DUMITRU GĂINUȘĂ

UCENICUL
roman
 DUMITRU GĂINUȘĂ

UCENICUL
O carte pentru elevi, pentru părinți, pentru profesori și
pentru agenții economici care au grijă pentru viitorul lor

- roman -

editgraph
Buzău, 2021
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GĂINUȘĂ, DUMITRU
Ucenicul : o carte pentru elevi, pentru părinți, pentru
profesori și pentru agenții economici care au grijă pentru
viitorul lor : roman / Dumitru Găinușă. - Buzău : Editgraph,
2021
ISBN 978-606-9743-47-8

821.135.1

Tipărit la Editgraph, Buzău

www.editgraph.ro
 5

CUVÂNT ÎNAINTE
Uneori credem cu tărie că noi înșine ne-am croit drumul în viață, ne place
și ne mândrim cu asta. Nu trebuie să mulțumim nimănui că am reușit și nu
acuzăm pe nimeni că ne-a îndrumat greșit pașii. Uneori mulțumim părinților că
ne-a sfătuit și ne-a suportat toate cheltuielile să devenim ceea ce suntem, ceea
ce am vrut și ne-a plăcut să facem în viață. Uneori, mulțumim Domnului că ne-a
ajutat să reușim să profesăm într-un domeniu în care ne simțim bine și în care ne
facem meseria cu plăcere, cu drag, cu tragere de inimă și cu pasiune. Alteori, cu
toții credem că soarta așa a vrut cu noi, că așa ne-a fost scris, că am avut noroc
sau ghinion. Uneori ne analizăm exigent, alteori cu indulgență. Viața. Soarta.
Justa sau părtinitoarea analiză. Cine știe? Nimeni.
O meserie pe care o practici de nevoie, fără patimă, fără interes, fără visul
că poți schimba ceva în bine, este o povară și o insatisfacție permanentă.
Așa cum spunea Aleksey Maksimovich Peshkov „Când munca e o
plăcere, viața-i frumoasă! Când munca-i o povară, viața-i robie! ” atunci este
cazul să aplici pentru tine formula: dacă nu iubești ceea ce faci, atunci n-o face!
Schimbă macazul.
Odată cu progresul tehnic internațional toate meseriile s-au diversificat,
s-au modelat după noile nevoi ale societății și în același timp s-au upgradat atât
de mult încât vechii meseriași privesc noile metode și procedee de lucru ca pe
ceva din științifico-fantastic, ceva ce ei n-ar putea înțelege niciodată. Cine se
gândea în anii 80 că dintr-un laptop, legat wireless la un tester interfață, cuplat la
mufa OBD a autoturismului, se poate citi și șterge erorile, se poate citi numărul
de kilometri rulați, se poate citi defecțiunile motorului, ale sistemului de confort și
de siguranță sau poate modifica și menține regimurile de turație până se curăță
filtrul de particule? Nimeni nu putea anticipa așa ceva. În patruzeci de ani s-au
modificat radical procedurile de reparare ale autovehiculelor și a multor altor
mașini, utilaje și instalații care ne înconjoară și fără de care nu putem merge mai
departe. Nu numai în construcția de mașini s-au produs schimbări. Industria
energetică, chimică, alimentară, medicală și toate celelalte au avut aceiași
dezvoltare impetuoasă pe verticală ajungându-se ca o persoană cu probleme
medicale să comunice, fără să vrea, printr-o brățară prinsă la încheietura mâinii
stângi, cu o clinică care îl supraveghează și care intervine în caz de nevoie. Cine
se gândea în anul 1980 că se va ajunge aici?
În romanul de față am luat drept personaj principal un tânăr, născut în anul
 6

1975, în mediu urban, într-o familie care i-a acordat atenție și i-a dat o educație
pe măsură. L-am „numit ” Sergiu. Sergiu Munteanu. Sergiu a terminat școala
generală în anul schimbării regimului din România dintr-unul totalitar, milițienesc,
într-unul fără reguli, fără obligații ale statului pentru cetățean, fără interes în a
menține și dezvolta industria și economia națională.
Sergiu, ucenicul din romanul meu, a urmat liceul de automobile din
Crângași și a dat examen la Politehnică, la facultatea de Automobile Rutiere,
unde a intrat în primii cinci. Soarta a fost dură cu Sergiu. Tatăl s-a îmbolnăvit și a
murit când el efectua stagiul militar cu termen redus după admiterea la facultate.
Mama rămasă fără loc de muncă deoarece s-a închis și s-a vândut fabrica de
săpun Stela din Colentina unde lucra ca laborantă s-a angajat în privat, laborantă
la vopsitoria unui service auto.
Sora lui, mai mică cu șapte ani, născută cu un talent deosebit pentru
muzică, frumoasă și isteață, a urmat cursurile liceului de artă și s-a perfecționat
în mânuirea arcușului pe vioară, pe violoncel, pe contrabas și pe încă câteva
instrumente muzicale în timp ce cu vocea făcea furori. De la 14-15 ani câștiga
bani frumoși la nunți și petreceri unde cânta împreună cu o formație de muzică
din cartierul Băneasa. Șeful formației, nenea Sile cum îi zicea ea, ținea la ea ca
la copilul lui pe care și l-a dorit și i l-a luat Dumnezeu înainte să împlinească 10
ani. O lua cu mașina din fața blocului, de unde i-o dădea mama și o aducea la
ușa apartamentului când veneau de la petrecere.
Din primul an de facultate a început să lucreze, după-amiaza, într-o
reprezentanță auto de succes din nordul capitalei. Obositor, greu, cu noduri și cu
sughițuri dar cu o miză foarte mare. Aici avea posibilitatea să învețe ceea ce știu
toți europenii din țările care ne vând nouă autoturismele de lux.
După patru ani de ucenicie și după obținerea licenței de inginer
„autovehicule rutiere” a fost promovat în recepție unde întâmpina, îndruma,
consilia și gestiona relația cu clienții de service. Anii trec cu multe cursuri de
perfecționare la producător, în Germania, cursuri care îi aduc competențe mai
mari și este promovat șeful biroului garanții, acolo unde toate documentele
trebuiau elaborate și demonstrate corect, fără tăgadă, fără „poate”. Producătorul
vrea concluzii clare, pertinente și veridice deoarece, în funcție de numărul
reclamațiilor primite în termenele de garanție, menține sau anulează contractul
cu fabrica care produce reperul care creează probleme de disconfort.
Anii trec repede. Ucenicul din el îl obligă să-și întoarcă fața către ucenicii
ce vin din urmă. Fără ei nu se poate înainte. Fără ei ne blocăm, facem implozie.
Ucenicii se formează din anii de școală. În stagiile de practică de producție
își dau seama dacă ce au învățat teoretic are sau nu are corespondență în
practică, acolo dovedesc că au îndemânarea necesară meseriei, că nu au două
mâini stângi, acolo văd cu ochii și cu judecata lor dacă sunt sau nu sunt în stare
să rezolve problemele pe care le trasează instructorii, tutorii de practică sau
maiștrii de ateliere (tehnicienii).
 7

Sergiu, ca mulți dintre noi, i-a mulțumit Domnului că meseria nu moare, că

are cine să o ducă mai departe. S-a întristat când a trebuit să-i spună unui elev:
îmi pare rău, locul tău nu este aici, vino cu părinții să discutăm, poate din ce îți
place ție și din ce acceptă ei îți poți alege o meserie pe care să o faci cu plăcere.
Romanul meu, UCENICUL, se adresează în egală măsură copiilor,
elevilor, părinților, profesorilor, tutorilor de practică și agenților economici care,
fără ei, nimic nu poate continua, fără ei economia s-ar prăbuși, statul ar intra în
disoluție, populația ar migra către alte zone din lume care au nevoie de brațele,
de mințile și de meseriile lor și aici ar rămâne să troneze pustiul.
România a avut ocazia ca, la intersecția drumurilor și a intereselor marilor
puteri, cu resursele solului, subsolului și cu un popor de oameni isteți, să aibă și
să vrea să dezvolte industria în aproape toate domeniile.
România a avut prima sondă de extracție a țițeiului, primele rafinării,
primele ateliere meșteșugărești transformate în mari întreprinderi. Patronatul
industriei românești a făcut eforturi mari să crească generații de ucenici, deveniți
muncitorii lor la care, funcție de cum s-a aplecat către traiul lor, i-a avut pentru
mulți ani ca forță motrică a dezvoltării. Criza economică a anilor 1930 i-a lovit
deopotrivă și pe patroni și pe muncitori și a dat ocazia unor transformări și
modernizări a proceselor tehnologice în așa fel încât cu mai puțini muncitori să
se obțină producții mai mari. Industria românească a crescut vertiginos în
perioada interbelică când efortul bugetului de apărare s-a bazat pe producția
indigenă.
Uzinele Malaxa este exemplul anilor 1925-1948 care, cu ajutorul a peste
180 de specialiști germani a format 8000 de muncitori cu care a construit
locomotive, cazane pentru rafinării, țevi de sondă și multe alte produse finite
foarte căutate în Europa.
Uzinele Ford, a produs în fabrica din Calea Floreasca, din București, cele
mai frumoase și mai fiabile autoturisme și autoutilitare FORD SAR V8 cu
muncitori români, foarte bine pregătiți, specializați prin cursuri periodice de
calificare.
Mare păcat că după 1945, fabrica a fost demontată, bucată cu bucată și
luată de armata sovietică ca pradă de război. Pe lângă bunurile confiscate a luat
și 84 de prizonieri muncitori, maiștri și ingineri care să monteze utilajele în
taigaua rusească și să-i învețe pe cazaci să lucreze cu strungul, cu freza, cu
raboteza, să toarne blocuri motoare și chiulase și să scoată pe poarta fabricii
aceiași mașină cu altă mască față, model GAZ.
Perioada comunistă a închis porțile cooperării cu industria auto mondială.
Am fost obligați să producem, după proiectele și cu posibilitățile noastre
automobile românești. Cu ele s-a construit și dezvoltat industria românească, cu
Steagul Roșu SR-101, cu Carpați, cu Bucegi, cu Saviem, cu Raba, cu ARO, cu
TV 12, și 14, cu Dacia sub licență Renault și cu Oltcitul Club sau Visa 12 TRS,
sub licență Citroen, până în 1996 când a fost vândută. Pentru buna lor
 8

funcționare s-au pregătit mii de mecanici și electricieni auto, s-au înființat zeci de
întreprinderi de reparații (IRA) care au dus la bun sfârșit nevoile de transport ale
ROMÂNIEI anilor 1945-2000. Astăzi, când trece o Dacie pe șosea întoarcem
capul că-i veche dar în 1985 era o mare izbândă să o poți cumpăra și rula cu ea
pe drumurile țării.
După 1990 s-au reluat relațiile cu toți producătorii de automobile din lume,
s-au deschis showroom-uri în toate orașele, pentru toate mărcile și modelele de
autovehicule, service-uri care să le asigure mentenanța, centrele de pregătire, de
reconversie și de perfecționare. România anilor 2020 are toate posibilitățile de
pregătire, formare și reconversie profesională. Cine vrea să reușească are
nevoie doar de voință, perseverență și seriozitate. Multă seriozitate.
Ca în majoritatea meseriilor care se interpun între fabricarea și
exploatarea produselor din domeniul tehnic, verbul a învăța se conjugă continuu.
Începe cu trebuie să învăț să folosesc sculele și dispozitivele apoi să învăț
tehnologia reparării, să învăț modelele nou apărute, să învăț procedurile noi
adecvate noilor dispozitive și aparate achiziționate, apoi să învăț să-i învăț pe
alții, pe viitorii ucenici. A învăța nu se termină niciodată, se transmite din ucenic
în ucenic, din mentor în mentor, din tutore în tutore. Așa-i viața. Așa-i normal.
Am mulțumirea că mulți din „ucenicii mei ” au ajuns oameni mari, pe
picioarele lor, cu familii împlinite și fericite. Urez tinerilor români succes în
pregătirea lor profesională, în activitatea lor de viitori meseriași, profesioniști
dedicați meseriei alese, cetățeni de onoare ai patriei care are nevoie de taxele și
de impozitele lor!
Urez corpului profesoral să ajungă la mulțumirea de a-și vedea câți mai
mulți foști elevi angajați, mulțumiți și fericiți!
Urez părinților să ajungă la mulțumirea că i-a dat copilului o meserie cu
care își poate câștiga existența oriunde în lume, că meseria lui este una căutată
și respectată și că lui îi place să o profeseze!
Urez agenților economici stabilitatea financiară, prosperitate și
disponibilitate în a pregăti tutore de practică dedicat activității de instruire a
ucenicilor și de a susține cu burse elevii merituoși care depun eforturi și vor să
devină meseriași, viitorii lor angajați!
Nu uitați! România trăiește prin munca și eforturile dumneavoastră de a
produce profitul din care se servesc guvernanții și din care le asigurați condițiile
de trai angajaților dumneavoastră. Angajații fac diferența prin pregătirea
profesională, ambiția și educația fiecăruia în parte, prin buna creștere și
dezvoltare personală armonioasă.
Să nu precupețiți nici un efort în lupta pentru a avea cei mai buni angajați!

ROMÂNIA, județul Buzău, comuna Vintilă Vodă, sat Niculești, nr 218.

Octombrie 2021.
Inginer Dumitru Găinușă
 9

Amintiri care dor și care, uneori, îți schimbă viața.

Era într-o dimineață însorită de duminică la sfârșit de mai 1988. Mama

deretica prin casă și încerca să o învețe pe sora mea, Silvia, la numai șase ani,
cum să folosească aspiratorul. Era puțin mai mare decât tubul cu care aspira
covorul. Fiindcă nu putea să treacă peria pe suprafața covorului se enerva și-i
spunea mamei că aspiratorul este „greșit” și din cauza asta nu face treabă.
Mama s-a lăsat păgubașă și i-a promis că deseară o să-l repare tata că se
pricepe la toate nu numai la mașini. Chiar așa, unde-i tata? Și duminica
lucrează?
– Mamă, unde-i tata?
– Au venit și l-au luat la atelier mamă, de la ora șase este plecat.
– Dar ce s-a întâmplat? De ce nu-l lasă să se odihnească măcar
duminica? Nu le ajunge cât îl muncesc de lunea până sâmbăta? Nici în SRL nu-l
lasă când îi vine rândul dar și duminica îl muncește?
SRL, adică Săptămâna Redusă de Lucru, însemna că o sâmbătă lucrează
jumătate din angajați, următoarea lucrează cealaltă jumătate sau, unde se poate,
o sâmbătă la două săptămâni toți angajații rămân în zi liberă, așa cum a zis
tovarășul Nicolae Ceaușescu:
Programul Partidului Comunist Roman de făurire a societății socialiste
multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism înscrie, ca țel
fundamental și rațiune supremă a noii orânduiri sociale, asigurarea bunăstării
întregului popor și afirmarea plenară a personalității umane. Un obiectiv esențial
al politicii partidului este reducerea duratei săptămânii de lucru - factor important
în asigurarea unei vieți armonioase, a îmbinării raționale a muncii cu odihna și
instrucția cultural-științifică a maselor.
Pentru înfăptuirea hotărârii adoptate de cel de al XI-lea Congres al
partidului de trecere treptată la săptămâna de lucru de 44 ore, astfel încât
această importantă acțiune să se încheie în anul 1983. Durata săptămânii de
lucru va fi de 44 ore. Orarul zilnic de lucru va fi de 8 ore.
Realizarea acestui obiectiv se va face treptat, urmând ca până la sfârșitul
anului 1983 să fie generalizat în întreaga economie națională. Publicat în
Buletinul Oficial nr. 143 din 31/12/1977.
 10

– Nu știu mamă, s-a întâmplat ceva de l-au luat, era șeful de garaj negru
la față de supărare. S-o fi întâmplat ceva acolo la ateliere, cine știe?
Spunându-i mamei că mă duc să joc volei cu băieții între blocuri, am
plecat așa într-o doară dar pașii mă duceau către acolo, către atelierele garajului
ONT din Bulevardul Poligrafiei. De unde stăteam noi, la capătul Bulevardului
1 Mai, la Piața Domenii, până la garajul ONT erau 30 de minute de mers pe jos.
Am ajuns în apropierea garajului în jurul orei 10,30. Lume multă, zarvă mare, un
grup pe milițieni așteptau pe o alee, ceva nu este în ordine. Când mă mai
duceam pe la tata, la atelierul de reparații pompe de injecție și injectoare, rar
întâlneam cinci-șase oameni dar astăzi era aglomerație mare. De ce? Nu mă
apropii bine că mă oprește un milițian:
– Copile n-ai voie aici. Du-te acasă, aici nu-i loc de joacă.
– Nenea îl caut pe tata că nu am cheie de la ușa de la intrarea în casă.
Vă rog frumos ajutați-mă să-l găsesc.
– Cine-i tac-tu mă?
– Munteanu. Mihai Munteanu, maistru de la pompe de injecție.
– Aha. Da. Uite, vezi atelierul de colo?
– Da. Îl văd. Știu unde este că am mai fost.
– Du-te fuguța dar să vii repede înapoi că peste ceva timp vine aici o
comisie mare și să nu te vadă că te alungă și-ți poate face rău. Ai înțeles?
– Am înțeles. Vă mulțumesc.
Am alergat până la ușa atelierului. Tata, cu nenea Marian, colegul lui,
lucra la bancurile lor de verificat pompe de injecție. În spatele lor erau doi milițieni
și un nene îmbrăcat în costum de culoare închisă cu cămașă albă și cravată
bleumarin. Am rămas lângă ușă, pe interior. M-am făcut mic.
– Hai Munteanule, hai mai repede mă că acum vin ăia și n-am ce să le
spun.
– Repede tovarășe Albu, repede. Uitați, nisip la intrarea în capul pistonașelor
pompei, nisip la cremaliera de debit, nisip fin peste tot, motorina miroase bine, este
gălbuie, așa cum trebuie să fie. Nisip la intrarea în injectoare. Nisip în pompa de
alimentare, nisip pe conductele de înaltă presiune, nisip peste tot.
– Ce mă, tu crezi că-i sabotaj?
– După mine este sabotaj sau ăsta a furat motorină și o fi pus în loc
rămășițe din vreun butoi care a avut nisip în el. Cineva a băgat nisip în rezervor
sau în decantorul de pe conducta de tur. Puneți-i să demonteze și să spele
rezervorul și conductele și să vadă dacă sunt urme de nisip și acolo să nu le
înlocuim pe acestea degeaba și se înfunde din nou cu nisipul adus din rezervor.
Nu există atâta nisip în motorină la stația de alimentare decât dacă ai tras
motorină dintr-un butoi nespălat, cu nisip în el
 11

– Mă Munteanule mă, voi ați reparat pompa acum trei săptămâni mă. Nu
cumva voi ați făcut ceva atunci mă?
– Ce puteam să facem tovarășe Albu? Dacă făceam se oprea atunci cum
s-a oprit aseară la nici 50 de kilometri de la plecarea din garaj. Cât credeți că
poate merge cu nisip?
– Șoferul spune că a pornit bine mă, a mers bine până a trecut de Pitești.
Îți dai seama mă Munteanule ce a zis tovarășul când a văzut autocarul cu tinerii
care însoțeau coloana oficială în pană mă? Ne-a transmis prin securiștii lui că
suntem niște neisprăviți mă Munteanule. Tu cum crezi mă că s-a întâmplat?
– Eu văd aici o persoană pregătită, care știe unde este montat decantorul
dinaintea filtrului, a știut cum să-l desfacă și cum să bage nisip acolo.
– Mă eu chem polițiștii de la anchete să facă poze și să ia cazul în primire
mă, gata pregătește piesele pentru poze. Tu ce cauți aici măi copile? Cine ești tu?
– Bună ziua, sunt Sergiu Munteanu, am venit până la tata să-mi dea niște
bani să iau pâine că a plecat în grabă și n-a apucat să ne dea.
– Ia de la mine copile zece lei, lasă-l pe tac-tu să facă treabă că-i greu de
noi.
– Vă mulțumesc dar nu trebuie, îmi dă tata. Nu tată?
– I-ai tată, i-ai că nenea greu dă vreun bănuț. Ce-i cu tine, s-a întâmplat
ceva?
– Nu s-a întâmplat nimic tată dar ne-am făcut griji că ai plecat așa în
grabă, duminica. Am întrebat-o pe mama dar nu știa nici ea ce s-a întâmplat.
– Nu tată, nu-i nimic. Se mai întâmplă. Hai, du-te acasă și spune-i mamei
că eu mai întârzii până după orele 16,00.
– Dar tată, tu nu mănânci, cum stai așa toată ziua?
– O să mâncăm și noi tată, o să mâncăm, asta să ne fie nouă ultima grijă.
Am plecat acasă puțin speriat. Dacă tata pățește ceva rău? Dacă șefii ăia
vor un vinovat și pică pe el? Ce voi face eu, ce va face mama cu aia mică după
ea peste tot? În drum spre casă am cumpărat din cei zece lei de la nenea cu
cravată două pachete cu biscuiți, patru eugenii, o pâine intermediară aburindă și
două napolitane cu cremă de vanilie. Când m-a văzut mama cu punga plină cu
bunătăți s-a uitat speriată la mine.
– De unde ai avut bani Sergiu? De ce ai plecat fără să-mi spui de atâta
vreme?
– Mamă te rog să mă ierți dar am avut așa o teamă în mine și m-am dus
la atelier la tata. Este ceva rău acolo. Milițieni mulți, niște șefi la costume supărați
rău și tata cu nenea Marian lucrează sub supravegherea lor. Vor să știe cine a
băgat nisip într-un motor de autocar și a rămas în pană cu niște tineri. Anchetă
mamă, așa spunea nenea Albu care mi-a dat zece lei numai să plec mai repede
de acolo.
 12

– Se purtau rău cu tata? L-au amenințat?

– Nu mamă, nu l-au amenințat, au zis că vor chema milițienii de la
anchete să afle cine este vinovat. Tata le-a spus că-i cineva care știe ce-i acolo,
nu-i un nimeni.
Mai târziu, când tata nu mai era printre noi, am aflat ce s-a întâmplat cu
acel autocar IranInternațional de 47 de locuri. Autocar fabricat în Iran, sub licență
germană, pe un șasiu de autobuz Mercedes-Benz, model O302, cu motor de
5600 de centimetri cubi, cu șase cilindri în linie, o mașină aproape perfectă care
și-a făcut în mod strălucit serviciul la Oficiul Național de Turism Carpați (ONT
Carpați) din anul 1975 până după anii 1995 când s-a ales praful de garajul, de
parcul și de sutele de autocare aduse la faliment de managerii plătiți să
falimenteze o industrie a turismului înființată în anul 1936 de principele Nicolae,
care a rezistat invaziei sovietice și a SovRom-ului Turist din care Moscova își lua
uiumul și care a dat salarii la sute de mii de români muncitori.
La autocarul în cauză, filtrul decantor, filtrul grosier și filtrul fin de motorină
erau dispuse în partea dreapta a motorului, sub filtrul de aer. Cine știa ce să facă
i-a trebuit mai puțin de cinci minute să desfacă fluturele care strângea paharul
decantorului, să descarce o punguliță cu 100 de grame de nisip care, în următorii
10-20 de kilometri ajungea în filtru, îl înfunda și oprea motorul dar ajungea ca o
pulbere fină în pompa de injecție și la injectoare. După mintea mea, și așa cum
au găsit criminaliștii, actul de sabotaj a fost săvârșit de un tânăr utecist care
efectuase practica pe timpul școlii la un atelier de reparații auto, venit acum ca
membru al corului care însoțea coloana oficială a președintelui, supărat pe ceva
anume sau pur și simplu ca spirit de frondă. Tata a aflat doar că s-a găsit și s-a
pedepsit vinovatul, un membru din cor care avea idei capitaliste și era mai rebel
în gândire... Oare?
Tata s-a întors de la muncă seara, după ora douăzeci. Mama, speriată,
i-a așezat felurile de mâncare pe masa din bucătăria și l-a ajutat să se spele și
să se schimbe de hainele care miroseau tot timpul a motorină.
– Cum este Mihai? Ce vină ți-au găsit?
– Nu mi-a găsit nici o vină Dora. Am avut noroc cu un maior de miliție
care a condus ancheta. Omul cunoaște bine meseria asta, a fost maistru la IRA
Obor și a înțeles că ce spun eu este adevărat. Au găsit fluturele filtrului decantor
ușor desfăcut, semn că s-a umblat de curând la el, acum mai rămâne să-l
găsească pe cel care a umblat acolo. Oricum este supărare mare că s-au mai
întâmplat sabotaje la mașinile partidului care sunt în garajul nostru. De mâine vor
prelua paza milițienii cu trupele de securitate. A zbierat un securist la Albu că „la
fiecare autocar de-al partidului va sta câte un soldat de securitate mă ai înțeles?
Nici tu nu poți să te apropii decât cu aprobare și sub paza lui mă Albule mă.” Am
dat patru declarații.
 13

Dădeam una, așteptam o oră și mă ducea din nou în alt birou să dau altă
declarație după un set de întrebări puse de ei. Din acest motiv m-a apucat seara.
– Au arestat pe cineva Mihai?
– Nu, n-au arestat pe nimeni. Nouă ne-a spus că după fiecare reparație
se va face proba de parcurs cu un om de la noi și un om de la securitate și se va
semna în comun niște acte de recepție. După reparații la motoare eu voi fi cel
care va pleca în probe cu autocarele, așa a hotărât unul dintre șefii comisiei.
– Nu vei mai avea pace Mihai, te vor alerga ăștia de vor scoate sufletul
din tine.
– Ce să fac Dora, ce să le spun? Cum să scap? Muncesc de douăzeci de
ani în meseria asta. Am luat-o de la zero în 1954. Am fost ucenic, apoi ungător
pe linia de revizii tehnice, muncitor mecanic motorist, am făcut școala de maiștri
și am fost maistru șef de atelier reparații motoare diesel la IRA Grivița de unde
m-au luat ăștia la ONT-ul lor unde au și mașinile partidului. Ce pot să le zic, că
am uitat meseria? Că nu vreau să particip la recepțiile de după reparații? Nu pot.
Ce o fi, o fi, o fi așa cum îmi este soarta și cum vrea Domnul.
– Știu Mihai, știu dragule dar avem copiii mici și-mi fac griji și eu că-s
mamă mă. Hai, mănâncă și musacaua, uite ai aici și salată de varză. Îți aduc vin?
– Nu Dora, nu pot să beau decât apă, nu-mi vine să beau nici vin nici
altceva.
Stăteam în sufragerie și ascultam cu inima la gură ce vorbeau părinții.
Tata era pentru mine Dumnezeu pe pământ. A fost bun cu mine, m-a învățat fel
de fel. El m-a învățat să joc volei, el m-a învățat să merg pe bicicletă, el m-a
învățat să înot la ștrandul din Tineretului (vis a vis de facultatea de agronomie din
Bulevardul Mărăști), el m-a dat în montagne russe din Parcul Herăstrău, el m-a
învățat cum să folosesc șurubelnița și cheile fixe cu care să demontez și să repar
singur bicicleta și jucăriile, el, el, el peste tot în viața mea, el. Și mama este la fel
de importantă dar fiind băiat aș vrea să știu mai multe de la tata. Mama,
laborantă la fabrica de săpun și detergenți Stela din Șoseaua Colentina, s-a
ocupat de educația mea școlară. Ea m-a învățat prima caligrafia, ea mă învață
limba română și aritmetica, ea îmi controlează caietele cu temele de la școală și
cele de acasă, ea vine la ședințele cu părinții, ea spune dacă este bine sau nu
este bine cum stau cu școala. Știu că nu am încotro și că nu rămâne nimic
necontrolat de mama dar tata este cel care dă verdictul: „o săptămână ești
pedepsit pentru.... și nu ieși la joacă”. Acum, la 13 ani ai mei, îmi era teamă
pentru tata să nu pățească ceva rău.
Trebuie să învăț bine, trebuie să mă feresc de rele, trebuie să nu-l supăr
pe tata. Am fugit în dormitor și m-am aruncat în pat. Am adormit imediat. M-a
trezit mama la 6 dimineața să mă îmbrace pentru școală. Sunt clasa a VI a la
Școala Generală 172 (astăzi Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” din Bulevardul Ion
 14

Mihalache, fostul Bulevard 1 Mai, lângă Piața Domenii ), la nici 300 de metri de
blocul în care locuim. Mama pleacă la serviciu la 6,30, tata la ora 6,00, și la 7
fără un sfert vine mătușa Alexandra care stă cu noi. Mătușa Alexandra, sora mai
mică a tatei, pensionară cu grad de invaliditate după un accident feroviar bizar
produs în gara Videle, își duce cu greu zilele. Profesoară de limba franceză la
liceul din Videle, în ziua de miercuri, 6 iunie 1984, după terminarea orelor de curs
a mers la gară să vină acasă, la București. Din vagonul în care trebuia să urce
au coborât mai mulți tineri, unii dintre ei foarte zgomotoși și foarte agitați. Când
să plece trenul, impegatul de mișcare l-a oprit fiindcă a observat ceva sub vagon.
Era mătușa Alexandra, cu capul zdrobit și cu fracturi multiple. A fost dusă de
urgență la spital și de aici adusă cu salvarea la București unde a fost operată de
mai multe ori. A stat în spitale mai mult de jumătate de an Ancheta a stabilit că
din aglomerația și îmbulzeala la urcarea în vagon ar fi leșinat și ar fi căzut sub
scara de urcare de unde a fost agățată și târâtă la plecarea trenului. Niciunul
dintre călătorii care au coborât în gara Videle nu ar fi văzut ceva. Chiar așa?
Nu a fost suficient necazul prin care a trecut și a rămas cu două plăci
metalice în loc de oasele capului, în timp ce era în spital, soțul ei a părăsit-o, a
predat apartamentul de serviciu în care locuia și a plecat la Cluj unde, după
divorț, s-a recăsătorit, are doi copii dar nu a scăpat de pedeapsă. Din nu știu ce
motiv a făcut un atac vascular cerebral și a rămas imobilizat la pat. Soarta!
Mătușa Alexandra vine în fiecare dimineață, fie vară, fie iarnă, de acasă
de la bunica, cu care locuiește în Stăulești, pe strada Dealul Negru, și vede de
noi până se întoarce mama. Pleacă de acasă la 5,30 să ajungă la noi până în
orele 7,00. Așa bolnavă cum este, mai moale în mișcări, obosește repede și nu
mai poate vorbi, vine să stea cu noi apoi după-amiază îngrijește de bunica care
este și ea bolnavă. De multe ori mergem și noi cu mama să o ajutăm să spele,
să facă curățenie și să le facă de mâncare. Vorba ei, „uite mamă, două bolnave
au grijă și de ele și de voi. Să le ascultați mamă, să nu le supărați că altele mai
bune ca ele nu există mamă”. Așa este mamă, mai bune ca ele chiar că nu
există Când mă întorc de la școală mă așteaptă cu masa pregătită, mă schimbă,
mă spală apoi mă lasă să mă joc tenis de câmp cu justicul de la televizor. În timp
ce eu mă joc ea vorbește cu mine în limba franceză și mă incită să-i răspund tot
în franceză că, după cum spune ea, numai exersând învăț bine pronunția. Așa
este. Silvia, la anișorii ei, repetă după noi și a învățat aproape toate cuvintele de
bază pentru o minimă conversație. Silvia îi spune „profesoara”. Nu se supără,
uneori chiar ea se pronunță „vă spune acum profesoara cum să faceți”. Pe Silvia
a învățat-o să scrie și să citească. În toamnă, când va merge în clasa a I a va fi
printre cei pregătiți deja pentru școală. Vorbește corect, are un vocabular bogat,
numără până la 100, socotește pe degete... este „cineva”.
 15

Toată ziua, și aproape toată săptămâna nu am avut chef de joacă, tot îmi
ceream scuze de la colegi că nu mă simt bine și rămâneam în casă. Gândul mă
ducea tot la tata.
Cum o fi? L-o fi lăsat în pace? Vine acasă după ora 17,00 și este tot mai
abătut, tot mai supărat parcă. Vineri a venit cu un cozonac, cu patru înghețate,
cu patru prăjituri și cu un buchet de trandafiri roșii pentru mama. Era vesel. După
ce a mâncat a venit în sufragerie unde mama, sora mea, mătușa Alexandra și cu
mine îl așteptam să ne spună care este motivul acestor cadouri. Cu o sticlă cu
bere în mână și cu alte patru sticle de suc, Cico, pentru noi, s-a așezat la masă și
ne-a anunțat că astăzi a fost promovat pe un post de maistru la biroul inginerului
șef unde se va ocupa de echipa de control al calității reparațiilor tuturor
autocarelor, autobuzelor și microbuzele garajului ONT, ocazie cu care i-a fost
mărit salariul la 5.000 lei lunar (salariul mediu era de 3500 lei).
Vestea ne-a bucurat pe toți. Singura îngrijorată era mătușa Alexandra. De
miercuri, de când bunica a fost internată la Spitalul Floreasca, nu mai are stare.
Tata a oprit-o de ieri la noi să nu mai facă naveta degeaba. Bunica a suferit un
atac de panică, are tensiunea foarte mare și nu mai poate mânca nimic. La nici
70 de ani are o stare de sănătate precară. Bunicul a murit acum 10 ani într-un
accident de muncă la Uzinele Vulcan, la cazangerie. Mai avea un an până să
iasă la pensie. Nu a mai apucat. De când a rămas văduvă, bunica nu și-a mai
revenit. Mereu supărată, mereu cu lacrimi în ochi, mereu cu gândul la mătușa
Alexandra că-i neajutorată, refuzând în mod repetat să meargă la doctor, a ajuns
la o stare de sănătate destul de rea. După o săptămână de spitalizare a murit. A
înmormântat-o la cimitirul Străulești. Rudele și vecinii au plâns-o tot drumul până
la groapă. Unchiul Nicu, fratele mai mare al tatălui, cu mătușa Maria și cu
verișorii mei, Ionel și Relu, au făcut curat și ordine în casă și în curte unde au
pregătit masa și s-a strâns lumea la pomană. Ne întâlneam în casa bunicii în
preziua și în ziua săvârșirii pomenirilor de 40 de zile, de 6 luni și de an.
Evenimentele din decembrie 1989 ne-a zdruncinat liniștea și ne-a adus
mult mai multe griji decât înainte. Pe lângă grijile părinților că salariile au rămas
în urma costurilor, că locurile de muncă nu mai sunt sigure, că abuzurile de tot
felul se manifestă la tot pasul, că noi, copiii suntem expuși unor riscuri mult mai
mari în fața a tot felul de derbedei fără căpătâi care cutreieră străzile ziua și
noaptea, s-au suprapus grijile mele pentru viitorul meu. Ce cale voi urma? Ce
liceu, ce facultate, ce meserie?
În anul 1992 s-a vândut casa din Străulești, s-au împărțit banii la cei trei
frați iar tata a ajutat-o cu bani pe mătușa Alexandra să-și cumpere o garsonieră
în blocul vecin, să fie lângă noi. De multe ori sora mea, Silvia, dormea la ea,
mânca cu ea, erau foarte apropiate. De mică o învăța să cânte melodii
franțuzești, să recite poezii, să poarte conversații... Se simțeau bine atât mătușa
 16

că avea pe cine să învețe și Silvia că învăța ceva ce îi plăcea. La serbarea de

final de an de clasa I-a a luat premiul întâi și a recitat poezia „Vine ploaia” de
George Coșbuc. Cu gesturi de mică artistă, cu un glas suav dar puternic, care
s-a auzit în toată sala, fără poticniri, a recitat cu intonație:
Vine ploaia, las să vie! Vine ploaia, bine-mi pare Vine ploaia, bine face
La, ce-i bună ploaia știe, În grădină am o floare. Spicul plin de-acum se
coace!
Iarba arsă din câmpie. Ploaia o va crește mare. Spicului răcoarea-i place.
Las să vie! Las să vie! Vine ploaia, bine-mi pare. Vine ploaia, bine face!
Aplaudată de publicul care asista la serbare, a revenit, când i-a venit
rândul, cu un cântec patriotic interpretat fără greșeală. Cântecul „Țara”, versuri
de Adrian Păunescu a sculat în picioare întregul auditoriu. Cu vocea ei mică,
unică și frumoasă‚ fără acompaniament, cu accentul pe refren, a rămas în
memoria tuturor:
Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască,
Moldova, Ardealul și Țara Românească! a definit-o ca pe o artistă
înnăscută.
Mama a luat-o în brațe pe mătușa Alexandra și a sărutat-o pe obraz:
– Tu Alexandră, tu ai făcut-o așa frumoasă și talentată. Tu ești idolul ei.
Te iubesc.
– Lasă tu Dora că frumusețea a luat-o de la tine nu de la mine. Eu doar
am șlefuit puțin diamantul. El este important, noi suntem doar meșterii.
Am terminat clasa a VIII a cu media 9,65 și am luat premiul doi. Pentru doi
premianți tata, mama și mătușa Alexandra, s-au hotărât să pună bani și să ne
trimită la mare cu grupul școlii condus de diriginta mea, tovarășa profesoară Iulia
Matei. Grupul era format din 22 copii din clasa a II a până la a VIII a (eu, colegul
meu de bancă, Marius, Irina și Medeea, două sirene frumoase și amândouă
foarte talentate la desen).
Tovarășa profesoară ne-a adunat cu o săptămână înainte și, în fața
părinților noștri, ne-a obligat să ne luăm angajamentul că o vom asculta, că nu
vom pleca nicăieri de capul nostru și că-i vom spune tot ce se întâmplă cu noi
pentru a ne ajuta ca atare. Se baza pe ajutorul celor două colege care dovedeau
maturitate și bună comportare.
La început de iulie 1990 am susținut examenul de admitere la Liceul
Tehnometal din Crângași, profilul mecanică, unde am intrat al treilea cu media
9,75. Tata era fericit că-i urmez profesia, mama era mulțumită că mi-am ales
singur calea. Ea mă voia la liceul din apropiere, la uman, să devin avocat sau
judecător. Nu puteam alege altceva decât mirosul de motorină cu care m-a
învățat tata. O copilărie plină de bucurii, o copilărie bine dirijată de un tată, bun
meseriaș în ceea ce făcea, nu poate să nu lase amprente. Mă vedeam peste ani
 17

îmbrăcat în halat albastru, în mijlocul colectivului de mecanici care dau la gata

zeci de autovehicule. Asta voiam de la viața mea. Asta vreau și astăzi, după ce
am dat de sumedenie de greutăți.
În dimineața zilei de luni, 23 iulie 1990, cu geamantanele mici lângă noi,
așteptam autobuzul care să ne ducă la Gara de Nord, să luăm trenul spre
Năvodari.
O țineam strâns de mânuță pe sora mea și ea o ținea pe prietena ei, Mara.
La orele 7,00 a sosit tovarășa profesoară Iulia și ne-a făcut prezența.
– Acum să vedem dacă ați luat cu voi ce v-am rugat, da? Aveți fiecare
câte 2 costume de baie? Aveți două rânduri de pijamale? Papuci? Teniși? Aveți
câte 3 perechi de chiloței? Aveți un costum de trening? Aveți pantaloni scurți și
bluză? Aveți câte un sul de hârtie igienică? Aveți săpun, prosop, periuță și pastă
de dinți? Aveți câte un sandwich și câte un măr să mâncați pe drum până
ajungem la masă? Da? Bine, acum să vă spun cum facem. Fiecare copil din
clasele mai mari ia în grijă un copil din clasele mai mici. Frații și verișorii vor sta
împreună pe tot drumul. Când ajungem, în funcție de numărul de paturi din
dormitoare, vom stabili cum veți fi cazați. Acum aveți 15 minute să mergeți la
grupurile sociale să vă faceți nevoile pentru minimum două ore până vom ajunge
în vagoane. Întrebări?
– Tovarășa profesoară, cum vom lua legătura cu dumneavoastră acolo, în
tabără? a întrebat o mămică care-și ținea strâns copilul în fața ei.
– Telefonul fix de la colonia Delfin unde vom fi cazați este.... și vă rog să-l
notați. La telefon voi răspunde eu sau un elev de serviciu, instruit de mine, care
va ști situația noastră în fiecare moment. Sergiu, Marius, Irina și Medeea veți sta
numai lângă mine și mă veți ajuta la toate activitățile, ați înțeles?
– Am înțeles tovarășa dirigintă.
– Nu vă mai sunt dirigintă măi copii că voi ați terminat școala, acum
sunteți ajutoarele mele în toate măi. Haideți, supravegheați-i la toalete și aduceți-
i mai repede la autobuz. Verificați dacă au bagajele cu ei, să nu le uite prin curte.
După câteva minute i-am strâns pe toți la ușa din față a autobuzului RD-
111 pe care scria mare „Oficiul Național de Turism Carpați, România”. Diriginta,
cu tabelul în mână, îi striga pe cei mici și-i verifica dacă au bagajul cu ei apoi le
spunea numărul locului de pe scaunul ce-l va ocupa. Sora mea, cu prietena ei,
Mara, ocupau numerele 9 și 10, al treilea rând de scaune din spatele șoferului.
Eu cu Irina locurile din fața lor.
La orele 7,30 am plecat spre gară unde am ajuns în 15 minute și la 08,10
eram cu toții în vagonul de clasa a doua al trenului cu destinația Constanța. Am
avut locuri în vagonul numărul 6, trei compartimente a 8 locuri fiecare (câte 4
locuri față în față). Pe mine și pe Irina ne-a plasat în primul compartiment cu sora
mea, cu Mara și cu cei patru din clasa a VI a, trei băieți și o fată. Eu și Irina ne-
 18

am așezat față în față lângă ușa compartimentului lăsându-le pe Silvia și pe

Mara la geam să se bucure de priveliște.
Marius cu Medeea în compartimentul al doilea, la fel ca și noi, paznici iar
diriginta în al treilea compartiment cu cei din clasa a IV a și a V a.
Irina le-a pus să recite, să cânte, să se prezinte ca artistele pe scenă cu
reverențe, etc. de mai mare dragul și mai mare distracția. Au intrat și cei dintr-a
VI a în joc și s-au distrat pe cinste tot drumul. După ce am trecut de Fetești i-am
pus pe toți să mănânce.
Mă uitam la Irina și-i citeam mulțumirea pe chip. O plăceam din clasa a VI
a dar nu i-am spus-o niciodată. O vedeam mult superioară mie, mereu atentă,
curată, mereu note de 10 și premiul întâi dintr-a V a până într-a VIII a, cu mamă
profesoară și tatăl inginer agronom, singură la părinți, mă speria câteodată cu
privirea ei care mă făcea să stau locului și să nu o deranjez. Dar ce-i cu ea
astăzi. Parcă este mai blândă, mai umană și se uită cu alți ochi la mine. Mi-a
zâmbit mai mult, s-a uitat mai mult la mine, m-a atins pe mână de mai multe ori
decât era necesar... După ce am trecut podul spre Cernavodă m-am așezat pe
scaunul meu și mi-am întins picioarele spre reazemul scaunului de vis a vis pe
care era Irina. Și-a întins și ea piciorul drept și și-a lipit genunchiul de al meu.
M-am uitat la ea și am văzut-o zâmbind. M-a apăsat cu genunchiul ei pe
genunchiul meu. Voiam să nu se mai termine clipa. Mara s-a sculat și a venit
spre ea:
– Irina, vreau la WC. Te rog!
– Haide Mara, ia-o înainte.
M-am gândit mult la gestul Irinei de a-și ține genunchiul lipit de al meu. I-o
fi plăcând de mine? O face doar din amiciție? Va fi posibil să vrea să-mi fie
prietenă? Vedem.
Silvia a venit lângă mine să mă roage să o țin în brațe că vrea să doarmă
puțin. A trecut un băiat de lângă mine pe locul ei și am culcușit-o cu capul pe
picioarele mele. A adormit imediat cu degetul mare de la mâna stângă în gură.
De muți ani doarme așa.
Când s-a întors Irina cu Mara a făcut ochii mari de mirare și de plăcere
totodată. A vrut și Mara să doarmă pe Irina. A făcut și ea schimb de locuri și și-a
luat locul cu capul în poala Irinei. La un moment dat a intrat diriginta și a rămas
mută de imagine. Eu și Irina cu copiii în brațe, doi băieți dormeau duși iar o fată
și un băiat se uitau pe geam semiadormiți dar fermecați de imagine. Fata ne-a
spus că mergea pentru prima dată cu trenul și că îi place foarte mult. Diriginta, cu
mâna la gură, în semn de liniște, le-a pupat pe creștet pe Silvia și pe Mara. La
Medgidia, din frâna trenului, s-au trezit ambele copile. Am ieșit pe hol să mă uit la
gară. A ieșit și Irina și s-a așezat în spatele meu, rezemată de mine. I-am simțit
 19

căldura și bătăile inimii. M-am înroșit tot de emoție. De la câțiva pași mai încolo
ne privea cu ochi blânzi diriginta.
– Mi-e sete Sergiu.
– Mă duc să iau apă de la cișmea.
– Nu Sergiu, am altfel de sete. Mi-e sete de tine.
Surprins de spusele ei și cred că îndrăgostit fără cuvinte de ea de mai bine
de un an de zile, m-am înroșit și mai tare și abia mi-am găsit cuvintele:
– O sete care-i soarbe și care-i face fericiți?
– Cam așa ceva. N-am avut niciodată curajul și prilejul să ți-o spun.
– Sunt fericit că o spui acum Irina. Sunt cel mai fericit din lume să știi.
Parcă văd viața altfel acum, cu speranță, cu încredere și cu vise. Cu multe vise.
– Depinde numai de noi să le transformăm în realitate nu-i așa?
Dintr-o dată totul mi se părea mai frumos, mai bun, mai ușor. Așa o fi
pubertatea? Așa o fi prima săgeată a dragostei? Așa o fi fericirea? Cum trebuie
să fie Doamne?
Nici nu știu când am ajuns în gara Constanța. Am traversat pasajul
subteran cu fetele și ne-am îmbarcat în autobuzul taberei care ne aștepta în
stânga gării. Eu cu Irina pe banca din al patrulea rând din spatele șoferului, Silvia
cu Mara în fața noastră. Tot drumul ne-am ținut genunchii lipiți unul de al celuilalt
și când ne întâlneam mâinile ni le strângeam cu degetele intersectate. Simțeam
căldura fericirii cum îmi învăluie inima.
Am ajuns în tabăra de la Năvodari în jurul orei 13. Repartiția pe dormitoare
s-a făcut foarte simplu. Un dormitor pentru băieți celălalt, vis a vis, pentru fete.
Diriginta n-a vrut să stea în pavilionul profesorilor, a stat împreună cu fetele.
După ce ne-am lăsat bagajele pe paturi, ne-am spălat la spălătorul comun (un
jgheab din tablă într-un locaș din ciment, cu o țeavă cu robinete din 50 în 50 de
centimetri deasupra și cu o bară pentru prosoape) apoi ne-am prezentat în
careu, lângă steag, să ne facă prezența și să intrăm în sala cu mese. Ne-a
inspectat comandantul taberei, un domn în vârstă care ne-a explicat principalele
reguli și programul taberei și ne-a amenințat că cine încalcă regula va fi trimis
într-o tabără disciplinară alăturată unde vom avea mai puțin timp de joacă, mai
puțin timp la apa mării și mai mult timp să facem curățenie în tabără și în jurul
acesteia. Am intrat la masă în sala 4. Trei rânduri a câte 10 mese de 4 persoane,
intram odată 120 de elevi. Grupului nostru i-au fost destinate 8 mese pe rândul
din mijloc. Pe fiecare masă scria numărul grupului nostru, 14. La prima masă au
luat loc diriginta, Marius, Medeea și o fată din clasa a V a. La a doua eu cu Irina,
Silvia și Mara. Eram singurul grup eterogen, cu elevi din clasa a II a până într-a
VIII a. Eram singurul grup care păream mai mult o familie decât o școală.
Așteptam toți ca diriga să ne dea tonul și să facem toți ca ea. Fetele mici
așteptau să vadă cum face Irina și să o copieze.
 20

