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox și împărțită în 28
ianuarie, demonstranților din Piața Banu Manta din București, se
aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a
partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de țară este un astfel
de slogan şi constituie o calomnie.
Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre
care unii au şi astăzi funcții importante în conducerea țării, se fac
vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt
cei care scandau atunci: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au
adus! ” și nu membrii partidelor “istorice”.
Aceștia din urmă s-au opus transformării României într-un
satelit al Moscovei și unii au plătit cu viața această îndrăzneală.
 351

Se impune redactarea de urgență a unei scurte, dar corecte,

istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.
7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim
comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi
ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți
anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezența acestora în fruntea
țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică.
I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la
Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin
Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși
aveau şi prilejul, şi funcții importante, care le acordau prerogative.
Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli
pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de
dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca
legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi
consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor
activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor
în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor şi
suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.
9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari
sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o
grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există
şi în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții
extrem de grele și sunt prost plătiți.
Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se
străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în
acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum
s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată
pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.
Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă
aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a
nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României,
prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării
unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții
urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.
 352

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu

dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au
neajunsurile şi inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea
ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al
totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom
avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic.
11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se
folosească de principiul descentralizării economice şi
administrative...
12. După căderea dictaturii au fost invitați în țară toți
românii plecați în exil, pentru a pune umărul la reconstrucția
României. Unii s-au întors, alții și-au anunțat intenția de o face.
Din păcate, instigați de forțe obscure, s-au găsit și oameni care
să hulească pe exilații reîntorși, să-i califice trădători, să-i întrebe
tendențios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care
nu ne face cinste. Să fim mândri de ei și să transformam răul în
bine, făcând din trista şi dureroasa diaspora românească o forță
înnoitoare pentru România.
13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22
decembrie ca zi națională a României. În felul acesta se
eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se
un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea țărilor care și-
au legat ziua națională de o revoluție, ziua aleasă este cea a
declanșării revoluționare, fiind astfel glorificat curajul poporului
român de a se ridica la luptă.
Un singur exemplu: ziua națională a Franței este 14 iulie,
ziua când, în 1789, a început Marea Revoluție franceză prin
dărâmarea Bastiliei. În consecință, cerem instituirea zilei de 16
decembrie ca zi națională a României.....
Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la
evenimentele dintre16 și 22 decembrie 1989, nu consideram
Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce
am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele
mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne
mai poate intimida.
Timișoara, 11 martie 1990
 353

După lansarea Proclamaţiei, revoluţionarii timişoreni au trecut la

strângerea de semnături pentru susţinerea ei (şi pentru a obliga
legislativului să le respecte). Au apărut liste în toată ţara, tineri şi
vârstnici în pieţele publice rugau trecătorii să completeze seria şi
numărul actului de identitate, adresa de domiciliu şi semnătura. Puţini.
Foarte puţini semnau. Când semnau se uitau împrejur să vadă dacă nu-i
recunoaşte cineva care să-i invite la interviu la militie sau la securitate.
Frica de represiune nu a trecut. În aceste zile de după revoluţie frica era
şi mai mare pentru mulţi cetăţeni români. Parcă presimţeau că libertatea
lor are puţine opţiuni.
Puterea (comunistă pur sânge) s-a speriat şi a început
manipularea sau intimidarea populaţiei să nu semneze. Virgil
Măgureanu, consilier prezidenţial în echipa lui Ion Iliescu, vine la
Timişoara, se întâlneşte cu liderii şi încearcă să stabilească o întâlnire cu
preşedintele provizoriu. Tensiunea în oraş era foarte ridicată şi s-a
renunţat la idee dar, îi cheamă pe lideri la Bucureşti la 19 martie 1990.
George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihit
stabilesc cu Ion Iliescu să prezinte poporului Proclamaţia. Seara o citesc
la televiziune. Fără comentarii. În urma difuzării textului revoluţionarii
din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu, Arad, Oradea, Piatra Neamţ şi din alte
oraşe organizează mitinguri de susţinere cu accent pe interzicerea
ajungerii la putere a comuniştilor.
La 11 martie 1990 Lituania îsi declară independenţa faţă de
URSS. Fără comentarii. Pentru unii bucurie, pentru alţii (filoruşii)
tragedie. La 15 martie Mihail Gorbaciov este ales preşedinte al URSS.
Duminică, 18 martie 1990 în Germania de Est au loc primele
alegeri libere din 1932 încoace.
Luni, 19 martie 1990 orele 12, 30 mă aflam la Comandamentul
Infanteriei şi Tancurilor, vis a vis de Radiodifuziune, cu cererea de piese
de schimb pentru trimestrul II în baza căreia primeam ordinele de
distribuţie din depozitele centrale ale armatei - Tunari, Târgovişte (Teiş),
Lunca de Sus, Cluj, etc. Era de fapt confirmarea cantitativă şi valorică a
ceea ce mi s-a repartizat din centralizat.
Intră pe uşă un maior inginer (nu am primit acceptul lui să-i
public numele) care, în gura mare ne anunţă că nenororociţii ăia de
maghiari organizează Ziua Ungariei la Târgu Mureş şi-i incită pe români
 354

la bătaie . Măi să fie! Se uită la mine şi-mi zice: „Mitică vezi că au plecat
vreo trei avioane cu trupe la Vidrasău (aeroportul din Târgu Mureş),
înseamnă că–i bai. Ne spui şi nouă ce afli de acolo,, . Revenit în
comandament în jurul orelor 15, 00 colegii mei aveau primele informaţii
– după depunerea de coroane de flori la statuile maghiarilor, de ziua
naţională a Ungariei, 15 martie, au profanat statuile lui Avram Iancu şi
Nicolae Bălcescu, au împrăştiat manifeste cu genocidul aplicat
maghiarilor de către români, hărţi cu Ungaria Mare incluzând
Transilvania şi mai mult, au atacat cu pietre casele românilor de pe mai
multe străzi. Pe de o parte liderul UDMR ului Domokoş Geza şi de
cealaltă parte liderul Vetrei Româneşti, Radu Ciontea aruncau acuzaţii
unii altora, ungurii acuzându-i pe români de intoleranţă, românii
acuzându-i de iredentism şovin.
Directoarea farmaciei 28 din centru schimbă plăcuţa cu numele
farmaciei din limba română în limba maghiară şi-i anunţă pe trecători că
pe viitor va vinde medicamente numai celor care vorbesc maghiara. Un
act de iredentism deşănţat.
Din ce în ce mai mulţi români se adună în centrul oraşului şi cer
demiterea vicepreşedintelui consiliului judeţean de uniune naţională
Mureş pentru incitare la violenţă. După orele 16, 00 persoane violente
atacă sediile partidelor PNŢ, PNL şi UDMR considerându-le trădătoare de
ţară, că ele au vândut Ardealul. Atacatorii înarmaţi cu topoare, furci şi
lanţuri, ţărani din satele din apropiere, Hodac, Ibăneşti, Rusii Munti şi
Deda Bistra, sosiţi în grabă să-i apere pe români de furia maghiarilor
încep bătălia. Aleşii mulţimii se urcă pe o platformă de autocamion şi se
adresează populaţiei prin portavoce
La sediul PNŢ au devastat tot şi au bătut secretarul organizaţiei
până i-au rupt coloana vertebrală.
Scriitorul maghiar Suto Andras vine să vorbească mulţimii dar în
bătaia care urmează îşi pierde ochiul stâng. Sunt rănite 20 de persoane.
Populaţia maghiară se adună masiv în centru speriată de atacul
românilor. Pompierii ies cu maşinile cu sirenele la maximum şi dă roată
oraşului. Oamenii se risipesc să vadă unde are loc nenorocirea anunţată
de sirene timp în care cei cu mintea întreagă fug la casele lor. Pleacă trei
dar vin treizeci. Aglomeraţia din centrul oraşului creşte periculos de
mult.
 355

Dimineaţa zilei de 20 martie găseşte taberele organizate şi

furibunde: maghiarii lângă catedrala catolică, românii lângă statuia
Soldatului Necunoscut. Maghiarii strigau Dreptate, vrem dreptate! şi Să
vină Iliescu! iar românii scandau Iliescu nu uita, şi Ardealu-i ţara ta! şi
Români veniţi cu noi! . Ambele tabere afişează tricolorul cu gaura în
mijloc – simbol al revoluţiei române.
La lăsarea serii începe bătaia. Mihăilă Cofariu, un ţăran din Valea
Gurghiului este bătut cu sălbăticie de 7-8 maghiari. Bătaia este filmată
de un reporter străin care dă pe toate posturile de televiziune din lume
că cel bătut este un cetăţean maghiar. Minciună? Manipulare? Lipsă de
profesionalism? Rea intenţie? Ştirea nu a fost dezminţită internaţional
niciodată. Toată noaptea a fost zarvă în centrul oraşului. Pietre şi alte
obiecte contodente aruncate dintr-o tabără în cealaltă, geamuri sparte,
autovehicule avariate... case cu olanele sparte. Copii şi bătrâni speriaţi în
casele lor.
Armata intră cu transportoarele blindate şi cu masinile de luptă
ale infanteriei să despartă taberele. Iau şi militarii ceva pietre în cap dar
asta este, ordinu-i ordin. Altercaţiile se opresc şi încep scandările „Iliescu
nu uita, asta e opera ta! ” şi „Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm! ”.
Evenimentul s-a soldat cu cinci morţi – doi români şi trei
maghiari, 278 de persoane rănite, o biserică ortodoxă incendiată, zeci de
clădiri cu ferestrele şi acoperiţurile sparte, sediile a trei partide politice
devastate. Douăzeci şi una de persoane au fost condamnate pentru
fapte de violenţă excesivă – 12 ţigani, 8 maghiari şi 1 român. Pe 20
martie 2005 toate faptele s-au prescris. Şi cu asta ce-am făcut? O luăm
de la capăt?
În 2005, la un interviu la televiziunea română, pentru programul
în limba maghiară, Mihăilă Cofariu declară că”la slujba de duminică, cu o
săptămână înainte, am fost anunţaţi că, atunci când vom auzi trăgându-
se clopotele în sat, trebuie să mergem la Târgu Mureş să facem ordine,
să le dăm o lecţie ungurilor. „Cine v-a incitat într-atât încât să vă
schilodiţi măi oameni buni? Pentru cine mă? Ce veţi câştiga dacă veţi
alunga ungurii? Nimic bun nu veţi câştiga. Ce fel de preot îşi îndeamnă
enoriaşul la război între fraţi? Preot sau satană? Vom fi cunoscuţi în
toată lumea ca nişte separatişti, ca nişte sălbăticiuni nesociabile. Ion
Iliescu are luări de cuvânt bâlbâite şi nelămuritoare. Abramburite.
 356

Ziarele înveninează populaţia cu fel de fel de articole care mai de

care mai părtinitoare pentru românii care au venit cu topoarele în
centrul oraşului. Nici ungurii nu-s sfinţi dar aici nu meritau un astfel de
tratament. Dacă se organiza un miting de protest că nu-i corect să
organizezi ziua naţională în altă ţară decât în ţara ta, era altceva, aveau
simpatia şi protecţia întregii ţări dar ei au ales topoarele şi furcile. Soluţie
sălbatică. Culmea, prin Bucureşti comentariile erau numai împotriva
maghiarilor.
După mineriada din ianuarie, Târgu Mureş din martie, reportajele
străinilor despre copiii abandonaţi în cămine ca nişte lagăre, răutăţile
iredentismului şi a separatismului sub pretextul că nu ne vindem ţara,
occidentul ne-a cam închis uşile cămărilor cu bunătăţi.
Rabinul Moses Rosen, speriat de furia românilor împotriva altor
naţionalităţi conlocuitoare se exprimă „intrăm într-o perioadă de
dezordine când habar nu avem cine e unul şi altul şi ce poziţie pot lua.
Ani de-a rândul va fi aşa. În asemenea timpuri evreii au de ce se teme şi
mai mult!
Generalul trădător Ion Pacepa anunţă că Moses Rosen a fost
prieten bun cu Ceauşescu şi că ar trebui linşat. Moses Rosen explică că a
negociat cu Ceauşescu vânzarea a peste 3200 de evrei – statul evreu
plătea, prin Moses, şapte-opt mii de dolari pentru un evreu de rând şi
15-25.000 de dolari pentru un evreu cu studii superioare efectuate în
România. El se declară salvatorul acelor evrei şi că ar fi făcut orice
compromis pentru libertatea lor. Avea dreptate.
Statele Unite ale Americii au concluzionat că nu suntem pe calea
democratizării şi au oprit programul de finanţare SEED-II în sumă de 1,
25 milioane de dolari pentru România, un altfel de plan Marchal din
ianuarie 1990 pentru Europa de Est, proaspăt eliberată de comunism. Ca
urmare a derulării programului SEED-II, Polonia, Ungaria şi Cehia au fost
primele state foste est europene acceptate în NATO deoarece, derulând
integral acest program şi-au finalizat foaia de parcurs pentru un viitor
democratic, şi-au dotat şi instruit armata fiind compatibilizate cu
uşurinţă. Noi? Mai târziu, când ne vom reveni din pumnii ambiţiei şi
lăcomiei comuniste. Am reuşit să intrăm cu aplauze în eprubeta de
observaţii a ONU, a NATO, a Uniunii Europene şi a tuturor celorlalte
organisme internaţionale generatoare de pace şi de siguranţă. În acele
 357

zile eram consumatori de securitate. Abia peste 10 ani vom deveni şi noi
generatori de securitate.
Tot ce s-a întâmplat din anul 1990 încoace nu reprezintă altceva
decât întâlnirea cu nişte catalizatori socio-economici sau socio-politici
care ne recomandă cu căldură fel de fel de foi de parcurs de urmat
pentru a intra şi noi în rândul lumii europene. Greu, foarte greu. Mai
bine ieşim în stradă, aruncăm cu pietre, incendiem şi dărâmăm tot decât
să gândim şi să alegem calea cea mai bună şi cea mai ieftină de urmat
pentru a obţine stabilitate socială, economică, politică, geo-strategică.
Greu.
Colac peste pupăză, partidul regalist, cu nişte gângâiţi la
microfon, îndemna poporul român să-l cheme pe Regele Mihai să
conducă ţara că el nu este comunist. N-o fi comunist dat nici cel mai
fervent comunist român n-a primit de la Stalin Ordinul şi Medalia
Pabeda-Victoria.
Pe de altă parte regele se vaită că iubeşte atât de mult România
de nu mai poate sta în Elveţia.
Liderii ţărănişti şi liberali se exprimă împotrivă venirii regelui la
conducerea ţării. Ştiau ei de ce că dacă venea regele ei ce oase mai
rodeau? Repede, un sondaj de opinie securist arată că 78% dintre
romăni nu vor monarhia la conducerea ţării. Paris Mach din 14 februarie
1990 publică acest rezultat al sondajului. Regele se supără şi vorbeşte
din ce în ce mai gângâit. Abia înţelegeai ce zice la microfon.
Apar în media poziţii contradictorii referitoare la meritele regelui
în perioada 1940 – 1947. Poziţia liderilor CPUN era alambicată dar luată
en gross ne lăsa să înţelegem că nici pe departe nu-l voiau pe rege în
ţară. Istorici manipulatori apar la televizor cu episoade din relaţiile
regelui cu comuniştii, etc.
Cetăţeanul român îi privea cu ochi neîncrezători pe liderii
partidelor istorice – toţi în vârstă, unii nu vorbeau corect româneşte, alţii
erau confundaţi cu lideri legionari dar cert este că lipsa de cunoaştere a
istoriei reale a României din ultimii 50 de ani a fost cea mai usturătoare
lecţie pentru popor. I-am ignorat şi i-am sabotat prea repede. I-am luat
în derâdere când de fapt noi eram de tot râsul. Ignoranţi, mândri că
suntem liberi patrioţi că nu ne vindem ţara, ortodocşi cu toţi liderii (mulţi
din alte confesiuni religioase) în primele rânduri la slujbele oficiate de
 358

preoţii care le ridicau osanale prin toate parohiile şi ne îndemnau să-i

votăm la alegeri că altfel dăm de gâdiuţă... . Ceata preoţimii se trage
lângă marele partid să-l susţină dar să şi tragă foloasele din munca de
educaţie civică printre enoriaşi. Din nou mi-am spus în gând că preotul e
una iar credinţa e alta. Preotul se îmbată cu puterea obţinută din
supunerea enoriaşilor aşa cum aleşii se îmbată cu puterea că vor stăpâni
cetăţenii pe timpul unui mandat. Setea de putere şi de mărire a născut
şi va naşte monştri.
Cu toate relele sociale din ţară, la 21 martie 1990 România
solicită oficial aderarea la Consiliul Europei dar acceptul vine abia la 7
octombrie 1993. De ce a aşteptat trei ani? A aşteptat să vadă dacă
mineriadele reinstaurează sau nu comunismul la Bucureşti. Nu mai era
mult.
Miniparlamentul gangav şi comic din primăvara anului 1990 a
legiferat şi moşit o nouă clasă politică şi socială în România, cu brevet şi
medalii, cu rentă viageră şi cu drepturi de a primi pământ în buricul
târgului, în clasa eroii revoluţiei. Sute şi mii de revoluţionari declaraţi pe
propria răspundere, sau cu buletinul, mii de afaceri necurate cu
primăriile locale, mii de fărădelegi comise în numele şi în cinstea
revoluţiei. Revoluţionari în 2010 care aveau patru ani în 1989! Sau şi mai
tineri...
Mă bate Dumnezeu să mă leg de tinerii şi de cetăţenii care au
stat cu piepturile goale în faţa gloanţelor la baricadă şi prin pieţele prin
care forţele de ordine îi băteau şi împuşcau să-i împrăştie dar nu pot
accepta ca un copil de 5 ani să fie declarat erou în anul 2000, cum un
ofiţer al armatei române, al securităţii sau al miliţiei să fie declarat erou.
Pentru ce? Pentru că şi-a făcut datoria şi că a executat ordinele
comandanţilor lor unele legale altele... discutabile? Nu, aşa NU.
Parlamentari care şi-au făcut eroi toate rudele care au luptat pe baricade
de la Botoşani, de la Udaţii Aliceni, de la Tovărăşia, de la Videle sau de
la Topraisar... şi cărora le-a împărţit pământ pe malul Snagovului sau pe
linia de centură a capitalei... Cam aşa au luptat parlamentarii noştri în
anul 1990. Cum să-l declari pe căpitanul Lupoi erou al revoluţiei când el
a dezertat din unitate? Ca recompensă că a dezertat şi că s-a alăturat
generalului Militaru la televiziune a mai fost numit şi ministru al
turismului că tot era învăţat cu plimbarea. Ruşine naţiune! Bătaie de joc
 359

cu acte în regulă. Păcat de morţii şi răniţii care s-au jertfit ca noi să fim
liberi şi să ne bucurăm de libera circulaţie şi de libera exprimare!
Un militar este declarat EROU atunci când dovedeşte curaj,
bravură, inventivitate şi îndemânare în situaţii de luptă când ajută
armata lui în obţinerea victoriei, salvează vieţi sau obiective militare sau
industriale de la distrugere, fapte recunoscute de colegii şi comandanţii
lui ca fiind de necontestat.
Dar acum? Lupta cu teroriştii pică deoarece nu s-a găsit niciun
terorist, salvarea de vieţi omeneşti nu se pune întrucât toţi am tras dar
nu ştim unde cu precizie... în concluzie a fost o bâlbâială atât de mare
că oricine a fost declarat erou a dat apă la moară contestatarilor. Pe
bună dreptate.
Unii îi spun revoluţie, alţii mişcare socială, alţii lovitură de stat.
Dacă analizăm conform DEX a fost revoluţei întrucât s-a realizat
înlocuirea unui anumit mod de organizare economică, socială şi politică
cu o altă formă de organizare. S-a schimbat fundamental valorile,
instituţiile politice, structura socială, conducătorii şi ideologia. Eu o voi
numi, pentru mine, lovitură de stat cu aspect exterior de revoluţie.
Eroi fără medalii sunt cetăţenii Timişoarei şi ai Bucureştiului care
au ieşit în stradă începând cu 16 decembrie 1989 şi s-au retras la casele
lor după Crăciun. Unii în sicrie. Dumnezeu să-i ierte! Lor le-ar trebui
grupuri statuare în centrele localităţilor pentru care şi-au dat viaţa. Lor
trebuie să le mulţumim pentru libertatea noastră de astăzi nicidecum
celor cu medalii acordate de Gelu Voican Voiculescu... Ei sunt eroii
naţiunii fără medalii, mulţi şi neînfricaţi care au determinat maniera în
care să se comporte armata, au prevenit baia de sânge prin nonviolenţa
lor şi au creat imaginea unui popor hotărât să părăsească pentru
totdeauna comunismul. Ei sunt eroii nicidecum cei obligaţi prin atribuţiile
funcţiei din acea vreme să-i bage la puşcărie. Revoltă socială manipulată
de pucişti.
De ce au luptat mulţi neaveniţi în Parlament să obţină certificatul
de erou al revoluţiei? Pentru scutirea de la plata impozitului pe salariu,
impozitului pe clădiri, pe autovehicule, scutirea de la plata telefonului fix,
pentru cumpărarea sau închirierea la un preţ derizoriu a unei suprafeţe
de teren sau a unui spaţiu comercial, pentru acea indemnizaţie de 500
de dolari pe care o primeşte lunar (1, 1 x salariul mediu brut adică 1, 1x
 360

1850 lei = 2035 lei neimpozabili conform Legii 341 din 2004)... Mizerie.
Multă mizerie morală postdecembristă... În locul miilor de privilegiaţi ai
comunismului, dăm naştere în primăvara anului 1990 a altei generaţii de
privilegiaţi. Da, dar manipulaţi, cu ombilicele legate la biroul de
propagandă politică a noilor conducători”social-democrati,, ...
Pe noi, ofiţerii cu carieră normală, promovarea fără merite
recunoscute, fără studii, fără carieră, ne speria, ne făcea să ne îndoim
de bunele intenţii ale guvernanţilor. Au fost avansaţi ofiţerii loiali
generalului Militaru sau noii conduceri şi de două ori într-o lună. Nici pe
front nu se întâmpla aşa ceva. Eu îl ştiam plutonier, veşnic la punctul de
control al ministerului apărării şi-l văd la televizor căpitan. Cum? De ce?
Pentru ce merite? Nimeni nu va şti vreodată dar el rămâne să avanseze
pe mai departe în carieră ca ofiţer şi-l revăd prin 2012 cu două stele de
general pe epolet... Aprilie 1990 plutonier şi iunie 2012 general cu două
stele? ? ? ? Unde-i CUTUMA ofiţerească? Regelui Ferdinand i-au trebuit
mulţi de ani de armată să avanseze de la locotenent la general şi să fie
numit şeful instrucţiei. Pentru a asana discrepanţele şi tensiunile create
artificial, la 17 iunie 1990, de Ziua Aviaţiei, am fost avansaţi la gradul
următor aproape 40% din ofiţerii şi subofiţerii Comandamentului Aviaţiei
Militare. La acea dată am fost avansat la gradul de maior, la jumătatea
stagiului dintre grade, aşa cum prevedeau regulamentele militare (nu
puteai să fii avansat la gradul urmator decât în a doua jumătate a
stagiului şi numai dacă erai încadrat pe o funcţie de grad superior, în
cazul meu eram încadrat pe funcţie de locotenent colonel, eram ofiţer
din 1978, căpitan din anul 1985, urma să fiu avansat de drept maior în
anul 1991, am beneficiat de o reducere de un an). După avansare, s-a
umplut curtea de maiori. Aviaţia Militară a încurajat dintotdeauna
tinereţea.
Anul 1989 ne-a prins cu 80% căpitani pe funcţii de locotenenti
colonei şi colonei aşa că de acum ne apropiam şi noi de respectul vârstei
şi al gradului. Câteva luni tot căpitani ne spuneam unul altuia.
Viaţa merge mai departe, campania electorală se înteţeşte, se
reiau metodele din 1945 de la Frontul Plugarilor, se trece la ameninţări
directe de genul ori votezi cu noi ori dispari din organigramă sau noi te-
am făcut revoluţionar ca să ne ajuţi la voturi altfel te tăiem de la bani...
etc.
 361

La ora partidelor parlamentare la care nu puteai lipsi că-l pierdeai

pe Caragiale ne distram de minune dar ne distram pe pielea noastră.
Partide liberale, ţărăniste, creştine, mai creştine, mai creştine dar
democrate, sociale, social-democrate, regaliste, de stanga, de dreapta,
de centru, mai de centru, ... parcă eram Circul de Stat. Se prezentau
platforme electorale din care nu înţelegeam dacă sunt de stanga sau de
dreapta, fără ideologie, fără pragmatism doar cu dorinţa de a învinge
comunismul . Atât. Un licean, declarat de mama lui ca fiind preşedinte
unui partid regalist, cu vreo 200 de membri din rude şi prieteni, cu listele
semnate de locatarii de la vreo trei blocuri care solicitau repararea
terasei că le ploua în case, încerca fără sorţi de izbândă să ne convingă
de beneficiile monarhiei în România. Parcă nu ştiam ce a făcut monarhia
ultimilor 25 de ani de după MS Regele Ferdinand...
Ţărăniştii încercau să ni-l prezinte pe Iuliu Maniu ca pe Tudor
Vladimirescu. Nu spuneau nimic de trădarea mareşalului Ion Antonescu.
Mulţi dintre prezentatori produceau bâlbe, gafe, confuzii intenţionate,
omisiuni ale unor vremuri istorice care-i puneau în umbră, prezentarea
trunchiată a unor evenimente istorice. Babilon curat. Pe cine cred ei că-i
mint? Pe noi nu. Ştiam bine istorie. Le ştim incompetenţa anilor 30.
După câteva săptămâni de campanie majoritatea românilor erau
obosiţi, zăpăciţi, tensionaţi şi mai neinformaţi ca niciodată. Se agitau
sentimente naţionaliste, unele chiar separatiste.
Nu ne-au ajuns cele mari trei pierderi teritoriale din anul 1940 –
Ardealul de Nord, - Basarabia şi Nordul Bucovinei şi – Cadrilaterul
bulgăresc, nici furăciunile sovietice din anul 1948, legiferate prin Tratatul
româno-ucrainian din 1997 prin care am pierdut insulele Deltei Dunării –
Coasta Dracului (Tătarul Mic), Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican de pe
Braţul Chilia, Limba şi Şerpilor de la gurile Dunării, la ieşirea în Marea
Neagră, nici arbitrajul din 2009 prin care am pierdut din apele teritoriale
ajungand cu graniţa la digul de nord al Sulinei... Nu şi nu. Vrem să
pierdem mai mult prin acţiuni separatiste? De unde ideea că maghiarii să
plece acasă la ei? De ce să nu stea cu noi cum au stat de secole? Acum
când vorbim de libera ciculaţie a persoanei în toată lumea largă vrem să
ne dezbinăm? Cui foloseşte?
Liderii UDMR ului şi cei ai Vetrei Româneşti duc sloganurile
electorale la apogeu şi culeg rezultatele nefaste. Căsătoriile mixte
 362

româno-maghiare sunt în pericol să se destrame, familii de români

părăsesc localitaţile locuite în majoritate de maghiari, autorităţile se
întorc cu spatele şi aşteaptă să se rezolve politic, la porţile locuite de
maghiari se arborează drapele ungureşti, se aţâţă scânteia care a
imflamat Târgul Mureş la 18 martie.
Drept urmare, conducerea de la Bucureşti ia o măsură la care nu
ne aşteptam – transformă fosta securitate în Serviciul Român de
Informaţii. Bună găselniţa. Face ordine tot cu ai noştri cu care am făcut
ce trebuie şi la revoluţie. Nu există putere fără servicii secrete. Ele te
aduc la putere, ele te distrug când nu le poţi mulţumi cum se cuvine.
Singurul care le-a denunţat a fost Emil Constantinescu care le-a acuzat
pe faţă că l-au răpus. De la ce s-a plecat şi unde am ajuns! Să vedem ce
a fost şi ce a făcut Securitatea română în istorie...
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţează în anul 1865 Secţia
a-II-a în cadrul Marelui Stat Major cu atribuţii în culegerea şi prelucrarea
informaţiilor cu caracter militar. După modelul ei, ministerul de interne
înfiinţează în anul 1892 Biroul Siguranţei Generale.
În martie 1917, Mihail Moruzov punele bazele Biroului de
Siguranţă al Deltei Dunării în care erau încadraţi numai civili, instruiţi şi
perfecţionaţi în armată, spioni dar şi comandouri cu atribuţii pe graniţa
cu sovieticii pe apele Dunării şi ale Prutului. În 1920 se desfiinţează
biroul şi Moruzov este încadrat la Sectia II-a a Marelui Stat Major unde,
în anul 1925 înfiinţează Serviciul Secret al armatei cu o secţie de
informaţii externe, una de Contrainformaţii, un birou tehnic şi unul
juridic.
Moruzov, motivat de regele Carol al 2-lea, reuşeşte în anul 1938
să scoată Serviciul Secret de sub autoritatea armatei şi să o treacă la
Palatul Regal. Trai pe vătrai pentru el. Este arestat şi închis la Jilava la
15 noiembrie 1940 (după ce a preluat Ion Antonescu guvernarea) şi este
ucis în noaptea masacrului legionar din 26-27 noiembrie 1940. Nici
legionarii nu-l iubeau că le-au arestat mulţi ciraci.
După ce ia guvernarea, generalul Ion Antonescu trece serviciul
secret înapoi la armată, la Ministerul de Război, redenumit Serviciul
Special de Informaţii la comanda căruia este instalat Eugen Cristescu, un
profesionist şi un loial al conducătorului statului. Absolvent al facultăţii
de drept din Iaşi, angajat al Siguranţei din Direcţia Generală a Poliţiei
 363

unde a avansat până la funcţia de director, erudit, patriot, loial şi foarte

bine orientat şi instruit prin cursuri de perfecţionare la Viena, Varşovia,
Cracovia, Berlin, Haga, Bruxelles şi la insistenţele lui Nicolae Titulescu cu
studii la Scotland Yard. Am trecut toate scolile şi cursurile pentru a se
observa pe ce fel de oameni se baza mareşalul. Pe titraţi. Moruzov avea
cinci clase primare.
Comuniştii decapitează conducerea serviciului la 23 august 1944,
îl înţesează cu oamenii lor şi aduc în fruntea acestuia pe Ioan Lissievici,
colonel, şeful sectiei informaţii externe din serviciului special de
informaţii militare din subordinea mareşalului Antonescu din 1941 la
1943... Atât. Restul rămâne o istorie frumoasă. În 1949, după ce i-a
ajutat cinci ani, Lissievici este arestat şi condamnat 15 ani de temniţă că
a luptat împotriva poporului soviatic. Ai fost bun pe front, ai fost bun să
ne organizezi dar acum mergi mata la puşcărie că aşa vrea comunismul
român educat de marele mamut bolşevic de la stanga Prutului... Roata
istoriei comuniste a măcinat milioane de vieţi nevinovate dar şi milioane
de patrioţi!
Serviciul explodează de la 1500 de angajaţi la 15.000, schimbă
denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Poporului cu 10 direcţii
centrale şi 12 direcţii regionale ca în 1952 să se desprindă de Ministerul
de Interne şi să se transforme în Ministerul Securităţii Statului,
numericeşte trece de 50.000 de angajaţi. Perioada de apogeu, cu sutele
de mii de arestaţi şi deportaţi, consideraţi duşmani ai poporului, este
perioada când la comandă s-a aflat un român get-beget, generalul
locotenent sovietic Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiuşa, născut
Panteileimon Botnarenko ajutat de doi locţiitori cu rang de secretar de
stat, ambii ofiţeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD ului, generalii
maiori Alexandru Nikolski şi Vladimir Mazuru. Vine anul 1964 şi
Ceauşescu ordonă epurarea tuturor comisarilor sovietici şi a acoliţilor lor,
români rusificaţi, ajungînd în 1967 să se numească Departamentul
Securităţii Statului al cărui şef are rang de ministru. După moartea lui
Stalin şi îndepărtarea Anei Pauker şi a securiştilor sovietici, Gheorghe
Gheorghiu Dej îl instalează la comanda securităţii pe Alexandru Drăghici,
prietenul său, născut în anul 1913 la Tisău, judeţul Buzău, lucrător
feroviar ca lăcătuş mecanic, arestat şi condamnat în acelaşi proces de
instigare la revolte sociale cu Ana Pauker, închis la Jilava, Doftana,
 364

Caransebeş şi Târgu Jiu, avansat general maior în 1950 fără nici o zi de

armată sau de şcoală, general locotenent în 1952 şi general colonel în
1955, o ascensiune ca a lui Ceauşescu, din nimic făcut general, şef al
securităţii statului din 1952 până în 1957, ministru de interne din 1957
până în 1965 când l-a mutat Ceauşescu pe alt scaun, căsătorit cu Marta
Cziko, fuge în Ungaria în 1990 unde îşi găseşte sfârşitul la Budapesta în
1993. După divorţul lui Tito de Stalin, considerând populaţia din zona de
de graniţă româno – iugoslavă ca nesigură sau neloială conducerii de la
Bucureşti, a condus personal acţiunile din noaptea de Rusalii 1951 când
a deportat şi mutat cu domiciliu forţat familiile din fâşia de graniţă cu
iugoslavii de la Beba Veche la Gruia (203 localităţi), din Insula Ada Kaleh
şi din multe localităţi mehedinţene, în total peste 12. 791 de familii
totalizând 40. 320 de persoane din 258 de localităţi. În 1958 avea în
subordine 5633 de ofiţeri, 4108 sergenţi angajaţi, 1416 angajaţi civili şi
46028 militari în termen, un total de 57185 de persoane adică 65% din
toată armata României anului 2020. Un criminal comunist pentru care nu
poţi avea respect sau consideraţie. şi el trebuia judecat pentru crime
împotriva umanităţii nu numai Ceauşeştii. Din 1972 securitate intră din
nou în ministerul de interne şi este controlată mai bine de conducătorii
comunişti. Ultimul şef al securităţii a fost generalul colonel Iulian Vlad.
Restructurată din 1985, Direcţia Securităţii Statului din Ministerul de
Interne avea şase Direcţii şi anume; 1. Informaţii interne, 2.
Contraspionaj Economic, 3. Contrainformaţii, 4. Contraspionaj militar; 5.
Securitate şi Gardă; 6. Anchete Penale şi ca unităţi luptătoare avea
Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – USLA; Unitatea Specială de
Filaj; Serviciul de dezinformare; Centrul de Informatică şi Documentare
şi Serviciul de Protejare a Secretelor de Stat (protecţia informaţiilor de
astăzi). Acoperea tot ce se întâmplă în lume darămite în România!
La 30 decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale emite o
hotărâre prin care toate organele de securitate sunt dizolvate. Scurt şi
fără detalii. Mare parte din ofiţerii de securitate sunt scoşi forţat la
pensie la 50 de ani, alţii repartizaţi prin alte multe servicii şi direcţii ale
poliţiei române. După câţiva ani şi-au dat cu ciocanul în locul moale că
mai marii securităţii s-au angajat în privat şi au adus servicii deosebite
unor potentaţi ai economiei capitaliste ca Sorin Ovidiu Vântu,
OvidiuTender, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, George Becali, Gruia
 365

Stroica, Ion Niculae, Viorel Cataramă, Adrian Sârbu, Gelu Tofan, Tiberiu
Urdăreanu, Ilie Carabulea şi alţii mulţi alţii...
La 26 martie 1990, după evenimentele din Mureş şi înaintea
alegerilor în care FSN şi-a pus toate speranţele, se simte nevoia unui
serviciu secret”apropiat,, noii conduceri. Cine să fie conducătorul noii
instituţii? Nimeni altcineva decât un lector al facultăţii politice Stefan
Gheorghiu, un apropiat al liderului naţional, Ion Iliescu, în persoana lui
Virgil Măgureanu care, la 29 iulie 1991 propune şi este emisă Legea nr
51 prin care sunt înfiinţate organele de stat cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de
Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de
Transmisiuni Speciale, cam aceleaşi din perioada anilor 70-80 dar ţinute
în mai multe mâini... Virgil Măgureanu duce greul serviciului secret până
în 1997 când vin ţărăniştii la guvernare, alungă comuniştii şi aduc nişte
tineri liberi şi educaţi conduşi de Costin Georgescu, care nu deosebeau
un pericol de securitate iminent de o gafă internaţională. Asta este.
Ce se întâmpla la noi se întâmpla şi în jurul nostru – cehii nu mai
vor cu slovacii, croaţii, slovenii, muntenegrenii nu mai vor cu sârbii,
statele naţionale din URSS nu se mai împacă cu conducerea de la
Kremlin cu toate că Mihail Gorbaciov le-a dat atâta autonomie de n-o pot
duce...
Partidele politice se organizează şi se mobilizează. PNTC-D aleg
candidatul la preşedenţie în persoana lui Ion Raţiu la data de 6 aprilie
1990. La 7 aprilie FSN ul îl desemnează pe Ion Iliescu.
Ţărăniştii organizează un miting electoral în Piaţa Universităţii în
ziua de 22 aprilie 1990. După miting, Liga Studenţilor lui Marian
Munteanu şi alte grupări civice ocupă piaţa şi nu o părăsesc decât la
invitaţia minerilor din 13-15 iunie. În 24 aprilie Ion Iliescu anunţă că
piaţa a fost ocupată de golani şi de grupuri de huligani care aduc
atingere prestigiului statului român. Din acest moment o pleiadă de
artişti, de profesori, de... tot felul, se perindă prin piaţă şi se
autodenumesc golani. Marele Eugen Ionescu se declară şi el
academician golan. şi mulţi alţii. De ce? Din ură pentru neocomunişti?
Din spirit de frondă?
Vine ziua de 20 mai 1990, ziua alegerilor electorale. Prezenţa la
vot este de peste 86%, preşedinte este ales Ion Iliescu cu 85% din
 366

voturile exprimate. Ceilalţi candidaţi obţin scoruri mici – Radu Campeanu

10% şi Ion Ratiu 5%. Bucurie în majoritatea caselor românilor, isterie în
casele opoziţiei.
Piaţa Universităţii ia foc, acuză poporul că a rămas comunist,
acuza FSN că a păcălit poporul, acuză în stanga, acuză în dreapta pană
când enervează minerii antrenaţi cu excursiile patriotice, agitaţi şi
chemaţi de preşedintele în funcţie, proaspăt ales, 10.000 de patrioţi vin
spre Bucureşti cu gânduri de pace şi de linişte totală. Bat tot ce prind în
cale, 6 cetăţeni decedează din cauza loviturilor primite iar 746 sunt
rănite sau mutilate. În final, după ce au hăituit şi bătut tot ce au prins în
cale, au devastat Universitatea şi şi-au bătut joc de studenţii şi
studentele prinse la întîmplare, au curăţat locul şi au plantat panseluţe
puse la dispoziţie de primăria Bucureşti. Procurorii militari deschid
dosare penale şi precizează clar vinovaţii (inculpaţii) – Ion Iliescu, Petre
Roman primministru, Virgil Măgureanu director SRI, Gelu Voican
Voiculescu vice primministru, Nicolae Dumitru prim-vicepreşedinte al
FSN, Mugurel Cristian Florescu adjunct al procurorului general al
României, Cico Dumitrescu, Cazemir Ionescu, Miron Cozma liderul
minerilor şi a ltor implicaţi, dosar nesoluţionat până în anul
douăzecidouăzeci...
La finalul operaţiunii curăţenia, preşedintele ales, Ion iliescu, la
mulţumeşte minerilor pentru ajutorul acordat în reinstaurarea ordinii
sociale din ţară şi-i conduce la tren spre buna cuviinţă.
Poporul este împărţit în neocomuniştii aflaţi la putere şi anarhiştii
din opoziţie. Acuze, jigniri, ameninţări de ambele părţi. Presa orientată
de FSN işti definită de reporteri ca fiind a patra putere în stat, începe
atacul furibund asupra armatei. Vinovaţi la Timişoara, vinovaţi la Cluj,
vinovaţi la Bucureşti, la Sibiu, la Buzău şi în multe alte localităţi. De ce?
Ca să nu fie vinovat Iliescu, Roman, Voiculescu, Chiţac şi alţii.
Cineva din slujba noii puteri a FSN ului a lăsat să se înţeleagă că
în stradă au avut arme numai militarii armatei. Miliţienii n-au avut arme,
securiştii nu, gărzile patriotice nu, populaţia civilă nu. Ca la comandă
presa din toată ţara pune pe tapet vinovăţia armatei. Generalul Ştefan
Guşă este pus sub acuzare alături de mulţi alţi ofiţeri şi subofiţeri din
armată. Procurorii militari avansaţi de generalul Militaru vor să-i
aresteze. Armata a IV a Transilvania de la Cluj ameninţă că dacă nu li se
 367

eliberează ofiţerii din arestul garnizoanei vin cu tancurile şi le dărâmă

clădirea. S-au speriat procurorii şi le-au dat drumul din temniţă. N-au
mai arestat alţi ofiţeri. Au fost judecaţi în libertate, condamnaţi, unii s-au
dus la puşcărie dacă au fost găsiţi vinovaţi dar s-a renunţat la
precedentul creat de a-i judeca pe militari în stare de arest. Care a fost
scopul MANIPULARII prin presă ? Acela de a muta atenţia de la teroriştii
necunoscuţi şi nearestaţi la ofiţerii care au comandat subunităţile pe
străzile oraşelor imflamate. Ofiţeri în uniformă, cu grade pe umeri, cu
soldaţi în spate, fotografiaţi şi filmaţi de presă să aibă ce să le dea la
dosar procurorilor puterii. Ruşine vouă imfamilor! Un fel de uitaţi-vă la
militarii armatei care vă sunt mai aproape, îi poţi privi, îi poţi pipăi,
dezarma, încarcera, condamna că doar procurorii sunt de-ai noştri, nu ţin
cu ei, lasă-i încolo de terorişti că dăm în alte dandanale internaţionale...
Auzi ce inepţie, dandanale internaţionale... Să nu credeţi cumva că în stradă
au fost numai revoluţionari. Nu. Au fost mulţi certaţi cu legea – hoţi, tâlhari,
criminali care s-au bucurat de multă distracţie cu vitrinele magazinelor
sparte, cu uşile instituţiilor publice larg deschise şi cu miliţienii pitiţi. Pe ei
nu i-au văzut presa, au văzut numai epoleţii noştri. Asta este.
Sâcâită de atâtea acuzaţii, capii armatei şi reprezentanţii CADA
solicită puterii să-şi precizeze clar poziţia faţă de armată, faţă de rolul ei
în revoluţie şi faţă de rolul ei în societatea de astăzi. Răspunsuri
bâlbâite, neclare, alambicate, unul spune una, altul spune alta dar toţi se
dau solidari cu armata. În loc de răspunsuri la întrebări puterea ne-adat
Jurământul Militar postrevoluţionar:
“Eu, maior Găinuşă Dumitru, militar al forţelor armate,
Jur credinţă patriei mele, România.
Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii,
Jur să respect legile ţării şi regulamentele militare.”
Ulterior, după mai bine de trei ani, a fost adăugat: „Aşa să-mi
ajute Dumnezeu! „Parcă le era frică să pronunţe numele Domnului. O
bătaie de joc care ne-a produs silă faţă de exponenţii puterii.
Ni s-a precizat că cine nu depune jurământul nou va fi îndepărtat
din armată şi va plăti costurile aferente. Nu a fost cazul nicăieri în
armata română. Patria este patrie indiferent de cine o conduce. Ce, în
iarna lui 1943 nu luptau unii pentru rege şi alţii pentru poporul
comunist? Tudor Vladimirescu împotriva lui Ion Antonescu?
 368

Un militar adevărat ştie ce trebuie apărat şi ce trebuie lăsat

momeală inamicului...
Jurământul militar nu este o poezie pe care o recită un copil, nu
este un text oarecare, este crezul şi quintesenţa voinţei şi dorinţei de a-ţi
apăra glia şi neamul atunci când, conform legii, ajungi la maturitatea şi
capacitatea de a fi demn de a sta în oastea ţării. Este asumarea rolului
de apărător al celui ce-l depune în faţa naţiunii. Oastea ţării nu-i o joacă
nici măcar în mâinile celor care, temporar, deţin puterea. Oastea ţării
este şi va rămâne coloana pe care se sprijină statul român când se află
la ananghie, când vorbele parlamentarilor şi ale miniştrilor sunt de
prisos. Este ultima carte jucată de o naţiune, este ultima speranţă a unui
popor. Uneori poporul moare odată cu ea, cu armata ei...
Jurământul militar depus pentru a doua oară în viaţa mea
(octombrie 1975 şi 18 aprilie 1990) a venit ca un semn de încredere în
noi, militarii, ca o întărire a spiritului de castă şi de camaraderie, ca o
apartenenţă intrinsecă la ceea ce a fost, este şi va fi marea tăcută şi
rezistentă care duce greul tranziţiei de la comunism la democraţie, de la
razboi la pace şi invers - armata. Ea va lăsa de la ea în următorii ani mai
bine de jumătate din averea ei... Parte utilizată cu folos de popor, parte
furată şi vândută pe sub mână de şmecherii revoluţiei... de urmaşii
capilor conducerii comuniste cărora nu le ajungeau veniturile moştenite,
trebuiau să fure în continuare.
S-au vândut cazărmi întregi, poligoane, terenuri, autovehicule,
bunuri de la stocurile de mobilizare, bunuri pe care pusese ochii clienţii
fraudelor naţionale. Aşa s-au imbogatit alde Truică, Popoviciu, Vâlcov,
Cataramă, Becali şi compania... Parte din hoţi au fost printre noi,
militarii, colegi ajunşi în funcţii de decizie privind bugetele anuale au
încheiat contracte spre binele lor şi a acoliţilor lor. Unii au fost judecaţi şi
condamnaţi dar mulţi dintre ei sunt bine merci şi ne râd în nas în
continuare. Au scăpat de judecată şi acum dau sfaturi altora. Ca
Băsescu... ca Năstase...
La 02 august 1990 Irakul invadează Kuweitul (un stat cât
Dobrogea noastră) cu una sută mii militari din Corpul 3 Armată constituit
din opt divizii cu treizecişitrei de grigăzi de elită. Şoc în toată lumea, şoc
în ţările dependente de petrolul din Golful Persic. Naţiunile Unite
decretează la 06 august embargou împotriva invadatorilor care nu se
 369

opresc şi la 25 august sunt atacaţi de forţele militare americane, engleze

şi franceze sub operaţiunea”Furtună în Deşert,, . Generalul american
Norman Scwarzkopf, comandantul forţelor militare aliate CENTCOM,
poreclit ursul, cu răspundere pe 26 de milioane de kilometri pătraţi, din
Kenya până în Pakistan, pune în aplicare planul de operaţii secret,
conceput de administraţia Carter şi acceptată de administraţia George
Bush, cu scopul de a invada Golful Persic în cazul în care piaţa petrolului
o ia razna. Petrolul va fi întotdeauna, ca aurul, monedă de schimb.
Secretarul de stat al SUA James Baker se întâlneşte cu ministrul
rus de externe Eduard Sevardnadze la 06 august 1990 şi după ce s-au
înţeles, preşedintele american ordonă intervenţia militară cu nume de
cod Scutul Desertului. Aviaţia americană, cu avioanele F-15, armate cu
bombe şi proiectile de tot felul, dislocă forţe importante în Arabia
Saudită, ţara care a solicitat ajutor militar american. Portavionul
Saratoga şi cuirasatul Wisconsin se pun în mişcare cu cap compas Golful
Persic. Până la finele lunii august intră în dispozitivul de luptă 50.000 de
militari americani efectivele fiind completate într-un an următor până la
220.000 la care se adaugă 20.000 de englezi, 12.000 francezi şi 5.000
belgieni în faţa a 450.000 de militari irakieni dintre care 7.000 de
membri ai poliţiei secrete baasiste (Sadam) care-i ameninţau cu
executarea prin împuşcare pe cei care se retrăgeau sau se predau.
Irakienii cu 3. 500 de tancuri sovietice modele T-62 şi T-72,
câteva sute de baterii de rachete mobile SAM de producţie americană,
radare ZSU-23 din anii 70, sovietice, cu 500 de avioane din care 50 Miraj
franceze, 24 F-1 americane, 70 de avioane MIG-23 şi alte vreo 200 de
avioane MIG-21, 19 şi 17 cu vechime mai mare de 30 de ani în serviciu
se vedeau învingători.
În feruarie 1991 după bombardamente asidue, după ce soldaţii
lui Sadam nu mai ştiau în ce nisip să se mai ascundă, americanii au
eliberat Kuweitul de armatele lui Sadam Husein. Războiul nu se opreşte
aici, forţele ONU, preponderent trupele americane mai rămân 15 ani în
zonă. În 1998 coaliţia atacă partea vest-nordică a Irakului, înţesată de
arme şi militari, în operaţiunea Vulpea Desertului.
După opt ani de război cu Iranul din care voia să cucerească
zona Golfului Persic, după ce a fost pus la punct cu peste jumătate de
milion de victime, preşedintele Irakului, Sadam Husein, ajuns la putere
 370

printr-un război civil fraticid, nu cedează, ameninţă cu armele chimice,

cu fel de fel de alte arme pe care se laudă că le are . NATO se sperie şi-i
solicită conducerii ONU inspecţia armamentelor Irakului.
Sadam refuză prezenţa inspectorilor ONU. Din facturile firmelor
furnizoare din Europa şi SUA reieşea că au fost livrate cantităţi
impresionante de materiale şi materii prime pentru un mare arsenal de
arme chimice şi biologice. Hârjoneala se duce cam mult timp până când
militarii coaliţiei, speriaţi de constatările inspectorilor a căror identitate
nu va fi niciodată dezvăluită, atacă în forţă, fără somaţie, la 20 martie
2003 când, 192.000 de militari americani, 45.000 de britanici şi încă
20.000 ale altor state printre care Australia şi Polonia, pleacă la ofensivă,
sub numele de cod Furtună în Deşert, sau Eliberarea Irakului un fel de
Barbarosa al anului 1941 al germanilor împotriva sovieticilor. Mii de
soldaţi irakieni speriaţi de potopul de foc din cer se predau speriaţi, alţii
se sinucid, alţii o iau razna prin nisipuri... Divizia 3 Infanterie, Divizia 101
Aeropurtată, Brigada 173 Aeropurtată, Divizia 82 Aeropurtată şi parte a
Forţelor Speciale ale armatei SUA ţin toate poziţiile frontului pe toată
deschiderea şi adâncimea lui. Britanicii au partea dinspre Kuwait iar
celelalte forţe sunt luate ca rezerve sau întăriri în punctele mai puţin
nevralgice. Strategii americani s-au bazat 98% pe forţele lor, pe
capabilitatea lor, pe unitatea lor de acţiune. Divizia 1 Infanterie Britanică
şi-a văzut de tactica ei în limita frontului dat de americani şi şi-au făcut
foarte bine treaba. Ei, britanicii, nu suportă prea bine subordonarea faţă
de alt stat. Pentru partea de nord, Turcia a refuzat să participe sau să
accepte folosirea teritoriului ei ca bază de plecare la ofensivă şi nici nu a
vrut să fololească armata împotriva insurgenţilor kurzi din zonă. Ştia
Turcia ce ştia... Ştia că baza de la Incirlik poate fi o capcană...
Tactica forţelor aliate este zdrobitoare. Cu aparatură optică de
maximă precizie detectează şi bombardează bazele aeriene, silozurile de
rachete, depozitele de arme şi muniţii, grupările de blindate în marş sau
în poziţiile de luptă, eşaloanele de aprovizionare, etc. România intră şi
ea în forţele coaliţiei cu un spital militar de campanie, cu formaţiuni de
poliţie militară şi de paza a aeroportului din Bagdad. Irakul şi armata sa,
compusă din fel de fel de naţii şi religii musulmane, şiiţii lui Sadam,
suniţii pe care i-a decimat în anii 1964-1968, kurzii din nord, armenii,
asirienii, arabii din sud-vest, toţi amestecaţi forţat pe teritoriul irakian în
 371

amalgamul celor 30 de milioane de locuitori erau puşi acum la grea

încercare – îl apărăm sau îl ucidem pe Sadam?
Sadam este învins şi alergat peste tot. Fiii lui sunt ucişi în lupte,
familia distrusă, ţara un foc de colo până dincolo, şiiţii se bat cu suniţii,
îşi pun bombe sub case, mor copii nevinovaţi. Ţara este o ruină, puţurile
de petrol sunt incendiate şi acoperă cerul cu un fum gros pe mii de
kilometri pătraţi, milioane de migranţi spre oriunde sau spre nicăieri.
Mulţi ajung în Europa cu toate că Arabia Saudită pregătise corturile
pentru aproape un milion de refugiaţi. N-au vrut acolo. Le-a fost frică să
nu-i asimileze?
În 2006 Sadam Husein este capturat într-un tunel (canal) săpat
lângă casă, în Tikrit, este condamnat la moarte şi executat prin
spânzurare în noaptea de 29 decembrie 2006, îngropat de familie pe 30
decembrie lângă fii lui, în cimitirul din localitatea natală.
Războiul din Golf s-a finalizat. Cine a câştigat? Băncile creditoare
ale eforturilor de război ale tuturor statelor participante, indiferent de
partea cui a fost. Cine sunt patronii băncilor? Aflaţi singuri într-o bună zi.
Pentru noi, trăitorii, urmările războiului din Golf au fost nefaste –
sindromul Golfului pentru zeci de mii de militari veterani, asemeni ca
după Vietnam, pagube enorme pentru Kuwait şi Irak, înfometarea
poporului irakian prin embargoul impus atâţia ani. Morţi de foame fără
vină.
Israelul era şi el gata de război dacă era atacat de irakieni cu
arme chimice. Televiziunea din Tel Aviv prezenta de 5-6 ori pe zi
tutoriale cu modul de utilizare a măştii contra gazelor, a echipamentelor
de decontaminare etc. Erau foarte speriaţi şi bănuiesc că şi-au băgat şi
ei coada pe acolo...
Pentru noi, militarii, războiul din Golf ne punea întrebări de
genul: ce armamente şi echipamente sunt utilizate în luptă, ce aparatură
radio şi de vedere pe timp de noapte au, care sunt tacticile şi tehnicile
de luptă utilizate. Am ajuns la unele detalii care ne-au speriat cât de
departe suntem de ceea ce trebuia să fim. Nu zic de americani dar eram
mai slab dotaţi decât trupele lui Sadam. Avioane mai performante,
artilerie, rachete, arme chimice, biologice, iar noi... în proces de
dezarmare din neputinţa de a întreţine şi repara tancurile,
transportoarele blindate, maşinile de luptă ale infanteriei, avioanele,
 372

navele maritime şi fluviale, sistemele de rachete sau de radiolocaţie...

