Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,[1][2][3]
[4]
Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3]
[5]
Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele
Române și apoi România după abdicarea forțată [7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri
de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector
și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat
România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit
în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice
ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul
Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să
lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate
de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze
serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu
nivelul de exploatare al țărănimii. [12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației
României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune [13][14][15], fapt care totuși nu l-a
stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la
repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în
epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă. [17][18]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu,
puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu,
ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și
generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a
devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate
fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și
Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu,
călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul
acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui
Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența
dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat),
sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între
țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a
scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin
amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de
predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ
românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă în care a intrat fiind
actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei.
Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-
Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în
memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg
după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste
câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin -
Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața
următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a
Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și
a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul
conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi
în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21] care l-a invitat să depună jurământul
pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere
franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”,
după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[22].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22
mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind
astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei
nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va
conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
România 1878-1913
Când a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române,
aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869,
principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă
și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în
aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3
noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite [61], el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o
visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august/8
septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi
membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.
Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege
reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca
o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de
indolența și corupția conductorilor.[62].
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-
Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880,
Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său,
în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni
Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10
octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27
iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena
Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a
clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.
Carol I
Anecdotică[modificare | modificare sursă]
Scenă din „Independența României” (1912). La mijloc, Brătianu (M. Vîrgolici), Carol (Ar. Demetriade) și
Kogălniceanu (I. Niculescu)
La 15/27 mai 1877, regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele
a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19:30 a fost deschis focul de către primul tun
din bateria Carol, după care a executat focul din primul tun din bateria Mircea, urmat de primul tun
din bateria Elisabeta. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură
românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun,
regele Carol I a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Bateria Carol s-a aflat sub
comanda directă a locotenentului Ștefan Stoika, decorat de rege cu Ordinul Steaua României și
ulterior avansat până la gradul de general.[64]
Coroana regilor României era fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata
română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coșbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oțel”.