Ion Antonescu

mareșal al României, șef al Statului Român între 1940 și 1944

Sari la navigareSari la căutare
Ion Antonescu

Date personale

Născut 14 iunie 1882[2] 
Pitești, România 

Decedat 1 iunie 1946 (63 de ani)[3][4][5][6] 

Jilava, Ilfov, România 

Cauza pedeapsa cu moartea (plagă

decesului împușcată[*]) 

Părinți Ioan și Chiriachița (Lița) Antonescu[1],

recăsătorită Baranga (naturală)
Frieda Kuppermann (vitregă)

Căsătorit cu Maria Antonescu, născută Niculescu

(1927-1946)

Cetățenie  România 

Religie Creștin Ortodox

Ocupație politician
personal militar
diplomat 
 Conducător al României

În funcție
6 septembrie 1940 – 23 august 1944

Precedat de Ion Gigurtu (ca prim-ministru)

Succedat de Constantin Sănătescu (ca prim-ministru)

Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române

În funcție
1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934

Precedat de Constantin Lăzărescu

Succedat de Nicolae Samsonovici

Ministrul Apărării Naționale (ad-interim)

În funcție
28 decembrie 1937 – 30 martie 1938

Precedat de Constantin Ilasievici

Succedat de Gheorghe Argeșanu

Ministrul Afacerilor Străine

În funcție
26 ianuarie 1941 – 1 ianuarie 1943

Precedat de Mihail Sturdza (prinț)

Succedat de Mihai Antonescu

Premii Crucea de Cavaler al Crucii de Fier

Ordinul Mihai Viteazul
Ordinul Vulturul German
Ordinul Trandafirul Alb în grad de mare
cruce[*]

Partid politic IND

Ideologie antisemitism
Anticomunism
antițigănism
naționalism etnic
naționalism creștin[*]
fascism
Iudeo-bolșevism
Naționalism românesc
 Ultranaționalism
fascism clerical
Conservatorism social
conservatorism naționalist 

Alma mater Școala Specială Militară de la Saint-Cyr

Cariera militară
Studii Școala Specială Militară de la Saint-
Cyr  

Activitate

Ramura Forțele Terestre Române  

Gradul Mareșal  

Bătălii / Primul Război Mondial

Războaie Răscoala Țărănească din 1907
Al Doilea Război Balcanic
Hungarian-Czechoslovak War[*]
Al Doilea Război Mondial  

Infracțiuni
Activitate

Condamnat
crimă de război
pentru

Modifică date / text 

Parte din seria

Fascismul în România

Organizații[ascunde]

 MNFIR (1921)

 Fascia (1921)
  LANC (1923)

 Acțiunea Română (1924)

 MNF (1923)

 Garda de Fier (1927)

 LCC (1929)

 Blocul Cetățenilor (1932)

 PNA (1932)

 PNSR (1932)

 Detașamentele morții ale Gărzii de Fier  (1933)

 Cruciada Românismului (1934)

 FR (1935)

 PNC (1935)

 PPGR (1935)

 CML (1936)

 FRN (1938)

 PN (1940)

 MTR (1942)

 PTȚ (1993)

 ND (2000)
  FO

 ACN

Lideri[ascunde]
 Antonescu

 Bacaloglu

 Bonfert

 Cantacuzino

 Codreanu

 Crainic

 Cuza

 Forțu

 Goga

 Lăzurică

 Manoilescu

 Sima

 Stelescu

 Tătărescu

 Vaida

 Vifor
  Gigurtu

 Virgil Totoescu

 Tudor Ionescu

Ideolgie și doctrină[ascunde]
 Fascism

 Neofascism
 Neolegionarism

 Pentru Legionari

 Cărticica șefului de cuib

 Cuib (structură organizațională)

Publicații[ascunde]
 Cuvântul

 Gândirea

 Sfarmă-Piatră

 Țara Noastră

Evenimente[ascunde]
 Funeraliile lui Ion Moța și Vasile Marin (1937)

 Masacrul de la Jilava (1940)

 Rebeliunea legionară și Pogromul de la București (1941)

Varia[ascunde]
 Regatul României sub fascism

 Biserica Ortodoxă și Garda de Fier

 Statul Național-Legionar
  v
 d
 m

Ion Antonescu (n. 14 iunie 1882,[2] Pitești, România – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]

[6]
 Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General [7] al Armatei în Primul
Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de
Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până
în 23 august 1944 a fost cel de-al 43-lea prim-ministru al României cu titlul de
„Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor teritoriale din 1940,
Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului principe
moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale).
Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul Național-Legionar, desființat ca
urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a
girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise
împotriva evreilor și romilor în România și în teritoriile controlate de statul român,
fiind criminal de război.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor
Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca
urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate
României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit, inițial, câștigătoare,
România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice
și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de
Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege,
prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor,
apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte
pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a
fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.

Cuprins

 1Date biografice
 2Cariera
o 2.1Al Doilea Război Balcanic
o 2.2Primul Război Mondial
 3Regimul antonescian
o 3.1Puciul anticarlist
 3.1.1Statul Național-Legionar
o 3.2Rebeliunea legionară
 o 3.3Războiul împotriva URSS
 3.3.1Tentative de armistițiu
o 3.4Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”
 3.4.1Distrugerea economică a populației evreiești
 3.4.2„Curățirea terenului”
 3.4.3Genocidul și deportarea romilor în Transnistria în 1942
 4Procesele și moartea
 5Vederile ideologice ale lui Antonescu
 6Greșelile militare ale lui Ion Antonescu
 7Campania de reabilitare a lui Antonescu
o 7.1Tezele lui Ceaușescu și umanismul socialist
o 7.2Cercetarea istoriei după decembrie 1989
 8Decorații
 9Note
 10Referințe
 11Bibliografie
 12Vezi și
 13Legături externe

Date biografice
Ioan Antonescu,[8] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882, la
Pitești, într-o familie de militari. Conform opiniei istoricilor Neagu Djuvara și Ion
Teodorescu (ultimul, în calitate de cercetător al istoriei albanezilor din România), acesta
ar fi avut origini albaneze.[9][10]
Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29
iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din
Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8
aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1
octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.
A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii
Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul
„Stanislav” clasa a III-a.
Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat
locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași
La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat
căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1
aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la
Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul
6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a. [8]
Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în
Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul
(mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu, [11] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul
soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga [12] care se ocupă de
educația băiatului în spiritul carierei militare.
Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman
sau Kuppermann).[13][14] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele
Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg) [15][sursa nu confirmă]
Acesta a fost coleg de clasă cu viitorul lider al comunității evreiești, Wilhelm Filderman.
[necesită citare]

În 1928, la vârsta de 45 de ani, Ion Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă

„Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat, văduva lui
Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919), cu care avusese un fiu
(Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944). [16][17] După moartea lui
Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919, cu bijutierul francez-
evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller [18]. După șapte ani de căsnicie, Maria a
divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat. Mareșalului Antonescu i se intentează
un proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din anturajul regal (Mihail Moruzov)
[19]
.}}

Cariera
După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-
1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare
an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de
promoție.
Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din
București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe
placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I
Roșiori.
Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-
1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.
S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului,
a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați. O parte din istorici susțin că Antonescu a fost
un comandant violent în timpul răscoalei,[20][21] în timp ce alții sunt de părere că avea un
comportament similar cu cel al celorlalți ofițeri participanți. [20] Cert este că a fost felicitat
de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.[22]
În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați
deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la
oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani. [23][24] A fost
avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-
1913) cu gradul de căpitan.
Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele
Stat Major (1911-1912) și Școala de observatori aerieni (1912-1913).[25] După Primul
Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din
Franța.[sursa nu confirmă][26]
Al Doilea Război Balcanic
În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1
Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de
cavalerie.[27] Până la intrarea României în război a îndeplinit funcția de șef
birou [28]operații în statul major al Corpului IV Armată.[28]
Primul Război Mondial

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofițerii din Secția Operațiuni a Marelui Cartier
General Român

La începutul războiului a fost numit șeful biroului de operații al Armatei de Nord. La 1

noiembrie 1916 este avansat la gradul de maior și apoi numit șeful biroului de operații
al Armatei I.[29]
În acest război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și
pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla de „câinele roșu”,
[30]
 ce provenea de la părul său blond spre roșcat.
Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919),
locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a
(Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919). [31]
Antonescu și-a început și activitatea politică în 1919, cu ocazia Conferinței de Pace de
la Paris. A publicat un studiu cu caracter naționalist, intitulat Românii. Origina, trecutul,
sacrificiile și drepturile lor (București, 1919), descris de el ca o"foarte sumară și rapidă
examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui sa iasă de la conferința de
pace cu granițele pentru care a sângerat și la care a aspirat neîntrerupt mai bine de
zece secole".[32] Această lucrare susținea vehement pretențiile teritoriale ale României
asupra întregii regiuni a Banatului (așa cum fusese promisă României prin tratatul din
august 1916, încheiat cu ocazia intrării României în Primul Război Mondial de
partea Antantei), pretenții exprimate de România la Conferința de Pace prin prim-
ministrul Ion I.C. Brătianu, Antonescu susținând că în viitor nu era exclus un posibil
conflict armat în acest sens [al anexării Banatului de către România]. [33]
În martie 1920, noul prim-ministru generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca
atașat militar la Paris. Propunerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al
observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept
personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”. [34] Postul a fost
acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în 1922, când acesta a părăsit Franța și
postul i-a revenit lui Antonescu (între 1922 și 1923), de data aceasta fără opoziție. [35]
Între 1923 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Regatul
Unit și Belgia.[36]
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război
(1927-1930), secretar general al Ministerului Apărării Naționale (1928), subșef
al Marelui Stat Major al armatei (1933-1934),[37] promovat la 25 decembrie 1937 general
de divizie și după trei zile, numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al
lui Octavian Goga (1937-1938).
Ion Antonescu a făcut parte din delegațiile României la o serie de conferințe
internaționale: Paris (1921), Londra (1924), Geneva (1924 și 1933) și l-a însoțit
pe Nicolae Titulescu la unele reuniuni diplomatice importante din acea perioadă, cum a
fost aceea a reparațiilor.[38]
În urma unei afirmații vexatorii la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu
moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu,
pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie
încă măritată, pe Maria Fueller, înainte ca aceasta să fi fost divorțată” [39] - a fost demis și
trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu
forțat la mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea, în nordul Olteniei. După tratativele cu
Ungaria de la Turnu Severin și cele cu Bulgaria, în urma cărora, prin arbitrajul de la
Viena și tratatul de la Craiova, provinciile istorice Transilvania de Nord și Cadrilaterul au
trecut sub suveranitatea Ungariei și Bulgariei, este chemat și numit președinte al
Consiliului de Miniștri, în septembrie 1940.[40]
- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit
prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în „Odessa, o victorie
scump plătită” [41]), conform decretului nr. 841, s-a autopromovat la gradul de
general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.[42]
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare
și de promovare au fost semnate de rege.[43][44][45]).

