Doctrine false întâlnite în

Grupul de Studiu Minneapolis 1888

Grupul de Studiu Minneapolis 1888 susține că solia lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner ar fi
fost descoperirea faptului că Dumnezeu nu nimiceşte — o susținere complet falsă.

v RĂSPUNS: Centrul soliei lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner nu a fost nicidecum această idee.
Ba mai mult, ei înșiși vorbesc despre nimicirea celor nelegiuiţi, detaliind modul şi motivele
care determină acest lucru, după cum se poate citi mai jos.

Câteva argumente biblice:

Iacov 4:12 Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să
piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?

Psalmi 50:21 Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.

Iov 13:7-8 Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca
să-L apăraţi? Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu? Iov 42:7 După ce a vorbit
Domnul aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi
împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu
Iov.

Ezechiel 28:16 Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe
muntele lui Dumnezeu, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.

2 Tesaloniceni 1:6-8 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă
dea odihnă atât vouă, care Sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii
puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă
de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Matei 25:40-41 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste
lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui:
„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

Proverbe 8:35-36 Căci cel ce mă găseşte, găseşte viaţa, şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce păcătuieşte
împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate
arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă.
Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta.
Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele
ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea
predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în
consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la
temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat
timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc. Lupta
împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om
va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va
trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de
demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să
fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.

1
 Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce
i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Mal. 4,1) -
Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii:
"Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor
scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată". "Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi;
te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi." "Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată." (Ezech. 28,6-19; Ps.
37,10; Obadia 16).
Acesta nu este un act la puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor
culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească
păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este străin "de viaţa
lui Dumnezeu". Hristos spune: "Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea" (Efes. 4,18; Prov. 8,36).
Dumnezeu le dă - pentru un timp - viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste
principiile pe care le au. O dată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de
răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu,
încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici.
La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să
culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit; dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta
a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui
Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi nenorocirii.
Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat,
caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt
desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura şi Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va
da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care
îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a căror inimă se află Legea Sa.
Atunci, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu
înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era
neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele
jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: "S-a
sfârşit" — E.G. White, DA 764-769

„Core n-ar fi urmat calea pe care a luat-o, dacă ar fi ştiut că toate îndrumările şi mustrările adresate lui Israel
veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit să ştie acest lucru. Dumnezeu dăduse dovezi îndestulătoare că El îl
conduce pe Israel. Dar Core şi tovarăşii săi au respins lumina până când au orbit atât de mult, încât nici cele
mai izbitoare manifestări ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulătoare pentru a-i convinge; ei le-au
pus pe toate pe seama unor mijloace omeneşti sau satanice. Acelaşi lucru a fost făcut de popor, care, în ziua
imediat următoare nimicirii lui Core şi a cetei lui, a venit la Moise şi Aaron, zicând: "Voi aţi omorât pe poporul
Domnului". Fără a ţine seama de faptul că avuseseră cele mai convingătoare dovezi ale neplăcerii lui
Dumnezeu faţă de purtarea lor în nimicirea oamenilor care îi amăgiseră, ei au îndrăznit să pună judecăţile
Lui pe seama lui Satana, declarând că prin puterea celui rău Moise şi Aaron au pricinuit moartea unor
oameni buni şi sfinţi. Această faptă le-a pecetluit soarta. Ei săvârşiseră păcatul împotriva Duhului Sfânt, un
păcat prin care inima omului este într-adevăr împietrită faţă de influenţa harului divin. "Oricine va vorbi
împotriva Fiului omului", a spus Domnul Isus Hristos, "va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului
Sfânt nu va fi iertat" (Mat.12,32). Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe
care le săvârşise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui Beelzebul. Prin mijlocirea
Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul; şi aceia care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca
fiind de la Satana, taie canalul de legătură dintre suflet şi cer.” — E.G. White, PP 405

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Dumnezeu este Mântuitorul poporului Său. Chiar dacă îndură mult căile oamenilor, îndelunga Lui răbdare
este mântuire. El nu uită. Eliberatorul va întoarce nelegiuirea lui Israel. Dar mântuirea celui neprihănit
înseamnă distrugerea nelegiuiţilor. „Cel ce crede şi este botezat va fi mântuit; şi cel ce nu crede va fi
condamnat.” Aceasta este solia Evangheliei şi o parte a ei este la fel de adevărată ca şi cealaltă. Da, „cel care nu
crede este deja condamnat”. Ioan 3:18. Crucea lui Hristos, singura în care este mântuire şi care reprezintă
descoperirea iubirii lui Dumnezeu faţă de om, are în ea distrugerea păcătoşilor; căci numai pentru că
Hristos a fost făcut păcat pentru noi şi a fost recunoscut printre călcătorii de lege, a atârnat El pe cruce. De
aceea, toţi cei care nu mor în Hristos pe cruce, acceptându-L pe El ca Mântuitor, trebuie să fie ucişi de acea
cruce în propria lor persoană, fără nici o speranţă de mântuire. Mântuirea lui Dumnezeu este ca un râu puternic,

2
alergând printre maluri strâmte şi călăuzit de un vânt puternic. Atât de puternic este Domnul de a îndepărta
nelegiuirea; dar puterea Lui de a distruge pe păcătoşi în ultima zi nu este decât puterea de a distruge
păcatul în noi acum.
Vedeţi că nu este nici o diferenţă, fie că citim versetul 19 din Lowth şi din Versiunea Revizuită, fie că citim
din cea obişnuită: „Când vrăjmaşul va veni ca un râu, Spiritul Domnului va ridica steagul împotriva lui”.
Adevărul prezentat este că Domnul va mătura păcatul şi păcătoşii ca un râu, şi acel râu este râul vieţii de
la tronul lui Dumnezeu. Într-adevăr, noul legământ făcut cu „casa lui Israel şi cu casa lui Iacob” la venirea
Domnului asigură fiecărui credincios Spiritul lui Dumnezeu ca stăpânirea sa în toate veacurile eternităţii. În
mijlocul mâniei, Dumnezeu Îşi aminteşte de milă (Habacuc 3:2), deoarece mânia care îi distruge pe cei răi nu
este decât mila respinsă a Domnului care dăinuieşte în veci.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 72
(O acuzație teribilă împotriva bisericii)

„Cu suflarea buzelor Lui va nimici pe cel rău. Comparaţi 2 Tesaloniceni 2:8. „Dumnezeul nostru este un
foc mistuitor.” Viaţa Lui lucrează în mod constant pentru a mistui răul – tot ce duce la moarte – altfel nu
am putea trăi. Viaţa lui Dumnezeu din lumina soarelui, aer şi apă este în continuu la lucru pentru a purifica
pământul. Deşeurile sunt mistuite. Aceasta ne arată cum Spiritul lui Dumnezeu lucrează pentru curăţarea
noastră. Dar dacă, în ciuda bunătăţii lui Dumnezeu, ne ţinem de rău, aşa încât noi înşine suntem răi,
atunci, în final, acea viaţă care ne este dată pentru susţinerea noastră şi care lucrează pentru binele
nostru mistuind ceea ce este corupt, în mod necesar ne va mistui şi pe noi aşa cum ucide plaga pământul.
Astfel, nimicirea celor răi din ultima zi se face prin viaţa lui Dumnezeu şi înseamnă reţinerea lucrării lui
Dumnezeu de a păstra viaţa. Lucrarea vieţii va rezulta în distrugerea morţii, distrugând orice cauză a
morţii.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 9 (Putere în slăbiciune)

„Comparând Isaia 33:14-16 cu Psalmul 15:1-5 se va vedea că oamenii care locuiesc cu focul mistuitor şi
flăcările veşnice sunt aceiaşi oameni care „urcă pe dealul Domnului” şi rămân în cortul Lui. Aceasta
trebuie să însemne că focul veşnic mistuitor este în cort, locul tainic al lui Dumnezeu. Exact acesta este cazul.
Să colectăm câteva texte din Scriptură pentru a arăta asta.
Versetul 11 al acestui capitol, după traducerea lui Lowth, spune: „Spiritul Meu, ca focul, vă va mistui”.
Aceasta este în de acord cu Isaia 11:4: „El va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va
nimici pe cel rău” şi cu 2 Tesaloniceni 2:8, care spune că Domnul va mistui „pe acel rău” „cu Spiritul gurii
Lui”.
„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” Evrei 12:29. El a coborât pe muntele Sinai cu foc (Exodul
19:18) şi a vorbit poporului „din mijlocul focului”. Deuteronom 4:12; 22. „Căci dreapta Lui este o lege de foc
pentru ei.” Deuteronom 33:2.
Domnul „stă între (sau pe) heruvimi.” Psalmul 99:1. Când i-a alungat pe Adam şi Eva din grădina Eden,
„El a aşezat la estul grădinii Eden heruvimi şi o sabie de foc care se răsucea pentru a păzi drumul spre pomul
vieţii.” Geneza 3:24. Aceasta a fost indignarea propriei Lui prezenţe; în acest loc Adam şi familia lui au venit
să se închine şi de aici Cain a ieşit din prezenţa Domnului.
Domnul domneşte în neprihănire şi „un foc merge înaintea Lui şi îi arde pe duşmanii Săi” şi dealurile se
topesc ca ceara în prezenţa Domnului. Psalmul 97:1-5. Aşadar, când Hristos va veni, va fi „în flacără de foc,
răzbunându-se pe aceia care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus
Hristos.” 2 Tesaloniceni 1:8. Astfel, la sfârşit, când cei răi sunt toţi strânşi împreună pentru marea bătălie
împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său, de la Dumnezeu din cer se coboară foc şi îi mistuie.
Apocalipsa 20:8, 9. În Isaia 30:33 am citit că „suflarea Domnului, ca un râu de pucioasă” incendiază Tofetul.
Dumnezeu Se acoperă cu lumina ca şi o manta (Psalmul 104:2) şi locuieşte în lumina de care nici un om nu
se poate apropia. 1 Timotei 6:16. Când Isaia l-a văzut pe Domnul, stând pe tron, „casa a fost umplută cu fum”
(Isaia 6:4), indicând prezenţa focului; şi acest lucru este mai departe indicat de faptul că fiinţele care stau
deasupra tronului sunt „serafimii”, care înseamnă „cei aprinşi”. Amintiţi-vă de asemenea că Dumnezeu a mers
înaintea lui Israel pentru a-i ghida într-un stâlp de foc noaptea şi un stâlp de nor ziua.
În această Prezenţă, în mijlocul focului, sfinţii lui Dumnezeu vor locui în eternitate, dar pentru ca ei
să poată face acest lucru, trebuie ca de aici ei să devină obişnuiţi cu slava lui Dumnezeu de care tot
pământul este plin. Privind-o, ei devin schimbaţi în acelaşi chip, „din slavă în slavă”, prin Spiritul Domnului.
2 Corinteni 3:18. Prezenţa Domnului mistuie tot ce este rău şi de aceea, locuirea lor cu Dumnezeu în acest
timp îi potriveşte pentru slava Sa neacoperită. Lumina soarelui, care distruge germenii de boală, este o
dovadă zilnică pentru noi a faptului că slava lui Dumnezeu mistuie răul. Dar cei care refuză să recunoască pe
Dumnezeu aşa cum este El revelat acum, nu vor putea să rămână în ziua venirii Lui şi vor fi mistuiţi.
Într-adevăr, focul cel veşnic este cel care îi mistuie pe cei răi, dar nu este foc special creat pentru
acest scop, iar faptul că el este veşnic nu dovedeşte că cei care suferă vor trăi etern, dimpotrivă. Toţi, atât sfinţi

3
cât şi păcătoşi, vor fi în mijlocul lui, aşa că toţi vor fi trataţi la fel, iar Dumnezeu nu poate fi acuzat de
nedreptate; dar natura oamenilor va determina modul în care îi va afecta focul. Doar cei care au devenit
transformaţi în asemănarea lui Dumnezeu, care au viaţa Lui ca viaţă a lor, aşa încât sunt părtaşi naturii divine,
părtaşi slavei Lui, vor fi capabili să vină prin foc fără să fie nimiciţi şi, de fapt, să continue să locuiască în el. Ei
sunt de aceeaşi natură ca flacăra mistuitoare şi de aceea pot locui în ea fără să fie mistuiţi. Toţi ceilalţi
vor pieri. Mila lui Dumnezeu ţine pentru totdeauna şi ceea ce perpetuează existenţa celor care devin
asimilaţi de ea, pune capăt existenţei răzvrătiţilor. Cât de pertinentă este deci, solia: „Temeţi-vă de
Dumnezeu şi daţi-I slava, căci a venit ceasul judecăţii Lui!” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 27
(Locuind cu un foc mistuitor)

„Puterea celei de-a doua veniri a lui Hristos este puterea crucii. În Habacuc 3:4, margine, citim că la
venirea Lui pentru a se răzbuna „raze strălucitoare provin din coasta Sa şi acolo se ascundea puterea Sa”. Acea
coastă a fost străpunsă de spada romană şi din ea a curs sângele şi apa vieţii; dar aceea este slava Lui şi puterea
prin care salvează pe răscumpăraţii Săi de toţi duşmanii lor. „Hristos a murit pentru cel păcătos”, deoarece El a
suferit tot ceea ce nepocăitul încăpăţânat va suferi la sfârşit. A fost făcut păcat pentru noi toţi şi în crucea
lui Hristos vedem soarta păcătosului. Distrugerea celor răi, ca şi mântuirea celor neprihăniţi se găsesc în
cruce, căci ambele fac parte dintr-un singur lucru. Toată puterea, slava şi măreţia celei de-a doua veniri a lui
Hristos sunt în cruce chiar acum pentru a salva pe oricine vine la ea. Citiţi toate referinţele la Judecata finală pe
care le puteţi găsi, gândiţi-vă la trâmbiţa lui Dumnezeu şi la glasul arhanghelului care zguduie nu numai
pământul aşa încât mormintele se deschid şi morţii aud şi ies, ci de asemenea cerurile, şi atunci, în loc să
tremuri de groază la gândul viitorului, bucură-te în cunoştinţa că toată această putere de neconceput este la
dispoziţia ta în crucea lui Hristos pentru mântuirea prezentă. Cei care au cunoştinţă de ea şi aşteaptă cea de-a
doua venire ar trebui să fie oameni care mai presus de orice alţi pretinşi creştini de pe pământ să mărească şi să
se bucure în puterea crucii. Trebuie să fie tema lor constantă, grandoarea şi slava sa, măreţia ei infinită şi
atotcuprinzătoare, devenind tot mai vizibilă pe măsură ce se apropie de desăvârşirea ei, până când doar ea le
umple viziunea şi fiinţa.
Este imposibil să examinăm tot capitolul, dar oricine a citit primul verset în înţelesul corect va fi capabil să
citească restul cu mai multă înţelegere. Observaţi că braţul Domnului care lucrează atât de puternic
distrugerea celor răi este acela care strânge mieii şi îi poartă. Isaia 40:11. Dumnezeu Însuşi Îşi poartă
poporul, chiar dacă sunt încărunţi de vârstă, pentru El sunt tot copii care să fie aduşi la sânul Lui.
„Binecuvântaţi sunt cei care îşi pun încrederea în El.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 76
(Mântuitorul puternic)