Mă lua groaza numai când lecturam listele cu tehnica militară ce trebuie
casată şi prezentată inspectorilor internaţionali de supraveghere a
dezarmării... Norocul nostru că trăim într-o zonă considerată momentan
ca fiind sigură.
Războiul din Golful Persic a reprezentat cea mai mare
desfăşurare de forţe armate de la Vietnam încoace. Temeri de
solidarizare a lumii arabe împotriva americanilor şi a NATO, de conflicte
între lumea arabă musulmană, fundamentalistă şi creştini, intervenţia
Rusiei în sprijinul irakienilor unde încă mai aveau 5000 de instructori
militari. şi francezii aveau 800 de consilieri militari pentru armele şi
tehnica pe care le-o vânduse pe bani grei – Miraj, Dauphen, Pumma. Îmi
povestea un veteran al Golfului, încadrat atunci în Batalionul 26
Infanterie Scorpionii Roşii comandat de locotenent colonelul Nicolae
Ciucă viitorul ministru al apărării din anul 2019 că a avut parte în luna
august din anul 2004 de o acţiune de apărarea a unei patrule italiene
atacate de forţele reacţionare iraqiene în apropierea oraşului Nassiriah.
În acea noapte a auzit comenzi în limba rusă, în franceză şi în arabă. Ce
s-a întâmplat acolo? Un amalgam de forţe militare, limbi şi interese?
Care erau ţinta lor? Intimidarea? Nu le-areuşit. I-a scos pe italieni din
încercuire cu şase răniţi.
Nimeni din staful puterii nu se exprimă privind politica militară
viitoare. Regulamentele de luptă ale structurilor militare erau depăşite,
nu puteau fi aplicate. Altele nu erau. Statutul cu drepturile şi obligatiile
militarilor nu era deloc clar, nimeni nu voia sa rişte să ia taurul de
coarne. Pe de o parte noua conducere instalată la putere nu voia să
supere armata şi căuta tot felul de relaţii mai mult sau mai puţin
ortodoxe cu militarii, pe de altă parte unii dintre ofiţerii superiori căutau
legăturile cu oamenii politici ajunşi la putere sau cu potenţial de a
ajunge pentru scopurile lor, aceea de a deveni ei comandanţii
revoluţiei... De aici o serie de anomalii care au slăbit şi mai mult armata.
Comitete şi comiţii organizate şi conduse de ofiţerii cu interese au
început să-i critice sau chiar să-i acuze pe comendanţii cu ştate vechi că
sunt comunişti, că au servit cauze ceuşiste, că... fel de fel şi zor nevoie
să-i înlocuiască la comandă. Aveam situaţii în care nu aveam cu cine
comunica la nivelul conducerii unităţilor subordonate Comandamentului
 373

Aviaţiei Militare sau hotăram o situaţie tehnică cu comandantul şi

finalizarea nu se producea din oponenţa contracandidatului. Haos.
Babilon. Unii acuzau CADA, alţii acuzau nevoia de democratizare a
armatei. Nici una, nici alta nu reprezenta o soluţie, erau de fapt disoluţii
ale actului de comanda. Continuitatea, experienta, capabilitatea, nivelul
de pregatire ramaneau de poveste. Interesul era sa fie numiti la
comandă simpatizantii noii conduceri politice. Pe cine se bazau cand
incitau la revolta? Pe toti puturosii şi certatii cu disciplina care acuzau fel
de fel de opresiuni ale vechilor comandanti. Tin minte că în 1993, un
fost coleg de serviciu al lui Dan Iosif, şi el un delicvent, acuza
comandantul unitatii de aparare a aeroportului Otopeni ca l-a amanat la
avansarea în grad din motive nejustificate nicidecum că a furat benzina
din rezervoarele autoturismelor de teren ale unitatii, cate cinci litri, zilnic,
în genta diplomat transformata în canistră...
Pozitia militarului în societate se degrada intr-un ritm alert.
Tinute dezordonate, neconforme unele dintre ele (un amestec neadecvat
intre tinuta de instructie şi cea de oras) cu barbi neingrijite, netunsi, unii
cu vestoanele sau mantalele descheiate, unii în stare vadita de
ebrietate... Am avut ocazii în care mi-a fost rusine ca sunt coleg cu unii
dintre ei. Ce ai fost şi ce ai ajuns bravă armată română!
Dorinta pentru cultura, pentru arta, pentru istorie, a ramas
undeva în urma. Dezinteres şi letargie.
In cazarmi alte necazuri. Cladirile aveau nevoie de reparatii,
mobilierul şi instalatiile sanitare erau invechite şi degradate, peste
jumatate din tehnica militara avea resursa epuizata şi trebuia casată.
Aveam în serviciu autospeciale de deservire a aviatiei din anii ”50.
Autoagregate pentru pornit avioane, APA-1 şi APA-2 pe sasiu de GAZ 51
(Molotov), ZIL 151 şi ZIL 157, mijloace pe care rusii le aveau la muzeul
aviatie sovietice. Compresoare de aer comprimat UKS-400 din anul
1960. Majoritatea tehnicii de deservire a zborului era pe autosasiuri de
ZIL (151, 157, 130, 131), URAL şi cateva pe KAMAZ. Anii 75-80 au adus
multe autospeciale autohtone pe sasiu SR-114M, ulterior pe SR-114D,
Roman Diesel, DAC-444, DAC-665T, TV-14D, ARO în toate variantele de
la 240 la 244.
Daca pana în 1989 n-am reusit sa le reparăm acum nu mai
aveam sperante. Anul 1990 a adus armatei romane doar 45% din
 374

bugetul alocat în anul 1989 şi noua conducere ne-a scos ochii ca ne-a
dat prea mult. Anii urmatori intocmeam bugetele pentru al doilea an
urmator în doua sau trei variante – unul normală de la care aveam ca
referinta calculele reale ale intretinerii şi repararii tehnicii, unul diminuat
cu 30% şi cel ce era în final acceptat de conducerea armatei, diminuat
cu 40%.
Bugetele finanţate erau în medie la un nivel de 75% din solicitare
adica, solicitai 60% din cat iti trebuia, primeai 75% din acesta şi trebuia
sa şi multumesti ca ti-a dat. Practic jumatate din necesarul de reparatii
medii sau capitale se reporta în anul urmator. în cinci ani viitori nu mai
era necesar sa solicitam vreun buget deoarece oricat de bun ar fi fost nu
mai putea intoarce mortul de la groapă.
Din anii 1988 tot casam şi scoatem din uz tehnica militara fără a
o inlocui cu ce trebuie. Din 587 de avioane de lupta mai avem operative
sub 230, din 492 de elicoptere mai sunt pe cerul patriei 164...
Treptat, pana în anii 2004-2005 am redus aviatia romana la 45%
din ce a fost. Cele 21 de avioane MIG-29 le-am vandut pe componente,
pe furiş, pe unde ne-au indrumat sfatuitorii noii conduceri, MIG -23 şi
mare parte din MIG-21 le-am retras şi casat din lipsa componentelor
necesare repararii, IAR-93 fabricate la Craiova (cooperare cu Iugoslavia
care a produs în replica Soko J-22 Orao care zboara şi astazi la Mostar)
în numar de 41 IAR-93A, 15 IAR-93MB şi 27 IAR-93B care au fost baza
regimentelor de linie de la Craiova şi Ianca le-am casat şi i-am dat
deseul de metal pretios lui Bercea Mondial ajungand în anii 2012-2013,
dupa modernizarea ultimilor 111 aeronave MIG-21 de catre israelieni,
redenumite MIG-21 Lancer cu 21 MIG-21A de atac la sol, 14 MIG-21B
dubla comanda pentru instruire şi 26 MIG-21 C de atac aer-aer. în
consecinta s-a diminuat şi numarul tehnicii de deservire a aviatie,
numarul de personal de deservire, numarul de baze aeriene... . numarul
de comunitati cazone de aviaţie care au luat calea pribegiei prin toata
lumea. Că nu s-a facut nimic pentru mentinerea unui standard
corespunzator vedem şi astazi ca din 48 de avioane de lupta pe care
trebuie sa le avem intotdeauna operative conform tratatului, avem 35 de
avioane MIG-21 Lancer şi 12 avioane F-16 dar, ca o surpriza, dintr-o
mentenanta deficitara sunt operative doar jumatate. Am ajuns iar la
jumatatea jumatăţii... A inceput dezarmarea mult dorita de guvernanti –
 375

s-au desfiintat bazele aeriene de vanatoare şi vanatoare-bombardament

de la Ianca, Deveselu, Craiova, Giarmata s-a redus baza de la Mihail
Kogalniceanu la nivelul unei escadrile, s-au desfiintat bazele de
elicoptere de la Alexeni-Urziceni, Tuzla, Caransebes, Tecuci, Titu-Boteni,
Someseni-Cluj, grupurile de aviatie scoala faza I de la Focsani şi Buzau.
A ramas 25% din ceea ce a fost - 47 avioane de lupta, 16 de transport,
2 de cercetare prin fotografiere, 36 de şcoala şi antrenament şi 63 de
elicoptere din care doar 16 de lupta. Celelalte? ? ?
Comandantul Aviatiei Militare, preocupat de starea şi posibilitatile
reale de subzistenta, a ordonat inventarierea tuturor bunurilor materiale,
a tehnicii şi a armamentului, stabilirea corecta a starii acestora, nevoile
şi costurile de reparatii şi intretineri precum şi utilizarea de
subansambluri recuperate de pe tehnica propusa la casare şi
dezmembrata. Cu ocazia inventarierilor la unitati aveam obligatia sa
evaluam şi gradul de pregatire a personalului, experienta şi motivarea
acestora. Am inteles ca situatie este grava. Am inteles ca va urma o
restructurare dura şi trebuie să ştim ce oprim şi ce debarcam peste
bord.
Ne-am impărtit pe echipe şi am plecat în teritoriu. Ingineri de
aviatie, inspectori, navigatori şi controlori de zbor, ofiteri de intendenta,
auto, chimic, geniu, transmisiuni, finantisti, medici, din fiecare cate unul
sau doi, constituiam o echipa de control. Am inventariat, am evaluat, am
stabilit masurile imediate pentru mentinerea starii de operativitate, am
trecut totul în Dispozitiuni Tehnice dar, am concluzionat, pentru noi, în
ce procent structura militara controlata era aptă de luptă.
Toate concluziile noastre au fost analizate de şefii directiilor din
Aviatia Militara şi s-au luat hotarari care au generat mişcări importante
de trupe. în anii urmatori s-au desfiintat doua treimi din bazele militare
de aviatie, s-a mutat tehnica dintr-o unitate în alta pana la refacerea
capacitatii operative a celor care ramaneau în continuare, trecerea în
rezerva, cu sau fara ordonanta, a cadrelor militare disponibilizate,
declasarea şi casarea tehnicii militare de aviatie.
Au fost eforturi disperate dar, fără finanţare, au ajutat aviaţia să
mai trăiasca 2-3 ani după care, iar criză.
La convocările bianuale cu responsabilii din domeniul logistic de
deservire a zborului se prezentau situaţii tehnice necosmetizate, unele
 376

fără ieşire. Se enunţau soluţii tehnice până mai ieri interzise – de a lua
motorul de pe un autovehicul care nu avea importanţă vitală şi de a-l
instala şi pune în funcţiune pe un autoagregat vital, etc. Se făceau
transferuri de piese şi materiale intre unităţi pentru a micsora timpul de
indisponibilizare, se împrumutau autospeciale cu echipaj cu tot pentru o
perioada limitată de timp pentru a asigura zborul pe una din bazele
aflate în suferinţă.
Ofiţeri ca Emilian Costache de la Giarmata, Săvel Dodiţă de la
Borcea, Ghiţă Mârţ de la Mihail Kogălniceanu, Mircea Horobeţ de la Bacău,
Ioan Iacob de la Deveselu, Petrică Trif de la Caransebeş, Ioan Rădulescu
de la Turnişor-Sibiu, Ion Raşoga şi Radu Motea de la Otopeni, Marian
Groza de la Caracal, nu mai erau subordonaţii noştri, erau colegii şi
prietenii noştri cu care ne sfătuiam ce şi cum să facem să existe în
continuare Aviaţia Militară în România. Nu mai erau grade şi funcţii, eram
colegi destinaţi unui singur scop – de a asigura tractarea, alimentarea,
pornirea şi controlul aeronavelor, câte mai erau fără incidente şi
accidente. Între noi nu mai era doar o solidaritate sau o simplă
camaraderie, era o unitate de opinii, de voinţă, de convingeri formate în
10-15 ani de miros de kerosen încins, de ţiuituri asurzitoare în urechi, de
bucuria revenirii la sol a avioanelor care au decolat, de mandria că şi TU ai
fost acolo. şi Tu eşti parte din Aviaţia Militară Română.
De la noi aşteptau dimineaţa microbuzele sau autobuzele să-i
ducă şi să-i aducă de la aerodrom, de la noi aşteptau maşinile să le
aducă mâncarea, de la noi aşteptau autocisternele cu petrol de aviaţie,
autospecialele de alimentare cu oxigen tehnic sau cu aer comprimat,
autospecialele de pornire a motoarelor aeronavelor ce urmau să
decoleze spre înălţimi, de la noi aşteptau autocamioanele care să le
tracteze avioanele din biute (adăposturi) la start, autoproiectoarele care
luminau pista la aterizările pe timp de noapte, autostaţiile meteo sau de
transmisiuni, plugurile, autofrezele şi automăturătorile care îndepărtau
zăpadă de pe pista de decolare – aterizare (PDA) sau de pe bretelele de
legătură... de la noi aşteptau multe şi noi trebuia să facem faţă acestor
cerinţe funcţionale.
Nu ne-a interesat cum ne judecă piloţii în picioarele cărora am
stat atîţia ani fără să ne lamentăm, pentru care soseam în cazarmă cu
două ore înaintea lor să pornim, probăm şi să să asigurăm toate
 377

mijloacele necesare şi că am plecat cu o oră în urma lor, după ce am

verificat că toate mijloacele sunt în locurile lor de parcare şi în siguranţă,
ne-a preocupat mai mult că un nebun, un frustat sau un aventurier să
nu facă vreo poznă şi să sărim cu toţii în aer. Zeci de butelii cu oxigen,
sute de tone de petrol, muniţie de aviaţie, toate la un loc ca un kokteil al
dezastrului. S-a întâmplat la Craiova la 09 iulie 1997 orele 15, 23 la
armarea avionului IAR-93 cu numarul 210, când una din bombe i-a
scăpat din mâna armurierului şi la căderea pe beton a explodat. Prin
simpatie au explodat alte cateva zeci de bombe care au ucis pe loc 19
tehnicieni, militari şi civili de la Intreprinderea Mecanică Mârşa cea care
a proiectat şi fabricat lansatorul multiplu de bombe de aviaţie de calibru
mic destinate atacului aer-sol.
Aici s-a încheiat epoca avionului IAR-93, a regimentelor de
aviaţie de la Craiova şi de la Ianca precum şi a echipelor tehnice care au
brevetat echipamente de aviatie de la IM Mârşa. Un avion IAR-93 este
parcat lângă primăria comunei Coloneşti, judeţul Olt... De ce a explodat
bomba fără să-i dea cineva comandă focoasei? Ce fel de bombe sunt
astea? Dacă te loveşte un glonţ în aer se întâmplă la fel? Expodează
toate de sub grinda avionului? Ceva nu-i în regulă.
Din aceste motive nu ne puteam juca dea aviaţia militară. Nu ne-
am plâns că ziua noastră de muncă începea la orele 3-4 dimineaţa şi se
termina la 17-18 după amiaza, nu ne-am plâns că 3-4 dintre noi, prin
rotaţie, asiguram cate două starturi de zbor, de la 4 dimineaţa pană la
22-23 noaptea. După fiecare start de zbor eram felicitaţi sau
admonestaţi de conducătorul de zbor, după caz, dar indiferent de
părerea lor, eram fericiţi că nu s-a întâmplat nici un accident sau
eveniment din cauza noastră.
Astăzi, după ani şi ani de muncă şi nervi întinşi la maxim,
suntem la pensie şi suntem apreciaţi şi comparaţi cu pensiile civile care,
unele dintre ele, sunt mai consistente decât ale noastre.
Eram peste 1200 de persoane în garnizoana Boboc – Buzau. Am
apreciat şi port recunoştinţă cate zile voi avea acelui colectiv minunat şi
dedicat asigurării mobilităţii şi a deservirii zborului care mi-a deschis larg
porţile vieţii şi ale promovării mele în structuri şi funcţii superioare.
Datorită lor am obţinut calificative anuale foarte bune, am fost
recompensat cu diverse prilejuri dar cel mai mult a contat aprecierea
 378

şefilor mei care, dupa zece ani de rezultate la nivel regiment, m-au
cooptat în colectivul lor din fruntea Aviaţiei Militare. Din anul promovării
la Bucureşti, 1987, am beneficiat de cursul interactiv de geografie şi
istorie a României de la Sulina la Carei, de la Poiana Mare a Calafatului
la Sighetul Marmaţiei, de la Călăraşi la Botoşani şi Vatra Dornei.
Misiunile executate în unităţile subordonate, dislocate în toate
provinciile istorice ale ţării, deplasările la sursele de aprovizionare -
Autocamioane Brasov, Mecanica Fina Sinaia, anvelope Zalău,
acumulatori Bistriţa, lichid antigel Scorniceşti, vopsele Policilor sau
Găieşti, piese din hidraulica automobilelor IPAS Sibiu, elemente electrice
ELBA Timişoara, Săcele Braşov, mi-au dat posibilitatea să cunosc la faţa
locului oamenii, cetăţenii României, cu posibilităţile, necazurile, bucuriile,
năzuinţele şi speranţele lor, părerea lor despre cum ar trebui să arate
viitorul ţării noastre. Timp de aproape zece ani am făcut naveta printre
ei, concetăţenii mei. Prin ei ascultam VOCEA POPORULUI care se bucura
că a scăpat de Ceauşescu şi ar vrea să muncească mai mult, să câştige
mai mult pentru familia lui, chiar dacă ar trebui să plece după lucru în
toate colţurile lumii. Se roagă pentru înlăturarea îngrădirilor de tot felul –
fel de fel de vămuiri, de taxe, de obligaţii securiste, de semnături că nu
voi spune nimănui...
Campania electorală se derula ca tăvălugul rusesc. Un procent de
peste 90% din populaţie era îngrozită de posibilitatea venirii la putere a
ţărăniştilor sau a liberalilor. Îşi întrebau parinţii sau bunicii cum era cu
ţărăniştii tatatie? dar cu liberalii? . Răspunsul nu-i mulţumea deloc rău
tată, rău. Ne minţea că ne dă de toate în campanie şi după alegeri uita
de noi”... Parcă FSN ul a fost altfel?
Tata, Dumnezeu să-l odihnească, imi spunea mereu -”politica-i
curvă tată, să nu crezi o iotă din ce-ţi promite, odată ajunşi la putere îşi
satisfac dorinţele lor nicidecum ale alegătorilor. Nu există stanga sau
dreapta politică, există doar lupta pentru ciolan. Atât. „
Zeci de partide îşi trimit zilnic câte un reprezentant la televiziune
să-şi prezinte programul de guvernare. Din spiciul lor de 3-5 minute
reiese doar stângăcie, incoerenţă, minciună, ură faţă de celelalte partide
politice, promisiuni pe care nici copiii nu le-ar crede. Pe unde te duceai şi
reuşeai să intri în intimitate aflai că FSN ul era speranţa lor. FSN şi Ion
Iliescu. Ceilalţi nicidecum.
 379

Pe zone geografice FSN ul era agreat de 80% din moldoveni, 60-

70% din munteni, 65% din olteni, 40% din transilvăneni şi 25-30% din
bănăţeni. Procentele rămase se împărţeu între o puzderie de partide de
opoziţie care mai de care mai vocale.
Intr-o dupăamiază de aprilie mă întorceam din misiune de la
Reşiţa, Ceresnaia, Valea Denii, Caransebeş. în compartimentul de clasa
I-a au urcat în tren, în gara Craiova, un grup de profesori universitari,
doi domni şi trei doamne. Cu sfială, uitându-se pieziş la mine, după
cateva minute au început discuţiile rămase neîncheiate pe peron. Redau
parte din dialogul acestora.
- Domnule... credeţi că dacă FSN ul câştigă alegerile cu
majoritate de voturi va fi o soluţie bună pentru noi? întreabă un domn
cu mustaţa în coadă de rândunică;
- Domnule, pentru începutul democraţiei este o soluţie bună. Eu
îi văd ca persoane cu experienţă în conducere, cu educaţie, cu un statut
social determinat. Cred că vor duce mai departe greul ţării după aşa
răsturnare de situaţie. Pentru adoptarea legilor tranziţiei este nevoie de
majoritate parlamentară altfel... nu ştiu cum devine cazul;
- Şi dacă legile gîndite şi emanate de ei nu vor fi bune ce vom
face? Cum ne vom împotrivi? Iar revoluţie? ... intreabă o doamnă
trecută de 60 de ani, cu o aluniţă în colţul stîng al gurii;
- Atunci înseamnă că am luat plasă stimată doamnă profesor.
Adică ne-am prăjit cu alte cuvinte. Important este pentru cât timp? Vor
fi patru sau cinci ani de mandat? intră în discuţie domnul mai rotofei, cu
multe flayere adunate de pe peronul gării din Craiova, majoritatea cu
chemări fsn-iste şi cu ameninţări la adresa partidelor de opoziţie;
- Staţi domnilor că nu este chiar aşa. Eu cred că nu doriţi să
avem iar un partid unic care să dicteze şi să controleze totul. Nu v-aţi
convins că fără opoziţie nu putem să avem democraţie? Ne întoarcem la
Ceauşescu? De ce l-au omorât dacă vor tot un singur partid conducător?
Eu una nu votez cu FSN numai pentru a da ocazia şi altor partide să fie
în Parlament. Bune sau rele, să fie acolo unde se hotărăşte soarta ţării –
se exprimă o doamnă mai tinerică, cu părul lung şi negru, cu ochelari de
vedere cu nuanţă albăstruie care acopereau o pereche de ochi de un
albastru ca marea;
- Aşa Lidia, aşa cred şi eu. Dacă votăm toţi cu FSN mai bine nu
 380

mai mergem la vot – se exprimă cea de a treia doamnă, slăbuţă,

înbrăcată într-un costum fustă şi veston gri metal, cu parul în şuviţe alb-
negru, tunsă scurt dar cu o înfăţişare angelică. La aproape 50 de ani ai
ei te făcea să-ţi doreşti să o ai aproape. Se întoarce către mine şi mă
întreabă:
- Domnule maior ]mi cer scuze că vă atrag în discuţiile noastre,
că politica nu ne lasă să nu ne exprimăm şi vă întreb şi pe
dumneavoastră dacă sunteţi sau nu de acord să ajungă la putere un
partid majoritar cu peste 80% din scaunele din parlament;
- Nu, stimată doamnă, personal nu sunt de acord. Nici eu n-aş
vrea să aducem tarele trecutului la putere. şi eu imi doresc
multipluralism politic, şi eu aş vrea să văd în parlament dezbateri pe
subiecte reale, necesare şi urgente dar... mai este mult până acolo. Din
discutiile domniilor voastre trag concluzii foarte utile. Văd că nu sunt
singurul care gândeşte aşa. Dacă cu domniile voastre mă simt în
siguranţă în privinţa votului pentru viitor, la mine în armată nu este chiar
în regulă. Majoritatea FSN istă caută să se răzbune pe membrii CADA
care solicită democratizarea armatei şi a statului în general. Guvernul
Petre Roman le-a dat praf în ochi la revendicări. Pentru el a fost ocazia
să scape de Nicolae Militaru şi cam atât.
- Cred că ceea ce se petrece acum în campania electorală,
preponderent la radio şi televiziune este o mare nenorocire, o decădere
a politicii româneşti nicidecum un progres. Agramaţi care îndrugă verzi şi
uscate, figuri desprinse din piesele de teatru ale lui Caragiale, idei şi
platforme politice care au zăpăcit populaţia. Am studenţi care se ceartă
în timpul cursurilor din motive partizane. Am ajuns de tot râsul – se
lamentează doamna mai în vârstă;
- Indiferent pe cine vom alege nu cred că vor mişca lucrurile în
aşa fel încât să se transforme societatea din comunistă în capitalistă într-
un termen rezonabil. Nu se schimbă lumea aşa de uşor – conchide
domnul cu mustaţă;
- Nici noi, trecuţii de 50 de ani nu vrem să se schimbe prea
repede, n-am avea timp să ne adaptăm – spune domnul mai în vârstă.
- Aţi auzit ce a prezis ideologul Brucan, că ne vor trebui 20 de
ani de tranziţie până vom deveni o societate democrată în adevăratul ei
sens? – ne spune doamna care nu preferă FSN ul;
 381

- E bătrân şi nebun, cum să aşteptăm 20 de ani? Ce suntem

sovietici? întrebă intrigată doamna în costum gri;
- Dacă votăm toţi FSN ul este posibil ca 20 de ani să fie puţini.
Conducătorii comunişti nu vor scăpa prea uşor frâiele din mâini, nu pot
rămâne fără sinecură... concluzionează doamna cu ochii şi cu ochelarii
albaştri.
Şi din discuţie în discuţie am ajuns la Bucureşti. Grupul de
profesori a emis fel de fel de păreri, de opinii, de supoziţii şi de
probabilităţi din care eu, cetăţeanul neturmentat, am înţeles că:
FSN ul a acaparat puterea în stat şi totodată simpatia poporului
obişnuit cu un singur conducător iubit şi a asmuţit presa împotriva
partidelor istorice astfel încât ecestea să nu aibă succes la alegerile de
luna viitoare şi să fie alungate cu pietre din ţara lui Ion Iliescu;
În teritoriu, majoritatea funcţiilor cheie din administraţie şi din
industrie sunt ocupate de fsn-iştii numiţi de conducătorii patrioţi cu
condiţia ca aceştia să ţină populaţia aproape de FSN şi să aducă cât mai
multe voturi;
În exterior, FSN ul duce o politică de atragere a simpatie a
popoarelor lumii pentru România şi pentru FSN care a răsturnat puterea
prin lupte crâncene de stradă, cu mulţi morţi şi răniţi ;
Partidele din opoziţie au scos în faţă persoane în vârstă, cu
stângăcie în vorbire şi comportare, fără fundament în ceea ce promit, cu
răutate şi aciditate faţă de FSN;
Opoziţia, în prostia ei, acuză comuniştii români în bloc, fără
deosebire, uitând că peste trei milioane de români au fost membri ai
partidului comunist, singurul partid din România comunistă şi că tuturor
le este teamă de presiunile şi acuzaţiile ce li se vor aduce.
Cum să-i voteze dacă îi consideră proscrişi? ;
Populaţia României nu este pregătită pentru vot. Nu au cultură
politică, nu au educaţie civică, nu au decât partid iubit îţi suntem
recunoscători... . Cum să voteze altceva?
Istoria Romaniei a ascuns timp de 50 de ani realitatea politică şi
socială a ţării de la Alexandru Ioan Cuza încoace. Majoritatea
covârşitoare ştiau doar despre partidul comunist şi despre comunişti. De
unde informaţii corecte despre trecutul politic al liberalilor sau al
ţărăniştilor? Pentru majoritatea a fi ţărănist era similar cu a fi fost
legionar. Sărman popor ce bine ai fost minţit şi educat!
 382

Promisiunile făcute de Ion Iliescu în mesajul de Anul Nou 1990 a

adus speranţe deşarte în inimile românilor. Un populism care a bulversat
campania electorală. Pâine fără muncă, drepturi de unde nu există,
consum fără producţie... Din cauza acestor promisiuni am ratat
programul SEED-II al SUA şi multe altele viitoare.
A sosit şi ziua multaşteptată a primelor alegeri libere din România
după mai bine de 50 de ani (dacă ne gândim bine de la instaurarea
regimului totalitar al lui Carol al 2-lea în 1938). Alegerile se desfăşoară în
conformitate cu legea electorală emisă de CPUN (cu tente comuniste),
lege care a nemulţumit parte a electoratului prin tendinţele colectiviste
ale acesteia. Marea nemulţumire a fost că votul nu era uninominal, era
pe liste de partide ceea ce societatea civilă nu accepta. În aşa fel cu
unul bun în faţă aduceai în Parlament toate scursurile din listă. Dacă se
vota uninominal peste 80% din partidele apărute ca ciupercile dispăreau
din start. Dar NU. Trebuia să încapă câţi mai mulţi comunişti indiferent
din ce partid ar candida... Ar fi rămas 5-6 partide aşa cum au toate
statele democratice, unul, două la putere, celelalte în opoziţie. N-a fost
să fie aşa.
Goana după ciolan a fost groaznică şi nu s-a terminat nici astăzi.
Nu se va termina niciodată.
Alegerile, păzite de poliţie şi de patrule de militari care aveau
sarcina de a transporta urnele de la cine votează la cine numără
voturile, de oamenii autorităţilor FSN locale şi de reprezentanţi ai
partidelor înscrise în cursa electorală au început la orele 07, 00 ale zilei
de duminică, 20 mai 1990 şi s-au închis la orele 21, 00. Urlete, plânsete,
urări şi manifestări de victorie, toate pe aceiaşi stradă, în aceiaşi piaţă
publică. Rezultatul, previzibil, s-a anunţat cateva zile mai târziu: FSN
85% cu preşedinte Ion Iliescu, cu 67 de locuri în Senat şi 65 în Camera
Deputaţilor. Partidele istorice au obţinut între 1 şi 5%, mai mult a
obţinut UDMR ul, 7%.
Alegerile din 20 mai 1990 au împăţit populaţia în două pentru
mulţi ani viitori, în cei care au luat ţara şi au furat revoluţia şi în cei ce
luptă să o ia înapoi. Este noua formă de a le ocupa minţile cetăţenilor
pentru a nu vedea ceea ce este evident – lipsa progresului, lipsa
speranţei în mai bine, lipsa încrederii în ziua de mâine... . O nouă
formă de manipulare. De aici mulţi iau calea străinătăţii. A însingurării
 383

şi a performanţelor personale oriunde pe mapamond numai în ţara ta

NU. De ce? De frica reîntoarcerii la o societate socialistă, săracă şi
coruptă.
Rezultatele i-au isterizat pe ţărănişti care au acuzat FSN ul de
toate relele din lume: că au minţit, că au furat, că au păcălit poporul cu
promisiuni deşarte. Cam aşa a fost. Minciuni la televizor şi furăciuni prin
spate, cu mâna autorităţilor locale şi a statului (guvernului). Cearta din
stradă s-a mutat în casele românilor. Se certau copiii cu părinţii pe
principii de democraţie, pe simpatii politice, pe gânduri de viitor. Tineri
absolvenţi de facultăţi sau licee cu profil tehnic, industrial sau construcţii
au început să caute de lucru prin statele europene mai apropiate,
Grecia, Italia, Austria, Germania. Ajungeau unii mai descurcăreţi şi
trăgeau după ei alţii şi alţii, toţi dornici de un trai mai bun. Fabricile şi
uzinele, îngheţate datorită lipsei pieţei de desfacere, se goleau de
angajaţi spre bucuria directorilor care reduceau en gross cheltuielile cu
personalul. A doua zi după alegeri, 21 mai 1900, câteva sute de
cetăţeni, preponderent tineri, au ocupat Piaţa Universităţii de unde, în
faţa reporterilor, acuzau FSN ul că au furat revoluţia, au confiscat toate
cuceririle poporului răsculat în decembrie 1989 şi au adus la putere
neocomunişti din eşaloanele 2 şi 3 ale partidului comunist.
Piaţa este utilată în câteva ore cu staţii de amplificare, cu
microfoane profesionale pe care televiziunea română nu le avea, cu
portavoce cu acumulator independent, etc... iar în balconul Universităţii,
acolo unde urmau să ne prezică viitorul sumbru liderii ah-hoc a fost
montat un tun de aer cald ceea ce prin alte locuri nu s-a mai văzut...
Cineva, din afara graniţelor naţionale, era lângă manifestanţi şi-i
aproviziona cu cele trebuincioase. Peste noapte apar corturi echipate cu
saltele, cu pături, cu lanterne, mese, scaune, bidoane cu ceai şi cafea iar
la microfoane se perindau actori, profesori universitari, ziarişti, studenţi,
revoluţionari care au realizat baricada la Intercontinental, etc.
Un student mai ciudat, un bărbos peltic şi impertinent care s-a
recomandat a fi Marian Munteanu, lider al studenţilor din România, cu
un luk ca al Domnului Iisus Hristos, si-a început discursul cu ameninţări
la adresa noilor aleşi. Lângă el au apărut interpreţi de muzică pop şi folk,
cu şlagăre cu versurile modificate, vădit compuse împotriva lui Ion
Iliescu.
 384

Ion Iliescu şi guvernul Petre Roman îi lasă în pace până pe data

de 09 iunie 1990 când califică public mulţimea din Piaţa Universităţii ca
fiind o adunătură de golani vagabonzi şi neconformişti cărora nu le place
ordinea socială şi statul de drept instaurat acum cu 85% din sufragii. În
replică, profesorul universitar şi rector al Universităţii, domnul Emil
Constantinescu, se erijează în liderul”Golaniadei,, organizate împotriva
instaurării neocomunismului din România. În dimineaţa zilei de 10 iunie
1990, forţele de ordine (miliţia şi trupele ministerului de interne) intervin
în forţă şi elibereaza Piaţa Universităţii restabilind circulaţia în zonă.
Peste noapte golanii recuceresc piaţa. Sunt mai mulţi.
La 10 iunie 1990 a început viaţa pluripartită şi democrată a
românilor. Aşa va fi şi în următorii 50 de ani. Acuze, mişcări de stradă,
luptă pentru ciolan, ciocu mic că noi suntem la putere, scoală-te tu să
mă aşez eu şi tot aşa, hoţii care strigă hoţii.
Acuzele aduse de opoziţie FSN ului, agresiunea concertată a
mulţimii din Piaţa Universităţii împotriva preşedintelui proaspăt ales, Ion
Iliescu, controversele privind transformarea societăţii româneşti din
comunistă în democrată, au creat panică în rândul populaţiei enervate
de tulburarea apei în pahar. Golaniada câştigă tot mai mulţi adepţi în
Bucureşti şi în ţară. Din Iaşi, din Timişoara, din Sibiu, din Cluj, soseau în
piaţă reprezentanţi ai opoziţiei care acuzau FSN ul de fel de fel de
matrapazlâcuri doar, doar or scoate poporul în stradă pentru o altă
revoluţie.
La 13 iunie, forţele de ordine intervin pentru a împrăştia mulţimea
din piaţă şi din faţa Intercontinentalului. Golanii, pregătiţi pentru acest
moment, atacă forţele de ordine cu pietre, cu sticle incendiare şi cu alte
obiecte gospodăreşti producând victime în rândul miliţienilor. Poliţia, până
mai ieri miliţia, se retrage în sediul Poliţiei Capitalei. Golanii după ei, pe
mama lor, atacă sediul poliţiei, sparg uşile şi ajung la sala rastelelor de
unde iau arme şi muniţii. De ce? Împotriva cui?
O asemenea mare manifestare pune pe gânduri guvernul dar şi
armata. Armata nu a fost chemată să menţină ordinea. De ce? Din nou
civili înarmaţi pe stradă? Deţinerea de arme şi muniţii era ultimul necaz
de care aveam nevoie. Dacă manifestarea s-a dovedit iniţial a fi cu
caracter antifesenist, antiiliescian şi anticomunist, acum, după atacul
asupra sediului poliţiei, era clar antidemocratică şi antisocială.
 385

Ştiind că nu este prea iubit de armată, Ion Iliescu se fereşte s-o

folosească în conflictul intern pe care el în vedea adus la extremă aşa că
face APEL la forţele sociale apropiate lui – clasa muncitoare . Iese pe
postul de televiziune şi anunţă poporul care l-a votat că golanii atacă în
forţă instituţiile statului cu metode şi procedee tipic legionare şi-i
cheamă să apere statul român aflat în mare pericol. Cu acestea zise, Ion
Iliescu scoate poliţia şi armata şi le aşează în tribune şi face el ordine cu
poporul care l-a ales... POPORUL LUI.
 386

SINCOPELE LUPTEI PENTRU DEMOCRAŢIE.

EPOPEEA MINERIADELOR

Da, am afirmat EPOPEE întrucât poetul Miron Cozma, liderul

minerilor, care a scris poezie în anii de detenţia, a crezut că faptele lor,
ale minerilor sunt fapte eroice, au salvat ţara de la pieire, au pus la
punct golanii şi au adus liniştea multaşteptată de multiubitul conducător
care i-a chemat la lupta politică, Ion Iliescu. Eroismul lor s-a derulat pe o
perioadă de opt ani, din 1990 până în 1999 cînd li s-a pus capacul mai
bine pe cazan. Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în
versuri, care poreamăresc un singur personaj, eroul lumii sau al
poporului, după caz, cum a fost geniul din Carpaţi până în decembrie
1989 şi cum s-ar vrea acum noul lider al FSN ului.
Epopeea lui Ghilgameş scrisă cu 2000 de ani înaintea lui Hristos
care prezintă lupta acestuia pentru adevăr şi pentru viaţa eternă, Iliada şi
Odiseea lui Homer opere intrate în istoria culturii şi civilizaţiei ca temelie a
artei şi ca bază a literaturii mondiale, adorate de greci şi de întreaga lume.
Opere de referinţă pentru umanitate Eneida, Kalevala, Ramayana, Cidul,
Paradisul pierdut, Ţiganiada, Levantul au dăinuit ca referinţe.
N-ar fi bună şi Epopeea lui Miron Cozma în lupta sa de clasă
împotriva tuturor partidelor din opoziţie, a studenţilor rebeli sau a
intelectualilor din elită ? Ba da. Pe ei şi pe târnăcopul lor!
Dacă bucureştenii nu se prea înghesuie să iasă în stradă (câteva
sute de muncitori de la IMGB), doar cateva trenuri cu siderurgiştii din
Galaţi, noul conducător al statului după răsturnarea vechii orânduiri
alertează Valea Jiului şi se adresează minerilor să salveze ţara, să fie
patrioţi. Ortacii din minele de cărbune, care abia aşteptau ocazia,
organizaţi de liderul lor, subinginerul de exploatare minieră Miron
Cozma, ales preşedinte al sindicatelor miniere din zonă, se înarmează cu
lămpaşe, bâte, lanţuri, târnacoape, topoare şi alte unelte necesare şi se
îmbarcă în garnituri de tren puse la dispoziţie de guvern, prin secretarul
de stat din Ministerul Transporturilor, Traian Băsescu. Trei garnituri de
tren pleacă din Petroşani şi o garnitură din Motru. Toate macazele erau
 387

cuplate pe linia directă spre Bucureşti şi se închideau cele ale trenurilor

rapide sau accelerate cu care se intersectau. Vă rog să faceţi un efort de
imaginaţie şi să vedeţi cu ochii minţii cam ce înseamnă patru garnituri de
tren a 10-12 vagoane fiecare, în cea mai mare viteză spre capitală!
Ajunşi în Bucureşti, în gara regală Băneasa (ferită de ochii publicului)
sunt preluaţi de camioane militare şi transportaţi cât mai aproape de
centru unde sunt debarcaţi şi preluaţi de ghizi ai serviciilor secrete care
le puneau la dispoziţie hărţi cu amplasamentele sediilor partidelor de
opziţie, fotocopii cu liderii ce trebuiau anihilaţi, etc, etc...
Ofiţerii cercetaşi ai Aviaţiei Militare, ca şi cei ai celorlalte structuri,
erau printre ei. Înbrăcaţi civil, cu haine apropiate de cei ai ceferiştilor,
unii chiar cu vestoane de ceferişti, observau, filmau sau fotografiau
marile debarcări din gara Băneasa şi le prezentau comandanţilor de forţe
armate spre o bună şi pertinentă informare.
Ordinul era clar – armata nu intervine în nici un fel. Formaţiunile
logistice ale trupelor de uscat au primit ordin să transporte, să
hrănească şi să cazeze mineri. Centrele de instructie din Chitila, din
Antiaeriană, din Otopeni au cazat şi hrănit sute şi sute de mineri.
Minerii bine orientaţi au bătut, au devastat, au incendiat, au
batjocorit, au făcut fărădelegi pe care nicii ostaşii sovietici nu le-au
săvărşit când au ocupat Romania în august 1944. Studente şi studenţi
batjocoriţi în sălile de studiu, violuri, deposedări de bunuri. Sedii de
partide devastate şi incendiate. Unde găseau dolari, mărci germane sau
lire şi le însuşeau şi arătau ca proştii reporterilor că au găsit materiale
subversive. De cînd a ajuns dolarul subversiv măi comunistule?
Au bătut şi au alungat manifestanţii din piaţă în câteva ore. După
ei, adică după golani, au făcut curăţenie şi au plantat panseluţe aduse
de primăria capitalei. Au ţinut neapărat să stingă Imnul Golanilor: „Mai
bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine
golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist"
Victorioşi s-au retras către Piaţa Scînteii. În dupăamiaza zilei de
15 iunie 1990, după două zile şi două nopţi de teroare, au fost adunaţi
în palatul Expoziţiei unde Ion Iliescu le-a mulţumit pentru patriotism,
solidaritate, curaj şi educaţie civică. Educaţie civică?
În lucrarea Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri
neocomuniste. publicată de Editura Humanitas, Bucureşti, 2010,
 388

semnată de Mihnea Berindei, Ariadna Combeş şi Anne Planche, cu

teama ca aceste fapte să nu se mai repeta, dar s-au repetat, martorii
descriu momentele prin care au trecut:
„Ne-au descoperit, ... cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu
sălbăticie în picioare, deşi noi încercam să comunicăm cu ei... Au
răsturnat planşeta peste noi strivindu-ne... ne loveau cu ţevi de fier,
bâte, topoare şi cu tuburi de cauciuc cu metal înăuntru şi chiar cu
sfredele de mină. Ne-au târât pe scări, călcându-i în picioare pe cei care
cădeau şi lovindu-i în cap... "
Sau:
„Eram înconjurată de o mulţime de mineri care mă priveau
duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire
toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început
ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la
pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi picioarele unde
nimereau... Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre
şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa... . unul dintre ei m-a apucat de
braţ, iar ceilalţi, înconjuraţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să
mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a
spus că nu merita să spargă geamul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi,
pentru că am leşinat dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor
incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi
amintesc este propunerea făcută de cineva... de a tăia sânii uneia dintre
colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost
înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine"
De ce a mai fost revoluţia? Să scăpăm de teroarea clasei
proletare şi să ajungem sub teroarea minerilor?
Care este doctrina politică a FSN ului? Lupta de clasă? Spaima şi
teroarea? Pe cine au bătut golanii ca să merite populaţia nevinovată
asemenea chinuri?
În cele două zile de teroare, de dezgust şi de spaimă,
bucureştenii şi populaţia ţării sănătoasă la cap a înţeles că Ion Iliescu şi
noua putere de la Bucureşti nu este ccea ce se vrea a fi. Tot comunişti
au rămas.
Istoricul Andrei Pipidi compară acţiunile minerilor din 13-15
iunie 1990 cu Noaptea de Cristal din Germania nazistă, cu cămăşile
 389

negre ale lui Mussolini sau cu acţiunile criminale ale bandelor legionare
din anii 1940-1941.
Nu ştiau că faptele săvârşite de mineri vor îngropa democraţia din
România pentru viitorii zece ani. Minerii ordonau poliţiştilor pe cine să
legitimeze, pe cine să aresteze, pe cine să incrimineze cu procese verbale
trucate, etc. Au fost arestaţi şi întemniţaţi peste 1200 de bucuresteni,
majoritatea nevinovaţi, victime fără vină ale cruciadei minerilor, ale
nefastei relaţii loc – timp. Dacă nu se aflau în acel loc, în acel fastuos
moment al trecerii minerilor pe acea stradă sau piaţă publică, nu păţeau
nimic dar... întâmplarea sau ursita a făcut să dea piept cu patrioţii şi să
aibă amintiri de povestit copiilor şi nepoţilor. Tot ei, minerii, deschideau
uşile închisorilor şi-i anchetau pe arestaţi obligându-i pe unii dintre ei să
recunoască fapte nesăvârşite numai să aibă ce să dea apă la moară
reporterilor şi prin ei, populaţiei nedumerite. Printre ei erau şi mineri cu
mâinile curate care n-au palpat niciodată mină. Numai lâmpaşele şi
salopetele îi legau de eveniment în rest erau oamenii puterii infiltraţi
printre mineri să scoată la iveală momeli care să agite şi mai mult
spiritele. Pe lângă agitatori se plimbau odată cu minerii şi mase de
bucureşteni patrioţi care strigau cât îi ţinea gura afară cu golanii sau
bravo minerilor, salvatorii democraţiei... La intersecţii grupuri organizate
de bucureşteni îi aşteptau pe mineri cu cafea sau ceai fierbinte, cu dulciuri
sau votcă. Să nu uiţi Darie, să nu uiţi ce ţi-au făcut! Să nu uiţi că
intervenţia minerilor din 13-15 iunie 1990 nu a fost o simplă întâmplare. A
fost o mare şi odioasă manipulare. Totul a fost gândit şi planificat.
Manipularea a funcţionat excelent în ambele tabere. Golanii
convingeau din ce în ce mai multă lume să li se alăture, puterea
convingea şi ea platformele industriale ale ţării să vină şi să apere ţara
de la distrugere. Jos Iliescu sau Jos comuniştii auzeam prin mai toate
localităţile ţării la fel cum auzeai afară cu legionarii sau afară cu golanii.
Nu ştiau manipulatorii că peste jumătate din populaţia activă a fost sau
mai era membră a partidului comunist român iar o mică parte erau
urmaţii legionarilor care au dus la extremă lupta ideologică a anilor 30-
40... aşa că majoritatea nu-i voia pe legionari iar minoritatea nu-i voia
pe comunişti.
Ioan Talpeş, şeful Serviciului de Informaţii Externe acreditează
idioata idee că la mijloc ar fi o agentură franceză care vrea neapărat să-l
 390

schimbe din funcţia de prim ministru pe Petre Roman cu Radu

Câmpeanu. Aberaţii!
Poporul mulţumit că mineriada a învins, puterea s-a retras să
cugete cum să fure ce a mai rămas de furat, piaţa a fost curăţată, s-au
amenajat spaţiile verzi şi s-au plantat flori, s-au măturat străzile şi
bulevardele dar... au rămas urme care nu se vor şterge curând.
Universitatea devastată, incendiată, amintiri de neuitat pentru tinerii
batjocoriţi, violaţi şi bătuţi, unii dintre ei fără nici o vină, n-au participat la
mişcarea organizată de golaniadă. Bilanţul final al mineriadei a fost de 6
morţi, 746 răniţi şi 1231 persoane arestate pentru mai mult de 48 de ore,
anchetate şi bătute, unele din ele au rămas cu invaliditate permanentă.
Puterea a reuşit, cu minerii din extrema stăngă, să salveze
democraţia FSN-istă declarată de centru.

Ciudat centru al politicii! Dacă ei sunt de centru eu sunt de ziua a

şaptea. Dacă stau bine şi verific în istorie, asemenea deviaţii au mai avut
loc în Europa. Hitler a reuşit să constituie Partidul Socialit Nazist (Nazi),
de maximă extremă dreaptă, cu muncitorii şi funcţionarii din maxima
extremă stângă. N-ar fi prima dată când s-ar amesteca stânga cu
dreapta şi susul cu josul, gen Partidul Democrat Liberal cu Partidul Social
Democrat şi Traian Basescu cu Bercea Mondial... PNL ul lui Crin
Antonescu cu PSD ul lui Victor Ponta şi tot aşa.
 391

La 21 decembrie 2019, cu ocazia depunerii de coroane în Piaţă

Universităţii de către preşedintele României, Klaus Werner Johanis,
mulţimea dezlănţuită şi nemulţimită că acum 30 de ani i s-a furat
revoluţia, l-au atacat şi i-au spart capul lui Gelu Voican Voiculescu care
nu a realizat că nu are ce căuta printre urmaşii revoluţionarilor, că este
unul din cei ce au asmuţit minerii împotriva poporului, care au trucat
faptele şi evenimentele după bunul lor plac, care au minţit, şantajat şi
păcălit poporul să-i voteze mai bine de 20 de ani, că au mâinile pătate
de sângele a peste 800 de revoluţionari ucişi după 22 decembrie 1989,
care nu a fost judecat şi încă nu a plătit pentru faptele sale criminale.
Nici peste cincizeci de ani nu vor fi iertaţi, nici judecaţi...
Cercurile politice din ţară şi din stăinătate au comentat la infinit
reinstaurarea comunismului în România şi distrugerea speranţei de
democratizare a societăţii. Partidele din opoziţie fac totul pe lângă toate
ambasadele tuturor statelor occidentale să facă cunoscută isprava lui
Ion Iliescu şi a minerilor lui. Toată lumea era speriată de degradarea
stării sociale, scindarea societăţii în apărători ai comunismului şi cei ai
capitalismului şi mai rău, în pericolul unui război civil care să ducă la
ruperea ţării dacă analizăm conflictul de la Târgu Mureş şi mineriada de
acum. Cât mai este până la disoluţia guvernării ţării? Puţin. Foarte puţin.
În lunile ce au urmat mare parte din populaţie a realizat că ce au
făcut minerii a fost o mare greşeală şi nu mai incriminau cu ardoare
grupările care acuzau puterea de neocomunism. Societatea civilă se simţea
ruşinată şi vinovată de cele întâmplate. Mai marii politicii româneşti, ai
presei, ai culturii, incriminau în fel şi chip această mare manifestare de forţă
şi de teroare. Imaginile cu cetăţeni rupţi în bătaie, cu hainele făcute
ferfeliţă, cu plăgi săngerânde, cu mâinile legate cu sfoară sau cu sârmă, în
plin centrul şi pe bulevardele capitalei, făceau înconjurul lumii. Ajutoarele
străine au fost sistate brusc. Toate televiziunile europene acordau spaţii
largi evenimentului şi intervievau personalităţi marcante care acuzau cu
sârg guvernul şi conducerea politică a lui Ion Iliescu. Incriminări, certuri şi
acuze directe în plenul Parlamentului României.
Pentru noi, armata, evenimentul a fost straniu şi de neexplicat.
Armata a avut oameni în stradă care au monitorizat atât activitatea
golanilor cât şi cruciada minerilor. Pentru istorie. Au fost apelate doar
structurile militare de logistică care au asigurat hrana, cazarea şi din ce
 392

am auzit chiar echiparea unor mase de cetăţeni în costume de miner sau

de soldat. Printre ofiţerii de logistică care s-au ocupat de traiul şi
bunăstarea minerilor au fost şi locotenenţii-majori de intendenţă Oprea
Gabriel şi Eugen Bejinariu, ambii reprezentând o pată pe onoarea
armatei române care, din ordinului generalului Ioniţă Botoş, şeful
logisticii, au primit, echipat, hrănit şi cazat în unitatea mecanizată de pe
şoseaua Olteniţei aproape 1000 de mineri. Pe unii dintre mineri,
selecţionaţi atent de Bogdan Niculescu Duvăz, deputat FSN pe atunci, alt
locotenent al lui Ion Iliescu, i-a echipat în ţinută kaki urmând să constituie
o brigadă paramilitară denumită Poliţia Minerească ce urma a fi pusă la
ordinele preşedintelui nou ales, Ion Iliescu. şi ne întrebăm de unde până
unde a ajuns Ilie Botoş procuror militar cu gradul de general fără stagii
militare? De la unchiul său care a apărat Bucureştiul cu minerii, generalul
Ioniţă Botoş. De acolo, din meandrele nepotismului FSN-ist.
Din surse am aflat că după mineriadă, proaspătul avansat
căpitanul Oprea Gabriel, a fost numit de Ion Iliescu aghiotantul lui Miron
Cosma cu atribuţii să-l păzească şi să-l călăuzească către mari succesuri.
Aici o fi învăţat arta şantajului şi a manipulării? Aici a găsit cheia
succesului?
Parte din populaţie acuză armata că nu a luat frâiele conducerii
ţării după revoluţie, că a lăsat comuniştii să confişte puterea, că nu a
asigurat liniştea într-o ţară în derivă pe care să o păzească până când se
consolida democraţia şi cetăţenii puteau alege prin vot universal ce fel
de conducere să aibă, şi cine să-i conducă. Aşa a prins ţara toamna
anului 1990. Cu regrete. Cu nemulţumiri. Cu ochii pe posibilităţile
străinătăţii , pe bazarul din Istambul şi pe nevoia de forţă de muncă din
Germania, din Spania sau din Italia... Gustul amar al revoluţie cu sute de
tineri ucişi de terorişti inexistenţi, de cauze şi vinovăţii nejudecate, de
trista faimă a unui popor care şi-a împuşcat conducătorul în urma unui
simulacru de proces care a durat o oră şi douăzeci de minute pentru
fapte incriminate care nu se puteau judeca într-un an... cu o capitală
devastată de oastea de ortaci care puteau repeta oricînd odiseea lor
patriotică că nu avea cine să-i oprească... dar avea cine să-i cheme.
Poporul avea temeri profunde vis a vis de viitorul familiilor, a
copiilor mai ales. Locurile de muncă se închideau ca în jocurile de
domino. Combinatele siderurgice de la Galaţi, de la Târgovişte, de la
 393

Reşiţa reduceau lunar numărul angajaţilor cu câte 2-300, închideau

secţii, furnale, uzine. Motivul? Nu avem desfacere, nu avem pentru cine
produce... Zău? Dar în ţările indoasiatice ai căutat? Dar în Rusia? Dar în
Polonia? Au început să se desfiinţeze primele Cooperative Agricole de
Producţie (CAP) şi Intreprinderile Agricole de Stat (IAS). Primele erau
proprietatea membrilor cooperatori care şi-au unit loturile de pământ şi
au creat cooperativa, iar IAS urile erau proprietatea statului pe
pământurile confiscate de la cetăţeni, foşti proprietari până în anii 46-50,
cu care conducerea comunistă de influenţă bolşevică a creat colhozurile
ca intreprindere profitabilă pentru stat.
Desfiinţarea CAP-urilor şi a IAS-urilor a fost cea mai grea lovitură
dată societăţii româneşti. Singura sursă de profit pentru stat şi pentru
cetăţean o distrug. Au împărţit tot, utilaje, grâne, ţigla de pe acoperiş,
uşile, ferestrele, cărămizile din ziduri, tot. După un an locul părea
bombardat la metru pătrat. Câmpurile numai buruieni. Pe ici pe colo
vedeau câte o parcelă cu porumb sau cu grâu. În 1991 s-au împărţit
loturile de pământ confiscate la colectivizare. Alt necaz, altă furăciune.
Profitând că mulţi moştenitori s-au înstrăinat de locurile natale fiind
încazarmaţi de partidul comunist pe marile platforme industriale sau
unde a înţărcat necuratul copiii, cum a fost cazul termocentralei de la
Anina unde au fost înregimentaţi peste 8000 de muncitori dintre care
vreo 2000 de mineri pentru care s-au construit 100 de blocuri de
locuinţe adunând în total vreo 30.000 de suflete pe care insuccesul
tehnologic, prostia şi lipsa de realism a dus la închiderea ei şi la
nenorocirea tuturor celor prinşi acolo. De aici s-au întors acasă cei
rămaşi fără muncă dar de la Galaţi, de la IMGB, de la platformele
industriale din marile centre industriale nu s-a mai întors nimeni. Atunci,
comisiile de împroprietărire constituite în fiecare localitate, pe lângă
primărie au început să-i pună în posesie, pe amplasamentele care le
convenea lor. Este lot bun? Îl dăm lui „X”. Dacă vine proprietarul
moştenitor? Îi spunem că nu mai este pământ aici, lui i-a rămas acolo...
Mă eşti nebun? Dai pământ la kilogram au la suprafaţă echivalentă?
Cetăţenii trecuţi de 40-50 de ani erau într-o mare cumpănă. Nu
înţelegeau de ce li se întâmplă lor aceste nenorociri. În viaţa lor n-au
făcut decât să muncească. Să realizeze planul cincinal, ordonat de
Ceauşescu, în patru ani şi jumătate. Asta cerea partidul, asta a dat.
 394

Ce vină i se aduce acum de rămâne fără loc de muncă? Că nu a

scris poezii împotriva conducerii? Nu este poet, este strungar. Că nu a
fugit din ţară? Nu avea cum să lase soţia, copii, părinţii? Dacă el fuge ei
cum se descurcă? Că nu a scris şi el la Europa Liberă? N-a ştiut de ea.
Că nu şi-a denigrat ţara? Că a fost membru al partidului
comunist? Nu avea cum să aibă loc de muncă dacă nu se cerea în
rândurile partidului. Toată lumea ştia targetul partidului, la trei
muncitori, un intelectual. După anul 1983 au fost abolite principiile
dosarului de cadre şi au fost înscrişi în partidul comunist pentru a ajunge
la ţinta numerică ordonată şi urmaşi ai legionarilor, ţarăniştilor,
liberalilor, moşierilor, chiaburilor, etc. Inversul anilor 50 când originea
sănătoasă (cel mai sărac era cel mai sănătos) era condiţia primordială.
La 29 noiembrie 1990, la solicitarea comandantului Aviaţiei
Militare, domnul general de flotila aeriană Horia Opruţă, am fost mutat,
împreună cu alţi colegi ofiţeri printre care maiorul Sorin Radu Macavei,
fostul căpitan al echipei naţionale de volei a României, maiorul Petrică
Croitoru, un excelent specialist al protecţiei antichimice, maiorul Viorel
Diojdescu, fost pilot militar pe supersonic apoi ofiţer de operaţii la
Comandamentul Trupelor de Paraşutişti înfiinţat în subordinea
Comandamentului Aviaţiei Militare, comandat de generalul maior Dan
Gabor, fost comandant al trupelor de paraşutişti de la Caracal şi un
excelent sportiv. Am înfiinţat compartimentul auto cu atribuţii, proceduri,
competenţe, etc. am înzestrat unităţile militare nou înfiinţate cu
autovehiculele necesare, am căutat ofiţeri care să fie apţi şi să dorească
să efectueze salturi cu paraşutele militare... etc. Nu prea aveam duminici
iar orele de lucru zilnic se ridicau la 10-12 zilnic. A fost greu dar a fost
frumos. Am primit un ajutor nesperat de la foştii colegi de şcoală de
ofiţeri, maiorul inginer Ionică Florian din Direcţia Înzestrării Armatei,
Sorin Vişoiu, Anca Fizitea şi Mihai Ciuperceanu de la Comandamentul
Trupelor de Uscat, Direcţia Tehnică Tancuri şi Auto care m-au înţeles şi
au făcut totul să primesc minimum necesar pentru asigurarea tehnică a
unităţilor şi marilor unităţi de paraşutişti. Am înfiinţat unităţi de
paraşutişti noi la Clinceni, la Caracal, la Câmpia Turzii, la Buzău, la
Bacău, la Mediaş. A fost o explozie a creşterii numărului de militari
paraşutişti pe fondul reducerii numărului de militari din alte categorii de
forţe armate – tancuri, mecanizate, artilerie sau rachete. Martie 1991
 395

este numit comandant al trupelor generalul maior (o stea) Dumitru

Sterian, fost comandant al unităţii de paraşutişti de la Câmpia Turzii.
În februarie 1991 a izbucnit conflictul interetnic de segregaţie a
republicilor Croaţia şi Slovenia din Republica Federativă Iugoslavia. Se
duc lupte, sunt morţi şi răniţi, mulţi refugiaţi, familii cu casele
bombardate, incendiate, distruse, drumuri şi poduri minate, intreprinderi
de stat şi private distruse, teamă, durere, frică. Multă frică. Segregaţie,
secesiune, separare. Un coşmar. Un coleg originar din Drobeta Turnu
Severin îmi povestea că rudele sale au primit în gazdă, fără plată, opt
cetăţeni din Osijek (Banatul sârbesc râvnit de maghiari), două familii de
origine română, care încă mai ştiau a vorbi româneşte, cu câte doi copii
fiecare. Ce povestesc ei nici în filmele de război nu vezi fiindcă viaţa bate
filmul...
Totul se petrece lângă noi, la câteva sute de kilometri, mai
aproape decât ne aşteptam. Putea fi Transilvania în martie anul trecut?
S-a mutat necazul mai la sud, mai în Meridionali?
Urmăream cu maximă atenţie tot ce se întâmpla la sud de
Dunăre, dincolo de Belgrad. Ascultam în fiecare seară Europa Liberă,
Vocea Americii şi un post de radio francez care emitea şi în limba
română cateva zeci de minute. Îmi amintesc din istoria nu prea
îndepărtată a Croaţiei că în anii 1940-1944 era cea mai fidelă aliată a
Germaniei, declarată stat fascist. Ustaşii lor depăşeau nelegiuirile SS
iştilor menţi. Au omorât şi devastat sate întregi din Serbia, au ajuns cu
nelegiurile aproape de Timocul nostru din Munţii Rodophi incendiind
biserici şi confiscând sute şi mii de animale vii. Acum parte din
naţionalişti s-au refugiat la aliaţii lor nemţi sau austrieci. Ceilalţi... lasă-i
să moară. La finele războiului, când sovieticii trecuse de Iaşi, s-au
alăturat partizanilor mareşalului Tito, s-au bucurat de victoria împotriva
fascismului şi au trăit bine merci, mai bine de 43 de ani în marea
federaţie iugoslavă. A fost cea mai bogată provincie iugoslavă, cu o
industrie modernă, cu un nivel de trai ridicat, era cea mai râvnită zonă
bună de locuit. Zagreb, un oraş minunat şi cu cea mai elevată industrie,
Dubrovnik ul şi Split ul perle la Marea Adriatică, minunate staţiuni
montane... Când s-a văzut cu sacii în căruţă nu i-a mai convenit
cooperativa iugoslavă, a denunţat-o ca fiind opresivă şi naţionalistă şi a
cerut independenţa. Nu a contat cât a pompat Belgradul s-o aducă la
 396

acest nivel de industrializare, n-a contat politica de uniune dusă de Tito,

vrea independenţă şi gata. Poate, poate o va ajuta Germania sau
Austria, poate ar beneficia prima şi îndeajuns de ajutoarele occidentale...
Poate. Timpul a demonstrat că buna organizare, buna cunoaştere a
obiectivelor, nevoilor şi posibilităţilor a adus la guvernare oameni
potriviţi care i-au dat noii republici un boom important.
Opiniile românilor vis a vis de criza iugoslavă era diferită şi
nefondată în majoritatea cazurilor.
Unii credeau că este răzbunarea nemţilor pentru sabotajul din
1944, alţii credeau că-i mâna Austriei. Alţii credeau că sovieticii uneltesc
să-i dărâme definitiv pentru faptul că a fost o ţară nealiniată şi a făcut ce
a vrut ea fără să ţină cont de directivele tătucului Stalin... Fel de fel dar
nimic aproape de adevăr. Adevărul a fost pronunţat clar de liderul croat
la 16 iunie 1991 că vrea sau nu vrea Iugoslavia, Croaţia este stal liber şi
independent luptând în plan internaţional să-i fie recunoscută
independenţa la 08 octombrie 1991. Luptele fraticide continuă până în
septembrie 1995. Astăzi are o economie emergentă cotată la maximum
de băncile internaţionale, cu un nivel de trai peste media europeană,
peste Olanda, Spania sau Italia.
Slovenia a divorţat în acelaşi mod dar fără lupte. A făcut uz de
dreptul ei la segregaţie şi a rezolvat problema paşnic. Avea precedent în
Croaţia. Pentru noi era şi va rămâne zona geografică fierbinte.
La începutul lunii martie 1991 am început cursul de brevetare ca
paraşutism militar la Centrul de Pregătire al cadrelor din Trupele de
Paraşutişti de la Buzău, viitorul Centru de pregătire al cadrelor din
forţele de operaţii speciale. Lectori, coloneii Ţintă Ghiţă şi Săulescu
Gheorghe, instructor, maiorul Florescu Dănuţ, comandant, colonelul
Moraru Mircea, viitor general cu o stea, decedat la 5 iuliue 2013, la 61
de ani, din cauza unei afecţiuni pulmonare grave. Dumnezeu să-l
odihnească! Am fost colegi în anul 1981 la cursul de pregătire pentru
calificarea de ofiţer cu cercetarea penală specială unde, pe lângă cele
văzute şi învăţate la Institutul Mina Minovici (atunci pe Splaiul Unirii) am
parcurs toate cazurile speciale ale Codului de Procedură Penală posibile
a se întâmpla în armata României la acea vreme. Pentru mine şi pentru
el a fost limpede de atunci că nu există crimă perfectă, nu există trădare
sau furt fără pedeapsă. Despre generalul Mircea Moraru vorbesc foştii
 397

săi colegi, coloneii Viorel Drenea, Mihail Pîrlog, Gheorghe Mateescu,

Gheorghe Laiu şi nu în ultimul rând colonelul Dumitru Marinescu, fostul
şef de stat major apoi seful secţei învăţământ, oameni de o pregătire
excepţională, care au pus bazele armei cercetare prin paraşutare, în
articolul Un ultim onor la general, din Buletinul Centrului de Instruire
pentru Operaţii Speciale general-maior Grigore Baştan, numărul 29, din
decembrie 2013, pagina 4. Perioada cursului de brevetare a însemnat
pentru mine şi pentru colegii mei punerea de acord a condiţiei fizice cu
dorinţa de a deveni paraşutist. Greu. Exerciţii fizice epuizante, tracţiuni
la bara fixă, la frânghie, rotiri cu barca, cu roata cu trei grade de
libertate, sărituri din trenajor (simulator), cursuri de teorie şi tehnică de
paraşutare, cazuri speciale şi moduri de rezolvare, etc. Primele trei
paraşutări le-am executat pe aerodromul Buzău, din aeronava AN-2,
pilotată de locotenent colonelul Papainopol (fostul meu vecin în blocul
12 din Obor) iar paraşutările 4 şi 5 le-am executat din aeronava AN-26
pe aerodromul Câmpia Turzii. La 29 aprilei 1991 am absolvit cursul de
brevetare ca paraşutist militar obţinând brevetul nr. 1 din 30. 04. 1991
al Scolii de Aplicaţie de la Buzău. Între timp, în perioada cursului, m-am
ocupat de selecţionarea elevilor scolii militare de ofiţeri, arma auto,
pentru a deveni viitorii ofiţeri din compartimentele tehnice ale unităţilor
de paraşutişti nou înfiinţate. Eu eram la cursul de brevetare, elevii au
venit în stagiul de practică să se dumirească cum este şi ce trebuie să
facă când vor fi încadraţi în unităţile noastre pe funcţii de ofiţeri tehnici
naviganţi (paraşutişti).
De la acea dată am continuat activităţile de paraşutare, ziua sau
noaptea, de la 1100, 1500, 2500 şi 3500 de metri altitudine. Am trăit
între ei, am văzut şi simţit bucuria din ochii a sute de tineri care
paraşutau pentru prima, a doau sau a cincea oară, i-am văzut cum
deveneau mai puternici, mai stăpâni pe ei, mai curajoşi. I-am văzut trişti
când condiţiile meteo nu permitea să zboare, i-am văzut cum strângeau
din puţinul lor bani pentru ajutorul de înmormântare al unui coleg care a
avut ghinionul să nu rezolve un incident de paraşutare şi s-a zdrobit de
pământ. I-am văzut şi cât de mândri călcau pe stradă când erau în
învoire sau permisie. Meritau şi merită să fie mândri deoarece numai ei
ştiu ce este în sufletele lor tinere înainte de ziua planificată pentru
paraşutări. Câte întrebări fără răspuns, câte nopţi nedormite, câtă
 398

teamă, câtă dorinţă de e executa totul perfect spre bucuria instructorului

de paraşutare care-l supraveghează. Câte spuse, gândite şi nespuse!!!
Toţi, de la soldat la general, ştiam pe de rost prevederile
Memoratorului paraşutistului militar ediţia 01. 07. 1985, cu îndatoririle
paraşutistului militar, cunoaşterea tehnicii de paraşutare şi în mod
deosebit rezolvarea incidentelor de paraşutare (17 cazuri speciale). Le
visam. Devenise automatisme.
Aceşti copii, la douăzeci de ani ai lor, iubesc şi sunt mândri că
sunt paraşutişti militari, subunităţile lor sunt constituite din militari de
specialităţi diferite – infanterişti pistolari sau lunetişti, artilerişti, chimişti,
genişti, sanitari, transmisionişti, scafandri, automobilişti, aviatori
pregătiţi să comunice datele necesare dirijării aviaţiei de bombardament,
etc. Între ei se realizează legături de prietenie şi camaraderie
indistructibile. Ei depind în misiune unul de celălalt, îşi asigură spatele
unul celuilalt. În misiunile de luptă nu mai încap pretenţiile de grade,
acolo unul comandă şi toţi ceilalţi execută întocmai şi cu preţul vieţii.
Acolo se vede cât de bine s-a pregătit fizic, câte cunoştinţe a acumulat,
câtă îndemânare are în mânuirea armelor, ce abilităţi de bun ochitor sau
luptător corp la corp are, dacă comunică corect şi la timp informaţiile
necesare, etc. Asta se învaţă în antrenamentele epuizante repetate până
la automatism şi în aplicaţii. Comandanţii şi instructorii sunt alfa şi
omega pentru ei. Tot timpul se uită în ochii lor, îi înţeleg prin semne, îi
copiază în tot ceea ce fac şi caută să se ridice la nivelul cerut de ei. Cam
asta înseamnă arma paraşutişti. Antrenament, dârzenie, precizie,
punctualitate, seriozitate, coeziune, respect faţă de aproapele tău care-ţi
păzeşte spatele ca tu să poţi să montezi minele sau să ocheşti ţintele
inamice din prima tragere fără frica spatelui.
Ofiţerii, casta cea mai pretenţioasă a societăţii româneşti din
toate timpurile, modelele tinerilor care au efectuat stagiul militar
obligatoriu sau ai elevilor instituţiilor militare de învăţământ, sunt greu
de înţeles dar şi mai greu de urmat. Începând cu vârsta de 14 ani se
retrag din societate şi se încazarmează între zidurile liceelor militare apoi
ai academiilor militare şi la 22-23 de ani, tineri debutanţi sunt repartizaţi
în unităţile care au nevoie de ei, de tinereţea şi de curajul lor. După 3
sau 7 ani de învăţământ militar unde au parcurs toate disciplinele unui
liceu teoretic civil, respectiv ai unei facultăţi civile, au efectuat în plus
 399

pregătirea militară generală şi multă, multă pregătire fizică. Aici învaţă

istoria românilor cum niciunde în altă şcoală n-o poate învăţa. Pe lângă
istoria civilă învaţă istoria militară – cu toate chichiţele ei. Nu poate fi
înţeleasă de un civil care nu stăpâneşte noţiunile elementare ale tacticii
şi strategiei militare. Sunt parlamentari care urmează cursurile
universităţii naţionale de apărare. De ce? Ce înţeleg ei din ce li se predă?
Sau nu li se predă ce trebuie? Cum să înţelegi lupta de apărare sau
ofensiva dacă tu nu ştii ca pe tatăl nostru normele şi procedurile de
ducere a luptei de către grupa, plutonul, compania sau batalionul de
infanterie? Ce ştie despre războiul hibrid? Dar despre cel psihologic?
El, tânărul militar de profesie, a ales calea, el trebuie să
dovedească că este făcut pentru asta, el a depus jurământul de credinţă
faţă de ţară, jurământ căruia i se va supune toată viaţa, în activitate, în
rezervă şi în retragere. Pentru el drapelul este sfânt. Ca Hristos pe
cruce. Pentru el drapelul înseamnă patria, înseamnă oxigenul lui şi al
neamului lui. Aşa va rămâne oriunde s-ar afla pe mapamond. Că va
trece în rezervă şi va munci în Australia sau în Islanda, tot la România se
va gândi şi va analiza totul prin ochiul lui de militar instruit să utilizeze
toate facilităţile în favoarea ţării sale. Dacă a învăţat carte, dacă nu...
este totuna cu Marean Vanghelie sau cu Onţanu, adică degeaba.
Orice militar, că este luptător sau specialist, de la medic la
inginer, infanterist, tanchist, marinar sau aviator cunoaşte foarte bine
istoria neamului, cartea de căpătâi a oricărei naţii, cu toate
învăţămintele, greşelile şi izbânzile ei. Cu partea ei de laudă şi cu partea
ei de penitenţă.
Nicolae Ceauşescu cu fratele lui, Ilie, au încercat să diminueze
importanţa cursului de istoriei militară şi să aducă în prim plan istoria
partidului comunist român, cu un număr dublu de ore dar nu a ţinut
figura. Noi, studenţii militari, aveam broşurile congreselor PCR pe bancă
dar citeam cu nesaţ, pe sub ele, volume ale unor autori care prezentau
episoade din istoria românilor mai îndepărtate sau mai apropiate.
Nelipsit era Nicolae Iorga cu Istoria Românilor. 21 de volume suficient
de groase. Radu Teodoru, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu... Primeam, cu
ajutorul profesorului de istorie militară, colonelul Rosenberg, între
paginile revistei Flacăra, articole decupate din ziarele anilor 1930 -1944
scrise de domnul Pamfil Şeicaru care prezenta cu o precizie cazonă
 400

situaţia fronturilor armatelor române, articole din Flacăra, Universul,

Sentinela sau Dreptatea de unde trăgeam concluzii despre cum a fost,
cine a fost, ce a făcut şi ce a zis atunci, în zilele tulburi ale istoriei
românilor.
Despre comunism ştiam din scrierile vremii că Idealul
bolşevismului este în concordanţă cu multe din înaltele idealuri ale
iudaismului conform Jewish Chronicle, London 4 aprilie 1919 sau că
Revoluţia din Rusia a fost produsul creierilor evreieşti, a nemulţumirii
evreilor, a planificării lor, al cărei scop este să creeze o nouă ordine în
lume. Ceea ce a putut fi realizat atât de bine în Rusia datorită creierelor
evreieşti, din cauza nemulţumirilor lor şi a planificării lor, prin acelaşi
efort intelectual şi fizic va trebui să poată deveni o realitate şi la scară
mondială conform The American Hebrew din 20.09.1920.
Rabinul Stephen S Wise declara în The American Buletin din 15
mai 1935 că Unii în numesc Marxism, eu îl numesc Iudaism... Despre
toate acestea aveam informaţii în anul de graţie 1976...
Comuniştii artei din toată lumea, cei evrei la origine, au folosit şi
folosesc o dublă măsură, sunt religioşi faţă de propriul lor popor şi
practică iudaismul dar faţă de alte popoare se comportă ca nişte atei şi
combat, prigonesc, distrug religiile altor popoare. Mai mult, respectivii
evrei comunişti sunt mari rasişti, xenofobi şi distrugători de naţii. Au fost
sau nu au fost pe acelaşi palier şi calapod cu fascistul de Hitler? Eu cred
că da atât că pe el l-au ucis cu tot suportul său nazist dar iudaismul
continuă să-şi facă de cap în toată lumea, să creeze o nouă ordine
mondială până îl vor supăra pe Vladimir Putin şi va fi mai rău decât în
anii marelui şi ultimului război mondial!
Nu mai spun de romanele lui Radu Teodoru... Ca răsplată pentru
notele bune obţinute la istoria militară, am fost selecţionat, împreună cu
alţi colegi de grupă să vizităm Muzeul Militar Central şi să vizualizăm
registrul ordinelor de front ale armatei române din perioada 1941- 1944
dar care nu erau în integritatea lor. Mi-am dat seama că lipsesc cele din
perioada octombrie 1942 la 12 ianuarie 1943, atunci când au dispărut
unităţi întregi din evidenţa oştirii române . Din 253. 957 militari angajaţi
în luptă de armata română în august 1942, regăsim în februarie 1943
numai 94. 877 adică 159. 080 nu se mai regăsesc. Numărul morţilor şi al
răniţilor nu depăşesc 100.000. Unde putea să fie restul ? Diviziile de
 401

