Minneapolis 1888 și după

I. Lumini şi umbre la Minneapolis

Conferinţa Generală de la Minneapolis[1] (1888) a trebuit să se confrunte cu o propunere doctrinară

neaşteptată şi nedorită. Noutatea a venit din partea celor doi tineri editori ai revistei californiene Signs of the
Times:

 Pastorul A T Jones, un sergent înalt şi chipeş, vorbitor impresionant, care ţinea audienţa încordată
peste două ore, cu temperament abrupt şi tendinţe uneori extreme, un autodidact devenit autor de
scrieri istorice, convertit şi cumnat al Pastorului Van Horn.

 Pastorul E J Waggoner, un vorbitor elocvent şi conciliant, cu pregătire medicală, fiul pastorului Joseph
Waggoner.

Cu ani înainte de 1888, Jones şi Waggoner intraseră într-o controversă teologică cu cei mai înalţi lideri şi
teologi ai Bisericii (Geo Butler, Preşedinte CG; Uriah Smith, Editor General RH; etc.), pe tema identităţii Legii
din Galateni 3:24. Tinerii de la Semne îndrăzniseră chiar să publice opinia lor că Legea din Galateni ar fi
Decalogul, în timp ce bătrânii de la Review susţineau, şi chiar publicaseră în 1886, că în Galateni este vorba de
legea ceremonială.

Ellen White se amestecase în controversă de la distanţă, din Elveţia, mai întâi pentru a potoli zelul celor de
la Semne, mustrându-i în scris pentru publicarea articolelor divizive. Tinerii îşi recunoscuseră greşeala şi
încetaseră să mai publice despre Legea din Galateni. Dar scrisoarea Ellenei White se rătăcise nu se ştie cum şi
pe la Review. Ca urmare, înainte de Conferinţa din 1888, Preşedintele Butler, folosindu-se de informaţii din
acea scrisoare privată, şi crezând că Ellen White ar fi de partea sa în dispută, a scris un articol care să pună la
punct pe Jones şi Waggoner. Ca reacţie, Ellen White a scris Preşedintelui că acum era dator să accepte o
prezentare publică a propunerilor lui Jones şi Waggoner. Aşa au ajuns cei doi californieni să aibă un loc în
programul comunicărilor şi predicilor sesiunii CG.

„Un fluviu de lumină”

Conferinţa de la Minneapolis s-a ţinut fără Preşedintele Butler, care era atât de bolnav, încât nu a putut
veni. A scris însă delegaţilor, îndemnându-i să rămână la poziţia teologică tradiţională. Ca urmare, înainte de
cuvântarea lui Waggoner, delegaţii erau deja „cu capsa pusă.” Propunerea celor doi tineri părea o întoarcere la
evanghelia evanghelicilor, o sorbitură din vinul Babilonului. Totuşi, este de apreciat că liderii Bisericii au putut
accepta prezentarea publică a celor doi în faţa celor aproximativ două sute de delegaţi ai Bisericii. O asemenea
deschidere şi acordare de imunitate nu se găseşte pe toate drumurile care duc la Roma.

Jones a venit mai întâi cu o interpretare proprie la coarnele fiarei romane din Daniel 7, intrând în coliziune
frontală cu coarnele venerabilului Uriah Smith. În încercarea de a-şi susţine interpretarea, Jones s-a dovedit
însă lipsit de politeţe într-o replică dată lui Smith, şi a fost mustrat public de Ellen White. A urmat apoi
momentul cu adevărat istoric, în care Jones şi Waggoner au prezentat în conferinţă mesajul central al
epistolelor către Romani şi Galateni, aşa cum îl înţeleseseră ei. Oponenţii lor au căutat de la început să abată
discuţia către identitatea Legii din Galateni, dar pentru Jones şi Waggoner era mai important mesajul epistolei,
decât sensul exact al unor detalii dificile. De aceea ei au preferat să prezinte mesajul despre care ştim, în mod
indirect, că se concentra asupra farmecului inegalabil al Mântuitorului, în care avem, prin credinţă, atât harul
iertării, cât şi acela al împlinirii desăvârşite a poruncilor Lui.

Ellen White a refuzat să arbitreze în disputele teologice care se iviseră, considerându-le secundare, dar a
susţinut cu entuziasm mesajul lui Waggoner şi al lui Jones. Ea a văzut în „preţiosul subiect al credinţei şi al
neprihănirii lui Christos…un fluviu de lumină”:[2]

Când Fratele Waggoner a prezentat aceste idei în Conferinţa de la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară
despre acest subiect, pe care o auzeam de pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul
meu. Îmi ziceam că eu înţeleg bine acest subiect, pentru că Dumnezeu mi l-a descoperit în viziune; iar fraţii din
Battle Creek nu-l pot înţelege, fiindcă nu le-a fost arătat. De aceea, când altcineva a prezentat subiectul acesta,
fiecare fibră a fiinţei mele a răspuns: amin.”— MS 5, 1889

„Întunericul nu a cuprins-o”

Nu ştim detaliile predicării lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, deoarece cuvântările lor nu s-au publicat
– fie pentru că nu era obiceiul încă să se publice aceste discursuri, fie pentru a proteja pe credincioşi de ceea ce
părea să fie o erezie fatală.[3] Putem deduce însă acest mesaj din scrierile lui Waggoner dintre 1887-1891, din
scrierile Ellenei White şi ale altor martori la acea conferinţă.