După masă ne-am schimbat în costumele de baie și am plecat cu toții la

plajă. Odată ajunși ne-a făcut instructajul – nici un copil mic nu are voie să intre
în apă dacă nu este supravegheat de unul mai mare. Diriga ne-a adunat pe băieți
și ne-a întrebat care și cum știm să înotăm. Eu, Marius, doi dintr-a VII a și unul
dintr-a VI a știam să înotăm binișor. Ne-a pus la probe în apa adâncă până la
piept și a confirmat că știm să ne descurcăm în apă. Ne-a numit „salvamarii”
grupului și ne-a dat în primire grupuri mici de copii pe care să-i supraveghem.
Spre seară, am fost instruiți cum să acordăm primul ajutor în caz de înec, cum
să-l așezăm, cum să-l resuscităm, cum să-i facem respirație gură la gură, cum
să-i imobilizăm coloana și alte procedee de prin ajutor. Săptămâna dinaintea
sosirii noastre s-a înecat un elev de clasa a V a care s-a avântat în larg, a fost
luat de valuri, nu a mai putut înota și dus a fost. Vinovat a fost profesorul care nu
a luat măsuri și nu l-a supravegheat atent.
Prima noastră zi la mare a fost o adevărată bucurie. Apa caldă, plaja,
nisip curat, copii mulți, joacă, antren, ce-ți poți dori mai mult. Irina cu Silvia și cu
Mara au construit un castel de nisip, cu etaje, cu turnulețe, cu ziduri de apărare,
o frumusețe pe care au fotografiat-o mai mulți profesori. Diriginta a propus să
organizăm într-o zi o întrecere cu cine construiește cel mai frumos castel de
nisip. Nu s-a organizat dar ideea nu era rea. A doua și a treia zi Irina și-a luat
blocul de desen și a desenat, în creion, plaja plină de copii, marea și câteva
vapoare care erau la ancoră, în larg. Diriginta era în al nouălea cer de bucurie că
suntem așa cum suntem, cuminți și buni unii cu alții. Când copiii se jucau în nisip
și câțiva erau în mare, supravegheați de cei mari, s-a apropiat de noi, s-a așezat
și ne-a dat câteva sfaturi așa, ca pentru adolescenți.
– Irina, Sergiu, eu văd că între voi este ceva frumos ce crește ca o floare
la fereastră dar aș vrea să vă spun câte ceva și vă rog să nu mi-o luați în nume
de rău. Am fost și eu ca voi. Am greșit și am pătimit dar așa este viața, cu bune
și cu rele. De un singur lucru vă rog să țineți cont toată viața, nu vă mințiți pe voi
înșivă și mai mult, nu vă mințiți între voi. Minciuna este cel mai mare păcat al
dragostei. De multe ori ești nevoit să minți ca să protejezi. Nu este bine. Am 27
de ani, am fost măritată cu un bărbat pe care nu l-am iubit, ne-am despărțit de 2
ani și mă gândesc tot timpul la prietenul meu din liceu care m-a iubit cu adevărat
și pe care l-am iubit mult dar de care m-a despărțit familia mea obligându-mă să
mă mărit cu un necunoscut. Aș da oricât să dau timpul înapoi dar nu se poate.
Aș da oricât să-l întâlnesc dar nu știu unde este, nu știu ce face, nu știu nimic de
el. Atâta știu că a cerut repartiție prin județul Bistrița Năsăud unde și-a început
cariera de inginer agronom.
– Cum să vă oblige să vă măritați cu un necunoscut tovarășa dirigintă?
Ce timpuri trăim? Ce suntem în sclavagism?
 21

– Nu Irina, nu-i așa. Și în zilele noastre sunt cazuri în care familia obligă
fata sau băiatul să se căsătorească din interes. Am vreo 3 foste colege care au
pătimit la fel. Uite, știți ce? Când suntem singuri îmi spuneți Iulia, m-am săturat
de tovarășa, gândiți-vă că sunt sora voastră mai mare. Ați terminat școala,
sunteți de acum liceeni, sunteți în perioada cea mai critică a tinereții, cea mai
sensibilă, așa că aș fi bucuroasă să vă fiu prietenă și să vă sfătuiesc să nu
greșiți. Nu-mi dați răspunsul acum. Când veți vrea îmi veți da voi vreun semn.
În timp ce ea ne povestea și ne întindea mâna prieteniei ei, Irina i-a
creionat portretul și a scris în subsol „prietena mea, Iulia, 25 07 1990, Năvodari”
și s-a semnat cu acel Irina scris aplecat, simetric și frumos în stil gotic. A rupt
foaia din blocul de desen și i-a dat-o dirigintei. Mută de uimire, s-a uitat lung, a
lăcrimat și a spus cu voce slabă:
– Irina, ești o minune! Ești un talent rar. În câteva minute ai realizat o
asemenea capodoperă! Dă-mi voie să te pup. Mulțumesc din inimă. O să-l
păstrez toată viața. Vă las, am fugit să văd ce mai trebuie în tabără. Mă sperie
mutra comandantului, parcă am fi în lagăr nu la distracție. Ne găsim la masa de
seară, să-i adunați pe copii și să-i aduceți să se spele și să se schimbe da? Vă
mulțumesc amândurora. Să nu întârziați cu ei, să-i luați repede.
Am luat fetițele de mână și ne-am dus la celelalte grupuri să le pregătim
de plecare. I-am lăsat să se spele în apa caldă a mării, i-am grupat, ne-am făcut
prezența din ochi și am plecat spre pavilionul în care eram cazați. Toți erau
bucuroși că au avut o zi cu soare și plină de distracție. Când am intrat în pavilion
ne-a întâmpinat elevul de serviciu cu o mimică de om supărat și necăjit.
– Ce-i cu tine Mihai, de ce ai fața asta?
– Sergiu, nu știu cum să-ți spun dar m-a sunat mama elevului Iordache
dintr-a cincea și mi-a spus că tatăl lui este internat în spital cu un diagnostic grav.
Plângea. Când am întrebat-o dacă trebuia să vină acasă sau nu a tăcut. După
câteva secunde mi-a spus să-l las pe el să spună dacă vrea să se întoarcă
acasă sau să-și continue tabăra. Tu cum zici? Unde-i tovarășa?
– Mihai, după masa de seară îi spun eu și stau lângă el să-l susțin. Haide,
mergi la masă că rămân eu la telefon.
– Bine Sergiu, mulțumesc. Să știi că nu m-a mai sunat altcineva. Am scris
în caiet.
Ce ți-e și cu viața asta. Să primești în clasa a V a o veste ca asta! Așa de
devreme!
După jumătate de oră m-a înlocuit Marius și m-am dus și eu la masă. Irina
cu Silvia și cu Mara mă așteptau să stea cu mine la masă. Au tras de timp să mai
rămână cu câte ceva în farfurie să nu le dea afară din sală. Am mâncat repede și
am ieșit afară, pe băncile din parcul taberei. Soră-mea a simțit că nu-s în apele
mele și m-a luat în primire
 22

– Ce ai frate, de ce ești supărat?

– N-am nimic surioară, ce să am, am obosit puțin asta-i tot.
– Să-ți cânt ceva să-ți revii?
– O, nu, nu, nu mă obosi cu vreo baladă de-a ta.
După ce Silvia cu Mara s-au depărtat să joace șotron i-am spus Irinei despre
vestea primită pe care trebuie să o aduc la cunoștința elevului de clasa a V a.
– Sergiu, indiferent ce se întâmplă în viață trebuie adus la cunoștința celui
în cauză, eu zic să-i dai vestea dar cu speranțe pentru el. Nu-l lăsa în afara
cauzei că-i rău.
– Știu Irina dar uită-te la ei ce veseli și ce bucuroși sunt că au văzut și că
se scaldă în mare. Pentru el acest miracol se oprește aici.
– Nu Sergiu, nu gândi așa. Caută-l și spune-i, lasă-l pe el să decidă.
M-am dus, l-am căutat și l-am adus la banca noastră.
– Emil, uite de ce te-am chemat aici. Mai devreme am primit telefon de la
mama ta și mi-a spus că tatăl tău a fost internat în spital. Tu știai că este bolnav?
– Da, știam. A fost internat și astă iarnă. A venit mai slab și mai trist decât
s-a dus. Mi-a spus tata că indiferent ce se va întâmpla eu să-mi văd de viață mai
departe că așa s-a întâmplat și cu el când avea 10 ani, i-a murit tatăl de oftică, o
boală a plămânului. A mai zis ceva mama?
– Nu, atâta a zis că l-a internat pe tatăl tău și că va sta câteva zile cu el la
spital.
– Of, săraca mama, câte a tras cu tata până acum! Ba bolnav, ba beat, ba
rănit, nici nu mai știu cum ne este bine, cu el sau fără el.
A plecat așa, într-o doară spre careul din centrul taberei și s-a așezat pe o
bordură cu privirea spre mare. A rămas așa multă vreme. Când s-a sunat
stingerea cu trompeta s-a ridicat și a venit în dormitor. L-am ajutat să se schimbe
și am rămas câteva clipe lângă el. L-am mângâiat pe cap și a adormit. Am ieșit
afară pe hol. Parcă mă apăsa ceva și nu mai aveam suficient aer. Diriginta cu
Irina erau la măsuța cu telefon. Mă așteptau.
– Cum a primit vestea Sergiu?
– Cu capul sus, asumat și conștient. Știa că este bolnav de mai mult timp,
a mai făcut excese cu alcoolul, cu tutunul, se cam aștepta la ceva rău din partea
lui. Am stat ceva vreme de vorbă cu el și a adormit.
– Mulțumesc că ți-ai asumat rolul de frate mai mare și l-ai anunțat cu
blândețe.
– Nu trebuie să-mi mulțumiți, asta-i datoria elevului de serviciu.
– Fugi mă de aici, cui spui tu așa ceva? Mie, profesoară, îmi era greu să-i
spun dar ție atât de tânăr și de netrecut prin greutățile vieții! Hai. Mergeți la
culcare că rămân eu la telefon până la orele 22,oo.
 23

Zilele au trecut fără incidente, ne-am bucurat cu toții de efectele

reconfortante ale Mării Negre și s-au legat prietenii atât între membrii grupului cât
și între copii din grupuri, școli sau orașe diferite. În duminica de 29 iulie, pe scena
improvizată din centrul taberei s-a produs un eveniment artistic de toată
frumusețea. După ce a cântat o formație de liceeni, organizatoarea, o doamnă cu
calități artistice demonstrate, a rugat publicul să se înscrie pentru a cânta melodii
cu acompaniamentul formației, un fel de karaoke așa.
Pe lângă vreo 8-9 înscriși, s-a înscris și Silvia solicitând să cânte melodia
Andei Călugăreanu, „O portocală”. I-a venit rândul după vreo 25 de minute. Când
a început să cânte a fost ca o explozie. Frumos îmbrăcată de Irina și de Medeea,
cu fel de fel de accesorii din hârtie creponată colorată peste bluzița și fustița ei,
cu o voce de invidiat, cu versurile învățate corect, a deschis pofta de dans și de
voie bună mai ceva decât o făcuse formația cu o oră înainte. Chemată cu
aplauze, a repetat melodia apoi, la cererea formației a cântat melodiile Corinei
Chiriac și ale Margaretei Pâslaru culminând cu „lasă-mi toamnă pomii verzi”.
Pentru aproape cei 600 de copii ai taberei părea că nu mai vor să se termine
spectacolul. Au urcat pe scenă grupuri de dansatori, de mici artiști cu minipiese
de teatru, rapsozi populari în miniatură care, împreună, au făcut ca spectacolul
să se lungească de la 2 ore programate la aproape 5 ore.
Zilele ce au urmat au fost cele mai fericite pentru surioara mea. Se simțea
privită ca o artistă, mulțumea din priviri celor care o salutau în treacăt, ce mai,
era tot o fericire pe ea. Irina care o însoțea peste tot sau mai bine zis Silvia nu se
depărta de poala Irinei, era încântată și se simțea utilă cu adevărat.
– Sergiu, eu dacă sunt singură la părinți nu am știut până acum ce
înseamnă spiritul fratern, ce înseamnă de fapt să ai un frate sau o soră. Mă simt
fericită în postura de soră mai mare a acestei minuni numită Silvia. O iubesc cu
toată ființa mea și aș face totul pentru fericirea ei.
– Eu cunosc sentimentul foarte bine Irina. Să mă fi văzut anul trecut când
s-a îmbolnăvit de pojar și nu aveam voie să intru la ea în cameră. Două
săptămâni am crezut că înnebunesc de dor și de teamă pentru ea.
Zilele care au urmat până la plecarea din tabără, în dimineața zilei de
sâmbătă, 04.08.1990, au trecut ca o clipă. Încântat și fericit de prezența Irinei în
preajmă, cu mult soare, mare și plajă, cu atâți copii care ne ascultau ca pe frații
lor mai mari, am simțit și simt și acum că cele două săptămâni au însemnat cea
mai importantă recompensă din viața mea, cea mai fericită etapă a copilăriei
mele pe sfârșite.
Iulia, la sosirea în curtea școlii, înainte de a ne preda părinților, ne-a
mulțumit nouă, absolvenților, pentru modul în care ne-am comportat și am
ajutat-o să aibă grijă de copii iar părinților mei le-a mulțumit că i-a dat-o pe mână
 24

pe mica artistă care a încântat urechile tuturor copiilor din tabără. I-am promis că
o vom vizita duminica viitoare.
Vara a trecut pe nesimțite și m-am pomenit la începerea cursurilor liceale.
Uniformă nouă, caiete noi, geantă din pile neagră în loc de ghiozdanul din școala
elementară, voință de a începe cu dreptul viața de licean. Repartizat n clasa a IX
a B în care eram 24 de băieți, 17 din București și 7 din provincie, instalați la
internatul liceului din strada Grozăvești, locație în care aveam și atelierele pentru
practică.
Dirigintele nostru, tovarășul (din octombrie 1990, domnul) profesor Nistor
Petre, fost inginer la IRA (Întreprinderea de Reparații Auto) Grivița ani buni, acum
profesor de automobile, ne-a explicat că, pe lângă matematică, fizică, chimie,
limba și literatura română, limba engleză, geografie, istorie și educație civică este
foarte important pentru noi să învățăm foarte bine tehnologia materialelor,
organele de mașini, motoarele termice, transmisiile, sistemele de direcție și de
frânare, suspensia, caroseria cu standardele de confort, instalația electrică și
instalațiile auxiliare ale automobilelor care reprezintă de fapt baza meseriei
noastre. Odată cu prezentarea pe ani de studii a disciplinelor pe care le vom
parcurge și cu ce profesori le vom parcurge, ne-a prezentat câte ore de atelier și
câte ore de practică vom avea de efectuat, ore în care trebuie să învățăm,
fiecare, cum să muncim în condiții de sănătate și securitate a muncii dar să ne și
dezvoltăm deprinderile, abilitățile și cunoștințele pentru a deveni ceea ce ne
dorim să devenim.
Frumoasă prezentare, cu îndemn către a învăța și a munci.
Săptămânile ce au urmat am făcut cunoștință cu profesorii și cu pretențiile
lor: să nu lipsim de la ore, să fim îmbrăcați curat, să avem notițele la zi și scrise
citeț, să fim atenți la ore și să învățăm. Scurt și cuprinzător.
La matematică, doamna profesoară Ema Năstase ne-a și luat la o
recapitulare din clasele V-VIII să vadă ce știm și ne-a clasificat după notele
obținute. Am ieșit pe locul 3 cu 9,15. Cel mai bun a luat 9,25. Ne-a explicat că ea
ne va preda temele cu ajutorul nostru, adică va scoate la tablă câte un elev din
primii 10 care va scrie în locul ei timp în care ea ne va da toate explicațiile pentru
o mai bună înțelegere a lecției.
La fizică, domnul profesor Vasile Tronaru, ne-a luat ca din oală cu planul
înclinat, cu scripeții, cu transmisiile prin curele, cu curentul electric, cu optica de
ne-a rupt. Nu a uitat să ne spună că fizica este de fapt matematica naturii, de la
mărul lui Newton care i-a căzut în cap lui Smith, la Bernoulli sau Ohm până la
efectul Coandă este doar un pas.
La limba engleză, domnișoara Felicia Paraschiv ne-a explicat că, pe
lângă vocabularul necesar turistului, vom învăța termenii tehnici necesari
 25

studiului unor cursuri de specialitate scrise în engleză pe care va trebui să le

traducem corect.
Irina, deja o consideram prietena mea, a intrat cu medie foarte bună la
Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, din centru, de lângă Parcul Cișmigiu, la
secția desen, atelierele grafică și pictură pe șevalet. Era fericită că va face ce-i
place cu toate că mama sa o voia, în viitor, studentă la ASE (Academia de Studii
Economice).
Ne întâlneam la două, trei zile în Piața Domenii, unde locuiam sau,
plecam împreună în Parcul Herăstrău, la vedere, până la debarcader și înapoi.
Ne simțeam bine împreună, ne completam reciproc cunoștințele de istorie, de
geografie sau de limba și literatura română. Simțeam o căldură și o plăcere
aparte când o țineam de mână și ne plimbam pe aleile parcului. Din păcate n-a
curs mereu numai lapte și miere.
Într-o seară de noiembrie, la masa de seară, tata m-a întrebat direct:
– Te-am văzut ieri cu o fată de mână prin piață, ce avea, nu putea să
meargă singură? N-am văzut-o că ar avea probleme cu picioarele.
– Tati, cum arăta? Avea așa părul lung, strâns într-o singură coadă,
mare?
– Da Silvia, așa avea părul, într-o coadă. Ori o știi și tu?
– Cum să n-o știu tată, ea m-a ținut în brațe la mare. Ea a fost sora mea
mai mare acolo. Dacă ai ști ce frumos desenează! Și ce frumoasă este!
– Aha, deci este mai veche idila nu-i așa?
– Tată, este prietena mea, o cheamă Irina, este clasa a IX a la liceul de
artă, am fost colegi în clasele V-VIII dar abia acum, în vara asta ne-a apropiat
mai mult.
– Cât de mult v-ați apropiat Sergiu? Cât de mult mamă? Ia vezi tu că nu-i
bine.
– Ce nu este bine mamă, ce-i rău că am o prietenă?
– Sunteți prea mici mamă și nu se cade. Ce sunteți țigani? Numai la țigani
umblă băiat după fată la vârste de 12-15 ani, se poate? Este rușine mamă.
– Lasă-l tu în pace nevastă că nu-i copil prost, știe și el ce se poate și ce
nu se poate la vârsta asta, nu-i așa Sergiu?
– Da tată, te rog să nu-ți faci griji că nu te voi face de rușine.
Pe la jumătatea primului trimestru am început orele de specialitate.
Tehnologia materialelor, feroase, neferoase, oțeluri și fonte, aliaje de tot felul,
tratamente termice, coacerea, călirea, revenirea, cementarea, acoperiri
galvanice, organe de mașini, asamblări mecanice demontabile și nedemontabile,
osii, bucși, arbori și multe altele.
La atelierele școală am învățat să măsurăm cu șublerul, cu micrometrul,
cu ceasul comparator, am trecut la lucrările de lăcătușerie, îndreptarea și
 26

deformarea manuală, pilirea, decuparea, lustruirea pieselor apoi, ca lucrare de

control, ne-a dat să confecționăm câte un zăvor cu două piese de ghidare, lung
de 180 de milimetri.
Am terminat primul trimestru al treilea din clasă după clasamentul făcut de
diriginte.
La ședința cu părinții mama a primit laude pentru comportamentul meu.
Era fericită că nu o fac de rușine, că-mi văd serios de treabă și că primește laude
pentru educația mea.
În vacanța de iarnă m-am întâlnit aproape zilnic cu Irina. Îmi era dor de ea
mereu.
Amândoi simțeam nevoia să petrecem mai mult timp împreună dar unde?
Afară era frig, la film puteam sta doar două ore, la o cofetărie maximum jumătate
de oră și pe drum încă o oră cel mult, în total, 3-4 ore pe zi, în majoritatea lor,
după-amiaza.
Într-o după amiază friguroasă ne-a văzut mama Irinei, ținându-ne de
mână. S-a repezit în noi, i-a dat două palme, a smucit-o și a plecat cu ea de
mână, boscorodind-o.
A doua zi, spre seară, a sunat soneria și a ieșit mama să întâmpine
musafirul.
– Poftiți, cine sunteți dumneavoastră? Pentru ce ați venit?
– Doamnă, sunt mama Irinei. Fata mea spune că este prietena băiatului
dumneavoastră, Sergiu. Vrea să discut cu dumneavoastră să nu avem surprize
neplăcute niciuna dintre noi. Sunteți de acord?
– Da doamnă, sunt de acord, poftiți înăuntru. Mihai, vii te rog și tu?
În drum spre sufragerie, mama Irinei studia cu atenție mobilierul, felul în
care sunt zugrăviți pereții și după mimică părea a nu-i plăcea. Silvia s-a postat în
pragul ușii din dormitor și se uita cu milă și cu speranță la Irina. Îi părea rău că
pățește așa ceva.
– Bine ați venit doamnă, poftiți la masă. Să ne așezăm comod și să
discutăm ca între oameni maturi și judecați. Bună seara domnișoară, bine ați
venit pe la noi!
Mama a adus o tavă cu pahare, o limonadă cu lămâie și prăjituri din foietaj
cu brânză dulce și stafide și le-a invitat să servească. Eu m-am așezat, din
instinct, lângă Irina.
– Eu sunt total împotriva prieteniei fiicei mele cu băiatul dumneavoastră.
I-am făcut deja o concesie prin faptul că nu a dat examen la liceul economic și a
dat la arte. Altă concesie nu-i voi mai face. Am pretenții de la dezvoltarea ei
personală.
– Credeți dumneavoastră doamnă că noi nu avem pretenții și așteptări de
la fiul nostru? Avem doamnă. El și-a ales calea, noi îl vom ajuta s-o urmeze cu
 27

cinste. Eu sunt mulțumit de rezultatele lui școlare, de comportarea și de felul lui

de a fi.
– Este dreptul și modul dumneavoastră cum priviți lucrurile. Ce profesie
aveți dumneavoastră și în ce domeniu lucrați?
– Sunt maistru mecanic doamnă și lucrez la garajul ONT ului din
Poligrafiei.
– Păi da, la nivelul dumneavoastră de pregătire este și normal să fiți
mulțumit că băiatul este la liceu și că învață bine. Noi nu suntem mulțumiți până
n-o vedem absolventa unei facultăți de prestigiu.
– Doamnă să înțeleg că supărarea dumneavoastră nu este băiatul meu ci
situația familiei noastre, nivelele noastre de pregătire nu? Aveți dreptate aici. Eu
sunt maistru iar soția mea este laborant, absolventă a liceului de chimie, atât.
Dacă aici este motivul supărării este simplu de rezolvat. Vă luați fata și așteptați
să se împrietenească cu fiul unor titrați nicidecum cu unul pe care îl place ea.
Oricum sunt prea mici ca să putem lua în serios prietenia lor. Sergiu, de astăzi, și
tu și domnișoara, aveți interzis să vă întâlniți, să vă scrieți sau să vă căutați la
telefon. Vedeți cât de ușor este de rezolvat stimată doamnă?
– Domnule, n-am vrut să zic așa, n-am vrut să fie așa, n-am avut nici o
intenție să vă jignesc, știți, eu am venit să vă spun care sunt așteptările mele de
la fiica mea, atât. Consider că la 16 ani este mult mai ușor să întrerupi o relație
greșită decât la 18 sau la 20 de ani. Cu cât relația este mai veche cu atât este
mai greu.
– Doamnă vă înțeleg îngrijorarea, nimic și nimeni nu vă poate contrazice.
Treaba noastră, a părinților, este să luăm măsuri să vă respectăm voința. Sergiu
tu ai înțeles care este situația mamă? Ai înțeles că nu ești primit în familia Irinei?
Ai înțeles că locul tău este în altă categorie socială nicidecum alături de ea?
– Mamă, ce legătură are familia, erudiția și titlurile cu prietenia mea cu
Irina? Eu nu am cerut-o de nevastă și nici n-am vreo pretenție de la viitorul ei. Noi
suntem doar prieteni și atât, nici noi nu știm ce va fi peste o lună sau peste un an.
– Sergiu, deocamdată sunteți minori, sunteți în răspunderea noastră, a
părinților care răspundem pentru faptele voastre. Ce vrei tată, să mă cheme la
miliție să dau declarații că șicanezi fata? Așa o să fiu reclamat de mama ei dacă
nu asculți și nu lași fata în pace sau dacă, chiar dacă ea te invită și te duci la
plimbare cu ea, tot tu vei fi cel acuzat. Înțelegi situația? Înțelegi ce vrea să ne
transmită mama ei? Că ea decide ce și cum cu voi, asta-i.
– Domnule dar eu nu am zis așa ceva? De ce duceți treaba asta la
extrem?
– Doamnă, atitudinea și vorbele dumneavoastră asta îmi spun. Vă
mulțumesc și vă asigur că vă vom respecta dorința sau amenințarea transmisă
astăzi.
 28

Silvia plângea cu sughițuri în dormitor. Irina era și ea în lacrimi, rușinată și

învinsă. Eu simțeam că se crapă și că mă va înghiți pământul. Mama are roșie la
față. S-au ridicat de la masă fără să servească vreo prăjitură, a smucit-o de
mână pe Irina și au ieșit val- vârtej pe ușă. În spatele lor, liniște de mormânt.
– Sergiu ai înțeles care este situația tată? Ai înțeles că trebuie să înveți,
să muncești și să ajungi om cu un statut ridicat să poți râvni la o fată ca Irina?
– Am înțeles tată, am înțeles destule. Tu trebuie să știi că eu te iubesc, că
am apreciat și apreciez munca ta, că nu mă interesează cum te judecă alții. Ești
tatăl meu, ai fost și ești prietenul meu care m-a învățat multe și care are grijă de
mine tot timpul. Să știi că nu te voi necăji indiferent ce simt eu acum.
Zilele au trecut greu. Am început școala, trimestrul doi. Mătușa Alexandra
m-a văzut supărat. Nu am dat explicații dar i-a explicat destul Silvia. Era așa de
pornită de n-am văzut! Silvia, surioara mea care o iubea pe Irina ca pe o soră
mai mare.
În ziua de luni, 11 martie 1991, de ziua mea de naștere, o fată din clasa a
IX a, de la liceul Doamna Stanca, din curte cu noi, mi-a adus în pauza mare un
plic, format A4, destul de bogat în conținut. L-am deschis în grabă, cu nerăbdare.
O felicitare foarte frumoasă și mai multe scrisori împachetate frumos. Am închis
plicul, l-am băgat în geantă și am parcurs orele următoare cu gândul să ajung
mai repede acasă să le pot citi. Culmea, în ultima oră de curs, domnișoara
Felicia Paraschiv, profesoara de limba engleză, m-a văzut că sunt vesel și m-a
scos la tablă. Mi-a dat să scriu în limba engleză un text de trei propoziții: „Bună
ziua, vă rog să mă ajutați. Mașina mea nu merge bine, trepidează, se oprește din
mers, pornește greu și scoate mult fum. Este grav sau se poate rezolva la
dumneavoastră?” Cu două greșeli, una la fum (smoche în loc de smoke) și
cealaltă la grav (vorse în loc de worse), mi-a dat nota nouă.
Ajuns acasă în jurul orelor 14,30 m-am închis în camera mea (dormitor și
birou de învățat) și am scos plicul cu tot ce cuprindea el. Felicitarea pictată de
ea. Chipul meu în prin plan și chipul ei în planul secund pe un fundal floral. În
partea de jos a scris cu același stil gotic un „La mulți ani speranța mea!” Mi-au
dat lacrimile. De dor, de ciudă, de neputință. A intrat mătușa Alexandra.
– Ce ai pățit Sergiu? De ce plângi copilul meu?
I-am întins felicitarea. A luat-o cu mâna tremurândă. A privit-o lung și a
lăcrimat. M-a luat în brațe așa peste scaun cum stăteam eu.
– Să ai încredere și speranță în ea Sergiu. Te iubește sincer. Uite, a
trecut vreme de când v-a interzis întâlnirile dar nu te-a uitat. Uite ce lucrare de
artă a făcut din felicitarea ta. La mulți ani băiatul mătușii! La mulți ani puternici!
– Mulțumesc mătușă. Te iubesc să știi. Tu ești pentru mine a doua mea
mamă.
 29

În scrisori Irina îmi spunea că mă visează mereu, de multe ori cu ochii

deschiși. Vede prin curtea liceului câte un băiat care, din spate, seamănă cu
mine și că este tentată să se ducă spre el și să-l ia de mână. Acasă este
supravegheată mereu de mama sa care o caută prin caiete, prin cărți să nu
cumva să țină vreo fotografie sau vreo scrisoare de la mine. În ultima scrisoare
m-a rugat să-i răspund, să știe despre mine și să-i trimit scrisoarea prin prietena
ei, Sanda, de la liceul Doamna Stanca.
Liceul la care învăț, Liceul Industrial Tehnometal, din strada Porumbacu
din cartierul Crângași, înființat în anul 1930 ca Școala Comercială Doamna
Stanca, transformat în Liceul nr.10 în 1948, când comuniștii n-o cunoșteau prea
bine pe Doamna Stanca, devenit Liceul nr 25 în anul 1965 ca, în 1977, să
primească denumirea actuală. Din 1990, în aceiași clădire funcționăm noi,
Tehnometal și reînființatul liceu Doamna Stanca care se va muta peste ani și se
va numi Liceul Marin Preda. Liceul Tehnometal va primi denumirea de Colegiul
Tehnic Carol I.
Silvia, care a tras cu urechea la ușă, a venit, m-a pupat, mi-a zis „La mulți
ani!” și, cu lacrimi în ochi, m-a rugat: „Să n-o uiți, Sergiu, să n-o uiți! Uite, eu o s-o
caut și o să-i zic să te iubească, da? Eu o iubesc. Este frumoasă și deșteaptă.”
I-am scris o scrisoare de două pagini în care mi-am exprimat toate
sentimentele pe care le am și pe care vreau să i le transmit să știe de ele și să
nu mă uite. La 17,30 a sosit mama. Avea sacoșele cam mari. La 18,00 a sosit și
tata. M-am simțit important pentru ei, m-am simțit iubit și membru deplin al
familiei. Mătușa Alexandra mi-a dăruit o trusă de lucru cu compas, raportor,
echere, rigle, o trusă de creioane HB de diferite grosimi și durități și mi-a urat:
„nepotul meu drag, să dea Domnul să ajungi să le folosești cu folos, să dai lumii
lucrări inginerești de calitate, la mulți ani!”.
Am terminat trimestrul doi cu rezultate bune la toate materiile. Nu excelam
dar nici nu simțeam că am lacune la vreuna din ele. Mă simțeam atras de
disciplinele tehnice. Mă interesa diagrama fier-carbon și transformarea fierului în
oțel sau în fontă în funcție de conținutul de carbon din compoziție, aliajele
neferoase, pe bază de aluminiu, în mod deosebit ZAMAC-ul (zinc, aluminiu,
magneziu și cupru) pe care îl găseam în majoritatea pieselor care echipează
motoarele – carburatoare, pompe de alimentare, pompe de injecție, carcase de
tot felul așa cum mă preocupa fonta nodulară din care se toarnă arborii cotiți sau
arborii cu came și multe, multe alte repere la care nici nu te gândești că nu sunt
din oțel. În laboratorul de măsurători tehnice m-a preocupat să învăț utilizarea
corectă a aparatelor. Dacă pentru lungimi, grosimi, diametre și rapoarte de
divizare a danturii pinioanelor mă descurcam foarte bine cu șublerul, cu
micrometrul, cu șabloanele pentru filete, cu lerele, la mărimile electrice aveam
probleme cu măsurarea intensității (înserierea aparatului între sursă și
 30

consumator), cu rezistențele și cu condensatorii. Maistrul de atelier m-a trimis la

fizica de clasa a VII a după care să-l caut și să-mi explice din nou cum se
folosesc aparatele de măsură.
Trimestrul trei a trecut foarte repede. Mult de învățat, mult de lucru în
laboratoare, multe note și evaluări acordate de profesorii instructori de practică.
În atelierul școală de lăcătușerie ne-au dat să confecționăm câte patru bride,
două perechi de două dimensiuni (piese confecționate prin îndoirea, în formă de
U a unui oțel beton de 8 mm, după șablon, apoi filetarea ambelor capete pe o
lungime de 40mm pe care să poată fi înfiletate piulițele. A doua probă a constat
în confecționarea unui suport pentru fixarea a patru conducte cu diametrul
exterior de 7mm. Suportul îl confecționam dintr-o placă de aliaj din aluminiu de
80x40x10mm pe are trebuia să o trasăm, să o prelucrăm prin găurire la 9mm cu
două treimi din gaură în placă pentru cele patru conducte iar la capete să găurim
cu 6mm, pe centru, pentru fixarea plăcii în șuruburi.
Și la această probă am luat nota 10. La evaluare, maistrul a observat că
am făcut șanfren la găuri (pe 2mm am găurit conic cu 1mm mai mare pentru
centrare) și am polizat muchiile pentru evitarea rănirii prin tăiere sau zgâriere.
Eram fericit că pot produce lucruri, că am învățat să folosesc corect sculele și
mașinile unelte. Simțeam că din zi în zi îndrăgesc și mai mult meseria pe drumul
căreia am intrat.
A sosit ziua luam vacanța de vară. Vineri, 14 iunie 1991. În ultimele două
ore am avut dirigenția. Domnul profesor diriginte, inginerul Nistor Petre, cu
catalogul și cu un caiet de observații lângă el ne-a luat pe rând și ne-a prezentat
ce note avem, unde stăm mai slab, pe ce loc ne situăm din toți, 24, care sunt
aprecierile maiștrilor instructori din ateliere și a profesorilor de la celelalte materii.
Eram la jumătatea catalogului.
Rezultate foarte bune la matematică, la fizică, la tehnologie, la limba și
literatura română, la limba engleză, la istorie și la geografie. Rezultate bune la
chimie, la educație civică și la educație fizică. În clasamentul clasei m-a situat pe
locul patru, cu o medie anuală, generală de 9,48. Dirigintele a continuat și a
completat că adăugând la medie considerațiile profesorilor ar trebui să ocup locul
doi. Îl contraria de ce am obținut numai 9 la educație fizică. Am explicat că nu
stăpânesc și nu mă simt confortabil la exercițiile la cal, la bârnă și la paralele
inegale indiferent cât de mult aș exersa. S-a uitat lung la mine și m-a încurajat cu
un „lasă că în anul doi nu mai ai din astea, vor fi mai multe jocuri de echipă”.
Trei colegi repetenți, șase corijenți la 1-2 materii, 15 fără probleme pentru
vacanța de vară. Am intrat în vacanța de vară... Uraaaa! Vară, soare, odihnă,
recreere.
 31

Ajuns acasă la 15,30 am găsit casa plină. Zarvă mare, mama cu mătușa
Alexandra alergau de colo, dincolo, Silvia tot proba niște rochițe de bal de toată
frumusețea.
– Ce s-a întâmplat mamă? De ce atâta zarvă?
– Ehei mamă, este serbare mare la ora 17. Sora ta, Silvia, este regina
balului.
– Cum așa, de ce?
– Păi după ce s-au dat premiile, și a luat premiul 2, ne-a anunțat că
muzica, teatrul și dansul va fi după-amiază, pe scena din curtea liceului așa că,
iată-ne la treabă în slujba Silviei mamă că n-avem încotro cu asta.
– Frate, am pregătit un repertoriu de rămâi jos frate, nu alta. Știi ceva?
Vine și Irina la serbarea noastră. Ne-am întâlnit de mai multe ori și ne-am vorbit.
– Bine surioară, așa să fie, să vedem.
La 16,30 eram în curtea liceului Nicolae Iorga din apropiere. Mătușa
Alexandra s-a dus cu Silvia în spatele scenei să intre în posesia informațiilor
privind programul de desfășurare al serbării. Culmea, în formația de muzică a
liceului erau doi foști colegi ai mei din clasele gimnaziale și două fete mai mici cu
un an care cântau la vioară.
O căutam din ochi pe Irina. Am văzut-o în partea opusă, spre Piața
Domenii, într-un grup de patru fete printre care și prietena ei, Sanda. Ne-am
făcut semn prin ridicarea mâinii stângi cu două degete ridicate în V, semnul
victoriei.
A început serbarea școlii gimnaziale. Profesoara Iulia Matei, fosta mea
dirigintă a prezentat programul apoi a deschis serbarea cu melodia ȚARA
cântată de corul pe trei voci dirijat de profesorul de muzică, Emil Georgescu. Au
mai cântat trei cântece frumoase dintre care mi-a rămas imprimată în memorie
melodia „Mama” de I.D. Chirescu pe versurile lui Gheorghe Rotică, melodie
preluată de grupul Song condus de Ioan Luichian Mihalea. Silvia a fost vioara
întâi la solo după ea venea corul în valuri.
S-a apropiat Sanda ușor de mine și mi-a dat un bilet de la Irina. Mama m-a
văzut și a făcut ochii mari a mirare și a teamă. I-am făcut semn să nu se teamă.
Ajunși la melodii individuale, copiii din clasele a doua, a treia și a patra
și-au adus aportul la crearea unei atmosfere plăcute dar trecând la clasele mai
mari alta a fost situația, artiști nu glumă. Melodii populare, melodii de muzică
ușoară, folc, pop, de toate. Silvia a interpretat trei melodii solo și alte vreo cinci în
formație cu copii mai mari care o scoteau în față ca pe o primadonă. Antren, au
început să danseze în curte, copii și părinți, nepoți și bunici. Melodia cântată de
Silvia, „o portocală” a fost explozia care i-a scos pe toți la dans. Serbarea s-a
încheiat la orele 20 când au plecat cu toții acasă, fericiți. Silvia a plecat cu brațul
 32

plin cu buchete cu flori. A fost mândria și fericirea noastră, a familiei care o iubim
și care vrem să o facem fericită.
Ca mulțumire pentru rezultatele bune pe care le-am obținut la învățătură,
tata ne-a luat bilete la o excursie prin ONT, de 5 zile, pe itinerariul: Sinaia (oraș și
Castelul Peleș), Brașov (centru și Poiană), Făgăraș, Sâmbăta de Sus, cazare la
mănăstire. A doua zi Sibiu, oraș și Muzeul Tehnicii Populare, Sebeș, Alba Iulia –
oraș, cetate, Turda unde am fost cazați peste noapte undeva lângă salină. Ziua
următoare am plecat la Cluj unde am vizitat centrul orașului și grădina botanică
după care am plecat la Gherla, am oprit la Dej apoi am plecat la Bistrița unde am
rămas peste noapte. Ziua următoare am plecat prin pasul peste Carpați la Vatra
Dornei, de aici la Suceava, oraș, cetate apoi la Fălticeni și am oprit la Iași unde
am rămas peste noapte. Ziua următoare am plecat la Piatra Neamț. Am vizitat
orașul apoi am plecat la Bicaz. Masă cu pește, plimbare cu vaporașul,
îmbarcarea și plecarea spre București.
Cu Silvia de mânuță, cu bruma de bani de bani de buzunar, ne-am simțit în
al nouălea cer. Vedeam locuri necunoscute, locuri frumoase, locuri cu o
arhitectură altfel decât în Bucureștiul nostru. În locurile mai frumoase mă visam cu
Irina de mână dar, mă trezeam repede și vedeam cu ochii realității lumea din jur.
Vacanța de vară a trecut repede. Repede fiindcă am avut mult de lucru.
Tata, să mă țină aproape, m-a luat cu el la muncă. M-a luat în echipa de
curățenie a doamne Magda care pregătea autocarele pentru cursele următoare.
Măturat, aspirat, spălat, înlocuit husele de scaun sau de tetiere, completat
șervețelele în cutiile de sub polițele măsuțelor mobile și alte activități, de la șapte
dimineață până la 16 după-amiaza. În pauza de prânz serveam masa, cu tanti
Magda, la o terasă de lângă Complexul Expozițional unde aveam abonament
plătit de întreprindere. Veneam acasă atât de obosit de nu-mi mai trebuia nimic
Baie, masă și somn în majoritatea zilelor. Silvia se întâlnea periodic cu Irina,
aveau consemnul lor. Îmi trimitea uneori desene în creion cu noi sau cu Silvia
între noi. Desenele erau de o frumusețe neasemuită. Pe unele dintre ele le-a
văzut și mătușa Alexandra și le-a admirat foarte mult. Era mută de uimire. În luna
august, Irina a urzit un plan prin care să reușim să ne vedem în ascuns. Prin
Silvia avea toate informațiile despre programul meu. Ea a încercat să-și aducă
aportul la desenarea afișelor de prezentare a formației de muzică a foștilor noștri
colegi care, împreună cu alții mai mari, au crescut în audiențe. Unul dintre colegi
avea un garaj mare în curte pe care l-a pregătit ca sală de repetiții și sală de
lucru. Aici venea Irina, împreună cu o vecină de bloc, cunoscută și acceptată de
familia ei, cu proiectele ei de afișe și cu altele în proiect. Aici o întâlnea deseori
pe Silvia, luată de acasă de una din fetele din formație, să repete melodiile. Unul
dintre colegi, care mă cunoștea, s-a oferit să mă caute și să mă pună la curent
cu intențiile Irinei de a mă întâlni. Sâmbăta următoare m-am dus cu Silvia la
 33

garajul cu pricina. Ce garaj? Era mai mult o mică estradă, o scenă atât de bine
improvizată de era mult mai atractivă decât cele ale caselor de cultură. Pe la
jumătatea străzii Constantin Sandu Aldea, cu spatele către livada Agronomiei, cu
o curte de 20 pe 30 de metri, cu garajul mare pe latura din spate, cu boxe,
scenă, lumini și luminițe, se auzea de la distanță că acolo este mereu serbare.
Culmea, în curte, la câteva mese cu canapele pe laturi, vecini, prieteni sau
trecători se opreau, se așezau și ascultau cu sete melodiile, în direct. Peste un
an, vecinii din stânga și din dreapta, au pus mână de la mână și au înființat un
bar, mai mult terasă, în curtea cu pricina câștigând toți de pe urma distracției de
joi, sâmbătă și duminică. Aici a găsit nenea Sile lăutarul oameni pentru trei
formații de muzică pentru nunți și alte evenimente. Pe Silvia a păstrat-o pentru el.
Se mândrea cu ea pe oriunde se ducea lăudând-o „privighetoarea Bucureștiului”.
Irina cu prietena ei așteptau la o masă, lângă scenă.
Eram îmbrăcat modern, curat și asortat cu Silvia. Din banii câștigați de la
ONT mi-a cumpărat mama de îmbrăcat și de încălțat, cu mine de mână să fie
convinsă că îmi place și că o să le port cu plăcere. Irina și prietena ei au făcut
ochii mari când m-au văzut.
– Ohoo! Ce domn avem noi aici! Ce te-ai schimbat Sergiu! Ce bine îți
șade!
– Lasă Irina că nici cu voi nu îmi este rușine. Sunteți și frumoase și
îmbrăcate șic.
Ne-am strâns mâinile cu degetele intersectate și am rămas așa pentru un
timp. Ne-am desfăcut degetele când a trebuit să o aplaudăm îndelung pe Silvia
care a interpretat melodia Ciuleandra, remixată într-o variantă de te lua apa de
așa frumusețe. Toată lumea era cu mâinile pe sus și au obligat-o să repete de
două ori. Chitaristul de lângă ea era în al nouălea cer, o mânca din ochi și se uita
cu admirație la mine și la Irina, ca fiind frații ei mai mari. M-am uitat la Irina la
nesfârșit. Nu aveam nevoie de cuvinte. Eram fericit că nu m-a uitat, că insistă să
rămână prietena mea, că este la fel de frumoasă și de elegantă. Prietena ei s-a
dus după apă minerală și a întârziat intenționat.
Am reușit să-mi apropii buzele de obrazul Irinei și să o sărut de mai multe
ori.
S-a întors brusc și m-a sărutat pe buze. M-a electrizat. Eram amețit. Amețit
de fericire.
Ne-am promis că nu ne vom uita, că vom tranzita timpurile până devenim
majori cu stoicism și când va veni timpul nostru de libertate să ne săturăm de
fericirea de a fi împreună. Am plecat seara, după ora 21,00 de la așa zisul club
melody din cartier. Am plecat fericit. Parcă toate împrejurul meu erau mai
frumoase, mai atrăgătoare.
 34

