1

2
3
 CUVÂNT ÎNAINTE

Munţii Neamţului, denumire care a devenit celebră prin

scrierile lui Calistrat Hogaş, reprezintă în mare parte vechiul ţinut
al Neamţului, cel pomenit încă din cronica rusă a lui Nestor. Cel
mai vechi al Moldovei. Sunt munţi din grupa centrală a Carpaţilor
Răsăriteni: Ceahlăul, Bistriţei, Stânişoarei, Tarcău şi parte din
Hăşmaşul Mare. Este zona în care sunt cele mai multe mănăstiri şi
schituri din Europa calculate pe kmp. Este un ţinut cu multe
itinerarii spirituale: mitologie şi creştinism.

Nu vor lipsi din cartea noastră tradiţii şi poveşti despre

schiturile şi mănăstirile zonei. Multe dintre ele îşi încep pisaniile
cu vechi tradiţii ce-au trecut peste secole. În munţii noştri istoria se
împleteşte cu legenda.
Vor fi poveşti cu domnitori, cu domniţe, cu haiduci, cu
viteji daci de-ai lui Burebista şi Decebal, cu multe fiinţe fantastice:
draci, strigoi, vrăjitoare, iele, zâne, Dumnezeu şi Sfântul Petru.Fără
îndoială, dintre munţii Neamţului cel mai cunoscut este Ceahlăul.
Este cel mai înalt munte al Neamţului şi totodată al Moldovei.

4
 Este muntele cel mai cântat în literatura populară, dar şi
cultă, de la Cantemir şi Asachi până la Adrian Păunescu şi Ioan
Alexandru, de la Russo şi Alecsandri care culegeau legende de la
focuri de stâne, de la vânători, ciobani şi lăutari şi până la Hogaş,
Constantin Turcu, Constantin şi Elena Matasă. Cele mai multe
poveşti sunt de la muntele Ceahlău.

Sunt și poveşti de la Grinţieş, de la Farcaşa şi Borca, de la

Poiana Largului şi Hangu, de la Pipirig, Vânători şi Crăcăoani, de
la Taşca şi Bicaz. Unele au fost cunoscute de mari scriitori, altele
sunt puţin ştiute sau chiar inedite.
Am alăturat şi legende versificate: aparţin învăţătorilor
Constantin Andraş şi Gheorghe Baltă. Primul din Bistricioara, al
doilea din Buhalniţa, doi oameni cu existenţe zbuciumate, doi
iubitori ai munţilor şi folclorului.

5
 Componenta de imagine este una pe care nu puteam să o
neglijăm. Aparţine profesorului Traian Stanciu din Bicaz (a murit
în anul 2016), lui Dimitrie Iavorschi din Grinţieşși, într-o măsură
mai mică, lui Costel Cojocaru din Ceahlău.

Am alăturat acestui cuvânt de încept două desene ce

prezintă un bătrân alături de un tânăr căruia îi spune poveşti de
demult. A fost ideea lui Dimitrie Iavorschi, o amintire a tinereţii
sale. Din păcate o imagine tot mai rar întâlnită. Sunt tot mai puţini
cei care, tineri fiind, mai acordă atenţie poveştilor celor bătrâni. Şi
multe dintre cele vechi şi frumoase se pot pierde. Este unul dintre
motivele care ne-au îndemnat spre această întreprindere
publicistică, rod al multor ani de cercetare.
Prezentăm multe poveşti aflate din sate de la bătrâni, mulţi
dintre ei trecuţi la cele veşnice, precum cei doi învăţători, precum
profesorul Stanciu. Dumnezeu să-i ierte! Poveştile lor însă merg
mai departe. Este modul nostru de a ne arăta recunoştinţa.

6
 LEGENDA PANAGHIEI

Muntele Pionului, spun bătrânii din sate, este plin de

„scorneli”, de poveşti, de legende, pe care le-au primit odată cu
cântecul şi cu laptele de la sânul mamelor şi pe care le-au povestit
la rândul lor fiilor şi nepoţilor. Niciuna dintre stâncile Ceahlăului
n-a aprins mai tare imaginaţia rapsozilor populari decât Dochia şi
Panaghia. Stânca Panaghiei, situată lângă vârful „tocit” al Toacei,
se ridică maiestuoasă şi strălucitoare în razele soarelui. Soarele o
iubeşte încă şi-i trimite razele-i mângâietoare ce o înconjoară cu un
braţ de îndrăgostit…
De la un bătrân al locurilor am aflat şi noi o legendă, în
care fantezia se îmbină cu realitatea. Cică, Panaghia era o fată din
satul Răpciuni, ce crescuse pe lângă vechiul Palat al Cnejilor, fiind
una dintre fetele de casă ale Mariei Cantacuzino. Dar stăpâna sa îşi
vede soţul ucis de către lacomul şi neîndurătorul Duca-Vodă, iar
ginerele, fiul lui Brâncoveanu, îşi pierde capul pe butucul de la
Edikule.
Ieşită din umbra întunecată a Palatului Cnejilor, fata
străluci în razele Soarelui. Feciorii din sate nu mai căutau alte fete
la hora de duminică. Ba mai mult, nu mai pridideau cu grija pe
care i-o acordau. Lăsau coasa, lăsau securea şi joagărul şi se
strângeau în jurul fetei. Sfatul obştii, oamenii cei buni şi bătrâni,
asistau neputincioşi la nebunia fiilor lor. Au mers la vataman şi i-
au cerut să-i scape de farmecele Panaghiei spre a avea linişte în sat.
Panaghia fu urcată sus pe platoul Ceahlăului, unde murise stoarsă
de vlagă maica Nazaria, lângă stâncile trufaşe, unde s-au adăpostit
ereţii şi caprele negre. Vru să-şi facă seama. Auzise de-un pustnic
numit Ghedeon, dar găsi la adăpostul său de lângă Piatra
Altarului doar oasele albite de vremuri.
Urcă pe Toaca gândind a-şi afla liniştea în hăurile de
dedesubt. Când, deodată, printre neguri, se ivi Soarele… Panaghia
îl văzu şi rămase vrăjită privindu-l. Soarele se opri şi el să
privească pe frumoasa din vârf de stâncă. Şi ceasuri întregi pierdu

7
din drumul său spre asfinţit. A doua zi, Panaghia urcă din nou pe
vârf, pe Toaca. Iar Soarele prelungi la nesfârşit şederea sa deasupra
Ceahlăului. Dar Noaptea ridică la Dumnezeu rugă împotriva
Soarelui ce-i răpea din întuneric.

Dumnezeu îi ocrotea pe cei ce se iubeau, dar erau încurcate

cele hotărâte încă de la săvârşitu' lumii şi decise pedepsirea
Soarelui îndrăgostit… Ceahlăul fu învesmântat în neguri negre şi
grele, iar Panaghia îşi aşteptă în zadar iubitul să spargă cu razele
ceţurile cenuşii. Vru să coboare în sat, unde văzu lumina… Dar la
poalele Toacei simţi cum picioarele îi prind rădăcini, cum sânul şi
braţele şi umerii luaseră încremenirea pietrei. Doar ochii se
ridicară spre Soarele ce prea târziu învinse negurile.
Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat să bată. Iar
Soarele şi astăzi poposeşte mai mult deasupra Ceahlăului. Şi
îmbracă în mantie de raze pe, cândva, la fel de strălucitoarea
Panaghie, acum cea mai frumoasă stâncă a muntelui.

8
 GENEZA. CUM S-A NĂSCUT CEAHLĂUL?!

Muntele ăsta a nostru, Ceahlăul, n-a fost dintotdeauna aşa

cum îl ştim noi, înalt, cu stânci multe îngrămădite spre vârf şi cu
codri spre poale.

Se spune că Satana voia să ajungă până sus la cer. A suflat

o zi şi-o noapte de-a rândul de s-a strâns mulţime de piatră
grămadă. Când a vrut Dracul să se urce spre cerul din care fusese
alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-
a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui
Dumnezeu, cel pe care a pus mâna Sa şi l-a sfinţit.

***

Se spune că Traian, împăratul Romei, a cucerit ţara lui

Decebal după lupte crâncene. Ca să supună pe toţi dacii, i-a
urmărit cu armatele sale până spre răsăritul Daciei. Ajuns aici, a
hotărât să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pândeau de
dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii

9
daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vârf au
pus stâncile cele mari. Pe cea mai înaltă dintre ele au pus toacă şi
un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătând în
acea toacă. Şi aşa a fost până la părăsirea Daciei de armatele
romane…

***

Românii retrăgându-se dinspre Nistru, mai înăuntrul ţării,

din pricina potopului tătăresc ce venea din răsărit, au ajuns într-un
loc mai îndepărtat unde, după multă chibzuială, se ridică căpitanul
şi zise:
- Ascultaţi, copii! Fiecare dintre voi să ieie o mână de
ţărână şi s-o arunce înaintea lui.
Aşa făcură, cum li se poruncise. Şi fiindcă ai noştri erau
mulţi ca iarba, mulţi ca nisipul mării, curând se ridică acest munte
mare, pe care ai noştri îl numiră Ceahlăul şi Caucaland îi zise
neamul cu părul galben. Când cumpliţii duşmani năvăliră, ridicat
era muntele până la nouri şi oastea tăbărâtă pe înălţimile lui abia
de vulturi umblate. Aici, ai noştri erau cei mai tari şi de după
creasta muntelui respingeau orice năvălire...

10
 COLIBIŢA

Ştefan cel Mare a fost voievodul Moldovei cu cea mai

îndelungată domnie din istoria acestui ţinut (1457-1504). A fost
mereu viu în conştiinţa poporului român, care i-a păstrat neştearsă
amintirea. Şi multe au fost plăsmuirile moldoveanului despre el.

Se spunea că şi-ar fi îngropat parte din averi pe muntele

Ceahlăului, la Izvorul Alb, dar căutătorii de comori au săpat
zadarnic. Dar, adevăr este că în 1467, Matei Corvin, regele maghiar
învins la Baia, fuge spre Transilvania pe drumul Hangului, pe
Calea Mare, urmărit şi de călărimea moldoveană şi atacat de
„muntenii” din palănci, care au prăvălit peste unguri brazi înţinaţi.
Regele a fost silit să renunţe la carele de luptă şi la tunurile de
bronz, pe care le-a îngropat pe muntele Hangului.
La fel de adevărată pare şi legenda ce-o vom aminti, care
ne va aduce, de asemenea, în perioada gloriei marelui voievod, tot
în ţinutul Moldovei, la poalele Ceahlăului sfânt.

11
 Vorbesc bătrânii din strămoşi despre marele voievod ca
despre un sfânt al lui Dumnezeu, care a înfăptuit multe minuni,
fiind mereu biruitor asupra cotropitorilor ţării sale. Şi s-a luptat el
vitejeşte şi cu muscalii şi cu turcii şi cu cazacii, cu leşii, tătarii,

nemţii şi ungurii şi-atât de mulţi alţii că nu se mai ştie. Şi din toţi

aceştia, nu a fost înfrânt decât o dată, de către neamul turcesc,
numit şi „spaima lumii”.
Se pare că Ştefan rămăsese fără viteji şi fu silit să se retragă,
să treacă munţii Neamţului şi să găsească pe plaiurile noastre un
loc de adăpost, unde să se poată feri de vremea vitregă ce-l
năpăstuise. Şi negăsind nimic, voievodul îşi închipui o colibiţă şi
tot aşa, azi, mâine, cât a poposit, făcu mai multe. Astfel că
păcurarii vecini se întrebau cine este şi ce caută prin aceste locuri.
Atunci Ştefan îi lămuri cine este şi din ce pricină îşi are aflarea în
mijlocul lor. Voinicii, auzind acestea, îi spuseră că i se vor alătura
şi-l vor ajuta să-şi recapete puterile. Şi odată a şuierat unul şi o
ceată întreagă s-a adunat împrejur să treacă sub steagul lui Ştefan
cel Mare.

12
 Şi din ceata mică ce-i rămăsese voievodului, iată că se făcu
o oştire însemnată, numai din flăcăi voinici, înalţi ca brazii şi viteji
ca leii.
Ştefan, voios de acest ajutor neaşteptat, îşi încălecă murgul
negru ca iadul şi iute ca fulgerul şi se puse în fruntea lor, lăsându-
şi colibiţa pustie.

Această colibiţă au îngrijit-o apoi cei care au rămas la stâne,

ea dăinuind ani de-a rândul. Şi locul unde era s-a numit „La
Colibiţă”, după cum s-a scris povestea.

13
 MĂNĂSTIREA NEAMŢULUI

Mănăstirea Neamţ are în istoria şi cultura românilor o

importanţă deosebită, căci este o străveche lavră a monahismului
din Moldova care nu străluceşte doar prin existenţa multiseculară,
ci şi printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului şi a
credinţei strămoşilor. Moldova medievală n-ar fi fost întreagă fără
mănăstirea Neamţ.
Primele mărturii ale vieţii anahoretice datează din secolul
al XIII-lea, tradiţia populară păstrând amintirea unui sihastru zis
Nicodim. Pe la 1210 s-ar fi nevoit pe aceste locuri bătrânul
Nicodim, ascuns în pădurile groase de atunci, înconjurat de bouri,
de zimbri şi plotuni.

Un mic schit a fost întemeiat de nişte călugări moldoveni

cu metania la muntele Athos reîntorşi la locurile de baştină, în
jurul bătrânului Nicodim, un monah cu mult har de la Dumnezeu.
Era prea prea greu pentru el însă să-l conducă şi primul egumen a
fost Gherman, care împreună cu tovarăşii săi ar fi ridicat o biserică
cu hramul „Sf. Ioan Teologul”.

14
 Au trecut pe aici teutonicii ce apărau vadurile Moldovei,
apoi Dragoş-Vodă din Maramureş, dar el era supus al regelui
maghiar şi nu a sprijinit pe călugări.
A fost însă reînnoită de Bogdan I, legendarul descălecător,
şi el din Maramureş de peste munţi, care făcea la Neamţ prima
mănăstire voievodală. Era ortodox şi voia creşterea neamului său
şi a noii sale ţări în credinţa creştină răsăriteană. A fost o biserică
de lemn, mică, din bârne rotunde. Se spune că, în preajma vechii
biserici de lemn, Petru Muşat a ridicat primul lăcaş de piatră cu
hramul „Înălţarea Domnului", la finalizarea şi la înzestrarea căruia
au mai contribuit şi ceilalţi voievozi muşatini de la sfârşitul
veacului al XIV-lea. Cutremurul cel mare din al patrusprezecelea
an de domnie a lui Ştefan cel Marea dărâmat biserica ce greu a fost
refăcută. Oştile lui Mahomed al II-lea, furioase că n-au cucerit
Cetatea Neamţului în vara anului 1476, au distrus biserica.
Ştefan a scăpat de turci în toamna anului 1476 şi a venit să
se roage la mănăstire, călare, aşa cum o făcea uneori. A aflat
lăcaşul în ruină şi greu de-a mai fi refăcut. Şi atunci a hotărât să
facă biserică nouă. Şi ce biserică! Nu sunt multe la fel printre
români…

15
 POLIŢA CU CRINI

Tradiţia cerea ca la ridicarea unui sfânt locaş să se sădească

lângă biserică o zadă sau, cum îi zic muntenii de la noi, un crin.
Dacă biserica ar fi ars sau ar fi fost ruinată de vremuri şi de
oameni, rămânea crinul şi sătenii ştiau că acolo a fost cândva un
sfânt locaş şi nu treceau fără închinăciune.

În vremurile de demult, zada nu creştea decât într-un loc:

pe muntele Ceahlău. Erau strânse toate într-un loc, laolaltă parcă
anume, pe o poliţă sub un abrupt stâncos şi chiar acolo, deasupra
prăpastiei, vieţuia un sihastru bătrân de care nu ştiau mulţi
oameni din sate.
Îşi făcuse un hăţaş îngust până la scobitura sa din stâncă şi
nu oricine cuteza să se avânte pe acolo. Dar atunci când pe un om
îl copleşea păcatul sau necazul şi căuta ispaşă de păcate sau
alinare, pornea pe trudnicul drum din munte. Sfat aflau la el
suflete zbuciumate şi bătrânul sihastru le cerea drept răsplată, sau
poate drept canon, să ia câte un crin de pe poliţă şi să-l sădească în
faţa bisericii din satul lor.
Şi astăzi, locului i se spune Poliţa cu Crini şi frumoşii
arbori, conifere cu frunze căzătoare, s-au întins sub piatra
Altarului şi sub colţii Detunatelor. În sate afli crinul în curţi de
biserici, dar şi stingher în alte locuri, şi muntenii ştiu că acolo a fost
biserică de schit sau sihăstrie în trecute vremuri şi nu trec fără a se
închina cu pioşenie…

16
 POIANA TĂTARILOR

Se spune că în vremurile de demult, pe când trăia Ştefan

Vodă al Moldovei, năvăliseră tătarii în ţară. Se împărţiră în mai
multe cete şi porniră la jefuit în stânga şi-n dreapta. Unii ajunseră
până sub munte, pe Valea Bicazului.
Nişte plăieşi de-ai lui Ştefan le simţiră apropierea. Ei se
frământară cum să facă să-i întoarcă îndărăt şi până la urmă
tocmiră un plan. Câţiva dintre ei s-au aşezat după nişte copaci
uriaşi, cu arcuri cu săgeţi şi mai multe buciume. Ceilalţi au trecut
repede Bistriţa, pitulându-se în spatele unor copaci, la fel, cu arcuri
şi buciume.

Când s-au apropiat tătarii de poiana în care îşi aveau

plăieşii ascunzătoarea, se porni o ploaie de săgeţi, iar buciumaşii
începură a răscoli măruntaiele codrilor cu huetul buciumelor.
Tătarii încercară să-şi facă drum prin zăvoaiele de lângă
apa Bistriţei, dar şi aici au fost întâmpinaţi de huet de buciume şi
stoluri de săgeţi.

17
 Cum nu vedeau pe nimeni şi cum săgeţile nu conteneau a
cădea asupra lor, au crezut că au dat piept cu oastea lui Ştefan şi o
croiră la fugă pe unde veniseră, lepădând prăzile, urmăriţi de
săgeţile moldovenilor. Când dădură cu ochii de grosul hoardei, le-
au spus îngroziţi că Ştefan e pe urmele lor. Toţi au plecat să iasă
mai degrabă din culcuşul lui Ştefan, despre a cărui vitejie mersese
faima peste nouă mări şi nouă ţări.

Aşa a scăpat ţara de tătari...

Locului unde s-a întâmplat ciocnirea între tătari şi săgeţile
moldoveneşti i-a rămas numele de Poiana Tătarilor.

18
 BABA DOCHIA

Spun sătenii de la poalele Ceahlăului că Dochia era o

munteancă tare harnică, cu gospodărie mare, dar era o soacră
foarte rea, care îşi chinuia nora în fel şi chip. Avea o turmă mare de
oi şi strânsese multă lână. Pe la începutul lunii martie, a trimis-o pe
nora sa să spele în apele Bistriţei toată lâna. Mai mult, i-a cerut să
spele lâna neagră atâta până se va face albă. Plângând, tânăra fată
porni spre râu...
În aceste
vremuri vechi de la
începutul lumii,
Dumnezeu şi
Sfântul Petru mai
umblau încă pe
pământ să mai
aşeze din rosturile
lumii acesteia. Au
aflat pe fată pe
malul Bistriţei şi li
s-a făcut milă de chinul ei şi au preschimbat pe dată lâna neagră în
lână albă. Ba i-au dat şi un buchet mare cu flori proaspete de
primăvară. Văzând florile, Dochia a crezut că a venit primăvara şi
a plecat cu oile la munte, dar afară fiind frig, a îmbrăcat nouă
cojoace mari din blană de oaie. Dumnezeu a dat o ploaie grea, fără
oprire, iar Dochia a lepădat, unul după altul, cele nouă cojoace
ude, îmbibate de apă.
A rămas doar într-o cămaşă subţire de in. Atunci,
Dumnezeu a pornit un ger straşnic încât baba a îngheţat. S-a
prefăcut în stană de piatră, undeva în sprânceana Ceahlăului, spre
aducere aminte. Se spune că urcuşul ei a durat nouă zile, în fiecare
lepădând un cojoc. Iată de ce primele nouă zile din martie se
numesc zilele babelor, cu vreme schimbătoare, ploioasă sau
friguroasă.

19
 SÂNGELE VOINICULUI

Ştefan Bujor a fost unul dintre cei mai vestiţi căpitani de

haiduci din Moldova şi poveştile care s-au ţesut în jurul faimei sale
au fost multe. Într-o astfel de poveste apare ca fecior în casă a unui
boier din zona Neamţului. Era un flăcău cu părul roşu ca focul şi
avea 17 ani, când o întâmplare i-a schimbat viaţa. Este martor la
felul în care este scoasă la mezat casa unui ţăran în prag de iarnă
pentru că nu şi-a plătit birul. Femeia lăuză a căzut în genunchi, iar
jupân Spiras, înconjurat de 12 arnăuţi, a trecut iataganul printre
mâinile întinse şi împreunate ale femeii. Bujor a sărit pe serdar, i-a
luat iataganul şi l-a lovit cu sete, fugind apoi în codru.
În jurul său s-au strâns repede tineri ce nu mai suportau
jugul şi faptele lor i-au înspăimântat pe boieri şi arendaşi.

S-au pus pe capul lor 10 pungi de galbeni, cinci dădeau

negustorii, iar cămătarul Ianache din târgul Pietrei a promis pe
fiica sa Elencu de soţie celui care aduce capul haiducului. Elencu,
jignită în amorul ei propriu, a părăsit pe tatăl său şi a plecat în
codri spre faimosul haiduc, ducând cu sine cheile de la sipete şi un
jungher de argint cu mâner roşu.

20
 Haiducul refuză darul şi dorinţa fetei de a deveni
„căpităneasă” şi o duce la Focşani la „Aniţa-văduviţa”, ibovnica
sa.

Tot mai multe poteri sunt pe urmele sale, dar Bujor

reuşeşte să scape. Până-ntr-o zi, când în loc de muşcată la fereastra
Aniţei (semn de linişte), vede o lumânare (semn de primejdie).

Îşi pierde capul şi năvăleşte spre bordei, deschide uşa, dar

este potopit de plumbi. Aici povestea trece dincolo de limita
firescului: calul îl ia dintre duşmani şi îl duce sângerând spre
muntele Ceahlăului, unde se afla ceata lui. A căzut fără suflare, cu

21
faţa la pământ, iar în spate avea înfipt un pumnal de argint cu
plăsele roşii…
Se spune că în drumul spre Ceahlău, din sângele care a
curs prin poiene au apărut pâlcuri de flori roşii, cu petale mari, la
care noi le zicem astăzi „bujori”, iar pe padina din vârful
Ceahlăului, unde i s-au scurs ultimele picături de sânge, s-a ivit o
floare superbă, căreia oamenii din popor i-au zis „sângele
voinicului”. Este o neasemuită orhidee de munte – „nigritela
rubra”.

22
 TURNUL LUI BUDU

Turnul lui Budu este o stâncă înaltă situată nu departe de

Ocolaşul Mic, dincolo de Clăile lui Miron şi se spune că întrânsul
se află un suflet viu, închis acolo de veacuri, un călugăr pe nume
Budu.

Cică la Mănăstirea Hangului era un călugăr, Budu numit,

care strânse bani cu nemiluita. Ziceau oamenii că Budu săpase şi în
cetatea Altanul, printre ruinele pe care sătenii le ocoleau, ştiindu-le
blestemate. Aici ar fi aflat Budu mulţime de galbeni şi podoabe.
Fusese gras şi rumen înainte, dar avuţiile i-au furat somnul, de
grija banilor slăbise şi părul prinse a se albi. În fiecare om vedea un
posibil „jefuitor” al averii sale.