În ciuda vocii Ellenei White, care pleda pentru acceptarea mesajului celor doi predicatori, delegaţii au
rămas împărţiţi, tulburaţi şi unii chiar împotrivitori vehemenţi. Cîţiva au şi părăsit sala. Ellen White de
asemenea se gândise să plece, dar Spiritul lui Dumnezeu a oprit-o. Biserica era ameninţată de o mare schismă
în centrul ei.

Propunerile unor delegaţi de a se amâna discutarea acestui subiect până va putea fi prezent şi Preşedintele
Butler, sau de a pune la vot care este adevărul biblic s-au lovit de opoziţia categorică a Ellenei White. Lucrarea
era a lui Dumnezeu şi nu putea aştepta pe nici un om. De asemenea, nu era înţelept şi corect să se voteze ceva,
atâta timp cât domnea confuzia. Ea a pledat pentru studiu biblic şi rugăciune, pentru convingere personală, şi
pentru un alt spirit în abordarea acestor lucruri. Cât timp domnea spiritul de partizan şi oamenii se orientau
după oameni, nu după Cuvânt, votul nu putea fi sănătos şi sigur.

Rezultatul conferinţei a fost nedecisiv. Mesajul lui Jones şi Waggoner a fost respins de unii conducători
(Uriah Smith, Ludwig Conradi, J. H. Morrison, Henry Nicola, etc.), dar a fost acceptat de cel puţin alţi 18 lideri
(Haskell, Prescott, Wilcox, Kilgore, McReynolds, Hyatt, Westphal, Starr, Gates, Tait, Robinson, Johnson, Flaiz,
Starbuck, Craig, Covert, W. White, E. G. White). Sub influenţa corifeilor de la Battle Creek însă, cei mai mulţi
delegaţi, serios tulburaţi şi nehotărâţi, nu îndrăzneau să ia în serios mesajul lui Jones şi Waggoner şi se temeau
că Ellen White şi-a pierdut darul profetic – sau că, poate, nici nu-l avusese.

Lumină nouă sau Evanghelie Veşnică?

Discutând cu Ellen White un an mai târziu, la o adunare de tabără, Pastorul J. S. Washburn, unul dintre cei
care nu acceptaseră mesajul în 1888, dar avea să-l accepte mai târziu, i-a spus că întotdeauna crezuse că ea
avea darul profetic. Dar când ea a luat partea lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, el a rămas dezorientat,
deoarece era convins că Smith şi Morrison au dreptate. Ellen White a răspuns lui Washburn, dezvăluindu-i că,
pe când ea era în Europa, un înger cu braţele întinse i-a spus: „Se fac greşeli de ambele părţi în această
controversă.” Şi a adăugat:

Nu Legea din Galateni este adevăratul subiect de dispută. Adevăratul subiect este neprihănirea prin credinţă…
Ellet Waggoner poate prezenta neprihănirea prin credinţă mai clar decât mine…. Domnul i-a dat o lumină
specială asupra acestei chestiuni. Am dorit să prezint acest lucru mai clar, dar n-aş fi putut să-l prezint atât de
bine cum a făcut-o el. Când Waggoner a predicat la Mineapolis, am recunoscut imediat mesajul.[4]

Referitor la calitatea mesajului de la Minneapolis în relaţie cu dezvoltarea teologică şi spirituală a Bisericii,

Ellen White a afirmat :

Dumnezeu a dat Pastorului Waggoner harul de a vorbi clar şi de a-şi prezenta vederile sale privitoare
la îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea (dreptatea) lui Christos în legătură cu Legea. Aceasta nu este o
lumină nouă, ci lumina cea veche aşezată la locul ei, în cadrul mesajului îngerului al treilea…. Care este
conţinutul acelui mesaj? Ioan vede un popor şi zice: ‘Aici este răbdarea sfinţilor: aici sunt cei care ţin poruncile
lui Dumnezeu şi credinţa lui (despre) Iisus’ (Ap 14:12)…. Credinţa lui (despre) Iisus a fost trecută cu vederea şi
tratată cu indiferenţă şi nepăsare. Nu a ocupat poziţia proeminentă în care ea s-a descoperit lui Ioan.
Credinţa în Christos ca singură speranţă a păcătosului a fost în mare măsură ignorată şi omisă, nu numai din
predici, ci şi din experienţa religioasă a foarte multor credincioşi, care pretind a crede mesajul îngerului al
treilea.
La această adunare am dat mărturie că solia care ni se aducea din Scripturi era cea mai preţioasă lumină care
strălucea în prezentarea marelui subiect al dreptăţii (neprihănirii) lui Christos în legătură cu Legea, subiect care
trebuie ţinut continuu înaintea păcătosului ca fiind singura speranţă de mântuire. Aceasta nu era pentru mine
o lumină nouă, pentru că ea mi se dăduse din partea unei Autorităţi Superioare în ultimii 44 de ani, iar eu o
prezentasem poporului nostru cu condeiul şi vocea în Mărturiile Duhului Său. Dar foarte puţini răspunseseră
apelului, dincolo de simpla acceptare a mărturiilor date cu privire la subiect. Mult prea puţin s-a vorbit şi s-a
scris cu privire la acest mare subiect. Cuvântările unora sunt comparabile cu jertfa lui Cain —lipsite de Christos.
(3SM 168-69; Solii alese).

II. „Cântarea arcului”

În anii care au urmat Conferinţei din 1888, unii dintre liderii care se opuseseră lui Jones şi Waggoner
(Butler, Smith, Morrison şi alţii) şi-au recunoscut public greşeala. Vestitorii Evangheliei de la Minneapolis au
fost favorizaţi. Alături de Ellen White, Jones şi Waggoner au devenit după 1888 predicatorii preferaţi, care au
determinat treziri spirituale fără precedent. Vorbind despre acestea, Ellen White spunea:

Niciodată n-am văzut o mişcare de trezire care să înainteze atât de temeinic şi totuşi să rămână atât de liberă
de excitaţii nepotrivite. (RH March 5, 1889).

