Editura PN Dor Publishing

Piatra Neamț 2023

 Redactare: Dora Ioana Slăvitescu
Tehnoredactare și corectură: Petre Slăvitescu
Grafică Copertă: Cătălin Gheorghiță

Comenzi: 0757.091035 sau WhatsApp 0745.393504

petreslavitescu61@gmail.com
 


 T rebuia ca mâinile acelea care au binecuvântat
pâinile, braţele acelea care au potolit furtuna,
care au alinat durerile şi au vindecat suferinţele, trebuiau
să pironească gloria dragostei.
În deschiderea de bună voie a braţelor Sale pe
cruce, era îmbrăţişat întregul pământ, cu toată povara
suferinţelor lui; iar când toată această povară a scăpat
din braţele Sale, deplin şi definitiv, s-a făcut un mare
cutremur de pământ, îndurarea s-a aşezat pe temelii
veşnice, legăturile morţii s-au sfărâmat pe temeiul
Noului Legământ. De acum, nici moartea, nici viaţa,
nici înălțimea, nici adâncimea nu-1 mai puteau separa
pe om de Dumnezeu.
Acolo, în strigătul puternic al Mântuitorului, în
ultimul gest sigilat cu sângele Său, stătea ascuns
adevărul celor mai frumoase cuvinte auzite vreodată de
vreo ureche omenească: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce

5
fac!”. Acolo, între braţele Tale Doamne, întinse pe
cruce, ca şi cum ai fi rostit o chemare insistentă, se
desfăşura întreaga mântuire, tot ce se făcuse şi se
cuprindea, tot ce mai era de făcut. Fiindcă s-au deschis
atât de mult după măsura prăpastiei dintre pământ şi
cer, pentru ca pământul iubirii Tale să-1 mai amesteci
încă odată cu stelele dimineţii care izbucneau în strigăte
de bucurie.
Doamne, iată-mă şi pe mine în groapa săpată de
păcat în drumul Tău. Aici, în bătaia de timp a
gândurilor mele, aşteptam moartea, însă la Tine îmi
ridic privirile, cum se uită ochii robilor la mâna
stăpânului lor. Din profunzimea adâncului, te chem
Doamne! Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci
este prea înaltă pentru mine…!
Ca să înțelegem prețul suprem al Sacrificiului, ar
trebui să vorbim despre consternarea care a cuprins
cerul la căderea omului în păcat. Ar trebui să vorbim
despre durerea Tatălui când a hotărât, și a lăsat să-I fie
smuls Fiul de la tronul Slavei și zvârlit între cei ce-și
schilodiseră prin neascultare, chipul Creatorului, în ei.
Ar trebui să vorbim despre tristețea îngerilor care
plângeau la porțile cetății cerești, când Creatorul
îmbrăcă haina rușinii și a ocării.
Ca să-I înțelegem sacrificiul, trebuie să pătrundem
umilința ieslei, să-L vedem pe Fiul măririi ascuns în
Fiul durerii, Să-L urmărim alungat de ai Săi, fără loc
unde să-Și plece capul, să-L privim plângând la

6
mormântul lui Lazăr, trădat apoi de un ucenic al Său;
să-I urmărim pașii grei, ca de moarte, îndreptându-Se
spre Ghetsemani; să-I auzim strigătul: „Dacă este cu
putință, depărtează de la Mine acest pahar…!”.
Să simțim cu El durerea transformându-se în
sudoare de sânge; să ne doară fruntea de sub palmierii
înmărmuriți; să-L vedem pălmuit de cei din urmă
dintre păcătoși; apoi purtându-Și crucea… răstignit pe
ea! Să ne cutremure strigătul: „S-a sfârșit!”.
Dacă pentru a se proba aceste adevăruri, s-ar cere
glas de martori, s-ar găsi oare? Și oare, ar fi ele destul
de elocvente, chiar și pentru inimile cele mai
împietrite?... Cuvântul Evangheliei ne spune că, de
aceea Dumnezeu a hotărât o zi…!

Petre Slăvitescu

* * * * *
Golgota – inima iubirii, și soarele durerii sfinte
Lumina ta alungă ceața, și îndoielile din minte!
Fântâna vieții fără moarte, și cumpăna înțelepciunii
Mulți însetați trec pe la tine, dar se adapă numai unii…!

Aici e poarta mântuirii, aici e scara către cer,

Aici a încolțit Speranța, din bobul marelui mister…
Ce-i pământesc se trece iute, împărății trec în convoi,
Chiar smalțul veacului de astăzi, va fi curând, numai gunoi…!

7
Dar CRUCEA… veșnic nu va trece. Ea-i far înalt pentru credință
Și de departe ne îmbie, când noaptea urii amenință.
Iar dacă valul se ridică, lăsa-voi ancora la cruce,
În adâncimea umilinței, tot sufletul să mi se-arunce…

Golgota-i tronul Libertății, loc al supremului Repaus,

Ea-i centrul lumilor, și-al vieții, Ea face ordine, din haos…
Steaua polară a credinței, este lumina sfintei Cruci…
Ea-i nordul vieții de credință, când nu știi încotro s-apuci!

Golgota-i Axa veșniciei… Toți gravităm în jurul ei.

Cei ce-s atrași mai mult de cruce, sunt în credință, cei mai grei!
Aici e locul de-ntâlnire, al Harului și al Dreptății.
Chiar moartea veșnică-i prezentă, să-nfrunte Răsăritul vieții.

La cruce, Dumnezeu și Omul, se întâlnesc și se împacă.

Iar cei ce se urau de moarte, aruncă Sabie și teacă…!
Aici nu-I altul vinovatul! Nu Diavolul, nici Dumnezeu!
Oglinda crucii îmi arată, că vinovat sunt numai EU!

Versuri Florin Lăiu

8
 

T ot ce facem în această viață, facem cu un scop.

Casa este destinată să locuim în ea; ceasul este
destinat să ne arate timpul; mașina este destinată să ne
deplasăm cu ea la serviciu și la alte interese; telefonul
este destinat să conversăm de la distanță, etc. Dacă noi
facem masa și scaunul, casa și mașina pentru o
destinație precisă, tot așa și Dumnezeu a creat cerul și
pământul cu tot ce este în natură, flora și fauna, și în
final l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa,
(Geneza 1:26) pentru un scop bine determinat și le-a
stabilit un destin. Din raportul scurt și simplu, dar clar
și precis al Sfintei Scripturi, prin studiu atent și fără
prejudecăți personale sau influențe negative, ne putem
da ușor seama de intențiile lui Dumnezeu cu privire la
lucrările Sale.
Dumnezeu există și este mai presus de orice
discuție. Că s-au ridicat oameni care au emis teorii
contrare, negând autoritatea divină, este o eroare fatală.
Primele două capitole din Geneza, sunt o descriere
succintă a operei și lucrărilor Marelui Creator,
Stăpânul universului. Să-L ascultăm pe Dumnezeu care