23
 S-a gândit să afle un loc neumblat, unde nici chiar
dracului-procletul să nu-i treacă prin gând să caute. Şi a urcat pe
muntele Ceahlău, umblând o zi întreagă printre stânci. A găsit un
astfel de loc şi a coborât în vale să-şi aducă comoara, care cântărea
vreo zece stamboale şi aproape a deşelat un cal până la Ocolaşe. S-
a apucat să sape spre seară şi la lumina unei torţe a muncit până
după miezul nopţii şi când să ridice o lespede grea se auzi un uruit
şi de dedesubt s-a ivit un omuleţ cât palma de mare, care
scuturându-se odată, îi apăru lui Budu înainte, cu păr, coarne şi
coadă. Era un pui Tartacot, care îi zise:
- Mulţumesc, iubite frate, că m-ai eliberat, căci numai tu mă
puteai scoate de sub lespedea grea. Ce faci tu acuma, făceam şi eu
cu mulţi ani în urmă, când m-a văzut un călugăr, care m-a afurisit
să stau sub lespede pe comoară până va veni un alt popă să mă
scoată. M-a îmbrâncit aici în groapă şi-a prăvălit ditamai stânca
asupra mea. Acum, fiindcă m-ai scăpat, uite ce vom face: pune
banii aici, pune lespedea la loc şi căutăm alt loc, mai ferit, mai
neumblat.
Budu se învoi şi-şi lepădă tarhatul. Nu crezu că Tartacot a
devenit deodată aşa cinstit şi ispăşit şi voia să-l înşele, să ia toţi
banii şi apoi să-l afurisească din nou. S-au apucat şi-au făcut o
cărăruşă care să înconjoare stânca cea mare ca un turn, până pe
cealaltă parte, spre prăpăstii. Aici au aflat o grotă uscată, numai
bună de ascuns comori. Cărarea era îngustă, dar pe rând, dracul şi
cu Budu, au cărat sac după sac. Când să ajungă dracul cu ultimul
sac, văzu că nu mai poate trece pragul, căci Budu săpase o cruce
mare.
Dracul înţelese că în turn nu va mai putea intra şi atunci
strică acea cărăruşă subţire de deasupra prăpăstiei. Budu, bătrân şi
greu, pas de-a mai face altă cărare. Zorii zilei au apărut şi Tartacot,
căruia nu-i pria lumina sfântă, porni spre adâncuri.
După ce se-nnoptă, apăru din nou, cerându-i lui Budu să
șteargă crucea şi-i promise că va face o nouă cărare. Budu se-nvoi,
dar cu cât dorea el să şteargă, cu-atât crucea s-adâncea.

24
 Dracul credea că Budu nu vrea şi nici el nu se apuca de
cărăruşă. S-au blestemat necontenit până la ziuă, atunci când
dracul trebuie să se întoarcă acasă la el în Iad. Un poet popular
recita, în 1927, sfârşitul ştiut de el al acestei legende:
„De-atuncea-n orice dimineaţă
Când turnul Budu ia lumină
Din soarele ce-i iese-n faţă
Se iscă huiet şi pricină,
Căci se sfădesc grozav cei doi:
Drac şi călugăr – tot un soi!“.

25
 CUNUNA ZIMBRULUI

Spune povestea că, după descălecat, Dragoş-Vodă umbla

prin Ţara Moldovei ca să caute locuri bune de vânătoare, să
cunoască plaiurile şi oamenii.

Ajuns pe valea Bistriţei, Dragoş şi însoţitorii lui au ajuns

până la Piatra Teiului, iar de acolo au luat-o pe valea pârâului
Schit. Au ajuns pe nesimţite la locul numit La Scaune, unde au mas
şi s-au pregătit de odihnă, când, deodată, apare o turmă de zimbri.
Speriaţi de vederea oamenilor, zimbrii au fugit care-ncotro. Doar
pe unul au reuşit să-l lovească cu o săgeată şi au prins a-l urmări
până la Piciorul Şchiop, pe un jgheab care de-atunci s-a numit
Jgheabul lui Vodă. Ieşind la lumină, zimbrul porni pe sub Toaca şi
Panaghia, spre curmătură. Sfârşit de putere, urmărit îndeaproape
de vânători, zimbrul se lasă în vale printre colţii stâncoşi de sub
Piatra Lată.
Vlăguit, cu coama înfiorată, îşi dă duhul în zbaterea morţii.
Cununa de stânci sălbatice de unde s-a prăbuşit zimbrul
din legendă se numeşte de atunci „Cununa Zimbrului”.

26
 PIATRA CU APĂ

Una dintre cele mai frumoase legende ale Ceahlăului este

cea a Pietrei cu Apă, o poveste de dragoste sfârşită tragic, aşa cum
se sfârşesc de obicei legendele noastre. Se spune că undeva, în
muntele Grinţieşului, îşi avea stânile un oier bogat, care-şi ridicase
casă mândră, dar departe de sat, la Preluci. Era slut şi burduhos,
dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor lucruri frumoase.
Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate, iar în
chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l
Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau
oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât
dacă o va cumpăra. A trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a aflat o
familie săracă, unde, tatăl, tăietor de lemne, nu reuşea să hrănească
multele guri care cereau de mâncare. Cu barda şi beschia nu
câştiga decât pentru traiul de la o zi la alta. Visa să aibă un car şi
doi boi. Budihăul aflase la cârciumă despre necazul omului şi că
avea o fată, cea mai mare dintre cei opt copii, iarfata era frumoasă
şi harnică. La un pahar de rachiu, sărmanul bărdaş se învoi să-şi
dea fata pentru un car şi doi boi, la care Budihăul adăugase şi o
vacă cu lapte de bucurie că va primi aşa mândreţe de fată. Măriuţa
cedă rugăminţilor tatălui şi mamei ei, sperând că fraţilor ei mai
mici le va fi mai bine şi că ei nu-i va fi prea rău. Trecu munţii spre
o nouă gospodărie şi familie. Dar, deşi înconjurată de tot ceea ce
visase, nu era fericită. Soţul nu-şi îndrăgea şi nici copii nu-i
dăruise. Slutul şi burduhosul o păzea ca pe ochii din cap şi o ţinea
mereu pe lângă dânsul, iar de rămânea singură, un câine dresat de
el însuşi era învăţat să sară asupra oricui se apropia de nevasta lui.
Într-o zi însă, când culegea afine pe platoul Ceahlăului, se întâlni
cu un tânăr baci, ce-şi pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele
Detunate. Nu ştim dacă dragostea e într-adevăr un lucru cu rost
sau câinele s-a prostit, dar cei doi s-au iubit două veri sub privirile
înţelegătoare ale câinelui ce-i păzea de deasupra bolţii unde se
adăposteau tinerii îndrăgostiţi.

27
 Într-a treia vară însă, Budihău prinse de veste. Tocmi cu
bani grei patru haidăi ce l-au lovit pe tânărul fecior cu baltagele şi
l-au prăvălit în prăpastia ce se întindea adânc sub stânca ce fusese
martora atâtor clipe de iubire. Fata veni zi după zi, aşteptându-şi
zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele. Într-o zi câinele
descoperi leşul tânărului cioban. Fata vru să se arunce în hăurile
unde şi-a aflat moartea iubitul, dar de durere căzu în nesimţire.

Câinele o veghea, pândindu-i răsufletul slab, când,

deodată, simţi apropierea haidamacilor ce veneau să o prindă pe
fată şi s-o ducă înapoi la soţul ei cel hotărât de părinţi.
Credinciosul câine slobozi urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa.
Văzând pe ucigaşii dragului ei că se apropie de stâncă, porni să se
caţere pe stânca înaltă şi dreaptă, ce părea imposibil de urcat.
Câinele porni şi el credincios, dar căzu în prăpastie.

28
 Haidăii lui Budihău au privit uimiţi la fata ce ajunse în
vârful stâncii,dar să se caţere după ea nu au avut curaj. Au aşteptat
trei zile, însă fata nu a coborât.
Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe vârfuri,
pe la stânci. Deodată vaietul a contenit. Din vârf de stâncă au
început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar
lacrimile fetei.
Au venit oamenii să vadă piatra stearpă din care curgea
acum apă. Şi-au dat seama că e roua ochilor fetei şi i-au zis stâncii
Piatra cu Apă. Cei ce înnoptează aici pe aproape aud în noapte
plânset greu. Este al fetei ce-şi plânge nefericita dragoste.

29
 URIEŞII

Se spune că vârful Ceahlăului, ce astăzi seamănă cu o

spinare lată, n-a fost întotdeauna aşa cu multe stânci răsturnate, ci
era un platou neted şi stâncile erau înspre poale, ca nişte
contraforturi de cetate. Iar vârful muntelui, aşa cum e astăzi, este
rezultatul jocului copiilor unor jidovi urieşi, care trăiau pe aceste
locuri. Bătrânii din sate spuneau că jidovii trăiau câte trei-patru
sau chiar cinci sute de ani şi erau atât de mari încât păşeau cu un
picior pe Ceahlău şi un altul pe muntele Grinţieşului şi secau
heleşteiele dintr-o sorbitură. Dar acestea nu pot fi decât nişte
scorneli.
Jidovii au sosit pe aceste locuri însoţiți de nişte bouri cu
coarne lungi şi arcuite şi-i păşunau pe Ceahlău şi în munţii
dimprejur. Când veneau nămeţii, se coborau în văi, căutând
peşterile cu bolţi înalte. Mulţi dintre ei se adăposteau în valea
numită a „Jidovului” sau a „Jidanului”, care-şi păstrează numele
până astăzi. Într-o iarnă, o molimă a atins neamul acesta al
uriaşilor şi au pierit şi tineri şi bătrâni, femei şi copii, chiar şi bourii
s-au prăpădit. Se poate să fi fost unul dintre vechile păcate ale
seminţiei lor pe care ei au trebuit să-l tragă. Doar doi tineri au
scăpat de crunta epidemie, un băiat și o fată, ce s-au urcat pe o
stâncă ca un turn, aşteptând acolo venirea primăverii, veghind pe
cele patru colţuri ale lumii, munciţi de griji şi spaime.
Primăvara i-a găsit sleiţi de puteri, dar, cu toate acestea, s-
au apucat de muncă cu străşnicie, să ridice deasupra Pietrei Late
două turnuri înalte pe care să se urce atunci când vreo epidemie va
mai bântui aceste locuri. Şi au cărat piatră după piatră spre vârful
muntelui. Băiatul clădi stâncă mare şi înaltă, dar tot trântind
bolovani imenşi în vârful ei, se lăţi, se făcu groasă şi rotundă. Fata
clădi cu migală punând piatră peste piatră şi turnul ei se născu
drept şi înalt. Dimineaţa urcau pe stâncile lor şi aşteptau soarele să
răsară, iar seara îl priveau în drumul său spre asfinţit.

30
 Oamenii din sate se obişnuiseră să-i vadă în vârful
turnurilor de pe Ceahlău. Dar, într-o zi, ziua în care codrul îşi
schimbă faţa verde de „Probajine”, un trăsnet mare lovi Ceahlăul,
iar norii revărsau puhoi de apă de gheaţă, curmând orice era viață
pe cuprinsul muntelui. Soarele ieşi dintre nori şi limpezi crestele
muntelui. Cei doi jidovi însă n-au mai urcat pe stânci să-i
urmărească asfinţitul deasupra Călimanilor. Nici la răsărit nu i-au
mai zărit.

S-au hotărât atunci să urce să-i caute şi tineri şi bătrâni. I-

au aflat după ceasuri de căutare, între cele două turnuri, zdrobiţi
de greutatea gheţii şi şuvoiul apelor. Cu toţii s-au închinat şi le-au
ridicat mormânt de piatră pe locul unde şi-au aflat cumplita
moarte.
În anul următor, tot de „Probajine”, sătenii au urcat pe
munte şi-au pus pe turnul zidit de tânărul jidov o toacă, pe care o
băteau din când în când pentru a alunga duhurile rele şi molimele

31
aducătoare de moarte. Şi la acea dată, în fiecare an, oamenii urcă
pe munte, iar un sobor de preoţi face slujbă de pomenire a
morţilor, cinstind astfel şi mormântul celor doi urieşi. Cei mai
mulţi dintre ei nu ştiu povestea. Turnului ridicat de băiat i-au zis
Toaca, iar celui ridicat de fată i-au zis Panaghia, ceea ce în greceşte
se pare că se numeşte pomenirea morţilor. Jgheabului dintre cele
două stânci pe care curgeau la vale pietre scăpate în truda lor de
cei doi jidovi i-au zis Jidovina sau mai este cunoscut de Jgheabul
cel Mare al Urieşilor, numit astfel până astăzi.

32
 SERAFIMA

Muntele Ceahlău a fost considerat un munte sfânt al

românilor, fapt menţionat de la Dimitrie Cantemir şi Gheorghe
Asachi până la Constantin Matasă şi dr. Gheorghe Iacomi. O
bogată viaţă religioasă s-a desfăşurat din vechime, aici au vieţuit
sihaştri, s-au ridicat schituri şi mai apoi mănăstiri. Începuturile
isihasmului şi monahismului în regiune se pierd în legendă. Un
prim schit ar fi fost fondat de Dragoş, legendarul întemeietor al
Moldovei, mănăstirea Pionul a fost ctitorită de călugărul Silvestru,
ce-a construit o capelă dintr-un frasin, în urma unui vis,
mănăstirea Durău a fost construită de o fiică de domn, Mariana,
Cerebucul de un pisar al lui Timuş Hmeliniţcki. Şi despre sihaştrii
muntelui se ştiau multe legende, le ştiau călugării de la schituri
sau sătenii. Multe dintre ele s-au pierdut ori s-au uitat. Legenda
Serafimei a trecut peste veacuri, căci ea a fost cunoscută de
călătorii paşoptişti care au încredinţat-o tiparului. Francezul J.A.
Vaillant şi românul Gheorghe Asachi au ajuns pe Pârâul Martin şi
la Peştera Maicii Serafima călăuziţi de călugări de la Cerebuc şi
mănăstirea Pionul de la care au aflat legenda.
Se spune că Serafima ar fi ajuns la poale de Ceahlău după
fatidicul an 1821, al „Zaverei”, o răscoală care a zdruncinat atâtea
averi şi a frânt atâtea speranţe. Era îmbrăcată în negru şi destul de
tânără. Se hrănea cu ciuperci, fructele pădurii, rădăcini, locuia în
scorburi ale copacilor în timpul verii, iar iarna prin peşterile
muntelui.
Ocolea pe oamenii Ceahlăului, pe eremiţi, pe călugări, pe
ciobani şi îşi schimba foarte des adăpostul, fugind de lume.
Înduioşaţi de curăţenia şi smerenia ei, aceştia mai lăsau câte un coş
cu merinde prin locurile pe unde ştiau că mai trece. I-au zis
Serafima.
Într-o toamnă căzu bolnavă şi sihaştrii i-au făcut pat de
frunze şi au îngrijit-o şi s-au rugat la căpătâiul ei. Din cuvintele pe
care i le-a smuls suferinţa, au aflat că este străină şi o mare

33
nefericire a adus-o într-o astfel de stare. Au îngrijit-o cu credinţă şi
i-au salvat viaţa. S-au mai scurs câţiva ani în care Serafima a dus
acelaşi trai ca mai înainte, fugind printre brazi şi jnepeni,
odihnindu-se pe câte o piatră sau lângă izvorul al cărui susur îi
îngâna suspinele, părând că îi înţelege durerea.
Într-o zi, un cioban auzi gemete prelungite şi stinse ce
veneau de pe o cărare de lângă Pârâul Martin. O află cu faţa-n jos,
plină de sânge, cu piciorul prins într-o capcană pentru urşi, un
„hier”, cum ziceau oamenii locului. Chiar el întinsese cursa, pentru
urşii care-i atacau tot mai des turma. A scos-o de acolo, dar era
prea târziu, pierduse prea mult sânge. Serafima ceru apă şi s-o
ducă lângă izvorul ei. „Ce sete mi-este!”, a mai spus, a sorbit un
strop de apă şi a murit.

Ciobanul îndurerat a îngropat-o lângă izvor. N-a mai trăit

mult după ea, l-au aflat călugării mort, în toamna următoare, pe
aceeaşi cărare pe care se stinsese şi Serafima. Două inele şi două
batiste a fost ceea ce a rămas pe urma lor. Călugării l-au îngropat
în acelaşi loc şi acelaşi pământ i-a acoperit pe amândoi. J.A
Vaillant, la 1844, a văzut mormântul.
Călugării de pe Ceahlău cunosc şi astăzi locul unde a murit
Serafima şi grota unde se adăpostea uneori. Se ajunge foarte greu
şi pădurea a făcut locul aproape de neatins. Călugării nu vor să-l
dezvăluie, căci le este teamă că turistul curios ar pângări aceste
locuri sfinţite de Serafima.

34
 PIETRELE DETUNATE

Pietrele Detunate sunt nişte stânci ciudate, aflate nu

departe de Piatra Altarului, lângă stâncile numite Călugării,
deasupra Poliţei cu Crini.

Se spune că n-au fost întotdeauna aşa, ci aici era o stâncă

mare şi rotundă, ce semăna cu Panaghia.

35
 Burebista, regele dacilor, aflat foarte aproape de un război
cu romanii, ar fi împărţit tezaurul regatului şi l-ar fi trimis în
munţii sacri: în Şureanu, Găina şi Ceahlău. Iulius Cezar voia să-l
pedepsească pe Burebista pentru ajutorul dat rivalului său,
generalul roman Pompeiu, dar jinduia şi la aurul dacilor. Muri
ucis chiar de fiul său adoptiv, Brutus. Burebista a fost şi el asasinat
de un complot al nobililor daci. Nu ştim dacă aurul din Şureanu şi
Găina l-a luat vreunul din apropiaţii săi, dar aurul din Ceahlău nu
l-au găsit, căci însăşi Satana a fost unul dintre cei ce au căutat cu
ardoare comoara ascunsă. Şi dacă nici Satana n-a găsit-o, cine
dracu’ poate?! Neputându-i da de urmă, Satana, pierzându-şi
răbdarea, dezlănţui o mare furtună asupra Ceahlăului şi trăsni şi
în piscul ăsta golaş, iar comoara a curs, fiind de foc încinsă şi aurul
s-a scurs prin crăpături. În fiecare răsărit de soare se aprind văpăi
în grohotişul năruit, iar noaptea, pe lună plină, lucesc aici puzderie
de stele. Dacă încerci să le atingi, îşi pierd strălucirea şi se prefac în
pietre sure şi se porneşte vijelie, căci muntele nu mai vrea ca
stâncile să-i mai fie sfărâmate şi cheamă natura să-l ajute, trimiţând
vântul să ducă ştirea că cineva, om sau drac, vrea bătrâna
comoară.

36
 FATA DOCHIEI

Trăia odată pe Ceahlău, în locul în care azi se cheamă

Panaghia, o babă vrăjitoare, sălăşluită într-o casă de stâncă. Şi era
singuratică, înconjurată doar de jnepenii sârmoşi, înfipţi în piatra
seacă şi trandafirii mărunţi ai stâncilor. Doar în nopţile de vară o
petreceau duhuri negre ale dedesuptului. Deşi depărtată de lume
şi uitată de Dumnezeu, baba găsi în pustietatea muntelui o făptură
din văi, o copiliţă părăsită într-o colibă sfărâmată. Auzind-o
plângând, coborî, o luă în braţe şi urcă din nou, minunată de acea
gânganie mititică şi gingaşă, pe care avu s-o crească şi s-o iubească
precum o adevărată mamă. O aplecase la o capră neagră, o învelise
în blănuri şi o ţinuse pe lângă foc de cetină.
Şi aşa, fetiţa de suflet a Dochiei creştea frumoasă, mlădie şi
sălbatecă, acolo, aproape de nouri. Iar baba o iubea mai presus
decât însăşi viaţa sa, mai mult decât pot iubi muritorii.
Trăiau împreună pe munte, departe de oameni, în vârfuri
de codri, lângă stâncile caprelor şi crestele vulturilor, cărora fata le
vorbea ca unicilor fraţi de suflet.
Într-o primăvară, când fata se alinta cu capul în poalele
bătrânei, văzu în pulberea de lumină, un fluture şi o albină; dar
cum nu mai văzuse niciodată, se întrebă de unde vin acestea.
Atunci baba îi vorbi despre oameni şi aşezările lor din văile de la
poalele muntelui. Aflând despre lumea cea largă puţin câte puţin
şi începând s-o mistuie dorul de văi şi de cei de-un fel cu ea,
nemaicătând să înveţe înţelepciunea babei, poveştile şi
descântecele ei pe care acum le ştia, tânăra fată căuta să-şi afle
rădăcinile în lumea oamenilor. Şi în cea de-a optsprezecea toamnă,
într-o seară, destăinui babei că mereu îşi simte mâinile reci. Atunci
baba încercă prin toate mijloacele s-o lecuiască pe fată, dar boala ei
era sufletească, iar unicul leac era reîntoarcerea printre oameni.

37
 Bătrânei îi era greu să se despartă de fată, chiar cu preţul
fericirii ei, şi vrând să-i ofere nemurirea, o chemă să-i fie aproape
pentru totdeauna, în munţi.

Fata făgădui să rămână cu ea, căci îşi iubea mama. Dar

toamna aceea era atât de tristă şi rece în munte, iar gândurile o
năpădeau. Apoi urmă iarna, mai crudă ca niciodată. În chilia de
cremene nu mai era în ascunziş, căci viscolul intra în adăpost, iar
îngheţul în suflet.
Ca o floare ofilită, ceru bătrânei să o ajute, dar zadarnic;
simţea suflările morţii. Bătrâna ştia că refacerea ei însemna
plecarea spre vale, odată cu primăvara. Dar mai era pericolul ca
fata să nu se mai întoarcă.
Când se dezgheţă timpul în primăvară, fata ceru să
coboare, promiţând că se va întoarce. În prima zi coborî până la
brazi, unde se auzeau cerbi şi căprioare, apoi se întoarse degrabă.

38
 A doua zi fata coborî până la apa Bistriţei, unde se auzeau
cântece de trişcă. A treia zi fata porni iar pe drumul florilor, pe
luncile apelor, unde se auzeau glasuri de oameni, şi nu se mai
întoarse.
Văzând baba asemenea, porni din gheţarul muntelui,
învăluită în toate cojoacele, în căutarea odorului său. Şi cum
cobora, rând pe rând, mai lepăda câte unul din cele şapte cojoace,
simţind boarea primăverii. Supărată, cu lacrimi ca acele de gheaţă
şi cu tânguiri, amărăciune şi durere, cerceta luncile înflorite.
Deodată, în poienile cele mai de jos, unde se limpezeşte zarea şi
unde se văd albaştri munţii, o zări pe fată, sub arcul unei sălcii,
deasupra unui izvor. O desluşi în lumina soarelui, la umărul unui
fecior al oamenilor, care îi şoptea vorbe înflăcărate. Bătrâna
înţelese că fata ei e pierdută pentru totdeauna. Cuprinsă de
furtunoasă jale, se întoarse în singurătatea-i sihăstrie. Şi acolo, fără
dragostea aceasta din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a
stins şi-au prefăcut-o în sloi de gheaţă, nopţile reci de Mărţişor.

39
 TURNUL LUI BUTU

În masivul Ceahlăului, între multe şi nenumărate stânci, se

află una foarte greu de urcat, cu numele de Turnul lui Butu.
În vremuri depărtate, pe vremea lui Alexandru cel Bun –
aşa povesteşte poporul – trăia un oarecare Butu, român viteaz şi
ostaş de frunte. Domnitorul îl alese drept ginere şi-l logodi cu fiica
sa, Ana. În vremea aceea se ivi război crunt între leşi şi cavalerii
teutonici, iar Alexandru trimise pe viitorul său ginere cu 500 de
călăreţi-arcaşi în ajutorul leşilor. După mai multe lupte crâncene,
Butu cade răpus sub zidurile unei cetăţi şi-şi dădu sufletul departe
de ai săi, departe de Ana.
Când află de moartea logodnicului ei, Ana fu prinsă de
mare jelanie, căci îşi juraseră credinţă pe veci. Timpul trecea şi Ana
ieşea arareori din camera ei. După ce se scurseră vreo 6-7 luni,
domnitorul chemă la el pe Ana şi-i spuse că a hotărât să o mărite
cu un boier mare. Nu luă-n seamă plânsul fetei şi dădu poruncă să
înceapă pregătirile de nuntă.
Ana, sărmana, nu ştia ce să mai facă. Ar fi fugit, dar era
păzită straşnic. Chemă atunci la ea pe o bătrână vrăjitoare, Helgea,
care,cu boscorodeli, cu farmece, îl scoase din mormânt pe Butu, de
acolo de unde era îngropat pe câmpul de luptă. Dar nu-l putu
aduce decât ca strigoi.
Butu, nici una, nici două, intră-n camera Anei, o cuprinse-n
braţe şi-o sărută şi-o-ndemnă să plece cu el. Fata se lăsă ademenită
şi-l urmă, pornind călare pe un cal, tot strigoi, că aşa vine povestea.
Calul zbura că nici nu atingea pământul. Când au ajuns deasupra
sălaşului dracilor, unde o fi fost, nu se ştie, calul se poticni şi era
cât pe ce să rămâie locului. Ana, făcu ce făcu, desnodă o cruciuliţă
de la gât şi-o aruncă, iar puterea dracilor slăbi şi aşa au putut trece.
Calul zbura spre munţi şi când să treacă piscul Ceahlăului, cântară
cocoşii şi puterea lui Butu slăbi şi căzu cu cal cu tot, dimpreună cu
Ana.