Regimul antonescian
Puciul anticarlist
Pe acest fundal de dezbinare politicăC, speriat de ofensiva
germană în vestul Europei și
ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței,
principalul sprijin al României față de expansionismul Axei[46] și
simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia,
regele Carol al II-lea decide să cumpere cu monedă
evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative
cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau
 susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează
cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-
ministrul Ion GigurtuD: „Decretul-lege privitor la starea juridică
a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în
aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de
sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5
ani”.[47]
Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg,[48][49] însă în literă (și
probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai
discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le
copiau.[50]
Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de
la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat
declinul regimului carlist.[51][52] [53] România pierdea o suprafață
de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori,
reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării.
Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena,
inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor
legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul
vinovat de impasul în care ajunsese România.[54] Dorind să-și
păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,[55] Carol al II-lea
i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de
formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit
istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de
numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de
uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina
pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic
al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să
coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării
Legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a
cerut regelui să-i acorde puteri depline.[56]
În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de
către regele Carol al II-lea, în Enciclopedia Britanică se
menționează[57]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu
puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut
o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea
Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:
Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri,
cu depline puteri pentru conducerea statului român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oștirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decorațiunile române;
d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;
e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
g) El încheie tratate;
h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va
face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului
de Miniștri.
Dat în București, la 5 septembrie 1940.
Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște
suspendarea constituției care fusese promulgată în
1938, precum și dizolvarea parlamentului.
În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a
cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După
propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22
septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar
fi forțat abdicarea regelui, amenințându-l cu un
revolver.[58] [59] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat
la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul
fiului său Mihai. În actul de abdicare nu figurează
cuvântul „abdic”; [60] în loc de „abdic” Carol a folosit
formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale
domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată
țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai
depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a
patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al
Înaltei Curți de Casație și Justiție.[61] După Rege,
trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit
doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației, Majestății
Voastre și mie.”
Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-
lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt,
protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia
legionarii au tras cu mitralierele.
Statul Național-Legionar
La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-
Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare,
numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se
considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul
Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează
„conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care
se considera „factor constituțional, alături de Rege și
General”.[62] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940,
legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne,
Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și
Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum
și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier
controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele
46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică
autorizată era Garda de Fier.[63]
În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2[64] se
precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii,
prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade
întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare,
care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și
continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul
ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director
general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu
Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca
C., fost director al Siguranței etc.”
Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o
situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna
a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu
păstrarea ordinii publice conform legii, condusă
administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de
interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit
de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și
coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii,
organizația paramilitară a partidului Garda de Fier,
pornită să facă ordine conform propriei
ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși
împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția
era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea,
cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada
carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și
Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție
auxiliar, Poliția legionară.
Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de
pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea
unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe
care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și
ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți
toată latitudinea, dublați toate elementele de la
Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte
cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să
facă parte din aparatul oficial”[65]. În privința Siguranței,
Antonescu trișa, știind foarte bine că la
conducerea Serviciului Special de Informații -
SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-
legionar și fidel Conducătorului statului.
Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost
arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful
Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei
române în perioada 1924-1940, instituție care avea să
iasă de sub tutela militară și să se subordoneze
nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul
Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit
cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare,
Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost
asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un
comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).
Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea
mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el
fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea
de difuzarea conținutului compromițător al dosarului
său personal aflat în posesia lui Moruzov.[66]
Legionarii se prezentau ca principala forță politică și
paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de
la Berlin, care voia să-și asigure participarea României
la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost
nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat
de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns
Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul
singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider
politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în
timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu
domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la
conducere, Antonescu a preluat ministerele ce
reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile
secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu -
și a respins constant pretențiile legionarilor de
acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și
Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din
Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat
la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în
același timp de Mișcarea Legionară ca de o
contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o
eventuală nesupunere.
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a
devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului,
precum și siguranța persoanei, a libertății de
exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost
lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu
i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la
care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.
Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor
teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate
de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele
necesare traiului, iar la începutul lunii
noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de
pământ devastator, a devenit excedentar[67][68] la finele
anului 1940 prin jefuirea sistematică a
averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a
capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a
fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de
legionari).[69] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în
vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor
(Neagu Djuvara menționează: „...legionarii (...) s-au
dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul
românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între
ei”).[70]
La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic
româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta
„Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-
ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27
mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile
germane de război.[71]
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a
preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran,
Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul
statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-
legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament.
Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele
sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de
control public. Se instaura astfel un regim dictatorial
caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților
cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat,
desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin
decrete-legi, încurajarea rasismului (în
special antisemitismului) și a naționalismului extremist.
Rebeliunea legionară
Articol principal: Rebeliunea legionară.
Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de
stat folosind metodele și experiența organizațiilor
paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și
haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de
persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii
i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se
opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil
Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor
Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul
de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au
fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.
Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14
ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler
pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și
dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un
succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc
doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez:
cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au
promis colaborarea și sprijinul reciproc (vezi mai jos
cap. „Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!” - Războiul
împotriva URSS, această promisiune va costa viața a
zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care
Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat
să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele
ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler,
Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege
privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei
publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940
un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru
cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de
românizare controlate de legionari, l-a destituit pe
ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin
Petrovicescu, și a înlocuit
toți prefecții și chestorii legionari.
Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste,
jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții,
sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și
uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la
București) La București a fost prins pe stradă un grup
de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a
turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a
fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de
armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941,
când trupele legionare s-au predat. În timpul rebeliunii,
legionarii au ocupat instituții, tipografii ale ziarelor,
radioul. Aproximativ 8.000 de legionari au fost
judecați[72] și condamnați la diferite pedepse, iar
mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea
statului.F Circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni
români uciși de legionari au fost evrei.
Șeful serviciului secret german în România a aranjat
scoaterea din țară, în secret, a conducătorilor Gărzii și
ducerea lor în Germania.[63]
Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost
abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice
acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941,
Antonescu a format un nou guvern compus din militari
și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a
fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu
rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion
Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele
săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca
emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).
Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat
drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură
militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu
era susținută de un partid politic de masă. Existența
dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci
de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera
esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță
pentru a conduce și a suprima disidența.[63]
Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a
retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat
România intereselor germane. În timpul vizitei sale în
Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat
actul aderării României la Pactul
Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a
solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în
România.
Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost
influențată sau provocată de comuniști, existând
argumente în acest sens, precum faptul că în timpul
rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”[73], iar
însuși Horia Sima menționează în cartea sa că
Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în
mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima. [74]
Sub guvernarea lui Ion Antonescu, Regatul României a
reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de
Germania Nazistă care a înființat și operat propriul
lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000
de evrei au murit.[75][76]
Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat
politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost
remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est
chiar de către führer, care declara că Antonescu
urmează niște politici mult mai radicale decât noi în
chestiunea evreiască. La doar două săptămâni de la
deschiderea frontului răsăritean, Joseph
Goebbels constata și el cât de splendid acționează
Antonescu în chestiunea evreiască.[77]
Armata Română, sub conducerea lui Ion Antonescu, a
bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați
într-o unică acțiune, ca număr de evrei masacrați într-
un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe
chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler![78]
Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au
dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale
Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul
nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu
care soldații români sub comanda lui Antonescu își
executau politica de masacrare evreilor. Nemții se
temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei
lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.
[79]

Războiul împotriva URSS

Fanionul de mareșal al lui Ion Antonescu

Ordinul de zi emis de genralul Ion Antonescu Armatei României,

în 22 iunie 1941, prin care i s-a indicat acesteia să treacă Prutul și
să elibereze Basarabia și Bucovina de Nord de sub ocupația
sovietică

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea

Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza
promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la
Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate
României sub presiunile Germaniei.[80][81]
„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a
pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”.
La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul,
atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și
aliații săi.
„Acest ordin era doar o acțiune de
imagine” deoarece „ostașii noștri au trecut Prutul când
au dat ordin nemții!” susține istoricul Alex Mihai
Stoenescu, ...„Din acel moment trupele române au
intrat sub comanda germană și au trecut Prutul când
au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul
militar și istoric al momentului. Restul este imagine.
Situația periferică a participării României la atacul
împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost
hotărâtă definitiv în planul modificat al Operațiunei
Barbarossa (17 martie 1941) (...) Hitler considera
Armata României nepregătită pentru un asemenea
război, astfel că, în planul general al conflagrației, ceea
ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca
atare de Antonescu, era în realitate o contribuție
minoră din ansamblul operațiilor macrostrategice ale
marelui front. Iar armata (română) era într-adevăr
nepregătită”. Prin acest act Antonescu îndeplinea
obligațiile pe care și le-a asumat la Berlin la 14 ianuarie
1941, când s-a dus să-i ceară ajutorul lui Hitler pentru
înlăturarea legionarilor de la guvernare, aducând
România într-o stare de vasalitate, în „situația unui stat
care acceptase conducerea trupelor sale de către un
alt stat pentru a elibera teritoriul propriu.”[82]
Pe Frontul de Est au participat la operațiile militare
două armate române cu 10 corpuri de armată, 33 divizii
și alte unități terestre de aviație și marină.[58]
La 10-12 iunie 1941, Antonescu a avut convorbiri cu
Hitler la München. Din stenograma acestor discuții: „La
sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului
suprem din România. Führerul i-a explicat lui
Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să
apară în fața poporului român drept comandant suprem
în acest spațiu.”[83]
 Ion Antonescu și Adolf Hitler la München, 10 iunie 1941.

Comandantul general al trupelor româno-germane era -

formal - Antonescu, dar numai până la declanșarea
ofensivei. Ultima directivă operativă a Înaltului
Comandament român, ca organ de conducere a
trupelor mixte, a fost emisă la 15 iunie 1941, cu o
săptămână înainte de ziua atacului.[84]
În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat
la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7
august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el
și semnate de regele Mihai - Antonescu s-a
autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa II-a și clasa
I-a G. Aflat într-o vizită pe front, regele Mihai I al
României i-a înmânat mareșalului Antonescu în seara
zilei de 24 august 1944 insignele ordinului militar „Mihai
Viteazul” clasa I-a și a II-a ce-i fuseseră recent
conferite.[85]
După eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de
Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 - Antonescu a
fost conjurat de fruntașii partidelor
istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la
granița recunoscută a României și să nu-și caute
aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunii
făcute lui Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui
Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa,
Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am
dat cuvântul meu de ofițer.”), a optat pentru
continuarea războiului dincolo de Nistru alături de
Germania, până la victoria finală.[86][87][88][89][90][91]
Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare,
România reușind să dobândească pentru scurt timp
teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Antonescu i-a comunicat lui Hitler, în scrisoarea din 31
iulie 1941, decizia: „Voi merge până la capăt în
acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui
dușman al civilizației, al Europei și al țării mele:
bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții
și nu discut cu nimic această cooperare militară”. În
răspunsul său din 14 august 1941, Hitler, satisfăcut de
declarațiile lui Antonescu, i-a oferit preluarea
administrației Transnistriei.[92]

Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942)

împotriva trecerii Nistrului.