9
a făcut cerul și pământul; El a zis: „Să facem om după
chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească (...) peste tot pământul” (Geneza 1:26).
Dumnezeu a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa
și i-a dat porunci cu privire la alimentație și de
asemenea i-a dat poruncă să aibă grijă de grădină, „s-o
lucreze și s-o păzească”.
Astăzi, noi nu ne putem da seama cum este chipul
lui Dumnezeu, pentru că nu-L vedem. Dar apostolul
Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer și care a
auzit și a văzut lucruri care nu pot fi descrise de pana
omenească, (2 Corinteni 12:1-4) spune despre
Dumnezeu că este: „fericitul și singurul Stăpânitor,
Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul
care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de
care nu poți să te apropii, pe care nici un om nu L-a
văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și
puterea veșnică” (1 Timotei 6:15,16). Profetul Isaia,
scrie în cartea sa, la capitolul 6, despre slava și măreția
lui Dumnezeu și aude imnurile cântate de îngeri spre
cinstea și mărirea Atotputernicului Dumnezeu.
Referindu-ne la Adam, primul om creat după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu, suntem invitați să-l
admirăm cu uimire, și să vedem cât a fost de
fermecător în frumusețe și îmbrăcat în lumină din
lumina Celui ce l-a plămădit cu propriile Sale mâini.
Dumnezeu i-a dat viață din viața Lui, facultăți mintale
din înțelepciunea Sa și însușiri curate, potrivit cu

10
caracterul Său desăvârșit. Mai mult decât atât,
Dumnezeu l-a destinat să nu moară, căci viața lui a fost
condiționată de ascultare necondiționată față de
Creator. Prin extindere, tot ce a făcut Dumnezeu nu
trebuia să fie atins de moarte. Animale și păsări au fost
destinate să aducă bucurie omului în mediul ambiant al
grădinii Eden. Pomii și plantele, iarba și florile au fost
făcute ca să nu fie atinse de vestejire, putrezire și
moarte. Flora și fauna prezentau magnific, într-o
frumusețe inimaginabilă, înțelepciunea și puterea
Creatorului și o sincronizare armonioasă între ele.
Tot ce a făcut Dumnezeu la început, a făcut pentru a
sluji spre cinstea și slava Sa. Prin urmare, nimeni să nu
creadă și să susțină că Dumnezeu a făcut pe oameni și
tot ce este în natură, așa cum este în prezent. Vorbind
omenește, un inginer din orice domeniu și chiar un om
obișnuit dar cinstit și corect, nu face nimic spre rușinea
lui. Lumea și întreaga natura așa cum este în prezent,
nu mai cinstește și nu mai aduce laudă și mărire lui
Dumnezeu.

11
 C apitolul 3 din Geneza, descrie cea mai mare
dramă care a avut loc pe pământ, produsă de cel
mai mare impostor din Univers. Faptul că Dumnezeu i-
a spus lui Adam să păzească grădina Edenului,
clarifică în mod categoric, că la data aceea, exista deja
un vrăjmaș de care să se păzească. Ca semn al
loialității primei familii umane, dar și ca o condiție a
rămânerii în grațiile divine, Dumnezeu a poruncit
omului să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și
răului așezat chiar în mijlocul grădinii. Nerespectarea
acestei porunci, avea consecințe grave, căci Dumnezeu
a zis: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreșit” (Geneza 2:17).
Vrăjmașul a venit în grădină deghizat în șarpe, și s-
a așezat chiar în pomul oprit. Folosindu-se de această
pasăre magnifică (căci avea aripile întinse și viu
colorate) Eva l-a auzit vorbind în grai omenesc și plină
de uimire, ca vrăjită a intrat în dialog cu el. Deși la
început a făcut referire la porunca lui Dumnezeu atât
de categorică „hotărât vei muri!”, șarpele i-a dat
asigurarea că nu va muri zicând: „Hotărât că nu veți
muri!”. Ba mai mult, acesta i-a prezentat o perspectivă
superioară spunând: „dar Dumnezeu știe că în ziua
13
când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți
fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Deși în
cartea Genezei dialogul dintre Eva și șarpele este
redată doar în câteva versete, cu siguranță că
expunerea argumentelor a fost mult mai amplă.
Crezând pe șarpe care nu-i oferise femeii nimic până
atunci, cu excepția câtorva iluzii și punând la îndoială
prunca divină, Eva „a văzut că pomul era bun de
mâncat și plăcut la privit și de dorit ca să deschidă
cuiva mintea” (Geneza 3:6). Cele trei adjective din
argumentația șarpelui: plăcut la vedere, la gust, și de
dorit ca să deschidă cuiva mintea, sunt tot atâtea dovezi
că Eva a cugetat asupra situației în care se afla, a
analizat oferta și a hotărât în cunoștință de cauză, s-a
hotărât să ia din rodul pomului oprit ca să mănânce.
Subliniem aici două lucruri: pomul nu era rău în
sine sau otrăvitor, deoarece Dumnezeu a făcut toate
lucrurile „foarte bune” și nimic nu era imperfect sau
alterat; ca să fie convingător, Satana a făcut legătura
între numele dat de Dumnezeu pomului oprit și
cunoașterea răului. Așa se face că Eva a dorit să i se
deschidă mintea spre a cunoaște mai mult decât i-a
descoperit Creatorul sau îngerii în diminețile de
părtășie petrecute în răcoarea grădinii.
După ce a luat și a mâncat, stăpânită de o vrajă
nemaitrăită până atunci, cu brațul plin cu fructele
pomului oprit, Eva a venit grăbită și plină de bucurie,
cu fața radiind de fericire, la soțul ei. Adam privind-o a

14
înțeles tot ce se întâmplase și și-a dat seama că Eva a
nesocotit porunca divină, dar constatând că era
neatinsă de nici un rău, ba dimpotrivă, era fericită și
parcă mai plină de viață ca până acum, după un
moment de gândire, conștient de călcarea poruncii
divine, s-a hotărât să mănânce și el din fructul oprit, fie
ce-o fi, împărtășind aceeași soartă cu femeia pe care i-a
dat-o Dumnezeu.
Prin alegerea făcută de Adam și Eva, ei și-au ales
un alt stăpân. Unii cred că greșeala lor a fost mică și
Dumnezeu a fost prea aspru, condamnându-i pe ei și
urmașii lor generație după generație, până la noi, la
suferință și moarte. Dar dacă analizăm toate datele
problemei și reconsiderăm acțiunile primilor noștri
părinți, și judecăm greșeala lor, de la cauză la efect,
neascultarea lor este un act de înaltă trădare și
trădătorii, în toate legislațiile pământului, sunt
condamnați la moarte.