„Evanghelia caută acum să pregătească oamenii pentru acea zi mare şi teribilă. „Căci armele luptei
noastre nu sunt carnale, ci puternice prin Dumnezeu pentru a învinge bastioanele, a doborî imaginaţiile şi orice
lucru înălţat care se înalţă pe sine împotriva cunoştinţei de Dumnezeu şi pentru a robi orice gând faţă de
ascultarea lui Hristos.” 2 Corinteni 10:4, 5. Evanghelia face chiar lucrul pe care îl face marea zi a Domnului,
doar că este mai bine să te supui procesului acum, de bună voie, decât să aştepţi până atunci. Doar Dumnezeu
este „înalt şi înălţat”. El nu S-a înălţat pe Sine pe socoteala altora, cum fac oamenii; dar nu poate fi decât ceea
ce este. Creatorul este prin chiar natura lucrurilor infinit mai mare decât toate lucrurile create. Doar prin măreţia
Sa poate să existe totul; şi oricine recunoaşte cu bucurie această măreţie este înălţat prin ea. Când oamenii se
înalţă pe ei înşişi, totul este inversat şi în dezordine. Este necesar ca locul de drept al lui Dumnezeu din
univers să fie recunoscut; altfel, confuzia va domni întotdeauna. Evanghelia lucrează până la acest sfârşit,
iar marea zi a Domnului va termina lucrarea prin distrugerea celor ale căror pretenţii înalte i-au făcut
să Îl ignore pe Dumnezeu. Pur şi simplu ei vor fi lăsaţi până la judecata deplină a pretenţiilor lor şi ca o
consecinţă vor fi „ca norul de dimineaţă şi ca roua timpurie care trece repede, ca pleava care este dusă cu
furtuna, ca fumul dintr-un şemineu”. Osea 13:3. Când vor fi puşi în faţa testului de a încerca să existe fără
Dumnezeu, vor fi „găsiţi cu lipsă”. Ca idolii pe care i-au făcut, pur şi simplu vor „trece”, pentru că atunci
când susţinerea Domnului, pe care au dispreţuit-o şi au respins-o, este retrasă, nu mai rămâne nimic.
Concluzia este aceasta: „Conteniţi cu omul, a cărui suflare este în nările lui, căci ce preţ are el?” „Blestemat
să fie omul care se încrede în om şi face din carne braţul său şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.”
Ieremia 17:5. Acesta nu este un blestem rostit asupra celor care se încred în om – în ei înşişi + asemenea unei
pedepse. Nu se întâmplă aşa pentru că au ofensat demnitatea lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este om, ca să
Se simtă ofensat din cauza faptului că rangul Său nu este recunoscut; El este blând şi umil în inimă.
Blestemul nu este decât o expunere a faptului. Presupuneţi că un om se suspendă deasupra unei prăpastii pe
nimic; ce altceva decât totala lui distrugere se poate întâmpla? Omul nu este nimic şi oricine se încrede în om,
şi chiar în el însuşi, inevitabil ajunge la nimic. Judecata nu va face mai mult decât să descopere lucrurile
aşa cum sunt şi să lase omul în propria lui alegere, iar Dumnezeu va fi curat de sângele celor răi care

4
sunt distruşi. Amintiţi-vă Is. 1:31.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 5 (Doar Dumnezeu este mare)

„Adunând o comoară de mânie. – În primul capitol am văzut că “mânia lui Dumnezeu se descoperă din
cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”. Prin urmare toţi
cei care păcătuiesc îşi adună o comoară de mânie. Trebuie menţionat că la judecată Dumnezeu este îndreptăţit.
Oamenii nu primesc decât rezultatul lucrării lor. Dumnezeu nu este arbitrar. El nu a fixat decrete arbitrare
declarând că oricine le încalcă va suferi răzbunarea Sa. Pedeapsa care va veni asupra celor nelegiuiţi este
rezultatul normal al propriei lor alegeri. Dumnezeu este singura sursă de viaţă.
Viaţa Sa este pace. Atunci când oamenii Îl resping singura lor alternativă rămâne mânia şi moartea.
“Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate
mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci
împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde” (Prov. 1:29-32). Păcatul este înfăşurat în
necazuri şi moarte; pe acestea ei le aleg atunci când îl resping pe Domnul.
Necaz şi strâmtorare. - Cei care păcătuiesc sunt copiii mâniei (Ef. 2:3). Mânie şi urgie, necazuri şi
strâmtorare cu siguranţă vin asupra celor care fac răul. Însă necazurile şi strâmtorarea vor avea un sfârşit.
Faptul că, cu excepţia celor care sunt ai lui Hristos la venirea Sa, nimeni nu va primi nemurirea dovedeşte că
toţi ceilalţi vor înceta să existe. Pedeapsa celor nelegiuiţi cuprinde chinuri, însă chinurile, oricât de mult ar
dura, se vor termina cu distrugerea integrală a acestora. Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi. “Dar, peste
puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicească” (Is. 10:25).
Suntem chemaţi: “Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe,
până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor
pământului” (Is. 26:20,21). “El nu se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie” (Ps. 103:9). Mânia Sa va
înceta, nu pentru că El se va împăca cu păcatul, ci deoarece păcatul va dispărea împreună cu cei ce-l
practică.” — E.J. Waggoner, Epistola către Romani, cap. 2:9

„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de
tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.” Ce este focul care o va arde de tot?
„Atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu
arătarea venirii Sale.” „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” pentru nelegiuire. Mulţumim Domnului
că este aşa! Dar fraţilor, El este o salvare glorioasă pentru cei care sunt liberi de nelegiuire. Să-L lăsăm să ne
cureţe acum de nelegiuire, pentru ca atunci când se va arăta slava Lui să nu fim mistuiţi, ci schimbaţi
într-o asemănare a slavei Lui. Aceasta este voia Lui. „Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat
în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă
în chinul ei, şi vor zice: 'Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o oră ţi-a venit judecata!”
(KJV)” — A.T. Jones – Solia îngerului al treilea , Predici 1893, Predica nr. 5

„Iată aici o paralelă istorică atât de perfectă şi de potrivită încât o voi citi. Mai întâi amintesc că, omenirea
toată, oamenii, indiferent de religia lor, sunt supuşi lui Dumnezeu. Pot exista ei fără Dumnezeu? (Audienţa:
„Nu!”) Dacă vreun om prin vreun act personal ar putea să devină cu adevărat independent de Dumnezeu, ar mai
putea exista? (Audienţa: „Nu!”) Ce a încercat Satana să facă la început? Nu a încercat să devină independent de
Dumnezeu, existent prin sine însuşi? Dacă el şi-ar fi putut îndeplini scopul, ce ar fi realizat? (Voce:
„Distrugerea lui.”) Era obligat să existe, pentru că el nu putea să existe fără Cel care îl crease; dar în
ambiţia lui nebunească, în egoismul său intens care l-a orbit cu totul, el credea că putea trăi fără Dumnezeul
care îl crease.” — A.T. Jones – Solia îngerului al treilea , Predici 1893, Predica nr. 21

„Răstignirea lui Hristos nu este un lucru doar de o zi. El este "Mielul jungheat de la întemeierea lumii".
Apocalipsa 13:8.(trad. din engleză, KJV). Şi chinurile Calvarului nu vor avea sfârşit atâta timp cât un singur păcat
sau păcătos mai există încă în univers. Chiar acum Hristos poartă păcatele întregii lumi, pentru că "toate se ţin prin
El". Şi când la sfârşit El este obligat să arunce pe cei irecuperabili în iazul de foc, chinul pe care-l vor suferi
nu va fi mai mare decât acela pe care Hristos, respins de către ei, l-a suferit pe cruce.” — E.J. Waggoner,
Galateni, cap. 2:20

A se citi și articolul lui A.T. Jones intitulat „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”

5
Grupul GSM susține că solia predicată de A.T. Jones şi E.J. Waggoner — solia îngerului
al treilea — NU ar fi fost îndreptăţirea prin credinţă, ci neprihănirea lui Hristos, ca şi
când ar fi două lucruri total diferite. În sprijinul acestei susțineri se prezintă o traducere
incompletă, eronată a paragrafului din TM 91: „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului
Său o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie urmăreşte să aducă mai proeminent în
faţa lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea invită poporul să primească
neprihănirea lui Hristos. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a ales-o să fie dată lumii. Este solia îngerului al
treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM 91).

Detalii pot fi consultate aici:

http://www.gsm1888.ro/articol.php?articol=2000%2Fneprihanirea.html
http://www.gsm1888.ro/articol.php?articol=2009%2Fsolia.html

v RĂSPUNS: Atât A.T. Jones cât şi E.J. Waggoner au prezentat îndreptăţirea prin credinţă,
care implică ca Dumnezeu să-l facă pe om neprihănit, adică un ascultător deplin ale Legii.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis solia cea mai preţioasă prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie
a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea
a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui
Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe
Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre
iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată
împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta
este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie
proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.” — E.G.White, TM 91.2

„Pastorului E. J. Waggoner i s-a acordat privilegiul de a vorbi liber şi de a-şi prezenta concepţiile cu privire la
îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos, în legătură cu Legea. Aceasta nu a fost o lumină
nouă, ci a fost lumina cea veche, aşezată acolo unde trebuia să fie, în solia îngerului al treilea.” — E.G.
White, 3SM 168.1


„Îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos sunt temele care trebuie să fie prezentate unei lumi
care piere.”— E.G. White, Letter 24, 1892

„Solia prezentă – îndreptăţirea prin credinţă – este o solie de la Dumnezeu. Ea are acreditarea divină,
deoarece roadele ei duc la sfinţire.” — E.G. White, RH Sept. 3, 1889

„Nimeni nu spune că găsim perfecțiunea în cercetările vreunui om, dar eu atât știu, că bisericile noastre mor
din lipsa învățăturii despre subiectul îndreptățirii prin credința în Hristos și a adevărurilor înrudite.” — E.G.
White, 1888 Materials, 547.8

v Căutarea pe www.egwwritings.org a expresiei „justification by faith” returnează 323 de rezultate doar în

scrierile EGW, toate în context pozitiv, al adevărului prezent.

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Când citim mult repetata afirmaţie “cel neprihănit prin credinţă va trăi” este necesar să avem o idee clară a
ceea ce înseamnă cuvântul “neprihănit”. În versiunea King James se spune, “cel neprihănit va trăi prin credinţă”
Rom. 1:17. A fi îndreptăţit prin credinţă înseamnă a fi făcut neprihănit prin credinţă. “Orice nelegiure este
păcat” (1 Ioan 5:17), şi “păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:14). Aşa deci orice nelegiuire este încălcarea legii şi
bineînţeles că neprihănirea este ascultarea de lege. Deci vedem că cel drept, sau neprihănit, este cel ce ascultă de
Lege şi a fi îndreptăţit înseamnă a fi făcut păzitor al legii.” – E.J. Waggoner, Galateni, cap. 3:11

“Sunt socotiţi neprihăniţi (Fiind îndreptăţiţi – trad. eng.).” – Cu alte cuvinte, fiind făcuţi neprihăniţi. A
îndreptăţi înseamnă a face neprihănit. Dumnezeu dă exact ceea ce-i lipseşte păcătosului. Nici unul dintre
cititori să nu uite semnificaţia îndreptăţirii. Unii oameni sunt de părere că există o stare mult mai înaltă
6
pentru creştin decât aceea de a fi îndreptăţit. Aceasta ar însemna că există o stare mai înaltă decât aceea
de a fi îmbrăcat pe dinăuntru şi pe din afară cu neprihănirea lui Dumnezeu. Aceasta nu este posibil.” —
E.J. Waggoner, Epistola către Romani, cap. 3:22-26

„Hristos este rânduit cu scopul de a arăta neprihănirea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, în aşa fel
încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Dumnezeu îndreptăţeşte
păcătoşii, deoarece ei sunt singurii care au nevoie de îndreptăţire. Declararea unui păcătos ca neprihănit
este îndreptăţită de faptul că el este în mod real făcut neprihănit. Tot ceea ce Dumnezeu declară a fi, este
aşa cum spune El. Şi atunci el este făcut neprihănit prin viaţa lui Dumnezeu care îi este dată în Hristos.
Păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi dacă El este dispus să-l ierte, El are dreptul de a proceda astfel.
Nici un necredincios nu ar nega dreptul unui om de a trece cu vederea o greşeală făcută faţă de el. Însă
Dumnezeu nu trece pur şi simplu cu vederea păcatul; El îşi dă viaţa ca pedeapsă. Astfel El înalţă măreţia
Legii şi este îndreptăţit să declare un om, care mai înainte era un păcătos, neprihănit. Păcatul este
îndepărtat din păcătos, căci păcatul şi neprihănirea nu pot exista împreună, iar Dumnezeu îşi pune propria
Sa viaţă neprihănită în cel credincios. Astfel Dumnezeu este plin de îndurare în dreptatea Sa şi drept în
îndurarea Sa.” — E.J. Waggoner, Epistola către Romani, cap. 3:22-26

„Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătoşi. Nimeni altcineva nu are nevoie de îndreptăţire. Dar observaţi că
El nu îndreptăţeşte păcatul. Aceasta ar însemna să numească răul bine şi să se contrazică singur. Dar El
îndreptăţeşte sau face neprihăniţi pe cei păcătoşi, iar aceasta este exact ceea ce ei au nevoie. El îndreptăţeşte
pe păcătosul care crede făcându-l un om nou în Hristos Isus, iar aceasta El o poate face rămânând drept. A face
un om nou în neprihănire este în perfectă armonie cu propriul Său caracter de Creator.” — E.J. Waggoner -
Epistola către Romani, cap. 4:1-12

„Acum un alt gând la care suntem conduşi. Ştim că doar ideea lui Dumnezeu, aceasta este adevărata idee
despre neprihănirea lui Dumnezeu. Atunci, pot cuprinde ideea Sa despre neprihănire cu mintea mea?
(Audienţa: „Nu!”) Pot avea o minte care să o cuprindă şi care să poată să o cuprindă? Da! Există vreo minte în
Univers care să poată cuprinde gândul lui Dumnezeu despre neprihănire? Da! A cui? A lui Hristos. Deci, nu ne
conduce aceasta exact la faptul că fără mintea lui Hristos nu avem şi nu putem avea neprihănirea lui
Dumnezeu? Indiferent cât de multă teorie cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu s-ar putea să ştie un om;
indiferent cât de mult s-ar putea să spună că el crede în neprihănirea lui Dumnezeu; indiferent cât de mult ar
putea spune că el crede în îndreptăţirea prin credinţă, dacă nu are însăşi mintea lui Hristos, el nu înţelege
ideea lui Dumnezeu de neprihănire prin credinţă şi nu poate să o mărturisească.” — A.T. Jones – Solia
îngerului al treilea, Predici 1893, Predica 11

