1

Școala Biblică de Vacanță

Creațiunea
Lecțiile biblice povestite (pentru toate grupele)

Scopul lecțiilor: Transmiterea către copil a mesajului că Dumnezeu îl iubește.

Recomandarea autorului: la grupa primară, lecțiile să fie prezentate pe roluri.

Prima lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să fie lumină!” (Geneza 1:3)

IUBIREA

Cu mii de ani în urmă, atât de mult încât nici nu ne putem închipui, când nu existau nici băieței sau
fetițe, nici tați sau mame, nici pisicuțe sau cățeluși, nu exista nici Pământul cu râurile și munții săi, nici cerul,
nici luna și nici stelele, nu era nimic care să umple golul fără margini, nu era nimeni acolo afară de
Dumnezeu.

Dumnezeu exista dintotdeauna și va exista întotdeauna întruchipat în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu

Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Ei sunt plini de iubire așa că au hotărât:

- Hai să facem un univers minunat şi fiinţe care să fie după chipul şi asemănarea noastră. Astfel că
Dumnezeu porunci și îndată apărură sori uriași, în jurul fiecărui soare se roteau planete mari și mici
strălucind ca niște diamante în spațiul întunecat. Astfel a creat El cerurile și toată oștirea lor, universul întreg.

Vedeți? Dumnezeu este veșnic, a existat dintotdeauna și va exista întotdeauna. Dar nu a fost de
ajuns, nu S-a mulțumit cu crearea tronului Său deși era perfect.

- Sorii nu pot gândi iar planetele nu pot gândi nici ele. Sorii nu pot iubi nici planetele nu pot iubi.
 2

- Haideți să facem îngeri, bărbați și femei, băieți și fete care să poată gândi și vorbi, care să Ne poată
iubi și pe care Noi să îi iubim. Așa că Dumnezeu a creat ființe care să locuiască pe planetele din Univers, și
îngerii care să locuiască în cer. Cu toții erau minunați, puri și buni.

- Să facem un înger care să fie conducătorul oștilor cerești, spuse Dumnezeu. Îl vom face cel mai
frumos și cel mai înțelept dintre toate ființele create, locul lui va fi alături de Noi și-i vom da un nume special:
Lucifer, purtător de lumină. Din iubire pentru Lucifer, Dumnezeu l-a așezat chiar lângă tronul Său și lumina
care-L înconjura pe Dumnezeu se reflecta și asupra lui. Astfel chipul său era de o nespusă frumusețe, iar
veșmintele lui erau asemenea pietrelor nestemate. Pe lângă toate acestea Dumnezeu i-a dăruit un mare
talent muzical și o voce deosebită. Toți îngerii îl ascultau pe Lucifer și așteptau bucuroși toate poruncile lui.

- Avem dragostea și prietenia fiecărui înger și ale fiecărei persoane din univers, iar pacea și fericirea
ne înconjoară. Toată această splendoare avea la bază dragostea, nici un alt gând nu însoțea vreun înger
dintre cei creați.

- De ce m-a făcut Dumnezeu pe mine căpetenia celorlalte ființe din univers? Eu sunt cel mai bun, eu
sunt cel mai frumos și cel mai înțelept înger.

Aceste gânduri au fost tocmai începutul păcatului.

- Nu încape îndoială, gândi Lucifer, îmi doresc să fiu mai presus de Fiul Său. De ce nu m-a chemat și pe
mine la întâlnirea Lor?

Încet, încet, în locul dragostei, în inima lui Lucifer s-a așezat neliniștea, invidia, nemulțumirea și
dorința de a lua locul Fiului. Cel mai frumos și cel mai înzestrat înger să lase dragostea să-l părăsească! Greu
de crezut dar așa s-a întâmplat. Uită că Dumnezeu îi dăduse toată înțelepciunea și frumusețea, și începu să
creadă că erau meritul lui.

Dumnezeu Fiul știa ce gândea Lucifer și îi vorbi cu blândețe:

- Lucifer, Dumnezeu este dragoste, dar dacă tu vei continua să te răzvrătești împotriva Lui, singurele
rezultate vor fi nefericirea și moartea.Tu ești liber să alegi, dar să știi că noi dorim ca tu să alegi dragostea.

Se plecă adânc în fața Fiului, dar de fapt gândea altceva. Imediat începu să facă planuri: Cum ar fi
putut să-i întoarcă pe îngeri împotriva lui Dumnezeu? Da, va încerca să-i facă pe îngeri să creadă că el îi iubea
mai mult decât Creatorul lor.

- Îmi voi lăsa locul meu de-aici de lângă tron. Voi călători pretutindeni pentru a sta de vorbă cu îngerii.
Astfel ei vor zice:

- Ce drăguț din partea lui Lucifer că și-a părăsit locul de onoare ca să ne viziteze pe noi!

De această dată a început să își pună planurile în aplicare. Zburând deasupra unui deal înverzit, el
văzu un grup de îngeri. Aceștia strigară plini de încântare:

- Este Lucifer!

- Pareți fericiți, îi salută el.

 3

- Da așa este, răsădim o grădină de flori, și suntem impresionați de mirosul și culoarea lor.

- Ce idee grozavă! Să nu mai spuneți nimănui dar eu cred că voi sunteți cei mai buni grădinari din tot
universul. Îngerii rămaseră uimiți căci nu se gândiseră niciodată că unii ar fi mai buni decât alții.

- Aș vrea să pot fi și eu la fel de fericit în munca mea cum sunteți voi în a voastră.

- Dar cu siguranță că ești fericit să lucrezi atât de aproape de Dumnezeu.

- Da, dar mi-e greu pentru că Dumnezeu nu este drept cu mine, Îl preferă pe Fiul Său. Bine dar nu
vreau să vă întristez cu necazurile mele. Mă voi întoarce să vă vizitez altă dată.

Și Lucifer plecă lăsându-i nedumeriți de cuvintele lui ciudate. Folosindu-și puterea de a se mișca mai
repede chiar decât lumina, Lucifer se duse în întreg Universul pentru a-i vizita și pe alți îngeri, spunându-le și
acestora cât de trist era. Dar îngerii erau atât de plini de dragoste, încât nu li se parea că Lucifer era
nedreptățit. Călătoria lui a durat mult, a vizitat mulți îngeri și inima lui a fost din ce în ce mai mult umbrită de
invidie.