Infanterie 1, 2, 4, 13, 14, 15, 18 şi 20 ale armatelor a 3-a şi a 4-a

române erau decimate, unele în totalitate. Aici mi s-au definit clar şi fără
tăgadă condiţiile, conjunctura, acţiunile şi urmările acţiunilor militare ale
Armatei Române în campania din Est. Fiecare judecă cum vrea sau cu ce
ştie. Pe de o parte conducerea implacabilă a armatei germane nu
înţelegea că fără o ţinută de iarnă corespunzătoare, fără muniţii şi hrană
nu se putea rezista pe un front aşa de mare. Numai armata a 3-a
română avea de atacat, pe Donul Mijlociu o fâşie de 148 de kilometri cu
143. 336 de militari. Pentru un raport de forţe favorabil nu trebuia să
depăşească 100 de kilometri. Armata a 4-a a generalului Constantin
Constantinescu – Klaps era amestecată printre diviziile refăcute germane
fără cap şi fără coadă. Din cei 63. 958 de militari pe care îi comanda a
căzut şi el prizonier alături de alţi 18.000.
Noi, studenţii militari din anii 75-78, ofiţerii de mai târziu, am
căutat, am studiat, am cercetat, am căutat informaţii la veteranii de război
(unii dintre ei bunicii colegilor noştri), am căutat şi am găsit manuale de
istorie de liceu din anii 1935 -1938 din care aveai ce învăţa, am căutat şi
am găsit jurnalele sau memoriile unor ofiţeri care au fost pe front, etc.
Pentru noi, aceste mărturii erau definitorii în înţelegerea situaţiei
de atunci, în aportul comuniştilor la îngenunchierea României şi punerea
ei la dispoziţia sovieticilor fără nici un acord semnat de părţi. Atunci, în
anii 75-78 am înţeles adevărata crimă a comuniştilor după modelul
sovietic. Am înţeles că pentru ei omul nu are nici o valoare, este o
simplă unealtă cu care conducătorii să-şi îndeplinească marile programe
politice şi sociale indiferent de costuri.
Ce am înţeles eu de la profesorul Rosenberg? Am înţeles că
demnitatea se păstrează cu multă trudă, cu multă greutate, cu mult
stoicism. Demnitatea înseamnă să crezi în adevărul tău indiferent de
consecinţe. El, profesorul Rosenberg, ne-a deschis porţile învăţării, ne-a
îndreptat încotro să căutăm adevărul, ne-a ferit de ochii albaştri ai
contrainformatorilor militari (CI ştii), ai siguranţei statului care nu voia ca
noi să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat, să nu ştim josnicia comuniştilor
care ne conduc. Ei, profesorii noştri, erau în anii 1940-1942 elevi de
liceu, unul dintre ei a fost timp de doi ani studentul marelui profesor Nae
Ionescu. Tată evreu din Iaşi şi mamă româncă din Râmnicu Vâlcea,
arestat de SS isti în Bucureşti care l-au legitimat şi după nume au stabilit
 402

că este evreu şi trimis în lagărul de exterminare din Sajmiste – Serbia la

17 octombrie 1943, eliberat într-un raid al partizanilor lui Tito în martie
1944 când au atacat lagărul şi au facilitat evadarea a peste 2300 de
internaţi, ajuns în ţară în august 1944, primit ca erou comunist de colegii
de liceu, încorporat obligatoriu la 12 septembrie 1944 în brigăzile de
tineret care au completat pierderile diviziei Tudor Vladimirescu, participă
la luptele armatei române până la poalele Munţilor Tatra de unde se
întoarce cu gradul de căpitan şi trimis profesor de istorie la şcoala de
ofiţeri din Sibiu. La 25 de ani, lector al viitorilor ofiţeri români. Ce să le
spună? Că insurecţia a fost o minciună? Că soarta poporului român s-a
frânt la 23 august 1944? Că Antonescu, aşa antisemit cum îl vor
comuniştii, a fost demn şi ferm în conducerea ţării într-un război infinit
cu milioane de capcane? Că trădarea a plecat de aici, din capitala ţării?
Cui să-i spui? Mai ales că se adresa unui public de studenţi selectionat
cu mare atentie de comuniştii care se ocupau cu completarea cadrelor
necesare noii armate, populare dar după model sovietic. Cu ei trebuiau
să înlocuiască în următorii cinci ani ofiţerii veterani ai fronturilor din est.
Nouă, viitorilor ofiţeri dornici să ştim istoria adevărată a poporului român
ne-a transmis, cu limbă de moarte, în grup restrâns (8 studenţi) ordinul
să ne apărăm poporul indiferent de situaţie deoarece, EL, poporul, este
rădăcina şi puterea noastră...
Într-o seară de iarnă, când era ofiţer de derviciu pe unitate, m-a
găsit în sala tehnică de automobile unde mă chinuiam să înlocuiesc
cardanul care transmitea mişcarea de la motorul din stânga la
propulsorul transportorului ambibiu blindat TAB-71 secţionat pentru
şcoală. Văzându-mă cum mă chinuiesc, ghemuit în sala motoarelor
transportorului să înlocuiesc cardanul, m-a felicitat şi m-a întrebat direct:
De ce când colegii tăi dorm tu vrei să repari transportorul? I-am răspuns
pe loc şi fără ezitare: Nu pot să nu execut la termen o rugăminte a
tovarăşului colonel Victor Jeflea, lectorul de cunoaşterea automobilelor
militare. Pentru mine este mai mult decât un tată. S-a luptat să mă
salveze să nu fiu dat afară din şcoală pentru faptul că am avut un
tranzistor Kosmos şi ascultam seara la el. Nu pot să nu mă revanşez.
A stat câteva secunde, s-a uitat lung la mine şi a continuat:
- Ceea ce faci tu se cheamă respectul camaraderiei de la
inferior la superior. Se cheamă recunoştinţa şi obligaţia subordonatului
 403

de a îndeplini corect ordinele comandantului. Se cheamă de fapt starea

de spirit care dă coeziunea şi puterea armatei. Mi-a fost teamă că s-a
pierdut acest spirit dar observ cu satisfacţie că m-am înşelat. Încă mai
există respect şi consideraţie pentru cel care le merită. Victor a fost şi
este un exemplu şi pentru noi, profesorii nu numai pentru voi, elevii.
- Pentru mine se cheamă un mare respect şi o mare onoare să-i
pot răspunde prin fapte lectorului de automobile şi omului Victor Jeflea
în această relaţie relaţie de la colonel la elev caporal. Atat.
- Da, ştiu, Victor a fost şi este foarte apreciat de elevii săi,
automobiliştii. Mă simt bine cu un aşa coleg.
- Şi dumneavoastră sunteţi apreciat şi stimat de noi tovarăşe
colonel. Aţi făcut şi faceţi multe pentru unii dintre noi. Pentru mine şi
pentru educaţia mea însemnaţi foarte mult.
- Ei, am aprins şi eu curentul acesta de apreciere a istoriei
naţionale şi de minimalizare a influenţei sovietice că altfel... eram demult
afară sau la canal.
- Ştim şi poate din aceste motive vă apreciem şi mai mult.
- Voi să continuaţi să citiţi, să aflaţi adevărul fiecărui veteran, al
fiecărui deportat sau oropsit de comunişti, numai din suma acestora vă
veţi forma propriile opinii. Tu ai avut posibilitatea să afli mai multe de la
bunicii tăi în Lunca Dunării, alţii n-au aceste posibilităţi. Să nu povesteşti
oricui că nu ştii cum te vor cataloga şi ca viitor ofiţer vei suferi.
- Ştiu tovarăşe colonel, m-a ameninţat şi ofiţerul de
contrainformaţii că la prima greşeală nu mă mai iartă şi mă zboară din
armată pentru istoricul bunicului meu. Eu îl consider fără vină dar n-am
cui spune.
- Să nu-ţi fie frică. Să nu te îndoieşti de munca şi de lupta
bunicului tău. Nu a atentat împotriva statului, s-a chinuit doar să le facă
viaţa mai bună deportaţilor din comuna în care era primar. El nu a fost
torţionar, a fost un bun gospodar. Comuniştilor le-a fost frică că le câştigă
simpatia celor 3000 de suflete pe care le conducea. Acesta a fost motivul
schimbării lui din funcţie şi a retragerii calităţii de membru de partid.
Aşa a fost. După anul 2000 am apucat să citesc documentele din
arhiva NKVD–ului referitoare la prizonierii din lagărele de la Oranki,
Suzdal, Elabuga, Hobotovo, Temnikov, Astrahan, Raibovo, Potanino,
Iuja, Rada, Stalinogorsk, Lebedian, Hrenovo, Kirsk sau Borovici. Mii şi
 404

mii de prizonieri primiţi, triaţi, trimişi la muncă forţată, bolnavi, morţi în

lagăre sau spitale, evadaţi şi împuşcaţi, etc. şi foarte puţini eliberaţi, în
rânduri, pe categorii, soldaţii şi gradaţii primii, ofiţerii inferiori şi ultimii,
ofiţerii superiori şi generalii rămaşi în viaţă, la patru iulie 1955, la zece
ani după capitularea Germaniei naziste. Atunci am intrat în memoriile
generalului Constantin Constantinescu-Klaps din care am înţeles că în
Stepa Kalmucă au fost multe greşeli ale actului de comandă, greşeli de
execuţie a ordinelor şi planurilor de acţiune ale formaţiunilor militare
române şi germane, a fost multă panică provocată de propaganda
inamică, şi multă laşitate care a dus la abandonarea luptei... S-au predat
fără luptă batalioane întregi lăsând loc ruşilor să creeze capete de pod
întărite în dispozitivul de ofensivă al armatelor germane. Cei care nu s-
au predat au fugit în tranşeele germane aşteptând moartea între pereţii
îngheţaţi ai adăposturilor. De atunci au înţeles nemţii ce se întâmplă cu
românii. Generalii lor se aşteptau la trădare dar iscusinţa şi seriozitatea
ofiţerilor de carieră români demonstrau contrariul. Din octombrie 1942
conducerea armatei germane a interzis trupelor române să facă manevre
sau să deplaseze subunităţi mai mari de mărimea unei companii (sub
150 de militari). Parcă simţeau ei ceva şi se aşteptau la trădare încă de
atunci, de dinaintea ofensivei Stalingradului.
Împreună cu doi colegi am purces în primăvara anului 1977 la
căutarea documentelor prăfuite ale istoriei anilor 1900 - 1964, perioadă
pe care am considerat-o definitorie în analiza diferenţelor între ceea ce
se scrie în istoria predată în şcolile româneşti şi ceea ce s-a întâmplat cu
adevărat.
Am căutat prin bibioteci, prin documentele muzeelor militare,
atât cât ne lăsau să citim, la preoţii în vârstă care mai păstrau printre
cărţile bisericeşti şi cărţi de istorie din anii 30 - 40 , scrisori ale rudelor
celor aflaţi pe front, mulţi dintre ei morţi acolo, departe, scrisori pe care
destinatarii le-au dat preotului spre păstrare să nu-i prindă comuniştii cu
ele în case, jurnale ale ofiţerilor întorşi acasă şi arestaţi după 1946 şi
multe alte documente personale din care am înţeles multe diferenţe
între ce ne învăţau ei pe noi şi ce trebuiau să ne înveţe de fapt.
Niciodată n-am crezut că din 1942 funcţiona statul paralel român în
mijlocul unui mare război pustiitor. N-am crezut niciodată că mii de
ostaşi români mureau pe frontul Stalingradului iar unii dintre ei se
 405

predau fără luptă şi mai mult, vor întoarce armele împotriva tovarăşilor
lor de luptă. Din mai 1942, trimişii comuniştilor din România militau
pentru înfiinţarea unor mari unităţi luptătoare în cadrul Armatei Roşii
care să lupte împotriva românilor lui Antonescu. Din patru octombrie
1943 se înfiinţează, prin decizia Comitetului de Stat al Apărării URSS-ului
Divizia 1 Infanterie Tudor Vladimirescu ca mai apoi, la 27 martie 1945,
Divizia 2 Infanterie Horia, Cloşca şi Crişan cu un total de peste 20.000
de militari. Toţi români.
Noi, generaţiile de ofiţeri ai anilor 70-80 (de după invazia din
Cehoslovacia) am învăţat istoria de la sursele cele mai îndriduite de a ne
prezenta evenimentele aşa cum au fost. Pe atunci Nicolae Ceauşescu
simpatiza cu antibolşevicii, cu cei ce se voiau puternici şi neînfricaţi
împotriva colosului sovietic. Cred că ştia că noi citim printre rânduri dar
ne-a lăsat în pace. Pentru câţiva ani, până în 1971, Ceauşescu se
manifesta împotriva sovieticilor, ne lăsa să citim şi să aflăm veşti
împotriva lor. De ce? Să ne alimenteze cu ură împotriva lor şi să ne
folosească într-un eventual conflict?
În această perioadă, postcehoslovacă, s-a dezvoltat rapid
industria românească de apărare. Tancuri la Bucureşti, transportoare
blindate la Moreni, armament şi muniţii la Cugir şi Zărneşti, aparatură
radio şi de radiolocaţie, rachete şi artilerie antiaeriană, optică militară,
etc.
Niciodată nu a bănuit că noi, ofiţerii, punem la îndoială că
orientarea lor comunistă poate fi transformată peste noapte în
democraţie. Nouă ne-a fost frică de burghezia proletară şi de tăvălugul
politicii totalitariste. Istoria noastră militară a educat şi a încurajat
valorile, niciodată nu a uniformizat, le-a adus doar sub aceleaşi
regulamente militare pentru a se încadra în cerinţele strategiei şi tacticii
militare şi a da fiecare tot ce are mai bun din el. Să nu uităm că cei mai
bravi eroi au fost din rândul ofiţerilor şcoliţi şi educaţi prin Paris, Wiena
sau Berlin. Un general Traian Moşoiu, un general Ion Dragalina, ambii
din şcolile de oriţeri austro-ungare , sute de ofiţeri superiori cu studii în
cele mai importante şcoli militare europene, aproape toţi, fii sau nepoţi
de moşieri...
Nici în anul de graţie 1991, preşedintele ales Ion Iliescu nu a
înţeles să preţuiască acest corp deosebit de ofiţeri care pot susţine
 406

oricând coloana vertebrală a României. A avut mai multă încredere în

mineri? Nu s-a întrebat de ce nu s-a tras masiv în popor în decembrie
1989? Nu a înţeles că cei care au tras sau au ordonat să se tragă au fost
ori depăşiţi de situaţie, ori speriaţi, ori au acţionat pentru a-şi salva
interesele individuale sau de grup? Că teroriştii au fost tot militari dar din
categoriile de elită comunistă care trebuiau să astâmpere poporul
răsculat?
Perioada de început a domniei Ilisciene a erodat grav spiritul de
castă al corpului ofiţeresc român. Valurile de avansări peste noapte,
numirea în funcţii militare de conducere a unor generali rezervişti
indezirabili pentru ofiţerii pe care îi comanda, a creat o imagine de
apocalipsă similară cu cea creată de ruşii aflaţi la conducerea
ministerului de război din perioada 1944-1946 când avansau un sergent,
fost cizmar, la gradul de căpitan şi îl instalau comandant de regiment
peste capul atâtor colonei şi maiori care parcursese tot războiul din Urali
până la Tatra şi care cunoşteau foarte bine atât tactica cât şi
armamentul din dotare. Acel cizmar, ajuns căpitan, i-a băgat la puşcărie
pe toţi coloneii şi pe toţi maiorii care şi-au permis să lupte împotriva
fraţilor sovietici şi a adus în locul lor alţi cizmari, ucenici, şcoliţi în şase
luni sau maximum un an, care să-l asculte cu sfinţenie şi care să-i
înlocuiască pe cei plecaţi dintre noi. Aşa s-a făurit marea şi puternica
armată populară româna în primii ani de după război. 1945-1950, au
fost anii grei de epurare şi de transformare totală a armatei după model
sovietic. A scăzut calitatea şi s-a însutit cantitatea...
În anul 1991, Ion Iliescu şi-a permis, la solicitările generalului
Nicolae Militaru să avanseze şi să numească în funcţii cheie din armata
română ofiţeri loiali FSN ului, fără pregătirea şi experienţa necesară
acelui nivel. Ce a realizat cu aceste avansări? A adus teama şi
nesiguranţa în rândul ofiţerilor normali la minte. Le-a provocat silă,
scârbă, deziluzie şi nesiguranţă.
Mai târziu, în anii democraţiei Convenţiei Democrate nici
preşedintele Emil Constantinescu n-a înţeles să-şi apropie corpul
ofiţeresc, parcă i-a fost frică să nu-l muşte. Afirmaţii nedemne de un
preşedinte precum că armata a avut un rol controversat în revoluţie, că
toată revoluţia stă sub semnul întrebării, etc. Dar s-a folosit de ea prin
fiul lui în operaţiunea ţigareta când aducea tutun de contrabandă din
 407

ţările arabe pe aeroportul Otopeni. A mai distrus şi cariera unor ofiţeri

de elită cum erau consideraţi coloneii Gheorghe Truţulescu şi Ion Suciu.
Chiar nu înţeleg ce înseamnă armata naţională? Acum când în Golful
Persic are loc cel mai cumplit conflict militar început la 16 ianuarie prin
lansarea operaţiunii Furtună în deşert de către coaliţia internaţională
SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită şi Kuweit împotriva cohortelor
irakiene conduse de Sadam Husein care au invadat Kuweitul (o zonă ca
Dobrogea noastră)...
La 30 ianuarie, la Bruxelles, Grupul celor 24 a hotărât să includă
România în programul PHARE, program iniţiat în anul 1989 ca ajutor prin
credite şi asistenţă tehnico-economică a fostelor ţări socialiste. S-a
deschis calea unei colaborări eficiente cu Occidentul. Pe mulţi ne-a
bucurat vestea dar pe aleşii patrioţi, nu. Ne speriau că ne pierdem
independenţa. Care independenţă, a foamei şi a frigului? A lipsei
locurilor de muncă şi a perspectivei dezvoltării personale?
La 01 februarie când am obţinut statutul de invitat special la
Consiliul Europei alte sperieturi şi alte prevestiri comuniste sinistre - nu
ne vindem ţara, nu vrem amestec străin, etc. dar la 07 octombrie 1993
când am fost admişi ca ţară membră cu drepturi depline imediat şi-au
însuşit victoria. Tot ei, criptocomuniştii.
La 3 martie 1991 Letonia şi Estonia votează pentru independenţa
faţă de Uniunea Sovietică şi la 09 aprilie se declară independentă şi
Georgia. La 19 august 1991 se prăbuşeşte Uniunea Sovietică, fostul
preşedinte Mihai Gorbaciov este arestat, la 21 august eşuează lovitura
de stat la Kremlin dar toate celelalte republici foste sovietice socialiste îşi
declară independenţa: Ucraina, Moldova, Adzerbaijan, Kârgâzstan,
Uzbekistan, Armenia, Turkmenistan. La 25 iunie Croaţia şi Slovenia îşi
declară independenţa fată de Iugoslavia şi la 08 septembrie şi
Macedonia.
La 14 iunie 1991, grupul civic ridică o cruce în memoria victimelor
minerilor din 13-15 iunie 1990 pe care o instalează la intrarea în Parcul
Libertăţii din Bucureşti. Vâlvă, contre, mustăceli iliesciene... Se adună
foştii golani din Piaţa Universităţii şi ţin un spectacol cu cântece folk cu
versurile modificate mai, mai să trezească nişte sentimente populare
pierdute după revoluţie... De peste Prut sunt invitaţi soţii Teodorovici
care au participat la festivalul de la Mamaia din 27 august 1991.
 408

Împreună cu poetul basarabean Grigore Vieru şi cu Adrian Păunescu,

Ion şi Doina Aldea-Teodorovici ţin multe spectacole la care participau mii
de români apoi, împreună, au plecat în turnee în unităţile moldoveneşti
aflate pe frontul de pe Nistru împotriva secesioniştilor de la Tiraspol. În
noaptea de 29 pe 30 octombrie 1992, la orele două şi treizeci de minute,
pe raza comunei Coşereni, la 49 kilometri de Bucureşti pe şoseaua spre
Moldova, înaintea unei curbe la stanga, maşina se izbeşte violent de un
copac de pe dreapta drumului, înainte de curbă, şi cei doi soţi
decedează pe loc în timp ce şoferul şi însoţitorul din dreapta faţă nu au
suferit nici o zgârietură... Accident deosebit de suspect. Au murit zdrobiţi
sau au murit din alte cauze provocate? Au murit fiindcă concertau în
România sau pentru că ridicau moralul soldaţilor moldoveni de pe front?
Au murit fiindcă aţâţau sentimente unioniste? Numai Dumnezeu şi
făptaşii ştiu de ce au murit şi au lăsat în urma lor un copilaş de zece ani,
frumos dar singur, Cristofor Aldea-Teodorovici ... Unii spun că cei doi din
faţă erau racheţi infiltraţi în grupul unioniştilor. Nu ştiu.
În acele triste zile, când la noi cădea guvernul Petre Roman,
ministru nostru de externe, Adrian Năstase, pleda la ONU pentru
recunoaşterea independenţei Republicii Moldova, adică nu mai era a
noastră, era acum doar vecina noastră.
La 24 iunie 1991, Parlamentul României declară NUL Pactul
Ribentrop-Molotov din 23 august 1939 şi se exprimă că Basarabia şi
Nordul Bucovinei este şi va rămâne pământ românesc. Ce-ai făcut
Năstase te-ai exprimat împotriva voinţei Parlamentului României. Cine-i
mai baştan măi, tu sau Parlamentul?
În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă
generală solicitând măriri de salarii, condiţii de muncă şi de viaţă mai
bune, recunoaşterea socială a muncii lor etc. Liderii lor îi cer primului
ministru Petre Roman să se ducă şi să-i asculte acolo, în mină. Liderul
minerilor, nimeni altul decât Miron Cozma, ameninţă guvernul că dacă
nu le rezolvă nemulţumirile vor ataca capitala şi vor produce pagube. Nu
aşteaptă nici 24 de ore şi se îmbarcă în trenuri cu direcţia Bucureşti –
Băneasa (Gara Regală) unde ajung la orele 10, 00 ale zilei de 25
septembrie 1991. De aici s-au dus glonţ la Piaţa Victoriei înconjurând
palatul guvernului solicitând să fie primiţi de Petre Roman. Din
informaţiile aduse de secret service -ul nostru, al paraşutiştilor, minerii
 409

erau mai instruiţi ca niciodată, ce să facă, ce să spună, cine intră primul

şi cine îl urmează... organizare militară. Să-i fi instruit Gabriel Oprea?
Petre Roman s-a ascuns fapt ce i-a supărat pe mineri care îi cer
în cor bărbătesc demisia. Spre seară, când minerii încercau să intre în
clădirea guvernului prin geamurile sparte cu pietre din caldarâm, un
soldat din pază a aruncat spre ei o grenadă lacrimogenă. Vai şi amar. S-
au enervat minerii care au ievaluat situaţia tactică şi s-au îndreptat spre
Cotroceni să-i ceară lui Ion Iliescu să le rezolve problemele şi să-l dea
afară pe Petre Roman care i-a jignit prin refuzul de a se întâlni cu ei.
Să fie şi mai credibili au acupat Piaţa Universităţii şi curtea
Televiziunii Române. La televiziune sunt întâmpinaţi cu focuri de
avertisment trase de soldaţii locotenent colonelului Cornelui Popescu,
comandantul Batalionului 56 Paraşutişti Buzău care apăra locaţia. Minerii
au găsit un autogreder cu care să forţeze poarta încuiată din strada
Pangrati. Soldaţii au tras în radiatoarele utilajului şi l-au oprit înainte să
rupă poarta. Speriaţi de precizia paraşutiştilor, ortacii au părăsit
misiunea televiziune. Miron Cozma îi cere preşedintelui Ion Iliescu
demiterea imediată lui Petre Roman în schimbul liniştii din capitală.
Şantaj la rang de soluţie de aplanare a conflictului în desfăşurare.
Toată ziua de 26 septembrie au colindat minerii prin centrul
Bucureştiului, au atacat cu pietre clădirea guvernului, au chemat
sindicaliştii din Bucureşti să li se alăture, au bătut cetăţeni nevinovaţi, au
spart vitrine, au lăsat în urma lor 455 de răniţi din care 52 au fost
spitalizaţi, trei au murit în Bucureşti şi unul în oraşul Vulcan. Minerii
colindă pe la Senat, sunt aplaudaţi de senatorii opziţiei, fac poze cu Ion
Raţiu şi rămân la o singură lozincă, Jos Guvernul.
Seara, preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu (profesorul
de educaţie antihitleristă din lagărele de instruire a celor două divizii de
prizonieri români trecuţi de partea Armatei Roşii în anul 1943 care,
alaturi de Mihai Roller, au adus trupele eliberatoare pe teritoriul
Regatului Romaniei) anunţă căderea guvernului Petre Roman. Petre
Roman, dintr-un ambâţ revoluţionar, îşi depusese demisia la orele 15,
30. Uite aşa... Să fie ca el nu ca ei...
La aflarea veştii că guvernul Roman a căzut, minerii se duc pe la
Grădina Botanică să o admire, prin centru, pe la Universitate, să vadă ce
cărţi se mai vând pe la standuri, ce mai scrie pe ziduri, cum sunt
 410

înbrăcate studentele şi alte activităţi citadine de bun gust dar cu

lămpaşul la caşchetă şi cu târnăcopul în mână, gata oricând să apere
cauza. Care cauză, importantule?
Ca urmare a acestei incursiuni a minerilor şi a căderii guvernului
la cerinţa lor, occidentul ne-a clasat în rândul ţărilor neguvernabile,
instabile politic şi economic şi şi-a atenţionat cetăţenii care voiau să ne
viziteze că pot da nas în nas cu minerii care patrulează pe străzile
capitalei.
În sala Omnia, viitorul premier, Theodor Stolojan negocia dur cu
minerii în faţa camerelor de luat vederi. Ce s-o fi întâmplat în spatele
camerelor numai ei ştiu dar bine nu a fost.
Ca urmare a proastei guvernări, a ridicării Şpăgii la rang de
onoare, a pericolului devastărilor şi distrugerilor ce pot fi provocate
oricând de hoarde de mineri sau alte categorii socio-profesionale, numărul
investitorilor străini s-a diminuat, sărăcia a invadat ţara, numărul locurilor
de muncă scădea continuu fără posibilităţi de revenire. A început marea
migraţie a populaţiei active către ţările emergente ale Europei.
La 25 septembrie 1991 Republica Socialistă Sovietică Moldova şi-
a declarat independenţa faţă de Moscova şi primeşte reacţii adverse din
partea moldovenilor de dincolo de Nistru, în Tiraspol, în Găgăuzia, unde
era cantonată Armata a 14-a sovietică (ulterior rusă) care nu recunosc
independenţa şi se opun separării de Rusia Mamă. Mişcări de stradă,
sciziuni, acuze, până cănd moldovenii îşi dau seama că trebuie să apere,
cu arma în mână, independenţa. Luptătorii pentru libertate forţează
intrarea podului peste Nistru şi cer să fie ascultaţi de conaţionalii lor.
Lotul condus de Ilie Ilaşcu este arestat, judecat pentru atentat la
siguranţa naţională şi condamnat la ani grei de închisoare în capitala lor,
a separatiştilor, în Tiraspol. A cui siguranţă stimabile? A sovieticilor?
Unioniştii, în frunte cu poetul Grigore Vieru, cu poeta Leonida
Lari, scriitorul Nicolae Dabija, academicianul Mihai Cimpoi, poetul Ion
Hadârcă, poetul Dumitru Matcovschi, primulministru Mircea Druc,
parlamentarul Iurie Roşca, rapsozi populari în frunte cu soţii Teodorovici,
colindă toată Moldova şi scoate la luptă majoritatea populaţiei în scopul
rămânerii Găgăuziei în trupul naţional şi le dă un suflu patriotic soldaţilor
de pe front. Cântecele şi versurile lor cutremurătoare, legătura dintre
Moldova lui Ştefan Cel Mare de la Putna cu cea a aceluiaşi Ştefan de la
 411

Căpriana, aceiaşi credinţă ortodoxă, aceiaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri ţin

treze sentimentele naţionaliste care-i deranjează pe ruşii porniţi să
recupereze ce au pierdut.
La 16 octombrie 1991 se instalează la Bucureşti guvernul
Theodor Stolojan. Mulţi români erau convinşi că este cel mai bun
primministru într-o situaţie de criză politică, economică şi socială din
România. A avut o ţinută demnă şi verticală dar în spatele lui se făceau
jocurile marilor mafioţi.
La 21 noiembrie Adunarea Constituantă adoptă noua Constituţie
a României, cartea cărţilor care va fi adoptată prin referendum la 08
decembrie 1991. Tatăl noii constituţii este parlamentarul Antonie
Iorgovan, şi el amestecat în câteva tranzacţii imobiliare suspecte prin
centrul Timişoarei.
La 21 decembrie preşedintele ales al Rusiei, Boris Elţîn, propune
şi realizează CSI – Comunitatea Statelor Independente, prin coaliţia cu
alte zece state foste sovietice ca la 25 decembrie 1991, Sovietul Suprem
al Uniunii Sovietice să hotărască schimbarea denumirii din URSS
(Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) în Federaţia Rusă.
Sfârşitul anului 1991 găsea România mai rău decât se aşteptau
duşmanii. Nivel de trai scăzut, manipulare totală în favoarea vechilor
comunişti care deţineau puterea, furturi şi disparitii din ajutoarele
primite din afara ţării, furturi din intreprinderi, furturi de peste tot. La
Policolor, în martie 1992, când m-am dus să fac receptia a 12 tone de
vopseluri n-am mai găsit decât trei. Pentru restul mi s-a explicat că nu
mai are ţara... au fost dar nu mai sânt. M-au trimis la Găieşti să mai iau
patru tone. Am rămas în anul 1992 fără cinci tone de vopseluri kaki,
verde, galben, albastru, roşu şi negru... Dă mai departe din ce nu ai
Mitică... . Ce-i spui maiorului Emilian Costache la Timişoara? Dar lui
Marian Groza la Caracal? Dar colonelului Rică la Divizia 70 Aviaţie
Otopeni? ? ?
Anul 1992 aduce lumină în recensământul populaţiei şi al
locuinţelor. Cu această ocazie aflăm că avem 23. 296. 794 locuitori, 7.
288. 676 gospodării şi 7. 666. 181 locuinţe – în medie 1, 5 persoane
într-o locuinţă. În anii viitori, toate vor fi în scădere – în 2002 - 22. 628.
665 locuitori în 15. 421. 672 locuinţe iar în anul 2011 aflăm că sunt 20.
121. 641 locuitori în 16. 932. 423 locuinţe. Locuitorii scad numericeşte
 412

dar numărul locuinţelor este în creştere ajungand la 1, 1 locuitori într-o

locuinţă. Dacă în majoritatea sunt 2 la 5 persoane, sunt sate întregi cu
case fără locuitori. Raportul este generat de milioanele de români care
muncesc în străinătate şi vin să-şi construiască casele acasă, în satul de
baştină ajungând sate întregi cu trei sau patru bătrâni care păzesc zeci
de vile cu tot luxul din lume... Satele Moldovei s-au înjumătăţit şi ele.
Animaţi de dorinţa aderării la NATO, conducătorii politici şi şefii
militari au trecut, după ce au ajuns la putere prin vot popular, la
trecerea în rezervă sau la înlocuirea ofiţerilor care nu conveneau puterii,
la reaşezarea structurilor militare după dorinţa şi voinţa noilor
comandanti. Le stăteau în găt absolvenţii academiei militare tehnice şi
cei cu studii superioare civile. Procedura epurării n-a făcut-o nici în forţă,
nici cu cap. În loc să-i treacă în rezervă pe cei mai slab pregătiţi care nu
au obţinut şi nu puteau obţine niciodată rezultate bune, domnia sa a dat
o ordonanţă de urgenţă prin care toate cadrele militare ale căror funcţii
nu se mai regăsesc în noile ştate de organizare precum şi toate celelalte
cadre care doresc să treacă în rezervă, cu sau fără drept de pensie
militară de stat pot întocmi rapoartele personale în acest sens. Eu eram
din ultima categorie adică a celor care işi doresc să treacă în rezervă de
bunăvoie şi nesilit de nimeni. Şi mulţi din colegii mei cu care am plecat
cu prima tranşă a ordonanţei, la 30 septembrie 1998.
Cine credeţi că a plecat în primele rânduri de bunăvoie şi nesiliţi de
nimeni? Inginerii militari care stăpâneau profesional domeniul în care
lucrau, care se puteau bate pe un post cu oricare inginer civil din aceiasi
specialitate, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii care erau stăpâni pe ei,
puteau lucra în orice domeniu şi puteau face performanţă. Am fost 5132 în
primul val, octombrie 1998, 7137 în al doilea val, martie 1999 şi încă 17254
care aşteptau să li se aprobe trecerea în rezervă până în anul 2000.
Beneficiam de un ajutor de trecere în rezervă egal cu zece solde , ajutor de
valoare la acea vreme când un apartament se vindea cu 250-350.000 lei.
Unii au făcut treabă cu aceşti bani şi au pus bazele unei afaceri
care s-a dezvoltat, alţii i-a consumat pe nimicuri şi au ajuns să trăiască
dintr-o pensie mică de 1. 500 -2.000 lei lunar... Aşa s-a redus armata
română de la 300.000 la 75.000 de militari în numai trei ani.
Tratatul de neproliferare a armamentelor, semnat de domnul Ion
Iliescu la 10 iunie 1992 la Viena care, raportat la densitatea
 413

armamentelor pe kilometru pătrat de teritoriu naţional, prevedea pentru

partea română cele mai dezavantajoase cifre posibile. Exemplu
concludent în reprezintă numărul acceptat la tehnica principală: tancuri
şi artilerie 0, 006, în timp ce Bulgaria are 0, 013 şi Ungaria 0, 009;
vehicule de luptă 0, 009 în timp ce ungurii au 0, 020. Anual, fel de fel de
inspectori ai ONU vin să ne controleze câte tancuri, blindate, tunuri,
rachete, avioane am casat şi le-am tăiat iar la militari să fim doar 70.000
la 22 milioane de locuitori, adică un militar la 293 de civili. Armata toată
se reorganizează. Marele Stat Major se transformă în Statul Major
General, comandamentele terestre în Statul Major al Trupelor de Uscat,
aviaţia militară cu paraşutiştii în structură, apărarea antiaeriană,
rachetele, artileria aa şi radiolocaţia se reunesc sub Statul Major al
Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene iar toate unităţile navale, maritime şi
terestre pe o adâncime de până la 200 de kilometri de litoral se adună
sub umbrela Statului Major al Marinei Militare. Dintre ele, unităţile de
elită trec în compunerea Forţelor de Reacţie Rapidă iar celelalte în unităţi
militare cu statul normal gata din zi în zi să se desfiinţeze. Din ele se vor
completa mereu forţele de reacţie rapidă până când vor rămâne doar
acestea (o pătrime din totalul anului 1993). Prin prima comasare şi
reorganizare s-au redus 25% din funcţiile de general, colonel şi
locotenent colonel. Acum au loc multe demisii, pensionări, treceri în
rezervă la dispoziţia guvernului sau... prin mai toate partidele politice ale
puterii.
În cazul meu, prin unirea birourilor auto ale fostelor
comandamente s-au redus cinci funcţii de ofiţer şi două de subofiţer.
Munca lor s-a împărţit la cei rămaşi... Noul şef al Secţei Auto al noii
structuri, colonelul Ion Udrea, un om deosebit, cu peste 30 de ani
experienţă în domeniu, cu debutul, ca tânăr locotenent la Mihail
Kogălniceanu la regimentul de aviaţie de vânătoare (MEKA aviaţiei
militare), trecând prin toare funcţiile specifice până la acea vreme, se
bucura când ne vedea preocupaţi, responsabili şi că avem rezultate în
ceea ce facem. Fostul şef al Biroului Auto al Aviaţiei Militare, colonelul
inginer Ionel Dumitraşcu, a ieşit la pensie cu stagiul complet, la 63 de
ani, la limită de vârstă cu toate drepturile ce i se cuvin dar mai ales cu
respectul nostru al tuturor subordonaţilor săi. A ştiut să ne pună la
treabă, să ne apere cu preţul pedepsirii lui de multe ori, să ne adune
 414

mereu în jurul lui şi să ne facă colegi adevăraţi, fără ură, fără

resentimente şi fără invidie.
Noul şef, colonelul Ion Udrea a apreciat şi a respectat cum se
cuvine ataşamentul nostru faţă de fostul şef şi s-a bucurat la rândul
dumnealui de acelaşi respect. Nu ne era frică să ne exprimăm, nu ne
temeam că vom fi înţeleşi greşit, de multe ori ne confesam cu scopul de
a primi încă un sfat, o idee, o cale de urmat. Asemenea situaţii nu le poţi
întâlni decât la ofiţerii cu o educaţie militară sănătoasă, care au înţeles
că viaţa şi cariera militară depinde de educaţie, de respect, de voinţă şi
de multă pregătire de tot felul – tactică, tehnică, de cultură generală,
psihologie, pedagogie...
În teritoriu, de la Sulina, Adamclisi sau Tuzla la Arad, Sânicolaul
Mare sau Carei de la Calafat la Satu Mare, de la Deveselu la Ianca, Luna
sau Bacău, în toate bazele de aviaţie, unităţile de paraşutişti,
divizioanele de rachete sau artilerie antiaeriană, batalioanele sau
companiile de radiolocaţie, în instituţiile militare de învăţământ, în
formaţiunile de logistică sau servicii găseam din ce în ce mai multe
probleme. De la deficitul de înzestrare cu tehnică la lipsa fondurilor
necesare aprovizionării pieselor de schimb şi a materialelor necesare
exploatării, întreţinerii şi reparării tehnicii militare până la lipsa
personalului care să o întreţină. Degradarea stării tehnice nu se oprea,
din ce în ce mai multe autospeciale fără acumulatori, fără carburant,
fără filtre şi fluide de exploatare, te ducea cu gândul la marile unităţi
părăsite de nemţi sau de ruşi în fuga lor pentru a nu fi luaţi prizonieri...
Colegii noştri din teritoriu erau împărţiţi în două tabere – cei din
aviaţie care aveau curajul să prezinte gravitatea situaţiei şi să ceară
soluţii din partea noastră şi cei din rachete, artilerie şi radiolocaţie care
căutau să ascundă sub preş necazul de frica comandanţilor care se
temeau de calificative inferioare la controale şi de aici, temerile lor de
eventualele sancţiuni. După aproape un an de uniformizare a conducerii
şi-au dat seama cu toţii că nu mai avem ce ascunde, acum trebuia să
ştim ce urmează. S-au convins cu toţii că noi nu pedepseam pe cineva
pentru faptul că ţara nu le-a dat bani să-şi repare autospecialele cu
resursa în ani depăşită de mult.
Ofiţeti ca Florian Micu de la Corpul 1 Aviaţie Ploieşti, Mircea
Rusan şi Andrei Rad de la Corpul 2 Timişoara, Tică Voicu de la brigada
 415

de radiolocaţie de la Berceni, Pupăzan de la Reşiţa, Caraman de la

Brigada 1 Rachete Antiaeriene de la Chitila, Ion Cristea comandantul
şcolii de şoferi de la Săcălaz, Timişoara, au demonstrat tenacitate,
fermitate, curaj în felul în care au ţinut în viaţă unităţile pe care le-au
deservit ajungând în scurt timp la fel de performanţi ca şi colegii lor din
aviaţie şi paraşuţişti, Mircea Horobeţ la Bacău, Gică Mârţ la MEKA,
Daminuţă la Borcea, Marian Groza la Caracal, Radu Motea şi Ion
Frunţeanu la Otopeni, Marian Bălan la Titu-Boteni şi alţii cărora nu aveai
voie să le reproşezi nimic, erai obligat, prin natura şi specificul funcţiei,
să-i ajuţi cu tot ce poţi.
După Nicolae Militaru, Victor Atanasie Stănculescu şi Niculae
Spiroiu toţi generali şi şefi ai armatei române, primul ministru al apărării
civil, instalat în fruntea Ministerului Apărării Naţionale (M Ap N) este
Gheorghe Tinca care a preluat mandatul la 06. 03. 1994. Unii erau
pentru, alţii erau împotrivă... dar nu mai comenta nimeni că este inginer
civil şi nu-i infanterist, aviator sau marinar. A fost observator ONU
pentru dezarmare, cam ştia cu ce se mânănca politica de apărare sau de
dezarmare. La noi a fos mai mult dezarmare decât restructurare.
Armata se diminua, Jandarmeria se mărea pe zi ce trece. Nu cu
militari. Cu civili aleşi de partidul de guvernământ, unii avansaţi fără
noimă, din foşti sergenti ai fostelor trupe de securitate în subofiţeri sau
ofiţeri (absolvenţii instituţiilor superioare) cărora le încredinţa paza şi
apărarea obiectivelor – multe dintre ele personalităţi politice ale vremii
(escorte).
A mai apărut o specie în peisajul urban – gardienii publici, care
au primit spre pază şi apărare statuile şi boscheţii din parcuri. Nici
poliţist, nici jandarm, nici civil, nici militar, se plimbă din ce în ce mai
insistent pe bulevardele şi trotuarele din centrul Bucureştiului doar, doar
o spori spaima în rândul răufăcătorilor de tot felul. Bandele de hoţi, de
escroci, de traficanţi de tot felul se înmulţesc şi ele în spatele caschetelor
poliţiştilor şi ale gardienilor. Unele bande percep taxă de protecţie
patronilor de magazine, de restaurante, de hoteluri. Alţii fură ziua în
amiaza mare şi nu-i prinde nimeni.
Ofiţerii poliţiei române văd, ştiu dar nu se pot exprima. Pentru ei
este mai greu. Ei se luptă cu duşmanii nevăzuţi ai noii structuri mafiote
din România. Uneori structurile mafiote sunt organizate şi conduse de
 416

unii dintre şefii lor sau de judecători de renume pe care nu-i pot
perchezitiona.
Un vecin de bloc din strada Estacadei (pe lângă Apusului), şef
birou pază şi ordine la Circa 20 din Bucureşti, cu trei copii minori şi soţia
rămasă fără serviciu (restructurare IOR) mi se destăinuia într-o seară:
„eu n-am bani de întreţinere pe luna aceasta şi hoţii pe care-i cercetez
sunt plini de mărci şi de dolari”... Vin la poliţie ca la ei acasă. Se fac
deranjaţi de ochii lumii şi-n camera de interogatorii dau la pace cu
anchetatorii şi-şi împart prăzile.
Instabilitatea politică duce la o rată a inflaţiei de neimaginat.
Dacă în septembrie 1989 cursul leu-dolar era de 16 la 1, în septembrie
1991 era de 60 la 1, a crescut cu 375%. În doi ani nivelul de trai s-a
degradat de 10 ori. Din ce în ce mai mulţi prieteni şi cunoştinţe din
Turbomecanica, din IPRS Băneasa, din IOR, plecau din ţară cu destinaţia
Germania, Austria sau Marea Britanie. 1992.
Muncitorii de pe marile platforme industriale organizau greve
aproape din două în două săptămâni. Majorarea salariilor, menţinerea
numărului de locuri de muncă, investiţii. Cereau exact ce nu avea
guvernul. Să facă rost de bani pentru unii, vindea intreprinderea altora şi
tot aşa o bătaie de joc în toată economia naţională. Privatizări pe bandă
rulantă. Apropiaţii puterii se împrumutau la bănci cu mai mult de sute de
ori decât limita la care aveau dreptul şi cumpărau intreprinderi în toată
ţara. S-a vândut fabrica de săpun Stela, fabrica de pompe Aversa, IOR-
ul, etc. , etc. , ajungând să nu mai ştii care erau ale statului şi care erau
particulare.
La două săptămâni după mineriada din iunie 1990, primul
ministru Petre Roman prezintă Parlamentului programul de guvernare cu
reforme economice majore – privatizarea şi”revoluţia managerială,, aşa
cum a conceput-o academicianul Tudorel Postolache. Din partea Bancii
Naţionale, Adrian Vasilescu le-a”explicat,, că: Este o greşeală imensă să
dai întreprinderi importante salariaţilor, oameni care şi-au vândut
maşinile, casele şi au cumpărat întreprinderi, dar mai departe era nevoie
de investiţii foarte mari pentru retehnologizarea întreprinderilor. Dar a
fost admonestat”tovărăşeşte,, . Tot el explică parlamentarilor că românii
intreprinzători au cumpărat toate caietele cu 50 de bani şi le vinde la
bulgari şi la turci cu un leu lăsând copii fără rechizite la începerea şcolii,
 417

că se fură bunuri din uzine şi se vând peste graniţă, că aşa va fi

devalizată toată România înainte de privatizare. Degeaba, vorba lui
Tudor Gheorghe. FSN-ul merge înainte şi la 27 septembrie, la alegerile
prezidenţiale, Ion Iliescu îl depăşeşte pe contracandidatul său, Emil
Constantinescu ca în turul doi din 11 octombrie 1992 să fie reales
preşedinte al României cu 61, 43% din sufragii faţă de 38, 57% ale
opoziţiei. Zarvă mare, acuze de furt, de manipulare dar, alesul este ales
şi în spatele lui se fac jocurile murdare de desfiinţare a economiei ţării.
La 19 noiembrie 1992 camerele reunite ale Parlamentului dau vot de
încredere şi instalează la guvernare echipa condusă de Nicolae Văcăroiu,
un experimentat analist economic şi financiar cu ştate vechi în sistem în
perioada de dinainte de 1989. Cu această ocazie se încheie mandatul de
priministru al lui Theodor Stolojan început la 16 octombrie 1991 şi de
care majoritatea populaţiei a fost mulţumită.
Poporul simţea nevoia de stabilitate şi de pace după ce la sud de
noi începuse conflictul interetnic în Bosnia şi Herţegovina iar la est
războiul civil din Transnistria care nu recunoştea conducerea de la
Chişinău.
În plan intern a apărut o nouă şi tentantă himeră – jocul
piramidal Caritas, fondat de Ioan Stoica la Braşov, în aprilie 1992, ca un
SRL cu obiect de activitate jocuri de noroc, a fost mutat la Sala
Sporturilor din Cluj în vara aceluiaşi an. Orice cetăţean român depunea
minim 20.000 lei (salariul mediu 250.000 lei) ca mai apoi să crească,
odată cu salariul mediu la 160.000 lei cu promisiunea că peste trei luni
ridici o sumă de opt ori mai mare decât cea depusă. S-a ajuns anul
următor la peste 400.000 de deponenţi. Auzeai peste tot că ăla sau
alălalt a cîştigat. Mihai Tatulici prezenta în fiecare seară interviuri cu
cetăţeni care au câştigat de opt ori suma depusă. Aşa auzea toată ţara,
cu televizorul. Se ocupa să câştige persoane din toate colţurile ţării să
atragă cât mai mulţi în acest joc piramidal. Trenuri directe Craiova-Cluj,
Constanţa-Cluj, Iaşi-Cluj burduşite cu genţi şi geamantane pline cu
bancnote. Unii şi-au vândut maşina, alţii chiar apartamentul în speranţa
că vor câştiga. De unde? Au câştigat aproape toţi politicienii, poliţiştii,
magistraţii şi căpeteniile bandelor de hoţi, ici colo câte un cetăţean
cinstit şi cam atât. 80% din deponenţi au rămas cu banii, maşinile şi
casele pierdute când s-a oprit jocul. Dintre cunoscuţi a câştigat colegul
 418

meu de la Cluj, pe atunci căpitanul Vasile Mârneanu, o sumă cu care şi-a

cumpărat apartament în zona doi a Clujului. Caritas-ul, oprit în 1993,
avea o datorie către cetăţenii care l-au dat în judecată de 450 milioane
de dolari. Dar câţi nu s-or fi lipsit şi n-au acţionat în judecată că nu mai
aveau bani de cheltuială? Mulţi, foarte mulţi, poate încă odată 450 de
milioane de dolari.
Reforma începută de Stolojan continuă şi în guvernarea Văcăroiu.
Pasul unu. IAS-urile toate, CAP-urile toate, zonele împădurite, păşunile,
livezile, tot, tot, tot. Să nu rămână nimic nedat cui trebuie şi cum
trebuie. Pasul doi. Comasarea suprafetelor intre localităţi. Cine eşti?
Ahaa, eşti de-al nostru, lasă că ţie îţi dăm lângă sat sau lângă oraş că
eşti om important, lasă că acolo în râpa aia unde nu poate paşte nici
capra o să dăm la proşti sau la opozanţi... Primarii şi şefii lor de partid
au împărţit cum au vrut, cum le-a plăcut sau nu le-a plăcut de ochii celor
îndriduiţi să primească loturile pe amplasamentele avute înainte de a fi
luate (confiscate) de statul comunist. Dar nu. Ei au făcut ce au făcut şi
au primit pământ, unii mai mult decât au avut în evidenţele funciare
până la cooperativizare şi nu acolo, la Giurtelecul Hododului sau al
Şimleului, nici la Broscăuţii sau Pomârla Sucevei sau la Zlata şi Putineiu
Teleormanului ci lângă lac, nu la Oltina sau Mănăstirea, nu, la Snagov,
Siutghiol, Techirghiol, Eforie sau măcar la Colibiţa. Ăia mai mici, fără
puterea de a ajunge la Snagov sau mulţumit cu parcele, mii de hectare,
ce înconjoară municipiile şi reşedinţele de judeţ, parcele cărora an de an
le creşte preţul mai ceva ca Făt Frumos din poveste.
Se anunţă falimentul uzinelor Tractorul şi Steagu Roşu Braşov
apoi Carfil, apoi altele şi altele până la 1254 în 2005. Combinatele
siderurgice de la Hunedoara, de la Reşiţa, Galaţi sau Târgovişte.
Reşiţa care a turnat în forme, a finisat şi nituit toate piesele
componente ale Turnului Eifel din Paris.
Unităţi metalurgice din Victoria-Călan, Vlăhiţa, Oţelul Roşu,
Nădrag (Ciocanul), Aiud, Beclean, laminorul Brăila, sârmă Buzău şi
Câmpia Turzii, metalurgica Iaşi, ţevi Roman, neferoase Slatina,
combinatul metalurgic Tulcea, Laromet Bucureşti, Sinterom Cluj, supape
şi bolţuri Topoloveni, pistoane auto şi armături din aluminium Slatina,
din industria auto Sfântu Gheorghe, Covasna, Oradea, Iaşi, Satu Mare,
Sibiu, Reghin, ARO Câmpulung-Muscel, Electroprecizia Săcele, Colorom
 419

Codlea, apoi încep să se închidă minele de cărbune în neputinţa lui Ion

Iliescu de ai proteja pe minerii care l-au salvat de trei ori de la
exorcizare, Anina, Lonea, Petrila, Aninoasa, Dâlja, Vulcan, Livezeni,
Paroşeni, Lupeni, Uricani, Bărbăteni, Motru, Jilţ, Roivinari, Zlatna, Baia
Borşa, Baia de Arieş, Bocşa, Moldova Nouă, Bălan şi Bârza.
Peste cinci milioane de români fără locuri de muncă. Unde să se
ducă? Unde văd cu ochii numai să nu moară de foame. Acum încep
marile contracte de muncă la negru cu muncitorii români la munca
câmpului în Italia, Spania, Germania şi mai puţin Franţa. Ciobanii şi
culegătorii de fructe şi legume sunt primii. Zidarii, şoferii, agenţii
comerciali, bucătarii, ospătarii după ei. Începe vânătoarea de badante.
Mai tinere, mai frumoase, mai şcolite... Medicii şi asistentele pleacă în
masă după salarii de zece ori mai mari. Aviaţia militară disponibilizează
piloţi la 45 de ani... Pleacă prin Emiratele Arabe cu stewardesele după
ei... Din nici o ţară din lume n-a emigrat vreodată atâţi cetăţeni cât au
emigrat din România ultimilor 20-30 de ani. Peste un sfert din populaţia
activă. Au rămas acasă copiii şi părinţii care plâng de dorul lor. Au trecut
anii. Unele mai isteţe şi-au lăsat bărbaţii şi şi-au luat alţii, bogaţi, italieni,
spanioli sau alte naţii. Vin cu ei prin ţară, după dorul de acasă. Ei la 60
de ani, ele la 30. Dă de Georgel sau de Alin sau de Florin, îl prinde la
colţ şi se foloseşte de a lui că-i mai tânără şi mai vânjoasă. Stă, se
gândeşte şi parcă ar vrea să fie şi cu portofelul soţului şi cu unealta
amantului.
Ce să facă, ce să facă? Pune de o infracţiune şi cum, necum, îşi
omoară soţul. Anchete, condamnări, ani grei de puşcărie... Ţi-ai vândut
sufletul pe meleaguri străine şi cu ce te-ai ales? Cu 25 de ani de
puşcărie? Este drept? Familia caută să te scuze dar socoteala lui
Dumnezeu este clară – ai ucis, intri la puşcărie şi dai ascultare faptelor şi
anilor. Fala, mărirea şi obţinerea fără drept a averilor aventurierilor
străini costă. Costă conştiinţe!
Televiziunile prezintă zilnic platforme program emise de fel de fel
de partide politice care apar şi dispar când nu te aştepţi. Agramaţi,
străini de politică, acuzatori fără dovezi, şperţari, ideologii false sau
tendenţioase, multe învechite şi nepotrivite perioadei istorice pe care o
tranzităm, ideologii naţionaliste denumite de putere şovine (cazul
Partidului România Mare şi al Partidului Unităţii Naţionale din România
 420

care se unesc prin 2012) iubite de români, Uniunea Democrată a

Maghiarilor din România ca partid etnic cu scopuri declarate de
secesiune.
De ce îşi permit să se exprime în fel şi chip? Pentru că marea
masă a românilor nu cunoaşte istoria adevărată şi-i lasă pe falşii istorici
şi lideri politici să spună vrute şi nevrute. Lipsa de cultură naşte monştri.
Că vorbim de secesiune, la 01 ianuarie 1993 Federaţia
Cehoslovacă se scindează în Republica Cehă şi Slovacia ca la 26 ianuarie
să fie ales preşedinte al Cehiei, actorul Vaclav Havel. Pe 20 ianuarie, în
biroul oval al Casei Albe din Wasington depune jurământul de credinţă
faţă de SUA, Bill Clinton.
La 16 iunie se lansează primul post de televiziune privat SOTI
condus de un profesionist din televiziunea română, Vartan Arachelian un
om care a ştiut să repună în drepturi personalităţi care au marcat istoria
noastră.
La 07 octombrie 1993 România este primită în Consiliul Europei
ca la 01 noiembrie, la Tratatul de la Maastricht să ia fiinţă Uniunea
Europeană prin transformarea Comunităţii Economice Europene din anul
1951. Bucurie mare.
La 23 noiembrie a început să emită al doilea post privat de
televiziune, Antena 1. Avem două posturi private.
Ziarul Evenimentul Zilei din 12 octombrie 1994 face o radiografie
cutremurătoare a aviaţiei militare române, prima chemată să ia contact cu
un eventual inamic (agressor) care poate ataca pe apă, pe uscat sau din
aer. Raportul comisiei de apărare şi siguranţă naţională privind prăbuşirea
MIG-urilor prezintă înzestrarea cu aeronave în funcţie de numărul aprobat
prin tratatul armamentelor semnat la Paris la 19.11.1990: din 430 de
avioane de luptă şi 120 de elicoptere aprobate prin tratat, avem 300 de
avioane din care doar 15 sunt modernizate şi compatibilizate cu cele din
NATO, din 200 de elicoptere nu avem niciunul de luptă, toate sunt de
transport. Din toată aviaţia, 45% sunt cu o vechime în serviciu de peste
20 de ani, 35% cu o vechime între 10 şi 20 de ani şi 20% sub 10 ani. Şi în
NATO întâlnim situaţii similare dar sunt permanent modernizate, reparate,
verificate. Hercules zboară de peste 35 de ani, F-15 de 30 de ani, MIG-21
de 30 de ani, Tornado de 20 de ani şi altele din alte state la fel, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Serbia, Bulgaria.
 421

Situaţia bazelor militare de aviaţie era din ce în ce mai dramatică.