Regiunea dintre Nistru și Bug, Transnistria, a intrat sub

administrație românească, guvernator fiind Gheorghe
Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul
teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de
Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul nu a acceptat
oferta și a pus condiția ca
administrația Banatului sârbesc să fie germană.
Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu
public autentic și nu există surse obiective care să
poată indica poziția reală a majorității poporului român
sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a
intra în război. În toată perioada regimului antonescian
s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a
avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și
abrogarea „Statului Național-Legionar” („Pentru
aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a
condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a
înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi
„nu”.[93] Al doilea și ultimul plebiscit a fost organizat
după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941.
Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea
Română este chemată în Adunarea Obștească
Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și
exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra
guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”.
Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica
mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889
(99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68.
Întrucât Antonescu nu a fost ales prin vot electoral
exprimat de națiune, iar participarea partidelor
istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar
de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său
sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și
generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și
Florica Dobre[94] contestă această teză: printre primele
măsuri, odată cu preluarea puterii, Conducătorul a
organizat o epurare considerabilă a corpului ofițerilor
superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din legea
înaintărilor în armată au fost trecuți în rezervă „pentru
incapacitate” 80 de ofițeri, între care generalul de
armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de
armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore
Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu,
generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin
Atanasescu etc.[95] La scurt timp au fost trecuți în
rezervă alți 84 de ofițeri superiori[96]. Unii dintre ei au
meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate,
corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia,
dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură
subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi,
cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea,
cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David
Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost
înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru
„slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.
În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în
rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu
Alinescu, Iosif Iacobici[97], Emanoil Bârzotescu, Nicolae
Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus
Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-
Claps, Teodor Ionescu, Constantin
Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe
Munteanu, Radu Băldescu[98]. Pentru că a intrat în
conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a
fost înlocuit la 20 martie 1943 de la comanda Corpului
6 și numit guvernator militar al Bucovinei.[99] Cei mai
mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active,
deoarece își exprimaseră rezerve față de greșelile
tactice și strategice ale lui Antonescu comise în
catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941) și pentru
că ofițerii respectivi se opuseseră la a implica într-un
război evident pierdut - după înfrângerile de
la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei,
conform promisiunii făcute lui Hitler, cu riscul de a lăsa
țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni
beligerante ungurești. Armata română, dotată
insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la
Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari,
aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri.
Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie
1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți și
dispăruți și daune materiale estimate la un miliard de
dolari (la cursul schimbului valutar din 1938).

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943.

Soldați români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Cei care au criticat fățiș calitățile de comandant suprem

ale lui Antonescu, ca generalul Nicolae Ciupercă,
comandantul armatei 4, generalul de brigadă Nicolae
Pălăngeanu, șeful Statului Major al Armatei 4 și,
ulterior, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, au
fost eliminați (Ciupercă raportase că „aproape toate
diviziile noastre din primul eșalon se găsesc la limita
posibilităților lor ofensive: limita morală și limita fizică”;
în cele două asalturi asupra Odesei desfășurate
conform planurilor lui Antonescu, aflate în contradicție
cu cele ale lui Ciupercă, Armata 4 a suferit pierderi
mari, de 58.855 de militari, din care 11.046 de morți,
42.331 răniți și 5.478 dispăruți; la 9 septembrie
Ciupercă a fost înlocuit cu Iacobici, ministrul de război
din acel moment, motivul invocat de Mareșal fiind „lipsa
spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a
armatei române”),[100] (ulterior Iacobici a fost eliminat și
el), dar cei care au acționat cu discreție, sabotând
hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari,
Traian Borcescu ș.a.) s-au menținut.
Totala raliere antonesciană la obiectivele lui Hitler era
notorie. După eșecul ofensivei germane
asupra Moscovei, deși înțelesese încă din
septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la
Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut,
credincios obligațiilor luate față de Hitler (la 23 august
1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a
colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l
trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer”) și, în
loc să-și retragă trupele din încercuire, Antonescu a
continuat să dispună trimiteri de unități românești spre
zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și
acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie
1942, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus
dispozițiilor de a trimite cât mai multe divizii pe front,
dorind o limitare a numărului acestora în concordanță
cu posibilitățile de echipare corespunzătoare. Iacobici a
fost demis și trecut in rezervă.[101] Ajutorul său și noul
comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea,
a ales politica de sabotare a acestor dispoziții,
reducând efectivele care urmau să fie trimise. Cu
ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și
a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria
diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45
infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte,
majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare
divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară
circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în
Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad.[102]
Tentative de armistițiu
În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a
determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale
pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942
și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la
București, diplomații români au făcut tatonări
printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe
de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit,
atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de
la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei
ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au
intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului.
Cele mai importante negocieri s-au purtat
la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944)
și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea
guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944),
din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative
între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia,
în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra
Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia. Chiar și
în jurul datei de 15 august 1944, sosiseră la Istanbul
prof. C. C. Giurescu și colonel Tr. Teodorescu, atașatul
militar în Turcia, cu propuneri de pace din partea lui Ion
Antonescu și Mihai Antonescu.[103]
Guvernul României a sistat aceste tratative atunci
când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației
române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția
armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție
respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea
în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie
la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și
de Marea Britanie și Statele Unite.
Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au
durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu
suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și
interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în
mod tacit România în brațele Moscovei încă de
la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1
decembrie 1943).
La 20 iunie 1944 partidele din
opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele
unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care
și-a propus ca obiective răsturnarea regimului
Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și
instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat
acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu
dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu
Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului
net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, regele
Mihai l-a destituit și l-a arestat, fiind predat inițial spre
pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică.
Mareșalul Ion Antonescu a fost trecut din oficiu în
poziția de retragere, pe motivul că „prin conducerea sa
politico-militară, în calitate de comandant Suprem al
Forțelor Armate, a dus Armata Țării la dezastru”, prin
decretul nr. 312 din 6 februarie 1945. [104]
În aprilie 1945, Antonescu a fost readus în România,
iar la 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte
pentru crime de război de Tribunalul Poporului din
București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin
împușcare la închisoarea militară Jilava. Antonescu
rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.
Antisemitismul activ și „Curățirea
terenului”

Deschiderea ușii unuia din vagoanele trenului morții de la Iași

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul

antisemitism românesc latent, a fost importat și
propagat de partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea
Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion
Gigurtu și amplificat de propaganda prilejuită de
cedările de teritorii. Antisemitismul a fost
aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca
misiune principală de stat. Antonescu a promovat o
politică antisemită de purificare etnică dură,
concretizată prin masacre, atrocități și jafuri față de
cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la
Iași, „trenurile morții”, deportările în
Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Ofensiva
dezastruoasă pentru cucerirea Odesei (3 august - 16
octombrie 1941) și amploarea pierderilor înregistrate
de armatele române din cauza rezistenței sovietice
dârze, fanatice, l-au determinat pe Antonescu să
atribuie răspunderea pentru aceste evoluții activității
evreilor din teritoriile cucerite, îndeosebi „comisarilor
iudeo-bolșevici” din Armata Roșie, după cum reiese și
dintr-o directivă adresată de Antonescu la 5 septembrie
1941 de pe frontul din fața Odesei vicepreședintelui
consiliului de miniștri, Mihai Antonescu:
 „Soldații de pe front au mari riscuri de a fi răniți sau
omorâți din cauza comisarilor evrei, care cu o
perseverență diabolică împing pe ruși din spate cu
revolverul și îi țin să moară până la unul pe poziție. (...)
Toți Evreii să fie readuși în lagăre, preferabil în cele din
Basarabia, fiindcă de acolo îi voiu împinge în Transnistria,
imediat ce mă voiu degaja de actualele griji. Trebue să se
înțeleagă de toți, că nu este luptă cu slavii, ci cu Evreii.
Este o luptă pe vieață și pe moarte. Ori învingem noi și
lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor.
(…) Deci menajarea lor, în interior, ar fi o slăbiciune care
ne va putea compromite victoria. Ca să învingem trebuie
să fim fermi într'o atitudine. Asta trebuie să o știe toți. Nu
economicul primează în aceste momente, ci voința națiunii
înseși. Și războiul în general, și luptele de la Odessa în
special au făcut cu prisosință dovada că Satana este
Evreul. De aici enormele noastre pierderi. Fără comisarii
evrei eram demult la Odessa”
— Mareșal Ion Antonescu[105]
La sfârșitul lunii octombrie 1941, articole redacționale
din presa română – care exprimau linia oficială – au
anunțat că „problema evreiască a intrat în faza soluției
finale și că niciun om din lume și nicio minune nu pot
împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că
România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte
să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a
problemei evreiești, nu numai locale, dar și
europene.”[106]
Politica de purificare etnică declanșată și controlată de
Ion Antonescu a fost aplicată atât prin declarații
personale, cât și în cadrul ședințelor de cabinet, ca
directive ministeriale[107]. Într-o scrisoare de răspuns
trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica
antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet
pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va
împiedica, atâta timp cât voiu trăi, de a împlini opera de
purificare.”[108]
În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian,
viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai
Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți
implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu
are ce căuta aici (...) Cu riscul de a nu fi înțeles de unii
tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru
migrarea forțată a întregului element evreu din
Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste
graniță (...) Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte
veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu
libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de
purificare etnică și revizuire națională (...) Dacă este
nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă
în istorie vom intra ca barbari (...) Îmi iau răspunderea
în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără
forme, cu libertate completă.”[109][110]
Omogenizarea etnică a României urma să fie obținută
prin transferarea minorităților în afara granițelor
respectiv, cei care aveau o țară de origine, prin
repatriere forțată, iar cei care nu aveau, evreii și romii,
prin transfer unilateral adică, deportarea și comasarea
lor pe teritoriile sovietice de dincolo de Bug (armata
germană s-a grăbit să-i retransporte pe acești expulzați
pe malul vestic al Bugului, în zonele controlate de
români). O susținere a acestor decizii apare și în
concluziile unui memorandum adresat lui Ion
Antonescu la 15 octombrie 1941 de către Acad.
dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului central de
statistică.[111]
Istoricul Lucian Boia consemna și el că mulți evrei din
Basarabia și Bucovina de Nord „au pierit în lagărele din
Transnistria”, la Iași s-a produs un cumplit pogrom și că
în restul țării s-au luat doar unele „măsuri antisemite
aplicate [...] destul de confuz” care (...) „deși n-au vizat
exterminarea populației evreiești, au făcut ca aceasta
să fie umilit[ă] și spoliat[ă] și [să stea] ani de zile cu
amenințarea deasupra capului”. Întrucât în același
timp, totuși evreilor din teritoriul românesc rămas țării la
sfârșitul lui 1940 „li s-a permis să desfășoare activități
culturale proprii și să întrețină instituții de învățământ,
inclusiv la nivel universitar” și mulți „au scăpat cu viață”,
arătând astfel că la întrebarea dacă a fost holocaust în
România, ambele răspunsuri (da sau nu) „pot fi
susținute și până la urmă suntem nevoiți să le privim
împreună”.[112]
Distrugerea economică a populației evreiești
Distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie
evreiască a fost aplicată concomitent cu distrugerea
economică a populației evreiești, cu jaful organizat de
stat. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de
cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15
noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În
Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat
peste 170.000 de evrei ucraineni. În total au fost
masacrați peste 300.000 de evrei.[113]
Dintre manifestările antisemitismului activ la nivel
statal:

 Limitarea drepturilor și libertăților civice: Evreilor le-

au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea
„produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au
fost românizate casele de film, sălile de
cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost
confiscate vasele maritime și fluviale aflate în
proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă
utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu
răspândi „știri de propagandă contra intereselor
țării..., alarmând permanent populația”. Le-au fost
anulate permisele de conducere a autovehiculelor.
 Confiscări și deposedări de bunuri. Au fost
confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu
inventarul integral, proprietățile rurale ale evreilor,
sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31
decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de
apartamente, din care 1.656 au fost repartizate
unor persoane juridice, iar 58.980 persoanelor
fizice.
 Constrângerea la diverse contribuții sau prestații.
Prestarea de „muncă obligatorie”, obligarea evreilor
să contribuie la „constituirea de stocuri de
îmbrăcăminte în interes social”, valoarea obiectelor
de îmbrăcăminte și a altor contribuții în natură
însumând, până în ianuarie 1943, 1.800.135.650 de
lei[114][115]

Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

„Curățirea terenului”
„Curățirea terenului” a fost numele de cod folosit de
regimul antonescian ca echivalent al termenului
german „soluția finală”. Ordinul de „curățirea terenului”,
de deportare și de exterminare a evreilor din Basarabia
și Bucovina a fost dat de Antonescu din proprie
inițiativă și nu sub presiuni germane. [116] Pentru
punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales armata
și Inspectoratul General al Jandarmeriei, de sub
comanda generallilor Constantin (Piki) Vasiliu,
comandant al Jandarmeriei (1940 - 23 august 1944) și
subsecretar de stat la Ministerul de Interne (condamnat
la moarte și executat pentru crime de război)
și Constantin Tobescu, în special administrația civilă a
armatei, pretoratul. Armata a primit „ordine speciale”
prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind
Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor. Șeful
Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a
ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-
colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un
plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe
teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de
echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a
fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941 [117].
Jandarmeria a primit ordinul de „curățire a terenului” cu
trei-patru zile înainte de trecerea Prutului (21
iunie 1941), în trei locuri diferite
din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul
general al jandarmeriei, generalul C. Piki Vasiliu, a
declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la
Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă
la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin
care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor
aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor
de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a
activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni
de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor
sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de
jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția
jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela
pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind
periculoși pentru nația română.”[118]
Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu
armatei, serviciului special de informații și jandarmeriei,
iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile.
Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul
Ioan Topor era subordonat direct șefului Marelui Cartier
General, generalul Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele
două provincii, prin inspectorii generali, colonelul
Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan
Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul
operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu
generalului Topor. Ordinele speciale erau considerate
secret de stat și transmise verbal sau ca documente cu
regim secret, ori de câte ori autoritățile militare sau
civile nu executau evrei de teama consecințelor ori din
cauză că se îndoiau de existența ordinelor de lichidare.
De exemplu, maiorul Frigan din garnizoana Cetatea
Albă nu cunoștea ordinele speciale și a cerut
instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor. În
consecință, pretorul armatei a III-a, colonelul Marcel
Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a-i da
personal maiorului ordinul special. Imediat au fost
executați toți cei 3.500 de evrei rămași în ghetou.[119]

Evrei deportați în Transnistria și împușcați

între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau;
femeia a fost și despuiată (octombrie 1941).[120]

După emiterea ordinelor speciale de curățirea

terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un
cimitir imens, presărat cu zeci de mii de cadavre
despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a
lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre,
nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație
periclita populația locală neevreiască, militarii români și
membrii minorității germane din zona Bugului.
Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și
verighetele, banii jefuiți dispăreau pe drum, spre
vistieria statului.
Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria
au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din
jandarmi români[121] în drumul spre zona de relocare din
est[122].
Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ
22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)
[123]
, Bogdanovca[124] și Akmecetka[125][126] în 1941 și
1942.
Articol principal: Masacrul de la Odesa.
Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen)
privind colaborarea pe teren cu SS-ul, concret cu
subunitățile grupului exterminator D de intervenție
german Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni
germane. Instructorii germani au redactat rapoarte
despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența
camarazilor români, care acționau neplanificat, nu
înlăturau urmele execuțiilor în masă și comiteau jafuri,
violuri sau împușcări pe străzi, nu îngropau cadavrele
sau percepeau mită de la evrei. Din schimburile de
scrisori, protestele și dispozițiile în această privință,
reiese că germanii erau vexați de lipsa de organizare și
planificare și nu din cauza omorurilor în sine.
Rapoartele trimise de grupul D-SS (Einsatzgruppe D) și
de jandarmeria militară germană (Feldgendarmerie)
erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și
despre modul de acțiune neorganizat al românilor și
conchideau că „soluționarea problemei evreiești de
către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost
dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă
care a rezumat primele cinci rapoarte ale "grupului SS
exterminator D" (Einsatzgruppe D), trimisă la 30
octombrie 1941 ministrului de externe al
Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de
securitate și al serviciului de securitate (Chef der
Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care
românii se comportă cu evreii este complet lipsit de
metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor
execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi
suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele
celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le
îngroape.”[127]
În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion
Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu
trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția
finală în România, adică deportarea tuturor evreilor
români, cu foarte mici excepții, în lagărul de
exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului
german, urmau să fie gazați și cadavrele incinerate
într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei
găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi
excepționale, întreaga minoritate evreiască din
România (în mai 1942 de 292.149 suflete;
recensământul a fost organizat în acest scop), urma să
fie exterminată în circa 140 de zile.[128] La 13 octombrie
1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea
română, care a ajuns la concluzia că interesele
germane și cele române nu mai coincideau respectiv,
că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și
că, în pofida tuturor sacrificiilor materiale (alimente,
petrol, materii prime) și umane ale românilor, Hitler nu
intenționa să le retrocedeze Transilvania de Nord.
Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare
pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele
speciale de curățirea terenului. La 30 iunie 1941,
decanul corpului diplomatic din București și nunțiu
apostolic, monseniorul Andrea Cassulo, a cerut o
audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra
samavolniciilor față de evrei și a cere clemență.
[129]
 Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin
Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai
Antonescu, a protestat față de atrocitățile antievreiești.
La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de
Externe de la Washington: „Am atras atenția
permanent și insistent celor mai de seamă autorități
române cu privire la reacția inevitabilă a guvernului
meu și a poporului american față de un astfel de
tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni
nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg
atrocitățile comise contra evreilor din România.
Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la
premierul interimar Mihai Antonescu exprimarea de
regrete pentru excesele comise „din greșeală” sau de
„elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație
în viitor... Programul de exterminare sistematică
continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii
români, atâta timp cât actualul regim... va rămâne la
putere."[130]
Politicieni și intelectuali români marcanți - înfruntând
riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru
îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre
exemplu, intervenția reginei mamă, Elena, împreună
cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea
deportării evreilor bucovineni în Transnistria și
repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de
Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut
sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu și a
rămas impresionat de înțelegerea și compasiunea
prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat
eminența sa Andrea Cassulo... Misiunea... onorează
credința iudaică și crucea care a fost pângărită...Voi fi
astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului.
Misiunea mea este să apăr”[131]). Intervenția lui Iuliu
Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy
Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul Antonescu, care
era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa
prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniștri,
Antonescu spunea: „Să se publice structura orașelor
pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de
amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală
din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-masonice, a
căror exponenți erau partidele „naționaliste” din
Transilvania și Regat. Dacă voiu lăsa moștenitorilor
regimului aceeași situație, voi face și regimul meu
părtaș la această crimă. Voiu trece peste toți și peste
orice greutate pentru a purifica nația de această
neghină. Voiu înfiera la timp pe toți acei care au venit –
ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a
răspunde dorinței majorității imense a acestei nații... Să
se publice integral această rezoluție a mea odată cu
publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea
până la 10 septembrie.[132]
De teama judecății puterilor democratice, care de la
sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu
asprime state și conducători care au luat parte la
exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu
aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune
secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de
documente incriminatorii pentru a minimaliza
răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva
evreilor din România și Ucraina. Documentele false
urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și
pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de
armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în
Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai
problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a
regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării
intereselor germane, participarea la război dincolo de
obiectivul național just al României - eliberarea celor
două provincii românești ocupate de URSS în iunie
1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale
României într-un război inutil și lipsit de glorie H. Echipa
 principală de falsificatori de documente a operat la
ministerul de externe, dar fenomenul s-a înregistrat și
la ministerul de interne și în special la Marele Stat
Major.I[133]
Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au
fost următoarele:
- În general, România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare. [134]
- Crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub administrația
statului român au fost rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.
- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a câtorva cazuri izolateJ, marile acțiuni
antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au
fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la
București), fie de guvernul antonescian.
- În pofida masacrelor și a prigoanei, situația finală a cetățenilor de etnie
evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia,
Ucraina, Grecia, IugoslaviaK) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia,
Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din
Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în 1944 în România. [135]
Au fost români care, riscându-și
conștient viața, au acordat ajutor evreilor
persecutați. Cu mici excepții (Viorica
Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au
fost ignorați de statul român. 55 dintre ei
au fost distinși de Israel cu „Cetățenia de
onoare” și cu titlul, diploma și medalia
„Drept între popoare”.
Articol principal: Drepți între popoare.
Genocidul și deportarea romilor în
Transnistria în 1942

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei -

Evacuarea țiganilor în Transnistria
Situația romilor nu a fost mai blândă.
În 1942, Antonescu a ordonat
deportarea în Transnistria a 24.617 de
cetățeni români de etnie romă, dintre
care peste 11 000 au fost
dați dispăruți și numai jumătate au
supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă
în România. Pentru deportarea romilor în
Transnistria nu s-a mai folosit - ca în
cazul evreilor - pretextul de comunism
sau activități subversive pro-sovietice, ci
etichetarea întregii minorități rome
ca nomazi și „nemobilizabili și periculoși
ordinei publice.”[136][137][138]
Deportarea a fost executată
de Jandarmeria română (Inspectoratul
General al Jandarmeriei) de sub
comanda generallilor Constantin (Piki)
Vasiliu și Constantin Tobescu și s-a
executat în două tranșe:

1. 11 441 „țigani nomazi evacuați
între 1 Iunie și 15 August 1942”,
2. 13 176 „țigani nenomazi (stabili)
nemobilisabili și periculoși ordinei
publice, evacuați cu trenurile de
evacuare între 12-20 Sept.1942”
3. Au mai fost și 69 de romi, dintre
care 30 de copii, „evacuați
ulterior cu aprobări speciale, fiind
infractori eliberați din închisori”, în
total, țigani nomazi și nenomazi,
24 686 de bărbați, femei și copii,
familii întregi.[139]
Despre condițiile menite să ducă la
exterminarea acestei minorități, inaniție,
frig, epidemii, vezi cercetările lui Viorel
Achim, ș.a.[140][141]
Articol principal: Deportarea romilor în
Transnistria.