Am continuat munca alături de doamna Magda până la 5 septembrie când

trebuia să mă pregătesc de școală. Am fost anunțați prin radio și televiziune că
uniforma școlară nu mai este obligatorie, dimpotrivă, este văzută ca o umilire de
către elevi. Măi să fie! Cum să fie umilire pantalon și veston negru sau bleumarin,
cămașă albă, cu sau fără cravată, pantof negru, închis? Ăștia chiar sunt cu
pluta?
Am vorbit cu mama și cu Alexandra și am hotărât să port în continuare
pantalonii, cămașa și pantofii pe care i-am avut și anul trecut iar în sus să-mi
cumpere pulovere, de culori închise, negru, bleumarin, albastru, închise cu
nasturi sau cu fermoar la care să pot purta la o adică și o cravată iar pentru timp
mai friguros să-mi cumpere geacă, din tercot sau din stofă, matlasată, să-mi țină
de cald.
Am început școala luni, 16 septembrie 1991. Eram colorați, eram ca în
talciocul de vechituri, așa arătam de l-a apucat râsul pe diriginte. Eu cu alți 8-9
eram îmbrăcați în culori închise, cu pulovere sau în cămașă, cu pantofi negri, alții
7-8 în culori mai vii iar vreo 4-5 în pantaloni scurți, în tricou și cu sandale.
Dirigintele le-a pus în vedere să vină îmbrăcați în pantaloni, cu pantof sau teniși,
nicidecum în sandale, cu degetele goale.
Din 24 câți am intrat în clasa a IX a mai eram 17. Doi au abandonat școala
și 5 au rămas repetenți. Până la sfârșitul săptămânii s-a completat numărul cu 5
elevi noi, transferați de la liceul teoretic Doamna Stanca din curtea noastră. Eram
acum 22.
Profesorii erau aceiași cu excepția doamnei de limba și literatura română
care s-a mutat la alt liceu și a venit în locul ei o doamnă mai tânără, mult mai
frumoasă, cu o voce de te transpunea imediat în poveste. Îți era rușine să o
superi nu alta. Îi spuneam doamna profesoară Claudia. Până și numele ei ne
plăcea să-l pronunțăm des.
Din prima săptămână ne-a luat tare cu lecții recapitulative, predări, predări
și hopa, ne asculta pe nepusă masă câte patru în fiecare oră. La matematică, din
temele date pentru acasă ne scotea la tablă să le prezentăm „repejor așa” cât
pentru o notă. La cei care nu și-au făcut tema era simplu, doi și gata, la loc.
Pentru cei ce am făcut tema era cam așa: caietul în mâna profesoarei și tu scriai
rezolvarea pe tablă. Cei ce nu și-au făcut temele copiau acum în caiet. Pentru
acasă ne dădea fix patru exerciții, la tablă ieșeam 4 la 7 elevi din care 4 luau
notă pentru rezolvare, 3 luau nota 2. Pe la jumătatea lui noiembrie aveam câte
una sau două note. Aveam un 9 și un 10. Mulți erau cu câte un 6 și un 2, vai
mama lor că la finele trimestrului erau 9 corijenți. La limba engleză avansam cu
vocabularul tehnic și cu pronunția. Profesoara ne considera pe 7 dintre noi
avansați deja, vorbea cu noi numai în limba engleză. La tehnologie am intrat în
debitarea manuală, mecanică, forfecare, așchiere, dăltuire, pilire, polizare,
 35

găurire, filetare, sudură. La desenul tehnic s-a schimbat calimera. Ne dădea

piese pe care trebuia să le măsurăm, să le desenăm în secțiune longitudinală,
transversală și cu detalii pentru anumite prelucrări. Pentru confecționarea piesei
trebuia să întocmim Fișa tehnologică cu desenul de execuție. Mare parte dintre
noi a învățat greu desenul tehnic.
Pentru trimestrul doi ne-a planificat câte două zile pe lună în practică la
IRA Grivița.
Am încheiat trimestrul întâi cu media 9,66. În prima zi de vacanță,
sâmbătă, 21.12.1991, m-am dus la garaj la ONT, la doamna Magda. Am
întrebat-o dacă are nevoia de mine că două săptămâni pot munci ca și în
vacanța de vară. Avea nevoie de oameni serioși. În fiecare lună îi pleca câte 2-3
oameni prin demisie. Făceau greve că nu au de lucru dar nu se angajau în secția
de curățenie. Am rămas la muncă până după amiază. Am curățat și pregătit de
cursă 3 autocare. Măturat, curățat mânerele, aspirat scaunele și mocheta de pe
jos, completat șervețelele, schimbat husele tetierelor. La controlul efectuat de
doamna Magda m-a pupat pe frunte și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus cu voce
joasă:
– Ce copil bun ești Sergiu! Bravo ție mamă! Dacă rămânea și Rareș al
meu în țară și muncea ca tine ce bine era. Umblă haihui prin lume după cai verzi
pe pereți.
Seara, la masă, tata a rămas surprins că am început munca din prima zi
de vacanță.
– Ce faci tată, din prima zi așa? Vezi că Magda nu te va lăsa în pace, ea
se duce și duminica să pregătească autocare și microbuze pentru curse. Ea nu
are stare.
– Nici eu nu am stare tată, nici eu. Mai bine așa. Câștig și bani și fac ce
îmi place. În două săptămâni iau bani de îmi ajung două luni se școală.
După masă m-am dus în dormitor să citesc instrucțiunile unor soluții de
curățat, unele gen spray cu spumă chimică, altele de diluat în apă, altele de
completat în vasul aspiratorului cu apă. Mă interesa cantitățile în amestec și dacă
pot fi puse mai multe odată de genul celor de curățat și odată cu ele și cele
pentru miros sau dezinsecție.
A intrat Silvia încet, încet și cu o față zâmbitoare a scos de sub pulover un
bilețel de la Irina. Îmi venea s-o mănânc de dragă ce-mi este. A ieșit așa cum a
intrat, fără s-o simtă nimeni. Am deschis biletul și l-am așezat peste o broșură a
detergentului de curățat. Scrisul ei inconfundabil, literele perfect egale, aplecate
toate la același unghi, cu vârful ascuțit la b, la l, la f și la majoritatea literelor
(gotic) jurai că este carte.
 36

„Dragul meu Sergiu,

A mai trecut un trimestru, au mai trecut trei luni, a mai trecut și din
intervalul nostru de răbdare. Ușor, ușor, ne ridicăm spre majorat, spre tărâmul în
care dragostea va putea fi împărtășită și nu va mai fi înăbușită în ascunzișurile
groazei în care stă acum.
Vreau să te văd, vreau să te țin de mână, vreau să te sărut pe obraz.
Vreau.
Cui pasă ce vreau eu? Nu contează că am terminat trimestrul cu media
9,25, nu contează că nu ies din casă cu zilele, nu ies nici măcar să cumpăr
pâine, nu contează ce simt și ce trăiesc eu, contează doar impunerile ordonate
de mama. Tata m-a văzut tristă de multe ori și a lăcrimat ținându-mă în brațe.
Mi-a spus: n-o mai fi mult tată, n-o mai fi. Am înțeles de la el că îi pasă de mine
dar nu are ce să facă.
Și pentru el mama a fost și este o problemă, mai ales acum când a fost
numită directoarea școlii gimnaziale 163 din Calea Giulești. Pare că-l domină.
Într-o seară ne-a spus-o răspicat la masă: nu vă puneți cu mine, de acum
încolo eu sunt doamna directoare a școlii generale 163 să știți... Cred că eu și
tata am trecut pe locul doi în fața funcției ei. Din trimestrul următor o să fie mai
ocupată, mai nervoasă, mai pretențioasă. Tata are necazuri la serviciu, ferma din
Băneasa unde lucra a fost lichidată și terenul va fi retrocedat, a găsit de lucru pe
la Brănești-Fundulea dar este mai abătut, mai supărat și cu bani mai puțini. Vine
acasă după orele 20 în fiecare zi. Să știi că mă poți suna la telefon până pe la
orele 16, până vine mama, nu mai controlează desfășurătorul cu convorbirile din
luna trecută. Vrei să ne vedem mâine pe la orele 10, în spatele pieței, la
patiserie? Măcar trei minute. Îmi este tare dor de tine Sergiu.
Închei urându-ți vacanță plăcută!
Am sunat-o pe tanti Magda și am întrebat-o dacă mâine, duminică, lucrăm.
Mi-a spus că se duce numai ea cu tanti Paula să pregătească trei microbuze
pentru niște parlamentari care pleacă luni în țară cu propaganda lor. Gata. Este
bine.
A doua zi, duminică, primul a plecat tata care ne-a spus că are treabă la
birou vreo trei ore apoi a ieșit mama la piață. Silvia nu avea stare. La 10 ani ai ei
voia să știe ce mi-a scris Irina, dacă-i de bine sau dacă este de rău. I-am dat
biletul să citească singură.
– Te iubește frate să știi. Ce mai fată este Irina măi! Frumoasă, deșteaptă,
cuminte. Ce-a avea maică-sa de este așa rea cu ea. Ce rău faceți voi?
– Nu facem rău Silvia, mama ei vrea să o păstreze pentru vreun băiat de
familie foarte bună, bogată, cu avere multă, cine știe...
– Zgripțuroaica dracului, ai văzut ce ne-a făcut atunci seara? Mai era
puțin și o dădea tata afară în șuturi nu alta.
 37

La 9,50 am ieșit și eu pe ușă, îmbrăcat ca pentru oraș. Din bucătărie, m-a

luat mama la întrebări:
– Unde pleci Sergiu, ori ai vreo întâlnire mamă?
– Da mamă, mă întâlnesc la 10,00 cu Irina la patiseria din spatele pieței.
– Mamă, să fiți atenți să nu vă prindă mamă-sa că iar se repede în noi,
mamă.
Am ajuns în piață la 9,55. Irina era acolo, cu sacoșa în mână, cu două
pâini în ea, mă aștepta. Am intrat în patiserie și ne-am așezat la o măsuță înaltă
ca de bar la care ședeam în picioare.
– Bună Irina, mă bucur să te văd! Ce frumoasă ești! Stai te rog mai în
lumină să te văd așa cum vrei tu să-ți vezi modelele când le pictezi. Mamăăă!
– Hai Sergiu, lasă gluma. Și tu ești îmbrăcat foarte frumos și tu ești
frumos și eu te văd în ochi mereu, n-am nevoie de altă lumină.
– Iau pateuri și cappuccino? Vrei altceva?
– Vreau pateuri cu brânză dulce, nu-mi plac cele cu brânza sărată.
Între timp s-a apropiat de noi doamna de la bar, de unde se serveau
pateurile, brânzoaicele, gogoșile, sucurile și cappuccino.
– Copii frumoși, nu vreți voi să lucrați la mine pe timpul vacanței, să serviți
clienții la mese? Tare aș vrea să am tineri ca voi lângă mine. De marți aduc alt
mobilier, gen canapele cu măsuțe modulare între ele și trecem la altă calitate a
servirii și a produselor noastre.
– Tare aș vrea doamnă dar am o mamă care abia mă lasă să ies să
cumpăr pâine darămite să mă angajez undeva.
– Păcat domnișoară, mare păcat. Munca cinstită nu omoară pe nimeni și
nu-i o rușine, dimpotrivă, este o mândrie și o bună experiență. Dar asta este,
n-am noroc de copii frumoși și educați, oi vedea încotro.
Am servit câte două pateuri, am băut cappuccino la pahar din plastic, așa
cum l-a dat aparatul și am ieșit salutând-o pe doamna care ne voia angajații ei.
Nu era rău deloc dar eu am deja un loc de muncă pentru vacanță la garajul ONT
ului, la tata. Când lucram mai mult de două săptămâni îmi încheia contract de
muncă (ca astă vară) cu 6 ore de lucru pe zi. În cazul de față, mi-a făcut
instructajul de protecție a muncii și mă plătește pe ștat separat, ca pe zilierii care
făceau curat prin curte.
Am râs când îmi spunea tanti Magda că nu am voie să fumez în interiorul
autocarelor deoarece eu nu sunt fumător, la mine în familie nu fumează nimeni,
să nu car găleți sau greutăți mai mari de 10 kg, să nu stau mai mult de jumătate
de oră în autocarul în care am dat cu odorizant de podele și de mochete și multe
altele printre care: să fii atent în toate părțile că nu știi ce nebun manevrează
vreo mașină prin spatele tău și te lovește mamă, că ăștia nu știu multe, fug ca
apucații după curse și după bani.
 38

– Sergiu, tu nu spui nimic. Nu mă mai iubești? De ce ești așa de reținut?

Nici măcar nu m-ai sărutat pe obraz ca altădată.
– Irina, sunt cu ochii în patru să nu ne vadă cumva mama ta sau vreuna
pe care a pus-o să te păzească. Mi-e teamă că dacă ne prinde vine iar la tata și
îmi este foarte rușine de el să-l supăr. Știi, mie îmi ajunge dacă te văd mai mult
decât să pățești necazul din cauza mea. Îmi ești foarte dragă. Te visez nopțile,
de multe ori te asemăn cu fetele îmbrăcate ca tine și cu părul strâns în coadă ca
al tău, nu-ți pot spune cât de dor îmi este de tine dar grija să te protejez
depășește cu mult dorința. Îmi este teamă să nu-ți fac rău iubindu-te.
– Da, înțeleg. Ai un fel de a fi ca al tatălui meu. Îl iubesc că-i tata și-l
stimez că este prietenul meu. De multe ori îl văd cum se reține de la multe numai
să păstreze liniștea în casă. Mă doare câteodată atâta bunătate câtă are în el.
Mai deunăzi, i-a promis bunicii că o ajută pe mama la treburile gospodărești că
vezi Doamne, ea nu mai are timp, numai să nu declanșeze o ceartă. Bunica din
partea mamei, la peste 65 de ani, coafată și cu manichiura făcută la salon, nici
măcar nu spală vasele, le spală bunicul, că el, colonel pensionar, este învățat cu
munca. Chipurile ea a muncit o viață întreagă să țină casa și să o crească pe
mama. Cred că ea a învățat-o comodă. Și acum o cocoloșește.
– Păi bine, bine, la voi cine spală, cine calcă, cine face mâncare?
– Mâncare fac eu cu tata. Mama știe să facă cornulețe și clătite. Când
eram mică, venea bunica de la Titu, mama tatei, de două ori pe săptămână, ne
făcea mâncare, ne spăla rufe, le călcă și seara se suia la tren și pleca acasă. De
spălat acum spăl și eu, și tata, și mama iar de călcat este treaba mea de mai
bine de doi ani. De multe ori tata aduce mâncare gătită de la ferma lor. Ciorbe,
ardei umpluți, sarmale, tocănițe, fripturi, prăjituri de casă, chec, cozonac, foietaje
și altele. Mă sună și-mi spune să nu gătesc când aduce el, marțea și vinerea.
Am stat de vorbă în stația de autobuz din strada Alexandru
Constantinescu, colț cu strada Locotenent Aviator Ion Mărășescu după care ea a
plecat acasă, în blocul din strada Aviator Maior Ștefan Sănătescu iar eu la mine
acasă, în blocul din strada Căpitan Nicolae Drossu. Cartierul nostru este un
cartier liniștit, cu majoritatea blocurilor cu patru nivele, cu spații mari între ele, cu
multă verdeață și pomi ornamentali. Între blocul meu și cel al Irinei este o
distanță cu puțin mai mare de 500 de metri.
I-am spus Irinei că eu lucrez pe timpul vacanței de la orele 7,30 la 16,30 la
garajul ONT și dacă este nevoie de mine voi lucra și sâmbăta și duminica dar,
prin Silvia, sora mea, ne putem anunța și întâlni în orice zi, după-amiaza.
În ziua de Crăciun, s-a organizat, cu sprijinul primăriei, un fel de serbare
afară, în stânga halei Pieței Domenii, pe spațiul verde.
Au cântat foștii mei colegi din generală, alții mai mari din formația lor dar și
Silvia apoi a venit și nenea Sile cu lăutarii lui. Cu lăutarii lui nenea Sile a cântat
 39

Silvia de a răsunat cartierul. O aplauda lumea ca pe cine știe ce artistă. Mama,

Alexandra, vecinii, erau un grup fervent de aplaudaci. Irina cu Sanda, prietena ei
și cu alte două fete stăteau la câțiva pași de noi. Pe la orele 18,00 a venit și tatăl
Irinei. O ținea în brațe, a cuprins-o cu brațele ținând-o cu spatele lipită de pieptul
lui. Patiseria, bufetele cu mici, cu bere, cu vin fiert, cu țuică fiartă erau toate în al
nouălea cer. N-au avut vânzare ca în ziua de Crăciun niciodată. Coborau
călătorii din tramvaie sau din autobuze și se opreau acolo. Ascultau și cumpărau.
S-a umplut spațiul verde dintre stradă și piață, au trecut spre spate și pe scuarul
străzii Alexandru Constantinescu.
Irina i-a spus tatălui ei despre mine și m-a arătat cu degetul. Tatăl ei mi-a
făcut semn cu mâna. Mi s-a părut de bun augur. După un sfert de oră Irina mi-a
făcut semn cu mâna să mă apropii. M-am dus cu toată încrederea.
– Bună ziua domnule Bucur, sunt Sergiu, Sergiu Munteanu, prieten cu Irina.
– Prieteni prin corespondență tinere? Asta-i prietenie?
– Atât ni s-a dat voie domnule, ce putem face noi?
– Eheii, nici chiar așa. Dacă la 16 ani nu ai prieten sau prietenă când le
vei avea, la 40 de ani? Nu copii, nu așa. Prietenia adevărată nu strică nimănui.
Dimpotrivă, ajută la dezvoltarea personală a amândurora.
– Să înțeleg că dumneavoastră sunteți de acord cu prietenia noastră și că
ne dați voie să ne întâlnim fără îngrădire?
– Da, voi discuta cu soția mea, voi face totul să repare ce a stricat venind
la dumneavoastră acasă apoi cred că veți fi liberi să vă exprimați sentimentele.
– Vă mulțumim frumos și vă asigur că niciodată nu voi face ceva care să
o supere pe Irina sau să vă supere pe dumneavoastră.
Concertul a ținut până la orele 21,00. Am cumpărat pateuri, ceai cald și
am stat lângă Irina apărată acum de tatăl ei. N-a mai ținut-o la piept, m-a lăsat pe
mine să o cuprind cu brațele, așa cum a ținut-o el. M-am simțit în al nouălea cer.
M-am simțit important.
Mama cu Alexandra (mătușa mea) ne-a văzut. Irina a salutat-o cu mâna și
mama i-a răspuns. Eram fericit că am scăpat de barieră. Eram fericit că pot să o
văd mai des.
Eram fericit de ceea ce a putut să facă surioara mea, Silvia. A dat publicul
peste cap. S-a chinuit și a învățat după casetofonul Alexandrei, sumedenie de
melodii populare, de muzică ușoară, balade, romanțe de te doare capul. Cum de
ține minte versurile cu căpșorul ală mic? Cum de are acele inflexiuni ale vocii ca
ale Mariei Tănase? De unde?
Zilele trec. Am lucrat pe toată durata vacanței. Serile, cam din două în
două zile mă întâlneam cu Irina și cu tatăl ei la patiseria din Piața Domenii unde
întârziam 10-15 minute din care ne lăsa tatăl său 5-6 minute singuri, cât să vadă
el așa ce mai este prin piață. De multe ori ne lăsa singuri și el colinda prin piață.
 40

Pe latura din dreapta aveau trei tonete ale fermei la care lucra și mai stătea de
vorbă cu vânzătoarele.
Mă simțeam bine împreună cu Irina, mă mulțumeam cu imaginea ei
frumoasă și senină.
În trimestrul doi m-am pus pe învățătură mai ceva decât în primul
trimestru. De ce? Fiindcă eram liniștit, eram fericit, familia mă iubea și eu trebuia
să-i răspund cu rezultate pe măsură. Trebuia să le aduc bucurie nu supărare.
Prin luna martie am avut o surpriză plăcută. În timp ce eram în practică la
IRA Grivița,
un maistru m-a chemat la el, în atelierul de pompe de injecție și injectoare.
Mi-a arătat cât este de curat atelierul și m-a abordat direct:
– Tu ești băiatul lui Mihai Munteanu nu? Semeni cu el ca picătura din
clondir. Vrei să faci practică la atelierul meu? Să te învăț eu ce înseamnă
calificarea de pompagiu? Să știi că-i greu aici, este multă bătaie de cap.
– Vreau domnule maistru, vreau. Îmi plăcea ce făcea tata până să-l mute.
– Ei lasă că acum este la biroul inginerului șef de la ONT. Este cineva.
Este mândria noastră măi copile, a foștilor colegi. Tatăl tău este unul dintre cei
mai buni maiștri din branșă măi băiatule. Vorbesc eu cu profesorul de practică să
te repartizeze la mine și vom sta de vorbă altfel să știi.
Eram mândru de respectul pe care îl avea maistrul pentru tata și eram
fericit că m-a luat la atelierul lui și că nu mă lasă ca pe ceilalți colegi să așteptăm
cu orele să ne dea cineva ceva de lucru și nouă. Să așezăm lăzi, să măturăm și
să selectăm fierul vechi de plastic și de alte alea eram sătui, voiam să vedem și
noi ceva meserie.
Seara le-am povestit alor mei ce am făcut la practică și că mă ia la el
nenea Paul. Tata s-a bucurat și mi-a spus-o franc:
– Nu te ia că ești copilul meu tată, te ia că are nevoie de cineva care să-i
ajute să dea mai repede la gata ce are de lucru. Nu mai are meseriași, mulți și-
au luat traista la spinare și au plecat în lume să caute de lucru pe bani buni că la
noi este din ce în ce mai greu cu salariile. Cresc salariile de două ori și prețul
pâinii de 10 ori și tot așa. O să fie greu de noi dacă nu muncim pe bani buni.
– Tată, dacă învăț, fac bine treaba, mă poate lua în vacanță să lucrez la el?
Nu știu tată. IRA Grivița este cam pe făraș, spre faliment tată. Păcat de ea,
întreprindere din 1965, una dintre cele mai bune uzine de reparații auto. La fel și
IRA Obor și multe altele din țară, spre faliment dar îi spune privatizare. Adică s-o
cumpere angajații și s-o facă rentabilă. De unde bani mă săracii de ei?
Am făcut practică tot anul doi la nenea Paul la atelierul de reparații pompe
de injecție și injectoare. Le-am învățat pe de rost pe toate. Presiunile de lucru,
presiunile de injecție, denumirea pieselor componente, deosebeam ușor piesele
de Saviem de cele de Rabba, de Aro cu motor diesel D-127, de Tatra sau de
 41

Kamaz. De multe ori mă lăsa pe mine să schimb diuzele și arcurile injectoarelor

și să le reglez la presiunea de debitare, să pulverizeze fin, ceață, sub formă de
pară lunguiață, într-un tun din sticlă, gradat, în care, la zece pompe-pulverizări,
să ajungă la cantitatea prescrisă de producătorul de autovehicul. Dacă debita
mai puțin era amestec sărac și motorul nu dezvolta puterea necesară
funcționării, daca debita prea mult, scotea fum, scădea iar puterea și consuma în
exces. Toate aveau socoteală aici, la calculul debitului de injecție.
Prin luna mai eram expert în injectoare și pompe de injecție. Abia
așteptam ziua de practică. Nenea Paul, maistrul șef de atelier, m-a întrebat dacă
nu vreau să lucrez în vacanță la el. L-am întrebat pe ce bani. Era mai mult decât
la tanti Magda, la curățenie. I-am spus că vreau dar trebuie să fie de acord și
părinții.
Mama s-a arătat îngrijorată de faptul că nu mă recreez, nu mă odihnesc și
că munca fără vacanță o să-mi dăuneze. Tata nu era așa de îngrijorat, nici el, la
vremea mea, nu a avut vacanțe, a lucrat să-și câștige banii de haine, de
rechizite, de cheltuială să nu fie o povară pentru bunicii cărora le luase pământul
la CAP. Rânduri, rânduri... părinți și copii pe elipsa nemiloasă a vieții. De veacuri
unii au căutat mereu să-i menajeze pe ceilalți. Bunica, mama tatei, ne spune
mereu „copii și nepoții mei să o ducă mai bine decât noi, indiferent cât ne costă
asta”. Alexandra, mătușa mea, știa foarte bine asta. Liceul și facultatea ei i-a
costat destul pe bunici. La rândul ei, ne-a spus-o franc:
„Un leu dacă-l am îl cheltuiesc cu plăcere pentru voi, nepoții mei dragi”.
Cum să n-o iubești? Cum să o superi? Cum să nu-i mulțumești când te așteaptă
cu masa pusă când vii de la școală sau de la muncă? De multe ori mama i-a
mulțumit Alexandrei cu ochii în lacrimi, cu recunoștință și cu mult respect:
– Alexandră, îți mulțumesc din toată inima mea pentru ce faci pentru copii
mei și pentru mine! Știi ce înseamnă să stai la serviciu fără grija copiilor? Știi ce
înseamnă să știi că atunci când vii acasă găsești mâncarea pe masă? Este mult
Alexandră, este foarte mult. Îți mulțumesc că exiști, îți mulțumesc că ești cu noi.
– Dora, dacă Dumnezeu nu mi-a dat copiii mei, lasă-mă să mă bucur
împreună cu tine de copiii tăi. Las-o p-asta mică în poalele mele s-o educ pentru
viitor. Este o minune asta mică, Dora. Este pansamentul oricărei răni sufletești.
Este argintul viu Dora. Este cea mai mare bucurie a noastră, a întregii familii. Și
Sergiu este un băiat foarte bun, silitor, muncitor, respectuos, responsabil. Îmi
place că l-a lovit dragostea pentru Irina. Fată mai cuminte, mai frumoasă și mai
talentată ca ea mai rar Dora. Mai rar. Lasă-i în pace, să nu fii ca mă-sa.
În vacanta de anul doi spre anul trei am lucrat la IRA Grivița, la nenea
Paul, am luat salariul aproape cât un muncitor pentru lunile iulie și august. La 01
septembrie, tata mi-a întrerupt munca la IRA și mi-a spus-o franc:
 42

– Gata tată, gata. Te odihnești. De luni, 07 septembrie, până la 13

septembrie ești în excursie în Bulgaria, în Turcia și în Grecia. Am luat patru
bilete. Vreau să mergi tu, sora ta, Silvia, mătușa ta, Alexandra și dacă poate veni
Irina, invit-o, dacă nu poate, invită un coleg de liceu sau un prieten, tu decizi.
S-a oprit lumea în loc. Nu mă așteptam la așa ceva. Nici prin gând nu-mi
trecea că tata ne poate face un asemenea cadou. M-am dus spre el, am întins
brațele și l-am cuprins peste gât.
– Tată, îți mulțumesc foarte mult. Te iubesc tată pentru tot ce însemni tu
pentru noi! Tu ești stâlpul nostru pe care ne rezemăm, tu ești omul care ne spune
ce trebuie să facem și cum să facem. Te iubesc mult.
Am plecat în fugă spre Piața Domenii. Am sunat-o pe Irina. A răspuns
mama ei. M-a repezit. Parcă voiam să fur ceva de la casa lor.
– Tot tu măi nesimțitule? Măi neisprăvitule. Mai sărăcie. Tot tu te bagi
unde nu ești dorit? Știi cât de des plânge fata mea că nu mai scapă de tine?
Las-o în pace odată, n-o mai sâcâi. Ea nu are nevoie de unul ca tine. A închis.
Doamne, ce mă fac eu cu asemenea femeie? Ce să-i spun? Cum s-o fac
să înțeleagă?
În timp ce mergeam cu capul în jos de la cabina telefonică din fața pieței
spre spatele ei, dau nas în nas cu domnul Marius, tatăl Irinei.
– Ce ai pățit Sergiu, de ce ești supărat?
– Domnule Marius sunt supărat, sunt dezamăgit de mine și de situația
mea, mi-e rușine de Irina, mi-a rușine de dumneavoastră pentru neputința mea.
– Cum mă băiete, i-a explică-te.
– Tata a cumpărat patru bilete pentru o excursie cu ONT ul până la
Istanbul, pentru mine, sora mea, Alexandra și Irina. Voiam s-o anunț dar mi-a
răspuns soția dumneavoastră și mi-a scurtat-o din fașă. Mi-a spus că sunt un
neisprăvit și că Irina nu are nevoie de unul ca mine.
– Când este excursia?
– Plecarea pe data de 7 septembrie, la ora 7,30, din fața mănăstirii Cașin
și ne întoarcem duminică, pe 13 septembrie, ora 20,00. Ne trebuie pașaport.
– Ohoo! Dar este o excursie destul de scumpă măi Sergiule! Da. O să le
spun mâine că i-am cumpărat eu biletul și va veni cu tine în excursie. Contează
pe mine. Nu mai fi supărat. Trebuie să lupți să-i învingi pe toți Sergiu. Tu măi
copile ai forță să muți munții din loc. Te oprești la o bagatelă?
– Mulțumesc mult domnule Marius, vă rămân dator pe veci să știți. Nu voi
uita niciodată ce faceți pentru noi. O sun mâine seară?
– Este fiica mea Sergiu. O vreau fericită mai mult decât o vrei tu. Mâine
seară la 19,00 ne întâlnim aici, la mama Sanda, la patiserie.
Întors acasă cu bucuria și cu speranța că totul va fi bine, stau de vorbă cu
mama, cu Alexandra și cu Silvia. Ce să luăm cu noi? Cât? Ce poate fi acolo?
 43

Alexandra ne-a explicat că trebuie să avem două costume de baie, patru perechi
de chiloți, patru rochii (bluze și fuste, sau pantaloni și bluză), obiecte de igiena
personală, două perechi de încălțăminte comodă din care una pentru recepții,
aparatele de fotografiat, caietul de notițe personale, câte două conserve de
fiecare pentru o seară sau o zi în care nu s-a reușit contractarea în grup a mesei
la un restaurant și ceva bani pentru fiecare. Cel mai bine ar fi să avem dolari
americani care se schimbă rapid peste tot în lume.
A doua zi ne-am ocupat de aprovizionarea celor necesare pentru fiecare
sau pentru grup, așa că, spre seară, eram fiecare cu sacoșa noastră în plină
pregătire. Tata a schimbat lei în dolari și ne-a adus pentru fiecare – 200 de dolari
pentru mine, 150 pentru Silvia și 150 pentru Alexandra, în total 500 de dolari,
adică salariul unui muncitor român pe trei săptămâni. La 18,45 eram pe terasa
patiseriei doamnei Sanda cu trei sucuri, CICO, cu lămâie și cu un pateu cu
brânză dulce și cu stafide, pe farfurii din carton, cu un șervețel alături. la 18,55 au
sosit Irina cu tatăl ei, domnul Marius. Când au văzut farfuriile cu plăcintă și
sucurile alături s-au așezat la măsuța „în picioare” mulțumindu-mi pentru cinste.
– Irina uite aici biletul tău. Locul 14 în autocar. Avem voie cu o geantă de
mână, sus, pe plasa de bagaje, de 3 kg, și geanta de până la 15 kg care va fi jos
în cala pentru bagaje. Tata ne-a schimbat lei în câte 200 de dolari de fiecare.
– Mulțumesc mult Sergiu. Este mai mult decât visam. Este ca o împlinire
a sufletului să văd lumea dincolo de granițele României. Mulțumesc încă odată.
Am, sărutat-o pe obraz de față cu tatăl ei care a zâmbit a semn de
aprobare. Mă simțeam în al nouălea cer să-i pot face un asemenea cadou.
– Cine sunt colegii de excursie? Îi știi?
– Mi-a spus tata că sunt în majoritate profesori, studenți și liceeni din
„tabăra școlară de vară” organizată de ONT.
– O! Ce frumos! O să avem o companie plăcută înseamnă.
– O să vedem cum o să fie Irina. Siguranța ne-o dă grupul nostru, Silvia
cu mătușa Alexandra și eu cu tine. De noi sunt sigur că ne vom înțelege, de
restul nu știu.
Am servit plăcintele, am mai stat vreo 15 minute și am plecat fiecare la
casa lui cu mulțumirea că vom fi împreună o săptămână.
Au trecut zilele cu nerăbdarea plecării în excursie. A venit și ziua de luni, 7
septembrie 1992. La ora 7,00 eram deja în fața Mănăstirii Cașin de lângă Arcul
de Triumf cu bagajele în mână. Eu cu gentile mari a mea și a Alexandrei, tata cu
gențile Silviei.
Înaintea noastră erau în așteptare doi băieți și trei fete, parcă mai mari ca
mine. A venit și domnul Marius cu Irina la 7,12, și alt grup compact, de aproape
24 de tineri cu vreo doi profesori și trei profesoare.
 44

– Bună dimineața grup. Noi suntem grupul de anul doi de la Universitate,

de la Arhitectură. Am înțeles că mai este un grup de la liceul Marin Preda și încă
un grup independent. Așa este?
– Da doamnă profesoară, așa este. Grupul independent sunt copiii și
cumnata mea, doamna profesoară Alexandra. Sper să-i acceptați pe lângă
grupul dumneavoastră.
– Cu mare plăcere domnule. Sunt încântată de eterogenitatea grupului și
sinceră să fiu, diversitatea creează frumusețea în toate ocaziile.
A sosit autocarul. Mercedes-Benz, original Germania, de 50 de locuri, cu
toaletă în spate, cu aer condiționat și cu huse de schimb, albe, pe scaune și pe
tetiere. Autocarul, an de fabricație 1990, cumpărat de ONT Carpați în 1991, parte
a lotului de 10 autocare pentru excursii internaționale. O plăcere să călătorești cu
el. O încântare. Scaun pentru ghid, microfon, stație de amplificare, difuzoare bine
echilibrate în bas, toate cele.
Ghidul, un profesor de la arhitectură, la 40 de ani, cu barbă, cu ochii și
înfățișarea plăcută, a luat tabelul și ne-a făcut prezența la urcarea în autocar.
A început cu locul 1 din spatele șoferului, la geam, locul 2 lângă el, locul 3
rândul din dreapta, interior, locul patru la geam și tot așa până a ajuns la locul 9
pe care i l-am dat Irinei, la geam, locul 10 al meu lângă ea, locul 13 Silvia la
geam, locul 14 Alexandra, lângă ea. În total 44 de excursioniști, cu ghidul, 45.
Ghidul s-a prezentat înainte de a pleca:
– Mă numesc Ahmet Moscu, sunt născut și crescut în Medgidia, sunt turc
de origine și sunt profesor de artă orientală la facultatea de arhitectură a
Universității București. Vorbesc fluent limbile română, turcă și engleză și cunosc
Istanbulul ca pe Medgidia. Orice vă interesează mă întrebați și în măsura în care
știu vă satisfac curiozitățile.
– Știți cântece turcești domnule ghid? Ne cântați și nouă pe drum?
– Știu ceva domnișoară dar trebuie să mi le amintesc. Dacă mă
acompaniezi va fi și mai bine. Accepți? Cum te numești?
– Cum să nu accept, eu nu pot sta fără să cânt. Eu sunt Silvia, am 10 ani.
La ora 7 și 30 am plecat lăsând în urma noastră părinți, rude sau prieteni
care ne făceau semne cu mâna de „la revedere”. Era o plăcere dar și o teamă de
necunoscut.
Strada Turda, Podul Grand, Crângași, Lacul Morii, Lujerului, Piața
Moghioroș, Drumul Taberei, Ghencea, 13 Septembrie, Șoseaua Viilor, Șoseaua
Giurgiului, Jilava, Adunații Copăceni, Călugăreni, Uzunu, Daia, Giurgiu. Toaletele
murdare, defecte li urât mirositoare ne-au schimbat impresia despre punctul
vamal Giurgiu. În Vama Giurgiu am stat aproape 2 ore. Verificarea
pașapoartelor, verificarea bagajelor, se uita la noi dacă semănăm sau nu cu
poza din pașaport, și tot așa. După ce ne-au dat drumul ne-a fluierat și ne-a
 45

întors de pe pod să verifice dacă Silvia are împuternicire semnată de părinți să

iasă din țară. Avea.
Ajunși la Ruse, ne-au verificat pașapoartele și bagajele, vizual, a luat 200
de dolari de la șofer și ne-a urat drum bun în limba română. Ne-a părut bine dar
a trebuit să decartăm câte 5 dolari de fiecare să-i înapoiem șoferului. Ghidul i-a
strâns în următoarele 30 de minute de drum spre Borovo.
Priveliștea pe care o vedeam din autocar era una de excepție. Vedeam
până departe deoarece eram la o înălțime de 1,5 metri de asfalt așa că vedeam
câmpul și casele până hăt, departe. Am trecut de Borovo, apoi de Byala și am
ajuns la Velico Târnovo. Am oprit lângă parcul Marno Pole. În centru parcului era
un grup social fără plată. Ne-am dus pe rând și ne-am rezolvat necesitățile. În
parc erau mulți tineri veseli, unii jucau țintar, alții table și câțiva jucau șah. Le-am
dat binețe în limba engleză. Mi-a răspuns și m-au întrebat de unde venim și unde
ne ducem. Le-am răspuns că venim din București și mergem în Grecia, la
Tessaloniki și de acolo la Istanbul. Ne-au urat excursie frumoasă și drum bun. O
fată i-a dat Irinei o brățară de mătănii cu cruciuliță și i-a spus să o poarte cu
credință și să se roage când poate pentru bunicii ei din Cadrilater, uciși de
comuniștii cărora le era frică că vlahii vor vrea să se unească iar cu rumânii.
Istorie.
– Să o porți cât îți este dragă apoi, depoziteaz-o lângă o icoană a Maicii
Domnului.
– Așa am să fac fată dragă, așa am să fac. Mulțumesc foarte mult.
Am plecat din Velico Târnovo cu mulțumire și cu elan. Am plecat spre
Botevgrad. Am oprit în strada Stara Planina, la o terasă, unde am mâncat de
prânz. Omletă cu șuncă și brânză, o friptură la grătar cu garnitură din cartofi
natur, o plăcintă cu brânză dulce și un suc la 300 ml din citrice. Foarte bune și
binevenite toate. De aici am plecat la Sofia. Ne-a făcut turul orașului prin
cartierele Simeonova Sever, Malinova Dolina, Mladost, Student Ski Grad, Geo
Milev, Ilinden și Serdika și ne-a oprit la hotelul Park Hotel Maskva din parcul de
lângă Borisova Gradina. Era ora 18,00. Ne-am cazat și am ieșit la plimbare prin
parc și prin centrul Sofiei. Alexandra cu Silvia au rămas la hotel să facă baie și să
se odihnească. Eu cu Irina și un grup de 10-11 studenți și studente de la
arhitectură am plecat să ne plimbăm prin oraș. Pe jos, cu privirile în toate părțile,
am ajuns în centrul capitalei bulgare, pe Bdul Patriarh Evtimiy, colț cu Bdul
Vitosha, în parcul frumos, care găzduiește în centrul lui o statuie reprezentând un
leu foarte frumos sculptat. Am trecut pe la toaletele din capătul parcului apoi ne-
am dus către un grup de tineri care, pe băncile din jurul statuii, cântau, dansau și
se distrau sub ochii binevoitori ai unui grup de polițiști. Ne-am alăturat grupului și
am cântat melodiile pe care le știam, toate în limba engleză. S-au amestecat
limbile, melodiile, impresiile, atracțiile, toate sentimentele tinereții cu bucuria
 46

împărtășirii lor cu tinerii altei nații, la fel de oropsite ca a noastră, dar cu

vioiciunea și cu speranță în viitor. Irina s-a împrietenit din priviri cu o fată care
semăna izbitor cu ea, jurai că-s gemene. S-au apropiat, s-au luat de mână și
s-au întrebat „de unde ești?”. Irina din București, Sabrina din Târgovishte, la sud
de Răzgrad, la vest de Shumen, în estul Bulgariei. Culmea, bunicii ei erau
aromâni din Cadrilater, mutați forțat în 1947 din Garvan în Târgovishte, să nu mai
vadă și să nu mai dorească spre nord de Dunăre. S-au ținut de mâini, și-au dat
niște bilețele, au schimbat cruciulițele de la gât și și-au promis să se vadă anul
viitor.
S-a făcut ora 22. Ne-am regrupat și am plecat spre hotel. Polițiștii care
ne-au „păzit” până atunci, ne-a condus la un autobuz care avea traseul până la
hotelul nostru. I-am dat taxatoarei 10 dolari pentru tot grupul de 13 câți eram. Am
ajuns în 10 minute. Pe jos ne lua cel puțin 45 de minute, pe acolo pe unde știam
noi drumul.
Ajunși la hotel ne-am schimbat, am făcut duș și ne-am culcat. Simțeam
oboseala.
A doua zi, la 7,30 am mâncat o plăcintă cu mere, ne-a dat câte un covrig
mare, cu susan și câte un iaurt și la 7,45 eram cu toții în autocar. Am ajuns în
Blagoevgrad, la pensiunea Ray, de pe cursul râului Bistritza la orele 11,00. Aici
am servit masa de prânz cu ciorbă de zdrențe de piept de pui, cu cartofi, cu
smântână, friptură la grătar garnisită cu mazăre și castraveciori la oțet, cremă de
zahăr ars și apă minerală.
La ora 12,30 am plecat spre Grecia. Am ajuns la vama Kulata la ora
15,10. Ne-au ținut în vamă aproape o oră. Au verificat bagajele de două ori. La
16,30 am plecat din vama
Kulata spre Grecia. Sate cu case din chirpici, mici, parcă erau mai mult
săpate în pământ decât erau suprasol, urât. La Vironeia, Livadia, Stathmos și
Mauries erau alte case, mult mai frumoase, din piatră, mari, cu grădini de
măslini, portocali si aranjamente florale deosebite care încânta ochiul.
Am ajuns spre seară, după ora 19,00 la Hotel Doirani din sud-estul Lacului
Dojran. Frumos. Plajă, apă, vaporașe, grădini, parc, terase, altă viață. Strada,
culmea, se numește Mareșal Tito. Ce suntem în Iugoslavia? Nu. Suntem în
Grecia dar granița cu Iugoslavia trece prin centrul lacului lângă care am făcut
popas.
La ora 20 am coborât la masă. Friptură de pește cu mujdei de usturoi,
pastitsia – lasagna grecească și samali-prăjitură cu griș. La o masă de patru
persoane ne-a dat o sticlă cu vin dulce, spumant, la 9 grade și două sticle cu apă
minerală. A fost minunat.
După masă ne-am împrăștiat prin parcul dimprejur. Mai mulți băieți ne-am
aruncat în apa caldă a lacului. Ne-am simțit minunat. Irina s-a împrietenit cu
 47