- Eu nu pot fi un bun conducător pentru voi, căci Tatăl îl favorizează pe Fiul Său și asta nu e drept.

- Ar putea avea dreptate, replică un alt înger.

Reuși să strecoare îndoială în inimile îngerilor. Dumnezeu s-a întristat foarte tare pentru că știa tot ce
se petrecea cu Lucifer, și cum gândeau ceilalți îngeri, astfel că S-a hotărât să îi cheme pe toți să le vorbească:

- Vreau să reamintesc fiecărui cetățean al cerului și al Universului că Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul
și Dumnezeu Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu. Îngerii înțeleseră. Și Lucifer înțelese iar inima lui se
umplu de simțăminte înfricoșătoare. Dar a durat foarte puțin.

- Locul meu e mai presus de Fiul Său, iar toți îngerii vreau să mi se închine mie, gândi el.

Dumnezeu știa ce se petrecea în inima lui Lucifer și încă o dată prin cuvinte blânde îi spuse:

- Te rog Lucifer, nu lăsa aceste sentimente să pună stăpânire peste inima ta. Mai ai încă timp,
întoarce-te la tronul Meu și acceptă să dirijezi din nou minunatul cor îngeresc pe care tu îl conduceai cu atâta
măiestrie. Fața ta să strălucească din nou înaintea miilor de îngeri. Te-am creat din iubire și mi-am dorit ca tu
să Mă iubești așa cum te iubesc și eu. Întoarce-te, te rog!

Dar inima lui Lucifer a rămas în continuare de neclintit. Aceasta era o zi hotărâtoare. Dumnezeu a
venit în fața tuturor îngerilor spunând:

- Fiecare înger să hotărască dacă rămâne alături de Mine, sau îl va urma pe Lucifer.

Se facu liniște. Cerurile frământau când îngerii s-au strâns înaintea Împăratului. Îngerii lui Lucifer s-au
adunat și ei în jurul lui. Apoi a urmat războiul în cer. Lucifer și îngerii lui n-au putut să se împotrivească marii
oștiri a Lui Dumnezeu și au fost dați afară din cer.

- Inima ți-era plină de mândrie din cauza frumuseții tale iar dragostea din inima ta a pierit. Drept
urmare, te voi arunca pe pământ.
 4

Copii, aceasta este povestea adevărată despre felul în care Lucifer, cel mai frumos înger creat
vreodată, a devenit Satana, dușmanul Lui Dumnezeu. Este povestea adevărată despre felul în care îngerii de
lumină s-au transformat în îngeri ai întunericului.

Dar fiți bucuroși! Dumnezeu are o veste minunată pentru voi …

LUMINA
În cer domneau din nou pacea și armonia.

- Ce frumos! spuse un înger, avem din nou liniștea, bucuria și dragostea care pentru un timp au
dispărut dintre noi. Simt că cerul e la fel ca înainte de lupta care a avut loc aici în această lume atât de
minunată.

- Așa este, simt și eu acum pacea de care aveam nevoie atat de mult.

O voce caldă se auzi, întrerupând dialogul dintre cei doi îngeri. Era Dumnezeu.

- A sosit momentul să vă aducem la cunoștință planul Nostru, spuse El. Am petrecut mult timp
împreună cu Fiul Meu și cu Duhul Sfânt plănuind, și ne-am gândit că trebuie să ducem la îndeplinire
minunata lucrare pe care noi am pregătit-o pentru planeta Pământ. Vom părăsi pentru o perioadă Tronul Cel
Sfânt, vom coborâ și vom transforma pământul într-un loc minunat. Așa că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au
coborât pe Pământ.

„Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întunerec și Duhul Lui Dumnezeu Se mișca
deasupra apelor.” (Gen 1:2)

- Trebuie să facem ceva! spuse Fiul către Tatăl, mai întâi de toate va trebui să luminăm Pământul!

- Da Fiul Meu, se auzi din nou vocea blândă a Tatălui, trebuie să facem un loc prielnic pentru viață. Nu
vom putea să ducem la îndeplinire planul Nostru, dacă nu avem lumină pentru că ea dă viață tuturor
lucrurilor frumoase pe care Noi dorim să le creăm.

Astfel în bezna care domnea pe Pământ se auzi un glas. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină! Și a fost
lumină.” (Gen 2:3)

Acum Pământul strălucea, o lumină clară îl învăluia, și Dumnezeu putea să-și ducă la îndeplinire
frumoasa lucrare.

- Dar totuși, gândi El, nu poate să domnească doar lumina! Trebuie să punem rânduială pentru ca
lucrul nostru să fie perfect.

„Dumnezeu a văzut că lumina era bună și Dumnezeu a despărțit lumina de întunerc. Dumnezeu a
numit lumina zi iar întunerecul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a
fost ziua întâi.” (Gen 1:4-5)
 5

Acum știm cu toții cine a creat minunata zi cu lumina ei blândă de care noi ne bucurăm atât de mult.
Cât de frumos putem transforma și noi ziua pe care El a creat-o într-o ocazie de bucurie, jucându-ne cu
prietenii noștri, învățând, admirând creația mâinilor Sale, și mulțumindu-I pentru că ne iubește atât de mult.
Să nu uităm nici de liniștea nopții. Ea ne ajută să ne odihnim și să ne trezim cu forța de care avem nevoie în
fiecare zi.

Cât de frumos și cu grijă a lucrat El dar, să știți că nu am fi reușit astăzi să înțelegem planul Lui de a
crea, dacă nu ar fi existat o minunată carte. Aceasta este Biblia, cartea de căpătâi a tuturor oamenilor care
cred în El, și care cred că El îi iubeşte.

A doua lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape…” (Geneza 1:6)

CERUL

Să ne închipuim că ne putem întoarce în timp, pe vremea când Dumnezeu a creat lumea noastră. El a
rostit o poruncă şi Pământul s-a ivit din nimic. Minunata carte despre care vă povesteam în lecţia trecută ne
spune că lumina a fost primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în săptămâna creaţiunii. Dar mai avea de
parcurs câteva zile până la finalizarea minunatului plan.

Glasul Tatălui se auzi din nou:

- Fiul Meu, așa cum am plănuit împreună înainte de a veni pe Pământ, trebuie să facem un loc
prielnic pentru oameni, pentru plante şi pentru animalele pe care urmează să le creăm.