„Voi citi din nou, şi apoi opusul: „În multe pasaje ale Scripturii în care se vorbeşte clar despre credinţa
mântuitoare, prin 'credinţă' nu se înţelege o încredere în Isus pentru mântuire personală, ci în mod evident se
referă la credinţa că Isus este Mesia, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că ceea ce este relatat despre El este adevărat,
şi că ceea ce a învăţat El este adevărat.”
Aceasta este „credinţa” catolică. Acum, care este definiţia Domnului, ideea Lui de credinţă? „Calea către
Hristos” p. 69: „Când vorbim despre credinţă, atunci, trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră.
Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu,
adevărul Cuvântului Său, sunt realităţi pe care nici chiar Satana cu îngerii săi nu le pot tăgădui.”
Nu au spus spiritele rele lui Isus că El era Hristos? (Audienţa: „Da domnule!”) Deci, diavolii, Satana şi
oştile lui, cred în existenţa şi puterea lui Dumnezeu, cred că Cuvântul Său este adevărat, şi că Isus este Mesia,
Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Satana şi oştile lui cred toate acestea. Dar aceasta nu este adevărata credinţă. Cât de
multă putere există în credinţa lor pentru a lucra binele în vieţile lor? Nici o putere. Ei nu au adevărata credinţă.
Dar tocmai aceasta este credinţa catolică, nu? Ce fel de credinţă este atunci aceasta? Este credinţă satanică.
Aceasta este de fapt, credinţă satanică, aşa cum am arătat; dar totuşi papalitatea o numeşte adevărata credinţă.
Şi oricine o numeşte credinţă adevărată, este catolic, chiar dacă mărturiseşte a fi adventist de ziua a şaptea. Să
citim mai departe din „Calea către Hristos”: „Sfânta Scriptură spune că: ‚... şi dracii cred ... şi se înfioară’
(Iacov 2:19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai o credinţă în cuvântul lui Dumnezeu, ci şi
o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu; acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele noastre
fixate în El, acolo este credinţă.”
Acesta este adevărul îndreptăţirii prin credinţă; aceasta este neprihănire prin credinţă; aceasta este
credinţa care lucrează, mulţumim Domnului; nu o credinţă care crede ceva exterior, care ţine adevărul lui
Dumnezeu în curtea din afară şi apoi caută prin propriile eforturi să acopere lipsurile. Nu aceasta! Nu, ci
credinţa care lucrează. Ea însăşi lucrează; ea are putere divină în ea pentru a manifesta voinţa lui Dumnezeu în

7
om în faţa lumii. Aceasta este neprihănire prin credinţă, neprihănirea pe care o obţine credinţa, pe care o
primeşte şi o păstrează credinţa, neprihănirea lui Dumnezeu.”
Oh, noi putem avea mintea lui Hristos şi nu mintea firească! Oh, noi putem avea mintea lui Hristos şi nu
mintea Satanei! Putem avea ideea lui Dumnezeu despre îndreptăţirea prin credinţă, şi nu pe cea a
Satanei! Putem primi ideea lui Dumnezeu despre îndreptăţirea prin credinţă şi nu pe cea Satanei! Atunci
într-adevăr vom primi ploaia târzie, „învăţătura neprihănirii, conform cu neprihănirea.” — A.T. Jones –
Solia îngerului al treilea, Predici 1893, Predica 12

v Evanghelia ce prezintă neprihănirea prin credinţă se găseşte şi în Vechiul Testament

„Citim că Dumnezeu “a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi
binecuvântate în tine»” (Gal. 3:8). Evanghelia predicată oamenilor în timpul vieţii lui Pavel era aceeaşi
Evanghelie care fusese predicată israeliţilor din vechime (Ev. 4:2). Moise a scris despre Hristos şi în scrierile
sale se găseşte atât de mult din Evanghelie încât omul care nu crede ce a scris Moise nu poate crede în Hristos
(Ioan 5:46, 47). “Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea
păcatelor” (Fapte 10:43).
Pavel nu avea decât Vechiul Testament când s-a dus la Tesalonic şi “trei zile de Sabat a vorbit cu ei din
Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi” (Fapte 17:2, 3).
Timotei nu a avut la dispoziţie în copilăria şi tinereţea sa decât scrierile Vechiului Testament, iar
apostolul i-a scris: “Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la
cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire,
prin credinţa în Hristos Isus” (2 Tim. 3:14, 15).
Deci, citiţi Vechiul Testament aşteptându-vă să găsiţi aici pe Hristos şi neprihănirea Sa şi veţi
primi înţelepciunea care duce la mântuire. Nu faceţi nici o deosebire între Moise şi Pavel, între David şi
Petru, între Ieremia şi Iacov, între Isaia şi Ioan.” — E.J. Waggoner - Epistola către Romani, cap. 1:1-7

„Nimeni să nu caute neajunsuri în expresia "îmbrăcat în neprihănire", ca şi când aceasta ar fi ipocrizie.

Unii, dintr-o lipsă a aprecierii valorii darului neprihănirii, au spus că nu au dorit "haina neprihănirii'`, ci au dorit
doar acea neprihănire care provine din viaţă, depreciind astfel neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin
credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi asupra tuturor celor care cred în El. Suntem de acord cu ideea lor atâta
timp cât ea vine ca un protest împotriva ipocriziei, împotriva acelei evlavii fără putere; dar l-am ruga pe cititor
să ţină minte acest gând: este o mare diferenţă cine pe cine îmbracă în neprihănire. Dacă încercăm singuri să ne
îmbrăcăm cu neprihănire, nu vom purta decât o haină mânjită, indiferent cât de frumoasă ni s-ar părea nouă.
Dar atunci când Hristos ne îmbracă cu ea, nu poate fi dispreţuită sau refuzată. Remarcaţi expresia din Isaia: "El
m-a îmbrăcat cu haina neprihănirii". Neprihănirea cu care Hristos ne îmbracă, este neprihănirea care primeşte
aprobarea lui Dumnezeu; şi, dacă Dumnezeu este mulţumit de ea, cu siguranţă omul nu trebuie Să caute alta
mai bună.
Dar acum să ne continuăm raţionamentul un pas înainte şi să descoperim în ce constă dificultatea. Zaharia
3, 1-5 ne oferă soluţia: "El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului
Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-L pârască. Domnul a zis Satanei: 'Domnul să te mustre,
Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?' Dar Iosua
era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis
celor ce erau înaintea Lui: 'Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!' Apoi a zis lui Iosua: 'Iată că depărtez de la
tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!' Şi i-au pus o mitră curată pe cap, şi l-au îmbrăcat în haine,
în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo".
Observaţi în pasajul anterior că dezbrăcarea de hainele murdare este acelaşi lucru cu îndepărtarea
nelegiuirii. Şi astfel aflăm că, atunci când ne acoperă cu haina propriei Sale neprihăniri, Hristos nu ne dă
o mantie ca să acoperim păcatul, ci îl îndepărtează de la noi. Iar aceasta arată că iertarea păcatelor este
mai mult decât o simplă formă, ceva mai mult decât o simplă intrare în cărţile de aducere aminte din
ceruri, ca urmare a faptului că păcatul a fost şters. Iertarea păcatelor este o realitate; este ceva tangibil,
ceva care, în mod vital afectează persoana în cauză. De fapt, înseamnă îndepărtarea vinei şi dacă păcătosul
este curăţit de vină, îndreptăţit, făcut neprihănit, el este cu siguranţă supus unei schimbări radicale. El
este, într-adevăr, alt om. Pentru că el a obţinut această neprihănire prin ştergerea păcatelor, în Hristos. "Căci
dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă" (2 Corinteni 5,17). Şi astfel deplina iertare a păcatelor aduce cu
sine acea minunată şi miraculoasă schimbare cunoscută sub numele de "naştere din nou"; pentru că omul nu
poate deveni o făptură nouă decât prin naştere din nou. Aceasta înseamnă să ai o inimă nouă, curăţită.
Inima nouă este o inimă care iubeşte neprihănirea şi urăşte păcatul. Este o inimă care doreşte să fie
condusă pe calea neprihănirii. Este aceeaşi inimă pe care Domnul a dorit ca Israel să o aibă atunci când a spus:
"O, de ar rămâne ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie
8
fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!" (Deuteronom 5,29). Pe scurt, este acea inimă eliberată de dragostea pentru
păcat, cât şi de vinovăţia pentru păcat. Dar ce-l face pe om, în mod sincer, să dorească iertarea păcatelor`? Este
doar ura împotriva lor şi dorinţa după neprihănire, ură şi dorinţă care au fost trezite de Duhul Sfânt.
Duhul se luptă cu fiecare om; el vine ca o mustrare; când glasul lui de mustrare este ascultat, atunci, dintr-
o dată, El îşi asumă funcţia de mângâietor. Aceeaşi dispoziţie smerită, care conduce pe om să accepte mustrarea
Duhului, îl va conduce, de asemenea, să urmeze învăţăturile Duhului şi Pavel spune că toţi cei ce sunt călăuziţi
de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 14).
Din nou, ce anume aduce îndreptăţirea sau iertarea păcatelor? Credinţa, pentru că Pavel spune:
"Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus
Hristos"(Romani 5,1). Neprihănirea lui Dumnezeu este oferită şi pusă peste toţi cei care cred (Romani 3,22).
Dar acelaşi exerciţiu al credinţei face din fiecare om un copil al lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel spune
din nou: "Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus" (Galateni 3,26).” — E. Waggoner –
Hristos şi neprihănirea Sa

9
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 susține că apostolul Iacov ar fi apostaziat și că ar fi
trecut de partea iudaizanților, iar epistola sa devine astfel neinspirată (nefiind decât un
raport istoric al controverselor bisericii primare). Ba mai mult, se susține că epistola lui
Iacov ar fi în opoziție cu evanghelia predicată de Pavel în toate epistolele sale. Astfel,
împlinirea legii şi faptele bune nu au nici un loc în evanghelie, conform gsm1888.

v RĂSPUNS: A.T. Jones şi E.J. Waggoner au prezentat o credinţă care duce la ascultare, la
împlinirea Legii. În plus, epistola lui Iacov nu a fost socotită de ei ca neinspirată, ci au citat
din ea, găsind armonie între scrierile lui Pavel şi Iacov.

Câteva argumente biblice:

Romani 3:31 Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

Galateni 5:6 Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa
care lucrează prin dragoste.

Galateni 2:17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca
păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! 18 Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care
le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.

Efeseni 2:10 Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a
pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.

Tit 3:7 pentruca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii
veşnice. 8 Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în
Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!

1 Ioan 2:4 Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5
Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem
în El.

Iacov 2:14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa
aceasta să-l mântuiască? 15 Dacă un frate sau o soră Sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, 16 şi unul
dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce
i-ar folosi? 17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. 18 Dar va zice cineva: „Tu ai
credinţa, şi eu am faptele.” „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”
19 Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! 20 Vrei, deci, să înţelegi,
om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? 21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit
prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? 22 Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui,
şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. 23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe
Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„Sfinţirea care câştigă acum întâietate în lumea religioasă aduce cu ea un spirit de înălţare de sine şi
o dispreţuire a Legii lui Dumnezeu, care o arată ca fiind străină de religia Bibliei. Apărătorii ei învaţă că
sfinţirea este o lucrare de o clipă, prin care, numai prin credinţă, pot ajunge la sfinţenie desăvârşită. "Să
crezi doar", spun ei, "şi binecuvântarea îţi aparţine." Se învaţă că nu se mai cere nici un efort din partea
credinciosului. În acelaşi timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt dezlegaţi de a
păzi poruncile. Dar este oare posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi caracterul lui Dumnezeu,
fără să ajungă în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi voinţei Sale şi care arată ce-I este plăcut?
Dorinţa după o religie uşoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărţire de nebuniile
lumii, a făcut din doctrina mântuirii şi numai prin credinţă o învăţătură populară; dar ce spune Cuvântul
lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: "Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are
fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?... Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte
este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac
10
jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită...
Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iac. 2,14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învăţături înşelătoare a credinţei fără
fapte. Acea credinţă care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiţii pe baza cărora se
oferă harul nu este credinţă, ci o încumetare; căci credinţa adevărată îşi are temelia în făgăduinţele şi
prevederile Scripturilor. Să nu se amăgească nimeni cu credinţa că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de
bunăvoie una din cerinţele lui Dumnezeu. Săvârşirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia
glasului Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. "Păcatul este călcarea Legii." Şi "oricine păcătuieşte
calcă Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut" (1 Ioan 3,6). Deşi Ioan, în epistolele sale, zăboveşte atât de
mult asupra dragostei, nu ezită totuşi să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care
pretind că sunt sfinţiţi, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. "Cine zice: 'Îl cunosc' şi nu păzeşte
poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui
Dumnezeu a ajuns desăvârşită" (1 Ioan 2,4.5). Iată proba mărturisirii de credinţă a oricărui om. Nu putem
socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfinţire al lui Dumnezeu, în cer şi
pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu uşurinţă şi subapreciază preceptele lui
Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă pe oameni aşa, nu vor avea nici un
preţ în ochii Cerului şi putem şti că pretenţiile lor n-au nici o temelie.” — E.G. White, GC 472,473

„Cei care iubesc păcatul se îndepărtează de Biblie, le va plăcea să se îndoiască şi vor deveni
şovăielnici în ceea ce priveşte principiile. Ei vor primi şi vor susţine teorii false. Unii ca aceştia vor pune
păcatele oamenilor pe seama împrejurărilor, iar când omul ajunge să comită un păcat mare, ei îl privesc cu
milă, în loc să îl socotească un nelegiuit care trebuie pedepsit. Acestea sunt lucrurile pe care le va face
întotdeauna o inimă stricată, depravată, care în decursul timpului va da pe faţă toate trăsăturile firii decăzute.
Printr-un proces general, oamenii desfiinţează pe dată păcatul, pentru a putea evita necesitatea reformei
şi efortului individual. Pentru a se elibera de obligaţia de a face vreun efort în prezent, mulţi sunt gata să
socotească zadarnice toată lucrarea şi eforturile lor de pe parcursul vieţii, cât au urmat principiile sacre ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Nevoia de filozofare a fratelui Hull îşi are fortăreaţa în stricăciunea inimii lui.”
— E.G. White, T1 442

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Pavel a spus că prin Hristos el a primit harul şi apostolia ca să aducă, pentru Numele Lui, la ascultarea
credinţei pe toate Neamurile. Adevărata credinţă se manifestă prin ascultare. “Lucrarea pe care o cere
Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Hristos a spus: “De ce-mi ziceţi:
«Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46). Aceasta înseamnă că mărturisirea credinţei în
Hristos fără ascultare nu are nici o valoare. “Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea
însăşi” (Iacov 2:17). “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (versetul
26).
Omul nu respiră pentru a demonstra că trăieşte ci pentru că este viu. El trăieşte datorită respiraţiei. În
respiraţie stă viaţa lui. Aşa că omul nu poate face fapte bune pentru a demonstra că are credinţă ci el face
fapte bune deoarece faptele sunt rezultatul natural al credinţei. Chiar şi Avraam a fost îndreptăţit prin
fapte, deoarece “credinţa lucra împreună cu faptele lui şi prin fapte credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a
împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire»” — E.J. Waggoner
- Epistola către Romani, cap. 1:1-7

„În zilele apostolului Pavel credinţa bisericii din Roma era cunoscută lumii întregi. Credinţa înseamnă
ascultare; căci credinţa este socotită drept neprihănire, iar Dumnezeu niciodată nu socoteşte un lucru că este
ceva decât dacă acel lucru este cu adevărat astfel. Credinţa “lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6). Şi această
lucrare este o “lucrare a credinţei” (1 Tes. 1:3). Credinţa înseamnă de asemenea umilinţă, după cum o arată
cuvintele profetului: “Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin
credinţa lui” (Hab. 2:4). Omul fără prihană este cel neprihănit; dar omul este neprihănit datorită credinţei sale;
de aceea numai omul al cărui suflet nu este îngâmfat are credinţă. Prin urmare, fraţii romani din timpul lui
Pavel erau umili.” — E.J. Waggoner - Epistola către Romani, cap. 1:8-15

Însă “nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoştinţa deplină a păcatului.” (Rom. 3:20). De aceea oricine este îndreptăţit, sau făcut neprihănit, trebuie să
fie făcut neprihănit numai prin credinţă, întru-totul fără faptele legii. Acesta este un principiu universal valabil.
Înseamnă că îndreptăţirea la început, la sfârşit şi tot timpul este numai prin credinţă. Creştinul nu poate fi

