Răsunete Din Basarabia, Gheorghe Madan, 1935

RĂSUNETE
DIN BASARABIA
DE
GHEORGHE V. MADAN
CU DESENE DE VICTOR ION POPA
FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ «PRINCIPELE CAROL>

STRADA DATINĂ, 8 — BUCUREȘTI
UN SAT RĂZĂSESC DIN BASARABIA
Trușenii
Vechiul sat răzășesc de codru, Trușenii, este așezat la

doisprezece chilometri de Chișinău.
Când mergi cu trenul dela Chișinău spre Iași, dela stația
Ghidighici (în vechime Highideșul) spre stânga, peste deal,
într’un cotlon costișat de vale, se află Trușenii.
Satul e înconjurat de dealuri acoperite cu vii și livezii,
cari-i dau o înfățișare împodobită și plăcută.
Casele sunt așezate pe coastele dealurilor, așa că apele
de ploi au scurgere; dar rânduiala lor este fără de nici o
socoteală, ca în toate satele vechi. Drumurile sunt rele,
strâmbe si’ntr’o roată. O mulțime de huditi cotite străbat
satul în toate părțile.
Așezarea-i sănătoasă și apa de băut bună.
împrejurimile sunt cât se poate de frumoase. Locuitorii
Chișinăului nici nu bănuesc ce priveliști minunate, ce aer
curat și sănătos au la doisprezece chilometri de oraș...
De cum ai suit drumul Hânceștilor, și te-ai văzut pe
culmea dealurilor, ce trec pe deasupra Chișinăului, Bâica-
nilor și Durleștilor — o zare largă, luminoasă, se deschide
în toate părțile. De o parte și de alta, pe valea Bâcului
și a Ișnovățului, se văd ca în palmă: orașul Chișinău, apoi
4 CARTEA SATULUI
satele: Ialovenii, Prisaca, Dăncenii, Suricenii cu mănăstirea,

Nimorănii, Malcocii, Pitricanii, Hidighișii, Sireți și Roș-
cânii.
Când ai ajuns pe moșia Trușenilor, la baștina numită
Frasna, sau mai în sus deasupra Trușenilor și Cojușnei, la
Mămâe și Valea Pământului, — priveliștea se face și mai
măreață. Ori încotro îți rotești ochii — numai verde și
iar verde; dealuri și văi — toate-s acoperite cu sămănături,
vii, livezii și mici pădurici răzășești; iar la picioare — ma
rea pădure a Căprienii; și-ncolo spre Prut, cât vezi cu ochii,
valuri-valuri de dealuri acoperite de codri, în apropiere
verzii, apoi albaștri-fumurii, pân' ce se fac întunecoși în za'
rea depărtată.
Să te faci pe aceste locuri, așa cam spre seară, într’o zii
de Maiu sau Iunie, -— nu'ți mai vine să pleci...
Un aer cu miresme de flori, răcorel și curat, îți învio
rează trupul. Pe deasupra florilor — zâmzet de albine; din
livezii și pădure — șuer de mierle și cântec de privighetori;
de prin vii — vre-un viers duios de fată îndrăgostită... Și
toate la un loc se îngână și se desmeardă așa de armonios!...
Din când în când câte un chiot voinicesc străbate năvalnic
văzduhul, parc’ar fi o isbucnire de fericire, un dor năprasnic
de viață. Și ți-i așa de dragă atunci viața!... Parc-ai fi în
raiu!...
Iar când soarele începe a asfinți, atunci, din pânza lui
de raze se scutură o pulbere aurie asupra pădurei, și în toată
firea se face o liniște și o tăcere evlavioasă.
Numai cântecul sfios și jalnic al turturelei răsună înce
tișor, parc-ar fi un cântec duios de leagăn sau o rugăciune
smerită înainte de culcare... Stai înmărmurit de atâta fru
musețe...
G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA o
Trușenii băștinași mărturisesc că satul lor este mai vechiu

decât orașul Chișinău; că răstrăbunii lor au fost descăle
cători de țară pe aceste locuri; că pe atunci nu se pome
nea încă de târgul Chișinăului și că pe locul unde-i azi
biserica Mazarachi era o capiște păgânească a tătarilor
capcâni, căci târgul era un sat cu locuitori moldoveni și
tătari.
Dintr’o veche spiță de neam, la butucul căreia stă: „Gre
cul bătrânul de moșiile Grecii de Tohatin, Grecii de Hi-
ghidișii și Ivașcova satul Trușeni", se vede că unele nea
muri din Trușeni, cum sunt Mădăneștii, Grecu-Vrâncenii,
Moiseștii, care se trag din acest bătrân, au ajuns azi la a
paisprezecea generație. Dar se zice că neamul Nițuleștilor
este și mai vechi pe aceste locuri.
Legenda povestește că numele satului vine de la numele
moșiei, iar numele moșiei de la un căpitan de tătari „Truș-
han”, ceea ce înseamnă pe moldovenește „Hanul cel groaz
nic".
Se zice că odinioară îi pierise lui Ștefan Vodă multă
oaste și ca să și-o tocmească la loc, s’a dus să caute oșteni
și printre răii din închisori.
Și venind într’o ocnă de sare a zărit niște oameni foarte
zdraveni. Aceștia erau Zubrea haiducul cu cei doi ficiori
ai săi și cu alți haiduci din ceata sa.
Și cum săpau la sare i-a întrebat pre dânșii Domnul:
— Vi-i greu, hai!
— Greu, Doamne! — a răspuns Zubrea haiducul.
— Măi, eu vă iert osânda, vă slobod din gherlă și vă
voiu milui și cu daruri, dacă mă veți ajuta să stârpesc niște
cete de tătari de pe valea Bacului și a Ichelului, de care
nu mă pot mântui; că nu vor să plătească nici un bir și
ies necontenit la șleahuri pentru prădăciuni.
6 CARTEA SATULUI
— Mergem, Doamne, unde-i porunci, numai să scăpăm

de țintirimul ista! — răspunseră haiducii
Și a pornit ceata alcătuită din haiducii lui Zubrea, su
pravegheată de oștenii și căpitanii domnești, spre acele
locuri de pe Bac și Ichel.
Și într’o noapte au zătrit pe tătarii lui ,,Truș-han“, cari
aveau staniștea pe moșia Trușenilor de azi.
Iar în altă noapte i-au stârpit pe tătarii de pe Ichel, cari
aveau staniștea unde sunt Zubreștii de azi. Cei cari au
rămas teferi și-au luat lumea-n cap și au fugit în pustie.
Și le-a dăruit Ștefan Vodă căpitanilor moșii și oștenilor
răzeșii pe aceste locuri, pentru ca să-și facă sate. Și i-a mi
luit cu mici răzeșii și pe ocnașii din ceata lui Zubrea hai
ducul.
Și au întemeiat căpitanii sate înconjurate de hindichiuri
cu gard pe locurile rămase pustii.
Hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile și tamazlâcurile
de vite albe rămase de la tătari și le-a luat Ștefan Vodă
sie-și; dar a lăsat și oștenilor o parte, ca să aibă cu ce-și
pomi gospodăria în noile locuri.
Oștenii și haiducii cari n’aveau femei și-au oprit cu de-a
sila și câte o tătăroaică mai potrivită, ca să aibă cine-i spăla,
cine le face o fiertură sau o azimă, și să le miroase a femeie
în case și bordeie; căci, de, era pustietate pe aceste locuri,
și nici țipenie de moldovancă nu se pomenea. Și așa s’au
întemeiat satele Trușenii și Zubreștii și altele în această
margine de țară.
Din căpitani au ieșit mazâlii de azi, din oșteni — ră-
zășii, iar din haiducii-gherlani — țăranii cei proști.
Și de aceia mazâlii nu se amestecă și nu se încuscresc cu
țăranii cei proști, fiind-că aceștia sunt ,,soiu prost“ „neam
de gherlani“ adică de ocnași. — Numai cu răzășii de frunte
G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA
Trușenii copilăriei mele.

8 CARTEA SATULUI
se împrietenesc și se înnemuresc. — Și de aceea prin codrii

Bacului și Orheiului se mai întâlnesc și azi moldoveni, cari
spun că se trag din tâlhari.
Și nici în ziua de azi, când toată lumea de la sate este
deopotrivă, tot o apă, mazâlii nu se prea amestecă cu ță'
rănii de rând; iar când aceștia le spun mazâlilor, să nu se
mai țină mândri ca odinioară, căci li s’a luat boeria, aceș'
tia le răspund:
— Da, măi, ne^au luat mazâlia! Insă noi știm că v’am
mânat pe voi din urmă câteva sute de ani! Noi, bre, ma-
zâlii am așezat și ținut rânduiala în țară, iar nu voi, gher'
lânii!...
TRUȘENII
pe vremea Turcilor și a Tătarilor
In crâșmele răvășești din Trușeni și în ratoșul dela șleah,

din valea Bacului, pe care îl ținea moș Andrii Baciu și la
care poposea și nopta lume călătoare din toate părțile co
drului, venea câteodată vorba despre: cum era viața în ve
chime pe aceste locuri.
Vorbeau despre vremea, când judecata și domnia era mol
dovenească; povestea despre, turci și tătari; despre ciumă
și holeră; despre lăcuste, secetă și foamete mare, când oa
menii se hrăneau cu ghindă fiartă și cu terciu din râșni-
tură de coajă de copac sau de toscomidă de poamă.
Spuneau că la început nu erau sate ca în ziua de azi,
ci — ia, niște sătucene mici din câteva bordee și căsuțe
tupilate cu o singură încăpere și cu ferestruicele de bâr-
dan1). Și erau așezate nu unde-s satele de azi, ci mai în
față, lângă șesul Bâcului, aproape de iazurile cu stuhării
și pește, bune de scăldat și adăpat vitele.
Mulți trăeau nu în sate, dar ca odăeri pe ocinele lor.
Unii aveau turme sau cirezi, dar n’aveau pământ. Aceștia
umblau cu turmele din loc în loc și se învoiau pe moșiile ,
altora, trăind în bordee pe lângă turme sau cirezi.
*) Piele de bășică de bou sau de porc în loc de sticlă.
s CARTEA SATULUI
se împrietenesc și se înnemuresc. — Și de aceea prin codrii

Bacului și Orheiului se mai întâlnesc și azi moldoveni, cari
spun că se trag din tâlhari.
Și nici în ziua de azi, când toată lumea de la sate este
deopotrivă, tot o apă, mazâlii nu se prea amestecă cu ță-
rănii de rând; iar când aceștia le spun mazâlilor, să nu se
mai țină mândri ca odinioară, căci li s’a luat boeria, aceș
tia le răspund:
— Da, măi, ne-au luat mazâlia! Insă noi știm că v’am
mânat pe voi din urmă câteva sute de ani! Noi, bre, ma-
zâlii am așezat și ținut rânduiala în țară, iar nu voi, gher-
lanii!...
TRUȘENII
pe vremea Turcilor și a Tătarilor
In crâșmele răvășești din Trușeni și în ratoșul dela șleah,

din valea Bacului, pe care îl ținea moș Andrii Baciu și la
care poposea și nopta lume călătoare din toate părțile co
drului, venea câteodată vorba despre: cum era viața în ve
chime pe aceste locuri.
Vorbeau despre vremea, când judecata și domnia era mol
dovenească; povestea despre turci și tătari; despre ciumă
și holeră; despre lăcuste, secetă și foamete mare, când oa
menii se hrăneau cu ghindă fiartă și cu terciu din râșni-
tură de coajă de copac sau de toscomidă de poamă.
Spuneau că la început nu erau sate ca în ziua de azi,
ci — ia, niște sătucene mici din câteva bordee și căsuțe
tupilate cu o singură încăpere și cu ferestruicele de bâr-
dan1). Și erau așezate nu unde-s satele de azi, ci mai în
față, lângă șesul Bâcului, aproape de iazurile cu stuhării
și pește, bune de scăldat și adăpat vitele.
Mulți trăeau nu în sate, dar ca odăeri pe ocinele lor.
Unii aveau turme sau cirezi, dar n’aveau pământ. Aceștia
umblau cu turmele din loc în loc și se învoiau pe moșiile ,
altora, trăind în bordeie pe lângă turme sau cirezi.
3) Piele de bășică de bou «au de porc în loc de sticlă.
10 CARTEA SATULUI
Căci pe atunci oamenii trăiau mai mult din vite; samă-

naturi făceau puține, — numai pentru ale gurei; iar banul
îl făceau din vânzarea și negustoria cu vite, lână, pielcele,
miere, ceară, vin, nuci și,din lemnărie lucrată: care, juguri,
roate, țepoae, lopeți, căușe, chersute, covățele, balerce și
așa mai departe.
Locuri bune de arătură și iarbă de fânaț și pășune erau
numai pe valea largă a Bâcului și pe coastele șirului- de
dealuri, cari o împrejmuesc; iar încolo — peste tot locul
se întindeau codri merei, adică neîntrerupți, plini de tot
soiul de jivine și hiare sălbatece.
Multe locuri erau pustii și fără stăpân. Cei cari apucau
a le cuprinde și a se așeza pe ele, le aveau apoi de ocină;
mai ales locurile pe care le despădureau, căci domnia, în
schimbul unei plăți mici, întărea asemenea moșii, nu prea
mari, ca ocină locuitorilor, cari le lucrau și se hrăneau pe
ele. Insă trebuiau să plătească toate dăjdiile și să trimată
oameni-bărbați și voinici în ajutorul domniei la vreme, de
primejdie. Căci dacă cumva se arătau hicleni, și în loc să
se ducă să apere țaiș^Si domnia, se ascundeau prin păduu
ca niște mișei și nemernici, apoi domnia le robea m£%ia și
le trimitea pe cap vreuin boer, sau niscavai maz. ca său
țină din scurt.
Satele erau așezate mai mult pe moșiile răzășești.
Se pripășeau pe aici, pe lângă descălicători, tot felul de
oameni din toate părțile: unii răzlețiți din câte o ceată de
haiduci; unii scăpați din temnițe; unii fugiți din robie. Aceș'
tia, când vineau într’acoace, mergeau numai noaptea, luăm
du'se după brâul de stele ce se numește „calea sau drumul
robilor"; iar ziua ședeau ascunși.
Unii veneau tocmai din țara Ungurului, a Cazacului
sau a Leahului.
G. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA 11
Unii își părăseau așezările îndepărtate din pricina ciumii

■sau a foametei și veneau cu tabăra de se așezau pe aici,
pe unde găseau locuri slobode și potrivite.
Pe atunci mulți trăiau toată viața burlaci și neînsurați,
căci nu se ajungeau mueri. Iar cei cari aveau, se plodeau
așa, necununați cu anii, căci nu se găseau popi și biserici
prin apropiere, — era cum s’ar zioe, olat de țară necununat.
Spun că în vechimea cea mare era greu de tot oameni
lor de ale focului. Nu ieșise încă țămicele și rar cine avea
cremene și iască. Așa că trebuea să freci două lemne us
cate unul de altul până ce luau foc; te făceai bleașcă de
sudoare frecându-le. Și trebuia să păstrezi nestins focul în
cenușe, altfel trebuia de iznoavă să freci două lemne sau
să te duci 2—3 vârste la altă odae în câmp.
Și era pe atunci mare prostime în oameni, că de abea
știau a număra până la zeGe; tocmai târziu, mai încoace,
s’a hâtrit si
J s’a fudulit lumea.
Când se întâmpla vre o bătălie și biruiau moldovenii de
lărgeau țara, apoi domnia îi hărăzea pe cei viteji cu pă
mânturi, căci altă răsplată nu era și domnul țării le grăea
celor viteji; — „Pământ ați- luat, pământ vă dau, căci altă
dobândă nu am ce să vă dau“.
Și atunci cei cărora domnia le hărăzea moșii în pustiu,
căutau să ademenească prin scutiri oameni din alte părți
și să facă sat pe moșia hărăzită. Căci dacă aveai suflete pe
moșie aveai venit; iar dacă stătea moșia pustie nu aveai
nici un folos de la dânsa.
Când au început a se așeza Nohaiiîn Bugeac și turcii

în Tighinea atunci creștinii de prin părțile acelea s’au tras
mai încoace, mai la codru. S’au așezat atunci hotar nou
*) Tătarii-nohai cari au fost strămutați din Crimeia în Bugeac.
12 CARTEA SATULUI
dinspre Bugeac și au hotărît ca, drum și cale de două cea'

suri călare, de o parte și de alta a hotarului, să nu aibă
voe a trăi țipenie de om, dar să rămână locul acela pustiu
de la o margine la alta.
Degrabă după aceasta au început urdiile a bate șlea'
hurile, mergând în sus spre Hotin, taman pe văile mari
și lungi pe unde erau așezate sătulețele moldovenești. De
răul lor au început moldovenii a părăsi satele și a se așeza
prin pădurile de pe văile lăturalnice, ca să nud mai gâb'
jască și să'i prade păgânii. S’au osândit oamenii mulți ani,
dând foc pădurei și tăind'O din rădăcini, pan1 să'și facă
curături și țarine.
Pe vremea aceia s’au strămutat și Trușenii din vechea
lor seliște dela șleahul Bâcului și s’au așezat în mijlocul pă'
durei din fundacul cu izvoare, unde se află azi.
A trecut destulă vreme pân’ să despădureze locul și să'și
facă vatră largă de sat, pe care au înconjurat'o cu hindi'
chiu și gard de nuele, zăhătuit pe unele locuri, a cărui urmă
se vede și azi.
Gardul avea patru porți, dinspre cele patru părți ale lu'
mei, și la fiecare poartă era pus câte un străjer, care n’avea
altă grijă decât paza porții: s’o deschidă și s’o închidă la loc.
Obștea satului îi da toate cele de trebuință. Fiecare
gospodar, când venea din țarină, pe vremea strânsului, îi
arunca: care câțbva snopi de grâu, sau meiu, care un ță-
poi două de fân sau orz, care o hodoroabă de popușoi, care
un căuș de bob, linte sau năhut, care câți'va bostani. Iar
cei cari veneau de prin vii și livezi îi dau: care un oboroc
de nuci, care de mere sau de poamă. Cei cari veneau dela
pădure aruncau câți'va druci de lemne. Afară de aceasta
‘) Urdiile de tătari, căci tătarii din Bugeac erau împărțiți în câteva
urdii, adecă seminții.
străjerii mai aveau și un mic hac, adică leafă, în bani și

pielicele de cârlan de la obștea satului.
Dar și aici în seliștea cea nouă, au început a da peste
trușeneni turcii și tătarii și a le strica tot rostul: îi prădau
de vite și-i luau pe flăcăi, când îi prindeau, și pe fetele cele
frumoase în robie. Pe flăcăi îi duceau se le lucreze gos-
podăriile sau îi puneau la robotă în cetatea Benderiului.
Iar pe fetele cele frumoase le țineau pe hodină și le hră-
neau cu azimă caldă de grâu și miez de nucă, ca să se în-
grașe: apoi le vindeau la Țarigrad de făceau turcii cadâne
din ele.
Da răul păgânilor țineau oamenii pâinea grăunțe ascunse
în niște gropi mari de pământ, cotlonite, muruite și astu
pate cu meșteșug.
Moldovenii erau puțini la număr și nu se puteau împo
trivi cu temeiu păgânilor, căci n-aveau arme. Nici tu sa
bie, nici tu durdă1), ci numai măciuca din pădure!...
Carul era pe atunci cu două proțapuri, ca să poată oa
menii înjuga boii la capătul care le venea mai bine la so
coteală, căci în timp de bejenie puneau râșnița în inima
carului, un tobultoc-două de grăunțe, oala, ceaunul și nis-
cavai bulendre, și se înfundau în pădure, iar pe colnicele
înguste n’aveau cum întoarce carul și atunci se slujau de
al doilea proțap.
Turcii și tătarii năvăleau de obiceiu toamna, la doi-trei
ani odată; atunci satele se vesteau unele pe altele prin
gonaci călări; iar pe acolo, pe unde era câte o movilă pe
vreun vârf sau zare de deal mare, cu vedere largă, aprin
deau câte-va dohotnițe 2), de se înălța șfara lor ziua pân’ la
J) Pușcă.
a) Cofe cu păcură.
li CARTEA SATULUI
cer. Aceasta era semn de primejdie și de năvălirea dușma

nilor.
De atunci a rămas vorba: a da șvară în țară.
Femeile cu copiii o tuleau îndată în pădure, de-a-dreptul
peste răpi, iar bărbații veneau din urmă cu carele încărcate.
Atunci era vai de pruncul năsălnic, care plângea necon-
tenit! Ii punea tată-său gâtișorul sub roata carului și —
gata!
Multă lume a tăbărât la codru și pe vremea bejeniilor

celor mari, când s’au stârnit bătăliile dintre rus și turc, pe
vremea lui Petrea cel Mare și a împărătesii Catirinii.
Atunci multe sate de la câmp au fost pârjolite și pustiite
de păgâni, de ciumă, de holeră și foamete. Cei cari au ră
mas cu viață au luat-o la fugă spre codru. Veneau, cică,
sărmanii slabi și prăpădiți cu vitele ce le mai rămăsese și
se rugau cu lacrimi pe la cei de aici, să-i învoiască în dijmă
pe moșii, ca să nu piară de foame ei și vitele lor. Co-
drenii se îndurau și-i primeau pe răzășiile lor: un sat-câțiva,
altul — pe alți câțiva, și așa oleacă câte oleacă, îi adăpos
teau pe toți pe la marginea satelor.
Dar înainte de a cere adăpost, băjenarii se opreau cu
toată bejenia 1) lor la marginea moșiei satului, de unde tri
miteau câți-va soli călări în sat, să vestească pe bătrânii
satului; căci pe atunci toate trebile satului erau purtate
din neam în neam de către bătrânii, scoborâtori din des-
călicătorii satului. Aceștia judecau toate pricinile și neîn
țelegerile ce se iveau între săteni.
Bătrânii încâlceau și se duceau la fața locului de-i între
bau pe bejenari: — „cine sânteți, de unde veniți și ce cău-
tați pe locurile noastre?*’.
’) Toate lucrurile și avuția ce-o aveau cu dânșii.
Bejenarii cereau mai întâi iertare deh bătrâni, că au ajuns

pe moșia lor; apoi le povesteau toate nevoile și necazurile,
cari i-au adus pe aici. Și numai după ce bătrânii se sfătuiau
și chibzuiau ce să facă, numai atunci hotărau său primească
sau nu. Și cum hotărau bătrânii, așa se făcea de către ofe
ștea satului.
Insă cea mai mare parte din bejenari se așezau pe moșiile
boerești; că multe n’aveau sate pe ele și ședeau nelucrate și
părăsite; căci boerii stăpâni locuiau sau la Ieși, sau pe alte
moșii de ale lor, care erau așezate mai departe, încolo peste
codru, pe unde nu răzbăteau turcii și tătarii. Erau deci bu'
curoși, dacă cineva se așeza pe moșiile lor dela marginea
țării. Și ca său ademenească îi scuteau pe o seamă de ani
de orice dijmă și boeresc. Le dăruiau loc de vatră de sat și
o toloacă destul de lată împrejurul vetrii satului pentru
imașul vitelor mici.
De altfel pământul era pe atunci atât de eftin, că cu două
trei turte de ceară pe an puteai ținea o moșie; și încă și pe
acelea boerul le lua mai mult așa, ca să se știe, — și să4 știi și
tu, — de stăpân. Iar cu un cal bun de călărie puteai să curm
peri moșia de veci; ba încă te și ruga. Căci nimic nu era
mai scump și mai de preț pe vremurile acelea de izbeliște ’)
și răzmeriță 2) decât un cal bun de călărie, și de zurbalâc3)
care să știe a cotigi4) și a merge la umbiete 5) și la înbu.
estru 6). Că te scăpa de dușman, când te alunga, și tot cu
el îi ajungeai pe dușman, când îl goneai tu pe dânsul.
Cum am spus: multe a pătimit și suferit bietul norod
3) Obidiri, obijduiri din toate părțile.