- Da, răspunse Fiul care era întru totul de acord cu Tatăl Său. Urmează să despărţim această mare
întindere de ape. Nu putem lăsa ca tot pământul să fie învăluit de ape, astfel nu ar mai exista viaţă iar cea
mai mare dorinţă a Noastră este ca ea să existe.

Dumnezeu a zis: „Să să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut
întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesuptul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa
a fost.” (Gen.1:6,7)

Îndată liniştea fu înlocuită de freamăt. Apele începură să se ridice tot mai sus, şi mai sus, şi mai sus!
Aerul limpede ţinea apele deasupra, iar acestea înălţându-se formă o patură imensă de nori.

Ce minunat! A fost de ajuns ca El să rostească doar câteva cuvinte şi totul s-a transformat într-o
deschidere mare. Este acel spaţiu pe care noi îl vedem ori de căte ori privim spre cer şi ne minunăm de
imensitatea lui.
 6

- M-am gândit la toate lucrurile minunate pe care plănuisem să le facem şi care au nevoie de aer
pentru a supravieţui.

- Da Tată aşa este. Florile, copacii, veveriţele şi elefanţii cei mari, bărbaţii şi femeile, băieţeii şi fetiţele
au nevoie de aer ca să trăiască în lumea pe care Noi o creăm.

Totul era perfect. Chiar şi aerul era făcut dintr-un amestec de elemente (gaze) invizibile. Noi nu
putem vedea aerul. Nu-l putem mirosi şi nu-l putem gusta. Dumnezeu a pus în aer exact cantitatea de vapori
de apă potrivită pentru a-l face uşor de respirat şi de suportat de către pielea noastră. El a pus în aer şi
oxigen. Chiar în această clipă, sângele vostru ia oxigenul din aerul din plămânii voştri, ducându-l de grabă la
toate micuţele celule din întregul vostru corp.

- Ceea ce am realizat până acum este fără greşeală, îi spuse Fiul Tatălui Său.

- Când am coborât pe Pământ am plănuit ca marea Noastră lucrare să fie desăvârşită.Vreau ca

minunea planului Nostru să fie înţeleasă de către omul pe care îl vom crea. De fiecare dată când va privi cerul
să aibă înţelepciunea potrivită pentru a desluşi tainele lui.

Să încercăm să înţelegem împreună importanţa aerului aşa cum El şi-a dorit:

Încercaţi să respitaţi adânc şi rapid. Este posibil ca la un moment dat să simţiţi o uşoară ameţeală.
Aceasta se datorează cantităţii mari de oxigen pătrunsă brusc în sângele vostru. Ameţeala apare datorită
unei cantităţi prea mari de oxigen în creier.Totuşi, creierul are nevoie de oxigen. Concluzia experimentului
nostru este că avem nevoie de aerul pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi. Aceasta înseamnă că este vital,
adică fără el nu putem trăi. Ne-a dăruit înţelepciune să îl folosim corect. Putem gândi mai bine dacă alergăm,
ne jucăm şi facem sport în mod regulat, în fiecare zi.

Ce înţelept a fost Dumnezeu să mai pună şi alte gaze în aer! Pe lângă oxigen un alt gaz existent în aer
este dioxidul de carbon. Aşa cum nouă ne este vital oxigenul, în egală măsură este important şi dioxidul de
carbon pentru plante. Acesta este gazul pe care-l folosesc plantele verzi pentru a creşte şi a transforma
mineralele din pământ în hrană.

Am putea spune că noi trăim pe fundul unui ocean de aer, întrucât cerul este foarte înalt. Foarte
Înţelept, Dumnezeu a făcut acest aer fără gust, fără miros şi fără culoare. Ne bucurăm astăzi de minunatul
cer cracterizat prin imensitatea lui. Ieşind în natură îl putem observa cu atenţie şi nu avem cum să nu ne
gândim la Creatorul său. Atunci când îl privim ne dăm seama că avem Un Dumnezeu Puternic şi Iubitor. Aerul
pe care noi îl respirăm în fiecare secundă din viaţa noastră şi cu care noi suntem atât de obişnuiţi este darul
Lui pentru noi.

„Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a
doua.” (Gen. 1:8)
 7

A treia lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori…” (Geneza
1:11)

USCATUL ȘI VEGETAȚIA

- Priveşte, Fiul Meu! Un ocean nesfârşit şi un cer înalt, care pare că se pleacă în jos atingând valurile în
continuă mişcare.

- Da Tată este o splendoare, ceea ce văd, pare a fi cu adevărat fără cusur.

Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul! Şi
aşa a fost.” (Gen. 1:9)

Dintr-o dată, din apă se înălţară munţii. Dealurile, văile şi câmpiile se iviră şi ele. Iar, printre acestea
se răspândeau râuri şi lacuri.

- Nu vom face doar o câmpie întinsă. Munţii şi dealurile să contureze întregul peisaj, spuse Fiul.

Aceştia se înălţară mândri deasupra celorlalte forme de relief, fără culmi colţuroase cum sunt acum,
ci aveau o formă frumoasă şi simetrică. Râurile străbăteau coastele munţilor până ajungeau în lacuri şi mări.
Valurile mărilor spălau ţărmurile uscatului.

Dumnezeu Tatăl spuse mărilor:

- Până aici! Mai departe nu veţi ajunge. Aici se vor opri valurile voastre mândre.

Cuvintele Lui continuară să se audă cu putere:

Să dea pământul iarbă şi flori, legume, tufişuri, plante agăţătoare şi copaci. Într-o clipă, un covor
verde acoperi pământul cafeniu. Câmpuri întregi cu ierburi înalte, orz, ovăz şi grâu se legânau în bătaia
vântului. Florile împodobeau pământul în mii de culori.

- Voi avea grijă ca fiecare floare să aibă mirosul şi culoarea ei, şi voi crea mii de specii să umple
pământul. Şi aşa a făcut. Micuţele violete se iveau dintre ferigi de-a lungul malurilor pârâiaşelor. Tufe mari de
bujori de munte înviorau verdele pădurilor cu florile lor colorate într-un roz viu.

- Este minunat, Tată! Va fi un cămin perfect pentru om.