40
 S-au prefăcut toţi într-o stană mare de piatră, Turnul lui
Butu de astăzi.

Ţăranii povestesc că de câte ori se urcă pe Ceahlău îşi fac

cruce când ajung în dreptul Turnului lui Butu.

41
 CLĂILE LUI MIRON

Coborând pe sub Ocolaşul Mare spre Poiana Maicilor,

trecem pe sub Pavilionul Dacic şi Coloana Dorică, pe lângă
Ocolaşul Mic, de unde un chip de dac priveşte din stâncă, ne
îndreptăm spre Creasta Cocoşului.

În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate,

asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de
munteni în ţarinile de la poalele muntelui.
Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe
nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea
grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare
spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică.
Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care
şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite.
Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de
lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.
Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi
ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate
îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate.

42
 Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale.

Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au

zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori,
când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi
stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul
pietrelor sale.

43
 DOCHIA ŞI TRAIAN

Închipuirea te poartă spre anul sângeros 106, când,

cucerind prin foc şi sabie ţinuturile dacice, după lupte crâncene,
armatele romane au ajuns să împresoare cetatea Sarmisegetuza.
Într-o dimineaţă, spune legenda, când puhoiul
năvălitorilor era deosebit de puternic şi căderea cetăţii părea
sigură, pe zid se ivi o fată tânără, cu părul strălucind ca aurul,
îmbrăcată în haină albă cu arc şi cu săgeţi în mână. Li se părea
romanilor că văd aievea pe zeiţa războiului, zeiţa apărătoare a
dacilor şi nu îndrăzneau să lupte împotriva ei.
Până la căderea nopţii, cetatea rămase în mâinile dacilor,
dar, în câteva locuri, zidurile erau sfărâmate, porţile grele de stejar
abia se mai ţineau. În această ultimă noapte a Sarmisegetuzei
libere, apărătorii s-au adunat la sfat. Unii au băut otravă pentru a
nu cădea vii în mâinile duşmanilor, alţii au dat foc palatului,
turnurilor de apărare şi tuturor clădirilor. Pe când flăcările se
urcau până în înaltul cerului, Decebal şi mica lui oaste au ieşit
printr-o galerie subterană în spatele armatei de încercuire.
Neînfricatul Decebal voia să fugă în munţi şi să adune alte
oşti pentru a continua lupta. Romanii însă au prins de veste şi
începură urmărirea. Rând pe rând cădeau dacii. Văzând că nu mai
are nicio scăpare, Decebal chemă pe fiica lui şi-i porunci să lepede
hainele regeşti. Să pună haine de ciobăniţă şi să fugă noaptea spre
soare-răsare, ţinând mereu calea pădurii până va ajunge în
muntele Cogheonul, lăcaşul zeului Zamolxes.
Împăratul se mânie tare auzind că fiica lui Decebal i-a
scăpat din mâini. Dădu poruncă straşnică unui centurion să
răscolească ţara în lung şi-n lat, dar să nu vie înapoi fără Dochia.
Aşa se făcu că alerga fiica regelui dac prin pădure, ca o
ciută speriată, iar în urma ei, ca o haită de lupi, romanii se
apropiau din ce în ce mai mult. Astfel ajunse Dochia la poalele
muntelui Cogheonului. Începu să urce grăbită spre piscurile

44
învăluite în ceţuri. Pădurea se rărea, brazii erau tot mai mici şi mai
chirciţi de puterea vânturilor.
Stânci colţuroase stăteau să se prăvale peste cutezătorii
care or fi vrut să pătrundă în locaşul lui Zamolxes. Printre ceţuri
apăreau şi dispăreau vulturii în rotiri largi şi vântul părea o suflare
rece a morţii.

Pas cu pas, pe urmele Dochiei se ţineau urmăritorii. Dochia

se uită în sus la stâncile cenuşii şi moarte, la ceţurile triste şi la
vulturii dornici de sânge.
- Mai bine rămân pentru totdeauna cu voi, să mă fac una
cu stânca rece, dar numai să scap de ruşinea sclaviei, ceru Dochia.
Tu, Zamolxes, zeul cerului şi al fulgerului, primeşte-mă ca o mică
pietricică la temelia altarului tău şi nu-mi va părea rău niciodată că
am pierdut viaţa!

45
 Un tunet înfiorător se auzi din piscurile ascunse în nori.
Centurionul întinse braţul ca s-o cuprindă pe Dochia când tunetul
se repetă. Se auzi limpede cum se prăvăleau sus stânci sfărâmate
de trăsnet. Curgeau la vale bolovani, lespezi, cădeau trunchiuri de
brazi, pârâia înfiorător trupul copacilor şi la fel trosneau oasele
rupte ale romanilor. După câteva clipe, nu mai rămase nici o fiinţă
vie. Furtuna trecuse. Vulturii se roteau lacomi deasupra trupurilor
însângerate. Numai Dochia nu se zărea nicăieri, afară doar dacă n-
o fi fost prefăcută în stânca aceea singuratică, albă, ce de aceea îi
poartă numele.

46
 PANAGHIA

O altă legendă a Panaghiei s-a desfăşurat în vremurile

tulburi ale domniei lui Vasile Lupu. Un tânăr boier pe nume Radu
Vâlcu, dregător domnesc la curtea unui voievod „cu hire de craiu”,
a fost trimis cu slujbă la Cetatea Sucevei. Aici cunoscu pe fata
pârcălabului Huru, Panaghia, şi se îndrăgosti de ea. În Cetatea
Sucevei erau şi mai multe sotnii căzăceşti, căci Ruxandra, fiica lui
Vasile Lupu, se căsători fără de bunăvoie cu Timuş, cruntul fiu al
lui Bohdan, hatmanul cazacilor. Timuş voia să o dea pe Panaghia
drept soaţă lui Bahrin, tovarăşul său de lupte şi ospeţe.

Timuş ţinu să-l îndepărteze pe chipeşul Vâlcu din cetate şi

fu trimis să despresoare Iaşii, căci începuseră luptele între
voievodul Vasile Lupu şi marele boier Gheorghe Ştefan.
Boierii conduşi Gheorghe Ştefan primiră ajutor de la leşi şi
învinseseră lângă Iaşi pe Vasile Lupu şi cazacii săi. Radu Vâlcu se
afla în dreapta noului domn şi luptase cu vrednicire împotriva
cazacilor. Ceru să primească conducerea asediului Sucevei, unde
se afla Timuş şi Bahrin şi... Panaghia.
Află cu durere că Panaghia se căsătorise cu hatmanul
Bahrin şi de-abia aştepta lupta. Cazacii ieşiră din spatele zidurilor
la o înfruntare deschisă, aşa cum le plăcea lor în stepele Niprului.

47
 Radu Vâlcu caută încleştarea cu Bahrin şi se dovedi mai
iscusit: îl străpunse cu spada. Panaghia ieşi şi ea din cetate,
îmbrăcată cu haine ostăşeşti, cu zale şi coif, pentru a-şi răzbuna
soţul, pe care, spuneau unii, ajunsese să îl îndrăgească. Când
ajunse în faţa lui Radu, cu sabia ridicată, acesta nu ripostă. Aşteptă
lovitura din partea celei pe care o iubea cu toată fiinţa sa. Aşteptă
moartea. Dar Panaghia nu mai apucă să lovească, căci un oştean
de-al lui Radu sări în grabă şi lovi în pieptul fetei, sfărmând
cămaşa de zale, salvând astfel viaţa căpitanului său.

Radu Vâlcu ridică, doborât de durere, trupul fetei. Părăsi

lupta şi porni spre munţi. Urcă până în vârful Ceahlăului, unde
vârful cel mai mare purta numele Toaca. La poalele Toacei, lângă o
stâncă înaltă, dreaptă şi golaşă, îngropă trupul fetei. Puse o cruce
la căpătâi şi înfipse una şi în vârful stâncii. Spun unii că acea cruce
mai e şi astăzi, dar alţii zic că este o alta, pusă de-un călugăr, în
anii de mai încoace.
Radu nu se mai întoarse la ai săi şi trăi într-o grotă din
fundul Izvorului Alb. În fiecare zi urca la mormânt, presărând
gingaşe flori de colţ. Stâncii semeţe i-a dat numele fetei iubite –
Panaghia – şi aşa se cheamă până astăzi.

48
 PÂRÂIAŞUL SERAFIMA

În 1821, o tânără necunoscută, îmbrăcată în negru, s-a

pribegit în aceste locuri sălbatice, iarna stând prin vizuini, iar vara
prin scorburile copacilor. Se ferea de lume, până şi de întâlnirea cu
sihaştrii şi ciobanii Ceahlăului.

Întâmplându-se odată să cadă greu bolnavă, ciobanii care

au îngrijit-o au auzit de la ea nişte cuvinte din care au aflat că
trecuse peste munţi, mânată de o groaznică nenorocire. Era
frumoasă ca un înger şi i-au zis Serafima. A vieţuit pe aceste locuri
vreo cinci ani şi locul unde părea că ea petrece mai mult cu plăcere
era un pârâiaş, aflat nu departe de-o grotă, unde se adăpostea
adesea.
Într-o zi, la răsăritul soarelui, când a plecat să strângă
bureţi, din întâmplare căzu într-o cursă ce o întinseră vânătorii,
pentru prinderea unei vulpi. Fierul i-a sfărmat tot piciorul. La
gemetele ei, un păstor sosi în grabă şi o găsi într-o baltă de sânge şi
luând-o în braţe o duse la pârâiaş.
Spune legenda că, îndată ce a băut din această apă, a
adormit şi nu s-a mai sculat. Iar de atunci şi pârâiaşul acela se
numeşte Serafima.

49
 BABA DOCHIA

Se spune că la poale de Ceahlău, într-un cătun, se pare că

Leţeşti, trăia o babă cu numele de Dochia, cunoscută pentru faptul
că ştia să cate-n cărţi, în bobi, ştia să facă, să desfacă farmece,
„bozgoane”, cum le ziceau sătenii. Soţul îi murise demult, de
moarte năprasnică, şi Dochia nu-şi mai căutase pe altul. Îşi
îndreptase dragostea spre singurul ei copil, Dragomir, care
crescuse înconjurat de iubirea pătimaşă a mamei sale. Fusese un
fiu făcut mai târziu şi când Dragomir devenise flăcău, mama sa
căuta de ale bătrâneţii. Baba pierdea cel mai adesea timpul cu
descântecele şi vrăjile ei. Dragomir era flăcău frumos şi vrednic şi
fetele se uitau după el, dar nu aveau curaj să se apropie, căci era
fiul vrăjitoarei, al babei Dochia.
Într-o zi, o fată săracă, Măriuţa, o orfană crescută pe lângă
curtea Cantacuzinilor, prinse dragoste de tânărul fecior ce stătea
atât de singur şi de trist la horele satului şi care nu venea la clăci şi
şezători. Îi îndrăgise tristeţea şi credea că două suflete singure mai
lesne pot forma unul singur. Dragomir iubi pe Măriuţa cu toată
dragostea sa neştiută şi neîmplinită şi duse mamei sale acasă o
noră harnică şi frumoasă. Dar bătrâna văzu în tânăra femeie un
obstacol în calea dragostei ei pentru fiul Dragomir.
Îi făcu viaţa un iad, îi dădea cele mai cumplite munci, îi
căta mereu nod în papură şi când Dragomir pleca la muncă la
pădure cu boii, îşi revărsa toată ura asupra nurorii. Dragomir
plecase la ţară după făină, căci iarna fusese grea şi locul greu de
munte nu era prielnic agriculturii. Fusese secetă şi nici porumbul şi
nici cartoful nu se prea făcuseră. Bărbaţii satului plecaseră care-
încotro. Dar Dragomir nu se mai întorcea… Dochia simţea venirea
primăverii şi ieşea afară şi-l striga pe feciorul ei, căci se apropiau
muncile de primăvară:
“Hai la munte, Dragomire,
Căci afară-i înflorire…”

50
 Dar Dragomir nu mai venea. Primăvara nici atât. Baba
devenea tot mai neliniştită. Tot mai rea faţă de nora sa. Tot mai
multe îi erau poftele. Într-o dimineaţă îi ceru Măriuţei să-i aducă
fragi şi o trimise spre Ceahlău, zicându-i că n-are ce căuta acasă
fără ei. Zâna bună muntelui se milostivi de biata fată, care găsi pe
platoul muntelui, cald, soare şi… fragi.

Măriuţa se întoarse acasă cu coşul plin. Baba Dochia gândi

că venise primăvara şi că trebuie să-şi ia oile şi să plece la munte.
Vecinele îi strigau:
„Dochie, băbuţă rea,
Cojoacele nu-ţi lăsa…
Mai stai, maică, la bordei,
Lâna toarce-o dacă vrei.
Primăvara n-a sosit
Florile n-au înflorit…”
Dar baba, nu şi nu. Îşi luă mai multe cojoace, căci afară era
frig şi viscol. Dar sus, spre Ceahlău, era soare şi frumos. Dochia îşi
luă mioarele şi porni spre munte. Cele şapte cojoace erau grele, dar
şi afară era frig.

51
 La poale de munte, zâna bună porni un vânt călduţ şi
Dochia lepădă un cojoc. Pe la cascadă îl piti în jnepeni şi pe-al
doilea. La Scăiuş scăpă de-al treilea şi de-al patrulea. Lângă Piatra
Lăcrămată aruncă pe-al cincilea. La Fântâna Rece se spălă cu apă,
acum caldă, şi mai renunţă la un cojoc. Găsi fragi, găsi merişoare,
găsi afine. Nu băgă de seamă că acestea nu se făceau decât în
august şi septembrie. Pe Piatra Altarului zăbovi, încălzindu-se la
soare, lăsând oile să pască în voie. Lepădă şi ultimul cojoc,
rămânând într-o ie subţire şi înflorată, iar broboada grea de in o
zvârli, adunându-şi pletele albe sub o maramă albă. Dar zâna bună
a Ceahlăului, găsi cu cale de a pedepsi răutatea babei. Şi porni un
viscol năprasnic, ce strângea troiene uriaşe şi ridică zid de fulgi
deşi şi groşi. Dochia porni spre Izvorul Alb, prin Jgheabu cu
Hotaru, spre cea mai apropiată cale către o aşezare omenească. Dar
îngheţă împreună cu oile sale ceva mai la vale de Pietrele
Detunate.
O stâncă mare şi rotundă, înconjurată de câteva mai mici
sunt bătrâna Dochia şi oile sale. Au devenit gheaţă şi mai apoi
piatră şi astăzi, din stâncă, Dochia aşteaptă să vină martie, să vie
primăvara, să vină dezgheţul…

52
 STĂNILĂ ŞI PIATRA LĂCRĂMATĂ

O bătrână din satul Pintec ne-a spus legenda ciobanului

Stănilă şi a Pietrei Lăcrămate, aşa cum o ştia ea de la moşii ei,
ciobani din Bicazu Ardelean, care au trecut dincoace de Ceahlău şi
s-au stabilit pe aceste locuri.

Povestea bătrâna că Stănilă era ultimul dintre cei cinci

feciori ai unei femei din satul Pintec, care nu apucase să-şi vadă pe
niciunul însurat, patru dintre ei au murit de moarte năprasnică, iar
cel mic era încă nevârstnic. Li se spuneau ai lui Stănilă, căci erau
înalţi şi vânjoşi ca nişte stane de piatră. Doi dintre ei au luat calea
codrului şi au fost prinşi de potere şi au încăput pe mâna călăului.
Unul a murit într-o încleştare cu tătarii pe dealul Hangului, iar
altul fusese zdrobit de lemne la un tason de pe malul Bistriţei. Îi
mai rămăsese femeii doar un singur fecior care să-i aline
bătrâneţile şi văduvia.

53
 Flăcăul s-a tocmit slugă la arendaşul grec Hagi-Paraschiv
de pe moşia Hangu a mănăstirii Buhalniţa şi fu trimis la oi, căci
ştia meşteşugul lor de la tatăl său pe care-l însoţea când era mic cu
turmele pe munţi. Avea şi el 20 de oi şi le alăturase turmei
grecului. Arendaşul avea trei fete, una mai frumoasă ca alta, iar
cea mai mică dintre ele îl cam petrecea cu privirea pe tânărul
cioban atunci când acesta venea la curte, căci flăcăul era tare
chipeş, după cum spune povestea. Şi lui Stănilă cel mic îi plăcea
fata, căci nu se putea altfel, dar nu cuteza să ridice ochii spre
odrasla bogatului grec. Fata făcu primul pas şi flăcăul îi răspunse
spre o dragoste nevinovată. Grecul nici nu voi să audă despre o
astfel de însoţire, dar la plânsul fetei îndrăgostite răspunse cu
şiretenie. Îi ceru lui Stănilă să plece şi să facă avere, măcar atâta cât
era zestrea fetei şi abia atunci va fi vrednic să-i fie ginere. Părăsi
flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele
20 de oi. Mica gospodărie a mamei sale şi petecul de ţarină ce-l
stăpâneau nu prea semăna a avuţie. Urca adesea pe obcină, pe la
Scaune şi prin Jgheabul Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului.
Îşi pusese în cap să caute una dintre comorile despre care spuneau
bătrânii că au fost ascunse pe Ceahlău şi s-a apucat de săpat
undeva la capătul jgheabului, sub gardul de stânci ce se întindea
până sus pe tăpşan. Acolo îi spusese un moşneag că văzuse arzând
cu flacără albastră în noaptea de după „Probajine”. Săpa cu
vrednicie, dar nici urmă de comoară. Când îşi pierdea nădejdea,
urca sus lângă oi, deasupra gardului de stânci şi-şi zbuciuma
gândurile spre a afla un mijloc de înavuţire. Dar timpul trecea şi
averea nu părea a se strânge. Într-o zi, veni veste din sat că grecul
îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu negustor avut din neamul
lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se aruncă de sus de pe stânci
înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până jos se zdrobi de stânci şi
ajunse fără suflare.
Bătrâna mamă, văzând că fiul ei nu se mai întoarce acasă,
deşi trecuse aproape o lună, a pornit pe urmele lui, spre Ceahlău.
A găsit oile sus pe platou, iar ţipătul vulturilor bărboşi i-a arătat

54
unde era hoitul. A strâns grămada de oase ce prinseră a se albi şi
le-a urcat până la Fântâna Mitropolitului, unde le-a spălat cu apa
sfinţită de pustnicii muntelui. Le-a îngropat lângă o stâncă ciudată
aflată nu departe de izvor şi a pus o cruce la căpătâi. N-a mai
coborât în sat, a rămas cu oile pe munte şi stâncile şi vietăţile
Ceahlăului îi ştiau cu toate plânsul ei de mamă îndurerată. Dar, la
o vreme, geamătul ei nu s-a mai auzit. I-au mai rămas doar
lacrimile, care se scurg din stânca ce-a primit-o înăuntrul ei. Şi
bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din stâncă se mai preling
lacrimi. Oamenii i-au zis stâncii, ce semăna cu o babă, Piatra
Lăcrămată, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au
spus Gardul lui Stănilă sau Stănilele…

55
 DOCHIA- DRAGOSTEA FECIOAREI

Dochia se crede că a fost o fată care de copilă fu dusă la

schitul din Ponoară, de la poalele Ceahlăului. După ce a crescut
mare, a fost făcută soră de obşte.

Într-o zi, s-a depărtat de schit, plimbându-se prin

frumoasele poieni de lângă sălbaticul schit. De atunci înainte, în
fiecare dimineaţă, le părăsea pe maici ca să meargă în poieni să
dezmierde şi să vorbească cu florile şi păsările codrului. Dar într-o
zi, întâlni un flăcău, unul dintre cei mai chipeşi de pe acele locuri.
I-a căzut drag.

56
 A părăsit prietenele sale, florile şi păsările, pentru drăguţul
ei. Au urzit multe visuri şi, în lumina slabă a amurgului, au fost
fericiţi. Dar într-o seară l-a aşteptat în zadar; l-a aşteptat şi zilele şi
săptămânile viitoare şi n-a mai apărut. Într-o zi primi veste că
iubitul ei s-a însurat. A plecat de la schit şi s-a suit pe Ceahlău,
unde a rătăcit 12 zile, nebună de durere şi deznădejde. A
douăsprezecea zi, în rătăcirea ei pe culmile Ceahlăului, s-a aruncat
de pe o stâncă mare în prăpastia dedesubt. De atunci, stânca
poartă numele de Dochia, iar cele 12 zile de la începutul lui Martie
sunt zilele de rătăcire a Dochiei. Aceste zile se crede că ar
corespunde celor 12 luni ale anului, începând cu 1 martie, care
înfăţişează luna ianuarie şi până la 12 martie, ce înfăţişează luna
decembrie. Cum este timpul în aceste zile, aşa se zice că este şi
luna căreia îi corespunde. De atunci a rămas restul vremii tot aşa
schimbăcios în cele 9 zile de la începutul primăverii. Şi tocmai
când ai zis Doamne ajută! şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te
pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba, încă şi cu câte-o zăpadă,
de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a
rămas şi vorba că „să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”
Se mai spunea că după ultima zi a babei, se crede că frigul
nu mai are putere. De aceea, oamenii, în acea zi, curăţă curţile,
strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să
se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate
spurcăciunile ard odată cu gunoiul.

57
 ZILELE DOCHIEI

Poveştile muntenilor spun că Dochia ar fi fost o femeie tare

semeaţă. Era harnică, neîntrecută gospodină şi avea turma cu cele
mai multe oi dintre toţi sătenii, la fel de multe ca ale cnejilor
Cantacuzini sau ale mănăstirii Buhalniţa.

Într-o primăvară, la începutul lui martie, ea plecă cu turma

spre muntele Ceahlău, unde-şi avea păşunile. Martie i-a ieşit în
cale şi a sfătuit-o să renunţe la a urca pe munte, căci este prea
devreme, iarba şi florile n-au prins încă bine rădăcini şi oile le-ar
rupe.
Dochia nu numai că nu-l ascultă, ci mai mult, îl şi
batjocoreşte. Martie, înfuriat, a cerut împrumut câteva zile geroase
de la Februarie.

58
 Mai întâi a dat o asemenea căldură încât Dochia a lepădat
cojoc după cojoc, iar apoi au început zilele cu ger straşnic ale lui
Februarie. Astfel a îngheţat Dochia şi turma ei. Stânca Dochia este
şi astăzi înconjurată de mulţime de bolovani – oile ei cele multe.
Bătrânii spun că primele zile ale lunii Martie se numesc
„zilele babei”, urmează apoi „zilele moşilor”, cu vreme caldă şi
blândă, iar celelalte zile, care sunt numite „zile împrumutate”, sunt
cele pe care Martie le-a împrumutat de la Februarie.
Tot bătrânii din satele Ceahlăului spun că fetele trebuie să
ţină sărbătoarea Dochiei ca să nu aibă soacre rele şi cicălitoare.
Femeile sărbătoreau ziua Dochiei prin muncă multă, căci Dochia
fusese foarte harnică. Alte femei nu munceau, de teamă să nu vină
furtuni peste an, ci doar torceau, căci şi Dochia a tors atunci când a
urcat pe munte, iar firul de lână tors de ea este chiar firul
mărţişorului, pe care flăcăii îl aşezau în jurul gâtului.

59
 PIATRA CORBIŢEI

Pe vremea strămoşilor, un străin pribegind de la dealul

Corbului de dincoace de Borsec a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi
dură o căsuţă mai deoparte, pentru că era străin şi sătenii nu l-ar fi
acceptat în rândul lor.
Pribeagul avea o fată căruia bistriţenii îi daseră numele de
Corbiţa, întru aducerea aminte a dealului unde ea se născuse. Ce
fată! Îmbujorată şi sprintenă ca o căprioară, cu guriţa dulce ca
mierea şi ochii arzători ca focul. Mulţi flăcăi umblaseră să-i vâneze
dragostea, însă numai un plăieş cu plete lungi şi cu chipul de Făt-
Frumos avu noroc să-i cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se prinseră a
se încuscri şi îi logodiră după obicei.

Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de

tătari în ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Într-
o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunse până în valea
Bicazului prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl
Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care voiau s-
o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o
ducă plocon hanului de la Bugeac. Corbiţa, însă, scăpă ca apa
printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de
tătari ca o ciută hăituită de lupi.

60
 Biata fată alerga zadarnic printre copaci şi printre stânci,
dar nu avea timp să ia o gură de aer, căci tătarii erau la pasul ei.
Atunci Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se
îndreptă spre o stâncă şi, ajungând pe marginea ei, se opri oleacă
pentru a urmări ce se petrece în urmă. Văzând că nu poate avea
scăpare şi necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu
rugăciunea către ceruri în gând, tânăra cu faţa albă ca un crin şi
părul despletit de vânt, se aruncă în prăpastia adâncă şi
nimicitoare. Trupul ei zdrobit se cufundă în apa Bicazului sub
privirile tătarilor încremeniţi. Şi cum Dumnezeu, chiar dacă şi mai
târziu, înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii distrugători să
fie nimiciţi de o ceată de plăieşi veniţi în ajutorul Corbiţei, chiar pe
muchia acelei stânci.
De atuncea, stânca aceea se numeşte Stânca Corbului. Şi tot
de atunci, în zilele de sărbători, fetele din satele învecinate se
adună să cânte doina Corbiţei şi aruncă în apele Bicazului coroniţe
de flori de câmp, iar în nopţile luminoase de primăvară, păstorii
zăresc adesea o lumină albă, clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi
lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului. Visele le sunt
cutremurate de o stâncă mare şi neagră ce le apasă pieptul, o ceată
de tătari ce-i urmăreşte ameninţător şi o copilă gingaşă şi pură ce
întinde mâinile spre ei, cerând salvare.

61
 PIATRA DRACULUI

În vremea de demult, oamenii uitaseră înţelepciunea

sfinţilor şi nu mai îndeplineau voia Domnului, trăind în nelegiuire,
uitând până şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu.Şi-n
acele zile îngreunate de păcat, Diavolul merge la Dumnezeu să-i
vorbească despre cele ce se petrec. Şi Dumnezeu l-a primit cu toată
cinstea, căci cu el împarte puterea pe pământ; în vreme ce
Dumnezeu era stăpânul tuturor şi are dreptul să orânduiască
mersul vremii, Diavolul se luptă să poarte şi el lumea cum îi place
şi să-şi vâre coada şi dincolo, destul de des.
Aşadar, s-au pus împreună la masă, Dumnezeu
deznădăjduit, dar iertător şi blând, iar Diavolul dârz şi înţepat, căci
treburile îi mergeau ca pe roate. Şi începură să se cinstească cu
câteva păhărele de vin de Cotnari şi Odobeşti, doar li s-or mai
descreţi frunţile. Şi se gândea Satana ce fericiţi ar fi cei din ţara
unde se face vinul acesta, dar Dumnezeu se amăra la gândul că
oamenii sunt tot mai făţarnici, mincinoşi, leneşi, destrăbălaţi şi
îngâmfaţi, nădăjduind însă că s-or dezmeţi. Însă, Cel Viclean ţinea
morţiş contrariul că toate merg strună; doar nu o da dovadă de
smerenie. Dar, ameţit de băutură, începu să strige spre Dumnezeu:
-Ştii ce, Doamne? Măria ta eşti prea bun de te necăjeşti de
asemenea ticăloşi…
Dar Dumnezeu bun şi mare:
-Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrei, dar sunt copiii mei.
-Halal copii, n-am ce zice! Dar mai degrabă ai mei căci deşi
le-am trimis potop, războaie şi arhanghelii, ei mai degrabă
urmează sfaturile mele. La urma urmei ai mei sunt, că-s
nemulţumitori şi răi. Uită-te cum bisericile cad în risipă, călugării
se duc, nici popii nu mai cred; duminica nu se mai înalţă tămâie la
cer. Să fiu în locul tău, Stăpâne, le-aş arăta eu, le-aş trimite o
pedeapsă să le vină mintea la loc. Dar ştii ceva?! Mie îmi place să te
slujesc. Dacă binevoieşti, mă însărcinez eu cu pedeapsa oamenilor.

62
 -Bine, jupâne Satana, dar dacă n-ai izbândi să nu-mi ceri
ajutorul. De ce mijloace vrei să te slujeşti?
-De unul singur: de potop.
-Ia lasă dragă, că oamenii nu se mai tem de apă, de când au
corăbiile. Potopu-i lucru vechi.
-Nu-ţi fă probleme, îl întineresc eu...
-Bine, Drace, dacă câştigi tu te fac iar mai mare peste îngeri.
Dar dacă pierzi, rămâi tot aşa negru cum eşti.

Şi aşa, Satana, cu rânjetul lui diavolesc, îşi luă rămas bun

de la Dumnezeu, şi porni ca în trei zile să omoare lumea. Şi-n
noaptea celei de-a treia zile era furtună nimicitoare şi munţii
păreau că se clatină din temelii. Văile vuiau, tunau şi fulgerau,
ploaia cădea în şuvoaie grozave care dezrădăcinau brazii şi
rostogoleau stânci.

63
 În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, pe piscul
Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa focul să se
încălzească. Atunci câinii, oile, berbecii şi caprele se zbăteau
cuprinse de cumplită spaimă.

Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind că-i lucru

necurat. Se uită în jur şi deodată îşi aţinti privirea, ca fermecat,
asupra Ceahlăului. Atunci el zări pe marginea stâncii care
încununează Ceahlăul pe cineva negru, mare. Părea că se sprijină
de un bolovan iar umbra creştea şi scădea odată cu mişcările
trupului. Este lesne de înţeles că era chiar diavolul care purcedea
spre a-şi câştiga rămăşagul.

64
 Îşi desfăcu deodată aripile-i de negură şi ridică dintr-o
clătinătură stânca, plutind o clipă deasupra Ceahlăului, apoi
coborând spre gura Bistriţei. Dar tocmai când voia să-şi
desăvârşească planul, slobozind stânca drept în albie pentru a
îneca lumea, se aude o chemare ascuţită dinspre văi. Era cântecul
cocoşului vestind zorii, şi, odată cu aceştia, izgonirea diavolului de
pe pământ. Diavolul se cutremură, îşi descleştă picioarele şi lăsă
să cadă piatra, fugind din nou în lumea întunericului. Trei zile şi
trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau pe Bistriţa tot ce
găseau în cale, doar piatra a rămas statornică, împotrivindu-se şi
fulgerului când trăsneşte în vârful ei. Câteodată, în nopţile urâte,
îngerul rău se mai aşază pe stânca de sus veghind din întuneric.
Doar un cioban, încercând să alunge piaza rea, i-a preschimbat
numele stâncii din Piatra Dracului în Piatra Teiului, sădind în
vârful ei un vlăstar de tei mândru, dar care aşa a îngheţat. Iar cel ce
l-a sădit, urcând, n-a mai coborât în veci.

*
Se mai spune că lângă stânca mare de lângă apa Bistriţei s-
au oprit haiducii din banda lui Vasile cel Mare să-şi împartă
prăzile. Stânca se numea Piatra Dracului şi oamenii se fereau de
dânsa, mai ales în nopţile negre se ştia că Satana se aşază în vârful
ei. De aceea se şi opriseră acolo haiducii, căci ştiau de frica
oamenilor.

65
 S-au cinstit şi cu-n ulcior de vin şi au început şi întreceri în
putere şi iscusinţă în mânuirea armelor. S-au pornit să arunce
baltagul, fiecare cât de sus putea. Vasile cel Mare a aruncat
baltagul până-n vârful stâncii, unde s-a şi înfipt. Nu la mult timp,
acolo a ieşit un pui de tei şi de atunci haiducii i-au zis Piatra
Teiului.

66
 MĂNĂSTIREA BISERICANI

Mănăstirea Bisericani are hramul "Buna Vestire". Este şi

astăzi mănăstire după o existenţă zbuciumată. Aici, la Bisericani, a
fost la început un mic schit, apoi mănăstire puternică şi bogată,
mai apoi a sărăcit şi s-a făcut penitenciar. Din perioada interbelică,
dat fiind locul retras din munte, aici s-a făcut un sanatoriu pentru
bolnavii de plămâni.
Încă din vremea de dinainte de Ştefan cel Mare, în munţii
Neamţului erau numeroşi călugării şi sihaştrii. Erau două mari
mănăstiri, Neamţul şi Bistriţa şi spre graniţa cu Ardealul codrii
erau pustii şi nesfârşiţi.
Un pustnic de la valea Iordanului, Iosif, împreună cu cei 17
ucenici ai săi a sosit la mănăstirea Bistriţa, pe atunci cu peste o sută
de călugări, cu moşii şi robi ţigani. Iosif plecase de la Bistriţa, de la
mănăstire, dar după nevoinţa din Ţara Sfântă nu mai putea sta
alături de un sobor aşa mare. Şi-a luat ucenicii şi-a plecat pe valea
Bistriţei spre munte.

Dormeau în scorburi, grote şi alte crăpături ale

pământului. Mâncau ce le ofereau codrii, dar fără de carne. Slujba
religioasă însă nu contenea niciodată în mica obşte. Şi-au făcut un
altar într-o mică poiană, iar în jurul său au ridicat un schit.

67
 I se zicea Schitul lui Iosif, după numele primului stareţ.
Dar călugării de la Bistriţa şi oamenii locului, plăieşii, ciobanii,
plutaşii şi tăietorii de lemne, le ziceau „bisericoşii” sau
„bisericanii” şi asta pentru credinţa lor, pentru faptul că la ei nu
contenea ruga spre Domnul niciodată.
Ştefan cel Mare urca uneori de la Piatra lui Crăciun spre
Pângăraţi, unde se sfătuia cu un călugăr bătrân, Amfilohie. A auzit
şi de „bisericani” şi a urcat în munte să-i cerceteze. I-a miluit cu
bani să-şi ridice biserică nouă, dar era spre sfârşitul vieţii şi nu s-a
mai putut îngriji cum trebuie. Călugării au făcut-o tot din lemn,
abia nepotul lui Ştefan, numit Ştefăniţă, a construit aici o biserică
mare de piatră…

68
 STÂNCA COJOCARULUI

Tot dragostea pârdalnică, a naibii fie! Ce-ţi face şi ce-ţi

drege! Pe cel care vede îl orbeşte, pe cel orb îl însănătoşeşte. Aşa-i
de când lumea şi tot aşa o fi cât o fi şi pământul.

Se spune că, în vremurile de demult, era la Bicaz, un mic

sat la poale de Ceahlău, aşezat într-o poiană pe apa Bistriţei, un
cojocar pe nume Niţă. Lucra cojoace şi le vindea pe bani buni. Niţă
Cojocarul era voinic şi frumos de i se duse vestea în toate satele de
pe valea Bistriţei până la Piatra. Tot în Bicaz, era şi o fată
neasemuit de frumoasă, Ilenuţa. Era singura fată a unor oameni
foarte bogaţi, poate cei mai bogaţi din regiune, aveau turme mari
de oi, cirezi de vite, galbeni în ladă. Părinţii fetei aşteptau feţe mari
ca să o peţească.
Într-o zi, Niţă Cojocarul o întâlni pe Ilenuţa şi hodoronc-
tronc! îi căzu dragă. Şi fetei îi plăcu flăcăul. Niţă nu mai avea
somn, oriunde se ducea, orice făcea o avea pe Ilenuţa în faţa
ochilor. Se hotărî să meargă la peţit. Părinţii Ilenuţei l-au luat în
râs:

69
 -Să dau fata după tine?! Un sărăntoc?! Du-te şi caută-ţi una
de seama ta!
Niţă ieşi pe poartă cu durere în suflet. Lumea se sfârşise
pentru el. Ca nebun, rătăcea în neştire. Ajunse la o stâncă mare,
urcă pe ea şi se azvârli în hăul de dedesubt, prăpădindu-se,
făcându-se una cu pământul. Ăsta fu groaznicul sfârşit al lui Niţă
Cojocarul şi de atunci stânca de pe care s-a aruncat s-a numit
Stânca Cojocarului şi bătrânii din Bicaz, e drept, puţini, încă-i mai
ştiu povestea.

70
 POVESTIRE DESPRE HAIDUCUL IOAN PIETRARU

Munţii ăştia ai noştri, munţii Neamţului, de la Rarău şi

până la Tarcău şi Goşmanu, având în mijlocul lor Ceahlăul, se
întindeau de-a lungul graniţei cu Ardealul. Erau în apusul ţării şi
lângă hotare şi în codrii nesfârşiţi se adăposteau adesea haiducii,
căpitanii vestiţi cu bandele lor, care, ameninţate de poteri, treceau
lesne pe poteci ascunse în Ardeal.

Dintre renumiţii haiduci ai ţinutului au fost Vasile cel

Mare, Ştefan Bujor şi Ion Pietraru.Ultimul numit se trăgea dintr-o
familie de pietrari dintr-un sat de pe lângă Târgu-Neamţ şi de mic
arăta o fire neastâmpărată, era atras de arme şi tovărăşii.
Tatăl său, om vrednic şi cinstit, l-a pus deseori la butuci,
dar degeaba. L-au dus pe sus la mănăstire, la Neamţul, cu
nădejdea ca rugile călugărilor să-i potolească dorul de ducă. Dar,
de la mănăstire, Ion Pietraru a fugit în codri şi şi-a aflat tovarăşi pe
măsură: Vasile Mutu, un ţăran căruia un boier îi tăiase limba
atunci când ridicase glasul împotriva împilării, o namilă de bărbat;
altul era Gavril Buzatu, un ţigan ce fugise din robie, un uriaş cu o
figură înfricoşătoare.

71
 În scurt timp s-a strâns o ceată de oameni care au
recunoscut pe Pietraru căpitan. A devenit spaima ciocoilor, a
boierilor, a evreilor ce umblau cu mărfuri, a egumenilor fără de
Dumnezeu.

Pietraru îşi folosea isteţimea şi nu se arăta dornic de a

vărsa sânge, dar greu îi putea stăpâni pe ceilalţi în frunte cu
Buzatu. Nu nădăjduia nici la avuţii, căci ştia că viaţa banditului e
scurtă şi de multe ori miluia pe sărmani. Se auzise despre faptul că
făcuse zestre unor fete ale unei văduve sărace, că dăduse o vacă
unui ţăran cu mulţi copii, ba că umpluse hambarul altuia căruia îi
mureau vitele de foame. Dar slujbaşii stăpânirii au pus în lanţuri
pe tatăl şi fraţii săi şi i-au dus la Iaşi, în temniţă. Văzând că poterile
îi calcă urmele, a cerut boieroaicei Elena Cantacuzino, stăpâna de
la Hangu şi Bălţăteşti, să pună cuvânt pe lângă Vodă Mihalache,
vărul lui, să-l ierte şi va scăpa ţinutul de prădăciunile sale.

72
 A cerut iertare şi mitropolitul Veniamin, căci aflase că
haiducul dăduse deseori bani unor schituri nevoiaşe. Gavril
Buzatu scăpă şi el cu viaţă, căci primi hulita slujbă de călău, de
care fugeau toţi români şi ţigani. Domnitorul dădu iertarea, iar
mitropolitul îl primi să se ocupe de caii săi şi să-l întovărăşească în
drumurile sale prin ţară.
Mai bine de trei ani a dus Pietraru viaţă paşnică: s-a însurat
şi avea şi un fecior. Dar dorul de codrii săi îl măcina şi începuse a
nu mai avea linişte. Într-o primăvară plecă cu mitropolitul de la
Iaşi spre mănăstirea Durău, unde bătrânului îi plăcea să şadă într-
o căsuţă a sa. Când ajunse pe Dealul Doamnei nu mai putu: sări de
pe capra trăsurii şi se afundă în pădure. În zadar îl striga
mitropolitul Veniamin care îl îndrăgise tare. Pietraru nu se mai
întoarse.

Nu peste multă vreme s-a auzit că Pietraru are din nou

bandă şi că pradă din Moldova până-n Dobrogea cu mai multă
furie parcă. Dar Vodă-Sturza nu mai putea să rabde şi porunci
poteri în toate ţinuturile. A fost prins la Răchitoasa în ţinutul
Bacău şi dus la Iaşi în faţa Divanului.

73
 Fu osândit la spânzurătoare în piaţa publică şi în ziua
anunţată s-a adunat multă lume, foarte multă. Gavril Buzatu a
îmbrăcat haina roşie de călău şi a urcat pe eşafod cu două funii
bine săpunite.
-Iertaţi-mă, fraţilor! a strigat Pietraru, şi fostul său tovarăş
de haiducie a strâns laţul. Spun unii că nu se răcise trupul şi nici
nu se împrăştiase toată lumea, când trimisul domnului sosi călare
cu o batistă albă în vârf de lance: semnul iertării. Sunt doar vorbe,
mitropolitul n-a mai putut obţine îngăduinţa domnului ce se
săturase de fărădelegile lui Ion Pietraru Banditul.
Gavril Buzatu a mai pus în furci patru haiduci, foşti
tovarăşi de-ai săi, şi apoi a fost scăpat de robie. S-a dus la
Mănăstirea Secu, unde s-a călugărit şi şi-a trăit ultimele zile...

74
 MOARA DRACULUI

La poalele Ceahlăului, apariţia lacului de acumulare

Izvorul Muntelui a modificat aspectul geografic al regiunii, au
dispărut case, biserici, sate, locuri şi nume, doar hărţile vechi mai
pomenind de ele, sau unii dintre bătrânii de prin Schit, Călugăreni
sau Grinţieş, dar parcă şi ei sunt „prea tineri“ spre a ne spune
despre cele ce au fost pe aceste meleaguri.

Una dintre legendele ce s-a păstrat peste ani este cea a

locului numit Râpa Morii şi care explică un fenomen geografic:
este vorba de eroziunea apei prin cădere sau prin lupta
Bistricioarei cu malurile, roca transformându-se treptat în nisip.
Se spune că în acel loc, de la marginea „prundului
netrebnic şi pustiu al Bistricioarei” ajunge pe înserat un cioban
tânăr, rătăcit prin codrii Grinţieşului. Poposi la moară, trudit şi
flămând, cu gând de-a cere adăpost şi mâncare, dar locul era
pustiu.

75
 Spre miezul nopţii apăru şi stăpânul morii, un bărbat
voinic şi oacheş, ce-l primi bine şi, văzându-l în putere, îi propuse
păcurarului o slujbă de morar, pe o simbrie bună şi masă, ciobanul
primind cu bucurie.
Sarcina sa era să care apă cu burduful toată ziua din
Bistricioara, pe care s-o sloboadă pe un scoc, pe unde vuiau în
adânc pietrele mari. Stăpânul morii venea doar noaptea, căci era
însuşi Satana, care măcina pietre şi nu grâne. În apele Bistricioarei
se scurgeau uneori firişoare de aur din Moara Dracului.

Tânărul morar îşi făcea meseria cu sârg, primindu-şi

simbria în nopţile cu lună plină. Întâlni într-o zi o fată frumoasă de
muntean, pe care o plăcu şi o ceru de soţie, când ea îi răspunse cu
iubire. Purcese să-şi construiască o căsuţă, nu departe de moară şi
după obiceiul creştinesc puse în vârful ei un brăduţ alb cu o cruce
din lemn. La vederea ei, Satana şi-a părăsit moara şi aurul. Se
spune că un timp, moara a măcinat grăunţi de aur. Urmaşii
primului morar au măcinat apoi porumb şi grăunţi. Până încoace a
fost moară la Călugăreni.
Mai târziu, numele „Moara Dracului” s-a dat staţiei de
asfalturi bituminoase de la Călugăreni, căci şi aici se „măcinau
pietre”, iar muncitorii ieşeau de acolo „negri ca dracii”.

76
 SAHASTRUL ŞI CEREBUCUL

Spuneau bătrânii din Izvorul Alb, pe la începutul veacului

al XIX-lea, că prima sihăstrie de pe aceste locuri ar fi fost cea a lui
Dragoş. Voievodul din Maramureş a trecut munţii in Moldova, să
facă ţară nouă. Dar, de dincolo de Nistru, hoardele tătare
ameninţau cu jaful şi pârjolul. Moldovenii s-au adăpostit în munţi
şi au pregătit apărarea în vaduri şi trecători. Dragoş şi-a adus
familia în munţi, la poale de Ceahlău, şi aştepta înfruntarea cu
urdiile. Dar tătarii au intrat în văi cu îndrăzneală şi oştenii lui
Dragoş făceau anevoie faţă. Tătarii au atacat tabăra şi femeile,
bătrânii şi copiii s-au afundat în codri. Doamna Maria, soţia lui
Dragoş se adăposti într-o mică peşteră la Izvorul Alb şi tătarii n-au
aflat-o. Văzând că nu pot răzbate prin munţi, urdiile s-au întors
spre stepele lor ducând cu ei prăzi şi robi. Voievodul a găsit plin
de bucurie pe soţia sa şi a dat poruncă să se ridice în acel loc o
mică biserică de lemn. S-a numit „Sihăstria lui Dragoş”.

Se spune că în acel loc a fost biserică şi schit până la 1704,

cunoscute sub numele de Schitul Sahastru. În noaptea de Înviere a
anului 1704 s-a pornit de pe muntele Ceahlău o ruptură a omătului
care a adus la vale pietre şi buşteni pe jgheabul cu hotar şi a
distrus bisericuţa, scăpând doar un bătrân monah şi Sfânta
Evanghelie.

77
 Oamenii au rămas impresionaţi de nenorocirea ce s-a
întâmplat şi au ajutat pe bătrânul călugăr Simion să ridice o nouă
biserică mai la vale, în Poiana Cerebuc, să nu mai fie în calea
avalanşelor. Se spune că atunci s-a dărâmat şi partea de sus a
stâncii Dochia care întruchipa chipul şi braţele. Schitul Cerebuc a
dăinuit vreme de aproape două secole, când a fost părăsit de
călugări şi s-a ruinat, distrus de timpuri şi de nemernicia omului.

78
 VASILE CEL MARE ŞI ŢIGANII

Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe

muntele Grinţieşului, dar care hălăduia în munţii de-a lungul
graniţei cu Ardealul, de la Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale
erau povestite de săteni şi de multe ori bieţii sărmani îi cereau
sprijinul împotriva împilării boierilor şi avarilor egumeni şi vătafi.

Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în prundul

de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau
fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul şi copiii erau trimişi
la cerşit prin sate. Ar fi fost de folos ţiganii pentru săteni să le
repare uneltele sau să le facă altele noi, dar aceştia nu se
mulţumeau cu ce câştigau cinstit, ci s-au apucat şi de furat. La
început au dispărut orătanii mici de prin curţi: găini, gâşte, raţe,
apoi câte-un cârlan de prin zăvoaie şi la urmă chiar şi vitele de pe
islazuri. Oamenii au încercat să-i alunge, dar ţiganii erau mulţi şi
ţineau ciotcă.
Sătenii au aflat că prin munţii Stânişoarei se aţinea Vasile
cel Mare, haiducul, ce nu de puţine ori ajutase pe sărmani.

79
 Un cioban l-a găsit pe haiduc şi i-a spus despre necazul lor.
A doua zi, haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos şi cu
palmele goale s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A întrebat de
cel mai iscusit fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor
cu zimţi: ,,Ia-l şi mai capeţi! Fă-mi un baltag şi o ghioagă grea, aşa
ca pentru două mâini şi aşa ca pentru un bărbat ca mine...”

Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata.

Vasile cel Mare luă ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme
corturile şi căruţele. Se făcu o vânzoleală şi un vacarm cumplit.
Văzând că se adună ţiganii, haiducul o luă la fugă spre dealul
Petru-Vodă.
Era iute de picior şi repede îi lăsă în urmă, iar ţiganii se
întinseră într-un şir lung, căci unii fugeau mai tare, alţii mai încet.
Când văzu că se răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu
ghioaga asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel
încât să nu se mai ridice repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu
poteca ce şerpuia pe lângă pârâul Largu cu ţigani care urlau de
furie şi gemeau de durere.

80
 Vasile cel Mare ajunse la locul unde îşi legase din vreme
calul, se urcă pe el şi se întoarce către ţigani:
-Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să
nu mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu o să vin
cu toată banda şi n-o să vă fie bine. Ţiganii au înţeles că nu e lucru
de şagă cu haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către
Târgu-Neamţ.

Aşa au scăpat sătenii de ţigani şi numele lui Vasile cel

Mare fu şi mai des pe buzele muntenilor care ştiau că au o nădejde
şi îndrăzneala haiducilor din ascunzişul codrilor pe care nici o
poteră nu-i putea răpune.