2) Răscoală, răsvrătire.
8) Bun de luptă, de războiu.
*) A fugi în zig-zag, și a se înturna din fuga mare înapoi.
6) Mers iute și legănat.
e) Trap iute, legănat, pentru care se cerea anume meșteșug.
16 CARTEA SATULUI
moldovenesc, când s’au stârnit bătăliile cele mari dintre

creștini și păgâni. Multe sate moldovenești au fost jăcuite
și pârjolite.
Și moldovenii, dacă au văzut că-i așa, — au luat calea
haiduciei. Din Orhei și până'n Prut erau pline pădurile de
cete de haiduci: Mai ales erau mulți în pădurea cea mare,
— plină de râpi, cotloane și văgăuni — a Berdeuluix) de
la marginea Bugeacului, dintre Gangura, Rezeni, Molești,
Gura-Galbenii și Săhăidac unde nici dracu nu te mai pw
tea găsi: căci pe acolo trecea drumul negustorilor spre Cio'
crac, (Tarutino), Cetatea'Albă, Galați și mai departe peste
Dunăre până la Țarigrad.
Vestitul haiduc Codreanu, care era de loc din satul Gura'
Galbinii, în pădurea Berdeului s’a deprins a haiduci.
Din pădurea Berdeului nici a treia parte n’a rămas acuma.
Și când au început a dovedi creștinii pe turci, atunci ce'
tele acestea de haiduci le'au făcut turcilor și tătarilor ceiace
au făcut ei atâția ani moldovenilor.
Mulți s’au umplut atunci de galbeni de aur și de bani
de argint. Și s’au ales de la turci și tătari cu: durde 2) săbii,
hangeare, iatagane, chistoale, anteree de cutnie3), măntăli,
șele de cai, orez, smochine și câte și mai câte.
Și multă oaste păgână a pierit atunci în retragere; că'i
goneau și alungau moldovenii din urmă de prin toate păr'
țile:
„Cu îmblăciu îi îmblăteau
Cu băltagu-i băltăgeau“.
’) Adică a Bugeacului, căci Bugeacul înainte de a se chema Bu

geac s’ar fi chemat Berdeu.
) Pușcă cu cremene.
3) Haină lungă din țesătură de mătasă în dungi.
Insă și din moldoveni s’au prăpădit o mulțime de tot. Că

nu i-s’au ajuns rusului moscali și au umplut pâlcurilex) de
mușchetari (vânători) cu moldoveni. Iar mazjâlii au fost
împreunați cu cazacii. Și a mai venit apoi ciuma și holera,
de muriau oamenii ca muștile. — Rămăsese așa de puțini
bărbați, că n’aveau părinții cu cine mărita fetele. Și le în-
cărcau zestrea în căruțe și se cățăra fata pe z;estre, și așa o
purta tată-său din sat în sat strigând, că are fată de măritat,
cum ai striga: — hai la oale!
...Și așa cu Trușenii de odinioară și cu traiul din vremea
de demult.
...Multe au tras și pătimit bătrânii lor!... Multe au în-
durat și prin multe au trecut... Dar știu că au trăit în larg!...
Norod puțin și pământ mult... Căci pe lângă cele peste
două mii de hectare de pe baștinele din Trușeni, mai a-
veau moșia J vecină Chicera răzăsască
» de două sute de hec-
tare; apoi, de pe Grecul bătrânul, vre-o șase sute de hec
tare ocină pe altă moșie vecină Grecii de Highideș și încă
vre’o șase sute de hectare pe moșia Girecii de Tohatin, ce se
află la câmp, la șaisprezece chilometri de Trușeni. Afară
de aceasta unii mai erau bezmetari* 2) pe moșiile altor sate;
unii tocmai la Răzeni, la cincizeci de chilometri de Trușeni.
Ce n’aveau atunci în timp de liniște și pace?! Și prisăci
bogate, și turme mari de oi, de hazjmani3) și mioare!... Și
herghelie de cai buni... Și cireadă de vite albe!... Și tamaz;-
lâc de vaci sterpe, juncani și junce!... Și surecuri de boi aleși
și puși la îngrășat... Ajungeau uneori cu vitele tocmai la
Livov4) și Cracău 5) la iarmaroace...
*) Regimentele.
2) Tovarăș de cumpărătură a vre-unei moșii.
3) Berbeci scopiți.
4) Lemberg.
’) Cracovia.
2
18 CARTEA SATULUI
Din pădurea răvășească aveau lemnărie pentru toate tre

buințele gospodăriei; iar în pădure poame sălbatece; apoi
hrighi, sbârciogi și miere din roiurile de albine de prin bor-
tile copacilor. Și aveau și vânat... că întindeau lațuri pe la
marginea izvoarelor din pădure, unde veneau jivinele și di-
hăniite sălbatece lă apă. Și când vr’o capră sălbatecă, vulpe
sau alt ceva se prindea și se încâlcea în laț, atunci tălanca
de la capătul lațului începea a tălănci, vestind că s’a prins
un vânat.
In șesul larg al Bâcului aveau pășune, fânaț și un iaz
mare cu pește și stuhărie, iar pe iezătură o moară de apă
cu două pietre.
Așa că aveau de toate...
Belșug de toate!... Pământ berechet!... Și neatârnare de
nimeni! — să tot trăești, să nu mai mori! Dacă... aici i-aici...
dacă n’ar fi fost procleții de turci și tătari, cari să-i prade
din când în când...
Trușenenii n’au fost vrednici să-și păstreze toate moșiile
de ocină. Cea mai mare parte din moșia Grecii de Highi-
deș au vândut-o 1a alții, iar moșia Grecii de Tohatin, ia
răși încetul cu încetul au vândut-o cu desăvârșire. Numai
alde .Buruiană ce se trăgeau din Grecul bătrânul s’au dus
de s’au așezat pe Tohatin, întemeind micul sat de azi Bu
ruiană de lângă Chișinău.
Eu încă am apucat în copilăria mea cântecul pe care Fau
stârnit trușenenii 80 de ani în urmă, după ce au vândut și
cete vr’o sută de stânjeni1) de răzășie ce te mai rămăsese 1a
Tohatin:
Frunză verde măr mustos
Rămâi Tohatin sănătos!...
’) Un stânjen --- un hectar și ceva.
TRUȘENII TINEREȚELOR MELE
Eh, sireacele crâșmele noastre răvășești din Trușeni!...

In lăuntru și-n afara lor am învățat eu a juca cazaciocul pe
vine și alte danțuri bărbătești, de unul sau de hurtă, ca:
Huleandra, Țiitura, Ghilabaua, Tananaua, Hușanca, Țapul,
Corăbieasca, Hangul moldovenesc și cel jidovesc!...
Acolo, — gâl-gâl-gâl din brâcacea cu vin — jumătate de
veac în urmă, pe vremea rușilor, — am învățat eu o mul
țime de cântece și cetărături, precum și fel de fel de baza
conii, șotii, prujituri, șugubine, pătărănii, ghidușii, limba
păsărească, cinghilituri, vorba celuia și jocuri de cuvinte.
Că numai ce auzeai pe câte unul mai bengos cinghilind:
— „Cinghel, cinghel? — La cap pieptene, la coadă ge-
oere, — pricepe-te boule, cucoșu măgarule!“ x)
Ori: — „Rădăcină pătrăcină — rari voinici o des-
bină?!“*2)
Sau te îmbia să zici iute, fără poticneală, cuvinte cu
poznă.
Tot acolo am aflat eu — din viu grai, rămas din bătrâni
în bătrâni, — cum era odată, în vremea de demult traiul
oamenilor pe aceste locuri ale Moldovei.
La noi în Trușeni erau patru crâșme răzășești, câte una
’) Cucoșul.
2) Cartea, știința de carte.
20 CARTEA SATULUI
de fiecare din aele patru baștine — Ivașcova, Benga, Pis

cul și Frasna — pe cari au descălecat odineoară cei patru
bătrâni, cari s’au așezjat aici: — la început ca odăeri, iar
mai apoi au făcut și sat; însă nu pe sileștea de acum, dar
în altă parte, mai la față, pe locul numit Târlâești, lângă
iazul cel mare de odineoară, cu pește și moară cu două
pietre, din Valea Bacului, unde se încep Cheile Bacului.
Mai aveau trusienenii si un ratos, în afară de sat, la slea-
hui din Valea Bacului, unde poposeau taberele de care
încărcate cu povară, ce mergeau în susul sau josul Bacului.
Crâșmele erau din bătrâni, fie-care baștină cu crâșma ei;
și răvășii le închiriau gospodarilor doritori de crâșmărie,
iar chiria o beau frățește la fie-care vadea.
Crâșmele erau deschise zi și noapte, și răzășii veneau ca
la ei acasă, chiar dacă n-aveau nimic de târguit. Vara be
țivii și leneșii satului se tolăneau pe prispă afară sau se gre-
bănau în gârliciul beciului.
Partea femeiască n’avea voe să vie la crâșmă, cum era
obiceiul în satele cele boerești.
In fața fie-cărei crâșme era câte un medean neîngrădit, pe
care Duminica se hârjoneau flăcăii: se trânteau, se blendu-
iau, se jucau de a mincea halca ori de-a buhaiu; cântau din
telinci, din buciume și trăgeau cu arcul, ca să vadă a cui
săgeată sboară mai sus ori mai departe.
Seara, pe acest țărcălan, se jucau coplejii mai mici: de-a
mijatca, de-a harbujii ori bateau ciocârlia, pân’ ce nu mai
puteau oamenii de sghihuitul lor și-i luau mamele înduret,
gonindu-i cu prăjina aoasă.
La sărbătorile cele mari cum sânt: Paștile, Sfântul
Gheorghe, Ispasul și Duminica Mare, pe aceste medeanuri
se făcea joc cu lăutari, din scripcă și cobză, și scrânciob cu
roată, ca să se deie lumea huța-mprejur.
Mai aveau trușenenii și un ratoș, în afară de sat, unde poposeau tabe

rele de care încărcate cu povară.
22 CARTEA SATULUI
Pe la chindeiu se încingea câte o horă mare, așezată și do-

moală, în care Sie prindeau și însurățeii. Bătrânii priveau cu
bucurie, și numai ce auzeai pe câte unul: — „Ian priviți ce
hoară mândră!... Parcă-i la Căinări!44 Fiind că se povestea,
că vre-o sută și mai bine de ani în urmă, pe vremea împără-
tesii Catirinii, când a fost bătălia dintre rus și turc, au luat
rușii o mulțime de moldoveni de beilic, ca să le fie de călăuze
și tălmăcitori sau să le care povara de proviant pentru mos-
caii, iar călărimea de mazâli s’a luptat alături de cazaci împo'
triva turcilor la luarea Benderiului și a Ismailului.
Și deci atunci, când s’a încheiat pacea dela Căinări, a fost
mare bucurie. Și moldovenii din oastea rusească au încins
atunci o horă românească de s’a dus pomina!... că s’au prins
în ea si ruși si turci!...
5 5 î
De atunci, când se vedea vre-o horă mândră și frumoasă,

se zicea: „Ce horă mândră!... ca la Căinări!...”
Pe la Sfântul Gheorghe, când îi codrul încheiat și toată
firea îndrăgostită, atunci demiaza, când se duceau lăutarii
la masă, noi flăcăii trimeteam fetele la deal prin vii și livezi,
Ele plecau înainte, noi mai târzior; și când ajungeam prin
partea locului, începeam a chiui; dânsele ne răspundeau tot
prin chiote, pân’ ce dam unii de alții și ne întorlocam lângă
vre-o fântână sau isvor. Apoi ne răzlețeam, perechi perechi
ca niște hulubași, pe câte o cărărușă, pân’ ce ne găseam câte
un cuibușor pe iarbă verde, la umbra vre-unui copăcel sau
vre-o poeniță din păduricea răzășască.
Acolo pe iarba mătăsoasă, sub seninul cerului și-n mi
rozna florilor, ne ispiteam șăgalnic și ne șopteam, plini de
fiori, cuvinte dulci de dragoste, mângâindu-ne încetișor
peste ochi cu câte o crenguță de liliac înflorit... In jurul
nostru vuia văzduhul de bondari și albine... iar din floare-n
floare se scăldau la soare, scăpărând din aripioare, flutu-

rași sglobii și frumușei...
Vrăjiți de atâta frumuseață rămâneam clipe lungi tăcuți
și nemișcați ca în visare, pe când din vârf de nuc ori de
cireș ne cânta cucul de noroc și mierla de veselie.
Pe urmă veneam din nou la joc și scrânciob. Fetele mer
geau înainte cântând:
„De la deal de casa noastră
Crește-o floricică albastră.
De la deal de floricică
Doarme bădița Costică.
Costea doarme și visează,
Puicuța de dor oftează.
Noi în urma lor, cuprinși frățește pe după gât și cântând:
Subt prăsad în fundătură
Șueră-un voinic din gură
— Cucuie, pasere sură,
Nu-mi cânta în curătură!
Da cântă-mi în lunca rară,
Să iasă, puica afară,
Să mi-o strâng la inimioară!
Zică cine ce o zice, dar eu zic, că nu-i pe lumea aceasta
dragoste mai fericită, și mai plină de fiori dulci, decât dra
gostea aceasta, curată și neprihănită, dintre flăcău și fată
mare, în fapt de primăvară.
Nici crâșmele răzășești din sat, nici ratoșul din Bâc al

trușenenilor nu mai sânt demult; însă amintirea lor mi-a
rămas dragă. De multe ori, în serile de iarnă, când gerul
era moale și omătul adălbea întunericul nopții, se grămă
24 CARTEA SATULUI
deau în ele1, deavalma cu mic cu mare, răzășii și mazâlii,

pentru a mai sta de horbă și a mai scurta din noapte. Și
de multe ori îi apucau și cucoșii la sfat.
La aceste șezători puteai afilia obârșia tuturor trușeneni-
lor: cine, de când și de unde a venit și ce soiu de oameni
sânt.
Atunci aflai că cutări sânt răzăși de baștină, adică dela
începutul satului, iar cutare de cumpărătură, adică și-au
cumpărat răzășia; că cutări sânt soiu bun, iar cutare —
soiu rău; că cutări sânt așezați la minte, iar cutări îs niște
bacaoni, adică trăsniți cu leuca și zurbalăi.
Că cutări nu-s moldoveni curați, da-s neam de grec, de
turc, de tătar, de leah sau de arman.
Că al de Grozav sânt veniți din Tutova; al de Bădros,
ce le mai zice și Ghitorag — din Bucovina; al de Crăciun
•— din Odobești; al de Ionel dinspre Galați; al de Isac din
Jigălia Vasluiului, al de Haidău — din robia boerilor de
peste Prut; al de Băg — din robia ungurilor, al de Vârlan
— din țara leșească, al de Ionașcu din Ieși, al de tâlmăciu
din Ucraina: — în sfârșit adunătură de tot neamul. —
Că unul de al de Apostol Dănilă a fost vtori șetrar; că
un Dumbravă a fost ocolaș; că stră-răstrăbunul unor nea
muri de frunte, de răzăși și mazâli, din Trușeni, Grecul bă
trânul, a fost cămăraș la Ștefan Vodă; că al de Ionașcu
sânt cimotii, adecă rubedenii, de ai serdarului Vasile Ono-
frei din Ieși.
Că toate moșiile din țara Moldovei sânt însemnate pe o
piele de bivol, care se păstrează la Ieși.
Că Ștefan Vodă a fost un mare voevod de oștiri: isteț
la minte și iscusit la vorbă, dar strașnic de avan; că chiar
când îți hărăzjea o moșie, îți trăgea și o palmă, ca să ții
bine minte hotarele daniei și să nu uiți, că-ți este stăpân
și domn; că în bătălie era așa de șioros, că la soare te pu-

teai uita, dar la dânsul — ba, ba, ba!...
Că Stâlpul Murgului de lângă colnicul din pădurea Că'
prienii, dintre Trușeni și Scoreni, de aceia îi zice așa, pen
tru că acolo a crăpat calul lui Ștefan Vodă, după o încăe-
rare pe care a avut-o cu tătarii pe valea Duralea de pe Is-
novăț, între satele Durleștii și Dăncenii de azi. Că împrăș-
tiindu-i pe tătari a luat-o iute cu ceata lui pe valea Bostăn-
cei în sus prin pădure. Și când au ajuns la locul numit Valea
Pământului și a câmit-o hoisa la stânga prin pădure spre
Scoreni, ca să răsbată la mănăstirea Căprieni; atunci i-a
crăpat de atâta goană calul cel murg, pe care-1 călărea.
Nici odată n’am auzit pe trușeneni să zică: „Ștefan cel
Mare“, dar numai „Ștefan Vodă“ sau „Ștefan Voevod“.
Odată l-am întrebat pe moș Dumitrache Chitorag-Grozav
— despre care Ștefan Vodă tot vorbesc ei? că au fost
mai mulți, n’a fost numai unul? și dânsul mi-a răspuns, că
Ștefan Vodă cel adevărat — mare arhistratig și voevod de
oști — a fost unu-singur.
Din vre-o cinci sute de gospodari răzăși, câți erau în Tru-

seni pe la anii 1885, vre-o 90 erau mazâli purtând familiile:
Arghiri-Vârlan, Bostan, Gavril-Gheuca, Duca, Jereghie, Io-
nașcu, Ionel, Mădan, Muntean, Popa și Roșior.
Răzășii țărani se atârnau cu multă cinste către răzășii
mazili; că pe când țăranii își ziceau unul altuia „cumătre“,
— Doamne ferește! să-i zică așa unui mazâl, ci numai ,,că-
pitane“ și nevestei lui „cucoană” .
Mi-aduc aminte că la preotul din sat ajunsese argat un
mazâl scăpătat cu totul: bicisnic și nevolnic. Intr’o zi, preo
tul i-a zis: — „Costache, înhamă caii la șărăban, să ne du
cem la târg”. Atunci l-am rugat și eu: — „Costache, să-mi
26 CARTEA SATULUI
cumperi, te rog, de 5 capeice tiutiun.“ Costache s’a uitat

mânios la mine și mi-a răspuns cu trufie: — „Oi fi eu
Costache pentru cine oi fi, dar pentru alții oi mai fi și că
pitan Costache!... și n’am să-ți cumpăr tiutiun, că nu sânt
argatul dumitale!...
Mazâlii, ei între dânșii, se deosebeau în mazâli adevărați
și mazâli neadevărați.
Despre mazâlii adevărați se spunea că s’ar trage dintr’o
domniță, iar cei-l’alți sunt răsăriți din rupta de visterie, din
bimbășări, din rupta de cămară sau sânt acolisiți: bună'
oară un mazâl rămas vădăoiu se însura cu o vădană de ță
ran cu băieți rămași de la bărbatul dintâiu; atunci se în-
tâmpla, că mazâlul cu vremea încărca într’o toamnă câteva
căruțe cu orz sau grâu și pornea la Ieși, unde — ce făcea,
ce dregea, — îi trecea pe ficiorii acolisiți dela nevasta de a
doua, în cartea mazâlilor în dreptul poreclei sale. Altă dată
se întâmpla, că un mazâl mărita o fată după un răzăș țăran;
atunci se petrecea acelaș lucru: nepoții de ginere erau tre-
cuți cu familia mazâlului în cartea de mazâli, adecă îi aco-
lisea pe lângă sine.
De aceia auzeai uneori: — „Măi tu nu ești mazâl ade
vărat, da ești rupta de cămară, ori bimbășar sau acolisit,
cum era și întâmplarea.
Insă se întâmpla și altfel: un mazâl oarecare — bine în-
țeles pe vremea Moldovei, — n’avea grijă să se ducă la
Eși, să-și treacă ficiorii în cartea mazâlilor de la ținutul
său; și atunci rămâneau în rând cu țăranii: — plăteau bir,
făceau de strajă, de beilic, și erau judecați și bătuți cu
vergile ca și țăranii; dar satul știa că-s mazâli rătăciți, oari
și-au prăpădit boeria.
Mazâlii îi întreceau pe țărani în deșteptăciune; erau mai
hâtri, mai șireți; iar la vorbă mai iscusiți și mai isteți; căci
miai toți erau știutori de carte. Vorbeau din Ezop, din Tilu
Bohoglindă, din Alecsandrie, din viețile sfinților și din
pisaltire. Și azi chiar este o plăcere la câte o masă mare,
când câte un fost mazâl, urează pe nunul cel mare: -— „Să
te văd sănătos, cucoane nune mare!... Mă închin la fața
dumitale ca la un codru verde!... Să ne dea Dumnezeu
ploaie și sloată la vreme și rod îmbelșugat pământului!...
Să ne ferească de foc și de sabie dușmană în țară!... Să dee
Dumnezeu gând bun împăraților și minte înțeleaptă câr-
muitorilor!... și la voia dumevoastră a tuturora, cinstiți nun-
tași!...“
Mazâlii aveau obiaeiul de a-și pomeni unul altuea stră-
moșii până la al cincilea și chiar al șaselea neam. Se zicea:
Chiru lui Mitachi a lui Vasile a lui Ion Darii; Andrei a lui
Mitachi a lui Onofrei Chirică a lui Darii a lui Grigoraș
Mădan.
De vre-o două zeci de ani în urmă mazâlii au părăsit
acest frumos obiceiu, care ținea neuitată pomenirea stră
bunilor și au deprins obiceiul de cinstire și politeță rusesc.
Nu se mai zice Simionaș a lui Vasile a lui Ștefan a lui
Dumitrache Roșior, dar se zice ca la boerii cei rusești:
Simion Vasilivici. Și aceasta chiar și în ziua de azi în anul
de la unire al cinsprezecelea.
CU BUNELUL LA PĂDURE.
Asfințitul unei zile frumoase de August. Prin postul

Sântămăriei.
Soarele se lăsa încet după dealuri. Și din zarea apusului
trimetea cu dărnicie satului nostru Trușeni razele sale blânde
și mângâioase ca desmierdarea unei mame.
Colo jos, la poalele dealurilor, începuse a se ivi umbrele.
O boare de reveneală se simțea în aer.
Care și căruțe încărcate cu țărani și țărance guralive ve?
neau tabără pe toate drumurile.
Cete de flăcăi și cârduri de fete coborau cântând și chiu'
ind printre vii și livezi.
Bucurie și veselie pe toate fețele. Dăduse Dumnezeu an
bun, cu rod îmbelșugat la toate celea. Și moldovenii noștri
munceau cu drag țarina și se întorceau voioși seara acasă,
căci știau că au a se desfăta la toamnă și la iarnă în toată
îndestularea.
Pe șleahul de pe valea țarinei înaintau încet spre sat ci'
reada de vite și turma de oi.
Cântece și chiote, zbengueli și râsete de tineret, pocni'
turi de biciu și sunet de tălănci, behăit de oi și muget de
vite despicau răsunător văzduhul: se îngânau, se împreunau
și se închegau într’un sgomot uriaș, prelung și răsunător,
peste care domnea sunetul buciumurilor câtorva flăcăi și
vuetul buhaiului de baltă din apa Bacului de peste deal.

—Un concert asurzitor!... Dar plin de atâta viață și să'
nătate!... De atâta farmec și duioșie!...
Bunica de pe mamă numai ce răstumase mămăliguța pe
masa rotundă, așezată afară, lângă prispă. Un borș de car'
tofi cu verdețuri și o frunzuliță de leuștean răspândeau niște
aburi, care'ți gâdilau nările și-ți făcea poftă de mâncare.
Bunelul, cu dohotnița într’o mână și cu feleștiucul în-
tr’alta, umbla împrejurul carului și ungea osiile roatelor. Se
pregătea de dus la pădure după niște amnare și grinzi de
poiată. Eu — coplej de zece ani — mă țineam tiptil după
dânsul. Deodată îmi zice:
— Măi, olane1), măi, ce te tot ții scaiu de mine?...
Da’ eu:
— Tătâcă, ia'mă și pe mine la pădure!...
— Da’ ce să cauți tu în pădure?
— Da1 pe Toader a lui moș Iordache Nagâț și pe Anton
a lui moș Leon Grozav cum îi iau al de tatâ-so la pădure?...
Si doar sînt tot de o seamă cu mine.
3
— Toader și Anton au să rămână țărani proști și trebue

să se deprindă de mici cu toate nevoile și necazurile; dar
pe tine are să te deie tată-tău, ca și pe frate'tău, la școală
la târg ca să te faci popă... să nu știi nevoia; să stai toată
vara la umbră ca un trântor și să mănânci numai colac...
Un sat întreg să muncească pentru tine!...
— Ea-mă, tătâcă, la pădure!...
— Măi, nmmi bate capul!... că amuș îți ung botul cu
feleștiucul ista di dohot... Tu nu vezi că n’ai nici încăl
țăminte!... Și în pădure sunt spini și așchii ascuțite de co-
păci tăieți... Te pomenești că mai dai și peste vre-un șarpe
sau năpârcă...
') Olan — cuvânt turcesc; înseamnă băiat.
30 CARTEA SATULUI
— Dacă eu am să fur papucii mucuții de sub laiță și am

să mă încalț cu ei...
— Ean las, nu-i mai fura!... Hâtrele!... Da1 știu că te
ajunge capul la rele?...
N’a vrut bunelul, dar eu tot nu m’am lăsat și când a
pornit, în toiul nopții, m’am luat după carul lui.
Coplej îndărătnic și pace!...
Satul nostru are pietrarii și varnițe, pe cari le țin în

arendă negustorii din Chișinău. Aceste pietrarii se află
taman lângă stația Highideș (nu Ghidighici, cum au po-
reclit'O rușii).
Trușenenii cară din pădure stânjeni de lemne la varnițe
și au un câștig frumușel din această cărăușie.
De obiceiu pornesc de cu noapte câte douăzjeci'treizcci
de care. Și ca să nu rămâe unul de altul, aleg pe unul mai
pieptos și mai glăsos, care iese noaptea cu carul mai de'
vreme de cât ceilalți deasupra satului, la mori, în deal. Și
de-acolo începe a striga cât îl ține gura:
— Hai la pădure mă'ă'ăi!... Uuui, mă'ăi, hai la pădure
măăăi!...
Și degrabă încep a scârțâi carele pe toate drumurile sa'
tului.
Deci eu am luat decuseară pe nebăgatem seamă papucii
mamii de sub laiță și m’am făcut a mă culca pe prispă, însă
am stat de strajă: nici un ochiu n’am ațipit, și când bunelul
a înjugat boii și a ieșit pe poartă, țup și eu după car. Și
m’am suit fără să mă vadă pe inima carului, de dinapoi,
căci era întuneric.
Când am trecut de mori și am început a ne urca printne
vii, bunelul a prins a lălăi încetișor un viers de cântec
bătrânesc. Și undezi da: Li-Ii-li și lai-lai-lai... și așa de fru

mos mi se părea cântecul.
In vremea aceasta a răsărit, de după dealul Șincului,
luna și a început a lumina întunericul. O lună plină, falnică
și măreață cum e luna de August. Discul ei părea un foc
uriaș, de la care pornea o lumină portocalie.
Și cum lumina calea, văd deodată trecând drumul, în
urma carului, un ariciu.
— Uite un ariciu!.. — strig eu.
Bunelul tresare și întoarce capul.
— Care-i acolo?.. Tu ești, măi?.. Ptiu! bată-te Dumne
zeu, să te bată!... Da’ de unde te-ai luat, diavole împieli-
țat?!... Dă-te jos din car și du-te acasă!...
— Baiu!
— Dă-te, măi, jos!.. Că de nu te-o vedea mâine măta
acasă, o să te caute în tot satul și de nu te-o găsi, o să
creadă că ai dat într’o fântână.
— Las’ că o să priceapă ea, când o vedea că-i lipsesc pa
pucii de sub laiță....
— Legea ta eu de spurcat!
Și jap odată cu puha în mine. Da1 eu: — văle-le-leeu!..
Si tâsti din car ca o veveriță.
O iau fuga la vale spre sat; dar degrabă m’am întors
înapoi plângând. Și cum mergeam scâncind în urma caru
lui, bunelul mă întreabă cu glas mai liniștit:
— Și ce o să mănânci tu mâine în pădure?.. Că eu numai
pentru mine mi-am luat de mâncare.
— Las’ că-mi culeg eu un sân de poamă văratecă, când
om ajunge la via noastră.
In dreptul viei bunelul oprește boii și-mi zice:
— Hai, du-te și culege poamă.
Dar pe mine m’a apucat spaima. Că noi aveam lângă vie
32 CARTEA SATULUI
o pădurice: ca vre-un pogon, dar mie îmi părea mare, cât

un codru.
Printre băeții de sama mea se răspândise vestea că în
păduricea noastră se ascunde un jidan cu rajila și o babă
nebună.
Deci, când bunelul m’a trimis la cules de poamă, am și
început a dârdâi de frică.
Bunelul, văzându-mă că stau locului, îmi zice:
— Hai, du-te mai degrabă!... Ce te codești?...
— Dacă mă tem.
— De cine?
— De jidanul cel cu rajila și de baba cea nebună din
pădurice.
Bunelul începe a râde:
— Măi, da’ fricos mai ești!... Treci de tine boii de funie,
că mă duc eu singur.
Bunelul s’a întors cu traista plină cu poamă și mi-a pus
și mie în șapcă câți-va struguri.
De la vie am luat-o spre pădurea Căprienei din apro

piere. Deacolo-încolo nu mai cunoșteam locurile. Și tot dru
mul nu mai conteneam cu întrebările:
— Da’ oare în pădurea iasta nu sânt lupi? Da’ oare nu
ni-o eși vr-un tălhar înainte?... Da’ valea iasta cum se
chiamă. Da’ iazului cela cum îi zice?...
Și bunelul răspundea:
— Aceasta-i valea Ișnovățului. Iazul cela se chiamă:
Zapeni. Din sus de iaz se află satul Scorenii, iar mai încolo
mănăstirea Căprienii. încolo la vale vin satele: Nimorănii
și Suriceiiii. Peste deal vine valea Catargei cu satul Mal-
coci și mănăstirea Condriții.
Și tot învățând de la bunelul geografia locurilor, am ajuns

în valea Suricei, la poalele pădurei celei mari.
Acolo, lângă căsuța condicarului pădurii, era o grămadă
de care și căruțe din toate părțile.
Abea începuse a se face geană de ziuă și oamenii stăteau
roată în jurul unui mare jăratec. Pârpăleau popușoi și stă'
teau la vorbă; povestea fie'care cum îi roada pe la dânșii.
Când s’a luminat de ziuă, s’a sculat condicarul și a dat
drumul oamenilor în pădure, ca să-și tae fie'care cea trebue
din deleanca 2 ) pusa în tăere.
Am înjugat și noi și am intrat în pădure. După o samă
dc drum, am ieșit la un luminiș mare de coastă de deal. A
trebuit să ne urcăm tocmai în vârful dealului, la marginea
luminișului, unde stăteau copacii drepți ca soldații, aștep'
tând să le vină rândul toporului și al securii.
Bunelul a desjugat și m’a pus să pasc boii prin luminiș,
iar dânsul, cu securea pe umăr și cu barda în brâu, a m-
ceput a ochi copacii potriviți pentru grinzi și amnari. Și,
cum umbla din copac în copac, a început a cânta:
„Hai, bradule, hai!