15
 C onform relatării din Geneza capitolul 3,
consecințele neascultării sunt efecte secundare
față de marea dramă a căderii omului în păcat. Sunt
pagube mari și tragedii dureroase survenite unele
imediat, iar altele mai târziu, odată cu trecerea timpului
și succesiunea generațiilor. Părinții noștri au pierdut
mai întâi veșmântul de lumină care-i acoperea ca pe
însuși Dumnezeu. S-au văzut deodată goi, le-a fost
rușine și au încercat să-și acopere goliciunea cu frunze
de smochin.
Când se pierde un lucru obișnuit, mai poate fi
speranță să fie găsit, dar Adam și Eva au pierdut ceva
de mare valoare ce nu mai putea fi recuperat atât de
ușor. Adam, pe lângă siguranța condamnării la moarte,
urma să transpire, să obosească și să transmită
urmașilor săi, această stare trupească de neputință. Eva,
pe lângă sudoare și oboseală, urma să aibă mari dureri
la naștere. Toate acestea și altele de durată care aveau
să vină peste ani, alcătuiesc o lungă listă de suferințe și
nenorociri, de molime și moarte. Și toate aceste
nenorociri care aveau să se abată nu doar asupra
omului ci și asupra naturii, a florei și faunei întregului
pământ, nu erau urmarea blestemului rostit de Creator,
17
ci erau o consecință inevitabilă a căderii în păcat prin
neascultarea omului care a fost făcut responsabil peste
întreaga creațiune.
Dumnezeu i-a zis Șarpelui: „să te târăști pe pământ
și să mănânci țărână”. Această hotărâre rostită asupra
șarpelui, a avut ca rezultat, schimbarea naturii lui
fizice. Deși a fost folosit de Satana pentru a se deghiza,
Dumnezeu a dat o lecție de mare valoare pentru familia
umană de la început și pentru toate generațiile care au
urmat. Prin deghizare și viclenie, prin momeală și
compromis, nevăzut în persoană așa cum a procedat la
pomul oprit, „șarpele cel vechi numit diavolul și
Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apoc. 12,9)
transformă pe oameni în hoți și criminali.
Este vrednic de notat că la întrebarea lui Dumnezeu:
„nu cumva ai mâncat din pomul din care îți
poruncisem să nu mănânci?” Adam aruncă vina pe
Eva și Eva la rândul ei pasează vina asupra șarpelui.
Dar prin răspunsul lor iresponsabil și neasumat, primii
noștri părinți au rostit o sentință de acuzare chiar
împotriva lui Dumnezeu. Dacă n-ai fi creat femeia...,
dacă nu-l făceai pe șarpe..., n-aș fi greșit și n-aș fi
mâncat din fructul oprit. Iar Creatorul, iubitul nostru
Tată ceresc, Dumnezeu, fără să răspundă, Și-a asumat
toată responsabilitatea răzvrătirii neamului omenesc.
Un alt aspect important care trebuie reținut este că
tot ce a făcut Dumnezeu la început pe acest pământ în
mod desăvârșit, a intrat într-un proces lung și lent de

18
dureroasă degradare. Natura omului a devenit una
depravată, și toate ființele omenești au primit ca prin
inoculare, șiretenia și răutatea diavolului. Pe lângă
degradarea morală și mintală, a urmat degradarea
fizică. Biblia vorbește la început despre „uriași” a căror
vârstă seculară atingea aproape mia de ani, iar
generația noastră, victimă și ea a blestemului căderii în
păcat, este alcătuită din pigmei cu o statură mică și cu
viață atât de scurtă. Prin extindere, degradarea totală a
tot ce este viu pe acest pământ, a devenit tragedia pe
care o numim: „ceva natural”. Cei care au elaborat legi
de-a lungul timpului, au numit acest proces al
degradării „legea Entropiei”.
În larga și interminabila paletă a consecințelor
neascultării, debutează crima chiar în familia lui
primilor noștri părinți. Oamenii au devenit lacomi și răi
și înmulțindu-se, s-au divizat și s-au luptat între ei. Au
pornit războaie unde au pierit mulțime de oameni.
Astăzi, asistăm la proteste și greve, demonstrații de
stradă și atacuri teroriste, războaie și pierderi de vieți
omenești. Masele populare nu mai au încredere în
conducători. Se duce o luptă acerbă, cu cheltuirea a
multor resurse pentru a asigura ordinea publică.
Finalul capitolului 3 din Geneza, repetă sentința de
moarte a locuitorilor lumii și precizează: „țărână ești
și în țărână te vei întoarce”. În teologia populară, se
crede că trupul merge în pământ și sufletul se suie la
cer. Este o mângâiere falsă pentru cei care se despart

19
de cineva din familie sau dintre prieteni. Sufletul nu
este o entitate de sine stătătoare, ci este rezultatul uniri
trupului cu viața dată prin suflare, de la Dumnezeu.
Vezi Geneza 2:7. Prin această unire, omul devine
capabil să exercite simțurile naturale și facultățile
minții. Își exercită dreptul de liberă alegere, dacă nu
este constrâns sau obligat să se supună necondiționat.
Se bucură sau se întristează, este amabil și respectos,
sau este rău și fără bun simț. Prin urmare, când
Dumnezeu retrage viața din trup, toate manifestările
sufletești dispar ca și aburul în aer.
Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr și nu spune că i-a
adus sufletul din cer. De altfel, ce rost ar mai avea să
credem în doctrina biblică cu privire la înviere? Dacă
sufletele bune merg la cer atunci când omul moare,
cuvintele din crezul creștin „și iarăși va să vie să
judece vii și morții...” n-ar fi altceva decât o minciună.
Noul Testament conține multe afirmații despre înviere
și despre cei care așteaptă în morminte, inconștienți, a
doua venire a Domnului Isus pe norii cerului.
Dar cea mai dureroasă consecință a neascultării
pentru Adam și Eva a fost scoaterea lor din frumoasa
grădină în care îi pusese Dumnezeu. Să trăiești aproape
o mie de ani și să privești mereu, tânjind la locul
minunat și desăvârșit unde ai fost așezat și de unde ai
fost îndepărtat din cauza ta, este greu de suportat. Să ne
gândim și la reproșurile pe care primii părinți le
primeau de la copii, nepoții și stră-strănepoții lor,

20
pentru aproape o mie de ani, și care arătau spre el ca
fiind cauza îndepărtării lor din frumoasa grădină a
Edenului. Toate aceste lucruri, adânceau sufletul
părinților noștri în amărăciune, durere, regret și amară
suferință.