Celor doi mesageri li s-au încredinţat răspunderi înalte după 1888. Jones a reprezentat Biserica în faţa
Congresului, punând bazele mişcării pentru apărarea libertăţii religioase; a fost în Comitetul CG, asociat cu
Uriah Smith ca editor la Review, apoi la Liberty şi în fine, preşedinte al Conferinţei California. Waggoner a
predat cursuri pentru pastori între 1889-1891, a ţinut un curs şi seminar de 16 studii asupra Epistolei către
Romani la Conferinţa din 1891. În 1892 a fost numit editor la revista AZS britanică Present Truth, şi a fost un
predicator preferat la conferinţele generale din anii 1897, 1899, 1901. În anii 1903-1904 a servit ca profesor la
colegiul care între timp a devenit Universitatea Andrews.

Acceptarea treptată a mesajului de la 1888 şi trezirile spirituale asociate au continuat un timp în mult
comunităţi adventiste. Din nefericire însă, unii dintre liderii influenţi au continuat şi ei opoziţia faţă de trioul
Jones-Waggoner-White. De aceea, Ellen White a continuat să protesteze împotriva atitudinii lor. Dintre aceştia,
Harmon Lindsay, trezorierul CG a rămas ostil până când a ajuns să părăsească Biserica Adventistă pentru o
sectă spiritualistă (Christian Science).

L R Conradi, liderul Misiunii Europene, membru în Comitetul CG, unul dintre cei mai învăţaţi şi mai talentaţi
misionari, a rămas de asemenea ostil luminii de la 1888. Ca urmare, mai târziu, la vârsta de 76 de ani, a părăsit
Biserica într-un mod dramatic, căutând azil spiritual la baptiştii de ziua a şaptea şi devenind tot mai ostil faţă
de adventiştii de ziua a şaptea.

Ca expresie a împotrivirii surde a unor oameni cu influenţă, a apărut în Comitetul CG în 1891 propunerea
ca Ellen White, împreună cu fiul ei William, să plece în Australia pentru întărirea misiunii. Nici măcar
Preşedintele Olsen nu a avut atunci tăria de a se opune acestei propuneri, ceea ce Ellen White îi va reproşa mai
târziu, într-o mărturie personală, amintindu-i că prezenţa familiei White ar fi fost mai necesară în centrul
Bisericii, decât peste mări.

Un fapt mai tulburător decât opoziţia de la 1888 sau de după aceea împotriva lui Jones şi Waggoner, a fost
căderea a doi dintre cei trei „îngeri” de la Minneapolis. Se speculează că opoziţia de după 1888 ar fi fost
principalul motiv care ar fi provocat căderea celor doi „îngeri.” Ellen White chiar avertizase despre
eventualitatea căderii lor. Cauza mai profundă a acestui dezastru a fost neascultarea lor de sfatul lui
Dumnezeu.

Deriva lui Waggoner

Încă înainte de a fi misionar în Anglia, pe la anul 1891, Waggoner a adoptat unele idei fermecătoare despre
sfinţenie şi viaţa viitoare, care mai târziu au degenerat într-o filozofie stupidă despre „afinităţile spirituale”
dintre persoane de sex opus, care ar putea fi parteneri în viaţa viitoare, dacă nu au dreptul să se căsătorească
în viaţa aceasta. Waggoner credea că era condus în mod special de Duhul Sfânt şi că i se comunicau revelaţii
care nu existau în Scripturi. „Dumnezeu mi-a spus aceasta,” obişnuia el să zică.

Căsătorit de 20 de ani cu Jessie şi tată al unei fete de 15 ani (Pearl), omul lui Dumnezeu, Waggoner, în 1899
s-a încurcat în „afinităţi spirituale” cu domnişoara Edith Adams, o secretară atractivă, care a început să lucreze
neoficial pentru nevoile sale editoriale. Interesul greu de disimulat al lui Ellet Waggoner pentru Edith a
provocat gelozia justificată a soţiei. Au urmat suspiciuni reciproce, certuri, ameninţări cu sinuciderea.
Waggoner mărturisea prietenului său că se simţea atras de soţia sa ca de un lemn sau o piatră; în schimb era
irezistibil atras de Edith. Eforturile disperate şi uneori neînţelepte ale lui Jessie de a-l menţine pe Ellet au dat
greş. Prietenii apropiaţi cunoşteau situaţia şi au încercat să ajute pe soţii Waggoner, dar în zadar.

Waggoner ajunsese să creadă că mai toate cuplurile sunt prost împerecheate în lumea aceasta şi că lumea
viitoare va pune în ordine totul, împerechind pe fiecare cu partenerul ales de Duhul. El pretindea că Dumnezeu
îi descoperise că Jessie nu era soţia lui spirituală, aleasă de Duhul. Credea că Dumnezeu descopere celor
apropiaţi Lui, partenerul ideal pentru veşnicie. Prin urmare, Waggoner zicea că dacă ar trăi mai departe cu
Jessie, aceasta ar constitui adulter! El afirma că a primit viziuni ale vieţii viitoare, în care va fi alături de Edith –
după care considera aceste „viziuni” ca adevărate porunci divine, care eclipsau Decalogul (Ef 5:25; Ex 20:14).