81
 SCHITUL LUI SILVESTRU

Tradiţia spune că pe locul unde este astăzi biserica

mănăstirii Pionul, a fost în vechime un schit cu o bisericuţă făcută
dintr-un singur copac. Se spune că Silvestru ar fi fost un preot
dintr-un sat ardelenesc, care, din cauza asupririi ungureşti, a
pornit cu vreo trei tovarăşi să treacă munţii spre Moldova.

Pe poteci neştiute au ajuns pe malul Bistriţei, la poale de

Ceahlău. S-au oprit pentru mas şi odihnă, obosiţi după un drum
chinuitor. Se întunecase de puţină vreme şi-şi pregătiseră un
vremelnic adăpost, când deodată, pe valea ce duce aspre Durău,
unul dintre ei zări o pâlpâire de foc ca lumina blândă a unei
candele. Au auzit chiar şi un glas de cuvioasă cântare. Au socotit
că este semn divin şi au pornit către flacăra ce-i chema. Dar pe
vremurile acelea, nu erau drumuri, nici măcar nişte poteci şi
zăvoaiele şi pădurile oarbe făceau mersul la anevoios pe timp de
zi, ce să mai vorbim de crucea nopţii…

82
 Abia spre zorii zilei au ajuns lângă un frasin bătrân ce
străjuia o poiană. Flăcările mai jucau încă în frunzele lui,
îngânând-se cu razele soarelui. Silvestru şi tovarăşii săi au înţeles
semnul Dumnezeiesc şi s-au pornit să ridice o biserică. Au tăiat
frasinul de la jumătatea stat de om şi tulpina sa a devenit masa
altarului. Din ramuri şi restul trunchiului au făcut bisericuţa şi ei
au fost primii călugări ai schitului, iar Silvestru a fost stareţ.
Schitul a dăinuit la poale de Ceahlău până ce boierul
Gheorghe Lupu a ridicat o biserică mare de piatră ce există şi
astăzi între ruinele de la Palatul Cnejilor.

83
 CÂNTECUL GRINŢIEŞULUI

- Grinţieş, munte frumos,

Ian scoboară-te mai jos,
Să mă sui în vârful tău,
Să mă uit în satul meu.
-Grinţieş, munte rotat
Nouă veri mi te-am vărat
Şi nimic nu ţi-am stricat,
Num-o creangă ţi-am ciuntat
Şi-aceea de fag uscat,
Armele de-am aninat;
Dar, la locul din cărare
Zace Vasile cel Mare,
Căpitanul cel mai mare
Nu ştiu, zace sau se face,
Că lui gura nu-i mai tace:
- Beţi, voinici, şi ospătaţi,
Că de azi, mâne, colea,
Căpitan nu-ţi mai avea
Şi-ţi avea un ticălos
De vă va băga la gros!
Şi haiducii-aşa cânta
Când Vasile haiducea:
-Frunză verde de cicoare,
Cât îi lumea de sub soare
Nu-i ca Vasile cel Mare!
Toata vara pe Grinţieş
Şi iarna stoler la Ieşi.
Da’ Vasile-aşa zicea
Potera când îl ducea:
- Grinţieş, munte frumos,
De azi, rămâi sănătos,
Că mă duc pe vale-n jos!

84
N-o fi astăzi, n-o fi mâine,
Când oi mai veni la tine!

N-o fi mâine, nici al' dată,

Când te-oi mai vedea vreodată?!

85
 STÂNCA CORBIŢEI - VARIANTĂ

Povestea noastră este una veche, de pe vremea când tătarii

încă mai treceau Nistrul şi se întindeau cu hoardele lor până în
munte, la hotarele Transilvaniei, ducând cu ei pradă şi robi, lăsând
în urmă jale şi cenuşă.

În Bicaz, trăia în acea vreme o fată nespus de frumoasă, ca

o zână din poveste, numită Corbiţa, căci avea cosiţele negre ca
pana corbului. Fata se logodise cu un băietan şi primise
binecuvântarea părinţilor şi aştepta cu nerăbdare nunta. Se făcu
strigare în toate părţile să vie lumea să se bucure de unirea celor
doi, Corbiţa şi Tudoran, o pereche mai frumoasă şi mai potrivită
cum nu mai fusese pe aceste locuri. Dar pe culmi se aprinseră
focuri: veneau tătarii!
O urdie se îndreptă spre munte, condusă de un han-tătar
cumplit la înfăţişare şi porniri: mânca cât zece, bea cât douăzeci şi
avea cu el 101 femei, una mai frumoasă ca alta. Dar Corbiţa era
mai frumoasă decât tot muieretul tătarului şi-i căzu acestuia cu
tronc. Nu vru să ştie că în câteva zile era nunta, trimise să-i aducă
fata care fugise şi se ascunsese.

86
 Tudoran, aflând pătărania, se îndreptă către tabăra
tătarilor, să ceară socoteală hanului.
-Hai la luptă dreaptă, zise Tudoran, şi cine va câştiga, a lui
să fie fata!
-Hai la luptă, hai la luptă, se răsti tătarul, nu voi să mă
măsor cu tine!

Şi repede fu înşfăcat Tudoran şi călăul îi zbură capul de pe

umeri. Bucuros, tătarul a cerut să-i fie adusă fata. Nu mult trecu şi
veni vestea că în apele Bistriţei s-a găsit trupul neînsufleţit al unei
fete. Era Corbiţa, care se aruncase de pe o stâncă înaltă în apele
Bicazului atunci când aflase de groaznica moarte a iubitului ei
mire.
Han-tătar, de ciudă şi furie, îşi luă urdiile şi plecă spre
răsărit. De atunci, stânca de pe care s-a aruncat nefericita fecioară
s-a numit Stânca Corbiţei şi se află şi astăzi pe teritoriul comunei
Bicaz…

87
 CÂNTECUL LUI ŞTEFAN BUJOR

Sub poala de codru verde

Mititel focşor se vede ,
Iar în jurul focului

Stau haiducii codrului

Nu ştiu-s nouă sau sunt zece
Dar frigeau câte-un berbece.
Bujor, căpitanul mare
El frigea o gonitoare,
Dar n-o frigea cum se frige,

88
Ci mi-o frigea în cârlige
Şi mi-o-nturna în belciuge.
- Păşiţi, haiduci şi mâncaţi
Că acuş vom fi plecaţi
La poteca-n lunca mare
Să mai câştigăm parale
La potecă-n lunci cu flori
Să câştigăm gălbiori.
Când berbecii au terminat,
Ei la vale au plecat.
Şi cum mergeau ei la vale
Le ieşi-un evreu în cale.
Un evreu ghebos şi mare
Cu tarhatu’ în spinare.
- Bună calea, măi române!
- Mulţumesc, evreu şi câine!
- Măi române, tu eşti beat!
- Nu, că astăzi n-am mâncat!
- Eu am mâncat bine,
Am mâncat lapte cu pâine!
- Ia aşterne-ţi mantaua bine
Şi numără bani cu mine
Aşterne-ţi mantaua jos
Şi numără bani frumos.
Şapte părţi haiducului
Şi una evreului
C-aşa-i legea codrului.
- Gândeşte, române, bine,
Banii tăi nu sunt la mine!
- Ia puneţi mâna fârtaţi
Şi pe Iţic mi-l legaţi
Şi-n pădure-l lepădaţi,
Să-l mănânce fiarele,
Să-i rămână oasele.

89
- Iacă-ţi dau averea ţie
Ca să-mi laşi tu viaţa mie
Ăştia-s banii mei iubiţi
Şi cu zimţii netociţi
Şi de crezi că-s mai lăsaţi
Poftim leanca şi-o cătaţi!
Dar potera i-a-nconjurat,
Pe vreo zece i-a legat,
Dar pe Bujor l-au scăpat.
Şi-a fugit nevătămat
A luat drumul codrului
Spre vârful Ceahlăului,
Să afle tovarăşi noi,
Să-i mai prade pe ciocoi!

90
 PIETRELE DETUNATE

Pietrele Detunate îţi apar în faţa ochilor în nopţile grele de

iarnă ca nişte arătări ciudate, colţuroase, care te înfioară şi te duc
cu gândul la vremurile îndepărtate când se năşteau toate ale lumii
acesteia, când urieşii şi căpcăunii nu primiseră încă aprigă
pedeapsă de la Dumnezeu, iar Satana, cel fugărit dintre îngeri, îşi

căuta bezmetic un loc al său. Se spune că pe aceste meleaguri

binecuvântate de Dumnezeu cu câmpii mănoase, vii rodnice,
păduri nesfârşite, oameni harnici şi aprigi, cu femei mândre şi
iubeţe, trăia un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra a toate
pe care le stăpânea.
Dumnezeu îi făcuse parte din toate bogăţiile pământului.
Dar cei ce trebuiau să-l moştenească, fiii săi, erau mult prea mult
dedaţi desfrâului. Înfuriat de păcatul şi nimicnicia lor, regele
hotărî să-i pedepsească prin dezmoştenire.

91
 Împreună cu o mână de credincioşi porni spre muntele
Pionului şi-şi îngropă tezaurul, undeva pe lângă Piatra Altarului şi
Piatra Lată a Ghedeonului, la poalele unei stânci mari şi rotunde. I-
a încredinţat paza comorii unui bătrân schivnic ce vieţuia întru
singurătate şi curăţenie, sus, pe vârful muntelui. Uneori, când
puterile îl ajutau, urca şi pe cel mai înalt vârf al Ceahlăului, unde
îşi tocmise o toacă din lemn tare de tisă, chemând la rugăciune pe
toţi pustnicii muntelui. La poalele stâncii unde îşi îngropase
nefericitul rege toată agoniseala sa lumească, a ridicat o cruce din
lemn de brad, care să alunge duhurile necurate. Dar schivnicul
muri. A murit şi regele şi puţinii care mai ştiau secretul comorii.
Crucea putrezi şi se scurse printre pietre…
Satana atâta aştepta. Se porni cu sârg să sape printre stânci,
dar în zadar. Înfuriat, porni mii de trăsnete asupra stâncii rotunde
şi strălucitoare. Stânca s-a detunat.
Aurul s-a topit şi s-a scurs spre măruntaiele pământului.
Au mai rămas doar nişte pietre ce parcă odată au fost una. Sunt
Pietrele Detunate, urâte şi colţuroase precum rânjetul Satanei…

92
 BALADA LUI MIHAI FLOREA

Foaie verde-a bobului,

Jos la poala muntelui,
Muntelui Budacului,
La pârâul Negrului,
De la munte mai la vale
S-aude-o doină de jale.
Cine oare mi-o cânta ?
Cine oare-mi se jelea ?
Era Florea cel voinic
De boieri crescut de mic.
Cât era ziua de lungă
El păzea oile-n luncă.
Da’ seara când se-nsera
El la curte le ducea.
Ori mânca, ori nu mânca,
Lângă oi el se culca.
Toată noaptea nu dormea
Şi mereu el se gândea
La maica ce l-a născut
Şi la boieri l-a vândut.
Pe bătrâni a întrebat
Şi-ntr-un târziu a aflat
Că de frică ea l-a dat
Ciocoiului blestemat.
Florea neputând dormi
Dintr-o dată tresări,
Către câinii lui vorbi:
- Prietenaşilor dulăi,
Până azi am fost cu voi,
Dar din ziua care vine
Rămâneţi fără de mine.
Când soarele-a răsărit,

93
Ciocoiu-afar-a ieşit.
Soarele se înălţa,
Însă Florea nu pleca
Pe bogat crunt îl privea.
Ciocoiul se supăra,

Şi lui Florea aşa-i grăia:

- Scoală, ţărănoiule,
Şi pleacă cu oile!
Florea capul ridica,
Pe ciocoi crunt îl privea
Şi în grabă-i răspundea:
- Măi stăpâne, rău la maţă,
De vrei ca să scapi cu viaţă,
Scoate banii şi-mi plăteşte
Că Florea te părăseşte !
Stăpânul cum auzi
Către Florea şi porni
Şi amar mi-l biciui.

94
Florea la stăpân se uită,
Dar nu pierde vreme multă,
- Ah, stăpân nechibzuit,
Ciocoiule hămesit,
Mulţi ani eu te-am slugărit
Şi tu nu m-ai răsplătit.
Însă azi să ştii că poate
Florea să-şi facă dreptate.
Vezi, tu, bâta ciobănească?
Vezi, tu, barda haiducească?
Şi Florea nu mai grăia,
Barda sus mi-o ridica,
În două capu-i crăpa
Dar Florea tot nu pleca,
Pân' ce curtea i-o prăda,
Oile i le lua,
Săracilor le-mpărţea,
Flinta din conac lua
Şi la codru că-mi pleca
Şi haiduc mi se făcea.
Săracii când auzeau
Tot pe uliţi se strângeau
Şi de Florea-mi tot vorbeau:
- De l-ar păzi Dumnezeu
Să nu deie de vreun rău.
Frunză verde brad molid,
Prin lume s-a auzit
De-un haiduc voinic, vestit,
Care Florea e numit,
Prăda curţi pe la ciocoi,
Le ia cai şi le ia boi,
Le ia turmele de oi
Şi le duce sus în munţi
Unde-s fraţii lui cei mulţi.

95
Florea pe toţi haiducea

De pe la săraci lua
Copiii mulţi mi-i ducea
Sus în codru şi-i creştea
Până voinici se făcea.
Florea bine-i învăţa,
Lângă el roată-i ţinea
Ziua-ntreagă cât era.
Iar noaptea când nu dormea
Aste vorbe le spunea:
- Măi băieţi, voinicii mei,
Până-ţi creşte măricei,
Staţi în codru lângă mine
Căci aici trăiţi mai bine.
Decât aţi trăi prin sate
Fără-oleacă de dreptate,

96
 Mai bine în codrii verzi
C-aici dreptate vezi.
Ş-apoi când veţi fi voinici
Veţi sta pază la potici,
La potici, la drumuri mari,
Unde trec domnii tâlhari.
Florea, când le povestea,
La faţă se-ncrunta.
Un băiat îl întreba:
-Măi Florea, tată ne eşti
Dar, tu, când ne povesteşti
Faţa ta de ce-o-ncreţeşti ?

- Ascultaţi, băieţii mei,

- Dragii tatei voinicei,
Faţa mi se-ncreţeşte
La necazuri se gândeşte,
Cum trăiesc săracii-n sate ,
Făr' oleacă de dreptate,

97
Cu ciocoiul blestemat,
Cum mi-i pune la arat,
Făr-a le da de mâncat,
Şi nici ie de-mbrăcat.
Băieţii mi-l asculta,
Nici unul nu mai vorbea,
Unul la altul se-uita.

Dar deodată mulţi să vrea,

Toţi la faţă se-ncreţea,
Numai unul în sus sări,
Lui Florea aşa-i grăi:
- Hai, măi Florea, jos în sate,
- Şi să ne facem dreptate !
Florea mi se-nveselea ,

98
Şi-napoi le răspundea:
- Lăsaţi, dragii mei băieţi,
Că putere nu aveţi.
Dar mult aici n-o să staţi,
Şi cu mine-o să luptaţi,
- Eu cobor în sat la vale
Să vă aduc de mâncare:
Pâine, carne şi cu sare
Şi cu vin de cel dulciu,
Voi dormiţi până ce viu.
Vă aduc tot ce doriţi,
Voinici îndată să fiţi,
Să luptăm cu vitejie
Ca ciocoi să nu mai fie,
Florea cum a povestit
Copiii au adormit.
Soarele mi-i încălzea,
Codru cald mi-i alinta,
Vântul de mi-i răcorea
Şi-ndată voinici era.
Iară când voinici erau
Către Florea îmi ziceau:
- Ia-ne, Florea-n, sat cu tine
Şi ne-nvaţă a lupta bine.
Vom lupta precum ne-ai spus
Când în codru ne-ai adus.
Vom lupta la drumul mare
Unde trec ciocoi călare,
Să-i golim prin buzunare,
Să dăm la săraci parale,
Să luptăm la cot cu tine,
Să trăim în ţară bine.
Dară Florea tresări
Şi în grabă le vorbi:

99
-Ascultaţi, voinicilor,
Ascultaţi, măi fraţilor,
Vă dau arme şi pistoale,
Patruzeci de-ncărcătoare
Şi cobor în sat cu voi
Să băgăm spaima-n ciocoi,
Să puneţi în arme plumb
Să le zboare capu-n vânt
Voinicii-ndată-au strigat
De tot codru-a răsunat:
-Vrem, măi Florea, să luptăm
Şi dreptate să făcem.
Vrem să ne luptăm si noi,
Să nu mai fie ciocoi.
Foaie verde s-o lalea,
Când soarele apunea,
Florea ceata şi-o lua
Şi la vale cobora.
Toţi cu arme şi cuţite
Să taie-n ciocoi ca-n vite.
Şi-n conac dacă intra,
Pumnii cleşte şi-i făcea
Şi-n ciocoi moarte intra,
Pradă multă le lua
Şi la săraci mi-o-mpărţea.
Iar după ce isprăvea,
Florea ceata şi-o lua
Şi pe plai, cântând, suia:
Frunză verde de-arnici
Suntem sute de voinici
Şi cu drag trăim pe-aici,
Mici din sate ne-am suit
Şi-n codru ne-am voinicit,
Florea-nainte mergea,

100
Şi cu zâmbet le vorbea:
- Cântaţi, voinici, să trăiască
Ceata noastră haiducească.
Frunză verde bobonici,
Florea haiducea pe-aici,
Din vârful Ceahlaului
La poala Rarăului,
Tot pe valea muntelui
Unde-i drag haiducului.
Haiducea pe unde vrea,
Nimeni calea nu-i ţinea,
Căci ciocoi dacă-ntâlnea
Ceata-n pândă şi-o punea
Şi ciocoii morţi cădea.
Florea-n drumul lui pleca,
El prin sate nu prea sta,
Numai iarna cât ierna,
Vara-n plaiuri se plimba.
Câte-odată se-ntâmpla,
Ceata singură pleca.
În plai, Florea rămânea,
Frumoasa doină cânta,
La măicuţa lui gândea,
Pe măicuţa-i o jelea,
C-a fost pusă-n pământ
Şi-n lanţuri a putrezit,
Căci să-l vândă n-a voit.
Dar ciocoiul blestemat
Cu frica mi l-a luat.
Dar în plai ce auzea ?
Zgomot mare-n deal suia
Şi de el se apropia.
El ceata şi-o aştepta,
Dar în loc, de ceata lui

101
Suia plaiul muntelui
Potera, bătu-o-ar sfântu’
Venea călare ca vântu’.
Iar în loc de „bun venit",
Iată ce-a fost auzit:
-Dă-te, măi Florea, legat
Că-i ordin de la palat
Să nu te ducem puşcat.
Iar legat de nu te-i da,
Mâine, zi nu-i mai vedea.

Voi, ciocoilor spurcaţi,

Geaba sunteţi înarmaţi,
Că pe Florea nu-l legaţi,
Că Florea cât va trăi
Lanţ pe mâini nu va primi.
Da-ntuneric cum era
Ciocoii mi-l auzea
Cam în ce loc se afla

102
Şi acolo toţi trăgea,
Pe Florea l-au nimerit
Şi Florea cade rănit.
Zace Florea de trei zile,
Da’ să-l scoale n-are cine.
Ciocoii nu l-au găsit,
Că aşa cum a putut,
El abia s-a târâit,
Într-un pâlc împădurit,
De poteră mai ferit.
Haiducii erau departe,
Şi prădau prin alte sate,
La săraci făceau dreptate.
Florea singur se jelea,
Rană mare-n şold avea
Şi nu i-o putea lega.
Iar ziua la răsărit
Prin sate s-a auzit
Că Florea este rănit.
Jos în vale la crâşmuţă
La draga lui Măriuţă,
Stau ciocoii şi petrec
Şi despre Florea vorbesc,
Că zace jos la pământ
Ca un brad trântit de vânt.
Peste tot l-au căutat
Şi de el nu au aflat.
Măriuţa auzind:
Răilor, ciocoilor,
Blestemaţi fiţi, câinilor,
C-aţi omorât pe un voinic
Fără frică de nimic.
Bine vorba nu sfârşea,
Pe ea mâna că punea

103
Şi cu ura îi zicea:
- Hei, tu, mândră Măriuţă,
Ce eşti lui Florea drăguţă,
Ia fii şi drăguţă noastră
Florea-i puşcat pe coastă.
Ei în lanţuri au legat-o
Şi legată au ruşinat-o.
Măriuţa s-a trezit
Crâşma-n fugă-a părăsit
Şi la Florea s-a suit,
La pâlcul împădurit,

Toată pădurea-l căta

Dar pe el nici că-l găsea.
Ea cu jale-ncepe-a plânge,
Doina începe să cânte,
Doar Florea va auzi
Şi cu dânsa s-a-ntâlni.
Aşa Florea o aude

104
Şi tot prin cântec răspunde:
Hai, mândruţă şi mă leagă
Că sângele mi se-ncheagă,
Hai, mândruţă, te grăbeşte ,
Că viaţa mi se sfârşeşte.
Dar ea nu îndrăznea,
Şi de departe-i striga:
Demult, drag-aş fi venit,
Dar să ştii, n-am îndrăznit,
Căci în vale m-au legat,
Şi apoi m-au ruşinat.

105
 PIATRA TEIULUI - VARIANTĂ

În vremurile de demult, când nu se rostuiseră toate pe

această lume, Ducă-se pe pustii! prinse tovărăşie cu Sfarmă-Piatră,
cu Strâmbă-Lemne şi cu Noureanu să aducă sfârşitul în ţara
Moldovei. S-au urcat într-o noapte pe vârful Ceahlăului patru
matahale din cea lume şi-au făcut sfat.

Primul se coborî Strâmbă-Lemne, izbind din codrii cei

mari, sucind brazii cei mai tari, fagii cei mai bătrâni. Toată firea
omenească fu cuprinsă de mare spaimă, caii nechezau, vacile
răgeau, cucuvaiele gemeau şi chiar şi luna se ascundea dincolo de
nori. Al doilea se porni Noureanu, care întinse cârduri de nori
negri şi porunci potop asupra ţării. Sfarmă-Piatră începu să
desprindă vârfurile munţilor şi să arunce cu stânci peste sate…
Scaraoţchi hohotea din vârful Ceahlăului.
Vântul sufla turbat, codrii pârâiau, norii clocoteau, stâncile
se sfărmau, iar oamenii neputincioşi îşi aşteptau sfârşitul.

106
Trei zile au curs puhoaiele din cer pe plaiuri şi apele crescuseră că
şi vulturii de pe stâncile Bicazului se temeau să nu le înece
cuiburile. În a treia noapte, Scaraoţchi urni o stâncă din vârful
Ceahlăului, soră cu Panaghia, o apucă în cangă şi se înălţă cu ea în
văzduh, cu gândul de a o prăvăli în mijlocul Bistriţei. Voia să
iezească Bistriţa şi să înece Moldova! Cucurigul unui cocoş ce
scăpase de urgie se ridică până la el astfel că scăpă stânca din
gheare. Luna se ivi pe cer, furtuna încetă, cerul se acoperi cu stele,
Bistriţa îşi strânse apele, încât plutaşii nu mai aveau frică de dânsa.
Un cioban se urcă pe stânca de pe malul Bistriţei şi înfipse
pe frunte o cruce cioplită din lemn de tei ca să fugă dracii de ea.
Crucea se prefăcu într-un copăcel şi de-aceea s-a numit Piatra
Teiului. Când vine seara, femeile şi copiii nu îndrăznesc să se uite
la ea, îşi fac cruce când trec pe lângă, căci şi astăzi, în vremi rele, pe
vârful ei se arată o matahală neagră.

107
 PANAGHIA

Motto: „Panaghia n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi
suflet. Nu cunoşti, se vede, legenda Panaghiei…” (Calistrat Hogaş)

A fost, cică, odată, a fost ca niciodată

Stăpân pe-aceste plaiuri un mare împărat.
Şi-avea, cică–mpăratul o tare mândră fată,
Cum nu se mai văzuse în largul său olat.

Când se născu copila, strălucitorul Soare,

Din slava lui eternă, uimit privi în jos
La îngerul din leagăn cu ochii de cicoare,
Cu părul fin de aur ca inul mătăsos.

108
La capul mândrei fete, asupre-i aplecate,
Spre-a omeni veniră tustrele ursitori
Din plin împodobind-o cu daruri adunate
Din cer, pământ şi ape, din stele şi din sori.