21
 n lumea contemporană, astăzi nu se mai vorbește
Î despre păcat. Trăim într-un mediu stricat atât din
punct de vedere fizic dar și moral, fără să
conștientizăm cât este de viciat și drept urmare, să ne
temem de consecințe. Că va fi cândva o judecată
viitoare și ni se va cere socoteală de felul cum am trăit
și ce am făcut în viață, este o problemă total lipsită de
interes. Așa se spune de multă vreme, așa spuneau
bătrânii și bunicii: cine știe dacă va fi așa sau nu. Să ne
fie bine acum, să trăim aici cât mai confortabil și ce va
fi, vom vedea.
Că Dumnezeu a făcut cunoscut lumii, prin Sfânta
Scriptură despre existența unei judecați drepte și a unui
final la a doua venire a Domnului Isus pe norii cerului,
puțini sunt cei care cred și se pregătesc să stea în
picioare, la arătarea venirii Sale glorioase. Majoritatea
lumii creștine nu ia seama la amenințarea unei judecăți
amănunțite și a unui foc mistuitor.
Ca să cunoaștem ce este bine și ce este rău, avem
nevoie de un manual care conține în el, cuvintele lui
Dumnezeu. Când diavolul a venit la Domnul Isus să-L
ispitească și I-a zis: „Poruncește ca pietrele acestea să
se facă pâini”, Isus a răspuns: „Omul nu trăiește
23
numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu” (Matei 4:1-10). Orice cuvânt rostit de
Dumnezeu are valoare de lege. A asculta de Dumnezeu
este literă de lege. Deși Dumnezeu a formulat pe scurt
Legea Sa cuprinsă în cele zece porunci, orice fel de
neascultare a învățăturilor din Sfânta Scriptură, este
păcat și răzvrătire, iar păcatul duce inevitabil la moarte.
Vorbind despre natura ucigătoare a păcatului,
trebuie să admitem că primim nativ, tendințe spre
păcat. Ne este mult mai ușor să facem ceva rău decât
bine, să spunem o minciună în glumă ca să râdem,
decât să spunem adevărul. O fetiță care nu avea nici
doi ani, a atins cu cotul vaza cu flori de pe servantă și
aceasta a căzut spărgându-se. Când mama ei a întrebat-
o: „Ce-ai făcut?” ea a răspuns: „Nu eu!”. Prin minciună
a intrat păcatul în lume și minciuna a ajuns să facă
parte indispensabilă din noi.
Profetul Isaia redă în scris cuvintele lui Dumnezeu
care spune: „Dar pe voi care părăsiți pe Domnul, care
uitați muntele Meu cel sfânt, care puneți o masă
norocului și umpleți un pahar în cinstea Sorții, vă
sortesc sabiei și toți veți pleca genunchii să fiți
înjunghiați, căci Eu am chemat și n-ați răspuns, am
vorbit și n-ați ascultat, ci ați făcut ce este rău înaintea
Mea și ați ales ce nu-Mi place” (Isaia 65:11,12). Când
Domnul cheamă și noi nu răspundem, când Domnul
vorbește și noi nu ascultăm, aceasta este păcat și vom
suporta consecințele.

24
 Pavel scrie: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe
Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-
au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima
lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt
înțelepți și au înnebunit și au schimbat slava
Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu
omul muritor (...). De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă
necurăției, să urmeze poftele inimilor lor, așa că își
necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în
minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au
închinat făpturii în locul Făcătorului care este
binecuvântat în veci” (Romani 1:21-25).
Marele păcat al lumii creștine, este că la scurt timp
după Biserica primară, conducătorii Bisericii au
început să scoată unele practici sfinte din învățăturile
apostolilor sau să adauge reguli noi împrumutate de la
păgâni. Au înlocuit închinarea la Dumnezeu cu
închinarea la sfinți, la cruce și la fecioara Maria. Cu
privire la ziua de închinare, Dumnezeu a rânduit ca zi
de sărbătoare Sâmbăta, chiar de la creațiune, dar între
timp, preoții au hotărât ca zi de închinare Duminica, în
cinstea învierii Domnului.
Actualmente, mărturisirea păcatelor înaintea
Domnului, este înlocuită cu spovedania înaintea
preotului. Numai Domnul Isus prin jertfa Sa la Golgota
are autoritatea ca să ierte păcatele și nu un om muritor.
Milioane de credincioși sunt duși în rătăcire și cred că
sunt iertați, dar se înșală. Citim în Scriptură: „În

25
nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici
un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fie
mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12). Și totuși oamenii
aleargă la oameni ca să fie iertați și mântuiți.
Apostolul Pavel scrie: „Și crezi tu omule, care
judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri și pe care le
faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau
disprețuiești bogățiile bunătății, îngăduinței și
îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui
Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar cu
împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îți
aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a
arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va
răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da
viață veșnică celor ce prin stăruința în bine, caută
slava, cinstea și nemurirea și va da mânie și urgie
celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc
adevărului și ascultă de nelegiuire. Necaz și
strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care
face răul, (...) slavă, cinste și pace vor veni însă peste
oricine face binele (...). Căci înaintea lui Dumnezeu nu
se are în vedere fața omului” (Romani 2:3-11).
Așa după cum veninul șarpelui este ucigător pentru
trupul fizic și fără intervenție promptă și adecvată nu
este scăpare, tot așa, fără pocăință și ascultare de
cerințele lui Dumnezeu, nu exista iertare, mântuire și
viață veșnică…

26
 Sunt numai două căi: una spre viață veșnică și
cealaltă spre moarte și nimicire veșnică în focul
mistuitor de la sfârșit. Alegerea este liberă, căci
Dumnezeu nu forțează mâna sau conștiința nimănui.

27
 N e întrebăm și pe bună dreptate, dacă Dumnezeu
a zis: „în ziua în care vei mânca din el (din
rodul pomului oprit) vei muri negreșit”, de ce n-au
murit Adam și Eva în ziua când au mâncat? De ce le-a
fost oferită a doua șansă? Răspunsul la aceste întrebări
și la altele de felul acesta, se găsește în sentința dată de
Dumnezeu șarpelui. Prin cuvintele: „Vrăjmășie voi
pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța
ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi
călcâiul” (Geneza 3:15). Dumnezeu a făgăduit deja că
femeia va avea urmași, și că în final, unul din urmașii
femeii va zdrobi capul șarpelui. Sentința de moarte
rostită pentru neascultarea lui Adam, a fost repetată în
dreptul șarpelui.
Sunt cel puțin trei motive majore pentru care
Dumnezeu a luat măsuri de rezolvare a păcatului.
În primul rând, prin răscoala lui Lucifer (a
diavolului) și prin neascultarea lui Adam și a Evei,
Dumnezeu a fost batjocorit și respins, autoritatea Sa
fiind disprețuită. El trebuia să-Și apere onoarea Sa și să
scoată la lumină, ceea ce diavolul a făcut la întuneric,
prin minciună și înșelăciune.