- Priveşte, Fiule! Pajişti colorate cu clopoţei şi păpădii. Mănunchiuri de narcise galbene, gladiole şi
lalele roşii, roz şi purpurii împodobesc văile. Florile de gura leului şi orhideele par surori.

- Şi păstăile ce atârnă pe tulpinile agăţătoare, cireşii plini cu fructe parfumate vor servi ca hrană
omului.
 8

- Am creat şi palmierii înalţi, stejarii şi arţarii ce-şi întind larg ramurile, sălciile, ulmii şi plopii
tremurători, iar arborii tek şi sequoia, pinii brazii şi molizii se înalţă maiestuos şi puternic spre cer.

Chiar în ziua aceea copacii au început să-şi schimbe înfăţişarea. Mai întâi crengile lor au fost acoperite
cu floricele ca o dantelă, apoi în fiecare floare au început să se dezvolte seminţele. Au apărut frunzele de un
verde proaspăt înconjurând fructele ascunse printre ele, încă micuţe. Trecu ceva timp, iar fructele s-au copt.

- Le-am dat acestor pomi puterea să ia din pământ substanţele de care au nevoie ca piersicile,
bananele merele şi celelalte fructe să se dezvolte. Acesta este darul nostru pentru om, şi îi voi da omului
înţelepciune să le folosească şi să le îngrijească.

- Va exista şi o regulă, spuse Fiul. Atunci când omul plantează fasole cu siguranţă că va avea fasole,
seminţele de porumb vor da porumb, în meri cresc mere nu pere.

- Da şi natura respectă legea Noastră: fiecare după soiul său.

- Să dea pământul iarbă, spuse Dumnezeu. Familia plantelor ierboase este cea mai importantă dintre
toate familiile de plante. Iarba nu numai că acoperă pajiştile şi parcurile dar va servi ca hrană pentru animale,
pentru multe mii de animale. Oile, vitele şi alte viețuitoare se vor hrăni cu ea.

Grâul, orzul, ovăzul porumbul şi orezul sunt toate ierburi, iar acestea servesc omului ca hrană. Dar, să
nu uităm de rădăcinoase: morcovul, sfecla şi napii au un gust minunat. Chiar şi familia curcubitaceelor ne
aminteşte de gustul dulce al pepenilor, iar castraveţii, dovleceii fac parte din aceeaşi familie. Roşia este
deosebit de interesantă. Ea aparţine aceleiaşi familii ca şi cartoful. Una face fructe deasupra pământului iar,
cealaltă produce ceea ce noi numim tuberculi, dar cresc sub pământ.

Dar ce ne-am face fără pomii fructiferi? Mere, pere, piersici, prune, portocale, lămâi, toate alcătuiesc
o mare parte din hrana noastră. Biblia ne învaţă un lucru minunat, că ele au sămânţa în interiorul fructului.
Dar, ceva special se întâmplă cu nuca. Noi mâncăm de fapt sămânţa ei în loc să mâncăm fructul. Dumnezeu a
creat acest fruct pentru noi, deoarece este foarte hrănitor. Totuşi nu toţi pomii sunt pentru hrană. Familia
coniferelor: pinii, brazii, molizii dau lemn pentru construcţii şi pentru foc. Arborele de cauciuc dă un suc
lăptos şi gros ce poate fi uscat la foc pentru a face acea substanţă pe care noi o numim cauciuc.

O întreagă varietate de plante ne-a fost dăruită, iar noi o primim ca pe o mare binecuvântare.
„Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei,
după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Gen. 1:12)

Totul era desăvârşit. Apele erau răspândite uniform. Înălţimile munţilor şi câmpiile foarte frumoase
erau împodobite cu plante, flori şi copaci înalţi şi maiestuoşi de toate felurile, care erau mult mai groşi şi mult
mai frumoşi decât sunt copacii acum. Aerul era curat şi sănătos, iar pământul părea asemenea unui palat
nobil.

Îngerii din cer priveau şi ei şi se bucurau de lucrările minunate şi frumoase ale Lui Dumnezeu. Fiul
privi mulţumit către Tatăl Său, spunându-I cu voce blândă:

- Tată, aceasta este lucrarea mâinilor Noastre şi este exact cum am plănuit.
 9

- Da, Fiul Meu, cea de-a treia zi a luat sfârşit. „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta
a fost ziua a treia.” (Gen. 1,13)

A patra lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să fie niște luminători în întinderea cerului…” (Geneza 1:14)

SOARELE LUNA ŞI STELELE

Ce frumos era acum Pământul şi cât de frumos l-au împodobit! Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au reuşit să
facă să strălucească Pământul de culorile plantelor şi al florilor. Dar nu aşa avea să se sfârşească lucrarea Lor.
Toată splendoarea avea să dureze dacă o lumină caldă avea să hrănească plantele create de Ei. Să cunoaştem
mai bine împreună minunea ce avea să se înfăptuiască în cea de-a patra zi.

- Este nevoie de căldură, de lumină, de un semn care să despartă ziua de noapte, care să arate
vremurile, zilele şi anii.

- Cu siguranţă că a sosit momentul, Tată, ca şi cerul să fie împodobit cu splendoare şi strălucire.

Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie
nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să
lumineze pământul. Şi aşa a fost.” (Gen. 1:14,15)

- Cum să existe viaţă fără lumina soarelui care ajută micuţele şi plăpândele plante să se hrănească?
Acestea au nevoie de razele lui pentru a transforma mineralele din ţărână în hrană, pentru a face micuţele
frunze să răsară din pământ, pentru a ajuta falnicii copaci să crească tot mai înalţi.

La cuvântul Tatălui norii s-au dat de o parte şi iată că pe cer era o uriaşă minge de foc. Lumina
soarelui, strălucitoare şi caldă, se revărsa pentru prima dată asupra pământului.

Îndată, în linişte, toate plantele începură să se întindă şi să crească. Boboceii de zorele se deschiseră,
întorcându-se după soare. Picăturile de rouă sclipeau în iarbă. Albastrul cerului oglindindu-se în apă, schimbă
cenuşiul mărilor într-un albastru închis. Pretutindeni, lumina soarelui inunda pământul cu frumuseţe şi
căldură.

- Are viaţă, dar nu poate cuvânta. Căldura pe care o emană este foarte mare, însă el nu poate iubi;
deşi este adorabil, pare atât de mic atunci când este privit, dar fără el omul nu ar putea supravieţui.