Procesele și moartea
Articol principal: Execuția lui Ion
Antonescu.
 Dosarul lui Ion Antonescu din arhivele FSB.

Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la

granițele României. Față cu dezastrul
apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat
următorul Ordin de zi
„ Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion
Antonescu către Armată, cu prilejul
anului nou 1944 - fragment:
Iubiți ostași,
Stați cu fruntea sus în fața faptelor
voastre, a acelora care vă amenință și a
Aceluia care de sus vă judecă, ne
pedepsește drept și la timp pe toți.
Lupta voastră este dreaptă.
Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin
locurile călcate a fost blândă și
omenească.
Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit
și nu a fost lovit. Omul pentru noi este
om, ori din ce nație ar fi el și oricât de
rău ne-ar face el.
Toți acei cari au fost găsiți în calea
noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți
ca oameni.
Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu
ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În
temnițele noastre nu au fost aruncați și
nu zac oameni nevinovați. Credința
tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost
respectate. Nu am dezrădăcinat nici
oameni, nici familii din așezările lor,
pentru interesul nostru politic sau
național.”
—Mareșal Ion Antonescu
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a
arestat și l-a demis prin decret regal pe
Ion Antonescu, prim-ministru al
României și a restaurat Constituția din
1923. Acțiunea de înlăturare a lui
Antonescu fusese plănuită pentru 26
august 1944, dar ea a trebuit devansată,
ca urmare a cererii de audiență la palat a
mareșalului.[142]
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost
predat inițial comuniștilor, apoi de către
aceștia rușilor. A fost deținut timp de
aproape doi ani în URSS, mai întâi într-o
vilă de stat sau casă de vânătoare în
împrejurimile Moscovei, la Galițin, apoi
în închisoarea Lubianka din Moscova,
sediul securității sovietice[143], după care
a fost readus în România pentru a fi
judecat. Condamnat la moarte la 17
mai 1946 de Tribunalul Poporului din
București, a fost executat prin împușcare
la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii
săi colaboratori, criminalii de
război Mihai Antonescu, fost ministru de
externe și vicepreședinte al consiliului de
miniștri, generalul de jandarmi
degradat Constantin Z. Vasiliu, fost
comandant al Jandarmeriei și
subsecretar de stat la Ministerul de
Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august
1944) și Gheorghe Alexianu, fost
guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din București a
pronunțat 13 sentințe de condamnare la
moarte, dintre care 3 condamnați au fost
grațiați cu comutarea pedepsei în
închisoare pe viață și 6 condamnați in
absentia, care nu și-au mai executat
pedeapsa.[144][145][146]

Execuția lui Ion Antonescu

Sentința din 17 mai 1946 a fost
contestată în anul 2006 și reconfirmată,
cu anumite amendamente, de Curtea de
Apel București la 5 decembrie 2006.[147]
În urma recursului intentat
de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție procesul a fost
rejudecat la Înalta Curte de Casație și
Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat
sentința Curții de Apel București și a
respins definitiv cererea de revizuire a
sentinței date de Tribunalul Poporului din
București, din 17 mai 1946.[148][149]

Vederile ideologice ale lui

Antonescu

Colonelul Antonescu și Căpitanul Corneliu
Zelea Codreanu, la schi în 1935
 Ion Antonescu și Horia Sima în
uniforme legionare, salutând cu salutul fascist,
sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o
manifestație a Gărzii de Fier, 6 octombrie 1940

În privința orientării politice, Antonescu

nu a fost un doctrinar. Plin de
contradicții, el s-a situat pe poziții nete
de extremă dreaptă, preluate ca atare de
la legionari. În octombrie 1942, într-o
scrisoare către C. I. C. Brătianu,
Antonescu critica vehement atât
acceptarea condițiilor Congresului de
Pace de la Berlin, ca urmare
a Războiului de Independență (1877-
1878), cât și acceptarea semnării
tratatului de pace din 1919: ...„jidani,
care împreună cu englezii și americanii,
au dictat pacea”(din 1919) ... și că Ion C.
Brătianu a fost nevoit să primească (în
1878) condiția înjositoare a acordării de
drepturi cetățenești evreilor, ...„datorită
căreia s-a jidovit țara și s-a compromis
economia românească și puritatea rasei
noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat
decăderea morală a României prin
capitularea în fața evreilor și
a francmasonilor, care și-a căpătat
expresia prin instaurarea sistemului
democrat-liberal, ce a acordat drepturi
tuturor.” [150]. Pentru Antonescu, evreii,
francmasonii, comuniștii, rușii, sistemul
democrat și liberal constituiau un
amalgam, dușmanul care trebuia nimicit,
ca o cerință impulsivă, ventrală, în afară
de logică, explicații sau motive.
Antonescu declara la 7 martie 1941: ...
„Principiul e că ce este român îl instalez
în Bucovina: ce este străin, ucrainean
etc. îl punem în lagăre și de acolo îl
expediem în țările slave. (...)Domnilor, să
aveți înaintea dumneavoastră
necesitatea pentru acest neam de a
profita – în acest dezastru – ca să se
purifice, să devină omogen. Suntem fără
milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc
la interesele generale ale neamului
românesc, care ne dictează să nu mai
fim îngăduitori cum am fost până acum
și datorită cărui fapt suntem azi
împestrițați cu atâția străini care ne-au
făcut cel mai mare rău.” [151]
Mareșalul s-a declarat adept al
„Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu),
iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru
al statului național-legionar, îmbrăcat în
cămașă verde cu diagonală (uniforma
legionară) și salutând cu salutul fascist,
Antonescu a depus jurământul legionar
ca membru al Mișcării Legionare.[152]
Unii autori contestă că Antonescu a fost
un dictator fascist. Istoricul Florin
Constantiniu prezintă guvernarea
antonesciană ca o „dictatură moderată”
datorită comunicării intense cu liderii
fostelor partide politice, incomparabilă cu
regimul existent în Germania celui de-al
Treilea Reich, în Italia fascistă sau în
Uniunea Sovietică.[153] Comparativ cu
Hitler, Stalin și Mussolini poate fi
considerat un „dictator
moderat”. Enciclopedia
Britanică apreciază[57] că „administrația
sa a permis o anumită libertate pentru
criticii opoziției”.
Simpatiile mareșalului au fost filoengleze
și filofranceze în perioada în care a fost
atașat militar la Londra și Paris și
filogermane după întâlnirile cu Hitler.
Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe
el „nu-l interesează ideologiile, ci
interesele superioare ale patriei sale”,
dar această poliță a rămas fără
acoperire, dacă se are în vedere
obediența sa față de ordinele Führerului,
prin subordonarea economiei, politicii
externe și interne (față de minorități),
precum și a armatei române, intereselor
germane.
Antonescu avea un comportament
sinusoid. De ordinele pe care le dădea la
furie, dimineața, adesea se dezicea
seara, fie că era vorba de masacre de
evrei sau de romi, fie că interzicea
cetățenilor să iasă din casă în cămașă în
miezul verii (vara lui 1941), fie că
pretindea pietonilor să circule pe trotuare
cu sens unic, fie că decreta felul în care
le era permis femeilor să meargă pe
bicicletă și cu ce lungime de fustă. Se
zvonea că suferea de boli cronice.
Istoricul Ioan Scurtu amintește un fapt
cert: la un moment dat, Antonescu „a
ieșit din circuitul public o bună bucată de
timp, în 1943.”[154] Istoricul militar Mihail
Ionescu îl cita pe Gheorghe
Magherescu, ofițer din anturajul lui
Antonescu în perioada 1940-
1944: „acesta mi-a spus că suferea de
malarie, dar că doctori plasați de
mișcarea legionară pe lângă Antonescu
ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu
bismut pentru a-l lichida. De
aici” (spunea el încercând să apere
memoria fostului șef) „legenda că
Mareșalul ar fi suferit
de sifilis.” Magherescu lăsa să se
înțeleagă că tratamentul cvasiidentic
aplicat și sifilisului și malariei a putut da
naștere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea
perioadă malaria nu se trata cu bismut,
tratamentul de preferință era chinina,
completat cu plasmokina și atebrina
(produse Bayer). Injecțiile cu bismut se
administrau la tratarea sifilisului terțiar,
cerebral, deși provocau intoxicări cronice
(bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic
se folosea malarioterapia - infestarea
indusă cu malarie care, prin șocurile
hipertermice periodice pe care le
provoca, avea potențialul să
omoare spirochetele sifilitice sensibile la
temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste
trei boli împreună (sifilis, malarie,
bismutoză) și fiecare separat ar fi fost
suficiente pentru a limita activitatea
normală a unui conducător de stat.[155][156]
[157]

Istoricul politicianul și publicistul Alex

Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata,
Mareșalul și evreii” (1998),
respinge ipoteza legată de presupusul
sifilis punând la îndoială competența și
corectitudinea medicilor care l-au tratat
pe Mareșal: „Este o ipoteză pe care au
lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind
vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit
și acest amănunt pentru a justifica
cumva reacțiile lui între care unele sunt
într-adevăr de neînțeles sau reprezintă
erori foarte grave. Consecințele unora
dintre ele le tragem și astăzi.”[158]