29
 În al doilea rând, poziția Sa de Stăpân Suprem
asupra universului a fost contestată. Dumnezeu este
Proprietarul de drept asupra spațiului nemărginit cu tot
ce există în infinitul univers. Adam a fost numit stăpân
peste tot ce „se mișcă pe pământ”, ca vice-rege prin
ascultare liberă și voluntară, de Marele Stăpân.
Diavolul deghizat în șarpe, a înșelat pe Eva și prin Eva
l-a înșelat pe Adam și pretinde că toată stăpânirea pe
care Dumnezeu a dat-o lui Adam, aparținea acum de
drept lui Satan. Dar pentru că a folosit minciuna, el
este un uzurpator care trebuia judecat și condamnat
exemplar. Dumnezeu urma să-Și exercite dreptul Său
ca adevăratul Proprietar.
În al treilea rând, Dumnezeu a iubit familia dintâi
și pe oamenii din toate generațiile până la noi.
Cuvintele spuse de Domnul Isus când era pe pământ,
exprimă marea dragoste a lui Dumnezeu pentru lume:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
„Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez
bunătatea Mea” - este declarația divină făcută familiei
omenești (Ieremia 31:3). Așa zice Domnul:
„Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin
faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său
Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în
faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El

30
ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de
ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:9,10).

31
 D ragostea plătește. Cine iubește cu adevărat,
plătește scump și nu întrebă cât costă.
Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, L-a costat viața
Fiului Său în natură umană. Să medităm profund și să
ne dăm seama că Fiul lui Dumnezeu, care ședea cu
Tatăl Său pe scaunul de domnie în ceruri, S-a
dezbrăcat de slava Sa, a renunțat pentru un scurt timp
la adorarea și lauda îngerilor și a venit în lumea noastră
prin întrupare.
El, Creator împreună cu Tatăl Său, a luat asupra Sa
natura umană, ca să fie asemenea nouă, să-L putem
înțelege și să ne salveze de la moarte veșnică. Cu
privire la taina întrupării Sale prin naștere asemenea
oamenilor, nu trebuie să facem nici un fel de
presupuneri. Întruparea Sa este una specială. El a luat
asupra Sa natura neatinsă de corupție a lui Adam
înainte de cădere, dar și slăbiciunile și degenerarea
naturii umane după patru mii de ani. El a fost
Dumnezeu adevărat și om adevărat în același timp.
Această combinație rămâne o taină pentru noi.
Despre Domnul Isus, Petru a scris: „El n-a făcut
păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru
2:22). Sunt unii care cred că Isus n-a păcătuit pentru că
32
era Fiul lui Dumnezeu, dar dacă ar fi fost așa, nu ar fi
putut să ne fie exemplu de ascultare desăvârșită și
necondiționată, față de poruncile divine. El însuși
spune: „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămânea în
dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile
Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10).
În calitate de Fiu al omului și nu doar ca Fiu al lui
Dumnezeu, Isus a trăit o viață fără păcat. Deși era în
același timp Fiul lui Dumnezeu, El n-a folosit niciodată
puterea divină în favoare Sa.
Referitor la viața lui Isus pe pământ, cunoaștem
despre umilința nașterii Sale într-o iesle, despre
ascultarea Sa de părinții Lui de pe pământ dar și despre
faptul că a lucrat în atelierul de dulgherie împreună cu
tatăl Său. Nu a trăit în lux și într-un palat confortabil,
ci s-a „făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui, noi
să devenim bogați” (parafrazare 2 Corinteni 8:9).
La împlinirea vârstei de 30 ani, a mers la Iordan la
Ioan Botezătorul ca să fie botezat prin scufundare, că
să ne dea exemplu pentru a face și noi la fel, deși El nu
avea nevoie să fie botezat, pentru că nu a păcătuit
niciodată. Apoi s-a dus într-un loc pustiu să se roage și
unde a venit și diavolul să-L ispitească. Pentru ce atâta
umilință și sacrificiu? Pentru ce să postească 40 de zile
în pustie? Cine dintre oameni ar fi făcut așa ceva
pentru a salva pe cineva de la condamnare? Dar Isus a
făcut mult mai mult decât atât.

33
 În lucrarea Sa de vindecare și vestire a Evangheliei,
deși mulțimile se adunau să-L asculte, conducătorii
vremii L-au respins, L-au batjocorit, au căutat să-L
scoată vinovat spionându-L sau punându-I întrebări
iscoditoare pentru a-l putea condamna la moarte. Ne
uimește faptul că deși atacat mișelește, amenințat să fie
omorât cu pietre, acuzându-L că are drac și că face
minuni cu domnul dracilor, Isus nu a renunțat la planul
Lui de a ne răscumpăra.
A venit și finalul. După ce joi seara a mâncat
paștele după datină, l-a înlocuit cu Cina cea de Taină
sau Sfânta Împărtășanie, după care a plecat cu ucenicii
în grădina Ghetsimani. Știind ce va urma, S-a rugat de
trei ori Tatălui Său, stăruitor și cu lacrimi, ca să
îndepărteze paharul amar al suferințelor sfâșietoare,
dar a zis: „Totuși nu cum voiesc Eu ci cum voiești Tu”
(Matei 26:39).
Sub povara păcatelor lumii, căzut pe pământul rece,
dacă n-ar fi venit un înger să-L întărească, ar fi rămas
prăbușit fără nicio speranță. Dar, întărit de intervenția
divină, S-a ridicat apoi să întâmpine gloata înfuriată
condusă de Iuda vânzătorul, lăsându-se arestat și dus la
judecata soborului. Ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi putut
să nu se lase prins, dar a făcut aceasta de bună voie, ca
să croiască mântuirea neamului omenesc. Cum am
putea rămâne indiferenți față de aceste suferințe
covârșitoare? De ce nu simțim și noi durerea
copleșitoare a Marelui nostru Salvator?

34
 A urmat o noapte de chin îngrozitor. Târât de la
Ana la Caiafa, batjocorit și maltratat în Sobor, este
adus dis-de-dimineață înaintea lui Pilat. Pilat
constatând că este nevinovat, intenționează să-L
elibereze, dar mai marii norodului împreună cu cei care
s-au adunat în sala de judecată, I-au cerut răstignirea.
Aflând că este din Galileea, Pilat Îl trimite la Irod,
unde este din nou batjocorit și umilit, dar nici Irod nu
are curajul să-L condamne, ci Îl trimite înapoi la Pilat.
Aici este bătut cu nuiele dar și cu un bici special
prevăzut la capete cu plăcuțe de metal triunghiular
ascuțit la trei capete, rănindu-I spatele plin de sânge. În
cele din urmă, de teama amenințărilor preoților că-și va
pierde funcția, Pilat, după ce se spală în public pe
mâini, Îl predă pe Isus gloatei înfuriate pentru a fi
răstignit. Toți cei care erau condamnați la moarte prin
răstignirea pe cruce, erau considerați ca fiind
blestemați. Isus a purtat această cumplită ocară a
blestemului, pentru că în dragostea Lui, a plătit prețul
cel mai scump pentru salvarea lumii. Dar cât de puțini
sunt cei care apreciază marele sacrificiu al Fiului lui
Dumnezeu!
Când ostașii romani L-au țintuit pe cruce, Isus n-a
opus nici o rezistență, ci dimpotrivă, S-a rugat Tatălui
ca să-i ierte, și să nu le țină în seamă păcatul acesta,
suferind totul în tăcere absolută. Când unul dintre cei
doi tâlharii răstigniți la dreapta și la stânga Lui, L-a
rugat să-Și aducă aminte de el când va veni în