- Din iubire am pus la dispoziţia acestuia razele lui care nu ar putea fi vreodată înlocuite.
 10

Soarele, prin razele sale calde, ne oferă aportul de vitamina D care este atât de important pentru
sănătatea sistemului nostru osos. Aceasta mai este numită şi vitamina antirahitică. Atunci când ne expunem
razelor soarelui, oasele noastre devin mai puternice şi se dezvoltă corect. Lipsa expunerii la soare poate
produce iritabilitate, dificultăţi de concentrare iar uneori duce la creşterea apetitului. Cel mai des toate
acestea apar iarna, când mângâietoarele raze de soare sunt destul de rare. Cu câtă înţelepciune a creat
Dumnezeu soarele! Iar nouă oamenilor ne-a dat pricepere să învăţăm să folosim corect razele strălucitoare şi
căldura acestuia.

Dar mai este ceva ce trebuie să ştim: când Tatăl a poruncit prin cuvintele Sale blânde luminătorului
cel mare să apară pe bolta cerească, a dorit ca el să servească Pământului ca semn de despărţire a zilei de
noapte, şi ca semn de schimbare a anotimpurilor. Cu toţii vedem cum soarele răsare, traversează bolta
cerească şi apoi apune. Drumul său de la răsărit spre apus se repetă zilnic, dându-ne impresia că soarele se
învârte în jurul pământului. În realitate, Pământul se roteşte în jurul său şi în jurul soarelui. Când partea
Pământului este îndreptată spre soare, atunci este zi, în timp ce în partea opusă este noapte. O rotaţie
completă a pământului durează 24 de ore. Astfel înţelegem cum, cu ajutorul soarelui, Dumnezeu a despărţit
ziua de noapte. Dar în drumul său, în jurul soarelui, Pământul îşi schimbă în permanenţă poziţia faţă de
acesta. Aşa înţelegem că atunci când Pământul se roteşte în jurul soarelui, se formează anotimpurile. Este
important pentru noi să nu existe un singur anotimp. Chiar şi pentru plante. Ce s-ar întâmpla dacă ar fi în
permanenţă cald iar plantele ar fi într-o continuă vegetaţie? De aceea Dumnezeu a rânduit să vină şi
anotimpurile reci, ca plantele să îşi înceteze activitatea de a rodi.

- Am creat luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua. Dar nu aşa îmi doresc să se sfârşească
lucrarea celei de-a patra zi. Cine avea să lumineze noaptea?

- A sosit momentul ca bolta cerească să capete strălucire şi în timpul nopţii! Ziua a luat sfârşit, iar
noaptea învăluie Pământul.

- Să strălucească pe cer luna! Ea este ca mărime cel de-al doilea luminător, şi anume luminătorul cel
mic.

Aşa că luna începu să răspândească lumina către Pământ. Ca şi soarele, ea ne ajută să delimităm
timpul, şi anume luna marchează trecerea a câte patru săptămâni. Aşa cum bine ştim, la sfârşitul celor patru
săptămâni începe o nouă lună.

- Dar e singură pe cer în timpul nopţii. Hai să creăm un ajutor pentru ea.

La cuvântul Tatălui apărură pe bolta cerească milioane de mici ghemuleţe strălucitoare. Acestea erau
steluţele. Aveau mărimi şi culori diferite.

- Am creat stele mici şi stele mari sau gigante.

- Şi sunt de culori diferite: albastre, albe, portocalii şi roşii.

Acum putem spune că cerul era la fel de împodobit ca și Pământul.

Imaginează-ţi că într-o noapte frumoasă de vară priveşti imensul cerului. Observi miile de stele
înconjurate de mândra lună strălucind şi luminând pământul. Ai putea spune că eşti atât de mic în
 11

comparaţie cu măreţia lui. În schimb, lucrurile sunt diferite. Gândeşte-te că eşti atât de mare, pentru că
Tatăl tău a creat toate aceste minunate corpuri cereşti! Și El vrea ca tu să te bucuri! El este Tatăl tău ceresc.
Se auzi glasul blând al Fiului.

-Tată, a luat sfârşit şi această zi. Sunt fericit că totul este aşa cum Noi am dorit să fie.

„Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea,
şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a
fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.” (Gen. 1:17-18)

A cincea lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să mișune apele de viețuitoare și să zboare păsări…” (Geneza 1:20)

VIEŢUITOARELE MĂRII ŞI PĂSĂRILE

Zorii se iveau. Stelele scântâietoare începeau să pălească. Departe, la marginea marii lumi înverzite,
strălucea un mănunchi de raze de soare: primul răsărit al Pământului. Discul auriu se înălţa tot mai sus.
Lucrarea mâinilor Maestrului sclipea în lumina dimineţii. Lumea era învăluită în tăcere, care era întreruptă
doar de valurile ce spălau ţărmurile, de căderea vreunei cascade sau de foşnetul vântului prin frunziş.

- Frumoasă cum nu se poate descrie este priveliştea care înfloreşte înaintea noastră astăzi, Fiul Meu.

- Tată, pământul aşteaptă. Întregul univers aşteaptă să vadă la puterea Cuvântului Tău ce va lua fiinţă
în cea de-a cincea zi a creaţiunii.

- Eu nu doresc o lume goală şi tăcută, ci doresc ca pământul să fie locuit. Toate pregătirile din ziua
întâi, a doua, a treia şi a patra au fost făcute tocmai în vederea unei mari mulţimi de vieţuitoare.

- Apele sunt limpezi, dar pustii. Trebuie să le umplem cu viețuitoare. Să facem peştişori, delfini,
balene, broscuţe. Să le dăm culoare şi să înveselim râurile, mările şi oceanele cu freamătul lor.

Pe când marele luminător urca din nou pe bolta cerească, aurind pământul inundat de frumuseţe şi
făcând să sticlească oglinda apelor, Dumnezeu porunci blând:

- Să mişune apele de vieţuitoare.

Şi iată că îndată, sute de mii de vietăţi acvatice au luat fiinţă. Fiecare a apărut întocmai după planul
Său. Delfinii înotau în apele cele mai adânci, apoi săreau în sus, în aer. Părea că mulţumesc Mărețului Creator
 12

pentru viaţă. Meduzele pluteau, unduindu-şi franjurii dantelaţi. Bancuri de peşti, uimitor de viu coloraţi,
înotau împreună prin apă. Nu se temeau unii de alţii deoarece pacea şi armonia domneau între ei.