Când familia Waggoner a revenit în America, Miss Edith era deja sosită la sanatoriul din Battle Creek.
Waggoner i-a găsit apoi un post la Review. Ellen White îl avertizase pe Waggoner între anii 1901-1903,
condamnând romantismul său pseudospiritual ca „idei fanteziste despre Dumnezeu,” „dragoste spirituală
nesfântă,” care va conduce la apostazie şi desfrâu.[5] Din nefericire, Waggoner nu a fost dispus să ia aminte.
Purtarea lui nemintoasă a provocat pe Jessie să divorţeze de el pe motiv de adulter. După un an, Waggoner se
căsătorea cu Edith, ceea ce a determinat excluderea din Biserică.[6]

Jessie avea partea ei de vină. Simţindu-se abandonată, intrase într-o relaţie aparent nevinovată cu Eddie
Spicer,[7] un adolescent de 17 ani, angajat al tipografiei noastre din Anglia. Băiatul a venit în America odată cu
familia Waggoner, pentru a-şi face un rost în viaţă. Când a devenit clar, prin anul 1905, că Waggoner nu
renunţă la Edith, flăcăul, ajuns la aproape 20 de ani, a convins-o pe Jessie să divorţeze de Ellet în favoarea lui.
Astfel Jessie s-a recăsătorit, dar noul mariaj s-a sfârşit curând. Eddie a abandonat-o pentru alta.

În ultimii săi ani de viaţă, Waggoner a lucrat în Danemarca, apoi la sanatoriul din Battle Creek. În această
perioadă, Waggoner a început să susţină vederi spiritual-anarhice vecine cu ale lui Jones, despre organizaţia
Bisericii şi despre harismele vindecării şi darului profetic. M. C. Wilcox, o cunoscută personalitate adventistă, a
menţinut legătura cu el, sperând în recuperarea lui ca predicator al Evangheliei.

Dar Waggoner i-a mărturisit că este imposibilă întoarcerea sa în rândul predicatorilor adventişti, deoarece
din 1891 nu mai credea în doctrina judecăţii de cercetare, a sanctuarului şi a celor 2300 de zile profetice
încheiate în 1844. Acum Waggoner credea că sanctuarul lui Dumnezeu este fiinţa umană şi că lucrarea
Preotului Christos are loc în fiecare suflet. Prin urmare curăţirea sanctuarului din Da 8:14 şi Ev 9:23 nu ar fi o
lucrare obiectivă cerească, ci una subiectivă, care s-ar realiza pe pământ: eradicarea păcatului din natura
umană. Cât despre cele 2300 „seri şi dimineţi,” ele nu ar fi zile profetice, ci jertfe de seară şi de dimineaţă.
Teologia lui Waggoner s-a concentrat în final pe curăţirea mistică a naturii umane. Ideea are o aparenţă
pioasă şi practică, dar curăţirea spirituală a omului este o lucrare continuă a lui Dumnezeu, nu are nici o
legătură cu termenele profetice. Teologia lui Waggoner, vecină cu panenteismul lui Kellogg îi procurase o
sfinţenie închipuită, care l-a atras în bezna păcatului.

Ellet J. Waggoner a murit în anul 1916, la vârsta de 61 de ani, în urma unui atac de cord, aflat în vizită la fiica
sa. Serviciul funebru a fost ţinut la Battle Creek, unde a răsunat încă o dată ecoul discursului impunător al lui
Alonzo Jones.

Deriva lui Jones

 Spre deosebire de Waggoner, Jones a rămas fidel soţiei sale Frances, dar nu fără probleme. Fiica lor mai
mare se născuse cu deficienţă mentală şi avea nevoie de îngrijire şi supraveghere pe viaţă. Nenorocirea
aceasta avea să aducă destule tensiuni în familie şi a contribuit la distanţarea relaţiilor dintre Alonzo şi Frances.

Lui Jones, Comitetul CG i-a oferit în 1903 o funcţie în care se specializase (secretar pentru libertatea
religioasă), dar acesta a refuzat, preferând să se alieze cu Dr. Kellogg, directorul Sanatoriului, care promisese
să-l facă preşedintele colegiului. Jones s-a alăturat cauzei doctorului în lupta pentru acapararea puterii la CG.
Fiind un spirit înclinat spre harisme, el a susţinut public profetismul Annei Rice, un strălucit fiasco. Mai târziu a
afirmat că darul profetic aparţine fiecărui credincios.

Jones avea o filozofie radicală cu privire la structura şi ordinea Bisericii. Pe de o parte, era un anarhist
foarte înverşunat împotriva sistemul prezidenţial al conducerii de la Battle Creek. Până la moarte a luptat
pentru discreditarea Preşedintelui Daniells. Pe de altă parte, el însuşi ca preşedinte de conferinţă se impunea
comitetului, insistând până când zdrobea voinţa colaboratorilor şi stârnea antipatie.

Vederea teologică şi spirituală a lui Jones era în alb-negru, ca şi concepţia despre inspiraţia profetică. Pe de
o parte, lua litera Mărturiilor EGW ca pe o declaraţie verbal inspirată, infailibilă, perpetuă şi universală. Pe de
altă parte, când o mărturie EGW îl deranja, o declara nulă, scrisă sub influenţa vreunui duşman de-al lui. La un
moment dat, susţinea că funcţiile de conducere în Biserică ar trebui stabilite prin tragere la sorţi.