Simina, studentă la arhitectură și eu cu prietenul ei, Rareș, student la automatică,

la Politehnică. Ne simțeam bine împreună, gândim la fel, ne plac aceleași lucruri,
melodii și jocuri. Am rămas în parc până la orele 22,30. Am povestit toate cele în
timp ce ne țineam iubitele în brațe. Irina era în al nouălea cer. A găsit și ea o fată
pe care o vrea de model. Simina era din Drumul Taberei. Rareș locuia în Bdul
Ghencea spre 13 Septembrie.
– Simina, crezi că vom ajunge și noi ca grecii, să ne simțim liberi și
mândri așa cum se simte chelnerița care ne-a servit în seara asta?
– Da Irina dar ea este studentă la o facultate de comerț din Tessaloniki și
lucrează în același timp. Ai văzut ce ținută frumoasă are și ce engleză vorbește?
Fată, ea s-a născut liberă, este liberă pe viața ei, depinde numai de munca ei și
face ce vrea ea. Asta da libertate feminină! Asta da viață!
– Da ați văzut fetelor cine a venit s-o ia după ce a ieșit din tură? Ce
frumos era grecul și ce Fiat frumos și roșu avea? Mai mare dragul de ei!
– Altă mentalitate fraților, altă educație, altă grijă față de tineri. Îi invidiez.
– Îi invidiezi degeaba Rareș s-au născut și au crescut cu spiritul libertății.
– Putem și noi Sergiu, putem și noi. De generația noastră depinde viitorul
țării.
– Să vedem Rareș, nu-i ușor, nu vezi cum ne controlează minerii cu
amenințările și cu mineriadele lor? Nu vezi că cei care ne conduc ne vor proști și
cu capul în pământ? Nu vezi și la școală cum ne tratează? Ca pe pigmei.
– Nu pot spune asta Sergiu. La universitate nu este așa, acolo profesorii
nu fac politică, fac doar meserie și ne respectă să știi.
A doua zi, dis de dimineață, la ora 7,00 am fost treziți de ghid și rugați ca,
la 7,30, să fim jos, la micul dejun. Așa am făcut. A m avut parte de o masă
grecească de neuitat.
Omletă cu brânză feta și piper, prăjitură karidopita cu multă nucă, suc de
portocale, proaspăt și un pachețel cu doi covrigi mari și o pungă de 200 gr cu
alune prăjite, pentru drum. A fost mai mult decât ne așteptam.
La ora 8,00 am pornit la drum cu autocarul nostru drag. O fată a cerut să
cânte la microfon. Atât i-a trebuit Silviei. S-a înscris și ea. Biata fată a apucat să
cânte vreo cinci melodii până am ajuns în Kalindria apoi să te ții nene. A cântat
de toate, melodii populare, ușoare, balade, romanțe de i-a înnebunit pe toți.
Primea cereri de melodii din partea excursioniștilor și le dădea drumul în
microfon. Alexandra era în al nouălea cer.
L-a obligat și pe ghid să cânte cu ea. Era tot o serbare în capul ei ăla mic.
În Kilkis, am ieșit în stânga autostrăzii, am intrat în oraș, lângă o patiserie
și o toaletă publică. 30 de minute de popas și relaxare. Alexandra mi-a spus că
se simte rău. Am luat-o în sprijin, Irina și Simina cu ea, am așezat-o pe un scaun
la o masă și i-am adus un suc de portocale rece. Și-a revenit dar era ușor
 48

amețită. Oboseala? Boala? Nu știm. Una din profesoarele de la Universitate a

văzut-o și i-a adus o pastilă cam mare. A luat un pahar cu apă, a introdus pastila
în el, a lăsat-o să „fiarbă” un minut și i-a dar să-l bea. Alexandra și-a revenit în
trei-patru minute. Cădere de calciu. Pastila? Calciu efervescent. Simplu ca bună
ziua. Am fugit la prima farmacie și, în limba engleză, am rugat farmacista să-mi
dea o cutie cu pastile. Nu m-a înțeles dar m-a lăsat să caut printre rafturi. Am
găsit, am plătit și am fugit la autocar. Alexandra mi-a mulțumit din ochi. Irina și
Simina se uitau cu admirație la mine. Apreciau legătura noastră de familie și se
mirau că ne leagă o așa relație reciprocă. Când o vedeau pe Silvia dormind pe
genunchii ei le podideau lacrimile de plăcere și de apreciere.
Am plecat la drum spre Pedina, Galikos, Nea Santa, Melissochori, Lete,
Lagyna, Anthoupoli, Afkarpia, Anthokipi, Neapoli, Tessaloniki. Case frumoase,
drumuri bune, livezi, câmpuri roditoare, frumos, frumos, frumos. Am ajuns la
hotelul Anatolia din strada Lagkada spre orele 14,50. Ne-am cazat și am coborât
la masă. Terasă mare, între portocali, sub umbrele, mese de patru locuri pe
scaune, cu o estradă din podele din lemn, cu loc de dans în mijloc, o frumusețe.
Masa noastră, eu, Irina, Alexandra și Silvia, era la jumătatea rândului de
zece mese pentru excursioniștii „rumâni”... O masă pe cinste. Supă grecească
de ied, kalamarakia - calamar în aluat, prăjit, crocant, cu felii de lămâie lângă el,
asortat cu orez cu ciuperci, samali- prăjitură cu griș, cu lapte și cu vișine, apă
minerală, suc de portocale, alune prăjite și un fel de floricele din porumb dulce. O
masă minunată, de neuitat. Pe tot timpul mesei am fost binedispuși de o formație
cu instrumente diverse, vioară, acordeon, contrabas, violoncel, trompetă,
saxofon, pian. Melodii internaționale și melodii grecești. Andra, studenta cu voce
o ia pe Silvia de mână și se duc la orhestra căreia îi explică, în engleză, ce știu
ele să cânte. Zis și făcut. Au cântat mai bine de jumătate de oră de au încântat
tot publicul. Călătorii se opreau, ascultau și aplaudau.
După amiază ne-am relaxat la piscina hotelului și mare parte dintre noi am
plecat la plimbare spre port. Eram un grup de peste 20 de tineri, cu două
profesoare și cu ghidul după noi. Am luat-o pe jos din Bdul Lagkada, în Bdul
Egnitia, strada Moskof, str. Fragkan, Bdul Politechniou, str. Averof, str.
Mitropoleos, parcul sau Piața Aristotelous Square. Un parc mare, între blocuri și
marea cea mare, cu bănci, cu locuri de joacă, cu spații verzi și cu o scenă
rotundă, acoperită cu o umbrelă cu diametrul de 10 de metri sub care era o
formație de muzică, cu peste 12 membri, a căror muzică te atrăgea de departe.
În jurul scenei dansau tineri, vârstnici, bunici cu copii, părinți cu copii și mulți,
mulți îndrăgostiți. O atmosferă cum rar găsești. Ne-am amestecat printre ei să ne
distrăm odată cu ei. Englezi, francezi, germani, polonezi, maghiari, bulgari,
americani, italieni, spanioli, ruși, români, toate națiile amestecate într-un dans și
un antren de zile mari. Miercuri, 9 septembrie 1992. O zi de lucru în care piața
 49

este plină cu oameni fericiți. Doamne, în ce lume frumoasă trăim! Am dansat cu

Irina până ne-au lăsat picioarele. La un moment dat și-a apropiat buzele și m-a
sărutat pe gură. M-am simțit în al nouălea cer. Doamne cât de frumoasă și de
iubitoare este! Ajută-ne Doamne să rămânem împreună și să fim fericiți! Simina
cu Rareș, la fel ca noi, se sărutau în timp ce dansau. Una dintre profesoare, la
aproape de 40 de ani, cu un student mai voinic, cu barbă, au făcut spectacol cu
dansul lor. Artă! Se uitau ceilalți la ei ca la niște balerini campioni. Au fost
aplaudați la scenă deschisă. Nu știu cum s-a făcut că, la întoarcerea la hotel,
profesoara l-a luat în camera ei să-l evalueze și să-i pună nota care trebuie.
Felicitări tinere student la arhitectură! Ferice de tine! Viața ți-a oferit o surpriză
plăcută.
Ne-am întors de la distracție aproape de ora 23. Ne-am culcat obosiți. Am
dormit duși.
Dimineață, conform ritualului, ne-am prezentat la ora 7,30 la masa de
dimineață. Masă copioasă și sănătoasă. Strapotsada – ouă prăjite cu felii de roșii
și cu măsline, salam, șuncă de Praga, cașcaval, felii de castravete proaspăt,
plăcintă cu brânză dulce și stafide. Apă minerală și suc proaspăt de portocale.
Am plecat la drum bine dispuși.
Am trecut prin localitățile frumoase ale litoralului grecesc, Agios Georgios,
Lagkari, Toska, Kavala, Xanti, Sostis, Alexandroupoli, Tekirdag, Istanbul.
Aproape tot drumul ne-a vorbit ghidul despre conflictele greco-turce din anii
1915-1920 când zona era stăpânită ba de unii, ba de ceilalți, că grecii voiau să
cucerească toată Anatolia dar Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne nu i-a
lăsat, i-a trimis la fosta graniță care a dăinuit de secole. Ne-a povestit despre
luptele eroice ale junilor turci la Canakkale, în Strâmtoarea Dardanele și multe
alte istorii locale. Pe drum, am oprit în Alexandroupoli, în centru, la intersecția
străzilor Eth. Antistoseos cu str. Kavini, la o patiserie cu mese afară, cu toaletă,
cu cișmea cu apă rece, cu bănci și cu spații de joacă pentru copii. Ne-am tras
sufletul 15 minute și am plecat mai departe, prin Feres, către Ipsala. Culmea! La
granița dintre Grecia și Turcia am fost opriți, ne-a verificat tabelul, s-a uitat la noi,
a semnat și a pus ștampila de liberă trecere. De ce așa de simplu? Acolo este
altă lege, altă lume? Nu se uită nimeni la chiloții noștri din bagaje? Nici la
pașaportul Silviei care este minoră? Nu. La ora 15,30 eram deja la hotelul Grand
S, din Bdul Yuavuz Selim, din cartierul Tuna Mahlallesi, dinspre Marea Marmara.
Hotel de lux, cu de toate, cu sală de jocuri, cu piscine, cu vreo trei
restaurante, o patiserie și două cofetării, cu florărie și magazin de mărfuri
industriale și textile. Un hotel ca un mic oraș La ora 16 eram la masă în
restaurantul doi, Ahmet bey. O masă de neuitat. Felul întâi, supă cremă de
legume cu zdrențe din piept de pui. Felul doi, dolma – sărmăluțe în foi de viță cu
smântână deasupra. Felul trei! Lahmacun- pizza turcească cu carne de vită
 50

mărunțită, pastă de tomate, usturoi, mirodenii, aluat cu pătrunjel proaspăt, cu suc

de lămâie deasupra. Desert? Kuneffe – prăjitură cu griș, cu brânză de oaie, cu
mirodenii și cu tăiței mărunți deasupra. O minune!
Ghidul ne-a explicat pe harta orașului ce putem vedea și ce ar fi mai
interesant pentru noi, românii. Am plecat într-un grup de 15-17 tineri, cu
Alexandra și cu Silvia lângă noi spre Botanik Park, spre Deniz Muzesi și spre
Hagia Sophia. Pe tot parcursul am auzit toate limbile pământului dintre care și
destui care vorbeau limba română. Români la chioșcurile cu flori, la patiserii, la
cofetării, o româncă polițistă, în parcarea din Hagia Sophia, îndruma grupurile de
turiști. Ne-am întors spre ora 21,30, obosiți și mulțumiți de ceea ce am văzut.
Alexandra era cea mai obosită dar era fericită că „a apucat să vadă ce-i în lumea
largă”. Am servit masa de seară la patiseria hotelului unde am luat, fiecare ce a
vrut, manti – găluște din carne de vită cu umplutură de verdețuri fierte în apă cu
iaurt și chilli, culmea, varză a la Cluj, tocăniță de cartofi cu pulpe de pui prăjite în
aluat, crocante, kuneffe - prăjitură cu griș și brânză dulce, suc proaspăt de
portocale. La 22.30 ne-am dus la culcare, rupți de oboseală. Irina cu Simina au
stat de vorbă mult după miezul nopții. Aveau ele ce aveau cu diferențele culturale
și cu prea înaltul grad de libertate al grecoaicelor. Le invidiau. Rareș le auzea
prin peretele subțire care despărțea camerele și se mira de curiozitatea lor.
A doua zi, dis de dimineață, ora 7,15 ne-am strâns la masă în restaurantul
numărul 3, Izmit, unde am servit fiecare ce am vrut de la bufetul suedez cu de
toate. La ora 8 am plecat cu autocarul spre Bdul Kennedy Cd, Yenikapi Șehir
Parki unde ne-am îmbarcat pe vaporașul Kemal Ataturk și am plecat, pe lângă
coastele țărmului, spre traseul tunelului Avrasya, spre Haydarpașa Birim Amirligi
apoi spre Aspark Kadikoy, Istambul Kalamis Marina, Fenerbasche Yat Limani,
Galatasaray, Caddebostan Sahili, Bostanci (stația maritimă Șhatlari), Maltepe,
Kartal Adalar Iskelesi, Ida Pendik, Darica, Derince, Izmit, cap de linie. La Izmit
am debarcat și ne-am plimbat o oră prin preajmă. Am urcat în parcul Seka,
ne-am plimbat printre tinerii și bunicii cu copiii de mână, am urcat spre baza
sportivă Kelebek Spor Cim Hali Saho Tesisleri unde am văzut zeci de terenuri de
tenis de câmp, de volei, de footbal, de handbal, mai mici pentru copii, mai mari
pentru juniori și mai mari pentru adulți. Ne-am uitat muți la cât de frumos și liniștit
jucau.
Am coborât mirați de ce am văzut la restaurantul, terasa, patiseria și
cofetăria Maide Cafe unde, la terasa de afară, am servit câte o porție de baclava
cu suc de rodii. Ne uitam unii la alții muți de uimire, de frumusețe, de normalitate,
de siguranță. N-am simțit nicăieri că mi-e teamă să merg pe drum.
Întorși la vapor, am plecat de la ancoră la orele 15,30. N-a mai luat-o pe
lângă țărm, așa cum am venit, s-a poziționat pe un culoar maritim la zeci de
kilometri de țărm, în mare, pe lângă fel de fel de vapoare, cu valuri mai mari, cu
 51

un tangaj și un siaj periculos pentru noi, necunoscătorii dar, a scurtat drumul cu

trei ore. Am revenit la hotel la orele 18,30. Ne-a primit cu masa. Aperitiv,
saksuta- un fel de salată de vinete, dovleci copți, usturoi, roții, ardei și alte
legume și mirodenii, felul întâi, doner kebab din carne de miel, inegal kofte –
chiftele la grătar din carne de vită, pesmet și ceapă, cu sos de roșii și ca desert,
baclavale cu suc proaspăt de rodii.
După masa de seară am plecat în oraș, la plimbare. Am coborât pe
bulevard, către mare, am trecut pe lângă stadionul echipei Fenerbasche și am
ajuns în parcul Zeitinburnu Sahil, la sud de bulevardul Kennedy CD. Parc foarte
mare, la sud de intrarea în tunelul ce trece pe sub apă, mult verde, multe
băncuțe și spații de joacă, mulți pescari pe malul mării, multă liniște, prea multă
normalitate. Alexandrei nu-i venea să creadă că este adevărat. Era prea frumos.
Am stat pe băncile cu vedere la mare, ne-am odihnit și am visat la așa ceva și în
țara noastră. Ne-am întors la hotel după ora 19,30. Am servit masa de seară și
am plecat cu Irina, cu Simina și cu Rareș spre Bazar. Lume multă, magazine cu
miile, toate bunătățile pământului, toate covoarele și bijuteriile parcă și-au dat
întâlnire aici. Nu am știut când trece vremea. Din bruma de bani ce-i aveam i-am
cumpărat Irinei o brățară frumoasă, din argint, placată cu aur, la 50 de dolari. Am
negociat de la 80 până la 50 mai bine de jumătate de oră. A sărit la gâtul meu și
m-a sărutat de îndată ce i-am închis-o la mâna stângă. M-am simțit important
pentru ea, m-am simțit că fac parte din viața ei. La câteva magazine mai în față
ne-am oprit. Mi-a cumpărat un ceas cu cadran negru, cu brățară metalică, cu
zale pătrate, frumoase, la 20 de dolari. Când mi l-a fixat la mâna stângă m-a
sărutat și mi-a spus cu voce tremurândă:
– Când te uiți la ceas să mă vezi pe mine dincolo de el și să-ți spună în
locul meu „te iubesc” așa cum simt eu când privesc brățara.
– Irina, te iubesc într-atât încât ești tot timpul în mintea mea. N-am cum să
te uit.
– Știi, uite, mâine, poimâine împlinesc și eu 17 ani. Țin brățara ta ca pe
cel mai frumos cadou de aniversare. Mulțumesc încă odată. Te pup.
Ne-am plimbat prin Piața Taksim apoi am oprit în Taksim Gezi Parki, o
frumusețe de parc, cu un rond în centru, pe băncile căruia roiau mulți tineri,
frumoși, veseli și liberi.
Din nou au început comentariile Irinei și ale Siminei care urmăreau cu
atenție comportarea fetelor și a băieților, felul de a se îmbrăca, de a merge, de a
se purta unii cu ceilalți. Parcă voiau să rămână acolo peste noapte să se sature
de normalitate.
Am ajuns la hotel după ora 23. Am adormit în sfert de oră. Ne-au trezit la 7
dimineață.
 52

Am servit micul dejun pe terasa din spatele hotelului (deja eram în ziua de
duminică când hotelul era supraaglomerat) și ne-am îmbarcat în autocar.
La ora 8 și 15 eram în drum pe autostrada Avrupa Otoyolu, am trecut prin
Bașakșehir, am intrat în munți, parc, am ieșit la Ișiklar, Tayokadin, Kestanelik,
Akalan, Damandria, Ataturk, Saray, Vize, Erenler, Pinarhisar, Edirne. Am făcut
popas în Edirne la complexul de terase și restaurante Tarihi-Cigerci Bahri Bey –
Edirne Tava unde am fost serviți ireproșabil cu saksuka (vinete, dovleci, usturoi,
roșii, ardei iute și carne tocată), chiftele la grătar cu sos de roșii, kebab, borek (foi
de plăcintă cu brânză, ou, pătrunjel și carne tocată, câte două baklavale și suc
proaspăt de portocale. La ora 14,30 eram îmbarcați în autocar, în drum spre
Lalapașa apoi vama bulgară Lesovo. În vamă nu ne-au reținut mult, s-a uitat la
noi cu pașaportul în mână, s-au uitat la bagaje și au plecat cu 100 de dolari pe
care i-a plătit ghidul I-am strâns și i-am înapoiat în următorul sfert de oră.
Șoferul ne-a anunțat că vom mări viteza și nu vom opri decât după două
ore, la o toaletă publică. A pus viteză pe autocar și vedeam din treacăt localitățile
pe care le tranzitam pe drumul cel mai bun, fără ocolișuri. Granitova, Elhovo,
Okop, Yambol, Sliven, Veliko Târnovo, popas de jumătate de oră în parcul din
centru cu toaletă publică, apoi localitatea Byala și am ajuns la vama Ruse. Ne-a
luat pașapoartele, l-a întrebat pe ghid pe unde am venit, le-a ștampilat și ni le-a
înapoiat fără să ne mai controleze. La Giurgiu doar ne-a pus ștampila pe
pașaport că am intrat în țară și ne-a făcut semn să trecem mai repede că-i
încurcăm la controlul TIR urilor.
La orele 22 intram în București. Autocarul oprea acolo unde era solicitat să
coboare din pasageri. La 22,45 eram la Mănăstirea Cașin, locul de stație. Tata
ne aștepta pe platoul din fața mănăstirii. Radia de bucurie, parcă s-ar fi bucurat
el de excursie.
Silvia a coborât prima și s-a aruncat la pieptul lui. După ea, Alexandra. Am
coborât în urma Irinei. O aștepta tatăl ei.
– Bine ați venit copii! Ce bine arătați! Parcă sunteți mai frumoși. Ce zici
Alexandra, n-am dreptate?
– Ba da frate, ai dreptate, le-ai făcut și mi-ai făcut bucuria vieții mele. Îți
mulțumesc din suflet. O să-ți povestesc eu mai multe când vom avea timp.
– Bună seara domnule Marius, bine v-am regăsit. V-o încredințez pe Irina
sănătoasă și fericită. Vă mulțumesc că ați lăsat-o să vină cu noi.
– Oricând și oriunde o las cu tine Sergiu, am toată încrederea în buna
voastră creștere și educație. Din zi în zi mă conving și mai mult de asta.
– Vă mulțumim, o seară bună vă doresc!
– Seară bună și dumneavoastră domnule Mihai, toate bune vă doresc!
– La fel domnule Marius, să ne revedem sănătoși și să auzim de bine!
 53

Ajunși acasă ne-am strâns în jurul mesei din sufragerie unde mama ne-a
întâmpinat cu chiftele și pâine caldă, cu scovergi cu dulceață de vișine. Am
povestit până la miezul nopții și ne-am culcat liniștiți, mulțumiți și obosiți.
Am început școala, anul III sau clasa a XI a, cu zâmbetul pe buze și cu
mult chef de a învăța și a munci. Excursia m-a resetat, mi-a dat o vioiciune și un
chef de viață nemaipomenit. Aproape în fiecare seară mă întâlneam cu Irina. Ne
simțim bine împreună, ne simțeam lipsa dacă nu ne întâlneam și parcă după
fiecare întâlnire (între 18 la 19,30) vedeam viața altfel, cu speranță, cu încredere.
Visam, și eu și ea, să avem parte de o tinerețe ca grecii și ca turcii, liberi,
responsabili, fericiți. Așa-i vedeam noi prin parcurile lor. Ne-au rămas în memorie
cei din Piața Taksim, din părculețul plin de viață și de muzică bună.
La jumătatea lunii octombrie a anului 1992, am fost chemat la directorul
liceului, împreună cu dirigintele, domnul profesor inginer Petre Nistor.
– Ce-ai făcut Sergiu? De ce ne cheamă directorul?
– Nu știu domnule diriginte, n-am făcut nimic care să contravină
regulamentului de ordine internă al liceului. Doar am discutat și la dirigenție
despre noile reguli aduse de la începutul anului școlar.
Am intrat la director. Acolo erau doi domni, la costum și cravată, cu o
morgă de oameni aflați în control sau inspecție.
– Poftiți, luați loc aici, la masa de consiliu, în fața domnilor ofițeri.
M-am panicat. De ce ofițeri, ce am făcut? Ajută-mă Doamne! Cel mai în
vârstă a deschis dosarul din fața lui, s-a uitat în el și la mine și a început:
– Tinere, nu te speria, te-am chemat să-ți spunem că te apreciem, am
văzut notele dumitale, am stat de vorbă cu maiștrii de la IRA Grivița, cu vecini din
blocul în care locuiești, am mai făcut și alte verificări, inclusiv privind excursia în
Grecia și Turcia și vrem să-ți propunem să te mutăm la Liceul Militar de la
Breaza de unde să urmezi în viitor o carieră militară, ca inginer, în domeniul
autovehiculelor. Nu vei fi singurul. Din clasa dumitale vor primi invitație și Marian,
prietenul tău, și Marius, și Răzvan. Cu toții aveți timp de gândire, împreună cu
familiile, până la data de 20 noiembrie. Din 21 noiembrie, cei care aleg
propunerea noastră, veți intra într-o perioadă de pregătire, aici în București, până
la 20 decembrie când luați vacanța de iarnă. Din 4 ianuarie 1993 veți merge la
Breaza unde veți fi echipați, cazați și instruiți la nivelul elevilor de clasa a XI a de
liceu militar. Avantajele sunt net în favoarea voastră.
– Eu, ca diriginte, de ce am fost invitat domnule ofițer?
– Dumneavoastră domnule profesor veți întocmi caracterizările celor care
acceptă transferul astfel încât dosarul lor de personal să înceapă cu documentul
dumneavoastră, alături de cererea lor și de extrasul de pe situația școlară din
clasa a I a până acum.
 54

– Domnule ofițer nu vă pot spune nimic acum dar vă mulțumesc pentru

apreciere și pentru propunere. După ce stau de vorbă cu părinții mei vă voi
comunica hotărârea familiei prin domnul diriginte Nistor. Putem pleca?
– Sigur că puteți pleca. Rugămintea noastră este ca nimeni să nu știe
despre ce am discutat aici. Treburile astea nu sunt la îndemâna oricui.
– Bună ziua, vă mulțumim.
Am ieșit din biroul directorului zăpăciți. Dirigintele era livid la față. S-a uitat
lung la mine și mi-a spus-o șoptit: „să te gândești bine băiete, să te gândești mai
mult cu capul tău ”. Am intrat la ora de tehnologie. Profesorul se uita curios la mine.
Nu m-a întrebat nimic. La câteva minute a venit secretara și l-a chemat pe Marian.
Ora următoare a fost chemat Petre, apoi Răzvan, apoi Marius, prietenii mei.
În recreație ne uitam unul în ochii celuilalt cu prețuire, cu încredere și cu
prietenie. De ce noi? De ce trebuie să luăm niște decizii așa de importante
pentru noi la o vârstă atât de fragedă? Ce va spune tata? Ce va spune mama?
Nu știu de ce dar cred că răspunsul final va fi negativ. Nu avem pe nimeni mai
apropiat în armată să ne spună cum este. Nu avem ce compara. La IRA am
văzut inginerii tineri cum aleargă de colo dincolo, cu schițe, cu planuri, cu fel de
fel de fișe și procese-verbale de recepție, sunt salutați de muncitori, stau de
vorbă, se pun la plan împreună dar în armată cum este? De unde să știu? Doar
tata să știe că el a făcut armata la autobaza militară din Ghencea. În 16 luni de
armată și-o fi dat seama cum este. Toată ziua am stat pe gânduri. Seara, după
masă, când ne așezam cu toții în sufragerie la televizor, am deschis subiectul
așa cum s-a întâmplat.
– Tată, mamă vreau să vă anunț ceva foarte important.
– Doar nu ți-a venit să te însori, Doamne ferește...
– Nu mamă, vai de mine, uite, astăzi m-a chemat directorul în cancelarie
unde mă așteptau doi ofițeri care mi-au propus să mă transfer la liceul militar de
la Breaza și de acolo să urmez o carieră militară în domeniul automobilelor.
Le-am spus că nu pot spune nimic până când nu stau de vorbă cu voi, părinții
mei. Părerea voastră este lege pentru mine indiferent ce vreau eu.
– Nu tată, n-o lua așa. Părerea și dorința ta este prima, este viitorul tău
tată nu al nostru. Ce vreți voi să deveniți așa se va face. Așa am vrut și eu, așa
am făcut.
– Tată care este părerea ta? Ce mă sfătuiești?
– Tată, niciunde nu este perfect în lumea în care trăim astăzi. Nici armata
nu-i ferită de necazuri. Vezi bine câte acuze i se aduc că a tras în populație în
decembrie 1989, că a apărat familia Ceaușescu, că nu și-a făcut datoria și fel de
fel de aberații. Uite, mă gândesc numai la unele aspecte care mă intrigă. Cum să
nu-și apere armata comandantul suprem? Cum să se interpună armata între
popor și putere? De unde știm ce-i mâine tată? Tu cum vrei? Ce-ți place?
 55

– Tată eu aș vrea să ajung inginer de automobile. Să fac parte dintr-un

colectiv de reparații foarte bun, foarte bine văzut și plătit. Asta vreau. Eu nu mă
văd militar.
– Bine tată, mă bucur că asta vrei. Să știi că șefii de ateliere de la Grivița
sunt foarte mulțumiți de tine, de ținuta ta, de munca ta curată. Mi-a crescut inima
când mi-a povestit maistrul de la pompe de injecție.
– Da tată, și mie mi-a plăcut. Am muncit cu drag și m-au plătit foarte bine.
– Mamă, eu cred că ți-ar sta bine îmbrăcat ofițer. Ești înalt, ești tras prin
inel, ești așa cum ar trebui să fie un militar.
– Da Sergiu, ți-ar sta așa de bine frate? Ar muri toate fetele după tine.
– Lasă-l Dora să aleagă el. Nu neapărat ce-i frumos este și bun. Tu ce te
bagi în discuție Silvia? La 10 ani? Cu mucii neuscați la năsuc?
– Da Mihai, îl las, dar în armată cine se mai duce măi bărbate? Uite,
ofițerii de recrutare i-a ales pe cei mai buni din clasă, nu au așteptat să vină ei la
cazarmă. În armată este un serviciu sigur, bine plătit, au alt statul social.
– Lasă-l Dora să aleagă el. El știe cel mai bine ce-și dorește. Noi vom fi
întotdeauna lângă el așa cum a fost și este și el mereu alături de noi.
Am terminat discuția în termeni familiari, înțeleși cu toții că vreau să devin
inginer și nu militar. A doua zi după amiază i-am povestit Irinei.
– Să nu cumva Sergiu, să nu cumva... Nu vreau să-ți duc grija toată ziua
pe unde ești, ce faci și cum vei fi judecat de societate. N-ai văzut la Timișoara, la
Cluj, la Sibiu și aici la București în ce situație a fost pusă armata? Să nu cumva.
Cu lacrimile prelinse pe obraz, m-a prins de ambele mâini, m-a sărutat și a
continuat:
– Eu îmi fac speranțe vis a vis de noi că vom fi studenți, vom fi liberi și
independenți cum am văzut în Grecia și în Turcia, nicidecum încorsetat în fel de
fel de echipamente de război pe tine. Nu uita că te iubesc și că îți vreau binele.
– Da Irina, știu că mă iubești, știu că armata nu-i o soluție în perioada
asta de după 1989, că ne dorim să fim cât mai mult timp împreună, știu. Și eu îmi
doresc libertate și vreau să ne bucurăm împreună de tinerețe și de viață.
Până la finele săptămânii, împreună cu dirigintele, am stabilit cu domnul
director că eu, Petre și Răzvan nu ne dorim o carieră militară iar Marian și Marius
s-au înscris și au început demersurile pentru a se transfera la liceul militar.
Succes dragi colegi!
În zilele de practică, la IRA Grivița, am învățat și am lucrat la secția de
reparații capitale motoare. Printre cele românești și-au făcut loc și motoare de
MERCEDES, MAN, VOLVO și de IVECO. Am lucrat, alături de muncitorii și
tehnicienii atelierelor la demontarea la banc a motoarelor, trierea pieselor
demontate, degresarea, spălarea apoi măsurarea cotelor dimensionale care le
 56

grupau în trepte de reparație, montarea, reglarea, probele funcționale și rodajul

la bancul chimic apoi la cel funcțional dotat cu frână hidraulică.
Într-una din zilele de noiembrie am avut surpriza controlului de calitate
inopinat al întreprinderii. Mi-au măsurat trei arbori cotiți triați deja și încadrați în
cote de reparație.
Arborele cotit de Saviem l-a găsit exact așa cum l-am măsurat eu și cum
l-am scris pe Fișa de măsurători – palier 1 și 4, treapta 2 a, palierele 2 și 3,
treapta 1 a, palierul 5, treapta a 3 a, manetoanele 1,2,3 și 4 la treapta 1 a de
reparație. M-au întrebat cum fac măsurarea ovalității și al conicității fusului.
Le-am explicat cu ceasul comparator în față, cu palpatoarele alese pentru
dimensiunea cotelor și cum notez în fișă. Muncitorul la care am fost repartizat a
prezentat arborele de MAN. Nu s-au găsit diferențe între valorile trecute în fișe și
valorile recoltate la control. Ne-au felicitat și au plecat mai departe, la bancul de
măsurători ale cilindrilor și pistoanelor. După un timp au revenit să le arătăm
măsurătorile făcute la arborii cotiți reparați (rectificați) înainte de asamblarea lor
în blocurile motoare. Le-am arătat fișele care se vor anexa comenzilor finale. Au
plecat și mai mulțumiți decât după prima vizită.
Am încheiat trimestrul 1 cu media 9.80. Am avut două medii de 9, la
chimie și la educație fizică. După plecarea lui Marius la liceul militar, am devenit
șeful clasei, având media cea mai mare și recomandarea dirigintelui. Șeful clasei
participă la ședințele consiliului profesoral și are dreptul la cuvânt dacă se înscrie
înainte cu două zile și dacă prezintă secretarei titlul subiectului pe care urmează
să-l dezbată.
În luna ianuarie 1993, la insistențele și cu recomandările dirigintelui meu,
am scris și am documentat necesitatea efectuării practicii de pregătire
profesională în unități economice cu profilul activității întreținerea și repararea
automobilelor și nu în atelierele școală unde posibilitățile tehnice sunt limitate și
întotdeauna rămase în urmă față de ceea ce este pe piață. Atelierele din
Grozăvești sunt foarte bune pentru anii I de liceu și școală profesională pentru
lăcătușerie, organe de mașini, asamblări demontabile și nedemontabile,
cunoașterea automobilului și altele dar în ceea ce privește tehnologia reparării
autovehiculelor să se facă numai în ateliere de profil. M-am înscris pentru a lua
cuvântul, i-am prezentat secretarei materialul și a doua zi m-a anunțat că s-a
aprobat.
Joi, 21 ianuarie 1993, ora 14, sala (laboratorul) de istorie cu mesele
aranjate în careu.
Directorul liceului, șase profesori printre care și dirigintele meu, secretara,
trei maiștri de instruire practică și 14 elevi. Directorul a prezentat ordinea de zi a
ședinței, la punctul 3 din 5 fiind proiectul de hotărâre privind efectuarea practicii
 57

de pregătire profesională a elevilor, proiect inițiat de elevul clasei a XI-a A, Sergiu

Munteanu.
Când mi-a venit rândul m-am ridicat în picioare și am dat citire proiectului.
Directorul mă urmărea după copia aflată la secretară. După prezentarea
argumentelor au urmat întrebările:
– Care este probabilitatea ca ceea ce scrie aici să corespundă realității?
– Domnule director, cred că cel mai bine ar fi o recunoaștere la fața
locului, o informare din partea beneficiarilor, părerea colegilor mei și chiar a
părinților.
– Domnule elev, dumneata ne prezinți o situație aparte. Nu te contrazic.
Am primit telefoane de la directorul IRA Grivița să nu-i schimb elevii care au
efectuat practica anul anterior că este foarte mulțumit de ei. Bun, bine, acolo
sunteți 12. Ce fac cu ceilalți 34? Unde-i duc? Străbat Bucureștiul până la IRA
Obor sau la Filaret?
Știți că sunt acum patroni de unități de reparații auto care nu vor să audă
de elevi în practică? Ce fac cu ei, unde-i învăț meserie? De bine, de rău, la
atelierele noastre fac rost de material didactic și cu cei trei maiștri instructori
învățăm să demontăm, să remontăm și să reglăm până când ajungem la
rezultate bune. Nu sunt împotriva celor care vor să facă practică la întreprinderi
dar trebuie să știm câți, cum și cu cine ne pregătim. Decizia de astăzi este
următoarea: elevii din clasele a XI-a și a XII-a continuă practica la întreprinderile
cu care avem deja contracte, fiind ultimele serii cu practica în afara școlii iar
elevii de clasele a IX-a și a X-a încep practica în atelierele proprii. Până la 15
iulie 1993 să se întregească baza materială și să se amenajeze laboratoarele
pentru instruire practică. IRA Grivița ne va acorda ajutor în ceea ce privește
donații de automobile funcționale, două autovehicule secționate, un ARO și o
Dacia și multe subansambluri și piese ce urmează să le vopsim și să le așezăm
pe panoplii, unele dintre ele fiind funcționale.
Am plecat dezamăgit de la ședința consiliului profesoral. În laborator vom
rămâne numai cu Dacia și cu Aro, restul unde vedem, cum ne actualizăm
cunoștințele? Numai din reviste? Nu se poate. Dirigintele era de aceiași părere
cu mine dar degeaba, nu el hotăra, era și el alergat la fel ca noi. Am continuat
școala și am ajuns la finele clasei a XI-a cu media 9,75. Prima medie din clasă și
a doua medie din liceu. Media 9.80 a obținut-o un coleg de la a XI-a B care a
avut media 10 la educație fizică. Pentru faptul că nu mă înțelegeam cu calul cu
mânere și cu paralelele inegale, am luat media anuală 9 la educație fizică. La
chimie, unde exigența era una foarte mare, am luat 9,25 în rest numai medii de
10. Eu eram mulțumit de rezultatele obținute și nu eram supărat pe profesorul de
sport. Așa era corect.
 58

În vacanța de vară, după clasa a XI a, m-am angajat, împreună cu Irina,

la terasa restaurant din capătul străzii Alexandru Constantinescu, spre Arcul de
Triumf (O'gradá de astăzi) unde era patron un vecin, fost șef de sală la
restaurantul hotelului București care, împreună cu soția și cu cele două fete,
Marina și Sofia, au început afacerea și le-a mers bine de un an și ceva de când
au preluat-o.
Mi-a părut rău că nu am mai lucrat la IRA Grivița dar abia de mai luau
salariile muncitorii darămite unul ca mine, ucenic practicant. ONT Carpați era și
el pe ducă, tata a fost mutat la garajul Parlamentului împreună cu inginerul șef cu
care a făcut echipă în ultimii zece ani așa că nici acolo n-am mai încăput.
Am început activitatea vineri, 18 iunie 1993. Tura era formată din chelnerii
Sergiu, Irina, Sofia, fiica patronului, Marius și Violeta angajați cu experiență și
doamna Sorina, șefa de sală. Eu, Irina, Sofia, Violeta și doamna Sorina vorbeam
engleza, italiana și franceza, Marius vorbea rusa, Violeta vorbea și spaniola pe
lângă engleză, eram echipa perfectă pentru toate limbile, toate gusturile și toate
vârstele.
Marina, fiica cea mare a patronului, studentă la ASE în ultimul an, se
ocupa împreună cu doi băieți și cu o fată de bar. Soția patronului se ocupa de
bucătărie împreună cu vreo șase angajați iar patronul se ocupa de aprovizionare
și de gestiunea societății.
De la 01 iunie s-au extins cu o terasă de 20 de metri pe 8 metri lățime,
foarte frumos amenajată care a degrevat enorm sala de restaurant. Odată cu
venirea noastră s-a inaugurat terasa. La orele 10, când ne-am prezentat la
program, ne-au întâmpinat colegii cu aplauze.
– Măi frumușeilor, haideți măi la treabă că deja ne dau roată vreo trei
grupuri de tineri. Se duc până la intrarea în parc, se întorc, se uită la ceas, se
uită la terasa noastră... Hai să deschidem oficial terasa.
– Gata patroane, gata, uite acum să ne vezi ce ne umblă notele de plată
de colo până dincolo.
– Sorina, tu nu umbla prea mult, ia cu tine o fată mai limbută și întâmpină
clienții luându-le și comanda odată cu întâmpinarea.
– Gata mă, uite o iau p-asta mică, pe Irina că am auzit-o vorbind o
engleză ca la carte nu alta. Tu Sergiu, stai după Sofia și faci ce face ea.
Gata. Am deschis portița de la intrare, s-au instalat fetele la intrare și au
început să vină grupurile care dădeau roată. Primul grup, opt tineri, 5 fete și 3
băieți, turiști francezi, i-a luat Sorina în primire, le-a unit două mese și le-a luat
comanda ca la cantină:
– Cafea, apă minerală plată, omletă cu brânză, cu șuncă presată, salam
picant și roșii, friptură de porc la grătar cu salată de varză roșie, clătite cu
 59

dulceață de vișine, câte o bere neagră de fiecare și două baterii de vin Cabernet
Franc.
– Gata, în trei minute vine cafeaua și apa apoi, după jarul grătarului și
celelalte...
Al doilea grup, 2 fete și trei băieți, toți olandezi, i-a luat în primire Sofia și
i-a condus la o masă de patru persoane la care am mai adăugat un scaun. Una
dintre fete, blondă și durdulie, a preluat conducerea și a dat comanda:
– Friptură de porc la grătar cu garnitură de cartofi natur, salată de varză
roșie, clătite cu dulceață de vișine, cafe frape, două sticle cu vin, Grasă de
Cotnari, cu patru sticle cu apă minerală.
Am plecat la bucătărie unde am transmis comanda pentru masa nr. 6 apoi
la bar unde au pregătit băuturile.
Al treilea grup, 3 fete și 2 băieți, englezi, au fost preluați și servisați de
Irina, sub privirea blândă a doamnei Sorina, în aceleași condiții de rapiditate și
eleganță.
Au urmat alte și alte grupuri și perechi de tineri, de maturi sau de bătrâni
care, cu toții, au fost plăcut impresionați de cum arată restaurantul și terasa, cum
au fost serviți și de calitatea deosebită a meniului. Nu știu când a trecut ziua dar
la ora 24 când am închis aveam 487 de comenzi lucrate și depuse în sertarul
Marinei de la bar.
Am plecat acasă la 0,30 cu curățenia gata, cu toate la locul lor numai bune
de preluat mâine la 10,00. Aveam în buzunar ciubuc aproape cât jumătate din
salariul lui tata. Irina la fel. Domnul Paul, patronul, se uita cu o privire părintească
la noi și, pe drum spre casă, ne-a felicitat de mai multe ori și ne-a promis că ne
va ajuta oricând. Ce o fi văzut la noi? Nu eram și noi ca toți ceilalți tineri?
Din zi în zi aglomerația era și mai mare. Trebuia să fie unul dintre noi la
intrare în momentul în care ne călcau pragul grupurile sau persoanele pe care îi
conduceam la mese, le preluam și le aduceam meniurile comandate, le încasam
sumele pe notele de plată și ne primeam ciubucul, atât cât ne dădea fiecare.
Erau și cazuri în care nu ne lăsa nici un leu dar am avut situații când bacșișul a
fost aproape jumătate din valoarea notei de plată.
În după-amiaza zilei de vineri, 25 iunie 1993, a intrat val vârtej pe terasă
mama Irinei. Nu a stat să analizeze situația, s-a aruncat cu mâinile în părul ei și a
început să o lovească.
– Nu ție rușine să mă faci de tot râsul în oraș, să-mi spună lumea pe la
spate că fata directoarei a ajuns chelneriță? Marș acasă că te omor. Nu mai ieși
din casă până nu ți-o veni mintea la cap. Ai înțeles?
– Mamă, e rușine ce faci, te rog frumos nu face scandal.
– Marș acasă, marș. Acum, așa cum ești.
– Stai să mă schimb, unde plec așa, cu uniforma pe mine?
 60

– Doamnă care este necazul, ce aveți cu fata? Este rușine să muncești?