Greșelile militare ale lui

Ion Antonescu
Gheorghe Barbul, colaborator apropiat al
lui Ion Antonescu, într-un articol publicat
în periodicul Lupta din Paris, în
1991[159] scoate în evidență greșelile
[militare] ale lui Ion Antonescu. „Prima și
principala lui greșeală a fost că a dorit și
a crezut în victoria Germaniei asupra
Uniunii Sovietice. Pentru el, această
victorie era indispensabilă viitorului
României. N-a intrat în război pentru
eliberarea Basarabiei - ea ne-ar fi revenit
implicit - ci pentru înfrângerea
comunismului, singurul lui dușman...
A doua greșeală a lui Antonescu a fost
că n-a impus din timp, din primăvara lui
1944, după ruperea frontului pe Pripet,
retragerea trupelor româno-germane pe
linia Focșani-Nămoloasa-Galați. În acest
caz, linia ar fi fost impenetrabilă. Când s-
a hotărât, în sfârșit, la 20 august 1944,
era prea târziu, mai ales din cauza
defecțiunilor suspecte constatate pe
front.”
Ion Anonescu a greșit ca strateg
militar[160] România neavând capacitățile
 umane și industrial-militare să ducă un
război cu Aliații,[161] ca politican (de
facto fiind dictatorul României) a greșit
declarând război Aliaților
(ex. Finlanda nu a aderat la Pactul
Tripartit și Puterile Axei), știind că
Germania a decis împărțirea țării de
către URSS, Ungaria (vezi Dictatul de la
Viena, Pactul Ribbentrop-Molotov). În
final s-a dovedit a fi un „[..] slab om
politic, strateg îndoielnic, obsedat de
cucerire și criminal [..].”[160]

Campania de reabilitare a
lui Antonescu
Primele încercări de reabilitare a lui
Antonescu și a regimului său, încă
din 1946, au folosit ocultarea
documentelor și surselor care nu
corespundeau noii linii oficiale și
popularizarea selectivă și distorsionată a
datelor istorice - metodologie utilizată de
autoritățile române, cu colaborarea unor
politicieni, istorici și ziariști, timp de peste
o jumătate de secol. Pentru reabilitare
au acționat două grupuri de interese,
aparent contradictorii, care s-au reunit
ulterior eliminării lui Ceaușescu:
A. Comuniștii - numit prim-ministru la 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-
lea prin decret regal, Antonescu a fost demis la 23 august 1944 în mod legal, tot
prin decret regal, și arestat de regele Mihai I cu sprijinul Blocului Național
Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) și al unor ofițeri
superiori (generalii Aldea, Sănătescu ș. a.). În încercarea liderilor comuniști de a-
și amplifica rolul jucat de ei la răsturnarea regimului antonescian (la acea
dată PCR avea circa o mie de membri), acest act a devenit - în interpretările
propagandistice - lovitură de stat, în care comuniștii ar fi avut rolul principal.
[necesită citare]
 Ceilalți participanți, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu etc., au fost
arestați în anul 1947, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare națională.
[162][163]
 Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devenit secundar
prigoanei contra comuniștilor (vezi interviul acordat de președintele Ion
Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai
pentru populația evreiască în Europa. Mulți alții au fost uciși în acelaș fel, inclusiv
polonezii (...) În România de sub naziști evreii și comuniștii au fost tratați la
egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in
Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu
said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of
Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the
Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca act al luptei de clasă și
nu unul de purificare etnică.[164][165] Romii nu erau luați în considerare.
B. Foștii colaboratori cu regimul lui Antonescu, [166] și profitorii, îmbogățiții din
surse oculte (jefuirea sistematică a evreilor),[167] care au ocupat și în regimul
comunist poziții în presă și alte posturi, de unde, cu îngăduirea tacită a
autorităților, influențau opinia publică (vezi cazul Radu Lecca).[K]
Situat în vârful piramidei,
Antonescu nu a ucis și nu a jefuit
personal. Ordinele i-au fost
executate ad litteram, sau
amplificate, de cohorte de
colaboratori recrutați din toate
straturile societății. Istoricul Radu
Ioanid menționează că foarte
puțini fasciști români implicați în
Holocaust au fost arestați și
judecați și niciunul nu a mai fost
executat ulterior lui Antonescu,
explicația constând în dorința
autorităților de a oculta un trecut
jenant, cât și în relațiile
tensionate cu evreii
supraviețiutori ai Holocaustului,
deciși să emigreze în Israel,
precum și cu acei lideri ai lor care
aveau vederi liberale.[168]
Guvernul României, împreună
cu Comisia Aliată de Control,
conform art. 14 din Pactul de
Armistițiu cu România.[169][170] a
anchetat aproximativ 2.700 de
acuzați de crime de război.
Comisia de anchetă a stabilit că
existau dovezi suficiente pentru a
trimite la parchet cam jumătate
din cazuri pentru crime de
război, crime împotriva
păcii și crime împotriva
umanității. Tribunalele
Poporului au condamnat 668
persoane, dintre care 113 la
moarte, peste 200 la închisoare
pe viață și au pronunțat și alte
sentințe.[171] Dintre cei judecați și
condamnați în contumacie,
majoritatea nu și-a ispășit
pedeapsa niciodată.
Unora dintre condamnații la
pedeapsa capitală li s-a comutat
sentința la închisoare pe viață. O
parte dintre condamnații pentru
crime de război au fost eliberați
în baza unui decret din 1950, iar
restul au fost eliberați ca
„reeducați social”, între 1962 și
1964, prin amnestiere.
[172]
 Suspecții de crime de război
detectați ulterior nu au mai fost
anchetați sau judecați.[173]
Reabilitarea lui Antonescu s-a
produs simultan și comunicant cu
denigrarea și cu înăsprirea
tratamentului față de unii dintre
principalii săi acuzatori potențiali,
victimele Holocaustului din
România. Antisemitismul ocult al
conducătorilor comuniști, sprijinit
de cel stalinist s-a exprimat
indirect, dar eficient. Regimul
comunist instaurat în România
postbelică a garantat prin
constituție emanciparea tuturor
etniilor. În realitate,
antisemitismul - interzis prin lege
- a îmbrăcat forme noi. „Dictatura
proletariatului” a acționat cu
asprime față de «elementele
burghezo-moșierești»,
neproletare, «cu origine
nesănătoasă», «cosmopolite»,
«cu rude în străinătate» etc ca
formau majoritatea evreilor din
România.
Primul ziar suspendat de
comuniști, în februarie 1945, a
fost „Curierul israelit”, iar
redactorul șef, Wilhelm
Filderman, președintele
comunităților evreiești în timpul
războiului și fost deportat
în Transnistria, a fost arestat.
În 1948 au fost expulzați din
România câțiva conducători
evrei, între care W. Filderman,
judecat și condamnat în
contumacie, marele
rabin Alexandru Șafran, șef-
rabinul evreilor din România. În
1953 și 1954 au fost arestați și
condamnați, sub diverse acuzații,
liderii evrei A. L. Zissu[174] și Jean
Cohen. Au urmat
procesele antisioniste care s-au
desfășurat în tribunale militare,
fără avocați, procurorii refuzând
probele cu martori. Inculpații erau
aduși în fața instanței după
„pregătiri speciale”, siliți prin
tortură și înfometare să semneze
mărturii mincinoase, în care
recunoșteau cele mai
abominabile crime „împotriva
poporului român și
împotriva socialismului”.
Sentințele au fost deosebit de
dure, cu termene de între 6 și 25
ani de temniță grea. Președintele
completului de judecată a fost
generalul Alexandru Petrescu,
care în anii 1940-1941, fiind
locotenent-colonel, a condamnat
la moarte evrei din Cernăuți și i-a
trimis la moarte pe Romulus
Kofler și Emil Calmanovici
(Kalmanowitz) sau l-a condamnat
la muncă silnică pe viață
pe Herbert „Belu” Zilber.[175] (vezi
și Situația cetățenilor români de
etnie evreiască în regimul
comunist)
Tezele lui Ceaușescu și u
manismul socialist
România anilor 1948-1953 s-a
caracterizat printr-o etapă
anticulturală de regres pentru
istoriografia română, atât pe plan
interpretativ, cât și documentar.
Florin Müller, căruia îi aparține
această caracterizare, vorbește
de o „istoriografie declasată
intelectual, marcată aproape
ireversibil de înapoiere și
desincronizare de la cercetarea
istorică mondială”.[176]
Această activitate empirică a
dobândit sub Nicolae
Ceaușescu o bază teoretică
începând cu Tezele din
iulie („Propuneri de măsuri pentru
îmbunătățirea activității politico-
ideologice, de educare marxist-
leninistă a membrilor de partid, a
tuturor oamenilor muncii”) din 6
iulie 1971 și continuând
cu Tezele de la Mamaia din
1982. Sub denumirea umanism
socialist, Ceaușescu a impus
expansiunea unei propagande
cu caracter militant-revoluționar și
realist-socialist (de fapt maoist,
neostalinist) în artă, istorie etc.
Aceste teorii, care permiteau și
impuneau distorsionarea datelor
istorice, cuprindeau o revenire
la protocronism (dacologie,
accentuarea prelucrată a valorilor