După doi ani de ostilităţi publice ale lui Jones faţă de Comitetul CG, şi după încercări nereuşite din partea
acestora de a-l calma, la 22 mai 1907 i s-a retras lui Jones legitimaţia de pastor. El a reacţionat declarând că nu
are nevoie de nici o legitimaţie pentru a predica întreita solie îngerească. Câteva luni mai târziu, Dr. Kellogg a
fost exclus din Biserică, împreună cu mulţi dintre colegii săi din Battle Creek. Ca replică, Jones a scris atunci o
carte în care susţinea că, potrivit Noului Testament, Biserica nu trebuie să excludă pe nimeni, niciodată. În
zadar i-a scris E G White mărturii personale lui Jones pentru a-l corecta.

În anul 1908, Comunitatea AZS din Berkeley, California, unde Jones era membru, l-a pus sub cenzură
pentru trei luni, apoi s-a luat decizia să nu i se mai permită să predice în Conferinţă. Ca răspuns, Jones a
început să predice pe străzi. În 1909, familia White (mama şi fiul) şi Preşedintele Daniells au făcut un efort
deosebit de a-l recupera şi mulţi sperau că reconcilierea se va realiza curând. Dar faptul că nu i s-a permis
imediat accesul la amvon, l-a înfuriat iarăşi pe Jones. În anul 1909, Comitetul GC a discutat cu Jones trei zile la
rând, fără rezultat.

Pe 31 mai 1909 a avut loc o ultimă întâlnire cu Jones, în care Preşedintele Daniells s-a adresat fostului
sergent al lui Christos, recunoscând contribuţia sa valoroasă în Biserică şi cu mâna întinsă, rugându-l pe Jones
să accepte împăcarea. De mai multe ori Jones s-a ridicat, gata de a întinde mâna, în final a întins-o, aproape
atingând mâna lui Daniells, dar imediat a tras-o înapoi, aşezându-se jos, în timp ce a spus: „No, never!”
Conflictul acesta s-a mediatizat. Ziarul Washington Post din 18 iulie 1909 a ocupat o jumătate de pagină pentru
a relata disputa din sândul Bisericii AZS, prezicând că Jones ar fonda o nouă Biserică – ceea ce nu s-a întâmplat
niciodată. Cum era de aşteptat, ziarul secular, care nu simpatiza cu adventiştii, îl descria pe Jones ca pe un
mare gânditor şi reformator, un John Knox care îşi permisese să tune înaintea reginei Mary (o aluzie la Ellen
White).

În cele din urmă (21 aug. 1909), Jones a pierdut şi calitatea de membru. De câte ori a mai fost invitat să se
întoarcă, răspundea că el a rămas în adevăr, în timp ce Biserica şi-ar fi părăsit vechea credinţă. Faptul că
adventiştii, încurajaţi de sfatul E G White, se opreau de la lucru duminica, în cazul în care erau opriţi de legi
duminicale, era pentru Jones un exemplu că „au făcut compromis cu fiara.” Mintea obtuză şi colţuroasă a
acestui apostol needucat şi orgolios s-a dovedit până la sfârşit o catastrofă pentru sine şi pentru relaţiile sale.
Convingerile sale au rămas în esenţă adventiste, dar lipsite de inteligenţa şi de graţiile creştine care s-ar
aştepta de la un pastor adventist.

Ocazional, Jones a mai colaborat cu adventiştii, dar şi-a găsit refugiul temporar în alte comunităţi
religioase. În 1911 a fost acceptat ca pastor într-un grup adventist schismatic (Biserica lui Dumnezeu de Ziua a
Şaptea), dar şi aceştia l-au repudiat (1914). A revenit apoi în Biserica Adventistă (1916), într-o comunitate în
curs de separare („Biserica Poporului” din Washington, DC). Jones a mai avut legături cu o ramură penticostal-
sabatistă, susţinea harismele specifice, simţindu-se acasă printre ei şi, bineînţeles, predicând. Când însă şi acea
comunitate religioasă s-a organizat, Jones a declarat-o apostaziată. Pentru acest suporter al anarhismului
creştin, ideea de organizaţie, de instituţionalizare („sistemul”!) era însuşi păcatul contra Duhului Sfânt.

Alonzo T. Jones a murit în 1923, la vârsta de 73 de ani, în urma unui atac cerebral.

III. Moştenirea lui Jones şi Waggoner

După cum oracolele lui Balaam ocupă un loc central în cărţile fundamentale ale Bibliei, mesajul lui
Waggoner şi Jones din 1888-1893 a rămas de importanţă centrală pentru Biserica Adventistă. Este adevărat
însă că anumite interpretări ale acestora au rămas discutabile, iar scrierile şi predicile lor din perioada de
derivă spirituală nu le putem recomanda.

Provocarea noastră astăzi este dublă. Pe de o parte, rebuie să evităm erorile teologice şi spirituale în care
au alunecat Waggoner şi Jones; pe de altă parte, trebuie să cercetăm şi să integrăm în viaţa noastră personală
şi colectivă mesajul mântuitor pe care ei l-au prezentat la Minneapolis şi după aceea.

Care a fost soarta mesajului de la 1888 după căderea „celor doi martori”? În ce măsură a mai fost interesată
Biserica de Evanghelia veşnică? Cine sunt astăzi adevăraţii continuatori ai mesajului lui Jones şi Waggoner? La
aceste întrebări dorim să răspundem aici pe scurt.