11
îndreptăţit prin fapte, după cum nici păcătosul nu poate fi. Nimeni nu poate ajunge vreodată atât de bun şi
puternic încât propriile sale fapte să-l îndreptăţească.
Credinţa şi faptele. – Dar asta nu înseamnă că faptele nu au nici o legătură cu credinţa.
Îndreptăţirea înseamnă a face drept, sau a face neprihănit. Neprihănirea este echivalentă cu a face binele.
Prin urmare credinţa care îndreptăţeşte este credinţa care-l face pe om un împlinitor al Legii, sau mai
degrabă care pune în el împlinirea Legii. “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus
pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Ef. 2:10). “Căci
Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13).
“Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu,
să caute să fie cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8). Omul nu este îndreptăţit prin credinţă şi fapte, ci numai prin
credinţă, care lucrează.” — E.J. Waggoner - Epistola către Romani, cap. 3:27-31

„Pavel şi Iacov. - Ajungând aici aproape toţi citează cuvintele lui Iacov: “Avraam, părintele nostru, n-a
fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Din nefericire
acest text este citat pentru a discredita cuvintele lui Pavel. Se pare că oamenii iau drept bun faptul că există
o contradicţie între Pavel şi Iacov; şi în mod normal simpatia noastră înclină spre Iacov, deoarece oamenilor
le place să creadă că există un oarecare merit în propriile lor fapte, iar ei îşi imaginează că aceasta este ceea ce
Iacov învaţă. Într-adevăr, există unii oameni care susţin că Iacov a scris cu scopul de a corecta “ideile
extremiste” ale lui Pavel legate de îndreptăţirea prin credinţă.
Am face foarte bine dacă ne-am debarasa de asemenea de idei prosteşti şi nelegiuite. Nimeni nu
are dreptul să spere că va înţelege Scriptura atâta timp cât nu se apropie de aceasta cu convingerea fermă că
“întreaga Scriptură este inspirată de Dumnezeu”. Duhul Sfânt nu inspiră uneori cuvinte care mai târziu
trebuie corectate.
Credinţa lucrează. - Problema multora dintre cei care citesc cuvintele lui Iacov se datorează
presupunerii lor că apostolul ar spune că Avraam a fost îndreptăţit prin propriile sale fapte ale credinţei. “Vezi
că credinţa lucra împreună cu faptele lui.” Aceasta este întotdeauna pecetea credinţei vii, aşa cum arată
apostolul. Şi tocmai aceasta vrea să spună apostolul Pavel. Ultimul verset al capitolului trei din Romani ne arată
că prin credinţă întărim Legea.
Mai mult, chiar termenul “îndreptăţire” arată că credinţa împlineşte cerinţele Legii. Credinţa îl face pe
om împlinitor al Legii, căci aceasta este semnificaţia expresiei “îndreptăţire prin credinţă”. Astfel, în Iacov
citim că faptele lui Avraam pur şi simplu au arătat credinţa sa desăvârşită. “Astfel s-a împlinit Scriptura
care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire»” (Iacov 2:23). Prin urmare
apostolul Iacov predică aceeaşi îndreptăţire ca şi Pavel. Dacă n-ar fi aşa, unul sau altul, sau amândoi, ar fi
discreditaţi ca apostoli. Îndreptăţirea prin credinţa care lucrează este singurul fel de îndreptăţire cunoscut
în Biblie.” — E.J. Waggoner - Epistola către Romani, cap. 4:1-12

12
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 nu crede în valoarea sfinţirii şi nici în lucrarea de
creştere în Hristos, pe care le numeşte „evoluţionism” sau „experienţă a vechiului
legământ”

v RĂSPUNS: Atât Biblia, E.G. White, cât și A.T. Jones şi E.J. Waggoner prezintă viaţa de
sfinţire şi de creştere „în Hristos” ca fiind esențiale.

Câteva argumente biblice:

Efeseni 4:11 Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,
12 pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13 până
vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea
staturii plinătăţii lui Hristos; 14 ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de
învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; 15 ci, credincioşi adevărului,
în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. 16 Din El tot trupul,
bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea
fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.

1 Tesaloniceni 3:12 Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi,
cum facem şi noi înşine pentru voi, 13 ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie...

Filipeni 1:9 Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, 10 ca
să deosebiţi lucrurile alese, ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, 11 plini de
roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.

1 Petru 2:2 şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să
creşteţi spre mântuire, 3 dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul.

Proverbe 4:18 Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu
crescând până la miezul zilei.

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„A intra în Hristos este numai începutul, nu sfârşitul vieţii creştine. Aceasta reprezintă admiterea
noastră în şcoala în care trebuie să învăţăm despre El. El ia pe omul păcătos cu toate obiceiurile lui rele şi îi
iartă toate păcatele, astfel încât el este socotit ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. După care El continuă
dându-i viaţa Sa, prin care acesta poate birui obiceiurile rele din viaţa sa.
Asocierea cu Hristos ne va descoperi din ce în ce mai clar eşecurile noastre, tot aşa cum asocierea
cu un om învăţat ne va ajuta să ne dăm seama de ignoranţa noastră. Ca martor credincios, El ne arată eşecurile
noastre. Dar nu o face pentru a ne condamna. Noi primim simpatia Sa, nu condamnarea. Această simpatie este
cea care ne dă curaj şi ne ajută ca să biruim.
Când Domnul ne arată un defect în caracterul nostru, este ca şi cum ne-ar spune: “Există ceva de care
tu ai nevoie iar Eu ţi-l pot da.” Când învăţăm să primim mustrarea în acest fel, ne vom bucura atunci când
suntem mustraţi, în loc să ne descurajăm. — E.J. Waggoner - Epistola către Romani, cap. 8:1-9

„Atunci, unde poate exista vreo ocazie pentru ca unii dintre noi să fim descurajaţi din cauza păcatelor
noastre? Dacă Domnul ne-a arătat păcate la care nu ne-am gândit mai înainte că le-am putea avea,
aceasta demonstrează că El pătrunde în profunzime, până când, în cele din urmă va atinge partea cea
mai ascunsă a fiinţei noastre; iar când El atinge ultimul lucru care este necurat sau păcătos, care este în
dezacord cu voinţa Sa şi îl scoate la lumină, ni-l arată, iar noi spunem: „Îl vreau mai degrabă pe Domnul
decât acest păcat”, atunci lucrarea este completă, iar pecetea viului Dumnezeu poate fi pusă asupra
acestui caracter.
Ce doriţi mai mult: să aveţi desăvârşirea, plinătatea deplină a lui Isus Hristos, sau să aveţi mai puţin
decât aceasta, şi cu unele din păcatele voastre ascunse astfel încât să nu ştiţi niciodată că ele există?
Astfel, El trebuie să sape adânc până la cele mai ascunse cămăruţe ale inimii, cum niciodată n-am visat,
deoarece noi nu ne putem înţelege inimile. Dar Domnul priveşte la inimă. El încearcă conştiinţa. El va curăţa
inima şi va descoperi ultima urmă de ticăloşie. Lăsaţi-L să lucreze, fraţilor, lăsaţi-L să facă lucrarea Sa de
cercetare!” — A.T. Jones – Solia îngerului al treilea, Predici 1893, Predica 17
13
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 crede că Fiul lui Dumnezeu – „Cuvântul” a fost
sacrificat „înainte de întemeierea lumii” şi a dispărut pentru totdeauna, iar Isus din
Nazaret este doar un simplu om făcut părtaș de natură divină, în care Dumnezeu şi-a
pus Spiritul Lui şi neprihănirea Sa şi care a devenit astfel moștenitorul Cuvântului.
Apocalipsa 13:8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea
lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat. [„Mielul, care a fost junghiat de la întemeierea lumii - KJV]

v RĂSPUNS: În realitate, această doctrină este destul de veche şi este doar reînviată şi actualizată
„cosmetic”. Iată ce scrie istoricul Earle E. Cairns în cartea „Creştinismul de-a lungul veacurilor”:

„În secolul al treilea, un om pe numele de Paul din Samosata, era episcop în Antiohia... Acest om capabil,
dar lipsit de scrupule, susţinea că Hristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun care prin neprihănire şi
prin pătrunderea Logosului divin în fiinţa lui la botez a ajuns la divinitate şi a ajuns mântuitor...
Doctrina înfiinţată de Paul de Samosata a devenit cunoscută sub numele de monarhianism dinamic sau
adopţionist.”

Câteva argumente biblice:

Ioan 1:1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 El era la
început cu Dumnezeu. [Din veşnicie Cuvântul] 3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a
fost făcut, n-a fost făcut fără El. 14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de
adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. [Cuvântul este acelaşi
Personaj care s-a întrupat – n.n.]

Apocalipsa 19:11 Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel
credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. 12 Ochii Lui erau ca para focului; capul îl
avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El
singur. 13 Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” [Cel care
va reveni pe nor este tot Acelaşi Personaj prin care a fost creat totul : Cuvântul - n.n.] 14 Oştile din cer Îl
urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. 15 Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să
lovească Neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului
mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.

Mica 5:2 Şi tu, Betleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine
Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei.

Ioan 17:24 Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să
vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Ioan 16:28 Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl.”

Ioan 8:56 Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” 57 „N-ai
nici cincizeci ce ani” I-au zis Iudeii „şi ai văzut pe Avraam!”58 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că,
mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.”

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„O altă rătăcire primejdioasă este învăţătura care neagă dumnezeirea lui Hristos, pretinzând că n-a existat
înainte de venirea Lui în lume. Această teorie este primită favorabil de o mare categorie de credincioşi care
pretind a crede Biblia, dar ea contrazice în mod direct declaraţiile lămurite ale Mântuitorului nostru, cu
privire la legătura Sa cu Tatăl, la caracterul Său divin şi la preexistenţa Sa. Acestea nu pot fi susţinute fără
o deformare cu totul nesigură a Scripturilor... Dacă oamenii leapădă mărturia Scripturilor inspirate cu
privire la dumnezeirea lui Hristos, este zadarnic să discutăm această problemă cu ei, căci nici un argument,
oricât de categoric ar fi, nu-i va convinge. "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci,
pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (1 Cor. 2,14).
Nimeni dintre aceia care susţin această rătăcire nu poate avea o concepţie adevărată despre caracterul şi
14
misiunea lui Hristos sau cu privire la marele plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. — E.G. White,
GC 525

„Pentru a lua locul Cuvântului lui Dumnezeu, el [Satana] oferă manifestările spiritiste. Acesta este un drum pe
de-a-ntregul sub stăpânirea lui; pe această cale, el poate face ca lumea să creadă ce vrea el. El pune în
umbră, chiar acolo unde o doreşte, Cartea care trebuie să-l judece pe el şi pe urmaşii lui; face să creadă
că Mântuitorul lumii este un om obişnuit. — E.G. White, GC 558

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Şi, în cele din urmă, avem cuvintele inspirate ale apostolului Pavel, referitoare la Isus Hristos, din care
aflăm: "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El" (Coloseni l,19). Dar ce este această
plinătate care locuieşte în Hristos aflăm din următorul capitol, unde ni se spune: "Căci în El locuieşte trupeşte
toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2,9). Aceasta este cea mai perfectă şi mai clară afirmare a faptului că
Hristos posedă în mod natural toate atributele divine, fapt ce va apărea foarte clar de îndată ce vom
începe să-L privim.”
Imediat după des folositul text care ne spune că Hristos, Cuvântul, este Dumnezeu, citim că "Toate au
fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El" (Ioan 1,3). Nici un argument nu poate face
această afirmaţie mai clară decât este, fapt pentru care vom trece la cuvintele din Evrei 1,14. "Dumnezeu, la
sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care
a făcut şi veacurile. El, care este strălucirea slavei Lui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, şi care susţine toate
lucrurile cu cuvântul puterii Sale, a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta măririi, în locurile
prea înalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mult mai minunat decât al lor".
Cu mult mai accentuate decât acestea sunt cuvintele apostolului Pavel, adresate colosenilor, când
vorbeşte despre Hristos ca fiind Cel prin care avem răscumpărarea. Pavel vorbeşte despre El ca despre Cel care
este "chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; şi pentru că prin EI au fost create
toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie
domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate
şi toate se menţin prin El".
Acest text minunat ar trebui să fie studiat cu atenţie şi să fie adesea subiect de meditaţie. Nu există nici
un lucru în univers pe care Hristos să nu-1 fi creat. El a făcut totul în ceruri şi totul pe pământ; El a făcut
toate cele văzute şi cele nevăzute; scaunele de domnie şi domniile, căpeteniile şi autorităţile din ceruri existenţa
lor depinde numai de El. Şi cum El este înainte de toate lucrurile, dar şi creatorul acestora, tot aşa, prin El, toate
lucrurile sunt susţinute: Acesta este echivalentul a ceea ce se spune în Evrei 1,3, şi anume că El "susţine toate
lucrurile cu cuvântul puterii Sale". Doar printr-un cuvânt au fost făcute cerurile şi tot prin acest cuvânt El le
menţine la locul lor şi le protejează de distrugere.
Înainte de a trece la câteva lecţii practice, pe care le vom învăţa din aceste adevăruri, trebuie să ne oprim
pentru câteva momente asupra unei păreri care, cu toată sinceritatea, este împărtăşită de mulţi, care cu nici un
chip nu L-ar dezonora pe Hristos de bună voie, dar care, de fapt, Îi neagă divinitatea. Este vorba despre
ideea că Hristos este o fiinţă creată, care, prin buna plăcere a lui Dumnezeu, a fost înălţat la actuala Sa
poziţie nobilă. Nimeni care îmbrăţişează acest punct de vedere nu e posibil să aibă o concepţie justă
despre poziţia înaltă pe care Hristos o ocupă cu adevărat.
Scripturile declară că Hristos este "singurul Fiu născut din Dumnezeu". El este născut, nu creat. Nu are
nici un rost să ne întrebăm cum a fost născut, pentru că, nici dacă ni s-ar spune, minţile noastre nu ar putea
pricepe. Profetul Mica ne spune tot ceea ce putem şti despre acest lucru, în următoarele cuvinte: "Şi tu,
Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în
Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei" (Mica 5,2). A fost un timp când Hristos a
provenit şi a apărut din Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8, 42; l, 18). Dar aceasta s-a petrecut într-un timp
atât de îndepărtat, în veşnicii, încât pentru o inteligenţă limitată este practic fără început.
Astfel, adevărul este că Hristos este un Fiu născut şi nu creat. El a moştenit un Nume mult mai minunat
decât al îngerilor. El este "Fiu peste casa Lui" (Evrei 1,4; 3,6). Şi, de vreme ce este singurul Fiu născut din
Dumnezeu, El este chiar esenţa şi natura lui Dumnezeu şi posedă prin naştere toate atributele divine,
pentru că Tatălui I-a făcut plăcere ca Fiul Său să fie "reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, strălucirea slavei sale"
(Evrei 1,3) şi să fie "umplut cu plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2,9). Astfel, El are "viaţa în Sine Însuşi". —
E.J. Waggoner – Hristos şi neprihănirea Sa