Lipsa reparaţiilor şi întreţinerilor blocurilor de locuinţe, a clădirilor
cazărmilor, a hangarelor de reparaţii fac traiul piloţilor, tehnicienilor şi
familiilor acestora un calvar. Coloniile de la Alexeni, Ianca, Borcea sau
Deveselu a ajuns ca nişte ghetouri greu de suportat.
Lipsa locurilor de muncă, rata inflaţiei de 400% (dolarul a ajuns
la 1500 lei şi salariul la 150.000 lei adică 100 dolari), au determinat 43
de piloţi în plenitudinea forţelor lor să-şi dea demisia şi să plece în lumea
largă. După ei alţii, şi alţii, şi alţii până nu au mai avut cine şi de unde
pleca. Greve în toată ţara, greve şi în FSN. Petre Roman acuză
conducerea ţării de imobilism politic, de îngheţarea reformelor, de un
centralism al conducerii administrative a ţării. Negăsind soluţii cu
partidul de guvernământ, Petre Roman îşi ia ortacii lui reformatori şi pun
de un partid nou, Partidul Democrat. Cu cine? Cu cei mai hoţi dintre
hoţi, reformatorii Traian Băsescu, Radu Berceanu, Emil Sasu, Adreian
Videanu, Victor Babiuc, Adrian Severin... A fost cea mai mare rupere din
partid de până acum. FSN ul rămas mai mic şi mai conservator spre
stânga, îşi schimbă denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din
România (PDSR) dar între partidul mamă şi noul născut sunt multe
asemănări de faţadă: şi unul şi celălalt sunt democrate, sociale, aliniate
partidelor din ţările europene, vor economie de piaţă dar nu oricum, ci
aşa cum nu s-a mai întâmplat nicăieri în lume – privatizare completă,
chiar cu un leu numai să nu mai rămână nimic la statul communist al lui
Iliescu. Şi anul 1995 s-a înscris pe aceleaşi coordonate ale curbei de
sacrificiu. Majoritatea muncitorilor români fac naveta la trei luni între
casă şi locul de muncă din Germania, Italia sau Spania, alţii au ajuns în
Londra şi vin mai rar, alţii în Canada, America sau Australia şi nu mai vin
deloc... alţii prin Indonezia, India, Papua Noua Guinee, Africa de Sud,
Israel şi pe unde nu. Multe fete tinere, frumoase şi deştepte s-au măritat
cu turci, cu arabi, cu magrebieni, nemţi, francezi, italieni sau spanioli
numai să scape din ţara în care nu au viitor, să devină cetăţean al ţării
soţului ei numai să poată trăi mai bine.
Viaţa civilă era din ce în ce mai grea. În 1993-1995 am predat, ca
suplinitor, orele de cunoaşterea automobilului la Grupul Şcolar Auto din
Crângaşi, astăzi Colegiul Tehnic Carol I la clasele a X a, XI şi a XII a,
unitate şcolară de unde au plecat spre zări străine mulţi profesori.
 422

Înaintea mea a predat câteva săptămâni colegul meu, locotenent

colonelul Nicu Iordache dar s-a plictisit repede. Nu era obişnuit cu
regulile pedagogiei, a planurilor de lecţii, etc.
Era singura activitate aprobată de ministerul apărării naţionale
pentru militari, altceva nu aveai voie să prestezi sau să fii angajat part
times la societăţi private sau de stat. Aici am luat cunoştinţă cu tarele şi
lipsurile în care se scălda învăţământul românesc de tranziţie. Elevii nu
văzuse, nu pipăise, până în clasa a XII a piesele componente ale
motorului, ale transmisiei, direcţiei sau frânării. Am adus de la o bază de
reparaţii piese uzate, curate, vopsite în culori vii să atragă curiozitatea
elevilor, să le înveţe forma, greutatea, rolul, compunerea şi funcţionarea
fiecăreia. Am adus planşe ale mecanismelor şi instalaţiilor cât mai
reprezentative, uşor de înţeles şi de memorat. În primul trimestru am
lăsat corijenţi mai mult de jumătate. Au crezut că este glumă. Dacă nici
din ce le-am predat, cu materiale ajutătoare suficente nu i-a interest,
atunci înseamnă că şi-au ales greşit drumul. Scandal cu părinţii, întrebări
de tot felul, ameninţări ale conducerii colegiului că le fac şcoala de râs,
până când am solicitat prezenţa a patru părinţi cu cunoştinţe în domeniu
(maiştri, tehnicieni şi inginer auto) la un seminar cu elevii. Au formulat
întrebări, au primit răspunsuri mai bune, mai rele sau deloc şi s-au lămurit
că toţi corijenţii meritau notele mici pe care le-au obţinut. Înpreună cu
părinţii am trecut la un program intensiv de pregătire. Am obţinut
aprobare pentru medidaţii gratuite duminica dimineaţa. Au venit, unii
chiar cu părinţii de mână. Unii dintre părinţi m-au rugat să le dau voie să
mai vină întrucât cunoştinţele le sunt de mare folos. În vară, la ultimul
trimestru aveam peste 80% din elevi la cotaţii de 7, 8, 9 şi 10. Opt dintre
ei au dat examen la Politehnică, la automobile rutiere, au luat cu brio şi
mi-au mulţumit ori de câte ori ne-am întâlnit. În anii 1996-1997, la
invitaţiile directorului colegiului şi ale noului profesor titular de automobile,
venit de la Piteşti, organizam meditaţii de două ori pe săptămână, joia şi
sâmbăta, la multe dintre ele continuând să vină şi părinţi ai elevilor.
La orele de practică, la IRA Griviţa, undeva lângă pavilionul
Expoziţiei, muncitorilor le era teamă să le arate mai multe elevilor de
teamă că eceştia le vor lua locul. Am organizat în fostul atelier şcoală de
lăcătuşerie un post de demontare-remontare subansambluri pe un ARO-
240 casat. A fost cea mai bună soluţie la acea vreme. Pe parcursul unui
 423

trimestru reuşeam să demontăm, verificăm şi să remontăm toate

componentele. Aşa s-au acomodat cu planurile de operaţiuni de
reparaţii, cu manualele de reparaţii, cu normativul de manoperă, chiar
dacă nu lucrau ca un muncitor se acomoda cu greul muncii de mecanic,
simţea cheia dinamometrică, măsura cu şublerul, verifica încărcarea
acumulatorului cu voltampermetrul, etc. Pentru mine a fost o experienţă
plăcută. După câţiva ani în care am predat automobile studenţilor scolii
militare de ofiţeri de aviaţie (1980-1986), îmi era dor să predau. Mă
simţeam bine când împărtăşeam cunoştinţele mele şi altora.
Ne uitam cu speranţă spre noile alegeri prezidenţiale că poate se
va schimba ceva în bine, că vom ieşi din sărăcie şi ne vom urma drumul
spre o democraţie negrevată de lipsuri.
În toamna lui 1996, la alegerile prezidenţiale, a câştigat
Convenţia Democrată din România şi l-au adus la Cotroceni pe
preşedintele Emil Constantinescu. Cine era în Convenţie? Ţărăniştii,
liberalii, maghiarii democraţi şi democraţii lui Petre Roman. În opoziţie
era PDSR-ul, Partidul România Mare - Vadim Tudor şi Partidul Unitaţii
Naţionale - Gheorghe Funar. Nu a fost o diferenţă foarte mare de voturi
dar pasul cel mare era că peste jumătate din populaţie s-a depărtat de
comunism. UDMR ul era mereu cu puterea nu conta că-i stanga sau
dreapta.
După alegeri ne aşteptam să vedem înfăptuindu-se schimbarea
multaşteptată dar... vax. Primul ministru, Victor Ciorbea, un jurist din
preajma fostei puteri politice, fost lider sindical, făcut membru al
partidului ţărănist peste noapte, cu un limbaj greoi şi anacronic, nu mi-a
inspirat nici încredere, nici speranţe de mai bine pentru viitor.
Portofoliile ministerelor au fost împărţite la masa cenuşie a
întrunirilor partidelor din coaliţie. La finanţe, Mircea Ciumara – ciumara
în nume, ciumara în figură, ciumara în acţiune... după doi ani înlocuit cu
Daniel Dăianu, un democrat hoţ din tabăra lui Petre Roman. La externe
Adrian Severin, iute, deştept şi hoţ. A fost condamnat peste ani pentru
infracţiuni europene că alea naţionale îi veneau mici. Înlocuit cu Andrei
Pleşu, am dat-o din horă în tangou. La ministerul reformei Ulm
Spineanu, un om căruia oricine trebuia să-i acorde respect. Deştept, clar
în exprimare, cu idei pentru 20 de ani mai târziu, vorba nemernicului de
Brucan. Înlocuit cu Ilie Şerbănescu am dat-o din frică în panică. Ilie o tot
 424

trăgea că ne pierdem identitatea, că vom deveni o colonie dar nu ştia

săracul că hoţii noştri sunt mai buni, mai eficienţi decât toţi hoţii Europei
la un loc. Străinii furau maşini, furau din bănci dar ai noştri s-au
experimentat până au ajuns să fure până şi mica insulă dunăreană
Belina...
Ministrul industrie şi al comerţului Călin Popescu Tăriceanu. Bun,
deştept şi versat în ale păcălitului.
Ministru justiţiei Valeriu Stoica, din PNL un mare hoţ cu ochii iuţi
ca licuriciul. Ministrul muncii şi protecţiei sociale, Alexandru Athanasiu
din PDSR viitor în PNL. Ministrul apărării naţionale, Victor Babiuc din
partidul democrat înlocuit peste doi ani de Constantin Dudu Ionescu de
la ţărănişti.
Ministru de interne Gavril Dejeu, un ţărănist înfocat care a inflamat
spiritele printre poliţişti. La transporturi s-a urcat democratul Traian
Băsescu fost secretar de stat. Acum începe marele jaf la Flota Română,
marile vânzări de nave pe un dolar numai să scape de amenzile şi
cheltuielile de radă neplătite de mai bine de un an prin toate marile porturi
ale lumii. Au rămas acolo neplătite sa au fost lăsate până ce România nu a
mai putut plăti? Asta-i întrebarea. Aşa s-a schimbat pavilionul (steagul) din
România în Liberia, fieful mafioţilor americani din coasta Africii. La
învăţământ şi tehnologie, ţărănistul Virgil Petrescu urmat de masonul
Andrei Marga care a scos în doi ani toate elementele naţionale din
manualele şcolare. Omul Sionului în hambarul chiorilor, el a fost...
În locul marilor schimbări au urmat marile epurări. Toţi şefii de
instituţii au fost înlocuiţi cu oamenii lor. Nu conta că sunt sau nu sunt
calificaţi pentru posturile respective, important era să fie din anturajul
lor... Rău. Foarte rău. Directori de licee şi şcoli generale, directori de
instituţii publice scoşi din funcţii fără motiv şi somaţi prin decizii de
ministru să părăsească posturile. Ei, ţărăniştii, se lăudau că au în rezervă
15.000 de specialişti foarte bine pregătiţi care să ia frâiele guvernării şi
cu care vor scoate România din sfera comunismului. De unde? Numai
gura de ei.
La noi în armată a fost destituit şeful statului major general,
generalul Dumitru Cioflină şi deferit justiţiei pentru transferuri ilegale de
terenuri intre ministerul apărării şi George Becali, un latifundiar al noii
elite româneşti de după revoluţie. Un fost cioban, chibiţ al Stelei şi al
 425

footbalului românesc, traficant de orice, de la ţigări până la femei

uşoare, un ajuns pe banii primiţi din jocurile de noroc şi tranzacţii
imobiliare. Pe lângă Cioflină au mai intrat la apă mai mulţi ofiţeri
superiori din minister dintre care şi colegul meu de promoţie, generalul
Marin Măciucă de la comandamentul logistic.
În armată au fost înlocuiţi mulţi comandanţi ai structurilor
importante, ofiţeri care la rândul lor au mutat şi epurat alţi ofiţeri pentru
ai putea aduce pe acoliţii lor la rangul de conducere. Urât.
Prin aceste acţiuni am înţeles că noua conducere ţărănistă vrea
să se răzbune şi să-şi recompenseze locotenenţii care i-au adus la
putere. Am înţeles că nu are încredere în poliţie şi în armată. Mai ales în
poliţia şi în jandarmeria care le-a tot dat bastoane la poponeţ ori de câte
ori i-a prins cu curul descoperit prin boscheţii Pieţei Universităţii. Teamă
şi răzbunare. Asta i-a dirijat. Aşa a fost şi Ceauşescu, şi Iliescu, aşa este
şi Constantinescu. Un forţos căruia îi este frică de forţă...
Armata, poliţia şi jandarmeria ar trebui să fie deoparte de
politică. După mine ar trebui să nu aibă dreptul la vot, aşa nu le-ar mai
interesa cine este la putere, le-ar interesa doar ce trebuie să facă şi ce
să nu facă pentru a respecta legea. Bine ar fi să aibă statut special. Să
existe un for superior, gen consiliul statal pentru siguranţă naţională,
validat de parlament, care să emită în situaţiile de criză ordine, decrete
şi ordonanţe forţelor din siguranţa naţională, să le ordone ce să facă,
pentru cât timp şi cui să se subordoneze... Atunci n-ar mai fi voinţa unui
om sau a unui partid, ar fi ţara care ordonă.
Atunci să văd ce mai spun minerii când descind la Bucureşti, ce
mai spun clanurile interlope când toate forţele trec la acţiuni de
percheziţie, control, prindere şi arestare a infractorilor şi aşa mai
departe. Atunci n-ar mai exista procurori corupţi care să transmită
informaţii mafioţilor, n-ar mai exista prietenii interesate între
preşedintele statului şi ţiganii lui Bercea Mondial, n-ar mai exista
camarilla Elenie Udrea cu Elena Bica şi cu alţii, n-ar mai exista încercarea
disperată a lui Liviu Dragnea, Iordache, Nicolicea şi Tudorel Toader să
modifice legile justiţiei în favoarea infractorilor... Atunci le-ar fi frică
tuturor de judecata unui consiliu care este deasupra puterii lor. Dar nu.
Cine ajunge la putere vrea guvernul lui, parlamentul lui, CCR –ul lui,
legile lui şi ale acoliţilor lui...
 426

Cele 200 de zile în care guvernul Ciorbea se lăuda că redresează

România au trecut. Speranţele românilor au fost spulberate. S-au
supărat. Au ieşit în stradă. Au cerut schimbarea guvernului.
Victor Ciorbea acuză greaua moştenire de la guvernul Văcăroiu. A
furat? Nu. A minţit? Nu. Atunci?
Nicolae Văcăroiu iese pe post şi prezintă toate datele economice
la predarea ştafetei. Ciorbea prezenta şi el la televizor fel de fel de
proiecte cu care, chipurile, ne-am salva. Mai plastic vrea să ne spună că
fiecare roman ar trebui să-şi ia undiţa lui şi să se hrănească, să nu mai
aştepte la stat să-i dea degeaba. Cu ce bani să-şi cumpere românii
undiţa şi din ce baltă să mai pescuiască dacă s-au privatizat toate pe doi
lei şi acum sunt în proprietatea hoţilor care s-au prevalat de certificatele
de revoluţionar şi au primit proprietăţi în compensaţie? Altele s-au
vândut acoliţilor pe bani puţini.
Petre Roman ameninţă conducerea politică că-şi retrage miniştrii
de la guvernare dacă nu se iau măsuri urgente de redresare a
economiei. Tu vorbeşti? Nu tu ai pornit distrugerea ei?
Neavând încotro, ţărăniştii îi dă undiţa lui Ciorbea şi-l invită să
pescuiască în altă parte şi-l aduc ca prim ministru pe profesorul
universitar Radu Vasile care a abolit imediat programul lui Ciorbea de
200 de zile şi a trecut serios la treabă. Era mai meticulous decât Nicolae
Văcăroiu care era şi va rămâne în memoria românilor ca un foarte bun
profesionist. Nimeni nu se aştepta ca economia României să se schimbe
peste noapte dar puteai observa dacă se fac progrese sau nu.
Aşteptam reforma şi în armată dar nu prea se vedea la orizont.
Ne pregăteam să fim acceptaţi în NATO la summitul de la Madrid. Cei
care am studiat şi am înţeles cerinţele din normativele armatelor NATO,
codificate sub denumirea de STANAG--- urmat de o serie de cifre,
fiecare definind o serie de cerinţe generale sau specifice, am înţeles că
sunt mulţi paşi de făcut, unii însoţiţi de eforturi bugetare pentru
înarmare foarte mari până când putem fi compatibili cu armamentele,
comunicaţiile, procedurile şi checklist –urile uzitate de ei.
Ca probă pentru noi a fost aplicaţia aeriană multinaţională din
octombrie 1996 care s-a organizat în Baza Aeriană de la Otopeni şi la
care au participat formaţiuni aeriene din SUA, Turcia, Polonia, Italia,
Cehia, Ungaria, Franţa, Marea Britanie, Ucraina şi Moldova.
 427

Aplicaţia condusă de generalii Thomas Waskow, comandantul

forţelor aeriene NATO din Europa şi Ion Stan, comandantul Aviaţie
Militare Române, ne-a arătat diferenţele dintre voinţă şi capabilitate. A
vrea este una şi a putea este alta. Cu toată străduinţa magnificilor
tacticieni şi operatori români de la comandorul Cristi Guran la căpitan
comandorul Mihail Roman, a inginerilor de aviaţie conduşi de căpitanul
comandor T. Duminică, trasmisioniştii colonelului Gheorghe Chiriazi,
conducătorii autovehiculelor şi ai mijloacelor tehnice de deservire a
zborului care mi se subordonau, nu aveam forţa, viteza şi precizia
italienilor, turcilor sau a franţuzilor. Niciunuia dintre noi nu ia trecut prin
minte că un motor de avion american F-15 care a pornit cu fum, semn
de incendiere, se rezolvă pe loc, acolo pe pistă, de către un tehnician,
femeie de culoare, care intră pe burtă în turbina motorului, desface un
ejector, îl înlocuieşte şi reporneşte motorul de avion în 30 de minute.
Dacă un MIG-21 făcea aşa ceva, era dus la hangarul de reparaţii,
demontat motorul de pe avion, demontat în bucăţele la banc, analize,
şedinţe, poate erau oprite de la zbor toate aeronavele din toată aviaţia
militară până la concluzia finală a comisie de cercetare, gata două
săptămâni. La ei în 30 de minute au fost gata.
În fotografia de mai jos vă prezint structura stafului aplicatiei –
partea nesecretă, care poate fi oricând adusă la cunoștința publicului
larg. Am avut în coordonare 30 de mijloace de transport încadrate cu
personal specializat.
 428

Un subofiţer italian îşi certa piloţii sosiţi din zbor că nu au realizat

traseul după harta cu toate reperele din teren care le-au fost date la
decolare şi au ratat câte 2-3 puncte obligatorii... Un căpitan medic,
femeie, din aviaţia SUA, verifica piloţii la aterizare. Nimeni nu a înţeles
de ce.
Toţi ceilalţi îi verificau numai la decolare. Nu. Ea, femeia, doctor
american, îi verifica şi la aterizare.
Le măsura tensiunea, pulsul, îi punea să sufle într-un fel de
drager cum au polițiștii de măsoară alcoolemia șoferilor. Ciudat dar
necesar pentru ei.
Am reuşit în primele două zile să ne sincronizăm şi să acţionăm
cu toţii, ca un ceasornic, pe momentele şi operaţiunile aplicaţiei deosebit
de ample, cu peste 100 de aeronave care acopereau cerul de la Bacău la
Borcea, la Constanţa şi de la Bucureşti la Caransebeş.
Un număr mic de personal de deservire cu atribuţii multiple şi
punctuale. De traiul americanilor se ocupa un medic, femeie, ajutată de
un aghiotant, tot femeie dar de culoare. Contabiliza tot.
Cam ce făceau la noi vreo zece persoane din compartimentele
medical şi logistic. Cine gătea hrana? O firmă civilă nicidecum armata. La
noi, pe timpul aplicaţiei, gătea pentru ei firma Hertz care asigura atât
hrana, cazarea cât şi transportul de la hotel la baza aeriană. Un sergent
genist, inginer de profesie, angajat temporar de armata SUA, verifica în
permanenţă starea de curăţenie a pistei de decolare-aterizare şi dacă
găsea bucăţele de beton desprinse din pistă, chema măturătoarea să
cureţe între starturile de zbor ale echipajelor.
S-a zburat ziua şi noaptea, în condiţii meteo normale sau grele,
în echipaje mixte pregătite pentru lupte aeriene, atacuri la sol sau
lansări de bombe în trei poligoane bine pregătite dinainte.
Un sergent american, la a treia generaţie de francezi în SUA,
responsabil cu agregatele de pornit avioane, căruia i-am găsit soluţii
pentru repararea unor cuple (prize) de contact, îmi povestea că el până
a ajunge la Bucureşti ştia că România are capitala la Budapesta şi că mai
aparţine încă sistemului politic austriac. Doamne fereşte ce istorie li se
predă lor în colegii. La plecare ne-am salutat prieteneşte ş i-am urat
santé. Mi-a povestit că la plecare din baza din Italia spre România li s-a
spus că România, ca şi Polonia sau Cehia va urma să primească ajutor
 429

din programul SEED-II pentru modernizarea şi compatibilizarea armatei

cu cele din structurile NATO. După aplicaţia de la Bucureşti va fi mutat
într-o bază aeriană din Alaska. Avea nevoie de doi ani stagiu pentru a
putea candida pe un loc la academia forţelor aeriene (militarii cu peste
trei ani de activitate).
Aplicaţia la care au participat şefii statelor majore şi şefii aviaţiei din
Italia, Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Turcia, Grecia, Ungaria,
Polonia, Moldova, Ucraina, Belgia, Olanga, Anglia şi reprezentanţi ai
forţelor armate ale SUA staţionate în Europa au demonstrat că se poate
coopera, colabora sau acţiona împreună numai dacă planurile şi
operaţiunile sunt coordonate de un centru de comandă foarte bine pregătit
şi capabil să asigure răspunsuri la toate situaţiile operative apărute.
Am primit felicitări de multe ori pe parcursul desfăşurării
aplicaţiei. Nu numai eu, ci toţi colegii mei din staff.
Majoritatea americanilor, francezilor şi italienilor au vizitat tot ce
se putea vizita în Bucureşti, Valea Prahovei şi Braşov. Au fost încântaţi
de primirea şi de comportarea românilor faţă de ei. Dar una-i una şi alta-
i alta... Cu aviaţa militară era altceva. De ce voiau să survoleze mai des,
Craiova, Drobeta Turnu Severin, Orşova şi Banatul de Sud??? Să
cunoască culoarele către Belgrad? ? ?
Am fi beneficiat din plin de ajutorul lor prin SEED-II ca şi prin
ASAL şi FESAL care urmăreau redresarea agiculturii şi a industriei dar
mineriadele le-au interupt şi ne-au dus cu încă zece ani în trecut. La
summitul de la Madrid au fost acceptate în NATO numai statele foste
esteuropene care au beneficiat din plin de aceste programme şi în care
n-au intervenit minerii pentru stabilitate socială, respectiv Polonia, Cehia
şi Ungaria. Noi... mai aşteptăm până la 29 martie 2004. Nici după ce am
intrat nu am avut toate uşile lor deschise.
Am intrat în anul 1997 cu speranţe dar mi-au fost spulberate
prea devreme. Încă din februarie încep grevele. Grevă japoneză, grevă
sud-coreeană, greva foamei, greva setei, greva vorbei, greva
învăţământului, greva sănătăţii, greva metroului, greva ceferiştilor, greva
taromiştilor, greva şoferilor de pe transportul în comun, greva producţiei
de apărare, greva siderurgiştilor, greve ale minerilor, greva chimiştilor,
greva marinarilor, greva elevilor, greva părinţilor, greva sindicatelor
mână în mână cu patronatele de Babilonul a rămas cu mult în urmă.
 430

S-au blocat drumuri naţionale şi judeţene cu avioane la Craiova,

cu camioane la Braşov mai rămăsese să blocheze cu vapoare la
Constanţa dar nu le-au putut scoate din mare.
Am ajuns la vorba venerabilului Petre Ţuţea că în jocul politic,
dintotdeauna, forţele câştigătoare au promis în opoziţie şi au făcut ce au
putut când au ajuns la putere... şi că românul este tentat până la vârsta
de 30 de ani să fie de stanga dar dacă şi după această vârstă rămâne
tot în stanga înseamnă că este tâmpit. Ce să-ţi mai dea CAP ul? Ce să-ţi
mai dea statul roman pentru nemuncă? Nimic.
Eram în sfânta zi de Bunavestire a anului 1999 la slujba din
biserica satului. Am dus-o pe mama la slujbă şi am rămas şi eu. Biserica
plină, 30-35 de femei, 10-12 bărbaţi şi 8-12 copii. Cam cu 50-60 de
persoane biserica pare plină. Lumea liniştită, cuvioasă, asculta în linişte
liturghia. Femei trecute de şaizeci de ani care făceau mătănii şi se rugau
pe la toate icoanele pentru binele şi sănătatea copiilor şi nepoţilor plecaţi
la muncă în toate zările şi ţările Pământului.
Nimeni nu se manifesta într-un fel vis a vis de atacul
occidentalilor asupra Serbiei din noaptea trecută. Poate că nu ştiau
nimic. Nu le-a spus popa. Nici vecina. Am stat până după miezul nopţii
să ascult BBC ul şi posturile de radio care prezentau diferit situaţia.
Morţi, răniţi, mutilaţi, evacuaţi, rămaşi cu nimic din ditamai casele... la
numai câteva sute de kilometri de noi. Acolo sunt şi români ai noştri. Nu
numai cei din Timoc dar şi cetăţeni români de naţionalitate iugoslavă,
sârbă mai precis. Cum s-a ajuns aici? Din pretenţia de independenţă a
provinciei Kosovo pierdută de albanezi cu un secol în urmă, pe timpul lui
Skanderberg când bosniacii, kosovarii şi macedonenii au vrut cu
Iugoslavia, acum voiau parlament propriu, conducere independentă de
Belgrad dar... au dat de Armata a 3 a iugoslavă care nu-i lasă. Grupuri
de naţionalişti kosovari s-au pregătit în taberele de instrucţie din Statele
Unite şi vin să arate ce ştiu ei să facă. În 12 decembrie 1998 atacă
posturile de miliţie iugoslave, atacă casele sărbilor din zonă şi chiar
intreprind atacuri asupra unor subunităţi ale armatei. Puşi cu botul pe
labe acuză Belgradul de genocid. SUA şi NATO asta aştepta să audă că
au tăbărât pe ei. Pristina ajunge blocată şi militarizată total ca şi celelalte
oraşe din zonă. Se încearcă o negociere de pace la Rambue, lângă Paris.
Kosovarii nu renunţă la pretenţiile lor de independenţă. Formaţiunile
 431

înarmate ale kosovarilor, militanţii UCK, sunt şi mai agresivi, şi mai

radicali. în istorie au făcut mult rău când erau în Albania. Au ucis
milioane de sârbi, de români şi de macedoneni. Cu steagul lor verde în
frunte voiau ca tot Balcaniul să fie o mare musulmană dar... Dumnezeu
nu lasă inechităţi.
Românii fug la anii 1500-1800 unde văd cu ochii, în Dobrogea, în
Oltenia şi mulţi în Valea Timocului. A rămas în istorie lupta pentru
supravieţuire a familiei Şaguna refugiată în Transilvania. Descendenţii
acestei familii cunosc pe deasupra istoria regiunii Kosovo. Au distrus 12
oraşe printre care şi oraşul locuit majoritar de români, Călăraşi (sinonim
cu oraşul nostru de la Dunăre).
Acum, când Europa nu mai este împărţită în două blocuri
antagoniste vor să se conducă singuri să nu mai fie dirijaţi de
conducerea centralizată de la Belgrad, vor şi ei ca Slovenia şi Croaţia.
Puterea de la Bucureşti şi-a adus aminte subit de comaţionalii
noştri din Valea Timocului. Budapesta şi-a amintit de maghiarii din
Voivodina. De ce nene? Vreţi şi voi la segregaţie, la război?
De la Alexandru Ioan Cuza încoace nu s-a interesat de ei nici un
guvern, nici ţărănist, nici liberal, nici carlist, nici comunist. Pe timpul lui
Ceauşescu era interzis şi să pronunţi Valea Timocului.
Ei au tânjit sute de ani după o şcoală şi o biserică românească,
după un abecedar sau un manual de istorie românesc dar... nimic. Voiau
ca şi copiii lor să citească româneşte că Ana are mere. Nu le-am dat nici
măcar speranţa că se va întâmpla asta într-un viitor apropiat.
Ştiţi cine le-a bucurat zilele întunecate ale Balcanilor dragi
concetăţeni? Solistul de muzică populară Liviu Vasilică care susţinea
concerte gratuite în Vîrşeţ şi în localităţile dimprejur. L-a urmat fiul său,
Florin, după ce el a plecat de prea tânăr la Ceruri. Au fost mai rar şi
Petrică Mâţu Stoian cu melodia timocenilor balada copilului sărac dar şi
rapsodul popular Ion Creţeanu cu taraful din Albotina din Timocul
bulgăresc. Un fost coleg de liceu s-a aflat în Vîrşeţ la spectacolul dat de
Liviu Vasilică din august 1994, cu două luni înainte de deces. O mare de
oameni veniţi de pe toate dealurile, din toate văile de pe o rază de zeci
de kilometri. Se bucurau sau plângeau odată cu artistul. Nu a văzut
niciodată, de la Ansamblu Flacăra al lui Păunescu încoace o aşa stare.
Vorba lui, dacă le dădeai arme şi motiv, plecau pe jos la Belgrad. În
 432

şcoala generală portretele marilor oameni de cultură pe toţi pereţii, regii

Romăniei Carol I şi Ferdinand, dar mai presus de toţi, mai mare şi mai
bine pictat, Alexandru Ioan Cuza. Despărţiţi de nemţi în 1780 când le-a
tras graniţa prin centrul satului i-a împărţit între sărbi şi bulgari. Şi acum
trec cu greutate graniţa la rudele lor deoarece sârbii ţin la regulile stricte
de trecere a frontierei pe bază de paşaport şi cu limitarea numărului de
zile.
Acum, în prag de război, televiziunile din România ne prezintă
altfel situaţia, departe de realitate. Preşedintele Constantinescu se
declară de acord cu acţiunile NATO şi se angajează să fie parte din
coaliţie. Ca vecini nu aveam voie să ne exprimăm darămite să
participăm.
Rusia şi China se opun hotărârii NATO de a ataca Serbia.
Degeaba. Adriatica este ocupată de navele marinei militare a SUA,
printre care distrugătoare şi portavionul Entreprise şi multe alte
armamente grele şi sofisticate. În ajunul Buneivestiri, la 24 martie 1999,
orele 19 şi 10 minute, au decolat de pe baza aeriana din Aviano, Italia,
avioane de vânătoare şi bombardament ale forţelor aliate – americani,
nemţi, englezi, francezi şi belgieni în protestele populaţiei italiene care s-
a declarat clar împotriva aceste intervenţii. Degeaba. şi francezii au
demonstrat împotrivă. Degeaba. Tirurile erau ordonate pe harta
operaţiunilor militare ale aliaţilor. Avioane F-15, F-16, F-117, Tornado,
Mirage, bombardiere B-52, aeronave de bruiaj radioelectronic, de
conducere a acţiunilor de luptă aeriană, au umplut cerul cu direcţia
Belgrad. La orele 20, 53 cad primele bombe deasupra liniilor de
fortificaţii ale Armatei a 3 a iugoslavă aflate pe poziţii de plecare la
ofensivă în jurul Pristinei. Rezultatul bombardamentului? Mii de vieţi
distruse şi oraşul avariat în proporţie de 60%.
În ziua de Bunăvestire, când eu şi concetăţenii mei ascultam
sfânta slujbă în biserica satului, zeci de formaţiuni aeriene aduc moarte
deasupra Pristinei şi a Belgradului. Din acelaşi Cer de la care aşteptau
salvarea divină, pacea şi liniştea sufletească primeau acum bombe cu
fragmentare, proiectile reactive dirijate, proiectile ale tunurilor de bord şi
chiar gaze axficsiante.
Sârbii tac, îşi ridică morţii şi răniţii din stradă, îi triază, îi îngrijeşte
pe unii şi-i înmormântează pe alţii.
 433

Îndârjirea lor nu are margini. Ies în pieţele publice sau umplu cu

trupurile lor podul peste Dunăre cu lumânări în mâini, cu sufletele
zdruncinate şi cu voinţa de a apăra cu trupurile lor ce bruma a mai
rămas nebombardat. Parcă ar fi mareşalul Tito în mijlocul lor aşa de
patrioţi sunt în faţa morţii.
Lumea se uită năucă la televizor aşa cum s-a uitat şi la atacul
asupra Iraqului. Şi atunci România a fost într-utotul de acord cu acţiunile
NATO. Grecii ies în stradă şi manifestă împotriva atacurilor NATO asupra
Belgradului. Cu toate împotrivirile grecilor, francezilor, italienilor sau a
englezilor, trupele NATO atacă în continuare şi lovesc şcoli, autobuze
pline cu oameni, poduri, noduri de cale ferată, spitale şi au lovit din
greşeală şi ambasada chineză din Belgrad. Din prea mult zel şi prea
puţine cunoştinţe de geografie, de pe nava Entreprise au fost lansate
două rachete cu rază medie de acţiune care au căzut la câţiva kilometri
de Sofia, capitala Bulgariei.
După conflict, ziarul Wasington Post relata în ediţia din 25 august
1999 că UCK-ul este un Franckenstein creat de occident care a scăpat
de sub control. Cuuum? Cine l-a creat? Cu ce scop?
Tot din prestigiosul jurnal aflăm că din peste 200.000 de sărbi
care locuiau în Kosovo în 1995 au rămas în 1999 sub 25000. Cum? Prin
intimidare, forţare sau ameninţare. După ce aţi făcut ţara ferfeliţă acum
cine le dă case, căldură, mâncare, muncă şi plată? Le dă NATO? Nu. Le
dă coaliţia? Nu. Le va da tot Belgradul cum le-a dat în ultima sută de
ani. Cine-i ajută acum? Ruşii şi chinezii. Noi ce devenim din buni vecini?
Mai avem obrazul să ne considerăm prieteni. Au rupt relaţiile cu noi de
cînd Emil Constantinescu s-a declarat de partea aliaţilor din NATO şi nu
le-au reluat nici astăzi, după 11 ani. Cred că nici n-o să le mai reia
vreodată. Dacă rămâneam neutri din motive de bună vecinătate cum
era? Eram vecinii lor buni şi prieteni în colaborare comercială... După un
război care a distru tot, au fost în stare să refacă infrastructura,
industria, casele de locuit şi au pus pe picioare afaceri profitabile. Au
finalizat în trei ani autostrad A1 care străbate ţara de la un capăt la altul,
de la Subotica – Novi Sad – Belgrad – Nis – Kumanovo – intră în
Macedonia cu viaducte, tuneluri, treceri peste ape, peste văi de mai
mare dragul. După război. Autostrada A3 Brod – Belgrad sau A4 de la
Nis la Pirot şi intră în Bulgaria spre Sofia. După război... şi fără fonduri
 434

europene, numai cu banii lor. Şi noi? Nu putem trece de la Constanţa la

Arad pe o autostradă finalizată. Nici din Moldova în Ardeal sau în
Muntenia... şi nu a fost război, dar au fost mulţi hoţi la guvernare.
Diferenţe colosale.
Este un proverb prin care suntem atenţionaţi să ne vedem de
gunoiul nostru şi să nu ne uităm întâi la al vecinului. Aşa a fost şi în
martie 1999 când ne declaram mari şi tari împotriva Serbiei.
La noi, în acele zile ne lingeam rănile după a şasea mineriadă sau
mai bine zis a patra cădere a Bucureştiului. A cincea şi a şasea au fost
una după alta în ianuarie şi februarie. Ca rezultat a relei gestionări a
situaţiei imflamate din Valea Jiului, în decembrie 1998, ministrul
industriilor, Radu Berceanu, anunţă minerii prin intermediul televiziunii
că va închide minele de la Dâlja şi Bărbăteni. Miron Cozma îi îndeamnă
la grevă. O ţin langa cu grevele din 18 decembrie până la 04 ianuarie
1999.
Îi cheamă la Petroşani pe Radu Berceanu şi pe primul ministru
Radu Vasile. Aceştia refuză.
Minerii grevişti cer primarului Bucureştiului, Viorel Lis, aprobarea
pentru marş în faţa Palatului Victoria, sediul guvernului. Lis aprobă
marşul. Traian Băsescu, ministru al transporturilor nu mai pune la
dispoziţie garnituri de tren. De ce stimabile Petrov? De ce în 1990 Da şi
acum BA.
Negocieri cu Comisia de Buget a Senatului condusă de Viorel
Cataramă. Nimic. Ei voiau la capitală.
Între timp, Gavril Dejeu, ministrul de interne, trimite jandarmii în
vale să creeze ambuscade, baraje, puncte obligatorii de trecere doar,
doar va opri minerii din drumul lor către Bucureşti. Jandarmii încropesc
baraje din stabilopozi din ciment, autovehicule, detonează stâncile din
apropierea şoselei s-o blocheze dar rezultatele sunt altele.
La 14 ianuarie peste 1000 de mineri escaladează barajul din
Defileul Văii Jiului şi îşi anunţă noile revendicări – 10.000 de dolari
pentru fiecare disponibilizat sau o pensie lunară de 500 de dolari pe
viaţă. Radu Berceanu respinge din start asemenea aberaţii. Miron Cozma
anunţă că vine la Bucureşti cu 15.000 de ortaci. Locotenentul lui, Romeo
Beja îmbarcă 1000 de mineri în cele 11 autobuze ale companiei hiulei şi
drumul spre Bucureşti. Dau de primul baraj din pietre, humă şi nisip şi
 435

trec de el. Nici urmă de jandarm la baraj. Gavril Dejeu aproape să facă
infarct de nervi.
A doua zi, 15 ianuarie, Judecătoria Petroşani declară ilegală
greva minerilor. Cozma, enervat, decide la 18 ianuarie să plece în forşă
la Bucureşti. Au găsit pe şoseaua spre Tîrgu Jiu o serie de baraje pe care
le-au trecut dând la o parte obstacolele. Jandarmii aruncau ceva gaze
lacrimogene şi fugeau să se ascundă la barajul din spatele lor. şi tot aşa,
ca pisica cu şoarecele, pe şosea spre Costeştii de Vâlcea. De neputiinţă
şi enervare, în seara zilei de 19 ianuarie, ministrul de interne, Gavril
Dejeu, demisionează. Informaţi de minerii trimişi iscoade în faţă că la
Costeşti este amplasat un baraj puternic al jandarmilor, în noaptea de
20 spre 21 ianuarie înoptează în Horezu. Observându-se una pe cealaltă,
cele două tabere au început încăierarea la orele 14 şi s-a încheiat la
orele 17 cu victoria minerilor. 15-18.000 de mineri au bătur aproape
2000 de jandarmi, poliţişti, forţe ale DIAS şi din Brigada de asigurare a
ordinii şi liniştii publice – BAOLP. Cum? Au parcurs pe jos cei trei
kilometri de la Horezu la Costeşti, au încercuit forţele de ordine şi le-au
luat la bătaie din toate părţile. Poliţiştii au fost atacaţi şi de locuitorii din
Costeşti care ţineau cu minerii. Sunt luaţi ostatici 1500 de poliţişti şi
jandarmi. Minerii îşi continuă drumul spre Râmnicu Vâlcea. Aici altă
dandana. Populaţia răsculată cerea demisia prefectului de Vâlcea.
Preşedintele Emil Constantinescu convoacă sesiunea extraordinară a
Parlamentului şi solicită liderilor partidelor parlamentare să-şi exprime
poziţia faţă de cele întâmplate. Gavril Dejeu este înlocuit cu Constantin
Dudu Ionescu care demite mulţi şefi din poliţie şi jandarmerie.
Pe şoseaua Râmnicu Vâlcea – Piteşti armata şi trupele DIAS
amplasează un baraj la trecerea peste râul Topolog. Observând
îndârjirea minerilor şi nepregătirea forţelor de ordine pentru asemenea
situaţii, sfătuit de un foarte bun consilier cu pregătire militară la zi,
primul ministru Radu Vasile hotărăşte să se întâlnească cu liderii
minerilor la mănăstirea Cozia. Zis şi făcut. Singur, cu curaj, s-a întâlnit
cu Cozma şi au hotărât neînchiderea celor două mine, neânceperea
urmăririi penale împotriva liderilor şi acordarea unor sporuri salariale.
Minerii s-au întors acasă şi jandarmii la unităţile lor unde a trebuit să-şi
peticească uniformele rupte în hărmălaia de la Costeşti dar n-au apucat
să-şi coasă nădragii că au fost alarmaţi din nou la 16 februarie 1999
 436

când acelaşi Miron Cozma anunţă că vine cu oaste la Bucureţti să-i

înveţe minte pe cei din Curtea Supremă de Justiţie care l-au condamnat
la 18 ani de detenţie pentru mineriada din 1991 şi că nu va pleca până
ce aceştia nu retrag acuzaţiile.
Aşa a făcut nebunul. Pe 17 februarie a îmbarcat 2500 de mineri
în 50 de autobuze şi... direcţia Bucureşti. A şasea şi ultima mineriadă pe
teritoriul României până în anul 2020. Nu se ştie în viitor...

Opriţi de forţele de ordine la Brădeşti, în Dolj, minerii îi lovesc şi-i

înlătură din drum şi pleacă mai departe. La Stoeneşti, în Olt sunt
aşteptaţi de forţele DIAS şi din surse, şi de subunităţi ale armatei care le
distrug autobuzele, îi gazează, îi lovesc şi arestează 500 dintre ei. Miron
Cozma dă să fugă în Caracal dar este prins, arestat şi încarcerat. Din
surse neoficiale s-au înregistrat 15 morţi şi 312 răniţi din rîndul minerilor şi
18 răniţi din forţele de ordine. În 2005 sunt condamnaţi definitiv – Miron
Cozma la 10 ani şi Romeo Beja la 5 ani de închisoare cu executare.
Ortacii din toate minele Văii Jiului s-au declarat în grevă generală
solicitând majorarea salariilor, eliberarea din arest a liderului lor, Miron
Cozma şi revizuirea atitudinii României faţă de intervenţia NATO din
Iugoslavia pentru menţinerea neutralităţii şi a neamestecului în treburile
interne ale Belgradului. Sindicatele din toată ţara se ridică şi ele.
Bucureşti, Craiova, Braşov, Reşiţa, Piteşti, Iaşi, Galaţi, Brăila, Focşani,
 437

Bacău, Oradea, Constanţa mii şi mii de cetăţeni în stradă cerând sus şi

tare reţinerea ţării în neutralitate şi majorarea salariilor.
Partidele din opoziţie se exprimă franc şi răspicat în media
împotriva declaraţiei deplasate a preşedintelui geolog. Corneliu Vadim
Tudor exprimă punctul de vedere al Partidului România Mare prin care
se solidarizează cu demonstraţiile sărbilor din România împotriva
declaraţiilor şi a acţiunilor preşedintelui şi atrage atenţia că se poate
întâmpla la fel ca în Kosovo şi în Covasna şi Harghita şi nu ne-ar pica
deloc bine dacă iugoslavii s-ar declara pentru a fi atacaţi...
În noaptea Sfintelor Paşti aliaţii bombardează Belgradul în timpul
slujbelor ortodoxe. În noaptea Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos.
Blesfamie. N-au Dumnezeu.
Statul Major General al Armatei Române prezintă, prin ministrul
apărării, comisiilor de apărare din Senat şi din Cameră, situaţia pregătirii
trupelor, pe categorii de forţe armate, pe mari unităţi şi unităţi existente
la pace, capacităţi, entităţi, armamente, etc. intrarea în operativitate
graduală, începând cu unităţile din Forţa de Reacţie Rapidă continuând
cu cele destinate misiunilor de luptă în situaţii de criză şi continuând cu
trecerea forţelor principale din starea de pace în starea de război. Greu
pentru unii aleşi să înţeleagă dar oricum nu va fi cazul. Ce să caute
forţele Armatei Române într-o acţiune de luptă a atâtor forţe ale NATO?
Nici pe departe...
Dintre membrii comisiilor, unii fără nici o pregătire militară au
împânzit presa cu ştiri care mai de care mai defăimătoare la adresa
armatei înţelegând din toată expunerea doar finalul, că armata intră în
acţiune după şase luni de la alarmare nu că ultima formaţiune militară
mobilizată întră în luptă după şase luni de pregătire... Pentru a lămuri
situaţia, peste două săptămâni, şeful statului major general, generalul
Constantin Degeratu şi comandantul aviaţie militare, generalul Ghoerghe
Catrina explică în faţa reporterilor televiziunilor, consilierului prezidenţial
Dorin Marian şi şefului comisiei de apărare din Senat, Ioan Mircea Paşcu,
viitorul ministru al apărării cum stă treaba cu apărarea ţării. Aviaţia care
este infanteria modernă din zilele noastre este alarmată şi intră în luptă
în câteva ore de la alarmare, după ea forţele aeropurtate, cele
mecanizate, etc. Necazul este că nu toate aeronavele sunt pregătite de
zbor că multe necesită reparaţii, nu toţi piloţii sunt pregătiţi la nivelul
 438

maxim de alarmare, etc. drept pentru care primulministru Radu Vasile a

rupt din alte părţi şi a alocat aviaţiei 3. 600 miliarde de lei şi 30 de mii
de tone de carburant de aviaţie necesar instruirii şi clasificării piloţilor
pentru cele mai grele condiţii de zbor şi de luptă. Mare om, mare patriot,
Dumnezeu Să-l ierte!
Preşedintele Emil Constantinescu vizitează punctul principal de
comanda al aviaţiei şi apărării antiaeriene. Îi place dar nu întreabă în ce
condiţii trăiesc militarii şi civilii planşetişti la 35 de metri în subteran.
Promite şi el dar nu se realizează... ca multe altele.
Noi eram ca vai de noi după şase mineriade şi lui, preşedintelui, îi
ardea de joacă cu sârbii...
Anul 1999 se încheie cu multă teamă, cu multe întrebări, cu haos
şi cu dezordine socială. În decembrie poporul stigă la primul ministru
Radu Vasile JOS. Să nu iasă scandal, profesorul şi omul Radu Vasile
demisionează şi este adus la guvernare să pregătească alegerile Mugur
Isărescu, independent şi tehnocrat. Anul 2000 începe cu foame, cu frig,
cu lipsa locurilor de muncă şi cu multă silă faţă de guvernanţi. Foarte
mulţi cetăţeni nu mai vor să vină la vot la alegerile viitoare. Alegerile se
apropiau din zi în zi. Opţiunile votanţilor destul de variate.
Foştii membri de partid voiau PDSR ul că-i vor proteja, mai tinerii
şi dornicii de afaceri private voiau PD ul lui Petre Roman, unioniţtii vor
PUNR ul, naţionaliştii PRM ul, ungurii numai UDMR ul iar mulţi nu mai
vor nimic. Campania electorală copiată din Caragiale la care s-au
adăugat foarte puţine – delaţiuni, acuze mincinoase, manipulări
grosolane, ocolirea adevărului istoric sau economic dar, cu toţii
promiteau o lume mai bună şi mai bogată.
Ofensiva mediatică împotriva Convenţiei Democrate care l-au adus
preşedinte pe Emil Constantinescu era în plină desfăşurare. Ţărăniştii cu
liberalii în aceiaşi barcă nu s-a întâmplat niciodată în istorie şi acum erau
mai gata să răstoarne barca şi cu ungurii în ea. Păcat de ultimii, săracii.
În istorie s-au luptat unii cu ceilalţi fără scrupule, nu i-a împăcat
nici regii nici împăraţii. Capete tari dar mai şantajişti şi duplicitari au fost
ţărăniştii lui Iuliu Maniu. Cea mai mare luptă a fost după moartea regelui
Ferdinand când s-au sabotat prin toate mijloacele.
La sat, în cârciumile de la marginea şoselei, unde beau berea
amestecată cu colbul străzii, nepoţii lui Moromete fac politichie mai ceva
 439

ca la Bucureşti. Ascultă radioul toată ziua, se mai uită şi la televizor şi cu

ce rămâne în bibilică se duce să-i înveţe pe alţii politică.
- Ai votat cu ţărăniştii vere. Vezi unde te-au adus din 1996
încoace? Serviciu nu mai ai că ţi-au închis şantierul, pensie nu ai că n-ai
după ce, dai cu sapa în pământ şi scoţi numai râme după ploaie. Mai
votezi cu ei astă dată?
- Da ce mă, voiai să votez cu comuniştii, ca tine? Nu mi-a ajuns
atâţia ani?
- Blegule! Toţi am fost comunişti, şi ţărăniştii tăi de astăzi au fost
comunişti ca şi toţi ăilalţi din toate partidele înfiinţate după 1990. Nu vezi
mă că ăştia nu au nimic cu politica ţărănistă? Urmăresc numai să le dea
pământul înapoi urmaşilor boierilor de la care au confiscat comuniştii. Auzi,
restituţie în întregime mă, nu ştiu cum au zis ei pă limba lor da o să ne
pomenim cu casele fără pământ sub ele că ne ia pământul tot.
- Mă eşti nebun, cum să-mi ia casa mă? Nu-i tai cu toporu? Ce
cred ei că la mine-i sat fără câini?
- Ia mai dăi dracu mă cu politica lor. Ai văzut mă aseară ce le-a
făcut americanii sârbilor mă? Prăpăd mă nu altceva. Cică au bombardat
americanii un pod cu autobuzul plin cu refugiaţi pe el mă, i-a omorât pe
toţi. Ce dracu mă, ei care trag la metru pătrat n-au văzut mă că acolo
erau nişte refugiaţi amărâţi mă? Şi-n noaptea de Înviere au bombardat
mă, ca anticriştii mă.
- Da ce mă este prima dată când dau greş americamii mă? Au
luat-o peste bot în Koreea, în Vietnam, au tras rachete de 10.000 de
dolari în tancurile din carton de doi lei ale lui Sadam în Iraq, noi le-am
făcut Ploieştiul din carton în 1943/1944 şi l-au bombardat cu toate
bombele lor. Ce, nu greşesc şi ei? N-au ochit cu rachetele Belgradul şi au
lovit Sofia când bulgarii se uitau la televizor? şi uite aşa, dai la vacă în
grajd şi te pomeneşti cu racheta-n şură. Numai dacă i-a foc este belea
dar dacă mai şi explodează?
- Da Constantinescu ce-a zis mă, că ne ducem acolo cu armata
să le reparăm drumurile mă? Ce, ei le bombardează şi noi le reparăm?
Ce sântem la Săpoca, la nebuni?
- Poate ne-or plăti pentru asta mă, nu se ştie. Mă da de Vadim ce
zici mă? Ai văzut cum se ia de toţi în gura mare? Ăla-i hoţ, ăla-i prost...
numa el îi deştept. Cu cine dracu să votăm mă?
 440

- Lasă mă că vine fiimiu sâmbătă acasă şi-mi spune el cu cine să

votez mă că n-am de unde să ţtiu eu din curul ăsta de munte. Te văd pe
tine, mai văd trei proşti cu care bem bere şi atât. De unde să ştim noi
ce-i în lumea mare? Ce-i la Buzău, ce-i la Bucureşti sau la Cluj? Noi ştim
doar ce ne spune nevestele noastre cu ce au auzit la biserică la slujba de
duminică. Oare popa nu le-o fi spus cu cine să voteze? Că până acuma
mereu le-a spus şi le-a şi atras atenţia să nu cumva să se întâmple altfel.
- Aşa mă. Brava. Hai să te cinstesc cu o votcă că m-am săturat
de bere asta acră de atâta căldură.
Şi tot aşa discuţii despre unii, despre alţii, despre politică, despre
vreme şi-i apucă seara tot sub şopronul barului cu denumire străină, aşa
cum l-a botezat nepoata când a venit în concediu, acum un an, din
Spania. Că doar nu i-o spune ca-n România că nu se mai poartă şi n-o
să mai vină clienţii. Clienţi pe dracu, beţivi în toată regula pe care nu-i
interesează cum se numeşte barul, îi interesează doar căt costă berea
asta proastă, Bucegi. Păcat de numele munţilor pătat de poşirca asta!
Moromete, cu prestanţa şi cu cele ştiute de la copiii lui, din
Bucureşti, patronează sau monopolizează discuţia şi... cinstit cum se
cuvine de noii candidaţi la primărie, cameră sau senat, face lobz după
interes şi-i duce cu turma la vot. Pentrui ei nu contează dacă se siâuie la
putere un partid de stânga sau de dreapta, pentru el contează cu ce-i
cinsteşte în campanie că după alegeri ajung tot hoţii ăştia care ne fură în
fiecare zi.
La alegerile din anul 2000 s-au prezentat la urne 63% din
populaţia cu drept de vot. Preşedinte a fost ales Ion Iliescu cu aproape
67% din voturi urmat de Corneliu Vadim Tudor cu 33% iar la legislative
PDSR ul a obţinut 37%, PRM ul 19%, PD ul 7%, PNL ul 6, 8% şi UDMR
ul 6, 8%. Încă patru ani de conducere socialistă cu Adrian Năstase prim
ministru.
La 28 noiembrie 2004 se prezintă la urne 58, 5% din cetăţenii cu
drept de vot, puţin peste jumătate, aducând preşedinte la Cotroceni pe
Traian Băsescu, fostul primar al capitalei, care l-a învins pe Adrian
Năstase cu doar 2, 3 procente. La legislative a câştigat tot PDSR ul cu
36, 63% urmat de PD cu 31%, PRM 13% şi UDMR 6, 2%. Băsescu nu
plăcea majorităţii populaţiei. Fizionomie de bandit. Prim ministru Călin
Popescu Tăriceanu, un om care prezenta multă încredere la acea dată.
 441

În 2008 este adus la guvernare PDL ul cu prim ministru Emil Boc.

Lumea l-a considerat ca fiind
marioneta lui Băsescu. Lipsit de iniţiativă, ce anunţa marinarul la
orele 18, 00 la televiziune, repeta şi Boc la jurnalul de seară. Scăpat din
lesa matrozului, ales primar al Clujului şi-a dovedit adevărata capacitate,
pregătire şi voinţă politică transformând şi modernizând oraşul din
temelii fiind reales şi reales şi... Da. Un om pentru oameni, un om care
ştie să găndească şi să acţioneze în folosul comunităţii care l-a ales.
Felicitări şi la mai mulţi primari ca el.
În 2009 la prezidenţiale a câştigat tot Traian Băsescu care l-a
învins pe Mircea Geoană cu o diferenţă de 673. 368 de voturi, alegeri la
care s-au prezentat 58% din populaţia cu drept de vot. Mircea Geoană
se şi vedea preşedinte şi s-a bucurat înainte de vreme fiind luat în
derâdere de marinar.
La parlamentarele din 2012 a câştigat alianţa diavolului PSD cu
PNL denumită USL. N-a durat mult că din motive nedeclarate public,
şeful PNL, Crin Antonescu, şi-a luat partidul şi a plecat de la guvernare
după care a plecat şi el ca un dezertor prin lumea largă lăsând frâiele
partidului la voia întâmplării...
Victor Ponta, şeful guvernului, a fost şi el mâncat de gruparea
Dragnea, din propriul partid şi scos pe linie moartă după incendiul din
clubul Colectiv din 30 octombrie 2015, soldat cu 63 de victime.
Manipulări excesive, vizibile. Dai jos un guvern pentru neregulile unei
primării de sector? Pentru neputinţa atâtor guverne din 1990 încoace de
a amenaja şi dota corespunzător secţiile de arşi din spitalele României?
De lipsa de viziune şi competenţă a atâtor miniştri ai sănătăţii care s-au
perindat atâţia ani şi care şi-au sporit exponenţial averile din salariile lor
de bugetari?
În 16 noiembrie 2014, la al doilea tur de scrutin, Klaus Werner
Johanis în învinge pe Victor Ponta la alegerile prezidenţiale. Sursele aduc
în atenţia opiniei publice că s-a folosit de informatica, relaţiile şi ajutorul
unor puteri străine care i-au dat mai multe voturi decât s-ar cuveni...
Adică l-a ajutat mai mult postacii decât staful PNL ului care l-a
propulsat... Opusul lui Băsescu. Tăcut, apariţii foarte puţine în public,
excursii cât mai multe, cu ochii pe marele partid al socialiştilor PSD
pentru a sancţiona orice greşeală a acestora. şi PSD iştii fac multe
 442

greşeli. Greşesc începând cu numirea unor persoane controversate,

anchetate sau în curs de pronunţare, în funcţii de înaltă demnitate cum
a fost cazul doamnei Sevil Shhaideh, cercetată în cazul înstrăinării fără
drept a insulei Belina, propusă de Liviu Dragnea pentru funcţia de prim
ministru. Preşedintele asta aştepta. Cu informaţii de la DNA şi de la
serviciile de informaţii ale preşedenţiei a refuzat numirea acesteia pe
post dar nu a prezentat public şi motivele. Le ştia cine trebuia. Darius
Vâlcov, finul lui Dragnea, făcea ordine în finanţele ţării ca la el acasă, şi
alţii în multe şi foarte multe posturi. Tot PSD ul a depus moţiune să-şi
scoată propriul guvern din mandat. Îl schimbă pe Sorin Grindeanu (că-i
apropiat de Ponta fiind rude) cu Mihai Tudose dar nu-l lasă nici păsta
prea mult că o aduce pe Viorica Dăncilă. Niciun partid nu şi-a dat atat de
mult cu stângul în dreptul cum şi-au dat ei. Prezidenţialele din 2019 sunt
câştigate detaşat de Klaus Johanis. Moţiunea de cenzură depusă de PNL
reuşeşte, la mustaţă, să pice guvernul PSD condus de Viorica Dăncilă la
10 octombrie 2019, dată la care se instalează guvernul PNL condus de
Ludovic Orban care promisese multe reforme. Rămâne de văzut cum
răspunde promisiunilor.
Urât. Fără chef, fără speranţă, fără chemare din partea aleşilor.
Multă silă şi multă indiferenţă faţă de clasa politică instalată la putere.
Dacă la alegerile din mai 1990 s-au prezentat 86% din votanţi, în
septembrie 1992 au votat 76%, în noiembrie 1996 tot 76%, în
noiembrie 2000 scade 65%, în noiembrie 2004 scade la 58,5%,
noiembrie 2008 scad până la 39,2%, creşte în 2012 la 41,76% ca să
scada în 2016 la 39, 79%. Adică doar 4 din 10 hotărăsc soarta naţiunii?
şi dacă ăia 4 sunt din categoria mergem la vot că dacă nu iese X
pierdem tot noi ceilalţi ce facem?
De ce unele judeţe au obţinut un scor foarte mare la alegeri
pentru PSD? Din câteva motive de cumetrie şi alte căteva de intimidare
şi pus sare pe rană. Exemple de judeţe cu cei mai multi asistaţi social
adică cu cetăţeni care primesc gratis de la statul român o indemnizaţie
lunară denumită venit minim garantat: Doljul Olguţei Vasilescu 12. 838,
Bacăul lui Dragoş Benea 10. 298, Buzăul lui Marcel Ciolacu 10. 250,
Teleormanul lui Stănescu 9. 225 şi Vasluiul lui Dumitru Buzatu 8. 921 în
timp ce Bucureştiul cât este de mare are numai 263 iar judeţul Ilfov
1325, din totalul de 202. 976 de persoane în întreaga ţară. Pe lângă
 443

aceştia mai avem în judeţ încă 14. 321 de persoane care îngrijesc
cetăţeni cu handicap. Toţi aceştia sunt folosiţi cu eficienţă în ziua votului
fiind prezenţi ei cât şi doi, trei pe lângă ei să-şi facă planul că altfel ne
scoate de la ajutor primarul...
Pe lângă aceste aspecte intervin foarte multe obligaţii locale
coordonate de primarii aflaţi în funcţie la data votului. Consilieri locali şi
asistaţi sociali care trebuie să-i aducă la vot pe toţi vecinii în vârstă, pe
toţi neajutoraţii care nu pot discerne cu mintea lor ce să aleagă dar au
drept de vot, picurându-le tot timpul, până le intră în cap cu cine să
voteze, unde este pe buletinul de vot şi dacă au unu, doi, trei sau mai
mulţi trandafiri... La alegerile europarlamentare din mai 2019 au alergat
prin toate cătunele să aducă câţi mai mulţi la urne sub privirile
îngăduitoare ale jandarmilor ce păzeau locaţia. Nu vreau să ataşez
fotografiile dar... cum Dumnezeu nu doarme, s-au dus pregătiţi cu urna
mobilă la căminul de bătrâni fiind convinşi că vor scoate 48 de voturi
pentru PSD. Ofsaid! Când au deschis urnele, au găsit la numărare 48 de
buletine cu ştampila pe PNL.
Să moară de ciudă dar, mai rău, să-i omoare delegatul PSD-ului
de la Buzău care-i împingea de la spate ca pe oi să plece şi să aducă
votanţi psd işti că altfel le face de petrecanie... Am râs cu lacrimi de
păţania lor.
La alegerile prezidenţiale, la fel. Vătaful PSD ului de la centru
striga cât îl ţinea gura la primar, la viceprimar şi la consilierii psd işti să
plece pe teren şi să aducă oamenii lor la urne. Au cărat săracii la
bătrâni, la beţivi şi la asistaţi până le-a sărit ochii din orbite.
Din discuţiile cu persoane mai în vârstă, la un timp după alegeri,
am adus în discuţie maniera deloc ortodoxă prin care au fost obligaţi să
voteze. Majoritatea îmi povesteau că au fost luaţi din casă pur şi simplu,
urcaţi în autoturismul lui X sau Y consilier local sau trimis al primarului şi
debarcaţi la câţiva zeci de metri de poarta clădirii unde era secţia de
votare. M-am dat că şi eu sunt păţit ca ei. Unii erau speriaţi că dacă nu
mai iese PSD ul primarul n-o să le mai semneze adeverinţele pentru
APIA de unde încasează anual câteva zeci de milioane de lei vechi
pentru păşunile şi pentru animalele pe care le are, că primarul ştie că a
tăiat o vacă dar mai ţine crotalul un an să mai ia ceva bani. Alţii că dacă
nu votează îi obligă să-şi retragă gardul pe limita proprietăţii nu-i mai
 444

lasă să stăpânească şi pogonul pe care a intrat din păşunea comunală,

alţii din prundul râului, alţii din limita pădurii, alţii că-i pune cu ochii pe
jar să-şi pătească amenzile în 45 de zile, alţii... cu fel de fel de învârteli
cu bunurile publice sau private ale comunei. Altora le-a promis ba că-i
angajează fiica, sau băiatul, ba că-i dă un teren prin transfer de
proprietate adică îl lasă pe acela departe de casă şi-i dă altul lângă casă,
altul că-i dă un ajutor de la primărie să-şi repare acoperişul, să se
opereze la ochi, să... şi uite aşa, peste 60% din cetăţenii cu drept de vot
sunt prinşi cu ombilicul de pixul primarului! Şi dacă ies la vot numai ăştia
unde ajungem stimaţi cetăţeni ai României anului 2020? Cei liberi să
aleagă mai pot învinge sistemul corupt şi tentaculele statului paralel
întins de la Bucureşti până la Agăţaţii din Deal? Care sunt mai mulţi? Cei
liberi să aleagă sau cei obligaţi să voteze strict numai trei trandafiri sau
numai săgeata albastră? Dacă au ieşit la vot numai 58% care sunt albi şi
care sunt negri? Ce fel de educaţie civică avem? Unde vrem să
ajungem?
Nu ne pasă de viaţa noastră pentru viitorii patru ani? Nici de
viaţa copiilor şi a nepoţilor noştri? Manipulatorii ultraversaţi, cu lecţii
luate la Tel Aviv, ştiu cum să-şi aducă electoratul la vot? Nu era vorba că
dacă mutau ambasada la Ierusalim îi ajuta cu toate softurile posibile să
câştige toate alegerile? Veorica, Dragnea, ce aţi făcut dragilor? Cum să
pierdeţi voi alegerile? Cum îl împăcaţi pe Oprişan? Pe Stănescu? Pe
Olguţa sau pe Buzatu? Ei cum mai ajung la sacul cu bani al PNDL
(programul naţional de dezvoltare locală) 1, 2, 3, 4 sau X? Cum faceţi să
coste o toaletă pentru elevi câteva miliarde de lei vechi? Sau reabilitarea
unei şcoli de ţară de până în 200 de metri pătraţi amprenta la sol? Sau
asfaltarea unei uliţe de 500 de metri?
Cu care răboj socotiţi? Dacă a făcut Udrea sălile de sport şi
parcurile prin câmpiile Bărăganului vouă v-au rămas toaletele? Mai aveţi
ceva cămine culturale de reabilitat şi s-au dus şi ultimii bani. N-oţi
rămâne voi, toţi hoţii, fără salarii într-o bună zi când se vor termina banii
pe furăciuni cu legea licitaţiilor de partea voastră să nu ne ziceţi nouă
plătitori de taxe şi impozite!!!
Cine ne îndepărtează pe noi, electorii, de la urne? Politica.
Politica de joasă speţă făcută de partidele parlamentare, de senatorii şi
deputaţii dintre care sunt prea mulţi controversaţi şi care nu fac bine nici
 445

partidelor nici nouă, alegătorilor, de un preşedinte care a ridicat o clasă

socială împotriva alteia de gata, gata să se işte un război civil, de alt
preşedinte care ne-a rupt legăturile cu sârbii prin poziţia sa îndoielnică
de sprijin a NATO în agresiunea asupra Belgradului, de alt preşedinte
turnător la securitate toată viaţa care a tras sforile camarilei două
legislaturi şi a furat şi cu stânga şi cu dreapta şi cu fratele său şi cu
ţiganii lui Bercea Mondial, de alt preşedinte care ori nu vrea ori nu poate
să se implice în viaţa politică a ţării, scârbiţi de primarii şi preşedinţii
consiliilor judeţene care ţin frâiele licitaţiilor publice trucate şi nu dau
curs unor lucrări de infrastructură de importanţă naţională până nu îşi
negociază comisionul, care îşi aduc în toate instituţiile publice
subordonate toate rudele, pilele şi cunoştinţele care le-au adus voturi
din toate cotloanele urbei... şi multe, multe altele pe care le vedem noi,
cetăţenii, cu ochiul liber darămite procurorii anticorupţie...
Dacă proprietatea privată este sediul libertăţii cetăţeanului în
orice ţară democrată din lume, dacă erarhia socială clar definită
înseamnă structura orânduirii, nu se poate egalitarism cu orice preţ al
tuturor cetăţenilor. Nu putem fi egali la muncă neegală. Nu putem fi
egali dacă ne-am născut din familii cu avere faţă de cei fără avere. Da,
suntem egali când concurăm pentru un post unde sunt definitorii
pregătirea, îndemânarea sau experienţa. Acolo da dar la venitul din
portofelul fiecăruia nu putem fi egali niciodată în vecii vecilor. Unii se
abţin de la cheltuieli şi strâng averi, alţii stau mai toată vara prin insulele
Canare şi rămân cu praful de pe tobă când vine greul. şi tot aşa. Unii
pleacă de la nimic şi ajung sus, alţii toacă averea moştenită şi ajung jos.
Aşa este în toată lumea.
Dacă societatea al cărui cetăţean eşti nu te încurajează înseamnă
că acea societate nu mai vrea să trăiască, i s-a urât cu binele şi vrea să
se desfiinţeze. Cine să te tragă înainte? Guvernul care prin măsurile sale,
prin ofertele sale, prin modul cum încurajează cetăţenii să aducă
plusvaloare şi să crească venitul intern brut.
Naţionalismul dreptei româneşti din 1997 este atrofiat. Au făcut
coaliţie la guvernare cu UDMR! Monarhismul lor din timpul lui Iuliu
Maniu a fost abolit, nu mai vor rege în ţară, vor să ajungă ei la putere,
erarhie socială nu vor, pentru ei acum clasa superioară este clasa care a
furat, a acumulat averi şi pot finanţa campanile deşarte ale candidaţilor.
 446