35
Împărăția Sa, Isus cel condamnat de oameni la moarte,
l-a asigurat chiar în clipa aceea pe tâlhar, că va fi cu El
în Rai. (Parafrazare Luca 23:39-43). Evenimente
supranaturale au marcat nevinovăția și divinitatea Sa.
Un întuneric înfiorător s-a așternut în plină zi, apoi un
cutremur de pământ a înspăimântat pe călăi și a făcut
să se deschidă sute de morminte, confirmând încă
odată că El este Fiul lui Dumnezeu.
De ce a trebuit ca Isus să plătească un preț neînțeles
de mare pentru salvarea noastră? De ce așa de multă
risipă de dragoste divină pentru o lume care nu
prețuiește marea jertfă a lui Isus pe crucea de la
Golgota? De ce oamenilor le plac mai mult poveștile
fără valoare sau plăsmuite de oameni cu imaginație
bolnavă? De ce lucrurile artificiale și ficțiunile
întunecă rațiunea și strică moralitatea?
Când vedem o ființă umană strivită într-un accident
simțim multă durere și poate chiar plângem, dar cine
simte durerea și cine plânge când citește despre
suferințele lui Isus pentru salvarea omenirii? Pentru cei
mai mulți oameni viața de slujire a lui Isus pentru
răscumpărarea noastră este numai istorie. Ne-am
obișnuit atât de mult cu relatarea despre Isus, încât am
pierdut din vedere valoarea infinită a slujirii Sale.
Domnul Isus spune: „Pentru că nici Fiul omului n-
a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea
viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28).
Este important să înțelegem că prin căderea în păcat,

36
am fost luați ostatici de firea păcătoasă care ne
stăpânește, chiar dacă ne străduim să fim corecți și
cinstiți. Domnul Isus a plătit prețul pentru răscumpă-
rarea tuturor celor care cred în El, și le oferă posibili-
tatea de a deveni „făpturi noi în Hristos” (2 Corinteni
5:17). Noi nu suntem salvați în păcat ci din păcat.
Răscumpărarea cuprinde în sine o înnoire totală, pe
care însuși Domnul Isus o numește „naștere din nou”
(Ioan 3:3-7). Pavel spune că trebuie să aibă loc
dezbrăcarea de omul vechi, înnoirea minții și
îmbrăcarea omului nou cu „o neprihănire și o sfințenie
pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:22-24).
Minunata și glorioasa înviere a lui Isus în ziua
întâia a săptămânii, este fericita noastră nădejde că El
ne va învia și pe noi, dacă rămânem credincioși și
ascultători de poruncile Lui, la a doua Sa venire.
Dragostea Lui pentru noi L-a costat viața. Să prețuim
dragostea infinită prin care ne-a salvat și să credem că
va veni cum a promis, ca să dea răsplata fiecăruia după
faptele lui.

37
 D omnul Isus a spus o pildă despre neghină, prin
care prezintă cu claritate, viitorul lumii noastre.
Țarina semănată cu sămânță bună, este lumea, dar vine
un vrăjmaș care seamănă neghină, și care crește cu
grâul împreună. La sfârșitul veacului (lumii) grâul va fi
recoltat și pus în grânarul cerului, iar neghina va fi
adunată în snopi și aruncată în foc. (Matei 13:24-30;
36-43).
În această pildă, grâul reprezintă pe cei credincioși,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu și nu tradițiile
omenești. Neghina reprezintă pe cei necredincioși, care
nu țin seamă de Evanghelie și își pun încrederea în
oameni. Siguranță pentru viața veșnică, putem găsi
numai în Cartea Sfântă, învățând și punând în practica
de zi cu zi, învățăturile ei.
Un studiu atent al capitolului 7 din cartea lui
Daniel, comparativ cu capitolul 13 din Apocalipsa lui
Ioan, prin interpretare istoricistă, ne arată cu lux de
amănunte, evenimentele în succesiunea lor, până la
sfârșitul lumii. Leopardul din Apocalipsă, cu gură de
leu și labe de urs, este o alegorie care cumulează
cultura politic-religioasă a vechilor imperii istorice

38
antice și a Evului Mediu. Cele șapte capete sunt
imperii apuse, cu excepția celui care există în prezent.
Ioan scrie: „Unul din capetele ei părea rănit de
moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot
pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13:3). Acest
cap reprezintă sistemul papal care a îngrozit Europa în
timpul Evului Mediu, prin persecuțiile religioase,
inchiziție și ardere pe rug a celor care îmbrățișau
reforma și prin teroarea exercitată asupra regilor și
conducătorilor de stat. El a primit rana de moarte în
anul 1798, când Papa a fost luat prizonier de generalul
francez Berthier1, din ordinul lui Napoleon. Rana de
moarte a papalității a fost vindecată prin Concordatul
semnat de Mussolini în anul 1929.
Acest sistem secular papal, a pretins că este
locțiitorul lui Isus pe pământ, dar a persecutat și ucis
pe sfinți, obligând pe toți oamenii să i se închine. Ca
să-și susțină autoritatea, a stabilit un semn distinctiv,
opus semnului poruncit de Dumnezeu la creațiune.
După crearea perechii sfinte, chiar de la început,
„Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o,
pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea
Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2:3). Lui
1
Louis-Alexandre Berthier, născut la 20 noiembrie 1753 – și decedat la data de 1 iunie
1815, a fost un comandant militar francez care a servit în timpul războaielor revoluției
franceze și al războaielor napoleoniene. A fost de două ori ministru de război al Franței
și a fost numit mareșal al Imperiului în 1804. Berthier a servit ca șef de stat major al
lui Napoleon Bonaparte din prima sa campanie italiană din 1796 până la prima sa
abdicare în 1814. Eficiența operațională a Grande Armée datora mult abilităților sale
considerabile administrative și organizatorice.