A creat şi balenele, nişte creaturi mari, printre acestea fiind și balena albastră, un uriaş ce cântărește
o sută cincizeci de tone, iar lungimea ei atinge treizeci de metri. Limba acestei balene este mare cât un
elefant, putând cântări chiar patru tone. Puiul ei are în jur de opt metri la naştere.

Dar Dumnezeu S-a gândit şi la vieţuitoarele acvatice mici. El a făcut unele virţuitoare atât de mici
încât nu le putem vedea fără microscop. Trebuie mărite de cinci mii de ori ca să le putem vedea. Cu toate
acestea sunt perfecte în toate amănuntele, fiecare având o frumuseţe aparte pe care numai Creatorul Lor o
putea dărui.

- Să facem plante care să folosească ca hrană peștilor, spuse Fiul, în timp ce privea cum un banc de
peşti se unduia la marginea apei în semn de mulţumire că i-a creat şi pe ei.

Îndată fundul lacurilor, mărilor şi oceanelor s-au îmbrăcat cu alge, iar ele serveau ca hrană
milioanelor de specii de peşti. Nu doar pământul l-a împodobit Dumnezeu cu verdeaţă, dar s-a gândit că şi
vieţuitoarele apelor aveau nevoie de ea.

- Noi am creat toate aceste vieţuitoare ale mării. Tot Noi ne-am îngrijit ca ele să aibă hrană. Acesta
este darul Nostru pentru ele. Nimic din ceea ce am făcut până acum nu e la voia întâmplării. Toate au fost
rânduite să fie aşa cum am plănuit. Le-am creat din iubire iar marea noastră bucurie este viaţa lor.

- Hai să facem şi păsări care să Ne încânte cu frumoase cântece. Vieţuitoarele văzduhului să umple
întinderea cerului, şi să se întreacă în zbor înaintea Noastră, pentru a Ne bucura privirea şi a Ne încânta cu al
lor ciripit.

Îndată mii de păsări frumos colorate apărură în văzduh. Începură degrabă să exploreze pământul.
Erau singurele care puteau face acest lucru, deoarece Creatorul lor le dăruise aripi. Plecau în zbor, iar când se
întorceau povesteau cât de frumoasă a fost călătoria lor. Culorile lor atrăgeau privirea, erau atât de
minunate! Roşu, galben, albastru, mov, verde, negru, alb, culori pure sau nuanțate se zăreau strălucind în
razele aurii ale soarelui. Iar dacă nu erau privite, cântecul lor reuşea să răsune blând pe întreg pământul.

Vrăbiuţe, rândunele, stăncuţe, porumbei, pescăruşi se roteau prieteneşte în aer. Îi însoţeau şi păsările
mai mari: ulii, vulturi, pelicani şi albatroşi. În depărtare se auzea un zgomot mai puternic. Era ciocănitoarea
care învăţa să-şi folosească ciocul puternic pe scoarţa unui copac. Liliacul aştepta timind sosirea nopţii. Nu
era un iubitor al luminii. Dar mai erau şi frumoasele şi graţioasele lebede care împreună cu raţele şi gâştele
au preferat să înoate pe apa limpede a lacurilor. Berzele începură deja să adune mici crenguţe pentru
construirea cuibului lor.

„Dumnezeu a zis: Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsări deasupra pământului pe

întinderea cerului. Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună
apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.
Dumnezeu le-a binecuvântat, şi a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi
păsările pe pământ.” (Gen. 1: 20-22)
 13

Aşa a luat sfârşit cea de-a cincea zi a creaţiunii. Iar aceste ultime cuvinte care sunt ale Lui Dumnezeu,
sunt scrise în cartea de căpătâi a celui care are credinţă, şi care crede că El îl iubeşte.

- Minunată a fost această zi. A fost ziua în care au luat fiinţă vieţuitoarele apelor şi vieţuitoarele
văzduhului.

- Ne-au bucurat mult. Peştii cu salturile lor de bucurie, iar păsările cu zborul şi minunatul lor cântec.

- Nu a existat până acum vreo zi care să fie aşa specială. Viaţa dă sens tuturor lucrurilor pe care le-am
creat.

- Soarele apune iar luna şi stelele luminează din nou bolta cerească. Liniştea se aşterne iar
vieţuitoarele create în această zi îşi încetează activitatea. Urmează o altă zi specială.

„Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.” (Gen 1: 23)

A șasea lecție
Text de memorat: „Dumnezeu a zis: Să dea pământul viețuitoare…” (Geneza 1:24)

„…Să facem om după chipul Nostru…” (Geneza 1:26)

VIEŢUITOARELE PĂMÂNTULUI

ȘI OMUL

Minunatul plan de creaţie al pământului avea să se sfârşească în curând. Aşa cum am fost obişnuiţi
din lecţiile trecute, tot ce a lucrat Dumnezeu împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt era minunat şi fără greşeală.
Dar cea de-a şasea zi a creaţiunii avea să fie cu totul şi cu totul specială. De ce? Pentru că era ziua când
lucrarea Pământului lua sfârşit, şi în această zi avea să fie creat omul pe care Dumnezeu îl dorea, iar acesta
trebuia să stăpânească tot Pământul.

- Iată că ziua cea mare a sosit, spuse Fiul către Tatăl Său. Astăzi vom crea animalele şi pe om, care va
fi după chipul şi asemănarea Noastră.

- Mai întâi de toate să creăm animalele.

Doar câteva momente de tăcere, apoi glasul Creatorului răsună peste tot pământul:
 14

- „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor. Şi aşa
a fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele
pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.” (Gen. 1:24-25)

Îndată apărură uriaşi elefanţi cenuşii care aveau colţi de fildeş, broaşte ţestoase ce se mişcau încet,
căprioare cu ochi blânzi, cafenii, sărind pe picioarele lor sprintene, iepuraşii albi, pufoşi, cu ochii roz, şi girafe
înalte pline de pete. O pereche de cai, cu gâturile întinse şi cozile fluturând, trecea în goană peste câmp.
Câinii săreau lătrând. O văcuţă blândă îşi ridică botul din iarba din care tocmai mâncase pentru prima oară şi
mugi încetişor. O veveriţă cenuşie se uită de sus dintr-un copac la un iepuraş ce se ivi dintr-un tufiş.