Hai cam să te tai!
C’un topor tăios
C’un ficior frumos!“ 2)
Cânta bunelul — codrean sireacu! — de clocotea țâ'

durea.
’) Bucată de pădure.
a) Târziu după mulți ani, am dat de acest cântec în culegerea
d-nei Elena Sevastos.
Are un viers foarte frumos, voinicesc. Nu se mai cântă nicăeri azi.
Și ca să nu i-se piardă melodia, am cântat-o mai andi trecuți la fono
graful de la Arhiva fonogamică a Ministerului de Culte și Arte.
3
34 CARTEA SATULUI
Când a trecut soarele de amiazi, am pornit cu carul în

cărcat. Am strâns și eu o sarcină de dărmătură pentru
mucuța, ca să o îmblânzesc și să nu mă bată pentru că
m’am dus fără voia ei și i-am luat și papucii.
Condicarul a prețăluit lemnele; bunelul a scos punga
din sân; a numărat banii, a primit țâdula și am pornit în
cet spre casă.
Bunelul nu m’a mai lăsat să mă urc în car, da1 mi-a po
runcit să merg pe jos ca și dânsul, ca să le fie boilor mai
ușor. — Această rânduială nu mi-a plăcut; dar n’am avut
încotro.
Mergând în urma carului tot chiteam și potriveam: ce să
spun eu băeților de sama mea, când le-oi povesti cam fost
la pădure, la Suricea. — Și am hotărât așa: o să le spun
că am văzut în pădure un lup mare și nu m’am speriat;
că am văzut și un șarpe, cât un balaur de mare, și tot nu
m’am spăimântat. Și o să le mai spun că, de când am fost
în pădurea Suricei, simt că mi-au crescut puterile și am
să-i înghii la harță și la trântă cu mine.
Toate acestea voiam să le afle mai ales Donea lui Stăvă-
rache Dănilă, care era mai mare și mai vârtos decât mine
și mă bătea, când mă duceam cu vitele la păscut în șesul
Bâcului. Mă punea — al naibii! — să mă întrec cu el de-a
călare. Calul lui era mai bun; mă ajungea din urmă și-mi
dădea blende de pe cal.
Iar când ne jucam de a găjiulița1), apoi când puneam
șapca sau cușmă gloabă, le izbea așa de tare cu bățul, că-mi
crăpa cozorul șăpcii sau cușma în două. Și când veneam
acasă cu căciula bortilită de-mi ieșia părul sau cu șapca
ferfeniță, apoi mai mâneam o bătae și de la părinți.
“) Joc de băeți.
C. V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA 35
Bunelul nu m a mai lăsat să mă urc în car.

36 CARTEA SATULUI
De ne jucam de-a alte jocuri băețești: de-a Zălogul, de-a

Turca, de-a Meiu sau de-a Maslu, apoi totdeauna căuta sa
pice țânchiu x) pe mine.
Că unde începe a zice:
Unileana
Gâștileana
Gâște pae
Pe odae
Robot
Clopot
Țibirim
Țânchiu!“
Și potrivea cuvintele așa, ca țânchiu să pice tocmai pe
mine; și știți dumneavoastră: pe cine pică țânchiu, acela a-
junge ținta îmboldirilor, pișcăturilor și loviturilor la joc.
Eu socoteam că acest neîndurat vrăjmaș de Donea, nu
se va mai anina de mine, când o auzi și o afla oe dihănii
strașnice am văzut eu în pădure și nu m’am speriat; ba
încă mi-au crescut puterile.
Când am ajuns acasă, eu încă de la poartă am luat din
car sarcina de crengi de dărmătură și am pus-o încetișor pe
prispa casei noastre, ca s’o vadă mucuța.
Mucuța, când a auzit carul, a ieșit din casă afară și a dat
cu ochii de dărmătură. Se vede că i-a părut bine, căci în
loc să mă iee înduret, m’a dojenit duios:
— Dragul mamei!... Dar cum de te-ai dus fără să-mi
spui nimica?...
Eu, luându-mi grija despre bătae, mi-am bourat urechile.
M’am dus de am luat boii de la proțap ca să-i puiu la iesle și,
cum îi trăgeam de funie, unde încep a răcni din răsputeri
la ei:
) Cel care plătește gloaba.
— Huo, boală, huooo... Ne-a baram, neaaa!...

Da’ tătcuța iese din casă și mânios la mine:
— Da’ ce te-a apucat, de răcnești așa ca un sălbatec?
Mi-ai fost la pădure? Te-ai luat după haiducul cela de
bunelu'tău? Te trage la codru, la haiducie? Am să-ți arăt
eu ție!
Am tăcut chitic și m’am dus rușinat la al de bunelu’,
care aveau casă în aceeași ogradă cu noi. Bunica gătea de
mâncare. La foc fierbea o tigae cu o iahnie de pătlăgele
roșii cu orez și ceapă prăjită; iar pe chirostrii fierbea mă-
măliguța. Când a dat la mestecat a scurs terciu într’o stră-
chinuță și m’a ospătat cu terciu; apoi a pus din nou ceau
nul pe chirostrii ca să fâsâe și după aceasta a răsturnat
mămăliga pe masa rotundă și joasă.
Ne-am făcut semnul crucii și ne-am așezat la masă. Eu
am înfulicat iute, le-am zis „munțămim și bogdaproste" și
am tulit-o în drum la băeții de sama mea, ca să le poves
tesc: unde am fost, ce am văzut și ce minuni am făcut.
Și unde umblam eu fudul și îmbârzoiat; și le vorbeam cu
vocea schimbată, ca de om mare, iar băeții ascultau și hol
bau ochii la mine de parcă nu mă mai cunoșteau, parc’aș
fi fost un altul.
Și am simțit că, de azi înainte, am altă trecere în fața
lor; că mi-au crescut fala și cinstea în ochii tovarășilor mei
de joacă și de trântă.
CU ,,HÂITUL“ ȘI LA „VERGELATUL“
DE ANUL NOU
In anul acela, 1890, am fost de mare necaz; și mâhnire

părinților mei — Dumnezeu său ierte!
Că de Paști eu, seminarist pe cale de a ajunge preot,
m’am înhăitat la joc, adică la horă, cu flăcăii satului nostru
Trușeni.
Iar în vacanța cea mare am sburdat toată vara cu ei,
Duminica și sărbătorile, prin vii și livezii, după fete.
Mama era supărată că m’am pus în rând cu țăranii și
mereu mă dojenea că: — dece mă amestec cu ghiurlanii,
adică cu țăranii.
Tata mă probozea rău pentru ideile mele noui, revolu
ționare, care-mi frământau mintea. Când a priceput el ce
zace în capul meu, a isbucnit:
— „Mama ta, eu de revoluționar și nihilist! Ești bun
de spânzurat... Auzji dumneata! Eu l-am dat la școală să
învețe carte, să prindă la minte și înțelepciune și el, șol-
ticul, se pune cu împăratul... îi judecă legile!... Ai să în
funzi temnița... Sibiru are să-ți știe de nume!... Parșivule!...“
Buniaa, Dumnezeu s’o ierte, se căina și ea, dar nu nu
mai pe mine, ci și pe mama, numindu-ne varvari, cari strică,
obiceiurile cele de când lumea.
De Paști, se jăluia unor neamuri venite pe ospeți din

satul Pănășești.
— „Fudula ceia de fiică-mea anul acesta n’a mai făcut
pască moldovenească ca toată lumea, da1 a făcut pască ru
sească cât cofa de înaltă. O hodoroabă de ouă a pus în-
tr’însa!... Și ca să zădărească lumea, a pus pasca cea mai
frumoasă în fereastră, de pierd femeile îngreunate fătul,
când trec pe hudiță și o văd cum stă pofticioasă în fe
reastră. Iar hâtru și mintiosu de nepotu-meu Gheorghiță
a adus la joc muzicanți din Chișinău, cu trubă și dobă
mare cât roata carului. Că nud mai plac lăutarii cu scripcă
și cobză... Și când au început cioroii ceia — dare-ar Benga’n
ei! — a zice marșu în ograda noastră... Și când a buhnit,
cumătră — hăi, odată din doba cea mare — da câinele
pe poartă!... Da mâța’n cotruță!...x) și a mai adus de la
Chișinău și niște jocuri noui, sluțite și minunate de joacă
flăcău cu fată tot perechi-perechi. Da’ nu joacă cum se
joacă, ci mai mult să freacă unul de altul. Apoi flăcăul
și fata ceia la ce s’o fi gândind ei oare după un așa
joc?!... Gheorghiță o joacă pe a lui Andrei Apostol. Ii
frumușică fata și-i curățică ca o hulughiță. Și-a cumpărat
și umbrar, ca să nud dogorească soarele fața. Eeeehe, fata
mea!... Haide-hai!... să vezi tu cum o să-ți schimbe într’o
zi Gheorghiță mersul!... Că, vezi dumneata, dânsa trage nă
dejde de măritiș; dar zadarnică nădejde... Că nu se mai în
soară el Gheorghiță cu o țărancă proastă, da1 și-o lua el de
nevastă o fiică de popă sau chiar de protopop".
De sărbătorile Crăciunului m’am întorlocat din nou cu

flăcăii. Se făcuse în anul acela vin mult și bun. Și din
*) Cotlonul de lângă gura cuptorului, în care se ține ceaunul de
mămăligă.
40 CARTEA SATULUI
Crăciun și până în Bobotează am ținut-o într’o petrecanie.

Că pe atunci nu se stricase încă viile de filoxeră, și erau
strașnic de bune vinurile rubinii din soiul de poamă numit
neagră-rară, amestecat cu căușancă, precum și cele albe
din poamă frâncușă și sghihardă.
Mie și acum îmi place vinul de neagră-rară mai mult
decât oricare altul, căci nu-i pe lume vin mai ușor și mai
plăcut la băut; mai înveselitor și mai ațâțător la dragoste
ca vinul acesta. Și nu-i greu la cap. Că după un chef cât
de mare nu-ți pârăe scăfălia de durere, și n’ai nevoie de
moare de curechi, cu hrean ras și piper roșu, pentru ca
să-ți treacă mahmureala.
Aceasta mi-a descoperit-o un călugare, neam de al nostru,
cm umblat în lume, părintele arhimandrit Gherman dela
Mănăstirea Chițcani (Neamțul Nou). Sfinția Sa spunea
că poama neagră-rară s’ar trage din vița vinului de cipru
„Chipriotis“, adus pe meleagurile Nistrului, cine știe de
când, de către coloniștii greci din vechime.
Și deci: cu cârnați, cu plăcinte, cu învârtită și cu toci
tori de vin de viță veche, bătrânească, am dus-o toate săr
bătorile numai în cântece și veselie.
Flăcăii aveau cântecul:
Frunzuliță trei gutăi,
Jeaba puică te mângâi
Căci de mine-ai să rămâi.
Eu, la rândul meu, adusesem dela oraș câteva cân
tece de peste Prut, din România, pe care le învățasem
dela actorii Teatrului Național din Iași, care jucau pe a-
tunci operete și piesele lui Alecsandri în teatrul lui Gros-
man din Chișinău. Gemea teatrul de lume dorită să audă
vorbire și cântec românesc. Artiștii: Bobescu, Pechea Ale-
xandrescu, Dimitrescu și artistele: Marionescu și Gălbușcă

fermecaseră lumea cu cântecele și jocul lor.
Cântecele aduse de mine erau:
— Pe o stâncă neagră, într’un vechi castel,

Unde cură ’n vale un râu mititel.
Hai în horă de-i juca,

Lelițo, lelițo, fa!
Zis'a badea c’a veni,

Luna când a răsări.
Mult e dulce și frumoasă

Limba ce vorbim, —
Altă limbă armonioasă
Ca ea nu găsim.
Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română!...
Pe la miezul nopții, ne împrăștiam pe la casele noastre.

Unii din noi ne mai duceam și mai stăteam pe ia câte o fată
la fereastră, o ademeneam să iasă afară, și ne mai hârjoneam
cu ea prin paele din iesle sau în stogul de paie din țarcul cu
fân. Căci nicăeri nud așa de bine de dragoste iarna ca în
stogul de paie!...
De anul nou m’am hotărât să umblu și eu cu plugul ce!

mare și să fac împreună cu flăcăii VergeîatuL
Știam că înspre Anul Nou flăcăii, după ce mântuie hăi
tui fac vergelatul, și voiam să iau și eu parte la acest mare
ospăț și chef.
42 CARTEA SATULUI
Am pornit deci în seara dinspre Anul Nou cu plugul

cel mare pe la casele oamenilor.
Cetărător era Vasile a lui Costache Crăciun, poreclit
Ciotilă, flăcău isteț și bun de gură, care știa cetărăturile.
Dar nu zicea Plugul întreg pe la toate casele; că încă dela
poartă începea a cetăra:
„S’a pornit căpitanul badea Vasile

Intr’o sfântă zi de joi
Cu plugul cu doisprezece boi,
Mânați băeti!...
— Hăăăi!
Și până să ajungă în casa gospodarului cetărătura era a-

proape pe sfârșite. Dar la casele gospodarilor de frunte, cari
aveau și fete de măritat, apoi începea a cetăra din pragul ca-
sei, nu dela poartă, și zicea Plugul întreg fără nici o pre
scurtare. Și-mi aduc aminte, că de părțile cele hăzoase se
tăvălea lumea de râs; maicuseamă la sfârșitul cetărăturei,
când începea cu versurile:
Noi am venit să vă urăm,

Să vă cetărăm,
Să ne dați vr’o capeică-două,
Să ne luăm vreo manta nouă;
Că unul din noi îi aproape gol
Și stă săracu tupilat în ocol.
Se ascunde între nuele,
Că i s’a rupt ața la izmene.
C’avem pe unul c’un trandalic
De cojocel, numai până la buric,
L-a luat dracul de aseară, și până amu de frig.
Unu-i cu o manta de aba,

Numai c’a hălit-o de undeva!
Da’ unui cu o hălămidă
De să scarpină cu ea de garduri ca de omidă.
Și, v’am mai ura, v’am mai cetăra,
Că știm că vid drag a asculta,
Da’ ne temem că om însera.
Și decât să ’nserăm pe la curțile dumneavoastră
Ești nalte,
Luminate,
Mai bine pela bordeiele noastre cele râsâpite
Cu boz și răgoz acoperite,
Și cu găinaț de vrăbii încrestite;
In cari intrăm pe brânci și eșim pe coaste,
Da’ cel puțin știm că-s ale noastre!
Fiecare gospodar dăruia flăcăilor plugari colacul și pita-

cul cuvenit, după obiceiu pregătit.
Către miezul nopții am mântuit cu hăitui și ne-am îm-

prăștiat pela casele noastre, de unde ne-am luat fiecare câte
o cofă de vin, câte o hașchină de slănină și una de carne sau
de cârnaț, și ne-am îndreptat către grajdul ales pentru ver
gelat.
Acolo ne așteptau claie-grămadă colacii strânși cu hăitui.
In mijlocul grajdului ardea un jăratec mare într’un cotlon
de pietre; iar deasupra jăratecului — un ceaun mare cu slă
nină topită.
Vinul, alb sau roșu, îl turnam cu toții în niște ciubere.
Moș Petrache scripcarul și Lazur cobzarul ne mângâiau cu
cântece bătrânești.
Când s’au grămădit toți flăcăii hurtași, am început ospă-
44 CARTEA SATULUI
tul, adecă vergelatul... Sfârăia carnea și carnații în ceaun

sau pe cărbuni. Mâneam cu mâna sau cu țăpușa. Beam vi'
nul cu cana, cu cofița sau căușul. Șuguiam și râdeam. Se
făcuse o șfârărare și o fumăraie de nu se vedea om cu om.
Am început apoi a chiui și a cânta cântece de mascara,
adică de rușine și desfrâu. Apoi am început a juca jocuri
săltărețe și tropăite: Corăgheasca, Ursăreasca, Țapul, Tana-
naua, Ghilabaua, Huleandra, Cojocăreasca, Horodinca, Sâ-
săeacul, Țiitura și Cazaciocul.
După ce ne'am îmbătat, cei mai hârțăgoși au început a
se sfădi; apoi a se bate câte'oleacă. Ceilalți au început a se
amesteca și ei în bătaie câte'oleacă; și m’am amestecat și eu
câte'oleacă... și unde am început a ne bate și a ne târăi de
păr prin ogradă câte'oleacă!... Și m’au bătut și pe mine
zdravăn câte'oleacă... Și în sfârșit, în viața mea n’am pe'
trecut eu așa de bine câte'oleacă precum la vergelatul acela
— naiba săd ia!...
LELIȚA PARASCHIȚA
Veneam cântând de la harbuzărie. Era pe la începutul

lui August.
Soarele — la chindeiu, dar dogorea încă bine.
Când am ajuns în vâlcica Frasnei, văd pe lelița Paraschița
culegând cânepa de toamnă.
Mă opresc în dreptul ogorului și strig:
— Hai acasă, leliță Paraschiță, că-i seară.
—- Tiii, măi Gheorghiță!... Da’ de unde vii tu, măi?!...
— De la bostanu’ cu harbuji.
— Da’ nu-i veni să-mi ajuți, să mântui vatra easta de
cânepă?...
— Cu bucurie!...
Și am intrat în cânepă; am pus traista cu harbuji jos
și am început a-mi sufleca mânecele. Știam că o să-mi țipe
palmele de usturime; căci pământul era uscat al naibii...
Ei, dar pentru o văduvioară, cu lipiciu și vino-ncoaoe,
ca lelița Paraschița, ce nu eram eu în stare să fac?!.. Că tare
mândră și frumoasă mai era... Și strașnic îmi era de dragă!
— Ian, să te vedem ce poți!... — zise ea, — că voi
școlarii de la târg mâncați numai pâine albă și trebue să
fiți mai vârtoși decât noi cei de la țară...
Și văzându-mi mâinile cam delicate mi le luă într’ale sale
și le privi c’un fel de pizmă, apoi zise:
46 CARTEA SATULUI
— Ce va să zică traiul bun!... uite ce mâni albe!... ca

hârtia!...
Și după o scurtă gândire zise:
— Lasă, măi Gheorghiță, nu-ți mai sluți degeaba bună
tate de mâni. Mi-oi culege eu și singură cele, câteva mânece
de cânepă ce mi-au mai rămas. Mătăluță stai numai de-mi
mai ține de urât.
Ne-am pus la vorbă, și nici n’am prins de veste, când a
sfârșit dânsa de cules cânepa. Eu am scos din traistă un
harbuz; l’am buhnit de un genunchiu de s’a spart în două
și l-am mâncat împreună.
Din vorbă în vorbă ajungem și la dragoste. NT a între
bat, dacă ne drăgostim cu duducele de la oraș.
Când a aflat din gura mea câte șolticării și pozne fa
cem noaptea prin oraș și-a făcut cruce:
— Doamne, Maica Domnului, d’apoi eu credeam că
dumneavoastră, cei cari învățați pe la școlile cele mari, sân-
teți mai neprihăniți decât noi cei de la țară...
■— E-hie! — zic eu — încă nici nu ți-le-am spus pe
toate... ia așa numai niște marafeturi...
— Araca-n de mine!...
Și mă privi lung cu niște ochi lucioși și ademenitori.
Mă uitam la fața ei rumenă; la gurița ei cireșie; la pă-
ru-i negru mătăsos și la sânișorul ei îmbujorat din care se
iveau două gurgue frăgulii...
Și-mi venea să mă răpăd s’o strâng în brațe și s’o sărut...
s’o topesc în sărutări... să încâlcim cânepa împreună... Dar
îmi era nu știu cum frică și rușine. Mă gândeam: ea de
treizeci de ani și eu numai de optsprezece: nu ne potrivim!
— Acum, zise ea, tu, măi Gheorghiță, nu te-ai mai uita
la o țărancă de ale noastre cu fața dogorită de soare.
Și clipi șăgalnic din ochi.
Lelița Paraschița.
48 CARTEA SATULUI
— Da’ de ce nu?!., să-mi placă numai!...