Uitați fetele mele, studente, ambele sunt la lucru, își câștigă singure banii de trai.
Fata dumneavoastră este educată, este cuminte, este un copil foarte bun, de ce
vă purtați așa de rău cu ea? Ce rău v-a făcut?
– Dumneata să-ți vezi de treaba dumitale. Eu sunt directoare de școală
gimnazială, nu sunt oricine. Cum să fie fata mea chelneriță? Cum ați angajat-o?
Cu acordul cui? Este minoră, nu vă este rușine?
– Nu doamnă, n-am de ce să-mi fie rușine când dau de muncă. De la 16
ani copiii pot fi angajați cu contract de muncă. Irina are carte de muncă doamnă,
nu muncește la negru. Mai are puțin și-i majoră, împlinește 18 ani în septembrie,
nici atunci n-o lăsați să muncească? Cred că nu ei trebuie să-i fie rușine. Nu.
– Nu-i treaba dumitale ce fac eu cu fata mea. Vezi-ți de treaba dumitale.
A plecat cu Irina în fața ei, boscorodind-o.
– Ce spui Sergiu de atitudinea doamnei Bucur? Auzi, directoare de școală
gimnazială mă nu alta. Parcă ar spune că-i ministrul învățătorilor. Halal!
– Domnule Paul, nu-i prima dată când o face de rușine fără nici o vină dar
trag nădejde că tatăl ei, domnul Marius, o să rezolve problema astăzi. Îi stă pe
rever ca la tenis să ia niște măsuri radicale în familie.
Așa a fost. La ora 20,15 a intrat pe ușa terasei domnul Marius cu Irina de
mână. Se forțau să arate o față veselă dar nu prea reușeau. Din discuțiile cu Irina
am înțeles că domnul Marius i-a interzis doamnei directoare Medeea Bucur să se
mai amestece în viața fiicei lor, dacă nu-i convine să plece la maică-sa și să-i
lase în pace să-și trăiască fiecare viața așa cum simte că trebuie să o trăiască.
Gata cu dictatura. În urma discuțiilor, mama Irinei a decis să plece la părinții ei cu
condiția ca apartamentul să fie trecut, după împlinirea vârstei de 18 ani, pe
numele Irinei. Mai târziu s-a răzgândit, a cerut jumătate din valoarea de vânzare.
A făcut crize de nervi, a aruncat, a spart, a țipat dar nu au cedat și ținut-o pe a
lor. Domnul Marius cu domnul Paul, patronul, se cunosc de mulți ani, se respectă
și au încredere unul în celălalt, de mai bine de 6 luni restaurantul se
aprovizionează cu carne, brânză, ouă și legume de la ferma din Fundulea unde
este acționar tatăl Irinei așa că lucrurile par a intra în normal.
Domnul Marius a rămas la masă, a fost servit de doamna Sorina care a
stat cu el câteva minute cu intenția de a-l convinge că Irina este un copil bun,
responsabil și onest. Sofia mi-a făcut semn cu ochiul „nu-i așa că le-ar sta bine
împreună?”
A fost o vară minunată, plină de acțiune, plină de frumusețe, plină de
iubire și, de ce nu, plină de bani.
Din iulie, sora mea, Silvia, la 11 ani ai ei, a început să cânte la nunți și la
petreceri cu formația lui nenea Sile din Băneasa. Sâmbăta și duminica când
aveau nunți, botezuri sau alte chermeze, venea acasă la mama, o lua cu mașina,
 61

plecau la treabă și se întorceau după miezul nopții, uneori dimineața, când o

preda mamei în persoană, întreagă și nevătămată dar cu bănuții în buzunar.
In vara anului 1993 am avut bucuria împlinirii financiare dar și necazul că
fabrica mamei s-a închis și toți angajații au fost dați afară. Fabrica de săpun
Stela, din Șoseaua Colentinei, a fost ștearsă de pe fața pământului pentru
totdeauna. Din pix.
Puneam ban peste ban împreună cu sora mea și-i număram din două în
două zile. Necazul era că banii se devalorizau repede. Inflația depășea 100%.
Dacă în 1990 un dolar SUA era 22,43 lei, la finele lui 1992 era 307,95 lei iar
acum, în iulie 1993 era 760 lei adică mai scump de 34 de ori decât costa pe
timpul lui Ceaușescu. Salariile nu țineau pasul cu inflația. Dacă tata avea salariul
în decembrie 1989 de 4.520 lei trebuia să aibă acum de 30 de ori mai mult, adică
128.000 lei dar avea doar 56.000, sub jumătate. Eu câștigam ciubuc de 3 la
4.000 lei pe zi adică ajungeam la peste 100.000 lunar dacă țineam la ținută, la
prestanță, la oboseală și-mi făceam treaba cum trebuie. Marius era mai lent, mai
ursuz, mai puturos. Violeta era fâșneață dar se cam încurca în comenzi. Irina era
cea mai căutată de fetele tinere, de artiști și de grupurile mai elevate.
Silvia, sora mea, venea cu câte 10-15.000 de lei de la o nuntă și cu 6-
7.000 de la un botez sau chermeză dar cânta cel puțin 3-4 ore. Mult pentru ea, la
vârsta ei, mult.
Aveam bani dar nu mai aveam liniște, nu mai aveam libertate. Mă trezeam
la ora 9,00, mă spălam, beam un ceai cu o felie de pâine cu unt și dulceață și
plecam la treabă. Terminam la 23,30, ajungeam acasă la 0,30. Toată ziua eram
acolo, printre clienți, alături de colegii mei și tot timpul cu ochii pe Irina. Au fost
situații când Irina primea invitație de la câte un tinerel frumos dar mă arăta pe
mine cu degetul și-i explica că abia are timp pentru mine darămite pentru
altcineva. Nu a bruscat-o nimeni niciodată, nu a amenințat-o, nu i-a făcut nimeni
niciodată rău. A fost o vară frumoasă.
Am lucrat până în ultima zi de vacanță, duminica de 12 septembrie 1993,
ora 20,00.
A doua zi, luni, am început școala, clasa a XII a. Surpriza de sâmbătă, 18
septembrie 1993, a fost neașteptată și deosebit de frumoasă. La ora 14,00 am
fost anunțat telefonic să mă duc la restaurant să ajut la aranjatul meselor pentru
un eveniment. M-am dus. Acolo, domnul Paul, domnul Marius, colegii, sora mea,
Silvia erau tot un zâmbet. Au sosit și prietenele Irinei, Sanda cu Ionuț, Paula cu
Silviu, Clara cu Iulian, Simina cu Rareș, au venit mama cu mătușa Alexandra și,
aproape de 15,00 a coborât din taxi, bunica Irinei de la Titu. Irina a fost chemată
la 15,00 și a venit „într-un suflet” la chemarea dragului nostru patron. A fost
întâmpinată cu flori și cu melodia „La mulți ani!” la care prima voce era a Silviei.
Era în al nouălea cer...Era majoră. Acum, amândoi majori, aveam altă libertate
 62

de mișcare și de exprimare. Acum am sărutat-o pentru prima dată, pe buze, în

fața unei mulțimi care ne cunoștea. Nu aveam ce ascunde, nu aveam de cine ne
feri. Păcat că mama ei nu a înțeles niciodată că cea mai bună educație o primești
în libertate nu închis în reguli, dogme și cutume.
Am dansat, am cântat, am servit un meniu pe măsură cu mezel, cu fripturi,
cu plăcintă cu carne, cu prăjituri, cu sucuri, vin și cafele din care am ieșit pe la
orele 23,00.
Când ne-am întors acasă l-am găsit pe tata leșinat în bucătărie. Am
chemat ambulanța care l-a dus de urgență la Elias, lângă noi. A fost diagnosticat
cu ulcer perforat și a intrat direct în operație. Mama a rămas în spital toată
noaptea. Dimineață s-a dus Alexandra. Au venit să-l vadă și să-i ureze
însănătoșire grabnică colegii de serviciu, domnul inginer Radu Pricop, șeful lui și
chiar și tanti Magda, cosmeticiana parcului auto al Parlamentului. A fost externat
abia joi. Medicamente, regim alimentar, fără efort, concediu medical 30 de zile
apoi din nou la control. Era slăbit, livid, fără putere. Mi-a fost așa milă de el că m-
au podidit lacrimile deznădejdii. Tata. Omul care era pentru mine reazemul cel
mai important. Tata. Căpetenia casei noastre. Tata. Bărbatul care nu și-a bătut
niciodată nevasta și copiii, care nu i-a înjurat, nu i-a bruscat și nu i-a umilit. Tata.
Modelul meu. Tata. Arborele din care îmi trag rădăcinile...
Ușor, ușor și-a revenit și am crezut că va afli bine. Zilele trec una după
alta. Viața trece.
Joi, 14 octombrie 1993, în pauza de la ora 12,00 am fost chemat la
directorul liceului. M-am temut că iar au venit cei de Centrul Militar cu recrutările
lor. Nu. Nu era niciun militar în birou. Era un domn elegant, de vârstă medie care
emana respect și încredere.
– Bună ziua domnule director, m-ați chemat.
– Elev Munteanu, te-am chemat să-ți fac cunoștință cu domnul inginer
Mavrodin care selecționează elevi din anul terminal să efectueze practica de
producție în unitatea dumnealor și, cine știe, dacă se leagă vreo relație
contractuală de muncă după absolvire va fi bine pentru ambele părți.
– Bună ziua domnule inginer. Eu am fost de părere și m-am exprimat în
consiliul profesoral să efectuăm practica în societățile comerciale în care se
repară autoturisme și autocamioane din toate mărcile nu numai Dacia și Aro dar
opțiunile agenților economici n-au acoperit dorința noastră. Asta este.
– Domnule Munteanu, domnul director mi-a transmis mai demult dorința
dumneavoastră și eu, ca fost elev al dumnealui, am înțeles mesajul și am venit
să selecționez sau mai bine zis să fiu ales de patru elevi care vor să efectueze
practica într-un service auto modern. Pentru a fi bine înțeles noi asigurăm masa
de prânz gratuit, echipamentul de lucru și de protecție și chiar cursuri de
școlarizare pentru anumite proceduri sau aparate specializate. Cine dorește să
 63

vină sâmbăta la lucru va beneficia de plata cu ora pentru activitățile desfășurate.

Am înțeles că ziua de practică va fi săptămânală, vinerea, așa că se pot lega
activități pentru sâmbăta. Nu-i obligatoriu, este benevol, la solicitarea elevilor.
Mâine, fiind zi de practică, vă aștept la sediul din Șoseaua Fundeni, vis a vis de
Institutul Clinic Fundeni să ne cunoaștem și să vă stabiliți opțiunile.
– Vă mulțumesc frumos pentru ofertă, în mod sigur voi efectua practica la
dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru cartea de vizită cu harta locației pe ea.
A stat de vorbă cu încă cinci colegi și ne-a ales pe noi patru: eu, prietenul
meu, Petre, Răzvan și Nicușor. Împreună cu ei m-am prezentat a doua zi, la ora
08,00, la service ul nou, nouț, atrăgător și foarte frumos organizat. Ne-a uimit
curățenia. Nu vedeai o pată de ulei, elevatoarele, utilajele, standul de verificare al
frânelor, standul de verificare și reglare al geometriei de direcție străluceau în
culori frumoase, albastru metal, roșu și gri, pardoseala era vopsită în culoare gri,
parcă eram la spital nu la service. IRA Grivița? Nu aveai pe unde să calci să nu
iei pe talpă ulei ars sau vaselină uzată. Muncitorii în combinezoane albastre
curate, fiecare cu bancul lui de scule, cu treaba lui și atent la șeful de atelier care
îi controla și îi îndruma pe faze de lucru. Am rămas muți. Ne-a dus la atelierul de
reparat caroserii apoi la vopsitorie. Aici ne uitam ca la filmele științifico –
fantastice. Rafturi cu cutii metalice cu vopsele, o balanță electronică, niște
cataloage cu rețete și eșantioane de comparat cu vopseaua de pe autovehicul
pentru stabilirea codului de culoare, respectiv al rețetei de preparare a cantității
de vopsea acolo, în laborator. Tabele cu normele de consum pe unități de
suprafață, afișe cu așa da, așa nu la procedurile de chituire, șlefuire sau vopsire.
Cabina de vopsit în care intra autoturismul era foarte puternic luminată, ventilată
și etanșată. Filtre în tavan să nu intre praful odată cu aerul aspirat, filtre în podea
să absoarbă vaporii de vopsea să nu „gazeze” pistoale de vopsit moderne,
mașini de șlefuit acționate pneumatic, aspiratoare care absorb praful șlefuit, etc.
Ne uitam unul la celălalt și nu înțelegeam prea bine fluxul.
Am fost conduși într-un vestiar mult mai bine amenajat și mai curat decât
cel al sălii de sport al liceului. Ne-a dat combinezoane, ecusoane cu „elev
practicant” și cheile de la dulapurile în care ne lăsam îmbrăcămintea cu care am
venit de acasă. După ce ne-am echipat ne-am prezentat la „sala de pregătire”
unde domnul inginer Mavrodin ne-a instruit în domeniul securității și sănătății
muncii și a normelor de prevenire și stingere a incendiilor. Am reținut și nu voi
uita niciodată următoarele reguli de service:
• Pe traseul pe care mergi să te uiți și să fii atent în toate părțile,
niciodată nu știi ce șofer efectuează o manevră neadecvată și te poate
lovi, izbi sau strivi între el și alt obstacol, perete, etc;
• Pentru orice operațiune de demontare, măsurare, montare sau reglare
există o sculă comună sau specială drept pentru care nu se fac
 64

improvizații din scule la întâmplare, toate au rezistența, calibrul și rolul

lor. Sculele neadecvate îți pot sparge capul atunci când le suprasoliciți;
• Nu se gustă cu limba antigelul, acidul sulfuric, benzina, uleiul sau
motorina, poate fi ultima dată când o facem;
• Nu se ridică autoturismul pe elevator dacă tălpile (labele) nu sunt
așezate exact sub locurile de cric prevăzute de constructor (întăriturile
din podea);
• Nu se lucrează la autovehicul cu motorul pornit. Te poate lovi
electroventilatorul, curelele și fuliile în mișcare sau te poate arde
piesele încinse ale galeriilor și ale coloanei de evacuare a gazelor;
• Nu se pornește motorul cu filtrul de aer sau capacul demontat
deoarece putem produce un incendiu;
• Nu se fumează și nu se intră cu flacără deschisă în atelierul de
reparații mecanice și electrice, nu se lasă pete de ulei sau de carburant
pe suprafața postului de lucru, se șterg imediat ce se produc, nu se
depozitează produse petroliere în vase deschise (găleți, ligheane, tăvi,
etc.). Pentru carburantul scos din rezervoare sunt destinate canistrele
sau butoaiele metalice cu bușon închis.
După instructaj am semnat într-un tabel de luare la cunoștință apoi ne-a
repartizat la posturile de lucru.
– Sergiu, tu vei lucra, tot anul școlar, cu domnul Matei. Este un mecanic
cu o experiență vastă cu care ne mândrim și cu care putem mulțumi clienții cei
mai pretențioși. Nu faci nimic în plus decât îți spune dumnealui, nu pleci fără
știrea dumnealui, nu te urci la volanul niciunei mașini. Clar?
– Clar domnule inginer. Clar și normal.
Răzvan a fost repartizat la postul numărul 2, la domnul Marin, un tânăr la
25-26 de ani, frumușel și isteț foc, Petre la postul 3 la nenea Manea și Nicușor la
postul 4 la Titel, mecanic la 22 de ani liberat din armată de curând. Am început
treaba.
– Copile, Sergiu te cheamă da? Ai mai făcut practică într-o unitate de
reparații? Știi ce însemnă și cu ce se mănâncă meseria asta de mecanic auto?
– Da domnule Matei. Am făcut doi ani la IRA Grivița, la atelierul de
reparații motoare și la cel de pompe de injecție și injectoare unde-i șef nenea
Paul.
– Îl știi pe meșterul Paul băiatule? De unde?
– A fost coleg cu tata, sunt prieteni.
– Dar tatăl tău cine este? Ce face?
 65

– Tata a fost maistru motorist la IRA Grivița apoi șef de atelier reparații la
ONT Carpați și acum este maistru la garajul Parlamentului. Șeful lui este domnul
inginer Radu Pricop. De ce? Îi cunoașteți?
– Cum să nu-i cunosc măi băiete. Domnul Pricop mi-a fost șef la IRA
Obor iar cu tatăl tău am lucrat o vreme la ONT, vreo trei ani. Om de ispravă
Mihai. Bun meseriaș și un om cu mintea pe umeri, știe ce spune, știe ce face.
Hai la treabă.
– Ce faceți la turismul de pe elevator?
– Ia comanda de service și citește să văd ce înțelegi din ea.
– Am luat clip boardul de pe stâlpul elevatorului, cu comanda atașată.
Comanda nr ZZZ din data de ZZZZZ, proprietar Luică Vasilica, adresa ZZZZZZ
telefonul ZZZ, autoturism
– Renault Megane, serie caroserie (17 caractere) numărul de
înmatriculare ZZZ, fabricat în anul 1991cu 45.650 kilometri la bord.
– Solicitări client „revizie anuală și verificare frâne” apoi semnătura
acesteia.
– Mai jos la rubrica „constatări atelier” apar consemnările: necesar a fi
înlocuite plăcuțele de frână pe puntea față, uleiul de motor, filtru de ulei, filtrul de
aer și filtrul de benzină. Suma estimată de ZZZ lei, va fi gata astăzi, la ora YY.
Mai jos constatările la predarea mașinii după reparație. Pe verso rubricile cu
operațiunile de manoperă, cine le efectuează, semnătură. Mai jos, cine verifică
calitatea lucrărilor efectuate, nume, prenume, semnătura.
– Uite fiindcă ești curat pe mâini ia pixul și scrie operațiunile așa cum ți le
dictez eu.
Prima operațiune – înlocuit ulei motor ELF 5W30 Evolution 4,2 litri și filtrul
de ulei.
A doua operațiune – înlocuit filtru de aer. A treia operațiune – înlocuit filtrul
de benzină, A patra operațiune – înlocuit plăcuțe frână față. A cincea operațiune
– verificat pe stand eficacitatea frânării.
În rubrica din mijloc la „mecanic” treci numele Matei iar la oră treci ora
începerii, 9,20 și vom trece la ultima operațiune ora terminării. Ai înțeles?
 66

Studiul individual al Instrucțiunilor de Securitate

și Sănătate a Muncii:

Instructajul practic de securitate și sănătate în muncă,

pe fluxul de lucru:
 67

– Foarte bine am înțeles domnule Matei. Eu acum ce fac?

– Tu acum, cât schimb eu uleiul, demontezi capacele roților, piulițele
prezoanelor roților, scoți roțile și le duci în spatele mașinii, lângă perete, să nu ne
încurcăm de ele pe sub mașină. Adu-mi tu recuperatorul de ulei uzat, butoiul ăla
roșu, pe roți, cu pâlnia aia neagră deasupra.
Am fugit, am luat recuperatorul de mânere și l-am adus sub turism, cu
pâlnia sub baia de ulei. Am trecut la demontatul roților. Capacul roții din dreapta
nu se desfăcea din cleme. L-am întrebat pe domnul Matei și mi-a dat o sculă ca
o linguriță, cu capul acoperit de material plastic cu care am intrat prin fanta
capacului și apăsând în jantă a ieșit. Am trecut mai departe și am desfăcut
piulițele roților. Am așezat piulițele fiecărei roți în capacul acesteia și l-am
depozitat în spatele mașinii. Când am dus roțile am pus capacul în dreptul roții
de la care l-am demontat.
– Foarte bine copile, foarte bine, văd că ai învățat prima regulă. I se
spune regula ceasului rusesc. Tot ce demontezi așezi într-o ordine care te ajută
la montare să nu le încurci, să nu le amesteci. Bravo! Acum să-ți arăt ce am făcut
eu aici. Uite unele modele au scut din metal sub baia de ulei. Îl demontăm și-l
așezăm în spate, unde sunt roțile cu șuruburile de prindere lângă el. Înainte de a
ridica mașina pe elevator, deschidem capota motorului, o siguranță cu tija de
susținere, scoatem bușonul de alimentare cu ulei al motorului, îl așezăm pe
bancul de lucru apoi, cu cheia de filtru, uite capacul ăsta metalic, cu forma
filtrului, intră pe el 4-5 centimetri și cu cheia de 19 în defiletăm prin capul ăsta de
cheie sudat pe capac. Scoatem filtrul, îl așezăm în căruciorul acela cu pereții și
fundul din tablă apoi ștergem bine locul de petele de ulei de pe motor. În locul lui
înfiletăm filtrul nou cu atenție, să nu-i rupem garnitura de etanșare că altfel curge
uleiul pe aici. Acum am ajuns la evacuarea uleiului uzat din motor.
Vezi, nu sunt pete de scurgeri, asta înseamnă că bușonul a etanșat bine.
Bușonul este puțin conic și are în vârf un magnet care adună pilitura de fier din
ulei. Locașul de cleie este pătrat și este practicat în el. Îl defiletăm cu cheia asta
de dop de ulei, de tip imbus pătrat de 10mm și când este aproape să iasă îl
prindem bine cu mâna și ne ferim să nu curgă uleiul uzat pe mâna noastră. Este
bine ca uleiul să fie înlocuit cât este cald, să curgă tot. Sunt pe la anumite
vulcanizări sau stații PECO, recuperatoare ca al nostru cu vreo patru tije de
diametre diferite care se introduc prin orificiul jojei de control al nivelului de ulei și
absoarbe uleiul uzat din motor dar impuritățile rămân acolo, ca noroiul pe fundul
găleții. Bine este să schimbe uleiul așa cum facem noi acum, să curgă toată
nenorocirea din bietul motor. Gata, uite că aproape scot dopul. Vezi, adu-mi
cârpa aia curată să-l șterg bine de pilitură.
– O, da ce murdar curge uleiul domnule Matei! Zici că are pământ în el.
De ce-i așa de uzat?
 68

– Fiindcă uleiul este viața motorului copile, este ca sângele în om, adună
tot ce trece de splină, ce trece de rinichi, ce trece de ficat... așa și uleiul. El
asigură ungerea între piesele aflate în contact, în frecare, asigură răcirea,
asigură spălarea, asigură etanșarea, el este alfa și omega în motor.
– Păi cum adică spală?
– Pe unde trece ia după el pilitura, particulele de cocs din uleiul ars, alte
depuneri și la aduce în baia de ulei.
– Și etanșarea cum o face?
– O face împreună cu segmenții. Presiunea de ulei împinge segmentul
afară din canal și-l presează pe cămașa pistonului altfel n-ar mai avea motorul
putere, ar pierde compresie.
– Gata, a curs tot, acum ce faceți?
– Acum înfiletăm bușonul, îl strângem bine și ștergem locul să nu fie nici o
pată Ia comanda cu tine, te duci la recepție la fata aia frumoasă, cu coadă, îi ceri
o etichetă pentru schimbul de ulei, o completează ea acum și pe viitor le
completezi tu. Tipul de ulei l-ai scris la prima operațiune da? Ia citește.
– Ulei Elf 5W30 Evolution.
– Da, este bine, du-te.
Am luat clip boardul cu comanda și m-am dus la recepție. Domnișoara
vorbea cu un client. Am așteptat la ușă până a ieșit clientul cu devizul și
comanda și s-a oprit la casierie-facturare.
– Bună ziua domnișoară, mă numesc Sergiu Munteanu, sunt elev
practicant la domnul Matei, am venit să-mi completați o etichetă pentru schimbul
de ulei.
– Măi ce frumușel și isteț ești! Ia spune-mi tipul de ulei și kilometrii la bord.
I-am dictat tipul de ulei și kilometrii din comandă, am luat eticheta, colierul
din plastic cu care trebuia prinsă eticheta la motor, i-am mulțumit frumos și am
plecat la postul de lucru. Domnul Matei, cu autoturismul lăsat jos, la 10-15cm de
sol, mi-a arătat cum să prind eticheta, cu colierul din plastic lângă vasul de
expansiune al antigelului, la vederea proprietarului.
– Uite, acum ne uităm în acest catalog, la marcă, model, tip de motor și
vedem cât ulei trebuie să completăm în motor. Uite, aici înseamnă 4 litri plus 120
ml în filtru așa că vom alimenta 4,2 litri. Ar trebui să fie cu un milimetru mai sus
de jumătatea intervalului de pe jojă. Ce rămâne îi lăsăm clientului pentru
completare
Cu o pâlnie din plastic, verde, a alimentat 4 litri dintr-un pet de 4 litri la care
a mai adăugat din pet ul la litru 200 de grame.
– Cele 800 de grame rămase le depozităm în portbagajul mașinii fără să
murdărim ceva, cu pet ul cu dopul strâns bine și șters cu o cârpă curată. La
recepție i se spune că are rezerva de completat în portbagaj. La 10.000 de
 69

kilometri rulați acest model de motor, de altfel toate motoarele, consumă prin
ardere cam 500 de grame de ulei iar în următorii 5000 până la schimbul următor
încă 2-300 de grame. Le lăsăm noi rezerva ca nu cumva să completeze cu altă
grupă sau tip de ulei că-i mare bai.
A verificat nivelul de ulei cu joja și era cu un milimetru mai sus de
jumătatea intervalului dintre MIN și MAX. Am șters bine capacul motorului cu o
cârpă curată. Acum a demontat capacul carcasei filtrului de aer, a scos
elementul filtrant vechi, a suflat cu aer interiorul carcasei și a montat filtrul nou,
cu marginea perfect așezată pe muchia de etanșare a carcasei să nu tragă aer
cu praf pe lângă filtru. A fixat capacul cu clemele de fixare și gata. A pornit
motorul și l-a lăsat la ralanti 3 minute. A ridicat mașina pe elevator și, sub
caroserie, în spate dreapta, a declipsat cu un clește special clemele conductei
filtrului de benzină, l-a scos pe cel vechi, l-a depozitat lângă filtrul de ulei și l-a
montat pe cel nou cu săgeata în sensul de curgere al benzinei pe conductă. A
verificat bine clipsarea colierelor pe conducte și a strâns colierul de fixare la
caroserie.
A trecut la înlocuirea plăcuțelor de frână. A scos garniturile din cauciuc ale
șuruburilor de prindere, a scos etrierul din suportul său, a scos plăcuțele de
frână, mi le-a dat să le depozitez într-un coș din sârmă în care erau numai
plăcuțe și saboți de frână apoi, cu o presă a împins pistonașul etrierului în
cilindrul său să poată încăpea plăcuțele noi. A montat plăcuțele noi, le-a
siguranțat cu siguranțele lor din tablă și a montat etrierul roții din dreapta în
suportul de etrier, pe discurile de frână. A verificat dacă totul este în regulă, dacă
protecția din tablă nu atinge discul apoi a montat roata prin strângerea piulițelor
până a intrat fiecare în conul jantei pentru siguranțare. A învârtit roata să vadă
dacă este totul în regulă. Era în regulă. A repetat operațiunea la roata din stânga.
A coborât mașina de pe elevator cu roțile pe sol. Cu o cheie
dinamometrică cu tija de aproape 80 de centimetri, reglată la 120 Nm, a strâns în
cruce piulițele roților până s-a auzit crichetul de siguranță al cheii. Mi-a arătat
cum se fixează capacul roții, l-a montat el în stânga și l-am montat eu în dreapta.
Am prins șmecheria. Nu îmi era teamă că voi strica ceva. Mi-a cerul comanda, a
semnat în rubrica lui și m-a trimis cu ea la domnul inginer Bogdan Gavrilă, la
biroul tehnic. M-am dus. În biroul tehnic erau trei persoane, două îmbrăcate în
halate gri și una în albastru închis. Mi-am zis „numai unul poate fi inginer” și
m-am adresat direct.
– Domnule inginer, mașina de la postul unu este gata. Domnul Matei m-a
trimis cu comanda la dumneavoastră.
– Da tinere, foarte bine, hai să mergem la postul unu. Ți-ai făcut rost de
ucenic nene Matei, văd că ți-ai ales elev isteț și prezent la ceea ce se întâmplă,
felicitări!
 70

– Domnule inginer, mașina este gata și numai bună de verificat frânele,

toate celelalte sunt la locul lor, fără observații.
– Mulțumesc frumos nene Matei, să fii sănătos!
S-a urcat la volan, a apăsat de câteva ori pedala de frână și a plecat ușor,
cu viteză mică spre ieșirea din hală. M-am uitat curios la nenea Matei.
– Du-te după el copile și vezi ce-i face mașinii reparate.
M-am dus după el. A intrat în hala de inspecții tehnice, a oprit mașina în
fața a două platouri metalice din fața unor tamburi din cauciuc, a pornit un aparat
care a aprins două monitoare la 4 metri în față. S-a urcat la volan și a oprit cu
roțile din față pe platouri. Platoul din stânga a început să vibreze și să scoată un
zgomot specific de arcuri. Pe monitor a apărut 67%. S-a oprit cel din stânga și a
pornit cel din dreapta. 65%. A deplasat mașina cu roțile din față între tamburii
care au început să se rotească în sens invers unul față de celălalt. A acționat
frâna de serviciu de s-au oprit tamburii. Pe afișaj a părut, în culoare verde, 65%
stânga, 64% dreapta. A deplasat mașina cu roțile din spate pe tamburi. A repetat
operațiunea similar ca cea cu roțile din față și rezultatul a fost 64% stânga, 63%
dreapta. A repetat cu roțile din spate pe tamburi și a acționat frâna de ajutor.
33%,cu 32%, cu verde. A ieșit cu mașina de pe stand și a listat rezultatele pe
care le-a atașat la comandă.
– Ai văzut ce înseamnă verificarea frânelor? Aici se apasă cu efort
maxim.
– Am văzut domnule inginer. Când nu este bine cum arată?
– Arată cu roșu nu cu verde ca acum. Când nu trece de 50% frâna de
serviciu și de 30% frâna de ajutor sau când diferența dintre stânga și dreapta
este mai mare de 10% se înroșește și rezultatul final este RESPINS.
– Vă mulțumesc domnule inginer, am învățat.
A scos mașina în parcarea cu mașinile reparate de unde va fi predată
proprietăresei. A completat devizul de reparație în calculatorul din biroul lui, l-a
listat în 2 exemplare, le-a semnat și împreună cu comanda le-a lăsat la recepție
pentru explicarea costului și a detaliilor necesare clientului ca va merge apoi la
facturare. Cu factura achitată preia cheie de la recepție și este însoțit la mașină
să verifice rezerva de ulei, și dacă totul este în ordine. Însoțitorul mulțumește
clientului că a ales service ul nostru.
Întors la postul de lucru, domnul Matei curăța sculele cu care a lucrat și le
așeza la locul lor în sertare. Fără să-mi spună ceva, am luat mătura și am
măturat apoi am luat T eul cu țesătură umedă și am șters suprafața de parcă
acum s-a vopsit pe jos. Nenea Matei (așa mi-a spus să-i spun) mustăcea a
mulțumire.
Nu am terminat bine curățenia că domnul inginer Bogdan a venit cu altă
mașină pe elevator. Volkswagen Golf III, 1.6 litri benzină. A parcat mașina pe
 71

jumătatea suprafeței elevatorului, a ieșit din mașină și mi-a întins clip boardul cu
comanda. La lucrări de efectuat scria: „zgomot roată față dreapta, la ralanti se
aprinde becul martor la ulei”.
După ce am citit se scrie în comandă, nenea Matei mi-a spus să așez
tălpile brațelor elevatorului sub punctele de cric ale mașinii. Zis și făcut. A ridicat
mașina la înălțimea de lucru și a rotit de roata dreapta față de vreo trei ori, cu
putere. Se auzea un zgomot ca un huruit așa.
– Uite copile, ăsta este zgomotul specific de rulment uzat la o roată. Uite
să vezi cum se aude și la celelalte.
A rotit de toate celelalte trei roți. Nu se auzea nici un zgomot.
– Ia pixul și scrie frumos în comandă la „constatări atelier” rulment roată
dreapta față. Am scris.
A lăsat mașina jos de pe elevator, cu roțile deasupra solului la 5-6
centimetri și mi-a spus să deschid capota din interior, din mânerul din stânga
caroseriei. L-am deschis. Nenea Matei a deschis capota și a siguranțat-o cu tija
de susținere. A scos joja de ulei, a șters-o cu o cârpă curată și a introdus-o la loc.
Nivelul era cu un milimetru sub MIN.
Mi-a spus să completez la constatări: ulei motor și filtru de ulei. A desfăcut
bușonul de umplere cu ulei și l-a pus pe bancul de lucru. M-a trimis cu comanda
la domnul inginer Bogdan. Am așteptat să ne spună ce să facem mai departe.
După vreo cinci minute s-a întors domnul inginer cu comanda și ne-a spus:
– Demontați rulmentul, evacuați uleiul, demontați filtrul că în jumătate de
oră vin piesele noi și uleiul.
Nenea Matei a coborât mașina cu roțile pe sol și mi-a spus să demontez
capacul ornament al roții și să slăbesc piulițele. Am demontat capacul, l-am
depozitat în spatele mașinii, am luat cheia de roți, cu prelungitor din țeavă de 0,7
metri și le-am slăbit pe rând câte 2-3 filete. I-am spus că am terminat. A venit cu
o tubulară de 36mm cu tijă lungă și a defiletat piulița de strângere a planetarei,
din centrul roții. A ridicat mașina pe elevator la înălțimea de lucru. Am demontat
cu mâna piulițele roții, am luat roata și am depozitat-o în spatele mașinii.
– Acum să fii foarte atent la mine copile. Pe cât de simplu pare pentru
client pe atât de complicată este treaba pentru noi. Ai să vezi că manopera este
de trei ori mai mare decât prețul piesei. Dar întâi să evacuăm uleiul cât este
motorul cald.
Am demontat scutul metalic de sub motor și l-am depozitat lângă roată, în
spatele mașinii. Am adus recuperatorul de ulei uzat și l-am așezat cu pâlnia sub
bușonul de golire. Am luat cheia pentru desfacerea bușonului, am desfăcut
bușonul, m-am ferit să nu-mi curgă ulei pe mână și am lăsat să se scurgă tot
uleiul în recuperator. Cu o cârpă curată am șters bușonul de golire de pilitură, am
șters sub baia de ulei toate petele și am înfiletat dopul la loc cu o strângere de
 72

etanșare la simțul mâinii. A verificat nenea Matei strângerea bușonului cu cheia

dinamometrică. Așa, de control.
– Măi să fie! Ai strâns cu mâna la 20 Nm fără dinamometrică! Vezi că se
poate? Uite, acum curățăm bine cu peria din sârmă moale toate șuruburile și
piulițele pe care le vom desface: șurubul de fixare al discului de frână, piulița
pivotului capului de bară de direcție, cele trei șuruburi de fixare a pivotului pe
basculă, cele două șuruburi de fixare ai fuzetei pe teaca amortizorului. După ce
îndepărtăm rugina, praful, noroiul, dăm cu pensula cu degresant curățitor și
ștergem cu cârpa bine să rămână laturile piulițelor și capete șuruburilor curate,
curate să putem așeza cheia tubulară pe ele.
După ce a curățat totul în fața mea, să văd și să înțeleg tot a început
demontarea. Prima dată a demontat etrierul din cele două șuruburi care îl fixează
pe suportul etrierului și l-a agățat cu o clemă din sârmă de electrod de arcul de
suspensie. A scos apoi plăcuțele de frână, le-a pus pe banc, stânga la stânga și
dreapta la dreapta, siguranța lângă ele, căpăcele de cauciuc ale șuruburilor
etrierului, lângă ele. Cu o șurubelniță în cruce a demontat șurubul de fixare a
discului de frână în fuzetă.
A demontat piulița pivotului capului de bară. Cu presa de pivoți a scos
pivotul din ochiul fuzetei. A șters cu cârpa îmbibată în degresant și pivotul și
locașul lui din fuzetă.
A demontat cele trei șuruburi de prindere a pivotului pe capătul basculei și
a dat bascula într-o parte. A demontat cele două șuruburi de fixare a fuzetei pe
teaca amortizorului și a scos fuzeta din canelurile capului de planetară. Am dus
fuzeta la bancul cu menghină și am curățat-o foarte bine cu peria din sârmă apoi
am șters-o cu cârpa. La indicațiile lui nenea Matei am desfăcut protecția din tablă
a discului de frână din cele două șuruburi. Nenea Matei a luat cleștele de
siguranțe de interior, a strâns și a scos siguranța rulmentului. A dus fuzeta la
presă, a așezat-o în bacurile presei, a luat o bucșă cu diametrul exterior egal cu
diametrul rulmentului și a apăsat cilindrul presei hidraulice până a scos rulmentul
pe partea cealaltă. A curățat cu cârpa locașul interior, a luat rulmentul nou și l-a
introdus cu presa în locul celui uzat, scos afară. A fixat cu ajutorul cleștelui
siguranța peste rulment și a scos fuzeta din menghina presei. Am montat tabla
de protecție anti pietre a discului în cele două șuruburi apoi am curățat foarte
bine canelurile capului de planetară și toate celelalte piese demontate. Nenea
Matei a montat fuzeta pe arborele planetarei, a fixat-o în teaca amortizorului, a
montat cele două șuruburi de fixare apoi a fixat bascula sub pivot și a prins-o în
cele trei șuruburi. A montat pivotul capului de bară apoi discul de frână, plăcuțele
și etrierul. A luat dinamometrica și a început să strângă la cuplu toate șuruburile:
120Nm cele două șuruburi de fixare pe amortizor, 50Nm șuruburile pivotului
 73

basculei, 50Nm piulița capului de bară, 120 Nm piulița planetarei, 120Nm piulițele
prezoanelor roții. După ce am terminat m-a întrebat:
– Sergiu, acum, după reparație, ce verificare finală trebuie făcută?
– Nenea Matei, capul de bară și bascula sunt prinse exact în aceleași
locuri deci n-ar fi cazul de reglare a unghiurilor direcției dar discul de frână,
etrierul și plăcuțele au fost demontate, cred că trebuie verificarea frânei pe stand.
– Așa este copile, foarte bine, începi să înțelegi regulile meseriei noastre.
Felicitări!
Am înlocuit filtrul de ulei și am alimentat instalația cu ulei proaspăt 10W40
Mobil. Am verificat cu joja și era mai sus de jumătatea intervalului dintre MIN și
MAX cu aproape 2 milimetri. A pornit motorul și l-a lăsat să funcționeze 3 minute.
A verificat din nou nivelul pe jojă. Nivelul, după ce s-a umplut filtrul, s-a stabilit la
1mm mai sus de jumătatea intervalului. Gata. Am ridicat autovehiculul, am
verificat dacă sunt scurgeri pe la bușonul de golire apoi am montat scutul metalic
sub motor.
La indicațiile meșterului am completat comanda de lucru cu operațiunile
efectuate, a semnat-o și am dus-o domnului inginer Bogdan, în biroul tehnic.
– Măi copile tu te-ai integrat așa din prima zi măi, îmi place cum îți faci
treaba.
– Vreau să învăț și să practic meseria asta domnule inginer, vreau să
merg la facultate, la automobile și să ajung ca dumneavoastră.
– Succes copile, succes și noroc în viață! Numai succesul nu este totul.
Succesul fără noroc este ca o dragoste neîmpărtășită să știi. Am colegi care s-au
angajat după facultate pe la fel de fel de societăți care n-au nimic în comun cu
reparațiile autovehiculelor. Chiar dacă au salarii mari nu au mulțumirea mea. Aici
simți dacă știi sau nu știi, dacă poți sau nu poți, dacă ești util sau nu. Vrei să vii și
sâmbăta? Vei fi plătit pentru asta. Să-mi spui până termini programul să dau
comandă de încă o porție cu mâncare pentru mâine.
– Sigur că vreau. La ora opt sunt la ușă.
Am plecat cu el la mașină, a luat-o, a verificat frânele pe stand și a dat
curs devizării, facturării și livrării în conformitate cu procedura de service
cunoscută în detalii de toți angajații. Fluxul de service este sfânt pentru toți.
Clienții parchează pe platoul din spatele halei, vin la recepție unde spun ce
solicitări au, domnișoara Ada le solicită actele, certificatul de înmatriculare și
buletinul, deschide comanda de service și roagă clientul să aștepte câteva
minute. Domnul inginer Bogdan Gavrilă vine la calculatorul din spatele biroului,
verifica costul pieselor, stabilește lucrările de manoperă și costul acestora și
notează sus, în colțul din dreapta, data și ora la care putea fi introdusă în
reparație. Ada cheamă clientul, îi explica ce va trebui înlocuit sau reparat, cât
costă și când este programat. Cu acceptul clientului (semnătura în rubrica accept
 74

client) întocmește devizul pe care consemnează „avans 30%” cu care clientul

merge la casierie-facturare, achită și primește un exemplar al facturii, al devizului
și al contractului de reparație (comanda de service). De regulă reparațiile cu
volum mic de lucrări se planifică a doua sau a treia zi, funcție de planificările
anterioare, iar cele care durează mai mult de 8-10 ore de lucru se planifică la 3-5
zile de la solicitare.
Ada transmite Comanda de service din recepție pe e-mailul
responsabilului cu aprovizionarea care comandă piesele necesare și transmite
numărul comenzii cu numărul de înmatriculare al mașinii șefului de depozit. La
primirea pieselor, șeful de depozit efectuează recepția faptică și înregistrează
factura de intrare în gestiune. Piesele, toate într-o cutie, cu nota de recepție
atașată, așteaptă sosirea în lucru a mașinii. Când vine mecanicul cu bonul de
consum listat din recepție, îi dă cutia cu piesele pregătite pentru comanda
respectivă.
Procedura se numește pregătirea comenzii pentru lucru.
La data și ora planificată clientul este așteptat în recepție de Ada care,
ajutată de Octav, dispecerul care întâmpină și îndrumă clienții, cu atribuții de
parcare a mașinii pe platoul cu mașinile de reparat, montează husele de
protecție pe scaunul șoferului, pe volan, pe maneta schimbătorului de viteze și
piesa de hârtie groasă la picioare, notează kilometrii la bord și eventualele
deformații, zgârieturi, tamponări sau lipsuri din starea de fixație, notează nivelul
combustibilului afișat la bord, vreun martor de bord aprins, etc. Octav încuie
mașina și merge în recepție unde multiplică la xerox procesul-verbal de recepție
și îl înmânează clientului.
Procedura se numește recepția faptică.
Dacă reparația durează una, două ore, clientul așteaptă în sala de
așteptare unde sunt mese, scaune și canapele confortabile sau poate pleca și
reveni. Lângă service este o gogoșerie-patiserie, mai sus un bar, poate alege
unde vrea să stea și ce să facă în timpul imobilizării autoturismului. Reparațiile
de durată presupune predarea mașinii și, la gata, clientul este anunțat telefonic
să vină să preia mașina. Totodată îi comunică dacă s-a modificat sau nu suma
de plată a reparației deoarece antecalculul este estimativ și poate varia, în plus
sau în minus cu maximum 10%. Dacă la demontare apar nevoi de reparații sau
de piese în plus, este anunțat clientul și numai cu acordul acestuia se poate
dezvolta reparația.
Octav se duce și lasă comanda de service și cu cheia mașinii la domnul
inginer Bogdan (dacă nu este el sunt cei doi tehnicieni cu atribuții de șef de
atelier) care, ia mașina din parcare și o duce pe postul de lucru care efectuează
reparația.
Procedura se numește executarea comenzii.
 75

După reparație tot ei preiau mașina, fac recepția faptică și o parchează pe

platoul cu mașinile reparate. Întocmesc devizul final și, împreună cu comanda
completată și semnată de toți factorii implicați și responsabili și cu cheia de
contact le predau domnișoarei Ada. Clienții care au declarat în comanda de
service că au telefon mobil (serviciul Telemobil apărut în aprilie 1993) erau sunați
de Ada să vină să preia mașina, ceilalți, prin telefon fix, iar cei care aveau
comunicată data și ora la care este gata, erau așteptați ca atare. La sosire, Ada
le explica devizul, piese, manoperă, costuri iar Octav îi prezenta autoturismul
reparat. După ce efectua plata, clientul, cu factura, devizul și comanda se
prezintă la Octav care verifică factura și chitanța de plată demontează husele de
protecție și-i predă cheia de contact. Casieria returnează recepției (Ada)
exemplarele doi ale facturii și ale devizului și exemplarul unu al comenzii de
service unde sunt prelucrate, înregistrate la lucrări finalizate și facturate și
îndosariate. Acesta este fluxul de clienți și de documente.
Procedura se numește livrarea autovehiculului reparat.
Pe timpul efectuării practicii în atelierul mecanic al service ului, am asistat
la prelucrarea unor abateri de la regulile fluxului, unele chiar cu măsuri radicale,
când domnul inginer Mavrodin, directorul de service, a exclus din colectiv
vinovații de fapte grave. Octav a fost penalizat cu 10% pe o lună pentru faptul că
nu a luat în primire și nu a notat în procesul-verbal că mașina avea aripa față
stânga înfundată și lampa de semnalizare lateral stânga spartă. Clientul a
reclamat că mașina a fost lovită în service iar service ul a fost obligat să repare
pe propria cheltuială defectele reclamate.
Un mecanic care nu a montat pompă apă nouă pe un Renault Trafic, a
montat una pe care o avea de la o reparație anterioară și și-a însușit-o pe cea
nouă a fost dat afară.
Un mecanic care nu a strâns la cuplu, cu cheia dinamometrică, piulițele
roților unui autoturism care a început să trăsnească în rulaj de s-a întors clientul
în service, a fost penalizat cu 10% pe timp de două luni. Alte și alte nereguli și
măsuri implementate.
Într-o vineri, 10 decembrie 1993, scandal mare în laboratorul de la
vopsitorie. Ușile din partea dreaptă ale unui autoturism Kia Sephia, un verde pal,
vopsite a doua oară, nu semănau cu restul mașinii. Domnul inginer Mavrodin, în
mijlocul încăperii laboratorului, nervos, cu voce tare, cerea explicații.
– Măi Georgică, ai eșantionul cu mostra de culoare? Seamănă?
Seamănă. De ce nu ai făcut rețeta după codul înscris pe mostră, de ca a ieșit
mai închisă la culoare?
– Domnule inginer, am făcut rețeta de două ori, a ieșit la fel dar nu la fel
cu mașina, este mai închisă. Cred că rețeta nu-i bună, altă explicație n-am.
 76

– Măi băiatule nu se poate așa ceva. Uite sun acum la furnizor să-mi
trimită 500 de grame de vopsea preparată din codul de pe mostră. Să vedem
cum o să fie. Dacă iese culoarea bună, pleci acasă și nu mai vii în laborator, ai
înțeles?
– Am înțeles domnule director, am înțeles.
Într-o oră a venit un reprezentant al furnizorului de vopsele cu paharul cu
vopsea. Vopsitorul care pregătise deja ușile și izolase mașina în cabină, a
preluat vopseaua și a vopsit, pentru a treia oară cele două uși. După încă o oră,
la 13.30, ușile erau vopsite în culoarea identică cu restul mașinii. Laborantul s-a
îmbrăcat și a plecat acasă. Domnul inginer Mavrodin întreba vopsitorul dacă nu
are vreo cunoștință care vrea să lucreze ca laborant. M-am apropiat de
dumnealui și i-am spus că mama a lucrat 15 ani ca laborant la fabrica de săpun
Stela și că se pricepe să lucreze cu aparatura de laborator. Când a auzit, m-a
trimis acasă cu rugămintea să vin a doua zi, sâmbătă dimineață, cu mama de
mână. După finalizarea programului de practică am plecat acasă foarte
entuziasmat. Mama va avea de lucru din nou, va fi fericită, va fi așa cum era
odată, veselă, iute și mulțumită.
– Mamă, uite, domnul director al service-ului, domnul inginer Mavrodin, te
roagă să vii mâine dimineață cu mine să stați de vorbă.
– Ce ai făcut mamă, ai făcut vreo prostie Sergiu? Tu erai băiat bun mamă.
– Nu mamă, cu mine este în regulă, pe tine te roagă dacă vrei să te
angajezi ca laborant la vopsitoria auto că l-a dat afară pe Georgică care a greșit
de două ori aceiași rețetă.
– Cum mamă, de unde să știu eu ce-i acolo, dacă mă fac de rușine.
– Nu te faci de rușine mamă, cred că pentru tine este numai bine acolo.
A doua zi dis de dimineață am plecat mai devreme decât de obicei să
ajungem la timp.
Domnul inginer Mavrodin ne aștepta în recepție.
– Bună dimineața doamna Munteanu, bine ați venit! O cafea, un ceai?
– Mulțumesc domnule inginer, nu-i cazul. Am băut ceaiul acasă, dimineață.
– Doamnă, v-am chemat să vă ofer un post de laborant la atelierul nostru
de vopsitorie. Am avut un băiat mai bine de un an dar nu a respectat rețetele și
regulile stabilite de furnizorul de vopsele și am greșit multe culori, am revopsit de
multe ori și l-am dat afară. Vreau să vă asigur că nu poate fi mai greu decât ați
lucrat în laboratorul de la Stela. Mergem să vedeți ce avem noi aici apoi mergem
împreună la laboratorul de mixare a vopselelor la furnizor, în Theodor Pallady, să
ne instruim amândoi acolo, la ei. Sunteți de acord.
 77

Înlocuirea discurilor și a plăcuțelor de frână ale roților față:

Controlul eficacității sistemului de frânare pe standul cu role:

 78

– Da domnule inginer, vreau să lucrez, vreau să-mi câștig pâinea cinstit.