15
 „Hristos ca Dumnezeu”
Care este, aşadar, gândul privitor la Isus care domină primul capitol din Evrei?
Mai întâi de toate, ne este prezentat “Dumnezeu” - Dumnezeu Tatăl - ca interlocutor al omului care “a
vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri” şi care “la sfârşitul acestei
zile ne-a vorbit prin Fiul”.
În acest punct, ne este prezentat Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Apoi, despre El şi despre Tatăl Său, ne
este scris: “pe care (Tatăl) L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut veacurile”. Aşadar, înainte
de a ne fi prezentat spre a-L considera ca pe un Mare Preot, Hristos Fiul lui Dumnezeu ne este făcut
cunoscut ca împreună Creator cu Dumnezeu, ca fiind Cuvântul viu, activ în procesul creaţiunii - “şi prin
care (Tatăl) a făcut veacurile”.
După aceea, despre Fiul lui Dumnezeu Însuşi, citim: “El, care este oglindirea slavei Lui (a lui
Dumnezeu) şi întipărirea fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea
păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”.
Asta ne spune că, în cer, natura lui Hristos era natura lui Dumnezeu; că în imagine, în natură, în caracter,
în persoană, El era chiar Dumnezeu. Adică, aşa cum era în cer înainte de a veni pe pământ, Isus era întru totul
Dumnezeu.
Mai departe scrie în versetul 4 despre El că a ajuns “cu atât mai pe sus de îngeri, cu cât a moştenit un
Nume mult mai minunat decât al lor”. Acest nume “mai minunat” este “Dumnezeu”, care în versetul 8 este dat
de Tatăl Fiului Său: “pe când Fiului I-a zis: “Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci.“
Aşadar, El este pe atât de “mai pe sus” decât îngerii, pe cât este şi Dumnezeu mai pe sus decât îngerii. Şi din
această cauză, El are un nume “mult mai minunat”, un nume care exprimă exact ceea ce este El în propria
natură.
Iar acest nume îl are “moştenit”. Nu dobândit. În firea lucrurilor dăinuie un adevăr - singurul nume
pe care cineva poate să-l moştenească, este numele tatălui său. Prin urmare, acest nume al lui Hristos, nume
mult mai minunat decât al îngerilor, este numele Tatălui Său: iar numele Tatălui Său este Dumnezeu. Deci
numele Fiului, pe care îl are “moştenit” este Dumnezeu. Şi acest nume care este “mult mai minunat decât al
îngerilor”, este al Lui, pentru că El este ”cu atât mai pe sus de îngeri”.
În continuare, este stabilită poziţia şi natura lui Hristos ca ”mai pe sus de îngeri”: “Căci, căruia dintre
îngeri a zis El vreodată: “ Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut!”? Şi iarăşi: “Eu Îi voi fi Tată şi El Îmi va fi
Fiu”?” Aceasta sprijină ideea acelui nume “mai minunat” despre care se vorbeşte în versetul anterior. Pentru
că, fiind Fiul lui Dumnezeu, El are, prin moştenire, numele Tatălui care este Dumnezeu. Un nume atât de
“mult mai minunat” decât al îngerilor cât Dumnezeu este mai pe sus ca ei.
Această precizare a poziţiei şi naturii lui Hristos, se continuă şi mai departe: “şi când duce iarăşi în lume
pe Cel Întâi născut, zice: “toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine! “ “ Aşadar, El este atât de superior
îngerilor, încât aceştia Îl venerează. Îl venerează în acord cu voinţa lui Dumnezeu, pentru că, prin natură,
Hristos este Dumnezeu.
Acest gând al substanţialei diferenţe între Hristos şi îngeri este discutat şi în continuare: Şi despre îngeri
zice: “Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui” ; pe când Fiului I-a zis:
“Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; Toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate; Tu
ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea; de aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de
bucurie mai pe sus de cât tovarăşii Tăi.“
Şi din nou, adresându-Se Fiului, Tatăl spune: ”La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile
sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o
manta şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.
Observaţi contrastele de aici şi citiţi în ele natura lui Isus. Cerurile vor pieri, dar El rămâne. Ele se vor
învechi, dar anii Lui nu se vor sfârşi. Cerurile vor fi schimbate, dar El este acelaşi. Toate acestea arată că El
este Dumnezeu.
Şi, în plus, referitor la diferenţa dintre Hristos şi îngeri: “Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: “Şezi la
dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“? Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare
trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?”
Astfel, în primul capitol din Evrei, Hristos este prezentat ca fiind superior îngerilor - Dumnezeu. Cu
atât mai pe sus de îngeri, cu cât este Dumnezeu. Mai pe sus de îngeri pentru că El este Dumnezeu.
În primul capitol din Evrei, Isus este descoperit ca Dumnezeu, cu numele de Dumnezeu pentru că natura
Lui este de Dumnezeu. Şi aşa este El, în totalitate Dumnezeu, pentru că este chiar “întipărirea Fiinţei” lui
Dumnezeu. Acesta este Hristos Mântuitorul, Duh din Duhul, Fiinţă din Fiinţa lui Dumnezeu şi este esenţial de
ştiut aceasta din primul capitol din Evrei, pentru a vedea care este natura Lui descoperită în capitolul 2 din
Evrei - natura umană.” — A.T. Jones – Calea consacrată către perfecţiunea creştină

16
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 transmite ideea că Hristos nu a intrat într-un
Sanctuar real din ceruri, şi nici că 1844 reprezintă anul când El a trecut din Sfânta în
Sfânta sfintelor a Sanctuarului ceresc, ci că noi suntem Templul lui Dumnezeu, iar restul
sunt doar figuri de stil.

v RĂSPUNS: E.G. White, A.T. Jones şi E.J. Waggoner au susținut cu tărie existenţa unui
Sanctuar ceresc în care Hristos, ca Mare Preot, face mijlocire. Atacând atât Sanctuarul, cât
şi evenimentul anului 1844, ataci fundamentul adventismului.

Câteva argumente biblice:

Apocalipsa 11:19 Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul
legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină
mare.

Apocalipsa 14:17 Şi din Templul care este în cer a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit.

Evrei 8:1 Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, 2 ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost
ridicat nu de un om, ci de Domnul. 3 Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De
aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. 4 Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi
preot, fiindcă Sunt cei ce aduc darurile după Lege. 5 Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti,
după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama” i s-a zis „să faci totul
după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„Pentru că în viitor vom suferi ispite de tot felul, trebuie să stăm cu picioarele pe o temelie solidă. De
asemenea avem nevoie de stâlpi robuşti pentru clădire. Nici o iotă nu trebuie îndepărtată din ceea ce Domnul a
lăsat aşa. Duşmanul va veni cu doctrine false, cum ar fi aceea că nu există nici un sanctuar. În această
privinţă mulţi se vor depărta de la credinţă. Unde altundeva ne putem afla în siguranţă dacă nu în
adevărurile pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în ultimii cincizeci de ani?” — E.G. White – RH 25 mai, 1905.

„Satana depune eforturi continue de a introduce păreri fanteziste cu privire la sanctuar, degradând imaginea
minunată a lui Dumnezeu şi a slujirii lui Hristos pentru mântuirea noastră în ceva potrivit minţii păcătoase. El
îndepărtează puterea care domină în inimile credincioşilor, o înlocuieşte cu teorii închipuite, care au fost
inventate pentru a anula adevărurile ispăşirii şi distruge încrederea noastră în doctrinele care au avut un
caracter sfânt încă de la primirea celei de-a treia solii îngereşti. Astfel el ne va jefui de însăşi credinţa în
solia care ne-a făcut să fim un popor aparte şi care a definit identitatea şi puterea lucrării noastre. —
E.G. White - Special Testimonies, Seria B, No. 2, p. 17. (1904.)

„Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujeşte în favoarea noastră, este marele original, iar
sanctuarul construit de Moise era o copie a acestuia. După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi,
sfânta şi sfânta sfintelor, există două locuri sfinte şi în sanctuarul din cer. Cei care căutau adevărul au găsit
dovezi incontestabile ale existenţei unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model
ce i-a fost arătat. Pavel a declarat că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. (Evrei 8,2.5). Ioan a
mărturisit că l-a văzut în cer. — E.G. White - Istoria mântuirii, p. 378

„Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca "o umbră a lucrurilor cereşti". Iar ceea ce se făcea în
simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea
Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Căci Hristos n-a intrat
într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat
chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9,24).
Lucrarea preotului în cursul anului din prima despărţitură a sanctuarului, "dincolo de perdea", care
constituia uşa şi despărţea Sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţarea Sa.
17
Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat
împreună cu tămâia care se înălţa o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte cu sângele Său
înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi aduce, împreună cu parfumul preţios al propriei neprihăniri,
rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima despărţitură a Sanctuarului din
ceruri.
Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a
concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, "o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde
dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut
Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu
însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică" (Evrei 6,19-20; 9,12).
Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a
Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la
Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi. Şi aşa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare
de ispăşire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se
încheie, o lucrare de ispăşire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar. Acesta este serviciul
care a început atunci când s-au încheiat cele 2300 de zile. La data aceea, aşa cum a fost proorocit de profetul
Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne -
curăţirea Sanctuarului.” — E.G.White - GC 421

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Sanctuarul şi însuşi Cortul erau doar o reprezentare a sanctuarului şi adevăratului cort pe care
Domnul le-a făcut, nu omul.
Marele preot din sanctuarul pământesc era doar o reprezentare a lui Hristos care este Mare Preot în
Sanctuarul şi în Cortul cel adevărat. Lucrarea acestui mare preot (din sanctuarul pământesc) era doar o
reprezentare a lucrării lui Hristos, Marele nostru Preot “care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al
Măririi, în ceruri ca slujitor al Locului Prea Sfânt şi al adevăratului Cort care a fost ridicat nu de om, ci de
Domnul”.
Jertfele preoţiei din Sanctuarul ceresc erau doar o reprezentare a jertfei lui Hristos, adevăratul Mare
Preot, în lucrarea Sa în Sanctuarul şi adevăratul Cort din cer.
Astfel, Hristos a fost adevărata esenţă şi adevăratul sens al întregii profeţii şi slujbe din sanctuarul
pământesc şi tot ce s-a desfăşurat în cadrul lor în alt sens, a fost, pur şi simplu, fără sens. Pe cât de sigur este
Hristos, adevăratul Mare Preot al creştinătăţii, prefigurat de marele preot levit de pe pământ, pe atâta sanctuarul
în care slujeşte Isus este adevăratul sanctuar, prefigurat de sanctuarul pământesc din timpul dispensaţiunii
levite...
Aşadar, există un sanctuar al dispensaţiunii creştine, pentru care sanctuarul dispensaţiunii levite era o
prefigurare, aşa cum există o mare preoţie creştină, a cărei prefigurare a fost marea preoţie din antichitate. Şi
există o mare preoţie modernă - slujba lui Hristos, Marele nostru Preot din sanctuarul din cer, la fel de
adevărat cum a existat o mare preoţie în sanctuarul pământesc din antichitate.
Şi “Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8,1).” — A.T. Jones – Calea consacrată către perfecţiunea
creştină, cap. 10

„Din nou accentuăm faptul că sanctuarul pământesc, cu slujba şi serviciile lui, nu era în sine decât o
imagine a celui adevărat care prin slujba şi serviciile lui se afla în cer. Când ideea sanctuarului i-a fost
prima dată prezentată lui Moise pentru Israel, Domnul i-a spus: “Vezi, să faci după chipul care ţi s-a arătat pe
munte!” (Evr. 8,5; Ex. 25,40; 25,30; 27,8). Sanctuarul de pe pământ era deci, o reprezentare a celui adevărat,
o copie după original. Slujba şi serviciile ce aveau loc în el erau reprezentări ale celor adevărate - “chipurile
lucrurilor care sunt în ceruri” Evr. 9,23.24.
Adevăratul sanctuar, originalul exista şi atunci. Dar, în întunericul şi confuzia din Egipt, Israelul
pierduse adevărata noţiune a lui, aşa cum o pierduse şi pe a multor alte lucruri care fuseseră clare pentru
Avraam, Isaac şi Iacov. Printr-o “schiţă” pământească Dumnezeu voia să le facă cunoştinţă cu adevăratul
sanctuar. Prin urmare, sanctuarul pământesc nu era o reprezentare a ceva ce nu exista şi avea să vină, ci era o
reprezentare vizibilă a ceea ce exista dar era invizibil, o reprezentare care să îi antreneze la o asemenea
experienţă a credinţei şi adevăratei spiritualităţi pe evrei, încât să poată vedea, ceea ce era invizibil.
Prin toate acestea, Dumnezeu le descoperea, lor şi tuturor oamenilor, din toate timpurile că, prin preoţia
şi lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar sau templu, care este în cer, El locuieşte printre oameni.
Descoperea că, în această credinţă a lui Isus, iertarea păcatelor şi ispăşirea sunt “lucrate” pentru oameni, astfel

18
ca Dumnezeu să locuiască în ei, ca Dumnezeu al lor, iar ei popor al Său, prin aceasta fiind deosebiţi de toţi
oamenii de pe faţa pământului, deosebiţi în Domnul ca adevăraţi fii şi fiice ale Sale, zidiţi întru desăvârşire în
cunoştinţa lui Dumnezeu.” — A.T. Jones – Calea consacrată către perfecţiunea creştină, cap. 11

„Şi, într-adevăr, sanctuarul în care Hristos este Mare Preot este singurul care putea fi curăţit în
1844. Pentru că este singurul care există. Sanctuarul care cândva fusese “întruchiparea” Lui, era distrus de
armata romană care nimicise Ierusalimul (Dan. 9,26). Chiar locul unde fusese, avea să rămână pustiu “până la
sfârşit”.
Aşadar, singurul sanctuar care putea fi curăţit la 1844 - sfârşitul celor 2.300 de seri şi dimineţi, era
doar sanctuarul lui Hristos - sanctuarul în care El este Mare Preot şi Lucrător; sanctuarul şi adevăratul
cort în care Hristos, la dreapta lui Dumnezeu este Preot şi Lucrător; sanctuarul şi adevăratul cort pe care
“Domnul l-a întins, nu omul”.
Serviciul în sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că, pentru ca sanctuarul să fie curăţit şi sensul
Evangheliei realizat în el, trebuia ca, mai întâi, aceasta să se realizeze în oamenii care luau parte la el.
Adică, în sanctuar chiar, fărădelegea nu putea înceta şi nu putea sa aibe loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea
neprihănirii veşnice, înainte ca toate acestea să se întâmple cu fiecare individ care lua parte la serviciul din
sanctuar. Însuşi sanctuarul nu putea fi curăţit, prin mărturisirea poporului şi mijlocirea preoţilor nu se aduna
asupra lui un râu de fărădelegi şi păcate. Curăţirea propriuzisă a sanctuarului, era îndepărtarea din el a
tuturor nelegiuirilor celor care, prin serviciul preoţilor, le aduseseră acolo în timpul anului. Şi acest râu
de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui - inimile şi vieţile închinătorilor - înainte ca sanctuarul
propriuzis să poată fi curăţit.
Prin urmare, prima operaţie în curăţirea sanctuarului era chiar curăţirea oamenilor - operaţie preliminară
şi esenţială acestei lucrări de încetare a fărădelegilor, de ispăşire a păcatelor, de aducere a neprihănirii veşnice
în inima şi viaţa fiecărui iudeu, în persoană. Când râul fărădelegii a bătut asupra sanctuarului era oprit
astfel de la izvoare, atunci şi numai atunci putea şi sanctuarul propriuzis să fie curăţit de păcatele şi
fărădelegile care, prin mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui.
Şi toate acestea erau o “întruchipare… pentru vremea de atunci”, o întruchipare a adevărului. Prin
aceasta deci, ni se arată clar că lucrarea Marelui nostru Preot, de curăţire a adevăratului sanctuar, trebuie să fie
precedată de curăţirea fiecăruia dintre credincioşi, operaţie care face parte din slujba adevăratului Mare Preot,
în adevăratul sanctuar. Este clar că fărădelegea trebuie să înceteze şi să aibă loc ispăşirea păcatelor şi să fie
adusă neprihănirea veşnică în experienţa vieţii fiecărui credincios mai întâi, pentru ca apoi să se realizeze
curăţirea adevăratului sanctuar. ..
Această stare de perfecţiune, această realizare în fiecare credincios a desăvârşitei imagini a Lui Isus este
sfârşitul tainei Lui Dumnezeu - Hristos în noi, nădejdea slavei. Ea este împlinită în curăţirea sanctuarului, care
înseamnă sfârşitul tainei Lui Dumnezeu, încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, aducerea neprihănirii
veşnice, pecetluirea vedeniei şi proorociei şi ungerea Sfântului Sfinţilor.
Cum timpul prezent este timpul când revenirea Lui Isus şi refacerea tuturor lucrurilor se află la uşi, iar
desăvârşirea finală a sfinţilor trebuie să le preceadă, orice evidenţă ne face să ştim că acum suntem în
vremea de înviorare, în vremea ploii târzii. Cum la fel de sigur, ne aflăm şi în vremea completei curăţiri
de păcatele care au stat împotriva noastră. Iar această curăţire este tocmai lucrarea de curăţire a sanctuarului;
este încetarea fărădelegilor; ispăşirea păcatelor şi aducerea neprihănirii Lui Dumnezeu, prin credinţa Lui Isus
Hristos, în inimi, pentru veşnicie.
Această curăţire de păcate trebuie să preceadă primirea înviorării ploii târzii. Pentru că doar asupra
acelor care au binecuvântarea promisă lui Avraam, se împlineşte făgăduinţa Duhului. Gal. 3,13.14. Iar
binecuvântarea promisă lui Avraam vine numai asupra celor răscumpăraţi din păcat. Prin urmare, azi mai
mult ca niciodată trebuie să ne pocăim şi convertim pentru a fi curăţiţi de păcate astfel încât o încetare
deplină a fărădelegii să se întâmple odată pentru totdeauna în viaţa noastră şi neprihănirea veşnică să o
ia în stăpânire; aceasta pentru ca plinătatea revărsării Duhului Sfânt să ne aparţină în acest timp de
înviorare, de ploaie târzie.
Şi toate acestea trebuie făcute pentru ca solia Evangheliei Împărăţiei, solie aducătoare de roade, să fie
predicată în toată lumea cu acea putere de sus prin care, pământul să fie luminat de slava ei. ” — A.T. Jones –
Calea consacrată către perfecţiunea creştină, cap. 16