Și clipii și eu viclean din ochi.
— Șoldanule! — zise ea, râzând șăgalnic și clătinând
dojenitor din cap.
Și iar îmi venea să mă răpăd să o sărut și iar nu în
drăzneam.
Când soarele a început a asfinți lelița Paraschița îmi
Zise:
— Măi Gheorghiță, știi ce?! Haidem pe la noi pe la
livadă, să culegem mere și să mâncăm poamă. Că avem
un butuc văratec cu poamă păsărească, coaptă și dulce ca
sărutarea de ibovnică.
Mi-a tresaltat inima de bucurie. Aici, în câmp deschis,
nu îndrăzneam; dar acolo în livadă sub un nuc sau sub
un butuc de vie, pe înserate... Am s’o sărut! Hai, cam
s’o sărut!...
Aș fi fost în stare să mă prind rămășag, c’am s’o sărut.
Pe drumul dintre vii și livezi am început a cânta amân'
doi cântecul pe oare îl stârnise în vara aceea flăcăii:
Frunzuleana dărmătură
Sub prăsad în fundătură
Șueră-un voinic din gură:
Cucuie, pasere sură,
Nu-mi cânta în curătură!
Dar cântă-mi în lunca rară,
Să easă puica afară,
Să vadă ce dor și pară
Mă arde la inimioară.
Două vorbe să-i vorbesc
De trecut să-i amintesc,
Când ședeam pe pajiște
Și vorbeam de dragoste.
După asta dânsa m’a poftit sad cânt vre-unul de cele de

peste Prut.
Căci pe vremea aceea, pe la anii 1885—90, vara sau prin
postul mare, venea la Chișinău câte o trupă de teatru ro
mânesc în frunte cu Bobescu, cu Pechea Alexandrescu sau
cu frații Vlădioescu, și jucau piese naționale. Și eu tot um
blând la teatru, învățasem o mulțime de cântece. Ba a-
j unsesem și un naționalist așa de înfocat, încât am mâncat
și pânea surghiunului din această pricină. Bineînțeles că
am căutat să învăț și pe flăcăii din sat unele cântece.
Deci am început să-i cânt leliții Paraschiții:
— „Scumpă țară și frumoasă

O, Moldovo, draga mea!
Apoi:
„Asta-i lelea, bat’o bruma
Ce-am iubit-o-întotdeauna“.
Du-te, du-te n’ai mai fi,

Dragă băețele!
Să n’am de cine dori,
Dragă băețele!
Căci de cine am dorit,
S’a dus și n’a mai venit.
Plângeți ochi și lăcrămați,
Că voi sânteți vinovați,
Ce vedeți nu mai uitați,
Ce iubiți nu mai lăsați.
Iubește, iubește, dragă copiliță

Pân’ ai fața albă, rumenă guriță.
4
50 C A RT E A S A T U L U I
Și la urmă:
„Foae verde mătostat
La cireșul retezat
Stă voinicul răsturnat
Și puicuța-i cată-n cap...
Și mi-1 sărută cu sete,
I’a plesnit rochița-n spete/1.
Când am contenit, lelița Paraschița scoase un oftat și
zise:
— Brava!... Măi, da’ frumoase cântece mai au și ochim
carii ceia de peste Prut!... Halal să le fie!...
Căci trebue de știut, că pe vremea aceea, vr’o jumătate
de veac în urmă, românii din Basarabia îi porecleau pe cei
de peste Prut ochincari, iar aceștia îi porecleau pe cei din
Basarabia „Pahonți“, adecă nespălați și nețesălați.
La fântâna de la budăi, din baștina numită matca Fras-
nii, ne-am potoEt setea și ne-am jucat oleacă stropindu-ne
cu apă rece. Apoi am pornit la deal prin Evezile oamenilor.
Pomii erau încărcări de roadă: care de perje, care de pră-
sade, care de nuci, care de coarne, care de gutui, care de
mere. Și stăteau cu crengile aplecate sub povara poame
lor; parcă ți le întindeau să le culegi.
Când am ajuns la Evada leliții Paraschița, soarele as
fințise; dar era încă lumină bună. Ne-am umplut sânul de
mere mălăețe și ne-am suit în via de pe costișă, la butucul
cel văratec de poamă păsărească.
Dulci erau strugurii, dar mai dulce chipul leliții Paras
chița.
Mâneam poamă, dar ne mâneam și din ochi.
Lelița Paraschița sta culcată cam pe o coastă sub frunza
butucului de vie; eu mai la deal tot pe o coastă, cu capul
rezemat de cotul mânii și cu fața spre dânsa. Fiori dulci

îmi furnicau tot trupul. îmi venea să dau năvală s’o să-
rut; dar rușinea mă ținea locului. Mă temeam, să nu mă
stuchească.
Când a început a amurgi, am pornit spre casă. Pân’ să
ajungem în sat s’a făcut întunerec beznă. Pe drum țipenie
de om nu se vedea. Lelița Paraschița mergea tăcută. Pă
rea necăjită. Când am ajuns la mori deasupra satului m’a
înghiat să ne despărțim ca să nu ne vadă lumea mergând
noaptea împreună; că te pomenești că-i stârnesc dejeaba
niscavai vorbe rele. Ne-am răzlețit: dânsa a luat-o pe dru
mul cel mare, iar eu pe cărare, deadreptul prin livezi.
La despărțire mi-a șoptit să trag un chiot. I-am tras un
i-hu-hu! și am pornit șuerând la vale spre casa noastră.
Ai noștri se culcase de-acu toți.
M’am dus și eu de m’am culcat în țarc la fân. Mi-am
așternut câte-va țepoae de fân mirositor și m’am trântit
cu fața în sus.
Nu știu ce-a fost cu lelița Paraschița, dar eu pân’ după
miezul nopții am stat cu ochii la stele și cu gândul la dânsa.
UN PAȘTE TRIST.
In anul 1916 Pastele s’a nemerit în ziua de 10 Aprilie

vechiu, tocmai când înfloresc pomii și cânta frumos cucul
de noroc.
Dealurile Trușenilor erau albe ca zăpada de pomii îm
floriți; căci Trușenii sînt sat de vii și de livezi de cireși din
codrul Bâcului.
Anicuța, gingașa soție a lui Ionaș Grozea, se gătește de
Sfânta înviere, că mânea Pastele. Umblă în vârful picioa-
relor ca să nu-și trezească copilașul, singura ei mângâere,
căci Ionaș, soțiorul ei, îi dus de aproape doi ani la bătălie.
După ce a împodobit frumușel masa cu toponași și iarbă
verde, a așezat binișor la mijloc pasca, jambonul și ouăle
roșii; a aprins apoi candela dela icoana lor cea de cununie,
frumos împodobită cu prosop și horboțele, cu smocurile
de bosuioc în chip de cruce și cu spice de grâu în chip de
pajură.
Anicuța știe o leacă de carte1, — că doar îi viță de ma-
zâl, — și ca să'i mai treacă vremea, a scos din lada cu ze'
stre scrisorile de la Ionaș și a ales-o pe cea, care i-a trimes'O
el anul trecut de Paști.
9
A început Anicuța a slovisi și i s’a umplut inima de jăle.

Lacrimi ferbinți îi rourau fața.
Era o scrisoare tristă, de departe, — tocmai de pe frorn
tul german, — și care se sfârșea cu tânguirea: ...... „Of,

Doamne, cum ne^ai despărțit unul de altul, de petrecem
sărbătorile aele mari prin străini!... — Da’ mare este Dom'
nul!... Ne'a scoate și de aici, dacă o avea noroc copilașul
nostru...
„Of, dragii mei!... Tare sînt dorit, să mă văd cu voi!...
Da’ dacă nu se mai mântue nevoea easta de bătălie...
„Și earăși: Hristos au înviat! și primiți sărutări dela so'
țul și părintele vostru.
„Eu, Ionaș a lui Mitache, a lui Vasile, a lui Ion Darii
Grozea”.
După ce s’a potolit, Anicuța s’a hotărît să se ducă mai

bine la biserică; că acolo s’a mai lua cu lumea, care s’a adu'
nat de'CU'seară la priveghiu. S’a spălat pe obraz, cum se
cuvine la Paști: a pus într’o farfurie adâncă un bănuț de
argint și două ouă, — unul roș și unul alb; — a turnat
peste ele apă rece și cu apa aceea s’a spălat. După aceasta
și-a luat băsmăluța cu pască și ouă roșii și, făcându'și sfânta
cruce, a pornit spre biserică. In aer se simțea mirosul de
copaci înfloriți și de earbă verde nouă.
In ograda bisericei era destulă lume la priveghiu; însă
mai mult bătrâni și moșnegi, căci ceidalți erau duși la bă'
talie.
Câțiva flăcăoani bat cu rândul toaca.
Bătrânii stau împrejurul unui foc și țin sfat mare despre
bătălie. O seamă de femei și vreo câți'va flăcăoani stau roată
și ascultă.
Moș Timofte Cracaleț zice că, după câte a aflat el, gher
mantii’ mănâncă câmati: *
— Apoi, dacă'i așa — zise el hotărât — atunci noi, cari
mâncăm numai borș cu cartoafe sau mămăligă cu moare,
54 CARTEA SATULUI
cum o său putem birui pe dânșii, cari mănâncă numai

câmați?!...
Moș Terinte Căuș aice că dânsul a auzit de la niște
negustori de porci, că teu mira de o putea lua rusul Berlinul;
ba unul chiar Pa spus cu tot dinadinsul, că nu mai vede el,
împăratul, Berlinscaia gubernie — cât hău’!...
Badea Gheorghe Tătaru zice că lui Pa spus mai dăunăzi
Șliomca lui Ițic crâșmarul de la rohatcă, că ghermanții
zboară prin văzduh ca zmeii din povești și căd bat pe mos'
călii noștri cu fel de fel de puști și chistoale, cu fel de fel
de tunuri și mașini diavolești: și din față și de la spate, și
din văzduh și de sub pământ, — de nici nu te mai ajunge
capu’; și că din pricina aceasta o să se prăpădească și o să
se calicească tot norodul.
Și cu adevărat că așa; căci iaca: chiar alalta-eri s’a întors
de la bătălie Simion a lui Țiulică și a venit fără o mână.
Când Pa văzut nevastâ-sa Catrina și-a pus manele în cap:
— „Săra-a-aca-n de mine și de mine, Simioane, d’apoi
așa mPai venit?!..?1
Și unde a început a blăstema:
— „Osândească'i Dumnezeu, său osândească pe cei cari
au stârnit bătălia!... TrăsnPLar și sări răstrăsnească Cel de
Sus!...
Gloata e mișcată; câte-va femei oftează adânc.
Lelea Arghira, vădana, întreabă cu multă cuviință:
— „Mă rog, este voe să vorbească și o femee?...
Da’ moș Vasile Chiroșcă:
— Poftim, fină Arghiră, poftim, vorbește.
— Eu, cu capul meu cel mueresc, nu mă pot pricepe de
unde s’a stârnit bătălia easta și cine a vârât dihonia între
împărați?...
Da’ Moș Vasile:
V. MADAN: RĂSUNETE DIN BASARABIA 56
Lumea curgea pe toate drumurile, ca furnicile, spre S

66 CARTEA SATULUI
Las’că vă deslușesc eu amuș pe toți. Bătăliea easta, bre

oameni buni, s-a început de la o cumetrie. S-a dus1 mai anțărți
ficiorul împăratului astriac pe ospeți în țara bosniecilor;
și acolo bau poftit la o cumetrie; da’ la cumătria cea s-au
nemerit și niște polcovnici de ai craiului sârbesc și din
vorbă în vorbă, după ce au mai cinstit, s-au luat la sfadă
și la bătaie... Și bau omorât sârbii pe astriac. Iar după ce
au făcut pozna, — au fugit în țara lor sârbească.
Când a văzut împăratul astriac că, în ioc să-i vie ficiorul
sănătos și zdravăn, bl aduc pe nășele, s-a făcut foc și pară
și a trimes oaste mare împotriva craiului sârbesc, ca să-l
pedepsească și să-l globească. Da’ craiul sârbesc — fuga cu
o jalbă la împăratul nostru:
— „Stai, nănășele, că vine astriacu’ să mă bată și să-mi
râsipiască țara!...11
Da’ împăratul nostru dă poruncă împăratului astriac, să
șadă smirna — binișor, căci sârbu'i creștin pravoslavnic;
iar de nu, trimite peste brazdă la el în țară cazacii și are
să fie: vai de pielea lui!...
Da’ împăratul astriac — degrabă și el la cumătru-său îm
păratul ghermanților: —„Nu mă lăsa, cumetre!... că, iac-așa,
și așa îmi caută pricină si gâlceava împăratul Neculai".
Da’ împăratul ghermanților — hop! și el atunci un răvaș
împăratului nostru, că adică: — „Luminate împărate, Ne-
culai ftiaroi!! Ce te amesteci dumneata în buclucul acesta?!!..
Că sârbu-i vinovat; căci a făcut moarte de om și trebue pus
la zacon1)”.
Și uite așa s-au tot hărțuit, pân’ ce s-a încins o mamă de
bătălie, de n-o mai poate potoli acuma nimenea...
Pe Anicuța o treceau fiorii ascultând. Se gândea la Ionaș
’) Pedepsit.
și i se strângea inima de dor și jale. Nu-i părea atâta rău

că l’au luat, dar se gândea că poate stă flămând unde-va pe
dealuri în frig și ploae.
După o mică tăcere un flăcăoan de vre-o șaptesprezece
ani zise cu sfială:
— Astă toamnă, când ne-au luat la săpat ocopuri1) pe
valea Botnei, șopteau oamenii că de aceea le facem, fiindcă
vor să vie peste noi cei de peste Prut.
Da1 unul întreabă nedumerit:
— D-apoi ce, peste Prut nu-i tot o gubernie rusească?
Da’ moș Costache Pârțag:
— Vezi bine ca nu.
— Cum așa?...
— Iaoașa!!...
— D-apoi ce, trăesc așa de capul lor? fără de nici un
stăpân?
— Ba au și ei un Craiu; că eu l-am văzut la 1877, când
am fost fa pahonți2) în bătălia cu turcu.
— D’apoi cine l-a numit?... împăratul nostru?
— Ba și l-au ales ei singuri.
— Cum așa?
— Iac-așa!
— Și iau să îndrăznească ei să se ridice împotriva rusului?
— Da’ ce chitești?!...
— D-apoi au ei oaste?
— Vezi bine că au.
— Și cine-i smotrește 3) pe muscalii4) lor?...
’) Tranșee.
!) Cărăuși năimiți să ducă cu trăsuri proprii proviant pentru ar
mata rusă în 1877—78.
’) Instruește.
*) Soldați.
58 CARTEA SATULUI
— Au și ei rotnicii1) și polcovnicii2) lor moldoveni.

— Și ghinărari tot moldoveni?
— D'apoi cum?!...
— Maa-are minune!... Și în ce limbă îi învață pe m<*<
caii smotru și ucenia3)?... îh rusește?...
— Ba curat în moldovenește.
— In moldovenește?!. Măi-măi, Mă'ăi, măi, măi!!!
— Și dacă o veni să se bată și pe la noi prin sat, — dunr
neata ce o să faci?
— Eu am să șăd ghinișor și am să privesc tuchiluș printre
gard cum se bat și se tae.
— Dar, dacă Por dovedi prutenii pe muscalii noștri?...
— Atunci, dragii moșului, — vorba cântecului:
„Cine o dovedi,
acela bărbat mi-o fi!“
— Hâtru și a bisului4) mai ești, moș Costache!...
Și s’au pus flăcăoanii pe râs; da’ moș Costache se îm
cruntă:
— Ce vă hliziți, măi șoldanilor, că ceea ce spun eu nu
este de râs!...
Hristache Cioinac, cel șchiop și bețiv, întreabă și el:
— Zici că ai fost la pahonți peste Prut, moș Costache...
cum îi pe acolo?...
— Cum să fie?!, bine, ca și pe la noi.
— Dar țăranii cum trăesc?
— Tot oa și pe la noi, care mai bine, care mai rău —
cum îi și norocul omului; dar cineri gospodar adevărat, apoi
acela are de toate.
*) Căpitani, comandanți de companie.

2) Coloneii.
3) Instrucție militară.
4) Al dracului.
— Am auzit că strașnic mai sudue.

— Cu adevărat așa; amarnic îs răi de gură.
— Da’ rachiul cum se vinde la dânșii oca?
— Mai ieftin ca la noi. Și rachiul lor îi mai bun de cât
al nostru.
— Apoi atunci îi de traiu acolo!... Și cine te-a luat la
pahonți?... Orednicu 1)?...
— Ba m’am dus eu singur de bună voe; că ne-am dus a-
tonei mai mulți, și nu numai de la noi din Trușeni, da’ și
din alte sate.
— D'apoi ce ați căutat?
— Bogăție!... Că ne-au făgăduit o grămadă de car-
boave2), ca să ducem proviant în urma muscalilor. Și ni-se
spunea, că de-1 vor birui pe turc, o să dăm și de galbeni;
că turcii îs plini de galbeni.
— Și ați adus mare bogăție?
— Am adus chelbe și rapăn!!... că ne-au pierit caii de
ger și foame pe acolo... Și în loc de galbeni am adus pă
duchi... Ne-am întors terfoși și zdrențeroși.
E aproape miezul nopții. Storoșuls) bisericei s’a urcat
în clopotniță. Când a făcut clopotul cel mare „baa-ong” —
toți au sărit în picioare și au început a-și face cruce...
Un glas dinspre poartă vestește:
— „Vine moș popa!“ Mulțimea se descoperă cucernic;
preotul trece și intră în biserică, unde îl așteaptau în strană
dascălii, așezându-și cărțile și dregându-și, tușind, glasurile.
Moș Costache se rostește cam încetișor către cei cari l-au
ascultat:
- — »Măi!... să țineți limba după dinți!... să nu care cum-
Jandarm.
) Ruble rusești, bani.
) Strângerul.
60 CARTEA SATULUI
vai să se audă și să afle vr-un proclet de orednic ce-am

vorbit noi aici... ați auzit?!.”
Ii răspund toți într-un glas:
— „La-as că ști-im noi!...”
Frumos sună clopotele în taina nopții, vestind tot pămâ'

tul, că azi îi „învierea Domnului11.
Lumea curge pe toate drumurile, ca furnicile, spre sfânta
biserică...
N’a trecut mult și mulțimea credincioșilor, cu lumână
rile aprinse în mâni, ce sclipeau ca niște stele călătoare, în
frunte cu preot și dascăli, cu steaguri și icoane, înconjura
biserica. Noaptea era senină și căldicică, cu bolta cerului
înstelată!... Și aerul cela mirositor a floare de cireși și vi
șini!... Și cântecul plin de farmec al privighetorilor!... Preo
tul s’a oprit în fața ușei celei mari, și a început a cânta
cu măreție:
— „Hristos au înviat din morți!...”
Și deodată fețele tuturor s’au luminat de prăznuire...
Și după ce au intrat cu toții în biserica luminată și stră
lucitoare ca un soare — unde au început dascălii a cânta
frumoase slăviri în limba moldovenească!... Iar preotul tot
ieșea din altar și cădelnița norodul zicând:
— „Hristos au înviat!” Și norodul răspundea întărind:
— „Adevărat a înviat!”
Anicuței i-s’au întipărit mai ales cuvintele cântării: „Ziua
învierei și să ne luminăm cu prăznuire și unul pe altul să
ne îmbrățișăm și să zicem-fraților!... Și celora ce ne urăsc
pre noi, să iertăm toate pentru înviere!...”
Și bătea Anicuța cu osârdie mătănii și se ruga la Maica
Domnului, ca să se coboare pacea între împărați și să dee
’) Ajutor de subprefect.
cuget bun și minte înțeleaptă cârmuitorilor, pentru ca să

pună ei capăt războiului, și să se întoarcă oamenii pe la
gospodăriile lor, la copii și la neveste...
Când s’a luminat de ziuă — preotul a sfințit pasca și
lumea a început a se împrăștia.
Anicuța, după ce a dat „Hristos a înviat“ cu neamurile,
s’a pornit și ea spre casă. Gândul ei sbura trist la Ionaș,
soțiorul său. — Ce bine ar fi fost să fie și dânsul acasă în
această Mare Zi de înviere a Domnului!... Ce o fi făcând
el acuma printre streini?... O fi stând mâhnit sărmanul, că
nu poate să-i zică: — Hristos au înviat, și să-și sărute co
pilașul...
Când a ajuns Anicuța acasă, răsărea soarele. A intrat în
casa cea mare și a zis: — „Hristos a înviat!...“ Și nimeni nu
iza răspuns...Parcă era casa pustie... S’a uitat împrejur —
și a dat cu ochii de straele lui Ionaș în cui... Și a izbucnit
în plâns... Ca un copil plângea!... I-se părea, că-i singură,
singurică pe lume...
Dar din cămara de alături s’a auzit deodată glasul copi
lașului. Anicuța a tresărit... s’a șters iute pe ochi și a intrat
la el zâmbind. Copilul privea pe ferestruica de pe cuptor
răsăritul soarelui. Anicuța a tresăltat de bucurie; parcă i-a
luat cine-va cu mâna întristarea; și zise cu dulceață: —
„Puiul mamei, pui!... Cum privește el la soare!...“
Și l-a luat în brațe și l-a sărutat cu dor pe obrăjori.
Și se uita cu drag în ochișorii lui cei luminoși, cari semă
nau atât de bine cu ai lui Ionaș... Și mereu îl desmierda:
— „îngerașul meu! odorul meu!... Hristos a înviat, dragul
mamei!...“ Și i-a dat un oușor roșu.
Iar copilul îi surâdea drăgălaș cu ochii plini de soare; se
juca cu oușorul roș și gângurind din guriță, da din picio
rușe — hopa, hopa!...
Anicuța trăia clipe de fericire.
PE CALEA PRIBEAGULUI.
O, mamă!... Dulce mamă!...

M. EMINESCU
— Drum bun și să te întorci acasă sănătos!...

— Să te găsesc sănătoasă, mamă!...
Și ram sărutat smerit mâna...
Dar când să ies pe poartă, — mama m’a oprit în loc:
— Stăi, să te mai privesc oleacă... Uită-te în ochii mei...
uită-te bine!... Ca să mi se întipărească pe veci în minte
chipul tău cel scump și drag!... Gheorghiță-al mamii, de ce
te înstrăinezi tu de noi?!... Ți-au închis dușmanii porțile
școlilor?!... Te-au ținut degeaba închis?!... — Dumnezeu să
le răsplătească!... Dar de ce să nu rămâi tu mai bine în sat
1a. noi?!... Ce să cauți tu printre streini?... Ce crezi că prin
streini e mai bine?... E-e-ehe, dragul mamii!... Cine a stâr-
nit cântecul streinătății a știut el ce spune... a fost pățit
sărmanul!...
In vremea asta iată că sosestoe
> si > bunelul cu un car de
popușoi din țarină, și văzând pe mama jălind îi zise: — Las,
nud mai boci. Nu-i mai strica inima. Nu te teme; nu s’a
prăpădi... De-abea se va mai oțeli prin streini!...
Mama și-a stins plânsul și a zis oftând: — Ei bine: ducă-se
peste Prut, să învețe în școlile de-acolo... Mă tem însă, că

într’o zi o să se stârnească o bătălie cu Turcu, și o să ia
Rusu România. Atunci se vor ducem vânt toate drepturile
ce le va fi câștigat acolo!... Căci rușii îs mulți tare — ca
frunza și ca earba!...
— O, nu mamă!... România niciodată n'o să piară!...
Pesemne că era multă căldură, multă credință și insufle'
țire în cuvintele mele, căci fața mamei s’a înseninat și, des-
merdându-mă cu privirea din cap până în picioare, zise cu
mândrie: — Sdravăn și voinic ai crescut, odorul meu!... Nu
mai noroc de ai avea!...
Dar, peste câte-va clipe, iar o răpi tristețea și adaose cu
glas tânguitor: „Să nu ajung să blăstem ceasul în care
te-am lăsat să pleci în lume...
Și măicuța își ascunse fața în pestelcă.
Tremur și suspine îi sgudueau tot trupul. Plângea ca la
îngropare. Simțeam că de nu mă voiu urni și nu voiu pomi
îndată, au să mă podidească și pe mine lacrămile. Am să
rutat încă odată mâna mamii și am pornit...
...Când am ajuns în deal, deasupra satului, m am oprit la

moara lui Drăguțan, și mi-am aruncat ochii asupra satului
și i-am oprit asupra casei noastre. Mama sta pe prispă, re
zemată de un ușor și privea în zare adumbrindu-și ochii cu
podul palmei. Mă gândeam: — „Biata mamă!... ea crede,
ca eu plec cu pașaport... Ea nu știe că eu fug de urgia jan
darmilor.
Mi-am oprit iar ochii asupra satului întreg; asupra viilor
și livezilor ce împodobeau așa de frumos dealurile; asupra
pădurei mărețe ce le încununa în zare, și mi ham oprit dea
supra grădiniții de după casa dragii mele. Mă uitam la nu
cul cel rotat, sub poalele căruea petrecusem atâtea nopți
64 CARTEA SATULUI
frumoase cu mândruța mea: brațe-n brațe, gură'n gură”...

Eu îi șopteam cuvinte dulci de dragoste; o desmierdam ș’o
sărutam; iar dânsa, gingașă și mlădioasă, se alipea tremu'
rând, de pieptul meu. Ochișorii îi străluceau; obrăjorii îi
rumeneau și gurița-i îmi șoptea șăgalnic; — „Șezi ghinișor...
fii cuminte!...”
Noi ne desmierdam ca doi hulubași, iar din desișul tufe'
lor din râpa din vale, ne desfăta auzul și ne înveselea inimile
fermecătorul glas de privighetoare... Și clipele sburau fe'
ricite...
Și stând așa m’a cuprins nu știu cum, o jale mare... Mi'era
milă și durere de iubita mea... Ea, floare'înflorită, curată și
nevinovată ca rouă dimineții, să se trezească deodată pară'
sită... Ce chin și ce durere pe suflețelul ei!...
Și mi se frângea inima, gândindu'mă la nopțile sbuciu'
mate pe care o să le îndure. Mereu își va lipi fruntea de
fereastră și va privi întunercul: doar'doar îmi va zări chi'
pul... Mereu va sta cu urechea ațintită, doar'doar mă va
auzi bătând încetișor la fereastră.
Iar când vor începe a miji zorile și privighetorile vor
cânta cu foc și dor tot mai pătimaș, atunci puicuța mea,
văzând că nu mai viu, își va îngropa fațam căpătâiu și
se va porni pe un plâns înnăbușit și desnădăjduit; pân1 ce
binefăcătorul somn se va îndura de ea.
De necaz și dor bam tras și eu un chiot și m’am pornit
cântând:
Când gândesc, puică la tine,

Arde inimioaram mine
Ca focum cuptior de pâine. —
Focul arde și se stânge,
Inimioaram mine plânge.
Mama sta pe prispa, rezemată de un ușor.