Putem fi siguri că lumina care a răsărit pentru denominaţia noastră în 1888, la Minneapolis, nu este un
mesaj unic care să fi fost transmis exclusiv adventiştilor şi care să nu mai fi fost cunoscut în lume până atunci.
Dimpotrivă, este acelaşi mesaj al mântuirii, descoperit în Sfânta Scriptură, în aceeaşi expresie paradoxală:

„Şi să fiu găsit ‘în El’, având nu meritele mele proprii, care vin din Lege, ci pe acelea care se capătă prin credinţa
în Christos – dreptatea dată de Dumnezeu, prin credinţă.” (Flp 3:9).

„Într-adevăr, nu cei care ascultă citirea Legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care o înfăptuiesc vor fi
îndreptăţiţi.” (Rom 2:13).

„Chipul” şi „semnul fiarei”, „marea strigare” şi „ploaia târzie”

Cel mai informat specialist în istoria Bisericii Adventiste, George Knight afirmă:

„Reacţia de la Minneapolis a fost destul de rea, dar una din marile tragedii ale adventismului a fost reuşita de a
continua după 1890 şi de-a lungul secolului XX, atât spiritul, cât şi multe din disputele de la 1888.”

Evenimentele din 1890-1895 sunt instructive. După 1888, noi presiuni din partea politicienilor creştini
aduseseră în dezbatere o lege duminicală. Timp de patru ani, adventiştii se apăraseră vertiginos, în numele
libertăţilor constituţionale. Dar în 1892, Preşedintele Americii semnase primele legi duminicale; şi ca urmare,
unii adventişti, care au fost prinşi încălcându-le, au fost aruncaţi în închisori. În acelaşi an, Ellen White scria:

Protestantismul se întinde acum peste prăpastie ca să dea mâna cu papalitatea, formând o confederaţie care
să desfiinţeze sabatul poruncii a patra… Lucruri mari şi decisive sunt gata să se întâmple şi încă foarte curând”
(MS 27).

La scurt timp, referindu-se la importanţa profetică a luminii din 1888, a adăugat:

Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin
descoperirea neprihănirii (dreptăţii) lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul
luminii acelui înger, a cărui slavă va umple tot pământul [Ap 18:1-2]. (RH 22 noiembrie, 1892; Solii alese
1:363; 7SDABC 984).

Aceste declaraţii au fost luate foare în serios de Jones şi Prescott, ba chiar exagerate. Echivalând „strigătul
îngerului al treilea” (un mesaj) cu „ploaia târzie” (ultima manifestare a Duhului Sfânt în Biserică), şi cu
începutul luminii îngerului din Apocalipsa 18, ei au predicat tot mai apăsat acest mesaj cu aşteptări
harismatice, în timp ce vremurile arătau că Biserica îşi trăia ultimele zile pământeşti.

În principiu, harismele sunt de dorit. Dar când predici din Ioel 2, aşteptând descoperiri şi limbi, trebuie să fii
pregătit pentru unele parodii ale diavolului, care se delectează în a falsifica astfel de manifestări. Aceştia erau
anii în care apăreau anumite tendinţe harismatice, înainte de penticostalismul propriu-zis în America. În
absenţa Ellenei White din America, câţiva zănatici încercau s-o suplinească şi s-o imite, trimiţând „mărturii” la
diverşi credincioşi. O asemenea profetesă era şi soţia unui preşedinte de conferinţă. Un bărbat pretindea că
are darul de a „mugi” şi a venit să consulte pe Jones. Acesta i-a răspuns că, într-adevăr, se aude o voce, dar nu
este a lui Dumnezeu.

Binecunoscut este cazul unei domnişoare din Battle Creek, Anna Rice, care susţinea între altele că în
condiţiile sfârşitului iminent (despre care şi Ellen White vorbise) nu trebuie să ne mai căsătorim, iar dacă
suntem căsătoriţi, soţii trebuie să întrerupă relaţiile intime. Nefiind sigură dacă este inspirată de Dumnezeu,
Anna l-a consultat pe Jones, care a confirmat că da, era de la Duhul Sfânt.

În capcana acestei slăbiciuni pentru darul profeţiei a căzut şi Prescott şi amândoi erau gata de a lansa pe
Anna Rice la următoarea conferinţă. Preşedintele Olsen, mai sceptic, nu a dorit o asemenea prezentare. Dar
Jones a confirmat-o public pe Anna în marea comunitate din Battle Creek, deşi „mărturiile” ei începuseră să
distrugă familii.

Din fericire, o mărturie a Ellenei White venită din Australia a salvat Biserica la timp. Jones s-a convins că
greşise şi şi-a recunoscut public greşeala, Prescott s-a corectat de asemenea şi chiar Anna Rice a recunoscut că
greşise, confundând impresiile propriei imaginaţii cu inspiraţia divină. A fost probabil singurul pseudoprofet
adventist care s-a pocăit.

Un alt văzător lunatic, Stanton, specializat în colecţii de pasaje mustrătoare, publica în 1893 broşura Marea
strigare a îngerului al treilea, în care soma pe cei care se unesc să facă „marea strigare” şi vor să întâmpine
revenirea lui Iisus, să se despartă de corpul Bisericii Adventiste, care devenise Babilon! Nu am fi menţionat
aceste manifestări, dacă ele nu ar avea nicio legătură cu înţelegerea defectuoasă a subiectului darurilor în
cazul lui Jones şi Prescott.[8]

Conferinţele de la 1893 şi 1895

Conferinţa din 1893 a avut loc în mijlocul aşteptărilor apocaliptice. Aceasta a fost recunoscută de Ellen
White şi de alţii ca o mare trezire spirituală. Jones, Prescott şi Olsen au fost principalii vorbitori, care au făcut
să răsune mesajul de la Minneapolis în legătură cu testul „sigilării”, „marea strigare a îngerului al treilea” şi
ploaia târzie.” Ellen White tocmai scrisese că Domnul urma să vină foarte curând.