- Fericirea şi frumuseţea creaturilor Noastre par că Ne mulţumesc, iar privirea Noastră este fascinată
de minunata privelişte.

- Este adevărat, dar să nu uităm că sunt şi nişte legi pentru a păstra ordinea în universul creat de Noi.

- Fiecare stea şi fiecare planetă ascultă de legile Noastre, altfel s-ar ciocni unele de altele, ar exploda
sau pur şi simplu s-ar pierde undeva în spaţiu. Toate cele create trebuie să asculte de nişte legi, altfel totul s-
ar învălui curând în confuzie.

- În fiinţa animalelor sunt legi mai speciale, iar acestea se numesc instincte. Aşa se înţelege de ce
peştii nu încearcă să zboare în văzduh şi nici puii de găină nu încearcă să se scufunde în apă.

-Nu ar fi posibil ca raţelor să le crească patru picioare, iar leilor aripi.

O, da, Dumnezeu ştia că legile şi regulile sunt atât de importante!

- Privește Tată! Cocoșul pășește grațios alături de găinușa lui. Ajunși la marginea apei, cocoșul bagă
ciocul și ia câteva picături, apoi își ridică sus capul și dă din cioc, parcă vrând să simtă mai bine gustul apei
cristaline. Între timp, ceva mai încolo, gâscanul și gâsca, țop în apă. Și încep să se joace, când gâscanul cu
gâtul sub apă, când gâsca. Găinușa îi admiră, dar nu sare și ea în apă. Împreună cu cocoșul ei, rămâne pe mal
și cercetează cu ciocul prin iarbă.

- Acesta este instinctul pe care Noi l-am pus cu grijă în fiinţa animalelor create de Noi.

- Dar iată şi o iepuroaică. Peste 32 de zile o să nască puii ei. Ea are sub bărbie blană deasă şi lungă.

- Da, şi în momentul în care puişorii ei se apropie să vină pe lume, ea îşi smulge această blană, şi va
face cu ea un cuib călduros pentru ei. Fii fără grijă! Nu simte durere atunci când cu boticul ei moale începe să
o smulgă. Nu simte nimic.

Din pădure se aude un răget puternic. Acest animal de culoare galben aurie, cu o coamă bogată, cu
un cap mare şi puternic, păşind rar şi mândru, este leul. Câteva animale ce seamănă cu un cal se apropie. Dar
nu, nu sunt cai! Colorate în alb şi negru, acestea sunt zebre. Surprinzător de frumoase sunt dungile care le
brăzdează tot corpul. Alături se joacă doi leoparzi. Sunt presăraţi cu pete cafenii.

- Ce blană frumoasă!
 15

În apă un crocodil se leagănă ca o raţă pe cele patru picioare mici şi scurte, iar un hipopotam
înaintează greoi deschizând o gură cât toate zilele.

- Acum văd o cămilă păşind graţios.

- Iată şi un cerb care aleargă în salturi, coarnele lui mari arată cât de puternic este, iar alături de el stă
o panteră ce nu intenţionează să îi facă vreun rău cerbului.

Puţin mai departe un urs mare merge agale în căutare de miere şi mure.

- Ce de animale! Oare cum le-a creat Dumnezeu într-un timp atât de scurt? Şi încă nu e tot. Să
prezentăm acum şi animalele mai mici:

Pisicuţa cu lăbuţele ei moi, aleargă împreună cu şoricelul care îi este prieten. O maimuţă care se
aruncă din creangă în creangă fără teamă este acompaniată de un puişor de veveriţă care se leagănă atât de
drăgălaş. Pe sub pământ, cârtiţa lucrează săpându-şi galerii şi depozitând hrană pentru zilele ce vor urma. Iar
cameleonul ce nu are astâmpăr, schimbându-şi necontenit culoarea, privește mândru că doar el are acest dar
special. Toate aceste animale au fost create de El, şi făcute să vadă, să audă, să miroasă, să simtă gustul, să
mănânce şi să trăiască în pace unele cu altele.

De data aceasta planul creaţiunii chiar avea să se apropie de sfârşit. Dumnezeu crease din nimic
această lume minunată, largă, plină de frumuseţe şi măreţie. Îngerii urmăreau tot ceea ce făcea Dumnezeu.
Când văzură lumea cea nouă şi minunată, izbugniră cu toţii în cântări şi strigăte de bucurie! Însă Dumnezeu
nu terminase încă. El crease această lume minunată ca un dar pentru cele mai scumpe creaturi ale Sale,
fiinţele omeneşti pe care urma să le facă după chipul şi asemănarea Sa.

În cer răsunau cântări de laudă, iar pe pământ se aşternu liniştea. Animalele se opriră din alergare şi
joacă. Păsările nu mai zburau. Peştii poposiră pe fundul apelor, iar copacii se opriră din mişcare, fără să se
mai audă foşnetul frunzelor verzi. Soarele strălucea pe cer revărsând raze mai calde şi mai mângâietoare ca
niciodată. Toate aşteptau în linişte ca Dumnezeu să creeze omul care avea să semene cu El. În liniştea care
domnea pe Pământ, se auzi glasul Tatălui:

- „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării,
peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26)

Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului. Cu o neasemuită măiestrie, El a modelat fiecare
amănunt: chipul nobil, trupul graţios, braţele şi picioarele. Acum urma clipa cea mai minunată dintre toate.
Creatorul se plecă şi suflă aer în plămânii lui Adam, dând viaţa Sa trupului pe care îl modelase. Plămânii lui
Adam se umplură cu aer şi el deveni o fiinţă vie. În clipa aceea, inima începu să-i bată, sângele începu să-i
circule către faţă şi creier, către mâini şi degete şi către picioare.

- Priveşte Tată! A deschis ochii.

Frumos este numele pe care Dumnezeu împreună cu Fiul Său l-au ales pentru primul om de pe
pământ. Adam stătea în faţa Creatorului său, minunându-se de strălucirea pe care o avea.