19
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 predică un eveniment numit „Nunta” care ar
reprezinta ziua ispăşirii pentru cei vii ca eveniment escatologic. Până la acel eveniment
când omul devine părtaş de natură divină, implicit născut din nou şi sigilat, omului îi
este imposibil să nu mai păcătuiască. De aceea, este inevitabil ca astăzi să trăim în păcat.

v Iată ce au vorbit E.G. White, A.T. Jones şi E.J. Waggoner despre „Nunta Mielului” şi
căsătoria dintre Dumnezeu şi om, şi despre părtăşia de natură divină – aplicaţii cu totul
diferite decât cele oferite de GSM1888.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„În vara şi în toamna anului 1844, a fost proclamată solia: "Iată Mirele vine". Cele două categorii,
reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte, se găseau atunci în biserică - o grupă care aştepta cu
bucurie venirea Domnului şi care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; o altă grupă care, influenţată de
teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În
parabolă, când a venit mirele, "cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă". Venirea mirelui, arătată aici, are
loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul
Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită "mireasa, soţia Mielului". Îngerul i-
a spus lui Ioan: "Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului". "El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a
arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu"
(Apoc. 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în
întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este
oaspete la masa de nuntă (Apoc. 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa
cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri "stăpânirea, slava şi împărăţia"; El
va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, "pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul
ei" (Dan. 7,14; Apoc. 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn
al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să "stea cu Avraam, Isaac şi Iacov", la masă în
Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului.
Vestirea "Iată Mirele vine", din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aştepte venirea imediată a
Domnului. La timpul cuvenit, mirele a venit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel
Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. "Cele care erau gata, au intrat cu El la
nuntă şi s-a încuiat uşa." Ei nu puteau fi prezenţi în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în
timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie "să aştepte pe Domnul când Se va întoarce de la nuntă"
(Luca 12,36). Însă trebuie să înţeleagă lucrarea Lui şi să-L urmeze prin credinţă atunci când intră înaintea
lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.” — E.G. White - GC 427

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Trăind împreună cu El. - Înainte de a părăsi acest pasaj trebuie să atragem atenţia asupra forţei versetului opt
din capitolul şase: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”. Vedem
cât de adevărată este această afirmaţie atunci când înţelegem că moartea noastră împreună cu Hristos este
cea care ne eliberează de unirea cu monstrul păcatului şi ne uneşte în căsătorie cu Hristos. Oamenii se
căsătoresc pentru a trăi împreună. Tot aşa şi noi suntem uniţi cu Hristos pentru a putea trăi cu El aici şi în lumea
de apoi. Dacă vrem să trăim cu El în lumea de apoi trebuie, să trăim cu El în această lume.
În primele şapte versete ale capitolului şapte din Romani relaţia prin care noi, în firea noastră, susţinem
păcatul şi prin care, după aceea, prin har Îl susţinem pe Hristos, este reprezentată prin căsătoria cu primul şi al
doilea soţ. Unirea cu cel de-al doilea soţ nu poate avea loc atâta timp cât primul soţ trăieşte; iar în acest caz,
căsătoria este atât de perfectă încât cele două părţi sunt literalmente un singur trup şi un singur sânge, astfel că
unul nu poate muri fără ca să moară celălalt; prin urmare noi trebuie să murim cu păcatul, pentru a fi separaţi de
el. Însă noi murim în Hristos şi după cum El trăieşte deşi a murit, tot aşa şi noi trăim împreună cu El. Dar în
viaţa Sa nu există păcat şi astfel trupul păcatului este distrus atunci când noi suntem înviaţi. Aşadar, în moarte
suntem separaţi de primul soţ, păcatul, fiind uniţi cu cel de-al doilea soţ, Hristos.” — E.J. Waggoner -
Epistola către Romani, cap. 7:1-7

20
 v Cum şi când putem deveni părtaşi de natură divină?

Câteva argumente biblice:

2 Petru 1:3 „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce
ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, 4 prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca
prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.”

2 Corinteni 13:5 Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi
voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.

Evrei 3:14-15 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de
la început, câtă vreme se zice: "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii."

Ioan 3:5 Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu
poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh,
este duh. 7 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.

Romani 8:9 Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-
adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.

2 Timotei 1:13-14 Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care
locuieşte în noi.

Romani 5:5 Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre
prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„Legea îi descoperă omului păcatele, dar nu-i dă nici o soluţie. În timp ce făgăduieşte viaţa pentru cel
ascultător, ea declară că moartea este partea călcătorului ei. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera de
sub condamnarea sau de întinarea păcatului. El trebuie să dea pe faţă pocăinţă faţă de Dumnezeu, a cărui Lege
a călcat-o; şi credinţă în Hristos şi în jertfa Sa ispăşitoare. În felul acesta, primeşte "iertarea păcatelor
trecute" şi devine părtaş naturii divine. El este un copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care
strigă: "Ava, adică Tată". — E.G. White, GC 468

„Fiecare suflet trebuie să-L caute pe Dumnezeu cu umilinţă şi căinţă, pentru ca El să-l poată călăuzi şi
binecuvânta. Nu trebuie să lăsăm ca alţii să cerceteze Scripturile în locul nostru. Unii dintre fraţii noştri de
seamă au adoptat adesea o poziţie greşită, iar dacă Dumnezeu ar trimite o solie şi ar aştepta ca aceşti fraţi mai în
vârstă să deschidă calea pentru promovarea ei, solia nu ar mai ajunge niciodată la oameni. Dacă nu vor deveni
părtaşi ai naturii divine, într-o măsură mai mare decât au fost oricând înainte, aceşti fraţi vor rămâne pe
poziţia lor greşită.” — E.G. White, SEv 303.3

Câteva argumente aduse de Jones și Waggoner:

„Ce altceva ar putea să prezinte o domnie mai universală a formei de evlavie, nu doar fără puterea ei, dar
tăgăduindu-i puterea? Această formă de evlavie neagă faptul că Isus Hristos vine în trup. Orice duh care
mărturiseşte că Isus Hristos vine în trup, este Duhul lui Dumnezeu. Orice duh care nu mărturiseşte că Isus
Hristos vine – nu doar că a venit atunci, ci vine acum în trupul meu – Hristos în voi nădejdea slavei,
Hristos locuind în voi, Dumnezeu domnind în împărăţia lui Dumnezeu care este înlăuntrul vostru – aceasta este
semnificaţia – dacă nu mărturiseşte că Isus Hristos vine în trup, nu este de la Dumnezeu. Şi acesta este duhul
antihristului. Dar voi aţi biruit, copilaşilor, pentru că Cel care este în voi, în voi, în voi, este mai mare decât cel
care este în lume.” — A.T. Jones, GCB February 13, 1895

„Apostolul Petru merge mai departe de cuvintele cu care am început: "Prin care ni s-au dat mari promisiuni
mari și prețioase, ca prin acestea să fim părtași ai naturii divine." Oh, minunea făgăduințelor lui Dumnezeu!
Noi luăm promisiunile și prin ele devenim părtași ai naturii divine. Tot ce trebuie să facem pentru a fi părtași
ai naturii divine este să credem că El ne-a dat-o.” — E.J.Waggoner, PTUK March 29, 1894

21
 „Iehova nu este numai Fiinţa căreia ne închinăm, la care ne plecăm cu reverenţă ca la Unul infinit deasupra
noastră, ci El este al nostru. El ne aparţine, la fel de adevărat cum aparţinem şi noi Lui. „Domnul este
partea mea de moştenire şi paharul meu.” Psalmul 16:5. Tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, „El le-a dat
puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, celor care cred în numele Lui.” Ioan 1:12. Crezând, devenim copiii lui
Dumnezeu „şi dacă suntem copii, atunci suntem moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-
moştenitori cu Isus Hristos.” Romani 8:17. Prin credinţă devenim părtaşi naturii lui Dumnezeu, la fel cum
Hristos este una cu El. El este al nostru până acolo că tot ce are El şi tot ce este El ne aparţine nouă. Noi Îl avem
pe El.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 16 (Eliberarea poporului lui Dumnezeu)

„În timpurile străvechi Domnul a făcut din adâncimile mării o cărare pentru ca răscumpăraţii să treacă şi
„astfel se vor întoarce răscumpăraţii lui Iehova şi vor veni la Sion”. Vor veni cu strigăte mari, cu cântece şi
bucurie. „Dar”, veţi spune, „mai întâi trebuie să hoinărim prin pustia păcatului înainte ca acest lucru să aibă
loc”. Nu este deloc aşa. Nu a fost deloc acesta planul lui Dumnezeu pentru Israel, ci a fost rezultatul necredinţei
lor. Vedeţi, ei au încetat să mai cânte şi au început să murmure. Acesta este secretul pribegiei lor prin pustie.
Continuaţi să cântaţi, nu un cântec forţat, ci un cântec din inimă, deoarece Dumnezeu este tăria voastră,
cântecul vostru, mântuirea voastră şi veţi găsi aceste „cântece de eliberare” înconjurându-vă ca un scut care vă
va proteja de orice asalt al vrăjmaşului. Aceasta nu este teorie, ci realitatea care a fost demonstrată. Puterea
care a împărţit Marea Roşie este puterea care este a noastră în fiecare zi în lupta noastră de a scăpa de
robia păcatului. Cel care crede nu va fi dat de ruşine. „Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” ale lui
Dumnezeu ne fac părtaşi de natură divină, de aceea, cântaţi-le!” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap.
63 (Puterea care salvează)

„Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se bucure de viaţă şi de toate lucrurile bune. Problema lor este că ei
au o idee falsă despre ceea ce reprezintă lucrurile bune. Gustul nostru a fost pervertit aşa că în mod natural
numim răul bine şi binele rău. Trebuie să acceptăm făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui
Dumnezeu prin care suntem făcuţi părtaşi de natură divină şi atunci vom avea gustul potrivit şi opinia
corectă. Atunci ne va plăcea ceea ce este cu adevărat bun, chiar dacă pentru gustul nostru prezent, pervertit, este
insipid.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap. 68 (O ofertă îndurătoare acordată celor săraci)

„Aşa deci, cei ce au credinţă sunt păzitorii Legii; pentru că cei ce au credinţă sunt binecuvântaţi, şi cei ce
împlinesc poruncile sunt binecuvântaţi. Prin credinţă ei împlinesc poruncile. Deoarece Evanghelia este împotriva
naturii omeneşti, noi devenim împlinitori ai Legii nu făcând ci crezând. Dacă lucrăm pentru neprihănire noi nu
facem decât să folosim natura noastră păcătoasă, şi astfel nu ne apropiem deloc de neprihănire ci de fapt ne
depărtăm de ea. Dar crezând “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” noi ne facem “părtaşi firii
dumnezeeşti”(2 Petru 1:4) şi apoi toate lucrările noastre sunt făcute în Dumnezeu.” — E.J. Waggoner – Galateni,
cap. 3:9

„Omul s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a răsculat împotriva Lui. “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.” Isaia 53:6.
Nelegiuirile noastre ne-au despărţit de El. Isaia 59:1,2. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pămînteşti este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”
Romani 8:7. Hristos a venit pentru a distruge vrăjmăşia şi pentru a ne împăca cu Dumnezeu; pentru că El este pacea
noastră. Vezi Efeseni 2:14-16. “Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei
nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.” 1 Petru 3:18. Prin El avem intrare la Dumnezeu. Romani 5:1,2; Efeseni
2:18. În El mintea firească, mintea răsculată, este îndepărtată, şi mintea Duhului este pusă în loc, “pentru ca
porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.”
Romani 8:4. Lucrarea lui Hristos este de a salva ceea ce a fost pierdut, de a reface ceea ce a fost stricat, de a
reuni ceea ce a fost despărţit. Numele lui este “Dumnezeu cu noi.” Atunci când El locuieşte în noi suntem
făcuţi “părtaşi firii dumnezeieşti.” 2 Petru 1:4. — E.J. Waggoner – Galateni, cap. 3:19-20

“Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” Ioan 3:6. Prin naşterea noastră
naturală noi moştenim toate relele enumerate în acest capitol cinci din Galateni, “şi alte lucruri asemănătoare cu
acestea.” Noi suntem trupeşti. Stricăciunea ne stăpâneşte. Prin noua naştere noi moştenim plinătatea lui
Dumnezeu, fiind făcuţi “părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin
pofte.” 2 Petru 1:4. “Omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare” (Efeseni 4:22), este răstignit, sau
părăsit, “pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.”
Romani 6:6. — E.J. Waggoner – Galateni, cap. 5:25

22
 v Pot fi aduse câteva exemple de oameni părtași de natură divină?