Apelurile la trezire şi pocăinţă au fost convingătoare pentru mulţi şi, ca urmare, o serie de foşti
împotrivitori de la Minneapolis s-au ridicat şi au mărturisit public greşeala lor. Exemplul a fost dat de Morrison,
preşedintele Conferinţei Iowa şi protagonistul opoziţiei din 1888. Răspunsurile adunării delegaţilor la
întrebările lui Jones[9] în 1893 dovedesc că acceptarea luminii de la Minneapolis era acum dominantă. Totuşi,
aşteptata „ploaie târzie” şi venirea iminentă a lui Iisus încă sunt aşteptate după 120 de ani.

Conferinţa din 1893 a pus în discuţie o întrebare capitală, rămasă până acum nerezolvată teologic: De ce
încă nu a venit Iisus? Jones şi Prescott aveau atunci un răspuns care se armoniza cu mărturiile Ellenei White:
Pentrucă ploaia târzie nu venise şi marea strigare nu se realizase. De ce? Pentru că la Minneapolis fusese
respinsă lumina care urma să lumineze întreg pământul. Dar Ellen White scrisese, cu patru ani mai înainte,

Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi
vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină
ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării
ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său. (GC 458; rom. TV 450).
 Care ar fi fost, de drept, timpul „ploii târzii”, al „marii strigări” şi al venirii lui Iisus? Ellen White îl plasa cu
mult înainte de 1888. Dacă întrebăm pe Iisus şi pe apostoli, observăm că ei plasau acest timp în generaţia
lor,[10] dar au fost avertizaţi că timpul este condiţionat de preocuparea Bisericii în desăvârşirea caracterului
creştin, de încheierea evanghelizării universale, de umplerea măsurii nelegiuirii lumii, şi că timpul poate fi
grăbit sau întârziat.[11]

Prin urmare, dacă Domnul Christos nu a venit încă, eşecul nu poate fi imputat respingerii unui mesaj cu
totul nemaiauzit, care n-ar fi fost descoperit înainte de 1888, ci este vorba de Evanghelia Veşnică, descoperită
deja complet în vremurile apostolilor.

Următoarea conferinţă pe tema mesajului dreptăţii lui Christos a fost în 1895. Cu această ocazie, Jones a
predicat de 26 ori pe tema „soliei îngerului al treilea”. Cu această ocazie s-a accentuat un subiect în care Jones
şi Waggoner erau în acord încă din 1887, şi anume că Domnul Christos, prin întrupare, Şi-a asumat natura
omului căzut, păcătos, deşi a rămas permanent fără păcat. După cum se ştie, acest subiect a rămas
controversat până astăzi, ca şi conceptul condiţionării venirii lui Iisus.

Secolul XX – ocolind acelaşi munte

Primele decenii ale secolului XX au adus Bisericii multe evenimente dramatice: decredibilizarea lui
Waggoner şi Jones prin imoralitate şi fanatism; stele căzătoare de pe firmamentul Bisericii în urma doctrinelor
lui Kellog şi Ballenger; dispute teologice pe subiectul „necurmatei” din Daniel; izbucnirea primului război
mondial cu provocările specifice; moartea Ellenei White; dispute pe tema teologiei inspiraţiei în cazul scrierilor
E G White; apariţia unor false mişcări de reformă etc.

Pe fundalul acestor preocupări, mesajul de la 1888, deşi acceptat ca doctrină, a intrat iarăşi într-un con de
umbră. Dar Biserica nu a fost în întuneric. Pe lângă studiile biblice săptămânale, cartea Ellenei White „Calea
către Christos” a fost un ghid sigur la mesajul lui Pavel şi al lui Waggoner. După 1920, un nou val de trezire a
venit, marcat de predicarea mesajului de la 1888 prin McGuire (Viaţa de biruinţă, 1924) şi Danniels (Christos –
neprihănirea noastră, 1926).

La împlinirea a 40 de ani de la 1888 s-a publicat cartea lui Froom, Venirea Mângâietorului (1928),
popularizându-se astfel lumina despre Duhul Sfânt, în legătură cu Evanghelia. Traducerea unora din aceste
cărţi în limba română dovedeşte că a existat un interes permanent pentru acest mesaj, deşi putem recunoaşte
că nu a fost întotdeauna o dominantă a Bisericii.

În 1950, preocuparea explicită pentru mesajul de la 1888 a fost stârnită de studiul lui Wieland şi Short
(1888 reexaminat), adresat Conferinţei Generale. Ei făceau apel la o pocăinţă generală, susţinând că mesajul
de la 1888 nu a fost niciodată luat în serios cu adevărat, de aici şi întârzierea misiunii adventiste şi a venirii
Domnului. Concluziile acestui studiu au trezit o nouă controversă, care nu s-a încheiat. Ca reacţie, unii au
publicat că Biserica a primit în final mesajul din 1888 şi că merge în progres, în timp ce alţii susţin că Biserica
încă este aşteptată să se pocăiască.

Wieland, Short, Sequeira şi grupul de studiu adunat în jurul lor au dezvoltat şi alte concepte teologice,
unele controversate, altele total respinse: pocăinţa colectivă, identificarea sanctuarului din Daniel 8:14 cu
fiinţa umană şi curăţirea de păcat a subconştientului, iertarea sau îndreptăţirea întregii omeniri la Cruce etc.