5
66 CARTEA SATULUI
Când am ajuns la Chicera și m’am urcat la: crucea-n

deal, am făcut un nou popas. In zare se vedea orașul Chi-
șinău cu bisericile strălucind la soare.
Am început a-mi plimba ochii peste dealuri și câmpii;
peste vii peste livezi.
Și m’am uitat cu drag și spre șesul cu stuhării din valea
Bacului. Apa iazului scânteia în lumină. Of, Doamne... De
câte ori nu am umblat eu prin iarba șesului după cuiburi
de presură!... Și de câte ori nu m’am scăldat în iaz și n’am
umblat prin stuhării după cuiburi de lișițe!... Bătrânii sa
tului povesteau că aici între Cheile Bacului, de pe răzășia
satului nostru Trușeni, a vrut odată dracul, în vremea de
demult, să înnece lumea; și că a început a căra într’o noapte
pietroae mari, ca să iezească toată valea Bâcului și apoi să
reverse apele ca să potopească lumea. Dar nu a dovedit,
căci la miezul nopții nu mântuise încă spurcata-i faptă și
când a cântat cucoșul a fugit Satana în fundul iadului ră
mânând pietroaele înșirate pe coasta dealului.
Soarele era la chindeiu. Din stuhăriile din vatra iazului

se auzeau: țipătul lișiților, ocăitul rațelor sălbatece, răclă-
tul broaștelor și vuetul buhaiului de baltă.
Și mi-a răsărit înaintea ochilor toată copilăria, când
pășteam vara vitele cu băeții de seama mea, în șesul Bâ
cului, și ne jucam de a felurite jocuri băețești; iar iarna ne
duceam cu toții la școală ca să învățăm carte rusească. Și
ne învățam unul pe altul înțelesul moldovenesc al cuvinte
lor rusești, ca de pildă:
„S’a suit sobaca — câinele pe fereastră — ocno și a
mâncat laptele — moloco din oală horsco“.
Și, tot gândind așa, mi-a venit un dor să plâng; dar să
plâng... ca un copil, să plâng... căci presimțeam că n’o să
mai văd aceste scumpe locuri. Că numai odată cu doro'

banțul român voiu mai putea revedea frumoasa și scumpa
noastră Basarabie...
Dar icoana României — luceafăr luminos! tinta J visuri'
lor mele! — mă însufleți 9
si
9
dădu tărie sufletului meu...
Și după ce i-am mai tras un chiot, mi-am îndemnat pașii
spre gara Chișinăului, lăsând în urma mea părinți și frați,
neamuri și prieteni și pe scumpa sufletului meu.
Aceasta a fost în ziua de 18 Noembrie 1891. Iar a doua
Zi, pe o noapte rece, cu fulgi de zăpadă am trecut Prutul
în pielea goală pe la Frăsinești. Luasem calea pribeagului.
E mult de atunci. — Un veac de om! — Măicuța odih'
nește sub vișinul din țintirim... și mă pregătesc și eu de
calea veșniciei:
Spre căsuța cea de lut,

Așezată sub pământ,
Fără uși, fără ferestre,
Că nici vântul n’aburește.
Și iarăși zic ca Eminescu:
„O, mamă, dulce mamă,

Din negura de vremi,
Pe freamătul de frunze,
La tine tu mă chemi“.
DIN AMINTIRILE UNUI BASARABEAN DESPRE
BOGDAN PETRICEICU HĂȘDEU.
Pe marele și genialul basarabean B. P. Hășdeu l-am cu

noscut în București la 1891.
Eram un biet pribeag basarabean, — tinerel de 19 ani.
Și numai ce trecusem Prutul, în noaptea de 8 Noembrie
vechiu, prin dreptul Frăsineștilor.
O noapte cu vânt rece și fulgi rari de zăpadă. — Și eu
gol-goluț, între doi contrabandiști, și cu hainele turbincă
în vârful capului... Și, — haida, ha! — prin vadurile Pru
tului, pân’ ce-am ajuns la malul românesc... Dar și când
am ajuns!.. Intr’adevăr cam sărutat pământul Țării de
bucurie!... Că p-aci p-aci să mă înnec și să mă ia dracu!...
După această izbândă am zăcut două zile de fierbințeli
și amarnice dureri de cap.
A treia noapte, pe la cucoși, mau suit într’o teleguță
moldovenească ușoară, de un cal, și m’au dus la Ieși.
In răvărsat de ziuă eram în gara Ieși. Am luat trenul de
București și seara, la zece, m’am dat jos în gara de Nord.
N’am tras nici la hotel și nici la vre-o cârciumă, căci
n’aveam decât zece bani în buzunar.
După ce am căscat gura vre-un ceas prin gară și Calea
Griviței, — cu deosebire în dreptul unei case cu chipurile
Am luat trenul de București.

70 CARTEA SATULUI
lui Ion și Dumitru Brăteanu pe peretele din față, — am

luat-o frumos pe linia tramvaiului, cum m’au povățuit. Și,
— tot întrebând, din gardist în gardist, — am ajuns pe
la miez; de noapte acolo, unde mi-a trebuit: la Spitalul Brân-
covenesc, la un refugiat basarabean: Vasile Spoială, stu-
dent-intern în clinica doctorului Buicliu.
Primire frățească, plină de voe bună.
A doua zi am făcut cunoștință cu alți doi refugiați po
litici basarabeni, tot studenți la medicină: Victor Crăsescu
(nuvelistul) și Filip Codreanu.
Seara m’au dus iar — la alt revoluționar mai vechiu: —
Zamfir Arbore, publicist de talent și funcționar la Arhi
vele Statului, oare trăia pe strada Nerva Traian.
Locuia în aceiași casă cu V. Crăsescu. Ambii însurați
și cu copii. Singuri, în mijlocul unei curți mari, cu iarbă
țelină, cu o livegioară de pomi roditori și vre-un pogon de
vie, struguri razachie — curat ca la țară!...
O mai bună gazdă și popas pentru tot felul de refugiați-
politici (nihiliști, cum li se zicea atunci) — nici că se pu
tea...
La vre-o două săptămâni, la București, Spoială mi-a spus
că a doua zi au să mă ducă la Mahomet — asa 9
îi zicea el
lui Hășdeu, — ca să-i fac cunoștința...
Și într’adevăr, a doua zi, seara, pe la nouă, ne-am dus la
redacția Revista Nouă a lui Hășdeu, din strada Regală,
unde a avut loc o ședință, în timpul căreia s’a format So
cietatea ,,Milcov“ a românilor basarabeni.
Au luat parte la acea ședință, întrucâtva istorică pentru
Basarabia, prezidată de B. P. Hășdeu, următoarele persoane:
doctorul C. Istrati, I. Bibicescu, Theodor Speranță, Io-
nescu-Gion și Cosmovici de la Ieși; iar din refugiații basa-
rabeni: Z. Arbore, V. Crăsescu, Vasile Spoială, F. Co-

dreanu și eu.
Hășdeu, după ce ram fost prezentat, mi-a urat bun ve-
nit și m’a poftit să le istorisesc cum stau lucrurile în Ba'
sarabia din punct de vedere național.
Fața lui de profet, îndeosebi ochii lui mari, albaștri ver-
tui, ce te vrăjeau, m’au mișcat puternic.
Cu vocea frântă, turburată, le'am povestit ce știam.
Le-am spus, între altele, că cenzura nu oprește cărțile ro
mânești, dacă acestea n’au cum-va cuprins revoluționar sau
antirus. Că lumea satelor își păstrează graiul și obiceiurile
moldovenești; că nu înțelege rusește și că niște cărți, scrise
popular și după gustul acestei lumi, ar fi de mare folos na
țional. Insă să fie tipărite cu litere slovinești sau rusești.
Negreșit — așa. Căci literele latinești nu sânt cunoscute
și înseamnă cea mai mare piedică. Aceste litere ne-au răz
lețit și înstreinat mai mult de cât hotarul Prutului...
După aceasta a urmat un schimb de vederi între toți
cei de față; și la urmă Hășdeu a declarat înființată societa
tea pentru ajutorul românilor basarabeni refugiați în Ro
mânia și pentru răspândirea culturei românești în Basarabia.
Ca președinte al societății a fost proclamat B. P. Hâș-
deu. Secretar a fost ales Z. Arbore, iar casier V. Spoială.
După propunerea lui Hășdeu, noua societate a fost bo
tezată „Milcov“ — simbol al Unirii. Stema peceții — să
fie Bourul Moldovei și Vulturul Munteniei — alte simbo
luri ale Unirii și înfrățirii Românilor.
La plecare, când ne-am despărțit, Hășdeu mi-a spus:
„Vino, domnule Madan, pe la mine!“...
După aceasta, mă duceam din când în când pe la Hăș-

deu.
72 CARTEA SATULUI
Familia. Hășdeu era pe atunci în mare doliu, în urma

morții genialei domnișoare Iulia Hășdeu — singura lor
fiică.
Ori de cate ori mă duceam, să-1 văd, la Arhivele Statu-
lui, unde dânsul era director și avea locuință, îl găseam
trist și îngândurat, cu fruntea răzămată pe mâna stângă,
la masa de lucru și înconjurat de teancuri de cărți și hri
soave.
Doamna Hășdeu, o falnică și aleasă româncă de la Abrud,
era deasemeni tristă și nemângâiată.
O negrăită jale plutea în atmosfera casei lor...
...Și curtea cea mare și pustie a Arhivelor, cu hardu
ghiile celea de case vechi și dărăpănate de mănăstire si-
hastră... Cu liliecii țișnind din clopotniță și sburând prin
curte în amurg de seară... Și cu ședințele de spiritism în
miez de noapte...
Te cuprindeau fiorii!
Cu vremea însă Hășdeu și-a revenit la firea lui de boer
român voios.
Dar curând au venit alte lovituri: încetarea din viață a
soției și înlăturarea urâtă din fruntea direcției Arhivelor.
Safteaua din urmă i-a făcut-o bunul său amic, doctorul
Istrati. Acesta, când a ajuns pe neașteptate, cum singur
spunea, ministru de Instrucțiune, — „îmbracă-te în frac
și hai cu mine la Palat să te fac ministru”, — spunea el
că i-a zis Tache Ionescu; — acesta, zic, spre a mulțumi
un interes politic al lui Tache Ionescu, l-a înlocuit pe Hăș
deu la Direcția Arhivelor prin profesorul Onciul, amic po
litic al lui Tache Ionescu.
Istrati cât a trăit a deplâns această greșală și obidă, fă
cuta din pricina „blestematei de politici44.
Cât n’a umblat și n’a mijlocit prin alții ca să câștige
iertare?! Dar a fost cu neputință. Că așa era firea lui Hăș

deu — neînduplecat!
Eram prieten cu doctorul Istrati și știu cât de cumplit
îl durea și cât de mult îi părea rău...
Și când Hășdeu nu mai era Hășdeu și zăcea, sărmanul,
uitat și părăsit la spitalul Brâncovenesc, doctorul C. Istrati,
acest mare român și învățat, s’a dus și a plâns la patul de
suferință al vechiului său ocrotitor și amic...
Mare naționalist și patriot — Hășdeu urgisea Rusia
și pe Ruși. Nici zugrăviți nu vroea să-i vadă. Iar când el
însuși — îi zugrăvea, apoi — numai în vreuan rol josnic
de iscoadă, ca acel din „Răzvan și Vidra". Sau îi aco-
perea de rușine și de râs, ca în „Papa de la Neva“ .
Pe .revoluționarii basarabeni, cari îi cântau despre o Ba
sarabie dezrobită în cadrele unei Rusii constituțional-demo-
cratice, îi ura. Zicea că „fac treabă de agenți moscoviți“.
Dânsul zicea că o Rusie constituțională va fi și mai pu
ternică de cât cea țaristă: deci mai periculoasă pentru noi
Românii.
Pentru Hășdeu problema basarabeană era o treabă cu
rat națională, de ordin sentimental și de interes politico-
național, iar nici de cum social-economic.
Să-și iubească neamul, să-și păstreze graiul și toate co
morile sufletești naționale și să năzuească la unirea Basa
rabiei cu România — acestea trebueau să alcătuiască după
dânsul idealul românilor basarabeni.
Era democrat, însă „numai pentru țăranul român!"
O mărturisire la fel mi-a mai fost dat să aud odată de
* fostul Ministru liberal Spiru Haret: ...„când e vorba de
țăranul român sânt cel mai socialist!... dar și naționalist!"
’) Conferință ținută la Ateneul din București.

74 CARTEA SATULUI
Hășdeu se bucura de multă trecere la Palat.

Regele Carol I prețuea mult învățătura sa filologică, și'i
dase o subvenție anuală din casseta sa particulară pentru
monumentala-i lucrare: „Magnum Ethymologicum".
In vizitele sale la Palat, Hășdeu, ori de câte ori îl în'
tâlnea pe micul și zglobiul pe atunci principe Carol — as'
tăzi M. S. Regele nostru Carol al ILlea, — sta cu el de
vorbă; îl răsfăța și'i punea diferite întrebări, la care pri'
mea niște răspunsuri, cari dădeau de gol o nemaipomenită
agerime de minte la prințul copil.
Hășdeu venea înfierbântat acasă și spunea tuturor că
micul Prinț Carol e un copil genial și — cum îi plăcea să
facă profeții — adăoga: ca va fi un al doilea Ștefan cel
Mare, că va desrobi Basarabia, că va face unirea tuturor
Românilor și că, sub domnia lui, România va ajunge im'
periu, ale cărui hotare se vor întinde până la Bug... Și le
spunea cu atâta convingere, că te făcea să crezi ca el și te
aprindea.
La o întâmpinare de nerăbdare, că: — „He, he, he'C'e:...
pân’ să ajungă prințul Carol să domnească!..." dânsul a
început a mă asigura cu toată căldura, că aceasta se va în'
tâmpla mai curând de cât credem noi, peste cel mult 15—
16 ani; că urmarea lucrurilor va fi alta, de cât cea aștep'
tată, și că. chiar dânsul, așa bătrân cum este, va ajunge să
vadă pe dorobanțul român plimbându'se cu arma la umăr
pe străzile Chișinăului. Asta era prin 1896—97, deci pro-
feția trebuea să se împlinească prin 1912—14.
Intr’un rând m’am dus la Hășdeu cu o treabă gingașe,

care merită să fie cunoscută.
Hășdeu nu mai trăea în București. Se strămutase la Câm'
pina în castelul pe care și ha fost zidit cu banii din vâm
zarea părții ce i s’a cuvenit din moșia părintească, Cârsti-

nești din Basarabia. La București venea numai pentru lec
țiile de la Universitate și ședințele Academiei Române. Și
atunci trăgea la Hotel Splendid din fața Ateneului.
Pe atunci I. L. Caragiali și Anton Bacalbașa, scriitori
mai tineri și dornici de harță, îl batjocoreau cam grosolan
în revistele lor umoristice săptămânale: „Moftul Român“
și „Moș Teacă“. Una din pricini era, cred, și aceea, că
Hășdeu nu dădea cuvenita considerație talentului lor de
scriitori. Despre Iancu Caragiali zicea căi un băiat de pră
vălie, iar Toni Bacalbașa — un măscăriciu de mahala, bun
pentru mitocanii din Făgădău și Dealul Spirei.
L-au luat deci la refec: îl satirizau și căutau să-1 micșo
reze. Insă nu nemerise tonul. Căci față de Hășdeu nu se
putea întrebuința acelaș ton ca față de orice publicist de
pe piață.
Pe un gigant ca Hășdeu, chiar când vroeai să-1 batjoco
rești, trebuea să o faci cu o oarecare cuviință... cu respect
chiar. Hășdeu era o glorie a Țării, și bunul simț public nu
îngăduia față de dânsul un ton de batjocură; nici să i se ia
ușor scrierea „Sic cogito“ și să i se arunce fraza cu înțeles
de ocară: „Hai fachir“. Căci dânșii îl porecliseră: Fachir.
Nu-i vorbă, Hășdeu nu se prea sinchisea de aceste ata
curi. Dânsul avusese în viața sa atâtea polemici și trecuse
prin atâtea tevaturi!...
Totuși le-a răspuns; însă nu în scris, ci cu o ilustrație.
Pe atunci ieșise în vânzare un praf contra puricilor, ploș
nițelor, gândacilor și altor insecte supărăcioase. Se numea
zacherlină... Și iată că într’o bună zi apare, in „Revista
Nouă“ o ilustrație, care arăta pe Hășdeu cu un pulveriza-
tor uriaș în mâini și stropind cu zacherlină o mulțime de
gândaci, pureci și alte gângănii, cari săreau și alergau de a
76 CARTEA SATULUI
rostogolu pe dușumeaua adăei; și toți acești carcaleți aveau,

care chipul lui I. L. Caragiali, care al lui A. Bacalbașa, care
al doctorului Ureche.
Efectul a fost nespus. Un hohot de râs în toată țara!...
Așa a și rămas vorba: „Le-a dat cu zacherlină"!...
Pe vremea aceea, C. Gherea-Dobrogeanu era la culmea
faimei sale de eminent critic literar și mare economist-so-
ciolog. Faima lui Titu Maiorescu pălise. Și în locul Artei
pentru artă era la modă acu arta cu tendințe sociale a lui
Gherea.
Ori ce făurire literară trebuia să aibă porniri sociale; —
„să-i atârne tendințele11, — cum satiriza doctorul Ureche.
Atunci a scris poetul Gh. Coșbuc: „Noi vrem pământ!“
care a stârnit atâta vâlvă.
Gherea avea foarte mulți prieteni și admiratori. Sindro
fiile sale literare de la Ploești erau căutate între alții de
I. L. Caragiali și Anton Baoalbașa, cari cu glumele lor scă-
părătoare le dădeau un farmec deosebit. Hășdeu știa aceasta.
Și tocmai acest fapt l-a făcut să se aplece credul șoaptelor
de intrigă și să creadă, că la Gherea ar fi gazda conspira
tivă a atacurilor Caragiali-Bacalbașa; că Gherea ar fi com
plicele lor. Ca urmare făcu să ajungă la cunoștința acestuia,
că i va arăta el lui!... că are să-i trântească un articol cu ti
tlul: „Un agent rusesc".
...Gherea a intrat la grijă... Pe seama lui și așa se șopteau
felurite nerozii. Mi-aduc aminte că bătrânul democrat Gri-
gorescu din Ploești, om instruit, director de ziar și fost de
atâtea ori deputat și senator, mă întreba odată foarte se
rios și prietenește, dacă este adevărat că Nihiliștii au în as
cunzișurile beciului restaurantului din gara Ploești (pe care
îl ținea Gherea) un depozit mare de bombe?
Cum am spus, Gherea intrase la grijă. Se temea că Hăș-
deu îi va arunca această învinuire grozavă, care, cum îi lu

mea la noi credulă, putea să prindă și să-l acopere de
rușine și ură...
De aceea-mi tot spunea: „voi, cari-1 cunoașteți pe Hâș-
deu, tu mai ales, ar trebui să-i spuneți, să nu facă o ase
menea prostie... Nu-i vorbă că, dacă mă va ataca, voiu ști
eu cum să mă apăr și ce să-i răspund... Dar mai bine ar fi,
să nu fiu nevoit să polemizez1’...
Trebue să știți că pe atunci eu eram un fel de director
al restaurantului lui Gherea din Gara Ploești și om de al
casei.
Mă revolta, și pe mine, gândul, ca și pe ceilalți ai casei,
că i s’ar putea arunca lui Gherea o asemenea învinuire în
grozitoare... înțelegeam și râdeam chiar, când Hășdeu, spre
București sau Câmpina, se oprea să mănânce în restauran
tul lui Gherea și făcea glume pe socoteala lui, cerând să i se
dea o salată de boeuf științifică, o ciorbă eminentă, sau sar-
male fără tendințe.
Aceste vorbe mușcătoare cu tâlc la arta cu tendințe, la
titulatura de critic eminent și la obiceiul lui Gherea de a
întrebuința prea des cuvântul științific în scrierile sale
treacă-meargă!... calea-valea!... Dar să i se facă una ca a-
ceasta?!.,. să i se arunce insulta de agent rusesc, lui, care
suferise atâta din partea guvernului rusesc?!...
Deci într’o zi, când l-am văzut pe Hășdeu în trenul, spre
București, îi zic lui Gherea: — „Costică, ai să-mi plătești
drumul la București și înapoi, căci mă duc să vorbesc cu
Hășdeu!“.
M’am urcat în tren și am plecat la București.
O mică parenteză, pentru ca să spun câteva cuvinte ea
pre ce fel de om era C. Gherea Dobrogeanu. Cine l-a cu
noscut bine, știe că acest om blând și bun nu era in stare
78 CARTEA SATULUI
de intrigă și vrajbă. Fire deschisă, caracter nobil, suflet cu-

rat și inimă de aur, — toată viața lui n’a făcut decât bine
tuturor.
Omul acesta, de neam strein, — căci era din Ucraina —
care, surghiunit fiind de ohrana rusă, își găsise adăpost în
România și ajunsese cetățeanul ei, iubea poporul român și
Țara Românească, și prin scrierile sale, omul acesta, cu
totul ales, nu puțin a luat parte la cultura și propășirea ei.
Cu toate că na avut cine știe ce cultură oficială, dar a
fost în schimb un foarte talentat si învătat
9 9
autodidact.
Și cum spuneam, m’am dus la București.
înspre seară eram la Hășdeu, la Hotel Splendid. I-am
spus ce m’a adus la el. Și am început: ...„Că nud adevărat,
că Gherea ar avea vremn amestec în atacurile lui Caragiali
și Bacalbașa... că i s’ar face o mare nedreptate, dacă ar fi
atacat și învinuit de fapte de ocară neadevărate... Că și
așa în țara aceasta oamenii cum se cade și de merit nu pot
avea odihnă și nu-și găsesc loc din pricina celor răi și proști...
Că doar dânsul știe că Gherea a fost, chiar de aici din
țară, răpit la Galați de către spionii ruși și exilat la Me'
Zen în nordul guberniei Arhanghelsc, de unde cu mare
greutate a izbutit să fugă și să vină din nou în țară. —
Și numai mulțumită lui Mihail Cogâlniceanu, pe atunci mi'
nistru de externe, nu a fost extrădat Rusiei, careu cerea
stăruitor și semeț extrădarea"...
Hășdeu mă asculta fără să mă privească; și vedeam că
vorbele miale nud plac; că-1 stingheresc nu știu cum...
Mim răspuns că acel articol nud scris încă și că nici nu
știe bine dacăd va seri; că, în ori ce caz, dacă va fi săd
scrie, apoi are să se gândească el bine înainte de a-1 seri...
L-am rugat să mă ierte, dacă cumva mbo fi scăpat vrun
cuvânt nepotrivit, — și să nu se supere de amestecul meu,
căci am venit cu dorința de a servi dreptatea și adevărul.

La despărțire mi-a dat mâna fără voioșie.
Am plecat mâhnit, însă aproape convins, că nu va seri
contra lui C. Gherea, — ceeace i-am și spus acestuia.
Și așa a și fost.
Hășdeu era o fire glumeață și poznașă. Un adevărat A-

ghiuță ca și marele poet rus Al. Pușchin.
Dau mai jos câteva din glumele lui:
Generalul Popescu Candiano, cel cu hazlia republică a
geanabeților de la Ploești și cu ștrengăreasca detronare a
regelui Carol I — ajunse, după cum se știe, adjutant și
devotat al regelui Carol I.
întruna din zile se întâlni pe scările palatului regal cu
Hășdeu și, fanfaron cum era, zise acestuia: — „M’ai știut
leu!... Și mă vezi buldog!.
Dar Hășdeu: — „Leu nu te-am știut, dar buldog te
văd!“
In timpul războiului de la 1877—78 trecu prin Bucu
rești spre front un amic al lui din Basarabia, boerul mol
dovean Ivan Vasilievici Cristi, proprietar de moșii și dem
nitar rus. Intâlnindu-se unul cu altul, Hășdeu îi vorbi ro
mânește. Cristi însă, mândru de a fi cetățeanul și demni
tarul marelui imperiu rus, îi răspunse în rusește. Hășdeu
în românește — Cristi în rusește... Și tot așa, pân și-au
luat rămas bun.
La reîntoarcerea de pe front, când armata română dăduse
strălucite dovezi de vitejie în luptele de la Plevna, Cristi
veni din nou să-și revadă amicul din copilărie. De data
aceasta se adresă către Hăjdeu în românește: — „Bine
ta-am găsit, frate Hășdeu!... Trăiască România și armata
ei vitează!"...
80 CARTEA SATULUI
Insă acu Hășdeu fu acel care o luă pe rusește: —

„Zdrasti!... Harașo!... Cac?.. Șto vâ havarite?!... Paja-
luista!... etc.“. 1
Cristi în românește, Hașdeu în rusește. Și tot-așa, pân’ce
la un moment dat Cristi izbucni: — „Da’ dă'O dracului
de rusească, frate, și hai să vorbim în frumoasa noastră
limbă românească!1''...
DIN TIMPUL RĂZBOIULUI CELUI MARE
Amintirile unui român basarabean din cartierul Armatei
a 4-a rusă, care a luptat la Mărășești.
Odesa moldovenească. Plecarea la front. In drum spre

7'ecuciu. Priveliștea retragerei. Un atac al cavaleriei ruse ză
dărnicit. Bețiile și silniciile soldaților ruși. Un An Nou trist-
Strămutarea din Tecuciu la Bârlad.
înspre toamna anului 1916 începuse a se vorbi în Ru

sia, că și glotașii de la 44 de ani în sus vor fi mobilizați și
trimiși la front. Și cum eram glotaș de 44 de ani m’au
apucat fiorii. N’aveam eu chef de bătae... Și ce interes
aveam, să'mi pun capul pentru pravoslavnica Rusie?!... Să
întăresc și mai mult puterea tiraniei, care ne ținea subju
gați pe noi Românii basarabeni!...
M’apuc și plec la Odesa, care pe atunci gemea de re
zerviști moldoveni mobilizați. Asta era prin Octombrie.^
Aveam dela guvernatorul Basarabiei Voronovici două
lecomandații oficiale, una cătră prințul Urusov, președin
tele Crucei Roșii de pe frontul român, și alta cătră Ge
neralul Diterics, șeful cenzurei militare.
82 CARTEA SATULUI
Și, dă-i încolo, dă-i încoace; ce-am făcut, ce-am dres,

m’am văzut numit translator de limba română al Cartie-
rului Armatei a 4-a rusă, care abea sosise atunci pe frontul
român din dreptul Tecuciului și al Mărășeștilor.
Comandant al acestei armate era Generalul Ragoza, fost
comandant al regimentului Vologda, al cărui șef suprem
fusese răposatul nostru Rege Carol I. Ragoza cunoștea Ro-
mânia, căci fusese în fruntea unei delegații la șeful său
suprem Regele Carol I.
Dumnezeu să-i dee sănătate bunului român și amic, că
pitan Catelli, dela Statul Major rus din Odesa! Că dân
sul m’a ajutat atunci, să fiu numit în acest post cu rang
și leafă de colonel: cu ordonanță, gazdă, luminat și încălzit
pe veresie.
Starea sufletească a naționaliștilor basarabeni din Odesa
nu era deloc înviorătoare, căci depe frontul român veneau
vești triste.
Intr’o seară m’am întâlnit la cinematograf cu d-na Ca
valioti, mama fraților Cavalioti dela Cahul; și vorbind noi
despre luptele de pe frontul român: că frații noștri români
sufăr mari înfrângeri — d-na Cavalioti a început a plânge.
— Va doare doamnă?
— Cum să nu mă doară, dacă sânt moldovancă? îmi
răspunse cu suspin d-na Cavalioti.
... Lacrămi de basarabeancă pentru România neferice,
pustiită de dușmani... Lacrămi sfinte! pe cari în veci nu
le voiu uita!
Căpitanul Catelli avea păreri de rău că România a intrat
în războiu; și-mi spunea că un colonel de stat major dela
Corpul din Odesa mărturisea că dacă dânsul ar fi fost Mi
nistru de Război al României, apoi niciodată nu și-ar fi
vârât Țara în războiu în starea în care se afla atunci

frontul rus.
Dealtfel moldovenii naționaliști din Chișinău și alte părți
ale Basarabiei, toți plângeau intrarea României în războiu
alături de Rusia. Și era și firesc acest lucru, căci prin
aceasta ni se tăia nouă basarabenilor orice speranță de
desrobire de jugul rusesc. Așa gândea și I. Pelivan și P.
Halippa, și căpitanul Catelli, și doctorul D. Ciuhureanu,
și d-na doctor Alistar și Simion Murafa și alții.
Doctorul Ciuhureanu era chiar s’o pățească rău; fiindcă
la vestea intrării României în războiu alături de Rusia, a
avut ușurința să plângă pe față acest fapt.
Pe atunci în Rusia nu se mai credea în izbândă; răz-
boiul era socotit ca și pierdut. Și nu din pricina lipsei de
soldați sau armament. Dar pierise disciplina și curajul. Toți
ajunsese slabi la suflet, — „îmbogățiți-vă, căci are să fie
rău!“ Aceasta era lozinca la orașe...
In ziua de 2 Decembrie 1916 am primit dela Statul Ma
jor din Odesa certificatul și 200 de ruble bani de drum.
Am făcut câteva cumpărături în oraș și am luat-o drept
la gară spre Chișinău, unde îmi aveam bulendrele.
A doua zi mi-am luat calabalâcul și — hai la drum spre
Tecuciu!... In tren spre Iași am aflat că soldații ruși, în
trecere spre front, prin satele Basarabiei se dedau lă beții
și furturi. Că ofițerii nu-i pot stăpâni.
In gara Iași comandantul rus al gării mi-a dat loc într un
compartiment de cl. I-a, în trenul destinat pentru Ruși.
In compartiment erau încă trei ofițeri ruși: doi colonei și
un căpitan de cazaci din garda imperială. Și pe când noi
trăncăneam și glumeam pe socoteala Țarului și a lui as
puțin, în coridorul din fața noastră stăteau in picioare,
obosiți și îngândurați, doi coloneii români. Ies in condor
84 CARTEA SATULUI
și mă fac a-i întreba, dacă mai este mult pân’ la Tecuciu.