Au vizitat laboratorul, au plecat apoi la departamentul coloristică din
Pallady de unde s-au întors pe la orele 11,00. La sosire a mixat vreo trei rețete
pentru codurile de culoare pe care vopsitorul le-a stabilit după eșantioanele de
mostre din dotarea laboratorului. Toate rețetele au ieșit perfect. Pe toate trei le-a
probat vopsitorul, în cabină, pe niște table acoperite de filler, de 30 pe 60
centimetri pe care, după uscare, le-a comparat cu mașinile. Erau perfecte.
Domnul inginer Mavrodin era în al nouălea cer.
– Doamnă, am știut că Georgică ori nu a înțeles, ori nu a respectat niște
reguli, ceva s-a întâmplat că două din cinci erau greșite.
– Nu a respectat ordinea de adăugare a mixurilor de vopsele domnule
inginer. Fata de la coloristică mi-a spus clar, respecți ordinea de adăugare în
amestecător așa cum ți-o dă rețeta nu cum crezi tu că altfel nu iese culoarea. Un
gram dacă ai picurat mai mult la un mix, refaci rețeta la nivelul superior al
cantității ce ți-o dă programul. Un mix de culoare închisă mai mult cu un gram a
scos altceva.
De luni, 13 decembrie 1993, mama a început serviciul la service unde era
foarte mulțumită, era respectată, avea un salariu pe care niciodată nu l-ar fi avut
la fabrica Stela, avea masa de prânz asigurată gratuit, avea ce face toată ziua,
de la orele 8.00 la 16,00. Venea acasă veselă și mulțumită. Tata era încântat de
faptul că mama era fericită, că se simțea din nou utilă și stăpână pe ea, era mai
încrezător în ziua de mâine dar avea dureri de stomac tot mai dese, cu crize tot
mai mari. Doctorii îi schimbau mereu medicamentele prescrise, ținea regim
alimentar dar nu se vedeau rezultatele.
Vineri, 16 decembrie 1993, a fost o zi nefastă și nefericită pentru noi, elevii
practicanți. La ora 14,00, la ieșirea din vestiar spre holul de intrare, am fost
așteptați de domnul inginer Bogdan care ne-a invitat în biroul tehnic. Ne-a invitat
pe fiecare să scoatem tot din genți și din buzunare. Am scos. Ne-a spus să ne
scoatem gecile și a început să ne facă control corporal. A găsit la colegul nostru,
Nicușor, învelite într-o cârpă și băgate la betelia pantalonului, o ruletă, un ceas
comparator și o lampă de control de 12v, tip stilou, cu abajur roșu la aprinderea
becului. Ne-a controlat pe toți. Ne-am simțit umiliți, ne-am simțit dezumanizați.
De ce? Pentru că nu ne imaginam că se poate întâmpla așa ceva. Pentru că eu
credeam că toți sunt ca mine. M-am păcălit.
– Stimabililor, acum închei procesul-verbal de constatare cu ce am găsit
asupra lui și voi, toți trei, veți semna în calitate de martori. Ne-am înțeles?
– Am înțeles domnule inginer.
Colegul meu, Petre, a început să plângă. Răzvan s-a făcut livid la față. Eu
nu-mi găseam cuvintele. Mă gândeam la ce este mai rău. Mă gândeam că va
 79

anunța miliția și-l va aresta, mă gândeam că nu ne vor mai primi în practică, mă

gândeam că vom fi toți pedepsiți în vreun fel. N-a fost să fie așa.
Domnul inginer Bogdan ne-a citit procesul-verbal, era în regulă, nu a
exagerat cu nimic.
– Nicușor, tu nu mai vii în practică la noi. Dirigintele tău îți va găsi alt loc
în care să faci practica. Voi, ceilalți trei, veți veni în continuare la noi, pentru voi
este ca și cum nu s-a întâmplat nimic, atât că veți fi atenți să nu cădeți în ispită.
Luni, Nicușor a fost scos în fața clasei, dirigintele a dat citire procesului-
verbal, l-a anunțat că-i scade nota la purtare și a întocmit referatul pentru nota 7.
Urât și rușinos!
În vacanța de iarnă m-a primit să lucrez în service, în recepție, să plimb
comenzile de la recepție la biroul tehnic, să scriu lucrările ce se efectuează, să
iau semnătura mecanicilor, să duc comanda înapoi la domnul inginer Bogdan, să
însoțesc clienții care vor să vadă cum și ce se lucrează la mașinile lor, să fiu un
fel de „fac de toate” la dispoziția inginerului și a recepționerei, domnișoara Ada,
absolventă de ASE, vorbitoare de trei limbi străine: engleză, germană și turcă.
Am asistat la multe și diverse discuții cu clienții, la fel de fel de moduri de a
explica necesitatea înlocuirii unor piese, la lucrările de întreținere periodică, la
controlul final al reparațiilor, etc. Mi-am dat seama că mașina clientului este
foarte importantă pentru el, că nu ai voie să modifici nimic fără solicitarea sau
acordul lui, că nu ai voie să-i spui că-l costă 350 de lei și la gata să-l coste 500,
că nu comanzi piese în plus până nu-și dă acordul și nu știe noul cost, că n-ai
voie să-i murdărești interiorul sau exteriorul mașinii, să-i umbli prin lucruri sau
să-i iei ceva din ce are în portbagaj sau în interiorul turismului.
Am avut câteva discuții cu Octav și i-am spus că nu intru în mașina
clientului, nu am permis și nu am ce căuta, eu doar îi duc și preiau comenzile
după ce el întocmește procesele verbale de luare sau dare în primire al acestora.
Crăciunul anului 1993 l-am sărbătorit la restaurantul domnului Paul de la
Arcul de Triumf, acolo unde Irina, din prima zi de vacanță, era ajutorul doamne
Sorina la recepție, la supravegherea sălilor, la amănunte care contau pentru
clienți. Toată familia noastră, domnul Marius cu Irina, Alexandra, fiicele domnului
Paul cu prietenii lor, Marina cu Andrei, se logodise din octombrie, Sofia cu
Mircea, au venit și prietenii noștri, Simina cu Rareș și, la orele 18,00, restaurantul
și terasa erau pline cu peste 150 de persoane. Muzica? Formația lui nenea Sile
din Băneasa, cu trei băieți și două fete și cu Silvia colac peste ei. Tata nu a vrut
să fim invitați de onoare fără plată, nici domnul Marius, tatăl Irinei, chiar dacă era
furnizorul principal de produse agroalimentare așa că din 23 decembrie, eu cu
Irina, delegați cu efectuarea plății, ne-am plătit meniul pentru toată familia.
– Măi copii, voiam să fie un cadou pentru voi măi, nu voiam banii voștri,
am de la cine lua destul măi.
 80

– Știu domnu Paul dar noi, familiile noastre, știm că vă descurcați greu și
că vreți să fiți la înălțime. Înălțimea costă domnu Paul. Așa-i și pentru noi.
Am avut parte de meniuri alese, gustoase, bine aranjate în farfurii, de
muzică bună, de glasul puternic de copil al surorii mele, de muzica veche cântată
lăutărește de nenea Sile. Am dansat, ne-am distrat, ne-am apropiat între noi ca
familie și între familii cu Irina și cu tatăl ei, domul Marius Bucur. Doamna Sorina a
fost aproape tot timpul în preajma domnului Marius. Au dansat, au discutat, se
vedea de la o poștă că se plac. Divorțul dintre el și fosta soție, doamna Medeea,
nu era finalizat. Era problema apartamentului pe care domnul Marius nu voia să-l
vândă și să împartă banii, așa cum vrea ea, voia să-l lase moștenire Irinei.
Doamna Medeea nu voia. Credea că dacă Irina rămâne fără casă se va duce la
ea, la bunicii din partea mamei. Irina voia să stea cu tatăl ei, în casa lor.
Abia în luna februarie 1994, după ce domnul Marius i-a dat, cu act notarial,
suma de 350.000 de lei, partea de 50% din valoarea apartamentului cu patru
camere, a semnat actele și s-a pronunțat divorțul. După divorț, în luna martie,
domnul Marius i-a făcut act de vânzare-cumpărare Irinei astfel că dorința i s-a
îndeplinit. Din martie 1994 s-a mutat la Brănești unde preda orele de
agrofitotehnie la Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau”. Cu banii din acțiunile de la
ferma Fundulea unde a fost acționar până să vândă unui arab, a cumpărat casă
cu teren în Brănești, pe strada Constanța, aproape 6000 de metri pătrați cu ieșire
la un luciu de apă al lacului din spate. Împreună cu două familii vecine a construit
cotețele de porci și de păsări, sera și solariile pentru legume, a excavat și a
amenajat o crescătorie de pește destul de mare.
Vecinii angajați nu numai că erau mulțumiți de plată dar sperau la
producții, la recolte și la venituri mari după cum se evaluau ei în comparație cu
alții. Îi auzeai vorbind între ei: „știe domnul profesor ce face nu glumă, așa da
fermă!”. Două familii, soț, soție, doi băieți de 14-16 ani la unii, băiat și fată de 15-
17 ani la ceilalți, 8 oameni la lucru odată de îți era mai mare dragul. O familie
avea porcii, cealaltă păsările: găini de ouă, de carne, bibilici, curci și curcani
americani care creșteau la 20-24 de kilograme la maturitate, iepuri de casă,
prepelițe. Cealaltă familie avea porcii, câte 60-80, pe grupe de vârste, în 12
cotețe zidite, betonate, cu sursă de apă, cu scurgere la fosa septică. În iulie 1994
a construit abatorul, două încăperi mari, una cu drenaj pentru apa cu sângele, cu
mese și utilaje de tăiat, opărit sau jupuit, cu cârlige de agățat, toată camera cu
gresie și faianță, cealaltă cameră cu 6 lăzi frigorifice mari în care se puteau
depozita aproape 800 de kilograme de carne tranșată. În capătul străzii locuia
medicul veterinar care asigura tratamentele tuturor și efectua analizele la fiecare
sacrificare.
În vara lui 1994, după ce am luat vacanță, am lucrat, cu Irina, cu Simina și
cu Rareș la sera familiei alături de cele două familii. Multe nopți le-am dormit
 81

acolo, în casa cu patru camere, cu living și bucătărie mare. Doamna Caterina,

soția lui nenea Crețu, familia care lucra la noi, se ocupa de livrarea produselor,
de facturare și de încasarea contravalorii. În fiecare dimineață, când ne adunam
toți în chioșcul din spatele casei, doamna Caterina anunța ce s-a vândut și ce s-a
încasat ieri sau ce s-a facturat și urmează să primim banii în bancă conform
contractelor încheiate. A fost o vară record la toate, la legume, la carne, la ouă,
la pește. Domnul Marius căuta și încheia contractele de livrare cu restaurante
sau magazine de profil din București. Pe noi ne plătea ca pe fiecare membru al
echipei, cu 50 de lei ziua de muncă, cu mâncare și cu cazare. Eram mulțumiți.
Câștigam mai mult decât în service unde mă plăteau, în zilele de sâmbătă sau în
vacanțe, cu 30 de lei pe zi și cu o masă la prânz. Mama m-ar fi vrut în service
unde erau mulțumiți de mine, mai ales domnul inginer Bogdan căruia i-a explicat
că prezența mea la fermă este o obligație de familie.
Am terminat liceul cu media generală 9,60, al doilea, premiul II, iar la
examenul de bacalaureat am luat media 10 și cu permis de conducere categoriile
B și C în conformitate cu programa școlară a liceului. Felicitări din stânga,
felicitări din dreapta dar problema era la ce facultate dau? La automobile rutiere
sau la facultatea de inginerie mecanică? Care dintre ele este mai căutată pe
piața muncii?
Am analizat disciplinele care se parcurg în cei patru ani de studii, avantaje
și dezavantaje pe timpul studiilor și după absolvire.
Dirigintele, domnul prof. ing. Nistor Petre, mă sfătuia să dau la facultatea
de inginerie mecanică că sunt discipline serioase, te poți angaja în toate
domeniile, chiar în unitățile de reparații auto dar niciodată un inginer de
autovehicule rutiere nu se va putea angaja în atâtea locuri ca unul de mecanică.
Domnul inginer Bogdan mă sfătuia să dau la autovehicule rutiere unde se
studiază serios și aprofundat automobilul, la mecanică se studiază doar
generalități. Ca discipline, la inginerie mecanică: analiză matematică, chimie,
fizică, fizică cuantică, desen tehnic, mecanică, rezistența materialelor, mecanica
ruperii, mecanisme, organe de mașini, vibrații mecanice, electrotehnică, studiul
metalelor și altele de cultură generală dintre care mai importantă este istoria
culturii și civilizației. La autovehicule rutiere: matematică, fizică, mecanică,
chimie, desen tehnic, inginerie electrică, electronică, mecanisme, organe de
mașini, vibrații mecanice, ingineria autovehiculelor, calculul și construcția
motoarelor și a autovehiculelor, sisteme de siguranță ale autovehiculelor,
fabricația și mentenanța autovehiculelor, testarea autovehiculelor și altele.
M-am înscris la examen pentru „autovehicule rutiere”. La final, înaintea
examenului, eram 8 pe un loc. La inginerie mecanică erau 5 pe un loc.
Am dat examenul la jumătatea lui iulie. Matematică 10, fizică 9,50, limba și
literatura română 8,75. Media generală 9.41. Am intrat al cincilea din 50.
 82

Irina s-a înscris la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din

str. Academiei 18-20, specializarea „arhitectură de interior” cu durata studiilor de
5 ani. La proba eliminatorie de desen a luat nota 10. A intrat pe locul 8 din 24 din
138 de candidați înscriși. Am sărbătorit, cu toată familia, la restaurantul lui nenea
Paul.
Am plecat o săptămână la mare, la Costinești. Eu cu Irina, cu Silvia și cu
Alexandra ne-am cazat la doamna Magda, în strada Albatrosului. Rezervarea ne-
a făcut-o domnul Paul care o cunoștea de ani de zile și știa că are condiții
excelente de cazare pentru 8-10 persoane. Luni dimineață, 25 iulie 1994, la orele
6,30 eram în Gara de Nord și la 12,30 eram în Costinești, la 13,30 în curte la
doamna Magda, la nici 400 de metri de plajă, de mare, de soare. Ne-a repartizat
trei camere. Alexandra i-a spus că ne sunt suficiente două, una pentru ea și
pentru Silvia și cealaltă pentru mine și pentru Irina. S-a bucurat când a auzit că
renunțăm la o cameră, până seara a și sosit o femeie la 35-40 de ani cu o fată de
14 ani după ea. Luni seara eram 6 persoane la masa de pe terasă unde doamna
Magda și o vecină a ei, turcoaică, ne pregătise o cină pe cinste. A doua zi au
sosit încă două persoane tinere, soț, soție, ambii medici care au ocupat camera
din față, mai mare, cu televizor color, cu ventilator în lustră... Noi aveam acces la
televizorul de afară, de pe terasă. Cine vrea program TV stă afară cât vrea.
Pe plaja îngustă dintre mare și zidul din ciment ridicat la 6-8 metri în spate,
cu epava ruginită a vaporului în fața noastră, ne-am bucurat de zile senine, de
antren, de bucurie, de veselie și de prietenie. Medicii o ațâțau pe Silvia să cânte,
Felicia se împrietenise cu Irina și era curioasă să-i vadă desenele și portretele pe
care le făcea în fiecare zi. Mama ei o încuraja să învețe să ajungă și ea la
arhitectură. Au trecut zilele de parcă n-au fost. Ne-am pomenit duminică seara că
ne facem bagajele. Luni dimineață, la orele 8,00 eram în gara Costinești să luăm
trenul de Mangalia-București. Am ajuns acasă după orele 17,00. Am lăsat
bagajele Irinei acasă la ea și am venit cu toții la masă, la mama. Mama pregătise
mâncare de ieri, de duminică. Am stat la masă mai bine de o oră, am povestit,
ne-am făcut planuri, ne-am îmbărbătat unii pe ceilalți. Ce bine este când familia
este unită și te iubește!
Lunile august și septembrie le-am petrecut-o la fermă, la Bănești. Am
lucrat de la 6 până la 11 dimineața și de la 17 la 19 după-amiaza.
Seră, solarii, crescătoria de pește, porci, păsări, de toate, oriunde ne
chema în ajutor. Tot noi, ajutați de Emilia, fiica doamnei Caterina, pregăteam
comenzile pentru livrare. Aveam cutii din plastic, cu capac închis, cu greutate de
max. 10 kg, pe care le umpleam cu legume, cu ouă, cu carne, le etichetam cu
destinatar, conținut, kilograme sau bucăți și le depozitam în camera frigorifică, la
minus 5 grade. Când sosea delegatul, doamna Caterina făcea recepția faptică cu
 83

acesta, întocmea factura, tăia chitanța și încasa contravaloarea dacă acesta

plătea pe loc. Majoritatea veneau cu banii pregătiți.
Simina cu Rareș nu au mai venit, au plecat la mare, la Olimp, apoi au
plecat să lucreze într-un atelier de artizanat, în Pipera, unde câștigau bani
frumoși. Au continuat să lucreze acolo, când le permitea timpul, încă vreo doi ani.
În perioada mărțișoarelor lucrau și noaptea. Aveau idei trăsnite dar reușeau să
scoată obiecte pe care nu te lăsa inima să nu le cumperi. Fata proprietarului era
în al nouălea cer de fericire după cât a câștigat din vânzări, în majoritatea lor
en-gros. Au câștigat bani buni studenții noștri. Și noi am câștigat bine și am ajutat
o fermă tânără să se dezvolte rapid.
La sfârșit de septembrie, în miez de noapte, ne-au trezit câinii care atacau
în haită la gardul din spate. Am ieșit cu lanterna. Irina în spatele meu. Nenea
Crețu, vecinul din stânga și el cu lanterna și cu toporașul în mână a trecut portița
la noi. Între gardul nostru și mlaștina lacului, doi țigani căutau să fugă și nu știau
pe unde. Câinii nu-i slăbea deloc. I-am chestionat și am înțeles că au vrut să fure
purcei din cotețul din spate dar nu i-au lăsat câinii cu toate că aveau momeală
pregătită pentru ei aceștia n-au vrut să pună gura pe ea. Am chemat polițistul și i-
am predat. Domnul Marius a luat măsuri de supraînălțare a gardului cu sârmă
ghimpată spiralată, cu lămpi în stâlpi pe toate laturile și, începând cu lunea
următoare, dormeau în casa fermei câte două persoane cu Dolănescu, câinele
ciobănesc mioritic de trei ani întins pe terasa din față să dea alarma la nevoie.
Nu s-au mai repetat încercările de furt din fermă.
La data de 01 octombrie, conform ordinului de încorporare, m-am
prezentat la ora 08,00 la poarta unității militare din Șoseaua Olteniței. Ne-au
primit și ne-au îndrumat de la punctul de control la pavilionul E, la militarii cu
termen redus. Până la 08,30 ne-am adunat pe aleea din fața pavilionului vreo 90
de tineri recruți. A venit un căpitan cu listele de repartiție, s-a prezentat și a
început să ne strige:
– Domnilor studenți, sunt căpitanul Tudose Andrei, comandantul
companiei MTR adică militari cu termen redus. Bine ați venit la Batalionul 2
Infanterie, „Călugăreni” continuatorul fostului Regiment 2 Mecanizat până anul
trecut. Eu o să vă strig după nume și am să vă spun la ce pluton ați fost
încadrați. Atenție! Student Albu Andrei, plutonul 1 blindate, pavilionul E,
dormitorul nr.1. Student Andone Ștefan plutonul 2 blindate,..., și așa până la
student Munteanu Sergiu, plutonul 3 comandă, pavilionul E, dormitorul nr. 4. Vă
ordon să vă grupați pe platoul din față, pe plutoane, în trei grupe a 8 soldați să vă
primiți comandanții.
Ne-am așezat unul înapoia celuilalt, după înălțime, pe trei grupe a 8
militari, cu geanta de voiaj în mână. Au sosit comandanții de plutoane cu
plutonierii de companie în spatele lor. La plutoanele 1 și 2, locotenenți majori de
 84

tancuri. După ce m-am liberat, în iulie 1995, odată cu legea care reglementează
statutul cadrelor militare, cei doi au fost avansați la gradul de căpitan deoarece
gradul de locotenent major s-a desființat. S-au postat în fața plutoanelor, cu
mâinile la spate și le-a spus cu voce tare că de azi încolo ei sunt mama și tatăl
lor, ei le hotărăsc soarta... Urât! I-a speriat.
La plutonul nostru s-a prezentat un locotenent cu epoleții albi, ofițer de
automobile.
– Bună ziua studenți! Sunt locotenent Barbu Cosmin, am fost desemnat
să fiu comandantul dumneavoastră la Plutonul 3 Comandă. Vreau să vă atrag
atenția că veți fi cei mai instruiți, cei mai căutați și cei mai observați soldați din
unitate. Am încredere în pregătirea dumneavoastră, în convingerea
dumneavoastră de a demonstra tuturor că vă meritați locul de vedete ale unității.
Domnul plutonier Stanciu Adrian vă va îndruma spre dormitorul 4 unde veți primi
ținuta militară. Ne întâlnim aici, la ora 11,30, în aceiași formație, echipați cu tot ce
vă va distribui domnul plutonier. Vă rog să mergeți în liniște, în coloană, pe
grupele pe care le-ați constituit de bună voie.
Ajunși în dormitor, la etajul 1, pe partea dreaptă, ne-a repartizat fiecăruia
patul echipat cu saltea, cu 2 cearceafuri, 2 pături, pernă, băncuță schelet metal
acoperit cu stinghii din lemn lăcuit, 2 perii, una pentru haine și una pentru
bocanci, o pereche de papuci din piele cu talpă de talpă, câte o cutie din carton
cu perie de dinți, pastă de dinți, 2 săpunuri, 2 batiste, un set de bandaj din tifon și
un tub de leucoplast, trei perechi de ciorapi din bumbac, kaki, o raniță, un
bidonaș pentru apă, o gamelă, lingură, furculiță, masca contra gazelor de luptă,
mănuși, ciorapi și combinezon de protecție antichimică și un pachet cât o carte
mai groasă cu trei seringi, trei fiole și niște tampoane medicale. Ne-a citit pe rând
și noi am pus mâna pe fiecare obiect, studiindu-l în timp ce plutonierul ne explica
ce-i cu el și cum se păstrează. Pe fiecare pat era o etichetă din tablă, vopsită alb,
cu număr de ordine. Aceiași tăbliță cu număr de ordine era și pe fișetul metalic
de pe peretele lung, opus geamurilor. Am fost repartizat la numărul 12, la capătul
opus ușii dormitorului. 13 la 24 erau suprapuse. De la pat la fereastră era o
distanță de 2,5 metri, ar fi încăput și celelalte paturi jos dar, din rațiuni pe care
peste două săptămâni le-am înțeles, erau suprapuse.
La parter erau sălile de clasă și cancelariile comandanților iar la etajul 2
erau magaziile cu de toate; echipamente chimice, de transmisiuni, armament,
aparatură de geniu, etc.
După ce am luat în primire ce ni s-a dat, am urcat câte 4 la etajul 2, la
magazia de echipament unde am primit ținutele militare de oraș și de instrucție.
Două perechi de pantaloni, două vestoane, două pulovere, trei cămăși, trei
perechi de chiloți din pânză albă, două centuri, două perechi de bocanci, una cu
talpă din cauciuc, cealaltă cu talpă de talpă cu ținte, pentru defilare. Fiecare
 85

dintre noi aveam datele antropologice date de comisariat cu măsurile hainelor și

a încălțămintei dar ne îmbrăcam în fața plutonierului să ne vadă cum ne stă și
dacă trebuie ceva ajustat. La mine au picat toate perfect de s-a mirat plutonierul.
– Munteanu, Munteanu... tu ești cel cu permis de conducere categoriile B
și C?
– Da domnule plutonier, eu sunt.
– Te așteaptă zile bune tinere. După jurământ cred că vei fi șoferul
comandantului de batalion. Sunteți vreo trei candidați dar tu ai atuul că ești din
București.
La ora 11,25 eram adunați în formație, pe platoul din fața pavilionului. La
11,30 fix a sosit locotenentul Barbu. Costum impecabil, cizme lustruite, centura
cu diagonală stătea pe el ca în filme, mănuși maron în mâini. A venit la 5 pași în
fața plutonului și cu voce fermă ne-a salutat:
– Bună ziua ostași!
– Să trăiți! am răspuns noi cu glasuri neacordate și în contratimp.
– Astăzi stabilim programul zilnic și până deseară vom face o pregătire
militară sumară să știm ce-i cu noi pe aici. De acord?
– Da, am răspuns noi tot așa, în contratimp unii față de ceilalți.
– Veți avea comandanți de grupe pentru instrucție. Sergenții pe care vi-i
prezint se vor ocupa de dumneavoastră de la orele 5,30 până la 21,30. Orice
aveți de întrebat ei vă vor răspunde iar acolo unde nu sunt siguri îmi vor
transmite mie întrebările dumneavoastră și eu vă voi da răspunsurile în cel mai
scurt timp. Domnilor sergenți, poftiți.
S-au apropiat de noi trei sergenți, frumoși, curat îmbrăcați, cu ținutele
ajustate perfect, in coloană, unul în spatele celuilalt, în pas de defilare. S-au oprit
în spatele domnului locotenent, s-au aliniat, au salutat și au rămas în poziție de
drepți.
– Sergent Tudor Cătălin, comandantul grupei 1, sergent Mareș Codruț,
comandantul grupei 2 și sergent Marin Patric, comandantul grupei 3. Vă rog să
vă luați grupele în primire.
Cei trei sergenți au salutat, s-au întors la 90 de grade și în pas de defilare
s-au așezat în fața grupelor noastre. Ajunși la locurile lor, au salutat și au luat
poziția „pe loc repaus”.
– Domnilor studenți, din acest moment sunteți militari cu termen redus, cu
gradul de soldat până la prima avansare când veți fi fruntași, apoi caporali și în
luna a 6 a de instrucție veți primi gradul de sergent. Veți fi avansați la gradul de
locotenent în rezervă, când veți fi ingineri. Atenție! Gradul îl primiți după
absolvirea facultății, prin centrul militar zonal care vă va elibera livretul militar. Vă
urez succes și vă las în grija domnilor sergenți de instrucție până mâine
dimineață la orele 7,30!
 86

Ne-a salutat, s-a întors la 180 de grade și a plecat spre biroul de le

parterul pavilionului E, pavilionul studenților.
Sergenții au preluat comanda, fiecare cu grupa lui și ne-a condus în parcul
din spatele platoului unde ne-a ordonat să ne așezăm pe băncuțe. Ne-a explicat
primele reguli elementare de comportare în cazarmă: cum să salutăm, cum să
răspundem la salutul superiorului sau a altui militar de grad egal, cum intrăm într-
o încăpere, cum ne adresăm, cum ne deplasăm prin cazarmă, etc. La orele
12,30 ne-a ordonat să ne aliniem, ne-a condus la dormitor, ne-am spălat pe
mâini și pe față apoi ne-am deplasat, în formația plutonului, cu sergentul grupei 1
la comandă, pe platoul din fața sălilor cu mese. Aici ne-a făcut apelul după un
caiet, carnet de instrucție al comandantului de pluton în care eram trecuți toți, pe
grupe, cu toate datele antropologice și cu observații de genul: permis de
conducere B și C, permis de portarmă de vânătoare, limbi străine vorbite, sportiv
de performanță, etc. După apel am intrat la masă în ordinea plutoanelor și în
ordinea grupelor acestora. Plutonul nostru avea repartizate 7 mese a patru
persoane, la fereastră. Am ocupat locurile în ordinea grupelor, sergenții s-au
așezat la prima masă. Mese curate, cu fețe de masă albe, cu coșul cu pâine plin,
cu carafa plină cu apă, cu trusa de solnițe – sare, piper, oțet, ulei la mijloc, cu
farfuriile așezate unele peste altele în ordinea servirii, cu tacâmurile deasupra.
Ca la comandă, doi soldați cu vasele cu ciorbă pe un cărucior mobil, punea exact
o bucățică de carne de vită și trei polonice de ciorbă la fiecare. 15 minute. Au
venit cu același cărucior și au adunat farfuriile de felul 1 și lingurile. Au venit cu
felul 2, piure de cartofi cu o pulpă inferioară de pui prăjită, cu sos cu bulion
deasupra. 15 minute. Au apărut cu căruciorul de au strâns farfuriile, furculițele și
coșurile cu pâine apoi au adus farfurii mici cu budincă de griș cu dulceață de
vișine deasupra. Abia am putut mânca tot.
Foarte bine pregătite, foarte gustoase și îndestulătoare. Am servit budinca,
am băut câte un pahar cu apă, ne-am ridicat de la mese și am ieșit pe platou să-i
așteptăm pe toți. Când a ieșit sergentul grupei a 3 a eram toți afară. Ne-am
încolonat și ne-a dus în spatele popotei, pe un platou înconjurat de băncuțe a
patru persoane cu mici intervale între ele. O grupă ocupa 2 băncuțe. Sergentul a
scos din porthartă o carte roșie, format A5, așa zisa carte de căpătâi
„Regulamentul de Ordine Interioară”. Ne-a citit din el atribuțiile militarului, le-a
repetat, ne-a pus și pe noi să repetăm până s-a convins că am înțeles litera și
spiritul acestora. Ne-a lăsat pauză de țigară și de necesități fiziologice până la
ora 15,00, oră la care ne-am adunat în formație pe platoul mare în dreptul
pavilionului E. Aici ne-a despărțit pe grupe, ne-a aliniat cu distanță de 1,5 metri
între noi și ne-a învățat pozițiile de drepți, pe loc repaos, salutul de pe loc, salutul
din mers, descoperiți, acoperiți, modul de adresare de la inferior la superior și
invers. S-a făcut ora 18,30, pauză de voie până la 19 când ne adunăm pe platoul
 87

din fața sălii cu mese. Aceiași doi soldați zâmbitori, parcă erau chelnerii de la
Capșa. Mazăre cu piept de pui, ceai cu unt și cu miere. Suficient. La 19,45 ne-
am adunat pe platoul mare, în formația plutonului, toată compania MTR, cu
sergentul grupei 1 pe post de comandant de pluton. A sosit ofițerul de serviciu pe
regiment care s-a așezat în fața companiei, la 12 pași și a așteptat să se termine
apelul nominal făcut de ajutoarele comandanților de plutoane. La gata, sergentul
de la plutonul 1 s-a întors la 180 de grade, a bătut 6 pași de defilare, s-a oprit, a
luat o poziție de drepți impecabilă, a salutat și a raportat:
– Domnule maior efectivul plutonului 1 instrucție a efectuat apelul de
seară. Raportez tot efectivul control este prezent. Sunt înlocuitorul
comandantului plutonului 1, sergent Dobre Iosif.
În timp ce sergentul dădea raportul, maiorul saluta în poziție de drepți. La
fel a procedat și sergentul plutonului nostru, Tudor Cătălin. Maiorul ne-a salutat,
s-a întors la 90 de grade și a plecat la altă subunitate de militari în termen. M-a
impresionat liniștea, acuratețea mișcărilor de front executate „a la cart” și în mod
deosebit ținuta impecabilă a maiorului și a sergenților. Visam cu ochii deschiși să
ajung ca ei. Din păcate n-am ajuns niciodată, mereu am fost scos și folosit în
slujba comandanților mei de la toate eșaloanele. A doua zi, la orele 5,30 ne-a
trezit goarna. Repede îmbrăcat pantalonii, cămașa de pânză, ciorapii și bocancii
și am ieșit pe platou la înviorare. Înviorarea s-a făcut la comanda sergenților sub
supravegherea atentă a ofițerului de serviciu. Mișcări ale brațelor, ale picioarelor,
ale bazinului, ale capului, alergare ușoară în formație, din nou mișcări ale
corpului pentru respirație și gata. 20 de minute de mișcare de dimineață. Înapoi
în dormitor, strângerea și aranjarea patului, mersul la spălător, spălatul apoi
echiparea. La ora 7,00 pe platoul din fața sălii cu mese, la 7,30 în formație
completă pe platou. Comandanții de plutoane primesc raportul de la sergenții
încheietori de plutoane apoi comandantul plutonului 1 prezintă raportul
comandantului companiei. Instrucție de front 2 ore, regulamente 2 ore, instrucție
de geniu, instrucție chimică și... la masa de prânz. După-amiaza instrucția
soldatului și a grupei cu sergenții. De la 1 la 24 octombrie am făcut instrucție în
fiecare zi, am studiat regulamentele militare, ne-am perfecționat în instrucția de
front a soldatului, a grupei și a plutonului, cu armă (pistol mitralieră cu pat
rabatabil) și fără armă, deplasarea în coloană a grupei și a plutonului, onorul de
pe loc și din mers cu și fără armă, mânuirea armei la picior, pe umăr, pentru
onor, instrucție de geniu unde am săpat locașuri de tragere individuale, am
aruncat grenade de instrucție, am învățat toate minele antipersonal și antitanc,
instrucția împotriva gazelor de luptă și a armelor de distrugere în masă,
topografie militară, să stabilim cu harta și cu busola locul de stație, să ne
orientăm după hartă și multe, multe altele. În această perioadă nu am avut voie
să părăsim cazarma. M-a vizitat pe 16 octombrie mama cu Irina. Mi-au adus vreo
 88

12 șnițele, prăjituri cu nucă pe care le-am așezat egal pe mese la masa de seară
și pliculețe cu ceai instant, cu lămâie. Amestecat era un fel de cico așa, bun la
gust, dulce-acrișor. Le-am spus că marți, 25 octombrie 1994, depun Jurământul
Militar la Arcul de Triumf, cu studenții Academiei Tehnice Militare și cu alți elevi ai
instituțiilor militare de învățământ din București.
Așa s-a întâmplat, marți, 25 octombrie 1994, la orele 08,30 am debarcat
din autobuze pe bulevardul Șoseaua Pavel D. Kiseleff, în capătul dinspre Casa
Presei. Ținuta impecabilă, curată, călcată, bocancii lustruiți, armamentul curat, cu
cască de kevlar în loc de bonetă, ne uitam unii la alții și nu ne venea să credem
ce frumoși și mândri suntem. Dintre sergenți a rămas, începând de ieri, numai
Tudor Cătălin, pe funcția de înlocuitor al comandantului plutonului 3 comandă.
Am depus jurământul în fața comandantului de batalion, am rostit toți
odată, după dumnealui, atât că noi ne-am rostit numele cu voce tare, să ne audă
comandantul. După depunerea jurământului ne-au încolonat, după studenții
Academiei Tehnice Militare, după noi alte blocuri de militari și am plecat în
cadență spre arcul de Triumf. Cu 25 de metri înainte de a intra în intersecție am,
primit comanda „Companie, cu onor spre dreapta, înainte MARȘ!” de unde, cu
mâinile strânse pe arme, în pas de defilare, cu capul întors la 45 de grade spre
dreapta am trecut pe sub monument, prin fața oficialităților care ne salutau. La 25
de metri după ieșirea din intersecție, spre Statuia Aviatorilor, am primit comanda
„Companie, pas de manevră, MARȘ!” am intrat la dreapta pe strada Arhitect Ion
Mincu de unde ne-au preluat cele 2 autobuze care ne-au dus în cazarmă. Masa
de prânz a fost masă festivă, cu desert și cu 1 litru de vin alb pe masă, pentru 4
persoane. După ora 14, am avut dreptul la vizite, în părculețul de lângă punctul
de control unde erau mese și bănci special dispuse pentru vizite. Toți cei care
știam că trebuie să vină cineva în vizită stăteam pe platoul mare cu ochii la
poartă. În parcul de la poartă aveau acces numai militarii la care a venit cineva în
vizită. La ora 15 au intrat pe poartă, îndrumată de sergentul ajutor al subofițerului
de serviciu pe punctul de control, Irina cu Silvia, cu două sacoșe în brațe. Cum
le-am văzut m-am și dus fuga la ele. Le-am luat în brațe pe amândouă, le-am
sărutat pe obraz, le-am luat de mână și le-am așezat pe băncuța mesei mai
depărtate. Știau de data trecută că dacă vor să-mi aducă ceva, să-mi aducă 25
că atâți suntem cu sergent cu tot. Așa au făcut.
Au adus 30 de șnițele de porc, 30 de plăcinte din foietaj cu brânză dulce și
stafide. Am stat de vorbă, am apreciat efortul lor și le-am pupat cu drag pe
amândouă.
– Sergiu, am muncit ieri de la 15,00 până la 22,00 eu, Silvia și Alexandra
de le-am copt pe toate la un singur aragaz. De trei ori câte trei tăvi!!!
– Te iubesc Irina mai mult decât crezi. Te visez cu ochii deschiși
câteodată.
 89

– Tu când vii acasă? Îmi este dor de tine de mă doare tot corpul.
– Sâmbătă și duminică primim învoirea de 48 de ore și vin acasă. Abia
aștept.
Au stat până la 16,30 și au plecat, amândouă de mână, spre autobuz.
Seara am așezat, împreună cu cei doi soldați ospătari, pe câte o farfurie, câte 4
șnițele și pe alta 4 plăcinte. Când au intrat colegii la masă au rămas muți de
bucurie. Am completat foarte bine după porția de cartofi natur cu câte un pește
merlucius, cât palma. Șnițelul a fost exact ce trebuia la cartofii din meniu iar
plăcinta a prins bine la ceai. Seara, până după ora 21,00 ne-a lăsat în program
de voie. Fiecare stătea cum voia, lângă un grup la povești, în dormitor la citit sau
în parcul din spatele platoului unde cântau la chitare vreo trei colegi. La 21,30
ne-a trimis la spălat și la culcare.
Miercuri, 26 octombrie 1994, după raportul de dimineață, de la ora 7,30,
ne-a repartizat locotenentul pe funcțiuni. Eu cu încă trei colegi, șoferi am fost
repartizați la grupul de transport, alții pe autostațiile radio, alții pe blindatele de
cercetare sau la punctele de comandă mobile. După ora 10,00 am plecat toți trei
cu un ARO-244 Diesel în recunoașterea traseelor de alarmă ale cadrelor din
comanda unității. Am condus pe rând. Eu trebuia să-l iau la alarmă pe
comandantul batalionului, pe șeful de stat major și pe șeful comunicațiilor care
locuiau în zona Viilor – Filaret. Cu ce mașină? Cu ARO pe care îl conduceam
acum. Ceilalți doi colegi, trebuiau să preia, fiecare cu câte un autoturism ARO,
ofițerii din prima grupă de alarmare – comandanți de subunități și șefi ai
serviciilor vitale – armament și muniții, chimic, geniu, etc. Marea majoritate a
cadrelor veneau la alarmă cu autobuzul unității care avea un traseu prestabilit din
Pipera până pe Olteniței. Am repetat traseul și a doua zi. Locotenentul Barbu
ne-a felicitat pe toți și a hotărât ca eu să preiau funcția de șofer al comandantului
batalionului după liberarea sergentului, la sfârșit de noiembrie. De luni dimineață
vom pleca amândoi pe traseu și eu voi conduce la dus și întors, pe drumul cel
mai scurt, pe drumurile adiacente în caz de ambuteiaj, noaptea, până învăț,
vorba lui, „fiecare bordură și fiecare gură de canal care ne poate face figura”.
Sâmbătă, la orele 09,00, cu ținuta de oraș, ajustată și călcată, verificată de
sergentul Tudor, am plecat în învoire. Încă mai era valabilă circulația pe toate
mijloacele de transport, excepție metroul, în baza carnetului de serviciu militar.
Am luat autobuzul, am schimbat la Filaret și la 11 eram acasă. Nu știam ce să
fac mai întâi. M-am schimbat în hainele civile de oraș, am sunat-o pe Irina și
ne-am întâlnit în capătul străzii, la restaurantul domnului Paul. Când ne-au văzut
m-au pupat toți. Nu mă văzuse de o lună. Am servit câte o cafea și câte o
prăjitură, savarină. Ne-am plimbat prin Herăstrău, ne-am sărutat pe băncile
dinspre lac, ne-am bucurat unul de celălalt.
 90