antice, dacice, ale poporului
român, curent care se află la
baza naționalismului cultural,[177]
[178][179]
) la un naționalism
socialist care reabilita selectiv
personalități din viața culturală și
politică, care fuseseră puse la
index, ca Nicolae Iorga (într-un
alt discurs al lui Ceaușescu din
iulie 1971) și Antonescu (inclusiv
titlul de conducător), ca
precedent istoric util pentru cel
care se pregătea să devină
viitorul “conducător” și se
autoprezenta ca apărător al
tradiției și valorilor românești, un
pas pe calea spre cultul
personalității.[180][181][182][183]
Profesorul miliardar Iosif
Constantin Drăgan, care a făcut
avere în Italia din afaceri cu gaz,
simpatizant cu fascismul, Garda
de fier și Antonescu și sponsor
important al activităților
neofasciste și de extremă
dreaptă din România de după
1989, a scris o serie de lucrări de
pe poziții protocroniste (de
ex. Noi, Tracii!). A devenit un
colaborator semioficial al lui
Ceaușescu, care i-a facilitat
accesul la documente inedite
despre Antonescu, în baza
cărora a publicat o lucrare
apologetică în patru volume
despre mareșal și regimul său
(publicată în propriile sale
edituri).[184][185]
Cercetarea istoriei după
decembrie 1989
Academicianul Florin
Constantiniu a scris în O istorie
sinceră a poporului român: „În
atâtea cazuri, păcatele de azi
sunt păcatele de ieri, repetate,
agravate, tocmai pentru că au
fost ascunse, iar istoricii, de
teamă că li se va reproșa lipsa de
patriotism, au preferat să tacă”.
„Ne-am obișnuit deja cu
interminabilele piruete pe care le
face conștiința românească
pentru a evita o confruntare
autentică cu aspectele (mai mult
decât) incomode ale trecutului
său politic. Au devenit perfect
familiare figurile de cadril impuse
pentru menținerea bon ton-ului
cultural autohton, adică a
sentimentului festiv și confortabil
că în cultura română lucrurile au
stat în fond foarte bine,
personalitățile sale tutelare fiind
totdeauna luminoase și, în fond,
inocente, nicidecum virulente sau
resentimentare, nicidecum
responsabile...” (Adrian-Paul
Iliescu,[186])
În acest context, istorici și
jurnaliști evrei din România s-au
mobilizat la adunarea și arhivarea
documentelor și a mărturiilor
supraviețuitorilor atât din timpul
Holocaustului, cât și din anii
premergători, ca un monument
funerar și o obligație postumă
față de o etnie decimată. Încă din
1945, Marius Mircu (primul
jurnalist care, după al doilea
război mondial, a scris
despre Pogromul de la Dorohoi,
[187]
 Pogromul de la Iași și lagărele
din Transnistria)[188] și Maier
Rudrich au început să adune
mărturii direct de la sursă.[189] În
anii 1946-1948 Matatias Carp a
publicat un tom voluminos,
întitulat Cartea Neagră, studiu
detaliat despre diferitele faze ale
holocaustului.[189][190]
„Toate societățile (statale) post-
comuniste se găsesc în fața
dilemei majore a modului de a se
confrunta cu trecutul
lor traumatic. O democrație
funcțională nu se poate baza pe
minciuni, negare și amnezie.
România ieșită din comunism (în
1989) a adoptat un regim hibrid
quasi-democratic, condus de foști
comuniști...”(Vladimir
Tismăneanu).[191]
 Campania de reabilitare a lui
Antonescu, a fost preluată de
specialiști în manipularea opiniei
publice, foști colaboratori ai lui
Ceaușescu, de la senatorul,
poetul și publicistul de
stânga Adrian Păunescu și până
la publiciști și politicieni de
extremă dreaptă, ca fondatorul și
președintele Partidului România
Mare (PRM) și discipol al
lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim
Tudor (fost poet de curte al
familiei Ceaușescu,
vezi: Antologia rușinii),
istoricul Gheorghe Buzatu,
senator PRM și alții.
Pentru a crea un «brand
Antonescu», specialiștii s-au
folosit de metode profesioniste,
uneori bazate pe date provenite
din biroul de ștergere de urme și
măsluire a istoriei din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe
condus de Mihai Antonescu,
[192]
 prezentând un produs
purificat, distilat, reconstituit de
la umanizare la martirizare și san
ctificare. Mareșalul a fost
prezentat ca:
-Omul de familie, iubitor de soție.[193][194][195]
-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în
primul rând” (istoricul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998
„Armata, Mareșalul și evreii”, vezi mai sus). [196]
-Ctitorul de biserici[197]
-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antonești, redenumit Poenarii
Noi, comuna Corbeni) - printre satele distruse de inundații din primăvara lui 1941
au fost și comunele Arefu și Corbeni, de lângă Curtea de Argeș. „...Țăranii
argeșeni și-au ațintit ochii spre București, deși știau că diriguitorii țării sunt
ocupați cu războiul și, în plus, nu fuseseră aleși, nu aparțineau nici unui partid,
deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinței și al
respectului pentru țăranul român, Mareșalul Ion Antonescu, ...a ordonat... lui
Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ...care „să fie un sat model, care să dea
direcția dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de
robii regimului - evreii și prizonierii de război. Cu toți banii și munca depusă,
acest proiect grandoman a eșuat.[198]
-Martirul - insinuarea că a fost judecat și condamnat, ca act de răzbunare, de un
tribunal-marionetă sovieto-comunist,[199] fiind unul dintre motivele cererii fiului
profesorului Alexianu de rejudecare a procesului. [200]
-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,J) - Același Alex Mihai Stoenescu, în
„Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspirație
ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita
România în ochii lumii. Stoenescu se bazează pe anchetele lui Mihai
Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale
persecuției evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate și că ele
erau imediat difuzate prin publicațiile germane pentru a arăta că România aplică
programul nazist împotriva evreilor. Imaginile și informațiile — între care și
diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică și
americană, ilustrând aceeași temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai
Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acțiune este inițiată și condusa de
Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.” [201] De asemenea, au
existat aprecieri din partea unor evrei, potrivit cărora Ion Antonescu a salvat evrei
în timpul războiului, părere susținută și de istoricul Lucian Boia: „Da, mareșalul
Antonescu a salvat evrei, și da, mareșalul Antonescu a trimis evrei la
moarte.”[202] Șimon Peres, fost președinte ale Israelului, a afirmat că în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial, România a ajutat la salvarea a 400.000 de
evrei.[203]
Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în fața unei biserici dintr-o piață
centrală din București, sponsorizat de Iosif Constantin Drăgan[204] - la a 55-a
aniversare a execuției, în 2001, Corneliu Vadim Tudor a deplâns „...moartea
martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului și
protestelor stârnite în România și în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o
metodă specifică mentalității locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de
tablă.[205][206] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, în replică la presiunile
Comitetului Helsinki, a declarat: „Informațiile din scrisoarea Comitetului Helsinki
nu se verifică” și că „statuile mareșalului Antonescu de la Sărmaș, Călărași și
Jilava au fost demontate, iar cea din București a fost acoperită. Cât privește
portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus într-un loc public.” [207][208]
Confor
m
istoricul
ui
Neagu
Djuvara,
în anii
1942-
1943
mareșal
ul și-a
modifica
t
atitudine
a față
de
minorita
tea
evreiasc
ă,
refuzân
d
perman
ent
predare
a
evreilor
români
către
germani
. În plus,
a
favorizat
salvarea
unor
evrei din
Occiden
t sau din
Transilv
ania de
nord
ocupată
de statul
ungar.
Gestul
lui
Antones
cu din
1943
este
puțin
cunoscu
t în
Occiden
t și nu
șterge
cele
petrecut
e în
1941.[209]
Ordona
nța de
Urgență
nr. 31,
interzice 
organiz
ațiile
rasiste,
fasciste
și
xenofob
e și
monum
entele
care
onorau
pe
condam
nații
pentru
crime
contra
umanită
ții.
Această
ordonan
ță, care
impune
eliminar
ea
busturilo
r și
monum
entelor
lui
Antones
cu și
redenu
mirea
unor
străzi, a
stârnit
dispute
în
presă,
pe tema
interzice
rii
cultului
criminali
lor de
război.
Conținâ
nd
ambiguit
ăți,
ordonan
ța putea
fi
manipul
ată și
reinterpr
etată în
sensul
continuă
rii
campani
ei de
reabilita
re a lui
Antones
cu.
Primarul
de Cluj,
Gheorg
he
Funar,
lider
al PUN
R, a
refuzat
să
scoată
bustul
lui
Antones
cu din
incinta
primărie
i. După
anchete
ale
poliției
și
presiuni,
bustul a
fost
plasat
pe un
domeni
u
particula
r.[210]