„Profunzimea şi fervoarea simpatiei lui Ioan pentru Maestrul său nu era cauza iubirii lui Hristos
pentru el, ci era efectul acestei iubiri. Ioan dorea să ajungă asemenea lui Isus şi, sub influența
transformatoare a iubirii lui Hristos, el a ajuns să fie blând şi smerit cu inima. Eul său era ascuns în
Hristos. El era strâns unit cu Viţa cea vie şi astfel a devenit părtaş al naturii divine. Aceasta va fi
totdeauna urmarea părtăşiei cu Hristos. Aceasta este adevărata sfinţire.” — E.G. White, RH Feb. 15, 1881

„În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de
a face binele. A văzut părţile bune ale caracterului ei. Prin planul de mântuire se rânduiseră omenirii mari
posibilităţi. şi în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtaşă de natură
divină. Aceea care fusese decăzută şi a cărei minte fusese o locuinţă a demonilor, ajunsese foarte aproape
de Mântuitorul prin comuniune şi slujire.” — E.G. White, MCS 254.2

„Din istoria lui Iacov învățăm din nou cum se obține moștenirea pe care a promis-o Dumnezeu lui
Avraam și seminței sale. Numai prin credință. Pocăința și credința sunt singurele mijloace de eliberare.
Prin nici un alt mijloc el nu putea spera să aibă parte de moștenire. Întreaga lui izbăvire se afla în
dependența sa de făgăduința lui Dumnezeu. Prin urmare, el a fost pe deplin părtaș al naturii divine.” —
E.J. Waggoner, PTUK July 30, 1896

v Putem, prin credinţa în Hristos, să nu mai păcătuim?

Matei 1:21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale.”

Romani 1:16 Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; 17 deoarece în ea este descoperită o
neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel
neprihănit va trăi prin credinţă.”

Evrei 7:24 Dar El, fiindcă rămâne „în veac” are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul. 25 De aceea şi
poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea
ca să mijlocească pentru ei.

Romani 6:1 Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am
murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am
fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El,
pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În
adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere
asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca
trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a
murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi
împreună cu El, 9 întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o
stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna;
iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de
păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în
trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

Ioan 5:14 După aceea Isus l-a găsit în Templu, şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai
păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”

Ioan 8:10 Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie,
unde sunt pîrîşii tăi? Nimeni nu te-a osîndit?” 11 „Nimeni, Doamne” I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu
te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.

23
1 Ioan 2:1 Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl
un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.

2 Corinteni 6:1 Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în
zădar harul lui Dumnezeu. 2 Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am
ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”

„Acela care nu are suficientă credinţă în Hristos, ca să creadă că El îl poate ajuta să nu mai
păcătuiască, nu are credinţa care să-i ofere intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.” — E.G. White –
Manuscrisul 161, 1897

“Mulţi îl socotesc pe Isus ca un articol al credinţei, dar ei nu au credinţă mântuitoare în El ca Mântuitor

şi Jertfă. Ei nu înţeleg că Hristos a murit spre a-I salva de pedeapsa Legii pe care au călcat-o. Crezi tu că
Hristos, ca Înlocuitor al tău, a plătit datoria fărădelegii tale? Desigur, nu ca să continui în păcat ci ca să fii
scăpat de păcatele tale. Poţi spune că tu crezi în Isus atunci când ai o apreciere a costului mântuirii. Poţi face
această apreciere atunci când simţi să Isus a murit pentru tine pe crucea de pe Calvar, atunci ai o înţelegere
inteligentă a faptului că moartea Sa creează posibilitatea să nu mai păcătuieşti, desăvârşind un caracter
neprihănit prin harul lui Dumnezeu, revărsat asupra ta ca rezultat al sângelui lui Hristos.” — E.G. White -
Review and Herald, 24 iul. 1888

Bărbaţi şi femei invocă multe scuze pentru înclinaţia lor spre păcat. Păcatul este prezentat ca un lucru
inevitabil, un rău care nu poate fi biruit. Dar păcatul nu e ceva inevitabil. Hristos a trăit în această lume din
fragedă copilărie până la vârsta bărbăţiei şi în acel timp El a întâlnit şi a rezistat tuturor ispitelor de care este
asaltat omul. El este un Model desăvârşit în copilărie, tinereţe şi bărbăţie.” — E.G. White – Credinţa prin care
trăiesc, 219

“Când L-a dat pe Fiul Său pentru lume, Dumnezeu a creat posibilitatea ca bărbaţii şi femeile să poată fi
perfecţi prin folosirea fiecărei înzestrări a fiinţei lor spre slava lui Dumnezeu. În Hristos, El le-a dat bogăţiile harului Său
şi o cunoaştere a voii Sale. În măsura în care oamenii se dezbracă de sine şi învaţă să umble în umilinţă, bizuindu-se
pe Dumnezeu pentru călăuzire, vor fi făcuţi în stare să împlinească scopul înalt pe care îl are Dumnezeu în vedere cu ei.”
— E.G. White – Harul uimitor, p. 229)

“Noi putem birui. Da, pe deplin, cu totul. Isus a murit pentru ca noi să putem birui firea cea rea, orice păcat,
orice ispită şi să putem sta în cele din urmă alături de ei.” — E.G. White, 1 T 156

„Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de

căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor
veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol: un
pericol insuficient de bine înţeles: în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a
alege a trăi viaţa în păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul,
oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu
ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.”{SC 33}

„Studiem acum ceea ce avem în El, lucrurile (faptele – eng.) pe care le avem în El şi pe care le putem
primi doar prin credinţă. Acestea sunt faptele credinţei.
Mulţumim Domnului că acesta este un fapt real – că omul nostru cel vechi este răstignit, mort şi îngropat
împreună cu El şi că în El avem acest dar. În El avem darul şi faptul real al morţii omului cel vechi –
moartea şi înmormântarea naturii umane, păcătoase. Şi dacă ceea ce este vechi este răstignit, mort şi îngropat,
atunci versetul următor, al şaptelea, spune: „cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat”.
Aşadar, dacă ştim că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”, de acum înainte nu vom mai
sluji păcatului, suntem izbăviţi de păcat. Fraţilor, mă bucur că din ce în ce mai mult, zi de zi, se cuvine să
mulţumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din slujirea păcatului, aşa cum Îi mulţumim pentru
respiraţie. Iarăşi zic. Este de datoria noastră tot mai mult, este privilegiul nostru şi dreptul nostru să cerem
aceasta în Hristos – doar în El şi crezând în El – şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a eliberat de
slujirea păcatului, aşa cum îi mulţumim pentru suflarea pe care ne-o dă în fiecare dimineaţă.
Cum aş putea să am parte de binecuvântare şi de beneficiul care este în acest lucru, dacă nu iau acest
lucru? Dacă ezit tot timpul şi mi-e teamă că nu sunt liber faţă de păcat, de cât timp va fi nevoie ca să fiu
eliberat din slujba păcatului? Ezitarea, teama, vine din necredinţă, şi în sine este păcat. Dar în El, pentru că
Dumnezeu ne-a eliberat cu adevărat din slujirea păcatului, avem dreptul să mulţumim lui Dumnezeu pentru
24
aceasta, şi dacă o cerem şi-I mulţumim pentru aceasta, ne vom bucura de ea. „Cine a murit, este izbăvit de
păcat” (conform notei, „este îndreptăţit faţă de păcat”). Aceasta se întâmplă în El, şi o avem când suntem în
El prin credinţă.” — A.T. Jones – Solia îngerului al treilea 1895, Nr. 18

25
Grupul de Studiu Minneapolis 1888 susține că nu avem nevoie de o relaţie cu Dumnezeu
şi de a fi astăzi părtaşi de natură divină prin mijloacele harului, toate aceste nevoi
spirituale urmând să fie împlinite „la nuntă”.

v RĂSPUNS: Atât E.G. White cât şi cei doi soli au predicat despre importanţa menţinerii unei
relaţii strânse cu Dumnezeu prin: rugăciune, veghere, meditaţie asupra adevărului şi prin
comuniune cu El. Relaţia, comuniunea, legătura intimă cu Hristos conduce la transformare,
cel care le experimentează devenind tot mai mult părtaş de natură divină.

Câteva argumente biblice:

1 Corinteni 1:9 Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul
nostru.

1 Ioan 1:3 deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia
noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.

Ioan 15:4 Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. Dupăcum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine,
dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. 5 Eu Sunt Viţa, voi
Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu
puteţi face nimic. 7 Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi
se va da.

Luca 6:12 În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către
Dumnezeu.

Matei 26:41 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea
este neputincioasă.”

Fapte 1:14 Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria,
mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

Efeseni 6:18 Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu
toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii,

Coloseni 4:2 Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.

Câteva argumente ale Spiritului Profetic:

„Slava reflectată pe faţa lui Moise ilustrează binecuvântările ce urmează să fie primite de cei ce păzesc
poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dă mărturie despre faptul că, cu cât este mai strânsă
comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clară va fi cunoaşterea cerinţelor Sale, cu atât mai deplină va fi
asemănarea noastră cu chipul divin şi vom deveni mai repede şi mai deplin părtaşi ai naturii divine.” —
E.G. White, PP 331

„Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui. Căci, prin
comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în
natura umană.” — E.G. White, DA 313

„Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă din
oboselile călătoriei şi din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viaţă de
neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit şi o comuniune
neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul
dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe
înarmat pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat
lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl
zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.” — E.G. White, DA 363
26
„Viaţa lui Isus dovedea că El Se aştepta la mult, de aceea şi încerca mult. Chiar din copilărie, El a fost
adevărata lumină care a strălucit în întunericul moral al lumii. El S-a descoperit pe Sine ca fiind adevărul şi
călăuza oamenilor. Concepţiile Sale cu privire la adevăr şi puterea Sa de a se împotrivi ispitei erau în
conformitate cu acel Cuvânt, scris de bărbaţii cei sfinţi, inspiraţi chiar de El. Comuniunea cu Dumnezeu, o
deplină consacrare a vieţii faţă de El, în împlinirea cuvântului Său, fără să ţină seama de educaţia falsă
sau de obiceiurile şi tradiţiile vremii, au fost cele care au marcat viaţa lui Isus.” — E.G. White, FE 441

„Asocierile noastre au o mare importanţă. Noi putem lega multe prietenii plăcute şi folositoare, dar nici una
dintre acestea nu este atât de preţioasă ca aceea prin care omul limitat intră în relaţie cu Dumnezeul cel
Infinit. Când suntem uniţi cu El în felul acesta, cuvintele lui Hristos rămân în noi... Rezultatul va fi o inimă
curăţită, o viaţă atentă şi un caracter fără pată. Noi putem deveni asemenea lui Hristos, Exemplul
desăvârşit, numai cunoscându-L şi împrietenindu-ne cu El.” — E.G. White ST, 10 sept. 1885. (ML 190)

„Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi dacă noi consimţim, El Se va
identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa
Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa, înnobilată şi sfinţită, îşi
va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L
cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin
comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.” — E.G. White, DA 669

„Dacă oamenii se supun pe deplin faţă de Dumnezeu, El îi acceptă aşa cum sunt şi îi educă pentru serviciul Său.
Primit în suflet, Duhul lui Dumnezeu activează toate capacităţile intelectului. Sub călăuzirea Duhului Sfânt,
mintea care este consacrată fără rezerve lui Dumnezeu se dezvoltă armonios şi este întărită astfel, încât să fie
capabilă de a înţelege şi de a îndeplini cerinţele Sale. Caracterul slab şi instabil este transformat într-un caracter
ferm şi puternic. O atitudine continuă de devoţiune stabileşte o relaţie atât de strânsă între Isus şi ucenicii
Săi, încât caracterul creştinului ajunge să fie asemenea caracterului Maestrului său. El va avea o
capacitate de înţelegere mai clară şi mai vastă. Discernământul lui va fi mai pătrunzător, iar judecata lui mai
echilibrată. Prin puterea dătătoare de viaţă a Soarelui neprihănirii, mintea lui devine atât de ageră, încât va fi în
stare să aducă multă roadă pentru slava lui Dumnezeu.” — E.G. White, GW 285-286 (1915)

„Dumnezeu doreşte să-i aducă pe oameni într-o relaţie directă cu Sine. El respectă principiul
responsabilităţii individuale în toate tratativele Sale cu fiinţele omeneşti. Dumnezeu caută să încurajeze o
conştienţă a dependenţei individuale şi să inspire nevoia unei călăuziri individuale. El doreşte să aducă
omenescul în legătură cu divinul, pentru ca oamenii să poată fi transformaţi în asemănarea cu chipul
divin. Satana lucrează împotriva acestui plan. El caută să încurajeze dependenţa de oameni. Când mintea este
îndepărtată de Dumnezeu, ispititorul o poate aduce sub conducerea lui. El poate controla omenescul.” — E.G.
White, MH 241-243 (1905)

„Putem să concepem o legătură mai intimă, mai strânsă cu Domnul Hristos decât aceea prezentată în
cuvintele: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”? Fibrele mlădiţelor sunt aproape identice cu acelea ale viţei.
Transmiterea vieţii, a tăriei şi a rodirii din butuc la mlădiţe este neîmpiedicată şi continuă. Rădăcina îşi trimite
hrana prin mlădiţe. Aşa este şi adevărata relaţie dintre credincios şi Hristos. El rămâne în Hristos şi îşi
primeşte hrana de la El.
Această relaţie spirituală poate fi stabilită numai printr-o exercitare personală a credinţei. Această
credinţă trebuie să exprime din partea noastră o supremă preferinţă, o încredere perfectă şi o consacrare
întreagă. Voinţa noastră trebuie să fie în totul predată voinţei divine, simţămintele noastre, dorinţele, interesele
şi onoarea, identificate cu prosperitatea împărăţiei Domnului Hristos şi onoarea cauzei Sale şi atunci vom primi
mereu de la El har şi Domnul Hristos va primi recunoştinţa noastră.
Când această intimitate a legăturii şi comuniunii este formată, atunci păcatele noastre sunt aşezate asupra
lui Hristos; şi neprihănirea Sa ne este atribuită. El a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să putem fi făcuţi
neprihănirea lui Dumnezeu în El. Noi avem acces la Dumnezeu prin El; noi suntem primiţi în Cel Prea Iubit.”
— E.G. White, T5 230

„Comuniunea cu cel mai mare Învăţător pe care l-a cunoscut lumea vreodată, întăreşte înţelegerea,
luminează mintea şi purifică inima - înalţă, rafinează şi înnobilează pe om în întregul său. "Descoperirea
cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate."” — E.G. White, MYP 66

27
„Copiii lui Dumnezeu au de învăţat multe lecţii. Dacă îşi vor păstra gândurile îndreptate spre Acela care este
mult prea înţelept şi mult prea bun ca să poată greşi sau să le provoace vreun rău, ei vor beneficia de o pace
desăvârşită. Ei trebuie să absoarbă razele zâmbetului lui Dumnezeu şi apoi să le reflecte asupra celor din jur. Să
înţeleagă strălucirea inimaginabilă a binelui pe care îl pot aduce în vieţile semenilor lor şi să păstreze o relaţie
cu Dumnezeu care să fie la fel de apropiată ca a unor copii ce stau lângă tatăl lor, într - o companie
plăcută şi sfântă. Ei nu trebuie să uite niciodată că, pe măsură ce primesc iubirea şi afecţiunea lui Dumnezeu,
le revine obligaţia cea mai solemnă de a împărtăşi altora aceeaşi iubire. Prin aceasta, ei pot exercita o influenţă
aducătoare de bucurie, care să fie o binecuvântare pentru toţi cei ce se află în preajma lor şi pentru toţi cei ce
calcă pe urmele luminate de ei.” — E.G. White, Letter 40, 1903. (MM 45) {2MCP 379}

„Printre pericolele acestor ultime zile, unica siguranţă pentru tineri sunt vegherea crescândă şi rugăciunea.
Tânărul care-şi găseşte bucuria în citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi în ora de rugăciune va fi constant
înviorat de stropii din fântâna vieţii. El va atinge un înalt nivel al desă-vârşirii morale şi o dezvoltare a gândirii,
pe care alţii nu le pot concepe. Comuniunea cu Dumnezeu încurajează gânduri bune, aspiraţii nobile,
percepţii clare ale adevărului şi scopuri înalte conform cărora să acţionezi. Cei care au o astfel de relaţie
cu Dumnezeu sunt recunoscuţi de El ca fii şi fiice. Ei ajung în mod constant mai sus şi mereu mai sus,
obţinând o viziune clară asupra lui Dumnezeu şi a veşniciei, până când Domnul îi face canale ale luminii şi
înţelepciunii pentru lume.” — E.G. White, MYP 248