Principiile liberale sunt abolite şi ele. Mulţi membri marcanţi nici nu le

mai ştiu.
Negocieri peste negocieri, medieri, arbitraj, concilieri care au
lungit zilele guvernului şi au sărăcit traista românului. Orice plebicist sau
alegeri anticipate se fac cu bani grei luaţi de la gura poporului.
Armata, parte a poporului, cu aceleaşi necazuri ca ale tuturor
românilor, este dezamăgită şi enervată de ceaţa tranziţiei fără capăt. Nu
se vedea nici o luminiţă la capătul niciunui tunel. Cuvântul de ordine era
restructurarea, reducerea efectivelor. Din 1860 de la înfiinţare până
astăzi, multe a văzut biata armată română, şi bune şi rele dar asta de
acum era cea mai rea. Prea mult odată.
Din 1990, de la 300.000 de angajaţi ai armatei tot reducem. S-au
desfiinţat mari unităţi şi unităţi terestre. De aviaţie, apărare antiaeriană
şi marină. Dispar regimentele de aviaţie de la Ianca, Deveselu, Craiova,
se reduc cele de la Mihail Kogălniceanu şi Timişoara, dispar regimentele
de elicoptere de la Tecuci, Tuzla, Caransebeş, Titu, Someşeni, şcoala de
aviaţie îşi reduce la o optime promoţiile şi desfiinţează unităţile de
învăţământ de la Buzău şi Focşani, dispare şcoala de maiştri militari de
aviaţie de la Mediaş, dispar şcolile de maiştri şi subofiţeri de la Braşov,
liceul militar de la Craiova, dispar brigăzile de paraşutişti de la Bacău,
Câmpia Turzii şi Clinceni, batalioane de la Bacău, Caracal, Buzău şi
Mediaş...
Din documentele de planificare ale bugetelor pentru anii următori
am înţeles că reducerea nu se opreşte aici, va mai urma până la sub
75.000 în anul 2000, adică unu din patru militari rămâne în sistem, trei
pleacă. Cine va trebui să rămână? Cei mai tineri gândesc eu. Dar nu.
Văd că sunt reduse funcţii de căpitani şi păstrate, până la pensionare,
cele de colonei. Nu-i bine deloc. Odată şi odată va fi un gol foarte mare
între generaţii. Pe când ne frământam noi ce să facem, hop apare
Ordonanţa 7 dată de preşedintele Emil Constantinescu prin care cadrele
militare ale căror funcţii nu se mai regăsesc în ştatele de organizare
precum şi cele care doresc să treacă în rezervă vor beneficia de un
ajutor echivalent cu zece solde. Bugetul armatei pentru anul 1998 era de
31% faţă de necesar din care 85% cheltuieli de personal. De unde
reparaţii la avioane, tunuri sau camioane?
 447

VIAŢA CIVILĂ A UNUI MILITAR DE CARIERĂ

Cu mai mulţi colegi, toţi trecuţi de 42 de ani, am hotărât, la data

de 12 mai 1998, să înaintăm rapoartele personale pentru trecerea în
rezervă, cu drept de pensie (aveam vechimea în serviciu de 23 de ani).
La 01.08.1998 am fost anunţaţi că ni s-a aprobat trecerea în rezervă, cu
drept de pensie. Chef mare pe 31 august 1998, veselie pentru unii,
tristeţe pentru alţii, teama de necunoscut pentru majoritatea. Când
părăseşti un sistem în care ai crezut, ai muncit 23 de ani, te-ai
considerat parte din el, te simţi gol sufleteşte. Singur. Părăsit.
Abandonat. Dar tu ai vrut. Rămâi cu greutatea întreţinerii familiei tale,
cu întrebarea ce fac să câştig diferenţa de la cât am ieşit la pensie până
la necesarul traiului familiei? Muncesc ce să fac. Aveam în Bucureşti
multe oferte – la Registrul Auto Român, la Turbomecanica, la Liceul nr 8
şi la Colegiul Tehnic Carol I ca profesor de automobile dar... te trage aţa
către locurile natale, acolo unde ai mai multe rude şi prieteni.
Am vândut apartamentul din Bucureşti şi am cumpărat altul în
Buzău. Cu diferenţa de bani am terminat finisajele casei pe care am
început-o în anul 1991. Am lucrat efectiv mai bine de opt luni, împreună
cu meseriaşii angajaţi doar, doar voi termina. Am terminat. Între timp
am fost contactat de un prieten, inginer în construcţii, să mă întâlnesc
cu Constantin Bucur, un patron originar din Lopătarii Buzăului, care a
început lucrările de construcţii ale primului service auto modern, Dacia şi
Daewoo la Mărăcineni, la ieşirea de pe podul Buzăului spre Focşani, la 1,
5 km, pe partea stângă. În a doua sâmbătă de august 1999 l-am întâlnit
şi mi-a propus să mă angajeze ca şef service şi să particip la continuarea
şi finalizarea lucrărilor de construcţie, echiparea de service, etc.
Împreună cu directorul de service, inginerul Constantin Soare, tânăr,
entuziast, un bun vânzător de service, atent cu contractele cu furnizorii
şi cu beneficiarii, politicos, am avut onoarea şi plăcerea să finalizăm
lucrările şi să angajăm personalul necesar ca la 28 noiembrie să începem
activitatea. Cu mecanici foarte bine pregătiţi de la fosta Dacia Service
Buzău ca Nicu Serban, Nicu Grigore, Topală Cristi, Măcină Titi, Apostol
 448

Dan, Petre Carpen, tinichigii şi vopsitori auto, un total de 24 de angajaţi,

am demonstrat buzoienilor ce înseamnă un service auto care-şi respectă
clienţii, care se aliniază cerinţelor reprezentanţelor auto din România.
Anul următor, 2000, am primit încă opt colegi de la fosta Agromecanica,
reprezentanţă Daewoo care, din motive de gestionare eronată, a dat
faliment. Oameni de exceptie ca Grigore Vasilache, Gigel Stan, Costel
Gavrilă au ridicat nivelul calitativ şi tototdată şi cifra de afaceri care s-a
triplat într-un an. L-am primit din promoţie pe tânărul inginer Constantin
Beganu (Bogdan pentru noi) care s-a integrat imediat în colectivul
nostru. A urmat cursuri de specializare şi a devenit un foarte bun şef de
service. Altii, plecaţi dintre noi după ani de experienţă şi-au deschis
propriile afaceri tot în domeniul auto. Tuturor le-a plăcut ordinea şi
curăţenia impusă de mine, transparenţa şi sinceritatea.
La jumătatea anului 2001, în plin avânt, patronul ne-a anunţat că
trebuie să reducă cheltuielile cu personalul că are alte urgenţe la care
trebuie să investească rapid şi mult. Am pierdut în prima lună şase
colegi dintre cei mai buni. Nicu Şerban şi Nicu Grigore au plecat la o
reprezentanţă auto în Bari, Italia, de unde, în patru ani, au ajuns să aibă
atelierul lor şi să câştige foarte bine. Inginerul Gabi Botez, şeful staţiei
de inspecţie tehnică periodică a plecat la alt angajator . Păcat că s-a
prăpădit prea devreme! Dumnezeu să-l ierte!
Când m-am pomenit în ateliere fără ajutoarele de nădejde m-am
speriat de calitatea şi siguranţa reparaţiilor efectuate de prea tinerii
Mirel, Lică Petrică şi alţii şi am plecat inspector de daune la SC ASIBAN
SA sucursala Buzău. Daune auto, daune clădiri, bunuri, daune financiare
fiind asigurătorii creditelor acordate de BCR, CEC, BRD, Raiffeisen şi
Banca Românească de unde, săptămânal, aveam de instrumentat peste
60-80 de dosare de daună – neplată rate dredit. După plata către bănci
a daunei calculate, trebuia să reîntregesc cheltuiala şi împreună cu
tânărul jurist Bănică Mihai, însoţiţi uneori de câte un executor
judecătoresc, descindeam la domiciliul celui care nu şi-a achitat creditul
încercînd să recuperăm prin sechestrarea unor bunuri. Deseori găseam
înţelegere la giranţii care erau în general rude şi preluau ele plata ratelor
rescadenţate. Am cunoscut multă lume, multe necazuri, multe defecte
sau vicii din cauza cărora au ajuns aici, la concluzia că în bogata ţară
săracă românul a dus-o şi o va mai duce greu. Am cunoscut sărăcia la
 449

ea acasă în târgul Buzăului şi în împrejurimi. Am cunoscut persoane

influente prin bănci care, în schimbul unor sume substanţiale de bani,
asigurau casa vecinului, mare şi frumoasă, ca gir la creditul foarte mare
pe care îl contracta dar, în caz de neplată, casa lui nu valora nimic. I-am
prins dar nu m-am putut lupta cu mafia ce cuprindea ca pecinginea
băncile, societăţile de asigurări, judecătoriile şi tribunalele.
Cum să închei poliţă de asigurare cu inspectia de risc pe casa
vecinului? Cu mită bineînţeles.
Am atenţionat la un moment dat pe mai marii din bănci dar,
drept răspuns, am fost vizitat de un miliţian de la fraude economice
(devenit peste ani şeful lui doi şi un sfert) care mi-a explicat că este bine
să stau în banca mea şi să nu deranjez nişte relaţii şi nişte persoane sus
puse că va fi rău de tot. Am verificat împrejur şi m-am astâmpărat. Am
realizat cât de mare şi de puternică este mafia celor ce conduc sistemul
bancar.
Am colaborat foarte bine cu şefii mei de la Bucureşti, cu colegii
din sucursala, în mod deosebit cu economista Mirela Stoicescu care
peste timp a ajuns directoarea sucursalei City Insurance Buzău.
În 2004 am acceptat să preiau ca director sucursala BCR
Asigurări Buzău. Colegii din fostul Asiban, Nicu Popescu contabilitate,
Mihai Bănică juridic, Ana Maria Constantinescu şi Cristi Drobotă
asigurări, Marian Drăgan daune, am pus bazele noii societăţi şi am
plecat la treabă.
N-a durat mult. Şmecherii din Asiban, Astra, Carpatica, Omniasig
şi Asirom care şi-au dat mâna la vârful BCR Asigurări au încercat să
spargă piaţa prin asigurări forţate ale creditelor acordate de BCR şi CEC
anulând astfel posibilitatea ca împrumutaţii să se poată asigura liber la
orice societate de asigurări acreditată.
Pentru a-şi croi drumul fără sincope, a acceptat să ia din BCR
angajaţii care erau pe lista de a fi daţi afară ca neperformanţi. M-am
pomenit cu vreo trei angajaţi în plus şi cu targetul majorat de cinci ori.
Era de nerealizat. M-am certat cu şefii ierarhici şi am plecat din sistem.
Am prevăzut că noua societate de asigurări nu are viaţă lungă fiind
aşezată pe o temelie instabilă. În 2010 s-a autodesfiinţat.
Am preluat director service Skoda la SC Elcar Gid SRL Buzău la
01 noiembrie 2004. Alături de inginerii Virgil Dobrescu şi Mihai Ionescu,
 450

de mecanicii Gigel Cojanu, Niţă Costel, Cristi Rotaru, Ionuţ Caloian la

care am adăugat electromecanicul Costel Gavrilă, am realizat cifre de
afaceri lunare record, am parcurs cursurile de perfecţionare la Porsche
Bucureşti, ne-am pus la punct cu procedurile date de producătorul de
autovehicule. Împreună cu fiul meu, Răzvan, cu un vopsitor foarte bun,
doi pregătitori şi doi tinichigii am pus bazele unui atelier de reparaţii
caroserii şi vopsitorie într-o hală dezafectată de la fosta intreprindere de
transport local unde astăzi este depozitul Mara, lângă XXL (Peny Market
ul de la intrarea în Buzău dinspre Focşani).
Toate foarte bune până în anul 2007 când, patronul a hotărât să
preia un teren şi să construiască, în parteneriat cu primăria Buzău, un
patinoar. Trebuiau bani. Mulţi bani. De aici nevoia de a câştiga mai mult
prin diminuarea cheltuielilor salariale. S-a majorat adaosul comercial la
piese, s-a majorat valoarea orei de manoperă, s-a mărit numărul
posturilor de lucru, s-a apelat la doi angajaţi ai Avia Motors Bucureşti să
se mute la Buzău şi să pună umărul la mai mulţi bani pentru societate.
Au găsit soluţii de suplimentare a operaţiunilor de manoperă facturate
prin adăugarea de verificări şi controale ale autovehiculului care erau
înscrise deja în lista cu ce trebuie efectuat la revizia tehnică anuală
(adăugată poziţia constatare faptică cu 0, 3 ore, adică 21 lei pentru că
deschidea comanda de lucru sau control vizual 0, 3 ore care era inclus
deja la inspecţia tehnică anuală de coroziune, completare etc) majorând
cu 35-40% costul reviziei anuale faţă de cât era recomandat de Porsche
România . Personal am avut discuţii contradictorii cu mulţi dintre clienţii
fideli care au refuzat să mai vină la următoarele revizii alegând alte
unităţi reprezentanţe şi service din ţară sau s-au dus la service urile
multimarcă din Buzău.
Inginerul Vlad Rusnacenco, un tânăr educat şi conştient de ceea
ce face a înţeles repede care este scopul patronului dar mai tânărul
Ionuţ Popescu nu a înţeles că mecanicii, tinichigii şi vopsitorii nu sunt
sclavi şi că nu pot realiza manopera într-un timp de jumătate faţă de cel
dat de manualul producătorului. Ameninţări că-i dă afară, alte genuri de
ameninţări dar nu aduceau nimic în loc. Nu aveau alţi mecanici pregătiţi
cu care să-i înlocuiască pe cei pe care şi-i dorea afară. Am rezistat
aproape un an şi am plecat împreună cu fiul meu şi cu Radu Valentin, un
tânăr absolvent al liceului tehnologic cu profil auto, un om care voia să
 451

înveţe cât mai mult şi care s-a înscris la toate cursurile de formare la
Porsche, un copil bine educat şi format pentru muncă şi viaţă să
construim altă reprezentanţă, la alt stăpân. După noi au plecat alţii, şi
alţii şi printre ultimii şi cei chemaţi să pună ordine în cifra de afaceri.
Cornel Ştefănescu, şeful de atelier a plecat la Ford, a fost rechemat pe
bani buni şi cu promisiuni că nu se va mai repeta experimentul
Rusnacenco. Timpul o va demonstra.
Eu, împreună cu cei doi, ne-am angajat să punem bazele
reprezentanţei Hyundai Buzău la SC Rol Car SRL, la fraţii Vlanghe, Ionel
patron şi Nicu, fratele mai mare, şef de atelier. Eu, director de service,
Răzvan recepţioner, Radu Vali mecanic, alături de ceilalţi 12 angajaţi
deja existenti, am pus bazele unui service auto la nivelul calitativ al
reprezentanţelor cu pretenţii.
Am pus bazele reprezentanţei Mercedes-Benz în 2011. Aici am
primit şi am format o serie de meseriaşi de mare calibru. Ei erau talentaţi
şi au fost apreciaţi în atelierele în care au lucrat până să vină la noi dar
aici au înţeles ce înseamnă ordinea, curăţenia, respectarea procedurilor
prescrise de producătorii de autovehicule şi mai ales, transparenţa faţă de
clienţii ale căror autovehicule le reparam. Trebuia să fii mereu corect cu
tehnologia şi procedura, nu ştiai când eşti controlat.
Cu tehnicieni ca Răzvan Popa, Ungureanu Valentin, Ionuţ
Mihalache, Vasile Valentin sau Antimir Valentin la mecanică, Robert
Pătraşcu electronică, Lungu Constantin (Zoro), Dumitru Cristian (Grasu)
şi Tănăsescu Valentin (Coco) la tinichigerie, Lazăr Gheorghe, Niţu Florin
(Roco) şi Niţu Rareş la vopsitorie, Sava Mirela şi Dragomir Daniela la
contabilitate-casierie, Bogdan Beganu şi Răzvan Găinuşă în recepţie
service (vînzătorii de service Mercedes şi Hyundai) Catinca Cristina la
recepţie clienţi şi follow-up, ne-am convins că putem face şi noi ce fac
nemţii în service-urile lor, că nu suntem cu nimic mai prejos, ba mai
mult, în unele aspecte suntem chiar deasupra lor.
Din experienţa acumulată în 12 ani de service auto, certificat ca
after sales manager Hyundai la 14. 09. 2009 şi after sales manager
Mercedes-Benz la data de 13. 12. 2012, după doi ani de parcurs module
de pregătire, aveam deja o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă
multinaţionalele pentru România. Aspect, proceduri, atitudine, pregătire,
profesionalism, transparenţă...
 452

Dacă nu erau ele, multinaţionalele, noi nu ne ridicam niciodată la

standardul de calitate impus de producătorii de autovehicule din
occident. În primul rând brenduirea locaţiilor după normele impuse de
ele, dotarea şi utilarea cu aparatură, scule şi verificatoare conform
cecklis-ului fiecărei mărci, pregătirea locaţiei, a personalului şi a fluxului
în conformitate cu procedurile lor, transparenţa, acurateţea
operaţiunilor, atragerea clienţilor şi lămurirea acestora privind modul de
soluţionare a nevoilor lor, accesul acestora la autovehicul pe timpul
lucrului, curăţenia permanentă, ordinea, disciplina, respectarea fluxului
activităţilor de la întâmpinarea clientului la recepţia faptică, la întocmirea
antecalculaţiei, acceptul reparaţiei, aprovizionarea pieselor, repararea,
recepţia finală, devizarea şi facturarea lucrării, toate armonios îmbinate
în tot ceea ce înseamnă munca atâtor oameni din front sau back office...
Altă lume, altă socoteală, altă viaţă. Ca albinele în stup, aşa eram.
La 31 ianuarie 2014, la vârsta de 58 de ani, după 36 de ani de
muncă zi de zi, m-am îmbolnăvit de hipertensiune arteriala gradul II de
risc, de degradare a nervului sciatic, de hernie de disc în zona lombară,
L4-L5 şi de o creştere a colesterolului, trigliceridelor şi a altor analize
ale sângelui care de care mai neconforme. În dimineaţa zilei mi-a fost
foarte rău, m-a dus fiul meu la urgenţe unde mi-a găsit tensiunea 210
cu 132 şi pulsul 116. Analize, zile în şir pe la cabinetele medicilor...
Dumnezeu a dat să întâlnesc un medic dedicat şi experimentat în
persoana doamnei Negoiţă Adriana care, după trei operaţii repetate de
consultări după ce purtasem holterul câte 24 de ore, mi-a recomandat
să stau în repaos total minim şase luni, cu medicaţia dată de ea şi
controlată la două săptămâni. N-am avut încotro şi am rămas pe
dreapta, la pensia pe care o aveam, recalculată cu depunerile anuale
solicitate la casa de pensii şi transmise casei sectoriale de pensii
militare, o pensie suficientă pentru un pensionar de nivel mediu. Nu
aveam pretenţia la mai mult pentru 23 de ani de armată. Colegii mei,
cu 30, 35 de ani de armată, pe acelaşi nivel cu mine, au ieşit cu pensii
mai mari cu 35%. Asta este, fiecare alege în viaţă ce să facă dar
trebuie să ţin cont că pe lângă pensie eu mai luam salariu aproape
dublul pensiei din 1999 până în 2014, adică 15 ani. Nu am nici o
supărare că alţii au mai mult. Mulţumesc Domnului că m-a ţinut
sănătos şi am putut munci şi câştiga bani frumoşi atâţia ani.
 453

Fiul meu, Răzvan, rămas în locul meu director de service

Mercedes-Benz şi Hyundai, numit de cei trei patroni ai societăţii s-a
zbătut să menţină activitatea la nivelul de dinainte. În multe aspecte
chiar le-a depăşit.
Rămas acasă, m-am odihnit vreo trei luni dar, în primăvară,
împreună cu vărul Vasile Turea, un mare meşter în arta prelucrării
lemnului, un sculptor neîntrecut în obiecte bisericeşti (catapeteasmă,
strană, iconostase, etc.), am trecut la realizarea unor obiective
importante pentru comunitatea noastră de credincioşi.
În spatele căminului cultural din sat am amenajat casa de praznic
a parohiei. Am dat jos acoperişul, am refăcut tavanul, am reparat şi
înbrăcat pereţii cu plăci din rigips, am amenajat mese şi canapele, am
amenajat bucătăria aşa încât a ajuns, în patru luni, o locaţie de apreciat.
Sala mi-a fost dată mie în folosinţă, fără plată, pe termen de 30 de ani
de către Consiliul Local iar primarul de atunci al comunei, domnul
Constantin Petcu, mi-a înmânat procesul-verbal, în mod oficial, la primul
praznic care a avut loc, la 01 noiembrie 2014. Suma de 18. 345 lei cu
care am amenajat totul a fost strânsă de la locuitorii satelor Ganţa, Podu
Muncii, Niculeşti şi Petrăcheăti cu promisiunea care a fost respectată ca
timp de cinci ani să nu se perceapă taxe de înmormântare, cununie sau
botez. Şi aşa a fost. Preotul paroh Voicu Gabriel-Dănuţ nu a perceput
taxe din 2015 până în 2020 cînd Episcopia Buzăului şi Vrancei i-a impus
ca la orice înmormântare să perceapă, cu chitanţă, suma de 200 lei.
Am mobilat bucătăria, am cumpărat veselă şi tacâmuri pentru
120 de persoane, am montat instalaţia de apă şi scurgerea dar nu le-am
racordat din mai multe motive, cel mai important fiind lipsa unei
persoane care să ia în primire şi să gestioneze tot mobilierul şi
ustensilele la dispoziţie.
Târziu s-a oferit familia Mihăilă, Mariana şi Nicu să se ocupe de
casa praznicală şi să gestioneze activitatea conform regulamentului
stabilit încă de la prima deschidere oficială.
Din 01 noiembrie 2014 până în prezent toate pomenirile de după
înmormântare s-au săvârşit numai în casa praznicală amenajată de noi cu
toate că la începuturi, când strângem banii cu ţârâita, au fost voci, unele
din ele la care aveam pretenţii, care s-au exprimat că nu vor folosi niciodată
hardughia aia de sală, că ei nu vor avea mai mult de 15-20 de persoane la
 454

pomană şi le vor pregăti totul acasă, ca întotdeauna până acum... N-a fost
să fie aşa. Şi ei au folosit sala, şi alţii care n-au contribuit cu nimic, nici cu
bani nici cu zile muncă. Aşa este lumea... Numai pământul îi astupă gura
păcătoasă... Se dezice de ce spune în timp.
După ce am terminat, am organizat primul hram al bisericilor Sf.
Dumitru din Petrăcheşti şi Sf Apostoli Mihail şi Gavriil din Niculeşti, la 01
noiembrie 2014, în sala special amenajată conform foto de mai sus.
După ce s-au aşezat lumea la masă, inclusiv invitaţii de onoare,
primarul comunei şi preoţii de la parohiile apropiate, i-am întâmpinat cu
cuvintele de mai jos:

PAROHIA NICULEŞTI 01 noiembrie 2014

Domnule primar, cinstiţi preoţi, stimaţi enoriaşi,
Aşa cum la început a fost cuvântul şi apoi s-a făcut lumea şi în
parohia noastră întâi a stat hotărârea enoriaşilor care au binevoit să
doneze sume de bani după puterea şi vrerea fiecăruia apoi, prin voinţa şi
puterea unui colectiv de oameni care au muncit cu sârg şi cu dăruire
pentru ce ne rămâne în urmă, din luna iunie până astăzi am reuşit să
amenajăm acest lăcaş pe care ni-l dorim a fi Casa praznicală a Parohiei
Niculeşti.
Dacă acest timp a fost presărat de vorbe care nu-şi aveau locul la
aşa intenţie sau dacă ostentativ unii enoriaşi s-au exprimat că sunt bani
cheltuiţi în zadar, noi ne-am văzut de treabă şi lăsăm timpul să ne spună
dacă este bine sau nu.
Deschizătorii de drum au fost domnii Vasile Turea, Voicilă Nelu,
Arsene Nicu şi Răghinaru Costel care au mers cu plugul în iarna anului
2013 şi au adunat, din poartă în poartă, de la 5 lei până la 100 de lei
noi, constatând la spargerea plugului că au deja 6. 200 lei noi.
Nu pot să nu apreciez munca depusă de domnii Adrian Floroiu,
Aurel Pană, Gigel Băescu, Vasile Mereu, Zăhărel Găinuşă, Voicilă Nelu,
Stanciu Gheorghiţă, Posmagiu Nicolae, Mihăilă Nicu, Ilie Nelu, Chivu
Marius, Aurel Dogaru, Dumitru Puiu, Negoescu Costel, Ilioiu Dumitru,
Nedelea Sandu şi alţii care au lucrat, la solicitarea noastră unii 2 zile alţii
mai multe, până la 21 de zile totalizând 108 zile om lucru. Îi mulţumim
domnului Gabi Văsii pentru instalaţia electrică nouă pe care ne-a
montat-o pe cheltuiala dumnealui, destul de apreciabilă.
 455

Nu putem neglija nici grija enoriaşelor care ne-au asigurat, pe

cheltuiala lor, hrana necesară a 8-10 oameni în cele 5 zile de mobilizare
când am executat lucrări mai mari – am turnat şapa sau am montat
tavanul – doamnele Gina Vasiloiu, Sofica Cristea, Steluţa Baciu, Ursache
Ana, Rica Tutunea, Dana Zamfir, Marilena Strechie şi Maria Lungu.
Transportul materialelor necesare a stat în grija noastră, Vasile
Turea şi subsemnatul, cu maşinile şi pe cheltuiala noastră.
Cu voia Domnului, greul a trecut, am iertat şi am uitat ce a fost
mai rău şi acum ne uităm cu toţii la viitorul apropiat în care vrem să mai
strângem bani şi să terminăm gardul cu foi din tablă ondulată, să
reparăm tavanul şi pereţii bucătăriei, să cumpărăm scândura din care să
confecţionăm mesele şi canapelele, să utilăm bucătăria cu chiuvetă,
veselă, tacâmuri, să racordăm apa potabilă, să aplicăm gresie pe
pardoseală, să asigurăm un sistem de încălzire pentru iarna anului 2015
-2016.
Mulţumindu-vă dumneavoastră pentru înţelegerea cu care ne-aţi
girat dându-ne banii pe mână, vă asigurăm de abnegaţia noastră
viitoare cu care vom munci şi asigura finalizarea acestui locaş spre
binele nostru, al tuturor locuitorilor din Niculesti, Petrăcheşti, Podu
Muncii şi Ganţa.
Închei mulţumindu-i domnului primar Constantin Petcu pentru
sprijinul acordat susţinând în consiliul local solicitarea noastră de a lua şi
folosi acest spaţiu şi-l asigurăm că noi, copii şi urmaşii noştri, îl vom
păstra, întreţine şi folosi spre cele trebuincioase.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne binecuvânteze!

Cu stimă,
Locotenent colonel (r) inginer, Dumitru Găinuşă.
 456

Nu aşteptam mulţumiri, nu aşteptam nimic dar voiam să ştie toată

lumea cine a muncit voluntar, cine a pregătit hrana voluntar, câţi bani s-au
strâns şi cum s-au cheltuit. Nu voiam să apară întrebări fără un răspuns
corect şi veridic. Nu voiam bârfe dar s-au manifestat mai târziu. Au fost şi
buni gospodari nedezlipiţi de tejgheaua barului care se tot întrebau câţi
bani ne-au rămas, mie şi vărului Vasile Turea. Mai erau şi vecine care-şi
puneau între ele asemenea întrebări cu toate că tabelele cu câţi bani a dat
fiecare şi cu facturile cu care s-au achiziţionat materialele au stat afişate pe
uşa de la intrarea în biserică mai bine de şase luni.
Toate bune şi la locul lor până în vara lui 2019 când primarul
ales în 2016 ne anunţă că a obţinut fonduri pentru repararea şi
modernizarea căminului cultural şi casa praznicală va fi demolată.
Sala în care am amenajat casa praznicală nu este în inventarul
căminului cultural, a fost construită de săteni, ca sală de bal şi de nunţi,
prin muncă voluntară, cu materiale achiziţionate de ei, nu de primărie, în
anii 1967-1968. Acum, când primăria a apelat la proiecte pe fonduri să
repare căminul a constatat că această sală nu există dar o demolează.
Politica!!! Dumnezeu va judeca pe fiecare. După atâta cheltuială şi atâta
muncă? Păcat!
Au fost şi persoane, grupuri de persoane şi familii care nu voiau
să participe nici cu bani nici cu muncă voluntară la amenajarea acestei
locaţii. Motivul? Casa Praznicală este o fală, nu ne trebuie. Ce, până
acum nu s-au făcut pomenile acasă la urmaşii mortului? Ce ne trebuie
nouă o sală pentru 120 de persoane?
 457

Este drept că la pomenirea de după înmormântarea mamei, la 23

mai 2013, am amenajat sala căminului cultural care era în pantă ca cele
din cinematografe, care era fără geamuri, cu multe dejecţii, şi fecale de
câini şi oameni pe oriunde de abia, abia am reuşit cu sora mea şi cu
câţiva vecini să curăţăm şi să pregătim pentru aproape 150 de
persoane... Am jurat că voi face totul să amenajăm o locaţie care să
corespundă nevoilor de igienă şi de confort pentru atâtea persoane care
conduc decedatul pe ultimul lui drum. Să ne arătăm respectul cuvenit
decedatului, oricare ar fi el. Şi am reuşit. Am reuşit împreună cu toţi cei
care au avut aceaiaşi opinie ca a mea. Ajungem din nou la opinie şi la
zicala la început a fost cuvântul...

PATRIARHIA ROMÂNĂ ARHIEPISCOPIA BUZĂULUI şi VRANCEI

01 decembrie 2014
PAROHIA NICULEŞTI CIF 4593695
Consiliul Parohial
REGULAMENT DE FUNCŢIONARE AL CASEI PRAZNICALE
În conformitate cu Contractul de Comodat nr. 5732 din 30. 10.
2014 încheiat între Primăria Vintilă Vodă şi Consiliul Parohial al Parohiei
Niculeşti, în baza aprobării din şedinţa ordinară din data de 28. 10.
2014, s-a dat în folosinţă gratuită, pe termen de 30 (treizeci) de ani,
spaţiul în care funcţionează Casa Praznicală destinată organizării şi
desfăşurării activităţilor specifice bisericilor Sfântu Dumitru din
Petrăcheşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Niculeşti – pomeniri,
praznice, ceremonii religioase, adunări ale consiliului parohial cu
enoriaşii şi alte manifestări cu specific religios, în conformitate cu
hotărărea adunării generale a enoriaşilor.
Casa praznicală este la dispoziţia tuturor enoriaşilor capi de
familii din satele Niculeşti, Podu Muncii, Petrăcheşti, Ganţa, Deleni care
au nevoie să organizeze ceremoniile de înmormântare, pomeniri sau
prăznuiri pentru cei trecuţi în nefiinţă, în următoarele condiţii:
1. Salonul, bucătăria şi spaţiile eferente se iau în primire de la
reprezentantul Comitetului Parohial curate, în bună stare, cu verificarea
acestora de către persoanele responsabile (din partea ambelor părţi);
2. Pe timpul pregătirii şi desfăşurării evenimentelor, persoana
responsabilă din partea familiei organizatoare urmăreşte şi răspunde
 458

pentru păstrarea ordinii sociale (evitarea scandalulilor) şi a curăţeniei în

spaţiile primite pentru utilizare;
3. După încheierea evenimentului, familia organizatoare face
curăţenie în spaţiile primite pentru utilizare şi transportă reziduurile
menajere rezultate după care cheamă reprezentantul Comitetului
Parohial de la care a primit cheia şi-i predă spaţiile în curăţenie şi bună
stare de utilizare;
4. Lemnele pentru prepararea sau încălzitul hranei se asigură de
familia care organizează evenimentul;
5. Pe timpul desfăşurării evenimentelor, organizatorii răspund de
respectarea regulilor de prevenire şi stingere a incendiilor, electrocutărilor
sau a altor accidente de muncă;
6. Pentru energia electrică şi apa potabilă consumată,
organizatorii vor plăti contravaloarea de 15 lei vara şi 25 lei iarna, sume
ce vor fi utilizate de Comitetul Parohial pentru plata lunară a energiei
electrice şi a apei potabile facturate de furnizori.
Familia care doreşte să utilizeze spaţiile Casei Praznicale se vor
adresa preotului paroh, Voicu Gabriel-Dănuţ şi după aprobarea acestuia
ia legătura cu unul dintre membrii Consiliului Parohial care gestionează
buna funcţionare şi gospodărire a acestor spaţii, respectiv domnii
Găinuşă Dumitru – telefon – sau Turea Vasile – telefon – de la care vor
primi (şi la gata vor preda) spaţiile şi cheile acestora.
Din partea Comitetului Parohial Preot paroh
Lt. col(r) inginer Găinuşă Dumitru Pr. Voicu Gabriel - Dănuţ

Cu casa praznicală finalizată, ne-am hotărât să aducem biserica din

Niculeşti la o stare de întreţinere mult mai bună. Construită din bârne peste
care au fost bătute scânduri vopsite, aceastea s-au strâns prin uscare şi au
creat spaţii între ele de trecea vântul de-ţi lua căciula din cap.
De câţiva ani se tot împungeau femeile să-i zică preotului să se
repare exteriorul bisericii dar nu avea cine să ia taurul de coarne, să
înceapă şi să finalizeze. Nu aveau pe cine bârfi mai târziu...
Ne-au găsit pe mine şi pe Vasile Turea. Parcă stăteam degeaba
prin sat şi nu aveam căpătâi...
Zis şi făcut. Ne-am făcut planul şi am ajuns la un necesar de 8.
500-9.000 lei materiale şi manoperă, pentru a o înveli cu plăci din
 459

polistiren de 3 cm grosime, de a o încărca cu adeziv peste plasa de

acoperire apoi vopsire. Am găsit oamenii cu care vom lucra, primarul ne-
a împrumutat schela lui pentru construcţii iar medicul şi directorul
(patronul) spitalului Ecomed Vintilă Vodă, medicul Ticu Mereu, a
sponsorizat atât achiziţia materialelor cât şi plata celor doi meseriaşi care
ne-au coordonat şi au realizat lucrarea. A plătit în total aproape 6200 lei.
Pe lângă cheltuiala dumnealui, eu şi Ana Ursache am plătit în
majoritatea cazurilor cheltuielile mici de genul, 35 lei capse, 58 lei var, o
mistrie, un cancioc, etc. de până pe la 500 lei în total.
Oamenii care s-au oferit voluntar, au lucrat între cinci şi
douăsprezece zile muncă echivalentul a peste 3000 lei dacă angajam
personal plătit. Hrana adusă prin rotaţie de femeile satului ne-au făcut
traiul mai bun şi ne-a dat parcă un imbold în a realiza lucrarea în
condiţiuni foarte bune.
Zile cu soare, zile cu ploaie şi cu frig, zile mai bune şi zile mai
rele în care ne-am străduit să executăm lucrări de calitate. Nu puteam
avea pretenţii de la toţi cei ce lucrau voluntar, fiecare lucra după puterea
lui, după ştiinţa lui, după cum vedea el că trebuie. Adrian Floroiu,
meşterul care a luat lucrarea ca şef de şantier corija pe fiecare în
măsura în care putea.
În fotografiile de mai jos puteţi observa cum era biserica înainte,
pe timpul lucrului şi la gata.
 460

Biserica noastră, a niculeştenilor, străjuieşte valea prin măreţia ei

impozantă, ca o santinelă vigilentă pe dealul satului, de unde poţi vedea
hăt departe, spre neuitare, spre vremurile de demult .
Pentru noi, enoriaşii parohiei, este o bucurie să o privim de jos,
din şosea, să-i admirăm măreţia şi să ne aducem mereu aminte că
acolo, în stanga, în dreapta şi în spatele ei sunt înhumaţi părinţii, bunicii
şi strămoşii noştri şi că acolo vom merge şi noi când ne va veni vremea.
În timpul în care am lucrat la repararea exteriorului bisericii am
observat câteva aspecte contradictorii. De la foarte bine la
nesatisfăcător, de la frumos la urât, de la pioşenie la păcat, toate la un
loc în cimitirul din deal.
Zeci de morminte pe la care nu a trecut nimeni de ani de zile.
Unde or fi urmaşii sau rudele mai depărtate ale decedaţilor care n-au
mai primit o lumănare la mormânt de atâta amar de vreme? De
pomenirile celor patru sâmbete ale morţilor de peste an (moşii de iarnă,
de vară, de toamnă... ) or avea plătite pomelnice? De unde atâta uitare?
De unde atâta nepăsare pentru cei ce n-au născut şi ne-au crescut apoi
au plecat la Domnul?
Mormântul preotului Nicolae Luca, titanul care a condus
comunitatea peste cincizeci de ani stă în ruină. Zidurile coşcovite, gata
să cadă, tabla corodată, împrejurimile neîngrijite! Sâmbăta, mai vine
câteodată tanti Mia şi-i aprinde cîte o lumînare şi tămâiază de jur
împrejur. Unde este respectul comunităţii pentru cel ce i-a călăuzit, i-a
spovedit şi i-a miruit atâţia amar de ani? Concluzia? Oricăt de mult bine
ai face, comunitatea te va uita mai devreme sau mai târziu. De ce? Atât
de scurtă este recunoştinţa?
Majoritatea mormintelor sunt îngrijite şi cei ce odihnesc sub ele
se bucură de toate cutumele religiei ortodoxe la toate ocaziile la care
acestea impun reguli dar, pentru majoritatea zonelor, parcelele trebuie
îngrijite, iarba dintre morminte cosită, arbuştii îngrijiţi, mulţi trebuiesc
scoşi din rădăcini, pe unele morminte au crescut copaci care au trecut
de zece ani... trebuie o clacă cu cel puţin şapte, opt bărbaţi care să
cureţe locul.
În luna mai 2016 am organizat activitatea şi am curăţat tot
teritoriul cimitirului, spaţiile dintre morminte.
461
 462

Un militar în viaţa politică a comunităţii.

Opinii controversate

Se apropiau alegerile locale şi parlamentare ale anului 2016. Din

istoria învăţată de mine aveam cunoştinţă despre platformele program,
ideile şi doctrinele naţionaliste, sociale, social-democrate, conservatoare,
liberal-conservatoare, liberal-progresiste, progresiste, autonomiste,
separatiste, civice, etc., de stânga, de centru, de centru-stanga, de
centru-dreapta, de extremă stangă, de extremă dreaptă …
Din analiza proprie am dedus că partidele de stânga şi de centru-
stânga au mai puţini simpatizanţi în statele europene, că mişcarea
popular-europeană are mai multe argumente pentru o politică adecvată
noilor condiţii de după deschiderea graniţelor naţionale, după obţinerea
libertăţilor persoanei de a munci şi a trăi oriunde în lume.
Analizând activitatea partidelor parlamentare din primăvara
anului 2016 constat cu surprindere că din toată campania acestora nu
prea înţelegi care-i stânga şi care-i dreapta politică. Te fac din vorbe, te
manipulează.
Partidul Naţional Liberal ale căror valori şi idei de centru-dreapta
le-am îndrăgit după anul 1992 când am înţeles de la veteranii lor care ar
trebui să fie linia partidului în România liberă plecată în derivă pe calea
democraţiei, cu o serie nesfârşită de fuziuni, de trădări, de corupţi
condamnaţi sau anchetaţi …dar cu principii.
Partidul Social Democrat cu platformă şi program social dar
foarte departe de ceea ce înseamnă social-democraţia
în adevăratul ei sens, cu o platformă socială bună dar cu lideri
care sfidează bunul simţ al românilor, hoţi, traseişti şi versaţi în arta
manipulării, ajunşi stăpâni peste judeţele pe care le păstoresc, cu
subjugarea tuturor instituţiilor statului din teritoriu, cu paraândărătul la
toate contractele cu statul, la instalarea tuturor rudelor, prietenilor şi
obligaţilor în posturile cheie prin care se scurg banii ţării fără ca ei să
păţească ceva, nişte pigmei care se cred Dumnezei de teapa lui Marian
Oprişan în Vrancea, Mircea Cosma în Prahova, Dumitru Buzatu în Vaslui,
Paul Stănescu în Olt, Victor Mocanu în Buzău sau Nicuşor Constantinescu
în Constanţa. La vârf, au ajuns traseiştii lacomi care acaparează totul
prin forţă şi şantaj, Liviu Dragnea şi finul lui, Darius Vâlcov, ambii foşti
 463

vâslaşi ai lui Traian Băsescu în Partidul Democrat Liberal, scăpaţi sau

mutaţi de stăpân pe altă moşie, mai ferită, pe principiul să nu ţii toate
ouăle de aur în acelaşi coş.
Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, ALDE, aripa liberală cu vederi
de centru-stânga, cu liberali mai cuminţi şi mai aplecaţi către posturile
publice importante, conduşi de liderul acestora, Călin Popescu
Tăriceanu, trage mai mult spre stânga decât spre dreapta. Nu mai
păstrează multe din principiile liberale ale Brătienilor şi ale lui
Kogălniceanu cu care au fondat partidul la 24 mai 1875.
Partidul România Mare, fondat de Corneliu Vadim Tudor şi Eugen
Barbu la 20 iunie 1991, cu mulţi membri generali şi ofiţeri speriaţi de
dezmembrarea României prin integrarea ei în Uniunea Europeană, cu
idei naţionaliste de stânga şi cu un populism de dreapta, cu o formă
continuată de conservatorism naţionalist a adunat în jurul său un
segment important din electorat ajungând chiar să-l aducă pe Corneliu
Vadim Tudor să candideze la preşedenţie. În lupta cu arhicunoscutul şi
mult iubitul Ion Iliescu n-a avut nici o şansă. L-a spulberat. După
moartea fondatorului gata şă se spulbere şi bruma de partid sau ce a
mai rămas din el.
Partidul Ecologist Român înfiinţat la 16 ianuarie 1990 de către
liderul lor, Otto Ernest Weber, partid de centru, cu o platformă liberal-
ecologistă a adunat în jurul lui simpatizanţi ecologişti sau persoane
interesate de anumite jocuri politice ca multe altele dintre ele.
Partidul Socialist Român, înfiinţat în iunie 2003, de orientare
stanga cu doctrină socialist democratică, nu a obţinut locuri în
Parlament, doar câţiva zeci de consilieri locali care propăvăduiesc
perestroika şi ţipă ca nu cumva să se atingă cineva de bogăţiile
subsolului românesc.
Partidul Alianţa Noastră România, ANR, înfiinţat de la 10 august
2016 de Marian Munteanu, liderul golaniadei din 1990, nu a reuşit să
strângă simpatizanţi care să-l voteze să intre în Parlament. Ideile
naţionaliste, de dreapta, procreştine au dus la părăsirea bărcii de cei ce
s-au înscris din greşeală în acest partid.
Partidul Mişcarea Populară, PMP, fondată în anul 2013 de fostul
preşedinte Traian Băsescu care, supărat pe Vasile Blaga şi pe Adreian
Videanu că au furat mai mult decât el, anunţă, după perdeluţă, Adio PD,
 464

Adio PDL, îşi ia ortacii lui şi pleacă să-şi facă drumul lor. Urmat de Eugen
Tomac, Teodor Baconski, Adrian Papahagi, Elena Udrea, Theodor
Paleologu şi alţii, trec la atac furibund la adresa guvernanţilor. Nu au
platformă program, au numai critici şi manipulări. Multe manipulări.
Partidul România Unită, PRU, înfiinţat la 23 aprilie 2015 de către
deputatul PSD Bogdan Diaconu căruia i se alătură alţi traseişti cu vederi
de extremă dreaptă, majoritatea dezertaţi din Partidul România Mare, cu
ideologie naţionalistă, protecţionistă şi eurosceptică, cu un slogan politic
ca pe timpul legionarilor, „Noi avem de strâns laolaltă pe toți ai noștri” şi
cu pretenţii de a unifica toate partidele şi curentele cu doctrină
naţionalistă din România, nu a putut apropia ca simpatizanţi românii cu
capul limpede.
Cam astea erau partidele şi forţele politice care se luptau pentru
putere în anul 2016. Ofertă săracă şi ieftină.
Mai erau o puzderie de partide şi partiduţe prin toate satele şi
oraşele ţării dar fără pretenţii de a emana candidaţi pentru alegerile
locale sau generale. Îmi aduc aminte de aberaţiile pe care le exprima un
reprezentant la a doua tinereţe al Partidului Vrancea Noastră care tot ne
explica că numai domnul Marian Orişan ne poate ajuta să refacă drumul
spre o adevărată solidaritate, altul de la Partidul Societăţii Leneşe te
făcea să râzi fără motiv de câte cacofonii făcea într-o singură frază, un
tuciuriu ne lămurea cât de puternic este Partidul Mişcarea pentru
Medgidia şi nu în ultimul rând un mustăcios se lupta cu vorbele pentru
Partidul Renaşterea Săcălazului.
Cum nu am făcut politică niciodată nici nu mă gândeam să
particip în vreun fel la scrutinul ce urma să vină dar fostul primar,
Constantin Petcu, fost membru al PDSR, democrat în PD, acum în PSD,
îmi propune să candidez pentru funcţia de primar al comunei. La o
şedinţă a consilierilor locali la care au participat preşedintele PSD Buzău,
Marcel Ciolacu, preşedintele consiliului judeţean, Petre Emanoil Neagu,
s-a acreditat idea ca eu să candidez la postul de primar şi fostul
viceprimar, Coman Ion, să fie în continuare viceprimar. A rămas să mă
găndesc şi să-i anunţ.
Mi-am făcut o analiză a ceea ce vreau să fac şi cum pot atinge
obiectivele pe care doream neapărat să le realizez în mandatul pe care
urma să-l parcurg ca primar: asfaltarea drumului comunal DC 99 între
 465

Niculeşti şi Coca Antimireşti, asfaltarea drumului comunal DC98

Niculeşti-Deleni cu legătură spre comuna vecină, Scorţoasa, construirea
podului peste Slănic între Niculeşti şi Petrăcheşti, consolidarea malurilor
rîului prin construirea de gabioane în curbele unde apa a erodat terenul
gata să ajungă la casele locuitorilor, constituirea unui colectiv din
angajaţi ai primăriei, consilieri locali şi cetăţeni cu care să analizăm şi să
întocmim proiecte pentru atragerea de fonduri atât pentru realizarea
unor obiective locale cât şi pentru înfiinţarea de ferme agricole
(creşterea animalelor, producţia de lapte şi produse lactate, livezi, etc)
prin care să putem aduce acasă copiii care muncesc în agricultura
spaniolă, italiană sau franceză, alte afaceri de familie sau societăţi în
nume colectiv pentru prelucrarea lemnului, a fructelor sau în turism.
Am vizitat aproape toate satele şi cătunele pentru a-mi face o
idee corectă asupra a ceea ce este şi ce se poate face dar... pe unde mă
duceam am receptat tot mai multe semnale că nu se poate face nimic
fără partea ce i se cuvine domnului”X,, sau”Y,, de la judeţ care
analizează, aprobă şi înaintează spre validare orice proiect local. M-am
dus pe fir şi m-am cnvins că aşa este. Pe plan local lista consilierilor
propuşi de PSD nu-mi inspira prea multă încredere. Ca urmare am
renunţat să mai candidez din partea PSD. Din partea opoziţiei, a PNL
ului, m-a contactat preşedintele organizaţiei locale, domnul Gabi Văsii
care avea întradevăr o listă de consilieri locali de toată isprava. Doctorul
veterinar Georgică Comănescu, inginerul silvic Cristi Plugaru, tehnicianul
silvic Enache Vasiloiu, David Toma şi Gabi Văsii care avea experienţa
candidaturii din 2012 când a pierdut alegerile cu câteva voturi, gurile
rele spun că au fost furate de profesoarele şcolii din Vintilă Vodă care
erau în comisia de votare. Un teanc de voturi a fost găsit ulterior în wc-
ul şcolii. M-am decis să candidez din partea lor.
 466

Am făcut campanie în toate satele, am bătut la toate porţile dar

mi-am dat seama în final că alerg degeaba. Pe la ce porţi băteam aflam
din surse că are un nepot angajat la primărie, că are gardul mutat mai în
prund sau mai spre păşunea comunală sau că are arendată păşune de la
primar şi nu are cum să-l trădeze că i-o va lua… Peste 60% din cetăţenii
cu drept de vot erau legaţi ombilical de primar sau de primăria de prea
mulţi ani condusă de aceiaşi oameni cărora le erau datori cu ceva – cu
dosarul pentru ajutor social, cu dosarul pentru întreţinerea persoanei cu
handicap, cu…., cu…., cu.
Finalul scrutinului: candidatul PSD ului şi fostul viceprimar a
câştigat alegerile cu aproape 1000 de voturi, eu pe locul doi cu 214
voturi, Ion Buturugă din partea UNPR cu 16 voturi şi Răghină Gheorghe
din partea ALDE cu 8 voturi. Punct şi în continuare. Din partea PNL am
fost aleşi consilieri locali eu şi Gabi Văsii care a fost exclus în 2018
printr-o hotârăre ANI pentru fapte de incompatibilitate şi a fost înlocuit
cu doctorul Georgică Comănescu. şi condamnarea lui Gabi Văsii este cu
cântec. Aşa cum se exprimă reporterul ziarului Şansa din martie 2014,
Dan Răspopa:
Mai-marii Primăriei din Vintilă Vodă şi-au împărţit între ei islazul
comunal, după ce au aranjat licitaţia organizată pentru închirierea
păşunilor comunale.
 467

Marian Voicilă, un cetăţean din Vintilă Vodă, declară că se află

printre cei care au fost excluşi abuziv din licitaţie şi spune că doi
consilieri locali şi contabilul-şef al primăriei din localitate au tras sfori ca
exact ei să închirieze cele mai bune suprafeţe, folosindu-se de diverse
alte persoane pentru a-şi duce la cap „opera”. Marian Voicilă susţine că
Daniela Zamfir, consilier local în Consiliul Local, şi-a adjudecat 7,60
hectare, Gavriil Văsîi, consilier local şi preşedinte al organizaţiei PDL din
comună, şi-a tras 53 de hectare (deşi are doar 40 de animale, restul
figurînd pe o adeverinţă de la Poşta Cîlnău) şi Valentin Burlăcescu a luat
40 de hectare de păşune.
Suprafaţa totală scoasă la licitaţie prin hotărîrea Consiliului Local
Vintilă Vodă a fost, potrivit lui Marian Voicilă, de 197, 15 hectare, astfel
că Zamfir, Văsîi şi Burlăcescu au luat, împreună, mai mult din islazul scos
la licitaţie. Nemulţumitul care a scos la iveală aspectele de mai sus,
Marian Voicilă, explică într-un memoriu remis redacţiei cum el însuşi a
fost exclus din licitaţie cu complicitatea unui medic veterinar din
localitate, care i-a eliberat o adeverinţă pentru numărul de animale
deţinute, în bătaie de joc, şi asta, cu repetiţie.
Cu adeverinţa nefolositoare, omul a fost exclus din licitaţie, şi ca
el o mulţime de alte victime.
Şi după alegeri, doamna Zamfir şi domnul Marian Voicilă sunt
colegi în acelaşi partid şi ţin de acelaşi steag. Vezi că se poate Dorele?
După ani de procese doamna viceprimar, nou aleasă, Daniela Zamfir, şi-
a dovedit nevinovăţia şi a fost achitată. Dar se mai poate uita cu
încredere la colegul ei de partid? Nu. Niciodată. Din teama de a nu mai
ajunge într-o situaţie similară, familia Zamfir a vândut vacile, oile şi nu
le-a mai trebuit păşune arendată de la primărie. Cine a pierdut? Satul.
Un bun producător de lapte şi produse din lapte a renunţat la afacerea
de familie din cauza calomniilor. Hectare lucrate de ei rămase acum de
izbelişte.
Din surse aflam din casă în casă fel de fel de fapte de corupţie
săvărşite de fostul primar, de viceprimar sau de către alţi funcţionari
locali. Nu puteam crede tot ce auzeam dar raportul Curţii de Conturi din
2018 a scos la iveală multe dintre ele. S-a angajat sofer pe microbuzul
scolar o persoană condamnată penal şi care nu poseda atestat pentru
transport persoane. S-au arendat (închiriat) mari suprafeţe de păşune la
 468

preţuri mai mici decât cele stabilite prin grila de evaluare notarială
pentru unii şi mult mai scump pentru alţii dar la nici unii dintre ei nu li s-
au calculat şi perceput penalităţi pentru neplata la termen a datoriilor. S-
au plătit lucrări de amenajări stradale sau de reparaţii la construcţii fără
ca acestea să fi fost efectuate şi s-au impus returnarea sumelor de către
firmele care au emis facturile şi au încasat banii. Patronii puşi la plată
acuză că banii i-a dat atunci, fostului primar şi că acum sunt puşi
degeaba la plată, ar trebui să plătească comisia de recepţie a lucrărilor
din primărie care a semnat că lucrările au fost efectuate întocmai cu
devizele ataşate la facturi, s-au consumat nejustificat cantităţi
impresionante de benzină când primăria are toate mijloacele tehnice pe
motorină... Şi multe alte matrapazlâcuri printre care şi vânzarea locaţiei
fostului spital comunal către societatea Ecomed SRL a dectorului Mereu,
la care s-au evaporat voit nişte acte de proprietate şi parte din clădiri
sunt date degeaba sau cu nişte foloase materiale ataşate...
Acuze aduse de domnul Antemir Săndel care a inchiriat căminul
cultural din Vintilă Vodă, că i s-a pus la chirie teren care nu este în
proprietatea primăriei, este în afara cărţii funciare a acestuia, aparţine
Apelor Române şi el a plătit atâţia ani degeaba... şi altele.
Aflând de toate acestea m-am bucurat că nu am fost ales
primarul unei comune cu grave încălcări ale legislaţiei, cu un hăţiş de
relaţii nepermis de dubioase de sus în jos şi de jos în sus, cu
permanenta ciudă şi ură pe cei care au şi că lor nu le dau...
În Consiliul Local, majoritar PSD (9 membri PSD şi 2 PNL) am
fost ales în comisia pentru cultură, familie şi sănătate. Am făcut ce am
putut să mişc ceva din imobilismul de zeci de ani care caracteriza
comuna. Am întocmit proiecte de hotărâri să putem amenaja câte un loc
de joacă pentru copii în fiecare sat dar... pas. Nici nu m-au băgat în
seamă. Am amenajat singur, pe banii mei şi cu ajutorul a trei cetăţeni cu
ajutor social repartizaţi de doamna viceprimar Daniela Zamfir şi...
culmea, după ce le-am pus în picioare şi am turnat beton de fixare,
noaptea mi le-au dărâmat intenţionat, cu cimentul ud, în bătaie de joc.
De ce? Răspunsul aparţine făptaşilor.
 469

Domnului primar al comunei Vintila Vodă, judetul Buzău,

Domnului Ion Coman
Domnului președinte de şedinţă a Consiliului Local al comunei Vintilă Vodă,
Domnului Neculai Draghia

Subsemnatul, GĂINUŞĂ DUMITRU, consilier în Consiliul Local al

comunei Vintilă Vodă, vă rog să iniţiati un proiect de hotărâre şi să-l
supuneţi votului Consiliului Local, în prima şedinţă ordinară, având ca
obiect „AMENAJAREA SPATIILOR DE JOACĂ PENTRU COPII”.
Personal, vă propun ca acestea să cuprindă:
- Masă pentru 6 persoane, două băncuţe laterale şi copertină;
- 2 leagăne cu o singură băncuţă a 80x50cm fiecare (nu leagan
dublu);
- 2 balansoare simple cu amortizor la coborâre;
- 1 loc de joacă cu nisip de 3 x 3 metri delimitat cu bordură;
- 1 spatiu de 4x4 metri acoperit cu gazon;
- O cale de rulare pentru trotinete, minibiciclete, etc în funcție de
spatiu;
- Împrejmuire cu gard ornament din lemn care să protejeze
copiii.
Vă propun să amenajăm în prima urgenţă, până începe anul
şcolar, spaţiul de joacă de la Scoala Generală Niculeşti pentru a se putea
efectua ore în aer liber cu copiii de grădiniţă. Cu această ocazie putem
aprecia ce costuri implică şi cu ce mijloace şi forţă de muncă se pot
realiza celelalte locuri de joacă propuse.
La Scoala Niculeşti au fost mutate deja toate aparatele de joacă
de la fosta grădiniţă prin grija doamnei viceprimar, Zamfir Daniela
urmând în zilele următoare să mă ocup eu de instalarea lor.
Vă propun ca celelalte locuri de joacă să fie amplasate astfel;
2. Petrăcheşti, punctul Ganţa, la 150 nord de punte;
3. Podul Muncii - în curtea fostei şcoli elementare;
4. Schei – în jurul monumentului din faţa poştei;
5. Vintilă Vodă între magazin şi staţia de autobuz;
6. Vintilă Vodă lângă terenul de sport din faţa şcolii generale;
7. Sârbeşti în faţa dispensarului;
8. Sârbeşti la intrarea în sat după trecerea peste punte.
 470

Solicit aceasta deoarece:

- Punctele pe care le propun a fi amenajate ca locuri de joacă
pentru copii vor reprezenta o atracţie atât pentru copii cât şi pentru
însoţitorii sau aparţinătorii acestora care vor realiza ca primăria s-a
gândit la ei şi le-a oferit condiţiile corespunzătoare minimale;
- Aşezate la şosea şi bine întreţinute vor schimba în bine
aspectul comunei care a rămas GRI de la revoluţie până astăzi. Aceste
puncte de atractie alături de fântânile electorale amenajate înaintea
alegerilor din iunie vor avea un impact pozitiv atat în rândul populaţiei
comunei căt şi a celor ce o tranzitează.
În speranţa că şi dumneavoastră doriţi să schimbăm în bine
aspectul comunei noastre vă rog să daţi curs initiativei pe care o inaintez
în conformitate cu art. 62 alin. 1 şi art. 97 din Regulamentul de
Organizare şi Functionare a Consiliului Local al comunei Vintilă Vodă,
numarul 3451 din 06 iulie 2016.
Cu consideraţie,
Consilier Local din partea PNL
Ing. Dumitru Găinuşă

Nu s-a amenajat nici un loc de joacă pentru copii de la data

inaintării cererii mele, septembrie 2016 până în mai 2020. Ruşine!
Am făcut demersurile necesare pentru a marca şi semnaliza cum
se cuvine monumentele istorice de importanţă locală dar n-am găsit
înţelegerea necesară.
 471

ROMÂNIA
JUDEȚUL BUZĂU
COMUNA VINTILĂ VODĂ
CONSILIUL LOCAL
DOMNULUI PRIMAR AL COMUNEI VINTILĂ VODĂ
şi în atenția compartimentului contabilitate-buget

Subsemnatul, GĂINUȘA DUMITRU, consilier local şi membru al

comisiei pentru învățământ, cultură, culte, protecție socială, sport și
turism, vă rog să alocați în „bugetul detaliat” pe anul 2018 sume bănești
pentru urmptoarele activități
1. Pentru protejarea, întreținerea şi semnalizarea locației
monumentelor istorice din patrimoniul cultural local, amplasate pe raza
comunei Vintila Voda, clasate de Institutul National al Patrimoniului,
astfel:
BZ-II-S B-02495 – Ruinele Mănăstirii lui Vintilă Vodă, datat 1532
– iluminat, amenajat spațiul de vizitare pe un perimetru de 3-5 metri de
obiectiv, amplasarea a 3 panouri indicatoare, câte unul la 500 m înainte
şi după obiectiv şi unul pe obiectiv cu codul şi denumirea acestuia –
aprox 2500 lei;
BZ-II-m B-02498 – Casa Ștefan Mușat din satul Vintilă Vodă nr.
217, datat 1900 – costul autorizării pentru demolare şi stergere din
nomenclatorul Institutului Național al Patrimoniului - deoarece casa s-a
ruinat şi nu mai poate fi refăcută la soliditatea, aspectul şi
caracteriristicile inițiale – aprox. 5000 lei taxe şi costuri de demolare;
BZ-II-m B-2494.01 – Biserica Sf. Nicolae din Vintilă Vodă
BZ-II-m B02494.01- Clopotnița bisericii Sf. Nicolae din Vintilă
Vodă – pentru ambele, cât şi pentru ruinele cetății = panouri de
semnalizare comune cu toate cele 3 obiective amplasate la 500 m
înainte şi după locație plus câte unul pe obiectiv.
BZ-II-S B-02495 RUINELE MĂNĂSTIRII LUI VINTILĂ VODĂ,
ANUL 1532
BZ-II-m B-02494.01 BISERICA SF. NICOLAE DIN VINTILĂ VODĂ
BZ-II-m B-02494.03 CLOPOTNIȚA BISERICII SF. NICOLAE DIN
VINTILĂ VODĂ. LA 500 DE METRI – SE URCĂ PE DRUMUL DE COSTIȘĂ
DE LÂNGĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ
 472

BZ-II-a B-02389 Biserica Înălțarea Domnului din Coca Antimirești

datat 1804
BZ-II-m B02389.02 Clopotnița bisericii Înălțarea Domnului
Pentru ambele monumente cate 2 panouri de semnalizare
amplasate la 500 de metri inainte şi dupa obiectiv şi cate un panou pe
obiectiv, aprox 600 lei precum şi materiale necesare intretinerii (repararii
stratului de vopsea de exterior, incuietori, etc) de 250 lei, total 850 lei.
2. Pentru repararea, intretinerea şi semnalizarea obeliscurilor
inchinate eroilor din Niculesti, Schei şi Vintila Voda precum şi a troitei
eroilor din Bodinesti, rog a fi repartizata în bugetul de cheltuieli pe anul
2018 suma de 5000 lei necesara achizitionarii vopselelor, materialelor
necesare repararii şi confectionarea panourilor de semnalizare ce vor fi
amplasate pe fiecare din acestea.
Cu stima,
Consilier local
Ing. Dumitru Găinușă

În anul 2018, am înaintat documentaţia pentru repararea

obeliscului eroilor din Vintilă Vodă. Am făcut demersuri la comisia
judeţeană de cultură şi am obţinut aprobarea, am prezentat în Consiliul
Local referatul şi solicitarea a 6.000 lei pentru efectuarea lucrărilor de
subzidire, consolidare, refacerea zidurilor înconjurătoare şi amenajarea
spaţiului interior în dorinţa de a fi gata de Centenarul Unirii din 01
decembrie 2108. Au înregistrat solicitarea dar nu au dat curs prezentării
expunerii de motive şi a proiectului de hotărâre în şedinţa de consiliu din
luna octombrie. Au prezentat-o aşa ca pe o cerere oarecare a unui
cetăţean. Din ciudă ca nu cumva eu să duc la bun sfârşit lucrarea, m-au
amânat intenţionat şi mi-au aprobat suma abia în luna martie 2019.
 473

ROMÂNIA
JUDEŢUL BUZĂU
CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI VINTILA VODA

EXPUNERE DE MOTIVE
La proiectul de hotarare privind amenajarea sectorului destinat eroilor,
intretinerea şi repararea obeliscului ridicat în cinstea acestora
din incinta cimitirului Vintila Voda.