Deco
rații

  
Ordi
nul
„Virt
utea
Aero
nauti
că” 
de
răzb
oi cu
spad
e, în
clas
ele
Cruc
ea
de
Aur
cu
prim
a și
a
dou
a
bare
tă,
Cav
aler
cu
prim
a și
a
dou
a
bare
tă,
Ofițe
r și
Com
and
or (3
dece
mbri
e
194
1)
„pen
tru
curaj
ul și
exe
mplu
l
servi
t
tutur
or
aviat
orilo
r și
între
gei
arm
ate.
Pent
ru
activ
itate
a ce
a
desf
ășur
at,
depl
asân
du-
se
tot
timp
ul pe
cale
a
aeru
lui,
pent
ru
cond
ucer
ea și
cont
rolul
oper
ațiun
ilor,
stră
bătâ
nd
astfe
l, cu
mari
riscu
ri,
spați
i
aeri
ene
brăz
date
în
toat
e
sens
urile
de
vână
toar
ea
duș
man
 ă.
Pent
ru
felul
cum,
în
cadr
ul
oper
ațiun
ilor
gen
eral
e de
răzb
oiu,
a
cond
us
acțiu
nea
aero
nauti
cei,
încu
nun
ând-
o de
glori
e”[211]

Note
[C]
 De
și
Rom
ânia
se
găse
a în
prag
ul
dez
me
mbr
ării
terit
orial
e, al
nazif
icării
și al
răzb
oiulu
i,
dise
nsiu
nile
dintr
e
lideri
i
politi
ci se
acuti
zau.
Cele
dou
ă
parti
de
xeno
fobe
, de
extr
emă
drea
ptă, 
Parti
dul
Nați
onal
Creș
tin (
9,20
%)
și To
tul
Pent
ru
Țară 
(15,
53%
),
rival
e,
obțin
user
ă la
ultim
ele
aleg
eri
parl
ame
ntar
e
(dec
emb
rie
193
7)
24,7
3%
din
votu
ri, în
timp
ce
parti
dele
dem
ocra
tice
tradi
ționa
le –
aflat
e și
ele
în
com
petiți
e
apri
gă -
întru
niser
 ă
66,8
9%.
Conf
orm
legii
elect
oral
e în
vigo
are
atun
ci,
pent
ru
form
area
guve
rnul
ui un
parti
d
nece
sita
un
mini
mu
m
de
40%
din
votu
ri.
[D]
 Od
ată
cu
numi
rea
sa
ca
prim
-
mini
stru
(4
iulie-
4
sept
emb
rie
194
0), I
on
Gigu
rtu,
nazi
st și
filog
erm
an,
a
decl
arat
că v
a
duce
o
politi
că
nazi
stă
și
antis
emit
ă și
că
Rom
ânia
treb
uie
să
facă
sacri
ficii
terit
orial
e
pent
ru a
justif
ica
orie
ntar
ea
sa
nazi
stă
și
ader
area
total
ăa
Rom
âniei
la
Axa
Berli
n-
Rom
a.
La
sfârș
itul
lunii
aug
ust
194
0,
dup
ă
întâl
nire
a
dintr
e Gi
gurt
u și
Hitle
r,
Rom
ânia
a
acce
ptat
în
disp
uta
terit
orial
ă
ung
aro-
rom
ână
arbit
rajul
lui
Hitle
r,
care
a
deci
s ca
Rom
ânia
să
cede
ze
Ung
ariei
44.0
00 k
m
pătr
ați
din
terit
oriul
Tran
silva
niei,
inclu
siv
oraș
ul Cl
uj.
Dup
ă
trag
edia
retra
gerii
pripit
e și
haoti
ce
din
Bas
arab
ia și
nord
ul
Buc
ovin
ei,
retra
gere
a din
nord
ul Ar
deal
ului 
s-a
desf
ășur
at
mult
mai
orga
nizat
, în
decu
rs
de
dou
ă
săpt
ămâ
ni.
Dup
ă
prel
uare
a
pute
rii,
Anto
nesc
ua
disp
 us
ares
tare
a lui
Gigu
rtu
pent
ru
trăd
are.
[E]
 Ist
oricu
l Ioa
n
Scur
tu d
eclar
ă: D
atori
tă
situa
ției
Rom
âniei
din
acel
mo
men
t,
noul
rege
nu a
putu
t
dep
une
jură
mân
tul în
fața
Parl
ame
ntulu
i,
fapt
ce-l
va
dete
rmin
a pe
Caro
l al
II-
lea
să
cont
este
legiti
mitat
ea
urcă
rii pe
tron
a
fiului
său.
Prim
ul
decr
et
sem
nat
de
rege
le
Miha
ia
fost
cel
privi
nd
înve
stire
a
gen
eral
ului
Anto
nesc
u,
preș
edint
ele
Con
siliul
ui de
Mini
ștri,
cu
depli
ne
pute
ri
pent
ru
cond
ucer
ea
statu
lui
rom
ân(..
.).
Asu
mân
du-și
răsp
und
erea
cond
uceri
i
statu
lui,
gen
eral
ul
Anto
nesc
u
era
ferm
hotă
rât
să
nu
îngă
duie
impli
care
a
rege
lui în
luar
ea
deci
ziilor
. În
ședi
nța
Con
siliul
ui de
Mini
ștri
din 7
sept
emb
rie
194
0, el
decl
ara:
„Pal
atul
nu
se
ame
stec
ă în
nicio
prob
lemă
a
statu
lui și
acel
mini
stru
sau
funcț
iona
r al
statu
lui
ce
va fi
prins
de
mine
[că
între
ține
legăt
uri
cu
rege
le]
va fi
desti
tuit
imed
iat și
sanc
ționa
t”. În
opini
a sa,
rege
le
era
doar
„un
simb
ol și
nu
are
drep
tul
să
se
ame
stec
e în
cond
ucer
ea
statu
lui".
Reg
ele
Miha
i
avea
să
mărt
urise
ască
:
„Ant
ones
cu
luas
e în
mâin
ile
lui
treb
urile
țării,
iar
eu
deve
nise
m
un
figur
ant”.
..
„Nu
mă
duce
am
în
Buc
ureș
ti
decâ
t din
rațiu
ni
ofici
ale,
atun
ci
când
mă
conv
oca
Anto
nesc
u.
«Co
nvoc
a»,
aces
ta
este
cuvâ
ntul”
.
Con
ducă
torul
statu
lui îi
trimit
ea
pent
ru
sem
nat
unel
e
decr
ete
rega
le,
între
care
cel
din
14
sept
emb
rie
194
0,
când
Rom
ânia
a
fost
procl
ama
tă
Stat
Nați
onal
-
Legi
onar
...
La
10
mai
194
1,
Ziua
Nați
onal
ăa
Rom
âniei
,
print
r-un
decr
et
sem
nat
de
Ion
Anto
nesc
u,
rege
le
Miha
ia
fost
înălț
at la
grad
ul de
mar
eșal,
bast
onul
fiind
u-i
înm
ânat
de
cond
ucăt
orul
statu
lui.
Nici
calit
ățile
milit
are,
nici
vârst
a,
nici
activ
itate
a
conc
retă
nu
justif
ica
acce
ptar
ea
unei
ase
men
ea
dem
nități
, dar
Anto
nesc
u
aspir
a el
însu
și la
grad
 ul de
mar
eșal
și își
preg
ătea
astfe
l
tere
nul[1
6].
[F]
 În
urm
a
înăb
ușirii
rebe
liunii
legio
nare
, Ga
rda
de
Fier,
ca
parti
d
politi
c, și
Mișc
area
Legi
onar
ă, ca
orga
nizaț
ie
fasci
stă
para
milit
ară,
au
fost
desfi
ințat
e
defin
itiv
în
Rom
ânia,
dar
și-au
conti
nuat
activ
itate
a, la
scar
ă
redu
să,
în
dias
pora
, cu
anu
mite
răm
ășițe
pân
ă în
prez
ent.
Legi
onar
ii
ares
tați
au
fost
elibe
rați
și
unii
expa
triați,
alții
și-au
dob
ândit
com
utar
ea
ped
epse
i prin
înrol
are
în
unită
țile
de
luptă
ale
arm
atei,
iar
alții,
dove
dind
o
deos
ebită
elast
icitat
e
ideol
ogic
ă,
au
cola
bora
t
fidel
cu
guve
rnul
anto
nesc
ian
(Nic
hifor
Crai
nic a
răm
as
mini
stru
și în
al
treile
a
guve
rn
anto
nesc
ian,
între
27
ianu
arie
și 1
aprili
e
194
1).
Dup
ă
răzb
oi
aceș
tia
din
urm
ă au
refol
osit
met
oda,
deve
nind
cola
bora
tori
ai S
ecuri
tății 
sau
ai
pres
ei și
instit
 uțiilo
r
cont
rolat
e de
Sec
urita
te
(Rad
u
Gyr,
Nich
ifor
Crai
nic,
actriț
a M
ariet
a
Sad
ova,
soci
olog
ul Tr
aian
Hers
eni e
tc.).
[G]
 În
afar
ă de
pele
rina
albă
și
tran
spor
tul
grat
uit la
clas
a I,
pe
CFR
,
NFR
și
SM
R,
deco
rații
cu
Ordi
nul
Miha
i
Vite
azul
- "pe
ntru
fapt
e de
brav
ură
sau
erois
m" -
mai
prim
eau
de la
stat
și
câte
25
hect
are
de
tere
n
agric
ol și
500
m²
de
tere
n în
zona
urba
nă
pent
ru
 cons
truit
o
casă
[212]
.
[H]
 Cu
ceda
rea
Bas
arab
iei,
Buc
ovin
ei și
a Ți
nutul
ui
Herț
a,
Rom
ânia
a
pier
dut:
supr
afaț
ă-
50.7
62
kmp
(20,
5%
din
supr
afaț
a
agric
olă a
țării)
și
locui
tori -
3.77
6.30
9,
dintr
 e
care
53,4
9%
rom
âni,
10,3
4%
ruși,
15,3
0%
ucrai
neni
și
rute
ni,
7,27
%
evrei
,
4,91
%
bulg
ari,
3,31
%
ger
mani
,
5,12
%
alte
națio
nalit
ăți.
[I]
 Un
exe
mplu
de
docu
men
t fals
a
fost
cel
inter
calat
print
re
docu
men
tele
Mini
ster
ului
de
Exte
rne,
de
cătr
e cel
care
s-a
ocup
at
de
falsif
icare
a
docu
men
telor
la
resp
ectiv
ul
mini
ster,
o
teleg
ram
ă
trimi
să
chip
urile
de
Miha
i
Anto
nesc
u lui
 Ion
Anto
nesc
u în
tren
ul
spec
ial al
cond
ucăt
orul
ui în
dru
m
spre
o
întâl
nire
inve
ntat
ă cu
Hitle
r.[213]
[214]

[J]
 Ve
zi P
ogro
mul
din
Doro
hoi[21
5]
,
vezi
și
cazu
l
maio
rului
Vasil
e
Carp
,
com
and
antul
Regi
 men
tului
86
vână
tori,
care
a
ordo
nat
ucid
erea
unor
evrei
la Ci
udei,
jud. 
Stor
ojine
ț și
la Z
ahar
ești,
jud. 
Suc
eava
[216]
,
etc
[K]
 Bul
gari
a s-
a
aliat 
Axei 
la 1
mart
ie
194
1.
Reg
ele 
Bori
s al
III-
lea
al
Bulg
ariei 
a
dus
o
politi
că
de
ambi
guita
te,
primi
nd
de la
Hitle
r
terit
orii
(Cad
rilate
rul, 
Mac
edo
nia g
rece
ască
),
dar
fără
să-și
riște
un
sing
ur
sold
at.
Sub
presi
une
a Bi
seric
ii
Orto
doxe
Bulg
are 
și
a Pa
rlam
entul
ui, el
a
refu
zat
pred
area
pe
mân
a
ger
mani
lor a
evrei
lor
bulg
ari,
dar
i-a
pred
at
pe
toți
evrei
i
din 
Mac
edo
nia o
cupa
tă.
Evre
ii
bulg
ari
au
fost
salv
ați,
dar
cei
mac
edo
neni
 au
fost
dep
ortaț
i
la A
usch
witz 
și
exte
rmin
ați.
[L]
 Ra
du
Lecc
a,
unul
dintr
e cei
13
cond
amn
ați la
moa
rte
de T
ribu
nalul
Pop
orul
ui
din
Buc
ureș
ti în
194
6,
din
lotul
Anto
nesc
u, a
fost
grați
at cu
com
utar
ea
ped
epse
i la
închi
soar
e pe
viață
.
Aflat
în
ares
tul și
supu
s
anch
etelo
r Se
curit
ății,
Lecc
aa
făcut
o
serie
de
dep
oziții
în
privi
nța
regi
mulu
i pe
care
îl
dese
rvise
cu
fideli
tate.
Dep
oziții
le au
fost
adu
nate
într-
un
dosa
r
spec
ial
(folo
sit
ulteri
or
ca o
aute
ntific
are
a
„Me
morii
lor”).
Baz
ând
u-se
pe
fapt
ul că
Lecc
a, la
cond
ucer
ea
„Cen
tralei
Evre
iești
-
CE”,
a
avut
un
rol
impo
rtant
în
Holo
caus
tul
rom
ânes
c,
istori
cul J
ean
Anc
el a
pres
upus
că
Sec
urita
tea îl
dete
rmin
ase
pe
Lecc
a să
scrie
o
versi
une
pers
onal
ăa
istori
ei
Rom
âniei
în
cel
de-
al
doile
a
răzb
oi
mon
dial,
versi
une
în
care
să
neg
e
Holo
cast
ul.
[217]
.
Pent
ru a-
i
facili
ta
scrie
rea
cărții
, i s-
a
redu
s
ped
eaps
a la
18
ani
și 6
luni,
apoi
a
fost
elibe
rat
defin
itiv
în
196
3.[218] 
Ace
ste „
Me
morii
” co
ntro
vers
ate
au
fost
publi
cate
la un
an
dup
ă Re
voluț
ia
din
198
9,
sub
titlul: 
Eu i-
am
salv
at
pe
evrei
i din
Rom
ânia,
de
editu
ra
Roz
a
Vânt
urilo
r,
spriji
nită
de
cerc
uri
națio
nalis
te și
de P
artid
ul
Soci
al
Dem
ocra
t afla
t la
pute
re.
[219]
[220]
[221]