Întâia ursitoare, din cerul plin de aştri,

Din marea cea adâncă cu sclipăt de topaz,
Luă seninul tainic al ochilor albaştri
Şi licări de luceferi i-aprinse în obraz.

A doua ursitoare, din roze parfumate

Culese rumeneala şi gingăşia lor;
Din crinii albi culese suava puritate
Şi-i înflori cu ele plăpândul trupuşor.

A treia toarse fire din unduiri de Soare

Şi păr lucios de aur din ele-i împleti;
Sprâncene arcuite din blonde firişoare
Şi gene de mătase pe pleoape îi sădi.

Şi-apoi, cu glas de harfe, tustrele aşa-i cântară;

“Al vieţii drum să-ţi fie de fericire plin
Şi-n calea ta norocul, oriunde să-ţi răsară
Şi sufletul să-ţi fie ca cerul de senin;

„Să creşti, micuţă scumpă, mlădie ca o floare

Şi mândră ca un astru în ceruri arzător!
Să te-ndrăgească însuşi mândrul Soare
Asupră-ţi revărsăndu-şi cerescul său amor!

Ş-apoi o botezară în unda cristalină,

În apa ne-începută de limpede izvor
Adusă de pe culmea cu stele vecine,
Cu apa-n care zeii îşi spală faţa lor.

109
Şi i-au ales ca nume copilei-Panaghia-
Şi-o duseră departe , pe vârf de munte sus.
Ca nimeni să nu-i vadă vreodata măreţia
Şi ne-ntrecutu-i farmec şi chipul ei nespus.

Acolo-n vârf de munte, crescu copila mare

În peşteră de pustnic ce-n neguri se-ascundea
Din mierea lor îi dară albinele mâncare
Şi florile îi dară nectarul lor să-l bea.

Şi se făcu înaltă, mlădie ca o floare

Şi mândră ca un astru din cerul nesfârşit
Şi-o îndrăgi îndată strălucitorul Soare
Iar fata, de asemeni, pe Soare l-a îndrăgit.

De-atunci slăvitul astru întârzia s-apună

Şi, apunând, prin noapte cu grabă el trecea,
Căci, îndrăgind pe fată, cătă prilej să-i spună
Mereu, mereu, iubirea ce-n inimă-i ardea.

110
Muncit de dorul fetei, el se oprea din cale
Şi-ntârzia s-apună din ce în ce mai des.
Din slăvile celeste cu focul razei sale
Umplea fiinţa fetei de-un dor neînţeles.

Dar şi frumoasa fată se-ndrăgosti de Soare

Şi se lăsa–mbătată de focul său nestins
Şi aripi dorea s-aibă, spre ceru-nalt, să zboare
Acolo, sus, departe, pe-albastrul şes întins…

Şi cum privea vrăjită spre bolta cea senină,

A prins să-ngâne-n şoaptă cu glasul ei duios:
„Din slăvile scăldate în aur de lumină,
Desprinde-te, iubite, şi vino, vino jos!

Iar Soarele, se zise, îi ascultă dorinţa

Şi din tării se smulse şi coborî la ea.
Cu-a dragostei lui farmec-i-nlănţui fiinţa,
Iar ea-i dădu întreagă iubirea ce-o ardea.

111
Şi clipe lungi trecură şi zile după zile
În care mândrul Soare cu fata petrecu
Din gura pătimaşă a tinerei copile
Săruturi fără număr îi luă şi îi dădu.

Lipsind însă atâta, din cer măritul Soare,

Prin spaţii bezna nopţii imperiul şi-a întins.
Iar Luna, alba Lună, a nopţii domnitoare,
Lipsind a zilei astru, curând şi ea s-a stins.

Din întuneric, însă, pândind, pe Soare-l cată

Prin nesfârşitul spaţiu de aştri şi planeţi.
Şi, iată îl zăreşte pe Terra stând c-o fată
Şi cum se tot sărută cei doi de patimi beţi.

112
Şi Luna fuga pleacă la zei şi le arată
Tot ce-a văzut şi-i roagă cu lacrime fierbinţi
Să-i pedepsească aspru pe Soare şi pe fată
Spre dreapta alinare a crudei umilinţi.

Căci, de! Frumosul Soare, Selenei îi jurase

Adeseori credinţă şi dragoste de veci.
Ş-acuma, uite craiul, de dânsa îşi uitase
Lăsând-o părăsită în bezna nopţii reci...

Stătură-n cumpăt zeii cu feţe-ngândurate

Zâmbiră unii, alţii se supărară rău
Dar zeul cel mai mare şi cel mai în etate
Privi-ncruntat, departe, în nesfârşitul hău.

113
Ş-un semn făcând cu mâna înspre pământ întinsă
Se auzi un trăsnet şi-un fulger se văzu,
Încât întreaga fire de groază fu cuprinsă
Şi trăsnetul din ceruri peste Pământ căzu.

Păru că se dărâmă a lumii temelie

Şi cerul pe de-a-ntregul păru cuprins de foc.
În clipa cea grozavă, frumoasa Panaghia
S-a prefăcut în stâncă, încremenind pe loc.

Iar Soarele se smulse din dulcea-mbrăţişare

A fetei cele mândre şi reveni în cer
Redând ca mai-nainte lumina-i orbitoare
Planetelor rotinde de-pururi în eter.

114
Dar nu scapă nici dânsul de-a cerului mânie:
În zori când el răsare cu rumene văpăi,
Perdele lungi de ceţuri umbrind cu-a lor mantie
Îi pun zăbranic negru şi des pe ochii săi,

Ca astfel să nu-l vadă în floarea strălucirii

Frumoasele fecioare dorite de-un sărut
Şi să-l ademenească cu farmecul iubirii
Aşa cum Panaghia cea mândră a făcut.

Aşa sfârşi povestea încântătoarei fete

Pe care mândrul Soare o îndrăgi atât
Şi căreia, odată, iubirea-ntreagă-i dete
Şi încă i-ar fi dat-o, o cine ştie cât!...

A Soarelui mireasă, fermecătoarea fată,

O stâncă rece-i astăzi de farmec despuiet
Dar inima-i se zice că n-a-ncetat să bată,
De stânci lipind urechea s-aud bătăi încet

Când Soarele s-arată mijind departe-n vale

Şi vântul când destramă al negurilor văl,
În pieptul stâncii plânge o inimă cu jale
Şi lacrime de rouă obrajii reci îi spăl.

Şi-un glas din stânca mută tânguitor suspină,

A dragostei chemare rostită dureros:
„Din slăvile eterne şi pline de lumină
Coboară iar la mine, tu, Soare luminos!”

115
 IZVORUL LUI TAŞCĂ

Se spune că Onu era un ardelean care trăia în Giurgeul

Ciucului, într-un sat românesc, deşi aici au fost puşi secuii, care şi-
au întins „scaunele” lor în jurul Sân-Miclăuşului. Urmaşii lui ştiau
că era din Voşlobeni, un sat care s-a păstrat curat românesc până
astăzi în mijloc de secuime. Onuţ arătase de mic drag de codru şi
dovedise iscusinţă la capcane, şfăcuri şi alte puitori. Ştia să
folosească cu măiestrie arcul şi chiar arbaleta şi sâneaţa şi conţii
din neamul Lazăr îl chemau atunci când organizau vânători de
seamă şi invitau pe marii magnaţi unguri.

Atunci când olahul Mihai (aşa cum i-au zis ungurii lui
Mihai Viteazul) s-a ridicat cu oştime împotriva craiului Bathory,
mulţi dintre ardeleni s-au alăturat celor din neamul lor în lupta
pentru Transilvania şi apoi pentru Moldova. Onu Vânătorul, după
cum fusese numit, s-a alăturat lui Mihai Viteazul şi a fost primit în
trupa de cercetaşi alcătuită din vânători şi haiduci atunci când s-a
pregătit expediţia spre Moldova. Onu a fost în fruntea trupelor
care s-au îndreptat către Iaşi şi a trăit fericirea de a fi printre cei
care au făcut „unirea”. Dar erau prea mulţi cei care nu voiau o
stăpânire românească peste ceea ce fusese cândva Dacia.

116
 Şi Mihai Viteazul a pierdut bourul, vulturul şi leul ce se
uniseră pentru scurt timp pe o singură pecete. Onu a trebuit să
fugă, să se ascundă; îl căutau oamenii nobililor unguri din Giurgeu
şi a trecut munţii în Moldova. S-a oprit şi şi-a făcut un covru
dincolo de izvoarele Bicazului, lângă un izvor, sub o culme, nu
departe de stâncile Ceahlăului. Oamenii locului nu erau prea
mulţi: păstori, plăieşi, vreun vânător sau haiduc sau vreun
sihastru anistuit prin codru. Au fost uimiţi de tânărul ce lovea
mistreţul cu foc de departe, ce purta pe mână un topor cu coadă
lungă, ce-i zicea baltag, şi care avea de-a şoldu’ o geantă de piele,
încrustată cu colţi şi unghii de mistreţi, ce-i zicea taşcă. Şi lui i-au
zis Taşcă, după geanta care nu-i părăsea umărul niciodată, iar
locului unde se adăpostise i-au zis Izvorul lui Taşcă. Poterile
ungureşti însă nu au uitat de Onu şi au trecut hotarul călăreţi
unguri ce ştiau a vorbi valaha şi îmbrăcaţi cu haine româneşti. Dar
Onu a prins de ştire şi a cerut ajutor de la alt fost haiduc al lui
Mihai Viteazul, Gligorie Rău, de pe valea Tazlăului, care a venit în
grabă să-şi ajute tovarăşul cu banda sa de viteji. Pe piciorul care s-a
numit de atunci Ungurul, au fost omorâţi poteraşii din Giurgeu.
Onu Taşcă şi Gligorie Rău s-au ospătat cu carne de vânat şi s-au
cinstit cu vin adus din vale, de la şes, aşa cum făceau vânătorii şi
haiducii codrului, lângă izvorul lui Taşcă, la locul numit La
Stâncărie, sub Piciorul Ungurului. Vânătorul a fost văzut prin
codrii multă vreme după aceea, cu baltagul pe mână, cu geanta de-
a şoldu’ şi se zice că şi-ar fi închegat şi gospodărie atunci când s-au
mai adunat anii. Izvorul şi-a păstrat numele, dar Piciorul
Ungurului a devenit Piciorul Săcuiului, iar apoi Vârful Secuiesc,
cum i se zice şi astăzi, căci românii nu prea au făcut diferenţa între
unguri şi secui.

117
 DOCHIA (LEGENDĂ)

La Sarmisegetuza soseşte-un dac călare

Şi buzna dă-n cetate cu această veste rea:
„Romanii trec Danubiul şi vin cu oaste mare
Şi nimeni împotrivă nu poate să le stea!”

Abia termină dacul de spus ce-avu să spună,

Că trâmbiţele toate dau sunet de război,
Iar Decebal în grabă armata şi-o adună
Şi jos înspre Danubiu o mână-n zbor apoi.

De tropot geme, parcă, pământul sub picioare

Şi frunza de pe arbori se zbate-n greu frământ
Şi suliţe şi săbii viu scapară în soare
Şi flamurile dace sinistru vuie-n vânt.

118
Dar iată-i! Faţă-n faţă, privindu-se cu ură,
Romanii şi cu dacii în luptă grea se prind.
Din ambe părţi să zboare săgeţile-ncepură
Şi lăncii ascuţite din ambe părţi se-ntind.

Ca şoimii de pe creste sar dacii la bătaie

Zvârlindu-se grămadă în negrul furnicar.
Şi pe romani în săbii îi vântură şi-i taie
Dar alţi-n-loc o mie, ca din pământ răsar.

Ca frunza şi ca iarba de mulţi tot vin romanii

Şi rândurile dace se frâng şi se răresc.
Şi prind să se retragă şi-n urmă-le, duşmanii
Convoaie lungi de taberi, cu larmă îşi pornesc.

La Sarmisegetuza se-ntoarse oastea dacă

Şi-n urma-i, valuri, ostaşii Romei vin.
Se-ncuie-lăuntru dacul decis orice să facă,
Dar capul să nu-şi plece sub paloşul latin.

Curând oştirea Romei ajunge sub cetate

Şi-n ziduri prind să bată berbecii cei de fier.
De sus aruncă dacul cu pietre, foc şi cioate
Şi grindină de suliţi cad peste oşti din cer.

Cad mulţi romanii, dar cine din cei căzuţi să-i vadă
Căci nu e timp acuma nici de gândit la morţi,
Ci-nverşunaţi, romanii navală dau grămadă
Lovind cu îndârjire în ziduri şi în porţi.

În toiul grelei lupte pe ziduri se arată

Printre oştenii dacici un chip fermecător:
E Dochia aceea, frumoasa rigăi fată,
Venind să dea şi dânsa în lupta ajutor.

119
În cernerea de aur a soarelui ce-apune
Pe trupul zvelt al fetei străluce scumpul strai
Şi chipul feciorelnic, frumos ca o minune,
Măreţ îl încunună bogatu-i păr bălai.

Ea-n mâna stângă arcul, cu braţu-ntins îl ţine,

Săgeata-n mâna dreaptă şi ochiul stâng închis,
Şi arcul îl întinse ochind atent şi bine
Şi trage, iar ochitul pe loc e şi ucis.

Când oştile romane cu ochi miraţi dădură

De chipul mândrei fete cu braţul înarmat,
Înspăimântate foarte, un pas-napoi făcură.
Şi suliţe şi scuturi din mână le-au scăpat,

Căci toţi oştenii Romei gândeau în clipa ceea

Că din Olimpul dacic, ai barbarilor zei
Trimis-au ajutoare lui Decebal, de-aceea
Zeiţa cea frumoasă ţinteşte acum în ei...

120
O linişte adâncă şi grea ş-apăsătoare
Pe gândul tuturora ca negura s-a pus.
Din ochii plini de spaimă priviri rătăcitoare,
Încremeniţi, romanii spre ea ridică-n sus.

Un glas însă destramă tăcerea ce aşteaptă

Şi împăratul strigă la oşti înfuriat
„Romani, ce-nseamnă asta, vă temeţi de o fată?
De Dochia vi-i frică? Da' ce, aţi căpiat?...”

„Pe arme puneţi mână şi la asalt îndată

Şi aşezaţi berbecii să bată numa-n porţi!
Că, dacă pân-la noapte cetatea nu-i luată,
Din voi destui sub scuturi în zori veţi zace morţi”

Asaltu-ncepe iarăşi cu şi mai multă larmă

Şi-n porţi lovesc romanii cu şi mai mult avânt,
Iar porţile se clatin, se crapă şi se sfarmă
Şi cad cu zgomot mare trântite la pământ.

121
Stau iarăşi faţă-n faţă oştirile duşmane
Şi-n săbii iar se spintec şi-n suliţi iar se-mpung.
Şi-n van mai luptă dacii, căci cetele romane
S-aruncă val pe dânşii şi-n lăncii îi străpung.

Iar Decebal, când vede prăpădul ce-i aşteaptă,

De Dochia aminte îndată şi-a adus
Şi lupta pentr-o clipă o lasă şi se-ndreaptă
Pe scări suind în fugă la ea, pe ziduri sus.

În braţe o cuprinde de cea din urmă dată

Şi-i zice, pe-a ei frunte dând ultimu-i sărut:
„Regescu strai ţi-l schimbă şi fugi de-aici îndată!
La Cogheon te-ascunde, căci totul e pierdut!”

122
Şi regele s-azvârle de cea din urmă oară
În vălmăşagul luptei ca leul cel turbat.
Cu sabia în dreapta şi-n stânga dând doboară
Pe toţi romanii care spre el venind răzbat.

Dar zarurile sorţii de-acum sunt aruncate

Şi trâmbiţele Romei răsună glorios,
Iar Sarmisegetuza a dacilor cetate,
Sub flamura romană îşi pleacă fruntea-n jos.

Lui Jupiter romanii îi-nalţă imn de slavă,

Iar Decebal şi dacii ce-n lupte n-au căzut,
Retraşi în tainiţi strâmte din cupe sorb otravă
Şi liberi mor vitejii, căci liberi s-au născut.

S-aud apoi urale şi cântece de pace

Cu care oastea Romei pe zeii lor îi cânt.
Măreţul imperator un semn cu dreapta face
Şi-n juru-i se întinde tăcere de mormânt.

„Să-l văd aş vrea acum - grăieşte el pe rigă!”

„Dar Decebal, slăvite, e mort!”, răspunde-un glas.
„Pe Dochia atuncea s-o văd!” Traianus strigă.
Dar mută ca şi piatra oştirea a rămas.

Înfuriat, Traianus răcneşte şi mai tare:

„Ei, unde este fata lui Decebal, am zis?”
„Unde să fie oare?...” se-ntreabă fiecare.
Dar nimeni să-i răspundă ceva nu s-a decis.

Cu-arătătorul dreptei Traian la dânsul cheamă

Un general şi aspru şi greu îi porunci:
„Centuri trei alege-ţi şi vezi, bagă de seamă!
Pe Dochia degrabă să mi-o aduci aici!

123
Să răscoleşti cetatea şi ţara asta toată
De la un capăt până la capătul cel' lalt!
Şi nu cumva aicea să vii tu fără de fată
Că te azvârl acolo în bradul cel înalt!”

Centuriile porniră cu generalu-n frunte

Să răscolească ţara, de zor, în lung şi-n lat.
Câmpii, păduri şi dealuri şi munte după munte
Le cercetară până de urma ei au dat.

În strai de ciobăniţă pe-un alb fugar călare,

Prin noaptea ce din codrii grăbită se lăsa,
Spre Cogheon, departe, pe-a culmilor cărare,
Prin munţi, frumoasa fată de rege, rătăcea.

Cu ochii plini de lacrimi şi inima de jale,

Cu sufletul de ură şi de temeri cuprins
Privea cu spaimă-n urmă cum alergau în vale
Duşmanii ţării sale gonind spre ea întins.

Şi Dochia, sărmană, strunind grăbită frâul

Ca o fantomă albă prin beznă călărea.
Tăind de-a dreptul valea şi de-a înotul râul,
Cătând mai mult în urmă decât în faţa sa.

De după culmi înalte răsare luna nouă,

Ca să-i arate calea prin codrul foşnitor.
Pe frunte noaptea-i pune picuşuri reci de rouă.
Şi brazii o mângâie cu cetinile lor.

În sihle cucuvaia cobind sinistru ţipă

Şi duhurile nopţii din neguri se desprind
Şi pe cărări, în urmă-i, romanii vin în pripă
A fetei albe umbre cu grijă urmărind

124
Dar iată, noaptea trece şi zorii luminează
Şi Dochia zăreşte, departe printre munţi.
Lăcaşul lui Zamolxes măreţ cum scânteiază
În zare roşii ziduri şi maiestuoase frunţi.

Şi Dochia adună puteri şi vlagă nouă

Şi culmile le trece în fugă, rând pe rând.
De frâu ea-şi ţine calul cu mâinile-amândouă,
Speranţe noi în suflet cât munţii mari născând.

Un pic, un pic mai este, dar calul nu mai poate

Şi-abia îşi mai târăşte acum truditu-i pas.
Şi-n urma lor duşmanul mai aprig pasu-şi bate,
Căci între ei acuma distanţa-i doar de-un ceas.

Şi Dochiei sărmana să zboare parcă-i vine

Şi speriată-ndeamnă fugarul său cel dalb:
„Hai, calule, mai iute că de-oi scăpa cu bine
Te-adăp cu apă vie de la Izvorul Alb”.

125
Şi calul o ascultă şi pasul şi-l iuţeşte
Iar Dochia-ndărătu-i privind zăreşte cum
Romanii după dânsa aleargă nebuneşte,
S-o prindă şi s-o ducă pe al sclaviei drum.

Sub Cogheon ajunge cu greu sărmana fată,

Dar calul ei, de trudă, se prăvăleşte frânt,
Nechează trist şi moare acolo, jos îndată...
Şi vai! Urmăritorii tot mai aproape sunt!

126
Ca ciuta fugărită de fiare-nfometate,
În sus porneşte fata să urce printre stânci
Şi inima de frică în pieptul ei se zbate,
Dar tot mai sus se-aburcă, târându-se pe brânci.

Puterea, însăşi, simte că-ncet o lasă

Şi-abia dacă-şi mai poate truditu-i trup purta
Şi-ngenunchind, cu mâna ea pieptul şi-l apasă
Şi-n plâns amar la ceruri începe-a se ruga:

„Zamolxes, preamărite şi atotputernic tată,

Al cerului şi-al lumii cârmuitor divin,
Ascultă-mi rugăciunea cu lacrime udată
Şi scapă-mă de lupii ce-n calea mea s-aţin.

O, nu lăsa, Zamolxes, romanii să mă prindă

Şi veci să mă despartă de-al Daciei hotar!
Ci mă prefă în stâncă negrăindă
Şi-aşază-mă de-a pururi sub sfântul tău altar!”

Abia-şi sfârşi fecioara, fierbintea-i rugăciune,

Că cerul de-ntuneric şi nouri fu cuprins
Şi trăsnete cumplite au prins ca să detune
Şi norii să-şi reverse potopul lor au prins.

Din nou un fulger mare şi trăsnet groaznic scapă

Că munţii se cutremur din temelia lor
Iar culmile-mpietrite-n mii de locuri crapă.
Şi stâncile pornesc la vale să curgă-ngrozitor.

A pietrelor năvală dărâmă totu-n cale

Şi arborii palancă îi culcă la pământ.
Torenţi de ape tulburi mugind se-azvârl în vale
Şi norii cad din ceruri învălmăşiţi de vânt.

127
Sub cavalcada ceea de stânci, urmăritorii
Se prefăcură-ndată în pulbere şi fum
Iar Dochia, senină ca geana aurorei,
S-a prefăcut în stânca ce o vedem şi-acum.

Drumeţule, când glasul sublimului vreodată

Spre templul lui Zamolxes intens ta va chema,
Să treci şi pe la stânca în care e-ntrupată
Făptura celei care, fu Dochia cândva!

128
 LEGENDA LUI COBAL

Stânca Dochiei a născut numeroase plăsmuiri ale geniului

popular, care au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale
orală. Pe unele le-au versificat poeţi anonimi de-ai locului. Pe
traseul de la cabana Izvorul Muntelui spre cabana Dochia prin
Jgheabul cu Hotaru te întâmpină şi alte toponime cu „iz antic”
precum: Vulturul lui Traian, Stânca lui Cobal, Stânca Dochia.
Acestea îşi au povestea lor.
Despre Dochia se spunea că era preafrumoasa soră a
regelui dac, Decebal, curajoasă şi înţeleaptă, cum nu era alta în
toate ţinuturile dacice. Nobilii îşi doreau toţi a o avea de soaţă,
tarabostesii se întreceau a-i aduce daruri şi a-i face curte. Se părea
că un anume Cobal, stăpânul cetăţii Petrodava din îndepărtatul
răsărit, nu departe de muntele sfânt, Kogaiononul, Ceahlăul de
astăzi, era cel spre care Dochia părea să-şi îndrepte afecţiunea, spre
tânărul dac ce se dovedise vrednic în luptele cu romanii lui
Cornelius Fuscus şi Tetius Iulianus. Dacii obişnuiau să treacă
Dunărea pe gheaţă şi deseori şi Dochia, îmbrăcată-n haine
bărbăteşti, se afla printre vitejii ce atacau castrele romane. Pe
câmpul de luptă, Traian împăratul, travestit în haine simple,
cunoscu pe Dochia şi fu pătruns de iute iubire.
Nici Dochia nu rămase indiferentă în faţa frumosului
roman, necunoscându-i însă neamul şi rangul. Cobal observă
răceala Dochiei şi aflând cine era iubitul ei, hotărî să-l dea
pierzării. Prilejul nu se lăsă mult aşteptat, începu primul război
daco-roman. Cobal încercă să-l asasineze pe împărat. Prins, fu dus
la Roma, unde fu încarcerat într-o hrubă umedă şi întunecoasă.
Dochia află cine era cel pentru care-i bătea inima: cel mai
de temut duşman al neamului ei. Începu cel de-al doilea război.
Cetate după cetate cădeau în faţa berbecilor, balistelor şi
catapultelor romane. Sarmisegetuza fu cuprinsă de flăcări, iar
marelui templu al lui Zalmoxes i s-au dărâmat stâlpii.