Doamnelor şi domnilor consilieri,

Având în vedere prevederile art. 46, aln. (5) din Legea

2015/2001 modificata prin Legea 141/2004 care prevede la punctual (5)
că Proiectele de hotărâri pot fi produse de consilieri, de primar sau de
cetățeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu
sprijinul secretarului şi al serviciilor din cadrul aparatului propriu al
autorității administrației publice locale, " vă supun atentiei, spre analiza
şi aprobare, proiectul”Amenajarea sectorului destinat eroilor, repararea
şi intretinerea obeliscului ridicat în cinstea acestora din incinta cimitirului
Vintila Voda,, din urmatoarele motive:
- Obeliscul este intr-o stare necorespunzatoare, prezinta
eroziuni, fisuri, inscrisuri degradate de eroziune;
- Mormintele eroilor din incinta zonei inchinata acestora nu au
borduri finisate, nu au cruci uniforme, standardizate, în conformitate cu
Normele Cimitirilor Militare;
- Împrejmuirile zonei eroilor nu sunt evidentiate, marcate şi
scoase în evidenta corespunzator;
Avand în vedere ca toata Romania se straduieste sa intampine
ziua de 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei, cu respectul şi
condescendenta implinirii a 100 de ani de la Marea Unire care a faurit
Romania Mare de la Cernauti la Caliacra şi de la Nistru pa’n la Tisa, rog
ca prezentul proiect de hotarare sa fie cuprins în ordinea de Zi a sedintei
Consiliului Local din luna octombrie 2018 cu referatul şi baza de calcul a
fondurilor necesare intocmite de aparatul de specialitate al primarului si,
cu fondurile la dispozitie, sa se poata realiza intretinerea şi aducerea la
standardul minimal necesar mileniului în care traim.
 474

Consider ca starea actuala a zonei destinata eroilor şi obeliscul

ridicat în anii “30 de vaduvele de razboi, nu se ridica la starea dorita de
cetățenii comunei.
Deasemeni, odata cu efectuarea lucrarilor de intretinere, solicit şi
montarea panoului de semnalizare, conform legii, a celor 3 monumente
istorice din incinta, solicitare care am facut-o şi la data de 16. 02. 2018
inregistrata la primaria Vintila Voda sub numarul 770:
- BZ-II-S B-02495 Ruinele manastirii lui Vintila Voda;
- BZ-II-S B-02494. 01 Biserica Sf. Nicolae;
- BZ-II-S B-02494. 03 Clopotnita bisericii Sf. Nicolae.
Consilier local
Ing. Dumitru Găinușă

Pot defini această atitutine ca respect al primarului şi al

aparatului de specialitate pentru istoria locului? Niciodată. Modul cum au
pasat solicitarea mea până în luna martie 2019 este definitorie. Ruşine!

Obeliscul din curtea bisericii Sf Nicolae din Vintilă Vodă după reparare.

Am realizat lucrarea, am cumpărat din banii mei plăcuţele

indicatoare Erou român necunoscut montate pe cele zece cruci
ornamentale din spatele monumentului. Monumentul a fost sfinţit de
Ziua Eroilor, şase iunie 2019. Adică la alt centenar, la centenarul lor.
 475

Personal, în afara activităţii din consiliul local, unde nu am găsit

înţelegere, am căutat şi am antamat pe cont propriu, lucrarea de ridicare
a troiţei eroilor din curtea bisericii din Niculeşti. Crucea şi amenajarea
existentă nu era de nivelul la care trebuiau cinstiţi eroii noştri.
Cu 3000 lei primiţi de parohie de la primăria care după închiderea
anului fiscal, ce rămâne, dacă rămâne, înparte la cele trei parohii din
comună cât vor ei, cu aprobarea preotului paroh, Voicu Gabriel-Dănuţ,
cu ajutorul a doi buni meseriaşi în ale construcţiilor, Adrian Floroiu şi
Sontică Silviu, cu bruma de bani de la mine şi de la Ana Ursache,
profesoară de matematică şi fostă directoare a şcolii generale din
comună, actualmente pensionară, am putut duce la bun sfârşit
construcţia şi amenajarea împrejmuirilor troiţei la care copii şcolii
elementare din sat depun coroane de flori, căntă ce i-a învăţat doamna
învăţătoare şi recită poezii dedicate eroilor.
Troiţa am ridicat-o în anul 2018 în cinstea şi memoria tuturor
eroilor aparţinători parohiei, din toate timpurile, spre deosebire de
obeliscul din centrul satului care este ridicat de văduvele de război ale
anului 1928 în memoria eroilor căzuţi în primul război mondial. O troiţă
pentru toţi eroii aparţinători parohiei Niculeşti.
Înscrisul de pe faţa troiţei:
SLAVĂ EROILOR PATRIEI
RIDICATĂ DE NOI, ENORIAŞII PAROHIEI NICULEŞTI, ÎN
CINSTEA EROILOR NOŞTRI, CĂZUŢI ÎN LUPTELE PENTRU
APĂRAREA PATRIEI.

Pe spatele troiţei am ales să fie înscrise versurile marelui istoric

Nicolae Iorga:
Să îndrăgim această glie,
Scăldată-n sânge de eroi!
Făcând minuni de vitejie
Ei au creat o Românie
Şi pentru ei şi pentru noi …
Nu se poate exprima mai bine o aşa condensare a istoriei
neamului în câteva versuri…
Troiţa a fost ridicată pe vechea parcelă a eroilor din fotografia de
mai jos, reamenajată de mine în anul 2010:
 476

2013

2018

Dacă tot veni vorba de eroii neamului, ca membru al comisiei

comunale Cultul Eroilor, în anul 2011 m-am documentat şi am editat
Cartea de aur a eroilor şi martirilor neamului românesc căzuţi în războaie
şi în revoluţii şi a operelor comemorative închinate acestora în comuna
Vintilă Vodă.
 477

Primită cu bucurie de unii, cu reţinere de alţii, slujită de parohul

bisericii Sf. Nicolae din Vintilă Vodă, de Ziua Eroilor 2011, a fost
distribuită şcolilor, bibliotecii, primăriei, filialei Cultul Eroilor de pe lângă
garnizoana Buzău, preoţilor şi altor persoane nominalizate de primar,
cheltuiala de 1300 lei fiind achitată de primărie.
În cartea de aur a eroilor am prezentat fiecare obelisc şi
monument în parte cu frumuseţea lui, cu istoria lui, cu datoria noastră
faţă de el. De ce? Pentru ca fiii, fiicele şi nepoţii noştri să aibă unde
căuta despre istoria locală, despre cine au fost, cum au trăit şi cum au
murit în lupte străbunicii lor.
Menţiunea pe care am scris-o în paginile cărţii m-a urmărit tot
timpul. Parcă ceva nu este în regulă cu trecutul nostru. Parcă prea mulţi
îl vor uitat, îngropat acolo, unde este, să nu ne răscolească, să nu
cumva să ne deranjeze. Altfel de ce organele statului postdecembrist şi
masa de cetăţeni nu vor ca aceste monumente ale măreţiei onestităţii,
omeniei, curajului şi eroismului înaintaşilor noştri să nu-l ţinem în vitrina
cu amintiri şi îl urcăm în podul casei, într-o ladă ferecată de unde să-l
scoatem numai de ziua naţională sau de ziua eroilor apoi să-l aşezăm la
loc, în cutie?
În menţiunea pe care am scris-o în două pagini de carte am
încercat să justific de ce eroii din primul război au monumente şi
obeliscuri şi cei din cel de-al doilea război nu au. Cum să ridici
monument pentru cei căzuţi în Cehia, Slovacia sau Ungaria şi pentru cei
căzuţi la Odessa, la Don sau în Caucaz nu? Atunci au ales să nu aibă nici
unii nici alţii. Nu-i drept. Ei sunt eroii noştri oriunde au căzut. Nu s-au
dus singuri acolo, au fost trimişi cu companiile, batalioanele,
regimentele, diviziile, corpurile de armată sau cu armatele să lupte
pentru rege şi pentru ţară. Că regele i-a vândut sovieticilor şi a obligat
ţara să-i uite sau să-i înregimenteze în coloniile de muncă forţată drept
recompensă pentru zilele de front în care le-au zbârnâit gloanţele pe la
ureche, au îndurat geruri, sete, foame şi nesomn cât cuprinde este altă
poveste. Este povestea care ne împarte în cei ce-i proslăvesc pe rege şi
ceilalţi, care îl acuză de înaltă trădare faţă de armata lui, de poporul lui
care nu se voia comunist. Asta-i recompensa generaţiilor de după
război? Asta-i cinstea pe care o aduceţi bunicilor şi străbunicilor voştri
îngropaţi la Ţiganca, la Odessa, la Kiev sau în toată stepa Kalmucă?
 478

Cei trimişi astăzi în Afganistan, în Irak, în Mali, sau în alte zone

fierbinţi ale globului pământesc se duc acolo de capul lor? Ce sunt
mercenari? Nu. Sunt trimişi de statul român, de aleşii noştri în parlament.
Şi ei, cei ce mor pe meleaguri străine sunt tot eroii noştri, ai
poporului român, chezaş al pacii şi generator de securitate. Douăzecişi
nouă de militari căzuţi în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak, Bosnia
şi Herţegovina.
Ziua de 11 noiembrie a fost declarată oficial ca Ziua Veteranilor
din teatrele de Operaţii deoarece pe 11 noiembrie 2003 a căzut în luptă
primul militar român, sublocotenentul postmortem, Iosif-Silviu Fogoraşi,
în teatrul de operaţii din Afganistan.
În Cartea de aur am prezentat harta cu toate cimitirile în care
sunt înhumaţi eroi români, în toată Europa ai cărei fii suntem şi noi,
românii, numărul acestora în fiecare cimitir, pentru a realiza întregul
sacrificiu al poporului român în primul şi în al doilea război mondial.
Troiţa eroilor adună în esenţa ei eroii tuturor răscoalelor,
revoltelor, revoluţiilor şi războaielor la care au participat de voie, de
nevoie sau luaţi cu arcanul la oaste aşa cum i-a luat armata austro-ungară
pe românii din Ardealul stăpânit de Austro-Ungaria atâtea veacuri.
Să nu uităm că la revoluţia din 1948 au participat învăţătorii şi
tinerii satelor noastre care credeau în idealurile revoluţiilor europene ale
vremii, credeau că se vor pune bazele unei societăţi civile moderne,
europene. Învăţătorii Ion Constantinescu din Vintilă Vodă, Radu Vasile
din Coca, Năstase Amza din Petrăcheşti şi Matache Costandin din Podu
Muncii au crezut în marile idealuri şi s-au alăturat revoluţionarilor, faptă
pentru care au fost suspendaţi din funcţii, pedepsiţi şi obligaţi la fel de
fel de servicii în folosul statului. Aşa au crezut şi polonezii care au trecut
prin satele noastre şi au lăsat dovada trecerii lor în cimitirul din
Petrăcheşti dar n-au avut parte nici unii nici alţii, au avut grijă ruşii şi
turcii să înăbuşe pentru viitorii cincizeci de ani dorinţele românilor de
independenţă şi de libertate. I-a împuşcat pe revoluţionari ca pe câini,
fără milă. Ana Ipătescu, eroina care a adus idealurile societăţii secrete
Frăţia din Bucureşti la rangul de ideal naţional, devenită lider al mulţimii
prorevoluţionare bucureştene care manifesta pentru eliberarea
guvernului revoluţionar al lui Nicolae Bălcescu, arestat la 19 iunie 1848
în urma complotului ruşinos contrarevoluţionar povesteşte unui cotidian
 479

francez, în anul 1871, cât de mârşavă a fost lupta clasei exploatatoare

care şi-a dat mână cu trupele ruseşti să poată stinge sâmburii revoluţiei
pentru încă o sută de ani viitori. Cât de uşor le-a fost să-i ucidă pe
ţăranii şi pe muncitorii care începeau să creadă în dreptate socială, în
progres şi într-o lume mai bună!
Declaraţiile eu a atras ura guvernanţilor care au urmărit-o, au
otrăvit-o şi au omotât-o. Nici ultima ei dorinţă de a fi înmormîntată la
mănăstirea Pasărea nu i-a fost respectată. Păcat! Cât de uşor este ucisă
speranţa!
Mulţumesc pe această cale prietenului meu, domnul Aniţa, care
a participat personal la alegerea celor mai bune şi mai ieftine soluţii de
editare a cărţii, în tipografia dumnealui din imediata apropiere a sălii
sporturilor din Buzău.
A participat personal la aşezarea în pagină a fiecărui monument,
a fiecărui pasaj în aşa fel încât să capete aspectut unei cărţi de căpătâi
care să reflecte respectul faţă de cei pe care îi amintim în paginile cărţii.

Cartea de Aur a Eroilor

Nu o consider o mare realizare dar este un început în trezirea

atenţiei concetăţenilor mei pentru istoria noastră, a românilor din valea
Slănicului, a muntenilor demni, cinstiţi şi muncitori.
 480

Listele cu eroii, pentru fiecare parohie în parte, pentru fiecare

obelisc în parte sunt prezentate fidel în carte iar listele cu veteranii şi
văduvele de război sunt şi ele actualizate.
Preşedintele asociaţie locale a cultului eroilor, profesorul gradul
I, Cristea Dumitru – Tutuş, prezintă în detaliu din punct de vedere
geografic, economic şi istoric comuna Vintilă Vodă în care a predat
istorie la peste 40 de generaţii de elevi. Un monument viu al cunoaşterii
realităţii din viaţa urbei, descrie în detaliu lupta anticomunistă şi
pedepsele la care au fost supuşi cetăţenii consideraţi atunci, în anii de
implementare a bolşevismului în România, duşmani ai poporului. Unii au
supravieţuit, alţii nu.
Tot din menţiunea domniei sale aflăm evoluţia creşterii sau
scăderii populaţiei, a atelajelor şi vitelor de muncă, de consum sau de
reproducţie, cât teren era cultivat şi cum a scăzut brusc suprafeţele
lucrate după marea şi lunga migraţie a românilor de după anul 1990.
Nu-i greu să vezi cum a crescut pârloaga de pe Podul Mereilor,
Valea Babei, Frasina, Tei, Tăcutu sau Gurgui, cum au dispărut căsuţele
din apropierea pădurii, la Kilometru, la Muta, la Poteca, la Budui sau la
Păzitori...
Unele transformări în rău sunt iremediabile. Nu mai are cine şi nu
mai are de ce să lucreze pământul.
Regretul că nu se mai întreţine pământul aşa cum l-au întreţinut
strămoşii noştri rămâne doar în sufletele noastre, al celor care le-am
văzut lucrate când eram copii, pe unde am păzit oile, caprele sau cârlanii
şi cărora ne pasă de istoria locului în care ne-am născut şi trăim. Păcat.
Mare păcat!
Monumentele, obeliscurile, troiţele şi crucile eroilor comunei vor
şi astăzi să ne spună că noi, urmaşii lor, suntem cei chemaţi să
demonstrăm că aici, în stanga şi în dreapta Slănicului, pe dealurile şi
podişurile dimprejur se poate trăi în frica lui Dumnezeu, cu bune şi cu
rele dar cu dragoste unii faţă de alţii, că ne ajunge ce ne-au lăsat ei,
bunicii, că putem obţine roade şi rezultate numai dacă muncim cu spor,
cu ştiinţă şi cu răbdare şi că ura şi lăcolmia nu-şi are locul într-o
comunitate de creştini.
Ei au trăit fără frică, fără ură, cu porţile şi uşile deschise ziua şi
noaptea. Au trăit fericiţi. Noi le ferecăm pe toate.
 481

DIN ISTORIA LOCULUI, A SATELOR COMUNEI

VINTILĂ VODĂ

La solicitarea directorilor de atunci, m-am angajat, la 1 octombrie

2016, consilier tehnic la RER Ecologic Service SA Buzău, sociatatea care
se ocupă de salubrizarea municipiului Buzău şi a încă vreo 12 comune
limitrofe, până la Pogoanele. Am controlat, verificat şi analizat toate
compartimentele pentru a putea face o optimizare a costurilor şi a
activităţilor. Am stabilit normele de consum carburanţi pentru toate
mijloacele tehnice din dotare, am participat la verificarea şi întocmirea
propunerilor pentru modernizarea staţiei de sortare şi a staţiei de tratare
a levigatului ce rezultă din gropile de gunoi, la închiderea unor celule
care au ajuns la cotele maxime admise de proiectant şi verificate de
Garda de Mediu, am găsit soluţii pentru punerea în funcţiune a
instalaţiilor avariate, etc. asta până când fiul meu, administratorul
societăţii la care este asociat 50%, service auto, mi-a propus să preiau
atribuţiunile de contabilitate de gestiune, securitatea şi sănătate muncii,
supraveghere tehnică ISCIR şi managementul calităţii şi de mediu. Ce
puteam să fac? Să refuz? Cine putea să le facă în locul lui şi al tânărului
inginer Moise Valentin care a pleccat la studii de masterat la Braşov? Eu.
Inginerul cu ştate vechi tăbăcit de începuturi şi de controale.
Cu toate aceste preocupări am rămas cu obligaţia faţă de mine
să pun pe hârtie tot ce ni se îmtâmplă în proxima apropiere. Inclusiv
politica văzută prin mintea noastră şi a apropiaţilor noştri. Am colectat
din toate sursele, inclusiv arhive, toate informaţiile legate de Niculeşti şi
Vintilă Vodă, pentru a lăsa generaţiilor de azi şi de mâine cunoştinţe
referitoare la rădăcinile lor, la meritele înaintaşilor lor, şi răspunsuri la
intrebarea de ce aici, în fundul pământului, a zidit Vlad Vintilă cetatea de
fugă în timp de răstrişte.
De ce a început fundaţia Castelului Peleş pe Platoul Meledicului şi
s-au sistat lucrările după moartea misterioasă a arhitectului, de ce
generalul Traian Moşoiu nu a renunţat la moşie şi nu a rămas la oraş?
De ce generalul Leon Gavriliu, la fel ca marele om de stat Alexandru D
 482

Pâcleanu sau marele moşier George Ulise Negropontes, au ridicat

adevărate monumente de importanţă vitală pentru comunitate şi le-au
lăsat moştenire unor indolenţi care nu-şi mai amintesc de ei? De ce
Tache şi Ecaterina Tocilescu au donat terenul şi au construit şcoala ce le
poartă numele, Şi asta pe timpul MS Regelui Carol I al României care a
semnat decretul de înfiinţare a instituţiei care dăinuie şi astăzi. Mâine va
mai fi? Va mai purta acelaşi nume sau va avea pretenţia vreun neavenit
care a reparat câte ceva pe la garduri sau pe la acoperiş să-i poarte
numele lui? M-am hotărât să vă prezint comuna așa cum o văd eu,
necosmetizată. Pentru istoria trecută, pentru prezent şi pentru viitor
când vreunul din copiii sau nepoții noștri vor să știe de unde se trag
moșii și strămoșii lui. Se trag de aici, din a doua jumătate nordică a Văii
Slănicului. De la poalele pădurilor de conifere. De la crestele dealurilor
ce se vor munţi.

Relieful Subcarpaţilor de Curbură văzuţi de pe Dealul Blăjanilor către Lopătari.

Foto - Vali Blidaru -

Situată în Subcarpaţii de Curbură, între Subcarpaţii Vrancei şi cei

ai Buzăului, pe firul apei râului Slănic de Buzău, în Depresiunea
Mânzăleşti-Vintilă Vodă, având la nord Depresiunea Lopătarilor, la vest
Dealurile Bocu şi Breazu, mai jos, Dealul Pâclele, la est Dealurile Bisoca
apoi cele ale Blăjanilor, la sud Valea Becenilor, comuna Vintilă Vodă are
o istorie măreaţă şi cu o continuitate cunoscută.
 483

Cu dealuri de la 550 la 780 de metri altitudine, cu o temperatură

medie anuală între 8 şi 12 grade, cu geruri rare de minus 25 de grade,
cele mai obişnuite fiind de minus 5 la minus 15 grade, cu un sol foarte
variat de la humulus, la argile, nisipuri, grohotişuri şi amestecuri sărate,
cu pante molcome şi frumos împădurite cu gorun, mojdrean, ulm, fag,
carpen, paltin, jugastru, tei, frasin şi porţiuni de suprafeţe cu pin sădit
de noi, elevii claselor gimnaziale ale anilor 1965-1970, cu miraculoasele
văi pe ale căror pâlcuri găsim multcăutata cătină, măceşul, gherghinul,
porumbacul, măcrişul sau socul, cu puzderia de flori de păpădie ale lui
mai şi iunie, cu florile de toate culorile şi neamurile lăsate de Dumnezeu
pe pământ îţi încântă privirea şi sufletul în toate anotimpurile. Dacă urci
dealul din vest
Către Balta Tocila cobori în Depresiunea Berca-Arbănaşi unde
găseşti Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mici şi Pâclele Mari de la Vulcanii
Noroioşi şi cobori în jos, spre Mănăstirea Răteşti ruptă de alunecările de
teren din anii 2016-2017, apoi, prin nordul localităţii Berca te duci către
drumul naţionat Buzău- Braşov ce urcă către Măgura apoi Nehoiu şi
Siriu... Întorsura Buzăului şi Braşov.

Muzeul Timpul Omului din Mânzăleşti – custode doamna inv. Cecilia Petrescu
 484

În Nordul localităţii urci către comuna Mânzăleşti, localitate cu un

puternic sentiment naţional cu iz tradiţional menţinut cu greu de
locuitorii satelor Mânzăleşti, Beşlii, Plavăţu, Buştea, Poiana Vîlcului,
Cireşu, Satu Vechi, Ghizdita, Trestioara, Gura Bădicului, Valea Cotoarei,
Jgheab, Valea Ursului, unde încă mai găseşti meşteşuguri, obiceiuri şi
tradiţii care te fac să te simţi roman: strânsul caşului abia fiert în
zăgână, prune şi mere lojnite (confiate), cioplitul lemnului cu barda,
plase de gard din grădele, covoare (preşuri) lucrate manual la război,
ceramică lucrată în gospodăriile ţăranilor, iie, iţari, catrinţă şi fotă lucrată
manual de femeile satului, toate strânse pentru vizitatori în Muzeul
Timpul Omului din centrul comunei al cărui custode este doamna Cecilia
Petrescu, învăţătoarea multor generaţii de tineri.
In fotografia de mai sus avem o mică parte din meşteşugurile
locuitorilor, mai sunt multe altele de văzut.
Tot aici întâlnim frumuseţile naturii încrustate în sarea Stâncii din
vadul râului Slănic, apoi frumuseţile Platoului Meledic, lacul cu apă dulce
de pe muntele de sare. Nu este o ciudăţenie, este o lucrare a naturii
mult prea generoase cu noi, locuitorii zonei.

Grunjul de Sare de la Mânzăleşti.

Împrejurul nostru, al locuitorilor comunei Vintilă Vodă, stau de

veghe Rezervaţiile Naturale de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, Focurile Vii de
la Andreiaşu şi Terca Lopătarilor precum şi Carstul de Sare de la intrarea în
comuna Lopătari cu peştera de peste 30 de kilometri lungime, săpată de
râurile subterane ce şi-au căutat calea în jos, spre albia râului Slănic.
 485

Vulcanii Noroioşi. Foto Vali Blidaru.

Constituite în Geoparcul Ţinutul Buzăului, frumuseţile naturii

adunate pe văile dealurilor din comunele Berca, Beceni, Scorţoasa,
Bozioru, Chiliile, Căneşti, Colţi, Cozieni, Lopătari, Mânzăleşti, Odăile,
Săruleşti, Bisoca şi Valea Salciei aduc atâta dorinţă de a le vizita dar,
odată ajunşi la 5-10 kilometri de ele constaţi că nu ai drum, nu ai
potecă, nu ai cal, nu ai căruţă, nu ai cum să ajungi la ele decât pe jos
indiferent de-i ploaie, de-i vânt, de ninge sau de tună … De sute de ani
tot aşa … Acum nici la Arbănaşi nu mai poţi urca. Acolo era drumul ca în
centrul Buzăului, pavat cu piatră, o frumuseţe …
Geoparcul Ţinutul Buzăului reprezintă una dintre cele mai virgine
şi mai frumoase trasee submontane şi montane din Subcarpaţii de
Curbură. Aşa cum se vede în harta de mai jos, se pot organiza cinci
trasee de bază şi încă trei trasee pentru specialiştii în traversarea zonelor
montane, a suprafeţelor împădurite sau de teren frământat.
 486

Ziarele şi media din ajunul Crăciunului anului 2019 (adev.ro)

prezentau faptele curajoşilor care se încumetau să ajungă în satele din
nordul judeţului pentru a duce o bucăţică de cozonac şi alimente
bătrânilor sau familiilor neajutorate. Foto Iulian Bunilă de la media locală
Buzău. Citez din ziar:
La jumătatea lunii decembrie, zeci de maşini puternice, pline cu
ajutoare, ajung la familiile sărmane cu mulţi copii şi la bătrâni din
cătune cocoţate între crestele Munţilor Buzău. Campania umanitară off-
road de Crăciun, organizată zilele trecute, a implicat peste 70 de
maşini, cu peste 170 de voluntari, care au transportat în satele din
Nehoiu şi Brăeşti peste 12 tone de produse alimentare şi de igienă. De
câţiva ani, locuitorii din satele izolate aflate în Munţii Buzăului sunt
vizitaţi cu ocazia sărbătorilor importante de către voluntari din cadrul
clubului GTC Motorsport, împreună cu cei de la Kaufland România şi
asociaţia Reality Check, care le aduc alimente şi alte bunuri mai greu
de procurat, în special pe timpul iernii, când zăpada blochează
singurele căi de acces spre cătune. Anul acesta, convoiul format din
maşini de teren a străbătut timp de două zile cătunele izolate din
munţi, voluntari ajungând la 220 de bătrâni, precum şi la 330 de copii
din familii defavorizate. Cele 550 de pachete distribuite au constat în
alimente, produse de bază, haine şi încălţăminte achiziţionate de către
voluntarii implicaţi.
 487

Vara trec sute de tineri cu bicicletele fixate pe plafoanele

autoturismelor sau cu ATV urile în remorcile agăţate de cârlig şi se
opresc la poalele munţilor de unde pleacă în excursii de câteva ore pe
traseele cunoscute de către unii dintre ei şi se întorc fericiţi spre seară
cu utilajele însemnate de noroiul şleaurilor pe care le-au traversat. Trec
motociclişti în coloană, trec autocare cu copii spre locurile de rară
frumuseţe şi la monumentele naturii unele dintre ele unice în Europa
(vulcanii, focurile vii, trovanţii, chihlimbarul, cascadele…).
Cum să nu pregăteşti comuna să fie în măsură să le asigure un
popas de ploaie din loc în loc sau să le prezinţi ce are mai frumos
localitatea ta?
Indolenţă este puţin spus. Nepăsare la fel … Este crimă împotriva
comunităţii locale pe care nu o vrei dezvoltată. Nu o vrei la înălţimea
timpului pe care îl trăim … şi te votează din patru în patru ani ca oile la
strungă … Şi te vrea şi după 30 de ani de nepăsare …
Comuna Vintilă Vodă acoperea la anul 1902 aceiaşi suprafaţă ca
cea de astăzi, fără comuna Niculeşti, era arondată la Plaiul Slănicului din
judeţul Buzău şi avea în componenţă cătunele Bodineşti, Fundul-Papii,
Gura-Papii, Izvorul-Boului, Lunca, Răghinari, Scheiul, Sârbeşti, Zmeeşti,
Poeniţa şi Vintilă Vodă cu o populaţie totală de 1600 de locuitori ca la
1925 să aibă 2310 locuitori la care adăugăm şi eroii căzuţi în primul
mare război mondial. 287 de suflete pierdute. În 1950 la reorganizarea
comunistă a fost inclusă în raionul Cărpiniştea (Beceni din 1951) din
Regiunea Ploieşti. În 1968 ia prin comasare comuna Niculeşti şi este
arondată la judeţul Buzău reînfiinţat. Dispar unele cătune şi rămân în
componenţa comunei satele Sârbeşti, Vintilă Vodă, Smeeşti, Bodineşti,
Coca Antimireşti, Coca Niculeşti, Niculeşti, Petrăcheşti şi Podu Muncii.
Satul Sârbeşti înghite cătunele Izvorul Boului şi Poiana Boului, Vintilă
Vodă înghite Papa, Răghinari, Lunca, Poieniţa şi Scheiul, Petrăcheştiul
înghite Ganţa, Niculeştiul înghite satul Merei şi tot aşa până se pierde
izul acela al istoriei locale.
Din imaginea de mai jos observăm că harta comunei seamănă
izbitor cu umbra unei femeie aşezate la clacă la depănuşat porumbul sau
aplecată asupra vasului în care pregăteşte hrana zilnică. Sau proiecţia
Maicii Domnului cu Iisus la piept?
 488

Harta comunei Vintilă Vodă cu vecinii

Pe firul văii Slănicului, la stânga şi la dreapta lui, de la intrarea la

limita de nord a comunei, în satul Sârbeşti, întîlnim gospodării şi case
solide, frumoase, zvelte şi moderne ridicate de fii şi nepoţii care au
lucrat şi au câştigat bani frumoşi prin ale străinătăţii locuri de muncă ba
mai mult, o vilă deosebit de frumoasă pe dreapta drumului, până în
curba de dinaintea stânei, al unei frumoase femei măritate cu un italian.
Te încântă când vezi aranjamente tradiţionale, o căruţă dezafectată,
nişte butoaie şi pietre aranjate într-o combinaţie deosebit de
atrăgătoare.
Satul Sârbeşti

Denumit o vreme Aldeni, după numele moşierului care avea

aproape tot pământul din zonă, la anii 1700, locuitorii văii Slănicului din
curba malului devin tărani şerbi până la anul 1864 când reforma agrară
a lui Cuza defineşte cătunul Sârbeşti (după legumicultorii bulgari aciuiaţi
aici, porecliţi sârbi) ca aparţinând comunei Vintilă Vodă, iar în 1892,
după recensământ, să se ridice la rangul de sat. Cu crescători de bovine,
ovine, caprine şi suine, cu stupine de albine, prelucrarea fructelor din
vastele livezi de prun, măr, cais şi păr, cătunele apărute la anii 1200-
1500 pe văile pârâurilor, în apropierea pădurilor şi a păşunilor, s-au
dezvoltat, si-au mărit arealul în jos, pe firul văii, mai lângă apă şi lângă
căile de comunicaţii cunoscând o dezvoltare impetuoasă după anii 1940.
 489

La ultimele recensăminte s-au înregistrat 460 de locuitori în anul 2002

scăzănd la 414 în anul 2011 când peste 20% din tineri s-au mutat cu
acte şi bagaje în ţări străine.
Numărul de gospodării au crescut de la 200 în anul 2002 la 226
în anul 2011. De ce? Fiindcă copiii plecaţi în lume şi-au construit case
acasă, cu gîndul că vreodată se vor întoarce în ţara în care s-au născut
şi pe care nu au uitat-o. Dureroase dorinţe şi dorurile lor!
Mai jos, după malul din care pot cădea pietre de mărimea unui
autoturism, până în curba strânsă la stânga, întâlnim troiţa ridicată de
fostul primar din anii de dinaintea căderii regimului comunist, Duţă
Draghia, un om demn, cinstit, deosebit de responsabil faţă de
concetăţeni care şi după pensionare a acţionat pentru întreţinerea
drumurilor, a şanturilor de scurgere a apei pluviale, consilier parohial şi
unul dintre motoarele renovării bisericii Sf Nicolae din Vintilă Vodă, troiţă
care şi astăzi poartă o placă comemorativă în cinstea celui care a fost şi
a plecat dintre noi în anul 2018.
La drepta troiţei întâlnim puntea pietonală pe care trec şi
autoturismele sub 1500 de kilograme spre cătunul de peste gârlă unde
locuiesc de sute de ani mai bine de 15 familii din care amintesc bunii
gospodari şi constructori Floroiu, tehnicianul silvic Dan Cheşnoiu sau soţii
Baraboi care au făcut şi fac treburile gospodăreşti ale bisericii, toţi
rugându-se de primarii noi aleşi să le repare drumurile de acces să poată
trăi şi ei civilizat. Dar nu. Nu sunt prioritari că nu aduc multe voturi, sunt
uitaţi mereu.
Revenind în sat, întâlnim case şi gospodării de toată isprava şi
oameni gospodari ca cei din familiile Balotă, Sîrbescu, Grozavu, Bicoiu,
Tereacă, Lalu sau Busuioc. Şi aici au intervenit tinerii şi au modernizat
casele bătrâneşti sau au ridicat altele noi, lângă ele. În cei treizeci de ani
de liberalizare a muncii, comerţului şi tranzitului de persoane în toate
statele europene, nivelul de trai, aspectul şi arhitectura satului s-a
transformat atât de mult că ai impresia că eşti pe Valea Prahovei, în
zona turistică. Frumos şi încurajator. Rămase în urmă sunt doar clădirile
din proprietatea primăriei. Şcoala generală dezefectată, fără geamuri,
fără uşi şi cu acoperişul spart stă să cadă. Nici căminul cultural nu mai
are mult până va fi doborât la pământ. Păcat că în el funcţionează şi
dispensarul local gestionat de medicul de familie. Se va închide şi
 490

acesta. În panta drumului spre vale, la stânga pleacă drumul spre

punctele Valea Boului, Poiana Boului şi Izvorul Boului, odată foste sate
sau cătune astăzi nu mai găsim nimic pe fostele amplasamente, toţi s-au
mutat jos, la şes, la Sîrbeşti.
Până şi drumurile pe care odată nu apuca să crească vreun fir de
iarbă că-l tăia roata căruţii, astăzi nu mai pot fi tranzitate din cauza
mărăcinişului şi al copacilor crescuţi alandala de colo până dincolo.

Satul Vintilă Vodă

Trecem podul peste râul Slănic, ieşim din satul Sîrbeşti şi întrăm
în satul Vintilă Vodă. Din dinamica demografică a locului aflăm că,
datorită scăderii continue a numărului de locuitori, cătunele şi satele s-
au comasat într-atât de mult încât din trei sau patru a rămas doar unul.
Aşa şi cu Vintilă Vodă care a comasat cătunele şi satele Răghinari, Papa,
Lunca, Scheiu şi Poiana într-unul singur mai mare dar mai slab ca suma
celorlalte.
Dacă în 1965 din toate cătunele componente se adunau 1872 de
locuitori, în anul 2002 ajung la 1125 şi rămân în 2011 numai 1063, în
timp ce numărul de gospodării scade de la 674 în 1965 la 438 în 2002 şi
urcă la 683 în 2011. În 46 de ani am pierdut 44% din populaţia locului...
Mult. Foarte mult.
Case frumoase, gospodării bine organizate şi întreţinute pe
dreapta şi pe stânga şoselei până ajungem în dreptul clădirii ocolului
silvic. Aici, întâlnim o clădire nouă, cu etaj, frumoasă, cu o cruce mare
din lemn în curtea interioară instalată şi slujită la Centenarul Unirii din 1
decembrie 2018. Crucea lucrată şi sculptată de vărul meu, meşterul
popular Vasile Turea, este luminată difuz pe timpul nopţii.
După ocolul silvic întâlnim tot pe dreapta drumului şcoala
generală Tache şi Ecaterina Tocilescu care străjuieşte de la înălţime
valea. Aici, pe lângă clădirea veche din anul 1900, s-au construit alte
clădiri noi pe care directorul în funcţie în anii 2016-2020, profesorul Ştefan
– Laurenţiu Prahoveanu, a depus toate eforturile pentru a repara, a
înlocui şi a menţine materialul didactic şi fondul de carte la cerinţele
timpului pe care îl trăim. A construit altă centrală termică, un grup social
destinat copiilor mai mici de 10 ani în interiorul clădirii, a construit gardul
 491

împrejmuitor şi se luptă să facă schimb de teren cu ocolul silvic pentru a

muta terenul de sport din prundul gârlii, cu pericol de accidentare a
elevilor la traversara şoselei foarte circulate, lângă şcoală, în aceiaşi curte.
La şcoala generală din Vintilă Vodă predă şi nora mea, Găinuşă
Ana-Maria, în prezent la clasa a III a.
Cu multă dragoste pentru copii, cu metode şi cu materiale
ajutătoare moderne a reuşit să atragă de partea ei toţi copiii, să prevină
abandonul şcolar şi să le fie drag să vină la cursuri. În vacanţe sau în
sesiunile de şcoala altfel îi duce în excursii sau la locuri de joacă din
municipiul Buzău îi învaţă fel de fel de jocuri care mai de care mai
atractive. Ana vrea să se simtă şi elevii ei, ca toţi ceilalţi copii din centrul
Buzăului, să nu se simtă mai prejos. Îi place şi se implică cu toate că
face naveta cu maşina ei, zilnic, vara sau iarna, câte 40 de kilometri dus,
40 întors şi nu se plânge. Ca părinte îi sunt recunoscător că face totul
pentru generaţia tânără considerându-i pe elevii ei ca pe fiul ei şi
nepotul meu, Robert – Andrei, născut în decembrie 2013, care va începe
şcoala în toamna anului 2020 şi pentru care stau cu pumnii strânşi
pentru succesul lui.
Lângă şcoală, sus, pe deal, este biserica Sf. Nicolae cu casa de
prăznuire şi cimitirul, toate dincolo de ruinele fostei case parohiale şi a
mănăstirii care a găzduit prima tipografie de pe Valea Slănicului înfiinţată
de episcopul Mitrofan la anul 1691 şi în care s-au tipărit multe cărţi în
limba română nu numai carte bisericească.
Mănăstirea Menedic (loc de odihnă), cum a fost ea botezată de
Rada, cea de a doua soţie lui Vlad-Vintilă la anul 1532 cu nume de hram
Sfântul Nicolae, ocrotitorul, şi unde a fost îngropat domnul preadevreme
ucis de cumnatul său, logofătul Momce, în iunie 1535, la vânătoarea
domnească din pădurile de pe Valea Jiului. Lângă lespedea din marmură
care acoperă mormântul domnitorului din pronaosul bisericii, în dreptul
uşii de la intrare s-au găsit alte două morminte, ale soţiei sale, Rada şi
ale fiului lor ucis de mic copil de către aceiaşi boieri din clica lui Momce.
Episcopul Anania al Buzăului din acea vreme a sfinţit biserica, palatul
domnesc şi cetatea de apărare construite din pereţi exteriori şi interiori
din cărămidă şi între ei bolovani de râu să facă imposibilă spargerea cu
berbece, cu creneluri în zidurile de apărare prin care să poată trage
arcaşii din forţele de apărare.
 492

După numele domnitorului Vlad Vintilă (fost Braga) a fost

denumit satul apoi comuna Vintilă Vodă.
Neexistând un palat episcopal la Buzău, episcopii care îşi aveau
reşedinţa în capitala de la Târgovişte, când veneau în inspecţii se
adăposteau la Menedic, la palatul domnesc.
Din anii 1700 cetatea şi mănăstirea au început să se ruineze, unii
au furat alţii au luat materiale de construcţii din zidurile rămase fără
acoperiş şi timpul, cu intemperiile lui, a măcinat ce bruma a mai rămas
zidit în piatră, nisip şi var. Cu toate acestea, când calci pe lângă ele te
trece un fior rece de parcă te-ar vedea domnitorul şi te-ar certa că nu i-
ai păstrat în bune condiţii lucrarea.
La 1748, episcopul Metodie a ridicat o nouă mănăstire mai jos,
pe locul în care se află astăzi biserica Sf. Nicolae. Clădirea a durat
aproape 100 de ani. Renovarea ei a făcut-o episcopul Chesarie Căpăţână
în anul 1846 care a transformat-o din temelii ca pe o casă parohială
asemănătoare cu un palat asemănător cu Casa Vergu Mănăilă de astăzi,
de lângă colegiul B P Haşdeu din Buzău.
Clădirea avea două etaje, 20 de metri lungine şi 16 lăţime, un
balcon pe toată lungimea iar la mijloc, un balcon de 6 metri cu
acoperişul în două ape cu o inscripţie scrisă în chirilică la intrare”Azi a
mea, mâine a ta, niciodată a nimănui”. Magistrală prezicere dar... nu ne-
am ţinut de cuvânt.
Lângă casa parohială a construit şi biserica Sf. Nicolae şi cele
şapte chilii ale călugărilor.
Mănăstirea Vintilă Vodă a suferit mult în urma cutremurelor din
anii 1802 şi 1838 şi a fost prădată de multe ori în decursul vremurilor,
ultima dată de soldaţii sovietici în toamna lui 1944 care au degradat-o în
bătaie de joc din ură pentru credinţa noastră ortodoxă. Ne voia atei pe
toţi.
Prin legea de secularizare a averilor mănăstireşti din timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Mănăstirea Vintilă Vodă este
deposedată de moşiile pe care le avea de păduri, de morile de apă,
păşunile, cârciumile şi hanul din apropiere, toate trecând în proprietatea
statului. Din acel an mănăstira devine biserică de mir pentru locuitorii
din Sârbeşti, Izvorul Boului, Răghinari, Lunca, Cărănău, Scheiu şi
Bodineşti. Casa parohială devine casă de locuit pentru preotul paroh.
 493

Biserica va fi renovată la anul 1900 prin donaţiile făcute de

Alexandru Pâcleanu, Anica Iarca, Tache Tocilescu, Anghel Teodorescu,
Codru Butucescu, preotul Georgescu, inginerul silvic M. Ionescu şi cu
ajutorul tuturor locuitorilor care au contribuit cu sume băneşti, materiale
de construcţii sau zile muncă pentru realizarea reparatiilor atât la
exteriorul cât şi în interiorul bisericii, inclusiv toate picturile.
Biserica şi casa parohială au cunoscut o dezvoltare deosebită pe
timpul tânărului preot Anastasie Chelaru care, la 28 iunie 1928, slujeşte,
în prezenţa mai marilor episcopiei Buzăului, monumentul dedicat eroilor
din primul război mondial şi de care cu multă dragoste şi cu mult respect
m-am ocupat de repararea lui în primăvara anului 2019 împreună cu
patronul firmei de construcţii angajate de primărie, domnul Buturugă Ion
– Neluş, cu care am colaborat foarte bine.
Monumentul (obeliscul) îl regăsiţi în Cartea de Aur a Eroilor în
toată splendoarea lui, plus detalii.
După ce s-a mutat la casa lui, după ieşirea la pensie a preotului
Chelaru, toată agoniseala şi casa parohială s-a degradat ajungând în anii
1970 de nerecunoscut. Ruină. Istorie în ruină.
Din păcate, ruinele nu sunt împrejmuite, acoperite şi marcate cu
indicatoare cum se cuvine legal.
Pare mai mult o bătaie de joc faţă de istoria anilor 1500 - 1900
când aici era un centru monahal, cultural şi administrativ. Ruşine celor
obligaţi să restituie istoriei prezente vestigiile istoriei trecute.
Preotul paroh Liviu Pîrlog, un foarte bun profesor de teologie,
bun organizator şi gospodar, a construit, în stanga bisericii casa
praznicală, pe două nivele, cu bucătărie, cu două săli de mese în care,
ajutat de femeile gospodine, prepară mâncarea şi o servesc la
pomenirile de după înmormântarea enoriaşilor care au plecat la Domnul,
la hramul bisericii sau cu alte ocazii. Întreţine în condiţii foarte bune
biserica, se preocupă permanent să fie mai frumos, mai atrăgător pentru
tineri motiv pentru care s-a implicat cu trup şi suflet în proiectele
Erasmus, accesate de doamna profesoară Roneta Matei care a adus, pe
meleagurile noastre, elevi din Franţa sau Olanda şi s-a dus la
reciprocitate cu copii noştri la ei acasă în ţările de origine.
În fiecare decembrie, cu corul de copii pe care îl dirijează, vine cu
Steaua la noi, gospodarii bucuroşi de urarea cristalină a glasurilor tinere
 494

şi frumoase. În după-amiaza celei de a doua zi de Crăciun aduce în

biserică parte din corul Lira care încântă urechile locuitorilor prezenţi.
Dar de monumentele istorice nu are cum, nu are cu ce şi nu este
pregătit pentru această activitate deosebit de sensibilă.
În stânga ocolului silvic, este trecerea pe puntea pietonală pentru
locuitorii satului Gura Papii, de dincolo de rîu, până pe coasta dealului ce
urcă la Zmeieşti. Aici întâlnim case şi gospodării care denotă grija
locutorilor pentru traiul lor bazat pe creşterea animalelor, apicultură şi
pomi fructiferi.
Nu sunt mai mult de 35 de gosopdării dar merită a fi văzute
pentru frumuseţea lor.
Denumirea vine de la vărsarea pârâului Papa în râul Slănic. Zona
a fost parte din moşia Episcopiei Catolice a Cumanilor de la Milcov,
înfiinţată de unguri pentru a extinde catolicismul în această parte de
ţară. Din 1968 cătunul Gura Papii este înglobat în satul Vintilă Vodă, cu
toate că în 1966 voia să se numească satul Plopi. Multe vrem dar nu
toate ne ies... Mai dăm şi lufturi.
Mai sus, pe deal, cu căsuţe ridicate de locuitorii veniţi din alte
părţi, ia fiinţă, la anii 1600 un cătun care la reforma din anul 1864 se
numea Fundata. La anii 1899 cere să ia denumirea oficială de Fundul
Papii şi să fie considerat cătun al satului Zmeeşti, locul de unde izvorâşte
pârâul Papa. În anul 1956 devine sat oficial, nu mai este cătun, are 58
de case răspândite până la limita pădurii. Astăzi dacă mai sunt patru,
cinci case locuite, în rest sunt multe dărâmate, altele în ruină ca multe
alte vestigii ale traiului românilor pe aceste plaiuri.
Dinspre Zmeieşti spre Sârbeşti au locuit o vreme cei ce
constituiau cătunele Izvorul Boului şi Poiana Boului, astăzi nelocuite, cu
două, trei odăi ale crescătorilor de vite să se adăpostescă pe vreme
rea. Ambele cătune erau rânduite la stânga şi la dreapta izvorului ce
curge la vale şi se varsă în Slănic înaintea podului ce trece spre Vintilă
Vodă.
Revenind la şosea, trecem podul şi intrăm pe Lunca satului Vintilă
Vodă. De cum intrăm dăm de gospodăria mare, frumoasă şi aranjată a
familiei Pintilie. Fost brigadier silvic, soţia fostă secretară a primăriei
comunei, fiul şi fiica ingineri silvici au ţinuta şi notorietatea de buni şi
harnici gospodari.
 495

În continuare, pe stanga şi pe dreapta şoselei dăm de

gospodăriile aranjate ale familiilor Brutaru, Ioniţă, Coman, fostul
profesor de matematică, Apostescu, Drenea, Voicilă, Bobocel,
Gherghilescu, Mânzală, Friguraş, Zotoiu, Petcu, Roşioru sau Colniceanu
până ajungem la intersecţia cu uliţa spre satul Bodineşti unde, până la
intrarea spre punte, întâlnim căminul cultural Gheorghe Zaharescu,
marele şi talentatul învăţător al anilor 50-80 care a organizat corul,
brigada artistică, formaţia de dansuri populare cu care s-a lăudat
comuna câţiva zeci de ani. Clădirea, neintreţinută din anul 1996, plină de
igrasie, jumătate închiriată pentru discotecă şi bar dar fără prea multă
activitate din lipsa de interes şi cunoştinţe a celor ce s-au ocupat să
îndepărteze tineretul nicidecum să-l atragă, cu o bibliotecă la etaj pe
care din cauza degradării fondului de carte peste care ploua frecvent, a
mutat-o primarul într-un apartament al singurului bloc de locuinţe din
comună şi acesta cu nevoi de reparaţii, nu te îmbie să intri şi să o
vizitezi. Păcat. Aici a fost din anii 60 încoace singurul centru cultural al
comunei care a avut o activitate neîntreruptă zeci de ani până cănd
indolenţa l-a ucis.
Din stânga satului Lunca pleacă drumul ce urcă la Zmeeşti
(Smeeşti) printre păşuni înpădurite până intrăm în pădurea mare. Din
peste 50 de case, cu magazin, cu şcoală elementară, au rămas mai
puţine de 10 şi ele locuite de bătrâni fără speranţa de a mai construi.
Ieşind la deal din satu Smeeşti dăm de şoseaua asfaltată ce leagă
comuna Săruleşti de Bisoca.
În dreapta, din faţa căminului cultural din Vintilă Vodă coboară
aleea ce duce la puntea pietonală, construită cu fonduri din programul
naţional de dezvoltare locală (PNDL) în valoare totală de 420.000 euro
plus TVA, identică cu aceea de la Gura Papii, care face legătura cu satul
Bodineşti.
Eu nu l-aş denumi sat deoarece a rămas cu mai puţin de 30 de
case locuite, l-aș numi cătun al satului Vintilă Vodă. Denumit după
moşierul Bodinescu la anul de atestare 1765, i se mai spunea şi Bodinarii
adică lucrătorii pământului Bodineştilor, an la care s-a sfinţit biserica
construită din donaţia făcută de Stoian Grecu Căpitanul şi de socrul său,
Muşat Lemnarul al căror urmaşi mai sunt şi astăzi în satul uitat de lume
şi de asfalt. Drumul de legătură spre satele Coca Antimireşti sau Scheiu
 496

sunt neîntreţinute, nebalastate şi cu greu poţi trece pe ele cu autoturim

de teren, pe timp uscat.
Harta rusă întocmită de marele guvernator Kisselef la anul 1835,
întocmită după harta austriacă din anul 1790, actualizată, menţionează
cătunul Bodineşti ca aparţinând satului Scheiu cu drum de legătură
pentru care (atelaje) între ele. La anul 1900 cătunul Bodineşti avea 48
de gospodării şi 170 de locuitori ca în 1939 să aibă 50 de gospodării şi
211 locuitori. În anul 2002 mai erau 92 de locuitori ca în 2011 să
figureze în evidenţele primăriei numai 89, adică 42% din câţi au fost în
anul 1939 şi cu numai 47 de gospodării din care doar 36 locuite... Păcat
de atâtea fâneţe, livezi şi păşuni rămase de izbelişte!
În Bodineştii de astăzi întâlnim familiile Cocoş, Bicoiu, Hainaua,
Buzea, Chelaru, Drâmbu, Opincă, Pavel sau Şerban, ultimii buni şi
harnici constructori, ziditori în piatră.
Revenind la şosea, ne apropiem de sediul primăriei frumos
restaurată de primarul Ion Coman. Acoperişul înlocuit, zidurile exterioare
reparate şi zugrăvite, interioarele reparate şi modernizate, incălzire
centrală în locul sobelor din teracotă, apă curentă, etc. şi în faţă curăţat
toţi arborii şi arbuştii care nu lăsau lumina să treacă, amenajat un parc
şi o parcare în faţă de toată frumuseţea.
Gurile rele acuză că a costat prea mult toată această amenajare
exterioară şi că ar fi fost realizată cu firma fiului şefului direcţiei silvice,
şi el fost şef de ocol în comună. Nu pot spune că este adevărat sau nu.
Ne va spune dacă este în regulă sau nu Curtea de Conturi la viitorul
audit de fond.
Coborând pe firul văii, la stânga şi la dreapta şoselei, aceleaşi
case restilizate ca mai sus, toate construite în panta dealului, frumoase
şi aranjate, cu alei pavate sau pietruite, cu garduri care mai de care mai
lucrate, în care locuiesc familii din tată în fiu cum ar fi: Apostescu,
Balotă, Baraboi, Bobocel, Brutaru, Busuioc, Cârlig, Draghia, Drenea,
Gherghilescu, Ghioca, Horhocea, Mânzală, Matei, Miroiu, Petcu,
Răghinaru, Roşioru, Sandu, Şerban, Strezoiu, Voicilă sau Zotoiu...
În faţa stadionului neîngrijit şi neamenajat pentru categoria
comunală de footbal, se află clădirea fostului magazin comunal, astăzi
rămas magazin pe jumătate, în stanga clădirii iar în partea dreapta îşi au
 497

sediul CEC Bank şi Compania de Apă Buzău, punctul de lucru Vintilă

Vodă. Prin fel de fel de şiretlicuri au adus preţul metrului cub de apă
potabilă de la 3, 21 lei la instalare, în anii 2011, la aproape 6 lei în
situiaţia în care nu se consumă energie pentru pompare, presiunea de
aproape 7 bar o dă marea diferenţă de nivel a lacului de acumulare de la
Jhiab – Cireşu din comuna Mânzăleşti şi a punctelor de preparare a apei
dispuse pe dealuri, la peste 80 de metri diferenţă de nivel. De ce la noi
la deal preţul este egal cu cel de şesul localităţilor buzoiene unde cheltui
cu staţiile de pompare?
În stanga curbei strânse la dreapta a şoselei gasim casa (vila)
domnului Ion Voicilă, el cântăreţ în strană la biserica din Niculeşti, soţia
administratorul magazinului din casa ei, fiicele cu studii şi joburi în
Franţa. Crescător de vaci, suta de oi, cu terenuri în vestul satului
Bodineşti, cu tractor, cu remorcă, cu toate utilajele necesare unei ferme
familiale, îi urez spor şi sănătate conştient fiind că prin munca lui şi a
altora ca el, pământul nostru trăieşte îngrijit şi frumos.
După el, tot pe stanga drumului găsim casa şi pensiunea Gabriela
a familiei Gabi şi Eugen Bebeanu. Gabi, fosta mea vecină din copilărie,
profesoară de limba română gradul I la liceu, el, Eugen, fost primar al
oraşului Tecuci, inginer de profesie, pensionar, fost consilier local în
Consiliul Local Vintilă Vodă, comisia pentru cultură, omul care m-a
propus în comisia cultul eroilor şi la îndemnul căruia am editat cartea de
aur a eroilor, s-a ocupat o vreme de pensiunea în care soseau, pe timpul
vacanţei de vară, tineri liceeni în tabere. Păcat că de câţiva ani nu mai
are aşa o activitate... Timpul...
În curba la stanga, de până în lunca gărlei spre pod, pe mâna
stangă, întâlnim casa primarului comunei, domnul Ion Coman. Îngrijită,
frumoasă, aranjată, aşa cum a reabilitat şi clădirea primăriei. Gospodar
şi harnic. şi ca viceprimar şi ca primar a fost harnic şi gospodar. Păcat că
nu are o echipă pe măsură cu ajutorul căreia să obţină rezultatele
aşteptate de cei care l-au ales.
Mai jos, pe aceiaşi parte, dispensarul veterinar al cărui patron şi
doctor, Georgică Comănescu, cu ştate vechi în comunitate, tratează tot
ce este nevoie de la pisici la cai, vaccinează şi intervine profilactic în
conformitate cu deciziile direcţiei sanitar veterinare. Fiica lui, Irina, îi
calcă pe urme. Succes!
 498

După dispensar întâlnim sediul poliţiei, cantonat în vechea clădire

a intreprinderii de pajişti, seamănă mai mult cu un canton de pădurar
decât cu un sediu de poliţie dar... asta este. Bine că a fost reparat de
curând şi amenajat să corespundă cerinţelor. Încă o clădire salvată din
ruină. Până să iasă la pensie, a locuit în clădirea poliţiei cuscrul meu,
fostul şef de post, Blidaru Dumitru, un gospodar de toată lauda, care o
întreţinea cu mâinile lui. Lăsată nelocuită risca să se degradeze rapid.
Plecând mai jos, pe firul apei, mai sunt 4-5 locuinţe cochete apoi
intrăm în zona de păşune comunală până aproape de podul peste rău ce
desparte satele Vintilă Vodă de Sheiu (astăzi are denumirea tot de
Vintilă Vodă). În stânga, în costişă găsim biserica parohiei Bodineşti (a
luat denumirea celei din satul Bodineşti care a rămas acolo, la capătul
sătucului din coasta râului, o găselniţă administrativă a mai marilor bisericii
ortodoxe ca să nu mai plătească alte taxe la statul român), biserică nouă,
construită după 1990, cu mult ajutor de la primărie, din bugetul local.
Construită pe un teren neverificat, în anii 1995-2000, era gata să fie
demolată de alunecările de teren care cu greu şi cu multă cheltuială au
fost oprite. Niciun locaş de cult nu a păţit aşa ceva. Semn rău.
În stanga, spre comuna Săruleşti găsim cătunul Poiana (astăzi
Vintilă Vodă) cu până în 30 de case, din care, la intrare, pe partea
stângă, ne observă trecerea, din casa cu geamurile afumate şi crăpate,
ţigănuşii lui Gili, neam de ţigani trăitori aici de multă vreme. Ilinca,
Ristache... toţi de un neam...
Mai găsim ceva case la intersecţia şoselei cu drumul spre
Cărănău şi mai sus, aproape de intrarea în Săruleşti, încă câteva printre
care şi a fostului primar, Constantin Petcu. De aici se poate observa, pe
o întindere de câteva zeci de hectare herghelia de la Săruleşti, cu
căsuţele pentru vizitatori, cu fel de fel de ornamente şi obstacole, care
mai de care mai bine alese. Ferice de proprietari dar şi de cei ce
muncesc aici. Întorcându-ne la pod, în stanga, în fosta hală ce se voia o
mică intreprindere metalurgică pe vremea lui Ceuşescu, este acum un
magazin cu materiale de construcţii în care găseşti absolut tot ce îţi
trebuie pntru a construi, a moderniza sau a repara o gospodărie.
Felicitări proprietarului, domnul Adrian Burlacu din Beceni care,
împreună cu fratele lui, Florin, au făcut o afacere profitabilă şi în folosul
clienţilor din zonă.
 499

Trecem podul şi intrăm în Scheiu (astăzi tot Vintilă Vodă). Pe

dreapta gospodăria domnului Matei, mare, frumoasă, aranjată. Mai jos
dăm de poştaşul Rică Mânzală, astăzi la pensie, mai jos de fostul primar,
inginerul Gheorghe Răghină, apoi magazinul nou în care găseşti tot ce îţi
trebuie, de la pâine la sodă caustică. Vis a vis, casa foştilor lăutari ai
copilăriei mele, Marieta şi Costel, apoi cele patru vile, construite în anul
1971 de ministerul sănătăţii, trecute în proprietatea privată a comunei
după 2011 când s-a desfiinţat spitalul, în care au locuit medicii şi
asistentele spitalului comunal care odată a fost o oază de sănătate şi
profesionalism. Vorbim de anii 70 pe timpul doctorului Serafimovici şi
după el câţiva ani buni până prin anii 2010 când a rămas depăşit de
timp. Aici au locuit şi soţii Buga, ea medic în spital, el pilot militar şi
instructor de zbor la şcoala de ofiţeri de aviaţie din Boboc. Un
comandant atipic.
Spitalul comunal Vintilă Vodă, înfiinţat în anul 1905, prin donaţia
testamentară a boierului Alexandru D Pâcleanu, distrus în proporţie de
50% la marea inundaţie din 1926, transformat în şcoală de meserii, este
redat circuitului medical în urma procesului câştigat de generalul Leon
Gavriliu împotriva statului român care nu respecta testamentul dat de
boierul filantrop când a donat clădirile. Spitalul a funcţionat în bune
condiţiuni până în anul 2011 când, odată cu alte 66 de spitale din toată
ţara, au fost închise. Motivul reducerii numărului de spitale a fost, după
decizia guvernului Emil Boc, criza economică în care se găsea ţara şi
lipsa de eficienşă şi performanşă a acestora. Unele au fost dezafectate,
altele, cum este cazul la Vintilă Vodă, au fost parţial transformate în
centre de îngijire bătrâni sau au primit o altă destinaţie. La fel s-a
întâmplat cu Spitalul de boli cronice din Pătârlagele care avea 45 de
paturi şi cu Centrul de Sănătate de la Pârscov. Peste ani s-au redeschis
doar şapte care funcţionează cu statut de centre multifuncţionale,
celelalte, la voia Domnului. Păcat.
La spitalul Vintilă Vodă, partea din faţă a, de la şosea, a fost
vândută medicului Mereu Constantin, fost director al spitalului mai bine
de 20 de ani, în care a amenajat spitalul privat SC Ecomed SRL.
Parte din clădirile din spate au fost destinate Staţiei de
Ambulanţă şi Centrului de Permanenţă care funcţionează şi astăzi. Lângă
poarta spitalului, clădirea din sud a cumpărat-o Antemir Săndel care a
 500

amenajat la stradă un magazin alimentar şi unul de obiecte gospodăreşti

la care a ataşat şi o terasă pentru braserie. Să nu rămână nici un leu în
buzunarul ţăranului însetat de muncă... când vine să cumpere o pâine,
să ia şi o bere.
Lăsăm zona cu spitalul deoparte şi trecem vis a vis unde s-au
construit multe case moderne, cochete şi cu mult gust în care locuiesc
multe familii de toată isprava. Mai jos întâlnim poşta şi clădirea fostei
cazărmi de jandarmi transformată în anii 60 în sală de bal. Tot în acelaşi
areal mai există încă dar stă să se dărâme clădirea fostei şcoli
elementare din anii 70, fostă şcoală gimnazială de şapte clase în
perioada interbelică, Şcoala Alexandru D Pâcleanu.
În anul 1927, la iniţiativa învăţătorului Ioan Teodoru şi a
notarului C Stoicescu, cu sumele donate de generalul Leon Gavriliu, soţia
sa, Steluţa Gavriliu, Masinca Anastasiu, doctorul C Angelescu, Elena şi
Anghel Teodorescu, Ionescu Brădeanu şi văduvele de război, au ridicat
şi slujit de Ziua Eroilor a anului 1928 obeliscul din faţa cazărmii
jandarmilor, astăzi sediul oficiului poştal, în memoria eroilor căzuţi în
luptele de reîntregire a neamului din 1916-1918: căpitan Toma B
Anastasiu din Regimentul 4 Roşiori, sergentul Jinga Ion şi soldaţii Toma
Friguraş, Drenea Dumitru, Teşileanu Constantin, Neaga Gheorghe,
Dobrilă Gheorghe, Roşu Simion, Niculescu Dumitru şi Cârlig Dobre.
Dumnezeu Să-i odihnească la dreapta Sa! Păcat că nu suntem vrednici
să îngrijim cum se cuvine ce ne-au lăsat! Nici obeliscul ridicat cu multă
trudă nu stă mai bine, îl păzesc caprele să nu plece din loc...
Partea stângă a drumului coboară cu case frumoase, mari,
arătoase până la limita cu partea de nord a satului Niculeşti (fost cătun
Merei) în care locuiesc familii din tată în fiu ca cei din neamul Antemirilor,
Caloian, Matei, Dinu, Draghia, Drenea, Mîrzac sau Ungureanu.
Să nu uităm nicicănd că aici, în Sheiul plasei Slănicului şi-au avut
averile, au muncit, au creat şi au donat prestigiu comunităţii mari
personalităţi ale României secolului XIX şi începutul secolului XX.
Alexandru D Pâcleanu – prefect de Buzău, deputat apoi senator
în Parlamentul României, membru de seamă al Partidului Naţional
Liberal, a construit pe terenul său şcoala Schei, Primăria Vintilă Vodă
(clădirea fostei poşte), Cazarma (clădirea actualei poşte), brutăria Vintilă
Vodă şi nu în ultimul rând Spitalul Vintilă Vodă, cea mai importantă
 501

personalitate a noastră, a vintilenilor. Dumnezeu să-l odihnească la

dreapta Sa iar nouă să ne dea puterea să întreţinem ce ne-a lăsat. Mare
parte am vândut, am înstrăinat fără seamă şi mai mult, i-am distrus şi
capela sub care îşi dormea veşnicia.
Generalul Traian Moşoiu – născut la Bran în 1868, intrat în
armata austro-ungară de unde îşi dă demisia în 1891, trece graniţă în
Regatul României, intră în armata română la Regimentul 9 Infanterie
Râmnicu Sărat, unde demonstrează calităţile de ofiţer foarte bine
pregătit, cunoscător al limbilor maghiară, germană şi franceză, atrage de
partea lui şi alţi foşti colegi să-i urmeze exemplul, colegi printre care şi
pe locotenentul Ion Dragalina, viitorul general şi eroul de la Jiu din 1916,
ucis mişeleşte de iscoadele honvezilor.
Ofiţer de carieră, comandant de batalion în războiul Balcanic din
1913, este numit după avansarea la gradul locotenent colonel,
comandant al regimentului 30 Muscel iar la 1916, colonel, comandant al
Grupului Lotru, mare unitate, între brigabă şi divizie ca mărime, cu care
a luptat pe Valea Oltului şi a eliberat Sibiul. În 1917 este avansat general
de brigadă, numit comandantul Diviziei 12 Infanterie din subordinea
generalului de armată Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II a
Române.