39
Moise Domnul îi spune: „Vorbește copiilor lui Israel
și spune-le: ‘Să care cumva să nu țineți Sabatele Mele,
căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri, un
semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul
care vă sfințesc’” (Exodul 31:13).
Ca dovadă, evreii au până astăzi ca zi sfântă de
sărbătoare, ziua a șaptea, Sâmbăta. Dar în acest sistem
papal de închinare, ziua de sărbătoare este prima zi a
săptămânii, Duminica. Este important să știm că
Duminica semnul pus de acest sistem, contrar semnului
poruncit de Dumnezeu, l-a schimbat în numele lui
Dumnezeu.
Partea a doua a capitolului 13 din Apocalipsa,
prezintă o altă fiară care iese din pământ, având coarne
ca de miel dar care vorbește ca un balaur. Această fiară
apare ulterior fiarei dintâi, dar se manifestă la fel și
face o icoană primei fiare, însemnând că susține și
practică aceleași tradiții politic-religioase. Expresia
„...să dea suflare icoanei” (versetul 15) sugerează că
icoana va fi impusă prin lege, pentru că mai jos se
afirmă: „să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina
icoanei fiarei” Deci, ne putem aștepta ca în curând,
Duminica să fie impusă pentru a fi respectată exclusiv
ca zi de sărbătoare și cei care serbează Sâmbăta să fie
condamnați.
Cine este fiara cu coarne de miel și care vorbește ca
un balaur? Ca să găsim răspunsul corect, să ne amintim
că mulți dintre cei care au trecut la reformă din țările

40
Europei, după descoperirea Americii, au traversat
oceanul și au colonizat-o. Pentru un timp, s-au bucurat
de libertate deplină, au întocmit o „Declarație de
independență” și această perioadă a fost simbolizată
prin coarnele de miel. Vorbirea ca un balaur s-a
manifestat încet, pe măsură ce a intrat în legături
comerciale și politice cu alte țări de pe glob.
Actualmente, guvernul american se amestecă peste tot
și caută să domine lumea. Nu este de mirare că este
numită fiară. Un aspect care nu trebuie trecut cu
vederea, este acela că legile aspre folosite de sistemul
papal pentru condamnarea la moarte a zecilor de mii de
creștini, treptat vor fi reluate de legislația statului
american.
Vrednic de notat este faptul că guvernele țărilor și
sistemul militar de apărare și siguranță publică, în
efortul comun de a asigura pacea și liniștea în
societate, se confruntă cu situații neprevăzute și
alarmante. Explozia tehnologică sofisticată, versus
starea morală a lumii este tot mai mult în contra sens.
Tulburările din natură sunt tot mai multe și ne iau prin
surprindere, prevestind la orizont nenorociri și pagube
fabuloase.

41
 C apitolul 16 din Apocalipsa lui Ioan, descrie
intervenția lui Dumnezeu în momentul când
fiara a doua, este pe punctul de a face ca cei care nu se
vor închina icoanei fiarei, să fie omorâți. Șapte îngeri
varsă potirele/cupele cu mânia lui Dumnezeu peste
pământ și peste ape, peste soare și în văzduh. Vărsarea
acestor cupe pline cu mânia lui Dumnezeu,
declanșează o serie de nenorociri nemaivăzute vreodată
și produc pagube materiale și umane imense.
Cele două fiare din capitolul 13 din Apocalipsa,
luptă împotriva lui Dumnezeu în numele lui
Dumnezeu. Ele impun lumii întregi serbarea Duminicii
împotriva sfințirii Sâmbetei ca zi de sărbătoare impusă
de Dumnezeu. Ele vor impune o închinare falsă la
sfinți și la icoane și oferă iertare prin spovedanie în fața
preoților, în loc să învețe pe oameni să ceară prin
mărturisire, iertare lui Dumnezeu. Astfel ei calcă în
picioare Evanghelia în numele Evangheliei, schimbând
în minciună adevărul Sfintelor Scripturi.
Cartea Apocalipsa este plină cu tot felul de
metafore și imagini simbolice, dar conține și descrieri
naturale și ușor de înțeles. Prima cupă provoacă o bubă
rea și dureroasă și lovește pe cei ce se închină icoanei
42
fiarei. „Buba rea și dureroasă” va fi una reală și nu se
va putea găsi leac pentru ea. Dumnezeu începe să
pedepsească pe locuitorii pământului. A doua și a treia
cupă, sunt vărsate peste ape, râuri și izvoare, care se
prefac în sânge. Apa atât de necesară pentru băut și
curățenie, pentru pregătirea hranei și alte utilizări, va
lipsi. Navigația va fi paralizată și pagubele vor fi foarte
mari.
A patra cupă este vărsată peste soare care va dogori
de șapte ori mai tare producând o arșiță insuportabilă.
Vegetația de pe câmpii va suferi și vitele vor muri de
foame. Podgoriile cu vii și livezile nu vor mai da
roadele necesare pentru populația lumii. Suprafețele
cultivate cu tot felul de legume vor fi pârjolite ca de
foc din cauza lipsei de apă și a căldurii ridicate peste
limită. În mod sigur, vor fi multe victime umane.
A cincea cupă este vărsată peste scaunul de domnie
al fiarei și ca rezultat lumea va fi acoperită de un
întuneric nenatural. Nu este specificată nici locația și
nici durata, dar lipsind aceste amănunte, să nu ne pară
o glumă, pentru că așa va fi cu siguranță. Tot ce a
descoperit îngerul lui Ioan pe insula Patmos, se va
împlini punct cu punct, în cel mai mic detaliu.
A șasea cupă este vărsată peste râul Eufrat și apa lui
va seca. Îngerul a spus lui Ioan: „Apele pe care le-ai
văzut, (...) sunt noroade, gloate, neamuri și limbi”
(Apocalipsa 17:15). Potrivit acestei explicații, secarea
Eufratului, nu înseamnă altceva decât sfârșitul lumii.

43
Totuși urmează și alte precizări. Eufratul seacă, pentru
a fi „pregătită calea împăraților care au să vină de la
Răsărit”. Împărații sau Împăratul la singular, este
Domnul Isus Hristos însoțit de îngerii Săi, pentru că
mai jos în context, citim: „Iată Eu vin ca un hoț.
Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să
nu umble gol și să i se vadă rușinea”.
În timpul acestei cupe, Ioan a văzut „trei duhuri
necurate care semănau cu niște broaște. Acestea sunt
duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care
se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă
pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui
Atotputernic”. Ne putem da seama că acest război este
global și balaurul (Satana) cu duhurile de draci care fac
semne nemaipomenite, sunt în război cu Dumnezeu.
Locația pentru acest război este Armaghedon, un
nume controversat și foarte mult discutat de teologi.
Cu toate că războiul este global, Armaghedonul este
punctul central al acestui mare și ultim conflict. Acest
nume este scris numai aici și are legătură cu „valea
Meghido” și muntele Carmel din vechea Palestină.
Pentru a înțelege cât mai corect posibil relatarea
apocaliptică, să ținem seamă că războiul se dă între
Satana și forțele răului, pe de o parte, „cu Cel care
șade călare pe cal și cu oastea Lui” (Apocalipsa
19:19), adică cu însuși Domnul Isus.
A șaptea cupă este vărsată în văzduh și un glas tare
se aude zicând: „S-a isprăvit!”. Apoi pornesc fulgere,

44
tunete și un cutremur de pământ așa de tare cum n-a
fost niciodată de la întemeierea pământului.
Cutremurul zguduie munții și răvășește tot pământul.
Apoi urmează o grindină mare a cărei boabe cântăresc
aproape un talant, aproximativ 30-35 kg.
Nu ne putem imagina mulțimea de victime umane și
de înfricoșătorul dezastru din natură. Distrugerea
întregului pământ nu poate fi descrisă în cuvinte. Ne
place să credem și să vorbim despre Dumnezeu că este
bun și iubitor, milos și îndelung-răbdător, dar suntem
prea puțin conștienți că El este în același timp și un
„foc mistuitor” și „grozav lucru este să cazi în mâinile
Dumnezeului celui viu” (Evrei 12:29; 10:31)

