Pilda samariteanului milostiv (Lc 10,25-36)

Prof. Dr. Gherman Alexandru-Paul

Cine erau samaritenii în vremea lui Isus?

Numele de Samaria apare în sec. IX îdC., când regele Omri (886-875 îdC.) a dat acest nume capitalei
regatului de nord. În anul 721 îdC. oraşul a fost cucerit de asirieni, iar în perioada Noului Testament a fost
mărit şi fortificat de Irod cel Mare. Iudeii nu aveau legături cu samaritenii şi considerau că, din cauza
amestecului cu asirienii, sunt eretici şi ca atare proscrişi. Religia lor era un sincretism între tradiţia mozaică şi
zeii cultul asirian. De fapt, pentru contemporanii lui Isus, termenul de "samaritean" era sinonim cu cea mai de
jos ocară; iudeii evitau să intre în Samaria, preferând în drumurile lor să treacă Iordanul; dacă se încumetau
să treacă prin Samaria, nu primeau pâine şi nici adăpost; pe de altă parte, literatura rabinică întăreşte refuzul,
subliniind în termeni duri dispreţul pe care-l aveau faţă de acea populaţie.
Parabola Samariteanului Milostiv este parabola transmutării unui personaj şi a unei întregi religii: de la
judecata implacabilă, la iubirea biruitoare - de la Vechiul, la Noul Testament.
Parabola poate fi citită în patru sensuri: în sens literal (faptele ca atare); în sens alegoric; în sens moral;
în sens anagogic
- În sens literal: sunt faptele ca atare - bine cunoscute.
- În sens alegoric: omul căzut în mâna tâlharilor este "dezbrăcat" şi "strivit în bătaie", dezbrăcat de
natura sa divină şi strivit în reţeaua consumismului; el este "pe jumătate mort", fiindcă fără recunoaşterea
naturii sale divine omul decade din viaţă, reducându-se la natura sa corporală, care nu se poate susţine
singură. Viaţa este Dumnezeu, nu corpul şi acumulările materiale. Răul odată făcut, omul nu poate ieşi singur
din acea situaţie (tâlharii plecaseră, "lăsându-l..." etc.). Structurile sociale nu-l ajută - se spune că "sfârşitul
lumii începe cu indiferenţa". Poate că preotul şi levitul aveau motive care ţineau de legea omenească (nu
trebuiau să se impurifice, de ex.), dar Legea iubirii, dată tot de Moise, le impunea altceva. Numai că omul
ascultă mai curând de legea altor oameni şi de propria-i comoditate decât de comandamentul divin. Ajutorul
pentru acest om dispreţuit din motivul impurităţii fizico-psihice (se afla pe moarte) avea să vină tot de la un
om dispreţuit, de data aceasta pe motive socio-religioase şi etnice - un samaritean.
Lectura în sens moral relevă modul corect de acţiune. Or acesta e expresia calităţii spirituale care nu are
nimic de a face cu etnia, funcţia socială sau religia pe care o afirmăm, dar nu o practicăm. "Să nu trecem pe
lângă" - asta ne învaţă parabola în sens moral: să nu trecem pe lângă suferinţă, pe lângă păcatul pe care-l
putem îndrepta, pe lângă iminenţa morţii fără speranţă a aproapelui. Să nu trecem pe lângă cel care-şi pierde
viaţa din cauza lipsurilor materiale şi spirituale. Să nu trecem pe lângă şi mai ales, "să nu ne fie frică" -
expresie folosită de 365 de ori în Noul Testament, o dată pentru fiecare zi din an - să nu ne fie frică (acestea
sunt cuvintele fericitului Ioan Paul al II-lea rostite de la Loja centrală a bazilicii "Sfântul Petru.
Lectura în sens anagogic dezvăluie următoarele: harta geografică a Israelului în zona menţionată se
deschide ca o carte (cu înălţimi de o parte şi de alta, centrate de Marea Moartă), iar drumul călătorului din
parabolă trece de la Ierusalim la Ierichon, la o diferenţă de nivel de peste 1.000 m (Ierichonul se află în
apropierea Mării Moarte, care e situată la -423 m sub nivelul 0 al Terrei). E de fapt drumul care duce de la
strălucirea templului lui Dumnezeu, la moarte. Nu ştim cine e omul. Ar putea fi iudeu sau samaritean sau
oricine - hainele nu ajută identificarea, fiindcă au fost furate, iar trupul este cel moştenit de la Adam, odată cu
păcatul originar. Poate că acest om e însuşi Adam, iar drumul lui e însuşi drumul istoriei umane prin
ţinuturile bântuite de tâlhari, începând cu şarpele biblic şi continuând cu alte şi alte roiuri, mereu altele - de
întruchipări ale răului. Bunul samaritean este cel care întrupează Milostivirea Divină - Isus. S-a spus că
hangiul este Duhul Sfânt, care are grijă de sufletul bolnav până la a doua venire a lui Isus - fiindcă
samariteanul urmează să revină. Isus l-a îngrijit cu însemnul regalităţii sale (untdelemnul) şi al propriei vieţi
1
(vinul ), pe care le-a turnat pe rănile omului ca să păstreze viaţa în trup, binecuvântând-o. Samariteanul a dat
hangiului doi dinari - un dinar reprezenta plata pentru o zi de muncă şi era echivalentul a 6 g de aur. Deci doi
dinari făceau 12 g de aur - Isus dăduse astfel câte 1 g de aur pentru fiecare din triburile lui Israel care trebuiau
vindecate de Duhul Sfânt, pecetluind de data aceasta, cu însemnul regalităţii omeneşti, opera divină.
Rămân aparent misterioase cuvintele adresate de samaritean hangiului: "şi ceea ce vei mai cheltui, îţi
voi da când mă voi întoarce" (Lc 10.35). Jertfa lui Isus este odată pentru totdeauna. Dar ea este reînnoită de
fiecare dată la sfânta Liturghie şi de fiecare dată Isus se jertfeşte, deci "plăteşte", iar şi iar pentru vindecarea
noastră de păcatele care deschid iar şi iar răni pe trupul omenirii - pentru ca astfel, mereu şi pe deplin
vindecaţi, să putem merge spre Ierihonul belşugului de împliniri.
În meditaţia sa din cartea Isus din Nazaret, Sfântul Părinte insistă asupra întrebării "cine e aproapele
pentru noi" şi ne reaminteşte de cei pe lângă care trecem nepăsători: ţările lumii a treia. Şi am mai adăuga:
şomerii, emigranţii, boschetarii, bolnavii - în special bolnavii incurabili - pe care suntem sfătuiţi să-i ucidem
(adică să-i euthanasiem) - iar sfatul vine de la tâlharii de bunuri materiale şi de suflete. Rând pe rând suntem
rănitul din parabolă, sau bunul samaritean, în speranţa de a-l urma pe Isus. Uneori suntem sfidători şi
perverşi, ca învăţătorul Legii, încercând să-l prindem pe Dumnezeu însuşi în plasa minciunilor şi intereselor
noastre - iar alteori, suntem invitaţi şi persuadaţi să devenim tâlhari la drumul mare.