129
 Dochia, îmbrăcată în ciobăniţă, fugi spre Ceahlău, unde, în
bejenie, vieţuiau mulţi daci. Cobal scăpă şi el din închisoare şi
porni spre dava sa de la poale de Ceahlău. Pe munte, Dochia îl
aştepta. Traian însă nu renunţă la a o găsi pe Dochia şi porni pe
urmele sale spre nordul Daciei.

Pe Ceahlău, legionarii lui Traian înconjuraseră pe Dochia şi

pe Cobal. Dochia întinse mâinile rugătoare spre Zalmoxes:
-O, zeule al străbunilor mei, fă-mă stâncă fără viaţă, dar nu
mă lăsa în mâna celui mai mare duşman al ţării mele!
Cobal, Dochia şi oile au prins rădăcini de piatră. Traian
întinse în zadar braţele spre a o cuprinde pe Dochia. Îl întâmpină o
stâncă rece. Înainte de-a pleca îşi lăsă vulturul imperial să o
păzească pe Dochia. Zalmoxes l-a prefăcut şi pe el în stâncă. Lângă
Dochia, o piatră mare, ce s-a „împuţinat“ odată cu „ruptura
omătului” de la 1704, stau oile, Cobal e mai sus şi, nu departe, la
fel înveşmântat în stâncă, stă „Vulturul lui Traian”, mărturie mută
a unor vremuri demult uitate...

130
 SCHITUL DURĂU

Numele de Durău se pare că vine de la cascada de mai sus,

Duruitoarea. Apele cad cu zgomot mare de sus de pe stânci şi
„duruie” sau „durăie”, după cum zic oamenii locului.
În poiana de la poalele Ceahlăului, acolo pe unde curgea
pârâiaşul Durău, se adăposteau în vechime sihaştrii muntelui, care
coborau de pe munte atunci când îi mâna gerul năprasnic. Îşi
făceau aici câte o chiliuţă şi un loc de rugăciune, pe care le
părăseau atunci când venea iarăşi căldura. Primul schit se spune că
a fost ridicat de o fiică de domn, care şi-a luat numele de maica
Mariana şi ea a fost prima stareţă a micului sobor format din
tovarăşele sale, cu care a părăsit cele lumeşti, şi alte câteva
pustnice ale locului.

Spun unii că ar fi fost chiar fiica lui Aron, domnul

Moldovei spre sfârşitul veacului al XVI-lea, cel numit Tiranul, şi s-
ar fi îndrăgostit de căpetenia străjilor domneşti, viteazul Răzvan,
cel care ajunsese până la demnitatea de hatman prin virtuţile sale
ostăşeşti, deşi avea sânge de ţigan, al robilor de atunci al acestor
meleaguri.

131
Dar Răzvan voia mai mult: să fie el primul din neamul său care se
urcă pe tronul care mai bine de două veacuri a fost ţinut de
muşatini, dar pe care urcaseră în vremurile mai din urmă şi alţii,
din alte familii şi chiar neromâneşti. L-a dat pe stăpânul său pe
mâna craiului Zigmond al ungurilor şi a fost pus domn de acesta,
jurându-i credinţă. Fiica lui Aron nu ştia dacă să se bucure sau să
plângă. Să fie bucuroasă că iubitul ei este domn sau să plângă
pentru durerea tatălui ei. Dar Răzvan, cel care-şi luase ca domn
numele vestit şi iubit de moldoveni, Ştefan, fu învins de leşii care
au intrat în ţară cu marele boier Ieremia Movilă. A fost prins şi
jupuit de viu, apoi tras în ţeapă şi înainte de-a muri a fost martor şi
la chinului fratelui său.
Viteazul Răzvan muri la Areni, lângă Suceava, iar
îndurerata fiică de domn şi iubită de domn alese să părăsească
Iaşii şi împreună cu slujnicele ei fugi spre locurile pustii din munţi.
A fost schit de maici la Durău până aproape de începutul
veacului al XVIII-lea, când aici au venit călugări de la Buhalniţa şi
de la Pionul, iar pe la 1840 s-a ridicat şi o biserică mare de piatră şi
pe la începutul veacului al XX-lea s-a făcut aici mănăstire.

132
O VÂNĂTOARE DE ZIMBRI PE CEAHLĂU ÎN
VREMEA LUI ŞTEFAN VODĂ

Din Neamţ, de sus, de la Cetate,

S-aude iar sunet de bucium
Cu-ntorsături şi glas aparte:
- „Ce-o fi? E ţara iar în zbucium?”

Abia am terminat cu Turcii

La Racova, lângă Vaslui,
De-am prăpădit pân’ şi papucii
Bătând fundul şalvarului.
Tătarilor le-am spart dovleacul,
Nu-i mult de atunci, parcă o lună,
Cu Riga Cazimir, poleacul,
Legat-am prietenie bună.
Pe unguri iar îi ştim acasă,
Aşa ne-am înţeles cu ei,
Să fi-ndrăznit oare să iasă!?
Ne-nştiinţau cei din Cicei!
Atunci de ce sună de sârg
Acel de acolo de pe zid?

133
De spărie lumea din târg
Parcă vin turcii şi-l ucid!
Aşa vorbeau fără să ştie
Acei din Târgul Neamţ de-aici
În toamna anului o mie
Şi patru sute şapteşcinci.
Căci cum da buciumul chemarea
Pe zidul înnegrit de ani
S-asemăna cu adunarea,
Ce-i strânge sus pe căpitani.
Dar buciumul are-un învăţ,
Cu meşteşug şi floricele
Şi nu oricare târgovăţ
Poate a şti ce mai zic ele;
Căci glasul buciumaşului
Nu se-ndrepta spre-orce colibă
Ci-n Vînătorii Neamţului
Chemând pe Gavrilaş Bârlibă,
Chihaia vânătorilor,
Ce-i căpitan peste oştirea
De vânători şi zimbrilor,
Ori urşi, ori cerbi, le ştie ştirea,
Iar când îşi ia Vodă de seamă
Să facă zimbrilor război
Pe Gavrilaş Bîrliba-l cheamă,
Nu târgoveţi ca de-alde noi.
Deci, cum a auzit chemare,
Bârliba s-a şi-nfăţişat
S-asculte şi să dea urmare
Poruncilor ce-avea de luat.
Şi a primit poruncă aşa
Că pentru-a doua zi în zori,
Să fie-ncălecaţi în şea,
Bărbaţii toţi din Vânători,

134
S-apuce drumul spre Cracău
Şi să gătească prânzişorul,
Iar la o bute să dea cepul

Pe când soseşte Domnitorul.

De-acolo peste Calea Mare
Să tăbărască la-nserat,
La Hang, la casa Cîrstii, care
Va pregăti pentru-noptat.
Vor trece Bistriţa prin vad
A doua zi la cântători,
De-aici, Ilie a lui Naclad
Cu alţi vreo zece vânători
S-apuce calea înainte
Spre curmătura Plopilor.
Şi iscodind cu luare aminte
Să afle urma zimbrilor
Şi trimeţând mereu ştafete,
Că unde-i şi unde stă cioporul,
Să-l ocolească şi s-aştepte
Porunca de la Domnitorul.
Alaiul urcă-ncetişor

135
Pe obcină înspre Ceahlău
Şi aproape pe la prânzişor
Primi Bârliba de l-al său
Ilie a lui Naclad o ştire
Că zimbrii stau sub ochiul său
Şi se gătesc pentru nuntire
Tocma-n Sahastru subt Ceahlău.
Se-nfăţişă atunci Bîrliba
La Domnitorul şi-l vestea
Într-o poiană la coliba,
Unde Maria sa prânzea.
Se sfătuir-un timp. Şi-ndată
Bârliba se-ndreptă spre-ai săi,
Adună vânătorii roată
Tocmind hăitaşii pe bătăi.
O parte vor sui pe munte
Prin jgheabul de sub Panaghie
Ca fuga zimbrilor să-nfrunte
Spre Bistra, unde, cum se ştie,
E mutătoarea lor şi scapă,
Când sunt stârniţi de-aici. Şi unii
Să ţină la Piatra cu Apă şi
Deasupra Poliţii cu Crini
Ca să nu scape în Văratic
Şi pe Sub Ocolaşul Mic
În locurile de iernatic.
-„Aşa să faceţi cum vă zic!”-
Rosti Bârliba hotărît.
Iar voi ieştilalţi neîmpărţiţi
Îndată ce aţi auzit
Semnal din corn, îi hăituiţi
Spre jgheabul de sub Turnul Budei
Să fiţi mereu cu pază tare
La zimbrul cel din frunte unde-i

136
Şi tot spre Ocolaşul Mare
Pe nesimţite să-i mânaţi,
Iar când veţi fi cu toţii sus
Să daţi semnal şi la ceilalţi
Să-ncheie roata cât mai strâns,
Până or trece şi de strungă
Din sus de Ocolaşul Mic
Şi-apoi să ştiţi c-a să v-ajungă
Şi Domnitorul. Un voinic
Ori doi din voi s-aprindă focuri
Ici colo în bugeag uscat
Şi nu vă mai mişcaţi în locuri
Şi nici să nu faceţi huiag!
Aşa să faceţi nu altfel!
Rosti Chihaia a doua oară,
Că vai şi amar va fi de cel
Ce mi-a ieşi din vorbă afară!
Odată treaba rânduită,
S-a întors Chihaia iar la Domn,
Care cu faţa odihnită
Aşa ca dup-un pui de somn,
Dădu porunca de plecare
Şi-ntreg alaiul de îndată
Porni grăbit spre Jgheabul Mare
Ce urcă pân’ la Piatra Lată,
De aicea pe subt Panaghie
Şi mai departe pe subt Toacă
La Lespezi şi în Jnepărie,
Se aşezară ca să facă
Oleac’ de adăpost pe noapte,
Care aicea iute trece.
Din două pânze-ndepărtate
În groapa cu Fântâna Rece.
Când s-a ivit la răsărit

137
O alungă albă viorie
Măria Sa a şi ieşit
Din cort şi plin de voioşie,
Înspre fântână s-a-ndreptat
Şi ochii şi i-a limpezit,
Apoi smerit s-a închinat
Cu faţa înspre răsărit,
Care ardea parcă-n văpăi
Cum arde fierul înroşit.
La orizont se ivi întâi
Un spic de aur învechit
Şi deodată, ca împins,
De-un uriaş din dosul zării,
Ţâşnind în sus un glob aprins
Plutind parcă deasupra mării
De spumă albă lucitoare,
Ce-acoperea cuprinsul-întreg.
-Iar biruise mândrul soare
Pe întunericul vitreg –
În timpul acesta Domnitorul
A stat pe stâncă neclintit
Privind cum Strălucitorul
Domn al lumini-a răsărit.
Apoi se-ntoarse spre Chihaia
Ce sta-ntr-o parte aşteptând
Şi-l întreabă dacă bătaia
Poate să-nceapă în curând.
Răspunsul după cât se pare,
L-a bucurat pe Domnitor
Aflând că-n Ocolaşul Mare
E-nţărcuit bine un ciopor
De cincisprezece zimbri numai
Că între ei pe cît se pare
Sunt zece vaci şi cinci buhai,

138
Dar unul e grozav de mare
Şi a pus singur stăpânire
Peste cinci vaci; pe două altul,
Iar ceilalţi trei ieşiţi din fire
Se bat de-au treierat olatul.
Si-acuma iată eu ce zic:
Pe-ncetul îi voi îndrepta
Spre strungă-n Ocolaşul Mic,
Unde-i aşteaptă Măria Ta,
Pe Poliţa de lângă Strungă.
Cu alţi patru bărbaţi voinici
Purtând şi ghioaga să-i ajungă
Şi-ai săgeata plutim de-aici.
Şi eu mai zic Măria Ta,
Că dacă a cădea bătrânul
Socot, pe vaci a le cruţa
Iar din buhai poate doar unul
Să mai pălim. Ori, cum socoate

Măria Ta, aşa am face.

-„Bine, Chihaie! Îs bune toate!
Şi cum le-oi rândui îmi place!
- Grăi Slăvitul Domnitor –
Şi-acum, din corn, dă semn să strigă

139
Pi-ncetul roata spre ciopor,
Iar tu, să mergi cu mine-n Strungă.
Şi-abia ce Vodă s-a aşezat
Pe poliţă în partea stângă
A mersului ce-avea de urmat
Cioporul ca să intre-n Strungă
Că tot atunci zimbrul cel mare
Simţind mişcare-n jurul lui,
Pufni pe nări o dată tare
Dând cu asta semn cioporului
Apoi, păli pe rând cu botul
În cele cinci vaci ale sale,
Şi le urni apoi cu totul,
Spre Strungă-ncetişor la vale.
Din când în când pufnea cu ciudă,
Întorcându-se înspre ceilalţi
Şi se vedea la el o trudă

Să-i tot îndemne: „Hai! Ce staţi?!”

Apoi, trece el înainte
Oprindu-se din când în când
Trăgând pe nări cu luare-aminte
De nu-i vreun iz străin în vânt

140
Nedându-i vântul nicio veste
Lasă să treacă înainte
Din nou, pe cele cinci neveste
Cu cea mai chipeşă în frunte
Şi se-nşirară toate cinci
Pe hăţăşelul către Strungă
Ce nu era mai lat aici,
De două palme. Când s-ajungă
Şi zimbrul în hăţaş, se-opri.
Un şuier auzi, şi-atât.
Săgeata Domnitorului-o primi
Subt spata stângă, lângă gât.
Dădu să-ntoarcă-n loc; şi asta
Făcu pe Domn ca înc-odată
Să-i săgeteze acuma coasta
O şchioapă lângă aceiaşi spată.....
Un tremur scurt, trece în lungul
Spinării, de la gât la coadă.
Se clătină o clipă zimbrul
Dar tot nu se lăsă să cadă
Rotindu-şi ochii încruntaţi
Zări pe poliţa din Strungă
Duşmani: pe când, zimbrii ceilalţi
Stau gata-gata să-l ajungă.
Porni boncăluind spre Domn
Dar mersu-i şovăitor
De parcă l-ar cuprinde-un somn...
Se încordă şi, un izvor
De sânge roş, clocotitor
Ţâşni din gura larg căscată
Îndată se simţi uşor
Şi cu puterea reînviată.
Cu-n salt năprasnic îl ajunse
Aproape lângă Domnitor

141
Dar ghioaga lui Bârliba-l prinse...
Alunecă încetişor
În jnepenii de lângă strungă
Şi când ceilalţi în fuga lor
Au fost în dreptul lui s-ajungă
Văzând căzut unul de-ai lor.
Se buluciseră-nspăimîntaţi.
Ghiogari-s gata să pălească
Dar Domnul strigă: -„Să nu daţi!”
Lăsaţi să se desmeticească
Altfel pe toţi îi prăvălim
În râpa asta de sub Strungă
Şi e păcat să-i prăpădim.
Ucis-am taurul, ne-ajungă!
Să-i mai lăsăm să se prăsească
Suntem doar oameni, nu lupi răi!
Dă semn Chihaie să se oprească
Din hăituit gonacii tăi!”.
Şi zimbrii, parcă ascultară
Acia poruncă ce-a tunat,
Căci tot atunci se prefirară
Prin strungă şi s-au depărtat.
Frumosul zimbru hârcotea
Scoţând pe nări clăbuci de sânge
Din ochi un izvoraş curgea
Când moare, cerbul, zimbrul – plânge.
Făcu Domnul un semn. Cuţitul,
Pătrunse-adânc lângă săgeată
Şi-au cunoscut din tresăritul
Ce-a dat, că, viaţa-i terminată.
Chihaia dă porunci în şoaptă
La pregătirea capului
Şi cum să fie pielea scoaptă
De sus pe fata scutului.

142
Dar Domnitorul se-ndreaptă
Spre acelaşi loc unde dormise
Şi după ce se ospătă,
Chemă Chihaia ce venise
Şi-i porunci ca să trimeată
Tarhatul – cai şi vânători
Devale de la Piatra-Lată

S-aştepte sub Duruitori

Iar El, Chihaia şi o ceată
De patru, cinci oameni voinici
Să mai coboare înc-odată
Pe jgheabul cel frumos de-aici
Ce iese tocma-n Bistra Mică
-De câţi ani vine pe-aice
Scoboară jgheabu-acesta. Cică
De-atunci jgheabul lui Vodă-i zice
Din pragul jgheabului, de jos

143
Priviră-n tihnă vreme multă
Alaiul rar şi prea frumos
Al cerbilor, în plină nuntă.
Apoi, cotind înspre opus
C-oleac de probă, pe-nnoptat
La locul de popas ce-a dat.
În vaierul grozav, de tunet
Ce-l face apa-n prăbuşire
Nu mai pătrunde nici un şuiet

Iar somnu-ţi este în neştire

A doua zi urcând priporul,
Ce stă deasupra de Fântâni
Prin Humărie pe piciorul
Care coboară în Răpciuni
Măria Sa a fost ajuns
Aproape-n vremea prânzului
Măria Sa făcu popasul
La umbra pietrei Teiului
Iar seara în Cetate masul.

144
 BABA HAMZOAIA

Se spune că în pădurile de pe stânga apei Bicazului îşi

mâna porcii o babă văduvă de multă vreme şi care trăia cam
retrasă de lume. Cel mai mult poposea în poienile de dincolo de
Cheiţele Bicazului şi-şi ducea porcii lângă un pârâu şi ei mlăştinau
locurile din jurul lui aşa cum numai porcii o ştiu face.

Baba îşi făcuse mai multe şipote sau scocuri, cum se mai
numesc ele sau hamzale şi hamzoaie. Nu ştim dacă baba s-a numit
înainte Hamzoaia şi de la ea avem numele şipotelor sau de la
şipote s-a numit şi baba, dar pârâul acela s-a numit de atunci al
Hamzoaiei, iar la izvoare era locul numit Şipotul Babei Hamzoaia.

145
 PIATRA OMULUI SINGUR

La hotarul vechi al Moldovei, pe trecătoarea Prisăcani-

Tulgheş, se înalţă la nord de Ceahlău muntele Măgura
Grinţieşului, o culme întunecată, împădurită până la vârf cu
molidişuri aspre. În partea de miazăzi se află un grup de stânci
colţuroase numite „Boambele Măgurii” şi sub ele se întind
bârloagele urşilor. Pe vârful culmii, de la un capăt la altul al
spinării de munte, se întindea un platou gol şi înierbat, unde se
adunau la bătăi cocoşii şi unde din iunie până-n august se abăteau
turmele de oi. Pentru această perioadă, mutarea de stână era la
Pietrele Vinete, o poiană largă, plină cu pietre vineţii.
Era imediat după după alungarea lui Cuza şi mănăstirile
Buhalniţa şi Pionul îşi pierduseră averile. De la Buhalniţa
egumenii şi călugării greci fuseseră alungaţi, iar pământurile au
fost împărţite la săteni, iar moşiile de la Pionul au fost luate de
mănăstirea Durău, de boierii Sturdzeşti sau au fost împărţite la
câteva islazuri săteşti. Pe valea Bistricioarei până la Tulgheş,
sătenii au primit pâmânt arabil pe terasele râului, dar pădurea era
a familiei Sturdza, care avea pădurarii ei şi paznicii de vânătoare,
unul dintre ei având în grijă muntele Măgura, un anume Ghiţă
Chiper, flăcău tomantic de vreo 37 de ani.
Grigoruţă Almăşanu avea 24 de ani şi era cioban de când
se ştia, la fel ca tatăl şi bunicul său veniţi de peste munţi din
Ardeal după războiul curuţilor. Era la stâna mare de la Pietrele
Roşii, dar stătea şi cu sterpele sau cârlanii la Pietrele Vinete. Iubea
o fată, Genovica din Poiana Grinţieşului, frumoasă şi harnică şi ea
îi purta asemenea multă dragoste. Ea urca uneori pe pârâul
Grasului până la Smidă, de acolo pe Obcina Mâţei până sus pe
padină, unde, lângă o stâncă mare şi singuratică, o aştepta
Grigoruţă. Îi ducea făină de păpuşoi, plăcinte şi încă altele ce nu se
găseau la stână, unde te săturai de atâta lapte, urdă şi caş.
Ghiţă Chiper o vedea urcând spre munte şi îi puse gând
rău. N-ar fi fost prima fetişcană care ar fi căzut în capacana

146
poftelor sale nesătule. Într-o zi o văzu pe Genovica urcând pe
Pârâuul Grasu, neştiind că Grigoruţă nu era să o aştepte, căci se
pierduseră nişte vaci şi umbla să le caute spre Barasău sau chiar
Bilbor de era nevoie. Ghiţă o urmări până sus pe padină, unde a
prins-o şi a siluit-o. N-a avut cine să răspundă la ţipetele ei, doar
păsările mici s-au zbuciumat prin târşuri. Ghiţă a ameninţat-o că
va face rău familiei de va zice ceva şi a plecat mulţumit spre sat.
Fata n-avea de gând să zică nimic nimănui.

S-a îndreptat spre Boambe şi din vârful lor s-a aruncat în

gol, în hăul de dedesubt. De durere şi de ruşine...
Grigoruţă a găsit trupul zdrobit umblând după câinii ce
urlau prelung a moarte. A dus-o sus, lângă stânca unde se
întâlneau şi a acoperit-o cu lespezi mari. Acolo lângă stâncă se
aciuia gârbovit, jelind o moarte ce nu o putea înţelege. Oamenii i-
au stâncii Piatra Omului Singur, iar mai apoi Piatra Singură, aşa
cum o ştim şi noi astăzi, la fel ca povestea asta ce o mai spun câţiva
din sat...

147
 SIHĂSTRIA CĂLUGĂRENI

Petru Rareş, fiul din flori a lui Ştefan cel Mare, a ajuns pe
tronul tatălui său abia în 1527, dar s-a dovedit în scurt timp un
domnitor de seamă, ce părea să se ridice la nivelul ilustrului său
părinte. Dar ambiţii nemăsurate au risipit puterea sa şi a Moldovei.
A căpătat duşmani în toate părţile şi la toate hotarele: turci, tătari,
leşi, valahi, unguri. În 1538, sultanul Soliman, cel numit
Magnificul, a intrat in Moldova cu oaste câtă frunză şi iarbă. A dat
şi ordin tătarilor să calce ţara de la Nistru de la răsărit. Leşii atât au
aşteptat: au intrat şi ei în ţară îndreptându-se spre cetatea Sucevei.
Voievodul a chemat ţara în ajutor, dar ţăranii au plecat să-şi pună
familiile şi gospodăriile la adăpost în faţa pustiirilor tătare. Boierii
l-au trădat şi au trecut de partea turcilor. Nu i-a mai rămas
deznădăjduitului voievod decât să fugă ca să-şi scape viaţa
urmărit de spahii.

Cât pe ce să fie prins la Piatra lui Crăciun şi abia scăpă în

spatele zidurilor de la mănăstirea Bistriţei, fugind pe o portiţă
dosnică. S-a îndreptat spre munţi, trecând dealul Pângăraţilor,
spre Hangu şi apoi spre hotarul cu Ardealul.

148
 Se făcuse noapte grea când ajunse lângă stânca înaltă
răsărită lângă apele Bistriţei căreia oamenii locului îi ziceau Piatra
Dracului. Nicio ţipenie în jurul stâncii despre care spuneau
muntenii că în nopţile cu lună plină se aşezau în vârful ei matahale
negre, înaripate creaturi ale întunericului. Zări o mică pâlpâire pe
un vârf de deal şi se îndreptă spre ea, flămând şi obosit. Prin
hăţişuri şi târşoase, află un mic schit şi două chilii sărăcăcioase
pentru călugări. L-au primit cu bucate sărace, dar bogate vorbe de
îmbărbătare şi rugăciuni curate.

Petru Rareş şi-a lepădat hainele domneşti şi a îmbrăcat

straie simple de măjar şi s-a îndreptat către Dorna în mijlocul unei
cete de pescari de pe Bistriţa. A lăsat călugărilor paftalele domneşti
din aur să ridice cu bani ce i-ar primi pe ele o biserică mare
schitului, iar de nu va scăpa cu viaţă, să-i facă pomenire veşnică.
Voievodul a scăpat cu bine şi de la Dorna a trecut la
Bistriţa şi Ciceu. Peste trei ani s-a reîntors pe tron. În locul numit
Pădureţul Călugărului, lângă chiliile monahiilor ce l-au adăpostit
şi ospătat, domnitorul a pus să se ridice o biserică înaltă. A primit
numele vechi Sihăstria Călugării sau Călugărenii, cum i s-a mai
zis.
Paftalele de aur ale lui Rareş n-au fost vândute de călugări
şi au rămas în biserică drept dar al ctitorului şi se spune că au fost
păstrate până la ruinarea şi părăsirea ei de călugări. Biserica a fost
coborâtă în sat, lângă Piatra Teiului, aşa spune tradiţia, şi a dăinuit
până mult încoace, când a apărut lacul.