Auzjindu'mă românește mă întreabă, dacă nu li s’ar da
voie să ia loc în compartimentul nostru rusesc. Rușii au
primit. Și cei doi coloneii români îndată au și adormit
duși.
Mă gândeam: Nouă celor din Rusia ni-i a râs și vese-
lie, dar acești bieți coloneii români cu țara cotropită de
dușmani? Cine poate cuprinde jalea și amarul sufletului
lor?!... Și cine știe câte nopți n’au dormit de au căzut acu
de oboseală?!...
Pe drum — toată valea Bârladului numai focuri. Erau
bivuacurile armatei române în retragere.
...Armata neamului meu românesc!.. în retragere, însă
vitează!... căci nu vitejia i-a lipsit.
In ziua de 4 Decembrie, pela 6 dimineața am ajuns în
gara Tecuciu. Numai ce sosise un tren cu răniți ruși din'
spre Focșani, din cari au coborât câțiva ofițeri ruși, ușor
răniți la mână. Se vedea încă sânge pe pansament. Spu-
neau că au fost răniți între Râmnicu-Sărat și Focșani; că
cu o seară înainte au luat nemții gara Râmnicu-Sărat.
Ceilalți ofițeri ruși cari ascultau și cari mergeau spre linia
de bătae, se făcură galbeni ca ceara.
Nici mie nu mi-au venit la socoteală aceste noutăți.
In gară, o mulțime de refugiați, mai cu seamă din Do'
brogea, cu puținul calabalâc pe care bau putut lua cu ei.
Lume chinuită și fără căpătâi, cu copilași mici...
Intre alții, era și vechiul meu prieten, doctorul Perlin,
vechiu revoluționar rus, iar acu medic de plasă în Dobro'
gea.
La orele 9 eram la cartierul Armatei a 4'a. Generalul

Cuartirmeister, Alexeev, mra spus că voiu lucra la servi'
ciul de informații și la cel de operații. Mi-a dat cameră

de locuit în clădirea tribunalului, unde era așezat serviciul
de operații. Șeful meu direct era colonelul de Stat Major,
Bogoslovski, suflet bun și nobil, care avea simțiminte prie
tenești față de România. Lucra atunci la fixarea frontului
pe Putna seacă.
Nu aveam mult de lucru; făcusem o școală de perfec
ționare în limba română a tinerilor ofițeri barasabeni, trans
latori pe la diferite servicii și unități. Mai traduceam rezu
matul informațiilor aduse dela front de către aviatorul ro
mân Căpitanul Sturza și de către doi ofițeri aviatori fran
cezi din armata română. Aviația rusă lucra slab.
Nici timpul nu era prielnic, căci era un timp ploios și
rece cu nouri cețoși. Prizonieri români din armata austro-
ungară, cărora să le fac interogatorul, nu erau.
Ofițerii veneau la biurou între 9—10 dimineața. Eu mă
sculam la 7, și până la zece umblam haimana prin oraș, cu
toate că era timpul mereu urât, cu ploi reci.
In piață vedeai o mulțime de soldați ruși, care cu ceasor
nice de buzunar, care cu inele și cercei, care cu gâște, care
cu curcani, care cu covoare, care cu ghete de vânzare.
Nici nu bănuisem așa talent la negustorie la soldații ruși!..
Insă toate aceste lucruri de unde? dela cine? și în ce chip
erau ele oare dobândite?!...
Intr’o dimineață am fost martor la următoarele: la ușa

măcelăriei lume multă; măcelarul nu mai prididea tăind și
cântărind; hop, și ofițerul dela popota cartierului, locote
nentul Vâpov, însoțit de câțiva soldați. Dă să intre, lu
mea protestează, cerând să aștepte rândul. Dânsul dă busna
cu soldații în măcelărie.
Măcelarul cere să mai îngăduie. Ofițerul cârpește câteva
CARTEA SATULUI
palme măcelarului, dă ordin soldaților și aceștia umflă toată

carnea din măcelărie și pornesc biruitori.
După căderea Focșanilor era vorba ca să fie aruncate

asupra nemților cele vr’o douăzeci de regimente de cava'
lerie, cari erau concentrate dincoace de Focșani sub co
manda generalului Keller. O forță de cavalerie uriașă. Ni-
căeri încă pe frontul rusesc nu fusese concentrată la un
loc atâta cavalerie. Se credea că vor lua înapoi Focșanii.
In cel mai rău caz ar fi născut mare spaimă și învălmășeală
între germani, cari și ei sânt oameni și sunt supuși înspăi-
mântării.
Insă în noaptea, în care trebuia să se producă atacul,
a venit dela cartierul armatei alt ordin, ca să nu atace pe
inamic.
La vreo două zile, într’un târziu de seară, vine la cartier
locotenentul de cavalerie, basarabeanul Paleologu, bun
prieten cu mine. Venea dinspre Focșani, căci și regimen
tul lui trebuia să ia parte la atac. Era furios. Spunea că regi
mentele au așteptat toată noaptea în frig și ploaie ordinul
de atac.
Și zicea că pentru zădărnicirea acestui atac ar trebui
împușcați vreo doi din statul major al Armatei a 4-a.
Șeful Statului major al acestei armate era generalul Iuna-
cov, profesor la Academia Militară din Petrograd, german
din provinciile baltice ale Rusiei, căruia i se punea în vină
pieirea a șaptezeci de mii de soldați ruși lângă Baranovici,
în mlaștinele Pinscului, unde până atunci luptase din greu
această armată.
Șeful serviciului de informații, colonelul Bogoslovski,
s’a exprimat odată în gura mare astfel despre generalul
Iunacov:
— întotdeauna am spus și voiu zice că acest om este o

pacoste și o canalie!“
Pe ce se întemeia Bogoslovski nu știu.
Ploile reci nu mai încetau. Ploua și iar ploua. Zi și
noapte ploua. Un vlog 1) rece ciobănesc de te pătrundea
până la oase. Și o glodărae... Să te ferească Dumnezeu!...
Orașul Tecuciu era un iad nu altceva! că era în toiul re'
tragerei și toate străzile ticsite de căruțe, de cirezi de vite și
de turme de oi. Toată noaptea auzeai oile behăind și vitele
răgând. Plângeau sărmanele de foame... Din sus venea oș
tirea rusească, în drum spre front. Unii-dinspre front,
alții'spre front, unii-în sus, alții-în jos și alții-deacurmezișul.
Se întâlneau și se înfundau unii în alții de zăvorau stră'
Zile. Unii români, alții ruși; răcneau unii la alții și nu se
înțelegeau.
Și nicaeri pela vreun colț de stradă, vreun scris, care să
arate încotro duce drumul?!
In curtea de lângă tribunal, unde era cercul de recrutare,

vedeai cârduri de băețani tremurând de frig, căci erau îm-
brăcați în haine ușurele de sfârșit de vară. Se vede că erau
de prin Oltenia și pornise la drum în hainele în cari iza
apucat primejdia. Intr’o zi i-am văzut cu câte o ciosvârtă
de came crudă de oaie în mână. Pesemne că nu aveau ce
să le dea altă mâncare. „
In dosul tribunalului se oploșise și-și făcuse cort doua
trăsuri militare românești cu câțiva soldați. Erau se vee
în slujba cuiva. Intr’o zi pe un așa hal de timp și ia e
nevoi, când încă și un aeroplan german aruncase oua
bombe omorând o femee, văd că un soldat roman in
cort își strunește vioara și începe a cânta.
) Ploaie măruntă și rece.
88 CARTEA SATULUI
— Doamne sfinte! — zic — ăstuia îi vine încă a cânta.

După masă umblam cu ofițerii dela cartier prin oraș,
după cumpărături. Făceau multe cumpărături și trimeteau
acasă în Rusia, căci toate celea erau de două-trei ori mai
ieftine ca acasă. Unii făceau din asta negoț. La văpselele
din anilină, de fabricare germană, se câștiga sdravăn de
tot; marfa de o mie, o vindeai cu trei zeci de mii în Ru-
sia. In timpul cumpărăturilor, unii ofițeri le spuneau româ
nilor cuvântul de țigan, iar cu privire la neisbânzile armatei
române ziceau batjocoritor:
— Da’ buni aliați ne-am mai găsit!...
Aceștia nici nu visau că peste vreo 8 luni, când armata
rusă va mânca bătae după bătae, se va destrăma și va de
zerta, tot dânșii aveau să spună cu aceeași batjocură:
— „Mă, da’ buni aliați și-au mai găsit și bieții ăștia de ro-
mani!...
Intr’o zi m’am întâlnit în oraș cu scriitorul Sandu Aldea.
Era în uniformă de ofițer și mergea grăbit. Eram prieteni
încă din redacția revistei literare „Floarea Albastră”, pe
care o scoteam în 1898-99 în București, săptămânal, îm
preună cu poetul St. O. Iosif, Al. Antiemireanu și Constanti-
nescu-Stans din Buzău. Acesta din urmă pusese capitalul.
Multe seri frumoase petrecusem împreună. Ii plăcea țuica
și cânta frumos cântece din regiunea Brăilei.
Aldea era tare demoralizat și amărât. L’am îmbărbătat,
că acum cu venirea rușilor într’ajutor, situația se va
schimba în bine și că nemții vor fi isgoniți din țară.
— Măi, să te audă Dumnezeu!... De-ar da Dumnezeu!...
Și pomi cu pas iute mai departe. a
In oraș și prin sate se petreceau mari blestemății si ti- w
căloșii. ’ 1
90 CARTEA SATULUI
Furturi, beții, violuri și prădăciuni nenumărate; uneori

și omoruri. Beau rușii la vin și rachiu de se prăpădeau.
Intrau cu sila și anasâna prin beciurile oamenilor și dă'
deau cep la poloboace cu pușca și pistolul, trăgând în fum
dul și în doagele vaselor, încât curgea băutura pe câte pa'
tru'cinci'șase cepuri. De plată nici vorbă; erau bucuroși
bieții oameni, dacă scăpau nebătuți și cu femeile nesiluite.
Și doar românii primiseră cu flori primele regimente de
cavalerie rusă! In deosebi multe rele a făcut divizia săl
batecă de cavalerie. Așa se și numea „dicaea“, adică săi'
batecă, căci era alcătuită din micile popoare barbare din
munții Caucazului: cercheji, ceceni, gabardini și daghestani.
Această divizie avea peste 500 de procese verbale de vio-
luri, prădăciuni și omoruri. Dar câte erau neștiute și ne'
descoperite?!...
Mă rog, ca în țară cucerită... Parcă nici n’ar fi fost Ro'
mânia țară amică și aliată!...
Mbaduc aminte, în Tecuci era un mare depozit de vin,

spirt și rachiuri al lui Negroponte.
Din ordinul comandantului armatei, toate rachiurile, vi'
nul și spirtul din depozit au fost vărsate. O săptămână
au lucrat neîntrerupt două pompe. Din curte se scurgea
spirtul în șanțul șoselei din fața depozitului și soldații ruși
își umpleau gamelele cu spirt noroios din șanțuri și se cin'
steau unul pe altul: „Pei brat!“ adică — „Bea frate!"
Unii îl cărau cu vadra acasă.
In restaurante și pa stradă vedeai ofițeri ruși beți, veniți
de pe front. Se împleticeau și se bălăbăneau pe stradă. 0
priveliște desgustătoare...
Văzând atâta mișelie comandantul armatei Ragoza, a
postat ofițeri de cazaci de Cuban pela răspântiile străzilor,
cu ordinul de a aresta pe cei beți și a face paza de noapte.

Căci din cauza spargerilor și a tâlhăriilor lumea nu se mai
putea odihni noaptea și își pârdosise ferestrele cu scân
duri. De o parte bubuitul tunurilor germane, de alta abu
zurile și prădăciunile rușilor.
într’o zi, pela jumătatea lui Decembrie a venit în bi
rourile serviciului de informații, colonelul Thomson —
așa îl chema, dacă nu mă înșel — atașatul militar al An
gliei în București, un om cu înfățișare distinsă, cam lun-
găreț la față și ras peste tot. Fața-i zâmbitoare nu avea ni
mic din aerul de cazarmă. Vorbea bine rusește, spunea că
a trăit mai mult timp în Moscova. întreba de o doamnă,
care na fost profesoară de limba rusă. Convorbirea lui a
fost cu colonelul Bogoslovski, șeful serviciului de informații,
față fiind ajutorul său căpitanul de stat major Alatărțev,
căpitanul interpret Riabușinski și eu. Spunea lui Bogos-
lovski, că dacă îi va trebui ca unele poduri dela spatele
inamicului, să fie distruse, atunci să-i spună, căci are ră
mași în teritoriul ocupat, oameni credincioși, cu cari ține
legătura și cari au menirea ca, la timpul potrivit, să dis
trugă anumite poduri mai însemnate și să dea foc son
delor de petrol. Spuse că nemții, adică Germania — tre
buie bătuți bine, oa să învețe minte, și, zâmbind mușcător,
trânti cu pumnul în masă.
Ajuns mai târziu Ministru de Război al Angliei, acest
amic al Românilor pieri într’o catastrofă de aviație
Pentru dobândirea de știri asupra inamicului, armata

rusă avea, între altele, un fel de iscoade numite: plastunî,
adică târâtori. Acestea erau mici formațiuni militare al
cătuite din cei mai sprinteni cazaci de Cuban și Terec din
Caucazia, unde luptele neîntrerupte și îndelungate cu popu
92 CARTEA SATULUI
lațiile barbare de munte bau învățat a se furișa nesimțit

la inamic, târându-se pe pântece ca șarpele.
Șeful suprem al acestui soiu de soldați era marele duce
Boris Vladimirovici.
Fiecare armată rusă avea pe lângă statul său major câte
un detașament de acești plastuni. Avea și Armata a 4-a.
Și fiindcă frontul român era pentru ruși un front nou,
necunoscut, nestudiat, iar situația inamicului era și mai ne-
cunoscută, din pricina lipsei de prizonieri, s’a dat ordin ce-
tei de plastuni, ca să pătrundă cu orice preț într’o tran
șee germană și să aducă câțiva prizonieri, în deosebi ofițeri.
Asta era cam pela Crăciun.
Ordinul a fost împlinit. Plastunii s’au furișat într’o
noapte spre tranșeele germane, au tăiat sârmele și au dat
un iureș fulgerător în tranșee. Au suferit pierderi grele,
însă au izbutit să facă prizonieri câțiva soldați și un ofițer;
alt ofițer german din tranșee văzându-se în primejdie de a
cădea prizonier, și-a tras un glonte și a murit pe loc.
Șeful serviciului de informații, Colonelul Bogoslovski,
era în culmea necazului, că numai un singur ofițer a fost
făcut prizonier. Câteva zile în șir a fost interogat acest ofi
țer. La urmă s’a intrat cu el în vorbă camaraderește despre
politica războiului. La un moment dat dânsul zise:
— „Ce mai vroiți? Vă dăm Galiția și Bucovina... Vă
lăsăm Dardanelele deschise pentru flota dumneavoastră de
războiu... și la urma urmei puteți rămâne nemișcați aci la
Șiret...“
Aceste vorbe se potriveau cu șoaptele din cartier că tra
tativele secrete de pace separată ce se duc la Petrograd au
sorți de isbândă.
Adânc turburat de asemenea perspectivă, iau și scriu
în grabă la Iași câte o carte poștală: Una profesorului Ni-
colae Iorga și alta doctorului Istrati. Eram prieteni cu a-

mândoi de pe vremea, când mă ajutau în București la tre
zirea conștiinței naționale a Românilor basarabeni.
Nu le spuneam despre ce-i vorba, dar le spuneam că
sunt în cartierul armatei și că tare ași dori să-i văd, ca să
le spun câte ceva. Nici azi nu știu, dacă s’au primit sau
nu aceste scrisori.
La serviciul de informații aveam coleg pe căpitanul Ria-
bușinski, unul din frații Riabușinski din Moscova, cei
mai bogați oameni din Rusia și cu mare înrâurire politică.
Am căutat să-l ispitesc pe Riabușinski, ca să văd ce pă
rere are el despre o pace separată. Am pornit cu el, după
masă la plimbare, și pe drum mă fac a zice, așa, în treacăt:
— Condițiile de pace separată pe care le propune Ger
mania sânt egale cu o pace victorioasă: Galiția, Bucovina,
deschiderea Dardanelelor pentru flota de războiu... ba încă
și Moldova în perspectivă.
Și Riabușinski mi-a răspuns:
— Gheorghe Vasilievici, eu nu cred că se va ajunge
la o pace separată. Și niciodată Rusia nu va face mișelia
ca să trădeze România si să-i răpească Moldova... Nicio
dată!...
Nici de Crăciun n’au încetat ploile. Așa timp urât n’am

mai pomenit! Iți venea să-ți iei lumea în cap și să fugi...
Tecuciul se golise de refugiați.
Dinspre Iași curgeau neîncetat spre front soldați ruși
pe jos. Mergeau unul după altul ca cocorii pe marginea
Șoselei; unii cu tălpile cismelor desfăcute și legate cu sfoară.
Mulți tușeau; răcise pe drum, căci veneau pe jos tocmai
dela Bălți. Că numai până la Bălți îi aduceau cu trenul,
iar de acolo încoace apostolește, pe jos.
94 CARTEA SATULUI
Către Anul Nou a dat gerul, un ger uscat, fără zăpadă.

Se făcuse pământul ca nuca.
La cartier a sosit fostul prefect de Buzjău Dunca. fiind
numit Comisar al guvernului român. Ținuta sa fără cusur
a făcut impresie bună.
In ziua de Anul Nou m’am dus la biserica, unde aveau
să fie față autoritățile române.
Pentru cartierul rus era rezervată altă biserică, în care
serviciul divin se făcea în rusește. Frumos obiceiu — ca
și în țară străină, să asculți slujba bisericească în graiul
țării tale. Aveau un cor minunat, format din cântăreții
mobilizați dela Operele Imperiale din Petrograd și Moscova.
M’am dus la biserica românească dimineață de tot, când
nu începuse încă slujba. Pe la icoane aprindeau lumânări,
se închinau adânc si băteau mătănii câțiva soldați ruși, cu
bărbile mari. Pe fața unuia lunecau lacrămi; pesemne că
îl ducea gândul la mica lui gospodărie: la copii și la ne'
vastă. Mi-a spus că e din gubernia Orenburgului, tocmai
din munții Uralilor.
In acea dimineață de An Nou, tunurile bubuiau groaz
nic. Slujba bisericească o făcea un preot tânăr, cu fața și
vocea aspră. Biserica era plină de credincioși. Lumea se
ruga ferbinte. Unii aveau lacrămi pe obraz. Se cutremurau
ferestrele de bubuitul tunurilor germane și rusești. Era un
duel de artilerie ce-ți zguduia toată făptura. La un mm
ment dat, preotul a început a citi o rugăciune în care se
spunea cam următoarele: „Scapă-neDoamne!... Ajută-ne!...
Iartă-ne pe noi păcătoșii!... Că am greșit înaintea Ta!...
Am călcat poruncile Tale!... Sântem niște ticăloși... îndu
ră-Te și ne iartă pe noi fiii Tăi cei rătăciți... Scapă-ne,
Doamne, și ne izbăvește!..."
Cam acestea erau cuvintele rugăciunei. Toată lumea era

adânc mișcată. Unele femei suspinau.
Niciodată nu voiu uita acest An Nou și această rugă'
ciune!...
De Bobotează, a dat Dumnezeu de a căzut o zăpadă
mare, care a troienit drumurile, și s’a așezat o iarnă grea,
care a ținut până la sfârșitul lui Februarie. A doua zi de
Bobotează, întreg cartierul Armatei a 4'a s’a ridicat din
Tecuciu și s’a strămutat la Bârlad: o parte cu automobilele,
iar restul cu trenul. O noapte întreagă am făcut cu trenul
dela Tecuciu până la Bârlad.
In gara Frunzeasca, trenul a stat, căci era linia închisă.
Pe atunci căile ferate funcționau rău de tot. Toate liniile
erau ticsite de garnituri de vagoane din teritoriul ocupat,
încât nu se mai putea manevra pe liniile din gări.
Stăm noi în Frunzeasca un ceas, stăm două; la urmă
ofițerimea își pierde răbdarea și mă trimite pe mine, care
știam românește, să văd de ce e atâta zăbavă cu plecarea
trenului. Mă duc la șeful de stație; acesta îmi spune că
linia nu e liberă și că nu știe când se va elibera. M’am
așezat cu el la vorbă. După câtva timp, vine din vagon
Colonelul Weiss și, găsindu'mă la sfat, începe a mă învinui.
— Dumneata, domnule Madan, în loc să'l silești să dea
drumul trenului, stai cu dânsul de vorbă!... In loc să ții
cu noi, ții cu dânșii!...
Cuvintele din urmă m’au făcut să'mi sară și mie pâr'
țagul.
— Ce vorbe sânt acestea, Domnule Colonel?!... Dumj
neata uiți că Românii sânt aliații și amicii noștri și că
nu mai poate fi vorba de noi și ei!...
Am mai așteptat noi mult și bina în gara Frunzeasca,
96 CARTEA SATULUI
însă pe la 9 dim., după o noapte de drum, tot am ajuns ia