Ne-am întors la masa de prânz, la 14,00. Mama a pregătit masa în

sufragerie. Părinții, Silvia, Alexandra, eu și Irina. Domnul Marius era la Brănești,
venea acasă de 2-3 ori pe săptămână să-i aducă produse Irinei. Uneori pleca la
lăsarea serii să fie noaptea acolo.
Tata era mai slab și mai livid la față. Nu se simțea bine deloc. Mama a
vorbit cu un doctor la Elias, urmează să se interneze luna viitoare să facă toate
investigațiile.
După masa de prânz am mai stat de vorbă vreo două ore apoi am plecat
acasă la Irina unde am rămas peste noapte. A doua zi, duminică, am trecut pe
acasă la prânz, am stat de vorbă cu Alexandra, cu mama și cu Silvia. La service
mergea treaba de minune, i-a crescut salariul fără să ceară, este foarte
mulțumită, se împacă foarte bine cu băieții ei vopsitori, este respectată. Silvia a
început să cânte frecvent în formația lui nenea Sile, au câștigat bani frumoși, au
schimbat frigiderul, aragazul, canapeaua din sufragerie, au renovat baia și holul
de la intrare. Alexandra se simte bine, doarme de luni până vineri cu Silvia iar
sâmbăta și duminica doarme ea la noi. Toate la locul lor. Irina vine aproape în
fiecare zi la noi acasă, aduce ouă, carne, legume, pregătește mâncarea cu
Alexandra și pentru ea și pentru familia noastră, ca între rude. Pentru a nu fi
singură, a luat în gazdă o colegă de facultate din Slobozia, o fată curată,
frumoasă și harnică. Seara, când m-am dus la Irina era și Mirela acasă. Am făcut
cunoștință, am mâncat miez de nucă cu dulceață de gutui aduse de ea apoi
ne-am văzut fiecare de dormitorul nostru. Dimineață la 5,30 m-am trezit, am făcut
câteva mișcări de înviorare în sufragerie, m-am echipat sumar în ținuta militară,
am făcut cafeaua pentru trei persoane și la 6,20 le-am trezit. Am plecat la 6,30 și
la 7,20 eram în cazarmă. Luni, 31 octombrie, trebuia să fim în formație la orele
8,00. Săptămânile care au urmat am executat instrucția tragerii, cunoașterea,
întreținerea și conducerea TAB ului 71 și conducerea acestuia în poligoanele de
trageri de luptă cu echipajul. Examenul de mecanic conductor TAB l-am obținut
în urma examenului din 25 noiembrie 1994.
Din 28 noiembrie 1994 am preluat funcția de șofer al comandantului și
mecanic conductor pe TAB ul de comandă al acestuia (înlocuitorul plutonierului
major Martin care prelua, la alarmă altă funcție). Din 2 în 2 săptămâni, 8 soldați
din plutonul nostru ne prezentam la parcul de blindate unde efectuam
conducerea în poligon cu TAB ul. Mersul printre jaloane, în teren accidentat,
trecerea pe sub apă la 3 luni, să nu uităm cum se face etanșarea și cum folosim
propulsorul și alte exerciții de îndemânare necesare instruirii. Ceilalți,
transmisioniștii, geniștii sau chimiștii mergeau la atelierele lor de instrucție. Zilele
treceau repede. Nici nu simțeai când vine seara. Sâmbăta primeam învoire de la
orele 15,00 până luni dimineața. O singură dată n-am putut pleca fiindcă am fost
reținuți în cazarmă, tot efectivul unității, în așteptarea ordinelor conducerii
 91

armatei. Noi, soldații, nu am știut niciodată de ce toată unitatea, cu cadre cu tot,

stă în cazarmă de vineri de la orele 18,30 până marți la 16,00.
În după-amiaza zilei de 18 ianuarie 1995 a fost internat tata la spitalul
Elias. Se simțea din zi în zi mai rău. M-am dus la el a doua zi după internare.
Abia vorbea, era slab și pământiu la față. Aștepta analizele de laborator. M-a luat
de mână și cu voce joasă m-a rugat cu lacrimi în ochi:
– Sergiu tată, eu nu știu dacă voi scăpa și dacă voi mai fi printre voi. Te
rog să ai grijă de casă tată. Orice se va întâmpla să nu le lași de izbeliște tată
că-i mare păcat. Ai o mamă frumoasă și harnică, o soră ca o minune, Alexandra
are și ea nevoie de ajutor tată, să nu le lași că n-au unde să se ducă și ele se
sperie repede tată. Tu ești băiat bun, muncitor, descurcăreț, vei găsi calea cea
mai bună pentru toate. Nici pe Irina să n-o lași tată.
Este o fată bună, te iubește și se împacă cu mamă-ta și cu Alexandra. Ai
văzut cum se poartă cu Silvia? Parcă ar fi sora ei mai mică, așa are grijă de ea.
– Tată, nu-mi mai spune așa, trebuie să scapi de boala asta nenorocită,
nu se poate, ești tânăr tată, n-ai împlinit nici 54 de ani tată.
– Numai Dumnezeu știe tată. Mă chinuiesc de trei ani. Îmi ajunge. Decât
atâta durere mai bine să mă ia Domnul la el tată.
Am plecat plângând din salon. M-am întâlnit cu doctorul pe hol. Venea cu
analizele.
– Sunteți băiatul domnului Munteanu?
– Da domnule doctor.
– Să știi copile că nu-ți pot da vești bune. Analizele sunt foarte rele. Mult
mai rele decât la controlul din luna august. Să fiți pregătiți pentru orice copile.
Am rămas năuc. M-a podidit plânsul. Am rămas pe o băncuță de pe hol cu
capul în mâini. Tata. Omul care m-a crescut, care m-a educat, prietenul și
apropiatul meu căruia i-am spus toate păsurile mele. Nu concepeam că pot
rămâne fără el.
A rămas internat pentru tratament și operație la stomac. Vineri, 3
februarie, orele 11,30, a intrat în operație. A ieșit din operație la orele 13,45.
Doctorul ne-a spus că i-a extirpat jumătate din stomac dar au găsit la
deschiderea abdomenului semne de cancer în stea cu pecete. Intubat, izolat în
salonul de terapie intensivă, fără să putem intra la el, a zăcut până spre seară.
La orele 22,15 s-au dus să-i scoată tubul. În 5 minute a decedat. M-am uitat la
mama, am luat-o în brațe și ne-am prăbușit pe canapeaua din sala de așteptare.
Plângeam cu sughițuri amândoi. A venit echipa care l-a dus la morga spitalului.
Ne-am dus acasă unde le-am pregătit pe Alexandra și pe Silvia cu ceea ce au de
făcut. Alexandra l-a sunat pe fratele lor din Băneasa, mama pe sora ei din
Pantelimon. I-au anunțat despre nenorocirea care ne-a afectat. Știau de mult
timp de boala tatălui meu dar sperau să-și revină. Ne-am adunat ca familie,
 92

ne-am pregătit din toate punctele de vedere și pe data de 09 februarie, când ni l-

au dat de la morgă, l-am depus la capela bisericii din Străulești de care
aparțineam cu mormântul familiei cu două locuri de înhumare. Sâmbătă, 11
februarie 1995, orele 12,00 a avut loc înmormântarea. Lume multă, neamuri,
vecinii din Străulești unde a copilărit, vecinii de bloc, colegii de la garaj cu domnul
inginer Radu Pricop în frunte, foști colegi de la ONT. A avut parte de o slujbă
frumoasă. A fost înhumat în locul bunicului căruia i s-au slujit oasele și au fost
așezate, în sac din pânză albă, la picioarele tatălui meu. Pomenirea de după
înmormântare s-a săvârșit în sala de pomenire din curtea bisericii, cu ajutorul
unei firme de catering. Rămași la urmă, ne-a transportat acasă microbuzul trimis
de domnul Pricop, de la garajul Parlamentului. Domnul Marius cu Irina nu știau
ce să mai facă s-o încurajeze pe mama. Mama, într-un târziu, amețită de atâta
plâns, s-a uitat la fotografia familie din bibliotecă și s-a exprimat deprimată:
– S-a dus sprijinul meu moral, stâlpul meu de încredere. A fost reazemul
și dragostea mea din 1973 încoace. Aveam 23 de ani când l-am cunoscut și de
atunci n-am vrut altul, el a fost totul pentru mine. A venit timpul să ne luăm viața
în mâinile noastre, să ne strângem unul la pieptul celuilalt și să mergem mai
departe. Alexandră, dacă te rog frumos te muți la noi? Am nevoie de tine ca de
aer sora mea.
– Oricum nu mai plecam de lângă voi cumnată. Oricum veneam aproape
toată ziua la voi. Uite, începând din seara asta voi dormi cu tine. Știu că ți-e greu.
Alexandra a rămas la noi pentru totdeauna. A închiriat garsoniera
mobilată, dotată și utilată la două studente, colege cu Irina, și-a luat hainele din
șifonier și s-a mutat în dormitor cu mama. Silvia avea camera ei iar eu eram
repartizat în sufragerie, ca de obicei. Acum că eram plecat în armată le era foarte
lejer. De obicei pregăteau hrana după-amiaza și seara când era și mama acasă.
Alexandra pregătea totul, tăia ceapa, legumele, porționa carnea și, împreună,
fierbeau, condimentau și dădeau gust felurilor de mâncare. Silvia, la 13 ani, la
școală până la ora 14, era acasă după 14,30 când o aștepta Alexandra cu masa
pregătită. După ora 16 pregăteau temele pentru ziua următoare sau făceau
recapitulare, pe rând, la toate materiile. Silvia vorbea fluent limba franceză și se
descurca minimal în limba engleză.
În mai 1995 am plecat în aplicație în poligonul Smârdan. Am îmbarcat
tehnica și materialele pe vagoane de cale ferată, am așteptat să ajungă în halta
Filești din nord-vestul municipiului Galați apoi am plecat cu autobuzele să
debarcăm și să ne organizăm tabăra. Am debarcat TAB urile, MLI urile (mașinile
de luptă ale infanteriei, blindate) și cele 5 autocamioane DAC-665T în care am
încărcat materialele (corturile erau deja îmbarcate in 3 autocamioane), am plecat
pe strada Calea Smârdan, am trecut prin Poligonul Mălina și ne-am oprit în
poligonul blindatelor din Smârdan unde a fost ordonat locul de tabără. Până
 93

seara am montat cortul de comandament, corturile de grupă pentru personal,

cortul sălii de mese și a bucătăriilor rulante de campanie, lăzile frigorifice,
grupurile electrogene cu care se alimenta cu energie electrică și la final am
aranjat saltelele, unele lângă altele, pe baloți mici din paie de grâu dați de un
fermier din vecinătate. A doua zi, la ora 10,00 a sosit comandantul cu ARO
condus de subofițerul aghiotant. Garda i-a prezentat onorul și ofițerul de serviciu
i-a dat raportul. Toată suflarea eram adunată în careu, cu plutonul de gardă în
fața noastră.
Aplicația a durat 11 zile. Trageri ca armamentul de infanterie în poligonul
Mălina, trageri cu mitraliera de pe TAB, trageri cu armamentul mașinilor de luptă
ale infanteriei, aruncarea grenadelor ofensive și defensive, trecerea prin teren
(cort) contaminat cu gaze lacrimogene, marș 5 km cu plutonul, cu tot
echipamentul pe noi, raniță cu gamela și un schimb de lenjerie, costumul
antichimic, pătura și mantaua în bandulieră, masca contra gazelor, lopățica de
infanterie, pistolul mitralieră, portîncărcătorul cu trei încărcătoare, fiecare cu câte
10 cartușe de manevră (fără glonț). Comandantul grupei avea binoclul, urmat
soldatul cu de aruncătorul de grenade AG-7, de pușcașul mitralior, de
transmisionistul cu stația radio în spate și cei patru pistolari care, fiecare purta
câte ceva din trusa medicală, trusa de decontaminare, rezerva de muniție. Grupa
astfel constituită trebuia să trăiască izolat trei zile și să poarte acțiuni de luptă 6
ore. Pe timpul marșului s-a întâmplat să-i vină rău unuia și să-i preluăm noi,
ceilalți, samarul, uneori să-l ajutăm și pe el să meargă mai departe. Acolo, în
poligonul în care ni s-au testat puterile am înțeles cu adevărat ce înseamnă „toți
pentru unul și unul pentru toți”.
Armata a trecut repede. De la 1 iunie 1995, batalionul se pregătea pentru
prima misiune externă a armatei române – UNAVEM III – sub egida ONU,
menținerea păcii în Angola. După 12 ani din nou armata română în jungla
angoleză. 1981-1983 misiunea SIRIUS – școala de ofițeri de aviație din Boboc -
Buzău a pregătit două promoții de ofițeri de aviație, naviganți și nenaviganți în
Angola. Angolezii nu au uitat ajutorul dat de români și ca atare, și acum s-au
purtat omenește cu militarii noștri pe care i-au respectat și în care au avut mereu
încredere.
Am ajutat, timp de trei săptămâni, o grupă de 18 mecanici conductori să
învețe vocabularul tehnic al limbii engleze, să știe ce să ceară. Au plecat în
misiune cu carnetul de notițe, scris de mâna fiecăruia cu cuvintele și propozițiile
de bază. Misiunea din Angola a început la 03 august 1995 și s-a încheiat la 26
martie 1996. Anul următor, 1997, au fost trimiși trei luni în Albania apoi au urmat
alte și alte misiuni externe, Angola a doua oară apoi în Golful Persic deoarece,
după cum îmi povestea căpitanul Barbu, fostul meu comandant de pluton, era
 94

unitatea compactă cu cei mai mulți oameni pregătiți pentru misiuni externe.
Într-adevăr, o unitate de elită a armatei române.
La 28 iulie 1995 m-am liberat din armată cu gradul de sergent MTR
urmând ca, la terminarea facultății, cu diploma de absolvire în mână, să mă
prezint la centrul militar să-mi elibereze livretul militar cu gradul de
sublocotenent, specialitatea militară 006 (blindate, automobile și tractoare ) cu
obligații la mobilizare.
Luni, 31 iulie 1995, m-am prezentat la domnul inginer Bogdan, la service
ul din Șoseaua Fundeni. Pentru prima zi mi-a dat să citesc instructajul de
securitate și sănătate a muncii și m-a lăsat să mă acomodez cu noutățile apoi mi-
a dat să aleg între ajutorul Adei în recepție sau ucenic la domnul Matei. Am ales
ucenic la domnul Matei unde aveam foarte multe de învățat. De marți, 01 august
până pe 29 septembrie am lucrat ca ucenic la cel mai bun meseriaș din service,
nenea Matei. Am ajutat la demontarea de pe autovehicule, repararea capitală la
banc și remontarea a 14 motoare de Renault 1,4 și 1,6 benzină, 1,5 dci diesel,
Volkswagen Golf, Passat, Audi, Seat, Hyundai, Mazda, Suzuki, BMW și Ford.
Vedeam cu ochii închiși algoritmul demontărilor și montărilor componentelor
motorului, ambreiajului, instalației de frânare, direcției și suspensiei.
Randamentul postului de lucru a crescut cu 80%. Dacă până la 01 august
domnul Matei realiza în medie 238 de ore/om facturate, la finele lui august avea
387 și la finele lui septembrie 438. Era încântat nevoia mare. I-a crescut salariul
în aceste 2 luni cu 20% și pe mine m-a plătit la fel ca pe muncitorii care realizau
160-180 ore/om facturate.
De ce așa? Fiindcă normarea timpului de lucru este dată de catalogul
producătorului de autovehicul în ore centisimale, de 100 de unități tehnologice.
De exemplu înlocuirea unui kit de ambreiaj la un autoturism Volkswagen Passat
1,9TDI este de 3,5 ore demontare/remontare cutie de viteze plus 0,9 ore
înlocuirea volantei bimasă, a plăcii de presiune, a discului de fricțiune și a
rulmentului de presiune, în total 4,4 ore/om facturabile. Meseriașii mai destoinici
efectuează lucrarea în 3,5 ore și câștigă 0,9 ore ca timp, altora le ia 5 ore și pierd
0,6 ore din timp astfel că primii pot factura în 8 ore de program 10-12 ore pe
când ceilalți realizează 5-6 ore facturabile în 8 ore de program. Plata în acord
individual este sfântă, primește fiecare ceea ce merită. Un angajat normal trebuie
să factureze într-o lună în care lucrează și 2 sâmbete minim 150 de ore pentru
salariul minim peste care se adaugă valoarea ce-i revine din orele suplimentare
facturate lunar. Între meseriașii service ului sunt diferențe și de 100%, unii
câștigă 2400 alții 4500 de lei, după cât realizează în media ultimelor 6 luni.
Am avut fericita ocazie să văd pe viu tot ce am învățat în liceu despre
cunoașterea și întreținerea automobilelor. Nu mai aveam necunoscute, nu mai
aveam frică. Am demontat și am montat fel de fel de modele de distribuții cu
 95

curea dințată. Nenea Matei mă verifica numai la întinderea rolei tensoare și la

semnele de punere la punct a distribuției și a pompei de injecție. Eu înlocuiam
Kituri de distribuții, el asambla chiulasa, monta segmenții pe pistoane, cuzineții și
capacele arborilor cotiți, operațiuni care necesitau o înaltă tehnicitate. O
cunoștea pe mama, vorbeau deseori despre tata, aprecia că suntem o familie
unită și hotărâtă.
Banii nu mai aveau valoarea reală, inflația a luat-o razna. La finele anului
1994 dolarul a ajuns la 1655 lei de la 760 cât a fost la finele lui 1993, în 1995 a
ajuns la 2033 lei, salariile minime au ajuns la 5-600.000 lei, cele medii săreau de
1.000.000 de lei iar cei din staf la aproape 2.000.000 de lei sau chiar la 1.000 de
dolari.
Mama avea salariul de 850.000 de lei, Alexandra avea pensia de 250.000
lei, adunau împreună în jurul a 550 de dolari. Eu am câștigat în cele două luni,
adunate, 1.250.000 lei adică 625 de dolari. Aveam bani strânși în casă aproape
3.500.000 lei, adică peste 1500 de dolari. Domnul inginer Bogdan voia să vândă
Golful 2 hatchback, fabricat în 1990, cu motor 1,3 benzină și să cumpere un
SUV, o Toyota. M-am înțeles cu el și mi l-a vândut fără să mai caute alți clienți cu
2.000.000 de lei. Am făcut actele imediat și am intrat legal în posesia turismului
de culoare roșie, cu capacele oglinzilor și bara față, spate în culoarea mașinii,
bandourile negre mat, cu eleron pe capota spate în culoarea mașinii, cu jante de
aliaj, tapițeria imitație de piele maro, o frumusețe de mașină.
Știind că inflația nu se va opri aici, am sfătuit familia să cumpere haine,
electrocasnice sau bijuterii din aur, să nu mai țină banii la saltea că se vor
devaloriza rapid. Așa s-a întâmplat. La finele lui 1996 un dolar costa 3082 lei, a
crescut cu 51% în timp ce salariile au crescut cu numai 15%. Țineam în casă
câte 500 de dolari americani, pentru orice eventualitate, în rest trăiam din ce
câștigam lunar.
Pe 2 octombrie 1995 am început cursurile la Politehnică, Facultatea de
Transporturi, lângă rectorat, grupa de autovehicule rutiere. Adunarea festivă a
fost deschisă de rectorul facultății, domnul profesor doctor inginer Gheorghe
Frățilă care ne-a încurajat să fim curioși, inventivi și perseverenți. Tot domnia sa
ne-a spus că succesul nu este o întâmplare, este o muncă continuă de la etaj la
etaj până se probează rezultatul. Întâmplarea se produce atunci când, în baza
cunoștințelor cumulate, se aprinde scânteia și-ți dă ideea pentru proiectarea unui
produs, instalație sau mecanism.
În primele două săptămâni am făcut cunoștință cu profesorii, lectorii și
asistenții universitari de la care o să învățăm bazele ingineriei automobilului în
viitorii 4 ani de studii. Profesori ca Grunwald, Soare, Negruș, Stoicescu, Oprean
(ginerele lui Ceaușescu), Vasiliu, Taraza, Ghiulai sau Vasiliu n-ai cum să-i uiți.
Pentru mine au fost niște somități pe altarul învățământului universitar românesc.
 96

Conform programului orar aveam în medie 6 ore luni și marți, 8 ore miercuri, 6
ore joi și vineri. La ora 14 ieșeam de la cursuri iar miercurea, la 16,00. Miercurea
aveam 2 ore de laborator la care nici prin cap nu-ți trecea să lipsești. În
majoritatea zilelor după ore, o luam pe Irina de la facultatea de arhitectură, din
centru și plecam împreună la Brănești să ajutăm la fermă. Sâmbăta erau cele
mai multe și cele mai mari livrări la cele 3 restaurante (unul fiind domnul Paul de
la Arcul de Triumf) și 2 magazine așa că vineri după-amiaza, împreună cu
doamna Caterina și cu fiica ei, pregăteam cutiile cu produse pentru beneficiari.
Săptămânal eram plătiți cu 150.000 lei fiecare. A ajuns Irina să pună bani
deoparte. Din chiria studentelor din apartament (avea două acum) și din ce
primea săptămânal de la fermă ajungea la aproape 600 de dolari lunar. Utilitățile,
întreținerea și cheltuielile apartamentului le plătea domnul Marius care nu prea
mai dădea pe acolo așa că ei îi rămânea de cheltuială 200 de dolari și 400 îi
economisea, tot în valută. Iarna lui 1995 pe 1996 a fost capricioasă. Frig, ploaie
multă, urât. Cele două sere de legume lucrau din plin, purceii creșteau, păsările
la fel dar, așa ca un moft, a înființat o ciupercărie. Cum? A excavat 30 de metri
lungime pe 8 lățime, a turnat zid din ciment de jos, din fundul gropii până la 80
cm suprasol, o înălțime de 2,6 metri, de unde a plecat cu acoperișul în 2 ape.
Ferestrele mici practicate în zidul suprasol asigurau iluminarea minimă pentru
creșterea ciupercilor din miceliu. A fost greu cu primele 2 recolte până s-au
învățat cu temperatura, cu umiditatea apoi a început să scoată peste 200 de
kilograme săptămânal. Erau foarte căutate. Proaspete, sigure, se vindeau imediat
în magazine iar restaurantele nu mai aveau feluri de mâncare fără ciuperci.
Din lună în lună ferma avea un bilanț financiar din ce în ce mai bun. S-a
dus vestea. Au mai angajat 4 femei care nici dacă le băteai nu mai plecau de la
fermă. Erau zile când eram câte 14 persoane la muncă. Spor nu glumă!
Din ianuarie 1996 a început să vină la vila din Brănești și doamna Sorina.
Mai rar, uneori adusă la 22,00 sau 23,00 de domnul Marius până când a început
să vină singură, cu o autofurgonetă Seat Alhambra nouă, nouță, cu care pleca a
doua zi la orele 9,00 cu carne, legume, ouă, ciuperci și altele necesare
restaurantului.
Ușor, ușor s-a instalat în dormitorul domnului profesor Marius Bucur. Irina
nu se simțea deranjată, dimpotrivă, era mulțumită că tatăl ei este fericit, este bine
îmbrăcat, asortat și „apretat” că este liniște în casă și că se înțeleg foarte bine
între ele. Întrebați despre căsătorie, amândoi au căutat amânare. După mulți ani
de căsnicii nereușite le era greu să facă pasul și nu voiau să strice bruma de
dragoste și de fericire pe care o trăiau în prezent.
Învață din ziua de ieri, trăiește-o pe cea de azi și spera în ziua de mâine.
Albert Einstein
 97

Martie 1996. Profesorul de dinamica automobilului, venerabilul domn

Stoicescu, a intrat în sala de curs cu doi domni foarte bine aranjați, la costum,
cravată și genți din piele neagră, mai ceva ca în filme. Domnul profesor a făcut
prezentările de rigoare. Unul dintre domni era responsabil cu resursa umană,
celălalt cu pregătirea tehnică la o firmă de vânzări și mentenanță autovehicule
din import, cu sediul în Bulevardul Tipografiei, pe unde a fost odată ONT Carpați.
Ce voiau? Voiau studenți în practică o perioadă de 3 luni după care, în urma unui
concurs, patru dintre ei vor primi burse și joburi de jumătate de normă în firmă
dar vor avea contract de trei ani după absolvire, timp în care dacă vor părăsi
societatea vor rambursa sumele primite. Ne-am înscris 10 studenți. Au fost 2
studenți care au vrut și ei să vină dar profesorul nu i-a recomandat pentru asta,
i-a considerat sub nivelul de pregătire cerut de firma cu pretenții.
Din luna aprilie am început practica la showroom-urile și la service urile
firmei. În prima zi, după instructajul de protecție a muncii, ne-a prezentat toate
sectoarele societății apoi am susținut un interviu cu directorul complexului
(showroom și service) și am completat niște grile cu 20 de întrebări. Programul
nostru era de la orele 15 la 20 și sâmbăta de la 8 la 13,30. Patru dintre noi au
fost repartizați la showroom-uri să întrețină și să prezinte autoturismele clienților
interesați să cumpere. Ceilalți am fost repartizați în service uri. Eu am fost
repartizat la recepția service ului Mercedes-Benz din strada Parcului. Întrucât
știau că am lucrat in service, că am avut tangență și cunosc foarte bine pașii de
service și regulile de respectat în recepție, m-au repartizat ca ajutor al șefului
recepției, un inginer tânăr, la 26 de ani, școlit și instruit în centrele de pregătire
din Germania. Am avut de învățat multe reguli de bună purtare și de transparență
cu clienții, am învățat programul de gestiune de service, am învățat să întocmesc
contractele de service, comenzile de lucru, devizele și să atașez fișele de control
final sau de garanție la documentele finale pe care le primea clientul la recepția
faptică a mașinii. La finele lunii iunie, domnul inginer Cristi Roman m-a
recomandat pentru bursă și pentru angajare. De la întâi iunie m-a lăsat să utilizez
programul de piese de schimb, să comand piesele necesare pentru comenzile în
lucru, să comunic cu clienții și să întocmesc devizele finale.
Contractul de muncă semnat la 02 iunie 1996 prevedea un salariu de 500
de dolari pentru jumătate de normă iar pentru sâmbăta primeam un bonus de 20
de dolari. Eram mulțumit și mă trăgea inima să muncesc și să învăț. Plecam de
la facultate la orele 14, ajungeam la 14,30, luam masa la cantina firmei și la 15
eram în post. la orele 20, după ce pleca ultimul client, închideam programele,
aranjam comenzile pentru a doua zi în cutia lor pentru domnul inginer și plecam
acasă. La orele 21 eram în casă la mine sau la Irina, depindea numai de dorința
și de voința ei. Vacanța de vară am petrecut-o la muncă, la firmă, cu un salariu
de 1000 de dolari pentru 12 ore de lucru pe zi, de la 8 la 20. O singură
 98

săptămână m-a lăsat să plec în vacanță la Băile Felix unde a plătit firma 2 bilete.
A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am petrecut-o împreună cu Irina.
Cazare de lux, trei mese pe zi, baie, apă termală, plajă, discotecă, antren, fericire.
Întors la muncă cu bateriile încărcate, am depășit primul incident major cu
un client englez nemulțumit de calitatea reparației. Omul s-a prezentat în service
cu reclamația că autoturismul său, Mercedes-Benz W214 Combi, an fabricație
1994, motorizare 2 litri benzină, transmisie 4G-Tronic, la 62.560 de kilometri
rulați, nu mai asigură aerul rece, condiționat, la acționarea butonului A/C. I-am
deschis comandă și l-am introdus în atelier la postul de lucru al electricianului
care avea în primire și aparatul de freonizare.
Toate bune și frumoase, a așteptat clientul vreo 90 de minute în sala de
așteptare clienți, cu soția și două fiice după el, a ieșit șeful de atelier, i-a
prezentat mașina, genera aer rece, i-am finalizat comanda, a plătit și a plecat.
După 2 ore s-a întors furios că ne-am bătut joc de el, că instalația de aer
condiționat s-a blocat acuzând că am utilizat alt gaz refrigerent. L-am condus la
postul de lucru, am chemat șeful de atelier, a venit și șeful de service și am
verificat instalația. Într-adevăr, nu genera aer rece. Gaz refrigerent, R-134a, avea
la capacitate. Controlată atent, s-a găsit mufa de conexiune cu senzorul de
presiune montat pe conducta de înaltă presiune juca în teacă. Clientul făcea
gălăgie că i-am stricat mașina. Electricianul și șeful de atelier se jurau că nu au
atins mufa. Eu, ca interpret, mi-am permis să-l întreb dacă a mai avut probleme
cu aerul condiționat, când și unde. Mi-a spus că a fost cu două zile înainte la un
service la Sibiu și i-a completat cu freon. Era clar. Freon nu pierdea decât dacă
supapa de expansiune deschide la suprapresiune. I-am arătat în ce a constat
problema, i-am spus că freonul din instalație a fost scos, filtrat, completat cu
freon și cu ulei proaspăt și s-a liniștit. I-am dat carte de vizită să mă sune după
un interval apreciabil de timp. M-a sunat din vama Giurgiu și mi-a mulțumit că
totul este OK. I-am urat drum bun spre Istambul. Șeful de service mi-a mulțumit
și le-a atras atenția tuturor că în asemenea situații să se facă controlul tuturor
legăturilor electrice ale instalației.
Miercuri, 11 septembrie 1996,ora 16,00, toți studenții am fost chemați de
directorul complexului în sala de protocol. A venit și șeful departamentului
personal. Directorul complexului a deschis ședința.
– Domnilor studenți, vă mulțumesc că ați ales să vă perfecționați
pregătirea în societatea noastră, au trecut 4 luni de când sunteți la noi timp în
care am făcut o evaluare și am stabilit următoarele: primul candidat acceptat
pentru bursă este studentul Sergiu Munteanu care a activat în departamentul
recepție al service ului Mercedes-Benz și unde a avut rezultate lăudabile. Pot
spune că între el și recepționerii vechi nu pot face diferențe ba, dimpotrivă,
gestionează și rezolvă cu brio reclamațiile clienților, în special a clienților străini
 99

care ne trec pragul. Bursa dumnealui va fi, până la terminarea facultății de 500
de dolari lunar. Al doilea student propus este domnul Marteș Codruț, din
showroomul Mercedes-Benz care nu numai că si-a făcut cu prisosință datoria dar
ne-a adus și foarte multe cliente dornice să achiziționeze modele cabrio. Felicitări.
Bursa dumnealui este de 500 de dolari lunar. Al treilea student propus este domnul
Teodorescu Robert de la showroomul Ford cu bursa propusă de 400 de dolari
lunar și al patrulea, dar nu ultimul, este studentul Manea Fabian de la recepția
service ului Ford, cu bursa de 400 de dolari lunar. Vă comunic faptul că bursele se
plătesc numai pe perioada cursurilor, în zilele de 25 ale lunii în curs. Salariile
pentru munca depusă este altceva, nu are nici o legătură cu bursa. Întrebări?
– Domnule director, sunt studentul Cață Mircea și vă rog să ne spuneți
dacă dintre noi, cei care nu am fost apreciați să luăm bursă, putem lucra în
continuare la dumneavoastră în aceleași condiții ca până acum.
– Sigur că da. Problema se pune să stabilim cu exactitate numărul de
posturi pentru externi în programul de după-amiază.
– Mai încap încă trei posturi domnule director. Uitați schema fluxului și
organigrama. Căsuțele roșii sunt posturi necesar a fi încadrate.
– Mulțumesc domnule Sabin. Gata, ne-am înțeles. Vreau să știu care
dintre dumneavoastră vreți să continuați activitatea cu jumătate de normă ca
până acum?
– Domnule director, sunt student Sergiu Munteanu. Vă mulțumesc pentru
apreciere și vă asigur că pe viitor voi căuta să mă perfecționez în arta gestionării
relațiilor cu clienții dar aș dori să pot avea contact și cu partea lucrativă, partea
de execuție a comenzilor de reparații nu numai cu documentele de lucru. Am
uneori sentimentul că șefii de ateliere se cam feresc de mine, nu-mi spun tot,
parcă n-aș face parte din colectiv. Nu înțeleg ce se întâmplă. La service ul la
care am lucrat în Șoseaua Fundeni am fost primit bine și de șefi și de lucrători,
nu se fereau de mine, nu mă simțeam străin.
– Se va rezolva cât de curând această problemă. La prima ședință de
lucru cu personalul voi pune accent pe aceste aspecte. Apropo, inginerul Bogdan
Gavrilă de la service ul unde ai lucrat va fi colegul nostru de la întâi octombrie, va
coordona compartimentul garanții. Acum este la curs în Germania, la Stuttgart.
Au ridicat mâna încă doi. În total eram 4 bursieri și 2 studenți care voiau să
continue activitatea în showroom-urile Hyundai și Land Rover. Așa am rămas
până în anul 1998. În 1997 au venit trei studenți de anul II și în 1998 încă unul.
În luna mai 1997, service ul din Șoseaua Fundeni, unde lucra mama, s-a
vândut altui acționar. S-au micșorat salariile, s-a pierdut din portofoliul de clienți,
s-a prostit treaba. M-am interesat la șeful de service dacă nu are nevoie de
laborant în vopsitorie.
 100

M-a rugat să-l aștept câteva zile. M-a chemat în birou, mi-a explicat că vor
să organizeze un depozit central de vopsele pentru tot complexul, să nu mai aibă
fiecare service laboratorul lui dar are nevoie de o persoană cu experiență, care
să țină și gestiunea. Despre salariu mi-a spus că este în jurul a 900 de dolari plus
sporuri de toxicitate. Zis și făcut.
Mama a acceptat propunerea și a încetat relațiile de muncă cu veche
societate din care plecase majoritatea. Nenea Marin s-a mutat în Pipera la un
service Volkswagen. Când a fost gata depozitul și laboratorul, cu 4 standuri de
vopsele, cu 4 stații de lucru și 4 balanțe electronice, a fost chemată la lucru. Nu
se comparau condițiile de aici cu cele din vechea vopsitorie dar, vorba ei, „ne-a
dat de lucru și pâine pe masă mamă”. Așa este mamă dar și noi am muncit. Aici,
la magazia și laboratorul de mixare a vopselelor, mama a fost numită șef de
depozit și a primit în ajutor două tinere, ambele absolvente ale liceului de chimie
Costin D Nenițescu din Theodor Pallady, promoția 1996. Mia și Lia, Pic și Poc. O
striga pe una și veneau amândouă. Îi spunea uneia să facă ceva și se pomenea
că făceau amândouă același lucru până când s-a enervat mama și le-a separat
de tot.
Una avea două standuri de vopsele, cealaltă două și le-a interzis să se
amestece una pe balanța și calculatorul celeilalte. În trei luni s-au dezvățat și au
mers mai departe ca ceasul elvețian.

Demontarea grupului motopropulsor de pe autovehicul.

 101

Separarea motorului de transmisie și transportul lui la banc (cu ucenicii):

Una dintre ele venea la 8,00, odată cu mama, cealaltă la 15,00 și rămânea
până la 20,00. Mama avea programul zilnic de la 8 la 17,00 iar sâmbăta,
alternativ, de la 8 la 14,00. Procedurile de lucru nu erau grele dar trebuia atenție,
rapiditate și seriozitate. Care era procedura de lucru? La solicitarea clientului de
a repara și revopsi elemente de caroserie, recepția trimitea comanda și devizul
cu operațiunile de efectuat la laborator. Aici se lista rețeta cu vopselele și cu
toate ingredientele necesare suprafeței de vopsit respective și o transcria în
deviz unde se transforma în sumă de plată. Dacă clientul accepta reparația, la
data sosirii autovehiculului în atelierul de vopsitorie se punea în operă rețeta și
cănile gradate din plastic cu capac cu eticheta codului de culoare și cu cantitatea
se înmânau vopsitorilor delegați care semnau bonul de consum la primire. Toate
cantitățile scoase prin balanță erau imediat înscrise în devizul deschis pentru
reparația respectivă și se scădeau din sold. La atingerea cantității minime de
stoc, zilnic, erau listate din calculator cantitățile de vopsele de completare a
stocului și se înainta comanda la furnizori.
Activitatea mea și a mamei se înscria într-un program tabu, cu aceiași
colegi, cu aceleași probleme, la mine era mai colorată ziua de clienții mai
simandicoși. Veneau câteodată fete, femei tinere care mai întindeau coarda dar
„politica firmei nu ne permite” mă scăpa repede de necazuri. Am câștigat bani
 102

buni, am învățat meserie, am căpătat experiență pentru activitatea viitoare ca

inginer.
După absolvirea facultății m-au angajat imediat pe postul de specialist în
instrumentarea garanțiilor dar mi-au dat și reclamațiile. Șef de birou era domnul
inginer Bogdan Gavrilă școlit prin multe cursuri la Stuttgart. De la el am învățat
foarte multe. Am învățat în primul rând că nu pot instrumenta un claim de
garanție dacă nu cunosc foarte bine mecanismul, instalația, funcția piesei la care
fac referire apoi, explicațiile trebuie să fie pur tehnice astfel încât să poată fi
analizate și prelucrate de importator și de fabricant. Aici nu încap termenii: dacă,
poate, posibil, probabil. Aici trebuie demonstrat cu exactitate defectul uzitând de
toate cunoștințele de dinamică, de rezistență, de mecanica ruperii sau de
robotică. În caz contrat claimul de garanție este refuzat și cineva din firmă
plătește din buzunar.
În toamna anului 2000 m-am căsătorit cu Irina. Nunta la restaurantul
domnului Paul. Muzica formației lui nenea Sile cu sora mea în prin plan. A fost
frumos, a fost un vis care s-a împlinit prin lupta, prin aportul și prin dragostea
amândurora. Și familiile ne-au fost alături. Doamna Sorina a fost organizatorul și
omul care a coordonat toate activitățile, de la căsătoria civilă la Primăria
Sectorului 1, la cununia civilă la Mănăstirea Cașin apoi, la doi pași mai încolo,
restaurantul. Oricine avea o întrebare de pus la ea găsea răspunsul. După
miezul nopții Irina mi-a spus cu lacrimi în ochi:
– Ce mult mi-aș fi dorit să vină și mama cu bunicii. Oare nu mă mai
consideră fiica ei? Oare a renunțat la mine? Uite bunica de la Titu ce bine se
simte, stă între nepoții ei din partea lui nenea Vasile de zici că-i mama lor nu alta.
– Nu Irina, nu a renunțat dar nici ea nici părinții ei nu au înțeles că lumea
s-a schimbat, că astăzi ești puternic dacă știi să faci sau știi să rezolvi
problemele care-i frământă pe oameni, că rangul și funcțiile sunt trecătoare sau
nu contează, încă se cred deasupra societății, încă consideră că te-ai înjosit
rămânând cu mine. Ei te vor înapoi, cu ei, cu nasul pe sus, așteptând vreun fiu
de mare mahăr.
– Nu știu cum să-i mai judec Sergiu. Nu știu unde mă situez eu în ecuația
asta. Uite, Sorina a fost alături de mine de când m-a cunoscut. M-a ascultat, m-a
sfătuit, m-a ajutat la greu cu necazurile femeiești inerente, am simțit-o lângă mine
și nu din interes. Ea are tot ce vrea, are casă, are bani, are mașină, are o slujbă
de invidiat. Nu zice că s-ar mărita cu tata, zice doar că se simte femeie și că se
simte fericită cu el. Atât. Mă uitam la ea și la tata în momentele lor de tandrețe.
Niciodată n-am văzut-o pe mama privindu-l așa. Mereu aveam impresia că îl
crede inferior, că i-a pătat dosarul de cadre, ea, directoare de școală generală.
Dacă stau și mă gândesc mai multe studii și competențe are tata decât ea.
 103

– Irina, este ziua noastră de fericire împlinită. Lasă-i în pace, știu ei ce au

de făcut în viitor. Noi să fim în stare să ne rezolvăm problemele noastre.
Timpul a trecut pe neobservate. Anii au trecut. Am fost trimis și am parcurs
6 module de curs cu durata de 2 săptămâni la centrul de instruire din Stuttgart.
Am obținut toate competențele posibile în conducerea atelierelor service,
instrumentarea garanțiilor și a reclamațiilor, cursuri tehnice, cursuri de formator
pentru școlile interne de perfecționare până în 2006 când am fost numit șeful
centrului de instruire al rețelei care avea showroom-uri și service uri în București,
Cluj, Timișoara, Oradea, Constanța, Iași, Brașov, Pitești și Bacău. Erau în toată
rețeaua peste 1200 de angajați care trebuiau școlarizați prin cursuri de
specializare în care învățau modelele nou apărute, procedurile de întreținere și
reparație ale acestora, cunoașterea sculelor, dispozitivelor și verificatoarelor
destinate anumitor operații de demontare, remontare și reglare, aparatura de
măsură și control utilizată, aparatele și instalațiile specializate pentru anumite
operațiuni, regulile de lucru cu acestea, etc. Sala de pregătire avea 24 de locuri.
Pregăteam delegații concesionarilor pe serii, a câte 4 zile consecutive din care
primele 2 erau noțiunile teoretice, ziua a 3 a era practică și ultima zi concluzii,
răspunsuri la întrebări și verificarea finală în baza căreia se acordau notele și
diplomele. Am avut destule cazuri în care unii participanți nu au trecut testul și nu
au primit diploma de competență pentru anumite lucrări sau anumite modele de
autovehicule. Nu știu dacă le-a fost imputată sau nu cheltuiala cu cursul dar știu
că la auditurile interne se cereau documentele de specializare ale tuturor
angajaților.
La ședința operativă din ultima săptămâna a lunii iulie 2008 am prezentat
o analiză a instruirii personalului rețelei în perioada 2006 – 2008 din care a
rezultat că majoritatea mecanicilor tineri nu au un nivel de pregătire suficient
pentru a participa la cursurile noastre de instruire concepute și implementate la
nivelul cerut de Mercedes-Benz, că au lacune în ceea ce privește tehnologia
reparării autovehiculele și nu se descurcă. Mulți au învățat după ureche, de la
mecanicii mai vechi, dar au învățat numai minimal, fără să poată explica în
detaliu. Am propus să introducem în conceptul nostru contractul cu liceele și
școlile profesionale care pregătesc tehnicieni sau mecanici auto de unde să luăm
în stagiile de practică elevi, să-i învățăm, să-i educăm, să-i evaluăm și să-i
angajăm pe cei mai buni în posturile disponibile. Mecanicii vechi, care nu se
ridică la nivelul cerut de postul pe care îl ocupă, vor parcurge și ei cursuri de
perfecționare și vor fi examinați ca cei pe care-i specializăm pentru treptele
superioare.
– Domnule inginer ați făcut socoteala costurilor, de unde le suportăm?
– Domnule Marin, știu că la dumneavoastră, la contabilitate totul este
exprimat în profit și cheltuială, în costuri sau venituri dar pentru a avea venituri
 104

trebuie să avem cu cine le realiza. Uitați, împreună cu departamentul garanții și

reclamații am socotit câte claimul de garanții au fost refuzate datorită greșelilor
mecanicilor. Știți la ce sume se ridică? V-ați interesat?
– Nu știu de așa ceva, știu numai de sumele intrate ca plată a garanțiilor
de către importator, nu știu altceva.
– Sumele se ridică la nivelul a trei salarii de muncitor lunar domnule
Marin. Eu, la garanții și reclamații am tot tabloul acestora cu cauze cu tot. Multe
le-am oprit aici că ne făceam de rușine dacă solicitam plata garanțiilor.
– Domnule Gavrilă eu de nu știu domnule? Vreți să-i spun lui Țiri toate
astea? Vreți să vă dea afară pe toți?
– Știe stăpânul domnule Marin, știe. A văzut situația claim urilor refuzate
anul trecut, a venit, a văzut, a ridicat din umeri și ne-a întrebat ce vom face. Uite,
acum știm ce vom face, vom merge pe mâna lui Sergiu. Eu am toată încrederea.
– Domnilor stați puțin că nu este chiar așa. Tu, Sergiu, îmi înaintezi un
referat cu necesitatea, oportunitatea, predictibilitatea și costul acestui proiect pe
minim 4 ani. Să fie totul clar ca o carte ai înțeles? Ne întâlnim cu toți factorii de
răspundere săptămâna viitoare, vineri să-l citim și să-l discutăm. Bogdan să-i dai
datele rebuturilor de la toate service urile rețelei, cu toate mărcile, cu valorile
acestora. Ne-am înțeles? Domnule Marin, nu-i vina dumitale că 3 plus trei nu fac
mereu șase, uite mai face și patru jumate când greșim. Asta-i viața în afaceri.
Am pregătit referatul împreună cu Bogdan. Am scris totul în 12 pagini plus
patru planșe cu diagrame, grafice, etc. Surpriză! La ședință a venit, pe lângă
patronul cel mare și domnul Marin de la departamentul economic și șeful
personalului, și șeful logisticii și directorii de service uri din București și din
celelalte 8 centre din țară. În sala mare de consiliu eram peste 30 de persoane.
M-am speriat. Mă întrebam dacă eu sunt subiectul în această activitate.
– Domnilor am venit la această ședință cu toată curiozitatea și cu gândul
să găsim și să facem o schimbare în planul pregătirii personalului nostru. Mărine
te rog să ne dai citire raportului financiar la închiderea lunii anterioare să știm toți
cum stăm. Te rog.
– Eu dau citire balanței de la sfârșitul lunii iulie și pentru alte detalii iau
cifrele din bilanțul semestrului întâi. Păi stăm cam așa.......
– Păi stăm bine mă Mărine mă, de ce te sperii tu mereu mă?
– Păi știți, avem o rată a inflației galopantă, nu știm ce-i mâine, trebuie să
fim mereu cu visteria plină, eu așa am învățat.
– Măi Mărine, dacă am achitat toate cheltuielile, am dat salariile, ne-am
plătit dările și ne-a rămas trei lei înseamnă că-i bine mă Mărine. Nu iau cu mine
acasă banii de aici mă oameni buni. Încă 10 ani voi trebuie să dezvoltați rețeaua,
să fiți cei mai buni, cei mai puternici apoi mai facem investiții. Banii nu se țin în
bancă măi fraților, banii trebuie să producă bani mereu. Că avem vânzări auto,
 105

service uri auto, asigurări de bunuri și persoane, imobiliare, că vom avea și alte
domenii de activitate se vor ține și se vot încuraja unele pe altele mereu. Dacă
iau banii ce fac cu ei? Nu vedeți că dacă iau dividendele mai cumpăr niște mașini
de epocă să completez muzeul? Asta înseamnă că blochez niște bani degeaba.
Ia să ascultăm propunerea tânărului inginer de la școlarizare.
– Bună ziua, sunt inginer Sergiu Munteanu, șeful departamentului
pregătire tehnică și instruire. Așa cum am prezentat săptămâna trecută, am
constatat că mai bine de 25% din cursanții pe care i-am școlarizat nu au obținut
diplomele de calificare întrucât nu au cunoștințele necesare admiterii la aceste
cursuri. Nu-i poți preda noțiuni de electrica automobilului când el nu știe ce-i
curentul electric. Nu poți instrui un mecanic să diagnosticheze un motor când el
nu știe cum se derulează ciclul motor și altele. Pentru aceasta am propus să
luăm în parteneriat un liceu și o școală profesională din domeniul mecanicii auto
de unde să selecționăm elevi pentru efectuarea practicii din care, după o
evaluare atentă să-i angajăm și să mergem cu ei mai departe în pregătire și în
dezvoltare personală până ajung să parcurgă toată filiera, liceu, facultate sau
școală de maiștri. Atunci vom ști ce am pregătit, cum contăm pe ei, cum îi
promovăm și cum îi păstrăm. Așa cum s-a întâmplat cu mine și cu cei trei colegi
de facultate care am fost angajați aici cu jumătate de normă și am primit și bursă
de studii. Suntem astăzi angajații dumneavoastră și suntem mândri de asta.
Am dat citire celor 12 pagini și cu retroproiectorul am afișat planșele pe
ecran. Tăcere.
– Copile, de câte ori ai fost la cursuri la Stuttgart?
– De 6 ori domnule dar am parcurs încă 18 module interactiv, pe internet,
toate finalizate cu examen de certificare a competențelor.
– Felicitări copile! Felicitări pentru ținuta ta morală și profesională, pentru
cum gândești și pentru planurile de viitor pe care ni le pui pe tavă. Ei, vă ascult.
– Sunt Constantin Răzvan, de la Timișoara. Experimentul propus se va
derula numai aici, la București sau la toate centrele noastre din țară?
– La toate centrele din țară se va implementa dar programele de
pregătire, pregătirea tutorilor de practică, se va face aici, centralizat, sub directa
conducere a inginerului Munteanu. Nimeni nu se apucă să inventeze ceva fără
știrea lui. Orice propunere aveți i-o comunicați și o implementați numai dacă aveți
acordul lui, scris, sub formă de decizie. Clar pentru toți? Primul an vom merge
sub îndrumarea lui să putem analiza rezultatele. Să nu cumva să încercați să vă
eschivați. Nu există școală să nu vrea ca elevii lor să facă practică în service
urile noastre moderne și atrăgătoare. Trebuie numai să-i lămurim ce vrem de la
ei și de la părinții copiilor. Vrem interes, vrem prezență, vrem seriozitate și
perseverență, asta vrem. Pentru a-i atrage, le vom acorda burse la nivelul
burselor pe care le acordă statul elevilor merituoși apoi mai vedem, poate mai
 106

creștem suma. Documentul prezentat de domnul inginer Munteanu rămâne

secretul nostru până finalizăm programele de instruire pe nivele.
– Domnule, cine va face parte din echipa de coordonare a acestui
program?
– Deocamdată programul va fi coordonat de inginerul Sergiu Munteanu
ajutat de inginerul Bogdan Gavrilă, de șeful resurselor umane, șeful financiar-
contabil și șeful service ului Mercedes-Benz, acolo unde pretențiile sunt cele mai
mari. După Mercedes se va implementa la Jaguar, la Ford apoi, la toate mărcile
odată. Echipa va mai suporta modificări. Eu voi trece săptămânal pe la voi să fiu
la curent cu stadiul implementării programului.
Săptămâna următoare m-am prezentat la directorul Colegiului Tehnic
Carol I din Crângași. Am stat de vorbă mai bine de două ore. Când eram elev la
același liceu (Tehnometal) atunci, era director adjunct, ne cunoaștem foarte bine
drept pentru care ne-am și înțeles din primele propoziții. I-am lăsat draftul de
contract să-l discute în consiliul profesoral. Era contract în trei, școala, agentul
economic și elevul suprasemnat de părinte. Au fost primele contracte care au
stat la baza învățământului profesional dual din anii 2012 când a început să
activeze Școala Profesională Germană Kronstadt din Brașov, sistem
implementat de ministrul învățământului, Daniel Funeriu, prin Legea
Învățământului din 2011. Bursa de stat era de 200 lei lunar, bursa acordată de
noi era tot 200 lei. Diferența era că la Kronstadt erau 18 agenți economici
puternici care susțineau efortul financiar, cazare, hrănire și echipament de lucru,
efortul tehnic și tehnologic pentru utilarea sălilor de clasă și a atelierelor școală
pe când noi eram singurii din București și încă 9 reprezentanțe în țară care-i
primeam, îi echipam, și îi instruiam.
La jumătatea lui septembrie am primit modelul de contract acceptat de
unitatea de învățământ, care respecta toate regulile trasate de șefii lor apoi am
avut primele întâlniri diriginte-elev-părinte-reprezentant agent economic.
Le-am prezentat ce facem noi, cum lucrăm, le-am rulat vreo trei filme cu
activitatea de la Mercedes, de la Ford și de la Hyundai, apoi i-am rugat pe copii
și pe părinți să se gândească bine înainte de a semna contractul, să nu ocupe
locul altuia care poate și vrea dacă el nu-i hotărât sau nu-l atrage această
meserie. I-am rugat pe cei care se înscriu să aducă de la medicul de familie că
este apt medical pentru efort fizic.
Joi, 25 septembrie 2008, la prima oră, m-a sunat dirigintele clasei de
mecanici auto că la ora 14 are întâlnire cu părinții și cu copii care vor să urmeze
programul de instruire practică în complexul nostru. La 13,45 eram la cancelarie.
Directorul mi-a spus că a avut solicitări de la ambele clase, din 42 de copii au
cerut 24 așa că va redefini clasele în așa fel încât cei 24 să fie într-o clasă, cu
 107

dirigintele inginer de autovehicule rutiere, tânăr și dornic să se afirme. Am mers

împreună în sala de clasă arhiplină.
– Domnilor, doamnelor, dragi elevi, am onoarea să vă prezint un fost elev
al nostru, domnul inginer Munteanu Sergiu, actualmente șeful departamentului
pregătire tehnică din cel mai mare complex de reprezentanțe și service uri auto
din București care are bunăvoința să promoveze un program pilot de școlarizare
cu accent pe partea practică, lucrativă astfel încât odată ce ieșiți de pe porțile
școlii să fiți apți de a fi angajați oriunde. Școala noastră este școală europeană,
diploma de mecanic auto pe care o veți obține la terminarea școlii este diplomă
recunoscută de toate statele din Uniunea Europeană din care facem parte. Îi dau
cuvântul domnului inginer să vă spună scopul și cum se va desfășura acest
proiect.
– Bună ziua, așa cum m-a prezentat domnul director, am fost elevul
acestui liceu, am efectuat practica la IRA Grivița, am deprins foarte bine tainele
meseriei, am absolvit facultatea de autovehicule rutiere și m-am angajat, încă din
timpul facultății la firma pe care o reprezint astăzi. Am constatat că majoritatea
mecanicilor auto tineri, care au absolvit în ultimii 5 ani, le lipsește îndemânarea și
logica algoritmului în care efectuează operațiunile de reparații. Căutând unde
este hiba mi-am dat seama că programa școlară cuprinde disciplinele tehnice
principale, tehnologie, desen tehnic, organe de mașini, automobile dar niciunde
nu găsim tehnologia reparării automobilului fiindcă este specifică fiecărei mărci și
model. Până nu faci practică pe lângă un meseriaș bun să vezi cu ochii tăi și să
pipăi cu mâinile tale cum se repară un Ford, un Volkswagen, un Hyundai, un
Mercedes sau altă marcă nu ai cum să-ți faci idee din cărți. Noi pregătim
meseriași să repare mașini nu să povestească fiecare după mintea lui cum se
repară. Noi asigurăm echipamentul de lucru ajustat pe corpul fiecăruia, asigurăm
condiții de lucru moderne, asigurăm o bursă egală ca sumă cu bursa primită de
la școală, asigurăm pentru elevii care vor să stea 8 ore în loc de 6 masa de
prânz gratis. Săptămânal le voi preda teme de tehnologia reparării
autovehiculelor cu care îi pregătesc pentru examenul de atestat în așa fel încât
în clasa a XI a să facem recapitularea acestor teme care vor fi de fapt teme de
proiect de absolvire. Vom face tot ce ne stă în putință să răspundem tuturor
cerințelor de pregătire în așa fel încât la absolvire să fiți destul de pregătiți pentru
a vă angaja. Întrebări.
– Domnule inginer, cei care fac practică la dumneavoastră vor fi angajați
acolo sau se vor putea angaja și în altă parte?
– Nu doamnă. Nu există nici o prevedere contractuală că dacă i-am dat
bursă trebuie să lucreze la noi. Fiecare este liber să aleagă unde se angajează.
Da, și noi vom avea nevoie de angajați dintre absolvenți dar îi vom angaja pe cei
care doresc și fac cerere să se angajeze în societatea noastră.
 108

– Domnule inginer, ce înseamnă echipament de lucru la dumneavoastră?