În fundal, clădirea Poştei din Vintilă Vodă, din centrul satului Schei.
Clădire construită de Alexandru D Pâcleanu.
 502

După victoriile succesive din 1917-1918, de la Topliţa, Reghin,

până la Cluj, este numit de MS Regele Ferdinand, guvernator militar al
Transilvaniei. La data de 12 aprilie 1919 este numit comandant al
Grupului de Armate Nord conducând luptele de eliberare a teritoriilor de
la Şimleul Silvaniei la Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea şi Beiuş. După
trecerea Tisei, spre Budapesta, forţele din subordine s-au denumit
Grupul de Manevră General Moşoiu cu care, în noaptea de 19 spre 20
iulie 1919 a zdrobit forţele nebunului de Bella Kun care forţau Tisa spre
teritoriul românesc abia eliberat. Prin manevre succesive de învăluire şi
prindere în pungi de foc a honvezilor, la 3 august 1919 a pătruns pe
bulevardul din dreapta Dunării, prin faţa Parlamentului marii Ungarii.
Numit comandant al garnizoanei Budapesta şi Guvernator Militar al
teritoriilor maghiare de la vest de Tisa a organizat administrativ şi
instituţional primăriile şi prefecturile până când reprezentanţii de drept ai
aparatului de stat maghiar şi-au luat în primire funcţiile de pe care
fuseseră înlăturaţi de bolşevicul Bela. În decembrie 1919 trece în
rezervă, la cerere şi se înscrie în Partidul Naţional Liberal fiind numit
ministru de război în guvernul condus de ţărănistul Alexandru Vaida –
Voievod. Numit senator de drept a luptat pentru deviza liberală Prin noi
înşine prin care a demonstrat onorabilitate, cinste şi devotament.
Ca ministru al comunicaţiilor şi ca lider liberal a condus comisia
parlamentară aleasă să organizeze încoronarea regelui Ferdinand, în
Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia din data de 15 octombrie
1922. Moare la 15 august 1932 la Bucureşti, la numai 64 de ani şi este
înmormântat la cimitirul Bellu militar. Statuia sa impozantă străjuieşte
valea din oraşul său natal, Bran.
Ce-l leagă pe generalul Traian Moşoiu de Niculeşti ? Soţia, Maria,
fiica lui Sandolache Furtunescu proprietar al moşiei de 112 hectare din
Merei, cu care s-a căsătorit la 27 iulie 1897.
Fiul lor, Tiberiu Moşoiu, doctor în drept al universităţii din
Bruxelles, profesor la Academia din Oradea apoi la Cluj fost primar al
oraşului Oradea şi guvernator al Băncii Naţionale Române în anii 1946 –
1947 când dr. Petru Groza avea nevoie de oameni bine pregătiţi pe care
să-i lepede mai târziu. Arestat de comunişti la 5 mai 1950, îl omoară în
1953, la numai 54 de ani, în închisoarea de la Sighet. Comuniştii l-au
ucis în urma insistenţelor unui grup de parlamentari francezi care cerea
insistent prezenţa lui la Paris, în comisia care se ocupa de calculul
 503

efortului de război al statelor aliate. Moşia de 112 hectare a urmat

aceiaşi cale ca a stăpânului, a fost ucisă şi luată de pomană de comunişti
în urma expropierilor forţate.
Ioniţă Nicolae – Nicodim, fiul lui Moise şi al Mariei Ioniţă născut la
30 iunie 1905, absolvent al Facultăţii de Teologie din Chişinău, publicist
de articole ortodoxe, luptător pe frontul unioniştilor care cereau unirea
Basabiei furată de sovietici cu ţara mamă, înrolat voluntar ca preot
militar, mort în luptele de la Pavlograd, din Ucraina unde este
înmormântat lângă biserica din sat.
Generalul Leon Gavriliu, căsătorit cu Steluţa-Elena Anastasiu, fiica
Masicăi-Eufrosina, nepoata lui Alexandru Pâcleanu, ofiţer al Regimentului
7 Artilerie Buzău, combatant al războiului Balcanic din 1913, şi
comandant al artileriei Corpului de Vânători de Munte în luptele de la
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz din 1917, filantrop şi membru fondator al
Cultului Eroilor Regina Maria filiala Buzău, donează 10.000 lei pentru
construirea Bisericii Eroilor din Buzău la care soţia sa era membră a
comitetului de strângere şi utilizare a donaţiilor. Povestim despre
adevătaţi eroi ai vremii stimaţi concetăţeni. Povestim despre eroii care
au ţinut în picioare România Mare.

Satele surori Coca Antimireşti şi Coca Niculeşti

Lăsând râul în stânga şi semnalizând dreapta din şoseaua

drumului judetean 203K, urcăm pieptiş spre satul Coca Antemireşti
trecînd prin dreapta Mereilor şi lăsând Valea Babei în spate ajungem,
după vreo trei kilometri de drum pietruit, rupt adesea de apele pluviale
care nu au drenaj corespunzător, la primele case de după ochiurile de
apă ale celor două mici lacuri împrejmuite cu papură. Satul, atestat
documentar la anii 1712 sub numele de Coca cuprindea ambele sate
adică Coca Niculeşti şi Coca Antimireşti. La anul 1899, se despart ca
urmare a creşterii demografice şi Coca din Nord ia denumirea de Coca
Antimireşti după numele numeroaselor familii Antemir care au venit în
transhumanţă din Transilvania şi au descălecat aici, pe dealul
Umbrărelu, de teama atacurilor tătarilor.
Locuitorii satului Coca Antimireşti, 387 în 1965, 240 în anul 2002
şi 175 în anul 2011, adică 45% din câţi au fost odată, cu numai 237 de
 504

gospodării (187 locuite) din 278 odată, posesori de întinderi vaste de

păşuni, fâneţe, livezi şi păduri, buni crescători de animale, apicultori şi
prelucrători ai lemnului şi ai fructelor au reprezentat baza înfiinţării
societăţii de prelucrare a fructelor din zonă (la Uscător), la intersecţia
drumului ce pleacă din şosea înspre ei. Încă mai locuiesc aici familii din
neamul Antemir, Andrei, Anton, Beşliu, Bratosin, Caţă, Ciupercă, Popa
(învăţători în sat zeci de ani), Răghină, Scarlat, Stanciu, Tudor, Văsii şi
Voicilă şi se bucură de liniştea singurătăţii pe spaţii întinse de verdeaţă şi
păduri.
Cu drum de legătură pe dea coasta, trecem din Coca Antemireşti
în Coca Niculeşti, fostă Coca Seacă pe vremuri unde, din lipsa
infrastructurii abia treci cu autoturismul peste şleaurile din drumul de
căruţe. Dacă mai găseşti 20 de case locuite din 89 cîte erau odată şi 96
de locuitori din 187 în anul 1965, multe dintre cele rămase locuite de
bătrâni fără vlagă, fără spor la muncile câmpului şi la îngrijirea vitelor. Îl
mai vezi din când în când pe domnul Rotaru coborând cu ATV ul la
magazin să-şi cumpere deale gurii sau câte un sac cu cereale pentru
păsări în rest greu de trăit. Din familiile care au stăpânit în trecut au mai
rămas puţini din neamul Bratosinilor, Caţă, Ciupercă, Mihăilă, Moisac,
Pîrjol, Salomia şi Stan. Puţini, foarte puţini. Majoritatea s-au mutat jos,
în Petrăcheşti sau în Niculeşti lăsând acolo, în muchia dealului, pentru o
bună bucată de vreme casa în care au locuit pe post de odaie (adăpost
împotriva intemperiilor).

Satul Niculeşti

Ne întoarcem la şosea şi coborâm în Niculeşti, atestat

documentar la anul 1840 ca fiind de la Coca Seacă până la drumul văii
Slănicului, mutându-se prin anii 1900-1915 multe familii lângă râu pe
partea dreaptă a acestuia. Aşa cum ne prezintă domnul profesor Doru
Strechie în lucrarea domniei sale, familii din neamurile Văsii, Stanciu,
Leu Miron, Mihăilă, au cumpărat teren şi şi-au ridicat case şi gospodării
în noul sat, Niculeşti, râmânând în Coca Seacă parte din marii crescători
de vite. Să nu uităm că în vremurile în care ţara nu era apărată
corespunzător şi invaziile barbare, tătăre sau musulmane urcau pe Valea
Slănicului, locuitorii se aşezau mai aproape de muchia dealului, spre
 505

pădure, unde se puteau ascunde cu bruma ce puteau lua cu ei. Când

ţara a devenit mai sigură şi mai apărată s-au mutat şi ei unde le era mai
uşor de trăit, lângă apă, lângă drum, lângă comunitatea mai puternică,
mai deasă. Mai jos de ei, spre panta ce urcă la Podul Muncii, s-au mutat
7-8 familii care au constituit cătunul Bârleşti. Dintre ele amintim familiile
Gurgui, Burtel, Mihăilă, Cantemir şi alţii.
Denumirea de Niculeşti o ia după mutarea primăriei din satul
Petrăcheşti, din fostul conac boieresc, la centru, unde a fiinţat până în
anul 1968 la reorganizarea administrativ-teritorială. Numărul locuitorilor
a variat de la 697 în 1965 la 515 în 2002 şi 458 în anul 2011, adică
numai 65% din ce a fost odată în condiţiile în care au mai coborât familii
din muchiile dealurilor dimprejur la vale, în sat. Mulţi au plecat în lumea
largă dar mai mult rău s-a manifestat prin scăderea drastică a natalităţii
şi a îmbătrânirii majorităţii populaţiei (67% peste 60 de ani)...
De prima reforma administrativ-teritorială a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza am beneficiat şi noi, locuitorii satelor din zona de
nord a Buzăului. S-a înfiinţat comuna Niculeşti care, aşa cum a notat şi
domnul profesor Doru Ef. Strechie în cartea domniei sale Monografia
comunei Vintilă Vodă din judeţul Buzău la paginile 117-145 din care
aflăm că la anul 1864 avea o suprafaţă de 3547 hectare din care 1028
arabile, avea 1500 de locuitori care s-au înmulţit până la 1892 ajungând
la 1790, că avea reşedinţa în satul Petrăcheşti în conacul moşierului
George Ulise Negropontes, astăzi proprietatea lui Decebal Dumitrescu,
că avea în compunere satele: Petrăcheşti cu cătunul Ganţa, Niculeşti,
Coca, cele două Coci erau unite într-una singură, Podu Muncii cu cătunul
Câmplungeanca cu hotarele: la NORD – Dealul Bodineştilor până la
trecerea Slănicului, Frasina, până la hotarul cu Mărgăriteşti; la EST -
Izvorul Câmplungeanca, Vulpăria, Homocioaia până la hotarul cu
Dimiana; la SUD - hotarul comunei Dimiana, Asăneasca, podeţul Dogari,
urca pe Ciomaga şi se închidea pe Muchia Grabicinei şi la VEST - Muchia
Umbrărerului până la Pădurea Mavra. În anul 1892, la comuna Niculeşti
s-a adăugat satul Merei, fosta moşie a Mereilor, de la podul peste Slănic
de după casa lui Eusebiu Zamfir până la intersecţia cu drumul ce urcă la
Coca Antimireşti. Comuna avea patru biserici – în Niculeşti, în
Petrăcheşti, în Coca Niculeşti, în Coca Antimireşti şi o singură şcoală, pe
Podu Muncii în care învăţau 96 elevi din care 89 băieţi şi 7 fete. Zonă de
 506

deal, cu multe livezi, păşuni, fâneţe şi păduri, cu multe obiective

naturale de o rară frumuseţe în apropiere, cu nepăsarea şi lipsa de
orientare a consiliilor locale (sfatul sătesc), a primarilor, a funcţionarilor
primăriei şi indolenţa cetăţenilor a rămas întotdeauna în urma dezvoltării
locale pe care o merita. Cu vulcanii noroioşi la 3 km sud-vest, cu
Muntele de Sare la 18 km nord, cu Focul Viu la 22 km nord, cu privelişti
de vis pentru ochii oricărui muritor, zona nu are drumuri să ajungă la
aceste frumuseţi, nu are amenajate măcar căteva adăposturi, nu zic
localuri, pentru drumeţii ce vin cu sutele pe biciclete, motociclete,
mopeduri sau ATV-uri, nu are nici un plan de dezvoltare locală durabilă.
Păcat. O mică parte de Elveţie pierdută.
În anii de după 1900 aici trăiau, munceau pământul lor şi prin
claca organizată şi plătită lucrau şi pământurile boierilor aproape toţi
sătenii. Batoză de treierat grâul, gater acţionat prin forţa apei, mori de
măcinat acţionate de apa râului Slănic, mici ferme de creştere a
viermilor de mătase, de lojnit (confiat) fructe, de prelucrare a laptelui,
cazane de distilat rachiul, ateliere meşteşugăreşti de tot felul.
După anul 1933 situaţia economică s-a degradat, a venit prima şi
marea criză economic mondială, moşierii şi-au ipotecat moşiile băncilor
interesate astfel încât, la 01 septembrie 1938 mai existau doar trei moşii
care depăşeau 100 de hectare şi anume - Moşia Băncii Anglo-Române cu
276 hectare în zona Ciomaga, Gurgui spre Arbănaşi – Ganţa care
ipotecase doar subsolul, dacă găsea şi exploata petrolul cumpăra şi
pământul, dacă nu, nu.
- Moşia Aurelian Moşoiu, fratele generalului Traian Moşoiu, fost
guvernator al Bancii Naţionale, moşie cu 112 hectare, preponderant
livezi;
- Moşia Băncii de Comerţ din Bucureşti, proprietară a întregii
moşii a lui George Ulise Negropontes, prin ipotecarea a 289 hectare,
moşie din care banca a vândut suprafeţe însemnate locuitorilor din
Niculeşti, Vintilă Vodă, Beceni, Cernăteşti, Săpoca şi Mânzăleşti. Mare
parte a moşiei dintre pârâul Câmplungeanca şi muchia Cărănăului de
Sus a fost cumpărată de locuitori din comuna Mânzăleşti care au
construit case şi au înfiinţat satul Câmplungeanca de Jos. Şi astăzi, în
anul de graţie 2020 mai sunt case ale familiilor Baba, Ursache, Baraboi,
Mânzală, Avram, Colniceanu … unele doar ruine. Suprafaţa de 0, 4
 507

hectare fâneaţă pe care o am moştenire din partea mamei la

Câmplungeanca, se învecina la sud cu casa lui nenea Iacob, lîngă casa
lui nea Mânzală, cu pădurea de pini din vest şi cu drumul de care ce
leagă Carănăul de Câmplungeanca la est. Astăzi n-a mai rămas nici urmă
din cele două gospodării. Jos, în livada Petrăcheştilor a cumpărat
Dumitrescu din Cernăteşti.
George Ulise Nogropontes a rămas cu trei moşii în proprietate –
livezile din Tăcutu, livezile de pe platoul Podu Muncii şi cea din
Petrăcheşti, astăzi a lui Decebal Dumitrescu.
Moşia lui Eftimie Ştefănescu de la Tăcutu până la râul Slănic era
un exemplu de pomicultură, fructele recoltate ajungeau în pieţele
bucureştene. La fel de buni gospodari şi buni comercianţi de fructe,
lemne, alcool rafinat erau şi Aurelian Arsenescu cu 26 de hectare, Vasile
Stefănescu cu 36 de hectare, Leu Miron cu 34 de hectare, preotul
Posmagiu cu 41 de hectare, Ciupercă Neculai cu 34 de hectare în Ganţa
şi alţii cu 10 la 20 de hectare de pământ bine cultivat şi întreţinut.
În anul 1911, străbunicul meu, Petre Găinuşă, a cumpărat de la
moşierul G U Negropontes, prin sociatatea Cooperativă Mihai Viteazul
din comuna Niculeşti, suprafaţa de 2, 5 pogoane teren arabil, în parcela
2, lîngă Pădurea Gurgui, conform numărului curent 67 din Tabelul de
parcelare a moşiei cumpărată de Societatea Cooperativă Mihai Viteazul
din comuna Niculeşti, judeţul Buzău de la domnul G. U. Negropontes în
întindere de 721 de hectare şi 5000 mp, refăcut după tabelul parcelar al
domnului inginer cadastral din 1911 confruntat cu planul existent, vecin
cu Busuioc D Văsii, cu Nicolae Bîlbîie şi cu Ion Burtel . Asta se întâmpla
înainte de criză, când capii de familii creşteau şi vindeau vite, strângeau
bani şi cumpărau pământ pentru copii lor. Să nu piardă banii pe orice
cumpărături, la propunerea primarului de atunci, Vasile Ştefănescu, s-au
înscris în Banca Populară Viitorul Sătenilor din comuna Niculeşti, Plaiul
Slănic, judeţul Buzău unde au depus treptat sume de bani până ce au
făcut suma necesară cumpărării vreunui teren.
Intrând din nordul satului, din fostul cătun Merei, aşezat pe
fostul cătun Cocani, unde la anii 1700 fiinţa un han la drumul mare
precum şi moara lui Jinga la intersectia drumului mare cu drumul spre
Podul Mereilor şi Balea Babii, unde pe partea dreaptă întâlnim casa
Boiangiu, în spatele căreia a fiinţat uscătorul de fructe, ajungem la
 508

fosta cooperativă alimentară unde zeci de ani Doina Colniceanu şi

soţul ei au ţinut steagul comercianţilor bine văzuţi de pe Valea
Slănicului. Era vestita alimentară de ”La Brazi,” aşa o ştia lumea. În
curte erau vreo şapte brazi falnici ce se zăreau de departe. Cereale,
mălai, făină, peşte proaspăt, pastramă, cârnaţi, covrigi, acadele şi de
toate pentru toţi atâţia amar de ani. Păcat că s-au despărţit şi n-au
putut fi împreună la bătrâneţe aşa frumoşi cum au fost la tinereţe.
Viaţa. Alimentara era în fostul conac boieresc în care a fost viaţă
frumoasă mulţi zeci de ani.
Nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Nu pot povesti despre fiecare
casă în parte, pun accentul acolo unde cunosc proprietarii şi pe cei de
dinaintea lor.
Aşa îmi cer scuze faţă de cei pe care nu-i amintesc. Vis a vis s-a
înfiinţat o staţie PECO binevenită pentru locuitori. Era necesară pentru
arealul aglomerat de autoturisme, tractoare şi utilaje.
Coborâm şi găsim o casă frumoasă, cu piscină, cu birouri de
firmă şi cu o parcare mare în care locuieşte Gavriil Văsii, proprietarul
casei dar şi al societăţii cu profil instalaţii electrice de înaltă şi medie
tensiune, SC Electro Total SRL Vintilă Vodă. Societate pe profit, cu mulţi
angajaţi, cu contracte mari cu firme ale societăţii de transport energie
electrică, cu lucrări în toată ţara, un exemplu pentru mulţi administratori
sau patroni din domeniu.
În josul firului văii, găsim gospodării cochete, aranjate,
funcţionale în care trăiesc în majoritatea cazurilor părinţii, copiii şi
nepoţii familiilor Busuioc, Creţu, Matei, Mereu, Caloian, Caţă, Burtea,
Strechie, apoi mai jos Plugaru, Bujor, Olteanu, Zamfir până la podul
peste râu ce trece în Niculeşti.
Nu putem trece peste familia Strechie aşa de uşor. Domnul Doru
Strechie, o viaţă de profesor de istorie cu titlu de grad I, la şcolile
generale din comună, director al şcolii generale din Niculeşti şi director
de coordonare al celei din Vintilă Vodă, autor al Monografiei comunei
Vintilă Vodă din judeţul Buzău, am propus ca strada din imediata
apropiere (la sud, spre râul Slănic, pe colţ cu casa familiei Baciu,
moştenitoare asistenta şefă a maternităţii Buzău, Dana Baciu, plecată
prea devreme dintre noi, la nici 50 de ani, după o boală fulgerătoare)
să-i poarte numele.
 509

Casa domnului Nicu Olteanu, în curba la dreapta drumului, fost

casier (perceptor) la primăria Niculeşti apoi la Vintilă Vodă cu soţia sa
Mina, sora generalului de securitate Şerbănoiu de la Cluj şi a colonelului
de securitate Şerbănoiu de la Buzău care se ocupa de siguranţa
telefoniei fixe. Dumnezeu să-i ierte pe toţi trei acolo unde îşi duc somnul
de veci. După casa lui, pe aceiaşi parte, este casa cu etaj a fostului
Maghiaru, fumător de pipă, un om retras şi foarte politicos. După el, pe
dreapta, până în pod este casa şi gospodăria familiei Zamfir. Capul de
familie, Adrian Zamfir, poliţist, şef de post la Săruleşti, ieşit la pensie în
ianuarie 2020, la 49 de ani neîmpliniţi, un gospodar deosebit, pe lângă
serviciul care i-a ocupat aproape tot timpul a crescut vaci, oi, capre, a
înfiinţat o stupină din care recoltează anual cantităţi însemnate de miere
de albine dar, mai mult de atât, şi-a învăţat fiul, de la nici 14 ani, să
muncească şi să aibă rezultate. Astăzi, la 18 ani este ajutorul lui de
nădejde pe tractor, pe autoutilitară, la stupi, la motocositoare, la orice.
Nu poate sta degeaba, seamănă tatălui.
Doamna Zamfir Daniela, asistentă medicală de profesie, cu ştate
vechi la dispensarul comunal, viceprimar din anul 2016, o femeie care se
implică şi vrea să ducă la îndeplinire obiective şi dezideratele considerate
importante pentru comunitate. Fiica lor, elevă în ciclul gimnazial, cu
rezultate foarte bune la învăţătură dar cu defectul tatălui, spune drept în
faţă oricui, nu menajează, nu se ascunde după deget. Le urez succes
tuturor celor din familie, mai ales tatălui la începutul drumului greu de
tânăr pensionar, cu toată gospodăria pe cap.
Trecem podul şi găsim în dreapta casa familiei Zamfir, mamă şi
fiu. Domnul Dănel Zamfir, dirigintele poştei o viaţă întreagă, plecat
dintre noi după o boală nemiloasă, a lăsat în urmă o soţie, doamna
Zamfir Maria, doamna Păpuşa cum o ştim noi, contabilă cu ştate vechi
de o frumuseţe şi cu o ţinută de invidiat, o fiică şi un fiu, ambii cetăţeni
de vază ai localităţii. Fiul lor, Zamfir Eusebio, căsătorit la rândul lui şi cu
casa în aceaiaşi curte este sprijinul la bătrâneţe al stimatei doamne.
Dintr-o întâmplare nefericită casa doamnei Păpuşa a luat foc dar
a fost stinsă la timp prin intervenţia vecinilor şi a pompierilor, nu au fost
victime şi a fost refăcută aşa cum a fost înainte de eveniment.
Vis a vis de casa lor locuieşte meşterul tâmplar Viorel Văsii, un
bun gospodar şi apicultor de renume.
 510

Mai jos de el, pe aceiaşi parte, au locuit soţii Stoiculean, ambii

decedaţi, lăsând moştenire singurei fiice, Elena – Lenuţa, colega mea de
şcoală generală, casa şi terenul aferent unde, soţul ei şi prietenul meu,
colonelul Mihai Prahoveanu, a aranjat o stupină de tranzit de nivel
european. După ei găsim pe stânga pe Alin Fusărică şi vis a vis pe tatăl
lui, Manole Fusărică, ambii cu activităţi de extragerea a lemnului din
pădurile aproape pe terminate din zonă şi de comercializare a masei
lemnoase neprelucrate. După Manole Fusărică îl întâlnim pe Enache
Vasiloiu, un foarte bun gospodar şi om de cuvânt, pensionat după o
viaţă de brigadier silvic. Vis a vis, pe partea stângă, îl găsim pe domnul
Ilioiu, meşter renumit în confecţionarea şi repararea vaselor din lemn,
butoaie, butoiaşe, tocitori, etc. După domnul Ilioiu urmează, pănă la
podeţul peste şant, pănă în troiţă, familia Albu.
Urcăm pe uliţa spre Poteca şi găsim prima pe dreapta casa cu
etaj a domnului profesor Cristea Dumitru-Tutuş cu soţia sa Sofiţa şi
dumneaie tot cadru didactic, la pensie. Urcăm, trecem de familia
Diaconu şi-l găsim pe vărul meu, Vasile Turea cu soţia sa, Gica. Vasile,
fost şef de sectie tricotaje la fabrica din Nehoiu, venit acasă după
desfiinţarea acesteia, angajat ca maistru instructor la şcoala de meserii
din Săruleşti, un priceput în arta prelucrării lemnului, cu toate sculele şi
utilajele în dotare, poate face orice îi ceri numai să-i dai desenul, semnat
şi parafat. A sculptat catepeteasma bisericilor din Valea Largă şi din
Câmplungeanca, sute de strane şi iconostase, de suporţi pentru
lumânări, de tot felul de mese, scaune, cadre de pat, şifoniere şi altele.
Vorba lui, dacă-i dai lemn de tei uscat îţi face orice, bani să ai. Soţia sa,
Gherghina – Gica, colega mea de şcoală generală, educatoare şi
învăţătoare din anul 1976 până în 2014, este preocupată permanent de
casă, de gospodărie, de fiica sa şi de nepoţii gemeni, Alexandra şi
Alexandru, frumoşi şi cu dorinţa de a se pregăti pentru viitor.
Pe cealaltă parte a uliţei îl întâlnim pe finul lor, Gheorghiţă
Stanciu cu gospodăria şi cu stupina lui. Mai sus, pe partea cu Turea, o
întâlnim pe Leontina Niţă, asistent medical la fostul spital Vintilă Vodă
din anii 1975, actualmente asistentă la spitalul ce l-a urmat, Ecomed şi
consilier local din partea PSD de vreo patru mandate încoace.
În continuare dăm de ferma de oi şi de capre a lui Lili Mocleaşă,
de cazanul de ţuică al acestuia, de tractoare, remorci, autoutilitare,
 511

motocoase şi tot ce-i trebuie unui gospodar cu fermă familială destul de

mare. Unii vecini se vaită că nu se menţine curăţenia pe uliţă. Cum să se
menţină cu suta de oi care îşi lasă căcărezele când vor ele nu când vrem
noi? Că găsesc lapta, brânză sau urdă de ce nu se vaită? Mai sus de el,
spre coastă, o găsim pe doamna Marioara Şerbănoiu, soţia defunctului
Gelu Şerbănoiu, colonelul de securitate de care vă vorbeam, fratele
doamnei Mina Olteanu. Rămasă singură, neajutorată, cu drumul
nepietruit, neamenajat, cu manipulanţii maşinii de gunoi puturoşi, care
nu se duc câţiva zeci de metri să-i ridice pubela, mereu supărată pe
responsabilii primăriei care nu fac nimic de banii pe care îi plăteşte anual
ca taxe şi impozite locale. De la dumneaie în sus drumul urcă spre
punctul Poteca şi se înfundă în pădurea tânără.
Coborâm şi ieşim din uliţa Potecii în şosea, cu troiţa în dreapta
noastră şi vedem în faţă o uliţă largă ce coboară spre prundul gârlii pe
care găsim casa fostului felcer al dispensarului anilor 50, domnul
Ionescu pe stânga, după ea, tot pe stânga casa lui Fane Baciu şi în
dreapta, ultima, casa lui nea Culică Găinuşă (acum a nepoţilor lui),
gospodărie în care s-a ocupat de fierărie şi potcovit vaci şi cai o viaţă
întreagă, meserie furată de la tătăl lui, Stan Găinuşă, văr cu bunicul
meu.
Revenim în şosea şi imediat în dreapta îşi are rostul familia
Bîsceanu, bunici, copii şi nepoţi în două case apropiate prea mult una de
cealaltă.
În faţă, pe stanga şoselei, casele familie Burlăcescu. Domnul
Costică Burlăcescu, fostul contabil al primăriei Vintilă Vodă de tânăr până
la pensionare a predat ştafeta fiului său, Valentin care o duce în
continuare. Bun gospodar şi îndrăgostit de zootehnie, a pus bazele unei
ferme cu sute de oi, a închiriat păşuni şi fâneţe de la primăria la care
este angajat, şi-a angajat îngrijitori şi ciobani buni şi a realizat profituri
considerabile din desfacerea produselor lactate prelucrate în stâna
proprie. Fratele lui mai mare, Silviu, la casa lui în Buzău şi Marilena, sora
mai mare şi ea realizată şi la locul ei. Tot respectul pentru munca şi
rezultatele lor.
După casa lor, mai jos, pe aceaşi parte, casa colegilor mei de
şcoală generală, Vasile (Pele) şi Nela Ionaşcu, gospodari, pensionari şi la
locul lor. Nela a fost directoarea fabricii de confecţii de la Dimiana până
 512

la falimentul acesteia din anii 2000, odată cu falimentul întregii industrii

textile a ţării.
În faţa lor, pe dreapta şoselei, casa familiei Burlacu, tanti
Anişoara, încercată greu de viaţă după decesul fiului la numai 25 de ani,
a soţului, rămasă cu două fiice care o vizitează din când în când. După
ea, casa familiei Miron. Maria, Eleodor, fiul ei şi soţul, fost şofer la
districtul Drumuri şi Poduri Niculeşti din spatele casei lui, o familie cu
nepoate plecate şi căsătorite în Italia, cărora le duc dorul mereu. Tanti
Mia, o femeie de o curăţenie sufletească deosebită, a ţinut gestiunea
lumănărilor şi a obiectelor bisericeşti comercializate în biserica satului
zeci de ani, până prin 2015 când i-a predat totul mai tinerei dar la fel de
procupată, Mariana Mihăilă. M-a mirat preocuparea şi grija dumneaie de
a îngriji cavoul marelui şi neuitatului preot paroh al bisericii din Niculeşti,
Luca Nicolae. Un om pe care noi, niculeştenii, nu-l vom uita niciodată. El
a grăbit electrificarea satului în anul 1963, el a construit punţile pe şufe
din sârmă de sondă împletită, luată cu sărutmâna de la schela Arbănași,
care trec Slănicul la Petrăcheşti şi Ganţa (4 punţi), el este omul care
orice s-ar fi întâmplat dădea dezlegare, pleca la drum cu profesorul
Dumitru Constantin – Puiu la volan, intra prin toate cabinetele
ministeriale ale anilor 60-70 şi venea la primar cu hârtia în care era
scrisă rezolvarea. Nu te vom uita niciodată preasfinte părinte paroh! Nu
voi lăsa nici generaţiile viitoare să te uite. Păcat de tristeţea în care ai
trăit ultimii ani din viaţă. Poate ai plătit pentru păcatele tinereţii. Poate.
Din aceste motive scriu astăzi spre neuitare. Am avut eroi în
toate timpurile. Avem pe cine cinsti.
În faţa casei lui Miron, pe stânga şoselei, tronează impozant
Obeliscul Eroilor căzuţi în luptele de reîntregire a neamului românesc din
1917.
Ridicat în anul 1936 la iniţiativa domnului Porfir Dumitru, primar
al comunei Niculeşti între anii 1930-132, 1940 şi 1941-1942, cu banii
donaţi de văduvele de război care de unde bruma au avut, au dat, cu
munca voluntară a posesorilor de atelaje care au cărat piatra fasonată
din dealurile de la Pietroasele, stă scris spre nemurire pe laturile acestuia
numele eroilor care şi-au dat viaţa în primul şi marele război mondial din
care neamul nostru românesc, ajutat de MS Regina Maria ca ambasador,
a reuşit să aducă în aceiaşi mare graniţă, Transilvania şi Basarabia. În
 513

fotografia de mai jos, făcută de mine de Ziua Eroilor în anul 2015, unde
îl aveam ca invitat pe viceprimarul de atunci, domul Ion Coman din
fundal, pe colonelul în retragere Cățoi, ultimul din dreapta în ținută de
gală, unde colega mea de şcoală generală şi prietena mea, doamna
profesoară Blidaru Sorica – Cici a adus copii ciclului elementar din
Niculeşti să participe şi să depună jerbe de flori. Printre numele celor 88
de eroi încrustate în piatra monumentului întâlnim numele principalelor
familii locuitoare ale satelor Niculeşti, Podu Muncii, Petrăcheşti şi Ganţa
– Voicilă, Răducanu, Baciu, Şoigan, Râureanu, Şontică, Ciupercă, Văsii,
Berhă, Soare, Strechie, Bîlbîie, Zamfir, Tutunea, Miron, Moglan sau Caţă.
Preotul paroh, Voicu Gabriel – Dănuţ, la slujba dedicată lor,
eroilor, citeşte şi cinsteşte numele fiecăruia de parcă a murit anul
acesta. Mă uit în jur şi văd câteva femei în vârstă care se închină la
auzul unor nume. Sunt taţii, bunicii sau străbunicii lor pe care nu i-au
uitat. Dumnezeu Să-i odihnească! Nici unul din cei 88 de eroi nu au
cruce şi mormânt în sat, au numai numele lor pe monumentul ce se
înalţă semeţ spre neuitare.
Am căutat să aduc în atenţia locuitorilor din satul meu importanţa
Zilei Eroilor şi mai ales, importanţa monumentului pe care stau scrise
numele străbunicilor noştri pe care nu avem voie să-i uităm.
Atât prin cartea eroilor editată în anul 2011 cât şi troiţa înălţată
în dreapta intrării în biserică am vrut ca frumuseţea şi importanţa lor să
nu ne lase să-i uităm, să simtă de acolo din pământ că le suntem
recunoscători şi că suntem mândri de ei.
Ascultând alocuțiunea domnului profesor Cristea Dumitru și
chemarea spre credință a colonelului Cățoi, am considerat că este bine
să nu obosesc asistența mai mult de patru minute drept pentru care am
dat citire discursului pregătit din timp, în care am pus accentul pe
obligaţia noastră de a întreţine cum se cuvine ce ne-au lăsat bunicii în
grijă – crucile nemuririi lor .
Am accentuat faptul că oricare dintre copii de şcoală veniţi astăzi
la monument poartă numele unui mare erou săpat în piatra rece a
monumentului şi i-am invitat ca, după ceremonie, să-ţi regăsească
străbunicii acolo, printre cei 88 de eroi. Aşa au făcut. Au căutat până au
găsit printre zecile de nume, numele familiei lui. Era radios, era
învingător că este stră, strănepot de erou.
 514

Poate peste ani îşi va aminti această zi plină de însemnătate

pentru el, ziua când s-a regăsit ca urmaş de erou. Poate acest sentiment
îi va trezi conştiinţa şi obligaţia de a duce mai departe sentimentul
patriotard şi va vrea să ştie mai multe din istoria locului şi mai mult, din
cea a patriei. Poate va căuta şi cartea mea scrisă cu dragoste pentru el,
copilul de astăzi, viitorul patriei de mâine. Poate.
Poate nu-şi va mai aminti de prelegerea plicticoasă pentru el a
colonelului Căţoi, poate nici localităţile ruseşti cu denumiri greoaie în
care le-a povestit domnul profesor Cristea că au murit şi au fost
îngropaţi eroii dar cu siguranţă îşi va aminti că acolo, pe faţetele
monumentului stă scris cu vopsea neagră, încrustat în piatră, numele
eroului familiei lui.
Trecând pe lângă monument va avea o tresărire de sentimente
dragi pentru timpurile trecute dar neuitate de istorie. Istoria este cea
menită să-i ţină treaz sentimentul de apartenenţă la poporul român, la
glia şi la traiul nostru, al muntenilor din nordul Văii Slănicului.
Intrând pe uliţa de la monument către biserică întâlnim pe
dreapta o casă părăsită, apoi casa unor tineri frumoşi care se preocupă
 515

să aibă o gospodărie pe cinste, care să continuie ce a început nea

Costache apoi, mai sus casa familie Arsene, gospodari şi intreprinzători.
Vis a vis găsim casele familiei Răghinaru, degradate de vreme şi
nereparate. Mulţi copii, multe necazuri, multe neajunsuri. Multă delăsare.
În capătul uliţei, biserica Sf Apostoli Mihai şi Gavriil pe care a-ţi
văzut-o în fotografiile de mai sus. Măreaţă, semeaţă şi sfântă.
Apostolească şi sobornicească.
Biserică din lemn, construită între anii 1650-1680 în punctul
Poteca, lângă fântâna care mai este şi astăzi, mutată pe locul în care
este acum în anul 1755 când majoritatea familiilor s-au mutat din deal în
vale, refăcută în 1814 cînd s-au înlocuit grinzile, bârnele şi elementele
putrezite de vreme şi redimensionată, mărită şi adusă la dimensiunile de
astăzi în anul 1909 pentru a găzdui slujbele pentru enoriaşii din Merei,
Niculeşti, Podu Muncii şi Cămplungeanca.
Pe pronaosul de la intrarea în biserică stă marea şi
mărturisitoarea pisanie: „La anul 1755, s-au adus aici o biserică mică din
Schitul Poteca şi a durat până la anul 1814, când s-a reclădit de dl.
Mihail Popescu. Iar la anul 1909, în zilele majestăţii sale Carol I, rege al
Romîniei, cu binecuvântarea Prea Sfântului Dionisie al II lea, episcop al
Eparhiei Buzăului, s-a restaurat din nou acest lăcaş cu patronajul Sfinţii
Voievozi cu ajutorul locuitorilor acestei comuni şi a altora de prin toate
părţile, prin strădania epitropilor: preotul Dimitrie Posmagiul, Anghel Pr.
Crăciun, Vasile Ştefănescu şi Oprea Zamfir. Iar pictura s-a plătit de Dl.
Hagi Tache Tocilescu din comuna Vintilă Vodă cu Catrina – soţie. Pictor
a fost D. G. Nicoleanu din oraşul Buzău, 1913, octombrie, 4. Constructor
a fost maestrul lemnar Constantin Moroianu din comuna Căneşti. „
Biserica suferă lucrări de reparaţii în anii 1964 când preotul paroh
Nicolae Luca, cu eforturi deosebite, fără a lua bani de la locuitori, repară
pereţii exteriori prin înlocuirea scândurilor putrezite şi reface acoperişul.
Preotul paroh Voicu Gabriel – Dănuţ repară acoperişul, cu sumele
colectate de la credincioşi prin anii 2008 când, păcălit de mai marii
protoeriei, efectuează reparaţiile cu o societate agreată de ei care spre
final au dublat costul şi gata, gata să rămână dator cu o sumă exorbitant
de mare pentru el. A fost ajutat cu 3000 de euro de fiica doamnei
Clemenţa Demte din Podu Muncii care, venită în concediu din Statele
Unite ale Americii, a aflat necazut şi l-a salvat de la necaz .
 516

De atunci părintele paroh nu antamează lucrări până când nu are

suma necesară ba mai mult, până nu are o echipă de enoriaşi care să se
ocupe de problema respectivă. Aşa s-a întâmplat cu casa de prăznuire,
la fel şi cu repararea exteriorului bisericii din primăvara anului 2016.
Vasile Turea şi cu mine am preluat toate responsabilităţile financiare,
economice, de producţie şi de răspundere legală în caz de accidente sau
evenimente. Tot cu ajutorul sătenilor s-a strâns suma de bani necesară
şi s-a cumpărat Casa Parohială din podu Muncii, în faţa intersecţiei
şoselei cu drumul ce urcă la Câmplungeanca casă pe care a întreţinut-o
a reparat-o şi a modernizat-o cu banii lui nu ca alţi preoţi care cer bani
până şi pentru a înlocui câteva ţigle de pe acoperiş...
Întorcându-ne la şosea, după monument şi pe aceiaşi parte este
casa foştilor soti Moldoveanu. Nenea Voinea Moldoveanu, om gospodar
şi întotdeauna cu patru, cinci vaci şi câteva oi după el, fost sondor pănă
să iasă la pensie, a lăsat nepoţilor necazul pierderii fiului lor, Mihai
Moldoveanu, inginer şi pilot instructor la aeroportul internaţional
Otopeni, ucis mişeleşte de o rachetă antiaeriană Volhov, trasă de
divizionul 182 rachete Boteni, în aeronava AN-24 cu care a decolat la 28
decembrie 1989 spre Belgrad de unde trebuia să aducă ajutoare sanitare
(sânge şi albumină umană). Aeronava comandată de pilotul comandant
Ioan Chifor, pilotată de instructorul inginer Mihai Moldoveanu (Milaş îi
spuneam noi) ajutat de copilotul Valter Jurgovan, cu însoţitorii de bord
Elena Marchidan şi Petre Bănică, avându-l la bord pe fotoreporterul
ziarului englez Sunday Times, de numai 24 de ani, Ian Parry, s-au
prăbuşit fără nici o speranţă de salvare, înşiraţi pe o lungimea de 7-8
kilometri în pădurea Mălinoasa din comuna Vişina a judeţului Dâmboviţa.
Dumnezeu să-i ierte! Morţi fără nici o vină. Morţi din ordinele criminale
ale haitei ce se pregătea să preia puterea în România.
La guvern, unde pilotul Simion Dascălu era consilier, îl anunţă pe
Petre Roman de eveniment dar acesta îi răspunde că a fos informat că a
fost doborât un avion cu teroriştii care voiau să fugă din ţară pe calea
aerului. Zău? Aşa s-a întâmplat cu zecile şi cu sutele de morţi fără vină
consideraţi de consiliul fsn ist terorişti? Vai vouă pigmeilor! Prăbuşirea
avionului a constituit subiectul anchetei din 28 aprilie 2013 al jurnalistei
Carmen Moise, fiică de tehnician de aviaţie, Gigi Moise, colegul meu din
garnizoana Boboc şi cetăţean al comunei Mănzăleşti. Din reportajul TV
 517

am tras cu toţii concluzii clare. O clică criminală care a trecut la comanda

revoluţiei române! Cum să dai ordin de tragere până când nu deţii toate
informaţiile despre acel avion care a decolat de pe aeroportul tău cu
îmbarcarea în faţa securiştilor tăi, puşi de tine acolo la punctul de control
(check-in)?
În fata casei lui nenea Voinea Moldoveanu, peste drum, este
casa soţilor Cristea. Domnul Cristea profesor, doamna Sorica Cristea,
învăţătoarea mea şi a altor vreo 45 de promoţii, ambii decedaţi, au avut
doi feciori, pe profesorul de istorie Cristea Dumitru – Tutuş, cu casa mai
sus de ei, lângă Burlăcescu, şi pe Nelu, mai aventurier, mai iubitor de
viaţa de Bucureşti, pensionar acum şi trăitor, singur, în casa părintească.
În anul 2019, fiica lui, chiar dacă s-a despărţit de soţie, a renovat casa şi
i-a creeat condiţii mai bune de trai, acum, la bătrâneţe. Respect pentru
copiii care nu-şi lasă părinţii de izbelişte!
După casa lui Nelu Cristea, pe aceiaţi parte, este casa lui Marian
Fusărică, fiul lui Manole şi fratele lui Alin care au casele la 500 de metri
în amonte şi despre care am povestit. Şi el ca şi fratele lui, se ocupă cu
extragerea şi cu prelucrarea brută a masei lemnoase la gater.
Vis a vis de casa lor este casa lui Mihai Baciu, veşnicul conducător
de atelaj, tras de boi, veşnic neserios în relaţiile contractuale cu cetăţenii
(niciodată nu contai că la data şi ora stabilită să mergeţi la lemne în
pădure venea şi el, ori întârzia nesperat de mult ori nu venea deloc).
Lângă Mihai, între el şi căminul cultural, casa lui nea Nicu Dascălu,
decedat în primele zile ale lui ianuarie 2020. Moştenitorul lui, este un
avocat de vază în Bucureşti şi patronul unei case de avocatură renumită.
În faţa lui, vis a vis, magazinul (market) Danei Spoială fostă
Baciu de fată. O femeie prea serioasă, prea muncitoare şi prea bună
pentru zilele pe care le trăim. Asistent veterinar de profesie, cu banii
strânşi împreună cu soţul ei, au cumpărat clădirea fostului magazin
sătesc, a reparat-o şi au amenajat-o la stadiul unui market cu
autoservire în care găseşti tot ce-ţi trebuie pentru traiul la ţară.
Partea din sud a clădirii a fost cedată prin testament de
boieroaica Constanda, soţilor Bîsceanu care au amenajat-o ca locuinţă.
El, Ion, colegul meu de şcoală generală, Minerul cum îl porecleam, a
murit de tânăr, la 50 de ani de o boală nemiloasă care i-a măcinat
plămânii.
 518

După ei, în jos şi pe aceiaşi parte, casa familiei Prahoveanu. Tatăl

decedat de tânăr, mama, doamna Cocuţa, recăsătorită cu domnul
Barnea şi mutată la câteva sute de metri mai jos, lângă dispensar, în
casa soţului, a lăsat casa moştenire fiicei ei, Crina, cea mai mică din cei
trei copii. Casatorită cu Marian Pană, lucrător la intreprinderea de
explorări geofizice din Buzău până la desfiinţare, actualmente şofer de
tir în vestul Europei, cu un fiu inginer, cu job în Londra, au împreună cu
fratele ei mai mare, Pompiluş Prahoveanu, un mic bar şi market cu profil
alimentar.
Pe stanga şoselei, din donaţiile cetăţenilor, cu condiţia să se lase
loc de drum de trecere spre locurile dinspre deal, s-a construit în anii
1947-1949 scoala elementară din Niculeşti în care şi eu am parcurs
clasele I-III în perioada 1962-1965 şi anume exact unde este acum
intrarea în căminul cultural. Se preda alternativ, clasele I cu III şi II cu
IV. Ţin minte că în clasa a III a m-am jucat şi alergat cu Cici Blidaru,
fina doamnei învăţătoare Sorica Cristea şi, din greşeală, am spart
geamul uşii de la intrare. Ne-a bătut pe amândoi egal de ne-a sunat
apa. La gata, ne-am luat de mână şi ne-am dus la banca noastră.
Plecarea ei la Buzău în ciclul gimnazial m-a lăsat cu ochii în soare, fără o
soră cu care mă jucam şi mă ajutam la nevoie. Sora mea, Camelia, era
prea mică atunci.
Şcoala mare, de opt clase, s-a construit dilavale de şcoala veche,
în 1966, unde ne-am mutat şi în locul vechii şcoli s-a amenajat căminul
cultural. Sătenii au construit prin muncă voluntară sala de bal în spatele
căminului cultural construit de stat. Astăzi toate stau să se dărâme.
Nefolosite, neîntreţinute, nereparate nu au cum să reziste timpului. La
fel ca o casă părăsită.
La vale de şcoală, pe aceiaşi parte este casa mare şi somtuoasă a
fostului preot Nicolae Luca, vândută de urmaşii lui familiei Lungu veniţi
dinspre munte, dinspre Lopătari. După casa familiei Lungu găsim casa
fostei familii Cantemir ai căror urmaşi a vândut-o unui medic buzoian,
decedat şi el în anul 2017.
În stanga şoselei, după casa Cantemir este casa unchiului meu,
fratele mamei, Ştefănică Dumitru, nea Mitică cum l-a strigat satul, cu
fântână cu apă potabilă la stradă din care ia toată lumea pentru băut
când apa din reţeaua stradală este contaminată cu mâl, casă lăsată
 519

moştenire fiicei lui Elena- Lenuţa şi şoţului ei Gabi şi o parte din teren
nepoatelor sale, fiicele Anişoarei, verişoara decedată după o grea
suferinţă de cancer la rinichi.
Întorcându-ne la şosea, în faţa şcolii generale, o luăm în jos, spre
rău, pe uliţa largă ce ducea înainte vreme la moara de apă al cărei
morar era nenea Răducan Dumitru. Astăzi, mai jos cu 20 de metri de
locul fostei mori este gaterul unui intreprinzător din lopătari, poreclit
Gogoaşă. Cum intrăm pe uliţă întâlnim casa doamnei Lucica , în spatele
casei Crinei Pană. După ea, casa Postolache în care a mai rămas în viaţă
doar Rică (Zamfir). Tanti Geta, mama lui s-a stins la jumătatea lunii
ianuarie 2020. Viorel Postolache, fostul meu prieten, mai mare cu un an,
a murit răpus de cancer la plămâni în anul 2006, la numai 51 de ani. A
lăsat în urmă un fiu, Florin, un bun specialist în IT.
Vis a vis fosta casa a familiei Postolache (părinţii) vândută unor
tineri venetici care o reconstruiesc şi după ei, spre rîu, casa familiei
Cristocia, o oază de verdeaţă, de bun gust, de prietenie.
Urcând înapoi spre şosea întâlnim o casă în construcţie a unor
tineri care-şi duc traiul prin Italia, casa lui Costel Ţiboacă cu soţia sa,
Dana, şi ne închidem cu clădirea pe care am construit-o în anul 2005
unde voiam să desfăşor o activitate comercială. Cum fiului meu nu i-a
plăcut aşa ceva şi a rămas să lucreze şi să câştige bani frumoşi la oraş,
l-am vândut băiatului lui Ion Strechie din Petrăchești, Ginu.
Coborând pe mâna dreaptă a șoselei găsim casa familiei Damian
(tanti Milica) care mi-a vândut terenul pe care am construit clădirea în
care voiam să desfăşor o avtivitate comercială, apoi mai la vale, casa
fiicei ei căsătorită cu domnul Jan, un solid la peste suta de kilograme,
decedat în iarna anului 2019, din inimă rea după ce l-a părăsit soţia. Îmi
aduc aminte de soțul doamnei Milica, nea Vasile Damian, șofer la șantier
în prund, se lăuda că nu a plecat niciodată în cursă fără o litră de țuică
la bord. Urâte timpuri! Să nu-ți pună nimeni fiola atâția amar de ani! Să
nu te vadă şeful de coloană că-ţi mijesc ochii după aburul alcoolului?
Mai jos de ei locuiește Tiberuș Sitaru, un solidar trăit mulți ani
prin București și revenit la pensie pe plaiurile natale. După el casele
familiei Strechie, familie coborâtă după anii 80 de pe dealurile Delenilor
la șosea, cu fiica lor, asistentă medicală la dispensar şi în casa mare de
la șosea fiica cea mare cu ginerele lor, Voicilă Marian, un bun meseriaș
 520

în tâmplărie, zidărie, construcții în general şi consilier local din partea

PSD din 2016. După ei, casa și gospodăria familiei Ica şi Dragomir
Spoială. Casă mare, frumoasă, gospodărie bogată, cu tractoare, cositori,
stupină, timp să ai să poți face față la toate.
La vale de el casa lui Mugurel Soare, singur, asistat social, își duce
traiul de azi pe mâine din te miri ce, din mai nimic . Nici nu cere, nici nu
produce. La câteva kilograme câte mai are nu are nevoie de hrană. Îşi
duce traiul cu alţi tineri ca el, împrumutându-şi nimicul unul celuilalt.
După el, Strechie Costel, zis nebunul satului, singur într-o casă
mare, de multe ori internat la nebuni la Săpoca pentru ieșiri
necontrolate, vizitat din când în când de fiul lui, Claudiu, asistent medical
pe ambulanță. La vale de el, vila frumoasă și cochetă a lui David Victor,
fiul cel mare al lui Os, soțul Corneliei. După ei, pe aceiași parte a
drumului, tanti Cocuța, văduva domnului Barnea, mama Crinei şi a lui
Pompiluş despre care am povestit mai sus. Mai jos Dispensarul și în
partea de sud a acestuia domiciliul doctorului Grozea cu fiul lui Cristian.
Pe partea opusă, în stînga șoselei, casa Floricăi și Feliciei Găinușă, soția
defunctului Petrea Găinușă, vărul tatălui meu, fiul lui Enache Găinușă,
frate cu bunicul. Mai sus de ele locuiește clanul Mihăilă. Nicu şi Mariana,
părinții locuiesc în casa de sus pregătită cu ajutorul financiar al fiului lor,
militar angajat în marina militară şi mai jos, la 30 de metri, casa fiicei
lor, plecată cu familia ei de mai bine de 20 de ani în Italia. Mai sus de ei,
casa colegei și prietenei mele Blidaru Sorica - Cici. Cu mama ei, tanti
Jana, cu fiica ei Liana căsătorită cu un preot, cu locuința în București și
cu doi nepoți de excepție, se bucură de pensie după 43 de ani de
catedră în care a scos tot atâtea promoții de școlari ai cursurilor
elementare. Rămasă de mică fără tată, decedat tânăr după o boală
nemiloasă de cancer la ficat, a dus greul gospodăriei cu vite mari, cu oi,
cu capre, cu fâneață de cosit şi de adus acasă, în fănărie, cu adunatul
poamelor și distilarea lor în rachiu de bună calitate, mai mult bărbat
decât femeie, a adus-o viața la lumina şi frumusețea de a fi bunica a doi
nepoți de care vrea să se ocupe cu drag și cu pasiunea ei de educator
înăscut. Dar nici gospodăria parcî n-ar lăsa-o de izbelişte!
La deal de casa ei, casa mătuşii ei, a familiei Epurescu, care vine
câteva zile pe vară să curețe praful adunat peste iarnă. De ce a
construit-o dacă nu locuiește în ea? Mai sus, pe colț, casa familiei Soare.
 521

Tanti Stela și Ionel Soare, o familie greu încercată de viață cărora le-au
murit pe rând, de foarte tinere, toate fetele, Ligia prima, Doina a doua şi
cea mică ultima. Ca un blestem. Toate cu insuficiență cardiacă. Toate
până în 40 de ani. Nepotul lor, Marius, un băiat descurcăreț care-și
găsește de muncă și de câștig imediat şi oriunde mai trece din când în
când să îngrijească casa părintească. Trist. Toate erodate şi
neîntreţinute, în discordanţă totală cu ceea ce a fost acum 40 de ani! Ce
urme amare lasă timpul uitării!
În dreapta, pe ulița ce urcă către Tei, găsim casa doamnei
Lenuța Lungu apoi, mai sus, ultima, casa lui Mia Soare şi a surorii ei,
Leontina, verișoare cu cele de mai sus care au murit de tinere.
Ne întoarcem la șosea și ne așezăm cu spatele la partea de sud a
dispensarului. În față vedem o ulicioară, o fundătură, cu două
gospodării. În stânga, casa familiei David Gicu şi Cornelia (Os cum este
poreclit) şi în dreapta, casa familiei Stănciuc, verișoară cu Cornelia,
ambele din familia Burtel.
Doamna Cornelia, o femeie frumoasă, puternică şi curajoasă a
fost mulți ani gestionara bufetului din sat unde-i făcea din apă pe toți
bețivii. Fiind mare aglomerație de șoferi în prund, la fostul șantier de
drumuri și poduri, districtul Niculești, mulți muncitori și ei foarte setoși se
opreau aici, la Cornelia, unde până spre miezul nopții era tot o cântare,
un grătar și un dute-vino la singurul closet din fundul curții. Bani şi iar
bani. Socoteala, pe caiet. Caietul era și el reverificat periodic şi se mai
făcea din trei cinci și din patru nouă și tot așa. A trecut.
Familia Stănciuc, nea Gheorghe un bun tâmplar, cu doi copii, fată
şi băiat, cu gospodărie frumoasă.
Ieșim din fundătură şi dăm pe colț de clădirea fostului sfat
popular al comunei Niculești, transformat în grădiniță de copii după
comasarea comunei Niculești cu Vintilă Vodă apoi, părăsită şi în 2019 s-a
început reparaţia capitală în scopul transformării ei în Centru de
Permanență – punct de verificare a bolnavilor aduși de ambulanțe,
trierea și repartizarea lor spre Unitatea de Primiri Urgența a spitalului de
urgență Buzău a celor cu afecțiuni grave sau tratarea în staționarul
propriu a celor cu afecțiuni minore.
Lucrarea de reabilitare a clădirii fostului sfat popular din anii 60
m-a deranjat din mai multe puncte de vedere. A durat foarte mult.
 522

Primăria Beceni a demolat fostul dispensar şi a construit altul, pe acelaşi

amplasament în doar cinci luni. Al nostru nu-i reparat nici în
douăsprezece luni. De ce? Costul total al lucrării a fost suplimentat de
mai multe ori prin hotărâri de consiliu locat la propunerea primarului,
prin proiecte de hotărâri. Timp de trei luni a stat clădirea cu acoperişul
demolat dar fără altă protecţie la ploile care au înmuiat toţi pereţii
construiţi din cărămida anilor 1900. Mi-am exprimat părerea în şedinţa
de consiliu local să fie amenajată intrarea pentru ambulanţe în curtea
interioară, sub un şopron, să nu plouă peste targa scoasă din
ambulanţă. Să vedem la gata.
Pe aceiași parte, mai jos, spre Podu Muncii, fosta casă a fierarului
Stan Găinușă cu soția sa Marioara, cumpărată și aflată acum în
proprietatea lui Lili Mocleașă. Culmea, în casă este adăpostit Vali,
poreclit Boașcă, nepot al lui Stan Găinușă, un amărât cu ajutor social
care-și duce amarul de azi pe mâine.
La vale de ei, ultima casă pe stânga, din piatră, cu etaj, casa
familiei Șolea. Nea Gicu Șolea cu soția sa, Nela, fiica lui Stan Găinușă, au
trăit, au muncit şi au crescut cinci copii, trei fete și doi băieți. Prin anii
70, nemaigăsind de lucru în zonă, s-au mutat la Codlea şi s-au angajat
la Colorom unde au câștigat bani buni, și-au cumpărat case și s-au
realizat toți. Casa lor, rămasă nelocuită foarte mulţi ani, a fost
cumpărată de Costel Găinușă, fiul lui Petrea Găinușă unde locuiește cu
soția și cu fiica lui. în anii 2000, a locuit în gazdă în această casă, preotul
nou sosit în parohie, Voicu Gabreiel-Dănuţ căruia i-am cumpărat mai
târziu casă parohială în Podu Muncii.
Ne întorcem la clădirea fostului sfat popular, propusă a fi centru
de permanenţă, ne așezăm cu spatele la el şi vedem în față o uliță largă
și frumoasă cu o vilă cu etaj pe mâna stângă, casa lui Pompiluș
Prahoveanu, fiul doamnei Cocuța Prahoveanu (Barnea acum), fratele
Crinei şi cumnatul fostului primar Constantin Petcu după sora sa. Vila lui
Pompiluş este cel mai bun reper de orientare pentru cei ce caută pe
cineva în Niculeşti.
După el, lipit de gardul lui, casa lui Marian Stângaciu cu o curte
plină de fel de fel de statuiete și ornamente care mai de care să se ia
după tine. Singur, părăsit de femeia care s-a dus după unul mai ortoman
și s-au aciuiat prin Italia, cu o fiică care trece pe la el din an în paște să-i
 523

mai ceară ceva valută în rest, singur mănâncă, singur doarme, singur
vorbește la peste 50 de ani câţi are. Din dorinţa de a ieşi în evidenţă cu
ce are, a construit gardul exterior din stâlpi din piatră cu prea puţin
beton, l-a tapetat cu tablă cutată roşie care la vântul dezlănţuit în luna
februarie 2020 l-a spulberat pur şi simplu, cu stâlpii din piatră cu tot. L-a
refăcut cu plasă sudată ornament.
Vis a vis de el, casa lui Danciu Ramona și Ion, nepoata lui nea
Fane Tutunea fost viceprimar în anii 1985-1990. Ramona este angajată
de verișoara ei la herghelia de la Sărulești unde este și bucătar şi
ospătar și cameristă de luni până luni fie vară fie iarnă. Fiica lor, Ana,
este studentă la facultatea de agronomie din București. După casa lor,
pe dreapta uliței casa domnișoarei Ana Ursache, profesoară de
matematică, fostă directoare a școlii generale din Vintilă Vodă,
actualmente pensionară, singură după ce mama ei vitregă, tanti Marieta,
s-a prăpădit. Suferindă de afecțiuni renale, cu dializă de trei ori pe
săptămână, este ajutată de fina ei, Ana, fiica Ramonei vecină cu ea. S-a
implicat foarte mult în amenajarea casei praznicale, în repararea
bisericii, în aprovizionarea, prepararea hranei și servitul ei la praznicul
bisericii din prima duminică a lunii noiembrie şi se implică oricând în tot
ce interesează comunitatea şi ea poate ajuta. Tatăl ei, nenea Dumitru
Ursache, un foarte priceput felcer veterinar, veteran al celui de al doilea
război mondial, fost primar al comunei Niculeşti în vara anului 1950,
rămas văduv cu un copil, Ana, de numai opt, nouă ani, a răspuns
nevoilor tuturor cetăţenilor care-l chemau ziua şi noaptea, iarna sau
vara, să le moşească sau să le trateze vitele sau animelale din
gospodărie. N-a refuzat pe nimeni, n-a emis pretenţii de plată, a lăsat pe
fiecare să dea cât crede.
După ea, casa părăsită a lui nea Răducan Dumitru, fostul morar
al satului la moara de apă din intersectia drumului spre apa Slinicului cu
intrarea în şantierul de drumuri şi poduri. George, fiul cel mare, internat
la centrul pentru îngrijirea bătrânilor din Vintilă Vodă și Mihai, fiul mai
mic își duce traiul la Buzău, pensionat de ceva ani, cu soția și fiica
angajate în Italia de mulți ani, rămas cu fiul lui să păzească
apartamentul.
Ultima casă pe dreapta uliței, casa lui Radu și Mia Stemate. El
coborât de la Jghiab, ea măritată cu Ionel prin anii 70, rămasă văduvă în
 524