Nu putem lămuri aici toate detaliile teologice pe care le-au propus aceştia sau ucenicii lor, dar ştim că
astăzi, cel puţin unele grupuri care revendică moştenirea spirituală a lui Jones, Waggoner, Wieland şi Short,
difuzează, în numele soliei de la Minneapolis, unele lumini noi, care se dovedesc a fi eclipse totale. Printre
acestea, amintim teoria că „Dumnezeu nu pedepseşte,” atrăgătoare în felul ei, precum şi ideea că Pavel ar fi
fost o victimă a lui Iacov fratele Domnului, şi epistola lui Iacov ar fi prima enciclică „papală” antievanghelică,
inspirată de diavol.

Mesagerii acestor grupuri de studiu sunt de mai multe feluri. Unii, în mod cinstit, preţuiesc lumina de la
1888 şi promovează publicarea celor mai bune scrieri în domeniu, inclusiv ale lui Jones şi Waggoner. Alţii au ca
principal mesaj vorbit şi scris, vaietul permanent şi acuzator, că Biserica nu a primit niciodată mesajul de la
1888.

A primit Biserica mesajul? Probabil mulţi nu se frământă cu asemenea întrebări. Să sperăm că sunt hrăniţi
cu adevăratul mesaj, în alte cuvinte sau în alte moduri, fără menţionarea explicită a numărului „magic” 1888.
Alţii, sunt încă afectaţi de fotofobie, şi se feresc de orice rază venită din paradis, dacă nu trece prin paraclis.

Un legalism latent natural, propriu religiilor în general, se manifestă încă: uneori în forme rigoriste,
nepopulare, alteori în forme populare, mai indulgente. Legalismul ieftin se combină excelent cu evanghelia
ieftină, ambele populare. Credinciosul se poate înşela, gândind că mântuirea priveşte doar vina şi urmările
păcatului, şi că certitudinea mântuirii s-ar baza pe meritele unor minime performanţe proprii, completate cu
meritele credinţei în Iisus. În realitate, mântuirea începe aici şi acum, ea fiind salvare de vina, stăpânirea şi
urmările păcatului şi îmbogăţirea cu dragostea lui Dumnezeu – prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Iisus,
căruia Îi aparţin toate meritele.

Lecţiile istoriei ne conduc la concluzia că trebuie să ne întoarcem la Biblie în fiecare generaţie, săptămânal
şi zilnic; că trebuie să găsim, fiecare pentru sine, Evanghelia Veşnică în Scriptură, din Geneză până la
Apocalipsă; că trebuie să ne punem toată încrederea mai mult în „Tatăl luminilor, în care nu este schimbare,
nici umbră de mutare,” şi mai puţin în purtătorii de lumină, oricine ar fi fost ei.

Note

[1]Principalele surse pentru articolele temei din acest număr: Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888, an
Adventist watershed,” Adventist World, 2012; L. E. Froom, Movement of Destiny, RH, 1971; George
Knight, From 1888 to Apostasy, RH 1987; G. Knight, Angry Saints, RH 1989; W W Whidden, E. J. Waggoner:
From the Physician of Good News to Agent of Division, RH, 2008.

[2] E G White, 1888 Materials, 291.

[3] Acestea pot fi studiate pe saitul oficial al Bisericii, la www.adventistarchives.org/doc_info.asp?DocID=17 .

[4] R. J. Wieland, “An Interview with J. S. Washburn – signed and attested by him,” Hagerstown, Maryland,
June 4, 1950, www.gospel-herald.com/j_s_washburn/interview.htm

[5] A se vedea: E G White, Medical Ministry page 100. „Nu trebuie să măsurăm condiţiile din viaţa viitoare cu
condiţiile vieţii acesteia.—Manuscript 28, 1904” http://text.egwwritings.org

[6] Ellen White îl mustrase şi pe Waggoner tatăl pentru o amiciţie neînţeleaptă cu o anumită doamnă. Cf. W W
Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, p. 321.

[7] Citeşte edi spaisǝr.

[8] Falsele harisme aveau să reapară peste câţiva ani, cu şi mai multă putere, odată cu apariţia
penticostalismului după 1900. Întrunirile cu rugăciuni tensionate, muzică zgomotoasă şi trânte spirituale din
Indiana anilor 1901, sau cazul soţilor MacKin, care se specializaseră în exorcisme şi vorbirea în limbi prin anii
1905-1908 sunt cele mai cunoscute exemple.

[9] „Well then the latter rain-the loud cry -according to the testimony, and according to the Scripture, is ―the
teaching of righteousness‖ and ―according to righteousness,‖ too. [Did you notice that in this case the use of
the catch-all phrase ―righteousness by faith‖ was not used? Instead ―the teaching of righteousness‖ and
―according to righteousness‖ is used.] Now brethren, when did that message of the righteousness of Christ,
begin with us as a people? [One or two in the audience: Three or four years ago.] Which was it, three? Or four?
[Congregation: ―Four.] Yes, four. Where was it? [Congregation: „Minneapolis.”] What then did the brethren
reject at Minneapolis? [Some in the Congregation: ―The loud cry.] What is that message of righteousness?
The Testimony has told us what it is; the loud cry – the latter rain. Then what did the brethren in that fearful
position in which they stood, reject at Minneapolis? They rejected the latter rain – the loud cry of the third
angel‘s message.” A.T. Jones,General Conference Bulletin, 1893, p. 183.

[10] Mt 16:27-28; 24:34; 1Cor 10:11; 1In 2:18; 1Pt 4:17.

[11] Mt 24:14; 2Pt 3:9-14; Ap 14:18-19; 18:5; Gn 15:16.

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]