– Domnule, înseamnă pantofi de protecție cu talpă de talpă cu inserție
metalică și apărătoare de oțel pentru degete, pantalon salopetă cu bretele și
tricouri pentru vară, pantalon, bluză de salopetă și vestă pentru iarnă, mănuși de
protecție din vinil, ochelari pentru lucru la polizor și dacă va fi cazul și alte
echipamente pentru protecție la posturile de lucru periculoase. Apropo. Cei care
vor lucra în vopsitorie vor beneficia de sifon, de lapte și de un spor financiar.
Aceia vor fi de la clasele de vopsitori-tinichigii auto.
– Când încep lucrul la dumneavoastră?
– Dacă contractele sunt semnate, pe întâi octombrie, la ora 10,30 când
încep orele de tehnologie, toți elevii, cu contractele și fișele individuale de
instructaj la domnul diriginte, se prezintă la firma noastră unde vom face
cunoștință cu posturile de lucru unde veți fi repartizați și vom face instructajul de
sănătatea și securitatea muncii, prevenirea și stingerea incendiilor. Dacă sunt
părinți care vor să vadă unde vor învăța meserie copiii lor sunt bineveniți, la
aceiași oră. Dacă nu mai sunt întrebări vă las să finalizați contractele și mă voi
duce la clasa de tinichigii unde sunt așteptat la ora 15,00.
De la mecanici auto am luat 24 de elevi, de la tinichigii 12 și de la vopsitori
auto 12, în total 48 de elevi ai școlii profesionale peste care au venit și 12 elevi
de liceu care au fost arondați pe lângă recepțiile de service și în showroom-uri.
Total 60 de elevi din care săptămânal veneau joi și vineri mecanicii auto, marți și
miercuri tinichigii și vopsitorii și o zi de joi din lună elevii de liceu.
 109

Oamenii învață învățând pe alții. Seneca

Timp de o oră, la începerea programului, le predam o temă de pregătire în
concordanță cu nivelul la care au ajuns cu predarea teoretică, le exemplificam la
material, pe autovehicul, și pentru a doua zi le ceream să-mi explice, la material,
ce au înțeles. Exemple de teme predate:

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

CENTRUL NAȚIONAL DE DEZVOLTARE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PROFESIONAL
ȘI TEHNIC
LISTA NAȚIONALĂ A TEMELOR – ATESTAT – Calificarea profesională –
Mecanic auto

Tutore de practică: inginer Munteanu Sergiu

TEMA NUMĂRUL: 49.
INLOCUIREA BUJIILOR LA MOTORUL CU APRINDERE PRIN SCÂNTEIE

INTREBĂRI FRECVENTE:

1. Care este rolul bujiei cu scânteie?

Răspuns: Bujia asigură aprinderea și arderea completă a amestecului carburant
la unghiul de avans înaintea ajungerii pistonului la punctul mort
superior, la sfârșit de compresie.

2. Cum se manifestă defecțiunile bujiei cu scânteie?

Răspuns: Uzura electrozilor duce la o scânteie slabă și la scăderea puterii
motorului iar bujia cu electrodul întrerupt nu mai aprinde amestecul și
motorul funcționează cu întreruperi, lipsă putere, emisie mare de fum.
 110

REZOLVAREA SUBIECTULUI:
- Se aduce autoturismul pe postul de lucru la jumătatea distanței dintre
stâlpii elevatorului
- Se asigură autoturismul prin acționarea frânei de parcare (ajutor, de
mână);
- Se ridică capota motorului și se asigură cu tija de susținere;
- Se desface capacul ornament al motorului și capacul protector al
fișelor;
- Se scot fișele din capetele electrozilor bujiilor;
- Se scot bujiile vechi cu cheia tubulară de bujii (cap de tubulară cu
pereții subțiri);
- Se înlocuiesc cu bujiile noi.
- În situația în care se refolosesc bujii care au funcționat corect se
verifică și se reface cu ajutorul lerei șablon, distanța dintre electrozii
bujiei după ce aceasta a fost curățată cu peria de sârmă.
Distanța dintre electrozi diferă de la un model de automobil la altul și este
specificată de producător în manualul de exploatare dar majoritatea modelelor de
după anii 2005 au o distanță de 0,7 la 0,85mm.
- După montarea bujiilor, a fișelor, capacelor și celorlalte elemente
demontate se face proba funcționării motorului care nu trebuie să aibă
întreruperi și să pornească ușor.
Modelele noi de automobile pe benzină au montate bujiile în capul bobinei de
inducție independentă. În acest caz trebuie o atenție mai mare la demontare.

NORME DE SECURITATE SI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ:

- Purtarea corectă a echipamentului de lucru și cel de protecție –
combinezon, mănuși și ochelari de protecție când curățăm cu peria de
sârmă, după lucrare ne spălăm pe mâini cu pastă antiseptică;
- Utilizarea sculelor cu mânerele întregi, fără deformații, fisuri sau alte
defecte (decalibrare) datorită cărora ne putem accidenta prin lovire,
izbire dacă se rup sau dacă nu siguranțează corect
- Se interzice încercarea pornirii motorului cu capacul de protecție
demontat;
- Suspendarea corectă a autovehiculului pe elevator. Dacă pe timpul
ridicării observăm că un braț rămâne în urmă ne oprim și chemăm șeful
de atelier să-l remedieze și continuăm lucrarea numai în condiții de
siguranță. Procedăm la fel și la coborârea autoturismului de pe
elevator.
 111

- Când pilotăm conducătorul autoturismului să-l introducă pe elevator nu

stăm niciodată în fața sau în spatele lui, stăm tot timpul în lateral să nu
fim loviți din greșeală.

PROTECTIA MEDIULUI:
- Piesele uzate, se prezintă proprietarului automobilului pentru a observa
gradul de uzură și necesitatea înlocuirii după care se depozitează pe
platforma de deșeuri, betonată, îngrădită și acoperit de unde sunt
preluate periodic de societățile abilitate să le colecteze
 112

NOTĂ: Pe timpul efectuării practicii veți urmări procedurile executate de mecanici

pentru înlocuirea bujiilor, a fișelor de legătură și veți face deosebirea dintre bujiile
cu 1, cu 2 sau cu 3 electrozi.
La ședința următoare îmi prezentați părerea dumneavoastră despre calitatea
bujiilor și la ce tensiuni produce scânteia.

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

CENTRUL NAȚIONAL DE DEZVOLTARE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PROFESIONAL
ȘI TEHNIC
LISTA NAȚIONALĂ A TEMELOR – Calificarea profesională – Mecanic auto

Tutore de practică: inginer Munteanu Sergiu

TEMA NUMĂRUL: 2.
INLOCUIREA PLĂCUȚELOR DE FRÂNĂ LA FRÂNA CU DISC.

Întrebări posibile:

1. Care este rolul instalației de frânare a automobilului?

Răspuns: Instalația de frânare are rolul de a încetini viteza automobilului sau de
a-l opri la comanda conducătorului auto care acționează pedala de
frână sau maneta frânei de parcare pentru a imobiliza automobilul.

2. Care este compunerea instalației de frânare?

Răspuns: Instalația de frânare se compune din:
a) Frâna de serviciu: pedala de frână, amplificatorul forței de frânare,
pompa de frâna, conducte de frână, racoarde flexibile de frână,
etriere de frânare, discuri de frână, plăcuțe de frână. Unele modele
de automobile au pe puntea spate etriere și discuri de frână altele
au tamburi cu saboți de frână acționați de cilindrii receptori de
frână. Modelele moderne au frână disc pe spate și frână de
parcare pe tambur.
b) Frâna de parcare sau de ajutor: maneta de acționare, cablurile de
frână, pârghiile de acționare a saboților și saboții de frânare pe
puntea spate.

3. Când se înlocuiesc plăcuțele de frână?

Răspuns: Plăcuțele de frână se înlocuiesc când la acționarea frânei produc
zgomot (scârțâit) sau când se aprinde în bord martorul roșu cu
 113

semnul de frână (un cerc cu doi saboți de o parte și de cealaltă ) sau

la controlul de rutină în service când se constată că nu mai au
grosimea minimă necesară a stratului de fricțiune.
De regulă plăcuțele de frână se înlocuiesc la 30-40.000 de kilometri
rulați. La a treia înlocuire de plăcuțe se înlocuiesc și discurile de frână
care prin uzură ajung sub limita admisă de grosime

Pentru înlocuirea plăcuțelor de frână se efectuează următoarele operațiuni:

- Șeful de atelier (coordonatorul de service sau recepționerul de service)
aduce autoturismul pe suprafața de lucru dotată cu elevator, pachetul
cu piesele de schimb necesar a fi înlocuite și Comanda de Service
completată cu solicitările clientului și cu piesele aprovizionate;
- Verific dacă brațele elevatorului au prinse în șuruburi talerele de
protecție din cauciuc. Dacă unul este în neregulă, îl schimb cu altul nou
din rezervă.
- Pregătesc sculele necesare efectuării operațiunii: cheie pentru
demontarea piulițelor prezoanelor roților, cheie pentru demontat
etrierele, șurubelniță dreapta lungă, presă pentru etrier, patent, perie
de sârmă, spray pentru curățat elementele de frânare – discuri,
plăcuțe, etriere.
- Aduc automobilul pe locul de așezare a brațelor elevatorului prin
deplasarea acestuia prin împingere în față sau în spate. Asigur
automobilul prin acționarea manetei frânei de mână.
- Suspend automobilul așezând brațele elevatorului pe locurile de cric
(proeminențe din tablă) prevăzute de constructor. Se interzice
așezarea brațelor în alte locuri pentru că nu mai avem echilibru masei
și ne putem accidenta prin căderea automobilului într-o parte prin
alunecare.
- Cu pistolul pneumatic și cheia tubulară de roți, demontez și așez în
spatele automobilului roțile. Țin cont care a fost pe stânga și care a fost
pe dreapta pentru a nu le inversa între ele deoarece acestea au fost
deja echilibrate și au o uzură specifică părții pe care au fost montate.
- Cu șurubelnița demontăm căpăcelele din cauciuc din spatele etrierelor
pentru a ajunge la șuruburile cu cap hexagonal de prindere a acestora
pe care le deșurubăm. Suporții etrierelor rămân la locul lor.
 114

DISCUL DE FRÂNA, SUPORT ETRIER, ETRIER, PLĂCUȚE DE FRÂNA

- Demontăm cu grijă și suspendăm senzorul de uzură al plăcuțelor de frână

și senzorul ABS.
- Demontăm etrierul și în suspendăm fixându-l cu un cârlig solid de bieleta
de direcție. Interzis a lăsa etrierul să atârne în racordul flexibil care îl
alimentează cu lichid de frână!
- Demontăm cu patentul și șurubelnița siguranțele plăcuțelor de frână.
- Scoatem plăcuțele de frână uzate și le depozităm pe bancul de lucru, întâi
cea din interior apoi cea din exterior. Curățăm foarte bine cu peria de
sârmă locașul pe care au stat plăcuțele de frână
- Cu presa de etrier împingem pistonașul înapoi în locaș altfel nu mai încap
plăcuțele noi.
- Montăm plăcuța din interior și o siguranțăm.
- Montăm etrierul pe disc și odată cu el și plăcuța din exterior. Montăm și
verificăm siguranțele plăcuțelor de frână. Dacă nu sunt montate corect,
plăcuțele vor juca, vor produce zgomot și se vor uza neuniform sau se pot
bloca și produce accident.
- Montăm etrierul în suport prin înfiletarea șuruburilor de fixare după care
montăm căpăcelele din cauciuc să nu se așeze praful, apa sau alți factori
exteriori.
- Montăm senzorii de uzură și cei ai ABS-ului (anti-lock braking system –
previne blocarea roților, patinajul acestora, obligatoriu din 2011 încoace la
toate mașinile fabricate)
 115

- Verificăm încă odată montarea corectă și strângerea elementelor – să nu

joace.
- Montăm roata și strângem piulițele prezoanelor în cruce, prin 2-3 treceri,
odată de așezare, odată de strângere până la siguranțarea piuliței pe
conul jantei și ultima dată, cu pistolul pneumatic fixat la 150 Nm pentru
autoturismele cu diametrul prezoanelor de 14 mm.

- Ridicăm capota autoturismului și verificăm sau completăm lichidul de frână

din rezervorul pompei astfel încât să fie între MIN și MAX.
- Coborâm automobilul de pe elevator și scoatem brațele de suspendare de
sub el;
- Șeful de atelier pornește automobilul, acționează pedala de frână de 7-8
ori până opune rezistență la apăsare, îl scoate de pe postul de lucru și
efectuează verificarea eficacității frânei pe standul de frână de la care
scoate fișa cu rezultatul obținut. Abaterea dintre roata stângă și cea
dreaptă nu trebuie să depășească 10% (rezistența la frânare). În caz
contrar se demontează si repară etrierele.

NORME DE SECURITATE SI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ:

- Purtarea corectă a echipamentului de lucru și cel de protecție –
combinezon, mănuși și ochelari de protecție când curățăm cu peria de
sârmă, după lucrare ne spălăm pe mâini cu pastă antiseptică;
 116

- Utilizarea sculelor cu mânerele întregi, fără deformații, fisuri sau alte defecte
(decalibrare) datorită cărora ne putem accidenta prin lovire, izbire dacă se
rup sau dacă nu siguranțează corect pe piulițe;
- Suspendarea corectă a autovehiculului pe elevator. Dacă pe timpul ridicării
observăm că un braț rămâne în urmă ne oprim și chemăm șeful de atelier
să-l remedieze și continuăm lucrarea numai în condiții de siguranță.
Procedăm la fel și la coborârea autoturismului de pe elevator.
- Când pilotăm conducătorul autoturismului să-l introducă pe elevator nu stăm
niciodată în fața sau în spatele lui, stăm tot timpul în lateral să nu fim loviți
din greșeală.
- Demontarea roții de pe butuc o facem cu grijă, coborârea acesteia o facem
ținând-o cu ambele mâini pentru a nu o scăpa și a ne accidenta pe noi sau
pe cei din preajma noastră.

PROTECTIA MEDIULUI:
- Plăcuțele de frână uzate, se prezintă proprietarului automobilului pentru
a observa gradul de uzură și necesitatea înlocuirii după care se
depozitează pe platforma de deșeuri, betonată, îngrădită și acoperit de
unde sunt preluate periodic de societățile abilitate să le colecteze.
- Lichidul de frână uzat, extras din instalațiile de frânare se depozitează în
bidoane din plastic, etichetate, care sunt preluate periodic de societățile
colectoare.

SE INTERZICE CU DESĂVÂRȘIRE DEVERSAREA LICHIDULUI DE FRÂNĂ PE

SOL Dacă ne-am contaminat mâinile sau alte părți ale corpului cu lichid de frână
ne spălăm imediat cu apă caldă și cu pastă de mâini antiseptică.

NOTĂ: În zilele de practică observați și identificați elementele componente ale

instalației de frânare, procedurile și metodele prin care mecanicii înlocuiesc
plăcuțele de frână și adăugați-le in continuare în caietul de practică. Mai târziu vă
vor fi de mare folos, la examen sau la angajare.
 117

Câte 6-7 elevi rămâneau până la orele 16,00 lângă muncitorul la care a
fost repartizat. Repartițiile făcute se mențineau tot trimestrul. Mecanicul care
avea elev repartizat răspundea de el cu capul. Nu avea voie să plece de capul
lui, nu avea voie să stea degeaba, dacă mecanicul demonta roata dreapta față,
el demonta stânga, dacă erau lucrări de tehnicitate mare, elevul era cel care
făcea toate treburile conexe de genul curăță, spală, șterge piesele demontate,
curăță sculele la terminarea lucrului, adu aia, du-o p-aia, etc în așa fel încât
mecanicul elimina timpii morți și creștea productivitatea.
Am analizat cu inginerul Bogdan și cu șefii de service uri și am constatat o
creștere progresivă de la 5 la 20% a orelor facturate lunar. De ce? Fiindcă a
crescut productivitatea, timpul facturat era mai mare decât timpul normat în
condițiile în care atelierul era încărcat cu lucrări 100%. Gradul de încărcare al
atelierului depindea și va depinde întotdeauna de portofoliul de clienți care te
așteaptă afară, în parcare, să li se repare bine autovehiculele, să nu revină în
service cu aceleași defecțiuni, să nu dureze mai mult decât te-ai angajat prin
contractul de reparații semnat de părți, să nu coste mai mult decât i-ai estimat
când a antamat reparația.
Anul următor, 2009, am luat 12 elevi de la mecanici auto, 6 tinichigii, 6
vopsitori și 12 liceeni. 2010 la fel. Am intrat în anul școlar 2010-2011 cu 156 de
elevi din care la 120 plăteam burse de 200 lei lunar, o sumă totală de 24.000 lei.
Analizând productivitatea și cu cât a crescut cifra de afaceri a fiecărui service
care avea ucenici elevi am ajuns la aprecierea că ne-am ridicat cu peste 60.000
lei. La analiza de la finele trimestrului I 2010 am prezentat și departamentul
financiar-contabil a confirmat, că manopera a crescut simțitor, pierderile sunt
munt mai mici decât câștigurile, garanțiile respinse s-au redus și ele și că suntem
pe un trend pozitiv.
Decembrie 2010. Mă pomenesc cu un comitet de părinți la recepția din
showroomul Mercedes. Patru domni și șase doamne.
– Bună ziua, bine ați venit, vă rog să poftiți în sala din stânga să stăm de
vorbă.
Am intrat în sala pe prezentare a filmelor cu performanțele autoturismelor
din showroom, filme pe care le rulam clienților, posibili cumpărători care se
înscriau la drive-test și cărora li se prezintă filme cu descrierea mașinii, a postului
de conducere, etc.
– Vă rog, apă minerală și pahare sunt pe masă. Cu ce vă pot fi de folos?
– Domnule inginer, așa cum ne-ați prezentat în 2008 când am semnat
contractele pentru școlarizarea copiilor, vrem să știm și noi cum stau copiii noștri,
dacă au învățat, dacă sunt ascultători, dacă sunt dibaci, părerea dumneavoastră
sinceră despre ei. Mai au puțin și termină școala. Vrem să știm și noi dacă sunt
 118

buni de angajat sau nu, dacă au folosit cum se cuvine anii de școală și banii
dumneavoastră, dacă recolta dumneavoastră va fi bună de cules sau nu.
– Mă bucur că vă interesați de ei dar nu credeți că-i cam târziu? Timpul
rămas nu poate modifica prea mult calitățile lor. Haideți să vedem.
Dumneavoastră?
– Silvestru Cătălin domnule inginer.
– Silvestru, Silvestru, da, a făcut practică la Mercedes, a stricat o pompă
de apă pe care a strâns-o prea tare până a fisurat capacul, nu a folosit cheia
dinamometrică, a fost mutat la Ford unde, până acum, s-a descurcat foarte bine.
Este serios, nu a întârziat, ascultă tutorele de practică, a rămas și peste program
și ajutat la finalizarea reparațiilor urgente, da, este un copil care poate fi angajat
și în carte se poate avea încredere. Altcineva.
– Cosma Florin domnule inginer, eu sunt sora lui mai mare și tutorele lui.
Nu mai avem părinți, amândoi au decedat la trei luni unul după celălalt.
– Condoleanțe doamnă! Da, Cosma Florin este la Mercedes, nu are nici o
abatere, are o zi absență motivată de școală, a fost recompensat lunar cu încă
200 de lei peste bursă fiindcă a rămas după program tot timpul și l-a ajutat foarte
mult pe meșterul Constandache care se uită la el ca la copilul lui pe care nu l-a
avut. Este foarte bun, este bun de angajat, se descurcă, noi îi vom face oferta de
angajare când termină școala. De el depinde dacă va continua așa și dacă va
rămâne la noi, dacă va vrea.
– Domnule inginer, are acasă fel de fel de cursuri date de meșterul lui, le
citește, le visează, nu vrea să știe altceva decât firma dumneavoastră. Mi-ați
făcut cea mai mare bucurie să-l știu pe drumul cel bun. Să vă ajute Dumnezeu!
– Mulțumesc doamnă dar este în totalitate meritul lui, voința lui, munca lui.
– Gavrilă Maricel domnule inginer.
– Doamnă, Maricel este un copil bun, este cuminte, ascultător, nu a lipsit,
nu a întârziat dar nu-și poate forma deprinderi. Nu are îndemânare. Îți dă
impresia că are două mâini stângi. Eu îl țin în continuare în programul de bursă
până termină școala dar nu va putea să lucreze niciodată ca mecanic auto. A
fost la Ford, l-am mutat la Hyundai, va fi acolo până la terminarea școlii. Bine ar fi
pentru el să urmeze anul acesta școala de șoferi din programul școlii și poate va
face față ca șofer. Nu-i reproșați, nu-l tulburați, el se chinuie să fie ca ceilalți dar
nu poate.
– Am văzut domnule inginer că-i abătut, nu-i arde de nimic, este supărat.
Cred că vede și el că nu-i pentru meseria asta? El a vrut-o să știți.
– Este un copil inteligent și cuminte doamnă. Altcineva?
– Marin Valentin domnule inginer.
– Domnule, Valentin este spirt. Nici nu termini comandă că a și zbughit-o
să rezolve. Țipă maistrul Titel toată ziua la el să fie mai calm. Știe carte, are
 119

îndemânare, are prezență, are voință, are tot ce-i trebuie să fie un meseriaș bun.
Vă felicit că aveți un asemenea copil, și frumos, și iute, și pregătit. Mâine l-aș
angaja. S-o țină tot așa și dacă vrea, să ne înainteze cerere de angajare când
termină examenul de atestat. Altcineva?
– Teișanu Eduard domnule inginer. Sunt sora lui cea mare. Suntem 5 frați
acasă.
– Teișanu, Teișanu, da, am dat de fișa lui. Hopa! Nu este bine. Dacă în
clasa a IX a are note peste 7 și doar 2 zile absență la practică, în clasa a X a are
8 zile absență, nemotivat, corijent la organe de mașini, neserios, face poante
celorlalți colegi, pe înnoadă cracii pantalonilor de salopetă, le ascunde
încălțămintea și s-a certat cu tutorele de practică gata, gata să sară la bătaie.
Anul acesta are deja 4 zile absență, dacă mai lipsește o zi în scot de la bursă. Nu
face obiectul angajării. A făcut școala degeaba. Vedeți cu cine își face veacul să
nu o ia pe drumuri greșite și să vă aducă necazurile în prag.
A început să plângă biata femeie. Mi-a fost milă de ea dar viața este o
competiție și eu sunt o sită care-i cerne la pubertate. Nu poți lua măsuri, nu-i poți
certa, nu-i poți obliga în nici un fel. Singura procedură pe care o am la îndemână
este excluderea din programul de practică după mai multe atenționări și după
scoaterea de la bursă.
– Marinescu Bogdan domnule inginer.
– Domnule, Bogdan face parte din elita elevilor din ultimul an. Serios, tot
timpul curat, iute, note de 9 și 10 la toate testele, politicos, un vocabular tehnic
bogat, este un tânăr care promite mult. Din punctul meu de vedere este al doilea
din 24 câți am. Rugați-l să se mențină pe această linie bună, să nu se lase ispitit.
– Mulțumesc domnule inginer. Îi pare rău că nu a dat la liceu. Fratele lui
mai mare este anul trei la facultatea de autovehicule rutiere. Sunt seri când
Bogdan îi prezintă lui Vlad proceduri și metode de reparație de care Vlad nu a
auzit încă.
– Domnule nu-i târziu, uitați, dacă se angajează la noi, mă voi ocupa de el
să urmeze cursurile serale ale liceului, îl pregătesc și va face și facultatea dar vă
previn că parcursul lui va fi de succes. El o ia de jos și orice ar învăța le vede în
ochi fiindcă le-a demontat, le-a spălat, le-a triat sau le-a înlocuit și reglat.
Au urmat și ceilalți. Au primit informațiile despre copiii lor, care mai bune,
care mai puțin bune, cert este că programul a fost bine apreciat de toate părțile
implicate. Școala n-a mai fost obligată să-i pregătească în atelierele proprii,
sărace și depășite tehnologic, părinții au contat pe o sumă lunară cu cele două
burse cumulate care i-a scutit de un efort financiar pe care mulți nu-l puteau duce
iar elevii au avut parte de cele mai bune, moderne și elevate condiții de formare,
perfecționare și pregătire.
 120

Concluzia? Munca, seriozitatea, perseverența și voința mută munții din

loc. Fac dintr-un copil un meseriaș bun, un cetățean care se poate baza pe el, își
poate forma o familie pe care o poate întreține și educa, va avea copii care, ca și
el, își vor căuta drumul în viață și vor merge pe el fiindcă le place, vor și iubesc
meseria aleasă.
În anul 2011, după absolvirea școlii profesionale și obținerea diplomei de
competențe s-au angajat în firma noastră 8 mecanici auto din 21 câți au absolvit,
3 s-au pierdut pe drum, au abandonat în fața ispitelor. De ce ispite? Fiindcă la 17
ani, când ești bun de muncă, puternic, te îmbie toți samsarii să muncești și te
plătește cu ziua la fel de fel de treburi, de la încărcarea și descărcarea de mărfuri
la ajutor de zugrav, ajutor de zidar, ajutor de tâmplar și alte multe posibilități
unde, meseriașii nu au contract de muncă, nu plătesc taxe și impozite la stat,
lucrează la negru prin apartamentele capitalei și au nevoie de ei să le care
materialele, să-i ajute la treabă dându-le niște bănuți, suficient pentru ei, copii
fără minte care au abandonat calea de a ajunge meseriași cu carte de muncă,
vor fi toată viața niște zilieri neasigurați social, neasigurați medical, fără drepturi
și fără pensie. Asta au vrut, asta au făcut, cu asta au rămas. Vai de părinții lor
care le duce grija că vor păți ceva, pe undeva și nu-i vor putea ajuta. Viața.
Ispitele. Destine. Toate la îndemâna lor. Ei aleg pentru ei.
Euripides:
Cel care neglijează învățătura în tinerețe, pierde trecutul și este mort
pentru viitor. Certificat de perfecționare a mecanicilor de la Fabrica Ford
România în anul 1936:
 121

În anul 2012 s-au angajat 6 plus trei liceeni cu diplomă de bacalaureat,

tehnicieni mecanică, 2013 încă 4 mecanici și 2 liceeni apoi s-au împuținat fiindcă
au găsit oportunități la rudele lor prin Italia, Spania, Marea Britanie, Portugalia
sau Ungaria. I-am întâlnit pe mulți dintre ei și m-am bucurat că sunt bine. Că
lucrează tot în domeniul întreținerii și reparării autovehiculelor, că le place
meseria și că sunt bine apreciați și plătiți acolo unde lucrează.
Odată cu angajarea absolvenților care au parcurs programul nostru de
pregătire, nivelul pregătirii de specialitate s-a ridicat brusc la o cotă mai ridicată, îi
simțeam la cursurile de perfecționare că sunt mai atenți, mai receptivi și mai
rapizi în rezolvarea subiectelor. Păcat că la celelalte reprezentanțe din țară
numărul elevilor ucenici a fost foarte mic, 4-6 de fiecare centru din care au
angajat, la terminarea studiilor câte 1-2. S-a văzut diferența. Copiii pregătiți de
noi au învățat standardul nostru de curățenie, de respectare întocmai a
procedurilor de reparații date de producător, știau de ce, știau cum pe când
ceilalți, angajați prin fel de fel de service uri care nu respectau regulilor erau
mereu supuși greșelii. Asta este. Ne asumăm. La nivelul reprezentanței noastre
programul a fost un succes, a continuat și continuă și astăzi, cu speranța că
România nu moare, nu se întâmplă nimic dacă pleacă mulți meseriași peste
graniță, umplem golul cu tineri bine formați pentru muncă și viață și ne atingem
targetele comerciale cu ei. Patroni mulțumiți, muncitori mulțumiți, elevi mulțumiți,
părinți mulțumiți, profesori mulțumiți că ce predau ei la teorie prinde viață în
practică.
Anii au trecut. Îmbătrânim. Îmbătrânim frumos alături de tinerii care țin
morțiș să ne depășească, care vor să fie mai buni ca noi.
Primul exemplu este Bogdan Marinescu care a absolvit școala
profesională în anul 2011. A urmat cursurile liceului seral, a urmat cursurile
facultății de autovehicule rutiere, a ajuns șeful recepției Mercedes - Benz, apoi
manager instrumentare garanții și reclamații ca în ultimii doi ani să vină ajutorul
meu la departamentul de pregătire și perfecționare unde coordonează toată
activitatea practică de învățare a cursanților. Felicitări Bogdan! Felicitări părinților
tăi că ți-au acordat credit și te-au susținut! Felicitări profesorilor tăi că te-au
înțeles, te-au încurajat și te-au motivat să te dezvolți profesional și personal.
12 Iulie 2021. Sunt invitat de noua directoare a Colegiului Tehnic să acord
a doua notă absolvenților școlii profesionale de mecanici auto care au întocmit
proiectele de susținere a examenului de atestat profesional. Nu ne-am cunoscut
până acum. Sunt curios să evaluez nivelul de pregătire al absolvenților 2021 în
care am mari speranțe.
19 iulie 2021. Examenul de Atestat Profesional al elevilor din clasa a XI-a
a învățământului profesional, meseria mecanic auto. Datorită pandemiei și a
restricțiilor impuse de minister, examenul se desfășoară sub formă de proiect.
 122

Din cele 50 de subiecte stabilite la nivel național de către minister, absolvenții au

extras un număr, au luat cunoștință de titlul subiectului și au întocmit, în mod
individual, proiectul care cuprinde obligatoriu următoarele capitole: 1. Descrierea
instalației (mecanismului), rolul și funcționarea acesteia în ansamblul
automobilului, 2. Demontarea, remontarea și reglarea pieselor componente ale
instalației sau ale mecanismului respectiv; 3. Scule, dispozitive și verificatoare
utilizate; 4. Impuneri ale producătorului de autovehicul privind jocurile, strângerile
sau reglajele specifice instalației sau ale instalației; 5. Reguli specifice de
securitate și sănătate a muncii; 6. Reguli și norme de protecție a mediului.
Fișa de evaluare a candidatului are ca indicatori de realizare a punctajului
următoarele criterii:
1. Planificarea elaborării proiectului, un total de 20 de puncte din care:
– 10 puncte – organizarea conținutului proiectului într-o manieră
logică și coerentă;
– 10 puncte – documentarea în vederea realizării temei de proiect –
bibliografia.
2. Realizarea părții scrise a proiectului, un total de 80 de puncte, din care:
– 15 puncte – dacă modul de dezvoltare a conținuturilor se raportează
adecvat și echilibrat în proiect;
– 30 puncte- dacă dezvoltarea conținuturilor este realizată astfel încât
să fie abordate toate aspectele esențiale necesare unei argumentări
corecte;
– 10 puncte – dacă proiectul poate avea aplicabilitate practică;
– 15 puncte – prezentarea corectă și coerentă a normelor de sănătate
și securitate în muncă, PSI și protecția mediului aplicabile în tema
dată;
– 10 puncte - Utilizarea terminologiei de specialitate în redactarea
proiectului.
Punctajul total este de 100 de puncte. Calificativele finale sunt:
1. Excelent – dacă a cumulat între 95 la 100 de puncte:
2. Foarte bine – dacă a cumulat între 85 la 94,99 de puncte;
3. Bine – dacă a cumulat între 75 la 84,99 de puncte;
4. Satisfăcător – dacă a cumulat între 60 la 74,99 de puncte.
Dacă Evaluator 1 a acordat 68 de puncte și Evaluator 2 a acordat 73 de
puncte, punctajul final va fi 68+73= 141: 2 = 70,5 puncte, se acordă calificativul
SATISFĂCĂTOR.
Elevii pe care i-am avut în practică timp de 3 ani s-au prezentat bine la
examen. Dacă cei de la învățământul profesional normal au oscilat între
satisfăcător și bine, cei de la învățământul profesional dual cărora le-am plătit
bursă, dublu față de cât a plătiți școala s-au prezentat între bine și excelent.
 123

Cu subiectele predate și explicate la material, pe mașinile aflate în lucru în

service, cu verificări periodice bilunare, și-au format vocabularul tehnic adecvat,
cel puțin la nivelul de a explica clientului în ce constă defecțiunea, ce piese
trebuie înlocuite, cum și cât ar dura reparația. Asta vrem de la ei. Când se află în
fața clientului să fie responsabil, cunoscător și să se poată exprima în termeni
adecvați.
Elevul cel mai silitor pe care l-am avut, a tras biletul mai greu, mai
sofisticat, mai elaborat: „Înlocuirea segmenților pe pistonul unui motor termic” A
scris 6 pagini de proiect, a fost în stare să-l susțină cu argumente, cu exemple
din practică, fapt care m-a condus la concluzia că a învățat, a lucrat, a fost
interesat și știe pentru viitor să-și facă meserie. Cu o medie de 98 de puncte a
fost promovat cu calificativul „excepțional”. Succes în viață George! Dacă vrei, de
la întâi, luna viitoare, te angajez și-ți promit să-ți deschid calea către dezvoltare
personală până unde poți tu să duci, liceu la seral, facultate, școală de maiștri, ce
crezi tu că ți se potrivește.
Am fost mândru de munca mea. Nu s-au scurs în van zilele când, în loc să
mă recreez, le-am predat voluntar ore de practică, ore de cunoaștere a
automobilului, toate cu material didactic adecvat în fața lor – motoare demontate
de Volkswagen, de Renault, de Fiat, de Mercedes-Benz, de BMW, de Iveco sau
de multe, multe alte mărci și modele la care au ajutat mecanicii și tehnicienii pe
timpul practicii.
La finalul examinării seriei de absolvenți, profesorul lor de automobile,
evaluator 1 și directoarea liceului mi-au mulțumit pentru ajutor, pentru implicare și
pentru faptul că mi-am asumat o cheltuială lunară apreciabilă cu bursele lor.
– Domnule inginer vă mulțumim și vă apreciem efortul cu care ați venit în
sprijinul nostru pentru formarea promoțiilor de mecanici auto din ultimii ani. S-a
văzut că și-au format cunoștințe solide, un vocabular adecvat și în mod deosebit,
se cunoaște o transformare, o maturizare a lor. Vă suntem datori cu respectul
nostru și cu invitația de a fi în continuare alături de noi.
– Vă mulțumesc pentru apreciere doamnă directoare și vreau să vă asigur
că nu voi înceta din a pregăti noi serii de mecanici auto. De ce? Fiindcă și eu am
fost cândva ca ei. În anii de liceu am efectuat practica într-o fostă mare și
importantă întreprindere de reparații auto, IRA 17 Grivița. Un nume de renume
care astăzi nu mai există dar care a format serii întregi de mecanici, de maiștri și
de ingineri.
Am fost primit și îndrumat cu dragoste. S-au purtat cu mine ca niște
oameni și niște profesioniști adevărați. În vacanța dintre anii 3 și 4 am lucrat și
am reparat zeci de pompe de injecție și sute de injectoare. Nici nu știți cât de
bine mi-a prins. Nu conta că erau de Rabba, de Saviem, de ARO sau de Kamaz.
Principiul de funcționare este același ca la toate celelalte modele moderne. Peste
 124

ele vin doar actuatori comandați de senzori și calculatoare care le gestionează

funcționarea. Le spun mereu elevilor că cine a învățat foarte bine Dacia va fi în
stare să învețe pe viitor orice marcă și model oricât de sofisticat. Fără o bază
solidă a cunoștințelor, a principiilor mecanicii, hidraulicii și electronicii nu poți
profesa în meseria asta a noastră destul de complicată.
– Domnule inginer, sunteți modest. Cine mai face ca dumneavoastră
asemenea eforturi? Știți cât ne chinuim toți profesorii să găsim locuri de practică
în service-urile de astăzi? Greu, foarte greu. Majoritatea patronilor și a directorilor
sunt sceptici, le este teamă că elevii vor strica ceva, că vor fi evenimente și
probleme cu ei și nu vor să se complice, cine să le predea că majoritatea nu au
studiile și nu au abilitățile pentru a le preda elevilor. Să le dea bursă? Nicidecum.
Abia dacă acceptă să-i primească, darămite de bursă.
– Știu că mulți gândesc așa dar mâine, sau peste ani, când muncitorii de
acum se pensionează ce pun în loc? Știți câți absolvenți sunt absorbiți de piața
locală? Nici 25%. Din 25-30 pe serie dintr-un liceu dacă sunt angajați 4-5. Eu
angajez anual din promoție. La angajare le pun condiția ca peste un an să dea
examenul de trecere în categoria mecanicilor independenți, experimentați.
Examenul constă într-o lucrare complexă pe care o execută singur, fără ajutor
dar tot sub controlul maistrului de atelier ca toți ceilalți mecanici. A trecut
examenul (a schimbat un kit de distribuție sau un kit de ambreiaj ) rămâne și este
promovat altfel, ori pleacă, ori rămâne pe clasa minimă de salarizare. Asta-i
regula. Într-un an ai tot timpul să înveți, să-ți perfecționezi deprinderile, abilitățile
și să-ți îmbogățești cunoștințele de specialitate. Dacă n-ai reușit înseamnă că
așa rămâi.
– Da, dumneavoastră încurajați și dezvoltați performanța și calitatea, alții
vor doar cantitatea. Așa au ajuns multe service-uri să execute numai schimburi
de uleiuri și filtre, plăcute de frână, bielete și capete de bară și mai rar, arcuri și
amortizoare sau ambreiaje care necesită experiență. Când aud de distribuții se
întorc cu spatele și-ți răspund că nu au timp de așa ceva. Motoare demontate pe
bancul de reparație mai rar vezi.
– Domnule profesor revenim la prima regulă, nu formez, nu am. Nu am cu
cine forma, nu voi avea niciodată tehnicieni pregătiți deci nu voi avea profit.
Discuțiile s-au dus către exemple concrete, către așa da, așa nu, timpul a
trecut și a trebuit să mă întorc la firmă, să continui cursurile de formare cu o serie
de mecanici, veniți din toată țara, trimiși de patronii lor să învețe un model nou de
automobil apărut de curând pe piața românească. Cursuri de la 16,00 la 19,00!!!
Așa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga: „Învățătura trebuie să fie un
drum, întotdeauna un orizont ” din care să vrei să ții pasul și să-ți dorești mai
departe dar arta de a preda face diferența. Clay P. Bedford aprecia că „Îi poți da
unui elev câte o lecție în fiecare zi, dar dacă îl poți îndruma să învețe stârnindu-i
 125

curiozitatea, el își va dedica întreaga viață învățăturii ” și va fi tot timpul la curent

cu tehnologia fără de care nu-și poate exersa meseria
Dar:
Învățătura este un proces ce are loc toată viața, însă vine un timp când
trebuie să ne oprim în a mai adăuga și să începem să actualizăm ce am învățat
până atunci. Robert Brault.
Pentru mine a sosit timpul să las locul altor formatori de bună practică, a
ucenicilor de ieri, ajunși specialiștii de succes de astăzi, viitorii bătrâni împliniți de
mâine. Succes tuturor! Succes elevilor, succes profesorilor, spor agenților
economici și speranță părinților!

Cu încredere în viitorul poporului român,

Inginer, Dumitru Găinușă.