82, recăsătorită cu Radu în 88 . Fiica ei, plecată în Italia de mai bine de

15 ani, nu se mai întoarce aici, în sărăcie. Ulița continuă în viraj de 90 de
grade la stânga și găsim pe colț, în dreapta, în locul fostului grajd
comunal, un teren pe care s-a început construcția unei case. Marius,
băiatul lui Gogoașă de la gater, vrea să se mute aici, lângă noi. Fii
binevenit copile, prin voi renaște satul. Eşti tânăr, eşti puternic şi eşti
harnic. Succes! Din partea mea ai tot respectul şi tot ajutorul pe care ţi-l
pot oferi.
După el, pe dreapta uliței, casa lui nea Gheorghe Baciu cu fiul lui
Toma-Silviu, căsătorit cu o venetică care i-a făcut doi copii unul după
altul de i-a îngrozit pe vecini. Se bat, fac scandal şi cheamă frecvent
poliția să-i liniștească. Va fi vai de ei când vor creşte copiii. Vai şi de
vecini!
După ei, casa lui Silviu Șontică. Doi băieți şi o fetiță, copii lui Nelu
Șontică care a murit de tânăr și el şi nevasta lui lăsându-i în grija bunicii
lor, tanti Lica. Fata, Anița, asistent medical, căsătorită şi la casa ei, au
un băiețel. Silviu, necăsătorit, absolvent de facultate, angajat agent
comercial la o stație GPL la Cernătești. Fratele lui își face veacul prin
Italia de mai bine de zece ani. Ce câștigă cheltuie pe acolo. Un tânăr
fără căpătâi, fără voința de a deveni familist. Trăieşte şi atât.
Vis avis de el, casa mare și modernă a soților Titi şi Lenuța
Cristocia, fata lui Titi Tutunea de pe ulița cealaltă, spate în spate cu ei.
Pe dreapta, după Silviu Șontică, marele meșter fierar Gheorghe
Stângaciu. Fierar, potcovar, fierar betonist pe șantierele Buzăului şi ale
Ploieștiului, la 82 de ani auzi ciocanul pe nicovală bâtând fierul cât este
cald... Casa o pregătește pentru fiica lor, Crenguța, badantă în Italia cu
ștate vechi. Ceilalți copii, sunt toți la casele lor şi o duc bine, toți sunt
meseriași.
După casa lor, casa Didinei Bâsceanu, decedată de mai bine de
10 ani, cu trei copii, toţi plecaţi, de casă se ocupă fiica, Tuţa, care mai
reface un gard, mai repară acoperişul dar tot a casă părăsită are
aspectul şi starea.
Ultima casă pe dreapta uliței, casa mea, nereparată după
cutremurul din 1977, aproape ruptă în doua, pe care am început s-o
renovez în anul 1991, am construit alte ziduri din piatră pe dinafară, am
refăcut acoperișul şi am reorganizat-o la interior. Părinţii mei construise
 525

o casă alăturată, cu hol, două camere, bucătărie şi magazie şi chiar se

gândeau s-o dărâme pe cea veche, construită în anii 1956 -1958. Acum,
cu apă curentă, centrală termică şi grup social modern nu mai pot face
diferența între oraș și sat. Exteriorul l-am amenajat ca parc, cu multă
verdeață, gazon și arbuști, chioșcul din lemn umbrit de două sălcii
pletoase care fac mai bine decât toate aspirinele din lume. Restul
terenului, până la 5500 mp, livadă și perdea de salcâmi de jur împrejurul
gardului. Ei vor fi în câţiva ani rezerva mea energetică pe timp de iarnă.
Până în anul 2013 suprafaţa de teren aflată la rolul registrului agricol al
primăriei era mai mare cu 4800 de metri pătraţi din prund (suprafaţa
aparţinând Apelor Române) care, din anul 1986 au fost trecuţi în
folosinţa părinţilor mei pentru care plăteau anual impozit. În 2013, la
dezbaterea moştenirii am refuzat să mai ţin suprafaţa în folosinţă, am
retras gardurile împrejmuitoare pe vechiul aliniament (fostul iaz al morii
la limita cu pepiniera de salcâmi a ocolului silvic) şi am întocmit cărţile
funciare pe suprafeţele aflate în proprietatea mea. Culmea! Terenul
cedat de mine a fost dat în folosinţă, cu titlu gratuit, fără a fi trecut la
impozite, unei familii deţinătoare de suprafeţe mari de teren dar care
aduce la urme mai multe voturi în sprijinul fostului primar al comunei, a
făcut-o familie captivă la votul în favoarea lor.
Vis a vis de mine locuiește doamna Moise Ioana, Măndica după
alintul mamei sale, singură, rămasă văduvă în 2015, cu un singur băiat,
Gigel, militar de carieră, veteran al teatrului de operaţii din Afganistan.
Casă curată, modernă, mereu în atenția băiatului să-i mai monteze ba o
instalație de apă caldă casa verde, ba altceva, dornic să mențină casa
părintească în parametrii normali. Ştie el ce ştie. Bătrâneţea nu-i
frumoasă la oraş.
Ieșim de pe ulița noastră și, în dreptul casei Anei Ursache, o luăm
la dreapta pe ulița largă și scurtă unde dăm pe colt de casa lui Titi
Tutunea cu soția sa Aurica, casă renovată de fiica lor, Alina, care o va
moșteni după ce părinții se vor duce în lumea celor drepți. După casa
lor, casa fostului primar, Gheorghe Iamandache, decedat din 1978, casa
rămasă moștenire singurului lui fiu, despărţit de frumoasa lui soţie, o
profesoară ce semăna izbitor cu cântăreaţa Margareta Pâslaru, părăsit şi
de fiul lui care nu-l vrea, a decedat și el în 2017 și a lăsat casa cu
testament, pentru buna îngrijire, unor tineri din Vintilă Vodă. După casa
 526

fostului primar, găsim casa doamnei Găinușă Anica, cumnata din văr a
tatălui meu, care locuiește împreună cu fiica ei, Mariana, persoană cu
handicap locomotor şi cu fiul ei, Teluș, părăsit de nevastă şi de copii
fiind acuzat că este bețiv și nu se îngrijește de familie. Nu-i chiar așa
dar... femeile sunt mai multe și mai vorbărețe. De la ele auzi mai multe
decât se întâmplă de fapt. Fiul cel mare, Liviu, fost jandarm,
actualmente pensionar, se preocupă permanent de creşterea animalelor
(capre, porci) şi de grădina cu legume şi fructe. Are o plantaţie frumoasă
de muri fără ţepi.
După casa lor, ultima pe uliță, este casa lui Viorel Moise, mutat cu
familia din Coca Seacă, casă nouă, modernă, cu încălzire centrală și apă
curentă construită pe locul casei lui nea Ion Gurgui (Oprina) cumpărată de
la moștenitori. Fiul lor, Dragoș, lucrează prin Suedia, la un abator de
câțiva ani buni lăsând acasă nevasta şi fetița de câțiva anișori. Fiica lor,
Mariana, absolventă a facultății de petrol şi gaze Ploiești, căsătorită şi
angajată în Ploiești, la casa ei, cu un băieţel de câţiva anişori după ea.
Vis a vis de Moise este casa Laurei şi Mihai Merișan. Veniți din
Buzău prin anii 2000, au doi băieți. În spatele casei lor, casa părinților
Laurei, Dogaru Aurel şi Elena, fosta casă a memei ei, tanti Șontică
Marioara, care a avut două fete, pe ea şi pe Gabi, actualmente Beceanu,
proprietarii pensiunii din Vintilă Vodă.
După casa lui Merișan, spre ulița mare, este casa lui Valerică și
Eugenia Mânzală. Casa veche dar bine lucrată, cu cazan de țuică, cu
gospodărie serioasă. Păcat că fiului lor, Bogdan, fost ofițer de poliție în
forțele de intervenție, i-a plecat mintea din loc, a părăsit sistemul și
trăiește pe cârca părinților pe care-i supără neîncetat, uneori chiar îi
bruschează şi sparge totul în cale.
Ultima casă pe dreapta șoselei, după canalul de scurgere a apei
pluviale de pe versantul Tăcutu, este casa fostului moșier Ștefănescu, cu
o moșie lată de 40 de metri și lungă de 1800 de metri, din dealul
Tăcutului până la râul Slănic, astăzi rămasă de izbeliște și ruinată.
Ultimul moștenitor, domnul Mihai Ștefănescu, un om de o educație
erudită şi de o conduită ireproșabilă, a lăsat averea unui argat care l-a
îngrijit. Acesta, la rândul lui, singur pe lume, a lăsat-o lui Petrea
Găinușă. S-a dus și el. S-a ales praful de tot, de casă, de livadă, de
împrejmuiri... În josul casei foştilor moşieri Ștefănescu, pe locul fostei
 527

case a babei Cârnecioaie care a ars și ea odată cu casa şi cu pisicile ei,

se chinuie nepoții ei, din Bacău, să-și ridice o casă de vacanță. Au reuşit.
Acesta a fost satul Niculești, fost Bârlești, de aici, de la casa
fostului proprietar Mihai Ștefănescu, până la podul ce trece râul Slănic,
după casa doamnei Păpușa Zamfir.
Urcând panta spre Podu Muncii, până în Cotu Malului, mai găsim
pe partea dreaptă două gospodării părăsite, Costică Sârbescu şi tanti
Anica poreclită Dăngănica... Câtă viaţă, câtă forfotă, câte fructe adunate
şi vândute la uscător şi câtă gălăgie făcea nenea Costică când înjura vacile
care urcau greu la deal cu carul plin. Nici unul dintre ei nu mai trăieşte,
nici urmaşi nu au. Păcat. Mare păcat să nu ai cui lăsa averea agonisită
într-o viaţă de om. Tanti Maria Sîrbescu a încercat să-şi apropie o nepoată
dar, prin anii 74, a găsit un băiat de la Tulcea şi dusă a fost, nu i-a mai
trebuit nici praşilă, nici fân, nici vaci, nici oi, nici viermi de mătase hrăniți
cu frunză proaspătă de dud, nimic din munca titanică a vieții aspre de la
dealurile de sub crestele Carpaților de Curbură. A găsit la Jurilovca altă
viață, mai bună, mai ușoară. Drumul care coboără din șosea la casele lor,
în pantă de peste 15 grade, este plin de vegetație și de arbuști, nu mai ai
cum să mergi pe el nici cu pasul darîmite cu căruța.
În curba strînsă în ac de păr, în pantă la 15 grade, este troița
morților în accidentul produs în vara lui 1964 cu autobuzul TV/20R condus
de nenea Beceanu care, în plină zi, a pierdut controlul volanului (s-a rupt
levierul de direcție), a ieșit din carobabil, s-a răsturnat de patru ori pe
panta abruptă, peste copacii tineri, și a ajuns jos, în vale după care l-a
cuprins flăcările iadului. Prins sub borb, sărmanul șofer a ars de viu în
carcasa autobuzului care i-a devenit sicriu. Dumnezeu să-l ierte! Mama
credea că și tata este în autobuz că, de regulă, la orele 16, 30 venea de la
UJECOOP Buzău dar în acea zi, ca un făcut, a trebuit să dea pe la sora lui,
Anica, din strada Griviței nr 7 și a întârziat, a venit la 18, 30... Pe atunci
transportul se făcea cu RATA (Regia Autonoma de Transport Auto).

Satul Petrăcheşti

Ne întoarcem în dreptul școlii generale, ne așezăm cu spatele la ea

şi vedem în fața ochilor podul peste Slănic care face legătura cu satul
Petrăchești. Până în anul 2013, trecerea personalului se făcea pe puntea
 528

pietonală, pe șufe de sondă construită în anii 1963 de marele şi neobositul

preot paroh Nicolae Luca iar căruțele și autovehiculele traversau prin
vadul râului. Din 2013, fostul primar, domnul Constantin Petcu, a tot făcut
proiecte cu domnul arhitect Pintea (agreatul consiliului județean) dar când
să se aprobe finanțarea nu mai erau eligibile proiectele... dar banii pe
proiecte se plăteau în sume considerabile și de multe ori că trecea anul şi
nu mai era în valabilitate vechiul proiect... Vâzând că nu se aprobă
construcția unui pod adevărat primarul a aranjat din bugetul local o
trecere pe tuburi din ciment, cu un terasament între ele, la 1, 5 metri
înălțime, pe care treceau atelajele şi autovehiculele fără să mai intre prin
apă și fără să-și mai rupă bieletele de direcție prin toți bolovanii. Zis și
făcut dar în fiecare an, în urma ploilor abundente, trecerea era afectată
de viituri. Bani pe situații de urgență, bani din bugetul local pentru
refacerea trecerii de au ajuns la sume colosale pentru câteva basculante
cu piatră și câteva ore de lucru cu buldoescavatorul... A dar Dumnezeu și
i-a aprobat proiectul noului primar, Ion Coman, ales în vara lui 2016 care
până în toamna lui 2018 a finalizat lucrarea de o frumusețe şi robustețe
rară. Felicitări. Nu mă interesează cât a costat, știu că a costat aproape
cât cel de la Cernavodă dar aici nu are nici o vină primarul. Consiliul
Județean a scos la licitație lucrarea, ministerul economiei a plătit-o la
nivelul sumelor date pe bileţel firmei adjudecate, din fondurile alocate
PNDL ului - programul național de dezvoltare locală, din banii noștri, ai
contribuabililor, ai tuturor românilor .
Satul Petrăchești, fostă reședință a comunei Niculești, înființată
la 1864 prin reforma administratriv-teritorială a domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, a fost cel mai populat, cel mai activ sat din toate satele
componente. Aici au fost cei mai mari și cei mai destoinici boieri şi
moșieri ai comunei, cei mai buni intreprinzători particulari, cei mai buni
meseriaşi în arta lemnului şi în în construcţii, cea mai multă activitate
socială şi economică. Marea inundație de la 1926 a rupt din el multe
familii care s-au strămutat în Bârlești, unde au primit după câțiva ani
documente de proprietate pe bruma de teren pe care îl ocupase drept
adăpost...
Prin anii 1600 satul era situat la linita pădurii de la Budui la
Gurgui până la Deleni coborând la 1801 cu biserică cu tot mai jos spre
apa gârlei ajungând la anul 1838 să aibă 105 familii cu 425 de locuitori.
 529

Atunci satul Petrăchești cuprindea și cătunele Deleni (18-20 de case),

Podu Muncii (35-40 de case) şi Ganța (20-25 de case). Unii dintre
gospodari aveau casă de locuit în Petrăcheşti, odaie în Podu Muncii sau
în Ganța unde ținea vitele şi unde mai rămâneau peste noapte unii
dintre membrii familiei, să se odihnească sau să păzească bunurile
strînse din grădini în timpul zilei. Dacă nu le păzeau nu le mai aveau...
Aşa-i şi astăzi.
La 1848, au fost uciși și îngropați aici, în cimitirul bisericii din
Petrăchești, câțiva ofițeri polonezi căzuți în luptele cu rușii care-i
urmăreau prin toată Moldova şi Muntenia pentru faptul că s-au ridicat la
luptă împotriva Rusiei care înăbușeau revoluția română de la 1848 şi nu
ceda Kievul Poloniei. Mulți dintre ei au fost prinși şi uciși la muntele de
sare de la Mânzălești, iar cei mai puternici au căzut în luptele date pe
dealurile și munții ce urcau la Penteleu și la Comandău. Pentru cine nu
știe, revoluția română de la 1848 a fost apărată pe oastea poloneză
(câteva mii de ostași) care trebuiau să facă joncțiunea cu frontul din
Galiția şi Pocuția cu scopul de a a elibera Kievul şi partea poloneză a
Ucrainei. Valea Slănicului a fost pentru ei atunci calea de fugă spre casă.
Puțini au scăpat. Dumnezeu să-i ierte și pe ei ca şi pe revoluționarii
noștri. Trecerea oastei poloneze pe Valea Slănicului a lăsat amintiri
plăcute. Frumoşi, puternici, cu ţinute de-ţi luau ochii, cu caii îngrijiţi, de
mai mare dragul să-i vezi trecând prin colbul uliţelor înţesate de priviri
curioase. Sobieţki...
La 1892 populația satului a crescut la 820. În cincizeci de ani
aproape s-a dublat. Sporul natalității era bun, semn că clăcașii o duceau
bine şi aduceau pe lume mai mulţi copii.
După anul 1900, mulți locuitori cedează contracost suprafeţe
însemnate de teren pentru construcția sondelor de petrol și a instalațiilor
aferente lor îndeosebi în punctul Ciomaga şi pe panta dealului spre
Arbănași. Din schițele moșiei lui George Ulise Negropontes reiese ca în
anul 1926 avea deja instalate pe domeniul lui trei sonde în apropiere de
vecinătatea cu moșia Ecaterinei H Catargi din sudul Ganței (lângă
terenul cu ferma liceului, la ieşirea din Dimiana către Ganţa şi de aici în
sus la 800, respectiv 1250 de metri).
În zona Arbănași – Ciomaga s-au înființat trei mari societăți care
extrăgeau petrol din subteranul zonei și anume Steaua Română cu
 530

1000-1200 de angajați, Hafta Concordia cu 250-300 şi Acvila Franco-

Română cu 50-60 de specialiști în distilarea primară a țițeiului. Aproape
1500 de angajați cu bucătari, cizmari, chibiți pe lângă schelă. Din 1911
au fost angajați alți 500-600 pentru construirea conductei de țiței ce lega
Arbănașiul de Buzău unde erau mai multe distilerii. La schela Arbănași
era forfotă mare tot anul și tot timpul zilei. Brutărie, infirmerie, sală de
nașteri, jandarmerie, bancă, magazine cu de toate, oameni din toate
categoriile şi păturile sociale.
Pe toate cărările de pe dealuri vedeai noaptea cum coboară
grupuri de muncitori și de sondori cu felinarele în mâini și cu toporul la
îndemână să se apere de jivinele care le atacau gențile cu pâinea neagră
de grâu aburindă de-ți muta nasul din loc de plăcerea și pofta de a o
gusta. Bunicul meu din Petrechești a fost printre ei şi mulți din vecinii
mei care în anii 60-65 erau de vârste între 40 și 50 de ani, adică în
plenitudinea forțelor și a gândirii mature lucrau de zor la sondele
Arbănaşilor. Astăzi dacă mai sunt 120 de muncitori în toată schela Berca.
Trecând podul, dăm în prima curbă la stânga de casa și
gospodăria Marilenei și a lui Ion Strechie. Familie care a coborât de zeci
de ani din coasta Delenilor, buni gospodari, crescători de animale, cu o
stână pe care o ține fiul cel mic, cu fiul cel mare, Ginu, constructor
finisor în Italia, cu soție cu copil acolo, au ridicat o casă modernă,
cochetă, curată şi dotată cu tot ceea ce le trebuie de la apă curentă la
centrală termică. Vis a vis de casă are saivanul pentru oi, vaci și porci. În
estul casei intrăm în livada şi făneaţa fostei moşii a Dumitreştilor
cumpărate de la Negropontes. Pe uliță în sus, în dreapta drumului,
trecând izvorul pe o punte mică, găsim casa lui tanti Aneta, văndută şi
revândută după moartea ei, acum părăsită. Păcat. Are o poziție bună, cu
teren suficient împrejur. Mai sus, pe stânga, Florică şi Gheorghiță
Găinușă. Florică a murit prin 2012, secerat de ciroză, Gheorghiță a fost
slab de minte și de îngeri de mic şi așa a rămas dar își duce veacul din
pomana primită de la enoriașii care ies de la slujbă de la biserica de vis a
vis. Ce primește sâmbăta şi duminica ține două săptămâni că slujbele se
țin prin alternanță în biserica de aici şi în cea din coastă, din Niculești.
Nu-i scapă nici o pomană din sat dar niciodată nu a zis că vrea să
muncească să câştige vreun ban. Nu. Lui trebuie să i se dea. El nu
trebuie să muncească. El este cătăţean nu este argatul nimănui...
 531

Vis a vis de casa lor intrăm în curtea bisericii Sfântul Dumitru.

Ridicată de moşneanul Deliu pe dealul Delenilor la anii 1750, a fost
coborâtă, odată cu satul, pe locul unde este astăzi, după anii 1832 prin
daniile şi donaţiile făcute de locuitori şi de cetăţenii cu avere apoi, la
anul 1900 refăcută şi pictată aşa cum este astăzi prin grija enoriaşilor şi
a domnilor Dumitrache Buescu, Constantin Tocilescu, preotul Ştefan,
primarul Andrei Berha, Constantin Petrăchescu, Dumitru Popa,
Sandulache Furtunescu, învăţătorul Dumitru Stoienescu, moşierul
George Ulise Negropontes, Ion Ciupercă, Banca Anglo-Română, Toma
Strechie toţi scrişi în documentele de căpătâi ale sfintei bisericuţe mici şi
cochete în care au ascultat slujbele şi liturghiile sătenii în sutele de ani
de existenţă.
Şi astăzi vedem măiestria meşterilor tâmplari prin decorul
sculptat în lemn, cosoarbele, căpriorii, stâlpii care seamănă cu cele ale
bisericii din Beceni, ciopliturile în bardă, tăieturile în fierăstrău,
crestăturile din daltă în diferitele forme populare de flori, frunze, stele,
romburi sau arcade.
Prin anii 2008 a încercat preotul paroh Voicu Gabriel-Dănuţ să
repare ce se putea, acoperişul, bazia şi pereţii exteriori dar, din lipsa de
voinţă a enoriaşilor s-a oprit la jumătate. Fără norod degeaba-i voinţă...
În primăvara anului 2018 am întocmit, împreună cu preotul
paroh, un memoriu către Episcopia Buzăului şi Vrancei prin care ceream
 532

o inspectie a arhitecţilor lor la faţa locului în urma căreia să obţinem

aprobarea de reparare cu restricţiile impuse de ei. Nici până astăzi nu
am primit răspuns la solicitare. Cum se traduce această indolenţă? Că
fără bani şi fără motiv, mai marii bisericii ortodoxe române nu se
deranjează să ajute comunităţile de enoriaşi creştini? Bisericile în
nevoie? Monumente ale istoriei românilor lăsate de izbelişte?
Cimitirul bisericii era în anii 2016 într-o stare jalnică. I se rupea
popii patrahirul prin spinii dintre morminte, iar mormintele erau mascate
de buruienile seculare mai înalte decât crucile. Am stabilit în consiliul
parohial o taxă de cinci lei pe trimestru de fiecare familie pentru plata
unui îngrijitor care să cosească periodic vegetaţia şi să întreţină spaţiile
comune ale cimitirului şi ale bisericii. Zis şi făcut vreo trei ani după care,
parte din enoriaşele enervate că acest om nu lucrează gratis nu au mai
contribuit cu cei cinci lei şi activitatea a fost abandonată... ca şi
cimitirul... Iar buruieni, iar mărăcini, iar dezolare şi delăsare. De ce?
Pentru că aşa vrea majoritatea.
Păcat că bisericuţa care a trăit sute de ani bine îngrijită a ajuns şi
ea şi cimitirul aproape în ruină.
În dreapta bisericii găsim casa şi gospodăria mare, frumoasă şi
aranjată a familie Săndoiu.
Continuatorii muncii de aproape un veac ai familiei Sitaru, părinţii
Tanţei, soţia lui Rică Săndoiu, au dovedit că se poate trăi frumos într-un
sat sărac. Cu sute de familii de albine ale fiului lor, Lucian, cu pensiile
după o viaţă muncită pe şantiere, au cu ce se mândri şi trăiesc frumos.
Ferice de ei!
În dreapta lor, trecând părăul Delenilor, găsim ceea ce a mai
rămas din casele unor buni gospodari din familiile Căţoi, Găinuşă,
Băescu, Sandu, Avram şi ele pe ducă astăzi cu urmaşi puţini şi
neputiincioaşi. Revenim la strada principală şi urcăm spre Deleni unde
pe partea dreaptă dăm de gospodăriile familiilor Răureanu şi Barbu. Mai
sus, la aproape 1500 de metri, tot pe dreapta, pe o alee ce pleacă din
drumul comunal găsim casa şi gospodăria familiei Georgeta şi Ion
Stanciu. După o viaţă trăită în Berca şi Buzău unde au muncit la schela
petrolieră şi la fabrica de articole de sticlărie, s-au retras la locul de
baştină, au ridicat o casă nouă şi, împreună cu fiica şi ginerele lor, au
pus bazele unei plantaţii de lavandă şi a unei distilării pentru obţinerea
 533

uleiului şi a apei de lavandă. Muncă multă dar şi satisfacţii pe măsură.

Crescător de oi, cu mult teren închiriat de la primărie, toată ziua are de
alergat între a întreţine animalele, plantaţia de lavandă, livada, grădina
de legume, solarul şi mai rămâne puţin şi pentru odihnă sau distracţie.
Succes dragilor şi toată sănătatea de care aveţi nevoie!
Mai sus şi ultima din Petrăcheşti este stâna de oi a familiei
Burlăcescu. Bine construită şi întreţinută, cu ciobani pricepuţi, cu multă
păşune în proprietate dar şi închiriată de la primărie este un model de
afacere familială cu obiect de activitate creşterea ovinelor şi prelucrare a
laptelui obţinut.
Ne întoarcem în sat şi vis a vis de biserică întâlnim casa gospoda-
rului Grigore, cu tractor, cu remorci, cu gater, cu atelier de tâmplărie,
toate cu materia primă a pădurii dimprejur care nu este a lui dar se
ajută de ea. Nu-i singurul care se bazează pe ajutorul pădurilor noastre.
Au fost mulţi. Au mai îmbătrânit şi au mai murit dintre ei dar au mai
rămas câţiva cărora nu le ajunge ce fură pentru ei, mai vinde şi altora
lemnul furat.
Mai jos de el întâlnim casa frumoasă şi trainică ridicată de Lenuţa
cu soţul ei, Grigore de care s-a despărţit prin anii 73 şi ale căror două
fiice trăiesc de ani buni în Statele Unite ale Americii. Cumnatul Lenuţei,
Marian Grigore, inginer electronist, a fost mai bine de 20 de ani
adjunctul şi creierul Oficiului pentru Protecţia Consumatorului Buzău.
Alături de doamna Maftei, inginer chimist, au făcut o echipă bine
pregătită şi necuprinsă de flagelul corupţiei. Nu îţi era frică să fii controlat
de ei întrucât ştiau ce, de ce şi cum să-şi facă treaba. Cinste lor!
Lenuţa, o femeie harnică şi ambiţioasă, credincioasă şi curioasă, a
vizitat toate marile lăcaşe de cult din ţară, s-a dus şi la mormântul sfânt,
la Ierusalem şi s-a botezat în apa Iordanului. Este un exemplu de evlavie.
Dilavale de ea sunt gospodăriile familiilor Manea, tată, fii, soră,
etc. Fiul cel harnic şi priceput, Mihai, este stâlpul lor, al tuturor. Ninel,
tatăl, meşter în săpatul şi ziditul fântânilor, până să apară sfredelitorile
pe autoşasiuri care sapă la suta de metri dar cu lărgimea de 35-40 de
centimetri pe care nu şi le prea doresc gospodarii, a cochetat mult şi cu
lemnul vîndut din pădurile noastre. Tăia noaptea şi căra ziua. Te duceai
şi găseai cioatele la o palmă, două de pământ. Prinde hoţul dacă poţi. El
nu mâncase usturoi...
 534

În anul 2002 am săpat cu el şi cu fiul lui, ajutaţi de alţi trei

muncitori cu ziua, fântâna din curtea casei mele din care am alimentat
cu pompa electrică instalaţia sanitară a casei până am fost racordaţi la
reţeaua stradală de apă. Au lucrat bine, curat, frumos şi au fost plătiţi
cum se cuvine.
Vis a vis de ei este casa lui Zăhărel Găinuşă, meşter zidar care a
lucrat zeci de ani la spitalul Vintilă Vodă şi după pensionare, cu ziua, la
cine a avut nevoie să mai construiască sau să zugrăvească câte ceva. De
ani buni a luat în grijă biserica din Petrăcheşti pe care o mătură, o
curăţă şi aprinde focul pe timp de iarnă. Nu oricine este în stare să
întreţină o biserică şi mai ales, nu în oricine ai încredere să-i dai cheia pe
mână. Soţia lui, Florica, fostă Cojanu, fosta mea colegă de şcoală
generală, a fost şi a rămas casnică. Fiica lor, după ani de şcoală este
farmacistă în municipiul Buzău.
Pe dreapta uliţei largi întâlnim familiile Moscu, Cimpoiaşu,
Ciobotaru, Bârlă şi alţii sosiţi mai târziu. Pe stanga drumului, după şantul
izvorului ce coboară din deal întâlnim casa şi gospodăria fostei familii
Ţurloi, astăzi în grija ginerelui lor, Lungu Pompiliu, fost miliţian în
comună, însurat cu singura lor fiică, Tanţa. O soartă nefastă a lovit
această familie de-a lungul timpului. Trei copii, doi băieţi şi o fată, toţi
frumoşi, toţi deştepti care au avut la maturitate parte de mari necazuri.
Tanţa a decedat după un avort făcut în condiţii precare, Ştefan, fost
comandant de vas, inginer de marină, un bun profesionit, a murit în
accident de maşină într-una din curbele în pantă de pe raza comunei în
care a intrat cu viteză neadecvată, fiul cel mare, preot în judeţul Sibiu a
luat-o rău pe calea băuturii gata, gata să nu-l mai poată salva familia lui
de acolo de peste Carpaţi. Au rămas trei case de izbelişte, în faţa
ofensivei nefaste a vremii şi a naturii... dar şi în bătaia uitării.
Mai jos de el, de Pompilică Lungu, a cumpărat şi şi-a ridicat casă
fiul lui Grigore cel care are casa vis a vis de biserică, şi el preocupat de
lemnul din pădurile noastre.
Pe dreapta drumului găsim casele şi gospodăria mare, frumoasă
şi bine întreţinută a fostei familii Baciu, nenea Tase şi tanti Fila, lăsată
fiicei lor şi acum modernizată şi refăcută de nepoata lor, Daniela,
măritată cu Ştefan Spoială, bun gospodar, bun meşter tâmplar şi zidar în
stare să ridice o casă de la zero până la gata. Împreună, Daniela şi
 535

Ştefan au pus bazele afecerii comerciale în marketul din centrul satului

Niculeşti, vis a vis de căminul cultural. Băieţii lui nenea Tase Baciu, Mihai
şi Nicolae (Lae) sunt la la casele lor, primul în Niculeşti şi al doilea în
Buzău dar şi cu casă mare, construită mai jos, în sat, în Petrăcheşti.
După ei, pe dreapta găsim casele şi gospodăriile familiilor Caţă şi
Ţiboacă. Capii de familii, Ion Caţă şi Vasile Ţiboacă, decedat, fraţi de
mamă, Ion fiind cel mic. Case bine întreţinute, părinţi de care au grijă
copiii, toate la locul lor aşa cum le-a rânduit Dumnezeu. Fiica lui
Ţiboacă, plecată şi măritată în Italia. Băiatul cel mare, Costel, cu casă în
Niculeşti, cu serviciu, cu rostul lui, mijlociul, Florin, la muncă pe tir prin
Europa iar cel mic, Codiţă, acasă lângă mama lui, rămas sprijinul casei.
În faţa lor, într-un areal de câteva zeci de hectare de livezi,
grădini şi fâneaţă este casa domnului Decebal Dumitrescu, fiul fostului
profesor Cuza Dumitrescu şi a doamnei învăţătoare Marcela Dumitrescu.
Bunicul lui, originar din comuna Cernăteşti, a cumpărat din moşia
boierului Negropontes partea cea mai bună, partea cu conacul. Conacul
s-a dărâmat şi au construit casa lor, a domnului Dănel şi a doamnei
Marcela mai la drum şi puţin mai la sud. Doamna Marcela a fost
învăţătoarea şcolii din Petrăcheşti, peste 40 de ani. Decebal Dumitrescu,
absolvent al Politehnicii Bucureşti, fost cercetător la Institutul de Fizică
Atomică de la Măgurele, a deschis o afacere în Bucureşti în care a avut
41 de angajaţi. Privatizările şi economia românească a anilor 1995-2000
au ruinat micile afaceri . A lichidat tot şi si-a văzut de familie. A refuzat
să se mai întoarcă în vâltoarea din Bucureşti. A crescut şi creşte vaci de
rasă pentru lapte, curcani şi păsări de curte sănătoase, care se plimbă
libere în tot arealul. Vara, te uiţi cu drag la casa nouă, construită de el,
cu etaj, cu mansarde simetrice, cu uşi din lemn masiv şi cu scări lucrate
manual şi finisate de soţia lui, Dana, cu balcoane şi terase din care poţi
admira minunăţiile naturii şi verdeaţa pe care o rumegă cu drag vacile şi
la curcanii şi curcile care îşi fac veacul în aer liber. O înţelegere cu natura
binevoitoare şi dătătoare de viaţă, de renaştere, de idei sănătoase.
Participant la olimpiadele de fizică, licenţiat în fizică şi
matematică, câştigător a trei premii la etapele naţionale, a conceput şi a
editat în anul 2017, prin editura AmandaEdit, culegerea de Probleme de
Fizică pentru Olimpiade (fizica-matematica naturii) unde, în cele 363 de
pagini de exerciţii şi rezolvări, ajută tinerii absolvenţi de liceu dar şi
 536

studenţii din primii ani de studiu să înţeleagă şi să stăpânească

perceptele elementare şi matematica rezolvării problemelor de fizică. Un
pas important în devenirea inginerilor şi a fizicienilor din toate facultăţile.
Tot prin aceiaşi editură a lansat volumele de versuri Vârstele
iubirii în anul 2012, Povestea satului şi Versuri rătăcite în 2015 şi nu în
utlimul rând, culegerea de versuri cu tentă filozofică Cerşetor în Olimp,
în anul 2018.
Ce poţi spune Gheorghe, ce poţi spune Ioane în faţa unui
asemenea om? Să-i dea Dumnezeu putere şi sănătate.
Pentru voi, majoritatea locuitorilor Petrăcheştilor va rămâne de-a
pururi un necunoscut. Ca şi boierii Stoenescu sau Dumitrescu, ca şi
George Negropontes, ca şi Alexandru Pâcleanu... Repede uitaţi istoria
locului. Prea repede vă lepădaţi de ale noastre şi vă îmbrăcaţi cu laurii
vieţii bogate din ţări străine... Uitaţi şi de mamele voastre...
Şcoala elementară din curtea lor, pe care a moştenit-o satul de la
1883 încoace stă să se dărâme. Disputa se dă între primărie şi ministerul
educaţiei. Primăria n-o repară că nu-i a ei, ministerul n-o repară că toate
cheltuielile sunt pe cap de copil şcolarizat şi aici nu. i nici unul. şi tot aşa.
Din atâta bâlbâială nu mai ştie cine este proprietarul. Poate după ce s-o
dărâma se va afla cine este noul proprietar al ruinei. Păcat. Aici au
învăţat sute de generaţii de preşcolari din 1838 încoace... Măcar de
rămânea muzeu, în grija şcolii generale de la centru sau a primăriei care
se putea ocupa de fondul expus prin inspectorul cu cultura din aparatul
de specialitate sau prin bibliotecara care s-a născut şi a învăţat primele
clase aici, în Petrăcheşti. Dar nu. Mai bine ruină.
Vis a vis a fost casa fostei tanti Sultana. O femeie harnică, mereu
curată şi plăcută şi la vorbă şi la port.
Mai jos de casa ei s-au mutat mai mulţi tineri de prin alte văi şi
pripoare, din localităţile din susul văii, gospodari şi muncitori şi ei cu
copii şi cu necazurile străinătăţii pe unde muncesc câte unu sau mai
mulţi membri din familie.
Vis a vis casa fostului Ionică Diaconu. S-a stins în azilul de
bătrâni de la Vintilă Vodă cu toate că are o fiică cu copii şi nepoţi acum.
A rămas singur şi neajutorat după moartea soţiei lui. Păcat.
Mai jos de el, fratele lui, Petrică Diaconu care a lăsat toată
gospodăria în mâna fiului lui, Rică, şi s-a dus mai sus, în cimitir, lângă
străbunii lui. Acolo i-a fost mai bine.
 537

Via a vis, casa şi gospodăria fostei familii Sîrbescu rămasă în grija

fiicei lor, Veronica. Mai jos de ei, casa mare, cu curte generoasă a lui
Lăică Baciu care a moştenit locul de la ruda lui, Gainuşă Vasile al cărui
copil, Gigi, necăsătorit, a murit şi atunci au venit la dreptul de
succesiune rudele de gradul doi.
Lăică, fost inginer şef la singura intreprindere cu profil metalurgic
din Buzău, la pensie după mai bine de 43 de ani de activitate, a ridicat o
casă trainică şi frumoasă în care să se retragă în linişte cu soţia sa, fostă
asistentă şefă la spitalul judeţean Buzău. Vieţi pline de muncă şi de
recunoştinţă. Acum împlinite cu liniştea locului natal.
Vis a vis de ei, pe aleea care se înfundă în gardul unei case foste
boiereşti, cu mult teren, livadă şi grădină, găsim familia Rusen. în anii
1940 aici era o casă aproape boierească, vecină cu boierii Dumitrescu şi
Stoenescu, cu o mare doamnă şi filantroapă, doamna Caliopia a cărei
fiică, în anii 80 s-a măritat cu un băietan de situaţie săracă, Gheorghe
Rusen, cu care a dat naştere unei fiice, frumoase ca ea şi vrednică
pentru timpurile în care trăim. Viaţa. Se nasc imperii şi mor imperii
darămite familii şi neamuri!
Mai jos, pe stanga uliţei, o căsuţă frumoasă şi bine îngrijită de
urmaşii unei familii de stare medie.
Mai jos, casa şi gospodăria lui nenea Zăhărel în care a rămas
doar soţia, în vârstă, de seama mamei, şi ale căror fiice sunt măritate şi
bine merci la Arad. Mariana Buturugă, fiica lor cea mare, o femeie de
toată isprava se menţine la nivelul pentru care a învăţat şi a muncit o
viaţă întreagă.
Vis a vis, casa bunicilor mei, lăsată moştenire fiului cel mare şi
naşul meu, Dumitru, care la rândul lui a lăsat-o moştenire surorii lui,
Anica, care l-a îngrijit la bătrâneţe. Cum toţi s-au dus după părinţii lor, a
rămas moştenire vărului meu, Traian, care a negociat cu fratele şi cu
sora lui să-i rămână moştenirea. Pe mine şi pe sora mea ne-au exclus de
la dezbaterea moştenirii printr-un testament lăsat de unchiul meu în
favoarea surorii lui prin care îi lăsa drept moştenire toate bunurile
inclusiv cele ale bunicilor noştri. Cum bunurile bunicilor nu erau ale lui,
erau ale tuturor moştenitorilor lui adică eu, sora mea, el, sora lui şi
fratele lui dar nu am vrut să atac testamentul chiar dacă era făcut abuziv
şi ilegal întrucât aveam de cerut socoteală funcţionarilor primăriei care
 538

au eliberat documente false şi notarului care a făcut abuz şi a încălcat

legea. Casa, construită de unchiul meu în curtea bunicilor stă şi ea să
cadă. Nelocuită peste cincizeci de ani, nereparată şi neîntreţinută este
ruptă pe toţi pereţii. Efortul financiar este mai mare dacă repari decât
dacă demolezi şi construieşti alta pe acelaşi amplasament.
Mai sus de casa bunicilor mei, pe dreapta, este ceea ce a mai
rămas din casa lui Stanciu Găinuşă, fratele bunicului şi a soţiei lui, ţaţa
Nataliţa . Mai sus, după izvor casa lui Sorin Bratosin, moştenitorul averii
lui nenea Ghica Bratosin, care a coborât din Coca Seacă şi ridicat casă
aici. Ajuns şi el aproape de 60 de ani, bolnav, cu afectiuni urologice
grave, moştenite de la tatăl lui, îşi duce traiul de unul singur crescând
câte 2, 3 vaci de lapte, oi şi păsări. Mai vinde din ele şi cu banii din
subvenţia APIA trăieşte aşa cum îşi pregăteşte un an de zile.
În spatele lor sunt casele fostelor mele verişoare, Nuţa şi Mia
Găinuşă care au vândut tot şi au plecat unde au văzut cu ochii, Nuţa la
Buzău în jumătatea de casă a fostului boier Stoienescu la care mama ei,
tanti Floarea, soră cu bunicul, a fost servitoare toată viaţa şi Mia prin
căsătorie cu fostul primar Constantin Petcu, de care s-a despărţit, s-a
mutat acasă la el, în Vintilă Vodă şi a rămas după divorţ cu casa. Aşa-i în
tenis. Te măriţi şi-i iei casa... Viaţa, soarta, destinul...
Ne întoarcem şi găsim pe dreapta ulicioarei din faţa lui Sorin
Bratosin casa doamnei Victoria care s-a stins demult şi acum locuiesc
aici nişte nepoţi veniţi din alte părţi. Mai jos, casa cumpărată de Ţurloi
pentru fiul lor, Ştefan care n-a mai apucat s-o stăpânească că a plecat în
lumea celor drepţi prea devreme. Nora lor, Aurelia, a aciuiat în casă
nişte nevoiaşi în speranţaa că o vor întreţine. Să vedem.
Mai jos, şi ultima, este casa lui nenea Bârsan în care locuieşte fiul
lui, Valeriu . Construită în anii 70, din cărămidă şi beton, o casă cochetă,
frumoasă şi rezistentă.
Spre prund găsim casa familiei Şontică. Tudorel, fostul soţ al
verişoarei mele, Nuţa, cu care are doi copii, Mihai şi Cosmin, pe ultimul l-
am botezat eu, ţine legătura cu ea şi cu copiii dar locuieşte aici cu mama
lui, tanti Gica şi până mai ieri şi cu sora lui, Viorica, care a decedat la 20
ianuarie 2020.
Acesta este satul Petrăcheşti care mai are acum nici un sfert din
populaţia anului 1970. Ici, colea mai vezi fum la hornurile caselor, ici,
 539

colea mai vezi vara o grădină cu legume, ici, colea mai vezi câte o oaie,
câte o capră sau câte o vacă pe uliţa satului. În rest praf şi mizerie. Atât
a mai rămas.
În josul râului, din Petrăcheştii de Sus treci în Petrăcheştii de jos
pe puntea din şufe de sondă construită în anii 1960 de preotul Luca,
puntea de la Tutunea (prima casă pe stanga). Domnul Neculai Tutunea,
un bun meseriaş la schela petrolieră, a decedat în 2018 lăsând soţia
singură. După el, pe colţul uliţei, familia Costică Chircu şi lângă casa lui,
casa fiului lui. Mai jos casa familie Pană, a familiei Clinciu apoi a familiei
Tănăsescu şi după colţ, casele familiei Negoescu. În colţul de cătun din
curba râului găsim familiile Tutunea, Ţepor, Blându, Cojanu, toate sub
coasta dealului şi în lunca râului. De aici au fost mutaţi în Niculeşti
(Bîrleşti) familiile sinistrate la marea inundaţie din anul 1926.
Trecem iar o punte pe şufe, identică cu celelalte şi ajungem la
intersectia drumului spre punctul Ciomaga la dreapta şi cătunul Ganţa la
stânga. Aici găsim case vechi, case noi şi familii din neamurile Şoigan,
Botea, Şandru, Postolache, Filip, Găman, Ciupercă, Burlacu, Ţepor,
Rusu, Lica, Şandru, Râureanu, Şontică, Lica şi alţii. Locuitori de sute de
ani aici, în lunca râului, în faţa Dogarilor şi în coasta petroliferă a
Arbănaşilor. Păcat că până astăzi nu s-au asfaltat străzile, nu s-au început
lucrările de canalizare întrucât zona permite aşa ceva ca diferenţe de nivel
şi ca arhitectură urbanistică. Cu bunicii îngropaţi în cimitirele din
Petrăcheşti sau Niculeşti, cu părinţii ingropaţi în cimitirul din Dimiana, ei,
locuitorii de astăzi se duc la slujbe la biserica din Dimiana fiindu-le mai
aproape şi nu prea mai vor să audă de Vintilă Vodă decât la plata taxelor
şi impozitelor. Atât. Ochii lor sunt spre Beceni, spre civilizaţie. Unii chiar
voiau să provoace un plebicist să se rupă de Vintilă Vodă şi să aparţină de
comuna Beceni. Greu. Acte multe, procese, proceduri greoaie, poate vine
ziua în care nu mai contează unde locuieşti şi te vei sinţi în largul tău
oriunde în ţară sau în Europa. Poate.
Abia a ajuns să se colecteze gunoiul menajer în 2018... darămite
mai mult. Păcat. Se poate dar nu se vrea. Nici locuitorii nu cer cu
insistenţă mai mult. Este şi vina lor.
Şcoala elementară din Ganţa, care a funcţionat zeci de ani este şi
ea acum în paragină, gata să se prăbuşească ca şi cea din Petrăcheşti.
Ieşim din Ganţa, trecem puntea la Dogari şi o luăm în sus spre primul
 540

sat din Vintilă Vodă când vii dinspre Buzău, Podu Muncii. La intrarea în
comună întîlnim un pâlc de case până la piciorul pantei.
Case mari, frumoase, cu proprietari înstăriţi. Urcăm panta pe
şoseaua ruptă în mai multe locuri, gata, gata să se surpe în râul Slănic de
la mai bine de douăzeci de metri înălţime şi ajungem la primele case de
pe platoul definit ca Podu Muncii. Podu Monce denumire dată de Monce,
cumnatul lui Vlad Vintilă Vodă la anii 1536 când a făcut popas aici, pe
platoul de deasupra gârlei, mai tîrziu, cineva s-a gândit că-i mai bine Podu
Muncii că vine de la a munci... Aici îşi duc traiul familiile Tănăsescu,
Mitrea, Dumitru Constantin (Puiu) şi soţia Liliana, ambii profesori, familia
Vătui, Baba şi Dan venite din deal, de la Câmplungeanca, familiile Baciu,
tatăl Iordache şi fiul lui, Nicu, familia Bîlbăie, Bostan, Budui, Burtel
Marioara fostă viceprimar şi Burtel Olga, profesoara de limba română,
văduvă după soţul ei, Stelică, plecat prea devreme dintre noi la nici 40 de
ani, familia Coca şi Titi Crăciun, tanti Clemenţa Demte rămasă singură
după ce fiica ei s-a stabilit în America, familiile Găman, Gegea, Mănescu,
Lazăr, Mârzea, Ţurloi, Mocleaşă printre care Victoriţa, fosta mea colegă de
şcoală generală, Auraş şi Ana Mocleaşă, cumetrii mei, intreprinzători
privaţi cu cea mai mare căutare şi respect al cumpărătorilor de la vale
întrucât aici găseşti ce-i mai bun şi ce-i mai ieftin în comparaţie cu
marketurile dimprejur dar îşi sacrifică tot timpul, zile normale şi de
sărbătoare servind cu drag clienţii. Am tot respectul pentru munca lor,
pentru statutul lor social dar le recomand să se pună la adăpost cu
sănătatea în ritmul pe care şi l-au imprimat adică să se mai odihnească
din când în când, să-şi revină după stresul zilnic. Aici, în Podu Muncii, s-a
născut la 24 iulie 1904 doamna Ecaterina Găman care a trăit 107 ani fiind
declarată cetăţeană de onoare a comunei Vintilă Vodă la împlinirea vârstei
de 100 de ani şi cetăţeană de onoare a municipiului Buzău la împlinirea
vârstei de 102 ani. Dumneaie este bunica fostului meu coleg de şcoală
generală Gegea Cornel, un apreciat antrepenor şi a domnului Nelu Gegea
un bun specialist al finanţelor publice tras în greşeală de fostul primar
fesenist al Buzăului, Constantin Boşcodeală. Păcat că furăciunile
politicienilor atrag după ele pedepsirea specialiştilor...
Mai sunt, în jos, către Niculeşti familiile Moroianu, Şandru,
Năstase, Refec, Ţuţui, Colniceanu şi Mutu cu case de toată isprava, cu
oameni muncitori, meseriaşi şi buni vecini.
 541

În Podu Muncii a fost una dintre primele şcoli din zonă. Înfiinţată
în anul 1842, la 27 noiembrie, avea 16 elevi ca la anul 1871 să devină
şcoala principală a comunei Niculeşti când avea 30 de elevi. Dacă
judecăm după recensământul din 1831 când a intrat în vigoare
Regulamentul Organic emis de Kisselef, aflăm că pe tot Podu Muncii
erau doar 15 familii cu un total de 71 de persoane, la 1889 ajunge la
147 de persoane ca în 1936 să fie 347 de persoane. Prin legea
învăţământului, după reforma lui Cuza, nu râmăneau decât trei sau
patru copii din sat care nu mergeau la şcoală şi aceştia din motive reale
ca fiind lipsiţi de judecată sau cu handicap locomotor.
Cu acestea fiind spuse am terminat de colindat satete comunei
cu toţi şi cu toate ale ei.
Concluzia finală este că, pe lângă funcţionarii primăriei, ai
şcolilor, ai ocolului silvic, ai spitalului şi ai căminului de bătrâni, ceilalţi
trebuie să caute de lucru la oraş sau pe alte meleaguri mai depărtate
sau, parte din ei pe potgoriile şi câmpiile străinătăţii. Dacă vrei să aduni
mai mult de 15-20 de tineri să faci ceva nu ai de unde. Chiar de sunt la
recensământ sute, la treabă nu sunt decât câţiva. Trei sau patru grupuri
de constructori, câţiva care muncesc cu ziua prin gospodăriile cetăţenilor
la orice fel de treburi gospodăreşti şi încă câţiva care nu sunt buni nici
de muncă nici de altceva. Un cetăţean se văita că nici hoţi nu mai avem
în comună că s-au prăpădit şi ăia câţiva care erau. Vai de părinţii şi
bunicii rămaşi singuri fără speranţa că vor fi ajutaţi în miez de noapte
dacă păţesc un necaz. Mor cu gândul la copii lor plecaţi departe de prea
mult timp. şi aşa rămâne totul în ruină...
După treizeci de ani de la răsturnarea unei orânduiri sociale şi a
unei forme de guvernământ care voia să ne adune pe toţi din toate văile
şi dealurile la centru, la oraş, să avem parte de aceleaşi condiţii de trai
că după acest criteriu trebuia să fim egali, după ce ne-am bucurat că
rămânem în casele şi în moşiile noastre, am ajuns să plângem în pumni
că nu avem cu cine şi nu avem cu ce lucra pământul din proprietate,
prea mult pentru unii dintre noi care am trecut la vârsta a treia...
Amintirea pământurilor lucrate şi întreţinute ne înveninează zilele
rămase, avem dorinţă dar nu mai avem puterea de a munci. Ne amăgim
cu o grădiniţă de legume de câţiva metri pătraţi pe care o plivim toată
ziua şi restul de zeci de hectare ale fiecăruia se prăbuşesc sub asaltul
 542

mărăcinişului şi al vegetaţiei avide de hrană dar care nu poate fi folosită

în gospodărie. Parcă trăim un blestem!
Să fie oare blestemul că ne-am omorât aproape toţi conducătorii
care au domnit de-a lungul vremii? Să fie blestemul lui Ceauşescu care
după 25 de ani de muncă pentru binele românilor a fost împuşcat în
sfânta zi de Crăciun? Să fie atât de puternică manipularea încât să ne
orbească să nu mai putem distinge binele din noianul de rele? Să ne fie
opiniile atât de controversate încât să nu ne găsim calea spre izbăvire?
Ce să fie?
De ce numai unii ne revoltăm şi spunem lucrurilor pe nume? De
ce majoritatea se ascunde după televizor şi se fac că nu ştiu despre ce
este vorba? De ce atunci când ne plâng copiii de indolenţa sau de
politica obtuză a statului care nu-i ajută să-şi dezvolte o afacere nu
luptăm pentru ei? De ce să lucreze copiii noştri pământurile altora când
ale noastre sunt pârloagă? De ce primarii şi inspectorii cu dezvoltarea
locală nu-i ajută, nu-i consiliază şi nu luptă alături de ei să întocmească
proiecte europene şi să înfiinţeze euroferme aici, pe dealurile
dintotdeauna roditoare ale Văii Slănicului?
Moşierul George Ulise Negropontes a fost în stare să aducă
instructori nemţi în anii 1926, pe moşia sa din Petrăcheşti, să înfiinţeze
pepiniere şi livezi roditoare de pomi fructiferi şi să extindă dezvoltarea
acestora la toţi proprietarii de moşii şi la toţi ţăranii care au vrut şi au
sădit şi ei soiurile de care nici nu auzise vreodată. N-a cerut bani boierul.
Avea bani. A cerul seriozitate şi participare, cooperare. A vrut să-i vadă
mai avuţi, mai siguri pe ei, mai bine. A trecut pe răboj că ai muncit 15
zile la plantaţia mea, îţi dau 100 de piueţi să-i sădeşti la tine. Asta a
făcut. Bunicul meu din Petrăcheşti a avut pere pergamut şi prune
renglote din pepiniera boierului. Era atît de mândru şi atât de protector
cu pomii fructiferi de credeai că sunt copii lui.
Şi astăzi se înfiinţează livezi pe programe europene dar nu la noi
ci mai jos, la Aldeni, pe lunca unde CAP ul anilor 80 semăna grâu sau
floarea soarelui.
În comuna noastră chiar nu se pricepe nimeni să întocmească
proiecte şi să acceseze fonduri pentru livezi, pentru microferme de
păsări, de oi, de capre, de vaci? Cum vrem să ne aducem copiii acasă?
Aşteptând ce? Preotul? Preotul nu poate. Preotul ne poate duce pe noi
unde ne aşteaptă locul când ne vine ziua.
 543

Care este soluţia? Una singură. De jos în sus, de la alegerile locale

la cele parlamentare şi la prezidenţiale să ieşim la vot câţi mai mulţi şi să
votăm persoanele care prezintă încredere în urma evaluărilor făcute la
începutul campaniei electorale. Cum? Prin internet, prin toate mijloacele de
comunicare ajungând până acolo încât grupuri de cetăţeni cu notorietate în
urbe să prezinte la radio şi la televiziune, cu cărţile pe faţă, de ce X nu este
bun şi de ce Z este bun. Analiza să fie făcută numai de cei care cunosc
foarte bine activitatea, personalitatea şi motivaţia celui propus să fie ales.
Dacă toate partidele parlamentare de astăzi nu se deosebesc
între ele prin platforme sau prin programe nu ne rămâne decât să
alegem corect omul pe care îl vrem în fruntea obştii.
Odată ales şi instalat în funcţie va conduce el activitatea nu
partidul lui. Partidul ştie doar să-i ceară bani din când în când să se
plimbe capii stafului politic prin străinătăţuri...
După cum aţi văzut s-a mobilizat la vot diaspora. A însemnat ceva
dar este prea puţin faţă de numărul cetăţenilor români aflaţi dincolo de
graniţele naţionale. Nici 10%. Ei pe cine au votat? Pe cei care şi-au făcut
campanie electorală acolo, în ţările unde sunt mai mulţi conaţionali. Ei sunt
cei care ne reprezintă? Cine i-a trimis pe ei acolo? Noi? Nu. S-au dus ei din
dorinţa de a ajunge la putere. Bine ar fi să se ducă ce-i recomandaţi de noi,
electorii, în campania electorală când am avut dezbateri publice în care ne-
am exprimat pro sau contra unuia sau altuia dintre candidaţi.
Analizând oferta politică a partidelor din primăvara anului 2020
găsim în mare parte aceleaşi partide care au participat la alegerile din
2016 dar, au mutat pionii în mai multe coşuri, mai mici dar cu aceleaşi
idealuri.
În stânga politicii româneşti găsim Partidul Social Democrat
condus de preşedintele interimar Ion Marcel Ciolacu care se străduieşte
să-i ţină în grup pe liderii mai zgobii care stau cu ochii pe alte partide de
aceiaşi sorginte. Cu liderul lor, Liviu Dragnea, în detenţie, cu economul
partidului, Darius Vâlcov, poprit, cu Veorica Dăncilă parcată pe dreapta,
a rămas la luptă cu Gabriela Firea, cu Stănescu, cu Oprişan, cu Buzatu şi
cam atât. În precampanie le-a mai arestat-o şi pe Sorina Pintea, fostul
ministru al sănătăţii, pe motiv de paraândărăt de 7% dintr-un contract
de investiţii destul de substanţial. Toţi o plâng că-i bolnavă şi nu poate sta
la răcoare dar la furat cum a putut să stea dreaptă, fermă şi implacabilă?
 544

Partiduţul rupt din sânul PSD-ului, Pro România, condus de

fostul prim ministru Victor Viorel Ponta, de orientare stanga dar declarat
centru-stânga, face jocul mare al PSD-ului şi jocul de glezne cât să le
arate psd-iştilor că nu mai deţin majoritatea în parlament, un fel de uite
acum te jucăm şi noi nu numai Dragnea pe noi.
Tot în stânga eşicherului stă şi DEMOS – Partidul Democraţiei şi
Solidarităţii, Partidul Uniunea pentru Progresul României condus de
Gabriel Oprea, ambele cu procente mici în sondaje.
În dreapta politicii româneşti găsim Partidul Naţional Liberal
declarat de centru-dreapta, condus de liberalul Ludovic Orban şi de
liberal democrata Raluca Turcan. În ultima perioadă cum este la centru
aşa este şi în teritoriu – dezertări la alte partide, acceptarea şi
propunerea pe primele locuri ale listelor ale foştilor membri marcanţi ai
PSD ului, renunţarea la unii dintre ideologii de seamă ai partidului. În
Buzău l-a luat pe preotul Holban, fost primar al Râmnicului Sărat, până
mai ieri preşedintele PSD ului local şi-l propune candidat la primărie din
partea PNL. Al doilea om din PNL Buzău, Bebe Ionescu se duce la Pro
România să candideze la funcţia de primar al Buzăului. Aceste mişcări
politice dezgustă electoratul. Imaginea partidului are mult de suferit.
După PNL, tot în centru-dreapta găsim USR ul, Uniunea Salvaţi
România care are mare priză la electoratul tânăr dar duc lipsa
organizării, planificării şi coordonării la sediul biroului judeţean. Cam
dezlânaţi cum spunea mamaie.
Tot în centru-dreapta stă şi Partidul Mişcarea Populară a fostului
preşedinte jucător, Traian Băsescu. La nivelul judeţului a stat şi a căutat
lideri şi membri şi dacă a văzut că nu pescuieşte nimic a făcut ce a făcut
şi a luat tot staful lui ALDE cu Adrian Mocanu (deputatul traseist) în
frunte. Acum are echipă! Mâine o va mai avea?
ALDE, stă prost în centru-dreapta la Buzău. Le-a plecat liderii din
staf iar majoritatea membrilor s-au plictisit şi au plecat acasă. De ce
oare? Domnul Tăriceanu şi doamna Gavrilescu ştiu ce-i la Buzău? Cred
că ştiu că-i blat curat între nişte personalităţi care stăpânesc judeţul.
Tot în centru dreapta cu legături ascunse cu PSD ul din stânga
stă Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat al lui Aurelian
Pavelescu. N-au platformă, n-au crez, au doar scop.
În centru-dreapta stă şi partidul Ecologist Român care nu se face
simţit în zonele rurale.
 545

În centru politicii tronează PLUS, Partidul Libertate, Unitate,

Solidaritate în fruntea căruia se află fostul prim ministru al guvernului de
criză, Dacian Cioloş. Nici ei nu au priză la electoratul comunei noastre.
În liberalismul de centru stă Uniunea Democrată a Maghiarilor
din România care promovează separatismul, regionalismul şi stă mereu
la colţul mesei verzi a tratativelor cu partidele care au nevoie de câteva
voturi în Parlament pentru a obţine majoritatea şi a trece proiectele de
legi sau de hotărâri. Stă la şantaj.
În extrema stângă sau dreapta , nici ei nu mai ştiu, stă impozant
Partidul România Mare. De la 22 de mandate în Parlament în 1992, la
121 în anul 2000, la 64 în 2008, din 2012 până astâzi au zero
parlamentari. Condus de fiica fondatorului, Livia Vadim Tudor. Partidul
nu mai are nici simpatizanţi, nici sponsori.
În extrema dreaptă se poziţionează Partidul România Unită cu
tente pregnant naţionaliste.
Şi în acest an, cu doar trei luni până la alegerile locale şi opt luni
până la cele parlamentare, oferta politică este nesatisfăcătoare, săracă,
alambicată şi cu multe capcane pentru electori – una spune şi alta face
sau nu are cu cine să facă. Sigur ştim că după alegeri ştiu foarte bine ce
să facă în favoarea lor.
Să facem ceva pentru viitorul ţării şi al copiilor noştri până nu-i
prea târziu!

În speranţa că v-am trezit sentimente pentru înaintaşii noştri,

născuţi, crescuţi, munciţi şi îngropaţi aici, în ţărâna cimitirelor noastre
dar şi pentru noi, prezentul, cât şi pentru copiii şi nepoţii noştri, viitorul,
am convingerea că veţi alege calea cea mai bună pentru a asigura
continuitatea vieţii, a traiului, a obiceiurilor, a tradiţiilor şi a credinţei
lăsate în păstrare de strămoşi, pe care noi le-am trăit sau le mai trăim şi
pe care trebuie să le predăm nealterate lor, urmaşilor noştri.

„Mâine nu este decât ieri-ul lui poimâine” (autor necunoscut). Să

facem să ne fie mâine mai bine!

Cu consideraţie şi cu încredere în înţelepciunea domniilor voastre,

Autorul, Locotenent colonel (r) inginer, Dumitru Găinuşă
 547

CUPRINS

În loc de prefaţă …………………………………………………………………………… 7

ISTORIA ROMÂNILOR LA SORŢII ISTORIEI MARILOR IMPERII ………. 15
ROMÂNIA MARE …………………………………………………………………………. 98
ROMÂNIA, STAT NAŢIONAL LEGIONAR …………………………………….… 137
6 MARTIE 1945, ZIUA ÎN CARE A MURIT LIBERTATEA ROMÂNILOR … 188
SFÂRŞITULUI COMUNISMULUI ÎN EUROPA DE EST ŞI ÎN ROMÂNIA … 162
MANIPULAREA OPINIILOR CETĂŢENILOR ROMÂNI şi DETURNAREA
ATENŢIEI DE LA PROBLEMA PRINCIPALĂ – ÎNLĂTURAREA
COMUNISMULUI ….…………………………………………………………………… 305
ROMÂNIA PE CALEA TRANZIŢIEI CĂTRE DEMOCRAŢIE. CADA ŞI
PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA ……………………………………………… 342
SINCOPELE LUPTEI PENTRU DEMOCRAŢIE. EPOPEEA MINERIADELOR..386
VIAŢA CIVILĂ A UNUI MILITAR DE CARIERĂ …………………………….… 447
Un militar în viaţa politică a comunităţii. Opinii controversate …..… 462
DIN ISTORIA LOCULUI, A SATELOR COMUNEI VINTILĂ VODĂ ……… 481
Satul Sârbeşti ………………………………………………………………………... 488
Satul Vintilă Vodă ……………………………………………………………………… 490
Satele surori Coca Antimireşti şi Coca Niculeşti …………………………… 503
Satul Niculeşti …………………………………………………………………………… 504
Satul Petrăcheşti .……………………………………………………………………… 527