149
 BUDU ŞI ANA

Spre a desluşi legenda celor două stânci împreunate aflate

nu departe de Ocolaşul Mic, gândul ne poartă spre zbuciumatele
vremuri când domni viteji, primii muşatini, purcedeau la făurirea
Ţării Moldovei, pe care, cum spunea cronicarul, Dumnezeu o
lăsase în „calea tuturor răutăţilor“.

Pe vremea lui Alexandru, ce pentru ai săi a fost „cel Bun”,

între boierii lui nu era altul care să-l întreacă în voinicie şi
frumuseţe pe tânărul muntean de la poalele Ceahlăului, Budu, ce
dovedise îndemânare şi la aruncarea buzduganului spre capetele
jivinelor sălbatice, dar şi săgeata spre inima celor fărădelege,
duşmanii ţării sale.

150
 Nu e de mirare că însăşi fiica domnului, Ana, prinse drag
de tânărul fecior. Vrăjit de frumuseţea şi virtutea fetei, Budu îi
răspunse cu dragostea sa. Şi-au jurat credinţă veşnică, nici moartea
să nu-i despartă. Au început pregătirile de nuntă, voievodul
dându-le părinteasca binecuvântare. La hotarele de răsărit s-au
aprins focuri. Vesteau primejdia tătarilor, care pe cai mici şi iuţi,
prădau, robeau şi dădeau focului biata ţară a Moldovei.
Budu porni în fruntea călărimii moldovene să înfrunte pe
nelegiuiţii cei cu ochi mici şi inimi negre. O săgeată slobozită din
arcul unui nogai îşi află drum prin cămaşa de zale zdrenţuită de
atâtea încleştări a lui Budu şi Ana află cu durere nefericitul sfârşit
al logodnicului ei. Nu putu să-i rabde moartea şi ceru ajutorul
duhurilor negre, să-i aducă de dincolo de moarte iubitul. Într-o
noapte neagră, chemat de farmecele unei vrăjitoare, Budu veni pe
un cal alb înaripat, luă pe Ana şi se-ndreptă spre platoul
Ceahlăului, unde copilărise. Dar zorii farmă vrăjile şi cântatul întâi
al cocoşilor îi găsi pe cei doi deasupra muntelui. Se auzi o
bubuitură năpraznică şi, din înaltul cerului, Budu şi Ana căzură
greu lângă Creasta Cocoşului. Soarele îi află pe cei doi tineri în
mantie de stâncă, două pietre îngemănate, una mai mare, Budu, şi
alta mai mică, alăturea, Domniţa Ana.
Bătrânii din Răpciuni spuneau că atunci când este lună
plină, dacă umbra Turnului lui Budu se pogoară peste Palatul
Cnejilor, cel ce-l află vremea printre ruine se transformă şi el în
strigoi, precum Budu, cel chemat de dincolo de moarte.

151
 PICIORUL LUI RADU

Se pare că unii dintre ţărani au reuşit să facă avere şi, cum

era la noi în acea vreme, averea se măsura în vite şi pământuri şi
cum de arătură nu prea erau locuri, stăpâneau câte o bucată de
ţarină, câte un picior înierbat sau o curătură de curând făcută. Se
spune că între plăieşi era unul Radu, venit dinspre şes, cu femeia
lui, tot tânără, ca şi el.

Erau săraci atunci când veniseră de mâncau amândoi

dintr-un blid şi abia îşi făcuseră un bordei mic la gura pârâului
căruia oamenii îi ziceau Secu, căci de era o secetă mai mare
rămânea fără apă. Radu era harnic şi nevasta lui la fel şi cum
Dumnezeu mai ajută din când în când pe cei ce muncesc cu
credinţă au început să prindă cheag. Avu noroc la vite şi îi merse
din plin. Şi-a ridicat casă din lemn, cu acoperiş larg de draniţă şi a
făcut o curătură mare pe piciorul din stânga pârâului Secu. Ziceau
oamenii că prinsese astfel de belşug de vite că atunci când le scotea
din ocol se întindeau de la albia pârâului până în vârful curăturii
sale, a Piciorului lui Radu sau cum ziceau oamenii locului
„Chişiorul lui Radu”. Urmaşii lui s-au numit ai „lu’ Chişor” şi
neamul lor mai este şi astăzi în Taşca.

152
 Acolo unde a fost pe vremuri ocolul vitelor s-a aflat
pământ bun, îngrăşat cu bălegar. Cei din neamul lui Chişor şi
astăzi trec în pomelnicul făcut pentru morţii lor şi pe „Radu cu
nevasta”.
O altă variantă aflată ne spune că Radu, holtei fiind, a furat
o fată pe care o îndrăgea, ce avea casă pe pârâul Taşca, fiica unui
bogat oier. Şi fata îl plăcea, dar Radu era sărac şi nu îndrăznea să o
ceară părinţilor ei. Într-o noapte, a furat-o şi a adus-o în bordeiul
său de la gura pârâului Secu. Părinţii au plecat degrabă în căutarea
fetei şi au aflat din vorbă-n vorbă că ar fi în bordeiul Radului. S-au
apropiat pe nesimţite şi au privit pe ferestruica mică luminată de
un opaiţ. Au văzut pe Radu şi pe fiica lor alături, mâncând
împreună dintr-un ou.

Femeia ar fi început cu „halcazanie”, cum se zice la noi,

dar bărbatul a oprit-o: „Lasă-i,
femeie, ăştia doi or să facă casă bună
împreună”.Mai apoi, se spune,
bogatul oier a venit cu o taşcă de bani
pe care dat-o ginerelui său să-şi
cumpere vite. Banii au fost cu noroc
şi Radu a adunat număr mare de vite
şi de oi pe care le păştea pe dealul din
stânga pârâului Secu, Piciorul lui
Radu.

153
 SCĂLDĂTOAREA VULTURILOR

Grăiau bătrânii că pe aceste locuri era acum cu vreo câteva

veacuri mai demult un păcurar, care venise de undeva din Ardeal,
un ţuţuian, după cum îi ziceau oamenii. Era vrednic tare, de reuşea
să pună ursul jos dintr-o singură opinteală, şi era frumos şi, pe
lângă toate, cânta neasemuit din fluier că stăteau să-l asculte nu
numai oile, ci şi oamenii şi animalele sălbatice cele rele, precum
urşii, lupii sau râşii.

De Lisandru, că aşa îl chema pe flăcău, s-a îndrăgostit chiar

fata cneazului şi se ştia că bătrânul boier era cel mai bogat din tot
ţinutul, cu moşii, cu robi, cu case mândre la oraş, turme
nenumărate de oi şi ciurde bogate de vite. Dar fata cneazului trăia
mai mult închisă în negurosul palat, despre care sătenii povesteau
multe fapte blestemate, şi boierul aştepta peţitori cu ranguri şi
averi.

154
 A găsit un fiu de boier pe plac ca să-i fie ginere şi toată
lumea aştepta butca mirelui, care era dintr-una dintre cele mai
cinstaşe familii ale Moldovei şi se înrudea chiar cu Vodă. Dar
dragostea, de multe ori, nu ţine seamă de avere şi fiica cneazului
fugi cu chipeşul cioban spre stâna lui din muntele Ceahlăului.
Nu ştia nimeni de fată şi cneazul îşi puse toţi slujitorii să o
afle, promisese chiar şi cinci galbeni pentru cel care ar fi putut da o
lămurire. S-a găsit o babă, hârca dracului, care a arătat că ar fi fata
la stâna lui Lisandru, la Scăldătoarea Vulturilor. Au pornit slugi
înarmate ca să-l prindă între suliţi şi prăpastie. Lisandru a pornit
cu fata sus, spre stânci, dar n-a mai apucat să stingă focul. L-au
vegheat şi ademenit cu promisiuni de aur şi boierie, dar flăcăul a
cerut binecuvântare de cununie. Dar boierul nu şi nu… Fata şi
voinicul s-au îndreptat spre buza prăpastiei şi s-au aruncat în hăul
de dedesubt. S-au zdrobit de colţurile ascuţite ale stâncilor… Unii
dintre bătrâni nu sunt de părere că astfel s-ar fi întâmplat. Zic ei că
Lisandru doar s-a prefăcut că se aruncă, când colo, el a sărit pe-o
potecă numai de el ştiută şi a scăpat de încercuire. S-a pierdut în
lume cu fata pe care o iubea şi care lepădase un trai de huzur
printre bogaţi. Au trăit cu averi mai puţine, dar cu dragoste multă
şi fericire…

155
 NUNTA DOCHIEI

Se spune că, pe locul unde se află acum Ceahlăul, era

demult o pietrărie a unui meşter neîntrecut, dar pe cât de priceput
era, pe atâta era şi de ursuz. Nu se însenina decât atunci când o
vedea pe lângă el pe Dochia, fiica sa, pe care o iubea precum ochii
din cap. Cioplise meşterul Toader mulţime de voinici din piatră,
cu piepturi largi şi mâini lungi şi noduroase. Cel mai mare dintre
ei era un uriaş căruia îi dase numele de Ceahlău şi îi pusese în loc
de ochi două diamante mari, care străluceau în lumina lunii. Îl
cioplise meşterul cu un genunchi lăsat pe pământ, iar fiica
pietrarului se urca lesne pe genunchi şi apoi pe braţe până pe
umeri şi, de sus, de pe uriaşul fără viaţă, îi plăcea să privească spre
zările necuprinse.

Faima pietrarului din răsărit ajunse până la craiul ţării

acesteia, care veni cu câţiva credincioşi de-ai săi să vadă cu ochii
lui minunile ivite din piatră. Ursuzul Onu se înmuie când primi
laude de la înaltele feţe ce i-au călcat pragul şi se bucură când
craiul îi ceru chiar să-i dezvăluie câte ceva din tainele
meşteşugului. Craiul mai avea o pricină de zăbavă: îi căzuse dragă
fata.

156
 Printre pietrele reci, cei doi tineri şi-au mărturisit focul
dragostei şi ziua nunţii fu sorocită pentru începutul lui august,
când Dumnezeu face muntele mai frumos ca niciodată,
învesmântându-l cu puzderie de flori, cu podoabe neasemuite de
flori albe de colţ şi cu flori roşii de sângele voinicului, iar păsările,
prin cântecul lor fac să pară că îngerii au coborât pe munte.Dar,
dinspre miazănoapte, un crai pizmaş dorea să pună mâna pe
această bogată ţară şi iscă pricină de război: trimise peţitori pentru
mâna Dochiei, de nu, strigară solii, se va năpusti pe dată în fruntea
sălbaticelor sale hoarde. S-au pregătit de luptă Toader şi craiul,
logodnicul hărăzit al Dochiei, şi au ieşit să ţină piept urgiei. Dochia
a rămas la pietrărie şi urca adesea pe umerii blajinului Ceahlău să
privească în depărtări.

Deodată văzu că focurile se apropie spre colţul zării şi

pricepu că ai noştri sunt copleşiţi. De îndată tăie – după povaţa
tatălui ei, dar cu grea durere – cei şapte iezi albi care o însoţeau
întruna şi stropi cu sângele lor pe voinicii din piatră, care astfel au
prins viaţă. Au pornit uriaşii cu călcat greu de tremura pământul,
măturând pe duşmanii cu ochii mici şi inimi negre de la
miazănoapte.

157
 Dochia, de pe umerii uriaşului Ceahlău, singurul care
rămăsese să-i ţină tovărăşie, văzu un şir lung de lumini
apropiindu-se. Nu mai avea iezi şi atunci se tăie la încheieturile
mâinilor ca prin sângele ei să prindă viaţă Ceahlăul. Şi-a ridicat
genunchiul din ţărână amorţitul Ceahlău şi dădu să plece, dar
văzu că cei care veneau în şir lung, cu haine albe, cu mâncare şi
băutură aleasă ca pentru nuntă, erau craiul, Onu şi mai-marii
oştirii învingătoare. Dar Dochia nu mai izbuti să-şi lege
încheieturile şi sângele i s-a scurs şi odată cu el şi viaţa din
frumosu-i şi plăpându-i trup. Se prăbuşise între iezii ei cei dragi…
Pe bătrânul Ceahlău l-a podidit plânsul şi cu el odată
Toader şi cu craiul şi din ochii săi limpezi de diamant s-au scurs
şuvoaie grele de lacrimi. Au împietrit toate în jurul său cuprinse de
lacrimi: craiul, meşterul, oştenii, Dochia şi iezii.
La picioarele sale, Dochia s-a prefăcut în stâncă şi chipul ei
frumos a privit spre apus vreme de câteva secole, până când o
ruptură grea de omăt a adus din vârf de munte pietre şi copaci
întregi smulşi din rădăcini şi-au retezat închipuirea din piatră a
fetei. Iezii o înconjoară şi astăzi: sunt nişte pietre mai mici pe care a
început să se prindă buceagul şi care ascultă tăcute susurul
Izvorului Alb. Ceahlău a rămas să-i păzească şi din ochii săi au tot
curs lacrimi. Grăiau bătrânii că dintr-un ochi curge şi astăzi
Izvorul Rece, ştiut de noi ca Fântâna Mitropolitului, iar din celălalt
Izvorul ce-i zice a lui Vodă. Spunea un sătean că şi astăzi, pe la-
nceput de august, atunci când trebuia să fie Dochia mireasă, sunt
unii care urcă pe munte cu mâncare şi băutură şi straie albe să-şi
amintească şi să cinstească astfel o nuntă neîmplinită. Mai spun
bătrânii că povestea aceasta e veche de când Ceahlăul…

158
CRUCEA VOINICULUI SAU POVESTEA LUI VASILE
CEL MARE

În munţii Bistriţei, între vechile ţinuturi ale Neamţului şi

Sucevei, hălăduia vestitul haiduc Vasile, zis cel Mare, căci era o
cruce de voinic în stare să salte de jos o ditamai piatra de moară.

Se ţinea la trecătorile din munţi, fugind deseori de potere

în Ţara Ardealului, pe cărări de puţini ştiute. Ieşea din când în
când şi la drumul Fălticenilor şi-i „vămuia” pe cei ce se îndreptau
spre târguri, pe boieri, pe negustori, pe arendaşi. Era mare vameş
Vasile cel Mare…N-a iertat nici pe marele vornic Radu, din
neamul Roseteştilor, căruia i-a luat un sipet plin de aur şi de
bijuterii.
-Apăi, Vasile, tu nu ai să mori de moarte bună,
creştinească!, i-a zis boierul.
-Cocoane, eu ştiu că am să mor ca un voinic: de sabie, de
glonţ sau de ştreang…

159
 Vornicul nu a uitat ruşinea, căci s-a aflat repede în ţară ce
păţise şi a tocmit potere, cu voia lui Vodă, potere mari de arnăuţi şi
de alţi lefegii străini şi chiar români, căci nici românul nu se da
înapoi de la a face moarte de om pentru un preţ bun. Şi vornicul
anunţase multe pungi de galbeni pentru capul haiducului.

Poterile umblau în gol, căci sătenii îl ocroteau, iar codrii de

pe hotarul Moldovei erau mari şi nesfârşiţi. Dar l-au prins pe
Ghiţă, zis Poleacul, tovarăşul său, şi l-au pus în fiare la Iaşi
împreună cu ai săi: femeie, copii, mama bătrână şi zăcândă. I-au
promis slobezenie pentru el şi familia sa dacă dezvăluie cărările şi
sălaşele haiducului.
Ghiţă nu a mai putut răbda chinul familiei sale şi a arătat
poterei unde este adăpostul lui Vasile: în muntele Grinţieşului,
într-un beci mare, ce fusese al ciobanilor ţuţuieni. Câinii i-au dat
de ştire haiducului şi a părăsit în grabă beciul în care putea fi prins
ca un şobolan.
A urcat spre vârful muntelui, cu gând să scape dincolo de
cumpănă şi să scoboare în valea Dreptului. Dar poterele urcaseră şi
pe valea pârâului Grinţieşu-Mare şi pe pârâul Dreptului şi prin
fundul Borcii.

160
 L-au împuşcat aproape de vârful Grinţieşului, pe o pajişte
cu iarbă înaltă şi cu jnepeni. Arnăuţii i-au tăiat capul şi l-au pus
într-un sac de cânepă şi au plecat cu el la Iaşi, să-şi capete preţul.
Leşul l-au lepădat acolo, nu l-au acoperit nici măcar cu nişte pietre,
cu gând c-o să-l despoaie corbii. Dar Ghiţă n-a putut răbda asta şi
s-a întors cu un popă să-l îngroape creştineşte. I-au pus pe
mormânt o cruce roşietică de cireş.

Oamenii din sat au coborât apoi oasele voinicului în dosul

bisericuţei din satul Grinţieşu Mare, căci se zice că haiducul
sprijinise cu bani luaţi de la ciocoi ridicarea sfântului lăcaş.
Bătrânii mai ştiau lespedea de mormânt, dar astăzi nu am mai aflat
pe nimeni care s-o ştie, acoperită poate de alte morminte sau
buruieni. Crucea de pe munte s-a risipit de vremuri, dar în locul
acela au apărut nişte flori mici şi albastre, pe care ciobanii
grinţieşeni le-au numit crucea voinicului.
În acel loc s-a ridicat acu’ vreo câţiva ani o cruce mare, tot
de cireş, pentru sufletul zbuciumat al haiducului Vasile cel Mare…

161
 BIBLIOGRAFIE

Calendar pentru poporul român, Iaşi, Inst. Albina, 1840-1871

Catharsis, an IV-V, Piatra-Neamţ-Grinţieş, 2009-2021
Ochiul public, 2009-2010, Piatra-Neamţ
Călători români paşoptişti, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1989
Ţara Hangului, 1996-2009, Hangu, Neamţ
Legendele muntelui Ceahlău, antologie de D. Dieaconu, Ed. Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2007
Legende populare geografice, ed. de N. Coatu, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1988
Piatra-Neamţ şi împrejurimi. Parfumul amintirilor, aroma evocărilor,
ed. C. Bostan, Ed. Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2010
Albotă, M.G., Munţii Ceahlău, Ed. Abeona, Bucureti, 1991
Alecsandri, V., Poezii, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998
Almaş, D., Meşterul Manole, Ed. Naţională Gh. Mecu, Bucureşti,
1943
Asachi, Gh., Dochia şi Traian după zicerile populare ale Românilor; cu
itinerarul muntelui Pionul, Ed. Inst. Albina, Iaşi, 1840
Asachi, Gh., Opere, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1973
Baltă, Gh., Legendele Ceahlăului, Buhalniţa, 1927, mss
Bălan, I., Patericul mănăstirilor nemţene, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001
Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1978
Dieaconu, D., Săndulache, I., Ceahlăul, realitatea unui mit, Ed.
Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2008
Dieaconu, D., Fabian, A., Nicolau, V., Mănăstirea Pionul şi Palatul
Cnejilor Cantacuzini de la poalele Ceahlăului, Ed. Cetatea Doamnei,
Piatra Neamţ, 2009
Drăgotescu, M., Palatul Cnezilor şi Mănăstirea Durău, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1970
Dumas-tatăl, Al., Strigoiul Carpaţilor, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1938
Dumitroaia, Gh., In Memoriam – Constantin Matasă, Ed. C. Matasă,
Piatra-Neamţ, 2003

162
Gheorghiu, C.D., Dicţionar geografic al judeţului Neamţ din anul 1890,
Societatea Regală de Geografie, Bucureşti, 1895
Gregorovitza, E., Schitul Cerebuc. Din trecutul Moldovei, Ed. Librăria
naţională, Bucureşti, 1908
Iacomi, Gh., Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti din zona
Ceahlău, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998
Iacomi, Gh., Nicolau, S., Ceahlăul în spiritualitatea românească, Ed.
Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995
Iacomi, Gh., Ceahlăul, ghid turistic, invitaţie la pelerinaj, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2000
Kirileanu, S.T., Amintiri ale poporului despre Ştefan cel Mare,
Bucureşti, 1904
Kogălniceanu, M., Opere, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1974
Lateş, V., Muntele Ceahlău şi Schitul Durău, Ed. Tip. Naţională, Iaşi,
1885
Matasă, C., Călăuza judeţului Neamţ, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1929
Matasă, C., Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1933
Matasă, C., Prin Moldova de sub munte, Ed. Sport-turism, București,
1965
Matasă, E., Cântecul Bistriţei, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1988
Nicolau, S., Simpliceanu, V., Demetru, P., Iacomi, Gh., Ceahlăul şi
Lacul Bicaz, Ed. Pentru cultură şi sport, Bucureşti, 1963
Niculiţă-Voronca, E., Datinile şi credinţele poporului român, Editura
Saeculum vizual, Bucureşti, 2008
Russo, A., Piatra-Teiului, Ed. Tip. Neamul romnesc, Vălenii de
Munte, 1909
Turcu, C., Schiturile de sub Ceahlău Sahastru şi Cerebuc, Iaşi, 1943
Ungureanu, Gh., Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangul şi ruinele
Palatului Cnejilor Cantacuzini, în „Anuarul Liceului de băieţi Petru
Rareş” Piatra Neamţ, 1933-1934
Vulcănescu, R., Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988

163
SUMAR
CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................... 4
LEGENDA PANAGHIEI ....................................................... 7
GENEZA. CUM S-A NĂSCUT CEAHLĂUL?! ................... 9
COLIBIŢA ............................................................................ 11
MĂNĂSTIREA NEAMŢULUI............................................ 14
POLIŢA CU CRINI .............................................................. 16
POIANA TĂTARILOR ........................................................ 17
BABA DOCHIA ................................................................... 19
SÂNGELE VOINICULUI .................................................... 20
TURNUL LUI BUDU .......................................................... 23
CUNUNA ZIMBRULUI ...................................................... 26
PIATRA CU APĂ................................................................. 27
URIEŞII ................................................................................ 30
SERAFIMA .......................................................................... 33
PIETRELE DETUNATE ...................................................... 35
FATA DOCHIEI ................................................................... 37
TURNUL LUI BUTU ........................................................... 40
CLĂILE LUI MIRON .......................................................... 42
DOCHIA ŞI TRAIAN .......................................................... 44
PANAGHIA .......................................................................... 47
PÂRÂIAŞUL SERAFIMA ................................................... 49
BABA DOCHIA ................................................................... 50
STĂNILĂ ŞI PIATRA LĂCRĂMATĂ ............................... 53

164
DOCHIA- DRAGOSTEA FECIOAREI............................... 56
ZILELE DOCHIEI................................................................ 58
PIATRA CORBIŢEI ............................................................. 60
PIATRA DRACULUI .......................................................... 62
MĂNĂSTIREA BISERICANI ............................................. 67
STÂNCA COJOCARULUI .................................................. 69
POVESTIRE DESPRE HAIDUCUL IOAN PIETRARU .... 71
MOARA DRACULUI .......................................................... 75
SAHASTRUL ŞI CEREBUCUL.......................................... 77
VASILE CEL MARE ŞI ŢIGANII....................................... 79
SCHITUL LUI SILVESTRU ............................................... 82
CÂNTECUL GRINŢIEŞULUI ............................................ 84
STÂNCA CORBIŢEI - VARIANTĂ ................................... 86
CÂNTECUL LUI ŞTEFAN BUJOR .................................... 88
PIETRELE DETUNATE ...................................................... 91
BALADA LUI MIHAI FLOREA ......................................... 93
PIATRA TEIULUI - VARIANTĂ ..................................... 106
PANAGHIA ........................................................................ 108
IZVORUL LUI TAŞCĂ ..................................................... 116
DOCHIA (LEGENDĂ) ...................................................... 118
LEGENDA LUI COBAL ................................................... 129
SCHITUL DURĂU ............................................................ 131
O VÂNĂTOARE DE ZIMBRI PE CEAHLĂU ÎN VREMEA
LUI ŞTEFAN VODĂ ......................................................... 133

165
BABA HAMZOAIA ........................................................... 145
PIATRA OMULUI SINGUR ............................................. 146
SIHĂSTRIA CĂLUGĂRENI ............................................. 148
BUDU ŞI ANA ................................................................... 150
PICIORUL LUI RADU ...................................................... 152
SCĂLDĂTOAREA VULTURILOR .................................. 154
NUNTA DOCHIEI ............................................................. 156
CRUCEA VOINICULUI SAU POVESTEA LUI VASILE
CEL MARE ........................................................................ 159
BIBLIOGRAFIE ................................................................. 162

166
167