Bârlad.
Am pomenit despre incidentul cu Colonelul Weiss, Șeful
Biuroului de Cartografie al cartierului, fiindcă băgasem de
seamă că cei câțiva ofițeri de naționalitate germană, cari
ocupau posturi însemnate, nu vădeau prietenie față de Ro'
mânia.
Să fi fost aceasta necazul că România a declarat și dânsa
războiu Germaniei?...
Știu însă că și Șeful Statului Major al Armatei, Gene'
ralul Iunacov (german), și aghiotantul său Allers, și Șeful
Aviației Colonelul Jungmeister, și Șeful Cenzurei Militare
Colonelul Șiff se uitau de sus la Români.
Cu Colonelul Șiff de asemenea am avut o ciocnire ne'
plăcută. La Popota cartierului se nimerise că ședeam față
în față. Și în timpul mesei zilnic căuta să arunce câte o
vorbă rea, la adresa României și a Românilor. Eu cloco-
team de necaz, însă mă stăpâneam.
Intr’o zi îmi sare țandăra și îi zic:
— Ehimneata, Domnule Colonel, te înșeli amarnic, când
spui că România este o țară sălbatică. România are școli
și universități ca și Rusia și foarte mulți Români șbau făcut
studiile în Franța și Germania. Dumneata ai observat, cred,
că toți intelectualii români vorbesc foarte bine franțuzește.
— Adică latră, — izbucnește el, — latră franțuzește!
Eu la rându'mi ridic tonul:
— Cum poți D'ta, Domnule Colonel, să vorbești cu
atâta dispreț și ură despre o țară amică și aliată?!... Despre
un popor, care a dat Rusiei pe un Dimitrie și Antioch Can'
temir; pe un Petru Movilă și pe un Herascov?!...
Tonul meu ridicat a atras atenția celor dela masa Co'
mandantului Armatei; și au întors toți capul.
După masă am povestit Șefului meu, Colonelul Bogoslov-

ski cele întâmplate. Se vede că dânsul a raportat Coman
dantului Armatei, căci a doua zi am fost poftit ca pe viitor
să iau masa la aceeași masă la care ședea Comandantul Ar
matei și celelalte mărimi ale Cartierului.
Se va părea lucru straniu; însă eu nu eram numai tâl-
maciu, ci și omul care luam parte la împăcarea neînțele
gerilor și la menținerea bunelor legături dintre autoritățile
române și armata rusă. Le ajunsesem trebuincios.
II
In Bârlad. Un banchet rusesc și unul românesc- Un ordin

de zi al comandantului frontului rusesc din România. 0 pe
trecere căzăcească. Mișcarea revoluționară rusă. Comitetul
național al ofițerilor și soldaților moldoveni din Basarabia.
Purtarea cazacilor-
In Bârlad cartierul Armatei a 4-a a descălecat în clădi

rea Spitalului Beldiman. Tribunalul era ocupat de Marele
Cartier al Frontului Rusesc, iar Școala Normală de Marele
Cartier General Român.
La vre-o câteva zile după sosirea noastră, Serviciile de
operații și informații ruse, au dat o masă în cinstea acelorași
Servicii dela Marele Cartier Român. A fost o masă îmbel
șugată: cu multe icre negre și alte bunătăți aduse anume
dela Odesa, căci în Bârlad era sărăcie mare de alimente: nu
mai cartofi și fasole.
Colonelul român de aviație Fotescu, văzând atâtea felu
rite băuturi: rachiuri și vinuri spumoase, spuse camarazilor
săi români:
98 CARTEA SATULUI
— Mă, să vă țineți bine, căci rușii o să caute să ne im'

bete!
Și avea dreptate, căci ofițerii ruși au început a umbla
ca suveica din român în român cu paharele de votcă și de
vinuri spumoase, îndemnându-i să bea tot, până la fund.
In timpul mesei cânta din gură și din harmonice un cor
de cazaci; alți vre-o câțiva cazaci jucau tot timpul pe vine
căzăceasca. S’a petrecut bine.
La vre’o câteva zile a dat și Marele Cartier Român o ase
menea masă de răspuns în onoarea rușilor. Și la Marele
Cartier s’a petrecut foarte bine; însă masa a fost mai puțin
îmbelșugată și ținuta în timpul mesei mai cuviincioasă. In
timpul ospățului a cântat orchestra lui Cristache Ciolacu
și-a zis cuplete comice artistul Tănase. La sfârșit tinerii ofi
țeri români au încins o sârbă în mijlocul sălei, în care m’am
prins și eu, spre hazul ofițerilor ruși; însă când au văzut că
dansez bine, au început a mă aplauda. Un domn ofițer ro
mân: Ulea, a dansat foarte bine căzăceasoa. La una din mese
un ofițer ardelean zicea foarte bine niște doine din caval.
Noi cei câți-va ofițeri români basarabeni, cari am avut
onoarea să fim invitați la acest banchet, am rămas nespus
de mulțumiți și încântați.
Cei răi din armata rusă continuau a obijdui lumea și a

face mari stricăciuni gospodăriilor.
Ofițerii ruși nu aveau o purtare camaraderească față de
ofițerii români: se țineau fudui și mândri, și nu răspundeau
la salutul ofițerilor români.
Atunci Comandantul Marelui Cartier Rus de pe frontul
român, Generalul Saharov, a adresat celor 3 armate ruse
de pe frontul român un ordin de zi, care a rămas de pomină.
Nu am la îndemână textul acestui ordin de zi; însă țin

minte foarte bine cuprinsul lui.
Acest Ordin de zi a fost tipărit în Monitorul Armatei
a 4-a. Cred că trebue să se afle în Arhiva din Iași a armate
lor ruse.
Generalul Saharov atrăgea luarea aminte a armatelor ruse
din România, că ele se află pe teritoriul unei țări amice și
aliate; că România este un Stat Independent, care își are
legile și cârmuitorii săi; că rușii n’au dreptul să se amestece
în rânduelile țărei; că trebue să arate respectul cuvenit au
torităților române, iar nu să se poarte în disprețul legilor
țărei românești, dedându-se la abuzuri, violuri și prădăciuni.
Generalul Saharov mărturisea că a văzut cu ochii lui de la
etajul Tribunalului din Bârlad, unde era instalat Cartierul
Frontului, cum doui soldați ruși au răpit o oaie dintr’o tur
mă, ce era mânată pe strada din fața Cartierului; că a tri
mis ca să-i prindă pe acești ticăloși soldați — hoți, —
dar că au fugit și s’au ascuns blestemății; astfel că n’a putut
să-i prindă și să-i împuște.
Generalul Saharov îi dojenea în acest ordin de zi pe ofi
țerii ruși pentru purtarea lor necavalerească și necamarade
rească față de ofițerii români, pe cari nu numai că nu-i sa
lută, dar nici nu răspund la salutul ofițerilor români, chiar
și când acest salut este făcut întâiul și de un ofițer român
cu grad mai mare.
Mare vâlvă și mari supărări a făcut acest ordin de zi în
rândurile ofițerilor ruși. Au fost insă și excepții. Astfel
după vre’o săptămână dela acest ordin, pe când, mergeam
pe stradă cu colonelul Bogoslovski, vedem că pe cealaltă
parte a străzei mergea un căpitan rus și se întâlnește cu un
colonel român. Colonelul îl salută pe căpitanul rus, însă
100 CARTEA SATULUI
acesta nu răspunde. Și atunci colonelul Bogoslovski îmi

zise furios:
— Ei, apoi acesta nu este oare o canalie?! Când un Co-
ionel român îl salută și el, porcul, nici nu răspunde!
Ordinul de zi al generalului Saharov a fost ca un biciu
de foc și este o mărturie, că eu nu am vorbit cu patimă și
părtinire despre purtarea unora dintre soldații armatelor
ruse din România.
In urmă generalul Saharov a fost înlocuit prin gene
ralul Șcerbacev.
Rușii sânt o nație talentată și vitează ca și românii, un
popor milos și în stare de mari avânturi. Insă atunci armata
lor își pierduse disciplina, începuse destrămarea.
In timpul lunilor de iarnă am stat în Bârlad pe hodină

și mâncare. Frontul fu întărit bine cu infanterie și artilerie
grea, iar diviziile de cavalerie au fost trimise la emat în Ba
sarabia. S’a mai împuținat și obijduirea locuitorilor.
Ofițerii Români se duceau la serviciu la 8 dimineața,
iar cei Ruși abia pela 10. Și Românii îi pizmuiau pe Ruși.
Căci de unde Marele Cartier Român, nu știu dacă avea
mai mult de 150 dfâ ofițeri, cartierul Armatei a 4-a rusă
avea peste 500.
In fiecare seară de Duminică, la popota Statului Major

al Cartierului Rus, se petrecea după masă până noaptea
târziu cu cântece, dansuri căzăcesti și cu lăutari români.
Căci găsisem eu în Bârlad niște băeți, lăutari buni din Bu
curești, în frunte cu unul Fănică Ștefănescu. Comandantul
Ragoza asculta cu multă plăcere muzica populară româ
nească, pentrucă era ucrainian și muzica populară ucrainiană
se aseamănă mult cu cea românească. După ce pleca Ragoza
și rămânea numai generalul Iunacov, șeful Statului Major,

căruia îi plăceau cântecele soldățești desfrânate, se începeau
niște țigănii, de-ți astupai urechile.
Vin aduceam la masă dela Emil Giuvara, din viile dela
Șuletea — un vin negru foarte bun. Emil Giuvara era un
intelectual desăvârșit ca și d-na Giuvara, soția sa, născuta
Botez —- o familie de intelectuali bine cunoscută în Mol
dova. Dela Iași venea din când în când d-rul Giuvara, care
aducea noutăți. Păstrez cea mai plăcută amintire despre
această familie, în cercul căreia îmi mai răcoream sufletul.
Pe lângă cartierul armatei, fiecare divizie depe front, avea

câte un ofițer de legătură. Băeți tineri, plini de viață și vi
teji, căci numai cei răniți de câteva ori erau numiți.
Mă împrietenisem cu toți.
Intr’o zi ofițerul de legătură al diviziei de cazaci de Don
mă poftește seara la dânsul pe ospeție, căci era ziua lui de
naștere.
Știam că asemenea petreceri se încheie de obiceiu cu o
mare beție; și de aceia nu-mi prea venea să iau parte la
acest ospăț. Și pe urmă ei tineri, eu om în vârstă. Dar au
stăruit și ceilalți, și am primit.
Cazacul stătea în gazdă la o austriacă în vârstă, al cărui
soț era internat în lagărul de concentrare.
Ne-am adunat vreo doisprezece. Pela mijlocul mesei,
gazda, în semn de atenție, a dăruit onomasticului patru
sticle de vin vechiu înfundat, un vin minunat la gust, însă
și tare: Așa că după votcă și alte băuturi, acesta ne-a dat
gata. Eu însă mi-am păstrat cumpătul, căci sub cuvânt că
sunt oprit de doctor, abia, abia, dacă gustam din pahare.
Au adus și niște lăutari români; unul cu ghitară.
In toiul chefului au început cântecele, dansurile căzăcești
102 CARTEA SATULUI
și pupăturile, căci rușii sunt pupăcioși, nevoie mare! la

chef. Atunci te pupă unde vrei. Vinul gazdei plăcuse mult
și au început a stărui cu toții, ca să le mai dăruiască câteva
sticle. Biata femeie — ce să facă? — le mai dăruește două
sticle, dar roagă să o scutească, pentrucă nu mai are decât
patru sticle, pe care le ține pentru Paști.
După miezul nopții, gazda, femeie în vârstă, s’a culcat
să se odihnească. Atunci ofițerul de cazaci șoptește la
câțiva soldați cazaci de ai lui, ca să spargă ușa beciului și
să aducă și celelalte sticle de vin. Zis și făcut.
Când erau deacum toți beți turtă, lăutarii îndrăsnesc și
dânșii să-și ceară răsplata. Onomasticul strigă către cei câți
va soldați oazaci, ca să-i ia pe lăutari la goană. Cazacii au
făcut viorile și ghitara țăndări de capul lăutarilor.
Când am plecat acasă, bieții lăutari se văitau la poartă.
Le-am spus să vină a doua zi pe seară tot aici la ofițerul de
cazaci și să-i ceară despăgubiri, spunându-i că altfel se vor
jălui asupra lui comandantului de armată.
A doua zi l-am sfătuit pe ofițerul vinovat, să plătească
viorile și ghitara lăutarilor, altfel dânșii vor reclama la co
mandantul armatei, luându-mă pe mine drept martor, și eu
nu voiu putea tăgădui adevărul. N’a avut încotro și le-a
plătit viorile și ghitara; ba le-a dat și o răsplată pentru cân
tare.
Dela Petrograd veneau vești, că se dă acolo o luptă mare

între partizanii păcii separate și ambasadorii Angliei și Fran
ței: Buchanan și Paleologu. Pe atunci Buchanan, ambasa
dorul Angliei era omul cel mai puternic în Petrograd.
Intr’una din zile vine dela Petrograd vestea, că Țarul a
cedat și că Rusia, în loc de guvern împărătesc, are un gu
vern a! poporului.
— S’a început, mram zis eu. Căci cunoșteam destul de

bine mișcarea revoluționară rusă; și știam că revoluționarii
nu se vor mulțumi cu mici daruri, ci vor căuta să pună
singuri mâna pe putere.
Schimbările au urmat iute una după alta; și mult mai re'
pede de cum credeam eu. In Bârlad soldații au început a
ține zilnic întruniri cu discursuri înflăcărate și cu plimbări
cu steaguri roșii pe străzile orașului. Gândul tuturor era
absorbit de problemele politice și sociale. Soldații nu se
mai gândeau că au de apărat un front contra inamicului.
Cuvântul: Pace era în gura tuturor.
Ofițerii erau descurajați și desorientați.
Tocmai atunci apăru și faimosul ordin al Ministrului
Gucicov, prin care soldații erau scutiți de a mai saluta pe
ofițeri.
Acest ordin a nimicit cu totul disciplina militară. A fost
fatal întregei armate rusești. Toate au început a se duce
dea-dura.
De Paști a fost delegat să meargă la Petrograd Căpitanul
Riabușinski, care, cum am mai spus, era unul din cei mai
bogați oameni ai Rusiei și avea mari legături în sferele
înalte. Misiunea lui era de a vedea și afla tot adevărul
despre ceace se petrece și se plănuește acolo.
La întoarcere, Riabușinski a făcut o dare de seamă în
fața tuturor ofițerilor din cartier, față fiind comandantul
armatei. A făcut o descriere amănunțită. A spus că a luat
parte la adunările la care a vorbit Lenin; și neza spus, că
lozinca de: pace fără contribuțiuni și anexiuni, lansată de
bolșevici, adică de socialiștii maximaliști, este pe placul și
în voia aproape întregii Rusii.
După Paști, au început a sosi delegații de câte 3'4 ma'

104 CARTEA SATULUI
troși (marinari) din flota rusă, cu misiunea de a adânci re-

volutia în rândurile armatei. Niște mutre fioroase, care dă-
deau busna la comandantul armatei, cu aerul de stăpâni.
Tot după Paști au sosit în Bârlad și soțiile câtorva ofițeri
de Stat Major, căci în Rusia, la Petrograd și Moscova, erau
turburări și timp de iarnă, iar în România primăvară în
florită.
Am făcut atunci cunoștință cu soția șefului meu, Colo
nelul Bogoslovski, născută Cleinmichel, o familie cu mare
trecere la Curtea din Petrograd. Era încântată de România
și lăuda foarte mult cumințenia și buna creștere a țărani
lor români, pe care-i găsea mult mai înțelepți și mai sim
patici decât țăranii ruși.
Ofițerii basarabeni, translatori la diferite servicii ale
Cartierului, începuse a iubi România. Căutau societatea ro
mânească și, văzând cu ochii, mugurea în sufletul lor dra
gostea de neam, lucru de mare însemnătate, căci la venirea
lor mulți erau sufletește streini de neam, de oarece fusese
educați în spiritul și orientarea rusească de prin școlile Im
periului rusesc.
Fostul subsecretar de Stat la Ministerul de Agricultură
Anton Crihan, pe atunci sublocotenent, era și dânsul trans
lator. Intr’una din zile îmi propune să alcătuim și noi un
comitet revoluționar basarabean. I-am răspuns că trebuie
să aflu mai întâi cum ar privi acest lucru cei dela Statul
Major al Armatei. Șeful meu, Colonelul Bogoslovski, mi-a
spus că dânsul personal socotește comitetele revoluționare
an mare pericol pentru armată. Generalul Cuartirmeister
Alexeev mi-a spus că nu vede dece nu s’ar organiza și mol
dovenii basarabeni, dacă se organizează toate celelalte na
ționalități din armata rusă.
Eu, mai în vârstă și mai cu experiență și temându-mă să
nu dau vr’un greș, zăboveam cu înjghebarea comitetului,

însă amicul Crihan mă zorea mereu.
In sfârșit în ziua de 12 Mai 1917 ne adunăm la mine
acasă și întemeiem comitetul, însă nu comitet revoluționar,
ci comitet național al soldaților și ofițerilor moldoveni.
Dacă nu mă înșel, comitetul acesta a fost singurul comitet
al moldovenilor basarabeni din armata rusă, care și-a dat
denumirea de național, căci celelalte comitete se numeau
comitete basarabene revoluționare.
Iată și procesul verbal de înființare a acestui comitet,
făcut în românește, însă cu litere rusești:
„Noi subsemnații, ofițeri, dregători și soldați basarabeni
„ai Cartierului Armatei a 4-a și ai garnizoanei ruse din orașul
„Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 Maiu 1917, sub pre
ședinția tâlmaciului Gheorghe V. Madan, spre a ne sfătui
„asupra nevoilor politice, culturale și economice de astăzi
„ale Basarabiei, și luând cunoștință de programul partidu
lui național moldovenesc din Basarabia, am hotărît cu
„toții, să ne alipim la partidul național moldovenesc, ară-
„tându-ne în acelaș timp dorința ca:
1. „In ceace privește înzestrarea țăranilor moldoveni cu
„pământ, apoi aceasta să fie înfăptuită pe temeiul celei mai
„largi democrații, căci a sosit și pentru dânșii ziua drep
tății.
2. „Partidul național moldovenesc din Basarabia, dând
„întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-și
„dea în acelaș timp toată silința, atât prin cuvântul tipărit,
„cât și prin graiul viu, ca să ferească scumpa noastră Ba
sarabie de siluirile și jafurile nelegiuite ale anarhiei.^
„Spre aducerea la îndeplinire a celor de mai sus arătate
„ne-am și ales un comitet alcătuit din: Gheorghe V. Ma-
„dan, ca președinte, sublocotenent Ioan Madan, Vice-
106 CARTEA SATULUI
„Președinte, sublocotenent Anton Crihan secretar, și sub'

„locotenent Petre Goian, casier“.
Ca membri ai comitetului erau: Sublocotenenții: Râhlea,
Palanciuc, Leonid Madan, Arventiev, Târnăcop, Ciobanu,
Gh. Mare, Silitraru, Ochișor, Ivănescu și Mustață. Dea'
semenea funcționarul militar: Ciuhudar, Voluntarul, Be'
duhovscki, Plutonierul Melnic și Tărâță, sergentul major
Pranițki, Chiriac, Băț, și caporalii: Băț, Herța și Istrati.
Acest comitet a dat din sânul său trei vrednici deputați
naționaliști în sfatul țării basarabean: Pe Anton Crihan,
Gheorghe Mare și Silitraru. Comitetul șra întins activi'
tatea și asupra frontului, împărțind soldaților moldoveni
din tranșee, literatură națională și îndemnânduu să se țină
la o parte de mișcarea revoluționară rusească, îngrijindu'se
numai de soarta țărișoarei noastre Basarabia și de nevoile
moldovenilor, stăruind ca Basarabia să fie cârmuită numai
de moldoveni, căci este țară moldovenească.
Copia Procesului'verbal de înființare a Comitetului Na'
țional a fost trimisă Partidului Național Moldovenesc din
Chișinău spre cunoștință și îmbărbătare, iar ziarul „Cuvânt
Moldovenesc11 a tipărit aceasta, ca să fie un îndemn și
pentru alții.
Tot atunci, în primăvară, a fost numit ofițer de legă'
tură din partea armatei române maiorul Bădulescu, în locul
maiorului Cibuchi, căruia i să dat comanda unei unități.
Și Cibuchi și Bădulescu erau militari distinși, bine aprez
ciați de Statul Major rus. Dar Maiorul Bădulescu mai avea
pe lângă aceasta și o fire deschisă și prietenoasă. Dânsul
în scurtă vreme s’a împrietenit cu toți ofițerii de Stat'
Major. Și când i s’a dat și lui comanda unei unități depe
frontul de luptă, și în locul său a fost numit colonelul de
rezervă N. Cantacuzino, Statul Major al Armatei a 4'a
rusă, a rămas foarte nemulțumit de această schimbare. Co-

mandantul armatei Generalul Ragozja a dat un ordin de zi
către armată, în care aducea mari laude și mulțumiri maio-
rului Bădulescu pentru serviciile neprețuite aduse armatei
rusești. Multă vreme n’am mai știut ce s’a făcut cu dânsul.
Mi-a trimis o cartă poștală depe frontul de luptă; dar de
atunci îl pierdusem. Ii păstrez o scumpă amintire.
Dau mai jos, cu titlu de document privitor la frăția de
arme Ruso-Română, întreg Ordinul de Zi al generalului
Comandant Ragoza:
Ordin către trupele armatei a 4-a

11 Octombrie, anul 1917 — No. 5452
„Dela data de 23 Maiu și până la 29 August a. c. pe

lângă Cartierul Armatei ce-mi este încredințat a fost ata
șat din partea Armatei a 2-a Române, pentru a ține legă
tura, maiorul din armata română Alexandru Bădulescu.
Cu sosirea pe frontul de luptă a Armatei I-a Române
asupra maiorului Bădulescu a căzut sarcina legăturei și cu
această armată.
Cu un sentiment de adâncă recunoștință îmi aduc a-
minte de activitatea maiorului Bădulescu, atât în perioada
pregătitoare a operațiilor din Iulie cât și în zilele grele,
dar în acelaș timp și glorioase, ale luptelor din Iulie și
August.
După observațiile mele personale, cât și după măr
turia ofițerilor Statului meu Major, maiorul Bădulescu și-a
împlinit fără greș grelele sale îndatoriri. Erudiția mi
litară a maiorului Bădulescu, experiența sa personală în
ale războiului, energia sa nesecată și neasemănata sa pu
108 CARTEA SATULUI
tere de muncă ușurau conlucrarea cu dânsul; iar marile

sale însușiri sufletești făceau această conlucrare plăcută.
Pentru marea și mult folositoarea sa activitate, cu toate
că a fost de scurtă durată, eu l’am propus pe maiorul Bă
dulescu pentru a fi decorat cu două ordine de războiu.
Acuma maiorul Bădulescu este rechemat de către Co'
mandantul Armatei a 2'a Române spre a primi comanda
unui regiment de vânători.
Cu adânc regret, eu și Cartierul meu, ne despărțim de
maiorul Bădulescu; îi mulțumim pentru munca îndeplinită
și-i dorim din suflet noroc și izbândă în comanda regi'
mentului.
A iscălit: Comandantul Armatei, Generalul de infanterie,
Ragoza“.
Ordinul a ieșit din tipografie la orele 10, în ziua de 14
Octombrie, anul 1917“.
In Bârlad lumea românească răbda strașnic de foame.

Pentru o pânișoară neagră ca tizicul sau pentru o bucată
de mălai dulce se înșirau oamenii de pe la miezul nopții
în fața brutăriilor. Și nici aceia nu o aveau toti, căci mult!
plecau acasa fara nimic. Toată Moldova răbda de foame,
căci nu putea să hrănească și armata românească și armata
rusească și toată lumea refugiaților. Chiar și Sf. Paști mulți
din românii cu dare de mână Iau făcut cu cozi ele ceapă
verde; iar cozonacul și mielul au rămas pe altă dată.
Mulți din refugiații din Muntenia și Oltenia îi ocărau
pe Moldoveni găsindu-i neospitalieri; însă n’aveau drep'
tate, deoarece Rușii cumpărase tot prisosul de hrană, plă<
tind^ prețuri mari, căci aveau bănărit mult, și lumea
temându'se de rechiziție a vândut aproape tot Rușilor;
cu toate ca învoiala dintre statul roman și cel rusesc fusese,
ca oștirea rusească să-și primească toate proviziile din Ru

sia. Insă Rușii nu s’au ținut de această învoială și se apro
vizionau din Moldova, unde prețurile erau mai mici decât
în Rusia.
Soldații ruși' din Bârlad și de prin sate parcă se mai
cumințiseră și nu mai obijduiau așa de mult lumea. Numai
escadronul de iscoade de cazaci de Cuban, numiți, cum am
spus, plastunî, nu se astâmpărau. Ofițerii lor locuiau în
Bârlad, iar cazacii soldați în micul sat numit Crâng de
lângă Bârlad. Și unii și alții vârâseră spaima în gazdele la
care locuiau.
Intr’o zi a venit un negustor ovrei din Bârlad, la care
locuiau doi ofițeri din acești cazaci. Și se ruga cu lacrămi
la comandantul garnizoanei, ca să fie izbăvit de acești
musafiri. Dânsul spunea și se jăluia, că a avut o putină
de brânză și i-au mâncat-o; a avut o putină de untură de
gâscă și au folosit-o ei, nedându-i lui nimica. A avut un
baril de vin și i l-au băut tot; că are o vacă, dar dânsul
nare voie s’o mulgă, că i-o mulg cazacii; că are o nevastă,
dar și pe aceia cazacii caută să pună stăpânire; că în sfârșit
s'au făcut stăpâni pe toată gospodăria lui. Iar, de încearcă
să protesteze, apoi îndreaptă spre el pistoalele încărcate.
Țăranii din sătuceanul Crâng, deasemenea au venit în-
tr’o zi cu grămada la comandamentul armatei să se jă-
luiască; și au declarat că, dacă nu li se iau depe capul lor
cazacii, apoi își iau perinele și se duc în lume; căci nu mai
pot răbda: jaful, râsul și batjocura cazacilor. Am cercetat
lucrurile și m’am încredințat că oamenii aveau dreptate.
Cazacii le băuse tot vinul de prin beciuri și le mâncase pe
degeaba toți porcii și toate păsările. Le batjocureau nevestele
și fetele. In fiecare noapte veneau beți acasă. Și nu băteau
în fereastră sau în ușă, ca să le deschidă, dar începeau a
110 CARTEA SATULUI
trage din pistoale depe prispa sau din tinda casei, în cât
săreau oamenii speriați din somn, iar copiii începeau a
plânge de spaimă. Ușile și căpriorii ușilor de pe la casele
acestor gospodari erau găurite de gloanțele de pistoale ale
acestor tâlhari și varvari.
Am văzut armata La Română a Generalului Cristescu,

trecând prin Bârlad spre frontul din josul Tecuciului. Bine
echipată și bine instruită; însă soldații foarte slabi la trup,
așa de slabi, că ți-era milă de ei. Se vedea lipsa mare de
hrană. Și te întrebai cu durere: de unde o să ia oamenii
aceștia puterea trupească trebuincioasă pentru grelele oste-
neli și luptele înverșunate ceh așteaptă cu Germanii?!...
încetul cu încetul ne apropiam de timpul hotărât pen

tru începerea ofensivei năvalnice a armatelor române și
ruse împotriva Germanilor. La statul major rus al Armatei
a 4-a s’au făcut schimbări. Generalul Iunacov a fost
numit comandant al Corpului depe frontul din fața Te
cuciului, iar în locul său a fost numit șef al statului major
al armatei generalul de divizie Monchevitz, — un militar
erudit și om foarte cult.
Deasemenea și generalul Cuartirmeister Alexeev a fost
numit comandantul unei divizii de infanterie de pe frontul
de lângă Straoani, de unde avea să înceapă ofensiva Ar
matei a 4-a; iar în locul său a fost numit ajutorul său
generalul Grigoriev.
Aeroplanele inamice făceau tot mai dese sboruri de re
cunoaștere deasupra Bârladului, aruncând uneori și bombe.
Pe lângă diviziile și corpurile de armată, precum și pe
lângă comandamentul armatei au fost numiți comisari ai
poporului din partea comitetelor revoluționare; acești co-
ofensivei năvalnice.
112 CARTEA SATULUI
misari cu caracter politic aveau menirea de a supraveghea