„Dacă facem din Domnul tovarăşul nostru zilnic, vom simţi că puterile unei lumi nevăzute sunt în jurul
nostru; privind la Isus, vom deveni asemenea chipului Său. Privind, vom fi schimbaţi. Caracterul este îmblânzit,
curăţit şi înnobilat pentru Împărăţia cerească. Rezultatul sigur al comuniunii şi părtăşiei cu Domnul nostru
va fi creşterea evlaviei, curăţiei şi ardoarei. Rugăciunea va fi din ce în ce mai inteligentă. Noi primim o
educaţie dumnezeiască şi aceasta este dovedită printr-o viaţă de sârguinţă şi zel.” — E.G. White, MB 86

„De nimic nu este mai multă nevoie în lucrarea noastră ca de rezultatele practice ale comuniunii cu
Dumnezeu. Ar trebui să arătăm prin vieţile noastre de zi cu zi că avem pace şi odihnă în Mântuitorul. Pacea Sa
din inimă va străluci pe chipul nostru. Ea va da vocii o putere de convingere. Părtăşia cu Dumnezeu va
înnobila caracterul şi viaţa. Oamenii îşi vor da seama, aşa cum şi-au dat seama şi de primii ucenici, că am fost
cu Isus. Acest lucru va atribui lucrătorului o putere pe care nimic altceva n-o poate da. El nu trebuie să îngăduie
să fie deposedat de această putere.” — E.G. White, MH 513

„Nu este nimic mai necesar în lucrare ca rezultatele practice ale comuniunii cu Dumnezeu. Noi trebuie să
arătăm prin viaţa noastră zilnică faptul că avem pace şi odihnă în Dumnezeu. Pacea Lui în inimă va străluci pe
faţă. Va da glasului o putere convingătoare. Comuniunea cu Dumnezeu va da înălţime morală caracterului
şi întregii desfăşurări a acţiunii. Oamenii vor ajunge să cunoască despre noi, ca şi despre primii ucenici, că
am fost cu Isus. Aceasta va da ostenelii predicatorilor o putere chiar mai mare decât aceea care vine de la
influenţa predicilor lui. Ei nu trebuie să-şi îngăduie a fi lipsiţi de puterea aceasta. Comuniunea cu Dumnezeu,
prin rugăciune şi studierea Cuvântului Său, nu trebuie să fie neglijată, deoarece aici este izvorul tăriei
lor. Nici o lucrare pentru biserică nu ar trebui să o ia înaintea acesteia.” — E.G. White, T6 48

„O astfel de transformare a caracterului, aşa cum este văzută în viaţa lui Ioan, este totdeauna rezultatul
comuniunii cu Hristos. În caracterul cuiva pot fi defecte vădite; totuşi, atunci când el devine un adevărat
ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformă şi-l sfinţeşte. Privind ca într-o oglindă slava Domnului,
el este schimbat din slavă în slavă, până ce ajunge asemenea Celui pe care Îl adoră.” — E.G. White, AA 560

„Toţi cei care se află sub îndrumarea divină au nevoie de ora liniştită a comuniunii cu propriile lor inimi, cu
natura şi cu Dumnezeu... Noi trebuie să Îl auzim pe El, vorbind inimii noastre în mod personal. Când
orice altă voce este stinsă, când Îl aşteptăm pe Dumnezeu în tăcere, liniştea sufletului face ca vocea lui
Dumnezeu să fie distinctă. Îndemnul Său pentru noi este: "Fii liniştit, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu." În
mijlocul nenumăratelor presiuni, în stresul intenselor activităţi ale vieţii, cel care este împrospătat în felul acesta
va fi înconjurat de o atmosferă de lumină şi pace. El va primi un nou flux de putere nu numai fizică, ci şi
intelectuală. — E.G. White, MH 58 (1905)

„Ideea că rugăciunea nu este importantă este una dintre înşelăciunile cele mai de succes ale lui Satana
pentru a ruina suflete. Rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu, este fântâna înţelepciunii, izvorul
puterii, păcii şi fericirii. Domnul Isus Se ruga Tatălui "cu strigăte tari şi cu lacrimi", Pavel îi îndeamnă pe
credincioşi să se roage "fără încetare", în toate privinţele înălţând rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri făcând
28
cunoscut cererile lor lui Dumnezeu. "Rugaţi-vă unii pentru alţii", zice Iacov. "Mare putere are rugăciunea
fierbinte a celui neprihănit" (Evrei 5, 7; 1 Tes. 5, 17; Iacov 5, 16).” — E.G. White, T7 43

„Dumnezeu trebuie să fie obiectul cel mai înalt al gândurilor noastre. Meditaţia care are ca subiect persoana lui
Dumnezeu şi rugăciunile adresate Lui înnobilează sufletul şi trezesc simţămintele. Neglijarea meditaţiei şi a
rugăciunii va conduce în mod sigur la un declin al interesului religios. Apoi se va manifesta neglijenţa şi
superficialitatea.” — E.G. White, 1MCP 287

„Ispitele par adesea irezistibile pentru că, prin neglijarea rugăciunii şi a studiului Bibliei, cel ispitit nu-şi
poate aminti cu uşurinţă făgăduinţele lui Dumnezeu şi nu-l poate întâmpina pe Satana cu armele Scripturii.
Dar îngerii sunt în jurul acelora care sunt gata să se lase învăţaţi în lucrurile dumnezeieşti; şi în timp de mare
nevoie, ei îşi vor aminti chiar acele adevăruri de care au trebuinţă. În felul acesta, "când vrăjmaşul va năvăli ca
un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă" (Is. 59,19).” — E.G. White, GC 601

„Şi mulţi dintre aceia care lucrează cu un scop foarte diferit, cad în aceiaşi rătăcire. Ei lucrează pentru binele
altora, obligaţiile lor îi apasă, iar răspunderile lor sunt numeroase, îngăduind astfel ca preocupările lor să le
consume şi timpul care ar trebui consacrat rugăciunii şi studierii Cuvântului lui Dumnezeu. Comuniunea cu
Dumnezeu prin rugăciune şi studierea Cuvântului Său este neglijată. Ei uită că Domnul Hristos a zis că:
"Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic." Ioan 15,5. Ei merg despărţiţi de Hristos, viaţa lor nefiind
pătrunsă de harul Său, iar manifestările eului personal încep să-şi spună cuvântul. Lucrarea lor este
mânjită de dorinţa după întâietate şi de trăsăturile dure, lipsite de iubire ale inimii nesupuse. Iată aceasta este
una din principalele "taine" ale insuccesului în lucrarea creştină. Din această cauză rezultatele sunt adesea
foarte slabe.” — E.G. White, COL 53

„Pe toţi aceia care vor, Domnul Hristos caută să-i înalţe la comuniunea cu El, pentru ca noi să putem fi
una, după cum El este una cu Tatăl. El îngăduie să venim în legătură cu suferinţe şi nenorociri, pentru a ne
scoate din egoismul nostru; El caută să dezvolte în noi atributele caracterului Său, împreuna simţire, bunătatea
şi iubirea. Prin acceptarea acestei lucrări de slujire, noi intrăm în şcoala Sa, spre a ne pregăti pentru curţile lui
Dumnezeu. Respingând-o însă, noi lepădăm învăţăturile Sale, şi alegem separarea veşnică de prezenţa Sa.” —
E.G. White, COL 389

„Cei reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi
l-au susţinut. unii ca aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării
Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată.
Această clasă de credincioşi sunt înfăţişaţi de asemenea prin auzitorii reprezentaţi prin pământul stâncos. Ei
primesc foarte repede Cuvântul dar dau greş în asimilarea principiilor lui. Influenţa Cuvântului nu este durabilă
Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta doreşte şi consimte ca Duhul să sădească în el o
natură nouă, dar cei reprezentaţi prin fecioarele neînţelepte au fost mulţumiţi cu o lucrare superficială. Ei nu
cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu ştiu
cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi să trăiască. Slujirea lor înaintea lui Dumnezeu degenerează
în formalism: "Stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc
dulce de tot, dar cu inima umblă după poftele lor".” Ezechiel 33,31. — E.G. White, PDH 411.1

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mat.5,8). Timp de trei sute de ani, Enoh a
căutat curăţia sufletului pentru ca să poată fi în armonie cu Cerul. Timp de trei veacuri el a umblat cu
Dumnezeu. Zi de zi el a tânjit după o mai strânsă legătură cu El; mai aproape şi tot mai strânsă a devenit
comuniunea cu El, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe pragul lumii veşnice şi între el şi ţara
celor fericiţi nu mai era decât un singur pas; acum porţile s-au deschis şi umblarea lui cu Dumnezeu, atât de
mult practicată pe pământ, a continuat şi el a trecut prin porţi în cetatea cea sfântă - primul dintre oameni care a
intrat aici.” — E.G. White, PP 88

„Dumnezeu este întruparea bunăvoinţei, a milei şi a iubirii. Aceia care se află într-o relaţie autentică cu El
nu pot fi în conflict cu semenii. Locuind în suflet, Duhul Său va crea armonie, iubire şi unitate. Opusul
acestora există doar printre copiii lui Satana. Stârnirea invidiei, a certurilor şi a geloziei este lucrarea lui Satana.
În Numele Domnului, îi întreb pe toţi aceia care pretind că sunt urmaşi ai lui Hristos: Ce fel de roade aduceţi?”
– E.G. White - 5T 28

29
După naşterea primului său fiu, Enoh a dobândit o experienţă mai înaltă; el a fost adus într-o relaţie mai
apropiată cu Dumnezeu. Şi-a dat seama mai mult de propriile sale îndatoriri şi de responsabilitatea sa ca fiu al
lui Dumnezeu, pe măsură ce a văzut iubirea copilului faţă de tatăl său, totala sa încredere în protecţia sa; pe
măsură ce a simţit dorul adânc şi afecţiunea propriei sale inimi pentru acel fiu întâi-născut, el a învăţat o lecţie
preţioasă despre minunata iubire a lui Dumnezeu pentru oameni în darul Fiului Său şi despre încrederea cu care
copiii lui Dumnezeu pot găsi odihnă la Tatăl lor ceresc. — E.G. White, AH 162

Părinţii şi copiii trebuie să menţină o relaţie atât de intimă cu Dumnezeu încât îngerii cereşti să poată
comunica cu ei. Aceşti soli sunt împiedicaţi să intre în nenumărate familii unde abundă fărădelegea şi lipsa de
politeţe faţă de Dumnezeu. Să prindem din Cuvântul Lui spiritul cerului şi să-l aducem aici, pe pământ în
vieţile noastre. — E.G. White, MS. 100, 1902

„Domnul Hristos a venit pentru a face voia Tatălui. Mergem noi pe urma paşilor Săi? Toţi cei ce şi-au luat
Numele lui Hristos ar trebui să caute constant o relaţie mai intimă cu El, pentru a putea umbla aşa cum a
umblat El şi a face lucrările lui Hristos. Ar trebui să ne însuşim lecţiile vieţii Sale pentru vieţile noastre.” —
E.G. White, T3 539

„Studenţii care înalţă ştiinţa mai presus de Dumnezeul ştiinţei sunt de fapt nepricepuţi, în timp ce ei se socotesc
foarte înţelepţi. Dacă nu vă puteţi permite un timp ca să vă rugaţi, dacă nu puteţi acorda un timp
comuniunii cu Dumnezeu, timp pentru cercetare de sine, şi nu preţuiţi acea înţelepciune care vine numai
de la Dumnezeu, toată învăţătura voastră nu va folosi la nimic, iar şcolile şi colegiile vor fi socotite
deficitare.” — E.G. White, FE 359

„În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, "în care sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie
în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii
nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în
comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din
compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el.” — E.G.
White, SC 18

„Rugăciunea continuă este legătura sufletului cu Dumnezeu, legătură ce nu poate fi ruptă, astfel încât
viaţa de la Dumnezeu se revarsă în viaţa noastră, apoi din viaţa noastră curăţia şi sfinţenia se reîntorc la
Dumnezeu. Este necesară silinţa în rugăciune; nimeni şi nimic să nu te împiedice de la aceasta. Trebuie să
depui orice efort spre a păstra deschisă comuniunea dintre Domnul Hristos şi fiinţa ta. Caută să foloseşti
orice ocazie de rugăciune, oriunde ţi s-ar oferi ea. Aceia care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor
fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici să
culeagă toate binecuvântările care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au spre a se aşeza în acel
loc în care pot primi razele luminii cereşti.” — E.G. White, SC 99

„Cel care învaţă cuvântul trebuie ca el însuşi să trăiască într-o conştientă şi continuă comuniune cu
Dumnezeu prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului Său, căci în aceasta stă izvorul puterii. Comuniunea
cu Dumnezeu va da strădaniilor slujitorului Evangheliei o putere mai mare decât influenţa predicii sale. El nu
trebuie să-şi îngăduie să fie lipsit de această putere. Cu un zel de netăgăduit, el trebuie să ceară fierbinte lui
Dumnezeu să-l întărească şi să-i dea putere atât pentru a-şi împlini datoria, cât şi pentru încercare şi ca să-i
atingă buzele cu cărbunele aprins. Deseori, trimişii lui Hristos se prind mult prea slab de realităţile veşnice.
Dacă oamenii ar umbla cu Dumnezeu, El i-ar ascunde în crăpătura Stâncii. Astfel ascunşi, ei Îl pot vedea pe
Dumnezeu aşa cum L-a văzut Moise. Prin puterea şi lumina pe care El o împarte, ei pot înţelege mult mai mult
şi pot realiza mult mai mult decât mintea lor mărginită ar fi gândit că este cu putinţă.” — E.G. White, AA 363

„Trebuie ca acum să facem cunoştinţă cu Dumnezeu, punând la încercare făgăduinţele Sale. Îngerii
înregistrează orice rugăciune sinceră şi stăruitoare. Trebuie ca mai degrabă să ne lipsim de îngăduinţe
egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Mai bine cea mai neagră sărăcie, cea mai mare
lepădare de sine, cu aprobarea Sa, decât bogăţie, onoruri, confort şi prietenie, dar fără ea. Trebuie să ne luăm
timp de rugăciune. Dacă îngăduim ca minţile noastre să fie năpădite de interese pământeşti, Domnul ne poate
da timp pentru a ne despărţi de idolii noştri de aur, de case sau de ţarini fertile.” — E.G. White, GC 623

30
 „Foarte puţini iau forţa din ultimul verset, 1 Ioan 1:7. Ei cred că este vorba de părtăşia umană, când de fapt
este vorba de părtăşia cu Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină, avem
părtăşie cu El şi El cu noi. Noi şi Dumnezeu avem părtăşie unul cu altul – părtăşie reciprocă. Versiunea
franceză a lui Segond o exprimă mai clar, nous sommes mutuellement en communion, suntem reciproci în
comuniune. Atunci unde să ne uităm pentru a-L găsi pe Dumnezeu? Uitaţi-vă peste tot. Uitaţi-vă în interior.
„Împărăţia lui Dumnezeu vine nu pentru a fi observată, nici nu se va spune: ‚Iat-o aici!’ Sau ‚Iat-o acolo!’ Căci
împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul vostru.” Luca 17:20, 21.” — E.J. Waggoner – Comori din Isaia, cap.
54 (Dumnezeul nevăzut)

31