- Eşti frumos Adam, spuse Tatăl care acum era şi Tatăl lui. Înălţimea ta este potrivită, iar chipul tău
oglindeşte chipul Meu.
 16

Fiul îi privea cu multă dragoste, mulţumit că era aşa cum Ei au plănuit să fie. Observă că Adam era cu
puţin mai scund decât El. Zâmbi şi îi ură acestuia bun venit.

- Trăsăturile tale sunt desăvârşite şi frumoase. Tenul tău nu este nici alb, nici palid, ci rumen, radios,
cu o nuanţă de sănătate.

Animalele, curioase şi prietenoase, s-au apropiat să privească.

- Sunt ale tale! A spus Dumnezeu.

Şi în acel moment un leu uriaş se apropie de Adam, iar el îl mângâie fără teamă, ca şi cum s-ar
cunoaşte de-o viaţă. O vulpe argintie încercă să-i atragă atenţia, băgându-şi boticul în cealaltă mână a lui.
Rând pe rând păsările îi aterizară pe umeri, urându-i bun venit. Adam zâmbeşte în timp ce se uită la o
pereche de căprioare jucăuşe sărind de-a curmezişul pajiştii. Se aplecă să mângâie o pisicuţă în timp ce vede
că se apropie de el patru picioare lungi şi pătate. Girafa veni să îl ureze bun venit. Animalele par să ştie că
Adam este stăpânul lor. Ele îl urmează oriunde merge el. Adam este aşa de încântat de trilurile păsărilor, iar
culorile florilor îi sunt pe plac. Fructele pe care le degustă sunt cu adevărat delicioase.

- Aceste animale pe care tu deja ai început să le iubeşti au nevoie de nume, spuse Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu aduse toate animalele la Adam pentru a vedea ce nume le va da. Mai întâi nişte
văcuţe, apoi cai, oi, câini, pisici. Încep să zboare înspre el păsările, după care vin și-l înconjoară tot soiul de
animale sălbatice: cămila, elefantul, tigrul, ursul, maimuţa, zebra, girafa, antilopa, hipopotamul şi cangurul. Şi
cum le numea Adam, aşa le rămânea numele.

Creaţiunea Lui Dumnezeu era aproape terminată. Era spre sfârşitul zilei a şasea iar soarele cobora
spre asfinţit. Omului, capodopera Sa, îi dărui toată iubirea Sa.

Însă mai trebuia făcut un singur lucru, o ultimă binecuvântare trebuia dăruită. Adam observă că
fiecare animal avea câte o pereche. Lângă leul cel puternic, păşea o leoaică isteaţă şi zveltă, lângă cerb sălta
o căprioară graţioasă, lângă taurul puternic se odihnea vaca cea domoală. În apropierea tigrului se ţinea
mereu tigroaica iar ursul avea lângă el pe ursoaică. Nu departe de ei se găseau un iepure şi-o iepuroaică... şi
tot aşa era cu fiecare animal şi pasăre. Numai Adam era singur. Se uita în jur să observe dacă mai era cineva
asemenea lui. Ar fi vrut să vorbească şi el cu cineva, dar nimeni nu îl înţelegea. Cui avea să dăruiască el
dragostea cu care Dumnezeu îl înzestrase?

Creatorul a observat tristeţea lui Adam. Încet îi şopti Fiului:

- A sosit momentul ca făptura pe care omul o aşteaptă, soţia lui, să prindă viaţă.

Dintr-o dată pe Adam l-a cuprins un somn adânc. În cele din urmă i se închiseră ochii. Dumnezeu se
apropie de el, şi cu o mişcare iute dar foarte sigură luă de la omul adormit o coastă şi închise la loc cu
neasemuită îndemânare, rana pricinuită. Din coasta lui a făcut o femeie şi a adus-o la om. El îi modelă în chip
desăvârşit trăsăturile feţei şi îi dărui un păr lung şi mătăsos. În sufletul ei puse gingăşie, dulceaţă şi iubire
nesfârşită cum ar trebui să aibă orice mamă şi cum are cu siguranţă şi mama voastră. Şi iată că în faţa lui
Adam sta cea mai frumoasă făptură a creaţiunii. Cu un zâmbet larg, îl întâmpină pe cel care avea să fie mereu
 17

lângă ea, să o ocrotească şi să o iubească. Numele ei avea să fie Eva. Cu prudenţă şi gingăşie Eva făcu primii
paşi spre soţul ei.

- Tu eşti os din oasele mele şi carne din carnea mea.

Eva îl privi şi simţi cum inima ei se umple de dragoste pentru el. Din clipa aceea cei doi au rămas
împreună, fără să se despartă vreodată. Legătura dintre ei fu aşa de strânsă datorită faptului că ea a fost
creată din Adam.

În imediata apropiere îi privea cu dragoste Fiul şi Tatăl.

„Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul, şi
supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe
pământ. Şi Dumnezeu a zis: Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului
pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor
pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vieţuitoarelor care se mişcă pe pământ, care au în ele o
suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde. Şi aşa a fost.” (Gen. 1:28-30)

În tot ceea ce a creat Dumnezeu a pus multă dragoste. Dar mai presus de orice făptură, a iubit pe
Adam şi Eva. Pentru ei a creat întregul pământ cu toate minunile lui. Însă cel mai de preţ dar a fost iubirea pe
care le-a sădit-o în inimă.

Astfel înţelegem şi noi astăzi de ce putem iubi şi de ce la rândul nostru suntem iubiţi. Cea mai sinceră
iubire o primim din partea părinţilor noştri, pe care suntem datori să îi respectăm şi să îi iubim.

- Minunată lucrarea noastră, Tată!

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o
dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea.” (Gen. 1:31)

Bibliografie:

Cum a început totul – Departamentul de Educație al Bisericii Creștine Adventiste de Ziua a Șaptea, Cum a început totul, Manual de
religie, CARD, Cernica, 2005.

Istoria Mântuirii – White, Ellen G., Istoria Mântuirii, Casa de Editură Viață și Sănătate, București, 2009.

Patriarhi și Profeți – White, Ellen G., Patriarhi și profeți, Casa de Editură Viață și Sănătate, București, 1996.

Adevărul despre îngeri – White, Ellen G., Adevărul despre îngeri, Casa de Editură Viață și Sănătate, București, 2001.

Credința pe înțelesul copiilor – Habenicht, Donna J. și Burton, Larry, Credința pe înțelesul copiilor, Casa de Editură Viață și Sănătate,
București, 2008.