și da povețe comandanților și de a îmbărbăta la luptă pe
soldați prin discursuri revoluționare.
Mare pacoste au mai fost pentru armată și acești comi
sari! Se plimbau zi și noapte în automobile. Se îmbuibau
de toate bunătățile; căci sau dovedit a fi niște hrăpăreți,
lacomi de avutul Statului. Unii din ei aveau grade de lo
cotenent, dar unii erau oameni fără cultură — niște simpli
caporali sau sergenți majori. Trebușoarele pe cari le făceau
m’au convins că și democratul, dacă îl lași să gospodă
rească nesupravegheat și fără frică de pedeapsă banul și
averea obștească, apoi își vâră mâinile până în coate în
acest avut.
III
Luptele dela Mărășești. Ofensiva Ruso-Română. Ofensiva lui

Mackensen și luptele dela Mărășești.
In sfârșit sosi și zjiua mult așteptatei ofensive contra

germanilor.
Intrarea Statelor Unite în războiu alături de aliați a în
viorat și îmbărbătat oștirea.
Rușii se credeau mai numeroși decât germanii, și îngră
mădiseră armament, munițiuni și hrană din belșug.
Pe soldați_ se putea pune încă nădejde, căci nebuneala
revoluționaranusmintlse preâtafe mintS celor clin tranșee.
Duhul razvrătira~T>ântuia mai mult în spatele frontului.
Ceea ce îngrijora comandamentul — era lipsa trupelor
de rezervă. Căci aveau doar de luptat cu un strateg mare
și iscusit ca Mackensen. Se temeau ca nu cumva dânsul să
aibă rezerve numeroase, bine dosite, în spatele celor patru
divizii, cari ocupau frontul din fața Armatei a 4-a rusă.
Ținta ofensivei era deocamdată luarea Focșanilor. Inain-

tarea mai departe atârna de izbânzile oștirilor rusești din
Galiția, cari începuse ofensiva mai înainte. Insă atât ofen-
siva depe frontul român cât și cea din Galiția trebuiau să
fie, după planurile marelui stat major general rus, numai
simple demonstrații, iar ofensiva adevărată, mare și pu
ternică, trebuia să se producă mai la nord, în regiunea
orașului Smorgoni.
Așa mi-a șoptit mie, șeful meu, colonelul Bogoslovski.
Bineînțeles, că gloata nu trebuia să știe despre aceasta.
In vederea ofensivei, Marele Cartier a dat ordin, ca sta'
tele majore ala armatelor să se strămute mai aproape de
locul luptelor viitoare.
In acest scop, eu și căpitanul Puhleacov, fuseserăm tri
miși, cu vreo două săptămâni înainte, la moșia Vladnic a
lui Plaino și Domnești a lui Mavrocordat, pentru a vedea,
care din conacele acestor moșii sânt mai potrivite pentru
instalarea statului major al armatei. Cel mai bun, mai în
căpător și mai în apropiere de front a fost ales conacul
moșiei Domnești.
Și astfel, într’o bună dimineață de Iulie 1917, am pornit
pe străzile orașului Bârlad spre Domnești vreo douăzeci
de automobile ale cartierului Armatei a 4-a.
Lumea românească ne privea cu smerită bucurie. Cu-
noscuții ne salutau radios... Mă rog, se mângâiau oamenii
cu nădejdea unei mari biruinți, care va scăpa țara de co
tropitori, și astfel marea mulțime a refugiaților își vor
revedea familiile și gospodăriile.
Am descălecat la Domnești.
Instalarea telegrafului și a biurourilor serviciilor de ope
rație și informație era gata.
Odată cu noi au sosit și două delegații militare amice
8
114 CARTEA SATULUI
de câte doi ofițeri, una Franceză și una Japoneză, pentru

a fi față la desfășurarea luptelor.,_
Delegația franceză se compunea din Căpitanul Masca-
relle și Locotenentul de rezervă Lebrun, care era un în
semnat om politic.
Nelipsiți erau și câțiva comisari ai poporului din partea
comitetelor revoluționare ale armatei. Purtau ca semn câte
o eșarfă, roșie ca sângele, la mânecă.
v Se simțea o mare încordare de nervi la toți; chiar și în
timpul mesei. Și aveau de ce să fie îngrijorați. Soldata nu
se arătau însuflețiți de mânie contra Germanilor; ba sol-
dații diviziei generalului Alexeev, din regiunea Straoani-
lor, au declarat că nu vor merge la atac, deoarece nu ger
manii sânt dușmanii lor, dar boierii și burjuii din Rusia.
Cu mare greutate comisarii revoluționari, trimiși în
grabă, i-au desmeticit pe soldații răzvrătiți, arătându-le că
dacă nu vor lupta, atunci pun în primejdie mișcarea revo
luționară pentru „pământ" și „Libertate* .
In noaptea spre nouă Iulie, dacă nu mă înșel, a început
focul artileriei grele.
Un bombardament groaznic. Toată ziua a tunat artileria
și a bubuit neîncetat până după miezul celei de a doua
nopți, când infanteria a pornit la atac.
Ținta a fost ajunsă și spre seară au și fost aduși la car
tier vreo câteva sute de soldați germani prizonieri. Toți
oameni voinici, bine îmbrăcați și cu ținută demnă.
Seara, în timpul mesei, domnul Dunca, comisarul guver
nului român, începe a-i felicita radios pe ofițerii ruși cu
strălucita biruință.
Dar generalul Abutcov îi zise:
— Ce fel de strălucită biruință?!... Unsprezece regimente
nașe, contra unui regiment german?!... " ~~
Noaptea, târziu, au sosit vești rele de pe frontul Gali'

țian. Frontul rus fusese străpuns în preajma Tamopolului
și se cerea ajutor grabnic. A fost trimisă artilerie grea și
ca la un corp de soldați, iar ofensiva de pe frontul român
a fost oprită în loc.
Mâhniți și descurajați ne-am întors la cuibul din Bârlad.
Toți își pierduseră cumpătul, căci nu se știa ce proporții
va lua dezastrul din Galiția. Generalul Ragoza începuse
a se gândi la o eventuală retragere la Prut. Spre fericire
înaintarea inamicului a fost oprită și frontul galițian re
stabilit. ' ' ' ’' I ■
Mulți din noi la întoarcere nici nu ne-am mai oprit la
vechile noastre gazde confortabile din oraș; dar am tras
drept la cartierul armatei, care locuia încăpătoarea clădire a
școalei normale.
La vreo zece zile au început a ne veni vești de pe fron
tul Tecuciu-Mărășești, că soldaților din tranșee le dârdâe
genunchii picioarelor, căci se tem de un atac din partea
germanilor.
Și într’adevăr întruna din nopți, pe când dormeam toți,
aud duduind și alergând prin coridorul cartierului.
Odaia mea era alături de birourile serviciilor de operație
și informație.
Mă îmbrac degrabă și ies să văd ce este. Aflu că Ma-
ckensen a deslănțuit o strașnică ofensivă contra corpului 30
de armată rus, comandat de Iunacov, care avea tranșeele în
pădurea de peste Șiret în dreptul- orașului Tecuci.
După un bombardament groaznic de șase ore cu gaze
înăbușitoare, soldații ruși au fost scoși din tranșee.
Divizia de rezervă sosită în ajutor nu a folosit, căci ger
manii erau mult mai numeroși decât se credea.
116 CARTEA SATULUI
A fost chemată grabnic în ajutor Armata I-a Română a

generalului Cristescu.
In aceeași zi, pe la chindeiu, șeful meu, colonelul Bo
goslovski îmi arată că din ordinul comandantului arma
tei trebue să plecăm îndată la Cartierul Armatei I-a Ro
mâne din Tecuci.
Ne-am urcat în cel mai bun automobil și am pornit ca
vijelia spre Tecuciu.
Pe la jumătate de cale am întâlnit un automobil, care
ducea în goana mare spre Bârlad pe generalul Iunacov, co
mandantul corpului răvășit de către armata lui Mackensen.
Colonelul Bogoslovski i-a strigat în gura mare:
— Cadavru!...
In apropierea Tecuciului am început a întâlni camioane,
din care se auzeau gemete și vaete de răniți.
Pe marginea șoselei veneau pe jos soldații răniți mai ușor.
Și o mulțime de refugiați, mai mult femei și copii, oare
pe jos, care cu căruță plină de buclucuri, veneau grăbiți
dinspre Tecuciu din satele de lângă iadul bătăliei.
Am ajuns la cartierul Armatei I-a. Ofițerul rus de legă
tură, Ion Madan, ne-a condus la biroul de informații
unde întâlnii pe locotenentul Bursan, o familie pe care o
cunoșteam încă de pe când trăiam ca refugiat politic în
București.
Misiunea colonelului Bogoslovski era de a afla, prin
mijlocirea mea ca interpret, dacă trupele române au sosit
în ajutor și care este situația frontului de luptă în mo
mentul dat.
Am fost conduși la șeful Statului Major, generalul Zadic,
și acesta ne-a condus la comandantul armatei, generalul
Cristescu, care se plimba îngândurat printr’un mic coridor.
Ii spun în românește scopul venirei noastre. Generalul Cri-
stescu a răspuns tot în românește, că unitățile armatei sale

sunt în marș. Insă nu poate preciza în ce loc al drumului
se află fiecare unitate în momentul de față, dar că pe mă'
sură ce vor sosi le va vârî în foc.
Camdeodată însă caută să adune unitățile ruse, care s’au
împrăștiat, și să le vâre din nou în luptă.
Am trecut apoi în biuroul de operații, unde am făcut
cunoștință cu trei ofițeri ce se aflau acolo. Țin minte fa
milia Todicescu, căci m’a rugat să-i traduc un rezumat.
Se vede că ținuta mea în fața generalului Cristescu nu
a fost aceea care se cuvenea, căci la ieșire Bogoslovski m’a
mustrat.
— Ce-ai făcut, Gheorghe Vasilievici?!... D-ta ai vorbit
cu generalul Cristescu, ca unui egal! Ai uitat că acesta
este comandantul unei armate!...
De la cartier ne-am repezit cu automobilul în deal dea
supra Furcenilor pentru a privi luptele. Apoi ne-am întors
în oraș.
Colonelul Bogoslovski s’a oprit în dreptul poștii și s’a
urcat să comunice unele vești generalului Ragoza.
Și pe când eu așteptam în automobil, iar dinspre Șiret
bubuiau tunurile, șoferul îmi zise:
— Acum se petrec marile trădări...
Aceste cuvinte, spuse în acele momente, m’au cutre
murat și m’au pus pe multe gânduri.
In drum ne-am oprit din nou la cartierul Armatei I-a
pentru a afla ultimele știri. Am fost poftiți la masă. In
vecinătatea și deasupra gării Tecuciu se spărgeau niște
obuze grele germane, ce făceau un sgomot asurzitor. Se cu
tremura pământul, nu altceva!...
Cine-va din români îmi zise la plecare:
— Ce gând au oare rușii ăștia, de nu vor să lupte?!... Ce
118 CARTEA SATULUI
vor ca tot greul să4 ducem numai noi?!... Atunci la ce

ne'au mai mâncat și sărăcit degeaba toată iarna Țara?!...
Sdrobind corpul de armată rus din dreptul Tecuciului,
Mackensen a repezit diviziile sale și altele proaspete contra
corpurilor 7 și 8 rusești dinspre Mărășești. Și de unde se
știa numai despre 4 divizii germane, Makensen a început
a scoate ca din pământ, una după alta, divizii noi, încât
numărul diviziilor sale a ajuns la opt, apoi la zece, unsprez |
zece și douăsprezece.
In cartierul Armatei a 4-a se credea că Mackensen va
răsturna cu desăvârșire frontul ruso'român și că va ieși în
spatele armatelor ruso-române depe frontul munților.
Intr’o după amiază a uneia din acele zile mă plimbam
pe șesul Bârladului cu locotenentul Vâpov, care cum am
mai spus, era bogătaș de origină germană din Moscova și
care era interpret ca și mine. La un moment dat dânsul zise:
— O găsi el undeva Mackensen o divizie proaspătă!...
Tot într’una din acele zile de primejdie mă întâlnesc
pe stradă cu generalul șef al serviciului juridic al armatei
— un bărbat de statură mică — de vreo cincizeci și ceva
de ani, — mare iubitor de cărți poștale cu zugrăveli des'
frânate și totdeauna bine dispus. Acuma era și dânsul po?
somorât. Din vorbă în vorbă începe a-i judeca pe Români:
Că dece s’au vârît în războiul ăsta groaznic dintre cei
mari?... Ce au căutat?... Căci nu sunt un popor născut
pentru a purta războaie...
In vremea aceasta pe strada mare, care întretăia strada
în care stăteam noi de vorbă, apare o turmă de oi mânată
de doi ciobani bătrâni. Generalul îmi arătă cu mâna spre
ciobani:
w — Iată chemarea și îndeletnicirea lor, iar nu să poarte
războaie!
r
Ii răspund:
— Domnule General, eu însumi sunt român basarabean,
cunosc bine România și știu că românii au intrat în război
nu pentrucă aceasta le-ar fi menirea și îndeletnicirea, dar
pentrucă vor să desrobească de sub jugul austro-ungar pe
frații lor din Bucovina și Transilvania.
In aceeași zi pe la sfințitul soarelui, am fost martorul

următoarei scene: pe o stradă lăturalnică, la portița unei
case particulare, un bârlădean în vârstă, intelectual după
port și înfățișare, se hărțuia la vorbă cu un soldat rus,
moldovean-basarabean; dojenea pe soldații ruși că nu dau
ofițerilor cinstea cuvenită și că nu vor să lupte.
Soldatul basarabean îi răspunse:
— Da’ de ce să mă bat? eu să-mi pun viața în primejdie și
ofițerii să mă vândă dușmanilor... Nu le mai dăm nici un
onor! Și de întâlnesc pe stradă un ofițer, nu mă dau în
lături, dar mă izbesc cu el piept în piept! O său facem
și pe ofițeri și pe boieri, să muncească și să mănânce ca și
noi...
Bătrânul bârlădean îi zise:
— Cum, măi, adică crezi tu, că eu o să prășesc alături
de tine?...
— Da’ de ce să nu prășești?!
— Ei, n’am să prășesc!...
— Ba, ai să prășești! Iii prășiii!... Ai să vezi cum o să
prășești!?...
— Măăă, o să vă ia dracu, măi!... Ptiu, bătu-v’ar Dum
nezeu!
Și trânti portița în nasul soldatului zurbagiu.
A avut dreptate bătrânul bârlădean, căci n’a trecut mult
și într’adevăr, că i-a luat dracu.
120 CARTEA SATULUI
Pe frontul Mărășeștilor, bătălia continua cu înverșunare.

Corpurile de armată ruse 7 și 8, în care erau mulți ro
mâni basarabeni, s’au luptat mai bine decât se aștepta; mai
cu seamă divizia generalului Andrianov și aceea a genera
lului Canterov au dat dovezi de mare vitejie, și au avut
pierderi strașnice.
In timpul acestor lupte generalul Elcianinov, comandan
tul corpului al optulea, își pierduse firea și făcea mari
încurcături, că alerga din loc în loc pe câmpul de luptă
și cum întâlnea vreo unitate de rezervă, o trimetea îndată
acolo, unde i-se părea lui pericolul mai mare. Dar nu încu-
noștiința despre aceasta pe șeful de stat major al corpului.
Și când acesta la rândul său vroia să trimită acea unitate
în ajutorul cuiva, ia-o de unde nu-i!... încât a trimis la
cartierul armatei această telegramă:
— Veniți, vă rog, de vedeți ce dispoziții se iau aci!...
Dar ceea ce m’a mirat și m’a minunat pe mine peste
măsură, și chiar și pe ofițerii ruși, a fost bravura armatei
române, care a dus tot greul luptelor din urmă. Soldații
slabi și rebegiți, pe care-i văzusem trecând spre front, s’au
bătut ca niște lei.
Și când a ajuns lupta la baionete și la granatele de
mână, acești eroi și mucenici ai neamului românesc arun
cau tunicile depe sine, căci era căldură mare, și porneau
numai în cămașe, să se înhațe pe viață și moarte, corp la
corp, cu dușmanul. Se repezeau cu atâta avânt, cu atâta
urlet și turbure încât la un timp hoțomanii lui Mackensen
s’au cutremurat și au început a da îndărăt.
Astfel ofensiva germană fu înfrântă. Și cred că atunci
armata germană trebue să se fi pătruns de stimă față de
armata română.
Și mi'am zis atunci: — Ce însemnează sufletul tare la om

și moralul ridicat al unei oștiri?!... Și ce însemnează când o
oștire este bine înarmată și comandată de căpitani pricepuți
și iscusiți?!...
Mărturisesc cu mâna pe cuget legendara vitejie a arma'
tei românești din acele zile.
Căci deși român prin naștere, dar eu eram atunci cetă'
țean rus și gospodăria mea mă lega de Rusia. Deci nu aveam
de ce au părtini pe Români, și au lăuda degeaba.
La vreo săptămână după încetarea luptelor a venit la

mine la cariter, în Bârlad, locotenentul Bârsan dela biuroul
de informație al Armatei La. Venise să afle ce gânduri mai
au Rușii. II poftesc la șeful meu, colonelul Bogoslovski.
Dar în loc săd duc deadreptul, fac cu el un ocol pe un
coridor, unde era împachetată de drum tipografia armatei.
Când a văzut pachetele de scânduri cât poarta, m’a între'
bat:
— Ce sânt acestea?
— Tipografia cartierului.
— Va să zică vă împachetați?...
— Cam așa ceva...
— Ehe'heee!...
Armata a patra fiind aproape distrusă i s’a dat genera'
lului Ragoza și cartierului său comanda Armatei a 9'a a gs'
neralului Lecițchi, care ținea frontul mai în sus de Armata
2'a română a generalului Averiescu.
Noua reședință a cartierului era la Roman. Am plecat
în a doua jumătate a lui August. Dar serviciile de ope'
rații și informații learn oprit pe vreo două săptămâni în
Bacău, pentru o ofensivă, ce avea de țintă alungarea ina'
micului de pe un munte din apropierea Târgului Ocnei.
122 CARTEA SATULUI
) Insă soldații ruși nu au vroit să lupte, zicând că este greu

de luat acel deal.
'Am plecat plouați și cu nasul în jos din Bacău la Roman.
Glumețul locotenent Vâpov, care în timpul retragerii ro-
mâne zicea în râs: „Da’ buni aliați ne-am găsit!“ tot dânsul
Zicea acuma în râs despre ruși: „Da1 buni aliați și-au mai
găsit și Românii 1“
La Bacău să fi văzut râs și batjocură între soldații ruși!
Noua armată luată în primire, era mult mai desmățată decât
Armata a 4-a. Soldații umblau prin oraș cu cârdul, des-
cheiați la haine și clănțănind la semințe de floarea soarelui...
Mitinguri în fiecare zi... Și am văzut soldați, cari nu duceau
pușca pe umăr, dar o târau de pământ oa pe o prăjină.
Și cât era noaptea de mare, auzeai prin oraș împușcături
de pistoale Nagan^care bubuesc ca tunul.
' Se vedea bine ca s’a început destrămarea și răsvrătirea
armatei ruse. Dar despre aceasta — altădată. Acum țin a
nu trece cu vederea plecarea din Cartier a șefului servi
ciului de informații colonelul Bogoslovski ca profesor la
Academia Militară din Petrograd.
La banchetul ce i s’a dat în ajunul plecărei, și la care
a luat parte și ofițerul român de legătură colonelul N. Cam
tacuzino și Dunca, comisarul guvernului român — Bogos-
lovski a avut cuvinte frumoase pentru România. Dânsul a
cuvântat cu căldură către camarazii săi ruși:
— Domnilor, apărați România! N’o lăsați singură în
fața dușmanului!... iubiți și apărați această țară amică!...
Apărați Moldova!...
CUPRINSUL
Pag.
UN SAT RĂZĂȘESC DIN BASARABIA (Trușenii) ...................... 3
TRUȘENII (pe vremea Turcilor și a Tătarilor) ................................. 9
TRUȘENII TINEREȚELOR MELE ............................................................ 19
CU BUNELUL LA PĂDURE ........................................................................ 28
CU „HAITUL” ȘI LA „VERGELATUL” DE ANUL NOU .......... 38
LELIȚA PARASCHIȚA .............................................................................. 45
UN PAȘTE TRIST ..................................................................................... 52
PE CALEA PRIBEAGULUI ........................................................................ 62
DIN AMINTIRILE UNUI BASARABEAN DESPRE BOGDAN

PETRI CEI CU HĂȘDEU ........................................................................ 68
DIN TIMPUL RĂZBOIULUI CELUI MARE ........................................... 81

INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE „LUCEAFĂRUL** S. A. — BUCUREȘTI
10035 «. XI. 1935

Răsunete Din Basarabia, Gheorghe Madan, 1935

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răsunete Din Basarabia, Gheorghe Madan, 1935

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RĂSUNETE

CU DESENE DE VICTOR ION POPA

FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ «PRINCIPELE CAROL>

Vechiul sat răzășesc de codru, Trușenii, este așezat la

satele: Ialovenii, Prisaca, Dăncenii, Suricenii cu mănăstirea,

Trușenii băștinași mărturisesc că satul lor este mai vechiu

— Mergem, Doamne, unde-i porunci, numai să scăpăm

Trușenii copilăriei mele.

se împrietenesc și se înnemuresc. — Și de aceea prin codrii

In crâșmele răvășești din Trușeni și în ratoșul dela șleah,

se împrietenesc și se înnemuresc. — Și de aceea prin codrii

In crâșmele răvășești din Trușeni și în ratoșul dela șleah,

Căci pe atunci oamenii trăiau mai mult din vite; samă-

Unii își părăseau așezările îndepărtate din pricina ciumii

Când au început a se așeza Nohaiiîn Bugeac și turcii

dinspre Bugeac și au hotărît ca, drum și cale de două cea'

străjerii mai aveau și un mic hac, adică leafă, în bani și

cer. Aceasta era semn de primejdie și de năvălirea dușma­

Multă lume a tăbărât la codru și pe vremea bejeniilor

Bejenarii cereau mai întâi iertare deh bătrâni, că au ajuns

3) Obidiri, obijduiri din toate părțile.

moldovenesc, când s’au stârnit bătăliile cele mari dintre

’) Adică a Bugeacului, căci Bugeacul înainte de a se chema Bu

Insă și din moldoveni s’au prăpădit o mulțime de tot. Că

Din pădurea răvășească aveau lemnărie pentru toate tre­

Eh, sireacele crâșmele noastre răvășești din Trușeni!...

de fiecare din aele patru baștine — Ivașcova, Benga, Pis­

Mai aveau trușenenii și un ratoș, în afară de sat, unde poposeau tabe

Pe la chindeiu se încingea câte o horă mare, așezată și do-

De atunci, când se vedea vre-o horă mândră și frumoasă,

floare se scăldau la soare, scăpărând din aripioare, flutu-

Nici crâșmele răzășești din sat, nici ratoșul din Bâc al

deau în ele1, deavalma cu mic cu mare, răzășii și mazâlii,

și domn; că în bătălie era așa de șioros, că la soare te pu-

Din vre-o cinci sute de gospodari răzăși, câți erau în Tru-

cumperi, te rog, de 5 capeice tiutiun.“ Costache s’a uitat

Asfințitul unei zile frumoase de August. Prin postul

vuetul buhaiului de baltă din apa Bacului de peste deal.

— Toader și Anton au să rămână țărani proști și trebue

— Dacă eu am să fur papucii mucuții de sub laiță și am

Satul nostru are pietrarii și varnițe, pe cari le țin în

bătrânesc. Și undezi da: Li-Ii-li și lai-lai-lai... și așa de fru­

o pădurice: ca vre-un pogon, dar mie îmi părea mare, cât

De la vie am luat-o spre pădurea Căprienei din apro­

Și tot învățând de la bunelul geografia locurilor, am ajuns

„Hai, bradule, hai!

Cânta bunelul — codrean sireacu! — de clocotea țâ'

Când a trecut soarele de amiazi, am pornit cu carul în­

Bunelul nu m a mai lăsat să mă urc în car.

De ne jucam de-a alte jocuri băețești: de-a Zălogul, de-a

— Huo, boală, huooo... Ne-a baram, neaaa!...

In anul acela, 1890, am fost de mare necaz; și mâhnire

De Paști, se jăluia unor neamuri venite pe ospeți din

De sărbătorile Crăciunului m’am întorlocat din nou cu

Crăciun și până în Bobotează am ținut-o într’o petrecanie.

xandrescu, Dimitrescu și artistele: Marionescu și Gălbușcă

— Pe o stâncă neagră, într’un vechi castel,

Hai în horă de-i juca,

Zis'a badea c’a veni,

Mult e dulce și frumoasă

Hai să dăm mână cu mână

Pe la miezul nopții, ne împrăștiam pe la casele noastre.

De anul nou m’am hotărât să umblu și eu cu plugul ce!

cer. Aceasta era semn de primejdie și de năvălirea dușma

Din pădurea răvășească aveau lemnărie pentru toate tre

de fiecare din aele patru baștine — Ivașcova, Benga, Pis

bătrânesc. Și undezi da: Li-Ii-li și lai-lai-lai... și așa de fru

De la vie am luat-o spre pădurea Căprienei din apro

Când a trecut soarele de amiazi, am pornit cu carul în

Pe marele și genialul basarabean B. P. Hășdeu l-am cu

iertare?! Dar a fost cu neputință. Că așa era firea lui Hăș

deu îi va arunca această învinuire grozavă, care, cum îi lu

înspre toamna anului 1916 începuse a se vorbi în Ru