45
 N iciodată Dumnezeu nu va socoti pe vinovat
drept nevinovat, dacă nu vine la El
mărturisindu-și neascultarea față de poruncile Sale. El
va pedepsi exemplar orice abatere de la Legea Sa cea
sfântă, dreaptă și bună. Profetul Isaia scrie: „Vai de cei
ce numesc răul bine și binele rău, care spun că
întunericul este lumină și lumina întuneric, care dau
amărăciunea în loc de dulceață și dulceața în loc de
amărăciune. Vai de cei ce se cred înțelepți și pricepuți.
Vai de cei tari când este vorba de băut vin și viteji
când este vorba de amestecat băuturi tari, care scot cu
fața curată pe cel vinovat pentru mită și iau drepturile
celor nevinovați. De aceea, cum mistuie o limbă de foc
miriștea și cum arde flacăra iarba uscată, tot așa, ca
putregaiul va fi rădăcina lor și floarea li se va risipi în
vânt ca țărâna, căci au nesocotit Legea Domnului
oștirilor și au disprețuit Cuvântul Sfântului lui Israel”
(Isaia 5:20-24).
Același profet scrie: „Ridicați ochii spre cer și
priviți jos spre pământ. Căci cerurile vor pieri ca un
fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină și
locuitorii lui vor muri ca niște muște, dar mântuirea

46
Mea va dăinui în veci și neprihănirea Mea nu va avea
sfârșit. Ascultați-Mă voi care cunoașteți neprihănirea,
popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de
ocara oamenilor și nu tremura de ocările lor! Căci îi
va mânca molia ca pe o haină și-i va roade viermele
cum roade lâna, dar neprihănirea Mea va dăinui în
veci și mântuirea Mea se va întinde din veac în veac”
(Isaia 51:6-8).
Domnul Isus spune: „Deci cum se smulge neghina
și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul
omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din
Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de
păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor
arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și
scrâșnirea dinților. Atunci cei neprihăniți vor străluci
ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de
auzit să audă” (Matei 13:40-43).
Ioan scrie: „Și am văzut fiara și pe împărații
pământului și oștile lor, adunate să facă război cu Cel
ce ședea pe cal și cu oastea Lui. Și fiara a fost prinsă.
Și împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care
făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce
primiseră semnul fiarei și se închinau icoanei ei.
Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc,
care arde cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu
sabia care ieșea din gura Celui ce ședea pe cal. Și
toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apocalipsa
19:19-21).

47
 Nu ne putem imagina cât de îngrozitoare vor fi
pedepsele pe care le va aduce Dumnezeu asupra celor
vinovați de nesocotirea poruncilor Sale. Dar nici
răsplătirile minunate care îi așteaptă pe cei ascultători,
binecuvântări pe care Dumnezeu le-a pregătit tuturor
celor ce au așteptat venirea Lui!

48
 U n înger strigă cu glas tare: „Temeți-vă de
Dumnezeu și dați-I slavă, căci a sosit ceasul
judecății Lui și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și
pământul, marea și izvoarele apelor” (Apoc. 14:7).
Domnul Isus a spus: „Cerul și pământul vor trece (vor
fi înnoite), dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei
24:35).
Ioan pe insula Patmos scrie: „Apoi am văzut un cer
nou și un pământ nou, pentru că cerurile dintâi și
pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era. Și am
văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea
sfântă Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită
pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea
din scaunul de domnie și zicea: ‘Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi
poporul Lui și Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii
lor. Și moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire,
nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au
trecut. Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: ‘Iată
Eu fac toate lucrurile noi’ și a adăugat: ‘Scrie, fiindcă
aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.’
 Apoi mi-a zis: ‘S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega,
Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui va
moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va
fi fiul Meu. Dar, cât despre fricoși, scârboși, ucigași,
curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți
mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și
cu pucioasă, adică moartea a doua’” (Apoc. 21:1-8).
Cu aproximativ 800 de ani înaintea erei creștine,
profetul Isaia a scris cuvintele lui Dumnezeu care a zis:
„Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că
nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute
și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17).
Apostolul Pavel scrie: „Dar după cum este scris:
‘Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a
auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile
pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L
iubesc’” (1 Corinteni 2:9).
Domnul Isus a spus ucenicilor și este valabil și
pentru noi: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință
în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui
Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus.
Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi
duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi
lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan
14:1-3).

50
 D espre sfârșitul lumii s-a vorbit foarte mult dar
fără să fi venit acest sfârșit. Istoria confirmă că
în preajma anului o mie a erei creștine, unii oameni
așteptau sfârșitul tuturor lucrurilor. Ori de câte ori se
întâmpla un eveniment catastrofic major, oamenii
vorbeau despre sfârșit. Mulți am aștepta sfârșitul în
preajma anului două mii, dar și de această dată,
sfârșitul n-a venit. Dumnezeu nu va suporta la nesfârșit
ocara adusă Numelui Său și călcarea în picioare a Legii
Sale. Planul Său de a pune capăt relelor din lume și să
distrugă pe Satana, sunt clare și vor fi aduse la
îndeplinire cu siguranță.
După căderea lui Adam în neascultare, atât lui și
urmașilor lui până la noi, ne este dat să ne alegem
destinul. Dumnezeu dorește să facem alegerea cea mai
bună, ca să ne readucă la starea de la început și să facă
un cer nou și un pământ nou, așa cum a văzut Ioan prin
descoperire profetică. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu
a venit prin întrupare și a plătit prețul neînțeles de
mare, pentru răscumpărarea noastră. Să nu-L
dezamăgim pe Dumnezeu și să nu ignorăm marea Sa
dragoste față de noi. Să prețuim și să credem cu tărie în

51
jertfa ispășitoare a Domnului Isus prin care suntem
iertați și primiți ca fii adoptivi ai Tatălui ceresc.
Nimeni să nu se înșele și nici să nu se lase înșelat de
alții. Stimate prieten, destinul tău este în mâna ta. Tu
alegi unde vei fi la a doua venire a Domnului Isus.
Doresc foarte mult să fim cu toții împreună și să ne
bucurăm de fericire și viață veșnică în slavă cerească
cu minunatul și bunul nostru Salvator, Domnul Isus
Hristos.

AMIN !

52
🌿 Cuvânt înainte 5
🌿 Destin stabilit de Creator 9
🌿 Mutație fatală 13
🌿 Consecințele neascultării 17
🌿 Natura ucigătoare a păcatului 23
🌿 O nouă șansă 29
🌿 Prețul dragostei divine 32
🌿 Ce ne oferă viitorul 38
🌿 Intervenție divină 42
🌿 Final fatidic 46
🌿 Un nou început 49
🌿 Destin prin alegere 51

53